Sunteți pe pagina 1din 18

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice

Master: Politici publice şi management instituţional,an I

CIOBANU CONSTANTIN ALEXANDRU

Teoria democraţiei. Evoluţie, probleme,


provocări.
Încă din primele decenii ale apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit
nevoia de organizare. Fie că ne gândim la polis-urile specifice Greciei Antice, fie că ne
referim la marile imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi fără
îndoială de forme de organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat sau
conservat de-a lungul istoriei.

În această succintă lucrare mi-am propus să aduc în discuţie conceptul de


democraţie, privit din perspectiva teoriei politice, observând aspectele sale generale,
evoluţia, problematicile ce i se impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul
teoretic, dar şi practic.

Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a provocat


neîncetat de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea de modele ideale de
democraţie, istorici, care îi analizează dezvoltarea, ascensiunea sau declinul, sau
politologi care încearcă să ofere răspunsuri şi explicaţii empirice referitoare la
fundamentele afirmării, funcţionării, menţinerii sau răspândirii democraţiei.

Pentru a face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei definirii conceptului de


democraţie, este necesar să expunem ideile unor autori referenţiali în ceea ce priveşte
studiul asupra democraţiei, idei la care subscriu şi eu în realizarea acestei lucrări.

Termenul de democraţie este un concept care a apărut cu aproximativ două mii


patru sute de ani în urmă, în Grecia antică. Acest concept era unul politic, astfel
democraţia însăşi era o democraţie politică. Însa conceptul acesta de democraţie politică a
evoluat mult de-a lungul istoriei, regăsindu-l astăzi într-o formă difuză şi incosistentă ce
variază de la stat la stat, funcţie de nivelul economic, de condiţiile sociale, sau de
practicile politice existente. De aceea, democraţia este greu de definit şi identificat în
spectrul politic contemporan. În general, când vorbesc despre democraţie ca regim
politic, cetăţenii obişnuiţi înţeleg acel sistem politic în care sunt respectate drepturile
omului, există alegeri libere universale şi alternanţa la putere. Dar, atât teoretic cât şi
practic, lucrurile diferă în realitate.

Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau la


suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare participativă
directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional, altfel spus la
guvernământul conform legii.1

Sensul etimologic al democraţiei îl putem regăsi în Grecia antică, aşa cum


spuneam şi în rândurile de mai sus, acesta însemnând – foarte simplu – domnia sau
puterea poporului: domnia majorităţii. Bineînţeles, sensul conceptului de democraţie a
suferit numeroase schimbări căpătând diferite forme pe parcursul istoriei, dar esenţa
conceptului a rămas neschimbată.

În diferitele sale forme, putem observa democraţia cu aspectele sale teoretice aşa
cum le găsim în modelul clasic atenian, în ideile lui Rousseau, sau ale lui Marx sau putem
observa democraţia aşa cum este ea prezentă în variantele contemporane la Schumpeter,
la Dahl, la Hayek sau Sartori. De menţionat este faptul că la ultimii autori intervine şi
influenţează puternic gândirea politică de tip liberal, teoria democraţiei căpătând astfel o
serie de implicaţii majore. Dar să revenim la ceea ce ne interesează şi să explicăm succint
aceste forme şi aspecte ale democraţiei asa cum au fost ele de-a lungul timpului.

Trăsătura esenţială a democraţiei ateniene a fost dată de participarea nemijlocită a


cetăţenilor în cadrul procesului decizional necesar gestionării problemelor existente în
comunitate. Participarea directă la viaţa politică a cetăţenilor atenieni cu drepturi politice
era un element esenţial în viaţa acestora. Atenianul nu lua parte la dezbaterile politice
doar ocazional, ci tot timpul când trebuia să fie luată o decizie. În afară de faptul că
participarea directă la viaţa politică era un drept, era şi o obligaţie. Pericle, un om politic
de seamă al Atenei, considera că o „constituţie [...] este numită democraţie deoarece

1
Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153.
puterea nu este în mâinile unei minorităţi, ci aparţine întregului popor”2. Pe de altă parte,
Platon susţinea că poporul trebuie cârmuit de către cei mai înţelepţi, pentru că, dacă
cetăţenii se vor lăsa ghidaţi de propriile idei, aceştia vor putea cădea în anarhie,
distanţându-se de obiectivele firesc propuse. Observăm astfel că democraţia specifică
Greciei antice se baza pe participarea ridicată a cetăţenilor la viaţa politică, puterea fiind
în mâinile poporului.

Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de


apariţia dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea guvernarea perfectă
obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Prin
aceasta se poate observa o primă încercare de reprezentativitate a cetăţenilor prin
democraţie. Pentru Rousseau conceptul de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta
arătând faptul că ideea de democraţie nu are nicio legătură cu ideea de reprezentativitate
politică pentru că „deputaţii poporului nu sunt şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu
sunt decât mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a
ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu este lege”3. Rousseau vedea ca cel mai
potrivit mod de guvernare, acel mod care permite tuturor cetăţenilor, prin voinţa generală
a comunităţii, să se implice în viaţa politică şi publică, la elaborarea legilor, în adunări
periodice cu un caracter general. Bineînţeles, acest lucru era şi este în continuare unul
aproape imposibil, filozoful francez fiind deseori revendicat atât de teoreticienii
regimurilor autoritare, cât şi de cei ai regimurilor liberale.

La fel ca Rousseau, Marx, care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi


câştige libertatea, considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la
baza folosirii omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se
aşa-zisa putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se
poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii. Sartori a criticat logica propusă de
Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă” atunci
putem spune ca Marx dorea o democraţie fără stat, care să guverneze singură, fără
coerciţie şi fără structuri verticale, fără probleme de putere sau conflicte de orice fel – pe

2
David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 30.
3
Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996, p.163.
scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi idilică administrare în comun a existenţei
comunitare”4.

Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost puse
în aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război Mondial şi
după prăbuşirea regimului comunist.

Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist, vede în democraţie un


soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se ajunge la anumite decizii
politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin intermediu unei luptei
competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul populaţiei.

Un alt teoretician, Robert Dahl, înlocuieşte termenul de democraţie cu cel de


„poliarhie” care, conform parerii aurorului, este considerată a fi ca „un regim politic şi, în
acelaşi timp(dacă este înţeleasă istoric), ca un set de instituţii ce au rezultat din eforturile
de a liberaliza şi a face mai „cuprinzătoare” instituţiile statului naţiune, [...] de asemenea
poliarhia poate fi înţeleasă ca un sistem de drepturi, prin care anumite drepturi sunt
garantate şi protejate, precum şi ca un sistem de control politic asupra liderilor”5. Dahl
identifica, după opinia mea, poliarhia cu o democraţie participativă care tinde spre o
consolidare maximală prin aportul pe care cetăţenii îl aduc prin participarea lor sporită la
viaţa politică, dar şi prin respectarea unor garanţii constituţionale oferite de liderii
politici.

Hayek vedea democraţia ca un mijloc legitim de a proteja libertăţile individuale.


Această abordare a lui Hayek este una juridică, accentul căzând pe autoritatea legii,
democraţia fiind cea care asigura „domnia legii”.

Sartori susţinea în celebra sa lucrare Teoria democraţiei reinterpretate că, în cele


din urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală despre ceea ce
este, ceea trebuie să fie şi ceea ce poate fi democraţia. Când se susţine faptul că un sistem
politic este mai democratic sau mai puţin democratic decât altul, evaluările indivizilor

4
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 365.
5
Robert A. Dahl, Poliarhiile : participare şi opoziţie, Edit. Institutul European, Iasi, 2000, p. 19.
depind de ceea ce consideră a fi adevărata democraţie. Mulţi teoreticieni au încercat să
definească democraţia exact după comportamentul lor politic, aşa cum arată Sartori.

Tot Sartori ilustrează existenţa democraţiei printr-o condiţionare: dacă relaţia


dintre cei guvernaţi şi cei care guvernează se supune principiului conform căruia statul
este în slujba cetăţenilor, şi nu cetăţenii sunt la cheremul statului, guvernul există pentru
popor, şi nu invers atunci există democraţie. Tot în continuarea acestei idei, Abraham
Lincoln intr-un discurs la Gettysburg din 1863. a oferit o caracterizare memorabilă a
democraţiei spunând că aceasta este „o guvernare a poporului, de către popor, şi pentru
popor”. Aceste afirmaţii oferă o perspectivă sugestivă asupra democraţiei, chiar dacă în
literatura de specialitate pare simplistă în raport cu mecanismele actuale ale democraţiei.
Conceptul de democraţie a evoluat, după cum am precizat, şi sub aspectul politic aceasta
poate îmbrăca mai multe forme, având în vedere faptul că, la fel ca şi politica în general,
şi democraţia se bazează pe relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Din aceste relaţii putem
desprinde cu uşurinţă mai multe tipuri de democraţie, pe care le vom prezenta succint în
cele ce urmează.

