Sunteți pe pagina 1din 74

FUNDAŢIA „GHEORGHE ŢIŢEICA”

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ „GHEORGHE ŢIŢEICA”


DROBETA TURNU SEVERIN

DELINCVENŢA
JUVENILĂ

ÎNDRUMĂTOR,
PROF. CILIBON DANA
ABSOLVENT,

2004
CUPRINS

ARGUMENT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
CAPITOLUL I
Determinante generale şi specifice ale devianţei penale adolescentine . . . 6
1.1 Semnificaţiile moralităţii adolescentine pentru fenomenele de
predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
1.2 Noţiunea de delincvenţă juvenilă şi ambiguitatea
criteriilor ei de definire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10
CAPITOLUL II
Teorii şi modele explicative în domeniul delincvenţei juvenile . . . . . . . . .12
2.1 Concepţii şi teorii fundamentale în evaluarea cauzelor
delincvenţei juvenile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
2.2 Teoria „rezistenţei” la frustrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.3 Teoria „asocierilor diferenţiale”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.4 Teoria „dezorganizării sociale” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.5 Teoria „subculturilor delincvente” şi teoria „grupurilor de la marginea
străzii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
2.6 Teoria „etichetării sociale” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
CAPITOLUL III
Instituţiile care privesc fenomenul delincvenţei juvenile . . . . . . . . . . . . 31
CAPITOLUL IV
Măsuri juridice care privesc fenomenul delincvenţei juvenile . . . . . . . 33
CAPITOLUL V
Referiri la lucrătorii sociali în domeniul delincvenţei juvenile . . . . . . . 43

2
CAPITOLUL VI
Metode şi tehnici de cercetare a tendinţelor de devianţă penală a
adolescenţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
6.1 Specificul metodologiei utilizate în evaluarea cantitativă şi calitativă a
fenomenului de delincvenţă juvenilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
6.2 Identificarea şi măsurarea factorilor criminogeni ai delincvenţei juvenile
cu ajutorul analizei de dependenţă şi al analizei factoriale . . . . . . . . . . . . 46
6.3 Investigarea minorilor predelincvenţi şi delincvenţi . . . . . . . . . . . . . . 47
CAPITOLUL VII
Rezultatele oferite de ancheta socială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
7.1 Structura anchetei sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
7.2 Câteva studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent
juvenil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
Studiul de caz I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Studiul de caz II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Studiul de caz III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
CONCLUZII ŞI PROPUNERI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

3
ARGUMENT

Ponderea importanta a tineretului in structura actuala a societatii ca si


contributia lui tot mai marcanta in diverse domenii ale vietii economice,
sociale si spirituale revigoreaza discutiile si controversele, mai vechi sau mai
noi, privind statusul si rolul acestei categorii de varsta extrem de mobila si
creatoare.
Privit fie cu circumspectie, fie cu reticenta, tineretul incepe sa fie
considerat ca o importanta grupare, comparat cu un « seismograf » social care
declanseaza sau inregistreaza cele mai imperceptibile transformari si miscari
din domeniul social si politic.
In epoca noastra, tineretul, ca puternica forta creativa, i se recunoaste, din
ce in ce mai mult, dreptul de revendica o identitate proprie in « societatea
adultilor », de a participa cu drepturi depline la procesul politic si economico-
social, de a-si afirma idealurile si aspiratiile sale in conformitate cu propriile
optiuni. Acesta implica o serie de responsabilitati sporite pentru educatori,
care trebuie « educati » ei insisi pentru a intelege ca procesul de socializare a
tineretului in epoca noastra trebuie sa-si asimileze exigente inedite,
incompatibile cu finalitatile, normele si valorile care caracterizau activitatea
instructiv-educativa din perioadele precedente.
A trebuit sa treaca mai multe decenii pana ca societatea adultilor sa
inteleaga sensul autentic al comportamentului nonconformist juvenil, faptul
ca tanara generatie din epoca noastra se caracterizeaza prin noi idealuri de
viata, prin valori deosebote si chiar opuse fat de generatia predescatoare, ceea
ce face din « conflictul dintre generatii », atat de contestat alatadata, o
realitate pe care educatorul trebuie sa o constieteze ca atare.
In prezent, valorile nu mai sunt aceleasi, iar structura familiei traditionale a
disparut in istorie. Ca urmare, functia de educatie morala nu se localizeaza
strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea procesului de socializare

4
intre mai multe instituti sociale face ca procesul educativ sa devina parte
integranta a unui program comun de actiune elaborat de catre intreaga
societate. Tineretul, majoritatea copiilor de astazi – afirma multi adulti - , este
mai libertin si mai autonom decat alatadata, se revolta mai usor contra
interdictiilor impuse de varsta copilariei si nu mai respecta pe cei varstnici.
Acesta afirmatie care echivaleaza cu recunoasterea unui esec (al educatorului
fata de subiectul actiunii sale) nu este doar un simplu reflex al nostalgiei fata
de o perioada revoluta. Ea pare confirmata de o serie de fapte, atitudini si
conduite ale tinerilor, dedificultatile provocate procesului educativ, de catre
tendintele tot mai insistente ale acestora de a-si afirma dreptul la o identitate
proprie si la o mai mare autonomie morala.
Identificand in mod experimental aceste particularitati ale diferitelor
grupuri de varsta, psihologii si sociologii au descoperit ca exista o creativitate
tipic adolecentina al carei continut contradictoriu se evidentiaza in multiple
conduite de protest sau ostilitate contra autoritatii adultului, intr-o serie de
acte agresive pe care acesta le califica, in raport cu incalacarea normei morale,
ca actiuni deviante.
Experienta acumulata de organizatiile nonguvernamentale (ONG-uri) si
guvernamentale printre care si Organizatia Salvati Copiii, prin programele pe
care le deruleaza de informare,educare, sprijin, indrumare, consiliere si prin
implicarea practica in prevenirea si interventia in rezolvarea unor cazuri in
care copiii sunt victime ale diverselor forme de neglijare in cadrul familiei si a
societatii in care traim, iar multi tineri minori cad prada tentativelor de a
comite fapte penale si mulţi dintre ei ajung in centre de reeducare
(penitenciare pentru minori) in urma infracţiunilor pe care le savarsesc, m-a
condus la alegere acestei teme interesante a delincventei juvenile.

5
CAPITOLUL I

DETERMINANTE GENERALE ŞI SPECIFICE ALE


DEVIANŢEI PENALE ADOLESCENTINE

Semnificaţiile moralităţii adolescentine pentru fenomenele de


predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă

A educa adolescentul în sens moral semnifică, din punct de vedere


pedagogic, adaptarea acestuia la constrângerile şi interdicţiile mediului
social. Adaptarea la mediul fizic şi social – subliniază J. Piaget – reprezintă
„un echilibru între două mecanisme indisociabile – asimilarea şi acomodarea
– a cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei şi al adolescenţei şi defineşte
structurarea proprie a acestor perioade ale existenţei”.
Până la adolescenţă, viaţa morală nu reprezintă decât supunerea la regulile
fixate de adult. Începând cu această perioadă, moralei instituite de adult îi ia
locul o morala a „idealului”, a „valorilor”, care determină aprecierea propriei
conduite şi a conduitei celorlalţi din perspectiva exaltării faţă de tot ce este
adevărat şi bun din punct de vedere moral.
Apare însă greşit să identificăm acţiunea morală cu conştiinţa moralităţii.
Adeseori, acţiunile adolescentului, limbajul, comportamentul, raporturile cu
adulţii şi cu anturajul contrazic valorile moralei ideale cu care adolescentul
încearcă să-şi structureze propriul său univers normativ, iar din acest punct de
vedere nu trebuie ignorat faptul că dobândirea capacităţii de autonomie
morală poate fi însoţită şi de o serie de acte care frizează „imoralitatea” – aşa
cum este ea înţeleasă de adult. Printre ele se numără violenţa fizică,
agresivitatea limbajului, nonconformismului în ţinută, indisciplina, evaziunea
din mediul familial sau şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în
activitatea ilicită a unor anturaje nefaste etc. Asemenea acte nu reprezintă

6
întotdeauna fapte penale în adevăratul înţeles al termenului, prin încălcarea
legilor în vigoare. În ansamblul lor, ele reprezintă manifestări agresive de
respingere a autorităţii adultului prin care se încearcă afirmarea ostentativă a
independenţei şi autonomiei morale, in condiţiile existenţei unei personalităţi
caracterizate încă prin imaturitate şi labilitate.
O asemenea formă de devianţă cu caracter moral caracterizează situaţia
acelor adolescenţi care trăiesc cu intensitate tulburările pubertare ale acestei
perioade de vârstă şi care, datorită unui climat familial inadecvat şi a unor
erori educative, dovedesc o anumita incapacitate de a se adapta la exigenţele
normative impuse. Printre ei se numără elevii care dovedesc un slab
randament şcolar, sunt indisciplinaţi, manifestă atitudini negative faţă de
şcoală, cadre didactice, părinţi, colegi etc., nu participă decât sporadic la
activităţile organizate ale grupului educativ, îşi petrec timpul liber în mod
necorespunzător ş.a. Nici una din aceste manifestări nu trebuie înscrisă, în
mod obligatoriu, într-un registru patologic sau penal, deoarece numai în
anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii infracţionale, consum de alcool etc.)
ele pot fii indici simptomatice ale unei eventuale „cariere” delincvente. Pentru
acest motiv, caracterizare lor ca manifestări predlincvente, apare credem, mai
adecvată, dar numai în condiţiile în care se poate aprecia – ceea ce nu este
general valabil pentru toate cazurile – că există o trecere treptată şi previzibilă
de la conduita deviantă, benignă, la una infracţională, bine structurată.
Absenţa unor criterii adecvate generează o serie de ambiguităţi în definirea
delincvenţei juvenile, această noţiune înglobând o multitudine d conduite,
condiţii şi situaţii de viaţă nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un
numitor comun prin utilizarea normativului penal. Desemnând, în general,
conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta
majoratului, termenul de delincvenţă ca atare se aplică la diferite forme de
comportament şi la categorii eterogene de minori sau adolescenţi : cei car e
transgresează legea (delincvenţii în sensul restrâns al termenului), cei

7
abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează unor anturaje nefaste
potenţial delincvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar
ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite
locuri, cei care au nevoie de protecţie şi de îngrijire pentru diferite motive
(decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de
comportament etc.). Considerând că expresia delincvenţă juvenilă se poate
aplica la tot ceea ce „displace” adultului privind conduita tinerilor, J. Jasinski
evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori, spre deosebire de cea aplicată
adulţilor, sunt considerate ca delicte o serie de conduite care nu intră în
incidenţa infracţionalităţii ca atare. În afara unor categorii de delicte
echivalente, din punct de vedere al gradului de pericol social al faptei, cu
infracţiunile săvârşite de adulţi (furt, omucidere, prostituţie etc.), legislaţia
pentru minori cuprinde în mai multe ţări, categorii de „delicte”, cum sunt cele
imputabile „tinerilor în pericol moral”, „tinerilor care se sustrag autorităţii
parentale”, „tinerilor în derivă” etc. pentru a fi clasificaţi într-o categorie de
acest fel, tinerii trebuie să manifeste un comportament a cărui natură
delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă consecinţa nu
s-a produs, tânărul nu reprezintă decât un delincvent potenţial, care este
sancţionat totuşi în mod preventiv (prin măsuri educative, internare,
supraveghere, încredinţare etc.) Delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei,nu este
altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de
protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie
morală primită în şcoală etc. Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu
un vinovat conştient de responsabilităţile ce i se impută. El nu are conştiinţa
inadaptării sale la cerinţele normative, trăind o experienţă socială diferită de
cea adultului. Noţiuni cum ar fi copil -„dificil”, copil -„problemă” nu
reprezintă decât etichetări de natură morală, care încearcă să escamoteze
conţinutul real al procesului educativ. Revolta tânărului contra autorităţii
întruchipate de norma morală sau legală este, de fapt, efectul subteran al unei

8
confruntări implicite cu educatorul, generalizată dintr-un plan individual în
plan colectiv. Din acest punct de vedere, evaluarea delincvenţei juvenile ca
fenomen colectiv trebuie să ţină seama de multiple elemente explicative, cum
sunt : eşecul socializării, slăbirea controlului social, absenţa identificării cu
modele morale autentice datorită dezorganizării familiei şi declinului
funcţiilor ei educative tradiţionale, existenţa unor raporturi tensionale cu
părinţii sau educatorii, insecuritatea afectivă, multiplicarea ocaziilor
infracţionale în mediul social, constituirea unor subculturi sau contraculturi
care inversează sensul funcţionalităţii normelor instituite de adult, tulburările
de comportament cu sau fără substrat patologic, situaţiile anomice din timpul
marilor perioade de criză etc.
Datorită imposibilităţii de a identifica criterii operaţionale de a clasifica în
mod adecvat toate acest elemente într-o direcţie etiologică unică, noţiunea de
delincvenţă juvenilă, ca atare, este ambiguă şi nu este operantă decât în raport
cu criteriul normei penale, mai precis cu urmările vătămătoare ale unor acte
sociale sancţionate din punct de vedere juridic.
Acest relativism al criteriilor de definire face dificilă o înţelegere unitară a
conţinutului fenomenului de delincvenţă juvenilă în toate ţările şi în toate
legislaţiile, motiv pentru care ipotezele şi teoriile etiologice sunt, adeseori,
contradictorii între ele.

