Sunteți pe pagina 1din 10

Orientul Mijlociu – zonă a conflictelor

Conflictul reprezintă o neîntelegere, o ciocnire de interese. Atunci când


conflictul este armat, deschis între doua sau mai multe state sau grupări de state,
se numește război. Dacă acesta se declanșează și se poartă între grupări sociale
ale aceluiasi stat, se numește război civil. “Războiul reprezintă forma acută a
conflictului, fiind un fenomen complex, care constă în lupta armată, organizată
între anumite grupuri, clase sociale, în special între diferite state, pentru
realizarea unor interese social-economice și politice.”1
Pentru a ilustra acest concept voi prezenta principalele conflicte din
Orientul Mijlociu. Din punct de vedere geostrategic, Orientul Mijlociu a fost
unul din cele mai importante focare de ciocnire a intereselor celor două
superputeri ale lumii - SUA şi URSS. Poziţia celor două superputeri în Orientul
Mijlociu a fost una simetrică. Interesul principal al Statelor Unite şi al Uniunii
Sovietice era de a menţine status-quo-ul în zonă şi de a se opune declanşării unui
nou război între statele implicate. Ambele state urmăreau stabilitatea şi se
opuneau răspîndirii fundamentalismului islamic al ţărilor arabe. Odată cu
declanşarea războiului împotriva terorismului internaţional, SUA şi Rusia au
putut să se apropie din ce în ce mai mult în lupta comună împotriva unui singur
duşman- terorismul.
În ciuda intereselor generale comune, relaţia dintre cele două puteri
mondiale s-a răcit. În decursul războiului rece nu a avut loc o colaborare între
Statele Unite şi Uniunea Sovietică. În timpul mandatului preşedintelui Truman,
Statele Unite a adoptat “politica de îngrădire”, fapt care a exacerbat rivalitatea
cu Uniunea Sovietică. Poziţia Uniunii era neutră şi propunea Statelor Unite
ideea de a renunţa reciproc la furnizarea armamentului în ţările din Orientul
Mijlociu. Dar, datorită investiţiilor pe care SUA le avea în Orientul Mijlociu,-
mai cu seamă în Israel şi în statele bogate în resurse de petrol, principalul său
interes era de a dezvolta puterea statală şi militară a Israelului. Motivaţia era că
fără puterea statului Israel, războiul în Orientul Mijlociu era mult mai probabil.
Totuşi, simetria SUA-Israel vs.URSS-statele arabe este depăşită de
complexitatea politicii de asistenţă militară a SUA în zonă. În afară de Israel,
Statele Unite a aprovizionat cu armament Iranul, Iordania, Libanul, Arabia
Saudită şi Kuweitul. Scopul acestei acţiuni era de a menţine o balanţă internă în
Orientul Mijlociu şi de a bloca accesul sovietic în zonă.
Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor,
au marcat puternic Orientul Mijlociu. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Iraqul au
fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca
1
Siviu Negut, „Introducere in geopolitica”, Ed. Meteor Press, Bucuresti, 2008, pg. 137
urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât
atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit Forţa multinaţională condusă
de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei
iraqiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.
Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din zona a provocat
în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: războaiele arabo-
israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Iraq (1980-1988);
războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de către
armata israeliană în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele
de ordin teritorial dintre: Siria şi Iraq, Iraq şi Arabia Saudită, Siria şi Liban,
Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc,
Egipt şi Sudan.
Razboiul iraniano-iraqian a fost declanşat în anul 1980 ca urmare a
neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi şi
liderul sunnit ce se afla la conducere în Iraq, situaţia s-a tensionat rapid, ca
rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatollahul Khomeiny, respectiv
Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane.
Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Iraqului nu a făcut decât să amplifice
temerile conducătorului iraqian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către
regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de
represalii împotriva populaţiei şiite din Iraq, fapt ce a stârnit un val de proteste
în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar
disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni
politice care au condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe
impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă,
între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988).
Disputa iraqiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul ei,
de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de
hidrocarburi din zonă, avand ca rezultat ocuparea Kuweitului se catre Iraq.
Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. In urma
conflictului, Iraqului i s-au impus o serie de sancţiuni din partea Naţiunilor
Unite care stabileau, printre altele, un embargou şi obligaţia ca toate armele de
distrugere în masă să fie distruse. Regimul preşedintelui iraqian de la acea
vreme, Sadam Husein, s-a opus colaborării cu inspectorii ONU. Presendintele
Statelor Unite din acea perioada, George W. Bush, a format o coalitie impreuna
cu Marea Britanie, Franta, Egipt. În urma acestei acțiuni, Kuweitul a fost
eliberat (27 februarie 1991), dar Iraqul a rămas sub un regim de sancțiuni și de
control al O.N.U, existând indicii că autoritățile de la Bagdad fabrică în secret
arme bacteriologice și chimice. La 3 martie 1991, Iraqul accepta termenii de
incetare a focului si luptele se incheie.
Anul 2003 a început prin continuarea acțiunilor comunității internationale
desfășurate în scopul determinarii regimului lui Saddam Hussein de a renunța la
totalitarismul intern și la sfidarea organismelor politice internaționale. Izolarea

