Această parte a lumii este una dintre cele mai bogate în evenimente, fiind
populata din cele mai vechii timpuri și aflându-se chiar în centrul marilor civilizații
ale lumii. Astfel începând cu mileniul al II-lea î.e.n. Siria a fost ocupată pe rând
de sumerieni, akkadiani, hitiți, asirieni, babilonieni, canaaniți, sirieni și fenicieni și
s-a aflat în zona de interes a așa numitelor „popoare ale mării”. Apoi în 550 î.e.n.
este cucerită de persani, cărora le urmează Alexandru cel Mare în 333 î.e.n., iar
mai apoi romanii în 64 î.e.n. Istoria zbuciumată a Siriei continua și după
antichitate, astfel începând cu 634 e.n. Siria este cucerită de arabi, în 1516 e.n.
de otomani, iar în epoca modernă, ca urmare înfrângerii Imperiului Otoman
din Primul Război Mondial, Siria este administrată de Liga Națiunilor sub mandat
francez.[1] Siria a devenit independentă la 15 aprilie 1946.

Arheologii plasează Siria în centrul celor mai vechi civilizații de pe pământ. Aici
au apărut primele așezări umane de tip urban, tot de aceste locuri se leagă și
începuturile agriculturii și domesticirii animalelor, descoperirea unor unelte
importante ca secera și plugul, dar și dezvoltarea alfabetului. Un exemplu de
civilizație superioară de pe teritoriul Siriei îl certifică descoperirile făcute în urma
excavațiilor începute în 1975 la Ebla, în nordul Siriei. Ebla se pare că a fost
fondată în jur de 3000 î.e.n. și ș-a atins maximul de putere prin 2500-2400 î.e.n.
când stăpânea un imperiu cuprins între Marea Roșie la sud, Anatolia la nord
și Eufrat la est. Orașul avea în acea perioadă o populație estimată de 260 000 de
locuitori, iar dezvoltarea sa economică se baza, în special, pe schimburile
comerciale cu Sumer, Akkad și cu popoarele din nord-vest și uneori cu Egiptul
faraonic.[3] Oamenii de știință cred că limba Ebla este cea mai veche limbă
semitică cunoscută în scris.[4] Ebla a fost probabil cucerit de Sargon din Akkad în
jurul anului 2260 î.e.n. Orașul a fost restaurat câteva secole mai târziu, devenind
centrul de putere al amoriților. La începutul mileniului al II-lea î.e.n. a fost cucerit
de neamul indo-european al hitiților.[5]

Numele Siria este derivat din termenul luvian de secol 8 î. Hr. „Sura/i” și din
denumirile grecești vechi: Σύριοι, Sýrioi, sau Σύροι, Sýroi, ambele fiind inițial
derivate de la Aššūrāyu (Asiria) din Mesopotamia de nord.[15][16] Oricum, din
timpul Imperiului Seleucid (323-150 î. Hr.), acest termen a fost aplicat și
pentru Levant, și din acest punct grecii au aplicat termenul fără distincție
pentru asirienii din Mesopotamia și arameii din Levant.[17][18] Opinia modernă
academică larg acceptată susține puternic argumentul că cuvântul grec este
asociat cu înruditul Ἀσσυρία, Asiria, fiind în fond derivat din akkadianul Aššur.
[19]
 În trecut, alții au crezut că este derivat din Syrion, numele pe care sidonienii l-
au dat muntelui Hermon.[20] Oricum, descoperirea inscripției Çineköy în 2000,
pare să susțină teoria că termenul Syria derivă de la Asiria, a cărei patrie antică a
fost localizată în nordul Irakului modern.
Teritoriul desemnat de cuvânt s-a schimbat cu timpul. Clasic, Siria se află la
sfârștiul estului Mediteranei, între Arabia și sudul Asiei Mici din nord, incluzând
părți din Irak și având o frontieră, despre care nu știm nimic sigur, în nord-est, pe
care Pliniu cel Bătrân o descrie că include, de la vest la
est, Commagene, Sophene și Adiabene.[21]
În timpul lui Pliniu, în orice caz, acestă Sirie mai largă a fost divizată în trei
provincii sub Imperiul Roman (dar politic independente una de alta): Iudeea,
redenumită mai tâziu Palestina în 135 d. Hr. (regiunea corespunde cu Damascul
și Libanul modern și cu regiunile Homs; Celesiria (sau „Siria goală”), aflată în
sudul râului Eleuteris și în Irak.[22]
Antichitatea veche[modificare | modificare sursă]

Figură feminină, 5000 BC. Muzeul Orientului Antic.

