Robin Hobb

Trilogia
Omul aramiu

Misiunea bufonului
Bufonul de aur
Destinul bufonului-V1
Destinul bufonului-V2

Robin Hobb este al doilea pseudonim al romancierei americane Margaret Astrid

Lindholm Ogden. Născută în 1952, în California, a crescut în Alaska şi a urmat
cursurile Universităţii Denver timp de un an. La vârsta de optsprezece ani s-a
căsătorit, a abandonat facultatea şi s-a mutat pe Insula Kodiak, în apropiere de
Alaska, unde a început să scrie şi să publice în revistele pentru copii. Între 1983 şi
1992, a semnat exclusiv cu pseudonimul Megan Lindholm, în majoritate lucrări de
fantasy contemporan. Din 1995 a adoptat pseudonimul Robin Hobb pentru cărţi de
fantasy european medieval, tradiţional. Ucenicul asasinului, romanul de debut sub
pseudonimul Robin Hobb, a fost nominalizat pentru British Fantasy Award. Până în
2003 cărţile ei se vânduseră în peste un milion de exemplare. În anul 2006, romanul
Forest Mage a obţinut Premiul Endeavour.
ROBIN HOBB
MISIUNEA BUFONULUI

Pentru Ruth dungaţii ei credincioşi,Alexander şi Crusades

Capitolul I
CHADE FALLSTAR

Este timpul roata care se învârteşte sau dâra pe care aceasta o lasă în urmă?
Ghicitoarea lui KELSTAR

A venit spre sfârşitul unei primăveri ploioase şi mi-a adus lumea întreagă în pragul
uşii. Eu aveam treizeci şi cinci de ani pe atunci. La douăzeci, considerasem că un
bărbat care a împlinit o asemenea etate e deja în pragul senilităţii. Acum însă mi se
părea că nu-i nici tânăr, nici bătrân, ci între două vârste. Nu mai aveam scuza
tinereţii necoapte, dar nici suficient de bătrân nu eram ca să mă consider un
excentric. De multe ori, nu ştiam ce să cred despre mine însumi. Câteodată mi se
părea că viaţa dispare încet în urma mea, ca nişte dâre spălate de ploaie, iar eu
eram dintotdeauna bărbatul tăcut care-şi duce existenţa ştearsă într-o colibă aflată
între pădure şi mare.
În dimineaţa aceea stăteam în pat, ascultând sunetele care-mi aduceau, din când
în când, pace în suflet. Lupul răsufla regulat lângă focul care trosnea leneş în cămin.
L-am cercetat cu Harul pe care-l împărtăşeam amândoi şi i-am atins uşor gândurile
adormite. Visa că aleargă pe pante line şi înzăpezite, în mijlocul unei haite.
Pentru Ochi Întunecaţi era un vis fără cuvinte, rece, desfăşurat cu repeziciune. M-
am retras pe nesimţite, lăsându-l să viseze în linişte mai departe.
În spatele ferestrei mele, păsările întoarse la cuiburi se întreceau în ciripit. Bătea
un vânt uşor şi, de câte ori scutura copacii, crengile slobozeau pe iarba jilavă stropii
de ploaie adunaţi peste noapte. Patru dintre arbori erau mesteceni albi. Fuseseră
nişte puieţi amărâţi când îi plantasem. Acum, coroana lor aerisită arunca umbre
discrete printre razele luminoase în faţa ferestrei dormitorului meu. Am închis ochii,
simţind parcă tremurul luminii pe pleoape. Nu voiam să mă scol, nu încă.
Îmi fusese rău cu o seară înainte şi nu avusesem pe nimeni lângă mine. Băiatul
meu, Hap, o pornise haihui cu Starling cu vreo trei săptămâni în urmă şi nu se
întorsese încă. Nu-l puteam condamna. Traiul meu retras şi cenuşiu începea să-i
apese umerii tineri. Poveştile lui Starling despre viaţa de la Buckkeep, înflorite cu
harul ei de menestrel, îi trezeau în închipuire imagini prea viu colorate ca să le
ignore. Aşa că mi-am călcat pe inimă şi am lăsat-o să-l ducă în vacanţă la
Buckkeep, ca să vadă cu ochii lui cum e Festivalul Primăverii, să mănânce o
prăjitură cu glazură din seminţe de carris, să vadă un teatru de păpuşi, poate chiar
să sărute o fată. Hap trecuse de vârsta la care se mulţumea cu mese regulate şi un
pat cald. Îmi tot spuneam şi eu că venise vremea să-l eliberez, să-l fac ucenicul
unui tâmplar sau al unui dulgher priceput. Avea înclinaţie spre asemenea activităţi
şi, cu cât mai repede se apuca un tânăr să înveţe o meserie, cu atât o prindea mai
bine. Dar încă nu eram pregătit să-l las să plece. Deocamdată, mă bucuram de o
lună de pace şi singurătate şi-mi aduceam aminte cum e să mă ocup singur de
treburi. Ochi Întunecaţi şi cu mine ne ţineam companie unul altuia. Ce altceva să-
mi trebuiască?
Cu toate acestea, nici n-au ieşit bine pe uşă Starling şi Hap, că a şi început să mă
apese liniştea din cocioaba mea. Emoţia băiatului la gândul plecării semăna prea
mult cu propriile mele sentimente dinainte de Festivalul Primăverii sau alte sărbători
asemănătoare. Teatrul de păpuşi, prăjiturile cu seminţe de carris şi sărutatul fetelor
îmi stârneau amintiri vii, pe care le crezusem înăbuşite cu mult timp în urmă. Poate
că tocmai amintirile acelea îmi aduceau şi visele prea intense ca să le pot trece cu
vederea. Mă trezisem deja de două ori transpirat şi tremurând tot, cu muşchii
încordaţi. Trecuseră ani buni de când nu mai fusesem atât de agitat, dar, de patru
ani încoace, vechea mea obsesie revenise. În ultima vreme, venea şi pleca după
un tipar pe care nu reuşeam să-l desluşesc. Era ca şi cum vechiul Meşteşug mă
chema şi încerca să mă scoată din pacea şi singurătatea mea. Zilele care, până
atunci, îmi trecuseră toate la fel, ca mărgelele pe aţă, erau acum tulburate de
chemarea lui. Uneori, foamea de Meşteşug mă rodea aşa cum roade cancerul
carnea sănătoasă. Alteori, doar câteva nopţi la rând visam că tânjesc după el. Dacă
băiatul meu ar fi fost acasă, probabil că m-aş fi putut scutura de Meşteşugul care
trăgea de mine. Dar nu era, aşa că, cu o seară înainte, am cedat dependenţei
stăruitoare stârnite de vise. Am coborât pe ţărmul înalt şi abrupt, m-am aşezat pe
băncuţa cioplită de băiat pentru mine şi mi-am trimis magia să rătăcească peste
valuri. Ochi Întunecaţi a stat un timp lângă mine, aruncându-mi o veche privire
mustrătoare. Am încercat să-l ignor.
— Nu-i mai rău decât încăpăţânarea cu care sâcâi tu porcii spinoşi, i-am atras
atenţia.
Dar că ghimpii lor se pot scoate. Ceea ce te înţeapă pe tine intră adânc în carne şi-
o face să putrezească. Ochii lui pătrunzători priveau dincolo de mine când mi-a
împărtăşit remarcile tăioase.
De ce nu te duci să vânezi un iepure?
L-ai trimis de-acasă pe băiat, cu arcul lui.
— Ai putea să-l hăituieşti singur, să ştii. Într-o vreme, aşa făceai.
Într-o vreme, veneai cu mine la vânătoare. De ce nu vii şi acum, în loc să rătăceşti
aiurea cu mintea? Când vei accepta că nu e nimeni care să te audă?
Pur şi simplu trebuie să… încerc.
De ce? Nu ţi-e suficientă tovărăşia mea?
Ba da. Întotdeauna mi-a fost. Mi-am deschis mai mult mintea, lăsând-o în voia
Harului care ne lega, şi-am încercat să-l fac să simtă cum trage Meşteşugul de
mine. Mă cheamă magia, nu eu sunt de vină.
Alung-o. Nu vreau să văd aşa ceva. Iar când mi-am închis pentru el partea aceea
din mine, m-a întrebat îndurerat: N-o să ne lase niciodată în pace?
N-am ştiut ce răspuns să-i dau. După o vreme, s-a culcat pe burtă, şi-a pus botul
mare pe labe şi-a închis ochii. Ştiam că avea să rămână pe loc, pentru că se temea
pentru mine. Cu două ierni în urmă, căzusem pradă Meşteşugului de două ori,
consumând atâta energie fizică, încât nu mai fusesem în stare să mă târăsc singur
în colibă. Ochi Întunecaţi trebuise să-l aducă pe Hap de ambele dăţi. Acum însă
eram doar noi doi.
Ştiam că e o prostie ce fac, că nu are rost. Ştiam, de asemenea, că nu mă pot opri.
Ca un om lihnit de foame care mănâncă iarbă ca să-şi umple golul chinuitor din
stomac, tot aşa îmi întindeam şi eu Meşteşugul către vieţile pe care reuşeam să le
ating. Le mângâiam gândurile şi-mi potoleam temporar setea care-mi amplifica
senzaţia de pustiu. Ştiam câte ceva despre familia ieşită la pescuit într-o zi cu vânt.
Aflam despre temerile căpitanului a cărui corabie ducea o încărcătură mai grea
decât trebuia. Pe secundul de pe aceeaşi ambarcaţiune îl îngrijora bărbatul cu care
voia să se mărite fiica lui; era un tip plăcut la vedere, dar înfăţişarea nu-i compensa
lenea. Musul îşi blestema nenorocul: n-aveau să ajungă la Buckkeep la timp ca să
prindă Festivalul Primăverii. N-avea să mai găsească decât ghirlande veştejite prin
rigole. Aşa era el, un mare ghinionist.
Într-o mică măsură, aflarea acestor lucruri mă distrăgea de la ale mele. Îmi aducea
aminte că lumea era mai mare decât cei patru pereţi ai colibei mele, chiar decât
grădina mea. Dar nu era ca atunci când exersam cu adevărat Meşteşugul. Nu se
putea compara cu momentul acela de împlinire, când minţile se unesc şi simţi lumea
ca un întreg, ca o entitate în care propriul tău corp nu-i mai mare decât un grăunte
de praf.
Colţii fermi ai lupului, înfipţi în încheietura mea, mi-au tulburat concentrarea. Gata.
Ajunge. Dacă leşini, o să-ţi petreci noaptea în frig şi umezeală Eu nu sunt băiatul,
să te târăsc pe picioare. Hai odată.
M-am ridicat, la început văzând negru cu coada ochiului. Ameţeala mi-a trecut, dar
nu şi apăsarea din suflet. L-am urmat pe lup înapoi prin întuneric, printre copacii din
care curgeau stropi de ploaie, până acasă, unde focul ardea slab în cămin, iar
lumânările licăreau pe masă. Mi-am pregătit ceai din scoarţă de spiriduş, negru şi
amar, ştiind că nu va face decât să mă întristeze, dar şi că-mi va alunga durerea de
cap. Mi-am consumat energia dată de scoarţa de copac descriind pe un sul de
pergament ce este jocul cu pietre şi cum se joacă. Încercasem de mai multe ori să
scriu un tratat despre el, dar renunţasem, lipsit de speranţă. Putea fi învăţat doar
jucând, îmi zisesem. De data asta, am completat textul cu un set de ilustraţii, ca să
arăt cum decurge de obicei o partidă. În zori, când am lăsat treaba la o parte, mi s-
a părut cea mai proastă dintre încercările mele din ultimul timp. M-am culcat
dimineaţa devreme, nu seara târziu.
M-am trezit la jumătatea dimineţii. În colţul îndepărtat al curţii, găinile scurmau şi
cotcodăceau. Cocoşul a cântat o singură dată. Am gemut. Ar trebui să mă ridic din
pat, să strâng ouăle din cuibar şi să arunc o mână de grăunţe orătăniilor, ca să le
potolesc. Grădina tocmai înverzea. Deja trebuia s-o curăţ de buruieni. Şi ar fi bine
să replantez stratul de fese pe care-l mâncaseră viermii. Aşteptau să fie culeşi şi
stânjeneli violeţi, cât erau în floare; ultima oară când am încercat să fac cerneală
din ei, n-am reuşit, dar voiam să mai încerc o dată. Trebuia să tai lemne şi să le
stivuiesc. Să fierb terciul de ovăz, să curăţ căminul. Şi să mă urc în frasin, deasupra
coteţului, ca să tai creanga ruptă, până nu vine vreo furtună s-o dărâme peste
păsăret.
A r trebui să mergem şi la râu, să vedem dacă au apărut peştii tineri. Ne-ar prinde
bine nişte peşte proaspăt, îşi adăugă Ochi Întunecaţi propriile gânduri la ale mele.
A nul trecut era să mori după ce-ai mâncat peşte stricat.
Cu atât mai mult zic să mergem acum, cât sunt proaspeţi şi săltăreţi. Te-ai putea
ajuta de suliţa băiatului.
Ne-am uda din cap până-n picioare şi-am îngheţa.
Mai bine ud şi zgribulit decât flămând.
M-am întors pe partea cealaltă şi m-am culcat la loc. Şi ce dacă o să fiu leneş într-
o dimineaţă? Cine-ar afla şi cui i-ar păsa? Găinilor? Mi s-a părut că s-au scurs doar
câteva minute când lupul şi-a trimis gândurile spre mine.
Frate, trezeşte-te. Vine un cal ciudat.
Somnul mi-a sărit într-o clipă. Raza oblică de lumină care-mi bătea în fereastră mi-
a arătat că trecuseră câteva ceasuri bune. M-am ridicat, mi-am tras repede o haină
peste cap şi mi-am încălţat pantofii de vară. De fapt, erau doar nişte tălpi care se
prindeau de gleznă cu barete de piele. Mi-am dat la o parte părul de pe obraz. M-
am frecat la ochi.
— Du-te şi vezi cine e, l-am rugat pe Ochi Întunecaţi.
Vezi tu singur. Aproape c-a ajuns la uşă.
Nu aşteptam pe nimeni. Starling venea de trei sau patru ori pe an şi stătea câteva
zile. Mă punea la curent cu bârfele şi-mi aducea hârtie de calitate şi vin bun, dar ea
şi Hap nu aveau să se întoarcă prea curând. Rareori mă vizita altcineva: Baylor,
care-şi avea căsuţa şi porcii în valea vecină, dar el n-avea cal. Un meşter bun la
toate venea de două ori pe an. Prima oară dăduse peste mine întâmplător, pe timp
de furtună, când calul lui se lovise la picior. Văzuse luminiţa din coliba mea şi se
abătuse de la drum. De atunci, m-au mai vizitat şi alţi călători, în aceeaşi situaţie.
Meşterul cioplise o pisică încolăcită pe o bucată de lemn – semn de casă ospitalieră
– şi-o agăţase într-un copac, la marginea drumului care ducea la coliba mea. Îl
văzusem, dar îl lăsasem acolo, ca să-mi mai bată şi mie cineva la uşă din când în
când.
Aşa că vizitatorul acesta trebuia să fie un călător rătăcit sau un negustor ostenit de
drum. Mi-am zis cu bucurie că un musafir mă va distrage de la griji, dar n-am reuşit
să mă conving.
Am auzit calul oprindu-se afară, apoi zgomot de călăreţ care descalecă.
E Cenuşiul, mârâi gros lupul.
Mi-a stat inima în loc. Am deschis uşa încet, chiar când bătrânul se pregătea să
bată. Mă cercetă din priviri, apoi îşi lăţi buzele într-un zâmbet.
— Fitz, dragul meu băiat! O, Fitz!
Vru să mă îmbrăţişeze. În prima clipă, n-am schiţat niciun gest, incapabil să mă
mişc. Nu ştiam ce simt. Faptul că bătrânul meu mentor mă găsise după atâţia ani
mă speria. Trebuia să mai existe un motiv, nu era doar dorinţa lui de a mă revedea.
Dar m-a încercat şi imboldul acela pe care-l simţi în faţa unei rude, interesul pe care
Chade îl stârnise în mine dintotdeauna. În copilăria mea, la Buckkeep, mă chema
la el în taină, în toiul nopţii, obligându-mă să urc scările ascunse către vizuina lui
din turnul de deasupra camerei mele. Acolo îşi amesteca otrăvurile şi mă învăţa
meşteşugul asasinilor, legându-mă de el pentru toată viaţa. Inima îmi bătea mai
repede ori de câte ori deschidea uşa secretă. În ciuda anilor trecuţi şi a suferinţei
pe care-am îndurat-o, Chade avea acelaşi efect asupra mea. Tainele şi
promisiunea aventurii se ţineau scai de el.
Aşa că m-am pomenit că întind mâinile ca să-i cuprind umerii încovoiaţi şi să-l
strâng în braţe. Din slab cum fusese, acum era şi mai sfrijit, mai osos decât atunci
când l-am cunoscut. Dar acum eu eram pustnicul îmbrăcat în straie ponosite, din
lână cenuşie, iar el purta pantaloni mulaţi, de un albastru regal, şi o vestă de aceeaşi
culoare, cu inserţii verzi, care-ţi luau ochii. Avea bocanci din piele neagră, asortaţi
cu mănuşile. Mantia sa verde se potrivea cu inserţiile din vestă şi era căptuşită cu
blană. La guler şi la manşete îi flutura dantelă albă. Cicatricele de care se ruşinase
altădată, şi care-l obligaseră să se ascundă, deveniseră mici puncte palide pe
obrazul lui îmbătrânit. Părul alb îi atârna pe umeri şi i se ondula pe frunte. Avea
cercei cu smaralde, iar în mijlocul benzii argintii pe care o purta lipită de gât
strălucea aceeaşi piatră preţioasă.
Văzând că-i admir veşmintele splendide, bătrânul asasin îmi zâmbi ironic.
— Sfătuitorul reginei trebuie să se îmbrace pe măsura funcţiei, dacă e să primească
respectul pe care îl merită şi el, şi ea, atunci când stau de vorbă.
— Înţeleg, am murmurat, apoi, când mi-a revenit glasul, am adăugat: Dar intră, te
rog, intră. Mă tem că biata mea căsuţă nu e pe măsura celor cu care sunt sigur că
te-ai obişnuit, dar eşti bine-venit în ea.
— N-am venit să discutăm despre cum arată casa ta, băiete. Am venit să te văd.
— „Băiete”? Am întrebat în şoaptă, zâmbindu-i şi poftindu-l înăuntru.
— Da, păi… Pentru mine asta vei fi întotdeauna. E unul din avantajele vârstei, pot
să spun oricui cum îmi place şi nimeni nu îndrăzneşte să mă contrazică. A, văd că
mai ai lupul. Ochi Întunecaţi, nu? Ai îmbătrânit şi tu. Hai, vino-aici, băiete, bravo!
Fitz, vrei să te ocupi de calul meu? Am stat în şa toată dimineaţa, iar noaptea trecută
am tras la un han mizerabil. Am cam înţepenit. Şi adu-mi şi desagii înăuntru, dacă
nu te superi. Mulţumesc.
Se aplecă şi-l scărpină pe lup pe urechi, cu spatele la mine, convins că mă voi
supune. Eu am zâmbit şi m-am supus. Iapa neagră pe care o călărea era un animal
frumos, prietenos şi blând. E întotdeauna o plăcere să te ocupi de asemenea
animale. I-am dat să bea câtă apă a vrut, am hrănit-o cu grăunţe pentru găini şi am
dus-o în padocul poneiului, acum gol. Desagii pe care i-am cărat în casă erau grei,
iar dintr-unul se auzea un pleoscăit promiţător.
L-am găsit pe Chade aşezat la masa de scris, studiindu-mi hârtiile ca şi când ar fi
fost ale lui.
— A, iată-te! Mulţumesc, Fitz. Ăsta e jocul pietrelor, nu? Cel pe care l-ai învăţat de
la Kettle, ca să te ajute să nu te gândeşti la Drumul Meşteşugului? E fascinant. Aş
vrea să-mi dai mie notiţele când ai terminat cu ele.
— Dacă vrei, am murmurat.
M-a cuprins o uşoară stânjeneală. Pomenea cuvinte şi nume pe care le îngropasem
demult şi nu voiam să le tulbur. Kettle. Drumul Meşteşugului. Le-am alungat înapoi
în trecut.
— Nu mă mai cheamă Fitz, am spus amabil. Acum sunt Tom Badgerlock1.
— Poftim?
Mi-am pipăit cicatricea, dunga albă din păr.
— Din cauza asta. Oamenii ţin minte numele. Le spun că m-am născut cu o dungă
albă pe cap şi de-asta m-au botezat părinţii mei aşa.
— Înţeleg, spuse Chade pe un ton neutru. Da, e logic şi înţelept. Se lăsă pe spătarul
scaunului de lemn, făcându-l să scârţâie. Am nişte rachiu în desagi, dacă ne dai
căni din care să-l bem. Şi nişte turte cu ghimbir făcute de bătrâna Sara… Mă
îndoiesc că te aştepţi din partea mea să mai ţin minte cât de mult îţi plac. Cred că
s-au cam turtit, dar gustul contează.
Lupul se ridicase deja în capul oaselor. Veni şi-şi puse botul pe marginea mesei.
Arătă cu el spre desagi.
— Deci Sara mai e bucătăreasă la Buckkeep? Am întrebat, căutând două căni
neciobite.
Pe mine nu mă deranja, însă musafirului meu nu-mi venea să-i dau să bea dintr-o
cană spartă.
Chade abandonă studiul şi se aşeză la masa de bucătărie.
— Păi, nu prea mai e. O dor gleznele alea bătrâne dacă stă prea mult în picioare.
Are un scaun tapiţat uriaş, aşezat pe-o platformă, într-un colţ din bucătărie. De-
acolo supraveghează toată activitatea. Găteşte ce-i place, plăcintele alea grozave,
turte condimentate şi dulciuri. Un tinerel pe nume Duff face toată mâncarea de peste
zi acum.
Vorbind, începu să despacheteze. Scoase două sticle de rachiu de Sandsedge.
Uitasem de când nu mai pusesem ultima oară gura pe aşa bunătate. Apărură şi
turtele cu ghimbir, cam flecite, cum spusese Chade. Lăsaseră fărâmituri pe şervetul
în care fuseseră învelite. Lupul meu le adulmecă îndelung, apoi începu să saliveze.
— Văd că şi lui îi plac, remarcă Chade şi-i aruncă una.
Ochi Întunecaţi o prinse şi plecă s-o molfăie pe covoraşul din faţa căminului.
Desagii se goliră repede şi de celelalte comori. Un teanc de hârtie fină, călimări cu
cerneală albastră, roşie şi verde. O rădăcină de ghimbir, gata să dea rod, numai
bună de sădit pentru vară. Câteva pachete de condimente. O roată de caşcaval, un
adevărat lux pentru mine. Iar într-un mic scrin de lemn – nişte obiecte atât de
familiare, încât mă speriau. Lucruşoare pe care le crezusem pierdute de mult. Un
inel care aparţinuse prinţului Rurisk, din Regatul Munţilor. Vârful de săgeată care-i
străpunsese pieptul şi din cauza căruia fusese la un pas de moarte. O cutiuţă
cioplită din lemn, pe care o lucrasem cu mâna mea cu ani în urmă, ca să am unde
să-mi ţin otrăvurile. Am deschis-o. Era goală. Am acoperit-o la loc şi-am pus-o pe
masă. M-am uitat la Chade. Nu era doar bătrânul care venise să mă vadă. Aducea
cu el tot trecutul meu, aşa cum o femeie îşi trage după ea trena brodată. Când l-am
invitat să între în casă, am invitat şi lumea mea veche odată cu el.
— De ce? L-am întrebat cu glas şoptit. De ce m-ai căutat după atâţia ani?
— Păi… îşi trase un scaun şi se aşeză cu un oftat. Destupă rachiul şi turnă în două
căni. Dintr-o mie de motive, continuă el. L-am văzut pe băiatul tău cu Starling. Am
ştiut imediat cine e. Nu că ar semăna cu tine, aşa cum nici Nettle nu seamănă cu
Burrich. Dar are gesturile tale. Se dă puţin înapoi ca să judece mai bine un lucru,
cu capul lăsat într-o parte, înainte de-a hotărî dacă să-l facă sau nu. Mi-a adus atât
de bine aminte de tine la vârsta lui, încât…
— Ai văzut-o pe Nettle, l-am întrerupt cu glas calm, dar nu întrebător.
— Bineînţeles, mi-a răspuns, la fel de calm. Vrei să afli câte ceva despre ea?
N-aveam încredere. Prudenţa mea dintotdeauna mă îndemna să nu mă arăt foarte
interesat de fată. Dar aveam presimţirea, oricât de vagă şi scurtă, că Nettle, fata
mea, pe care nu o văzusem niciodată, decât în viziunile mele, era motivul vizitei lui
Chade. M-am uitat la cană şi m-am întrebat cât de bine e să beau rachiu la dejun.
Apoi m-am gândit iar la Nettle, fiica bastardă pe care o abandonasem, fără voia
mea, înainte de-a se naşte. Am sorbit din rachiu. Uitasem cât de fin era cel de
Sandsedge. Căldura lui mi s-a răspândit prin corp la fel de repede ca poftele trupeşti
în tinereţe.
Chade s-a milostivit de mine, adică nu m-a obligat să-mi recunosc interesul cu glas
tare.
— Seamănă mult cu tine, adică e slabă scândură, dar ca fetele, îmi spuse, apoi
zâmbi, văzând că mă zbârlesc. Ciudat, însă, seamănă tot mai mult cu Burrich. A
împrumutat mai multe din gesturile şi obiceiurile lui decât oricare din cei cinci băieţi
ai săi.
— Cinci! Am strigat uimit.
Chade îmi zâmbi.
— Cinci, şi toţi la fel de respectuoşi şi de supuşi faţă de tatăl lor pe cât şi-ar dori
orice bărbat. Nettle nu-i aşa nici pe departe. A învăţat să-şi înăsprească privirea la
fel ca Burrich şi se uită urât la el ori de câte ori se încruntă el la ea. Adică rareori.
Nu zic că-i preferata lui, dar cred că, tocmai pentru că-l înfruntă, îi intră în graţii mai
iute decât toţi băieţii la un loc, cu tot respectul lor sincer. E nerăbdătoare ca Burrich
şi, tot ca el, ştie ce-i bine şi ce-i rău. Şi e încăpăţânată ca tine, dar poate că asta tot
de la Burrich a învăţat-o.
— Deci l-ai văzut pe Burrich?
Burrich mă crescuse, iar acum îmi creştea fata, ca şi când ar fi fost a lui. Se însurase
cu femeia pe care, chipurile, o părăsisem. Amândoi mă credeau mort. Îşi văzuseră
de viaţă fără mine. Auzind veşti despre ei, mă încerca un sentiment amestecat, de
durere şi afecţiune. I-am alungat gustul cu rachiu de Sandsedge.
— Ar fi fost imposibil s-o văd pe Nettle fără să-l văd pe Burrich. O păzeşte straşnic,
ca un tată adevărat. Lui îi merge bine. Şchiopătează la fel ca înainte, dar merge
rareori pe jos, aşa că nu-l deranjează prea mult. Cai, cai şi iarăşi cai. Chade îşi
drese glasul. Ştii că regina şi cu mine ne-am îngrijit ca mânjii Roşcovanului şi-ai
Cenuşiei să ajungă la el? Burrich trăieşte de pe urma lor. Iapa pe care ai deşeuat-
o, Ember2, de la el o am. Acum şi antrenează cai, nu doar îi creşte. Nu va fi
niciodată un om bogat, pentru că, imediat ce face un ban, cumpără un cal sau un
alt teren de păşunat. Dar, când l-am întrebat cum o duce, mi-a răspuns: „Binişor”.
— Ce ţi-a spus când te-ai dus la el? Am vrut să ştiu, mândru că puteam vorbi fără
să-mi pierd glasul de emoţie.
Chade îmi zâmbi din nou, dar am simţit o umbră de mâhnire în zâmbetul lui.
— După ce i-a trecut şocul, a fost foarte politicos şi primitor. Iar a doua zi, dimineaţă,
când m-a condus la iapa mea, înşeuată de unul din gemenii lui, cred că de Nim, mi-
a promis, cât se poate de calm, că, dacă mă apropii de Nettle, îmi face de
petrecanie. Mi-a vorbit cu părere de rău, dar cât se poate de sincer. Nu m-am îndoit
de adevărul vorbelor lui, aşa că nu vreau să le aud şi de la tine.
— Fata ştie că Burrich nu e tatăl ei? Dar despre mine ştie ceva?
Întrebările îmi răsăreau în minte una după alta. Le-am pus frâu. Mă enerva
nerăbdarea cu care le rostisem pe cele dintâi, dar nu m-am putut abţine. Era ca
dependenţa de Meşteşug foamea aceasta de a afla, în sfârşit, lucruri după care
tânjeam de atâţia ani.
Chade întoarse privirea şi sorbi din rachiu.
— Nu ştiu. Îi spune „tati”. Îl iubeşte la nebunie, necondiţionat. Da, îl contrazice de
multe ori, dar în treburi mărunte, nu-l sfidează pe el, ca tată. Însă relaţia cu mama
ei e cam furtunoasă. Pe Nettle n-o interesează nici albinele, nici lumânările, deşi
Molly ar vrea ca fata ei să-i calce pe urme. După cât de încăpăţânată e Nettle, cred
că Molly va trebui să se mulţumească dacă un fiu sau doi îi vor prelua meşteşugul.
Privi spre fereastră. Nu ţi-am pomenit numele când era Nettle de faţă.
Mi-am răsucit cana în palmă.
— Dar ce anume o interesează?
— Caii. Şoimii. Săbiile. La cincisprezece ani, mă aşteptam s-o aud măcar pomenind
de băieţi, dar se pare că nu-i pasă de ei. Poate că nu s-a trezit încă femeia din ea
sau poate că are prea mulţi fraţi ca să-şi facă iluzii romantice în legătură cu băieţii.
Ar vrea să fugă la Buckkeep şi să se înroleze în compania gărzilor. Ştie că Burrich
a fost şeful grăjdarilor acolo cândva. Unul din motivele pentru care m-am dus la el
a fost şi faptul că regina Kettricken i-a oferit iarăşi postul. Burrich l-a refuzat. Nettle
nu înţelege de ce.
— Eu, da.
— Şi eu. Dar i-am spus că i-aş putea găsi un loc lui Nettle acolo, dacă el nu vrea
să vină înapoi. Fata ar putea să facă pe pajul pentru mine, dacă nu altceva, deşi
sunt sigur că reginei Kettricken i-ar plăcea s-o aibă în preajma ei. „Las-o şi pe fată
să vadă cum se trăieşte în turn şi la oraş, să guste viaţa de la curte”, i-am spus lui
Burrich. El însă m-a refuzat imediat şi s-a simţit aproape jignit de propunerea mea.
Fără să vreau, am respirat uşurat. Chade mai luă o înghiţitură de rachiu şi-şi
îndreptă privirea asupra mea. Aştepta. Ştia la fel de bine ca mine ce aveam de gând
să-l întreb. De ce? De ce l-a căutat pe Burrich, de ce s-a oferit s-o ducă pe Nettle
la Buckkeep? Am băut şi eu din rachiu şi l-am analizat pe bătrân. Îmbătrânise, da,
însă nu aşa cum îmbătrânesc alţii. Părul îi albise complet, dar ochii lui verzi
străluceau parcă mai puternic pe sub şuviţele de culoarea zăpezii. M-am întrebat
cât efort depunea ca să nu se cocoşeze de tot, ce leacuri bea ca să-şi prelungească
vlaga oaselor şi cum trebuia să plătească pentru ele. Era mai în vârstă decât regele
Shrewd, iar Shrewd murise de ani buni. Era bastard regesc, la fel ca mine, dar, spre
deosebire de mine, părea să prospere de pe urma intrigilor şi-a conflictelor. Eu
fugisem de curte şi de tot ce ţinea de ea. El preferase să rămână, să devină
indispensabil pentru încă o generaţie din neamul Farseer.
— Aşa… Patience ce mai face?
Mi-am ales întrebarea cu grijă. Veştile despre soţia tatălui meu circulau peste tot,
ştiam mai multe decât voiam, însă mă puteam folosi de răspunsul lui Chade ca să
mă apropii de ceea ce voiam să aflu cu adevărat.
— Lady Patience? N-am mai văzut-o de câteva luni. Dacă mă gândesc bine, cred
că a trecut chiar un an. Stă la Tradeford, ştii? Ea conduce treburile acolo, şi încă
destul de bine. Ciudat, dacă stai să judeci mai adânc. Când a fost regină de-
adevărat şi s-a căsătorit cu tatăl tău, n-a ieşit în evidenţă niciodată. Când a rămas
văduvă, s-a mulţumit să fie excentrica Lady Patience. Dar, când toţi ceilalţi au fugit,
a ajuns regină la Buckkeep, chiar dacă nu purta titlul acesta. Kettricken a fost
înţeleaptă şi i-a dăruit un domeniu care să fie numai al ei, pentru că n-ar fi putut
rămâne la Buckkeep altfel decât ca regină.
— Şi prinţul Dutiful3?
— Seamănă leit cu tatăl lui, îmi răspunse Chade, clătinând din cap.
L-am urmărit cu atenţie, neştiind cum să-i interpretez cuvintele. Ce şi cât ştia? Vorbi
mai departe, încruntat.
— Regina trebuie să-i mai slăbească frâul. Lumea vorbeşte despre el ca despre
Chivalry, tatăl tău. Cinstit până în pânzele albe, aşa spun oamenii şi mă tem că au
dreptate.
I se schimbase puţin tonul.
— De ce? Am întrebat încet.
Chade îmi zâmbi ca şi când ar fi vrut să se scuze.
— În ultima vreme, n-a prea fost în apele lui. E un singuratic de felul lui, dar asta
pentru că-i singurul prinţ. A fost mereu nevoit să nu uite cine este, să aibă grijă să
nu prefere pe cineva în locul altcuiva. Dar, de-un timp încoace, s-a cam întunecat
la faţă. E distras şi plin de toane, atât de prins cu propriile gânduri, încât lasă
impresia că habar n-are ce se petrece cu vieţile celor din jur. Nu e nepoliticos, nici
nepăsător, cel puţin nu intenţionat. Dar…
— Câţi ani are, paisprezece? Nu mi se pare prea diferit de Hap, mai ales în ultima
vreme. La fel gândesc şi eu despre el. Că trebuie să-i mai slăbesc frâul. E vremea
să iasă în lume şi să afle lucruri noi şi de la altcineva, nu doar de la mine.
Chade încuviinţă.
— Cred că ai perfectă dreptate. Regina Kettricken şi cu mine am luat aceeaşi
hotărâre cu privire la prinţul Dutiful.
Din tonul lui, am bănuit că tocmai căzusem în laţ.
— Serios? Am întrebat, cu precauţie.
— Serios? Mă maimuţări Chade, aplecându-se şi turnându-şi încă o porţie de
rachiu în cană. Zâmbi larg, arătându-mi că jocul se sfârşise. Da, ai ghicit, fără
îndoială. Am vrea să te întorci la Buckkeep şi să-l înveţi pe prinţ Meşteşugul. Şi pe
Nettle, dacă Burrich poate fi convins să-i dea drumul şi dacă fata are vreo înclinaţie
pentru asta.
— Nu.
Am refuzat imediat, înainte de-a mă lăsa amăgit. Nu ştiu cât de categoric a sunat
răspunsul meu. Nici n-a venit bine Chade cu ideea, că mi s-a şi trezit gustul pentru
ea. Era răspunsul, răspunsul atât de simplu, primit după atâţia ani de aşteptare.
Instruieşte un nou grup de oameni să folosească Meşteşugul. Ştiam că Chade
păstrase manuscrisele şi tăbliţele despre magia Meşteşugului. Maestrul Galen, apoi
prinţul Regal le ascunseseră de noi cu mulţi ani în urmă. Dar acum puteam studia
şi învăţa mai multe. Pe deasupra, îi puteam învăţa şi pe alţii; nu aşa cum procedase
Galen, ci într-un mod corect. Prinţul Dutiful ar avea un grup de oameni care să-l
ajute şi să-l protejeze, iar eu n-aş mai fi singur. Ar avea cine să-mi răspundă atunci
când mi-aş trimite gândurile să rătăcească printre ale altora.
Şi m-ar cunoaşte amândoi copiii mei, ca om, chiar dacă nu ca tată.
Chade era la fel de viclean ca întotdeauna. Probabil că mi-a simţit nesiguranţa. Mi-
a lăsat refuzul să plutească în aer. Îşi ţinea cana cu ambele mâini. I-a aruncat o
privire, amintindu-mi, dureros, de Verity. Apoi s-a uitat din nou la mine, ochii lui verzi
Întâlnindu-i pe ai mei. N-am citit nicio urmă de ezitare în ei. Nu mi-a pus întrebări,
nu mi-a cerut nimic. N-a trebuit decât să aştepte.
Faptul că-i cunoşteam tactica nu mă proteja de ea.
— Ştii bine că nu pot. Ştii şi de ce.
— Nu-i chiar aşa, îmi replică, scuturând uşor din cap. De ce să i se refuze prinţului
Dutiful dreptul cu care s-a născut în neamul Farseer? Sau lui Nettle, completă, pe
un ton ceva mai moale.
— Dreptul din naştere? Am râs amar. Mai degrabă o boală de familie, Chade. E ca
o foame, iar când eşti învăţat cum să ţi-o potoleşti, se transformă în dependenţă. O
dependenţă care, până la urmă, poate să devină suficient de puternică încât să te
îndrepte pe drumuri care duc dincolo de Regatul Munţilor. Ai văzut ce s-a întâmplat
cu Verity. Meşteşugul l-a devorat. L-a folosit în propriile scopuri; şi-a cioplit dragonul
şi s-a revărsat în el. A salvat cele Şase Ducate. Dar, chiar dacă n-ar fi existat
Corăbiile Roşii cu care să ne batem, Verity tot s-ar fi dus în munţi, până la urmă. Îl
chema locul. E sfârşitul predestinat al oricărui om deprins cu Meşteşugul.
— Îţi înţeleg temerile, mărturisi Chade. Totuşi, consider că greşeşti. Cred că Galen
ţi-a insuflat deliberat frica asta. Ţi-a pus limite şi te-a înfricoşat. Am citit
manuscrisele despre Meşteşug. N-am descifrat tot ce scrie în ele, însă am înţeles
că nu înseamnă o simplă comunicare la distanţă. Cu ajutorul lui, se poate
îmbunătăţi sănătatea şi se poate prelungi viaţa. Creşte puterea de convingere.
Instruirea ta… Nu ştiu cât de departe a mers, dar pun prinsoare că Galen te-a
învăţat cât de puţin a putut.
Simţeam în vocea bătrânului cum prinde tot mai mult curaj.
— Meşteşugul presupune multe, mult mai multe. În unele manuscrise scrie că se
poate folosi ca mijloc de tămăduire, nu numai ca să se afle de ce suferă un luptător
rănit, ci şi să ajute la vindecarea rănilor. Un om care cunoaşte bine Meşteşugul
vede prin ochii altora, aude ceea ce aude şi simte altul. Şi…
— Chade.
Blândeţea din vocea mea l-a făcut să tacă. Mă înfuriasem când recunoscuse că
citise manuscrisele. N-avea dreptul, mi-am zis, dar am înţeles că, dacă regina i le-
a dat lui să le citească, atunci avea tot dreptul. Cine altul, dacă nu el? Nu mai exista
niciun maestru al Meşteşugului. Neamul binecuvântat cu această abilitate
dispăruse. Nu, nu dispăruse, îl omorâsem eu. Îi ucisesem, unul după altul, pe toţi
cei pricepuţi la Meşteşug din ultimul grup format la Buckkeep. Se dovediseră
necredincioşi regelui lor, aşa că îi omorâsem şi pe ei, şi magia lor. Jumătatea
raţională din mine ştia că era mai bine ca magia să nu fie reînviată.
— Nu sunt maestru al Meşteşugului, Chade. Nu e numai faptul că am cunoştinţe
incomplete despre Meşteşug, ci şi că talentul meu vine şi pleacă. Dacă ai citit
manuscrisele, atunci sunt sigur că ai aflat singur sau ai auzit de la Kettricken că
folosirea scoarţei de spiriduş e cel mai rău lucru pe care-l poate face un om deprins
cu Meşteşugul. Îţi drămuieşte sau îţi omoară talentul. Am încercat să n-o utilizez
deoarece mă tulbură efectul pe care îl are asupra mea. Dar până şi depresia indusă
de ea e mai bună decât foamea de Meşteşug. Câteodată, când nu mai ştiam cum
să-mi alung pofta de Meşteşug, am băut ceai din scoarţă de spiriduş zile la rând.
Am întors capul, ca să nu-i văd privirea îngrijorată. Puţinul talent pe care l-am avut
probabil că e atât de ciuntit, încât nici nu se mai poate manifesta.
— Mie mi se pare că foamea ta neîntreruptă dovedeşte exact contrariul, Fitz,
observă Chade, cu voce blândă. Îmi pare rău să aud că suferi; noi, sincer, n-am
ştiut nimic despre asta. Eu mi-am închipuit că foamea de Meşteşug e ca pofta de
băutură sau de inspirat fum şi că, după o perioadă de abstinenţă forţată, trece de
la sine.
— Nu, nu trece. Uneori zace adormită. Trec luni la rândul, chiar ani. Pe urmă, fără
motiv, se trezeşte din nou.
Am strâns tare din pleoape. A vorbi despre asta, a mă gândi numai la asta era ca a
zgândări un buboi.
— Chade, ştiu că acesta e motivul pentru care ai bătut atâta drum până la mine.
Dar eu te-am refuzat. Acum putem vorbi şi despre alte lucruri? Conversaţia asta…
mă îndurerează.
O vreme, a domnit tăcerea. Am sesizat o amabilitate forţată în vocea lui când mi-a
răspuns dintr-odată.
— Sigur că putem. Am prevenit-o pe Kettricken că mă îndoiesc că vei fi de acord
cu planul nostru. Oftă scurt. Va trebui să mă descurc singur, cu ceea ce am priceput
din manuscrise. Bine. Eu am spus ce-am avut de spus. Tu ce-ai vrea să afli?
— Doar nu vrei să spui că vei încerca să-l înveţi Meşteşugul pe prinţul Dutiful
bazându-te pe ce-ai citit în nişte hârţoage vechi?
Eram, brusc, pe punctul de-a mă enerva.
— Nu-mi dai de ales, îmi replică el politicos.
— Îţi dai seama la ce pericol îl expui? Meşteşugul te cheamă, Chade. Se agaţă de
minte şi de inimă şi le atrage ca un magnet. Prinţul va dori să fie una cu el. Dacă va
ceda atracţiei chiar şi o clipă în timp ce învaţă, e pierdut. Şi nu va mai exista niciun
om priceput la Meşteşug care să-l aducă înapoi, să-l pună pe picioare şi să-l smulgă
din vârtej.
Mi-am dat seama, după expresia feţei lui, că nu înţelege ce-i spun. Mi-a răspuns
încăpăţânat.
— Din ce-am citit eu, e periculos să laşi neinstruit pe cineva foarte talentat la
Meşteşug. În unele cazuri, unii tineri au început să-l practice instinctiv, dar fără să
fie conştienţi de pericol şi fără să ştie cum să stea departe de el. Eu zic că şi o
brumă de cunoştinţe tot e mai bună decât să-l lăsăm pe prinţul Dutiful în ignoranţă.
Am dat să-i răspund, apoi m-am răzgândit. Am tras aer adânc în piept şi l-am expirat
încet.
— Nu mă las atras, Chade. Refuz. Mi-am făcut o promisiune acum mulţi ani. Am
stat lângă Will şi l-am văzut murind. Nu l-am omorât. Pentru că îmi promisesem să
nu mai fiu un asasin sau o unealtă. Nu aveam să mai fiu manipulat şi folosit. Am
făcut destule sacrificii. Cred că mi-am câştigat dreptul să mă retrag. Iar dacă tu şi
Kettricken nu sunteţi de acord şi nu mai doriţi să-mi daţi bani, nu-i nimic, o să mă
descurc şi fără ei.
Mai bine să dau cărţile pe faţă. Prima oară când am găsit o pungă cu bani lângă
pat, după o vizită de-a lui Starling, m-am simţit jignit. Am ţinut supărarea luni la
rândul, până când m-a vizitat din nou. A râs de mine şi mi-a spus că banii nu sunt
de la ea, ca să-mi plătească serviciile, dacă la asta m-am gândit, ci reprezintă o
pensie de la cele Şase Ducate. Atunci m-am obligat să recunosc că tot ce ştia
Starling despre mine ştia şi Chade. Tot de la el proveneau şi hârtia fină, şi
cernelurile de calitate pe care mi le aducea ea. Probabil că îi dădea raportul ori de
câte ori se întorcea la Buckkeep. Nu mă deranjează, mi-am zis atunci. Dar acum
mă întrebam dacă nu cumva Chade îmi ţinuse socoteala traiului în toţi anii aceştia
numai pentru că aştepta să-i fiu din nou de folos. Cred că mi-a citit întrebarea în
priviri.
— Fitz, Fitz, Calmează-te. Se întinse peste masă şi mă bătu pe mână liniştitor. N-a
fost vorba de aşa ceva. Ştim amândoi foarte bine ce-ţi datorăm, nu doar noi, ci şi
toate cele Şase Ducate. În ce priveşte instruirea prinţului Dutiful, nu te mai gândi la
ea. Ca să fiu sincer, nici nu e problema ta.
M-am întrebat neliniştit, încă o dată, ce şi cât ştia. Apoi m-am încurajat.
— Aşa cum spui, nu e problema mea. Eu nu pot decât să te avertizez să fii precaut.
— Of, Fitz, dar când ştii tu să fi fost eu altfel?
Mi-a zâmbit pe deasupra cănii. Eu am lăsat-o pe-a mea la o parte. Am încercat să
uit ideea, dar era ca şi cum încercam să smulg un copac din rădăcini. În parte, mă
temeam că învăţătura neexperimentată a lui Chade îl va pune pe tânărul prinţ
Dutiful în primejdie. Însă cea mai mare dorinţă a mea nu era de-a preda Meşteşugul
unui grup, ci de a-mi potoli mie foamea. Odată ce-am conştientizat acest lucru, nu
puteam accepta să transmit unei generaţii dependenţa mea.
Chade s-a ţinut de cuvânt. N-a mai pomenit de Meşteşug. În schimb, am vorbit ore
întregi despre toţi cei pe care i-am cunoscut cândva la Buckkeep şi ce s-a ales de
ei. Blade era bunic, Lacey se plângea că o dor încheieturile şi din cauza asta fusese
nevoită să renunţe, în sfârşit, la croşetat dantele. Hands era şef peste grăjdari la
Buckkeep. Se căsătorise cu o femeie din centrul ducatelor, cu păr roşu ca focul şi
o fire pe măsură. Toţi copiii lor aveau păr roşu. Îl ţinea pe Hands din scurt şi, după
spusele lui Chade, lui îi convenea de minune. În ultima vreme, îl tot bătea la cap să
se mute în Farrow, locul ei de baştină, iar el părea înclinat să-i facă pe plac; de-asta
fusese Chade la Burrich şi-i ceruse să fie iar şef la grajduri. Şi tot aşa, ba despre
una, ba despre alta, Chade a dat la o parte stratul de uitare de pe amintirile mele şi
mi-a readus în memorie feţe atât de cunoscute. M-a făcut să-mi fie dor de Buckkeep
şi nu m-am putut abţine să-i pun întrebări. Când n-am mai avut despre cine să
vorbim, i-am arătat locul meu. Parcă eram două bătrânele venite în vizită una la
alta. I-am arătat găinile şi mestecenii, grădina şi aleile pe care mă plimbam.
Şopronul în care lucram, unde-mi preparam vopselele şi cernelurile colorate
vândute de Hap la piaţă. Cel puţin cu ele am reuşit să-l surprind.
— Ţi-am adus cerneluri de la Buckkeep, dar acum mă întreb dacă ale tale nu sunt
mai bune.
M-a bătut pe umăr ca odinioară, când amestecam bine otrăvurile, şi m-a trecut
acelaşi fior de plăcere, văzând cât de mândru era de mine.
Cred că i-am arătat mult mai multe decât intenţionasem. Când mi-a văzut straturile
de ierburi, a observat, fără îndoială, că cele mai multe sunt sedative. Iar când l-am
dus la banca mea de pe ţărmul înalt al mării, mi-a spus încet.
— Da, lui Verity i-ar fi plăcut aici.
Cu toate acestea, în ciuda celor văzute sau bănuite, nu mi-a mai vorbit despre
Meşteşug.
Am stat până târziu în seara aceea. L-am învăţat câteva mişcări de bază din jocul
lui Kettle. Ochi Întunecaţi s-a plictisit de discuţiile noastre şi-a plecat să vâneze. L-
am simţit puţin gelos şi mi-am zis că o să-l liniştesc mai târziu. Când am terminat
cu jocul, am schimbat subiectul şi l-am întrebat pe Chade cum o duce. A
recunoscut, zâmbind, că se bucură de întoarcerea la curte şi de societate. Mi-a
vorbit despre tinereţea lui, ceea ce rareori făcuse mai demult. Dusese o viaţă fericită
înainte de-a mânui greşit o otravă care l-a desfigurat şi l-a făcut să se ruşineze într-
atât de înfăţişarea lui, încât să-şi ducă viaţa pe ascuns, ca asasin în slujba regelui.
În ultimii ani, a reluat viaţa tânărului căruia îi plăcea atât de mult să danseze şi să
ia masa cu doamne pline de spirit. M-am bucurat pentru el şi l-am întrebat, mai mult
în glumă.
— Dar cum reuşeşti să împaci meseria ta secretă pentru coroană cu celelalte
îndatoriri şi distracţii?
— Mă descurc. Iar ucenicul meu de acum e şi iute, şi priceput. Nu mai e mult până
când îmi voi putea lăsa toate îndatoririle pe mâini mai tinere.
Am simţit scurt ghimpele geloziei la gândul că luase pe altul în locul meu. În clipa
următoare, mi-am dat seama cât de prost sunt. Dinastia Farseer va avea
întotdeauna nevoie de un bărbat capabil să împartă discret dreptatea regelui. Eu
afirmasem că nu mai vreau să fiu asasin regal; asta nu însemna că slujba în sine
trebuia să dispară. Am încercat să-mi recapăt încrederea în mine.
— Deci experienţele şi lecţiile continuă în turn.
Chade înclină serios din cap.
— Da. De fapt…
Se ridică brusc de lângă foc. De dragul vechiului nostru obicei, ne aşezaserăm în
aceleaşi poziţii ca odinioară, el, stând pe scaun lângă foc, eu, la picioarele lui. Abia
atunci mi-am dat seama ce ciudat era şi m-am întrebat cât de natural părea. Am
clătinat gânditor din cap, în timp ce el scotocea prin desagii de pe masă. Scoase o
sticlă colorată, din piele tare.
— Am adus-o cu mine ca să ţi-o arăt, dar ne-am luat cu vorba şi era să uit de ea.
Mai ţii minte cât de fascinat eram de focurile neobişnuite şi de fum?
Mi-am dat ochii peste cap. „Fascinaţia” lui ne pârlise de multe ori nasurile. Am
refuzat să mă gândesc la noaptea în care fusesem martor la magia lui cu focul:
făcuse ca torţele din Buckkeep să ardă cu flacără albastră şi să sfârâie în seara
când prinţul Regal se declarase moştenitorul direct al coroanei Farseer. Tot în seara
aceea murise regele Shrewd, iar eu fusesem arestat pentru uciderea lui.
Dacă Chade şi-a dat seama la ce mă gândeam, n-a arătat-o în niciun fel. S-a întors
iute lângă foc, cu sticla în mână.
— Ai hârtie ondulată? Eu n-am adus.
I-am dat hârtia şi am privit suspicios cum rupe o fâşie lungă, o împătureşte pe
lungime, presară o măsură de praf în îndoitură, împătureşte din nou hârtia cu grijă
şi o răsuceşte în spirală.
— Acum, fii atent! Îmi ceru el nerăbdător.
Am urmărit cu spaimă cum pune hârtia în foc. Dar, indiferent ce trebuia să se
întâmple, să iasă flăcări, scântei sau fum, nu s-a întâmplat. Hârtia s-a făcut maro la
culoare, s-a aprins şi-a ars. Se simţea un miros uşor de sulf. Atât. Am ridicat
întrebător din sprânceană spre Chade.
— Nu-i cinstit! Protestă el nervos.
Pregăti cu repeziciune o altă hârtie, dar de data asta puse mai mult praf din sticlă.
O aşeză unde ardea focul mai puternic. M-am lăsat pe spate, m-am pregătit de
spectacol, însă am fost iarăşi dezamăgit. Mi-am frecat buzele ca să-mi maschez
zâmbetul când i-am văzut supărarea de pe chip.
— O să crezi că mi-am pierdut îndemânarea!
— Niciodată, l-am asigurat, dar mi-am ascuns cu greu veselia din glas.
A treia oară, hârtia pe care-a pregătit-o semăna mai mult cu un tub gros din care s-
a scurs praf când a răsucit-o mai tare. M-am ridicat şi m-am îndepărtat de foc când
a aruncat-o în flăcări. Dar, ca şi celelalte, n-a făcut decât să ardă.
Chade pufni dezgustat. Se uită pe gâtul întunecat al sticlei, apoi o scutură. O
astupă, cu încă o exclamaţie de dezgust.
— Probabil că s-a umezit cumva. Asta mi-a stricat demonstraţia.
Aruncă sticla în foc, semn de mare supărare la Chade.
Aşezându-mă la locul meu, în faţa căminului, am simţit cât de dezamăgit era şi mi-
a fost milă de el. Am încercat să-i alung supărarea.
— Îmi aduce aminte de ziua în care am încurcat praful de fum cu cel din rădăcină
de sabia-lupului. Mai ţii minte? Mi-au lăcrimat ochii ore întregi.
Chade râse scurt.
— Da.
Tăcu o vreme, zâmbind pentru sine. Ştiam că-i zboară mintea în trecut, la timpul
petrecut împreună. Apoi se aplecă în faţă şi-mi puse mâna pe umăr.
— Fitz, mă întrebă, fixându-mă din priviri, nu te-am amăgit niciodată, nu-i aşa? Am
fost cinstit cu tine. Ţi-am spus de la bun început ce anume te voi învăţa.
Am văzut atunci cicatricea care ne lega. Mi-am pus mâna peste a lui. I-am simţit
încheieturile osoase, pielea subţire ca hârtia. Am întors capul spre foc când i-am
vorbit.
— Întotdeauna ai fost cinstit cu mine, Chade. Dacă m-a amăgit cineva, eu am fost
acela. L-am servit pe regele nostru şi-am făcut ceea ce a trebuit pentru cauza
noastră. Nu mă întorc la Buckkeep. Dar nu pentru că mi-ai fi greşit tu cu ceva, ci
pentru că am devenit ceea ce am devenit. Nu-ţi port niciun fel de pică, pentru nimic.
Am ridicat capul spre el. Avea o expresie gravă, iar în ochii lui citeam ceea ce nu-
mi spunea. Îi era dor de mine. Îmi cerea să mă întorc la Buckkeep şi pentru el, nu
doar din alte motive. Atunci am descoperit o şansă mică de vindecare şi pace
sufletească. Eram încă iubit, cel puţin de Chade. M-am emoţionat şi-am simţit că
mi se pune un nod în gât. Am încercat să rostesc cuvinte cât mai blânde.
— N-ai pretins niciodată că a fi ucenicul tău nu înseamnă a duce o viaţă paşnică şi
sigură.
Ca pentru a-mi confirma spusele, o flamă ţâşni din cămin. Dacă n-aş fi stat cu faţa
la Chade, cred că m-ar fi orbit. Pe urmă, un pocnet de tunet şi fulger la un loc mă
asurzi. Mă asaltară tăciuni zburători şi scântei, iar focul răcni pe neaşteptate, ca o
fiară cuprinsă de furie. Am sărit amândoi în picioare şi ne-am îndepărtat de cămin.
În clipa următoare, un val de funingine căzu din hornul pe care nu-l curăţasem din
neglijenţă şi stinse focul. Chade şi cu mine am început să alergăm prin cameră,
călcând pe scânteile lucioase şi trimiţând cu piciorul bucăţi de sticlă aprinsă înapoi
în cămin, ca să nu ia foc podeaua. Uşa se deschise brusc, împinsă de Ochi
Întunecaţi. Lupul dădu buzna înăuntru, cu ghearele gata de atac, alunecând pe labe
până se opri.
— Sunt bine, sunt bine, l-am liniştit.
Atunci mi-am dat seama că strig ca să-mi acopăr ţiuitul din urechi. Ochi Întunecaţi
pufni, scârbit de mirosul din cameră. Se retrase supărat în bezna nopţii, fără să
schimbe măcar un gând cu mine.
Chade mă pocni peste umăr de mai multe ori.
— Sting un tăciune, mă asigură el cu glas tare.
Ne-a luat ceva timp să facem ordine şi să aprindem focul la locul lui, în cămin. Chiar
şi aşa, Chade şi-a tras scaunul de lângă el, iar eu nu m-am mai aşezat în faţa
flăcărilor.
— Asta voiai să faci cu praful acela? L-am întrebat cu întârziere, după ce ne-am
instalat şi ne-am mai turnat rachiu de Sandsedge.
— Nu! Pe boaşele lui El, crezi c-am făcut-o intenţionat? Prima oară, am obţinut o
sclipire de lumină albă, aproape orbitoare. Praful ăla n-ar fi trebuit să explodeze.
Mă întreb de ce-a făcut-o. Ce s-o fi întâmplat? La naiba! Aş vrea să-mi amintesc
ce-am ţinut în sticla aia înainte…
Se încruntă şi se holbă furios la foc. Ştiam că noul lui ucenic avea să fie pus să afle
ce anume provocase explozia. Nu-l invidiam pentru şirul de experimente pe care
eram convins că urma să le facă.
Chade şi-a petrecut noaptea în coliba mea. I-am dat patul meu, iar eu am dormit
într-al lui Hap. Dar a doua zi dimineaţă, când s-a trezit, am ştiut amândoi că vizita
lui se apropia de sfârşit. Dintr-odată, n-am mai găsit subiecte de discuţie şi nici nu
mai avea rost să vorbim despre orice altceva. M-a cuprins un soi de amărăciune.
De ce să-l întreb despre oameni pe care nu aveam să-i mai văd niciodată? De ce
să-mi povestească despre intrigile politice care, oricum, nu-mi afectau existenţa?
Preţ de o după-amiază şi o seară lungă, vieţile noastre se împletiseră din nou, dar
acum, că se arătau zorii unei zile cenuşii, m-a urmărit făcându-mi treburile casnice,
scoţând apă şi aruncând grăunţe orătăniilor, pregătind dejunul pentru amândoi şi
spălând vasele. Distanţa dintre noi creştea parcă cu fiecare clipă de tăcere
stânjenitoare. Aproape că-mi doream să nu fi venit.
După dejun, mi-a spus că trebuie să plece, iar eu n-am încercat să-l reţin. I-am
promis că-i dau pergamentul cu jocul pietrelor, când aveam să-l termin. I-am dat şi
câteva suluri pe care notasem dozele de ceaiuri sedative, nişte rădăcini ale unor
ierburi din grădina mea pe care nu le cunoştea, pe care să le planteze, şi sticluţe
cu cerneluri de diferite culori. N-a mai făcut decât o încercare foarte discretă de-a
mă convinge să mă răzgândesc, atunci când a remarcat că la Buckkeep cernelurile
mele s-ar vinde mai bine. Eu m-am rezumat să dau din cap aprobator şi să-i spun
că s-ar putea să i-l trimit pe Hap câteodată. Pe urmă am înşeuat şi-am pus frâul
iepei sale frumoase şi i-am adus-o. M-a îmbrăţişat, a încălecat şi a plecat. L-am
urmărit cum se îndepărtează pe cărare. Lângă mine, Ochi Întunecaţi şi-a vârât botul
pe sub mâna mea.
Îţi pare rău?
Îmi pare râu după multe lucruri. Dar ştiu că, dacă m-aş duce cu el şi aş face ce vrea,
până la urmă, mi-ar părea şi mai rău. Însă nu-mi venea să mă mişc din loc, nici să-
mi iau ochii de la Chade. Nu e prea târziu, m-am ispitit singur. Ar fi destul să-l strig
o dată, că şi-ar întoarce iapa şi-ar veni imediat înapoi. Am strâns din dinţi.
Ochi Întunecaţi mi-a împins mâna cu botul. Hai să mergem la vânătoare. Fără băiat,
numai cu arcul. Numai tu şi cu mine.
— Îmi place ideea, m-am auzit spunând.
Aşa că am plecat la vânătoare şi chiar am prins un iepure de primăvară. Mi-a făcut
bine să-mi pun muşchii la treabă şi să-mi demonstrez că mai pot vâna. Am hotărât
că nu sunt bătrân, nu încă, şi că, la fel ca Hap, trebuie să ies mai des din casă şi să
fac lucruri noi. Să învăţ ceva nou. Acesta fusese dintotdeauna leacul lui Patience
împotriva plictiselii. În seara aceea, mi-am aruncat ochii prin coliba mea. Era mai
degrabă sufocantă decât intimă. Ceea ce îmi fusese familiar şi confortabil cu câteva
nopţi în urmă mi se părea acum răsuflat şi plicticos. Ştiam că nu e de vină decât
contrastul dintre poveştile lui Chade despre Buckkeep şi propria mea viaţă
plictisitoare. Însă neastâmpărul, odată trezit, e un sentiment foarte puternic.
Am încercat să mă gândesc când dormisem ultima oară în alt pat decât al meu.
Duceam o viaţă neschimbată. La vremea recoltei, în fiecare an, plecam la drum
timp de o lună, găsindu-mi de lucru la strânsul fânului, la culesul grânelor sau al
merelor. Îmi prindeau bine bănuţii aceia în plus. Mă obişnuisem să merg la Howsbay
de două ori pe an, să-mi dau cernelurile şi vopselele la schimb pentru haine, vase
şi alte asemenea obiecte. În ultimii doi ani, îl trimisesem în locul meu pe băiat, călare
pe poneiul lui cel bătrân şi gras. Viaţa mea curgea atât de monoton, încât nici nu
băgasem de seamă.
Aşadar, ce vrei să faci? Ochi Întunecaţi se întinse, apoi căscă, resemnat.
Nu ştiu, am recunoscut. Ceva nou. Ce-ai zice să colindăm puţin lumea?
O vreme, se retrase în locul acela din mintea lui, care era numai al său. Apoi mă
întrebă, oarecum iritat: Mergem pe jos sau te aştepţi să ţin pasul cu un cal toată
ziua?
E o întrebare corectă. Dacă mergem amândoi pe jos?
Dacă ţii neapărat, acceptă el în silă. Te gândeşti la locul acela din munţi, nu-i aşa?
Oraşul străvechi? Da.
Nu s-a opus. Îl luăm şi pe băiat?
Cred că pe Hap o să-l lăsăm să se descurce singur o vreme. S-ar putea să-i prindă
bine. Și trebuie să se îngrijească cineva de găini.
Atunci bănuiesc că nu plecăm înainte să se întoarcă el.
Am încuviinţat în tăcere. Oare mi-am pierdut minţile cu totul?
M-am întrebat dacă ne vom mai întoarce vreodată acolo.
Capitolul II
STARLING
Starling Birdsong, menestrelul reginei Kettricken, a inspirat tot atâtea cântece câte
a compus. Faimoasa însoţitoare a reginei în călătoria întreprinsă de aceasta pentru
a cere ajutorul Străbunilor, în timpul Războiului cu Corăbiile Roşii, a slujit decenii
întregi tronul dinastiei Farseer, pe vremea când cele Şase Ducate se refăceau după
războiul amintit. Dăruită cu talentul de-a se simţi acasă în orice companie, i-a
devenit indispensabilă reginei în anii tulburi care au urmat Purificării ducatului Buck.
Menestrelul a primit misiuni legate nu doar de tratate şi înţelegeri între nobili, ci şi
oferte de amnistiere a bandelor de jefuitori şi a familiilor de contrabandişti. Ea însăşi
a compus numeroase cântece despre multe dintre aceste misiuni, dar putem fi
siguri că a avut şi alte îndatoriri, duse la capăt în secret pentru tronul Farseer şi mult
prea tainice pentru a deveni subiect de baladă.

Starling l-a ţinut pe Hap lângă ea două luni bune. La început, absenţa lui prelungită
m-a amuzat, dar amuzamentul s-a transformat ulterior în iritare, apoi în furie. Furios
eram însă, în primul rând, pe mine. Nu mi-am dat seama cât de mult ajunsesem să
depind de spatele puternic al băiatului până când nu am fost nevoit să mă aplec eu
însumi ca să fac treburile pe care i le dădeam lui. Însă nu erau de vină doar sarcinile
pe care trebuia să le fac în locul lui, în luna de absenţă prelungită. Vizita lui Chade
stârnise ceva în mine. Nu ştiam cum să-i spun, părea un demon care mă rodea,
dezvăluind fiecare colţişor sărăcăcios al micii mele gospodării. Pacea căscioarei
mele izolate mi se părea acum automulţumirea leneşului. Chiar a trecut un an de
când am vârât o piatră sub treapta care se clătina pe terasă şi mi-am promis că o
s-o repar mai târziu? Nu, a trecut un an şi jumătate.
Am reparat terasa, apoi nu numai că am curăţat coteţul găinilor cu hârleţul, dar l-
am şi spălat cu apă cu leşie înainte de-a presăra stuf proaspăt pe jos. Am reparat
acoperişul spart al şopronului şi, la urmă, am tăiat fereastra pe care mi-o promiteam
de doi ani şi-am acoperit-o cu o bucată de piele unsuroasă. Am făcut o curăţenie
de primăvară temeinică, aşa cum nu făcusem de mulţi ani. Am tăiat creanga de
frasin ruptă pe jumătate, lăsând-o să cadă uşor prin acoperişul proaspăt curăţat al
coteţului, pe care l-am înlocuit cu unul nou. Tocmai îl terminam, când Ochi
Întunecaţi m-a anunţat că aude tropot de copite. Am coborât de pe acoperiş, am
îmbrăcat cămaşa şi m-am dus în faţa colibei, ca să-i întâmpin pe Starling şi pe Hap,
care veneau pe cărare.
Nu ştiu dacă să dau vina pe timpul pe care l-am petrecut separat ori pe
neastâmpărul recent sădit în mine, dar, dintr-odată, Starling şi Hap mi s-au părut
doi străini. Nu doar din cauza veşmântului nou purtat de băiat, deşi îi scotea în
evidenţă picioarele lungi şi umerii laţi. Arăta caraghios pe spinarea poneiului gras,
lucru de care sunt sigur că era conştient. Animalul nu i se potrivea deloc flăcăului,
aşa cum nu i se mai potriveau nici patul de copil din colibă, nici traiul meu paşnic.
Am înţeles imediat că nu aveam dreptul să-i cer băiatului să stea acasă şi să vadă
de găini, în vreme ce eu pornesc într-o aventură. De fapt, dacă nu-l trimiteam eu
să-şi caute norocul, uşoara nemulţumire pe care am observat-o în ochii lui ceacâri
la întoarcerea acasă avea să se transforme într-o dezamăgire cumplită. Hap îmi
fusese un tovarăş de nădejde; copilul găsit pe care l-am adoptat mă salvase, poate,
în aceeaşi măsură în care îl salvasem şi eu pe el. Ar fi mult mai bine pentru mine
să-l trimit pe băiat în lume, câtă vreme încă ne plăceam unul pe celălalt, decât să
aştept până ajung o datorie împovărătoare pentru umerii lui tineri.
Nu doar Hap mi s-a părut schimbat. Starling era la fel de plină de energie ca
întotdeauna, zâmbind larg când şi-a aruncat un picior peste cal şi-a descălecat.
Dar, când a venit spre mine cu braţele larg deschise, mi-am dat seama cât de puţine
ştiam despre viaţa ei din prezent. M-am uitat în ochii ei negri şi veseli şi, pentru
prima oară, am observat laba gâştei la coada lor. Peste ani, dobândise veşminte
mai bogate, cai mai buni şi giuvaiere mai scumpe. Astăzi, îşi prinsese părul negru
şi des cu o agrafă din argint curat. Îi mergea, evident, foarte bine. De trei-patru ori
pe an stătea câteva zile la mine, dându-mi peste cap viaţa liniştită cu poveştile şi
cântecele ei. În timpul ăsta, insista să condimenteze mâncarea după gustul ei, îşi
împrăştia lucrurile pe masă, pe birou şi pe jos, iar patul nu mai era locul pe care îl
căutam când mă lăsau puterile. Zilele care urmau plecării ei îmi aminteau de un
drum de ţară plin de praf ridicat în urma unei caravane de păpuşari. Aveam impresia
că mă sufoc şi mi se înceţoşează văzul până când reuşeam să-mi reiau rutina
deprimantă.
Am îmbrăţişat-o şi eu, simţind miros de praf şi de parfum în părul ei. S-a depărtat
de mine, m-a privit în ochi şi m-a întrebat imediat.
— Ce s-a întâmplat? Văd o schimbare.
Am zâmbit amar.
— Îţi spun mai târziu, i-am promis şi am ştiut amândoi că ne aştepta una din
conversaţiile noastre nocturne.
— Du-te şi te spală, acceptă ea amânarea. Miroşi ca armăsarul meu.
M-a împins uşor, iar eu m-am dus să-l salut pe Hap.
— Ei, băiete, cum a fost? Festivalul Primăverii e la fel de frumos ca în poveştile lui
Starling?
— A fost bine, mi-a răspuns el pe un ton fără inflexiuni şi m-a privit o singură dată.
În ochii lui, unul căprui, unul albastru, am citit o mare durere sufletească.
— Hap? L-am strigat îngrijorat, dar el s-a îndepărtat repede de lângă mine şi n-am
apucat nici să-l ating pe umăr.
S-a îndepărtat, dar poate că i-a părut rău că m-a întâmpinat atât de rece, pentru că
mi-a spus imediat, cu glas răguşit.
— Mă duc la râu să mă spăl. Sunt plin de praf de pe drum.
Însoţeşte-l. Nu ştiu ce-i cu el, dar are nevoie de un prieten.
De preferinţă, unul care nu pune întrebări, încuviinţă Ochi Întunecaţi.
Cu botul puţin lăsat, cu coada ridicată, lupul îl urmă pe băiat. În felul lui, ţinea la Hap
la fel de mult ca mine şi contribuise în aceeaşi măsură la creşterea lui.
Când s-au îndepărtat, m-am întors spre Starling.
— Ştii despre ce-i vorba?
Ea a ridicat din umeri şi mi-a oferit un zâmbet şmecher.
— Are cincisprezece ani. Trebuie să ai motive speciale să fii bosumflat la vârsta
asta? Nu te îngrijora. Poate fi orice: o fată de la festival care nu l-a sărutat, sau una
care l-a sărutat; a plecat din Buckkeep şi s-a întors acasă; nu i-a căzut bine cârnatul
la dejun. Cine ştie? Lasă-l în pace. O să-i treacă.
L-am urmărit pe Hap cum dispare cu lupul printre copaci.
— Poate că eu îmi amintesc vârsta de cincisprezece ani puţin altfel, am remarcat.
Când Starling a intrat în casă, m-am ocupat de calul lui şi de poneiul Clover,
reflectând, între timp, că, indiferent de starea mea de spirit, Burrich mi-ar fi poruncit
să mă îngrijesc de animale înainte de a pleca în altă parte. Ei, dar eu nu sunt
Burrich, mi-am zis. Oare lui Nettle, Chivalry şi Nim le impune aceeaşi disciplină pe
care mi-o impusese mie? Aş fi vrut să-l fi întrebat pe Chade cum îi cheamă pe ceilalţi
copii ai lui. Când am terminat cu animalele, mi-am dorit ca bătrânul Chade să nu fi
venit la mine. Vizita lui îmi trezise prea multe amintiri vechi. Le-am înăbuşit cu
hotărâre. Oase de cincisprezece ani, mi-ar fi spus lupul. Ne-am atins puţin minţile.
Hap se stropise cu apă pe obraz şi plecase în pădure, bolborosind şi mergând atât
de neatent, că n-aveau nicio şansă să vadă vânatul. Am oftat pentru amândoi, apoi
m-am dus în colibă.
Starling răsturnase conţinutul desagilor pe masă. Bocancii şi-i lăsase pe pervaz, iar
haina ei îmbrăca un scaun. Apa tocmai începea să fiarbă în ceainic. Ea stătea pe
un taburet înalt, în faţa dulapului de vase. Când am intrat, mi-a întins o oală de lut
maro.
— Mai e bun de ceva ceaiul ăsta? Miroase ciudat.
— E excelent când mă doare destul de tare ca să-l dau pe gât. Dă-te jos de-acolo.
Am prins-o de talie şi-am ridicat-o cu uşurinţă, deşi am simţit un junghi în spate,
acolo unde aveam cicatricea, când am lăsat-o jos.
— Aşază-te. Pregătesc eu ceaiul. Povesteşte-mi despre festival.
Şi mi-a povestit, în timp ce eu am zdrăngănit cu cănile, am tăiat felii din ultima mea
franzelă şi am pus la încălzit tocana de iepure. Istorioarele ei despre Buckkeep erau
cele pe care mă obişnuisem să le aud din gura ei. Vorbea despre menestrelii care
cântaseră bine sau prost, bârfea despre lorzi şi doamne de care nu auzisem
niciodată şi lăuda sau se plângea de mâncarea de la mesele nobililor care o
găzduiseră. Istorioarele ei erau pline de spirit, mă făceau să râd sau să scutur din
cap, după cum se cuvenea, fără să simt durerea pe care o trezise Chade în mine.
Poate pentru că cu el discutasem despre oameni pe care îi cunoscuserăm şi-i
iubiserăm amândoi, iar cuvintele se năşteau din modul lui intim în care privea
lucrurile. Nu după Buckkeep sau după viaţa de la oraş tânjeam eu, ci după zilele
copilăriei şi după prietenii de atunci. În ce-i privea pe ei, eram în siguranţă; nu mă
puteam întoarce în trecut. Foarte puţini ştiau că trăiesc, iar eu asta îmi şi doream.
I-am spus-o şi lui Starling.
— Uneori, poveştile tale mă ating la suflet şi mă fac să vreau să mă întorc la
Buckkeep. Dar porţile acelei lumi sunt închise pentru mine.
Starling se încruntă.
— Nu văd de ce.
Am râs cu voce tare.
— Crezi că nu s-ar mira nimeni să vadă că trăiesc?
Lăsă capul pe-o parte şi mă fixă cu o privire sinceră.
— Ba da, cred că ar fi câţiva, mai ales dintre vechii tăi prieteni, care te-ar
recunoaşte. Însă majoritatea oamenilor te ţin minte ca pe un tânăr fără cicatrice.
Nasul spart, dunga de pe faţă, chiar şi fâşia albă din păr ar fi o deghizare numai
bună. În plus, pe atunci te îmbrăcai ca un fiu de prinţ, acum porţi straie ţărăneşti.
Mai demult, te deplasai cu uşurinţa unui războinic. Acum, ei, bine… acum dimineaţa
sau în zile friguroase, te mişti anevoie, ca un bătrân. Îşi însoţi vorbele cu un clătinat
din cap în semn de regret. Nu-ţi pasă cum arăţi, dar nici anii care-au trecut peste
tine n-au fost prea blânzi. Ai putea spune că ai cinci sau chiar zece ani mai mult,
nimeni n-ar zice că minţi.
M-a durut evaluarea aceasta făcută fără menajamente de iubita mea.
— Păi, e bine de ştiut, i-am răspuns, uşor ironic.
Am luat ceainicul de pe foc, nevrând să-i întâlnesc imediat privirea. Ea mi-a
interpretat greşit cuvintele şi tonul.
— Da, şi dacă mai pui la socoteală şi faptul că oamenii văd ceea ce vor să vadă şi
nu se gândesc că eşti în viaţă… Eu zic că ai putea să încerci. Aşadar, te gândeşti
să te întorci la Buckkeep?
— Nu.
Ştiam cât de categoric suna răspunsul meu, dar nu-mi venea în minte ce altceva să
adaug. Faptul n-a părut s-o deranjeze.
— Păcat. Pierzi foarte mult locuind aici singur.
A început imediat să-mi povestească despre dansurile de la Festivalul Primăverii.
În ciuda dispoziţiei mele mohorâte, nu m-am putut abţine să râd când mi-a spus
cum a dansat Chade când l-a invitat o fătucă de numai şaisprezece ani. Avea
dreptate. Mi-ar fi plăcut să fi fost şi eu de faţă.
Pregătind mâncarea pentru toţi trei, m-am trezit că-mi răsare iar în minte întrebarea
„dar dacă?”. Dacă aş fi în stare să mă întorc la Buckkeep, cu regina mea şi cu
Starling? Dacă m-aş întoarce la Molly şi la copilul nostru? Dar întotdeauna,
indiferent cum răsuceam pretinsul meu răspuns, tot la un dezastru ajungeam. Dacă
m-aş fi întors la Buckkeep, unde toţi mă ştiau executat pentru că folosisem Harul,
n-aş fi făcut decât să-i dezbin pe locuitori într-un moment în care Kettricken încerca
să-i reunifice. O parte din ei m-ar fi susţinut, pentru că, bastard cum eram, tot sânge
de Farseer îmi curgea în vene, pe când ea ajunsese la tron numai prin căsătorie.
O grupare şi mai puternică ar fi cerut executarea mea, de data asta cu mai multă
grijă.
Iar dacă m-aş fi întors la Molly şi la copil, ca s-o cuceresc şi să fie a mea din nou?
Cred că aş fi reuşit, dacă nu m-aş fi gândit decât la mine. Ea şi Burrich mă credeau,
amândoi, mort. Femeia care-mi fusese soţie în toate, dar nu şi cu numele, şi
bărbatul care mă crescuse şi-mi fusese prieten apropiat se întoarseră unul către
celălalt. El i-a oferit un acoperiş deasupra capului şi s-a îngrijit să aibă căldură şi
mâncare cât mi-a purtat copilul în pântece. Cu mâinile lui mi-a adus pe lume fiica
bastardă. Împreună cu Molly, au ascuns-o pe Nettle de oamenii lui Regal. Burrich
le-a spus tuturor că amândouă sunt ale lui, nu doar ca să le protejeze, ci şi ca să le
iubească. Aş fi putut să mă întorc la ei, să-i fac să nu le vină a crede ochilor. Burrich
mi le-ar fi dat mie pe Molly şi pe Nettle. Simţul lui profund al dreptăţii nu l-ar fi lăsat
să facă altfel. Iar eu m-aş fi întrebat într-una, după aceea, dacă Molly mă compară
cu el, dacă dragostea dintre ei era mai puternică şi mai sinceră decât…
— Se arde tocana, mi-a atras atenţia Starling nervoasă.
Era deja arsă. Am pus în farfurii din partea de deasupra şi m-am aşezat lângă ea
la masă. Mi-am alungat din minte ambele trecuturi, şi pe cel real, şi pe cel închipuit.
Nu era nevoie să mă gândesc la ele. Starling îmi ocupa mintea destul. Ca de obicei,
eu ascultam, iar ea povestea. A început o istorisire lungă despre un menestrel
parvenit de la Festivalul Primăverii, care nu numai că a îndrăznit să cânte două din
cântecele ei, schimbând doar un vers sau două din ele, dar a mai şi pretins că le-a
scris el. Starling vorbea şi gesticula cu pâinea şi era să mă lovească cu ea. Dar
propriile mele amintiri, de la alte Festivaluri ale Primăverii, nu-mi dădeau pace. Oare
chiar nu mă mai mulţumea deloc viaţa simplă pe care o duceam? Băiatul şi lupul
îmi fuseseră destulă tovărăşie ani la rând. Ce anume mă neliniştea acum?
De la gândul acesta am sărit la altul, mai tulburător. Unde era Hap? Pregătisem
ceai pentru toţi trei şi împărţisem mâncarea în trei porţii. Hap mânca întotdeauna
cu poftă după orice fel de treabă sau drumeţie. Mă deranja că nu e în stare să treacă
peste indispoziţia lui şi să stea cu noi la masă. În timp ce Starling pălăvrăgea într-
una, mi-am aruncat ochii de mai multe ori la porţia lui neatinsă, până când ea şi-a
dat seama.
— Nu te agita din cauza lui, îmi spuse, cam nervoasă. E băiat, deci are toane de
băiat. Când o să-i fie foame, o să vină la masă.
Sau o să distrugă bunătate de peşte, arzându-l la flacără. Gândul lupului veni ca
răspuns la Harul cu care-l căutasem. Erau la râu. Hap îşi încropise o suliţă dintr-un
băţ, iar lupul intrase pur şi simplu în apă să prindă peşti de-a lungul malului ros la
bază. Când dădea peste un banc de peşti, nu-i venea greu deloc să încolţească
unul, să-şi vâre capul sub apă şi să-l prindă cu fălcile. Îl dureau încheieturile de la
apa rece, dar focul băiatului avea să-l încălzească imediat. Nu te teme.
Inutil sfatul, dar m-am prefăcut că-l ascult. Am terminat de mâncat, iar eu am strâns
vasele. Cât am făcut ordine, Starling s-a aşezat lângă focul de seară, cântând din
harpă, până când notele scoase la întâmplare s-au transformat în vechea melodie
despre fata morarului. Când toate lucrurile erau la locul lor, m-am dus lângă ea, cu
câte o cană de rachiu de Sandsedge pentru amândoi. M-am aşezat pe un scaun,
dar ea stătea pe jos. S-a lăsat pe spate, cu spatele proptit de picioarele mele. I-am
urmărit degetele ciupind coardele harpei, urmele locurilor unde îi fuseseră rupte, ca
ameninţare la adresa mea. La sfârşitul cântecului, m-am aplecat şi am sărutat-o.
Mi-a răspuns la sărut, lăsând harpa la o parte şi făcând astfel o treabă mult mai
serioasă decât mine.
Pe urmă s-a ridicat şi m-a luat de mâini, ca să mă ridic şi eu. În timp ce-o urmam în
dormitor, a remarcat.
— Eşti foarte îngândurat în seara asta.
Am scos un fel de mormăit aprobator. A-i spune că mi-a rănit sentimentele mai
devreme ar fi însemnat să mă smiorcăi ca un copil. Voiam să mă mintă, să-mi spună
că sunt încă tânăr şi atrăgător, când era clar că nu sunt aşa? Timpul îşi pusese
amprenta asupra mea. Atât – şi era ceva de aşteptat. Chiar şi aşa, Starling tot venea
la mine. În toţi anii aceştia, a venit mereu la mine şi în patul meu. Asta trebuia să
însemne ceva.
— Voiai să-mi spui şi tu ceva? M-a îndemnat ea.
— Mai târziu, i-am răspuns.
Trecutul se agăţa de mine, dar eu i-am împins la o parte ghearele lacome, hotărât
să mă scufund în prezent. Nu duceam o viaţă chiar atât de grea. Era simplă şi lipsită
de conflicte. Nu la un astfel de trai am visat eu întotdeauna? Unul în care să
hotărăsc singur ce voi face? În plus, nici nu eram singur. Îi aveam pe Ochi Întunecaţi
şi pe Hap. Şi pe Starling, când venea la mine. I-am deschis vesta, apoi bluza, ca
să-i dezgolesc sânii, în vreme ce ea îmi desfăcea cămaşa. M-a luat în braţe,
frecându-se de mine cu plăcerea nereţinută a unei pisici care toarce. Am lipit-o de
mine şi m-am aplecat s-o sărut în creştet. Şi acesta era un lucru simplu, dar cu atât
mai dulce. Salteaua mea proaspăt umplută era moale şi mirosea plăcut, ca iarba şi
plantele care o umpleau. Ne-am aruncat pe ea. O vreme, nu m-am mai gândit la
nimic, încercând să îi conving pe amândoi că, în ciuda aparenţelor, eram încă tânăr.
Puţin mai târziu, am zăbovit în preajma somnului. Câteodată cred că mă odihnesc
mai bine în momentele dintre trezie şi somn decât în somnul propriu-zis. Mintea
pluteşte în amurgul ambelor stări şi descoperă adevăruri ascunse de lumina zilei şi
vise, deopotrivă. Lucrurile pe care nu suntem pregătiţi să le aflăm tocmai acolo se
ascund, aşteptând acea stare de spirit în care mintea lasă garda jos.
M-am trezit. Studiam detaliile camerei mele în semiîntuneric, înainte de a-mi da
seama că-mi fugise somnul. Starling îşi aruncase un braţ peste pieptul meu. În
somn, împinsese pătura cu picioarele şi ne descoperise pe amândoi.
Semiîntunericul îi ascundea trupul gol, învăluindu-l în umbre. Am stat nemişcat,
ascultând cum respiră şi simţindu-i mirosul de transpiraţie amestecat cu parfum. M-
am întrebat de ce mă trezisem. Nu reuşeam să găsesc motivul, dar nici să adorm
la loc. M-am strecurat pe sub braţul ei şi m-am ridicat în picioare lângă pat. Am
bâjbâit după pantaloni şi cămaşă.
Tăciunii aruncau o lumină şovăitoare în odaia principală, dar eu n-am zăbovit acolo.
Am deschis uşa şi am păşit desculţ în noaptea blândă de primăvară. Preţ de-o clipă,
am rămas nemişcat, pentru ca ochii să mi se obişnuiască cu întunericul, apoi m-am
îndepărtat de colibă şi de grădină şi-am coborât la apă. Sub tălpi simţeam noroiul
rece şi întărit de pe cărare, bine bătut de drumurile pe care le făceam zilnic, ca să
aduc apă. Coroanele copacilor mi se împleteau deasupra capului şi nu era nici lună,
dar nasul şi picioarele mele ştiau pe unde să meargă la fel de bine ca ochii. N-a
trebuit decât să-mi urmez Harul ca să-l găsesc pe lup. Curând, am observat
sclipirea vag portocalie a focului aprins de Hap şi-am surprins mirosul de peşte
prăjit.
Dormeau amândoi lângă foc, lupul încolăcit, cu nasul în coadă, iar Hap, ghemuit,
cu braţele în jurul gâtului său. Ochi Întunecaţi a deschis ochii când m-am apropiat,
dar nu s-a mişcat. Ţi-am spus să nu-ţi faci griji.
Nu-mi fac. Pur şi simplu sunt aici. Hap lăsase nişte vreascuri lângă foc. Le-am
aruncat peste tăciuni. Am stat şi-am privit cum focul prinde curaj. Odată cu căldura,
s-a făcut şi mai multă lumină. Ştiam că băiatul e treaz. Nu poţi creşte cu un lup fără
să-i împrumuţi din prudenţă.
— Nu tu eşti de vină. Adică nu numai tu, oricum.
Am evitat să-l privesc chiar şi atunci când mi-a vorbit. Unele lucruri e mai bine să
rămână destăinuite întunericului. Am aşteptat. Liniştea e cea care pune toate
întrebările, pe când limba e înclinată s-o pună doar pe cea greşită.
— Trebuie să ştiu, izbucni Hap.
Inima mi s-a făcut cât un purice la gândul întrebării următoare. În adâncul sufletului,
m-am temut întotdeauna că aveam s-o aud din gura lui într-o zi. N-ar fi trebuit să-l
las la Festivalul Primăverii, mi-am reproşat, furios. Dacă l-aş fi ţinut lângă mine,
secretul meu n-ar fi fost niciodată ameninţat.
Dar nu aceea a fost întrebarea pe care mi-a pus-o.
— Ştiai că Starling e măritată?
Atunci l-am privit, iar expresia mea trebuie să-i fost răspuns suficient. Compătimitor,
a închis ochii.
— Îmi pare rău, mi-a zis calm. Ar fi trebuit să bănuiesc că nu ştii. Ar fi trebuit să ţi-o
spun altfel.
Dintr-odată, alinarea femeii care venea în braţele mele când voia, pentru că dorea
să fie cu mine, dulceaţa serilor cu poveşti şi muzică lângă foc, ochii ei negri veseli
fixându-i pe-ai mei au devenit, toate, vină, înşelătorie, minciună. Eram acelaşi prost
dintotdeauna, nu, eram unul şi mai mare, pentru că naivitatea la un tânăr e prostie
la un bărbat. Măritată. Starling e măritată. Crezuse că nimeni nu avea s-o dorească
de soţie, pentru că era stearpă. Îmi spusese că trebuia să se descurce singură în
viaţă, cu ajutorul cântecelor ei, pentru că nu avea să existe niciodată un bărbat
căruia să-i pese de ea, nici copii care să se îngrijească de ea la bătrâneţe. Poate
că, atunci când îmi spusese aceste lucruri, chiar crezuse în ele. Eu, în prostia mea,
crezusem că adevărul n-avea să se schimbe niciodată.
Treaz, Ochi Întunecaţi se întinse ţeapăn şi veni să se culce lângă mine, cu botul pe
genunchiul meu. Nu înţeleg. Eşti bolnav?
Nu. Doar tâmpit.
Aha. Asta nu-i o noutate. Nu-i bai, n-ai murit din cauza asta până acum.
Dar nici departe n-am fost. Am inspirat adânc.
— Povesteşte-mi.
Nu voiam să aud amănunte, dar ştiam că Hap trebuie să mi le spună. Mai bine să
trecem odată peste asta.
Cu un oftat, băiatul veni şi se aşeză de partea cealaltă a lui Ochi Întunecaţi. Luă un
vreasc de pe jos şi începu să se joace cu el în foc.
— Nu cred că Starling voia să aflu. Soţul ei nu locuieşte la Buckkeep. A venit pe
neaşteptate, ca să-i facă o surpriză şi să petreacă Festivalul Primăverii cu ea.
În timp ce-mi vorbea, vreascul se aprinse. Hap îl aruncă în foc, apoi începu să-l
scarpine pe Ochi Întunecaţi.
Mi-am imaginat un fermier de nădejde, însurat cu un menestrel care s-a retras şi-şi
petrece anii în pace. Poate că are copii dintr-o căsătorie anterioară. O iubeşte, dacă
vine la Buckkeep ca să-i facă o surpriză. Festivalul Primăverii era, prin tradiţie,
sărbătoarea îndrăgostiţilor, şi tineri, şi mai bătrâni.
— Îl cheamă Dewin, continuă Hap. Şi e un fel de rudă cu prinţul Dutiful. Sunt verişori
îndepărtaţi. E un bărbat înalt, întotdeauna îmbrăcat foarte elegant. Avea o manta
de două ori mai largă decât îi trebuia lui, cu blană la gât. Şi purta brăţări de argint
la ambele mâini. E şi foarte puternic. La dans, a ridicat-o pe Starling şi-a răsucit-o
pe deasupra capului, iar lumea s-a dat la o parte ca să-i vadă mai bine.
Hap mă privea în timp ce-mi povestea. Cred că se bucura de stânjeneala mea
evidentă.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu ştii. N-ai fi pus coarne unui zdrahon ca el.
— N-aş fi pus coarne niciunul bărbat, am bâiguit. Nu intenţionat.
Hap oftă uşurat.
— Aşa m-ai învăţat şi pe mine. Ca un copil ce era, mintea îi fugea numai la el. M-
am supărat când i-am văzut că se sărută. N-am mai văzut pe nimeni să se sărute
aşa, în afară de tine şi de Starling. Mi-am zis că te trădează, dar când l-am auzit că
se prezintă drept soţul ei… Lăsă capul pe-o parte. M-a durut cu adevărat, crezând
că ştii şi nu-ţi pasă. Mi-am zis că toţii anii ăştia una m-ai învăţat, şi alta ai făcut. M-
am întrebat dacă mă consideri aşa de prost încât să nu aflu, dacă tu şi Starling nu
râdeţi de mine pe la spate, că sunt aşa un neghiob. Atât m-am gândit la asta, că
am ajuns să mă îndoiesc de tot ce m-ai învăţat. Îşi mută privirea spre foc. A fost
oribil, m-am simţit trădat.
M-am bucurat că lămurea lucrurile în felul acela. Mult mai bine să se gândească
numai la felul în care îl afectează pe el, decât să se întrebe cât mă doare pe mine.
Mai bine să-şi urmeze şirul gândurilor şi să vadă unde-i duce. Mintea mea o lua în
altă direcţie, scârţâind ca o căruţă veche scoasă din şopron, care trebuie unsă
pentru primăvară. M-am opus roţilor care voiau să se învârtească spre o concluzie
inevitabilă. Starling era măritată. De ce nu? N-avusese nimic de pierdut din asta,
dimpotrivă, doar de câştigat. O casă confortabilă cu domnul ei cel impozant, care
sigur deţinea şi un titlu, cât de neînsemnat, bogăţie şi siguranţă la bătrâneţe. Pentru
el, o soţie superbă şi fermecătoare, un menestrel renumit, în gloria căruia se putea
scălda şi el, invidiat de alţi bărbaţi.
Iar dacă Starling avea să se plictisească de el, putea oricând s-o pornească la drum,
ca orice menestrel, şi să sară în braţele mele pentru o tăvăleală. Care dintre cei doi
bărbaţi era mai înţelept? Niciunul? Să cred oare că eram numai doi în viaţa ei?
— Ai crezut că eşti singurul cu care se culcă?
Spune lucrurile pe şleau, băiatul ăsta al meu. Oare ce întrebări i-o fi pus lui Starling
în drum spre casă?
— Cred că nu m-am gândit la asta niciodată, am recunoscut.
E mult mai uşor să trăieşti cu anumite lucruri fără să te gândeşti la ele. Probabil
ştiam că Starling merge şi cu alţi bărbaţi. E menestrel. E normal să aibă mai mulţi.
Aşa mi-am justificat, mie şi, indirect, lui Hap, de ce mă culcam cu ea. Ea nu
deschidea subiectul niciodată, eu n-o întrebam nimic, iar ceilalţi iubiţi ai ei erau fiinţe
imaginare, fără chip şi trup. În niciun caz soţi. Însă ea îi aparţinea soţului ei prin
jurământ, iar el îi aparţinea ei. În ochii mei, asta era diferenţa.
— Ce-ai să faci acum?
Bună întrebare. Una pe care o evitasem cu atenţie.
— Nu sunt sigur, am minţit.
— Starling a zis că nu e treaba mea, că nu face rău nimănui. Mi-a zis că, dacă-ţi
spun, eu voi fi cel lipsit de inimă, pentru că ţie îţi voi face rău, nu ei. A zis că
întotdeauna a avut grijă să nu te rănească, fiindcă ai suferit destul în viaţă. Când i-
am răspuns că ai dreptul să ştii, mi-a replicat că ai şi mai mult dreptul să nu ştii.
Starling şi limba ei cea ascuţită. Nu-i dăduse nicio ocazie lui Hap să simtă că
procedează bine. Băiatul se uita acum la mine cu o expresie de câine credincios în
ochii lui ceacâri şi aştepta să-l judec. I-am spus adevărul.
— Prefer să aflu adevărul de la tine decât să vezi că sunt înşelat.
— Te-am rănit, aşadar?
Am negat scuturând uşor din cap.
— Eu singur m-am rănit, băiete.
Aşa şi făcusem. Nu fusesem niciodată menestrel, deci nu aveam dreptul să judec
faptele unuia. Cei care trăiesc de pe urma degetelor şi-a cuvintelor au inimi mai
insensibile decât noi, ceilalţi, bănuiesc.
— Mai repede găseşti un jder blând decât un menestrel credincios, zice proverbul.
M-am întrebat dacă soţul lui Starling auzise de el.
— Am crezut c-o să te înfurii. M-a avertizat că s-ar putea să te înfurii destul de tare
ca să-i faci rău.
— Şi tu ai crezut-o?
Asta m-a durut mai tare decât adevărul.
Hap trase iute aer în piept, şovăi o clipă, apoi spuse repede.
— Eşti iute la mânie. Pe deasupra, până acum n-a mai trebuit să-ţi spun ceva care
să te rănească. Ceva care să te facă să te consideri un prost.
Deştept băiatul. Mai deştept decât l-am crezut.
— Sunt furios, Hap. Furios pe mine.
Privi din nou focul.
— Am impresia că sunt egoist, pentru că mă simt mult mai bine acum.
— Mă bucur că te simţi mai bine. Mă bucur că s-au limpezit lucrurile între noi. Aşa.
Lasă asta şi povesteşte-mi despre festival. Ce zici de oraşul Buckkeep?
S-a pus pe vorbit, iar eu l-am ascultat. Văzuse oraşul şi festivalul cu ochi de copil,
iar ascultându-l, mi-am dat seama cât de mult se schimbaseră şi oraşul, şi castelul
de când fusesem eu acolo. Din descrierile lui, am aflat că oraşul era acum mai mare,
furând spaţiu pentru clădiri de la stâncile abrupte de deasupra lui şi întinzându-se
pe piloni. Hap mi-a descris taverne şi prăvălii plutitoare. Mi-a vorbit şi despre
negustorii din Bingtown şi insulele de dincolo de Bingtown, dar şi despre cei din
Insulele Străine. Buckkeep îşi consolidase statutul de port comercial. Când mi-a
descris Coridorul cel Mare şi camera în care îl găzduise Starling, am înţeles că şi
turnul suferise foarte multe schimbări. Mi-a povestit despre covoare şi fântâni, de
cergi pe fiecare perete, de scaune tapiţate şi candelabre sclipitoare. Mi-a adus
aminte mai mult de conacul luxos al lui Regal de la Tradeford decât de fortăreaţa
mohorâtă pe care o numisem cândva „acasă”. Bănuiam că la mijloc era deopotrivă
influenţa lui Chade şi a lui Kettricken. Bătrânul asasin se dăduse întotdeauna în
vânt după lucruri fine, ca să nu mai spun de confort. Mă hotărâsem deja să nu mă
mai întorc la Buckkeep. De ce ar fi atât de descurajant să aflu că locul pe care mi-l
aminteam, cetatea aceea dezolantă din piatră, nu mai era ce fusese înainte?
Hap mai avea şi alte poveşti în tolbă, despre localităţile prin care trecuseră în drum
spre Buckkeep şi înapoi spre casă. Una dintre ele mi-a făcut inima cât un purice.
— M-am speriat de moarte într-o dimineaţă, pe lângă Istmul lui Hardin.
Aşa şi-a început povestea, iar eu n-am recunoscut numele satului. Îmi aminteam,
vag, că mulţi oameni care fugiseră de pe coastă în anii Corăbiilor Roşii se
întorseseră ca să clădească oraşe noi, deşi nu întotdeauna pe cenuşa celor vechi.
Am dat din cap, ca şi când aş fi recunoscut numele locului. Probabil că atunci când
îl vizitasem ultima oară fusese doar un spaţiu larg pe drum. Hap făcea ochi tot mai
mari pe măsură ce înainta cu povestea şi mi-am dat seama că, cel puţin pe moment,
uitase de minciuna lui Starling.
— Eram în drum spre Festivalul Primăverii. Dormisem la hanul de acolo. Starling
cântase în schimbul cinei noastre şi ca să primim o cameră. Toată lumea s-a arătat
aşa de amabilă cu noi şi ne-a vorbit aşa de frumos, încât am crezut că Istmul lui
Hardin e un loc minunat. În sala comună, când Starling nu cânta, am auzit oameni
discutând despre un om cu Har care fusese pus să vrăjească vacile ca să nu mai
fete, dar nu le-am dat atenţie. Mi-am zis că sunt doar nişte beţivi care vorbesc prea
tare, după prea multă bere. Primisem o odaie la etaj. M-am trezit devreme, mult
prea devreme pentru Starling, dar n-am mai putut dormi. Aşa că m-am aşezat la
fereastră şi m-am uitat la cei care treceau pe stradă. În piaţă a început să se adune
lumea. Mi-am zis că vine la târg sau la vreun bâlci de primăvară. Dar pe urmă am
văzut cum nişte bărbaţi târăsc după ei o femeie plină de vânătăi şi însângerată. Au
legat-o de-un stâlp şi-am crezut că o s-o biciuiască. Abia atunci am observat că
oamenii din mulţime aveau coşuri pline cu pietre. Am trezit-o pe Starling şi-am
întrebat-o ce se întâmplă, dar ea mi-a cerut să tac, oricum n-aveam ce face niciunul
dintre noi. Mi-a cerut să plec de la fereastră, dar n-am ascultat-o. N-am putut. Nu-
mi venea să-mi cred ochilor. Mi-am zis într-una că o să vină cineva şi-o să-i
oprească pe oamenii aceia. Tom, femeia era legată stâlp, nu putea face nimic. A
apărut un bărbat care a citit ceva de pe un sul de pergament, apoi s-a dat la o parte,
iar mulţimea a început să arunce cu pietre în ea.
Tăcu. Ştia că în sate se dădeau pedepse grele pentru hoţii de cai şi criminali. Auzise
de biciuiri şi de spânzurători, dar nu văzuse niciuna cu ochii lui. În liniştea lăsată
între noi, l-am auzit cum înghite în sec. M-am înfiorat. Ochi Întunecaţi a scos un
geamăt, iar eu am pus mâna pe el.
Ai fi putut foarte bine să fii tu în locul femeii.
Ştiu.
Hap inspiră adânc.
— Am vrut să cobor în piaţă, cineva trebuia să facă ceva, dar îmi era prea frică. M-
am ruşinat din cauza asta, dar nu m-am putut mişca din loc. Am stat pur şi simplu
şi-am privit cum o lovesc pietrele. Iar ea tot încerca să-şi acopere capul cu braţele.
Mi s-a făcut greaţă. Pe urmă am auzit un sunet cum nu mai auzisem până atunci,
ca şi cum un râu ar fi ţâşnit prin aer. Cerul dimineţii s-a întunecat, parcă acoperit de
nori de furtună, dar nu bătea vântul. Erau ciori, Tom, un potop de păsări negre. N-
am mai văzut niciodată atâtea la un loc, croncănind şi cârâind, ca atunci când
găsesc un uliu sau un şoim şi se apucă să-l gonească. Numai că ele nu un şoim
urmăreau de data asta. S-au ridicat în zbor de dincolo de dealurile din spatele
oraşului şi-au umplut cerul, ca o pătură neagră care flutură pe sârmă, la uscat. S-
au lăsat brusc peste mulţime, plonjând şi croncănind. Una a aterizat în părul unei
femei şi-a început s-o izbească cu ciocul în ochi. Oamenii fugeau în toate părţile,
ţipând şi lovind păsările cu mâna. Au speriat doi cai care-au luat-o razna, târând
prin gloată căruţa la care erau înhămaţi. Toată lumea ţipa. Până şi Starling s-a
ridicat şi-a venit la fereastră. În scurtă vreme, pe străzi n-au mai rămas decât ciorile.
Se cocoţau pe unde apucau, pe acoperişuri şi pervazuri, şi umpleau copacii, rupând
crengile sub greutatea lor. Femeia care fusese legată, cea cu Har, dispăruse.
Rămăseseră numai funiile însângerate în jurul stâlpului. Apoi, pe neaşteptate,
păsările s-au ridicat toate deodată şi şi-au luat zborul. N-a rămas nici urmă de ele.
Din glasul lui Hap rămase doar o şoaptă. Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, hangiul
a spus, că, după părerea lui, femeia s-a transformat în cioară şi-a plecat cu suratele
ei.
Altă dată, mi-am zis. Altă dată o să-i povestesc că nu era adevărat, că femeia poate
a chemat ciorile ca s-o ajute să scape, dar că nici măcar oamenii înzestraţi cu Har
nu-şi pot schimba forma. Altă dată, o să-i spun că n-a fost un laş pentru că n-a
coborât în piaţă, că ar fi fost ucis şi el cu pietre. Altă dată. Povestea lui mă ardea
cum arde otrava o rană. Mai bine să curgă de la sine. Am început să-l ascult din
nou.
— … şi îşi zic cei cu Sânge Străvechi. Hangiul spunea că au început să-şi dea
importanţă. Cică ar vrea să fie la putere, cum erau în zilele când domnea Prinţul
Pestriţ. Dar, dacă ajung la putere, o să se răzbune pe toţi. Cei fără Har o să le fie
sclavi. Iar dacă o să-ncerce să se opună, o să fie daţi la fiare. Hap îşi pierdu iar
glasul. Tuşi ca să şi-l dreagă. Starling mi-a spus că asta-i o prostie, că oamenii cu
Har nu sunt aşa. Că ei nu vor decât să fie lăsaţi în pace şi să trăiască netulburaţi.
Am tuşit şi eu, tot ca să-mi dreg vocea. M-am mirat cât de recunoscător îi eram lui
Starling.
— Păi, Starling e menestrel. Menestrelii cunosc multe feluri de oameni şi ştiu multe
lucruri tare ciudate. Aşa că poţi să-i dai crezare.
Hap îmi dăduse mult prea mult de gândit. De-abia m-am putut concentra la celelalte
poveşti ale lui. Îl şocase ideea că la Bingtown se creşteau dragoni şi că, în curând,
oraşele aveau să-şi poată cumpăra un dragon de Bingtown ca să le păzească. L-
am asigurat că văzusem dragoni adevăraţi şi că nu e cazul să creadă asemenea
baliverne. Mai aproape de realitate era zvonul că războiul dintre Bingtown şi Statele
Chalced s-ar putea întinde până în cele Şase Ducate.
— O să fie război şi aici? A vrut el să afle.
Tânăr fiind, nu avea decât amintiri vagi, dar înfricoşătoare, despre lupta noastră cu
Corăbiile Roşii. Însă tot copil rămânea, iar un război i se părea un eveniment la fel
de interesant ca Festivalul Primăverii.
— „Mai devreme sau mai târziu, un război cu Statele Chalced tot izbucneşte”, i-am
amintit eu vechea zicătoare. Chiar şi atunci când e pace între noi şi ele, tot au loc
mici hărţuieli pe la graniţă şi piraţii tot fac câte-o razie. Nu te îngrijora. Ducatele
Shoaks şi Rippon duc greul luptei întotdeauna, însă le şi place. Celor din Shoaks
nimic nu le-ar plăcea mai mult decât să smulgă o bucată din teritoriul stăpânit de
ducele din Chalced.
Conversaţia noastră s-a îndreptat spre veşti mai sigure şi mai banale despre
Festivalul Primăverii. Hap mi-a povestit despre jongleri care strâng ciomege aprinse
şi săbii în palme, mi-a spus cele mai bune glume aflate dintr-un spectacol cu păpuşi,
mai fără perdea, şi mi-a vorbit de Jinna, o vrăjitoare frumoasă care stăpâneşte
magia tămăduitoare şi care-i vânduse un talisman împotriva hoţilor de buzunar şi-i
promisese să ne viziteze într-o zi. Am râs cu gura până la urechi când am aflat că
talismanul îi fusese furat la nicio oră după aceea, de un pungaş de rând. A mâncat
peşte în saramură şi i-a plăcut foarte mult, până când, într-o seară, l-a clătit cu prea
mult vin şi le-a vomat pe amândouă. S-a jurat că nu va mai mânca aşa ceva. L-am
lăsat să vorbească, bucuros că, în sfârşit, îi plăcea să-mi împărtăşească şi mie din
aventurile lui la Buckkeep. Cu toate astea, fiecare poveste îmi arăta tot mai limpede
că viaţa mea simplă nu mai era potrivită pentru el. Venise vremea să-l dau ca ucenic
şi să-l las să se descurce singur.
Preţ de-o clipă, am avut impresia că stau pe buza unei prăpăstii. Trebuie să-l trimit
pe Hap la un meşter care să-l înveţe o meserie adevărată, iar pe Starling trebuie s-
o scot din viaţa mea. Ştiam că, dacă n-o mai primesc în patul meu, nu se va umili
venind la mine ca simplă prietenă. Ar dispărea frumuseţea simplă a legăturii noastre
din ultimii ani. În vremea asta, Hap vorbea înainte, cuvintele lui curgând în jurul meu
ca nişte stropi fini de ploaie. Avea să-mi fie tare dor de el.
Am simţit botul cald al lupului pe genunchi. Animalul pironea focul. Odată, visai la
vremuri când aveam să fim doar noi doi.
Legătura întărită prin Har nu lasă loc înşelăciunii. Nu m-am aşteptat să-mi fie atât
de dor de tovărăşia alor mei, am recunoscut.
O privire scurtă, sclipitoare, din ochii lui pătrunzători. Numai noi doi suntem ai noştri.
Asta a fost întotdeauna necazul cu legăturile pe care am încercat să ni le facem cu
alţii, fie lupi, fie oameni. N-au fost niciodată ai noştri. Nici măcar cei care-şi zic
Sânge Străvechi nu sunt atât de legaţi între ei ca noi doi.
Ştiam că spune adevărul. L-am mângâiat pe capul mare şi m-am jucat cu urechea
lui între degete. Nu m-am gândit la nimic altceva.
Nu se putea împăca nicicum cu gândul. Ne paşte iarăşi schimbarea,
Preschimbătorule. O simt la marginea orizontului, aproape că o şi adulmec. E ca un
animal mare de pradă care intră pe teritoriul nostru de vânătoare. Tu n-o simţi?
Nu simt nimic.
Dar lupul a simţit minciuna. A scos un oftat prelung, obosit.
Capitolul III
DESPĂRŢIRI
Harul este o magie dezgustătoare, care îi afectează de obicei pe copiii din
gospodăriile necurate. Deşi se spune adesea că Harul presupune comunicarea cu
animalele, această vrăjitorie josnică are şi alte surse. Un părinte înţelept nu-şi va
lăsa odrasla să se joace cu căţeluşii sau pisoii care încă sug, nici să doarmă în
culcuşul lor. Mintea unui copil care doarme poate fi foarte uşor invadată de visele
unui animal, aşadar el poate să îmbrăţişeze graiul animalelor şi să-l preţuiască în
adâncul inimii. Deseori, o asemenea magie murdară afectează generaţii întregi din
aceeaşi familie, din cauza obiceiurilor lor respingătoare, dar se cunosc şi cazuri în
care se naşte, dintr-odată, un copil cu Har în familii cu cel mai nobil sânge. Când
se întâmplă aşa ceva, părinţii trebuie să-şi întărească sufletul şi să facă ceea ce
trebuie făcut, de dragul tuturor copiilor din familie. De asemenea, familia trebuie să
caute şi în rândul slugilor lor, ca să descopere a cui răutate sau neglijenţă e sursa
molipsirii cu Har, iar nelegiuitul trebuie să-şi primească pedeapsa meritată.
SARCOGIN, Boli şi nenorociri

