REPERE CULTURAL-EDUCATIVE

ZIUA EROILOR

Editura Ministerului Afacerilor Interne

– 2013 –
ISBN 978-973-745-119-4
 CUPRINS

Gânduri de Ziua Eroilor – Alexandru Dinică ........................................... 6

Monumente ale istoriei naţionale. Arcul de Triumf – Omagiu adus
eroismului ostaşilor români – general-locotenent (r.) Teodor
Halic ......................................................................................................................... 8
Monumente bucureştene ale eroilor Internelor –
prof. Constantin Gheorghe........................................................................ 11
Monumente care amintesc de eroii Internelor – dr. Florin Şinca..........15
Sfântul jurământ de credinţă la români – scurt istoric –
general (r.) Ioan P. Suciu .......................................................................... 21
Cinstirea eroilor-jandarmi – obligaţie sacră a contemporaneităţii
– Carmen Bărbulescu, Mădălin Revnic, Marian Costea..............................27
Eroi din Poliţia Română – Perioada interbelică – Valentin Manache......52
Comisarul-erou Alexandru Popovici – sau când, temerar îţi
asumi riscul din iubire de patrie – muzeograf Cristina Nica ............63
Un moment de aducere aminte – Mihăileşti 2004 – prof.
Loredana Oprica ..........................................................................................68
 GÂNDURI DE ZIUA EROILOR

ALEXANDRU DINICĂ

De Înălţare, potrivit tradiţiei creştine, sunt onoraţi eroii

neamului. Obiceiul cinstirii eroilor vine din istorie, iar glasul
neamului ne cere să ne aplecăm frunţile în faţa celor care au dus
greul războaielor ori şi-au asumat misiunea de răspundere şi
sacrificiu de a salva naţiunea de la dezastre. Revenirea la cultul
Eroului Necunoscut este şi pentru noi, jandarmii, un semn de
normalitate, o datorie a generaţiei noastre, spre cinstirea celor
care nu au pregetat să se sacrifice atunci când ţara le-a cerut
acest gest suprem.
Ca cetăţeni ai acestei naţiuni, ca oameni care venim zilnic
în contact cu populaţia atinsă de aripa nenorocirii, zguduită de
dezastre naturale sau de evenimente tragice, noi, jandarmii,
înţelegem mai bine decât oricare alţi militari că misiunea de a
salva vieţi şi bunuri omeneşti este cea mai înaltă datorie morală a
celor care poartă uniforma albastră.
Datoria noastră este de a asigura viaţa şi dreptul la
demnitate al cetăţenilor acestei ţări. Ne îndeplinim misiunea cu
demnitate, cu decenţă şi, de ce nu, cu omenie. Poate că semnul cel
mai viu al legăturii noastre cu matca vie a naţiunii este acest mesaj
umanist. Strămoşii noştri s-au sacrificat pentru unitatea naţională,
pentru întregirea neamului. Noi facem dovada necondiţionată a
iubirii de ţară şi popor atunci când facem din braţele şi trupurile
noastre un zid viu în faţa dezastrelor.
Pentru eroii neamului s-au scris cântece, s-au ridicat
monumente – poate nu atâtea câte ar fi meritat – s-au căutat şi
s-au scos la lumină simboluri.
6
 Noi, cei de astăzi, nu dorim nimic din toate acestea. Noi nu
vrem decât să fim percepuţi ca oameni ai datoriei. Ştim că ţara
trece prin dificultăţi economice şi sociale. Acestea presupun şi o
mare încărcătură emoţională, cu ecou asupra populaţiei. Există însă
motive mai adânci care ne insuflă curaj şi ne dau înţelepciunea de a
acţiona atunci când e nevoie de noi. Aceste motive pleacă de la
respectul pentru sacrificiul Eroului Necunoscut. Jertfa sa ne face
mai buni, iar decenţa permanentă a anonimatului său ne fereşte şi
pe noi de ispita mândriei.
Se spune că nu trăieşte mândru decât cel care ştie să
moară. Noi, jandarmii, am învăţat direct, pe viu, care este preţul
vieţii, fiind pregătiţi în orice moment să ne sacrificăm viaţa
pentru binele public. De aceea avem astăzi temeiul moral să
privim către Ostaşul Necunoscut ca spre un frate mai mare, pe
care îl amintim în rugăciuni şi căruia îi destăinuim gândurile
noastre sincere.
Ţie, Erou Necunoscut, îţi dedicăm strădania noastră, şi
tot asemenea ţie dorim să ne aliniem şirului de martiri ce
luminează calea neamului...

7
 MONUMENTE ALE ISTORIEI NAŢIONALE
ARCUL DE TRIMF – OMAGIU ADUS EROISMULUI
OSTAŞILOR ROMÂNI

General-locotenent (r.) TEODOR HALIC

Anual, pe 25 Octombrie, poporul român sărbătoreşte Ziua

Armatei sale. Această zi, în anul 1944, a marcat un eveniment de
o importanţă deosebită în istoria poporului român: încheierea cu
succes a luptelor armatei sale, pentru eliberarea întregului
teritoriu naţional din nordul ţării, răpit prin forţă şi dictat, în
vara anului 1940. Deci, ziua de 25 Octombrie, când, prin luptele
şi jertfele ostaşilor români a fost restabilită graniţa legitimă de
vest a ţării, a devenit ZIUA ARMATEI ROMÂNE.
Tradiţia monumentului „Arcul de Triumf”, ca simbol al
victoriei în război a armatei naţionale asupra duşmanilor patriei,
îşi are originea în vremurile antice, ale străbunilor noştri. Acest
monument, simbol al victoriei, a apărut odată cu naşterea statului
român, independent – România şi victoria Armatei Române în
Războiul de Independenţă din 1877-1878.
La 20 octombrie 1878, armata tânărului stat român, întoarsă
victorioasă din război, a fost întâmpinată de înalte oficialităţi de
stat şi a intrat în capitala ţării, Bucureşti, cu drapele de luptă
desfăşurate în sunete de fanfară şi în aplauzele entuziaste ale unei
mari mulţimi, trecând pe sub Arcul de Triumf, construit în capul
Străzii Podul Mogoşoaia, numită de atunci Calea Victoriei. A fost
8
prima defilare a trupelor române pe sub Arcul de Triumf, când s-au
întors victorioase din Războiul de Independenţă, devenind simbol al
victoriei şi al omagierii ostaşilor români.
Monumentul naţional Arcul de Triumf readuce în memoria
generaţiilor tinere ale României de azi momentele de răscruce
din trecutul istoric al patriei. Este martorul mut şi neclintit ce
reaminteşte evenimente care au determinat schimbări în situaţia
şi evoluţia poporului şi a statului român şi, totodată, depozitarul
amintirilor despre aceste evenimente: Războiul de Independenţă
(1877-1878), Războiul pentru Reîntregirea Neamului (1916-1918),
al Doilea Război Mondial şi eliberarea Ardealului de nord ca şi
alte evenimente cu implicaţii în evoluţia şi progresul patriei.
Intrarea solemnă în capitala ţării a unităţilor militare
întoarse victorioase din război, trecând pe sub Arcul de Triumf,
este un spectacol cu o încărcătură emoţională greu de descris.
Locuitorii Bucureştiului au trăit atunci emoţiile de neuitat ale
unui asemenea eveniment. Sunt emoţionante relatările acestor
momente în presa vremii şi în literatura istorică.
Arcul de Triumf din Bucureşti, prin simpla sa existenţă,
reaminteşte de asemenea motive de bucurie populară. Construit
în anul 1878, iniţial într-o formă mai modestă, a fost reconstruit
pe locul de acum în forma actuală, în anii 1921-1922, şi renovat în
anul 1936, după proiectul şi sub coordonarea tehnică a inginerului
Petre Antonescu. Construcţia monumentală de azi, amplasată pe
calea de comunicaţie principală de acces în capitala ţării,
Bucureşti, la răscrucea a trei mari bulevarde ce conduc spre
interiorul capitalei, impresionează prin proporţiile şi aspectul său.
Aşadar, Arcul de Triumf a marcat succesiv victoria
României din Războiul de Independenţă (1878), aniversarea celor
40 ani de domnie a regelui Carol I (1906), revenirea familiei
regale din refugiul de la Iaşi (1918), sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial şi reîntregirea graniţei de vest a ţării (1945).

9
 Împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba-Iulia, cu
Mausoleul de la Mărăşeşti, cu Crucea Eroilor Neamului de pe
Muntele Caraiman şi cu Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul
Carol, Arcul de Triumf se numără printre monumentele care
comemorează participarea României la Primul Război Mondial de
partea Aliaţilor, la finalul căruia toate teritoriile locuite de
români s-au unit, pentru prima dată.
Puterea de simbol al victoriei, reprezentat de Arcul de
Triumf din Bucureşti, asigură şi solemnitatea specială a
festivităţilor anuale de omagiere a Zilei Naţionale a României,
care se organizează şi se desfăşoară în faţa acestui impresionant
monument.
De asemenea, numeroase manifestări publice, cu caracter
oficial de stat, de nivel înalt, s-au desfăşurat sub autoritatea
solemnă a Arcului de Triumf.
Arcul de Triumf din Bucureşti va fi totdeauna un
monument naţional, simbol al victoriei în lupte şi de omagiere a
ostaşilor români, încununaţi cu lauri de posteritate.

10
 MONUMENTE BUCUREŞTENE
ALE EROILOR INTERNELOR

Prof. CONSTANTIN GHEORGHE

În slujba ţării, păzitori ai ordinii, oamenii Internelor

(poliţişti, jandarmi, pompieri, poliţişti de frontieră) s-au aflat şi se
află într-o continuă stare de mobilizare. Ei veghează, zi şi noapte,
cu modestie, sârguincios, cu devotament, credinţă şi spirit de
sacrificiu pentru odihna liniştită a cetăţeanului, pentru apărarea
vieţii şi a avutului său.
De la începutul carierei, ei au acceptat să apere viaţa
semenilor, sacrificând-o pe a lor. Şi această atitudine, însoţită
permanent de abnegaţie, înseamnă curaj.
În lupta pentru lege şi ţară – un război continuu, fără
armistiţii, fără pace, un război în care au fost mobilizaţi
permanent – unii dintre ei au căzut. Moartea în misiune i-a ridicat
la statutul de eroi. Ce altceva pot fi pompierii care salvează, la
Bacău, 43 copii dintr-o grădiniţă în flăcări, poliţistul din Brăila
care, organizând o reţea informativă în sprijinul Armatei Române,
în timpul Războiului de Reîntregire Naţională, este adus în faţa
plutonului de execuţie al duşmanului, jandarmul care cade răpus
de gloanţele celor fără lege? Cum poate fi privită fapta
jandarmului dintr-un sat ardelean, care, fără a primi un ordin, a
transportat muniţie şi hrană ostaşilor din prima linie a frontului,
la Oarba de Mureş, cea a poliţistului care a luat apărarea
preotului român din Huedin, batjocorit de trupele horthyste,
murind împreună cu acesta, sau cel care a căzut la graniţă sau în
lupta cu focul?
11
 Sunt eroii noştri. Pe ei îi cinstim. „Monumentul a cărui
piatră fundamentală se consacră astăzi – spunea Mihail
Pherekyde, ministru de Interne, la 11 iunie 1898, la ceremonia
aşezării pietrei fundamentale a Monumentului Eroilor Pompieri
din Bucureşti – va aminti generaţiilor viitoare sacrificiul eroilor
care au căzut pentru a apăra cinstea steagului românesc, nobila
jertfă fără speranţa de izbândă atunci, dar care sunt astăzi
mândria ţării… Privind acest monument, românii nu vor uita
exemplul generos ce l-au dat pompierii; el va rămâne ca un semn
al vitejiei, al abnegaţiei, al împlinirii de datorie; va spune celor ce
vor veni după voi că nici un sacrificiu făcut pentru ţară nu este
inutil; mai curând sau mai târziu încolţeşte şi rodeşte sămânţa
sănătoasă, va fi un învăţământ pentru toţi: că patria este mai
presus de toate, onorând forma cea mai curată a patriotismului,
datoria ostăşească; toţi vor spune că aceşti fii ai poporului, dacă
nu printr-o izbândă imediată, dar prin moartea lor, nebiruiţi în
vitejia lor, au arătat cum se asigură neatârnarea ţării“.
Înţelegând acest lucru, românii au omagiat pe cei care le-au
fost mereu aproape, au compus o istorie repovestită prin
monumente, plăci comemorative, statui. Cel care parcurge, la pas,
străzile Capitalei, intră în dialog cu diverse monumente, între
care cele ale Internelor.
Ne propunem să începem cu eroii focului – pompierii. Cine
nu a admirat, cel puţin o dată, statuia din Uranus în care,
„Victoria înaripată“, o femeie cu trompeta în mâna stângă şi cu
cealaltă sprijinind trupul unui ostaş rănit, anunţă izbânzile
românilor. „O oră de eroism al pompierilor din Dealul Spirii –
scria, într-un articol, marele om politic român, Ion C. Brătianu – a
făcut mai mult pentru cauza României decât toate scrierile
noastre, decât toate jalbele noastre date-n proţap pe la toţi
puternicii şi împăraţii“. Cei morţi – 48 de pompieri – au fost
înmormântaţi la Biserica Farmazonilor de lângă cazarma Sfântul
Gheorghe, azi pe Calea Plevnei, unde se află un monument funerar
12
ridicat la 150 de ani de la măreţele fapte. Reamintind luptele lor,
Dimitrie A. Sturdza, un alt ministru de Interne, sublinia faptul
că: „Din ei (din eroii de la 13 Septembrie) au ieşit eroii de la
Griviţa şi Plevna, de la Rahova, Smârdan şi Vidin, pentru că din
acea mână de oameni care au luptat pe Dealul Spirei a răsărit o
oştire care şi-a înălţat renumele de vitează atât de sus încât a
trecut departe peste fruntariile ţării şi peste talazurile
oceanelor“.
Jandarmii, reprezentând o altă structură a Internelor, au
câteva monumente care amintesc de faptele lor.
În Cişmigiu, o placă comemorativă ne aduce aminte de anii
sfârşitului celei de a doua conflagraţii mondiale, când elevii-
sergenţi ai Şcolii de Subofiţeri Drăgăşani au căzut în luptele
pentru apărarea Capitalei, în zilele de 23-24 august 1944. Tot de
acele zile fierbinţi, ne amintesc plăcile comemorative de la
Băneasa. Un moment important al istoriei jandarmilor este legat
de evenimentele din Decembrie 1989. Lor le sunt dedicate
monumente pentru faptul că au căzut la datorie. Există
monumente funerare în Cimitirul Eroilor Revoluţiei, închinate
unor ofiţeri-eroi de la unitatea din Câmpina, în incinta cazărmii
de la Băneasa, la Batalionul Special de Intervenţie Jandarmi,
respectiv o placă comemorativă amintind de sublocotenentul p.m.
Lazăr I. Nicolae, căzut la datorie pe când apăra sediul
Guvernului, în 1991.
Cele mai multe monumente care amintesc de jandarmi
sunt plăcile comemorative din incinta Inspectoratului General
al Jandarmeriei Române, iar la Băneasa, la aeroport, se află un
soclu înalt din marmură albă pe care a fost fixată emblema
Jandarmeriei şi a fost gravat textul: „Patriei noastre spuneţi-i
adevărul, am fost acolo unde trebuia să fim“, precum şi plăcile
„de mormânt“ ale celor care au căzut în Decembrie 1989, în
evenimentul care a intrat în istorie drept „tragedia de la
Otopeni“.
13
 Mai sunt, în Capitala României, trei statui ale unor
personalităţi a căror activitate este legată de istoria
Ministerului de Interne: Alexandru Ioan Cuza, în incinta
Academiei de Poliţie (ne referim la legile de organizare a
instituţiilor de ordine), Barbu Catargiu, (primul ministru de
Interne în guvernul unic al României), Vasile Lascăr, pe strada cu
acelaşi nume (cunoscut ca fiind creatorul Poliţiei moderne a
României). Amintesc, intenţionat în finalul periplului printre eroi
şi faptele lor sfinte, despre poliţişti. După conştiinţele mele,
după Marele Război pentru Reîntregire Naţională, în Prefectura
Poliţiei Capitalei s-a dezvelit, în 1923, o placă de onoare a
poliţiştilor, în care sunt trecuţi poliţiştii morţi în lupta cu
infractorii sau în Primul Război Mondial. Placa a fost refăcută în
ultimii ani, adăugându-se şi numele celor căzuţi în misiune între
anii 1953–1996.
Se poate observa, chiar şi din simpla enumerare a unor
monumente, că „ostaşii“ acestei armate (de interior) – jandarmi,
poliţişti, pompieri, poliţişti de frontieră – s-au aflat în toată
istoria lor într-un război continuu pentru ordine şi lege. Nu a
fost, practic, nicio pace, nu s-a încheiat niciun armistiţiu. Au
căzut oameni din rândurile lor, dar misiunea lor le-a rămas
permanentă. Faptele celor morţi la datorie au fost nu numai
istorie, ci şi îndemn. De cele mai multe ori, învăţătură...