9
Noţiunea de delincvenţă juvenilă şi ambiguitatea criteriilor de
definire

Ca formă distinctă de devianţă (de natura penală), delincvenţă juvenilă


constituie un fenomen complex, care defineşte ansamblul conduitelor aflate in
conflict cu valorile ocrotite de norma penala. Din punct de vedere strict juridic,
acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflecta cerinţele oricărei
forme de convieţuire umana (limitarea libertăţii personale, adaptarea adecvata
la mediul social,concordanta dintre atitudinile individuale si cerinţele sociale,
respectarea interdicţiilor si prescripţiilor normative, adaptarea acestor criterii de
acţiune care fac posibila „normalitatea” si predictibilitatea comportamentului
etc.) Perspectiva juridica nu poate opera delimitări tranşante intre specificul
conduitei delictuale a tinerilor si particularităţile comportamentului infracţional
al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui
criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem discrimina intre o conduita ilicita,
devianta de la norma legala, si un comportament normal, socialmente acceptat.
Din aceasta cauza noţiunea de delincventa juvenila se confunda de cele mai
multe ori cu cea de criminalitate (infracţionalitate), de unde si existenta unor
ambiguităţi in utilizarea unor termeni cum ar fi: infracţiune, delict, delincventa
etc. In consecinţă, când ne referim la fenomenul de delincventa juvenila trebuie
sa ştim in ce sens utilizam aceasta notiune: daca o utilizam pentru a desemna o
conduită care este dependentă de competenţa oficiala a sistemului penal, ea nu
implica si evaluarea măsurii in care aceasta conduita este sau nu indezirabila.
Daca din punct de vedere normativ, caracterul indezirabil poate fi (dar nu
înseamnă ca si este) o condiţie esenţială a incriminării, aceasta nu implica sa fie
si o condiţie a faptelor ca atare.
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este si el
produsul unei percepţii generale a publicului in legătura cu noţiune de delict sau
infracţiune care trebuie, in mod obligatoriu, sa intre in incidenta legii si sa fie

10
sancţionata. Aceasta reacţie colectiva ignora insa semnificaţia pe care o are
pentru adolescent actul de încălcare a normei. Comportamentul de evaziune,
fuga, de pilda, incriminata ca „vagabondaj” de legislaţia pentru minori,
reprezintă, de cele mai multe ori, o conduita normala având la baza multiple
motivaţii legate de conflicte cu familia, cu părinţii sau educatorii sau de tentaţia
aventurii, atât de tipica pentru perioada adolescentină. Furtul de bunuri, la
rândul sau, poate reprezenta un act prin care adolescentul isi afirma curajul si
gustul pentru risc sau pur si simplu o acţiune întâmplătoare favorizata de o
„ocazie” ispititoare.
De aceea, „cariera” infracţională a unui tânăr nu seamănă cu cea a adultului,
faptele sale ilegitime sau ilicite, datorându-se de fapt greşelilor făcute de
educator si nu unor aşa –zise motivaţii antisociale ale tânărului făptuitor.
Totuşi, legislaţia aplicabila in cazul delincvenţilor menţine notiunea de
„culpabilitate” in baza aceloraşi criterii care evaluează comportamentul
adultului, deşi scopul ei nu este atât de a sancţiona, cat de a reeduca, a trata si
proteja tanarul.
Daca pătrundem, mai in amănunt, in intimitatea dosarelor se poate observa
ca cele mai multe acte deviante comise de minori au ca sorginte tendinta de
evaziune dintr-un mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau
morale si caracterizat de un stil de educaţie carentat, păcătuind fie prin excese
sanctionatorii, fie prin indiferenta totala manifestata fata de problemele de viata
ale minorului. De aici, orientarea acestuia spre anturaje nefaste care ii ofera
sentimentul eliberarii si dobandirea identitatii pierdute in familie. Fuga,
vagabondajul in general, nu mai apar in acest sens ca delicte sau ca nişte
conduite aberante ce trebuie sancţionate, si ca un fel de „aventura de eliberare”,
ca o soluţie de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil.
De aceea, chiar din perspectiva juridica, nu este suficienta stabilirea gradului
de vinovatie a unui adolescent care a incalcat normele penale, ci apare
necesara evidentierea gradului sau de maturitate in perceperea caracterului

11
antisocial al faptelor savarsite, adică evaluarea atitudinilor si motivatiilor sale
fata de norma legala. Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalenta de
fapt cu fixarea răspunderii, o problema care solicita o discuţie aparte asupra
domeniului normativitatii penale si semnificaţiei ei pentru adultul infractor
sau pentru tanarul delincvent.

CAPITOLUL II

TEORII ŞI MODELE EXPLICATIVE ÎN DOMENIUL


DELINCVEŢEI JUVENILE

Concepţii şi teorii fundamentale în evaluarea cauzelor


delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă a fost şi continuă să fie analizată în mod diferenţiat de


la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme şi
teorii explicative, unele excluzându-se, altele completându-se reciproc, toate
urmărind însă identificarea şi evaluarea cauzelor şi a mecanismelor de bază care
determină producerea unor fapte şi manifestări cu caracter penal în rândul
tinerilor. Unele dintre aceste teorii şi teze nu au decât o capacitate de
generalizare limitată în cadrul social particular în care se desfăşoară actele
delincvente ale tinerilor, altele au o rază mai mare de generalizare, fiind valide
în contexte sociale diferite.
Deoarece fenomenul de delincvenţă juvenilă are o serie de condiţionări şi
determinări cauzale multiple, în cadrul diferitelor abordări intervin şi se conjugă
multiple definiţii şi explicaţii aparţinând mai multor discipline ştiinţifice,
fiecare dintre ele valorizând o anumită perspectivă teoretică, motiv pentru care,
în momentul de faţă, există atât de multe tentative şi modele etiologice în acest

12
domeniu. Din acest set de paradigme şi teorii enumăr succint pe cele mai
reprezentative:
a) teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale, psihologice,
considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în comportamentul
individual. Întemeindu-se pe constatarea că unii tineri devianţi sau delincvenţi
se caracterizează prin tulburări de personalitate sau prin mentalităţi specifice
vârstei adolescenţei (concretizate în adoptarea unor atitudini de negare a
valorilor şi normelor recunoscute de societatea adulţilor), perspectiva devianţei
comportamentale consideră că actele şi delictele sancţionate penal sunt comise,
cu predilecţie, de tineri deficienţi care violează normele sociale şi juridice,
neavând capacitatea de a li se supune şi de a e respecta. Cu toate acestea,se
recunoaşte faptul că aşa-numita „predispoziţie” spre devianţă a tânărului este
dependentă, în mare măsură, de contextul socioeconomic şi cultural în care
acesta trăieşte, de carenţele socializării morale în familie, de condiţiile dificile
de muncă şi viaţă, de sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă etc. După
cum arată unii dintre adepţii acestei perspective, „un comportament delincvent
poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresiuni nervoase,
dar în cea mai mare parte a cazurilor există, la origine, o stare de insecuritate
care generează conduite agresive, proces care intensifică, la rândul său,
anxietatea şi nevoia de conflict. Pe această bază, delincvenţa juvenilă este
definită ca fiind rezultatul unui conflict de adaptare între tânăr şi anturajul său,
conflict datorat unor trăsături psihice caracteristice vârstei adolescenţei
(egocentrism, impulsivitate, agresivitate etc.). În consecinţă, analiza delictelor
comise de tineri se face după o etiologie psihologizantă, accentuându-se rolul
prioritar al unor perturbări datorate în special conflictelor familiale, fiind chiar
utilizate o serie de concepte de nuanţă psihanalitică, cum ar fi cele de
identificare, compensare, supraeu etc. Soluţia prevenirii acestor delicte comise
de tineri trebuie căutată la nivel individual şi microsocial (familial), fie prin

13
ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluţiei negative a
unor factori de grup;
b) teorii care consideră delincvenţa juvenilă drept o consecinţă directă a
dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare.
Cauzalitatea „primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecinţele
negative şi conflictuale generate de perioade de criză şi instabilitate economică,
mobilitate teritorială şi socială a populaţiilor. Confruntaţi cu diferite aspecte de
„dezorganizare” socială, numeroşi teoreticieni şi specialişti şi-au pus problema
identificării şi explicării variaţiilor tipurilor de comportament deviant şi a ratei
delincvenţei juvenile prin compararea unor indicatori cu caracter social,
cultural, geografic, ecologic etc., din diferite arii urbane, grupuri de populaţie,
legislaţii. Pe această bază, au putut fi identificate „zone” şi enclave criminogene
în care rata delincvenţei în rândul tinerilor este ridicată, datorită eterogeneităţii
şi mobilităţii populaţiei, proceselor aculturative, ineficienţei controlului social
instituţionalizat etc. Cu toate acestea, perspectiva „dezorganizării” sociale
ignoră o serie de variabile culturale care pot influenţa intensitate delincvenţei
juvenile în anumite zone şi arii urbane, neexplicând faptul pentru ce o serie de
tineri proveniţi din aceleaşi locuri de rezidenţă nu devin delincvenţi;
c) teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect nemijlocit
al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri şi obstrucţiile
organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogăţie. Aceste antrenează
neînţelegeri între tineri privind utilizarea optimă a normelor sociale, apărând un
conflict puternic între scopurile sociale dezirabile şi mijloacele legitime de a le
realiza. Delincvenţa juvenilă este, deci, consecinţa utilizării unor mijloace
ilegitime de către tineri, ca şi a unei discrepanţe intense între normele
socialmente împărtăşite şi condiţiile reale ale vieţii sociale. Tinerii devin
delincvenţi fie datorită eşecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace
legitime, fie datorită nepriceperii de a promova alternative de reuşită ca urmare
a existenţei unor restricţii şi bariere sociale. Se poate observa că această

14
perspectivă postulează dihotomia existentă între modelele culturale şi
mijloacele legitime de acţiune utilizate de tineri, considerând delincvenţa
juvenilă ca un efect al neconcordanţei dintre modelele culturale şi mijloacele de
acţiune. Această paradigmă pune însă un accent prea mare pe aspectele
conformismului tinerilor, eludând motivaţiile comportamentului lor individual
şi ignorând extensiunea largă a valorilor şi a scopurilor extrem de diverse şi
chiar conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul
societăţii. Din acest punct de vedere, o tendinţă nonconformistă sau chiar
distructivă pentru conservatorismul sistemului, apărută din partea unor tineri,
dar în consens cu progresul istoric, poate fi calificată ca „devianţă pozitivă”,
forma acestei definiri depinzând de poziţia socială şi politică a evaluatorului,
care poate considera, de pildă, că este „problematic” sau „deviant” orice act
care atentează la ordinea şi stabilirea sistemului social.
Marea diversitate a acestor teorii ţi puncte de vedere, ca şi gradul lor de
relativitate şi reprezentativitate impun precauţie în utilizarea şi
operaţionalizarea diferitelor concepte – „cheie” pe care le includ , cum ar fi cele
de patologie socială, anomie socială, dezorganizare şi disfuncţie socială,
conflict cultural –normativ ş.a. Dintre acestea, ne vom ocupa cu precădere de
cele care sunt mai des vehiculate şi folosite în etiologia delincvenţei juvenile,
întrucât ele includ o serie de repere orientative pentru cercetarea
interdisciplinară a abaterilor şi a manifestărilor antisociale comise de tineri.

Teoria „rezistenţei” la frustrare

O teorie particulară, care încearcă concilierea punctului de vedere


psihologic cu cel sociologic, este aşa-numita teorie a „rezistenţei” la frustrare,

15
elaborată de W. C. Reckless care, pornind de la critica conceptului de „cauză” a
delincvenţei, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil să
suplinească deficienţele teoriei „cauzale”. Acest model de abordare a
delincvenţei juvenile are ca fundament conceptual „structura interioară” a
individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat „scut de rezistenţă”
împotriva abaterilor de la normele sociale şi a demoralizării. Există o structură
socială externă şi o structură psihică interioară, care acţionează ca mecanisme
de protecţie în calea frustrării şi a agresivităţii tânărului. Structura (sau
„rezistenţa”) externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă
şi este socializat (familie, vecinătate, prieteni etc.) şi care oferă posibilitatea
dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a
scopurilor, sentimentul identificării cu grupul etc. În schimb, structura (sau
„rezistenţa”) interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în
anumite momente, reprezentând o adevărată „matrice” care asigură tânărului
conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport cu alte persoane
sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi „toleranţa” la
frustrare. Dacă unul sau mai multe componente ale celor ale celor două
structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de convieţuire
socială, comiţând acte cu caracter delincvent.
Manifestările delincvente ale tinerilor se datorează, în mare măsură,
capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor de frustrare. Starea de frustrare poate
apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră
socială, care-l împiedică să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale.
Strâns legată de noţiunea de frustrare este cea de agresivitate, a cărei
etiologie, departe de a fi elucidată într-o manieră acceptabilă de către toţi
psihologii, juriştii, sociologii, psihiatrii, criminologii, este considerată ca o
componentă esenţială, normală a personalităţii, care poate fi canalizată,
deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului raţiunii.

16
În cazul adolescenţilor şi al tinerilor, agresivitatea nu trebuie înţeleasă ca un
indicator cert al unui comportament deviant sau delincvent, ci mai degrabă, ca o
încercare de descoperire a propriei identităţi de către tânăr şi chiar de formare a
unei atitudini combative, atât de necesară pentru a-şi dobândi statusul adecvat
în societatea adulţilor.
Primul grup de socializare în care intră orice copil sau adolescent este
familia, care-i oferă satisfacerea nevoilor de subzistenţă, educaţie, securitate
emoţională şi îi furnizează modelele dezirabile de reuşită. Există însă familii
caracterizate prin fenomene disarmonice, tensionale şi în care anxietatea şi lipsa
de siguranţă, create de perturbarea relaţiilor copilului cu părinţii sau de
conflictele între părinţi, favorizează apariţia stărilor de mânie şi violenţă, ca şi
manifestări de instabilitate şi impulsivitate. Aceste disfuncţii sunt mai
accentuate în familiile în care există părinţi alcoolici sau cu antecedente penale
pentru comiterea unor fapte grave, între care se manifestă conflicte puternice ce
afectează ambianţa căminului, conducând la apariţia unor stări de violenţă şi
agresivitate în rândul copiilor. Reprezentând efectul cumulat al mai multor
factori, inadaptarea şi agresivitatea tânărului nu implică cu necesitate devianţa,
fiind doar surse potenţiale ale acesteia. Ele evoluează spre devianţă numai în
anumite condiţii, şi anume când tânărul realizează că atât atitudinea, cât şi
comportamentul său nu sunt acceptate de societate. În acel moment tânărul va
respinge sau va contesta modelele convenţional-tradiţionale, prin părăsirea şi
abandonarea mediului familial sau şcolar şi asocierea în acele grupuri de
referinţă care-i asigură suportul emoţional şi securitatea afectivă, indiferent prin
ce mijloace de reuşită.
Reprezentând o teorie de rang mediu, care încearcă să ofere chiar mijloace
operaţionale pentru prevenirea delincvenţei la vârste vulnerabile, „containment
theory” încearcă să demonstreze că mecanismele psihosociologice ale frustrării
şi agresivităţii, implicate în delincvenţa tinerilor, nu au o relaţie unilinară, ci
mediată de o serie de variabile intermediare. Fără a neglija importanţa

17
mecanismelor frustrării şi agresivităţii în declanşarea şi persistenţa unor
manifestări comportamentale deviante, nu trebuie uitat faptul că o mare parte a
delictelor comise de tineri se datorează perturbării relaţiilor interpersonale (mai
ales afective) dintre adolescent şi mediul său social, mai exact, neconcordanţei
dintre particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia şi caracterele unui
mediu social inadecvat sau nepregătit să le facă faţă.