Îndată ce s-a crăpat de ziuă şi păsările au început să cânte, Hap a aţipit. Am stat
puţin lângă foc, privindu-l îndelung. Îngrijorarea de pe chip îi dispăruse. Era un băiat
calm şi obişnuit, căruia nu-i plăceau certurile. Nici după secrete nu se dădea în vânt.
Mă bucuram că cele povestite despre Starling îi uşuraseră sufletul. Până să mi-l
uşurez şi eu, trebuia să străbat o cărare plină de pietre.
L-am lăsat dormind în soarele dimineţii, lângă ultimele răsuflări ale focului.
— Să nu-l scapi din ochi, i-am cerut lui Ochi Întunecaţi.
Am simţit durerea din şoldul lupului, ecou al suferinţei care-mi rodea spatele
însemnat. Nopţile petrecute sub cerul liber nu mai erau pentru noi. Totuşi, mai
bucuros m-aş fi întins pe pământul reavăn, decât să mă întorc în colibă şi să am o
discuţie cu Starling. De obicei, când e vorba de treburi neplăcute, mai bine le înfrunţi
mai devreme decât mai târziu, mi-am zis. Cu mers de moşneag, m-am întors în
casă.
M-am oprit la coteţ, să adun ouăle din cuibare. Găinile se treziseră deja şi scurmau
fericite. Cocoşul zbură pe acoperişul reparat, flutură de două ori din aripi şi scoase
un „cucurigu” din toţi rărunchii. Era dimineaţă. Da. O dimineaţă de care mi-era
groază.
Înăuntru, am aţâţat focul şi-am pus ouăle la fiert. Am scos ultima franzelă, brânza
de la Chade şi ceaiul de plante. Starling nu se scula niciodată devreme. Aveam
timp destul să mă gândesc la ce să-i spun şi la ce să nu-i spun. În timp ce făceam
ordine prin odaie, adică ridicam de jos lucrurile ei împrăştiate, am rememorat anii
pe care i-am petrecut împreună. Trecuseră peste zece ani de când ne cunoşteam.
De când credeam că o cunosc, m-am corectat. Pe urmă m-am acuzat că sunt un
mincinos. Chiar o cunoşteam. I-am luat mantaua de pe scaun. Parfumul ei intrase
în lâna de calitate. De foarte bună calitate, am adăugat. Soţul ei îi oferea ce era mai
bun. Mai rău mi se părea că faptele lui Starling nu mă surprindeau. Îmi era ruşine
numai de mine şi mă deranja că nu le prevăzusem.
La şase ani după Purificarea din Buck, străbătusem singur lumea. Nu luasem
legătura cu niciunul dintre cunoscuţii mei din Buckkeep. Viaţa mea ca Farseer, ca
bastard al prinţului Chivalry, ca ucenic al asasinului Chade, nu mai exista. Am
devenit Tom Badgerlock şi-am păşit foarte bucuros într-o existenţă nouă. Aşa cum
visasem de multă vreme, am călătorit, iar hotărârile le luam singur, împărtăşindu-le
numai cu lupul. M-am împăcat cu mine însumi. Asta nu însemna că nu-mi era dor
de cei dragi de la Buckkeep. Uneori, mă durea foarte mult lipsa lor. Flămândul poate
visa la friptură caldă cu sos fără să dispreţuiască plăcerea de-a mânca pâine cu
brânză. Îmi încropisem un trai în care, chiar dacă îmi lipseau bucuriile vieţii trecute,
mă bucuram de plăcerile simple pe care tocmai viaţa aceea mi le refuzase.
Fusesem mulţumit.
Apoi, într-o dimineaţă ceţoasă, la un an după ce mă stabilisem în coliba de lângă
ruinele din Forge, întorcându-mă cu lupul de la vânătoare, ne-am pomenit că ne
întâmpină o schimbare serioasă. Pe umeri îmi atârna grea o căprioară tânără şi
simţeam junghiuri în zona cicatricei lăsate demult de o săgeată. Încercam să mă
hotărăsc dacă plăcerea unei băi lungi şi fierbinţi merita efortul de-a ridica multe
găleţi pline şi de-a aştepta să se încălzească apa, când am auzit un ropot
inconfundabil de copite pe piatră. Am lăsat vânatul jos şi, împreună cu Ochi
Întunecaţi, am dat ocol colibei. N-am văzut decât o iapă, înşeuată încă şi priponită
de un copac, lângă uşă. Mai mult ca sigur, călăreţul intrase în casă. Iapa a ciulit
urechile la apropierea noastră, simţindu-mi prezenţa, dar neştiind dacă să dea sau
nu alarma.
Stai pe loc, frate. Dacă iapa îţi simte mirosul, se pune pe nechezat. Dacă merg
numai eu, foarte încet, m-aş putea apropia destul ca să văd cine e înăuntru, înainte
să dea ea alarma.
Într-o linişte perfectă, uşor precum ceaţa care ne învăluia, Ochi Întunecaţi s-a retras
într-un vârtej cenuşiu. Eu m-am întors în spatele colibei, apoi m-am lăsat să alunec
în jos, cât mai aproape de zid. Îl auzeam pe intrus înăuntru. Să fie un hoţ? Am auzit
zdrăngănit de oale, apoi sunet de apă golită. Bufnitura era un buştean aruncat în
foc. M-am încruntat, nedumerit. Indiferent cine era, se simţea ca acasă. În clipa
următoare, am auzit un glas cântând refrenul unui cântec cunoscut şi inima s-a
pornit să-mi bată ca nebuna. Deşi trecuseră anii, am recunoscut-o pe Starling.
Femela urlătoare, mi-a confirmat şi Ochi Întunecaţi. Îi prinsese mirosul. Ca de
obicei, m-am strâmbat la numele pe care i-l dădea lui Starling.
Lasă-mă să intru eu mai întâi. Chiar ştiind cine e, tot cu precauţie m-am apropiat de
propria mea uşă. Nu era o întâmplare. Mă descoperise. De ce? Ce voia de la mine?
— Starling, am rostit, deschizând uşa.
Ea se întoarse cu faţa la mine. Avea ceainicul în mână. Mă cercetă iute din priviri,
apoi se uită în ochii mei şi exclamă bucuroasă: „Fitz!” Veni imediat la mine şi mă
luă în braţe. În clipa următoare, am îmbrăţişat-o şi eu. Mă strânse tare la piept. Ca
mai toate femeile din Buckkeep, era scundă şi brunetă, dar i-am simţit vigoarea în
îmbrăţişare.
— Bună, i-am spus, şovăitor, privindu-i creştetul.
Ea ridică faţa spre mine.
— Bună? Mă îngână, uimită. Râse cu glas tare de expresia de pe chipul meu.
Bună?
Se aplecă şi puse ceainicul pe masă, apoi se întinse, îmi cuprinse obrajii în palme
şi mă trase în jos, ca să mă sărute. Tocmai venisem din frig şi umezeală, iar buzele
ei calde îmi dădeau o senzaţie incredibilă, la fel ca aceea de a strânge o femeie în
braţe. Mă ţinea lipit de ea. Aveam impresia că primesc chiar îmbrăţişarea vieţii.
Parfumul ei mă îmbăta. Mă treceau valuri de căldură şi inima nu mi se mai potolea.
Mi-am dezlipit gura de a ei.
— Starling, am rostit.
— Nu, mă opri ea categorică.
Aruncă o privire peste umărul meu, mă apucă de mâini şi mă trase spre alcovul din
odaia principală. Am urmat-o, copleşit de uimire. Ea se opri lângă pat şi-şi desfăcu
nasturii cămăşii. Văzând că mă holbez la ea ca prostul, râse şi se întinse să-mi
desfacă şireturile cămăşii.
— Să nu vorbeşti încă, mă preveni.
Îmi luă mâna rece şi mi-o puse pe sânul ei dezgolit. În clipa aceea, Ochi Întunecaţi
izbi uşa cu umărul şi intră în casă, aducând un val de frig în odaia încălzită. Stătu o
clipă şi se uită la noi, pe urmă îşi scutură umezeala de pe blană. Veni rândul lui
Starling să îngheţe.
— Lupul… Uitasem de el… Îl mai ai…
— Suntem încă împreună, bineînţeles.
Am vrut să-mi iau mâna de pe sânul ei, dar ea mi-a reţinut-o.
— Nu mă deranjează. Cred. Părea cam stânjenită. Dar trebuie să… stea aici?
Ochi Întunecaţi se mai scutură o dată, se uită la Starling, apoi întoarse capul.
Răceala din cameră nu venea doar prin uşa deschisă. Carnea se va răci şi se va
întări dacă te aştept.
Atunci nu mă aştepta, i-am sugerat jignit.
Ieşi din colibă şi se îndepărtă în ceaţă. Am simţit că-şi fereşte gândurile de noi.
Gelozie sau politeţe? M-am dus şi-am închis uşa. Am rămas pe loc, tulburat de
reacţia lui Ochi Întunecaţi. Starling m-a cuprins cu braţele din spate. Când m-am
întors ca să-i răspund la îmbrăţişare, am văzut că e goală şi aşteaptă. N-am stat pe
gânduri. Împreunarea noastră de atunci s-a petrecut cu lentoarea cu care coboară
noaptea pe pământ.
Gândindu-mă la momentele acelea, m-am întrebat dacă Starling pusese totul la
cale. Probabil că nu. Se înstăpânise pe partea aceea din viaţa mea fără
premeditare, aşa cum s-ar fi aplecat să culeagă zmeura crescută pe marginea
drumului. Era acolo, era dulce, de ce să n-o mănânce? Deveniserăm iubiţi fără să
ne declarăm dragostea, de parcă împreunarea noastră fizică ar fi fost inevitabilă. O
iubeam oare şi acum, după atâta vreme de când venea şi pleca într-una din viaţa
mea?
Jocul cu asemenea gânduri mi se părea la fel de ciudat ca atingerea obiectelor
aduse de Chade. Cândva, aceste gânduri mi se păruseră foarte importante…
întrebări despre iubire, onoare, datorie… Eu o iubesc pe Molly, dar ea mă iubeşte
pe mine? O iubesc mai mult decât pe regele meu? Este ea mai importantă pentru
mine decât datoria mea? În tinereţe, asemenea întrebări mă chinuiseră nespus,
dar, în ce-o priveşte pe Starling, nu mi le pusesem niciodată.
Totuşi, răspunsurile fugeau de mine şi de data asta. O iubeam. Nu ca pe o persoană
pe care mi-o alesesem cu grijă ca să-mi împart viaţa cu ea, ci ca pe o parte familiară
a existenţei mele. S-o pierd ar fi fost ca şi cum aş fi rămas fără căminul în care să
aprind focul. Devenisem dependent de afecţiunea ei, oferită cu întreruperi. Da,
trebuia să-i spun că nu mai puteam continua ca până acum. Groaza pe care o
simţeam îmi amintea de repeziciunea scurgerii timpului şi de felul cum mi se
încleştase, mai demult, sufletul împotriva tămăduitoarei care urma să-mi scoată
vârful de săgeată din spate. Presimţeam aceeaşi teamă de durere ca atunci,
demult, înainte de sosirea vindecătoarei.
Am auzit foşnetul aşternutului când s-a trezit Starling. A venit călcând cu pasul ei
uşor în spatele meu. Nu m-am întors spre ea când am turnat apa pentru ceai. Dintr-
odată, nu m-am putut uita la ea. Dar nici ea n-a venit la mine şi nici nu m-a atins.
După câteva minute, mi-a spus.
— Ai vorbit cu Hap.
— Da, i-am răspuns calm.
— Şi eşti hotărât să-l laşi să distrugă totul între noi.
Nu părea să existe un răspuns pentru asta. În glasul ei prinse curaj furia.
— Ţi-ai schimbat numele, dar în toţi anii ăştia nu ţi-ai schimbat şi felul de-a fi. Tom
Badgerlock e acelaşi puritan habotnic ca fostul FitzChivalry Farseer.
— Opreşte-te, am avertizat-o, nu din cauza tonului ei, ci a numelui pe care îl rostise.
Făcusem tot posibilul ca Hap să mă ştie doar ca Tom. Nu din întâmplare îmi rostise
Starling numele celălalt cu glas tare acum, ci ca să-mi aducă aminte că-mi cunoaşte
secretele.
— N-o să-i spun, m-a asigurat, dar cu glas tăios ca lama de cuţit. Iar un cuţit, chiar
în teacă, tot cuţit rămâne. Îţi amintesc doar că duci o viaţă dublă şi că te descurci
foarte bine. Mie de ce-mi negi dreptul ăsta?
— Eu nu aşa văd lucrurile. Asta e singura viaţă pe care o duc acum. Şi nu încerc
să fac, pentru soţul tău, decât ceea ce aş vrea să facă alt bărbat pentru mine. Sau
vrei să-mi spui că el ştie de mine şi nu-i pasă?
— Dimpotrivă. Nu ştie, deci nu-i pasă. Dacă te gândeşti bine, vei vedea că e exact
acelaşi lucru.
— Nu şi pentru mine.
— Un timp, a fost şi pentru tine. Până când Hap a considerat potrivit să strice totul.
Ţi-ai impus regulile aspre asupra unui alt tânăr. Felicitări. Sper că eşti mândru să
afli că ai crescut un alt individ la fel de moralist şi de încrezut ca tine.
Îmi arunca vorbele în timp ce trântea obiectele prin odaie, strângându-şi lucrurile
furioasă. Până la urmă, m-am întors şi m-am uitat la ea. Avea obrajii foarte roşii şi
părul ciufulit de somn. Nu purta decât cămaşa mea. Tivul i se freca de pulpe. S-a
oprit când m-am întors spre ea şi m-a pironit cu privirea. Şi-a luat o poziţie ţanţoşă,
ca să se asigure că văd bine tot ceea ce îmi refuzam.
— Ce e rău în ceea ce facem noi? Mă luă ea la rost.
— E rău pentru soţul tău, dacă află, i-am răspuns calm. Hap mi-a dat de înţeles că
e un fel de nobil. Bârfele pot face mai mult rău unuia ca el decât un cuţit. Gândeşte-
te la demnitatea lui, la demnitatea casei lui. Nu face din el un prost bătrân dus de
nas de o femeie mai tânără şi mai plină de viaţă…
— Prost bătrân? Starling era perplexă. Nu… Hap ţi-a spus că e bătrân?
Îmi pierdusem siguranţa de sine.
— Mi-a zis că e un tip masiv…
— Masiv, da, dar nici pe departe bătrân. Dimpotrivă. Pe buze îi apăru un zâmbet
ciudat, între mândrie şi stânjeneală. Are douăzeci şi patru de ani, Fitz. E un bun
dansator şi e puternic ca un taur tânăr. Ce ţi-ai închipuit, că m-am retras ca să
încălzesc patul unui boşorog de rang?
Asta îmi închipuisem.
— Am crezut…
Trecu la o atitudine sfidătoare, ca şi când aş fi subestimat-o.
— E frumos şi fermecător şi ar fi putut alege orice femeie ar fi vrut. M-a ales pe
mine. Şi, în felul meu, îl iubesc sincer. Mă face să mă simt tânără şi dorită şi capabilă
de pasiune adevărată.
— Şi eu cum te-am făcut să te simţi? Am întrebat fără să vreau, cu glas scăzut.
Ştiam că-mi caut suferinţa cu lumânarea, dar nu mă puteam abţine. Întrebarea însă
o nedumeri puţin.
— Liniştită, îmi răspunse într-un sfârşit, fără să ţină seama de sentimentele mele.
Acceptată şi apreciată. Zâmbi dintr-odată, iar expresia ei mă tăie la suflet.
Generoasă, dându-ţi ceea ce nimeni altcineva nu ţi-a dat. Şi chiar mai mult.
Spirituală şi aventuroasă. Ca o pasăre cântătoare cu pene lucioase care bate la uşa
unei pitulici.
— Aşa ai şi fost, am recunoscut. Am întors capul spre fereastră. Dar acum nu mai
eşti, Starling. Nu vei mai fi aşa niciodată. Poate nu dai doi bani pe viaţa mea, dar e
a mea. Nu voi fura firimiturile de la masa altui bărbat. Atâta mândrie am şi eu.
— Nu-ţi permiţi mândria asta, îmi spuse fără menajamente, dându-şi la o parte părul
de pe faţă. Uită-te în jurul tău, Fitz. Doisprezece ani de singurătate şi cu ce te-ai
ales? O amărâtă de cocioabă în pădure şi o mână de găini. Dar strălucirea,
afecţiunea şi dulceaţa? Numai de la mine le ai. Poate că nu ţi le aduc decât pentru
o zi sau două, când şi când, dar sunt singura fiinţă adevărată din viaţa ta. I se înăspri
vocea. Firimiturile de la masa altui bărbat sunt mai bune decât să mori de foame.
Ai nevoie de mine.
— Hap. Ochi Întunecaţi, i-am replicat cu glas rece.
Nici nu mă luă în seamă.
— Un băiat orfan, pe care ţi l-am adus eu, şi un lup decrepit.
Faptul că-i subaprecia atât de mult nu numai că mă jignea, dar mă obliga să observ
cât de diferit vedea ea lucrurile faţă de mine. Cred că, dacă am fi locuit împreună,
zi de zi, asemenea certuri ar fi izbucnit de mult. Însă în clipele noastre de linişte nu
purtam discuţii filosofice, nici nu aveau în vedere consideraţii practice. Eram
împreună când îi convenea ei să împart masa şi patul cu ea. Dormea, mânca, îmi
cânta şi mă urmărea făcându-mi treburile zilnice, dar într-o viaţă pe care n-o
împărtăşea cu mine. Micile noastre neînţelegeri le uitam de la o vizită la alta. Pe
Hap mi-l adusese ca pe-o mâţă fără stăpân, fără să se gândească vreodată ce am
putea deveni unul pentru celălalt. Cearta de acum nu numai că punea capăt la ceea
ce împărtăşisem noi până atunci, ci şi scotea la iveală cât de puţine împărtăşisem.
Eram de două ori mai distrus din cauza asta. Mi-au venit în minte nişte vorbe amare
dintr-o viaţă trecută. Bufonul mă avertizase: „Nu are pic de afecţiune pentru Fitz, să
ştii, vrea doar să se laude că l-a cunoscut pe FitzChivalry”. Poate că, în ciuda atâtor
ani în care fusesem împreună cu Starling, cuvintele bufonului rămăseseră
adevărate.
N-am deschis gura, de teama vorbelor pe care le-aş fi putut rosti; cred că Starling
mi-a interpretat tăcerea drept o clătinare a hotărârii mele. Trase brusc aer adânc în
piept şi-mi zâmbi obosită.
— Of, Fitz, avem nevoie unul de altul într-un fel pe care niciunul dintre noi nu vrea
să-l recunoască. Scoase un oftat uşor. Pregăteşte dejunul. Mă duc să mă îmbrac.
Lucrurile par întotdeauna mai grave dimineaţa, pe stomacul gol.
Apoi ieşi din cameră.
Pe mine mă cuprinse o răbdare fatalistă. Am pus masa pentru dejun, cât ea s-a
îmbrăcat. Ştiam că luasem deja o hotărâre. Era ca şi când cuvintele lui Hap de cu
o seară înainte stinseseră lumânarea care ardea în inima mea. Sentimentele mele
pentru Starling schimbaseră totul. Am stat amândoi la masă, iar ea a încercat să
facă în aşa fel încât lucrurile să pară ca înainte, dar eu mă gândeam într-una la ale
mele. Probabil că era ultima oară când vedeau cum plimbă ceaiul în cană ca să-l
răcească sau cum gesticulează cu pâinea în timp ce vorbeşte. Am lăsat-o să
vorbească, iar ea a discutat numai despre treburi neimportante, încercând să mă
facă interesat de locul în care plănuia să meargă după ce pleca de la mine sau de
ţinuta lui Lady Amity la o anumită ocazie. Cu cât vorbea mai mult, cu atât mai
departe părea de mine. Urmărind-o, am avut senzaţia ciudată că uitasem ceva, că-
mi scăpa ceva. A mai luat o bucată de brânză, muşcând alternativ din ea şi din
pâine.
Descoperirea m-a străfulgerat, trecând prin mine ca un strop de apă rece scurs pe
şira spinării. Am întrerupt-o.
— Ai ştiut că Chade urma să vină la mine.
Ridică din sprâncene cu o fracţiune de secundă prea târziu.
— Chade? Aici?
Mă crezusem scăpat de asemenea năravuri ale minţii. Jocuri ale gândurilor,
însuşite cu mari eforturi de la un mentor priceput, în orele dintre amurg şi zori, în
anii tinereţii mele. Era un mod de a cerne faptele şi de a le pune unul lângă altul,
un antrenament care lăsa mintea să sară iute la concluzii care nu erau simple
presupuneri. Se începe cu o simplă observaţie. Starling n-a spus nimic despre
brânză. Orice brânză era un lux pentru băiat şi pentru mine, mai ales un caşcaval
ca acesta. Aşa că ar fi trebuit să fie surprinsă că-l vede pe masă. Dar n-a fost. N-a
spus nimic nici de rachiul de Sandsedge, cu o seară înainte. Pentru că n-au mirat-
o nici rachiul, nici caşcavalul. Am fost şi uimit, şi impresionat, dar şi înfricoşat de
repeziciunea cu care-mi zbura mintea de la o idee la alta, până când am privit
imaginea evidentă pe care o alcătuiau faptele.
— Înainte, nu te-ai oferit niciodată să-l duci pe Hap undeva. Acum l-ai dus la
Buckkeep ca să vină Chade la mine când sunt singur. O posibilă concluzie îmi
îngheţă sângele în vene. În caz că trebuia să mă omoare. Să nu fie martori.
— Fitz! Mă dojeni Starling, deopotrivă supărată şi şocată.
Aproape că n-am auzit-o. Odată ce gândurile începeau să alunece pe pantă precum
pietricelele, urma să se producă şi avalanşa de concluzii.
— Toţi aceşti ani. Toate vizitele tale. Ai stat cu ochii pe mine pentru el, nu-i aşa?
Spune-mi. Îi verifici şi pe Burrich, şi pe Nettle de câteva ori pe an?
Mă privi rece, dar nu negă nimic.
— A trebuit să-i caut. Să-i dau caii ăia lui Burrich. Tu mi-ai cerut-o.
Da. Mintea mea gonea mai departe. Caii ar fi fost un început perfect. Burrich ar fi
refuzat orice alt dar. Dar Roşcovanul era al lui pe bună dreptate, cadou de la Verity.
Cu mulţi ani în urmă, Starling îi spusese că regina îi trimitea şi mânzul Cenuşiei,
drept mulţumire pentru serviciile aduse dinastiei Farseer. M-am uitat la Starling,
aşteptând să aud şi restul. Era menestrel. Îi plăcea să vorbească. Eu nu trebuia
decât s-o ascult în linişte.
Starling plecă ochii.
— Când mă nimeresc în zona lor, îi vizitez, da. Iar când mă întorc la Buckkeep,
dacă Chade ştie că am fost acolo, mă întreabă de ei. Aşa cum mă întreabă şi de
tine.
— Şi bufonul? Ai aflat pe unde umblă şi el?
— Nu.
Răspunsul veni scurt şi categoric şi l-am crezut. Dar Starling era menestrel, iar
pentru ea, forţa unui secret stătea tocmai în dezvăluirea lui. Nu se putu abţine să
adauge.
— Dar cred că ştie Burrich. O dată sau de două ori, când i-am vizitat, am văzut
jucării mult mai frumoase decât cele pe care-şi permitea Burrich să i le cumpere lui
Nettle. Una era o păpuşă care mi-a amintit foarte mult de marionetele bufonului.
Altă dată, am văzut un şirag din mărgele de lemn, pe fiecare fiind gravată o faţă
mică.
Mi s-a părut interesant, dar nu am lăsat să se vadă. I-am pus direct întrebarea care
mă frământa cel mai mult.
— De ce m-ar considera Chade o ameninţare pentru neamul Farseer? E singurul
motiv care l-ar determina să creadă că trebuie să mă omoare.
Pe faţa ei trecu o umbră vecină cu mila.
— Tu chiar crezi ce spui, nu? Că Chade te-ar putea omorî. Că eu l-aş ajuta,
ademenindu-l pe băiat în altă parte.
— Îl cunosc pe Chade.
— Iar el te cunoaşte pe tine, îmi replică, pe un ton aproape acuzator. Odată mi-a
spus că eşti incapabil să te încrezi complet în cineva. Lipsa aceasta de încredere,
dar şi teama îţi vor măcina sufletul întotdeauna. Nu. Cred că bătrânul a vrut să te
vadă singur ca să-ţi poată vorbi nestingherit. Să te aibă numai pentru el, să vadă
cu ochii lui cum îţi merge, după atâţia ani de tăcere din partea ta.
Menestrel fiind, se pricepea de minune să-şi aleagă cuvintele şi tonul vocii. Îmi lăsa
impresia că eram şi nepoliticos, şi crud faţă de prietenii mei, pentru că evitam să
merg la Buckkeep. De fapt, pentru mine, era vorba de supravieţuire.
— Despre ce-ai vorbit cu Chade? Mă întrebă, cu glas prea nepăsător.
Am fixat-o cu privirea.
— Cred că ştii deja, i-am răspuns, întrebându-mă dacă chiar ştie.
Se schimbă la faţă şi mi se păru că-i văd învârtindu-se rotiţele minţii. Aşa, deci.
Chade nu-i dezvăluise adevărul despre misiunea lui. Totuşi, era inteligentă şi ageră
la minte şi cunoştea destule amănunte. Am aşteptat să le pună cap la cap.
— Sângele Străvechi, îmi spuse cu voce calmă. Ameninţarea Prinţului Pestriţ.
Mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă să fiu şocat, dar nevoit să-mi ascund şocul. În
momentul acela însă cred că mi-a fost cel mai greu s-o fac. Starling mă studie cu
atenţie, continuând:
— Mocneşte de-o vreme încoace, dar se pare că acuşi se sparge buba. La
Festivalul Primăverii, în Noaptea Menestrelilor, când toţi se întreceau să cânte
pentru regele lor, unul dintre ei a cântat o melodie veche despre Prinţul Pestriţ. Ţi-l
aminteşti?
Mi-l aminteam. Era vorba de o prinţesă ademenită de un bărbat cu Har care luase
înfăţişarea unui armăsar pestriţ. Odată rămaşi singuri, bărbatul şi-a reluat chipul de
om şi a sedus-o. Prinţesa a născut un bastard tot pătat cu alb şi negru, la fel ca tatăl
lui. Prin trădare şi ură, bastardul a ajuns pe tron, domnind cu cruzime, ajutat de
cohortele lui de vicleni cu Har. Întregul regat suferise, până când, zicea cântecul,
verişorul bastardului, căruia îi curgea prin vine sânger pur de Farseer, a adunat un
grup de şase fii de nobili, în sprijinul cauzei sale. La solstiţiul de vară, când soarele
ajungea la zenit şi puterile Prinţului Pestriţ scădeau, cei şase s-au năpustit asupra
lui şi l-au omorât. L-au spânzurat, i-au tăiat corpul în bucăţi şi le-au dat foc deasupra
apei, ca să-i alunge spiritul, nu care cumva să-şi caute adăpost în trupul vreunui
animal. Felul în care se spunea în cântec că a fost omorât Prinţul Pestriţ devenise
calea tradiţională de a scăpa de cei înzestraţi cu Har. Regal fusese foarte dezamăgit
că nu reuşise să scape de mine în acelaşi mod.
— Nu-i cântecul meu preferat, am spus, cu glas liniştit.
— E de înţeles. Totuşi, Slek l-a cântat bine şi-a primit multe aplauze, mai multe
decât merită vocea lui. Are tremoloul acela la sfârşitul frazelor care le place unora,
dar, de fapt, nu e decât un semn că nu-şi poate controla vocea… Starling îşi dădu
seama deodată că se îndepărtează de subiect. De-o vreme încoace, lumea e foarte
pornită împotriva celor cu Har. Iar ei au fost cam agitaţi. Circulă poveşti care-ţi fac
părul măciucă. Am auzit că într-un sat în care a fost spânzurat şi ars un bărbat cu
Har au murit toate oile peste patru zile. Pur şi simplu au căzut moarte pe pajişte.
Lumea zice că aşa s-a răzbunat familia lui. Dar, când sătenii s-au dus să se răzbune
pe rudele lui, au descoperit că ele plecaseră de mult. N-au găsit decât o hârtie lipită
de uşă, pe care scria: „O meritaţi”. S-au petrecut şi alte incidente asemănătoare.
Am privit-o în ochi.
— Mi-a spus şi Hap, am recunoscut.
Ea încuviinţă scurt din cap. Se ridică de la masă şi se îndepărtă de ea. Menestrel
adevărat, avea o poveste de spus şi-i trebuia neapărat o scenă pentru asta.
— După ce Slek a terminat de cântat despre Prinţul Pestriţ, a apărut alt menestrel.
Unul foarte tânăr şi, poate tocmai de aceea, foarte nesăbuit. Şi-a scos pălăria în
faţa reginei Kettricken, spunând că va intona un alt cântec, ceva mai nou decât
„Prinţul Pestriţ”. Când a spus că-l auzise mai întâi într-un sat în care toţi sătenii
aveau Har, s-a stârnit un murmur printre ascultători. Toţi aflaseră despre existenţa
unor asemenea locuri, dar eu, cel puţin, n-am mai auzit pe cineva să pretindă că a
şi vizitat unul. Când murmurul s-a stins, menestrelul a început să intoneze un cântec
pe care nu-l mai auzisem niciodată. Melodia nu avea nimic original, însă versurile
mi s-au părut cu totul noi, nerafinate, precum vocea cântăreţului. Lăsă capul pe-o
parte şi mă privi bănuitoare. Cântecul vorbea despre bastardul lui Chivalry. Amintea
de toate cele înfăptuite de el înainte de-a i se da în vileag Harul spurcat. Menestrelul
chiar a furat una-două fraze muzicale din cântecul meu, „Turnul de pe Insula
Cornului”, imaginează-ţi cât tupeu! Suna cam aşa: bastardul, „fiu de Farseer, cu
Sânge Străvechi, viteaz cu sânge sălbatic, regesc”, n-a murit în temniţa
pretendentului la tron, ci, zice cântecul, a trăit şi s-a dovedit credincios familiei tatălui
său. Când regele Verity a plecat în căutarea Străbunilor, bastardul s-a ridicat din
mormânt, pentru a veni în ajutorul suveranului său legitim. Menestrelul a cântat şi
despre o scenă emoţionantă, în care bastardul l-a invocat pe Verity, chemându-l să
iasă pe porţile morţii, ca să-i arate o grădină cu dragoni de piatră, care ar putea fi
treziţi ca să sprijine cauza celor Şase Ducate. Cu asta, măcar s-a apropiat de
adevăr. M-a făcut să fiu foarte atentă şi să-mi pun întrebări, chiar dacă a început să
cânte cam răguşit.
Tăcu, aşteptând să vorbesc şi eu, însă eu nu-mi găseam cuvintele. Scutură din
umeri, apoi remarcă tăioasă.
— Dacă voiai să se compună un cântec despre zilele acelea, puteai să te gândeşti
la mine mai întâi. Am fost acolo, ştii… De fapt, pentru asta m-am dus acolo. Şi sunt
un menestrel mult mai bun decât băiatul ăla.
Vorbise cu un tremur de gelozie şi indignare în glas.
— N-am avut nicio legătură cu cântecul acela, şi sunt sigur că ţi-ai dat şi tu seama.
Aş vrea să nu-l fi auzit nimeni, niciodată.
— Ei, să ştii că n-ai de ce să-ţi faci griji în privinţa asta, rosti Starling pe un ton cât
de poate de satisfăcut. Nu l-am mai auzit până atunci, nici de atunci încoace. Nu
era un cântec reuşit, melodia nu se potrivea cu conţinutul, cuvintele erau cam forţate
şi…
— Starling.
— Mă rog. Menestrelul a dat cântecului tradiţionalul final eroic: dacă i-ar mai cere-
o vreodată dinastia conducătoare Farseer, bastardul cu Har, dar credincios lor din
adâncul sufletului, s-ar întoarce să ajute regatul. La sfârşit, o parte din mulţimea
adunată pentru Festivalul Primăverii l-a huiduit, iar cineva a zis că, probabil, avea
şi el Har, deci era numai bun de ars. Regina Kettricken le-a poruncit tuturor să tacă,
dar, la sfârşitul serii, nu i-a dat menestrelului nicio pungă drept răsplată, cum le-a
dat altora.
N-am făcut nicio remarcă la spusele ei. Văzând că nu muşc momeala, Starling
adăugă.
— Pentru că s-a făcut nevăzut când a venit vremea ca regina să-i răsplătească pe
aceia care i-au plăcut. L-a strigat pe nume mai întâi, dar nimeni n-a ştiut unde
dispăruse. Numele nu-mi era cunoscut. Tagsson.
Fiul lui Tag, nepotul lui Reaver, aş fi putut s-o lămuresc. Şi Reaver, şi Tag fuseseră
membri de nădejde ai gărzii lui Verity de la Buckkeep. Am străbătut anii cu mintea
înapoi în trecut, ca să-mi aduc aminte de chipul lui Tag când a îngenuncheat în faţa
lui Verity, în Grădina de Piatră, în faţa porţilor morţii. Da, probabil că aşa şi-a
închipuit el lucrurile: Verity iese din stâlpul negru ca smoala al Meşteşugului şi
păşeşte în cercul de lumină tremurătoare a focului. Băiatul şi-a recunoscut regele,
în ciuda greutăţilor prin care trecuse acesta din urmă. Şi-a declarat devotamentul
faţă de el, iar Verity i-a cerut să se întoarcă la Buckkeep şi să le spună tuturor că
regele cel adevărat se va întoarce. Privind în urmă, eram aproape sigur că Verity
ajunsese la Buckkeep înaintea soldatului Tag. Dragonii înaripaţi sunt mult mai rapizi
decât un om care merge pe jos.
Nu ştiam că Tag mă recunoscuse şi pe mine. Cine s-ar fi gândit că avea să
răspândească povestea, darămite că fiul lui avea să ajungă menestrel?
— Deci îl cunoşti, rosti Starling pe un ton calm.
I-am aruncat o privire. Mă cerceta, vrând să-mi citească expresia feţei. Am oftat.
— Nu cunosc niciun Tagsson. M-am gândit la un lucru pe care l-ai spus mai
devreme. Cei cu Har sunt din ce în ce mai agitaţi. De ce?
Starling ridică din sprânceană.
— Credeam că ştii mai bine decât mine.
— Trăiesc departe de lume, Starling, după cum ştii prea bine. Nu am cum să aud
veşti de niciun fel, în afară de cele pe care mi le aduci tu. Veni rândul meu s-o
scrutez. Iar despre asta nu mi-ai mai spus niciodată nimic.
Îşi întoarse privirea de la mine, făcându-mă să mă întreb dacă se hotărâse singură
sau îi ceruse Chade să nu-mi vorbească despre subiectul respectiv. Sau uitase cu
totul de el din cauza atâtor poveşti despre nobilii pentru care cântase şi a laudelor
primite?
— Nu-i un lucru frumos de povestit. Cred că a început acum un an şi jumătate…
Poate doi. Pe-atunci mi s-a părut că lumea vorbeşte tot mai des despre cum sunt
prinşi şi pedepsiţi cei cu Har. Sau omorâţi. Ştii cum sunt oamenii, Fitz. După
Războiul împotriva Corăbiilor Roşii, sunt convinsă că, măcar pentru o vreme,
oamenii erau sătui până peste cap de omoruri şi băi de sânge. Dar, când duşmanul
a fost, în sfârşit, alungat departe de ţărmul tău, după ce ţi-ai reclădit casa, ogorul a
început să rodească din nou, iar animalele să ţi se înmulţească, vine iar vremea să
cauţi vecinilor nod în papură. Cred că Regal a stârnit o poftă de sânge în cele Şase
Ducate, cu Arena Regelui şi dreptate împărţită prin luptă. Mă întreb dacă vom scăpa
vreodată de moştenirea asta sângeroasă.
Starling îmi stârnise un coşmar vechi. Arena Regelui, de la Tradeford, animalele
ţinute în cuşcă şi mirosul de Sânge Străvechi, judecata prin luptă… Amintirea mă
izbi ca un val furios, lăsând în urmă greaţă.
— Acum doi ani… da, continuă ea, plimbându-se agitată prin odaie, în timp ce se
gândea. Atunci a reizbucnit vechea ură împotriva celor cu Har. Regina şi-a exprimat
deschis părerea împotriva acestei un, de dragul tău, îmi închipui. E foarte iubită de
supuşi şi a făcut multe schimbări în bine de când ne conduce, dar, când e vorba de
Har, tradiţia e prea puternică. Ce ştie ea, femeie crescută la munte, despre
obiceiurile noastre? Se întreabă sătenii. Aşa că, deşi regina Kettricken nu a
încurajat asta, cei cu Har au fost hăituiţi în continuare, ca întotdeauna. Apoi, în
Trenury, în ducatul Farrow, acum poate un an şi jumătate, s-a petrecut o grozăvie.
Din câte s-a auzit în Buckkeep, o fată cu Har avea o vulpe. Fetei nu-i păsa unde
vânează vulpea, câtă vreme curgea sânge în fiecare noapte.
— O vulpe drept animal de companie? Am întrerupt-o eu.
— Nu-i un lucru obişnuit. Şi mai ciudat era că fata nu era nici de sânge nobil, nici
bogată. Ce legătură exista între o fată de fermier şi un asemenea animal? S-au
răspândit zvonuri. Cel mai mult a avut de suferit păsăretul sătenilor de lângă
Trenury, dar lovitura de graţie a dat-o acel ceva care a năvălit în coteţul Lordului
Doplin şi i-a mâncat de cină păsările cântătoare şi pe cele de curte, aduse tocmai
din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Lordul şi-a trimis oamenii după fata şi vulpea care, se
spunea, erau făptaşele. Au fost prinse, nu cu blândeţe, şi aduse în faţa lui. Fata s-
a jurat că nu vulpea ei a fost de vină, că ea nu e înzestrată cu Har, dar, când i-au
torturat animalul cu fierul roşu, se zice că a ţipat la fel de tare ca el. Pe urmă, ca să
închidă cercul dovezilor, Doplin a poruncit să i se smulgă fetei unghiile de la mâini
şi de la picioare, iar vulpea a ţipat odată cu ea.
— Stai puţin.
Cuvintele ei mă ameţeau. Îmi puteam închipui cu uşurinţă ce-mi povestea.
— Termin repede. Au murit amândouă, încet. Dar în noaptea următoare, lui Doplin
i-au fost ucise alte păsări cântătoare, iar un vânător bătrân a spus că le-a omorât o
nevăstuică, nu o vulpe, fiindcă nevăstuica nu face decât să sugă sângele, pe când
vulpea ar fi sfârtecat păsările. Cred că nu doar moartea nedreaptă a fetei, ci şi
cruzimea cu care a fost ucisă i-au stârnit pe cei cu Har împotriva lordului. A doua
zi, până şi propriul lui câine a sărit la el. Doplin a poruncit să fie omorât şi câinele,
şi băiatul care se ocupa de câini. A pretins că, atunci când se plimbă prin grajduri,
caii se holbează la el, toţi, lăsându-şi urechile pe spate şi izbind cu copitele pereţii
boxelor. A pus să fie spânzuraţi şi arşi deasupra apei doi grăjdari. Şi mai susţinea
că i se adună muştele cu grămada în bucătărie şi le găseşte moarte în mâncare
şi…
Am scuturat din cap către ea.
— Asta e sălbăticie de om cu conştiinţa încărcată, nu lucrătura unuia dintre cei
înzestraţi cu Har pe care i-am cunoscut eu.
Starling ridică din umeri.
— Oricum, lumea i-a cerut insistent reginei să facă dreptate, după ce mai mult de
zece argaţi mărunţi de-ai lui fuseseră torturaţi sau omorâţi. Iar ea l-a trimis pe
Chade.
M-am lăsat pe spate în scaun, cu mâinile împletite la piept. Aşa, deci. Bătrânul
asasin împărţea încă dreptatea în numele neamului Farseer. M-am întrebat cine-l
însoţea în treburile lui tainice.
— Ce s-a întâmplat? Am întrebat, de parcă n-aş fi ştiut.
— Chade a găsit o soluţie simplă la toate problemele. La porunca reginei, i-a interzis
lui Doplin să mai ţină cai, şoimi, câini de vânătoare, animale sau păsări de orice fel
pe moşia lui. Nu are voie să călărească, să vâneze cu şoimii sau în alt fel. Chade i-
a interzis şi lui, şi tuturor celor care trăiesc în cetatea lui să mănânce carne de orice
fel timp de un an.
— Ce gospodărie jalnică…
— Printre menestreli se aude că nimeni nu mai merge în vizită la Doplin decât dacă
e nevoit, că slugile lui sunt puţine la număr şi arţăgoase şi că lordului i-a scăzut
prestigiul printre ceilalţi nobili de când oferă o găzduire atât de sărăcăcioasă. Chade
l-a obligat să plătească sângele vărsat cu bani, nu numai familiilor servitorilor ucişi,
ci şi rudelor fetei cu vulpea.
— Şi lumea i-a primit banii?
— Familiile slugilor, da. Aşa era cinstit. Rubedeniile fetei dispăruseră, muriseră ori
îşi luaseră tălpăşiţa. Nimeni nu ştia sau nu voia să spună adevărul. Chade a cerut
ca banii să-i fie daţi trezorierului reginei, să-i păstreze pentru familie, dacă o fi să se
întoarcă. Starling scutură din umeri. Asta ar fi trebuit să pună capăt problemelor.
Însă de atunci încoace, grozăviile s-au înmulţit. Nu numai hărţuirea oamenilor cu
Har, dar şi răzbunarea acestora împotriva călăilor lor.
M-am încruntat.
— Nu văd de ce s-ar stârni alte răscoale printre cei înzestraţi cu Har. După mine,
Doplin şi-a primit pedeapsa cuvenită.
— Da, şi unii spun că e mai grea decât ar merita, însă Chade s-a dovedit de
neînduplecat. Şi nu s-a limitat la asta. La scurtă vreme, toate cele Şase Ducate au
primit scrisori de la regina Kettricken, în care scria că a avea Har nu e o crimă decât
dacă e folosit ca să faci rău. Regina le-a spus ducilor că trebuie să le interzică
nobililor şi lorzilor lor să-i execute pe cei cu Har, cu excepţia cazurilor în care se
dovedeşte că au săvârşit fărădelegi care nu pot fi înfăptuite de oameni obişnuiţi.
Edictul n-a fost bine primit, îţi dai seama. Dacă nu e ignorată, dovada vinovăţiei unui
om e şi mai grăitoare după moartea lui. În loc să potolească spiritele, actul reginei
a trezit toate resentimentele vechi împotriva oamenilor cu Har. În ce-i priveşte pe
cei din urmă, se pare că s-au adunat, şi mai nesupuşi. Nu îngăduie ca ai lor să fie
executaţi fără să lupte. Câteodată se mulţumesc să-i elibereze înainte de-a fi ucişi,
dar se răzbună destul de des. Ori de câte ori e executat un om cu Har, asupra celor
care l-au omorât se abate imediat o nenorocire. Le mor vitele sau vin şobolanii şi le
muşcă copiii. Întotdeauna sunt implicate animale. Într-un sat, peştii din care trăiau
locuitorii lui n-au migrat în anul acela. Năvoadele au atârnat goale şi lumea a murit
de foame.
— E ridicol. Oamenii pretind că nenorocirile sunt rezultatul răutăţii. Cei înzestraţi cu
Har nu au puterile pe care susţii tu că le au, am rostit eu cât se poate de convins.
Starling îmi aruncă o privire dispreţuitoare.
— Atunci de ce-şi asumă Pestriţii asemenea fapte, dacă nu ei sunt autorii lor?
— Pestriţii? Ăştia cine mai sunt?
Ridică din umeri.
— Nimeni nu ştie. Nu-şi anunţă sosirea. Lasă mesaje prinse de porţile hanurilor şi
de copaci şi trimit misive nobililor. Scriu întotdeauna acelaşi lucru, dar cu alte
cuvinte: „Cineva a fost ucis pe nedrept, fără să facă vreun rău, doar pentru că avea
Sânge Străvechi. Acum mânia noastră se abate asupra voastră. Când se va
întoarce Prinţul Pestriţ, nu se va arăta deloc milostiv cu voi”. Mesajele sunt anonime,
poartă doar imaginea unui armăsar pătat. Oamenii se înfurie când îl văd. Regina a
refuzat să-şi trimită garda să-i vâneze pe Pestriţi, iar acum nobilii bârfesc, zicând
că suverana e de vină pentru execuţiile tot mai dese ale celor cu Har, pentru că,
pedepsindu-l pe Lordul Doplin, i-a făcut să creadă că au dreptul la magia lor
perversă.
Văzând că mă încrunt, Starling îmi reaminti.
— Un menestrel nu face decât să repete ce-a auzit. Nu eu nasc zvonuri şi nici nu
pun vorbe în gura oamenilor.
Se apropie de mine pe la spate şi-mi puse mâinile pe umeri. Apoi se aplecă şi-şi lipi
obrazul de al meu.
— Suntem împreună de atâţia ani. Sunt convinsă că ţi-ai dat seama că nu te
consider spurcat, adăugă ea, sărutându-mă pe obraz.
Discuţia noastră aproape că-mi clătina hotărârea. Îmi venea s-o iau în braţe. N-am
făcut-o. În schimb, m-am ridicat în picioare, cam stânjenit, pentru că era chiar în
spatele scaunului meu. Când a încercat să mă îmbrăţişeze, mi-am înăsprit inima.
Am împins-o la o parte.
— Nu eşti a mea, i-am spus cu glas liniştit.
— Dar nici a lui nu sunt! Se înfurie ea dintr-odată. Ochii negri îi sclipiră de supărare.
Îmi aparţin numai mie şi doar eu hotărăsc cine se bucură de trupul meu. Mie nu-mi
face rău să fiu cu amândoi. Niciunul dintre voi n-o să mă lase însărcinată. Dacă aş
fi putut rămâne grea, de mult s-ar fi întâmplat lucrul ăsta. Aşa că ce importanţă are
cu cine împart patul?
Era ageră la minte şi rostea vorbe mai meşteşugite decât ale mele. N-am fost în
stare să-i dau o replică inteligentă, aşa că m-am legat de cuvintele ei.
— Şi eu îmi aparţin numai mie şi hotărăsc singur cine să se bucure de trupul meu.
N-am de gând să-l împart cu soţia altui bărbat.
Cred că atunci m-a crezut, în sfârşit. Îi aranjasem frumos lucrurile într-o grămadă,
lângă foc. Se lăsă brusc în genunchi, lângă ea. Smulgând o desagă, începu să-şi
îndese nervoasă hainele în ea.
— Nici nu ştiu de ce mi-am pierdut vremea cu tine, bolborosi ea.
Mishap, fidel numelui său, se găsi tocmai atunci să între în colibă, cu lupul lipit de
călcâie. Văzând faţa supărată a lui Starling, băiatul se răsuci spre mine.
— Să plec? Mă întrebă el scurt.
— Nu! Se răsti Starling la el. Tu rămâi. Eu sunt cea pe care-o dă afară. Mulţumită
ţie. Ai putea să te gândeşti puţin la ce s-ar fi ales de tine dacă te-aş fi lăsat să
scormoneşti în grămada aia de gunoi. Meritam să-mi fii recunoscător, nu să mă
trădezi!
Băiatul făcu ochii mari. Nimic din ceea ce făcuse Starling, nici măcar modul în care
mă amăgise, nu mă înfurie mai mult decât să văd cum îl răneşte în faţa mea. Hap
se uită la mine speriat, ca şi când s-ar fi aşteptat să-l rănesc şi eu, la rândul meu.
Pe urmă ţâşni ca săgeata afară pe uşă. Ochi Întunecaţi îmi aruncă o căutătură
urâtă, apoi se răsuci şi plecă după el.
Vin şi eu imediat. Mai întâi să termin povestea asta.
Mai bine n-ai fi început-o niciodată.
Nu i-am răspuns la dojană, pentru că nu-i puteam da un răspuns bun. Starling mă
fulgeră din ochi. Când i-am întors privirea, am văzut o umbră de teamă pe obrazul
ei. Mi-am împletit mâinile pe piept.
— Cel mai bine-ar fi să pleci, i-am cerut, pe un ton categoric.
Expresia ei prudentă mă jigni la fel de mult ca felul abuziv în care îi vorbise lui Hap.
Am ieşit din colibă şi m-am dus să-i aduc iapa. Era un animal frumos, cu o şa de
foarte bună calitate, primite, fără îndoială, cadou de la un tânăr chipeş. Iapa mi-a
simţit agitaţia şi s-a cabrat când am înşeuat-o. Am inspirat adânc, mi-am recâştigat
stăpânirea de sine şi am pus mâna pe ea. Am liniştit-o şi, în acelaşi timp, m-am
calmat şi pe mine. I-am mângâiat gâtul lucios. S-a întors şi şi-a frecat botul de
cămaşa mea. Am oftat.
— Ai grijă de ea, te rog. Ei nu-i pasă deloc de ea.
Nu aveam nicio legătură cu iapa, iar vorbele mele erau pentru ea doar sunete
liniştitoare. Am simţit cum, în schimbul lor, mă acceptă de stăpân. Am dus-o în faţa
colibei şi-am aşteptat acolo, ţinând-o de frâu. Starling apăru imediat pe prispă.
— De-abia aştepţi să mă vezi plecată, nu-i aşa? Constată cu amărăciune.
Îşi azvârli desaga pe şa, tulburând iarăşi animalul.
— Nu-i adevărat şi ştii şi tu, i-am replicat.
Am încercat să-mi păstrez vocea calmă. Suferinţa pe care refuzasem s-o accept
până atunci a ieşit brusc la iveală, lăsându-mi senzaţia de umilinţă în faţa naivităţii
de care dădusem dovadă şi a mâniei la gândul că Starling se folosise de mine în
felul acela. Legătura noastră nu fusese o dragoste izvorâtă din adâncul inimii, ci mai
degrabă o prietenie în care ne-am unit şi trupurile şi ne-am bucurat de încredere
reciprocă, dormind unul în braţele celuilalt. Trădarea unui prieten diferă de trădarea
iubitei numai pentru că cea din urmă doare mai tare. În clipa aceea mi-am dat
seama că tocmai o minţisem pe Starling; simţeam o nevoie disperată s-o văd
plecată de lângă mine. Prezenţa ei era ca o săgeată într-o rană care nu se putea
vindeca până când nu pleca.
Cu toate acestea, am încercat să mă gândesc la vorbe pline de tâlc, care să salveze
partea frumoasă a legăturii noastre, însă nu mi-a venit în minte niciunul. Până la
urmă, am stat ca un prost când mi-a smuls frâiele din mână şi-a încălecat. M-a privit
de sus, de pe spatele iepei. Sunt convins că o durea şi pe ea, dar pe chip nu i-am
citit decât supărarea că mă împotrivisem voinţei ei. Clătină din cap către mine.
— Ai fi putut să ajungi cineva. Nu contează cum te-ai născut, ai avut nenumărate
ocazii să te ridici. Ai fi putut să contezi. Dar tu ai ales altceva. Să nu uiţi lucrul ăsta.
Tu ai ales.
Trase de frâu, răsucind capul iepei, nu foarte brutal, ca să nu-i rănească gura, dar
mai dur decât ar fi trebuit. Apoi o îndemnă din călcâie să pornească la pas şi se
îndepărtă de mine. Am urmărit-o cu privirea. Deşi mă durea sufletul, nu m-a încercat
regretul unei despărţiri, ci am presimţit un început. M-a străbătut un fior, ca şi când
bufonul ar fi stat lângă mine şi mi-ar fi şoptit la ureche: „Nu simţi? O răscruce, o
culme, un vârtej. Toate cărările se schimbă din acest loc”.
M-am întors, dar nu era nimeni lângă mine. Mi-am îndreptat ochii spre cer. Nori
negri se adunau grăbiţi dinspre sud; vârfurile copacilor tremurau deja, prevestind
vijelia care ameninţa să vină asupra noastră. Starling îşi va începe călătoria udă
leoarcă. Nu m-a bucurat deloc gândul acela, aşa că m-am dus să-l caut pe Hap.
Capitolul IV
VRĂJITOAREA-TĂMĂDUITOARE
Prin părţile acelea trăia o vrăjitoare-tămăduitoare, Silva Copperleaf pe nume, care
făcea vrăji atât de puternice, încât nu numai că ţineau de la an la an, ci-i protejau
pe oamenii care le păstrau de la o generaţie la alta. Se spune că vrăjitoarea aceea
i-a făcut lui Baldric Farseer o sită minunată care purifica orice apă trecea prin ea.
Sita aceea era un obiect nepreţuit pentru un rege atât de des ameninţat cu otrăvirea.
Deasupra porţii oraşului Eklse, apărat de ziduri, vrăjitoarea a atârnat un talisman
împotriva molimelor. Ani la rând, niciun şobolan nu s-a apropiat de baniţele cu
grâne, niciun purice ori alţi paraziţi n-au intrat în vreun grajd. Eklse a înflorit, apărat
de vrajă, până când bătrânii oraşului, în neghiobia lor, au construit încă o poartă în
ziduri, ca să sporească vadul negustorilor. Astfel, au lăsat să pătrundă în oraş şi
molimele, iar toţi locuitorii au pierit de boala sângelui, când aceasta a lovit a doua
oară.
SELKIN, Călătorii în cele Șase Ducate

Toiul verii ne-a găsit, pe Hap şi pe mine, aşa cum ne găsea de şapte ani încoace.
Aveam o grădină de îngrijit, păsări de hrănit şi peşte de pus la saramură şi la afumat
pentru iarna următoare. Ne ocupam de treburile grele ale casei zi după zi;
dormeam, ne sculam şi le luam de la capăt. Plecarea lui Starling, îmi spuneam, îmi
potolise agitaţia stârnită de vizita lui Chade. Îi pomenisem lui Hap, în treacăt, de
ideea mea de a-l da ucenic. Cu un entuziasm care m-a surprins, băiatul mi-a
povestit despre un tâmplar din Buckkeep, ale cărui dulapuri le admira foarte mult.
Eu m-am opus pentru că n-aveam niciun chef să vizitez oraşul Buckkeep, însă Hap
bănuia, credeam eu, că nu puteam plăti taxa mare de ucenicie pe care o cerea,
probabil, un meşter atât de priceput ca Gindast. În privinţa asta avea dreptate. Când
l-am întrebat dacă mai ştie şi alţi lucrători în lemn, mi-a răspuns pe dată că a auzit
de un constructor de corăbii din Hammerby Cove, a cărui muncă era deseori
apreciată. Poate ne încercăm norocul cu el. Era un meşter mai puţin pretenţios
decât tâmplarul de dulapuri din Buckkeep. M-am întrebat, stingherit, dacă nu cumva
băiatul îşi ţesea visurile după buzunarul meu. Ucenicia avea să-i influenţeze munca
pentru tot restul vieţii. Nu voiam ca lipsa mea de bani să-l condamne la o meserie
pe care s-o practice în silă.
Totuşi, în ciuda interesului pe care-l manifesta băiatul, ucenicia lui a rămas subiect
de discuţii prelungite în noapte, lângă foc, şi nimic mai mult. A, da, am pus deoparte
puţinii bani care-mi rămâneau pentru plata taxei. Ba chiar i-am spus băiatului că ne
puteam descurca şi cu mai puţine ouă, dacă voia să lase găinile să le clocească.
Găinile se vindeau foarte bine, iar banii primiţi pe ele îi putea economisi pentru taxă.
Şi aşa, tot nu eram sigur că reuşeam să-i asigur un loc bun. O pereche de mâini
harnice şi un spate rezistent îi puteau cumpăra unui băiat ucenicia, era adevărat,
însă artizanii şi meseriaşii mai iscusiţi cereau, de obicei, o taxă înainte de-a primi
un posibil ucenic în atelierul lor. Aşa se proceda la Buckkeep. Tainele meseriei şi
bunăstarea pe care i-o aducea meseriaşului nu trebuiau să ajungă pe mâna unui
străin. Dacă părinţii îşi iubeau copiii, atunci fie îi învăţau propria lor meserie, fie
dădeau bani grei ca să-i vadă ucenicii celor mai buni meşteri. În ciuda sărăciei
noastre, eram hotărât să-l văd pe Hap bine aranjat. Faptul că voiam să adun mai
mulţi bani anul acesta, îmi ziceam, era motivul pentru care trăgeam de timp, nu cel
că mă îngrozea despărţirea de băiat. Numai că nu voiam să dau greş în privinţa lui.
Lupul nu m-a întrebat nimic despre călătoria pe care i-o sugerasem nu de mult.
Cred că, în adâncul sufletului, era uşurat că se amâna. În unele zile, simţeam că
vorbele lui Starling mă transformaseră într-un om bătrân. Lupul însă îmbătrânise
de-adevărat, odată cu trecerea anilor. Îl bănuiam foarte bătrân pentru rasa lui, deşi
habar n-aveam cât trăieşte un lup în sălbăticie. Câteodată mă întrebam dacă nu
cumva legătura noastră îi dădea o vitalitate neobişnuită. Odată chiar mi-a trecut prin
cap că poate se folosea de anii mei ca să-i înmulţească pe ai lui. Dar gândul acesta
nu mi-a venit odată cu resentimentul că mi-ar fura zilele, ci cu speranţa că mai
aveam de petrecut o bucată bună de vreme împreună. Odată băiatul ajuns ucenic,
cine avea să rămână lângă mine, dacă nu Ochi Întunecaţi?
Un timp, m-am întrebat dacă Chade avea să mă mai viziteze, acum, că ştia drumul
spre mine, dar zilele lungi de vară s-au dus, iar pe poteca îngustă ce ducea la coliba
noastră nu s-a arătat nimeni. M-am dus la piaţă de două ori cu băiatul, ca să vindem
găini, cerneluri, vopsele, rădăcini de plante şi ierburi care credeam că se întâlnesc
mai rar în zona aceea. Ochi Întunecaţi a rămas bucuros acasă, pentru că îi
displăceau nu numai plimbarea lungă până la răscrucea negustorilor, ci şi praful,
hărmălaia şi zăpăceala din piaţa aglomerată. De plăcut, nu-mi plăceau nici mie, dar
eram nevoit să mă duc oricum. Nu ne-a mers atât de bine pe cât ne-am aşteptat,
fiindcă oamenii care cumpărau de la piaţa aceea mică unde ne duceam noi erau
obişnuiţi mai degrabă să facă schimb de mărfuri, decât să plătească cu bani. Totuşi,
am rămas plăcut surprins văzând câtă lume îşi aminteşte de Tom Badgerlock şi
spune că se bucură să-l vadă din nou.
Abia a doua oară când ne-am dus la piaţă am întâlnit-o, din întâmplare, pe
vrăjitoarea-tămăduitoare pe care o cunoscuse Hap la Buckkeep. Ne aşezaserăm
marfa în spatele căruţei noastre trase de ponei. Pe la jumătatea dimineţii,
vrăjitoarea ne-a găsit acolo şi şi-a manifestat gălăgios bucuria de a-l revedea pe
Hap. Eu am stat deoparte, tăcut, Urmărindu-i cum stau de vorbă. Hap îmi spusese
că Jinna e frumoasă, şi chiar era, dar, mărturisesc, am constatat cu surprindere că
era mai aproape de vârsta mea decât de a lui. Eu o crezusem o fetişcană care-l
făcuse să-şi întoarcă privirea după ea la Buckkeep; în realitate, era o femeie care
se apropia de jumătatea vieţii, cu ochi căprui, obraji pistruiaţi şi păr buclat, în nuanţe
castaniu-roşcate. Avea faţa rotundă şi plăcută a unei femei mature. Când Hap i-a
povestit că talismanul împotriva hoţilor de buzunare îi fusese furat chiar în ziua în
care îl cumpărase, ea a râs, un râs sincer şi prietenos apoi i-a explicat, calmă, că
tocmai acela fusese rostul talismanului, să apere punga cu bani şi să fie furat în
locul ei.
Când Hap se uită la mine ca să mă includă în conversaţia lor, ea mă observase
deja. Mă privea cu expresia aceea pe care o au părinţii când în jurul copiilor lor apar
străini posibil periculoşi. I-am zâmbit şi-am înclinat din cap când m-a prezentat Hap,
apoi am salutat-o. S-a relaxat vizibil, oferindu-mi un zâmbet larg. S-a apropiat mai
mult, ridicând ochii spre chipul meu, ca să mă vadă mai bine, şi atunci mi-am dat
seama că nu stă bine cu vederea.
Venise şi ea cu lucruri de vânzare la piaţă. Şi-a întins rogojina în umbra căruţei
noastre. Hap a ajutat-o să-şi aranjeze talismanele şi licorile. Împreună, cei doi ne-
au înfrumuseţat ziua de piaţă, făcând schimb de veşti despre cele întâmplate de la
Festivalul Primăverii încoace. Am tras cu urechea când Hap i-a vorbit despre planul
lui de-a deveni ucenic. Din vorbele lui, am înţeles că înclina spre tâmplarul din
Buckkeep, şi nu spre constructorul de corăbii din Hammerby Cove. M-am pomenit
că mă întreb dacă nu există cumva o cale de a-i împlini dorinţa, nu doar de-a plăti
taxa mai mare, ci şi de-a găsi pe cineva care să-i negocieze ucenicia în numele
meu. Oare l-aş putea convinge pe Chade să mă ajute într-o asemenea
întreprindere? În acel moment, mintea mea începu să facă speculaţii legate de ce
mi-ar putea cere bătrânul să fac în schimbul acestui serviciu. Eram adâncit în
gânduri când Hap mi-a tras un cot în coaste şi m-a trezit la realitate.
— Tom! Mă dojeni el.
Am înţeles imediat că îl pusesem într-o situaţie stânjenitoare. Jinna se uita
nerăbdătoare la amândoi.
— Da?
— Vezi, ţi-am spus eu că nu va avea nimic împotrivă, se lăudă Hap.
— Îţi mulţumesc foarte mult, dacă eşti sigur că nu-i nicio problemă, rosti Jinna. E un
drum lung, cu hanuri şi prea mari, şi prea scumpe pentru cineva ca mine.
Am clătinat din cap a încuviinţare, iar în minutele următoare mi-am dat seama că
Hap o invitase să stea la noi data viitoare când aveam să-i ieşim în drum. Am oftat
în sinea mea. Lui Hap îi plăcea să avem musafiri, dar eu încă vedeam în orice străin
un posibil pericol. Aş fi vrut să ştiu câţi ani mai trebuiau să treacă până când
secretele mele aveau să se învechească destul ca să nu mai conteze.
Am zâmbit şi-am încuviinţat în tăcere conversaţia lor, dar n-am intervenit decât
foarte puţin în ea. M-am pomenit că o cercetez pe Jinna aşa cum mă învăţase
Chade, însă n-am descoperit nimic care să sugereze că ar fi fost altcineva decât
vrăjitoarea-tămăduitoare care susţinea că este.
Cu alte cuvinte, ştiam foarte puţine despre ea. Vrăjitoarele şi vrăjitorii-tămăduitori
se întâlnesc destul de des la piaţă, la târguri sau la festivaluri. Spre deosebire de
Meşteşug, acest fel de magie nu răspândeşte groază printre oamenii de rând şi nu
se consideră că cei ce-o practică trebuie omorâţi, ca aceia înzestraţi cu Har.
Majoritatea oamenilor se pare că o privesc şi cu îngăduinţă, şi cu îndoială. Unii
dintre aceia care se declară tămăduitori sunt nişte şarlatani şi nişte nesimţiţi. Printre
ei se numără cei care scot ouă din urechile naivilor, prezic lăptăreselor bogăţii
uriaşe şi căsătorii cu parteneri de rang înalt, vând licori de dragoste pe care le obţin
din levănţică şi muşeţel şi merg din uşă-n uşă cu talismane din labe de iepure. Eu
aş zice că sunt inofensivi.
Jinna însă nu era unul dintre aceştia. Nu pălăvrăgea într-una ca să atragă muşteriii
aflaţi în trecere şi nici nu purta vălurile şi bijuteriile ţipătoare cu care se împopoţonau
de obicei şarlatanii. Era îmbrăcată simplu, ca un pădurean, cu tunică în nuanţe de
verde, pantaloni maro din piele de căprioară şi încălţări moi. Talismanele pe care le
vindea erau ascunse în săculeţe tradiţionale din pânză colorată: roz pentru cele de
dragoste, roşu pentru a trezi pasiunile întârziate, verde pentru recolte bogate şi alte
culori, a căror semnificaţie nu o cunoşteam. Jinna oferea şi pacheţele cu ierburi
uscate. Cele mai multe îmi erau familiare şi aveau etichete corecte, în funcţie de
virtuţile lor: scoarţă de ulm roşu pentru gât roşu, frunze de zmeură pentru greţuri
matinale şi altele asemenea. Printre ierburi erau amestecate cristale fine, despre
care Jinna pretindea că le sporeşte efectul. După mine, erau de sare sau de zahăr.
Pe câteva din vasele de ceramică aşezate pe rogojina ei se aflau discuri lustruite,
din jad, jasp sau fildeş, gravate cu rune menite să aducă noroc, să sporească
fertilitatea sau să liniştească spiritele tulburate. Acestea erau mai ieftine decât
talismanele prelucrate, pentru că însemnau, în general, urări de bine, deşi, pentru
un bănuţ sau doi în plus, Jinna „îmbunătăţea” piatra din pachet după cum îi cerea
cumpărătorul.
Făcuse vânzare destul de bună în dimineaţa aceea lungă şi până după-amiază. Mai
mulţi muşterii au întrebat-o ce era cu talismanele din săculeţe şi cel puţin trei i-au
plătit cu argint. Dacă talismanele pe care le-a vândut acestora aveau, într-adevăr,
puteri magice, nici Harul, nici Meşteşugul meu nu le-au detectat. Am reuşit să
surprind cu privirea unul din ele: era un amestec bizar de mărgele lucioase,
beţişoare de lemn şi, îmi închipuiam eu, un smoc de pene. L-a vândut unui bărbat
care voia să întoarcă soarta în favoarea lui şi-a casei sale, fiind în căutare de
nevastă. Era un tip bine clădit, musculos ca un plugar şi frumos ca o sperietoare.
Părea de vârsta mea. I-am urat, în gând, să găsească ceea ce căuta.
Ziua de piaţă era pe terminate când a sosit Baylor cu căruţa lui trasă de un bou,
aducând spre vânzare şase purceluşi cu picioarele legate. Nu-l cunoşteam prea
bine, deşi era singurul vecin al meu şi-al lui Hap. Locuia în valea cea mai apropiată
de noi şi acolo îşi creştea şi porcii. Rareori mă întâlneam cu el. Toamna făceam
uneori câte-un schimb: un porc pentru pui, mână de lucru sau peşte afumat. Baylor
era un bărbat mic, slăbănog, dar puternic şi întotdeauna bănuitor. Ne-a aruncat o
privire încruntată în loc de salut.
Apoi, în ciuda înghesuielii, şi-a vârât cu forţa căruţa lângă a noastră. Nu-mi plăcea
tovărăşia lui. Harul îţi dă capacitatea de-a înţelege celelalte creaturi vii. Eu
învăţasem să mă protejez de ea, însă n-o puteam înăbuşi complet. Ştiam că hamul
nepotrivit rodea pielea boului şi simţeam frica şi nesiguranţa purceluşilor din căruţă,
imobilizaţi şi arşi de soare.
Aşa că, nu doar ca să mă apăr, ci şi în calitate de vecin, l-am salutat, spunându-i:
— Mă bucur că te revăd, Baylor. Ce purceluşi frumoşi ai! Ar fi bine să le dai nişte
apă, ca să-i mai înviorezi şi să-i poţi da pe-un preţ bun.
Baylor le aruncă animalelor o privire nepăsătoare.
— N-are rost să-i agit sau să risc să-i dezleg. Mai mult ca sigur c-o să ajungă fleici
până deseară.
Am inspirat adânc şi m-am străduit să nu-i mai spun nimic. Câteodată cred că Harul
e mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Pentru un om înzestrat cu el,
poate că cel mai greu e să fie martor direct la cruzimea spontană a oamenilor. Unii
vorbesc despre sălbăticia animalelor. Eu o voi prefera întotdeauna dispreţului
ignorant pe care îl manifestă unii faţă de animale.
Voiam să pun capăt conversaţiei, însă Baylor veni să vadă ce avem de vânzare.
Pufni scurt, batjocoritor, ca şi când s-ar fi mirat că ne deranjaserăm să venim la
piaţă pentru atâta lucru. Apoi, surprinzându-mi privirea, remarcă cu glas sever.
— Porcii ăştia-s buni, dar mai aveam trei în cocină. Unul e chiar mai mare decât ei.
Tăcu, aşteptându-mi replica, fără să-şi ia ochii de la mine. Neştiind sigur ce anume
se aşteaptă să audă, am rostit.
— Înseamnă că ai nişte purceluşi pe cinste.
— Îhî. Am avut. Până când au dispărut ăia trei.
— Mare păcat, i-am răspuns. I-ai pierdut când s-au dus după scroafă, nu? Am
adăugat, văzând că mă priveşte stăruitor.
Baylor încuviinţă din cap.
— În prima zi au fost zece. În a doua, şapte.
— Păcat, am repetat.
Făcu un pas mai aproape de mine.
— Tu şi băiatul. Nu cumva i-aţi văzut? Ştiu că scroafa mea ajunge câteodată până
la pârâul vostru.
— Eu, unul, nu.
M-am întors spre Hap. I se citea îngrijorarea pe chip. Am observat că Jinna şi
cumpărătorul ei tăcuseră, atraşi de tonul categoric al lui Baylor. Nu suportam să fiu
în centrul atenţiei. Începeam să mă enervez, dar l-am întrebat calm pe băiat.
— Hap, i-ai văzut cumva pe cei trei purceluşi ai lui Baylor?
— Nu, n-am văzut nici urmă de ei ori de bălegar, îmi răspunse el serios.
Băiatul vorbise fără să se clintească, de parcă o mişcare bruscă ar fi stârnit
pericolul. M-am întors către Baylor.
— Îmi pare rău, i-am spus.
— Ei, rosti el aspru. Ciudat, nu? Ştiu că tu, băiatul şi câinele ăla al tău bateţi
dealurile. M-aş fi gândit că aţi văzut ceva. Remarca lui avu o ţintă precisă. Dacă i-
aţi vedea, aţi şti că-s ai mei. Aţi şti că nu-s fără stăpân, ca să-i luaţi voi.
Cât a vorbit, nu m-a slăbit din priviri. Eu am scuturat din umeri, încercând să-mi
păstrez calmul. Însă lumea a început să se oprească din treabă, ca să se uite la noi
şi să ne asculte. Baylor îşi făcu ochii roată, apoi mă pironi din nou.
— Eşti sigur că nu mi-ai văzut porcii? N-ai găsit niciunul înţepenit pe undeva sau
rănit? Nu l-ai găsit mort şi l-ai dat de mâncare câinelui?
Veni rândul meu să mă uit de jur împrejur. Hap se înroşise la faţă. Jinna părea
evident stânjenită. Mă înfuria ideea că bărbatul îndrăznea să mă acuze de furt, chiar
dacă indirect. Am inspirat adânc şi am reuşit să mă stăpânesc. Cu voce scăzută,
aspră, dar politicoasă, i-am răspuns.
— Nu ţi-am văzut porcii, Baylor.
— Sigur? Făcu un pas către mine, luându-mi politeţea drept pasivitate. Mi se pare
cam ciudat să dispară toţi trei deodată. Unul poate să mi-l fi mâncat lupul ori să-l fi
rătăcit scroafa, dar trei, nu. Nu i-ai văzut?
Stătusem proptit de spatele căruţei. M-am îndreptat de spate, ca să profit de
înălţimea mea, şi mi-am depărtat picioarele. În ciuda efortului de-a mă stăpâni,
simţeam în piept şi-n ceafă cum mă cuprinde furia.
Cu mult, mult timp în urmă, fusesem bătut crâncen, aproape omorât în bătaie.
Oamenii reacţionează la o asemenea experienţă în două feluri. Unii se sperie şi nu
mai reuşesc niciodată să opună rezistenţă fizică. O vreme, cunoscusem şi eu frica
aceea abjectă. Viaţa însă mă forţase s-o alung: învăţasem un alt mod de a răspunde
la ea. Omul care arată cel dintâi cât de rău poate să fie va fi, cel mai probabil, cel
care va rămâne în picioare. Învăţasem să fiu un astfel de om.
— Încep să mă plictisesc de întrebarea asta, l-am avertizat pe Baylor, cu glas gros,
ca un mârâit.
În piaţa aglomerată, se făcuse un cerc tăcut în jurul nostru. Tăceau nu doar Jinna
şi cumpărătorul ei, ci şi negustorul de brânzeturi de vizavi, care se holba la noi, şi
ajutorul unui brutar, care ţinea o tavă plină de produse proaspete şi ne urmărea cu
gura căscată. Hap stătea nemişcat, cu ochii larg deschişi, când alb, când roşu la
faţă. Însă lucrul cel mai evident era schimbarea de pe chipul lui Baylor. Nici dacă ar
fi tăbărât asupra lui un urs mormăind n-ar fi arătat mai înspăimântat. Făcu un pas
în spate şi-şi coborî privirea într-o parte, spre colbul de pe jos.
— Păi… dacă nu i-ai văzut, atunci…
— Nu i-am văzut, am repetat nervos, retezându-i vorba.
Zgomotele pieţei deveniseră zumzete îndepărtate. Nu-l vedeam decât pe Baylor.
M-am apropiat de el.
— Păi… Făcu un pas înapoi şi se mută în spatele boului său, pentru ca animalul să
fie între noi. Nici n-am crezut că i-ai văzut, bine-nţeles. I-ai fi gonit înapoi la mine,
sunt sigur. Am vrut doar să-ţi spun şi ţie despre ei. E ciudat, nu-i aşa, să-ţi dispară
trei deodată? Mi-am zis să te anunţ, în caz că ţi-au dispărut şi ţie din găini. Din
împăciuitoare, vocea îi deveni brusc conspirativă. Mai mult ca sigur că am avut şi
noi de-ăia cu Har pe dealurile noastre, mi-au furat animalele cum numai ei au ştiut.
N-a trebuit să le fugărească, au vrăjit scroafa şi purceii au plecat singuri după ei.
Toată lumea ştie că-s în stare de aşa ceva. Mai mult ca sigur că…
De-abia îmi ţineam firea. Am reuşit să-mi transform furia în cuvinte. Am vorbit calm,
rostind răspicat fiecare cuvânt.
— Mai mult ca sigur că purceii au căzut de pe mal şi-au fost duşi de apă ori s-au
rătăcit de scroafă. Dacă nu vrei să-ţi pierzi animalele, păzeşte-le mai bine.
— Mie mi-a dispărut un viţel în primăvară, interveni negustorul de brânzeturi. Vaca
a plecat de-acasă cu burta mare şi s-a întors peste două zile, cu ea goală. Clătină
din cap. N-am găsit nici urmă de viţel. Dar am dat peste o groapă în care se făcuse
foc.
— Ăia cu Har, se băgă în vorbă ajutorul de brutar, făcând pe înţeleptul. Au prins-o
pe una din ei la Istmul lui Hardin deunăzi, dar a scăpat. Nu se ştie pe unde-o fi
acum. Sau pe unde era!
Băiatului îi luceau ochii de bucurie că avea şi el bănuielile lui.
— Ei, atunci e clar, exclamă Baylor. Îmi aruncă o privire triumfătoare, dar, văzându-
mi expresia, întoarse iute capul. Asta s-o fi întâmplat, Tom Badgerlock. Eu n-am
vrut decât să te avertizez, cum fac vecinii unii cu alţii. Păzeşte-ţi bine găinile alea.
Înclină din cap aprobator, ca un om chibzuit, imitat de negustorul de brânzeturi de
vizavi.
— Vărul meu a fost acolo, la Istmul lui Hardin. A văzut-o pe târfa aia când i-au
crescut pene şi şi-a luat zborul. A căzut funia cu care era legată şi ea s-a făcut
nevăzută.
Nici măcar n-am întors capul să văd cine vorbise. Forfota şi hărmălaia reîncepuseră
în jurul nostru, dar oamenii se apucară să-i ponegrească pe cei cu Har cu vorbe
pline de ură. M-am ţinut deoparte, stând în soarele cald al verii, care mă ardea în
cap aşa cum îi ardea şi pe bieţii purceluşi din căruţa lui Baylor. Inima îmi bătea atât
de puternic, încât simţeam că mă cutremur pe dinăuntru. Momentul în care aş fi fost
în stare să-l omor trecuse ca un acces de febră. Hap îşi şterse transpiraţia de pe
frunte, iar Jinna îi puse o mână pe umăr şi-i spuse ceva liniştitor. El clătină din cap.
Avea buzele albe. Pe urmă se uită la mine şi-mi oferi un zâmbet tremurat. Se
terminase.
Bârfa însă nu se oprise. În jurul meu, oamenii chicoteau, încântaţi de perspectiva
unui duşman comun. Mă dezgustau şi mă simţeam josnic şi ruşinat că nu mă
împotriveam nedreptăţii lor. Am luat căpăstrul lui Clover.
— Ocupă-te de marfa noastră, Hap. Mă duc să adap poneiul.
Încă tăcut şi serios, Hap îmi răspunse cu o mişcare a capului.
I-am simţit privirea asupra mea când m-am îndepărtat cu Clover. Am adăpat
animalul pe îndelete, iar când m-am întors, Baylor a ţinut neapărat să-mi
zâmbească şi să mă salute. Eu n-am reuşit decât să dau din cap. A fost o adevărată
uşurare când un măcelar a cumpărat toţi purceii lui Baylor, cu condiţia să-i fie duşi
la prăvălie. Când boul cu pielea roasă şi bieţii purceluşi au plecat, am oftat din
adâncul sufletului. Mă durea şi spatele de atâta încordare câtă ţinusem în mine.
— Simpatic individul, comentă Jinna, calmă.
Hap izbucni în râs. Până şi eu am reuşit să zâmbesc, chiar dacă amar. Mai târziu,
am împărţit cu Jinna ouăle noastre răscoapte, pâinea şi peştele în saramură. Ea
avea un săculeţ cu mere uscate şi un cârnat afumat. Am încropit o masă în aer
liber, iar când eu am râs de o glumă de-a lui Hap, m-a făcut să roşesc, spunându-
mi:
— Eşti tare fioros când te încrunţi, Tom Badgerlock. Iar când îţi încleştezi pumnii,
n-aş vrea să fiu în preajma ta. Dar când zâmbeşti sau râzi, ţi se îmbunează privirea.
Hap chicoti pe seama mea, văzând că mă îmbujorez. Restul zilei l-am petrecut într-
o tovărăşie plăcută şi trocuri prietenoase. La sfârşitul zilei de piaţă, Jinna se
descurcase destul de bine. Provizia de talismane i se subţiase vizibil.
— În curând va trebui să mă întorc la Buckkeep, ca să fac mai multe. Mi se
potriveşte mai bine să le fac, decât să le vând, deşi îmi place să călătoresc şi să
cunosc oameni, remarcă ea, în timp ce-şi împacheta talismanele rămase.
Hap şi cu mine am dat la schimb obiectele noastre pentru altele, de care aveam
trebuinţă acasă, dar câştigasem puţini bani pentru taxa lui de ucenicie. Băiatul a
încercat să-şi ascundă dezamăgirea, dar i-am citit îngrijorarea din priviri. Dacă n-
aveam destui bani nici pentru constructorul de bărci? Ce se alegea atunci de
ucenicia lui? Întrebarea nu-mi dădea pace nici mie.
Totuşi, niciunul dintre noi n-a rostit-o cu glas tare. Am dormit în căruţă, ca să nu
dăm bani la han, şi am plecat spre casă a doua zi dimineaţă. Jinna a venit să-şi ia
rămas-bun, iar Hap şi-a reînnoit invitaţia de a sta la noi. Ea l-a asigurat că n-o s-o
uite, dar s-a uitat la mine ca şi când n-ar fi fost convinsă că ar fi cu adevărat bine-
venită. Vrând-nevrând, i-am zâmbit şi i-am spus că sper să ne revedem curând.
Pe drum, am avut parte de-o zi frumoasă. Norii înalţi şi un vânt uşor n-au lăsat arşiţa
să ne apese. Am ciugulit din fagurele primit de Hap pentru o găină. Am vorbit despre
tot felul de lucruri: piaţa era mult mai mare decât atunci când fusesem eu acolo
prima oară, pe drum circulau mai mulţi călători decât anul trecut. Niciunul dintre noi
n-a pomenit de Baylor. Am trecut pe lângă drumul de la o răscruce, care dusese
cândva la Forge. Acum creştea iarbă pe el. Hap m-a întrebat dacă credeam că avea
să se mai ridice o aşezare omenească acolo. I-am răspuns că speram să nu se
ridice niciuna, dar că, mai devreme sau mai târziu, minereul de fier avea să aducă
acolo pe cineva cu memorie scurtă. Am trecut apoi la istorisiri despre cele
întâmplate la Forge şi despre necazurile aduse de Războiul Corăbiilor Roşii. I le-
am spus ca pe nişte poveşti auzite de la alţii, nu pentru că îmi plăcea să le istorisesc,
ci pentru că băiatul trebuia să cunoască istoria. Erau lucruri de care toţi locuitorii
celor Şase Ducate ar fi trebuit să-şi amintească întotdeauna şi am încercat, din nou,
să-mi aduc în memorie faptele din vremurile acelea. M-am gândit la lucrurile de care
mă apucasem cândva cu elan, la nenumăratele suluri de pergament de pe rafturile
de deasupra mesei mele, şi m-am întrebat dacă aveam să duc vreodată unul până
la capăt.
O întrebare pusă de Hap pe neaşteptate m-a trezit la realitate.
— Eu sunt un bastard al Piraţilor Corăbiilor Roşii, Tom?
Am rămas cu gura căscată. Vechea mea durere, stârnită de cuvântul acela, sclipi
în ochii ceacâri ai băiatului. Mama lui îl botezase Mishap. Îl găsise Starling, fusese
un orfan care căuta prin gunoaie, nu-l voia nimeni din satul acela. Atât ştiam despre
el. M-am chinuit să-i răspund sincer.
— Nu ştiu, Hap. E posibil să te fi născut dintr-un invadator.
Am folosit intenţionat un cuvânt mai blând. El privea fix în faţă şi mergea drept.
— Starling zice că aşa e. Am vârsta unui astfel de bastard, iar ăsta s-ar putea să
fie motivul pentru care nu m-a vrut nimeni, în afară de tine. Aş vrea să ştiu adevărul.
Aş vrea să ştiu cine sunt.
— Da? Am rostit, într-un sfârşit, în liniştea care plutea între noi.
Hap încuviinţă hotărât de două ori. Adăugă cu voce tremurată.
— Când i-am spus că trebuie să-ţi spun adevărul despre ea, Starling mi-a replicat
că am inimă de neom, la fel ca violatorul de taică-meu.
În clipa aceea, mi-am dorit ca Hap să fi fost mai mic, ca să-l prind de mijloc şi să-l
strâng în braţe. Dar nu era, aşa că i-am pus mâinile pe umeri şi l-am forţat să se
oprească. Poneiul o porni agale înaintea noastră. Nu l-am obligat pe băiat să se
uite fix în ochii mei şi nici nu i-am vorbit cu voce prea serioasă.
— O să-ţi fac un cadou, fiule. Sunt cunoştinţe pentru care am avut nevoie de
douăzeci de ani ca să mi le însuşesc, deci te rog să apreciezi faptul că ţi le transmit
ţie acum, când eşti tânăr. Am tras aer adânc în piept. Nu contează cine ţi-e tată.
Părinţii tăi au făcut un copil, dar de tine depinde ce fel de om va deveni copilul acela.
I-am susţinut privirea o clipă. Hai să mergem acasă.
Am pornit mai departe. O vreme, am mers ţinându-i pe după gât, până când s-a
întins şi m-a bătut el pe umăr. Atunci i-am dat drumul, să meargă şi să-şi ducă
singur la capăt şirul gândurilor. Doar atât puteam face pentru el. Cât despre Starling,
numai de bine nu gândeam despre ea.
Ne-a prins noaptea înainte de-a ajunge la coliba noastră, dar răsărise luna, iar
drumul îl cunoşteam amândoi. Poneiul cel bătrân mergea fără ţintă, nepăsător.
Bocănitul copitelor şi scârţâitul căruţei pe două roţi răsunau ca o muzică ciudată. A
început o ploaie de vară, umezind praful şi răcorind noaptea. Nu departe de casă,
Ochi Întunecaţi a venit să ne întâmpine relaxat, de parcă numai întâmplarea ni l-ar
fi scos în cale. Am mers împreună, băiatul, în tăcere, lupul şi cu mine comunicând
fără efort, graţie Harului nostru. Am aflat fiecare ce făcuse celălalt peste zi, ca şi
când am fi tras aer în plămâni. Nu mi-a înţeles îngrijorarea la gândul viitorului
băiatului.
Ştie să vâneze şi să pescuiască. Ce altceva îi mai trebuie? De ce să-l trimitem pe
unul de-ai nostru la altă haită, să înveţe obiceiurile altora? O să avem de suferit
dacă-i pierdem puterea. Nu întinerim, nici tu, nici eu.
Frate, tocmai acesta este motivul pentru care ar trebui să plece. Trebuie să înceapă
să-şi croiască singur drum în lume, pentru ca, atunci când va veni vremea să-şi ia
o pereche, să-i poată asigura traiul ei şi copiilor lor.
Dar tu şi cu mine? Noi n-o să-l ajutăm să le asigure traiul? N-o să-i păzim puii când
merge să vâneze, nu vom împărţi cu el prada noastră? Nu suntem noi haita lui?
Printre oameni, aşa e obiceiul. Era un răspuns pe care i-l dădusem de multe ori în
anii petrecuţi împreună. Ştiam cum îl interpretează: ca pe un obicei omenesc lipsit
de sens şi nu trebuia să piardă timpul ca să-l înţeleagă.
Şi cu noi cum rămâne când pleacă el?
Ţi-am spus. Poate că vom călători din nou.
A, da. Părăsim o vizuină caldă şi hrana uşor de găsit. Asta e la fel de logic ca a-l
trimite pe băiat de acasă.
I-am lăsat gândul fără răspuns, pentru că avea dreptate. Poate că agitaţia stârnită
de Chade în mine fusese ultima zvâcnire a tinereţii mele. Poate că ar fi trebuit să
cumpăr de la Jinna talismanul aducător de neveste. Din când în când, mă gândisem
să-mi caut o soţie, dar mi se părea că prea o fac din necesitate. Ştiam că unii aşa
procedează, îşi caută o femeie sau un bărbat cu interese asemănătoare şi fără
obiceiuri extrem de enervante. Astfel de întovărăşiri se transformă deseori în
legături întemeiate pe iubire. Dar, având experienţa unei relaţii care nu numai că se
bazase pe mulţi ani de prietenie, ci fusese şi binecuvântată cu o dragoste
adevărată, de-a dreptul îmbătătoare, nu credeam că mă voi mulţumi vreodată cu
altceva. N-ar fi corect să-i cer unei femei să trăiască în umbra lui Molly. În toţi anii
în care Starling s-a împărţit cu mine, chiar cu întreruperi, nu m-am gândit niciodată
s-o cer de nevastă. Constatarea aceasta m-a pus pe gânduri o clipă: oare sperase
Starling s-o cer în căsătorie? Clipa însă a trecut, iar eu am zâmbit cu amărăciune
în sinea mea. Nu. Starling ar fi considerat cererea mea derutantă, dacă nu chiar
ridicolă.
Ultima parte a călătoriei am făcut-o pe întuneric şi mai des, pentru că drumul spre
coliba noastră era îngust şi umbrit de copaci în ambele părţi. Stropi de ploaie
curgeau de pe frunze. Căruţa tresălta.
— Ar fi trebuit să aduc o lanternă, a remarcat Hap, iar eu am scos un mormăit
aprobator.
Cocioaba era ca o movilă mai întunecată în scobitura plină de umbre pe care o
numeam casa noastră.
Am intrat şi am aprins focul, apoi am pus deoparte bunurile pe care le primisem la
schimb. Hap a luat o lanternă şi s-a îngrijit de ponei. Ochi Întunecaţi s-a aşezat
imediat pe cămin, oftând, cât mai aproape de foc, atent să nu-şi pârlească blana.
Eu am pus de ceai şi am adăugat puţinele monede câştigate la bănuţii adunaţi de
Hap. N-aveau să ne ajungă, am recunoscut morocănos. Nici dacă Hap şi cu mine
aveam să ne angajăm tot restul verii la strânsul fânului şi altor recolte, tot n-ar fi fost
destui. Şi nici nu puteam să lucrăm amândoi, doar dacă ne resemnam cu gândul
că grădina şi găinile noastre, neîngrijite, aveau să piară. Dar, dacă se ducea la lucru
unul din noi, ar putea trece un an, poate mai mult, până să economisim toată suma.
— Ar fi trebuit să încep să pun bani deoparte pentru asta anul trecut, am spus eu
trist când a venit Hap de afară.
Băiatul puse lanterna pe raft, la locul ei, înainte de-a se trânti pe scaun. I-am făcut
semn din cap să-ţi toarne ceai din vasul de pe masă. Fişicul de monede era un zid
precar între noi doi.
— E prea târziu să gândeşti aşa, remarcă el, luându-şi cana. Trebuie să începem
cu ce avem.
— Întocmai. Crezi că tu şi Ochi Întunecaţi vă puteţi descurca restul verii, cât mă duc
eu la lucru?
Ni se întâlniră privirile.
— De ce să mergi tu la lucru? Banii sunt pentru ucenicia mea.
Am sesizat o mică schimbare de percepţie. Nu mai mergea să-i spun că sunt „mai
mare şi mai puternic decât el şi puteam câştiga mai mult”. Avea umerii la fel de laţi
ca ai mei şi, pus la încercare, spatele lui tânăr probabil că ar fi rezistat mai mult
decât al meu. Zâmbi compătimitor când văzu că-mi dau seama de ceea ce el deja
ştia.
— Poate pentru că e un dar pe care vreau să ţi-l fac, am zis eu calm, iar el a
încuviinţat din cap, înţelegând ce voiam să spun, de fapt.
— Mi-ai dat deja mai mult decât aş putea să-ţi dau înapoi vreodată. Inclusiv
deprinderea de-a mă duce la lucru pentru mine.
Atât ne-am spus înainte de culcare. Închizând ochii, am zâmbit. Ce vanitoşi suntem
când ne mândrim cu copiii noştri! M-am învârtit pe lângă Hap atâta vreme fără să
mă gândesc prea mult dacă îl învăţam sau nu ce înseamnă a fi om. Iar într-o seară,
tânărul Hap se uită în ochii mei şi-mi spune că se poate descurca şi singur la nevoie,
iar eu simt cum mă copleşeşte un sentiment cald de triumf. Băiatul crescuse singur,
mi-am spus, dar tot am zâmbit în sinea mea, până când am adormit.
Probabil că starea mea de spirit exuberantă m-a făcut mai vulnerabil decât de
obicei, pentru că mi-am exersat Meşteşugul visând în noaptea aceea. Aveam din
când în când asemenea vise care mai degrabă îmi aţâţau dependenţa decât mi-o
uşurau, pentru că erau evenimente incontrolabile care-mi ofereau doar frânturi din
satisfacţia unui contact direct cu Meşteşugul altuia. Totuşi, visul mă amăgea cu
posibilităţi, simţind că mă alătur unei singure minţi, şi nu sondez gândurile rătăcite
ale unei mulţimi.
A fost şi amintire, şi viziune. Mă furişam prin Coridorul cel Mare de la Buckkeep,
plin de lume elegantă, îmbrăcată în haine din cele mai fine. Prin aer plutea muzică
şi am zărit şi nişte dansatori, dar m-am deplasat alene printre oamenii care discutau
între ei. Unii se întorceau să mă salute când treceam pe lângă ei, iar eu le
răspundeam murmurând, dar nu zăboveam cu privirea pe chipurile lor. Nu voiam
să fiu acolo; nimic nu-mi putea trezi mai puţin interesul. Preţ de-o clipă, ochii mi-au
căzut pe o cascadă de păr arămiu sclipitor. Fata stătea cu spatele la mine. Pe mâna
subţire care s-a ridicat să îndrepte nervoasă gulerul rochiei tremurau mai multe
brăţări. Simţindu-mi privirea, fata s-a răsucit spre mine. M-a surprins cu ochii pironiţi
asupra ei şi s-a îmbujorat când mi-a făcut o reverenţă adâncă. M-am înclinat şi eu
în faţa ei, am salutat-o şi m-am retras în mulţime. Am simţit că mă urmăreşte cu
privirea şi m-a deranjat.
Şi mai tare m-am enervat când l-am văzut pe Chade, înalt şi elegant, pe un podium,
lângă suverană, puţin în spatele scaunului ei. Şi el mă urmărea din ochi. S-a aplecat
să-i şoptească ceva reginei la ureche, iar ea şi-a mutat privirea spre mine fără
ezitare. Mi-a făcut un semn scurt să mă alătur lor. Inima mi s-a făcut cât un purice.
Nu voi avea niciodată timp doar pentru mine, ca să fac ce vreau? Posac, m-am
supus şi m-am dus încet la ei.
Apoi visul s-a schimbat, aşa cum se schimbă visele. Eram întins pe o pătură, în faţa
unui cămin. Mă plictiseam. Nu era deloc cinstit. Acolo, jos, lumea dansează,
mănâncă, iar eu… Visul tremură, tulburat de un val scurt. Nu. Nu mă plictiseam, pur
şi simplu nu făceam nimic. Mi-am scos leneş ghearele şi mi le-am verificat. Aveam
puţin puf de pasăre sub una din ele. L-am scos, apoi mi-am curăţat bine toată laba,
înainte de-a aţipi iar la căldura focului.
Ce-a fost asta? Un gând adormit, uşor amuzat, de la Ochi Întunecaţi, dar ca să-i
răspund ar fi trebuit să fac un efort mai mare decât voiam. I-am mormăit ceva, m-
am întors pe partea cealaltă şi m-am cufundat iar în somn.
Dimineaţa, m-am gândit la vis, însă foarte puţin, alungându-i ca pe-o combinaţie
dintre Meşteşugul meu nestăpânit şi propriile mele amintiri din copilăria petrecută
la Buckkeep, amestecate cu ambiţiile mele privitoare la Hap. În timp ce mă ocupam
de treburile dimineţii, am observat că stiva de lemne pentru foc se micşorase.
Trebuia refăcută, nu numai ca să gătim pe timpul verii şi să ne fie bine noaptea, dar
şi ca să ne facem provizii pentru frigul nemilos al iernii. Am intrat în colibă ca să
mănânc dejunul, zicându-mi că aveam să mă ocup de ea în ziua aceea.
Raniţa lui Hap, proaspăt pregătită, stătea proptită de uşă. Băiatul, spălat şi
pieptănat, avea un aer proaspăt. Mi-a zâmbit larg, reţinându-şi emoţia din zâmbet
când a turnat terciul de ovăz în castroane. M-am aşezat la locul meu la masă, iar
el, în faţa mea.
— Astăzi? L-am întrebat, încercând să-mi ascund ezitarea din voce.
— Niciodată nu-i prea devreme, a subliniat el, amabil. La piaţă am auzit că se
strânge fân la Cormen. E doar la două zile distanţă de-aici.
Am încuviinţat încet din cap, neştiind ce să-i spun. Avea dreptate. Mai mult, ardea
de nerăbdare. Lasă-l să plece, mi-am zis şi mi-am reţinut propriile obiecţii.
— Păi, cred că n-are rost să amânăm, am bâiguit.
Mi-a luat vorbele drept încurajare şi sprijin. În timp ce mâncam, şi-a făcut planuri să
strângă fân la Cormen, pe urmă să plece la Divden şi să vadă ce-o fi de lucru şi pe-
acolo.
— Divden?
— La trei zile de Cormen. Jinna ne-a spus despre asta, mai ţii minte? A zis că lanul
lor de orz seamănă cu un ocean când bate vântul. Aşa că m-am gândit să încerc şi
acolo.
— Sună promiţător, l-am aprobat. Şi pe urmă vii acasă?
— Dacă nu aud că mai e de lucru pe altundeva.
— Bineînţeles. Dacă n-auzi că mai e de lucru pe altundeva.
Peste câteva ore scurte, Hap era deja plecat. Îl convinsesem să ia mai multă
mâncare şi nişte bani la el, să-i aibă la nevoie. Măsurile mele de precauţie îi puneau
răbdarea la încercare. Avea să doarmă la marginea drumului, nu în hanuri. Mi-a
spus că patrulele reginei Kettricken îi ţin la distanţă pe tâlhari şi că hoţii nu se
deranjează cu sărăntoci ca el. M-a asigurat că nu i se va întâmpla nimic. La
insistenţele lui Ochi Întunecaţi, l-am întrebat dacă nu vrea să ia lupul cu el. Mi-a
zâmbit cu indulgenţă şi s-a oprit la uşă, ca să-l scarpine între urechi.
— S-ar putea să fie prea mult pentru un bătrân ca el, sugeră cu blândeţe. Mai bine
să rămână aici, unde puteţi avea grijă unul de altul până mă întorc.
Stând alături de lup şi uitându-mă cum se îndepărtează băiatul pe cărarea ce ducea
la drumul principal, m-am întrebat dacă am fost şi eu vreodată atât de enervant de
tânăr şi de sigur pe mine, dar durerea din sufletul meu purta aura plăcută a
mândriei.
Mi-a fost ciudat de greu să-mi umplu restul zilei. Aveam de lucru, dar nu-mi venea
să mă apuc de treabă. De mai multe ori m-am pomenit că pur şi simplu stau şi
privesc în gol. M-am dus de două ori la stânci, nu din alt motiv decât de-a cerceta
largul mării, şi o dată am mers până la capătul cărării noastre, privind la stânga şi
la dreapta. Nici măcar praf nu se zărea în aer. Cât vedeam cu ochii, linişte şi
nemişcare. Lupul venea după mine, neconsolat. M-am apucat de zece lucruri şi n-
am dus niciunul la capăt. M-am trezit că ascult şi aştept, fără să ştiu ce anume. În
timp ce spărgeam lemne şi le stivuiam, m-am oprit. Atent să gândesc cât mai puţin,
am ridicat toporul şi l-am înfipt în butuc. Mi-am luat cămaşa de jos, am aruncat-o
peste umărul transpirat şi-am pornit spre stânci.
Ochi Întunecaţi a apărut brusc în faţa mea. Ce faci?
Mă odihnesc puţin.
Nu-i adevărat. Te duci la stânci, chemat de Meşteşug.
Mi-am frecat palmele de pantaloni. Gândurile mele nu prindeau formă.
— Voiam doar să mă răcorească puţin briza.
Odată ce ajungi acolo, vei încerca să rătăceşti cu Meşteşugul. Ştii că aşa vei face.
Îţi simt foamea de Meşteşug la fel de bine ca tine. Frate, te rog. Nu te duce.
Gândul lupului se încheie cu un scheunat. Nu l-am mai văzut niciodată încercând
să mă întoarcă din drum cu atâta disperare. Mă nedumerea.
— Atunci nu merg, dacă te îngrijorează aşa de mult.
Am smuls toporul din butuc şi m-am apucat iar de spart lemne. După un timp, mi-
am dat seama că atacam lemnele cu o ferocitate nejustificată. Am terminat de
despicat grămada de butuci şi am început munca plictisitoare a stivuirii lor, astfel
încât să se usuce, chiar dacă avea să le stropească ploaia.
Nu face asta, frate.
Ţi-am zis deja că n-o s-o fac. M-am ferit de el, negând frustrarea pe care o simţeam.
Am smuls buruienile din grădină. Am adus apă de la râu, ca să umplu butoiul pentru
bucătărie. Am săpat o groapă nouă, am mutat latrina, iar pe cea veche am acoperit-
o cu pământ curat. Pe scurt, m-am mistuit lucrând, aşa cum mistuie pajiştea focul
stârnit de fulger vara. Mă dureau spatele şi braţele, nu doar din cauza efortului, ci
şi a rănilor vechi, dar tot nu îndrăzneam să mă opresc. Meşteşugul trăgea de mine,
refuzând să se lase ignorat.
Când s-a înserat, lupul şi cu mine ne-am dus la prins peşte pentru cină. Mi s-a părut
o prostie să gătesc numai pentru mine, dar m-am obligat să-mi pregătesc o masă
decentă şi s-o mănânc. Am strâns vasele, apoi m-am aşezat. Mă aşteptau lungile
ore ale serii. Mi-am pregătit pergamentul şi cernelurile, dar n-aveam chef să scriu
nimic. Nu reuşeam să-mi pun ordine în gânduri. Până la urmă, am scos veşmintele
rupte şi m-am apucat sârguincios de peticit, cusut sau ţesut orice haină care se
cerea dreasă.
Într-un sfârşit, când ochii mi-au obosit şi n-am mai văzut bine să lucrez, m-am dus
la culcare. M-am întins pe spate, mi-am acoperit faţa cu braţul şi-am încercat să
ignor cârligele care mi se agăţau de suflet şi-l târau după ele. Ochi Întunecaţi s-a
trântit lângă pat, oftând. Mi-am lăsat braţul celălalt peste marginea patului,
proptindu-mi mâna pe capul său. M-am întrebat când s-a transformat solitudinea
noastră plăcută în singurătate.
Nu singurătatea te roade în felul ăsta.
Nu părea să existe o replică la gândul lui. Am avut o noapte grea. M-am chinuit să
mă scol când s-a luminat. În următoarele câteva zile, mi-am petrecut dimineţile tăind
lemn de arin pentru afumătoare, iar după-amiezile prinzând peşte de pus la afumat.
Lupul s-a îmbuibat cu maţe, dar tot m-a urmărit cu ochi lacomi când am sărat feliile
de biban şi le-am atârnat de cârlige, deasupra focului slab. Am mai adăugat nişte
vreascuri, ca să îngroş fumul, apoi am închis bine uşa în urma mea. Într-o după-
amiază târzie, eram la butoi, spălându-mă pe mâini de solzi şi sare, când Ochi
Întunecaţi şi-a întors brusc capul spre potecă.
Vine cineva.
Hap? A încolţit speranţa în mine.
Nu.
M-am mirat cât de dezamăgit puteam să fiu. Ecoul aceluiaşi sentiment l-am regăsit
şi la lup. Fixam amândoi cărarea umbrită de copaci, când a apărut Jinna. S-a oprit
puţin, poate stingherită de privirile noastre pironite asupra ei, apoi a ridicat mâna în
semn de salut.
— Bună, Tom Badgerlock! Am venit să mă bucur de ospitalitatea ta, aşa cum m-ai
invitat.
E o prietenă de-a lui Hap, i-am explicat lui Ochi Întunecaţi. El a rămas tot crispat şi
a studiat-o foarte atent când m-am dus s-o întâmpin.
— Bine-ai venit. Nu mă aşteptam să te revăd atât de curând, i-am spus, apoi mi-
am dat seama că nu rostisem cele mai potrivite cuvinte. O plăcere neaşteptată e cu
atât mai mare, am adăugat, ca să dreg busuiocul, pe urmă am realizat că
amabilitatea exagerată e la fel de nepotrivită.
Uitasem oare cu desăvârşire cum să mă port cu oamenii? Zâmbetul Jinnei m-a scos
din încurcătură.
— Rareori am parte de atâta sinceritate exprimată în vorbe iscusite, Tom
Badgerlock. E rece apa?
Fără să aştepte răspuns, se duse la butoiul cu apă de ploaie, desfăcându-şi
năframa de la gât. Mergea ca o femeie obişnuită cu drumul, adică obosită de
călătorie la sfârşitul zilei, dar nu istovită din cauza ei. Rucsacul umflat pe care-l căra
în spate făcea parte din ea. Îşi umezi năframa şi se şterse de murdărie pe faţă şi
pe mâini. O umezi a doua oară, mai bine, apoi se frecă pe ceafă şi pe gât.
— Mă simt mai bine acum, oftă ea, recunoscătoare. Se întoarse spre mine, cu un
zâmbet care-i încreţi coada ochilor. La sfârşitul unei zile lungi, îi invidiez pe cei ca
tine, care au o viaţă liniştită şi un loc pe care îl numesc al lor.
— Te asigur că cei ca mine nu o dată se întreabă dacă nu le-ar fi mai bine să
călătorească dintr-un loc într-altul. Dar nu vrei să intri şi să te faci comodă? Tocmai
voiam să pregătesc cina.
— Ba da, mulţumesc.
În timp ce ne îndreptam spre colibă, Ochi Întunecaţi ne urmă de la distanţă. Fără
să se întoarcă pentru a-l privi direct, Jinna remarcă.
— E cam ciudat să ţii un lup pe post de câine de pază.
Îi minţeam adesea pe oameni, insistând că Ochi Întunecaţi e un câine care
seamănă cu un lup. Ceva îmi spunea însă că ea s-ar simţi jignită de o asemenea
minciună, aşa că i-am spus adevărul.
— L-am adoptat de pui. E un tovarăş de nădejde.
— Aşa mi-a zis şi Hap. Şi mi-a mai zis că lupului nu-i place să fie ţintuit cu privirea
de străini, dar va veni singur la mine când îşi va da seama ce hram port. Ca de
obicei, spun o poveste începând de la mijlocul ei. M-am întâlnit cu Hap pe drum
acum câteva zile. Era voios nevoie mare şi foarte încrezător că va găsi de lucru şi
se va descurca foarte bine. Aşa cred şi eu. Băiatul are o fire atât de prietenoasă şi
de plăcută, încât nu-mi imaginez pe cineva care să nu-l primească cu braţele
deschise. M-a asigurat încă o dată că voi fi bine-venită aici şi sunt convinsă că a
spus adevărul.
Mă urmă în casă. Îşi lăsă rucsacul pe jos şi-l propti de perete, pe urmă îşi îndreptă
spatele cu un geamăt de uşurare.
— Aşa… Ia să vedem, ce gătim? Dă-mi voie să te ajut, nu mă simt niciodată într-o
bucătărie în largul meu dacă nu lucrez ceva. Peşte? O, am o mirodenie grozavă
pentru peşte. Ai o oală adâncă şi-un capac potrivit?
Cu uşurinţa tipică firilor sociabile, preluă jumătate din sarcinile pregătirii cinei
noastre. Nu mai împărţisem treaba la bucătărie cu o femeie de pe vremea când
trăisem printre cei cu Har şi, chiar şi pe atunci, Holly îmi fusese o tovarăşă taciturnă.
Jinna vorbea într-una, zdrăngănind oalele şi tigăile şi umplându-mi casa cu
forfoteala şi pălăvrăgeala ei prietenoasă. Avea darul rarisim de a-mi invada teritoriul
şi de a-mi folosi bunurile fără să mă facă să mă simt nelalocul meu sau stânjenit.
Sentimentele mele s-au revărsat şi asupra lui Ochi Întunecaţi. A intrat curând în
casă şi s-a dus la locul lui obişnuit de supraveghere, lângă masă. Jinna nu s-a arătat
tulburată de privirea lui insistentă, ci i-a apreciat dexteritatea cu care prindea
resturile de peşte. În scurtă vreme, peştele fierbea în oală, dres cu mirodeniile ei.
Cât ea a prăjit felii groase de pâine în untură, eu am dat o tură prin grădină, după
morcovi şi verdeţuri proaspete.
Cina parcă s-a aşezat singură pe masă. Jinna n-a uitat să pregătească pâine şi
pentru lup, deşi cred că Ochi Întunecaţi a mâncat mai mult ca să stea pe lângă noi
decât de foame. Peştele fiert înăbuşit era moale şi gustos, condimentat şi cu
conversaţia întreţinută de Jinna, şi cu mirodeniile ei. Jinna nu vorbea ca o moară
stricată, dar mă încuraja să-i răspund la poveşti şi mă asculta cu acelaşi interes cu
care mânca. La sfârşit, vasele au dispărut de pe masă fără niciun efort. Când am
scos rachiul de Sandsedge, a exclamat încântată: „Ei, ăsta zic şi eu desert!”.
Şi-a luat rachiul şi s-a dus la cămin. Focul pe care gătisem era pe cale să se stingă.
A aruncat în el un buştean, mai mult pentru lumină decât pentru căldură, pe urmă
s-a aşezat pe jos, lângă lup. Ochi Întunecaţi nici măcar n-a mişcat din urechi. Jinna
a sorbit din băutură, a scos un mormăit de plăcere şi a făcut un gest cu cana. Prin
uşa deschisă a camerei mele, mi se vedea masa de lucru.
— Ştiam că faci cerneluri şi vopsele, dar, din câte văd, le şi foloseşti. Eşti un fel de
scrib?
Am ridicat din umeri indiferent.
— Cam aşa ceva, am recunoscut. Nu fac lucruri complicate, doar ilustraţii simple.
Scrisul meu nu-i altfel decât acceptabil. Pentru mine, e o satisfacţie să-mi
îmbogăţesc cunoştinţele şi să le pun pe hârtie, ca să fie accesibile oricui.
— Oricui ştie să citească, mă corectă ea.
— Ai dreptate.
Îşi lăsă capul într-o parte şi zâmbi.
— Nu prea sunt de acord cu asta.
Mă lăsă cu gura căscată. Nu pentru că nu era de acord cu un asemenea lucru, ci
pentru că îşi exprima dezaprobarea cu atâta amabilitate.
— De ce nu?
— Poate că unele cunoştinţe n-ar trebui să fie la îndemâna tuturor. Poate ar trebui
câştigate, transmise pe bucăţi de către învăţător numai învăţăcelului celui mai
sârguincios, şi nu scrise pe hârtie, ca să le poată citi oricine, ca şi când ar fi ale lui.
— Îţi mărturisesc că am şi eu îndoieli în privinţa asta, i-am răspuns, gândindu-mă
la pergamentele despre Meşteşug pe care le studia acum Chade. Totuşi, cunosc
cazuri când învăţătorul a murit prea devreme, înainte de a-şi transmite cunoştinţele
elevului pe care şi-l alesese. Odată cu moartea lui, s-au pierdut generaţii întregi de
cunoştinţe.
— Foarte trist, remarcă Jinna după o pauză. Deşi cei ce stăpânesc un meşteşug
ştiu foarte multe despre el, fiecare are secretele lui, destinate propriului ucenic.
— Gândeşte-te la cineva ca tine, am continuat, profitând de faptul că eram în
avantaj. Îndeletnicirea ta e, în acelaşi timp, şi o artă ţesută din tainele şi deprinderile
împărtăşite numai de către cei ce practică magia tămăduitoare. Din câte am văzut,
n-ai niciun ucenic, dar pun prinsoare că sunt lucruri pe care le ştii tu şi numai tu şi
care, dacă tu ai dispărea peste noapte, s-ar stinge odată cu tine.
Mă privi fix un moment, apoi sorbi din rachiu.
— Ăsta-i un gând care-ţi dă fiori, spuse ea tristă, dar şi puţin amuzată. Dar mai e
ceva, Tom. Nu ştiu literele. N-aş putea să scriu ceea ce ştiu dacă nu m-ar ajuta
cineva ca tine. Totuşi, n-aş fi sigură dacă ai scris exact ce ştiu eu sau ceea ce ai
crezut că ţi-am spus. Jumătate din harul de-a învăţa pe cineva e să te asiguri că
tânărul ucenic învaţă ce-i spui tu, nu ce crede el că i-ai spus.
— Foarte adevărat, m-am văzut nevoit să recunosc.
De câte ori nu crezusem şi eu că am înţeles instrucţiunile lui Chade, numai ca să
provoc un dezastru când amestecam singur substanţele? M-a străbătut un fior scurt
de nelinişte la gândul că Chade încearcă să-l înveţe pe prinţul Dutiful Meşteşugul
bazându-se pe pergamente. Oare îl învaţă ceea ce a pus cândva pe hârtie cine ştie
ce maestru uitat de timp sau ceea ce înţelege el din ele? Am renunţat să mă mai
gândesc la ideea asta tulburătoare. Nu era de datoria mea. Îl avertizasem; mai mult,
n-aveam ce face.
Conversaţia a început să lâncezească, iar Jinna s-a dus să se odihnească în patul
lui Hap. Ochi Întunecaţi şi cu mine am plecat să închidem coteţul peste noapte şi
să facem rondul micii noastre gospodării. Era linişte în noaptea aceea paşnică de
vară. Am aruncat o privire spre stânci. Valurile aveau să fie dantelate argintiu la
noapte. Mi-am interzis să stărui în acelaşi gând şi am simţit uşurarea lui Ochi
Întunecaţi. Am aruncat vreascuri de arin în focul mic din afumătoare.
— E ora de culcare, am hotărât.
În nopţi ca asta, obişnuiam să vânăm împreună. Luna va agita vânatul şi-l va scoate
din vizuină.
Cu toate acestea, m-a urmat când m-am întors în colibă. Oricât ne ispiteau
amintirile, nu mai eram lupii tineri de altădată. Aveam burţile pline, căminul era cald,
iar odihna avea să uşureze durerea din labele din spate ale lui Ochi Întunecaţi.
Trebuia să ne mulţumim să vânăm în vis.
Dimineaţa, m-a trezit sunetul apei turnate cu polonicul într-un ceainic. Când m-am
dus în bucătărie, Jinna pusese deja la fiert apa deasupra focului aţâţat. Mi-a aruncat
o privire peste umăr, în timp ce tăia pâinea.
— Sper să nu trăieşti cu impresia că m-am înstăpânit pe lucrurile tale, s-a scuzat
ea.
— Deloc, i-am răspuns, deşi chiar mă simţeam puţin ciudat.
Când m-am întors în casă, după ce m-am ocupat de animale şi-am adunat ouăle
proaspete, pe masă aştepta mâncarea caldă. La sfârşitul mesei, Jinna m-a ajutat
să fac ordine. Mi-a mulţumit pentru ospitalitate, adăugând:
— Înainte de-a pleca, poate facem un mic schimb. N-ai vrea să primeşti unu-două
talismane pentru câteva cerneluri galbene şi albastre?
Mi-am dat seama că accept cu bucurie că-şi întârzie puţin plecarea, nu doar pentru
că era o companie plăcută, ci şi pentru că magia tămăduitoare îmi stârnise
dintotdeauna curiozitatea. Poate că acum mi se ivise ocazia să studiez mai atent
instrumentele Jinnei. Mai întâi m-am dus la masa mea de lucru din şopron, unde i-
am pregătit călimări cu cerneală galbenă şi albastră şi una mai mică, cu cerneală
roşie. Cât le-am sigilat cu dopuri de lemn şi ceară, Jinna mi-a explicat că folosea
culori la talismane, pentru că le sporea eficienţa, dar încă făcea experimente cu ele.
Am dat din cap aprobator la vorbele ei, dar, în ciuda curiozităţii care mă rodea, nu
i-am cerut alte amănunte. Nu mi s-a părut politicos.
Când ne-am întors în casă, a pus călimările pe masă şi şi-a deschis rucsacul. Mi-a
întins în faţă mai multe talismane în săculeţe.
— Ce alegi, Tom Badgerlock? Mă întrebă zâmbind. Am talismane pentru grădini de
zarzavaturi, pentru noroc la vânătoare, pentru bebeluşi sănătoşi: ţie ăsta nu ţi-ar
folosi, îl pun înapoi. A, uite unul pe care l-ai putea considera necesar.
Dezveli unul din talismane. Ochi Întunecaţi scoase un mormăit din gât. I se ridică
părul pe ceafă când porni spre uşă şi o deschise cu botul. M-am dat şi eu înapoi din
faţa obiectului pe care-l scosese la iveală. Mai multe beţe scurte din lemn, cu
simboluri negre stridente, erau legate unul de altul în unghiuri haotice. Mărgele
prevestitoare de rău erau prinse printre ele. Câteva smocuri de blană, răsucite şi
fixate cu smoală, atârnau de beţe. Obiectul m-a şocat şi m-a tulburat în aceeaşi
măsură. Aş fi fugit, dacă aş fi îndrăznit să-mi iau ochii de la el. Am simţit că se
dărâmă peretele peste mine. M-am lipit de el, ştiind că exista o cale mai bună de
scăpare, dar incapabil să-mi dau seama care anume.
— Îmi cer iertare.
Am auzit cuvintele blânde ale Jinnei parcă rostite de la mare distanţă. Am clipit şi
obiectul a dispărut, învelit în pânză şi ascuns vederii. În faţa uşii, mârâitul gros al lui
Ochi Întunecaţi se transformă într-un schelălăit şuierat, apoi încetă. Am avut
impresia că ies la suprafaţa unei ape foarte adânci.
— Nu m-am gândit la asta, se scuză Jinna, aruncând talismanul în rucsac. E menit
să ţină la distanţă prădătorii de coteţe şi ţarcuri, îmi explică ea.
Respiraţia mi-a revenit la normal. Nu ne-am privit în ochi. Teama plutea ca o
miasmă între noi. Aveam Har, iar acum ştia şi ea. Cum se va folosi de ceea ce
tocmai aflase? Va fi dezgustată? Înspăimântată? Destul de speriată ca să-mi trimită
o nenorocire pe cap? Mi l-am imaginat pe Hap întorcându-se la o casă arsă din
temelii.
Jinna ridică brusc capul şi mă privi în ochi, de parcă mi-ar fi auzit gândurile.
— Omul e aşa cum se naşte. Asta nu se poate schimba.
— Aşa este, am mormăit ruşinat de cât de uşurat mă simţeam.
Am reuşit să mă dezlipesc de perete şi să mă îndrept spre masă. Ea nu se mai uită
la mine. Scormoni prin rucsac, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Atunci hai să-ţi găsim ceva mai potrivit.
Căută printre săculeţe, oprindu-se câteodată să tragă cu ochiul la conţinut, ca să-şi
aducă aminte ce e înăuntru. Alese unul verde şi-l puse pe masă.
— Vrei un talisman pe care să-l agăţi lângă grădina ta, ca să-ţi încurajezi verdeţurile
să crească mai repede?
Am încuviinţat în tăcere, încă speriat. Cu câteva minute în urmă, m-aş fi îndoit de
eficacitatea talismanelor ei. Acum mă temeam de puterea lor. Am încleştat din dinţi
când l-a dezvelit pe cel pentru grădină, dar, când m-am uitat la el, n-am simţit nimic.
Privind-o în ochi, am citit în ei compasiune. Avea un zâmbet liniştitor.
— Va trebui să-mi dai mâna, ca să-l armonizez cu tine. Pe urmă îl ducem afară şi-l
potrivim după grădina ta. O jumătate din el e pentru grădină, cealaltă, pentru
grădinar. Tocmai legătura dintre grădinar şi bucata lui de pământ face o grădină să
fie rodnică. Dă-mi mâna.
Se aşeză la masă şi-mi întinse mâinile cu palmele în sus. M-am aşezat pe scaunul
din faţa ei şi, după un scurt moment de şovăială stânjenitor, mi-am pus palmele
peste ale ei.
— Nu aşa. Viaţa şi felul de-a fi al omului se ghicesc în palmă, nu în dosul ei.
Ascultător, mi-am răsucit mâinile. Cât am fost ucenicul lui Chade, am învăţat de la
el să citesc în palma unui om nu ca să-i aflu viitorul, ci trecutul. Bătăturile lăsate de
sabie arată altfel decât cele lăsate de condei sau de cazma. Jinna se aplecă şi-mi
studie atentă mâinile. În timp ce le scruta, m-am întrebat dacă avea să descopere
că, odată, am mânuit toporul sau am tras la vâsle. Ea însă îmi cercetă adânc mai
întâi palma dreaptă, se încruntă, apoi trecu la cea stângă. Când se uită la mine,
parcă mă privi un chip dintr-un tablou. Zâmbetul care-i strâmba chipul era unul
mâhnit.
— Eşti tare ciudat, Tom, n-am nicio îndoială! Dacă mâinile nu ţi-ar fi ataşate de trup,
aş zice că aparţin unor oameni diferiţi. Se zice că stânga arată cu ce te-ai născut,
iar dreapta, ceea ce ai devenit. Chiar şi aşa, rareori mi-a fost dat să văd o deosebire
atât de mare între mâinile aceluiaşi om! Uite ce anume citesc în palma asta. Un
băiat bun la inimă. Un tânăr sensibil. Apoi, linia vieţii se opreşte brusc în palma
stângă.
Vorbindu-mi, îmi lăsă dreapta liberă. Îşi puse arătătorul în palma stângă şi urmări
cu el linia vieţii până la sfârşit.
— Dacă ai fi de vârsta lui Hap, m-aş teme că mă uit la un tânăr care nu mai are
mult de trăit. Dar, cum stai chiar în faţa mea, iar în palma ta dreaptă văd o linie a
vieţii lungă şi fermă, o să ne luăm după ea, bine?
Mi-a eliberat palma stângă şi mi-a cuprins-o pe dreapta cu ambele mâini.
— Cred că da, am acceptat, uşor stingherit.
Nu doar cuvintele ei mă nelinişteau. Faptul că mă apăsa uşor cu degetele m-a făcut
să mă gândesc la ea ca la o femeie. Am reacţionat puternic, ca un adolescent. M-
am foit pe scaun. Zâmbetul subtil care-i coloră buzele mă tulbură şi mai mult.
— Aşa. Un grădinar înrăit, după cum văd, unul care cunoaşte multe ierburi şi la ce
se foloseşte fiecare.
Am scos un zgomot neutru. Îmi văzuse grădina, putea specula pe baza plantelor
care creşteau în ea. Mi-a mai studiat puţin palma dreaptă, degetul alunecându-i
uşor, pentru a netezi liniile mai vagi, apoi mi-a strâns degetele într-ale ei, ca să mi
se închidă pumnul şi să se adâncească liniile.
— Stânga sau dreapta, nu-i niciuna uşor de citit. Se încruntă şi-mi compară din nou
palmele. Dacă mă iau după cea stângă, aş zice că ai avut parte de o iubire frumoasă
şi adevărată în viaţa ta scurtă. O iubire care s-a încheiat numai odată cu moartea
ta. Totuşi, în palma dreaptă văd o dragoste care a tot venit şi-a plecat de la tine în
toţi aceşti ani. Inima aceea credincioasă a lipsit o vreme, dar se va întoarce în
curând.
Îşi înălţă ochii căprui spre mine, să vadă dacă ghicise adevărul. Eu am ridicat un
umăr. Îi povestise Hap despre Starling? Pe ea n-aş numi-o nici pe departe
credincioasă. Văzând că tac, Jinna reveni la palmele mele, privind când la una,
când la cealaltă. Se încruntă puţin, cât să-i apară o cută între sprâncene.
— Uite-aici. Vezi? Furie şi teamă, legate împreună cu un lanţ gros… îţi urmează
linia vieţii, e ca o umbră neagră deasupra ei.
Mi-am alungat neliniştea provocată de spusele ei. M-am aplecat în faţă, să-mi văd
propriile linii.
— Probabil că e doar o urmă de murdărie, am sugerat.
Jinna pufni amuzată şi clătină din cap, dar nu-şi reluă prezicerile tulburătoare, ci îmi
acoperi mâna cu a ei şi ni se întâlniră privirile.
— N-am mai văzut niciodată un om cu palme atât de diferite. Bănuiesc că uneori te
întrebi dacă ştii cine eşti cu adevărat.
— Sunt sigur că orice om se întreabă acelaşi lucru din când în când.
Îmi venea ciudat de greu să-i susţin privirea aşa de apropiată de a mea.
— Hm… Dar poate că tu ai motive mai serioase decât alţii să te întrebi asta. Ei, oftă
ea, să văd ce pot face.
Îmi eliberă mâinile. Mi le-am retras şi eu, frecându-le una de alta pe sub masă, ca
şi când aş fi vrut să scap de senzaţia de gâdilat provocată de atingerea ei. Jinna
luă talismanul, îl răsuci de câteva ori, apoi desfăcu o aţă. Schimbă ordinea
mărgelelor de pe ea şi mai adăugă una maro din rucsac. Legă sfoara la loc, apoi
scoase călimara cu cerneală galbenă de la mine. Vârî în ea o pensulă fină şi desenă
cu ea câteva rune negre pe unul din beţele de lemn, aplecându-se deasupra lui ca
să vadă mai bine ce face. Vorbi în timp ce lucra.
— Data viitoare când vin la tine, mă aştept să-mi spui că plantele tale care dau rod
la suprafaţa pământului când se coc la soare au avut cel mai bun an de până acum.
Suflă pe talisman ca să se usuce desenele, apoi puse la loc călimara şi pensula.
Acum hai să mergem să armonizăm talismanul cu grădina.
Când am ieşit afară, m-a trimis să-i aduc o creangă bifurcată cel puţin de înălţimea
mea. Întorcându-mă cu ea, am văzut că Jinna săpase o groapă în colţul de sud-est
al bucăţii mele de pământ. Am pus creanga în groapă după indicaţiile ei şi-am
astupat-o. Jinna a atârnat talismanul de ramura dreaptă. Când bătea vântul,
mărgelele zdrăngăneau uşor şi suna un clopoţel. Jinna îl atinse cu vârful degetului.
— Alungă păsările.
— Mulţumesc.
— Cu plăcere. E un loc bun pentru talismanul meu. Mă bucur că-l las aici. Data
viitoare când vin, te voi întreba cât de mult te-a ajutat.
Era a doua oară că vorbea de revenirea ei. Umbra de politeţe care-mi rămăsese
mă îmboldi să-i răspund.
— Data viitoare când vii, vei fi la fel de bine-venită ca acum. Voi aştepta cu
nerăbdare să revii.
Zâmbetul pe care mi-l oferi îi adânci gropiţele din obraji.
— Mulţumesc, Tom. Sigur voi mai trece pe la tine. Lăsă capul pe-o parte şi adăugă
cu o francheţe neaşteptată: Ştiu că eşti un singuratic, Tom. Dar nu vei fi mereu aşa.
La început, te-ai îndoit de puterea talismanelor mele. Încă te îndoieşti de adevărul
celor ce se citesc în palma unui om. Eu, nu. Dragostea ta adevărată apare şi dispare
din viaţa ta. Vei mai iubi. De asta să nu te îndoieşti.
M-a ţintuit cu ochii ei căprui. N-am fost în stare nici să râd, nici să mă încrunt la ea,
aşa că am încuviinţat din cap. Şi-a pus rucsacul pe umeri şi-a luat-o în jos pe cărare.
Am urmărit-o cum se îndepărtează. Nu-mi ieşeau din minte vorbele ei, iar
speranţele de mult înăbuşite se luptau să înmugurească iarăşi în mine. Le-am
alungat din nou. Molly şi Burrich îşi aparţineau unul altuia. Nu era loc pentru mine
în viaţa lor.
Mi-am îndreptat spatele. Aveam de stivuit lemne, de afumat peşte, de reparat
acoperişul. Era încă o zi frumoasă de vară. Mai bine să profit de ea, căci, deşi vara
îmi zâmbea, iarna nu era foarte departe.
Capitolul V
OMUL ARĂMIU
Există câteva sugestii, în primele istorisiri despre teritoriile care aveau să devină, în
cele din urmă, cele Şase Ducate, că Harul nu a fost dintotdeauna o magie
dispreţuită. Aceste istorisiri sunt fragmentare, iar traducerile vechilor pergamente
sunt deseori disputate, dar majoritatea scribilor sunt de acord că a fost o vreme
când existau aşezări în care cei mai mulţi oameni se năşteau înzestraţi cu Har şi
practicau des această magie. În unele manuscrise se arată că ei au fost primii
locuitori ai pământurilor respective. Aceasta poate fi sursa numelui pe care îl
folosesc cei care deţin Harul: Sânge Străvechi.
Pe atunci, teritoriile nu erau bine delimitate. Oamenii se bazau mai mult din
vânătoare şi pe generozitatea naturii decât pe recoltarea plantelor cultivate de ei
înşişi. Poate că, în zilele acelea, legătura dintre om şi animal nu părea atât de
nefirească, pentru că oamenii se întreţineau la fel ca animalele sălbatice.
Chiar şi în istoria mai recentă, poveştile despre uciderea celor cu Har sunt rare. Într-
adevăr, însuşi faptul că execuţiile lor apar menţionate în scris pare a demonstra că
erau neobişnuite, deci demne de a fi puse pe hârtie. De-abia după scurta domnie a
regelui Charger, aşa-numitul Prinţ Pestriţ, Harul e pus în legătură cu ura şi apare
bănuiala că întrebuinţarea lui trebuie pedepsită cu moartea. În urma domniei lui, au
apărut poveşti despre uciderea în masă a celor înzestraţi cu Har. În unele cazuri,
sate întregi au fost rase de pe faţa pământului. După carnagiul acela, cei cu Sânge
Străvechi fie s-au rărit, fie au devenit prea prudenţi ca să recunoască în faţa lumii
că practică magia Harului.

