PARTEA A DOUA

TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI DE ASIGURARE

CAPITOLUL I
Caracteristicile fundamentale ale contractului de asigurare

106. Contractul de asigurare este convenţia prin care o persoană fizică sau
juridică, în calitate de subscriitor, se obligă să plătească societăţii de asigurare o sumă
intitulată primă, aceasta din urmă angajându-se, în calitate de asigurător, să-şi asume
riscul juridic şi economic al producerii unui eveniment şi să plătească beneficiarului
(asiguratul sau o terţă persoană) o prestaţie intitulată generic indemnizaţie, în limitele şi
la termenele contractual stabilite1.

I. Caracterele juridice ale contractului de asigurare

Caracterele contractului sunt esenţiale pentru înţelegerea regulilor care

guvernează încheierea, validitatea şi executarea contractului de asigurare.

107. Caracterul consensual al contractului este relevat prin aceea că se încheie

prin simplul acord de voinţă al părţilor. Chiar dacă art.10 din Legea nr. 136/1995
prevede obligativitatea consemnării acestuia într-un înscris, formalitatea este doar ad-
probationem2. Instrumentum probationis avut în vedere cu prioritate, atât de legiuitor,
cât şi de practica de afaceri, este poliţa (uneori, în practică, intitulată carte sau certificat).

1
Definiţia contractului de asigurare de la art.9 din Legea nr.136/1995 : “Prin contractul de
asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului,
iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului
asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare
indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele
şi la termenele convenite.”
2
A se vedea R. Niţoiu, Teoria Generală a contractelor aleatorii, CH Beck, Bucureşti, 2003
nr.734
1
Art.481 al Legii nr.136/1995 prevede că existenţa asigurării obligatorii de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule este atestată de contractul
de asigurare, în vreme ce încheierea contractului de asigurare se dovedeşte cu poliţa de
asigurare sau documentul Carte Verde. In majoritatea covârşitoare a cazurilor, practica a
urmat acest principiu (încă anterior scrierii lui în lege), potrivit căruia poliţa probează
intrarea părţilor în raporturi contractuale, încheierea contractului realizându-se prin
aceptarea cererii sau declaraţiei de asigurare completată şi semnată de asigurat.
“Contractul” constă, cel mai adesea, în condiţiile generale sau speciale de asigurare
pretipărite de asigurător, la care se ataşează aderarea clientului prin cererea sau
declaraţia sa de asigurare.

108. Caracterul sinalagmatic derivă din reciprocitatea şi interdependenţa

obligaţiilor contractuale. Asiguratul se obligă în principal să formuleze declaraţii exacte
la încheierea contractului şi la survenirea riscului, precum şi să achite primele cu o
periodicitate prevăzută în contract. Cu condiţia îndeplinirii întocmai a obligaţiilor
asiguratului, asigurătorul se angajează să plătească indemnizaţia în cuantumul prevăzut
în contract (asigurări de persoane) sau într-un cuantum care să acopere prejudiciul
(asigurări generale).
Ca particularitate, în raporturile de asigurare, reciprocitatea prestaţiilor este
afectată de principiul lipsei simultaneităţii (sau al plăţii anticipate şi integrale a
primelor), conform căruia asiguratul este cel care trebuie să îsi îndeplinească mai întâi
obligaţiile, prestaţia asigurătorului fiind condiţionată de executarea prealabilă şi
integrală a îndatoririlor contractuale ale asiguratului 3.

109. Caracterul aleatoriu este exprimat prin raportare la prevederile art.947 şi

16354 C.civ., ultimul prevăzând că efectele unui astfel de contract, în ce priveşte
beneficiile şi pierderile, pentru toate părţile sau numai pentru una, depind de un
eveniment incert. În aplicarea acestor prevederi, în mod discutabil, doctrina şi practica
au în mod constant tendinţa de a echivala caracterul aleatoriu cu faptul că întinderea sau
chiar existenţa obligaţiei pentru cel puţin una dintre părţi nu se cunosc din momentul

3
A se vedea şi I. Văcărel, I. Bercea, Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti 1998, p.55
4
Care se mai referă la contractul de rentă viageră, la joc şi prinsoare, precum şi la împrumutul
maritim
2
încheierii contractului, deoarece depind de un eveniment viitor şi incert.
În realitate, după cum s-a aratăt şi în doctrină5, elementul alea este reprezentat
în mod strict prin şansa de câştig ori riscul de pierdere. Or, şansa nu priveşte întinderea
sau existenţa obligaţiilor părţilor, nu priveşte prestaţiile, ci rezultatul economic al
operaţiunii. Iată, de exemplu, obligaţiile contractuale în ce-l priveşte pe asigurat sunt
certe şi determinate ca întindere, neexistând niciun hazard în executarea ori întinderea
lor. Asiguratul ştie foarte clar care sunt prestaţiile sale şi când trebuie efectuate şi, cu
toate acestea, şansa de câştig sau pierdere trebuie să existe pentru ambele părţi
(neputându-se concepe o şansă unilaterală), rezultatul economic producându-se la
expirarea termenului contractual sau la survenirea riscului. Elementul alea, posibilitatea
câştigului este însăşi cauza contractului, elementul subiectiv determinant al contractului.
Menţionăm că, din punct de vedere tehnic, operaţiunea de asigurare este
fundamentată pe principiul mutualităţii, asigurătorul garantând plata indemnizaţiei din
fondul comun constituit din primele tuturor asiguraţilor pentru aceeaşi categorie de
riscuri. De aceea, deşi contractul de asigurare dobândeşte aspectul unui joc al
întâmplării, asigurarea este în realitate o operaţiune antialeatorie, organizând tocmai
lupta colectivă împotriva hazardului.
A fortiori, o dată privită în context colectiv, operaţiunea de asigurare se arată tot
mai puţin aleatoare în ceea ce-l priveşte pe asigurător: pe de o parte, acesta are garanţia
că va încasa sume de bani determinate, iar, pe de altă parte, cunoaşte -cu marje de eroare
foarte reduse- care sunt şansele de a i se solicita plata de indemnizaţii, probabilitatea
producerii riscurilor fiind stabilită pe baze ştiinţifice, în condiţii favorabile de
omogenitate şi de dispersie a riscurilor6. De aceea, caracterul aleatoriu al contractului
faţă de asigurător este discutabil, din moment ce acesta organizează, la nivelul
întreprinderii sale, o grupare şi o compensare a unei multitudini de riscuri, efectuată pe
criterii ştiinţifice – statistice şi matematice7. Totodată, caracterul aleatoriu se atenuează
parţial în cazul contractelor asigurărilor mixte de viaţă gestionate în capitalizare, în care
interesul şi cauza se deplasează înspre funcţia de economisire şi investiţie, asigurătorul
oferind beneficiarului o participare la profitul companiei sau ale fondurilor de investiţii
în care aceasta plasează sumele încasate de la asigurat.

5
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti 1999, p.482
6
Fr. Couilbault, C. Eliashberg, M. Latrasse, op.cit., p.52
7
C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, ALL Beck, Bucureşti 1999, p.29
3
 Caracterul aleatoriu explică, printre altele, şi faptul că asigurătorul nu datorează
despăgubire în cazul producerii riscului prin fapta intenţională (dolosivă) a asiguratului
sau beneficiarului şi nici în cazul morţii asiguratului prin sinucidere în cursul primilor
doi ani ai ai contractului (art.20, art.35 Legea nr.136/1995). De asemenea, art.14 al.1 din
aceeaşi lege sancţionează cu rezilierea de drept a contractului, situaţia în care, înainte de
a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit
imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului,
producerea riscului asigurat a devenit imposibilă. Textul legal este relevator din
perspectiva caracterului esenţial al elementului alea, însă, în realitate, este evident că nu
rezilierea este sancţiunea juridic corectă, ci nulitatea în cazul producerii riscului anterior
încheierii contractului (lipsa cauzei) şi respectiv caducitatea în cazul imposibilităţii de
survenire a riscului pe durata contractului 8.

110. Caracterul executării succesive este relevat de eşalonarea în timp a

prestaţiilor. Asiguratul trebuie să plătească primele la termenele stabilite, iar asigurătorul
să ofere în mod continuu protecţia, pe toată perioada de acoperire stabilită în contract.
Executarea succesivă produce în special următoarele consecinţe juridice9:
- soluţia pentru ruptura contractului este rezilierea; în cazul neplăţii primelor
conform prevederilor legale sau contractuale, raportul juridic încetează numai pentru
viitor, nepunându-se problema restituirii prestaţiilor anterioare momentului rezilierii;
- în raporturile de asigurare poate opera suspendarea obligaţiei asigurătorului,
prin efectul excepţiei de neexecutare sau al unor clauze contractuale ce reglementează
efectele neexecutării obligaţiilor asiguratului din timpul executării contractului (a se
vedea infra, nr.145), fiind contractualmente posibilă repunerea în vigoare a contractului.

111. Caracterul de adeziune este evidenţiat prin faptul că forma şi clauzele

contractului sunt stabilite unilateral de către societatea de asigurări, clientul având
posibilitatea de a adera la condiţiile contractuale sau a le respinge în bloc. Desigur,
caracterul de adeziune este atenuat, prin aceea că cel puţin anumite elemente
contractuale sunt negociate de părţi, cum ar fi: valoarea asigurată, cuantumul primei,

8
A se vedea A. Favre-Rochex, Contrats d’assurances – règles communes, in (Editions du)
Jurisclasseur Civil – Annexes 1, Responsabilité civile, Fasc.5-1, nr.4-5.
9
M.L. Cros, Les contrats à exécution successive, Rec. Dalloz, 1989, chr.49
4
termenele de plată etc.
Estomparea acestui caracter poate fi sesizată în cazul riscurilor industriale sau
tehnologice, pentru a căror acoperire brokerii de asigurări, în calitate de mandatari ai
clienţilor-asiguraţi, negociază modalităţile de garanţie cu societăţile de asigurare pe care
le consideră cel mai bine plasate pe piaţă pentru a garanta riscul. Totuşi, existenţa a
numeroase poliţe tip, cât şi a tarifarelor pentru riscuri industriale legitimează aserţiunea
că, relativ la contractul de asiguarare, ne aflăm întotdeauna în prezenţa unui contract de
adeziune10.
În vederea protejării consimţământului persoanei asigurate, jurisprudenţa şi-a
făcut o obişnuinţă din a interpreta clauzele obscure, echivoce sau ambigue în interesul
exclusiv al asiguratului, în ciuda principiilor de interpretare prevăzute în Codul civil (în
special art.983), potrivit cărora conventia se interpretează în favoarea celui care se
obligă11. Mişcarea consumeristă a dreptului a determinat, la rândul său, o protecţie
sporită a poziţiei contractuale a asiguraţilor care întrunesc condiţiile calităţii de
consumator (a se vedea infra nr.166 - nota), în special prin intermediul regimului juridic
al clauzelor abuzive (Legea nr.193/2000 actualizată) şi al reglementărilor speciale
privind obligaţiile speciale de informare a consumatorilor anterior încheierii contractelor
(OG nr.85/2004, referitoare la protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea
contractelor la distanţă privind serviciile financiare). De asemenea, unele legislaţii
europene prevăd dispoziţii obligatorii referitoare la modul de redactare a contractului, la
locul unde trebuie să fie prevăzute anumite dispoziţii contractuale şi chiar la mărimea
minimă a caracterelor cu care sunt consemnate unele clauze 12… In România, normele
privind obligaţiile de informare a clienţilor reglementate în sarcina asigurătorilor şi
intermediarilor fac obiectul Ordinului nr.3111 din 16.12.2004 emis de Preşedintele
C.S.A.

112. Contract al bunei-credinţe. Buna credinţă este atât de fundamentală în

raporturile de asigurare, încât dreptul britanic recunoaşte acestui contract caracterul de

10
A se vedea Y. Lambert-Faivre, L. Leveneur, op.cit., p.193
11
E.M. Minea, Incheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, C.H. Beck, Bucureşti,
2006; M. Pinault, Le juge et le contrat d’assurance, Gazette du Palais, 13 sept 1992; F.X. Testu,
Le juge et le contrat d’adhésion, JCP Semaine Juridique, 1993, I, 3673
12
Art. L.112-4 din Code des assurances impune utilizarea caracterelor foarte aparente pentru
clauzele contractuale (condiţiile generale de asigurare) care prevăd cauzele de excludere sau
decădere a asiguratului de la acoperire
5
uberrimae fidei (utmost good faith), respectiv cea mai bună credinţă13. Datorită unei
originale combinaţii între caracterul aleatoriu (riscul e nesigur) şi cel comutativ (riscul
trebuie definit şi evaluat, pentru stabilirea valorii primei), contractul de asigurare este de
neconceput în lipsa bunei credinţe. Acest caracter are un impact bivalent, a cărui
expresie se regăseşte în principal în îndeplinirea onestă a obligaţiei de informare la
încheierea contractului şi respectiv a obligaţiei de declarare corectă a circumstanţelor şi
efectelor producerii evenimentului asigurat.
Pe de o parte, obligaţiile de informare (şi, după caz, sfătuire) puse în sarcina
asigurătorului de lege şi în special de jurisprudenţă (a se vedea infra, nr.165, 181) sunt
destinate a prezenta asiguratului în modul cel mai clar condiţiile în care îi este acoperit
riscul, clarificând consimţământul acestuia din perspectiva obligaţiilor sale şi a
condiţiilor în care îi este oferită garanţia. Pe de altă parte, subcriitorului şi asiguratului le
sunt impuse obligaţii de informare în vederea acordării posibilităţii asigurătorului de a
circumstanţia si evalua riscul, atât în vederea stabilirii condiţiilor de încheiere a
contractului (dimensionarea primei), cât şi de a permite modificarea condiţiilor sau chiar
rezilierea contractului pe parcursul derulării contractului, în cazul agravării şi/sau
schimbării circumsţantelor riscului14.

113. Caracterul oneros constă în aceea că asiguratul beneficiază de protecţie,

nu în mod gratuit, ci în schimbul achitării primei, ambele părţi urmărind prin executarea
contractului obţinerea unui avantaj patrimonial, ce constă, fie în obţinerea garanţiei
pentru un preţ corect, fie în profitul asigurătorului în cazul nerealizării riscului.
Deşi contractul de asigurare nu poate fi niciodată un contract cu titlu gratuit,
totuşi poate exista o intenţie liberală în cadrul relaţiilor asigurat-terţ beneficiar, în
special în cazul asigurărilor de viaţă subscrise în favoarea rudelor apropiate sau a
creditorilor asiguratului15.

114. Contractul de asigurare are o natură mixt-comercială, întrucât

asigurătorul sau brokerul este întotdeauna o societate comercială, al cărei obiect de
activitate sunt asigurările comerciale ori intermedierea acestora, considerate fapte

13
C. Benett, op.cit., p.79
14
A se vedea P. Sargos, L’obligation de loyauté de l’assureur et de l’assuré, RGDA, 1997, p.998
15
Y. Lambert-Faivre, L. Leveneur, op.cit., p.192
6
obiective de comerţ (art.3 pct.7, 12, 17, 18 Cod comercial). În temeiul art.56, 890, 945
Cod comercial, chiar dacă un act este comercial numai pentru una din părţi
(asigurătorul) toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, atât
pe fond, cât şi din perspectiva procedurilor în caz de litigiu.

II. Părţile contractante. Precizări terminologice

115. În limbaj comun, contractul de asigurare se reduce la binomul

asigurat/asigurător, formulă tentantă, însă extrem de simplistă pentru cine o priveşte cu
rigurozitate juridică.
Pe de o parte, am stabilit anterior că, în această lucrare, referirea la noţiunea de
asigurător este de cele mai multe ori contextual generică. Din perspectiva economiei
textului, ar fi dificilă şi pe alocuri supărătoare precizarea repetată a distincţiei între
asigurătorul (reasigurătorul) propriuzis, care oferă şi încheie contracte de asigurare cu
subscriitorii şi care garantează riscul în caz de sinistru, pe de-o parte, şi respectiv
intermediarii în asigurări, care plasează sau distribuie contractele de asigurare în
favoarea potenţialilor subscriitori, în nume propriu (brokerii) sau în numele
asigurătorului (agenţii), însă întotdeauna în contul asigurătorilor.
Pe de altă parte, noţiunea de asigurat este de asemenea folosită în sensul său
generic, ca reprezentând persoana care aşteaptă o garanţie, însă în mod specific, din
punct de vedere juridic se face distincţia între subscriitorul care contractează poliţa,
asiguratul propriuzis şi terţii care încasează sumele plătite de asigurători, fie că sunt
beneficiari ai asigurărilor de viaţă sau persoane păgubite, îndreptăţite să primească
despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un
contract de asigurare de răspundere civilă.

116. În sens larg, asiguratul este persoana fizică sau juridică ce, având un
interes asigurabil, intră în raporturi contractuale cu asigurătorul. In sens restrâns,
asiguratul este persoana ameninţată - în ceea ce priveşte persoana sau patrimoniul ei –
de riscul acoperit prin contract.
Cel mai adesea, o persoană încheie poliţa în nume şi interes propriu, context în
care este asigurat care întruneşte şi calitatea de contractant sau subscriitor.
Se poate, însă, întâmpla ca asiguratul să nu fie beneficiar şi/sau subscriitor al

7
poliţei (asigurare de deces, asigurare în beneficiul unui creditor chirografar etc.). Prin
urmare, noţiunea de asigurat în sens restrâns nu se suprapune nici pe cea de subscriitor,
nici pe cea de beneficiar16.
In asigurările în contul altuia (assurance pour compte), contractant al asigurării
este o persoană diferită de asigurat, care acţionează fie în virtutea unui mandat de la
asigurat, fie prin mecanismul gestiunii de afaceri, fie în baza unei relaţii apropiate
(„caracterizate”) cu persoana asigurată. O astfel de persoană se numeşte, fie subscriitor
al poliţei (în terminologia tehnică), fie contractant (în terminologia contractualistă,
utilizată şi de art.11 pct.1 din Legea nr.136/1995). Contractantul sau subscriitorul este
asadar persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă
persoană, negociază contractul de asigurare şi se obligă faţă de asigurător să plătească
prima de asigurare. Obligaţia continuă de informare faţă de asigurător în cursul
executării contractului revine, însă, în toate cazurile asiguratului în sens restrâns.
Asigurarea, ca şi contract, profită persoanei în numele căreia a fost contractată
(asiguratul în sens restrâns), chiar dacă ratificarea actului de asigurare nu are loc decât
după survenirea riscului. Trebuie menţionat că asiguratul, ca mandant sau gerat, are
întotdeauna calitate de parte în contract, conform dreptului comun, subscriitorul nefiind
decât reprezentantul care acţionează în numele şi în contul altuia.

117. În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, dobândeşte calitatea

de asigurat, fiind de drept cuprinsă în asigurare, persoana răspunzătoare de producerea
pagubei care a condus autovehiculul cu consimţământul asiguratului. Este vorba de cel
care, fără a fi contractant – întrucât, prin ipoteză, nu este proprietar al autovehicolului -
este asigurat, respectiv este acoperit pentru efectele răspunderii sale civile pentru
pagubele produse prin accident, pentru simplul fapt că a condus (ocazional)
autovehicolul pentru care a fost contractată poliţa de asigurare, consecinţele
prejudiciabile pentru terţul-victimă fiind suportate de asigurător.

118. Capacitatea de a subscrie. Persoanele juridice pot încheia diverse

contracte de asigurare de bunuri sau de răspundere, inclusiv asa-numitele asigurări de
grup în beneficiul angajaţilor lor, urmând principiul limitării capacităţii juridice de
folosinţă, edictat de art.34 din DL nr.31/1954, în baza căruia actele juridice care nu sunt
16
D. Krajeski,, Droit des assurance, Montchrestien, Paris, 2004, p.35
8
făcute în vederea realizării drepturilor care corespund scopului legal sau statutar al
persoanei juridice sunt nule. Pe de altă parte, în principiu, contractele de asigurare pot fi
subscrise în numele persoanei juridice numai de către reprezentantul legal care are
competenţa de a îndeplini asemenea acte de gestiune curentă, dar este general admis că
reprezentantul legal poate însărcina un mandatar, în special un broker de asigurare, să
încheie contractele de asigurare în numele şi în contul persoanei juridice.
Aceste principii au însă două corective majore, destinate a-i proteja pe terţii de
bună-credinţă care intră în raport juridic cu societatea comercială care îşi depăşeşte
obiectul statutar ori nu este legal reprezentată. Cel dintâi este adus de art.55 din Legea
nr.31/1990, în virtutea căruia, în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele
organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară
de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să
cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor
prevăzute de lege pentru organele respective. Cel de-al doilea este oferit de art.395 Cod
comercial, faţă de terţi, mandatul tacit al prepusului (prin ipoteză, salariat al
întreprinderii comerciale) se socoteşte general şi cuprinde toate actele necesare
exerciţiului comerţului pentru care este dat. Patronul (asociaţii) nu poate opune terţilor
vreo restricţiune a mandatului tacit, dacă nu probează ca aceştia o cunoşteau în
momentul contractării obligaţiei.

119. Persoanele fizice. În principiu, contractul de asigurare este un contract de

administrare, astfel încât poate fi încheiat de persoanele fizice care deţin cel puţin
capacitate restrânsă de exerciţiu. Totuşi, contractele încheiate de minorii sub 14 ani sau
de interzişii judecătoreşti rămân valabile atâta timp cât sunt confirmate sau nu se
solocită anularea lor de către reprezentanţii legali ai minorilor sau de către tutorii
intrerzişilor judecătoreşti. Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia
singuri, fără asistarea ocrotitorului legal şi încuviinţarea autorităţii tutelare, contracte de
asigurare care reprezintă acte mărunte necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale
minorului (cum ar fi de exemplu, asigurările sportive) sau acte de administrare a
bunurilor şi patrimoniului în măsura în care nu sunt lezionare.
Regimul juridic al leziunii este aplicabil contractelor de asigurare în mod
excepţional, datorită caracterul parţial comutativ al acestor convenţii, derivat din faptul
că tarifele de prime sunt stabilite pe baze ştiintifice care au în vedere calcule statistice,

9
actuariale şi probabilistice. Astfel, poliţa subscrisă de către minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă care îi cauzează acestuia o pagubă ca urmare a disproporţiei dintre
prestaţiile părţilor, poate fi apreciată drept lezionară şi, în consecinţă, să conducă la
nulitatea contractului de asigurare, dacă se probează caracterul excesiv al primelor 17.
Contractul de asigurare constituie act de dispoziţie patrimonială atunci când
reprezintă o liberalitate (donaţie) în favoarea unui terţ. Un asemenea contract nu poate fi
valabil subscris de un minor sau interzis judecătoresc, cu ninciun fel de încuviinţare18,
nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutori), nici personal cu încuviinţarea
ocrotitorului legal şi indiferent dacă există sau nu autorizarea prealabilă a autorităţii
tutelare (art.129 alin.1-3 şi art.133 alin.3 combinat cu art.105 alin.3 şi art.147 C.fam)19.
În baza mandatului reciproc tacit de reprezentare, în principiu oricare dintre soţi
poate încheia singur un contract de asigurare a bunurilor comune (art.35 C.fam.), un
asemenea contract constituind un act de administrare, chiar şi în ipoteza subscrierii unui
contract de asigurare de viaţă de către un singur soţ în favoarea unui terţ beneficiar, altul
decât celălalt soţ.20

120. Beneficiarul poliţei. În raporturile de asigurare poate interveni şi o a treia

persoană (în afara contractantului şi asiguratului), beneficiarul poliţei. Acesta este
titularul dreptului de a cere despăgubirea sau de a incasa suma asigurată, contractul de
asigurare producându-şi efectele asupra acestei persoane, fie prin mecanismul stipulaţiei
pentru altul (a se vedea infra nr.239), în asigurările deviaţă şi de bunuri, fie în virtutea
dreptului direct la repararea prejudiciului (a se vedea infra nr.244) în cazul asigurărilor
de răspundere.
Beneficiarul nu este parte în contractul de asigurare, iar prezenţa şi nici măcar
desemnarea sa la încheierea contractractului nu sunt necesare pentru validitatea acestuia.

17
J. Bonnard, op.cit., p.43
18
În dreptul francez este valabilă subscrierea unei poliţe de asigurare de viaţă de către
reprezentantul legal al unui incapabil, în numele acestuia şi în contul unui terţ beneficiar, legea
impunând ca, în cazul incapabilului minor, reprezentantul legal să obţină autorizaţia judecătorului
sau a consiliului de familie (art. 389-5 şi 457 Cod civil francez). In cazul incapabilului major pus
sub tutelă, tutorele trebuie să ceară doar autorizaţia consiliului de familie, iar în cazul
incapabilului pus sub curatelă, acesta e necesar să fie asistat de curator.
19
A se vedea F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2001, p.126
20
Chiar dacă un atare contract constituie efectiv un act de dispoziţie, soţul subscriitor nu trebuie
să obţină consimţământul celuilalt soţ, deoarece art.35 C. fam. impune această condiţie numai în
cazul înstrăinării sau grevarii de imobile – bunuri comune.
10
 (a) In asigurările de viaţă şi de bunuri, beneficiarul indemnizaţiei poate să fie
determinat la încheirea contractului sau oricând până la scadenţă, după cum poate numai
să fie determinabil la data producerii evenimentului asigurat, pe baza unor elemente
neechivoc stabilite de asiguratul stipulant până la maturitatea poliţei21.
Ca efect al stipulaţiei pentru altul, beneficiarul dobândeşte un drept direct, care
trece în mod originar în patrimoniul său în virtutea stipulaţiei ratificate, însă nu poate fi
ţinut de obligaţii contractuale periodice sau continue (obligaţia de informare pe
parcursul executării contractului). Acestea rămân în sarcina asiguratului şi a
contractantului, iar de executarea lor depinde realizarea beneficiului stipulat.
Promitentul-asigurător îi poate opune beneficiarului orice excepţii personale derivate din
raportul contractual cu stipulantul-asigurat/contractant.
O poliţă poate avea mai mulţi beneficiari, îndreptăţiţi la obţinerea indemnizaţiei
fie simultan, fie într-o anumită ordine (cel de rang inferior în lipsa celui de rang
superior).
(b) Persoana păgubită este terţul victimă în cazul asigurărilor de răspundere
civilă, care a suportat prejudiciul creat prin fapta comisă de asigurat. Contractul nu s-a
încheiat în beneficiul său, însă devine beneficiarul sumei plătite de asigurător pentru
simplul fapt că reclamă despăgubire ca urmare a faptei delictuale sau, mai rar,
contractuale (asigurări de credite şi garanţii) a asiguratului. Din simplu penitus extranei,
această persoană devine actorul principal în realizarea drepturilor conferite de asigurare,
are la dispoziţie actiunea directă în contra asigurătorului (a se vedea infra nr.247), care
nu îi poate opune excepţii personale derivate din raporturile sale cu asiguratul
răspunzător22.

121. Asigurări în contul altuia. Asigurările în contul altuia îşi gasesc expresia
clasică în asigurările de deces, în care beneficiarul determinat al poliţei este îndreptăţit
să încaseze suma asigurată, la survenirea decesului subscriitorului asigurat. Insă, în
practică, situaţiile de asigurare în contul altuia sunt mult mai numeroase 23.
Pater familias poate încheia o polită de asigurare a răspunderii civile generale în

21
G. Courtieu, Assurances terrestres – assurances de personnes – assurance vie , Jurisclasseur
Civil Annexes 2 – responsabilité civile, fasc.15-1
22
A. Favre-Rochex, G. Courtieu, Le droit du contrat d’assurance terrestre, LGDJ, Paris, 1998,
p.307, 305 şi urm.
23
A se vedea S. Corone, Quand le souscripteur assure autrui, Argus, 3 sept. 1999, p.60
11
care să acopere şi daunele produse prin fapta copiilor sau soţului. De altfel, art. 41 al
Legii nr.135/1996 prevede că se poate cuprinde în asigurare şi răspunderea civilă a altor
persoane decât a celei care a încheiat contractul.
O întreprindere comercială care deţine cu titlu precar bunuri ale unui client (spre
exemplu, transportatorul) riscă să-şi vadă angajată răspunderea faţă de proprietar, în
cazul în care bunurile ar fi furate, pierdute, avariate sau distruse în execiţiul prestaţiilor
sale contractuale. Pentru a acoperi prejudiciile astfel produse clientului, transportatorul
subscrie o asigurare de răspundere civilă. Cu toate acestea, există pierderi şi deteriorări
ale mărfurilor, care nu se datorează culpei transportatorului şi pentru care răspunderea
acestuia nu ar fi reţinută. Intr-adevăr, unele mărfuri sunt extrem de vulnerabile prin
natura lor, iar acţiunile proprietarilor în contra comerciantilor detentori, în condiţiile
raspunderii civile, ar fi extrem de aleatorii. De aceea, transportatorii şi depozitarii unor
astfel de măfuri obişnuiesc să subscrie poliţe de asigurare de bunuri, al căror asigurat-
beneficiar este clientul lor, proprietarul bunurilor, destinate a-i acoperi acestuia daunele
produse mărfurilor sale, pentru cazul în care poliţa de răspundere a detentorului nu ar
funcţiona. O atare asigurare (numită assurance sur facultés) reprezintă un serviciu în
avantajul calităţii cooperării comerciale dintre cei doi comercianţi (desigur, în practică,
costul acestei asigurări intră în preţul sau tariful detentorului).
Primele exemple enunţate s-au referit la situaţii în care asigurarea în contul
altuia este implicită (bazată pe mandat sau stipulaţie pentru altul).
Cazul asigurărilor de grup în contul altuia este însă particular. Iată, spre
exemplu, instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare obişnuiesc să subscrie
asigurări financiare (pentru bonitatea clienţilor). Acestea reprezintă poliţe colective de
asigurare pentru cazul imposibilităţii de rambursare a creditului de către clientii
împrumutaţi, datorată insolvabilităţiii, decesului, invalidităţii sau şomajului acestora.
Aceste asigurări de grup nu au la bază nici mandatul dat de clienţi şi nici stipulaţia
pentru altul. Nu clienţii sunt asiguraţi, ci bonitatea lor financiară. Iar instituţia creditoare
are atât calitatea de subscriitor, cât şi pe cea de beneficiar auto-stipulat al garanţiei
(asigurătorul va plăti băncii creditoare sumele nerambursate de asiguratul aflat în
situaţia de risc determinata prin poliţa colectivă respectivă).

III. Interesul asigurabil

12
 122. Cauza contractului de asigurare. Scopul intrării părţilor în câmpul
contractual îl constituie, pe de o parte, interesul asiguratului de a i se garanta acoperirea
economică a consecinţelor unui eveniment viitor şi incert iar, pe de altă parte, obiectivul
asigurătorului de a obţine profit prin neîmplinirea riscului şi prin investirea unei părţi
din sumele primite cu titlu de primă. Intrucât scopul asigurătorului îi este structural,
fiind obiectiv comercial, interesul asiguratului în operaţiune este singura pârghie prin
care se poate verifica existenţa şi valabilitatea cauzei juridice a contractului. Cu alte
cuvinte, fiind vorba despre un contract aleatoriu, pentru ca asigurătorului sa îi fie oferită
o cauză suficientă pentru a-şi asuma consecinţele patrimoniale ale riscului, subscriitorul
poliţei trebuie să dovedească existenţa unui anumit context al raporturilor sale în
legătură cu bunul sau persoana asigurată, din care să rezulte faptul că nu doreşte
realizarea riscului. In schimb, un interes direct sau indirect în nerealizarea riscului poate
constitui cauză a unei asigurări.
Astfel, art.25 din Legea nr.136/1995 prevede că asiguratul trebuie să aibă un
interes cu privire la bunul asigurat (similar art.L 121-6 din codul francez al asigurărilor).
Chiar dacă legea omite referirea la interes în cazul asigurărilor de persoane ori de
răspundere, este evident că, şi în cazul acestor tipuri de asigurări, trebuie să se constate
circumstanţele potrivit cărora subscriitorul nu îşi doreşte producerea riscului şi nu are
motive să determine el-însuşi survenirea evenimentului asigurat.
În general, o persoană are un interes asigurabil dacă producerea riscului i-ar
cauza o pierdere financiară sau morală, respectiv dacă între contractant şi bunul
asigurat ori între contractant şi persoana asigurată există, atât la data încheierii
contractului, cât şi la cea a survenirii evenimentului, o relaţie juridică suficient de
caracterizată (de substanţială) pentru a invoca prejudiciul financiar sau moral.

123. In categoria asigurărilor generale, determinarea interesului se distinge în

funcţie de obiectul asigurării.
În cazul asigurărilor de răspundere, interesul este dorinţa legitimă a unei
persoane de a nu-şi vedea micşorat patrimoniul prin angajarea de către terţi a răspunderii
sale în situaţia săvârşirii unei fapte ilicite.
Prevenirea posibilelor consecinţe ale răspunderii producătorilor de produse
defectuoase sau a antreprenorilor pentru lucrările efectuate, legitimează interesul

13
asigurabil în cazul asigurărilor de răspundere subscrise de aceştia24.

124. In asigurările de bunuri, interesul este un drept în legătură cu proprietatea

ori care derivă dintr-un contract prin care se exercită proprietatea asupra unui bun şi care
s-ar pierde ori ar fi afectat dacă ar surveni riscul25 (astfel, este inclusă şi detenţia
precară). Intr-o definiţie mai simplă, interesul este exprimat prin valoarea economică,
patrimonială care poate fi pierdută de subscriitor (asigurat) ca urmare a producerii
riscului. De aceea, la asigurările de bunuri, poate avea calitatea de contractant al
asigurării numai persoana care justifică un interes legitim patrimonial în conservarea
bunului respectiv, întrucât existenţa acelui bun constituie îi produce în mod direct sau
indirect un beneficiu.
Legătura juridică cu bunul trebuie să fie, pe de o parte, legitimă şi, pe de altă
parte, de natură a-l prejudicia pe asigurat în cazul deteriorării sau pieirii bunului. Acest
lucru caracterizează numai situaţiile în care bunul se află în sfera raporturilor juridice ale
contractantului asigurării. Astfel, dovedesc interes asigurabil persoane cum sunt:
proprietarul, împrumutatul într-un contract de împrumut de consumaţie, depozitarul
dintr-un depozit neregulat, uzufructuarul, locatarul, creditorul cu garanţie reală asupra
bunului, cărăuşul în contractul de transport, utilizatorul unui contract de leasing etc.
Persoanele care justifică un interes asigurabil derivat din alte drepturi decât cel de
proprietate pot să asigure bunul până la valoarea pe care ar putea să o piardă din
avarierea, distrugerea sau pierderea acestuia (de exemplu creditorul ipotecar va asigura
bunul până la valoarea creanţei sale) şi nu pentru întreaga lui valoare, deoarece valoarea
asigurată este direct proporţională cu interesul asigurabil dovedit (limited interest in
property).
Caracterul juridic al legăturii cu bunul nu trebuie absolutizat. In opinia noastră,
trebuie recunoscută existenţa unui interes asigurabil şi în cazul în care acesta rezultă
dintr-o simplă legătură economică a asiguratului cu bunul, cum este ipoteza posesorului
unui bun (vehicul). A fortiori, proprietatea trebuie înţeleasă în expresia sa cea mai largă.
Astfel, este firesc ca unui asociat unic şi chiar unui acţionar majoritar al unei societaţi
comerciale, să i se recunoască interesul asigurabil în vederea încheierii unei asigurări
pentru un bun care este proprietatea societăţii pe care o controlează.

24
A. F. Rochex, G. Courtieu, op. cit., p.255
25
J. Birds, N.J. Hird, Birds’ Modern Insurance Law, Sweet&Maxwell, London, 2001, p.51
14
 În practică, sunt sesizabile greşeli fundamentale făcute de asigurători, în faţa
unor subscriitori ignoranţi, derivate din verificarea insuficientă a interesului asigurabil,
cu consecinţe constând în calificarea incorectă a contractelor încheiate şi în afectarea
eficienţei operaţiunii de asigurare.
& Intr-un caz, asigurătorul a acceptat poliţa de asigurare de bunuri solicitată (de altfel,
la invitaţia nefericită a unor agenţi de asigurări necalificaţi) de subscriitorul care, fără a fi
proprietarul imobilului, ci doar executantul unor lucrări de debitare a fierului vechi în incinta unei
hale de producţie, ar fi dorit în realitate să contracteze o asigurare de răspundere civilă pentru
daunele cauzate proprietarului halei din activitatea de debitare, pentru o valoare de 100.000 lei. O
dată survenit „riscul” şi hala incendiată datorită neglijenţei executantului, acesta din urmă a
solicitat asigurătorului acoperirea pagubelor cauzate. Asigurătorul, fiind în faţa unui contract de
asigurare de bunuri, a evaluat imobilul şi, constatând că valoarea acestuia era de 1.000.000 lei, a
invocat subasigurarea şi a acoperit numai 10% din pagubele provocate de executant.
Este evident că, în acest caz, trebuia încheiată o asigurare de răspundere civilă, singura
pentru care executantul putea deţine interes asigurabil. Executantul-asigurat trebuia să solicite
constatarea nulităţii contractului de asigurare pentru lipsa cauzei (a interesului asigurabil),
pretinzând asigurătorului acoperirea întregului prejudiciu, cu titlu de daune-interese pentru
neexecutarea de către acesta a obligaţiei de informare a clientului, căruia ar fi trebuit să i se indice
faptul că unica asigurare ce se putea încheia valabil, era cea de răspundere. Desigur, o altă soluţie
juridică ar fi putut fi aceea de a invoca neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiei de informare
a clientului cu privire la riscul asigurat, cu aceeaşi consecinţă a obligării celui dintâi la plata de
daune-interese compensatorii, constând în acoperirea daunelor produse bunului respectiv.

125. Interesul în asigurările de persoane constă, fie în aşteptarea legitimă a

unui beneficiu în cazul supravieţuirii (asigurarea de viaţă), fie în dorinţa legitimă de
protecţie (a familiei) în cazul decesului, pensionării sau invalidităţii asiguratului
(asigurarea de deces, de invaliditate etc.).
Desigur că problemele intervin atunci când titularul poliţei (subscriitor,
respectiv beneficiar) este altul decât persoana asigurată. In general, subscriitorul trebuie
să probeze că ar suferi din punct de vedere financiar sau ar pierde un drept datorită
decesului ori invalidităţii persoanei asigurate.
In common law, există două categorii de relaţii în care interesul este prezumat 26 :
- raporturile de familie (fiecare soţ, bunic, părinte sau frate are un interes
asigurabil pentru viaţa soţului, nepoţilor, copiilor sau fraţilor săi) ;
- raporturile de afaceri (asociatul cu răspundere nelimitată faţă de ceilalţi astfel

26
R. Hodgin, Insurance Law. Text and materials, Cavendish Pub., UK, 1998, p.60 şi urm.
15
de co-asociaţi şi creditorul chirografar faţă de viaţa debitorului său).
- patronul faţă de un angajat important în exerciţiul întreprinderii sale (key-
person insurance)
In aceste cazuri, contractantul (care este adesea şi beneficiarul poliţei) nu trebuie
să dovedească vreun interes pentru viaţa asiguratului, pentru a cumpăra poliţa şi
respectiv a solicita asigurătorului plata indemnizaţiei.
Însă, odată ce subscriitorul aflat în raporturi familiale sau de afaceri cu
asiguratul, încetează să mai aibă un interes asigurabil relativ la viaţa acestuia, asiguratul
are dreptul potestativ, ireductibil de opta, fie pentru a prelua poliţa în beneficiul său în
schimbul unui preţ limitabil la valoarea de răscumpărare a poliţei la momentul în care
interesul asigurabil al subscriitorului dispare, fie pentru a-şi da expres consimţământul la
continuarea eficacităţii contractului cu terţul subscriitor. Dacă asiguratul nu-şi exercită
acest drept de opţiune, contractul devine ineficient şi asigurătorul are dreptul de a refuza
plata sumei asigurate27.
În celelalte cazuri, neprezumate, terţul cumpărător al poliţei trebuie să probeze
că are un interes real pentru viaţa terţului-asigurat. Principala dovadă este acordul
expres al asiguratului la încheierea contractului. Restricţia este justificată prin
posibilitatea trezirii dorinţei decesului acestuia din urmă, în scopul încasării sumei
asigurate.
In practica asigurărilor în România, interesul asigurabil al subscriitorului faţă
de viaţa asiguratului nu a fost niciodată prezumat şi, de aceea, asigurătorii au solicitat
dintotdeauna acordul scris al asiguratului, ca o condiţie pentru încheierea asigurării de
viaţă, indiferent de calitatea raporturilor dintre acesta şi contractantul poliţei sau
beneficiar. Această formalitate a fost ulterior cuprinsă în actualul art.33 Legea
nr.136/1995, devenind o exigenţă legală pentru validitatea desemnării terţului
beneficiar.

126. Când trebuie să se verifice existenţa interesului asigurabil ? Interesul

asigurabil nu este numai o condiţie de validitate a contractului de asigurare, ca şi cauză a
acestuia. Interesul trebuie să existe şi la producerea riscului ! Interesul asigurabil este şi
o condiţie de eficacitate a contractului, fiind obligatoriu să se perpetueze pe tot

27
J. Birds, N.J. Hird, op.cit., p.45
16
parcursul derulării contractului, pentru a se putea pretinde şi executa silit obligaţiile
asigurătorului. Dispariţia interesului atrage după sine încetarea de drept a contractului
de asigurare, respectiv caducitatea acestuia.
Desigur, în cazul asigurărilor de bunuri, transmiterea cu titlu universal atrage
după sine transmiterea de drept a contractului, în favoarea succesorului asiguratului. In
schimb, dacă este vorba de o transmitere cu titlu particular, dreptul comun nu permite
contractului să urmeze soarta bunului, pe de o parte pentru că nu se prezumă
transmiterea şi a interesului asigurabil şi, pe de altă parte, pentru că nu se poate institui
în sarcina terţului dobânditor obligaţia de a continua achitarea primelor, la care acesta nu
a consimţit personal. Astfel, în baza Legii nr. 136/1995, schimbarea proprietarului
bunului asigurat în timpul derulării contractului este cauză de reziliere a contractului de
asigurare, dacă părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, instanţa nu poate obliga
asigurătorul la plata despăgubirii dacă înainte de producerea riscului, asiguratul a
înstrăinat bunul asigurat unei terţe persoane. Acest regim se poate remedia prin
introducerea în contract a unei clauze de prorogare a contractului cu terţul dobânditor, o
dată manifestat acordul acestuia la preluarea obligaţiilor contractuale.
In cazul asigurării de persoane, se discută în ce măsură asigurătorul poate
refuza plata indemnizaţiei pentru decesul asiguratului, dacă dovedeşte că raporturile
dintre asigurat şi beneficiar şi-au pierdut elementele care concretizau, care „dădeau
substanţă” interesului beneficiarului în ce priveşte supravieţuirea asiguratului. Pe de o
parte, apreciem că plata indemnizaţiei se va refuza dacă se dovedeste că beneficiarul şi-a
pierdut în mod manifest interesul în supravieţuirea sau sănătatea asiguratului. Pe de alta
parte, în unele situaţii, interesul asigurabil se converteşte, într-o problemă de
determinare a beneficiarului. Dacă, spre exemplu, asiguratul menţionează în poliţă că
beneficiarul este soţia sa, atunci va incasa indemnizaţia de deces acea persoană care are
această calitate la momentul decesului. Dacă insă este indicat numele soţiei la momentul
contractării poliţei, aceasta va încasa indemnizaţia chiar dacă, la momentul decesului, nu
mai are calitatea de soţie a asiguratului, cu condiţia ca acesta să fi omis să revoce
stipulaţia faţă de beneficiarul iniţial (revocabilitatea derivând, nu doar din dreptul
comun, ci fiind prevăzută şi de art.33 din legea nr.136/1995).

127. Interesul asigurabil este un principiu motivat şi de prevenirea

comportamentelor speculative, în încercarea de a reduce riscurile provocate

17
intenţionat. Este evident că, dacă o persoană ar putea contracta o poliţă de asigurare a
unui bun proprietatea unei alte persoane, lipsa interesului asigurabil l-ar putea determina
pe cel dintâi să distrugă ori să sustragă el însuşi bunul, pentru a încasa despăgubirea,
profitând de faptul că producerea riscului nu i-a putut cauza un prejudiciu real.

IV. Evenimentul asigurat

128. In sens larg, obiectul contractului este garantarea de către asigurător a

acoperirii efectelor patrimoniale produse de un anumit eveniment, în schimbul plăţii
unor prime de către asigurat. Stricto sensu şi în limbaj comun, se consideră că obiectul
contractului este riscul asigurat. Cu toate acestea, apreciem că riscul nu constituie decât
o parte (fundamentală) a obiectului contractului, având în vedere că asigurătorul
garantează acoperirea consecinţelor riscului numai în anumite condiţii şi circumstanţe.
Acestea, la rândul lor, fac parte integrantă dintr-o noţiune care este sinonimă cu obiectul
contractului şi pe care o desemnăm “eveniment asigurat“.
Luând în considerare conţinutul său, evenimentul asigurat este acel risc
produs în perioada de acoperire a poliţei, în cadrul circumstanţelor acoperite,
prevăzute în poliţă. Noţiunea evenimentului asigurat urmează a fi tratată prin
cuprinderea acestor trei elemente.

129. Condiţiile noţiunii juridice a riscului. Riscul este un eveniment (1)

determinat, (2) viitor, (3) întâmplător, (4) posibil dar incert, la care sunt expuse viaţa,
sănătatea (asigurări de persoane) sau patrimoniul unui persoane (asigurări de bunuri şi
de răspundere). Riscul este elementul esenţial al contractului de asigurare. El face parte
şi din cauza contractului, care este interesul asiguratului de a evita consecinţele
producerii riscului. De evaluarea riscului (probabilitate, anticiparea consecinţelor etc.)
depinde economia contractului (dimensionarea primelor şi stabilierea sumei asigurate),
iar de survenirea sa este condiţionată punerea în aplicare a garanţiei oferite de
asigurător. Riscul determină natura şi întinderea garanţiei aşteptate de asigurat. În
vocabularul comun al asigurărilor, riscul reprezintă atât evenimentul aleatoriu în sine,
cât şi consecinţele acestuia, însă, din punct de vedere juridic, este evident că cele două
aspecte nu se pot confunda.

18
 Pentru naşterea unui raport contractual valabil din perspectiva cauzei şi
obiectului acestuia, precum şi pentru menţinerea eficacităţii juridice a contractului de
asigurare, riscul trebuie să îndeplinească cele patru condiţii sau caracteristici desprinse
din definiţia enunţată mai sus.

A. Determinarea riscului
130. Riscul trebuie determinat, pentru a stabili întinderea garanţiei oferite de
asigurător şi pentru a se evalua eventualitatea producerii lui, pe baza calculelor statistice
şi probabilistice, cât şi cuantumul anticipat al consecinţelor lui, aspecte în funcţie de
care se calculează primele de asigurare. Pentru determinarea şi circumstanţierea riscului,
asiguratul este ţinut să execute anumite obligaţii precontractuale de informare cu privire
la împrejurările esenţiale referitoare la risc, pe care le cunoaşte la încheierea
contractului. În plus, asiguratul este obligat şi să informeze în scris asigurătorul, pe toată
durata contractului, cu privire la schimbarea împrejurărilor esenţiale privind riscul
(art.13 din Legea nr.136/1995).

1. Modalităţi generale de determinare a întinderii garanţiei oferite prin

poliţă.
131. Principial, delimitarea riscurilor asigurate se poate realiza prin două metode
a) Când poliţa enumeră riscurile asigurate, asiguratului îi revine sarcina de a
dovedi că prejudiciul este produs prin survenirea unuia dintre evenimentele limitativ
prevăzute (metoda riscurilor specificate). O astfel de determinare a riscurilor reprezintă
o excludere generală indirectă de la acoperire, realizată ca rezultat al unui raţionament
deductiv - respectiv sunt acoperite numai riscurile definite în poliţă, iar tot ceea ce se
situează în afara perimetrului definit, tot ceea ce nu se suprapune peste împrejurările
prevăzute în contract, rămâne neasigurat28.
@ Iată câteva exemple.
Dacă se precizează că se acoperă riscurile de răspundere profesională ale asiguratului
antreprenor, atunci daunele provocate de sub-contractanţii acestuia sunt neasigurate. Dacă poliţa
prevede acoperirea răspunderii contractuale a asiguratului, daunele produse de acesta pe temei
delictual ramân neasigurate. Când numai furtul este acoperit, daunele produse printr-un abuz de
încredere săvârşit de un prespus al asiguratului nu vor fi acoperite de asigurător29.

28
A. Favre Rochex, G. Courtieu, op.cit, nr. 1-172
29
Cas.1ère civ. 15 janv.1991, RDAT 1991, p.409, note R. Bout
19
 Toate circumstanţele ori condiţiie riscurilor specificate sunt prezumate a fi
acoperite. Evetualele excepţii de la acest principiu sunt admisibile pe calea clauzelor de
excludere de la acoperire, care, sub rezerva întrunirii condiţiilor de validitate, sunt de
strictă interpretare30.
b) Dacă însă contractul acoperă prejudiciile produse patrimoniului prin orice
risc, mai puţin anumite riscuri special excluse, asigurătorul va avea sarcina de a dovedi
că riscul survenit face parte din categoria celor eliminate prin clauze exprese (metoda
toate riscurile – all risks). In acest caz operează o excludere directă de la acoperire,
riscurile neasigurate fiind precizate în mod formal şi limitativ în contract.

2. Excluderea riscurilor de la acoperire

132. Determinarea convenţională specială a întinderii garanţiei este aptă să
ridice serioase probleme pentru asigurat, în contextul utilizării de către asigurător a
tehnicilor de excludere de la garanţie a unor evenimente produse în anumite
circumstanţe, fie întrucât nu intenţionează să se angajeze pentru cazul producerii
acestora, fie cu titlu de sancţiune pentru un anumit comportament al asiguratului.
Prin urmare, pentru riscurile excluse nu există acoperire (nonassurance), nu
există răspundere contractuală a asigurătorului. Asigurătorul nu va plăti nicio daună
produsă ca urmare a survenirii riscului exclus.
Excluderea riscurilor nu trebuie confundată cu decăderea din dreptul
asiguratului la acoperire (a se vedea infra, nr.211). Desigur, cele două noţiuni se
aseamănă prin efectul lor, ambele conducând la ineficacitatea contractului prin lipsirea
de acoperire a asiguratului. In schimb, cele două noţiuni se deosebesc, atât prin natura,
cât şi prin domeniul lor. Comparativ cu decăderea din dreptul la acoperire, care are
esenţialmente natură de sancţiune contractuală pentru neîndeplinirea unei obligaţii de
către asigurat, excluderea nu are decât accidental natura unei sancţiuni (în principiu,
numai atunci când vizează producerea intenţionată a riscului). Ca domeniu, excluderea
ţine de stabilirea întinderii garanţiei, de determinarea obiectului contractului de
asigurare, scoţând în afara garanţiei anumite riscuri sau împrejurări de producere a
riscurilor. In ce priveşte decăderea din acoperire, aceasta este o sancţiune pur
contractuală care îl exonerează pe asigurător de la plata indemnizaţiei, datorită
neîndeplinirii conforme sau la termen, de către asigurat, a unor obligaţii contractuale ori
30
H. Groutel, Cl-J. Berr, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 2004, p.57
20
legale (cum este declararea tardivă a producerii riscului). In cazul decăderii, riscul
survenit este contractualmente acoperit, însă asiguratul pierde dreptul de a cere
executarea de către asigurător a prestaţiei sale31. In fine, excluderea este opozabilă atât
asiguratului, cât şi terţului beneficiar desemnat prin stipulaţie pentru altul şi terţului
păgubit în asigurarea de răspundere, ultimii doi fiind titulari ai unei acţiuni directe faţă
de asigurător. In schimb, decăderea din dreptul la acoeprire nu este opozabilă terţului
păgubit, ci numai părţilor contractate şi avânzilor cauză32.
Excluderea riscurilor de la acoperire poate avea natură legală ori convenţională.
Excluderile legale echivalează cu interdicţia de a garanta anumite riscuri, în vreme ce
excluderile convenţionale delimitează riscurile acoperite pe baza principiului libertăţii
contractuale, însă numai sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii de validitate şi de
eficacitate (opozabilitate).