14
 MONUMENTE CARE AMINTESC DE EROII
INTERNELOR

Dr. FLORIN ŞINCA

„Pe teatrul de luptă, Poliţia şi-a dat, alături de Armată,

tributul de sânge şi jertfe. A avut oameni care, prin activităţile
întreprinse, au binecuvântat această instituţie’’, scria, în anul
2007, tânărul istoric Alin Spânu. În timpul Primului Război
Mondial, în afara celor 12 poliţişti căzuţi la datorie, el amintea de
comisarul N.S. Georgescu, căzut în luptele de la Braşov, de
subcomisarul Ioan Popilian, care a murit apărând oraşul Târgu-Jiu,
comisarul Nicolau şi subcomisarul Atanasiu, omorâţi de bulgari la
Turtucaia, comisarul Alexandru Popovici, şeful Poliţiei Portului
Brăila, condamnat pentru spionaj în favoarea Armatei Române şi
executat la 5 august 1917.
În timpul dezbaterilor parlamentare prilejuite de Legea
Poliţiei din 1929, deputatul D. Ionescu-Botoşani a prezentat un
număr de 23 de poliţişti morţi sau răniţi în timpul Primului Război
Mondial, precum şi un „Tablou cu o serie de 40 de poliţişti, care
au murit înaintea inamicului, pe Nistru, în urmărirea
comuniştilor’’.

Placă de Onoare a poliţiştilor-eroi

În condiţiile în care, aproape că nu a existat comună în

care eroilor să nu li se ridice un monument, o troiţă, poliţiştii nu
puteau rămâne indiferenţi faţă de cinstirea memoriei înaintaşilor
lor întru profesie. La doar un an de la decretul regelui Ferdinand
15
Întregitorul, din iniţiativa prefectului Poliţiei Capitalei, generalul
Eracle Nicoleanu1, la 18 februarie 1923 s-a desfăşurat ceremonia
inaugurării „Plăcii de Onoare a Prefecturii Poliţiei Capitalei’’.
Placa era din marmură albă şi avea două secţiuni: „Morţi pentru
Patrie’’ şi „Făcându-şi datoria în serviciu’’.
Au participat atunci ministrul de Interne, generalul
Arthur Văitoianu, Gheorghe Olăraşu (inspectorul general al
poliţiilor), general Eracle Nicoleanu (prefectul Poliţiei Capitalei),
Vasile Gustav (inspectorul-şef al Siguranţei Capitalei), Ion
Ionescu (directorul general al închisorilor), precum şi numeroşi
poliţişti. La ora 10.00, s-a oficiat un serviciu religios, soborul de
preoţi având în frunte pe arhimandritul Gherontie Nicolau, care
în cuvântul său a spus: „Eroii a căror amintire o prăznuim – ofiţeri
şi agenţi de poliţie ai Capitalei – au ştiut să ne apere, când a sosit
ceasul cel mare, cu arma în mână şi de duşmanii din afară,
întregind ţara şi unind toată suflarea românească, sub cutele
aceluiaşi sfânt drapel. Iată icoana voastră. Priviţi-o cu respect şi
cu evlavie. Ea vă vorbeşte de camarazii voştri dispăruţi’’.
În discursul său, ministrul de Interne a amintit de un
episod petrecut pe frontul de la Mărăşeşti, când la el s-a

1
Eracle Nicoleanu (1872-1940?), general, absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri (1895),
ofiţer în Regimentul 4 Roşiori (1895-1899), în Regimentul 2 Roşiori (1900-1903),
Regimentul 2 Călăraşi (1904-1905) şi în Regimentul 5 Călăraşi (1906). Până la Primul
Război Mondial a lucrat la Marele Stat Major, în iunie-decembrie 1916 îndeplinind funcţia
de şef al „Biroului Informaţiuni’’ din cadrul Secţiei I a Marelui Stat Major. La 1 noiembrie
1918 a fost numit prefect al Poliţiei Capitalei, ministru de Interne fiind generalul Arthur
Văitoianu. A deţinut această funcţie până la 11 iunie 1930, în timpul unor guverne liberale
şi ţărăniste. A făcut parte din Comisia instituită pentru elaborarea proiectului de lege a
organizării Direcţiei Generale a Poliţiei şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, lege promulgată în
1929. Nu a fost înlocuit datorită incompetenţei, ci datorită faptului că, la lovitura de stat
din 7-13 iunie 1930, regele Carol al II-lea a dorit în această importantă funcţie un om de
încredere, colonelul Gabriel (Gavrilă) Marinescu, 1886-1940, general (1937), subsecretar
de stat şi ministru de Interne (1939). Ulterior, în 1930-1931, generalul Eracle Nicoleanu a
fost comandant al Jandarmeriei. În semn de respect şi cinstire a memoriei sale, prin
Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 678/6 iunie 2005, Inspectoratul
Judeţean de Jandarmi Vrancea îi poartă numele – „General de divizie Eracle Nicoleanu”.
16
prezentat un tânăr, Vasile Chilian, care i-a declarat solemn:
„Domnule general, oameni din Poliţie, împreună cu mine, ne-am
hotărât, cu pericolul vieţii noastre, să dăm ştiri despre tot ceea
ce se întâmplă dincolo de reţelele duşmane. Vom căuta să înlesnim
reîntoarcerea prizonierilor luaţi de inamic şi să le dăm putinţa
să-şi poată face din nou datoria către ţară’’. Vasile Chilian şi cei
care-l însoţeau aveau să fie ucişi.
Cu acelaşi prilej, generalul Eracle Nicoleanu a spus:
„Slujbaşii Prefecturii Poliţiei Capitalei au fost printre cei dintâi
care au răspuns chemării, unii alergând sub cutele drapelului
glorios, iar ceilalţi rămânând la postul lor spre a-şi îndeplini cu
aceeaşi râvnă şi abnegaţie îndatoririle. Preamărind pe cei dintâi,
care au înfruntat cu vitejie moartea, aşezământul acesta poate fi
mândru de ei. Dânşii şi-au făcut cu prisosinţă datoria, jertfindu-şi
viaţa, în convingerea că numai astfel un popor are dreptul de a
trăi şi a însemna ceva în istoria omenirii’’. Din nefericire, în anii
care au urmat, s-a înlăturat Placa de Onoare de la Prefectura
Poliţiei Capitalei şi astăzi nu i se mai ştie de urmă.

Monumentul eroilor-jandarmi

În curtea bisericii din satul buzoian Scurteşti se află o

cruce de doar un metru, aşezată în 1926 şi închinată eroilor-
jandarmi din Primul Război Mondial. Vremea şi nepăsarea a
făcut să se mai poată citi doar „Acest monument s-a ridicat,
de jăndarii… 1926…˝ De menţionat că la începutul Războiului
de Reîntregire, Compania de Jandarmi a mobilizat peste 300
de combatanţi, dintre care unii au murit pe front: sergenţii
majori Nicolae Stănescu, Nicolae Constantinescu, Gheorghe
Carp, Gheorghe Codreanu şi Vasile Iordache; sergenţii Petre
Pancu şi Dumitru Tăbliţă; caporalii Ion Ilie, Ion Ene, Damian
Popa, Vasile Ochiolan ş.a. Nu-i vremea trecută ca această urmă
a eroilor să fie restaurată şi aşezată la un loc de cinste.
17
 Monumentul grănicerului Constantin Muşat

Este aşezat în municipiul Brăila şi a fost dezvelit în anul

1927. Operă a sculptorului Constantin Dimitriu-Bârlad, statuia de
bronz este înaltă de 2,6 m, fiind aşezată pe un piedestal de
piatră albă de forma unui trunchi de piramidă, înalt de 3,4 m.
Statuia este închinată faptelor de eroism ale caporalului-
grănicer Constantin Muşat. În Primul Război Mondial, în luptele
de la Râpa Roşie (după retragerea Armatei Române în Moldova),
el a rămas fără un braţ. A continuat să fie combatant şi, în vara
anului 1917, a căzut pe Valea Oituzului, în luptele rămase celebre,
de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Monumentul unui comisar de poliţie

În timpul operaţiunilor din 1916-1918, şef al Poliţiei

Portului Brăila, numit prin ordin, era comisarul Alexandru
Popovici. Era născut în 1862. În 1917, autorităţile de ocupaţie
germane îl găsesc vinovat de spionaj în favoarea Armatei Române,
prin aceea că trimitea informaţii cu privire la situaţia depozitelor
germane aflate în magaziile portului. În lipsa altui mijloc de
comunicare, notele sale informative erau puse în sticle bine
închise şi aruncate pe Dunăre. Îşi crease totodată o bună reţea
de ajutor. A fost condamnat la moarte prin sentinţa din 14 iunie
1917 şi executat prin împuşcare la 22 iulie, în acelaşi an, fiind
înmormântat în Cimitirul Sfânta Vineri. La 27 mai 1993 a fost
inaugurat monumentul închinat acestui erou, avansat totodată
post-mortem la gradul de general de brigadă.

Statuia caporalului Constantin Muşat

Este un bust de bronz, care a fost dezvelit în anul 1995, în

localitatea de naştere a eroului, comuna Floroaica, judeţul Călăraşi.
18
 Monumentul este închinat eroului-grănicer în luptele de pe
Dealul Coşnei (31 iulie–15 august 1917), după ce fusese rănit în
luptele din 16 decembrie 1916.

Monumentul eroilor-jandarmi din Independenţa

În comuna gălăţeană Independenţa se află un monument

înalt de 4,6 m, cu inscripţia: „În onoarea eroilor jandarmi căzuţi
jertfă în executarea serviciului militar. 1916-1921’’.

Crucea eroului-jandarm din Sovata

Crucea se află în cimitirul din localitatea Sovata, judeţul

Mureş. Caporalul Constantin Florea, din Compania de Jandarmi
Mureş, a fost ucis la 31 martie 1917.

Monumentul de la Viişoara

Are forma unui obelisc, este opera sculptorului Iuliu

Togănel şi a fost dezvelit la 28 noiembrie 1998, în comuna
Viişoara, judeţul Cluj. Este închinat eroilor-jandarmi Vasile
Stroia şi Ioan Moldovan, ucişi la 1 decembrie 1918, în timp ce
înmânau ordinele de mobilizare ale armatei noastre.

Concluzionând, ar trebui să spunem că numărul

monumentelor închinate eroilor din Ministerul Afacerilor Interne
este destul de redus. Faţă de monumentele eroilor din M.A.I., din
al Doilea Război Mondial, cele din Primul Război sunt mult mai
puţine.
Vorbim adesea de cultură organizaţională, dar omitem că
acest concept presupune şi trecutul, eroii, istoria instituţiei. Şi
aşa cum o instituţie este alcătuită mai ales din oameni, exemplul
19
lor poate constitui o piatră fundamentală în orice demers,
inclusiv în cel istoriografic.
Din păcate, în prezent încă nu avem un monument
semnificativ al poliţiştilor căzuţi pe fronturile celor două
războaie mondiale ori în timpul misiunilor.
O asemenea iniţiativă ar fi, credem, binevenită şi s-ar
putea face un monument pentru urmaşi.