Au urmat nişte zile de vară minunate, una după alta, ca mărgelele albastre şi verzi
pe aţă. Totul mergea bine în viaţa mea. Am grădinărit, am făcut reparaţii în coliba
mea de prea multă vreme neglijată. Dimineaţa şi pe înserat, vânam cu lupul. Mi-am
umplut timpul cu lucruri simple şi folositoare. Vremea s-a menţinut frumoasă.
Soarele mă încălzea la umeri când lucram, vântul îmi răcorea obrajii când mă
plimbam pe stânci, seara, iar grădina înflorea datorită solului rodnic. Liniştea
aştepta să mă las în braţele ei. Numai eu eram de vină că o ţineam departe de
mine.
În unele zile, eram aproape mulţumit. Grădina prospera, păstăile de mazăre se
umflau de boabe, fasolea se căţăra veselă pe spaliere. Aveam carne şi de mâncat,
şi de conservat, iar coliba devenea tot mai intimă şi mai curată pe zi ce trecea. Mă
mândream de cele realizate. Totuşi, câteodată mă pomeneam că stau lângă
talismanul Jinnei şi răsucesc mărgelele, cu ochii la potecă. Aşteptând. Nu-mi era
greu să-l aştept pe Hap câtă vreme nu mă gândeam că-l aştept. Însă a-l aştepta pe
el a devenit centrul existenţei mele. Când se întorcea, ce avea să urmeze?
Întrebarea aceasta trebuia neapărat să mi-o pun. Dacă îi reuşeau planurile, avea
să revină numai ca să plece din nou. Asta şi trebuia să sper. Dacă nu reuşea să-şi
câştige taxa de ucenicie, trebuia să mă gândesc la altă cale de-a obţine banii. În
toată vremea asta, eu aşteptam. A-l aştepta pe Hap să se întoarcă s-a transformat
în a aştepta să plece din nou. Şi pe urmă? Pe urmă… altceva, mi-a sugerat inima,
pe urmă avea să fie timp pentru mai multe, dar nu eram în stare să spun ce anume
îmi tulbura sufletul. În clipele când conştientizam că stau în suspensie, viaţa toată
parcă se revolta împotriva mea. Atunci lupul se scula în patru labe, ofta şi venea să
se întindă lângă mine. Îmi ridica mâna cu botul şi-şi vâra sub ea capul lui mare.
Nu mai tânji. Îţi otrăveşti liniştea de azi tot gândindu-te la ziua de mâine. Băiatul se
va întoarce când se va întoarce. De ce te îngrijorezi atât din cauza asta? Nu-i nimic
în neregulă cu niciunul din noi doi. Ziua de mâine va veni foarte curând, într-un fel
sau altul.
Ştiam că are dreptate. În mod normal, m-aş fi scuturat de griji şi mi-aş fi văzut de
treburile casei. Odată, recunosc, am coborât la banca mea de la ţărmul mării. Dar
n-am făcut decât să stau acolo şi să privesc apa îndelung. N-am încercat să-mi
întrebuinţez Meşteşugul. Poate că, după atâţia ani, învăţasem, în sfârşit, că a-l
folosi nu era un leac împotriva singurătăţii.
Vremea a rămas în continuare frumoasă. Fiecare dimineaţă era un nou dar răcoros
şi proaspăt. Serile, reflectam eu în timp ce luam feliile de peşte de pe cârligele din
afumătoare, erau şi mai preţioase. Îmi aduceau odihna binemeritată când îmi
duceam treaba la capăt. Îmi aduceau satisfacţie, când le lăsam pe altă dată. Peştii
au ieşit pe gustul meu, lucioşi, tari şi roşii pe dinafară, dar suficient de moi pe
dinăuntru, ca să li se păstreze savoarea. Am aruncat ultima felie într-un săculeţ de
plasă. Umplusem deja şase astfel de săculeţe şi le atârnasem de căpriorii din colibă.
Cu asta, încheiam provizia pentru iarnă. Lupul m-a urmat înăuntru şi m-a urmărit
cum mă urc pe masă, ca să agăţ ultimul sac cu peşte. I-am vorbit privind peste
umăr.
— Ne sculăm de dimineaţă mâine, să căutăm un porc sălbatic?
Eu n-am pierdut niciun porc. Ai pierdut tu vreunul?
M-am uitat în jos la el, surprins. Era un refuz mascat cu umor, dar tot un refuz, la
urma urmei. Mă aşteptasem să sară în sus de bucurie. Ca să fiu sincer, nici eu nu
prea aveam chef de o vânătoare extenuantă, cum e prinsul unui porc. Venisem cu
ideea numai ca să-i fac lui o bucurie. În ultima vreme, sesizasem la el un fel de
apatie şi bănuiam că tânjeşte după Hap. Băiatul îi fusese un ager tovarăş de
vânătoare. Mă temeam că, faţă de el, eu îl plictisesc. Ştiam că simte cum îl cercetez,
privindu-l, dar s-a retras în mintea lui, lăsându-mi doar o învălmăşeală de gânduri.
— Te simţi bine? L-am întrebat, îngrijorat.
A întors brusc capul spre uşă. Vine cineva.
— Hap?
Am sărit imediat de pe masă.
Un cal.
Lăsasem uşa întredeschisă. S-a dus la ea şi-a tras cu ochiul afară, cu urechile
ciulite. M-am dus şi eu lângă el. În clipa următoare, am auzit ropot de copite.
Starling?
Nu-i femela urlătoare. Nu şi-a ascuns uşurarea că nu era menestrelul. Asta m-a
durut puţin. De-abia în ultimul timp am înţeles pe deplin cât de mult o antipatiza. N-
am spus nimic cu glas tare, nici nu i-am transmis gândul meu, dar el a ştiut, oricum.
Mi-a aruncat o privire în semn că-şi cere iertare, apoi s-a furişat afară din casă.
Am ieşit pe prispă, aşteptându-l să se întoarcă şi ascultând. Un cal bun. Chiar şi la
ora aceea târzie, tot voios alerga. Când s-au apropiat şi cal, şi călăreţ, am rămas
cu respiraţia întretăiată. Se vedea din fiecare trăsătură că era o iapă grozavă, de
rasă foarte bună. Era albă. Coama şi coada de zăpadă fluturau de parcă tocmai ar
fi fost pieptănate. Ciucurii negri mătăsoşi prinşi în coamă se asortau cu hamul negru
cu argintiu. Nu era un animal mare, dar i-am ghicit vigoarea după felul în care şi-a
aruncat ochii şi şi-a ciulit urechea, precaută, în direcţia lupului nevăzut care mergea
în coasta ei prin pădure.
Era alertă, fără să fie şi speriată. A ridicat mai mult copitele, ca pentru a-l asigura
pe Ochi Întunecaţi că are destulă forţă fie să se lupte, fie să fugă.
Călăreţul era demn de calul care-l purta. Stătea bine în şa şi-am sesizat armonia
deplină dintre el şi iapă. Purta veşminte negre, decorate cu argint, ca şi cizmele. Ar
fi părut o combinaţie sumbră, dacă argintul n-ar fi fluturat în valuri de broderie pe
mantia lui de vară şi la marginea dantelei albe de la manşete şi gât. Tot cu argint îi
era legat şi părul deschis la culoare, dat pe spate de pe fruntea înaltă. Mănuşi negre
fine îi acopereau mâinile ca o a doua piele. Era un tânăr zvelt, dar, aşa cum
sprinteneala calului te trimitea cu gândul la repeziciune, supleţea lui amintea mai
degrabă de vioiciune decât de fragilitate. Avea pielea arămie, bronzată, la fel ca
părul, şi trăsături delicate. Omul arămiu se deplasa în linişte. Se auzea numai
tropotul ritmic al copitelor. Când s-a apropiat mai mult, a tras uşor de hăţuri dintr-o
singură mişcare şi m-a privit cu ochii lui de ambră. Apoi mi-a zâmbit.
Un fior mi-a străbătut inima.
Mi-am umezit buzele, dar nu mi-am găsit cuvintele, iar dacă le-aş fi găsit, n-aş fi
avut puterea să le rostesc. Inima îmi spunea ceva, ochii, altceva. Zâmbetul i s-a
şters treptat de pe faţă şi din ochi, mascat sub trăsăturile înlemnite. Când mi-a
vorbit, a făcut-o cu glas scăzut, pe un ton lipsit de inflexiuni.
— Nu vrei să mă saluţi, Fitz?
Am deschis gura, apoi, neajutorat, am desfăcut larg braţele. La gestul care spunea
mai mult decât toate cuvintele pe care nu reuşeam să le rostesc, o expresie îi lumină
chipul. Lucea ca şi când s-ar fi aprins o luminiţă în el. Nu descălecă, ci se aruncă
de pe cal spre mine, ajutat la aterizare de Ochi Întunecaţi, care se năpusti brusc
asupra lui din pădure. Iapa pufni alarmată şi sări de câteva ori scurt, pe picioarele
ţepene. Bufonul sări din şa cu mai mult elan decât intenţionase, dar, agil ca
întotdeauna, ateriză pe picioare. Calul se sperie, dar nu-l luă nimeni în seamă. Dintr-
un pas, l-am şi ridicat pe bufon. L-am luat în braţe, în vreme ce lupul zburda în jurul
nostru ca un căţeluş.
— Of, bufonule, am rostit cu glas înecat de emoţie. Nu se poate să fii tu, şi totuşi se
poate. Şi nu-mi pasă cum de e aşa.
Îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu. Mă strânse cu putere, până când inelul lui
Burrich îmi intră în piele. Se agăţă de mine clipe îndelungate, ca o femeie, până
când lupul se vârî între noi. Atunci se lăsă într-un genunchi pe pământ, fără să-i
pese că-şi murdăreşte hainele frumoase, şi-l îmbrăţişă.
— Ochi Întunecaţi! Şopti cu bucurie nestăpânită. Nu m-am gândit c-o să te revăd.
Bun găsit, prieten vechi.
Îşi îngropă faţa în ceafa lupului, ştergându-şi lacrimile. Nu mi-a venit să râd de el.
Ale mele îmi curgeau libere pe obraz.
Se ridică în picioare dintr-o singură mişcare, cu graţia care-mi era la fel de familiară
ca respiratul. Mă prinse de ceafă cu palmele, cum făcuse de atâtea ori, şi-şi lipi
fruntea de a mea. Respiraţia îi mirosea a miere şi a rachiu de caise. Oare-şi făcuse
curaj înainte de întâlnirea noastră? După câteva clipe, se retrase, dar îşi lăsă mâna
pe umărul meu. Mă privi îndelung, plimbându-şi ochii de pe dunga albă din părul
meu la cicatricele de pe faţă. L-am privit şi eu cu aceeaşi intensitate, ca să observ
nu cât se schimbase – căci se făcuse, din alb, arămiu –, ci cât nu se schimbase.
Arăta la fel de proaspăt ca atunci când îl văzusem ultima oară, cu cincisprezece ani
în urmă. N-avea nici urmă de rid pe faţă.
Îşi drese glasul.
— Ei, nu mă inviţi înăuntru? Mă întrebă.
— Ba da, sigur. Imediat ce ne ocupăm de calul tău, i-am răspuns cu vocea înecată
de emoţie.
Zâmbetul larg care-i lumină faţa şterse toţii anii şi depărtarea dintre noi.
— Nu te-ai schimbat deloc, Fitz. Caii înainte de toate, aşa ai fost dintotdeauna.
— Eu nu m-am schimbat? Am clătinat din cap. Tu eşti cel care nu arată nicio zi mai
în vârstă. Însă în rest…
Am scuturat din cap neputincios, apropiindu-mă şovăitor de iapă. Animalul se
îndepărtă cu paşi mari, ţinându-se la distanţă.
— Ai dat de bogăţie, bufonule. Şi te îmbraci la fel de frumos cum se îmbrăca Regal
mai demult. Când te-am văzut prima oară, nu te-am recunoscut.
Scoase un oftat de uşurare, terminat cu un râset.
— Atunci nu e ceea ce m-am temut eu, că ai stat pe gânduri dacă să mă întâmpini
sau nu?
O asemenea întrebare nici nu merita răspuns. Am ignorat-o, apropiindu-mă din nou
de iapă. Ea întoarse capul, ca să n-o pot apuca de hăţuri. Nu scăpa lupul din ochi.
Îl simţeam pe bufon cum ne urmăreşte amuzat.
— Ochi Întunecaţi, nu mă ajuţi deloc şi o ştii foarte bine! Am strigat, supărat.
Lupul plecă botul şi mă privi cu subînţeles, dar încetă cu hărţuiala.
Aş putea s-o duc chiar eu în şopron, dacă mi-ai da ocazia.
Bufonul lăsă uşor capul pe-o parte, uitându-se nedumerit la amândoi. Am simţit
ceva venind din partea lui: o atingere cât se poate de discretă. Aproape că am uitat
de iapă. Fără să vreau, am atins semnul pe care mi-l lăsase cu atâta vreme în urmă:
amprentele argintii de pe încheietură, devenite de un gri şters cu vremea. Bufonul
zâmbi din nou şi ridică o mână înmănuşată, cu degetul îndreptat spre mine, parcă
pregătit să mă atingă din nou.
— În toţi anii aceştia, rosti el cu un glas de aur, ca pielea lui, ai fost cu mine, mi-ai
fost la fel de aproape ca vârfurile degetelor, chiar dacă ne-au separat ani întregi şi
ape fără de margini. Fiinţa ta era ca murmurul unei coarde ciupite la marginea
auzului meu sau o mireasmă purtată de vânt. Tu n-ai simţit la fel?
Am inspirat adânc, temându-mă să nu-l jignesc cu răspunsul meu.
— Nu, i-am spus calm, aş vrea să fi fost aşa. De prea multe ori m-am simţit absolut
singur, numai cu Ochi Întunecaţi. De prea multe ori am stat la marginea stâncii,
căutând cu mintea pe cineva, oriunde, dar n-am simţit că mă caută şi pe mine
cineva.
Clătină din cap.
— Dacă aş fi ştiut să folosesc Meşteşugul, ai fi ştiut că sunt acolo. Chiar în vârful
degetelor tale, dar neauzit.
Am simţit o uşurare stranie, fără să am un motiv anume. Bufonul scoase un zgomot
ciudat, un fel de ciripit, iar iapa veni imediat la el, să-şi frece botul de mâna sa
întinsă. Stăpânul ei îmi dădu hăţurile, ştiind că de-abia aştept să mă ocup de ea.
— Ia-o. Călăreşte-o până la capătul potecii şi înapoi. Pun prinsoare că n-ai urcat pe
un astfel de cal în viaţa ta.
În clipa în care am pus mâna pe hăţuri, iapa veni la mine. Se frecă cu botul de
pieptul meu şi mă adulmecă tremurând din nări. După aceea, ridică botul şi mă
împinse uşor, parcă îndemnându-mă să cedez ispitei bufonului.
— Ştii de când n-am mai călărit? I-am întrebat pe amândoi.
— De prea multă vreme. Hai, ia-o, mă îndemnă.
Era un gest copilăresc să împartă imediat cu mine bunul lui nepreţuit, iar inima mea
i-a răspuns pe măsură, ştiind că, oricât de lung timp şi oricât de departe am fost
unul faţă de celălalt, nimic important nu se schimbase între noi.
N-am aşteptat să mă invite a doua oară. Am pus piciorul în scara şeii şi-am
încălecat. În ciuda anilor trecuţi, am observat imediat cât de mult se deosebea iapa
aceasta de calul meu de odinioară, Cenuşia. Era mai mică, cu oase mai subţiri şi
mai delicată. M-am simţit neîndemânatic şi brutal când am îndemnat-o să
pornească, apoi am răsucit-o, trăgând uşor de frâu. Mi-am mutat greutatea în şa,
am smuls frâul, iar ea s-a dat imediat înapoi.
— Ar fi fost cel mai bun cal din Buckkeep pe vremea când Burrich era şef peste
grajduri, am recunoscut.
Am mângâiat-o pe greabăn şi-am simţit dansul vioi al minţii ei micuţe şi curioase.
Nu se temea, era doar curioasă. Lupul stătea pe prispă şi mă urmărea cu
seriozitate.
— Trage o raită cu ea pe cărare, mă îndemnă bufonul. Zâmbetul meu s-a oglindit
într-al lui. Şi las-o pe ea să conducă. Dă-i voie să-ţi arate ce poate.
— Cum o cheamă?
— Malta. Eu am botezat-o. Am cumpărat-o în Shoaks, în drum spre tine.
Am încuviinţat în sinea mea. În Shoaks, locuitorii cresc cai mici şi uşori ca să
străbată câmpiile lor largi şi bătute de vânturi. Malta fusese uşor de întreţinut, îi
trebuise puţină mâncare ca să reziste de la o zi la alta. M-am aplecat puţin în faţă.”
Malta”, am spus, iar ea a înţeles că i-am rostit numele cu multă îngăduinţă. A ţâşnit
în faţă şi duşi am fost.
Dacă drumul până la coliba mea o obosise, nu o arăta. Mai degrabă părea să se fi
săturat de mersul în acelaşi ritm şi acum se bucura că are ocazia să-şi pună muşchii
în mişcare. Am zburat pe sub coroanele boltite ale copacilor, iar copitele ei tropotind
pe solul întărit răsunau ca un cântec în inima mea.
Acolo unde poteca mea se întâlnea cu drumul mare, am oprit-o. Nici măcar nu
răsufla greu; dimpotrivă, şi-a arcuit gâtul şi-a tras foarte uşor de zăbală, ca să-mi
atragă atenţia că s-ar bucura să mai alerge. Am ţinut-o pe loc, privind şi la stânga,
şi la dreapta drumului. Ciudat cum mica schimbare de perspectivă mi-a modificat
felul în care percepeam lumea din jur. Călare pe animalul acela splendid, drumul
mi se părea o panglică desfăşurată înaintea mea. Se pregătea de amurg, dar, şi
aşa, eu tot am clipit în lumina blândă, ghicind posibilităţi nenumărate în dealurile cu
nuanţe albăstrii şi munţii care mărgineau orizontul înserării. Iapa care fremăta între
coapsele mele îmi aducea întreaga lume mai aproape. Am potolit-o şi mi-am plimbat
privirea pe un drum care, până la urmă, putea să mă ducă la Buckkeep sau, într-
adevăr, oriunde în lume. Traiul meu paşnic din colibă împreună cu Hap părea că
mă îngrădeşte şi mă împiedică, aşa cum stânjeneşte o piele uzată trupul. Tânjeam
să mă zbat ca un şarpe şi să năpârlesc, ca să ies proaspăt şi sclipitor în lumea
largă.
Malta clătină din cap, fluturându-şi coama cu ciucuri şi aducându-mi aminte că
stăteam şi priveam în depărtare de multă vreme. Soarele săruta orizontul. Iapa a
făcut un pas sau doi, forţând frâul strâns de mine. Avea propria voinţă şi dorea s-o
ia la galop în josul drumului la fel de mult pe cât dorea să se întoarcă la pas la coliba
mea. Aşa că am făcut un compromis: am întors-o din nou pe potecă, dar i-am dat
voie să impună ea ritmul. A ales un galop mic. Când, ajunşi în faţa casei, am oprit-
o, bufonul m-a privit pe după uşă.
— Am pus apă la fiert. Adu-mi desaga, dacă eşti amabil. Am cafea din Bingtown în
ea.
Am dus-o pe Malta în grajd, lângă ponei, şi i-am dat apă proaspătă şi fânul pe care
îl aveam. Poneiul preţuia mult nutreţul şi nu-l deranja să pască pe dealul cu tufe din
spatele colibei. Harnaşamentul luxos al bufonului sclipea straniu pe peretele aspru.
Mi-am aruncat şaua cu desagi pe umăr. Amurgul văratic se adâncea când m-am
întors în casă. La ferestre scânteiau lumini, iar înăuntru se auzea zgomot plăcut de
oale. Intrând şi punând şaua pe masă, l-am văzut pe lup trântit în faţa focului, ca
să-şi usuce blana, şi pe bufon păşind pe lângă el, ca să agaţe un ceainic de cârlig.
Am clipit şi, câteva secunde, am revenit în coliba lui din munţi, aşteptând să mi se
vindece o rană veche, în timp ce el stătea între mine şi restul lumii, păzindu-mă, ca
să mă pot odihni. Atunci, ca şi acum, făurise o altă realitate în jurul lui, aducând
ordine şi pace pe o insuliţă în care focul ardea cu lumină blândă şi mirosea, simplu,
a pâine coaptă în cuptor.
Bufonul îşi mută ochii la mine. Galbenul lor oglindea culoarea flăcărilor. Lumina îi
scălda pomeţii obrajilor şi scădea pe măsură ce i se pierdea prin păr. Am clătinat
uşor din cap.
— Cât s-a pregătit soarele să apună, tu mi-ai şi arătat lumea largă de pe spinarea
calului şi-ai adus sufletul lumii între pereţii colibei mele.
— O, prieten drag, rosti el calm.
Mai mult de-atât nici nu trebuia spus.
Suntem întregi.
La gândul acela, bufonul lăsă capul într-o parte. Părea că încearcă să-şi aducă
aminte un lucru important. Privirea mea s-a întâlnit, scurt, cu a lupului. Avea
dreptate. Asemenea cioburilor unui vas de lut care se unesc cu atâta precizie, încât
spărtura devine invizibilă, bufonul se unea cu noi şi ne completa. Dacă vizita lui
Chade îmi umpluse mintea de întrebări şi de nevoi, prezenţa bufonului era, ea
însăşi, un răspuns şi o mulţumire.
Găsise singur cele de trebuinţă în grădina şi în cămara mea. Într-o oală fierbeau la
foc mic cartofi noi, morcovi proaspeţi şi napi mici, albi şi violeţi. Peşte proaspăt dres
cu busuioc aburea sub un capac care acoperea numai bine altă oală.
— Lupul se pare că-şi aduce aminte cât îmi place peştele proaspăt, observă
bufonul, văzând că ridic întrebător din sprâncene.
Ochi Întunecaţi îşi lăsă urechile pe spate şi scoase la mine limba lungă. Turte
coapte pe poliţa căminului şi gem de mure completau masa noastră simplă. Bufonul
reuşise să descopere şi rachiul meu de Sandsedge. Băutura ne aştepta pe masă.
Bufonul scotoci în desagă şi scoase un săculeţ cu boabe maronii lucind a ulei.
— Miroase, îmi ceru, apoi mă puse să le zdrobesc, în timp ce el umplea şi ultima
mea oală cu apă de pus la fiert.
N-am vorbit prea mult. El zumzăia pentru sine, focul trosnea, iar capacele ţopăiau
pe oale, lăsând aburii să evadeze în foc din când în când. Pistilul lovea mojarul cu
un zgomot plăcut când eu zdrobeam boabele aromate. Ne-am retras o vreme
amândoi în timpul lupului, trăind mulţumirea prezentului, fără să ne îngrijoreze ce-
a fost sau ce avea să vină. Seara aceea rămâne, pentru mine, un moment nepreţuit,
auriu şi parfumat precum rachiul în pahare de cristal.
Cu o îndemânare care pe mine nu m-a caracterizat niciodată, bufonul a pregătit
mâncarea imediat, astfel încât cafeaua maronie aburea odată cu peştele şi
legumele, iar turtele ne aşteptau calde, sub un şervet curat. Ne-am aşezat împreună
la masă. Bufonul i-a pregătit o felie de peşte moale şi lupului, care a mâncat-o
cuminte, deşi ar fi preferat-o crudă şi rece. Plăcerea bucatelor mâncate împreună,
într-o minunată seară călduţă, umplea casa şi se revărsa prin uşa întredeschisă,
dincolo de care se ghicea noaptea înstelată.
Am clădit vasele murdare unele peste altele, urmând să le spălăm mai târziu, şi am
ieşit să bem cafeaua pe prispă. Nu mai gustasem boabele acelea străine până
atunci. Mă atrăgea mai mult mirosul lichidului maroniu şi fierbinte decât gustul lui,
deşi îmi punea mintea pe roate într-un mod cât se poate de plăcut. Până la urmă,
ne-am pomenit că o luăm toţi trei în jos, spre pârâu, cu cănile calde în mâini. Ochi
Întunecaţi a băut apă rece îndelung, apoi ne-am întors în plimbare şi ne-am oprit la
grădină. Bufonul a răsucit mărgelele de pe talismanul de la Jinna în timp ce-i
spuneam povestea lui. Pe urmă a dat un bobârnac uşor clopoţelului care a clinchetit
o singură dată în întuneric. Ne-am dus să vedem ce face iapa, iar eu am închis uşa
coteţului, ca să stea găinile în siguranţă peste noapte. Ne-am întors agale la colibă
şi m-am aşezat la marginea prispei. Fără un cuvânt, bufonul mi-a luat cana goală
şi a intrat în casă.
Când a revenit, cana era plină-ochi cu rachiu. El s-a aşezat lângă mine, de-o parte;
la fel şi lupul, de partea cealaltă, cu capul pe genunchiul meu. Am sorbit din băutură,
mi-am trecut urechea lupului printre degete şi-am aşteptat. Bufonul a oftat uşor.
— Am stat departe de tine cât de mult am putut.
Îmi vorbise ca şi când ar fi vrut să se scuze. Am ridicat din sprânceană.
— Oricând ai fi venit să mă vizitezi, tot n-ar fi fost prea devreme. Nu o dată m-am
întrebat ce s-o fi ales de tine.
Dădu din cap aprobator, cu o expresie serioasă.
— M-am ţinut la distanţă, în speranţa că, într-un sfârşit, îţi vei găsi pacea şi
mulţumirea.
— Şi le-am găsit, l-am asigurat. Le-am găsit.
— Iar acum m-am întors ca să ţi le alung.
Nu s-a uitat la mine când mi-a spus vorbele acelea. Privea pierdut în noapte, în
întunericul din spatele copacilor deşi. Dădea din picioare ca un copil şi sorbea din
rachiu.
Mi-a stat sufletul în loc. Crezusem că venise la mine de dragul meu. Prudent, l-am
întrebat.
— Aşadar, te-a trimis Chade? Să mă rogi să mă întorc la Buckkeep? I-am dat deja
un răspuns.
— Da? Aha. Făcu o scurtă pauză, învârtind rachiul în cană în vreme ce cugeta. Ar
fi trebuit să-mi dau seama că a fost deja aici. Nu, prietene, nu l-am văzut deloc pe
Chade în anii aceştia. Dar faptul că te-a căutat dovedeşte lucrul de care m-am
temut. Ne aşteaptă o vreme când Profetul Alb trebuie să apeleze din nou la
Catalizatorul lui. Crede-mă, dacă ar exista altă cale, dacă te-aş putea lăsa în pace,
aş face-o. Sincer, aş face-o.
— De ce anume ai nevoie de la mine? Am întrebat cu glas scăzut.
Însă nu era în stare să-mi dea un răspuns direct atunci, după cum nu fusese nici pe
timpul când îi slujise drept bufon regelui Shrewd, iar eu fusesem nepotul bastard al
aceluiaşi rege.
— Am nevoie de ceea ce am avut întotdeauna, încă de când am descoperit că
exişti. Dacă e să schimb cursul timpului, dacă e să îndrept lumea pe o cale mai
adevărată decât a mers vreodată, atunci trebuie să te am alături. Viaţa ta e unealta
de care mă folosesc ca să oblig viitorul să se abată de la făgaşul lui.
Se uită la expresia mea nemulţumită şi izbucni în râs.
— Mă străduiesc, Fitz, zău că mă străduiesc. Vorbesc cât de limpede pot, dar tu
refuzi să crezi ceea ce-ţi aud urechile. Prima oară am venit în cele Şase Ducate şi
la curtea lui Shrewd, cu atâţia ani în urmă, ca să găsesc o cale de a evita un
dezastru. Am venit aici neştiind cum o voi face, ci doar că trebuie s-o fac. Şi peste
ce-am dat? Peste tine. Un bastard, totuşi, un moştenitor al dinastiei Farseer. Nu te
zărisem în niciun viitor la care trăsesem cu ochiul, dar, când am rememorat tot ceea
ce ştiam despre profeţiile neamului meu, te-am aflat pe tine, din nou şi din nou. Erai
acolo, pomenit în vorbe piezişe şi aluzii subtile. Aşa că am făcut tot ce mi-a stat în
puteri ca să te ţin în viaţă, adică să te îndemn pe tine să rămâi în viaţă. Am orbecăit
prin ceaţă călăuzit doar de o presimţire discretă ca urma lucioasă de melc. Am
acţionat ştiind numai ceea ce trebuia să preîntâmpin, nu şi ceea ce trebuia să
provoc. Am păcălit toate celelalte viitoruri. Te-am îndemnat să intri în pericol şi te-
am smuls din ghearele morţii, ignorând preţul pe care l-ai plătit prin durerile trupului,
cicatrice şi visuri destrămate. Dar ai supravieţuit, iar când toate cataclismele
Purificării din Buckkeep s-au încheiat, neamul Farseer avea un moştenitor
adevărat. Datorită ţie. Deodată, parcă aş fi fost înălţat pe o culme deasupra unei
văi ascunse de ceaţă. Nu spun că ochii mei străpung ceaţa, ci doar că mă ridic
deasupra ei şi desluşesc, la mare depărtare, culmile unui posibil viitor nou. Unul
care se întemeiază pe tine.
M-a privit cu ochii săi gălbui, care parcă străluceau în lumina vagă ce pătrundea
prin uşa deschisă. Se uita la mine pur şi simplu, iar eu m-am simţit dintr-odată bătrân
şi-am tresărit când un junghi mi-a trezit la viaţă cicatricea lăsată demult de o
săgeată pe spate şi mi-a tăiat respiraţia câteva secunde, urmat de o zvâcnire grea
şi surdă, ca o presimţire. Mi-am zis că stătusem prea mult în aceeaşi poziţie, atâta
tot.
— Ei? Mă îndemnă bufonul, scrutându-mi chipul cu ochi parcă flămânzi.
— Cred că mai vreau puţin rachiu, i-am mărturisit, căci nu ştiu cum, mi se golise
cana între timp.
O goli şi el pe-a lui şi o luă şi pe-a mea. Se ridică, iar lupul şi cu mine i-am urmat
exemplul, mergând după el în colibă. Scotoci prin raniţă şi scoase o sticlă goală pe
sfert. Mi-am notat observaţia în minte: deci îşi făcuse curaj pentru întâlnirea noastră.
M-am întrebat care parte a ei îl îngrozise mai mult. Scoase dopul şi ne umplu cănile.
Scaunul meu şi taburetul lui Hap erau lângă foc, dar am preferat să ne aşezăm pe
pietrele căminului în care focul abia pâlpâia. Cu un oftat adânc, lupul se întinse între
noi şi-şi aşeză capul în poala mea. L-am mângâiat pe cap şi-am simţit junghiul care
l-a străbătut. Mi-am mutat mâna pe încheieturile lui de la şolduri şi le-am masat
uşor. Lupul scoase un mârâit gros sub atingerea mea.
Te doare tare?
Vezi-ţi de treaba ta.
Tu eşti treaba mea.
Nu mi-e mai uşor dacă împart durerea cu tine.
Nu sunt aşa sigur de asta.
— Îmbătrâneşte, ne întrerupse bufonul gândurile împreunate.
— Ca mine, am subliniat. Tu, însă, eşti la fel de tânăr ca întotdeauna.
— Cu toate astea, sunt mult mai în vârstă decât voi amândoi la un loc. Iar în seara
asta îmi simt povara fiecărui an trăit.
Ca pentru a-şi dezminţi propriile cuvinte, ridică genunchii la piept şi-şi propti bărbia
de ei, cuprinzându-şi picioarele cu braţele.
Dacă ai bea un pic de ceai din scoarţă de salcie, ţi-ai mai uşura suferinţa.
Scuteşte-mă de poşirca aia a ta şi masează-mă mai departe.
Un zâmbet discret arcui buzele bufonului.
— Aproape că vă aud. Parcă-mi zumzăie o gâză pe la ureche sau mă râcâie ceva
uitat. Sau parcă încerc să-mi amintesc gustul unui lucru simţindu-i boarea
trecătoare. Pe neaşteptate, ne-am privit în ochi. Îmi dă senzaţia de singurătate.
— Îmi pare rău, i-am zis, neştiind ce altceva să-i spun.
Felul în care vorbeam eu cu Ochi Întunecaţi nu era un efort de a-l exclude pe bufon
din cercul nostru. Atâta doar că cercul ne făcea una pe amândoi, într-un fel pe care
nu-l puteam împărtăşi altora.
Totuşi, odată l-am împărtăşit, îmi reaminti lupul. Odată l-am împărtăşit, şi ne-a fost
bine.
Nu cred că mi-am aruncat ochii la mâna înmănuşată a bufonului. Poate că era mai
aproape de noi decât ne dădeam seama, pentru că a ridicat mâna şi şi-a scos
mănuşa fin ţesută, dezvelindu-şi degetele lungi, frumoase. Demult, atinsese din
întâmplare cu ele mâinile îmbibate de Meşteşug ale lui Verity. Atingerea aceea îi
argintase degetele şi-i dăruise un Meşteşug al pipăitului, graţie căruia afla istoria
lucrurilor doar punând mâna pe ele. Mi-am răsucit şi eu încheietura, ca s-o studiez.
Se vedeau pe ea urmele de un gri pal, lăsate odinioară de atingerea lui. O vreme,
minţile noastre se împreunaseră, ca şi când el, Ochi Întunecaţi şi cu mine am fi
alcătuit un adevărat cerc al Meşteşugului. Însă argintul de pe degetele bufonului se
ştersese, asemenea urmelor de pe încheietura mea şi a legăturii care ne unise
cândva.
Bufonul ridică un deget, un semn parcă de avertizare. Apoi îşi răsuci mâna şi-o
întinse spre mine, ca şi cum mi-ar fi oferit un dar invizibil pe vârfurile degetelor. Am
închis ochii, nevrând să cedez ispitei. Am clătinat uşor din cap.
— N-ar fi înţelept, am spus cu glas răguşit.
— Un bufon trebuie să fie înţelept?
— Ai fost întotdeauna cea mai înţeleaptă fiinţă pe care am cunoscut-o. Am deschis
ochii şi i-am întâlnit privirea sinceră. Am nevoie de Meşteşug aşa cum am nevoie
de aer, bufonule. Dar îndepărtează-l de mine, te rog.
— Dacă eşti sigur… nu, ar fi o cruzime să te întreb. Uite, a dispărut, gata.
Îşi puse din nou mănuşa pe mână, o ridică să mi-o arate, apoi şi-o împreună cu cea
dezvelită.
— Mulţumesc.
Am sorbit îndelung din rachiu. Am simţit gustul unei livezi de vară şi-am auzit
zumzet de albine sub soarele fierbinte, printre fructe pârguite şi căzute de pe ramuri.
Miere şi caise îmi dansau pe limbă. Era necuviincios de plăcut.
— N-am mai gustat niciodată ceva atât de bun, am remarcat, bucuros să schimb
subiectul.
— A, da. Mă tem că m-am răsfăţat, acum, că mi-o permit. Mi-am făcut o provizie
serioasă în Bingtown, nu trebuie decât să trimit un mesaj celor de-acolo ca să le
spun unde să mi-o expedieze.
Am lăsat capul pe-o parte, căutând gluma din cuvintele lui. Încet-încet, am înţeles
că vorbea serios. Hainele frumoase, calul pursânge, cafeaua de la Bingtown, acum,
rachiul…
— Eşti bogat? Am riscat eu întrebarea, dar nu fără o umbră de precauţie.
— Cuvântul nu se potriveşte cu realitatea.
Obrajii lui de chihlimbar căpătară o nuanţă trandafirie. Părea că suferă să
recunoască adevărul.
— Spune-mi! Am insistat, zâmbind la soarta care-i fusese favorabilă.
El clătină din cap.
— E o poveste prea lungă. Lasă-mă să ţi-o scurtez. Nişte prieteni au stăruit să
împartă cu mine o avere primită pe neaşteptate. Nici măcar nu cred că ştiau cât de
mult înseamnă toate lucrurile pe care mi le-au dat. Am o prietenă într-un oraş
negustoresc, departe, în sud, le vinde la cel mai bun preţ care se poate cere pe
asemenea bunuri rare şi-mi trimite scrisori de credit la Bingtown. Scutură din cap
trist, surprins de norocul care dăduse peste el. Oricât cheltuiesc, parcă tot mai mult
primesc.
— Mă bucur pentru tine, i-am spus cu o sinceritate venită din adâncul inimii.
El zâmbi.
— Am ştiut c-ai să te bucuri. Totuşi, partea cea mai ciudată e că asta nu schimbă
nimic. Fie că dorm pe un pat de aur, fie pe o saltea de fân, destinul meu rămâne
acelaşi. Al tău, la fel.
Deci ne-am întors de unde am plecat. Mi-am adunat toate puterile şi voinţa.
— Nu, bufonule, am zis cu glas ferm. Nu mă mai las prins în iţele politice de la
Buckkeep. Am viaţa mea acum, aici.
Lăsă capul pe-o parte şi umbra vechiului său surâs de bufon îi lăţi buzele.
— Of, Fitz, dar întotdeauna ai avut viaţa ta. Tocmai asta e problema. Întotdeauna
ai avut un destin. Cât priveşte faptul că eşti aici… îşi aruncă iute ochii prin odaie.
Aici nu e altceva decât locul în care stai în clipa de faţă. Sau în care şezi. Inspiră
adânc. N-am venit să te târăsc înapoi la nimic, Fitz. Timpul m-a adus aici. Şi tot el
te-a adus şi pe tine. Şi pe Chade. Şi orice alte întorsături neaşteptate ale sorţii în
ultima vreme. Mă înşel?
Nu se înşela. Toată vara fusese o cotitură largă în viaţa mea, care se scurgea lin.
Nu i-am răspuns, dar nici n-a fost necesar. Ştia deja răspunsul. Se lăsă pe spate,
întinzându-şi picioarele. Se muşcă cu delicateţe de degetul mare neînmănuşat, apoi
îşi propti capul de scaun şi închise ochii.
— Te-am visat odată, i-am spus pe neaşteptate.
Nu intenţionasem să i-o spun.
— Cred că am mai avut o dată discuţia asta, rosti, deschizând un ochi galben, de
pisică. Cu multă vreme în urmă.
— Nu. De data asta e altfel. N-am ştiut că te-am visat pe tine decât cu o clipă în
urmă. Sau poate că am ştiut.
Fusese o noapte agitată, cu ani în urmă. Mă trezisem şi visul mi se agăţase de
colţul minţii ca smoala de mâini. Ştiusem şi atunci că avea o semnificaţie, dar
frânturile celor visate îmi spuneau prea puţine. Nu le-am perceput înţelesul.
— N-am ştiut că îţi schimbaseşi culoarea în auriu, vezi tu? Acum, când te-ai lăsat
pe spate cu ochii închişi… Tu sau altcineva stăteai întins pe o podea tare de lemn,
cu ochii închişi. Erai bolnav sau rănit. Un bărbat s-a aplecat deasupra ta. Am simţit
că vrea să-ţi facă rău. Aşa că l-am…
Îl respinsesem cu ajutorul Harului, cum nu mai făcusem de mulţi ani. O respingere
brutală din partea unei prezenţe animalice, menită să-l împingă la o parte, să-l
domine într-un mod pe care nu-l înţelegea, dar îl ura. Ura îi era la fel de mare ca
teama. Bufonul tăcea, aşteptând să continui.
— L-am azvârlit de lângă tine. Era furios, te ura, voia să-ţi facă rău. Dar eu l-am
forţat să creadă că trebuie să ceară ajutor, să anunţe că eşti la ananghie. M-a
detestat pentru ceea ce i-am făcut, dar a fost nevoit să mi se supună.
— Pentru că i-ai ars mintea cu Meşteşugul, spuse bufonul calm.
— Poate, am recunoscut, în ciuda voinţei mele.
Bineînţeles, a doua zi, mă chinuiseră îndelung durerea de cap şi foamea de
Meşteşug. Gândul mă tulbura. Îmi tot spusesem că nu eram chiar atât de priceput
la Meşteşug. Alte vise îmi tulburau memoria. Le-am alungat din nou. Nu, mi-am
promis. Nu erau aceleaşi.
— Era puntea unui vas, rosti bufonul. Şi e foarte posibil ca tu să-mi fi salvat viaţa.
Inspiră adânc. Mi-am zis eu că asta trebuie să se fi întâmplat. N-am înţeles niciodată
de ce n-a scăpat de mine când a avut ocazia. Uneori, când eram singur, râdeam
de mine că mă agăţam de o asemenea speranţă. Că mă credeam atât de important
pentru cineva, încât acel cineva să călătorească în vis ca să mă apere.
— Ar fi trebuit să ştii mai bine, i-am atras atenţia cu voce liniştită.
— Crezi?
Întrebarea era mai degrabă o provocare. Bufonul m-a privit fix, cum nu mă mai
privise niciodată până atunci. N-am înţeles durerea pe care i-am citit-o în ochi, nici
speranţa din ei. Voia ceva de la mine, însă nu eram sigur ce anume. Am încercat
să-i vorbesc, dar, înainte de a găsi ce să-i spun, s-a scurs momentul. A întors capul,
eliberându-mă de privirea sa rugătoare. Când s-a uitat din nou la mine, şi-a
schimbat şi expresia feţei, dar şi subiectul discuţiei noastre.
— Ce s-a întâmplat cu tine după plecarea mea?
Întrebarea mă luă prin surprindere.
— Am crezut că… dar ai spus că nu l-ai văzut pe Chade de mult timp. Atunci cum
de-ai ştiut unde mă găseşti?
În loc de răspuns, bufonul închise ochii şi-şi lipi în faţa lor cele două degete
arătătoare. Deschise apoi ochii şi-mi zâmbi. Ştiam că n-aveam să capăt alt răspuns
de la el.
— Nici nu ştiu de unde să încep, am spus.
— Ştiu eu. Cu mai mult rachiu.
Se ridică cu uşurinţă în picioare. L-am lăsat să-mi ia cana goală. Am pus mâna pe
capul lui Ochi Întunecaţi şi l-am simţit plutind între somn şi veghe. Dacă-l mai dureau
şoldurile, o ascundea foarte bine. Devenise tot mai priceput în a se ţine la distanţă
de mine. M-am întrebat de ce-şi tăinuieşte durerea.
Ai chef să-ţi împărţi cu mine suferinţa? Lasă-mă-n pace şi nu mai căuta necazul cu
lumânarea. Nu trebuie să rezolvi tu toate problemele din lume. Înălţă capul de pe
genunchiul meu şi, cu un oftat prelung, se întinse mai comod în faţa căminului. Ca
şi când s-ar fi lăsat o perdea între noi, se ascunse de mine încă o dată.
M-am ridicat alene, cu mâna apăsându-mi spatele, ca să-mi potolesc propria
durere. Avea dreptate lupul. Câteodată, n-avea rost să-ţi împărţi durerea. Bufonul
umplu ambele căni cu rachiu de caise. Eu m-am aşezat la masă, iar el mi-o aduse
pe-a mea şi mi-o puse în faţă. Pe-a lui o ţinu în mână şi se plimbă prin odaie. Se
opri în faţa hărţii celor Şase Ducate de pe perete, lăsată neterminată de Verity,
aruncă un ochi în alcovul unde dormea Hap, pe urmă se propti de uşa dormitorului
meu. Când Hap venise să locuiască la mine, adăugasem o încăpere căreia îi
ziceam birou. Avea propriul cămin, o masă şi un suport pentru pergamente. Bufonul
se opri în pragul ei, apoi păşi îndrăzneţ înăuntru. L-am urmărit din priviri. Parcă
pândeam un motan care explora o casă bizară. Nu atingea nimic, însă părea că
vede totul.
— O mulţime de pergamente, remarcă el din camera cealaltă.
I-am răspuns vorbind mai tare.
— Încerc să scriu istoria celor Şase Ducate. Patience şi Fedwren mi-au propus
lucrul ăsta cu ani în urmă, când eram copil încă. Îmi trece timpul mai uşor seara.
— Înţeleg. Îmi dai voie?
Am încuviinţat. Bufonul se aşeză la masa mea şi desfăşură manuscrisul cu jocul
pietrelor.
— A, da, îmi aduc aminte de el.
— Chade m-a rugat să i-l dau lui când îl termin. I-am mai trimis câte ceva din când
în când, prin Starling. Dar, până acum vreo lună, nu l-am mai văzut de când ne-am
despărţit în Regatul Munţilor.
— Aha. Dar ai mai văzut-o pe Starling.
Stătea cu spatele la mine. Oare ce expresie avea acum? Bufonul şi menestrelul nu
se împăcaseră bine niciodată. O vreme, încheiaseră o pace temporară, dar eu
fusesem întotdeauna mărul discordiei dintre ei. Bufonul nu aprobase prietenia mea
cu Starling, nu crezuse că ea punea interesul meu pe primul loc. Din cauza asta,
nu-mi venea deloc uşor să recunosc în faţa lui că avusese dreptate de la început
până la sfârşit.
— O vreme, m-am întâlnit cu ea. Am văzut-o când şi când, vreme de şapte-opt ani,
să zicem. Ea e cea care mi l-a adus pe Hap cu şapte ani în urmă. Băiatul tocmai a
împlinit cincisprezece ani. Acum nu e acasă; s-a dus să caute de lucru, sperând să
câştige bani mai mulţi pentru taxa de ucenicie. Vrea să ajungă tâmplar de dulapuri.
Se descurcă bine pentru un băiat; el a făcut şi masa, şi suportul. Încă nu ştiu dacă
are destulă răbdare pentru detalii, aşa cum trebuie să aibă un tâmplar bun. Dar asta
îşi doreşte el şi vrea să devină ucenicul unui tâmplar din oraşul Buckkeep. Îl cheamă
Gindast şi e un meşter bun. Chiar şi eu am auzit de el. Dacă mi-aş fi dat seama că
Hap ţinteşte atât de sus, aş fi pus mai mult deoparte în anii ăştia. Dar…
— Starling?
Întrebarea rostită de bufon pe un ton bănuitor mă smulse din cugetările mele despre
băiat. Îmi veni greu să recunosc adevărul.
— E măritată. Nu ştiu de cât timp. A aflat băiatul când s-a dus împreună cu ea la
Festivalul Primăverii, la Buckkeep. Mi-a spus când s-a întors acasă. Am ridicat din
umeri. A trebuit să pun capăt legăturii noastre. Ştia şi ea că aveam s-o termin când
aflu, dar tot s-a supărat. N-a înţeles de ce nu puteam continua, câtă vreme soţul ei
n-ar fi ştiut nimic despre noi.
— Asta-i Starling, spuse el cu un glas ciudat, deloc critic, de parcă am fi discutat
despre mana grădinii. Se răsuci în scaun şi mă privi peste umăr. Şi ţi-ai revenit?
Mi-am dres vocea.
— Mi-am găsit de lucru. Şi nu m-am gândit prea mult la asta.
— Dacă ea nu s-a ruşinat deloc, ai impresia că trebuie să te ruşinezi tu pentru
amândoi. Oamenii ca ea se pricep de minune să dea vina pe alţii. Cerneala asta
roşie-i grozavă. De unde-o ai?
— Eu am făcut-o.
— Nu mai spune!
Curios ca un copil, trase dopul unei călimări de pe masă şi-şi vârî degetul înăuntru.
Îl scoase tot roşu la vârf şi-l studie o clipă.
— Am păstrat inelul lui Burrich, recunoscu pe neaşteptate. Nu i l-am mai dat lui
Molly.
— Înţeleg. Mă bucur că n-ai făcut-o. Mai bine să nu ştie niciunul din ei că am
supravieţuit.
— Aha! Încă o întrebare la care am primit răspuns. Scoase o batistă albă din
buzunar şi-o murdări ştergându-se de cerneală. Aşa, deci. Ai de gând să-mi
povesteşti toate în ordine sau trebuie să te trag de limbă şi să le aflu cu ţârâita?
Am oftat. Mă îngrozea să-mi amintesc vremurile acelea. Chade se mulţumise să-i
povestesc evenimentele legate de neamul regesc Farseer. Bufonul va dori să afle
mult mai multe. Oricât băteam în retragere, nu puteam nega faptul că eram dator
să-i spun tot.
— O să-ncerc. Dar acum sunt obosit, am băut amândoi prea mult rachiu şi sunt
mult prea multe de povestit într-o seară.
Se răsuci la loc pe scaun.
— Te aşteptai să plec mâine?
— Aşa m-am gândit. I-am privit expresia feţei când am adăugat: Nu am sperat.
Mă crezu pe cuvânt.
— Asta-i bine, pentru că ai fi sperat în zadar. La culcare cu tine, Fitz. Eu o să dorm
în patul băiatului. Nu-i târziu nici mâine să-ncepem să recuperăm aproape
cincisprezece ani de absenţă.
Rachiul de caise al bufonului era mai tare decât cel de Sandsedge sau eu eram mai
obosit decât de obicei. M-am dus împleticindu-mă în odaia mea, mi-am scos
cămaşa şi m-am trântit în pat. Am zăcut acolo, camera învârtindu-se cu mine, şi-
am ascultat paşii uşori ai bufonului care mişuna prin odaia cealaltă, stingând
lumânări şi trăgând zăvorul. Poate că numai eu aş fi observat uşoara nesiguranţă
din mişcările lui. După aceea, s-a aşezat pe scaunul meu, cu picioarele întinse către
foc. Lângă ele, lupul gemu şi se foi în somn. I-am cercetat mintea cu fineţe; dormea
adânc şi degaja mulţumire.
Am închis ochii, dar camera se învârtea cu mine şi-mi era greaţă. I-am întredeschis
şi m-am uitat la bufon. Stătea liniştit, cu privirea la foc, însă lumina veselă a flăcărilor
i se regăsea în trăsăturile când ascunse, când dezvăluite de dansul umbrelor. Auriul
pielii sale părea un truc al flăcărilor, dar eu ştiam că e cât se poate de real.
Îmi venea greu să accept că nu mai era drăcuşorul neastâmpărat care-l slujise, dar
îl şi apărase pe regele Shrewd atâţia ani. Cu excepţia culorii, trupul nu i se
schimbase. Mâinile sale graţioase, cu degete lungi, atârnau pe braţele scaunului.
Părul lui, odată lipsit de culoare şi diafan ca puful de păpădie, era acum dat pe spate
şi prins într-o coadă aurie. Închise ochii şi-şi propti capul de spătar. Flăcările îi
colorau profilul nobil în nuanţe de bronz. Hainele scumpe pe care le purta acum
aminteau oarecum de fostul lui veşmânt în alb şi negru, dar puneam prinsoare că
n-avea să mai poarte niciodată clopoţei şi panglici, nici sceptrul cu cap de şobolan.
Spiritul lui viu şi limba sa ascuţită nu mai influenţau cursul evenimentelor politice.
Făcea ce voia cu viaţa lui acum. Am încercat să mi-l închipui ca pe-un om avut,
care putea să călătorească şi să trăiască după placul inimii. Un gând neaşteptat mă
scoase brusc din starea mea de toropeală.
— Bufonule? Am strigat în odaia întunecată.
— Ce-i?
Nu deschise ochii, dar reacţia lui imediată îmi arătă că nu adormise.
— Nu mai eşti bufon. Cum ţi se spune acum?
Un zâmbet leneş îi arcui buzele din profil.
— Cum îmi spune cine anume?
Vorbise pe tonul cu care obişnuise să mă tragă de limbă odinioară. Dacă aş fi
încercat să-mi lămuresc întrebarea lui, m-ar fi atras calambururi până când aş fi
renunţat să primesc răspunsul. Am refuzat să mă las prins în joc, aşa că mi-am
reformulat întrebarea.
— Cum vrei să-ţi spun?
— Aha, cum vreau să mă strigi tu pe mine? Acum pricep. Asta-i cu totul altă
întrebare.
Glasul îi dansa pe tonuri băşcălioase. Am tras adânc aer în piept şi am rostit cât se
poate de clar.
— Care e numele tău, numele tău adevărat?
— Aha. Deveni brusc serios. Inspiră scurt. Numele meu. Adică cum m-a botezat
mama când m-a născut?
— Întocmai.
Mi-am ţinut respiraţia. Rareori vorbea de copilăria lui. Dintr-odată, mi-am dat seama
că-i ceream un lucru nemaipomenit. Era vorba de vechea magie a numelor: dacă
ştiu cum te cheamă, atunci eşti în puterea mea. Dacă-ţi spun cum mă cheamă,
atunci eu sunt în puterea ta. Aşa cum păţeam ori de câte ori îi puneam bufonului o
întrebare directă, mi-era groază de răspuns, deşi muream de nerăbdare să-l aflu.
— Dacă-ţi spun, atunci o să mă strigi aşa?
Am ghicit, din inflexiunea vocii lui, că trebuia să-mi cumpănesc vorbele. Asta m-a
pus pe gânduri. Numele său era al lui, nu se făcea să-l strig în gura mare.
— Numai când suntem noi doi. Şi numai dacă vrei, am propus eu, solemn,
considerând că rostesc un fel de jurământ.
— Aha. Se întoarse cu faţa la mine. Obrajii îi luceau de încântare. Păi, sigur că
vreau, mă asigură.
— Deci?
Mă cuprinse brusc nesiguranţa, convins că şi de data asta bufonul se dovedise mai
bun decât mine.
— Numele pe care mi l-a dat mama ţi-l spun acum ţie, ca să mă strigi cu el când
suntem numai noi doi. Inspiră scurt şi-şi răsuci iar privirea spre foc. Închise ochii,
dar zâmbetul i se lăţi. M-a botezat „Preaiubitul”.
— Bufonule! Am protestat.
Începu să râdă – un chicotit gros, semn de veselie pură – foarte mulţumit de sine.
— Aşa m-a botezat! Stărui el.
— Bufonule, vorbesc serios.
Camera începu să se învârtească iarăşi cu mine. Dacă nu adormeam curând, avea
să-mi fie rău.
— Şi ai impresia că eu glumesc? Scoase un oftat teatral. Ei, bine, dacă nu poţi să-
mi spui „Preaiubite”, atunci cred că poţi să-mi zici mai departe „bufonule”. Pentru că
eu întotdeauna voi fi bufonul pentru Fitz.
— Tom Badgerlock.
— Ce?
— Acum sunt Tom Badgerlock. Aşa mă ştie lumea.
Rămase tăcut o vreme.
— Nu şi eu, veni replica lui categorică. Dacă insişti să ne luăm amândoi alte nume,
atunci eu îţi voi spune ţie „Preaiubite”. Şi de câte ori te strig eu aşa, tu poţi să mă
strigi „bufonule”.
Deschise ochii şi-şi dădu capul pe spate, ca să mă vadă. Zâmbi ca bolnav de
dragoste, pe urmă eliberă un oftat exagerat.
— Noapte bună, Preaiubite. Am stat despărţiţi prea multă vreme.
Am capitulat. Conversaţia nu mai avea niciun rost când îl apucau asemenea toane.
— Noapte bună, bufonule.
M-am întors pe partea cealaltă şi-am închis ochii. Dacă mi-a dat vreun răspuns, am
adormit înainte de a-l auzi.
Capitolul VI
ANII DE LINIȘTE
M-am născut bastard. Primii şase ani de viaţă i-am petrecut în Regatul Munţilor,
lângă mama mea. Nu am prea multe amintiri clare din vremea aceea. La şase ani,
bunicul m-a dus la fortul din Moonseye, şi acolo m-a dat în grija unchiului meu,
Verity Farseer, fratele tatei. Dezvăluirea existenţei mele a fost cauza nereuşitei
personale şi politice care l-a determinat pe tatăl meu să renunţe la tron şi să se
retragă de la curte. La început, am fost dat în grija lui Burrich, şeful grăjdarilor de la
Buckkeep. Mai târziu, regele Shrewd a considerat potrivit să-mi ceară să-i fiu loial
şi m-a făcut ucenicul asasinului curţii sale. La moartea lui Shrewd, prin trădarea
comisă de fiul său cel mai tânăr, Regal, am devenit credincios regelui Verity. Pe el
l-am urmat şi l-am slujit până când, sub ochii mei, şi-a transformat fiinţa şi spiritul
într-un dragon cioplit în piatră. Aşa a prins viaţă Verity-Dragonul şi aşa au fost
salvate cele Şase Ducate de prădăciunile Piraţilor de pe Corăbiile Roşii ale
Străinilor, căci Verity-Dragonul i-a condus pe străvechii dragoni ai Străbunilor când
i-au izgonit pe invadatori din cele Şase Ducate. În urma serviciilor aduse regelui
meu, fiind rănit şi la trup, şi la suflet, m-am retras de la curte şi dintre oameni preţ
de cincisprezece ani. Am crezut că nu mă voi mai întoarce niciodată printre ei.
În anii aceia de izolare, am încercat să scriu istoria celor Şase Ducate, dar şi
povestea vieţii mele. Tot atunci am obţinut şi am studiat diverse manuscrise şi
scrieri despre o varietate de subiecte. A ceste îndeletniciri foarte diferite au fost, de
fapt, eforturile mele de-a afla adevărul. M-am străduit să descopăr şi să cercetez
fiecare părticică şi forţă care au făcut ca viaţa mea să curgă aşa cum a curs. Totuşi,
cu cât am studiat mai mult şi cu cât mi-am aşternut mai mult gândurile pe hârtie, cu
atât m-a ocolit mai mult adevărul. Ceea ce am învăţat de la viaţă în decursul anilor
petrecuţi în izolare a fost cd niciun om nu ajunge să afle vreodată adevărul întreg.
Peste ceea ce crezusem cândva despre experienţele mele personale şi despre
mine însumi, timpul singur a aruncat o lumină nouă. Ceea ce mi se păruse cândva
limpede ca lumina zilei s-a acoperit de umbre, iar amănunte pe care le
considerasem neînsemnate au început să iasă în evidenţă.
Grăjdarul Burrich, bărbatul care m-a crescut, m-a avertizat odată: „Dacă spui
adevărul pe bucăţi, de frică să nu pari un idiot, până la urmă vei ajunge să pari un
idiot şi mai mare.” Din proprie experienţă, am descoperit că are dreptate. Totuşi,
chiar fără a separa voit bucăţi dintr-o poveste şi a le înlătura, după mulţi ani de la
relatarea completă şi corectă a unui eveniment, te poţi dovedi un mincinos.
Asemenea minciuni nu apar cu intenţie, ci din cauza unor fapte despre care n-ai
auzit atunci când ai scris sau n-ai cunoscut importanţa întâmplărilor banale.
Nimănui nu-i place să se pomenească într-o astfel de situaţie, dar oricine afirmă că
nu a trecut niciodată prin aşa ceva nu face decât să adauge o minciună la celelalte.
Strădaniile mele de a scrie istoria celor Şase Ducate au avut la bază povestiri orale
şi vechi pergamente la care am avut acces. Chiar în timp ce aşterneam aceste
rânduri ştiam că e posibil să perpetuez greşeala altcuiva. Nu-mi dădeam seama că
efortul meu de a-mi povesti viaţa poate fi supus aceleiaşi erori. Adevărul, am
descoperit, este un copac care creşte pe măsură ce omul acumulează experienţă.
Copilul vede ghinda din care îi creşte viaţa zilnică, dar omul matur priveşte înapoi
şi vede stejarul.

Nimeni nu poate fi din nou copil. Există însă momente în viaţă când, o vreme, omul
retrăieşte sentimentul că lumea e un loc al iertării şi că el e nemuritor. Am crezut
întotdeauna că aceasta este esenţa copilăriei: să consideri că greşelile nu sunt
fatale. Bufonul a trezit în mine vechiul optimism şi până şi lupul mi s-a părut un
căţelandru nebunatic în zilele cât a stat el cu noi.
Bufonul n-a pătruns cu forţa în viaţa noastră. N-a trebuit să schimb, nici să adaptez
nimic. Pur şi simplu ni s-a alăturat, aranjându-şi programul după al nostru şi lucrând
cot la cot cu mine. Întotdeauna se scula înaintea mea. Mă trezeam şi găseam uşile
de la camera şi dormitorul meu deschise, de cele mai multe ori şi pe cea de la
intrare. Din pat, îl vedeam cum stă pe scaunul meu picior peste picior, ca un croitor,
aplecat deasupra mesei. Era întotdeauna spălat şi îmbrăcat, gata să înceapă o
nouă zi. A renunţat la hainele lui elegante după prima zi, înlocuindu-le cu veste şi
pantaloni simpli sau, seara, cu o haină largă mai comodă. În clipa când mă trezeam,
era deja conştient de prezenţa mea şi înălţa ochii spre mine înainte de-a apuca eu
să deschid gura. Întotdeauna citea ceva, fie pergamentele sau documentele pe care
le obţinusem cu mare greutate, fie cele scrise de mine însumi. Unele erau
încercările mele ratate de a redacta istoria celor Şase Ducate. Altele, eforturile mele
dezlânate de a-mi înţelege viaţa, aşternând-o pe hârtie. Ridica din sprânceană când
mă trezeam, pe urmă aşeza cu grijă pergamentul exact acolo de unde-i luase. Dacă
ar fi vrut, n-aş fi aflat niciodată că-mi studiază scrierile. Dar a dovedit respect faţă
de mine, neîntrebându-mă niciodată despre cele citite în ele. Gândurile intime pe
care le aşternusem pe hârtie au rămas ale mele, iar buzele bufonului nu mi-au
dezvăluit niciodată secretele.
A apărut deodată şi fără efort în viaţa mea, umplând un loc pe care nu-l simţisem
gol înainte. Cât a stat la mine, aproape că am uitat să-mi fie dor de Hap, numai că
ardeam de nerăbdare să mă laud cu băiatul în faţa lui. Ştiu că vorbeam adesea
despre el. Câteodată, bufonul lucra cu mine în grădină sau mă ajuta să repar
padocul din piatră şi buşteni. Când era treabă de un singur om, ca săpatul gropilor
pentru stâlpii din gard, se cocoţa undeva în apropiere şi mă privea.
Discutam lucruri simple, despre lucrul care trebuia dus la capăt, sau pălăvrăgeam
ca doi bărbaţi care copilăriseră împreună. Dacă încercam să vorbesc despre lucruri
serioase, îmi ocolea întrebările cu glume. O călăream pe rând pe Malta, pentru că
bufonul susţinea că iapa lui poate să sară peste orice, iar şirul de obstacole
improvizate de-a latul potecii mele au dovedit că are dreptate. Iapa cea mică şi plină
de energie se bucura de alergătură la fel de mult ca noi.
Câteodată, după cină, mergeam în plimbare pe stânci sau coboram pe plajă, când
se retrăgeau apele. Pe înserat, vânam iepuri cu lupul şi ne întorceam acasă, unde
aprindeam focul în cămin mai mult ca să ne distrăm decât ca să ne încălzim.
Bufonul adusese câteva sticle de rachiu de caise, nu doar una, şi avea o voce la fel
de frumoasă ca înainte. Seara venea rândul lui să cânte, să vorbească şi să spună
poveşti ba uimitoare, ba amuzante. Unele păreau să fi fost chiar aventuri trăite de
el; altele erau întâmplări pe care le auzise pe drum. Mâinile lui graţioase erau mai
expresive decât marionetele pe care le lucrase odinioară, iar trăsăturile lui vii puteau
reda orice personaj din poveştile lui.
Abia în orele târzii ale serii, când din foc rămâneau tăciunii, iar umbrele ascundeau
liniile caracteristice de pe faţa lui, conducea discuţia astfel încât să vorbesc despre
ce dorea el. În prima seară, a remarcat, cu glasul înmuiat de rachiu:
— Ai idee cât de greu mi-a fost s-o las pe fata-de-pe-dragon să plece cu mine, iar
pe tine să te lase în urmă? A trebuit să cred că roţile se mişcau şi tu aveai să trăieşti.
A fost nevoie de toată încrederea pe care o aveam în mine însumi ca să plec în
zbor, iar pe tine să te las acolo.
— Încrederea pe care o aveai în tine însuţi? Am întrebat, prefăcându-mă jignit. Dar
în mine nu aveai încredere?
Bufonul întinsese aşternutul lui Hap pe podea, în faţa căminului, şi renunţasem la
scaune ca să ne trântim pe el, într-un confort îndoielnic. Lupul, cu botul pe labe,
moţăia în stânga mea, în timp ce bufonul, proptindu-se în coate, cu bărbia în palme,
stătea la dreapta mea. Privea în foc şi-şi legăna încet picioarele ridicate. În ochi îi
dansau vesel ultimele flăcări ale serii.
— În tine? Ei… O să-ţi spun doar că m-a ajutat mult gândul că Ochi Întunecaţi era
lângă tine.
În privinţa asta, să ştii că nu s-a înşelat, remarcă cinic lupul.
Credeam că dormi.
Încerc.
Bufonul continuă cu o voce parcă auzită într-un vis.
— Ai supravieţuit fiecărui cataclism pe care îl prevăzusem pentru tine. Aşa că te-
am părăsit, silindu-mă să cred că te aştepta, cândva, o perioadă de linişte. Poate
chiar una de pace îndelungă.
— Şi m-a aşteptat. Într-un fel.
Am inspirat prelung. Eram gata să-i povestesc cum stătusem lângă Will până a
murit. Eram gata să-i spun cum reuşisem să străbat, cu magia Meşteşugului, prin
mintea lui Will, până la Regal, asupra căruia mi-am impus voinţa. Am respirat
prelung. Bufonul n-avea nevoie să audă acele lucruri, iar eu nu aveam nevoie să le
retrăiesc.
— Mi-am găsit pacea. Puţin câte puţin. Pe bucăţele.
Am zâmbit larg în sinea mea. Ciudat cum ne amuză lucrurile mărunte după ce am
băut.
M-am pomenit că-i povestesc despre anul petrecut în munţi. I-am relatat bufonului
că ne întorsesem în valea unde curgeau izvoarele fierbinţi şi înălţasem o colibă
pentru iarna următoare. Anotimpurile se schimbă mai repede la munte. Într-o
dimineaţă, frunzele de mesteacăn au vinişoare gălbui, iar arinul se înroşeşte peste
noapte. Încă două-trei nopţi şi copacii se trezesc cu crengile goale, înălţate spre
cerul de un albastru rece. Plantele mereu verzi se îndoaie la venirea iernii. Pe urmă,
vine zăpada, ca să acopere totul cu o mantie de un alb iertător.
I-am povestit despre zilele pe care le-am petrecut vânând cu Ochi Întunecaţi,
singurul meu tovarăş. Vindecarea şi pacea erau prăzile care se lăsau prinse cel mai
greu. Duceam un trai modest, două animale de pradă credincioase unul celuilalt,
nu şi altora. Solitudinea aceea absolută a fost cel mai bun balsam pentru rănile pe
care le îndurasem şi pe trup, şi în suflet. Astfel de răni nu se vindecă niciodată cu
adevărat, dar am învăţat să trăiesc cu cicatricele, aşa cum învăţase Burrich să
trăiască târându-şi un picior. Vânam căprioare şi iepuri. Am ajuns să accept că
murisem, că-mi pierdusem viaţa în toate felurile care contau. Crivăţul bătea în jurul
colibei noastre, iar eu am înţeles că Molly nu mai era a mea. Scurte au fost zilele
acelea de iarnă – răgazuri luminoase pe zăpada scânteietoare, înainte de
amurgurile îndelungi, cu degete albăstrui, care apropiau de noi nopţile adânci. Am
învăţat să-mi alin pierderea cu gândul că fetiţa mea avea să crească ocrotită de
braţul bun şi drept al lui Burrich, aşa cum crescusem şi eu.
Încercasem să scap de amintirile mele cu Molly. Junghiurile care mă săgetau când
îmi aminteam de încrederea pe care i-o înşelasem erau giuvaierele cele mai
strălucitoare din colierul de dureroase aduceri aminte. Aşa cum îmi dorisem
dintotdeauna să scap de îndatoriri şi obligaţii, a fi eliberat de asemenea legături era
şi o despărţire, dar şi o dezrobire. Pe măsură ce zilele scurte ale iernii alternau cu
nopţile lungi şi reci, i-am trecut în revistă pe cei pe care-i pierdusem. Mi-au fost prea
multe degetele de la o mână ca să-i număr pe oamenii care ştiau că trăiesc.
Bufonul, regina Kettricken, menestrelul Starling şi, prin ei, Chade – iată-i pe cei
patru care ştiau de existenţa mea. Alţi câţiva mă văzuseră în viaţă, printre ei,
grăjdarul-şef Hands şi un anume Tag Reaverson, un soldat, dar circumstanţele
scurtelor întâlniri cu ei fuseseră de aşa natură, încât orice poveşti despre
supravieţuirea mea ar fi fost foarte greu de crezut.
Toţi ceilalţi care mă cunoscuseră, inclusiv cei care mă iubiseră, mă credeau mort.
Dar nu mă puteam întoarce la ei ca să le dovedesc că se înşală. Fusesem executat
o dată pentru practicarea magiei Harului. Nu aveam să risc să fiu ucis cu mai multă
stăruinţă. Dar, chiar dacă numele meu ar fi fost spălat de ruşinea aceea, tot nu mă
puteam întoarce la Burrich şi la Molly. Ar fi însemnat să-i distrug pe toţi, inclusiv pe
mine. Chiar dacă Molly mi-ar fi îngăduit Harul şi nenumăratele minciuni, cum ar fi
putut, oricare dintre noi, să desfacă dintr-odată căsătoria ei cu Burrich? A-l
confrunta pe Burrich cu gândul că-mi furase soţia şi copilul ar fi însemnat a-l
nenoroci. Aş mai fi putut fi fericit după aceea? Ar mai fi putut Molly?
— Am încercat să mă consolez cu ideea că sunt în siguranţă şi fericiţi.
— Dar nu puteai să-ţi întinzi Meşteşugul până la ei şi să vezi cu ochii tăi că aşa
este?
Umbrele din odaie se adânciseră, iar privirea bufonului se fixase asupra focului. Era
ca şi cum îmi relatam povestea mie însumi.
— Aş putea să pretind că am învăţat să mă stăpânesc şi să nu le invadez
intimitatea. În realitate, cred că m-am temut să nu-mi pierd minţile văzând dragostea
dintre ei.
Am rămas cu privirea aţintită la foc când am vorbit despre zilele acelea. Am simţit
că bufonul îşi întoarce ochii spre mine, însă nu m-am răsucit către el. Nu voiam să
văd mila din ei. Nu mai aveam de mult nevoie de mila nimănui.
— Mi-am găsit liniştea. Puţin câte puţin, dar mi-am găsit-o. Mă întorceam odată cu
Ochi Întunecaţi de la o vânătoare matinală. Vânasem cu spor şi doborâsem o capră
de munte, gonită de pe înălţimi de stratul gros de zăpadă. Coboram pe o pantă de
deal abruptă, carcasa golită de măruntaie îmi atârna grea pe umeri, iar pielea
obrazului mi se întărise ca o mască din cauza frigului care muşca sub cerul senin
şi albastru. Am zărit un fuior subţire de fum ridicându-se din hornul meu, iar dincolo
de coliba mea, izvoarele fierbinţi din apropiere înălţau aburi înceţoşaţi. Când am
ajuns în vârful ultimului deal, m-am oprit să-mi trag sufletul şi să-mi întind spatele.
Mi-am amintit totul foarte limpede. Ochi Întunecaţi se oprise lângă mine, suflând
norişori de aer rece. Mi-am acoperit partea de jos a feţei cu tivul mantalei; îmi
îngheţase până la barbă. Am coborât privirea şi am ştiut că aveam carne pentru
mai multe zile, coliba noastră mică ne apăra de gerul aspru al iernii, iar noi mai
aveam puţin până acasă. Deşi mă cuprinsese frigul şi eram istovit, mă încerca un
sentiment de mulţumire supremă. Mi-am aruncat prada pe umeri. Suntem aproape
de casă, i-am spus lui Ochi Întunecaţi.
Aproape de casă, a venit şi gândul lui ca un ecou. Iar în gândul acela, al meu şi al
lui deopotrivă, am desluşit un înţeles pe care niciun glas omenesc nu l-ar fi putut
exprima. Acasă. O încheiere.
Un loc de care aparţii. Coliba umilă era casa noastră, căminul comod unde mă
aşteptam să găsesc tot ceea ce îmi trebuia. Stând pe loc şi fixând-o cu privirea, am
simţit o înţepătură de conştiinţă, ca şi cum aş fi avut o obligaţie neonorată. Mi-a
trebuit o clipă să-mi dau seama ce lipsea. Trecuse o noapte întreagă, iar eu nu mă
gândisem deloc la Molly. Ce se întâmplase cu dorul şi sentimentul că pierdusem
ceva din mine? Ce fel de om eram, dacă nu mai tânjeam după nimic, ci mă gândeam
doar la vânătoarea din zori? Mi-am îndreptat înadins gândurile spre locul şi oamenii
care însemnaseră cândva pentru mine cuvântul „acasă”.
Când eu mă pierd în trecutul mort, ca să-mi amintesc cum miroase, tu mă dojeneşti.
M-am întors spre Ochi Întunecaţi ca să mă uit în ochii lui, dar n-a vrut să-mi
întâlnească privirea. Stătea în zăpadă, cu urechile ciulite, îndreptate spre coliba
noastră. Vântul subţire al iernii îi ciufulea blana de pe ceafa groasă, fără să-i ajungă
până la piele.
Adică? Am stăruit, deşi înţelegeam perfect ce vrea să spună.
Ar trebui să renunţi la a mai adulmeca învelişul vieţii tale trecute, frate. Ţie poate
că-ţi place suferinţa fără sfârşit. Mie, nu. Nu-i nicio ruşine să te îndepărtezi de oase,
Preschimbătorule. Până la urmă, şi-a răsucit capul şi m-a pironit cu ochii lui adânciţi
în orbite. Dar nici nu-i înţelept să te răneşti singur tot mereu. De ce să fii credincios
suferinţei aceleia? N-ai fi cu nimic mai prejos dacă i-ai întoarce spatele. S-a ridicat
în patru labe, şi-a scuturat blana de zăpadă şi-a pornit hotărât în josul pantei albe.
L-am urmat şi eu, dar mai încet.
Într-un sfârşit, mi-am aruncat ochii spre bufon. Deşi privea spre mine, întunericul
mă împiedica să-i văd faţa.
— Cred că atunci am avut parte de primele clipe de linişte. Nu că m-aş putea lăuda
că mi-am dat seama de asta singur. Ochi Întunecaţi a trebuit să-mi atragă atenţia
asupra lor. Poate că altcineva le-ar fi observat imediat. Nu scormoni suferinţele
vechi. Dacă vezi că încetează să te hărţuiască, lasă-le în pace.
Glasul bufonului se auzi slab în odaie.
— Nu-i nimic dezonorant în a-ţi abandona suferinţa. Câteodată îţi găseşti mult mai
repede liniştea dacă nu mai încerci s-o eviţi.
Se foi uşor în întuneric. Şi nici nu mai stai nopţi întregi cu ochii deschişi, tot
gândindu-te la ea.
Am pufnit încet.
— Aş vrea eu să fie aşa. Tot ce pot spune e că am încetat să-mi provoc deliberat
starea de melancolie. Când a venit, în sfârşit, vara şi ne-am văzut de drum, a fost
ca şi cum aş fi lepădat un strat de piele.
Am lăsat liniştea să coboare peste noi câteva clipe.
— Aşadar, ai plecat de la munte şi te-ai întors la Buck?
Ştia că nu plecasem, pur şi simplu, dar aşa făcea el ca să mă tragă de limbă.
— Nu imediat. Ochi Întunecaţi n-a fost de acord, dar eu am simţit că nu pot pleca
din Regatul Munţilor până când nu refac o parte din călătoria noastră acolo. M-am
întors la carieră, în locul unde Verity îşi cioplise dragonul. Am stat chiar în locul
acela. Nu era decât un spaţiu neted, arid, mărginit de zidurile înalte ale carierei, sub
un cer de culoarea ardeziei. Nu se vedea nici urmă din cele întâmplate, rămăseseră
numai mormanele de aşchii şi câteva unelte boante. Am străbătut şi locul unde ne
aşezasem tabăra. Ştiam că obiectele împrăştiate peste tot şi corturile turtite
fuseseră cândva ale noastre, dar cele mai multe îşi pierduseră importanţa. Erau
nişte cârpe murdare, îmbibate cu apă şi prăbuşite. Am găsit şi câteva lucruri pe care
le-am luat cu mine… pietrele pentru jocul lui Kettle, pe ele le-am luat. Am inspirat
adânc. Şi am coborât în locul unde murise Carrod. Cadavrul era acolo unde îl
lăsasem, rămăseseră din el numai oasele şi nişte zdrenţe mucegăite. Nu-l tulburase
niciun animal. Animalelor nu le place Drumul Meşteşugului, ştii…
— Ştiu, recunoscu bufonul cu glas scăzut.
Am avut impresia că mă însoţise la cariera părăsită.
— Am petrecut multă vreme privind oasele acelea. Am încercat să mi-l amintesc pe
Carrod aşa cum arătase când l-am cunoscut, dar n-am reuşit. Însă, uitându-mă la
scheletul lui, parcă am primit o confirmare. Da, se întâmplaseră toate cu adevărat,
şi se terminaseră cu adevărat. Evenimentele şi locul le puteam părăsi. Le puteam
lăsa în urmă, căci nu aveau să se ridice şi să vină după mine.
Ochi Întunecaţi gemu în somn. L-am mângâiat pe-o parte, bucuros să-l simt atât de
aproape şi cu mâna, şi cu mintea. Nu încuviinţase vizita mea la carieră. Îi displăcuse
călătoria pe Drumul Meşteşugului, deşi îmi sporise abilitatea de a-mi ţine sub control
sinele când îl chema Drumul ca o sirenă. Fusese şi mai nemulţumit când stăruisem
să mă întorc şi în grădina de piatră.
Am auzit un zgomot slab, clinchetul sticlei pe buza cănii, când bufonul ne-a mai
turnat o porţie de rachiu. Tăcerea lui mă invita să vorbesc în continuare.
— Dragonii se întorseseră la locul unde-i găsisem prima oară. Acolo i-am vizitat.
Pădurea şi-i lua înapoi treptat, iarba crescând înaltă în jurul lor, lujerii târându-se pe
ei. Erau la fel de frumoşi şi de neuitat ca atunci când îi descoperisem. Şi tot
nemişcaţi.
Străpunseseră coroanele copacilor când se treziseră din somn şi se ridicaseră la
luptă pentru Buck. Întoarcerea lor nu fusese mai blândă, aşa că razele soarelui
împungeau ca nişte săgeţi vegetaţia deasă, ca să aurească fiecare dragon sclipitor.
M-am plimbat printre ei şi, ca prima dată, am simţit tremurai firav al Harului în
statuile căzute în somn adânc. Am găsit dragonul cu coarne al regelui Wisdom; am
avut curajul să-i ating umărul cu palma. N-am simţit decât solzii ciopliţi cu fineţe,
reci şi tari ca piatra din care fuseseră modelaţi. Cu toţii erau acolo: dragonul mistreţ,
pisica înaripată, toate formele atât de diferite, cioplite şi de Străbuni, şi de cei
înzestraţi cu Meşteşug.
— Am văzut-o şi pe fata-de-pe-dragon. Am surâs flăcărilor din vatră. Doarme foarte
bine. Figura umană stă cu membrele întinse în faţă, cu braţele încolăcite afectuos
de gâtul dragonului pe care îl călăreşte încă.
Pe ea îmi fusese teamă s-o ating; îmi aminteam prea bine foamea ei de amintiri şi
cum o hrănisem eu cu ale mele. Poate că mă temusem la fel de mult să recâştig
ceea ce-i oferisem cândva de bunăvoie. Mă furişasem pe lângă ea fără zgomot,
însă Ochi Întunecaţi trecuse prin dreptul ei ţanţoş, cu blana zbârlită, arătându-şi
fiecare colţ din gură cu un mârâit. Lupul ştia pe cine căutam eu, de fapt.
— Pe Verity, rosti bufonul încet, ca pentru a-mi confirma gândul nerostit.
— Pe Verity, am încuviinţat. Pe regele meu.
Am oftat şi mi-am continuat povestea. L-am găsit acolo. Când i-am zărit pielea
turcoaz scânteind în umbra cenuşie a verii, Ochi Întunecaţi s-a aşezat şi şi-a
încolăcit cuminte coada în jurul picioarelor lui din faţă. Mai aproape n-a vrut să vină.
Şi-a păstrat gândurile pentru sine, oferindu-mi cu grijă intimitatea propriilor mele
gânduri. M-am apropiat de Verity-Dragonul încet, cu inima bătând să-mi spargă
pieptul. Acolo, într-un corp cioplit din Meşteşug şi piatră, dormea omul care-mi
fusese rege. De dragul lui, îndurasem răni atât de grele, încât şi trupul, şi mintea
mea aveau să le poarte urmele până în ultima clipă. Cu toate acestea, apropiindu-
mă de forma aceea împietrită, ochii au început să mă usture de lacrimi şi m-a
cuprins un dor nestăvilit de glasul lui familiar.
„Verity?” am întrebat răguşit.
Sufletul meu tânjea după el până la încordare, l-am căutat cu vorba, cu Harul, cu
Meşteşugul. Dar nu l-am găsit. Mi-am lipit palmele de umărul lui rece, mi-am apăsat
fruntea de bucata aceea tare şi din nou mi-am întins spre el Meşteşugul, fără să-mi
pese de nimic. L-am simţit atunci, dar nu era decât o umbră din ceea ce fusese
odinioară. Poţi spune că ai atins soarele atunci când prinzi în palme o rază de
lumină cenuşie în pădure? „Verity, te rog”, l-am implorat, şi l-am căutat încă o dată,
cu fiecare picătură de Meşteşug din mine.
Când mi-am revenit, zăceam ghemuit lângă dragon. Ochi Întunecaţi nu părăsise
locul din care mă veghea „A plecat”, i-am spus, deşi nu avea rost, nu era nevoie.
„Verity a plecat”.
Atunci mi-am lăsat capul pe genunchi şi-am plâns, jelindu-mi regele cum n-o
făcusem din ziua în care trupul său dispăruse în dragonul cioplit.
M-am oprit din povestit ca să-mi dreg vocea. Am sorbit din rachiu, am pus ceaşca
jos şi-am constatat că bufonul mă priveşte. Se apropiase de mine ca să audă mai
bine ce spun. Lumina focului îi poleia pielea, dar nu-i dezvăluia şi tainele din priviri.
— Cred că acela a fost momentul în care am înţeles pe deplin că viaţa mea de
dinainte se făcuse scrum. Dacă Verity ar fi îmbrăcat o formă care mi-ar fi permis să
ajung la el, dacă ar fi existat în continuare ca partenerul meu de Meşteşug, atunci
poate că o parte din mine ar fi vrut să rămână FitzChivalry Farseer. Dar Verity nu
mai exista. Sfârşitul regelui meu era şi sfârşitul meu. Când m-am ridicat şi-am
părăsit grădina de piatră, am înţeles că dobândisem, cu adevărat, lucrul după care
tânjisem ani la rând: şansa de a stabili cine sunt şi un timp în care să-mi trăiesc
viaţa aşa cum vreau. De atunci încolo, aveam să hotărăsc singur pentru mine.
Ce să zic… mă ridiculiza lupul. L-am ignorat ca să mă adresez bufonului.
— M-am mai oprit într-un loc, înainte de a pleca din Regatul Munţilor. Cred că-ţi
aminteşti de el. Stâlpul lângă care te-am văzut schimbându-te.
Bufonul încuviinţă în tăcere, iar eu mi-am continuat povestea.
Când am ajuns la răscrucea unde se afla o piatră înaltă a Meşteşugului, m-am oprit,
mânat de ispită. M-au copleşit amintirile. Prima oară fusesem acolo cu Starling şi
cu Kettle, cu bufonul şi cu regina Kettricken, în căutarea regelui Verity. Acolo ne
oprisem, iar eu, într-o frântură de vis trăit parcă cu ochii deschişi, văzusem, în locul
pădurii verzi şi proaspete, o piaţă înţesată de lume. Pe locul unde bufonul se
cocoţase în vârful unui bloc de piatră stătea o femeie care semăna cu el, având şi
ea pielea albă şi ochii aproape lipsiţi de culoare. În acel spaţiu şi timp, femeia purta
o coroană din lemn împodobit cu capete de cocoşi şi pene din coada lor. Asemenea
bufonului, poznele ei atrăseseră atenţia mulţimii. Toate acestea le-am zărit într-o
fracţiune de secundă, ca şi când aş fi aruncat o privire printr-o fereastră deschisă
către o altă lume. Apoi, cât ai clipi, totul a revenit la normal, iar eu l-am văzut pe
bufonul împietrit căzând de pe piatra înaltă pe care se căţărase. Părea că avusese
şi el aceeaşi viziune scurtă, dintr-un alt timp şi cu alţi oameni în jur.
Viziunea aceea misterioasă a fost motivul revenirii mele acolo. Monolitul negru care
domina cercul de pietre trona neatins de muşchi sau licheni, glifele cioplite în el
chemându-mă spre destinaţii necunoscute. Acum ştiam ce reprezintă, însă când
văzusem prima dată o poartă a Meşteşugului, nu ştiusem. Am ocolit-o încet. Am
recunoscut simbolul care m-ar fi trimis înapoi în cariera de piatră. Altul, eram
aproape sigur, m-ar fi transportat din nou în oraşul Străbunilor. Fără să mă gândesc,
am ridicat un deget, vrând să urmez conturul runei.
Deşi e mare, Ochi Întunecaţi se mişcă repede şi fără zgomot. M-a prins cu botul de
încheietura mâinii, ţâşnind între mine şi obelisc. Am căzut odată cu el, ca să nu-mi
sfâşie carnea cu colţii. M-am pomenit la pământ, prăbuşit pe spate. El stătea lângă
mine, nu chiar deasupra mea, dar tot îmi ţinea încheietura în bot. Nu vei face asta.
— N-am avut de gând să folosesc piatra, doar s-o ating.
Nu te poţi încrede în ea. Am fost în bezna dinăuntrul ei. Dacă ar trebui să te urmez
din nou acolo ca să-ţi salvez viaţa, ştii că aş face-o. Dar nu-mi cere s-o fac numai
dacă te mână curiozitatea.
Te superi dacă mă întorc în oraş pentru scurtă vreme, singur?
Singur? Ştii că niciunul dintre noi nu poate fi „singur” cu adevărat.
Eu te-am lăsat singur ca să încerci traiul în haită.
Nu-i acelaşi lucru, iar tu o ştii foarte bine.
Sigur că o ştiam. Mi-a dat drumul la mână. M-am ridicat şi m-am scuturat de praf.
Am închis subiectul. Acesta e unul din cele mai mari avantaje ale Harului. Nu e
nevoie să porţi discuţii lungi şi cu detalii dureroase ca să te convingi că te înţelegi
cu celălalt. Odată, cu ani în urmă, lupul m-a părăsit ca să trăiască printre ai lui.
Când s-a întors, mi-a dat de înţeles, tacit, că aparţinea mai degrabă de mine decât
de ei. În vremea scursă de atunci, ne-am apropiat şi mai mult. Eu nu mai eram doar
om, el nu mai era doar lup. Dar nu mai reprezentam nici două entităţi separate.
Aceasta nu însemna că lua hotărâri peste capul meu, ci că eu discutam cu mine
însumi cât de înţelept era ceea ce urma să fac. Totuşi, în scurta noastră confruntare,
amândoi ne-am lovit de ceea ce evitasem până atunci.
— Legătura noastră a devenit tot mai strânsă şi mai complicată. Niciunul dintre noi
nu ştia cum s-o tălmăcească mai bine.
Lupul şi-a înălţat botul şi m-a pironit cu ochii lui adânci. Ne-am împărtăşit îndoielile,
însă el m-a lăsat pe mine să iau hotărârea finală.
Să-i spun bufonului unde ne-am dus mai departe şi ce anume am învăţat? Era oare
experienţa trăită de mine printre cei cu Sânge Străvechi numai a mea, ca s-o pot
împărtăşi cu alţii? Secretele pe care le cunoşteam apărau multe vieţi. În ceea ce
mă privea, aveam toată încrederea în a-mi pune viaţa în mâinile bufonului. Dar
aveam dreptul să-i dezvălui taine care nu-mi aparţineau doar mie?
Nu ştiu cum mi-a interpretat bufonul ezitarea. Bănuiesc că a considerat-o altceva
decât propria mea nesiguranţă.
— Ai dreptate, afirmă el, pe neaşteptate.
Îşi luă băutura, sorbi şi ultima picătură din ea, puse cana hotărât pe podea, apoi
desenă un cerc în aer cu mâna lui graţioasă, oprindu-se cu arătătorul subţire în sus,
într-un gest pe care i-l cunoşteam foarte bine. Aşteaptă, mă îndemna el.
Se ridică în picioare graţios, ca tras de sfori. În ciuda întunericului din odaie, merse
fără poticneli până la raniţa lui. L-am auzit scotocind în ea. În scurt timp, se întoarse
lângă foc cu un săculeţ de pânză groasă. Se aşeză aproape de mine, ca şi când se
pregătea să-mi dezvăluie secrete atât de grele, încât nici întunericul nu trebuia să
le audă. Săculeţul din poala lui era ros şi pătat. Îl deschise trăgând de gura strânsă
cu sfoară şi scoase din el un obiect învelit într-o pânză minunată. Mi s-a tăiat
respiraţia când a desfăcut-o. Nu mai văzusem niciodată o ţesătură atât de catifelată,
niciun model atât de sofisticat, lucrat în culori atât de intense. Chiar şi în lumina
slabă a focului aproape stins, nuanţele de roşu străluceau, iar cele de galben
licăreau. Cu bucata aceea de pânză ar fi putut intra în graţiile oricărui lord.
Dar nu asta voia el să-mi arate. Dădu la o parte pânza aceea superbă, fără să-i
pese că se adună grămadă pe podeaua aspră. M-am aplecat în faţă, cu respiraţia
tăiată, ca să văd ce altă minunăţie va ieşi la iveală de sub ea. Pânza alunecă de
tot. M-am aplecat şi mai mult, nevenindu-mi să-mi cred ochilor.
— Am crezut că am văzut-o într-un vis.
— Într-un vis ai şi văzut-o. La fel ca mine.
Coroana de lemn din palmele bufonului purta patina timpului. Dispăruseră penele
sclipitoare şi vopseaua care o colorase cândva. Rămăsese numai un obiect simplu,
din lemn cioplit, lucrat cu măiestrie, dar auster în frumuseţea lui.
— Tu ai cerut să fie lucrată? Am presupus.
— Am găsit-o, îmi răspunse bufonul. Sau poate că m-a găsit ea pe mine.
Am aşteptat să-mi dea amănunte, dar zadarnic. Am vrut să ating coroana, însă el
a făcut un gest discret, de parcă voia s-o ţină numai pentru el. În clipa următoare, a
cedat şi mi-a întins-o. Când am luat-o, mi-am dat seama că mi se oferea pe sine
mult mai mult decât atunci când îmi dăduse voie să-i călăresc iapa. Am răsucit
obiectul străvechi în palme, descoperind urme de vopsea lucioasă în liniile sculptate
din capetele cocoşilor. Două din ele îşi păstraseră pietrele preţioase licărind în loc
de ochi. Găurile de la marginea coroanei arătau unde fuseseră prinse penele din
coada de cocoş. Nu recunoşteam lemnul din care fusese lucrată. Uşor, dar
rezistent, părea să-mi şoptească printre degete, împărtăşindu-mi taine într-o limbă
necunoscută.
I-am întins-o înapoi bufonului.
— Pune-ţi-o pe cap, l-am rugat cu glas încet.
O luă din mâna mea. L-am văzut cum îşi înăbuşe emoţia.
— Eşti sigur? Mă întrebă şi el tot cu voce scăzută. Mi-am mai pus-o pe cap,
recunosc. Nu s-a întâmplat nimic. Dar acum, că suntem amândoi aici, Profetul Alb
şi Catalizatorul său… Fitz, s-ar putea să invocăm o vrajă pe care n-o înţelege
niciunul dintre noi. Mi-am cercetat amintirile de nenumărate ori, dar n-am regăsit
coroana în nicio profeţie pe care am învăţat-o. Habar n-am ce semnificaţie are, dacă
o fi având vreuna. Tu îţi aduci aminte de viziunea ta cu mine; eu nu am decât amintiri
foarte vagi despre ea, e ca un fluture văzut într-un vis, prea fragil ca să-şi reia zborul
minunat.
Am tăcut. Mâinile bufonului, de un auriu la fel de intens ca albul lor de odinioară,
ţineau coroana în faţa lui. În linişte, ne-am îndemnat unul pe altul, curiozitatea
luptând cu prudenţa. Până la urmă, fiind noi cine eram, un singur lucru puteam face.
Un zâmbet cutezător apăru treptat pe faţa prietenului meu. La fel zâmbise, mi-am
amintit eu, şi în seara în care atinsese, cu degete scăldate în Meşteşug, carnea
cioplită a fetei-de-pe-dragon. Gândindu-mă la agonia pe care o provocasem
amândoi fără voie, am trăit un moment de teamă. Dar, înainte de-a apuca să
deschid gura, el îşi aşeză coroana pe cap.
Nu se întâmplă nimic.
M-am holbat la el, uşurarea şi dezamăgirea luptându-se în mine. Preţ de-o clipă,
am păstrat liniştea. Pe urmă, el a început să chicotească. În momentul următor, am
izbucnit în râs amândoi. Tensiunea a dispărut şi am râs până ne-au dat lacrimile.
Când ne-am potolit, m-am uitat la bufonul care-şi păstrase coroana pe cap –
prietenul meu dintotdeauna. Îşi ştergea lacrimile de pe obraji.
— Ştii, luna trecută, cocoşul meu şi-a pierdut aproape toate penele din coadă într-
o încăierare cu o nevăstuică. Le-a adunat Hap. Ce zici, încercăm să le montăm pe
coroană?
Îşi scoase coroana şi-o privi cu regret, în batjocură.
— Mâine, poate. Şi poate că tot mâine am să-ţi fur şi cernelurile, să-i refac culorile.
Mai ţii minte cum era colorată?
Am ridicat din umeri.
— În privinţa asta, mă bazez pe tine, bufonule. Întotdeauna ai avut ochi pricepuţi la
aşa ceva.
Înclină din cap cu exagerare gravă la complimentul meu. Luă pânza de pe jos şi
înveli la loc coroana. Din foc mai rămăseseră câţiva tăciuni care ne împrumutau o
strălucire roşie. L-am privit îndelung pe bufon. În lumina aceea, puteam pretinde că
nu i se schimbase culoarea, că era tot bufonul cu pielea albă din copilăria mea,
aşadar, eram şi eu la fel de tânăr ca el. Se uită scurt la mine, văzu că-l studiez şi
începu să mă cerceteze şi el, cu o expresie ciudat de avidă pe figură. Avea o privire
atât de intensă, încât am fost nevoit să întorc capul. În clipa următoare, îmi vorbi.
— Aşa, deci. După Regatul Munţilor, ai plecat la…?
Mi-am luat cana cu rachiu. Era goală. M-am întrebat cât băusem şi mi-am dat
seama imediat că depăşisem măsura în seara aceea.
— Mâine, bufonule. Mâine. Lasă-mă să dorm o noapte şi să cuget cum să-ţi continui
mai bine povestea.
O mână cu degete lungi îmi cuprinse brusc încheietura. Ca de obicei, pielea lui era
mai rece decât a mea.
— Cugetă, atunci, Fitz. Dar, între timp, nu uita… Părea că nu-şi găseşte cuvintele.
Îmi căută încă o dată privirea. I se schimbă tonul şi-mi vorbi cu glas încet, rugător:
Spune-mi tot ce poţi, atât cât te lasă conştiinţa. Pentru că nu ştiu niciodată care
lucruri anume trebuie auzite, dacă nu le-am auzit.
Încă o dată, fervoarea privirii lui mă descurajă.
— Ghicitori, l-am luat eu în râs, încercând să-i vorbesc cu lejeritate, însă vorbele
mele parcă le confirmară pe ale lui.
— Ghicitori, aprobă el. Ghicitori la care răspunsul suntem noi, cu condiţia să
descoperim întrebările.
Se uită la mâna cu care-mi strângea încheietura şi mi-o eliberă. Se ridică în picioare
brusc, graţios ca o felină. Se întinse, contorsionându-se de parcă şi-ar fi desfăcut
oasele din încheieturi şi le-ar fi pus la loc. Se uită către mine cu drag.
— Du-te la culcare, Fitz, mă sfătui, ca şi când aş fi fost un copil. Odihneşte-te cât
mai poţi. Eu trebuie să mai stau puţin treaz şi să mă gândesc. Dacă pot. Mi s-a cam
urcat rachiul la cap.
— Şi mie, am mărturisit.
Întinse mâna şi mă ajută să mă ridic cu o forţă care, ca de obicei, mă uimea la un
trup atât de fragil. M-am clătinat şi-am păşit într-o parte. L-am tras după mine, dar
m-a prins de cot şi m-a îndreptat.
— Vrei să dansăm? Am glumit cu ultimele puteri, în timp ce mă ajuta să-mi păstrez
echilibrul.
— Deja dansăm, îmi răspunse, aproape serios.
Ca şi când şi-ar fi luat rămas-bun de la o parteneră de dans, mimă o plecăciune
ceremonioasă peste mâna mea, când mi-am retras degetele din strânsoarea lui.
— Să visezi cu mine, adăugă melodramatic.
— Noapte bună, i-am spus, refuzând să-i cad iarăşi în plasă.
În timp ce mă îndreptam spre pat, Ochi Întunecaţi se sculă mârâind şi veni după
mine. Rareori dormea la distanţă mai mare de un braţ de mine. Ajuns în odaia mea,
mi-am aruncat hainele pe jos, mi-am tras cămaşa de noapte peste cap şi m-am
prăbuşit în pat.
Lupul îşi găsise deja loc pe podeaua rece, lângă el. Am închis ochii şi mi-am lăsat
braţul să alunece ca să-i ciufulesc blana de pe ceafă.
— Somn uşor, Fitz, îmi ură bufonul.
Am întredeschis pleoapele. Se aşezase din nou pe scaunul din faţa focului stins şi-
mi zâmbi prin uşa întredeschisă a odăii mele.
— Te păzesc eu, se oferi teatral.
Am clătinat din cap la aiurelile sale şi-am scuturat din mână în direcţia lui, pe urmă
am căzut în braţele somnului.
Capitolul VII
INIMĂ DE LUP
Una din cele mai dese răstălmăciri ale Harului este faptul de a fi considerat o putere
a omului care poate fi exercitată asupra animalelor. În aproape toate poveştile care
circulă despre Har, e vorba despre un om rău, care-şi foloseşte puterea asupra
animalelor sau păsărilor, pentru a le face rău vecinilor săi oameni. În majoritatea
lor, până la urmă, soarta e dreaptă, căci animalele care-l slujesc se ridică împotriva
lui, pentru a-l coborî la nivelul lor, dându-i astfel în vileag în faţa celor pe care i-a
nenorocit.
În realitate, Harul este caracteristic atât animalelor, cât şi oamenilor. Nu toţi oamenii
au capacitatea de a stabili o legătură specială cu un animal, care stă la temelia
Harului, după cum nu orice animal poate stabili o asemenea legătură cu omul.
Foarte puţine animale care au această capacitate doresc să se apropie de om.
Pentru a se crea o legătură dintre ei, ea trebuie să fie rezultatul dorinţei reciproce
şi la fel de intense a ambilor parteneri. În rândul familiilor cu Har, când mezinul
ajunge la vârsta majoratului, e trimis să-şi caute un tovarăş animal. Asta nu
înseamnă că pleacă de acasă, îşi alege un animal şi-l supune voinţei lui, ci se speră
că va întâlni o fiinţă cu minte asemănătoare, fie sălbatică, fie domestică, ce doreşte
să stabilească o legătură întemeiată pe Har. Mai simplu spus, pentru a se forma o
legătură bazată pe Har, animalul trebuie să fie la fel de înzestrat ca omul. Deşi un
om cu Har poate ajunge la un anumit nivel de comunicare cu aproape orice animal,
între ei nu se va stabili nicio legătură dacă animalul nu dovedeşte talent şi înclinaţii
similare cu ale omului.
În orice relaţie există însă şi capacitatea de a face abuz. Aşa cum un soţ îşi poate
lovi soţia sau aşa cum o soţie poate distruge sufletul soţului ei, dispreţuindu-l, tot
aşa, un om îşi poate abuza partenerul de Har. Poate că forma cea mai obişnuită a
abuzului se petrece atunci când omul îşi alege un partener mult prea tânăr pentru
a-şi da seama cât de importantă e o asemenea hotărâre, luată pe viaţă. Sunt rare,
dar nu inexistente, cazurile în care un animal îşi umileşte partenerul sau îi dictează
ce să facă. Cei cu Sânge Străvechi spun că atât de cunoscuta baladă despre
Grayson Rătăcitorul se bazează pe povestea unui bărbat care a fost destul de
neghiob ca să se lege de un gâscan sălbatic, fiind obligat să-şi petreacă restul vieţii
urmărind anotimpurile, la fel ca pasărea lui.
Badgerlock, Legendele Sângelui Străvechi