§1. Excluderile legale de la acoperire

Cele mai cunoscute excluderi legale33 se referă la producerea evenimentului
asigurat de către însuşi asiguratul, cu intenţie sau din dol. Intenţia suprimă alea, ca
element esenţial al contractului, privând contractul de cauza care a generat exprimarea
consimţământului părţilor. In funcţie de categoria asigurărilor la care se aplică,
excluderile legale generate de intenţia producerii riscului sunt următoarele.

133. (a) Producerea riscului prin fapta intenţionată a asiguratului sau

beneficiarului poliţei34 este sancţionată cu excluderea de la acoperire prin dispoziţiile
art.20 pentru asigurările de daune şi răspundere, respectiv art.35 pentru asigurările de
viaţă, prevăzute în legea nr.136/1995.
Fapta care ocazionează excluderea trebuie să fie personală. Totuşi, textul art.20
al legii sugerează faptul că excluderea datorată faptei intenţionale se aplică, dacă părţile

31
Pentru detalii, a se vedea J.-Cl. Ponge, Les sanctions en droit des assurances, L’Harmattan,
Paris, 2005, p.35 şi urm, p.46 şi urm.
32
J. Bonnard, op.cit., p.79
33
Derivând din lege, asemenea excluderi nu ar trebui incluse în contractul de asigurare. Totuşi, în
majoritatea cazurilor, acestea se regăsesc inserate.
34
Art.20 al.(2) al Legii nr.136/1995 prevede că, dacă este astfel stipulat în contractul de
asigurare, excluderea operează şi dacă evenimentul s-a produs prin fapta intenţională a
persoanelor fizice majore care, in mod statornic, locuiesc şi gospodaresc impreună cu asiguratul
sau beneficiarul, precum şi a prepuşilor asiguratului sau ai beneficiarului. Prin urmare, astfel de
excluderi rămân convenţionale, nu legale.
21
convin, şi în cazul în care riscul asigurat a fost produs de catre persoanele din
conducerea persoanei juridice asigurate, de către persoanele fizice majore care, în mod
statornic, locuiesc şi gospodaresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul, precum şi de
prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului.
? In lipsa unor atari prevederi contractuale exprese, excluderea derivată din
provocarea riscului prin fapta intenţională nu se extinde şi la cazul în care cel care a provocat
incendiul este soţul asiguratului, colocatar al imobilului asigurat. Jurisprudenţa a decis că daunele
trebuie acoperite, atâta timp cât asigurătorul nu a putut dovedi caracterul intenţional al pagubei,
prin implicarea asiguratului în manoperele soţului35. Neglijenţa ori impudenţa asiguratului, care ar
fi putut prevedea comportamentul soţului său, nu se încadrează în această excludere legală.
Eventual, acest caz ar putea determina decăderea din dreptul la acoperire, în situaţia particulară în
care această culpă este astfel sancţionată în temeiul unei clauze contractuale exprese.
Este de remarcat că, în cazul special al asigurării de răspundere civilă auto,
asigurătorul trebuie să ofere garanţie şi atunci când prejudiciul a fost produs prin fapta
intenţională a persoanei asigurate sau incluse în asigurare, chiar şi dacă aceasta
întruneşte conditiile unei infracţiuni la regimul rutier (art.58 din Legea 136/1995). In
această situaţie, asigurătorul plăteşte despăgubirea terţului prejudiciat, însă are regres în
contra persoanei vinovate, răspunzătoare de producerea pagubei.
Nu constituie faptă personală a asiguratului nici producerea intenţională a
evenimentului de către o persoană pentru fapta căreia asiguratul răspunde, având ca
fundament garanţia36 (art.1000 Cod civil). În asemenea situaţii, incertitudinea, ca şi
caracteristică a evenimentului aleatoriu, subzistă în ceea ce-l priveşte pe asigurat, ceea
ce face ca excluderea garanţiei faptei intenţionale a persoanei pentru care asiguratul este
civilmente responsabil să nu se mai justifice37.
? Asigurarea de răspundere civilă generală subscrisă de întreţinătorul familiei poate
acoperi, prin convenţia părţilor (clauză specială) atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi
răspunderea pentru fapta altuia, calitatea de asigurat fiind recunoscută nu numai subscriitorului, ci
şi soţului şi copiilor săi. În cazul în care, spre exemplu, unul dintre copiii minori ar incendia
intenţionat bunurile unui terţ, pricinuindu-i o pagubă, acesta va invoca răspunderea părintelui

35
Cass.civ. 1ère, 26 mai 1994, Rev. Gén. des assurances terrestres, 1994, p. 756, not ă L. Mayaux
36
Cass. Civ. I, 26 Novembre 1991, Rev. Gén. des Assurances Terrestres, 1992, p.169, notă R.
Bout ; Cass. ass. Plén., 29 mars 1991, JCP éd. G. 1991.II.21673, note J. Ghestin; RTDciv. 1991,
p.541, note P. Jourdin
37
În dreptul francez, art.L121-2 prevede în termeni imperativi că asigurătorul garantează
pagubele provocate persoanelor pentru care asiguratul este civilmente responsabil în baza
art.1384 cod civil francez (art.1000 cod civil român), indiferent de natura şi forma de vinovăţie a
acestor persoane.
22
 pentru copii săi minori, iar asigurătorul va avea obligaţia contractuală de a-l despăgubi.
Cu toate acestea, într-un caz special referitor la asigurarea de răspundere,
legislaţia prezumă caracterul personal şi intenţional al faptei, atunci când există o
legătură foarte apropiată între persoanele implicate în raportul juridic generator al
obligaţiei de reperare a prejudiciului. Conform art.15 pct.3 din Normele privind
asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
autovehicule38, asigurătorul nu acoperă prejudiciile produse bunurilor aparţinând
persoanelor fizice sau juridice, dacă acestea au fost provocate de un autovehicul asigurat
RCA, deţinut de aceeaşi persoană fizică sau juridică, şi este condus de un prepus al
aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică
sau persoana juridică.
Pe de altă parte, este de remarcat că, atât art.20, cât şi art.35 din Legea
nr.136/1995 vorbesc despre intenţie. Prin urmare, reţinerea acestei excluderi legale
presupune dovedirea unui act sau fapt voluntar din partea asiguratului ori beneficiarului
poliţei, care să fi avut conştiinta consecinţelor faptei sale. De aceea, condamnarea penală
a asiguratului nu poate conduce prin ea însăşi la excluderea de la acoperire, dacă forma
vinovăţiei ce caracterizează elementul subiectiv al infracţiunii nu a fost intenţia, ci
culpa39. Din formularea art.20, conform căruia asigurătorul nu datorează indemnizaţie
dacă riscul a fost produs cu intenţie, cât şi din cea a art.35, care are în vedere comiterea
cu intenţie de către asigurat a unor fapte grave prevăzute în contractul de asigurare,
rezultă că beneficiarul poliţei trebuie să dorească, nu doar fapta omisivă sau comisivă
produsă, ci şi prejudiciul efectiv produs (consecinţele)40. În niciun caz nu se aplică
textele de lege menţionate, atunci când asiguratul nu a cunoscut decât posibilitatea
producerii unei pagube prin fapta sa (neglijenţă).

134. (b) Asigurătorul nu datorează suma asigurată în cazul survenirii riscului de

deces prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani41 de la încheierea contractului de
asigurare (art.35 din Legea nr.136/1995).

38
Aprobate prin Ordinul Preşedintelui CSA nr.113133 din 28 noiembrie 2006
39
A se vedea H. Groutel, La faute intentionnelle vue par la chambre criminelle et par la 1 ère
chambre civile, Résponsabilité civile et assurances, 1990, chron.16
40
Cass. civ. 2e, 18 martie, 2004, Rev. Gén. des Assurances Terrestres, 2004, p.370, note J.
Kullmann
41
Termenul este de un an în dreptul francez (art.132-7 Code des assurances). In mod imperativ,
asigurările trebuie să acopere riscul de suicid începând cu al doilea an al poliţei !
23
 Deşi discutabil din perspectiva naturii normei sus-indicate, această excludere
legală este uneori amenajată contractual, în special prin extinderea la 3 ani a duratei de
aplicabilitate a excluderii. După trecerea acestui interval de timp de la încheierea
contrctului se consideră că sinuciderea nu mai poate fi premeditată de asigurat în
momentul subscrierii poliţei. Asadar, contrar bunului simţ şi chiar bunelor moravuri,
suicidul este, în sine, asigurabil, cu singura condiţie a producerii lui după expirarea
termenului legal sau contractual.

§2. Excluderile convenţionale directe

135. Excluderile convenţionale constituie principalul mijloc de configurare
detaliată a riscurilor asigurate. Indiferent de motoda aleasă de părţi pentru stabilirea
întinderii garanţiei (“toate riscurile”, mai puţin cele excluse, respectiv “numai riscurile
specificate”) excluderile directe sunt limitativ prevăzute în contract, interpretarea lor
fiind restrictivă. Acest principiu decurge din faptul că asiguratul a intrat în câmpul
contractual pentru a fi “garantat”, “acoperit” împotriva producerii anumitor riscuri, iar
această cauză a angajamentului său de a plăti prima este juridic mai importantă decât
dorinţa asigurătorului de a-şi gestiona riscurile asumate. Altfel spus, cauză juridică a
contractului de asigurare există pentru că asiguratul cumpără o acoperire, iar nu pentru
că asigurătorul doreşte să obţină profit de pe urma gestiunii riscurilor asumate.
Violenţa colectivă este cea mai întâlnită excludere convenţională. In România,
riscul de război (incluzând şi războiul civil, răscoala sau mişcarea populară ori
revoluţionară) nu constituie o excludere legală, decât pe cale de excepţie42, însă aceste
împrejurări sunt îndeobşte prevăzute drept cauză de inexistenţă a garanţiei, în aproape
toate contractele de asigurare. Este de asemenea exclus de la acoperire, riscul de deces
produs în străinătate, în caz de război sau situaţii similare. Unele contracte de asigurare
în România exclud acoperirea riscurilor produse prin atentate sau acte de terorism43.

42
Art.15. pct.14 al Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii
produse prin accidente de autovehicule (Ordinul CSA nr. 113133/2006) exclud de la acoperire
prejudiciile cauzate prin utilizarea unui autovehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă
evenimentul are directă legătură cu respectivul atac sau război.
43
O atare clauză ar trebui totuşi atent studiată, din perspectiva efortului concertat, la nivel
international, de a asigura reparaţii băneşti pentru astfel de riscuri. De altfel, Codul francez al
asigurărilor, reputează această clauză de excludere ca fiind nescrisă, lipsind-o de efecte (art.126-
2). Este însă la fel de adevărat că autoritatea de supraveghere a pieţei a constituit un fond de
garantare a plăţii indemnizaţiilor în cazul actelor de terorism sau similare, lucru care încă nu s-a
realizat în România.
24
 Desigur, simpla constatare a unei astfel de stări de violenţă colectivă nu este
suficientă, ci asigurătorul trebuie să dovedească legătura de cauzalitate între această
stare şi producerea riscului44.
In majoritatea poliţelor tip viaţă, asigurătorii români exlud acoperirea în cazul
decesului sau invalidităţii provenite din infecţii virale (cum ar fi HIV-SIDA) sau cu
ciuperci otrăvitoare.
? Problema acoperirii riscului de contaminare, în special cu virusul imunodeficienţei
umane, ramâne încă descoperită în dreptul român al asigurărilor, în contextul în care practica
excluderii este cvasigeneralizată, deşi este unanim împărtăşită, social şi medical, ideea că
victimele/purtătorii nu trebuie ostracizaţi. Desigur că este dificil de impus în mod direct
asigurătorilor pe cale reglementară, să acopere un atare risc. Insă există mijloace accesorii pe care
le-ar avea la îndemână autoritaţile. Ca exemplu, în Franţa, din 1992 acest risc este preluat de un
fond special de indemnizare, la care contribuie in mod obligatoriu toate întreprinderile de
asigurări45.
Sunt excluse în unele contracte, consecinţele (decesul, invaliditatea etc.) bolilor
sau informitaţilor preexistente la data intrării în vigoare a asigurării. Unele companii de
asigurări exclud riscurile ataşate afecţiunilor cardio-vasculare.
Riscul de deces sau invaliditate survenit prin practicarea unor sporturi sau
hobby-uri periculoase (paraşutism, alpinism, curse de maşini sau cai etc.) este
neasigurabil, în multe dintre poliţele de tip viaţă. Dacă asiguratul doreşte să fie acoperit
si pentru acestea, i se vor aplica condiţii speciale de asigurare care presupun, pe de o
parte, achitarea unei prime suplimentare, iar pe de altă parte, o mai intensă obligaţie de
informare continuă din partea asiguratului, pe parcursul derulării contractului.
In contractele de asigurare multirisc a locuinţei, sunt în principiu excluse de la
despăgubire, daunele produse la imobile edificate fără autorizaţie de construire sau în
locuri periculoase pentu construcţii, în care autorităţile interzic edificarea de locuinţe.
Pot fi, de asemenea, excluse de la acoperire daunele produse de alunecări de teren la
proprietăţi în edificarea cărora nu s-au respectat condiţiile stabilite în studiul geotehnic
anterior obţinerii autorizaţiei de construire ori execuţia lucrărilor de construire nu a
respectat planurile de rezistenţă din proiect, după cum pot fi excluse riscurile produse
prin inundaţii, dacă în edificarea proprietăţii nu s-a realizat sistemul de drenare prescris
de proiect sau studiul geotehnic etc. Sunt excluse, în majoritatea poliţelor, daunele

44
H. Groutel, J.-Cl.Berr, op.cit., p.59
45
H. Margeat, Sang et droit: l’indemnisation des victimes, Gaz. Pal. 1993, II, doct. p.977
25
survenite prin inundaţii produse în timpul schimbării artificiale a cursurilor de apă sau
produse de ape subterane care, fără a ieşi la suprafaţă, pătrund sau se infiltrează în
interiorul clădirii.
Nu sunt acoperite, în principiu, nici daunele produse bunurilor mobile sau
valorilor, cauzate de lipsa sau nerespectarea condiţiilor impuse de o autorizaţie sau aviz
administrativ în ce priveşte transportul ori depozitarea sau folosirea acestor bunuri sau
valori (de exemplu, daune cauzate obiectelor de artă sau banilor în timpul unui
transport).
In ce priveşte asigurările de răspundere civilă, în toate poliţele este exclusă de la
plată contravaloarea pagubelor produse în timpul sau cu ocazia comiterii unor
infracţiuni. Sunt adesea excluse “daunele indircete”, prejudiciile cauzate de orice bun
produs, vândut sau furnizat în orice mod de asigurat etc.

136. Validitatea clauzelor de excludere convenţională nu a constituit o

preocupare, nici a legiuitorului şi nici a jurisprudenţei din România. In schimb, Codul
francez al asigurărilor prevede o dispoziţie clară care condiţionează însăşi valabilitatea
(nu numai opozabilitatea, cum ni s-ar părea firesc!) clauzelor de un anumit formalism
informativ.
? In dreptul francez, sunt nule clauzele de excludere (ca de altfel şi cele prevăzând
decăderi din garanţie) care nu sunt redactate în caractere foarte aparente, care să se distingă cu
evidenţă de restul textului contractual, „sărind în ochii” consumatorului produselor de asigurare 46.
Casaţia franceză subliniază, la rândul său, că orice excludere de la acoperire
trebuie să fie formală şi limitată, neputând conduce la anularea completă a garanţiei
urmărite de asigurat47.
Intrucât vizează însuşi obiectul contractului, limitarea şi excluderea riscurilor trebuie să
fie, nu doar formală (aparentă în textul condiţiilor de asigurare), ci şi suficient de clară
pentru a atinge scopul acestui formalism – informarea satisfăcătoare a asiguratului cu
privire la întinderea obiectului garanţiei oferite de asigurător. O clauză de excludere care
necesită a fi interpretată nu este precisă şi, în consecinţă, jurisprudenţa franceză nu îi
recunoaşte niciun efect48.
? Uneori, în asigurările de răspundere, se preferă o excludere contractuală indirectă,

46
Art.113 din Code des assurances
47
Cass.Civ I, 23 Juin 1987, R.G.A.T. 1988, p.365, obs. R.Bout.
48
Civ.1ère, 22 mai 2001, D. 2001. 2778, note B. Beignier
26
 precizând că acoperă doar răspunderea pentru daune accidentale, exlcuzându-le pe cele
neaccidentale. Deşi majoritatea acestor poliţe definesc noţiunea de accident (prezentă şi în
asigurările de persoane), ca fiind un fapt brusc, întâmplător, neprevăzut şi independent de voinţa
asiguratului, au existat instanţe care să aprecieze că accidentul este o noţiune de fapt care nu este
suficient de clară pentru a fi acceptată ca stând la baza unei exlcudeir valabile de la acoperire49.

Legiutorul român nu s-a ataşat formalismului impus în dreptul francez şi

clauzele de excludere din condiţiile de asigurare practicate în România sunt în principiu
valabile, prin jocul libertăţii contractuale şi al disponibilităţii părţilor. Art.3 din Ordinul
nr.3111/2004 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, privind
informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii trebuie să le furnizeze clienţilor, obligă
profesoniştii din asigurări la simpla “definire a fiecărui eveniment asigurat”, fără a
furniza, în plus, nici măcar o procedură concretă şi verificabilă de informare a
asiguraţilor. Prin urmare, din perspectiva informării asiguraţilor, determinarea riscurilor
acoperite rămâne a fi realizată prin textul stufos al condiţiilor generale sau speciale de
asigurare pretipărite de asigurători, ceea ce rămâne să reprezinte, una dintre principalele
probleme juridice ce caracterizează practica raporturilor de asigurare în România (a se
vedea infra, nr.171-172).
In aceste condiţii, exigenţa caracterului formal şi aparent al textului nu poate sta
la baza unei hotărâri judecătoreşti care să anuleze o clauză de excludere a riscurilor. Cu
toate acestea, apreciem că este menţinută cea de-a doua condiţie a recunoaşterii
valabilităţii clauzei de excludere şi care constă în necesitatea limitării excluderii, astfel
încât întinderea excluderii să nu transforme excepţia (neacoperirea) în regulă, suprimând
sau afectând în mod esenţial acoperirea riscului generic dorit de asigurat a fi acoperit.
Cu alte cuvinte, ar fi justificată o poziţie rezervată a jurisprudenţei române, care ar trebui
să vegheze ca efectul excluderii să fie suficient de limitat, pentru a nu ajunge indirect la
privarea totală sau în mare parte a asiguratului de garanţia contractuală pentru riscul în
cauză50, cu alte cuvinte efectul clauzei să nu determine, de facto, dispariţia obiectului
contractului de asigurare, eliminând practic efectul garanţiei stipulate prin natura
poliţei51. In toate cazurile, excluderile de la acoperire trebuie să rămână cazuri de reală
excepţie, astfel încât efectul lor să nu golească raportul (contractul) de asigurare de

49
A. Favre-Rochex, G. Courtieu, op.cit, p.94
50
A se vedea Cass.Civ I, 3 Juillet 1990, R.G.A.T. 1990, p.888
51
A se vedea Cass.Civ. I, 23 Juin 1987, R.G.A.T. 1988, p.364, obs. R.Bout
27
substanţa sa juridică52.

B. Alte condiţii ale riscului

137. (1). In afara de a fi determinat, riscul trebuie să fie posibil, susceptibil de a
se produce încă din momentul încheierii contractului. Conform art.14 din Legea
nr.136/1995, dacă, înainte de a începe obligaţia de acoperire a asiguratorului, riscul
stipulat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, contractul „se reziliază de
drept”. Desigur, este destul de lesne de sesizat că, din perspectiva teoriei obligaţiilor
contractuale, abordarea legiuitorului este mai puţin corectă din punct de vedere juridic,
rezilierea fiind o cauză de încetare a contractului datorită neexecutării culpabile a unei
obligaţii contractuale.
In realitate, dacă evenimentul s-a produs înainte de încheierea asigurării, în
principiu, contractul va fi lovit de nulitate. Discuţia în jurul naturii nulităţii a fost
provocată de o decizie a casaţiei franceze53, apreciată ca fiind suprinzătoare54. Aceasta a
respins cererea unui terţ de constatare a nulităţii absolute a unui contract în care atât
asiguratul, cât şi asigurătorul, cunoşteau că riscul se realizase, apreciind că în speţă este
vorba despre o nulitate relativă, pe care nici una dintre părţi nu a invocat-o. Surpiza nu
poate fi disimulată, atâta timp cât soluţia nulităţii absolute pare mai firească, din
momentul în care, nefiind întrunită condiţia existenţei şi posibilităţii riscului, ca obiect al
contract al contractului, acesta ar trebui considerat nul pentru inexistenţa obiectului
juridic şi, implicit, a cauzei contractului (cu trimitere, pentru similitudine, la art.1311
cod civil – nulitatea vânzării pentru inexistenţa obiectului). Cu toate acestea, observând
trendurile actuale în materia sancţionării vânzării pentru inexistenţa obiectului, care
acreditează în astfel de cazuri teza nuliţăţii relative55 (soluţie a cărei raţiune porneşte de
la faptul că interesul ocrotit este unul personal, şi anume al cumpărătorului) amintita
decizie a casaţiei franceze este adaptată noilor evoluţii.
Dacă producerea riscului devine imposibilă în timpul executării contractului,
acesta va deveni caduc, ineficient (cu toate că legea şi, implicit, majoritatea autorilor se
exprimă în sensul „rezilierii de drept” a contractului).

52
A. Favre-Rochex, G. Courtieu, op.cit, p.100
53
Cass.1ère civ. 9 noiembrie 1999, Le Dalloz, 2000, p.507, note A. Cristau
54
D. Krajeski, op.cit., p.172
55
A se vedea D. Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, vol.I, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2005, p.43
28
 Consecinţa este, în ambele cazuri, obligaţia asigurătorului de a-i restitui
asiguratului primele achitate pentru perioada ulterioară intervenirii caducităţii sau
rezilierii (art.21 din Legea nr.136/1995). Contractele de asigurare pot prevedea clauze
penale pentru situaţia în care imposibilitatea producerii riscului este ascunsă cu rea-
credinţă de către asigurat (în Franţa, cel puţin dublul primei anuale, conform art. 121-15
din Codul francez al asigurărilor)

138. Cu toate acestea, jurisprudenţa a introdus, în ultimele decenii, noţiunea de

risc putativ. Este vorba de situaţia în care evenimentul asigurat este deja produs la data
încheierii contractului, însă niciuna din părţi, cu bună-credinţă, nu a cunoscut survenirea
lui la data încheierii contractului. Prin aplicarea principiului error communis facit jus,
precum şi a teoriei cauzei, legea şi, după caz, justiţia validează astfel de contracte,
obligând asigurătorul să achite indemnizaţia, atâta timp cât prestaţia corelativă a plăţii
primei a fost efectuată.
? Jurisprudenţa a apărut în contextul asigurărilor maritime, într-o situaţie în care părţile
au încheiat o poliţă asupra unei nave comerciale care naufragiase cu câteva zile în urmă, fapt însă
ignorat cu bună credinţă de ambele părţi la data încheierii contractului.
In situaţia unei asigurări multirisc a locuinţei, este foarte probabil ca alunecarea de teren
să se fi produs anterior încheierii contractului de asigurare, însă efectele din perspectiva fisurării
locuinţei să se producă abia în timpul când poliţa este în vigoare.
In ambele cazuri expuse, riscul era obiectiv produs la data exprimării consimţământului
contractual de către ambele părţi, însă ambele aveau conştiinta ca acesta s-ar putea produce în
viitor.
Lărgirea limitelor evenimentului asigurat este consacrată legislativ în Franţa în
materia asigurarilor maritime 56. Reglementarea ricului putativ a avut in vedere faptul că
nu este întotdeauna posibil să se obţină informaţii cu privire la realitatea riscului.
Desigur, la data redactării respectivului text de lege, mijloacele de comunicare erau
insuficiente pentru a cunoaşte soarta navelor. Insă, chiar şi actualmente, se poate lua în
considerare posibilitatea ca, pentru anumite riscuri compozite, să fie extrem de dificil de
stabilit, fie momentul, fie cauza determinantă a produceri evenimentelor a căror
acoperire face obiectul poliţei.
? Desigur, prevederea legala fiind supletivă, atunci când fixează limitele subiective ale
asigurării, asigurătorul poate considera că este inoportun să garanteze riscul putativ, astfel încât
poate refuza să-l acopere, stipulând în acest sens o clauză specială de excludere.

56
Art. L.172-4 et art L. 172-5, Code des Assurances
29
 In cât priveşte celelalte categorii de asigurări, cu privire la care nu există
reglementări, puterea judecătorească din Hexagon fundamentează menţinerea eficacităţii
poliţei prin faptul că, deşi contractul de asigurare nu are obiect (lipsa riscului),
constatarea nulităţii lui s-ar face prin ignorarea abuzivă şi nejustificată a existenţei
cauzei, care consta în temerea legitimă faţă de posibilitatea survenirii evenimentului57.
Raţionamentul are în vedere faptul că, în asigurări, riscul are două elemente: unul
obiectiv (evenimentul) şi celalalt subiectiv (teama de nesigur). Riscul putativ există din
punct de vedere subiectiv, dar nu există din punct de vedere obiectiv. Dacă acceptăm că,
din perspectiva exprimării consimtământului la încheierea contractului de asigurare,
riscul există atâta timp cât există nesiguranţa ori temerea (respetciv riscul subzistă în cel
puţin unul din elementele sale), atunci se poate aprecia că nu ar exista vreun obstacol
tehnic pentru asigurarea riscului putativ, acesta putând fi situat în afara limitelelor
obiective ale asigurării58.
În România, dată fiind absenţa deplină a unui text legal expres referitor la riscul
putativ şi, sub impresia pledoariei convingătoare a reprezentantului societăţii de
asigurare, orice judecător ar putea fi tentat să respingă ideea admisibilitaţii acoperirii
unui risc obiectiv produs la data contractării. Un argument legal în favoarea asigurării
riscului putativ poate fi, totuşi, regăsit în dispoziţiile art. 1635 C.Civ. Român, conform
căruia, pentru ca un contract să fie aleatoriu, este suficient ca efectele sale, în ceea ce
priveşte avantajele şi pierderile, să depindă de un eveniment incert. Accentul se pune,
aşadar, pe efectele contractului, care nu trebuie cunoscute de părţi, depinzând de un
eveniment incert. Or, în absenţa unei precizări exprese, puţin contează dacă riscul este
obiectiv sau putativ, din moment ce incertitudinea există şi efectele contractului sunt
aceleaşi indiferent de natura, obiectivă sau subiectivă, a riscului acoperit59.
? Acest temei legal, la care s-a ajuns prin interpretare, rămâne totuşi unul relativ. Din
păcate, referirea la alte texte din cuprinsul Codului civil ar putea fi de natură să răstoarne
raţionamentul de mai sus. Astfel, din cuprinsul art. 1644 şi 1645 C.civ. privind contractul de rentă

57
Cass 1ère civ., 8 iulie 1994, Bull. civ.I, nr.235; D. Krajeski, op.cit., p.172
58
A se vedea P. Vailler, Les limites de l'assurances, La tribune de l'assurance, Paris, 2000, p. 38
59
Cu titlu comparativ, art. 1181 din codul civil francez precizeză că o condiţie suspensivă poate
consta, fie într-un eveniment viitor şi nesigur, caz în care obligaţia nu poate fi executată decât
după survenirea evenimentului, fie într-un eveniment deja survenit, dar încă necunoscut de părţi,
caz în care obligaţia este exigibilă din ziua când a fost contractată. Prin urmare, este suficientă o
incertitudine subiectivă pentru a fi în prezenţa unei condiţii suspensive. Observaţia este valabilă
şi pentru art.1017, care defineşte obligaţia contractată sub condiţie suspensivă, chiar dacă
legiuitorul nu menţionează expressis verbis suficienţa unei incertitudini subiective.
30
 viageră, care prevăd nulitatea absolută a acestuia, dacă a fost încheiat în favoarea unei persoane
deja moarte sau a cărei moarte survine după 20 de zile de la data încheierii contractului din cauza
unei boli de care a suferit şi pe care o avea în momentul încheierii contractului, rezultă prevalenţa
incertitudinii obiective în detrimentul celei subiective.

In aceste condiţii, având in vedere şi formularea extrem de tranşantă

(chiar dacă incorectă) a art.14 din Legea nr.136/1995 („rezilierea de drept”),
apreciem că valabilitatea acoperirii riscului putativ poate fi susţinută într-o
manieră absolut sigură, numai în măsura în care ar exista o clauză în contractul
de asigurare, potrivit căreia asigurătorul ar garanta consecinţele faptelor ori
evenimentelor produse anterior încheierii poliţei (într-o perioadă determinată), de
care niciuna dintre părţi, fiind de bună credinţă, nu avea cunoştinţă la momentul
încheierii contractului. Această clauză „de asumare a trecutului necunoscut” (a se
vedea infra, nr.149) ar lărgi în mod legitim limitele riscului asigurat, prin
ignorarea elementului obiectiv al acestuia, apreciat ca fiind, nu de esenţa, cu
numai de natura riscului juridic. In virtutea acestei clauze, asigurătorul acceptă
să-şi asume efectele unui eveniment deja întâmplat, prin aplicarea per a
contrario a principiului potrivit căruia asigurarea nu poate purta asupra unui risc
pe care asiguratul îl ştie realizat60.

139. (2) Riscul trebuie să aibă un caracter întâmplător, survenirea lui fiind
independentă de voinţa părţilor.
Caracterul întâmplător al riscului nu se confundă cu caracterul aleatoriu al
contractului. Cel dintâi se raportează la incertitudinea producerii evenimentului, care
trebuie să survină independent de voinţa părţilor, intervenţia oricăreia dintre ele având
efectul de a-i conferi riscului un caracter cert 61. Desigur, incertitudinea poate privi însăşi
existenţa (producerea) evenimentului – incertus an, incertus quando – după cum poate
privi numai momentul la care se produce evenimentul – certus an sed incertus quando.
In primul caz, din perspectiva modalităţilor obligaţiilor, riscul reprezintă în realitate o
condiţie, în vreme ce, în a doua situaţie, riscul reprezintă un termen incert62. Intr-adevăr,

60
Cass. 1re Civ., 27 févr. 1990, RGAT, 1990, p.523, note BIGOT
61
A se vedea: V. Stoica, Ideea de risc şi incertitudine în contractul de asigurare, R.D.C.
nr.12/2003, p.89
62
Fr. Deak, op.cit., p.489
31
nu există „eveniment aleator” prin el-însuşi (în nici un caz, nu se poate pune pe seama
fatalităţii incediul unei case ori decesul unei persoane). Orice hazard este până la urmă
efectul unei cauze63. In schimb, caracterul aleatoriu al contractului există întrucât, la
formarea convenţiei, ambele părţi au o sansă de câştig, respectiv un risc de pierdere,
rezultatul economic producându-se la expirarea termenului contractual sau la survenirea
riscului.
Incertitudinea presupune ca nici una dintre părţi să nu ştie dacă (an) se va
produce şi cînd (quando) se va produce evenimentul asigurat.
Nu există incertitudine absolut obiectivă, care să exceadă complet sferei de
acţiune a părţilor. In acest context se foloseşte noţiunea de risc subiectiv, în care sunt
incluse conjuncturile care depind de însuşirile individuale, spirituale şi de caracter ale
persoanelor asigurate, care pot influenţa producerea evenimentului asigurat, fie datorită
neglijenţei sau nepriceperii, fie pentru a obţine un avantaj care nu este inclus în
conţinutul juridic al unui contract aleatoriu de asigurare. Riscul subiectiv evocă
atitudinea mentală a persoanei şi se face simţit prin tendinţa naturală a asiguratului de a
urmări să se îmbogăţească din asigurare, deşi aceasta este destinată exclusiv acoperirii
daunelor.
? Riscul subiectiv este reflectat în situaţii cum sunt : asiguratul tinde la exagerarea
valorii bunului asigurat la momentul încheierii contractului, pentru a primi eventual o
indemnizaţie superioară valorii reale a acestuia; asiguratul exagerează valoarea pagubelor produse
de incendiul asupra imobilului asigurat; asiguratul profită de producerea unei avarii auto pentru a
obţine şi repararea unor piese care nu au fost avariate în contextul coliziunii etc.
Limitarea riscului subiectiv se realizează prin lege (în baza funcţionării
principiului indemnitar, principiului interesului asigurabil şi principiului subrogaţiei),
prin clauze contractuale limitative de răspundere a asigurătorului, prin invocarea
sancţiunilor legale şi contractuale aplicabile situaţiilor de subasigurare, supraasigurare
etc.
In orice caz, contractul de asigurare este un contract al bunei-credinţe64 :
asigurătorul îşi stabileşte şi coordonează poziţia contractuală în funcţie de declaraţiile şi
de comportamentului asiguratului, în principiu fără a avea posibilitatea să verifice
onestitatea asiguratului, nici la încheierea contractului, nici în cursul derulării acestuia.

63
De altfel, în dreptul obligaţiilor, condiţia cauzală este aceea a cărei realizare nu este în puterea
nici a creditorului, nici a debitorului obligaţiei. Desigur, elementul alea nu este o modalitate a
obligaţiilor născute din contractul de asigurare, ci însăşi cauza acestuia.
64
Fr. Couilbault, C. Eliashberg, M. Latrasse, op.cit., p.82
32
 ? Buna-credinţă nu trebuie absolutizată. In asigurările de bunuri, societatea de
asigurare, prin normele interne de funcţionare şi în baza principiilor de practică profesională,
efectuează o inspecţie de risc. Acest act presupune vizualizarea şi verificarea stării generale
a bunului asigurat, precum şi a conformităţii informaţiilor prezentate de asigurat în
declaraţia de risc, referitoare la bunul aflat sub incidenţa asigurării (joint survey).
Această procedură este realizată de un inspector specializat, reprezentant al
asigurătorului, care semnează documentul de inspecţie în urma deplăsarii la locul situării
bunului şi verificarea ex propriis sensibus a stării acestuia65. Prezumându-se
profesionalismul agentului asigurătorului, apreciem că acesta din urma nu poate
pretinde, ulterior, reaua-credinţă a asiguratului la declararea circumstanţelor riscului,
atâta timp cât propriul său reprezentant nu a constat în raportul privind inspentia de risc,
nicio problemă care ar genera excepţii derivate din neîndeplinirea de către asigurat a
obligaţiei sale de informare a societăţii de asigurare.
Gradul de implicare a asiguratului în producerea riscului determină existenţa
unui interesant regim juridic dualist al contractului de asigurare. Pe de o parte, nu mai
există hazard în cazul în care asiguratul sau o persoană prevăzută în asigurare
(beneficiarul) determină intenţionat producerea evenimentului (printr-un act fraudulos
cu caracter voluntar). In această conjunctură, asiguratul nu are dreptul de a solicita plata
sumei asigurate, întrucât asigurătorul nu acoperă un astfel de risc, care este legalmente
exclus. Cu toate acestea, dacă asiguratul se află la originea producerii riscului datorită
unei simple fapte proprii neintenţionate, ori dacă riscul s-a produs prin acţiunea unei
alte persoane sau a unui caz fortuit, asigurătorul nu poate refuza executarea contractului,
potrivit art. 20 din Legea nr.136/1995. Această observaţie trebuie reţinută însă, în
condiţiile în care, în practică, pentru a evita obligarea asigurătorului la dificila
probaţiune a intenţiei asiguratului, contractele de asigurare prevăd excluderi
convenţionale de la acoperire pentru cazul producerii evenimentului din culpa levis a
asiguratului.

140. (3) In fine, riscul trebuie să aibă caracter licit, evenimentele contrare
ordinii publice şi bunelor moravuri neputând face obiectul contractului de asigurare, prin
raportare la art.966 şi 968 Cod civil.
Spre exemplu, nu se poate asigura pentru răspundere profesională o persoană

65
A se vedea C. Bennett, Dicţionar de asigurări, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, .cit., p.303
33
care nu are dreptul legal de a exercita profesia respectivă66.
? Desigur, ne putem întreba în legătură cu loialitatea contractuală a asigurătorului care
invocă excepţia nulităţii contractului şi care a omis, în mod evident, să işi îndeplinească obligaţia
de informare a clientului la încheierea contractului, lăsându-l pe acesta să creadă (garantându-i) că
răspunderea civilă ocazionată de activitatea sa era acoperită în virtutea asigurării. In acestă
situaţie, asigurătorul ar fi exonerat de răspundere contractuală, numai dacă în formularul de cerere
de asigurare ar fi menţionată declaraţia expresă a asiguratului în sensul că exercită profesia în mod
autorizat sau dacă în condiţiile de asigurare este clar prevăzută excluderea de la acoperire în cazul
practicării unei profesii în mod neautorizat. precizarea că activitatea. In caz contrar, considerăm că
asigurătorul ar trebui obligat la acoperirea (cel puţin parţială a) prejudiciilor produse prin fapta
asiguratului, pe calea daunelor-interese care s-ar putea asocia pronunţării nulităţii asigurării.
Clientul asigurat răspunde parţial fată de terţul păgubit, întrucât a exercitat neautorizat o activitate
sau profesie, în vreme ce asigurătorul răspunde parţial, pentru culpa concurentă de a nu-şi fi
îndeplinit obligaţia de informare prealabil încheierii contractului.
De asemenea, nu pot face obiectul asigurării consecinţele rezultate din
săvârşirea de infracţiuni intenţionate (dolul nu se poate asigura), după cum nu sunt
asigurabile bunurile a căror comercializare, deţinere, transportare ş.a. sunt interzise
(altminteri s-ar încuraja frauda sau contrabanda)67.
? Cu toate acestea, este interesant cum absolutizarea ideii de garanţie conduce la
adoptarea unor soluţii legislative contrare (cel puţin aparent) acestui principiu al liceităţii
obiectului contractului. Astfel, asigurătorul de răspundere civilă auto datorează despăgubire
terţului păgubit, chiar şi atunci când conducătorul autoturismului pentru care a fost încheiată
asigurarea nu deţine permis de conducere (art.14 pct.2 din Normele privind asigurarea obligatorie
de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule pentru anul 2007 68).

C. Circumstanţele acoperite
141. Circumstanţele riscului reprezintă ansamblul de împrejurări care
caracterizează bunul, persoana sau activitatea acesteia şi care trebuie să fie proprii
riscului pe întreg parcursul contractului, întrucât asigurătorul înţelege să se angajeze la
acoperirea consecinţelor evenimentului asigurat şi la plata sumei asigurate ori a
indemnizaţiei de asigurare, numai în aceste împrejurări. Circumstanţierea riscului
reprezintă atât o condiţie de eficacitate a contractului de asigurare, cât şi un indicator în
funcţie de care asigurătorul stabileşte condiţiile în care se angajează contractual
66
Intr-o speţă, a fost constatată nulitatea asigurării de răspundere civilă a unei persoane care
practica medicina ilegal, fără a deţine autorizaţie (Cass.1ère civ. 5 mai 1993, Rev. Gén. des
Assurances Terrestres, 1993, p.897, notă J. Kullmann)
67
J.-L. Fagnart, op.cit., vol. II, p.17
68
Aprobate prin Ordinul nr.113133 din 28 noiembrie 2006 al Pre şedintelui CSA
34
(dimensionează primele, fixează suma asigurata sau despăgubirea)69. Practic, riscul
acoperit se stabileşte pe cale de determinare generică sau specială, în timp ce
circusmtanţele acoperite stabilesc gradul ori nivelul de risc asumat de asigurător şi avut
în vedere pentru stabilirea condiţiilor economice ale contractului.
Fiind un element al riscului privit lato-sensu, circumstanţele acoperite sunt o
aplicare a principiului previzibilităţii contractuale (ca formă de exprimare a
securităţii juridice contractuale), în conformitate cu care părţile înţeleg să dea eficienţă
consimţământului lor contractual numai în condiţiile prevăzute ori previzibile la
momentul încheierii acordului de voinţe. Previzibilitatea contractuală în materie de
asigurari este cu atât mai intensă, cu cât asigurătorul dispune de puţine intrumente
pentru aprecierea sarcinii eocnomice pe care şi-o asumă prin preluarea riscului.

1. Noţiune
142. Circumstanţele sau condiţiile de acoperire sunt împrejurări care
subordonează executarea prestaţiei asigurătorului de îndeplinirea anumitor condiţii
expres prevăzute în contractul de asigurare. Ele reprezintă siutaţii permanente aferente
riscului, fiind adesea legate de intenţia asigurătorului de a-şi condiţiona angajamentul de
luarea unor măsuri de prevenire a producerii riscului70. Prin urmare, fiecare caz de
survenire a evenimentului trebuie raportat la clauzele poliţei, pentru a se verifica dacă
asiguratul are dreptul la acoperire (despăgubire) în împrejurările concrete în care s-a
produs riscul determinat.
De exemplu, este posibil (chiar util) ca acoperirea pentru furt să nu fie aplicabilă
dacă autoturismul sau imobilul nu sunt prevăzute cu sisteme de alarmă ori dacă în
imobil nu a locuit nimeni o perioadă foarte mare de timp ori dacă asiguratul nu poate
arăta toate seturile de chei. Tot astfel, garanţia pentru incendiu nu va funcţiona dacă
şemineul ori centrala termică nu sunt montate conform normativelor aplicabile. Garanţia
împotriva furtunii se aplică numai dacă localurile asigurate sunt complet închise şi
acoperite, iar vântul are o anumită viteză minim prevazută etc. Asigurarea care
garantează furtul într-un local supravegheat presupune ca acesta să se afle efectiv sub
supraveghere la momentul producerii riscului71. In asigurările auto de tip casco, ca

69
A. Favre Rochex, G. Courtieu, op.cit., p.113
70
Y. Lambet-Faivre, op.cit., p.319
71
Cass. 1re civ., 15 avr. 1982, RGAT, p.483.
35
regulă generală, garanţia nu operează dacă autovehicului este folosit în scop profesional
(transport marfă, taxi persoane), pentru aceste cazuri existând asigurări suplimentare.
Este foarte posibil ca asigurătorul să condiţioneze plata despăgubirii pentru furt sau
furtună, de obligaţia asiguratului de a păstra autoturismul în garaj acoperit. O asigurare
de răspundere civilă profesională de grup (pentru daune cauzate din activitatea unei
întreprinderi) este concepută pentru o acoperire având în vedere un anumit număr de
prepuşi (salariaţi) – dacă acesta este depăşit, iar societatea asigurată nu declară noul
număr de salariaţi pentru renegocierea poliţei, atunci asigurătorul nu garantează plata
despăgubirilor.

143. Cu titlu comparativ, cu toate că produc acelaşi efect (asigurătorul nu

răspunde) circumstanţele sau condiţiile de acoperire nu se confundă cu excluderile de la
acoperire (noţiune vecină, a se vedea supra, nr.132), deşi distincţia este adesea foarte
greu de făcut. In primul rând, circumstanţele reprezintă o modalitate indirectă de
determinare/delimitare a riscului, în timp ce excluderile convenţionale sunt directe. In al
doilea rând, în cazul circumstanţelor, garanţia există, însă nu se poate aplica întrucât nu
sunt întrunite condiţiile de acoperire, sancţiunile fiind suspendarea sau rezilierea
contractului. In schimb, excluderea de la acoperire prespune că riscul este în afara
obiectului contractului – pentru riscul exclus nu există contract, nu există acoperire. In al
treilea rând, este o deosebire în sarcina probei72. Dovada întrunirii condiţiilor sau
circumstanţelor pretinse pentru funcţionarea garanţiei trebuie făcută de cel care pretinde
executarea obligaţiei contractuale, în principiu asiguratul, în timp ce proba aplicării unei
excluderi de la acoperire se face în principiu de către asigurător. In fine, circumstanţelor
riscului nu li se aplică exigenţele de valabilitate ale clauzelor privind excluderile de la
acoperire73.

144. Principiul informării reciproce cu privire la circumstanţele acoperite.

Circumstanţele în care asigurătorul înţelege să-şi asume riscul trebuie cunoscute de
asigurat la încheierea poliţei şi fac obiectul unei obligaţii de informare a asigurătorului
prin textul condiţiilor generale sau speciale de asigurare care sunt remise clientului. Pe
de altă parte, asigurătorul trebuie să cunoască măsura în care clientul său se încadrează
72
H. Margeat, A. Favre-Rochex, Contrat d’assuranec et charge de la preuve, Assurances
francaises, 1981, p.146
73
A. Favre-Rochex, G. Courtieu, op.cit., p.88
36
în circumstanţele standard ale poliţei propuse ori, din contră, dacă anumite condiţii nu
sunt întrunite şi, în acest din urmă caz, fie va refuza încheierea contractului, fie va
dimensiona primele în raport de condiţiile persoanlizate ale clientului. Art.13 din Legea
nr.136/1995 stabileşte în sarcina persoanei care încheie asigurarea, obligaţia de a
răspunde în scris la întrebările formulate de asigurător şi, de asemenea, să declare
(spontan) la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le
cunoaşte şi care sunt, în mod obiectiv, esenţiale pentru evaluarea riscului. Acelaşi text
legal prevede, in continuare, că asiguratul este obligat să comunice în scris
asigurătorului dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării
contractului.
Prin urmare, este în primul rând sarcina legală a asigurătorului, de a se informa
în ce priveşte încadrarea clientului în circumstanţele de acoperire specifice poliţei oferite
de asigurător. In acest sens, va pune întrebările pe care le apreciază necesare, în
formularul sau cererea de asigurare pe care clientul o completează şi semnează. In al
doilea rând, clientul este obligat să informeze din proprie iniţiativa pe asigurător, atât la
încheierea contratului, cât şi în timpul derulării acestuia, despre acele imprejurări care,
in mod obiectiv sunt esenţiale pentu evaluarea riscului. Ambele noţiuni fiind de fapt, nu
de drept, pretenţia legiuitorului este ineficientă: instanţele de fond vor fi suverane în
aprecierea caracterului obiectiv şi respectiv esenţial al informaţiilor care trebuie
comunicate.
Ce se întâmplă, însă, în cazul în care asiguratul nu se (mai) încadrează în
circumstanţele acoperite şi respectiv nu a informat asigurătorul despre acest lucru?

2. Regim juridic
145. Nerespectarea ori depăşirea cadrului condiţiilor sau circumstanţelor în
care asigurătorul a înţeles să preia riscul constituie sursă, fie de suspendare, fie de
reziliere a contractului, în funcţie de originea cauzei care a determinat depăşirea
cadrului condiţiilor acoperite, după cum urmează.
a) Jurisprudenţa română interbelică a adoptat teoria suspendării automate (de
drept) a asigurării pe durata unui risc crescut. Asigurarea ar fi suspendată de drept
atunci când, prin fapta asiguratului, riscul s-a tranformat sau s-a mărit, prin schimbarea
unei circumstanţe esenţiale, pe care, dacă asigurătorul ar fi cunoscut-o la data încheierii

37
contractului, nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alte condiţii74.
@ De exemplu, ar fi suspendată obligaţia asigurătorului dacă autovehicolul asigurat
multirisc (casco) este utilizat în transportul comercial de persoane -taxi- sau de mărfuri, în
condiţiile în care acest lucru nu a fost declarat la încheierea convenţiei. Folosirea autoturismului
ca taxi presupune o utilizare intensivă de natură a mări probabilitatea producerii riscului şi
implicit a creşte angajamentul asigurătorului.
Fiind vorba despre o situaţie posterioară încheierii contractului, asigurătorul nu
poate invoca nulitatea, ci poate doar pretinde ineficacitatea contractului. In astfel de
cazuri, jurisprudenţa franceză vorbeşte despre „decăderea”75 asiguratului din dreptul la
indemnizare, în timp ce jurisprudenţa română, utilizând noţiunea de „suspendare”,
preferă să se ataşeze efectelor excepţiei de neexecutare a contractului, după care să
aplice, în condiţiile contractului, sancţiunea rezilierii unilaterale sau a denunţării
unilaterale a contractului de către asigurător.
b) Dacă mărirea esenţială a riscului nu este consecinţa faptei proprii a
asiguratului, acesta are obligaţia legală de a aduce schimbarea la cunoştinţa
asigurătorului, de îndată ce a avut cunoştinţă de aceasta (art.13 al.2 din legea
nr.136/1995). In Franţa, termenul de executare a obligaţiei este de 15 zile, în România
acest termen este eventual stabilit prin contract şi oricum, nu prin lege. De aceea, în
astfel de situaţii, în practică se stipulează clauze de suspendare discreţionară a
contractului sau chiar de reziliere unilaterală a contractului de către asigurător, dacă
asiguratul omite să-şi execute obligaţia de informare. Apreciem că nu se poate concepe
suspendarea unilaterală a contractului în lipsa unei clauze speciale în acest sens, clauză
al cărei conţinut să îi permită asigurătorului să suspende sau chiar să rezilieze unilateral
contractul în cazul descoperirii unei situaţii deosebit de riscante.

146. Considerăm că problema consecinţelor agravării sau schimbării

circumstanţelor riscului trebuie nuanţată.
Pe de o parte, se poate în mod rezonabil pretinde că asigurarea este un contract
comutativ în ceea ce priveşte stabilirea obligaţiilor părţilor, fiind aleatoriu numai din
perspectiva existenţei obligaţiei asigurătorului (de despăgubire) şi/sau a momentului în
care aceasta devine exigibilă. Intr-adevăr, circumstanţele riscului constituie criteriul

74
C. Casaţie secţia III, dec. 354/1939, în L. Iancovici, op.cit., vol I, p.26
75
Fr. Couilbault, C. Eliashberg, M. Latrasse, Les grands principes de l’assurance, L’Argus
Editions, Paris 2002, p.96
38
principal în baza căruia se stabilesc primele de asigurare şi se fixează termenii
contractuali, statornicindu-se cuantumul primei aferente valorii indemnizaţiei. Părţile
contractează numai după stabilirea acestor termeni, din perspectiva cărora contractul
este parţial comutativ. De aceea, dacă ne situăm în jurul principiului previzibilităţii
contractuale76, atunci, în cazul agravării ori schimbării esenţiale a riscului pe parcursul
contractului, asigurătorul nu poate fi obligat să achite indemnizaţia, atâta timp cât acele
circumstanţe nu au fost incluse în obiectul contractului. Cu alte cuvinte, pentru noile
împrejurări nu există contract sau, altfel spus, nu există forţă obligatorie pentru
circumstanţe care, în concepţia părţilor, nu au făcut parte din conţinutul obiectul
contractului77.
Pe de altă parte, dacă ne situăm în jurul obligaţiei legale a asiguratului de
informare continuă pe parcursul derulării contractului (art.13 al.2 din legea
nr.136/1995), atunci condiţia utilizării acestui mijloc este ca asiguratul să fi cunoscut
agravarea sau schimbarea circumstantelor riscului, iar acestea să fi fost esenţiale,
respectiv substanţiale. Omisiunea înştiinţării cu privire la modificarea împrejurărilor
esenţiale care măresc probabilitatea producerii riscului, ar determina ridicarea excepţiei
de neexecutare, al cărei efect este într-adevăr suspendarea efectelor contractului,
asigurătorul fiind îndreptăţit să refuze plata indemnizaţiei. Intr-adevăr, la contractele
sinalagmatice, excepţia de neexecutare suspendă executarea prestaţiei celui care o
invocă, asemănător cu situaţia când acesta ar fi beneficiat de un termen, contractul
rămânând temporar neexecutat, până în momentul în care cealaltă parte îşi execută
propriile obligaţii78. Insă, în cazul contractului de asigurare, obligaţia continuă de
informare a asiguratului nu mai poate fi executată şi asigurătorul nici nu are interes să o
ceară deoarece evenimentul asigurat deja s-a produs. Prin urmare, ridicarea excepţiei de
neexecutare a contractului nu este nici interesantă pentru asigurător şi nici eficientă.
Dacă asiguratul, fiind de bună-credinţă, nu a cunoscut schimbările respective şi,

76
Conform acestui principiu, părţile înţeleg să-şi execute obligaţiile numai în împrejurările (a)
pe care le-au avut în vedere şi (b) care puteau fi prevăzute în mod raţional la încheierea
contractului
77
Spre exemplu, dacă o întreprindere de constructi solicită o asigurare de răspundere civilă
profesională, în cerere trebuie să indice exact activitatea pentru care doreşte acoperirea. Dacă
fapta prejudiciabilă nu are legătură cu activitatea de construcţii (respectiv nu s-a săvârşit în
contextul acesteia), asiguratul nu va beneficia de indemnizaţie, neîncadrându-se în
circumstanţele acoperite.
78
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Lumina Lex, 1998, p.75-
77
39
prin urmare, nu i se poate pretinde să-l fi informat pe asigurător, atunci acesta din urmă
va susţine că circumstanţele riscului fac parte din obiectul contractului şi, ca atare,
modificarea lor esenţială excede acestui obiect şi prin urmare, cu privire la noile
circumstanţe nu există contract (obiect contractual).

