George Bacovia și fenomenul simbolist

Simbolismul ia naștere la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în

Franța, având la bază revolta împotriva parnasianismului, a romantismului și a realismului
naturalist. Inițiatorul acestui curent literar este Jean Moreas, care, în anul 1886, publică în ziarul „Le
Figaro” scrisoarea numită „Le Symbolisme”, aceasta devenind un adevărat manifest și dând numele
curentului literar de astăzi.
Cu toate acestea, termenul de „simbolism” a mai fost folosit înainte de data publicării
scrisorii „Le Symbolysme”. Jules Laforgue folosește acest cuvând în descrierea stării de spirit a
tinerilor. Gaetan Picon folosește și el acest termen, asociindu-l cu mișcarea decadentă, deoarece
„mișcarea europeană care a luat, la sugestia lui Moréas, numele de simbolism, se înrudește mai ales
cu Baudelaire și Mallarmé”1. Astfel, literatura este privită drept o experiență în care versul este
dezarticulat, se introduc jocuri de cuvinte iar visele sunt induse cu ajutorul stupefiantelor. Visul și
sensibilitatea emoțională sunt trăsăturile majore preferate de către teoreticienii și poeții simboliști,
făcând ca poezia în sine să se îndrepte în două direcții. Avem, pe de-o parte, o poezie care provine
dintr-o interiorizare spirituală, iar pe de altă parte, descoperim poezia care precede spațiul cosmic,
adâncindu-se până în planul abisal al Inconștientului și al Iraționalului. Pentru Baudelaire, acest tip
de poezie reprezintă aspirația spre infinit, spre o aventură spirituală în care scriitorul are datoria de a
extrage frumusețea și sensibilitatea din intunericul și haosul sufletului.
Încă din acea perioadă, simbolismul a generat diferite concepții despre poezie peste tot în
lume, iar René Wellek este unul dintre cei care observă că ,,nu numai în Franța, dar pretutindeni în
lumea occidentală a secolului al XX-lea, concepțiile despre poezie sunt dominate de doctrinele
enunțate de mișcarea simbolistă franceză”2. Mai mult, acest curent a fost asociat cu cei patru mari
poeți despre care știm că sunt majore surse de influență pentru mulți scriitori din Franța și din afara
ei, atrași fiind de acest nou manifest literar (Charles Baudelaire (1821- 1867), Stephane Mallarmé
(1842-1898), Paul Verlaine (1844-1896) și Arthur Rimbaud (1854- 1891)). Tot René Wellek este
cel care împarte această mișcare franceză în mai multe faze și anume: faza debuturilor, asociată cu
figura de precursor a lui Baudelaire; faza a doua, în care Verlaine și Mallarmé se remarcă prin forță
creatoare; faza a treia este reprezentată de perioada în care termenul se încetățenește, iar, odată cu
secolul al XX-lea, se manifesta faza pe care Michaud o numește „Neo-symbolisme”, reprezentată
prin „La Jeune Parque” a lui Valéry și „L‘Annonce faite à Marie” de Claudel.

