Fundaţia Ecologică Green Şcoala Postliceală Sanitară

Feg Asistent Medical Generalist

ABANDONUL MATERNAL

Prosefor: Iuliana Matei Cursant: Covaliu Aice Gabriela

Anul III Grupa B
CUPRINS:

1. Introducere

2. Definirea abandonului copilului

3. Abandonul copilului in Romania

4. Descrierea fenomenului istoric in Romania

5. Cauzele și efectele fenomenului

6. Prevenirea abandonului maternal

7. Raspunderea penala a abandonului maternal

8. Adopția

9. Studiu de caz abandon maternal

10.Bibliografie
 1

Introducere

Articolul 7 al Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului (UNCRC)

stabileşte în mod clar că fiecare copil are “dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi a fi îngrijit
de părinţii săi”. Atunci când un copil este abandonat, acest drept îi este încălcat. Copiii
nou născuţi şi copiii mici sunt cei care prezintă riscul cel mai mare de a fi abandonaţi.
Acest lucru este îngrijorător deoarece un copil lipsit de o creştere stabilă în primii ani de
viaţă poate prezenta dificultăţi din punct de vedere al dezvoltării emoţionale şi
comportamentale. În ciuda importanţei înţelegerii dimensiunii, cauzelor şi consecinţelor
abandonului copilului, există o lipsă distinctă de cercetare în acest domeniu. Astfel de
studii de cercetare sunt esenţiale pentru a dezvolta efectiv programele de prevenire şi
strategiile a căror ţintă este aceea de a proteja pe cei mai vulnerabili din societatea
noastră.
Unele femei îşi abandonează copilul la naştere, altele depun o cerere la unul din
centrele de plasament sau la o casă de copii, în care cer ca pruncul lor să se afle în grija
statului pană în momentul în care va putea să şi-l ia în îngrijire. Există multe cazuri când
femeile nu s-au mai întors să-şi ia copiii la expirarea termenului indicat în cerere
 2

Defnirea abandonului copilului

Abandon „părăsire împotriva regulilor morale și a obligațiilor materiale a

copiilor,familiei etc. ” (DEX)
Abandonul deschis a fost definit că părăsirea cu buna știință a copilului de către
părintele sau, părinte a cărui identitate este cunoscuta și care respinge în mod voit
răspunderea părinteasca. De asemenea, niciun alt membru al familiei nu poate sau nu
vrea să își asume răspunderea de a avea grija de copil.
Abandonul secret este cel în care părăsirea copilului se face în secret de către
părintele sau, acesta nu poate fi identificat și deci respinge în mod voit și anonim
răspunderea părinteasca. Daca se indentifica indentitatea persoanei ce abandonează un
minor în secret și pune viață minorului în pericol aceasta vă fi trasa la răspundere
potrivit Codului Penal al României.
Exista mai multe forme de abandon al copiilor: abandon în maternitate, abandon în
spital/secție de pediatrie și abandon în alte locuri decât unități sanitare.
 3

Abandonul copilului in Romania

In ultimii 8 ani, în România au fost realizate mari progrese în domeniul protecţiei