A venit dimineaţa, prea strălucitoare şi prea devreme, în cea de-a treia zi a vizitei
bufonului. El s-a trezit înaintea mea şi, dacă suferea din cauza rachiului băut cu o
noapte înainte, nu o arăta. Ziua promitea deja să fie fierbinte, aşa că ţinea focul de
gătit cât mai mic, suficient cât să fiarbă apa pentru terciul de ovăz. Afară, am dat
drumul găinilor din coteţ şi am dus poneiul şi iapa pe o pantă de deal care dădea
spre mare. Poneiul l-am lăsat liber, însă pe Malta am priponit-o. Mi-a aruncat o
privire plină de reproş, dar s-a apucat de păscut ca şi când smocurile de iarbă erau
tot ce-şi dorea. Am stat o vreme cu ochii la marea liniştită. Sub soarele arzător al
dimineţii, părea o întindere mată de metal. O briză foarte uşoară bătea dinspre larg
şi-mi flutura părul. Aveam impresia că-mi vorbise cineva cu glas tare şi că eu eram
ecoul cuvintelor. „E vremea schimbării”.
O vreme schimbătoare, l-am auzit pe lup, ecou la ecoul gândului meu. Eu nu
rostisem exact aceleaşi vorbe, însă păreau mai apropiate de adevăr. M-am întins,
răsucindu-mi umerii, şi am lăsat briza să-mi alunge durerea de cap. M-am uitat la
mâinile mele întinse în faţă, apoi le-am studiat. Erau mâini de fermier, aspre şi cu
bătături, cu urme lăsate de ţărână şi de trecerea timpului. M-am scărpinat pe
obrazul ţepos; nu catadicsisem să mă bărbieresc în ultimele zile. Hainele mele erau
curate şi le puteam purta încă, dar aveau pete, în urma treburilor mele zilnice. Pe
deasupra, le şi peticisem. Senzaţia de confort şi linişte de dinainte s-a transformat,
într-o clipă, într-o mască, un costum pe care l-am îmbrăcat ca să mă protejeze în
anii mei de pace sufletească. Dintr-odată, am vrut să mă rup de viaţa mea şi să
devin nu Fitz cel de înainte, ci acel Fitz care ar fi putut fi, dacă nu ar fi murit pentru
restul lumii. M-a străbătut un fior ciudat, amintindu-mi, pe neaşteptate, de o
dimineaţă de vară din copilărie, când urmărisem un fluture zbătându-se şi ieşind din
gogoaşă. Oare aşa se simţise şi el, de parcă învelişul acela nemişcat şi străveziu îi
devenise peste noapte prea strâmt?
Am tras adânc aer în piept şi mi-am ţinut respiraţia, apoi am expirat. Mă aşteptam
să-mi alung astfel nemulţumirea bruscă şi, în mare parte, am reuşit să scap de ea.
Dar nu de toată. Un timp schimbător, spusese lupul.
— Şi în ce ne schimbăm de data asta?
Tu? Nu ştiu. Eu ştiu doar că te schimbi şi uneori asta mă sperie. La mine e simplu.
Îmbătrânesc.
I-am aruncat lupului o privire.
— Şi eu, i-am atras atenţia.
Nu. Tu nu îmbătrâneşti. Trec anii peste tine, dar nu îmbătrâneşti ca mine. E-
adevărat şi o ştim amândoi.
N-avea rost să-l contrazic.
— Şi? L-am provocat, mascându-mi tulburarea surprinzătoare sub bravadă.
Aşadar, se apropie vremea hotărârilor. Și va trebui ca hotărârile să le luăm noi, nu
să lăsăm lucrurile să ni se întâmple cum vor ele. Cred că ar trebui să-i spui bufonului
despre timpul pe care l-am petrecut printre cei cu Sânge Străvechi. Nu pentru că
va hotărî sau pentru că poate hotărî pentru noi, ci pentru că şi tu, şi eu judecăm mai
bine când ne împărtăşim gândurile cu el.
Era o idee chibzuită cu multă grijă de lup, un raţionament aproape prea uman al
jumătăţii mele care mergea pe patru picioare. M-am lăsat într-un genunchi şi l-am
cuprins cu braţele pe după gât. Speriat fără un motiv pe care să am curajul să-l
numesc, l-am strâns tare, vrând parcă să-l ascund în pieptul meu şi să-l ţin acolo
pentru totdeauna. M-a tolerat câteva momente, apoi şi-a tras capul în jos şi s-a
îndepărtat de mine. A sărit de câteva ori, pe urmă s-a oprit. S-a scuturat zdravăn,
ca să-şi aranjeze blana ciufulită, şi şi-a întors ochii spre mare, căutând parcă noi
locuri de vânătoare.
— O să-i spun. Deseară.
Mi-a aruncat o privire peste umăr, cu nasul plecat şi urechile îndreptate înainte.
Avea ochi luminoşi. Îi dansau în ei licăriri ale zburdălniciei sale de demult. Ştiu că-i
vei spune, frăţioare. Nu te teme.
Apoi, cu un salt care-i sfida vârsta de câine, a ţâşnit de lângă mine şi-a luat-o la
fugă, până când a devenit o dungă cenuşie pierdută printre tufele scunde şi
smocurile de iarbă de pe panta lină a dealului. Nu-l mai vedeam, atât de inteligent
era, dar inima mea era alături de el, ca întotdeauna. Inima mea, mi-am spus, va
reuşi întotdeauna să-l găsească, va găsi întotdeauna un loc în care ne vom atinge
minţile şi ni le vom uni. I-am trimis şi lui acest gând, dar nu mi-a răspuns.
M-am întors la colibă. Am adunat ouăle din coteţ şi le-am dus înăuntru. Bufonul le-
a fiert pe cărbunii din cămin cât eu am pregătit ceaiul. Am dus mâncarea afară, în
aerul dimineţii senine, şi am mâncat dejunul aşezaţi pe prispă. Vântul care adia
dinspre apă nu ajungea până în mica mea vale. Frunzele copacilor atârnau
nemişcate. Numai găinile cotcodăceau şi scurmau în praful din curte. Nu mi-am dat
seama cât se prelungise liniştea decât atunci când bufonul a spart-o.
— E plăcut aici, remarcă, arătând cu lingura spre copacii din jur. Pârâul, pădurea,
stâncile de pe plaja din apropiere… înţeleg de ce preferi să locuieşti aici, şi nu la
Buckkeep.
Avusese dintotdeauna darul de a-mi răstălmăci gândurile.
— Nu sunt convins că prefer să locuiesc aici, i-am replicat calm. Nu mi-a trecut prin
cap niciodată să compar cele două locuri şi să aleg în care dintre ele aş prefera să
trăiesc. În prima iarnă pe care am petrecut-o aici, am rămas pentru că ne prinsese
viscolul şi, căutând adăpost pe sub copaci, am descoperit o urmă veche de căruţă.
Ne-a condus la o cocioabă abandonată – aceasta – şi am intrat în ea. Am ridicat
din umeri. De-atunci, n-am mai plecat de-aici.
Bufonul îşi înclină capul.
— Aşadar, deşi ai fi putut să alegi un loc din toată lumea, tu n-ai ales nimic. Pur şi
simplu, într-o zi ai încetat să mai rătăceşti.
— Probabil. A fost cât pe ce să nu rostesc vorbele care-mi stăteau pe buze, pentru
că nu aveau legătură cu subiectul discuţiei noastre. Forge nu-i departe de-aici.
— Asta te-a atras?
— Nu cred. L-am vizitat, bineînţeles, ca să văd ruinele şi să-mi aduc aminte de
întâmplările de demult. Nu mai locuieşte nimeni acolo. De obicei, într-un asemenea
loc, oamenii ar fi devastat rămăşiţele. Dar la Forge n-au făcut-o.
— Au prea multe amintiri urâte legate de satul acela, îmi confirmă bufonul spusele.
Forge a fost doar începutul, însă oamenii îl ţin minte cel mai bine şi-au numit după
el năpasta care a urmat. Mă întreb câţi au fost transformaţi până la urmă în
neoameni.
M-am foit stânjenit, apoi m-am ridicat şi-am luat farfuria goală a bufonului. Nici acum
nu-mi plăcea să evoc zilele acelea. Corăbiile Roşii ne prădaseră ţărmul ani la rând,
furându-ne bogăţiile. Abia când piraţii au început să fure şi caracterul omenesc al
locuitorilor ne-am revoltat, plini de mânie, împotriva lor. Atacaseră mai întâi la
Forge, răpind sătenii şi trimiţându-i înapoi rudelor sub forma unor monştri fără suflet.
Cândva, fusese datoria mea să-i găsesc şi să-i ucid pe neoameni, una din multele
îndatoriri murdare şi desfăşurate pe ascuns de asasinul regelui. Dar asta se
întâmplase cu ani în urmă, mi-am zis. Acel Fitz nu mai exista.
— A fost tare demult, i-am adus aminte bufonului. S-a terminat.
— Aşa zice lumea, dar unii nu sunt de acord. Alţii nu vor să renunţe la ura faţă de
Străini şi spun că şi dragonii pe care i-am trimis împotriva lor au fost prea blânzi. Iar
alţii zic, desigur, că ar trebui să uităm conflictul, pentru că cele Şase Ducate şi
Străinii au renunţat întotdeauna la război în favoarea negoţului. În drum spre tine,
într-o cârciumă, am auzit vorbindu-se că regina Kettricken caută să obţină şi pacea,
şi o alianţă comercială cu Străinii. Se zvoneşte că-l va însura pe prinţul Dutiful pe
Insulele Străine, cu o narcescă, pentru a întări tratatul pe care l-a propus.
— Narcescă?
Bufonul ridică din sprâncene.
— Un fel de prinţesă, presupun. Sau măcar fiică de nobil influent.
— Aşa, deci. Am încercat să nu arăt cât mă tulbura vestea. Nu e prima oară când
diplomaţia se asigură pe calea asta. Gândeşte-te cum a ajuns Kettricken soţia lui
Verity. Scopul căsătoriei lor a fost să confirme alianţa noastră cu Regatul Munţilor.
Dar a ajuns să însemne mult mai mult.
— Într-adevăr, încuviinţă bufonul amabil, însă tonul lui neutru mă puse pe gânduri.
Am dus vasele înăuntru şi le-am spălat. M-am întrebat ce părere avea prinţul Dutiful
despre faptul că e „dat la schimb” pentru tratat, apoi mi-am alungat ideea din minte.
Kettricken probabil că îl crescuse în spiritul celor de la munte – conducătorul trebuie
să se considere întotdeauna slujitorul poporului. Probabil că Dutiful era…
îndatoritor4, mi-am spus. Fără îndoială că va accepta căsătoria fără ezitare, aşa
cum acceptase Kettricken căsătoria ei aranjată cu Verity. Am observat că butoiul
pentru apă era deja aproape gol. Bufonului i-a plăcut întotdeauna să se bălăcească
şi folosea de trei ori mai multă apă decât orice om. Am luat găleţile şi m-am întors
afară.
— Mă duc după apă.
Bufonul sări vioi de pe scaun.
— Vin şi eu.
Coborî cu mine pe cărarea cu umbre cenuşii până la pârâu, în locul unde săpasem
o groapă şi-o aliniasem cu bolovani, ca să umplu găleţile mai uşor. Profită de ocazie
ca să se spele pe mâini şi să bea zdravăn din apa rece şi dulce. Când îşi îndreptă
spatele, aruncă iute ochii în jur.
— Unde-i Ochi Întunecaţi?
M-am îndreptat şi eu, echilibrat de greutatea găleţilor.
— Îi place să hoinărească singur uneori. Merge…
Un junghi mă străbătu din cap până-n picioare. Am scăpat găleţile şi mi-am dus
mâna la gât cu o clipă înainte de a-mi da seama că nu eu simţeam durerea. Privirea
mea se întâlni cu a bufonului. Pălise. Cred că simţea o frântură din frica mea. L-am
căutat cu mintea pe Ochi Întunecaţi, l-am găsit şi-am rupt-o la fugă.
N-am urmat nicio cărare prin pădure. Mă agăţam de tufele scunde care încercau
să-mi împiedice goana nebună. Am trecut prin ele, fără să-mi pese de haine şi de
zgârieturi. Lupul nu putea respira; răsuflarea lui chinuită afecta şi încercările mele
disperate de-a trage aer în piept. M-am luptat să nu mă panichez şi eu. În fugă, mi-
am scos cuţitul, gata să înfrunt orice duşman care îl atacase. Dar când am ieşit
dintre copaci în luminişul de lângă iazul castorilor, l-am văzut zvârcolindu-se singur,
la mal. Încerca să-şi vâre o labă în gură; avea botul larg deschis. Jumătate dintr-un
peşte mare zăcea pe pietre, lângă el. Făcea salturi înapoi, în cercuri, scuturând din
cap într-o parte şi-n alta, încercând să scape de ceea ce îl asfixia.
M-am aruncat în genunchi lângă el.
— Să nu mi te opui! L-am implorat, dar nu cred că m-a auzit.
Era înnebunit de spaimă. Am încercat să-l prind cu braţul, dar s-a smuls. Scutura
din cap sălbatic, însă nu-şi putea scoate piedica din beregată. M-am năpustit asupra
lui şi l-am trântit la pământ. Am căzut pe coastele lui şi i-am salvat viaţa fără să
vreau. Apăsându-l cu trupul pe piept, i-am împins înapoi în gură peştele care i se
blocase în gât. Fără să-mi pese de colţii lui, i-am vârât mâna în bot şi l-am scos
afară, aruncându-i cât colo. L-am simţit pe lup răsuflând greu şi m-am ridicat de pe
el. Clătinându-se, încerca să stea în picioare. Eu nu m-am simţit în stare să mă
ridic.
— Te-ai înecat cu peştele! Am strigat cu voce tremurată. Ar fi trebuit să ştiu! Să-ţi
fie învăţătură de minte, să nu mai înghiţi cu atâta lăcomie.
Am inspirat adânc, cât se poate de uşurat. Dar scurtă mi-a fost uşurarea. Lupul s-a
ridicat, a făcut doi paşi legănaţi, apoi s-a prăbuşit. Nu se mai sufoca, dar durerea îl
chinuia pe dinăuntru.
— Ce este? Ce-a păţit? Vru să afle bufonul din spatele meu.
Nu-mi dădusem seama că venise după mine şi nici n-aveam timp de el acum. M-
am dus în patru labe la prietenul meu. Am pus mâna pe el, plin de teamă, şi-am
simţit că atingerea mea întăreşte legătura dintre noi. Se crispa din cauza durerii din
piept. De-abia putea să respire. Îşi auzea în urechi bubuiturile inimii. Printre
pleoapele deschise i se vedeau ochii daţi peste cap, iar limba îi atârna moale din
gură.
— Ochi Întunecaţi! Frate! Am ţipat, dar ştiam că nu mă aude.
L-am cercetat cu mintea, i-am împrumutat din voinţa mea şi am descoperit un lucru
incredibil. Se ferea de mine. Se retrăgea, refuza, atât cât mai era în stare, din cauza
slăbiciunii, legătura pe care o împărtăşeam de atâta vreme. Când şi-a ascuns
mintea, am simţit că-mi alunecă printre gânduri într-o ceaţă pe care n-o puteam
străpunge.
Aşa ceva era de neîngăduit.
— Nu! Am urlat şi mi-am trimis conştiinţa după el.
Văzând că nu pot dărâma bariera cenuşie cu Harul, am încercat s-o dobor cu
Meşteşugul, fără să-mi pese de nimic şi folosind, instinctiv, toată magia de care
eram capabil ca să ajung la el. Şi am ajuns. Dintr-odată, eram lângă el, conştiinţa
mea se împletea cu a lui, aşa cum nu se mai împletise niciodată. Trupul său era al
meu.
Cu mulţi ani înainte, când m-a omorât Regal, am părăsit învelişul neputincios al
trupului meu şi m-am adăpostit în cel al lui Ochi Întunecaţi. Am locuit amândoi în el,
i-am perceput gândurile, am văzut lumea prin ochii lui. Am mers împreună cu el,
călător în viaţa lui. În cele din urmă, Burrich şi Chade ne-au chemat pe amândoi la
mormântul meu şi m-au readus în propriul meu trup.
Acum, lucrurile nu stăteau aşa. Nu. Am intrat în trupul lui şi i l-am luat, i-am dominat
conştiinţa de lup cu conştiinţa mea de om.
M-am statornicit în el şi l-am forţat să-şi potolească zvârcolirea. I-am ignorat
dezgustul pentru ceea ce făceam; era necesar, i-am spus. Nu mi s-a mai opus, dar
nu pentru că mi-ar fi cedat. Pur şi simplu abandona cu dispreţ ceea ce luasem de
la el. Dar de asta aveam să mă ocup mai târziu. Faptul că l-am jignit era ultima mea
grijă. Era ciudat să mă aflu în trupul său în felul acela, parcă aş fi purtat haine de
împrumut. Îi distingeam fiecare părticică, de la unghii până în vârful cozii. Aerul îmi
crea o senzaţie ciudată pe limbă şi, în ciuda disconfortului, percepeam acut
mirosurile zilei. Am simţit transpiraţia părţii numite Fitz din mine în apropiere şi am
sesizat vag bufonul aplecat deasupra ei, scuturând-o. Nu aveam timp de el acum.
Descoperisem sursa durerii lupului în mijlocul inimii mele, care bătea ca nebuna.
Calmul pe care l-am forţat asupra lui îl ajutase deja, cât de cât, însă pulsul lui
nesigur, în salturi, îmi arăta că ceva nu merge bine deloc şi asta mă îngrozea.
Să te uiţi în jos într-o pivniţă e cu totul altceva decât să coborî în ea şi s-o cercetezi.
O explicaţie mai bună nu sunt în stare să dau. La început doar am simţit inima
lupului, însă, deodată, am devenit chiar ea. Nu ştiu cum s-a întâmplat; parcă m-aş
fi lăsat, cu toată puterea disperării mele, pe o uşă încuiată, ştiind că salvarea mea
se află dincolo de ea, iar uşa a cedat subit. Am devenit inima lupului, ştiind ce rol
am în corpul lui, dar şi că ceva mă împiedică să-l duc la capăt. Muşchiul se subţiase
cu vremea şi slăbise. Inimă fiind, m-am liniştit şi-am căutat, fragilă, să bat mai
regulat. Când am reuşit, durerea apăsătoare s-a mai domolit şi-am început să
funcţionez.
Ochi Întunecaţi se retrăsese într-un colţ îndepărtat al conştiinţei noastre. L-am lăsat
să zacă acolo bosumflat, concentrându-mă numai pe ceea ce trebuia să fac. Cu ce-
aş putea compara ceea ce am făcut? Cu ţesutul pânzei? Cu clăditul unui zid de
cărămidă? Poate a semănat mai degrabă cu cârpitul unui ciorap rupt în călcâi. Am
simţit că am creat, mai bine zis, am recreat ceva ce fusese slăbit. Şi am ştiut, de
asemenea, că nu eu, Fitz, am făcut asta, ci că, fiind o parte din corpul unui lup, l-
am condus într-un dans familiar. Cu ajutorul concentrării mele, şi-a îndeplinit
sarcina mai repede. Atât şi nimic mai mult, mi-am spus, neliniştit, dar am simţit că
undeva, cineva trebuie să plătească pentru graba cu care a fost obligat trupul să
funcţioneze.
Când am considerat că mi-am dus sarcina la capăt, m-am retras. Nu am mai fost
„inimă”, însă am simţit, mândru, că ea bate regulat, cu puteri noi. Totuşi, senzaţia
aceea a venit însoţită de un fior. Nu eram în propriul meu trup; habar n-aveam ce
se întâmplase cu el cât am pătruns în cel al lupului, nici cât timp trecuse de atunci.
Buimac, l-am căutat pe Ochi Întunecaţi, dar s-a ţinut la distanţă de mine.
Am făcut-o doar ca să te ajut, am protestat.
Tăcere. Nu-i puteam distinge gândurile, dar îmi erau clare sentimentele lui. Nu
fusese nicicând mai jignit.
Prea bine, atunci, i-am spus cu răceală. Fie cum vrei tu. M-am retras supărat.
Adică am încercat să mă retrag. Dintr-odată, am căzut pradă confuziei. Ştiam că
trebuie să merg undeva, dar „a merge” şi „undeva” nu mai aveau înţeles. Semăna
cu senzaţia pe care o trăisem când căzusem, pe nepregătite, în şuvoiul
Meşteşugului. Râul acela magic putea risipi sinele cuiva neexperimentat, putea
zdruncina un om pe apele conştiinţei, până când îşi pierdea şi ultima fărâmă a
sinelui său. Altfel stăteau lucrurile cu mine. Nu mă simţeam risipit sau zdruncinat,
ci prins în propria mea capcană, săltând în sus şi-n jos în şuvoi, şi nu aveam de ce
să mă agăţ, decât corpul lui Ochi Întunecaţi. L-am auzit pe bufon strigându-mă pe
nume, dar nu m-a ajutat, pentru că îl auzeam cu urechile lupului.
Vezi, constată lupul cu tristeţe, vezi ce ne-ai făcut? Am încercat să te previn, am
încercat să te ţin la distanţă.
Pot îndrepta lucrurile, am spus, disperat. Amândoi ştiam că nu mint, ci că mă lupt
cu disperare ca gândul meu să fie adevărat.
M-am despărţit de trupul lui. I-am părăsit simţurile, am refuzat atingerea, văzul şi
auzul, am respins praful de pe limbă şi mirosul trupului meu aflat în apropiere. Mi-
am eliberat conştiinţa de a lui, dar mi-a rămas atârnată undeva. Nu ştiam cum să
mă întorc în corpul meu.
Atunci am simţit ceva, o zvâcnire mai discretă decât dacă cineva mi-ar fi smuls un
fir de aţă din cămaşă. Mă căuta, se târa către mine din trupul meu adevărat. Să mă
agăţ de ea ar fi fost ca şi când m-aş fi agăţat de o rază de soare. M-am luptat din
toate puterile s-o apuc, apoi m-am întors în sinea mea fără formă, simţind că
încercarea mea n-a făcut decât să disipeze impulsul slab trimis către mine.
Conştiinţa mea, nemişcată şi minusculă, aştepta ca o pisică pândind o gaură de
şoarece. Încă o zvâcnire, firavă ca raza de lună printre frunze. M-am forţat să nu
mişc, mi-am impus să rămân calm, ca să mă poată găsi. Asemenea unui fir de aur
delicat, până la urmă, a reuşit să mă atingă. M-a cercetat şi, când a fost sigură de
mine, m-a apucat şi m-a tras clătinat către sine. Trăgea stăruitoare, dar nu avea
putere mai mare decât un fir de păr. Nu puteam s-o ajut, aş fi distrus-o. Trebuia să
rămân suspendat, de teamă să nu rup atingerea care mă îndepărta, nesigură, de
lup, apropiindu-mă de mine. A reuşit să mă tragă tot mai repede şi, deodată, am
fost în stare să plutesc din proprie voinţă.
Am recunoscut imediat forma boţită a trupului meu. M-am revărsat în mine, îngrozit
de cât de rece şi de ţeapăn devenise învelişul fizic al sufletului meu. Aveam ochii
lipicioşi şi uscaţi, căci îi ţinusem deschişi, fără să clipesc deloc, prea multă vreme.
La început, n-am văzut nimic. Nu puteam nici vorbi, pentru că gura şi gâtlejul îmi
erau la fel de uscate. Am vrut să mă răsucesc pe-o parte, dar nu m-au ajutat muşchii
contractaţi şi rigizi. Puteam doar să mă zbat uşor. Totuşi, până şi durerea era o
binecuvântare, pentru că era a mea, o senzaţie a propriului meu trup asociat cu
propria mea minte. Am scos un geamăt răguşit de uşurare.
Bufonul îmi turna apă din palme pe buze şi pe gât. Mi-a revenit văzul, înceţoşat mai
întâi, dar destul ca să desluşesc soarele, trecut de mult de amiază. Lipsisem din
trupul meu ore întregi. După un timp, am fost în stare să mă ridic în capul oaselor.
L-am căutat imediat cu mintea pe Ochi Întunecaţi. Stătea întins lângă mine. Nu
dormea. Era într-o stare de inconştienţă mai profundă decât somnul. Cercetându-l,
am perceput o frântură a sinelui său bine ascunsă. I-am simţit pulsul stabil şi m-a
cuprins o satisfacţie imensă. Am atins uşor frântura de sine.
Pleacă! Era încă supărat pe mine. Nu-mi păsa. Plămânii îi funcţionau, inima îi bătea
regulat. El era extenuat, eu, dezorientat, dar merita, dacă îi salvasem viaţa.
După un timp, l-am descoperit şi pe bufon. Stătea îngenuncheat lângă mine şi mă
ţinea cu braţul pe după umeri. Nu sesizasem că încearcă să mă stabilizeze. Am
întors capul spre el, clătinându-l. Avea chipul schimonosit de istovire şi fruntea
încreţită de durere, dar a reuşit să-mi ofere un zâmbet strâmb.
— N-am ştiut dacă sunt în stare s-o fac. Dar altceva nu mi-a venit în minte.
Peste câteva clipe, am priceput ce voise să spună. M-am uitat la încheietura mâinii
mele. Amprentele lui se reînnoiseră; nu erau argintii, ca prima dată când mă
atinsese cu Meşteşugul lui, ci de o nuanţă cenuşie mai închisă decât fuseseră de-
o vreme încoace. Firul de conştiinţă care ne unea devenise o idee mai puternic.
Eram şocat de ceea ce făcuse.
— Mulţumesc. Cred, i-am spus nerecunoscător.
Mă simţeam invadat. Mă deranja că mă atinsese în felul acela fără consimţământul
meu. Era un sentiment copilăros, dar în clipele acelea nu aveam puterea să-l
depăşesc.
A râs, însă mi-am dat seama că râsul lui friza isteria.
— Am ştiut că n-o să-ţi placă. Totuşi, prietene, nu m-am putut abţine. A trebuit s-o
fac. Inspiră cu întreruperi şi adăugă, cu voce mai blândă: Şi, uite-aşa, o luăm de la
început. Nici n-am venit bine, că soarta şi întinde mâna spre tine. Oare întotdeauna
va trebui să plătim preţul ăsta? Mă strânse mai tare de umeri. Of, Fitz, cum poţi să
mă ierţi tot timpul pentru ceea ce-ţi fac?
Nu puteam, dar nu i-am spus. Am întors capul.
— Vreau să rămân puţin singur. Te rog.
Câteva clipe de linişte mi-au întâmpinat rugămintea. Apoi îmi spuse „sigur că da”,
îşi luă mâna de pe umerii mei şi se trase de lângă mine cu mişcări bruşte. M-am
simţit uşurat. Atingerea lui intensificase legătura Meşteşugului dintre noi. Mă făcea
vulnerabil. Nu ştia cum să treacă de ea şi să dea năvală în mintea mea, dar asta
nu-mi scădea frica. Un cuţit la gât era o ameninţare, chiar dacă mâna care-l ţinea
avea cele mai bune intenţii.
Am încercat să ignor cealaltă faţă a monedei. Bufonul nu bănuia cât de deschis era
spre mine atunci. Faptul că ştiam lucrul acesta mă tachina, mă tenta să încerc să
mă unesc mai strâns cu el. Nu trebuia decât să-l determin să-şi pună din nou
degetele pe încheietura mea. Ştiam ce-aş fi putut face cu atingerea lui. Aş fi putut
aluneca în el, i-aş fi putut afla toate secretele, i-aş fi putut lua toată puterea. I-aş fi
putut face din trup o prelungire a corpului meu, i-aş fi putut folosi viaţa şi zilele
rămase numai pentru mine.
Îmi era ruşine de foamea aceasta a mea. Văzusem ce păţiseră cei care-i cedaseră.
Cum să-l iert pentru că m-a făcut s-o îndur?
Îmi bubuia capul ca după ce foloseam Meşteşugul, iar trupul mă durea de parcă aş
fi luptat într-o bătălie. Mă simţeam vulnerabil în faţa lumii şi până şi atingerea
prietenoasă a bufonului mă irita. M-am sculat cu greu în picioare şi m-am dus
clătinat la apă. Am încercat să îngenunchez pe malul pârâului, dar mi-a fost mai
uşor să mă las pe burtă şi să sorb apa cu gura mea uscată. Odată ce mi-am
astâmpărat setea, m-am spălat pe faţă. M-am frecat pe obraji şi pe păr, apoi pe
ochi, până când mi-au dat lacrimile. Umezeala mi-a făcut bine şi mi s-a limpezit
văzul.
Am privit trupul vlăguit al lupului meu, apoi mi-am aruncat ochii la bufon. Stătea mic,
cu umerii aduşi în faţă şi buzele strânse.
Îl rănisem. Mi-a părut rău. Nu-mi voise decât binele, însă o parte din mine se
încăpăţâna să-i respingă gestul. Am încercat să-mi justific de ce mă agăţam de o
prostie. N-am găsit nicio explicaţie. Uneori, faptul că ştii că nu ai dreptul să fii
supărat nu-ţi alungă furia.
— Mă simt mai bine, am rostit şi mi-am scuturat apa din păr, de parcă ne-aş fi putut
convinge pe amândoi că numai setea fusese motivul necazului meu.
Bufonul nu mi-a răspuns.
Am luat apă în căuşul palmelor şi m-am aşezat lângă lup, lăsând stropii să cadă pe
limba care-i atârna moale. După un timp, s-a mişcat uşor, destul cât să-şi vâre limba
în gură.
Am mai încercat o dată să-l îmbunez pe bufon.
— Ştiu că ai făcut ce-ai făcut ca să-mi salvezi viaţa. Îţi mulţumesc.
Amândurora ne-a salvat viaţa. Ne-a oprit să continuăm ceva ce ne-ar fi distrus şi pe
mine, şi pe tine. Lupul n-a deschis ochii, dar din gândul lui se revărsa patima.
Totuşi, ce-a făcut e…
Mai rău decât ceea ce mi-ai făcut tu mie?
N-aveam ce să-i răspund. Cum să regret că-l ţinusem în viaţă? Totuşi…
Era mai uşor să vorbesc cu bufonul decât să-mi duc gândul până la capăt.
— Amândurora ne-ai salvat viaţa. Cumva… nu ştiu cum, am intrat în corpul lui Ochi
Întunecaţi. Cu Meşteşugul, cred.
M-a străfulgerat o idee. Oare asta voise Chade să-mi spună, că Meşteşugul poate
fi folosit ca leac? M-am cutremurat. Mi-l imaginasem ca pe-o unire a forţelor, dar
ceea ce făcusem eu… Mi-am alungat ideea din minte.
— A trebuit să încerc să-l salvez. Şi… chiar l-am ajutat. Dar n-am mai reuşit să ies
din el. Dacă nu m-ai fi tras tu înapoi…
Nu mi-am continuat gândul. N-aveam cum să-i explic pe scurt de la ce grozăvie ne
salvase. Acum eram sigur că aveam să-i povestesc despre anul petrecut printre cei
cu Sânge Străvechi.
— Hai să ne întoarcem la colibă. Am scoarţă de spiriduş pentru ceai. Şi am nevoie
de odihnă la fel de mult ca Ochi Întunecaţi.
— Şi ca mine, consimţi bufonul.
I-am aruncat o privire, observându-i paloarea obrajilor căzuţi de oboseală şi cutele
adânci de pe frunte. M-a copleşit vina. Fără să fi învăţat cum se foloseşte
Meşteşugul şi fără niciun ajutor, îl întrebuinţase ca să mă aducă înapoi în propriul
meu trup. Nu avea, ca mine, magia lui în sânge, nu avea o înclinaţie din naştere
pentru el. Avea doar vechile semne ale Meşteşugului pe degete, amintind de clipa
în care se frecase de mâinile scăldate în Meşteşug ale lui Verity. Semnele lui şi
legătura firavă pe care o avusesem noi odată prin atingerea aceea fuseseră
singurele unelte de care s-a folosit când a riscat să mă aducă înapoi. Nici frica, nici
neştiinţa nu l-au oprit. Nu ştiuse cât de periculos era ceea ce făcea. Nu mă puteam
hotărî dacă, din cauza asta, gestul lui fusese mai curajos sau mai puţin îndrăzneţ.
Iar eu nu făcusem decât să-l dojenesc.
Mi-am adus aminte cum a fost când Verity se folosise de puterea mea ca să-şi
însufleţească Meşteşugul. Leşinasem, stors de vlagă. Bufonul mergea pe propriile
picioare, legănându-se uşor, dar mergea. Şi nu se plângea că-l doare capul, deşi
sigur îi bubuiau tâmplele. Nu era prima dată când mă minunam de rezistenţa
trupului său delicat. Probabil că mi-a simţit privirea asupra lui, pentru că şi-a întors
ochii spre mine. I-am zâmbit. Mi-a răspuns cu o grimasă cinică.
Ochi Întunecaţi se răsuci pe burtă, apoi se sculă anevoie. Nesigur pe picioare ca
un mânz proaspăt fătat, merse tropăind la apă şi bău. Amândoi ne-am simţit mai
întremaţi îndată ce ne-am astâmpărat setea, însă mie-mi tremurau picioarele de
oboseală.
— O să fie un drum lung până acasă, am remarcat.
Bufonul mi se adresă pe un ton neutru, aproape normal.
— Te descurci?
— Cu puţin ajutor…
Am întins mâna către el. A venit să mi-o ia şi m-a ajutat să mă ridic. M-a prins de
braţ şi-a mers lângă mine, dar cred că mai degrabă se sprijinea el de mine, decât
eu de el. Lupul venea agale după noi. Am strâns din dinţi şi-am îndurat, dar nu l-am
căutat cu Meşteşugul care atârna între noi ca un lanţ de argint. Pot să rezist
tentaţiei, mi-am spus. Verity a putut. Pot şi eu.
Bufonul sparse liniştea în pădurea colorată de soare cu petice de lumină.
— La început am crezut că faci o criză, din acelea care te doborau mai demult. Dar
pe urmă nu te-ai mai mişcat… şi m-am temut c-o să mori. Aveai ochii deschişi şi
holbaţi. Nu-ţi găseam pulsul. Totuşi, din când în când, un spasm îţi zguduia trupul
şi ţi se tăia răsuflarea. Făcu o pauză. N-aveai nicio reacţie. Singurul lucru care mi-
a venit în minte a fost să mă scufund după tine.
Cuvintele lui m-au înspăimântat. Nu eram sigur că voiam să ştiu ce făcuse trupul
meu cât lipsisem din el.
— Probabil că numai aşa mi-ai putut salva viaţa.
— A ta, dar şi a mea, preciză el încet. Pentru că, indiferent ce se întâmplă cu oricare
dintre noi, eu trebuie să te ţin în viaţă. Tu eşti unealta de care trebuie să mă
folosesc, Fitz. Şi pentru asta îmi pare atât de rău, că nici nu pot s-o spun.
Vorbind, întoarse ochii de la mine. Onestitatea privirii lui aurii se împletea cu
legătura dintre noi, aurul îngemănându-se cu argintul. Am recunoscut şi-am respins
un adevăr pe care nu voiam să-l aflu.
În spatele nostru, lupul păşea alene, clătinând din cap.
Capitolul VIII
SÂNGE STRĂVECHI
„… Şi sper că dulăii vor ajunge la tine teferi şi sănătoşi, împreună cu această
scrisoare. Dacă nu va fi aşa, te rog să-mi trimiţi o pasăre cu veşti, ca să-ţi dau sfaturi
pentru îngrijirea lor. În încheiere, te rog să transmiţi urările mele de bine Lordului
Chivalry Farseer. După ce-l saluţi din partea mea, spune-i că mânzul pe care mi l-
a dat în grijă suferă, pentru că a fost înţărcat prea repede. Din fire, e sperios şi
bănuitor, dar nădăjduim că ţinut, cu răbdare şi blândeţe, de o mână categorică, se
va îndrepta. E şi cam încăpăţânat, lucru tare neplăcut pentru dresorul lui, dar cred
că asta a moştenit-o de la tatăl său. Disciplina poate înlocui încăpăţânarea cu tăria
de caracter. Rămân, ca întotdeauna, al lui servitor credincios.
Salutări nevestei şi copiilor tăi, Tallman. Aştept cu nerăbdare, data viitoare când vin
la Buckkeep, să vedem cine câştigă prinsoarea despre cine-i mai stăruitor în a
prinde urma vânatului, Vulpiţa mea sau Coadă-Frântă al tău.
Burrich, şef peste grajduri în Buckkeep Fragment dintr-o scrisoare trimisă lui
Tallman, şef peste grajduri în Withywoods
Până când am ajuns la colibă, nu mai vedeam nimic cu coada ochilor. Am apucat
umărul delicat al bufonului şi l-am condus spre uşă. S-a împiedicat de trepte. Lupul
ne-a urmat. L-am împins pe bufon pe un scaun şi s-a prăbuşit pe el. Ochi Întunecaţi
s-a dus direct în dormitorul meu şi s-a căţărat în pat. A făcut un mic spectacol
şifonând păturile, apoi şi-a găsit o poziţie comodă şi-a căzut într-un somn adânc.
Harul meu a încercat să-l caute, dar îşi închisese mintea. M-am mulţumit să văd
cum pieptul i se ridică şi coboară ritmic, în timp ce puneam la fiert apa în ceainic.
Fiecare gest pe care-l presupuneau sarcinile mele simple îmi cerea o concentrare
maximă. Nu-mi permiteam să mă opresc, deşi îmi plesneau tâmplele de durere.
Aşezat la masă, bufonul se culcase cu capul pe mâini, întruchiparea nenorocirii.
Când am scos provizia de scoarţă de spiriduş, şi-a înălţat capul, clătinându-l, ca să-
mi urmărească mişcările. S-a strâmbat când şi-a amintit cât de amară e scoarţa de
spiriduş, neagră şi uscată.
— Deci o ţii la îndemână, nu?
Întrebarea lui mi-a sunat ca un orăcăit.
— Da, am recunoscut, împărţind scoarţa în porţii.
Am măcinat-o în mojar cu pistilul. Imediat ce-am obţinut puţin praf, mi-am vârât
degetele în el şi le-am pus pe vârful limbii. Durerea m-a lăsat puţin.
— Şi o foloseşti des?
— Numai când sunt nevoit.
Bufonul a tras adânc aer în piept şi l-a expirat cu zgomot. S-a sculat de pe scaun
fără niciun chef şi a găsit căni pentru amândoi. Când a fiert apa, am pregătit un ceai
tare. Leacul avea să alunge durerea de cap provocată de Meşteşug, dar îţi dădea
şi o stare de agitaţie, şi una de deprimare. Auzisem că proprietarii de sclavi din
Statele Chalced îl dădeau sclavilor ca să le sporească puterile şi, în acelaşi timp,
să le potolească setea de evadare. Se zice că scoarţa de spiriduş provoacă
dependenţă, însă mie nu mi s-a întâmplat. Poate că, dacă o bei regulat şi forţat,
începi să pofteşti la ea, dar eu am consumat-o numai ca leac. Se mai spune că
scade capacitatea de-a lucra cu Meşteşugul la tineri şi-o afectează pe cea a
oamenilor mai în vârstă. În privinţa asta, poate că ar fi fost o binecuvântare pentru
mine, dar ştiam, din experienţă, că-ţi amorţeşte Meşteşugul fără să-ţi domolească
şi foamea de el.
Am turnat ceaiul în căni după ce scoarţa s-a înmuiat şi l-am îndulcit cu miere. M-
am gândit să aduc mentă din grădină, însă mi s-a părut prea departe. Am pus o
cană lângă bufon şi m-am aşezat în faţa lui. El a ridicat-o ironic, ca şi când ar fi vrut
să ciocnim.
— În sănătatea noastră: Profetul Alb şi Catalizatorul lui.
Am ridicat-o şi eu pe-a mea.
— În cinstea lui Fitz şi-a bufonului, l-am corectat, şi-am ciocnit cu el.
Am sorbit din ceai. Amăreala mi-a cuprins toată gura. Când l-am înghiţit, mi s-a
strepezit beregata. Bufonul s-a uitat cum beau, pe urmă a luat şi el o gură. S-a
strâmbat, dar cutele de pe frunte i s-au relaxat imediat. S-a încruntat la cană.
— Nu ne putem bucura altfel de avantajele scoarţei?
Am zâmbit trist.
— Odată am fost atât de disperat, încât am mestecat-o. Mi-a făcut obrajii ferfeniţă
pe dinăuntru şi mi-a lăsat un gust atât de amar în gură, că nici apă n-am putut să
beau ca să scap de el.
— Aha.
Bufonul şi-a mai pus o lingură zdravănă de miere în cană, a băut şi s-a încruntat
din nou. Pe urmă, s-a lăsat o linişte uşoară, însă un dram de stânjeneală tot mai
zăbovea între noi. Am aruncat o privire spre lupul care dormea pe patul meu şi mi-
am dres vocea.
— După ce-am părăsit Regatul Munţilor, ne-am întors la graniţa cu ducatul Buck.
Ochii bufonului s-au întâlnit cu ai mei. Cu bărbia proptită în palmă, în tăcere, mă
fixa din priviri, acordându-mi toată atenţia. Aştepta să-mi găsesc cuvintele. Încetul
cu încetul, i-am depănat povestea acelor zile.
Ochi Întunecaţi şi cu mine nu ne-am grăbit în călătoria noastră. Ne-a luat aproape
un an ca să străbatem un drum ocolitor prin munţi şi să traversăm câmpia întinsă
din Farrow, înainte de-a ne întoarce la Crowsneck, în Buck. Toamna tocmai
începuse să-şi vestească sosirea când am ajuns la cabana cu acoperiş jos, clădită
din lemn şi piatră pe panta dealului împădurit. Vegetaţia perenă înfrunta
ameninţările toamnei, însă promoroaca pişcă deja frunzele tufelor mai mici şi-ale
plantelor care creşteau pe acoperişul plin de muşchi, colorându-le marginile cu
galben sau cu roşu. Coliba întâmpina frigul după-amiezii cu uşa larg deschisă, iar
din hornul îndesat se înălţa un fuior de fum aproape invizibil. N-a fost nevoie să bat
sau să strig. Cei cu Sânge Străvechi ştiau că suntem acolo, aşa cum şi eu îi
simţeam înăuntru pe Rolf şi pe Holly. Deloc uimit, Rolf cel Negru a apărut în prag şi
ne-a privit încruntat din bezna de peşteră a cocioabei lui.
— Aşadar, până la urmă ţi-ai dat seama că trebuie să-ţi însuşeşti ceea ce te pot
învăţa eu, a rostit el, în loc de bun venit.
Duhoarea de ursoaică se simţea peste tot. Şi eu, şi Ochi Întunecaţi ne simţeam
stânjeniţi din cauza ei. Cu toate acestea, am dat din cap a încuviinţare.
Rolf a râs, iar zâmbetul larg de întâmpinare i-a împărţit în două barba neagră şi
deasă. Uitasem ce namilă de om era. A păşit greoi afară şi m-a cuprins într-o
îmbrăţişare prietenească, mai-mai să-mi rupă coastele. Am desluşit parcă şi gândul
pe care i l-a transmis Hildei, animalul cu care se întovărăşea.
— Sângele Străvechi urează bun venit Sângelui Străvechi.
Holly a ieşit şi ea să ne întâmpine. Nevasta lui Rolf era la fel de zveltă şi de tăcută
cum mi-o aminteam. Tovarăşul ei, şoimul Măzăriche, stătea pe încheietura mâinii
ei. M-a fixat scurt cu un singur ochi scânteietor, apoi, când ea s-a apropiat de noi,
şi-a luat zborul. Holly a zâmbit şi-a clătinat din cap, Urmărindu-l cum se
îndepărtează. Deşi ne-a primit mai reţinută decât Rolf, mi s-a părut mai caldă.
— Bun găsit şi bun venit, ne-a urat ea, apoi a întors puţin capul şi ne-a aruncat o
privire piezişă din ochii ei negri.
Un zâmbet scurt i-a luminat faţa, deşi a încercat să şi-l ascundă. Stătea lângă Rolf.
Pe cât de voinic era el, pe atât de fragilă era ea. Şi-a dat la o parte părul scurt şi
lucios de pe faţă.
— Intraţi şi mâncaţi cu noi, ne-a invitat.
— După aceea, mergem la o plimbare, să găsim un loc numai bun pe care să-ţi
clădim vizuina, a propus Rolf categoric şi direct, ca de obicei. A aruncat o privire la
cerul înnorat printre coroanele copacilor din pădure. Vine iarna. Prost ai fost că ai
întârziat atâta.
Şi, uite-aşa, m-am alăturat celor dăruiţi cu Har care trăiau departe de Crowsneck.
Erau locuitori ai pădurii, mergeau la târg numai pentru lucrurile pe care nu şi le
puteau confecţiona singuri. Îşi fereau magia de târgoveţi, pentru că a avea Har
însemna a-ţi chema la uşă călăul cu funia şi sabia. Nu că Rolf, Holly sau ceilalţi şi-
ar fi zis unii altora mânjiţi cu Har. Aşa îi numeau doar cei care şi urau, şi se temeau
de magia animalelor; erau vorbe de ocară, care trimiteau la spânzurătoare. Oamenii
cu Har îşi ziceau Sânge Străvechi şi-i compătimeau pe aceia care, născuţi în
mijlocul lor, nu se puteau lega de un animal cu mintea şi cu sufletul, aşa cum
oamenii obişnuiţi îi compătimesc pe copiii născuţi orbi sau surzi.
Cei cu Sânge Străvechi nu era mulţi la număr; doar vreo cinci familii, risipite în
pădurile din jurul târgului Crowsneck. Din cauza persecuţiei, învăţaseră să nu
locuiască prea aproape unii de alţii. Se recunoşteau reciproc şi asta le era suficient
ca să se considere o comunitate. Familiile cu Sânge Străvechi practicau de obicei
meserii solitare, care le permiteau să trăiască separat de restul lumii, dar destul de
aproape de o localitate ca să facă trocuri şi să se bucure de avantajele ei. Erau
tăietori de lemne sau vânători de animale cu blană. O familie locuia cu vidrele ei
lângă un mal argilos şi lucrau produse ceramice deosebit de frumoase. Un bătrân
împrietenit cu un mistreţ trăia bine de pe urma banilor primiţi de la târgoveţii mai
bogaţi pe trufele pe care le scotea din pământ. Una peste alta, alcătuiau o
comunitate paşnică, de inşi care se împăcaseră cu gândul că aparţineau lumii
naturale, fără urmă de dispreţ. Însă nu se putea spune că simţeau la fel despre
oameni în general. Am auzit şi-am simţit din partea lor că îi dezaprobă pe cei care
trăiau înghesuiţi la oraş şi considerau animalele slugi ori le ţineau numai pentru
companie – creaturi „proaste”. De asemenea, îi dispreţuiau pe semenii lor cu Sânge
Străvechi care locuiau printre oamenii obişnuiţi şi-şi renegau magia. Deseori s-a
presupus că şi eu mă trag dintr-o asemenea familie şi mi-a fost destul de greu să-i
conving că nu aveau dreptate, fără să dezvălui tot adevărul despre mine.
— Şi ai reuşit? M-a întrebă bufonul cu glas scăzut.
Am avut senzaţia tulburătoare că mă întreabă tocmai pentru că ştia că nu reuşisem.
Am oftat.
— A fost cea mai grea încercare pentru mine. În lunile pe care le-am petrecut acolo,
m-am întrebat dacă nu cumva făcusem o mare greşeală revenind printre ei. Cu ani
înainte, când i-am cunoscut întâia oară, Rolf şi Holly ştiau că mă cheamă Fitz. Şi
că îl uram pe Regal. Ştiind acestea, nu mai aveau de făcut decât un pas până la a-
şi da seama că sunt Fitz, bastardul cu Har. Rolf l-a şi făcut, am ştiut, pentru că a
încercat să vorbească cu mine despre asta într-o zi. I-am spus fără ezitare că se
înşală, că era o coincidenţă nefericită, şi de nume, şi de faptul că eram dăruit cu
Har, coincidenţă din cauza căreia îndurasem multe necazuri în viaţă. M-am
exprimat atât de categoric, că până şi el, cu firea lui aspră, a înţeles că n-avea să
mă convingă să recunosc. Am minţit, iar el ştia că mint, dar i-am spus foarte clar că
acela era adevărul despre noi, aşa că, până la urmă, a lăsat-o baltă. Holly, sunt
convins, ştia la fel de multe ca el, dar nu mi-a spus nimic, niciodată. Ceilalţi membri
ai comunităţii nu cred că şi-au dat seama de adevăr. M-am prezentat drept Tom, şi
aşa mă şi strigau, chiar şi Rolf şi Holly. Fitz, m-am rugat eu, avea să rămână mort
şi îngropat.
— Deci ştiau adevărul, şi-a confirmat bufonul suspiciunea. Cel puţin oamenii din
acel grup ştiau că Fitz, bastardul lui Chivalry, nu murise.
Am ridicat din umeri. Mă miram că vechea poreclă mă durea la fel de tare, chiar
rostită de el. Sigur trecusem peste asta, nu? Odată, mă gândisem şi eu la mine
doar ca la „bastardul”. Dar depăşisem momentul demult, dându-mi seama că omul
e aşa cum se modelează singur, nu aşa cum s-a născut. Mi-am adus aminte cât de
nedumerită se arătase vrăjitoarea-tămăduitoare de palmele mele, atât de diferite
între ele. Am rezistat tentaţiei de-a mi le studia. În schimb, am mai turnat ceai din
scoarţă de spiriduş şi mie, şi bufonului. După aceea, m-am ridicat şi-am căutat în
cămară ceva care să-mi alunge gustul amar. Am luat rachiul de Sandsedge, dar l-
am pus imediat înapoi. În locul lui, am luat ultima bucată de brânză, cam tare, dar
încă aromată, şi jumătate de franzelă. Nu mâncasem de la dejun. Acum, că mă mai
lăsase durerea de cap, mi se făcuse o foame de lup. Bufonul avea şi el poftă de
mâncare, pentru că, în timp ce eu tăiam bucăţi de brânză, el a tăiat pâinea în felii
groase.
Povestea mea atârna neterminată între noi. Am oftat din nou.
— Ori că ştiau, ori că nu ştiau adevărul despre mine, n-am avut de ales, am fost
nevoit să-l neg. Ochi Întunecaţi şi cu mine aveam nevoie de cunoştinţele lor. Numai
ei ne puteau arăta ceea ce trebuia să învăţăm.
Bufonul m-a aprobat şi-a muşcat din brânza pe care şi-o pusese pe pâine. Aştepta
să continui.
Cuvintele s-au lăsat rostite cu încetineală. Nu-mi plăcea să rememorez anul
petrecut acolo. Totuşi, am învăţat multe atunci, nu doar de la Rolf, care se ocupa în
mod special de noi, ci pur şi simplu trăind în mijlocul celor cu Sânge Străvechi.
— Rolf nu era un dascăl grozav. Se enerva şi-şi pierdea repede răbdarea, mai ales
la ora mesei. Era înclinat să-mi dea palme uşoare şi să-şi mârâie nemulţumirea,
uneori chiar să-şi urle frustrarea provocată de un elev mai încet la minte. Pur şi
simplu nu putea pricepe că eram complet neştiutor când venea vorba de modul de
viaţă şi obiceiurile Sângelui Străvechi. Cred că, după aprecierea lui, eram la fel de
nemanierat ca un copil care voia să fie obraznic. Conversaţiile mele „sonore” cu
Ochi Întunecaţi deranjau vânătoarea altor tovarăşi legaţi între ei prin Har. Nu
ştiuserăm că trebuie să ne anunţăm prezenţa prin Har dacă ne schimbăm teritoriul.
Cât stătusem la Buckkeep, habar nu avusesem că oamenii cu Har formează o
comunitate, cu atât mai puţin că aveau obiceiuri proprii.
— Stai puţin, mă întrerupse bufonul. Din spusele tale, înţeleg că cei dăruiţi cu Har
pot face schimb de gânduri unul cu altul, aşa cum fac şi cei pricepuţi la Meşteşug.
Părea foarte entuziasmat de idee.
— Nu-i aşa, am spus, clătinând din cap. Îmi dau seama dacă cineva cu Har
vorbeşte cu animalul său… dacă sunt neatenţi şi discută liber, cum eram cândva şi
eu cu Ochi Întunecaţi. Adică îmi dau seama că e folosit Harul, deşi nu iau parte la
gândurile celor care discută prin mijlocirea lui. E ca zumzetul unei coarde de harpă.
Am zâmbit amar. Aşa mă ţinea Burrich sub supraveghere, ca să fie sigur că nu mă
folosesc de Har, odată ce aflase că îl am. Îşi ridica propriile ziduri în faţa lui. Nu-l
întrebuinţa şi încerca să se ferească de animalele care-şi întindeau mintea spre el.
Mult timp, din cauza asta nu şi-a dat seama că eu îl folosesc. Îşi înălţase ziduri în
minte, ziduri ca acelea împotriva Meşteşugului, pe care învăţasem şi eu să le ridic
de la Verity. Dar, odată ce şi-a dat seama de Harul meu, cred că le-a coborât ca să
mă poată supraveghea. Am făcut o scurtă pauză, văzând expresia nedumerită a
bufonului. Înţelegi?
— Nu chiar. Dar e destul ca să te pot urmări. Vrei să zici că poţi auzi cum vorbeşte
un animal cu omul de care e legat?
Am clătinat iarăşi din cap, reţinându-mi cu greu râsul la privirea lui perplexă.
— Mie mi se pare un lucru foarte natural, e greu să-l exprim în cuvinte. M-am gândit
puţin. Închipuie-ţi că noi doi avem o limbă a noastră, pe care numai noi doi o putem
înţelege.
— Poate că şi avem, remarcă el, cu un zâmbet.
— Gândurile pe care le împart cu Ochi Întunecaţi, m-am încăpăţânat eu cu
explicaţiile, nu le înţelege niciun alt om care ne aude comunicând prin Har. Limba
aceea a fost dintotdeauna doar a noastră, însă Rolf ne-a învăţat să ne îndreptăm
gândurile numai şi numai unul către celălalt, în loc să ne strigăm Harul pretutindeni.
Un alt om dăruit cu Har ne-ar simţi prezenţa dacă ne-ar asculta intenţionat, dar, în
general, conversaţia noastră se împleteşte acum cu toate şoaptele transmise prin
Har în restul lumii.
Bufonul se încruntă.
— Deci numai Ochi Întunecaţi poate vorbi cu tine?
— Ochi Întunecaţi îmi vorbeşte foarte clar. Câteodată, o altă creatură, de care nu
sunt legat, îmi împărtăşeşte gândurile ei, dar mi-e greu să le înţeleg; e ca şi cum ai
încerca să comunici cu cineva care vorbeşte o limbă străină, chiar asemănătoare
cu a ta. Dai din mâini şi ridici vocea, repetând cuvinte şi gesturi. El pricepe, în mare,
ce vrei să zici, dar nu şi amănuntele. M-am oprit din nou, să mă gândesc puţin. Cred
că e mai uşor dacă animalul e legat cu Harul de un om. Ursoaica lui Rolf mi-a vorbit
o dată. Şi un dihor. Iar între Ochi Întunecaţi şi Burrich… Trebuie să fi fost ciudat de
umilitor pentru Burrich, dar l-a lăsat pe Ochi Întunecaţi să-i vorbească atunci când
eu eram în celula unde mă aruncase Regal. N-au comunicat perfect, însă destul cât
să pună amândoi la cale un plan ca să mă salveze.
M-am pierdut o vreme în amintirea aceea, apoi am revenit la povestea mea.
— Rolf m-a învăţat principalele maniere ale celor cu Sânge Străvechi, dar nu cu
blândeţe; dorea la fel de mult să ne pedepsească şi înainte de-a ne da seama că
greşim, şi după aceea. Ochi Întunecaţi era mai îngăduitor cu el, fiind, probabil, mai
înclinat să accepte ideea de ierarhie în haită. Pentru mine cred că a fost mai greu
să învăţ de la Rolf, pentru că mă obişnuisem să am demnitatea unui adult. Dacă aş
fi ajuns la el mai de tânăr, poate că i-aş fi tolerat mai mult metoda aspră de a preda.
Experienţele mele din anii trecuţi mă învăţaseră să devin violent în faţa celor care
se poartă agresiv cu mine. Cred că prima oară când m-am răţoit la el, după ce-a
strigat la mine din cauză că greşisem, l-am şocat. S-a purtat distant cu mine toată
ziua, iar eu am priceput că trebuia să mă supun manierei lui dure dacă voiam să
învăţ de la el. Aşa că m-am supus, dar aveam impresia că trebuia să învăţ încă o
dată să-mi stăpânesc firea. De fapt, deseori am fost obligat să-mi înăbuş furia. Din
cauză că Rolf se dovedea nerăbdător cu încetineala mea, eram la fel de frustrat pe
cât de uimit era el în faţa „gândirii mele de om”. În zilele lui cele mai rele, îmi aducea
aminte de Galen, maestrul Meşteşugului, şi părea la fel de îngust la minte şi de crud
ca el atunci când îmi reproşa că primisem o educaţie cât se poate de proastă printre
cei lipsiţi de Har. Mă enerva că vorbea urât de cei pe care îi consideram ai mei.
Ştiam însă că mă credea un om suspicios şi nedemn de încredere, care nu-şi
cobora niciodată complet barierele în faţa lui. E-adevărat, am ascuns multe de el.
Mi-a cerut să-i spun cum am crescut, ce îmi amintesc despre părinţii mei, când am
simţit pentru prima oară Harul prinzând viaţă în mine. Niciunul din răspunsurile mele
laconice nu l-a mulţumit, însă nu puteam să-i dau amănunte fără să trădez din cine
mă trag şi cine fusesem. Puţinul pe care i l-am dezvăluit l-a enervat atât de mult,
încât sunt convins că o istorisire mai detaliată l-ar fi dezgustat. A încuviinţat faptul
că Burrich mă împiedicase să mă leg cu Harul de un animal când eram prea mic,
dar a condamnat toate motivele pentru care o făcuse. Însă faptul că eu tot am reuşit
să mă apropii de Faur, în ciuda vigilenţei lui Burrich, l-a convins că am o fire
înşelătoare. Repeta într-una că nu fusesem educat cum se cuvine în copilărie şi că
din cauza asta avusesem atâtea probleme în a-mi găsi Harul. Mi-a amintit încă o
dată de Galen, care-l dispreţuia pe bastard pentru că încerca să înveţe Meşteşugul,
considerat magia regilor. Ajuns, în sfârşit, în mijlocul unor oameni care, sperasem
eu, mă vor accepta, m-am pomenit din nou că nu sunt nici în car, nici în căruţă.
Dacă mă plângeam lui Ochi Întunecaţi de tratamentul pe care ni-l aplica Rolf, acesta
din urmă se răstea la mine, zicându-mi să termin cu smiorcăiala şi să mă străduiesc
să învăţ mai bine.
Ochi Întunecaţi prindea mai repede decât mine şi deseori el era acela care, până la
urmă, mă ajuta să înţeleg ceea ce Rolf nu reuşise să-mi explice cu nervi. Lupul
simţea şi mai acut decât mine cât de mult îl compătimea Rolf, însă nu reacţiona
bine la asta, pentru că mila lui Rolf se baza pe ideea că eu nu mă purtasem cu Ochi
Întunecaţi aşa cum ar fi trebuit. A înţeles greşit, că eu fusesem aproape un adult,
iar lupul doar un pui când ne-am legat. Mă dojenea în repetate rânduri că nu-l tratez
pe Ochi Întunecaţi ca pe un egal, lucru pe care l-am contrazis amândoi.
Prima ciocnire dintre mine şi Rolf s-a petrecut atunci când ne pregăteam adăpostul
pentru iarnă. Am ales un loc aproape de casa lui şi-a lui Holly, dar suficient de
departe ca să nu ne deranjăm unii pe alţii. În prima zi, am început să clădesc coliba,
iar Ochi Întunecaţi s-a dus la vânătoare. Când a trecut Rolf pe acolo, m-a certat că-
l oblig pe lup să trăiască într-o locuinţă tipic omenească. Coliba lui era o peşteră
naturală săpată în coasta dealului şi era astfel concepută, încât să fie şi casă de
oameni, şi vizuină de urs. A insistat ca Ochi Întunecaţi să-şi sape un bârlog în deal,
iar eu să ridic coliba astfel încât să-l cuprindă şi pe el. Când m-am consultat cu Ochi
Întunecaţi, mi-a replicat că se obişnuise de mic cu locuinţele oamenilor şi nu vedea
niciun motiv pentru care eu să nu construiesc un adăpost confortabil pentru
amândoi. Dar când i-am spus lui Rolf acestea, şi-a vărsat toată mânia asupra
noastră, zicându-i lui Ochi Întunecaţi că nu găsea nimic amuzant în faptul că-şi trăda
natura de animal numai pentru confortul partenerului său egoist. Era atât de departe
de ceea ce simţeam amândoi, încât n-a lipsit mult să plecăm de la Crowsneck
atunci. Ochi Întunecaţi a fost cel care a hotărât că trebuie să rămânem şi să
învăţăm. Am respectat îndrumările lui Rolf: Ochi Întunecaţi şi-a săpat o vizuină, iar
eu am ridicat coliba la gura ei. Lupul petrecea foarte puţin timp în bârlog, preferând
căldura focului meu, însă Rolf n-a aflat niciodată.
Multe din conflictele mele cu Rolf aveau aceleaşi rădăcini. Îl considera pe Ochi
Întunecaţi prea umanizat şi clătina din cap, nemulţumit că eu aveam prea puţin din
lup în mine. În acelaşi timp, ne-a prevenit pe amândoi că eram mult prea apropiaţi
unul de altul, că nu exista loc în care, dacă-i simte pe unul, să nu-l simtă şi pe
celălalt. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am învăţat de la Rolf a fost să
ne separăm. Prin mine, Rolf i-a transmis lui Ochi Întunecaţi ideea că fiecare dintre
noi avea nevoie de intimitate în momente precum împerecherea sau suferinţa. Eu
nu fusesem în stare să-l conving pe lup de necesitatea separării noastre în
asemenea momente. Şi de data asta, Ochi Întunecaţi a învăţat mai repede şi mai
bine decât mine. Când voia, se ascundea perfect de simţurile mele. Nu-mi plăcea
senzaţia de a sta izolat de el. Parcă-mi lipsea o jumătate, uneori chiar mai mult.
Totuşi, am înţeles amândoi că aşa e înţelept şi ne-am străduit să facem progrese
în privinţa aceea. Dar, oricât de mulţumiţi eram noi de progresul făcut, Rolf se
încăpăţâna să ne spună că, şi atunci când ne separam, eram atât de strâns legaţi,
încât niciunul nu-şi mai dădea seama de asta. Când am ridicat din umeri în semn
că faptul mi se părea neimportant, a luat foc.
— Şi când unul din voi o să moară, ce-o să fie? Moartea ne aşteaptă pe toţi, mai
devreme sau mai târziu, şi n-o putem înşela. Două suflete nu pot locui într-un corp
prea multă vreme; unul din ele sigur va prelua controlul, iar celălalt va ajunge o
umbră. E o cruzime, indiferent care dintre ele se dovedeşte mai puternic. Din acest
motiv, tradiţia Sângelui Străvechi se fereşte să ţină cu dinţii de viaţă.
În acest punct, Rolf s-a încruntat la mine cât a putut. Bănuia oare că păcălisem deja
moartea în felul acela? N-avea cum, m-am asigurat. I-am răspuns cu o privire
nevinovată, dar el şi-a împreunat din nou, ameninţător, sprâncenele negre.
— Orice fiinţă, dacă i-a sosit ceasul, moare. E împotriva naturii să-i prelungeşti
viaţa. Totuşi, numai Sângele Străvechi ştie cât e de greu când moartea separă două
suflete unite. Aşa e şi normal. Dar ele trebuie să fie în stare să se despartă când
vine vremea.
A mişcat ameninţător din sprâncenele-i apropiate. Ochi Întunecaţi şi cu mine
căzusem pe gânduri. Până şi Rolf şi-a dat seama cât de mult ne tulbura ideea. Ne-
a vorbit în continuare cu glas hotărât, dar puţin mai blând.
— Obiceiul nostru nu e crud, cel puţin nu mai crud decât trebuie. Există o cale de-
a păstra în amintire ceea ce au împărţit. O cale de-a păstra vocea înţelepciunii şi
dragostea din inima celuilalt.
— Adică un partener poate trăi mai departe prin celălalt? Am întrebat, nedumerit.
Rolf mi-a aruncat o privire dezgustată.
— Nu. Tocmai ţi-am explicat, nu aşa se procedează. Când vine vremea să mori,
trebuie să te separi de partenerul tău şi să te stingi, nu să cauţi să trăieşti mai
departe pe seama lui.
Ochi Întunecaţi a scos un geamăt slab. Era la fel de confuz ca mine. Rolf părea să
recunoască faptul că ne învăţa o treabă grea, pentru că a făcut o pauză scurtă şi s-
a scărpinat în barbă.
— Cam aşa stau lucrurile: mama mea e demult oale şi ulcele, dar eu şi acum îmi
amintesc vocea ei când îmi cânta cântece de leagăn sau îmi atrăgea atenţia dacă
încercam să fac o prostie. Înţelegi?
— Cred că da.
Acesta era un alt punct sensibil în relaţia mea cu Rolf. Nu voia să accepte că nu
aveam amintiri cu mama mea adevărată, deşi îmi petrecusem cu ea primii şase ani
de viaţă. La răspunsul meu lipsit de entuziasm, a mijit ochii.
— Majoritatea oamenilor îşi amintesc, a continuat el mai tare, de parcă sunetul
singur m-ar fi putut convinge. Şi cu asta rămâi când va muri Ochi Întunecaţi. Sau
cu asta va rămâne el, când vei muri tu.
— Amintiri, am încuviinţat în şoaptă.
Mă tulbura numai gândul la moartea lupului.
— Nu! A strigat Rolf. Nu doar amintiri. Oricine poate avea amintiri. Dar ceea ce un
partener lasă în urmă după moarte e mai profund decât amintirea. E o prezenţă. Nu
mai trăieşte în mintea celuilalt, nu-i mai împărtăşeşte gândurile, hotărârile şi
experienţele. Pur şi simplu… e acolo. În aşteptare. Acum pricepi şi tu, m-a informat
el brutal.
Nu, am vrut să-i spun, dar Ochi Întunecaţi s-a proptit greu de piciorul meu, aşa că
m-am rezumat să scot un sunet care ar fi putut însemna un răspuns afirmativ. În
luna următoare, Rolf ne-a ţinut lecţii în stilul lui grosolan, cerându-ne să ne separăm,
apoi lăsându-ne să ne refacem legătura, dar una subţire cât un fir de aţă. Eram total
nemulţumit. Aveam convingerea că ceea ce facem e greşit, că astea nu puteau fi
alinarea şi „fiinţarea” despre care ne vorbise Rolf. Când mi-am exprimat îndoiala,
Rolf m-a surprins, aprobându-mă, dar mi-a spus că eu şi lupul tot eram prea
apropiaţi, că trebuia să ne separăm şi mai mult. L-am ascultat şi ne-am străduit din
toate puterile, dar am discutat între patru ochi despre ce aveam să facem când
murea unul din noi.
Nu ne-am dat glas încăpăţânării, însă Rolf sunt sigur că o sesiza. S-au străduit să
ne „demonstreze” că greşim, iar exemplele pe care ni le dădea erau de-a dreptul
tulburătoare. Membrii unei familii de Sânge Străvechi, neglijenţi, lăsaseră nişte
rândunele să-şi facă cuib în streaşină casei. Copilul lor nu numai că le auzea
ciripiturile, dar şi se uita cum vin şi cum pleacă. Şi altceva nu făcea, nici acum, când
avea treizeci de ani. În oraşul Buckkeep, oamenii ar fi zis că-i un prostovan, şi aşa
şi era, dar când Rolf ne-a cerut să-l cercetăm mai atent cu Harul nostru, am înţeles
perfect de ce se purta aşa. Băiatul se legase nu doar de o rândunică, ci de toate.
Se credea pasăre, iar când se tăvălea în ţărână şi flutura din mâini, o făcea pentru
că, în mintea lui, aşa era normal.
— Aşa se întâmplă când te legi prea de tânăr de un animal, a conchis Rolf pe un
ton sever.
Ne-a mai arătat o pereche, însă numai de la distanţă. Într-o dimineaţă, devreme,
când ceaţa acoperea văile, stăteam pe burtă la buza unei vâlcele. Nu scoteam
niciun zgomot şi nici nu schimbam gânduri între noi. O căprioară albă mergea agale
prin ceaţă, spre un iaz, călcând nu cu precauţie de animal, ci cu graţie de femeie.
Ştiam că partenerul ei trebuie să fie pe-aproape, ascuns de pâclă. Căprioara şi-a
plecat botul şi-a băut cu înghiţituri lungi şi leneşe din apa răcoroasă. Pe urmă a
ridicat încet capul, îndreptându-şi urechile mari în faţă. Am clipit, vrând să-mi
concentrez privirea asupra ei. Ochi Întunecaţi a scos un mic scâncet întrebător.
Rolf s-a sculat brusc, arătându-se plin de dispreţ. A refuzat contactul cu răceală. I-
am simţit dezgustul când s-a îndepărtat, dar am rămas pe loc, cu ochii la căprioară.
Probabil a simţit şi ea stările contradictorii, pentru că ne-a privit cu o îndrăzneală
deloc tipică pentru o căprioară. M-a cuprins o ameţeală ciudată. Am mijit ochii,
încercând să conving silueta din faţa mea să se transforme în cele două fiinţe care,
îmi spunea Harul meu, se aflau în ea.
În ucenicia mea, Chade mă învăţase mai multe exerciţii, ca să văd exact ceea ce-
mi arată ochii, nu ceea ce se aşteaptă mintea mea să vadă. Cele mai multe erau
uşoare: mă uitam la nişte fire încâlcite şi trebuia să hotărăsc dacă sunt înnodate
sau doar atârnă, ori la nişte mănuşi amestecate şi trebuia să spun cărora dintre ele
le lipseşte perechea. Un truc mai special pe care mi-l arătase Chade era să scriu
numele unei culori cu cerneală de altă culoare, de exemplu, să scriu „roşu” cu litere
albastre strălucitoare. Ca să citesc o listă astfel scrisă, rostind corect cuvântul, şi nu
culoarea cernelii, avusesem nevoie de mai multă concentrare decât mă
aşteptasem.
Aşa că m-am frecat la ochi şi, privind atent, am văzut numai o căprioară. Femeia
nu existase decât în mintea mea, din cauza Harului. Practic, ea nu era acolo.
Prezenţa ei în căprioară mi-a deformat simţul cu care percepusem animalul. M-am
scuturat de percepţia mea greşită. Rolf ne lăsase în urmă. Nedumeriţi, Ochi
Întunecaţi şi cu mine am plecat în grabă după el, părăsind vâlceaua ascunsă de
ceaţă şi iazul liniştit. După un timp, şi după ce ne-am îndepărtat bine de ele, l-am
întrebat.
— Ce-a fost asta?
S-a răţoit la mine, jignit de ignoranţa mea.
— Ce-a fost asta? Voi doi, peste zece ani, dacă nu vă corectaţi obiceiurile. I-ai văzut
ochii! Nu era o căprioară, ci o femeie în piele de căprioară. Asta am vrut să vezi,
cât de greşit e, în ce perversiune s-a transformat o legătură care ar fi trebuit să se
întemeieze pe încredere.
L-am privit în tăcere, aşteptând. Cred că voia să fiu de acord cu el, pentru că a scos
un sunet răguşit, din adâncul beregatei.
— Era Delayna, femeia care a căzut în Iazul Marple. S-a spart gheaţa şi s-a înecat
cu două ierni în urmă. Ar fi trebuit să moară chiar atunci, dar s-a agăţat de Parela.
Căprioara n-a avut fie inima, fie puterea de-a i se opune. Şi acum, iată-le, o
căprioară cu minte şi inimă de femeie, fără un gând care să mai fie al ei. E împotriva
firii. Cei ca Delayna sunt de vină pentru că oamenii fără Har ne vorbesc de rău. Din
cauza ei vor să ne spânzure şi să ne ardă deasupra apei. Femeia asta ar merita o
asemenea soartă.
Am întors capul, deranjat de vehemenţa lui. Fusesem eu însumi prea aproape de o
asemenea soartă ca să cred că o merită cineva. Trupul îmi zăcuse rece în mormânt
zile întregi cât Ochi Întunecaţi îşi împărţise corpul şi viaţa cu mine. Eram sigur că
Rolf bănuia ceva şi mă întrebam de ce continua să mă înveţe dacă mă dispreţuia
atât. De parcă mi-ar fi citit gândurile, a adăugat cu asprime.
— Dacă nu e învăţat, oricine greşeşte. Dar, odată educat, n-are nicio scuză să-şi
repete greşelile. Absolut niciuna.
S-a întors şi-a pornit în jos pe cărare. Noi l-am urmat. Ochi Întunecaţi înainta cu
coada ţeapănă. Rolf bombănea pentru sine.
— Lăcomia lui Delayna le-a nenorocit pe amândouă. Parela nu mai duce o viaţă de
căprioară. Nu se împerechează, nu face pui, iar când va muri, va dispărea pur şi
simplu, iar Delayna, odată cu ea. N-a putut accepta moartea ca femeie, dar nu vrea
să accepte nici traiul de căprioară. Când se aude chemarea căpriorilor, n-o lasă pe
Parela să le răspundă. Probabil îşi închipuie că e credincioasă soţului sau cine ştie
ce altă prostie. Când va muri Parela şi, odată cu ea, şi Delayna, ce vor fi câştigat
amândouă, în afară de câţiva ani de viaţă pe care niciuna din ele nu o poate numi
adevărată?
Nu-l puteam contrazice. Nedreptatea pe care o percepusem îmi trimitea fiori pe şira
spinării.
— Totuşi, am reuşit să recunosc în faţa bufonului, în sinea mea, m-am întrebat
dacă, în afară de cele două, mai putea cineva înţelege hotărârea pe care o luaseră.
Dar dacă, în ciuda aparenţelor, lor li se părea că era cea bună?
M-am oprit din povestit câteva momente. Istoria lor mă tulbura întotdeauna. Dacă
Burrich n-ar fi reuşit să mă readucă în propriul meu trup din cel al lupului, am fi ajuns
şi noi doi ca ele? Dacă bufonul n-ar fi fost azi cu noi, oare Ochi Întunecaţi şi cu mine
am sălăşlui şi acum într-un singur corp? N-am dat glas gândurilor. Ştiam că bufonul
ar fi făcut deja schimbarea. Mi-am dres vocea şi-am continuat.
— Rolf ne-a învăţat multe în anul cât am stat cu el, însă chiar însuşindu-se metodele
magiei pe care o împărtăşeam, Ochi Întunecaţi şi cu mine n-am acceptat toate
tradiţiile celor cu Sânge Străvechi. Consideram că aveam tot dreptul să aflăm
secretele pe care le aflaserăm, în virtutea faptului că eram înzestraţi cu Har, însă
nu mă simţeam obligat să accept regulile pe care voia să ni le impună Rolf. Poate
că ar fi fost mai înţelept să mă prefac, dar eram sătul de înşelăciune şi de
numeroasele minciuni care trebuiau ţesute ca s-o susţină. Aşa că m-am retras din
lumea aceea, iar Ochi Întunecaţi a fost de acord să se retragă odată cu mine. În
consecinţă, respectam comunitatea în sânul căreia ne aflam, dar nu ne-am implicat
niciodată prea mult în vieţile celor cu Sânge Străvechi.
— Şi s-a retras şi Ochi Întunecaţi? M-a întrebat uşor bufonul.
Am încercat să nu mă gândesc că întrebarea conţinea şi un dram de reproş: nu
cumva eu fusesem cel care-l trăsesem pe lup după mine, din egoism?
— Simţea la fel ca mine. Cunoştinţele despre magia cu care eram dăruiţi din
naştere… erau datori să ni le explice. Iar când Rolf ne-a tratat de parcă ar fi fost
doar o răsplată pe care urma s-o primim numai dacă înduram şi jugul regulilor lui…
Ei, asta se cheamă excludere, prietene.
Am aruncat un ochi la cârlionţii cenuşii de blană de pe păturile mele. Ochi Întunecaţi
dormea adânc, plătind preţul intervenţiei mele în corpul său.
— Nu v-a întins nimeni dintre cei de-acolo o mână prietenească?
Întrebarea m-a adus înapoi la povestea mea. Am stat puţin pe gânduri înainte de-a
răspunde.
— Holly a încercat. Cred că mă compătimea. Era timidă şi retrasă din fire, aşa cum
eram şi eu. Măzăriche şi perechea lui îşi făcuseră cuib într-un copac înalt de pe
panta dealului, deasupra casei lui Rolf, şi Holly însăşi avea obiceiul să stea ceasuri
întregi cocoţată pe-o platformă împletită, nu departe de cuib. Nu era vorbăreaţă, dar
făcea gesturi de bunătate; mi-a dat, de pildă, o saltea din penele rămase de la
victimele lui Măzăriche. Am zâmbit în sinea mea. Şi mi-a arătat multe feluri de-a mă
descurca singur, pe care nu le învăţasem când stătusem la castelul din Buckkeep
şi se îngrijiseră alţii de nevoile mele. E o adevărată plăcere să faci pâine din aluat
crescut. M-a învăţat să gătesc şi altceva în afară de tocană înăbuşită şi terciul lui
Burrich. Când am ajuns acolo, eram tot zdrenţuit. Holly mi-a cerut toate hainele, nu
ca să mi le cârpească, ci ca să mă înveţe cum să le îngrijesc. Stăteam în preajma
focului şi învăţam să cos ciorapi fără să le fac gâlci, să răsucesc manşetele înainte
de-a se roade…
Am dat din cap, zâmbind la amintirea acelor clipe.
— Şi, fără îndoială, Rolf era încântat să vadă cât de des stăteaţi aplecaţi unul către
celălalt, cu capetele apropiate…
Am ghicit din tonul bufonului ceea ce voia să afle, de fapt. Îi dădusem lui Rolf motive
să fie gelos şi duşmănos?
Am băut şi ultimele înghiţituri de ceai amar şi m-am lăsat pe spătarul scaunului. Mă
cuprindea sentimentul obişnuit de deprimare din cauza scoarţei de spiriduş.
— N-a fost cazul, bufonule. N-ai decât să râzi, dacă vrei, dar eu am avut impresia
că mi-am găsit mai degrabă o mamă. Nu că Holly ar fi fost mult mai în vârstă decât
mine, însă era blajină, îngăduitoare şi-mi voia binele. Dar – mi-am dres iar vocea –
ai dreptate.
Rolf era gelos, deşi n-a spus-o niciodată. Când venea în casă din frigul de-afară şi-
l găsea pe Ochi Întunecaţi trântit în faţa căminului, iar pe mine cu degetele încâlcite
în firele pe care urma să le împletească Holly, îi găsea imediat altceva de făcut
nevestei sale. Nu se purta urât cu ea, dar se străduia se demonstreze că era femeia
lui. Holly nu mi-a spus nimic despre asta niciodată, dar, într-un fel, cred că se purta
aşa intenţionat, ca să-i aducă aminte că, indiferent de cât de mulţi ani erau
împreună, ea tot avea viaţa şi voinţa ei. Dar n-a încercat niciodată să-i pună gelozia
la grea încercare.
De fapt, pe la sfârşitul iernii, a încercat să mă aducă în sânul comunităţii Sângelui
Străvechi. La invitaţia ei, au venit prieteni în vizită, iar ea s-a străduit să mă prezinte
tuturor. Mai multe familii aveau fete de măritat care veneau cel mai des atunci când
eram şi eu invitat la masă de Rolf şi Holly. Rolf bea, râdea şi devenea expansiv
când avea musafiri şi se vedea de la o poştă cât îi plăceau asemenea ocazii. A
remarcat în repetate rânduri că era cea mai fericită iarnă de mulţi ani încoace. Am
dedus că Holly nu ţinea prea des casa deschisă pentru atâţia musafiri. Totuşi, nu
făcea eforturi evidente să-mi găsească o tovarăşă de viaţă. Era clar că o considera
pe Twinet perfectă pentru mine. Twinet avea doar câţiva ani mai mulţi decât mine,
era înaltă, brunetă, cu ochi albaştri. Animalul ei era o cioară la fel de veselă şi de
pusă pe năzdrăvănii ca ea. Ne-am împrietenit, dar inima mea nu era pregătită
pentru mai mult. Cred că tatălui ei îi displăcea lipsa mea de ardoare mai mult decât
ei, pentru că a făcut câteva comentarii chibzuite, sugerând că o femeie nu aşteaptă
la nesfârşit. Eu însă am simţit că Twinet nu era atât de dornică să-şi găsească o
pereche pe cât îşi închipuiau părinţii ei. Am rămas prieteni toată primăvara şi
toamna. Ollie, tatăl ei, bârfind cu Rolf, mi-a precipitat plecarea din mijlocul
comunităţii cu Sânge Străvechi de la Crowsneck. Îi spusese fiicei lui că ori nu se
mai întâlnea cu mine, ori mă presa să-mi declar intenţiile. Ca răspuns, Twinet îşi
exprimase clar propria dorinţă, aceea de-a nu lua de bărbat „pe cineva cu care nu
mă potrivesc, cu atât mai puţin pe unul ca el, mult mai crud decât mine şi ca vârstă,
şi la suflet. De dragul de-a avea nepoţi, m-ai pune să împart patul cu cineva crescut
printre cei fără Har şi pătat de sângele neamului Farseer”.
Vorbele ei mi-au ajuns la urechi nu prin Rolf, ci prin Holly. Mi le-a spus cu blândeţe,
cu ochii plecaţi, ruşinată parcă să rostească asemenea zvonuri. Dar, când a ridicat
privirea spre mine, aşteptând, cu calm şi bunătate, să le neg, minciunile pe care le
pregătisem dinainte mi-au murit pe buze. Cu glas liniştit, i-am mulţumit că mi-a
dezvăluit sentimentele lui Twinet faţă de mine şi i-am spus că mi-a dat mult de
gândit. Rolf nu era de faţă. Venisem la ei să împrumut securea, fiindcă vara se taie
lemnele pentru iarnă. Am plecat fără s-o mai cer, înţelegând de îndată, şi eu, şi
Ochi Întunecaţi, că nu aveam să ne petrecem iarna printre cei cu Sânge Străvechi.
Înainte de răsăritul lunii, lupul şi cu mine lăsam a doua oară în urmă ducatul Buck.
Am sperat ca plecarea noastră neaşteptată să fie considerată consecinţa unei
tentative nereuşite a unui bărbat de-a face curte unei fete, şi nu fuga lui din faţa
celor ce-l recunoscuseră în el pe Bastard.
S-a lăsat liniştea. Bufonul ştia, cred, că dădusem glas în faţa lui celei mai statornice
dintre temerile mele. Cei cu Sânge Străvechi ştiau cine sunt şi cum mă cheamă, iar
asta îi făcea mai puternici decât mine. Ceea ce n-am vrut să recunosc niciodată
faţă de Starling am recunoscut faţă de bufon. Oamenii care nu te iubesc nu trebuie
să aibă atâta putere asupra ta. Totuşi, ei o aveau, iar eu nu puteam face nimic. Am
locuit singur şi separat de oamenii cu Sânge Străvechi, dar nicio clipă nu s-a scurs
fără să-mi dau seama, cât de vag, că eram vulnerabil în relaţia cu ei. Am vrut să-i
spun bufonului povestea despre menestrelul de la Festivalul Primăverii, pe care o
auzisem de la Starling. Mai târziu, mi-am promis. Mai târziu. Parcă voiam să ascund
un pericol de mine însumi. Dintr-odată, m-am simţit posac şi acru. Am ridicat capul
şi l-am văzut pe bufon cu ochii pironiţi pe faţa mea.
— Scoarţa de spiriduş e de vină, mi-a spus el liniştit.
— Scoarţa de spiriduş, am recunoscut, nervos, dar nu m-am putut convinge că valul
de deznădejde care mă scălda era doar efectul leacului.
Nu cumva era de vină şi viaţa mea fără de rost?
Bufonul s-a ridicat şi-a început să patruleze agitat prin odaie, de la uşă la cămin şi
de la cămin la fereastră de două ori, apoi de-acolo la dulapul de vase. A luat rachiul
şi două căni şi le-a pus pe masă. Părea o idee la fel de bună ca oricare alta. L-am
urmărit cum toarnă băutura în căni.
Am băut agale, până când seara s-a făcut noapte. A venit rândul bufonului să
vorbească. Cred că încerca să fie amuzant şi să mă înveselească, dar moralul lui
părea să fie la fel de scăzut ca al meu. De la glume cu negustori din Bingtown a
trecut la o poveste cumplită cu şerpi-de-mare, care se transformau din cocon în
dragoni. Când l-am întrebat cum se făcea că nu văzusem şi eu asemenea dragoni,
a clătinat din cap.
— Sunt cam piperniciţi. Ies din cocon pe la sfârşitul primăverii, slabi şi alungiţi, ca
nişte pisoi născuţi prea devreme. Mai au timp să ajungă la maturitate, dar, acum,
bietelor creaturi le e ruşine de fragilitatea lor. Nici măcar pentru ei nu pot să vâneze.
Îmi aduc aminte foarte bine de expresia de vinovăţie din privirea lui. M-a sfredelit
cu ochii lui aurii.
— Să fie vina mea? A întrebat încet şi fără rost, la sfârşitul poveştii. M-am ataşat de
cine nu trebuia?
Şi-a umplut cana şi-a băut tot rachiul dintr-o înghiţitură, hotărât, ca Burrich când
avea toane.
Nu-mi aduc aminte când ne-am dus la culcare, doar că am zăcut întins, cu braţele
aruncate peste lupul meu adormit, urmărindu-l ameţit pe bufon. Scosese un
instrument caraghios, care avea numai trei strune. S-a aşezat în faţa focului şi s-a
pus pe zdrăngănit, scoţând note piţigăiate pe care le îndulcea cu vorbele unui
cântec trist, într-o limbă străină. Mi-am dus degetele la încheietură. Pe întuneric, l-
am simţit prezent şi în urmele acelea. Nu s-a întors spre mine, dar simţurile noastre
au surprins ceva atârnând între noi. Vocea lui îmi răsuna tot mai limpede în urechi.
Ştiam că intona cântecul unui exilat care se topeşte de dorul meleagurilor natale.

Capitolul IX
REGRETELE MORTULUI
Se spune deseori că Meşteşugul este magia moştenită a dinastiei Farseer şi, după
câte se pare, curge cu predilecţie în venele celor născuţi în acest neam. Totuşi, în
cele Şase Ducate se cunosc cazuri în care această aptitudine este latentă. Pe
vremea regilor de demult, maestrul Meşteşugului care-l slujea pe regele Farseer la
Buckkeep căuta în mod regulat tineri cu înclinaţie pentru asemenea magie. Aceştia
erau aduşi la Buckkeep, instruiţi, dacă dovedeau mult talent, şi încurajaţi să formeze
grupuri: cete de câte şase tineri se alegeau între ei şi-l slujeau pe rege după cum
era nevoie. Deşi informaţiile despre grupurile acestea sunt foarte puţine, ca şi când
manuscrisele despre ele ar fi fost distruse intenţionat, tradiţia orală, spune că rareori
existau mai mult de două sau trei deodată şi că cei foarte pricepuţi la Meşteşug
erau şi mai rari. Metoda pe care o întrebuinţau maeştrii pentru a-i descoperi pe copiii
cu înclinaţie pentru Meşteşug s-a pierdut în timp. Regele Bounty, tatăl regelui
Shrewd, a întrerupt practica formării grupurilor, crezând, poate, că restrângând
cunoştinţele despre Meşteşug exclusiv la prinţi şi prinţese, va creşte puterea celor
care ştiu să-l întrebuinţeze. Aşa s-a făcut că, pe vremea lui Shrewd, când războiul
a cuprins ţărmurile celor Şase Ducate, nu existau grupuri de tineri pricepuţi la
Meşteşug care să ajute dinastia Farseer să protejeze regatul.