20
 SFÂNTUL JURĂMÂNT DE CREDINŢĂ
LA ROMÂNI
– scurt istoric –

General (r.) IOAN P. SUCIU

Credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de acest colţ de

rai pământean, numit România, pe care ziditorul şi atotputernicul
ni l-a dat pe veşnicie nouă, românilor, au fost, sunt şi vor fi
trăsături definitorii ale poporului român.
Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară l-a călăuzit pe
român în toată viaţa lui, de la naştere şi până la moarte. Românul
nu a plecat din casă, nu a plecat la muncă şi mai ales la luptă, fără
să pronunţe cuvintele: „Doamne, ajută!” sau „Cu Dumnezeu
înainte!”. De aceea, cuvântul „Dumnezeu” nu putea lipsi nici din
Jurământul sfânt rostit de ostaş faţă de ţară.
Pretutindeni, atât în Parlamentul României, în armată, în
unităţile Internelor, s-a depus Jurământul de credinţă faţă de
ţară. Fără a avea pretenţia de a prezenta o istorie completă a
Jurământului la români, încercăm, totuşi, să evocăm câteva etape
ale existenţei acestuia.
„În numele lui Dumnezeu, făcătorul şi ziditorul nostru, jur…”
„În numele Sfintei Treimi şi în faţa ţării, jur…”
„În numele lui Dumnezeu şi pe Sfânta Cruce, jur…”
„Jur pe Sfântul nume al preaputernicului Dumnezeu şi pe
cinstea mea… etc., etc.”
Aşa începea Jurământul la români, în ultimele două secole.
Erau primele cuvinte rostite de aleşii neamului, fie că ei erau
domnitori sau simpli funcţionari publici.
21
 S-a procedat aşa, fiindcă eram buni creştini, credincioşi şi
cu frică de Dumnezeu, încrezători în puterea Celui de Sus de la
care, de fiecare dată când eram la necaz, la greu, în ceas de
cumpănă, ceream puterea şi el ne-o dădea. Bunul Dumnezeu ne
dădea înţelepciunea de care aveam nevoie pentru a lua o decizie
corectă, ne dădea curajul pentru a învinge, ne dădea şi teama că,
dacă ne vom abate de la credinţă şi vom călca cuvântul său sau
Jurământul dat ţării, vom fi aspru pedepsiţi de legile noastre
creştineşti, mult mai aspre decât pedepsele prevăzute în legi
administrative.
„Jurământul este o afirmaţie sau o promisiune solemnă,
luând ca martor pe Dumnezeu, cele sfinte sau propria onoare”,
spun dicţionarele limbii române2.
Jurământul, spune Vechiul Testament, înseamnă a-l lua ca
martor pe Dumnezeu. Era forma prin care se cerea şi se primea
puterea de la Dumnezeu, în realizarea unei lucrări greu de
îndeplinit cu puteri proprii.
Jurământul este un moment al mărturisirii şi el nu se
poate face decât în numele lui Dumnezeu Atotputernicul.
„Jurământul este, după rugăciune, spune părintele Niculae
Constantin – şeful Secţiei Asistenţă Religioasă din M.A.I. – un
moment divin prin care el, ostaşul, întemeiază o relaţie cu
Dumnezeu. Această relaţie se face în prezenţa preotului (ar fi
bine să se facă în biserică), prin preot, ca duhovnic şi slujitor al
credinţei, care, prin hirotonisire, primeşte de la Dumnezeu şi
harul şi calitatea de a prezida ceremonialul divin al depunerii
Jurământului. Pentru aceasta consider corect ca textul
Jurământului să fie citit de către preot, jurământul căpătând o
mai mare încărcătură emoţională”.
Au jurat în numele lui Dumnezeu, făcătorul şi ziditorul
nostru, la cererea domnitorului Ţării Româneşti, Constantin

2
Dicţionarul universal al limbii române, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1896, ediţia a V-a,
pag. 319.
22
Ipsilanti, slujitorii săi, în urmă cu peste 200 de ani (în a doua lui
domnie) şi au dat făgăduială, prin acest sfânt şi înfricoşător
Jurământ, de faptele lor. O desăvârşită supunere şi iubire de
patrie, cu jertfirea şi chiar cu sângele vostru… cerea ca acest
jurământ să-l facă armata şi chiar întregul popor, iar
ceremonialul jurământului să se desfăşoare în biserică3.
În numele Sfintei Treimi, jura poliţistul român între anii
1830-1832, odată cu trecerea de la denumirea de Agie la cea
de Poliţie, atunci când s-a spus pentru prima dată că poliţistul
trebuie să fie un om cinstit, cu „harahtir” (caracter), bun
„paletifist” (să poată duce o discuţie), „prohiticos” (politicos)
şi cu „dulce cuvântare”, să ştie să se poarte cu trecătorii
„musafiri” şi să cunoască însuşi cum „să se regularisească la
câte instrucţiuni îl supun” (dintr-un proiect de Lege a poliţiei,
din 3 octombrie 1831). Şi se spunea în jurământ: „Jur să
slujesc în funcţia ce mi s-a încredinţat, cu zel, credinţă şi
dreptate, să păzesc legile şi să respect instituţiile patriei”4. În
1864, la acest Jurământ s-au alăturat cuvintele: „Jur credinţă
Domnitorului!”.
În numele lui Dumnezeu şi pe Sfânta Cruce, au jurat
membrii Guvernului revoluţionar, la 1848, că: „vor fi credincioşi
naţiei române, apărând-o din toate puterile împotriva oricărui
atac şi asuprire”. „Jur că nu voi lucra niciodată împotriva
intereselor naţiei şi voi ţine şi apăra cele 21 de puncte
(Proclamaţia de la Izlaz – n.a.) conlucrând după putinţă şi
jertfindu-mi viaţa pentru dânsele şi pentru naţiune”5.
„Jur în numele Sfintei Treimi şi în faţa ţării, au fost
cuvintele prin care primul domn al României, Alexandru Ioan
Cuza, jura să păzească drepturile şi interesele Principatelor

3
V.A. Urechia, Istoria Românilor, vol. 9, pag. 102.
4
Arhivele Statului, Ministerul de Interne, Divizia administrativă, dos. 491/ 1864, fila 46, 76, 80.
5
Documentele privind istoria militară a poporului român, ianuarie 1848 – decembrie 1856,
pag. 17.
23
Unite, iar Jurământul său se încheia cu cuvintele – Aşa Dumnezeu
şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”6.
„Jur pe Sfântul nume al preaputernicului Dumnezeu şi pe
cinstea mea…7” spuneau judecătorii militari la numirea lor în
funcţie, încă în anul 1852. Jurământul era citit de preot şi
repetat de judecător.
În numele Sfintei Treimi, jura în 1859 gardianul public că:
„Voi servi în funcţia ce mi s-a încredinţat – de sergent de oraş – cu
râvnă, credinţă şi dreptate şi nu mă voi abate din datoriile prescrise
şi că voi respecta cu sfinţenie instituţiile patriei mele”. Iar odată cu
venirea în fruntea statului a Regelui Carol I, au fost adăugate
cuvintele: „Jur credinţă Regelui Carol I şi dinastiei sale”.
„Jur în numele lui Dumnezeu să declar pe conştiinţa mea –
erau primele cuvinte rostite de poliţistul român în 1903 (art. 34
din Legea asupra organizării poliţiei generale a statului – din acel
an). Jurământul se încheia cu cuvintele – „Aşa să-mi ajute
Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”.
În numele lui Dumnezeu, Atotputernicul, jura ostaşul
român, în anul 1942, credinţă naţiunii, regelui şi statului.
Jurământul continua: „Jur credinţă şi supunere conducătorului
statului, jur să păstrez ordinea şi secretul ce mi s-a încredinţat,
jur să execut fără şovăire ordinele, jur să lupt până la moarte
pentru drepturile Ţării Româneşti, jur să fiu cinstit. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu!”8.
Exemplele prin care aleşii ţării şi slujitorii îşi luau martor
pe Dumnezeu, pentru a-şi îndeplini cu credinţă îndatoririle faţă
de patrie şi popor, pot continua.
Este drept că odată cu instaurarea statului dictaturii
proletariatului şi în mod deosebit după anul 1947, din Jurământul
faţă de ţară a dispărut forţa care ne dădea credinţă, convingere,

6
Gândirea social-politică despre Unirea de la 1859, pag. 230 şi 266.
7
Biblioteca Militară – „Justiţia Militară”, studiu istoric comparativ şi de jurisdicţie, pag. 15.
8
Ordinul Marelui Stat Major nr. 42269 din 3 aprilie 1942.
24
tărie şi curaj. La instaurarea Republicii Populare Române,
30 Decembrie 1947, Jurământul a avut următorul conţinut:
„Jur să fiu credincios poporului şi să apăr Republica
Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru,
Jur să respect legile Republicii Populare Române şi să
păstrez secretul de serviciu,
Jur supunere legilor şi regulamentelor militare în toate
ocaziunile!”.
A fost după părerea contemporanilor, un jurământ fără
început şi fără sfârşit.
Prin jurământ, Dumnezeu, ca persoană, intră în relaţie cu
cel care ajută şi rămâne în această relaţie în mod liber, atâta
timp cât jurământul nu este încălcat. În momentul încălcării
jurământului, cel care a depus jurământul se leapădă de
Dumnezeu, iar relaţia dintre cei doi dispare şi călcătorul
jurământului primeşte blestemul celui de sus.
Călcarea jurământului de credinţă, în acele îndepărtate
vremuri, era aspru pedepsită, nu numai de legile ţării, ci şi de
Dumnezeu. „În oricare din voi, spune aceleaşi Domnitor, rău gândit şi
strâmb socotindu-se, va cugeta vreo lepădare sau călcarea
făgăduinţelor sale, acestuia, călcător de jurământ, necinstit şi
vânzător al patriei sale, va avea asupra-i dumnezeiasca dreptate
împotrivă… fie lepădat de către Dumnezeu, neîmpărtăşit şi lipsit de
dumnezeiasca milostivire. Toate bătăile dumnezeieştii judecăţi,
peste dânsul. Îngerul Domnului şi sabia cu două ascuţişuri gonindu-l
pe el în toate zilele vieţii sale, muierea lui văduvă şi copiii lui săraci şi
nu va fi moştenire, ci întru întristări şi durere toată viaţa lui. Casa lui
fie-i pustie şi avuturile întru pierzanie, nici de îngropăciune să nu se
învrednicească, aibă blestemul tuturor de Dumnezeu purtător…9”
Cel care jură trebuie să ştie că pedeapsa dată de Dumnezeu
pentru călcarea Jurământului este mult mai apăsătoare decât

9
V.A. Urechia, Istoria Românilor, vol. 9, pag. 102, 103.
25
pedeapsa dată de lege, chiar dacă ea este capitală, fiindcă se
răsfrânge asupra familiei şi a urmaşilor-urmaşilor lui.
La romani, spunea istoricul Titus Livius, ostaşul, după ce se
angaja printr-un Jurământ, era obligat să pronunţe un blestem
contra lui, a familiei şi a copiilor săi, dacă nu s-ar duce în orice loc
de luptă, unde l-ar fi trimis comandanţii săi, sau ar fi dezertat pe
câmpul de luptă, sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care încearcă să
fugă. Cel care refuza să spună blestemul, era executat pe loc.
Astăzi, la noi, Jurământul de credinţă, faţă de ţară şi popor,
este altul. El nu mai are încărcătură emoţională şi sufletească. Cel
care jură nu mai cere puterea de la Dumnezeu şi nu-l mai ia ca
martor. Acesta nu mai este un jurământ sfânt şi nici creştinesc,
chiar dacă la urmă se spune: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, o frază
care pare fără sens şi care nu-şi are motivaţia, deoarece acela care
depune un Jurământ nu se adresează încă de la început lui
Dumnezeu.
Se pune întrebarea: am fost mai creştini şi mai credincioşi
atunci, decât suntem astăzi? Cui îi este frică de Dumnezeu, de
nu-l ia ca martor la depunerea Jurământului? De ce nu mai jurăm
astăzi credinţă şefului statului, alesul naţiunii? Sunt întrebări,
care, poate, cândva, îşi vor găsi un răspuns.
Pentru cei care se declară atei, au fost propuneri ca
Jurământul să înceapă cu cuvintele: „Jur pe onoarea şi demnitatea
mea, a familiei şi a copiilor mei, că voi…” (urmează textul Jurămân-
tului). Iar la sfârşit să se adauge: „În cazul călcării Jurământului
depus, să suport pedeapsa aspră a legilor şi să atrag asupra mea şi a
familiei mele, ura şi dispreţul cetăţenilor acestei ţări”.
Din textul oricărui Jurământ nu poate lipsi acea forţă
divină căreia i se cere şi de la care primeşte puterea în
îndeplinirea grelelor misiuni. Fiindcă Dumnezeu, când dă puterea,
dă şi curajul şi înţelepciunea de a îndeplini misiunea. El este
liantul care uneşte tăria sufletească cu cea trupească şi-l face,
pe cel care jură, de neînfrânt.
26
 CINSTIREA EROILOR-JANDARMI –
OBLIGAŢIE SACRĂ A CONTEMPORANEITĂŢII

CARMEN BĂRBULESCU
MĂDĂLIN REVNIC
MARIAN COSTEA

Moto: „Toţi românii sunt datori să depună semnul lor de

amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia
dintre eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce-au
purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului
întreg, pentru ca prin braţul lor şi mai mult încă prin
puternica lor amintire împlântată în sufletul
poporului, ei au lăsat un izvor de virtute, din care cu
toţii au dreptul să se întărească pentru viitor.”
(A.D. Xenopol)

1. Introducere

În cadrul procesului istoric al formării şi dezvoltării

societăţii româneşti, necesitatea existenţei unor forţe menite să
supravegheze şi să acţioneze pentru menţinerea şi realizarea
ordinii interne a constituit o preocupare de prim ordin a
domnitorilor şi a păturilor conducătoare.
Jandarmii au apărut în Principatele Române odată cu
renaşterea armatei moderne, după revoluţia lui Tudor
Vladimirescu.
Domnitorul Grigore Alexandru Ghica i-a organizat ca
Armă, înfiinţând primul regiment de jandarmi.
27
 Alexandru loan Cuza a inclus acest corp în cadrul
armatei permanente şi, astfel, Jandarmeria a devenit o Armă
a oştirii române.
În timpul lui Carol I, la 1 septembrie 1893, Jandarmeria
se constituia ca instituţie a statului, însărcinată cu asigurarea
securităţii şi ordinii publice, în special în mediul rural, acolo unde
trăia şi muncea peste 75% din populaţia ţării.
Ca armă a Armatei Române, Jandarmeria a fost o
prezenţă activă în toate războaiele duse de aceasta, executând
în principal poliţia frontului, asigurând ordinea şi securitatea în
zona teatrelor de operaţii şi înapoia lor.
Ei, „oamenii de arme”, au fost dintotdeauna în slujba
cetăţeanului. În lupta pentru lege şi ţară, un război continuu, în
care au fost mobilizaţi permanent, unii au căzut. Moartea în
misiune îi ridică la statutul de eroi; pe ei trebuie să-i cinstim.
Păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor de artă
reprezentate de monumentele eroilor înseamnă nu numai un gest
de recunoştinţă naţională ci şi o operă de educaţie pentru
generaţia actuală şi cea viitoare.
Campaniile militare ale Armatei Române din anii Primului
Război Mondial au inspirat o serie de arhitecţi, sculptori şi
pictori, în proiectarea şi realizarea unor opere, mărturii ale
pietăţii faţă de acei bravi eroi care au luptat pentru libertate şi
unitate naţională.
Cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa pentru
interesele României s-a manifestat prin crearea monumentelor-
simboluri, păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor
comemorative reprezentând, însă, o datorie sacră a statului şi a
fiecărui cetăţean român.
Rădăcinile tradiţiei româneşti de cinstire a memoriei
eroilor, cu profunde valenţe morale, civice şi militare, se
regăsesc în îndepărtata noastră origine istorică. Omagierea
apărătorilor patriei, care şi-au sacrificat viaţa pentru Obştea şi
28
Neamul Românesc, constituie o datorie sfântă a noastră. Familia,
şcoala, armata şi biserica au insuflat în rândul copiilor, tinerilor
şi adulţilor, respectul pentru cei ce şi-au dat viaţa pentru Ţară şi
Neam. Acestor instituţii fundamentale li s-a alăturat
Jandarmeria, care a fost şi va rămâne o adevărată şcoală a
eroismului, curajului, spiritului de sacrificiu şi educaţiei.