Capul zeului, regatul Yamhad (c. 1600 î. Hr.)[23]

De la aproximativ 10.000 î.Hr., Siria a fost centrul culturii neolitice, unde a apărut
agricultura și creșterea vitelor pentru prima dată în lume. Perioada neolitică
ulterioară se caracterizează prin case dreptunghiulare ale culturii Mureybet. În
perioada Neoliticului pre-ceramică, oamenii foloseau vase de piatră, ghips și var
alb. Găsirea uneltelor obsidiene din Anatolia sunt dovezi ale relațiilor comerciale
timpurii. Orașele Hamoukar și Emar au jucat un rol important în timpul
Neoliticului târziu și a Epocii Bronzului. Arheologii au demonstrat că civilizația din
Siria a fost una din cele mai veche de pe Pământ, probabil precedată doar de
cea a Mesopotamiei.
Eblaiții și amoriții[modificare | modificare sursă]

Palatul monarhic din Ebla c. 2400 î. Hr.

Articole principale: Ebla și Amoriți.
Cea mai veche civilizație bătinașă din regiune a fost Regatul Ebla[24], aflat în
apropierea Idlibului de azi, din nordul Siriei. Ebla pare să fi fost fondat în 3500 î.
Hr.,[25][26][27][28][29] și și-a făcut averea treptat, prin comerțul cu
statele mesopotamiene Sumer, Asiria și Akkad, precum și cu popoarele hurian și
hattian din nord-vest, Asia Mică.[30] Darurile venite din partea faraonului, găsite în
timpul excavărilor, confirmă contactul Eblei cu Egiptul.
Unul dintre cele mai vechi texte scrise din Siria este un acord comercial între
vizirul Ibrium al Eblei și regatul ambiguu numit Abarsal din jurul anului 2300 î. Hr.
[31][32]
 Savanții cred că limba eblaită ar fi printre cele mai vechi limbi
semitice scrise cunoscute după akkadiană. Recente clasificări ale limbii eblaite
au arătat că a fost o limbă semitică răsăriteană, destul de apropiată de limba
akkadiană.[33]
Ebla a fost slăbită de un lung război cu Mari, și toată Siria a devenit parte
a Imperiului Akkadian după ce cuceririle lui Sargon de Akkad și ale nepotul
său Naram-Sin au sfârșit dominația Eblanului asupra Siriei în prima jumătate a
secolului 23, î. Hr.[34][35]
Din secolul 21 î. Hr., hurienii s-au stabilit în părțile nord-estice ale Siriei, pe când
restul regiunii a fost dominată de amoriți, Siria a fost numită Pământul Amoriților
de către vecinii lor asiro-babilonieni. Limba semitică nord-vestică a amoriților are
atestarea cea mai veche din limbile canaanite. Mari a reapărut în această
perioadă și a avut o prosperitate reînnoită până a fost cucerită de Hammurabi al
Babilonului. De asemenea, Ugaritul s-a ridicat de asemenea în acel timp,
aproximativ prin 1800 î. Hr., în apropierea Latakiei moderne. Ugaritica era o
limbă semitică apropiată de limbile Canaanite, ce a dezvoltat alfabetul ugaritic.
[36]
 Regatul Ugariților a supraviețuit până la distrugerea sa de către mâinile unor
popoare jefuitoare indo-europene ale mării, în secolul 12 î. Hr.
Yamhad (Alepul modern) a dominat nordul Siriei timp de două secole,[37] deși
Siria de Est a fost ocupată în secolele 19 și 18 î. Hr. de Vechiul Imperiu Asirian,
condus de dinastia Amorită a lui Shamshi-Adad I, și de Imperiul Babilonian care
a fost fondat de amoriți. Yamhad a fost descris în tăblițele de la Mari ca cel mai
puternic stat din Orientul Apropiat și că are mai mulți vasali decât Hammurabi al
Babilonului.[37] Yamhad și-a impus autoritatea asupra lui Alalah,[38] Qatnei,[39] a
statelor huriene și a Văii Eufratului până la hotarele cu Babilonul.[40] Armata lui
Yamhad a dus o campanie departe, la hotarele Elamului (Iranul modern).
[41]
 Yamhad a fost cucerit și distrus, împreună cu Ebla, de hitiți indo-
europeni din Asia Mică cam prin 1600 î. Hr.[42]
Din această perioadă, Siria a devenit un teren de bătălie pentru diferite imperii
străine. Este vorba de imperiul hitit, imperiul Mitanni, imperiul egiptean, imperiul
asirian mediu, și mai puțin Babilonul. Inițial, egiptenii au ocupat mult din sud, pe
când hitiții și mitaniții, mult din nord. Oricum Asiria a obținut dominația, distrugând
Imperiul Mitanni și anexând teritorii imense deținute înainte de hitiți și Babilon.
Arameii și fenicienii[modificare | modificare sursă]

Templul fenician din Amrit.

