Sunteți pe pagina 1din 10

LA HANUL LUI MÂNJOALĂ

nuvelă de ION LUCA CARAGIALE.

Un tânăr călător îşi făcea în gând socoteala cam cât are să facă
până la polcovnicul Iordache, în Popeşti. Cel mai târziu la zece
seara avea să ajungă, socotind și popasul la hanul lui
Mânjoală.
Hanul lui Mânjoală era, de fapt, al Mânjoloaii. Bărbatul său
murise cu cinci ani în urmă. O lăsase cu datorii, dar femeia
reuşise să le plătească. În plus, mai reparase şi dependințele,
ridicase un grajd nou, strânsese şi nişte bani. Unii ziceau că a
găsit o comoară. Atunci când o atacaseră nişte tâlhari, unul
murise pe loc, iar fratele său rămăsese mut. De aceea lumea
spunea că umblă cu farmece.

Ajuns la hanul lui Mânjoală, povestitorul s-a dus în bucătărie, la


cucoana Marghioala, Mânjoloaia. Femeia era frumoasă şi
ochioasă, povestitorul tinerel şi obraznic, aşa că o ciupi uşurel
de braţ. Cucoana îi aduse aminte că îl aşteaptă polcovnicul
Iordache, să se logodească cu fata lui cea mare şi îl pofti în
odaie la masă.
Tânărul intră într-o odaie tare curată, mirosind a mere şi gutui.
Voi să se închine, înainte de masă, dar nu văzu nici o icoană.
Cucoana motivă că  icoanele adăpostesc cari şi păduchi de
lemn.
Aşezându-se, povestitorul călcă motanul pe coadă.
Vietatea sări să iasă pe uşă și când cucoana o deschise,
curentul de aer stinse lampa. Căutând chibriturile pe întuneric,
tânărul începu a săruta femeia. Când le găsiră, sticla de lampă
se răcise de tot...
Mâncară, băură, vorbiră şi râseră. Când le-a adus cafeaua,
jupâneasa le-a spus că afară pornise vijelia. Tânărul a văzut
atunci că era trecut de zece şi jumătate şi s-a repezit să plece.
Cucoana a vrut să-l oprească. El s-a dus la grajd şi şi-a luat
calul. S-a dus apoi în odaie, să plătească şi să-şi ia rămas bun.
Femeia stătea cu căciula lui în mână. O învârtea şi o răsucea,
privind lung în fundul ei. Şi când îşi luă rămas bun îl privi grozav
de ciudat.
Tânărul porni la drum, dar viforul, apoi ploaia, îl făcură să se
simtă foarte rău. Îl durea capul de parcă îl strângea căciula. În
drum găsi un ied negru, care sperie calul. Luă mielul într-o
desagă. Calul tremura din toate încheieturile şi mergea ca năuc.
După vreo patru ceasuri de rătăcit pe întuneric, calul îl trânti la
pământ. Un om care păzea cocenii îi spuse că e chiar în
spatele hanului. Tânărul se duse bucuros la han. În pragul odăii
dădu de ied, era iedul cucoanei. Intră şi voi să-şi facă cruce, să
mulţumească lui Dumnezeu că l-a ajutat să scape cu viaţă.
Femeia îl apucă de mână, apoi îl strânse în braţe.
Povestitorul îşi aminteşte că ar fi stat el mult la hanul lui
Mânjoală, dacă nu venea să îl ia polcovnicul Iordache. A fugit
de trei ori de la el înainte de logodnă şi a trebuit să îl ducă legat
la schit, unde a stat patruzeci de zile cu post, mătănii şi molitve.
Târziu, după ce s-a însurat, pe când stătea cu socrul său de
vorbă şi beau nişte vin, au aflat că arsese hanul lui Mânjoală,
cu Mânjoloaia cu tot.
Pocovnicul i-a cerut  ginerelui să îi povestească din nou păţania
de la hanul lui Mânjoală. A zis că femeia îi pusese farmece în
fundul căciulii. Iedul şi motanul erau totuna, adică necuratul.
Râzând, ginerele a spus că asta înseamnă că acela te duce şi
la bune, nu numai la rele. Pocovnicul i-a răspuns că întâi te
duce la bune, ca să te atragă, apoi te duce la rele.
ABU HASAN
de ION LUCA CARAGIALE