2. Contribuţia Jandarmeriei Române la eliberarea şi

reîntregirea neamului, în Primul Război Mondial

Pe fundalul geopolitic determinat de începutul secolului XX,

dominat în estul, centrul şi sud-estul Europei de cele două
tendinţe majore, competiţia marilor puteri ale epocii (Antanta şi
Puterile Centrale) pentru întâietate politico-militară şi respectiv
lupta popoarelor supuse dominaţiei străine în vederea deplinei
emancipări naţionale, s-a desfăşurat faza decisivă şi lupta
poporului nostru pentru înfăptuirea României Mari, obiectiv
esenţial al emancipării naţionale şi modernizării de ansamblu a
societăţii.
Alături de structurile de apărare naţională, Jandarmeria
Română a avut o contribuţie notabilă.
Iniţial, la izbucnirea Primului Război Mondial, România a
adoptat o atitudine de neutralitate, deoarece avea revendicări
teritoriale justificate faţă de ambele tabere angajate în luptă
(Antanta şi Puterile Centrale). Un alt motiv pentru alegerea
poziţiei de neutralitate îl reprezenta necesitatea câştigării
timpului necesar pentru adoptarea unor măsuri de pregătire a
armatei, a teritoriului şi a populaţiei pentru război.
De aceea, anii 1914-1916 au fost consacraţi preparativelor
militare şi diplomatice, impuse de angajarea în lupta armată
pentru înfăptuirea Marii Uniri. În cele din urmă, perfectarea
politică şi militară a intrării României în război, alături de
puterile Antantei şi modalităţile de colaborare militară au fost
29
consemnate în Tratatul de alianţă şi, respectiv Convenţia
militară, semnate la Bucureşti la 4/17 august 1916.
Aceste acte, având toate atributele reclamate de
dreptul internaţional, au putut fi încheiate la capătul unor
îndelungate şi anevoioase tratative, desfăşurate între părţile
implicate. Guvernul român a insistat în mod deosebit asupra a
numeroase condiţii, înscrise, în final, în actele diplomatice
încheiate: declanşarea operaţiilor militare doar împotriva
Austro-Ungariei, pe frontul din Transilvania şi nu pe cel sudic,
cum cereau aliaţii, contra Bulgariei; sprijinirea intrării în
conflict a României prin acţiuni ofensive pe frontul rusesc şi
pe cel aliat occidental, de la Salonic; stabilirea modalităţilor
de colaborare militară, astfel încât să se asigure independenţa
de acţiune a Armatei Române în cadrul acestui război de
coaliţie şi să nu fie ştirbite în niciun fel atributele de
suveranitate ale statului român; fixarea precisă a limitelor
teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria care ar fi
trebuit unite cu România; sprijinul pe care aliaţii trebuiau să-l
acorde României, constând în trupe şi material de război şi
stabilirea precisă a cuantumului acestora.
Conform obligaţiilor asumate prin documentele
diplomatice încheiate de puterile Antantei, România a început,
la 14/27 august 1916, acţiunile militare împotriva Austro-
Ungariei. Planul de campanie, întocmit de comandamentul
naţional suprem – Ipoteza „Z” – a luat în considerare
declanşarea ofensivei eliberatoare în Transilvania şi
adoptarea, iniţial, a defensivei la frontiera bulgară, pentru
apărarea teritoriului contra unor atacuri dinspre sud. Celor
trei armate române, destinate ofensivei în Transilvania – de
Nord, 2 şi 1 – li s-au fixat misiuni precise, conform unui grafic
întocmit amănunţit, în realizarea întocmai a obligaţiilor
asumate de către aliaţi.
30
 Efectivele mobilizate de România s-au ridicat la 833.601
oameni, contându-se pe încă 420.870 oameni care puteau fi
chemaţi sub arme la nevoie, total care reprezenta 16% din
populaţia ţării sau 32% din cea bărbătească. Armata de operaţii
însuma 365 batalioane de infanterie, 104 escadroane de cavalerie
şi 374 baterii de artilerie, majoritatea acestora fiind destinate
frontului transilvan.
Între componentele sistemului naţional de apărare, care
au fost angajate la război, s-a aflat şi Jandarmeria.
În perioada neutralităţii (1914-1916) efectivele
Jandarmeriei au cunoscut o creştere semnificativă.
La 1 aprilie 1916, Jandarmeria cuprindea următoarele
efective de jandarmi: un general, trei colonei, trei
locotenenţi-colonei, 20 maiori, 17 căpitani, cinci locotenenţi,
în total 49 de ofiţeri; 36 plutonieri majori; 328 plutonieri;
2.655 sergenţi majori; 3.040 reangajaţi; 884 sergenţi;
344 brigadieri; 1.368 caporali; 3.176 trupă; 21 funcţionari
civili, iar după decretarea mobilizării (14 august 1916) la circa
10.000 de jandarmi.
De asemenea, au fost sporite atribuţiile Jandarmeriei,
prin noile măsuri adoptate în preajma intrării în război şi anume:
la 4 martie 1916 au fost înfiinţate posturi speciale de jandarmi,
pentru paza fabricilor din Bucureşti care produceau armament şi
alte materiale destinate armatei; înfiinţarea punctelor speciale
de pază şi control la toate trecătorile din Carpaţi, de la Vatra
Dornei până la Turnu Severin; crearea unui detaşament de
jandarmi pentru paza regiunilor militare a Armatei Române;
instruirea tinerilor din asociaţiile „Cercetaşii României”, pentru
activitatea de culegere de informaţii şi transportul
corespondenţei secrete.
În conformitate cu prevederile planurilor de mobilizare la
decretarea mobilizării generale, Jandarmeria rurală a fost
împărţită în două părţi: activă, care a făcut parte din armata
31
operativă (aproximativ 30% din electivele Jandarmeriei rurale) şi
partea sedentară (aproximativ 7.500 de jandarmi).
Campania anului 1916. În noaptea de 14 spre 15 august
1916, s-a declanşat ofensiva Armatei Române în Transilvania
care, în prima ei fază, a decurs conform planului. Curând, însă,
evenimentele desfăşurate, dincolo de posibilitatea de control sau
influenţare a României, aveau să-şi pună pecetea asupra
desfăşurării războiului reîntregirii. Factorul principal a fost
neîndeplinirea de către aliaţi a obligaţiilor asumate faţă de
România. Altfel, pe frontul de la Salonic, ofensiva proiectată a
aliaţilor nu s-a declanşat, ceea ce a dat posibilitatea forţelor
bulgare şi germane de la sud de Dunăre să înceapă agresiunea
împotriva României. Deplasarea înceată pe frontul din Dobrogea a
forţelor ruse stabilite prin convenţie şi-a pus amprenta negativă
asupra stabilităţii acestuia. Acalmia instaurată pe celelalte
fronturi de luptă europene – pe cel rus, francez şi italian - unde
aliaţii n-au declanşat ofensivele promise pe fixarea forţelor
adversarului, a permis acestuia să concentreze o însemnată
cantitate de forţe şi mijloace (41 de divizii şi şase brigăzi de
infanterie germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti). România
s-a văzut nevoită să poarte un război epuizant, pe două fronturi.
Ofensiva din Transilvania a fost oprită pentru a întări frontul
sudic, iar agresivitatea duşmanului, cu forţe mereu sporite, a
determinat începutul replierii pe ambele teatre de operaţii.
Retragerea efectuată de Armata Română, atât pe frontul
transilvan, cât şi pe cel sudic, a fost una metodică, în care s-a
combinat strălucit apărarea cu riposta ofensivă. Operaţia de
apărare a trecătorilor Carpaţilor sau bătălia ofensivă de la
Neajlov – Argeş, de la sfârşitul lunii noiembrie 1916, sunt
exemplare sub raportul concepţiei comandamentului român, de
limitare a pătrunderii inamicului şi al vitejiei ostaşilor români.
La sfârşitul anului 1916, Armata Română, în cooperare cu
cea rusă, a stabilizat frontul pe linia Carpaţilor Orientali – Cotul
32
Vrancei – Galaţi – Dunărea Maritimă. Deşi era sub presiunea
copleşitoare a inamicului şi fără niciun sprijin din partea aliaţilor,
Armata Română a fost nevoită să se retragă, din părţile sudice
ale ţării, în Moldova, iar România nu a fost înfrântă.
În partea de est a ţării, unde s-au instalat Guvernul şi
Parlamentul, a început o uriaşă acţiune de refacere şi consolidare
a potenţialului militar, pregătindu-se, în iarna aspră a anilor
1916-1917, stăruitor şi eroic, reluarea luptei eliberatoare.
De la decretarea operaţiunii de mobilizare şi până la
încheierea campaniei militare din 1916, Jandarmeria rurală a
avut o participare notabilă, atât în cadrul armatei operative,
cât şi la partea sedentară. La decretarea mobilizării, şeful
Inspectoratului General al Jandarmeriei, colonelul Berlescu
Ştefan, a devenit mare pretor al Armatei Române. Alţi
15 ofiţeri de jandarmi au fost numiţi pretori pe lângă marile
unităţi militare, cu misiunea de a supraveghea ca personalul
civil din armată să nu devină sursă de informare a inamicului
şi, mai ales, de a asigura secretul planului de luptă. De
asemenea, le-a revenit şi sarcina anchetării persoanelor
suspecte de trădare şi spionaj. Pentru îndeplinirea
atribuţiilor specifice poliţiei militare, pretorilor li s-au pus la
dispoziţie peste 1.059 de jandarmi.
Una din acţiunile importante puse în aplicare la intrarea
României în război, de organele Jandarmeriei rurale, în cooperare
cu cele ale poliţiei şi administraţiei a fost internarea străinilor
supuşi statelor Puterilor Centrale, pentru că lăsarea lor în
libertate constituia un grav pericol pentru siguranţa statului.
Atribuţiile Jandarmeriei rurale la decretarea mobilizării
generale vizau punerea în aplicare a planurilor de mobilizare.
Şeful postului de jandarmi, în calitate de comandant al
garnizoanei, era cel care anunţa decretarea mobilizării, înmâna
ordinele de chemare şi, cu sprijinul autorităţilor locale, după caz,
conducea pe cei mobilizaţi până la locul de dislocare a unităţilor
33
sau la cea mai apropiată gară. Tot prin posturile de jandarmi se
efectuau rechiziţiile prevăzute în lucrările de mobilizare.
Referitor la participarea unităţilor şi subunităţilor de
jandarmi la acţiuni în sprijinul acţiunilor armatei de operaţii,
putem aminti că s-au executat următoarele misiuni: asigurarea
serviciului pretoral; participarea posturilor de jandarmi din
apropierea graniţei la realizarea dispozitivelor de luptă ale
armatei; punerea la dispoziţia armatei a întregului sistem de
cercetare şi culegere de informaţii, precum şi a întregului
sistem de circuite telefonice; transformarea, în perioada
iniţială a războiului, a multor reşedinţe ale posturilor de
jandarmi în puncte de comandă pentru unităţile militare; paza
şi apărarea punctelor de comandă; instalarea unor posturi de
jandarmi în unele localităţi eliberate; participarea la acţiunile
de luptă împreună cu unităţile din eşalonul întâi.
Din multitudinea faptelor de arme săvârşite de jandarmi
pe timpul campaniei militare din 1916, vom prezenta câteva
episoade semnificative:
Batalionul de Jandarmi Bucureşti, aflat în subordinea
Corpului 2 Armată, a constituit un detaşament cu 150 de
jandarmi, sub comanda locotenentului Vintilă Davidescu pentru
executarea misiunilor de poliţie militară. Ulterior, în teritoriile
eliberate din zona Sfântu Gheorghe – Miercurea Ciuc, el a
constituit împreună cu efective din Compania de Jandarmi
Prahova, posturi de jandarmi în mai multe localităţi.
Semnificaţia organizării posturilor de jandarmi în localităţile
eliberate este evidenţiată, la 17 august 1916, de maiorul
Anastasie Şoiculescu, comandantul Companiei de Jandarmi
Prahova, în telegrama adresată Inspectoratului General al
Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară şi pentru totdeauna,
Jandarmeria Română a înlocuit, pe pământul Transilvaniei,
jandarmeria ungurească”.
34
 Compania de Jandarmi Ilfov, comandată de maiorul Paul
Zota, a participat la executarea lucrărilor podului de la
Flămânda, din septembrie 1916, şi la constituirea poliţiei
militare, pe timpul bătăliei pentru Bucureşti, din noiembrie
1916. „Pe timpul cât a funcţionat la Ilfov şi se construia podul
pe Dunăre la Flămânda – releva generalul Popovici, în
aprecierea de serviciu a maiorului Paul Zota – lui i se datorează
graba cu care s-a putut termina, căci a pus toată activitatea,
de se scoteau zilnic 2-3.000 căruţe, cu oameni necesari. De
asemenea, în timpul luptelor de pe Argeş, a dat concursul
trupelor pentru felurite nevoi urgente ce se simţeau şi care
erau de atribuţia sa. Pe timpul retragerii, după ce a înlesnit
tuturor autorităţilor, militare şi civile, plecarea lor, a fost cel
din urmă, care în ziua de 23 noiembrie, a părăsit Capitala”.
La 10 octombrie 1916, un detaşament de 400 de jandarmi
aflat sub comanda locotenentului Ioan Zamfirescu a luptat eroic
în eşalonul întâi al „Regimentului 6 Mihai Viteazul”, în zona
localităţii Băicoi. Pentru înaltul său spirit de eroism, locotenentul
Ioan Zamfirescu a fost decorat, prin Înalt Decret nr. 3131/1916
cu „Coroana României cu spadă în grad de cavaler”.
Un alt episod dramatic l-a constituit rezistenţa eroică,
opusă, împreună cu organele de poliţie şi locuitorii oraşului Târgu
Jiu, în apărarea, la 14 octombrie 1916, a podului peste Jiu şi
respingerea trupelor invadatoare. Încurajat de rezistenţa eroică
de la pasul de peste Jiu, un grup de jandarmi, care s-a retras în
partea de nord a judeţului Vâlcea, a organizat, în localitatea
Horezu, cu sprijinul ţăranilor localnici, o rezistenţă împotriva
înaintării unei coloane inamice, care reuşise să se infiltreze prin
munţi şi să se îndrepte spre Jiu.
Jandarmii Companiei Mehedinţi, alături de militarii
Grupului Cerna, nu s-au putut retrage spre Moldova, fiind
încercuiţi de trupele inamice; înainte de a fi făcuţi prizonieri, la
24 noiembrie 1916, ei au ascuns, în locuri sigure, documente şi
35
alte materiale din dotare pentru a nu fi capturate de armata
germană.
Dacă acestea au fost numai câteva exemple din
multitudinea de misiuni realizate alături de armată, trebuie să
evidenţiem, în acelaşi timp, modul exemplar de îndeplinire a
misiunilor şi de partea sedentară a Jandarmeriei din spatele
frontului.
Jandarmii din posturile de jandarmi şi subunităţile de
jandarmi de la partea sedentară au îndeplinit următoarele
misiuni: acordarea întregului sprijin organelor administraţiei de
stat la strângerea şi depozitarea producţiei agricole din vara şi
toamna anului 1916; participarea la efectuarea transporturilor cu
aprovizionarea trupelor; efectuarea rechiziţiilor pentru armată;
participarea la menţinerea ordinii publice şi apărarea avutului
cetăţenilor, îndeosebi al celor plecaţi pe front, împreună cu
organele de poliţie; asigurarea siguranţei statului; supravegherea
stării de spirit a populaţiei; urmărirea şi arestarea, împreună cu
organele de poliţie, a infractorilor periculoşi, a agenţilor şi
cadrelor serviciilor secrete ale inamicului; întreţinerea de
comunicaţii, prin mobilizarea locuitorilor pentru lucrări;
participarea la organizarea apărării antiaeriene şi la lichidarea
urmărilor bombardamentelor aeriene; participarea la asigurarea
pazei contra incendiilor, mai ales în zonele petroliere; prevenirea
actelor de sabotaj din partea agenţilor inamicului.
În timpul retragerii armatei şi autorităţilor de stat către
Moldova, jandarmii, alături de poliţişti şi militari, sub conducerea
unor specialişti din serviciile secrete engleze, au procedat la
distrugerea sondelor de ţiţei, a rafinăriilor şi a rezervoarelor de
petrol, pentru a nu cădea în mâna inamicului; de asemenea, au
fost scufundate în Dunăre cerealele depozitate în silozurile din
porturi.
Din ordinul autorităţilor române, care s-au retras în
Moldova, au rămas în teritoriile ocupate de inamic, pentru
36
continuarea activităţii, agenţii de poliţie, sergenţii de oraş şi o
parte din jandarmii puşi sub ordinele poliţiei militare germane.
Lipsa de loialitate a acestora faţă de organele poliţieneşti ale
ocupantului au dus la arestarea a numeroşi poliţişti, comisari de
siguranţă şi jandarmi, care au fost internaţi sau deportaţi în
diverse localităţi din teritoriul ocupat şi supuşi unui regim de
teroare. Spre exemplu, în ziua de 30 ianuarie 1917, au fost
arestaţi jandarmii din Batalionul de Jandarmi Pedeştri, care
executau serviciul de poliţie în Bucureşti, după ocuparea acestuia
de către inamic.
Campania anului 1917. Ca urmare a unui exemplar efort
material şi de voinţă, Armata Română se afla, în primăvara anului
1917, gata să reînceapă acţiunile militare ofensive împotriva
invadatorilor. Forţele române, grupate în două armate,
cuprindeau 15 unităţi de infanterie (fiecare divizie fiind
constituită din două brigăzi de infanterie, o brigadă de artilerie,
un divizion de cavalerie, un batalion de pionieri, un detaşament de
jandarmi pedeştri, un detaşament de jandarmi rurali, unităţi de
marş, servicii şi servicii de etapă, primele zece mari unităţi aveau
în compunere şi câte un regiment de vânători); două divizii de
cavalerie (organizate pe două brigăzi); patru brigăzi
independente; trei grupuri de aviaţie etc.
În iunie 1917, Armata Română avea în compunere
207 batalioane de infanterie, 110 escadroane de cavalerie şi
245 baterii de artilerie. Efectivele atinseseră 700.000 de
oameni, dintre care 460.000 formau armata de operaţii.
Stabilindu-şi ca obiectiv scoaterea definitivă a României
din război prin aplicarea unei înfrângeri totale Armatei Române,
în vara anului 1917 comandantul suprem al coaliţiei Puterilor
Centrale a decis declanşarea ofensivei.
Riposta epopeică a Armatei Române la ofensiva duşmană a
înscris în analele istoriei militare naţionale biruinţele strălucite
de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz (iulie-septembrie 1917),
37
adevărate embleme ale victoriei în războiul de eliberare şi
reîntregire naţională.
În ceea ce priveşte activitatea unităţilor şi subunităţilor
de jandarmi rurali după retragerea în Moldova, activitatea
acestora a fost adaptată la noile condiţii. Astfel, o parte a
jandarmilor a fost repartizată pentru întărirea efectivelor
Jandarmeriei în partea de sud a Moldovei, participând la
asigurarea ordinii în mediul rural, la paza unor obiective
economice şi militare, a liniilor de comunicaţie, precum şi la
supravegherea executării lucrărilor genistice de apărare pe linia
frontului.
În 1917, au fost restructurate toate detaşamentele de
jandarmi. Din efectivele Companiei de Jandarmi Prahova s-a
constituit Detaşamentul Mobil de Poliţie al Marelui Cartier
General, care avea misiunea să realizeze paza demnitarilor,
contracararea acţiunilor de spionaj, îndreptate împotriva
capacităţii de apărare a armatei, asigurarea poliţiei militare etc.
La 27 martie 1917, s-a constituit un detaşament din 160 de
jandarmi, pentru salvarea flotei militare române, blocată în Delta
Dunării şi care, prin participarea lui a contribuit la lichidarea
primei republici comuniste, creată în acea zonă de către
revoluţionarii socialişti români, veniţi din Rusia.
Prin reorganizarea structurilor Jandarmeriei, se
constituie câte o companie de poliţie (se introduce o terminologie
nouă) pe lângă fiecare divizie de infanterie, având efective mixte
(infanterie şi jandarmi) şi o secţie de mitraliere, iar comandant
de companie este numit un căpitan de infanterie. Din efectivele
companiei de poliţie divizionară era repartizat câte un pluton la
fiecare regiment. La comandamentele de corp de armată şi
brigadă se constituie câte un detaşament de jandarmi pedeştri şi
un detaşament de jandarmi călări. Pentru funcţionarea serviciilor
de pretorat au fost repartizaţi, la fiecare divizie, câte un ofiţer
superior şi doi ofiţeri inferiori de jandarmi.
38
 În localităţile mari din Moldova, noduri de căi ferate,
târguri, centre industriale şi în locurile unde erau concentrate
trupe româno-ruse s-au constituit echipe mixte din poliţişti şi
jandarmi, care supravegheau mişcările populaţiei, reţinând
persoanele suspecte.
În acelaşi timp, subunităţile de jandarmi au participat la
asigurarea pazei lagărelor de prizonieri.
În marile bătălii, desfăşurate la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, jandarmii s-au angajat în acţiunile militare desfăşurate de
Armata Română. Iată câteva din numeroasele mărturii de epocă
referitoare la faptele lor deosebite de arme. La 20 iulie 1917,
maiorul Paul Zota, în calitate de pretor al Diviziei 2 Infanterie şi
al Corpului 2 Armată, s-a distins în acţiunile de luptă desfăşurate
de Armata Română. „În lupta pe frontul ocupat de divizie – nota
generalul Vlădescu, comandantul Diviziei 2 Infanterie – a luat
măsuri potrivit situaţiei, organizând poliţia în spatele frontului
care funcţionează destul de bine. Corpul 1 Armată i-a dat sarcina
de a face şi poliţia drumului şi satului Păuneşti, ocupat de
Cartier. Ofiţer distins şi cu foarte bune aptitudini în serviciul
său”.
Locotenentul Mihai Ciraş a fost decorat, prin Înaltul
Decret nr. 677/1918, cu Ordinul „Coroana României cu spadă în
grad de cavaler”, pentru curajul şi devotamentul de care a dat
dovadă în serviciul de observator pentru focul artileriei, pe
timpul luptelor desfăşurate la 17 iulie 1917, la Vârful Secuiului.
Pe bună dreptate, Eugen Lovinescu, în lucrarea „La
marginea epopeii” consemna cu admiraţie şi preţuire: „Jandarmii
se găseau în toată zona frontului, îi găseai unde nu te aşteptai,
apăreau ca nişte fantome desprinşi din umbra istoriei, pentru a-şi
aduce şi ei, liniştiţi dar siguri, prinosul jertfei şi iubirii de ţară”.
Cuvinte emoţionante scria şi mama a trei tineri aflaţi pe front:
„Jandarmii au avut şi ei stări de exaltare şi extaz patriotic, atât
cei care se aflau în zona frontului, cât şi cei din spatele frontului,
39
făcând eforturi susţinute de a sprijini frontul cu tot ce puteau
ei. S-au încins şi ei în hora morţii, udând cu sângele lor pământul
ţării”.

