Agresivitatea delicventilor minori

Agresivitatea delicventilor minori.

Particularitati

            I.1.       Definitii ale agresivitatii

            I.2.       Criterii de clasificare a agresivitatii

            I.3.       Forme de manifestare a agresivitatii

                        I.3.1.    Agresivitatea benigna

                           I.3.1.1.          Agresivitatea defensiva

Agresivitatea si libertatea

Agresivitatea si rezistenta

Agresivitatea conformista

Agresivitatea functionala

I.3.2.    Agresivitatea maligna

                           I.3.2.1.          Agresivitatea ofensiva

                                    I.3.2.1.a.   Distructivitatea vindicativa

                                    I.3.2.1.b.   Agresivitatea extatica

            I.4.       Forme si particularitati ale frustrarii si

agresivitatii in adolescenta
I.1. DEFINITII ALE AGRESIVITATII

                        Abordarea multidisciplinara a agresivitatii este un element de interes crescut

la sfarsitul secolului al XX lea.

Agresivitatea este o notiune care provine din latinescul ,,agresiv'' care inseamna a ataca. Se refera
la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de
conduite ostile in plan constient, inonstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii,
degradarii, constrangerii, negarii sau umilirii unei fiinte sau lucru investite cu semnificatii, pe
care agresorul le simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare.*(1)

                        In incercarile de definire, analiza si interpretare a agresivitatii de catre specialisti,

nu numai ca nu regasim un consens mai general, dar se pare ca nivelul de ,,imprastiere'' a
punctelor de vedere este chiar mai maredecat in cazul altor fenomene psihologice.

Totusi se disting o serie de pozitii in definirea comportamentului agresiv. Pentru a fi agresiv, un

comportament trebuie sa fie intentionat.

                        Comportamentul agresiv este orientat nu numai in afarasubiectului ci si asupra

sinelui. Aici trebuie sa facem distinctie intre actele comportamentale autoagresive, forma cea
mai grava fiind sinuciderea, si actele comportamentale care pot periclita sanatatea si echilibrul
organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esential de diferentiere il constituie prezenta
intentiei autodistructive.

                        Astfel, putem considera agresivitatea ca fiind orice forma de conduita orientata cu

intentie catre obiecte, persoane sau catre sine in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri,
distrugeri sau daune.

I.2. CRITERII DE CLASIFICARE

A AGRESIVITATII

                        Data fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice incercare

de tipologizare se loveste de dificultati mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies in
evidenta in mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivitatii.*(10)

                        Agresivitatea se clasifica in functie de urmatoarele criterii:

a.- In functie de agresor sau de persoana care adopta o conduita agresiva. In raport de acest
criteriu, diferentiem:

            1. agresivitatea tanarului si agresivitatea maturului;

            2. agresivitatea masculina si agresivitatea feminina;

            3. agresivitatea individuala si agresivitatea colectiva;

            4. agresivitatea spontana si agresivitatea premeditata.

b. - In functie de mijloacele utilizate in vederea finalizarii intentiilor agresive putem diferentia:

            1. agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;

            2. agresivitatea directa (ostila) cu efecte directe asupra victimei; actul agresiv este un act
in sine si agresivitatea indirecta (instrumentala), intre agresor si victima existand intermediari;

- a da o durere sau o suferinta este un mijloc de a atinge un obiectiv.

c. - In functie de obiectivele urmarite, diferentiem:

1. agresivitatea ce urmareste obtinerea unor beneficii, a unui castig material;

            2. agresivitatea ce urmareste predominant ranirea si chiar distrugerea victimei.

                        In aceasta privinta S. WARCHEL (1991) face distinctie intre agresivitatea

datorata supararii sau manieisi agresivitatea instrumentala. Diferenta principala consta in faptul
ca prima forma apare, mai ales, ca urmare a supararii sau ostilitatii, in timp ce a doua
(instrumentala) este orientata in primul rand in directia obtinerii unui castig material (bani,
obiecte) iar actul agresiv in calitate de mijloc de obtinere a unor asemenea achizitii.

                        O forma particulara de agresivitate instrumentala o constituie conflictul realistic

de grup, formulare ce apartine autorilor americani LEVINE si CAMPBELL.

                        Specific pentru acest tip de conflict este faptul ca anumite grupuri de dimensiuni
diferite intra in raporturi competitive (de cele mai multe ori acutizate) pentru o resursa de
existenta limitata (teritoriu, locuri de munca).

                        Mentinerea starilor conflictuale, cu manifestare efectiva, reciproca, a agresivitatii,

inclusiv fizice, conduce, din nefericire in loc de castiguri, mai ales la pierderi, de cele mai multe
ori irecuperabile, cum este cazul vietilor omenesti.

d. - In functie de forma de manifestare a agresivitatii:

1. agresivitate violenta si agresivitate nonviolenta;

2. agresivitate activa, raul provine dintr-o activitate care da o lovitura sau a critica, si agresivitate
pasiva, inactivitatea poate cauza durere.