În timpul domniei califului Harun-al-Rașid, trăia la Bagdad un neguțător bogat. El avea o


nevastă și un fiu, Abu Hasan. Neguțătorul își crescuse fiul supraveghindu-l îndeaproape
până ce acesta ajunsese pe la vârsta de treizeci de ani. Atunci neguțătorul muri, iar fiul îi
moșteni marea avere adunată timp de o viață. Ținut din scurt și cam fără bani atâta timp,
Abu-Hasan împărți averea în două. Cu o jumătate își cumpără acareturi ce aveau să-i aducă
venituri și să-i asigure un trai îndestulat până la sfârșitul vieții.
Cealaltă jumătate fu folosită de Abu Hasan astfel: adună în jurul lui o ceată de tineri și se
puse pe chefuit.
Petrecerile cu mâncăruri și băuturi rare, cu tarafuri de lăutari și cântăreți vestiți, cu
dansatoarele și dansatorii cei mai aleși din tot orașul îi terminară acea jumătate de avere
într-un an.  După aceea, omul nu mai întinse mese mari. Atunci dispărură și prietenii. Necăjit,
el voi să se convingă temeinic de nemernicia lor. Se duse pe la fiecare, chipurile să le ceară
bani cu împrumut ca să iasă din necazuri. Niciunul nu îi dădu nimic, ba unii îl dădură pe ușă
afară.
Abu Hasan întrerupse atunci legăturile cu toți prietenii fățarnici. Se mulțumi să trăiască
cuminte din veniturile lui. Hotărî să primească în fiecare seară un singur musafir, străin de
oraș. Cu acela avea să mănânce, să bea și să povestească. Avea să-l găzduiască o noapte,
iar a doua zi să-l poftească să-și vadă de drum. În fiecare seară ieșea lângă podul
Bagdadului și poftea în gazdă la el pentru o noapte pe primul străin pe care îl vedea, de
orișice stare ar fi fost.
Într-o seară apăru la pod chiar califul Harun-al-Rașid. Era îmbrăcat ca un negustor în așa
fel încât să nu îl recunoască nimeni. Îl însoțea numai cel mai credincios rob al său, Mesrur.
Abu Hasan îl opri, îi spuse despre obiceiul său și îl pofti în ospeție. Încântat să cunoască un
asemenea om, califul Bagdadului primi cu bucurie.
Gazda îl pofti pe oaspete într-o odaie foarte curată. La masă se aduseră bucate nu prea
multe, dar foarte bine pregătite. Au mâncat cu plăcere amândoi, în tăcere și fără să bea, așa
cum era obiceiul pe acolo. Mai apoi au mâncat poame și turte de migdale. Când a căzut
noaptea și au aprins lumânările, Abu-Hasan a adus ulcioare cu vin și bărdace (ulcioare mici)
pentru băut.
Tot gustând din vin, Abu Hasan i-a istorisit negustorului povestea lui. Voia să-i
lămurească obiceiul despre care îi spusese când îl poftise în ospeție. Califul îl lăudă pentru
înțelepciunea lui. Îi spuse că ar dori să-l răsplătească cumva. El avea legături mari, iar dacă
Abu Hasan ar fi avut ceva treburi de rezolvat, l-ar fi ajutat cu drag.
Gazda spuse că nu are nimic de rezolvat. Singura lui dorință ar fi fost ca imanul (preot
musulman) și cei patru ctitori de la geamie (biserica musulmană) să fie pedepsiți pentru
obiceiul urât de băga zâzanie între locuitorii mahalalei lor. Mai adăugă că își dorește să fie
calif pentru o zi. Ar fi poruncit să li se dea câte o sută de bețe la tălpi ctitorilor și patru sute
imanului. Califul îi spuse că poate l-ar putea ajuta să-și îndeplinească dorința. Lui Abu Hasan
nu-i veni să creadă asta.
Înainte de a merge la culcare, califul îi turnă în vin gazdei un praf adormitor. Omul adormi
tun. Califul îi porunci robului său să-l ia în spinare și să-l ducă la palatul său.
La palat, califul spuse să-l culce pe Abu-Hasan în patul său. Le porunci tuturor ca a doua zi
toată lumea să se poarte cu Abu Hasan și să-i îndeplinească poruncile întocmai ca și cum el
ar fi calif.
Dimineață, curteni și curtene, robi și roabe intrară toți în odaia de dormit al
califului. Califul cel adevărat privea în odaie  printr-o fereastră zăbrelită, așa cum erau în
fiecare încăpere a palatului.