Reliefuri din Tel Halaf datând din timpul regatului arameic a lui Bit Bahiani

În jurul secolului 14 î. Hr., diferite popoare semitice s-au ivit pe teritoriu,

precum suteenii semi-nomazi, care au intrat într-un conflict fără succes,
cu Babilonul aflat în est, și cu arameii vorbitori de limbă semitică vestică care i-au
absorbit pe amoriții de mai înainte. Suteanii au fost de asemenea subjugați de
Asiria și de hitiți pentru secole. Egiptenii au luptat cu hitiții pentru controlul asupra
Siriei vestice; lupta și-a atins apogeul cu Bătălia de la Kadesh din 1274 î. Hr.[43]
[44]
 Vestul a rămas parte a imperiului hitit până la distrugerea sa în jurul anului
1200 î. Hr.,[45] pe când Siria estică a devenit parte a Imperiului Asirian Mijlociu,
[46]
 care de asemenea a anexat mult din vest în timpul regimului lui Tiglath-Pileser
I (1114–1076 î. Hr.).
Odată cu distrugerea hitiților și declinul Asiriei la sfârșitul secolului 11 î. Hr.,
triburile arameice au preluat controlul asupra unei bune părți din interior, formând
state precum Bit Bahiani, Aram-Damascus, Hama, Aram-Rehob, Arab-Naharaim
și Luhuti. Din acest punct, regiunea a devenit cunoscută ca Arameea sau Aram.
Aici a fost de asemenea o sinteză între arameii semiți și rămășițele de hitiți indo-
europeni, ce a dus la fondarea unui număr de state siro-hitite în nordul centrului
Aramului (Siria) și sudul Asiei Mici (Turcia modernă), printre care Palistin,
Carchemish și Sam'al.
Un grup canaanit cunoscut ca fenicieni a ajuns să domine coastele Siriei, (și de
asemenea Libanul și nordul Paletinei) din secolul 13 î. Hr., formând orașe-stat ca
Amrit, Simyra, Arwad, Paltos, Ramitha și Shuksi. Din aceste regiuni de coastă și-
au întins influența de-a lungul Mediteranei, făcând colonii în Malta,
Sicilia, peninsula Iberică (Spania și Portugalia modernă), coastele Africii de nord,
dar cel mai semnificativ fapt este fondarea marelui oraș-stat Cartagena
(în Tunisia modernă) în secolul 9 î. Hr., care mult mai târziu a devenit centru al
unui imperiu însemnat, ce rivaliza cu Imperiul Roman.
Siria și întregul Orient Apropiat, precum și alte teritorii, au căzut în mâinile
vastului Imperiu Neo-Asirian (911 î. Hr. – 605 î. Hr.). Asirienii au introdus
aramaica imperial ca lingua franca a imperiului. Această limbă a rămas
dominantă în Siria și în întreg Orientul Apropiat până la
cucerirea arabă islamică din secolele 7-8 d. Hr. Tot până la cucerire, imperiul a
fost mijloc de răspîndire a creștinismului. Asirienii și-au numit coloniile din Siria și
Liban, Eber Nari. Dominația asiriană s-a terminat după ce asirienii au slăbit foarte
mult în urma unei serii de războaie civile brutale, urmate de o coaliție de atac a
fostelor popoare supuse: mezii, babilonienii, caldeii, perșii, sciții și cimerienii. În
timpul căderii Asiriei, sciții au devastat și prădat mult din Siria. Ultima poziție a
armatei asiriene a fost Carchemish din nordul Siriei, în 605 î. Hr. Imperiul Asirian
a fost succedat de Noul Imperiu Babilonian (605 î. Hr. – 539 î. Hr.). În această
perioadă, Siria a devenit loc de bătălie între Babilonia și altă fostă colonie
asiriană, Egiptul. Babilonienii, ca și rudele lor asiriene, au fost victorioși în lupta
împotriva Egiptului.
Antichitatea clasică[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Siria (provincie romană) și Siria Palestina.