                        Agresivitatea manifestata la nivel interpersonal este un fenomen psihosocial, el

ridica problema ,,co-participarii'' celor doi membri ai relatiei conflictului (agresor-agresat). Nu
intotdeauna rol-statusurile celor doi membri ai relatiei, respectiv diadei sunt aceleasi (unul numai
ataca, face numai rau, iar celalalt are sarcina numai de a suporta consecintele directe si indirecte
ale agresivitatii).*(11) Un exemplu il constituie cuplul penologic infractor-victima. Infractorul
este persoana care comite o fapta de agresiune (loveste, ataca, ucide, violeaza) asupra altei
persoane (victima) care suporta consecintele. Vina celor doi membri ai diadei penologice este
foarte clara: primul vinovat, iar al doilea complet nevinovat. Realitatea a demonstrat ca lucrurile
nu stau deloc asa, deoarece victima poate fi mai vinovata decat infractorul.

                        Exemplu: Sotul ramane infirm pe viata in urma unui act de agresiune din partea
sotiei (in fata instantei juridice sotul apare in calitate de victima, iar sotia in calitate de infractor).

Se afla, insa, ca actul de agresiune al sotiei a fost consecinta batailor repetate din partea sotului si
mai ales, a incercarilor acestuia de a viola fetita in fata ei (deci anterior actului de agresiune al
sotiei, rolurile celor doi erau schimbate).

                        Unii autori pun problema, daca in definirea agresivitatii trebuie sa punem accent
pe actul agresiv in sine sau pe intentie.
R. A. BARON (1977) considera ca agresivitatea poate fi definita ca orice act ce are ca intentie
producerea unui prejudiciu tintei vizate.

                        Criteriul intentionalitatii este important si din punct de vedere juridic, el

constituindu-se un factor determinant al incadrarii juridice a infractiunilor.

                        In mod obisnuit se interpreteaza ca agresiv doar comportamentul care are ca

urmare lezarea fizica a adversarului. Dar, totodata, comportamentele de amenintare nu lezeaza
fizic si totusi sunt considerate agresive. Prin urmare, tentativele de agresiune fizica si
amenintarile sunt tot comportamente agresive ce lezeaza psihic individul.

                        S. FREUD, intr-o prima faza a activitatii sale, considera ca agresivitatea este un
comportament instinctiv relativ. Intr-o perioada ulterioara, FREUD (1927) si-a schimbat radical
conceptia. El descrie agresivitatea ca o forma obscura, izvorata din interior, care nu se orienteaza
impotriva mediului, ci tinde sa distruga ,,eul'' (,,instinctul mortii'').

Insa omul, din motive de autoaparare orienteaza in afara directia distrugerii (,,instinctul mortii'')
si din acest moment agresivitatea, ca si foamea, apare inevitabil in mod periodic si independent
de frustratii, de conditiile externe, cautandu-si ,,hrana'', obiectul distrugerii.

                        In general, psihanaliza moderna refuza teoria lui Freud, cladita pe instinctul
mortii, si descrie agresivitatea ca o manifestare instinctiva (HARREY - 1945, SAUL - 1956,
HARTMANN - 1949), in a carei formare, un rol extrem de important il joaca experientele
copilului privitoare la socializarea sa.

                        KONRAD LORENZ, pe baza cercetarilor efectuate asupra animalelor, considera

agresivitatea un instinct care serveste la conservarea speciei, pe care anumiti stimuli il
declanseaza in mod logic, iar alti stimuli il blocheaza tot in mod ereditar si logic.

                        Atat formele agresivitatii cat si stimulii care le declanseaza - respectiv le

blocheaza - pe acestea, difera de la o specie la alta.

                        LORENZ constata faptul ca relatia stimul - reactie, care la animal se realizeaza

nemijlocit, la om nu mai exista.

Deci agresivitatea umana nu este instinctiva, ea nu este functie reflexa a constelatiei de stimuli
externi, in formarea ei joaca un rol extrem de important experienta anterioara, invatarea sociala.

                        FREUD, LORENZ si multi alti teoreticieni sustin ca din instinct, oamenii sunt
agresivi.*(2)

                        Diferentele individuale si interculturale observate in agresiunea umana sugereaza

ca influentele de ordin genetic sunt foarte putin tari.

                        Multi psihologi sociali definesc agresivitatea ca un comportament vizand

producerea de rezultate negative altuia, ca durerea, suferinta sau moartea.*(3) (BARON - 1977).
Aceasta definitie insista in mod particular pe intentia agresorului potential, dar ea sugereaza ca
comportamentul agresiv poate fi separat de emotii.

                        Agresivitatea poate fi considerata a fi o caracteristica a acelor forme de

comportament orientate in sens distructiv, in vederea producerii unor daune, fie ele materiale,
moral - psihologice sau mixte. Deci actul agresiv poate viza unele obiecte (casa, masina,
mobila), fiinta umana (individul izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul
agresivitatii ar fi comportamentul prosocial*(4), care presupune cooperare, toleranta, echilibru.

                        Delicventa si infractionalitatea constituie forme de varf  ale manifestarii

agresivitatii.

                        In dictionarul de psihologie, agresivitatea este definita ca fiind un comportament

verbal sau actional, ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea si chiar suprimarea fizica a
celorlalti.*(5)

                        Comportamentul agresiv poate fi orientat si contra propriei persoane

(autoagresivitate), ca in cazul unor tulburari psihice, sau spre distrugerea obiectelor investite cu
semnificatii sociale.