2
regimului din Bagdad de celelalte state arabe a reusit printr-un razboi
informațional concertat, exploatându-se caracterul dictatorial al regimului
iraqian. Lumea araba și o serie de alte state (Franța, Germania, Rusia) s-au opus
unei acțiuni militare unilaterale a SUA, împotriva Iraqului, inițiate în afara unei
rezolutii ONU. In aceste condiții, administratia Bush a adresat un ultimatul la 17
martie 2003 dictatorului iraqian, stipulând părăsirea țării, de către acesta, în 48
de ore.” 2
Preşedintele american George W. Bush a situat Iraqul pe o aşa-numită axă
a răului, acuzând regimul lui Sadam Husein de a deţine cantităţi mari de arme de
distrugere în masă, de a avea legături cu Al-Qaida, şi de a fi un pericol iminent
pentru umanitate, bazându-se pe presupuse informaţii secrete. Saddam a fost
răsturnat de la putere și capturat pe data de 13 decembrie 2003. Presedintele
american a solicitat executarea dictatorului, o cerere usor de inteles, conform
multor analisti, pentru a reduce la tacere pe aliatul cel mai apropiat din anii
1980-1990 al administratiei Reagan-Bush Senior, care l-a aprovizionat pe
Saddam cu arme chimice si biologice pe parcursul razboiul Iran-Iraq.
La 19 august 2010, după circa 7 ani şi jumătate de ocupaţie, ultima unitate
combatantă a forţelor militare ale SUA a fost retrasă complet din Irak. Totuşi în
ţara vor rămâne prezenţi până la 50.000 militari americani pentru misiuni
speciale, necombatante, aşa cum ar fi antrenarea forţelor de securitate şi
antiteroriste irakiene.
La sfârşitul lunii august 2010, preşedintele Barack Obama a anunţat
sfârşitul războiului şi a declarat Irakul ca fiind, acum, "suveran şi independent".
"După peste şapte ani, Statele Unite vor pune punct misiunii lor de luptă din
Irak, îndeplinind astfel o etapă importantă în finalizarea războiului", a spus
atunci Obama.
Soldaţii americani care au rămas în Irak, însărcinaţi cu "consilierea şi
susţinerea" armatei irakiene, vor părăsi şi ei zona până la sfârşitul anului 2011.
În momentul de faţă, România mai are dislocaţi în Irak doar trei militari, în
cadrul misiunii NATO de instruire a ofiţerilor irakieni.
Un alt conflict celebru din Orientul Mijlociu este cel israeliano-
palestinian, conflict ce are la baza problema teritoriului Palestinei istorice.
Fâșia Gaza este situată în vestul coastei maritime mediteraneene și cuprinde o
parte a Palestinei istorice având granițe cu Israelul în nord și est, pe o lungime
de 51 de kilometri şi cu Egiptul pe o lungime de 11 kilometri în sud-vest. Până
la sfârşitul Primului Război Mondial a fost parte a Imperiului Otoman după care
a fost Protectorat Britanic. Un punct interesant al istoriei este în 1929 când
britanicii au evacuat toţi evreii din zonă în urma revoltelor evreieşti şi arabe,
britanicii au interzis evreilor să locuiască în Gaza. În 1948 Gaza a intrat sub
dominaţia Egiptului. Acesta a stăpânit Gaza pănâ la războiul din 1967. Regiunea
nu a fost anexată, locuitorii nu au avut paşaport egiptean. În urma Războiului de
6 zile Israelul a ocupat Gaza până în 1994. În această perioadă au fost înfiinţate
2
Horia Matei, Silviu Negut, “Enciclopedia statelor lumii”, Ed. Meronia , Bucuresti, 2005, pg. 233