Un rob îl trezi cu grijă pe Abu Hasan. Acesta nu își crezu ochilor când privi în jurul său.
Închise ochii la loc, crezând că visează. Robul îi spuse din nou că a sosit momentul să se
trezească. Se ridică și muzica începu să cânte. Mesrur îi spuse că a sosit ceasul sfatului
împărătesc.
Abu Hasan, nevenindu-i să-și creadă ochilor și urechilor, întrebă un rob micuț, apoi pe o
curteană cine este el. Amândoi răspunseră că el este califul. Neștiind ce să mai creadă, omul
se lăsă îmbrăcat și porni către sala tronului. Aici, marele vizir îi vorbi despre diferite
treburi. Abu-Hasan le rezolvă foarte bine, căci avea o minte sănătoasă și ageră. Tot atunci, îl
trimise pe căpitanul poliției în mahalaua lui, să-i pedepsească pe cei cinci bârfitori. Îl trimise
apoi pe marele vizir să-i ducă mamei lui o pungă cu o mie de galbeni. Mama lui primi darul
cu mare mirare. Nu înțelegea de ce i-ar trimite ei califul atâția bani.
Odată ce sfatul se termină, Abu Hasan fu condus în odăi minunat de strălucitoare. Aici îl
așteptau frumoase muzicante, mese întinse cu mâncăruri aburinde, mirosind îmbietor și
șapte tinere curtene gata să îl răcorească făcându-i vânt cu niște pene de păun. El pofti
șase dintre ele la masă, rămânând numai una să-i facă vânt. Le întrebă de nume și spuse
fiecăreia câteva cuvinte curtenitoare și foarte potrivite. Califul îl privea tot timpul de după câte
o fereastră zăbrelită și era foarte încântat văzând ce om ales este prietenul său.
După ce mâncară, trecură prin odăi din ce în ce mai frumoase și mai strălucitoare, în care
cântau alte și alte cântărețe. Pe mese se aflau fel de fel de poame, dulcețuri, prăjituri și alte
bunătăți. În cel din urmă salon, pe masă se aflau vinurile. Abu Hasan închină câte o cupă în
cinstea fiecăreia dintre cele șapte curtene. După ultima adormi cu capul pe masă.
Se înnoptase. Califul porunci să i se pună hainele cu care îl adusese, să fie dus înapoi la
casa lui și să fie culcat pe divan. Dimineață, când se trezi, Abu Hasan nu voi să creadă că
este cine îi spunea mama lui că este. O ținea una și bună că el este califul. O mai și îmbrânci
pe mama lui cât colo. Femeia țipă, săriră vecinii și socotiră că fiul ei a înnebunit.  Abu Hasan
ajunse la ospiciu, la casa de nebuni. Aici fu bătut zile în șir cu vâna de bou, până când își
reveni și recunoscu cine este. Atunci i se dădu drumul acasă. Stătu în casă până când se
refăcu. Se hotărî apoi să se întoarcă la obiceiul de a primi un musafir pe seară.
Abu Hasan ieși la capătul podului. Tocmai atunci se ivi califul, îmbrăcat ca un negustor. Se
prefăcu că nu îl vede, apoi că nu îl cunoaște. Negustorul atâta stărui ca să îl împace, că
până la urmă îi povesti toate prin câte trecuse. Îi arătă urmele bătăilor primite la ospiciu. El
credea că toate se întâmplaseră fiindcă, la plecare, negustorul lăsase ușa deschisă și
intraseră în casă duhurile rele. Negustorul se arătă foarte mâhnit că din cauza lui pățise
atâtea. Îl rugă să îl mai primească o dată în ospeție, cu promisiunea că a doua zi va fi bine.
Abu Hasan  îi ceru să jure că va închide ușa în urma lui când va pleca de dimineață, și
negustorul promise.
Cei doi merseră acasă la Abu Hasan și toate se petrecură ca și prima oară. Dimineață, când
se trezi iar în patul califului, Abu-Hasan se îngrozi că o ia de la început. Apăru însă califul și
el înțelese imediat tot ce se întâmplase. Califul îi lămuri și ce nelămuriri mai avea și îi spuse
să îi ceară orice răsplată. Abu Hasan ceru numai să aibă dreptul de a intra la calif oricând
dorește. Califul îi dărui nu numai acest drept, dar și o locuință în palat și o pungă plină cu
aur. Mai târziu, se îndrăgosti de o roabă a Zobeidei, soția califului. Califul și soția lui le făcură
nunta la palat și îi ținură sub ocrotirea lor până la adânci bătrânețe.