Democraţia poate fi privită ca o formă politică ce a demonstrat de-a lungul


timpului o mare capacitate de adaptare la diferite condiţii impuse de istorie, o mare
capacitate de învăţare, precum şi un însemnat potenţial de transformare în timp, funcţie
de anumiţi factori.

Din ceea ce am observat în ideile autorilor ce au fost expuse în rândurile de mai


sus, putem afirma că în umbra conceptului de democraţie de alfă ideea de suveranitate a
poporului, sua a majorităţii cetăţenilor: autoritatea supremă în interiorul unei societăţi,
trebuie să revină indivizilor ce formează societatea, şi nu unor elite sau minortăţi
oligarhice sau unui singur individ care să deţină puterea deplină.

Democraţia, aşa cum o vede şi Adrian Paul Iliescu în una din lucrările 6 sale,
presupune în ultimă instanţă ca puterea să aparţină demos-ului. James Madison,
precizează Iliescu, unul dintre creatorii democraţiei americane spunea că „poporul este

6
Adria-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti, 2002, p. 148.
singura sursă legitimă de putere şi în popor îşi are originea carta constituţională în
virtutea căreia primesc împuterniciri diferitele sectoare ale puterii”.

Cu toate acestea în democraţiile statelor moderne este evident că poporul nu poate


exercita puterea direct şi nemijlocit, de aceea au luat naştere anumite forme de organizare
politică care presupun o anumită „profesionalizare” a politicii. Astfel democraţiile
moderne au început să se bazeze pe o delegare a puterii şi a conducerii de la majoritate
(de la demos), către o minoritate profesională de politicieni. Cu alte cuvinte poporul
transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni aleşi pe o perioadă
determinată. Aceştia din urmă pot fi consideraţi drept „reprezentanţi” ai celor ce i-au ales.
De aici şi denumirea unei prime forme de democraţie: democraţia reprezentativă sau
democraţia parlamentară (se mai numeşte şi aşa deoarece de obicei puterea este
transferată prin vot unui organ suprem, şi anume legislativul care poartă numele de
Parlament, Adunare Naţională sau Congres).

Unii teoreticieni ai teoriei democraţiei, pun la îndoială caracteristicile democraţiei


reprezentative, văzută din perspectiva modelului democratic în care puterea aparţine
direct poporului, şi nu prin intermediu unor reprezentanţi. Astfel, în gândirea şi practica
politică modernă, nu s-a pierdut niciodată ideea unei democraţii nemijlocite, în cadrul
căreia cetăţenii să poată participa direct la preocesul decizional politic. S-a născut astfel o
nouă formă a democraţiei, şi anume democraţia directă. Forma actuală a democraţiei
directe este referendumul, procedură politică prin care toţi cetăţenii, pri intermediul
votului, participă politic, se pronunţă asupra unor probleme sau decizii necesare de larg
interes.

Pe de o parte referendumul avantajează o democraţie prin faptul că se renunţă la


veriga intermediară şi anume la acei reprezentanţi (parlamentarii), astfel deciziile nu se
mai iau la nivelul acestor intermediari, ci la nivelul poporului, exprimând clar interesele,
dorinţele şi preferinţele acestuia. Se elimină astfel riscul ca reprezentanţii sa nu fi luat
deciziile care să exprime cel mai fidel voinţa cetăţenilor, ci dimpotrivă, deciziile să fie
luate funcţie de anumite interese personale sau speciale. Faptul că sunt nenumărate
momentele când reprezentanţii aleşi în forurile legislative „trădează” sau cel puţin
neglijează interesele celor ce i-au delegat, constituie una dintre marile probleme ale
democraţiei reprezentative.

Pe de altă parte, democraţia directă presupune şi unele dezavantaje de maximă


importanţă pentru o societate modernă, şi anume: lipsa de operativitate din partea
indivizilor (referendumul se bazează pe votul la nivel naţional, astfel necesitând timp şi
eforturi organizatorice foarte mari), şi costurile foarte mari pe care le are această formă
de democraţie. Referendumul este o formă a democraţiei care se poate practica şi se
practică pe o scară foarte restrânsă (doar în anumite state foarte mici şi foarte bogate –
vezi exemplul unor cantoane din Elveţia, acolo unde unele decizii se iau pe baza
referendumului). Mai mult decât atât, putem spune că un alt dezavantaj este reprezentat
de faptul că unele decizii sunt de aşa natură încât cetăţenii nu au competenţa necesară,
documentarea sau informaţiile necesare pentru a lua cea mai sigură şi oportună hotărâre.