3
mai multe zone, 20 de procente din teritoriu, care au fost populate cu colonişti
evrei. În 1979 Egiptul a renunţat la orice drept asupra regiunii. În urma
Acordului de la Oslo, din 1994, Autoritatea Palestiniană a început să preia
treptat controlul. În 2005, unilateral, Israelul a desfiinţat toate coloniile
israeliene şi bazele militare din Gaza. A păstrat însă controlul asupra graniţelor,
emigraţiei şi imigraţiei, importurilor. De asemenea, Israelul a blocat accesul
maritim în Gaza. Din punct de vedere legal Gaza are un statut neclar, nu este un
teritoriu anexat dar nu este nici stat suveran.
In anul 1994, anul când Autoritatea Palestiniană a preluat controlul asupra
situatiei politice din regiune, sub conducerea lui Yasser Arafat, Gaza City, cel
mai mare oraş din Fâşie, a fost ales ca sediu al Consiliului Naţional Palestinian,
organ ales cu 88 de locuri iniţial. Până la moartea lui Yasser Arafat administraţia
palestiniană a fost acuzată de corupţie, deturnare de fonduri, lipsă de
competenţă. În 2006 au fost organizate alegeri pentru Parlamentul Palestinian.
Cele două organizaţii concurente au fost Fatah şi Hamas. Fatah, partid de
orientare naţionalistă, de stânga, a fost înfiinţat în 1954. Este partidul moderat şi,
deşi cu istoric terorist, acum nu mai este considerat organizaţie teroristă. A fost
principala forţă politică până la alegerile din 2006. Hamas, înfiinţat în 1987,
aripa palestiniană a Frăţiei Musulmane, este partidul radical, militează pentru
distrugerea statului Israel şi este renumit pentru atacurile sinucigaşe. Este
considerată organizaţie teroristă. La alegerile din 2006 Hamas a câştigat 74 din
132 de locuri şi a preluat controlul politic. Câştigarea alegerilor a avut ca motiv
corupţia administraţiei Fatah şi numărul mare de programe sociale pe care
Hamas le-a desfăşurat în perioada premergătoare alegerilor. După câştigarea
alegerilor de către Hamas fondurile SUA şi EU către palestinieni au fost oprite
conducând la prăbuşirea economică a zonei. În ianuarie 2007 între cele două
partide a început războiul câştigat de Hamas în iulie 2007 acesta controlând total
Fâşia Gaza. Izolat politic şi economic Hamas a primit sprijinul Iranului şi Siriei.
După ce Hamas a preluat controlul total al Fâşiei Gaza a eliminat, la
modul propriu, opoziţia Fatah (creştinii, ziariştii). În toată această perioadă
Hamas a lansat sute de rachete şi tiruri de mortiere asupra Israelului. Riposta
Israelului a fost prin atacarea locurilor de lansare, tăierea electricităţii şi oprirea
transporturilor de hrană. Graniţa cu Egiptul a rămas închisă până în ianuarie
2008 când Hamas a dărâmat o parte din zidul care reprezenta graniţa, sute de mii
de palestinieni au trecut în Egipt în căutare de hrană şi adăpost. După 12 zile
Egiptul a reuşit să reînchidă graniţa. Tirurile de rachete au continuat conducând
la blocarea totală a Fâşiei de către Israel. Ajutoarele au intrat în zonă prin Egipt
dar în cantităţi insuficiente. Prin tunelurile dintre Egipt şi Gaza au intrat arme
fapt care a condus Israelul la incursiuni de dărâmare a acestora. Tirurile Hamas
au continuat şi au condus la atacul Israelului.
Pe 27 decembrie 2008, ca răspuns la intensificarea atacurilor cu rachete
asupra Israelului, fâșia a fost atacată de forțele militare ale Israelului, cu scopul
de a pune capăt tirurilor de rachete contra locuitorilor săi și de a restabili