drepturilor copilului. Au fost create noi structuri instituţionale centrale şi locale. S-au
dezvoltat servicii pentru copii şi familii în dificultate şi pentru prevenirea situaţiilor de
risc. În ciuda acestor realizări importante,
România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută şi
acutizată cu mult înainte de 1990. Reformele - mai mult sau mai puţin reuşite - în
sistemul de protecţie socială şi de asistenţă medicală, în general, şi de protecţie copilului,
în special, nu au acţionat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai
amplu şi mai complex.
Copii nedoriţi sunt abandonaţi la naştere în maternităţi, în spitale/secţii de pediatrie,
sau sunt “lăsaţi“ pentru creştere, de către parinţi, pentru perioade nedeterminate de timp,
în aceste unităţi medicale.
Astfel de evenimente sunt posibile, la o scară care permite etichetarea lor ca
fenomen, atunci când lipsesc serviciile comunitare pentru prevenirea abandonului. De
asemenea, consimţământul, toleranţa şi indiferență faţă de acest fenomen ale instituţiilor
sau ale profesioniştilor care au responsabilităţi directe în protecţia copilului pot fi
elemente determinante.
Abandonul copiilor în unităţi sanitare adună efecte dintre cele mai grave care
afectează dezvoltarea copilului într-o etapa considerată a fi cea mai importantă a vieţii
sale.
Separarea copilului de mamă imediat după naştere sau la o vârstă mică, într-o unitate
sanitară, îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existenţă în care sunt
ignorate nevoile sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin
multe locuri improprii dezvoltării sale până la luarea unei măsuri temporare şi apoi
stabile de protecţie.
Peste 750 de copii au fost abandonați în 2018, arată statisticile oficiale. In anul 2019
numarul copiilor abandonați scade cu 67, potrivit ANPDCA.
4

În 14 iunie 2019, senatorul USR Vlad Alexandrescu a afirmat: “Din 1990 până astăzi,
dacă ne uităm și la natalitate, procentul de copii abandonați a rămas constant.”
Prin cercetare, s-a constatat că abandonul copilului este unul din motivele cheie pentru
care copiii minori sub trei ani sunt plasaţi sub îngrijire instituţională.

O comparaţie între copiii instituţionalizaţi a arătat că în Europa de Vest doar 4% sunt

abandonaţi, spre deosebire de 32% dintre copiii instituţionalizaţi în Europa Centrală şi
de Est. România, care au fost abandonaţi daţi în îngrijire instituţională, în timp ce
Danemarca, Norvegia şi Marea Britanie au raportat abandonul copilului ca fiind un
eveniment rar.
In încercarea de a reglementa adopţia şi situaţia copiilor instituţionalizaţi, România a
adoptat în anul 1993 legea abandonului (Legea nr.47/1993) conform căreia copiii
instituţionalizaţi care nu au fost vizitaţi de părinţii lor timp de 6 luni, erau declarati
abandonaţi şi prin urmare adoptabili.
Aplicarea acestei legi a condus la numeroase abuzuri şi a contribuit la corupţia în
domeniul adopţiei (în special adopţia internationala) înainte de anul 2001, când a fost
introdus moratoriul cu privire la adopţile internationale.
Noua legislaţie referitoare la protecţia drepturilor copilului şi adopţie a fost adoptată în
2004 anulând legea abandonului.
 SITUAŢIE COPII PĂRĂSIŢI ÎN UNITĂŢI SANITARE

IANUARIE - DECEMBRIE 2019

Numărul copiilor părăsiţi în maternităţi şi 683

în alte unităţi sanitare în perioada ianuarie
– decembrie 2019 din care:
· părăsiţi în maternităţi 527
părăsiţi în secţii de pediatrie 139
părăsiţi în alte secţii de spital 17
Locul în care au fost externaţi copiii: 659
reîntorşi în familie 313
plasaţi la familia extinsă 0
plasaţi la familie/persoană 23
plasaţi la asistenţi maternali 274
plasaţi în centre de plasament 26
plasaţi în centre de primire în 7
regim de urgenţă
alte situaţii 16