Tot în aceeaşi lucrare7 pe care am citat-o anterior, Adrian Paul Iliescu, surprine o
chestiune foarte interesantă la care subscriu inevitabil. Astfel, atunci când vorbim despre
democraţie la modul de voinţă a poporului care deleagă puterea, se ridică urmatoarea
întrebare: care sunt limitele exacte ale puterii transferate de la alegători la cei aleşi?; ce
anume sunt împuterniciţi să facă reprezentanţii aleşi şi ce anume depăşeşte sfera
împuternicirii lor?

Aceste două întrebări intervin în mod legitim deoarece, odată aleşi,


„reprezentanţii” ar putea face orice în numele unor idei personale de genul „ni se pare
necesar să...” sau „ consideră că este bine ca...”, puterea lor putând deveni arbitrară şi
necondiţionată. Herbert Spencer spunea că exacerbarea drepturilor puterii alese este o
mare superstiţie: „Marea superstiţie politică a trecutului era dreptul divin al regilor.
Marea superstiţie politică a prezentului este dreptul divin al parlamentelor”.

Însă pentru a evita evenimente neplăcute şi pentru a preveni eventualele abuzuri


de putere din partea „reprezentanţilor”, politica modernă, în procesul ei de dezvoltare şi
evoluţie a găsit noi soluţii, consacrând principiile constituţionale ale puterii, ale separaţiei

7
Idem, p. 150.
şi controlului reciproc ale puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească, şi a obligaţiei
puterii de a respecta drepturile şi lebertăţile cetăţeneşti.

Ultimul din aceste principii acţionează şi în sens invers, dacă putem spune aşa,
deoarece el poate să apară ca restricţie împotriva „tiraniei majorităţii”. Democraţia admite
principiul majorităţii şi de cele mai multe ori se bazează aproape în totalitate pe acesta,
dar pentru prevenirea abuzurilor majorităţii pe care aceasta le-ar putea avea asupra unei
minorităţi, ea consacră principiul respectării obligatorii a depturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti ale fiecărui individ.

Practic privirea democraţiei ca mijloc de manifestare a constituţionalismului,


apare odată cu naşterea gândiri politice moderne liberale. În esenţa ei, democraţia trebuie
să fie văzută ca un mijloc în care funcţionează regula statului de drept, sunt respectate
drepturile omului, există o separare a puterilor în stat, sunt garantate drepturile şi
libertăţile fundamentale precum şi egalitatea de şanse tuturor indivizilor. Toate acestea
trebuie respectate în urma existenţei într-un stat a unui set de legi, scrise sau nu, cuprinse
într-o constituţie. Altfel spus, în cazul de faţă, democraţia poate fi văzută ca mijloc de
manifestare a constituţionalismului prin care se respectă revendicările morale enumerate
mai sus, cu toate mecanismele şi procedurile sale, care diferă de la stat la stat, de la
tradiţie la tradiţie, de la mentalitate la mentalitate, de la cultură la cultură etc. În
continuarea celor amintite aici, subliniem faptul că democraţia nu este ca un „dat”. Ea nu
poate fi considerată ca o ideologie marcantă (ca liberalismul, conservatorismul,
socialismul etc.) cu un trecut clar şi o evoluţie precisă. Consider mai degrabă că este,
după cum arătam mai sus, un mijloc. Astfel ea poate fi diferită şi poate lua diferite forme
având implicaţii referitoare la nivel social, economic, juridic etc.

În genere, nu putem considera democraţia ca fiind un regim politic care poate


satisface probleme oricărei societăţi. Drept dovadă, încercările unor state de a încerca să
instaureze regimuri politice democratice, în anii '70, '80, '90, în ţări precum cele din Asia,
au fost sortite eşecului, democraţia neputând satisface unele probleme referitoare la
cultură, mentalitate, tradiţie, sau numeroasele clivaje etno-lingvistice. Arendt Lijphart
propunea un model al democraţiei consociaţionale8 pentru a satisface astfel de probleme
existente în unele state.

