Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Un tânăr călător îşi făcea în gând socoteala cam cât are să facă
până la polcovnicul Iordache, în Popeşti. Cel mai târziu la zece
seara avea să ajungă, socotind și popasul la hanul lui
Mânjoală.
Hanul lui Mânjoală era, de fapt, al Mânjoloaii. Bărbatul său
murise cu cinci ani în urmă. O lăsase cu datorii, dar femeia
reuşise să le plătească. În plus, mai reparase şi dependințele,
ridicase un grajd nou, strânsese şi nişte bani. Unii ziceau că a
găsit o comoară. Atunci când o atacaseră nişte tâlhari, unul
murise pe loc, iar fratele său rămăsese mut. De aceea lumea
spunea că umblă cu farmece.
CALUL DRACULUI.
de ION LUCA CARAGIALE
O babă zdrențăroasă cerșea mereu la marginea unui drum umblat, lângă o fântână. Drumul
ducea spre târg. Când se duceau, oamenii îi dădeau babei mai puțin sau deloc, dar când se
întorceau, toți își făceau pomană cu ea.
Într-o zi de târg, seara, mulțumită de cât căpătase, baba a încercat să se culce înfășurată în
cerga ei, cu traista sub cap, dar nu-i venea somnul. Târziu, auzi un călător ajuns în dreptul
fântânii. Îi spuse că îl cheamă Prichindel, că vine de departe, că are șaptesprezece ani și că
nu are părinți. Sătul de atâtea întrebări, băiatul îi spuse babei că nu l-a întrebat și ea dacă îi
e foame.
Baba îi dădu băiatului să mănânce și să bea, apoi el se culcă, iar ea începu să-i spună o
poveste. N-apucă să spună bine începutul, că băiatul și începu să sforăie. Miloasă, baba voi
să-l învelească mai bine și dădu de o codiță la spatele lui. Atunci porni să-l mângâie pe cap
și descoperi două cornițe. Înțelese că este un drac, îl apucă de păr și de coadă și trase, ca
să-l trezească.
Băiatul sări din somn și spuse babei să-l lase să se odihnească. Baba nu-l lăsă. Îi spuse că
știe că e un drac și că ea are chef de plimbare. Prichindel, gândind să o învețe minte pe
babă, îi zise că ar merge și el la plimbare, dar nu vrea decât călare, așa că să-l ia ea în
spinare. Baba s-a gândit ce s-a gândit și până la urmă s-a învoit să fie calul dracului.
Cum s-a suit Prichindel în cârca babei, ea s-a transformat într-o femeie frumoasă și voinică,
o zână. Era o fată de împărat pricepută la vrăjitorie. Pentru păcatele ei, fusese blestemată să
se preschimbe într-o cerșetoare bătrână și să nu poată reveni la înfățișarea ei decât dacă
păcălea un drac, și asta numai în timpul nopții.
Începu zâna să alerge și alergă așa de mult că Prichindel ameți. Îl duse prin lunci pline de
flori și auzi, sub lumina lunii, privighetoarea cântând. Mijiră zorile și zâna o luă la goană
înapoi. Când ajunse la fântână, zâna, calul dracului, îl aruncă pe drac jos. Acesta dispăru
iute, iar ea se prefăcu la loc într-o baba necăjită și începu să cerșească de la primii trecători
de pe drum.
KIR IANULEA.
de ION LUCA CARAGIALE
O FĂCLIE DE PAȘTE.
de ION LUCA CARAGIALE
Prins într-o criză de friguri, Leiba Zibal aștepta diligența. Hangiul evreu din Podeni își
amintește cum a schimbat felurite meserii până când a murit fratele nevestei sale, Sura, și au
moștenit hanul.
Chiar dacă aveau un trai îndestulat, nu se bucurau nici de sănătate, nici de liniște. Oamenii îi
batjocoreau, îi ocărau, îi amenințau.
Cel mai rău era badea Gheorghe. Îl luase în slujbă ca argat în urmă cu o vreme. Îi fusese
milă de el căci îi spusese că abia ieșise din spital. Omul însă era brutal, leneș, obraznic și
hoț. Când a amenințat-o pe Sura, apoi a asmuțit un câine asupra celui mic, a lui Strul, Leiba
l-a scos din slujbă.