Teoria „asocierilor diferenţiale”

Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din


„elementele care intră în joc în momentul comiterii faptei”, cât şi de
„elementele care au influenţat anterior viaţa delincventului”, sociologul şi
criminologul american E. R. Sutherland elaborează o teorie „genetică” a
delincvenţei, denumită a „asocierilor diferenţiale”.
Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viaţa socială indivizii, atât
cei adulţi, cât şi cei tineri se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi
negative (nonconformiste) de comportament şi conduită, care nu se transmit
nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se „învaţă” în cadrul proceselor de
comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri diverse. Această
„comunicare” poate fi atât verbală, cât şi comportamentală, transmisă prin
„exemplul” altor persoane cu care se vine în contact direct. Procesul de
„învăţare” a delincvenţei nu este însă liniar, ci include mai multe trăsături şi
momente în desfăşurarea sa. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu
alţii, încep să-şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de
interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor şi
dispoziţiilor legale. Este deci posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine
acele persoane pentru care, în mod invariabil, dispoziţiile legale reprezintă

18
reguli de necontestat, datorită internalizării şi acceptării prohibiţiilor şi
restricţiilor sociale. În schimb, în alte grupuri predomină indivizii care înclină
spre violarea aceloraşi dispoziţii legale. În consecinţă, ataşarea sau asocierea
unui individ la unul sau altul dintre cele doua grupuri – conformiste
(nondelincevnte) sau nonconformiste (delincvente) – reprezintă momentul cel
mai important de care depinde evoluţia ulterioară a carierei individului.
Indivizii care devin delincvenţi sunt confruntaţi mai mult cu modele criminale
aparţinând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele
legale. De aceea, evoluţia spre delincvenţă, apărută prin „asociaţie” cu modele
criminale, are aceleaşi mecanisme ca şi cea implicată într-o carieră
nondelincventă. Ea nu se dobândeşte printr-un simplu proces de comunicare sau
imitaţie, ci prin „învăţarea” şi experimentarea tehnicilor şi procedeelor de
comitere a delictelor.
Alte elemente ce caracterizează „asociaţiile diferenţiale” se referă la
frecvenţa, durata şi intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea de
a alege şi a „învăţa” între comportamentele convenţionale, conformiste, şi alte
conduite nonconformiste sau deviante. Această opţiune şi învăţare începe încă
din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii individului, care se află
permanent în faţa unor finalităţi sau mijloace variabile ce-i pot influenţa
conduita sa morală.
Cu toate aceste limite, unele din afirmaţiile acestei teorii îşi găsesc o
validitate parţială în domeniul delincvenţei juvenile, dacă avem în vedere faptul
că, în cadrul societăţii şi al grupurilor sociale, există modalităţi şi grade diferite
de socializare a adolescenţilor si a tinerilor şi care nu coincid întotdeauna. Din
acest motiv, pe parcursul socializării treptate, chiar dacă tinerii asimilează şi
interiorizează exigenţele ţi interdicţiile sociale transmise de familie şi şcoală, ei
pot „învăţa” anumite comportamente nonconformiste şi deviante în cadrul
grupului stradal sau de prieteni. De aceea, în studierea etiologiei delincvenţei
juvenile trebuie să se ţină seama de caracteristicile socializatoare ale mediului

19
familial sau social, care, în anumite cazuri, pot deveni adevărate „canale” de
transmisie a unor comportamente negative în rândul adolescenţilor.

Teoria „dezorganizării sociale”

O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenţei


juvenile aparţine aşa-numitei Şcoli de la Chicago, care, confruntată cu
„explozia” de criminalitate apărută în societatea americană interbelică, a
avansat un set de ipoteze şi paradigme care încearcă să surprindă influenţa
proceselor de schimbare şi dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative
declanşate de acestea asupra fenomenului de delincvenţă. Conform acestei
orientări, geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate sensibil de marile
depresiuni sau crize sociale si economice, de fenomenele de urbanizare şi exod
rural. Rata delincvenţei este mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin
deteriorarea fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, ceea ce
împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunităţii, generând
fenomene de „dezorganizare socială”, marginalizare, devianţă.
Utilizând metode statistice şi cartografiere a delictelor constate de
tribunale, s-a ajuns la concluzia că rata delincvenţei juvenile sancţionate este
mult mai ridicată în zonele puternic industrializate şi urbanizate, fapt verificabil
în mod particular prin frecvenţa şi gravitatea delictelor contra persoanei,
proprietăţii şi moravurilor.
Analizând nivelul situaţiei sociale a familiei, nivelul condiţiilor în care se
desfăşoară socializarea adolescentului şi calitatea acestei socializări, s-a ajuns la
concluzia că delincvenţa juvenilă este consecinţa dificultăţilor materiale, a
contradicţiilor şi conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă
adolescenţii şi tinerii. Din acest motiv, tinerii delincvenţi provin din familii

20
caracterizate printr-un nivel scăzut socioeconomic şi cultural, condiţii precare
de locuinţă şi confort şi care au un număr mare de copiii, nereuşind să asigure o
socializare şi o educaţie adecvate. Delincvenţii minori domiciliază, de regulă, în
zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate
sau descompletate. Majoritatea detestă şcoala şi mediul şcolar, au o slabă
inserţie şcolară, ceea ce îi face, în final, să fugă sau să abandoneze şcoala,
asociindu-se în grupuri stradale deviante.
Teoria „dezorganizării sociale” consideră că factorul determinant în
mecanismul cauzal al delincventei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de
socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, de stabilizarea
ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogeneităţii populaţiei şi
varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative în
cadrul oraşului. În consecinţă, cauzele „primare” ale delincvenţei rezidă în
interiorul comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a
diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale şi sociale, devine prin ea însăşi o
sursă potenţială criminogenă, prin „atragerea” şi „ispitirea” unor tineri de a
comite acte şi delicte penale. Soluţia eradicării delincvenţei constă, deci, în
elaborarea şi aplicarea unor soluţii la nivel de comunitate şi nu individual,
accentul fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din
zonele, ariile şi cartierele defavorizate.
Considerând delincvenţa ca un produs direct al dezorganizării sociale, alţi
autori evidenţiază faptul că tinerii crescuţi şi educaţi în zonele şi ariile
defavorizate social şi care comit delicte prezintă situaţii şi condiţii sociale
diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zone rezidenţiale selecte. Întrucât
condiţiile de rezidenţă şi locuire sunt apreciate ca „bune” sau „rele”,
comportamentul tinerilor este evaluat ca fiind „bun” sau „rău” în raport cu
aceste condiţii. În consecinţă, trebuie remodelat însuşi mediul social în care
trăieşte tânărul pentru a putea preveni apariţia şi proliferarea manifestărilor de
delincvenţă. Din această perspectivă, tratamentul delincvenţei juvenile

21
constituie nu atât o problemă de sancţiune socială, cât mai ales una de
reconstrucţie şi ameliorare a mediului sociocultural, iar cazurile de delincvenţă
vor trebui să fie rezolvate în termenii comunităţii şi mai puţin în termenii
individului deviant.
Această teorie consideră în mod exclusivist delincvenţa juvenilă ca un
efect nemijlocit şi direct al proceselor de urbanizare, industrializare şi
dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbări şi dezorganizării
sociale. Or, aşa cum au demonstrat o serie de studii şi cercetări de ecologie a
delincvenţei, deşi se poate stabili o corelaţie statistică semnificativă între
nivelul dezvoltării socioeconomice a unei anumite zone şi nivelul delincvenţei
juvenile, aceasta nu înseamnă implicit şi o relaţie cauzală directă, putând
interveni diferiţi factori covarianţi care acţionează prin intermediul unei reţele
de alţi factori (familie, şcoală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală
etc.). Fiindcă relaţia dintre dezorganizarea socială şi delincvenţa juvenilă nu
este directă, nemijlocită, ci indirectă, mediată, o abordare corectă a etiologiei
delincvenţei juvenile trebuie să includă diferitele conexiuni intermediare ce
influenţează acest fenomen şi care sunt susceptibile de a suporta o explicaţie
cauzală.

Teoria „subculturilor delincvente” şi teoria „grupurilor de la


marginea străzii”

22
Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea
comportamentului deviant al tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a
observa resorturile intime ale delincvenţei juvenile din perspectiva particulară
a”subculturilor” existente în cadrul unei societăţi. Principalii reprezentanţi ai
acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ş.a.) consideră că subcultura
reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din
grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele
şi valorile şi bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set
de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie cu
sistemul de valori dominante (cum este, de pildă, cazul aşa-numitelor
„contraculturi”). Atunci când indivizii aparţinând unor asemenea subculturi
utilizează modalităţi şi mijloace ilegitime şi antisociale pentru a-şi realiza
nevoile şi scopurile, ne aflăm în faţa unor „subculturi delincvente”.
Identificând existenţa unor tipuri şi niveluri diferite de socializare, Cohen
evidenţiază faptul că în familie copiii asimilează, prin intermediul părinţilor,
modele de valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea
făcută de şcoală această omogenitate dispare. În consecinţă, sistemul de valori
prin care sunt apreciate performanţele tinerilor în şcoală aparţine claselor
privilegiate sau care deţin puterea. Din acest motiv, supuşi presiunii celor două
forme de socializare – familială şi şcolară – copiii aparţinând claselor
defavorizate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea
frustrării şi asocierea în bande sau „subculturi” delincvente. În felul acesta,
„subcultura” delincventă apare ca o reacţie faţă de valorile şi normele clasei
privilegiate, banda de tineri delincvenţi adoptând o conduită şi un
comportament conforme cu standardele „subculturii” din care fac parte.
Preluând aceste idei, alţi autori consideră că delincvenţa juvenilă are ca
sorginte constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate şi structurate,
care reprezintă în esenţă un „mod de supravieţuire” şi de adaptare a celor
marginalizaţi şi frustraţi în raport cu modelul normativ şi valoric al celor

23
privilegiaţi. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare
socială” negativă a tinerilor, datorită eşecului acţiunii unor instituţii sociale,
corupţiei şi indiferenţei faţă de situaţia tineretului, şomajului, sărăciei şi
ocaziilor prea puţin numeroase de distracţie şi recreare. Reunind tineri care se
confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj,
inegalitate etc.), aceste bande organizează acţiuni ilicite pentru a-şi realiza
scopurile şi interesele, transformându-se, uneori, în adevărate „subculturi
criminale” sau „subculturi bazate pe crimă şi violenţă”, comiţând fapte
antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituţie
etc.).
Delincvenţa juvenilă, ca formă şi modalitate de răspuns faţă de inegalitatea
socială, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul
de roluri al subculturilor delincvente. Aceste subculturi permit membrilor lor
atât îndeplinirea unor roluri şi forme de activitate delincventă, cât şi legitimarea
şi justificarea actelor comise în grup. Subculturile delincvente grupează, de
regulă, indivizi care, datorită faptului că le sunt blocate sau obstrucţionate
oportunităţile economice sau culturale, utilizează mijloace ilegitime de reuşită.
O variantă a teoriei „subculturilor delincvente”, care încearcă să explice
delincvenţa juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învăţat”, este cea a
„grupurilor de la marginea străzii” sau a „societăţii da la colţul străzii” (corner
street society), elaborată de W. F. Whyte. El arată că perioada adolescenţei şi a
tinereţii se caracterizează, între altele, prin stabilirea şi fundamentarea unor
relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi comunicare între tineri,
care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acţiune. Asocierea şi
participarea la activităţile grupului de prieteni este considerată ca fiind o
modalitate importantă de socializare a tânărului, întrucât în această perioadă el
are o atitudine ambivalentă : obedienţă şi revoltă, independenţă şi imitaţie,
anticonformism şi criză de originalitate. El simte nevoia să fi recunoscut,
acceptat şi stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluţia grupului reprezentând

24
o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin
contactul aceste grupuri, tânărul îşi dezvoltă limbajul, capacităţile şi
aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice
grupului. Unele din acest grupuri au o situaţie periferică şi marginală în
societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare şi insatisfacţie
socială şi individuală, de violenţă şi agresivitate. De aici, respingerea şi
contestarea normelor şi valorilor societăţii adulţilor şi construirea unor table de
valori şi norme proprii de comportament şi conduită, în care prevalează
mijloacele ilicite pentru obţinerea bunurilor sociale. Prin adoptarea unor norme
de conduită ilegitime şi a unor mijloace de reuşită indezirabile, aceste grupuri
de tineri se transformă în adevărate surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă,
prin inducerea şi „învăţarea” de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.
Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite,
în cea mai mare parte, din tineri ce prezintă serioase deficite de socializare,
tineri care au abandonat şcoala şi au fugit de acasă, tineri fără serviciu şi tineri
care au suferit deja condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului
stradal – caracterizată iniţial prin poluarea morală a locurilor publice – se
structurează treptat şi preponderent deviant spre comiterea unor delicte deosebit
de grave.
Seducătoare prin explicaţiile lor, teoria „subculturilor delincvente” şi cea
„grupurilor de marginea străzii” supralicitează importanţa socializării
„negative” în colectiv, neglijând resorturile intime ale motivaţiei individuale în
comiterea actului infracţional.
Teoria „etichetării sociale”

Diversele teze si puncte de vedere apărute in sociologia delincventei au


încercat rezolvarea deviantei juvenile fie din punctul de vedere al culturii
deviante (accentul fiind pus pe individ sau grupuri), fie din punctul de vedere al

25
culturii normative (accentul deplasându-se asupra societatii). Din punctul de
vedere al subculturii deviante s-a afirmat necesitatea concreta de a observa
resorturile delincventei juvenile din perspectiva particulara a indivizilor si a
grupurilor implicate calificându-se drept problematice dificultăţile sociale ale
acestora. Din punctul de vedre al culturii normative se pune semnul egalitatii
intre devianta, dezorganizare si disfuncţie sociala, etichetându-se ca
„problematic” orice act care atentează la ordinea si stabilirea sistemului social.
Considerand ca modelul cel mai potrivit pentru analiza delincventei juvenile
este acela de a investiga interactiunea indivizilor intr-un anumit context
sociocultural si normativ, reprezentantii etnometodologiei si interactionismului
simbolic concep delincventa nu ca o trasatura inerenta a unui anumit tip de
comportament, ci ca o insusire conferita acelui comportament de catre grupul
sau indivizii care detin puterea si care evalueaza conduita ca devianta.
Problemele care se pun sunt acelea de a sti care sunt normele sociale care
prescriu normele de conduita obligatorii pentru indivizii, de catre cine si cum
sunt elaborate si aplicate si cine stabileşte care comportamente sunt conforme
cu normele si care sunt cele care se abat sau se indeparteaza de la ele ai in
functie de ce criterii. Încercând sa raspunda la aceste intrebari, reprezenatntii
teoriei „etichetării sociale” considera ca nici un comportament nu este prin el
insusi conformist sau deviant. Devianta in general, delincventa in special nu
exista ca atare decât in masura in care societatea sau anumite grupuri sociale le
definesc sau le eticheteaza, sanctionandu-l pe cel considerat ca „deviant”.
Delincventa nu reprezinta o caracteristica intrinseca a actului sau a actiunii unui
individ, ci mai degraba o consecinta a aplicarii unei „etichete” de catre
societate. Asadar, persoana careia i s-a aplicat o astfel de eticheta de catre
ceilalti (societate, grupuri) devine devianta si se va comporta ca atare.
Teoreticienii „etichetarii sociale” concep delincventa ca tip special de
„ reactie sociala” de aparare din partea societatii sau a numitor grupuri, natura
si intensitatea acestei reactii depinzand de o serie de factori cum ar fi puterea,

26
clasa privilegiata, bogatia etc. De multe ori, cei care detin puterea sau bogatia,
facand parte din categoriile privilegiate social au tendinta de a eticheta” ca
deviante actele nonconformiste ale unor indivizi proveniti din clasele de jos ale
societatii, care, la randul lor, fie ca accepta eticheta, comportându-se in
conformitate cu ea, fie ca o resping, atopta noi conduite. * De aceea, definirea
unui comportament ca deviant depinde numai in parte de ceea ce savarsesc cu
adevarat indivizii care incalaca normele, fiind, de fapt, consecinta a ceea ce
gandesc altii despre acest comportament.
Explicând mecanismele procesului de etichetare, definirea dlincventei se
face prin „dramatizarea” raului, in orice sociatate fiind considerati ca „rai”,
„bolnavi” sau „criminali” un numar de indivizi, dar nu in funcţie da natura
abaterilor comise, ci de intensitatea reacţiei fata de acestea, reactie ce
influenţează evoluţia carierei lor de viitori delincvenţi.
Paradigma „etichetării sociale” a fost adeseori aplicata in definirea si
sancţionarea atât a delincventei juvenile cat si in recuperarea sociala si morala a
tinerilor care au savarsit abateri si delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social si
legislativ in diferite sisteme de sancţionare si reeducare a delincvenţilor, in
masurile de protecţie si ocrotire sociala sau in programele de asitenta si
prevenire a diferitelor abateri si incalcari savarsite de minori si tineri. Astfel,
asa cum arata o serie de studii si cercetari, intr-o buna parte din legislatii sunt
considerate si etichetate ca deviante si delincvente acele acte care contravin
normelor de conduita stabilite de catre adult, delincventa fiind „atributul”
anumitor categorii de tineri proveniti din categoriile si familiile neprivilegiate,
desi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeste de cel al tinerilor
apartinand unor categorii sociale privilegiate sau care detin puterea. Alteori,
„etichetarea” se aplica cu predilectie, tinerilor cu antecedente penale care
reiterează actele de incalcare a legii si care se vor comporta in conformitate cu
aceasta definire marginalizându-se in cadrul societatii si devenind tot mai greu
de recuperat social.