Modelul teoretizat de Lijphart se pliază perfect pe societăţile puternic divizate


acolo unde există clivaje etno-lingvistice sau culturale, unde există minorităţi cu diferenţe
majore între ele. Acest model vine tocmai pentru a putea satisface reprezentarea tuturor
minorităţilor unei astfel de societăţi. Principalele caracteristici ale acestui tip de
democraţie sunt :

- marile coaliţii;

- autonomia segmentelor diferite ale sistemului bazat pe proporţionalitate;

- dreptul de veto pentru fiecare minoritate;

- descentralizarea puterii executive;

- un bicameralism echilibrat

- sistem pluripartidic;

- sistem electoral proporţional;

- federalism teritorial.

Practic, caracteristicile acestui model sunt exact opusele celor ce fac parte din
modelul democraţiei majoritariste, bazate pe aşa-zisul model Westminster.

Observăm astfel, câte forme poate lua democraţia şi ce capacitate imensă de


adaptare are aceasta atunci când vine vorba de satisfacerea şi reprezentarea tuturor
indivizilor unei societăţi.

Democraţia privită ca sistem politic îndeplineşte cu succes funcţia de reprezentare


a tuturor, dar, de cele mai multe ori, democraţia este dată şi de cultura politică a unei
societăţi, de tradiţie, de naţionalismele prezente sau nu într-o societate etc., dar trebuie să

8
Cf. Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Edit. Institutul European, Iaşi, 2002, pp. 326-328.
privim democraţia şi ca pe un mijloc de manifestare a constituţionalismului; ca mijloc
prin care se poate respecta şi asigură funcţionarea constituţionalităţiii legilor, a
procedurilor şi mecanismelor constituţionale. Însă ca orice regim politic, democraţia are
şi neajunsuri, de aceea vom prezenta succint în continuare câteva dintre problemele şi
provocările ce i se pot impune democraţiilor, pe care le-am identificat la Domenico
Fisichella9, în lucrarea sa Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii.

Chiar dacă paradigma democratică s-a dovedit a fi faptul constituirii produsului


unui efort istoric, instituţional şi cultural de anvergură, totuşi democraţia modernilor, prin
geneza sa şi manifestările sale curente, rămâne dezorientată în faţa unei serii de probleme
nu întotdeauna eliberate de incertitudini şi nu tot timpul soluţionate în mod raţional,
adecvat. Vom aborda în cele ce urmează, după cum am specificat, problemele
democraţiei şi provocările acesteia, ţinând cont de faptul că diferenţele dintre aceste
noţiuni sunt, evident, destul de flexibile.

Prima problemă este cea referitoare la relaţia dintre politica vizibilă şi politica
invizibilă. Democraţia postulează o politică pronunţat vizibilă, adică deschisă controlului,
aprecierii şi opiniei cetăţeanului. Cu toate acestea o politică vizibilă în totalitate este
aproape imposibilă. În această ordine de idei, Fisichella aduce în discuţie diferenţa facută
de Norberto Bobbio, şi anume diferenţa dintre gubernaculum şi iurisdictio, adică
diferenţa între „puterea guvernativă propriu-zisă, care se supune criteriilor de
oportunitate, şi puterea de a face dreptate, care este exercitată în conformitate cu legile
ţării”.

Fisichella atrage atenţia asupra unui aspect foarte interesant ce derivă din ceea ce
am menţionat mai sus: un stat democratic este mai inainte de toate un stat. Astfel, statele
nu există într-un vid, ci ele există într-o realitate internaţională, căreia îi sunt proprii
numeroase uneltiri, ostilităţi, aspiraţii expansioniste, presiuni ofensive etc. În lipsa unei
reglementări juridice internaţionale, comparabile cu reglementările interne, statul are
misiunea de a se apăra în faţa duşmanilor externi şi în faţa legăturilor pe care aceştia le-ar
putea stabili cu cetăţenii, în temeiul unor motive variate, ca de exemplu: afinităţi
ideologice, religioase, etnice, bani, etc. .Aceasta înseamnă că şi pentru statele
9
Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Edit. Polirom, Iaşi, 2007, pp.312-340.
democratice sunt valabile chestiunile şi domeniile ce ţin de vigilenţă, care nu pot fi făcute
publice, căci ar pune în pericol securitatea naţională: clauzele alianţelor internaţionale,
acţiunile serviciilor de securitate, problemele de ordin militar. Responsabilitatea
principală pentru toate aceste probleme, revine în genere guvernelor, care le tratează în
mod autonom.