147. De aceea, în consecinţă, nu credem că ar trebui să intereseze cauza măririi

sau schimbării circumstanţelor riscului (fapta proprie a asiguratului sau altă cauză).
Contează însă momentul la care asigurătorul ia cunoştinţă de agravarea sau schimbarea
împrejurărilor riscului.
a) Dacă acest lucru se întâmplă înainte de producerea riscului, asigurătorul îl va
încunoştiinta pe asigurat că s-au schimbat circumstanţele şi îl va invita la renegocierea
contractului (majorarea primelor).
In practică, societatea de asigurare care descoperă ori este informată în timpul
derulării contractului cu privire la depaşirea de către asigurat a circumstanţelor
acoperite, îi va notifica în scris asiguratului faptul că raportul juridic este suspendat. In
Franţa, Codul asigurărilor prevede expres că, dacă în termen de 10 zile de la primierea
corespondenţei, asiguratul nu se prezintă la renegocierea contractului, acesta va fi
reziliat unilateral de catre asigurător. In lipsa unei atari dispoziţii legale în dreptul
român, asigurătorii ar trebui să prevadă o clauză contractuală în sensul că suspendarea
va dura o anumită perioadă, în timpul căreia asiguratul trebuie să se prezinte la
renegocierea contractului, în caz contrar, după scurgerea perioadei de graţie, asigurătorul
este îndreptăţit să rezilieze unilateral contractul.
In toate cazurile, restabilirea raportului de asigurare se poate realiza numai
printr-un act adiţional, cu acordul scris al ambelor părţi şi eventual cu schimbarea
condiţiilor contractuale.
In caz de neprezentare a asiguratului sau de insucces în renegocierea primelor,
există două posibilităţi:
- fie contractul va fi denunţat unilateral de către asigurător, însă numai
în baza unei clauze exprese în acest sens (care, de obiecei, este
prevazută în practică);
- fie se va solicita rezilierea contractului pentru viitor, în baza unei
clauze contractuale în acest sens, sau, în lipsa acesteia, pe cale
judiciară.

40
 b) Dacă agravarea sau schimbarea circumstanţelor riscului se constată ulterior
survenirii evenimentului, asigurătorul are la dispoziţie două mijloace de acţiune:
- fie invocarea faptului că împrejurările în care s-a produs riscul nu făceau parte
din obiectul contractului şi aplicarea prin asimilare a regimului excluderilor riscurilor de
la acoperire. Ca atare, asigurătorul nu poate fi obligat la plata indemnizaţiei pentru un
risc survenit în condiţii neacoperite, pentru care nu şi-a exprimat consimţământul
contractual.
- fie rezoluţiunea contractului în condiţiile existenţei unei clauze în acest sens,
pentru neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de a-i comunica schimbarea
circumstanţelor esenţiale privitoare la risc. Această rezoluţiune ia în practică forma unor
clauze diverse care utilizează formule cum sunt:”asiguratul nu are dreptul la
despăgubire”, „asigurătorul va refuza plata despăgubirii” etc.

D) Perioada de timp acoperită

148. Aceasta nu echivalează, cum firesc ar părea, cu termenul (extinctiv) până la
care evenimentul asigurat trebuie să se producă pentru a declanşa în mod valabil
obligaţiile asigurătorului şi nici cu durata contractului sau, altfel spus, perioada de
validitate a poliţei. Perioada acoperită este durata în cadrul căreia trebuie să se producă
evenimentul asigurat, pentru a genera răspunderea asigurătorului.
Momentul începerii protecţiei prin asigurare este prevăzut în contract, de obicei
cu caractere (foarte) aparente. Acesta poate fi solicitat de asigurat (în cazul asigurărilor
de bunuri, de răspundere, a celor de sănătate facultative etc) sau poate fi impus de către
asigurător, asiguratul urmând numai să adere la el (asigurări de viaţă, asigurarea
obligatorie de răspundere civilă). Majoritatea asigurărilor de bunuri stabilesc ca termen
de începere ora 0:00 a zilei următoare încheierii contractului. Asigurarea de viaţă intră în
executare, de regulă, în prima zi a lunii ce urmează cumpărării poliţei. Dacă decesul sau
invaliditatea s-a produs pînă la acel moment, majoritatea contractelor prevăd, totuşi, o
clauză prin care asigurătorul este obligat să achite o anumită indemnizaţie, al cărei
cuantum este însă limitat (pe baze forfetare).
Momentul încetării acoperirii prin asigurare este ultimul minut al ultimei zile
din termenul extinctiv.
In principiu, asiguratului îi este garantat că va primi suma asigurată sau
despăgubirea aferentă, dacă evenimentul asigurat s-a produs în perioada de validitate a

41
poliţei.
Pe de o parte, acest principiu este lense aplicabil riscurilor instantanee,
caracteristice, în general, asigurărilor de bunuri şi de persoane. Pe de altă parte,
principiul enunţat oferă soluţia pentru situaţiile excepţionale în care cauza evenimentului
asigurat s-a produs în perioada de acoperire, dar prejudiciul şi reclamarea garanţiei au
avut loc ulterior, cazuri mai des survenite în asigurările de răspundere şi rareori în cele
de persoane.
O primă astfel de situaţie este cea în care, spre exemplu, accidentul în care a fost
implicată persoana asigurată s-a produs în ultima zi a perioadei de asigurare, dar decesul
a survenit după miezul nopţii care încheie această perioadă. Sau, un exemplu mai des
întâlnit în practică, fapta asiguratului de raspundere îşi etaleaza eectele pe o lungă
perioadă şi nu produce daunele reclamate în baza poliţei, decât după expirarea acesteia.
In astfel de cazuri, se va lua în considerare momentul faptului care a condus la
survenirea riscului, sau momentul decesului, respectiv al producerii prejudiciului pentru
care s-a contractat asigurarea?
O a doua categorie de atari situaţii se referă la daunele sau consecinţele
evolutive. Spre exemplu, o persoană a dobândit o invaliditate asigurată, datorită
expunerii succesive la o substanţă nocivă. La ce moment se raportează evenimentul
asigurat: la perioada primei expuneri sau la cea a manifestării bolii prin invaliditate?
Soluţiile consacrate, atât la nivelul jurisprudenţei, cât şi al doctrinei, sunt cvasi-
unanime. Pe de o parte, întinderea acoperirii în timp se stabileşte pe baza noţiunii
faptului generator al daunei (la asigurările de răspundere civilă), respectiv a conceptului
de cauză determinantă (occurrence basis, base du fait dommageable)79. Dacă
evenimentul care a cauzat dauna sau a determinat decesul ori invaliditatea s-a produs în
perioada de asigurare, asiguratul beneficiază de protecţie, chiar dacă efectul ori
reclamarea daunelor s-ar fi produs după expirarea contractului. In cazul daunelor
evolutive, se consideră că evenimentul asigurat s-a produs la data primei contaminări
sau expuneri la substanţele nocive.
Insă acestă soluţie trebuie luată în considerare prin reţinerea a două observaţii.
In primul rând, legătura de cauzalitate dintre cauza determinantă şi efectele
asigurate nu este suficient de caracterizată. Spre exemplu, protecţia nu a fost

79
Cass.1ère civ. 19 déc.1990 (7 decizii de principiu în aceeaşi zi !), JCP 1991 éd.G, II. 21656,
note J. Bigot ; C. Delpoux, Le juge, l’assureur et le temps, Risques 1991 p.211
42
recunoscută dacă reclamarea producerii riscului asigurat a fost făcută după o perioadă
foarte mare de timp de la expirarea contractului (un an). Intr-o altă situaţie, asigurătorul
a fost exonerat de răspundere întrucât a dovedit că, după producerea evenimentului-
cauză, au intervenit alte cauze posterioare perioadei de garanţie, care au contribuit
determinant la producerea consecinţelor acoperite80.
In al doilea rând, teoria cauzei determinante este considerată de jurisprudenţă ca
fiind regimul de bază (default) supletiv al asigurărilor, aplicabil în lipsa unor prevederi
contractuale derogatorii. Astfel, pe piaţa asigurărilor sunt practicate clauze care, din
perspectiva perioadei acoperite, fie tind la restrângerea sau limitarea efectelor
contractului, fie lărgesc sfera temporală a aplicabilităţii raporturilor juridice. Validitatea
unora dintre aceste cauze este îndoielnică.

149. Cele mai cunoscute astfel de clauze privind perioada de acoperire 81 sunt
următoarele:
a) clauza momentului reclamării daunei (claim’s made, clause de réclamation)
condiţionează plata prestaţiei asigurătorului -deci eficacitatea contractului- de pretenţia
ca producerea riscului şi a daunelor să fie raportată ori reclamată în cadrul termenului
contractual. Validitatea acestei clauze este neîndoilenică, în măsura în care asiguratului i
s-ar putea imputa o întârziere în anunţarea evenimentului, de natură a crea dificultăţi
asigurătorului în instrumentarea dosarului de daună ori de răspundere. In schimb,
această clauză ar trebui considerată nescrisă dacă depăşirea termenului contractual nu-i
poate fi imputată asiguratului, faţă de care nu s-ar putea reţine culpa contractuală a
îndeplinirii cu întârziere a obligaţiei de declarare a sinistrului. Nu i se poate impune
asiguratului (şi, cu atât mai puţin terţului păgubit82) o clauză care să îl oblige, la modul
absolut şi în ciuda lispei unei culpe din partea sa, sub sancţiunea decăderii din dreptul la
indemnizare, să declare producerea daunei în cadrul termenului contractual, întrucât o
atare condiţionare ar fi de natură să creeze în favoarea asigurătorului un avantaj ilicit şi
acauzal – respingerea cererii de despăgubire pentru un atare motiv ar priva contractul de

80
A se vedea P. Vaillier, op.cit., p.154 şi urm
81
Pentru un studiu detaliat asupra eficacităţii acestor clauze, a se vedea J-F. Carlot, Periode
d'application de la garantie en assurance de responsabilité et garantie des assureurs successifs,
www.jurisques.com/perio.htm
82
Anterior anulării acestor clauze, jurisprudenţa le-a considerat, într-o primă etapă, doar
inopozabile terţilor pagubiţi (Cass 1ère civ. 8 apr.1987, RGAT 1988, p.103, note R. Bout)
43
o cauză serioasă şi suficientă, în ceea ce-l priveşte pe asigurat83.
b) clauza de asumare a trecutului necunoscut (clause du passé inconnu) extinde
garanţia asigurătorului la faptele prejudiciabile care au avut loc anterior intrării în
vigoare a asigurării. Pentru a menţine cauza contractului şi implicit caracterul aleatoriu,
asiguratul trebuie ca, la încheierea contractului, să nu fi avut cunoştintă de existenţa
faptului anterior generator de răspundere (risc putativ, a se vedea supra, nr.138).
c) clauza garanţiei subsecvente extinde efectele contractului, obligând
asigurătorul să plătească despăgubirile în cazul în care faptul generator de prejudicii s-a
produs în timpul perioadei contractuale, dar reclamarea despăgubirilor de către terţul
victimă s-a realizat ulterior expirării contractului.
Ultimele două categorii de clauze sunt întâlnite, în principiu, în asigurările de
răspundere. Insă, în practică, eficacitatea lor este adesea condiţionată de obligarea
asiguratului la plata primei de asigurare suplimentare, aferentă unei asemenea asigurări
pentru perioada la care se extinde garanţia asigurătorului (prima retroactivă sau prima
subsecventă)84.

CAPITOLUL II
Incheierea contractului de asigurare

Contratul de asigurare este unul consensual. Formarea contractului prin acordul

de voinţe al părţilor cuprinde două etape: informarea precontractuală, care stă la baza
exprimării consimţământului şi respeciv consimţământul însuşi care se instrumentează
în diverse înscrisuri. Din simpla raţiune pedagogică, cele două etape sunt în cele ce
urmează tratate în ordine inversă logicii temporale.

I. Formarea contractului sau manifestarea consimţământului

83
H.Groutel : L'extermination des clauses limitatives dans le temps de la garantie des assurances
de responsabilité, Resp. civ. et assurances 1991, chr. 4
84
Cass. Civ. I, 28 avril 1993, RGAT, 1993, 829, note J.Bigot; R.C. et ass. 1993, 245, obs.
S.Bertolaso.
44
 A. Procedura formării acordului de voinţe
150. Ca şi în dreptul bancar sau al serviciilor financiare, oferta sau propunerea
de a contracta nu este făcută de asigurător. Desigur, acesta încearcă să atragă oferte certe
din partea consumatorilor, atât prin materialele publicitare 85, cât şi prin activitatea
agenţilor şi brokerilor săi. Aceste invitaţii la ofertă (la contratarea poliţelor) nu conţin
toate elementele necesare încheierii valabile a unui contract şi nu constituie decât o
oferta generală şi abstractă adresată publicului. Pentru aceste invitaţii, nu poate exista
acceptare în sens juridic din partea asiguratului.
In domeniul raporturilor financiar-bancare şi de asigurări, ofertant sub aspectul
consensualismului contractual este considerat întotdeana clientul, consumatorul 86. Acest
lucru, pe de o parte, îl protejează pe asigurat, punându-l la adăpost de riscul intrării
intempestive şi ignorante în raporturi de asigurare al căror conţinut se presupune că nu îl
stăpâneşte prin simplul fapt al primirii ofertei asigurătorului. Pe de altă parte,
asigurătorul nu cunoaşte dintru început circumstanţele concrete ale riscului pe care şi-l
asumă, oferta lui fiind făcută numai în considerarea unui risc general şi abstract,
necircumstanţiat. Abia după ce asiguratul răspunde la chestionar, asigurătorul îşi va
circumstanţia oferta la situaţia particulară respectivă.
De aceea, oferta contractuală vine de la viitorul subscriitor, prin demersul de
completare a cererii de asigurare şi a chestionarului referitor la informaţiile despre
natura şi circumstanţele riscului. Cererea de asigurare nu este altceva decât un formular
standard pretipărit de asigurător. După remiterea acestor scripte de către asigurat,
asigurătorul procedează la o evaluare a intensităţii şi probabilităţii riscului, în vederea
stabilirii cuantumului primelor şi a sumei asigurate. Desigur, asigurătorul este liber să
refuze aceptarea ofertei, după cum clientul îşi poate revoca oferta până la comunicarea
acceptării acesteia de catre societatea de asigurare (art 37 Cod comercial). Societatea de
sigurări poate să pretindă şi precizări suplimentare (spre exemplu, analize medicale
suplimentare, subsecvente unor răspunsuri ale asiguratului în chestionar, privind
antecendenţa unor boli, obişnuinţa de a consuma băutori alcoolice sau de a fuma etc.)
Dacă acceptă oferta, asigurătorul emite contractul, poliţa sau certificatul de
asigurare, înscris care constată sau probează existenţa raporturilor de asigurare. In cazul

85
Pentru o prezentare a valorii activitaţii publicuitare a întreprinderilor de aisgurare, a se vedea
E.M. Minea, Incheierea şi interpretarea contractului de asigurare, CH Beck, Bucureşti 2006,
p.101 şi urm.
86
In acest sens, a se vedea I. Turcu, Tratat de drept bancar, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.128
45
asigurărilor de daune (bunuri şi răspundere), în principiu, contractul se încheie între
prezenţi, încheierea acestuia fiind consfinţită prin semnarea de către ambele părţi a
poliţei sau certificatului.
In schimb, regula în ce priveşte contractele de asigurări de viaţă este că acestea
se încheie la distanţă. Conform art. 8 din OG nr.85/2004, dacă părţile nu au convenit
altfel, momentul încheierii contractului la distanţă privind serviciile financiare (în care
se încadrează contractele de asigurare) îl constituie momentul primirii mesajului de
confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Această dispoziţie legală
oglindeşte teoria recepţiunii acceptării (aplicabilă în contractele comerciale). De aceea,
nu sunt numeroase cazurile în care instrumentum este intitulat „contract de asigurare”.
Acest lucru se întâmplă, în principiu, în situaţiile în care asigurătorul doreşte să obţină
semnătura (la distanţă a) asiguratului pe un exemplar al contractului, pentru a confirma
acceptarea unor detalii ale produsului de asigurare care, de altfel, nu au fost prezentate
clientului anterior, în faza precontractuală. Astfel, majoritatea contractelor de asigurare
de viaţă conţin o „clauză de semnare” ce condiţionează formarea contractului sau cel
puţin intrarea în vigoare a acoperirii de semnarea poliţei sau contractului de către
asigurat87. In lipsa acestei clauze, contractul se formează la momentul primirii
contractului de către asigurat şi nu la momentul semnarii de căte acesta.
Formarea contractului nu coincide neapărat cu intrarea acestuia în vigoare.
Contractul nu devine eficient la momentul acordului de voinţă, ci, de obicei, la o dată
ulterioară şi în principiu condiţionat de plata primei de catre asigurat. In acest sens,
pentru a întări în mod determinant principiul teoretic al lipsei simultaneităţii prestaţiilor
şi al priorităţii plăţii primei, majoritatea contractelor prevăd clauza potrivit căreia
intrarea în vigoare a poliţei este subordonată condiţiei de plată a primei88 (sau cel puţin a
unei rate din primă), asigurătorii tinzând să transforme asigurarea într-un veritabil
contract real89...

B. Dreptul de dezicere al consumatorilor în cazul contractelor încheiate la

distanţă
151. Noţiune. Formarea acordului de voinţă pare mai complexă, atunci când

87
J.-L. Fagnart, op.cit., vol. II. p.25
88
Clauză consfinţită şi de practica judiciară internă: I.C.C.J., secţia III, Dec.nr.989/1927, în L.
Iancovici, Dreptul asigurărilor comerciale. Practică Judiciară, Ed. Horion, Craiova, 1998, p.11
89
Y. Lambert-Faivre, L. Leveneur, op.cit, p.198
46
uneia dintre părţi i se recunoaşte dreptul de a-şi revoca consimţământul contractual.
Fiind însă vorba despre un drept de denunţare a contractului şi nu de acordarea unui
termen de reflecţie, acordul de voinţe este considerat format pe data recepţiunii
acceptării de către asiguratul ofertant.
@ Intr-adevăr, dreptul (termenul) de denunţare (retractare) se analizează ca o condiţie
rezolutorie negativă. Până la expirarea termenului de exercitare, contractul este format. Dacă
titularul îşi exercită dreptul de denunţare, se consideră că raportul contractual nu a existat
niciodată.
In schimb, dreptul (termenul) de reflecţie90 este o noţiune diferită, ce are natura juridică
a unei condiţii suspensive negative. In temeiul legii sau contractului, acest termen curge de la data
recepţiunii acceptării ofertei de către titular şi întârzie formarea acordului de voinţe. Dacă titularul
îşi exercită facultatea de retractare a ofertei în cadrul termenului de reflecţie (se împlineşte
condiţia) atunci contractul se consideră că nu s-a format niciodată. Dacă termenul de reflecţie
expiră, fără exercitarea facultăţii de retractare, contractul este considerat încheiat încă de la data
recepţiunii aceptării de către client91.
OG nr. 85/2004, aprobată prin Legea nr.399/2004, transpunând Directivele
Europene92 referitoare la protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea
contractelor la distanţă privind serviciile financiare, prevede dreptul consumatorului de
a denunţa unilateral contractul încheiat la distanţă, fără penalităţi şi fără a fi necesară
invocarea vreunui motiv. Dreptul este, aşadar, discreţionar.

152. Exercitare. În cazul contractelor la distanţă care au ca obiect asigurările

de viaţă şi contractele referitoare la operaţiuni privind pensiile individuale, termenul în
care consumatorul îşi poate exercita dreptul de denunţare unilaterală este de 30 de zile
calendaristice, iar la asigurările generale termenul este de 14 zile calendaristice.
Termenul de exercitare a dreptului de denuntare a contractului începe să curgă:
a) din ziua încheierii contractului la distanţă, cu excepţia cazurilor referitoare la
contractul care are ca obiect asigurarea de viaţă, caz în care acesta va începe să curgă de
la data când consumatorul este informat că s-a încheiat contractul la distanţă; sau
b) din ziua în care consumatorul primeşte termenii şi condiţiile contractuale şi

90
V. Christianos, Délai de réflexion: théorie juridique et efficacité de la protection des
consommateurs, D.1993, Chr., p.28
91
Pentru efectele condiţiei ca modalitate a obligaţiilor, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil.
Obligaţiile, vol. I, CH Beck 2006, p.49 şi urm.
92
Directiva nr. 2002/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002
privind vânzarea la distanţă a serviciilor financiare către consumatori şi modificarea Directivei
Consiliului nr. 90/619/CEE şi a Directivelor Consiliului nr. 97/7/CE si 98/27/CE
47
informaţiile, dacă această dată este ulterioară datei la care se consideră că s-a încheiat
contractul la distanţă.
Dreptul de denunţare unilaterală a contractului nu se aplică poliţelor de asigurare
de călătorie şi pentru bagaje sau altor poliţe de asigurare pe termen scurt cu o durată de
cel mult o lună calendaristică.
Exercitarea dreptului de denunţare unilaterală a contractului se realizează printr-
o notificare trimisă de către consumator furnizorului de servicii de asigurare, în cadrul
termenului de 14 sau 30 de zile calendaristice, notificare ce poate fi transmisă prin orice
mijloc care poate fi probat.
Consumatorul care denunţă contractul de asigurare nu poate fi obligat la nici un
fel de cheltuieli. În termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării,
furnizorul este obligat să ramburseze fără nici o întârziere orice sume primite conform
contractului (art.13 din OG nr.85/2004).
Conform art. 21 din OG nr.85/2004, contractele pentru furnizarea de servicii
financiare la distanţă nu pot conţine, chiar cu acordul expres al consumatorului, clauze
de renunţare la dreptul de dezicere. Consumatorul beneficiază de această protecţie
juridică, indiferent de legea aleasă de părţi pentru a guverna contractul, dacă locul
încheierii contractului este pe teritoriul României.

II. Informarea (pre)contractuală sau calitatea consimţământului

153. Obligaţia de informare. Concepută în mod esenţial drept un remediu faţă

de dezechilibrul contractual rezultat din inegalitatea economică şi informaţională dintre
comercianţii profesionişti şi co-contractanţii profani ai acestora, aflaţi în imposibilitatea
de a pătrunde complexitatea tehnică a obiectului contractului ori subtilitatea juridică a
clauzelor acestuia, obligaţia de informare în contracte a fost iniţial impusă de
jurisprudenţă ca evoluţie necesară a dreptului civil, devenind, în cele din urmă, o
componentă fundamentală a preocupărilor şi regulilor ce formează dreptul şi protecţia
consumatorului93.

93
Uniunea Europeană este, fără îndoială, liderul reglementar al noţiunii şi protecţiei
consumatorului. Deja definită, pentru prima dată, în Directiva 85/577/CEE din 21 decembrie
1985 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, definiţie revăzută ulterior în
Directiva 87/102/CEE din 12 februarie 1987 cu privire la creditul pentru consum şi reluată în
Directiva 93/13/CEE din 21 aprilie 1993 referitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate
48
 In ultimele decenii, jurisprudenţa, doctrina şi în final legislaţia privind protecţia
consumatorilor au repus în discuţie câteva dintre principiile tradiţionale ale dreptului
civil, care în mod clasic limitează obligaţia de informare pornind de la premisa, astăzi
tot mai falsă, a egalitaţii informaţionale şi econmice a partenerilor contractuali. Cele mai
importante astfel de principii sunt:
- regula emptor debet essere curiosus, conform căreia cumparătorul
este dator să se informeze asupra condiţiilor de dobândire a bunului
de la vânzător94;
- principiul caveat emptor, utilizat cu prisosinţă în dreptul britanic (,let
the buyer beware”) conform căruia obligaţiile contractuale ale
părţilor nu implică divulgarea informaţiilor de care nu au fost
intrebaţi, chiar dacă acestea ar fi esenţiale pentru derularea
contractului95;
- teoria viciilor de consimţământ, în cadrul căreia eroarea nu este
sancţionată prin anularea contractului decât dacă poartă asupra
substanţei obiectului convenţiei, asupra persoanei partenerului
contractual în raporturile intuitu personae96 ori dacă sunt întrunite
condiţiile mai recent recunoscutei reticenţe dolosive97.
Toate aceste reguli tradiţionale au fost afectate prin creşterea intensităţii
obligaţiilor „vânzătorului”98. Dintre obligaţiile vânzătorului, cea mai importantă este

de consumatori, noţiunea şi protecţia consumatorului constituie o preocupare curentă a

instituţiilor europene, una dintre ultimele importante contribuţii normative la acest nivel fiind
Directiva 2005/29/CE din 11 mai 2005, relativă la practicile comerciale neloiale ale
întreprinderilor faţă de consumatori (pentru o enumerare actualizată exhaustivă a normelor
europene referitoare la noţiunea şi protecţia consumatorului, a se vedea
http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/serv_gen/links/leg01_fr.pdf). Acquis-ul este preluat de
România prin acte normative cum sunt, în principal: Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia
consumatorilor, Legea nr.148/2000 privind publicitatea, legea nr.193/2000 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr.240/2004 privind raspunderea
producătorilor pentru pagube generate de produse cu defecte, Legea nr.289/2004 privind creditul
pentru consum, OG nr.106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, OG
nr.130/2000 privind vânzarea contractelor la distanţă, OG nr.85/2004 privind vânzarea la distanţă
a contractelor pentru servicii financiare, Legea nr.296/2004 privind codul consumului.
94
Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Tome VIII. Les contrats speciaux civils et
commerciaux, 14ème édition, par P.-Y. Gautier, Ed. Cujas, Paris, 2001, p. 238
95
J. Bird, N. Hird, op.cit., p.101 şi urm.
96
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol.II, p.199 şi urm.
97
I. F. Popa, Dolul şi obligaţia de informare în contractele sinalagmatice, Dreptul nr. 7/2002,
p.67
98
A se vedea J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, 5e edition, Dalloz, Paris,
49
obligaţia de informare precontractuală, în condiţiile în care restabilirea echilibrului intre
părţile contractante este mai eficientă dacă este asigurată înca din faza încheierii
contractului.
Domeniul obligaţiei de informare (precontractuală) îl constituie toate
informaţiile pe care debitorul trebuie să le transmită partenerului contractual şi care sunt
apte de a influenţa intenţia acestuia de a achizitiona un produs sau un serviciu, ori sunt
necesare si utile acestuia pentru a-şi expima consimţământul contractual în cunoştinţă de
cauză99.
Pe rând, drept fundamente ale obligaţiei de informare au fost enunţate:
- principiul bunei-credinţe în executarea contractului, intemeiat pe dispozitiile
art.970, al.1 C. Civ. (art.1134, alin.3. C. Civ. francez), caruia i s-a dat o interpretare
extensivă, considerându-se că este aplicabil şi perioadei precontractuale100; din buna-
credinţă se apreciază că ar decurge şi sancţionarea dolului reticent (definit ca “orice
situaţie în care tăcerea voluntară a contractantului nu este de bună-credinţă, iar cealaltă
parte era indreptatită să conteze pe o atare bună-credinţă”101), ca oglindă posibilă a
neîndeplinirii obligaţiei de informare;
- obligaţia generală de loialitate, informarea partenerului contractual sau, dupa
caz, chiar asistenţă ori sfătuirea acestuia, fiind considerate ca făcând parte dintr-o
conduită loială care trebuie să caracterizeze orice raportul contractual 102;
- principiul echităţii sau însăşi legea103, dat fiind că, în baza art.970 al.2 C. Civ.
(art.1135 C. Civ. francez), convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în
ele, ci şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le-ar putea conferi.

154. Circumscrierea obligaţiei de informare. In cele din urmă, se poate

aprecia că promovarea obligaţiei de informare se circumscrie reconceptualizării bunei-

2000, pag. 50. Autorii arată că obligaţia de informare a fost iniţial recunoscută de jurisprudenţă în
cazul contractului de vanzare-cumparare, făcându-se aplicarea art. 1602, al. 1 C. Civ. francez
(art.1312, al.1 C. Civ. român), conform caruia “vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle
ce inţelege a lua asupră-şi”.
99
Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 5e edition, Dalloz, Paris,
2001, p.188 ; I.-F. Popa, art.precitat, p. 72;
100
Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 238; I.-F. Popa, J. Calais-Auloy, op. cit., p. 242.
101
I.-F. Popa, art.precitat, p. 66.
102
D. Chirică, Obligaţia de informare si efectele ei în faza precontractuală a vanzării-
cumpărării, “Revista de drept comercial”, nr. 7-8/1999, p. 50; Fr. Collart-Dutilleul, Ph.
Delebecque, op. cit., p. 184
103
I.-F. Popa, precitat, pag. 71.
50
credinţe, sarcină complexă pe care şi-a asumat-o dreptul modern în vederea
reechilibrării raporturilor contractuale efectate de inegalitatea juridică, economică şi
informaţională dintre vânzătorul profesionist şi cumpărătorul profan, în contextul căreia
buna-credinţă a dobândit “vocaţia universală de a completa normele legale”104. Astfel,
şi-au făcut loc în dreptul civil contemporan, concepte şi noţiuni care pornesc de la
asigurarea echilibrului contractual 105, căutând mai departe justiţia contractuală 106, ajung
să promoveze, nu numai solidaritatea ori fraternitatea contractuală, ci chiar
altruismul107 contractual. Echilibrul, fraternitatea şi egalitatea contractuale sunt ridicate
la rang de principii ale dreptului contemporan al contractelor108, în care fiecare partener
contractual este dator să se preocupe de interesele celuilalt şi să coopereze în vederea
încheierii, executării şi menţinerii contractului, văzut ca fundament al unei veritabile
colaborări. Evoluţia marchează şi un alt important aspect: obligaţia de informare nu
(mai) este privită dintr-o perspectivă unilaterală, protectoare doar a intereselor
cumpărătorului profan, ci devine o veritabilă obligaţie reciprocă109 sau generală110, ce
incumbă ambelor părţi contractante.
Insă toate acestea reprezintă evoluţii ale dreptului civil, ale dreptului comun în
contextul promovării obligaţiei generale de informare între partenerii contractuali. Or, a
fost foarte bine sesizat de către doctrină că obligaţia (reciprocă) de informare trebuie să
fie promovată cu atât mai mult, cu cât contractele au ca obiect bunuri sau servicii
destinate să satisfacă o nevoie specifică a consumatorului111.
In ce priveşte raportarea la consumatori, principiile fundamentale se referă la
definirea clară a noţiunii de consumator, la garanţia unui control eficient şi minuţios al
furnizorilor de bunuri şi servicii, la o reglementare coerentă şi echilibrată, care să
asigure o justă şi eficientă protecţie juridică părţii profane, toate acestea în condiţiile
asigurării unui nivel conform al armonizării legislaţiilor statelor membre, precum şi al

104
I.-F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, “Pandectele Romane”, nr. 2/2004, p. 196.
105
C. Thibierge-Guelfucci, Libres propos sur la transformation du droit des contrats , “Revue
Trimestrielle de Droit Civil”, no. 2/ 1997, p. 376.
106
B. Jaluzot, La bone foi dans les contrats. Etude comparative de droit francais, allemand et
japonais, Dalloz, Paris, 2001, pag. 254; I.-F. Popa, art.precitat, p. 197.
107
C. Thibierge-Guelfucci, art. precitat, p. 377.
108
Idem, p.378, 382
109
Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 191.
110
D. Chirica, art.precitat, p.52.
111
Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 191.
51
transpunerii uniforme şi aplicării efective a normelor europene112. Noul drept al
consumului vine să impună, nu doar norme, ci şi principii noi, luînd în calcul faptul că
adaptarea la noile realităţi ale vieţii economice nu se mai poate face doar pe cale de
excepţie de la principiile tradiţionale ale teoriei generale a contractului113, metodă care
poate conduce la o fragilizare a principiilor iniţiale ale dreptului civil şi căreia îi este de
preferat o abordare mai radicală, reactivă, ce caracterizează acestă nouă ramură de drept.
Printre nevoile specifice de care vorbeşte doctrina, se numără şi cele relative la
activităţile de natură financiară (în special bancară, bursieră şi de asigurări), a căror
exercitare beneficiază de ample reglementări atât la nivelul statelor membre, cât şi la cel
al pieţei interne europene.

155. Specificul obligaţiei de informare în domeniul asigurărilor. Contractul

de asigurare este, pe bună dreptate, considerat un contract prin excelenţă al bunei-
credinţe114. Pe de o parte, asigurabilitatea clientului şi circumstanţierea riscului,
fundamentală pentru determinarea obligaţiilor corelative ale părţilor, se determină în
mare măsură pe baza declaraţiilor asiguratului. Pe de altă parte, profan în faţa limbajului
tehnic şi uneori greu accesibil al asigurărilor, contractând în principiu la distanţă,
asiguratul trebuie protejat informat în mod special asupra situaţiilor care limitează
angajamentul contractual al asigurătorului, care duc la suspendarea contractului sau la
decăderea din dreptul de a pretinde indemnizaţia. Sistemul juridic de garantare a
informării reciproce în perioada precontractuală se fundamentează pe obligativitatea
întocmirii şi comunicării unor înscrisuri, al căror conţinut este stabilit în principal de
lege şi de procedurile interne ale asigurătorilor.
Asigurările comerciale sunt aşadar extrem de relevante pentru domeniul
obligaţiei de informare, atât din perspectiva exigenţelor de informare la care este ţinut
asiguratul, în vederea garantării posibilităţii asigurătorului de a evalua riscul şi
circumstanţele în care înţelege să şi-l asume (A) cât şi din cea a obligării profesionistului
asigurător la informarea clientului cu privire la drepturile şi obligaţiile sale (B).

112
A se vedea : Rapport du Comité Européen des Assurances sur la protection des
consommateurs dans le marché intérieur (director general - raportor Ulf Lemor»), 2004,
Bruxelles, p.8 şi urm. Versiunea franceză pe web :
www.cea.assur.org/cea/download/pub/article198.pdf
113
C. Thibierge-Guelfucci, art.precitat, p. 358.
114
Bernard Beignier, Le contrat d’assurance: contrat de bonne foi, Le Dalloz, 2000, no.27
52
 A. Informarea asigurătorului de către asigurat

1. Fundamentul şi conţinutul obligaţiei de informare din partea

asiguratului
156. Propunerea de a contracta aparţine întotdeauna asiguratului şi îmbracă în
practică forma scrisă a unei cereri sau declaraţii de asigurare care prezintă un interes
determinant pentru asigurător, care nu cunoaşte situaţia asiguratului şi circumstanţele
care afecteaza şansele de producere a riscului pe care acesta doreşte să îl acopere.
Asigurătorul are aşadar interesul legitim să cunoască în detaliu toate elementele
menite să circumstanţieze oferta asiguratului, cum sunt: (a) natura, valoarea şi
întrebuinţarea sau modul de păstrare a bunurilor asigurate, respectiv (b) vârsta, existenţa
unor maladii trecute sau posibile, ocupaţiile asiguratului care pot consta în activităţi
riscante, frecvenţa unor călătorii în afara localităţii de domiciliu, etc. Aceste informaţii,
destinate să-l sprijine pe asigurător în aprecierea riscului, sunt obţinute prin completarea
de către asigurat a unui chestionar cu răspunsuri multiple. Pe baza informaţiilor astfel
primite, asigurătorul face o evaluare a riscului, în urma căreia apreciază dacă acceptă
încheierea contractului şi în ce condiţii face acest lucru, cu consecinţa principală a
dimensionării primelor şi a sumei asigurate.
Pentru aceste raţiuni, art.13 al Legii nr.136/1995 prevede că persoana care
încheie asigurarea (subscriitorul) este obligată să răspundă în scris la întrebările
formulate de asigurător şi, de asemenea, să declare, la data încheierii contractului, orice
informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care sunt, în mod obiectiv, esenţiale
pentru evaluarea riscului. Conform art. 29 al.2 şi art. 52 al.2, asiguratul are şi obligaţia
să declare existenţa altor asigurări pentru acelaşi bun la asigurători diferiţi, atât la
încheierea contractului de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestuia.

157. Asiguratul trebuie să răspundă complet, exact şi cu bună-credinţă

întrebărilor din formular, care se referă la diverse aspecte de natură să influenţeze riscul
propus spre asigurare. Neîndeplinirea ori îndeplinirea neconformă a obligaţiei de
informare au fost apreciate, de multe ori, în jurisprudenţa franceză, prin raportare
exlusivă la maniera în care sunt formulate întrebările. Cu alte cuvinte, calitatea şi
exactitatea răspunsurilor ar depinde strict de calitatea întrebărilor din chestionarul pus la

53
dispoziţie de asigurător, obligat astfel la exercitarea activităţii sale la cele mai bune
standarde115. Actualmente, jurisprudenţa apreciază calitatea informării prin luarea în
considerare a obligaţiei generale de bună-credinţă a asiguratului, de loialitate faţă de
partenerul contractual, pretinzând subscriitorului să facă dovada bunei-credinţe
independent de modul de redactare a chestionarului116. Această abordare este parţial
conformă cu dreptul român, având în vedere că, în baza art.13 al.(1) din Legea
nr.136/1995, asiguratul trebuie să declare orice (alte) informaţii sau împrejurări pe care
le cunoaşte şi pe care le consideră esenţiale pentru evaluarea sau aprecierea riscului
asumat de către asigurător. Prin urmare, clientul nu este obligat să comunice în mod
spontan, din proprie iniţiativă, în afara răspunsurilor la întrebările din chestionarul
asigurătorului, decât informaţii pe care le consideră esenţiale pentru evaluarea riscului.
@ Sistemul informării spontane şi al iniţiativei asiguratului este caracteristic Marii
Britanii, Olandei şi Belgiei. In aceste state, legislaţia pretinde clienţilor să declare toate
informaţiile la care nu se face mentiune în chestionarul produs de asigurător, care sunt în mod
rezonabil apreciate ca importante pentru circumstantierea şi evaluarea riscului de către
asigurător117.
Fiind o chestiune fapt, instanţele de fond sunt suverane în aprecierea
caracterului esenţial al informaţiilor. Acesta ar trebui să fie atribuit acelor informaţii în
lipsa cărora asigurătorul nu ar încheia contractul sau l-ar încheia în alte condiţii decât
cele propuse asiguratului.
Clientului i se pretinde să decline informaţiile pe care îi este intelectual şi
material posibil să le cunoască118. Astfel, asiguratul este ţinut să declare doar
informaţiile pe care efectiv le cunoaşte şi pe care avea posibilitatea materială să le
cunoască (a intrat în contact cu acte ori fapte care conduc la prezumţia raţională că
asiguratul ar trebui să cunoască informaţiile respective.
Desigur, corelativ, asigurătorul este ţinut să păstreze confidenţialitatea deplină a
datelor furnizate de asigurat119. Cu toate că, în mod surprinzător, această obligaţie nu
este prevăzută în legislaţie în sarcina asigurătorilor, ea rămânând mai degrabă ataşată
eticii profesionale specifice domeniului financiar...

115
Cass.1ere Civ, 17 martie 1993, RGAT 1993, note B. Maurice, p.547
116
Revirimentul s-a produs prin Cass.1ère Civ, 31 martie 1998, RGDA 1998, note Favre-Rochex,
p.253
117
P. North, L’harmonisation du droit du contrat d’assurance dans la C.E.E. , Bruxelles,
Bruylant, 1981, p.297 şi urm.
118
J.-L. Fagnart, op.cit., p.31-32
119
L. Mayaux, Ethique et offre d’assurance, Rev. Gén. de Droit des Assurances, 2000, p.464
54
 2. Relativizarea sancţionării neîndeplinirii obligaţiei de informare

158. Legea nr.136-1995 nu prevede expres vreo sancţiune pentru declaraţiile

inexacte sau incomplete ale asiguratului. În general, în practica de asigurări, pe baza
prevederilor contractelor sau condiţiilor generale de asigurare, dacă se constată că
asiguratul a omis sau a ascuns împrejurări importante, ori a răspuns eronat la întrebările
puse de aceasta, asigurătorul poate să modifice, să denunţe contractul sau să refuze plata
despăgubirilor120. Se consideră121 că, prin această soluţie, în materia asigurărilor este
instituită o excepţie de la principiile efectelor contractelor referitoare la forţa obligatorie
şi la irevocabilitate, fiindcă eroarea sau dolul trebuiau invocate ca vicii de consimţământ
exclusiv în faţa instanţelor de judecată, fără putinţa vreunei imixtiuni a uneia dintre
părţi, în mod unilateral, în contract.
Toate aceste observaţii ne conduc la concluzia că sancţiunile trebuie relativizate,
regimul acestora scăldându-se într-o libertate contractuală manifestă, asortată cu tehnici
provenite din teoria generală a contractului. Relativizarea se face atât în funcţie de
gravitatea sau importanţa informaţiilor care nu au fost corect sau complet comunicate,
cât şi în funcţie de buna sau reaua-credinţă a asiguratului care declară circusmtanţele
riscului pe care-l doreşte transmis asigurătorului.

159. a) Dacă declaraţiile inexacte ori incomplete au fost formulate cu rea-

credinţă, cu intenţia de a induce în eroare asigurătorul pentru a-l obliga la încheierea
contractului în condiţii dezavantajoase, asigurătorul poate solicita instanţei anularea
contractului pentru dol (prin reticenţă), urmând să cadă în sarcina sa dovada rele-
credinţe a asiguratului122. Instanţele rămân suverane în a aprecia caracterul determinant
al manoperelor asiguratului asupra consimţământului asigurătorului123.
Cu toate acestea, asigurătorul nu poate invoca nulitatea relativă a contractului

120
I. Sferdian, Denunţarea şi rezilierea contractului de asigurare de bunuri, Dreptul nr.1/2004
p.5
121
C. Iliescu, op.cit., p.61
122
Este cazul subscriitorului care se declară conducătorul obişnuit al autoturismului asigurat
pentru toate riscurile (CASCO), deşi, încă anterior încheierii asigurării, autoturismul era folosit în
exclusivitate de descendendul acestuia, conducător neexperimentat (D. Krajeski, Droit des
assurances, Montchretien, Paris, 2004, p.79).
123
A se vedea, spre pildă, Cass.1ère civ., 29 aprilie 1997, Rev. Gén. Droit des Assurances, 1997,
p.733, notă L. Mayaux
55
dacă agenţii săi, în virtutea profesionalismului lor, ar fi putut lua cunoştinţă prin simţuri
proprii de manoperele sau reticenţa dolosivă a asiguratului124. Cu alte cuvinte, culpa
profesională (neglijenţa, imprudenţa) a agenţilor asigurătorului şi a brokerilor acoperă
nulitatea relativă derivând din eroarea provocată sau dolul reticent, jurisprudenţa oferind
asiguratului o garanţie cel puţin parţială a riscului incorect sau inexact declarat 125.
Fundamentele răspunderii asigurătorului ţin de instituţia reprezentării, precum şi de cea
a raporturilor de garanţie a comitentului faţă de prepus, compania de asigurări având la
dispoziţie o acţiune recursorie faţă de agentul său126.

160. b) Dacă omisiunea asiguratului este neintenţionată (prin ipoteză,

asigurătorul nu poate dovedi reaua-credinţă a asiguratului, buna-credinţă prezumându-
se), regimul juridic al sancţiunilor este diferenţiat.
® Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată numai în măsura în care
asigurătorul dovedeşte că au fost omise informaţii care l-au indus în eroare cu privire la:
- calitatea părţii contractante (error in personam). Contractul de
asigurare nu are, în principiu, caracter intuitu personae; cu toate acestea, daca
ne plasăm pe tărâmul interesului asigurabil, este posibil ca asigurătorul să fie în
eroare, spre exemplu, cu privire la calitatea de proprietar al solicitantului asupra
bunului asigurat şi astfel să încheie asigurarea, deşi subscriitorul nu are interes
asigurabil şi prin urmare nu poate încheia asigurarea.
- substanţa obiectului contractului (error in substantiam). Aceasta
ipoteză este însă dificil de conceput, de vreme ce asigurătorul este un
profesionist dator să cunoască nu numai raţiunea, ci şi circumstanţele obiectului
juridic şi material al asumării obligaţiilor contractuale.
Altminteri, eroarea simplă cu privire la circumstanţele evenimentului asigurat
face parte din riscul profesional al asigurătorului, care este dator să-şi ia toate măsurile
de precauţie, în primul rând prin conceperea unui formular de cerere de asigurare
complet şi pertinent, iar în al doilea rând prin alegerea unor agenţi cu atenţie şi pregătire

124
H. Groutel, La connaissance par l’agent général d’assurances d’une déclaration inexacte du
risque, Responsabilité Civile et Assurances, 1999, chron. nr.18
125
Cass. 1ère civ., 16 iulie 1987, Rev. Gèn. Droit des Assurances, 1987, p.614, notă M. Pauffin de
Saint-Morel
126
A se vedea D. Langé, notă asupra Cass.1ère civ. 23 noiembrie 1999, Rev. Gèn. Droit des
Assurances, 2000, p.49
56
profesională satisfăcătoare.
De aceea, limita dintre reticenţa imputabilă asiguratului şi neglijenţa
profesională a asigurătorului sau agenţilor săi, nu este întotdeauna destul de uşor de
stabilit127. De altfel, în practică sunt întâlnite situaţii în care formularul de asigurare şi
implicit chestionarul sunt completate de intermediar, după care sunt semnate de asigurat
(sau chiar sunt semnate de acesta în alb, pentru a fi abi ulterior completate de
intermediar). Intermediarii de asigurări completează aceste formulare pe seama
asiguraţilor din rutină şi consumatorii chiar se aşteaptă ca ei să procedeze astfel, fiind
totodată convinşi că au de-a face cu un reprezentant al intereselor asigurătorului.
Ei bine, în această conjuctură, intermediarul acţionează ca agent (mandatar) al
asiguratului şi nu al societăţii de asigurare! De aceea, completarea greşită, inadvertentă,
incompletă a cererii de asigurare (fie că i s-au dat informaţii corecte, care au fost
procesate fără acurateţe, fie că intermediarul a interpretat eronat o informaţie obţinută de
la client sau a omis să o menţioneze în formular) nu poate fi imputabilă asigurătorului, ci
exclusiv intermediarului – drept pentru care asiguratul va răspunde pentru neîndeplinirea
obligaţiei de informare faţă de asigurător (prin ipoteză, pierzând dreptul la despăgubire)
ş va încerca să angajeze răspunderea pentru neglijenţă a intermediarului său128. Desigur,
ar fi de dorit ca într-o eventuală viitoare reglementare, să se renunţe la acest principiu,
în asa fel încât agentul asigurătorului, cu excepţia comiterii fraudei sau culpei grave
(singur ori împreună cu aplicantul), să-şi păstreze calitatea de mandatar al societăţii de
asigurare pe tot parcursul fazei precontractuale, asigurătorul fiind ţinut să-şi asume
responsabilitatea pentru actele frauduloase şi erorile grave sau inexcuzable ale
intermediarului cu care a contractat în vederea vânzării poliţelor.

161. ®® In cazul în care inexactităţile ori omisiunile nu privesc informaţii

pentru care se poate susţine eroarea-viciu de consimţământ, asigurătorul nu are la
dispoziţie decât facultăţile, opţiunile pe care a avut grijă să le prevadă expres în
contract sau în condiţiile generale/speciale de asigurare.
i) In primul rând, asigurătorul poate propune modificarea contractului.
Observăm, însă, că spre deosebire de dreptul francez, care reglementează expres dreptul

127
M. Fontaine, La réticence ou la fausse déclaration relatives à un fait ignoré par l’assuré et
l’erreur inéxcusable de l’assureur, Revue Critique de Jurisprudence Belge, 1980. p.220
128
Regula stabilită şi în common law prin cazul Newsholme vs. Road Transport and General
Insurance (1929), R. Hodgin, Insurance Law, Cavendish Pub., London, 1998, p.366
57
asigurătorului de a solicita modificarea contractului, sub sancţiunea rezilierii în caz de
dezacord al asiguratului129, legea română aminteşte facultatea asigurătorului de a
pretinde modificarea contractului, numai în condiţiile în care este prevăzută o clauză
care să-i permită acest lucru130. Presupunând că declaraţia inexactă l-a indus în mod
determinant în eroare pe asigurător cu privire la probabilitatea riscului, fapt care a
determinat stabilirea unui cuantum greşit (redus) al primelor, în cazul descoperirii
inexactităţii sunt prevăzute clauze în temeiul cărora asigurătorul are dreptul de a
propune majorarea primelor în raport cu posibilitatea reală de survenire a evenimentului,
iar, în cazul refuzului asiguratului să achite o primă mai consistentă, asigurătorul este
îndreptăţit să rezilieze unilateral contractul.
ii) Majoritatea asigurătorilor nu sunt însă preocupaţi de continuarea prin
renegociere a raporturilor contractuale şi se mulţumesc să prevadă în contracte clauze
prin care sunt, pur şi simplu, îndreptăţiţi să refuze plata indemnizaţiei/despăgubirii,
dacă se descoperă ca asiguratul a omis să răspundă în mod corect şi complet la
întrebările din chestionarul remis de asigurător ori dacă nu a comunicat o informaţie
esenţială privitoare la risc. Astfel de prevederi contactuale se analizează ca fiind clauze
de reziliere a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor asiguratului131.

162. Clauzele de garantare a informării corecte şi complete. Problema

regimului sancţiunii neîndeplinirii conforme a obligaţiei de informare este mai simplă
(chiar dacă pare juridic aberantă sistemului continental...) în dreptul internaţional al
asigurărilor, sub influenţa practicii şi jurisprudenţei de common law. Potrivit unei
categorii de clauze adesea întâlnite în raporturile de asigurare, orice informaţie
comunicată de asigurat constituie un aspect esenţial pe veridicitatea căruia se bazează
exprimarea consimţământului asigurătorului şi de care depinde însăşi eficacitatea
contractului132. In acest caz, nu mai contează conţinutul informaţiei, întrucât orice
informaţie dovedidă a fi incorectă, chiar şi dintre cele mai banale, va avea consecinţele
cele mai severe, împiedicând realizarea dreptului contractual al asiguratului. In traducere
civilist-continentală, vorbim despre o situaţie similară condiţiei rezolutorii din materia

129
Art.113-9 Code des assurances
130
Observaţia decurge din interpretarea art.20 1 şi art.21 din Legea nr.136/1995
131
G. Longo, La déclaration du risque à l’origine et en cours du contrat. Conséquences et
sanctions, R.G.A.T. 1978, p.256
132
J. Birds, N J Hird, op.cit. p.40
58
obligaţiilor contractuale – împlinirea condiţiei prin dovedirea caracterului eronat al
oricărei informaţii oferite de asigurat, indiferent de conjunctura subiectiv intenţionala a
erorii (neglijenţă, dol etc.) conferă dreptul asigurătorului de a rezilia contractul.
In clauzele de garanţie, materialitatea, caracterul esenţial al datelor/faptelor
garantate nu prezintă importanţă - deşi aspectele garantate nu sunt importante şi
nesocotirea lor nu antrenează nicidecum creşterea probabilităţii survenirii riscului, totuşi
asigurătorul are dreptul de a denunţa contractul pe acest motiv (breach of warranty)133.
Tot în acest context, este adesea prevăzut în contract că remedierea ulterioară a situaţiei
nu are relevanţă asupra dreptului asigurătorului de a refuza executarea contractului,
chiar dacă acesta a intervenit înaintea survenirii riscului asigurat.
Aceste clauze par a prezenta importanţă doar la nivelul curiozităţii construcţiei
juridice, fiind de neconceput utilizarea lor în sistemele de drept europene, extra common
law, în care se condiţionează refuzul plăţii indemnizaţiei, de existenţa unei conexităţi
cauzale suficient de caracterizate între informaţia eronată şi exprimarea
consimţământului co-contractantului în condiţiile prevăzute în contract. Urmările
clauzelor de garantare sunt lipsite de o cauză justă şi logică şi nu pot fi explicate nici
prin referire la principiile tradiţionale de echitate şi eficienţă economică, putându-se
aprecia că sistelul garanţiilor din dreptul anglo-american al asigurărilor este o ,,aberaţie
nefericită de la ius communis european în materie” şi că acest sistem ar trebui reorientat
către noţiunile de echitate, judiciozitate, bună-credinţă, aspecte la care de altminteri
dreptul englez aspiră134. Totuşi, în contextul european al exercitării dreptului de liberă
prestare a serviciilor în spaţiul comunitar, precum şi în condiţiile ponderii semnificative
a asigurătorilor britanici în piaţa continentală, este extrem de probabil ca astfel de clauze
să nu fie complet străine practicii din România, care este favorabilă din inerţie oricărui
import. In plus, astfel de clauze riscă să fie validate de jurisprudenţă, presupunând că
judecătorii sunt tentaţi să confere importanţă oarbă principiului libertăţii coroborat cu
pacta sunt servanda, ignorând alte principii de drept civil care ar împiedica
recunoaşterea validităţii acestor prevederi contractuale.