4
capacitatea de disuasiune a Israelului în fața militanților teroriști ai Hamas. În
cursul acestei operații militare, au fost uciși peste 1100 de palestinieni (inclusiv
populație nebeligerantă, femei și copii) și un reprezentant al Națiunilor Unite
dintre cei aflați acolo pentru distribuirea ajutoarelor umanitare; numărul răniților
a fost de peste 2300 de palestinieni. Au fost distruse peste 60 de clădiri,
8 moschei, Universitatea Islamică (unde se lucra la confecționarea rachetelor
artizanale) și numeroase clădiri aparținând atât civililor cât și autorităților
Hamas din Gaza, numeroase depozite de arme și muniții, etc.
Având în vedere blocada israeliană și politica conducerii palestiniene
locale de perpetuare a eforturilor militare contra Israelului, zona depinde astăzi
din punct de vedere economic de ajutorul umanitar de la ONU, care ajunge prin
Israel, dar care este adeseori împiedicat de ostilitățile și obstacolele militare.
Un alt conflict în care sunt implicate Statele Unite ale Americii este
reprezentat de războiul din Afghanistan, inițiat in anul 2001 ca urmare a
atentatelor de la 11 septembrie, când SUA au cerut activarea articolului cinci din
Carta Alianţei, care spune că atunci când un stat membru este atacat, celelalte
state membre sunt obligate să acorde ajutor. Marea Britanie conduce din 2002
propria operatiune militara (Operatiunea Herrick), ca parte a aceluiași război de
pe teritoriul afghan. De nouă ani, acest razboi provoacă din ce în ce mai multe
victime, atât în rândul militarilor NATO, cât şi în rândul adversarilor talibani
dar, din păcate, şi printre civilii afgani.
În urma atentatelor din 2001, preşedintele american George Bush a declarat un
"război global împotriva terorismului". Cu superioritate militară covârşitoare,
Statele Unite, împreună cu Marea Britanie şi alţi aliaţi, au atacat Afganistanul şi
au alungat regimul taliban.
Intervenţia în Afganistan a fost considerată perfect legitimă, NATO fiind în
situaţia de „casus belis", adică un eveniment care justifică un război, şi a primit
printr-o rezoluţie acceptul Consiliului de Securitate al ONU. Scopul declarat al
invaziei a fost capturarea lui Osama bin Laden, distrugerea organizaţiei Al
Qaeda şi înlăturarea regimului taliban, care a oferit sprijin şi găzduire grupării
teroriste. Războiul s-a prelungit însă neaşteptat de mult, iar victoria totală este
tot mai departe, necesitând noi forţe angajate în luptă.
Afganistanul este un tărâm fără prea mari resurse de bogăţie, care să
tenteze marile puteri ale lumii. Cu toate acestea, a fost o regiune măcinată
constant de conflicte. Afganistanul a fost pe rând călcată de perşi, apoi de
macedonenii lui Alexandru, apoi de sasanizi şi arabi, de unde au şi preluat
religia islamică. În 1747, afganii pastuni şi-au construit un stat, condus de un
rege. În secolul XIX, englezii încearcă să îşi adjudece Afganistanul, în
încercarea de a crea cel mai mare imperiu din lume. Începe astfel primul război
colonial, care ţine din 1839 până în 1842. Luptele reizbucnesc în perioada 1878-
1880. În cele din urmă, Imperiul Marii Britanii se retrage în 1919 dintr-o ţară
care îi aducea mai multe necazuri decât beneficii.