Putem astfel conchide în ceea ce priveşte această problemă, că şi democraţia are o


situaţie tensionată atunci când vine vorba de raportul dintre politica vizibilă şi cea
invizibilă.

Următoarea problemă o identificăm tot în lucrarea lui Fisichella10 şi vizează


democraţia ca regim de administrare ordinară. În acest sens trebuie să luăm în considerare
trei aspecte fundamentale ce au fost teoretizate de George L. Mosse astfel:

- se poate spune pe de o parte, că insitituţiile parlamentare (adică


democraţiile reprezentative) sunt potrivite mai degrabă doar pentru
timpuri calme, liniştite din punct de vedere politic, deoarece în alte
cazuri democraţiile nu au rezistat. Cu alte cuvinte putem afirma că a fost
o bună perioadă de timp, când democraţiile parlamentare au funcţionat
foarte bine, satisfăcând o mare parte din preferinţele cetăţenilor, dar în
momente de maximă tensiune economică sau socială ele s-au dovedit a
fi ineficiente.

- un al doilea aspect al acestei probleme evidenţiază un soi de carenţă


emotivă, psiho-afectivă a participării politice democratice. Altfel spus,
pentru un număr mare de persoane, participarea politcă ce devine
posibilă într-un context democratic reprezentativ, nu apare ca fiind
antrenantă şi agreabilă, din cauza caracteristicilor sale „tehnice”, ci mai
cu seamă pare a fi banală din punct de vedere afectiv. Apare aici
diferenţa între participare în sensul de „a lua parte” şi participare în
sensul de „a simţi parte”. În democraţiile moderne individul ia parte de
cele mai multe ori, prin acţiunea de a vota regulat, dar nu se simte parte

10
Idem, p. 325-326.
din factorii de decizie la nivelul politicilor guvernamentale ce se
implementează.

- cel de-al treilea aspect al acestei probleme şi ultimul, se referă la faptul


că, cu cât mai mult are lod detaşarea de guvernarea ordinară şi se ajunge
la faze tensionate şi dramatice, cu atât devine mai imposibilă stabilirea
unor relaţii politice democratice bazate pe negociere.

A treia problemă referitoare la democraţie, pe care vreau să o supun atenţiei, este


cea a autenticităţii, şi este surprinsă de Adrian-Paul Iliescu în lucrarea 11 deja citată în
rândurile de mai sus. Această problemă are la bază teoriile unor autori care au semnalat
faptul că de multe ori democraţia, în practică, se poate transforma adesea într-o falsă
democraţie, într-o pseudo-democraţie, o democraţie pur formală. Toate acestea pentru că
procedurile democratice clasice (cele electorale, de participare, de conducere, de control
asupra puterii etc.) se transformă în simple „forme fără fond”, în „ritualuri”, sau
„spectacole” politice care nu afectează şi nici nu dirijează efectiv desfăşurarea conducerii
societăţii şi care nici nu îmbunătăţesc performanţele politicienilor şi nici nu elimină
abuzurile sau anomaliile. Jurgёn Habermas semnala astfel, că acolo unde democraţia se
reduce la un sistem simplu de „reguli ale jocului” (reguli ale practicii instituţionalizate).
„ideea suveranităţii poporului este dată aproape în întregime uitării”12.

Am identificat câteva dintre problemele fundamentale ale democraţiilor actuale.


Bineînţeles că prin aceasta nu se doreşte discreditarea democraţiei în vreun fel sau altul,
ci dimpotrivă punctarea lacunelor pe care le comportă democraţia şi încercarea de
ameliorare a acestora.

Înainte de a trece la reliefarea principalelor provocări ce se ridică în faţa


democraţiei o să prezint o serie de promisiuni nerespectate de către democraţie,
promisiuni identificate prin ideile lui Norberto Bobbio13, idei la care subscriu şi eu în
această lucrare.