3. Cinstirea eroilor, arc peste timp între generaţii

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cu sute

de mii de morţi, care a dus la înfăptuirea României Mari, a
îndoliat multe familii în Vechiul Regat, Transilvania, Banat,
Bucovina, Basarabia, Cadrilater. În mod firesc, pentru cei care s-au
jertfit în războaie pentru ţară, a existat dorinţa urmaşilor de a
le fi recunoscători, perpetuându-le astfel memoria, spre a fi un
bun exemplu generaţiilor următoare.
Eroii ne amintesc de vremurile prin care au trecut Ţara şi
Poporul. Ei ne-au lăsat un testament nescris în care, prin faptele
lor, ne îndeamnă să păstrăm neştirbită Glia pentru care s-au
jertfit.
Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor-
jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti
slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a
lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări
directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace,
în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor
specifice de menţinere a ordinii publice.
Unităţile Jandarmeriei Române au adoptat patronii
spirituali protectori din rândul personalităţilor istorice sau
militare, personajelor legendare sau biblice cu semnificaţie
simbolică, ale căror trăsături pozitive, fapte, atitudini,
spiritualitate sau conotaţie simbolică se asociază cu specificul,
tradiţiile, activitatea ori aspiraţiile structurilor militare ale
Jandarmeriei. Astfel, în anul 2000, Jandarmeria Română şi-a
stabilit ca patroni spirituali pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavriil. De ziua „patronului spiritual” se organizează reviste de
40
front, ceremonii religioase, adunări festive, întreceri sportive,
spectacole evocatoare, vizite la instituţii de cultură, mese
festive, apeluri solemne, cu participarea cadrelor şi a familiilor
acestora, autorităţilor locale, veteranilor de război,
reprezentanţilor cultelor şi ai unor instituţii şi organizaţii de
cultură sau obşteşti, precum şi publicului larg.
Tot în scopul cinstirii eroilor, după Revoluţia din
Decembrie 1989, fiecare unitate de jandarmi a căutat şi
identificat în zona sa de responsabilitate monumente sau
morminte ale eroilor jandarmi, cărora le-a acordat respectul
cuvenit, prin îngrijirea şi, la nevoie, refacerea lor, luarea în
evidenţă şi organizarea de activităţi comemorative cu diferite
ocazii la aceste aşezăminte istorice.
La aceste simboluri ale celui mai pur patriotism, în
fiecare an, la Înălţarea Domnului, după datina străbună şi
orânduirea Bisericii Ortodoxe Române, în aproape toate
unităţile Jandarmeriei se organizează manifestări omagiale de
cinstire a memoriei jandarmilor care au contribuit, prin
sacrificiul lor, la existenţa valorilor naţionale ale poporului
român contemporan.
Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor
jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti
slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a
lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări
directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace,
în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor
specifice de menţinere a ordinii publice.
Ilustrative pentru aceasta sunt cuvintele lui Petre
Gârboviceanu: „Cultul trecutului e cea mai de seamă virtute a unui
popor. Acest trecut e al părinţilor, al moşilor şi strămoşilor
noştri şi ni se lasă nouă ca o scumpă moştenire, ca şi cel mai
preţios tezaur.”
41
 Treptat, pe parcursul anilor, problema simbolurilor de
cinstire a cunoscut o amplă şi radicală evoluţie. Astfel,
Jandarmeria a reuşit ca, într-un timp scurt, să identifice 9.162
cimitire şi 298.270 morminte, din care, identificate pe
naţionalităţi, 119.165.
Pentru a-şi exprima gratitudinea, o serie de localităţi au
integrat în forul public monumente menite să fie sinteza
simbolică a cinstirii eroilor.
Realizate din fonduri publice sau subscripţii ale
comunităţilor locale, operele comemorative de război, columne şi
altare de veşnică recunoştinţă, sunt aşezăminte social-culturale,
supuse regimului juridic stabilit prin lege. Repere simbolice ale
momentelor de cumpănă din istoria naţională, ele se înalţă din
adâncuri ca o flacără veşnică spre ceruri, ca o legătură sacră
între trupurile martirilor din toate timpurile şi toate locurile,
transformate în ţărână şi sufletele lor curate, ridicate la ceruri.
Acestea probează, fără tăgadă, faptul că adevărata glorie nu
poate muri. Ele reamintesc astfel, din generaţie în generaţie,
despre generoasele exemple de vitejie şi abnegaţie, ale datoriei
împlinite, de faptul că niciun sacrificiu nu este prea mare când
Ţara şi interesele ei sunt primejduite.
Prin sacralizarea acestor simboluri, contemporaneitatea
doreşte să perpetueze exemplul spiritului de sacrificiu al
luptătorilor pentru cauza nobilă a integrităţii pământului
strămoşesc al Patriei.
De la modestele cruci confecţionate din materiale uşor
perisabile, plasate în timpul războiului, la monumentele de
amploare care au solicitat comitetelor de iniţiativă lansări de
concursuri, avizări, recepţii parţiale şi definitive, alegerea
amplasamentelor, organizarea dezvelirii, întreţinerea şi
organizarea, de Ziua Eroilor, a manifestărilor la aceste
monumente, toate au presupus dăruire din partea celor care şi-au
asumat o asemenea nobilă misiune.
42
 Practic, pe plan naţional, s-a desfăşurat o competiţie.
Fiecare localitate, prin comitetele de iniţiativă, a dorit să-i
onoreze pe cei căzuţi şi, totodată, să ilustreze, în mod
concludent, care le-au fost obiectivele majore. Astfel, pornind
de la o iniţiativă a unei persoane sau a unui grup, comunităţile
locale au ajuns la constituirea de comitete pentru ridicarea
monumentelor, redactând tema concursului, apelul către
cetăţenii localităţii, intervenţiile la factorii administrativi
pentru aprobările cuvenite necesare, participând la strângerea
fondurilor sub cele mai variate forme: liste de subscripţie,
chete, loterii, spectacole, lansări de cărţi poştale cu imaginea
viitorului monument, intervenţii la diferite instituţii şi
întreprinderi pentru obţinerea de fonduri sau materiale,
lansarea de insigne etc. Au fost create chiar fundaţii care au
avut înscrisă în programul lor de perspectivă realizarea de
monumente ale cinstirii înaintaşilor. Monumentele istorice
dedicate eroilor jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial
constituie o sinceră şi vibrantă pledoarie, pe temeiul
realităţilor concrete istorice, trecute şi actuale, pentru
cinstirea memoriei înaintaşilor prin monumente de for public –
testamente şi carte de învăţătură generaţiilor prezente şi
viitoare ale neamului românesc.
De ce prezintă importanţă monumentele istorice din
perioada Primului Război Mondial? Pentru că, nu toate
monumentele istorice de for public ale Marii Uniri din anul 1918 –
înălţate cu dragoste şi trudă de generaţia celor care au luptat cu
arma în mână în Marele Război pentru Întregirea Neamului din
anii 1916-1918 – mai există şi astăzi, o mare parte dintre acestea
fiind ulterior distruse deliberat, după cel de-al Doilea Război
Mondial, pe criterii politice şi ideologice.
Astăzi, constatăm că nu mai avem multe monumente
realizate anterior anului 1940. Lipsind total sau parţial, văduvite
de componentele concepute de realizatori, ele erau mesajul unei
43
epoci către viitor. Acolo unde s-au păstrat machete, miniaturi,
schiţe, planuri etc. se poate întreprinde o operă de restituire
prin realizarea unor replici şi readucerea lor în forul public.
Demnă de reţinut este şi evoluţia problematicii reconstituirii
monumentelor de for public în ceea ce, prea des definim, mai
puţin analitic, drept perioada de oprimare, totalitară, comunistă.
Întreţinerea şi reconstituirea (refacerea) monumentelor de for
public consacrate eroilor jandarmi se bucură de o atenţie
deosebită, care a declanşat un spirit de largă şi intensă emulaţie
în rândul tuturor jandarmilor.
De asemenea, în unităţile Jandarmeriei Române au fost
realizate „Galerii ale Eroilor” pentru aducerea unui omagiu celor
care şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă ale patriei. Acestea se
regăsesc într-un spaţiu distinct, cuprinzând documentare cu
numele şi fotografiile acestora, datele lor personale, subunitatea
din care au făcut parte şi acţiunile la care au participat. Acolo
unde a fost posibil, numele eroilor au fost înscrise pe plăci
comemorative instalate la intrarea în unitate ori în apropierea
Drapelului de luptă.
La sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei, a fost
constituit Muzeul Jandarmeriei Române, lăcaş care ilustrează
tradiţiile militare ale Armei, unde se regăsesc expuse diverse
documente, obiecte, uniforme, arme, reprezentative pentru
trecutul Jandarmeriei Române.