CALUL DRACULUI.
de ION LUCA CARAGIALE

O babă zdrențăroasă cerșea mereu la marginea unui drum umblat, lângă o fântână. Drumul
ducea spre târg. Când se duceau, oamenii îi dădeau babei mai puțin sau deloc, dar când se
întorceau, toți își făceau pomană cu ea.
Într-o zi de târg, seara, mulțumită de cât căpătase, baba a încercat să se culce înfășurată în
cerga ei, cu traista sub cap, dar nu-i venea somnul. Târziu, auzi un călător ajuns în dreptul
fântânii. Îi spuse că îl cheamă Prichindel, că vine de departe, că are șaptesprezece ani și că
nu are părinți. Sătul de atâtea întrebări, băiatul îi spuse babei că nu l-a întrebat și ea dacă îi
e foame.

Baba îi dădu băiatului să mănânce și să bea, apoi el se culcă, iar ea începu să-i spună o
poveste. N-apucă să spună bine începutul, că băiatul și începu să sforăie. Miloasă, baba voi
să-l învelească mai bine și dădu de o codiță la spatele lui. Atunci porni să-l mângâie pe cap
și descoperi două cornițe. Înțelese că este un drac, îl apucă de păr și de coadă și trase, ca
să-l trezească.
Băiatul sări din somn și spuse babei să-l lase să se odihnească. Baba nu-l lăsă. Îi spuse că
știe că e un drac și că ea are chef de plimbare. Prichindel, gândind  să o învețe minte pe
babă, îi zise că ar merge și el la plimbare, dar nu vrea decât călare, așa că să-l ia ea în
spinare. Baba s-a gândit ce s-a gândit și până la urmă s-a învoit să fie calul dracului.
Cum s-a suit Prichindel în cârca babei, ea s-a transformat într-o femeie frumoasă și voinică,
o zână. Era o fată de împărat pricepută la vrăjitorie. Pentru păcatele ei, fusese blestemată să
se preschimbe într-o cerșetoare bătrână și să nu poată reveni la înfățișarea ei decât dacă
păcălea un drac, și asta numai în timpul nopții.
Începu zâna să alerge și alergă așa de mult că Prichindel ameți. Îl duse prin lunci pline de
flori și auzi, sub lumina lunii, privighetoarea cântând. Mijiră zorile și zâna o luă la goană
înapoi. Când ajunse la fântână, zâna, calul dracului, îl aruncă pe drac jos. Acesta dispăru
iute, iar ea se prefăcu la loc într-o baba necăjită și începu să cerșească de la primii trecători
de pe drum.
KIR IANULEA.
de ION LUCA CARAGIALE