M-am trezit în toiul nopţii tresărind. Malta. Lăsasem iapa bufonului priponită pe deal.
Poneiul venea singur acasă şi probabil intrase deja în şopron, dar iapa o uitasem
acolo toată ziua, fără o picătură de apă.
Nu-mi rămânea de făcut decât un singur lucru. M-am sculat în linişte şi-am ieşit din
colibă fără să închid uşa după mine, nu cumva să-l trezesc pe bufon. Nu m-a simţit
nici lupul când am păşit singur pe întuneric. M-am oprit scurt la şopron. Aşa cum
bănuisem, poneiul se întorsese. L-am mângâiat uşor cu Harul. Dormea. L-am lăsat
în pace.
Am urcat dealul spre locul unde priponisem iapa, bucuros că nu mergeam prin
bezna unei nopţi de iarnă. Stelele şi luna plină mi se păreau foarte aproape de
pământ. Totuşi, cărarea cu care eram obişnuit îmi era călăuză mai bună decât
propriii mei ochi. Când am ajuns la ea, Malta m-a mustrat cu un fornăit. Am desfăcut
priponul şi-am coborât-o de pe deal. Acolo unde pârâul, în drum spre mare, se
intersecta cu poteca noastră, m-am oprit şi-am lăsat-o să se adape.
Era o noapte de vară superbă. În aerul răcoros, zumzetul insectelor acompania
lipăitul iepei. Mi-am lăsat privirea să colinde liberă, bucurându-mă din plin de
frumuseţea nopţii. Întunericul ascundea culorile ierbii şi-ale copacilor, dar, cine ştie
cum, umbrele lor nemişcate, negre-cenuşii, dădeau peisajului o notă de obscuritate.
Umezeala din aer trezea toate miresmele verii, adormite peste zi. Am deschis gura
şi-am inspirat adânc, gustând din plin noaptea. M-am predat simţurilor, uitând de
grijile lumeşti, savurând clipa şi lăsând-o să mă învăluie, eternă. Harul mi s-a
desfăşurat şi am devenit una cu splendoarea nopţii.
Harul aduce cu sine şi euforie. Seamănă, dar se şi deosebeşte de Meşteşug. Când
îţi foloseşti Harul, devii conştient de tot ce-i viu în jurul tău. Nu numai că simţeam
freamătul iepei lângă mine, ci desluşeam şi formele miriadelor de insecte care
sălăşluiau în iarbă, şi forţa din stejarul înalt ce-şi ridica braţele între mine şi lună.
Puţin mai sus, pe deal, un iepure ghemuit stătea nemişcat printre firele verzi. I-am
surprins prezenţa vagă nu ca pe-o frântură de viaţă dintr-un loc anume, ci ca pe
timbrul distinct al unui singur glas răsunând dintre zecile de voci dintr-o piaţă
aglomerată. Mai presus de toate, am simţit legătura mea fizică cu tot ceea ce era
viu pe lume. Aveam dreptul să fiu acolo. Făceam parte din noaptea aceea de vară,
ca toate insectele sau apa care-mi susura la picioare. Cred că magia străveche a
Harului îşi trage seva tocmai din recunoaşterea unui lucru: aparţinem unei lumi,
nimic mai mult, dar sigur nu însemnăm mai puţin decât iepurele acela pitit în iarbă.
Justeţea armoniei cu lumea m-a scăldat ca un val menit să spele foamea meschină
de Meşteşug care-mi mânjise sufletul mai devreme. Am mai inspirat o dată adânc,
apoi am expirat aerul ca şi când mi-aş fi dat ultima suflare, dorindu-mi să fac parte
din noaptea aceea frumoasă şi curată.
Privirea mi-a tremurat, am văzut dublu, apoi privirea mi s-a limpezit din nou. Preţ
de-o clipă, n-am mai fost eu însumi, n-am mai stat pe deal, lângă coliba mea, şi n-
am mai fost singur.
Eram din nou copil, scăpat dintre zidurile de piatră şi din aşternuturile încurcate.
Fugeam ca glonţul pe o păşune presărată cu smocuri de buruieni nepăscute,
încercând zadarnic să ţin pasul cu tovarăşa mea. Era frumoasă precum cerul
înstelat, iar blana ei arămie lucea ca smălţuită prin întuneric. Se mişca pe nevăzute,
asemenea nopţii. Am urmat-o, dar nu din ochi, ci cu Harul care ne unea. Eram
ameţit de dragoste pentru ea şi pentru noaptea care ne înconjura, beat de vârtejul
în care mă prinsese libertatea nestăvilită. Ştiam că trebuia să mă întorc înainte de
răsăritul soarelui. Iar ea ştia, la fel de bine, că nu trebuia să ne întoarcem, că nu
exista clipă mai potrivită decât aceea pentru a evada.
În secunda următoare, vraja se destrămase. Noaptea încă fremăta şi mă atrăgea
în mrejele ei, dar acum eram bărbat, şi nu un băiat pierdut în farmecul primei legături
a Harului său. Nu ştiu a cui minte o atinsesem, nici unde erau cei doi, nici de ce ni
se împletise conştiinţa până la contopire. M-am întrebat dacă băiatul mă percepuse
la fel de intens cum îl percepusem eu. Nu avea importanţă. Oriunde s-ar fi aflat,
oricine ar fi fost, le-am urat să fie fericiţi în fuga lor nocturnă. Speram ca legătura
lor să dăinuie şi să fie la fel de trainică precum oasele lor tinere.
Am simţit căpăstrul mişcându-se. Malta îşi astâmpărase setea şi nu voia să stea pe
loc, în timp ce insectele se ospătau din pielea ei. Mi-am dat seama că şi trupul meu
cald atrăsese un roi de ţânţari. Iapa a scuturat din coadă, eu am fluturat din mână
în jurul capului, apoi am pornit-o amândoi în josul dealului. Am dus-o în grajd, iar
eu m-am strecurat discret în colibă, cu gând să mă odihnesc în patul meu în ce mai
rămăsese din noapte. Ochi Întunecaţi ocupa mai mult de jumătate din pat, dar nu
m-a deranjat. M-am întins şi eu lângă el, cu mâna pe coastele lui. Bătaia inimii lui
şi pieptul care-i urca şi cobora în ritmul respiraţiei mă alinau mai mult decât un
cântec de leagăn. Când am închis ochii, m-am simţit atât de liniştit, cum nu mai
fusesem de săptămâni bune.
A doua zi, m-am trezit uşor şi devreme. Escapada de pe deal se pare că mă
relaxase mai bine decât somnul. Lupul însă nu se odihnise la fel de bine. Încă
dormea un somn adânc, tămăduitor. M-a mustrat conştiinţa din cauza lui, dar am
ignorat-o. Ceea ce îi făcusem eu inimii sale se vede că îl sleise de puteri, dar mai
bine aşa, decât să-l fi lăsat să moară. I-am cedat patul şi l-am lăsat să doarmă.
Bufonul nu se afla prin preajmă, dar uşa era deschisă, semn că ieşise. Am aprins
un foc mic, am pus la fiert apa de ceai, pe urmă m-am spălat şi m-am bărbierit pe
îndelete. Tocmai îmi aranjasem părul pe după urechi când i-am auzit paşii pe
prispă. A intrat cu un coş cu ouă pe braţ. Ridicând spre el obrazul încă umed, s-a
oprit în loc. Un zâmbet i s-a lăţit încet pe faţă.
— Ia uite, e Fitz! Puţin mai în vârstă, dar tot Fitz. Chiar m-am întrebat cum arăţi pe
sub stufărişul ăla.
M-am uitat în oglindă.
— Păi, nu mă prea interesează cum arăt.
M-am strâmbat la mine, apoi am şters cu degetul un strop de sânge. Ca de obicei,
mă ciupisem chiar de cicatricea care-mi rămăsese din vremea petrecută în celula
din Buckkeep. Mulţumesc, Regal.
— Starling mi-a spus că arăt mult mai bătrân decât sunt. Că m-aş putea întoarce la
Buckkeep fără teama de a fi recunoscut.
Bufonul scoase un scurt pufnet de dezgust, punând ouăle pe masă.
— Ca întotdeauna, Starling se înşală de două ori. După câţi ani ai trăit şi după câte
vieţi ai avut, arăţi remarcabil de tânăr. E-adevărat că experienţa şi timpul ţi-au
transformat trăsăturile; oamenii care şi-l amintesc pe băiatul Fitz nu l-ar recunoaşte
în bărbatul din tine. Totuşi, unii dintre noi, prietene, te-ar recunoaşte chiar dacă ai fi
biciuit şi ţi s-ar da foc.
— Iată un gând liniştitor…
Am lăsat oglinda jos şi m-am apucat să pregătesc dejunul.
— Ţi s-a schimbat culoarea, am spus, spărgând ouă într-un castron. Dar nu arăţi
nici măcar cu o zi mai bătrân decât ultima dată când te-am văzut.
Bufonul umplea ceainicul cu apă fierbinte.
— Aşa e neamul meu, îmi explică el calm. Trăim mai mult, deci trecem prin viaţă
mai încet. M-am schimbat, Fitz, chiar dacă tu nu observi decât că am pielea de altă
culoare. Când m-ai văzut ultima oară, mă apropiam de vârsta maturităţii. Tot felul
de sentimente şi idei se năşteau în mine, atât de multe la număr, încât abia mă
concentram pe ceea ce trebuia să fac. Când îmi aduc aminte cum m-am purtat,
până şi eu mă scandalizez. Acum, te asigur, sunt mult mai matur. Ştiu că toate au
un timp şi un loc al lor şi că ceea ce sunt destinat să fac e mai important decât orice
altceva mi-aş dori.
Am turnat ouăle bătute în tigaie şi-am aşezat-o la marginea focului. Am vorbit încet.
— Când vorbeşti în ghicitori, mă exasperezi. Dar, când încerci să vorbeşti despre
tine pe înţeles, mă înspăimânţi.
— Un motiv în plus să nu vorbesc despre mine deloc, exclamă el cu falsă bucurie.
Ia să vedem, ce avem de făcut azi?
Am amestecat ouăle şi le-am împins mai aproape de foc. M-am gândit ce răspuns
să-i dau.
— Nu ştiu, i-am răspuns calm.
Tresări la schimbarea mea bruscă de ton.
— Fitz? Te simţi bine?
Nici eu nu-mi puteam explica de ce mi se schimbase dispoziţia pe neaşteptate.
— Dintr-odată, toate mi se par zadarnice. Când ştiam că Hap avea să fie aici pentru
iarnă, mă îngrijeam întotdeauna de provizii pentru amândoi. Grădina mea era pe
un sfert din cât e acum când a venit la mine, iar eu şi Ochi Întunecaţi vânam zilnic
pentru carne. Dacă nu ne mergea bine la vânătoare şi răbdam o zi-două, nu ni se
părea mare lucru. Acum mă uit la ceea ce am pregătit deja şi-mi spun: dacă băiatul
nu va fi aici, dacă va ierna la un stăpân când va începe să înveţe o meserie, am
deja destule provizii pentru mine şi Ochi Întunecaţi. Câteodată mă întreb la ce mai
e bună viaţa mea, de fapt.
O cută despărţi sprâncenele bufonului.
— Ce pesimist eşti… Sau o fi de vină scoarţa de spiriduş?
— Nu. Am luat papara de pe foc şi-am dus-o la masă. Era o uşurare să vorbesc
despre gândurile pe care mi le tot alungasem. Cred că de-asta mi l-a adus Starling
pe Hap. Probabil a văzut că nu mai aveam niciun scop în viaţă şi mi-a adus pe
cineva care să-mi umple zilele.
Bufonul puse farfuriile pe masă cu zgomot şi trânti papara în ele supărat.
— Îi acorzi prea mult credit crezând că s-ar fi gândit să facă un lucru de care nu
avea nevoie. Eu bănuiesc că l-a luat pe băiat fără să chibzuiască prea mult şi l-a
abandonat când s-a plictisit de el. Tu şi Hap aţi avut noroc amândoi că v-aţi ajutat
unul pe celălalt.
Am tăcut. Mă mira cât de vehement se exprima împotriva ei. M-am aşezat la masă
şi am început să mănânc. Dar el nu terminase de vorbit.
— Dacă Starling s-a gândit la cineva care să-ţi umple zilele, atunci numai la ea s-a
gândit. Mă îndoiesc că şi-a imaginat vreodată că ai avea nevoie de tovărăşia
altcuiva în afară de a ei.
M-a cuprins o bănuială enervantă – că avea dreptate – mai ales când mi-am amintit
cum vorbise Starling de Ochi Întunecaţi şi Hap la ultima ei vizită.
— Ce şi-a imaginat sau ce nu şi-a imaginat ea n-are nicio importanţă. Orice-ar fi,
eu sunt hotărât să-l văd pe Hap ucenic la un meşter bun. Dar, odată ce l-am
aranjat…
— Odată ce l-ai aranjat, vei fi liber să te ocupi din nou de viaţa ta. Am senzaţia că
te va chema înapoi la Buckkeep.
— Ai „senzaţia”? L-am întrebat pe un ton cinic. E senzaţia bufonului sau a Profetului
Alb?
— Cum nu dai crezare niciunei profeţii de-ale mele, de ce ţi-ar păsa a cui e?
Îmi zâmbi şiret şi începu să mănânce.
— O dată sau de două ori, mi s-a părut că ceea ce ai prezis s-a adeverit. Deşi
prezicerile tale erau atât de încâlcite, încât puteai înţelege orice din ele.
Bufonul îşi înghiţi îmbucătura.
— Nu profeţiile mele erau încâlcite, ci felul în care le-ai înţeles tu. Când am venit,
te-am avertizat că m-am întors în viaţa ta pentru că aşa a trebuit, nu pentru că am
vrut eu. Nu că n-aş fi dorit să te revăd. Vreau să spun că, dacă te-aş putea scuti de
tot ceea ce trebuie să ducem noi la capăt, aş face-o.
— Şi ce anume trebuie să ducem noi la capăt?
— Ce anume? Repetă el, ridicând din sprânceană.
— Exact. Şi precis, l-am provocat.
— Prea bine. Exact şi precis. Trebuie să salvăm lumea, tu şi cu mine. Din nou.
Se propti de spătar, legănând scaunul pe picioarele din spate. Sprâncenele palide
i se ridicară spre linia părului când mă privi cu ochi mari.
Mi-am ascuns fruntea în palme, dar el surâdea ca un nebun şi nu mi-am putut reţine
un zâmbet.
— Din nou? Nu-mi aduc aminte când am salvat-o prima oară.
— Dar bine-nţeles că am salvat-o! Eşti în viaţă, nu? Iar tronul Farseer are un
moştenitor. Asta înseamnă că am schimbat cursul timpului. Pe calea brăzdată a
destinului, tu ai fost o piatră de hotar, dragul meu Fitz. Ai scos roata din şanţ şi-ai
pus-o pe-un făgaş nou.
Acum, desigur, trebuie să ne îngrijim să-l urmeze. S-ar putea să fie partea cea mai
grea dintre toate.
— Şi ce anume, exact şi precis, trebuie să facem noi ca să împlinim ce-i de împlinit?
— Păi, e simplu. Luă o îmbucătură din ouă, savurând clipa de suspans. Foarte
simplu, zău.
Aranjă papara în cerc pe farfurie, mai luă o îmbucătură, pe urmă lăsă lingura jos.
Se uită la mine şi-i pieri încet zâmbetul. Când îmi vorbi, o făcu pe un ton solemn.
— Trebuie să mă îngrijesc ca tu să supravieţuieşti. Din nou. Iar tu trebuie să te
îngrijeşti ca moştenitorul dinastiei Farseer să urce pe tron.
— Şi te întristează gândul supravieţuirii mele? L-am întrebat, perplex.
— Vai, nu. Nici vorbă. Însă gândul la ceea ce va trebui să înduri ca să
supravieţuieşti mă umple de presimţiri rele.
Am împins farfuria la o parte. Îmi pierise pofta de mâncare.
— Tot nu pricep, am rostit, iritat.
— Ba pricepi, mă contrazise el, implacabil. Bănuiesc că zici că nu pricepi pentru că
e mai uşor aşa pentru amândoi. Însă de data asta, prietene, am să-ţi spun lucrurile
pe şleau. Gândeşte-te la vremurile când am fost împreună ultima oară. N-au fost
acelea vremuri când moartea ţi s-a părut mai uşoară şi mai puţin dureroasă decât
viaţa?
Cuvintele lui mă străpunseră ca nişte ace de gheaţă în stomac, dar, dacă eu nu
sunt căpos, atunci nu ştiu cine e.
— Dar când nu mi se pare a fi aşa? L-am întrebat.
Puţine au fost momentele din viaţa mea când am reuşit să-l amuţesc pe bufon,
şocându-l cu vorbele mele. Aceasta a fost unul din ele. Se uită la mine cu ochi mari,
tot mai mari, apoi faţa i se lăţi într-un zâmbet larg. Se ridică brusc, mai-mai să
dărâme scaunul, şi se repezi la mine, cuprinzându-mă într-o îmbrăţişare sălbatică.
Inspiră adânc, ca eliberat pe neaşteptate de o povară.
— Dar bineînţeles că aşa este, îmi şopti la ureche. Apoi strigă, aproape asurzindu-
mă: Bineînţeles că aşa este!
Se depărtă de mine înainte de-a apuca eu să mă retrag din strânsoarea lui. Făcu
câţiva paşi de dans, deranjându-şi hainele de toată ziua, şi sări graţios pe tăblia
mesei. Deschise larg braţele, de parcă ar fi dat un spectacol în faţa întregii curţi a
răposatului rege Shrewd, nu a unei singure persoane.
— Moartea e întotdeauna mai puţin dureroasă decât viaţa! E adevărat ce spui tu.
Totuşi, zi de zi, nu moartea o alegem. Pentru că, în cele din urmă, moartea nu e
opusul vieţii, ci al posibilităţii de-a alege. Moartea e ceea ce primeşti când nu mai
ai de unde alege. Am dreptate?
Oricât de molipsitoare era strania lui dispoziţie, eu tot am scuturat din cap.
— Habar n-am dacă ai sau nu dreptate.
— Atunci crede-mă pe cuvânt. Am dreptate. Nu sunt eu Profetul Alb? Şi nu eşti tu
Catalizatorul meu, cel care schimbă cursul timpului? Uită-te la tine. Nu eşti un erou,
nu. Eşti Preschimbătorul. Cel care, prin însăşi existenţa lui, le permite altora să
devină eroi. O, Fitz, Fitz, suntem cine suntem şi cine va trebui să fim întotdeauna.
Iar când mă descurajez, când îmi pierd nădejdea şi-mi vine să întreb: „De ce nu-l
pot lăsa în pace, ca să-şi găsească liniştea, atât cât mai poate?”, atunci, ce să vezi?
Începi să vorbeşti cu vocea Catalizatorului şi-mi schimbi modul în care percep tot
ceea ce fac. Mă încurajezi să fiu din nou ceea ce trebuie să fiu. Profetul Alb.
Am stat şi m-am uitat lung la el. În ciuda eforturilor, gura mi se strâmbă într-un
zâmbet.
— Credeam că alţii sunt cei pe care-i încurajez să devină eroi. Nu pe profeţi.
— Da, păi… Sări înapoi pe podea. Unii dintre noi trebuie să fie şi una, şi alta.
Îşi scutură hainele şi-şi aranjă vesta. Îi mai pierise din exuberanţă.
— Aşa. Acum să revin la întrebarea mea. Ce-avem de făcut astăzi? E rândul meu
să-ţi dau un răspuns. Prima noastră însărcinare e să nu ne gândim la ziua de mâine.
I-am urmat sfatul, cel puţin în ziua aceea. M-am ocupat de lucruri pe care nu mi le
îngăduisem până atunci, pentru că nu mă ajutau să supravieţuiesc de la o zi la alta,
dar le îndrăgeam. Am lucrat la cerneluri, nu ca să le duc la piaţă şi să le vând, ci ca
să obţin culoarea violet curat pentru propria-mi plăcere. N-am avut succes în ziua
aceea; toate nuanţele de violet s-au făcut maronii când s-au uscat. Totuşi, era o
activitate cu care mă delectam. În ce-l priveşte pe bufon, s-a distrat cioplindu-mi
mobila. Am ridicat scurt ochii auzind cum zgârie lemnul lama cuţitului. Mi-a sesizat
privirea. „Iartă-mă”, s-a scuzat el îndată. A ridicat lama între două degete, ca să-mi
arate că-i pare rău, şi-a pus-o cu grijă la loc. S-a sculat de pe scaun şi s-a dus la
desaga lui. A scotocit prin ea şi a scos un set de unelte ascuţite. Fredonând pentru
sine, s-a întors la masă şi s-a apucat să lucreze la scaune. Le cioplea cu mâna
goală, renunţase la mănuşa fină care-i ascundea degetele scăldate de Meşteşug.
Ziua se scurgea, iar scaunele mele modeste se împodobeau cu frunze de viţă care
urcau până la spătar şi feţişoare care se iveau printre ele.
Pe la jumătatea după-amiezii, când am ridicat ochii de la treabă, l-am văzut intrând
cu buşteni din stivele aranjate de mine. M-am proptit de spătar şi l-am urmărit cum
îl răsucea şi îl studia pe fiecare, pipăindu-i textura cu degetele atinse de Meşteşug,
ca şi când i-ar fi dezvăluit secretele în faţa ochilor mei. Până la urmă, a ales o bucată
cu un nod în ea şi-a început s-o cioplească. Fredona şi lucra, iar eu l-am lăsat să-
şi vadă de ale lui.
Ochi Întunecaţi s-a trezit o dată în ziua aceea. S-a dat jos din patul meu cu un oftat
şi-a ieşit clătinat afară. Când s-a întors, i-am dat mâncare, dar a strâmbat din nas.
Băuse multă apă, cât încăpuse în el, şi s-a culcat, oftând din nou, pe podeaua rece.
S-a culcat, dar n-a mai dormit atât de adânc.
Am petrecut o zi frumoasă, cu alte cuvinte, am lucrat la ceea ce am vrut, şi nu la
ceea ce ştiam că ar fi trebuit să lucrez. M-am gândit mult la Chade şi m-am întrebat,
cum numai rareori mă întrebasem înainte, cum îşi petrecuse bătrânul asasin orele
şi zilele lungi în turnul său izolat înainte de-a mă lua pe mine ca ucenic. Pe urmă
am pufnit cu dispreţ la imaginea aceea a lui. Cu mult înainte de sosirea mea, Chade
fusese asasinul regelui, împărţind dreptatea în numele lui, pe ascuns, acolo unde
era nevoie de ea. Impresionanta bibliotecă de manuscrise din încăperile sale şi
nesfârşitele lui experimente cu otrăvuri şi artificii aducătoare de moarte dovedeau
că ştiuse cu ce să-şi ocupe timpul. Iar ţelul vieţii lui fusese bunăstarea dinastiei
domnitoare Farseer.
Cândva, împărtăşisem şi eu acelaşi ţel. Renunţasem la el ca să-mi văd de viaţa
mea, dar, în acelaşi timp, nu ştiu cum se face că am renunţat şi la viaţa pe care
crezusem că mi-o voi clădi chiar mie. Ca să mă pot bucura de libertatea de-a trăi,
tăiasem toate legăturile cu viaţa mea de dinainte. Pierdusem contactul cu toţi cei
care mă iubiseră şi pe care îi iubisem la rândul meu.
Acesta nu era tot adevărul, dar se potrivea cu dispoziţia mea de atunci. În clipa
următoare, mi-am dat seama că mă autocompătimesc. Ultimele trei cerneluri violete
se uscaseră şi deveniseră maronii, deşi una avea o nuanţă frumoasă, de roz spre
brun. Am pus deoparte hârtia pe care am scris mai întâi cum obţinusem nuanţa
respectivă, numai bună pentru ilustraţii botanice, mi-am zis.
Mi-am desfăcut picioarele de sub scaun, m-am ridicat şi m-am întins. Bufonul înălţă
şi el ochii spre mine.
— Ţi-e foame? L-am întrebat.
Stătu o clipă pe gânduri.
— Aş putea să mănânc ceva. Lasă-mă pe mine să gătesc. Mâncarea pe care o
pregăteşti tu îţi umple stomacul, dar altceva nu face.
Lăsă jos figurina la care lucra. Văzu că arunc o privire spre ea şi-o acoperi imediat,
aproape supărat.
— O să ţi-o arăt când va fi gata, îmi promise, apoi dădu iama prin vasele mele.
L-am lăsat să ţâţâie nemulţumit de lipsa mea de interes faţă de condimente şi-am
ieşit la aer. Am traversat pârâul care m-ar fi condus până jos, la plajă. Am urcat
alene dealul, trecând pe lângă iapa şi poneiul care păşteau liniştiţi. Ajuns în vârf,
mi-am încetinit pasul până la banca mea. M-am aşezat. La numai câţiva paşi de
mine, panta ierboasă a dealului făcea brusc loc unor faleze din gresie, cu plaje
stâncoase dedesubt. De pe bancă, nu vedeam decât întinderea fără margini a mării.
Am devenit din nou agitat. Mi-am amintit de visul meu cu băiatul şi felina la
vânătoare şi-am zâmbit în sinea mea.
Fugi şi lasă totul în urmă, îl îndemnase felina pe băiat, bucurându-se de întreaga
mea compătimire.
Cu toate astea, cu ani în urmă, şi eu făcusem la fel, ajungând ceea ce eram acum.
Duc un trai liniştit şi mi-e destul cât am, ar trebui să mă mulţumească; totuşi, iată-
mă stând aici şi cugetând.
Peste câteva minute, apăru şi bufonul, cu Ochi Întunecaţi la picior. Lupul se aşeză
lângă mine cu un oftat de martir.
— E foamea Meşteşugului? M-a întrebat bufonul pe un ton calm şi compătimitor.
— Nu, i-am răspuns.
Îmi venea să râd. Foamea pe care o trezise el în mine fără să ştie cu o zi înainte
fusese înăbuşită temporar de scoarţa de spiriduş. Chiar dacă tânjeam să-mi
folosesc Meşteşugul, mintea mea era prea amorţită pentru asta.
— Am lăsat mâncarea să fiarbă la foc mic, ca să nu trebuiască să ieşim din casă
de căldură. Avem timp berechet. Făcu o mică pauză, apoi mă întrebă cu precauţie:
După ce-ai plecat din mijlocul celor cu Sânge Străvechi, unde te-ai dus?
Am oftat. Ochi Întunecaţi avea dreptate. Discuţiile cu bufonul mă ajutau să gândesc.
Însă poate că gândeam prea mult. M-am întors în timp şi-am reluat firul povestirii.
— Peste tot. Când am plecat de-acolo, n-am avut o destinaţie anume. Am mers
unde-am văzut cu ochii. Mi-am întors privirea spre apă. Am rătăcit aşa preţ de patru
ani, prin cele Şase Ducate. Am văzut cum e Tilth pe timp de iarnă, când vântul
spulberă peste câmpii stratul de zăpadă de numai câţiva centimetri, dar frigul pare
să coboare în măruntaiele pământului. Am străbătut de la un cap la altul tot ducatul
Farrow, ca să ajung la Rippon, apoi am luat-o spre ţărm. Uneori îmi găseam câte
ceva de lucru şi-mi cumpăram pâine, alteori vânam amândoi ca lupii şi mâncam
carne crudă.
Mi-am îndreptat ochii spre bufon. Mă asculta cu o privire fixă, concentrat pe
povestea mea. Dacă mă judeca, nu se vedea nimic pe faţa lui.
— Când am ajuns la ţărm, o corabie ne-a dus în nord, dar lui Ochi Întunecaţi nu i-a
plăcut drumul. Am vizitat ducatul Bearns în miez de iarnă.
— Bearns? Bufonul se gândi puţin. Cândva ai fost promis lui Lady Celerity, din
ducatul Bearns.
Întrebarea i se citea pe chip, dar n-a rostit-o.
— Da, însă nu din voia mea, dacă-ţi aduci aminte. Şi nu m-am dus acolo s-o caut
pe Celerity. Dar am zărit-o în trecere pe Lady Faith, ducesă de Bearns, mergând
călare pe străzi, în drum spre castelul ei, Ripplekeep. Ea nu m-a văzut şi, chiar dacă
ar fi făcut-o, sunt sigur că nu l-ar fi recunoscut pe FitzChivalry Farseer într-un hoinar
jerpelit. Am auzit că Celerity s-a măritat şi are parte şi de dragoste, şi de pământuri
multe. E doamna Turnurilor de Gheaţă din Oraşul de Gheaţă.
— Mă bucur pentru ea, spuse grav bufonul.
— Şi eu. N-am iubit-o niciodată, însă i-am admirat spiritul şi mi-a plăcut destul de
mult. Mă bucur că a avut noroc.
— Şi pe urmă?
— M-am dus în Insulele Apropiate, iar de-acolo am vrut să străbat drumul cel lung
până la Insulele Străine, ca să văd cu ochii mei pământurile celor care ne-au invadat
şi ne-au nenorocit atâta vreme, dar lupul nici n-a vrut s-audă de-o călătorie atât de
lungă pe mare. Aşa că ne-am întors pe uscat şi am pornit spre sud. Am mers mai
mult pe jos, dar ne-a luat şi o corabie şi-am trecut pe lângă Buckkeep, dar nu ne-
am oprit acolo. Am călătorit în josul ţărmului ducatelor Rippon şi Shoaks, trecând
dincolo de graniţa celor Şase Ducate. În Chalced nu mi-a plăcut. Ne-am urcat pe-o
corabie numai ca să plecăm de-acolo.
— Şi până unde v-aţi dus? Mi-a dat ghes bufonul să continui, văzând că tac.
Un zâmbet mi s-a ivit pe faţă când m-am lăudat.
— Până la Bingtown.
— Serios? Interesul lui crescu. Şi ce impresie ţi-a lăsat?
— Dinamic. Prosper. Mi-a amintit de Tradeford. Oameni eleganţi, cu case frumos
împodobite, cu geamuri la ferestre. Are tarabe la care se vând cărţi, iar pe o stradă
din piaţă, fiecare prăvălie are magia ei. Am ameţit numai umblând pe ea. Nu pot să-
ţi spun despre ce fel de magie e vorba, dar îmi apăsa simţurile, mă tulbura ca un
parfum prea puternic… Am clătinat din cap. M-am simţit ca un străin înapoiat şi,
fără îndoială, aşa mă considerau şi oamenii de acolo, îmbrăcat cum eram în zdrenţe
şi însoţit de un lup. Totuşi, în ciuda celor văzute, oraşul nu se ridică la înălţimea
aşteptărilor. Cum ziceam mai demult? Că indiferent la ce lucru te gândeşti, sigur îl
găseşti la Bingtown. Am văzut multe la care nu m-aş fi gândit, dar asta nu înseamnă
că am vrut să le şi cumpăr. Şi am văzut şi lucruri urâte. Sclavi coborând de pe o
corabie, cu răni infectate din cauza lanţurilor. Am văzut şi navele lor vorbitoare. Eu
crezusem că e doar o poveste.
Am tăcut, neştiind cum să redau ceea ce Ochi Întunecaţi şi cu mine am simţit despre
magia aceea apăsătoare.
— Nu m-aş simţi deloc în largul meu, să fiu înconjurat de ea, am spus, în cele din
urmă.
Prezenţa atâtor oameni în oraş îl copleşise pe lup şi s-a bucurat când i-am propus
să plecăm. După vizita mea acolo, m-am simţit mărunt. Am apreciat mai mult
sălbăticia şi izolarea ţărmului din Buck şi caracterul milităresc al oraşului Buckkeep.
Cândva, crezusem că Buckkeep e inima civilizaţiei, dar în Bingtown se vorbea
despre locuitorii lui ca despre nişte barbari şi nişte neciopliţi. Comentariile pe care
le-am auzit m-au jignit, însă nu le puteam contrazice. Plecasem din Bingtown umilit,
hotărât să-mi îmbunătăţesc educaţia şi să aflu cât de mare e lumea.
Am clătinat din cap la amintirea aceea. Oare mă ridicasem la înălţimea propriilor
aşteptări?
— N-aveam bani să mergem cu corabia, chiar dacă Ochi Întunecaţi ar fi rezistat.
Aşa că ne-am hotărât s-o luăm în sus, pe coastă, pe picioarele noastre.
Bufonul se întoarse către mine cu o expresie neîncrezătoare.
— Dar asta e imposibil!
— Aşa ne-au spus toţi. Am crezut că sunt vorbe-n vânt de-ale orăşenilor, o simplă
avertizare a unora care nu ştiu ce înseamnă o călătorie în condiţii aspre. Dar aveau
dreptate.
În ciuda sfaturilor primite, am încercat să străbatem coasta pe jos. Pe tărâmurile
sălbatice din jurul oraşului Bingtown am descoperit ciudăţenii care aproape că le
depăşeau pe cele din Regatul Munţilor. Nu degeaba li se spune Ţărmurile
Blestemate. M-au chinuit vise întrerupte la jumătate, iar cele imaginate de conştiinţa
mea mă ameţeau şi mă ameninţau. Faptul că eram în pragul nebuniei îl frământa
pe lup. N-aş putea spune de ce. N-am avut temperatură şi nici simptomele bolilor
acelora care tulbură mintea omului, dar n-am fost în apele mele cât am traversat
tărâmul acela aspru şi neospitalier. S-au întors să mă hăituiască vise intense cu
Verity şi dragonii noştri. Chiar şi treaz, m-a torturat la nesfârşit gândul la hotărârile
mele prosteşti din trecut şi nu o dată mi-a trecut prin cap să mă sinucid. Numai
tovărăşia lupului m-a oprit de la un asemenea gest. Privind acum înapoi, îmi
amintesc nu zile şi nopţi, ci un şir de vise lucide şi răscolitoare. Gândurile nu mi se
mai încâlciseră aşa de când călătorisem pe drumul Meşteşugului. Nu-i o experienţă
pe care aş vrea s-o repet.
Nici până atunci şi nici de-atunci încoace nu mi-a fost dat să văd o fâşie de coastă
de unde omul să lipsească cu desăvârşire. Până şi animalele care trăiau acolo îmi
agresau Harul cu asprimea şi ciudăţenia lor. Înfăţişarea coastei era la fel de străină
precum izul ei. Erau bălţi care abureau şi duhneau şi ne ardeau nările, mlaştini cu
vegetaţie bogată, în care plantele păreau răsucite şi deformate, deşi creşteau
nestingherite pe o suprafaţă întinsă. Am ajuns la Râul Sălbatic, pe care locuitorii din
Bingtown îl numesc Râul Ploilor Sălbatice. N-aş putea spune ce fel de fantezie
bolnavă m-a făcut să-i urmez cursul în teritoriu, dar i l-am urmat. Malurile
mlăştinoase, vegetaţia sălbatică şi visele bizare ne-au determinat să ne întoarcem.
O substanţă anume din sol a ros perniţele din labele lui Ochi Întunecaţi şi tălpile
bocancilor mei din piele aspră, uzată, până când i-a făcut zdrenţe. Ne-am
recunoscut înfrânţi, dar am mai făcut o greşeală mare în aventura noastră atât de
neobişnuită, atunci când am tăiat nişte copaci tineri ca să încropim o plută. Nasul
lui Ochi Întunecaţi ne-a avertizat să nu bem apă din râu, dar eu nu mi-am dat seama
cât de periculoasă poate fi. Pluta noastră improvizată a rezistat cu greu până la
gura râului şi ne-am pricopsit amândoi cu răni care supurau din cauza apei. Am fost
de-a dreptul uşuraţi când am ajuns la apă sărată. Deşi ne-a usturat de mama
focului, ne-a vindecat rănile.
Statele Chalced susţin de multă vreme, şi pe bună dreptate, că le aparţine şi
teritoriul întins până la Râul Sălbatic, şi adesea declară că şi Bingtown tot între
graniţele lor se află, însă noi n-am văzut nici picior de om pe coasta aceea. Drumul
spre nord a fost unul lung şi plin de ostilităţi. La trei zile după ce ne-am îndepărtat
de Râul Sălbatic, am lăsat în urmă ciudăţeniile, dar am mers încă zece zile până
am dat de o aşezare umană. Spălatul regulat în apă sărată ne-a lecuit de bube, dar
eu arătam ca un cerşetor vlăguit, însoţit de un câine râios. Oamenii nu s-au arătat
deloc primitori cu noi.
Călătoria prin statele Chalced spre nord, în timpul căreia ne-am ales cu răni la
picioare, m-a convins că oamenii de acolo sunt cei mai duşmănoşi din lume. Mi-a
priit şederea printre ei exact atât cât îmi dăduse de înţeles Burrich că avea să-mi
priască. Nici măcar oraşele magnifice nu m-au impresionat. Minunile arhitectonice
şi civilizaţia lor măreaţă se întemeiază pe nenorocirea oamenilor. M-a îngrozit cât
de răspândită era sclavia în realitate.
M-am oprit puţin din povestit şi-am aruncat o privire la cercelul libertăţii din urechea
bufonului. Fusese premiul câştigat cu sudoare de bunica lui Burrich, însemnul unei
sclave care-şi obţinuse libertatea. Bufonul întinse braţul şi-l atinse. Atârna lângă alţi
câţiva cercei din lemn, iar plasa lui argintie atrăgea privirea.
— Burrich, spuse bufonul calm. Şi Molly. Acum te întreb direct: I-ai căutat vreodată?
Mi s-a făcut ruşine.
— Da, am recunoscut, după câteva momente. I-am căutat. Ciudat că mă întrebi
acum, pentru că tocmai când străbăteam statele Chalced am simţit brusc nevoia
să-i văd.
Într-o seară, după ce-am poposit departe de drum, adormind, am avut un vis foarte
intens. Poate că imaginile mi s-au arătat pentru că undeva, în adâncul sufletului ei,
Molly mai păstra un loc pentru mine. Dar n-am visat-o aşa cum îşi visează un bărbat
iubita. M-am visat pe mine, cred, mic, cu fierbinţeală şi bolnav de moarte.
A fost un vis negru, fără imagini, dar plin de senzaţii. Stăteam ghemuit la pieptul lui
Burrich şi numai prezenţa şi mirosul lui îmi alinau suferinţa. Apoi nişte mâini teribil
de reci mi-au atins pielea fierbinte. Au încercat să mă ridice, dar eu m-am zvârcolit
şi-am ţipat, agăţându-mă de Burrich. I-am simţit braţul vânjos strângându-se în jurul
meu.
— Las-o, porunci el cu glas aspru.
Am auzit vocea lui Molly, îndepărtată, tremurătoare şi distorsionată.
— Burrich, eşti la fel de bolnav ca ea. Nu poţi s-o îngrijeşti. Dă-mi voie s-o ţin eu cât
te odihneşti.
— Nu. Las-o lângă mine. Tu ocupă-te de Chiv şi de tine.
— Fiul tău e bine. Nici eu n-am nimic. Numai tu şi Nettle sunteţi bolnavi. Lasă-mă
s-o iau, Burrich.
— Nu, gemu el, punând o mână protectoare peste mine. Aşa începea boala
sângelui când eram eu copil. I-a ucis pe toţi cei pe care i-am iubit. Molly, n-aş
suporta s-o iei de lângă mine şi să moară. Te rog. Las-o lângă mine.
— Ca să muriţi amândoi? Întrebă ea, ridicând vocea.
O resemnare grea se strecură în vocea lui.
— Dacă trebuie, da. Moartea e şi mai neîndurătoare dacă te găseşte singur. O s-o
ţin în braţe până la sfârşit.
Mintea i-o luase razna. Am simţit-o pe Molly şi furioasă, dar şi îngrijorată din cauza
lui. I-a adus apă. M-am foit când l-a ridicat în capul oaselor ca s-o bea. Am încercat
să sorb din ceaşca pe care mi-a dus-o la gură, dar mă dureau buzele crăpate, mă
durea şi capul foarte tare, iar lumina era prea puternică. Când am împins cana, mi-
am vărsat pe piept apa rece ca gheaţa. Am ţipat şi am început să plâng.
— Nettle, Nettle, linişteşte-te, mă rugă ea.
Mă atinse cu mâinile ei reci. N-o voiam lângă mine atunci. Am simţit un sâmbure de
gelozie în Nettle când alt copilaş s-a aşezat în poala lui Molly. M-am agăţat de
cămaşa lui Burrich, iar el m-a strâns din nou la piept şi-a început să fredoneze cu
vocea lui groasă. Mi-am lipit faţa de el ca să-mi feresc ochii de lumină şi-am încercat
să dorm.
Am încercat cu atâta disperare să dorm, încât pur şi simplu m-am trezit. Am deschis
ochii. Gâfâiam, iar aerul inspirat îmi zgâria plămânii. Eram lac de sudoare, dar nu
puteam uita senzaţia pielii mele încordate şi fierbinţi din visul Meşteşugului. Când
mă culcasem, mă învelisem cu mantaua; acum nu ştiam cum s-o dau mai repede
jos de pe mine. Alesesem să dormim peste noapte pe malul unui pârâu; m-am dus
clătinându-mă la el şi-am băut cu sete. Când mi-am ridicat faţa din apă, l-am găsit
pe lup şezând ţeapăn lângă mine şi urmărindu-mă. Îşi înfăşurase coada în jurul
labelor.
— Ştia deja că trebuia să mergem la ei. Am pornit la drum chiar în noaptea aceea.
— Dar ştiaţi unde să mergeţi?
Am scuturat din cap.
— Nu. Nu ştiam decât că, atunci când au plecat din Buckkeep, s-au stabilit lângă
un târg numit Capelin Beach. Şi mai ştiam, adică „simţeam”, unde locuiesc. Numai
cu atât am plecat spre ei. După ani de rătăciri, era ciudat să am o destinaţie, cu atât
mai mult să mă grăbesc spre ea. Nu mă gândeam la ceea ce făceam, nici dacă era
o prostie. O parte din mine recunoştea că era lipsit de noimă. Eram prea departe.
N-aş fi ajuns la timp. Până să-i găsesc, ori ar fi murit, ori s-ar fi însănătoşit. Dar,
odată plecat pe drumul acela, nu mă puteam abate de la el. După ce ani la rândul
fugisem de cei ce m-ar fi putut recunoaşte, dintr-odată voiam să revin în viaţa lor?
Am refuzat şi să mă gândesc la asta. Pur şi simplu am mers înainte.
Bufonul dădu compătimitor din cap. Mă temeam că bănuia mult mai multe decât
voiam eu să-i dezvălui.
După atâţia ani în care îmi tăgăduisem chemarea Meşteşugului, m-am scufundat
din nou în el. Dependenţa se agăţa de mine, iar eu am îmbrăţişat-o, la rându-mi.
Mă tulbura când o simţeam venind asupra mea cu atâta putere, dar nu m-am
împotrivit. Deşi mă durea capul de-mi plesnea după eforturile depuse, îmi întindeam
Meşteşugul către Molly şi Burrich aproape în fiecare seară. Rezultatele nu erau
încurajatoare. Nimic nu se aseamănă cu graba cu care se întâlnesc două minţi
deprinse cu Meşteşugul. Dar a vedea prin mijlocirea Meşteşugului e cu totul altceva.
Eu nu fusesem instruit să-l folosesc astfel; ştiam doar ceea ce învăţasem singur, pe
bâjbâite. Tatăl meu ferecase Meşteşugul lui Burrich, ca nu cumva să-l întoarcă
cineva pe prietenul lui împotriva sa, iar Molly, din câte ştiam, nu avea înclinaţie
pentru el. Aşadar, minţile noastre nu se puteau lega, îmi rămânea doar frustrarea
de a-i vedea fără ca ei să fie conştienţi de mine. În curând, am descoperit că nu mă
puteam baza nici măcar pe asta. Nefolosite, abilităţile mele ruginiseră. Cel mai mic
efort mă storcea de vlagă şi cădeam victimă durerii, dar nu rezistam să nu-l fac. Am
ţinut cu dinţii de legătura mea cât de slabă cu ei şi am căutat informaţii. Am zărit
fugitiv nişte dealuri în spatele casei lor, am simţit mirosul mării, am văzut oi negre
păscând pe o colină mai îndepărtată – am ţinut minte toate amănuntele din locul în
care se aflau, sperând că aveau să mă călăuzească spre ei. Nu puteam controla
ceea ce vedeam. Deseori mă pomeneam Urmărindu-i în timp ce se ocupau de cele
mai simple treburi casnice, spălând rufe şi atârnându-le la zvântat, recoltând ierburi
şi punându-le la uscat sau îngrijind stupii. Zărind în fugă faţa unui copilaş pe care
Molly îl striga Chiv şi care semăna cu Burrich, am simţit şi gelozie, şi mirare.
În cele din urmă, am găsit un sat numit Capelin Beach. Am găsit şi coliba pustie în
care se născuse fiica mea. De atunci, locuiseră şi alte familii în ea; n-am zărit nicio
urmă de-a lui Molly şi Burrich, dar nasul lupului s-a dovedit mai fin. Totuşi, cei doi
plecaseră de-acolo de mult, iar eu nu ştiam unde. N-am îndrăznit să întreb de ei
prin sat, pentru că nu voiam să ajungă la urechile lor că îi caută cineva. Călătorisem
luni la rândul până acolo. În fiecare sat prin care trecusem, văzusem morminte
proaspete. Nu ştiu ce molimă lovise, dar se răspândise ca pecinginea şi-i trimisese
pe mulţi la moarte. Nettle nu-mi apăruse în niciuna din viziuni; oare să fi murit şi ea?
Am dat ocol satului, părăsindu-l, apoi am vizitat hanurile şi cârciumile din satele
învecinate. Am devenit un călător cam neghiob, obsedat de albinărit şi susţinând
că ştie totul despre meseria asta. Mă luam la harţă cu alţii, ca să mă corecteze şi
să vorbească despre apicultorii pe care-i cunoşteau. Eforturile mele de-a auzi cel
mai vag zvon despre Molly s-au dovedit zadarnice, până când, într-o după-amiază,
am luat-o pe un drum îngust spre un vârf de deal şi am recunoscut un pâlc de
copaci.
În clipa aceea, mi-a pierit tot curajul. Am părăsit drumul şi m-am furişat în pădurea
de pe dealurile care-l mărgineau de-o parte şi de alta. Lupul m-a urmat fără să
întrebe nimic şi fără să mă tulbure cu gândurile lui, în timp ce eu pândeam frânturi
din fosta mea viaţă. Pe la începutul serii, am ajuns pe o pantă de pe care se zărea
coliba lor. Era o gospodărie curată şi înfloritoare, cu găini care scurmau în curtea
laterală şi trei stupi gălbui pe pajiştea din spatele ei. Aveau şi o grădină de
zarzavaturi foarte bine îngrijită. În spate am văzut un şopron, o clădire nouă,
evident, şi câteva padocuri din buşteni şlefuiţi. Mirosea a cai. Burrich se ocupase
de ei. Am rămas în întuneric, cu ochii la singura fereastră luminată de o flacără de
lumânare gălbuie, până când s-a stins. Cât am stat eu de veghe în noaptea aceea,
Ochi Întunecaţi a vânat singur. Nu mă puteam apropia de colibă, dar nici nu puteam
pleca. Eram ca o frunză prinsă într-un vârtej. Am crezut dintr-odată în toate
poveştile cu stafii blestemate să bântuie un loc la nesfârşit. Oricât m-aş fi îndepărtat
de locul acela, o parte din mine avea să rămână înlănţuită acolo.
În zori, Burrich a ieşit pe uşa colibei. Şchiopăta mai tare decât îmi aminteam, iar
şuviţa albă din păr îi ieşea mai bine în evidenţă. A ridicat ochii spre cerul care se
lumina de ziuă şi-a inspirat adânc. O clipă scurtă, cât ar fi clipit lupul, m-am temut
că o să-mi simtă prezenţa. Dar el n-a făcut decât să meargă la fântână şi să scoată
o găleată cu apă. A dus-o în casă, apoi s-a întors să arunce găinilor o mână de
grăunţe. Din horn ieşea un fuior de fum. Aşadar, se trezise şi Molly. Burrich s-a dus
în şopron. Ştiam perfect ce are de gând să facă, de parcă aş fi umblat în spatele
lui. După ce avea să verifice fiecare animal, avea să iasă afară şi să care găleţi cu
apă în şopron. Aşa a şi făcut.
Vorbele mi s-au oprit în gât, apoi am izbucnit în râs. Aveam ochii plini de lacrimi,
dar le-am ignorat.
— Îţi jur, bufonule, că de-abia m-am abţinut să cobor la el. Mi s-a părut cel mai
nefiresc lucru cu putinţă să-l urmăresc lucrând, iar eu să nu trudesc alături de el.
Bufonul a încuviinţat în tăcere, absorbit de poveste.
— A ieşit din şopron cu un armăsar dereş. Am înţepenit de uimire. Era „mândria
grajdurilor din Buckkeep”, se vedea în fiecare linie a corpului său. Gâtul încordat îi
trăda vioiciunea, umerii şi picioarele din spate îi subliniau forţa. Mi s-a umplut inima
de bucurie la vederea unui asemenea animal, ştiind că se află în grija lui Burrich.
Burrich l-a dus în padoc şi-a adus alte găleţi de apă, pe care le-a turnat în troaca
de acolo.
Când l-a scos din şopron pe Roşcovanul, mi s-a dezvăluit misterul. Pe atunci nu
ştiam că Starling îl găsise pe Burrich şi se îngrijise ca atât calul său, cât şi mânzul
Cenuşiei să i se dea lui în grijă. M-am bucurat să văd din nou alături cal şi om.
Roşcovanul părea să-şi mai fi domolit firea, însă Burrich nu l-a dus lângă armăsarul
celălalt, ci cât mai departe de el. A cărat apă şi pentru el, l-a bătut prieteneşte pe
spate şi s-a întors în colibă.
Atunci a ieşit afară Molly.
Am tras aer în piept şi mi-am ţinut respiraţia. Am privit îndelung marea, dar nu apa
o vedeam în clipele acelea. Imaginea celei care fusese cândva femeia mea îmi
trecea prin faţa ochilor. Părul ei negru, odinioară fluturând liber în vânt, era împletit
şi prins frumos în jurul capului, într-o coroană de femeie măritată. Un băieţaş umbla
şovăind în spatele ei. Cu coşul pe braţ, Molly s-a dus graţioasă şi liniştită în grădină.
Şorţul alb îi ascundea pântecul umflat. Fata agilă şi suplă dispăruse, dar nici femeia
în care se transformase nu mi se părea mai puţin atrăgătoare. Am simţit un dor în
inimă după ea şi după tot ce însemna ea pentru mine: vatra caldă şi căminul paşnic,
tovarăşa de viaţă care în anii ce aveau să vină umplea casa bărbatului ei de copii
şi de lumină.
I-am şoptit numele. A fost foarte ciudat. A ridicat brusc capul şi, o fracţiune de
secundă, am crezut că m-a simţit. Dar, în loc să se uite pe deal, a râs cu glas tare,
strigând: „Chivalry, nu! Nu-i bun de mâncat”. S-a aplecat puţin şi a scos o mână de
flori de sângele-voinicului din gura copilului. L-a luat în braţe – cu efort, am observat
eu – apoi a strigat din nou, către colibă: „Iubitule, hai să-l iei pe fiul tău până nu
smulge toată grădina. Spune-i lui Nettle să vină şi să-mi culeagă nişte napi”.
Atunci l-am auzit pe Burrich răspunzându-i: „Imediat!” în clipa următoare, s-a ivit în
prag şi-a strigat peste umăr: „Terminăm de spălat mai târziu. Vino s-o ajuţi pe
mama”. A traversat curtea din câţiva paşi şi şi-a luat fiul în braţe. L-a ridicat în aer,
iar băieţelul a scos un chiot de bucurie când l-a aşezat pe umeri. Molly şi-a pus
mâna pe pântec şi-a râs odată cu ei, privindu-i cu încântare în priviri.
Am tăcut. Nu mai vedeam marea. Lacrimile mi-au înceţoşat privirea.
Am simţit mâna bufonului pe umăr.
— Nu te-ai mai dus la ei, nu-i aşa?
Am clătinat din cap în tăcere.
Fugisem. Fugisem de ghimpele geloziei care mă înţepase dintr-odată, fugisem ca
nu cumva să văd chipul copilului meu şi să mă duc la el. Nu era loc pentru mine
acolo, nici măcar la marginea lumii lor. O ştiam foarte bine. O ştiam de când
bănuiam că se vor căsători. Dacă m-aş fi dus la uşa lor, le-aş fi adus numai
nenorocire.
Nu sunt cu nimic mai bun decât alţi bărbaţi. Eram plin de amărăciune şi de furie
împotriva lor, conştient că soarta ne trădase pe toţi. Nu-i puteam condamna că s-
au apropiat unul de celălalt. Dar nici pe mine nu mă puteam condamna că sufăr
pentru că, făcând aşa, m-au exclus pentru totdeauna din viaţa lor. Pentru mine se
terminase totul, regretele erau zadarnice. Morţii nu au dreptul la regrete, mi-am
spus. În favoarea mea pot să spun doar că am plecat de-acolo. N-am îngăduit
suferinţei mele să le otrăvească fericirea sau să pună în pericol casa fiicei mele.
Măcar atâta putere am mai găsit în mine.
Am tras adânc aer în piept şi mi-a revenit vocea.
— Şi aşa se încheie povestea mea, bufonule. Iarna care a urmat ne-a găsit aici. Am
găsit cocioaba asta şi ne-am stabilit în ea. Şi aici am rămas de atunci încoace.
Am respirat cu zgomot şi m-am gândit la propriile mele cuvinte. Brusc, niciunul nu
mi s-a părut memorabil. În schimb, m-a zguduit întrebarea bufonului, rostită cu glas
liniştit.
— Şi celălalt copil al tău?
— Poftim?
— Dutiful. L-ai văzut? El nu e fiul tău, aşa cum e Nettle fiica ta?
— Eu… nu. Nu, nu e fiul meu. Şi nu l-am văzut niciodată. E fiul lui Kettricken şi
moştenitorul lui Verity. Şi Kettricken e convins de asta, sunt sigur.
Am simţit că roşesc, stânjenit de sugestia bufonului. I-am pus mâna pe umăr.
— Prieten drag, numai tu şi cu mine ştim cum s-a folosit Verity de mine… de trupul
meu. Când mi-a cerut permisiunea, l-am înţeles greşit. Nu-mi amintesc absolut
nimic despre cum a fost conceput Dutiful. Probabil că-ţi aminteşti tu; am fost
împreună, prins în trupul greşit întrebuinţat lui Verity. Regele meu a făcut ce-a făcut
ca să aibă un moştenitor. Nu-i port pică, dar nici nu vreau să-mi aduc aminte ce s-
a întâmplat.
— Dar Starling nu ştie? Nici Kettricken?
— Starling a dormit în noaptea aceea. Sunt convins că, dacă ar fi bănuit ceva, ar fi
spus. Un menestrel n-ar putea lăsa un astfel de cântec necântat, oricât de lipsit de
înţelepciune ar fi. Cât despre Kettricken, Verity ardea de Meşteşug ca un rug. În
noaptea aceea, ea nu l-a văzut decât pe rege în patul ei. Sunt sigur că, dacă n-ar fi
fost aşa… Am oftat brusc şi-am recunoscut: Mi-e ruşine că am fost implicat în
înşelătoria aceea. Ştiu că nu se cuvine să pun la îndoială voinţa lui Verity în privinţa
asta, dar…
Nu mi-am dus gândul până la capăt. Nici măcar faţă de bufon nu puteam recunoaşte
că mă interesa Dutiful. Un fiu care era şi nu era al meu. Cum a ales tatăl meu să se
poarte cu mine, aşa am ales şi eu să mă port cu el: să nu-l cunosc, ca să-l pot
proteja.
Bufonul şi-a pus mâna peste a mea şi mi-a strâns-o.
— N-am vorbit cu nimeni despre asta. Şi nici nu voi vorbi. Inspiră adânc. Aşadar ai
venit aici, ca să te aşezi şi să-ţi găseşti liniştea. Aceasta e cu adevărat sfârşitul
poveştii tale?
Da, era cu adevărat sfârşitul ei. De când îmi luasem rămas-bun de la bufon ultima
oară, îmi petrecusem zilele fie fugind, fie ascunzându-mă. Coliba aceasta era
refugiul meu egoist şi i-am spus-o şi lui.
— Mă îndoiesc că Hap ar vedea lucrurile aşa, sosi replica lui blândă. Majoritatea
oamenilor ar considera că a salva lumea o dată în viaţă e un merit destul de mare
şi nu s-ar gândi că trebuie să facă mai mult. Totuşi, cum văd că inima îţi dă ghes, o
să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să te târăsc din nou prin ce-ai trecut prima oară.
Arcui ispititor din sprânceană către mine. Am râs, dar nu din adâncul inimii.
— Nu trebuie să fiu erou, bufonule. Mă mulţumesc cu sentimentul că tot ce am făcut
în fiecare zi a avut un sens şi pentru altcineva, în afară de mine.
Se lăsă pe spătarul băncii şi mă cercetă serios preţ de câteva clipe. Apoi ridică din
umeri.
— Atunci e simplu. Îndată ce Hap intră ucenic, vii să mă cauţi la Buckkeep. Îţi promit
că vei fi foarte important.
— Sau mort, dacă voi fi recunoscut. N-ai auzit ce porniţi sunt oamenii împotriva
celor cu Har în ultima vreme?
— Nu. N-am auzit. Însă nu mă miră, nu, nu mă miră deloc. Dar să fii recunoscut?
Mi-ai mai pomenit de îngrijorarea asta a ta, deşi din alt punct de vedere. Mă văd
obligat să fiu de acord cu Starling. Cred că foarte puţini te vor remarca. Nu mai
semeni aproape deloc cu FitzChivalry Farseer cel de acum cincisprezece ani. Ţi se
citesc pe faţă trăsăturile neamului Farseer, dacă ştii să le cauţi, dar curtea e un loc
al încrucişărilor pestriţe. Mulţi nobili poartă urmele aceleiaşi moşteniri. Cu cine te-
ar compara un om care te zăreşte întâmplător, cu un portret şters dintr-o sală
întunecată? Eşti singurul adult rămas în viaţă din neamul tău. Shrewd s-a stins cu
ani în urmă, tatăl tău s-a retras la Withywoods înainte de a fi ucis, iar Verity a
îmbătrânit înainte de vreme. Eu ştiu cine eşti, deci observ asemănarea. Nu cred că
vei fi în pericol să te recunoască un curtean din Buckkeep care se uită la tine din
întâmplare. Făcu o pauză, apoi mă întrebă pe un ton sincer: Ce zici? Ne vedem la
Buckkeep înainte de prima ninsoare?
— Poate, am ezitat eu.
Mă îndoiam, dar n-am vrut să-mi răcesc gura de pomană contrazicându-l.
— Atunci aşa rămâne, hotărî el ferm. Mă bătu pe umăr. Hai să ne întoarcem.
Probabil că e gata cina. Şi vreau să termin de cioplit.
Capitolul X
SABIA ȘI CHEMAREA
Probabil că orice regat are povestea lui despre un protector tainic şi puternic, unul
care se va ridica în apărarea sa, dacă va fi mare nevoie şi dacă va fi rugat cu toată
sinceritatea. În Insulele Străine, se vorbeşte despre Icefyre, o creatură care
sălăşluieşte în mijlocul gheţarului din jurul Insulei Aslevjal. Localnicii jură că, atunci
când insula e zguduită de cutremure, Icefyre se răsuceşte în visele lui reci, în
adâncul vizuinii sale din gheţar. Legendele celor Şase Ducate pomenesc
întotdeauna de Străbuni, o rasă de oameni străvechi şi puternici care locuiau
undeva dincolo de Regatul Munţilor şi care ne-au fost aliaţi în vremuri de demult.
Numai un prinţ moştenitor atât de disperat ca Verity Farseer ar fi dat acestor
legende nu numai crezare, ci şi atâta importanţă, încât să-şi lase moştenirea în
mâinile unui tată bolnav şi ale unei regine străine, iar el să plece ca să ceară ajutorul
Străbunilor. Poate că tocmai soarta disperată e cea care i-a dat puterea nu numai
să trezească dragonii ciopliţi în piatră şi să-i cheme în apărarea celor Şase Ducate,
ci şi să-şi cioplească sieşi trup de dragon şi să-i conducă în apărarea tărâmului său.
Bufonul a rămas la mine, dar, în zilele care au urmat, a evitat cu orice preţ subiectele
de discuţie sau treburile serioase. Mă tem că şi eu i-am urmat exemplul. Se pare
că, povestindu-i despre anii mei de linişte, am alungat stafiile care mă bântuiau de
demult. Dar, în loc să mă mulţumească revenirea la vechea mea rutină, o altă
nelinişte a început să-mi dea târcoale. O vreme schimbătoare şi vremea schimbării.
Preschimbătorul. Catalizatorul. Cuvintele şi gândurile cărora le dădeau naştere mi
se strecurau în viaţă ziua şi-mi încurcau visele noaptea. Nu mă chinuia atât de mult
trecutul, cât mă necăjea viitorul. Privind înapoi la ceea ce făcusem în tinereţea mea,
m-am trezit dintr-odată îngrijorat de cum şi-o va petrece Hap pe a lui. Aveam
impresia că am irosit ani întregi, în loc să-l pregătesc pentru propria lui viaţă. Era
un tânăr bun la suflet şi nu mă neliniştea caracterul lui. Grija mea era că nu-l
învăţasem decât lucrurile cele mai elementare despre cum să-ţi găseşti rostul în
lume. Nu avea nicio înclinaţie anume. Ştia tot ceea ce trebuia să ştie ca să trăiască
într-o colibă sau o fermă izolată şi să vâneze ca să nu moară de foame. Dar eu îl
trimiteam în lumea largă; cum avea să se descurce în ea? Nevoia de a-l da ucenic
la un meşter bun începea să mă ţină treaz noaptea.
Dacă bufonul şi-a dat seama de asta, nu mi-a arătat-o. Lucra toată ziua cu uneltele
lui în colibă. Pe poliţa căminului se târau lujeri de viţă. De pe grinda de sus a uşii
mă priveau şopârle. Feţişoare ciudate se uitau chiorâş la mine din colţul uşilor
dulapurilor şi de la marginea treptelor prispei. Niciun obiect de lemn nu scăpa de
uneltele ascuţite şi degetele lui iscusite. Giumbuşlucurile spiriduşilor de pe butoiul
meu cu apă de ploaie l-ar fi făcut să roşească şi pe un soldat.
Eu am preferat activităţi paşnice şi am trudit pe-afară, dar şi în casă, în ciuda vremii
frumoase, în parte pentru că aveam nevoie de timp ca să mă gândesc, dar şi pentru
că lupul îşi recăpăta greu puterile. Ştiam că, dacă stau cu ochii pe el, nu-i grăbesc
vindecarea, dar nu-mi puteam alunga îngrijorarea. Când l-am mângâiat cu Harul,
m-a întâmpinat o linişte posomorâtă, lucru neobişnuit la vechiul meu camarad.
Uneori ridicam ochii de la treabă şi-l surprindeam urmărindu-mă cu ochi adânci,
gânditori. Nu l-am întrebat la ce se gândeşte; dacă voia să-mi împărtăşească din
gândurile lui, mintea mea îi stătea la dispoziţie.
Treptat, şi-a reluat vechile activităţi, dar îi mai scăzuse elanul. Se deplasa cu grijă
pentru corpul lui, nu şi-l punea la încercare. Nu mai venea după mine când lucram,
ci se culca pe prispă şi mă urmărea plecând şi venind. Vânam împreună seara, dar
ne mişcăm mai greu, pretinzând amândoi că ne încetinea bufonul. Ochi Întunecaţi
se mulţumea deseori să depisteze vânatul şi să aştepte să trag eu cu arcul, în loc
să se năpustească asupra lui şi să-l omoare singur. Schimbările acestea mă
nelinişteau, dar m-am străduit să-mi ascund frământarea. Tot ceea ce-i trebuia
lupului era timp să se vindece, mi-am spus, şi mi-am adus aminte că zilele fierbinţi
ale verii nu-i priiseră niciodată. La toamnă, avea să-şi recapete vigoarea.
Ne-am complăcut toţi trei în confortul rutinei. Seara spuneam poveşti sau ne
aminteam de întâmplări mai puţin importante din viaţa noastră. La un moment dat,
am rămas fără rachiu, dar conversaţiile curgeau la fel de uşor precum ne alunecase
pe gât băutura caldă. I-am povestit bufonului ceea ce văzuse Hap la Istmul lui
Hardin şi ce auzisem la piaţă vorbindu-se despre oamenii cu Har. I-am repetat şi
cele spuse de Starling despre menestrelul de la Festivalul Primăverii şi i-am spus
cum îl descrisese Chade pe prinţul Dutiful şi ce anume îmi ceruse. Toate acestea
bufonul părea să le adune în minte asemenea unui ţesător care strânge fire de toate
felurile, ca să facă din ele o tapiserie.
Am încercat să vârâm penele de cocoş în coroană într-o seară, dar aveau tulpinile
prea subţiri ca să stea bine în locaşuri, iar penele se risipeau în toate direcţiile.
Ştiam amândoi, fără să trebuiască s-o spunem, că nu se potriveau deloc. În altă
seară, bufonul a pus coroana pe masă şi a ales pensule şi cerneluri din provizia
mea. M-am aşezat pe scaun lângă el şi l-am urmărit. Le-a aranjat pe toate meticulos
în faţa lui, a vârât o pensulă în cerneala albastră, apoi s-a oprit să mediteze. Am
stat amândoi atâta vreme în tăcere, încât am auzit focul trosnind. Atunci, bufonul a
lăsat pensula jos.
— Nu, a rostit el calm. Nu e bine. Nu încă.
A învelit coroana la loc şi-a pus-o înapoi în raniţă. Într-o seară, când eu îmi ştergeam
încă lacrimile de râs după ce ascultasem un cântec deşănţat, şi-a pus harpa
deoparte şi m-a anunţat.
— Mâine trebuie să plec.
— Nu! Am strigat, şocat de o asemenea veste neaşteptată. De ce?
— Ştii de ce, mi-a răspuns dezinvolt. Aşa e viaţa unui Profet Alb. Trebuie să prezic
fapte din viitor, despre salvarea lumii – treburi de-astea mărunte. În plus, nu mai ai
mobilă pe care s-o cioplesc.
— Nu, fii serios, zău, am protestat. Chiar nu mai poţi sta câteva zile? Măcar până
când se întoarce Hap? Ca să-l cunoşti şi tu.
Bufonul a oftat.
— Am stat deja mult mai mult decât ar fi trebuit. Mai ales că insişti că nu poţi veni
cu mine. Sau nu? Se îndreptă de spate, plin de speranţă. Te-ai răzgândit cumva?
Am scuturat din cap.
— Ştii şi tu că nu. Nu pot să plec şi să-mi abandonez casa. Trebuie să fiu aici când
se întoarce Hap.
— A, da. Se lăsă iarăşi pe spătarul scaunului. Ucenicia lui. Şi găinile de care trebuie
să te îngrijeşti.
Mă duru ironia din vorbele lui.
— Poate că ţie nu ţi se pare cine ştie ce viaţă, dar e viaţa mea, i-am atras atenţia
cu amărăciune.
Faptul că mă înţepase îi stârni un zâmbet larg.
— Eu nu sunt Starling, dragul meu. Nu dispreţuiesc viaţa nimănui. Gândeşte-te la
a mea şi hotărăşte singur dacă sunt în măsură să te privesc de sus. Nu sunt. Îmi
văd de treburile mele, oricât de plicticoase ar părea ele cuiva care are un ciopor de
găini de îngrijit şi rânduri întregi de fasole de plivit. Şi sarcinile mele sunt la fel de
importante. Am o grămadă de zvonuri de împărtăşit cu Chade şi un şir nesfârşit de
cunoştinţe noi de făcut la Buckkeep.
Mă străbătu un fior de gelozie.
— Cred că se vor bucura toţi să te revadă.
Ridică din umeri.
— Unii dintre ei, poate. Alţii s-au bucurat să mă vadă plecând. Iar cei mai mulţi nici
nu-şi vor aminti de mine. Cei mai mulţi, poate chiar toţi, dacă sunt deştept. Se ridică
brusc. Aş vrea să pot să rămân aici, mărturisi el potolit. Aş vrea să cred, ca tine, că
pot face ce vreau cu viaţa mea. Din păcate, ştiu că nici tu, nici eu nu putem gândi
aşa.
Merse la uşa deschisă şi privi seara caldă de vară. Deschise gura ca şi când ar fi
vrut să mai spună ceva, apoi oftă. Îşi îndreptă umerii, luând parcă o hotărâre, şi se
întoarse spre mine, cu un zâmbet amărât.
— Nu, cel mai bine e să plec mâine. Mă vei urma şi tu, cât de curând.
— Nu te baza pe mine, l-am avertizat.
— Ba trebuie să mă bazez, ripostă el. Aşa o cer vremurile. De la amândoi.
— Of, lasă pe altcineva să salveze lumea de data asta. Sigur mai există un alt Profet
Alb pe undeva.
Am rostit cuvintele cu nonşalanţă, pe ton de glumă. Bufonul însă făcu ochi mari
auzindu-le şi respiră tremurat.
— Să nu mai vorbeşti aşa niciodată. Mă doare până şi gândul că ţi-a încolţit
sămânţa asta în minte. Pentru că există, într-adevăr, o femeie care ar vrea să
îmbrace mantia Profetului Alb şi să îndrepte evenimentele pe cursul închipuit de ea.
Mă lupt de la bun început împotriva puterii cu care mi se opune. Dar, de data
aceasta când se va schimba lumea, forţa ei va creşte. Iar eu voi avea nevoie de
puterea ta, prieten drag. Noi doi, împreună, vom fi suficienţi. La urma urmei, o
singură pietricică ajunge ca să ridici roata căzută în şanţ şi s-o aduci înapoi pe
drumul ce bun.
— Hmm… Nu mi se pare o experienţă plăcută pentru pietricică.
Întoarse ochii spre mine. Dacă înainte fuseseră palizi, acum sclipeau aurii,
reflectând flacăra lumânării. În glasul său îşi făcură loc şi afecţiunea, şi oboseala.
— Nu-ţi fie frică, vei supravieţui. Ştiu eu că trebuie să supravieţuieşti. Toată puterea
mea numai pentru asta o voi folosi. Ca să supravieţuieşti.
M-am prefăcut disperat.
— Şi îmi spui să nu-mi fie frică?
Dădu afirmativ din cap. Avea o expresie prea sobră. Am căutat să schimb subiectul.
— Cine e femeia asta despre care vorbeşti? O cunosc?
Reveni în odaie şi se aşeză iar la masă.
— Nu. Dar eu am cunoscut-o, mai demult. Sau, mai bine zis, am auzit de ea, deşi
fusese bătrână şi murise în copilăria mea… Bufonul aruncă din nou o privire spre
mine. Acum multă vreme, ţi-am povestit ceva despre mine. Mai ţii minte? Nu aşteptă
să-i răspund. M-am născut undeva departe de tot, în sud, într-o familie obişnuită.
Obişnuită ca toţi oamenii obişnuiţi cu adevărat… Am avut o mamă iubitoare, iar taţii
mei erau doi fraţi, aşa cum cerea obiceiul locului. Dar, din clipa în care am ieşit din
pântecele mamei, a fost limpede că trăsăturile străvechi ale neamului erau
exprimate prin mine. Într-un trecut îndepărtat, un Alb şi-a împletit sângele cu neamul
meu, iar eu m-am născut ca să preiau îndatoririle acelui neam străvechi.
Oricât m-au iubit şi m-au preţuit părinţii mei, au ştiut că nu-mi era hărăzit să rămân
în casa lor, nici să învăţ vreuna din meseriile lor. Aşa că m-au trimis într-un loc unde
să fiu educat şi pregătit pentru soarta care mă aştepta. Am fost tratat bine, foarte
bine, acolo. Şi oamenii aceia m-au preţuit, în felul lor. În fiecare dimineaţă mă
întrebau ce-am visat şi scriau tot ce-mi aminteam, pentru ca nişte înţelepţi să
încerce să-mi desluşească visele. Pe măsură ce creşteam şi visam tot mai des cu
ochii deschişi, am învăţat arta scrisului, ca să-mi pot aşterne singur pe hârtie
viziunile, pentru că nicio mână nu scrie mai limpede decât cea care aparţine
aceluiaşi trup ca ochiul care le-a văzut. Râse cu ironie la adresa lui şi clătină din
cap. Ce stil de-a creşte un copil! Orice vorbuliţă ieşită din gura mea era considerată
o cugetare plină de înţelepciune. În ciuda ascendenţei mele, nu eram cu nimic mai
presus decât un copil oarecare. Făceam prostii de câte ori aveam chef, inventam
poveşti cu mistreţi zburători şi umbre cu sânge regesc în vene. Fiecare poveste pe
care o spuneam era mai gogonată decât cea de dinaintea ei, însă am descoperit
un lucru ciudat: oricât încercam să-mi ţin limba în frâu, adevărul tot se strecura în
cuvintele mele.
Îşi îndreptă scurt ochii spre mine, parcă aşteptând să-l contrazic. Eu însă am tăcut,
aşa că-şi coborî privirea spre podea.
— Cred că numai pe mine însumi mă pot condamna pentru faptul că, atunci când
adevărul cel mare a prins curaj în mine şi nu s-a lăsat înăbuşit, nimeni n-a vrut să-
mi dea crezare. În ziua în care m-am autoproclamat Profetul Alb cel mult-aşteptat
de vremurile acestea, dascălii mei m-au redus la tăcere. „Domoleşte-ţi ambiţiile
năvalnice”, m-au sfătuit. De parcă şi-ar fi dorit cineva vreodată să-şi asume un
asemenea destin. Altcineva purta deja mantia aceea, mi-au spus ei. Pornise la drum
înaintea mea, pentru a modela viitorul lumii, aşa cum o îndemnaseră viziunile.
Fiecare epocă îşi are propriul Profet Alb. Toţi ştiu asta. Până şi eu o ştiam. Atunci,
eu ce eram? I-am întrebat. N-au ştiut să-mi spună ce eram, dar erau siguri de ceea
ce nu eram. Nu eram Profetul Alb. Pe ea o pregătiseră şi o trimiseseră deja în lume.
Inspiră îndelung şi tăcu o vreme.
— Ştiam că se înşală, îşi reluă povestirea, ridicând din umeri. Ştiam că greşesc, la
fel de bine pe cât ştiam cine sunt. Am încercat să mă convingă să mă mulţumesc
cu viaţa mea de acolo. Nici nu cred că le-a trecut prin cap că aveam să-i sfidez. Dar
i-am sfidat. Am fugit. Şi am venit în nord, străbătând drumuri şi vremuri pe care nici
măcar să ţi le descriu nu pot. Am mers şi-am tot mers spre nord, până când am
ajuns la curtea regelui Shrewd Farseer. M-am vândut lui, cam aşa cum ai făcut şi
tu: loialitatea mea în schimbul protecţiei sale. Şi n-a trecut nici măcar un anotimp
de la sosirea mea, că zvonul apariţiei tale a şi început să frământe curtea. Un
bastard. Un copil nedorit, un Farseer nerecunoscut. Vai, ce uimiţi au fost cu toţii! În
afară de mine. Pentru că eu îţi văzusem deja chipul în vis şi ştiam că trebuie să te
găsesc, deşi toţi mă asiguraseră că nu exişti şi nici n-ai putea exista.
Se aplecă deodată în faţă şi-mi prinse încheietura cu mâna înmănuşată. N-o ţinu
decât o clipă, iar pielea mea nu s-a atins de-a lui, dar a fost destul ca să simt că ne
leagă ceva. Altfel n-aş putea să-mi descriu senzaţia. N-a fost Meşteşugul la mijloc;
n-a fost nici Harul. N-a fost vorba de magie, pentru că ştiu ce e magia. A fost un
moment de dublă recunoaştere pe care îl ai uneori când te afli într-un loc neobişnuit.
Am avut impresia că mai stătusem amândoi aşezaţi în acelaşi fel, că mai rostisem
aceleaşi cuvinte şi că, de fiecare dată, cuvintele noastre fuseseră pecetluite de
atingerea aceea scurtă. Am întors privirea de la el, numai ca să întâlnesc ochii
scânteietori ai lupului fixându-i pe ai mei.
Mi-am dres glasul şi-am încercat să schimb subiectul.
— Zici că ştii cine e femeia aceea. Are şi un nume?
— Eu n-am auzit să aibă vreunul. Dar tu ai auzit de ea. Mai ţii minte că, pe vremea
Războiului cu Corăbiile Roşii, pe conducătorul lor îl cunoşteam doar cu numele de
Kebal Rawbread?
Am confirmat din cap. Fusese conducătorul Străinilor, care devenise renumit pentru
răutatea lui peste noapte, dar tot peste noapte i-a apus şi steaua, odată cu trezirea
dragonilor noştri. Unele poveşti spun că l-a devorat dragonul lui Verity, altele, că s-
a înecat.
— Ai auzit vreodată că avea o sfătuitoare? O Femeie Palidă?
Numele îmi suna vag cunoscut. M-am încruntat, încercând să-mi aduc aminte unde-
i auzisem. Da, circulase un zvon, dar nimic mai mult. Am încuviinţat iarăşi din cap.
— Aşa. Bufonul se lăsă pe spate. Vorbi pe un ton aproape dezinvolt: Ea era femeia
aceea. Şi-ţi mai spun un lucru: pe cât e de convinsă că ea e Profetul Alb, pe atât de
sigură e şi că Kebal Rawbread e Catalizatorul ei.
— Cel care apare ca să dea voie altora să devină eroi?
Scutură din cap.
— Nu. Catalizatorul ei apare ca să-i distrugă pe eroi. Să-i încurajeze pe oameni să
devină inferiori faţă de ceea ce ar trebui să fie. Unde eu aş construi, ea ar dărâma.
Ceea ce eu aş uni ea ar despărţi. Clătină din cap. Crede că totul trebuie să se
sfârşească înainte de a începe din nou.
Am aşteptat să spună ceea ce crede el, dar a tăcut. Până la urmă, l-am îmboldit eu
să continue.
— Şi tu ce crezi?
Un surâs leneş îi apăru pe faţă.
— Eu cred în tine. Tu eşti noul meu început.
Nu mi-a venit în minte o replică potrivită. În odaie, s-a înstăpânit liniştea.
Bufonul duse mâna la ureche.
— Port cercelul ăsta de când ne-am despărţit noi ultima oară, dar cred că ar trebui
să ţi-l dau ţie acum. Acolo unde merg, nu-l pot purta. E unic. Unii şi-ar putea aminti
că l-au văzut atârnând în urechea ta. Sau a lui Burrich. Sau a tatălui tău. Ar putea
trezi amintiri pe care nu vreau să le tulbur.
L-am urmărit cum se străduieşte să-şi desfacă cercelul. Era o plasă de argint cu o
piatră preţioasă albastră prinsă de ea. Burrich i-l dăduse tatălui meu, apoi îl
purtasem eu. La rândul meu, i-l dădusem bufonului, ca să i-l dăruiască lui Molly
după moartea mea, ca semn că n-o uitasem niciodată. Înţelept, bufonul l-a păstrat.
Acum ce-ar urma?
— Stai, l-am rugat. Nu-l da jos.
Mă privi nedumerit.
— Ascunde-l, dacă trebuie. Dar poartă-l mai departe.
Lăsă mâna jos.
— Eşti sigur? Mă întrebă, nevenindu-i să creadă.
— Da, i-am răspuns.
Eram foarte sigur.
A doua zi dimineaţă, când m-am sculat, l-am găsit pe bufon treaz, spălat şi
îmbrăcat. Raniţa îl aştepta pe masă. Aruncând un ochi prin odaie, n-am mai văzut
niciun lucru de-ai lui. Purta din nou straiele acelea elegante care contrastau vizibil
cu activitatea umilitoare de a mesteca în terci.
— Aşadar, pleci? L-am întrebat, prosteşte.
— Imediat după ce mâncăm dejunul, mi-a răspuns el calm.
Ar trebui să mergem cu el.
Era cel mai clar gând pe care mi-l transmitea lupul de câteva zile bune. M-a luat
prin surprindere şi m-am uitat spre el, asemenea bufonului.
— Şi Hap?
Ochi Întunecaţi îmi răspunse doar din priviri, de parcă aş fi ştiut deja răspunsul. Nu-
l ştiam.
— Trebuie să rămân aici, le-am spus amândurora. Niciunul nu păru convins.
Refuzul meu îmi dădea o senzaţie de calm şi cumpătare, dar nu-mi păsa de ea. Am
responsabilităţi aici, am spus pe un ton aproape iritat. Nu pot să plec, pur şi simplu,
şi să-l las pe băiat să se întoarcă într-o casă goală.
— Nu, nu poţi, încuviinţă repede bufonul, şi mă duru până şi încuviinţarea lui, spusă
parcă doar ca să mă înduplece.
M-am pomenit brusc indispus. Am mâncat dejunul posac, iar când ne-am ridicat de
la masă n-am mai suportat să văd vasele slinoase şi oala cu terci. Rutina şi restul
treburilor mele zilnice mi s-au părut imposibile.
— Mă duc să-ţi pun şaua pe iapă, l-am anunţat morocănos. N-are rost să-ţi
murdăreşti hainele astea frumoase.
Bufonul n-a zis nimic când m-am ridicat şi-am ieşit pe uşă.
Malta părea să fi simţit agitaţia dinaintea călătoriei, pentru că era cam îndărătnică,
dar nu greu de înşeuat. M-am ocupat de ea pe îndelete, iar la sfârşit pielea îi lucea
la fel de frumos ca harnaşamentul. Aproape că m-am liniştit sufleteşte, dar când am
scos-o afară, l-am văzut pe bufon în picioare, lângă prispă, cu mâna pe spinarea
lupului. M-a izbit un nou val de nemulţumire şi am dat, copilăreşte, vina pe el. Dacă
n-ar fi venit să mă vadă, nu mi-aş fi dat seama niciodată cât de mult îi simţeam
lipsa. Aş fi continuat să jelesc trecutul, dar n-aş fi tânjit după un viitor.
M-am simţit morocănos şi bătrân când a venit să-şi ia la revedere de la mine. Ştiam
că atitudinea mea e condamnabilă, dar asta n-a schimbat-o cu nimic. M-am crispat
în strânsoarea lui de rămas-bun, fără să-l îmbrăţişez la rândul meu. Am crezut c-o
să mi-o tolereze, dar, când a ajuns cu gura la urechea mea, mi-a şoptit patetic.
— Rămas-bun, Preaiubite.
Am zâmbit, în ciuda supărării. L-am strâns în braţe, apoi i-am dat drumul zicându-i
bosumflat.
— Mergi cu bine, bufonule.
— Şi tu, mi-a răspuns grav, făcându-şi vânt în şa.
Tânărul nobil de pe cal nu semăna deloc cu bufonul pe care-l cunoscusem în
tinereţe. Numai când ni s-au întâlnit privirile l-am regăsit pe vechiul meu prieten în
ele. O vreme, am stat şi ne-am uitat unul la celălalt fără o vorbă. Pe urmă, trăgând
uşor de hăţuri şi mişcând uşor din corp, şi-a îndemnat animalul s-o ia din loc. Malta
a smucit din cap, cerând să-i lase hăţurile libere. Bufonul i-a făcut pe voie şi iapa a
pornit îndată la galop mic. Coada ei argintie plutea în vânt ca o flamură. M-am uitat
cum se îndepărtează prietenul meu şi, chiar după ce nu l-am mai văzut, am rămas
cu ochii la praful ridicat în urma lui pe cărare.
Când, în cele din urmă, m-am întors în colibă, am văzut că spălase toate vasele şi
oala şi le pusese la loc. În mijlocul mesei, înainte ascuns de raniţă, era cioplit adânc
un căprior cu coarnele plecate, gata de atac. Am pipăit cu degetele conturul siluetei
dăltuite şi mi s-a strâns inima.
— Ce vrei de la mine? Am întrebat tăcerea din jur.
O zi s-a scurs după alta şi aşa mi-a trecut timpul, dar nu cu uşurinţă. În fiecare zi
părea că domină aceeaşi monotonie, iar serile nu se mai terminau. Aveam
întotdeauna ce lucra, şi chiar lucram, dar am observat că nici nu terminam bine o
treabă, că imediat apărea altceva de făcut. Mâncarea gătită presupunea vase de
spălat, o plantă semănată trebuia curăţată de buruieni în zilele următoare. Traiul
meu simplu nu-mi aducea nicio satisfacţie.
Îmi era dor de bufon şi mi-am dat seama că-mi lipsise în toţi anii trecuţi. Era ca o
rană veche care durea şi trebuia din nou îngrijită. Lupul nu ajuta la vindecarea ei. Îl
copleşise o stare de meditaţie profundă, iar serile ne surprindeau deseori cufundaţi
în propriile gânduri. Odată, când m-am aşezat să cârpesc o cămaşă la flacăra
lumânării, Ochi Întunecaţi a venit la mine şi, oftând, şi-a proptit capul de genunchiul
meu. M-am jucat cu urechile lui, pe urmă l-am scărpinat după ele.
— Te simţi bine? L-am întrebat.
N-ar ţi bine pentru tine să rămâi singur. Mă bucur că s-a întors la noi Cel-fără-miros.
Mă bucur că ştii unde-i găseşti.
Şi-a ridicat bărbia de pe genunchiul meu cu un geamăt şi s-a dus să se
încolăcească pe prispă.
Ultimul val de căldură al verii s-a lăsat asupra noastră ca o pătură aprinsă. Am
năduşit cărând apă pentru grădină de două ori pe zi. Găinile n-au mai ouat. Totul
părea prea fierbinte şi amorţit ca să supravieţuieşti. Pe urmă, când nemulţumirea
mea a atins punctul culminant, s-a întors Hap. Nu mă aşteptasem să-l văd decât
după ce luna de recoltare avea să se încheie, dar, într-o seară, Ochi Întunecaţi şi-
a înălţat capul pe neaşteptate. S-a ridicat ţeapăn şi s-a dus la uşă, privind fix poteca.
Am lăsat jos cuţitul pe care-l ascuţeam şi m-a dus lângă el.
— Ce este?
Se întoarce băiatul.
Aşa de curând? Mi-am pus însă frâu gândului, ştiam că nu era deloc curând. Lunile
pe care le petrecuse cu Starling în primăvară trecuseră ca vântul. Rămăsese miezul
verii cu mine, dar fusese plecat toată luna recoltelor timpurii şi o parte din cea a
recoltatului târziu. Trecuse numai o lună şi jumătate, dar tot mi se părea teribil de
mult. Am surprins cu privirea o siluetă în capătul îndepărtat al potecii. Şi eu, şi Ochi
Întunecaţi ne-am grăbit să-i ieşim în cale. Când ne-a văzut, şi-a grăbit pasul obosit
ca să ne întâlnim la jumătatea drumului. Luându-l în braţe, mi-am dat seama imediat
că se înălţase şi slăbise. Iar când i-am dat drumul şi l-am îndepărtat de mine la un
braţ, ca să mă uit bine la el, am citit şi ruşine, şi înfrângere în ochii lui.
— Bine-ai venit acasă, i-am urat, dar el mi-a răspuns ridicând amărât din umeri.
— Mă întorc cu coada între picioare, mi-a mărturisit, apoi s-a lăsat pe vine, ca să-l
îmbrăţişeze pe Ochi Întunecaţi. E numai piele şi os! A exclamat îngrozit.
— A fost bolnav o vreme, dar acum îşi revine. Am încercat să-i vorbesc pe un ton
cât mai afectuos şi să ignor fiorul de îngrijorare care m-a străbătut. Şi despre tine
aş putea să spun la fel. Găseşti carne pe tavă şi pâine pe scândură. Vino să
mănânci, pe urmă ne povesteşti cum ţi-a mers în lumea largă.
— Pot să-ţi povestesc şi acum, în câteva cuvinte, mi-a replicat, în timp ce ne
întorceam anevoie acasă. Vorbea cu glas gros, de bărbat, dar şi cu amărăciunea
unui bărbat. Nu mi-a mers prea bine. Recolta a fost bună, dar, oriunde mergeam,
eram ultimul angajat, pentru că întotdeauna voiau să-l ia mai întâi pe vărul lor sau
pe prietenul vărului lor. Întotdeauna eram un străin, pus la muncile cele mai
scârboase şi mai grele. Am lucrat ca un bărbat, Tom, dar m-au plătit ca pe un
şoarece, cu firimituri şi monede mici. Şi erau şi bănuitori. Nu mă lăsau să dorm în
hambar, nu, nici să stau de vorbă cu fetele lor. Între slujbe, trebuia să mănânc, dar
totul costa mai mult decât socoteam eu. Am venit acasă cu puţin mai mult decât am
plecat. Am fost un prost să plec. Aş fi câştigat mai mult stând aici şi vânzând găini
şi peşte sărat.
Vorbea cu supărare mare în glas. Am tăcut, l-am lăsat să spună tot ce avea pe
suflet. Până să termine, am ajuns la uşă. Şi-a vârât capul în butoiul cu apă pe care-
l pregătisem pentru grădină cât m-am dus eu înăuntru să pregătesc masa. Când a
intrat, a aruncat o privire în jur şi mi-am dat seama că i se părea mult mai mică
decât la plecare.
— E bine acasă, mi-a spus, însă nu ştiu ce-o să mă fac cu taxa de ucenicie, a
adăugat în clipa următoare. Poate c-o să mă duc iar la lucru anul viitor. Până atunci,
unii vor zice că sunt prea bătrân ca să învăţ cum trebuie. Deja m-am întâlnit pe
drum cu un bărbat care mi-a spus că n-a mai auzit de-un meseriaş care să nu-şi fi
început ucenicia la doisprezece ani. Acolo-i miere?
— Da.
Am pus mierea pe masă, lângă pâine şi carnea rece. Hap a mâncat de parcă nu
băgase nimic în gură de zile întregi. Am pregătit şi ceai, apoi m-am aşezat vizavi
de el şi l-am urmărit cum mănâncă. Mort de foame, şi tot îi dădea câte-o bucată şi
lupului care stătea lângă scaunul lui. Iar Ochi Întunecaţi mânca nu cu poftă, ci ca
să-i facă plăcere băiatului şi de dragul de-a împărţi carnea cu un membru al haitei.
Când din pasăre n-a mai rămas carne nici cât pentru o supă, Hap s-a proptit pe
spătar cu un oftat, apoi s-a aplecat în faţă pe neaşteptate, urmărind cu degetele
conturul căpriorului nărăvaş sculptat în tăblia mesei.
— Dar e minunat! Când ai învăţat să ciopleşti aşa?
— N-am învăţat. A venit un prieten vechi şi şi-a petrecut o parte din timp decorând
coliba. Am zâmbit în sinea mea. Când ai o clipă liberă, uită-te şi la butoiul pentru
apă de ploaie.
— Un prieten vechi? N-am ştiut că ai şi alţi prieteni în afară de Starling.
N-a vrut să mă ironizeze, dar a reuşit. A pipăit emblema încă o dată. Cândva,
FitzChivalry Farseer purtase emblema aceea ca pe un blazon brodat.
— Ei, am şi eu câţiva, numai că nu mă caută prea des.
— Aha. Dar prieteni noi ţi-ai făcut? A trecut Jinna pe-aici în drum spre Buckkeep?
— Da. Ne-a lăsat un talisman, ca să ne crească legumele mai repede, drept
mulţumire că am adăpostit-o peste noapte.
Hap m-a privit chiorâş.
— A rămas peste noapte, deci. E drăguţă, nu-i aşa?
— Da, este.
Aştepta să-i spun mai multe, dar am refuzat. Şi-a plecat capul şi-a încercat să-şi
ascundă zâmbetul cu mâna. M-am întins peste masă şi l-am prins de încheieturi.
S-a ferit de pretinsa mea palmă şi m-a apucat brusc de mână. Zâmbetul i-a dispărut
de pe faţă, înlocuit de spaimă.
— Tom, Tom, ce-o să mă fac? Am crezut c-o să fie uşor, dar nu e. Şi am vrut să
muncesc din greu pentru un salariu cinstit, am fost politicos şi-am lucrat de
dimineaţa până seara, dar tot s-au purtat urât cu mine. Ce-o să mă fac? Nu pot să
trăiesc toată viaţa aici, la margine de nicăieri. Nu pot!
— Aşa este, nu poţi.
În clipa aceea, mi-am dat seama de două lucruri. Primul, că stilul meu de viaţă izolat
nu-l pregătise pe băiat pentru a-şi găsi propriul drum. Al doilea, că aşa trebuie să
se fi simţit Chade când i-am spus că nu mai vreau să fiu asasin. E ciudat să te
gândeşti că, oferindu-i unui copil ceea ce ai crezut că e cel mai bine pentru tine, n-
ai reuşit decât să-l schilodeşti. Privirea lui disperată mă făcea să mă simt meschin
şi ruşinat. Ar fi trebuit să fiu un tată mai bun. Aveam să-i fiu un tată mai bun. M-am
pomenit vorbind fără să gândesc.
— Am, într-adevăr, prieteni vechi la Buckkeep. Pot împrumuta bani pentru taxa ta
de ucenicie.
Mi s-a făcut inima ghem când m-am gândit în ce fel puteam plăti dobânda la un
asemenea împrumut, dar m-am ţinut tare. Aveam să mă duc mai întâi la Chade, iar
dacă ceea ce îmi va cere el în schimb era prea scump, aveam să-l caut pe bufon.
Nu-mi venea uşor să mă umilesc cerând bani, dar…
— Ai face asta? Pentru mine? Dar nici măcar nu sunt fiul tău.
Lui Hap nu-i venea să creadă. L-am prins de mână.
— Da, aş face-o. Pentru că tu eşti singurul pe care-l voi putea numi vreodată fiul
meu.
— O să te-ajut să plăteşti datoria, îţi jur.
— Nu. Va fi datoria mea, împrumut banii pentru că aşa vreau eu. De la tine mă voi
aştepta să fii atent la ce-ţi spune dascălul tău şi să înveţi meseria cum se cuvine.
— Aşa o să fac, Tom. Îţi promit. Şi-ţi jur că la bătrâneţe nu-ţi va lipsi nimic.
Rostea vorbele cu ardoarea unui tânăr sincer şi nevinovat şi aşa le-am considerat
şi eu, ignorând sclipirile amuzate din ochii lupului.
Vezi ce instructiv e să te vadă cineva îndreptându-te spre moarte?
N-am zis niciodată că ai fi cu un picior în groapă.
Nu, dar mă tratezi de parcă aş fi la fel de fragil ca un os de pui.
Şi nu eşti?
Nu. Îmi revin forţele. Aşteaptă să cadă frunzele şi să se răcească vremea. O să fiu
în stare să merg până ai să cazi tu mort de oboseală. Ca de obicei.
Dar dacă trebuie să plec mai repede?
Lupul îşi propti capul de labele din faţă şi scoase un oftat. Şi dacă sari la gâtul unui
căprior şi ratezi lovitura? N-are rost să-ţi faci griji înainte de-a se întâmpla ceva.
Nerăbdător, Hap sparse liniştea aparentă din odaie.
— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu?
L-am privit în ochii cuprinşi de îngrijorare.
— Probabil. Tu la ce te gândeşti?
— Cu cât vorbeşti mai repede cu prietenii tăi din Buckkeep, rosti el oarecum
şovăitor, cu atât vom şti mai repede ce planuri să ne facem pentru iarnă.
I-am răspuns calm.
— Nu ţi-ar conveni să mai petreci o iarnă aici, nu-i aşa?
— Nu. Îmi răspunse repede, graţie sincerităţii lui fireşti, pe urmă se gândi să-şi mai
îndulcească răspunsul: Nu-i din cauză că nu-mi place să stau aici, cu tine şi cu Ochi
Întunecaţi. Dar… îşi găsi mai greu cuvintele. Ai avut vreodată impresia că simţi cum
trece timpul peste tine? Ca şi cum viaţa s-ar scurge pe lângă tine, iar tu eşti prins
într-un braţ mort, lângă peşti morţi şi crengi putrede?
Tu ai fi peştele mort. Eu aş fi o creangă putredă.
L-am ignorat pe Ochi Întunecaţi.
— Mi-aduc aminte că am simţit şi eu aşa ceva de câteva ori. M-am uitat la harta
celor Şase Ducate, lăsată neterminată de Verity. Am încercat să nu-mi transform
răsuflarea într-un oftat. O să pornesc spre Buckkeep cât de repede posibil.
— Aş putea fi gata mâine dimineaţă. Un somn bun peste noapte şi…
— Nu.
I-am tăiat elanul, dar am făcut-o cu blândeţe. Am dat să-i spun că la prietenii pe
care trebuie să-i văd trebuia să merg singur. M-am oprit înainte de a-i stârni bănuieli.
Am dat din cap spre Ochi Întunecaţi.
— Trebuie să se îngrijească cineva de lucrurile de aici cât sunt plecat. Le las în grija
ta.
Hap se posomorî într-o clipă, dar, spre cinstea lui, trase iute aer în piept, îşi îndreptă
spatele şi încuviinţă în tăcere.
Lângă masă, Ochi Întunecaţi se răsuci pe-o parte, apoi pe spate.
Iaca şi lupul mort. Ai putea la fel de bine să-l îngropi, şi-aşa nu-i bun de nimic, decât
să zacă într-o curte plină de praf şi să se holbeze la găinile pe care n-are voie să le
omoare. Scutură uşor din labe în aer.
Idiotule. Eu pentru găini l-am rugat pe băiat să rămână, nu pentru tine.
Zău? Atunci, dacă mâine dimineaţă când te scoli le-ai găsi pe toate moarte, n-ai
avea niciun motiv să nu plecăm împreună?
Să nu cumva să-ndrăzneşti, l-am avertizat.
Deschise gura şi-şi lăsă limba să cadă pe-o parte. Băiatul zâmbi plin de afecţiune
pentru el.
— Întotdeauna am impresia că râde când face-aşa.
N-am plecat în dimineaţa următoare. M-am trezit cu mult înaintea băiatului. Mi-am
scos hainele bune, mucegăite de nepurtat, şi le-am atârnat la aer. Pânza cămăşii
se îngălbenise de vreme. Mi-o făcuse cadou Starling cu mult timp în urmă. Cred că
am purtat-o o dată, în ziua în care am primit-o. M-am uitat la ea întristat, gândindu-
mă că-l va înspăimânta pe Chade şi-l va amuza pe bufon. Dar, ca în atâtea alte
situaţii, nu aveam de ales.
Mai aveam şi o ladă construită cu ani în urmă, pe care o ţineam pe-o poliţă din
atelier. Am dat-o jos cu greutate şi-am deschis-o. În ciuda cârpelor uleioase în care
fusese învelită, sabia lui Verity îşi pierduse luciul. Mi-am pus centura şi teaca,
spunându-mi să mai fac o gaură la centură, ca să nu mă strângă. Mi-am supt burta
şi-am fixat-o aşa cum era. Am şters lama cu o cârpă şi-am vârât sabia în teaca de
la şold. Când am scos-o, am simţit-o grea, dar uşor de mânuit, ca întotdeauna. M-
am întrebat dacă e înţelept s-o port. M-aş fi simţit ca un idiot dacă ar fi recunoscut-
o cineva şi mi-ar fi pus întrebări incomode. Aş fi fost însă un idiot şi mai mare dacă
m-aş fi ales cu gâtul tăiat pentru că n-aş fi avut nicio armă la mine.
Am făcut un compromis, învelind mânerul bătut cu pietre preţioase în fâşii de piele.
Teaca era cam uzată, dar mergea. Se potrivea cu înfăţişarea mea sărăcăcioasă.
Am scos iar sabia şi-am făcut o fandare, întinzându-mi muşchii neobişnuiţi cu
mişcarea. Mi-am reluat poziţia iniţială şi-am spintecat aerul cu lama de câteva ori la
rând.
Amuzament. Mai bine ia-ţi un topor.
Nu mai am niciunul. Sabia o primisem chiar de la Verity. Dar atât el, cât şi Burrich
îmi atrăseseră atenţia că, la stilul meu de luptă, mi se potrivea mai bine toporul
grosolan decât sabia graţioasă şi elegantă. Am încercat o nouă lovitură în aer. Mi-
am adus aminte tot ceea ce mă învăţase Hod, dar trupului meu îi venea greu să
facă mişcările cerute.
A i unul pentru tăiat lemne.
Ăla nu-i topor de luptă. Aş fi caraghios să-l car cu mine. Am vârât sabia în teacă şi
m-am întors spre lup.
Stătea în pragul atelierului, cu coada încolăcită frumos în jurul picioarelor. Ochii
negri îi sclipeau a râs. A întors capul şi s-a uitat nevinovat în zare. Cred că una din
găini a murit peste noapte. Păcat. Biata de ea… Moartea nu iartă pe nimeni.
Minţea, dar a avut satisfacţia de-a mă vedea vârând sabia în teacă şi fugind în curte,
ca să mă conving. Toate cele şase orătănii ale mele cotcodăceau şi se bălăceau în
praf, la soare. Cocoşul, căţărat pe un stâlp din gard, nu-şi scăpa nevestele din ochi.
Ciudat. Aş fi jurat că grăsana aia albă nu arăta prea bine ieri. Mă aşez cuminte aici
la umbră şi le ţin sub supraveghere. A făcut exact ce-a spus, trântindu-se sub
mesteceni, printre peticele de umbră, pironind găinile cu privirea.
Făceam o gaură în centura sabiei când s-a trezit Hap. A venit somnoros la masă,
ca să mă urmărească lucrând. S-a trezit de-a binelea când i-au căzut ochii pe sabia
care aştepta în teacă.
— N-am mai văzut-o până acum.
— O am de multă vreme.
— N-ai purtat-o niciodată la piaţă. Nu luai cu tine decât cuţitul în teacă.
— Călătoria la Buckkeep e altceva decât drumul la piaţă.
Remarca lui mi-a atras atenţia asupra motivelor pentru care luam sabia cu mine.
Când fusesem la Buckkeep ultima oară, mai mulţi oameni îmi doriseră moartea.
Dacă aveam să mă întâlnesc cu unul dintre ei şi avea să mă recunoască, voiam să
fiu pregătit.
— Într-un asemenea oraş mişună mai mulţi pungaşi şi vagabonzi decât într-o piaţă
de la ţară.
Am terminat de făcut gaura în centură şi-am încercat-o din nou. Îmi venea mai bine.
Am scos sabia, tăindu-i răsuflarea lui Hap. Chiar şi cu mânerul învelit în piele
simplă, tot se vedea că nu-i o armă oarecare. O făurise un maestru.
— Pot s-o încerc şi eu?
Am încuviinţat din cap, iar el a luat-o cu multă grijă. A apucat-o mai bine, ca s-o
poată ridica, apoi a imitat caraghios poziţia unui spadasin. Nu-l învăţasem să lupte.
M-am întrebat o clipă dacă fusese o decizie greşită. Sperasem că nu avea să aibă
niciodată nevoie de îndemânarea unui spadasin. Dar faptul că nu-l învăţasem să
lupte nu-l proteja dacă avea să fie provocat.
Asta semăna cu refuzul de a-l învăţa Meşteşugul pe Dutiful.
Am alungat iute gândul acela şi n-am zis nimic când Hap a rotit lama în aer. Peste
câteva minute, a obosit. Muşchii tari ai mâinilor de fermier nu-l ajutau la rotitul sabiei.
A mânui o asemenea armă cerea şi instruire, şi exerciţiu permanent. A aşezat-o la
loc şi m-a privit în tăcere.
— Plec la Buckkeep mâine dimineaţă, în zori. Mai am să curăţ sabia, să-mi ung
bocancii, să-mi împachetez haine şi mâncare…
— Şi să te tunzi, mă întrerupse Hap.
— Hmm…
Am traversat odaia şi-am luat în mână mica noastră oglindă. De obicei, când venea
Starling să ne viziteze, mă tundea. M-am uitat cât de lung îmi crescuse. Apoi mi l-
am dat la spate – ceea ce nu mai făcusem de mulţi ani – şi mi l-am prins în coadă
de războinic. Hap m-a privit cu sprâncenele ridicate a mirare, dar n-a făcut nicio
observaţie legată de aspectul meu ostăşesc.
Cu mult înainte de-a amurgi, eram gata de plecare. M-am concentrat asupra micii
mele gospodării. Mi-am găsit de lucru, mie şi băiatului, asigurându-mă că-i va
merge bine în lipsa mea. Când ne-am aşezat să luăm cina, făcusem deja toate
treburile la care ne puteam gândi. Mi-a promis că va uda grădina şi va culege
mazărea rămasă. Va sparge lemnele de foc şi le va stivui. M-am trezit că-i spun
lucruri pe care le ştia deja şi, până la urmă, mi-am ţinut gura. El a zâmbit la
îngrijorarea mea.
— Am supravieţuit singur pe drumuri, Tom. O să mă descurc acasă. Aş vrea numai
să plec şi eu cu tine.
— Dacă toate merg bine, când mă întorc, o să facem o excursie la Buckkeep cu
toţii.
Ochi Întunecaţi se ridică dintr-odată în patru labe, ciulind urechile. Aud cai.
M-am dus la uşă, cu lupul lângă mine. Peste câteva momente, tropotul copitelor a
ajuns şi la urechile mele. Animalele se apropiau în ritm constant. M-am mutat în
locul din care vedeam cotitura potecii noastre înguste şi am desluşit călăreţul. Nu
era, cum sperasem eu, bufonul, ci un străin. Călărea un armăsar dereş suplu şi
mâna un altul. Pe greabănul armăsarului luceau dungi de transpiraţie şi praf.
Urmărindu-i cum se apropie, m-a străfulgerat o presimţire rea. Lupul mi-a împărtăşit
temerea. I s-a făcut părul măciucă pe spinare, iar mârâitul gros pe care l-a scos din
gât l-a adus şi pe Hap la uşă.
— Ce este?
— Nu sunt sigur. Dar nu-i un călător sau un negustor rătăcit.
La vederea mea, străinul trase de hăţuri. Ridică braţul în semn de salut, apoi se
apropie mai încet. Cei doi cai ciuliră urechile la mirosul de lup. Le-am simţit spaima,
dar şi setea, căci mirosiseră şi apa.
— Te-ai rătăcit, străine? L-am întrebat pe bărbat de la o distanţă sigură.
Nu-mi răspunse, ci continuă să se apropie. Lupul mârâia tot mai tare. Călăreţul păru
să-i ignore avertizarea.
Aşteaptă, i-am cerut lupului.
Am rămas pe loc. Armăsarul pe care-l călărea străinul era înşeuat şi înhămat. M-
am întrebat dacă bărbatul îşi pierduse tovarăşul sau furase animalul de la cineva.
— Te-ai apropiat destul, l-am avertizat brusc. Ce cauţi aici?
Mă privise intens până atunci. Nu se opri la vorbele mele, ci arătă mai întâi spre
urechi, apoi spre gură, venind spre mine. Am ridicat mâna.
— Opreşte-te, l-am avertizat, iar el mi-a înţeles gestul şi s-a supus.
Fără a descăleca, băgă mâna în săculeţul care-i atârna la piept.
Scoase un sul şi mi-l întinse.
Fii gata, l-am prevenit pe Ochi Întunecaţi, păşind în faţă, ca să iau pergamentul.
Atunci am recunoscut sigiliul. Propriul meu căprior, imprimat în ceară roşie groasă.
Un alt fel de teamă mă străbătu. M-am uitat lung la misiva din mâinile mele, apoi i-
am făcut semn surdomutului să descalece. Am tras adânc aer în piept şi i-am vorbit
lui Hap cu glas ferm.
— Du-l în casă şi dă-i să mănânce şi să bea. Pe urmă, ocupă-te de cai. Te rog.
Nu-l scăpa din ochi, frate, cât citesc eu mesajul, i-am cerut lui Ochi Întunecaţi.
Lupul se opri din mârâit când îmi auzi gândul, dar îl urmă îndeaproape pe surdomut,
spre marea uimire a lui Hap, care-l invită prin gesturi să între în casă. Caii obosiţi
rămăseseră pe loc. Peste câteva minute, Hap apăru şi-i duse la adăpat. Am rămas
singur în prag, cu ochii pironiţi la sulul din mâna mea. În cele din urmă, am rupt
sigiliul şi-am studiat scrisul înclinat al lui Chade în lumina tot mai slabă a zilei.
Dragul meu verişor,
Chestiuni de familie îţi solicită prezenţa acasă. Nu-ţi întârzia întoarcerea. Ştii că nu
te-aş chema dacă nu ar fi nevoie urgentă de tine.
Semnătura care încheia misiva era indescifrabilă. Nu era numele lui Chade. Mesajul
adevărat se ascundea în sigiliu. Nu l-ar fi folosit niciodată dacă n-ar fi fost ceva
urgent. Am răsucit pergamentul la loc şi m-am uitat la soarele care apunea.
Când am intrat în casă, mesagerul s-a ridicat imediat. Încă mestecând, s-a şters la
gură cu dosul palmei şi mi-a dat de înţeles că e gata să plece imediat. Am bănuit
că avea poruncă strictă de la Chade. Nici om, nici animal nu aveau vreme de dormit
sau de odihnă. I-am făcut semn să mănânce mai departe. M-am bucurat că aveam
deja rucsacul pregătit.
— Am deşeuat caii şi i-am şters puţin, îmi spuse Hap, apărând în uşă. Arată ca şi
cum ar fi străbătut drum lung.
Am inspirat scurt.
— Pune-le şeile înapoi. Plecăm imediat ce prietenul nostru va termina de mâncat.
Băiatul rămase ca trăsnit.
— Unde pleci? Mă întrebă cu glas pierit.
Am încercat să-i zâmbesc cât mai convingător.
— La Buckkeep, băiete. Mai iute decât m-am aşteptat.
Am stat şi m-am gândit puţin. N-aveam de unde să ştiu când urma să mă întorc.
Sau dacă aveam să mă mai întorc vreodată. O asemenea misivă de la Chade
însemna clar un pericol. M-am mirat eu însumi de cât de repede mă hotărâsem.
— Vreau ca tu şi Ochi Întunecaţi să veniţi după mine imediat ce se crapă de ziuă.
Luaţi poneiul şi căruţa. Dacă oboseşte, lupul poate urca în ea.
Hap se uită la mine de parcă mi-aş fi pierdut minţile.
— Dar găinile? Dar treburile pe care trebuia să le fac în absenţa ta?
— Găinile vor fi nevoite să se descurce singure. Nu. N-ar trece o săptămână, că le-
ar şi veni de hac o nevăstuică. Du-i-le lui Baylor. O să le hrănească şi-o să le
păzească, pentru că fac ouă. Nu te grăbi, mai stai o zi şi închide bine casa. S-ar
putea să lipsim amândoi o vreme.
Am întors privirea de la expresia nedumerită a lui Hap.
— Dar…
Auzindu-l teama din voce, m-am răsucit din nou spre el. Mă privea ca şi cum nu m-
ar fi cunoscut.
— Unde să mă duc când ajung la Buckkeep? Te întâlneşti cu mine acolo?
Am auzit ecoul unui glas de copil părăsit în vocea lui.
Mi-am scotocit memoria după numele unui han decent. Până să-mi amintesc unul,
Hap interveni plin de speranţă.
— Ştiu unde locuiesc Jinna şi nepoata ei. Jinna mi-a zis că o găsesc acolo când
mai vin la Buckkeep. Are un semn de vrăjitoare-tămăduitoare pe casă, o palmă cu
linii îngroşate. Am putea să ne întâlnim acolo.
— Aşa să fie, atunci.
I se citi uşurarea pe faţă. Ştia unde merge. M-am bucurat că avea o certitudine. Eu
nu ştiam nimic. În ciuda neliniştii, m-a cuprins totuşi o stranie exaltare. M-am simţit
din nou ca vrăjit de chemarea lui Chade. Taine şi aventuri. Ochi Întunecaţi a venit
şi s-a lipit de mine.
Vremea schimbării. Apoi, morocănos: Aş putea încerca să ţin pasul cu caii.
Buckkeep nu-i prea departe.
Nu ştiu ce înseamnă asta, frate. Şi, până nu aflu, aş prefera să rămâi cu Hap.
Faci asta ca să-mi alini mândria rănită?
Nu. O fac pentru a-mi alunga mie temerile.
O să ţi-l aduc în siguranţă la Buckkeep, atunci. Dar după aceea nu mai plec de
lângă tine.
Bineînţeles. Ca întotdeauna.
Nu şi-a luat bine soarele rămas-bun de la orizont, că urcasem deja pe calul cenuşiu,
fără nicio trăsătură neobişnuită. La şold îmi atârna sabia ascunsă a lui Verity, iar
rucsacul mi-l fixasem bine în spatele şeii. L-am urmat pe tovarăşul meu tăcut, care
m-a condus degrabă pe drumul spre Buckkeep.
Capitolul XI
TURNUL LUI CHADE
Locuitorii celor Şase Ducate ţi ai Insulelor Străine se înrudesc în aceeaşi măsură în
care ţi-au vărsat sângele unii altora. În ciuda duşmăniei stârnite de Războiul
Corăbiilor Roşii şi a anilor de raiduri dinaintea lui, aproape fiecare familie din
ducatele de coastă va recunoaşte că „are un verişor în Insulele Străine”. Toată
lumea ştie că locuitorii ducatelor de coastă provin din neamuri amestecate. Sunt
multe documente care spun că primii conducători ai dinastiei Farseer au fost,
probabil, invadatori veniţi din Insulele Străine care, în loc să se apuce de jafuri, s-
au stabilit în cele Şase Ducate.
Aşa cum istoria celor Şase Ducate s-a modelat după trăsăturile lor geografice, şi
cronicile Insulelor Străine au fost influenţate de relief. Pământurile lor sunt mai
neprimitoare decât ale noastre. Gheaţa de pe munţii lor nu se topeşte niciodată.
Fiorduri adânci le crestează insulele şi ape înfuriate le separă. Noi considerăm
insulele nişte întinderi imense, însă gheţarii uriaşi permit omului să-şi ridice aşezări
numai la marginea lor. Puţinele terenuri arabile pe care le au de-a lungul ţărmurilor
sunt mai degrabă sterpe şi dau recolte slabe. Astfel, nu se pot înălţa oraşe mari pe
ele, ci doar câteva târguri. Caracteristicile ţinuturilor de acolo sunt barierele şi
izolarea, iar locuitorii lor trăiesc în sate independente şi în oraşe-stat. Odinioară,
erau invadatori de nevoie, dar şi pentru că aşa le dicta firea, şi se prădau unii pe
alţii tot atât de des pe cât se aventurau pe mare ca să hărţuiască ţărmurile celor
Şase Ducate. Este adevărat că, în timpul Războiului Corăbiilor Roşii, Kebal
Rawbread a reuşit să impună cu forţa o alianţă scurtă a insularilor, iar cu ajutorul ei
a adunat o flotă invadatoare puternică. Numai că dragonii devastatori din cele Şase
Ducate au fost suficienţi pentru a-i slăbi controlul asupra propriilor supuşi.
Cunoscând, aşadar, forţa unei astfel de alianţe, conducătorii satelor din Insulele
Străine şi-au dat seama că forţa aceasta putea fi folosită şi la altceva, nu doar la
luptă. În anii de refacere de după Războiul Corăbiilor Roşii, s-a format Hetgurd.
Această alianţă, alcătuită din conducătorii individuali ai Insulelor Străine, a fost una
tulbure. La început, au căutat să înlocuiască raidurile interioare cu tratate
comerciale între conducători. Arkon Bloodblade5 a fost primul conducător care a
subliniat în faţa celorlalţi că Hetgurd îşi putea folosi forţele unificate pentru a
normaliza relaţiile comerciale cu cele Şase Ducate.
Brawkenner, Cronicile Insulelor Străine