4. Monumente reprezentative, dedicate eroilor

jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial

Monumentele, unele dintre ele constituite în veritabile

ansambluri arhitectonice, ilustrează comemorativ faptele de
vitejie, constituind pagini vii din zbuciumata noastră istorie.
Trebuie să arătăm că suntem demni de ceea ce am primit şi, mai
ales, că ştim cum să ne cinstim înaintaşii.
44
 a. Monumentul eroilor din oraşul Bereşti. În mijlocul
acestui frumos şi liniştit orăşel al judeţului Galaţi, locuitorii
şi Comitetul Central al Societăţii Monumentelor Eroilor, au
dezvelit, într-un cadru festiv, la care au luat parte toată
suflarea oraşului şi numeroşi delegaţi din partea Prefecturii
Judeţului Covurlui, în ziua de 9 septembrie 1923, adică la
5 ani de la încheierea Păcii de la Buftea, din 1918, un
impunător monument, dedicat eroilor din Bereşti care au
căzut la datorie în anii primei conflagraţii din 1916-1918.
Acesta este compus dintr-o statuie de bronz şi un soclu mare
din beton. Statuia are 1,70 metri şi reprezintă un soldat în
uniforma epocii, iar postamentul, înalt de 2,60 metri, are
două plăci din bronz, cu două frumoase basoreliefuri, cu
scene de luptă din marile bătălii de la Mărăşti şi Mărăşeşti,
precum şi numele a 100 de eroi.
Opera de artă aparţine marelui artist plastic L. Franceschini,
iar dedicaţia poate fi citită de cei care vizitează oraşul Bereşti:
„OMAGIU CELOR CĂZUŢI PENTRU PATRIE”.
b. Monumentul eroilor din comuna Brăhăşeşti. Numele
celor 68 eroi din comuna Brăhăşeşti, căzuţi la datorie în timpul
Primului Război Mondial, au fost cizelate în marmura albă, pe
obeliscul înalt de 5,5 metri, împrejmuit cu un gard de fier forjat,
care a fost înălţat în centrul comunei, în vara anului 1936, cu
prilejul împlinirii a două decenii de la data intrării României în
acest război, la 15 august 1916.
Construcţia, care are forma unei structuri de piramidă,
are în vârf un vultur cu aripile larg deschise şi este strădania
meşterilor Constantin Grasu şi Ion Chirvăsuţă, iar suportul
financiar a fost oferit cu multă bunăvoinţă de toţi locuitorii
comunei, împreună cu învăţătorii şcolii. La dezvelirea
monumentului a fost oficiată o impunătoare slujbă religioasă, iar
primarul comunei a omagiat spiritul de jertfă şi eroismul celor
68 de fii ai comunei.
45
 c. Monumentul eroilor din satul Ciureştii Vechi, comuna
Bălăşeşti. Numele celor 63 de eroi din timpul Primului Război
Mondial din satul Ciureştii Vechi, au fost înscrise pe „Monumentul
Eroilor”, înalt de 3,40 metri, de forma unui obelisc cu un vultur în
vârf, iar pe frontispiciu, deasupra numelor eroilor, a fost fixată
o placă metalică având un basorelief compus dintr-o cunună de
lauri şi o cruce. La baza obeliscului sunt numele locuitorilor
satului care au avut iniţiativa şi s-au străduit pentru înălţarea
monumentului, al cărui mesaj dăinuie de câteva decenii.
d. Monumentul eroilor din satul Cotoroaia, comuna
Cerţeşti. Locuitorii acestui sat au avut iniţiativa de a înălţa, în anul
1921, „Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial”, care este de
forma unui obelisc înalt de 2,53 metri, cu o cruce în vârf, iar pe
frontispiciul acestuia au fost dăltuite pentru posteritate numele a
23 de eroi, care şi-au îndreptat paşii către porţile cazărmilor
Regimentelor 11 Dorobanţi „Siret” din Galaţi, 12 Dorobanţi
„Dimitrie Cantemir” din Bârlad şi 24 Dorobanţi din Tecuci, luptând
cu devotament şi spirit de sacrificiu pentru apărarea meleagurilor
patriei noastre, invadate de armatele Puterilor Centrale.
Numele celor 23 de eroi din satul Cotoroaia pot fi
întâlnite în registrele istorice ale celor trei regimente de
dorobanţi, care au luptat sub comanda generalului de divizie
Neculai Arghirescu, comandantul Diviziei 6 Infanterie, la Oituz,
dar ele vor rămâne înscrise pentru veşnicie în piatra dură a
memorialului înălţat în anul 1921, de bunicii şi străbunicii
locuitorilor din Cotoroaia.
e. Monumentele eroilor din comuna Independenţa.
Monumentul este cunoscut sub numele de „Monumentul
Jandarmilor” şi este realizat în memoria celor doi eroi ai
Jandarmeriei rurale, înalt de peste 4 metri, de formă prismatică,
cu un postament în trepte, iar în vârf un vultur cu aripile
deschise. Pe frontispiciu se află un basorelief, care reprezintă o
46
cunună cu lauri, precum şi numele eroilor, cu următoarea
inscripţie: „În amintirea eroilor jandarmi căzuţi în timpul
serviciului 1916-1921”. Cei doi eroi sunt plutonierul Gheorghe
Sotrocan, contingentul 1911, răpus în ziua de 7 februarie 1917 şi
sergentul Radu Mititelu, contingentul 1920, răpus la 12 august
1922. Monumentul a fost ridicat în vara anului 1922, cu prilejul
aniversării, în august, a jumătate de deceniu de la victoria
trupelor române la Mărăşeşti, cu cheltuielile Legiunii de jandarmi
Covurlui şi construit de firma „Nifortis” din Galaţi.
f. Monumentul eroilor din Comuna Lieşti. Pentru cei 68 de
eroi ai comunei, care au luptat şi s-au jertfit în anii primei mari
conflagraţii mondiale, a fost construit un simbolic monument din
beton, înalt de 3 metri, împrejmuit cu un gard format din stâlpi de
beton şi pânză metalică.
Deasupra monumentului se găseşte o cruce mare din
piatră, iar pe frontispiciu a fost montată o placă de marmură
albă, pe care au fost inscripţionate numele şi gradul eroilor şi
următoarea dedicaţie omagială: „ÎN AMINTIREA OSTAŞILOR
MORŢI ÎN RĂZBOIUL 1916-1918. VOI V-AŢI DAT VIAŢA
PENTRU ŢARĂ ŞI NEAM”.
g. Monumentul eroilor din comuna Nămoloasa. În
Nămoloasa, comună a cărei denumire a fost scrisă în lucrările
de istorie militară cu litere mari, încă de sfârşitul secolului al
XIX-lea, când, din raţiuni militare strategice, a început
construirea liniei fortificate „F-N-G”, adică Focşani-
Nămoloasa-Galaţi, iar în peisajul natural al împrejurimilor au
început să apară un număr apreciabil de cazemate şi lăcaşe de
tragere din beton, bine camuflate şi dotate cu armament, s-a
înălţat, după terminarea Primului Război Mondial, un impunător
monument dedicat celor 24 de eroi ai comunei, care au căzut la
datorie în această conflagraţie. Pe un postament din beton
înalt de 1,30 metri, împrejmuit cu un gard din metal, a fost
construit un piedestal paralelipipedic, pe care au fost înscrise
47
numele eroilor şi aşezată o statuie înaltă de peste 2 metri
care reprezintă un soldat cu arma în mâna dreaptă. Pe faţada
principală a piedestalului este montată o placă de marmură
albă, dreptunghiulară, pe care stă scris: „EROII COMUNEI
NĂMOLOASA, MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN ANII 1916-1918”,
iar pe faţa principală a postamentului a fost fixată o placă de
marmură albă cu următoarea inscripţie: „SLAVĂ EROILOR
NEAMULUI”.
h. Monumentul eroilor din comuna Suharău din judeţul
Botoşani – o cruce aşezată pe un postament în trei trepte, totul
din marmură albă – a fost realizat de un meşter popular în anul
1923. A fost renovat, potrivit inscripţiei, prin grija colonelului
Costică Chiţac, a Jandarmeriei Botoşani şi a consilierului
judeţean Mircea Calistru, în anul 2001.
Monumentul evocă jertfa eroilor jandarmi căzuţi în luptele
purtate pentru eliberarea de sub dominaţie străină, pentru
păstrarea fiinţei naţionale şi neatârnare.
Sub inscripţia „BRAVILOR OSTAŞI, PATRIA RECUNOS-
CĂTOARE”, sunt enumerate numele eroilor locali căzuţi în
Războiul Balcanic (1913), Războiul pentru Reîntregire Naţională şi
în cea de-a doua conflagraţie mondială.
i. Monumentul eroilor jandarmi buzoieni a fost
construit în anul 2000, în curtea Inspectoratului de Jandarmi
Judeţean Buzău. Pe placa din marmură albă prinsă pe postament
se află inscripţia: „Eroilor jandarmi buzoieni: Plt. maj. Pascu
Gheorghe, 1918, Plt. maj. Vlase Petre, 1918, Serg. Preda Chiriţă,
1918”. Cei trei subofiţeri au făcut parte din Compania de
Jandarmi Buzău, unitate care, în timpul luptelor desfăşurate la
Curbura Carpaţilor, a facilitat, prin propriul sistem de
informaţii, o bună cunoaştere a zonei, deplasarea trupelor
române, replierea şi retragerea acestora pe drumuri sigure,
evitându-se încercuirea lor de trupele germane; la 26 noiembrie
1916, în momentul în care trupele germane se aflau la 15 km de
48
oraşul Buzău, compania de jandarmi s-a retras spre Moldova, cei
trei subofiţeri fiind luaţi prizonieri.
j. Monumentul eroilor Vasile Stroia şi loan Moldovan. Pe
un „zid” din marmură, cu dimensiunile 4,00x2,50 m, sunt prinse o
cruce, o formă paralelipipedică albă din marmură împodobită cu
însemnele Jandarmeriei, o ramură de laur şi două coloane ce imită
pridvorul caselor româneşti. La baza monumentului se află un
basorelief din bronz reprezentând doi soldaţi căzuţi la pământ. Pe
„zid” se află inscripţia: „AICI AU CĂZUT LA 2 FEBRUARIE 1919
JANDARMII VASILE STROIA ŞI IOAN MOLDOVAN
FĂCÂNDU-ŞI DATORIA FAŢĂ DE NEAM ŞI ŢARĂ”, iar pe placa
de marmură albă – „EROILOR JANDARMI 1919”. Monumentele
reamintesc de uciderea jandarmilor Vasile Stroia şi loan Moldovan,
în localitatea Viişoara, de către elemente ostile Actului Unirii
Transilvaniei cu România, în timp ce distribuiau ordinele de
mobilizare ale Armatei Române. Evenimentul s-a petrecut după
realizarea Marii Uniri (1 Decembrie 1918), în momentul în care se
producea atacul ungar asupra României.

Concluzii

Cinstirea eroilor trecuţi în nefiinţă este o normă morală

universală pentru fiecare societate. Sacrificiile lor sunt răsplătite
prin recunoaşterea de către istorie, dar şi prin eternizarea numelor
lor în conştiinţa naţională, în memoria colectivă. În tradiţia
Jandarmeriei Române, cultul eroilor a avut întotdeauna o
semnificaţie aparte şi de aceea, astăzi, noua generaţie de jandarmi
şi-a recuperat nu numai istoria, ci şi eroii săi.
Respectul faţă de simbolurile statului şi armei capătă la
jandarmi accente deosebite, ce se regăsesc pe accesoriile
uniformelor, ele reprezentând cea mai convingătoare dovadă a
faptului că purtătorul acestor înalte simboluri este un apărător al
intereselor statului şi poporului român.
49
 Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor-
jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti
slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a
lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări
directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace,
în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor
specifice de menţinere a ordinii publice.
În prezent, urmaşii acelor eroi care şi-au dat viaţa pentru
Ţară şi Neam au amenajat, în anul 2000, la sediul Inspectoratului
General al Jandarmeriei, Muzeul Jandarmeriei Române, care
ilustrează simbolic tradiţiile militare ale Armei şi care cuprinde
plăcile de marmură cu numele eroilor Armei depistaţi până în
prezent. La multe dintre unităţile Jandarmeriei Române s-au
amenajat săli ale tradiţiilor unde au fost expuse, tot simbolic,
documente, obiecte, uniforme, arme etc. ce ilustrează tradiţiile
unităţii, „Galeria comandanţilor” unde au fost expuse numele şi
fotografiile comandanţilor de la înfiinţarea unităţii şi până în
prezent.
Astfel, putem aprecia că Arma „oamenilor de arme” are o
bogată tradiţie militară şi reprezintă un tezaur de înţelepciune şi
voinţă pe care viitorul nu are dreptul să-l refuze, iar fiecare
jandarm are obligaţia să se implice în mod sincer în acţiunea de
recuperare a tradiţiei, care este un element fundamental în
dăinuirea Jandarmeriei Române.