Gheorghe n-a vrut să plece și poate l-ar fi și lovit pe Leiba, dacă nu ar fi venit tocmai atunci
niște mușterii. Plecă, lăsând în urmă amenințarea că se va întoarce de Paște, în noaptea
Învierii.
De frică, Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să ceară să fie păzit. Subprefectul a
râs de el și i-a spus să-și vadă de treabă. După câteva zile, Gheorghe fu căutat pentru o
pricină. Lui Leiba îi păru rău că nu îl mai ținuse în slujbă câteva zile. Acum l-ar fi luat
oamenii care îl căutau și nu ar mai fi avut el grijă.
Era sâmbăta Paștelui, venea noaptea Învierii. Leiba se întreba, scuturat de friguri, dacă
Gheorghe n-o fi fost totuși prins.
Toropit, Leiba se gândea cum se vor muta ei la Iași, ca să scape de toate spaimele. În
așteptarea diligenței, mângâiat de soarele de primăvară, ațipi. Visă un vis groaznic,. Se
făcea că se afla la Iași, în dugheana pe care și-o dorea. Jandarmii duceau un nebun și
îi dezlegaseră mâinile. Nebunul se repezise la Sura și la copil și îi lovise cap în cap.
Zgomotul izbiturii îl trezi. De fapt, un glumeț lovise cu o nuia pe masă.
Diligența aduse doi călători, doi studenți, unul la medicină, altul la filosofie. La stația dinainte
avusese loc la han o crimă. Tâlharul prădaseră hanul și omorâseră cinci oameni. Ca să-și
dea importanță, cei doi studenți purtară o discuție savantă, despre crimă și cauzele ei.
Schițară până și caracteristicile fizice ale criminalului tipic. Leiba recunoscu în acest portret
chiar pe Gheorghe
După plecarea călătorilor, Leiba rămase pe gânduri, posomorât. Închise cârciuma când era
încă lumină. Chiar dacă veniră mușterii de trei ori să bată în obloane, nu deschise și nu o
lăsă nici pe Sura să deschidă. Îi spuse că nu vrea să intre goi acolo. (Pentru evrei, goi se
numesc cei care nu sunt de credința evreiască, în cazul acesta, creștinii). O trimise pe Sura
la culcare, cu copilul.
La capătul de afară al gangului ce ducea către han era o poartă solidă, bine închisă de o
bârnă groasă pusă de-a curmezișul. Auzind tropote de cai, Leiba se duse și ascultă, tocmai
când călăreții treceau la pas prin dreptul porții. Îi auzi vorbind despre cineva, întrebându-se
dacă s-a culcat sau o fi plecat. Spuneau că, dacă e plecat, o să-i vină rândul altădată.
Leiba se întoarse în dugheană și rămase în așteptare. Auzi cum sună toaca pentru Înviere și
știu că e miezul nopții. După o vreme auzi nisipul scrâșnind sub picioarele unor oameni care
se apropiau de poartă. Se duse iar și ascultă. Era Gheorghe, cu alții, se pregătea să
sfredelească poarta, ca să înlăture bârna.
Leiba simțea că îi arde creierul, se simțea fără scăpare. Avu un moment de mare slăbiciune,
în care își închipui cum avea să fie țintuit de sfredelul cu care acum dădeau găuri în poartă.
Apoi îi veni o idee care îl făcu să surâdă, să își îndrepte trupul. Urmări cum fierăstrăul
unește două dintre cele patru găuri. Socoti că mai au de făcut trei tăieturi, se duse și luă
ceva din dugheană și se întoarse.
Când bucata de lemn fu trasă afară și Gheorghe strecură mâna înăuntru să înlăture bârna
care proptea poarta, Leiba îi prinse mâna cu un laț de sfoară. Trase cu putere tot brațul
înăuntru și priponi bine sfoara. Gheorghe era prins fără scăpare, iar tovarășii lui plecară pe
dată.
Dimineață Sura îl găsi pe bărbatul ei stând pe scaun în fața dinăuntru a porții. Privea cum
mâna lui Gheorghe se înnegrise și se cocea la focul lămpii cu petrol pe care o pusese
dedesubt. Veni lume multă și întrebă ce s-a întâmplat. Leiba, liniștit, spuse că el se duce la
rabin să-i spună că nu mai e jidan, ci goi, fiindcă a aprins o făclie de Paște lui Cristos.
(Jidan e o denumire batjocoritoare dată evreilor în limbajul popular).