Sunteți pe pagina 1din 2

Arta olaritului

Unul dintre cele mai vechi meşteşuguri ale românilor este olăritul, o tradiţie
conservată cu grijă în foarte multe centre din ţară.
Prelucrarea ceramicii în scopul confecţionării obiectelor de uz gospodăresc, şi nu numai,
a fost cea dintîi industrie casnică, prin intensitatea practicării sale. În vechime, olarii erau
grupaţi şi formau nuclee de 200-300 de familii. Ei puteau fi întîlniţi în toate satele, în
cartierele mărginaşe ale tîrgurilor şi oraşelor mai importante, reşedinţe domneşti, centrele
comerciale. Olarii erau foarte căutaţi în preajma sărbătorilor tradiţionale, cînd produsele
lor erau foarte căutate, la tîrguri, de "moşi", la nunţi ori botezuri. Negoţul cu oale este
amintit din timpuri foarte îndepărtate şi s-a păstrat şi astăzi, în unele zone îmbrăcînd chiar
formă de troc, aşa după cum era odinioară. Mai există încă sate unde olarii fac schimb pe
capacităţi, adică, spre exemplu, dau vasul în schimbul conţinutului de porumb ori grîu.
Meşteşugul prelucrării lutului este foarte greu, iar în vechime, olarului i se atribuiau
puteri zămislitoare: prin propria suflare şi prin dogoarea focului, el dădea vasului suflet şi
grai. Olarul era socotit un om păcătos şi exista credinţa că pe lumea cealaltă va avea mult
de muncă, pentru că a ars şi chinuit pămîntul.
Olarilor nu prea le pasă de vorbele bătrînilor şi nici de ce spun poveştile. Ei îşi văd de ale
lor pe lîngă roată şi pe lîngă cuptor. Încă din vechime, ei au ales să-şi ardă oalele pentru a
le face mai rezistente şi au găsit şi tehnici de perfecţionare a cuptoarelor. De la cele
simple, fără vatră, au ajuns la cuptoare cu două camere, în care o placă desparte camera
de foc de cea de ardere. Şi la roţii i-au adus îmbunătăţiri. De la roata iniţială, acţionată
manual, dar care avea o mişcare lentă, s-a ajuns la cea acţionată de picior, care este mai
rapidă. Mai tîrziu a apărut şi obiceiul smălţuirii vaselor, dar şi tehnica lustruirii pereţilor
vaselor cu o piatră de rîu, pentru a reduce porozitatea oalelor şi a le da rezistenţă.
Meşteşugului străvechi i-au fost aduse tot felul de îmbunătăţiri, iar în timp au apărut şi
structuri specializate. Ceramica utilitară şi ceramica artistică sînt doar două dintre
variante. Oricum, toate vasele de ceramică se disting prin eleganţa formelor şi prin
ornamentaţie. Ceramica tradiţională este modelată la roată şi este arsă apoi în sobe
orizontale, prin două tehnici: prin oxigenare sau prin lipsa oxigenării. Olarul are trudă
mare pe lîngă cuptor, dar fiecare vas este o bijuterie şi merită efortul. În unele zone, încă
se mai spune că nu face un păcat cel ce fură oală de la un olar. După moarte, îi va fi ţărîna
mai uşoară pentru că şi-a furat din lut.
Olaritul este o ocupatie straveche ce se practica inca din vremuri stravechi, marturie stand
frumoasele vase de ceramica din epoca neolitica, epoca in care pe teritoriul Romaniei s-a
dezvoltat o civilizatie remarcabila.
Olaritul este o munca obositoare, necesitand forta, indemanare si cunostinte deosebite.
Orice greseala poate avea drept consecinta distrugerea vasului; de aceea, olaritul este un
mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor, femeile ajutand eventual doar la decorat.
Barbatii scot lutul din locuri speciale, il aduc in gospodarie si il framanta cu mainile,
picioarele, sau cu un ciocan mare de lemn, amestecandu-l cu apa. Pasta astfel obtinuta se
curata de impuritati, taindu-se in felii subtiri si se lucreaza apoi la roata.
Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos,
acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar
discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara destul de
rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur regulat.
Formarea vasului necesita o tehnica deosebita si o viteza de lucru mare, pentru ca pasta
nu trebuie sa se usuce (uneori vasul se realizeaza chiar in 40-50 de secunde).
Dupa modelare, vasele se lasa la uscat cateva zile, la umbra si apoi se ard in cuptoare
speciale, dupa ce au fost in prealabil ornamentate si eventual smaltuite (la blide se
smaltuieste numai partea interioara si marginile).
Cea mai raspandita tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o pana de
gasca. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gasca. Avem astfel o veritabila penita.
Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor fire de par de porc mistret.
Un alt tip de decoratie se obtine prin zgarierea cu un varf metalic a vasului dupa
inmuierea sa in substanta coloranta, aparand astfel culoarea pastei. O alta tehnica,
intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea in relief a unor snururi, braie
sau rozete de pasta.