                        Denumim agresivitate toate acele actiuni voluntare orientate asupra unei persoane
sau a unui obiect care au drept motiv producerea intr-o forma deschisa sau simbolica a unei
pagube, jigniri sau dureri.*(6) In dictionar se defineste agresivitatea in urmatoarele acceptiuni:
tendinta de a arata ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendinta de a depasi opozitii
intalnite ; tendinta de autoafirmare prin promovarea neabatuta a propriilor interese; hiperenergie
in atitudine si reactii; tendinta permanenta de dominare in grupul social sau comunitate.

                        Agresivitatea este un comportament care urmareste lezarea, prejudicierea altei

persoane.*(7) Este vorba de vatamarea fizica a cuiva prin lovituri, atac armat; poate fi vorba de
prejudicierea morala prin injuraturi, barfa, calomnie sau producerea de daune materiale:
distrugeri de lucruri, incendiere ori furt. Privite din perspectiva scopului urmarit unele conduite
agresive sunt orientate in directia producerii ,,unui rau'' altei persoane, in timp ce altele sunt
orientate in directia demonstrarii ,,puterii'' agresorului (K. E. BOULDING - 1989) sau a
,,masculinitatii'' (M. H. SEGALL - 1988).

DAVID G. MYERS face o distinctie clara intre comportamentul de tip cooperant - suportiv si cel
agresiv. Comportamentul agresiv poate fi definit ca fiind comportamentul fizic sau verbal
orientat cu intentie spre a rani pe cineva. MYERS considera ca termenul ,,agresivitate'' este
folosit in multe feluri si pentru multe ratiuni. Agresivitatea nu se confunda cu un comportament
antisocial, cu delicventa si infractionalitatea.*(8)

                        Conduita boxerului nu este orientata antisocial si cu cat este mai agresiva,

cu atat este mai performanta. De asemenea, nu orice comportament antisocial, inclusiv
infractional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Sunt comise infractiuni prin inactiune, deci
agresivitatea nu este prezenta. Foarte des, agresivitatea este asociata si chiar confundata cu
violenta. De cele mai multe ori comportamentul agresiv este si violent, dar sunt si cazuri de
conduita agresiva (este clara intentia de a vatama, de a face rau) dar in forme nonviolente.

                        Privitor la comportamentul agresiv cu rasunet antisocial, VIRGIL

DRAGOMIRESCU*(9) diferentiaza mai multe tipuri cum ar fi:

- agresivitatea nediferentiata, ocazionala, care nu are un rasunet antisocial, obligatoriu sau

imediat;

- comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf si  cronic, in care se include si comportamentul

criminal;
- comportamentul agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unei stari patologice, fie
consecutiva unei afectiuni neuropsihice preexistente, fie dobandita.

Concluzia este ca, de multe ori, comportamentul agresiv este

stimulat, provocat, declansat, intretinut de conduita partenerilor relatiei interpersonale ce suporta

consecinta agresiunii.

                        Cel agresat poate direct sau indirect, voluntar sau involuntar sa se constituie intr-
un factor de potentare a conduitei agresive a partenerului respectiv.
I.3. FORME DE MANIFESTARE A

 AGRESIVITATII

                        E. FROMM face distinctie intre agresivitatea benigna, biologic adaptiva si

agresivitatea maligna, biologic nonadaptiva.

I.3.1. AGRESIVITATEA BENIGNA (DEFENSIVA)

                        Agresivitatea biologic adaptiva este o reactie la amenintarile indreptate impotriva

intereselor vitale; ea este programata filogenetic; este comuna animalelor si oamenilor; nu este
spontana, nu se dezvolta de la sine, ci este reactionala si defensiva; are ca scop sa inlature
amenintarea, fie distrugand, fie indreptand sursa acesteia.*(12)

I.3.1.1. AGRESIVITATEA DEFENSIVA

                        Agesivitatea defensiva este biologic adapiva. Scopul acestei agresivitati nu consta

in placerea de a distruge, ci in apararea vietii.*(13) De indata ce scopul a fost atins, agresivitatea
si echivalentele ei emotionale dispar. Agresivitatea defensiva explica majoritatea impulsurilor
agresive ale omului.

                        S-ar putea ca echipamentul neural al agresivitatii defensive este identic la oameni

si la animale. Cand un individ sau un grup se simt amenintate, mecanismul agresivitatii
defensive este mobilizat, chiar daca amenintarea nu este imediata; in felul acesta capacitatea pe
care o are omul de a prevedea amenintarile viitoare mareste frecventa reactiilor sale agresive.

                        Trezirea agresivitatii defensive prin spalarea creierului nu este posibila decat la

om. Pentru a convinge multimea ca este amenintata, e nevoie inainte de toate, de limbaj; fara
limbaj majoritatea sugestiilor ar fi imposibile. Pe langa aceasta, mai este necesara o structura
sociala care sa asigure o baza suficienta pentru spalarea creierului.

                        Teama tinde sa mobilizeze fie agresivitatea, fie tendinta de a fugi.

                        Unul din modurile cele mai eficiente de a scapa de anxietate este de a deveni
agresiv.

a) Agresivitatea si libertatea

                        Dintre toate amenintarile la adresa intereselor vitale ale omului, cea care pune in
cauza libertatea sa este de o importanta primordiala atat pe plan individual, cat si pe plan
social.*(14) Libertatea este o reactie bilologica a organismului uman. Unii conducatori s-au
servit foarte des de lozinca libertatii ca sa-si duca poporul la lupta dar veritabilul lor scop era de
a-l readuce la starea de sclavie.