133
Cazul Forsikringsaktieselkapet Vesta v Butcher din 1989, unde firma norvegiană de pescuit
şi-a asigurat peştii cu condiţia angajării unor persoane pentru supraveghere. Peştii au pierit ca
urmare a unei furtuni puternice, totuşi neangajarea persoanelor de supraveghere de către firma
asigurată a rezultat în dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizaţiei.
134
J. Hare: The omnipotent warranty: England vs.The world, Conferinţa Internaţională de
Asigurări Maritime, Cape Town, nov. 1999 - http://web.uct.ac.za/depts/shiplaw/imic99.htm
59
 163. Cea mai cunoscută clauză de garanţie este “basis of contract”. Este metoda
contractuală de a transforma simplele reprezentări subiective, convingeri ale
asiguratului în adevărate garanţii. Asiguraţilor li se pretinde să declare că garantează
acurateţea tuturor răspunsurilor date la chestionar şi tuturor informaţiilor conexe, această
declaraţie formând însăşi baza contractului, cu consecinţa dreptului asigurătorului de a
rezilia contractul, în ciuda faptului că reprezentările/convingerile asiguratului, care s-au
dovedit eronate, nu erau esenţiale pentru circumstanţierea riscului de către asigurător135.
Pentru a rezilia contractul, asigurătorul nu trebuie să distingă între cauzele aşazis
substantiale şi cele neesenţiale, neimportante, având prerogativa de a refuza plata
despăgubirilor chiar şi pentru greşita menţionare a unor date de natură pur
administrativă ( cum ar fi număr de telefon, sediul, cod poştal etc.)
Criticată de mulţi, clauza totuşi rămâne aplicată cu precădere în contractele de
asigurări, fiind reiterată recent într-o decizie a instanţei britanice.136 Această categorie
de clauze este astfel deosebit de periculoasă şi, în opinia noastră, ar trebuie inclusă în
cadrul clauzelor abuzive.

164. După cum poate agrava consecinţele contractuale ale incorectitudinii

informării, asigurătorul poate şi renunţa la sancţiunile contractuale determinate de
descoperirea neregularităţii în informare.
Indeosebi în cadrul asigurărilor de viaţă, unii asigurători prevăd o clauză de
incontestabilitate a declaraţiilor asiguratului, care însă funcţionează numai în privinţa

135
În cazul Dawsons Ltd. v. Bonnin, era vorba de o asigurare generală pentru automobile, în care
asiguratul a fost îndreptăţit să renunţe la contract, pentru că cealaltă parte contractantă a declarat
că automobilul este parcat de obicei în Glasgow la sediul firmei asiguratului, cu toate că a fost
lăsat frecvent în periferie, fapt care nu a sporit probabilitatea survenirii riscului asigurat (mai
mult, s-a argumentat în sensul descreşterii lui) şi nu a fost unul esenţial, totuşi instanţa a fost
nevoită să constate ineficacitatea contractului pentru încălcarea angajamentului, garanţiei
asumate de titularul poliţei de asigurare.
136
Este vorba de cazul Unipac Ltd. v Aegon Insurance din 2000, unde asiguratul a răspuns
inexact la o întrebare referitoare la data când s-a format compania lui, urmând ca după un
incendiu izbucnit la sediu, asigurătorul să refuze plata indemnizaţiei, afirmând că a existat o
clauză basis of contract de care asiguratul a avut cunoştinţă. Acesta s-a apărat invocând
caracterul neesenţial al informaţiei inexacte şi buna credinţă cu care a completat chestionarul în
faza încheierii contractului. Instanţa a dat câştig de cauză asigurătorului, afirmând că libertatea
contractuală şi necesitatea ca fiecare parte contractantă să se informeze asupra termenilor
viitorului contract sunt imperative, iar consecinţele trebuie suportate de partea care nu s-a dovedit
destul de vigilentă în faza precontractuală.
60
asiguratului de bună-credinţă. Aceasta funcţionează ca o renunţare anticipată, anterioară
descoperirii faptului ca asiguratul a oferit informaţii inexacte sau incomplete. Potrivit
acesteia, dacă asigurătorul nu descoperă inexactitatea, neregularitatea într-un termen de
(2 ani), acesta pierde dreptul de a invoca neîndeplinirea obligaţiei de informare de către
asigurat137.
Există însă şi cazuri de renunţare posterioară descoperirii caracterului eronat sau
incomplet al informaţiilor asiguratului. Iată, spre exemplu, situaţia în care asiguratul
poate dovedi că l-a informat pe asigurător, în orice manieră, în cursul executării
contractului, de faptul că declaraţiile sale iniţiale au fost incomplete sau greşite,
indicându-i informaţiile reale. O dată dovedit acest lucru, asigurătorul nu mai poate
invoca neîndeplinirea obligaţiei de informare din partea asiguratului, dacă şi-a
manifestat implicit consimţământul la menţinerea asigurării, prin aceea că, într-un
termen rezonabil de la notificarea din partea asiguratului, nu i-a solicitat acestuia
renegocierea contractului138.

B. Informarea clienţilor de către asigurătorii şi intermediarii în asigurări

165. De la obligaţia de informare, la informaţia obligatorie. Domeniul

asigurărilor comerciale constituie o arie economică particulară, destinată a servi unor
nevoi specifice în care garanţia financiară, având o puternică ţinută juridică, este foarte
complexă în ochii marelui public şi în care inegalitatea informaţională dintre părţi este
atât de pronunţată, încât pătrunderea conţinutului contractual rămâne atributul exclusiv
al profesioniştilor. Reechilibrarea contractului în contextul unor operaţiuni repetitive, cu
importanţă majoră pentru economie şi interesul public, presupune intervenţia statului, iar
rolul de promotor al obligaţiei de informare este preluat de legislativ şi autorităţile
pieţei. Spre deosebire de dreptul comun al contractelor, unde conţinutul şi intensitatea
informaţiei datorate partenerului sunt asumate voluntar sau stabilite pe cale contractuală,
în materia asigurărilor, procedura, domeniul şi întinderea obligaţiei de informare sunt
impuse pe cale reglementară.

137
A se vedea P. Chen, L’information précontractualle en droit des assurances, P.U. Aix-
Marseille, 2005, p.173
138
Textul art.113-4 din Code des assurances face vorbire de această situaţie specială, conform
căreia asigurătorul care a continuat să încaseze primele, astfel cum erau stabilite, nu mai poate
invoca neîndeplinirea obligaţiei de informare de către asigurat.
61
 Desigur, o informare voluntară din partea asigurătorului nu este numai posibilă,
ci chiar obligatorie139. Obligaţia de informare, date fiind natura, fundamentul şi
domeniul său (care, până la urmă, ţine de consimţământ) nu se poate limita la
formalitatea remiterii unor documente prescrise de lege. Trebuie îndepărtată, în mod
absolut, această idee, potrivit căreia obligaţia de informare se reduce la remiterea unor
documente informative. In realitate, esenţa însăşi a acestei obligaţii este de a menţine o
cât mai deplină coerenţă între ceea ce este conţinutul proiectului definitiv de contract şi
impresia legitimă pe care potenţialul asigurat şi-o poate face în legătură cu conţinutul
contractului140. De aceea, asigurătorul sau intermediarul sunt datori să explice conţinutul
poliţei şi să sesizeze, atenţionându-l pe client, când acesta riscă să se afle în confuzie141.
Cu toate acestea, informarea voluntară rămâne limitată în practică, din cel puţin
două pricini. In primul rând, utilitatea informării voluntare este discutabilă, în condiţiile
în care este statistic dovedit142 că asiguraţii nu deţin nici timpul şi nici aptitudinea de a
trata eficient toate informaţiile dobândite. Ne putem legitim întreba dacă prea multă
informaţie nu este de natură să anuleze informarea însăşi... In al doilea rând, conţinutul
reglementat al informaţiei este, de multe ori, atât de întins, încât intervenţia suplimentară
ar putea depăşi limita, deja discutabilă şi fragilă, dintre obligaţia de informare şi cea de
sfătuire, aceasta din urmă fiind deocamdată recunoscută doar în sarcina intermediarilor,
în anumite limite şi condiţii, stabilirea ei în sarcina asigurătorilor propriu-zişi fiind încă
mult prea timidă143. Pentru aceste considerente, suntem de părere că informarea
voluntară trebuie să existe şi să fie pretinsă când se referă la explicarea chestiunilor în
legătura cu care obligaţia de informare este reglementată (pentru a se verifica dacă
informaţia reglementată şi comunicată este într-adevar înţeleasă de client). In schimb,
dacă se dau ori se solicită informaţii, spre exemplu, în vederea găsirii celei mai bune

139
Toate textele normative incidente precizează că informaţiile enumerate sunt impuse cu titlu
minimal.
140
P. Chen, L’information précontractuelle en droit des assurances, Presses Universitaires
d’Aix-Marseille, 2005, n.774
141
Cass.2ème civ, 13 ianuarie 2005, Le Dalloz 2005, p.456 (cu privire la întinderea garanţiei
aplicabile unei asigurări de grup) ; Cass. 1ère civ. 13 ianuarie 1987, Rev. Génerale des Assurances
Terrestres 1987, p.155 (cu privire la răspunsul greşit la întrebările clientului referitoare la
întinderea garanţiei).
142
J-L. Granier in Comment informer et conseiller le client en assurances ?, Féderation Francaise
des Sociétes d’Assurances – Les entretiens de l’assurance 2004
(www.ffsa.fr/webffsa/portailffsa/nsf/htm/Eannee2004)
143
D. Veaux, Jurisclasseur Civil Annexes 1 - Responsabilité Civile, fasc.506, Assurances –
devoir d’information et de conseil, fasc.6
62
acoperiri a riscului ori pentru stabilirea celei mai bune soluţii financiare pentru client,
atunci ne aflăm pe tărâmul consilierii, care dispune de un tratament juridic diferit.
Obiectul obligaţiei de informare este în mod special reglementat în dreptul
asigurărilor (§1). In schimb, manifestarea şi consecinţele juridice ale neinformării
clientului rămân să fie regăsite în dreptul comun al contractelor (§2).

§1. Conţinutul obligaţiei de informare a asiguraţilor, în vederea încheierii

unui contract de asigurare

Reglementarea specială în dreptul asigurărilor constă, în principal, în impunerea

unui conţinut minim, neexhaustiv şi nelimitativ al informaţiei ce trebuie comunicată
clienţilor. Eficienţa juridică a reglementării este însă umbrită de inexistenţa, în dreptul
român, a unor formalităţi sau proceduri concrete de informare, al căror caracter
verificabil ar fi singurul de natură a putea facilita verificarea îndeplinirii obligaţiei de
către asigurător, protecţia reală a siguraţilor şi sancţionarea neîndeplinirii obligaţiei.

1. Reglementarea conţinutului minim al informaţiei datorate de asigurător

166. Legea nr.32/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.403 din 11
octombrie 2004 şi prin OUG nr.201 din 22 decembrie 2005, constituie cadrul intern
fundamental al obligaţiei de informare a clienţilor asiguraţi, detaliat prin Ordinul
nr.3111 din 16 decembrie 2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pentru
punerea in aplicare a Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii
în asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor144. Două directive europene incidente în
această materie, a căror preluare este încă parţială, au vocaţia de a completa cadrul
normativ intern, cu privire la aspectele specifice asigurărilor de viaţă şi obligaţiilor
intermediarilor. In fine, Ordonanţa Guvernului nr.85 din 19 august 2004, referitoare la
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind
serviciile financiare145, conţine prevederi care conferă o protecţie sporită clienţilor care

144
Pubicat în M.Of. nr. 1243 din 23 decembrie 2004
145
Acest act normativ transpune Directiva 2002/65/CE din 23 septembrie 2002 relativă la
comercializarea la distanţă a servciiilor financiare faţă de consumatori.
63
se circumscriu noţiunii de consumator146 de asigurări.

a) Informaţia în cazul asigurărilor generale, altele decât de viaţă

167. Conform art.241 al.(2) din Legea nr.32/2000 actualizată, asigurătorii
trebuie să comunice asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi, înainte de semnarea
contractului de asigurare, cel puţin următoarele informaţii: durata contractului, modul de
derulare a acestuia, suspendarea sau rezilierea contractului, mijloacele şi termenele de
plată a primelor, metodele de calcul şi distribuţie a bonificaţiilor, modalităţile de
soluţionare a reclamaţiilor privind contractele, precum şi alte informaţii necesare pe
durata derulării contractului, în conformitate cu normele emise în aplicarea prezentei
legi.
Art.3 din Ordinul nr.3111/2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
completează prevederile legii, obligând asigurătorii să comunice cel puţin informaţii
referitoare la următoarele aspecte: (a) definirea fiecărui eveniment asigurat, a
indemnizaţiei de asigurare în cazul producerii evenimentului asigurat; (b) momentul
începerii şi cel al încetării contractului de asigurare; (c) modalităţile de executare,
suspendare sau încetare a contractului de asigurare; (d) modalitatea prin care se plătesc
primele şi termenele de plată a primelor de asigurare; (e) modalităţile şi termenele de
plată a indemnizaţiilor de asigurare; (f) informaţii despre perioada de graţie; (g)
procedurile de soluţionare a eventualelor litigii rezultate din executarea contractului,
respectiv informaţii despre modalităţile de rezolvare pe cale amiabilă a reclamaţiilor
formulate de asiguraţi sau de beneficiarii contractelor de asigurare, după caz, acestea
neconstituind o restrângere a dreptului clientului de a recurge la procedurile judiciare
legale; (h) informaţii generale privind deducerile prevăzute de legislaţia fiscală
aplicabilă contractelor de asigurare; (i) legea aplicabilă contractului de asigurare.

b) Informaţii specifice asigurărilor de viaţă lato-sensu

168. Art.401 din Legea nr.136/1995 actualizată prevede că asigurătorii şi

146
Conform art.2 din OG nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată (2007),
noţiunea de consumator se circumscrie persoanelor fizice şi grupurilor de persoanele fizice
constituite în asociaţii, carecumpără, dobândeste, utilizează sau consumă produse sau servicii, în
afara activitaţii sale profesionale. In temeiul Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată (2004), prin consumator se
înţelege o persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un
contract în afara activitaţii lor autorizate, profesionale sau comerciale.
64
împuterniciţii lor au obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau contractanţilor
asigurării informaţii în legătură cu contractele de asigurare, atât înaintea încheierii, cât şi
pe durata derulării acestora. Aceste informaţii trebuie să cuprindă un set de elemente
dintre care următoarele sunt particulare asigurărilor de viaţă: (a) clauzele
opţionale/suplimentare şi beneficiile rezultate din fructificarea rezervelor tehnice; (b)
elementele de calcul ale indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de
răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care acestea sunt
garantate.
Art.5 al Ordinului nr.3111/2004 al Comisia de Supraveghere a Asigurărilor vine
să completeze şi să precizeze conţinutul informaţiilor în cazul asigurărilor de viaţă, după
cum urmează: (a) informaţii despre primele aferente fiecărui beneficiu, atât cele
principale, cât şi cele suplimentare, după caz; (b) modalităţile de calcul şi de distribuţie a
bonusurilor şi a sumelor reprezentând participarea la profit, dacă este cazul; (c) indicarea
valorii de răscumpărare totale, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la
care acestea sunt garantate pentru fiecare an de asigurare din cadrul perioadei de
asigurare acoperite prin contractul de asigurare; (d) informaţii despre natura activelor,
definirea unităţilor de care sunt legate beneficiile pentru asigurările de viaţă şi anuităţi
legate de fonduri de investiţii; (e) o simulare a evoluţiei valorii contului contractantului,
precum şi a valorii de răscumpărare totale la sfârşitul fiecărui an de asigurare din cadrul
perioadei acoperite prin contractul de asigurare pentru asigurările de viaţă şi anuităţi
care sunt legate de fonduri de investiţii; această simulare se va face menţinându-se
constantă valoarea unităţii pe toată durata derulării contractului de asigurare.
Directiva 2002/83/CE a Parlamentului şi Consiliului European din 5 noiembrie
2002, privind asigurarea directă de viaţă, aduce câteva precizări interesante, referitoare
la anumite chestiuni ce fac obiectul informării. Art. 32 prevede ca legea aplicabilă
contractului este cea a statului membru în care s-a subscris angajamentul. Cu toate
acestea, atunci când legea acestui stat o permite, părţile pot supune contractul legii unui
stat terţ. Dacă asiguratul este persoană fizică, părţile pot opta pentru legea oricărui stat
membru al cărui resortisant este asiguratul.
Art. 35 al Directivei impune ca asiguratului să îi fie garantat un termen cuprins
între 14 şi 30 de zile de la data la care este informat despre încheierea contractului, în
vederea renunţării la efectele acestui contract (termen de reflecţie în vederea dezicerii de
contract). In context, atragem atenţia asupra faptului că, modalităţile de încetare a

65
contractului făcând parte dintre elementele ce trebuie comunicate în cazul oricărui
contract de asigurare potrivit dreptului intern, societăţile de asigurare sunt datoare, de
lege lata, să facă referire în formalităţile documentare prealabile încheierii contractului,
despre acest drept special de dezicere sau denunţare a asigurării de viaţă, trebuind să
înceteze practicile neloiale, dar curente, ale asigurătorilor români, care lasă sub semnul
tăcerii existenţa acestui drept, împiedicându-i exercitarea.
Art. 36 al Directivei, destinat informării asiguraţilor de viaţă, face trimitere la o
anexă care cuprinde elementele informative minimale ce trebuie comunicate
potenţialilor asiguraţi, în perioada precontractuală, făcând totodată precizarea că statele
membre nu pot pretinde asigurătorilor informaţii suplimentare faţă de cele din anexă,
decât în măsura în care acestea sunt necesare înţelegerii efective de către asigurat a
elementelor esenţiale ale angajamentului său. Cu privire la aceste elemente, precizăm că
au fost transpuse prin Ordinul nr.3111/2004 al C.S.A., însă nu ne putem abţine să
sesizăm, făcând legătura cu obervaţia precedentă, că singura informaţie netranspusă din
Anexa III a Directivei este…cea referitoare la exercitarea dreptului de dezicere de către
asigurat (ce figurează la pct.a13 din Anexa la Directivă). Pentru ce raţiuni s-a omis
tocmai acest punct, în condiţiile în care absolut toate celelalte 15 elemente-puncte din
Anexă au fost, nu transpuse, ci traduse ad-literam?! Să fie o simplă eroare ?

c) Informaţii speciale în sarcina intermediarilor

169. In transpunerea Directivei 2002/92/CE a Parlamentului şi Consiliului
European, art.33 al. 3 din Legea nr.32/2000 modificată prevede că intermediarii în
asigurări sunt obligaţi ca, pe lângă informaţiile precontractuale deja pretinse
asigurătorilor, să pună la dispoziţia clienţilor, în scris, înainte de încheierea, modificarea
ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel puţin următoarele
informaţii: denumirea (numele) intermediarului; sediul (adresa) şi registrul în care a fost
înscris, precum şi modalităţile prin care se poate verifica înscrierea; deţinerea a
minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, respectiv
reasigurător, deţinerea de către o societate de asigurare sau o societate mamă a unei
anumite societăţi de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul
intermediarului în asigurări/reasigurări; procedurile de soluţionare amiabile sau pe cale
judecătorească a eventualelor neînţelegeri sau litigii dintre clienţi şi intermediar.

66
 d) Informarea suplimentară a consumatorilor, în cazul contractelor
încheiate la distanţă
170. Ordonanţa Guvernului nr.85/2004 (aprobată prin Legea nr.399/2004) se
referă la protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă
având ca obiect serviciile financiare (asigurările sunt incluse în aceste servicii, prin
definiţia temenilor de la art.3). Potrivit acestui act normativ, furnizorul de servicii de
asigurări este dator să comunice consumatorului în timp util, corect şi complet, în
principiu la momentul prezentării ofertei sau, în orice caz, înainte de încheierea
contractului, în totalitate, termenii şi condiţiile contractuale, precum şi informaţii
suplimentare ce poartă, îndeosebi, cu titlu exemplificativ, asupra următoarelor aspecte:
a) dreptul părţilor de reziliere sau de denunţare unilaterală a contractului înainte
de termen, în temeiul unei clauze contractuale, inclusiv asupra penalităţilor impuse prin
contract, după caz;
b) indicarea modalităţilor practice de exercitare a dreptului de denunţare
unilaterală a contractului, între altele şi indicarea adresei la care poate fi expediată
notificarea de denunţare unilaterală a contractului;
c) statul sau statele ale căror norme sunt avute în vedere de către asigurător ca
temei juridic al raportului contractual cu consumatorul;
d) posibilitatea şi modalităţile concrete de apel la proceduri extrajudiciare
anterioare sesizării instanţei de judecată, de către consumator;
e) existenţa unor fonduri de garantare sau a altor mecanisme de compensare.

2. Problema procedurii de informare

171. In dreptul român, informaţia este reglementată, însă informarea este

ignorată. Legiuitorul este preocupat de conţinutul informaţiei care trebuie comunicată
clientului anterior încheierii contractului, în schimb nu este prevăzută şi o procedură de
informare.
Toate textele normative prevăd că informaţiile trebuie furnizate potenţialului
asigurat înainte de « încheierea » sau « semnarea » contractului, acestea urmând,
conform art. art.2 coroborat cu art.8 din Ordinul nr.3111/2004 al C.S.A., a fi furnizate în

67
scris sau pe orice suport durabil147, în limba română, sub semnătura clienţilor, pentru a
exista confirmarea că aceştia au luat cunoştinţă despre conţinutul informaţiilor.
Informaţiile pot fi transmise într-o altă limbă, în cazul în care clienţii solicită în scris
acest lucru.
Aceste reglementări sunt departe de a-şi atinge scopul de protecţie a asiguratului
şi garantare a echilibrului contractual.
In primul rând, normele speciale nu prevăd o procedură efectivă de informare.
Această omisiune este ciudată, în condiţiile în care informarea, ca noţiune în sine, are
natura unei proceduri, al cărei fond este informaţia. Odată reglementată, informarea ar
trebui să presupună anumite forme şi formalităţi specifice, de natură a fi minuţios
verificabile. Alminteri, dacă nu este reglementat decât conţinutul informaţional, este de
anticipat că neîndeplinirea obligaţiei de informare va fi greu de dovedit.
In al doilea rând, contractul de asigurare rămâne unul consensual, scriptul ca
instrumentum nefiind pretins de art.10 din Legea nr.136 decât ad probationem. Dreptul
român, spre deosebire, de exemplu, de cel francez, nu reglementează vreo procedură
formală de punctare, prin documente precontractuale speciale, a fazei de negociere a
contractului de asigurare (atunci când faza precontractuală este complexă – în cazul
contractelor de asigurare de viaţă).
In aceste condiţii, în lipsă de documente precontractuale reglementate,
modalităţile de comunicare pot fi extrem de diverse, cu implicaţii juridice nefaste în ce
priveşte momentul informării şi valoarea informativă a formelor de comunicare.

a) Inexistenţa unor proceduri cu rol informativ specifice fazei

precontractuale
172. Legislaţia română nu face nici o referire la vreun document sau procedură
aparţinând fazei negocierilor precontractuale, lăsând această chestiune, în totalitate, în
sarcina practicii de asigurări. Nu este şi cazul legislaţiei franceze. Art. L.112-2 din
Codul francez al asigurărilor148 stabileşte că asigurătorul trebuie, în mod obligatoriu, să

147
Conform art.2 pct.24 din Legea nr.32/2000 actualizată, suportul durabil reprezintă orice
mijloc care permite clientului să stocheze informaţia adresată lui, într-o modalitate accesibilă
pentru utilizări viitoare, într-o perioadă de timp corespunzătoare scopului pentru care a fost
furnizată informaţia şi care permite reproducerea exactă a acesteia de pe dischete, CD-ROM,
DVD, unităţile centrale ale computerelor pe care poşta electronică este stocată, cu excepţia site-
urilor Internet, care nu îndeplinesc criteriile de stocare şi reproducere a informaţiei.
148
Acest act normativ este accesibil pe web la adresele:
68
furnizeze o fişă de informare asupra preţului şi garanţiilor oferite, anterior încheierii
contractului. Tot înaintea încheierii contractului, asigurătorul este dator să remită
asiguratului un exemplar din proiectul de contract şi documentele anexă sau o notă de
informare privind contractul, care să descrie precis, alături de obligaţiile asiguratului,
garanţiile şi excluderile de la acoperire149. Decrete ale Consiliului de stat şi ordine ale
autorităţii franceze de control al asigurărilor vin, în spiritul ultrareglementar din
Hexagon, să stabilească formularele exacte şi mijloacele efective de constatare a
remiterii acestor documente.
Faza precontractuală este iniţiată, cel mai adesea, printr-o cerere de informaţii,
în mod normal subsecventă publicităţii comerciale150 realizate de asigurător şi urmată,
eventual, de negocieri în cadrul cărora mai operează un schimb de informaţii. In
principiu151, ofertă, ca element al formării acordului de voinţe şi expresie juridică a
propunerii ferme de a încheia un contract determinat în anumite condiţii, este
considerată cererea ori declaraţia de asigurare completată şi semnată de asigurat, care
conţine şi declaraţia de risc152.
In contractele încheiate între persoane prezente, în condiţiile în care asiguratul
este interesat într-o acoperiră rapidă şi eficientă riscului, acesta achită prima simultan cu
semnarea cererii, conform principiului plăţii anticipate153 a primei, iar imediat se trece la
emiterea contractului sau a poliţei. In aceste cazuri, aplicabile marii majorităţi
asigurărilor generale, momentul întrunirii acordului de voinţe cu privire la elementele
esenţiale ale contractului (negotio) coincide, practic, cu cel al emiterii şi semnării de
către părţi a contractului sau poliţei de asigurare (instrumentum). Este evident că

http://www.netassurances.com/bibliotheque/code.asp sau
http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/UnCode?code=CASSURAL.rcv
149
Pentru detalii privind procedura încheierii contractului de asiugrare în dreptul comparat, E.-M.
Minea, Incheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, CH Beck, Bucureşti 2006, p.98 şi
urm.
150
In ce priveşte valoarea contractuală a documentelor publicitare, as evedea J. Goicovici, Forţa
contractuală a unor documente publicitare, R.R.D.A. nr.3/2005, p.37
151
Este posibil ca oferta să provină şi de la asigurător, în situaţii speciale în care companii
profesionale
152
A. Favre Rochex, G. Coutieu, Le droit du contrat d’assurance terrestre, LGDJ, Paris, 1998,
p.45.
153
In raporturile de asigurare, reciprocitatea prestaţiilor, caracteristică contractelor sinalagmatice,
este afectată de principiul lipsei simultaneităţii, conform căruia asiguratul este cel care trebuie să
îsi îndeplinească mai întâi obligaţiile, prestaţia asigurătorului fiind condiţionată de executarea
prealabilă a îndatoririlor contractuale ale asiguratului. Pentru dezvoltare, a se vedea şi I. Văcărel,
I. Bercea, Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti 1998, p.55
69
obligaţia de informare, astfel cum este reglementată, deşi teoretic se mai poate executa
în cele câteva momente ulterioare completării cererii de asigurare, ea nu poate avea
eficienţa informaţională şi de echilibru contractual urmărită de legiuitor, decât dacă este
îndeplinită anterior completării cererii sau declaraţiei. Intr-adevăr, oferta cuprinsă în
cererea de asigurare trebuie să fie făcută în cunoştinţă de cauză, având în vedere că
formarea contractului, acceptarea, operează practic simultan.

173. In schimb, alta este situaţia încheierii contractului la distanţă, între

persoane absente (regula pentru asigurările de viaţă). Aici, momentul emiterii ori
semnării poliţei, ca instrumentum, nu coincide cu încheierea contractului.
Pe de o parte, în dreptul comun, făcând aplicarea art.35 Cod comercial,
contractul se consideră încheiat pe data la care acceptarea ajunge la cunoştinţa
ofertantului, respectiv data la care asiguratul primeşte poliţa de asigurare emisă de
asigurător. Principiul este confirmat în raporturile dintre furnizorii de servicii financiare
şi consumatori, prin prevederile art.8 al OG nr.85/2004, potrivit cărora, dacă părţile nu
au convenit altfel, momentul incheierii contractului la distanţa privind serviciile
financiare îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator,
referitor la comanda sa.
Stabilirea momentului încheierii contractului conduce la cel puţin două
concluzii. In primul rând, obligaţia de informare precontractuală subzistă până la
momentul recepţiei poliţei de către asigurat. In tot acest răstimp, asiguratul este
îndreptăţit să pretindă, iar asigurătorul este dator să comunice pe suport scris informaţii
dintre cele legalmente prevăzute, aceasta cu atât mai mult, cu cât condiţiile generale şi
particulare de asigurare nu sunt comunicate decât o dată cu poliţa semnată şi trimisă de
asigurător. In al doilea rând, asiguratul îşi poate revoca oferta-cererea de asigurare
(art.37 Cod comercial : “până ce contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea
sunt revocabile”) oricând între momentul semnării ei şi cel al recepţiei poliţei emise de
asigurător.
Pe de altă pare, OG nr.85/2004 conţine câteva prevederi suplimentare fată de
dreptul comun, destinate să procure o mai intensă protecţie procedurală consumatorilor
de servicii financiare (şi de asigurări) contractate la distanţă. Potrivit art.6 şi 7 ale acestui
act normativ, toate datele referitoare la condiţiile, termenii şi informaţiile contractuale
obligatorii trebuie comunicate consumatorului în faza precontractuală, pe hârtie sau pe

70
orice suport durabil disponibil şi accesibil consumatorului, în timp util, la momentul
prezentării ofertei sau, în orice caz, înainte ca acesta să aibă obligaţii rezultate din
semnarea contractului (cu alte cuvinte, înainte de plata primei), folosind o terminologie
fără echivoc, clară, uşor de înţeles de către consumator.
Art. 24 din OG nr.85/2004 răstoarnă sarcina probei privind îndeplinirea
obligaţiilor de informare ale asigurătorului, precum şi sarcina probei existenţei
consimţământului consumatorului la încheierea contractului şi la executarea acestuia,
care cade exclusiv în sarcina asigurătorului. Orice clauză contractuală contrară este
considerată clauză abuzivă, în virtutea Legii nr. 193/2000. Conform art.20, consumatorii
au dreptul de a solicita rezilierea contractului în situaţia în care furnizorul nu respectă
constângerile referitoare la îndeplinirea obligaţiei de informare, fără plata de penalităţi şi
fără costuri suplimentare.

b) Practica declaraţiei de luare la cunoştinţă a asiguratului

174. Neexistând o veritabilă procedură, constând într-un eventual formalism
documentar similar celui reglementat în dreptul francez, eficienţa obligaţiei
reglementate de informare este în mod substanţial afectată prin practica generalizată a
asigurătorilor, care se rezumă la a menţiona în cuprinsul cererii sau declaraţiei
completate şi semnate de potenţialul asigurat, o formulă în genul: “declar că mi-au fost
date toate informaţiile şi explicaţiile necesare, că am luat cunoştinţă de condiţiile de
asigurare, care mi-au fost înmânate”. Chiar dacă unele companii, cel puţin, pretipăresc
pe versoul formularului de cerere sau declaraţie, un rezumat al informaţiilor minime
pretinse de Ordinul C.S.A. nr.3111/2004, procedeul permite asigurătorilor să facă într-o
manieră facilă dovada îndeplinirii obligaţiei de informare, fără însă a dispune de minime
garanţii că potenţialului asigurat i s-au şi comunicat efectiv informaţiile, respectiv că
acestea i s-au pus la dispoziţie la timpul potrivit.
De aceea, apreciem, că, de lege ferenda, se pot formula câte propuneri care ar fi,
în opinia noastră, de natură a eficientiza informarea asiguratului, conferind informaţiei,
de altminteri detaliat reglementate ca şi conţinut, un caracter procedural concret şi
verificabil.
In ce priveşte contractul încheiat între persoane prezente, s-ar impune
precizarea, în textele normative, ca informaţiile reglementate să fie comunicate formal
asiguratului, nu anterior “încheierii contractului”, ci “anterior completării cererii sau

71
declaraţiei de asigurare”. Astfel, mai sunt speranţe pentru a nu se ratifica practica
neloială a unor asiguratori români, de a prezenta informaţiile precontractuale legalmente
pretinse, pe verso-ul cererilor/declaraţiilor de asigurare, fiind clar că, la momentul în
care primeşte cererea spre completare, clientul este deja determinat să încheie
asigurarea, nemaifiind interesat să-şi lumineze consimţământul prin lectura dificilă a
textului, scris în caractere mici, de pe verso.
Referitor la contractele complexe (în principiu, cele de asigurare de viaţă)
încheiate la distanţă, este necesar să existe o procedură care să prevadă obligativitatea
comunicării asiguratului, sub semnătură, a informaţiilor minime pretinse de lege, cu un
anumit termen minim anterior întocmirii şi semnării de către acesta a cererii sau
declaraţiei de asigurare, perioadă în care potenţialul asigurat să poată reflecta asupra
deciziei de a face oferta de asigurare. Documente cum sunt nota ori fişa de infomare,
reglementate în dreptul francez, pot constitui o corectă şi eficientă sursă de import
legislativ. După modelul practicii franceze, nota de informare ar conţine toate
informaţiile legalmente pretinse, însă ar trebui să descrie în mod special garanţiile
contractuale şi excluderile de la acoperirea riscului, precum şi obligaţiile asiguratului pe
parcursul derulării contractului, cu sancţiunile legale şi contractuale aferente
neexecutării acestora154. In fine, instanţele trebuie să pretindă asigurătorului dovada
faptului că asiguratului i s-au remis documentele ce constituie suportul informării, la o
dată precisă şi sub luare de semnătură, altminteri neputându-i fi impus clientului să
respecte toate informaţiile şi condiţiile prescrise de asigurător (Code des assurances art.
R112-3).

c) Valoarea informativă a fazei precontractuale

175. Reglementarea specială a conţinutului obligaţiei precontractuale de
informare nu se poate explica, decât prin intenţia legiuitorului de a garanta o valoare
informativă concretă procedurii de formare a contractului de asigurare, fundamentată pe
caracterele specifice ale informaţiei, care trebuie să fie completă, clară, exactă,
accesibilă şi comprehensibilă.
Funcţia informativă a procedurilor şi înscrisurilor este în mod particular
necesară în contractele ale căror condiţii, deja pre-determinate de către una dintre părţi,

154
S. Yawaga, Les obligations précontractuelles de l’assureur, Revue générale du Droit des
Assurances, 1997, p.83
72
sunt impuse celeilalte155. Valoarea informativă a perioadei precontractuale nu se poate
manifesta decât prin exigenţe de formă şi prin caracterul controlabil al remiterii efective
a documentelor ce constituie sursă de informare. Ordinul C.S.A. nr.3111/2004 prevede,
ca singure exigenţe de formă, că informaţiile trebuie transmise în scris, în limba română
(mai puţin dacă clientul solicită în scris comunicarea într-o altă limbă) şi sub semnătura
potenţialului asigurat, drept confirmare a luării la cunostinţă despre conţinutul
informaţiilor.
In condiţiile inexistenţei unei proceduri formal consacrate de derulare a fazei
precontractuale în dreptul român al asigurărilor, în principiu, debitorul obligaţiei de
informare poate utiliza orice mijloc de informare apreciat de el ca fiind potrivit, în afară
de contractul definitiv şi la un moment sensibil anterior exprimării consimţământului
potentialului asigurat156. Suportul scris al informaţiei -în practică, adesea reprezentând
verso-ul cererii de asigurare- nu are natură de document contractual157, întrucât nu este
asumat de părţi din perspectiva formării succesive a acordului de voinţe sau executării
contractului, ci constituie un simplu document informativ precontractual prin care se
dovedeşte îndeplinirea unei obligaţii legale de informare. Intr-adevăr, în afara
caracterului său, până la urmă, sumar, informarea precontractuală reglementată este şi
nedefinitivă, chiar instabilă, întrucât condiţiile (cel puţin tarifele de prime şi suma
asigurată) stabilite de asigurător prin poliţa finală pot diferi de cele pretipărite în
suportul informativ precontractual (datorită, spre exemplu, verificării stării fizice
concrete a bunului sau a stării de sănatate a persoanei asigurate).
A aplica nota de informare à la roumaine pe verso-ul cererii de asigurare este
chiar o practică periculoasă, întrucât, astfel, acest material informativ dobândeşte
aparenţa (înşelătoare) că ar fi un document cu valoare contractuală, întucât clientul
semnează pe cealaltă parte a înscrisului. Asigurătorul poate profita în mod neloial de
această semnătură, pretinzând, după cum îi dictează interesul propriu în contra
clientului, (a) fie că asiguratul se prezumă că ar fi acceptat ca atare condiţiile prescrise în

155
R. Bout (coord.), Lamy droit économique, Ed. Lamy, 2005, n.173
156
P. Chen, op.cit., nr.767
157
Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, se face distincţie între documentele contractuale
(scrisori de intenţii, acorduri parţiale, antecontracte etc) şi simplele documente informative (note
de informare, materiale publicitare, ghiduri destinate beneficiarilor unor servicii etc.), cele dintâi
reprezentând angajamente asumate de părţile între care se punctează acorduri de voinţe prelabile
ce fixează cadrul acordului definitiv de voinţe. A se vedea monografia : Fr. Labarthe, La notion
de document contractuel, LGDJ, Paris, 1994
73
suportul informaţiei prin semnarea pe recto-ul paginii, (b) fie că termenii contractuali de
pe verso nu sunt decât o notă de informare generică ce nu este circumstanţiată situaţiei
individuale descrise de asigurat prin completarea cererii de asigurare şi declaraţiei de
risc de pe recto.

176. Finalitatea şi, în fond, valoarea informativă a obligaţiei specifice de

informare este de a reflecta, pe cât de fidel este posibil, clauzele contractuale socotite de
legiuitor ca fiind esenţiale, într-o formă sintetică, abreviată, clară şi accesibilă158. In
realitate, suportul informativ nu leagă contractual asigurătorul159, însă sporeşte
legitimitatea încrederii pe care clientul o are faţă de asigurătorul profesionist160, cu
consecinţa simplificării probaţiunii în cazul pretinderii unui viciu de consimţământ şi
respectiv a înlesnirii aprecierii inopozabilităţii unor clauze contractuale al căror conţinut
ar fi diferit de cel prezentat în documentul informativ.
Valoarea informativă este dată, nu numai de natura suportului de informare, ci şi
de caracterele informaţiei conţinute. Informaţia trebuie să fie comprehensibilă (să nu fie
confuză) şi lizibilă, susceptibilă să ajungă la destinatar161. Unul dintre mijloacele de
asigurare a acestui caracter este forma aparentă a textului informativ162. Cu cât
caracterele textului acestea sunt mai mici, cu atât suportul poartă o informaţie mai puţin
valoroasă, iar cu cât caracterele sunt mai dimensionate pentru chestiuni excepţionale
(riscuri excluse, termene de decădere, clauze limitative de răspundere), cu atât sunt mai
reduse şansele ca asiguratul să pretindă cu succes că nu a fost informat la încheierea
contractului.

§2. Efectele neîndeplinirii obligaţiei de informare

Neîndeplinirii obligaţiei de informare nu îi este asociată o sancţiune precisă,

legiuitorul evitând să abordeze acest aspect, sarcina fiindu-i rezervată jurisprudenţei prin

158
P. Chen, op.cit., nr.770
159
Este, de altfel, unul dintre defectele regimului obligaţiei precontractuale de informare
specifice, în condiţiile în care, contractul definitiv, o dată semnat, beneficiază de o prezumţie de
cunoaştere derivată din principiul forţei obligatorii a contractului, ceea ce dezechilibrează
confruntarea dintre conţinutul documentelor informative ne(pre)contractuale şi documentele
contractuale.
160
J. Ghestin, Traité de droit civil. La formation du contrat, LGDJ, Paris, 1993, p.643
161
J. Bigot (dir.), Traité de droit des assurances, tome 3, LGDJ 2002, Paris, p.880 şi urm.
162
Fr. Labarthe, op.cit., p.17
74
aplicarea dreptului comun. In primul rând, înseşi natura juridică şi fundamentul
dreptului clientului la reparaţie sau depăgubire nu sunt sigure, existând o pendulare între
răspunderea contractuala şi cea delictuală, explicabilă prin conjunctura în care clientul
îşi exprimă pretenţiile. In al doilea rând, deşi trebuie făcută distincţia între absenţa
completă de executare a obligaţiei, pe de o parte şi respectiv executarea neconformă sau
incompletă, efectele distincţiei, deşi formal diferite, conduc la aceeaşi expresie a
sancţiunii neîndpelinirii obligaţiei – inopozabilitatea faţă de asigurat a informaţiilor
necomunicate pe care le invoca asiguratorul 163.

1. Fundamentul şi natura juridică ale dreptului la reparaţie al clientului

177. Chestiunea tradiţională este de a şti dacă răspunderea asigurătorului este
contractuală sau delictuală. Desigur, răspunsul depinde de izvorul obligaţiei. Din
moment ce obligaţia este situată anterior încheierii contractului şi este prevăzută în lege
(nefiind un anagajament contractual şi neavându-şi cauza în contract), pare extrem de
evident că sancţionarea obligaţiei de informare nu poate decât să împrumute forma
răspunderii civile delictuale.
In realitate, fundamentul raspunderii nu este atât de simplu de stabilit. Problema
sancţionării obligaţiei de informare se pune, în mod invariabil, în contextul acţiunii
asiguratului în executarea contractului de către asigurător, ceea ce induce instanţelor
ideea unei răspunderi contractuale (spre exemplu, asigurătorul invocă rezilierea
contractului, iar clientul încearcă să blocheze efectul rezilierii, arătând că la data
încheierii contractului, nu a fost informat despre cauza de reziliere). In plus, dreptul
contemporan tinde să trateze obligaţia de informare ca fiind un angajament contractual
tacit, subânţelegându-l în orice raporturi contractuale. In fine, regimurile celor două
răspunderi s-au apropiat prin evoluţia jurisprudenţei şi doctrinei, ceea ce face ca efectele
opţiunii între cele două fundamente să fie estompate164.

178. In mod normal, fiind vorba despre o obligaţie legală de a face, sancţiunea
civilă a neexecutării acesteia constă în daune-interese plătite creditorului obligaţiei,
conform art.1075 şi 998 Cod civil. Insă, în practică, prejudiciul suferit de clientul

163
D. Krajeski, op.cit., p.121
164
D. Veaux, Jurisclasseur Civil Annexes 1 - Responsabilité Civile, fasc.506, Assurances –
devoir d’information et de conseil, fasc.6, nr.85 şi urm.
75
asigurat constă în refuzul asigurătorului de a-i plăti indemnizaţia sau suma asigurată,
invocând diferite sancţiuni cum sunt nulitatea, rezilierea contractului, decăderea
asiguratului din dreptul la acoperire sau excluderea riscului de la garantare, toate acestea
fundamentate pe prevederi ale contractului de asigurare în legătura cu care clientul
susţine că nu a fost informat, că nu le cunoaşte. De aceea, menţinând cadrul efectelor
răspunderii civile delictuale, principiul reparaţiei integrale şi în natură a prejudiciului
conduce alocarea unei reparaţii băneşti care corespunde valorii garanţiei pe care
asigurătorul refuză să o furnizeze şi ar trebui să o acorde în baza poliţei.
Problema rămâne, în aceste condiţii, de a stabili de ce coincid daunele-interese
la care l-ar obliga justiţia pe asigurător, cu valoarea acoperirii contractate şi refuzate de
acesta din urmă? Pentru motivul că aceasta este valoarea prejudiciului ce trebuie reparat
pe cale delictuală, sau pentru că suma pe care ar fi obligat asigurătorul să o platească ar
fi chiar o veritabilă indemnizaţie de asigurare. Cu alte cuvinte, din nou: suntem înaintea
unei situaţii de reparare delictuală a prejudiciului sau, din contră, de executarea silită a
contractului ?
Văzând contextul judiciar în care se ridică problema răspunderii pentru
neîndeplinirea obligaţiei de informare, nu este suprinzător faptul că jurisprudenţa
apreciază că natura juridică a plăţii la care este obligat asigurătorul debitor al informării
este de indemnizaţie de asigurare165. Acest lucru conduce la o şi mai mare apropiere
între acţiunea în angajarea răspunderii delictuale a asigurătorului (corectă în teorie) şi
acţiunea în executarea prestaţiei contractuale (folosită în practică).

2. Ineficacitatea juridică a prevederilor contractuale cu privire la care nu s-a

realizat informarea

Nici sancţiunile neîndeplinirii obligaţiei de informare nu scapă dificultăţilor de

plasare teoretică. Insă acestea, fie că reies din cadrul contractual, fie că derivă din cel
delictual, rămân să se exprime într-o formă unitară, care de altfel, face prea puţin utilă şi
dezbatarea precedentă asupra fundamentului şi naturii juridice a reparaţiei la care este
îndreptăţit clientul asigurat. Până la urmă, chiar dacă, din punct de vedere riguros
ştiinţific, sancţiunea este reparaţia integrală şi în natură a prejudiuclui cauzat prin fapta

165
Cass.civ.I, 7 dec.1987, RGAT 1988, p.98, obs. R. Bout; Cass.civ.I, 28 apr.1986, RGAT 1986,
p.234, obs. M. Pauffin de Saint-Morel
76
delictual-precontractuală a asigurătorului, se poate observa că cea mai bună formă de
exprimare a acestei reparaţii nu constă în altceva, decât în considerarea că informaţia
contractuală necomunicată nici nu există, asigurăorul neputându-i opune clientului
informaţia respectivă166.

179. Viciile de consimţământ – o sancţiune improbabilă. Domeniul

precontractual ne oferă posibilitatea considerării lipsei de informare ca făcând parte din
sfera erorii viciu de consimţământ sau a reticenţei dolosive, ambele conducând la
anularea contractului. O decizie recentă167 aminteşte că dreptul comun al contractelor
este izvor al unei soluţii rapide, atunci când dreptul special al asigurărilor este lacunar
sau complex.
@ In speţă, asiguratului i s-a emis o nouă poliţă anuală în continuarea celei expirate,
doar că societatea de asigurare menţionase în noile condiţii de asigurare aplicabile, câteva noi
situaţii care excludeau garanţia pentru furt în anumite circumstanţe (o acoperire pentru furt mai
redusă), cu toate că prima de asigurare crescuse faţă de anul anterior. Curtea a apreciat că tăcerea
societăţii de asigurare şi a agentului său constituie o reticenţă dolosivă şi o manevră destinată să
induca în eroare asiguratul asupra unui element esenţial al contractului.
Intr-adevăr, jurisprudenţa consumeristă adoră să aplice teoria viciilor de
consimţământ atunci când cocontractantul profesionist păstrează necomunicate elemente
considerate determinante pentru exprimarea consimtământului contractual al
168
profanului .
Trebuie, însă, să admitem că viciile de consimţământ nu sunt foarte adaptate
raporturilor de asigurare şi în special obligaţiilor de informare pretinse asigurătorului,
întrucât este implicată o dificultate mare a probaţiunii în sarcina clientului, din acest
punct de vedere existând sanciuni mai “comode”. Pe de altă parte, conţinutul informării
la care este obligat asigurătorul nu permite, decât în situaţii cu adevărat excepţionale,
reţinerea dolului sau erorii-viciu de consimţământ.
Totuşi, chiar obţinând anularea contractului pentru vicierea consimţământului,
cea mai bună formă de acoperire în natură a prejudicului suferit de client prin pierderea
şansei de a dispune de o garantare eficientă a riscului, este chiar obligarea asigurătorului

166
Pentru detalii, P. Chen, op.cit., p.276 şi urm.
167
C.A. Paris 7ème Ch, 4 dec. 2001 (Axa Assurancesc/Mlle Hucher), Resp. Civile et Assurances
2002, Comm. nr.120, note L. Grynbaum
168
Cass.1ère civ., 29 apr.1997 (Periz c/Soc. Rhin et Moselle) RGDA 1997, p.733, note L.
Mayaux
77
la executarea contractului, ca şi cum acesta ar fi fost valabil!

180. Inopozabilitatea stipulaţiilor contractuale necomunicate – o sancţiune

oportună. Neobservarea conţinutului şi procedurii de îndeplinire a obligaţiei de
informare poate să cauzeze un prejudiciu clientului, care se exprimă prin reducerea sau
privarea completă de indemnizaţia la care ar fi fost îndreptăţit (pentru care a cumpărat
acoperirea). Asigurătorul îşi justifică refuzul de plată a sumei asigurate, prin invocarea
unor anumite prevederi contractuale (condiţii, excluderi, documente necesare pentru
justificarea cererii de despăgubire, informări incorecte sau incomplete de către asigurat
etc.) în legătură cu care asiguratul pretinde că nu a fost informat.
@ Intr-o speţă, nepublicată, drept condiţie a plăţii despăgubirii pentru daunele produse
proprietăţii asigurate (şi) pentru alunecări de teren, societatea de asigurări i-a pretins asiguratului
studiul geotehnic ce trebuia să se găsească la documentaţia de autorizare a construirii proprietăţii
asigurate. Clientul a prezentat studiul, în care scria că terenul pe care este construită casa e
“periculos pentru construcţii”. Instanţa i-a dat asigurătorului câştig de cauză, deşi apreciem că acel
document nu era unul contractual şi asigurătorul nu putea să îl invoce pentru a condiţiona
executarea contractului, atâta timp cât nu a comunicat asiguratului că studiul (conţinutul său) va
condiţiona plata despăgubirii, iar asiguratul deţinea la momentul încheierii poliţei autorizaţie de
construire valabilă, care nu putea fi acordată decât dacă terenul era construibil şi documentaţia
tehnică era conformă.
Obligaţia de informare şi răspunderea aferentă fiind precontractuale (redundant,
delictuale), este evident că asiguratul este îndreptăţit la daune-interese care să-i acopere
prejudiciul suferit, în condiţiile dovedirii legăturii de cauzalitate cu neîndeplinirea
obligaţiei de informare. Prejudiciul suportat de asigurat constă în pierderea dreptului la
indemnizare (integrală).
@ Chiar dacă unele instanţe au apreciat că prejudiciul ce trebuie acoperit constă în
pierderea şansei de a găsi un alt asigurător169. Este acelaşi lucru...
De aceea, cuantumul daunelor-interese la care ar fi obligat asigurătorul
corespunde diferenţei dintre indemnizaţia pe care asiguratul ar fi putut să o încaseze
dacă asigurarea ar fi funcţionat normal şi indemnizaţia pe care a încasat-o efectiv, în
condiţiile neîndeplinirii obligaţiei de informare de către asigurător170.
Chiar şi privit dinspre tărâmul contractual, obiectivul sancţiunii neîndeplinirii
obligaţiei de informare ar fi tot acela de înlocuire a garanţiei de asigurare contractate.