50
 BIBLIOGRAFIE:

 Onoare, Jertfă, Credinţă – colectiv de autori: gl. mr. dr. Costică

Silion, gl. bg. dr. Ion Crînguş, Editura M.A.I., Bucureşti, 2007;
 Omagiu eroilor gălăţeni 1877-1878; 1916-1918; 1941-1945 –
lucrare elaborată sub egida Asociaţiei Veteranilor de Război din
M.A.I., gl.-mr. dr. Costică Silion, Editura Luceafărul, 2006;
 Am fost acolo unde trebuia să fim – album al monumentelor
Internelor – autor: Constantin Gheorghe, Editura M.A.I., 2003;
 Istoria Jandarmeriei Române (1850 - 2000) – gl.-mr. (r.) Ioan
P. Suciu, gl. bg. (r.) Vasile Mihalache, Editura Sylvi, Bucureşti,
2000;
 Jandarmeria Română din Banat – col. Constantin Rădoi, col. Dan
Boacă, lt.-col. Paul Ciobănaşu, Editura Timpolis, Timişoara, 2000;
 Monumentele Marii Uniri – Virgiliu Z. Teodorescu, Editura
M.A.I., 2000;
 Jandarmeria ardeleană - Tradiţie şi contemporaneitate –
colectiv de autori, Editura Dacia - Cluj-Napoca, 1999;
 Jandarmii în războaiele Armatei Române – Bătălia pentru
stăpânirea capitalei şi curăţirea teritoriului naţional de trupele
germane (august – septembrie 1944) – gl.-mr. (r.) Ioan P. Suciu,
mr. Lazăr Chiriac, Editura Tempus, Bucureşti, 1994;
 Jandarmeria Română – tradiţii şi perspective, Ion Bunoaica,
Editura Semne '94;
 Pagini dintr-o istorie nescrisă 1850 – 1949 – gl.-mr. (r.) Vasile
Mihalache, colonel (r) Ioan P. Suciu, Editura M.I., 1993;
 Istoria românilor în date şi evenimente - selecţie şi prezentare
de Lucia Bălan, Colecţia Memorator, Editura Motiv, Cluj-Napoca
1987;
 Momente din Istoria Ministerului de Interne, vol. I (1821-1944)
- prof. col. (r.) Vasile Bobocescu;
 Istoria militară a poporului român, vol. IV-V, Editura Militară,
Bucureşti, 1987;
 Oastea română de-a lungul veacurilor - col. Gh. Romanescu,
Editura Militară, 1976.

51
 EROI DIN POLIŢIA ROMÂNĂ
– PERIOADA INTERBELICĂ –

VALENTIN MANACHE

„Cunoscând istoria, eroii, tradiţia, ne facem mai sociabili,

mai altruişti, mai iubitori de om şi viaţă.”
Nicolae Iorga

EROII: s-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre ei –

oameni care au murit pentru un ideal sau pentru apărarea patriei.
Au fost conducători sau oameni simpli, dar toţi şi-au câştigat
titlul de erou în urma faptelor lor. Armata are eroii săi pe timp
de război, pentru faptele de curaj şi vitejie ale ostaşilor, care
sunt cunoscuţi de marea majoritate a oamenilor.
Au fost ridicate statui în cinstea eroilor. Numele lor a
devenit numele unor străzi, parcuri sau pieţe publice pentru a ne
aduce aminte de ei şi a le cinsti memoria.
Pentru serviciile secrete, eroii nu există decât în cadru
restrâns, munca şi jertfa lor nu o cunosc decât colegii şi familia,
ei fiind eroii de pe frontul nevăzut.
În timp de pace, jertfa pentru Ţară şi umanitate este
făcută de către oamenii structurilor Internelor, din toate armele.
Nu ne referim la eroii în viaţă, ei vor trăi cu titlul de erou
toată viaţa, îi vom vedea la evenimente importante, vor fi invitaţi
la emisiuni radiofonice şi de televiziune, se vor scrie articole
despre ei. Despre eroismul lor va fi totdeauna mult de scris.
Am să scriu despre eroii-poliţişti care au plătit cu preţul
vieţii titlul de erou sau care nu mai sunt în viaţă şi sunt uitaţi.
52
 Având o pasiune pentru istorie, am început să colecţionez
reviste, cărţi, cărţi poştale, poze, precum şi alte înscrisuri din
activitatea Poliţiei, timp de peste trei ani. Am decis să le
colecţionez, rezumându-mă la perioada anilor 1948.
„Un fapt e istorie atunci când rădăcinile lui nu mai
ating prezentul”.
În schimb, pentru perioada interbelică am o curiozitate
foarte mare. Din toate ziarele şi revistele pe care le-am avut în
mână, de la începutul secolului al XX-lea (anii 1908-1949) şi pe
care le-am citit, am observat că anumite evenimente care s-au
petrecut atunci parcă sunt trase la indigo pentru perioada pe
care o trăim.
Una din revistele editate în perioada interbelică a fost şi
revista Poliţia Modernă – revistă lunară de specialitate, literatură
şi ştiinţă – editată sub direcţia domnilor: inspector de poliţie
Constantin Georgescu şi comisar-şef de poliţie Jean Ionescu.
Pe lângă articolele de specialitate, cultură şi ştiinţă am
găsit şi articole despre poliţiştii care au căzut la datorie. În
revista „Poliţia Modernă”, nr. 39-40, din lunile mai şi iunie ale
anului 1929, am găsit un articol despre moartea agentului I.
Boltaş, „unul dintre slujbaşii cei mai devotaţi ai Poliţiei Capitalei.”
În anii 1929, bandele de tâlhari Pia Brădeanu şi Ogaru au
terorizat Capitala şi judeţele limitrofe. „Agentul Boltaş, care
făcea parte din echipa de urmărire în frunte cu comisarii: Ştefan
Popescu şi Panova, a pătruns cu arma în mână în ascunzătorile lor
de la Cerveni şi Ploieşti. Dispreţuind moartea care îi flutura
asupra-i prin ploaia de gloanţe trimisă de bandiţi, s-a năpustit
asupra acestora izbutind să-i răpună. Pe unul din ei l-a ucis, iar pe
altul l-a rănit grav”. „Boltaşu a murit sărac şi pe urma lui rămâne
fără nici un sprijin soţia cu doi copii” (vezi anexa nr. 1).
În nr. 38 din 15 aprilie 1929 al Revistei „Poliţia Modernă”
am găsit articolul „Nebunii de la Timişoara (Noui victime
poliţieneşti)” în care este descrisă o intervenţie a poliţiei,
53
jandarmeriei şi armatei pentru întreruperea unei adunări de
comunişti (bolşevici), precum şi un elogiu la adresa poliţiştilor:
„Subcomisarul Ionel Coti a fost rănit la cap, deasupra ochiului
drept. Bandajat imediat, a continuat să-şi facă datoria înainte
până la evacuarea localului de bolşevici.”
„Nu înseamnă aceasta eroism? Dacă nu, care-i eroismul
civic?”
„Subcomisarul D. Crăciun a primit un glonte în picior. Şi el
a rămas la datorie până la sfârşit. Onoare lui!” „Noi ne mărginim
doar să înregistrăm alte noui sacrificii de sânge, poliţieneşti. Le
înregistrăm, nu pentru a glorifica din nou spiritul de datorie şi de
jertfă, al poliţistului nostru. În cazul pomenit glorificarea cea
mai elocventă e simbolizată prin rănile încă sângerânde ale
poliţiştilor-victime” (vezi anexa nr. 2).
Am prezentat două cazuri diferite (anihilarea unei bande
de tâlhari şi întreruperea unei adunări a comuniştilor (bolşevici)
în care avem eroi, unii în viaţă, iar altul căzut la datorie, dar în
ambele cazuri trebuie să remarcăm că poliţiştii şi-au făcut
datoria faţă de cetăţean şi Ţară prin jurământul pe care l-au
depus, „chiar cu preţul vieţii”.
Un caz care mi s-a părut mai interesant a fost atentatul
comis de studenţii simpatizanţi ai Gărzii de Fier, din anul 1938,
împotriva rectorului Universităţii din Cluj, Florian Ştefănescu-
Goangă. În ziarul „FOAIA NOASTRĂ – CLUJ”, din 4 decembrie
1938, a apărut articolul „Sângeroasa faptă a unor necunoscuţi la
Cluj.” Felul în care jurnalistul a descris evenimentul este
extraordinar, mai ales că s-a bazat pe o informaţie telefonică. În
articol se face referire la trei atentatori şi încercarea agentului
Gruia Enache, de a-i anihila pe atentatori, având însărcinarea să-l
păzească pe rector, în urma unor informaţii deţinute de poliţie, care
menţionau faptul că „s-ar pune la cale ceva împotriva d-lui
Ştefănescu-Goangă” (vezi anexa nr. 3). Din curiozitate am început
să mă documentez mai mult despre acest caz şi am găsit în cartea
54
Viaţa universitară clujeană interbelică, scrisă de Stelian Neagoe, o
descriere amănunţită a atentatului, precum şi urmările acestuia.
În carte se face referire numai la doi atentatori – „De la
un metru, faţă în faţă cu victimele lor, au tras: unul din ei (Ioan T.
Pop, student în anul al III-lea, la Facultatea de Litere din Cluj)
patru gloanţe în rector, iar celălalt (Lăscaianu Aurel, student în
anul III la Academia de Agricultură Cluj) trei gloanţe în agentul
Gruia”. „Agentul însoţitor Gruia a murit pe loc. Rectorul s-a
prăbuşit la pământ, pradă unei puternice hemoragii”. Ceea ce este
mai impresionat, în acest caz, este solidaritatea oamenilor pentru
ajutorarea familiei agentului de poliţie asasinat. Studenţii
căminişti au deschis o listă de subscripţie pentru ajutorarea
familiei agentului Gruia Enache, iar în Senatul Universităţii, prin
cererea semnată de profesorul universitar Gh.A. Dima se
propune deschiderea unei liste pentru strângerea unui fond de
ajutorare a familiei lui Gruia, „mort la datorie”.
Adevăratul CULT AL EROILOR s-a pierdut. Participăm la
sărbători importante ale ţării, dar nu ne cunoaştem eroii.
Cei mai mulţi eroi au fost în Primul Război Mondial. Atunci
şi oameni ai Ministerului de Interne au participat la luptele
pentru întregirea Ţării, atât cu arma în mână, cât şi prin
mijloacele specifice muncii de poliţie. Au fost prea puţin
cunoscuţi sau daţi uitării, chiar după întregirea Ţării, cum a fost
cazul comisarului Alexandru Popovici din Brăila, care a fost
executat de germani pe perioada ocupaţiei din Primul Război
Mondial, sub acuzaţia de spionaj.
„Din iniţiativa d-lui Faltiş, farmacist, s-a făcut un
pelerinaj la mormântul comisarului Alexandru Popovici, executat
de germani pe timpul ocupaţiunei sub învinuirea de spionaj.”
„A asistat lume multă din toate clasele sociale.”
„Cum vi-se pare, iubiţi camarazi poliţişti, acest pelerinagiu
pentru unul de-ai noştri, ucis de duşmani pentru că şi-a servit
Ţara?... S-a găsit un domn farmacist, nu un poliţist, care să ia
55
iniţiativa pelerinagiului” – „Revista Poliţiei” – 7 septembrie 1919 –
Anul I – nr. 14 (vezi anexa nr. 4).
Cu toate acestea, în anul 1932, la iniţiativa domnului
D. George Rânzescu – chestorul Poliţiei Municipiului Brăila,
osemintele poliţistului-erou au fost îngropate în Cimitirul Eroilor.
„Pentru a împlini o datorie creştinească şi românească faţă de
jertfa pe altarul Patriei, a comisarului Alexandru Popovici, cât şi
pentru exemplificarea devotamentului lui faţă de tinerele
generaţii, am hotărât în comun acord cu ofiţerii de poliţie a
acestei chesturi şi cu concursul patriotic al Prefecturii judeţului,
Primăriei municipiului şi comandamentului diviziei locale, să-i
îngropăm osemintele în dimineaţa zilei de 1 iunie crt. (Sfânta
Treime), ora 10 dimineaţa, în Cimitirul Eroilor, într-un loc de
mare cinste fixat de societatea „Cultul Eroilor”, cu toate
onorurile cuvenite unui mare erou, iar după aceasta să-i sfinţim
locul jertfei, prin aşezarea unei cruci pentru a imortaliza
memoria lui, chiar pe locul unde a fost executat.
Ţinând seama încă o dată că fapta comisarului Alexandru
Popovici, care s-a sacrificat pentru unitatea naţională, merită a fi
cinstită aşa cum numai marii eroi se cinstesc, ne facem interpreţii
dorinţelor ofiţerilor de poliţie şi ale întregului personal a acestei
chesturi, de a înştiinţa toată suflarea românească să participe la
această creştinească şi românească pomenire, care va simboliza
veşnic faptele poliţiei în marele Război de Întregire a Neamului”. La
slujba de comemorare, din iulie 1937, au participat mai multe
delegaţii de poliţişti din ţară, fiind tipărită şi o broşură dedicată
special poliţistului-erou – „EROISMUL POLIŢISTULUI ROMÂN –
Executarea Comisarului Alexandru Popovici din Brăila în anul
1917/Solemnitatea din 1936 şi Comemorarea din 1937 – de Ionel
Poppa – Tiparul Brăila – 40 de pagini” (vezi anexa nr. 5).
Putem crede că uitarea acestui poliţist nu a fost
intenţionată, un articol apărut în 1934 dovedeşte acest fapt:
„Cazul acesta de eroism individual s-a contopit atunci cu eroismul
56
întregii armate şi naţiuni române şi de aceea a trecut neobservat
de marele public. Nu ştim dacă în literatura noastră de război s-a
pomenit ceva şi despre acest sacrificiu pe altarul patriei, al
comisarului Alexandru Popovici din Brăila. Este soarta eroilor
anonimi, căci în vălmaşugul luptelor sau bucuria victoriilor finale,
cine a stat să mai caute eroi şi prin poliţie?!”
Poliţiştii, oameni iubiţi sau urâţi de populaţie, respectaţi
sau detestaţi, buni sau răi, toţi au fost oameni, toţi au avut
sămânţa eroului, dar în puţini dintre ei a răsărit şi s-a dezvoltat.
Pentru cei care au fost eroi, avem datoria morală să ne aducem
aminte de ei, în gândurile noastre sau în scris. Rândurile de faţă
le dedic poliţiştilor-eroi care au căzut la datorie pentru
întregirea neamului românesc, precum şi celor care şi-au făcut
datoria faţă de Ţară şi cetăţeni.

,,Ignoranţa noastră vizavi de istorie

ne determină să o falsificăm.”
Gustave Flaubert

BIBLIOGRAFIE:

1. „Revista Poliţiei” – Anul I, nr. 14 din 7 septembrie 1919.