Ca întotdeauna, Chade plănuise totul cu minuţiozitate. Mesagerul lui tăcut părea

să-i cunoască foarte bine obiceiurile. Până a doua zi la amiază, ne schimbaserăm
deja caii obosiţi la o fermă părăginită. Am străbătut povârnişuri pârjolite de arşiţă şi
am lăsat caii la coliba unui pescar. Acolo ne aştepta o bărcuţă, al cărei echipaj ursuz
ne-a transportat repede în susul coastei. Am acostat într-un mic port negustoresc,
unde erau pregătiţi alţi cai, la un han dărăpănat. Am tăcut din gură, asemenea
călăuzei mele, şi nimeni nu m-a luat la întrebări. Dacă s-a făcut vreun schimb de
bani, nu l-am văzut. Întotdeauna e mai bine să nu vezi lucrurile sortite să fie
ascunse. Caii ne-au dus la o altă barcă, de data asta una cu puntea plină de solzi,
duhnind a peşte. M-am mirat că ne-am apropiat de Buckkeep nu pe ruta cea mai
rapidă, ci pe cea mai puţin probabilă. Dacă ne-a urmărit cineva pe drum, trebuie să
fi fost tare dezamăgit.
Castelul Buckkeep e construit pe o fâşie de coastă neprimitoare. Înalt şi negru,
domină de pe stâncile abrupte, dar oferă o privelişte frumoasă a estuarului râului
Buck. Oricine domneşte în castel controlează şi negoţul de pe râu. De-asta a şi fost
ridicat castelul acolo. Capriciile istoriei l-au transformat în locul de domnie al familiei
Farseer. Oraşul Buckkeep se agaţă de stâncile de sub castel ca lichenii de roci.
Jumătate din oraş e clădit pe docuri şi debarcadere. În copilărie, crezusem că oraşul
nu se poate întinde mai mult din cauza poziţiei lui geografice, dar în după-amiaza
în care am ajuns acolo cu barca, mi-am dat seama că mă înşelasem. Inventivitatea
omului biruise natura neîndurătoare. Pe blocurile mari de rocă şerpuiau cărări
suspendate, iar o seamă de căsuţe şi prăvălii găsiseră o cale de-a se prinde de ele.
Casele mi-au amintit de cuiburile rândunicilor şi m-am întrebat cum rezistau la
viscol. Piloni fuseseră împlântaţi în nisipul şi rocile negre de pe plaja pe care
odinioară alergasem şi mă jucasem cu Molly şi cu alţi copii. Pe structurile sprijinite
pe ei se cocoţau acum depozite şi hanuri, iar când venea fluxul, îţi puteai lega barca
chiar la uşa lor. Aşa am făcut şi noi, iar eu mi-am urmat călăuza mută pe „mal”, pe
o alee de lemn.
Când bărcuţa care ne adusese a plecat şi ne-a lăsat acolo, am căscat gura de jur
împrejur, ca un ţăran venit prima dată la oraş. Clădirile numeroase şi negoţul intens
pe apă erau semne că Buckkeep prospera, însă pe mine nu mă bucurau. Erau
dovada clară că orice urmă din copilăria mea dispăruse. Locul de care mă
îngrozeam, dar în care tânjisem să mă întorc, nu mai exista. Îl înghiţise portul acesta
înfloritor. Uitându-mă în jur după călăuza mea mută, am constatat că dispăruse. Am
mai tândălit o vreme acolo unde mă lăsase, bănuind că nu avea să se întoarcă. Mă
adusese înapoi la Buckkeep. Acum nu mai aveam nevoie de ghid. Lui Chade nu îi
plăcuse niciodată ca iscoadele lui să cunoască fiecare potecuţă din drumurile
încâlcite care duceau la el. Mi-am pus micul rucsac pe umăr şi am pornit spre casă.
Probabil, mi-am zis în timp ce înaintam agale pe străzile abrupte şi înguste, că
Chade chiar se gândise că aş prefera să fiu singur în ultima parte a călătoriei mele.
Nu m-am grăbit. Ştiam că nu pot lua legătura cu el decât după lăsarea întunericului.
Explorând străzile şi aleile dosnice cândva atât de familiare mie, n-am văzut nicio
clădire care să fi rămas aşa cum o ştiam. Fiecare casă care putuse să fie înălţată
crescuse cu încă un etaj, iar pe unele străduţe mai strâmte balcoanele aproape că
se uneau, astfel că mergeai tot timpul pe semiîntuneric. Am regăsit hanuri în care
intrasem şi prăvălii în care târguisem de nenumărate ori, chiar şi cunoştinţe vechi,
cu feţele îmbătrânite de cincisprezece ani de experienţă. Niciuna dintre ele însă n-
a scos exclamaţii de uimire sau de încântare la vederea mea; fiind un străin, mă
vedeau numai băieţii care vindeau plăcinte calde pe stradă. Am cumpărat una cu
un bănuţ şi-am mâncat-o din mers. Gustul sosului piperat şi al bucăţilor de peşte
din ea era însuşi gustul oraşului Buckkeep.
Prăvălia de lumânări ţinută cândva de tatăl lui Molly devenise croitorie. N-am intrat
în ea. În schimb, m-am dus la cârciuma la care obişnuisem să mergem mai demult.
Masa grea dintr-un colţ purta încă urmele lăsate de cuţitul lui Kerry. Băiatul care mi-
a adus berea era prea tânăr ca să mă fi cunoscut, dar am ghicit cine era tatăl său
după cutele frunţii lui şi m-am bucurat că afacerea rămăsese în familie. O bere s-a
făcut două, apoi trei, iar pe a patra am sorbit-o înainte ca amurgul să umbrească
străzile oraşului. Nimeni nu adresa o vorbă străinului ursuz care bea de unul singur,
dar eu ascultam oricum ce se vorbea. Oricât de urgentă era treaba pentru care mă
chemase Chade, era clar că lumea nu aflase de ea. Am auzit numai bârfe despre
logodna prinţului Dutiful, voci care se plângeau că războiul dintre Bingtown şi
Chalced dăunează negoţului şi şoapte despre vremea foarte ciudată. Într-o noapte
liniştită, cu cer senin, fulgerul lovise într-un depozit nefolosit din turnul exterior al
castelului şi-i zburase acoperişul. Am lăsat un bănuţ în plus băiatului care mă
servise şi mi-am pus din nou rucsacul pe umăr.
Ultima dată când plecasem din Buckkeep, o făcusem într-un sicriu, mort. N-aveam
cum să intru în acelaşi fel, iar de poarta principală mi-era frică să mă apropii. Mai
demult, fusesem o figură familiară în odaia gărzilor. Indiferent cât mă schimbasem,
tot nu voiam să risc să fiu recunoscut. Aşa că m-am dus la un loc ştiut numai de
mine şi de Chade, o ieşire secretă din castel, descoperită de Ochi Întunecaţi când
fusese pui. Prin deschizătura aceea mică din zidul castelului, regina Kettricken şi
bufonul fugiseră de urmările complotului prinţului Regal. În seara asta, pe acolo
aveam eu de gând să pătrund în castel.
Când am ajuns în dreptul ei, am descoperit însă că gaura din zidurile care apărau
castelul fusese de mult reparată, iar în faţa ei crescuse o tufă deasă de ciulini. Nu
departe de tufă, aşezat cu picioarele încrucişate pe o pernă mare brodată, un tânăr
cu păr auriu, al cărui chip îi trăda sângele nobil, cânta la flaut cu o iscusinţă
desăvârşită. Apropiindu-mă de el, îşi încheie cântecul cu o suită de note colorate şi
lăsă instrumentul la o parte.
— Bufonule, am rostit bucuros, dar nu foarte surprins.
Îşi înclină capul şi mă cadorisi cu o strâmbătură.
— Preaiubite, veni şi răspunsul lui, rostit cu voce tărăgănată. Zâmbi larg, sări iute
în picioare şi-şi vârî flautul în cămaşa cu panglici. Arătă spre perna lui.
— Mă bucur că am adus-o cu mine. Am presimţit că s-ar putea să zăboveşti o vreme
prin oraş, dar nu m-am aşteptat să vii atât de târziu.
— S-a schimbat, am remarcat neîncrezător.
— Cu toţii ne-am schimbat, nu-i aşa? Îmi replică şi, preţ de-o clipă, doar o clipă,
patosul îşi găsi ecou în glasul lui.
Îşi aranjă părul scânteietor cu gesturi afectate şi-şi aruncă o frunză de pe ciorap.
Arătă din nou spre pernă.
— Ia-o şi urmează-mă. Repede. Suntem aşteptaţi.
Rosti porunca iritat, imitând perfect un filfizon sclivisit din rândul nobililor. Scoase o
batistă din mânecă şi-şi tamponă buza de sus, ştergându-şi broboane de
transpiraţie imaginare.
Nu mi-am putut reţine zâmbetul. Îşi juca rolul cu dibăcie şi dezinvoltură.
— Cum o să intrăm?
— Pe poarta din faţă, bineînţeles. Nu te teme. Am dat sfoară-n ţară că Lordul Auriu
este foarte nemulţumit de servitorii din oraşul Buckkeep. Nu mi-a convenit niciunul,
aşa că astăzi m-am dus să întâmpin o corabie care mi-a adus un tânăr de nădejde,
deşi cam ţărănoi, pe care mi l-a recomandat valetul-şef al vărului meu de-ai doilea.
Îi zice Tom Badgerlock.
Mi-o luă înainte. Am luat perna şi l-am urmat.
— Deci o să fiu sluga ta? L-am întrebat pe un ton cinic.
— Bineînţeles. E o acoperire perfectă. Vei fi ca nevăzut pentru nobilii din Buckkeep.
Numai servitorii ceilalţi vor discuta despre tine şi, cum am de gând să devii lacheul
zdrenţuros, asuprit şi cocoşat de corvezi al unui tânăr lord îngâmfat, poruncitor şi
nesuferit, nu vei avea timp de pălăvrăgit cu lumea.
Se opri brusc şi întoarse capul spre mine. Îşi duse la bărbie mâna cu degete lungi
şi subţiri şi se uită la mine de sus. Încruntă din sprâncenele blonde, miji ochii de
culoarea chihlimbarului şi se răţoi la mine.
— Şi să nu îndrăzneşti să mă priveşti în ochi. Nu voi permite o asemenea
obrăznicie. Stai drept, îţi vezi lungul nasului şi nu vorbeşti fără permisiunea mea. Ai
înţeles?
— Perfect, i-am răspuns, rânjindu-i.
Mă fixa în continuare cu o căutătură aprigă, pe care o înlocui brusc cu o expresie
de exasperare.
— FitzChivalry, jocul se termină aici dacă nu eşti în stare să intri în pielea
personajului. Nu numai când ne aflăm în Coridorul cel Mare din castel, ci în orice
moment în care există cea mai mică posibilitate să fim văzuţi. De la sosirea mea,
toţi mă ştiu drept Lordul Auriu, dar sunt nou-venit la curtea reginei şi lumea încă se
holbează la mine. Chade şi regina Kettricken au făcut tot ce-au putut ca să-mi
susţină vicleşugul. Chade, pentru că şi-a dat seama cât de folositor poate fi, iar
Kettricken, pentru că consideră că merit să fiu tratat ca un lord.
— Şi nu te-a recunoscut nimeni? L-am întrerupt neîncrezător.
Lăsă iarăşi capul într-o parte.
— Ce anume să recunoască, Fitz? Pielea albă ca hârtia şi ochii şterşi? Chipul de
bufon mâzgălit cu vopsea? Tumbele, dansul şi glumele mele îndrăzneţe?
— Eu te-am recunoscut din prima clipă, i-am reamintit.
Zâmbi prudent.
— Aşa cum te-am recunoscut şi eu şi te-aş recunoaşte oricând, chiar dacă ai mai
trăi zece vieţi de acum înainte. Însă doar puţini ar mai şti cine eşti. Chade, cu ochiul
lui de asasin, m-a ghicit pe dată şi mi-a aranjat imediat o audienţă la regină. Câţiva
mi-au aruncat priviri curioase, dar nimeni n-a îndrăznit să-l oprească pe Lordul Auriu
şi să-l întrebe dacă a fost bufonul lui Shrewd cu cincisprezece ani în urmă. Nu-mi
pot ghici vârsta, după cum îi înşală şi culoarea pielii mele, şi comportamentul, şi
sănătatea mea.
— Dar cum pot fi atât de orbi?
Bufonul clătină din cap şi zâmbi la ignoranţa mea.
— Fitz, Fitz… Acum cincisprezece ani, nici măcar nu m-au văzut cu adevărat. Au
văzut doar un bufon, o ciudăţenie. Intenţionat nu mi-am luat niciun nume când am
venit aici prima oară. Pentru majoritatea lorzilor şi doamnelor din Buckkeep, am
fost, pur şi simplu, bufonul. Oamenii îmi auzeau glumele şi mă vedeau ţopăind, dar
nu m-au văzut niciodată cu adevărat pe mine. Oftă, apoi mă privi plin de grijă. Tu
mi-ai dat nume. Bufonul. Şi ai văzut cine sunt. Te-ai uitat în ochii mei când ceilalţi
au întors capul, stingheriţi. Vârful limbii i se arătă scurt printre buze. Nu ţi-ai dat
seama niciodată că mă înspăimântai? Că toate şiretlicurile mele erau zadarnice în
faţa ochilor unui băieţel?
— Nici tu nu erai decât un copil, am subliniat stânjenit.
Avu o ezitare. Nici nu mă contrazise, nici nu mă aprobă.
— Fii sluga mea credincioasă, Fitz. Fii Tom Badgerlock în fiecare clipă din fiecare
zi pe care o vei petrece la Buckkeep. Numai aşa mă pot apăra şi pe mine, dar şi pe
tine. Şi numai aşa îi poţi fi de ajutor lui Chade.
— Dar ce anume vrea Chade de la mine?
— Asta-i mai bine s-o auzi din gura lui decât dintr-a mea. Vino. Se întunecă. Oraşul
Buckkeep s-a lărgit şi s-a schimbat, la fel şi turnul. Dacă încercăm să intrăm pe
întuneric, riscăm să fim întorşi din drum.
Se făcuse târziu, iar ziua lungă de vară începea să pălească. Mergând în faţa mea,
bufonul m-a condus, pe ocolite, la cărarea înclinată care ducea la poarta principală
a castelului. A zăbovit un timp printre copaci, ca să lase un negustor de vinuri să
urmeze cotitura cărării înainte de-a porni şi noi pe acelaşi drum. Din locul acela,
Lordul Auriu a luat-o din nou înaintea umilului său servitor, Tom Badgerlock, care
venea după el cu paşi obosiţi, cărându-i perna brodată.
La poartă, bufonului i s-a dat voie să între imediat. L-am urmat, trecând neobservat.
Gărzile de pază purtau uniforma albastră a Buckkeep-ului, veste brodate cu
căpriorul Farseer surprins în atac. Amănunte ca acestea m-au atins pe neaşteptate
în adâncul sufletului. Am clipit, am tuşit şi mi-am frecat ochii. Bufonul a avut
bunătatea să nu mă privească peste umăr.
Castelul suferise mari schimbări, asemenea oraşului agăţat de ţărmurile abrupte de
sub el. Pe cele mai multe le încuviinţam. Am trecut pe lângă un grajd nou şi mai
mare. Aleile cândva pline de noroi erau acum pavate. Deşi prin castel umbla mai
multă lume decât îmi aminteau eu, locul era mai curat şi mai bine întreţinut. M-am
întrebat dacă era la mijloc disciplina de la munte impusă de regina Kettricken sau
doar rezultatul păcii din ţinut. În toţi anii petrecuţi de mine la Buckkeep, avuseserăm
parte numai de raiduri ale Străinilor şi, în cele din urmă, de război. Pacea relativă
îngăduise reluarea negoţului, şi nu numai cu ţările din sudul celor Şase Ducate.
Istoria legăturilor noastre comerciale cu ele era la fel de lungă precum cea a
războaielor dintre noi. Când ajunsesem în port, văzusem corăbii de-ale Străinilor,
şi cu vâsle, şi cu pânze.
Am pătruns în Coridorul cel Mare. Lordul Auriu înainta maiestuos, cu paşi mari, în
timp ce eu îl urmam îndeaproape, cu paşi iuţi şi mărunţi. Două doamne l-au întârziat
puţin ca să-l salute. Cred că atunci mi-a fost cel mai greu să fac pe servitorul. Dacă
mai demult bufonul inspirase nelinişte sau chiar dezgust, acum Lordul Auriu era
întâmpinat cu scuturat discret de evantaie şi fluturat din sprâncene. Le-a fermecat
pe ambele doamne cu complimente meşteşugite la adresa rochiilor, părului şi
parfumului lor. S-au despărţit de el cu părere de rău, iar el le-a asigurat că nici el
nu suporta gândul de-a se despărţi de ele, dar trebuia să-i arate slujitorului său ce
îndatoriri are – ştiu doamnele prea bine ce corvoadă e asta. Nu mai găseşti servitori
ca altădată şi, deşi acesta venea cu recomandări grozave, se dovedise deja a fi
cam încet la minte şi teribil de bădăran. Dar ce să-i faci, trebuie să te mulţumeşti cu
ce se găseşte în vremurile acestea. Spera să se bucure de compania lor a doua zi.
Intenţiona să se plimbe prin grădina de cimbru după dejun, oare nu voiau să-l
însoţească?
Sigur că voiau, chiar erau încântate. După alte câteva schimburi de politeţuri, ni s-
a dat voie să ne vedem de drum. Lordul Auriu primise câteva încăperi în partea de
vest a turnului. Pe vremea regelui Shrewd, nu şi le-ar fi dorit nimeni, pentru că aveau
vedere la dealurile din spatele turnului, spre apus, nu spre apă şi spre răsărit. Pe
atunci, fuseseră mobilate modest, ca pentru nobilii mai de rând.
Ori se îmbunătăţise starea lor, ori aruncase bufonul cu banii. La gestul lui, i-am
deschis o uşă masivă din stejar şi l-am urmat în camerele în care bunul-gust şi
calitatea se găseau amândouă la ele acasă. Nuanţe de verde-închis şi maroniu
intens predominau în covoarele groase şi pe scaunele tapiţate cu generozitate.
Printr-o uşă întredeschisă am zărit un pat imens, plin de perne şi acoperit de o
plapumă călduroasă, înconjurat de draperii atât de groase, că n-ai fi simţit curentul
nici de-ar fi bătut viscolul viscolelor în Buckkeep. Fiind vară, draperiile grele
fuseseră trase în lături şi legate cu cordoane cu ciucuri, iar o acoperitoare de
dantelă te ferea de insecte. Scrinuri şi dulapuri sculptate stăteau cu uşile
întredeschise, căci mormanele de haine dinăuntru ameninţau să se reverse. În
cameră domneau o atmosferă de lux şi o dezordine plăcută, complet diferită de
odaia izolată din turn în care locuise bufonul odinioară.
Când am închis uşa, Lordul Auriu s-a trântit pe un scaun. Pe fereastra înaltă se
furişa o ultimă rază de soare la apus, luminându-l ca din întâmplare. Bufonul şi-a
împreunat vârfurile degetelor graţioase în faţă şi s-a proptit cu capul de perne. Am
sesizat imediat poziţia căutată a scaunului şi-a corpului său. Întreaga încăpere
luxoasă era un decor pentru frumuseţea lui de aur. Fiecare culoare fusese aleasă
şi fiecare mobilă fusese aşezată în aşa fel încât să i-o scoată în evidenţă. În locul
şi în momentul acela, bufonul sclipea în lumina blând poleită a apusului. Am ridicat
ochii ca să studiez aranjamentul lumânărilor şi poziţia în care erau aşezate
scaunele.
— Îţi alegi locul ca o siluetă care păşeşte într-un portret pictat cu migală, am
remarcat eu cu glas liniştit.
Bufonul îmi încuviinţă vorbele cu un zâmbet, evident mulţumit de compliment. Pe
urmă se ridică uşor ca o felină. Cu mâna şi braţul coordonate în aceeaşi mişcare,
arătă spre fiecare uşă din cameră.
— Dormitorul meu. Toaleta. Camera mea personală. Uşa aceea era închisă, ca şi
ultima. Şi camera ta, Tom Badgerlock.
Nu l-am întrebat ce e cu camera lui personală. Ştiam de mult că are nevoie de
intimitate. Am traversat încăperea şi-am deschis uşa odăii mele, mijind ochii la
interiorul neîncăpător şi neluminat. Nu avea ferestre. Pe măsură ce mi s-au obişnuit
ochii cu semiîntunericul, am desluşit un pat îngust într-un colţ, un lighean şi un scrin
scund. Atât. M-am răsucit spre bufon cu o expresie nedumerită.
— Lordul Auriu, mă anunţă el cu un zâmbet cinic, e un tip superficial, fără scrupule.
Ager la minte şi ascuţit la limbă, de-a dreptul fermecător cu cei de rangul său, dar
absolut nepăsător faţă de cei inferiori lui. Aşadar, odaia ta îi reflectă întru totul firea.
— Fără o fereastră? Fără un cămin?
— Nu arată altfel decât majoritatea odăilor de servitor de la acest etaj. Are însă un
singur avantaj remarcabil, pe care nu-l vei găsi în celelalte.
Am aruncat din nou o privire în odaie.
— Oricare ar fi acesta, eu nu-l văd.
— Tocmai în asta constă avantajul. Vino.
Luându-mă de braţ, mă însoţi în odaia lipsită de lumină şi închise bine uşa în spatele
nostru. În clipa următoare, n-am mai văzut nimic în jur. I-am auzit glasul încet lângă
mine.
— Ţine minte că uşa trebuie să fie întotdeauna închisă. Pe-aici. Dă-mi mâna.
M-am supus, iar el mi-a ghidat degetele pe piatra dură a peretelui vecin cu uşa.
— De ce trebuie să facem asta pe întuneric? Am întrebat.
— E mai rapid decât să aprindem lumânările. În plus, ceea ce-ţi voi arăta nu se
poate vedea, ci doar simţi. Aici. Simţi?
— Cred că da.
Era o mică neregularitate în piatră.
— Pipăi-o bine cu mâna sau fă ce crezi că te va ajuta să afli unde e.
L-am ascultat, descoperind că era cam la şase lungimi de palmă de la colţul
camerei, la înălţimea bărbiei mele.
— Şi acum?
— Împinge. Uşor. Nu trebuie să apeşi prea tare.
Am simţit piatra deplasându-se fin sub palmă. Am auzit un declic, dar nu din
peretele aflat în faţa mea, ci de undeva din spate.
— Pe-aici, spuse bufonul şi mă conduse spre peretele opus al cămăruţei.
Mi-a spus din nou să pun mâna pe perete şi să apăs. Am auzit zgomot de balamale
unse, piatra fiind numai o faţadă care s-a mişcat la atingerea mea.
— Aproape că nu se-aude, comentă bufonul aprobator. Probabil că a uns-o.
Am clipit, ca să-mi obişnuiesc ochii cu lumina zgârcită care se strecura de deasupra.
În câteva momente, am zărit un şir de trepte foarte înguste, paralel cu peretele odăii.
Un coridor la fel de strâmt şerpuia în beznă, de-a lungul peretelui.
— Cred că eşti aşteptat, m-a anunţat bufonul, în stilul lui dispreţuitor, de mare nobil.
Ca Lordul Auriu, de altfel, dar de cu totul altă companie. Te voi scuti de îndatoririle
tale de valet, cel puţin în seara asta. Eşti liber, Tom Badgerlock.
— Mulţumesc, stăpâne, am replicat ironic.
Mi-am lungit gâtul, ca să văd mai bine scările. Erau din piatră şi fuseseră săpate,
evident, în perete, când fusese construit castelul. Raza cenuşie care se scurgea în
jos sugera mai degrabă lumina de zi decât de lampă.
Bufonul îmi puse scurt mâna pe umăr, întârziindu-mă.
— O să-ţi las o lumânare aprinsă în odaie. Mă strânse cu afecţiune. Şi bine-ai venit
acasă, FitzChivalry Farseer.
M-am întors către el.
— Mulţumesc, bufonule.
Ne-am salutat înclinând din cap, un salut neobişnuit de formal, şi-am început să urc
treptele. Când am păşit pe a treia, am auzit un „clic” în spate. Se închisese uşa.
Am urcat destul de mult. La un moment dat, scara cotea, dezvăluind sursa de
lumină. Găuri mici, nici cât să încapă o săgeată prin ele, îngăduiau soarelui să le
lumineze. Lumina scădea şi mi-am dat seama că, odată soarele apus, aş fi rămas
în beznă. La un moment dat, coridorul se bifurca. Labirintul de tuneluri, scări şi
coridoare al lui Chade din castelul Buckkeep era mult mai extins decât îmi
închipuisem eu vreodată. Am închis ochii o secundă şi mi-am imaginat planul
castelului. După o scurtă ezitare, am ales un drum şi am pornit pe el. Mergând
înainte, auzeam din când în când voci. Găuri cât buricul degetului îmi îngăduiau să
arunc o privire în dormitoare şi saloane, lăsând şi dârele de lumină să scalde fâşii
lungi de coridor. Într-un alcov am găsit un taburet de lemn nefolosit, plin de praf. M-
am aşezat pe el şi-am aruncat un ochi într-o încăpere particulară, pe care-o ştiam
de pe vremea când îl slujeam pe regele Shrewd. Fără îndoială, lemnăria lucrată cu
măiestrie din jurul căminului ascundea numai bine locul acela de spionat. După ce
m-am familiarizat cu el, am plecat în grabă mai departe.
Într-un sfârşit, am văzut o strălucire galbenă în pasajul secret îndepărtat din faţa
mea. Înaintând degrabă spre el, am dat peste o cotitură şi o lumânare aprinsă într-
un pahar. Puţin mai departe, am găsit a doua lumânare. De atunci încolo, luminiţele
acelea mi-au arătat drumul până la o scară foarte abruptă, care m-a dus într-o odaie
cu ziduri din piatră şi o intrare îngustă. Uşa s-a deschis la simpla mea atingere şi
m-am pomenit că păşesc înăuntru prin spatele rafturilor cu sticle de vin ale lui
Chade.
Am cercetat odaia cu alţi ochi decât cei de odinioară. Pe moment era goală, dar
focul mic care trosnea în vatră şi masa încărcată mi-au arătat că eram, într-adevăr,
aşteptat. Pe patul imens erau, ca întotdeauna, cuverturi groase, perne decorative
şi blănuri, dar pânza ţesută de un păianjen foarte migălos pe draperiile prăfuite arăta
că nu dormise nimeni în el de-o vreme. Chade folosea odaia, dar nu mai dormea
acolo.
M-am aventurat spre colţul de lucru al încăperii, pe lângă rafturile încărcate cu suluri
de pergament şi suporturile cu unelte misterioase. Câteodată, când te întorci în
locurile copilăriei, obiectele îţi par mai mici. Lucrul care odată fusese enigmatic şi
aparţinuse de lumea oamenilor mari devenea dintr-odată banal şi lipsit de farmec
când îl priveai cu ochi maturi.
Nu aşa se întâmpla cu camera de lucru a lui Chade. Micile vase purtând etichete
cu scrisul lui ferm, ceainicele înnegrite şi pistilurile pătate, ierburile răsfirate şi
mirosurile stăruitoare mă vrăjeau şi acum. Harul şi Meşteşugul erau ale mele, dar
straniile experienţe chimice făcute de Chade acolo ţineau de-o magie pe care n-o
stăpânisem niciodată. În odaia aceea, eram încă ucenic, familiarizat numai cu
noţiunile elementare ale ştiinţei complicate cu care se îndeletnicea maestrul meu.
Învăţasem cate ceva în călătoriile mele. Un castron lucios puţin adânc, acoperit cu
o pânză, era un bol pentru ghicit. Îl văzusem la ghicitorii din Chalced. Mi-am adus
aminte de noaptea în care Chade mă trezise din toropeala beţiei ca să mă anunţe
că Neat Bay era atacat de piraţii Corăbiilor Roşii. Atunci nu avusesem timp să-l
întreb de unde ştie. Am presupus întotdeauna că primise un mesaj printr-un
porumbel călător. Acum însă aveam îndoieli…
Vatra era rece, dar mai curată decât îmi aminteam. M-am întrebat cine era noul
ucenic al lui Chade şi dacă aveam să-l cunosc. Şirul gândurilor mele a fost întrerupt
de zgomotul unei uşi închise cu fineţe. Când m-am întors, Chade Fallstar stătea
lângă un suport de pergamente. De-abia atunci mi-am dat seama că odaia nu avea
uşi vizibile. Până şi acolo, totul era o aparenţă. M-a salutat cu un surâs cald, deşi
obosit.
— Iată-te, în sfârşit, aici. Când l-am văzut pe Lordul Auriu intrând în Coridorul cel
Mare cu zâmbetul pe buze, am ştiut că mă aştepţi. O, Fitz, habar n-ai cât de uşurat
mă simt că te revăd.
I-am zâmbit larg.
— Nu-mi aduc aminte să mă fi întâmpinat cu un salut mai rău prevestitor în toţi anii
pe care i-am petrecut împreună.
— Vremurile sunt rău prevestitoare, băiete. Dar vino, aşază-te şi mănâncă.
Întotdeauna am judecat cel mai bine la o masă plină cu bunătăţi. Am atâtea să-ţi
povestesc, încât e mai bine să le auzi cu stomacul plin.
— Mesagerul tău nu mi-a spus prea multe, am recunoscut, aşezându-mă la masa
încărcată cu generozitate: brânzeturi, plăcinţele, carne rece, fructe pârguite şi
parfumate şi pâine cu mirodenii. De băut aveam şi vin, şi rachiu, dar Chade a
început cu ceai dintr-un vas de pământ, încălzit la marginea focului. Când am întins
mâna spre el, m-a oprit cu un gest.
— Stai să pun altă apă la fiert, a sugerat, atârnând ceainicul deasupra flăcărilor.
I-am urmărit trăsăturile gurii când a sorbit lichidul negru din cana lui. Nu părea să-l
savureze, deşi s-a lăsat înapoi în scaun cu un oftat. Mi-am ţinut gândurile pentru
mine.
Când am început să-mi umplu farfuria, a remarcat.
— Mesagerul meu ţi-a transmis atât cât a ştiut, adică nimic. Una din însărcinările
mele cele mai importante a fost să ţin totul secret. Cu ce să încep? E greu de spus,
pentru că nu ştiu ce anume a grăbit declanşarea crizei acesteia.
Am înghiţit o îmbucătură de şuncă cu pâine.
— Spune-mi esenţialul şi pe urmă vedem de unde a început.
Am citit tulburare în ochii lui verzi.
— Prea bine.
Inspiră adânc, apoi şovăi. Turnă rachiu pentru amândoi. Când îmi puse cana în faţă,
rosti.
— Prinţul Dutiful a dispărut. Credem că a fugit. Dacă aşa este, atunci l-a ajutat
cineva. E posibil şi să fi fost luat împotriva voinţei sale, dar nici regina, nici eu nu
credem aşa ceva. Ăsta-i esenţialul.
Se propti din nou de spătarul scaunului, aşteptându-mi reacţia. Îmi trebuiră câteva
clipe ca să-mi adun gândurile.
— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Pe cine bănuiţi? De când a dispărut?
Ridică un braţ ca să-mi oprească şirul întrebărilor.
— De şase zile şi şapte nopţi, socotind şi noaptea asta. Mă îndoiesc că o să apară
în dimineaţa următoare, deşi nimic nu mi-ar plăcea mai mult. Cum s-a întâmplat?
Păi… N-o critic pe regină, dar adesea îmi vine greu să-i accept obiceiurile de
munteancă. Prinţul venea şi pleca din castel când avea chef, de la treisprezece ani.
Mamei lui i s-a părut cel mai indicat ca el să cunoască oamenii în chip obişnuit. Au
fost ocazii când am considerat şi eu că aşa e înţelept, pentru că lumea a început
să-l iubească. Personal, eram de părere că venise vremea să-l însoţească o gardă
sau măcar un tutore mai masiv. Dar Kettricken, poate îţi aminteşti, e neclintită ca
stânca. Şi-a impus părerea în privinţa asta. Prinţul venea şi pleca atunci când îl tăia
capul, iar gărzile aveau ordin să-l lase să treacă.
Apa începuse să fiarbă. Chade ţinea ceaiurile în acelaşi loc dintotdeauna şi n-a
comentat când m-am ridicat să-mi pregătesc unul singur. Părea să-şi pună ordine
în gânduri, aşa că nu l-am tulburat, pentru că propriile mele gânduri alergau în toate
părţile, ca nişte oi bezmetice.
— Ar putea fi deja mort, m-am auzit rostind cu glas tare.
Mi-a venit să-mi muşc limba când am văzut expresia şocată de pe chipul lui Chade.
— Ar putea, recunoscu şi el. E un băiat energic şi sănătos, care nu dă înapoi în faţa
provocărilor. Absenţa lui nu presupune neapărat un complot, e posibil să fi fost
cauzată de un accident oarecare. M-am gândit la asta. Am doi-trei oameni discreţi
la dispoziţia mea, i-am pus să cerceteze baza ţărmului şi viroagele cele mai
periculoase, pe unde-i place lui să vâneze. Dar, cred că, şi dacă ar fi rănit, mica
felină cu care vânează tot s-ar fi întors la castel. Dar nu poţi să ştii niciodată cum e
cu pisicile astea… Poate că un câine s-ar fi întors, dar o pisică probabil ar fugi în
sălbăticie. Oricât îmi displace, m-am gândit să caut un cadavru. Nu s-a găsit
niciunul.
O pisică de vânătoare. Mi-am alungat iute gândul ca să-l întreb altceva.
— Ziceai că a fugit sau a fost răpit. Ce te face să crezi că e posibilă oricare din cele
două variante?
— Prima, pentru că e un băiat care vrea să fie bărbat la o curte unde lucrul ăsta nu-
i uşor deloc. A doua, pentru că e prinţ, e proaspăt logodit cu o prinţesă străină şi se
zvoneşte că ar avea Har. Astea sunt motive suficiente pentru mai multe grupări fie
să-l controleze, fie să-l distrugă.
Mi-a lăsat câteva minute ca să meditez la spusele lui. Nu mi-ar fi ajuns nici câteva
zile. Probabil că arătam la fel de rău pe cât mă simţeam, fiindcă în cele din urmă
mi-a zis cu glas moale.
— Credem că, şi dacă a fost răpit, e mai valoros pentru răpitori în viaţă.
Am reuşit să-mi trag respiraţia şi-am întrebat cu gura uscată.
— A anunţat cineva că l-a răpit? A cerut răscumpărare?
— Nu.
M-am blestemat pentru că nu mă informasem despre situaţia politică din cele Şase
Ducate. Dar nu jurasem eu că nu aveam să mă mai implic niciodată în politică?
Jurământul mi s-a părut atunci la fel de prostesc ca hotărârea unui copil de a nu
mai sta niciodată în ploaie. Am vorbit încet, pentru că-mi era ruşine.
— Va trebui să mă pui la curent, Chade, şi încă repede. Despre ce grupări vorbeşti?
Ce avantaje ar obţine ele dacă ar deţine controlul asupra prinţului? Ce prinţesă
străină? Şi – am fost gata-gata să mă înec rostind ultima întrebare – de ce-ar crede
cineva că prinţul Dutiful e înzestrat cu Har?
— Pentru că şi tu ai fost, îmi răspunse Chade scurt.
Se întinse după ceainic şi-şi umplu cana. Lichidul curse şi mai închis la culoare de
data asta. Îmi trecu iute pe la nas o aromă dulce-amăruie, ca de melasă. Chade
sorbi o înghiţitură şi-şi dăţi imediat gura cu un gât de rachiu. Înghiţi. Ochii lui verzi
se întâlniră cu ai mei. Aştepta. Eu tăceam. Unele secrete erau încă numai ale mele.
Cel puţin aşa speram eu.
— Ai fost înzestrat cu Har, repetă el. Unii zic că l-ai moştenit de la mama ta, cine-o
fi fost ea, şi, să mă ierte Eda, am încurajat şi eu părerea asta. Alţii însă merg cu
gândul înapoi în timp până la Prinţul Pestriţ şi alţi câţiva ciudaţi din dinastia Farseer,
zicând: „Nu, pata e aici, la rădăcină, iar Dutiful din neamul ăsta se trage”.
— Dar Prinţul Pestriţ a murit fără să lase moştenitori, iar Dutiful nu provine din
neamul ăsta. Ce anume îi determină pe oameni să creadă că ar avea Har?
Chade mă privi cu ochi mijiţi.
— Te joci cu mine de-a şoarecele şi pisica, băiete?
Îşi propti mâinile de marginea mesei. Venele şi tendoanele îi ieşiră în evidenţă
bolnăvicioase când se aplecă spre mine ca să mă întrebe.
— Ai impresia că-mi pierd judecata, Fitz? Te asigur că nu-i aşa. Am îmbătrânit eu,
băiete, dar sunt la fel de ager la minte ca întotdeauna. Poţi să fii convins de asta!
Până în clipa aceea, nici nu mă îndoisem. Izbucnirea lui însă era atât de
necaracteristică, încât m-am pomenit că mă las pe spate în scaun şi mă uit la el cu
teamă. Probabil că îmi citi asta în priviri, pentru că se propti şi el de spătarul
scaunului şi-şi lăsă mâinile în poală. Când vorbi, o făcu cu glasul mentorului meu
de odinioară.
— Starling ţi-a povestit despre menestrelul de la Festivalul Primăverii. Ai auzit de
tulburarea care i-a cuprins pe cei cu Har şi ai auzit şi de cei care-şi zic Pestriţii.
Lumea le zice şi altfel, mai urât. Cultul Bastardului.
Îmi azvârli o privire cruntă, dar nu-mi dădu timp să mă gândesc la spusele lui.
Scutură din mână a nepăsare faţă de şocul meu.
— Indiferent cum îşi zic, nu de mult şi-au făcut rost de o armă nouă. Dau în vileag
familiile mânjite cu Har. Nu-mi dau seama dacă vor să demonstreze cât de
răspândit e Harul sau dacă urmăresc să-i distrugă pe cei care nu li se alătură. Apar
tot felul de afişe în locuri publice. „Gere, fiul lui Tanner, are Har; animalul lui e un
dulău galben”. „Lady Winsome are Har; animalul cu care s-a întovărăşit e şoimul
ei”. Pe fiecare afiş apare emblema lor, un cal pestriţ. La curte e la modă să se
bârfească despre cine are şi cine n-are Har. Unii neagă zvonurile. Alţii fug pe la
moşiile lor de la ţară, dacă au pământ, sau, dacă n-au, într-un sat îndepărtat, unde-
şi schimbă şi numele. Dacă e adevărat ce scrie pe afişele alea, atunci cei care sunt
înzestraţi cu magia animalelor sunt mult mai mulţi la număr decât îţi închipui. Sau –
Chade îşi înclină capul – ştii mai multe despre asta decât mine?
— Nu, i-am răspuns liniştit. Nu ştiu. Mi-am dres vocea. După cum n-am ştiut nici ce
rapoarte amănunţite îţi dă Starling.
Îşi uni vârfurile degetelor sub bărbie.
— Te-am jignit.
— Nu, am minţit. Nu e vorba de asta, numai că…
— Să fiu al naibii. Am devenit un boşorog ţâfnos, oricât m-am străduit să nu ajung
aşa! Şi te-am jignit, iar tu mă minţi zicând că nu-i adevărat. Şi, deşi eşti singurul
care mă poate ajuta, eu te îndepărtez de mine. Judecata mea mă lasă baltă când
am mai mare nevoie de ea.
A
Ridică spre mine nişte ochi cuprinşi de groază. În faţa mea, bătrânul se făcu mic,
iar glasul îi deveni o şoaptă.
— Fitz, sunt îngrozit din cauza băiatului. Îngrozit. Acuzarea lui n-a fost făcută public.
A venit sigilată. Nu purta nicio semnătură, nici măcar sigiliul Pestriţilor. „Faceţi ce
trebuie”, scria în ea, „şi nu va mai afla nimeni. Ignoraţi această avertizare şi vom
face noi ceea ce trebuie făcut”. Dar nu ne-au spus ce anume voiau de la noi, aşa
că ce puteam face? Nu i-am ignorat. Pur şi simplu am aşteptat să aflăm mai multe.
Şi-acum prinţul a dispărut. Regina se teme… regina se teme de prea multe lucruri
ca să ţi le înşir acum pe toate. Cel mai frică îi este că-l vor omorî. Însă lucrul de care
mi-e frică mie cel mai tare e şi mai grav: nu numai că-l vor omorî, dar vor face din
el ce-au făcut alţii din tine când Burrich şi cu mine te-am scos din mormântul tău
fals. Un animal cu trup de om.
Chade se ridică brusc şi se îndepărtă de masă. Nu ştiu dacă se ruşina de faptul că
dragostea lui pentru băiat îl făcea să fie atât de îngrozit sau dacă încerca să mă
scutească pe mine de amintirea a ceea ce fusesem cândva. Nu era cazul.
Devenisem foarte priceput la a mă feri de asemenea amintiri. Rămase cu ochii fixaţi
pe o tapiserie fără s-o vadă, apoi tuşi să-şi dreagă vocea. De data asta, vorbi cu
glasul sfătuitorului reginei.
— Tronul Farseer nu va permite aşa ceva, Fitz Chivalry. Avem nevoie de un rege
de prea multă vreme. Dacă s-ar dovedi că băiatul are Har, chiar şi lucrul ăsta aş
reuşi să-l pun în altă lumină. Dar dacă ar veni în faţa ducilor lui ca un animal, toate
s-ar duce de râpă, cele Şase Ducate nu vor deveni niciodată şapte, ci se vor reduce
la nişte oraşe-stat care se vor ciorovăi unul cu altul şi la pământurile dintre ele,
rămase fără un stăpân care să le conducă. Kettricken şi cu mine am străbătut un
drum lung şi obositor în anii în care ai fost tu plecat. Niciunul dintre noi n-am putea
găsi în noi autoritatea de necontestat pe care ar putea-o avea un adevărat rege
Farseer. De-a lungul anilor, am navigat pe o mare agitată a alianţelor făcute mai
întâi cu unii duci, pe urmă cu alţii, formând întotdeauna o majoritate care ne-a
permis să mai supravieţuim un anotimp. Acum suntem aproape, foarte aproape de
scopul nostru. Peste doi ani, prinţul Dutiful nu va mai fi prinţ, ci-şi va lua titlul de prinţ
moştenitor. Peste încă un an, cred că i-aş putea convinge pe duci să-l recunoască
drept rege. Atunci cred că ne-am putea considera în siguranţă o vreme. Când va
muri regele Eyod al Regatului Munţilor, Dutiful va moşteni şi tronul lui. Regatul
Munţilor ne va proteja spatele, iar dacă alianţa prin căsătorie pe care a negociat-o
Kettricken cu Hetgurd va rezista, vom avea prieteni şi dincolo de mările din nord.
— Hetgurd?
— Alianţa nobililor din Insulele Străine. Acolo nu există un rege sau un mare
conducător. Kebal Rawbread a fost pentru ei ceva ieşit din comun. Însă din alianţa
Hetgurd fac parte mai mulţi oameni puternici, iar unul din ei, Arkon Bloodblade, are
o fiică. Am schimbat mai multe mesaje cu ei. Fata şi Dutiful par potriviţi unul pentru
celălalt. Hetgurd a trimis o delegaţie care să recunoască oficial logodna lor. Va
ajunge aici în curând. Dacă prinţul Dutiful se va ridica la înălţimea aşteptărilor lor,
logodna va fi anunţată în timpul ceremoniei care se va ţine la următoarea lună nouă.
Clătinând din cap, Chade reveni lângă mine. Mă tem că e prea devreme pentru o
asemenea alianţă. Celor din Bearns nu le convine, nici celor din Rippon. Probabil
că ar profita de pe urma noilor legături comerciale, dar rănile sunt prea proaspete.
După mine, ar fi mai bine să aşteptăm încă cinci ani, mai întâi să ia avânt comerţul
dintre cele două ţări, să ia Dutiful în mână frâiele celor Şase Ducate, şi numai după
aceea să se propună o alianţă. Nu cu prinţul meu, ci cu o odraslă de rang mai mic.
Fata unui duce, un fiu mai tânăr… dar eu nu fac decât să dau sfaturi. Nu eu sunt
pe tron, iar regina şi-a făcut deja cunoscută voinţa. Vrea să fie pace cât trăieşte,
aşa declară. Cred că vrea prea multe: să cuprindă Regatul Munţilor în cele Şase
Ducate şi să urce pe tronul nostru o femeie din Insulele Străine. E prea mult şi prea
devreme…
Aproape că uitase de mine. Gândea cu glas tare, cu o neglijenţă de care nu dăduse
dovadă niciodată în anii cât fusese Shrewd pe tron. Pe atunci, n-ar fi rostit nici
măcar o vorbă de îndoială la adresa hotărârilor regelui. Oare o considera pe regina
noastră de altă origine mai supusă greşelii sau socotea că sunt destul de copt la
minte ca să-i ascult incertitudinile?
Se aşeză în faţa mea şi privirile ni se întâlniră din nou.
În acel moment, realizând cu ce mă confrunt, mă străbătu un fior pe şira spinării.
Chade nu mai era bărbatul de altădată. Îmbătrânise şi, oricât nu voia el să
recunoască, mintea lui ascuţită se lupta să strălucească din spatele perdelei
tremurătoare de ani care trecuseră peste el. Nu-şi mai sprijinea puterea decât pe
reţeaua de iscoade pe care şi-o formase cu atât efort de-a lungul vremii. Nu ştiu ce
leacuri îşi fierbea în ceainic, dar nu erau suficiente ca să-i susţină faţada. Când mi-
am dat seama de realitate, a fost ca şi cum aş fi ratat o treaptă coborând o scară
întunecată. Am înţeles dintr-odată cât de departe şi cât de repede puteam cădea.
M-am întins peste masă şi i-am acoperit mâna cu a mea. Jur că m-am străduit să-i
insuflu putere. L-am fixat cu privirea şi-am încercat să-i dau încredere.
— Începe cu noaptea dinaintea dispariţiei, i-am sugerat calm. Şi spune-mi tot ce
ştii.
— După toţi aceşti ani, eu să-ţi dau ţie raportul şi să te las pe tine să tragi
concluziile?
Am crezut că-l jignisem, dar am zărit o umbră de surâs pe faţa lui.
— Îţi mulţumesc, Fitz. Îţi mulţumesc, băiete. După atâta vreme, e grozav să te am
din nou alături. E atât de bine să am pe cineva în care să mă încred! Noaptea
dinaintea dispariţiei prinţului Dutiful. Prea bine. Să vedem.
Un timp, ochii lui verzi poposiră undeva în depărtare. M-am temut o clipă că-i
îndemnasem gândurile să rătăcească, însă el întoarse imediat capul spre mine.
Avea privirea pătrunzătoare.
— O s-o iau şi mai dinainte. În dimineaţa aceea, prinţul şi cu mine ne-am certat. N-
a fost chiar o ceartă, fiindcă prinţul Dutiful e prea politicos ca să se ia la harţă cu un
om în vârstă. Dar i-am făcut morală, iar el s-a bosumflat, cam aşa cum te bosumflai
şi tu. Îţi spun eu, câteodată mă minunez cât de mult îmi aduce aminte de tine. Oftă.
Aşa. Am avut o mică neînţelegere. A venit la mine de dimineaţă, pentru lecţia de
Meşteşug, dar n-a putut să se concentreze. Avea cearcăne. Ştiam că vânase iar
până târziu cu pisica aia a lui. I-am atras foarte serios atenţia că, dacă nu e în stare
să se îngrijească singur de el şi să vină la lecţii cu mintea proaspătă, atunci aveam
să mă ocup eu de asta. Pisica putea foarte bine să fie dusă în grajd, lângă celelalte
animale, ca să mă asigur că prinţul meu doarme bine în fiecare noapte.
Bineînţeles, nu i-a convenit. De când a primit-o, nu s-a mai despărţit de ea. Însă n-
a scos o vorbă despre ea sau despre aventurile lui nocturne, poate fiindcă are
impresia că nu ştiu foarte multe despre ele. A început să critice lecţiile şi dascălul,
zicând că el e de vină. Mi-a spus că nu are mintea potrivită pentru Meşteşug şi nici
nu va avea vreodată, oricât de bine s-ar odihni noaptea. I-am cerut să nu mai fie
ridicol, doar e un Farseer şi are Meşteşugul în sânge. A avut tupeul să-mi replice
că cel ridicol sunt eu, pentru că nu trebuia decât să mă uit în oglindă ca să văd un
Farseer fără talent pentru Meşteşug.
Chade îşi drese vocea şi se propti cu spatele de spătarul scaunului. Mi-a luat un
moment să-mi dau seama că era amuzat, nu nervos.
— Puştiul ştie să fie şi obraznic, rosti el supărat, dar în supărarea lui am simţit că
era şi puţin mândru de temperamentul băiatului.
Asta m-a amuzat. Dacă, atunci când fusesem de vârsta prinţului, i-aş fi dat şi eu o
replică asemănătoare, chiar mai puţin impertinentă, m-aş fi ales cu o palmă peste
cap. Bătrânul se înmuiase. Speram că îngăduinţa lui faţă de tupeul băiatului n-avea
să-i dăuneze celui din urmă. Prinţii, mi-am zis, aveau nevoie de mai multă disciplină
decât alţi băieţi, nu de mai puţină.
— Deci ai început să-l înveţi Meşteşugul, am făcut şi eu o remarcă, fără legătură cu
discuţia, dar nu cu intenţia de a-l judeca.
— Am început să încerc, veni replica lui, pe un ton mai degrabă concesiv. Mă simt
ca o cârtiţă care-i ţine unei bufniţe lecţii despre soare. Am citit manuscrisele, Fitz,
şi am încercat să practic meditaţia şi exerciţiile propuse în ele. Uneori chiar simt…
ceva. Dar nu ştiu dacă simt ceea ce trebuie sau dacă nu-i decât închipuirea unui
bătrân visător.
— Eu ţi-am spus, am rostit, păstrându-mi blândeţea din voce. Nu e un lucru pe care
să-l înveţi ori să-l predai altuia cu ajutorul unui manuscris. Meditaţia te pregăteşte
pentru el, dar după aceea tot trebuie să-ţi arate cineva ce să faci.
— De-asta am şi trimis după tine, spuse el, prea repede. Pentru că nu eşti numai
singurul care-l poate învăţa pe prinţ Meşteşugul, ci şi singurul care se poate folosi
de Meşteşug ca să-l găsească.
Am oftat.
— Chade, cu Meşteşugul nu merge aşa. E…
— Spune mai bine că nu te-a învăţat nimeni să-l foloseşti în acest scop.
Manuscrisele sunt baza, Fitz. Scrie în ele că doi oameni care au fost uniţi prin
Meşteşug se pot găsi unul pe altul cu ajutorul lui, la nevoie. Toate eforturile mele
de a-l găsi pe prinţ au fost zadarnice. Câinii puşi să-i adulmece urma au fugit câteva
ceasuri bune toată dimineaţa, apoi au început să se învârtă în cerc, scâncind
nedumeriţi. Iscoadele mele cele mai pricepute n-au aflat nimic, mita nu mi-a adus
nicio veste. Meşteşugul e tot ce ne-a rămas, ascultă-mă pe mine.
Mi-am pus frâu curiozităţii mele invidioase. Nu voiam să văd manuscrisele.
— Chiar dacă manuscrisele susţin că se poate, tu spui că doi oameni se găsesc
unul pe altul dacă au fost legaţi prin Meşteşug. Prinţul şi cu mine nu avem o astfel
de…
— Eu cred că aveţi.
Chade vorbeşte câteodată pe un ton care pur şi simplu te lasă fără cuvinte. Te
avertizează că ştie mult mai multe decât îţi închipui şi că nu e cazul să-l minţi.
Fusese o metodă foarte eficientă în copilăria mea şi am descoperit, nu fără uimire,
că funcţiona cu aceeaşi eficienţă şi acum, când eram om matur. Am inspirat
îndelung, dar n-am apucat să deschid gura, pentru că mi-a luat-o el înainte.
— M-au pus pe gânduri unele vise pe care mi le-a povestit prinţul. Au început când
era foarte mic. Visa un lup care dobora o căprioară şi un bărbat care sărea să-i taie
gâtul cu cuţitul. În vis, el era bărbatul, dar îl vedea şi din afară. Primul vis de acest
fel l-a stârnit. Două zile numai despre el mi-a vorbit. Mi-l povestea ca şi cum el ar fi
omorât căprioara. Făcu o mică pauză, apoi reluă: Pe atunci, nu avea decât cinci
ani. Amănuntele visului îi depăşeau cu mult experienţa.
Am preferat să tac şi să ascult mai departe.
— Au mai trecut nişte ani până ca prinţul să mai aibă un vis asemănător. Sau poate
ar trebui să spun că au trecut mai mulţi ani până când mi-a povestit unul. Visase un
bărbat care traversa un râu. Apa ameninţa să-l acopere, dar, până la urmă, a reuşit
să ajungă pe malul celălalt. Era prea ud şi înfrigurat ca să-şi aprindă focul şi să se
încălzească, dar s-a aşezat la adăpostul unui copac prăbuşit. Un lup a venit şi s-a
culcat lângă el, ca să-l încălzească. Şi, încă o dată, prinţul mi-a povestit toate astea
de parcă el însuşi era bărbatul pe care îl visa. „îmi place la nebunie”, mi-a spus. „E
ca şi cum aş mai avea o viaţă care-mi aparţine, una foarte îndepărtată, în care nu
sunt prinţ. Una care-mi aparţine numai mie, în care am un prieten care mi-e la fel
de aproape ca pielea de trup”. Atunci am început să bănuiesc că mai avusese vise
provocate de Meşteşug, dar nu mi le împărtăşise.
Chade aşteptă, iar de data asta am fost nevoit să vorbesc.
— Dacă am împărtăşit acele momente din viaţa mea cu prinţul, am spus, după ce-
am inspirat adânc, am făcut-o inconştient. Dar, da, întâmplările pe care ţi le-a
povestit sunt adevărate.
Am tăcut, întrebându-mă brusc ce anume mai împărtăşisem cu prinţul. Mi-am adus
aminte cum se plângea Verity că nu-mi păzeam bine gândurile şi că-l deranjam
uneori cu visele şi experienţele mele. M-am gândit la întâlnirile mele cu Starling şi
m-am rugat să nu roşesc. Trecuse foarte multă vreme de când nu mă mai obosisem
să înalţ ziduri în jurul Meşteşugului meu. Era clar că trebuia s-o fac din nou. Şi-am
mai avut un gând, născut în urma celorlalte: evident, talentul meu la Meşteşug nu
se degradase atât de mult pe cât îmi închipuisem eu. Un val de exaltare m-a cuprins
la un asemenea gând. Probabil că aceeaşi senzaţie o avea şi un beţivan care găsea
o sticlă uitată, ascunsă pe sub pat cine ştie când, mi-am zis cu răutate.
— Deci ai împărtăşit momente din viaţa prinţului? Stărui Chade.
— Tot ce se poate. Aşa presupun. Deseori visez intens, iar a visa că sunt din nou
băiat la Buckkeep nu e un lucru străin de propria mea experienţă. Totuşi… Am
inspirat adânc şi mi-am obligat să continui: importantă aici e pisica. De când o are?
Crezi că are şi Har? S-a legat cu ea?
Mă simţeam ca un mincinos, punând întrebări la care ştiam deja răspunsul.
Treceam în revistă mental visele din ultimii cincisprezece ani, alegându-le pe cele
pe care mi le amintisem cu o claritate neobişnuită la trezirea din somn. Unele ar fi
putut fi momente din viaţa prinţului. Altele – m-am blocat la amintirea viselor în care
Burrich avea febră – şi Nettle? Am împărtăşit vise cu Nettle? Ideea aceasta nouă
mi-a reordonat amintirile din vise. Nu numai că fusesem martorul acelor întâmplări
din perspectiva lui Nettle, dar luasem parte la viaţa ei prin Meşteşug. Era posibil ca,
aşa cum se întâmplase cu Dutiful, Meşteşugul împărtăşit să se reverse în ambele
sensuri. Ceea ce considerasem eu o scurtă privire în viaţa ei – clipe dragi mie –, o
mică fereastră deschisă către viaţa lui Molly şi a lui Burrich, vedeam acum că era
doar vulnerabilitatea fetei la neglijenţa mea. M-am cutremurat când mi-am dat
seama de asta şi m-am hotărât să ridic un zid şi mai gros în jurul gândurilor mele.
Cum am putut fi atât de nechibzuit? Câte secrete de-ale mele le dezvăluisem celor
vulnerabili la ele?
— De unde era să ştiu că băiatul are Har? Îmi răspunse Chade nervos. Nici de tine
n-am ştiut, până nu mi-ai zis. Şi nici atunci n-am înţeles de la început ce mi-ai spus.
Eram dintr-odată sătul şi obosit să mai mint. Pe cine încercam să apăr cu
înşelăciuni? Ştiam prea bine că minciuna are picioare scurte, că, până la urmă, ea
provoacă cele mai mari găuri în armura unui bărbat.
— Eu bănuiesc că-l are. Şi că s-a legat cu pisica. Din visele pe care le-am avut.
Chade îmbătrâni în faţa mea. Scutură din cap în tăcere şi mai turnă rachiu pentru
amândoi. Eu l-am băut pe al meu repede, el l-a sorbit îndelung, cugetând adânc.
— Nu pot să suport ironia, rosti el într-un sfârşit. E ca o cătuşă care ne leagă visele
de temeri. Sperasem ca tu să fi format cu prinţul o legătură în vis, una care să ne
permită să ne folosim de Meşteşug ca să-l găsim. Şi ai format-o, într-adevăr, numai
că, odată cu ea, mi-ai demonstrat că temerea mea cea mai mare în legătură cu
Dutiful e reală. Harul. Of, Fitz, aş vrea să mă pot întoarce în timp şi să fac ceva
pentru ca temerile mele să fie prosteşti, nu adevărate.
— Cine i-a dat pisica?
— Unul dintre nobili. A fost un cadou. Primeşte cu duiumul. Toţi vor să-i între în
graţii. Kettricken încearcă să le refuze pe cele mai valoroase. Se teme să nu ajungă
un răsfăţat. Dar nu era decât o pisică de vânătoare… totuşi, ar putea fi darul care i-
ar distruge viaţa.
— Cine i-a dat-o? Am stăruit.
— Va trebui să-mi verific însemnările, mărturisi Chade, privindu-mă cam supărat.
Nu-i poţi cere unui bătrân să aibă ţinerea de minte a unui tânăr. Fac tot ce pot, Fitz.
Privirea lui plină de reproş spunea totul. Dacă m-aş fi întors la Buckkeep, dacă mi-
aş fi reluat îndatoririle alături de el, aş fi aflat răspunsurile acelea vitale. Gândul
născu o nouă întrebare.
— Ce rol joacă noul tău ucenic în povestea asta?
Chade mă privi meditativ.
— Nu e pregătit pentru astfel de îndatoriri, îmi răspunse după o clipă.
L-am pironit cu privirea.
— Oare se reface cumva după un fulger care a lovit din cer senin? Care a aprins
un depozit nefolosit?
Clipi, dar îşi controlă expresia feţei. Nici glasul nu-i tremură când îmi ignoră
înţepătura.
— Nu, FitzChivalry, îndatorirea asta e a ta. Numai tu ai abilităţile unice necesare
pentru ea.
— Ce anume vrei să fac eu?
Întrebarea era similară cu o capitulare. Răspunsesem în grabă la chemarea lui. Ştia
că încă îi aparţin. Ştiam şi eu.
— Să-l găseşti pe prinţ. Să ni-l aduci înapoi pe ascuns şi, să ne ajute Eda, viu şi
nevătămat. Şi s-o faci cât îi mai pot scuza absenţa şi mă va crede lumea. Adu-l
acasă înainte de sosirea delegaţiei din Insulele Străine, care vine să oficializeze
logodna prinţesei lor.
— Asta când va fi?
Chade ridică neajutorat din umeri.
— Depinde de vânturi, de valuri şi de forţa vâslaşilor. De plecat, a plecat din Insulele
Străine. Ne-a şoptit o păsărică. Ceremonia e programată pentru prima lună nouă.
Dacă ajung înainte şi prinţul nu-i aici, să zicem că aş putea să-i duc de nas,
spunându-le că meditează în singurătate înainte de acest eveniment important din
viaţa lui. Dar ar fi o scuză subţire, care s-ar fărâma el dacă n-ar apărea la
ceremonie.
Am făcut o socoteală mentală rapidă.
— Asta înseamnă peste vreo două săptămâni. Timp destul pentru ca un băiat
recalcitrant să se răzgândească şi să se întoarcă acasă.
Chade se uită serios la mine.
— Dar, dacă prinţul a fost răpit, iar noi nu ştim de către cine şi de ce, ca să nu mai
spun că nu ştim cum să-l recuperăm, atunci şaisprezece zile înseamnă foarte puţin.
Mi-am prins capul în palme preţ de-o clipă. Când am ridicat ochii, bătrânul meu
mentor încă mă privea plin de speranţă. Avea încredere că voi găsi soluţia care lui
îi scăpa. Am vrut să fug; am vrut să nici nu fi aflat despre toată întâmplarea. Am
inspirat adânc, liniştitor. Pe urmă i-am ordonat mintea, aşa cum o ordonase şi el pe
a mea odinioară.
— Am nevoie de informaţii, l-am anunţat. Să nu presupui că ştiu totul despre
situaţie, pentru că e foarte probabil să nu ştiu. Înainte de toate, trebuie să aflu cine
i-a dat pisica. Şi ce părere are persoana respectivă despre Har şi despre logodna
prinţului. Lărgeşte cercul pornind de aici. Cine e rivalul persoanei care i-a dăruit
animalul, cine e aliatul ei? Cine de la curte îi persecută mai mult pe cei cu Har, cine
se opune mai vehement logodnei, cine o sprijină? Ce nobili au fost acuzaţi în ultima
vreme că au pe cineva cu Har în familia lor? Cine l-ar fi putut ajuta pe Dutiful să
fugă, dacă a fugit? Dacă a fost răpit, cine a avut posibilitatea să-l răpească? Cine-i
cunoştea obiceiul de la miezul nopţii?
Fiecare întrebare pe care o puneam conducea la alta, dar, în faţa tirului meu, Chade
părea să fie tot mai stăpân pe sine. Ştia răspunsurile, iar faptul că mi le putea da îi
întărea încrederea că împreună aveam să izbândim. M-am oprit să-mi trag
răsuflarea.
— Încă nu ţi-am descris evenimentele din ziua dispariţiei. Uiţi însă că Meşteşugul
ne-ar putea scuti de ore întregi de vorbit. Hai să-ţi arăt manuscrisele şi să vedem
dacă pricepi mai mult din ele decât mine.
Văzând că-mi plimb ochii în jur, Chade clătină din cap.
— Nu-l aduc pe prinţ aici. Partea aceasta a castelului rămâne o taină pentru el.
Păstrez manuscrisele în vechiul turn al lui Verity şi tot acolo ţin şi lecţiile cu băiatul.
Camera din turn e bine încuiată şi întotdeauna păzită de o gardă de încredere.
— Atunci cum o să am acces la ele?
Lăsă capul pe-o parte.
— Există o cale, de aici în turnul lui Verity. E un drum şerpuitor şi îngust, cu multe
trepte, dar eşti tânăr. O să te descurci. Termină de mâncat. Pe urmă îţi arăt drumul.
Capitolul XII
TALISMANE
Kettricken, prinţesa din Regatul Munţilor, s-a măritat cu prinţul moştenitor Verity din
cele Şase Ducate înainte de-a împlini douăzeci de ani. Căsătoria lor a fost un
aranjament politic, parte a unei negocieri mai ample, menite să întărească alianţa
comercială şi protecţia ambelor părţi. Moartea fratelui său mai mare în ajunul nunţii
ei a adus ducatelor un beneficiu neaşteptat: orice copil pe care avea să-l nască
prinţesa moştenea şi coroana Regatului Munţilor, şi pe cea a celor Şase Ducate.
Nu i-a fost uşor lui Kettricken să devină, din prinţesă de la Munte, regina celor Şase
Ducate, dar a înfruntat greutăţile acceptând că era datoria ei – aceasta fiind
caracteristica regilor munteni. A venit la Buckkeep singură, fără s-o însoţească nici
măcar o doamnă de companie. Şi-a impus la Buckkeep propriile norme, care-o
obligau să fie întotdeauna gata de sacrificiu, în orice fel i-ar fi cerut-o noua ei poziţie.
Pentru că, în Regatul Munţilor, acesta este rolul asumat de orice conducător: regele
e Sacrificiu pentru poporul său.
Bedel, Regina munteancă

Noaptea se pierdea în dimineaţă înainte de a coborî eu scările ascunse spre patul

meu. Aveam capul plin de informaţii, doar puţine din ele utile pentru încurcătura
mea. Aveam să mă culc, m-am hotărât, iar la sculare, nu ştiu cum, mintea mea
urma să găsească singură soluţia.
Am ajuns la panoul care ducea la odaia mea şi m-am oprit. Chade îmi arătase deja
ce măsuri de precauţie trebuia să-mi iau când treceam prin astfel de pasaje. Cu
respiraţia tăiată, am mijit ochii prin despicătura îngustă. N-am văzut decât foarte
puţin: un rest de lumânare pâlpâia slab pe o măsuţă din mijlocul odăii. Atât. Am
ascultat, dar n-am auzit nimic. Am tras de un mâner care-a acţionat fără zgomot
nişte contragreutăţi bine mascate. Uşa s-a deschis şi m-am furişat înăuntru. Am
împins uşor uşa ca să se închidă la loc. Când m-am uitat la perete, devenise total
invizibilă.
Lordul Auriu fusese drăguţ şi-mi făcuse rost de două pături de lână scămoşate, pe
care le aşezase pe patul îngust din încăperea neaerisită. Deşi eram frânt de
oboseală, tot nu-mi venea să mă culc în el. Aş fi putut să mă întorc în camera din
turn şi să dorm în patul magnific al lui Chade, dacă el nu-l mai folosea. Însă
perspectiva nu mă atrăgea din alt punct de vedere. Folosit sau nu, patul tot lui
Chade îi aparţinea. Camera din turn, hărţile şi suporturile cu manuscrise, laboratorul
de experienţe stranii şi cele două cămine – toate erau ale lui şi n-aveam de gând
să mi le însuşesc. Odaia mea era mai bună. Patul tare şi aerul închis îmi aduceau
plăcut aminte că şederea mea acolo avea să fie foarte scurtă. Petrecusem o singură
noapte de taine şi comploturi şi eram deja sătul de politica din Buckkeep.
Raniţa mea şi sabia lui Verity erau pe pat. Am pus raniţa pe jos, am proptit sabia
într-un colţ, mi-am aruncat hainele sub masă, am suflat în lumânare şi m-am dus
pe bâjbâite la pat. Am refuzat categoric să mă gândesc la Dutiful, la Har şi la tot ce
era legat de el. M-am aşteptat să adorm imediat. N-am reuşit. Am rămas cu ochii
larg deschişi pe întuneric. Alte griji de-ale mele m-au găsit şi-au început să mă
frământe. Băiatul şi lupul meu plecau spre Buckkeep în seara următoare. Mă
neliniştea gândul că mă bazam pe Hap să-l îngrijească pe lupul cel bătrân care-i
fusese dintotdeauna protector.
Avea un arc şi ştia să tragă cu el. Se descurcau ei. Dacă nu-i atacau tâlharii. Chiar
şi atunci, Hap probabil că ar dobori vreo doi înainte de-a se lăsa prinşi, ceea ce i-ar
înfuria pe ceilalţi. Ochi Întunecaţi s-ar lupta până la moarte ca să-l apere pe Hap.
Am rămas în minte cu frumoasa imagine a lupului meu zăcând mort pe drum şi a
băiatului meu prins de tâlhari. Iar eu eram prea departe ca să-i pot ajuta.
Păturile de lână te irită mai mult când transpiri. M-am întors pe-o parte, ca să mă
holbez la alt petic de întuneric. N-o să mă mai gândesc la Hap. N-avea rost să mă
frământ din cauza unor dezastre care nici măcar nu se petrecuseră. Involuntar,
mintea mi-a rătăcit iar la manuscrisele lui Chade despre Meşteşug şi la situaţia de
criză. Crezusem că e vorba de trei-patru pergamente. Când colo, Chade îmi arătase
câteva scrinuri pline, cu manuscrise în diverse stadii de conservare. Nici măcar el
nu le citise pe toate, deşi le aranjase după teme şi gradul de dificultate. Mi s-a strâns
inima. Scrierea de pe două manuscrise era atât de veche, încât nu le puteam
descifra. Altele păreau mai recente, dar am observat imediat cuvinte şi expresii fără
înţeles pentru mine. Un manuscris recomanda „transa anticula” şi sugera o infuzie
dintr-o plantă numită iarba-ciobanului, de care nu auzisem niciodată. Mai departe,
se atrăgea atenţia să nu „fragmentezi bariera ridicată de partener”, ca să nu-i
„risipeşti anma”. M-am uitat mirat la Chade.
— Credeam că ştii tu ce înseamnă, mi-a zis el, apărându-se.
Am clătinat din cap.
— Dacă Galen a ştiut vreodată ce înseamnă cuvintele şi expresiile astea, mie nu
mi-a spus niciodată.
Chade a pufnit cu dispreţ.
— Mă îndoiesc că „maestrul” Meşteşugului a fost în stare măcar să citească literele
astea. Oftă. Când înveţi o meserie, jumătate din efort înseamnă să înţelegi
vocabularul celor care-o practică. În timp, le-am putea pune pe toate cap la cap, pe
baza indiciilor din celelalte manuscrise. Dar acum avem foarte puţină vreme la
dispoziţie. Prinţul poate că se îndepărtează de Buckkeep cu fiecare clipă care trece.
— Sau poate că nici n-a părăsit oraşul. Chade, m-ai prevenit de nenumărate ori să
nu acţionez numai de dragul de-a acţiona. Dacă ne pripim, am putea să ne
îndreptăm în direcţia greşită. Mai întâi gândeşti, apoi treci la fapte.
Mă simţisem teribil de stânjenit să-i amintesc maestrului meu de propriile lui cuvinte
înţelepte. Le aprobase cu un mormăit înciudat. În timp ce el era absorbit de literele
acelea vechi, bolborosind şi, concomitent, făcând o traducere curată pe hârtie, eu
am citit cu atenţie manuscrisul mai accesibil. L-am citit încă o dată, sperând să
înţeleg mai multe din el. La a treia încercare, m-am pomenit că picotesc deasupra
literelor şterse. Chade s-a aplecat peste masă şi m-a prins de încheietură cu
blândeţe.
— Du-te la culcare, băiete, mi-a poruncit morocănos. Lipsa de somn te tâmpeşte,
iar mintea ta trebuie să fie în cea mai bună formă.
Am cedat şi l-am lăsat singur, cu condeiul în mână, cocoşat peste hârtii.
M-am răsucit iar pe spate. Mă durea trupul de câte scări urcasem în ziua aceea.
Dacă tot nu puteam dormi, mi-am zis că e mai bine să fac ceva util. Am închis ochii
şi mi-am controlat sentimentele. Mi-am golit mintea de griji şi-am încercat să-mi
amintesc numai ultimul vis avut cu prinţul şi pisica lui. Am invocat exaltarea lor
nocturnă la vânătoare. Mi-am adus aminte de miresmele care umpleau aerul şi am
căutat aura indefinită a unui vis care nu-mi aparţinea. Aproape că am reuşit să
pătrund în el, dar nu asta voiam, de fapt. Eu voiam să regăsesc o legătură de care
nu fusesem conştient la vremea când o trăisem.
Prinţul Dutiful. Fiul trupului meu. Aceste calificative nu atrăgeau după ele nicio
impresie, dar, ciudat, interferau cu ceea ce încercam eu să fac. Ideile mele
preconcepute despre Dutiful, sentimentul de posesiune şi idealizare a fiului meu
natural – oare cum era el, în realitate? — Se interpuneau între mine şi firele delicate
ale Meşteşugului pe care căutam să le descâlcesc. De undeva, din turn, prin
osatura de piatră a castelului, îmi răzbătea până la urechi o frântură muzicală
rătăcită. Mă distrăgea. Pierdusem noţiunea timpului; noaptea mă împresura, eternă.
Uram cămăruţa fără ferestre, izolată de lumea naturală. Uram izolarea pe care
trebuia s-o îndur. Trăisem prea mult alături de lup ca să mi se pară tolerabilă.
Frustrat, am renunţat la Meşteşug şi mi-am căutat camaradul cu ajutorul Harului.
Era tot în gardă, cum fusese adesea de o vreme încoace. L-am perceput dormind
şi, proptindu-mă de zidurile minţii lui, i-am simţit durerea surdă din şolduri şi din
spate. M-am retras imediat ce mi-am dat seama că, cu cât mă concentram mai mult
asupra ei, cu atât o conştientiza el mai intens. N-am sesizat teamă sau presimţiri
negre, doar oboseală şi încheieturi dureroase. L-am învăluit cu gândurile mele,
profitând recunoscător de simţurile lui.
Dorm, m-a anunţat el morocănos. Te îngrijorează ceva?
Nu. Am vrut să mă asigur că sunteţi bine.
Da, ne merge grozav. Am petrecut o zi minunată mergând pe un drum uscat, plin
de praf. Acum dormim la marginea lui. Pe urmă, mai blând, a adăugat: Nu-ţi face
griji din cauza lucrurilor pe care nu le poţi îndrepta. Ajungem la tine în curând.
Păzeşte-l pe Hap în locul meu.
Normal. Acuma dormi.
Am simţit miros de iarbă umedă şi fum palid de foc, chiar şi transpiraţia sărată a lui
Hap, culcat în apropierea lupului. M-am liniştit. Aşadar, era linişte în lumea mea.
Am uitat de toate, păstrând numai senzaţiile acelea pure şi, în sfârşit, am alunecat
în lumea somnului.
— Pot cumva să-ţi reamintesc că tu eşti valetul care mă slujeşte pe mine, şi nu
invers?
Cuvintele care mă făcură să sar speriat din somn fuseseră rostite de Lordul Auriu
şi însoţite de sarcasm, dar zâmbetul de pe chipul bufonului era sincer. Pe braţ îi
atârna o garnitură de haine. Simţeam miros de apă caldă parfumată. Era deja
îmbrăcat fără cusur, în veşminte şi mai elegante decât cele din ziua precedentă.
Purta o combinaţie crem cu verde-închis, cu bentiţe aurii la manşete şi la gât. Avea
şi un cercel nou, un glob auriu filigranat. Ştiam ce ascundea în el. Arăta proaspăt şi
vioi. M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am legănat capul în palme. Mă durea.
— De la Meşteşug ţi se trage? Mă întrebă compătimitor bufonul.
Am clătinat din cap şi durerea se înteţi.
— Aş vrea eu, am murmurat, ridicând ochii spre el. Sunt doar obosit.
— Am crezut c-o să dormi în turn.
— Nu mi s-a părut corect.
M-am ridicat şi-am încercat să mă întind, dar spinarea mea se curbă în semn de
protest. Bufonul puse hainele la capătul patului şi se aşeză pe păturile mele boţite.
— Aşa. Ai idee pe unde-o fi prinţul nostru?
— Am prea multe idei. Oriunde în Buckkeep sau chiar dincolo de hotare. Sunt prea
mulţi nobili care ar vrea să pună mâna pe el. Dacă a fugit de capul lui, atunci locurile
în care ar putea fi se înmulţesc la număr.
Apa de spălat aburea încă. Câteva frunze de roiniţă pluteau la suprafaţa ei, în vasul
simplu, de ceramică. Mi-am scufundat capul în el, recunoscător, şi m-am frecat pe
faţă. Parcă mă mai trezisem şi devenisem mai conştient că exist.
— Trebuie să fac o baie. Mai există băile cu aburi din spatele cazarmei gărzilor?
— Da, dar servitorii nu le folosesc. Va trebui să te fereşti să-ţi reiei vechile obiceiuri.
În general, servitorii personali se spală în apa rămasă de la baia stăpânului sau
stăpânelor. Sau îşi cară singuri apă de la bucătărie.
— Atunci o să-mi aduc şi eu apă deseară, i-am spus, privindu-l.
Am profitat cât am putut de apa din ligheanul din ceramică.
Bufonul stătea jos şi mă urmărea în linişte. În timp ce mă bărbieream, îmi zise:
— Mâine va trebui să te trezeşti devreme. Toţi cei care lucrează la bucătărie ştiu că
mă scol dis-de-dimineaţă.
L-am privit consternat.
— Şi?
— Şi se vor aştepta ca servitorul meu să coboare după tava cu dejunul meu.
Am înţeles mai greu ce voia. Avea dreptate. Trebuia să mă obişnuiesc mai repede
cu rolul meu dacă voiam să aflu ceva folositor.
— O să cobor acum după ea, m-am oferit.
Bufonul scutură din cap.
— Nu în halul ăsta. Lordul Auriu e un bărbat mândru şi pretenţios. N-ar ţine un
servitor aşa de zdrenţuit cum eşti tu acum. Trebuie să te facem să arăţi pe măsura
rolului tău. Vino aici şi stai jos.
L-am urmat în camera mare, luminoasă şi aerisită. Pregătise un pieptene, o perie
şi o foarfecă pe masă şi proptise pe ea o oglindă mare. Mi-am luat inima în dinţi ca
să trec şi prin asta. M-am dus la uşă, ca să verific că nu dă nimeni peste noi, apoi
m-am aşezat pe un scaun şi l-am aşteptat pe bufon să-mi taie părul scurt, în stilul
servitorilor. L-am desfăcut din coadă când Lordul Auriu a pus mâna pe foarfecă.
Uitându-mă în oglinda cu ramă frumos împodobită, mai să nu mă recunosc. Se
petrece ceva ciudat când te priveşti dintr-odată într-o oglindă mare. Starling avea
dreptate, am tras eu concluzia. Arătam într-adevăr cu mult mai bătrân decât eram.
Când m-am lăsat pe spătar şi mi-am privit chipul, am constatat cu uimire că
cicatricea mea se estompase. Era acolo, ca o cusătură, dar nu atât de evidentă
precum fusese pe faţa neridată a unui tânăr. Bufonul m-a lăsat să mă studiez o
vreme în linişte, apoi mi-a luat părul în mâini. I-am privit scurt faţa în oglindă. Îşi
muşca buza de jos, semn că şovăie. Puse brusc foarfecă înapoi pe masă.
— Nu pot, rosti el accentuat. Nu mă pot convinge să te tund şi nu cred că e nevoie.
Inspiră scurt, apoi îmi strânse iute părul din nou în coadă de războinic. Încearcă
hainele, mă îndemnă. A trebuit să-ţi ghicesc mărimea, dar nimeni nu se aşteaptă
de la un servitor să poarte haine croite pe măsura lui.
M-am întors în mica mea odaie şi m-am uitat la veşmintele de la capătul patului.
Erau croite din ţesătura albastră lucrată în casă, pe care o purtau dintotdeauna
servitorii din Buckkeep. Nu se deosebeau prea mult de hainele pe care le
îmbrăcasem în copilărie. Însă, luându-le pe mine acum, am avut o senzaţie cu totul
diferită. Îmbrăcam straie care mă făceau slugă în ochii tuturor. O deghizare, mi-am
spus. Nu eram servitor cu adevărat. Dar, cuprins brusc de remuşcare, m-am
întrebat cum se simţise Molly când îmbrăcase pentru prima oară uniforma albastră
de slujnică. Bastard sau nu, eram fiu de prinţ. Nimeni nu se aştepta să mă vadă în
haine de servitor. În locul căpriorului meu Farseer, surprins gata de atac, era brodat
un fazan auriu – emblema Lordului Auriu. Totuşi, hainele îmi veneau numai bine
şi…
— Astea sunt cele mai frumoase haine pe care le-am purtat de câţiva ani încoace,
am recunoscut cu tristeţe.
Bufonul se aplecă pe după uşă ca să mă vadă şi, preţ de-o clipă, mi s-a părut că-i
citesc spaimă în ochi. Însă el, văzându-mă, zâmbi larg şi făcu un mic spectacol,
plimbându-se în jurul meu şi inspectându-mă.
— Merge, Tom Badgerlock. Găseşti o pereche de bocanci lângă uşă, făcuţi să fie
cu trei degete mai lungi, dar şi mai largi, decât ai mei. Hainele tale e mai bine să le
pui în scrin. Dacă vine vreun curios să arunce un ochi prin odăi, să nu vadă nimic
nelalocul lui.
Mi-am ascuns degrabă hainele, în vreme ce bufonul făcea ordine în camera lui.
Sabia lui Verity am dosit-o sub ele, în scrin. De-abia am avut cu ce s-o acopăr.
Bocancii erau la fel de buni ca orice pereche nouă. Aveau să-mi fie mai comozi cu
timpul.
— Sunt sigur că-ţi aminteşti drumul spre bucătărie. Întotdeauna iau dejunul pe tavă,
în cameră; băieţii de la bucătărie se vor bucura că-i scuteşti de sarcina de a mi-o
aduce ei sus. Poate găseşti şi prilej de bârfă. Bufonul făcu o scurtă pauză, după
care adăugă: Spune-le că am mâncat puţin aseară şi că în dimineaţa asta mor de
foame. Adu destulă mâncare pentru amândoi.
Era ciudat să-mi dea porunci atât de precise, dar, mi-am reamintit, făceam mai bine
să mă obişnuiesc cu ele. Am înclinat din cap către el şi am încercat un „da, domnule”
înainte de a ieşi din cameră. El vru să zâmbească, dar se stăpâni şi mişcă discret
din cap.
Castelul se trezise de-a binelea. Alţi servitori erau deja prinşi cu treburi, aduceau
lumânări noi, măturau pipirigul murdar sau alergau cu aşternuturi curate ori găleţi
cu apă. Poate că era doar noua mea perspectivă, dar mi se părea că sunt mult mai
mulţi servitori decât îmi aminteam eu. Nu era singura schimbare. Obiceiurile de la
munte ale reginei Kettricken erau mai evidente ca niciodată. De când domnea ea,
interiorul castelului era mult mai bine întreţinut. O simplitate naturală caracteriza
încăperile pe lângă care treceam, înlocuind decenii de podoabe grele care le
umpluseră altădată. Tapiseriile şi tablourile păstrate erau curate şi fără pânze de
păianjen.
În bucătărie, însă, comanda încă Sara bucătăreasa. Am păşit în aburi şi miros de
mâncare şi am avut senzaţia că deschid o uşă către copilăria mea. Aşa cum îmi
spusese Chade, bătrâna nu mai alerga de la vatră la masă şi de la masă la vatră,
ci era instalată comod într-un scaun, dar mâncarea preparată în bucătăria din
Buckkeep avea acelaşi gust ca întotdeauna. Nu m-am uitat prea mult la Sara, ca
nu cumva să-mi surprindă privirea şi să mă recunoască. L-am tras cu umilinţă de
mânecă pe un băiat, ca să-i transmit dorinţele Lordului Auriu. El arătă spre tăvi,
vase şi tacâmuri, apoi făcu un gest larg, cuprinzând căminele de gătit. „Tu eşti sluga
lui, nu io”, m-a repezit el şi s-a întors la tocat napi. M-am încruntat la el, dar în sinea
mea i-am fost recunoscător. Am pus două porţii zdravene pe tavă şi-am şters-o iute
din bucătărie.
Pe la jumătatea scărilor, am auzit o voce familiară. M-am oprit şi m-am lăsat pe
balustradă, privind în jos. Un zâmbet mi s-a lăţit nestingherit pe faţă. Regina
Kettricken străbătea holul de dedesubt cu paşi mari. Şase doamne se străduiau
vitejeşte să ţină pasul cu ea. Nu le cunoşteam pe niciuna; erau toate tinere, aveau
puţin peste douăzeci de ani. Fuseseră copile când plecasem eu din Buckkeep. Una
mi se părea vag familiară, dar poate că o cunoscusem pe mama ei. M-am
concentrat asupra reginei.
Părul ei lucios, de un auriu la fel de intens, era ridicat în bucle şi prins în jurul capului
într-o coroană de împletituri. Purta o coroniţă simplă de argint în vârful capului. Era
îmbrăcată cu o rochie maro-roşcat, un sarafan galben brodat. Poalele îi foşneau în
mers. Doamnele îi imitau stilul simplu fără să fie în stare s-o copieze, pentru că
ceea ce dădea eleganţă veşmântului ei modest era graţia ei înnăscută. În ciuda
anilor scurşi, îşi păstrase ţinuta fermă şi mersul nestânjenit. Mergea concentrată,
dar i-am sesizat expresia de pe chip. O parte din ea se gândea într-una la fiul ei
dispărut, însă ea îşi păstra mersul de regină la curte. Mi s-a oprit inima în loc la
vederea ei. Ce mândru ar fi fost Verity de femeia aceasta. „Regina mea”, am şoptit.
Se opri la jumătatea pasului. Mi s-a părut că aud cum i se taie răsuflarea. Îşi aruncă
ochii în jur, apoi în sus, zărindu-i pe ai mei de la distanţă. În umbra Coridorului celui
Mare, nu i-am văzut privirea albastră, mai degrabă i-am simţit-o. O clipă, ochii ni s-
au întâlnit, dar pe chipul ei am citit nedumerire, nu recunoaştere.
Am simţit o lovitură bruscă peste cap. M-am răsucit spre agresor, prea şocat ca să
mă înfurii. Un domn de la curte, mai înalt decât mine, mă privea de sus
dezaprobator. Mi-a vorbit răspicat.
— Se vede că eşti nou la Buckkeep, ţărănoiule. Aici servitorii n-au voie să se
holbeze cu neobrăzare la regină. Vezi-ţi de treabă. Ţine minte ce-ai păţit şi nu uita
care ţi-e locul, altfel nu vei mai avea niciun loc de care să-ţi aminteşti.
M-am uitat în jos, la tava cu mâncare pe care o strângeam cu degetele, luptându-
mă să-mi controlez expresia feţei. M-a cuprins un val de furie. Ştiam că mi se urcase
sângele în obraji. Am avut nevoie de toată puterea voinţei ca să întorc privirea şi să
plec capul.
— Iertare, domnule. Voi ţine minte.
Speram să-mi ia vocea gâtuită drept exemplu de umilinţă, nu de furie înăbuşită.
Strângând mai tare tava în mâini, am urcat scările mai departe. Bărbatul le-a
coborât, iar eu nu mi-am permis să arunc ochii peste balustradă ca să văd dacă
regina mea mă urmăreşte plecând.
Un servitor. Un servitor. Sunt un servitor loial şi bine instruit. Tocmai am venit de la
ţară, dar am recomandări foarte bune, aşa că sunt un servitor manierat, obişnuit cu
disciplina. Sau nu? Când l-am urmat pe Lordul Auriu în Buckkeep, sabia lui Verity
îmi atârna la şold în teaca ei modestă. Sigur au fost şi oameni care au observat-o.
Tenul şi cicatricele de pe mâini arătau că trăiesc mai degrabă în aer liber decât într-
o casă. Dacă era să joc acest rol, atunci trebuia să fiu credibil. Trebuia să fie un rol
pe care să-l îndur, dar şi unul pe care să-l interpretez cât mai convingător.
Ajuns la uşa Lordului Auriu, am bătut, am aşteptat puţin, ca să-l anunţ pe stăpânul
meu că am sosit, apoi am intrat. Bufonul se uita pe fereastră. Am închis uşa cu grijă,
am zăvorât-o şi am aşezat tava pe masă. Cât am aranjat mâncarea, i-am vorbit
bufonului care stătea cu spatele la mine.
— Sunt Tom Badgerlock, servitorul tău. Ţi-am fost recomandat drept un om mai
educat decât cei de teapa lui de către un stăpân îngăduitor, dar mi-a plăcut mai
mult să mânuiesc sabia decât să învăţ bunele maniere. M-ai ales pentru că ai vrut
un servitor capabil şi să te apere, şi să facă pe valetul. Ai auzit că sunt irascibil şi
câteodată iute din fire, dar vrei să mă încerci, ca să vezi dacă mă potrivesc
scopurilor tale. Am… patruzeci şi doi de ani. Cicatricele le-am căpătat apărându-mi
stăpânul atacat de trei – nu de şase tâlhari. I-am omorât pe toţi. Nu mă las provocat
cu una, cu două. Când a murit ultimul meu stăpân, mi-a lăsat o mică rentă care-mi
permite să duc un trai modest. Dar acum fiul meu a crescut şi vreau să-l dau ucenic
în oraşul Buckkeep. Tu m-ai convins să-mi iau din nou o slujbă, ca să am cu ce plăti
cheltuielile.
Lordul Auriu se întoarse către mine. Îmi ascultă monologul împletindu-şi degetele
de aristocrat. La sfârşit, mă aprobă înclinând din cap.
— Îmi place, Tom Badgerlock. Ce noroc pe Lordul Auriu să aibă în preajma lui un
slujitor puţin periculos. Ce aere o să-mi dau că am angajat un astfel de om! O să te
descurci, Tom. O să te descurci foarte bine.
Veni la masă şi-şi trase un scaun. Se aşeză şi studie aranjamentul vaselor cu
mâncare.
— Excelent. E exact pe placul meu. Ţine-o tot aşa, Tom, şi voi fi nevoit să-ţi măresc
leafa. Înălţă ochii spre mine. Stai jos şi mănâncă cu mine, îmi propuse bufonul.
Eu am refuzat cu o clătinare a capului.
— Mai bine să-mi văd lungul nasului, domnule. Ceai?
În prima clipă, bufonul păru îngrozit. Apoi Lordul Auriu luă un şerveţel şi-şi tamponă
buzele.
— Te rog.
I-am turnat ceaiul.
— Pe fiul ăsta al tău, Tom, nu l-am cunoscut. E în Buckkeep, nu?
— I-am spus să mă urmeze aici, domnule.
Mi-am dat seama dintr-odată că nici nu-i spusesem mai multe lui Hap. Avea să
sosească cu un ponei obosit, trăgând o căruţă şubredă, şi un lup bătrân în ea. Nu
mă dusesem la nepoata Jinnei ca s-o rog să-i aştepte. Dacă se supăra că luasem
drept sigură posibilitatea ca băiatul meu să tragă acolo? Cealaltă viaţă a mea mă
ajunse din urmă şi mă izbi asemenea unui val. Nu-i asigurasem băiatului nimic. Nu
cunoştea pe nimeni la Buckkeep, în afară de Starling, iar eu nici măcar nu ştiam
dacă ea e în oraş. Pe lângă asta, cum relaţiile noastre erau cam încordate, era puţin
probabil ca Hap să-i ceară ajutor chiar ei.
Am ştiut imediat că trebuia s-o caut pe vrăjitoarea-tămăduitoare şi să mă asigur că
băiatul meu era bine primit acolo. Aveam să-i las un mesaj pentru Hap. Şi trebuia
să discut cu Chade cât de repede, să mă ocup de soarta băiatului. Ştiind ceea ce
ştiam acum, părea un târg greu de făcut. Am simţit un junghi în inimă. Puteam
oricând să împrumut bani de la bufon. M-am strâmbat numai gândindu-mă la asta.
Ce leafă primesc? M-am îndemnat să întreb. Dar buzele mele n-au reuşit să
rostească vorbele.
Lordul Auriu se îndepărtă de masă.
— Eşti tăcut, Tom Badgerlock. Când ajunge fiul tău, mă aştept să mi-l prezinţi.
Deocamdată, îţi dau liber în dimineaţa asta. Fă curat pe-aici, apoi, învaţă-te cu
castelul şi cu împrejurimile lui. Mă cercetă cu un ochi critic. Adu-mi hârtie, o pană
de scris şi cerneală. O să-ţi scriu o scrisoare pentru Scrandon, croitorul. Sper să-i
găseşti repede atelierul. Îl ştii de demult. Trebuie să ţi se ia măsuri pentru mai multe
haine, unele de toată ziua, altele pentru când vei vrea să te îmbraci frumos. Dacă
eşti şi garda, şi valetul meu, atunci mi se pare potrivit să stai lângă scaunul meu la
mesele oficiale şi să mă însoţeşti când călăresc. Şi să te duci şi la Croy. Are o
tarabă cu arme pe lângă aleea fierarilor. Vezi ce săbii folosite are de vânzare şi
găseşte-ţi una de care te poţi sluji.
Am dat din cap la fiecare poruncă. M-am dus la o măsuţă dintr-un colţ ca să-i
pregătesc cele necesare pentru scris. În spatele meu, bufonul rosti încet.
— Lumea de-aici îşi aminteşte încă foarte bine şi de instrucţia lui Hod, şi de sabia
lui Verity. Te sfătuiesc să laşi sabia lui Verity în vechea odaie a lui Chade din turn.
I-am răspuns fără să-l privesc.
— Aşa voi face. Şi voi vorbi şi cu maestrul săbiilor, ca să-l rog să-mi dea un partener
cu care să exersez. Am să-i spun că am cam ruginit şi că tu doreşti să mă
perfecţionez. Cu cine se antrena prinţul Dutiful?
Bufonul cunoştea răspunsul. Întotdeauna ştia astfel de lucruri. Îmi vorbi aşezându-
se la masa de scris.
— Cresswell i-a fost instructor, dar cel mai des se antrena cu o femeie tânără, pe
nume Delleree. Dar nu poţi, pur şi simplu, să întrebi de ea. Hm… Spune-i maestrului
că vrei să lucrezi cu cineva care luptă cu două săbii, să-ţi îmbunătăţeşti apărarea.
Cred că asta e specialitatea ei.
— Aşa voi face. Mulţumesc.
În minutele următoare, scrise iute ceva pe o bucată de hârtie. Ridică ochii spre mine
o dată sau de două ori, studiindu-mă bănuitor şi stânjenindu-mă. M-am dus la
fereastră şi m-am uitat afară. Era o zi splendidă. Aş fi vrut să fac ce-aveam eu chef.
Simţind miros de ceară topită, m-am răsucit. Lordul Auriu îşi aplica sigiliul pe misive.
Lăsă ceara să se răcească puţin, apoi mi le înmână.
— Du-te acum. La croitor şi la negustorul de arme. Eu cred că mă voi plimba prin
grădină. După aceea, am fost invitat în salonul reginei pentru…
— Am văzut-o. Pe Kettricken. Mi-am înecat un râs amar. Uneori am senzaţia că
cele întâmplate s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă: trezirea dragonilor, toate.
Pe urmă se întâmplă ceva şi mi se pare că parcă ieri le-am trăit. Ultima oară când
am văzut-o pe Kettricken, călărea pe Verity-dragonul şi-şi lua rămas-bun de la noi.
E regină de peste un deceniu. M-am retras ca să mă vindec şi pentru că nu credeam
că mai pot lua parte la astfel de întâmplări. Acum m-am întors, mă uit în jur şi-mi zic
că mi-a fost dor de viaţa mea. Cât am fost plecat şi singur, ea s-a scurs mai departe
aici, în absenţa mea, iar eu sunt condamnat pentru totdeauna să fiu străin în propria
mea casă.
— Regretele sunt zadarnice, zise bufonul. Nu poţi face altceva decât să începi din
nou de unde te afli acum. Cine ştie, poate că tot ce aduci cu tine din exilul la care
te-ai condamnat singur e exact ce-ţi trebuie acum.
— Iar timpul trece pe lângă noi chiar acum, când stăm de vorbă.
— Întocmai, încuviinţă Lordul Auriu. Arătă spre dulap. Haina mea, Badgerlock. Cea
verde.
Am deschis dulapul şi-am scos veşmântul cerut dintre mulţi fraţi de-ai lui, apoi am
închis uşile atât cât mi-au permis straiele îngrămădite unele într-altele. I-am ţinut
haina aşa cum îl văzusem de atâtea ori pe Charim ţinându-i haina lui Verity şi l-am
ajutat să se îmbrace. Şi-a întins încheieturile ca să-i aranjez manşetele. Am tras de
poala hainei, ca să-i stea bine. Un licăr de amuzament îi apăru în ochi.
— Foarte bine, Badgerlock, îmi şopti.
O luă spre uşă înaintea mea, pe urmă aşteptă să i-o deschid.
Odată bufonul ieşit, am tras zăvorul şi-am terminat de mâncat dejunul deja răcit.
Am pus vasele pe tavă. M-am uitat la intrarea în camera bufonului. După aceea,
am aprins o lumânare, m-am dus în cămăruţa mea şi am închis bine uşa în spatele
meu. Fără lumânare, n-aş fi văzut nimic. Mi-au trebuit câteva momente ca să
găsesc declanşatorul încuietorii şi două încercări ca să apăs locul potrivit de pe
perete. Deşi mă dureau picioarele, am cărat sus sabia lui Verity, urcând multele
scări până la turnul lui Chade, şi-am proptit-o în colţ, lângă poliţa căminului.
La întoarcere, am făcut ordine pe masă. Când m-am uitat în oglindă, am văzut un
servitor din Buckkeep cărând o tavă cu resturile de la dejunul stăpânului. Am oftat
scurt, mi-am reamintit să umblu cu capul plecat şi-am părăsit camera.
Mă temusem că, întors la Castelul Buckkeep, lumea mă va recunoaşte imediat?
Realitatea era că nici măcar nu mă vedea. Era destul să vadă cineva că purtam
straie de slugă şi ţineam ochii în pământ, că şi uita de mine. Ceilalţi servitori m-au
privit pieziş, dar majoritatea lor aveau treburi de rezolvat. Câţiva, puţini, m-au salutat
grăbiţi şi le-am răspuns amabil. Aveam de gând să mă împrietenesc cu ei, pentru
că nimic nu se întâmplă într-o casă mare fără ca servitorii să ştie. Am dus tava
înapoi la bucătărie şi-am plecat din castel. Gărzile m-au lăsat să trec fără să mă
întrebe nimic. În curând, coboram drumul abrupt care ducea în oraş. Era o zi
frumoasă şi circula multă lume pe el. Vara părea hotărâtă să mai stea puţin pe la
noi. Am mers în spatele unui grup de slujnice ale unor doamne, care se duceau în
oraş cu coşuri pe braţe. Mi-au aruncat câteva căutături prudente, apoi m-au ignorat.
Le-am ascultat curios bârfele până la baza dealului, dar n-am aflat nimic interesant.
Vorbeau despre festivităţile care urmau să se ţină cu ocazia logodnei prinţului şi
despre ce aveau să îmbrace stăpânele lor. Regina şi Chade reuşiseră cumva să
ţină ascunsă absenţa prinţului.
În oraş, m-am ocupat iute de comisioanele Lordului Auriu, dar am ciulit urechile la
orice vorbă care avea legătură cu prinţul. Am găsit uşor atelierul croitorului. Aşa
cum îmi spusese lordul, îl ştiam de demult, când fusese prăvălia de lumânări a lui
Molly. M-au cuprins senzaţii stranii când am intrat. Croitorul mi-a luat scrisoarea de
recomandare fără să şovăie, dar a plescăit din limbă nemulţumit, văzând că lordul
îi cerea să grăbească cusutul.
— Totuşi, m-a plătit destul de bine ca să merite să nu dorm la noapte. Hainele tale
vor fi gata mâine.
Am înţeles din spusele lui că Lordul Auriu era clientul lui. Am stat cuminte în picioare
pe un taburet scund şi mi s-au luat măsurile. Nu mi s-au pus întrebări, pentru că
lordul precizase în scrisoare cum dorea să fie îmbrăcat servitorul lui. Eram liber să
tac şi să mă întreb dacă simţeam într-adevăr mirosul de ceară de albine şi ierburi
parfumate sau mă păcăleam singur. Înainte de-a pleca, l-am întrebat pe croitor dacă
cunoaşte vreo vrăjitoare-tămăduitoare în Buckkeep. Voiam să aflu dacă noua mea
slujbă avea să fie de bun augur pentru mine. Bărbatul a clătinat din cap nemulţumit
de superstiţia mea de ţărănoi, dar mi-a spus să întreb de ea pe aleea fierarilor.
Asta îmi convenea de minune, pentru că următorul meu comision era la Croy.
Probabil că Lordul Auriu nu trecuse pe-acolo niciodată, mi-am zis, pentru că
prăvălia gemea de arme tocite şi armuri prăpădite. Dar şi de data asta proprietarul
a primit scrisoarea de la lord fără o vorbă. Mi-a luat ceva timp până am găsit o sabie
acceptabilă. Voiam o armă simplă, bine făcută, dar, cum aşa ceva dorea orice
războinic adevărat, era marfa cea mai căutată şi mai greu de găsit la Croy. După
ce a încercat să mă momească cu câteva săbii minunate, care aveau garda lucrată
cu migală, dar lama tocită, a renunţat şi m-a lăsat să caut singur prin colecţia lui.
Aşa am şi făcut, dar am rostit într-una remarci despre cât se schimbase oraşul de
când îl văzusem ultima oară. Nu mi-a fost greu să-l determin să bârfească, pe urmă
să pălăvrăgească despre semne rele şi cei ce se ocupau de ele. N-a trebuit să
pomenesc de Jinna ca să-i aud numele din gura lui. Până la urmă, am ales o sabie
cu adevărat demnă de talentele mele ruginite. Croy a ţâţâit dezaprobator.
— Stăpânul tău are bani destui şi de-aruncat. Alege-ţi una mai lucioasă sau lucrată
mai cu gust, pe măsura pungii.
L-am refuzat scuturând din cap.
— Nu, nu. Nu vreau una care să se agaţe de haine când lupta e în toi. Pe asta o
vreau. Dar o să iau şi un cuţit.
L-am găsit repede şi-am plecat. Am străbătut aleea fierarilor, printre zdrăngănituri
asurzitoare şi pale fierbinţi. Baroasele izbeau care mai de care în nicovale, luându-
se la întrecere cu căldura soarelui. Uitasem de zgomotele neîntrerupte ale oraşului.
Am reluat în minte conversaţiile avute cu Jinna, ca să nu existe diferenţe între ceea
ce-i spusesem atunci şi povestea nou-inventată despre viaţa mea. În cele din urmă,
mi-am zis că trebuie să se potrivească. Dacă ceva nu se potrivea, n-avea decât să
mă creadă un mincinos. M-am încruntat când am constatat cât de mult mă deranja
ideea.
Croy îmi descrisese o firmă verde-închis cu o mână albă pictată pe ea. Liniile palmei
erau desenate cu roşu de o mână foarte îndemânatică. De streaşină joasă atârnau
talismane care scoteau clinchete şi se răsuceau în soare. Din fericire pentru mine,
niciunul nu părea să fie împotriva prădătorilor. Mi-a luat un moment ca să-mi dau
seama la ce folosesc. Erau un semn de bun venit. M-au atras spre casă şi spre uşă.
A durat până a răspuns cineva la bătăile mele, dar, într-un sfârşit, jumătatea de sus
a uşii s-a deschis şi m-a întâmpinat chiar Jinna.
— Badgerlock! Exclamă ea, cercetându-mă.
Mi-a căzut bine că nici coada de războinic, nici hainele mele noi n-au împiedicat-o
să mă recunoască. A deschis imediat şi partea de jos a uşii.
— Hai înăuntru! Bine-ai venit la Buckkeep. Îmi dai voie să mă revanşez pentru
ospitalitatea ta? Hai, intră!
Puţine lucruri în viaţă sunt mai liniştitoare decât o primire călduroasă. M-a luat de
mână şi m-a dus în casa ei răcoroasă şi întunecoasă, ca şi când aş fi fost un musafir
aşteptat. Tavanul era jos, iar mobila, săracă: o masă rotundă cu câteva scaune în
jur şi rafturi cu uneltele meşteşugului ei, printre care şi un set de talismane
acoperite. Am văzut pe masă vase cu mâncare; o deranjasem de la masă. Stânjenit,
m-am oprit.
— N-am vrut să te deranjez.
— Niciun deranj. Stai jos şi mănâncă şi tu. În timp ce vorbea, s-a aşezat, iar eu n-
am avut de ales. Aşa. Acum spune-mi ce vânt te-aduce la Buckkeep.
Împinse platoul spre mine. Conţinea tarte cu gem, peşte afumat şi brânză. Am luat
o tartă. Ca să am vreme de gândit. Probabil că Jinna îmi observase straiele de
servitor, dar mă lăsa pe mine să-i explic ce era cu ele. Mi-a plăcut gestul ei.
— Am cerut să fiu angajat ca servitor al Lordului Auriu la Buckkeep.
Ştiam că spun un neadevăr, dar tot îmi venea greu să rostesc vorbele acelea. Nu
mi-am dat seama cât de vanitos sunt până când n-a trebuit să joc în mascarada
asta cu servitorul bufonului.
— Când am plecat de acasă, i-am spus lui Hap să vină după mine când poate.
Atunci nu eram sigur de planurile mele. Cred că, atunci când va ajunge la Buckkeep,
s-ar putea să te caute. Pot să-i las vorbă la tine, ca să-i spui unde mă poate găsi?
Mi-am făcut curaj pentru toate întrebările inevitabile care ar fi putut urma. De ce mă
angajasem aşa, peste noapte, de ce nu l-am luat pe Hap cu mine, cum de-l
cunoşteam pe Lordul Auriu? Însă Jinna s-a luminat la chip şi-a exclamat.
— Cu mare plăcere! Dar eu îţi fac o propunere mai simplă. Când vine Hap, îl ţin aici
şi trimit vorbă în turn. Poate să stea în cămăruţa din spate; a fost a nepotului meu
care a crescut şi s-a însurat în altă parte. Lasă-l pe băiat o zi, două liber în
Buckkeep. Am impresia că s-a distrat bine la Festivalul Primăverii, iar tu, cu noile
tale îndatoriri, probabil că n-o să ai timp să-l plimbi prin oraş.
— Ştiu că i-ar plăcea tare mult, m-am pomenit vorbind.
Mi-ar fi mult mai uşor să-mi joc rolul de servitor al Lordului Auriu dacă n-ar fi fost şi
Hap implicat.
— Eu sper că aici, la Buckkeep, voi putea să câştig banii necesari ca să-l dau ucenic
la un meşter bun.
Atenţie că vin, mă anunţă un motan maroniu-gălbui, sărind fără efort la mine în braţe
în aceeaşi clipă. L-am privit mirat. Niciun animal nu-mi mai vorbise atât de clar cu
ajutorul Harului, în afară de cele de care fusesem legat. Şi nici nu mai fusesem
vreodată ignorat complet de un animal care tocmai mi se adresase atât de direct.
Stătea cu labele din spate în poala mea, cu cele din faţă proptite pe masă şi studia
mâncarea. Îmi dădea pe la nas cu coada stufoasă.
— Fennel! Să-ţi fie ruşine, încetează imediat! Vino-aici!
Jinna se aplecă peste masă şi-mi luă pisica din poală. Reluă conversaţia de acolo
de unde se întrerupsese.
— Da, Hap mi-a povestit despre ambiţiile lui. E frumos să vezi că un tânăr are visuri
şi speranţe.
— E un băiat bun, am aprobat-o eu înflăcărat. Şi merită să reuşească în viaţă. Aş
face orice pentru el.
Fennel stătea acum în poala Jinnei şi mă fixa din partea cealaltă a mesei. Ei îi place
de mine mai mult decât îţi place ţie. Fură o bucată de peşte din farfuria stăpânei.
Toate pisicile sunt atât de nepoliticoase cu străinii? L-am mustrat eu.
Se lăsă pe spate şi se gudură posesiv de pieptul Jinnei. Privirea lui galbenă era
descurajantă. Toate pisicile vorbesc cum vor, şi cui vor. Dar numai un om
nepoliticos vorbeşte când nu trebuie. Taci. Ţi-am spus. Ei îi place de mine mai mult
decât îţi place ţie. Răsuci capul spre faţa stăpânei sale. Mai ai peşte?
— Se vede cu ochiul liber, zise Jinna.
Am încercat să-mi amintesc ce-i spusesem înainte, în timp ce o urmăream cum îi
dă motanului o bucată de peşte la marginea mesei. Ştiam că Jinna nu are darul
Harului. M-am întrebat dacă pisica mă minţea când spunea că toate pisicile
vorbesc. Nu prea mă pricepeam la mâţe. Burrich nu le ţinuse niciodată în grajduri.
Aveam şoricari care omorau şobolanii.
Jinna îmi interpretă greşit preocuparea. Se uită la mine compătimitoare când
adăugă:
— Totuşi, trebuie să fie greu să pleci din casa ta şi să nu mai fii propriul stăpân, ca
să vii aici şi să-l slujeşti pe altul, oricât de bun ar fi Lordul Auriu. Sper că e la fel de
larg la pungă cu tine ca atunci când vine la Buckkeep să facă negoţ.
M-am silit să zâmbesc.
— Deci ai auzit de Lordul Auriu?
Ea încuviinţă scurt din cap.
— Întâmplarea face că s-a aflat chiar în această cameră luna trecută. Voia un
talisman împotriva moliilor din şifonier. I-am spus că n-am mai lucrat aşa ceva
niciodată, dar pot încerca. A fost foarte drăguţ. Mi-a plătit numai pentru că i-am
promis să-i fac unul. A insistat să vadă toate talismanele din prăvălia mea şi a
cumpărat nu mai puţin de şase. Şase! Unul pentru vise frumoase, unul pentru
bunădispoziţie, unul ca să atragă păsările – acela l-a încântat cel mai mult, parcă
era o pasăre el însuşi. Dar când l-am rugat să-mi arate mâinile ca să-l armonizez
cu talismanele, mi-a spus că voia să le dea cadou. Atunci i-am zis că putea trimite
la mine persoanele cărora voia să le dea, ca să le armonizez după cum doreau ele,
dar până acum n-a venit niciuna. Talismanele îşi fac efectul şi fără asta, dar mie îmi
place să le armonizez. Asta e diferenţa dintre unul lucrat în chip mecanic şi unul
făcut de un maestru. Iar eu chiar mă consider o adevărată maestră, să nu uiţi asta!
Rostise ultimele cuvinte râzând la sprâncenele mele ridicate. Am râs amândoi. N-
aveam dreptul să mă simt în largul meu alături de ea, aşa cum mă simţeam atunci.
— M-ai liniştit, i-am mărturisit. Ştiu că Hap e un băiat de treabă şi nu mai e nevoie
să-i port de grijă. Dar mă tem că-mi închipui întotdeauna că-i va cădea pe cap cea
mai mare nenorocire.
Nu mă ignora! Ameninţă Fennel. Sări pe masă. Jinna îl coborî pe podea. El ateriză
din nou în poala stăpânei, care începu să-l mângâie absentă.
— Asta-i doar o parte din meseria de părinte, mă asigură Jinna. Sau de prieten.
Căpătă o expresie ciudată. Şi eu îmi fac griji prosteşte câteodată. Chiar dacă nu-i
treaba mea.
Îmi aruncă o privire bănuitoare, dar sinceră. Orice senzaţie de liniştire mi se scurse
din trup.
— O să-ţi vorbesc pe şleau, mă preveni ea.
— Te rog, am invitat-o, deşi fiecare părticică din trupul meu şi-ar fi dorit să n-o facă.
— Eşti înzestrat cu Har.
Nu era o acuzaţie. Suna mai degrabă ca un comentariu despre o boală care te
desfigurează.
— Meseria îmi cere să călătoresc mult, poate mai mult decât ai călătorit tu în ultimii
ani. Atitudinea oamenilor faţă de cei cu Har s-a schimbat, Tom. Pe unde am umblat,
i-am găsit tot mai ameninţători. N-am văzut cu ochii mei, dar am auzit că în Farrow
au arătat lumii trupurile spintecate ale celor cu Har pe care-i omorâseră, fiecare
membru într-o cuşcă separată, ca nu cumva să învie.
Nu m-am schimbat la faţă, dar am simţit o gheară rece pe şira spinării. Prinţul
Dutiful. Răpit sau fugit, oricum vulnerabil. În afara zidurilor protectoare ale oraşului
Buckkeep, printre oameni în stare de asemenea cruzimi, tânărul prinţ era în pericol.
— Sunt vrăjitoare-tămăduitoare, continuă Jinna calmă. Ştiu ce înseamnă să te naşti
cu magia în tine. Nu e ceva ce poţi schimba, oricât ai vrea. Pe lângă asta, ştiu ce
înseamnă să ai o soră care s-a născut fără ea. Mi se părea mult mai liberă decât
mine. Se uita la un talisman lucrat de tata şi pentru ea nu era decât un băţ cu
mărgele. Nu-i şoptea şi n-o sâcâia. Orele pe care eu le petreceam cu tata, învăţând
meseria de la el, ea le petrecea cu mama în bucătărie. Când am crescut, ne-am
invidiat reciproc. Dar eram surori şi puteam fi învăţate să fim îngăduitoare una faţă
de alta.
Zâmbi la amintirile ei, apoi clătină din cap şi trăsăturile i se întristară.
— Altfel stau lucrurile în lumea largă. Oamenii poate că nu ameninţă să mă spintece
sau să-mi dea foc, dar am văzut ură şi invidie în multe perechi de ochi. Nu li se pare
corect ca eu să am un talent pe care ei nu-l vor avea niciodată sau se tem că mă
voi folosi de el ca să le fac rău. Nu se gândesc că poate au şi ei talentul lor, pe care
eu nu-l voi avea vreodată. Sunt nepoliticoşi, mă îmbrâncesc pe stradă sau încearcă
să-mi ocupe locul la piaţă, dar nu mă vor omorî. Tu nu ai şansa asta. Cea mai mică
greşeală te va duce la moarte. Iar dacă te provoacă cineva… Devii alt om. Îţi
mărturisesc că m-am tot gândit la asta de când te-am văzut ultima oară. Aşa că…
pentru liniştea mea, ţi-am pregătit ceva.
Mi-am înăbuşit emoţia.
— Mulţumesc.
Nici n-am avut curajul s-o întreb ce anume îmi pregătise. Eram lac de sudoare, în
ciuda răcorii din odaie. Jinna nu intenţionase să mă ameninţe, dar cuvintele ei mi-
au amintit de cât de vulnerabil eram în faţa ei. Am constatat că pregătirea mea de
asasin se întipărise adânc în mine. Omoar-o, mi-a propus partea aceea din mine.
Îţi cunoaşte secretul şi din cauza asta e o ameninţare. Omoar-o.
Mi-am pus mâinile pe masă cu degetele împletite.
— Probabil că mă consideri o ciudată, şopti ea, ridicându-se şi mergând la un dulap.
Îmi vâr nasul în viaţa ta, deşi nu ne-am văzut decât de două ori.
Mi-am dat seama că e stânjenită, dar hotărâtă să-mi ofere cadoul pregătit.
— Cred că ai un suflet bun, i-am spus, nu mai puţin stingher.
Când se ridicase, Fennel fusese obligat să plece din poala ei.
Acum stătea pe podea, cu coada înfăşurată în jurul labelor, şi mă săgeta din priviri.
S-a dus naibii statul în poală. Numai tu eşti de vină.
Jinna a luat o cutie din dulap. O puse pe masă şi-o deschise. Conţinea un
aranjament de mărgele şi beţişoare pe fâşii de piele.
Îl ridică, îl scutură şi-l transformă într-un şirag. L-am studiat atent, dar n-am simţit
nimic.
— Ce face? Am întrebat-o.
Ea râse uşor.
— Mă tem că foarte puţine. Nu te pot face să pari că n-ai Har, nici să fii invulnerabil
la atacuri. Nici măcar nu-ţi pot da ceva care să te-ajute să-ţi stăpâneşti firea. Am
încercat să obţin un talisman care să te prevină când gândeşte cineva rău despre
tine, dar mi-a ieşit umflat şi greoi, mai degrabă o armură de luptă decât un talisman.
Mă vei ierta dacă-ţi voi spune că prima oară când te-am văzut mi s-a părut că eşti
un bărbat înfricoşător. Mi-a trebuit o vreme să mă apropii de tine, iar dacă Hap nu
te-ar fi lăudat atât, te-aş fi considerat periculos. Periculos, dar nu viclean, nu te
supăra că te judec. Cu toate astea, trăsăturile feţei tale, în virtutea obişnuinţei, îţi
scot la iveală mai degrabă partea mai întunecată. Iar acum, cu sabia la şold şi cu
părul strâns în coadă de războinic, nu pari deloc prietenos. Şi e mai uşor să urăşti
un om de care prima oară te-ai temut. Aşa. Asta e o variantă a unui talisman foarte
vechi. L-am făcut nu ca să atragi iubite, ci ca oamenii să fie binevoitori faţă de tine
– asta dacă va funcţiona cum sper eu. Când încerci să faci o variantă a unui model
tradiţional, îi lipseşte forţa. Acum stai liniştit.
Luă şiragul şi merse în spatele scaunului meu. Îl coborî prin faţa mea, iar eu, fără
să mai îmi spună, mi-am aplecat capul ca să mi-l închidă la ceafă. Talismanul nu
mă făcu să mă simt altfel, dar degetele ei reci pe pielea mea mă umplură de fiori.
— Mă laud singură că ţi l-am potrivit perfect. Nu trebuie să fie nici prea larg, ca să
atârne, nici prea strâmt, ca să te sufoce. Hai să vedem cum arăţi. Întoarce-te.
M-am supus, răsucindu-mă cu scaunul. Jinna se uită la şirag, apoi la mine şi zâmbi
larg.
— Da, merge. Deşi eşti mai înalt decât îmi aminteam eu. Ar fi trebuit să folosesc o
mărgea mai subţire pentru asta… Dar e bine şi aşa. Am crezut că va trebui ajustat,
dar mă tem că, dacă încep să-l dreg, îl aduc la forma lui originală. Să-l porţi cu
gulerul ridicat, uite-aşa, să se vadă numai puţin din el. Aşa. Dacă simţi vreodată că
ţi-ar putea fi de folos, găseşte o scuză şi lărgeşte-ţi gulerul. Scoate-l la vedere, iar
lumea îţi va considera spusele mai convingătoare. Uite-aşa. Până şi când vei tăcea
vei părea mai fermecător.
Se uită fix la mine în timp ce-mi lăsă gulerul mai jos în jurul şiragului. Am ridicat
ochii spre ea şi-am simţit cum mi se încălzesc obrajii. Privirile nu ni se mai
dezlipeau.
— Arată foarte bine, într-adevăr, remarcă ea şi se lăsă în jos, oferindu-mi buzele.
Era de neconceput să n-o sărut. Îşi lipi gura de a mea. Avea buze calde, calde…
Ne-am separat vinovaţi când am auzit zgomotul clanţei. Uşa se deschise şi, la
lumina zilei, în prag se contură silueta unei femei. Intră şi închise uşa.
— Uf, e mai răcoare aici, mulţumesc Edei. Vai, mă scuzaţi. Ghiceai în palmă?
Avea şi ea pistrui pe nas şi pe antebraţ. Fără îndoială, era nepoata Jinnei. Părea
să aibă douăzeci de ani. Căra un coş cu fructe şi peşte proaspăt.
Fennel fugi s-o întâmpine, gudurându-se de gleznele ei. Tu mă iubeşti cel mai mult.
O ştii şi tu. Ia-mă în braţe.
— Nu, încercam un talisman. Se vede că are efect.
Vocea Jinnei mă invita să mă amuz şi eu. Nepoata ei se uită mai întâi la ea, apoi la
mine, înţelegând că era vorba de o glumă între noi doi, dar îşi păstră voia bună. Îl
luă pe Fennel în braţe. Motanul îşi frecă botul de obrazul ei, în semn de posesiune.
— E timpul să plec. Mă tem că mai am de făcut nişte comisioane înainte de a trebui
să mă întorc în turn.
Nu eram sigur că voiam să plec, însă dorinţa de a rămâne nu se potrivea deloc cu
ceea ce trebuia să fac în Buckkeep. Şi, înainte de toate, simţeam nevoia să stau
puţin singur, ca să-mi lămuresc cele întâmplate şi ce însemnau ele pentru mine.
— Chiar trebuie să pleci imediat? Mă întrebă nepoata Jinnei. Părea sincer
dezamăgită văzând că mă ridic de pe scaun. Avem peşte din belşug dacă vrei să
rămâi cu noi la masă.
Invitaţia neaşteptată mă luă prin surprindere, la fel ca interesul din ochii ei.
Peştele meu. O să-l mănânc curând. Fennel se aplecă în jos, privind cu drag
mâncarea.
— Se pare că talismanul funcţionează foarte bine, remarcă Jinna în şoaptă.
Involuntar, mi-am strâns gulerul în jurul gâtului.
— Mă tem că trebuie să plec. Am de lucru şi sunt aşteptat în turn. Dar mulţumesc
pentru invitaţie.
— Rămâne pe altădată, atunci, propuse nepoata, iar Jinna adăugă:
— Cu siguranţă, draga mea. Înainte de a pleca, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Tom
Badgerlock. M-a rugat să am grijă de fiul lui, un prieten de-ai meu mai tânăr pe
nume Hap, care s-ar putea să stea la noi câteva zile. Şi Tom sigur va lua masa cu
noi atunci. Tom Badgerlock, nepoata mea, Miskya.
— Încântat de cunoştinţă, am asigurat-o.
Am zăbovit destul cât să schimbăm amabilităţi înainte de plecare, apoi am ieşit
afară, în lumina soarelui şi în zgomotul oraşului. Mergând grăbit spre Buckkeep, am
urmărit reacţiile celor cu care mă întâlneam. Într-adevăr, parcă-mi zâmbeau mai
mulţi ca altă dată, dar mi-am dat seama că putea fi numai reacţia lor la faptul că ne
priveam în ochi. De obicei, întorceam capul când mă întâlneam cu străini pe stradă.
Un om neobservat e un om uitat, iar acesta e cel mai bun lucru la care poate spera
un asasin. Apoi mi-am reamintit că nu mai eram asasin. Totuşi, m-am hotărât să-
mi scot şiragul imediat ce ajung acasă. Am descoperit că străinii care se uitau la
mine binevoitori mă nelinişteau mai mult decât cei care îşi dădeau neîncrederea pe
faţă.
Am urcat dealul abrupt până la poarta turnului. Gărzile m-au lăsat să trec. Soarele
ajunsese în înaltul cerului albastru şi senin, iar dacă vreunul din trecători ştia că
prinţul moştenitor al coroanei dispăruse, nu o arăta deloc. Îşi vedeau de treburile
obişnuite, preocupaţi numai de grijile cotidiene. În vecinătatea grajdurilor, o ceată
de băieţi înalţi se adunaseră în jurul unuia mai plinuţ. Mi-am dat seama că-i întârziat
la minte după faţa turtită, urechile mici şi limba care-i atârna din gură. În ochii mici
îi juca teama când băieţii îl încercuiră. Unul din ajutoarele de grăjdar mai în vârstă
se uită la ei iritat.
Nu, nu, nu.
M-am întors, vrând să aflu cine mi-a trimis gândul acela discret, dar bineînţeles că
nu mi-a folosit la nimic. Câteva frânturi muzicale mi-au distras atenţia. Un băiat de
la grajduri, trimis degrabă la lucru, s-a ciocnit de mine. La privirea mea mirată, şi-a
cerut scuze, dar într-un mod foarte grosolan. Am dus mâna la mânerul spadei fără
să vreau.
— Nu face nimic, i-am zis. Spune-mi, unde-i găsesc pe maestrul armelor la ora
asta?
Băiatul se opri brusc, mă studie mai atent şi zâmbi.
— Pe terenul de instrucţie, omule. Chiar în spatele hambarului celui nou.
Îmi arătă direcţia cu degetul. I-am mulţumit şi, întorcând capul, mi-am strâns gulerul
în jurul gâtului.
Capitolul XIII

ÎNŢELEGERI
Pisicile de vânătoare nu sunt chiar o raritate în ducatul Buck, dar sunt considerate
o ciudăţenie de mulţi ani. Nu numai că terenul ducatului este potrivit pentru
vânătoarea cu câini, dar şi copoii vânează mai bine vânatul mare, care e, de obicei,
prada vânătorilor călare. O haită de câini energici, agitaţi şi lătrând de nerăbdare, e
tovărăşia perfectă la o vânătoare regală. Pisica, atunci când e folosită, e
considerată în general o tovarăşă graţioasă, mai potrivită pentru o doamnă care
doboară iepuri sau păsări. Constance, prima regină a regelui Shrewd, avea o pisică
de vânătoare mică, dar o ţinea mai mult pentru companie decât ca să iasă cu ea la
vânat. O chema Hisspit.
SULINGA, Istoria animalelor de vânătoare

— Regina vrea să te vadă.