169
Cass. 1ère civ. 25 fevr. 1997 (Hédreul c/ Cousin), RGDA 1997, p.852, note Ph. Rémy
170
A se vedea P. Chen, op.cit., p.309
78
Dacă lipsa unei informaţii contractuale face iluzorie speranţa legitimă a asiguratului de
a-i fi garantată acoperirea riscului (garanţie pe care a cumpărat-o !) atunci este firesc să
apreciem că cea mai convenabilă sancţiune este îndepărtarea acelor clauze sau prevederi
contractuale care sunt invocate de asigurător în dezavantajul asiguratului. Sancţiunea
contractuală cea mai eficientă este ca realitatea juridică să fie conformă cu informaţiile
transmise de asigurător171. Altfel spus, clauzele defavorabile asiguratului şi care nu au
făcut obiectul infromării, trebuie să îi fie considerate inopozabile acestuia –
inopozabilitatea este sancţiunea de principiu a neîndeplinirii funcţiei informative a
contractului. Ea constă, pur şi simplu, în nerecunoaşterea faţă de asigurat a acelor
prevederi ori documente sau informaţii contractuale care nu i-au fost formal (într-o
anumită procedură), corect şi complet comunicate de către asigurător172. Contractul se
va executa în condiţiile cunoscute de asigurat !

C) Obligaţia de sfătuire datorată de asigurător sau brokerul de asigurări

1. Conţinutul obligaţiei de sfătuire

181. Noţiune. Alături de obligaţia de informare, instituită pe cale de
reglementare, şi care presupune o transmitere de date între părţi, jurisprudenţa a încercat,
destul de timid, să consacre existenţa unei obligaţii de sfătuire, care, în contextul
evoluţiilor jurisprudenţiale, pare să fie reţinută cu deosebire în sarcina intermediarilor de
asigurări, şi care constă în consilierea clientului asupra oportunităţii operaţiunii de
asigurare pe care o are în vedere, în urma dialogului dintre părţi173. Consilierea înseamnă
adecvarea serviciilor de asigurare la nevoile reale ale clientului, ceea ce implică
determinarea clară a intenţiilor şi necesităţilor clientului, prin comportamentul activ şi
implicat al asigurătourlui de a obţine informaţii relevante despre client şi situaţia
acestuia.
Conţinutul obligaţiei de sfătuire constă în explicarea dispoziţiilor legale şi din
contractul de asigurări, în scopul oferirii tuturor elementelor necesare in concreto
clientului, potrivit pregătirii şi experienţei acestuia, pentru a contracta cea mai bună
acoperire a riscului la care este expus, care să corespundă intereselor persoanei

171
M. Fabre-Magnan, op.cit,. p 508
172
H. Groutel, L’information et le conseil, in Les assurances collectives, RGDA 1998, p.587
173
D. Krajeski, op.cit., p.120
79
asigurate. Reprezentantul (intermediarul) asigurătorului este dator să-l atenţioneze pe
client despre consecinţele declaraţiilor incorecte sau incomplete, să fie sigur că
adaptează prima şi suma asigurată la valoarea reală a bunului sau la posibilitaţile
fincnaiare ale clientului, să se asigure că solicitantul îndeplineşte condiţiile impuse de
asigurător pentru garantarea acoperirii174 etc.
Obligaţia de consiliere presupune inclusiv îndatorirea profesionistului de a
deconsilia virtualul client, arătându-i că serviciul oferit nu corespunde dorinţelor şi
respectiv posibilităţilor clientului.

182. Diferenţe faţă de obligaţia de informare. Conceptul rămâne, din

nefericire, unul încă destul de imprecis şi la care practica judiciară se referă în mod
neunitar. Dintru început, se pot marca unele diferenţe faţă de noţiunea mai stabilă a
obligaţiei de informare. Aceasta din urmă este concepută ca una de rezultat, de a
transmite cocontractantului anumite informaţii, în vreme ce obligaţia de sfătuire este
apreciată în unanimitate ca fiind una de mijloace 175. De aici, cele două noţiuni diferă şi
din perspectivă probatorie. Obligaţia de informare este verificabilă, fiind reglementate
atât conţinutul minim ce trebuie transmis, cât şi procedura informativă, bazată pe
remiterea anumitor documente. In schimb, sfătuirea este mai puţin verificabilă, întrucât
constă în chestionarea clientului asupra necesităţilor sale şi consilierea acestuia în
vederea adoptarii celei mai bune soluţii de acoeprire a riscului respectiv176. Elementul de
conţinut care, cu siguranţă, face distincţia între îndatorirea de informare şi cea de
sfătuire, este obligaţia de prudenţă şi diligenţă a asigurătorului, care trebuie să garanteze
evitarea încheierii unei poliţe ce nu corespunde nevoilor reale ale clientului 177. Nu în
ultimul rând, obligaţia de informare are un domeniu întins şi obiectiv, fiind general
aplicabilă tuturor raporturilor contractuale, cel puţin din perspectiva protecţiei
consimtământului, în vreme ce obligaţia de sfătuire are un domeniu mai restrâns şi
subiectiv, existenţa sa fiind reţinută numai în raporturile contractuale dintre anumite

174
Y. Lambert-Faivre, L. Leveneur, op.cit., p.125
175
M. Fabre-Magnan, De l’obligation d’information dans les contrats, LGDJ, Paris 1992, p.576
şi urm.
176
Nimic nu se opune ca asigurătorii şi mai ales intermediarii acestora să creeze, prin norme
interne, o procedură de consemnare în scris a întrebărilor adresate clientului şi a răspunsurilor
acestuia, precum şi a interpretărilor şi sfaturilor intermediarului.
177
A se vedea M.L. Maleville, Devoir de conseil: s’adapter aux besoins du client, La Tribune
de l’Assurance nr.70/2003, p.25
80
categorii de persoane (între profesionişti şi profani, respectiv între intermediari şi
consumatori).

2. Intinderea obligaţiei de sfătuire

a) Limitele relative ale obligaţiei de sfătuire (sau întinderea pe orizontală).

183. Intr-adevăr, existenţa şi întinderea obligaţiei de sfătuire depind de măsura
competenţelor celui ce se pretinde creditor al acestei obligaţii. Tocmai de aceea, în ciuda
direfenţelor exprimate în teorie între obligaţiile de informare şi respectiv sfătuire, ele au
atât un conţinut, cât mai ales o întindere variabilă, ceea ce face ca practica judiciară să
asume distincţia într-o manieră care nu exclude întotdeauna arbitrariul 178, uneori folosinf
chiar împreuna celel două noţiuni, pentru a exprima acelaşi obiectiv juridic179. Atâta
timp cât întinderea obligaţiei ţine de calificarea părţilor (profesionişti de o parte,
consumatori sau profani, pe de alta), uneori este extrem de greu de susţinut unde se
termină infomarea şi unde trebuie să înceapă obligaţia de sfătuire180, pentru simplul
motiv că uneori consumatorul este o întreprindere comercială (în teorie nu poate avea
calitatea de consumator şi este prezumată a nu avea nevoie de ocnsiliere), care însă nu
are activitate şi nici competenţe în domeniul asigurărilor, plasându-se din perspectivă
subiectivă într-o situaţie similară cu a unui consumator profan.
@ Ceea ce este sigur, este că nu poate exista obligaţie de sfătuire în contractele de
reasigurare, încheiate întotdeauna între profesionişti.
In acest context, atât după abordarea doctrinară, cât şi cea jurisprudenţială,
îndatorirea de consiliere este pretinsă profesioniştilor, prin relativizare faţă de profani,
iar nu comercianţilor, prin relativizare faţă de consumatori. Veritabilii profesionişti în
asigurări sunt brokerii independenţi. Intr-adevăr, intermedierea este privită în dreptul
european ca pe o profesie reglementată181, în care intrarea este supravegheată de
autorităţi şi a cărei exercitare se situează sub acelaşi control de legalitate şi
profesionalism. Interpunerea unui broker de asigurări nu se poate justifica numai ca

178
Ph. Le Tourneau, De l’allègement de l’obligation de renseignement ou de conseil , Rec.
Dalloz, 1987, chron. 101
179
C.A. Paris, 13 juin 2001, JCP E. 2002, nr.969; C.A. Paris, 14 mars 2005, Le Dalloz 2005, IR
1303
180
Cl. Delpoux, L’obligation de conseil des intermédiaires, Rev. Risques, no.24/1995, p.44
181
A se vedea recenta (2003) Directivă a Consiliului European cu privire la intermediarii în
asigurări
81
interpunere în distribuţia asigurărilor, în vederea obţinerii unui comision, ci trebuie să
contribuie la calitatea, securitatea şi transparenţa activităţii de asigurare, cu deosebire
prin oferirea unor servicii de consiliere competente, destinată a spori protectia juridică a
asiguraţilor182.
Astfel, jurisprudenţa pune în sarcina acestor intermediari obligaţii cum ar fi:
atenţionarea clienţilor în privinţa riscurilor contractuale şi a explicarea excluderilor de la
acoperire mai puţin explicite183, atenţionarea clientului asupra noii valori reale a
obiectului asigurat184, explicarea valorii juridice a acceptării stipulaţiei de către
beneficiarul desemnat, în condiţiile în care asiguratul intenţiona răscumpărarea
poliţei185, încurajarea unei subscrieri inutile de acoepriri suplimentare pentru client186,
explicarea eronată a unei prevederi contractuale ce a determinat consimţămânţul de a
încheia contractul187 etc.
Brokerul în asigurări este, astfel, debitorul cert al obligaţiei de sfătuire.
Jurisprudenţa apreciază că intermediarul independent al asigurătorului trebuie să fie „un
ghid sigur şi un consilier experimentat”188.

184. Scopul obligaţiei de sfătuire este să protejeze profanul (indiferent dacă

întruneşte sau nu condiţiile noţiunii legale de consumator) faţă de propria-i slăbiciune,
suplinindu-i incapacitatea de a înţelege pe deplin însemnătatea şi intensitatea
angajamentului său contractual. Sfătuirea ţine de calitatea consimţământului, nu de
existenţa sa. Intermediarul în asigurări, prin intervenţia sa, trebuie să acorde un serviciu
competent, destinat să „lumineze” consimţământul clientului referitor la totalul
angajamentelor sale şi la utilitatea şi adpatarea poliţei faţă de situaţia sa.
Problema este că, în domeniul asigurărilor, majoritatea consumatorilor încheie
poliţe pentru nevoile vieţii lor...profesionale. De aceea, intensitatea obligaţiei de
sfătuire depinde (şi) de calităţile personale ale subscriitorului, care, cu cât are o

182
A se vedea P. Chen, op.cit., p.298
183
Cass. 1ère civ. 27 noiembrie 1990, Responsabilité Civile et Assurances, 1991, comentariu nr.
85, H/Groutel
184
Cass. 1ère civ. 1 februarie 2000, Rév. Gén. Droit des Assurances, 2000, p.608, notă L.
Fondlladosa
185
C.A. Lyon, 18 decembrie 2003, Rév. Gén. Droit des Assurances, 2004, p.159, not ă J. Bigot
186
Cass. 1ère civ. 7 mars 1989, RGAT 1989, p.649
187
Cass. 3ème, 15 janv. 1998, Resp. Civile et Assurances 1998, nr.145
188
Cass.1ère civ. 10 noiembrie 1964, Rév. Gén. Droit des Assurances, 1965, p.175, notă . A.
Besson
82
pregătire mai slabă şi o activitate mai modestă, cu atât trebuie mai puternic protejat189.
Astfel, determinarea întinderii obligaţiei de sfătuire este cu atât mai dificilă, cu cât
consilierea este pe măsura competenţei fiecărui client în parte. Desigur, un comerciant
care subscrie o poliţă pentru nevoile întreprinderii sale este prezumat a dispune de
competente juridico-economice, însă nu neapărat şi de competenţele tehnice necesare
încheierii unei poliţe de grup privind răspunderea civilă implicată de activtatea firmei
sale. Un astfel de contractant nu va putea pretinde, spre exemplu, că a fost greşit sfătuit
întrucât primele de asigurare depăşeau evident posibilităţile sale financiare, însă va
putea imputa intermediarului că nu i-a explicat faptul că, dat fiind obiectul său de
activitate, pentru a avea garanţia acoperirii, ar fi trebuit să contracteze clauze
suplimentare, întrucât riscurile cu care se confrunta în mod special nu făceau obiectul
condiţiilor generale de asigurare aferente poliţei pe care a cumpărat-o190. Tot astfel,
întreprinzătorul care vinde sisteme electronice de securitate, nu poate invoca lipsa
consilierii din partea asigurătorului, fiind obligat să se autoinformeze asupra
conformităţii materialului său cu normele impuse de asigurători (ignoranţă
nescuzabilă)191.

b) Intensitatea obligaţiei de sfătuire (sau întinderea obligaţiei pe verticală)

185. Cât de mult i se pretinde intermediarului (asigurătorului) profesionist, până

unde se presupune ca trebuie să meargă în asumarea îndrumării profanului?
In primul rând, în aprecierea intensităţii obligaţiei de sfătuire intervine principiul
(care ar putea fi numit „al individualismului civil”) potrivit căruia contractantul este
ţinut să se informeze cu privire la aspectele esenţiale ale angajamentului său
contractual192. De aceea, au fost respinse pretenţii impotriva asigurătorilor, în condiţiile
în care asiguratul a dispus de suficiente documente precontractuale pentru a se informa,
respectiv atunci când solicitantului i-a fost remis un proiect de contract care descris în

189
In acest sens, pentru a aprecia nivelul consumatorului de asigurări, justiţia a luat în
considerare şi criterii mai “exotice” precum: scrisul neevoluat, personalitatea frustrată (?), nivelul
intelectual rezultat din interpretarea datelor menţionate în cererea de asigurare etc.
190
Cass. 1ère civ. 15 febr. 1986, Gaz. Pal. 9 jiull. 1986, p.10, obs. St. Piedelièvre
191
Cass. Com. 25 mai 1993, in Ph. Le Tourneau (coord.), Droit de la responsabilité et des
contrats, Dalloz Action, Paris, 2006, nr.3361
192
A se vedea M. de Juglart, L’obligation de renseignements dans les contrats, RTDCiv, 1945,
p.19 şi urm.
83
termeni clari şi precişi limitele obligaţiei asigurătorului193. Odată sfătuirea acordată,
aparţine până la urmă clientului să adopte decizia de a cumpăra produsul de asigurare şi
de a accepta ori nu condiţiile propuse de asigurător. Clientul nu este un incapabil!
In al doilea rând, una dintre limitele obligaţiei de sfătuire constă în faptul că
agentul nu este dator să verifice sinceritatea asiguratului sau realitatea declaraţiilor
acestuia, făcute de el pe propria răspundere194. Chiar dacă asigurătorul procedează la o
atare verificare, asiguratul nu va exonerat de răspundere în privinta declaraţiilor sale195.
In chip de concluzii, în opinia noastră, se poate observa că această obligaţie de
sfătuire, recunoscută în sarcina celor care intervin profesional în vânzarea poliţelor, este
o dezvoltare a obligaţiei (mai) generale de prudenţă şi diligenţă ce caracterizează în
dreptul contemporan comportamentul oricărui profesionist al serviciilor fianciare, faţă
de profan/consumator196, urmând ca intensitatea acestei diligenţe să depindă în mare
măsura de circumstanţele personale ale clientului197.

D) Protecţia consumatorilor prin interpretarea contractelor. Regimul juridic

al clauzelor abuzive

186. Evoluţie. Contractele de asigurare au fost considerate, încă din perioada

precursoare a dreptului contemporan al consumatorilor, drept exemplul caracteristic şi
natural al contractelor de adeziune, a căror pre-redactare de către asigurător se plia pe
inegalitatea evidentă dintre părţi, atât de informare cât şi economică198. Poziţia
dominantă a asigurătorului îi conferă posibilitatea de a exploata neputinţa şi ignoranţa
clientului, în dispreţul legilor elementare ale moralei în afaceri.
In ce priveşte evoluţia contemporană a normelor referitoare la protecţia
consumatorilor prin regimul clauzelor abuzive, începutul timid este atribuit Codului
civil italian de la 1942 (art.1459 şi urm.), care ar fi avut in vedere dispoziţii novatoare

193
A se vedea V.H. Groutel, Le devoir de conseil en assurance, Rev. Risques no.2/1990, p.93
194
P. Sargos, L’obligation de loyauté de l’assureur et de l’assuré, Revue générale de Droit des
assurances, 1997, p.998
195
D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare, Junimea, Iaşi, 1982, p.125
196
A. Buthurieux, Responsabilité du banquier, Litec-LexisNexis, Paris, 2 éd., 2004, p.75 şi urm
197
H. Groutel, L’information et le conseil, in Les assurances collctives, RGDA 1998, p.583
198
A se vedea A. Besson, Le Contrat d’assurance et la morale, in Etudes offertes à G. Ripert,
LGDJ, paris, 1950, p.178
84
din legislaţia statelor nordice din perioada interbelică, consacrate îndreptării prin
intervenţia justiţiei a contractelor inechitabile199. Ulterior, Codul civil german devine
elementul de referinţă, o dată cu modificarea sa din anul 1976, consacrată parţial
protecţiei bunei-credinte în contractele preredactate (art.305 şi urm.). Prin legea din 14
iulie 1991, Belgia refondează regimul juridic al protecţiei consumatorilor prin informare
şi adaptarea unor practici comerciale oneste.

Dreptul comunitar impune adoptarea de către statele membre a unei legislaţii

consacrate protecţiei consumatorilor contra clauzelor abuzive, prin Directiva nr. 93/13
din 5 aprilie 1993 a Consiliului European, privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii200. Directiva a fost transpusă în Franţa prin Legea nr.95-96 din
1 februarie 1995 referitoare la clauzele abuzive (text integrat la art.132-1 din Codul
francez al consumului), în Spania prin legea nr.7/1998 din 13 aprilie 1998, referitoare la
condiţiile generale de contractare, în Germania prin Legea din 26 noiembrie 2001 asupra
mijloacelor juridice de acţiune în contra nerespectării drepturilor consumatorilor etc.
Inspirându-se din definiţiile adoptate în legislaţia comunitară şi a statelor
membre, în România, prin Legea nr.193/2000, modificată prin Legea nr.65/2002, este
considerată ca fiind abuzivă clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul şi care, prin ea însăşi sau impreună cu alte prevederi din contract, creează,
in detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art.4).
Noţiunea de consumator este folosită în accepţiunea sa juridică, astfel cum este
definită în Legea nr.193/2000 şi OG nr.21/2992 republicate (a se vedea supra, nota 177).
In aplicarea art.7 al Directivei nr.93-13, majoritatea legislaţiilor europene au
constituit organisme şi autorităţi (Comisii)201 speciale ale căror atribuţii constau în
calificarea clauzelor ca fiind abuzive, sens în care sunt constituite asa-numitele liste
negre, conţinând clauze ce sunt a priori şi de drept considerate abuzive, şi liste gri,
cuprinzând clauze care, în anumite împrejurări, pot fi considerate abuzive. In România,
controlul administrativ al respectării dispoziţiilor legale referitoare la clauzele abuzive a

199
L. Villegas, Les clauses abusives dans le contrat d’assurance, Presses Universitaires d’Aix-
Marseille, 1998, p.12
200
Directiva este publicată în Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene n° L 95 du 21.4.93, p.
95 ; poate fi consultată pe internet la adresa http://lexinter.net/JF/clauses-abusives-eu.htm .
201
De consultat pagina web a organismului francez La Commission des Clauses Abusives :
www.clauses-abusives.fr
85
fost atribuit Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor202 (www.anpc.ro), la
care se adaugă controlul exercitat de justiţie, atunci când aceasta este sesizată fie de
consumatorul prejudiciat, fie de organizaţii, asociaţii şi autorităţi funcţionând în
domeniul protecţiei consumatorilor. In privinţa „listării” clauzelor abuzive, tactica
adoptată de legiuitorul român este situată mai aproape de ceea ce s-ar putea considera ca
fiind o „listă gri”: Anexa la Legea nr.193/2000 cuprinde lista acelor clauze care sunt
considerate abuzive, atâta timp cât sunt întrunite împrejurările prevăzute în textul legal.

187. Condiţiile calificării unei clauze ca fiind abuzive. După cum reiese din
formularea art.4 al legii nr.193/2000, pentru considerarea unei clauze ca fiind abuzive,
trebuie întrunite două condiţii203: una formală, care presupune ca dispoziţia
contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul şi una de fond, care pretinde ca,
prin efectul clauzei, luată separat ori prin interpretare cu alte clauze din contract, să se
creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul
consumatorului. Textul art.4 face referire şi la noţiunea de bună-credinţă („în
detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe”) însă considerăm că
dovedirea acesteia nu se poate impune consumatorului, ca şi condiţie suplimentară
pentru a include clauza între cele abuzive, îndepărtarea de la exigenţele bunei-credinţe
contractuale fiind prezumată prin însuşi faptul că efectul clauzei este în detrimentul
consumatorului.
In ceea ce priveşte condiţia de formă, conform legii, este considerată ca nefiind
negociată direct cu consumatorul, acea clauză care a fost stabilită fără a-i da acestuia din
urmă posibilitatea să influenţeze natura ei (!?), cum ar fi contractele standard
preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianţi.
Textul (art.4 al.2 din Legea nr.193/2000) impune două observaţii.
Pe de o parte, este incorect formulat, datorită utilizării noţiunii de natură a
clauzei. O clauză poate avea natură de reziliere, de denunţare unilaterală, de decădere
din garanţie, de atribuire de competenţă, de clauză penală etc. Or, ne întrebăm în mod
firesc, cum ar fi posibil ca una dintre părţi să influenţeze natura unei prevederi
contractuale ? Cum s-ar putea schimba, prin negociere, natura unei clauze, să spunem,

202
Reglementată prin H.G. nr. 755/2003 privind organizarea si functionarea Autoritatii Nationale
pentru Protectia Consumatorilor, modificată prin HG nr.209/2005
203
A se vedea E. Minea, op.cit. p.268; I. Bălan, Clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, Dreptul nr.6/2001, p.34
86
de denunţare unilaterală? In schimb, ceea ce poate face obiectul unei negocieri, sunt
termenii unei clauze, condiţiile concrete de eficacitate a acesteia, valoarea obligaţiilor
asumate etc. Or, acestea din urmă nu au legătură cu natura clauzei, ci cu conţinutul
acesteia.
Pe de altă parte, conţinutul contractelor de adeziune, standard, pre-redactate este
extrem de influenţat, în dreptul contemporan, prin norme juridice imperative, fiind tot
mai evidentă intervenţia statutului în raporturile contractuale. Interventia, în special a
autorităţilor de reglementare a pieţei asigurărilor, a avut drept consecinţă limitarea
drastică a libertăţii contractuale, în toate sistemele juridice. La nivelul statelor europene,
autorităţile administrative au impus, în timp, utilizarea unor clauze-tip, a căror
multiplicare a condus practic la standardizarea contractelor de asigurare din aceeaşi
categorie, indiferent de asigurător. De aceea, dacă asigurarea este un contract de
adeziune, pe care asiguratul nu îl poate negocia, este la fel de real că acest lucru s-a
impus mai puţin datorită diferenţei de forţă economică dintre părţi, cât datorită
intervenţiei autorităţilor legiuitoare prin fixarea conţinutului contractual, în vederea
protecţiei părţii mai slabe. Or, această realitate are o importanţă practică deosebită,
întrucât art.3 al.(2) din Legea nr.193/2000 prevede că regimul juridic al clauzelor
abuzive nu se aplică acelor dispoziţii contractuale al căror conţinut are natură
reglementară!
In fine, simplul fapt că un contract face parte din categoria celor de adeziune, nu
este suficient pentru a demonstra că o clauză anume ar fi fost impusă fără negociere,
printr-un abuz de putere economică204.

188. Regimul clauzelor abuzive205 prevede îndepărtarea clauzei care întruneşte

condiţiile legale pentru a fi astfel considerată. Clauza abuzivă este suprimată, lipsită de
orice eficacitate juridică (considerată nescrisă)206. Consumatorul dispune de o acţiune
judiciară individuală207, prin admiterea căreia poate obţine (alături de sancţionarea
administrativă –amendă- a comerciantului) modificarea clauzei cu daune-interese, în

204
Cass.1ère, 12 mars 2002, Resp. Civile Assurances 2002, comm. p.212
205
C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: legea nr.193/2000
privind clauzele abuzive … , RDC nr.3/2001, p.67
206
V. Cottereau, La clause réputée non écrite, J.C.P. 1993, p.683, J. Kullmann, Rémarques sur
les clauses réputées non écrites, Rec. Dalloz, 1993, chr. 59
207
Competentă este judecătoria de la locul săvârsirii faptei, alternativ cu cea de la domiciliul
contravenientului
87
masura în care contractul române în fiinţă în aceste condiţii, sau desfiinţarea contarctului
cu daune-interese, după caz (art.13 din lege). Se observă că legiuitorul este atent la
protejarea dinamicii raporturilor comerciale. Astfel, consumatorul nu poate obţine
rezilierea întregului contract, decât în măsura în care continuarea raporturilor
contractuale nu se mai poate realiza în lipsa clauzei eliminate, ceea ce presupune ca
prevederile clauzei anulate să ţină de însăşi cauza (obiectul) contractului respectiv.
Printre clauze considerate abuzive, care pot figura în mod obişnuit în contractele
de asigurare, figurează, cu titlu de exemplu208, acelea care :
a) dau dreptul asigurătorului de a modifica clauzele contractuale, in mod
unilateral şi discreţionar, fără a avea un motiv specificat in contract si acceptat de
consumator prin semnarea acestuia;
b) dau dreptul asigurătorului sa modifice unilateral, fara acordul
consumatorului, împrejurările în care trebuie să se producă riscul pentru a beneficia de
acoperire sau termenul în care se obligă să facă plata;
c) impun termene nerezonabil de scurte pentru notificarea survenirii riscului, a
căror nerespectare este sancţionată cu însăşi decăderea asiguratului din dreptul de a mai
pretinde vreo despăgubire;
d) dau dreptul exclusiv asigurătorului sa interpreteze clauzele contractuale;
e) prevăd excluderi convenţionale care golesc contractul de sens, de cauză
pentru asigurat (exclud acoperirea pentru furt dacă riscul se produce când locuinţa nu
este ocupată ; exclud acoperirea pentru incendiu dacă locuinţa « nu este bine
întreţinută »)
f) permit asigurătorului să refuze plata, întemeiat pe nedeclararea de către
consumator a unor informaţii referiotare la risc, care nu fac obiectul chestionarului
anexat la cererea de asigurare
g) anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care
asigurătorul nu îşi indeplineste obligaţiile contractuale;
h) obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul
neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite
de asigurător (clauze penale disproporţionate);

208
O parte dintre exemple sunt inspirate din Recomandările Comisiei Clauzelor Abuzive din
Franţa nr.80-02 din 22 mai 1979, nr.85-04 din 20 sept 1985, nr.89-01 din 19 mai 1989, nr.90-
01/02 din 10 nov 1989 (Code des assurances, Dalloz, 2003, 767 şi urm)
88
 i) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile
în care asigurătorul a modificat unilateral clauzele contractuale;
j) exclud dreptul consumatorului de a intreprinde o actiune legala sau de a
exercita un alt remediu legal, solicitandu-i în acelasi timp rezolvarea disputelor în
special prin mediere ori arbitraj; să condiţioneze dreptul asigratului la un proces, de
îndeplinirea oricărei proceduri prealabile convenţionale (cum ar fi « expertiza
amiabilă »)
k) impunerea în mod nejustificat restricţii în administrarea probelor evidente de
care dispune consumatorul sau, din contră, condiţionează plata despăgubirii de aducerea
de către consumator a unor probe draconice nejustificate, extrem de dificil de produs;
l) prevăd obligaţia asiguratului de a fi acord cu renegocierea contractului de
asigurare în cazul schimbării substantiale a riscului.

CAPITOLUL III
Efectele contractului de asigurare

I. Obligaţiile asiguratului

A. Plata primelor de asigurare (principala obligaţie a asiguratului)

1) Stabilirea cuantumului primei de asigurare

189. Prima de asigurare este suma pe care o plăteşte asiguratul drept contra-
prestaţie pentru asumarea riscului de către societatea de asigurare, reprezentând cauza
obligaţiei corelative a asigurătorului de acoperire a riscului în caz de sinistru. Prima este
preţul protecţiei patrimoniale a asiguratului, preţul securităţii sale.
Suma plătită de asigurat (subscriitor, contractant) sau aşa-numita primă brută
(sau prima comercială), se compune din prima netă (uneori desemnată drept primă
pură, primă tehnică sau cotă de bază) – necesară constituirii fondului de plată a
indemnizaţiei în urma producerii riscurilor – şi respectiv din adaosul de primă (sau
89
suplimentul la cota de bază) – destinat acoperirii cheltuielilor şi profitului
asigurătorului.
Prima tehnică sau pură corespunde, practic, costului statistic al riscului
garantat. Cuantumul acesteia se determină prin aplicarea unei cote procentuale (cota de
primă) la nivelul de primă.

Prima pură = cota de primă x nivelul primei

Stabilirea cotei de primă se face în funcţie de doi parametri statistici: unul de

probabilitate - frecvenţa sinistrelor şi altul de intensitate – costul mediu al sinistrelor.
Frecvenţa producerii riscului se determină în funcţie de antecedente (de ex. în cazul
asigurărilor auto care acoperă riscul de furt se stabileşte câte furturi de maşină s-au
produs într-o anumită perioadă) şi statistici. Deoarece consecinţele producerii riscului nu
sunt întotdeauna aceleaşi (uneori vehiculul furat este distrus parţial, alteori nu se mai
găseşte), apare necesară determinarea nivelului (costului) mediu al realizării riscului
care nu se poate face decât excluzând ipotezele excepţionale care conduc la un calcul
(rezultat) eronat209.

Cota de primă = frecvenţa x costul mediu de realizare a riscului

Nivelul primei este stabilit în funcţie de o bază de calcul care se fundamentează,

în cazul asigurărilor de bunuri, pe valoarea fixă sau fluctuantă a bunului asigurat, în
cazul asigurărilor de răspundere, pe importanţa riscului garantat, iar în cazul
asigurărilor de persoane, pe suma asigurată. Desigur, pentru stabilirea cuantumului
primei brute sunt luaţi în calcul şi alţi parametri tehnici, precum durata garanţiei şi rata
dobânzii210.

190. Calculul primelor de asigurare se efectuează în baza tarifului de primă al

fiecăre clase de asigurări, potrivit condiţiilor speciale211. Societăţile de asigurare caută
fixarea la un nivel optim a primelor, deoarece o subdimensionare a lor ar putea
determina incapacitatea de plată a asigurătorului, iar o supradimensionare nu ar încuraja
potenţialii asiguraţi să intre în relaţii contractuale cu respectiva societate. Calculele

209
A se vedea D. Krajeski, Droit des assurances, Montchrestien, Paris, 2004, p.136
210
Y. Lambert-Faivre, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1998, p.291-292
211
I. Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.127
90
actuariale efecuate de specialiştii în matematica asigurărilor pentru determinarea
cuantumului corespunzător al primei au în vedere respectarea următoarelor exigenţe212:
® prima să fie adecvată, adică suma de bani percepută de la asigurat împreună
cu dobânda aferentă rezultată din investirea acestei sume să fie suficientă pentru a
acoperi despăgubirile, respctiv suma asigurată şi cheltuielile societăţii;
®® prima să fie echitabilă, avându-se în vedere principiul proporţionalităţii
primei cu riscul;
®®® să nu fie excesivă în raport cu indemnizaţia/suma asigurată promisă.
În cazul asigurărilor de viaţă, care se încheie pe o perioadă mai îndelungată,
riscul de deces sporeşte odată cu vârsta, motiv pentru care societăţile de asigurare ar
trebui să ţină cont de evoluţia gradului de risc în timp, încasând aşa-numitele prime de
risc. Astfel, pentru a reflecta foarte exact evoluţia riscului şi a respecta principiul
proporţionalităţii, prima de asigurare plătită de subscriitor ar trebui să fie tot mai mare,
de la un an la altul. Din punct de vedere financiar, executarea obligaţiei de plată a primei
ar deveni în timp împovărătoare pentru subscriitor, crescând în permanenţă, direct
proporţional cu sporirea probabilităţii producerii riscului de deces. Pentru a
contrabalansa această situaţie, societăţile de asigurări au implementat şi promovat un
sistem de tarifare care se bazează pe perceperea unei prime nivelate, adică a unei prime
care rămâne constantă pe parcursul executării contractului de asigurare. Mecanismul de
funcţionare a acestui sistem de calcul este următorul: în primii ani de acoperire prima
plătită (nivelată) este superioară valoric celei reale, aferente riscului efectiv din acea
perioadă. În ceea ce-l priveşte pe asigurător, se constituie un surplus care este investit de
către companie, generând profit. Profitul, împreună cu diferenţele pozitive dintre prima
nivelată şi cea de risc, urmează a se utiliza în anii finali ai contractului de asigurare,
perioadă în care prima nivelată este inferioară primei de risc213.

2) Principiile primei de asigurare

a) Principiul proporţionalităţii primei cu riscul

191. Prima se stabileşte independent de către fiecare societate de asigurări.

212
A. T. Băiescu, Asigurările de viaţă la debutul mileniului III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005,
p.111
213
Idem, p.118-119
91
Tarifele de prime nu se (mai) autorizează, însă una dintre atribuţiile legale ale C.S.A.
este aceea de a solicita informaţii referitoare la bazele tehnice utilizate pentru calculul
primelor (art.5 Legea nr.32/2000 actualizată), respectiv să verifice criteriile de stabilire a
primelor, care trebuie să exprime corelaţia raţională dintre riscurile asumate şi prime,
având drept criterii calcule actuariele şi probabilistice, date statistice aplicate, etc.
Proporţionalitatea primei distinge raporturile de asigurare de alte contracte aleatorii,
cum sunt pariurile şi jocurile de noroc, conferind asigurării un caracter comutativ din
perspectiva cuantumului angajamentului contractual al asiguratului.
Conform acestui principiu, variabilitatea riscului (spre exemplu agravarea
acestuia) pe parcursul executării contractului are drept consecinţă modificarea aferentă a
primei. Atunci când se acoperă astfel de riscuri (de exemplu în cazul asigurărilor de
grup, intensitatea riscului variază în funcţie de numărul aderenţilor la grup - asociaţie,
grup sportiv etc.) fixarea primei nu se poate face decât a posteriori, în baza declaraţiilor
asiguratului, dar asigurătorul va percepe o primă provisională în avans214. Clauzele
referitoare la asigurările de grup prevăd, de regulă, recalcularea valorii totale a primelor,
pe măsură ce grupul variază numeric, precum şi recalcularea anuală a valorii primelor,
în funcţie de evenimentele efectiv suferite de către grupul intrat în asigurare215.

192. În legislaţia română, principiul proporţionalităţii se deduce din prevederile

art.13 al Legii nr.136/1995, potrivit cărora asiguratul trebuie să declare asigurătorului
orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care sunt, în mod obiectiv,
esenţiale pentru evaluarea riscului, iar dacă împrejurările esenţiale privind riscul se
modifică în cursul executării contractului, asiguratul are îndatorirea să comunice în
scris asigurătorului această schimbare. Într-o manieră similară este consacrată
proporţionalitatea şi în dreptul francez, prin raportare la aceeaşi obligaţie de informare în
vederea evaluării riscului - art.L113-9 alin.3 din codul asigurărilor prevede că, dacă
declararea inexactă a riscului de către asigurat este constatată după sinistru, indemnizaţia
este redusă proporţional cu prima plătită prin raportare la primele care ar fi fost datorate
dacă riscul ar fi fost complet şi exact declarat, după formula:

214
A. F. Rochex, G. Curtieu, Le droit du contrat d’assurance terrestre, LGDJ, Paris, 1998, p.106
215
A. T. Băiescu, op. cit., p.190
92
 prima plătită
Indemnizaţia redusă = dauna produsă x
(sancţiunea subtarifării riscului) prima datorată

Situaţia se explică prin aceea că, urmare a declaraţiei inexacte sau

incomplete asupra riscului din partea asiguratului, asigurătorul şi-a diminuat baza de
calcul a primei, a subtarifat riscul, echilibrul contractual neputând fi restabilit în ziua
producerii riscului decât prin reducerea indemnizaţiei, proporţional cu raportul care
există între prima plătită şi cea care ar fi putut fi datorată dacă riscul ar fi fost corect
declarat216. În joc fiind însuşi echilibrul tehnic al asigurării, afectat de declaraţiile
inexacte ale asiguratului privind riscul acoperit, reducerea proporţională a indemnizaţiei
se impune chiar dacă circumstanţele inexact declarate nu ar fi avut nicio influenţă în
producerea pagubei. Aplicarea principiului este posibilă doar atunci când inexactiatea
declaraţiilor asiguratului influenţează nivelul primei, însă nu şi atunci când asigurătorul
nu ar fi contractat dacă ar fi putut aprecia corect riscul (de exemplu există o clauză de
excludere pentru riscul în cauză).
Regula proporţionalităţii primei comportă o valenţă obiectivă, motiv pentru care
este opozabilă beneficiarilor contractului şi victimelor în cazul asigurărilor de
răspundere, chiar şi obligatorii, cu excepţia R.C.A.217, unde această regulă nu este
opozabilă victimelor accidentelor de circulaţie care vor fi indemnizate integral de
asigurător potrivit normelor anuale emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

b) Principiul indivizibilităţii primei

193. Indivizibilitatea exprimă faptul că valoarea primei nu se recalculează dacă
riscul s-a produs înainte de expirarea intervalului de timp pentru care prima a fost
stabilită. Plata primei este o obligaţie aferentă întregii perioade asigurate. Probabilitatea
daunei/riscului se stabileşte matematic pe întreaga perioadă acoperită, fiind indiferent
dacă şi când anume se produce evenimentul. Asigurătorul este un garant si un custode al
fondului de asigurare constituit din totalitatea contribuţiilor asiguraţilor. Acest fond nu

216
Y. Lambert-Faivre, op. cit., p.293-294
217
Idem, p.240
93
poate avea o valoare fluctuantă, determinată de divizibilitatea primei în funcţie de
fracţiuni de perioadă asigurată, întrucât ar pune în pericol executarea obligaţiilor faţă de
toţi beneficiarii asigurărilor acoperite din fondul comun.
În consecinţă, dacă riscul se iveşte la jumătatea anului, asigurătorul nu are
obligaţia de a restitui jumătatea din primă aferentă semestrului neexpirat218. Corelativ,
dacă riscul s-a produs şi asiguratul a achitat doar o rată/parte din prima anuală, stabilită
contractual, asigurătorul este îndreptaţit să îi pretindă asiguratului plata diferenţei până
la cuantumul total al primei aferente întregului an de asigurare.
Există însă şi un revers al acestui principiu. Este vorba despre ceea ce s-ar putea
numi excepţia divizibilităţii primei. Art.14 al Legii nr.136/1995 prevede că, în cazul în
care, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit
imposibilă, contractul se reziliază de drept, iar în eventualitatea în care asiguratul sau
contractantul asigurării a plătit toată prima sau o parte din aceasta, acesta este îndreptăţit
să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare. Cu alte
cuvinte, în cazul în care riscul nu mai poate fi garantat datorită altor cauze decât
producerea riscului circumscris contractual (de exemplu, bunul asigurat contra
incendiului a fost furat) se aplică principiul divizibilităţii primei, în sensul că
asigurătorul este obligat să restituie asiguratului fracţiunea de primă corespunzătoare
perioadei în care riscul nu a mai fost acoperit, respectiv contractul de asigurare a fost
lipsit de obiect.

c) Caracterul anticipat al obligaţiei de plată a primei

194. Desigur, plata primei este exigibilă la o anumită scadenţă, a cărei dată este
fixată de părţi sau impusă de asigurător în condiţiile generale de asigurare. Însă prima se
plăteşte anticipat, în sensul că obligaţia de plată trebuie executată înaintea începutului
perioadei de asigurare care corespunde primei (şi care este, în general, anuală, dar poate
fi şi semestrială, trimestrială sau chiar lunară). S-a arătat în doctrină219 că acest caracter
anticipat este extrem de important, întrucât contractul, prin excepţie faţă de regula
generală, nu îşi produce efectele de la încheirea sa, ci numai de la data plaţii primei
contribuţii.

218
A se vedea, pentru dezvoltări în acest sens, J. Bonnard, Droit des assurances, LexisNexis-
Litec, Paris, 2005, p.98
219
I. Sferdian, Obligaţia de plată a primei de asigurare, Dreptul nr.2/2003, p.70
94
 Contractului de asigurare îi lipseşte într-adevăr, simultaneitatea ce
caracterizează în principiu raporturile sinalagmatice, fiind o uzanţă necontestată faptul
că obligaţia de acoperire a riscului este întotdeauna ulterioară plăţii primei sau ratei de
primă. Cu toate acestea, se poate aprecia că raporturile de asigurare sunt în vigoare din
momentul formării acordului de voinţă sau momentul ulterior prevăzut în contract,
refuzul executării obligaţiei de plată a despăgubirii/sumei asigurate nefiind altceva decât
o aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului de către asigurat. Cu alte cuvinte,
asigurătorul poate refuza îndeplinirea prestaţiei sale dacă asiguratul nu şi-a achitat
prima, considerând efectele contractului (forţa sa obligatorie) ca fiind suspendate până la
plata primei. În schimb, asiguratul nu va putea invoca excepţia de neexecutare a
obligaţiei de acoperire a riscului de către asigurător, întrucât, potrivit uzanţelor, obligaţia
sa de plată a primei este anticipată.

3) Debitorul obligaţiei de plată

195. Obligaţia achitării primelor incumbă asiguratului, dacă este o asigurare în

nume şi interes propriu, respectiv subscriitorului, dacă acesta a contractat poliţa în
contul şi interesul unei alte persoane care are calitatea de asigurat. De asemenea, în
cazul neplăţii integrale a primei de către asigurat sau subscriitor, beneficiarului
asigurării devine practic răspunzător de achitarea acesteia, având în vedere că:
- acoperirea este condiţionată de plata integrală a primei pe întreaga
perioadă asigurată;
- în baza art.18 din Legea nr.136/1995, asigurătorul are dreptul de a
compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, cu indemnizaţia
cuvenită asiguratului sau terţului beneficiar.
În temeiul art. 1093 C.civ., orice persoană interesată se poate substitui
debitorului obligaţiei de plată, însă cu condiţia încheierii unei convenţii în acest sens cu
asigurătorul, care va verifica existenţa interesului real, legitim şi moral al plătitorului în
conservarea asigurării. Totodată, gestorul de afaceri poate să facă plata dacă gestiunea a
fost utilă şi ratificată de subscriitor.
În cazul decesului proprietarului bunului asigurat, principiul diviziunii de drept
a pasivului ereditar nu funcţionează faţă de obligaţiile indivizibile prin natura lor, cum
este şi cea de plată a primei de asigurare. De aceea, atâta timp cât bunul este cuprins în

95
masa succesorală, obligaţia de plată transmisă moştenitorilor este solidară, şi nu
conjunctă. Această obligaţie, fiind un act de conservare, incumbă mostenitorilor chiar
din momentul deschiderii succesiunii, inclusiv în termenul de opţiune succesorală.
În caz de transmitere a contractului de asigurare de bunuri ca urmare a
înstrăinării bunului asigurat (transmitere cu titlu particular), noul proprietar al bunului
devine debitor al obligaţiei de plată numai în măsura în care acceptă să continue plata
primelor, deci să consimtă la contractul de asigurare încheiat de fostul proprietar. De
altminteri, în conformitate cu art.30 al Legii nr. 136/1995, schimbarea proprietarului
bunului asigurat în timpul derulării contractului este cauză de reziliere220 de drept a
contractului de asigurare, dacă părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, instanţa nu
poate obliga asigurătorul la plata despăgubirii dacă înainte de producerea riscului,
asiguratul a înstrăinat bunul asigurat unei terţe persoane. Acest regim se poate remedia
prin introducerea în contract a unei clauze de prorogare a contractului cu terţul
dobânditor, o dată manifestat acordul acestuia la preluarea obligaţiilor contractuale.
În cazul asigurărilor de grup, datorită specificului acestora de relaţie
triunghiulară între asigurător, subscriitor şi aderent, soluţia plăţii primei de către aderent
(instituită de altfel de art.L 141-1 din codul francez al asigurărilor) este pe deplin
justificată. Subscriitorul nu doar că nu poate avea calitatea de debitor, dar nici măcar pe
cea de garant al plăţii221.

4) Modalităţile de plată a primei

196. Plata primelor de asigurare se poate efectua în modalităţile cele mai

diverse: numerar, virament bancar, cec, compensaţie etc.
Art.18 al legii 136/1995 prevede că asigurătorul are dreptul de a compensa
primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, în temeiul oricărui
contract, cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului; această
compensaţie are natură legală şi nu convenţională, asigurătorul fiind îndreptăţit să o
invoce fără a avea acordul asiguratului. Textul de lege amintit nu este altceva decât o
aplicare a dreptului comun în materie de compensaţie legală (art.1143-1153 cod civil

220
Este evident că utilizarea de către legiuitor a noţiunii de reziliere este inadecvată, dispariţia
unui element-condiţie de eficacitate a unui act juridic conducând la încetarea acestuia, respectiv
la caducitate, neavând nimic în comun cu rezilierea.
221
D. Krajeski, op. cit., p.138
96
român) la contractul de asigurare, însă utilitatea lui este vădită când beneficiarul
indemnizaţiei nu este însuşi debitorul primei, părţile interesate fiind scutite astfel de
invocarea argumentului conexităţii între obligaţiile reciproce derivând din executarea
aceluiaşi contract222. În cazul asigurărilor de grup, casaţia franceză a decis că
asigurătorul nu poate compensa primele neplătite de anumiţi aderenţi cu ansamblul
indemnizaţiilor datorate altor aderenţi223.
În ce priveşte plata prin cec, jurisprudenţa din Hexagon a decis că simpla
remitere a cecului de către debitorul primei către asigurător valorează plată a primei224,
aserţiune care constituie o excepţie de la principiul de drept comun cambial conform
căruia încasarea cecului valorează plată, iar nu remiterea sa spre încasare. În mod logic,
această jurisprudenţă este completată prin aceea că remiterea unui cec fără acoperire nu
valorează plată225. În schimb, jurisprudenţa belgiană apreciază că remiterea cecului nu
constituie efectiv o plată, datoria debitorului plăţii primei nefiind stinsă decât în
momentul în care suma este pusă la dispoziţia beneficiarului cecului226.
Plata este portabilă, plătibilă la sediul asigurătorului sau al mandatarului227 său.
Pentru a permite asiguratului să-şi execute obligaţia, asigurătorul ar trebui sa fie obligat
să-i trimită un aviz de plată în care să amintească data scadenţei şi cuantumul primei.
Legislaţia română (spre deosebire de cea franceză228) nu prevede această obligaţie. De

222
În absenţa unui text special care să prevadă compensarea primelor scadente cu indemnizaţia
cuvenită asiguratului sau beneficiarului, jurisprudenţa franceză a decis că nu poate exista
compensaţie legală între indemnizaţia datorată de asigurător victimei şi primele scadente la
survenirea sinistrului neachitate încă de autorul pagubei. Soluţia casaţiei franceze se justifică prin
faptul că nu este întrunită una dintre condiţiile esenţiale ale compensaţiei legale şi anume aceea
ca obligaţiile reciproce să existe între aceleaşi persoane, fiecare având una faţă de cealaltă, atât
calitatea de creditor, cât şi de debitor: victima titulară a acţiunii directe contra asigurătorului de
răspundere a autorului daunei nu este debitorul asigurătorului. (Cass. 1re civ., 31 mars 1993,
R.G.A.T. 1993, p.635, note J. Beauchard)
223
Cass. Civ 1re, 7 juin 1989, RGAT 1989.623, no 27, chr. H. Groutel in Y. Lambert-Faivre, op.
cit., p.732
224
Cass. 1re civ., 2 dec., 1968, JCP 1969, II, 15775, note A. Besson in J. Bonnard, op. cit., p.99
225
Remiterea unui cec fără acoperire invalidează plata. A se vedea Cass 1 re civ., 4 avr. 2001, Bull.
Civ. I, no 102
226
Bruxelles, 15 mai 1998, RGAR, 2000, n o 13315 in J.L. Fagnart, Droit des assurances, vol. II,
Le contrat d'assurance, P.U.B, Bruxelles, 2002, p.47
227
Conform deciziei nr.5/Ap/24.01.2006 a Curţii de Apel Braşov, s. com., obligaţia asiguratului
de a plăti suma reprezentând prima de asigurare este îndeplinită în condiţiile încare plata a fost
făcută valabil prin mandatarul beneficiarului plăţii (brokerul de asigurare).
228
Conform art.R113-4 din codul francez al asigurărilor, debitorul trebuie informat la fiecare
scadenţă de data acesteia şi de valoarea sumei datorate. Totuşi, absenţa informării sau informarea
incompletă/eronată are o importanţă redusă, debitorul fiind ţinut şă-şi execute obligaţia de plată a
primei chiar în absenţa unei astfel de informări.
97
aceea, lipsa avizului nu este sancţionabilă, neputând justifica neexecutarea obligaţiei de
plată229. Cu toate acestea, majorarea eventuală a primei, în baza dispoziţiilor
contractuale sau ca urmare a schimbării esenţiale a circumstantelor riscului, nu va fi
opozabilă asiguratului, care va putea plăti valabil referindu-se la cuantumul primei de la
scadenţa anterioară.
Dovada plăţii se face în practică în conformitate cu prevederile condiţiilor
generale de asigurare230, iar în lipsa unor atari stipulaţii aplicându-se dreptul comun.