2. Revista „Poliţia Modernă”, nr. 39-40 din lunile mai şi iunie 1929.

3. Revista „Poliţia Modernă”, nr. 38 din 15 aprilie 1929.

4. Ziarul „FOAIA NOASTRĂ – CLUJ”, 4 decembrie 1938.

5. „Viaţa universitară clujeană interbelică” – Stelian Neagoe, vol. 2,

pag. 212-216.

6. „Eroismul poliţistului român – Executarea comisarului Alexandru

Popovici din Brăila în anul 1917, Solemnitatea din anul 1936 şi
Comemorarea din anul 1937 – de Ionel Popa – Tiparul Brăila”,
broşură din anul 1937.
57
 Anexa 1

58
Anexa 2

59
 Anexa 3

60
Anexa 4

61
 COMISARUL-EROU ALEXANDRU POPOVICI
– sau când, temerar îţi asumi riscul din iubire de patrie –

Muzeograf CRISTINA NICA

Moto: „Eroii sunt ai ţării, faptele săvârşite de ei constituie

istoria neamului românesc – izvor la care s-au
adăpat strămoşii, se adapă contemporanii şi
trebuie să se adape generaţiile viitoare.”

Alături de celelalte componente ale statului, Poliţia

Română şi-a adus, în anii 1914-1919, o importantă contribuţie în
sprijinirea poporului român pentru eliberarea teritoriilor aflate
sub ocupaţie străină, precum şi pentru realizarea României Mari.
După retragerea autorităţilor de stat, a armatei şi a
organelor poliţieneşti în Moldova, în toamna şi iarna anului 1917,
activitatea Poliţiei şi a Serviciului de Informaţii au fost
îmbunătăţite. Astfel, unii dintre cei mai capabili şi mai bine
pregătiţi comisari şi agenţi de poliţie au fost instruiţi în acest
sens şi au fost lăsaţi special în spatele frontului, în teritoriul
ocupat de inamic. Aici, ei au organizat mişcarea de rezistenţă a
populaţiei române împotriva ocupaţiei străine, precum şi reţeaua
informativă care să culeagă şi să transmită informaţii utile
Comandamentului Militar din Moldova. Datorită măsurilor
întreprinse de efectivele poliţieneşti ale Siguranţei şi
Jandarmeriei s-a reuşit bararea penetrării spionilor, întărirea
ordinii şi disciplinei militare, dar şi asigurarea secretului militar.
În apropierea liniei frontului s-au constituit adevărate reţele
informative care urmăreau mişcările inamicului, descopereau
planurile lui de luptă şi luau măsuri pentru dejucarea lor.
63
 Pentru Poliţia Română, participarea la Războiul Reîntregirii
a constituit un examen extrem de greu. Poliţia şi-a plătit tributul
de sânge în acţiunile de luptă armată purtate sub semnul
intereselor supreme ale neamului. În timp de război, pe lângă
obligaţiile ei obişnuite, Poliţia a îndeplinit şi misiuni speciale
precum asigurarea ordinii în spatele frontului şi operaţiuni de
evacuare sau de retragere, dar şi de obţinere şi transmitere de
informaţii privind trupele germane.
Unul dintre eroii din cadrul Poliţiei Române a fost şi
comisarul Alexandru-Emil Popovici. Acesta s-a născut în anul
1862, în Bucureşti. Încă de tânăr a fost încadrat comisar la
Poliţia Capitalei. În anul 1916 a fost transferat, pe postul de
comisar III, la Poliţia Portului Brăila.
Portul Brăila întotdeauna a avut o organizaţie
poliţienească aparte; de aceea, conducătorul, deşi avea grad de
comisar, se intitula poliţai al Portului. Serviciul Poliţiei Portului a
fost înfiinţat la 1 noiembrie 1913, pe baza deciziei Ministerului
de Interne. Acest serviciu era cel mai delicat în raport cu
celelalte secţii de poliţie, deoarece aici se aflau casele străine de
import şi export cu mare activitate comercială, numeroşi străini
cu diferite interese, muncitori oricând gata de greve şi
răzvrătiri, jefuitorii vagoanelor şi magaziilor. Alexandru Popovici
a avut, la început, autorizaţia de a intra în port zilnic, pentru a
verifica starea depozitelor şi a magaziilor care erau
supraîncărcate. De aceea, el ştia foarte bine mişcările inamicului
în portul Brăila.
Aşa că, Alexandru Popovici a creat o adevărată reţea
informativă, fiind ajutat în culegerea de date noi de elevii de la
liceul din localitate. Între anii 1916-1918, judeţul era sub ocupaţia
germană, dar, cu ajutorul elevilor şi al altor oameni de bine, s-au
putut afla informaţii preţioase despre trupele germane care se
deplasau spre frontul din Moldova, despre armamentul debarcat de
aceştia în portul Brăila şi despre locurile unde era adăpostit.
64
 Dovedind curaj şi înalt patriotism, informaţiile le nota
zilnic; erau codificate pe hârtie, se introduceau în sticle închise
ermetic care, la rândul lor, erau aruncate în Dunăre pentru ca
valurile să le ducă la Galaţi, unde erau culese de oamenii
serviciilor de informaţii româneşti.
După un timp de la venirea în Brăila, Alexandru
Popovici a fost avansat şef al Poliţiei Portului şi, astfel, a
putut pătrunde mai uşor în toate locurile din port, inclusiv în
depozitele de muniţii ale germanilor. Agenţii din subordinea
lui l-au ajutat cu informaţii privind flota militară germană de
pe Dunăre şi despre piesele de artilerie trimise spre Moldova.
Pe baza acestor informaţii s-au putut contracara mai multe
atacuri ale forţelor inamice şi s-au putut întreprinde o serie
de raiduri aeriene româneşti asupra unor obiective militare
din zona portului Brăila, care au provocat grele pierderi
inamicului.
În vara anului 1917 au fost bombardate mai multe
depozite de arme şi muniţii, iar trupele germane care se
îndreptau spre front, precum şi vasele încărcate cu armament au
fost atacate pe neaşteptate, înregistrându-se numeroase
pierderi umane şi materiale în rândul inamicului. Datele furnizate
de către comisar Armatei Române de pe front au ajutat unităţile
operative şi în dobândirea victoriei de la Mărăşeşti.
La un moment dat însă, poliţia militară germană a pescuit,
din apele Dunării, o sticlă închisă în interiorul căreia se afla o
schiţă, precum şi alte notiţe cu privire la depozitele din port. Au
fost analizate dactiloscopic la laborator şi s-a ajuns la concluzia
că autorul lor era însuşi comisarul Poliţiei Portului Brăila,
Alexandru Popovici, care, de altfel, avea şi acces la toate
obiectivele descrise acolo. A fost arestat, împreună cu
sergentul-major Gheorghe Rădulescu, dar şi cu o serie de elevi.
Au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, după ce au fost
chinuiţi pentru a mărturisi.
65
 Comisarul de poliţie Alexandru Popovici a fost supus unui
adevărat martiraj. După o mărturie de epocă: „Timp de 20 de zile
el suferă de foame, suportă lanţuri grele la picioare, nu i se
îngăduie a se odihni, e lovit şi e schingiuit”. Sergentul-major
Gheorghe Rădulescu a murit în închisoare din cauza tratamentului
dur.
În ziua de 22 iulie 1917, Alexandru Popovici, împreună cu
cinci elevi şi alţi cinci locuitori ai Brăilei au fost executaţi prin
împuşcare. De asemenea, a fost închis liceul din localitate. Cu
toate acestea, reţeaua informativă a comisarului de poliţie
Alexandru Popovici şi-a continuat activitatea, din umbră, iar
„plimbarea sticlelor” în aval de Galaţi n-a fost stopată, deşi
germanii au instalat plase de sârmă în apele fluviului Dunărea,
pentru colectarea tuturor corpurilor solide plutitoare.
Jertfa pentru patrie a comisarului de poliţie Alexandru
Popovici şi a celor zece locuitori ai Brăilei a avut o puternică
rezonanţă în rândurile populaţiei capitalei şi ale poliţiştilor
rămaşi în zonele ocupate de inamici. Astfel, Anton Bacalbaşa a
notat în memoriul său: „Află: la Brăila a fost împuşcat poliţaiul
portului, fiind surprins de germani că trimetea corespondenţă
la Galaţi prin mijlocirea unor bilete închise în sticle, pe care
le arunca în Dunăre. Mai află: elevii liceului întreţin această
corespondenţă şi din această cauză liceul a fost închis”.
Acest lucru demonstrează, încă o dată, că poliţiştii
români, rămaşi în teritoriul vremelnic ocupat, au plătit cu preţul
vieţii activitatea de informare a Comandamentului Român despre
ce se întâmplă în zona respectivă, dar nu s-au lăsat înfrânţi de
stăpânirea inamică.
În memoria lui Alexandru Popovici a fost ridicată, în
cimitirul de lângă pod, o cruce cu inscripţia: „În acest loc, la
22 iulie 1917, comisarul Alexandru Popovici a fost
împuşcat de trupele duşmane, jertfindu-se ca un erou
pentru neam.“
66
 Ultimele unităţi germane au părăsit oraşul Brăila la
24 octombrie 1918, fiind înlocuite de soldaţii români dintr-un
batalion al R 10 V şi o baterie din R 10 A.
În anul 1931, osemintele eroului militar au fost
reînhumate, cu toate onorurile, în Cimitirul Eroilor „Sfântul
Constantin” din Brăila. După Revoluţia din Decembrie 1989, în
luna mai 1993, prin decret prezidenţial, i s-a acordat gradul de
general de brigadă, post-mortem, comisarului-erou Alexandru
Popovici.
La 27 mai 1993 a fost inaugurat un monument închinat
acestui erou, iar la ceremonie a participat şi ministrul de Interne
de atunci, George Ioan Dănescu.

67
 UN MOMENT DE ADUCERE AMINTE –
MIHĂILEŞTI 2004

Prof. LOREDANA OPRICA

Prin misiunile care le sunt încredinţate, pompierii sunt

printre primii care acordă asistenţă, înfruntând zilnic pericole şi
riscuri. Uneori, aceştia le onorează cu preţul sacrificiului suprem.
Tragedia de la Mihăileşti – 24 mai 2004, reprezintă cel
mai grav accident înregistrat pe o şosea din România. Pentru
mulţi, amintirea cumplitului moment este încă vie. Evenimentul
Zilei prezenta filmul catastrofei reconstituit de Parchet, în
ediţia din 25 mai 2004: „În
noaptea de duminică spre luni
la miezul nopţii, camionul a
plecat de la Craiova către
Piatra-Neamţ cu 20 de tone
de azotat de amoniu solid. În
jurul orei 5, în apropiere de
Mihăileşti-Buzău, autocamionul
a suferit o avarie, posibil la
instalaţia electrică, urmată de
un început de incendiu în zona motor-cabină. Şoferul a anunţat
poliţia şi „s-a luat legătura cu pompierii militari”. La 5.30 au sosit
pompierii şi au început procedurile de stingere a incendiului. În
acelaşi moment a urmat explozia.”
Au fost declaraţi 16 morţi şi 11 răniţi, la locul deflagraţiei
formându-se un crater adânc de 10 metri, cu diametrul de 40 de
metri.
68
 Un martor relata faptul că explozia a fost atât de
puternică încât în Buzău s-a simţit ca un cutremur.
„...Maşinile de pompieri sosesc la faţa locului iar tinerii
soldaţi se aruncă să scoată tulumbele. Dar... totul se zdruncină.
Azotatul sare în aer. Două explozii succesive transformă locul în
scrum, fiare fumegânde, pământ şi... sânge. Mult sânge. Forţa
incredibilă rade tot ce este în apropiere. Maşinile sunt violent
torsionate. Asfaltul este ridicat şi spulberat ca nişte simple coji.
Oamenii... oamenii aflaţi chiar acolo sunt sfârtecaţi şi aruncaţi la
zeci de metri. Bucăţi de corpuri sunt zvârlite pe terenul din
marginea drumului. Imaginea este apocaliptică. Un cap zboară într-o
vie din apropiere. Un cap de om... Stâlpul electric aflat la mică
distanţă, gros, din beton armat, este îndoit ca o jucărie. Cablurile
de electricitate se rup ca aţele de papiotă. Bucăţi din camion sunt
aruncate într-o ploaie de resturi ce
cade peste tot... la sute de metri
distanţă. O Dacie, oprită pe cealaltă
parte a drumului, este zdrobită şi
îngropată în pământ. Pur şi simplu. O
alta făcută praf. Pier imediat. Una
dintre maşinile pompierilor se
transformă în cimitir pentru soldaţii
veniţi să lupte cu focul.
Cei doi tineri jurnalişti pier imediat. O bucată din
microfon zboară departe. Şeful de post, sosit la accident, cade
zdrobit. În sat sar geamurile de la zeci de case odată cu sute de
ţigle de pe acoperiş. Câinii urlă. Lumea înţepeneşte pentru puţin
timp. La faţa locului nimeni nu mai mişcă. De fapt, până şi
noţiunea de „nimeni” dispare...” (România Liberă, 25 mai 2004).
Potrivit specialiştilor Institutului de Fizică a Pământului,
staţia seismică de la Istriţa, aflată la cca. 60 km de Mihăileşti, a
înregistrat 2 explozii. Deflagraţiile s-au produs la circa 1 minut şi 8
secunde, una de cealaltă. A doua explozie a avut aceeaşi amplitudine
cu cea a unui cutremur vrâncean de 3 grade pe scara Richter.
69
 Catastrofa de la Mihăileşti a avut un larg ecou în presa
internaţională. Informaţia a fost preluată de publicaţii de pe tot
globul, în Australia, Africa de Sud, Bulgaria, China, Canada,
S.U.A., precum şi în state europene, printre care Irlanda şi
Marea Britanie.
În memoria victimelor a fost ridicat un monument, în anul
2007.

Octavian Paler spunea că „...eroi sunt cei care fac ce

trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe”. La Mihăileşti,
pompierii şi-au făcut datoria până la capăt.

Sublocotenent Stan Silviu, vârsta Sublocotenent Jianu Nicolae,

23 ani, născut la 16.09.1981 vârsta 25 ani, născut la 14.11.1979,
în municipiul Buzău, necăsătorit în comuna Ruşetu, necăsătorit

70
Sublocotenent Manta Valentin-Cezar,
vârsta 21 ani, născut la 01.08.1983 în
municipiul Buzău, necăsătorit
Maior Mihalache Doru, vârsta 33 ani,
născut la 09.08.1971 în municipiul
Botoşani, căsătorit, fără copii
Sublocotenent Medeleanu
Georgian, vârsta 21 ani, născut la
09.12.1983 în municipiul Buzău,
necăsătorit, seria de încorporare
09.12.1983
Sublocotenent Romică Necula,
vârsta 35 ani, născut la 16.09.1969
în municipiul Buzău, necăsătorit
Sublocotenent Oprea
Florin-Valentin, vârsta 21
ani, născut la 16.10.1983 în
oraş Pogoanele,
necăsătorit, seria de
încorporare 26.06.2003
71
Operaţiuni editoriale: Editura M.A.I.
73