Descrierea fenomenului istoric

Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a

naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau
persistenţa lor în societăţile moderne sunt generate de absenţa unor servicii, de
nefuncţionare a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor.
In noiembrie 1966, s-a decretat politica demografică pronatalistă iar începând cu iunie
1967, apar deja copii abandonaţi
în maternităţi şi spitale/secţii de
pediatrie. Politica demografică a
regimului Ceaușescu a avut la
bază Decretul nr. 770 din 1
octombrie 1966, care interzicea întreruperea de sarcină și care viza creșterea accelerată a
populației. Prin acest act normativ, Ceaușescu a pus bazele a ceea ce avea să constituie
unul dintre cele mai represive și dure regimuri pronataliste din istorie. Ca urmare,
abandonul a fost perceput ca efect direct al instituirii decretului pronatalist, şi va rămâne,
ca atare, în conştiinţa colectivă până în anul 1990.
Cu toate că între abandon şi avort se pot găsi, acum, numeroase similitudini şi apropieri,
în anul 1967 alăturarea lor era greu acceptabilă prin prisma valorilor acelor vremuri, cu
referire în special la avort.
Dublarea naşterilor într-o perioadă scurtă (fără a pregăti inclusiv infrastructura sanitară)
a dublat teoretic şi numărul de copii abandonaţi “normal” la care s-au adăugat şi alte
problemele, apărute odată cu creşterea acestui număr de copii. Gestionarea acestora de
către personalul medical, în absenţa totală a serviciilor de asistenţă socială, a generat o
serie de anomalii care, perpetuându-se ani în şir, au căpătat un aspect de “normalitate” şi
“acceptabilitate”. Era la ordinea zilei ca o mamă să invoce lipsa condiţiilor de acasă
pentru ca să-şi lase copilul într-o unitate sanitară, fără nici o consecinţă ulterioară –
pentru că sloganul “statul i-a vrut, statul să-i creasca” se înrădăcinase în conştiinţa
publică, şi devenise o legitimare cinică pentru astfel de fapte.

6
Creşterea numărului de copii abandonaţi în unităţi sanitare începând cu anul 1967 şi
rămânerea lor în aceste unităţi timp îndelungat a determinat emiterea unui act normativ
care să ofere soluţii la situaţia nou creată. Legea 3/1970 a reglementat ”regimul de
ocrotire al unor categorii de minorii” lege pe baza căreia au fost instituţionalizaţi toţi
aceşti copii în unităţi sanitare de ocrotire.
Decizia de instituţionalizare era luată de o comisie, la recomandarea, de regulă, a unui
medic, şi avea la bază argumentul că dezvoltarea copiilor ar fi “primejduită în familie”.

Destinaţia copiilor ca urmare a deciziei era într-o unitate sanitară de ocrotire închisă,
leagăn (dacă copilul avea acte de identitate) sau secţie de distrofici (dacă copilul nu avea
acte de identitate). În această lege nu apare noţiunea de copil abandonat, pentru că legea
“gândeşte” separarea copilului de familie şi părinţi şi internarea lui într-o instituţie, ca un
plus de oportunităţi în furnizarea de resurse suplimentare copilului pentru o bună
dezvoltare.
Drept urmare, aceşti copii nu erau percepuţi ca fiind în dificultate, încălcându-li-se
drepturile, ci erau consideraţi că se bucură de acoperirea tuturor nevoilor, prin ocrotire
într-un colectiv şi garantată de stat. Colectivitatea şi statul erau percepuţi în sine garanţi.
În primele zile după căderea comunismului și apoi ani la rînd, presa autohtonă dar mai
ales cea internațională a realizat reportaje cutremurătoare despre copiii din România
bolnavi de SIDA, despre copiii din orfelinate și despre așa numiții „copii ai străzii“. Toți
aceștia aveau în comun lagărele lui Ceaușescu populate cu sufletele inocenților.
Potrivit UNICEF, 700 de orfelinate adăposteau în jur de 100.000 de copii. Presa străină a
publicat sute de reportaje din orfelinatele în care 60% dintre copiii abandonați în
maternități și internați în aceste ghetouri, cu handicapuri foarte grave, mureau după doi-
trei ani. Subnutriția și asistența medicală precară, lipsa medicamentelor sau a interesului
medicilor erau principalele cauze ale morbidității infantile.
Cei care scăpau pînă la a deveni majori și a fi aruncați în stradă din acele stabilimente
rămîneau cu sechele pe viață. Unii dintre ei reușeau să-și găsească un loc de muncă și să
se integreze social, dar cei mai mulți erau expulzați sau discriminați de societate, așa
cum se întîmplă și acum în bună măsură cu orice minoritate: etnică, religioasă, sexuală și
încă altele. Alții, ajunși la periferia societății, deveneau infractori, victime ale politicii
demografice a dictaturii comuniste care interzicea avorturile. Au murit mii de copii, au
murit mii de femei care au încercat să scape de sarcină prin metode băbești, unele dintre
ele de-a dreptul barbare.