Orașul antic Palmira

Perșii ahemenizi a preluat Siria de la Babilon ca parte a hegemoniei lor în Asia

de sud-vest, în 539 î. Hr. Perșii, care s-au aflat patru secole sub conducere
asiriană, au păstat aramaica imperială ca limbă a Imperiului Ahemenid (539 î. Hr.
- 330 î. Hr.), precum și numele asirian al satrapiei Aramului/Siriei, Eber-Nari.
Siria a fost cucerită de Imperiul Macedonean grec, condus de Alexandru cel
Mare prin aproximativ 330 î. Hr., și în consecință a devenit provincia Coele-Siria
a Imperiului Seleucid grecesc (323 î. Hr. – 64 î. Hr.).
Grecii au fost cei care au dat regiunii numele de „Siria”. La origine o corupere a
denumirii „Asiria”, grecii au folosit acest termen nu doar pentru a descrie Asiria
însăși, ci pamanturile din vestul acesteia, care s-au aflat timp de secole sub
dominație asiriană.[47] Așadar, în lumea greco-romană, atât arameii din Siria, cât
și asirienii din Mesopotamia, erau numiți „sirieni” sau „siriaci”, deși aceștia erau
popoare distincte, dar această confuzie va continua și în lumea modernă. În cele
din urmă, părți ale Siriei seleucide au fost preluate de Hașmonei până la
dezintegrarea lentă a imperiului elenistic.
Pentru scurt timp, Siria ajuns sub control armenesc din 83 î. Hr., prin cuceririle lui
Tigran cel Mare, care a fost întâmpinat ca salvator al poporului său de seleucizi
și romani. Armenii au menținut controlul asupra Siriei pentru două decenii înainte
de a fi izgoniți de romani.

Teatru Roman din Bosra din provincia Arabia, Siria de azi

Pompei cel Mare al Imperiului Roman, a capturat Antiohia în 64 î. Hr.,
transformând Siria în provincie romană.

Imperiul palmirian în 271 d. Hr.

Palmira, un regat bogat și uneori puternic, vorbitor de aramaică, a apărut în

centrul Siriei, în secolul 2; palmirienii au înființat o rețea comercială care a făcut
orașul unul dintre cele mai bogate din imperiul roman. În cele din urmă, la
sfârșitul secolului 3 d. Hr., regele Palmirei, Odenatus, l-a învins pe împăratul
persan Shapur I și a controlat în întregime estul roman, pe când Zenobia,
succesorul și văduva sa, a înființat Imperiul de la Palmira, care a cucerit Egiptul,
Siria, Palestina, mult din Asia Mică, Iudeea și Libanul, înainte de a fi până la
urmă adusă sub control roman în 273 d. Hr.
Regatul mesopotamian asirian Adiabene a controlat teritorii din nord-estul Siriei
între 10 d. Hr. și 117 d. Hr., înainte de a fi cucerit de Roma.[48]
Limba aramaică a fost la fel de rătăcită ca și Zidul lui Hadrian din Britania antică,
cu inscripții scrise de soldații asirieni și aramei din Imperiul Roman.[49]
În cele din urmă, controlul Siriei a trecut la bizantini, în urma scindării Imperiului
Roman.[30]
Populația în mare măsură vorbitoare de aramaică din Siria în timpul apogeului
imperiului bizantin, probabil că n-a predominat până în secolul 19. Anterior
cuceririi arabe islamice din secolul 7 d. Hr., masa populației erau aramei, dar
Siria era de asemenea casa claselor
conducătoare grecești și romane, asirienii rămânând în nord-est, fenicienii de-a
lungul coastelor, iar evreii și armenii fiind de asemenea existenți în orașe mari,
alături de nabateeni și arabii pre-islamici, precum lahmizii și gassanizii ce locuiau
în deșerturile din sudul Siriei. Creștinismul sirian a devenit religia cea mai
importantă, deși alții urmau iudaismul, mitraismul, maniheismul, religia greco-
romană, religia canaanită și religa mesopotamiană. Populația largă și prosperă a
Siriei a făcut din Siria una dintre cele mai importante provincii romane și
bizantine, mai ales în secolele 2 și 3 (d. Hr.).[50]
În istoria veche, Siria modernă, Libanul şi Israelul făceau parte dintr-o regiune pe care
mesopotamienii o denumiseră Eber Nari, care apare şi în vechiul testament sau în
rapoartele scribilor asirieni şi perşi. În legătură cu denumirea de Siria, există mai multe
ipoteze:una dintre ele îl are în vizor pe Herodot, care utiliza termenul de Assyria pentru
toată Mesopotamia, iar după căderea imperiului assyrian în 612 a.Hr., partea de vest a
continuat să poarte această denumire până la instalarea imperiului seleucid când a
devenit Siria. Pe de altă parte, numele ar putea fi de origine semitică, localnicii numiţi
siryoni din cauza armurii cu zale (siryon) sau s-ar putea referi la muntele Hermon, Siryon
în limba siddonă, care separa Eber Nari de Fenicia.