11
Adrian-Paul Iliescu, op. cit., pp. 154-155.
12
Jurgёn Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Edit. Politcă, Bucureşti, 1983, p. 35 apud Adrian-Paul
Iliescu, op. cit., p. 154.
13
Norberto Bobbio, Il futuro della democrazia, Edit. Einaudi, Torino, 1984, pp.3-28 apud Gianfranco
Pasquino, op. cit., pp. 334-335.
În concepţia lui Bobbio, democraţia nu şi-a respectat în totalitate promisiunile
referitoare la capacitatea sa (capacitate de care vorbeam la începutul acestei lucrări):

a) de a deveni o societate de egali, fără corpuri intermediare (de cele mai


multe ori în societăţile democratice avem parte de inegalităţi, fie ele
sociale, politice, culturale etc. );

b) de a elimina interesele organizate şi particulare care să contraseteze cu


reprezentarea politică generală (aşa cum afirmam mai sus de multe ori
democraţia, prin procesele sale, oferă reprezentanţilor cetăţenilor din
Parlament oportunitatea de a-şi reprezenta cu precădere propriul
interes, înaintea interesului cetăţenilor);

c) de a pune capăt persistenţei oligarhiei ( aceasta este şi una dintre


provocările ce i se impută democraţiei, aşadar o vom discuta în
rândurile următoare);

d) de a pătrunde în aparatele birocratico-administrative şi militare ale


statului şi în întreprinderiş

e) de a distruge puterile invizibile (adică de a oferi o transparenţă maximă


în ceea ce priveşte procesul politic democratic);

f) de a ridica nivelul educaţiei politice a cetăţenilor.

Bobbio, unul dintre marii teoreticieni ai democraţiei afirmă în lucrarea pe care


tocmai am citat-o, că este foarte probabil ca democraţia să nu reuşească să respecte aceste
promisiuni deoarece proiectul politic democratic a fost conceput pentru o societate mult
mai puţin complexă decât cea de astăzi. Întradevăr societăţile de astăzi sunt deosebit de
complexe, iar resursele culturale, tehnologice, şi chiar cele politice joacă un rol major
care poate influenţa dezvoltarea complexităţii democraţiei, dar cu toate acestea consider
că nu trebuie să uităm că tot democraţia s-a dovedit a fi, de-alungul istoriei, un regim cu o
extraordinară putere de adaptare şi schimbare pentru a satisface interesele cetăţenilor.
Voi încerca în continuare să aduc în atenţie o parte din provocările ce i se ridică
orizontului democraţiilor, provocări identificate de Domenico Fisichella14 în lucrarea mai
sus citată.

O primă provocare a democraţiei este aceea a gradului de reprezentare politică


care se poate manifesta printr-o multitudine de aspecte cum ar fi: ideea suveranităţii
naţionale, periclitată mereu de ideea suveranităţii populare; ideea independenţei
reprezentantului contestată cu periodicitate de ideea mandatului; întrebarea fundamentală
cu privire la reprezentarea politică care ar dispune de drepturi exclusive, şi lista acestor
aspecte rămâne deschisă tocmai prin prisma faptului că democraţia naşte deseori semne
de întrebare cu privire la capacităţile ei de a gestiona o societate prin soluţiile şi deciziile
cele mai adecvate timpurilor noastre.

O altă provocare a democraţiei este aceea a tehnocraţiei care poate fi abordată din
două perspective, şi anume: pe de o parte poate fi observată ca o tentativă de a substitui,
printr-o sursă de putere „de competenţă” sursa electivă, inerentă democraţiei, rezervând
totodată rolul de generalist tehnocratului şi nu politicianului, iar pe de altă parte, această
provocare poate fi privită ca o cerinţă de a insera elementele de competenţă în procesele
decizionale şi reprezentative ale democraţiei, prevăzând structuri ad-hoc pe lângă cele
guvernamentale sau parlamantare. Cea de-a doua perspectivă a acestei provocări poate
avea un risc, şi anume acela de a complica şi mai mult procesul democratic, în defavoarea
cetăţenilor deoarece deseori pot apărea conflicete de interese între structurile tehnocratice
şi cele cu caracte politic, astfel se pot naşte diferite blocaje constituţionale (bineînţeles
trebuie să ţinem cont şi de regimul politic în care ne plasămm, dar în această lucrare
vorbim despre democraţie în general).

Provocarea oligarhică. Aceasta are o deosebită importanţă pentru că ne permite să


pătrundem în miezul procesului democratic ca proces competitiv. Punctul de plecare în
observarea acestei provocări, îl constituie teoria lui Roberto Michels cu privire la
organizarea internă a partidelor de masă. Astfel conform teoriei autorului mai sus amintit,
putem spune că atunci când gradul de organizare internă a partidelor (sau al sindicatelor)
creşte, atunci şi oligarhia creşte în interiorul partidelor, iar bunăoară şi democraţia, ca
14
Domenico Fisichella, op. cit., pp.333-339.
sistem politic este diminuată. Michels a enunţat şi celebra lege de fier a oligarhiei care
are la bază aceleaşi presupoziţii pe care tocmai le-am amintit.