                        Faptul ca agresivitatea revolutionara autentica, ca orice agresivitate produsa de

tendinta de a-si apara viata, libertatea, demnitatea - este rationala din puct de vedere biologic si
intra in activitatea normala a omului, nu trebuie sa ne faca sa uitam ca distrugerea vietii ramane
distrugere chiar si atunci cand este justificata din punct de vedere biologic; a o considera
justificata sau nejustificata din punct de vedere uman tine de principiile religioase, morale sau
politice pe care le impartasim.
                        Oricare ar fi aceste principii, important este sa fim constienti cat de usor se poate
amesteca agresivitatea pur defensiva, cu distructivitatea (nondefensiva) si cu dorinta sadica de a
rasturna situatia pentru a stapani pe altii in loc de a fi stapanit de ei.

b) Agresivitatea si rezistenta

                        O alta sursa importanta de agresivitate defensiva este agresivitatea ca reactie

impotriva oricarei incercari de a face constiente tendintele si fantasmele refulare.*(15) FREUD a
descoperit ca daca analistul atinge materialul refulat, bolnavul ,,rezista la abordarea sa
terapeutica''. Aceasta nu este o problema de rea-vointa constienta din partea bolnavului, nici de
lipsa de sinceritate, nici de disimulare; el se apara impotriva descoperirii materialului inconstient,
fara sa fie constient nici de acest material, nici de propria sa rezistenta. Exista multe motive
pentru care un individ poate sa-si refuleze unele tendinte, deseori de-a lungul intregii vieti. Se
poate sa-i fie teama ca va fi pedepsit, ca nu va fi iubit sau ca va fi umilit daca aceste impulsuri
refulate ar fi cunoscute de altii (sau de el insusi, in masura in care e vorba de respectul de sine
sau de amorul propriu).

                        Terapia psihanalitica a relevat urmatoarele reactii diferite pe care le poate produce

rezistenta. Bolnavul poate ocoli punctul sensibil incepand sa vorbeasca despre altceva; el poate
sa se simta somnoros si obosit; poate gasi un motiv ca sa nu vina la sedinta cu psihanalista.

                        In teoria psihanalitica se poate observa cu o mare regularitate ca rezistenta se

organizeaza atunci cand sunt atinse materialele refulate. Observarea acestui fenomen nu se
limiteaza nicidecum la situatia psihanalitica. Viata cotidiana este plina de exemple de acest
fel. Cine nu a vazut pe cutare mama reactionand cu furie atunci cand i se spune ca vrea sa-si aiba
copiii pe langa ea pentru a-i stapani, si nu pentru ca ii iubeste atat de mult ? Sau pe un anumit tip
de patriot caruia i se aminteste de avantajele materiale ce se ascund in spatele convingerilor sale
politice ? De fapt, a pune in discutie motivatiile unui individ inseamna a viola unul din tabuurile
cele mai respectate ale politetii - un tabu foarte necesar in masura in care politetea are drept rol
sa minimalizeze trezirea agresivitatii.

                        Acelasi lucru se produce pe plan istoric. Cei care au spus adevarul despre cutare
regim, au fost exilati, intemnitati sau ucisi de catre cei care detineau puterea si a caror manie
fusese starnita.

c) Agresivitatea conformista

                        Cuprinde diferite acte agresive care sunt indeplinite nu pentru ca agresorul este
impins de dorinta de a distruge ci pentru ca i se spune sa o faca, iar el considera de datoria lui sa
se supuna ordinelor. In toate societatile structurate ierarhic, supunerea este, trasatura cea mai
profund inradacinata. Soldatul care ucide si mutileaza, pilotul de pe bombardier care distruge mii
de vieti omenesti intr-o secunda nu sunt in mod necesar manati de un impuls destructiv sau crud,
ci de principiul supunerii oarbe.

                        Agresivitatea conformista este suficient de raspandita pentru a merita o atentie

serioasa. De la comportamentul baietilor dintr-o banda de tineri, pana la cel al soldatilor dintr-o
armata, multe acte distructive sunt comise pentru a nu lasa impresia de ,,fricos'' si din supunere
fata de ordine. Aceste motivatii, si nu distructivitatea umana, sunt la baza acestui gen de
comportament agresiv, adeseori interpretat pe drept ca un indiciu al fortei impulsurilor agresive
innascute.
                        Agresivitatea conformista ar putea fi clasata tot atat de bine ca pseudoagresivitate.
Impulsul de a nu asculta sau a nu se supune constituie pentru multi o manifestare interioara
contra careia ei se apara indeplinind actul agresiv cerut.

d) Agresivitatea functionala

                        Este un tip de agresivitate biologic adaptiva, care are drept scop sa obtina ceea ce
este necesar sau dezirabil. Scopul vizat nu este distrugerea ca atare; ea nu este intrebuintata decat
ca un instrument pentru a atinge scopul real.

                        In ceea ce priveste agresivitatea functionala, dificultatea rezida in ambiguitatea

cuvintelor ,,necesar'' si ,,dezirabil''.

                        Este usor sa definim cuvantul ,,necesar'' in termen de nevoi fiziologice

indubitabile. Daca un individ fura sau jefuieste pentru ca familia sa si el insusi nu au nici macar
minimul necesar de hrana, este evident ca agresivitatea sa este un act motivat de o necesitate
fiziologica.