Se spune că, odată, Dardarot, împăratul iadului, i-a dat lui


Aghiuță o misiune importantă. Toți cei care ajunseseră în iad
dăduseră vina pentru asta numai și numai pe femei. Îi dădu lui
Aghiuță o sută de mii de galbeni și îi spuse să ia chipul unui om
și să se ducă pe pământ.
Să se însoare și să stea cu nevasta zece ani, apoi să se
prefacă mort, să lase trupul acolo și să se întoarcă în iad, să
povestească despre femei.
Aghiuță luă banii și se duse pe pământ. Luă înfățișarea unui
bărbat matur, un negustor arvanit, adică albanez, pe
nume kir Ianulea (kir = domn sau jupân), și se duse la
București. În câteva zile își cumpără casă mare cu grădină,
grajduri, slugi, în mahalaua Negustorilor.
O chemă pe jupâneasa tocmită să fie mai mare peste slugi și îi
povesti "istoria vieții lui ", știind că ea o va povesti tuturor, și mai
înflorită. Îi povesti femeii cum i-au murit părinții, cum a dus întâi
o viață grea, apoi și-a făcut averea, a pierdut-o și apoi a
refăcut-o, și mai mare. Acum s-a stabilit în București ca să se
bucure în liniște de rodul muncii sale.
Cu timpul, kir Ianulea își făcu mulți prieteni. Mulți ar fi vrut să le
fie ginere. El pusese ochii pe Acrivița, care mai avea acasă încă
două surori și doi frați, toți fără nici un rost.
Kir Ianulea, care avea patima fuduliei și îi plăcea să facă numai
petreceri scumpe, a făcut o nuntă strălucită. Numai că, Acrivița,
blândă și supusă până în seara nunții, se trezi dimineață ca o
leoaică, chemă slugile și le spuse cu strășnicie că, de acum, ea
e stăpână în casă.
Din zi în zi, Acrivița era tot mai țâfnoasă cu bărbatul ei, iar el o
iubea tot mai tare. De la un timp, cocoana a început să facă și
pe geloasa. Îl pândea și pe urmă îi scotea ochii că de ce i-a
sărutat mâna vreunei cocoane care venise acolo pentru
negustoria lui. De la o vreme, Acrivița căzu și la darul foițelor.
Juca cărți pe bani grei și pierdea din gros.
Într-o zi, când aveau musafiri la masă, Acrivița începu să spună
niște lucruri foarte urâte despre o prietenă de familie, femeie
măritată. Kir Ianulea răbdă ce răbdă, apoi îi spuse cu niște
cuvinte cam tari, să nu mai vorbească de rău o femeie mult mai
cumsecade decât ea. Izbucni o ceartă, în urma căreia Acrivița
se gândi că n-o să mai stea mult cu bărbatul ei.
Și așa începu soața lui Kir Ianulea să vorbească frumos cu el și
să-l amăgească, până le făcu zestre la amândouă surorile ei, și
le puse pe picioare câte o afacere celor doi frați ai ei. În timpul
ăsta cără la taică-său acasă  bijuteriile și argintăria și vându alte
lucruri de preț de prin casă.  De bucurie că Acrivița s-a dat pe
brazdă, Kir Ianulea se pucă să și cheltuiască nebunește averea