1
Adriana Iliescu, „Poezia simbolistă românească”, Editura Minerva, București, 1985, p.8.
2
René Wellek, „Istoria criticii literare moderne”, 1750-1950, Vol. IV-A doua jumătate a secolului al XIX-lea; traducere
de Rodica Tiniș și Andrei Brezianu, Prefață de Romul Munteanu, Editura Univers, București, 1979, p.450.
1
 Astfel, sfârșitul secolului al XIX-lea a însemnat o adevărată luptă împotriva principiilor și
ideologiilor învechite ce au precedat noua paradigmă estetică numită „modernism”. Matei
Călinescu, în lucrarea „Cinci fețe ale modernității”, definește acest concept drept „cultură a crizei” 3,
reliefând efectele industrializării, care dezumanizează omul, făcându-l membrul unei doctrine a
sistemului. Astfel, simbolismul precedă toate curentele literare de mai târziu, cum ar fi futurismul,
expresionismul, suprarealismul și toate celelalte mișcări de avangardă, fără să aibă, însă, vreo
asemănare cu acestea, idee reieșită din faptul că scriitorii simboliști mențin viu un limbaj cu putere
cognitivă, simboluri, sugestii, sensibilitate accentuată, corespondențe, sinestezie, muzicalitate,
precum și întrebuințarea versului liber sau a esteticii urâtului.
Pătruns în spațiul modernității, simbolismul românesc apare ca un fenomen aproape sincron
cu cel european. În literatura română, îl putem considera pe George Bacovia cel mai mare
reprezentant al simbolismului, întrucât lirica lui se evidențiază printr-o retorică specifică, în care
cuvintele-cheie devin motive literare și elemente definitorii ale universului său artistic.
Bacovia, însă, nu poate fi considerat pe deplin un simbolist, deoarece, dacă în primele două
volume, „Plumb” și „Scântei galbene”, scriitorul abordează cu insistență principalele teme și motive
ale imaginarului simbolist, următoarele sale volume tind „către o individualizare a impresiilor”,
după cum spunea Tudor Vianu, impresii ce sunt contrastante celor manifestate anterior.
În aceeași idee, multe studii ale diferiților scriitori români arătau că Bacovia a fost fie
simbolist (Lovinescu), fie romantic (P. Constantinescu), fie expresionist (Ov. Crohmălniceanu, I.
Negoițescu, L. Ulici), decadent (V. Fanache) sau chiar existențialist (M. Cimpoi, D. Flămând) sau
precursor al teatrului absurdului și postmodernismului (Marian Popa, L. B. Lefter, Mircea
Cărtărescu). Cu toate aceste clasificări, remarcabilă și de necontestat este unicitatea sa în literatura
română, precum și dimensiunea lirismului său. Critica literară, preocupată fiind cu impunerea și
promovarea poeziei argheziene, nu au remarcat de la început cum limbajul și temele poeziilor
capătă alt contur. În jurul anilor ’60 se redescoperă modernitatea românească, iar poezia bacoviană,
criticată de unii și respinsă de alții, s-a menținut vie și actuală până în zilele noastre, având o
capacitate puternică de refacere și reînnoire.
Poezia lui George Bacovia este unică și originală, fiind influențată de stilul său de viață. Este
cunoscut faptul că scriitorul nu a avut o copilărie fericită. Provenit dintr-o familie simplă, cu nouă
copii, dintre care primul moare încă de mic, scriitorul urmează să se îmbolnăvească de malarie la
vârsta de 7 ani, ceea ce îi amână înscrierea la școală. Chiar și performanțele sale școlare sunt
încetinite, întrucât tânărul elev rămâne corigent la mai multe materii între care: limba română,
istorie, geografie, matematică, elină sau științe fizico-chimice. Reușitele sale se arată prin diferite
3
Matei Călinescu, „Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism”, ediția a II-a,
revăzută și adăugită, traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, Traducerea textelor din ,,Addendařř
(2005) de Mona Antohi, postfață de Mircea martin, Editura polirom, București, 2005,p.126.
2
premii la desen, muzică sau gimnastică. La vârsta de 17 ani dorește să devină ofițer, se înscrie la
Școala Militară din Iași, dar nu se poate supune regulilor și regimului strict, deci renunță după două
săptămâni.
Scriitorul este deci „bolnăvicios și alienat, ca întreg universul, erotismul stă sub semnul
nevrozei și al isteriei, amenințat din apropiere de spectrul morții sau al deliruluiˮ 4. Această stare
delirantă se răsfrânge asupra liricii sale, iar o poezie precum „Nocturnă” redă perfect trăirile
interioare ale scriitorului: „Stau...și moina cade, apă, glod.../ Să nu mai știu nimic, ar fi un singur
mod-/ Un bec agonizează, există, nu există,-/ Un alcoolic trece piața tristăˮ 5. Această poezie redă un