                        Cuvantul ,,dezirabil'' il definim cel mai frecvent prin ceea ce este dorit. Astfel,
problema agresivitatii functionale capata un alt aspect, motivul agresivitatii este actul. Oamenii
doresc nu numai ce procura baza materiala unei vieti agreabile. Majoritatea oamenilor sunt
lacomi; lacomi de mai multa hrana, bautura, placeri sexuale, bunuri, putere, glorie.

Lacomia reprezinta una dintre cauzele de agresivitate cele mai frecvente si probabil un motiv de
agresivitate functionala tot atat de puternic ca dorinta de a obtine cele ce sunt obiectiv necesare.

                        Cazul cel mai important de agresivitate functionala este razboiul.

I.3.2. AGRESIVITATEA MALIGNA (OFENSIVA)

                        Agresivitatea maligna, nonadaptibila bilogic, adica distructivitatea si cruzimea, nu

constituie o aparare impotriva unei amenintari; nu este programat filogenetic, nu este
caracteristica decat omului; este daunatoare din punct de vedere social; principalele ei
manifestari - omorul si cruzimea - sunt producatoare de placere si in afara oricarei alte finalitati;
ea este daunatoare nu numai pentru individul care este atacat, ci si pentru cel care ataca. Desi nu
este un instinct, agresivitatea maligna, este o posibilitate inradacinata in insasi conditiile
existentei omului.*(18)

                        Distructivitatea maligna este specific umana si ea nu deriva dintr-un instinct

animal. Ea nu se afla in serviciul supravetuirii fiziologice a omulul, desi constituie o parte
importanta a activitatii lui mentale. Este una din pasiunile dominante si puternice la anumiti
indivizi si in anumite culturi, iar la alti indivizi si in alte culturi nu.

I.3.2.a. Distructivitatea vindicativa

                        Reprezinta reactie spontana la o suferinta intensa si nejustificata pricinuita unei

persoane sau membrilor grupului cu care ea se identifica.*(19) Ea difera in doua privinte de
agresivitatea defensiva normala:           

intervine dupa ce dauna a fost infaptuita desi nu constituie o aparare impotriva unui pericol
amenintator.
este mult mai intens si adeseori este cruda, voluptoasa si instabila. Insusi limbajul exprima
aceasta calitate specifica a razbunarii prin expresia ,,sete de razbunare''.

                        Rasbunarea prin sange este raspandita in intreaga lume. Razbunarea prin sange
este o datorie sacra care revine membrului unei familii, al unui clan sau al unui trib. El trebuie
sa ucida pe membrul unei entitati corespunzatoare daca unul din membrii grupului sau a fost
ucis. Spre deosebire de simpla pedepsire unde crima este ispasita prin pedepsirea ucigasului sau
a celora care se inrudeste cu acesta, in cazul razbunarii prin sange pedepsirea agresorului nu pune
capat sirului.

I.3.2.b. Agresivitatea extatica

                        Omul care sufera de constiinta neputintei si a izolarii sale, poate incerca sa

depaseasca povara sa existentiala, punandu-se intr-o stare de extaz apropiata de transa, cu scopul
de a-si regasi astfel unitatea cu el insusi si cu natura.*(20)

Exista multe moduri de a o realiza. Una dintre ele, foarte efemera, este oferita de natura: actul
sexual.

                        Alte moduri simbolice mai durabile si mai intense de a ajunge la extaz le gasim in
cultele religioase (dansuri extatice), in intrebuintarea drogurilor, in orgiile sexuale frenetice si in
starile de transa autoprovocate.

                        Din punct de vedere al agresivitatii ele sunt deosebit de interesante, deoarece in

cursul unuia din dansurile rituale, participantii se servesc de un Kris (un fel de pumnal cu lama
scurta si lata) cu care se lovesc pe ei insusi (iar cateodata si unii pe altii) in momentul culminant
al transei.

                        CONSTANTIN PAUNESCU diferentiaza urmatoarele forme de manifestare ale

agresivitatii:

                        1) Excitabilitatea exprima starea sistemului nervos central caracterizata printr-o

sensibilitate de grad maximal, fata de factorii de mediu extern sau intern.*(21)

                        Definirea aceasta are la baza notiunea psihofiziologica de excitatie, care vine din
latina, excitatio - stimulare.

Excitatia psihomotorie este definita ca manifestare  la un nivel supradimensionat al functiilor

psihice normale sau modificarea lor in sens cantitativ sau calitativ, cu rasunet in sfera exprimarii
verbale si comportamentale.

                        BARDENAT si PRINGNEY considera ca excitatia psihica presupune ridicarea

tensiunii psihologice si exacerbarea dinamismului psihic, stari care devin patologice atunci cand
sunt insotite de o tulburare afectogena reactiva consecinta unei emotii intense sau a unui incident
grav uneori insotind un incident grav sau un simptom delirant sau confuzional. Starile de
excitatie se manifesta diferit in functie de factorul varsta. Formele de manifestare ale
hiperexcitabilitatii sunt: gesturi de nerabdare, ton ridicat si iritat al vocii, voiciunea crescuta cu o
stare accentuata excitativa, ideatie accelerata, mnemoexcitatie, efervescenta a limbajului, a
imaginatiei, labilitate emotionala, incredere exagerata in sine, agresivitate.