7
Orfelinatele erau împînzite de șobolani, copiii sufereau de foame, de frig, erau spălați cu
furtunul cu apă rece. Îngrijitoarele însă o duceau bine, luau mîncarea de la gura copiilor,
iar ca să nu fie întrerupte din croșetat îi băteau ca pe animale.
După decembrie ’89, au început să sosească tiruri cu alimente și haine din Occident.
Multe opreau la porțile orfelinatelor. Dar copiii tot înfometați și dezbrăcați rămîneau,
pentru că ajutoarele umanitare erau dosite și duse acasă de personalul acelor ghetouri, de
la director la îngrijitoare și medici.

Cauzele și efectele fenomenului

Cauzele care au dus creşterea ratei de abandon maternal sunt:

• Sărăcia
• Nivelul scăzut de educaţie
• Lipsa locuinţei sau condiţii improprii de locuit
• Neutilizarea măsurilor contraceptive şi de planning familial, fie din necunoştinţă, dar
de cele mai multe ori ignoranţă
• Lipsa educaţiei sexuale
• Lipsa sprijinului partenerului sau a familiei, relaţia cu partenerul în cazul uniunilor
consensuale
• Problemele de sănătate ale copilului (malformaţii congenitale, distrofic)
• Starea de sănătate a mamei (boli psihice, infecţie HIV, TBC)
Cronicizându-se deja prin lipsa măsurilor concrete de prevenire şi combatere, problema
are efecte de lungă durată, cu consecinţe nu numai asupra grupurilor direct afectate ci
asupra tuturor membrilor societăţii:
• Creşterea numărului de copii ai străzii,
• Creşterea delincvenţei juvenile,
• Creşterea numărului de consumatori de droguri.

Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea trebuinţelor primare de

alimentaţie, tandreţe comunicare în ambianţa normală de acceptare psihologică a
copilului determinând dezechilibrul biologic şi psihic, numit de G. Gueux "sindromul
carenţei materne".
Aceasta constituie una dintre cauzele crizei de adaptare a copilului prin internarea în
leagăn manifestate prin anorexie (negativism alimentar) şi refuzul comunicării
(închidere în sine, apatie).
Vulnerabilitatea copilului se accentuează în condiţiile deplasării acestuia dintr-o secţie în
alta şi a schimbării personalului şi se manifestă prin distrofie, nervozitate, sensibilitate la
îmbolnăviri.
Pentru copilul abandonat cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani s-a constatat: sărăcia
repertoriului motric, cognitiv şi socio-afectiv, motricitate defectuoasă, mers întârziat,
limbaj sărac, dificultăţi de înţelegere, stări afective preponderent negative cu manifestări
stridente, deprinderi de igienă automatizate cu întârziere.
Trebuinţele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilităţile de satisfacere a lor
declanşează o stare de nervozitate colectivă marcate de crize de afect (plâns şi furie,
agresivitate şi autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, pasivitate, regresii
comportamentale - suptul degetului, legănatul), refuzul comunicării.
Pentru copilul preşcolari (3-6 ani) internarea din familie în centrul de plasament
preşcolari crează fondul altei "crize de adaptare" manifestate prin tulburări digestive şi
respiratorii, anorexie, hiporexie sau bulimie (foame nervoasă fără senzaţie de saţietate),
irascibilitate, necomunicare.
Ca şi în cazul vârstei anterioare există un retard al dezvoltării motrice, intelectuale şi
afective. La aproximativ 5-6 ani se conturează raportarea la familia de provenienţă
(atitudinea faţă de părinţi) care constituie o altă cauză a retardului şi a progreselor lente
ale dezvoltării copilului.
Vizita părinţilor în instituţii poate reprezenta un stimulent în învăţare, în dispoziţia de a
se juca şi de a comunica cu ceilalţi copii şi adulţi. Când părinţii nu-şi respectă
promisiunea de a reveni în instituţii copiii manifestă "căderi psihice" cu repercursiuni
negative asupra activităţii de învăţare. De la această vârstă se sesizează starea de
deprimare afectivă şi se structurează "sentimentul de a fi al nimănui".
Copilul ajuns la vârsta şcolară mică (6-11 ani) se va confrunta iar cu "criza de adaptare"
prin transferul în instituţia de copii şcolari având ca manifestări: închiderea în sine,
neîncrederea în sine, reticenţă în comunicare, dezinteresul pentru învăţare, apatia.
Şcolarizarea, pe acest fond, devine un moment stresant.