pe chefuri scumpe, până termină banii.
Kir Ianulea începu să se împrumute serios, în nădejdea fraților
Acriviței, care trebuiau să aducă bani din negustoria lor. Numai
că unuia i se scufundase corabia plină cu marfă și nu o
asigurase, iar celălalt fusese lăsat fără nici un ban la jocul de
cărți.
Kir Ianulea luă ce brumă de bani rămăseseră, încălecă pe un
cal și porni să iasă din târg, când văzu că era urmărit de cei
cărora le datora bani.  Intră în curtea unui om și îl rugă să îl
ascundă. Omul îl ascunse, iar după ce trecură creditorii, îl
scoase la lumină pe kir Ianulea.
Omul se numea Negoiță și kir Ianulea îi povesti cine era și prin
ce trecuse. Îi spuse că îl va răsplăti pentru ajutor. Dacă Negoiță
va afla despre femei în care a intrat dracul, să se ducă acolo,
el va ieși, iar Negoiță va fi răsplătit de neamurile femeilor.
După vreo lună de zile, Negoiță auzi că pe o fată o muncește
dracul de vreo zece zile și nimeni nu i-a găsit leacul. Negoiță se
duse la casa fetei și le spuse părinților că o scapă dacă îi dau o
sută de galbeni.  Se apropie de fată și se prefăcu că o
descântă, iar dracul îl certă că a cerut atât de puțin. Ii spuse că
se va duce să intre în soția caimacamului de Craiova, să aibă
grijă să-i ceară destul, că după aceea el nu mai vrea sa-l vadă,
nu mai au nimic de împărțit împreună.
Așa s-a întâmplat și, de data asta, a fost bine răsplătit. A primit
o moșie și l-au făcut boier. Negoiță trăi ca-n rai vreo trei luni,
dar într-o zi îl luară pe sus tocmai la fata lui vodă, în care
intrase dracul. Negoiță n-ar fi vrut să se pună rău cu dracul, dar
nici lui vodă nu putea să i se împotrivească. Se duse el lângă
fată, dar fata nu voi să-l vadă și strigă să iasă afară, ba îi dădu
și o palmă.
Negoiță îi spuse atunci lui vodă să o cheme pe Acrivița
Ianuloaia din mahalaua negustorilor că și ea e pricepută. Cum
auzi, dracul ieși din fată și fugi, iar fata se făcu bine ca prin
minune.
Negoiță se duse s-o vază pe Acrivița, care credea că bărbatul
său murise și purta doliu. Se gândi să scape de slujba
doftoritului și îi spuse că, dacă va auzi vreodată despre femei în
care a intrat dracul, să se ducă la ele și să le spună la ureche
vorbele de alint pe care i le spunea ea bărbatului ei. Atunci ele
se vor vindeca, iar ea avea să fie bine răsplătită.
Aghiuță se întoarse în iad și povesti, înaintea lui Dardarot și a
soborului dracilor, tot ce i se întâmplase pe pământ. Ceru apoi
drept răsplată două lucruri: să nu-i vadă niciodată pe Acrivița și
pe Negoiță în iad și să-l lase și pe el să se odihnească puțin.
Dardarot îl lăsă să doarmă trei sute de ani și poate mai doarme
și azi, dacă nu s-o fi trezit.