27
Încercând sa ofere o explicatie cat mai nuantata si corecta a fenomenului de
delincventa juvenila, diversele perspective si orientari teoretice analizate nu
reusesc totusi, sa surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor
delincvente savarsite de adolescenţi si tineri. Ele au insa meritul de a fi
semnalat aspectele si factorii cei mai puternic implicati in etiologia
fenomenului delincventa juvenila, ca si principalele disfunctii si carente ale
unor institutii cu rol de socializare si control social, indicand, uneori,
modalitatile si mijloacele de intervenţie si prevenire a actelor antisociale
comise de tineri.
Recunoscând valoarea si meritele unora dintre aceste teorii si orientari
etiologice, trebuie subliniat ca ele nu pot fi aplicate si experimentate, in
intregime si fara precautiile de rigoare, in cadrul aspectelor fenomenului de
delincventa juvenila din tara noastra. Chiar daca diferitele delicte savarsite de
tineri in societatea noastra sunt inca departe de a atinge gradul de periculozitate
si intensitatea infractiunilor juvenile din alte tari, ele reprezinta o problema
sociala care intereseaza toti factorii cu rol educativ si de control social. Se
impune, în consecinţă, deşfăşurarea unor ample cercetări cu caracter
interdisciplinar, capabile să depăşească obstacole ideologie şi conceptuale ce au
împiedicat elaborarea unor teorii şi modele explicative valabile pentru relitaţile
fenomenului de delincvenţă juvenilă din ţara noastă. Asemenea obstacole s-au
mabnifestat, de pildă, în ignoraea sau chiar negarea existenţei unui asemenea
fenomen, fie prin mistificarea statisticilor penale privind delictele săvârşite de
minori sau tineri – statistici care, la rândul lor, aveau un caracter secret, nefiind
date publicităţii – fie prin identificarea unor cauze „întâplătoare” şi „exterioare”
implicate în geneza delictelor juvenile, fie prin supralicitarea factorului
„conştiinţă” în explicarea mecanismelor de producere a unor asemenea acte.
În momentul de faţă, când se cristalizează şi se structurează noua societate
civilă în ţara noastră şi când se multiplică o serie de fenomene şi procese
disarmonice şi disfuncţionale, apărând chiar aspecte de anomie şi patologie

28
socială, problemele educării, adaptării şi, mai ales promovării tinerilor devin
extrem de presante şi dificile, nerezolvarea lor putând determina apariţia unor
fenomene de frustrare, inadaptare, instrăinare şi delincvenţă în rândul anumitor
minori şi adolescenţi. Credem că dincolo de alte moşteniri negative lăsate de
vechiul regim, una dintre cele mai grele visează tineretul, care a fost cea mai
frustrată categorie socială şi de vârstă, prin educarea în spiritul obedienţei şi al
conformismului şi prin limtarea posibilităţiilor de a avea acces la unn status
superior în societatea „conformităţii”.
De aceea, rezolvarea acestor probleme ale tinerilor, adoptarea chiar a unei
noi legislaţii pentru tineret în diferite donmenii (învăţământ, muncă, familie,
electorat etc.) presupun, în primul rând, cunosterea, evaluarea, expicarea şi
diminuarea cauzelor şin condiţiilor care generează sau favorizează manifestări
antisiociale în rândul unor tineri, prin elaborarea unor modele etilogice şi
predictive capabile să surprindă complexitatea diferţilor factori delictogeni. În
opinia noastră , un asemena model va trebui să aibă în vedere cel puţin trei
niveluri de analiză :
a) macrosocial, care să pună în evidenţă transformările şi procesele
majore care pot infunenţa, indirect şi mediat, fenomenul de delincevnţă
juvenilă, cum ar fi : creşterea marilor aglomerări urbane, disoluţia controlului
social comunitar, creşterea permisivităţi şi a toleranţei sociale, „decăderea”
moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale etc. La acest nivel de anliză, nu sunt
lipsite de interes încercările de explicare şi operţionalizare a unor ipoteze
vizând teoriile „anomiei şi dezorganizării sociale”, „controlului social”,
„patologiei sociale”, adaptate însă realităţi societăţii noastre;
b) microsocial, care să conducă la identificarea funcţiilor şi disfuncţiilor
intervenite în activitatea principalelor instanţe cu rol de socializare şi control
social (familie, şcoală, grup de muncă, grup de prieteni, de cartier, de stradă,
asociaţii şi cluburi de tineri). Asemenea disfuncţii se manifestă, de pildă, la
nivelul multor familii, constând în diminuarea rolului educativ al grupului

29
familial, scăderea controlului parental, dezorganizarea şi disoluţia cuplui
familial, creşterea fenomenului de divorţialitate şi instabilitate în cadrul familiei
ş.a. Există şi se manifestă disfuncţii in activitatea organelor specializate de
control social (poliţie, justiţie, procuratură, autoritatea tutelară), care fie că
neglijează aspectele grave ale delictelor juvenile, adoptând o atitudine
permisivă şi tolerantă faţă de anumiţi tineri, fie că „eticheteză” drept conduite
deviante o serie de comportamente benigne ale anumitor minori;
c) individual, care să pună în evidenţă structura personalităţii
adolescentului, constelaţia de trăsături psihice şi caracteriale care se poate
exterioriza în comportamente deviante, ca şi decelarea din vreme a unor
manifestări de egocentrism, impulsivitate, agresivitate.
Întrucât analiza etiologică nu oferă indicaţii suficiente asupra proprensiunii
spre delincvenţă a tinerilor, ea va trebui complectată de cea predictivă, care
permite schiţarea tendinţelor viitoare ale fenomenului de delincvenţă juvenilă şi
edificarea unor programe şi strategii de intervenţie operaţionale.

CAPITOLUL III

INSTITUŢII CARE PRIVESC FENOMENUL DELINCVENŢEI


JUVENILE

Minorii care au săvârşit fapte penale sunt investigaţi de următoarele


instituţii :
Ordinea instituţiilor care se ocupa de investigarea minorilor delincvenţi :
1. Inspectoratul Judeţean de Poliţie (I.P.J.)

30
2. Parchetul de pe lângă Judecătorie – Ministerul Justiţiei

3. Avocatul Poporului
4. Consiliul Judeţean (Comisia pentru protecţia copilului)
5. Secretariatul Primăriilor
6. Direcţia Generala de Asistenţă Socială (D.G.A.S.) :

- Centrul de consiliere si sprijin pentru copilul delincvent care oferă


consiliere juridică, socială si psihologică atât copilului delincvent
cât şi familiei acestuia.
- Centru de primire în regim de urgenţă (pentru minorii care nu au
împlinit vârsta de 14 ani şi au săvârşit fapte penale, dar sunt fără
familie).
- Centre de plasament sau încredinţarea minorului unor asistenţii
maternali profesionişti în cazul în care singura soluţie este scoaterea
copilului din mediul familial.
7. Centre de reeducare pentru minori ( pentru infractorii minori în etate de

peste 14 ani care răspund penal).


În România, în prezent,, unităţile de detenţie pentru minori sunt în număr
de trei. Exista doua centre de reeducare pentru minori la TICHILEŞTI,
lângă Brăila, si la GĂIESTI, lângă Piteşti, şi o închisoare pentru minori la
CRAIOVA.
Măsurile educative privative de libertate se execută în centre de
reeducare pentru minori (CRM). Aceste CRM-uri sunt integrate în
structura Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Capacitatea acestor centre
de minori este de aproximativ de 2.000 locuri. Pe lângă fiecare centru, sunt
cazaţi separat si un număr de adulţi pentru activităţi gospodăreşti. Nu
exista nici o diferenţa intre centrele pentru minori si închisori in ceea ce
priveşte regimul de paza.
Pedeapsa cu închisoarea se execută după aceleaşi reguli ca si la deţinuţii
adulţi, în închisorile pentru adulţi existând secţii separate pentru minori.

31
Pedeapsa se aplica pe o perioada determinata de timp prin hotărârea
definitiva.

CAPITOLUL IV

MĂSURI JURIDICE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE FENOMENUL


DELINCVENŢEI JUVENILE

Măsuri juridice faţă de copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea


penală, dar care nu răspunde penal din ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR.
26 din 9 iunie 1997 privind potecţia copilului aflat în dificultate
(MONITORUL OFICIAL NR. 276 din 24 iulie 1998)

32
ART. 23
(1) Copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu
răspunde penal, beneficiază de protecţie în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă.
(2) Nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau care
are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ.
ART. 24
(1) Faţă de copilul aflat în situaţia prevăzută la art. 23, comisia va lua una
dintre următoarele măsuri educative:
a) mustrarea ;
b) libertatea supravegheată ;
c) internarea intr-un centru de reeducare ;
d) internarea într-o instituţie medical – educativă.
Aceste măsuri educative au devenit neconstituţionale conform Deciziei Curţii
Constituţionale nr.47/23.03.1999.
(2) La stabilirea măsurii educative comisia va ţine seama de gradul de
pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă
a copilului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a
trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea
acestuia.
ART. 25
Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea copilului, în arătarea
pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea copilului să se poarte în aşa
fel încât să dea dovadă de îndreptare,atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă
va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i
se va putea aplica o pedeapsă.
ART. 26

33
(1) Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea copilului în
libertate timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi
încredinţată, după caz, părinţiilor, adoptatorului sau tutorelui copilului. Dacă
nici unul dintre aceştia nu poate asigura supravegherea în condiţii
satisfăcătoare, comisia dispune încredinţarea supravegherii copilului, pe
acelaşi interval de timp, unei familii sau unei persoane de încredere, unui
organism privat autorizat sau serviciului public specializat.
(2) Persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea copilului are obligaţia de a
veghea îndeaproape asupra comportării acestuia, în scopul îndreptării lui,
precum şi obligaţia de a înştiinţa, de îndată, comisia atunci când copilul se
sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă
prevăzută de legea penală.
(3) Comisia poate să impună copilului respectarea următoarelor obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c) să frecventeze cu regularitate şcoala sau un curs de calificare.
(4) Comisia atrage atenţia copilului asupra consecinţelor comportării sale.
(5) După luarea măsurii libertăţii supravegheate, comisia încunoştinţează
şcoala la care copilul învaţă.
(6) Dacă înăuntrul termenului de supraveghere copilul se sustrage de la
supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte din
nou o faptă prevăzută de legea penală, comisia revocă măsura libertăţii
supravegheate şi ia faţă de copil măsura internării într-un centru de reeducare
sau într-o instituţie medical – educativă.
ART. 27
(1) Măsura educativă a internării copilului într-un centru de reeducare se ia
în scopul reeducării copilului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi
învăţătura necesară şi o pregătire profesională, potrivit aptitudinilor sale.

34
(2) Măsura internării se ia faţă de copilul în privinţa căruia celelalte măsuri
educative sunt neîndestulătoare.
ART. 28
Măsura internării într-o instituţie medical – educativă se ia faţă de copilul
care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament medical
si de un regim special de educaţie.
ART. 29
(1) Măsurile prevăzute la art. 27 şi 28 se iau pe timp nedeterminat, însă nu
pot dura decât până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani. Măsura
prevăzută la art. 27 trebuie să fie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a
impus luarea acesteia. Comisia dispunând ridicarea măsurii prevăzute la art.
28, poate, dacă este cazul, să ia faţă de copil măsura internării într-un centru
de reeducare.
(2) La data când copilul devine major, comisia poate dispune prelungirea
internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru
realizarea scopului internării.
ART. 30
(1) Măsurile educative prevăzute la art. 24 se iau la sesizarea procurorului, a
organelor de poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane interesate.
(2) Măsurile educative prevăzute la art. 24, lit. b) – d) se iau numai cu avizul
procurorului.
(3) La luarea măsurilor educative, comisia va ţine seama de gradul de
pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă
a copilului, de comportarea lui generală, de condiţiile în care a fost crescut şi
în care a trăit şi de orice elemente de natură să caracterizeze personalitatea
acestuia.

Procedura în cauzele cu infractori minori

35
Art. 480. Dispoziţii generale
- Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi
punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia, se fac potrivit
procedurii obişnuite cu completările şi derogările din prezentul capitol.

Art. 481. Persoanele chemate la organul de urmărire


- Când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la
orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală
consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare precum şi pe părinţi,
iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana in îngrijirea ori
supravegherea căreia se afla minorul.
Citarea persoanelor prevăzute in alineatul precedent este obligatorie la
efectuarea prezentării materialului.
Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate in alin.
(1) si (2) nu împiedică efectuarea acelor acte.

Art. 482. Obligativitatea anchetei sociale


- In cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penala sau instanţa
de judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale.
Ancheta sociala consta în strângerea de date cu privire la purtarea pe care
o are minorul in mod obişnuit, la starea fizica si mintala a acestuia, la
antecedentele sale, la condiţiile in care părinţii, tutorele sau persoana in
îngrijirea căreia se afla minorul îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de acesta si
in general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau
la aplicarea unei sancţiuni fata de minor.

36
Ancheta sociala se efectuează de către persoane desemnate de către
autoritatea tutelara a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază
minorul.

Art. 483. Compunerea instanţei


- Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de
competenţă obişnuită, de judecători desemnaţi de către ministrul justiţiei.
Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne
competentă să judece şi face aplicaţia dispoziţiilor procedurale speciale
privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18
ani.
Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor, este
judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise
vârsta de 18 ani.

Art.484. Persoane chemate la judecarea minorilor


- Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în
prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la
judecată.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, iar dacă este cazul
tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară
de către instanţă.
Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul şi îndatorirea să dea
lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce
ar urma să fie luate.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

Art. 485. Desfăşurarea judecăţii

37
- Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat
de celelalte şedinţe.
Şedinţa nu este publica. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele
arătate in articolul precedent, aparitorii părţilor, precum si alte persoane cu
încuviinţarea instanţei.
Când inculpatul este minor sub 16 ani , instanţa după cel asculta poate
dispune îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea
judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra
minorului.
Art. 486. Inculpaţi minori cu majori
- Când in aceeaşi cauza sunt mai mulţi inculpaţi, dintre
care unii minori si alţii majori şi nu este posibilă disjungerea, instanţa judecă
in compunerea prevăzută in art.483 şi după procedura obişnuită, aplicând
însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile cuprinse în acest capitol.

Art. 487. Executarea mustrării


- În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării,
aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.
Când din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executata îndată
după pronunţare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea
minorului, citându-se totodată părinţii, ori dacă este cazul, tutorele sau
curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.