5) Consecinţele neexecutării obligaţiei de plată a primelor

Regimul juridic al neexecutării obligaţiei de plată a primelor diferă, în parte, în

funcţie de categoria contractului de asigurare. Norma comună se găseşte la art.17 al
Legii nr.136/1995 - dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în
cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul
prevăzut în contractul de asigurare. Asigurătorul este obligat să îl informeze pe
asigurat despre consecinţele neplăţii primei la termenul de plată pentru cazul prevăzut
la alin. 1 şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

a) Asigurările generale
197. Formularea din art.17, la race am făcut referire, continuă utilizarea
necorespunzătoare, de către legiuitorul raporturilor de asigurare, a noţiunii de reziliere.
Si nu este o simplă greşeală strecurată în lege. Deja în art.14 din lege, se utilizează

229
«Avizul de plată» se practică, în România, numai în cazul asigurărilor de viaţă, afectate de un
termen de acoperire îndelungat. De obicei, procedura se realizeaz ă de către asigurător cu trei
săptămâni, respectiv cu 10 zile înainte de data scadenţei, prin scrisoare cu confirmare de primire
în care este inclus şi un formular de plată prin bancă. Totodată,cu câteva zile înainte de data
scadenţei, agenţii sau brokerii de asigurări îşi înştiinţează telefonic clienţii despre acestă dată,
precum şi de suma datorată.
230
De exemplu, conform unor condiţii generale de asigurare mixtă de viaţă, dovada plăţii
primelor se realizează după cum urmează:
a) Dacă plata primei s-a realizat la sediul societăţii de asigurare, ori a fost colectată de către o
persoană autorizată de către societate, atunci dovada acestei plăţi va fi furnizatã numai prin
chitanţă fiscalã scrisã şi semnată de către persoana autorizată de către societate;
b) Dacă plata s-a realizat printr-un oficiu poştal, atunci dovada plăţii va fi reprezentată de
înregistrarea fãcută de către oficiul poştal, indicând numele şi adresa societăţii, precum şi suma;
c) Dacă plata primei s-a realizat printr-o bancă atunci dovada pentrua ceasta va fi
înregistrarea realizată de bancă cu privire la tranzacţie. Plata primelor trebuie efectuată pesonal
de titularul poliţei în conformitate cu instrucţiunile societăţii. Societatea nu este răspunzătoare
pentru niciun fel de plăţi care nu s-au efectuat în conformitate cu regulamentele sale.
98
incorect noţiunea de reziliere pentru cazuri care, în mod evident, se încadrează în
conceptul de caducitate (riscul devine imposibil).
Art.17 este, la rândul său, deficitar formulat, fiind foarte discutabil231 dacă
legiuitorul a instituit ceea ce se obişnuieşte a se numi o „reziliere de drept” în cazul
neplăţii primelor, din cel puţin două motive.
® În primul rând, caracterul clar dispozitiv al textului (articolul de lege
debutează cu „dacă nu s-a convenit altfel”) invită părţile să amenajeze pe cale
contractuală sancţiunile în cazul neplăţii la termen a primelor. Acest lucru scade sensibil
intensitatea juridică a normei legale, rezultând că aceasta lasă la îndemâna părţilor soarta
juridică a raportului lor.
®® În al doilea rând, simplul fapt că textul legal utilizează noţiunea de reziliere,
nu poate conduce la concluzia că aceasta este în mod necesar una “de drept”. În fond, ce
este “rezilierea de drept”? Considerăm că este vorba despre o reziliere care operează fără
intervenţia instanţei, fără formalităţi, în virtutea legii (părţilor) din momentul îndeplinirii
condiţiei prevăzute în lege sau în contract. În orice caz, “rezilierea de drept” nu
înseamnă “reziliere prevăzută de lege”. Condiţia (de fapt clauza) rezolutorie este deja
subînţelească în toate contractele sinalagmatice, potrivit art.1020-1021 Cod civil. Faptul
că Legea nr.136/1995 prevede rezilierea, nu face decât să întărească ideea rezolvirii
contractului în lipsa unei clauze contractuale exprese în acest sens, conferind o mai mare
securitate juridică rapoturilor contractuale. La o privire atentă, formularea legiuitorului
este echivalentă cu un pact comisoriu de gradul I, în cazul căruia rezoluţiunea rămâne
una judiciară. De aceea, considerăm că, pentru a fi interpretat ca prevăzând o
„rezoluţiune de drept”, textul legal ar fi trebuit să fie completat, de exemplu, cu
locuţiunea “fără formalitaţi şi fără intervenţia instanţei”.

198. Într-adevăr, în dreptul român, dacă părţile nu au prevăzut expres că

termenele de executare a obligaţiilor contractuale sunt esenţiale ori dacă nu s-a stabilit
un pact comisoriu de gradul IV, rezilierea nu poate interveni decât prin solicitarea ei pe
cale judiciară. De aceea, în lipsa unei clauze contractuale referitoare la reziliere, textul
legal nu ajută cu nimic la traşarea situaţiei juridice cauzate de neplata primelor, atâta
timp cât asigurătorul rămâne obligat să se adreseze intanţei. Este aşadar necesar ca
asigurătorul, diligent, să stipuleze în contract o clauză potrivit căreia neplata la termen a
231
În sensul că art.17 instituie un caz de reziliere de drept, a se vedea I. Sferdian, op.cit., p.88
99
primei atrage rezilierea de drept a contractului, fără alte formalităţi şi fără intervenţia
instanţei. Această clauză i-ar permite, practic, să rezilieze unilateral contractul fără nicio
formalitate suplimentară.
Iniţial, Legea nr.135/1996 nu prevedea în sarcina asigurătorului vreo obligaţie
de notificare sau punere în întârziere cu privire la plata primei. Această lacună s-a
menţinut timp de 10 ani, deşi, cel puţin faţă de asiguraţii persoane fizice, consumatori,
această practică putea fi considerată ca fiind în contradicţie cu Legea nr.193/2000,
conform căreia clauzele care dau dreptul comerciantului să înceteze contractul fără un
anunţ prealabil sunt considerate a priori abuzive, dacă motivul pertinent al încetării nu a
fost acceptat de consumator prin semnarea contractului.
Prin Legea nr.172/2004 s-a introdus alin.2 al art.17 al Legii nr.136/1995,
impunându-se asigurătorului obligaţia să notifice asiguratul despre obligaţia de plată a
primei, cu 20 de zile înainte de împlinirea termenului de plată a cărui nerespectare
conduce la rezilierea contractului. În urma adoptării OUG nr.61/2005, aprobată prin
Legea nr.283/2005, legiuitorul a renunţat la impunerea termenului minim de 20 de zile,
textul actualmente în vigoare al art.17 alin.2 din Legea nr.136/1995 menţinând doar
obligativitatea informării asiguratului despre consecinţele neplăţii primei la termenul de
plată, consecinţe care trebuie prevăzute în contractul de asigurare. Prin urmare, de lege
lata, se poate aprecia că precizarea, în condiţiile generale de asigurare, a sancţiunii
rezilierii contractului pentru neplata la termen a primei este suficientă pentru a informa
asiguratul cu privire la consecinţele întârzierii sale şi deci pentru a se respecta strict
prevederile art.17 alin.2.
În practica asigurătorilor români232, condiţiile generale de asigurare non-viaţă nu
conţin prevederi care să oblige asigurătorul să-i amintească asiguratului despre scadenţa
obligaţiei acestuia de plată a primei (în anumite cazuri, lipsa obligativităţii de înştiintare
asupra termenului de plată este chiar formal înscrisă în condiţiile generale). Cadrul
contractual al asigurărilor generale nu prevede nici obligativitatea punerii în întârziere a
asiguratului a cărui obligaţie de plată a ajuns la scadenţă233.
Este rară în practică instituirea obligaţiei asigurătorului de punere în întârziere a
asiguratului, în genere dublată de acordarea unui (scurt – 5 zile, în acel caz) termen de

232
Au fost studiate condiţiile generale de asigurare emise de patru companii reprezentative pe
piaţa asigurărilor.
233
Acest lucru se realizează, totuşi, în fapt, cel mai adesea prin apelare telefonică de către agentul
în ale cărui atribuţii intră urmărirea executării poliţei.
100
plată suplimentar, cu valoare de termen de graţie. Dacă o atare obligaţie de înştiinţare de
plată este prevăzută, până la data trimiterii acestei notificări, contractul nu poate să
înceteze prin reziliere, însă, de cele mai multe ori, clauza din condiţiile generale care
prevede necesitatea înştiinţării asiguratului stabileşte şi faptul că, după momentul
notificării, protecţia prin asigurare este suspendată până la achitarea primei restante.
Producerea riscului în acest termen nu este aptă să conducă la exigibilitatea plăţii
indemnizaţiei, obligaţia asigurătorului fiind suspendată (efectele exceptio non adimpleti
contractus). Prin achitarea sumei restante, suspendarea contractului de asigurare
încetează, fără nicio altă formalitate, începand cu ora 24:00 a zilei in care s-a efectuat
plata restantă, protecţia prin asigurare fiind repusă în vigoare începând cu acest moment.

199. În ce priveşte efectele neplăţii primei la scadenţă, astfel cum am arătat,

art.17 al Legii nr.136/1995 permite partenerilor să se scalde într-un regim de libertate
contractuală deplină. Acest lucru a determinat în practică două abordări.
În unele situaţii, condiţiile generale de asigurare se rezumă la a prevedea că, în
caz de neplată la termenul scadent şi în cuantumul prevăzut a primei de asigurare sau,
după caz, a ratelor acesteia, contractul de asigurare îşi suspendă automat, de drept,
efectele juridice, iar răspunderea contractuală a asigurătorului încetează, fără a fi
necesară nicio notificare sau altă formalitate prealabilă din partea acestuia.
Alţi asigurători aplică mai inert textul art.17 alin.1, prevăzând că neachitarea
unei (oricărei!) rate de primă până la data scadenţă are drept consecinţă rezilierea de
drept a poliţei de asigurare.
Este adevărat că, în ambele situaţii enunţate (efectul suspendării automate a
acoperirii, respectiv efectul rezilierii de drept), condiţiile generale de asigurare permit
repunerea în vigoare a contractului, însă este evident că regimul reintrării părţilor în
raporturi de asigurare trebuie să fie diferit. Suspendarea automată a contractului se poate
relua, înt-adevăr, în baza unei cereri exprese a asiguratului şi a plăţii primei scadente
într-un anumit termen special prevăzut în condiţiile generale (15 zile), în caz contrar
operând rezilierea asigurării. În schimb, aşa-numita repunere în vigoare a contractului
reziliat de drept în baza condiţiilor generale ale anumitor asigurători, nu este juridic
posibilă : cererea asiguratului de realuare a raporturilor contractuale şi plata primei
scadente nu pot decât să conducă la un nou contract de asigurare, ceea ce presupune, cel
puţin, ca asiguratul să nu aibă pretenţii din riscuri survenite în temeiul contractului

101
reziliat, iar asigurătorul să efectueze o nouă inspecţie de risc, întocmai ca în cazurile de
încheiere a unei noi poliţe.
Pe de altă parte, în paralel cu sancţiunile suspendării şi respectiv rezilierii
contractului, anumite poliţe prevăd că, în baza unei cereri scrise a asiguratului, acceptate
de asigurător, scadenţa de plată a primei poate fi amanată sau reprogramată pentru o
perioada de timp convenita de comun acord, printr-un act aditional la contractul de
asigurare. O atare clauză permite asiguratului diligent (sub rezerva acordului din partrea
companiei de asigurare) să evite sancţiunea suspendării efectelor contractului şi pe cea a
rezilierii de drept.
In fine, este legalmente prevazută obligaţia asigurătorului de a-l informa pe
asigurat despre consecinţele contractuale ale neplăţii primei la scadenţă. Prin aplicarea
sancţiunii neîndeplinirii obligaţiei de informare (a se vedea supra, nr.180), asigurătorul
nu va putea opune sancţiunea contractuală (suspendarea, rezilierea contractului) decât
după efectuarea procedurii de informare a clientului.

200. În concluzie, regularizarea situaţiilor de neplată a primei în asigurările

generale poate avea loc în următoarele moduri:
® dacă există clauze speciale care impun obligaţia de punere în întârziere a
asiguratului şi/sau acordarea unui termen de graţie, atunci:
- după scadenţa termenului de plată, contractul se menţine în vigoare
până la punerea în întârziere a asiguratului, printr-o notificare trimisă de
asigurător;
- obligaţiile contractuale ale asigurătorului sunt suspendate până la
expirarea termenului de graţie, acordat asiguratului în vederea plăţii, conform
prevederilor contractului;
®® dacă nu există clauzele „de speranţă” menţionate mai sus, care să întârzie
încetarea contractului, se produce rezilierea contractului de către asigurător, în
următoatele condiţii:
- o reziliere „de drept” sau unilaterală, în virtutea unui pact comisoriu
expres stipulat în contract, care să precizeze lipsa oricăror formalităţi şi
intervenţii judiciare în vederea încetării contractului. În această situaţie, conform
clauzelor condiţiile generale, rezilierea rămâne practic opţiunea potestativă a
asigurătorului, care poate accepta continuarea contractului (sau, mai corect,

102
 încheierea succesivă a unui nou contract) chiar dacă prima se plăteşte cu
întârziere.
- o reziliere judiciară, dacă asigurătorul nu a fost suficient de prevăzător
pentru a insera în contract un pact comisoriu care să excludă intervenţia
instanţei. Desigur, sub aspect pragmatic, până la reziliere, asigurătorul nu va
putea fi obligat la plata indemnizaţiei de asigurare, obligaţia sa fiind suspendată
până la plata primei în virtutea excepţiei de neexecutare a contractului. În
schimb, dacă asiguratul achită prima cu întârziere (ori achită prima aferentă noii
perioade contractuale) riscul nu s-a produs şi rezilierea nu a fost constatată sau
pronunţată de justiţie, contractul trebuie considerat ca fiind reintrat în vigoare
(respectiv nou încheiat). În această eventualitate, asigurătorul poate obţine titlu
executoriu pentru a proceda la obligarea asiguratului de a plăti prima neachitată,
aferentă perioadei de suspendare a contractului.
Nimic nu-l împiedică pe asigurător să renunţe la dreptul de a invoca rezilierea
contractului de asigurare, fie expres, fie tacit, în orice caz printr-o manifestare
neechivocă de voinţă234. Renunţarea tacită la dreptul de a invoca rezilierea contractului
poate rezulta, spre exemplu, din acordarea indemnizaţiei de asigurare câteva luni după
rezilierea contractului, caz în care jurisprudenţa apreciază că, practic, contractul este
repus în vigoare235 

201. În Franţa, codul asigurărilor (art.L113-3), sub influenţa principiului

protecţiei consumatorului, instituie, în ceea ce priveşte asigurările generale, o procedură
strictă (punerea în întârziere ð suspendarea acoperirii ð rezilierea contractului) în caz
de neplată a primelor. În primul rând, asigurătorul este obligat să-i trimită asiguratului o
înştiintare de (ne)plată cu valoare de punere în întârziere, cel mai devreme la 10 zile
după scadenţa contractuală. În al doilea rând, se impune asigurătorului acordarea unui
termen de graţie de minimum 30 de zile de la data notificării, termen în cadrul căruia
efectele contractului de asigurare sunt suspendate, menţinându-se doar obligaţia
debitorul de plată a primei. În cadrul termenului de graţie, asigurătorul nu mai este însă

234
Încasarea primei de către asigurător fără altă precizare nu semnifică renunţarea la dreptul de a
invoca rezilierea contractului de asigurare. A se vedea Cass. 1 re civ., 18 févr. 2003, Resp. civ. et
ass. 2003, chron. 10, obs. H. Groutel
235
A se vedea Cass. 1re civ., 30 janv. 2001, RGDA, 2001, p.951, note F. Chardin in D. Krajeski,
op.cit., p.143
103
ţinut de obligaţia de despăgubire, în caz de survenire a sinistrului. După expirarea
acestuia, legea franceză mai impune respectarea unui termen de aşteptare (délai
d’espoir) de cel puţin 10 zile, după care operează rezilierea unilaterală a contractului,
conform dispoziţiilor contractuale. În acest caz, asiguratul poate fi constrâns să-şi
îndeplinească obligaţia de plată a primei pe cale judiciară, reclamându-i-se daune-
interese moratorii şi cheltuieli de judecată236.

b) Asigurările de viaţă
202. Art.17 al Legii nr.136/1995 în forma actuală, enunţat anterior, se aplică şi
în cazul asigurărilor de viaţă, fiind o normă comună tuturor contractelor de asigurare.
Prin urmare, discuţiile referitoare la rezilierea asigurărilor generale sunt valabile şi
pentru asigurările de viaţă.
Originalitatea în regimul asigurărilor de viaţă este exprimată prin art.36 al
Legii nr.136/1995, care prevede că asiguratul poate înceta plata primelor pentru care s-
au constituit rezerve, cu dreptul de a opta între:
® a solicita menţinerea contractului la o sumă asigurată redusă, sau
®® a denunţa unilateral contractul237, solicitând restituirea rezervei constituite
de asigurător (ca şi capitalizare), conform prevederilor contractului. O formă a
denunţării unilaterale este şi practica răscumpărării poliţelor de către compania de
asigurări, preţul fiind determinat după calcule actuariale, însă şi după randamentul
programului de investiţii realizat de asigurător din contribuţiile asiguraţilor, criterii care
sunt în final, dependente exclusiv de asigurător.
Mai multe dintre companiile internaţionale de asigurări care funcţionează pe
piaţa românească a poliţelor de viaţă utilizează, în condiţiile generale de asigurare,
clauza referitoare la răscumpărarea poliţei. Cu titlu exemplificativ, una dintre acestea
stabileşte că, în urma formulării unei cereri adresate societăţii de asigurare în forma
cerută de aceasta şi depuse de către titularul poliţei sau de către o altă persoană
împuternicită de către titularul poliţei, aceasta din urmă poate fi răscumpărată în cazul în

236
J. C. Ponge, Les sanctions en droit des assurances, L'Harmattan, Paris, 2005, p.43
237
Exprimarea legiuitorului este, din nou, vădit incorectă, acesta utilizând noţiunea de “reziliere”
pentru o situaţie juridică ce în mod clar nu poate fi calificată decât denunţare unilaterală a
contractului (permisă de lege) respectiv revocare unilaterală a consimţământului contractual. Din
nou, noţiunea de reziliere reprezintă (încă…) o modalitate de încetare a contractului bazată pe
neexecutarea (culpabilă) a acestuia de către una din părţi.
104
care a rămas valabilă timp de trei ani împliniţi. Valoarea de răscumpărare urmează a fi
determinată conform tabelelor de răscumpărare incluse în poliţa de asigurare. Orice
sumă datorată societăţii, în legătură cu această poliţă, va fi dedusă din valoarea de
răscumpărare. Societatea îşi rezervă dreptul discreţionar de a amâna plata valorii de
răscumpărare pentru şase luni de la data depunerii cererii scrise de răscumpărare,
contractul urmând a-şi înceta efectele la data predării acestei cereri la sediul societăţii.

203. Legiuitorul priveşte plata primelor în aceste contracte prin luarea în

considerare a caracterului pur facultativ al raporturilor de asigurare de viaţă, acestea
fiind recunoscute, în primul rând, drept mijloc de prevedere238 şi investire a economiilor.
În consecinţă, asiguratul nu poate fi constrâns, pe cale judiciară, să achite primele
scadente239.
Asiguratul este aşadar titularul unui drept de denunţare unilaterală a
contractului de asigurare de viaţă. Acest drept ar trebui privit ca o excepţie de la
principiul irevocabilităţii contractuale prin voinţă unilaterală, care operează, pe de o
parte, în mod discreţionar, fără a fi necesară justificarea ei şi, pe de altă parte, în mod
independent de executarea sau neexecutarea contractului de către asigurător.
În asigurările de viaţă, caracterizate prin documente contractuale consistente,
stufoase, consecinţele neachitării primei la scadenţă sunt guvernate aproape exclusiv
prin dizpoziţii contractuale. Majoritatea contractelor prevăd că asigurătorul trebuie să
notifice asiguratul, acordându-i un termen de graţie, a cărui durată este prevăzută în
clauza contractală240. În cadrul acestui termen, protecţia prin asigurare este menţinută,
însă numai împotriva riscului de deces, şi nu a altora conexe, cum ar fi invaliditatea
temporară/permanentă sau accidentele corporale, care rămân supuse regimului
asigurărilor generale.

238
A se vedea C. J. Berr, H. Groutel, op. cit., p.73
239
După cum o indică expres art. L132-20 din codul francez al asigurărilor, companiile de
asigurare şi capitalizare nu dispun de o acţiune în justiţie pentru a cere plata primelor.
240
Codul francez al asigurărilor stabileşte termenul la cel puţin 40 de zile. Atunci când o primă
sau fracţiune de primă nu a fost plătită în termen de 10 zile de la scadenţă, asigurătorul adresează
contractantului o scrisoare recomandată prin care îl informează că la expirarea termenului de 40
de zile de la data expedierii respectivei înştiinţări, neplata primei scadente datorată asigurătorului
precum şi primele ajunse la scadenţă în cursul acestui termen atrage fie rezilierea automată a
contractului când nu există valoare de răscumpărare sau aceasta este insuficientă, fie modificarea
contractului, cu reducerea corespunzătoare a sumei asigurate. Asigurătorii români practică
termene de 15, până la 30 de zile.
105
 În cazul neachitării primei până la expirarea termenului convenţional, societatea
de asigurare va avea o opţiune, pe care o exercită în funcţie de existenţa şi cuantumul
rezervei obligatorii de prime (prevăzută legal pentru asigurările de viaţă). Rezervele
sunt destinate acoperirii riscului de plată a sumei de asigurat, fiind mai mari la începutul
perioadei de asigurare, când societatea este descoperită în faţa probabilitaţii decesului.

204. Pentru a sublinia rolul de instrument de investiţie al asigurării de viaţă,

dispoziţiile legale referitoare la constituirea rezervelor matematice au fost interpretate în
sensul că rezervele sunt proprietatea asigurătorului, aflându-se în patrimoniul acestuia,
dar reprezintă totuşi o datorie faţă de asigurat, care dispune de un drept de creanţă
asupra rezervelor matematice administrate de asigurător după încasarea primelor241. În
dreptul francez, această creanţă este, de altfel, garantată cu un privilegiu general asupra
valorilor mobiliare şi imobiliare ale întreprinderii de asigurare.
În funcţie de cuantumul acestor rezerve, din oficiu sau la cererea asiguratului,
societatea de asigurare poate opta între :
® rezilierea contractului (în condiţiile contractuale discutate supra în cazul
asigurărilor generale) la expirarea termenului de graţie acordat pentru plată, numai dacă
proviziunea nu există sau este insuficientă pentru continuarea contractului cu o sumă de
asigurat redusă;
®® modificarea contractului de asigurare în sensul reducerii sumei asigurate. În
acest scop, asiguratul va fi invitat să accepte reducerea sumei asigurate cu o anumită
valoare, în funcţie de cuantumul rezervei şi numărul total al primelor deja plătite. La
negocieri, asiguratul va putea alege între acceptarea propunerii de modificare a
contractului şi solicitarea rezilierii contractului, urmând ca asigurătorul să fie obligat să-i
verse rezerva matematică constituită din primele plătite, realizându-şi astfel dreptul de
creanţă.
®®® În cazul contractelor de asigurare de viaţă cu capitalizare, caracterizate
prin existenţa unui segment investiţional alături de cel de protecţie financiară, pentru
compensarea primelor scadente, neplătite până în ultima zi a perioadei de graţie,
asigurătorul conferă asiguratului dreptul la împrumut 242 automat de primă, garantat de

241
A se vedea Y. Lambert-Faivre, op. cit., p.733
242
Împrumutul automat de primă reprezintă un caz particular al împrumutului pe seama poliţei
(avansuri asupra poliţei) care se distinge de creditul bancar prin două elemente specifice: pe de-o
106
valoarea de răscumpărare a poliţei, în condiţiile stipulate contractual. De regulă,
asigurătorul impune două condiţii243:
- poliţa să aibă valoare de răscumpărare;
- suma împrumutului împreună cu orice altă sumă datorată societăţii să
nu depăşească valoarea de răscumpărare plus orice beneficiu investiţional creditat.

B. Obligaţiile asiguratului, altele decât plata primelor

1) Obligaţia de informare continuă

205. Asiguratul are obligaţia de a comunica în scris asigurătorului ivirea unor
împrejurări esenţiale, de natură a schimba sau agrava riscul. (art.13 al.2 din L.
136/1995). Dar ce înţelege legiuitorul prin „împrejurări esenţiale” de natură să modifice
riscul? Nici noţiunea de „modificare a riscului” nu este clarificată.
Prin adoptarea concepţiei parcelare a riscului, care are în vedere constituirea
acestuia din mai multe elemente, rezultă că evenimentul obiectiv temut de asigurat
reprezintă marca identificării riscului, fiind definitorie, în timp ce circumstanţele şi
consecinţele în care acesta se poate produce, fac parte integrantă din noţiunea de risc,
chiar dacă se situează oarecum pe un plan secundar. Dispariţia unui element caracteristic
al riscului echivalează, practic, cu însăşi volatilizarea lui: dacă obiectul riscului dispare,
evenimentul nu poate constitui o amninţare pentru asigurat, iar dacă evenimentul nu mai
există, dispare insecuritatea corelativă care să justifice un interes asigurabil pentru
consumatorul de asigurare244.
Codul francez al asigurărilor (art.L113-2-3) obligă asiguratul să declare pe
parcursul executării contractului circumstanţele noi care au drept consecinţă fie
agravarea riscului, fie crearea unora noi şi care prin aceasta determină ca răspunsurile

parte, debitorul asigurat nu este obligat contractual să ramburseze creditul şi dobânda aferentă
într-un anumit interval de timp - prevederi uzuale într-un contract de credit bancar, iar pe de altă
parte, în vederea acordării creditului solicitat de asigurat, societatea de asigurări nu efectuează o
analiză generală a celui care solicită împrumutul şi nici nu îi pretinde acestuia constituirea de
garanţii (reale sau personale), singurul element luat în considerare de asigurător fiind cuantumul
valoric al poliţei, pentru a putea determina valoarea maximă a împrumutului pe care îl poate
acorda. A se vedea A. T. Băiescu, op. cit., p.169-170.
243
A se vedea paragraful privind Opţiunile în eventualitatea întreruperii plăţii primelor din
condiţiile generale de asigurare de viaţă ale unor companii specializate din România
244
P. Vaillier, Les limites de l'assurance, La Tribune de l'assurance, Paris, 2001, p.245-246
107
date de asigurat în chestionarul de declarare a riscurilor completat la încheierea
contractului să devină inexacte sau caduce.
Credem, pe a câta oară, că interpretarea oportună în dreptul român trebuie să fie
oarecum conformă dispoziţiei legale franceze. Legea se referă la un risc modificat
(agravat sau nou), dar care îşi are rădăcina în (este ataşat de) riscul iniţial garantat în
contractul preexistent, pentru a cărui acoperire este nevoie de consimţământul a
posteriori al asigurătorului. Acest consimţământ este dat numai dacă asigurătorul
apreciază oportună garantarea riscului modificat – pentru acoperirea unui risc complet
nou, se impune un consimţământ nou a priori al asigurătorului.
Practic, agravarea şi modificarea riscului nu reprezintă altceva, decât creşterea
probabilităţii sau intensităţii acestuia, indiferent dacă acest lucru este datorat
schimbării circumstanţelor sau evenimentului însuşi. In funcţie de gradul modificării
riscului, în doctrină se face următoarea clasificare245.
Riscul agravat presupune circumstanţe noi (spre exemplu începerea activităţii
unei uzine în apropierea unei case asigurate contra incendiului; vehiculul asigurat pentru
deplasări private va fi utilizat în scop profesional) sau consecinţe noi de acoperire ale
aceluiaşi risc (cum ar fi creşterea în valoare a bunului asigurat). Riscul nou ataşat
riscului iniţial se referă atât la substituirea sau apariţia unui nou eveniment susceptibil
de a afecta acelaşi obiect (de exemplu, apariţia cu privire la acelaşi imobil a riscului furt
pe lângă riscul incendiu iniţial garantat246; adăugarea unei remorci la vehiculul asigurat)
cât şi la substituirea sau adăugarea unui nou obiect afectat de acelaşi eveniment acoperit
(cum ar fi introducerea într-un depozit, iniţial gol, garantat contra riscului de incendiu a
unor silozuri de paie). În schimb, riscul absolut nou presupune atât un obiect cât şi un
eveniment nou faţă de cel anterior garantat (proprietarul unei case pe care a asigurat-o
contra inundaţiilor, dobândeşte în proprietate un alt imobil pe care doreşte să-l asigure
contra furtului).
@ Uneori, aprecierea caracterului esenţial al modificării riscului este dificil de realizat.
Spre exemplu, faptul că imobilul a devenit monument istoric, nu are nicio consecinţă asupra
riscului de incendiu247. Acelaşi risc poate fi însă considerat agravat dacă imobilul este dat de
proprietarul asigurat în locaţiune, în perioada de validitate a poliţei, unei familii extrem de
numeroase.

245
Y. Lambert-Faivre, L.Leveneur, op.cit., p.260
246
Cass. 1ère Civ. 11 oct. 1994, Rec. Dalloz 1995, jur., p.177
247
Civ.1ère 7 oct. 1998, Resp. Civ. Assurances 1998, p.402
108
 206. Obligaţia de informare continuă, pe toată durata contractului, trebuie
executată prin comunicare imediat ce asiguratul a cunoscut împrejurarea respectivă, dar
nu mai tâziu de un număr de zile (care este stabilită în principiu în contractul de
asigurare248). În tot acest răstimp, asigurătorul se vede obligat, practic, să acopere un risc
acutizat a cărui gravitate nu o cunoaşte, pe care fie şi l-ar fi asumat în alte condiţii
contractuale, fie nu şi l-ar fi asumat deloc. Astfel, echilibrul conferit de principiul
proporţionalităţii primei cu riscul este răsturnat în favoarea asiguratului, în vreme ce
asigurătorul nu mai poate realiza tarificarea riscului. Cu cât termenul de declarare a
agravării riscului este mai scurt249, cu atât echilibrul dintre interesele părţilor
contractului de asigurare poate fi mai bine respectat.
Comunicarea se realizează în condiţiile şi la termenele stabilite în condiţiile de
asigurare, trebuind să specifice circusmtanţele noi, prin raportare cel puţin la conţinutul
chestionarului completat de asigurat la încheierea contractului (agravantele sunt
situaţiile care fac inexacte răspunsurile iniţiale)250.
După comunicarea din partea asiguratului, societatea de asigurări are trei
posibilităţi de reacţie juridică:
® fie se rezumă la a lua act de informarea asiguratului, apreciind că riscul nu s-
a schimbat esenţial şi poate fi acoperit pentru acelaşi cuantum al primei (acceptare
tacită);
®® fie, apreciind că circumstanţele sunt absolut diferite faţă de cele avute în
vedere la încheierea contractului denunţă unilateral contractul, în măsura şi sub condiţia
existenţei unei clauze contractuale speciale care să-i confere asigurătorului această
putere251;
®®® în fine, în majoritatea cazurilor, îi propune asiguratului readaptarea

248
Codul francez al asigurărilor stabileşte la 15 zile termenul de declarare a schimbării
circumstanţelor
249
În dreptul francez, termenul de declarare a agravării riscului în materie de asigurări maritime
este de 3 zile (art. L172-3).
250
Cass. 1ère Civ. 13 mar 1990, RGAT 1990, p.314, obs. C. Maurice
251
Denunţarea unilaterală a contractului (rezilierea) operează după trecerea unui anumit interval
de timp de la data notificării asiguratului (în dreptul francez termenul este de 10 zile), perioadă în
care riscul agravat este acoperit. Totodată, asigurătorul este obligat să restituie partea din primă
aferentă riscului neacoprit. Jurisprudenţa franceză a decis că rezilierea contractului de asigurare
nu echivalează cu renunţarea la exercitarea acţiunii în nulitate pentru intenţionata declaraţie falsă
sau incompletă a asiguratului (a se vedea Cass. Civ. 1re, 22 mai 2002, RGDA 2002.687, note J.
Kullman
109
contractului la noile circumstanţe ale riscului, respectiv continuarea contractului cu
majorarea primelor. Această ultimă posibilitatea este reglementată expres în Codul
francez al asigurărilor (art.L113-4 alin.2 ), care îi acordă asigurătorului un termen de
(decădere) de maximum 30 de zile de la recepţia informării din partea asiguratului,
pentru a propune readaptarea contractului252. Desigur, dacă asiguratul refuză oferta de
renegociere a asigurătorului şi implicit, menţinerea contractului, asigurătorul poate opta
pentru rezilierea contractului, cu condiţia de a-l fi informat pe asigurat cu privire la
această facultate (art.17 Legea nr.136/1995). În schimb, în condiţiile în care legea
raporturilor de asigurare române tăcută sub aspectul posibilităţii readaptării contractului,
în dreptul român, renegocierea se poate realiza, la rândul său, numai în cazul în care
această posibilitatea este prevăzută contractual. În principiu, toate contractele prevăd
astfel de clauze de continuitate a contractului, prin renegociere.

207. Necomunicarea ori comunicarea cu întârziere poate conduce la

rezilierea unilaterală a contractului de către asigurător, pentru neîndeplinirea unei
obligaţii contractuale esenţiale. Cade în sarcina asigurătorului să dovedească existenţa şi
importanţa schimbărilor circumstanţelor riscului. În orice caz, până la reziliere,
asigurătorul are posibilitatea să ridice excepţia de neexecutare a contractului, refuzând
plata indemnizaţiei în cazul producerii riscului, obligaţia de plată fiind suspendată până
la executarea obligaţiei de informare de către asigurat. Desigur, aceasta opţiune nu-i este
interesantă – preferă să invoce direct clauza de reziliere !
Prevazând sancţiunea necomunicării în timp util a informaţiilor privind
agravarea riscului, Codul francez al asigurărilor (art. L113-2) face referire la noţiunea de
decădere a asiguratului din dreptul de a cere plata indemnizaţiei. In dreptul român (ca
de altfel şi în ce francez) pentru a se putea vorbi despre decădere, dreptul ar trebui întâi
să existe. Cu alte cuvinte, atâta timp cât nu s-a produs evenimentul, asiguratul nu are
dreptul la despăgubiri şi deci nu poate fi vorba despre vreo decădere. Această sancţiune
poate caracteriza numai neexecutarea unor obligaţii după producerea riscului.
În dreptul francez, obligaţia de declarare a agravării riscurilor sau apariţiei de
noi riscuri este caracteristică asigurărilor generale. Domeniul obligaţiei de declarare a
agravării/modificării riscului este circumscris asigurărilor generale, prin excluderea

252
A se vedea J. Bonnard, op.cit, p.61
110
celor de viaţă253. In principiu, se consideră că în baza poliţelor de asigurare de viaţă şi
conexe, asigurătorul îşi asumă toate riscurile ce derivă din schimbarea circumstanţelor
personale ale asiguratului, avute în vedere la data încheierii poliţei, cum ar fi
îmbolnăvirile ulterioare, adoptarea unor hobby-uri riscante, schimbarea profesiei
asiguratului etc. Cu toate acestea, majoritatea contractelor prevăd clauze prin care acest
principiu devine excepţie, pretinzându-se asiguratului să declare schimbarea sau
înnoirea circumstanţelor care influenţează riscul, sub sancţiunea rezilierii. Pe de altă
parte, asigurătorii îşi limitează adesea răspunderea contractuală, prin clauzele ce prevăd
riscurile excluse de la obligaţia de garanţie (cum ar fi îmbolnăvirea cu SIDA, implicarea
în taberele unui razboi civil, înrolarea voluntară într-o armată de mercenari, intrarea într-
o sectă cu practici sinucigaşe, sinuciderea într-un termen de 3-5 ani de la data cumpărării
poliţei etc.)
In schimb, art.13 din Legea nr.136/1995, care reglementează obligaţia de
informare continuă, este o normă comună tuturor tipurilor de asigurări, dreptul român
nefăcând distincţie, din acest punct de vedere, între asigurările generale şi cele viaţă.
Cu acelaşi titlu comparativ, Codul francez al asigurărilor acordă expres dreptul
asiguratului la reducerea primei, atunci când se constată că riscul s-a diminuat254. Acest
drept este corelativ dreptului asigurătorului de a pretinde renegocierea contractului în
caz de agravare a riscului iniţial acoperit. Legislaţia română nu conţine o atare
prevedere, însă această practică poate prinde rădăcini prin prevederea ei în contractele
de aisgurare.

2) Obligaţia de minimă diligenţă în vederea prevenirii riscului

208. În cazul asigurărilor de bunuri, asiguratul are obligaţia de a întreţine
obiectul asigurat în bune condiţii, în scopul prevenirii producerii riscului (art.26 din
Legea nr.136/1995). Asiguratul trebuie să se comporte ca un bun proprietar şi să ia
măsuri de prevenire a pagubelor. Aceste obligaţii sunt de diligenţă, iar stabilirea
standardului pentru considerarea neexecutării obligaţiilor este culpa levis in concreto.
Asigurătorul care face dovada neexecutării îi poate opune asiguratului excepţia de
neexecutare şi poate rezilia unilateral contractul de asigurare, în conformitate cu

253
Art. L.113-2 in fine, Code des assurances;
254
Formalismul declarării circumstanţelor de diminuare a riscului este ignorat de legiuitorul
francez, fiind lăsat la latitudinea părţilor.
111
stipulaţiile contractuale.
In practică, descoperirea ignorării acestor obligaţii se face abia după producerea
riscului, situaţie în care asigurătorului îi este dificil să facă dubla dovadă a lipsei de
diligenţă şi a legăturii suficiente dintre aceasta şi producerea sau consecintele
evenimentului asigurat. De aceea, instituirea acestei obligaţii are o însemnătate mai
puţin pragmatică şi mai degrabă principială, de responsabilizare a asiguratului pe
parcursul derulării contractului. Chiar dacă nu ar fi fost prevăzută legal, obligaţia s-ar fi
constatat oricum, ca derivat al principiului executării cu bună-credinţă a contractului,
precum şi din caracterul tot mai comutativ, mai puţin aleatoriu pe care practica tinde să
i-o confere contractului de asigurare.
Este de amintit şi faptul că neîndeplinirea acestei îndatoriri a asiguratului este
indirect sancţionată prin anumite clauze de excludere a unor riscuri survenite în anumite
condiţii, cum ar fi staţionarea autoturismului, timp de mai multe zile, într-un loc
periculos sau neînchiderea şi neasigurarea locurilor de intrare în locuinţă pe durata
părăsirii imobilului.

3) Obligaţiile asiguratului la producerea evenimentului asigurat

Concretizarea obligaţiei de plată la care este ţinut asigurătorul depinde, printre
altele, de executarea de către asigurat a unor obligaţii legale şi contractuale, imediat ce
acesta are cunoştinţă de producerea riscului. Obligaţiile respective au naturi diferite,
ceea ce conduce la diversitatea consecintelor neexecutării acestora.

a) Măsuri pentru limitarea pagubelor

209. Art.26 al.3 din legea 136/1995 prevede că, în cazurile stabilite în
contractul de asigurare, asiguratul trebuie să ia, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru
limitarea pagubelor. Remarcăm, pe de o parte, că această obligaţie de atenuare a
consecinţelor sinistrului - preluată de legiuitorul român (spre exemplu, din dreptul
belgian), în dreptul francez neexistând o atare obligaţie - nu are natură legală, ci strict
convenţională. Cu toate că este prevăzută în lege, ea există în sarcina asiguratului numai
în măsura prevederii ei în contractul de asigurare lato sensu (incluzând condiţiile de
asigurare). Pe de altă parte, de la asigurat se pot aştepta numai măsuri rezonabile,
proporţionale cu interesul său, acesta neputând fi ţinut să salveze bunul ori să limiteze
prejudiciul, dacă aceste demersuri ar fi la fel de costisitoare cât este valoarea garanţiei.

112
 Obligaţia de limitare a prejudiciului este adiacentă datoriei de a nu spori
valoarea acestuia. In lipsa unei dispoziţii legale şi chiar contractuale, considerăm că
această îndatorire se deduce din obligaţia generală de executare cu bună-credinţă a
contractului, în conţinutul căreia intră şi îndatorirea creditorului de a se comporta loial,
prin abţinerea de la demersuri care ar încărca nejustificat obligaţiile debitorului. In
consecinţă, chiar în lipsa unei prevederi contractuale exprese, asiguratul a cărui „inerţie
culpabilă” contribuie la creşterea prejudiciului, poate fi obligat la suportarea unei părţi
din daune, prin reducerea dreptului la indemnizare sub limita prejudiciului produs,
proporţional cu valoarea pagubelor care puteau fi evitate prin intervenţia onestă a
asiguratului.

b) Declararea survenirii riscului

210. Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului
asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare. Legiuitorul român a
renunţat255 la stabilirea unui termen de decădere în care trebuie făcută această declarare,
lăsând acest lucru la libertatea contractuală a părţilor, aşa cum se întâmplă în majotatea
legsilaţiilor europene
@ Cu titlu comparativ, Hexagonul nu s-a abţinut de la a reglementa şi acest aspect,
începând cu 1990, stabilindu-se un termen minim de notificare de 2 zile pentru caz de furt şi
respectiv 5 zile pentru celelalte asigurări (mai puţin cele de viaţă, pentru care nu există termen
fixat prin reglementări). Pentru a proteja cât mai mult asiguraţii, este precizat că în calculul
termenelor nu se socotesc zilele nelucrătoare (sâmbăta şi duminica, sărbătorile legale). Aceste
termene nu pot fi reduse pe cale contractuală, sub sancţiunea suprimării clauzei respective256.
Jurisprudenţa română poate prelua din poziţia consumeristă a dreptului francez.
Astfel, ar trebui interpretate ca abuzive şi, prin urmare, considerate nescrise, clauzele din
contractele de asigurare care impun termene nejustificat de reduse de declarare a riscului
sau care prevăd necesitatea îndeplinirii de către asigurat a unor formalităţi injuste ori
abuzive de declarare (cum ar fi, de exemplu: „notificarea prin executor în chiar ziua
producerii evenimentului”). Nu se poate impune asiguratului, sub sancţiunea refuzului
de plată a despăgubirii de către asigurător, nicio formă obligatorie pentru notificarea

255
A se vedea fostul art.59 din Legii 136/1995, actualmente abrogat (acesta prevedea un termen
de 4 zile lucrătoare)
256
Y. Lambert-Faivre, op.cit., p.362
113
producerii evenimentului ce face obiectul poliţei (nici măcar declaraţia „în scris”!)257.
In situaţii particulare, legea sau poliţa pot prevedea şi obligativitatea îndeplinirii
altor demersuri de către asigurat : spre exemplu, în cazul furtului, evenimentul trebuie
anunţat poliţiei. Această obligaţie este esenţială, întrucât, în situaţia recuperării bunului
sustras, răspunderea asigurătorului încetează. In asigurările obligatorii de răspundere
civilă auto, asiguratul care şi-a reparat deja autovehicolul, anterior solicitării
despăgubirilor din partea asigurătorului, trebuie să dispună de un proces-verbal de
constatare a evenimentului, dresat de o autoritate teritorial competentă (poliţie,
pompieri)258.

211. Sancţiunea neexecutării în termen a obligaţiei de declarare a

evenimentului asigurat constă, potrivit art.19 al.(2) din Legea nr.136/1995, în dreptul
asigurătorului de a refuza plata indemnizaţiei. Exercitarea acestui drept nu este însă
discreţionară. Textul legal o condiţionează de dovada, care trebuie produsă de
asigurător, că, din pricina nedeclarării sau a declarării cu întârziere, nu a putut determina
cauza producerii evenimentului şi/sau întinderea pagubei.
Formularea legiuitorului român este, ca natură, similară prevederilor Codului
francez al asigurărilor. Dreptul de a refuza plata despăgubirilor tremite la sancţiunea
decăderii asiguratului din garanţia de a fi despăgubit, din dreptul de a mai încasa suma
asigurată, terminologia utilizată pentru această situaţie în dreptul francez. Decăderea
reprezintă pierderea dreptului la indmenizare cu titlu de sancţiune pentru neexecutarea
obligaţiilor aferente după producerea evenimentului259. In „traducere” românească,
decăderea fiind în dreptul intern o noţiune (sancţiune) procedurală, neexercitarea într-un
anumit termen a dreptului de a pretinde suma asigurată ca urmare a producerii riscului,
conduce la paralizarea, la pierderea dreptului260.

257
Cass.1ère civ. 20 oct.1992, RGAT 1995, p.99, obs. C. Maurice; Cas.1 ère civ. 5 oct. 1994,
RGAT 1994, p.126, obs. L. Mayaux
258
Conform art. 44 al Normelor RCA pentru anul 2007, asigurătorii RCA pot acorda despăgubiri
şi în cazul în care persoana păgubită a procedat la repararea autovehiculului avariat înainte ca
asigurătorii să efectueze constatarea prejudiciului, în asemenea situaţii stabilirea mărimii
cuantumului pagubelor făcându-se în baza datelor consemnate în actele încheiate de organele de
poliţie, de unităţile de pompieri sau de celelalte autorităţi publice competente etc.
259
Y. Lambert-Faivre, op.cit., p.363
260
In temeiul art.103 C.pr.civ., neexercitarea unei căi de atac şi neîndeplinirea unui alt act de
procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când
partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. Art. 109 şi
urm. din Codul familiei reglementează, într-un alt context, decăderea din drepturile părinteşti.
114
 Spre deosebire de alte sancţiuni contractuale, decăderea (din dreptul la
acoperire) operează exclusiv pentru culpa asiguratului de a nu-şi executa o obligaţie de
informare ulterioară survenirii riscului (subsecventă naşterii dreptului la indemnizare).
In teoria generală, fiind o sancţiune, decăderea este noţiune de strictă prevedere
şi interpretare, trebuind să rezulte fie dintr-o dispoziţie legală, fie dintr-o clauză
contractuală expresă. Desigur, sub aspect practic, se poate argumenta că art.19 din
Legea nr.135/1996 nu oferă o oglindă desăvârşită a noţiunii decăderii, asa cum este
aceasta cunoscută în dreptul român: faptul că sancţiunea este condiţionată de justificarea
de către asigurător a unui prejudiciu pe care nedeclararea producerii riscului i l-ar fi
cauzat, atrage constatarea că situaţia de faţă nu este o veritabilă decădere. Intr-adevăr, în
genere, în cazurile în care este instituită, decăderea operează fără condiţii, deşi cu
anumite oprelişti expres prevăzute în lege (partea să nu fi fost împiedicată să-şi exercite
dreptul în termen, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa)convenţide fapt
(termenele de decădere nu sunt susceptibile de întrerupere şi suspendare, spre deosebire
de cele de prescripţie). In fine, doctrina civilistă din domeniul asigurărilor261 consideră
că, pentru ca decăderea să opereze, este obligatorie o clauză contractuală specială care să
prevadă această sancţiue, termenul înlăuntrul căruia trebuie declarat evenimentul,
modul/forma de declarare etc.
Oricum am privi lucrurile şi cum am denumi sancţiunea refuzului de plată a
asigurătorului, important este că aceasta nu se produce automat. Pentru a invoca
„decăderea” clientului din dreptul la indemnizare, asigurătorul, în afara dovedirii
depăşirii termenului contractual al declarării evenimentului, trebuie să facă şi dovada
prejudiciului pe care l-a suferit prin întârziere. Dacă declaraţia tardivă nu a cauzat niciun
prejudiciu asigurătorului (evaluarea daunelor s-a putut face în mod corect, chiar dacă
tardiv) ori dacă ea se datorează cazului fortuit sau forţei majore, instanţa sesizată de
asiguratul neplătit va constata că decăderea nu a operat.

212. Condiţiile admisibilităţii refuzului de plată al asigurătorului sunt:

® declararea riscului să nu fie notificată de asigurat în termenul contractual
stabilit;
®® tardivitatea declararii să-i fi cauzat asigurătorului un prejudiciu, care, în

261
A. d’Hauteville, Plaidoyer pour une réforme des clauses de déchéance en droit des
assurances, R.G.D.A. 2004, p.299
115
esentă, constă în imposibilitatea (dificultatea iremediabilă) de a stabili în mod corect
cuantumul daunelor şi/sau circumstanţele producerii riscului;
®®® clauza care prevede această sancţiune să fie clară şi precisă262 (o atare
clauză ar trebuie să fie, de altfel, obiectul obligaţiei speciale de informare din partea
asigurătorului).
Deşi întrunite aceste condiţii, asigurătorul poate face o „dovadă spontană de
indulgenţă”, renunţând la a invoca decăderea. Intr-adevăr, exercitarea dreptului de a
refuza plata este numai o facultate, o posibilitate. In acest caz, contractul se poate
renegocia, chiar cu efect retroactiv, micşorându-se cuantumul indemnizaţiei, sau
diferenţa se poate imputa prin compensare cu obligaţiile dintr-un alt contract de
asigurare încheiat între aceleaşi părţi or (lucru mai puţin realist şi plauzibil) asigurătorul
poate să solicite daune-interese pentru repararea prejudiciului produs prin întârzierea
declaraţiei.

II. Obligaţia asigurătorului de plată indemnizaţiei de asigurare

213. Producerea riscului sau expirarea contactului (în cazul asigurărilor de viaţă)
transformă obligaţia abstractă de acoperire a asigurătorului, într-o obligaţie concretă de
plată, ce trebuie executată în termenul şi cuantumul stabilite în contract.
În special în asigurările de daune, respectiv în asigurările de bunuri şi
răspundere, nimic nu-l împiedică pe asigurător să-şi rezereve dreptul de a repara în
natură prejudiciul suferit de asigurat263. De asemenea, asigurătorul poate să-şi asume
contractual diverse obligaţii de a face, alternativ sau complementar celei fundamentale
de plată - în natură sau echivalent - a prestaţiei datorate în caz de sinistru (prin convenţii
de asistenţă şi protecţie juridică, asigurătorul se poate obliga mai ales la acordarea de
sfaturi juridice asiguratului răspunzător de producerea prejudiciului în cadrul procesului
intentat de victimă împotriva sa)264.

262
Cass.1ère civ. 21 juin 1989, R.G.A.T. 1989, p.530, obs. J. Kullmann. In speţă, a fost
considerată inopozabilă asiguratului, o clauză de decădere inserată în condiţiile speciale de
asigurare, care, în loc să indice clar sancţiunea, nu făcea decât să trimită la o clauză de decădere
din dreptul la indemnizare menţionată în condiţiile generale de aisgurare.
263
A se vedea J. Bonnard, op. cit., p.107
264
A se vedea Y. Lambert-Faivre, op. cit., p.342
116
 In orice caz, obligaţia de plată este declanşată numai după îndeplinirea
procedurii de verificare, de către compartimentele/departamentele specializate ale
asigurătorului, a faptului că evenimentul este într-adevăr un risc prevăzut a fi acoperit
în contract, că acesta s-a produs în circumstanţele acoperite de poliţă şi că primele sunt
achitate la zi.
Ce anume acoperă asigurătorul, în diversele categorii şi clase de asigurări ? Care
sunt, altfel spus, consecinţele acoperite ? Răspunsurile se pot oferi prin luarea în
considerare a faptului că, în cazul asigurărilor de persoane, consecinţele acoperite se
reflectă în vărsarea capitalului forfetar prevăzut în contract sau a prestaţiilor de tip
indemnitar, care sunt fixe, predeterminate (în caz de invaliditate, acestea constau într-un
anumit procent din suma pentru deces, în funcţie de gradul de invaliditate evaluat
potrivit condiţiilor generale de asigurare). Prin urmare, obligaţia asigurătorului ridică
probleme în special în cazul asigurărilor de daune, din perspectiva aplicării principiului
indmenitar, ale carui excepţii prezintă un deosebit interes teoretic şi practic.

A. Consecinţele acoperite prin asigurare

Consecinţele acoperite exprimă efectele patrimoniale ale producerii

evenimentului asigurat şi au destinaţia de a determina limitele indemnizaţiei la care se
obligă asigurătorul.

214. In cazul asigurărilor de bunuri, consecinţele sunt, în principal,

următoarele:
§ Dauna Totală constă în pierderea sau distrugerea bunului, caz în care despăgubirea
se va face raportat la valoarea de substituţie (de piaţă) a bunului din momentul
producerii riscului, ţinând cont şi de eventuala clauză contractuală de limitare a
despăgubirii la un anumit cuantum. In asigurările auto multirisc (casco), dauna
totală este adesea stabilită în condiţiile de asigurare ca reprezentând suma la care s-
a facut asigurarea, redusă cu contravaloarea pieselor rămase neavariate, rezultate
din dezafectarea autovehiculului care ramane in proprietatea asiguratului.
§ Daunele parţiale constau în reducerea valorii bunului prin avariere şi se exprimă,
alternativ, prin:
a) Dacă se apreciază că bunul nu mai poate fi folosit, după reparaţie, conform

117
 destinaţiei sale, se plăteşte valoarea rămasă a bunului avariat, determinată
prin expertiză convenţională sau judiciară (diferenţa dintre valoarea de
piaţă a bunului şi valoarea sa reziduală, rămasă după avariere)
b) Dacă bunul poate fi reparat şi utilizat conform destinaţiie economice,
atunci asigurătorul acoperă:
• costul reparaţiilor, respectiv ale înlocuirii pieselor avariate;
• cheltuielile efectuate în vederea transportului bunului (autovehiculului)
avariat la cel mai apropiat atelier de reparaţii agreat să efectueze reparaţia,
sau la locul de adăpostire
• cheltuielile efectuate în vederea limitării pagubelor
Costurile suplimentare apar atunci când cheltuielile de înlocuire sau reparare a
bunului sunt mai mari decât valoarea bunului la data producerii riscului (sau cea limitată
convenţional de părţi), respectiv mai mari decât valoarea reziduală. Dacă în contract este
prevăzută o clauză specială, asiguratul va fi îndreptăţit la o despăgubire care să ţină
seama şi de aceste costuri suplimentare.
Beneficiul nerealizat, care se exprimă prin pierderea veniturilor pe care o
întreprindere parţial închisă datorită avarierii sau distrugerii bunurilor asigurate le-ar fi
realizat în lipsa producerii evenimentului, poate fi acoperit prin despăgubire numai în
condiţiile existenţei unei clauze speciale.
Daunele indirecte nu sunt, în principiu, acoperite. Astfel de situaţii sunt:
reducerea valorii bunurilor după reparaţii sau scăderea preţurilor bunurilor; cheltuieli
pentru transformarea sau îmbunătăţirea stării bunurilor în comparaţie cu cea existentă
înainte de producerea daunei; reparaţii sau recondiţionări nereuşite etc. Cu titlu de
excepţie, pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare, art.442 din Legea
nr.136/1995 stabileşte că, în măsura în care nu s-a convenit altfel prin contractul de
asigurare, indemnizaţia pentru va cuprinde atât dauna efectivă, cât şi pierderea de profit,
precum şi cheltuielile generale şi cele decurgând direct sau indirect din producerea
riscului asigurat.