univers aproape halucinant și cutremurător, guvernat de tristul ecou al singurătății. Pe lângă acestea,
ideea alcoolului ne duce cu gândul la faptul că George Bacovia nu era un împătimit al băuturilor tari
precum Baudelaire, Rimbaud sau Edgar Poe, dar acesta prefera vinul, ceea ce întărește convingerea
Ruxandrei Cesereanu și anume aceea că „George Bacovia halucinează auditiv și vizual, sub semnul
nevrozei și al alcooluluiˮ6. Dacă pentru un scriitor cum ar fi Baudelaire vinul reprezintă drumul
către creație, pentru scriitorul băcăuan, vinul este o cale către uitare și un mijloc de evadare din
lumea maladivă și nocivă: „Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,/ Ori ca Verlaine, topit de băutură-/
Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă” 7 („Sonet”). Alcoolul nu reprezintă, deci, un factor influent
pentru scriitor, ci este doar o profundă dezvoltare a simțurilor: „Nici un alcool (care, totuși, există
din plin) și nici un drog nu-i sunt necesare poetului, simțurile sale fiind deja exacerbate, iar
percepțiile acutizateˮ8.
De menționat este faptul că simbolismul românesc se împarte în patru etape de creație și
anume: „etapa de început”, ea fiind un pas de teoretizare prin introducerea unei noi forme literare, o
poezie muzical-instrumentală, reprezentanți fiind Ștefan Petică, Mircea Demetriade, Iuliu C.
Săvescu, Traian Demetrescu, toți fiind și participanți ai cenaclului condus de Al. Macedonski;
„etapa pseudosimbolistă”, care se desfășoară în jurul revistei „Viața nouă”, condusă de Ovid S.
Densusianu, poezie caracterizată prin tematică citadină și atitudine antisămănătoristă; „etapa
simbolismului exterior”, fiind vorba despre un simbolism prin formă și nu prin conținut, generând o
poezie retorică, muzicală (Ion Minulescu); „etapa simbolismului autentic”, aici reprezentant fiind
George Bacovia, care, după cum am menționat, depășește coordonatele acestui curent, îndreptându-
se către un expresionism asumat. Așadar, în contrast cu ceilalți scriitori simboliști, Bacovia scrie
sub semnul plumbului și al nevrozei, deoarece el nu sugerează inefabilul și fluidul prin poeziile
4
Mihai Ene, „Vălurile Salomeei- Literatura română și decadentismul european”, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2011, p. 182.
5
George Bacovia, „Scântei galbene”, Editura Albatros, 1976.
6
Ruxandra Cesereanu, „Deliruri și delire- O antologie a poeziei lirice românești”, Editura Paralela 45, Pitești-
BrașovCluj-Napoca, 2000, p. 27.
7
George Bacovia, „Plumb”, Editura Litera, 2017.
8
Mihai Ene, „Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european”, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2011, p. 178.
3
sale, ci trăiri sufocante, deprimante și tensionate. Este un poet autentic al morții, căreia i se asociază
negrul și galbenul, culori care domină peisajele și încăperile în care se manifestă artistic. Toate
aceste caracteristici apropie poezia bacoviană de modernismul secolului al XX-lea, realizându-se un
fel de tranziție de la simbolism către poezia modernă interbelică. Principalele teme ale operei sale
sunt legate de moarte, tristețe, nevroză, spleen, deznădejde, degradarea psihicului până la distrugere
sau chiar dispariție. Temele și motivele literare din poeziile sale suțin ideea că scriitorul Bacovia
este un simbolist autentic, original, fiind prins în lumea sa închisă iar în acest fel ia naștere
universul creației.

Bibliografie:

Bacovia, George, „Plumb”, Editura Litera, 2017;

Bacovia, George, „Scântei galbene”, Editura Albatros, 1976;

Călinescu, Matei, „Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism”,
ediția a II-a, revăzută și adăugită, traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, Traducerea
textelor din ,,Addendařř (2005) de Mona Antohi, postfață de Mircea martin, Editura polirom, București,
2005;

Cesereanu, Ruxandra, „Deliruri și delire-O antologie a poeziei lirice românești”, Editura Paralela 45, Pitești-
BrașovCluj-Napoca, 2000;

Ene, Mihai, „Vălurile Salomeei-Literatura română și decadentismul european”, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2011;

Iliescu, Adriana, „Poezia simbolistă românească”, Editura Minerva, București, 1985;

Wellek, René, „Istoria criticii literare moderne”, 1750-1950, Vol. IV-A doua jumătate a secolului al XIX-lea;
traducere de Rodica Tiniș și Andrei Brezianu, Prefață de Romul Munteanu, Editura Univers, București,
1979.