Art. 488. Punerea în executare a libertăţii supravegheate


- Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate,
această măsură se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată,
dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale
căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă.

38
Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează
un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor
prevăzute în alineatul precedent.

Art. 489. Revocarea şi înlocuirea libertăţii supravegheate


- revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele
prevăzute in art.108 din Codul penal, cu excepţia cazului când minorul a
săvârşit din nou o infracţiune, precum si înlocuirea libertăţii supravegheate se
dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.

Art. 490. Internarea minorului


- În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un
centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în
executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin
trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se
află minorul.
Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului.
Copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este
internat.
Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării.

Art. 491. Schimbări privind măsură internării


- Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni
major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum si ridicarea sau
prelungirea măsurii internării intr-un centru de reeducare se dispun din oficiu
sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat in prima instanţa pe
minor.
Aceeaşi instanţă este competentă să dispună ridicarea, sau prelungirea
chiar si înlocuirea măsurii internării intr-un institut medical-educativ.

39
Art. 491¹. Amânarea sau întreruperea executării măsurii internării
- Executarea masurii educative a internarii intr-un centru de reeducare
poate fi amanata sau intrerupta in cazurile si in conditiile prevazute in art.
453 si 455.
Art. 492. Revocarea măsurilor luate fata de minor
- Revocarea sau menţinerea masurilor educative precum si a măsurii
liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major,
sau dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârşit din nou o
infracţiune, se dispune de instanţa competenta sa judece acea infracţiune.

Art. 493. Dispoziţii privind apelul si recursul


- Dispoziţiile art. 483 – 489 se aplica in mod corespunzător si la judecata
in instanţa de apel si de recurs, in cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite
de minori.

În multe situaţii, avocaţii copiilor solicită aplicarea unei pedepse cu


închisoarea în locul unei măsuri educative, pentru ca minorul să poată
beneficia de eliberarea condiţionată şi perioada de privare de libertate să
fie redusă. Pentru că, dacă i se aplică o măsură educativă, el trebuie să stea
în centrul de reeducare până îşi însuşeşte un minim de pregătire şcolară sau
profesională, cel puţin până la împlinirea vârstei de 18 ani.

MĂSURILE DE PROTECŢIE A COPILULUI

1.Enumerarea măsurilor de protecţie a copilului. Potrivit art.7 din


Ordonanţa de urgenţă nr.26/1997, aceste măsuri de protecţie sunt:
a) încredinţarea copilului unei persoane sau familii;

40
b) încredinţarea copilului serviciului public specializat pentru protecţia
copilului sau unui organism privat autorizat;
c) încredinţarea copilului în vederea adopţiei;
d) plasamentul copilului la o persoană sau o familie;
e) plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecţia
copilului sau la un organism privat autorizat.
Copiii care au săvârşit fapte penale, dar nu răspund penal, sunt supuşi
măsurilor educative prevăzute de legea penală.
Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită (art.109 C. penal).
În cazul în care minorul a săvârşit o contravenţie, se aplică dispoziţiile legii
respective. Astfel, Legea nr.61 din 27 septembrie 1991, modificată şi
republicată la 24 ianuarie 1997, prevede faptele care se consideră contravenţii
la normele de convieţuire socială, privind ordinea şi liniştea publică.
Sancţiunea poate consta, după caz, în amendă sau închisoare contravenţională.
Sancţiunea închisorii contravenţionale poate fi aplicată minorului numi dacă a
împlinit vârsta de 16 ani, iar limitele sancţiunii în acest caz se reduc la
jumătate.
În cazul în care contravenientul este minor care a împlinit vârsta de 16 ani
şi a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea aplicată nu va depăşi 3 luni.
În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani se aplică prevederile
Legii privind regimul ocrotirii unor categorii de minori (art.4 alin.2), adică
prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr.26/1997.
Amenda neachitată în condiţiile legii se transformă în închisoare
contravenţională. Pentru contravenţiile săvârşite de minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani, maximul închisorii contravenţionale, rezultat din
transformarea amenzii, nu poate depăşi 3 luni (art.16 alin7).

PROBAŢIUNEA, UN SERVICIU NOU PENTRU

41
COPILUL DELINCVENT

În sistemul juridic românesc conceptul de probaţiune este cunoscut şi


folosit mai ales în domeniul procedurii penale. Justiţia penală depinde, în
soluţionarea cazurilor, de sistemul probelor sau de sistemul probaţiunii.
Minorii, o categorie aparte a populaţiei infracţionale, necesită o atenţie
specială în ceea ce priveşte procesul de reintegrare socială. Potrivit legislaţiei
în vigoare, pentru minorii delincvenţi, justiţia are la dispoziţie două tipuri de
sancţiuni: măsuri educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea
într-un centru de reeducare sau internarea într-un centru medical educativ) şi
pedepse (închisoare şi amendă). Pentru o judecare cât mai corectă a cauzelor
şi aprecierea cât mai justă a potenţialului criminogen al minorului, instanţa va
beneficia (la cerere), prin intermediul probaţiunii, de un raport de evaluare
întocmit de un consilier de probaţiune, care va cuprinde informaţii în legătură
cu situaţia subiectului(starea fizică şi mentală, date privind mediul de
provenienţă, aspecte relaţionale, antecedente) şi date referitoare la evaluarea
riscului pe care acesta îl prezintă pentru societate. În acest fel, minorului i se
va aplica o sancţiune corespunzătoare, în măsură să asigure reintegrarea sa şi
să diminueze riscul reiterării infracţiunii.

CAPITOLUL V
REFERIRI LA LUCRĂTORII SOCIALI ÎN DOMENIUL
DELINCVENŢEI JUVENILE

Lucrătorii sociali care se ocupă de minorii şi adolescenţii care comit acte


penale şi se abat de la conduita morală sunt următorii :

42
 Lucrătorul de poliţie, care se ocupă de înregistrarea şi identificarea
cazului, dar care mai trebuie să acţioneze şi printr-o strategie coerentă de
prevenire, depistare şi intervenţie în : mediul familial, mediul şcolar şi mediul
social.
 Consilierul juridic este lucrătorul social din cadrul Centrului de
Consiliere pentru Minori (D.G.A.S.) şi care contribuie la apărarea drepturilor
copilului prin formarea conştiinţei juridice a tuturor actorilor implicaţi în
protecţia copilului, la asigurarea asistenţei juridice a copilului şi familiei şi
chiar în mediatizarea formelor răspunderii juridice în cazurile de încălcare a
drepturilor copilului.
 Psihologul este persoana care lucrează tot în cadrul Centrului de
Consiliere pentru Minori şi se ocupă de consilierea psihologică a minorului
delincvent, dar şi consilierea şi sprijinul familiei acestuia.
 Referentul este lucrătorul social care se ocupă de actele care trebuie
făcute în cazul unui minor delincvent.
 Asistentul social are mai multe sarcini şi anume de a face ancheta socială
sau de a trimite o adresă către instituţia care se ocupă de cazul respectiv, are şi
rolul de a consilia copilul delincvent şi de a dezvolta o relaţie între acesta şi
familia sa şi de a-l ajuta să se integreze în viaţa socială.

CAPITOLUL VI

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE A TENDINŢELOR DE


DEVIANŢĂ PENALĂ A ADOLESCENŢILOR

Specificul metodologiei utilizate în evaluarea cantitativă si calitativă a


fenomenului de delincvenţă juvenilă

43
Metodologia cercetării fenomenului de delincvenţă juvenilă reprezintă
unul dintre cele mai importante domenii ale practicii sociologice , deoarece de
modul in care se culeg datele si se analizează conţinutul lor informaţional
depinde, in cea mai mare măsură, conturarea unor direcţii de acţiune pentru
prezent si pentru viitor, elaborarea unor programe unitare de prevenire care să
ţină seama de multiplele determinări şi condiţionări cauzale ale fenomenului.
Insuficienta atenţie acordată acestei laturi fundamentale a investigaţiei de
teren constituie una dintre cauzele principale ale erorilor care se mai comit
încă in evaluarea semnificaţiei actelor de încălcare a normelor penale de către
minori, prin ignorarea specificului psihologic al perioadei adolescentine
(perioada de vârstă care furnizează cea mai mare pondere de delincvenţi), a
caracterelor particulare ale universului familial în care se socializează aceştia,
a ansamblului de factori care determina sau favorizează transformarea unei
conduite deviante ocazionale într-o conduită infracţională mai mult sau mai
puţin structurată şi persistentă.
De aceea cea mai importanta condiţie a validităţii si eficacităţii cercetării
întreprinse în acest domeniu o reprezintă situarea ei pe o bază metodologică
temeinic fundamentată, constând într-un ansamblu unitar de instrumente si
tehnici prin intermediul cărora sa poată fi identificată interacţiunea logică
dintre diferitele variabile cu caracter psihologic, pedagogic, sociologic şi
criminologic care contribuie la explicaţia si predicţia delincvenţei juvenile,
fenomen în înţelegerea căruia simpla acumulare de date descriptive nu este
suficientă. Din punct de vedere operaţional, metodologia cercetării
transgresiunii normelor penale de către adolescenţi are un specific aparte care
nu se reduce la instrumentele tradiţionale ale sociologiei şi criminologiei
(ancheta, observaţia , interviul etc.), ci implică o totalitate de metode şi tehnici
dintre care unele sunt preluate din metodologiile specifice ale pedagogilor si
psihologilor, iar altele fac parte integrantă din corpul de metode şi tehnici ale
statisticienilor, economiştilor, juriştilor, medicilor, ale celorlalte categorii de

44
specialişti care activează în domenii conexe cu cel ce îşi propune să
definească tendinţele prezente şi viitoare ale delincvenţei juvenile. Cele cinci
dimensiuni analitice (statistică, criminologică, sociologică, psihologică şi
prospectivă) implicate cu prioritate în orice evaluare cantitativă şi calitativă a
fenomenului devianţei penale adolescentine nu pot fi operaţionalizate decât
cu ajutorul unei metodologii complexe, care să ţină seama, pe de o parte, de
caracterul obiectiv al infracţiunii (stabilirea condiţiilor cu caracter juridic care
pun în dependenţă conduita adolescentului de reglementările legislaţiei), iar,
pe de altă parte, de caracterul ei subiectiv (particularităţile procesului de
dezvoltare biologică a adolescentului, conţinutul socializării morale primite în
familie, influenţe şi incitări primite din partea anturajului etc.). În acest sens,
utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum sunt experimentele
psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile,
expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale,
anchetele cu subiecţi minori sau cu experţi în domeniu, poate aduce multiple
clarificări fenomenului de delincvenţă juvenilă, colaborând punctul de vedere
al sociologului sau al criminologului cu evaluările altor specialişti.

Identificarea şi măsurarea factorilor criminogeni ai delincvenţei juvenile

cu ajutorul analizei de dependenţă şi al analizei factoriale

Utilizarea tehnicii analizei de dependenţă şi a analizei factoriale s-a


impus relativ recent în domeniul sociologiei delincvenţei, în special datorită
unor necesităţi practice, apărute în urma recoltării şi condensării unui volum
mare de date şi informaţii empirice. În mod concret, la nivelul observaţiei şi al
generalizării empirice, numeroase studii şi cercetări au pus în evidenţă o serie
de factori (cauze) cu implicaţie criminogenă, cum ar fi : socializarea

45
imperfectă, educaţia morală negativă în familie, controlul social ineficient,
neintegrarea şcolară şi profesională, parazitismul social, inflluenţa grupului
stradal delincvent etc., care au un rol important în determinarea mecanismului
delincvenţei juvenile. Întrucât, aceşti factori nu sunt impilicaţi în egală
măsură, în diferitele momente ale declanşării actului delincvent, şi cercetătorii
şi-au pus problema evaluării cantitative şi calitatative a raporturilor ce se pot
stabili între aceşti factori şi a analizei relaţiilor diferitelor variabile care
caracterizează principalele dimensiuni ale fenomenului de delincvenţă
juvenilă.
Dacă în privinţa analizei factoriale privind valorile sociale ( obiectivele
reuşitei şi atitudinea faţă de muncă) nu s-a constatat diferenţe semnificative
între grupurile de tineri, în schimb, analiza mijloacelor de reuşită a identificat
o diferenţă semnificativă, tinerii din grupul de control manifestând o atitudine
mai realistă : ei consideră ca o familie care dispune de mijloace financiare
puternice este factorul cel mai important pentru reuşita socială a unui tânăr,
totodată, find convinşi, mult mai mult decât tinerii delincvenţi, că nu există
aceleaşi şanse pentru reuşita în viaţă. Această atitudine mai realistă faţă de
unele valori sociale a permis tinerilor din grupul de control să-şi reglementeze
dorinţele şi aspiraţiile de viaţă, asigurâdu-le, în consecinţă, o mai bună
integrare socială în viaţa profesională şi socială.
Concluzia studiului este că există o relaţie manifestă între integrarea în
mediul familial, cel şcolar şi cel de muncă, o intergrare pozitivă într-unul din
acestea determinând o bună integrare a tânărului şi în celelalte domenii.
Relaţia cu timpul liber este, din contră, negativă, o bună integrare în acest
domneiu (timp liber, cerc de prieteni) determinând o integrare deficientă în
domeniul familial şi în cel şcolar. Aceste corelaţii nu reprezintă, de fapt, şi
relaţii cauzale, dar, totuşi, se poate aprecia că integrarea într-un grup de
prieteni apare ca o compensare a slabei integrări a tânărului în familie sau în
şcoală. De aceea, nu este suficient de a semnala, conchid autorii studiului, că

46
„există modele de socialzare diferite în funcţie de categoriile sociale existente
în societate şi că unele dintre aceste modele nu pregătesc adecvat copilul sau
tanarul pentru o bună integrare în scoală sau în muncă”, ci de a arăta că
nerealizarea fuţiilor fundamentale ale familiei şi şcolii reprezintă, în mare
parte, cauze generatoare de devianţă şi delincvenţă juvenilă.

Investigarea minorilor predelincvenţi sau delincvenţi

Spre deosebire de ancheta penală, ancheta de asistenta sociala nu tinde sa


stabilească, din punct de vedere juridic, vina delincventului şi pedeapsa ce
urmează a i se aplica. Ea are drept scop să împiedice recidivarea să oprească
procesul de decădere socială.
Investigaţia are deci, scop să stabilească gradul până la care minorul a
înaintat pe calea imoralităţii şi a tulburărilor de comportament social.
Pentru aceasta este necesară o analiză individualizată foarte complexă a
minorului şi a vieţii lui, analiză permanent dirijată de gândul că
predelincventul şi chiar delincventul minor constituie un eşec al vieţii sociale
faţă de care avem datoria unei recuperări complete dat fiind că vina copilului
nu poate fi invocată împotriva lui, el nefiind în fond decât o victimă.
Investigaţia cazurilor de predelincvenţă şi delincvenţă a minorilor impune
o colaborare strânsă cu medicii, cu cadrele şcolare însărcinate cu educarea lor
şi şefii pe care îi are sau i-a avut la locurile lor de muncă.

1. Mediul familial
Se face analiza completă a familiei sau a familiilor de origine sau adoptive
în care a crescut copilul. Se va insista asupra situaţiilor în care copilul nu a
avut parte de un mediu familial.