— Când? Am întrebat neliniştit.
Nu aşa mă aşteptasem să mă întâmpine Chade. Deschisesem panoul şi intrasem
în turnul lui, găsindu-l aşezat pe scaun, în faţa căminului, aşteptându-mă. La
venirea mea, s-a ridicat imediat.
— Acum, bineînţeles. Vrea să ştie ce progrese am făcut şi, fireşte, e nerăbdătoare
să le afle din gura ta.
— Dar n-am făcut niciun progres, am protestat.
Nici măcar nu-i raportasem lui Chade ce aflasem în ziua aceea. Probabil că
miroseam a transpiraţie în urma exerciţiilor de luptă cu sabia.
— Atunci asta va dori să audă, mi-a replicat el neînduplecat. Urmează-mă.
A pus în funcţie mecanismul care deschidea uşa şi-a ieşit amândoi.
Era seară. Îmi petrecusem după-amiaza făcând ceea ce mă sfătuise bufonul,
jucând rolul unui servitor care se obişnuieşte cu un loc nou. În consecinţă, am stat
de vorbă cu mulţi servitori ca mine, m-am prezentat lui Cresswell, maestrului
armelor, şi am reuşit să aranjez lucrurile în aşa fel încât să-mi propună să-mi
perfecţionez abilităţile cu Delleree. Era un spadasin formidabil, aproape la fel de
înaltă ca mine, şi dinamică, şi sprintenă. M-am bucurat că nu mi-a putut străpunge
garda, dar în curând am început să gâfâi din cauza efortului de-a mă apăra.
Deocamdată, nici vorbă să încerc să-i penetrez apărarea. Instrucţia lui Hod mi-a
fost de mare folos, dar corpul meu pur şi simplu nu putea reacţiona la fel de repede
ca mintea. Una era să ştiu ce să fac când sunt atacat, alta să fiu în stare să aplic
ceea ce ştiam.
De două ori i-am cerut să mă lase să-mi trag sufletul şi de două ori m-a lăsat, cu
satisfacţia celor enervant de tineri. Dar n-am reuşit să-i pun întrebările esenţiale
despre prinţ decât a treia oară, când mi-am lărgit gulerul şi mi-am deschis cămaşa
ca să mă răcoresc. M-am simţit oarecum vinovat, dar nu neg că am vrut să verific
dacă talismanul o va convinge să fie mai vorbăreaţă cu mine.
A convins-o. Proptindu-mă de perete la umbra magaziei de arme, mi-am tras
răsuflarea şi m-am uitat la ea. Când ni s-au întâlnit privirile, a deschis larg ochii
căprui, aşa cum face orice om când vede un lucru despre care ştia că avea să-i
facă plăcere. I-am străpuns garda cu întrebarea mea, asemenea floretei care se
repede să-şi împungă ţinta.
— Spune-mi, şi pe prinţul Dutiful îl oboseşti aşa când se antrenează cu tine?
— Mă tem că nu, zâmbi ea, pentru că trebuie să mă concentrez pe propria apărare.
E un spadasin iscusit, ingenios şi cu o tactică imprevizibilă. Nici nu pun bine la cale
un truc nou împotriva lui, că îl şi învaţă şi-l încearcă el împotriva mea.
— Înseamnă că-i place să lupte cu sabia, ca oricărui spadasin priceput.
— Nu, spuse Delleree după o pauză. Nu cred că despre asta-i vorba. E un tânăr
care nu se mulţumeşte niciodată cu jumătăţi de măsură. Se străduieşte să fie
perfect în tot ce face.
— Îi plac întrecerile, nu?
Am încercat să pun întrebarea cât se poate de natural şi mi-am făcut de lucru cu
părul care-mi ieşise din coadă.
Delleree se gândi puţin.
— Nu. Nu ca de obicei. Unii dintre cei pe care-i antrenez se gândesc numai să-şi
înfrângă adversarii. Preocuparea asta se poate folosi împotriva lor. Dar nu cred că
prinţului îi pasă dacă câştigă întrecerile noastre, ci dacă luptă de fiecare dată
perfect. Nu e acelaşi lucru cu a se întrece cu abilităţile mele…
Lăsă fraza neterminată, căzând puţin pe gânduri.
— Se ia la întrecere cu el însuşi, împotriva unui ideal închipuit.
Sugestia mea păru s-o mire în prima clipă. Apoi, zâmbind larg, îmi spuse.
— Aşa este. Chiar aşa. L-ai cunoscut, aşadar?
— Încă nu, am asigurat-o. Dar am auzit multe despre el şi de-abia aştept să-l
întâlnesc.
— O să-l cunoşti foarte curând, mă informă ea cu sinceritate. În unele privinţe, a
împrumutat obiceiurile munteneşti ale mamei lui. Adesea se izolează de toată
curtea o vreme, ca să mediteze. Se retrage într-un turn. Unii zic că posteşte, dar
mie nu mi se pare că arată ca după un post când revine la obiceiurile lui.
— Dar ce face, de fapt? Am întrebat sincer nedumerit.
— Habar n-am.
— Nu l-ai întrebat niciodată?
Delleree mă privi pieziş şi-mi vorbi cu răceală.
— Sunt doar partenera lui de antrenament, nu şi confidenta lui. Eu sunt soldat, el e
prinţ. Nu mi-ar trece prin cap să-l iau la întrebări despre ce face în timpul liber. După
cum ştie toată lumea, e o persoană retrasă şi are multă nevoie de singurătate.
Talisman sau nu, mi-am dat seama că exagerasem. Am zâmbit, sper că dezarmant,
şi mi-am îndreptat spatele cu un icnet.
— Ca partener de antrenament, eşti la fel de bună ca oricare dintre ceilalţi pe care
i-am avut. Prinţul e norocos că are pe cineva ca tine care să-i şlefuiască abilităţile.
Eu, la fel.
— Mă bucur. Şi sper că ne vom mai măsura priceperea şi altă dată.
Atunci am pus capăt discuţiei. N-am avut mai mult succes nici cu servitorii.
Întrebările mele, directe sau pe ocolite, mi-au adus puţine informaţii. Nu că servitorii
refuzau să bârfească; de-abia aşteptau să clevetească despre Lordul Auriu sau
Lady Elegance, dar, în ceea ce-l privea pe Dutiful, păreau să nu ştie nimic. Imaginea
pe care mi-am format-o despre prinţ era aceea a unui băiat pe care lumea nu-l
antipatiza, însă el se izola de ea nu din cauza rangului, ci a propriei sale firi. Asta
nu mă încuraja deloc. Mă temeam că, dacă fugise, nu-şi divulgase planurile
nimănui. Şi obiceiul de a se izola l-ar fi făcut vulnerabil în faţa răpitorilor.
Mi-am adus aminte de biletul primit de regină. I se spunea că prinţul are Har şi i se
cerea să facă ce trebuie. Dar ce înţelegea autorul biletului prin „ce trebuie”? Să i se
dea în vileag Harul şi să se declare că cei înzestraţi cu el trebuie acceptaţi? Să se
purifice neamul Farseer prin moartea lui? Îl contactase autorul şi pe prinţ?
Pe masa de lucru a lui Chade am găsit şperaclele de care aveam nevoie pentru
aventura mea de la ora cinei. Dutiful locuia în fostele apartamente ale prinţului
Regal. Cunoşteam bine încuietoarea şi bănuiam că o pot descuia cu uşurinţă. Când
toată lumea din turn lua masa, m-am apropiat de încăperile prinţului. Am observat
şi acolo influenţa mamei lui: nu numai că nu-i păzea nimeni uşa, dar nici nu era
încuiată. M-am furişat înăuntru fără zgomot şi-am închis uşa uşor după mine. Am
rămas mut de uimire. Mă aşteptasem la acelaşi talmeş-balmeş pe care-l lăsa Hap
în urma lui. Când colo, puţinele lucruri ale prinţului erau aranjate atât de meticulos,
încât camera spaţioasă părea aproape goală. Poate avea un valet fanatic, mi-am
zis. Apoi, amintindu-mi educaţia lui Kettricken, m-am întrebat dacă prinţul avea
vreun servitor personal. În Regatul Munţilor nu exista aşa ceva.
Mi-a trebuit foarte puţină vreme ca să-i cercetez camera. Avea puţine veşminte în
scrinuri şi nu mi-am putut da seama dacă lipseau din ele. Bocancii de călărie erau
acolo, dar Chade îmi spusese că armăsarul prinţului era în grajd. Avea un set curat
format din perie, pieptene, lighean şi oglindă, toate aliniate frumos. În încăperea în
care învăţa, călimara era bine astupată, iar pe tăblie nu se vedeau pete sau stropi.
Niciun manuscris nu fusese uitat pe masă. Sabia lui era proptită de perete, dar am
observat cuie goale, de care ar fi putut atârna alte arme. N-am zărit hârtii personale,
panglici sau şuviţe ascunse în colţul scrinului cu haine, pahare de vin lipicioase ori
cămăşi murdare aruncate sub pat. Pe scurt, nu mi s-a părut deloc a fi o cameră de
băiat.
Într-un coş solid din apropierea căminului se afla o pernă mare. Părul de pe ea era
scurt, dar fin. Pe coşul împletit se vedeau peste tot urme de gheare. Nu trebuia să
am nas de lup ca să simt mirosul de pisică din cameră. Am ridicat perna şi-am găsit
câteva lucruşoare sub ea; o piele de iepure legată de un şnur gros şi o jucărie din
pânză umplută cu iarba-mâţei. Am ridicat mirat din sprâncene, întrebându-mă dacă
pisicile de vânătoare se dădeau în vânt după ea la fel ca acelea care prind şoareci.
Alte indicii n-am găsit: niciun jurnal ascuns cu gândurile prinţului, niciun bilet
dispreţuitor lăsat de fugar pentru mama lui, nimic care să sugereze că fusese luat
fără voia lui. M-am retras fără zgomot din încăperile lui, lăsându-le aşa cum le-am
găsit.
Drumul înapoi m-a adus la odaia copilăriei mele. M-am oprit, tentat s-o revăd. Cine
locuia în ea acum? Coridorul era pustiu şi am cedat impulsului. Încuietoarea era tot
cea inventată de mine şi a trebuit să-mi folosesc vechea îndemânare ca s-o descui.
Fusese atât de înţepenită, încât am fost convins că n-o mai deschisese nimeni de
multă vreme. Am închis uşa după mine şi-am rămas pe loc, mirosind praful.
Obloanele trase acopereau fereastra înaltă, însă, ca întotdeauna, nu se închideau
perfect. Lumina zilei se strecura printre ele şi, în câteva momente, ochii mi s-au
obişnuit cu semiîntunericul. Mi-am plimbat privirea de jur împrejur. Iată patul meu,
cu draperiile ţesute cu pânză de păianjen. Pe scrinul din cedru de la picioarele lui
se adunase un strat gros de praf. Căminul, gol, negru şi rece. Deasupra lui, tapiseria
ştearsă a regelui Wisdom discutând cu Străbunii. Am privit-o îndelung. În copilăria
mea, la nouă ani, îmi provocase coşmaruri. Timpul nu-mi schimbase părerea
despre siluetele ciudat de alungite. Străbunii aurii priveau încremeniţi la odaia
neînsufleţită şi goală.
Pe neaşteptate, m-am simţit ca şi când aş fi deschis un mormânt. Am părăsit odaia
în linişte, aşa cum intrasem în ea, încuind uşa.
Crezusem că aveam să-l găsesc pe Lordul Auriu în încăperile lui, dar nu era acolo.
— Lordul meu? L-am chemat, apoi am bătut încet la camera lui personală.
Jur că n-am atins încuietoarea. S-a deschis la simpla mea atingere.
Lumina evadă dinăuntru. Mica încăpere avea o fereastră, iar soarele, la apus, o
scălda în strălucire. Era un loc plăcut, deschis, care mirosea a aşchii de lemn şi
vopsea. Într-un colţ, o plantă în ghiveci se căţăra pe un spalier. Atârnate de perete,
am recunoscut talismanele Jinnei. Pe masa de lucru din mijloc, printre unelte
împrăştiate şi vase cu vopsea, am văzut beţigaşe, şnururi şi mărgele, ca şi când ar
fi fost dezmembrat un talisman. Făcusem, am descoperit, un pas în interiorul
camerei. Pe masă se întindea un manuscris sprijinit cu greutăţi la colţuri. Pe el,
cineva desenase talismane care nu semănau deloc cu cele din prăvălia Jinnei. Nu
trebuia decât să arunci un ochi la ele, că te tulburau imediat. La început doar mi s-
a părut, dar, înaintând şi examinându-le mai îndeaproape, am fost absolut sigur că
nu mai văzusem altele asemănătoare. Mă trecu un fior pe şira spinării. Mărgeluţele
aveau feţe desenate pe ele, beţele erau sculptate cu spirale. Cu cât le studiam mai
atent, cu atât mă nelinişteau mai mult. Aveam impresia că nu mă lasă să respir în
voie, parcă mă atrăgeau spre ele.
— Du-te de-acolo.
Bufonul îmi vorbise calm din spatele meu. N-am fost în stare să deschid gura. I-am
simţit mâna pe umăr şi vraja s-a destrămat. M-am întors spre el.
— Te rog să mă ierţi, am rostit degrabă. Uşa era întredeschisă şi…
— Nu mă aşteptam să te întorci atât de repede, altfel aş fi tras zăvorul.
Nu mi-a mai spus altceva. M-a scos din cameră şi-a închis bine uşa în spatele
nostru. Eu parcă fusesem salvat dintr-un hău. Am tras aer în piept cutremurat.
— Ce sunt acelea?
— Un experiment. Mi-ai stârnit curiozitatea când mi-ai povestit despre talismanele
Jinnei, aşa că, atunci când am ajuns la Buckkeep, m-am hotărât să le văd cu ochii
mei. Pe urmă, am vrut să ştiu cum funcţionează, dacă le poate face numai o
vrăjitoare-tămăduitoare sau devin magice prin felul în care sunt îmbinate. Şi-am mai
vrut să ştiu dacă le pot îmbunătăţi, spuse bufonul pe un ton neutru.
— Cum poţi suporta să stai în preajma lor? L-am întrebat.
Eu tot mai aveam părul măciucă la ceafă.
— Sunt armonizate cu oamenii. Uiţi că eu sunt un Alb.
Explicaţia m-a lăsat fără cuvinte, ca desenele acelea amăgitoare.
M-am uitat la bufon şi, pentru o clipă, am avut impresia că îl văd ca prima oară.
Oricât de atrăgătoare era culoarea lui, nu mai văzusem pe nimeni la fel. Existau şi
alte diferenţe: felul în care avea încheieturile ataşate de braţe, părul vaporos… Dar,
când ni s-au întâlnit privirile, l-am văzut din nou pe vechiul meu prieten. Parcă aş fi
căzut din cer şi-aş fi aterizat înapoi pe pământ. Mi-am adus aminte dintr-odată ce
făcusem.
— Îmi pare rău. N-am intenţionat să… ştiu că ai nevoie de intimitate…
Mi-a fost ruşine şi m-am înroşit în obraji. El a tăcut la început, apoi mi-a spus, pe
bună dreptate.
— Când am venit eu la tine, n-ai ascuns nimic de mine.
Am avut impresia că vorbele lui reflectau mai degrabă ceea ce considera el cinstit,
şi nu propriile lui păreri despre subiect.
— N-o să mai intru acolo, i-am promis ferm.
L-am făcut să zâmbească.
— Mă îndoiesc că vei mai intra.
Am vrut să schimb subiectul, dar nu mi-a venit în minte altceva.
— Am trecut pe la Jinna azi. Mi-a făcut asta.
Mi-am desfăcut cămaşa la guler. Bufonul s-a uitat la talisman, apoi la mine. Părea
să fi rămas fără grai. Un zâmbet larg şi prostesc i s-a lăţit pe faţă.
— Cică-i face pe oameni să fie mai drăguţi cu mine, i-am explicat. Ca să
compenseze înfăţişarea mea ursuză, cred, deşi ea a fost amabilă şi nu mi-a spus-
o direct.
Bufonul a tras adânc aer în piept.
— Acoperă-l, m-a rugat râzând. L-am ascultat şi, în timp ce făceam ce îmi ceruse,
şi-a întors capul. S-a dus iute la fereastră şi a privit afară. Nu sunt armonizate cu
neamul meu, dar asta nu înseamnă că nu mă afectează deloc. Deseori îmi aminteşti
că în unele privinţe sunt om.
Mi-am desfăcut şiragul de la gât şi i l-am întins.
— Ia-l şi studiază-l, dacă vrei. Nu sunt foarte sigur că-mi place să-l port. Cred că
prefer să ştiu ce gândesc alţii despre mine cu adevărat.
— Parcă nu te-aş crede, şopti el, dar se întoarse şi luă şiragul. Îl ridică în aer între
noi, îl cercetă şi aruncă o privire la mine. E armonizat cu tine, nu?
Am încuviinţat în tăcere.
— Curios. Aş vrea să-l ţin o zi-două. Promit să nu-l desfac. Dar după aceea cred că
ar trebui să-l porţi. Întotdeauna.
— O să mă gândesc la asta, i-am promis, dar nu simţeam nicio înclinaţie să mi-l
pun din nou la gât.
— Chade voia să te vadă imediat ce te-ai întors, m-a anunţat, ca şi când de-abia
atunci şi-ar fi amintit.
Atunci am încheiat discuţia despre talisman, iar eu am simţit că eram, dacă nu trimis
la treabă, cel puţin iertat că-mi vârâsem nasul unde nu trebuia.
Urmându-l pe Chade prin pasajul strâmt, l-am întrebat.
— Cum au fost construite toate astea? Cum poate rămâne secret un astfel de
labirint care şerpuieşte prin tot castelul?
Chade ducea o lumânare şi mergea în faţa mea. Îmi vorbi încet peste umăr.
— O parte din el a fost construită chiar în structura castelului. Strămoşii noştri n-au
fost niciodată oameni încrezători. O altă parte, ca un ansamblu de ascunzători. Alta,
s-a folosit întotdeauna pentru iscodit. O porţiune a fost cândva scara servitorilor,
cuprinsă în pasajele secrete, în timpul unei reconstrucţii generale, după ce castelul
a luat foc. Iar o alta s-a construit intenţionat, după ce-ai apărut tu pe lume. Mai ţii
minte că, pe când erai mic, Shrewd a poruncit să se reclădească şemineul din
camera gărzilor?
— Vag. N-am fost prea atent la asta atunci.
— Nimeni n-a fost. Dar poate-ai observat că pereţii au fost dublaţi de o faţadă din
lemn.
— Dulapul de vase de la perete? Credeam că s-a construit pentru ca bucătăreasa
să aibă o cămară mai mare, în care să nu între şobolanii. Bucătăria s-a micşorat,
dar era şi mai caldă.
— Iar pe deasupra dulapului trece un pasaj cu câteva crăpături pentru ochi. Lui
Shrewd îi plăcea să ştie ce cred gărzile despre el, de ce anume le era frică şi ce
sperau.
— Dar cei care l-au construit au ştiut de el.
— Au fost aduşi meşteri din mai multe părţi pentru diferite părţi ale lui. Crăpăturile
le-am făcut eu cu mâna mea. Dacă s-a mirat cineva de ce tavanele dulapurilor erau
aşa de solide, n-a zis nimic. Am ajuns. Sst!
Ridică o clapă de piele de pe perete şi se uită prin gaura de dedesubt.
— Vino, şopti după o clipă.
Uşa silenţioasă ne conduse într-o cameră tainică. Acolo ne-am oprit din nou, cât
miji Chade ochii printr-un orificiu şi bătu încet la uşă.
— Intră, spuse Kettricken imediat.
L-am urmat pe Chade într-un salon micuţ, vecin cu dormitorul reginei. Uşa de
legătură dintre ele era închisă şi zăvorâtă. Salonul era decorat modest, în stilul
muntenesc sobru, dar odihnitor. Lumânări parfumate groase luminau interiorul lipsit
de ferestre. Masa şi scaunele erau din lemn masiv, deschis la culoare. Rogojina
ţesută de pe podea şi draperiile de la perete erau din iarbă ţesută într-un peisaj cu
o cascadă alunecând pe un versant. Am recunoscut lucrătura lui Kettricken. Alte
obiecte nu erau acolo. Toate acestea le-am observat cu coada ochiului, pentru că
regina mea stătea în mijlocul camerei.
Ne aştepta. Purta o haină simplă, de culoarea albastrului din Buck, sub un sarafan
alb cu auriu. Părul bălai şi-l strânsese în jurul capului, împodobit cu o bandă argintie.
Nu avea nimic în mâini. Altă femeie şi-ar fi adus lucrul de mână sau ar fi pregătit un
platou cu mâncare, dar nu şi regina noastră. Ne aştepta, dar nu cu nerăbdare sau
îngrijorare. Am bănuit că meditase, pentru că emana o aură de calm. Ni s-au
încrucişat privirile, iar ridurile discrete din jurul gurii şi al ochilor păreau false, pentru
că în ochii noştri timpul nu trecuse. Curajul pe care îl admirasem la ea dintotdeauna
strălucea la fel ca înainte, iar stăpânirea de sine o îmbrăca precum o armură. Totuşi,
văzându-mă, scoase un strigăt slab – „vai, Fitz!” –, iar din glasul ei am ghicit că mă
întâmpină cu căldură şi uşurare.
M-am înclinat adânc, apoi m-am lăsat într-un genunchi.
— Regina mea! Am salutat-o.
Înaintă şi mă atinse pe cap – un gest de binecuvântare.
— Te rog, ridică-te, mă invită ea cu glas încet. Mi-ai fost alături în prea multe clipe
grele ca să vreau să te văd îngenunchind în faţa mea. Din câte-mi amintesc, mai
demult îmi spuneai Kettricken.
— Asta a fost cu mulţi ani în urmă, doamna mea, i-am reamintit, ridicându-mă.
Mi-a luat mâinile într-ale ei. Aveam aproape aceeaşi înălţime, iar ochii ei albaştri
priviră adânc într-ai mei.
— Mult prea mulţi, şi e numai vina ta, FitzChivalry. Dar Chade mi-a spus mai demult
că ai putea prefera singurătatea şi odihna. Iar când s-a dovedit că e aşa, nu te-am
ţinut de rău. Ai sacrificat totul pentru a-ţi face datoria, iar dacă singurătatea a fost
singura recompensă pe care ai dorit-o, atunci ţi-am acordat-o cu bucurie. Dar îţi
mărturisesc că sunt şi mai bucuroasă că te văd, mai ales în vremuri de restrişte.
— Dacă ai nevoie de mine, atunci mă bucur că am venit, i-am spus fără rezerve.
— Mă mâhneşte gândul că te plimbi printre locuitorii Buckkeep-ului şi niciunul din
ei nu ştie ce sacrificii ai făcut pentru ei. Ar fi trebuit să fi fost întâmpinat ca un erou.
Iar tu mergi printre ei ca un necunoscut, deghizat în servitor.
Ochii ei albaştri sinceri îi căutară pe ai mei. I-am zâmbit fără să vreau.
— Poate că am stat prea multă vreme în Regatul Munţilor, unde locuitorii ştiu că
regele e servitorul tuturor.
Kettricken făcu ochii mari. Zâmbetul sincer care-i apăru pe chip fu ca soarele care
împrăştie norii de furtună, în ciuda lacrimilor care stăteau să-i curgă pe obraji.
— O, Fitz, cuvintele tale sunt un balsam pentru inima mea. Într-adevăr, te-ai
sacrificat pentru poporul tău şi te admir pentru asta. Dar e o mare bucurie să aud
de la tine că înţelegi că a fost datoria ta şi, pe deasupra, ai fost şi satisfăcut.
Nu-i spusesem tocmai asta, dar nu neg că laudele ei mi-au mai alinat vechile
suferinţe. Am renunţat să mă gândesc prea mult la ele.
— Dutiful, am rostit dintr-odată. El e motivul pentru care am venit şi, oricât m-ar
încânta reîntâlnirea noastră, şi mai mult m-ar încânta să aflu ce s-a întâmplat cu el.
Regina nu-mi dădu drumul de mâini şi mă trase la masă.
— Ai fost întotdeauna prietenul meu, chiar înainte de-a veni eu la curtea aceasta,
ca străină. Iar acum, când sunt din nou greu încercată, sufletul tău e alături de al
meu.
Inspiră adânc, iar temerile şi grijile mamei înfrânseră stăpânirea de sine a reginei.
— Oricât m-aş preface în faţa celor de la curte – şi mă mâhneşte adânc că trebuie
să-mi înşel astfel supuşii –, fiul meu nu-mi iese din minte. FitzChivalry, mă
învinovăţesc pe mine pentru cele întâmplate, dar nu ştiu dacă sunt vinovată că i-
am impus prea multă sau prea puţină disciplină sau dacă am cerut prea mult de la
prinţ şi prea puţin de la băiat sau…
— Regina mea, nu poţi privi lucrurile aşa. Trebuie să începem cu ce avem; nu ne
va ajuta cu nimic să stabilim a cui e vina. Îţi spun pe şleau că în scurta mea şedere
aici n-am aflat nimic. Cei cărora le-am pus întrebări au vorbit frumos despre prinţ.
Niciunul nu mi-a spus că ar fi nefericit sau nemulţumit în vreun fel.
— Aşadar, crezi că a fost răpit? Mă întrerupse Kettricken.
Întreruperea era atât de necaracteristică pentru regină, încât am înţeles, în sfârşit,
cât de îngrozită era. I-am tras un scaun, pe care s-a aşezat, am privit-o în ochi şi i-
am vorbit cu tot calmul de care eram în stare.
— Încă nu cred nimic. Nu ştiu destule ca să-mi formez o părere.
La un semn nerăbdător din partea ei, Chade şi cu mine ne-am aşezat la masă.
— Dar Meşteşugul tău? Mă întrebă regina. N-ai aflat nimic despre el cu ajutorul lui?
Chade mi-a spus că bănuieşte că tu şi băiatul sunteţi legaţi în vis. Nu înţeleg cum
e posibil aşa ceva, dar, dacă este, atunci sigur înseamnă ceva pentru tine. Ce-a
visat în ultimele nopţi?
— Nu-ţi va plăcea răspunsul meu, regina mea, aşa cum nu ţi-a plăcut nici cel pe
care ţi l-am dat cu ani în urmă, când îl căutam amândoi pe Verity. Talentul meu a
rămas la fel ca atunci: nestatornic şi nesigur. Din câte mi-a spus Chade, e posibil
ca, din când în când, eu să fi împărtăşit acelaşi vis cu prinţul Dutiful. Dacă e
adevărat, atunci n-am fost conştient de asta la vremea respectivă. Şi nici nu-i pot
pătrunde în vise când vreau. Dacă a visat ceva în ultimele nopţi, atunci a visat
singur.
— Sau poate că n-a visat deloc, se jelui Kettricken. Poate că e deja mort sau
torturat, ca să nu poată dormi şi visa.
— Regina mea, îţi închipui numai grozăvii. Din cauza asta, mintea ta se opreşte
numai asupra problemei, şi nu te gândeşti la soluţie.
Chade îi vorbise cu un glas mai degrabă sever. Ştiind cât de tulburat era din cauza
absenţei băiatului, asprimea lui m-a surprins, până când am văzut reacţia reginei.
Kettricken deveni şi ea aspră.
— Aşa este. Ai dreptate. Inspiră adânc. Dar care să fie soluţia? N-am descoperit
nimic, nici noi, nici FitzChivalry. M-ai sfătuit să-i tăinuiesc dispariţia, ca să nu
panicăm poporul şi să provocăm luarea unor decizii pripite. Dar nu ni s-a cerut nicio
răscumpărare. Poate ar trebui să-i facem cunoscută dispariţia. Cineva, undeva,
trebuie să ştie ceva. Cred că trebuie să anunţăm că lipseşte şi să cerem ajutorul
oamenilor.
— Încă nu, m-am auzit spunând. Pentru că ai dreptate când zice că cineva, undeva,
trebuie să ştie ceva. Dar dacă acest cineva ştie că prinţul lipseşte din Buckkeep şi
nu a spus-o nimănui, atunci a făcut-o cu un motiv anume. Iar eu tocmai acest motiv
vreau să-l aflu.
— Şi ce propui? Mă întrebă Kettricken. Ce ne-a rămas de făcut?
Ştiam că o s-o enervez, dar tot i-am spus.
— Mai dă-mi puţin timp. O zi, cel mult două. Lasă-mă să mai pun întrebări şi să mai
„adulmec” câte ceva.
— Dar până atunci i s-ar putea întâmpla orice!
— I s-ar fi putut întâmpla orice până acum, am subliniat eu, fără inflexiuni în voce.
Am rostit cuvintele dureroase cu calm: Kettricken, dacă l-a răpit cineva ca să-l
omoare, atunci e mort deja. Dacă l-a răpit ca să se folosească de el, atunci aşteaptă
să facem noi o mişcare. Dacă a fugit, atunci e posibil să se întoarcă. Câtă vreme
tăinuim absenţa lui, noi vom face următoarea mutare. Dacă nu o facem cunoscută,
o vor face alţii. Nobilii vor răscoli ţinutul în căutarea lui, dar nu toţi o vor face în
interesul lui. Unii vor vrea să-l „salveze” ca să obţină favoruri, alţii se vor gândi să
smulgă premiul din gura altor turnători.
Kettricken închise ochii, dar încuviinţă în silă. Vorbi cu glas încordat:
— Dar ştii că nu mai avem timp. Chade ţi-a spus că vine o delegaţie din Insulele
Străine, ca să oficializeze logodna prinţului. Când va sosi, peste două săptămâni,
trebuie să-l prezint pe prinţ, altfel se va naşte o situaţie nu numai stânjenitoare, dar
şi jignitoare şi se va pune capăt armistiţiului atât de greu obţinut, prin care speram
să închei o alianţă.
— Cu preţul fiului tău.
Cuvintele îmi ieşiră din gură fără să le gândesc.
Deschise ochii şi mă pironi cu privirea.
— Da. Aşa cum alianţa cu Regatul Munţilor s-a făcut cu preţul meu. Îşi înclină capul.
Crezi că a fost nereuşită?
Meritam să fiu mustrat. Mi-am plecat capul.
— Nu, regina mea. Cred că a fost cea mai înţeleaptă alianţă făcută vreodată de
cele Şase Ducate.
Primi complimentul cu o înclinare a capului şi se înroşi uşor.
— Îţi voi asculta sfatul, Fitz. O să-l căutăm singuri pe Dutiful încă două zile. În acest
timp, ne vom folosi de toate mijloacele ca să aflăm ce s-a întâmplat cu el. Chade ţi-
a arătat labirintul ascuns în spatele zidurilor castelului. Nu-mi place deloc ce spune
un asemenea labirint despre noi – că ne spionăm oamenii – dar ţie îţi dau libertatea
s-o faci, FitzChivalry. Ştiu că nu vei abuza de ea. Foloseşte-o cum crezi de cuviinţă.
— Mulţumesc, regina mea, am răspuns, stingherit.
Nu mă încânta prea mult cadoul ei – puteam afla cusururile meschine şi josnice ale
fiecărui lord şi doamne. Nu m-am uitat la Chade. Cum a plătit el pentru că ştia nu
numai tainele grele ale tronului, ci şi păcatele murdare şi ruşinoase ale locuitorilor
din turn? La ce patimi a fost el martor fără voie, ce metehne dureroase a surprins
şi cum i-a putut privi zilnic în ochi, în odăile luminate ale turnului, pe cei spionaţi?
— … şi orice trebuie să faci.
Mintea îmi rătăcise, însă regina se uita la mine, aşteptând. I-am dat singurul
răspuns posibil.
— Voi proceda întocmai, doamna mea.
Ea oftă din adâncul sufletului, ca şi când s-ar fi temut de un refuz din partea mea
ori de ceea ce trebuia să-mi spună mai departe.
— Atunci aşa să faci, FitzChivalry, prietenul meu dintotdeauna. Nu te-aş obosi aşa,
dacă aş avea de ales. Păzeşte-ţi sănătatea. Ai grijă la leacuri şi ierburi, căci, oricât
de meticulos e bătrânul tău maestru, nicio traducere nu va fi demnă de toată
încrederea. Inspiră adânc, apoi adăugă cu altă voce: Dacă Chade sau eu te istovim
prea mult, te rog să ne-o spui. Mintea ta trebuie să stea de strajă la inima mea de
mamă. Să nu mă… Să nu mă laşi să mă fac de ruşine, cerându-ţi mai mult decât
poţi da…
Îi pieri glasul. Cred că spera să Înţeleg singur ce voia să-mi spună. Trase din nou
adânc aer în piept şi întoarse capul, de parcă aşa ar fi reuşit să-şi ascundă lacrimile
de mine.
— Te apuci de treabă deseară? Mă întrebă cu un glas neobişnuit de piţigăiat.
Atunci am înţeles ce anume tocmai căzusem de acord să fac. Am ştiut că stăteam
pe buza prăpastiei. M-am aruncat în ea.
— Da, regina mea.
Cum să descriu urcuşul îndelung al treptelor care duceau în turnul lui Verity? Chade
conducea drumul spre locurile tainice ale castelului, eu păşeam în lumina
tremurătoare a felinarului său. În mine se ducea un război între teamă cu presimţiri.
Aveam senzaţia că-mi abandonasem stomacul departe în spatele meu, dar, în
acelaşi timp, mă rugam ca mentorul meu să urce scările mai repede. Şuvoaie de
emoţii se scurgeau prin mine în timp ce ne apropiam de slăbiciunea pe care mi-o
refuzasem atâta vreme. Speranţele şi atenţia mea ar fi trebuit să se concentreze pe
găsirea prinţului, dar perspectiva de a mă revărsa în Meşteşug îmi domina toate
gândurile. Mă îngrozea şi mă aţâţa. Pielea mi-o simţeam încordată şi vie, simţurile
se luptau să-mi spargă limitele trupului. Mi se părea că răsună o muzică la marginea
auzului meu.
Chade trase descuietoarea uşii, apoi îmi făcu semn s-o iau înainte. Trecând pe
lângă el, observă:
— Eşti emoţionat ca un mire, băiete.
Am tuşit să-mi dreg glasul.
— Mi se pare ciudat să mă avânt cu capul înainte într-un lucru pe care, până acum,
m-am învăţat singur să-l evit.
Chade închise uşa în spatele nostru. Eu am aruncat o privire în jur. În vatră dansa
un foc mic. Chiar şi în toiul verii, din zidurile groase de piatră păreau să izvorască
valuri de răcoare. Sabia lui Verity era proptită de poliţă, acolo unde o lăsasem, dar
pielea de pe mâner fusese dată la o parte.
— Văd că ai recunoscut sabia lui Verity.
— Cum să n-o recunosc? Mă bucur că ai avut grijă de ea.
Am râs.
— Mai degrabă a avut ea grijă de mine. Deci, ce propui să facem?
— Propun să te faci comod şi să încerci să-l cauţi pe prinţ cu ajutorul Meşteşugului.
Atât.
Am căutat din ochi un loc în care să mă aşez. Nu pe pietrele din faţa căminului. Dar,
ca întotdeauna, în faţa focului nu exista decât un singur scaun confortabil.
— Dar cum rămâne cu leacurile şi ierburile pomenite de regină?
Chade mă privi pieziş. Mi se păru că citesc o oarecare prudenţă în ochii lui.
— Nu cred că vom avea nevoie de ele. Ea s-a referit la câteva manuscrise din
colecţia Meşteşugului. Se sugerează în ele ce tincturi şi ceaiuri să se dea
învăţăceilor care ajung cu greu în starea de receptivitate. Ne-am gândit la început
să i le dăm prinţului Dutiful, dar pe urmă am hotărât să amânăm asta până când ne
convingeam că erau necesare cu adevărat.
— Galen n-a folosit nicio iarbă cât ne-a instruit.
Am luat un taburet înalt de la masa de lucru şi l-am aşezat vizavi de scaunul lui
Chade. M-am cocoţat pe el. Chade se făcu comod în scaunul lui, dar fu nevoit să
ridice capul ca să mă vadă şi bănuiam că-l enerva lucrul ăsta, pentru că îmi vorbi
cam iritat.
— Galen n-a folosit nicio iarbă cât te-a instruit pe tine. Nu te-ai gândit niciodată că
ceilalţi membri din grupul tău primeau o atenţie specială, de care tu nu aveai parte?
Eu, da, însă, bineînţeles, nu vom şti sigur niciodată.
Am ridicat din umeri. Ce altceva puteam face? Trecuseră mulţi ani de atunci şi
muriseră cu toţii, unii chiar de mâna mea. Ce mai conta acum? Dar gândurile acelea
îmi amintiră de vechea mea aversiune faţă de Meşteşug. De la bucurie am trecut
brusc la groază. Am schimbat imediat subiectul.
— Ai aflat cine i-a dăruit prinţului pisica?
Chade se miră de întorsătura neaşteptată.
— Am… da, desigur. Lady Bresinga din Galeton şi fiul ei, Civil6. I-au oferit-o la
aniversarea lui, cu un ham bătut cu giuvaiere şi o lesă. Avea cam doi ani – o pisică
dungată, cu picioare lungi, bot mai degrabă turtit şi o coadă la fel de lungă cât ea.
Am înţeles că asemenea pisici nu se pot creşte în casă. Puiul trebuie luat din vizuină
înainte de-a deschide ochii, dacă vrei să-l domesticeşti. E un animal exotic, bun
pentru vânătorii solitari. Prinţul a îndrăgit-o imediat.
— Cine-a luat puiul din vizuină?
— Habar n-am. Vânătorul lor, presupun.
— Pisicii i-a plăcut prinţul?
Chade se încruntă.
— Nu prea m-am preocupat de asta. Din câte-mi amintesc, s-au apropiat de
podium. Lady Bresinga ţinea capătul lesei, iar fiul ei ducea pisica în braţe. Animalul
părea ameţit de lumina şi de hărmălaia festivităţilor. M-am întrebat dacă nu-l
amorţiseră, ca să nu se sperie şi să se zbată să scape. Dar, după ce i-au prezentat
prinţului urările lor, doamna i-a dat lui capătul lesei, iar Civil, fiul ei, i-a aşezat pisica
la picioare.
— N-a încercat să fugă? N-a tras de lesă?
— Nu. Aşa cum ţi-am zis, a stat calmă, aproape nefiresc de calmă. Cred că s-a uitat
la prinţ o vreme, apoi s-a gudurat de genunchiul lui. Chade privea în gol, derulând
scena în mintea lui vioaie. Prinţul s-a aplecat s-o mângâie, dar ea s-a retras
speriată. Apoi l-a adulmecat. Pe urmă a făcut ceva tare ciudat: a deschis larg botul
şi a amuşinat aerul de lângă mâna lui, ca şi când i-ar fi gustat mirosul. După aceea,
l-a acceptat. S-a frecat cu capul de piciorul lui, ca orice pisicuţă. Când un servitor a
încercat s-o ducă de-acolo, nu s-a lăsat, aşa că i s-a dat voie să rămână lângă
scaunul prinţului tot restul serii. Dutiful s-a arătat foarte mulţumit.
— Cât de repede a început să vâneze cu ea?
— Cred că el şi Civil au scos-o afară chiar a doua zi. Cei doi au aproape aceeaşi
vârstă. Prinţul ardea de nerăbdare să pună pisica la încercare, ca orice băiat. Civil
şi mama lui au rămas la curte toată săptămâna. Cred că băieţii au ieşit afară cu
pisica în fiecare dimineaţă. Era şansa prinţului de-a învăţa să vâneze cu ea de la
cineva obişnuit cu ocupaţia asta.
— Şi vânau bine împreună?
— Aş zice că da. Nu vânat mare, dar aduceau păsări, cred, şi iepuri.
— Şi pisica dormea întotdeauna în camera lui?
— Din câte am înţeles, trebuia ţinută în apropierea oamenilor, ca să nu se
sălbăticească. Şi, bineînţeles, câinii din grajduri n-ar fi lăsat-o în pace. Aşa că, da,
dormea în camera lui şi-l urma peste tot în castel. Fitz, ce suspectezi?
I-am dat un răspuns sincer.
— Exact ceea ce bănuieşti şi tu. Că prinţul nostru dăruit cu Har a fugit cu tovarăşa
lui de vânătoare. Şi că nu e o coincidenţă. Nici talentul animalului, nici legătura
dintre ei, nici dispariţia lui. Totul a fost plănuit.
Chade se încruntă, nevrând să-şi recunoască propriile suspiciuni.
— Pisica ar fi putut fi omorâtă când a fost răpit prinţul. Sau ar fi putut fugi.
— Mi-ai mai spus. Dar, dacă prinţul are Har şi e legat de pisică, ea n-ar fi fugit.
Taburetul era incomod, dar m-am încăpăţânat să rămân aşezat pe el. Am închis
ochii. Câteodată, când trupul ţi-e obosit, mintea îşi ia zborul. Mi-am lăsat gândurile
să rătăcească în voie.
— Ştii că am fost legat de trei animale. Mai întâi de Curiosul, căţeluşul pe care l-a
luat Burrich de lângă mine. Pe urmă de Faur, când eram încă un copil. Ultima dată,
de Ochi Întunecaţi. De fiecare dată, am simţit instantaneu legătura cu animalul. De
Curiosul m-am legat fără să ştiu ce fac. Cred că s-a întâmplat pentru că eram singur.
Pentru că, atunci când Faur mi-a oferit dragostea lui, am acceptat-o fără
discriminare. Iar când furia şi ura lupului închis în cuşcă s-au potrivit perfect cu
sentimentele mele, n-am mai făcut deosebire între noi. Am deschis ochii. Chade
mă fixa. Nu-mi ridicasem ziduri, ştii. Am întors capul, uitându-mă în jos, la focul tot
mai mic. Din câte mi s-a spus, în familiile cu Har, copiii sunt feriţi de el. Sunt învăţaţi
să-şi ridice ziduri de mici. Mai târziu, când cresc, sunt trimişi să-şi găsească
partenerul potrivit, aşa cum şi-ar căuta soţul sau soţia.
— Ce vrei să spui?
Mi-am reluat gândul de unde îl lăsasem.
— Regina a ales o mireasă pentru prinţul Dutiful de dragul unei alianţe politice. Dar
dacă o familie cu Sânge Străvechi a făcut acelaşi lucru?
S-a lăsat o linişte prelungă. Am întors din nou capul spre Chade. Stătea cu ochii la
foc. Aproape că vedeam cum îi lucrează mintea ca să pună ordine în implicaţiile
celor sugerate de mine.
— O familie cu Sânge Străvechi alege intenţionat un animal de care să se lege
prinţul. Ipoteze: Lady Bresinga are Har, se trage, aşa cum ai zis, dintr-un neam cu
Sânge Străvechi. Au ştiut sau au bănuit că prinţul e şi el dăruit cu Har. Tăcu, ţuguie
buzele, căzu pe gânduri, apoi continuă: Poate că ei au trimis biletul care susţinea
că prinţul are Har… Dar nu pricep ce avantaj ar fi obţinut din asta.
— Ce avantaj obţinem noi din căsătoria lui Dutiful cu o fată din Insulele Străine? O
alianţă, Chade.
Îmi aruncă o căutătură urată.
— Pisica face parte din familia Bresinga şi ţine legătura cu ea? Poate influenţa
acţiunile politice ale prinţului?
După tonul lui, ridiculiza posibilitatea.
— Încă n-am descâlcit toate iţele, am recunoscut. Dar cred că despre aşa ceva e
vorba, chiar dacă singurul lor scop e să demonstreze că prinţul are Har, deci că cei
ca el n-ar trebui căsăpiţi şi arşi pentru ceea ce sunt. Sau să câştige simpatia prinţului
faţă de oamenii cu Har şi, prin el, a reginei.
Chade îmi aruncă o privire piezişă.
— Iată un motiv pe care l-aş putea accepta. Mai există şi posibilitatea şantajului.
Odată ce l-au legat pe prinţ de un animal, pot pretinde favoruri politice, sub
ameninţarea că îi vor dezvălui Harul. Întoarse capul. Sau pot încerca să-l reducă
pe prinţ la stadiul de animal, dacă nu le respectăm cerinţele politice.
Ca de obicei, mintea lui Chade era capabilă să conceapă mult mai multe întorsături
de situaţie decât a mea. Era aproape o uşurare să-mi rafineze el ideile. Nu voiam
ca trupul sau mintea mentorului meu să eşueze. În foarte multe privinţe, el era încă
scutul care mă ferea de restul lumii. I-am încuviinţat presupunerile în tăcere.
— Un motiv în plus să ne apucăm de treabă conform planului nostru, rosti el,
ridicându-se. Vino şi aşază-te pe scaunul meu. Parcă eşti un papagal, cocoţat cum
stai acolo; imposibil să te simţi confortabil. Toate manuscrisele susţin că cel ce-şi
practică Meşteşugul trebuie să-şi găsească un loc comod, în care trupul să fie
relaxat şi să nu ridice obstacole în calea minţii.
Am deschis gura să-i spun că Galen procedase cu noi exact invers. Când ne învăţa,
ne chinuia trupurile în aşa hal, încât singura noastră cale de scăpare era cu mintea.
Cuvintele mi-au rămas nerostite. N-avea rost să protestez sau să chibzuiesc la
faptele lui Galen. Bărbatul pervers, care nu ştia ce înseamnă plăcerea, ne torturase
pe toţi, iar pe aceia pe care reuşise să-i înveţe ceva îi transformase într-o coterie
absurd de loială prinţului Regal. Poate că acesta fusese, de fapt, scopul lui, să le
înfrângă rezistenţa fizică şi judecata, pentru a-i integra în organizaţia la care visa.
M-am aşezat în scaunul lui Chade. Îi păstrase căldura şi forma corpului. Mi s-a părut
ciudat să stau pe el în prezenţa lui. Parcă mă transformam în el. Cocoţat pe taburet,
se uita la mine de sus. Îşi încrucişă braţele la piept şi se aplecă în faţă, ca să-mi
rânjească cu superioritate.
— Stai comod?
— Nu, am recunoscut.
— Aşa-ţi trebuie, şopti el. Apoi, râzând, se ridică. Spune-mi cu ce te pot ajuta.
— Vrei să stau aici şi să-mi întrebuinţez Meşteşugul, sperând să-l găsesc pe prinţ?
— E chiar aşa de greu?
Întrebarea sunase sincer.
— Am încercat azi-noapte, câteva ceasuri bune. Nu s-a întâmplat nimic, în afară de
faptul că m-am ales cu o durere de cap.
— Aha.
Păru descurajat, dar mă anunţă hotărât.
— Pur şi simplu va trebui să încercăm din nou. Căci altceva, adăugă el în şoaptă,
ce-am putea face?
N-am ştiut ce răspuns să-i dau. M-am proptit de spătar şi-am încercat să mă
relaxez. M-am holbat la poliţă, numai ca să-mi atragă atenţia un cuţit înfipt în lemn.
Eu îl înfipsesem acolo cu ani în urmă. Nu era momentul să meditez la întâmplarea
aceea, însă m-am pomenit vorbind.
— Azi m-am furişat în fosta mea cameră. Pare să fi rămas nelocuită de când am
plecat.
— Aşa şi este. În castel se şopteşte că e bântuită.
— Glumeşti!
— Nu. Ia gândeşte-te! Bastardul cu Har a dormit acolo şi-a fost omorât în pivniţele
castelului. Iată un început frumos pentru o poveste cu stafii. Pe lângă asta, lumea
a zărit prin obloane pâlpâiri albastre noaptea, iar un grăjdar a spus că Omul
însemnat priveşte în jos pe fereastră în nopţi cu lună plină.
— Tu ai păstrat-o goală.
— Nu sunt chiar lipsit de sentimente. Şi, timp îndelungat, am sperat că, într-o zi, te
vei întoarce acolo. Dar destul despre asta. Avem de lucru.
— Regina nu mi-a pomenit de biletul în care se spune că prinţul are Har.
— Nu.
— Ştii cumva de ce?
Chade avu o scurtă ezitare.
— Poate că unele lucruri sunt atât de înfricoşătoare, că nici buna noastră regină nu
se poate gândi la ele.
— Aş vrea să văd biletul.
— Şi ai să-l vezi. Mai târziu. După o pauză, mă întrebă cu asprime: Fitz, ai de gând
să te apuci de treabă sau o mai tărăgănezi mult?
Am tras o gură de aer încurajatoare, am expirat încet şi mi-am fixat privirea pe focul
micşorat. M-am uitat în miezul flăcărilor şi mi-am eliberat mintea de gânduri. M-am
deschis în faţa Meşteşugului.
Mintea a început să mi se destindă. Mă gândisem mult, în ultimii ani, la cum s-ar
putea descrie Meşteşugul. Nicio metaforă n-ar reuşi să-l redea cu exactitate.
Asemenea unei bucăţi de mătase împăturite, mintea se desface şi se tot desface,
lărgindu-se şi, într-un fel, subţiindu-se. Asta e o variantă. Alta ar fi că Meşteşugul
seamănă cu un râu mare şi nevăzut, care curge fără oprire. Când te concentrezi
voit asupra lui, curentul te poate prinde şi târî odată cu el. În apele acelea sălbatice,
minţile se pot atinge şi contopi.
Nu există cuvinte sau comparaţii care să descrie Meşteşugul aşa cum e, după cum
nu există cuvinte care să descrie mirosul de pâine proaspătă sau culoarea galben.
Meşteşugul e Meşteşugul. Este magia moştenită a dinastiei Farseer, deşi nu mai
aparţine doar regilor. Se întâlneşte, într-o măsură sau alta, la mulţi locuitori ai celor
Şase Ducate. În unii arde suficient de intens pentru ca un om iscusit să le audă
gândurile. Câteodată, pot influenţa gândurile celor pe care-i ating cu el. Mult mai
puţini sunt cei capabili să şi-l trimită în explorare. Abilitatea aceasta e, de obicei, un
fel de bâjbâială, dacă talentul nu e educat. Mi-am deschis mintea şi mi-am lăsat
conştiinţa să se răspândească, fără a spera să găsesc pe cineva.
Frânturi de gânduri se încâlceau în jurul meu ca algele. „Nu suport felul în care se
holbează aia la iubitul meu”. „Aş vrea să-mi pot lua rămas-bun de la tine, tată”.
„Grăbeşte-te acasă, mă simt aşa de rău”. „Eşti atât de frumoasă! Te rog, te rog,
răsuceşte-te ca să mă poţi vedea, fă măcar atât pentru mine!” Majoritatea celor
care-şi strigau gândurile cu atâta forţă habar n-aveau ce energie au. Niciunul nu-şi
dădea seama că îi aud şi eu şi nici eu nu-i puteam face părtaşi la gândurile mele.
Fiecare striga, surd, cu glasuri pe care le credeau mute. Niciunul nu era al prinţului
Dutiful. Dintr-o zonă îndepărtată a turnului mi-a ajuns la urechi muzică. Mi-a distras
puţin atenţia, dar am alungat-o şi m-am concentrat asupra scopului meu.
Nu ştiu câtă vreme am colindat printre minţile acelea neglijente, nici cât de departe
am mers cu cercetatul. Limita Meşteşugului e dată de puterea talentului, nu de
distanţă. Eu n-aveam cum să-mi măsor puterea, iar timpul nu există când eşti prins
în strânsoarea Meşteşugului. Am încercat totuşi să mi-o măsor, cât de cât,
agăţându-mă de trupul meu, de care eram conştient, în ciuda tentaţiei de-a lăsa
Meşteşugul să mă absoarbă pentru totdeauna afară din el.
— Fitz, am murmurat, răspunzând la o întrebare, apoi am rostit cu glas tare:
FitzChivalry.
Un buştean ateriză pe jăraticul din vatră, spărgând inima fierbinte a flăcărilor în
tăciuni. O vreme, am rămas cu ochii la ei, încercând să pricep la ce anume mă uit.
Am clipit şi-am simţit mâna lui Chade pe umăr. În aer mirosea a mâncare caldă. Am
întors uşor capul. Pe masa joasă de lângă scaun era un platou. L-am privit lung,
neştiind cum ajunsese acolo.
— Fitz? Mă strigă Chade din nou.
Am încercat să-mi amintesc ce anume mă întrebase.
— Ce-i?
— L-ai găsit pe prinţul Dutiful?
Fiecare cuvânt căpăta treptat sens, până când am înţeles ce vrea.
— Nu, i-am răspuns, doborât de un val de oboseală. Nu l-am găsit.
Din cauza extenuării, îmi tremurau mâinile şi-mi plesnea capul. Am închis ochii, dar
nu m-am simţit mai uşurat. Şerpi de lumină se unduiau pe întuneric. Când i-am
deschis, s-au suprapus peste imaginea odăii din faţa mea. Aveam senzaţia că-mi
pătrunde prea multă lumină în cap. Valurile de durere mă dezorientau.
— Uite, bea asta.
Chade îmi puse o cană caldă în mâini. Am dus-o recunoscător la gură. Am luat o
sorbitură pe care mi-a venit s-o scuip imediat. Nu era ceai din scoarţă de spiriduş
împotriva durerii de cap, ci supă de vită. Am înghiţit-o în silă.
— Ceai din scoarţă de spiriduş, i-am reamintit. De el am nevoie acum. Nu de
mâncare.
— Nu, Fitz. Adu-ţi aminte ce mi-ai spus chiar tu. Scoarţa de spiriduş reduce
capacitatea de a folosi Meşteşugul, îţi amorţeşte talentul. Nu putem risca aşa ceva
acum. Mănâncă. Îţi vei reface forţele.
M-am uitat ascultător la platoul cu mâncare. Felii de fructe în smântână şi pâine
proaspătă. Un pahar cu vin şi felii roz de peşte la cuptor. Am aşezat cu grijă cana
de supă lângă mâncarea respingătoare şi-am întors capul. Focul prindea curaj,
scuipa limbi roşii, prea strălucitoare. Mi-am prins faţa în mâini, căutând întunericul,
dar luminile continuau să danseze în faţa mea. Am vorbit cu buzele în palme.
— Am nevoie de scoarţă de spiriduş. Nu m-am mai simţit aşa de rău de mulţi ani,
de când trăia Verity, de când Shrewd mi-a împrumutat forţele. Te rog, Chade. Nu
pot nici să gândesc.
A plecat. Mi-am numărat bătăile inimii până la întoarcerea lui. Îmi zvâcneau
tâmplele la fiecare bătaie. I-am auzit paşii iuţi şi mărunţi şi-am ridicat capul.
— Poftim, mi-a zis morocănos, punându-mi pe frunte o cârpă umedă.
Şocul mi-a tăiat răsuflarea. Am ţinut-o acolo şi parcă mi s-a mai potolit durerea.
Mirosea a levănţică.
M-am uitat la Chade ca prin ceaţă. Nu avea nimic în mâini.
— Ceaiul din scoarţă de spiriduş? I-am reamintit.
— Nu, Fitz.
— Chade, te rog. Mă doare aşa de tare, că nu mai văd.
Fiecare cuvânt rostit era greu ca o piatră. Propria mea voce răsuna prea puternic.
— Ştiu. Ştiu, băiete. Dar va trebui să înduri. Manuscrisele spun că uneori e normal
să ai asemenea dureri după ce întrebuinţezi Meşteşugul, dar că, în timp şi prin
eforturi susţinute, vei învăţa să le controlezi. Încă o dată, nu sunt sigur că am înţeles
bine, dar cred că are de-a face cu efortul depus şi ca să ieşi din trupul tău, şi ca să
nu te pierzi. Cu vremea, vei învăţa să reduci încordarea şi…
— Chade! N-am vrut să strig, dar am strigat. Am nevoie de ceaiul ăla afurisit. Te
rog! Dintr-odată, am devenit stăpân pe mine însumi. Te rog, am repetat calm, spăsit.
Te rog, dă-mi ceaiul. Ajută-mă să-mi treacă durerea, pe urmă pot asculta ce spui.
— Nu, Fitz.
— Chade. Mi-am dat glas fricii: O asemenea durere îmi poate provoca o criză.
I-am observat licărul de nesiguranţă din ochi.
— Nu cred. În plus, sunt lângă tine, băiete. O să am grijă de tine. Trebuie să încerci
să treci peste asta fără ceai. De dragul lui Dutiful. Al celor Şase Ducate.
Refuzul lui m-a lăsat fără cuvinte. Mă luptam cu durerea şi sfidarea din mine.
— Bine, am rostit nervos. Am scoarţă de spiriduş în rucsacul din camera mea.
Am încercat să mă conving să mă ridic. După o clipă de linişte, Chade a recunoscut
în silă.
— Ai avut scoarţă de spiriduş în rucsacul din camera ta. A dispărut. La fel şi provizia
de carryme.
Mi-am dat la o parte cârpa de pe frunte şi i-am aruncat o căutătură cruntă. Furia îmi
creştea odată cu durerea.
— N-ai dreptul. Cum îndrăzneşti?
— Îndrăznesc atât cât mi-o cere nevoia. Şi nevoia mea e mare. Mă săgetă
provocator cu ochii lui verzi. Tronul are nevoie de talentul pe care numai tu îl ai. Nu
voi permite să-ţi fie afectat Meşteşugul de absolut nimic.
Nu şi-a luat ochii de la mine, însă eu nu reuşeam să-mi focalizez privirea asupra lui.
În jurul său, lumina ardea şi mă împungea în creier. Cu mare greutate m-am
stăpânit să nu arunc cu cârpa în el. Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, mi-a luat
compresa şi mi-a dat una rece în locul ei. Nu mă ajuta aproape deloc, dar am pus-
o pe frunte şi m-am lăsat pe spătar. Îmi venea să plâng de frustrare şi suferinţă. Cu
compresa pe frunte, am rostit:
— Durere. Asta înseamnă pentru mine să fiu un Farseer. Durere şi faptul că sunt
folosit.
Chade nu-mi răspunse. Aşa mă mustra el cel mai tare, lăsând liniştea să mă oblige
să-mi aud propriile cuvinte la nesfârşit. Îmi luă compresa de pe frunte şi-mi dădu
imediat alta. Cât mi-am apăsat-o pe ochi, mi-a spus.
— Durere şi faptul că sunt folosit. Am avut şi eu parte de asta, ca Farseer. Şi Verity,
şi Chivalry, şi Shrewd, înaintea lor. Dar ştii că nu e doar atât la mijloc. Dacă ar fi, nu
te-ai afla aici.
— Poate, am recunoscut, morocănos. Oboseala mă învingea. Nu voiam decât să
mă ghemuiesc în jurul durerii mele şi să dorm, dar m-am luptat cu mine însumi.
Poate, dar nu-i destul. Nu ca să trec prin aşa ceva.
— Şi ce altceva mai vrei, Fitz? De ce eşti aici?
Ştiam că-mi pusese o întrebare retorică, dar mă frământam de prea multă vreme.
Răspunsul îmi stătea pe buze şi durerea m-a făcut să vorbesc fără să gândesc. Am
ridicat un colţ al cârpei şi l-am privit cu ochi mijiţi.
— Sunt aici pentru că vreau un viitor. Nu pentru mine, ci pentru băiatul meu. Pentru
Hap. Chade, n-am făcut nimic din ce-ar fi trebuit. Nu l-am învăţat nimic, nici să lupte,
nici cum să-şi ducă traiul. Trebuie să-l dau ucenic la un meşter bun. Gindast. De la
el vrea Hap să înveţe. Vrea să devină tâmplar, iar eu ar fi trebuit să mă gândesc din
timp la asta şi să pun bani deoparte, dar n-am făcut-o. Şi acum, iată că Hap a ajuns
la vârsta când trebuie să înveţe, iar eu n-am ce să-i ofer. Banii pe care i-am
economisit nu sunt destui pentru…
— Mă pot ocupa de asta, spuse Chade calm, dar apoi întrebă nervos: Sau credeai
că n-o voi face?
Probabil că mă trădă expresia feţei, pentru că se aplecă spre mine cu sprâncenele
apropiate şi exclamă:
— Ţi-ai zis că trebuie să faci asta ca să-mi poţi cere ajutorul, nu-i aşa?
Cârpa umedă era tot în mâna lui. O trânti mânios pe lespedea de piatră.
— Fitz, ai…
Lăsă propoziţia neterminată. Se ridică şi se îndepărtă de mine. Îmi lăsă impresia că
pleacă de tot, dar se opri la masa de lucru şi la căminul nefolosit din partea opusă
a camerei. Ocoli încet masa, cu ochii la ea şi la rafturile cu manuscrise şi unelte, ca
şi când ar fi căutat un obiect rătăcit. Am împăturit compresa rămasă la mine şi mi-
am pus-o pe frunte, dar l-am privit pe furiş, printre degete. O vreme, am tăcut
amândoi.
Când se întoarse la mine, păru mai liniştit, dar şi mai bătrân. Luă o altă cârpă din
vasul de ceramică, o stoarse, o împături şi mi-o întinse. Făcând schimb de
comprese, îmi spuse.
— Mă voi ocupa de ucenicia lui Hap. Ai fi putut să mi-o ceri când am venit la tine.
Sau ai fi putut să-l aduci pe băiat la Buckkeep cu ani în urmă, iar eu aş fi avut grijă
să primească o educaţie decentă.
— Ştie să scrie, să citească şi să socotească, am spus în apărarea mea. M-am
ocupat de asta.
— Foarte bine, veni răspunsul lui rece. Mă bucur să aud că ai avut măcar atâta simţ
practic.
N-aveam ce replică să-i dau. Mă copleşeau şi durerea, şi oboseala. Ştiam că-l
jignisem, dar nu consideram că era vina mea. De unde să ştiu că era atât de dornic
să mă ajute? Cu toate astea, mi-am cerut iertare.
— Chade, îmi pare rău. Ar fi trebuit să ştiu că m-ai fi ajutat.
— Da, încuviinţă el nemilos. Ar fi trebuit. Şi-ţi pare rău. Nu mă îndoiesc de
sinceritatea ta. Dar îmi aduc aminte că te-am avertizat, cu ani în urmă, că vorbele
astea au efect o dată, apoi încep să sune a gol. Fitz, mă doare când te văd aşa.
— Începe să-mi treacă, am minţit.
— Nu durerea de cap, prostule. Mă doare că eşti… aşa cum ai fost întotdeauna, de
când… la naiba. De când ai fost luat de lângă mama ta. În ciuda a tot ce-am… După
atâţia ani, încă n-ai încredere în nimeni?
N-am zis nimic, chibzuind la spusele lui. O iubisem pe Molly, însă nu-i
încredinţasem secretele mele. Legătura mea cu Chade era la fel de importantă ca
însuşi corpul meu, dar nu crezusem că el va face totul pentru Hap, numai de dragul
trecutului nostru comun. Burrich. Verity. Kettricken. Lady Patience. Starling. Nu m-
am deschis în faţa niciunuia dintre ei.
— Am încredere în bufon, i-am răspuns, întrebându-mă dacă era adevărat.
Era, m-am asigurat. Bufonul ştia aproape totul despre mine. Asta însemna
încredere, nu?
— Asta-i bine, zise Chade, după câteva momente. Că ai încredere în cineva.
Întoarse capul şi vorbi cu flăcările. Ar trebui să te forţezi să mănânci. Stomacul ar
putea să protesteze, dar ştii că ai nevoie de hrană. Adu-ţi aminte cum trebuia să-l
forţăm pe Verity să mănânce când îşi folosea Meşteşugul.
Aproape că mă durea tonul lui neutru. Atunci mi-am dat seama că el sperase să
insist că am, totuşi, încredere în el. N-ar fi fost adevărat şi nu l-aş fi minţit. M-am tot
întrebat ce să-i spun în schimb. Am vorbit fără să gândesc.
— Chade, te iubesc. Numai că…
Se întoarse brusc spre mine.
— Taci, băiete. Nu mai spune nimic. Mi-e de-ajuns, adăugă cu glas parcă
implorator. Îmi puse mâna pe umăr şi mă strânse tare. Nu-ţi cer ce nu-mi poţi da.
Eşti aşa cum te-a modelat viaţa. Şi cum te-am modelat eu, Eda să se îndure de
mine. Acum fii atent la mine. Mănâncă. Forţează-te, dacă trebuie.
Ar fi fost inutil să-i spun că era destul să văd şi să simt miros de mâncare ca să mi
se facă greaţă. Am inspirat adânc şi-am dat pe gât supa de vită fără să respir.
Fructele cu smântână aveau gust de noroi, peştele puţea, iar cu pâinea era să mă
înec, dar m-am silit s-o înghit mestecată numai pe jumătate. Încă o gură de aer şi-
am băut şi vinul. Când am pus cana jos, mi s-a întors stomacul pe dos şi m-a apucat
ameţeala. Vinul era mai tare decât crezusem. Am ridicat ochii spre Chade. Se uita
la mine disperat, cu gura întredeschisă.
— Nu aşa am vrut să spun, şopti.
Am dat din mână a nepăsare. Mi-era frică să deschid gura ca să vorbesc.
— Ar fi mai bine să te culci, îmi propuse cu teamă.
Am încuviinţat în tăcere şi m-am ridicat în picioare. Îmi deschise uşa, îmi dădu o
lumânare, apoi rămase în capătul pasajului, luminându-mi calea până când mă
pierdu din vedere. Mi se părea imposibil să ajung la camera mea de la capătul
pământului, dar, până la urmă, am ajuns la intrarea secretă. Oricât îmi era de
greaţă, tot am stins lumânarea înainte şi am mijit ochii prin orificiu înainte de-a
declanşa mecanismul care să-mi dea voie să intru în camera mea. Acolo nu ardea
nicio lumânare. Nu conta. Am bâjbâit în bezna apăsătoare şi-am trântit uşa după
mine. Din câţiva paşi am ajuns la pat şi m-am trântit în el. Era prea cald şi mă
deranjau hainele de pe mine, dar eram prea obosit ca să mă dezbrac. Bezna era
atât de deasă, încât nu-mi dădeam seama dacă ţineam ochii închişi sau deschişi.
Măcar nu mă mai ardeau luminile de sub pleoape. Am rămas treaz în noapte,
tânjind după răcoarea paşnică a pădurii.
Prin zidurile groase ale odăii mele nu răzbătea niciun sunet. Mă izolau de întuneric.
Parcă eram închis într-un mormânt. Am închis ochii şi-am ascultat cum îmi bubuie
capul în ritmul bătăilor inimii. Stomacul îmi protesta nemulţumit. Am inspirat adânc.
„Pădure”, mi-am zis. „Noapte. Copaci. Pajişte.” Căutam mângâierea familiară a
naturii. Mi-am zugrăvit singur detaliile. O briză uşoară clătina vârful copacilor.
Stelele pâlpâiau printre petice de nori în mişcare. Răcoare şi mireasma plină a
pământului. Mi-a dispărut încordarea şi, odată cu ea, şi durerea. Am alunecat în
imaginaţia mea. Pe pământul bătătorit de la picioarele mele se ghiceau urme de
vânat. Înaintam încet prin beznă, în urma tovarăşei mele.
Ea avansa mai tăcută decât noaptea, cu paşi siguri şi iuţi. Oricât încercam, nu
puteam ţine pasul cu ea. Nici măcar n-o vedeam. Ştiam pe unde merge pentru că-
i simţeam mirosul în aer sau auzeam foşnetul slab al tufelor în faţa mea. Pisica mea
o urmărea, însă eu nu eram destul de rapid.
— Aşteaptă, le-am strigat.
Să aştept? M-a ironizat ea. Să aştept să distrugi tu vânătoarea de noapte? Nu. Nu
voi aştepta. Te vei grăbi tu, dar în linişte. Nai aflat nimic despre mine? Am călcătura
uşoară, sunt Prietena Nopţii şi Urmăritoarea Umbrelor. Fii şi tu la fel, vino, vino, vino
să împărţi noaptea cu mine.
M-am grăbit în urma ei, ameţit de noapte şi de prezenţa ei, atras ca molia de flacăra
lumânării. Avea ochi verzi. Ştiam, pentru că mi-o spusese chiar ea. Avea şi plete
negre. Tânjeam s-o ating, dar era înşelătoare şi zeflemitoare, mi-o lua înainte
întotdeauna, nu mi se arăta niciodată, cu atât mai puţin nu mă lăsa să pun mâna
pe ea. Puteam doar să fug după ea noaptea, răsuflarea arzându-mă în piept. Nu
mă plângeam. Aveam să mă dovedesc demn de ea şi s-o cuceresc.
Dar inima îmi bătea să-mi sară din piept şi plămânii îmi ardeau. Am ajuns în vârful
unui deal şi m-am oprit să-mi trag sufletul. În faţa mea se întindea priveliştea
splendidă a văii unui râu. Luna plutea, rotundă şi galbenă. Străbătusem o distanţă
atât de mare vânând doar într-o singură noapte? Departe, la picioarele mele,
zidurile din Galeton păreau o grămadă de pietre pe malul râului. Câteva lumânări
răzleţe sclipeau galbene la ferestrele castelului. Oare cine stătea la lumina lor, în
timp ce restul locuitorilor dormeau?
Ţi-e dor să dormi într-o cameră înăbuşitoare, îngropat sub pături? Aşa ai irosi o
noapte ca asta? Păstrează-ţi somnul pentru clipele în care te va încălzi soarele, în
care vânatul se ascunde în vizuină sau în bârlog. Acum vânează, nepriceputul meu
prieten. Vânează cu mine! Depăşeşte-te pe tine însuţi. Învaţă să fii una cu mine, să
gândeşti ca mine, să te mişti ca mine, altfel mă vei pierde pentru totdeauna.
Am plecat după ea. Gândurile mi se agăţau de ceva, întârziindu-mă. Aveam ceva
de făcut chiar în clipa aceea. Trebuia să spun ceva cuiva în momentul acela.
Speriat, m-am oprit în loc. Gândul mă împărţea în două. O jumătate din mine trebuia
să plece, trebuia să vâneze la călcâiele ei, ca să nu mă lase în urmă. Cealaltă
jumătate rămânea pe loc. Trebuie să-i spun acum. Chiar acum. M-am desprins de
mine, separându-mă, dar ţinându-mă strâns de lucrurile pe care le aflasem.
Pâlpâiau la marginea puterii mele de înţelegere, ameninţând să devină absurdităţile
unui vis pe cale să se sfârşească. M-am agăţat de gândul acela, abandonând orice
altceva. Am ţinut de el cu toată puterea. L-am rostit cu glas tare. M-am legat de
cuvânt, n-am dat drumul gândului. Nu-l lăsa să plece, nu-l lăsa să dispară odată cu
visul.
— Galeton!
Am rostit cuvântul cu glas tare, şezând în capul oaselor, în bezna sufocantă.
Cămaşa transpirată mi se lipise de piele. Durerea de cap îmi revenise, însoţită de
clopote grele, care băteau nestingherite. N-avea importanţă. Am coborât din pat
clătinându-mă şi-am început să pipăi pereţii invizibili.
— Galeton, am repetat cu voce tare, ca să nu uit cuvântul. Prinţul Dutiful vânează
lângă Galeton.
Capitolul XIV
LAUREL
Există o anumită piatră neagră, deseori cu vinişoare fine, albe sau argintii, folosită
intens de Străbuni în arhitectura lor. Se găseşte într-o carieră din tărâmurile
sălbatice de dincolo de Regatul Munţilor, dar e sigur că există şi alte surse, pentru
că e greu şi să-ţi imaginezi cum altfel s-ar fi construit din ea clădiri atât de înalte, în
locuri atât de îndepărtate. Muntenii o întrebuinţau nu numai la ridicatul clădirilor, ci
şi al monoliţilor pe care îi plasau la anumite răscruci. Dacă ne gândim că drumurile
construite de Străbuni au câteva însuşiri bizare, ne dăm seama că ele conţin o
variantă a pietrei care există pe sol sau sub formă de pietriş. Oriunde au construit
Străbunii, piatra a fost materialul lor preferat. Monumente din această piatră se
întâlnesc chiar şi în locurile pe care ei le-au vizitat numai sporadic. O cercetare
atentă a Martorilor de Piatră din Buckkeep ne va convinge că, deşi roşi de intemperii
sau vandalizaţi intenţionat de oameni în trecut, piatra din care sunt făcuţi e de
acelaşi tip. Unii au sugerat că Martorii din Buckkeep şi alte „pietre ale jurământului”
din cele Şase Ducate au fost înălţate de Străbuni pentru cu totul alte scopuri.