5
În iulie 1973, regele este înlăturat şi are loc proclamarea republicii. În
1978, cu implicarea Moscovei, comuniştii afgani preiau puterea, provocând un
război care se încheie în 1992. URSS se retrage încă din 1989, când îşi
recunoaşte neputinţa în lupta cu mujahedinii (războinici religioşi).
În ajutorul rezistenţei afgane intervin Statele Unite care, prin intermediul
CIA, îi livrează arme. Islamişti din toate statele supuse lui Allah, dar mai ales
arabii, vin să lupte cu necredincioşii. Al Qaeda şi Osama bin Laden găsesc în
munţii Afganistanului o casă bună în pregătirea pentru activităţile teroriste,
sprijinite de CIA, cât timp au fost îndreptate împotriva sovieticilor.
În 1992 se pune definitiv capăt regimului comunist, când demisionează
preşedintele Mohammad Najibullah Ahmadzai. Talibanii instituie un regim şi
mai draconic, fiind interzise orice influenţe occidentale.
Odată cu intervenţia NATO, dictatura talibană din Afganistan a fost
înlăturată. Succesul a fost temporar pentru că talibanii, aliaţi cu Al Qaeda, s-au
repliat spre regiunea muntoasă de la graniţa cu Pakistanul şi au continuat lupta
de gherilă. Victimele în rândurile forţelor NATO s-au înmulţit, de asemenea şi
cele în rândurile civililor. Guvernul instalat de americani în capitala Kabul
controlează doar zonele din jurul oraşelor, în timp ce altele, în special din zona
muntoasă, sunt scăpate total de sub control, fiind la dispoziţia şefilor de triburi.
În Afganistan, majoritatea populaţiei este analfabetă şi lipsesc apa
potabilă, electricitatea, infrastructura rutieră, televiziunea, radioul, ziarele. În
regiune, se înfruntă astăzi cea mai bine înzestrată armată a lumii, trupele NATO,
cu o forţă eterogenă, formată din talibani, foşti mujahedini, mercenari arabi şi nu
numai şi, bineînţeles, teroriştii aflaţi sub stindardul Al Qaeda.
"Situaţia de securitate din Afganistan este precară, iar posibilităţile de
intervenţie şi de protecţie din partea autorităţilor locale sunt foarte reduse.
Activităţi cu caracter terorist au loc în Afganistan cu o frecvenţă aproape zilnică
şi se manifestă prin atacuri cu bombe, atacuri sinucigaşe, răpiri de persoane şi
atacuri armate", potrivit site-ului Ministerului român al Afacerilor Externe.
În Afganistan sunt implicate cu trupe 48 de ţări, totalizând 131.730 de
militari, dintre care cei mai mulţi americani - 90.000, în cadrul misiunii
International Security Assistance Force/ISAF. Preşedintele Barack Obama
intenţionează chiar să suplimenteze trupele de pe teatrul de luptă afgan,
dislocând acolo trupele retrase din Irak. Ţara cu cei mai puţini militari trimişi în
Afganistan este Austria, cu doar trei persoane. România activează în acest teatru
de război cu 1.663 de militari, conform site-ului MApN.
Până în prezent, 345 de miliarde de dolari au fost cheltuiţi de către Statele
Unite pentru războiul din Afganistan din 2001 încoace. Numai ajutoarele
umanitare au costat SUA 17 miliarde de dolari. În viitor, preşedintele Obama
spune că vrea să retragă trupele din Afganistan, dar acest lucru va depinde de
evoluţia din zonă, aşa că nimic nu este încă sigur.
Când vine vorba însă de costuri, trebuie menţionate şi pierderile de vieţi
omeneşti, cele mai importante şi semnificative într-un teatru de operaţiuni. În

6
total, 701 militari din cadrul ISAF au murit în 2010 în Afganistan, dintre care
493 doar soldaţi americani. Din 2001 până în prezent au decedat 2.271 de
persoane aflate în teatrul de operaţiuni afgan. Numărul militarilor români
decedaţi în Afganistan a ajuns anul acesta la 17. De asemenea, peste 50 de
militari români au fost răniţi de la începutul misiunii în această ţară.
In ceea ce privește procesul de pace din Orientul Mijlociu acesta s-a
concretizat de-a lungul anilor, în ciuda violențelor continue din regiune.
Incepând cu anul 1970 au existat numeroase eforturi pentru a ajunge la o
întelegere în ceea ce privește conflictele arabo-israeliene cât și conflictul Israel-
Palestina. Unele țări din regiune au semnat acorduri de pace: Egipt-Israel
(1979), Iordania-Israel (1994).
Acordul de la Oslo, prin care Israel renunță la Fâșia Gaza și la Cisiordania
(1993) și negocierile de pace din cadrul summitului de la Camp David (2000)
au relevat posibilitatea ca sistemul cu doua state să fie acceptat de către
conducatorii israelieni. Cu toate acestea, violența celei de-a doua intifada
(revolta violentă și terorism împotriva persoanelor civile ca o modalitate politică
legitimă, acceptată și adoptată de instituțiile oficiale palestiniene) a întărit faptul
ca un astfel de sistem nu este soluția cea mai potrivita.
In ceea ce privește atitudinea Statelor Unite, există păreri diferite asupra
procesului de pace condus de către oficialii SUA, cetățeni și grupuri de lobby.
Guvernul american a contribuit cu suport financiar și militar pentru Israel de-a
lungul mai multor decenii. In anul 2002, SUA a început să acorde sprijin
financiar Autorității Palestiniene (aproximativ 100 milioane de dolari anual) și a
încurajat țările europene să facă același lucru, ajungându-se la o contribuție de 1
miliard de dolari. SUA deține drept de veto în cadrul Consiliului de Securitate al
ONU, având astfel puterea de a vota contra numeroase rezoluții critice la adresa
Israelului care nu sunt în conformitate cu doctrina Negroponte- Statele Unite se
va opune rezoluțiilor date de Consiliul de Securitate care critică Israelul fără a
condamna grupările teroriste. Ultimii președinți ai Statelor Unite au menținut o
politică conform căreia Israelul trebuie să renunțe la o parte din teritoriu care a
fost cucerit în războiul din 1967 pentru a obține pacea iar palestinienii trebuie să
prevină terorismul. Clinton și Bush au susținut crearea unui nou stat palestinian
format din majoritatea teritoriilor palestiniene, bazat pe ideea de
autodeterminare a poporului palestinian, politica care a fost continuată de
președintele Obama.
De-a lungul timpului, au existat numeroase tratative de menținere a unui
climat de pace în Orientul Mijlociu.