47
Se va insista asupra exemplelor rele ale adulţilor adoptivi şi în special
asupra îndemnurilor la imoralitate sau impunerea săvârşirii de acte imorale de
către aceştia.
2. Relaţiile cu familia
• Complicitate cu unu sau mai mulţi membrii ai familiei.
• Refuz de a se încadra în viaţa de familie.
• Ură faţă de familie.
• Acte de comportament greşit făcute în mod deliberat pentru a exaspera
familia, pentru a o umili (din răzbunare; ca represalii).
Se va acorda toată atenţia situaţiilor – mai rare – în care copilul sănătos
moralmente evadează din familia sa pe care o consideră imorală pentru a
scăpa de o atmosferă viciată care i-a ajuns intolerabilă.
3. Grupuri sociale de apartenenţă a minorului delincvent
Se vor analiza diferite grupuri sociale cu care minorul a avut contact sau
legături în afara familiei. Grupuri de joacă din stradă, prieteni.
Grupurile întâmplătoare sau grupuri organizate în asociaţii, în bande, cu
şefi, reguli interioare de conduită, sarcini trasate cu mijloace de încurajare
a disciplinei şi de reprimare a indisciplinei.
Locurile de întâlnire; orele petrecute împreună. Concepţia grupului
despre el însuşi. Gravitatea isprăvilor săvârşite.
Contactul grupului cu adulţii delincvenţi.
4. Biografia minorului
Pe lângă datele cerute în cercetarea tulburărilor de comportament se vor
cerceta în special vârstele la care au apărut cele dintâi acte imorale,
gravitatea şi natura lor: furtişaguri, bătăi, actele de agresivitate, tendinţă
spre pornografie, spre băuturi alcoolice, fumat, chiar si substante toxice
(droguri); deprinderi de lene, minciună sistematică în scop fraudulos.
Vârsta celor dintâi acte cu caracter penal. Natura şi gravitatea lor.
5. Starea fizică şi neuropsihică a minorului

48
Examenul clinic şi neuropsihic complet.
6. Mentalitatea şi atitudini ale minorului
Se cere autobiografia minorului (povestită sau scrisă), potrivit vârstei şi
se compară cu biografia lui.
Povestiri cu minorul despre el însuşi (Ce crede despre viaţa lui trecută
şi prezentă. Planuri de viitor. În ce măsură îşi dă seama de atitudinile lui
greşite. Are sentimente de bravadă, cinism, remuşcare, ruşine. Urmăreşte
un scop personal sau se lasă antrenat de alţii, din lipsă de voinţă,
incapacitate de rezistenţă, ambiţie ? Daca are discernământ ?
7. Nivel intelectual atins
Şcoli urmate; absolvire; rezultate obţinute.
Preocupări intelectuale: lecturi, spectacole. Interes pentru activităţi
sportive (ex: box, lupte, arte marţiale etc.) ; ca spectator sau ca participant.
8. Pregătire profesională şi atitudine faţă de muncă
Ce munci a făcut? Unde şi în ce condiţii? Cu ce câştig bănesc? Salarii
şi venituri întâmplătoare? Întrebuinţarea banilor?
Ce munci îi plac? Ce profesiune ar dori să aibă?
Cum vede el viitorul lui profesional?
9. Părerea minorului despre soluţia ce trebuie dată cazului său
• Vrea să scape de data asta, cerând iertare.
• Ce pedepse crede că i s-ar cuveni?

CAPITOLUL VII

REZULTATELE OFERITE DE ANCHETA SOCIALĂ

ANCHETĂ PSIHO-SOCIALĂ
PRIVIND SITUAŢIA COPILULUI .....I..R. ……………………………….
Date personale:
Data şi locul naşterii … 27. 10. 1990 – loc. Orşova – jud. Mehedinţi ……..

49
Domiciliul …….. com. Ieşelniţa…………………………………………..
Ocupaţia ….. elev…….
Religie ortodoxă
Naţionalitate român

Mama

Nume/prenume …….I. E. ………………………………………………..


Data şi locul naşterii 22. 03. 1970 com. Ieşelniţa jud. Mehedinţi
Grad de instruire a absolvit 12 clase – Liceul Teoretic
Ocupaţie ……casnică, se ocupă de gospodăria casei şi muncile câmpului
Religie......ortodoxă
Stare civilă…. căsătorită..

Tata

Nume/prenume......I. I. ………………………………………………..............
Data şi locul naşterii ......13. 04. 1969….. mun. Dr. Tr. Severin................
Grad de instruire .......studii medii – Liceul Auto..(mecanic auto).........
Ocupaţie .......şomer (ocazional,munceşte cu ziua la alţi oameni)............
Religie........ortodoxă.........................
Stare civilă......căsătorit.....................

Tipul cazului Copilul delincvent maltratat

Identificarea cazului
....Inspectoratul Judeţean de Poliţie a fost sesizat de către sectoristul zonei …
..unde.acesta locuieşte. Sesizarea cuprinde informaţia că I.R. şi-a sustras
bunuri publice dintr-un magazin din prejmă, în care intrase prin efracţie

50
(spărgând geamul şi dezactivând alarma). Trebuie precizat faptul că nu este
prima dată când comite fapte antisociale, el fiind luat în vizor de către Poliţia
locală în urmă cu 2 ani, când numitul I.R. a fost prins pentru prima oară......

Istoricul familiei şi relaţii intrafamiliale

Intervenţia

Când s-a luat la cunoştinţă de cazul numitului I.R. s-a mers la Poliţia
mun. Dr. Tr. Severin, acesta era deja adus în Centrul de Minori datorită
spargerii unui magazin şi unei sifonării din cartier.

51
Mi-a fost recomandat de către un ofiţer de Poliţie, care se ocupa de acest
copil încă de la prima infracţiune comisa (7. 03. 2002), când a spart un
magazin universal împtreună cu alţi doi copii de aceeaşi vârstă.
In prezent copilul a fost eliberat din Centrul de Primire Minori pe baza
unei semnături din partea părinţilor care vor avea grijă de el (acest lucru s-a
mai întâmplat de aproximativ 10 ori, deci nu ştiu cât succes va avea această
metodă). Nu trebuie uitat faptul că R. nu doreşte să se întoarcă în mijlocul
familiei, socotind că singura soluţie este să locuiască la părinţii mamei.
Unii specialişti spun că un copil se dezvoltă armonios numai în cadrul
familiei alături de părinţii lui. Şi aşa este normal. Însă aceasta este clar o
abatere de la normalitate (pe care as vrea sa o consider excepţia care întăreşte
regula, dar realitatea nu este numai aceasta). Dacă nici convieţuirea cu bunicii
nu dă roade, unica soluţie oferită de cadrul legislativ actual în protecţia
copilului o constituie internarea lui într-un Centru de Plasament.
Echipa de intervenţie are sarcina de a se implica în soluţionarea acestui
caz, prioritară fiind siguranţa şi securitatea lui R., deci trebuie scos din mediul
familial.

Veniturile familiei

Salariul tatălui .. venituri ocazionale din « munca cu ziua » la alţi oameni ....
Salariul mamei.........- ...........
Alocaţie copil/copii 840.000 lei
Alte venituri…beneficiază de venituri ocazionale din munca prestataă de tată..

52
Descrierea condiţiilor de locuit
Familia locuieşte într-o comunitate izolată de rromi la periferia oraşului. Casa
familiei constă într-o cameră cu o suprafaţă de aproximativ 6 m², care ţine loc
şi de bucătărie. Este sărăcăcios mobilată : o sobă şi două paturi improvizate.
Domneşte amestecul de greu-acru al mirosului de igrasie cu al fumului de
tutun ieftin.

Elemente psihosociale

Copilul :

Mama :

Tata :
Are un comportament agresiv, şi o conduită imorală (învaţă copilul să mintă
şi împreună cu unchiul lui R. îl mai învaţă şi să fure găini din curtea
vecinului).
Alcoolic şi violent, nu terorizează doar copiii, ci şi soţia, care cu greu mai
poate fi o adevărată mamă pentru copii. Fiind foarte agresiv, mai ales sub
influenţa alcoolului, acesta îşi pedepseşte copilul prin bătaie, dar şi pe soţie.
Concluzii şi recomandări

R. este tratat ca un infractor, singurul răspunzător pentru faptele sale.


Nimeni nu ia în considerare relaţiile sale cu familia, motiv pentru care
părinţii lui nu au fost niciodată chemaţi la SPJPC (Serviciul Public

53
Judeţean Pentru Protecţia Copilului). Când au aflat obiectivul principal al
studiului, majoritatea celor care aveau cunoştinţă de acest caz mi-au spus:
„ăsta este un hoţ, nu un copil maltratat”!

Societatea este refractară la intervenţiile unor specialişti în familie,


preferând soluţiile definitive şi radicale. Părinţii sunt cei care dispun în
mod absolut şi nemediat de copiii lor, având dreptul să hotărască modelul
educaţional la care aderă. Dar aici ne lovim de lipsa de cunoştinţe în ceea
ce priveşte dezvoltarea copilului şi implicit de lipsa unor servicii de sprijin
pentru părinţi, de care aceştia să beneficieze în orice situaţii (şcoala
părinţilor). Copilul este redat părinţilor în baza unei simple semnături, fără
o monitorizare reală a modului în care ei aplică în practică angajamentele
rămase până acum pur teoretice, în ceea ce priveşte comportamentul lor
faţă de copii.

Astfel, copilul este pedepsit şi la nivel instituţional pentru greşelile


părinţilor lui. Eticheta de infractor îl plasează pe o traiectorie care îi va
întări comportamentul infracţional, în care deja evadează datorită abuzului
şi lipsei de afecţiune. Instituţiile specializate au nevoie de specialişti bine
pregătiţi (asistenţi sociali, sociologi, psihologi, medici, poliţişti) care să
vadă dincolo de expresia comportamentală a copilului, acţionând în
vederea prevenirii unei permanentizări a conduitei delincvente şi implicit
pentru prevenirea perpetuării abuzului pe linie orizontală (fraţii rămaşi în
familie) şi verticala (prin preluarea modelului comportamental al părinţilor
faţă de proprii săi copii în viitor).

Câteva studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent juvenil

Inventarierea unui repertoriu divers de studii de caz atesta ca


majoritatea minorilor delincventi prezentau serioase deficiente de
socializare si integrare sociala, concretizate in tendinte de evaziune

54
familiala si scolara, hoinareala si vagabondaj, consum de tigari si
bauturi alcoolice, insulte la adresa adulţilor, agresiuni fizice si
terorizarea colegiilor etc. Pana la un anumit punct, aceste tendinţe pot fi
considerate ca fiind specifice crizei de identitate adolescentina, cand
multi tineri afişează conduite independente, opuse celor ale adultilor,
fara sa existe pericolul transformarii lor in comportamente delincvente.
Studiile de caz releva ca, in aceste momente intervenţia unor factori si
circumstante determina ruperea echilibrului comportamntal,
contribuind la transformarea conduitei benigne, nonconformiste ale
adolescentului intr-una maligna, infractionala. Identificarea acestor
factori de risc de natura familiala, scolara, stradala confirma faptul ca o
buna parte din acesti minori delincventi sunt victime ale educatiei gresit
dirijate sau ale unor imprejurari nefericite care i-au adus in fata
instantelor judiciare. Fara a pretentia stabilirii ponderii si ierahiei
acestor factori delictogeni, ne vom opri asupra acelora care ni s-au a fi
mai reprezentativi si care se refera la anumite situatii si contexte ce
vizeaza familia, scoala, grupul stradal, institutia de ocrotire si
resocializare ca atare :

1. Disfuncţii şi carenţe educative ale mediului familial. (cazul 1)


Factorii de „risc” familiali sunt cei mai prezenţi şi intenşi in
mecanismul cauzal al comportamentului delincvent juvenil, intre
acestia situandu-se, ca pondere si intensitate, urmatorii :
dezorganizarea grupului familial (prin divort, abandon, despartire in
fapt, deces si detentie), deprecierea moral si afectiva a climatului
conjugal, deprecierea relatiilor intre parinti si copii, insuficiente ale
controlului parental, necunoasterea cercului de prieteni ai copilului,
deficiente ale stilului educativ s.a.

55
2. Eşecul si abandonul şcolar ; lipsa de supraveghere a scolii.
Aparitia unor manifestari deviante ale minorilor-elevi este strâns
legata de existenta unor disfunctii educative ale scolii, concretizate in
insuficienta cunoastere a conditiilor sociofamiliale in care acestia
locuiesc si se dezvolta. Intre acesti factori de „risc”, abandonul scolar
si implicit, scolarizarea incompleta, au drept consecinta
imposibilitatea dobandirii unei calificari profesionale si a unui status
socioeconomic ridicat, ceea ce ii determina pe unii minori sa incerce
sa obtina venituri ilicite sau sa duca o viata parazitara, ajungand
ulterior in fata instantelor de judecata.

3. Asociere in grup cu alţi minori sau majori. Deficiente de


şcolarizare si control familial, dublate de esecul si abandonul scolar
al minorului determina, in multe cazuri, „îndepărtarea” si evaziunea
acestuia din familie si şcoala, contactarea unor anturaje dubioase
care il pot influenta in comiterea unor acte antisociale.

4. Consumul de alcool. Relatia dintre consumul de alcool si


comportamentul delincvent juvenil este extrem de complexa, desi
alcoolul este considerat in multe cazuri, ca declansatorul unor reactii
impulsive si violente, actionana in directia dezinhibarii tanarului de
unele tendinte de autocontrol si autostapanire si accentuarii
tendintelor agresive potenetiale. Consumul de alcool dobandeste o
periculozitate sporita atunci cand acesta este ingurcitat in cantitati
mari sau in grup, fiind o conditie favorizanta, puternica in
infractiunile de omor, vatamare corporala, viol, agresiuni fizice etc.

CAZUL 1

R. – DELINCVENT MALTRATAT

56
Cei mai mulţi dintre copiii care trăiesc într-un mediu –dezorganizat,
tensionat, dominat de neînţelegeri şi certuri între părinţi – găsesc rezolvarea
situaţiei apăsătoare şi nesigure în care se află, în acţiunea de evadare din
acest mediu considerat ostil. Cel mai comod mijloc de evadare este fuga de
acasă. Aceasta este extrem de periculoasă, fiindcă poate fi însoţită de
accidente felurite (fizice, morale) şi se poate uşor transforma în vagabondaj
şi delincvenţă (copilul fură bani, alimente, motivând că o face pentru a
putea trăi).

În această categorie intră şi subiectul primului meu studiu de caz – R.


care întrebat fiind de ce a fugit de acasă a dat un răspuns simplu: „de trai
rău”, al cărui tată nu poate concepe ca băiatul pleacă de acasă din pricina
lui, principalul lui mijloc educativ bătaia şi prioritatea în utilizarea venitului
deţinând-o consumul de băuturi alcoolice.

Fuga de acasă a lui R. constituie in începutul unor comportamente


infracţionale la care acesta recurge : furturi, spargeri ajungând ca la numai
13 ani si câteva luni sa aibă nu mai puţin de 43 dosare penale. Nu trebuie
neglijat faptul ca la conturarea calităţilor lui de infractor au contribuit si
tatăl si fratele acestuia, unchiul lui R., care a fost închis pentru jaf si
tâlhărie. La început la pus sa fure găini (veniturile lor sunt foarte mici,
trăiesc numai din alocaţiile copiilor), ca mai apoi sa fie certat de către
unchiul sau daca nu-i aducea si bani.