Cele mai importante aşezări din Siria antică erau oraşele Mari şi Ebla, fondate în
mileniile 5 respectiv 3 aHr., unde se folosea scrierea sumeriană şi se venerau zeităţi
sumeriene. Ambele centru urbane au găzduit colecţii impresionante de tăbliţe cuneiforme,
păstrate foarte bine în momentul descoperirii în secolul al XX-lea, care au imbunătăţit
considerabil întelegerea vieţii cotidiene în regiune.

Centre culturale şi comerciale vitale la 2500 a.Hr., oraşele au fost cuccerite de Sargon cel
Mare şi integrate în imperiul akkadian. Şi Mari şi Ebla au suferit distrugeri masive în
timpul cuceririi akkadiene, nu se ştie însă sigur dacă în timpul lui Sargon sau nepotului
său Naram Sin. Oricum, oraşele au înflorit din nou sub controlul amoriţilor şi deci după
căderea imperiului akkadian. Siria era cunoscută la acea vreme drept ţara lui Amurru.
Controlul amoriţilor asupra Siriei avea să fie pus mereu la încercare. Din pricina rutelor
comerciale şi porturilor la Mediterana, zona siriană a fost râvnită de mai multe imperii
succesive. Regatul Mittani (secolele XV-XIII a.Hr.) a capturat regiunea şi a ridicat oraşul
Washukanni drept capitală.

Apoi a urmat cucerirea hittită în timpul regelui Suppiluliuma I (secolul al XIV-lea), care
a impus regi hitiţi în regatul Mitanni. În tot acest context complicat se afla şi Egiptul, care
închegase de mult relaţii comerciale cu Siria şi a dus mai multe bătălii cu hitiţii pentru
controlul regiunii şi dobândirea accesului la porturi. La rândul său, Suppiluliuma
ameninţa graniţele Egiptului. Niciuna dintre puteri nu a reuşit să se impună, dar după
moartea regelui hittit şi a succesorului său Mursili al II-lea, ceilalţi regi nu s-au mai putut
descurca la fel de bine. Faimoasa bătălie de la Kadesh din 1274 a.Hr. s-a terminat cu un
rezultat indecis. Acest lucru l-a speculat cealaltă putere în ascensiune, Assyria. Regele
Adad Nirari I îi alungase deja pe hitiţi din zona deţinută anterior de regatul Mitanni şi i-a
învins decisiv în bătălia de la Nihriya din 1245 a.Hr. între timp amoriţii au încercat şi ei
să profite de situaţie, câştigând şi pierzând teritorii până când al doilea imperiu asirian a
cucerit şi stabilizat întreaga regiune.
Stabilitatea politică nu a durat însă mult, căci prin 1200 a.Hr. au avut loc invaziile
popoarelor mării, iar regiunile mesopotamiene s-au transformat treptat odată cu noile
populaţii dominatoare:în 1750 elamiţii au cucerit Ur, punând capăt culturii sumeriene.
Haosul a continuat până ce imperiul neo-asirian condus de Adad Nirari al II-lea (secolul
al X-lea a.Hr.) a reuşit să îşi impună supremaţia. Asirienii s-au extins nu numai în Levant
ci chiar şi în Egipt.

După ce şi acest imperiu s-a stins în 612 a.Hr., Babilonul a preluat controlul regiunii,
printre altele distrugând oraşul Mari. Partea vestică a Assyriei şi-a păstrat denumirea, iar
ulterior numele va pierde vocala de început. Provincia şi-a păstrat numele şi în timpul
imperiului persan, al celui macedonean, şi în cele din urmă roman. La vremea respectivă
majoritari în Siria erau vorbitorii de aramaică, impusă de regele asirian Tiglat Pilaser al
III-lea în locul akkadienei.

Stăpânită de imperiul ahemenid, în 332 a.Hr. a fost cucerită de Alexandru cel Mare.
Imperiul elenistic a combinat culturile vestice şi estice, iar după moartea cuceritorului,
partea din Siria corespunzătoare oarecum statului modern de azi a trecut sub seleucizii
care au construit  Apamea şi Doura Europos, în stil grecesc. Către zonă începuseră să se
orienteze romanii dinspre nor şi nabateenii dinspre sud.