Madrid (1991-1993)
In 1991, după Primul Război din Golf, președintele George W. Bush a
organizat o conferință în Madrid, Spania între Israel și statele arabe implicate
direct în conflictul arabo-israelian. Conferința a continuat in Washington DC dar
a avut puține rezultate.

7
Acordurile de Pace de la Oslo (1993)
Conferința de la Madrid a fost precedată de o serie de întâlniri secrete
între Israel si Palestina, negocieri găzduite de Norvegia. Aceste întâlniri au avut
ca rezultat Acordurile de Pace de la Oslo dintre palestinieni și israelieni, un plan
care menționa elementele și condițiile necesare pentru un viitor stat palestinian.
Dupa asasinarea lui Yitzhak Rabin (comandantul Statului Major al armatei
israeliene în timpul Războiul de șase zile (1964-1968)) procesul de pace a
încetinit în cele din urma. Mai târziu, atacurile cu bomba ale grupurilor militante
palestiniene și acțiunile de represalii din partea militarilor israelini au făcut
negocierile de pace nesustenabile.

Summitul de la Camp David (2000)


In anul 2000, Clinton a organizat un summit de pace între președintele
Palestinei și primul ministru al Israelului. Acesta a oferit liderului palestinian
95% din West Bank și întreaga Fășie Gaza, cât și suveranitate asupra
Ierusalimului de Est cu condiția ca 69 dintre așezările evrești să fie cedate
Israelului. Acesta a propus de asemenea “control temporar israelian” pe termen
nelimitat pe alte 10% din teritoriul West Bank-o arie care cuprindea mult mai
multe așezări evreiești. Conform surselor palestiniene, aria care va rămâne va fi
sub controlul Palestinei. Președintele Arafat a respins această oferta și nu a
propus o contra-ofertă. Astfel, nu a fost găsită nicio soluție care să satisfacă
cerințele ambelor părți, chiar sub o presiune intensă a Statelor Unite. Pentru
nereușita summit-ului Camp David președintele Clinton l-a acuzat pe Arafat.

Parametrii lui Clinton și discuțiile Taba


Propuși în toamna anului 2000, în urma eșecului discuțiilor de la Camp
David, Parametrii lui Clinton au inclus un plan prin care statul palestinian să
includă 94-96% din West Bank și aproximativ 80% din așezări să rămână sub
suveranitate israeliana, în schimbul acestuia, Israel va recunoaște unele teritorii
în cadrul Green Line. Schimbul va consta în 1-3% din teritoriul israelian, astfel
încât granitele finale ale West Bank parte din Palestina vor include 97% din
granitele originale.
La summitul Taba din ianuarie 2001, negocierile au continuat pe baza
Parametrilor lui Clinton. Echipa de negocieri israeliană a prezentat o nouă hartă.
Propunerea recomandă înlăturarea zonelor controlate temporar de către Israel
din West Bank, partea palestiniană acceptând acest lucru ca pe o bază pentru
viitoare negocieri. Negocierile s-au încheiat cu un acord, fiind mai aproape de a
atinge o întelegere finală decat discuțiile de pace precedente.