9
Din cauza întârzierilor de dezvoltare biologică şi psihică, a deficienţei maturizării
psihosociale rezultatele şcolare sunt slabe şi mediocre.
Proveniţi din familia cu carenţe moral-educaţionale, copiii au fost în general
nesupravegheaţi şi neglijaţi, preocupaţi de conflictele familiale, ceea ce explica parţial
manifestările de indisciplină. Sub aspectul socializării se manifestă dificultăţi de
încadrare în colective de relaţionare cu ceilalţi copii.
Alte efecte ar fi:
-contact vizual deficitar;
-interiorizare;
-minimalizarea valorii personale
-hiperactivitate, comportament dificil, agresiv;
-afecţiune nediscriminată
-lipsa cunoaşterii de sine;
-dezvoltarea unor complexe de inferioritate;
-uniformizarea comportamentelor;
-iniţierea unor sentimente negative;
-subdezvoltarea capacităţii de viaţă independentă.

10

Prevenirea abandonului maternal

Există mai multe măsuri luate de ţările din UE pentru a ajuta prevenirea abandonului
copilului. Acestea cuprind:
Asistenţa socială
Instituţii pentru îngrijire de zi
Unităţi mamă şi copil
Servicii de planificare familiară
Servicii de consiliere pentru mamă şi/sau întreaga familie
Susţinere financiară
 Programe care se concentrează pe familiile cu risc crescut
Centre de ‟instruire a părinţilor‟
Linii telefonice urgenţă pentru mamele care au nevoie de ajutor
Ghid privitor la împiedicarea abandonului copilului în maternităţi
Asistenţi sociali în maternităţi
Instruirea personalului spitalicesc pentru a putea recunoaşte şi administra situaţiile
de risc ridicat Cu toate acestea, aceste măsuri reprezintă numai începutul şi sunt
inca multe de făcut în acest sens.

Etapele de prevenire a abandonului: perioada de până la sarcină, perioada sarcinii şi

naşterea, primele luni după naştere.
Perioada de până la sarcină este una dintre cele mai dificile perioade pentru a acţiona,
dar unde se pot obţine cele mai bune rezultate. Este etapa în care, în special, datorită
informării, poate fi prevenită o sarcină nedorită. Ori, lucru ştiut: e mai bine să previi
conceperea unui copil nedorit decât să convingi o familie să nu-şi abandoneze copilul
sau să cauţi soluţii pentru un copil abandonat deja.