Ajuns în stradă, neavând nici un venit şi nedorind sa se întoarcă acasă,


singura soluţie pentru el a constituit-o spargerea magazinelor, ajungând de
foarte multe ori la Centrul de Primire Minori din municipiul Dr. Tr.
Severin.

În momentul în care am luat cunoştinţă de acest caz de la Poliţia


Municipiului Dr. Tr. Severin, R. se afla la Centrul de Minori datorită

57
spargerii unui magazin şi unei sifonării din cartierul în care locuieşte. Mi-a
fost recomandat cazul de către un ofiţer de Poliţie, care se ocupa de acest
copil încă de la prima infracţiune comisa (7.03.2002), când a spart un
magazin împreuna cu alţi 2 copii de aceeaşi vârstă.

Acesta mi l-a prezentat ca fiind un băiat care provine dintr-un mediu


conflictual şi asupra căruia violenţa tatălui şi-a pus amprenta puternic. De
remarcat este faptul ca în această privinţă nu s-a luat absolut nici o măsura,
R. fiind tratat ca un infractor – singurul răspunzător de faptele sale.

Istoricul familiei

Elena si Ionel, romani de religie ortodoxa, s-au cunoscut in urma cu 15


ani. El lucra la o uzina din localitate, iar ea era vânzătoare la un magazin
din apropiere. Aveau 22 de ani si multe planuri de viitor. S-au casatorit
destul de repede, si-au luat un apartament, după care au apărut scandalurile
provocate in primul rând de neajunsuri materiale, la care s-a adăugat si
moartea primului copil la numai 3 luni – meningoencefalita. După 3 ani de
convieţuire in oraş s-au mutat la tara, intr-o casa cu 2 camere si o bucătărie.

S-au mutat la tara datorita faptului ca au rămas fara serviciu, neputând


astfel sa întreţină apartamentul si neavând posibilităţile materiale necesare
asigurării unui trai decent – e prea mult spus – hranei „de azi pe mâine”.
Nu se cunosc amănunte privind modul cum s-au cheltuit banii rezultaţi din
vânzarea apartamentului, insa având in vedere ca nu stau cu nici unul din
părinţi (nici ai Elenei, nici ai lui Ionel), se presupune ca si-au construit casa
de la tara.

58
In prezent au 37 de ani, 5 copii si locuiesc impreuna in aceeasi casa
degradata, fara baie si dotata cu un echipament foarte redus: un aparat de
radio, un televizor care nu merge si un aragaz. Incalzirea se face cu ajutorul
sobelor de teracota, iar iluminatul este corespunzător. Copiii nu au camere
separate si nici spaţiu amenajat pentru invatatura. In prezent nici Elena nici
Ionel nu mai lucreaza si nici nu mai beneficiaza de ajutorul de somaj.
Singurul venit provine din alocatiile copiilor; mai beneficiaza si de venituri
ocazionale in urma „muncii cu ziua” la alti oameni.

Dintre cei 5 copii, doar 4 sunt in grijea lor, o fata fiind internata intr-o
sectie de recuperare, de la varsta de 1 an, datorita problemelor la coloana
vertebrala, nemaiputând sa mearga.

Deci in gospodarie sunt 6 persoane: parintii si 4 copii: Adelin – 14 ani,


Robert – 14 ani, Guardiola – 7 ani, Mihăiţă – 3 ani.

Robert a avut si el probleme cu sanatatea, fiind internat 2 ani in spital,


de la varsta de 1 an, datorita unei boli la cap (nu au stiut numele bolii).
Mama este suspecta de cancer.

Deşi Ionel si Elena nu si-au dorit decat 2 copii (dar „deh, ce sa-i faci
daca au venit unul dupa altul”) si-au crescut singuri toti copiii, nedand nici
unul in grija bunicilor, chiar daca parintii lui Ionel locuiesc la cateva case.
La creşă nu au fost, iar la grădiniţă cu program normal, doar câteva luni
înainte de începerea şcolii.

Deci familie numeroasa, bani putini, dintre care cea mai mare parte se
cheltuiesc pe bauturi alcoolice, care generează certuri, neintelegeri,
conflicte, mergând pană la manifestari agresive in cadrul familiei. Nu de
puţine ori Ionel şi-a bătut soţia in fata copiilor, ba uneori l-a mai si alungat
din casa. Chiar in ziua in care am vorbit cu ea, Elena avea un ochi negru si

59
o buza sparta. Rugata sa vorbească mai tare, a spus ca nu poate, deoarece
cu o zi înainte soţul ei încercase sa o sugrume (el a crezut ca a fost chemata
la Politie, unde ‚urmau sa stea de vorba cu ea ca sa o aresteze). Cearta,
scandalurile şi-au gasit un loc permanet in casa. Cauza principala o
constituie consumul de băuturi alcoolice. Sub influenta alcoolului Ionel
devine foarte violent sub diferite pretexte, fiind foarte agresiv cu cei din jur.
O data si-a bătut soţia aşa de tare încât i-a provocat hemoragie si o
săptămâna nu s-a mai putut ridica din pat. Copiii vor asista neputincioşi la
acest spectacol. Tatal lor nu poate sa priceapa de ce Robert spune ca a
plecat de acasă “de trai rau”, cand el îi dă să mănânce şi îi mai şi cumpără
ţigări. El isi reduce obligatia de parinte si educator la asigurarea hranei,
pentru el aceasta fiind echivalentul « traiului bun ». dupa prima fuga de
acasa a lui Robert si respectiv, prima spargere, in loc sa se gandeasaca ca el
ar putea fi cauza, l-a snopit in bataie cu lantul „pana i-a crapat pielea pe
el”, l-a tinut o noapte intreaga legat de copac si l-a obligat sa bea apa cu
sare. Alta data, pentru ca nu a vrut sa-i cumpere tigari, l-a legat de piciorul
patului si l-a tinut acolo o saptamana. Insa pedeapsa preferata este bataia cu
furtunul, deoarece „este subtire, elastic, se muleaza mai bine pe corp si
ustura mai rau”. La ultima bataie l-a rupt pe Robert, fapt care a facut-o pe
sotia acestuia sa faca „haz de necaz”, afirmand „ca-i pare rau de furtun”, ca
era al ei – ii era destinat ei.

Din arsenalul de rele tratamente aplicate lui Robert, cat si fratiilor lui,
nu trebuie uitate bataia cu pumnii si cu picioarele sau amenintarea cu
cutitul. Robert chiar mi-a aratat o cicatrice cu care s-a ales in urma unei
„zgarieturi” cu cutitul, „asa ca sa-l sperii, sa-i vina mintea la cap”.

Ionel nu este de acord cu parintii, care isi maltrateaza copiii sa fie


sanctionati; de fapt nu este de acord cu formularea: „părinţi care isi
maltratează copiii”. El crede ca fiecare isi invata copilul „de bine” si

60
incearca „sa scoata om din el” cum crede de cuviinta; are acest drept ca
parinte si cel mai bun mijloc este bataia – pe care o considera „ruptă din
rai”, iar in ceea ce priveste pedeapsa corporala aplicata sotiei afirma ca:
„Femeia are niste coaste de drac, pe care barbatul trebuie sa i le scoata”.

O problema de importanta majora o reprezintă relaţia dintre profilul


moral comportamental al părinţilor si moştenirea ereditara pe care o lasă in
urma lor. Pentru o influenta ereditara nefasta este suficient chiar si
alcoolismul mamei sau al tatălui care nu implica neapărat un conflict cu
justiţia. Ionel este o persoana care doreşte sa aibă întotdeauna ultimul
cuvânt. Aceasta atitudine ia forme diferite: incercarea de a-i domina pe
altii, chiar infricosandu-i; monopolizarea cuvantului in familie; placerea de
a contrazice; de a soca sau de a critica cu rautate, de a umili; dorinta de
razbunare pentru cea mai mica ofensa, reala sau imaginara. Aceasta
atitudine suscita, bineinteles antipatia celorlalti.

In cazul lui R., întâlnim atat maltratare psihica, determinata de relaţiile


conflictuale dintre părinţi (când i-am spus ca am stat de vorba cu parintii
lui, prima intrebare pe care mi-a pus-o a fost daca iar era mama lui batuta),
cat si fizica, determinata de pedepsele corporale aplicate de tatal sau.
Timorat fiindsi adus de catre parinti in situatia de a trai un puternic
sentiment de nesiguranta, a dobandit cu alti hoinari ai strazii un sentiment
al puterii, al sigurantei si libertatii, devenind in felul acesta foarte activ si
inspirat in a comite tot felul de acte aberante, cu caracter predelictual si
delictual (fumat, betii, frecventarea jocurilor de noroc, hotii, spargeri, etc.),
ajungand asa cum am amintit, ca la 12 ani si cateva luni sa aiba in jur de 43
de dosare penale. Unii dintre partenerii lui de vagabondaj se numeste
Boceanu si are 14 ani. Si el provine dintr-o familie nu tocmai fericita:
mama sa face negoţ la sarbi, deci este mai tot timpul plecata, iar tatal de-al
doilea nu se prea poarta ca un parinte cu el; insa familia lui dispune de o

61
situatie materiala destul de buna, nu de putine ori acesta furand bani de
acasa. Si sora lui Robert, Guardiola, beneficiind de acelasi tratament in
cadrul familiei, a luat impreuna cu acesta drumul pribegiei. Insa ea nu a
rezistat timp indelungat nesigurantei zilei de maine si s-a intors acasa. Desi
nu se simte prea bine in mijlocul familiei doreste sa se reintegreze acesteia.
R. insa nici nu vrea sa auda. El a spus ca, dupa ce va iesi din Centru, nu va
mai vagabonda, dar cu conditia sa se mute la parintii mamei lui care
locuiesc intr-o comuna apropiata de orasul lor. De asemenea doreste sa-si
reia scoala, pe care a întrerupt-o in clasa a V-a.

Având in vedre comportamentul sau in Centrul de Minori, acesta a fost


caracterizat de catre referenti ca fiind „un copil rau”, care le-a dat multa
bataie de cap mintindu-i de multe ori si incercand sa evadeze, cateodata
chiar reusind. In ultima tentativa a taiat gratiile de la fereastra si a sarit de
la etajul III. Nu a patit nimic, dar a fost si prins. Întrebat fiind de ce a
încercat sa fuga a răspuns ca se plictiseşte si ca nimeni nu se ocupa de el.

Inrairea lui Robert este o fatalitate? Cu siguranta ca nu. Este doar un


raspuns firesc la atitudinea si procedeele gresite ale celor din jur, mai ales
ale familiei. Comportamentul infractional este mai degraba expresia unui
deficit de afectiune si incercarea disperata de a atrage atentia asupra sa. Un
exemplu in acest sens îl poate constitui si paguba pe care o face intr-un
magazin, mai mare decat furtul in sine: intr-o noapte fiindu-i foame, a intrat
intr-un magazin universal, dorind sa manance oua ochiuri. Cum nu a stiut
sa dea drumul la aragaz a „jucat” in picioare 500 de oua; alta data, fiindu-i
pofta de banane, a spart un chioşc, a mancat pana s-a saturat; iar cu restul a
inceput sa se distreze aruncand in oamenii de pe strada.

In ceea ce priveşte „minciuna – cauzele care îl determina pe copil sa


minta sunt numeroase, însă cele mai importante sunt cele care exprima

62
insecuritatea afectiva a copilului sub influenta negativa a parintiilor” ;
„minciuna de aparare”, dezvoltata ca o reactie a copilului la teama de
pedepse brutale („ca sa nu ma bata il minteam ca i-am adus tigari”). Copilul
invata adesea sa mintă si printr-un act de imitare a comportamentului
adultului. Acelasi lucru se întâmpla atunci când unul din părinţi ii cere sub
amenintarea unei pedepse aspre, sa nu dezvaluie un fapt, obligandu-l in felul
acesta sa minta, sa-si formeze in felul acesta deprinderea de a ascunde
adevarul, pentru a salva anumite „situatii critice”. Citatele aparţin lui
Gh.Marin – „Minciuna la copil”, Bucuresti Ed.Didactica si Pedagogica,
1969.

În prezent copilul a fost eliberat din Centrul de Minori pe baza unei


semnături din partea părinţilor ca vor avea grija de el (acest lucru s-a mai
întâmplat de aproximativ 10 ori, deci nu stiu cat succes va avea aceasta
metoda). Nu trebuie uitat faptul ca Robert nu doreste sa se intoarca in
mijlocul familiei, socotind ca singura solutie este sa locuieasca la parintii
mamei.

Unii specialişti spun că un copil se dezvoltă armonios numai în cadrul


familiei alături de părinţii lui. Şi aşa este normal. Însă aceasta este clar o
abatere de la normalitate (pe care as vrea sa o consider excepţia care
întăreşte regula, dar realitatea nu este numai aceasta). Dacă nici
convieţuirea cu bunicii nu da roade, unica soluţie oferita de cadrul
legislativ actual in protecţia copilului o constituie internarea lui intr-un
Centru de Plasament.

Robert doreşte să reînceapă şcoala şi să fie în viitor de meserie


POLIŢIST(!!!).

63
CAZUL 2

Eşecul si abandonul şcolar ; lipsa de supraveghere a scolii. Aparitia


unor manifestari deviante ale minorilor-elevi este strâns legata de existenta
unor disfunctii educative ale scolii, concretizate in insuficienta cunoastere a
conditiilor sociofamiliale in care acestia locuiesc si se dezvolta,
nesupravegherea de către scoala a elevilor – „problema”, a anturajului
acestora etc.

Numitul N. F. impreuna cu cei doi prieteni ai săi, aveau de mult in gand


sa incerce o experienta noua si asfel intr-o zi au hotarat sa-si incerce
norocul la fete. Intamplarea a facut sa o intalneasca pe R., o colega cu doi
ani mai mica si sa o convinga sa vina cu ei. „Prima lor experienta” a fost un
viol in grup.

Istoricul familiei

C.E. (fosta N.E.), mama minorului N.F. s-a născut la data de 27. 01.
1967 în localiatatea Orşova, judeţul Mehedinţi, a absolvit 12 clase, fiind de
profesie „prelucrător în lemn”.

La vârsta de 18 ani în urma unei relaţii întâmplătoare a dat naştere


copilului N.F., pe care l-a crescut cu greutate, facând şi multe sacrificii
(umblând cu el din spital în spital, copilul fiind născut şi prematur, la 7
luni, cu greutatea de 950 g.

În anul 1988 s-a căsătorit cu numitul C.P., căsătorie în urma căreia au


rezultata 3 copii : C.B., născută la 7.05. 1995, C.G., născută la data de
25.10.1988 şi C.S. născut la data de 13.07.1993.

64
Soţii C. locuiesc împreună cu cei trei copii ai lor în com. Ieşelniţa, jud.
Mehedinţi, într-o casă compusă din trei camere, un hol şi o bucătărie, care
este proprietatea numitei C.A., mama lui C.P., iar N.F. este internat într-o
şcoala specială, care are un program special pentru copiii cu tulburări de
comportament şi cei cu deficienţe mentale.

Situaţia materială a familiei C. este precară, singurul care aducător de


venituri fiind soţul.

Din punct de vedere medical întreaga familie (în afara subiectului


acestui caz şi uneori a comportamentul tatălui faţă de copilul soţiei, atunci
când este în stare de ebrietate) se încadrează în categoria persoanelor
sănătoase clinic.