Summit-ul de la Beirut (2002)


Summit-ul de la Beirut a avut loc în martie 2002 și a concluzionat prin
prezentarea unui plan pentru încheierea conflictului Israel-Palestina. Reuniunea
a devenit demnă de remarcat în special pentru adoptarea, de către statele arabe

8
care participă, a unei propuneri de pace numita “Arab Peace Initiative”. In ciuda
eforturilor de a forma un plan de pace, summitul de la Beirut a sprijinit fara
echivoc a Doua Intifada.

“Hartă de drum” pentru pace


Președintele George W. Bush a discutat despre procesul de pace din
Orientul Mijlociu cu primul ministru al Israelului și cu președintele Palestinei la
întâlnirea din Iordania din 4 iunie 2003. In iulie 2002, SUA, UE și Rusia au
subliniat principiile unei “hărți de drum” pentru pace, incluzând un stat
independent palestinian. In primul rând, Autoritatea Palestiniană trebuie să
“întreprindă eforturi vizibile în vederea arestării și reținerii indivizilor sau
grupurilor de indivizi care conduc și planifica atacuri violente asupra Israelului”
și “să reconstruiască și să întărească securitatea Autorității Palestiniene”.
Israelului i s-a cerut să părăsească așezarile stabilite dupa martie 2001, să își
retragă armata din teritorii ale Palestinei ocupate după 28 septembrie 2000.
Niciuna dintre părți nu și-a îndeplinit în întregime aceste obligații. Israelul a
părăsit Fâșia Gaza în august 2005, evacuând așezarile evreiești și retragându-și
armata din această zona. In ceea ce privește reducerea violenței, israelienii nu au
făcut mari progrese, spunând ca acest fapt se datorează disputelor dintre partide
și atacurilor israeliene continue. Initial, Hamas si Jihad au declarat 45 de zile de
încetare a focului, cu condiția ca Israelul să oprească atacurile asupra liderilor
palestinieni și ca prizonierii palestinieni să fie eliberați fără desfașurarea unor
procese. Israel a respins propunerea.

Conferința de la Annapolis (noiembrie 2007)


In luna noiembrie a anului 2007 a avut loc o conferință de pace în
Orientul Mijlociu la Annapolis, Maryland. Aceasta a marcat pentru prima data
soluția existenței a doua state separate în vestul poțiunii istorice a regiunii
Palestina. Conferința s-a încheiat cu semnarea unei declarații de către toate
părțile participante.

Planul “The Peace Valley”


In martie 2007, Japonia a propus un plan pentru pace bazat pe dezvoltarea
economică comună, evitând astfel continuarea conflictelor pentru teritoriile
ocupate. Această acțiune a fost numita planul “The Peace Valley”, un efort
comun al guvernelor israelian, palestinian și iordanian să promoveze cooperarea
economică, initiative pentru noi afaceri care pot ajuta ambele părti să conlucreze
împreună în vederea creării unei atmosferi diplomatice și a unor condiții
economice mai bune.

Negocieri directe între Israel si Palestina în anul 2010


In septembrie 2010, administrația Obama a reînceput încercarile pentru
procesul de pace, convingând părtile implicate să discute direct pentru prima

9
dată în ultimul timp. Scopul negocierilor a fost acela de a crea cadrul unei
întelegeri finale. Una dintre metodele posibile pentru a ajunge la o rezoluție în
ceea ce privește acest conflict este de a opri acordarea ajutorului militar și
umanitar de către Statele Unite până când ambele parți vor cadea de acord. In
cadrul acestor discuții s-a vorbit din nou de soluția existenței a doua state
separate, promovând ideea unei paci stabile și a unei încetari a conflictelor în
lupta pentru terirorii.
Guvernul israelian a respins orice întelegere posibilă cu Palestina atât
timp cât palestinienii refuză să recunoască Israelul drept un stat evreu. Israelul
susține că teritoriul sau are rădăcini evreiești de mii de ani cât și o populatie cu
peste 80% evrei. De asemenea, reprezentanții palestinieni nu au fost de acord cu
soluția existenței a doua state separate.
In ciuda unui istoric îndelungat al conflictului dintre israelieni și
palestinieni, marile puteri ale lumii (SUA, Marea Britanie, Japonia) conlucrează
pentru găsirea unor soluții de pace care să respecte drepturile oamenilor de
ambele părți. Acestia urmaresc prin soluțiile adoptate menținerea păcii în
această zonă conflictuală.

10

S-ar putea să vă placă și