11

Răspunderea penală a abandonului maternal

Abandonul maternal se pedepsește conform Noului Cod Penal al României, în condițiile

în care se pune în pericol viața minorului, se considera infracțiune, încalcă drepturile
copilului și legea.
Statisticile sunt foarte dure: 8 din 10 copii parasiti de parinti se pot imbolnavi grav. Sunt
chinuiti de boli de stomac, migrene sau chiar diabet. Iar depresia ii face sa se gandeasca
des la suicid. Multi renunta la scoala, consuma droguri sau alcool si in cele din urma
ajung infractori.
Femeile care-si parasesc bebelusii in maternitate si nu se mai intereseaza de soarta lor
pot fi inchise in conformitate cu legea 272.
 Legea 272/2004 Art.94 (2) Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau
involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării
copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilități,
care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului și poate îmbrăca mai multe
forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea
educațională, neglijarea emoțională sau părăsirea copilului/abandonul de familie, care
reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.
Art. 97. Părinții sau reprezentanții legali au obligația de a supraveghea copilul și de a lua
toate măsurile în vederea prevenirii înlesnirii sau practicării cerșetoriei de către copil.

Art. 102. În cazul în care abuzul, neglijarea, exploatarea și orice formă de violență
asupra copilului a fost săvârșită de către persoane care, în baza unui raport juridic de
muncă sau de altă natură, asigurau protecția, creșterea, îngrijirea sau educația copilului,
angajatorii au obligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună
îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa.

12

Adopția

Atunci cand un copil este separat de mama biologica, se creeaza o rana emotionala
profunda, care poate dura o viata intreaga. Aceasta separare poate duce la incapacitatea
de avea parte, in viitor, de relatii sanatoase, implinitoare cu alte persoane. Din fericire,
aceasta trauma poate fi vindecata. Da, prin atasament parental se poate vindeca suferinta
copilului adoptat.
Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator
şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului
Persoanele care vor să adopte copii trebuie să respecte prevederile legale aflate în
vigoare, acestea fiind cuprinse acum Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției.
Adoptia reprezinta sansa unui copil abandonat de a se integra intr-o familie si in
societate. Adopția prevede un concediu de acomodare de un an, însă cu o indemnizație
redusa la jumătate. Raporturile de rudenie încetează între adoptat și descendenții săi, pe
de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.
Adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de copilul
său firesc. Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care
adoptă.
Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent
întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi
trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe
marginea acestuia întocmirea noului act.
Trauma abandonului se poate resimți, în ciuda adopției. Cei care au fost adoptați se vor
manifestă prin comportamente de tipul „atracție și respingere”. Atunci când se lasă
iubiți, devin neliniștiți, anxioși și vor acționa prin respingerea părinților. Apoi sunt
cuprinși de neliniștea că părinții s-ar putea să-i abandoneze, așa că vor caută modalități
să-i atragă din nou. Iar repetarea acestor episoade le poate crea frustrări părinților.
Este important sa parintele adoptiv sa inteleaga ca interventiile verbale si cognitive nu
vor avea efect asupra amintirilor din perioada abandonului. Cuvintele sunt intelese de
neocortex (ratiune, logica etc). Memoria traumei tine de sistemul limbic, care nu
intelege cuvintele.

13
Studiu de caz abandon maternal

Născute la 21.11.1998 la Maternitatea Bacău, M.A.M. şi M.C. provin dintr-o relaţie

întâmplătoare. La scurt timp după naştere, mama şi-a abandonat fetiţele gemene în
maternitate.

În perioada 4.12.1998 - 3.03.1999 fetiţele au fost spitalizate în Secţia Prematuri primind

diagnosticul: anemie hipocondră, rinofaringită, gastroenterocolită acută, distrofie gradul
I, pneumonie interstiţială.
Mama s-a dezinteresat de fetiţe. De asemenea, nici o rudă până la gradul IV inclusiv nu
a mai vizitat minorele. Din declaratiile necunoscuţilor a reieşit faptul că mama locuieşte
în prezent într-un canal.

Aceasta fiind situaţia, în urma anchetei s-a hotărât plasamentul fetitelor la un asistent
maternal profesionist, până la definitivarea situatiei juridice a acestora. Astfel, din
27.06.2000 M.A.M. şi M.M.C. au stat în plasament la H.E., atestată ca asistent maternal
din 7.09.1999. Datorită evoluţiei copilului, s-a hotărât la 26.09.2000 prelungirea măsurii
de plasament la acest asistent maternal.
La data de 9.10.2000, Tribunalul Bacău a eliberat sentinţa de abandon definitivă şi
irevocabilă. Planul de adopţie pentru aceşti copii - adopţia. Fiind eligibile pentru
adopţie, fetiţele au fost înregistrate la Comitetul Român pentru Adopţie.