215. In cazul asigurărilor de răspundere, consecinţele acoperite se raportează

la valoarea prejudiciului cauzat de către asigurat terţilor păgubiţi, context în care
asigurătorii folosesc, în genere, tehnica plafonării despăgubirii la un anumit cuantum
sau tehnica franşizei (a se vedea infra, nr.232-233). Asigurarea de răspundere civilă a

118
utilajelor acoperă, alături de sumele pe care asiguratul este obligat (în urma negocierilor
la care participă asigurătorul sau prin hotărâre judecătorească) să le plătească cu titlu de
dezdăunare, şi cheltuielile de judecată făcute în procesul civil (inclusiv în cazul în care
acţiunea penală pusă în mişcare este stinsă, iar acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale, de exemplu în cazul aplicării amnistiei)265.
Dacă nu se prevede altfel în contract, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru
pagube indirecte, cu legătură de cauzalitate întreruptă, ca de exemplu pierderile
financiare ale terţului, rezultate din răpirea şansei de a încheia un contract cu o alta
întreprindere.

B. Principiul indemnitar (al despăgubirii)

1. Noţiune şi funcţii
216. Art.24 din Legea nr.136/1995 prevede, cu privire la asigurarea de bunuri,
că asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului,
beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire. Potrivit
art.27, despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului
asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.
Funcţia esenţială a asigurărilor de daune (de bunuri şi de răspundere) este aceea
de a readuce asiguratul în situaţia anterioară survenirii evenimentului asigurat, în
limitele impuse de dreptul răspunderii civile. Pe de o parte, tehnica asigurării nu permite
decât neutralizarea riscului, fără să transforme riscul în şansă de câştig pentru
asigurat266. Asigurarea reprezintă un mijloc de conservare a patrimoniului, în niciun caz
neputând-se transforma într-unul de îmbogăţire sau speculă267. Pe de altă parte
îmbogăţirea fără just temei îi interzice asiguratului să obţină profit din pagubele
asigurate. De aceea, despăgubirea plătită de asigurător nu poate depăşi suma pentru care
s-a asigurat bunul, respectiv se limitează la cuantumul prejudiciului efectiv suferit şi,

265
În aceste cheltuieli se cuprind în special onorariile de avocat şi cele de expertiză, dovedite cu
documente.
266
A se vedea P. Vaillier, Les limites de l'assurances, La Tribune de l'Assurances, Paris, 2001,
p.87
267
A. Fiale, Diritto comerciale, 17a ed., Edizioni giuridiche Simone, Napoli, 2006, p.693
119
implicit, la valoarea bunului la momentul producerii riscului. In fine, prejudiciul trebuie
reparat o singură dată, nefiind admisibilă o dublă despăgubire, atât din partea persoanei
responsabile de producerea evenimentului, cât şi din partea asigurătorului.
Principiul indemnitar - dincolo de discutabila instituire juridică, legală a unei
terminologii impropii sau cel puţin neprietenoase dreptului comun 268 - presupune aşadar
ca prestaţia asigurătorului să aibă drept scop repararea prejudiciului real suferit de
asigurat, fără a-l pune într-o situaţie mai favorabilă decât cea în care riscul nu s-ar fi
produs.

217. Vocaţia practică a principiului indemnitar se reflectă în funcţiile sale

principale269 :
(a) stă la baza metodelor de evaluare a consecinţelor riscului şi a determinării
cuantumului despăgubirii ;
(b) reduce riscul subiectiv, prin îndepărtarea interesului de a obţine profit din
producerea evenimentului asigurat. Riscul subiectiv evocă două împrejurări :
- aceea în care asiguratul provoacă intenţionat evenimentul asigurat,
ceea ce răpeşte contractului de asigurare caracterul său esenţialmente aleatoriu,
anulând însăşi ideea de risc;
- aceea a supraevaluării a bunului la încheierea contractului sau la
producerea riscului, care ar ocaziona tentaţia asiguratului de a obţine
indemnizare peste valoarea reală a prejudiciului, contractul de asigurare
alunecând astfel spre speculă sau pariu.

2. Excepţii de la principiul despăgubirii

Nefiind altceva decât măsura nevoii de securitate a asiguratului în limitele mai
sus amintite, principiul indemnitar are pe drept cuvânt vocaţie de aplicabilitate generală,
de o asemenea forţă încât excepţiile tradiţional admise sunt mai degrabă aparente.

268
Noţiunea de indemnizare este străină dreptului civil (unde se folosesc noţiunile de
despăgubire sau compensare) ea conducând în sistemul român la ideea retribuirii unei persoane
care ocupă o anumită funcţie (indemnizaţie de conducere). Cu toate acestea, art.9 din Legea
nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, desemnează în mod generic prestaţia
asigurătorului prin termenul de indemnizaţie, referindu-se, ca diferenţă specifică, la despăgubire
pentru asigurările de daune si sumă asigurată, în cazul asigurărilor de persoane.
269
Fr. Couilbault, C. Eliashberg, M. Latrasse, Les grands principes de l’assurance, Ed. L’Argus,
Paris, 2002, p.108
120
 a) Asigurările de persoane
218. Se spune despre principiul despăgubirii se circumscrie asigurărilor
generale, altele decât de viaţă. La asigurările de persoane, indemnizaţia nu depinde de
paguba suferită, ci coincide cu suma asigurată stabilită forfetar, respectiv cu o parte a
acesteia, în caz de invaliditate permanentă.
Într-adevăr, decesul asiguratului nu este susceptibil de o veritabilă despăgubire,
ci dă naştere obligaţiei asigurătorului de a plăti suma asigurată, în cuantumul negociat la
încheierea contractului. De asemenea, problema riscului subiectiv nu se pune în cazul
acestor tipuri de asigurări, fapt verificabil mai ales în cazul în care sunt cumulate
calităţile de subscriitor, asigurat, beneficiar de către aceeaşi persoană (e absurd ca cineva
să-şi dorească propria moarte pentru ca terţii desemnaţi să beneficieze de indemnizaţia
de asigurare)270. Iar dacă beneficiarul şi asiguratul sunt persoane diferite, fapta
intenţionată a beneficiarului cauzatoare de deces a asiguratului determină decăderea
respectivului beneficiar din dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare (art.35 alin.1
Legea nr.136/1995). In fine, supravieţuirea asiguratului la expirarea perioadei
contractuale nu poate constitui un prejudiciu nici pentru acesta, nici pentru beneficiarul
asigurării. Intr-un asemenea caz, asiguratul este animat nu doar de grija acoperirii nevoii
de securitate, ci doar de dorinţa de a constitui un plasament financiar.
Suma asigurată în cazul asigurărilor de daune este aşadar forfetară prin forţa
lucrurilor, fiind una dintre limitele obiective ale operaţiunii de asigurare.
Desigur, asigurările mixte de viaţă (de supravieţuire) nu constituie o veritabilă
operaţiune de asigurare, astfel că principiile decurgând din aceasta, deci şi principiul
indemnitar, nu pot fi aplicate precum în cazul asigurărilor de daune. Impedimentele
practice ale aplicării principiului indemnitar nu se atenuează nici în cazul asigurărilor de
deces sau de boală, fiind imposibilă determinarea cu precizie a limitei superioare a
sumei datorate de asigurător, a cărei depăşire ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a
asiguratului sau beneficiarului.

219. Totuşi, aceste argumente nu pot frâna implacabil aplicarea principiului

270
De altfel, Legea nr.136/1995 prevede în art.35 alin.1, ca o normă imperativă, exonerarea
asigurătorului de indemnizaţia de asigurare în cazul producerii riscului asigurat prin sinuciderea
asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare
121
indemnitar, specific însăşi operaţiunii de asigurare şi al cărei scop este tocmai evitarea
pe cît posibil a îmbogăţirii asiguratului. Dificultatea practică de evaluare a prejudiciului
suferit de asigurat în asigurările de persoane poate explica limitarea aplicabilităţii
acestui principiu, dar în niciun caz nu justifică suprimarea lui.
Prin urmare, în cazul asigurărilor de persoane, fie că este vorba de asigurări de
supravieţuire, deces, boală sau accidente corporale, necesitatea aplicării principiului
indemnitar nu tebuie văzut ca o excepţie de la principiul forfetar, ci ca o revenire la
principiul indemnitar necesar însăşi tehnicii asigurării271.
Astfel, cheltuielilor de tratament medical (asistenţă medicală, produse
farmaceutice), cheltuielilor spitaliceşti, precum şi celor de recuperare, aferente riscurilor
de accidente corporale acoperite complementar în majoritatea covârşitoare a poliţelor
de asigurări de viaţă, trebuie să le fie recunoscut caracterul indemnitar. Asigurătorul
poate obţine rambursarea lor de la persoana responsabilă, în temeiul subrogaţiei legale
în locul creditorului plătit. Acelaşi caracter indemnitar se poate în mod rezonabil
recunoaşte sumelor zilnice vărsate în caz de invaliditate de societăţile de asigurare,
apreciindu-se că acestea au legătură cu evaluarea incapacităţii de muncă272. De altfel,
art.L131-2 din Codul francez al asigurărilor (text introdus prin Legea nr.92-665 din 16
iulie 1992) acordă posibilitatea asigurătorului de a se întoarce împotriva persoanei
responsabile pentru rambursarea prestaţiilor cu caracter indemnitar prevăzute în
contractele de asigurare care acoperă prejudiciile rezultând din accidente corporale.
În acest context apare justificată şi logică soluţia casaţiei franceze273, care
recunoaşte caracterul indemnitar al prestaţiei asigurătorului derivate din fapte împotriva
persoanei (atteinte à la personne), supunând-o în consecinţă regresului subrogatoriu al
asigurătorului, în contra terţului responsabil sau asigurătorului de raspundere civilă al
acestuia (art.L211-25 coroborat cu art.L131-2 din Codul francez al asigurărilor).
Apreciem că, în dreptul român, în lipsa unor prevederi legale în acest sens, o
atare abordare ar fi 100% admisibilă dacă recunoaşterea caracterul indemnitar al
prestaţiilor în caz de accidente corporale şi posibilitatea subrogării asigurătorului în

271
P. Vailler, op.cit., p.98
272
Cass.crim.18 sept.1990, Responsabilité Civile et Assurances, 1990, p.384 (obs. H.Groutel)
273
A se vedea Cass. 1ère civ., 15 déc. 1998, Bull. Civ. I 1998, nr. 355 prin care se admite regresul
asigurătorului care plăteşte beneficiarului o sumă predeterminată pentru decesul conducătorului
unui vehicul. De asemenea, H. Groutel, La qualification des prestations constituant une avance sur
recours, RCA 1999, nr. 55, chron. n o5, precum şi A. Favre-Rochex, Prestations indemnitaires,
forfetaires? ou les subtilités de l’assurance de personnes, Gazette du Palais 1998, . 1 ère sem., p.2
122
drepturile asiguratului contra terţului răspunzător, ar fi expres stipulate într-o clauză
contractuală sau în condiţiile generale ale asigurătorului. În plus, astfel s-ar evita
dificulţăţile de interpretare a voinţei părţilor cu privire la caracterul prestaţiei
asigurătorului274.
In consecinţă, deşi supraasigurarea, subrogarea asigurătorului în drepturile
asiguratului şi alte elemente specifice prestaţiilor cu caracter indemnitar sunt greu de
conceput în cazul asigurărilor de persoane, justificarea inaplicabilităţii principiului
indemnitar la o parte din aceste asigurări este departe de a fi convingătoare, astfel că
reculul contemporan al caracterului forfetar al acestor tipuri de asigurări este pe deplin
justificat275.

b) Poliţele încheiate pe baza valorii agreate

220. In cazul acestor poliţe, asigurătorul acceptă să plăteasca o sumă de bani
prestabilită, adică în urma estimării prealabile subscrierii contractului efectuată de un
expert desemnat de asigurător276. Astfel de poliţe se încheie în special pentru obiecte de
artă sau colecţie, antichităţi etc. a căror valoare ar fi dificil de determinat după
producerea riscului. În aceste situaţii, dacă bunul a pierit sau a fost sustras, se plăteşte
întreaga indemnizaţie prestabilită. Dacă însă daunele sunt parţiale, se apelează la experţi
judiciari sau extrajudiciari care, în funcţie de valoarea reziduală şi costul restaurării,
stabilesc cuantumul despăgubirii ca procent din valoarea agreată.

C. Aplicarea principiul indemnitar în cazul asigurărilor excesive

221. Principiul indemnitar interzice asiguratului sǎ obţinǎ beneficii de pe urma

încheierii şi executǎrii contractului de asigurare, acesta nefiind îndreptǎţit sǎ obţinǎ o
indemnizaţie superioarǎ nici valorii asigurabile, nici prejudiciului suferit. Atunci când
valoarea asiguratǎ este superioarǎ valorii asigurabile, suntem în prezenţa fie a
supraasigurǎrii, fie a asigurǎrilor multiple cumulative.

274
P. Vailler, op.cit., p.102
275
H. Groutel, A la recherche du caractère indemnitaire des assurances de personnes,
Responsabilité Civile et Assurances, nr.1/1997, chr.2
276
A. F. Rochex, G. Courtieu, Le droit du contrat d’assurance terrestre, LGDJ, Paris, 1998,
p.238
123
 În absenţa principiului indemnitar, asiguratul ar avea drept la orice sumǎ
prevǎzutǎ în contractul (sau contractele) de asigurare drept indemnizaţie de asigurare,
chiar dacǎ valoarea acesteia ar depǎşi cu mult nevoia de securitate a asiguratului, adicǎ
valoarea bunului asigurat sau prejudiciul suferit de victimǎ. Acest hiatus între lipsa realǎ
a acoperirii riscului în ceea ce-l priveşte pe asigurat şi oferta superioarǎ de garanţie din
partea asigurǎtorului, nu ar reprezenta decât o sursǎ artificialǎ de asigurare,
transformând relaţia dintre părţi într-un pariul (veritabil element demoralizator) şi ar fi
de natură să incite asiguratul la provocarea intenţionatǎ a sinistrului277.

1). Supraasigurarea
222. Noţiune ignoratǎ de legiuitorul român278, supraasigurarea reprezintă situaţia
în care un contract de asigurare a fost consimţit pentru o sumă superioară valorii
lucrului asigurat279din momentul producerii riscului. Prin urmare, într-un contract cu
valoare de asigurare determinabilă, la încheierea contractului, asiguratul a declarat o
valoare a bunului asigurat superioară celei reale. O poliţǎ comportǎ o valoare de
asigurare determinabilǎ dacǎ obiectul asigurării constǎ în bunuri susceptibile de evaluare
anticipatǎ280. Marea majoritate a asigurǎrilor de bunuri au valoare determinabilǎ, precum
asigurarea unui imobil contra incendiului sau inundaţiilor, asigurarea unui autovehicul
contra furtului etc. În cazul asigurǎrilor de rǎspundere, supraasigurarea este incidentǎ
doar dacǎ priveşte un bun determinat care poate fi evaluat, precum asigurarea de
rǎspundere pentru riscul locativ (locatarul rǎspunde faţǎ de proprietar pentru incendiul
imobilului închiriat conform art.1435 Cod civil român, rǎspunderea sa fiind însǎ
limitatǎ, în baza principiului indemnitar la valoarea totalǎ a imobilului închiriat) sau
asigurarea de rǎspundere a detentorului bunului mobil (depozitar, transportator) 281.
Tratamentul juridic al supraasigurării este distinct, în funcţie de elementul
intentional care a caracterizat supraevaluarea la momentul cererii de asigurare.

277
P. Vaillier, op. cit., p.88-89
278
Instituţia supraasigurǎrii este regelementatǎ de legiuitorul francez în art. L121-3 din codul
francez al asigurǎrilor şi de legiuitorul belgian în art.43 al Legii din 25 iunie 1995.
279
Un exemplu de clauzǎ privind supraasigurarea, inseratǎ într-un contract de asigurǎre de
bunuri : «Dacǎ suma asiguratǎ este mai mare decât valoarea realǎ a bunului, despǎgubirea
acordatǎ nu va putea depăşi valoarea realǎ la data producerii evenimentului asigurat.»
280
Y. Lambert-Faivre, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 2004, p.403
281
A. Favre Rochex, G. Courtieu, op.cit., p.244
124
 a). Supraasigurarea frauduloasă
223. Supraasigurarea frauduloasă evocă situaţia în care se dovedeşte dolul
asiguratului, respectiv intenţia de a exagera evaluarea bunului asigurat în scopul
realizării unui profit în caz de sinistru282. Sancţiunea este, evident, nulitatea relativǎ a
contractului. Asigurătorul nu datorează garanţie în caz de sinistru, fiind exonerat de
plata despǎgubirii, putând, în plus solicita daune-interese pe terenul rǎspunderii civile
delictuale (art.998 Cod civil român), deoarece dolul are naturǎ ambivalentǎ, constituind
atât viciu de consimţǎmânt cât şi un fapt ilicit cauzator de prejudicii. În general,
asigurǎtorul e îndreptăţit să păstreze cu acest titlu primele ce i-au fost deja achitate, plus
prima datorată de asigurat pe anul curent. Mai mult, sancţiunea anulării contractului,
prin natura ei retroactivǎ, îi permite asigurǎtorului intentarea faţǎ de asigurat şi a unei
acţiuni în repetiţiunea indemnizaţiilor de asigurare vǎrsate cu ocazia unor riscuri
anterioare garantate prin acelaşi contract283. De asemenea, regimul nulitǎţii relative
permite confirmarea de cǎtre asigurǎtor a poliţei anulabile pentru supraasigurare
frauduloasǎ, dar în caz de sinistru, principiul indemnitar impune limitarea despagubirii
la valoarea efectivǎ a prejudiciului.
S-a constatat însă că, proba intenţiei frauduloase fiind greu de făcut284, această
sancţiune rămâne în practică o ipoteză mai degrabă teoretică285.

224. De aceea, asigurătorii preferă să se situeze pe terenul supraevaluării

frauduloase a pagubelor. Aceasta reprezintă împrejurarea în care asiguratul, cu intenţie,
exagerează valoarea consecinţelor producerii evenimentului asigurat, la momentul
declarării (avizării) asigurătorului cu privire la survenirea riscului şi a depunerii
documentelor justificative la dosarul de daună. Pentru acest comportament, majoritatea

282
Desigur, în practică, nu este (nicidecum) exclusǎ ipoteza ca un asigurǎtor sǎ exagereze în mod
dolosiv suma asiguratǎ pentru a beneficia de prime avantajoase !
283
J. Bonnard, Droit des assurances, Litec, Paris, 2005, p.138
284
Sarcina probei dolului şi, implicit, a relei-credinţe a asiguratului precum şi a erorii în care a
fost indus asigurǎtorul, revine acestuia din urmǎ, deoarece, nepresupunându-se, dolul trebuie
dovedit de cel care îl invocǎ (art.960 alin.2 Cod civil român). Constituind un fapt juridic, dolul se
poate dovedi prin orice mijloace admisibile de probă, inclusiv prezumţii simple deduse dintr-un
anumit comportament al subscriitorului, relevant cu privire la intenţia sa frauduloasǎ. Instanţa
supremǎ francezǎ a consacrat, pe bunǎ dreptate, puterea suveranǎ de apreciere a judecătorilor
fondului cu privire la existenţa supraasigurǎrii şi a caracterului fraudulos al acesteia (a se vedea
Cass. 1ère civ., 23 avr.1969, RGAT 1969, p.520 in J. Bonnard, op. cit., p.138), aspecte care,
dezlegând chestiuni de fapt, scapǎ, în principiu, controlului instanţelor de recurs.
285
A se vedea Cass. 1ère civ., 23 avr.1969, precitatǎ (maşină asiguratǎ la o sumă de trei ori mai
mare decât valoarea de cumpǎrare)
125
contractelor de asigurare prevăd clauze speciale de decădere a asiguratului din garanţie,
asigurătorul fiind exonerat de plata despăgubirii286.

a). Supraasigurarea simplă

225. Aceasta reprezintă o formă nefrauduloasă a supraasigurării, care evocă
ipotezele în care, de obicei în urma expretizei amiabile, se constată o diferenţă
semnificativă între valoarea declarată a bunului şi valoarea sa reală în ziua producerii
riscului, însă asiguratul este de bună-credinţă287 (respectiv dolul său nu a putut fi
dovedit). In acest caz, contractul rămâne valabil, dar principiul indemnitar impune
limitarea despăgubirilor la cuantumul real al prejudiciului.
Pe de altă parte, supraasigurarea se traduce prin prime excesive, de vreme ce
valoarea agreată a bunului constituie baza de calcul a primelor. Constatarea
supraasigurării va avea drept consecinţă reducerea proporţională a primelor, desigur,
dacǎ asiguratul acţionează (reclamă) în acest sens. În tăcerea legii, instanţele române
sunt suverane în a aprecia oportunitatea reducerii primelor, în considerarea principiilor
generale ale dreptului obligaţiilor288. În schimb, codul francez al asigurărilor dispune
expres în art. 121-3 alin.2, teza a II-a că primele încasate rămân dobândite asigurătorului
care are drept de a încasa şi primele anului în curs când acestea devin scadente289, însă,
în cazul continuării raporturilor de asigurare, primele vor fi reduse pe viitor proporţional
cu valoarea reală a bunului asigurat.

2. Asigurările multiple cumulative

286
D. Krajeski, Droit des assurances, Montchrestien, Paris, 2004, p.78
287
De exemplu, deşi bunul a fost corect evaluat în momentul subscrierii poliţei, valoarea acestuia
s-a depreciat în timp sau asiguratul, necunoscând valoarea realǎ a bunului, a supraevaluat bunul
involuntar. În acest din urmǎ caz s-ar putea pune problema erorii asupra valorii bunului cu toate
consecinţele ce decurg de aici. Pentru discuţii recente în materia vânzǎrii a se vedea D. Chiricǎ,
Contracte speciale civile şi comerciale, vol.I, Vânzarea şi schimbul (partea I), ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005, p.239-241.
288
In practica asigurărilor din România, o aplicare a regimului supraasigurării simple se poate
observa în clauzele unor poliţe de asigurare tip casco (avarii şi furt auto) care prevăd restituirea
de către asigurător a unei cote-părţi din primele achitate de asiguratul care a radiat autovehicului
din circulatie (in vederea instrainarii) in perioada de valabilitate a politei. Diferenţa calculată
potrivit condiţiilor generale de asigurare ale fiecărui asigurător, se restituie la cererea scrisă a
asiguratului, insoţită de documentele doveditoare şi cu condiţia să nu se fi plătit sau să nu se
datoreze despagubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a poliţei.
289
Soluţia legiuitorului francez se explicǎ prin dorinţa de a nu perturba mutualitatea specificǎ
raporturilor de asigurare.
126
 226. Noţiunea desemnează situaţia în care mai multe contracte de asigurare
garantează simultan un obiect identic, împotriva aveluiaşi risc şi pentru protejarea
aceluiaşi interes asigurabil. Prin multiplicarea garanţiilor, valoarea asigurată este
considerabil superioară valorii asigurabile, producându-se un exces de asigurare care
contravine principiului indemnitar.
Condiţiile asigurărilor multiple cumulative290 sunt :
(a) pluralitatea de asigurători
(b) identitatea obiectului291
(c) identitatea riscului – aceasta nu presupune numai acelaşi tip de poliţă dintr-o
clasă de asigurări clasă de aigiurări, ci şi acelaşi tip de garanţie oferită de asigurător în
cadrul unui tip de asigurare. 292
(d) identitatea interesului asigurabil – nu sunt supuse regimului asigurărilor
multiple cumulative, poliţele având acelaşi obiect, dar fiind ocazionate de interese
asigurabile diferite293
(e) simultaneitatea asigurărilor - garanţiile trebuie să se aplice aceleiaşi perioade
de timp acoperite.
(f) unicitatea subscriitorului – condiţie discutabilă
& Condiţia unicitǎţii subscriitorului este un element nou şi discutabil, promovat de
jurisprudenţa franceză după anul 2000. Dacǎ iniţial, înalta jurisdicţie a apreciat cǎ nu este necesarǎ
îndeplinirea acestei condiţii294, ulterior, printr-un reviriment jurisprudenţial, şi-a reconsiderat
poziţia în sensul cǎ dispoziţiile legale privind cumulul de asigurǎri nu sunt aplicabile decǎt dacǎ

290
Fr. Chapuisat, Assurances de dommages. Règles générales, in Jurisclasseur Civil, Annexes
vol.– 1, fasc. 10-1, nr.152
291
Asigurarea locuinţei nu coincide cu asigurarea de răspundere civilă pentru fapte ocazionate de
ocuparea locuinţei
292
Spre exemplu, nu ne aflăm în situaţie de asigurare cumulativă, când proprietarul care a
asigurat bunul cu o franşiză de 10%, subscrie o poliţă de acelaşi tip la un alt asigurător, exclusiv
pentru acoperirea părţii din valoarea daunei franşizate de primul asigurător.
293
Asigurarea de furt a mărfurilor de către consignatar/comisionar/depozitar este fundamentată
pe un interes diferit faţă de asigurarea de furt a aceloraşi mărfuri, contractată de proprietarul lor.
Distingerea celor două interese diferite a fost realizată de casaţia franceză pe cale de interpretare,
apreciindu-se că asigurarea subscrisă de depozitar, deşi calificată de bunuri, are în realitate natura
unei asigurări de răspundere civilă pentru paza lucrurilor depozitate (Cass.1ère civ.28 mai 1984,
RGAT nr.1/1985, p.32)
294
Casaţia franceză a considerat că sunt îndeplinite condiţiile cumulului de asigurări multiple în
cazul pluralităţii de asigurări de bunuri contra furtului, o poliţă fiind subscrisă de societatea de
leasing pentru utlizator, iar alta de către utilizatorul însuşi (Cass. 1ère civ., 4 juin 1996, Bull. civ. I.
no 231, RGDA 1996.575, note L. Mayaux). De asemenea, Cass. 1 ère civ., 14 mai 1974, Bull. Civ.
I no135 ; Cass. 1ère civ., 5 oct. 1991, Bull. Civ. I no267, RCA 1991.comm.399 et chron. par H.
Groutel ; RGAT 1991.806, obs. H. Margeat et J. Landel in Code des assurances, 9e édition,
Dalloz, Paris, 2003, p.67.
127
 acelaşi subscriitor a încheiat mai multe poliţe pentru protejarea aceluiaşi interes asigurabil şi
împotriva aceluiaşi risc295. In opinia noastră, pentru a fi în prezenţa asigirărilor cumulative, nu este
obligatoriu să existe un singur subscriitor. Este suficient să există unicitate de interes asigurabil.
Spre exemplu, dacă un coproprietar asigură locuinţa la un asigurător, iar celălalt o asigură printr-o
poliţă subscrisă la un alt asigurător, nu avem unicitate de subscriitori, însă există un interes
identic, iar natura, clasa şi tipul asigurărilor sunt identice – este evident că ne aflăm in faţa unei
asigurări multiple cumulative, deşi nu există unicitate de subscriitor !

227. In ce priveşte domeniul de aplicare al asigurărilor multiple cumulative,

deşi prevederile art.29 din Legea nr.136/1995 care reglementează regimul juridic al
acestora se referă doar la asigurări de bunuri, sunt vizate în egală măsură şi asigurările
de răspundere. Mai mult, deşi reglementarea este principial inaplicabilă asigurărilor de
persoane, dacă acestea din urmă vizează accidente corporale, atunci garantează şi
rambursarea cheltuielilor cu spitalizarea şi a celor farmaceutice, iar această garanţie
complementară, având natură de daune, este supusă regimului asigurărilor multiple
cumulative.

228. Obligaţia subscriitorului de a declara cumulul de asigurări. Pentru a

preîntâmpina riscul de fraudă, legea prevede în sarcina subscriitorului o obligaţie de
informare, respectiv de a aduce la cunoştinţa fiecărui asigurător existenţa tuturor
celorlalte raporturi de asigurare, atât la încheierea contractului de asigurare, cât şi pe
parcursul executării acestuia (art.29 alin.2 din Legea nr.136/1995). În concret, acesta
trebuie să comunice denumirea societăţilor de asigurare cu care a contractat pentru
acelaşi obiect, acelaşi risc şi acelaşi interes asigurabil, precum şi să facă cunoscută suma
asigurată (în acest sens există rubrici speciale în cererile de asigurare). Menţionăm că,
din raţiuni ce ţin de caracterul investiţional al asigurărilor de viaţă, în cazul acestora
obligaţia de declarare nu este prevăzută, iar asigurătorul nu este îndreptaţit să solicite
asiguratului să-i declare celelalte asigurări. Cu toate acestea, asigurătorii de viaţă au
încetăţenit de facto această practică.

295
Cass. 1ère civ., 21 nov. 2000, Bull. Civ. I no292, RCA 2001.comm.63 et chron.5 par H.
Groutel ; RGDA 2000.1051, note J. Kullmann in Code des assurances, Cass. 1ère civ., 29. De
asemenea, a se vedea Cass. 2ème civ., 17 févr. 2005, L’Argus de l’assurance, n o 6924

128
 Efectul esenţial al declaraţiei asiguratului este, fără doar şi poate, proba bunei
sale credinţe296. Dar obligaţia de declarare a cumului de asigurări nu poate fi întotdeauna
îndeplinită în mod practic, rămânând mai mult teoretică, pentru că, adesea, asiguratul
neglijent ignoră conţinutul garanţiilor prevăzute în contractele pe care le-a încheiat la
diverşi asigurători. De altfel, neîndeplinirea acestei obligaţii rămâne nesancţionabilă
până în momentul producerii riscului. Dacă asiguratul descoperă, după momentul
sinistrului, că există mai multe contracte susceptibile de a garanta riscul produs, atunci
va trebui să declare fiecărui asigurător existenţa celorlalte contracte de asigurare,
probând astfel buna lui credinţă. Dimpotrivă, va fi de rea credinţă dacă nu se va achita
de această obligaţie, ci va încerca să cumuleze indemnizaţiile.

229. Regimul juridic al asigurărilor multiple cumulative diferă, în privinţa

asiguratului, după cum acesta este de rea-credinţă sau de bună-credinţă. În primul caz,
sancţiunea este nulitatea relativă a tuturor contractelor cumulative pentru dol prin
reticenţă, rămânând valid şi excutabil numai contractul încheiat primul în ordine
cronologică, faţă de care nu putea exista intenţia frauduloasă297. Pentru a putea fi
invocată cu succes sancţiunea nulităţii, reaua-credinţă trebuie să subziste încă de la
încheierea contractului. Dacă intenţia dolosivă nu există în momentul subscrierii
contractului, ci doar în momentul producerii riscului asigurat, relevată prin tentativa
asiguratului de a cumula indemnizaţiile, atunci nu se pune problema nulităţii
contractului care se justifică printr-o cauză anterioară sau concomitentă încheierii
contractului, ci a decăderii asiguratului din dreptul la despăgubire, situaţia fiind mai
apropiată de împrejurarea exagerării frauduloase a pagubelor. O dată constatată
nulitatea, se pot acorda şi daune-interese printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală,
constând mai ales în păstrarea de către asigurători a primelor încasate. Pe de altă parte,
toleranţa asigurătorului, care a continuat să încaseze primele deşi cunoaştea existenta

296
Fr. Chapuisat, precitat, nr.170
297
În doctrina franceză s-a exprimat opinia conform căreia, deoarece sancţiunea asigurărilor
multiple cumulative subscrise în mod fraudulos se reduce -în baza art.L121-4 alin.3 din codul
francez al asigurărilor- la sancţiunea supraasigurării frauduloase, toate contractele implicate sunt
anulabile, inclusiv cel încheiat cu bună-credinţă. Prin urmare, asigurătorul nu ar fi obligat la plata
indemnizaţiei de asigurare, dimpotrivă, ar putea obţine rambursarea acelora plătite cu ocazia
producerii riscurilor anterioare, garantate prin acelaşi contract. A se vedea J. Bonnard, op. cit.,
p.141, nr.470. Ne exprimăm rezerve asupra acestei soluţii, tocmai datorită dificultăţii dovedirii
intenţiei frauduloase cu privire la primul contract de asigurare.
129
asigurărilor multiple, poate fi considerată, fie ca renuntare la invocarea nulitaţii relative,
fie ca un obstacol la obţinerea de daune-interese298.

230. Dacă asiguratul este de bună-credinţă (reaua-credinţă nu poate fi

dovedită)299, principiul indemninar împiedică asiguratul să cumuleze despăgubirile.
Dispoziţiile art.29 alin.1 din Legea nr.136/1995 prevăd, pentru cazul existenţei mai
multor asigurări încheiate pentru acelaşi bun, că fiecare asigurător este obligat la plată,
proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată
încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului.
Regimul de lege lata din dreptul român este identic cu cel abolit în 1982 în dreptul
francez, care era, şi el, fundamentat pe principiul repartizării despăguburii între diferiţii
asigurători, proporţional cu valoarea asigurată.
Totuşi, actualul regim francez al asigurărilor cumulative de bună-credinţă are în
vedere protecţia sporită a asiguratului, întrucât îi permite acestuia să se îndrepte pentru
întreaga despăgubire împotriva oricărui asigurător, similar regimului solidarităţii pasive
ca modalitate a obligaţiilor. Acest regim legal imperativ (art.L121-4 alin.4-5 din Codul
francez al asigurărilor) se prezintă, aşadar, după cum urmează:
a) toate asigurările cumulative produc efecte faţă de asigurat, care este îndreptăţit
la garanţie potrivit prevederilor fiecărui contract; asiguratul poate alege
societatea de asigurare convenabilă căreia să îi solicite indemnizaţia în limitele
prejudiciului suferit (în temeiul principiului indemnitar) şi ale prevederilor
contractuale (în virtutea principiului pacta sunt servanda) ;
b) în raporturile dintre asigurători, va opera o repartizare proporţională a
angajamentelor. Contribuţia fiecăruia la plata indemnizaţiei este determinată de
raportul dintre, pe de o parte, cuantumul pe care l-ar fi plătit fiecare în parte
dacă ar fi fost singurul asigurător şi, pe de altă parte, suma indemnizaţiilor
cumulate.

Valoarea daunei x garanţia subscrisă de fiecare asigurător

Contribuţia fiecărui asigurător =

298
M. Picard, A. Besson, Les assurances terrestres en droit francais, LGDJ, Paris, 1982, nr.122
299
Spre exemplu, atunci când doi coproprietari indivizi au încheiat două contracte de asigurare –
acte de administrare - asupra bunului comun, în legătură cu care au omis să se înştiinţeze
reciproc.
130
 Suma (cumulul) garanţiilor subscrise

@ De exemplu, în cazul unui prejudiciu evaluat la 1000 lei acoperit de trei asigurători, A
pentru o valoare asigurată de 800 lei, B pentru 1000 lei şi C pentru 1100 lei, asiguratul va recurge
pentru recuperarea integrală a prejudiciului la asigurătorul C. La rândul său, asigurătorul C se va
întoare în regres contra asigurătorilor A şi B, recuperând de la aceştia contribuţiile fiecăruia,
calculate conform formulei enunţate mai sus - contribuţia asigurătorului A este de 275 lei, a lui B
de 345 lei, iar a lui C de 380 lei.
Apreciem că, din raţiuni ţinând de protecţia intereselor asiguratului, având în
vedere formularea mai puţin exactă a art.29 al.1 din Legea nr.136/1995, acest text ar
trebui aplicat potrivit regimului actual din dreptul francez al asigurărilor.

231. Asigurările multiple cumulative se disting de asigurările colective300, prin

care mai mulţi asigurători se angajează să acopere împreună totalitatea unui risc de o
asemenea importanţă (de exemeplu riscurile industriale, de mediu, imobiliare sau
maritime) încât se preferă ca acesta să nu fie asumat de un singur asigurător.
Imprejurarea este mai des indicată prin referire la noţiunea de coasigurare şi nu
desemnează un cumul, ci un concurs de asigurări, care nu generează un exces de
asigurare. In baza unei astfel de poliţe colective, fiecare societate garantează acoperirea
unei cote-părţi din totalitatea prejudiciului, în funcţie de distribuţia primelor între
asigurători301.
@ O variantă a coasigurării validată în practica internaţională o constituie asigurările în
linie, în cazul cărora, spre deosebire de coasigurarea clasică, asigurătorii nu se obligă la plata unui
procent din valoarea prejudiciului, ci la o tranşă fixă (forfait) predeterminată, distinctă si
autonomă, fără să depăşească valoarea prejudiciului efectiv. In acest caz, chiar dacă asigurătorul
primei tranşe este exonerat de garanţie, indiferent din ce motiv, asigurătorul celei de a doua tranşe
nu va datora indemnizaţia pentru întregul prejudiciu, ci doar suma la care s-a obligat contractual.
Prin urmare, contractele de asigurare de primă linie constituie o franşiză absolută pentru cele
subsecvente.
Inainte de survenirea evenimentului asigurat, subscriitorul are posibilitatea de a
transforma situaţia de asigurări multiple cumulative în coasigurare, în dublul scop de a
diminua cuantumul total al primelor şi de a eradica excesul de asigurare. Însă reducerea
nivelului primei nu are loc retroactiv: asiguratorii păstreaza primele scadente şi primele

300
Asupra distincţiei între asigurările multiple cumulative şi coasigurare, a se vedea Cass. 1ère
civ., 28 nov. 1995, D.1996, n o 6, p.77, rapp. P. Sargos
301
H. Groutel, Retour aux sources de la coassurance, Resp. Civile et Assurances, 1995, chron.43
131
anului în curs la fel ca şi în cazul supraasigurării nefrauduloase. Totuşi, această
transformare este o facultate, iar nu un veritabil drept al asiguratului. Acesta din urmă nu
poate impune asigurătorului modificarea (rezilierea parţială a) contractului şi reducerea
primelor, decât pentru un motiv temeinic. Altminteri, asiguratul va continua să suporte
totalitatea primelor, deşi nu va avea drept la o despăgubire mai mare decât prejudiciul
suferit în caz de sinistru.

D. Limitarea naturii de despăgubire a indemnizaţiei asigurătorului

În anumite situaţii, prestaţia asigurătorului nu acoperă întregul cuantum al
prejudiciului. Uneori, acesta este rezultatul prevederilor contractuale care limitează ab-
initio indemnizarea. Alteori, asiguratul se află în situaţie de sub-asigurare, care
constituie o ocazie a intervenţiei legiuitorului în vederea limitării prestaţiei
asigurătorului.

1. Limitarea convenţională a principiului indemnitar

Limitarea prestaţiei asigurătorului se poate face prin folosirea a două
categorii de tehnici contractuale :
232. a) Tehnica plafonării, conform căreia asigurătorul nu se angajează decât
până la limita unui plafon determinat, care reprezintă extrema superioară a garanţiei,
indiferent de cuantumul prejudiciului. Acest mecanism are relevanţă îndeosebi în cazul
asigurărilor de răspundere (în cazul asigurărilor de bunuri echivalează cu franşiza) unde
nu există o valoare de asigurare determinabilă, iar survenirea riscurilor poate prezenta
consecinţe cu un potenţial valoric deosebit de ridicat (de exemplu, riscul de poluare,
riscuri tehnologice sau industriale).
@ Plafonarea este legalmente instituită în cazul asigurărilor obligatorii de răspundere
302
civilă auto . Din formularea art.55 al.(6) al Legii nr.136/1995 rezultă că legea stabileşte o limită
maximă a despăgubirii ce poate fi acordată de asigurător pentru prejudiciile cauzate în unul şi
acelaşi accident de autovehicul. In realitate, prin normele de aplicare a legii, intervenţia
legiuitorului este în sensul stabilirii unei limite minime sub care asigurătorii nu pot coborî plafonul
pentru despăgubiri în cazul polliţelor RCA. Prin urmare, CSA lasă stabilirea plafonului la
latitudinea asigurătorilor (obligându-i să-l comunice asiguraţilor) cu condiţia respectării unui prag

302
Nu acceaşi situaţie există în Franţa, unde Code des assurances prevede (art.R211-13) că
limitările acoperirii în cazul poliţelor obligatorii privind răspunderea civilă auto sunt inopozabile
terţelor persoane păgubite.
132
 minim destinat protecţiei intereselor persoanelor păgubite. Astfel, art.12 al Normelor privind
asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (aprobate
prin Ordinul nr.113133/28.11.2006 al Preşedintelui CSA), stabileşte limitele de despăgubire
pentru anul 2008, produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor
prejudiciate, la un nivel de cel puţin 150.000 euro pentru pagubele materiale, cel puţin 750.000
euro pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.
Conform Normelor, limitele de despăgubire se vor majora anual.
Plafonarea garanţiei generează dificultăţi din perspectiva caracterului efectiv şi
integral al despăgubirii : conform art.42 al.(2) din Legea nr.136/1995, terţele persoane
păgubite prin fapta asiguratului vor fi indemnizate de asigurător în limitele obligaţiilor
ce-i revin acestuia din contractul de asigurare303. Desigur, pentru diferenţă, terţul păgubit
are posibilitatea acţionării asiguratului responsabil, însă tocmai acest lucru face
economic ineficientă asigurarea. Rezultă astfel o anumită incongruenţă între regulile
generale ale răspunderii civile şi cele specifice răspunderii din cadrul raporturilor de
asigurare, care ar putea fi înlăturată prin constituirea, pe cale reglementară, a unui fond
public complementar de garanţie în cazul ivirii unor asemenea riscuri, care determină
aplicabilitatea plafonării garanţiei.

233. b) Tehnica franşizei presupune ca o parte din prejudiciu să fie suportată

de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent din despăgubirea totală
prevăzută în contractul de asigurare. Franşiza, ca tehnică de limitare a acoperii, constă
în două posibile practici contractuale304.
Uneori, franşiza constă în cerinţa producerii unui prejudiciu minim, pentru ca
acoperirea prin asigurare să funcţioneze. Este aşa-numita franşiză simplă, care are doar
rolul de a elimina micile riscuri din gestiunea asigurătorului, acesta garantând acoperirea
numai începând de la un anumit cuantum minim al prejudiciului. Atâta timp cât paguba
nu depăşeşte valoarea franşizei, asigurătorul nu răspunde. Dacă dauna este mai mare
decât pragul franşizei, despăgubirea este datorată de asigurător în întregime.
@ Spre exemplu, dacă franşiza este de 10 % din valoarea asigurării, iar paguba
reprezintă 60% din aceeaşi valoare, asigurătorul va plăti integral despăgubirea. În schimb dacă

303
Precizarea se repetă la art.54 al.(2) din Legea nr.136/1995 – “În cazul stabilirii despăgubirii
prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de
autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia…”
304
Fr. Chapuisat, precitat, nr.182
133
 dauna reprezintă doar 5% din suma asigurată, fiind deci inferioară franşizei, asigurătorul nu va
plăti nimic.
Alteori, franşiza este absolută (deductibilă), atunci când asigurătorul, fie
stabileşte o indemnizaţie de asigurare forfetară, care se va aplica la survenirea riscului
asigurat indiferent de valoarea prejudiciului, fie se angajează să achite cu titlu de
despăgubire numai un procent din valoarea prejudiciului.
@ De exemplu, dacă dauna reprezintă 3% din valoarea asigurată, iar franşiza este de
4%, asigurătorul nu datorează despăgubire. Dar dacă dauna reprezintă 10% din valoarea asigurată,
atunci aceasta va fi acoperită de asigurător printr-o despăgubire de 6%, restul reprezentând
franşiza suportată de asigurat.
Partea din daună rămasă neacoperită poate face obiectul unei asigurări
suplimentare, la un alt asigurător. Alternativ, asiguratul are posibilitatea de a o
răscumpăra prin intermediul unei supraprime 305.
O formă de franşiză specifica dreptului francez este descoperirea obligatorie306,
care constă în suportarea de către asigurat a unei anume părţi din valoarea pagubei,
stabilită forfetar (la o valoare fixă sau procentuală sau o combinaţie între acestea).
Pentru această parte din prejudiciu asiguratul rămâne propriul său asigurător, iar
asigurătorul nu datorează acoperire. Spre deosebire de franşiză, care este o tehnică pur
contractuală, descoperirea este obligatorie, impusă astfel prin prevederi legale speciale.

234. Raţiunea acestor mecanisme contractuale de limitare a prestaţiei

indemnitare a asigurătorului este reflectată în funcţiile lor:
- aceste instrumente de vigilenţă “moralizează” asigurarea, stimulând măsurile
de prevenţie a riscurilor şi cointeresându-i pe asiguraţi în nerealizarea riscului;
- reduc (sau chiar înlătură) cheltuielile efectuate de asigurător în vederea
acordării despăgubirii;
- diminuează cuantumul primei de asigurare pe care asiguratul o datorează drept
contra-prestaţie a acoperirii asigurătorului.
Clauzele de limitare a prestaţiei asigurătorului nu trebuie, însă, să facă
inexistentă sau ridicolă garanţia oferită de asigurător. Principiul indemnitar, care este de

305
J. Bonnard, op.cit., p.133
306
Asemenea descoperiri clauze sunt impuse de legiuitorul francez în materia asigurărilor
obligatorii de răspundere a constructorilor („responsabilité décénale”) care sunt obligaţi să
menţină în sarcina lor o parte din daună, în scopul responsabilizării acestor întreprinzători (art.
A243-1 din codul francez al asigurărilor).
134
esenţa asigurărilor de bunuri şi de răspundere, nu poate fi neutralizat prin aceste tehnici
contractuale, ci numai amenajat de părţi în aplicarea lui, în vederea realizării funcţiilor
mai sus-enunţate şi a ocrotirii interesului legitim al asigurătorului de a gestiona mai bine
riscurile307. Jurisprudenţa tratează problema validităţii limitărilor de garanţie din
perspectiva teoriei obligaţiei esenţiale308, derivată din teoria cauzei. Garanţia
asigurătorului este cauza contractului, motivul determinant pentru care asiguratul se
obligă la plata primei. Plata despăgubirii este obligaţia esenţială a contractului, în lipsa
căreia acesta ar fi lipsit de cauză. In consecinţă, dacă limitarea echivalează cu reducerea
substanţială a despăgubirii, astfel încât aceasta nu mai poate constitui, în mod raţional, o
cauză suficientă şi serioasă pentru plata primei de către asigurat, se apreciază că
limitarea acoperirii conduce la dispariţia cauzei contractului. In aceste împrejurări,
clauza de limitare trebuie considerată nescrisă.

2) Subasigurarea
Noţiunea evocă situaţia în care valoarea asigurată este inferioară valorii
asigurabile (reale), comparaţia făcându-se la ziua producerii evenimentului asigurat.
Aceasta înseamnă ca asiguratul a achitat prime sub valoarea celor care ar fi trebuit să fie
calculate dacă ar fi declarat valoarea reală a bunului asigurat309. Asiguratul ar putea, în
acest caz, să solicite indemnizare peste valoarea asigurată, respectiv peste cuantumul
reala al prejudiciului, obţinând profit din asigurare.

235. Principiul. Cu titlu de remediu pentru această situaţie, în lipsa unor

convenţii contrare între părţi, art.28 din Legea nr.136/1995 pune în aplicare sistemul
acoperirii proporţionale (sau aşa-numitul principiu al răspunderii proporţionale), în
sensul că indemnizaţia plătită de asigurător trebuie să acopere numai acea proporţie din
dauna reală, pe care o reprezintă suma asigurată din valoarea reală a bunului. Cu alte

307
Cass.1ère civ. 16 oct. 1990, RGAT 1991, p.40, notă J.Bigot - într-o speţă în care aplicarea
clauzei de plafonare conducea la situaţia aberantă în care, pe măsură ce creştea prejudiciul,
scădea despăgubirea oferită de asigurător.
308
A se vedea G. Loiseau “Le crépuscule des clauses limitatives de réparation”, Rev. Lamy
Droit Civil, mai 2007, p.6, în comentariul uneia dintre deciziile recente ale casaţiei franceze, care
se înscrie în jurisprudenţa de prioncipiu “Chronopost”, privind anularea clauzelor limitative de
reparare a prejudiciului pentru violarea obligaţiei esenţiale a debitorului (Cass.com. 13 févr.
2007)
309
D. Krajeski, Droit des assurances, Montchrestien, Paris, 2004, p.182
135
cuvinte, despăgubirea se reduce în proporţie cu raportul dintre valoarea asigurată
(declarată) şi cea asigurabilă (reală)310.
valoarea asigurată
Despăgubirea în subasigurare = valoarea pagubei x
valoarea asigurabilă

Astfel, spre exemplu, dacă bunul asigurat are o valoare reală de două ori mai mare decât
cea declarată de asigurat la subscrierea poliţei, în cazul oricărei daune, asiguratul va avea dreptul
numai la o indemnizaţie de jumătate din valoarea pagubei efective.
Nu are importanţă caracterul voluntar sau involuntar al declarării eronate a
valorii bunului (spre exemplu, valoarea de piaţă sau cea intrinsecă a mărfurilor asigurate
poate creşte între momentul subscrierii poliţei şi cel al producerii riscului). Buna sau
reaua credinţă a asiguratului nu au, în cazul subasigurării, nici o relevanţă practică. In
realitate, asiguratul este considerat ca propriul său asigurător în raport cu insuficienţa
primelor plătite.
De altfel, acesta este şi textul art.L 121-5 din Codul francez al asigurărilor: “dacă rezultă
din estimări că valoarea bunului asigurat din ziua sinistrului excede suma garantată, asiguratul
este considerat ca fiind propriul său asigurător pentru excedent şi suportă, în consecinţă, o parte
proporţională din daună, în lipsă de convenţie contrară”.
Desigur, regulile de principiu enunţate nu se aplică dacă valoarea asigurată a
fost stabilită de însăşi societatea de asigurări, prin reprezentantul ei sau printr-o
expertiză prealabilă efectuată de asigurător ori la comanda acestuia.

236. Principiul acoperirii proporţionale nu primeşte aplicare, respectiv poate

primi aplicare numai în subsidiar, în următoarele situaţii, în care diferenţa de valoare a
bunurilor asigurate între momentul încheierii asigurării şi cel al producerii riscului :
- diferenţa este datorată unor împrejurări de creştere sau agravaree a
riscului, caz în care trebuie să primească aplicare regulile legale şi
convenţionale privind modificarea/agravarea riscului în timpul contractului 311;
- diferenţa este datorată unor inexactităţi sau omisiuni ale asiguratului
cu ocazia declarării (circumstanţelor) riscului la încheierea asigurării, caz în care
se vor aplica regulile acestei împrejurări, după cum asiguratul a fost de bună sau
rea credinţă la acel moment (suplimentarea primei sau rezilierea contractului –

310
Raportul reprezintă gradul de acoperire prin asigurare.
311
Cass. 1ère civ. 8 juillet 1986, Bull.Cass. civ I, nr.198
136
 în caz de bună credinţă, respectiv nulitate relativă a contractului – în cazul relei
credinţe).