O ultimă provocare pe care am identificat-o la Fisichella (lucrarea de la care am


pornit pentru a reliefa provocările democraţiei) este cea instituţională, care are în vedere
organizarea şi funcţionarea eficientă şi legală a instituţiilor, controlul politic pe care îl pot
efectua şi suporta acestea, gradul de reprezentativitate pentru cetăţeni, implicaţiile în plan
socio-economic, organitaţional, politic etc. .

În linii generale acestea sunt principalele provocări pe care le identificăm atunci


când vorbim de democraţie. Bineînţeles lista acestora rămâne deschisă deoarece
democraţia şi societăţile democratice, sunt supuse deseori schimbărilor pe diferite paliere
(cultural, etno-lingvistic, politic, social, economic etc. ). Democraţia încearcă să facă faţă
tuturor acestor schimbări prin încercări complexe de adaptare şi dezvoltare.

În esenţa ei, democraţia trebuie să fie văzută ca un mijloc în care funcţionează


regula statului de drept, sunt respectate drepturile omului, există o separare a puterilor în
stat, sunt garantate drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi egalitatea de şanse
tuturor indivizilor. Toate acestea trebuie respectate în urma existenţei într-un stat a unui
set de legi, scrise sau nu, cuprinse într-o constituţie. Altfel spus, în cazul de faţă,
democraţia poate fi văzută ca mijloc de manifestare a constituţionalismului prin care se
respectă revendicările morale enumerate mai sus, cu toate mecanismele şi procedurile
sale, care diferă de la stat la stat, de la tradiţie la tradiţie, de la mentalitate la mentalitate,
de la cultură la cultură etc. În continuarea celor amintite aici, subliniez faptul că
democraţia nu trebuie considerată ca fiind un „dat”. Ea nu poate fi considerată ca o
ideologie marcantă (ca liberalismul, conservatorismul, socialismul etc.) cu un trecut clar
şi o evoluţie precisă. Consider mai degrabă că este, după cum arătam mai sus, un mijloc.
Astfel ea poate fi diferită şi poate lua diferite forme având implicaţii referitoare la nivel
social, economic, juridic etc.
În genere, nu putem considera democraţia ca fiind un regim politic care poate
satisface probleme oricărei societăţi. Drept dovadă, încercările unor state de a încerca să
instaureze regimuri politice democratice, în anii '70, '80, '90, în ţări precum cele din Asia,
au fost sortite eşecului, democraţia neputând satisface unele probleme referitoare la
cultură, mentalitate, tradiţie, sau numeroasele clivaje etno-lingvistice. Arendt Lijphart
propunea un model al democraţiei consociaţionale pentru a satisface astfel de probleme
existente în unele state, dar acesta are destule neajunsuri, dar acesta poate avea destule
neajunsuri aşa cum am încercat să arăt la începutul lucrării, atunci când prezentam
principalele tipuri de democraţii.
Democraţia privită ca sistem politic poate îndeplini funcţia de reprezentare a
tuturor cetăţenilor, dar, de cele mai multe ori, democraţia este dată şi de cultura politică a
unei societăţi, de tradiţie, de naţionalismele prezente sau nu într-o societate etc., dar
trebuie să privim democraţia şi ca pe un mijloc de manifestare a constituţionalismului; ca
mijloc prin care se poate respecta şi asigură funcţionarea constituţionalităţiii legilor, a
procedurilor şi mecanismelor constituţionale.

Democraţia a fost şi va rămâne ea însăşi o provocare pentru teoria politică.


Democraţia presupune atât avantaje cât şi dezavantaje, dovedindu-se a fi de multe ori
eficientă în anumite cazuri, dar de multe ori a dat semne şi de ineficienţă în situaţii
extreme. Cu toate acestea democraţia naşte probabil la acest moment, cele mai complexe,
stabile şi potrivite tipuri de sisteme politice pentru statele moderne actuale.

Bibliografie:
1. Dahl, Robert, Poliarhiile : participare şi opoziţie, Edit. Institutul European,
Iasi, 2000.

2. Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.

3. Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Edit.


Polirom, Iaşi, 2007.

4. Held, David, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000.

5. Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti,


2002.

6. Pasquino, Gianfranco, Curs de ştiinţă politică, Edit. Institutul European, Iaşi,


2002.

7. Rousseau, Jean-Jaques, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996.

8. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999.