                        2) Impulsivitatea este definita ca o trasatura caracteristica, implicand un mod

impulsiv de a reactiona prin impulsiuni. La randul lor, impulsiunile sunt modalitati actionale de
reactie involuntara, brusca, necontrolata si neintegrate intr-o activitate rationala (acte violente,
descarcari explozive, reactii de manie, etc.)

                        In practica notiunea de impulsivitate este utilizata pentru a desemna un act de

violenta agresiva. Dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune.

                        R. LAFON defineste impulsivitatea ca ,,descarcare incoercibila si imediata a unei

stari de tensiune emotionala, intr-un act sau comportament.''

                        Actul impulsiv face ca tensiunea psihica sa inceteze. El poate fi necontrolat,

imprevizibil, irational, avand originea in motivatii subiective sau intr-o reactie reflexa.

                        3) Propulsivitatea este declansarea agresivitatii datorita unui resort

intern.*(22) Ea apare in mod fortat, automat, fara sa se supuna controlului voluntar. Ca mod de
manifestare propulsiunile pot fi: kinetice, monotipiile ritmice ca balansarea capului sau a unui
membru, miscari parazite, accese de automatisme ambulatorii.

                        In starile de proplexitate, cu comportamente imobile, impulsiunile izbucnesc

brusc, cu miscari instinctuale profunde. In starile confuzionale, ele apar sub forma de acte de
agresiune, de aparare, de fuga sau ca automatisme profesionale, exprimand fantasme, oniria, in
care se condenseaza tendinte afective, teama, gelozie, manie (H. EY.). Impulsurile apar
deasemenea in episoadele depresive psihotice cu componenta anxioasa in suicid, ca reactii auto
si heteroagresive, iar in accesele maniacale, ca gesturi erotice sau excentrice.

                        4) Violenta

                        Originea notiunii de violenta este latinescul ,,vis'' care inseamna forta, deci
utilizarea fortei pentru a manifesta superioritatea.*(23) Formele violentei se imbogatesc pe
parcursul evolutiei societatii umane si capata o amploare din ce in ce mai mare, cu toate
mijloacele si costurile sistemelor de aparare impotriva acesteia.

                        Modalitatile actelor de violenta sunt in functie de epoca, topografie, circumstante,

cultura, dar mai ales de evolutia moral spirituala a comunitatii. Cu alte cuvinte, violenta are o
geometrie variabila si schimbatoare. Formele ei merg de la violenta in plina lumina, la violenta
foarte bine ascunsa.

                        Sfera de definire a violentei este mult mai larga decat cea stabilita de
criminologie.

                        JEAN-CLAUDE CHESNAIS, incercand sa stabileasca zonele semantice inclusiv

in definitie, stabileste intr-o viziune geometrica, trei cercuri.

Ca nucleu, deci primul cerc, este violenta fizica, pe care autorul o considera cea mai grava,
intrucat cauzeaza moartea persoanei, vatamarea corporala si libertatea individului. Ea este
brutala, cruda, salbatica.

Al doilea cerc, mult mai intins, il reprezinta violenta economica, care priveste toate atingerile si
frustrarile asupra bunurilor materiale, cunoscand practic o infinitate de forme.

In societatile cu un grad ridicat de evolutie industriala se

poate opera foarte greu la despartirea a ceea ce ii apartine ca mijloc de existenta. In acest fel
violenta se confunda cu delicventa.

Cel de-al treilea cerc il reprezinta violenta morala. A vorbi cu violenta in acest sens spune
CHESSNAIS constituie un abuz de limbaj in conditiile vietii moderne, cand se confunda in toata
ambiguitatea, reglementarea si agresiunea, organizarea si agresiunea. Din aceasta perspectiva, s-a
stabilit urmatoarea tipografie a violentei:

violenta privata:

violenta criminala:

mortala (omorarea, asasinarea, otravirea, executiile capitale)

corporala (raniri si loviri voluntare)

sexuala (violul)
violenta noncriminala:

suicidul si tentativa de suicid

accidente (rutiere, de munca)

violenta colectiva

violenta cetatenilor contra puterii

terorismul

revolutiile si grevele

violenta contra cetatenilor

terorismul de stat

violenta industriala

violenta paradoxista - razboiul

5) Comportamentul agresiv si formele sale intalnite in cadrul

delicventei juvenile reprezinta atitudini si acte, fapte constante si repetitive cu continut

antisocial, cu manifestari de agresivitate, anticipate, fata de propria persoana - autoagresiunea,
sau fata de altii - heteroagresiunea.*(24)

                        Comportamentul antisocial ca forma devianta care se intalneste in tulburarea

personalitatii de tip antisocial prin care sunt violate atat regulile morale, integritatea fizica, cat si
drepturile sociale la adult, nu apare pentru prima data la varsta adulta (cu exceptia cazurilor
clinice), ci el se organizeaza pe un teren existent din copilarie.

                        Cercetarile au demonstrat ca o serie de manifestari intalnite la un lot de adulti au

fost prezente si in copilarie.
I.4. FORME SI PARTICULARITATI ALE FRUSTRARII SI AGRESIVITATII IN
ADOLESCENTA

                        Adolescenta este o ,,perioada de transformari profunde, unica in istoria

individului'' (SCHONFELD, 1971) care aduce modificari ale personalitatii in toate dimensiunile:

transformari biologice: anatomice, morfologice, fiziologice, endocrine, biochimice in toate

aparatele si organele corpului;

transformari psihologice: restructurarea intregii personalitati rezultand maturizarea psihologica,

intelectualizarea intensa (dezvoltarea gandirii abstracte);

transformari sociale: castigarea treptata a statutului de adult.