Relaţiile intrafamiliale se desfăşoară normal, cu anumite divergenţe ivite


ca urmare a lipsurilor materiale, fiindcă soţul este singurul care aduce bani
în casă, dar o parte din ei se mai duc şi pe plăcerea soţului de a consuma
alcool. Iar această plăcere o practică mai ales în week-end, când subiectul
N.F. („copilul din flori” al soţiei lui) este şi el acasă. Tatăl cel vitreg al lui
N.F., bea de faşă cu copiii, iar pe N.F. îl tratează ca fiind un intrus în acea
familie şi devine violent, agresiv, porneşte la ceartă şi când ajunge la starea
de ebrietate face scandal şi adresează cuvinte jignitoare şi înclinaţii sexuale
mamei şi mai ales copilului acesteia.

La acestea asistă şi subiectul celui de-al doilea studiu de caz, care ar


trebui scos din mediul familial şi să fie internat definitiv într-un centru de
plasamnet sau într-un centru privat şi să fie sub supraveghere de către o
instituţie sau o persoana autorizată, pentru al integra în cadrul social.

Ar fi indicat :

65
- să se acorde evenimentului importanţa cuvenită, acesta putându-se
constitui într-un precedent ;
- să îndrume cazul către cabinete specializate de recuperare ;
- cazul să fie instrumentat complex, iar concluziile investigaţiei să
conducă la un verdict şi la o soluţie adecvată nevoilor vârstei copilului.

CAZUL 3

Minorul D.W. în etate de doar 15 ani şi jumătate, sancţionat pentru


comiterea infracţiunii de tâlhărie, împreună cu doi majori, prin devalizarea
unor magazine şi autoturisme. Provine dintr-o familie organizată, cu o
situaţie materială bună, nelipsindu-i cele necesare creşterii şi educării. Din
nefericire, mama sa a avut o atitudine de protejare excesivă a minorului,
„ocrotindu-l” de toate dificultăţile şi satisfăcându-i toate poftele. Atras de
mirajul aventurii, a încercat la un moment dat să plece în altă ţară, însă
fiind minor, a fost readus în ţară şi încredinţat unui colectiv de muncă şi
supraveghere. Într-un interval de numai şase luni, minorul a schimbat trei
locuri de muncă pentru a i se pierde urma, ajungând, în final, să comită
fapte de tâlhărie în complicitate cu doi prieteni majori.

Istoricul familiei

D.M. şi D.B., români, de religie romano-catolică, s-au cunoscut în urmă


cu 27 de ani, în localitatea Craiova, unde îşi terminau studiile superioare.
După terminarea studiilor s-au căsătorit şi au făcut o nuntă ca în filme.

Locuiesc într-o casă frumoasă şi mobilată adecvat, cu aparaturi


electronice performante de tot felul care le uşurează viaţa de zi cu zi, au tot

66
confortul, cu condiţii materiale care le asigură o existenţă civilizată,
plăcută, comodă şi igienică.

Dar viaţa pe care o duc ei, o viaţă modernă, confortabilă şi cu toate


plăcerile pe care şi le pot satisface având posibilităţi materiale, nu
compensează cu dragostea şi afecţiunea pe care trebuie să o ofere părinţii în
cadrul familiei. Acest confort, nu este de ajuns pentru creşterea şi educarea
copilului, ca el să se poată forma psihic şi social.

Tatăl copilului, fiind căpitan pe un vas (navigând în jurul lumii), şi


meseria nepermiţându-i să fie în mijlocul familiei aşa cum ar fi normal şi
benefic pentru creşterea fiului lor, ajunge în cursul unui an doar de 3-4 ori
să-şi vadă fiul care ar avea nevoie de autoritatea tatălui pentru a nu
continua să se comporte ca un infractor şi chiar săvârşind acte aberante.

Deci, copilului i-a lipsit autoritatea tatălui, D.W. fiind crescut de mama,
care a avut o atitudine sufocantă asupra copilului exagerând prin protejarea
acestuia de orice problemă, îl răsfăţa şi îi dăruia copilului tot ce acesta
cerea.

Dar copilul fiind pasionat de aventură, şi sătul de atitudinea excesivă a


mamei, intră într-un anturaj cu caracter delictual, ajungând să comită fapte
de tâlhărie, de furturi din maşini şi altele în complicitate cu doi prieteni
majori.

În concluzie, baza economică nu este esenţialul în creşterea copilului,


deşi ajută destul de mult în posibilitatea de a-i oferi aproape orice (o şcoală
bună, alimentaţie echilibrată, satisfacerea pasiunilor pentru activităţile
înspre care copilul are înclinaţii etc.), una dintre cele mai importante funcţii
ale familiei, este funcţia formativ-educativă,respectiv modul în care părinţii
reuşesc să-şi educe copiii, să-i integreze în viaţa de familie şi în societate.

67
Familia trebuie să-i inoculeze copilului ideea datoriei sale, să-i cunoască
relaţia cu şcoala, modul cum îşi utilizează timpul liber, precum şi anturajul
în care se află.

Subiectul ultimului studiu de caz ar avea totuşi o şansă mai mare de


„recuperare”, şi să nu mai continue cu săvârşirea nenumăratelor infracţiuni,
dacă acesta ar fi internat într-un centru de reeducare şi s-ar pune în aplicare
măsurile educative (în special mustrarea, şi bineînţeles internarea într-un
penitenciar pentru minori), pentru a-şi da seama de greşelile şi faptele
comise, de asemenea că a încălcat nişte norme care trebuie respectate.

O încercare de tipologizare a manifestarilor delincvente juvenile

În evaluarea si estimarea diferitelor manifestari delincvente juvenile un


rol important revine identificarii si localizarii deficientelor educative din
mediul familial, scolar si social, ca si conditionarilor obiective si
subiective, spontane si constiente, necesare si intamplatoare dintre unii
factori interni (care ţin de personalitatea tânărului) si externi (de nataura
economica, sociala, culturala). In consecinta, in mecanismul etiologic al
comportamentului delincvent juvenil intervin o serie de situatii si
circumstante, intre care mai importante sunt urmatoarele : 1) situatie
socioeconomica si culturala a tanarului si a familiei din care face parte ; 2)
situaţia şi condiţiile în care se realizează socializarea, integrarea şi controlul
social al comportamentului tânărului ; 3) situaţia personalităţii tânărului ;
4) situaţii sau condiţii favorizante ori incitante.

În funcţie de gradul de influenta si intersectare a acestor situatii si


condiţii, comportamentul delincvent juvenil prezinta diferente sensibile de
la un individ la altul, mergand de la simple conduite nonconformiste, de

68
evaziune si independenta, pana la forme de comportament grave si deosebit
de grave. Pe acesta baza, s-a incercat chiar alcatuirea unor tipologii a
diferitelor categorii d comportamente delincvente, fiind stabilite patru
tipuri: 1) comportament antisocial accidental sau ocazional ; 2)
comportament predelictual ; 3) comportament delictual propriu-zis ; 4)
comportament infracţional patologic.

Deşi are meritul de a sesiza diferenţele dintre primele doua tipuri de


comportament, incluse de fapt in aria predelincventei juvenile, si
uramatoarele doua (care necesita intervenţia social-juridica şi, respectiv,
medicala), această clasificare utilizează criterii diferite, atât de natura
social-juridica, cat şi de natură psihologică şi psihiatrică (cum ar fi, de
pildă, devierea de la normalitate). Având în vedere vârsta şi persoana
tânărului delincvent, tipul de delict săvârşit, antecedentele socioeconomice
şi culturale ale mediului din care provine tânărul, atitudinea faţă de fapta
comisă şi posibilităţile reale de recuperare şi resocializare, pe baza analizei
etiologice şi predictive a minorilor internaţi am alcătuit o tipologie sumară
a diferitelor comportamente delincvente juvenile :

1) comportamente delincvente ocazionale,nestructurate, cu un grad


scăzut de periculozitate socială, caracterizând pe cei minori care au
beneficiat d condiţii adecvate de socializare familială şi şcolară. În această
categorie sunt incluşi, de regulă, minori care au intrat sub influenţa unor
anturaje nefaste, fiind scăpaţi de sub supravegherea părinţilor şi a şcolii.
Pentru marea majoritatea a acestor minori există şanse reale de recuperare
socială, dacă sunt evitate pericolele „etichetării” răului şi „inducţiei”
negative existente în timpul perioadei de resocializare a lor in institutele de
profil ;
2) comportamente delincvente structurate, cu un grad de
periculozitate socială, caracterizând pe acei minori cu un nivel scăzut de

69
integrare socială şi profesională şi care prezintă dificultăţi de adaptare,
tulburări de comportament sau de socializare. Deşi au fost sancţionaţi în
mod repetat, nu s-a reuşit recuperarea lor, fiind internaţi de mai multe ori în
şcolile de profil;
3) comportamente delincvente recurente, cu o deosebită
periculozitate socială, concretizate în delicte de omor, viol, tâlhărie,
vătămări corporale grave etc. Ele definesc pe acei minori care provin, de
regulă, din medii de socializare „negativă”, medii parazitare, unde au fost
„socializaţi” şi „învăţaţi” într-un spirit agresiv şi violent, începând cu un
limbaj obscen, minciună, cerşetorie, prostituţia şi perversiunile sexuale şi
terminând cu violurile, tâlhăriile şi omuciderile. Întrucât asemenea acte
sunt comise prin violenţă şi agresivitate sporită, se impune adoptarea unor
măsuri speciale de resocializare a făptaşilor minori, prin internarea lor în
şcoli speciale de muncă şi reeducare cu regim sever.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Practica ne arată că minorii internaţi în centrele de reeducare şi închisorile


de minori se confruntă de foarte multe ori cu grave încălcări ale drepturilor lor,
existând posibilitatea ca cineva să rămână în custodie foarte mult timp până
când pedeapsa să-i fie pronunţată. Pe lângă toate aceste aspecte, mai există şi
problema economica a ineficienţei acestor măsuri, privarea de libertate fiind
foarte costisitoare şi foarte puţin ineficientă la o analiză cost/beneficiu.

Astfel, pe viitor ar fi utilă considerarea unei reforme a sistemului în sensul


asigurării respectării drepturilor copilului :
o înfiinţarea unor instanţe speciale pentru copii ;

70
o dezvoltarea de programe de popularizare a drepturilor copilului, atât în
rândul minorilor delincvenţi, cât şi al cadrelor ce lucrează în locurile de detenţie
;
o angajarea în sistem a unor specialişti pe problemele drepturilor copiilor
care să fie pregătiţi în lucrul cu copii ;
o dezvoltarea de servicii sociale de stat şi private care să monitorizeze
gradul de respectare a drepturilor copilului ;
o creşterea rolului organizaţiilor care au ca obiect respectarea drepturilor
omului şi al celor ce se ocupă de copii ;
o dezvoltarea de alternative viabile la sancţiunile cu privarea de libertate ;
o dezvoltarea unui sistem de justiţie recuperativă şi nu punitivă pentru
minori, care să stipuleze următoarele :
a. tânărul implicat îşi asumă răspunderea pentru actele săvârşite şi se
supune consecinţelor acestor acte ;
b. copilul să fie implicat în deciziile care îl privesc ;
c. deciziile referitoare la minor implică şi familia ;
d. să se asigure un contact eficient şi terapeutic între victimă şi agresor ;
e. să se evite pe cât posibil un proces greoi şi contactul cu justiţia formală;
f. să se evite privarea de libertate a tânărului, acest proces să fie utilizat
doar pentru integrarea şi corectarea copilului şi nu pentru excluderea şi
marginalizarea lui ;
o crearea unor centre /servicii de arest preventiv pentru minori care să
aparţină de Primării sau să fie în subordinea Ministerului de Justiţie ;
o organizarea de minicentre de reeducare în subordinea Ministerului de
Justiţie folosind spaţii puse la dispoziţie de Prefectură ;
o desfiinţarea centrelor de reeducare de mari dimensiuni ;
o modificarea legislaţie în vigoare, mai exact a Codului Penal, a Codului de
Procedură Penală, a Decretului 575/1972, aplicarea legii probaţiunii, în sensul

71
că odată arestat, un minor să fie chemat serviciul de probaţiune şi, implicit,
pentru reţinerea pe durata a 24 de ore la sediul poliţiei să fie solicitat de îndată
serviciul de urgenţă de asistenţă socială.

La nivel macrosocial, măsurile de prevenţie şi profilaxie sunt mai dificil de


elaborat (neavând încă dimensiune reală a fenomenului) şi aplicat (neavând
încă o legislaţie statuată în acest domeniu). Oricum, trebuie să evităm pe cât
posibil multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive
pentru tineri şi să extindem prescripţiile normative ce permit accesul nelimitat
al acestora spre statusuri sociale superioare. Având în vedere, în acest sens,
elaborarea unei noi legislaţii a muncii pentru tineri, a unui nou cadru al
dreptului familiei tinere ca şi a uni cod moral şi penal pentru faptele săvârşite în
perioada minoratului etc. Acordând drepturi sporite tinerilor în societate, în
funcţie de aptitudinile, capacităţile şi competenţa lor profesională şi culturală,
în mod corelativ va trebui să includem şi obligaţii şi, în primul rând, cea de a
respecta legile şi normele de convieţuire socială dezirabile.
La nivel microsocial, se impune revitalizarea funcţiilor de bază ale
instituţiilor sociale cu rol educativ şi de control social, în primul rând, ale
familiei, şcolii, întreprinderii, clubului de tineri etc.
Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale şi al
integrării adolescentului în societate se impune, cu necesitate, adoptarea unor
măsuri de stimulare economică a familiilor cu dificultăţi financiare, care au în
creştere sau întreţinere copii minori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
familiile alcătuite din părinţi handicapaţi fizic ori psihic sau care au în
întreţinere copii handicapaţi. O altă măsură de politică familială vizează mărirea
numărului de instituţii de asistenţă socială, ale cărei tradiţii pot fi valorificate,
într-un sens benefic pentru protecţia şi ocrotirea familiei şi adolescentului care

72
ridică probleme de adaptare şi comportare socială. De asemenea, propun
înfiinţarea şi multiplicarea, în cadrul centrelor şi cabinetelor de consiliere
familială, a unor grupuri de lucru specializate în cauzele cu copii - „problemă”
şi a unor centre specializate pe delincvenţă juvenilă şi consiliere a minorilor şi
adolescenţilor care au comis fapte reprobabile.

BIBLIOGRAFIE

1. BANCIU DAN, RĂDULESCU SORIN M.


Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa - între
normalitate şi devianţă), Editura Medicală, Bucureşti, 1990
2. BANCIU DAN, RĂDULESCU SORIN M., VOICU
M. Introducere în sociologia devianţei, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1985

73
3. BANCIU DAN, RĂDULESCU SORIN M., VOICU
M. Adolescenţii şi familia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987
4. CODUL PENAL, Codul juristului
5. DRAGOMRESCU V. Psihosociologia
comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976
6. ION FILIPESCU Tratat de dreptul familiei, Editura
ALL, Bucureşti, 1999
7. NEAMŢU GEORGE, BOCANCEA CRISTIAN,
Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, 1999
8. PITICARIU MIRCEA, RĂDULESCU SORIN M.,
Devianţă comportamentală şi boală psihică, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989
9. RUXANDRA RĂŞCANU Psihologie medicală şi
asistenţă socială, Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996
10. Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului
asupra copilului, publicată cu sprijinul Programului DAPHNE al
Comunităţii Europene

74