Din punct de vedere al dezvoltării psiho-motorii fetiţele prezintă un coeficient de

dezvoltare total de 54 % , ceea ce semnifică o întârziere moderată în dezvoltarea psiho-
motorie.

Datorită vizitei în familie din 26 ianuarie 2000, mama s-a prezentat la secţia Terapie
Nutriţională pentru a discuta despre planurile de viitor pe care Ie are referitor la fetiţe
fără a dori să Ie vadă. Nu doreşte ca fetiţele să se întoarcă acasă, cu atât mai mult cu cât
stă intr-o cameră de cămin. În timpul vizitei, mama a avut un comportament agresiv faţă
de personalul medical. De pe 26 ianuarie 2000 nici o rudă până la gradul IV inclusiv nu
a mai vizitat copiii.

La ultimul domiciliu cunoscut al mamei locuieşte N.G., care e proprietara

de drept a camerei în care a locuit mama.

14
Aceasta a locuit cu chirie într-o perioadă de timp, însă datorită conflictelor
repetate, atât în familie cât şi în comunitate, şi consumului excesiv de
alcool i-a cerut să părăsească şi să elibereze locuinţa. Din declaraţiile
vecinilor a reieşit că mama locuieşte într-un canal.

Fetiţele sunt foarte apropiate de familia asistentei maternale. A.M. nu se

teme de oamenii necunoscuti şi nu e excesiv de prietenoasă cu ei. Nu s-a
speriat de medicii şi asistentele din spital. C. este geloasă pe sora ei. E
curioasa, explorează, atinge şi se uită cu atenţie la lucrurile noi.
Cele două fetiţe au un program obişnuit al unor copii de 2-3 ani. în timpul
zilei dorm de două ori, dimineaţa şi după amiaza. Alimentaţia e
diversificată, Ie place mâncarea gătită în casă şi au cinci mese pe zi.
Noaptea nu se trezesc pentru a mânca.

Se joacă în timpul zilei una cu alta, cu băieţii asistentei maternale şi cu aceasta.

Sub formă de joacă Ii se arată cum să facă lucruri noi. De obicei nu durează mai mult de
10 minute pentru ca fetiţele să nu se plictisească. Sunt repetate de 3-4 ori pe zi.
Programul cuprinde şi vizite la vecini, plimbare în parc, baie etc
.
Fetiţele se simt foarte bine în familia foster. Mama foster e preocupată de dezvoltarea
lor. Cele două minore participă la toate evenimentele asistentei maternale.

Ultimul raport (întocmit la data de 18.02.2002) prezintă situaţia fetiţelor după un an şi

jumătate de la plasarea în familia foster. Cât timp au stat în plasament nu s-a interesat
nimeni de ele.
Fetiţele prezintă întărziere generală în dezvoltarea psiho-motorie încadrându-se în gradul
de handicap accentuat cu diagnosticul deficienţă mintală moderata, sechele prematuritate
prin gemelaritate, mare instabilitate psiho-motorie.
Familia foster şi membrii acesteia Ie îngrijesc cu dragoste, manifestând înţelegere faţă
de poznele fetelor; sunt tratate cu aceeaşi atenţie.
În toată ţara nu s-a identificat încă o familie adoptatoare. Progresul e vizibil. La venirea
în familie nu stăteau nici în şezut. Acum s-au schimbat fizic, aleargă prin casă etc.

15

Bibliografie:

1. Unicef Situatia abandonului copiilor in Romania

2. Codul Penal al Romaniei

3. Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

4. www.Stirileprotv.ro

5. https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-378

6. Imagini Google

7. www.superbe.ro