O FĂCLIE DE PAȘTE.
de ION LUCA CARAGIALE

Prins într-o criză de friguri, Leiba Zibal aștepta diligența. Hangiul evreu din Podeni își
amintește cum a schimbat felurite meserii până când a murit fratele nevestei sale, Sura, și au
moștenit hanul.
Chiar dacă aveau un trai îndestulat, nu se bucurau nici de sănătate, nici de liniște. Oamenii îi
batjocoreau, îi ocărau, îi amenințau.
Cel mai rău era badea Gheorghe. Îl luase în slujbă ca argat în urmă cu o vreme. Îi fusese
milă de el  căci îi spusese că abia ieșise din spital. Omul însă era brutal, leneș, obraznic și
hoț. Când  a amenințat-o pe Sura, apoi a asmuțit un câine asupra celui mic, a lui Strul, Leiba
l-a scos din slujbă.
Gheorghe n-a vrut să plece și poate l-ar fi și lovit pe Leiba, dacă nu ar fi venit tocmai atunci
niște mușterii. Plecă, lăsând în urmă amenințarea că se va întoarce de Paște, în noaptea
Învierii.
De frică, Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să ceară să fie păzit. Subprefectul a
râs de el și i-a spus să-și vadă de treabă. După câteva zile, Gheorghe fu căutat pentru o
pricină. Lui Leiba îi păru rău că nu îl mai  ținuse în slujbă câteva zile. Acum l-ar fi luat
oamenii care îl căutau și nu ar mai fi avut el grijă.
Era sâmbăta Paștelui, venea noaptea Învierii. Leiba se întreba, scuturat de friguri, dacă
Gheorghe n-o fi fost totuși prins.
Toropit, Leiba se gândea cum se vor muta ei la Iași, ca să scape de toate spaimele. În
așteptarea diligenței, mângâiat de soarele de primăvară, ațipi. Visă un vis groaznic,. Se
făcea că se afla la Iași, în dugheana pe care și-o dorea. Jandarmii duceau un nebun și
îi dezlegaseră mâinile. Nebunul se repezise la Sura și la copil și îi lovise cap în cap.
Zgomotul izbiturii îl trezi. De fapt, un glumeț lovise cu o nuia pe masă.
Diligența aduse doi călători, doi studenți, unul la medicină, altul la filosofie. La stația dinainte
avusese loc la han o crimă. Tâlharul prădaseră hanul și omorâseră cinci oameni. Ca să-și
dea importanță, cei doi studenți purtară o discuție savantă, despre crimă și cauzele ei.
Schițară până și caracteristicile fizice ale criminalului tipic. Leiba recunoscu în acest portret
chiar pe Gheorghe
După plecarea călătorilor, Leiba rămase pe gânduri, posomorât. Închise cârciuma când era
încă lumină. Chiar dacă veniră mușterii de trei ori să bată în obloane, nu deschise și nu o
lăsă nici pe Sura să deschidă. Îi spuse că nu vrea să intre goi acolo. (Pentru evrei, goi se
numesc cei care nu sunt de credința evreiască, în cazul acesta, creștinii). O trimise pe Sura
la culcare, cu copilul.
La capătul de afară al gangului ce ducea către han era o poartă solidă, bine închisă de o
bârnă groasă pusă de-a curmezișul. Auzind tropote de cai, Leiba se duse și ascultă, tocmai
când călăreții treceau la pas prin dreptul porții. Îi auzi vorbind despre cineva, întrebându-se
dacă s-a culcat sau o fi plecat. Spuneau că, dacă e plecat, o să-i vină rândul altădată.
Leiba se întoarse în dugheană și rămase în așteptare. Auzi cum sună toaca pentru Înviere și
știu că e miezul nopții. După o vreme auzi nisipul scrâșnind sub picioarele unor oameni care
se apropiau de poartă. Se duse iar și ascultă. Era Gheorghe, cu alții, se pregătea să
sfredelească poarta, ca să înlăture bârna.
Leiba simțea că îi arde creierul, se simțea fără scăpare. Avu un moment de mare slăbiciune,
în care își închipui cum avea să fie țintuit de sfredelul cu care acum dădeau găuri în poartă.
Apoi îi veni o idee care  îl făcu să surâdă, să își îndrepte trupul. Urmări cum fierăstrăul
unește două dintre cele patru găuri. Socoti că mai au de făcut trei tăieturi, se duse și luă
ceva din dugheană și se întoarse.
Când bucata de lemn fu trasă afară și Gheorghe strecură mâna înăuntru să înlăture bârna
care proptea poarta, Leiba îi prinse mâna cu un laț de sfoară. Trase cu putere tot brațul
înăuntru și priponi bine sfoara. Gheorghe era prins fără scăpare, iar tovarășii lui plecară pe
dată.
Dimineață Sura îl găsi pe bărbatul ei stând pe scaun în fața dinăuntru a porții. Privea cum
mâna lui Gheorghe se înnegrise și se cocea la focul lămpii cu petrol pe care o pusese
dedesubt. Veni lume multă și întrebă ce s-a întâmplat. Leiba, liniștit, spuse că el se duce la
rabin să-i spună că nu mai e jidan, ci goi, fiindcă a aprins o făclie de Paște lui Cristos.
(Jidan e o denumire batjocoritoare dată evreilor în limbajul popular).

S-ar putea să vă placă și