Adolescenta reprezinta cea mai complexa etapa de

dezvoltare a tanarului in drumul sau spre maturitate.*(25)

                        Procesul de maturizare implica mai intai dobandirea ,,independentei axiologice''

(independenta de mentalitate, de valori) si afective, iar ulterior castigarea independentei material-
economice (instrumentala).

                        Adolescenta este definita ca perioada de maturizare biopsihosociala, ,,cea mai

complexa si efervescenta perioada din viata omului'' (PAVELESCU, 1974), ,,varsta
tumultoaselor transformari psihosomatice si etico-sociale'' (BRANZEL, 1974).

                        MARGINEANU (1971) spune despre adolescenta ca ,,este o rascruce in evolutia

vietii, dar ea nu desparte drumurile, ci le uneste.

Aceasta etapa pare sa ridice cele mai mari dificultati procesului educativ datorita frecventelor
perturbari fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale si tulburari de conduita care
insotesc, adeseori, maturizarea. Literatura de specialitate vorbeste in acest sens de o adevarata
,,criza'' a adolescentei, constand in multiple conflicte interne si externe (asa numite, ,,conflicte de
dezvoltare''), acte impulsive sau conduite deviante exprimate prin ostilitate fata de parinti, revolta
contra interdictiilor educative, respingerea modelelor culturale si a normelor morale propuse de
adult si afirmarea unor modele contestatoare de conduita. Criza adolescentei este un proces
complex si treptat de adaptare si acomodare avand ca rezultat socializarea si integrarea.

                        La adolescent controlul social devine autocontrol constand in intelegerea si

acceptarea constienta a exigentelor normative. In aceasta perioada cele mai multe conflicte sunt
cele avute cu parintii si educatorii.

                        Orice abordare paternalista a educatiei morale risca sa faca dintr-o manifestare

normala a adolescentilor o conduita veritabil patologica echivaland in mod eronat
nonconformismul cu agresivitatea, evaziunea sau bizareria comportamentului adolescentin drept
o propensiune certa spre devianta sau delicventa.

                        M. DEBESEE subliniaza ca ,,nu exista o perioada de crestere in care evolutia sa

fie mai sensibila decat in timpul adolescentei.''*(26)

Adolescenta este impartita (CHAZAUD, 1971, TEODORESCU S. - 1974) in trei faze:

prima adolescenta (preadolescenta), adolescenta pubertara este perioada in care domina
conflictele legate de sexualitate: 12 - 15 ani;

adolescenta medie (adolescenta propriu-zisa) este perioada cea mai critica, in care se produce
,,ruptura'' de copilarie:

16 - 18 ani;

adolescenta tardiva (postadolescenta), este faza identificarilor definitive, a angajarilor in viata

adulta:

19 --25 ani.

Dupa ROUSSEAU, adolescenta ar avea urmatoarele etape:

perioada revoltei: 14 ani

perioada atentiei manifeste: 15 ani

perioada constiintei eului: 16 - 17 ani

perioada exaltarii: dupa 17 ani.

Dupa VERZA E. adolescenta se imparte in trei subperioade:*(27)

subperioada preadolescentei (14 - 16 ani) care se caracterizeaza prin stabilirea maturizarii

biologice, dezvoltarea constiintei in general si de sine, in special;

subperioada adolescentei propriu-zise (16 - 18 ani) este centrata pe o intelectualizare intensa, pe

imbogatirea experientei afective si structurarea conduitelor ca insemn al personalitatii complexe;
adolescentul este pregatit pentru a raspunde dificultatilor ivite;

subperioada adolescentei prelungite (18 - 20/25 ani). In aceasta subperioada, independenta

este dobandita in buna masura sau este pe cale de a fi dobandita, ceea ce duce la dezvoltarea
personalitatii si afirmarea tanarului prin stiluri personale de conduita.

In preadolescenta apar ,,numeroase cazuri de inadaptare, de

rupere a echilibrului psihic in formarea emotionalitatii.*(28)

Cand ,,tensiunea interioara este mai puternica decat controlul de sine''*(29), cand instalarea

functiilor de reproducere genereaza transformari ce infuenteaza capacitatea intelectuala,
afectivitatea si temperamentul puberului. Chiar daca preadolescentii nu raspund in toate cazurile
de contrariere, prin acte de ostilitate, opozitionism, atitudinile lor in dezacord cu exigentele
scolare si sociale, facilitate adesea de insuficienta lor supraveghere, de libertati prea mari care li
se acorda sau, dimpotriva, de o incorsetare datorata unui regim de viata plictisitor si rigid, pot
duce la dezvoltarea unor forme de comportament agresive, cu caracter delictual.*(30)

                        In adolescenta, agresivitatea se manifesta ca forma de ajustare a unei infirmitati,

ca o masca pentru teama. La inceput aceasta este negata, ajungand apoi s-o proiecteze asupra
unui obiect, apoi asupra altuia, ori asupra lui.
                        In adolescenta, aparitia conflictelor si a frustatiilor este relativ frecventa.
Frustratia este un comportament represiv, datorata stilului prea agresiv, autoritar de educatie al
copilului. (LEVIN)

                        Pentru WEBER, conflictul este forma specifica de agresivitate care insoteste

procesul de socializare, fiind forma pozitiva si dinamica a dezvoltarii personalitatii. La
adolescenti, agresivitatea este o incercare de descoperire a propriei identitati, si a formarii unei
atitudini combative in viata.