237. Convenţii derogatorii. Prevederile legii care instituie principiul acoperirii

proporţionale nu sunt de ordine publică. Dacă în contractul de asigurare este prevazută
clauza primului risc, atunci sistemul acoperirii proporţionale nu se aplică, primind
aplicare sistemul plafonării. Într-o astfel de situaţie, asigurătorul îşi exprimă contractual
acordul ca, spre exemplu, dacă bunul care valorează 100 lei este afectat de un risc
acoperit, să plătească asiguratului orice sumă până la plafonul maxim de 50 lei, care
corespunde valorii declarate de acesta, fără a mai reduce indemnizaţia.
În cazul poliţelor de asigurări de bunuri care garantează mai multe articole, sunt
valabile clauzele de report al excedentului, prin care surplusul valorii bunurilor
supraasigurate poate fi reportat asupra celorlalte bunuri, în special a acelora aflate
eventual în stare de supraasigurare.
Totodată, se poate prevedea în contract o clauză de toleranţă, prin care
asigurătorul este îndretăţit să renunţe la invocarea subasigurării. Desigur, o anumită
toleranţă este subânţeleasă, chiar în lipsa unei asemenea clauze, atunci când, după
survenirea riscului, asigurătorul constată că diferenţa dintre valoarea asigurabilă şi
valoarea asigurată este irelevantă.
În fine, contractul de asigurare poate conţine o clauză de indexare (retroactivă)
a primelor, care permite adaptarea valorii asigurate şi a primei. Modalitatea de calculare
a indexării trebuie stabilită încă de la încheierea contractului (ar trebui cuprinsă în
condiţiile generale sau particulare ale poliţei). În acest caz, asiguratul va achita
retroactiv diferenţa dintre primele plătite şi cele care corespund valorii reale, superioare,
a bunului asigurat312.

312
D. Krajeski, op.cit., p.183
137
 CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE ASIGURARE ŞI TERŢII

238. Raporturile contractuale de asigurare prezintă câteva particularităţi din

perspectiva aplicării principiului relativităţii efectelor contractului (res inter alios
acta...). Datorită naturii tehnicilor folosite (stipulaţia pentru altul, subrogaţia personală şi
reală, obligaţia de garanţie), contractul de asigurare oferă cadrul intervenţiei unor terţi
care, fie pretind drepturi directe născute în favoarea lor prin contract (beneficiarul în
asigurările de viaţă, terţul prejudiciat în asigurările de răspundere), fie ajung să intre în
relaţie juridică cu asigurătorul, datorită executării de către acesta a obligaţiilor sale
contractuale.

I. Terţii creditori ai asigurătorului

Din această categorie fac parte terţele persoane care au posibilitatea să invoce
contractul, fie pentru a pretinde atribuirea indemnizaţiei datorate de asigurător (A), fie
pentru că sunt prejudiciaţi de către asiguratul de răspundere civilă, în acest acz legea
acordându-le un drept propriu asupra indemnizaţiei de asigurare, pentru realizarea căruia
au la dispoziţie o acţiune directă contra asigurătorului (B).

A. Beneficiarul în asigurările de persoane şi de bunuri

1) Atribuirea beneficiului contractului

239. În cazul asigurării de deces contractate în profitul unui terţ beneficiar al
sumei asigurate, se utilizează tehnica stipulaţiei pentru altul313. Acelaşi context se
regăseşte în cazul asigurărilor de bunuri în care contractantul desemnează un terţ ca
beneficiar al despăgubirii oferite de asigurător (art.24 al Legii nr.136/1995).
Contractantul-subscriitor (stipulantul) se află într-o relaţie social-economică specială cu
beneficiarul, urmărind fie stingerea unei datorii faţă de acesta, fie gratificarea lui. De
aceea, în principiu, subscriitorul este singura persoană îndreptăţită să desemneze
beneficiarul asigurării. Acest drept este strict personal, neputând fi exercitat de către

313
Ph. Baillot, L’assurance en cas de vie au bénéfice d’un tiers, R.G.A.T. 1990, p.291
138
moştenitorii sau creditorii subscriitorului pe calea acţiunii oblice314. Dacă asiguratul şi
subscriitorul sunt persoane diferite, acordul persoanei asigurate este indispensabil pentru
desemnarea beneficiarului (art.33 Legea nr.136/1995). Raţiunea este dovedirea
interesului pentru viaţa persoanei asigurate, respectiv pentru conservarea bunului
asigurat.
Cauza desemnării beneficiarului nu trebuie să fie imorală sau ilicită ori contrară
ordinii publice315. Totuşi, în acest caz, sancţiunea ar fi doar nulitatea stipulaţiei pentru
altul, iar nu a întregului contract de asigurare. Sancţiunea nulităţii absolute ca urmare a
desemnării ilicite a beneficiarului va interveni doar dacă aceasta din urmă reprezintă
cauza impulsivă şi determinantă a contractului de asigurare.
Beneficiarul, indiferent de data şi forma desemnării, se consideră că a dobândit
un drept de creanţă direct şi personal, independent de persoana şi patrimoniul
subscriitorului.
@ Chiar dacă îi este propriu şi direct beneficiarului, dreptul acestuia rămâne
dependent de contractul de asigurare, la care subscriitorul este parte. Astfel, subriitorul
are calitatea de a pretinde executarea contractului în profitul beneficiarului.
Dreptul beneficiarului este dobândit în momentul încheierii contracului, chiar
dacă acceptarea sa (prin care dreptul devine definitiv şi irevocabil) este posterioară
morţii asiguratului. Nefăcând parte niciodată din patrimoniul subscriitorului-stipulant,
dreptul beneficiarului la plata capitalului asigurat nu poate fi urmărit de creditorii
subsciitorului316.
Atribuirea beneficiului contractului se poate face cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, însă distincţia nu are relevanţă asupra mecanismului desemnării, în ambele
cazuri fiind vorba de o stipulaţie pentru altul.
În cazul desemnării beneficiarului animo donandi, natura juridică a operaţiunii
este cea de donaţie indirectă317, exceptată de la forma autentică a donaţiilor ordinare.

314
Pentru condiţiile de admisibilitate ale acţiunii oblice, L.Pop, op.cit., p.362 şi urm.
315
Spre exemplu, iniţial s-a apreciat ca fiind nulă absolut desemnarea beneficiarului atunci când a
avut drept scop creearea, menţinerea sau prelungirea relaţiilor adulterine (Cass. 1re civ., 8 nov.
1982, RGAT 1983, p.533). Ulterior, printr-un reviriment spectaculos al înaltei jurisdicţii franceze
(Cass. ass. plennière 29 oct. 2004; Cass. 1ère civ. 3 febr.1999), această situaţie nu a mai fost
apreciată drept cauză imorală a liberalităţilor.
316
H. Groutel, Cl. Berr, op.cit., p.81
317
E. Ergan, Clause bénéficiaire, un acte de donation, La tribune de l’assurance, no 48, 2001,
p.50; E. Ergan, Clause bénéficiaire: désignation et révocation, La tribune de l’assurance, no 52,
2001, p.50.
139
Inr-adevăr, nu se poate vorbi despre vreun transfer din patrimoniul dispunătorului în cel
al beneficiarului, obiectul real al donaţiei prorpiu-zise constând în primele plătite de
asigurat şi nu în suma asigurată pe care pe care asigurătorul o va vărsa beneficiarului318.
Prin punerea în scenă a mecanismului stipulaţiei pentru altul, beneficiarul obţine direct
de la asigurător un bun care nu a făcut niciodată parte din patrimoniul subscriitorului,
motiv pentru care nu se poate vorbi de însărăcirea subscriitorului corelativ îmbogăţirii
beneficiarului. De fapt, beneficiarul dobândeşte din momentul desemnării sale, nu
proprietatea prestaţiei asiguratului, ci un drept de creanţă condiţional faţă de asigurător,
„preţul” acestui drept fiind tocmai sumele plătite de stipulant asigurătorului319.
Desigur că desemnarea făcută cu titlu gratuit este suspusă regimului juridic al
liberalităţilor (reducţiune, donaţii între soţi etc.).

240. Persoana beneficiarului trebuie să fie determinată, dar nu cu necesitate în

momentul stipulării, ci trebuie să fie determinabilă cel târziu la momentul decesului
asiguratului. Desemnarea poate inverveni în orice moment al executării contractului.
Însă, încă de la încheierea contractului, trebuie prevăzute elemente concrete de
determinare în viitor a beneficiarului (soţul, concubinul, unitatea sanitară unde a lucrat
asiguratul, universitatea unde studiază fiul etc.).
@ De asigurarea încheiată în profitul „soţului”, va beneficia persoana care are
această calitate la decesul asiguratului, după cum beneficiară ar fi instituţia de
învaţământ unde este înmatriculat fiul la momentul decesului etc.
Este important ca pentru persoanele beneficiare care nu sunt nominalizate în
contract, să fie suficient definite elementele care să conducă la identificarea la data
exigibilităţii sumei asigurate320. Acest moment este esenţial, întrucât subscriitorul poate
reveni asupra beneficiarului (infra, nr.241), oricând până la expirarea sau executarea
contractului, prin orice formă care păstrează urma probatorie a manifestării de voinţă.

2) Modalităţile de atribuire a beneficiului contractului

241. Desemnarea beneficiarului poate interveni în orice moment, de la

318
Ph. Baillot, L’assurance en cas de vie au bénéfice d’un tiers, Revue générale des assurances
terrestres, 1990, p.291; Th. Milcamps, F. Berdot, Attribution à titre gratuit du bénéfice de
l’assurancesur la vie et droit des libéralités in Études A. Besson, LGDJ, 1976, p.235.
319
G. Courtieu, Juris-classeur civil annexes, Assurances, fasc. 15-2, 1995 (8), nr.51.
320
S. Corone, Clauses bénéficiaire: les pièges à éviter, Argus, 7 juin 1996, p.41
140
subscriere până la decesul asiguratului, fiind un act unilateral de voinţă ce nu necesită
nici acordul asigurătorului, nici opţiunea beneficiarului de a accepta sau nu stipulaţia.
Această natură juridică ar determina o varietate de forme şi mai ales de mijloace de
desemnare a beneficiarului: menţiune în poliţă, testament321, scrisoare adresată
asigurătorului, andosarea (girul) poliţei când aceasta este la ordin322 etc. Cu toate
acestea, art.33 al legii nr.136/1995 prevede că desemnarea beneficiarul se face printr-o
declaraţie scrisă comunicată asigurătorului (desigur, doar pentru opozabilitate) sau prin
testament.
În dreptul comun, stipulantul, singur sau împreună cu promitentul, nu are
dreptul de a revoca beneficiul născut în folosul terţului, dată fiind natura originară, şi nu
derivată, a dreptului acestuia. Materia asigurărilor constituie o excepţie de la principiul
irevocabilitaţii stipulaţiei pentru altul, asiguratul având facultatea în tot timpul vieţii de
a revoca stipulaţia în favoarea terţului, astfel cum rezultă din prevederile art.33 alin. 2
din Legea nr.136/1995. Această facultate este strict personală şi nesupusă vreunei
condiţii, în afară de aceea de a informa asigurătorul, pentru raţiuni de opozabilitate.
De asemenea, tot în baza dreptului comun, consolidarea de către terţ a calităţii
de beneficiar prin confirmarea expresă sau tacită323 a stipulaţiei, împiedică revocarea
acesteia de către asigurat. Prin urmare, chiar dacă această facultate a fost expres
prevăzută în contract, revocarea nu ar putea avea loc decât înainte de confirmarea

321
Atribuirea beneficiului contractului prin testament nu este posibilă, decât dacă subscriitorul
este în acelaşi timp şi asigurat. Aceasta deoarece, pe de-o parte, ori de câte ori asigurarea este în
contul unui terţ, acesta trebuie să-şi dea consimţământul scris pentru atribuirea beneficiului
contractului , iar, pe de altă parte, deoarece testamentul nu poate fi decât opera personală a
subscriitorului, excluzând orice intervenţie a terţului.
Avantajul acestui mod de desemnare este de a rămâne secret, ceea ce-l împiedică pe beneficiar
să-şi accepte dreptul în timpul vieţii stipulantului. Secretul desemnării prin testament prezintă
totuşi un inconvenient: asigurătorul nu poate cunoaşte conţinutul testamentului şi, prin urmare,
nici desemnarea care o conţine. Într-o asemenea situaţie, asigurătorul este exonerat de
răspundere, dacă, de bună-credinţă fiind, a plătit suma asigurată celui care, dacă nu ar fi existat
desemnarea, ar fi fost îndreptăţit să o primească (moştenitorul legal). Beneficiarul va trebui să se
îndrepte împotriva celui care a primit suma nedatorată.
322
Această modalitate de atribuire a beneficiului contractului nu se găseşte în enumerarea
legiuitorului din art.33 alin. 1 al Legii nr. 136/1995, dar este menţionată în art. 132-6 din Codul
francez al asigurărilor care interzice andosarea în alb şi impune, sub sancţiunea nulităţii, ca poliţa
de asigurare de viaţă la ordin să fie dată, semnată de andosant/girant şi să precizeze numele
beneficiarului. Deoarece andosarea nu reprezintă un act de dispoziţie, semnătura asigurătorului
nu este necesară.
323
Acceptarea beneficiului se face, de obicei în trei modalităţi: semnarea poliţei de către
beneficiar, trimiterea de către acesta a unei scisori de acceptare către compania de asigurări,
respectiv conservarea poliţei (şi implicit a beneficiului) prin achitarea primei în locul
subscriitorului care omite să-şi îndeplinească această obligaţie la termen.
141
dreptului de către terţul beneficiar. De altfel, acceptarea efectelor stipulaţiei este şi o
condiţie necesară realizării dreptului beneficiarului (încasării sumei asigurate).
Cu toate acestea, efectele confirmării nu se produc decât în situaţia în care
stipulaţia s-a făcut cu titlu oneros (pentru stingerea unei creanţe sau garantarea unui
credit). Această situaţie este însă excepţională în asigurările de persoane. În principiu,
stipulaţia se face în această materie cu titlu gratuit, ceea ce îi conferă un caracter
revocabil, chiar după consolidare prin acceptare, în aceleaşi condiţii în care dispoziţiile
codului civil reglementează revocabilitatea donaţiilor între vii (art. 829 şi urm. Cod
civil : revocarea pentru ingratitudine – atentat la viaţa stipulantului, delicte, cruzimi sau
injurii grave proferate la adresa stipulantului, refuz de alimente – , revocarea pentru
naştere de copii survenită ulterior stipulaţiei, revocarea donaţiei între soţi şi respectiv
pentru neîndeplinirea sarcinilor şi condiţiilor324). Terţul desemnat decade de drept din
beneficiul dobândit dacă este condamnat pentru infracţiunea de omor asupra
asiguratului.

242. Absenţa beneficiarului la momentul exigibilităţii sumei datorate de

asigurător (decesul asiguratului) poate rezulta din:
- lipsa desemnării unei persoane determinabile
- revocarea atribuirii beneficiului contractului
- refuzul persoanei desemnate de a accepta dreptul stipulat în favoarea sa
- nulitatea desemnării.
- predecesul beneficiarului sau caducitatea desemnării325.
In privinţa ultimei situaţii, atunci când stipulaţia se face cu titlu gratuit, este
prezumată făcută sub condiţia existenţei beneficiarului la momentul realizării riscului de
deces al asiguratului. Reprezentatea succesorală nu are efecte – în caz de predeces al
beneficiarului, suma asigrată nu intră în activul său succesoral, ci dreptul său direct se
stinge prin caducitate, pe data decesului său, survenit anterior decesului asiguratului. In

324
Chiar dacă, în teorie, validitatea instituirii unei sarcini în cazul stipulaţiei pentru altul poate fi
pusă sub semnul îndoileii, apreciem că prin clauza de desemnare a terţului beneficiar al
contractului de asigurare, acestuia i se pot impune anumite sarcini, sub dubla condiţie de a fi
acceptate în mod expres, iar valoarea sarcinii să nu depăşească valoarea beneficiului rezultat din
contractul de asigurare. De asemenea, beneficiarului i se poate impune condiţia de a afecta
capitalul asigurat unui plasament în valori mobiliare sau imobiliare, sau sarcina de a vărsa o parte
din capitalul asigurat unei persoane anumite persoane la o anumită dată.
325
J. Ghestin, L’incidence du décès du conjoint de l’assuré sur l’assuarnce-vie, JCP 1995, I,
3881
142
schimb, dacă terţul beneficiar este predecedat la momentul producerii ricului, iar
stipulaţia făcută în favoarea sa este cu titlu oneros (în contul unei datorii a asiguratului
faţă de beneficiar sau cu condiţia îndeplinirii unor sarcini de către beneficiar a căror
valoare o depăşeşte pe cea a beneficiului rezultat din contractul de asigurare), beneficiul
contractului va intra în activul său succesoral şi nu va profita subscriitorului326.
În principiu, în caz de absenţă a beneficiarului, drepturile derivând din contract
trec asupra beneficiarului subsecvent, iar dacă asiguratul nu a stipulat în favoarea unui
alt terţ, atunci drepturle trec asupra contractantului poliţei. În cazul în care subscriitorul
este predecedat, drepturile sale trec asupra succesorilor lui (intră în activul succesoral),
pentru că dreptul său la beneficiul asigurării fusese dobândit cu titlu oneros327.

B. Terţul prejudiciat, în asigurările de răspundere civilă

243. Asigurarea de răspundere reprezintă atât o protecţie a patrimoniului

asiguratului care este debitor al unei persoane căreia (asiguratul sau persoana pentru care
răspunde) i-a cauzat un prejeudiciu, cât şi o modalitate de a garanta victima unei fapte
prejudiciabile, contra insolvabilităţii persoanei responsabile. Fie că este vorba despre o
răspundere civilă generală, de o răspundere specială profesională sau de răspunderea
pentru desfaşurarea unei anumite activităţi (comerciale, industriale), angajarea
răspunderii civile a asiguratului se caracterizează prin aceeaşi schemă procedurală
tripartită, care este particulară pentru poziţia bivalentă a asigurătorului, solvens faţă de
terţul cu care nu are raporturi contractuale. Astfel, asigurătorul joacă rolul de apărător al
intereselor asiguratului, în vreme ce terţul prejudiciat dispune de mjloace procedurale
directe în contra asigurătorului.

1) Procedura de stabilire a răspunderii asiguratului şi a obligaţiei asigurătorului

244. a) Fundamentul şi natura dreptului terţului asupra indemnizaţiei de

326
H. Groutel, Cl. Berr, op.cit., p.86
327
Faţă de moştenitorii legali ai subscriitorului care culeg beneficiul contractului de asigurare nu
există nicio desemnare, fie ea chiar implicită. În dreptul francez se apreciază că atunci când
asigurările pentru caz de deces au fost încheiate fără desemnarea beneficiarului, capitalul sau
renta garantate fac parte din succesiunea contractantului, în aplicarea art.1122 Cod civil francez,
conform căruia contractantul se consideră că a stipulat pentru sine şi pentru moştenitorii şi
avânzii săi cauză, atâta timp cât nu s-a exprimat contrariul sau nu rezultă contrariul din natura
convenţiei. A se vedea G. Courtieu, Juris-classeur civil annexes, Assurances, fasc. 15-2, 1995
(8), nr.46.
143
asigurare. In asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o
despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele
persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil promovat de
terţii păgubiţi. Potrivit art.42 din Legea nr.136/1995, drepturile persoanelor păgubite se
exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Terţii pot chema
asigurătorul în judecată, în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de
asigurare. In baza art.44, asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit, în
măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat. Asigurătorul plăteşte
despăgubirea asiguratului, numai dacă acesta dovedeşte că a plătit victimei328.
Indemnizaţia nu poate fi urmărită de către creditorii asiguratului (spre deosebire de
despăgubirea pe care acesta ar obţine-o pentru o asigurarea de bunuri, care ar lua locul
bunului prin efectul subrogaţiei reale).
Aceste prevederi legale pot conduce la mai multe soluţii din perspectiva naturii
şi fundamentului dreptului terţului. Se poate considera că este vorba despre o răspundere
în garanţie a asigurătorului. Chiar si instanţele franceze apreciază că este vorba despre o
garanţie derivată contractul de asigurare329, fiind evident că răspunderea asigurătorului
nu se poate încadra în cazurile de raspundere civilă pentru fapta altuia. Această abordare
este exactă, dacă se porneşte de la premisa că obligaţia de plata a asigurătorului se naşte
din fapta asiguratului, din producerea riscului general asigurat. Ideea de garanţie este
legată de fapta (delictuală). Mergând mai departe, poate părea mai corect să se aprecieze
că obligaţia asigurătorului faţă de terţ ia naştere din contractul de asigurare. Atunci,
dreptul terţului s-ar putea explica printr-o stipulaţie pentru altul, al cărei beneficiar este
persoana păgubită330. Ideea nu este greşită. Acţiunii terţului îi poate fi lesne recunoscută
natura celei conferite beneficiarului unei stipulaţii. Obligaţia asigurătorului nu poate
avea decât izvor în poliţă, în vreme ce obligaţia asiguratului este cea care are izvorul în
fapta sa prejudiciabilă. Raţiunile de echitate care stau la baza conceptului acţiunii directe
de drept civil nu stau în picioare în acest caz, unde vorbim despre o veritabilă excepţie
de la relativitatea efectelor contractului.

328
Code des assurances conţine o prevedere similară, art. L124-3: “Plata nu se face în mâinile
asiguratului, decât daca victima a fost dezinteresată” (trad.n.). Pentru cazuistică în această
privinţă, a se vedea Ph. Le Tourneau (coord.), op.cit., nr.2851
329
Cass.1ère civ., 23 nov.1998, R.G.D.A., 2000, p.185: “In baza obligaţiei sale de garanţie,
asigurătorul este obligat să suporte plata creanţei de indemnizare a victimei” (trad.n.)
330
I. Sferdian, L. Bercea, Observaţii asupra răspunderii asigurătorului în asigurarea auto
obligatorie, Dreptul nr.11/2005, p.113, 128
144
 Dar stipulaţia pentru altul nu a fost îmbrăţişată de înalta jurisdicţie, care, într-o
decizie de principiu331 asupra unui recurs în interesul legii, a calificat natura obligaţiei
asigurătorului ca reflectând o solidaritate tacită cu asiguratul răspunzător.
Nici această ultimă abordare, onorabilă prin sursa care a exprimat-o, nu apare ca
fiind incorectă. Din contră, ar putea genera chiar…un nou punct de vedere, însă mai
degrabă unul teoretic. In concret, susţinem că terţul dispune de un drept propriu ce are
natura unui privilegiu sui-generis asupra indemnizaţiei de asigurare. Noţiunea de
„privilegiu” pare foarte îndrazneaţă, însă natura privilegiată a creanţei victimei
(păgubitului) rezultă din faptul că (a) mai dispune de un debitor, alături de asiguratul
răspunzător, (b) acest debitor este dator să-i plătească terţului în mod direct şi
nemijlocit, despăgubirea datorată de asigurat şi (c) creanţa sa faţă de asigurător este
insesizabilă. Toate acestea conferă creanţei terţului asupra despăgubirii, acea „calitate”
de care face vorbire art.1722 Cod civil în definirea noţiunii de privilegiu, calitate
exprimată într-o dublă faţetă:
- pe de o parte, creanţa asiguratului faţă de asigurător este afectată exclusiv
realizarii dreptului victimei;
- pe de altă parte, terţul dispune de un debitor solidar cu asiguratul.
Este, în cele din urmă, „privilegiul solidarităţi tacite” care derivă din contractul
de asigurare şi la care face referire Inalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.

245. b) Procedura tripartită. Determinarea creanţei victimei/păgubitului

comportă câteva particularităţi. Conform art.43 şi 54 ale Legii nr.136/1995,
despăgubirea se stabileşte pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi
asigurător, potrivit contractului de asigurare ori, în cazul în care nu s-a realizat
înţelegerea, prin hotărâre judecătorească. Pentru stabilirea despăgubirii, în cazul
evenimentelor petrecute pe teritoriul României, părţile sunt obligate, dacă nu ajung la
înţelegere, să supună litigiul soluţionării unui organ de jurisdicţie român.
Textele legale menţionate instituie un principiu, care constă în obligativitatea
demarării demersurilor necesare încheierii unei înţelegeri (tranzacţii) între părţile
interesate, realizate în conformitate cu dispoziţiile contractului de asigurare şi în limitele
acestuia.

331
ICCJ, secţii unite, Decizia nr.I/2005 din 28.03.2005, asupra recursului în interesul legii,
http://www.scj.ro/Decizii%20SU%5CDecizie%20I%202005.html
145
 @ Chiar dacă este terţ, prevederile procedurale din contractul de asigurare îi
sunt opozabile păgubitului, din perspectiva raportului de creantă cu asigurătorul –
dreptul său propriu, privilegiat derivă din acest contract, nu din fapta asiguratului, fată
de care terţul are oricând posibilitatea de a pretinde o despăgubire suplimentară faţă de
cea obţinută din partea asigurătorului.
Asigurătorul este deci ţinut să propună victimei o determinare a despăgubirii pe
cale amiabilă. Participarea asigurătorului la tranzacţie este obligatorie, actele sau
negocierile întreprinse în mod particular de către asigurat cu victima nefiindu-i
opozabile. In aceeaşi logică, este inopozabilă asigurătorului orice recunoaştere a faptei şi
a răspunderii pe care ar face-o asiguratul în mod unilateral332, fără sa-i permită
asigurătorului să ia parte la discuţii, negocieri.
In practică, contractele prevăd clauze de „mandat irevocabil” (denumite „clauze
de tranzacţie”), prin care asiguratul împuterniceşte societatea de asigurare să negocieze
cuantumul prejudiciului cu victima. Calificarea drept mandat este discutabilă: în
realitate, asigurătorul negociază în nume şi interes propriu, fiind debitorul faţă de dreptul
propriu al terţului faţă de asigurător, în limitele obligaţiei contractuale a acestuia.
Considerăm că asigurătorul are obligaţia de a demara negocierile fără tardivitate
şi de a face oferte rezonabile, susceptibile de a fi acceptate de către victimă, pentru a se
preîntâmpina determinarea prejudiciului în cadru procesual, aceasta fiind raţiunea pentru
care legiuitorul a prevăzut tranzacţia ca principal mijloc de stabilire a despăgubirii. Este
vorba despre o obligaţie de mijloace, de a depune diligenţele rezonabile pentru
încheierea unei tranzacţii. Pentru neîndeplinirea culpabilă (oferte inacceptabile sau
jignitoare făcute terţului, vădit disproporţionate faţă de prejudiciul real) a acestei
obligaţii legale, asigurătorul va răspunde delictual. Desigur, victima este liberă să refuze
ofertele rezonabile ale asigurătorului, riscul său fiind acela de a suporta cheltuielile de
judecată (ale sale, dar deopotrivă ale asigurătorului şi asiguratului) în procesul pe care
urmează să-l intenteze şi, eventual, să-l piardă.
In caz de realizare a tranzacţiei, odată cu încasarea despăgubirii, persoanelor
păgubite li se solicită să declare în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite
şi că nu mai au nici o pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă (şi asiguratul
vinovat) în legătură cu paguba respectivă. Această declaraţie este chiar obligatorie, în
cazul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto (art.55 Legea nr.136/1995)

332
Ph. Le Tourneau (coord.) op.cit., nr.2845
146
 2) Caliatea şi poziţia asigurătorului în cadrul procesual deschis de terţul păgubit
246. Mijlocul procesual de realizare a dreptului nemijlocit al terţului la încasarea
indemnizaţiei de asigurare, a creanţei sale privilegiate asupra despăgubirii datorate de
asigurător în temeiul poliţei, este acţiunea directă împotriva asigurătorului pentru a
obţine repararea prejudiciului cauzat de asigurat. Procesul civil va fi intentat de terţul
păgubit cu care nu s-a tranzacţionat în ce priveşte existenţa răspunderii asiguratului şi
stabilirea despăgubirii. Prin această acţiune directă, terţul nu suportă concursul celorlalţi
creditori ai asiguratului şi nici eventuala insolvabilitate a acestuia 333.
Acţiunea directă este o consecinţă a fundamentului dreptului terţului. Dacă
împărtăşim ideea potrivit căreia între asigurător şi asigurat există o solidaritate tacită a
cărei sursă este contractul de asigurare, solidaritate ce conferă calitate privilegiată
dreptului terţului asupra indemnizaţiei, atunci calitatea şi poziţia procesuală a
asigurătorului în procesul civil intentat de terţ este aceea de pârât sau, în subsidiar, de
chemat în garanţie (utilizată doar ca noţiune pur procesuală ! a se vedea mai jos).

Folosind consideraţiile Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr.I/28.03.2005,

precitată), în acţiunea intentată de terţul vatămat coexistă răspunderea civilă delictuală,
bazată pe art. 998 C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu
răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat
în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. Cele două răspunderi coexistă pe
acelaşi plan, ceea ce a determinat înalta juridicţie să statueze (prin aceeaşi Decizie) că în
soluţionarea laturii civile din cadrul procesului penal împotriva persoanei
raspunzătoare, societatea de asigurare participă în calitate de „asigurător de
răspundere civilă”, iar nu ca parte responsabilă civilmente şi nici ca şi garant al plăţii
despăgubirilor civile.

In ce priveşte calitatea procesuală în procesul civil, se poate porni de la

reglementarea specială din art.54 al.3 al Legii nr.136/1995, referitoare la asigurările
obligatorii de răspundere civilă auto: “în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre
judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule
aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie

333
L. Pop. Op.cit., p.421
147
a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienţi
forţaţi”.

@ In dreptul francez, admisibilitatea acţiunii directe nu este subordonată introducerii în

cauză a persoanei asigurate de către victimă334. Situaţia este mai degrabă ipotetic întâlnită,
întrucât asigurătorul va chema întotdeauna asiguratul în cauză, pentru a dispune de o cât mai
bună apărare faţa de pretenţiile terţului pagubit.

In mod similar, însă respectând cu mai multă stricteţe normele de procedură, în

cazul asigurărilor de răspundere civilă generală, terţul care cunoaşte existenţa
raporturilor de asigurare va formula cererea atât împotriva asiguratului răspunzător, cât
şi împotriva asigurătorului. Societatea de asigurare va fi chemată în judecată “în calitate
de asigurător”, fie ca pârât (atunci când este cunoscută dintru început existenţa
raporturilor de asigurare sau când terţul reclamant îşi extinde acţiunea împotriva
asigurătorului, în cursul procesului), fie ca şi chemat în garanţie (când terţul află
despre existenta asigurării în timpul procesului şi preferă acest mijloc de intervenţie
forţată). Dacă terţul reclamant nu îl cheamă pe asigurător în judecată, atunci asiguratul
diligent îl va introduce pe asigurător în proces, ca intervenient forţat, pentru a-i face
opozabilă hotărârea judecătoarească şi pentru a oferi cadrul unei aparări rezonabile
pentru ambele părţi care sunt cointeresate procesual. Mijlocul procesual este chemarea
în garanţie. Deşi aceasta nu corespunde terminologic fundamentului răspunderii
asigurătorului, ca mijloc procesual ramâne cel potrivit pentru a forţa intervenţia
societăţii de asigurare de către asiguratul pârât.

Dacă asigurătorul nu este introdus în cauză, suma stabilită de instanţă ca

reprezentând despăgubirea terţului prejudiciat îi este inopozabilă asigurătorului. Terţul
nu poate pretinde despăgubirea de la asigurător (decât dacă acesta este de acord cu
suma), ci numai de la persoana răspunzătoare. Cu toate acestea, sentinţa irevocabilă
pronunţată în procesul la care nu a luat parte trebuie să îi fie opozabilă din perspectiva
existenţei faptei ilicite şi a principiului angajării răspunderii persoanei asigurate. Chiar
dacă este vorba despre o autoritate relativă de lucru judecat, înalta jurisdicţie franceză a
statuat că o astfel de hotărâre trebuie respectată ca probă pentru survenirea riscului şi
pentru întinderea acestuia335, cu doua corective. Cel dintâi este reaua-credinţă sau frauda

334
Cass.1ère civ. 7 nov.2000, RGDA 2000, p.1108, note J. Kullmann
335
Cass.2ème civ. 12 mai 2005 in Ph. Le Tourneau, op.cit., nr.2848
148
asiguratului – în măsura dovedirii acesteia, hotărârea judecătorească nu-i poate fi opusă
asigurătorului. Cel de-al doilea constă în dreptul asigurătorului de a valorifica în faţa
victimei condiţiile sale de asigurare, invocând eventualele prevederi din contractul de
asigurare care restrâng ori chiar anulează efectele opozabilităţii relative a hotărârii
judecătoreşti.

247. Acţiunea, promovată în baza unui contract la care victima nu a luat parte,
constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Totuşi,
contractul de asigurare şi raportul de răspundere civilă nu sunt complet separate.
Pe de o parte, victima pretinde asigurătorului plata despăgubirii în temeiul
raportului său de răspundere civilă delictuală, pe care îl are cu asiguratul, în temeiul
dreptului său personal la repararea prejudiciului suferit din fapta ilicită. De aceea,
termenul de prescripţie a dreptului la acţiune (împotriva asigurătorului) este cel din
dreptul comun, de trei ani, iar nu cel special în domeniul asigurărilor, de doi ani.
Pe de altă parte, asigurătorul poate opune victimei toate excepţiile contractuale
obiective anterioare evenimentului asigurat, pe care le putea opune şi asiguratului
răspunzător (nulitatea contractului, suspendarea asigurării, excluderea anumitor riscuri
de la garanţie etc.). Cu toate acestea, o dată în plus iluminaţi de dreptul francez336,
observăm că excepţiile strict personale derivate din contractul de asigurare nu pot fi
opuse terţului păgubit: spre exemplu, decăderea asigiratului din dreptul la despăgubire
pentru motivul ca nu a anunţat asigurătorul cu privire la survenirea riscului în termenul
imperativ prevăzut în contract sau compensaţia (compensaţia cu datorii reciproce faţă de
asigurat poate fi un alt exemplu).
In final, dacă fundamentul şi mijloacele procedurale de realizare a acestei
acţiuni constituie încă subect de discuţii teoretice, este la fel de adevărat că acţiunea
directă este o soluţie practică în cazurile în care victima nu are la dispoziţie o acţiune în
contra asiguratului responsabil pentru fapta ilicită, de exemplu atunci când acesta a
decedat ori nu este de găsit.

C) Situaţia creditorului cu garanţie reală asupra bunului asigurat

248. In asigurările de bunuri, prin efectul subrogaţiei reale, despăgubirea plătită

336
Y. Lambert-Faivre, L. Leveneur, op.cit., p.187
149
de asigurător pentru furtul sau dispariţia ori distrugerea obiectului asigurat, ia locul
bunului în patrimoniul asiguratului. In consecinţă, deşi acest lucru nu este prevăzut
expres în dreptul român, dreptul de preferinţă al creditorului care dispune de o ipotecă
sau garanţie reală mobiliară asupra bunului asigurat, trece de drept asupra despăgubirii
oferite de asigurător337.
Atribuirea indemnizaţiei de asigurare se face imperativ, potrivit rangului legal al
creditorilor cu garanţii, dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Garanţiile reale fiind
supuse conditiilor de publicitate pentru opozabilitate, pentru a beneficia de subrogaţie,
creditorul trebuie să fi procedat la înscrierea garanţiei înainte de producerea
evenimentului asigurat.
Din momentul încheierii contractului de asigurare, creditorul garantat are un
drept eventual asupra despăgubirii, ceea ce îi conferă interesul actual de a păstra
eficienţa contractului (de exemplu, poate plăti valabil prima în locul contractantului
asigurării) şi de a lua măsuri de conservare a creanţei sale eventuale (printr-o poprire
asigurătorie a despăgubirii în mâinile asigurătorului)338.

249. Desigur, eficacitatea preferinţei creditorului cu garanţie reală depinde de

măsura în care acesta şi-a adus dreptul la cunoştinţa asigurătorului. Dacă garanţia a fost
înregistrată (în arhiva electronică, respectiv cadastru) anterior încheierii contractului de
asigurare, se prezumă că asigurătorul trebuia să cunoască existenţa garanţiei şi efectul
său din perspectiva subrogaţiei reale. Dacă dreptul de ipotecă ori garanţie reală a fost
înregistrat (făcut public) în perioada de valabilitate a poliţei, atunci acesta devine
opozabil asigurătorului numai în măsura în care acesta a fost încunoştiinţat de
constituirea şi înscrierea dreptului, neputându-se pretinde asigurătorului să se informeze
despre o eventuală garanie asupra bunului, la momentul plăţii despagubirii.
Astfel, în principiu, după survenirea riscului, creditorul garantat are drept de
preferinţă asupra indemnităţii de asigurare, plata făcută oricărei alte persoane neavând,
în principiu, caracter liberatoriu pentru asigurător. Cu toate acestea, plata făcută cu
bună-credinţă de către asigurător este valabilă. Iar acesta este de bună-credinţă, fie până
la momentul încunoştiinţării sale de către creditorul garantat, fie până când îi este

337
In schimb, art. L.121-13 din Code des assurances prevede aplicarea subrogaţiei reale în
beneficiul creditului garantat, în cazul asigurărilor de bunuri afectate unei garanţii reale
338
H. Groutel, Cl. Berr, op.cit, p.82
150
notificată opoziţia creditorului garantat la plata indemnizaţiei efectuată direct către
beneficiarul contractului339. Opoziţia formală nu este necesară dacă se dovedeşte că
asigurătorul a fost informat, prin orice mijloc, de existenţa garanţiei reale.
Creditorul are un drept direct, derivând din lege, în contra asigurătorului şi are
calitatea procesuală de a-l acţiona pentru executarea contractului. Nicio excepţie
posterioară producerii sinistrului (momentul consolidării dreptului său) nu-i poate fi
ridicată. In schimb, toate excepţiile anterioare îi sunt opozabile, dacă îşi au originea în
contract.

II. Terţii debitori ai asigurătorului. Principiul subrogaţiei

A. Fundamentul juridic al subrogaţiei asigurătorului în drepturile şi
acţiunile asiguratului împotriva terţului responsabil de avarierea, distrugerea ori
furtul bunului

250. În asigurările de bunuri, asigurătorul garantează plata despăgubirii, fie că

evenimentul se datoreză unui caz fortuit sau de forţă majoră, unui eveniment natural sau
culpei unui terţ. În acest din urmă caz, asigurătorul poate să recupereze totul sau o
parte din indemnizaţia vărsată asiguratului său, de la terţul responsabil de producerea
evenimentului acoperit. Acest lucru se realizează prin subrogarea asigurătorului în
drepturile asiguratului şi exercitarea, în consecinţă, a acţiunii în regres contra terţului
responsabil de producerea daunei, în baza art. 22 din Legea nr.136/1995.
Reflexia dispoziţiei române în dreptul francez, respectiv art. L121-12 reprezintă
fructul unei evoluţii în cursul căreia s-a discutat existenţa şi fundamentul regresului
asigurătorului. Această controversă nu prezintă doar un caracter istoric, ci şi unul
pragmatic pentru că există anumite tipuri de asigurări de în cazul cărora mecanismul
subrogaţiei este blocat (precum asigurarea de credit, asigurarea de insolvabilitate etc.).

a) Evoluţia ezitantă a instituţiei subrogaţiei în asigurări

251. Iniţial, Curtea de Casaţie franceză, începând din 1829340, a refuzat

339
Cass.1ère civ. 29 fevr. 2000, Resp. Civile Assurances, 2000, nr.171 (opozabilitatea dreptului
creditorului este subordonată cererii acestuia de a-i fi adresată plata de către asigurător).
340
Cass. Civ., 2 mars 1829; DP 1829, 1 p.1963; Cass. Req., 22 déc. 1852, DP 1853, 1, p.93;
151
asigurătorului beneficiul subrogaţiei legale prevăzute de art.1251-3o Cod civil francez
(corespunzător art.1108 pct.3 Cod civil român), remarcând că societatea de asigurare
plăteşte propria sa datorie născută din contractul de asigurare şi nu aceea a terţului autor
a faptei prejudiciabile. Desigur că au existat voci care s-au opus acestei concepţii
„înguste” a subrogaţiei. Intr-o primă faza, Pothier341 a evocat acţiunea în regres a
asigurătorului, susţinând că asiguratul trebuie „să cedeze asigurătorului propriile sale
acţiuni”. Subrogaţia în asigurări părea că se fundamentează pe o cesiune forţată de
creanţă. Aceasta înrudire a sporit echivocul care învăluia deja subrogaţia342, aceasta
rămânând o noţiune dificil de înţeles şi vag aplicabilă. Alţi autori343 au arătat că
jurisprudenţa trebuie să abandoneze cerinţa comunităţii de origine între obligaţia
asigurătorului de a plăti indemnizaţia asiguratului păgubit (izvor contractual) şi obligaţia
delictuală de plată a despăgubirilor a terţului responsabil, pentru a aplica mecanismul
subrogaţiei, avansând astfel o noţiune largă de subrogaţie legală, ale cărei elemente
principiale ar fi echitatea şi voinţa părţilor.
Pentru toate aceste raţiuni, până la încorporarea principiului subrogaţiei în lege,
doctrinarii şi practicienii nu au putut decanta un fundament juridic plauzibil pentru
subrogaţia asigurătorului în drepturile asiguratului şi în consecinţă, nici pentru acţiunea
în regres a asigurătorului contra terţului responsabil344.
Practica utilizării mecanismului subrogaţiei în materie de asigurări a fost
consacrată legislativ în Franţa prin art. 36 al Legii din 13 iulie 1930, devenit art. L 121-
12 din Codul asigurărilor. Astfel, se aplică raporturilor de asigurare o instituţie
tradiţională, strict reglementată de Codul civil, de a cărei rigoare se îndepărtează însă,
reflectând o figură juridică specifică dreptului asigurărilor. Însuşi legiuitorul francez a
recunoscut în expunerea de motive a proiectului de lege că acest tip de subrogaţie iese

Cass. Civ., 2 juill. 1878, DP 1878, 1, p.345; Cass. Req., 18 avr. 1932, RGAT 1932, p.525. Citate
în E. Pasanisi, Considérations sur une question discutée: la subrogation en mati ère d’assurance,
Etudes Besson, LDGJ, Paris, 1976, p.275
341
Citat de E. Bérard, La subrogation en matière d’assurance, Droit Maritime Français (DMF),
1956, p.3
342
F. Leplat evocă faptul că ambivalenţa noţiunii de subrogaţie, care desemnează atât o cesiune
forţată de creanţă cât şi o substrituire de persoane în cadrul unui rapot juridic obligaţional,
explică în parte apariţia subrogaţiei convenţionale. Se pare că notarii ar fi utilizat pentru prima
dată termenul de subrogaţie pentru a desemna o cesiune convenţională de creanţă, mânaţi de grija
de a întări protecţia clienţilor lor, augmentând denumirile diverselor acte juridice, dar şi pentru a
creşte onorariile notariale în funcţie de numărul de rânduri redactate. A se vedea F. Leplat, La
transmission conventionnelle des créances, thèse Paris X ,septembre 2001, n°46 et seq.
343
A se vedea în A. Vitu, Subrogation légale et droit des assurances, RGAT 1946, p.241.
344
J. Mestre, La subrogation personnele, LGDJ, 1979, p. 280
152
din limitele art.1251-3o Cod civil francez345, consacrându-se de fapt un nou caz de
subrogaţie legală346.

b) Reglementarea principiului subrogaţiei personale în asigurări

252. Conform art. 22 al Legii nr.136/1995, în limitele indemnizaţiei plătite,
asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului
asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de
persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi împotriva asigurătorului
de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
Astfel, în cazul asigurărilor de daune, asigurătorul care plăteşte despăgubirea se
subrogă ex lege în drepturile asiguratului, devenind creditorul persoanei responsabile de
producerea prejudiciului. Regimul subrogaţiei permite societăţii de asigurare să opteze
între subrogarea în dreptul la acţiune al asiguratului contra debitorului (preluând natura
şi fundamentul acestei acţiuni) şi respectiv acţiunea proprie contra debitorului, izvorâtă
din mandat, gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză, în funcţie de care
dintre acestea îi este favorabilă. Mentionăm că, utilizând ultima cale procesuală,
asigurătorul este îndreptăţit să obţină de la terţul răspunzător nu numai suma plătită
efectiv asiguratului cu titlu de despăgubire, ci şi celelalte cheltuielile efectuate cu ocazia
producerii riscului.
Posibilitatea exercitării acţiunii în subrogaţie constituie miza calificării
prestaţiilor asigurătorului drept indemnitare, astfel că domeniul subrogaţiei se limitează
la contractele de indemnizare, respectiv la contractele de asigurări de bunuri şi de
răspundere, dar şi la anumite contracte de asigurări de persoane, în măsura în care li se
recunoaşte contractual un asemenea caracter. Chiar dacă textul art.22 alin.1 din Legea
nr.136/1995 pare să excepteze sfera asigurărilor de persoane de la aplicarea acestuia,
apreciem că excepţia are în vedere doar asigurările de persoane cu caracter
neindemnitar, iar nu şi cele cu carater indemnitar (cum sunt asigurările de accidente
prevăzând acoperirea de cheltuieli de tratamente şi spitalizare). Caracterul indemnitar

345
Expunerea de motive a proiectului de lege privind contractul de asigurare din 1906, citată de
H. Capitant, Le recours de l’assureur et de l’assuré contre le tiers qui par sa faute a amené la
réalisation du risque prévu au contrat d’assurance RTDciv. 1906, p.37
346
P. Lureau, L’action de l’assureur contre le transporteur responsable, DMF, 1952, p.3; notă
sub TGI Paris, 7 oct. 1967, RGAT 1967, p.31.
153
unor astfel de asigurări de persoane este cu atât mai evident, cu cât el rezultă dintr-o
clauză contractuală expresă sau în condiţiile generale ale asigurătorului347.
Principiul subrogaţiei poate părea şocant, dacă ne gândim că asigurătorul care
indemnizează persoana vătămată nu pierde oricum nimic, deoarece nu face decât să
redistribuie pe baze ştiinţifice, actuariale, multitudinea de prime pe care le colectează în
acest scop. Totuşi, principiul subrogaţiei are propriile explicaţii. Cea dintâi este evitarea
dublei despăgubiri, situatie ce apare ca urmare a faptului că, atât terţul răspunzător de
producerea prejudiciului, cât şi asigurătorul, ar fi ţinuţi, primul delictual, iar cel de-al
doilea contractual, la repararea prejudiciului suferit de asigurat. Cea de-a doua raţiune
este prevenirea obţinerii unui profit de către partea în culpă, care, în lipsa subrogaţiei şi
în condiţiile admisibilităţii unei singure reparaţii, ar putea beneficia în mod injust de
contractul de asigurare al persoanei vătămate.

c) Condiţiile subrogaţiei asigurătorului

253. Pentru exercitarea subrogaţiei, există cel puţin două condiţii:
• asigurătorul să fi plătit despăgubirea înainte ca terţul să-i plătească
asiguratului.
Dacă terţul a achitat victimei o sumă cu titlu de despăgubire, societatea de
asigurare nu mai datorează despăgubiri asiguratului. Dacă totuşi plata este efectuată,
asiguratul nu va obţine un profit inechitabil din dubla despăgubire, ci va fi obligat să
restituie asigurătorului despăgubirea achitată, în temeiul îmbogărăţirii fără justă
cauză348.
•• să existe un regres posibil faţă de terţ
Pe de o parte, trebuie să existe cel puţin o persoană răspunzătoare de de
prejudiciul cauzat asiguratului349. Pe de altă parte, asiguratul trebuie să aibă drept la o
acţiune în răspundere faţă de terţul autor al prejudiciului sau faţă de asigurătorul de
răspundere civilă al acestuia. Atenţie însă: în cazul în care imposibilitatea exercitării
acţiunii în subrogaţie se datoreză culpei asiguratului (de exemplu asiguratul a renunţat la
dreptul de a exercita regresul contra celui responsabil sau a pierdut culpabil acest drept),
asiguratul va răspunde de prejudiciile implicate. Astfel, conform art..22 alin.2 din Legea

347
A se vedea R.-N. Catană, D. Dumbrăveanu, Limitele principiului indemnitar în asigurări,
RRDA nr.4/2007
348
Ph. Le Tourneau (coord.), op.cit., nr.2756
349
L. Pop, op.cit., p.271
154
nr.36/1995, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar
împiedica realizarea dreptului în contra terţului răspunzător. Consecinţa este că, în acest
caz, asigurătorul poate fi exonerat, total sau parţial, de propria sa obligaţie faţă de
asigurat, respectiv îi poate solicita asiguratului restituirea sumelor vărsate350.
În lipsa uneia dintre aceste două condiţii, cu observaţiile expuse, asigurătorul
pierde beneficiul subrogaţiei. Totuşi, dacă asigurătorul nu-şi poate întemeia recursul fată
de terţ pe subrogaţia legală, poate încerca să demonstreze existenta unei subrogaţii
convenţionale, care are un rol subsidiar351. In acest caz, chitanta de plată a despăgubirii
catre asigurat va avea un dublu efect: va proba subrogaţia legală şi va permite
confinţirea unei subrogaţii convenţionale.

d) Efectele subrogaţiei
254. Transferul drepturilor asiguratului către asigurător se realizează în
momentul plăţii indemnizaţiei şi se probează prin chitanţa subrogatorie. Plata făcută
după acest moment de către terţ asiguratului este inopozabilă asigurătorului, exceptând
situaţia în care terţul este de bună-credinţă, necunoscând existenţa asigurării sau
achitarea indemnizaţiei de către asigurător. Tot ca efect al subrogaţiei, creanţa de
reparare a prejudiciului devine insesizabilă, creditorii asiguratului neavând posibilitatea
de a popri suma despăgubirii în mâinile terţului responsabil352.
Întinderea subrogaţiei este limitată la cuantumul indemnizaţiei achitate de
asigurător. Dacă prejudiciul efectiv suferit este mai mare, ori dacă s-a produs un
prejudiciu complementar neasigurat, asiguratul îsi conservă drepturile faţă de terţ, care
va fi expus la acţiuni în răspundere cumulate (din partea asigurătorului pe cale
subrogatorie şi din partea asiguratului pe cale directă). Soluţia şi-ar găsi justificarea în
dreptul comun prin aplicarea la raporturile de asigurarea a art.1109 Cod civil român
(art.1252 Cod civil francez) conform căruia subrogaţia nu poate desfiinţa dreptul
creditorului, când plata i s-a făcut numai pentru o parte din datorie, caz în care poate
exercita pentru ce a mai rămas de luat, aceleaşi drepturi care le exercită şi subrogatul,
pentru partea plătită, celui căruia i-a făcut o plată parţială353.

350
Această sancţiune este chiar prevazută în Code des assurances, art.L121-12 al.2
351
H. Groutel, Subrogation légale et subrogation conventionnelle , Resp. Civ. Assurances, 1998,
chr. 5
352
H. Groutel, Cl. Berr, op.cit., p.89
353
Iniţial, înalta jurisdicţie franceză s-a arătat reticentă cu privire la aplicabilitatea acestui text de
155
 Nefiind vorba de o novaţie a drepturilor contra terţului, asigurătorul subrogat nu
acţionează în virtutea unui drept propriu, ci exercită drepturile asiguratului. In
consecinţă, asigurătorul va prelua fundamentul în drept al acţiunii asiguratului contra
terţului, competenţa jurisdicţională va fi determinată ca şi când asiguratul ar exercita
acţiunea, prescripţia va fi cea de drept comun, iar excepţiile pe care terţul le putea
ridica asiguratului anterior subrogaţiei vor fi opozabile şi asigurătorului.
Dacă, totuşi, societatea de asigurare a suportat prejudicii proprii în urma
survenirii evenimentului asigurat, îşi va putea satisface pretenţiile pe cale unei acţiuni
personale.

drept comun în materie de asigurări (Cass. 2e civ., 14 janv. 1999, Bull. Civ. II, n o 14), însă
ulterior s-a pronunţat favorabil (Cass. 1e civ., 4 juin 2002, RGDA, 2002, p.706, note Kullmann).
156