                        S. Radulescu si D. Banciu descriu pubertatea si adolescenta ca varf de manifestare

a agresivitatii.*(31),varf ce coreleaza cu perioada de cautare a modelelor de comportament, de
respingere a normelor restrictive si de cristalizare a propriei personalitati.

                        Este deci mai probabil ca la aceasta varsta sa se surprinda un numar mai mare de

acte de agresivitate. Odata cu inaintarea in varsta, exista tendinta de crestere a comportamentului
prosocial; dar totusi se remarca prin duritatea manifestarilor agresive si printr-un numar mai
mare de asemenea acte. Pe masura ce adolescentul se va maturiza, reactiile imediate la frustrare
vor deveni mai putin frecvente si vor pierde din intensitate, aceasta datorita cresterii, pe de o
parte, a gradului tolerantei individuale la frustrare, iar pe de alta, datorita sporirii fortei
interdictiilor educatiei, care va sanctiona in principiu toate reactiile inadaptate ale
adolescentului.*(32)

                        Dintre reactiile imediate la frustrare ale adolescentului sunt condamnate, in

primul rand, reactiile de ,,manie'' si ,,agresiune'' directa, in timp ce altele, cum ar fi de exemplu
reactiile de ,,izolare'' si ,,dependenta'', sunt mai usor tolerante (in unele cazuri aprobate si chiar
favorizate de parinti), se creeaza posibilitatea formarii unor ,,habitudini reactionale'', adica a
pastrarii pentru un timp indelungat a unor atitudini de ,,izolare'' si ,,dependenta'' si, in felul
acesta, de influentare a modului de reactionare a omului adult de mai tarziu.
*(1)  - Constantin P`unescu - ,,Agresivitatea ]i condiia uman`'', Ed.Tehnic`, Bucure]ti, 1999, pag.15

*(10)   - NICOLAE MITROFAN ,,Psihologie social`'' - volum coordonat de ADRIAN NECULAU, Ed.Polirom, Ia]i, 1998,
pag.428.

*(11)  - ibidem, pagina 429

*(2)  - KENNETEH J. GERGEN, MARY M, GERGEN, SYLVIE JUSTRANS - ,,Psychologie sociale'', Editions Etudes
Vivantey, Canada, 1998, pag.285

*(3)  - Ibidem, pag.255

*(4)   - ADINA CHELCEA, SEPTIMIU CHELCEA - ,,Eu,Tu, Noi'' - Ed. Albatros, Bucure]ti, 1983, pag.182

*(5) - P, P. NEVEANU ,,Dicionar de psihologie'', Ed.Albatros, Bucur]ti, 1978

*(6) - RANSCHBURG JENO ,,Fric`, sup`rare, agresivitate'', Ed. Didactic` ]i Pedagogic`, Bucure]ti, 1979, pag.118

*(7) - ANDREI COSMOVICI, Ia]i, 1999, pag.20

*(8) - NICOLAE MITROFAN ,,Psihologie social`'' - volum coordonat de ADRIAN NECULAU, Ed.Polirom, Ia]i, 1998, pag.428

*(9) - DRAGOMIRESCU V. T. - ,,Psihologia comportamentului deviant'' Ed.}tiinific` ]i Enciclopedic`, Bucure]ti, 1976 pag.464

*(12) - ERICH FROMM - ,,Texte alese'', Ed.politic`, Bucure]ti, 1983, pag.453

*(13) - ibidem, pag.435

*(14) - ibidem, pag.460

*(15) - ibidem, pag.469

*(18) - ibidem pag.453-454

*(19) - ibidem pag.490

*(20) - ibidem pag.495

*(21) - CONSTANTIN P~UNESCU - ,,Agersivitatea ]i condiia uman`'' Ed. Tehnic` Bucure]ti, 1999, pag.15

*(22) - ibidem, pag.17

*(23) - ibidem, pag.17

*(24) - ibidem, pag.19

*(25) - SORIN M. R~DULESCU, DAN BANCIU ,,Introducere [n sociologia delicvenei juvenile'' Edit. Medical`, Bucure]ti,
1999, pag.13

*(26) - M. DEBESSE ,,Adolescentul [n psihologia omului'' Ed.Didactic` ]i Pedagogic`, Bucure]ti, 1998, pag.87

*(27) - VERZA EMIL ,,Psihologia v@rstelor,,, Ed. Hyperion XXI Bucure]ti, 1998, pag.104

*(28) - V. PAVELESCU ,,Limitele afectivit`ii'' Tez` de doctorat pag.58

*(29) - TIBERIU RUDICA ,,Niveluri ale conduitei umane'' Ed. Junimea, Ia]i, 1984, pag.158
*(30) - TIBERIU RUDICA, ibidem pag.158

*(31) - SORIN M. R~DULESCU, DAN BANCIU - ,,Introducere [n sociologia delicvenei juvenile'', Ed. Medical`, Bucure]ti,
1999

*(32) - TIBERIU RUDICA ,,Niveluri ale conduitei umane'', Ed.Junimea , Ia]i, 1984, pag.159