M-am trezit în patul cu baldachin al lui Chade, în camera din turn. M-am dumirit mai
greu la început, până m-am convins că nu visez din nou. Eram treaz de-a binelea.
Nu-mi aminteam când mă culcasem, doar că mă aşezasem puţin pe marginea
patului. Purtam aceleaşi haine de cu o zi înainte.
M-am ridicat precaut în şezut. Baroasele şi nicovalele din capul meu se odihneau.
În locul lor, bătea monoton o tobă. Eram singur, dar cineva fusese în cameră nu de
mult. Lângă foc aburea apă de spălat şi un castron mic cu terci de ovăz acoperit,
ţinut la cald. Imediat ce le-am văzut, le-am şi folosit. Stomacul meu refuza şi acum
hrana, dar am mâncat, ştiind că aşa trebuia. M-am spălat, am pus de ceai şi m-am
dus la masa de lucru. Pe ea se întindea o hartă mare a ducatului Buck, cu colţurile
fixate de un mojar, două pistiluri şi o ceaşcă de ceai. Pe hartă stătea un pahar de
vin cu gura în jos. Când l-am ridicat, am văzut că acoperea numele Galeton. Era pe
un afluent al râului Buck, la nord-vest de Buck, de partea cealaltă a râului, cum
priveai din Buckkeep. Nu fusesem niciodată acolo. Am încercat să-mi amintesc ce
ştiam despre Galeton. Am terminat repede. Nu-mi aminteam absolut nimic.
Harul m-a alertat de prezenţa lui Chade şi m-am întors când s-a deschis larg uşa
tainică. A intrat repede în cameră. Era roşu în obraji de la aerul dimineţii, iar în părul
alb avea sclipiri argintii.
— A, te-ai trezit. Excelent, mă salută el. Am reuşit să aranjez ca Lordul Auriu să ia
dejunul mai devreme, deşi servitorul lui lipseşte. M-a asigurat că va fi gata de
călătorie peste câteva ore. A găsit deja o scuză pentru plecarea lui.
— Care? Am întrebat eu cam buimac.
Chade izbucni în râs.
— Pene de toate felurile. Lordul Auriu are mai multe pasiuni, care de care mai
interesante, dar în ultimul timp e fascinat de pene. Cu cât mai mari şi mai sclipitoare,
cu atât mai frumoase. Galeton se învecinează cu o regiune muntoasă împădurită,
unde trăiesc mulţi fazani, ierunci şi păsări-fluier. Păsările-fluier au nişte pene
nemaipomenite, mai ales în coadă. Lordul a trimis deja un mesager la Lady
Bresinga din Galeton, ca s-o roage să-l primească la ea cât va sta acolo, căutând
pene. Nu va fi refuzat. Lordul Auriu e prezenţa cea mai nouă şi mai populară de la
curtea din Buckkeep din ultimii zece ani. Dacă-l va găzdui la conacul ei, va da
lovitura printre cei de rangul ei.
Chade a tăcut, dar cel care şi-a tras răsuflarea am fost eu, nu el. Am scuturat din
cap de parcă aş fi vrut să-mi aşez creierul la loc şi să pricep tot ce mi-a spus.
— Bufonul merge la Galeton ca să-l găsească pe Dutiful?
— A-a! Mă avertiză Chade. Lordul Auriu merge la Galeton ca să vâneze păsări.
Servitorul lui, Tom Badgerlock, îl va însoţi, fireşte. Sper ca, în timp ce urmăriţi bietele
zburătoare, să daţi de urma prinţului. Dar aceasta este, bineînţeles, misiunea
noastră secretă.
— Adică merg şi eu cu el.
— Evident. Chade mă studie cu ochi mijiţi. Te simţi bine, Fitz? Pari cam încet la
minte în dimineaţa asta.
— Aşa şi sunt. Parcă toate se întâmplă prea repede.
Nu i-am spus că mă obişnuisem să-mi organizez singur viaţa şi călătoriile. Mi se
părea ciudat să trăiesc din nou ca altă persoană. Mi-am înăbuşit protestele. La ce
mă aşteptasem? Dacă era să-l aduc înapoi pe prinţul Dutiful, atunci aşa trebuia să
fie. M-am străduit să-mi pun ordine în gânduri.
— Lady Bresinga are şi o fată?
Chade chibzui o clipă.
— Nu. Doar un fiu, pe Civil. Cred că a avut grijă de o verişoară un timp. Fillip
Bresinga. Cred că are… să vedem… treisprezece ani acum. S-a întors acasă
primăvara trecută.
Am clătinat din cap şi a negare, şi a mirare. Era limpede că Chade se informase
noaptea trecută despre familia Bresinga.
— Am perceput o femeie, nu un copil. O femeie… atrăgătoare.
Aproape că spusesem „seducătoare”. Gândindu-mă la experienţa din noaptea
trecută, visul a devenit al meu şi mi-am adus aminte prea bine cum mi-a încălzit
sângele. Ce ispită! Ce provocare! M-am uitat scurt la Chade. Mă privea cu o
expresie de panică totală. I-am pus întrebarea evidentă:
— Dutiful s-a arătat interesat cumva de o femeie? Oare să fi fugit împreună?
— Ferească-ne Eda, exclamă el îngrozit. Nu. Nega ideea cu disperare. Nu există
nicio femeie în viaţa lui Dutiful, nici măcar o fată pe care s-o considere atrăgătoare.
Am fost foarte atenţi să nu-i dăm ocazia să aibă o asemenea legătură. Kettricken şi
cu mine am hotărât demult că aşa e cel mai bine. N-a vrut să-şi vadă fiul ca tine,
adăugă el ceva mai potolit, obligat să aleagă între dragoste şi datorie. Nu te-ai
întrebat niciodată cum ar fi fost dacă n-ai fi iubit-o pe Molly, dacă ai fi acceptat să
te însori cu Lady Celerity?
— Ba da. Dar nu voi regreta niciodată că am iubit-o pe Molly.
Cred că răspunsul meu vehement îl convinse să schimbe tactica.
— Nu există o asemenea dragoste în viaţa lui Dutiful, declară el categoric.
— N-a existat. Poate că există acum, l-am contrazis.
— Atunci sper să fie o aventură trecătoare, una care să fie… — Îşi căută cuvintele
– încheiată repede, rosti el, strâmbându-se nemulţumit de propria alegere. Băiatul
e deja promis. Nu te uita aşa la mine, Fitz.
M-am supus şi am întors capul.
— Nu cred că o cunoaşte de multă vreme. Parte din atracţia ei era misterul.
— Atunci trebuie să ne străduim să-l recuperăm cât mai repede, până nu se
întâmplă vreo nenorocire.
Următoarea întrebare pe care i-am pus-o mă privea direct.
— Şi dacă nu vrea să fie recuperat? Am rostit cu glas scăzut.
Chade nu-mi răspunse imediat.
— Trebuie să faci cum crezi că e mai bine, îmi spuse cu sinceritate.
Probabil că mi se citea şocul pe chip, pentru că începu să râdă.
— Pentru că n-are rost să ne ascundem după degete, pretinzând că ai face altfel,
nu? Inspiră şi oftă din adâncul sufletului. Fitz, numai atât te rog: priveşte lucrurile în
ansamblu. Inima unui băiat e un lucru preţios, aşa cum e şi viaţa unui bărbat. Dar
bunăstarea locuitorilor din cele Şase Ducate şi din Insulele Străine e şi mai
preţioasă. Aşa că fă cum crezi că e mai bine. Dar asigură-te că te-ai gândit bine
înainte.
— Nu-mi vine să cred că-mi dai mână liberă! Am exclamat.
— Nu? Păi, e posibil să te cunosc mai bine decât îţi închipui.
— Da, aşa este, am recunoscut, dar m-am întrebat dacă mă cunoştea într-adevăr
atât de bine pe cât credea.
— Ai venit numai de două zile şi eu deja te pun iar pe drumuri, remarcă dintr-odată.
Mă bătu pe umăr, zâmbindu-mi cam silit. Crezi că poţi fi gata de plecare într-un
ceas?
— Nu prea am ce împacheta. Dar va trebui să fac un drum în oraş, să-i las vorbă
lui Hap la Jinna.
— Mă ocup eu de asta, se oferi Chade.
— Jinna nu ştie să citească şi, dacă e să fiu Tom Badgerlock, atunci nu-mi permit
să facă alţii comisioane în locul meu. Mă duc eu.
Nu i-am spus că voiam să merg la ea personal.
— Cum vrei. Stai să-i scriu o scrisoare meşterului Gindast, să i-o dea Hap când se
duce să vorbească cu el despre ucenicia lui. De rest mă voi îngriji cu discreţie, îţi
promit. Tâmplarul va crede că îl ia pe Hap făcând o favoare unuia dintre clienţii lui
cei mai influenţi. Făcu o mică pauză. Ştii, tot ceea ce-i putem oferi băiatului e şansa
să arate ce poate. Nu-l pot obliga pe meşter să-l ţină dacă e neîndemânatic sau
leneş. Zâmbi larg la privirea mea indignată. Dar sunt sigur că Hap nu-i aşa. Dă-mi
un minut să compun scrisoarea.
I-a luat mai mult de un minut, bineînţeles. Când, în cele din urmă, aveam scrisoarea
în mână, alergam să recuperez timpul pierdut al dimineţii. L-am întâlnit pe Lordul
Auriu în camera lui când am ieşit din odăiţa mea întunecoasă. A plescăit nemulţumit
din limbă, văzând că port hainele în care dormisem peste noapte, şi mi-a poruncit
să le iau pe cele noi de la croitor, ca să îmbrac veşminte ca lumea în călătorie. M-
a anunţat că aveam să călătorim singuri şi repede. Lordul Auriu avea deja reputaţia
de a fi excentric şi de a-i plăcea aventura. Nimeni nu se va mira că pleacă într-o
asemenea expediţie. Mi-a mai spus că alesese el însuşi o iapă pentru mine şi că
tocmai se ocupase să fie potcovită. Puteam s-o iau chiar eu de la fierar. Presupunea
că doream să-mi aleg singur harnaşamentul, aşa că mi-a dat o scrisoare de credit
şi pentru asta înainte de a mă trimite la treabă. Nicio clipă nu a renunţat la manierele
Lordului Auriu, iar eu m-am purtat ca Tom Badgerlock. Acestea erau rolurile în care
trebuia să intrăm cât mai repede. Nu aveam voie să greşim nici măcar o dată după
ce ieşeam în lume. Când, în sfârşit, am plecat în oraş, aveam o groază de
comisioane de făcut şi soarele urca prea repede pe cer.
Croitorul a vrut să mă întârzie pentru o ultimă probă şi retuşurile finale. L-am refuzat
şi nici măcar n-am desfăcut pachetul cu haine ca să le verific. Mi-am dat seama că
Scrandon era obişnuit să facă un adevărat spectacol din prezentarea hainelor, dar
i-am tăiat elanul spunându-i că Lordul Auriu mi-a cerut să mă grăbesc. A pufnit şi-
a spus că nu-şi asumă răspunderea dacă hainele nu se potrivesc. L-am asigurat că
nu mă voi plânge şi-am ieşit iute din atelier cu ditamai pachetul enervant sub braţ.
M-am dus la prăvălia Jinnei, dar acolo am rămas cu buzele umflate. Nu era acasă,
iar nepoata ei nu ştia când avea să se întoarcă. Fennel mi-a ieşit în întâmpinare.
Mă iubeşti. Ştii că mă iubeşti. Ia-mă în braţe.
Mi s-a părut o prostie să nu-l ascult. L-am luat în braţe. Şi-a înfipt ghearele în umărul
meu şi s-a gudurat silitor de vesta mea cu capul.
— Jinna a plecat pe dealuri ieri-dimineaţă. Şi-a petrecut noaptea acolo, ca să
culeagă ciuperci în zori. S-ar putea întoarce dintr-o clipă într-alta, s-ar putea
întoarce numai după lăsarea întunericului, îmi spuse Miskya. Fennel, nu fi obraznic.
Vino-aici.
Îmi luă pisica din braţe, ţâţâind văzând părul auriu care mi se lipise de vestă.
— Nu-i nimic, stai liniştită. Dar, ştii, mă simt cam stânjenit, m-am scuzat şi i-am zis
că stăpânul meu se hotărâse peste noapte să plece într-o călătorie, iar eu trebuia
să-l însoţesc.
I-am lăsat scrisoarea compusă de Chade pentru Hap şi un bilet de la mine pentru
băiat. Ochi Întunecaţi nu se va bucura să ajungă în oraş şi să afle că am plecat. Şi
nici nu se va mulţumi să zacă acolo, aşteptându-mă. Mi-am dat seama cu întârziere
că îl lăsam pe capul Jinnei nu numai pe Hap, ci şi pe lup, poneiul şi căruţa până la
întoarcerea mea. Oare nu mă putea ajuta Chade? N-aveam niciun ban să le las,
doar profunda mea recunoştinţă şi asigurarea că le voi plăti toate cheltuielile făcute
din cauza lor.
— Mi-ai mai spus, Tom Badgerlock, mă dojeni ea blând, făcând haz de necazul
meu. Fennel se gudură de bărbia ei şi mă privi cu asprime. De trei ori mi-ai spus că
te vei întoarce curând şi ne vei plăti bine. Stai liniştit, fiul tău va fi pe mâini bune şi-
l vom primi bine, cu sau fără plată. Nu cred că i-ai cerut bani mătuşii când ai primit-
o în casa ta.
Mi-am dat seama că pălăvrăgisem într-una, ca o găină speriată. Am făcut un efort
şi nu i-am mai explicat încă o dată cât de urgentă era treaba mea şi cât de tare mă
grăbeam. Când, în sfârşit, am terminat cu mulţumirile mele fâstâcite, nu mai ştiam
unde mi-e capul de ameţeală, gândurile mi se împrăştiaseră, ca şi când o parte din
mine era cu Ochi Întunecaţi şi cu Hap, iar alta în odaia din turnul castelului. Mă
simţeam vulnerabil şi expus.
— La revedere, atunci, i-am spus Miskyei.
E mai plăcut să dormi la soare. Trage un pui de somn cu pisica, mi-a propus Fennel,
iar Miskya mi-a urat drum bun.
Îndepărtându-mă de casa Jinnei, a început să mă roadă vina. Îmi lăsam
responsabilităţile pe umeri străini. Am negat categoric că mă simţeam dezamăgit
că n-o întâlnisem pe Jinna înainte de plecare. Sărutul pe care voise să mi-l dea
atârna în aşteptare, ca o conversaţie neîncheiată, dar am refuzat să mă gândesc
unde ne-ar fi dus. După cât de complicate erau lucrurile, ultimul lucru la care trebuia
să-mi stea capul era cum să le complic şi mai mult. Dar de-abia aşteptasem să mă
întâlnesc din nou cu ea, iar faptul că nu avusesem parte nici de atâta bucurie îmi
scădea pofta de călătorit.
Căci mă încânta ideea că plecam din nou la drum. Vina pe care o simţisem lăsându-
l pe Hap în grija altora era o reflecţie ciudată a sentimentului de libertate pe care îl
încercam la gândul întreprinderii noastre. În scurt timp, bufonul şi cu mine urma să
plecăm împreună într-un loc numai de El ştiut, de capul nostru. Drumul promitea să
fie plăcut, vremea, bună, iar tovărăşia, excelentă. Avea să fie mai degrabă o
vacanţă decât o misiune. Visul din noaptea anterioară îmi atenuase mult temerile
legate de prinţ. Pe băiat nu-l păştea nicio primejdie fizică. Ameţit de noapte şi de
femeia pe care o urmărea, singura în pericol era inima lui tânără, iar de pericolul
acela nimeni nu-l putea scăpa. Ca să fiu sincer, însărcinarea nici nu mi se părea
atât de dificilă. Ştiam unde să-l căutăm pe băiat şi, cu sau fără lupul meu, mă
pricepeam foarte bine să iau urma cuiva. Dacă Lordul Auriu şi cu mine nu reuşeam
să-l scoatem imediat pe prinţ din Galeton, atunci aveam să-i caut urma pe dealurile
înconjurătoare. În niciun caz nu aveam să lipsim mult. Cu conştiinţa puţin mai
uşurată, m-am dus la fierar.
Nu mă aşteptasem la un cal grozav. Dimpotrivă, mă temusem că Lordul Auriu se
folosise de simţul umorului al bufonului când mi-l alesese. Am găsit-o pe fata
fierarului răcorindu-se cu apă de ploaie din butoi şi i-am spus că am venit să iau
calul trimis de Lordul Auriu la potcovit. Ea a înclinat din cap în semn că a înţeles,
iar eu am rămas pe loc, aşteptând. Era foarte cald afară. Nu intenţionam să intru în
atelierul meşterului, unde te asurzeau zgomotele şi te dobora arşiţa iadului.
Fata a revenit destul de iute, aducând o iapă neagră, cu picioare subţiri. I-am dat
ocol şi am ridicat ochii spre ea. Mă privea tot aşa de precaut cum o priveam şi eu.
Părea sănătoasă şi neafectată de prea mult stat în grajd. Mi-am întins uşor Harul
către ea. A fornăit şi a refuzat să se uite la mine. N-o interesau prieteniile cu
oamenii.
— A fost o adevărată pacoste la potcovit, mi-a strigat fierarul transpirat, ieşind din
atelier. Nici n-a catadicsit să ridice piciorul ca să poată omul lucra. Dă din picioare
dacă are ocazia, fii atent. Şi a-ncercat s-o muşte pe fata mea. Dar numai cât a
trebuit potcovită. Pe urmă s-a purtat destul de frumos.
I-am mulţumit că m-a prevenit şi i-am dat punga cu bani promisă de Lordul Auriu.
— Ştii cumva cum o cheamă? L-am întrebat.
Fierarul şi-a ţuguiat buzele şi-a scuturat din cap.
— N-am mai văzut-o până azi-dimineaţă. Dacă a avut nume, probabil că şi l-a
pierdut când a fost vândută. Spune-i cum vrei, mai mult ca sigur că n-o să te ia în
seamă.
Am lăsat deoparte problema numelui iepei. Am luat-o de căpăstrul uzat şi-am dus-
o la şelar. Am cumpărat un harnaşament modest şi folositor. Deşi m-am târguit, tot
am rămas uimit de preţul care mi s-a cerut. Expresia de pe faţa şelarului îmi arăta
clar că mă considera nerezonabil. Ieşind din atelier cu harnaşamentul, m-am
întrebat dacă avea dreptate. Nu mai trebuise să cumpăr hamuri până atunci. Poate
că tocmai din cauza preţului piperat fusese Burrich obsedat să le repare.
Iapa fusese nărăvaşă când probasem diferite şei pe ea, iar când am încercat s-o
călăresc, s-a tras la o parte. Odată urcat în spinarea ei, s-a supus comenzilor pe
care i le-am dat din frâu şi din genunchi, dar cam neîndemânatică. M-am încruntat,
dar m-am forţat să am răbdare cu ea. Poate că, după ce aveam să ştim fiecare cât
poate pielea celuilalt, avea să mă slujească mai cu spor. Iar dacă nu, ei, atunci se
cerea răbdare ca să dezveţi un cal de proaste obiceiuri. Mai bine să mă pregătesc
de acum pentru asta. Călărind-o cu atenţie pe străzile în pantă din Buckkeep, mi-
am zis că poate în tinereţe fusesem mult mai răsfăţat decât crezusem. Cai
nemaipomeniţi, harnaşament de calitate, arme grozave, haine frumoase, mâncare
din belşug: prea le luasem pe toate drept sigure.
Un cal? Aş putea învăţa un cal orice trebuie învăţat. La ce-ţi trebuie un cal?
Ochi Întunecaţi mi se furişase în minte atât de discret, că nici nu-l simţisem printre
gânduri. Trebuie să plec undeva. Cu Cel-fără-Miros.
Neapărat călare? Nu mi-a dat timp să-i răspund. I-am simţit iritarea. Aşteaptă-mă.
Ajung imediat.
Ochi Întunecaţi, nu, nu veni la mine. Stai cu băiatul. Mă înapoiez curând.
Dar a plecat şi gândul mi-a rămas fără răspuns. L-am căutat, dar am dat numai
peste ceaţă. Nu voia să se certe cu mine. Nici vorbă să rămână cu Hap.
Gărzile de la poartă nici nu m-au luat în seamă. M-am încruntat şi m-am decis să
vorbesc despre asta cu Chade. Faptul că purtam straie albastre nu însemna că
aveam neapărat treabă la castel. M-am dus până la porţile grajdurilor, am
descălecat şi m-am oprit. Inima a început să-mi bată cu putere. Dinăuntru se auzea
glasul prietenos al unui bărbat care învăţa pe cineva să cureţe copitele cailor. Anii
îl îngroşaseră, dar tot l-am recunoscut. Hands, prietenul meu din copilărie, acum
grăjdar-şef la Buckkeep, era chiar în spatele porţilor deschise. Mi s-a uscat gura.
Ultima dată când mă văzuse, se uitase la mine ca la o stafie sau un demon şi fugise
urlând după gărzi. Asta fusese cu ani în urmă. Între timp, mă schimbasem mult, mi-
am zis, dar nu mă puteam încrede în înfăţişarea dată de anii trecuţi peste mine. M-
am refugiat în Tom Badgerlock.
— Hei, băiete, am chemat un flăcău care trândăvea pe lângă grajduri. Du iapa asta
înăuntru. E a Lordului Auriu, aşa că ai grijă să fie tratată cum trebuie.
— Da, domnule. Ne-a trimis vorbă să fim cu ochii în patru după Tom Badgerlock şi
o iapă neagră şi să-i înşeuăm calul imediat ce vă întoarceţi. Ne-a spus să vă
anunţăm că vă aşteaptă în camera lui îndată ce apăreţi.
Mi-a luat iapa şi-a plecat fără să mai spună altceva. Am respirat uşurat, fericit că
scăpasem uşor de obstacolul acela. N-am făcut zece paşi, că un bărbat a trecut în
grabă pe lângă mine, evident, cu o treabă urgentă de rezolvat. Nu mi-a aruncat
nicio privire. M-am uitat lung după Hands. Se îngrăşase, dar şi eu. Părul negru i se
rărise în vârful capului, dar era mai des şi mai aspru pe mâinile vânjoase. A cotit în
clipa următoare şi l-am pierdut din vedere. Am rămas cu gura căscată în urma lui,
de parcă aş fi fost într-adevăr o stafie, invizibilă pentru restul lumii. Pe urmă am oftat
şi mi-am văzut de drum. Cu vremea, Hands o să-l vadă pe Tom Badgerlock azi, o
dată, mâine a doua oară şi uite-aşa, când o să stăm faţă în faţă, eu voi fi fost de
atâta vreme altcineva, încât nu-mi va pune la îndoială numele şi identitatea.
Am avut senzaţia că viaţa mea ca Fitz era ca urmele de pantofi pe o podea prăfuită,
deja măturată şi călcată de alţii. Nu mi-a căzut bine deloc când, traversând Coridorul
cel Mare, am auzit glasul brusc poruncitor al Lordului Auriu.
— Aha, iată-te, Tom Badgerlock! Mă scuzaţi, doamnelor, a venit slujitorul meu. La
revedere şi toate cele bune în absenţa mea!
L-am urmărit părăsind un grup de doamne nobile gălăgioase ca nişte gaiţe. L-au
lăsat să plece întristate, fluturând din evantaie şi din gene în urma lui. Una chiar a
făcut botic, dezamăgită. Lordul Auriu le-a zâmbit afectuos tuturor, făcând un gest
languros de rămas-bun în timp ce se îndrepta spre mine.
— Gata treaba? Excelent. Acum ne vom încheia pregătirile şi vom pleca imediat,
cât soarele e încă în înaltul cerului.
A trecut ca vântul pe lângă mine, iar eu l-am urmat la distanţa cuvenită, dând din
cap la poruncile privitoare la împachetat. Când am ajuns la el în cameră şi am închis
uşa, am văzut că rucsacurile lui burduşite erau deja pregătite pe scaun. Am auzit
zăvorul şi m-am răsucit spre bufon. A făcut semn cu mâna spre camera mea tocmai
când s-a deschis uşa ei şi a apărut Chade.
— Iată-vă, exact la timp! Regina a primit vestea de la voi şi vă porunceşte să plecaţi
imediat. Nu cred că se va linişti de tot până când băiatul nu se va întoarce la castel.
Probabil că nici eu. Îşi muşcă buza de jos şi apoi i se adresă mai degrabă Lordului
Auriu decât mie: regina a hotărât că vă va însoţi vânătorul Laurel7. Tocmai se
pregăteşte.
— N-avem nevoie de ea! Exclamă iritat Lordul Auriu. Cu cât ştiu mai puţini de
povestea asta, cu atât mai bine.
— E vânătorul personal al reginei şi confidenta ei în multe privinţe. Familia mamei
ei locuieşte la o zi de mers călare de Galeton. Susţine că cunoaşte bine regiunea
din copilărie, când mergea acolo în vizită, aşa că v-ar putea fi de ajutor. Pe lângă
asta, Kettricken a hotărât că va veni cu voi. Ştiu prea bine că e zadarnic să o
contrazic, odată ce a hotărât un lucru.
— Îmi amintesc şi eu de asta, replică Lordul Auriu, dar cu glasul bufonului.
Am zâmbit cu colţul gurii. Ştiam şi eu ce înseamnă să tremuri în faţa privirii albastre
categorice a reginei mele. M-am întrebat cine era Laurel şi ce făcuse ca să-i câştige
încrederea. Am simţit cumva ghimpele invidiei că-mi luase cineva locul de confident
al lui Kettricken la curte? Trecuseră cincisprezece ani de când eu fusesem acela.
Chiar mă aşteptasem să nu mă înlocuiască nimeni?
Vorbele resemnate ale Lordului Auriu îmi întrerupseră şirul gândurilor.
— Păi, atunci, aşa să fie. Poate să vină, dar eu n-am de gând să aştept după ea.
Tom, n-ai terminat de împachetat?
— Imediat, am răspuns, pe urmă mi-am adus aminte cine sunt şi-am adăugat:
domnule. Sunt gata într-un minut. Am puţine de adunat.
— Excelent. Nu uita să iei veşmintele de la Scrandon, căci vreau să te îmbraci
cumsecade ca să mă slujeşti în Galekeep.
— Cum doriţi, domnule, am spus şi i-am lăsat, ca să merg în odaia mea.
Am pus pachetul cu haine în desaga nouă pe care am găsit-o acolo. Purta însemnul
Lordului Auriu, fazanul. Am adăugat câteva din straiele mele vechi, pentru treburile
de noapte pe care mă aşteptam să le fac în Galeton. După aceea, mi-am plimbat
privirea prin cameră. Sabia cumpărată o aveam deja asupra mea. Altceva nu mai
trebuia să împachetez. Fără otrăvuri, fără arme mici, gândite cu viclenie, pe care
să le strecor pe unde merg. Am avut brusc senzaţia că-mi lipseşte ceva, deşi nu le
mai purtasem cu mine de mulţi ani.
Când am ieşit din cameră cu desagii aruncaţi pe umăr, Chade mă opri, ridicând
mâna.
— Încă un lucru mic, rosti el stânjenit şi-mi întinse un sul de piele, fără să mă
privească.
Când l-am luat, am ştiut ce conţine fără să mă uit în el. Şperacle şi alte unelte
discrete de-ale asasinilor. Lordul Auriu a întors capul într-o parte când am vârât
sulul în desagă. În trecut, veşmintele mele aveau buzunare ascunse pentru astfel
de lucruri. Speram că nu aveam să întârzii prea mult ca să-mi fac griji şi pentru ele.
Ne-am luat rămas-bun repede şi într-un chip ciudat. Lordul Auriu şi-a luat la
revedere de la Chade formal, de parcă ar fi urmărit cine ştie câte perechi de ochi
străini. Zicându-mi că ar trebui să-l imit, m-am înclinat aidoma unui servitor în faţa
lui Chade, însă el m-a prins de mâini şi m-a îmbrăţişat grăbit.
— Îţi mulţumesc, băiete, îmi şopti la ureche. Du-te degrabă şi adu-ni-l pe Dutiful
înapoi. Şi nu fi rău cu el. E vina lui, dar şi a mea, în aceeaşi măsură.
Încurajat, i-am cerut şi eu ceva.
— Ai grijă de băiatul meu, te rog. Şi de Ochi Întunecaţi. Nu mi-a trecut prin cap c-o
să-i las pe capul Jinnei, cu tot cu ponei şi căruţă.
— Mă voi îngriji să nu păţească nimic, îmi promise.
Sunt convins că mi-a citit recunoştinţa din priviri. M-am grăbit să descui uşa pentru
Lordul Auriu şi să-l urmez, cărându-ne calabalâcul, în timp ce el traversa castelul.
Multă lume i-a strigat rămas-bun, iar el a răspuns afabil, dar grăbit.
Dacă Lordul Auriu a sperat sincer s-o lase pe Laurel în urmă, atunci trebuie să fi
fost foarte dezamăgit. Ea stătea în poarta grajdului, ţinând toţi caii noştri şi
aşteptându-ne cât se poate de nerăbdătoare. I-am dat între douăzeci şi cinci şi
treizeci de ani. Bine clădită, asemenea lui Kettricken, cu oase lungi şi musculoasă,
dar silueta ei îşi păstrase feminitatea. Nu era din Buck, căci femeile noastre sunt
scunde şi brunete, iar ea nu era niciuna, nici alta. Nu era nici blondă, ca regina, însă
avea ochi albaştri. Părul castaniu, cu şuviţe deschise la culoare, era decolorat,
aproape alb, la tâmple. Soarele îi arămise faţa şi mâinile. Avea nas subţire şi drept,
deasupra gurii cu trăsături clare şi a bărbiei ferme. Purta costum de vânător, din
piele, iar calul ei era din rasa celor mici şi vânjoşi, care ţopăie ca un terier peste
orice obstacol şi trec iute ca nevăstuica prin cele mai încâlcite tufişuri, un căluţ
castrat, cu ochi vioi, ca pasul. Fata îşi adunase lucrurile într-un sul prins în spatele
şeii. Apropiindu-ne, Malta înălţă capul şi necheză vesel spre stăpânul ei. Iapa mea
neagră stătea şi privea plictisită. Era ciudat de umilitor.
— Vânătorul Laurel. Gata de plecare, din câte văd, o salută Lordul Auriu pe
însoţitoarea noastră.
— Da, domnule. Aştept să fiţi gata şi dumneavoastră.
Se uitară amândoi la mine. Amintindu-mi brusc că eram slujitorul Lordului Auriu, am
luat frâiele Maltei de la Laurel şi am ţinut-o ca să urce lordul în şa. Am fixat desagile
noastre pe iapa mea, care nu s-a arătat deloc încântată. Când am luat şi frâiele ei
de la Laurel, femeia mi-a zâmbit şi mi-a întins mâna.
— Laurel, din familia Downs, de lângă Pitbank. Sunt vânătorul Maiestăţii Sale.
— Tom Badgerlock. Servitorul Lordului Auriu, am spus, aplecându-mă peste mâna
ei.
Bufonul îşi pusese deja calul în mişcare, arătând un dispreţ nobil faţă de treburile
servitorilor. Noi am încălecat degrabă şi am pornit după el.
— Familia ta de unde se trage, Tom?
— Hm… De lângă Forge. Pârâul Bramble.
Aşa-i ziceam, Hap şi cu mine, pârâului din apropierea colibei noastre. Dacă avea
alt nume, eu nu-l auzisem niciodată. Dar răspunsul meu improvizat se pare c-o
mulţumise pe Laurel. Iapa mă enerva tot trăgând de zăbală şi vrând să grăbească
ritmul. Se vedea bine că nu era învăţată să meargă în ritmul altui cal. Avea şi pasul
mai lung decât al Maltei. Am ţinut-o la locul ei, dar a fost o bătălie continuă între
voinţele noastre.
Laurel mă privi compătimitoare.
— Cal nou?
— O am de nicio zi. A-i descoperi firea într-o călătorie nu-i cea mai bună cale de-a
mă învăţa cu ea.
Îmi zâmbi larg.
— Nu, dar e cea mai rapidă. Pe lângă asta, ai de ales?
Am părăsit castelul pe poarta de la apus. În copilărie, la Buckkeep, poarta aceea
fusese păzită tot timpul, iar cărarea care pornea de la ea nu fusese folosită decât
de turmele de capre. Acum era deschisă, străjuită de gărzile care stăteau în ghereta
lor. Am ieşit fără să fim opriţi şi ne-am pomenit pe un drum circulat, care traversa
dealurile din spatele castelului Buckkeep, înainte de a se undui în jos, spre râu.
Porţiunile cele mai abrupte ale vechii cărări fuseseră redirecţionate, iar cărarea,
lărgită. Urmele îmi spuneau că pe ea circulau căruţe şi, pe măsură ce ne ducea în
jos, la râu, am întrezărit frânturi de chei şi acoperişuri de depozite. Eram încă şocat
când am dat cu ochii de căsuţe dincolo de copaci.
— Înainte nu locuia nimeni aici, am spus.
Mi-am muşcat limba înainte de a adăuga că prinţului Verity îi plăcea să vâneze pe
dealurile acelea. Mă îndoiam că mai exista cine ştie ce vânat pe-acolo. Copacii
fuseseră tăiaţi, ca să facă loc unor mici grădini de legume. Pe păşunile presărate
cu tufişuri păşteau măgari şi ponei.
Laurel încuviinţă din cap la remarca mea surprinsă, dar adăugă:
— Înseamnă că n-ai mai fost pe-aici de când s-a terminat Războiul Corăbiilor Roşii.
Toate astea au apărut în ultimii zece ani. Când a luat avânt negoţul, mai multă lume
a vrut să locuiască lângă Buckkeep, dar să nu fie departe de castel, în caz că se
reiau raidurile.
N-am ştiut ce răspuns să dau vorbelor ei de bun-simţ, însă partea nouă de oraş
încă mă mira. În timp ce ne apropiam de docuri, am văzut chiar şi o tavernă şi o
hală de închiriat pentru riverani. Am trecut pe lângă un şir de magazii aşezate cu
faţa la docuri. Căruţele trase de măgari păreau să fie mijlocul de transport preferat.
Ambarcaţiuni cu botul turtit erau legate la docuri, iar de pe ele se descărca marfă
adusă din Farrow şi din Tilth. Am trecut pe lângă altă tavernă şi câteva pensiuni din
cele agreate de marinari. Drumul urma râul în amonte. Uneori era lat şi nisipos;
alteori, buşteni fuseseră aşezaţi astfel încât să formeze un fel de punţi peste
porţiunile mocirloase. Caii celorlalţi nu păreau să ia în seamă schimbările, dar
neagra mea încetinea ritmul şi-şi lăsa urechile pe spate ori de câte ori traversam
câte-o punte. Nu-i plăcea zgomotul scos de copitele ei pe lemn. I-am pus mâna pe
greabăn şi mi-am întins Harul spre ea, oferindu-i alinare. A întors capul şi-a dat un
ochi peste cap către mine, dar a rămas la fel de distantă. Probabil că ar fi refuzat
să meargă mai departe dacă n-ar fi fost ceilalţi doi cai pe care să-i urmeze. Îmi era
limpede că o interesa mult mai mult rasa ei decât tovărăşia pe care i-o ofeream eu.
Am clătinat din cap la diferenţa dintre ea şi caii simpatici din grajdurile lui Burrich şi
m-am întrebat dacă Harul lui era motivul ei. Ori de câte ori o iapă făta un mânz,
Burrich stătea lângă ea, iar mânzul cunoştea atingerea lui aproape odată cu
atingerea mamei care îl lingea. Să fi fost numai prezenţa timpurie a omului cea care
făcea animalele atât de îngăduitoare sau să fi fost Harul lui, înăbuşit, dar tot prezent,
care le făcea atât de receptive la mine?
Soarele după-amiezii ne încălzea puternic, iar căldura se răsfrângea de pe
suprafaţa întinsă şi scânteietoare a râului. Bocănitul copitelor era un
acompaniament plăcut pentru gândurile mele. Burrich văzuse în Har o magie
neagră şi inferioară, tentaţia de a îngădui animalului din mine să mă copleşească.
Ştiinţa de rând îi susţinea părerea, ba i-o şi completa. Harul era unealta răului, o
magie ruşinoasă, care ducea la degradarea şi ticăloşirea celor care-o practicau.
Moartea şi ciopârţirea erau singurele leacuri recunoscute împotriva lui. Dintr-odată,
nu m-am mai simţit atât de liniştit în privinţa absenţei lui Dutiful. Da, băiatul nu
fusese răpit. Dar, deşi îl găsisem cu ajutorul Meşteşugului meu, Harul era, fără
îndoială, acela pe care îl întrebuinţa băiatul când ieşea noaptea la vânat. Dacă se
trăda în faţa cuiva, putea fi ucis. Poate că nici condiţia lui de prinţ n-ar fi fost
suficientă ca să-l ferească de o asemenea soartă. La urma urmei, Harul mă
aruncase pe mine din graţiile ducilor direct în temniţa lui Regal.
Nu era de mirare că Burrich renunţase să-l mai folosească. Nu era de mirare că mă
ameninţase atât de des cu bătaia. Totuşi, eu nu regretam că-l aveam. Blestem sau
binecuvântare, îmi salvase viaţa mai des decât mi-o pusese în primejdie. Şi nu mă
puteam abţine să cred că senzaţia mea intensă că sunt înrudit cu toate vieţuitoarele
îmi înfrumuseţa zilele. Am inspirat adânc şi mi-am lăsat Harul să absoarbă cu
prudenţă ziua din jurul meu. I-am simţit mai intens pe Malta şi calul vânătorului, aşa
cum şi ei m-au simţit mai intens pe mine. Am simţit-o şi pe Laurel, nu ca pe călăreaţa
de lângă mine, ci ca pe o fiinţă mare şi voinică. Lordul Auriu era la fel de
imperceptibil Harului meu ca bufonul. Şi, deşi se îndepărta de el încet, ca unduirea
apei, mie taina lui îmi era cunoscută. Păsările din copaci erau licăriri de viaţă printre
frunze. Din arborii mai înalţi pe lângă care treceam mă copleşea o revărsare vie.
Ţâşnea din ei viaţa, nu aşa cum o conştientiza un animal, însă tot viaţă se numea.
Aveam impresia că simţul meu tactil îmi depăşea limitele pielii şi intra în legătură cu
toate celelalte fiinţe vii din jur. Lumea scânteia de viaţă, iar eu făceam parte din
împletitura aceea vie. Să regret această senzaţie unică? Să-mi reneg simţul tactil
atât de intens?
— Eşti un tip tăcut, remarcă Laurel.
Am tresărit, conştientizându-i din nou prezenţa ca persoană. Gândurile îmi
rătăciseră atât de departe, încât aproape că uitasem de femeia care călărea alături
de mine. Îmi zâmbea. Avea pupilele de un albastru pal care se închidea spre
marginea lor. Una din ele avea o dungă verde stranie care radia din mijlocul ei. Nu
mi-a venit în minte nicio replică, aşa că am ridicat din umeri şi i-am încuviinţat
spusele în tăcere. Zâmbetul ei se lăţi.
— Eşti de mult timp vânătorul reginei? Am întrebat, numai ca să zic şi eu ceva.
Expresia îi deveni gânditoare când socoti numărul anilor.
— De şapte ani, îmi răspunse liniştită.
— A, deci o cunoşti bine, am dedus eu, întrebându-mă câte ştia despre misiunea
noastră.
— Destul de bine, veni replica ei, iar eu mi-am dat seama că şi ea se întreba acelaşi
lucru despre mine.
Mi-am dres vocea.
— Lordul Auriu merge la Galeton ca să vâneze păsări. E un pasionat colecţionar
de pene, ştii?
Nu i-am pus direct nicio întrebare. Mă privi cu coada ochiului.
— Lordul Auriu are multe pasiuni, zic oamenii, rosti ea cu glas scăzut. Şi bani să şi
le îngăduie pe toate.
Îmi aruncă încă o privire, vrând parcă să întrebe dacă îi iau apărarea stăpânului
meu, dar dacă a intenţionat cumva să mă jignească, eu n-am băgat de seamă.
Continuă să vorbească privind în faţă.
— În ce mă priveşte, călătoresc cu voi ca să văd care-i starea vânatului pentru
regina mea. Îi place să prindă păsări toamna. Sper ca în pădurile din Galeton să le
găsim pe cele care îi plac cel mai mult.
— Cu toţii sperăm asta, am încuviinţat.
Îmi plăcea prudenţa ei. Aveam să ne înţelegem bine, am conchis.
— Îl cunoşti de mult pe Lordul Auriu?
— Nu personal, m-am eschivat. Auzisem că e în căutarea unui slujitor şi m-am
bucurat când m-a recomandat o cunoştinţă.
— Deci ai mai fost servitor şi altă dată.
— Da, dar cam demult. În ultimii zece ani am trăit în linişte, numai eu şi băiatul meu,
care a ajuns la vârsta uceniciei, iar asta înseamnă bani mulţi. Acesta e cel mai rapid
mod de a-i câştiga.
— Şi mama lui? Întrebă Laurel cu dezinvoltură.
— Nu mai e de mulţi ani, i-am răspuns, apoi, dându-mi seama că Hap s-ar putea
duce vreodată la castelul Buckkeep, m-am hotărât să respect adevărul cât de mult
puteam. N-am cunoscut-o. Pe el l-am adoptat, dar îl consider propriul meu copil.
— Deci nu eşti însurat?
Întrebarea mă surprinse.
— Nu.
— Nici eu. Îmi surâse scurt, vrând parcă să spună că deja aveam multe în comun.
Ce zici de Buckkeep, îţi place?
— Foarte mult. Am locuit în apropierea lui în copilărie. S-a schimbat mult de atunci.
— Eu sunt din Tilth. Am crescut în Branedee Downs, deşi mama era din Buck.
Familia ei locuia aproape de Galeton; cunosc bine zona, pentru că am cutreierat-o
când eram mică. Dar cel mai mult am locuit lângă Downs, unde tata era vânătorul
Lordului Sitswell8. Tata ne-a învăţat, pe fraţii mei şi pe mine, ce trebuie să ştie un
vânător. La moartea lui, i-a luat locul fratele meu mai mare. Mezinul s-a întors la
rudele mamei. Eu am rămas. Am dresat caii de vânătoare din grajdurile Lordului
Sitswell. Dar când regina a mers să vâneze acolo cu ceata ei, m-am oferit s-o ajut,
pentru că ceata era foarte mare. Reginei i-a plăcut de mine şi – zâmbi mândră – de
atunci sunt vânătorul ei.
Mă gândeam ce să-i mai spun, când Lordul Auriu ne făcu semn să ne apropiem.
Mi-am îndemnat iapa să înainteze. Când am ajuns lângă el, lordul ne-a anunţat:
— Acelea au fost ultimele case pe care le-am întâlnit. N-am vrut să zică lumea că
plecăm în mare grabă, dar nici nu vreau să pierdem singurul bac din seara asta
care vine de la Lampeross. Aşa că, oameni buni, acum o luăm la galop. Şi,
Badgerlock, o să vedem dacă neagra ta e la fel de iute pe cât mi-a zis cel care mi-
a vândut-o. Ţineţi-vă cât mai aproape de mine. O să ţin bacul în loc până veniţi şi
voi.
Zicând acestea, o îndemnă din călcâie pe Malta şi-i dădu frâu liber. Iapa atât
aşteptase. Ţâşni înainte, arătându-ne copitele.
— Bulgăr al meu o ajunge din urmă oricând! Declară Laurel şi-i dădu şi ea frâu liber
calului.
Prinde-i! I-am propus iepei mele. Am fost şocat de reacţia ei. De la pas pur şi simplu
a ţâşnit la galop. Caii mai mici ne-o luaseră înainte. Azvârleau cu copitele noroi
închegat, iar Malta conducea numai pentru că alerga pe o cărare tot mai îngustă.
Datorită pasului ei mare, neagra mea i-a ajuns din urmă, dar ne-am încasat porţia
de bulgări de noroi. Auzind că suntem în spatele lor, ceilalţi cai s-au pornit să alerge
mai repede şi ne-au luat-o înainte a doua oară. Însă eu simţeam că neagra nu
dăduse tot ce avea mai bun în ea. Putea goni mult mai repede, iar ritmul ei îmi
spunea că încă nu galopase cu iuţeala de care era în stare. Am încercat s-o
înfrânez, ca să nu ne izbească valul de bulgări zburători, dar n-a luat în seamă frâul.
În clipa în care cărarea s-a lărgit, a năvălit în faţă şi, din câţiva paşi, i-a depăşit pe
amândoi tovarăşii mei. I-am auzit îndemnându-şi caii şi-am crezut că o să ne
întreacă din nou. Dar, asemenea unui câine-lup care goneşte după miros, iapa mea
a început să alerge cu paşi tot mai mari şi-a lăsat cărarea în urmă. Le-am aruncat
celorlalţi o singură privire peste umăr, ca să le văd chipurile sclipind de provocare.
Mai repede, i-am sugerat iepei. Nu credeam că poate alerga mai iute, dar a ţâşnit
aşa cum flacăra ţâşneşte din lemnul uscat. Am râs de bucurie şi-am văzut-o
mişcând din urechi. Nu mi-a cercetat mintea cu vreun gând, dar am simţit o uşoară
sclipire aprobatoare din partea ei. Aveam să ne înţelegem de minune.
Am ajuns primii la Lampeross.
Capitolul XV
GALETON
Încă de pe vremea. Prinţului Pestriţ, hăituirea celor înzestraţi cu Har era acceptată
în cele Şase Ducate la fel ca pedeapsa cu munca forţată pentru datornici sau bătaia
pentru hoţi. Aşa era normal să decurgă lucrurile şi nimeni nu le punea la îndoială.
În anii de după Războiul Corăbiilor Roşii, era firesc ca purificarea să înceapă cu
adevărat. Purificarea din Buck eliberase ducatul de Piraţii Corăbiilor Roşii şi de
neoamenii pe care aceştia îi creaseră. Oamenii cinstiţi voiau să purifice cele Şase
Ducate de întinări nepământeşti o dată pentru totdeauna. Poate că unii se grăbeau
să dea pedepse pe baza unor dovezi insuficiente. O vreme, acuzaţia de a avea Har
era suficientă ca să-l facă pe orice om, vinovat sau nu, să tremure pentru viaţa lui.
Pestriţii au profitat de climatul acesta de suspiciune şi violenţă. Fără a-şi dezvălui
identitatea, dădeau în vileag figurile cunoscute care aveau Har, dar nu-i criticau în
mod deschis pe semenii lor mai vulnerabili. A fost prima încercare a celor cu Har,
uniţi într-un grup, de a folosi puterea politică. Dar nu a fost efortul unui popor pentru
a se apăra împotriva unei persecuţii nedrepte, ci tactica unei grupări duplicitare,
decise să pună mâna pe putere prin orice mijloace. Nu erau mai loiali unii altora mai
mult decât o haită de câini.
Delvin, Politica uneltirilor Pestriţilor
Până la urmă, cursa mea nebună până la debarcader s-a dovedit zadarnică. Bacul
era acolo, legat, şi aşa avea să rămână, mi-a spus căpitanul, până când sosea o
încărcătură de două căruţe cu sare de mare. Când au ajuns Lordul Auriu şi Laurel
– la scurtă vreme după mine, ca să fiu sincer –, căpitanul a rămas de neclintit.
Bufonul i-a oferit o sumă mare ca să plece fără încărcătură, dar căpitanul a scuturat
din cap zâmbind.
— Banii de la voi îi primesc numai o dată şi, oricât de plăcut ar suna, i-aş putea
cheltui numai o dată. Aştept căruţele la cererea lui Lady Bresinga. De la ea primesc
bani în fiecare săptămână şi nu voi face nimic care să-mi atragă mânia ei. Va trebui
să aşteptaţi, bunul meu domn, dacă nu vă e cu supărare.
Lordul Auriu nu era deloc mulţumit, dar nu avea ce face. Mie mi-a spus să rămân
acolo cu caii, iar el s-a dus la hanul debarcaderului, să bea o cană cu bere, ca să-i
treacă timpul mai uşor. Aşa ne cereau rolurile, nu-i purtam pică. Mi-am repetat lucrul
ăsta de câteva ori. Dacă Laurel n-ar fi fost cu noi, probabil că am fi găsit o cale să
stăm împreună fără să ne dăm de gol. Aşteptasem cu nerăbdare să călătoresc
împreună cu el şi să petrecem momente în care nu trebuia să ne jucăm rolul de
stăpân şi slugă, dar m-am resemnat cu ceea ce era necesar. Totuşi, probabil că mi
se citea regretul pe chip, pentru că Laurel a venit la mine şi m-a însoţit când am dus
caii pe un câmp din apropierea debarcaderului.
— S-a întâmplat ceva? M-a întrebat.
Am privit-o oarecum mirat de tonul ei compătimitor.
— Mi-e dor de-un prieten vechi, i-am răspuns cu sinceritate.
— Înţeleg. Văzând că nu mai zic nimic, adăugă: ai un stăpân bun. Nu s-a supărat
că l-ai întrecut cu calul. Alţii, nu puţini la număr, ar fi găsit o cale să te facă să-ţi pară
rău că i-ai învins.
Ideea m-a şocat, nu pe mine ca Tom Badgerlock, ci ca Fitz. Nu-mi închipuisem
niciodată că pe bufon l-ar deranja o întrecere câştigată cinstit. Evident, nu-mi jucam
încă bine rolul.
— Păi, cred că ai dreptate. Dar victoria a fost a lui, în aceeaşi măsură în care a fost
a mea. El a ales iapa. La început, n-am fost prea impresionat de ea. Dar ştie să
alerge, iar în timp ce galopa, a dovedit că are un curaj pe care nu-l bănuiam. Cred
că pot s-o transform într-un cal foarte bun.
Laurel făcu un pas înapoi şi-mi examină iapa.
— Mi se pare un animal de nădejde. De ce te-ai îndoit de ea?
— Păi… Căutam cuvinte care să nu-mi dea Harul în vileag. Mi s-a părut că-i lipseşte
voinţa. Unii cai vor să se facă plăcuţi. Aşa sunt Bulgăr al tău şi Malta. Negruţa pare
să nu fie aşa. Dar, pe măsură ce vom ajunge să ne cunoaştem mai bine, poate că
se va schimba.
— Negruţa? Aşa o cheamă?
Am ridicat din umeri zâmbind.
— Cred că da. Nu i-am dat un nume, dar, da, cred că aşa i-am spus până acum.
Laurel mă privi pieziş.
— E puţin mai bine decât Neagra sau Reginuţa.
Am râs la dezaprobarea ei mascată.
— Ştiu la ce te referi. Poate că o să-mi arate că merită un nume mai potrivit pentru
ea, dar deocamdată rămâne Negruţa.
O vreme, am mers în tăcere. Laurel arunca într-una priviri la drumurile care duceau
la debarcader.
— Aş vrea să vină odată căruţele alea. Nu se vede nici urmă de ele.
— Terenul e foarte schimbător aici. Ar putea să apară oricând într-un vârf de deal.
— Sper. Mi-aş dori să pornim odată la drum. Speram să ajungem la Galeton înainte
de-a se întuneca. Aş vrea să urc pe dealuri şi să le cercetez cât de curând.
— Cauţi vânat pentru regină.
— Da. Îşi întoarse privirea de la mine. Apoi, ca pentru a se asigura că am înţeles
clar că nu-şi trăda stăpâna, îmi vorbi pe şleau:
Regina Kettricken mi-a spus că şi tu, şi Lordul Auriu sunteţi demni de încredere. Că
nu trebuie să ascund nimic de voi.
Am aprobat-o cu o înclinare a capului.
— Încrederea reginei în mine mă onorează.
— De ce?
— De ce? Eram uimit. Păi, o doamnă mare să aibă atâta încredere într-unul ca
mine…
— E incredibil. Mai ales că ai venit la castelul Buckkeep numai de câteva zile.
Mă pironi cu privirea.
Kettricken îşi alesese bine confidenta, însă tocmai inteligenţa confidentei putea fi o
ameninţare pentru mine. Mi-am lins buzele, chibzuind la un răspuns. M-am hotărât
să-i spun o mică parte din adevăr. Aşa era cel mai uşor, ca să nu mă încurc în
conversaţiile viitoare.
— O cunosc de mult pe regina Kettricken. Am slujit-o în taină de câteva ori, pe
vremea Războiului Corăbiilor Roşii.
— Atunci pentru ea ai venit la Buckkeep, nu pentru Lordul Auriu?
— Ca să fiu cinstit, am venit pentru mine.
Se lăsă liniştea. Ne-am condus caii la apă şi i-am lăsat să se adape. Negruţa nu se
feri de apă, ci intră în ea curajoasă şi bău cu sete. M-am întrebat cum va reacţiona
când va fi s-o urc pe bac. Ea era mare, râul era lat. Dacă se apuca să-mi dea bătaie
de cap, traversarea putea fi foarte neplăcută pentru mine. Am umezit un colţ de
batistă şi m-am şters pe faţă.
— Crezi că prinţul a fugit, pur şi simplu?
Am lăsat batista jos ca să mă holbez la ea. Femeia asta chiar nu ştia s-o ia pe
ocolite. Nu-şi mută privirea de la mine.
— Nu ştiu, i-am răspuns şi eu la fel de direct. Bănuiesc că mai degrabă a fost
ademenit decât luat cu forţa. Dar cred că au fost şi alţii implicaţi în plecarea lui.
Mi-am muşcat limba şi m-am mustrat că vorbisem fără să gândesc. Cum aveam
să-mi dovedesc părerea? Dezvăluindu-i că aveam Har? Mai bine să ascult decât
să vorbesc.
— Atunci am putea fi împiedicaţi să-l recuperăm.
— Tot ce se poate.
— De ce crezi că l-au ademenit?
— A, nu ştiu.
Începeam să-mi pierd hazul şi o ştiam. Laurel mă pironi cu privirea.
— Şi eu cred că a fost ademenit, dacă nu cumva răpit de-a dreptul. Bănuiesc că cei
care l-au luat nu sunt de acord cu planul reginei de a-l însura cu o narcescă din
Insulele Străine. Întoarse capul, apoi adăugă: Nici eu nu sunt.
Cuvintele ei mă puseră pe gânduri. Era primul indiciu că devotamentul ei faţă de
regină nu era de neclintit. Mi-am adus aminte imediat de toată învăţătura primită de
la Chade, încercând să-mi dau seama cât de departe mergea diferenţa de păreri
dintre ele. Era Laurel implicată în dispariţia prinţului?
— Nu sunt sigur că sunt de acord nici eu, am rostit, invitând-o să spună mai multe.
— Prinţul e prea tânăr ca să fie logodit cu oricine, zise ea fără înconjur. Nu sunt
convinsă că Insulele Străine sunt cei mai buni aliaţi ai noştri, cu atât mai puţin că
ne vor rămâne aliaţi. Cum ar putea s-o facă? Nu sunt decât nişte oraşe-stat
împrăştiate de-a lungul coastei, pe un tărâm nerodnic. Niciun lord nu e stăpân acolo,
se ciorovăiesc toţi într-una. Dacă ne aliem cu ei, e la fel de sigur că ne vor atrage
într-unul din războaiele lor, pe cât de sigur e că vom trage foloase de pe urma
negoţului cu ei.
Eram şocat. Era limpede că se gândise la problema asta îndelung şi cu o
profunzime de care nu credeam că e capabilă o femeie-vânător.
— Atunci ce-ai vrea să se întâmple?
— Dacă ar fi hotărârea mea – şi ştiu bine că nu este –, l-aş mai lăsa o vreme pe
prinţ, ca pe-o rezervă, ca să zic aşa, până când aş fi sigură ce se întâmplă nu doar
în Insulele Străine, ci şi în Chalced, Bingtown şi în ţinuturile aflate dincolo de ele.
Pe-acolo circulă zvonuri de război şi alte poveşti ciudate. Cică au fost văzuţi
dragoni. Nu că aş crede tot ce aud, dar dragonii chiar au venit în cele Şase Ducate
în timpul Războiului Corăbiilor Roşii. Am auzit poveştile acelea prea des ca să le
ignor. Poate că sunt atraşi de război şi de prada pe care le-o oferă.
Ca s-o lămuresc cum stătuseră lucrurile în realitate, mi-ar fi trebuit ore întregi.
— Atunci l-ai însura pe prinţul nostru cu o nobilă din Chalced sau cu o fată de
negustor din Bingtown?
— Poate că ar fi mai bine pentru el să se însoare în cele Şase Ducate. Sunt unii
care bodogănesc fiindcă regina nu-i de-a noastră şi că a doua generaţie de venetici
n-ar fi un lucru bun.
— Şi eşti de acord?
Laurel se uită la mine.
— Uiţi că sunt vânătorul reginei? Mai bine o străină ca ea, decât una din nobilele
din Farrow pe care a trebuit să le slujesc în trecut.
Conversaţia noastră lâncezi o vreme. Am îndepărtat caii de râu, le-am scos
zăbalele şi i-am lăsat să pască. Îmi era foame şi mie. Ca şi cum mi-ar fi citit
gândurile, Laurel scoase din desaga ei mere pentru amândoi.
— Întotdeauna iau de mâncare cu mine, îmi explică, oferindu-mi fructul. Unii dintre
cei pentru care am vânat nu se gândesc la vânătorul lor nici cât se gândesc la caii
sau la câinii lor.
Mi-am muşcat limba, să nu-i dau o replică în apărarea Lordului Auriu. Mai bine să-
l las pe bufon să se prezinte cum vrea el. I-am mulţumit şi-am muşcat din măr. Era
şi acru, şi dulce. Negruţa înălţă brusc botul.
Vrei şi tu?
Iapa mişcă din urechi a dispreţ şi-şi văzu de păscut.
Câteva zile fără mine şi deja se însoţeşte cu caii. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
Lupul îşi folosi Harul brutal, făcându-mă să tresar şi speriind caii.
— Ochi Întunecaţi! Am exclamat surprins.
L-am căutat cu privirea.
— Poftim?
— E… câinele meu. A venit după mine de-acasă.
Laurel se uită la mine ca la un apucat.
— Câinele tău? Unde?
Din fericire, lupul meu cel mare tocmai ieşea din spatele unor copaci. Gâfâia. Se
duse direct la râu şi bău apă. Laurel se uită lung la el.
— Ăla-i un lup.
— Seamănă foarte bine cu un lup, am recunoscut. Am bătut din palme şi-am
fluierat. Aici, Ochi Întunecaţi. Aici, băiete.
Beau apă, idiotule. Mi-e sete. Şi ţie ţi-ar fi dacă ai fi mers toată ziua pe jos, nu pe
spinarea unui cal.
— Nu, mă contrazise Laurel. Ăla nu e un câine care seamănă cu un lup. E chiar un
lup.
— L-am adoptat de pui. Ochi Întunecaţi se adăpa în continuare. E un tovarăş
nemaipomenit.
— Lady Bresinga nu cred că va accepta un lup în casa ei.
Ochi Întunecaţi ridică deodată capul, se uită de jur împrejur, apoi, fără să-mi arunce
măcar o privire, se retrase în pădure. La noapte, mi-a promis plecând.
Până la noapte voi fi trecut deja pe malul celălalt.
Şi eu. Ai încredere în mine. La noapte.
Negruţa prinsese mirosul lupului şi se uită lung după el. Necheză agitată. Mi-am
îndreptat ochii spre Laurel şi-am descoperit că mă priveşte curios.
— Probabil că m-am înşelat. A fost, într-adevăr, un lup. Dar semăna foarte bine cu
câinele meu.
M-ai făcut să par un idiot.
N-a fost greu deloc.
— S-a purtat foarte ciudat pentru un lup, remarcă Laurel. Se uita încă după el. N-
am mai văzut lup prin părţile-astea de mulţi ani.
I-am oferit cotorul de măr Negruţei. L-a primit, lăsându-mi palma umedă şi verde.
Liniştea părea cea mai înţeleaptă alegere.
— Badgerlock! Vânătorule! Ne strigă Lordul Auriu de pe marginea drumului.
Uşurat, am condus caii înapoi la el. Laurel veni după noi. Înaintând pe pajişte spre
bufon, scoase un sunet aprobator. M-am răsucit spre ea consternat. Îl fixa din priviri
pe Lordul Auriu, dar, la expresia mea întrebătoare, îmi aruncă un zâmbet. M-am
uitat şi eu la el.
Conştient că-l privim, bufonul parcă stătea să fie pictat. Îl cunoşteam prea bine ca
să mă las păcălit de artificiile neglijente ale Lordului Auriu. Ştia foarte bine că vântul
care bătea dinspre râu se juca acum cu pletele lui blonde. Îşi alesese bine culorile,
nuanţe de albastru şi alb, iar hainele veneau ca turnate pe silueta lui suplă. Arăta
ca o creatură a soarelui şi a cerului. Chiar şi cărând mâncare învelită într-un şervet
de pânză albă şi o cană, tot reuşea să arate ca un aristocrat elegant.
— Ţi-am adus de mâncat şi de băut, ca să nu fii tentat să laşi caii neîngrijiţi, îmi
spuse, întinzându-mi şerveţelul şi cana umedă. Apoi îşi aruncă ochii la Laurel şi îi
oferi un surâs aprobator. Dacă vânătorului i-ar face plăcere, aş fi bucuros să împart
masa cu el, câtă vreme aşteptăm blestematele alea de căruţe.
Laurel îmi aruncă o privire plină de subînţelesuri. Îşi cerea iertare că mă părăseşte,
dar era sigură că o asemenea ocazie era prea rară ca s-o rateze.
— Sunt convinsă că-mi va face plăcere, Lord Auriu, răspunse ea, înclinând din cap.
Am luat frâiele lui Bulgăr înainte de-a se gândi ea să mi-o ceară. Lordul i-a oferit
braţul, ca şi când ar fi fost o doamnă. Ezitând numai o clipă, ea îşi puse degetele
arse de soare de mâneca lui albastru-deschis. El i le acoperi imediat cu degetele
sale lungi, frumoase. Nici nu s-au îndepărtat bine de mine, că începuseră deja o
conversaţie despre păsări, sezoane de vânătoare şi păsări.
Am închis gura, căci rămăsesem cu ea căscată. Realitatea se reordona în jurul
meu. Lordul Auriu, mi-am dat eu seama brusc, era desăvârşit şi real, întocmai ca
bufonul. El fusese o ciudăţenie lipsită de culoare, dispreţuitoare şi cu limba ascuţită,
înclinată să trezească în cei ce-l cunoşteau fie afecţiune deplină, fie ură şi teamă.
Eu mă numărasem printre prietenii bufonului regelui Shrewd şi-i preţuisem
prietenia, considerând-o adevărata legătură care poate exista între doi băieţi. Cei
care se temuseră de şiretlicurile lui usturătoare şi cărora le repugnaseră pielea lui
palidă şi ochii fără culoare alcătuiseră marea majoritate a locuitorilor din castel.
Acum, iată că o tânără inteligentă şi, trebuie să recunosc, foarte atrăgătoare,
preferase compania lui în loc de a mea.
— Gusturile nu se discută, i-am spus lui Bulgăr, care se uita după stăpâna lui cu un
aer îndurerat.
Ce-i în şervet?
M-am gândit eu că nu te-ai dus prea departe. Stai puţin.
Am lăsat caii să pască, legându-l de pripoane improvizate, şi m-am dus la locul
unde câmpia se întâlnea cu o pădure de rugi. Am găsit un bolovan mare şi acoperit
cu muşchi şi am întins şervetul pe el. Când am desfăcut capacul cănii, am
descoperit că conţinea cidru. În şervet erau două plăcinte cu carne.
Una pentru mine.
Ochi Întunecaţi n-a ieşit din spatele rugilor. I-am aruncat o plăcintă şi-am muşcat
imediat dintr-a mea. Aburea încă, iar carnea şi sosul erau maronii şi savuroase.
Unul din avantajele Harului e că poţi purta o conversaţie în timp ce mănânci, fără
să te îneci.
Deci, cum m-ai găsit şi de ce? L-am întrebat pe lup.
Te-am găsit aşa cum aş găsi o pişcătură de purice. De ce? Păi, ce era să fac? Doar
nu te aşteptai să rămân în Buckkeep. Cu un cotoi? Fii serios. Destul de rău că puţi
tu a creatura aia. N-aş fi suportat să stau în acelaşi loc cu el.
Hap se va îngrijora când va vedea că lipseşti.
Poate, dar mă îndoiesc. Era încântat că se întoarce la Buckkeep. Cu ce l-o fi
ademenind oraşul, zău că nu ştiu. Nu-i decât zgomot şi praf, de vânat ca lumea,
nici pomeneală, şi-s prea mulţi oameni înghesuiţi într-un loc.
Deci ai venit după mine numai ca să scapi de neplăceri. Nu pentru că ai fost
îngrijorat sau ţi-a fost dor de mine?
Dacă tu şi Cel-fără-Miros vânaţi, atunci ar trebui să vânez cu voi. Aşa e logic. Hap
e băiat bun, dar nu-i un vânător grozav. Mai bine să rămână în siguranţă la oraş.
Dar noi mergem călare şi, dragul meu prieten, nu mai eşti aşa de iute de picior şi
nici nu mai ai rezistenţa unui lup tânăr. Mai bine Întoarce-te la Buckkeep şi păzeşte-
l pe băiat.
Sau ai putea să sapi o groapă şi să mă îngropi chiar aici.
— Poftim?! Am exclamat, şocat de amărăciunea lui. M-am înecat cu cidru.
Frăţioare, nu te purta cu mine ca şi cum aş fi mort sau pe moarte. Dacă aşa mă
vezi, atunci chiar aş prefera să fiu mort. Nu mă laşi să trăiesc astăzi, deşi te temi
tot timpul că voi muri mâine. Temerile tale îmi strâng sufletul ca o gheară rece şi nu
mă lasă să mă bucur de căldura zilei.
Lupul coborâse toate barierele dintre noi, aşa cum nu mai făcuse de multă vreme.
Am înţeles dintr-odată ceea ce ascundeam de mine însumi. Reticenţa dintre noi din
ultima vreme nu era doar vina lui Ochi Întunecaţi. Pe jumătate era şi a mea, mă
depărtasem de el din teamă că n-aş putea îndura moartea lui. Eu fusesem cel care
îl îndepărtase; eu fusesem cel care-şi întorsese gândurile de la el. Totuşi, o parte
din sentimentele mele trecuseră cumva de zidul lui şi-l răniseră. Fusesem gata să-
l abandonez. Distanţarea mea treptată de el fusese modul meu de a mă resemna
cu gândul că e muritor. Cu adevărat, nu-l mai văzusem atât de plin de viaţă.
O vreme, m-am simţit josnic şi meschin. Nu era nevoie să i-o spun şi lui. Îmi era
ruşine. Harul presupune o legătură în care multe explicaţii sunt inutile. Mi-am cerut
iertare cu glas tare.
— Hap e destul de mare să-şi poarte singur de grijă. De acum înainte, orice-ar fi, tu
eşti al meu şi eu sunt al tău.
I-am simţit încuviinţarea. Aşadar, ce anume vânăm?
Un băiat şi o pisică. Prinţul Dutiful.
Aha. Băiatul şi pisica din visul tău. Măcar o să ştim cum arată când o să-i găsim.
Mă tulbura puţin ideea că el făcea asociaţii şi înţelegea cu atâta uşurinţă lucruri la
care eu evitasem să chibzuiesc. Nu o dată ne împărţisem gândurile cu ceilalţi doi.
Mi-am alungat tulburarea.
Dar cum vei traversa râul? Şi cum vei reuşi să ţii ritmul cu caii?
Nu te preocupa de asta, frăţioare. Şi nu mă trăda holbându-te cu gura căscată.
Mi-am dat seama că-l distra să mă lase fără răspuns la întrebări, aşa că nu l-am
mai cicălit. Am terminat de mâncat şi m-am proptit cu spatele de bolovanul care-mi
servise şi de masă. Absorbise căldura zilei. Nu prea dormisem în ultimul timp şi-mi
simţeam pleoapele grele.
Trage-un pui de somn. Păzesc eu caii.
Mulţumesc. Era o adevărată uşurare să închid ochii şi să adorm fără griji. Mă păzea
lupul meu. Legătura strânsă dintre noi se revărsa iarăşi nestingherită de la unul la
celălalt. Mi-a adus mai multă linişte în suflet decât un stomac plin şi-o rază de soare.
Vin.
Am deschis ochii. Caii păşteau liniştiţi, dar umbrele lor se alungiseră pe pajişte.
Lordul Auriu şi Laurel stăteau la marginea câmpiei. Am ridicat braţul ca să le-arăt
că i-am văzut, pe urmă m-am sculat în picioare fără niciun chef. Dormisem cu
spatele într-o poziţie incomodă, dar tot m-aş fi culcat la loc. Mai târziu, mi-am
promis. Am desluşit căruţele apropiindu-se de rampa bacului.
Şi Bulgăr, şi Malta au venit când i-am fluierat. Numai Negruţa s-a dus la capătul
şirului de pripoane şi a trebuit s-o aduc înapoi. Odată ce-am luat-o de frâu, mi-a
cedat şi-a venit cu mine, de parcă niciodată n-ar fi avut altceva în gând. Când am
zărit două perechi de picioare de lup cenuşiu sub o căruţă, am întors capul.
Bacul era un vas lat şi neted, din buşteni, legat cu o funie groasă de fiecare mal.
Perechi de cai îl trăgeau înainte şi înapoi, dar am văzut şi bărbaţi cu prăjini. Au
încărcat mai întâi căruţele lui Lady Bresinga, apoi pasagerii şi caii lor. Eu am fost
ultimul care s-a urcat pe bac. Negruţa n-a vrut cu niciun chip. Până la urmă, cred
că a urcat numai ca să fie în tovărăşia celorlalţi cai, nu pentru că aş fi încercat eu
s-o conving şi s-o laud. Bacul s-a îndepărtat de doc şi şi-a început traversarea
anevoioasă a râului Buck. Apa uda gâlgâind marginea platformei încărcate.
Se întunecase de-a binelea când am ajuns pe malul de nord al râului Buck. Am fost
primii care au coborât, dar pe urmă am aşteptat să fie date jos şi căruţele. Lordul
Auriu hotărâse că, în loc să stăm peste noapte la han, aveam să urmăm căruţele la
conacul lui Lady Bresinga din Galeton. Căruţaşii cunoşteau drumul ca-n palmă. Au
aprins felinare şi le-au agăţat de scândurile laterale ale atelajelor, aşa că ne-a fost
destul de uşor să-i urmăm.
Deasupra noastră strălucea o lună plină. Deşi ne aflam mult în spatele lor, praful
ridicat de căruţe mi se lipea de piele. Eram mult mai obosit decât mă aşteptasem.
Mă durea spatele, mai ales în zona vechii cicatrice lăsate de săgeată. Tânjeam
după o conversaţie cu bufonul, ca să-mi aduc aminte de tânărul zdravăn şi sănătos
care fusesem cândva. Dar, mi-am reamintit, nici Fitz, nici bufonul nu erau de faţă,
doar Lordul Auriu şi servitorul lui, Badgerlock. Cu cât îmi intra în cap asta mai
repede, cu atât avea să fie mai bine pentru amândoi. Laurel şi lordul purtau o
discuţie calmă. Pe ea o flata atenţia lui şi nu încerca să-şi ascundă plăcerea pe care
o simţea. Nu m-au exclus din ea, totuşi, m-aş fi simţit stânjenit să iau parte la ea.
Într-un sfârşit, am ajuns la Galeton. Urcasem şi coborâsem mai multe dealuri şi
traversasem văile străjuite de stejari dintre ele. Când am ajuns pe un alt vârf de
deal, am zărit luminile unui orăşel sclipind la poale. Galeton era orientat spre un
afluent al râului Buck, Râul Cornului, un curs de apă prea îngust ca să navigheze
pe el ambarcaţiuni mai mari. Majoritatea mărfurilor aduse la Galeton erau
transportate cu căruţa în ultima parte a drumului. Râul Cornului asigura apa pentru
vite şi ogoare şi peştii pentru cei ce locuiau la malul lui. Conacul Bresinga se afla
pe o mică ridicătură care dădea spre orăşel. Pe întuneric, era imposibil să vezi pe
ce suprafaţă se întindea, dar distanţa dintre ferestrele luminate m-a convins că era
foarte mare. Căruţele au intrat pe poarta construită într-un zid lung de piatră, iar noi
am mers după ele fără să ne întrebe nimeni nimic. Când căruţaşii au oprit în curtea
pentru căruţe de lângă conac, au venit în întâmpinarea lor bărbaţi cu torţe. Am
sesizat absenţa câinilor care să ne latre şi mi s-a părut ciudată. Lordul Auriu ne-a
condus, pe mine şi pe Laurel, la intrarea principală a conacului. Nici n-am
descălecat bine, că s-a şi deschis uşa şi ne-au ieşit în întâmpinare un val de
servitori.
Eram aşteptaţi. Un mesager plecat cu bacul de dimineaţă ne anunţase sosirea.
Lady Bresinga însăşi ne-a salutat şi ne-a urat bun venit în casa ei. Servitorii ne-au
luat caii şi ne-au cărat desagile, în timp ce i-am urmat pe Lordul Auriu şi pe vânătorul
reginei în sala spaţioasă de la intrarea în conacul Bresinga. Clădirea era construită
din lemn de stejar şi piatră de râu. Buşteni groşi şi lucrări din piatră masivă
impresionau ochiul, făcând ca oamenii care umpleau sala să pară nişte pitici.
Lordul Auriu era în centrul atenţiei. Lady Bresinga îl luase de braţ în semn de bun
venit. Scundă şi îndesată, femeia îl privea aprobator în timp ce discutau. Când
zâmbea făcea riduri la coada ochilor, iar buza de sus i se întindea strâns deasupra
dinţilor. Băiatul deşirat care stătea lângă ea probabil că era Civil Bresinga. Era mai
înalt decât Hap, dar cam de vârsta lui, şi-şi purta părul negru pieptănat pe spate,
subliniindu-şi linia pronunţată a părului în formă de V din mijlocul frunţii. M-a privit
ciudat, în trecere, apoi şi-a îndreptat din nou atenţia spre mama sa şi Lordul Auriu.
Mi s-a înfiorat uşor pielea. Harul. Cineva din jur avea Sânge Străvechi şi-l ascundea
cu pricepere desăvârşită. I-am trimis lupului un gând de avertizare. Fii discret. A
reacţionat mai subtil decât mireasma florilor de noapte în zori, dar eu tot am văzut-
o pe Lady Bresinga întorcând uşor capul, parcă vrând să audă un sunet îndepărtat.
Era prea devreme ca să fiu sigur, dar am simţit că bănuielile mele şi ale lui Chade
erau întemeiate.
Vânătorul reginei avea propriul cerc de admiratori care voiau să-i între în graţii.
Vânătorul Bresinga era deja lângă Laurel, spunându-i că, imediat ce se va scula a
doua zi dimineaţă, lui îi va face mare plăcere să-i arate dealurile cele mai bune
pentru vânătoarea de păsări. Ajutoarele lui îi stăteau în preajmă, alerte. Mai târziu,
avea s-o însoţească la o cină târzie, cu Lady Bresinga şi Lordul Auriu. Când s-a pus
la cale vânătoarea, cei doi se puteau aştepta să mănânce şi să bea vin cu mai-marii
lor.
În agitaţia sosirii, mi-e nu mi s-a dat prea multă atenţie. Am stat şi-am aşteptat
porunci, ca o slugă bună ce eram. O servitoare a venit la mine în grabă.
— O să-ţi arăt camerele pregătite pentru Lordul Auriu, ca să le aranjezi după gustul
lui. Va dori să facă o baie?
— Fără îndoială, i-am răspuns tinerei, urmând-o. Şi o gustare uşoară în cameră.
Uneori i se face foame noaptea.
Asta era o improvizaţie de-a mea, ca să mă asigur că n-aveam să rămân flămând.
Era de aşteptat să mă îngrijesc mai întâi de stăpânul meu şi numai după aceea de
mine.
Pentru vizita sa, Lordului Auriu i se pregătise o cameră mare cât toată coliba mea,
dominată de un pat imens, cu saltele din pene şi perne umflate. Buchete uriaşe de
trandafiri decorau încăperea, iar o adevărată colecţie de lumânări din ceară dădeau
şi lumină, şi un parfum suav. La lumina zilei, din cameră se vedeau râul şi valea,
dar peste noapte se trăgeau obloanele. Am deschis o fereastră ca să „aerisesc”,
apoi am asigurat-o pe servitoare că pot despacheta singur hainele stăpânului meu,
dacă ea se ocupă de apa pentru baie. O anticameră îmi era destinată mie. Deşi
mică, era mai bine mobilată decât orice cameră de servitor pe care o văzusem până
atunci.
Despachetatul hainelor Lordului Auriu mi-a luat mai mult decât mă aşteptasem. M-
am mirat de câte reuşise să împacheteze. Am scos din desagile îndesate nu numai
haine şi bocanci, dar şi bijuterii, parfumuri, eşarfe, piepteni şi perii. Le-am aşezat
cât de bine am ştiut. Mi l-am amintit pe Charim, servitorul şi valetul prinţului Verity.
Din perspectiva lui, altfel se vedeau toate. Omul acela bun fusese întotdeauna
prezent şi întotdeauna avea ceva de făcut pentru confortul lui Verity. Discret, dar
oricând gata să îndeplinească porunca stăpânului. Am încercat să mă gândesc la
ce-ar face în locul meu.
Am aprins un foc mic, ca să nu-i fie frig stăpânului după baie. Am aranjat patul
Lordului Auriu şi i-am pus cămaşa de noapte peste aşternut. Apoi, zâmbind afectat,
m-am retras în camera mea, întrebându-mă ce-ar fi zis bufonul de toate astea.
Crezusem că despachetatul lucrurilor mele avea să meargă mai repede. Şi a mers,
până când am ajuns la pachetul cu haine de la croitor. Am desfăcut aţa, iar hainele
s-au revărsat din ambalaj ca o floare care se deschide. Bufonul nu respectase
promisiunea Lordului Auriu de-a mă ţine prost îmbrăcat. Nu mai avusesem
niciodată veşminte de asemenea calitate: albastre, de culoarea servitorilor, dar mai
bine croite decât cele pe care le purtam acum şi dintr-o pânză mai fină. Două
cămăşi albe ca laptele erau mai elegante decât straiele oricărui alt servitor. Am găsit
o tunică de un albastru intens, cu pantaloni mulaţi închişi la culoare, cu dungă
cenuşie, şi încă o tunică verde-închis. Mi-am apropiat-o de corp. Poala ei mai că-
mi atingea genunchii. Era mai lungă decât mă obişnuisem eu şi brodată generos cu
galben. Alţi pantaloni mulaţi, tot galbeni. Am clătinat din cap. Tunica se strângea cu
o curea de piele lată. Pe pieptul ei fusese brodat fazanul, emblema Lordului Auriu.
Mi-am dat ochii peste cap când m-am văzut în oglindă. Alegându-mi hainele,
bufonul se exprimase pe sine. Îndatoritor, le-am pus deoparte. Fără îndoială, avea
să găsească în curând un pretext ca să mă oblige să le port.
N-am terminat bine de despachetat, că am şi auzit paşi pe coridor. O bătaie în uşă
m-a anunţat că sosise cada pentru Lordul Auriu. Au adus-o înăuntru doi băieţi,
urmaţi de încă trei, care cărau găleţi cu apă fierbinte şi rece. Eu urma să amestec
apa după preferinţele Lordului Auriu. A mai venit un băiat cu uleiuri parfumate, din
care lordul să-şi aleagă aroma dorită, şi încă unul, cu un teanc de prosoape. Doi
bărbaţi au adus paravanele pictate care aveau să-l ferească de curent cât se
îmbăia. N-am ştiut niciodată să apreciez prea bine starea socială a oamenilor, dar,
şi aşa, tot mi-am dat seama că Lordul Auriu avea un rang înalt. O asemenea primire
se făcea mai degrabă regilor, nu unui nobil fără pământ, de origine dubioasă.
Evident, era mult mai popular la curte decât îmi imaginasem eu. M-a întristat faptul
că n-am înţeles lucrul ăsta mai repede.
Ştiam cine este. Ştiam şi cine fusese, mai bine decât oricare dintre admiratorii lui.
Pentru mine, nu era nobilul exotic şi fabulos de bogat, dintr-un neam jamaillean
îndepărtat. Pentru mine, era bufonul care juca o farsă elaborată şi mă aşteptam,
din clipă în clipă, să termine cu jongleriile şi să-i cadă la pământ şi să i se risipească
toate iluziile. Dar nu mă aştepta niciun fel de revelaţie. Lordul Auriu era la fel de real
pe cât fusese bufonul pentru mine. Am stat aşa câteva momente, şocat, nemişcaţi,
chibzuind la gândul acela lămuritor. Lordul Auriu era la fel de real ca bufonul.
Aşadar, şi bufonul fusese la fel de real ca Lordul Auriu.
Cine era bărbatul acesta pe care îl ştiam de-o viaţă?
O umbră de prezenţă, mai degrabă un miros decât un gând, m-a atras la fereastră.
M-am uitat nu spre râu, ci spre tufişuri. Mintea lui Ochi Întunecaţi s-a frecat uşor de
a mea, prevenindu-mă să ţin sub control legătura noastră prin Har. O pereche de
ochi pătrunzători s-au ridicat spre ai mei. Pisică, mi-a confirmat atingerea uşoară a
lupului, înainte de a apuca eu să întreb. Miroase a urină de pisică la colţurile
grajdului şi pe sub tufele din spatele lui. Rahat de pisică îngropat în grădina de
trandafiri. Pisici peste tot.
Mai mult de una? Dutiful a primit cadou pisica de la familia asta. Poate că le ţin şi
le cresc ca animale de vânătoare.
Mai mult ca sigur. Putoarea lor se simte pretutindeni. Mă tulbură. Nu vreau să dau
peste vreuna. Tot ce ştiu despre ele am aflat în după-amiaza asta, când Hap a
propus să mă împrietenesc cu una. N-am făcut decât să-mi arăt botul la uşă,
blănosul ăla portocaliu s-a năpustit la mine cu ghearele şi m-a scuipat.
Nici eu nu ştiu mai multe despre ele decât tine. Burrich nu ţinea pisici în grajd.
A fost mai înţelept decât l-am crezut noi.
O uşă se închise fără zgomot în spatele meu. M-am răsucit, dar nu era decât Lordul
Auriu. Bufon sau lord, era unul dintre puţinii oameni din lume care mă puteau lua
prin surprindere. Mi-am amintit cine sunt, mi-am îndreptat spatele şi m-am înclinat
în faţa lui.
— Stăpâne, m-am ocupat să-ţi fie aranjate lucrurile. Baia te aşteaptă.
— Bună treabă, Badgerlock. Şi aerul nopţii e înviorător. E frumoasă priveliştea?
— Superbă, domnule. De la fereastră se vede bine valea râului. Şi noaptea e
minunată, cu lună plină, care-i va face să urle pe mulţi lupi.
— Serios?
Merse iute la geam şi se uită în jos, la Ochi Întunecaţi. Zâmbetul care-i lumină faţa
fu sincer. Inspiră adânc, satisfăcut, de parcă ar fi savurat aerul.
— Într-adevăr, o noapte minunată. Fără îndoială că multe vieţuitoare nocturne au
pornit la vânătoare. Sper ca vânătoarea noastră de mâine să fie la fel de spornică
precum a lor sub lumina lunii.
Mare păcat, da, foarte mare, că trebuie să aştept cu vânatul până mâine. În seara
asta sunt invitat la o cină târzie cu Lady Bresinga şi cu fiul ei, Civil. Dar mi-au dat
puţin timp ca să mă înviorez. Bineînţeles, te vei ocupa de mine la cină.
— Desigur, stăpâne, am răspuns cu inima îndoită.
Sperasem să mă strecor pe fereastră şi să merg în recunoaştere cu Ochi Întunecaţi.
Nu-i o treabă pe care să n-o pot face mai bine de unul singur. O să adulmec şi-o să
trag o raită pe-afară. Tu să faci la fel înăuntru. Cu cât terminăm mai repede cu
misiunea asta, cu atât ne întoarcem mai repede acasă.
Ai dreptate, am încuviinţat, dar m-a pus pe gânduri junghiul care mi-a săgetat inima
la gândul întoarcerii acasă. Nu voiam să plec din Buckkeep şi să-mi reiau traiul cât
de curând posibil? Sau începea să-mi placă rolul de servitor al unui filfizon bogat?
M-am întrebat sarcastic.
L-am dezbrăcat de caftan pe Lordul Auriu şi i-am scos bocancii. Aşa cum văzusem
la Charim de atâtea ori, fără să fiu atent neapărat, am periat tunica, am atârnat-o şi
am dat iute cu cârpa pe bocanci înainte de a-i pune jos. Când Lordul Auriu mi-a
întins încheieturile, i-am desfăcut manşetele de dantelă ale cămăşii şi-am pus
podoabele sclipitoare. Bufonul s-a proptit cu spatele de spătar.
— Voi purta tunica mea albastră în seara asta. Şi cămaşa de pânză cu dungi
albastre fine. Pantaloni albastru-închis, cred, şi pantofii cu lanţ de argint.
Pregăteşte-mi-le pe toate. Pe urmă toarnă apa în cadă şi nu te zgârci la uleiul de
trandafir. După aceea, aşază paravanele şi lasă-mă singur puţin. A, şi te rog să-ţi
duci şi ţie apă în cameră şi s-o foloseşti. La cină voi vrea să simt mirosul mâncării,
nu pe al tău. A, şi te rog să te îmbraci cu albastru-închis. Cred că aşa îmi vor ieşi
hainele mai bine în evidenţă. Încă ceva. Poartă şi ăsta, dar te sfătuiesc să nu-l
descoperi decât dacă ai neapărată nevoie de el.
Scoase din buzunar talismanul de la Jinna şi mi-l puse în palmă.
Toate acestea mi le-a spus pe un ton de bună dispoziţie sinceră. Lordul Auriu era
foarte mulţumit de sine, aşteptând cu nerăbdare o seară de conversaţii agreabile şi
delicatese culinare. Am făcut cum mi s-a poruncit, apoi m-am retras recunoscător
în camera mea cu apă de spălat şi puţin ulei cu miros de măr. În scurtă vreme l-am
auzit pe Lordul Auriu bălăcindu-se după pofta inimii şi fredonând o melodie pe care
n-o ştiam. Eu nu pot să zic că m-am bălăcit, dar mi-a priit spălatul. M-am grăbit,
ştiind că lordul urma să aibă iarăşi nevoie de serviciile mele.
M-am luptat cu tunica, descoperind că mă strângea mult mai tare decât eram eu
obişnuit. De-abia am avut unde să-mi ascund uneltele de la Chade, pe lângă
cuţitaşul pe care mă hotărâsem să-l port. Sabia n-aveam cum s-o iau cu mine la o
asemenea ocazie, dar am constatat că nu vreau să merg complet neînarmat. Harul
foarte subtil al lupului din seara aceea m-a determinat să fiu şi eu precaut. Am
strâns bine cureaua tunicii şi mi-am prins părul în coadă de războinic. Cu ajutorul
uleiului cu parfum de măr, am reuşit să-mi îndrept cât de cât şuviţele rebele. Mi-am
dat seama că nu mai auzisem pleoscăit de apă de-o vreme şi m-am dus repede în
camera Lordului Auriu.
— Aveţi nevoie de serviciile mele, domnule?
— Nici vorbă.
Am sesizat o undă de sarcasm în tonul tărăgănat al bufonului. Ieşi din spatele
paravanului îmbrăcat, potrivindu-şi dantelele de la manşete. Un mic zâmbet de
plăcere îi jucă pe buze când ridică ochii şi-mi văzu expresia de surprindere.
Zâmbetul îi dispăru brusc. O vreme, stătu şi se uită la mine cu buzele uşor
întredeschise. Îi scânteiară ochii. Apropiindu-se de mine, i se citea satisfacţie pe
chip.
— E perfect, şopti. Exact cum am sperat. Vai, Fitz, întotdeauna mi-am zis că, dacă
aş avea ocazia, m-aş mândri cu tine aşa cum ţi s-ar cuveni. Uită-te la tine.
Faptul că-mi rostise numele mă şocă tot atât de mult ca felul în care mă prinse de
umeri şi mă duse în faţa oglinzii imense. În prima clipă, m-am uitat numai la reflexia
feţei lui deasupra umărului meu, luminată de mândrie şi satisfacţie. În următoarea,
mi-am mutat privirea la un bărbat pe care mai să nu-l recunosc.
Indicaţiile pe care bufonul le dăduse croitorului trebuie să fi fost foarte amănunţite.
Tunica îmi venea ca turnată pe umeri şi pe piept. Albul cămăşii se vedea la guler şi
la mâneci. Albastrul tunicii era albastrul de Buck, culoarea familiei mele, şi, chiar
dacă acum o purtam ca servitor, croiul tunicii era de soldat. Îmi făcea umerii să pară
mai laţi, iar abdomenul mai plat. Cămaşa albă contrasta cu tenul meu măsliniu, ochii
şi părul meu negru. M-am privit siderat. Cicatricele mi se estompaseră odată cu
scurgerea anilor tinereţii. Ridurile de pe frunte şi de la coada ochilor atenuau
cicatricea care-mi traversa obrazul. Cu nasul rupt mă împăcasem demult. Dunga
albă din păr se vedea mai bine dacă-mi strângeam părul în coadă de războinic.
Bărbatul care se uita la mine din oglindă mi-a amintit de Verity, dar mai mult mi-a
amintit de portretul prinţului moştenitor Chivalry, care atârna încă în sala din castelul
Buckkeep.
— Semăn cu tata, am murmurat încântat, dar şi alarmat, în acelaşi timp.
— Numai în ochii celor care caută asemănarea, preciză bufonul. Numai cel ce ştie
destule ca să caute dincolo de cicatricele tale ar vedea în tine un Farseer. Să ştii
că, de fapt, semeni cel mai mult cu tine. Cu FitzChivalry care a existat întotdeauna,
dar l-au ascuns înţelepciunea şi subterfugiile lui Chade. Nu te-ai întrebat niciodată
de ce straiele tale erau croite simplu, ca din topor, ca să arăţi mai degrabă a grăjdar
şi soldat decât a bastard princiar? Doamna Hasty, croitoreasa, credea că aşa
poruncea Shrewd. Chiar atunci când i se permitea să le mai împodobească sau să
le ţină în pas cu moda, zorzoanele şi priceperea ei de croitoreasă erau cele care
trebuiau să iasă în evidenţă, ca să distragă atenţia de la tine. Dar eu, Fitz,
întotdeauna te-am văzut aşa cum arăţi acum. Şi cum tu nu te-ai văzut niciodată.
M-am privit din nou în oglindă. Cred că spun adevărul când afirm că nu m-am
considerat niciodată un om mândru. Mi-au trebuit câteva momente să accept că,
deşi îmbătrânisem, schimbarea mea era o maturizare, nu o degenerare.
— Nu arăt chiar aşa de rău, am recunoscut.
Zâmbetul bufonului se lăţi.
— Vai, prietene, ştiu locuri în care femeile s-ar bate cu cuţitele pentru tine. Ridică o
mână subţire şi se frecă pe bărbie. Acum însă, mă tem că trebuie să mă întreb dacă
nu cumva am exagerat cu fantezia. Nu vei reuşi să treci neobservat. Dar poate că
aşa e mai bine. Flirtează puţin cu bucătăresele, cine ştie ce vei afla?
Mi-am dat ochii peste cap la ideea lui ironică. Ne-am privit unul pe altul în oglindă.
— Conacul ăsta n-a văzut oameni mai eleganţi decât noi, conchise el. Mă strânse
de umăr, apoi se îndreptă de spate, redevenind brusc Lordul Auriu. Badgerlock.
Uşa. Suntem aşteptaţi.
Am sărit să îndeplinesc porunca stăpânului meu. Ultimele momente petrecute cu
bufonul mă făcuseră cumva mai îngăduitor cu şarada noastră. Începea chiar să-mi
trezească interesul. Dacă prinţul Dutiful se afla în Galeton, aşa cum bănuiam,
aveam să-l găsim înainte de revărsatul zorilor. Lordul Auriu ieşi pe uşă. L-am urmat,
mergând în stânga lui, la doi paşi în spate.
Capitolul XVI
GHEARE
Cel mai mult au suferit de pe urma prădăciunilor Piraţilor Corăbiilor Roşii ducatele
de coastă. Averile vechi au fost decimate, descendenţele, întrerupte, iar
gospodăriile mândre de altădată au ajuns nişte ruine fumegânde şi grădini de
buruieni. Cu toate acestea, în urma războiului, aşa cum înfloresc plantele din
seminţe primăvara, după un foc grozav, tot aşa au înflorit şi averile multor nobili
mărunţi. Numeroase gospodării mai umile scăpaseră de raiduri. Au supravieţuit
turme şi recolte, iar proprietăţile care, mai demult, păruseră neînsemnate au ajuns
să fie considerate locuri ale belşugului. Pe aceste tărâmuri, lorzii mai mici şi
doamnele lor s-au pomenit, peste noapte, partide bune pentru moştenitorii
neamurilor mai vechi, dar, deodată, mai puţin bogate. Astfel, stăpânul moşiilor
Bresinga de lângă Galeton, văduv fiind, şi-a luat mireasă mult mai tânără şi mai
bogată din familia Earwood, din Lesser Tor9, din Buck. Earwood era un neam de
nobili vechi, care se şubrezise şi ca poziţie, şi ca avere. Totuşi, în anii Războiului
Corăbiilor Roşii, valea lui a fost ferită de raiduri, iar el a prosperat şi-a împărţit recolta
cu membrii nenorociţi ai moşiilor Bresinga, cu care se învecinau. Bunătatea lor a
fost mult apreciată în familia Earwood, când Jaglea Earwood a devenit Lady
Bresinga. Ea i-a născut soţului ei mai în vârstă un moştenitor, Civil Bresinga, la
scurtă vreme după ce acesta murise de fierbinţeală.
Scribul Duvlen, Istoria familiei Earwood

Lordul Auriu mergea cu graţia şi siguranţa celor presupuşi a se fi născut nobili. M-

a condus, fără să se rătăcească, într-o anticameră elegantă, unde îl aşteptau gazda
şi fiul ei. Laurel era şi ea acolo, îmbrăcată într-o rochie bej simplă, cu dantelă. Era
absorbită într-o conversaţie cu vânătorul familiei Bresinga. Rochia n-o prindea la fel
de bine ca tunica simplă şi pantalonii largi de călărie, pentru că braţele şi faţa ei
bronzată nu se potriveau cu dantela delicată de la guler şi cu mânecile bufante.
Lady Bresinga se înzorzonase cu volane, veşmintele bogate umflându-i bustul şi
şoldurile. Mai erau trei musafiri: soţul, soţia şi fiica lor de vreo şaptesprezece ani –
evident, nobili locali. Toţi îl aşteptau pe Lordul Auriu.
La intrarea noastră, reacţia lor a fost exact cea anticipată de bufon. Lady Bresinga
s-a răsucit să-l salute, zâmbind. L-a cercetat de sus până jos, căscând ochii de
admiraţie.
— Onoratul nostru musafir a sosit, anunţă ea.
Lordul Auriu a întors uşor capul într-o parte, ascunzându-şi bărbia cu un aer
nevinovat, ca şi când n-ar fi fost conştient de frumuseţea lui. Laurel se holba la el
admirativ, în timp ce Lady Bresinga îl prezenta Lordului şi lui Lady Grayling10 de
Cotterhills şi fiicei lor, Sydel. Numele lor nu-mi spuneau nimic, dar mi-am adus
aminte că Cotterhills era o moşie mică pe dealurile submontane din Farrow. Sydel
se îmbujoră şi se fâstâci când Lordul Auriu i-a făcut şi ei o reverenţă, iar după aceea
nu şi-a mai luat ochii de la el. Privirea mamei sale s-a oprit asupra mea. Femeia m-
a cercetat pur şi simplu din cap până-n picioare, într-un fel care ar fi trebuit s-o facă
să roşească. Am întors capul numai ca s-o văd pe Laurel uitându-se la mine şi
zâmbindu-mi nedumerită, de parcă ar fi uitat că mă cunoaşte. Aproape că-l simţeam
pe Lordul Auriu radiind de satisfacţie că-i făcuse pe ceilalţi să-şi întoarcă toţi ochii
după el.
I-a oferit braţul lui Lady Bresinga, iar fiul acesteia, Civil, a însoţit-o pe Sydel. După
ei veneau Lordul şi Lady Grayling, apoi vânătorii. Eu i-am urmat pe mai-marii mei
în sala de ospeţe şi m-am aşezat în spatele scaunului ocupat de Lordul Auriu.
Slujba mea era şi de paznic, nu doar de servitor. Lady Bresinga mi-a aruncat o
privire întrebătoare, dar eu nu m-am uitat la ea. Dacă şi-a închipuit că Lordul Auriu
îi ofensa ospitalitatea punându-mă să-l însoţesc, n-a scos o vorbă despre asta.
Tânărul Civil s-a zgâit puţin la mine, apoi m-a ignorat cu o ridicare din umeri,
şoptindu-i ceva celei pe care-o însoţea. După aceea, am fost ca invizibil.
Cred că atunci am avut cel mai straniu punct de observaţie din toată viaţa mea de
iscoadă. Nu stăteam comod deloc. Îmi era foame, iar masa lui Lady Bresinga era
încărcată cu bucate savuroase şi apetisante. Slugile care aduceau felurile de
mâncare şi adunau resturile treceau chiar prin faţa mea. Pe lângă asta, eram obosit
şi mă dureau oasele după o zi de călărit. Totuşi, m-am silit să stau nemişcat, fără
să mă foiesc, şi să-mi ţin ochii deschişi şi urechile ciulite.
La masă nu s-a vorbit decât despre vânat şi vânătoare. Lordul Grayling, doamna şi
fiica lui erau vânători pasionaţi, motiv pentru care şi fuseseră invitaţi. Imediat s-a
adus în discuţie şi un subiect înrudit: vânau, dar nu cu câini, ci cu pisici. Lordul Auriu
s-a declarat novice la acest fel de activitate şi i-a implorat să-l lămurească asupra
subiectului. Au fost de-a dreptul încântaţi s-o facă, iar conversaţia s-a concentrat în
curând pe argumente care susţineau că o anumită rasă de pisici e mai pricepută la
păsări şi pe un schimb de poveşti care să ilustreze abilităţile diferitelor rase. Familia
Bresinga susţinea cu tărie o rasă de pisici cu coadă scurtă, felisele, în timp ce Lordul
Grayling afirma că pune oricând prinsoare că gruparzii lui ar ieşi învingători fie că
vânau păsări, fie că vânau iepuri.
Lordul Auriu era un ascultător care nu se zgârcea cu complimentele, punând mereu
întrebări şi exprimându-şi mirarea şi fascinaţia la răspunsurile primite. Pisicile, a
aflat el pentru amândoi, nu erau animale de vânătoare asemenea câinilor. Fiecare
vânător îşi lua o singură felină care mergea la vânătoare pe o pernă specială, prinsă
bine în spatele şeii stăpânului. Gruparzii mai mari vânau chiar şi căprioare tinere.
Se bazau pe viteză când alergau după prada pe care o sufocau imediat ce-o
prindeau. Feliselor, animale mai mici, li se dădea drumul pe pajişti sau printre
tufişuri, unde-şi pândeau prada până când se puteau arunca asupra ei. Preferau s-
o amorţească dintr-o singură lovitură cu laba sau să-i rupă gâtul ori spinarea dintr-
o muşcătură. Se obişnuia, am aflat noi, să se dea drumul feliselor într-un stol de
porumbei sau turturele, ca să vadă câte trimiteau la pământ înainte ca păsările să-
şi ia zborul. Adesea, se organizau întreceri la care felisele acestea cu coada tăiată
se luptau care să prindă mai multe păsări, iar lumea punea rămăşag pe favorite.
Familia Bresinga se lăuda că are nu mai puţin de douăzeci şi două de feline de
ambele rase în grajduri. Familia Grayling avea numai gruparzi, şase la număr, dar
Lady Bresinga l-a asigurat pe Lordul Auriu că prietenul ei deţinea cele mai bune
rase de reproducere pe care le văzuse ea vreodată.
— Aşadar, creşteţi aceste pisici de vânătoare? Am auzit că trebuie să fie prinse, că
nu se înmulţesc dacă sunt domesticite.
Lordul Auriu îşi concentră atenţia asupra vânătorului familiei Bresinga.
— Ba da, gruparzii se înmulţesc, dar numai dacă li se dă voie să se bată între ei,
fără să intervină cineva, pentru femela căreia îi fac o curte asiduă. Lordul Grayling
le-a asigurat un teren împrejmuit foarte întins, unde oamenii nu au voie să între.
Suntem norocoşi că eforturile lui au dat roade. Înainte, după cum probabil ştiţi,
gruparzii erau aduşi fie din Chalced, fie din regiunea Sandsedge din Farrow, cu
cheltuială mare, bineînţeles. În copilăria mea, erau foarte rari pe-aici, pe la noi, dar
prima oară când am dat cu ochii de unul, am ştiut că acela avea să fie animalul meu
de vânătoare. Şi sper să nu par un înfumurat când spun că, din moment ce gruparzii
erau atât de scumpi, am fost printre primii care s-au gândit să domesticească
felisele noastre native în acelaşi scop, al vânătorii. În Buck nu se auzise de vânatul
cu felise până când unchiul meu şi cu mine am prins două. Felisele sunt pisicile
care trebuie prinse adulte, în capcane săpate în pământ, şi dresate să-ţi fie tovarăşe
de vânătoare.
Toate acestea le-a rostit neîntrerupt vânătorul familiei Bresinga, un bărbat înalt,
care se apleca în faţă când vorbea, ca să fie cât mai convingător. Îl chema Avoin.
Se vedea limpede că era pasionat de vânătoare.
Lordul Auriu îl flată cu atenţia lui neabătută.
— Fascinant. Trebuie neapărat să aflu cum sunt îmblânzite aceste mici creaturi
mortale. N-am ştiut nici că sunt atâtea varietăţi de pisici de vânătoare. Am crezut
că e o singură rasă. Aşa, deci. Să vedem. Mi s-a spus că animalul de vânătoare al
prinţului Dutiful a trebuit luat din vizuină de pui. Să înţeleg că e un grupard?
Avoin avu un schimb de priviri cu stăpâna lui, ca şi când i-ar fi cerut permisiunea să
vorbească.
— Aaa, păi, să vedeţi. Pisica prinţului nu e nici felisă, nici grupard. E un animal mai
rar, care nu aparţine niciuneia dintre cele două varietăţi. Cei mai mulţi o numesc
pisica-pătată. Urcă mult mai sus în munţi decât pisicile noastre şi se ştie că vânează
şi în copaci, şi pe pământ.
Avoin vorbea acum cu ton de mare cunoscător. Odată ce începuse să-şi
împărtăşească cunoştinţele, avea s-o ţină tot aşa, până când ascultătorii lui aveau
să dea semne de plictiseală.
— Ţinând cont de mărimea ei, atacă vânat mult mai mare decât ea, sărind şi la
căprioare, şi la capre sălbatice, fie urmărindu-le până le vlăguieşte, fie rupându-le
gâtul dintr-o muşcătură. Pe pământ, nu are nici iuţeala grupardului, nici viclenia
felisei, dar le combină pe amândouă şi are succes împotriva animalelor mici. Ceea
ce aţi auzit despre ea e adevărat. Trebuie luată din vizuină înainte de a deschide
ochii, dacă e să fie îmblânzită. Chiar şi atunci poate să aibă o fire nestatornică, dar
cele care sunt luate şi dresate bine devin cele mai de încredere tovarăşe pe care şi
le poate dori un vânător. Despre ele se spune „din vizuină până la inimă”. Asta
însemnând, bineînţeles, că numai cel care e destul de şiret ca să-i găsească vizuina
va reuşi să pună mâna pe una. E mare lucru să ai o pisică-pătată. Când vezi un
vânător însoţit de ea, vei şti că e un maestru la vânat.
Avoin tăcu brusc. Dacă i-a făcut cumva un semn stăpâna lui, eu nu l-am văzut. Era
deci şi vânătorul implicat în felul în care pisica ajunsese la prinţ?
Lordul Auriu ignoră nepăsător implicaţiile celor auzite.
— Un cadou nepreţuit pentru prinţul nostru, se entuziasmă el. Dar mi-a pierit
speranţa de a vâna eu însumi cu o pisică-pătată mâine. Cel puţin voi avea ocazia
să văd una în libertate?
— Mă tem că nu, domnule, răspunse politicoasă Lady Bresinga. Ca să vedeţi o
pisică-pătată la vânătoare, va trebui să-l rugaţi pe prinţ să vă ia cu el la una din
partidele lui. Sunt convinsă că va fi încântat să vă aibă alături.
Lordul Auriu clătină vesel din cap, coborându-şi bărbia ca luat prin surprindere.
— Vai, nu, doamna mea! Am auzit că ilustrul nostru prinţ vânează cu pisica pe jos,
noaptea, indiferent de vreme. Mă tem că ar fi un efort prea mare pentru mine. Nu-i
deloc pe gustul meu, absolut deloc!
Chicotele îi săltau pe buze ca popicele în mâinile jonglerilor, molipsindu-i şi pe
ceilalţi meseni.
Urc.
Am simţit împunsături de gheruţe şi m-am uitat în jos. O pisicuţă dungată apăruse
de nicăieri. S-a ridicat pe labele din spate, agăţându-se bine cu ghearele de
pantalonii mei. Se uita la mine cu ochi galben-verzui plini de sinceritate. Acum vin!
I-am refuzat atingerea minţii, am sperat eu, fără să-mi dau seama. La masă, Lordul
Auriu îndreptase conversaţia spre ce tipuri de pisici să folosească a doua zi şi
întreba dacă aveau să distrugă sau nu penajul păsărilor. Păsările, le-a reamintit el
tuturor, erau ceea ce îl interesa pe el, deşi îi plăcea şi plăcinta cu carne de pasăre.
Am mişcat din picior, sperând să scap de liana cu gheruţe. N-a mers. Mă urc mai
sus! A insistat ea şi-a mai avansat puţin. Acum atârna de mine cu toate patru labele,
iar ghearele ei îmi intraseră în carne prin pantaloni. Am reacţionat ca un servitor,
cel puţin aşa am sperat. M-am strâmbat, apoi m-am aplecat discret să îndepărtez
animalul de pe mine, câte o labă pe rând. Poate că nu m-ar fi văzut nimeni dacă n-
ar fi scos un mieunat sfâşietor că i-am dat planurile peste cap. Sperasem să-l aşez
încet pe podea, însă vocea amuzată a Lordului Auriu a îndreptat toţi ochii spre mine.
— Ei, Badgerlock, ce-ai prins acolo?
— O pisicuţă, domnule. Voia neapărat să se caţere pe piciorul meu.
Pisica era ca un puf de păpădie în mâna mea. Blana ei pufoasă lăsa doar impresia
că e umflată, dar îi simţeam coastele mici în palmă. Deschise boticul roşu şi mieună
după mama ei.
— Aici erai! Exclamă fiica Lordului Grayling, sărind de la masă.
Fără să-i pese de comeseni, Sydel veni în grabă să ia pisicuţa care mi se zbătea în
palmă. O mângâie sub bărbie cu amândouă mâinile.
— Îţi mulţumesc că ai găsit-o. Se întoarse la locul ei, vorbind în timp ce mergea: n-
am avut inima s-o las singură acasă, dar cred că s-a furişat din camera mea imediat
după dejun, pentru că n-am văzut-o toată ziua.
— Şi e puiul unei pisici de vânătoare? O întrebă Lordul Auriu când ea se aşeză din
nou la masă.
Sydel profită îndată de ocazia de a i se adresa bufonului.
— A, nu, domnule, e animalul meu de casă, pernuţa mea, Tibbits. E un drăcuşor,
nu-i aşa, scumpeteo? Dar nu suport să mă despart de ea. Câte griji mi-ai făcut în
după-amiaza asta!
Sărută pisicuţă pe vârful capului, apoi şi-o aşeză în poală. Nimănui de la masă nu i
se părea neobişnuit comportamentul ei. Când s-au reluat mâncatul şi conversaţia,
am văzut cum puiul îşi ridică botul spre marginea mesei. Peşte! Se gândi încântat.
Peste câteva minute, Civil i-a dat o bucăţică de peşte. Mi-am zis că nu înseamnă
nimic; putea fi o coincidenţă sau chiar reacţia inconştientă pe care cei fără Har o au
faţă de animalele pe care le cunosc bine. Pisica a prins peştele cu laba şi l-a pus în
poala stăpânei, ca să-l mănânce.
Un rând de servitori au venit să strângă vasele şi platourile, iar un altul, să aducă
desertul şi vinul de fructe sălbatice. Lordul Auriu monopolizase conversaţia.
Poveştile de vânătoare pe care le spunea fie erau nişte scorneli, fie arătau că viaţa
lui din ultimii zece ani fusese mult diferită de ceea ce îmi imaginasem eu. Când a
vorbit despre prinderea mamiferelor din mare cu suliţe aruncate dintr-o barcă la
care erau înhămaţi delfini, până şi Sydel l-a privit neîncrezătoare. Dar, aşa cum se
întâmplă cu orice poveste frumos spusă, lumea a ascultat-o şi pe a lui până la capăt.
Lordul Auriu şi-a încheiat recitalul cu o întorsătură şi o sclipire vicleană în ochi care
sugera că, dacă aventura lui fusese presărată cu născociri de-ale lui, n-avea s-o
recunoască niciodată.
Lady Bresinga a cerut să se aducă rachiul şi masa a fost strânsă din nou. Băutura
a fost adusă cu alte mici bunătăţi, pentru a-i ispiti pe musafirii deja sătui. Sclipirilor
vesele aprinse de vin din ochii lor le-au luat locul scânteierile de mulţumire stârnite
de rachiul de calitate băut după o masă bună. Pe mine mă dureau cumplit picioarele
şi şalele. Pe deasupra, eram flămând şi atât de obosit, încât, dacă aş fi avut voie
să mă culc pe dalele de pe jos, aş fi adormit imediat. Mi-am vârât unghiile în palmă
ca să nu mă ia somnul. Se făcuse ceasul la care se dezleagă limbile şi se vorbeşte
fără reţineri despre orice. În ciuda poziţiei lui în scaun, aveam convingerea că Lordul
Auriu nu era atât de beat pe cât părea. Se discuta din nou despre pisici şi vânătoare.
Eu consideram că deja ştiam despre ele atât cât îmi era necesar.
După vreo şase încercări nereuşite, pisicuţa reuşise să se urce pe masă. Se
încolăcise şi dormise puţin, dar acum mergea printre sticle şi pahare, ameninţând
să le doboare. Asta-i a mea. Şi asta. Asta-i tot a mea. Şi asta. Cu încrederea oarbă
a celor tineri, pretindea că toate alimentele de pe masă erau ale ei. Când Civil se
întinse după carafă să-şi umple paharul lui şi al comeseanului vecin, pisica şi-a
încordat spinarea mică şi-a sărit la el, hotărâtă să păstreze ce era al ei. E-a mea!
— Ba nu, e-a mea, replică Civil cu blândeţe şi o împinse la o parte cu dosul
încheieturii.
Sydel râse la schimbul lor de replici. Eu am simţit o undă de emoţie, dar nu mi-am
dezlipit privirea prefăcut neinteresată de umărul stăpânului meu. Aveau Har.
Amândoi. Nu mai încăpea nicio îndoială. Şi, cum Harul se moşteneşte în familie…
— Aşa, deci. Cine a prins pisica-pătată care a fost făcută cadou prinţului? Întrebă
Lordul Auriu pe neaşteptate.
Întrebarea păru să decurgă din discuţie, dar fu destul de directă ca să atragă privirile
tuturor mesenilor. Lordul Auriu scoase un sughiţ scurt, mai degrabă un râgâit slab
care, combinat cu ochii lui uşor bulbucaţi, mai reduse din şocul întrebării.
— Pun rămăşag că tu ai fost, vânătorule.
Îi făcu acestuia un compliment sub forma unui gest simbolic.
— Nu, n-am fost eu, răspunse Avoin, clătinând din cap, dar, ciudat, de data asta nu
se mai oferi să dea nicio informaţie în plus.
Lordul Auriu se lăsă pe spătar, bătându-se uşor cu degetul arătător pe buze, ca şi
când ar fi luat parte la un joc de ghicit. Îşi plimbă privirea în jurul mesei, pe urmă
chicoti şi arătă spre Civil.
— Atunci tu trebuie să fi fost, tinere. Am auzit eu că tu eşti cel care-a dus pisica şi-
a prezentat-o prinţului Dutiful.
Băiatul îşi aruncă scurt ochii spre mama lui înainte de a clătina grav din cap.
— N-am fost eu, domnule, protestă el.
Urmă din nou liniştea aceea neobişnuită, în loc de alte informaţii. Fac front comun,
am dedus eu. Nu vor să răspundă la întrebare.
Lordul Auriu îşi propti capul de spătarul scaunului, inspiră adânc, cu zgomot, apoi
oftă.
— Un dar nemaipomenit, observă el degajat. Aş vrea să am şi eu o pisică-pătată,
după câte am auzit despre ea. Căci una e s-auzi, şi alta s-o vezi cu ochii tăi. Cre’ c-
o să-l rog pe prinţul Dutiful să-mi dea voie să-l însoţesc într-o noapte. Oftă din nou
şi-şi lăsă capul să-i cadă pe-o parte. Dacă se mai întoarce de-acolo de unde
meditează. Nu-i no’mal, dacă mă-ntrebaţi pe mine, ca un băiat de vârsta lui să
petreacă atâta vreme singur. Nu-i deloc no’mal.
Vorbele Lordului Auriu avură imediat efectul scontat. Lady Bresinga întrebă cât se
poate de direct.
— Deci prinţul nostru s-a retras din nou din mijlocul oamenilor, ca să-şi urmeze
propriile gânduri o vreme?
— Întocmai, confirmă Lordul Auriu. Şi de data asta pentru multă vreme, nu glumă.
Da’i normal, că are la ce să se gândească, nu-i vorbă.
Acuşi se logodeşte, vin mesagerii de pe Insulele Străine… Prea multe pe capul unui
tânăr. Vreau să zic, dumneavoastră, tinere domn, ce-aţi face? Arătă cu degetul în
direcţia lui Civil. Ce-aţi zice să fiţi logodit cu o femeie pe care n-aţi văzut-o
niciodată… încă nici nu-i femeie, dac-or fi adevărate zvonurile. Mai degrabă o fată
care acum se coace. Câţi ani are? Unsprezece? E doar o copilă. Tânără de tot, nu
credeţi? Şi nu pricep care-s avantajele căsătoriei lor. Chiar nu le pricep.
Vorbea pe şleau, criticând direct hotărârea reginei. Mesenii schimbară priviri între
ei. Era clar că Lordul Auriu băuse deja mai mult rachiu decât putea duce, dar de-
asta tot îşi turna în pahar. Cuvintele lui rămăseseră în aer, fără replică. Probabil
Avion îşi închipui că va îndrepta conversaţia spre un subiect mai puţin periculos
când întrebă:
— Deci prinţul se retrage deseori pentru a medita?
— E-un obicei muntean, confirmă Lordul Auriu. Adică aşa mi s-a spus. Eu de unde
să ştiu? Ştiu numai că nu-i jamaillean. Tinerii nobili de la mine de-acasă sunt oameni
mai de lume. Şi lucrul ăsta e încurajat, ascultaţi-mă pe mine, căci unde să înveţi
mai bine manierele şi obiceiurile, dacă nu în mijlocul oamenilor? Prinţul Dutiful al
vostru ar face bine să stea mai mult printre oamenii de la curtea lui.
Accentul jamaillean se strecurase în vorba moale a Lordului Auriu, ca şi când
băutura l-ar fi întors la felul în care se vorbea odinioară la el acasă. Bufonul sorbi
din pahar, pe urmă îl puse înapoi pe masă cu atâta stângăcie, încât vărsă puţină
licoare chihlimbarie pe masă. Se frecă pe gură şi pe bărbie, ca şi când ar fi vrut să
alunge amorţeala de la rachiu. Bănuiam că nu se mulţumise doar să ducă la buze
paharul plin-ochi.
Nu răspunse nimeni la remarcile lui, dar el păru să nu observe.
— N-a mai lipsit niciodată atât de mult! Continuă el cu amănuntele. Asta-i tot ce
auzim la curte în ultima vreme. „Unde-i prinţul Dutiful? Cum, tot izolat stă şi acum?
Când o să se-ntoarcă? Poftim? Nu ştie nimeni?” E foarte descurajant pentru
oamenii de la curte să vadă că tânărul lor conducător lipseşte atâta. Pun prinsoare
că nici pisicii lui nu-i pică bine. Ce zici, Avoin, o pisică de vânătoare nu duce dorul
stăpânului care lipseşte prea mult?
Vânătorul se gândi puţin înainte de-a răspunde.
— Cine-i devotat pisicii sale n-o lasă singur prea mult. Loialitatea pisicii nu trebuie
luată drept sigură, ci cultivată zi de zi.
Avoin îşi luă elan ca să continue, dar Lady Bresinga îl întrerupse cu blândeţe.
— Pisicile noastre vânează cel mai bine când se crapă de ziuă. Aşa că, dacă vrem
să-i arătăm Lordului Auriu frumuseţile noastre în toată splendoarea lor, ar fi mai
bine să ne retragem, ca să ne putem trezi devreme.
La semnul ei discret, un servitor veni şi-i trase scaunul. Toată lumea se ridică,
Lordul Auriu cu o scurtă clătinare. Mi se păru că o aud pe fata familiei Grayling
chicotind, dar nici Sydel nu era prea sigură pe picioarele ei. Ştiind ce am de făcut,
am înaintat şi i-am oferit Lordului Auriu braţul meu ferm. Îl refuză cu dispreţ,
făcându-mi semn să mă dau la o parte şi încruntându-se la impertinenţa mea. M-
am retras, aşteptând cu stoicism până când nobilii şi-au urat noapte bună unul
altuia, apoi l-am urmat pe Lordul Auriu în odăile sale.
I-am deschis uşa şi-am aşteptat să între. Urmându-l, am observat că slugile casei
îşi făcuseră de lucru şi prin camerele noastre. Obiectele pentru baie erau ordonate,
în sfeşnice ardeau lumânări noi, iar fereastra fusese închisă. Pe masă era un platou
cu carne rece, fructe şi plăcinte. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid
fereastra. Pur şi simplu nu mi s-a părut corect să existe un obstacol solid între mine
şi Ochi Întunecaţi. Am aruncat un ochi afară, dar n-am văzut nici urmă de lup. Fără
îndoială, dădea târcoale prin împrejurimi, iar eu nu voiam să risc să-l caut cu Harul.
Am dat iute o tură prin odăile noastre, ca să văd dacă nu ni se umblase prin desagi,
pe urmă am verificat să nu fie iscoade pe sub paturi şi în dulapuri. Familia Bresinga
şi musafirii ei se purtaseră cu prudenţă în seara aceea. Fie ştiau de ce venisem
acolo, fie se aşteptau să vină în căutarea prinţului cineva ca noi. Însă n-am găsit
nici urmă de iscoadă printre aşternuturi şi nici straiele mele, atârnate neglijent, nu
fuseseră deranjate. Nu-mi lăsam niciodată camera în ordine perfectă. E uşor să pui
lucrurile la loc după ce ai scotocit prin ele, dar e mai greu să-ţi aminteşti exact cum
atinseseră podeaua mânecile unei haine trântite pe scaun.
Am cercetat în acelaşi fel şi camera Lordului Auriu. Între timp, el aştepta în linişte.
Când am terminat, m-am întors la stăpânul meu. S-a trântit pe-un scaun şi-a scos
un oftat din adâncul sufletului. Pleoapele i s-au lăsat grele peste ochi când bărbia i-
a căzut în piept. Toate trăsăturile îi erau deformate de băutură. Am scos un mic
sunet indignat. Cum de-a putut fi atât de neglijent încât să se îmbete? Privindu-l, şi-
a aruncat picioarele înainte, astfel încât călcâiele i-au bocănit pe podea. M-am
aplecat supus, i-am scos bocancii şi i-am pus deoparte.
— Poţi să te ridici?
— Ce-ai zis?
L-am privit din locul în care mă ghemuisem la picioarele lui.
— Te-am întrebat dacă poţi să te ridici.
A deschis foarte puţin ochii şi un zâmbet bleg i-a strâmbat gura.
— Sunt aşa de priceput, s-a felicitat în şoaptă. Iar tu eşti un ascultător aşa de bun,
Fitz. Ştii ce frustram e să te prefaci că eşti altfel când nimeni nu ştie că te prefaci,
să pretinzi că ai cu totul alt caracter, când nimeni nu apreciază cât de bine îţi
reuşeşte? Un licăr i-a apărut în priviri, amintindu-mi de bufonul cel năzdrăvan, dar
s-a stins repede, odată cu zâmbetul. Bine-nţeles că pot să mă ridic. Şi să dansez şi
să ţopăi, dacă trebuie. Dar nu în seara asta. În seara asta, trebuie să mergi la
bucătărie şi să te plângi că eşti mort de foame. La cât de fălos arăţi, nu mă-ndoiesc
că vei primi de mâncare. Vezi spre ce subiect îndrepţi discuţia. Du-te acuma, sunt
perfect capabil să mă urc singur în pat. Vrei să las fereastra deschisă?
— Da, aş prefera să rămână aşa.
Şi eu. Gândul de încuviinţare al lupului veni mai uşor ca o boare.
— Atunci aşa va rămâne, hotărî Lordul Auriu.
Bucătăria era încă plină de servitori, pentru că sfârşitul unei mese nu înseamnă şi
sfârşitul treburilor. Într-adevăr, nimeni nu munceşte mai din greu şi mai mult decât
cei câţiva oameni care hrănesc un castel, pentru că, de obicei, când se termină cu
strânsul mesei şi cu spălatul vaselor de la cină, se face vremea să pună la crescut
aluatul pentru pâinea de la dejun. Aşa era şi la Galeton, ca şi în castelul Buckkeep.
Ajuns la uşă, m-am aplecat înăuntru cu o expresie curioasă şi plină de speranţă pe
chip.
Aproape în aceeaşi clipă, unei bucătărese i s-a făcut milă de mine. Am recunoscut-
o drept una din femeile care servise la masă. Lady Bresinga i se adresase cu
numele Lebven.
— Trebuie să-ţi fie o foame de lup. Toţi au stat la masă, au mâncat şi-au băut şi s-
au purtat cu tine ca şi când ai fi fost din lemn. Hai, intră. Au mâncat ei până şi-au
umplut burdihanul, dar tot a rămas o groază de mâncare.
M-am urcat imediat pe un taburet înalt, într-un colţ al unei mese cu urme de tăieturi
şi resturi de făină. Lebven îmi puse în faţă mai multe feluri de mâncare. Nu minţise,
rămăsese mâncare cât să se hrănească un sat întreg. Felii de carne de căprioară
afumată rece umpleau jumătate de platou rotund, decorat frumos pe margini cu
mere murate. Caise îndulcite, ca nişte perniţe aurii îndesate, se scăldau în pătrăţele
de aluat atât de afânat, încât ţi se topea în gură. Ficăţeii de pasăre marinaţi cu
bucăţi de usturoi, într-o baie de ulei, nu m-au îndemnat să-i gust, dar mai era şi
piept de raţă, garnisit cu felii de ghimbir în sirop dulce. M-am desfătat cu toate
deliciile culinare. Am mâncat şi pâine neagră foarte bună, unsă cu unt, ca să
alunece mai bine pe gât. Lebven mi-a adus o cană cu bere rece şi o stacană din
care s-o reumplu. După ce mi-a pus-o în faţă şi i-am mulţumit, s-a mutat de partea
cealaltă a mesei, a presărat făină cu generozitate şi s-a apucat să frământe o
bucată de aluat de pâine dospit. L-a trântit şi l-a răsucit, adăugând pumni de făină,
până când a devenit lucios ca mătasea.
O vreme, am mâncat, am privit şi-am ascultat. Am auzit discuţiile obişnuite într-o
bucătărie, bârfele şi rivalităţile neînsemnate dintre slugi – una a scuipat în laptele
pus la prins – şi conversaţiile despre treburile de a doua zi. Stăpânii casei aveau să
se trezească devreme, dar se aşteptau să găsească o masă la fel de îmbelşugată
ca în seara precedentă. Şi mai voiau şi mâncare de pus în desagi, la fel de gustoasă
şi apetisantă. Am urmărit-o pe Lebven cum întinde aluatul, îl unge cu unt, îl
împătureşte şi iar îl întinde, numai ca să-l ungă şi să-l împăturească din nou. Când
şi-a dat seama că o urmăresc, a ridicat ochii zâmbind.
— Aşa se fac mai multe straturi în aluat, iese pufos şi crocant. Dar e multă muncă
pentru un lucru care-o să fie mâncat în câteva clipe.
În spatele ei, un servitor puse pe tejghea un coş acoperit. Îl descoperi, întinse un
şervet de pânză pe dinăuntru şi începu să aşeze mâncarea: cornuri proaspete, un
vas mic cu unt, unul cu felii de carne, apoi mere murate. L-am urmărit cu coada
ochiului, în timp ce încuviinţam şi-i răspundeam lui Lebven.
— E ciudat. Majoritatea lor nici nu se gândesc câtă muncă e necesară ca să se
simtă ei bine.
Toată bucătăria îşi murmură încuviinţarea.
— Uită-te la tine, se apucă Lebven să mă compătimească din nou. Ai stat de pază
toată seara, nu cumva să păţească ceva rău stăpânul tău într-o casă în care e
musafir. Ce caraghios gândesc jamaillenii ăştia! Dacă n-ar fi fost aşa, ai fi putut să
mănânci şi tu ca lumea şi-ai fi avut şi timp pentru tine.
— Mi-ar fi convenit de minune, am recunoscut sincer. Mi-ar fi plăcut să văd
împrejurimile. N-am mai fost niciodată într-un loc în care se cresc pisici, şi nu câini.
Celălalt servitor luă coşul şi ieşi cu el pe uşa din spate. Acolo i-l întinse altui bărbat.
Ceva blănos atârna pe mâna celuilalt. N-am reuşit să văd prea multe, fiindcă uşa s-
a închis imediat. Aş fi vrut să mă duc şi să urmăresc coşul cu mâncare, dar Lebven
încă vorbea.
— Asta se întâmplă numai de vreo zece ani încoace, de când a murit fostul stăpân.
Înainte, aveam câini de vânătoare şi numai o pisică sau două, cu care vâna
doamna. Dar stăpânul cel tânăr preferă pisicile, aşa că nu s-a mai ocupat de câini
şi-au dispărut. Nu că mi-ar fi dor de lătratul şi de schelălăitul lor sau să mi se vâre
printre picioare. Pisicile mari sunt ţinute în ţarcul lor, ies de-acolo numai când
vânează. Cele mici sunt nişte scumpe, zău aşa. Nici măcar un şobolan de apă nu
mai îndrăzneşte să-şi arate coada prin bucătăria asta.
Aruncă o privire iubitoare motanului pestriţ de pe cămin. Era o seară călduţă, dar
animalul prefera să se desfete la căldura focului pe cale să se stingă. Lebven
termină în sfârşit de împăturit aluatul şi începu să-l bată până când făcu băşici.
Conversaţia lâncezea, ceea ce era bine, pentru că am putut pleca mai uşor. M-am
dus la uşă şi-am deschis-o. Bărbatul cu mâncarea dispăruse.
— Dacă vrei să ştii unde-i umblătoarea, ieşi pe uşa aceea şi mergi în partea cealaltă
a casei. E chiar înaintea cuştilor pentru iepuri.
I-am mulţumit şi am ieşit pe uşa pe care mi-o arătase. Mi-am plimbat atent privirea
de jur împrejur, dar n-am văzut nicio mişcare. M-am dus în partea cealaltă a casei,
dar o altă aripă îmi bloca vederea. Luna lumina şirurile de cuşti dintre casă şi grajd.
Deci asta căra pe braţ bărbatul acela, un iepure cu gâtul sucit nu demult. Cina
perfectă pentru o pisică de vânătoare. Dar bărbatul nu se zărea nicăieri, iar eu nu
îndrăzneam să-mi întind mintea către Ochi Întunecaţi, nici să lipsesc prea mult din
bucătărie. Am scos un mormăit de frustrare, convins că mâncarea din coş era
pentru prinţ şi pisica lui. Ratasem o ocazie. M-am întors în bucătăria caldă şi
luminată.
Se făcuse linişte. Vasele fuseseră aproape toate spălate, iar băieţii şi fetele se
duseseră la culcare. Rămăseseră numai Lebven, să bată aluatul, şi un bărbat ursuz
care amesteca într-o oală în care fierbea carne. M-am dus la locul meu şi mi-am
turnat berea rămasă în stacană. Fără îndoială, slugile aveau să doarmă cât mai
puteau până când se făcea vremea să se scoale ca să pregătească masa
următoare. Motanul pestriţ s-a întins brusc, s-a ridicat şi-a venit să mă cerceteze.
M-am prefăcut că-l ignor când mi-a mirosit pantofii şi-a deschis botul larg, ca
dezgustat, dar m-am gândit că pur şi simplu îmi savurează mirosul.
Miroase precum câinele ăla de-afară. O umbră de gând dispreţuitor din partea lui.
Fără pic de efort, şi-a luat avânt, a aterizat pe masa de lângă mine şi şi-a vârât botul
în platoul cu vânat. L-am împins cu dosul mâinii. Nu s-a supărat, dar nici nu m-a
luat în seamă, ci a sărit peste braţul meu, ca să-şi ia bucata pe care o voia.
— Vai, Tups, te faci de ruşine în faţa musafirilor. Nu-l lua în seamă, Tom, e-un
răsfăţat şi jumătate.
Lebven luă motanul cu mâinile pline de făină. Animalul nu renunţă la felia de carne
când îl aşeză pe podea, ci se plecă deasupra ei şi începu să smulgă bucăţi din ea
cu botul. Îi aruncă lui Lebven o privire plină de reproş. N-ar trebui să hrăneşti câini
la masă, femeie. Era greu să ignori răutatea din ochii motanului. Ca un copil, l-am
pironit cu privirea, ştiind că animalele nu suportă să te uiţi aşa la ele. Tups mârâi
ameninţător, luă carnea în bot şi dispăru sub masă.
Mi-am băut berea fără grabă. Pisica ştia. Asta însemna că ştia toată gospodăria de
legătura mea cu Ochi Întunecaţi? Deşi Avoin monologase toată seara despre
pisicile de vânătoare, eu tot aflasem prea puţine despre ele. Aveau să-l considere
pe Ochi Întunecaţi un străin sau să-i ignore mirosul în curte? Aveau să considere
informaţia destul de importantă ca s-o comunice şi oamenilor cu Har? Nu toate
legăturile prin Har erau la fel de puternice ca a mea cu lupul. Preocuparea lui faţă
de aspectele omeneşti ale vieţii mele îl iritase pe Rolf cel Negru până la dezgust.
Poate că pisicile de vânătoare se legau cu oamenii numai pentru bucuria vânătorii.
Nu era imposibil. Improbabil, dar nu imposibil.
Nu aflasem mai multe decât ceea ce bănuiam deja, dar mă bucurasem de o masă
copioasă. Singurul lucru pe care îl mai puteam face în noaptea aceea era să dorm.
I-am mulţumit lui Lebven şi i-am urat noapte bună şi, cu toate că a insistat să strângă
ea vasele, am curăţat eu masa. În tăcerea deplină care cuprinsese conacul, m-am
îndreptat încet spre odaia mea. Pe sub uşă se strecura o singură dâră de lumină.
Am pus mâna pe uşă, aşteptându-mă s-o găsesc zăvorâtă. Nu era. Cu nervii întinşi
la maximum, am împins-o în bezna din cameră. Apoi mi-am ţinut răsuflarea şi am
rămas nemişcat.
Laurel purta o manta lungă peste cămaşa de noapte. Îşi desfăcuse părul care-i
atârna pe spate. Lordul Auriu purta un halat brodat peste cămaşa de noapte.
Lumina focului slab din vatră se reflecta în păsările brodate pe spatele şi pe
mânecile halatului şi făcea să sclipească şuviţele deschise din pletele fluturânde
ale lui Laurel. Lordul Auriu purta mănuşi aurii. Stăteau amândoi lângă foc, foarte
apropiaţi, cu capetele aplecate unul spre celălalt. Nemişcat, ca un copil şocat, m-
am întrebat dacă nu cumva întrerupsesem o îmbrăţişare. Lordul Auriu se uită la
mine peste umărul lui Laurel, apoi îmi făcu semn să intru şi să închid uşa. Când
Laurel se întoarse către mine, făcu ochii mari.
— Credeam că dormi în camera ta, spuse ea încet.
Era dezamăgită?
— Am fost la bucătărie să mănânc, i-am explicat.
Mă aşteptam să-mi replice ceva, dar ea se mulţumi să mă privească. Am simţit
brusc nevoia să fiu altundeva.
— Dar sunt foarte obosit. Cred că mă voi culca imediat. Deci noapte bună!
M-am întors şi m-am îndreptat spre odaia mea de servitor, dar vocea Lordului Auriu
m-a oprit.
— Tom, ai aflat ceva?
Am ridicat din umeri.
— Amănunte neimportante din viaţa servitorilor. Nimic care să ne folosească.
Încă nu eram sigur cât de liber pot vorbi în faţa femeii-vânător.
— Ei, se pare că Laurel s-a descurcat mai bine.
Se răsuci spre ea, invitând-o să vorbească. Orice femeie ar fi fost flatată de privirea
lui aurie.
— Prinţul Dutiful a fost aici, anunţă Laurel în şoaptă. Înainte de-a mă duce la
culcare, l-am rugat pe Avoin să-mi arate grajdurile şi crescătoria de pisici. Am vrut
să văd cum sunt găzduite animalele.
— Era şi pisica lui pătată? Am întrebat sceptic.
— Nu. Nimic care să sară în ochi. Dar prinţul a insistat întotdeauna să se ocupe
singur de ea. Dutiful are unele obiceiuri ciudate, împătureşte lucrurile sau îşi atârnă
harnaşamentul într-un anumit fel. E foarte pretenţios când vine vorba de ele. Am
văzut o îngrăditură goală în crescătorie. Pe raftul de lângă ea, periile şi celelalte
obiecte erau aranjate aşa cum o face el. El le-a pus acolo. Sunt sigură.
Mi-am adus aminte de camera prinţului din Buckkeep şi am bănuit că Laurel are
dreptate. Totuşi…
— Crezi că prinţul şi-ar fi lăsat pisica să stea acolo, jos? La Buckkeep, animalul
doarme în camera lui.
— Pisicile au tot ce le trebuie acolo: obiecte de ascuţit ghearele, ierburile care le
plac, plante verzi proaspete crescute într-o cadă, jucării cu care să se antreneze,
chiar şi animale mici pe care să le mănânce. Familia Bresinga are rânduri întregi de
cuşti cu iepuri, astfel încât pisicile lor nu trebuie să mănânce niciodată carne rece.
Sunt nişte animale foarte răsfăţate.
Mi s-a părut că următoarea mea întrebare e cât se poate de logică.
— Oare să fi stat şi prinţul în grajd, ca să fie lângă pisica lui?
Poate că bărbatul acela nu dusese prea departe coşul cu mâncare. Laurel ridică o
sprânceană.
— Prinţul să stea în crescătoria pentru pisici?
— Părea foarte ataşat de animalul lui. Mi-am zis că ar prefera să stea acolo decât
să se despartă de ea.
Fusesem gata să-mi trădez concluzia: că prinţul are Har şi nu suportă să se
despartă de animalul de care s-a legat. Se lăsă liniştea, dar o sparse Lordul Auriu.
Glasul lui melodios nu răzbătu decât până la urechile noastre.
— Ei, măcar am aflat că prinţul a fost aici, chiar dacă acum nu mai e. Şi mâine s-ar
putea să aflăm mai multe. Aici se ştie că Dutiful a plecat de la curte cu pisica. Ar
putea bănui că am venit să-l căutăm. Dar ne vom juca rolurile în continuare şi vom
juca după cum ne cântă ei. Nu trebuie să dăm în vileag ceea ce ştim deja.
— Nu mai suport tărăşenia asta, ne spuse Laurel verde-n faţă. Urăsc înşelăciunea
şi mutrele politicoase pe care trebuie să le afişăm. Aş vrea să pot să merg la femeia
aia, s-o trezesc din somn şi să-i cer să-mi spună unde-i Dutiful. Când mă gândesc
la îngrijorarea pe care i-au provocat-o reginei… Aş fi vrut să fi cerut să mi se arate
crescătoria de pisici înainte de cină. Aş fi pus alte întrebări, vă asigur. Dar v-am
adus vestea cât de repede am putut. Familia Bresinga mi-a pus la dispoziţie o
servitoare care a insistat să mă ajute să mă pregătesc de culcare şi n-am îndrăznit
să mă furişez afară din cameră până când n-am fost sigură că a adormit toată casa.
— Întrebările directe nu ne vor servi la nimic, nici să luăm la scuturat doamnele
nobile, ca să scoatem adevărul de la ele. Regina vrea ca Dutiful să se întoarcă
acasă fără scandal. Nu trebuie să uităm lucrul ăsta.
Lordul Auriu mă incluse şi pe mine în instrucţiunile lui.
— Mă voi strădui, spuse Laurel, resemnându-se.
— Foarte bine. Acum trebuie să încercăm să ne odihnim cât mai putem înainte de
vânătoarea de mâine. Noapte bună, Tom.
— Noapte bună, domnule. Noapte bună, vânătorule.
După câteva clipe de linişte, mi-am dat seama de ceva. Aşteptasem să plece
Laurel, ca să zăvorăsc uşa după ea. Voisem să-i spun bufonului despre coş şi
iepurele mort. Dar Laurel şi Lordul Auriu erau cei care aşteptau să plec eu. Ea studia
o tapiserie de pe perete cu o atenţie pe care nu o merita, în vreme ce el contempla
admirativ cum cădeau în cascadă pletele lui Laurel.
M-am întrebat dacă e cazul să încui uşa în locul lor, apoi mi-am zis că ar fi un gest
nepoliticos. Dacă Lordul Auriu o voia încuiată, o închidea singur.
— Noapte bună, am repetat, încercând să par somnoros, nu stângaci.
Am luat o lumânare şi m-am dus în camera mea, închizând încet uşa de trecere
după mine. M-am dezbrăcat şi m-am vârât în pat, refuzând să mă gândesc la ce se
întâmpla în spatele ei. N-am simţit invidie, doar gheara ascuţită a singurătăţii mele
prin comparaţie cu ceea ce împărtăşeau cei doi. Mi-am spus: sunt un egoist.
Bufonul îndurase ani de singurătate şi izolare. De ce să-mi fie ciudă că se bucură
de atingerea blândă a unei mâini de femeie acum, când devenise Lordul Auriu?
Ochi Întunecaţi? Mi-am lăsat gândul să plutească lin, ca o frunză uscată ciufulită de
vânt.
Atingerea minţii lui veni ca o alinare. Am desluşit copaci şi o boare mângâindu-i
blana. Nu eram singur. Dormi, frăţioare. Eu pândesc prada noastră, dar nu cred că
se va întâmpla ceva deosebit până în zori.
Se înşela.
Capitolul XVII

VÂNĂTOAREA
Printre cei cu Sânge Străvechi, circulă povestiri moralizatoare, menite să-i
călăuzească pe cei foarte tineri. Sunt istorisiri simple, care învaţă copilul ce sunt
virtuţile, apelând la animale care au o însuşire admirabilă. Cei care nu au Sânge
Străvechi se vor mira foarte mult să afle că lupul e lăudat pentru devotamentul arătat
familiei sale, sau şoarecele pentru înţelepciunea lui de a face provizii pentru iarnă
cu multe luni înainte. Gâscanul care stă de pază cât timp se hrăneşte restul cârdului
e apreciat pentru lipsa de egoism, iar porcul spinos, pentru îngăduinţa de a înţepa
numai atunci când e atacat. Atributul pisicii e independenţa. Circulă o poveste
despre o femeie care a vrut să se lege de o pisică. Felina se oferă să încerce să-i
accepte tovărăşia pentru o zi sau două, dacă şi femeia va căuta să îndeplinească
aşa cum se cuvine sarcinile pe care le primeşte. Povestea prezintă apoi sarcinile
cu care o încearcă pisica pe femeie – să-i mângâie blana, s-o distreze cu sfoara,
să-i aducă smântână şi aşa mai departe. Femeia îi îndeplineşte bucuroasă fiecare
dorinţă aşa cum trebuie. La sfârşitul celor două zile, îi propune pisicii să se lege una
de alta, simţind că sunt, fără îndoială, potrivite una cu cealaltă. Felina refuză,
spunându-i: „Dacă m-aş lega de tine, tu ai fi mai săracă, pentru că ai pierde ceea
ce îţi place mai mult la mine, fiindcă eu nu am nevoie de tine, ci doar îţi îngădui
tovărăşia”. Este, spun cei cu Sânge Străvechi, o poveste care dă poveţe, menită să
atragă atenţia unui copil să nu-şi găsească un animal care nu poate da la fel de
mult pe cât primeşte într-o legătură cu omul.
Badgerlock, Legendele Sângelui Străvechi

Lasă-mă să te văd.
M-ai văzut. M-am arătat ţie. Nu mă mai bate la cap şi fii atent. Ai spus că vei învăţa
de dragul meu. Mi-ai promis. De-asta te-am adus aici, unde nu-ţi distrage nimic
atenţia. Fii tu pisica.
E prea greu. Lasă-mă să te văd cu ochii mei. Te rog.
Când vei fi pregătit. Când vei putea fi pisica la fel de uşor cum eşti tu însuţi. Atunci
vei fi gata să mă cunoşti.
Era în faţa mea. Urcam cu trudă dealul în spatele ei, zgâriindu-mă de fiecare tufă,
călcând în fiecare groapă şi pe fiecare piatră. Aveam gura uscată. Noaptea era
răcoroasă, dar, înaintând printre tufişuri, praful şi polenul se ridicau şi mă sufocau.
Aşteaptă-mă!
Prada nu aşteaptă. O pisică nu strigă „aşteaptă” către cel pe care-l vânează. Fii
pisica.
Preţ de-o clipă, aproape că am văzut-o. Pe urmă a învăluit-o iarba înaltă şi a
dispărut. Nu se mişca nimic, nu auzeam niciun sunet. Nu mai ştiam sigur pe unde
s-o iau. Noaptea adâncă se răsfăţa sub razele lunii aurii, luminile din Galeton se
pierdeau în spatele meu, pe dealurile vălurite. Am inspirat adânc, apoi am închis
gura, hotărându-mă să respir fără zgomot dacă mă sufocam. Am înaintat, câte un
pas furiş o dată. Nu împingeam crengile din calea mea cu mâna, ci mă unduiam
printre ele. Călcam încet prin ierburi, străduindu-mă să le dau la o parte cu trupul,
în loc să trec prin el. Îmi lăsam greutatea cu grijă de pe un picior pe altul. Ce anume
mă îndemnase ea să fac? „Fii noaptea. Nu vântul care foşneşte printre frunze, nici
cucuveaua care se înalţă în zbor tăcut, nici şoricelul ghemuit în nemişcare. Fii
noaptea care se revarsă peste toate, atingând fără să fie simţită. Fiindcă noaptea e
o pisică”. Prea bine. Eram noaptea, lucioasă, neagră şi mută. M-am oprit sub
ramurile ocrotitoare ale unui stejar. Frunzele nu-i tremurau. Am deschis ochii şi-am
privit cât de departe am putut, străduindu-mă să desluşesc orice dâră luminoasă,
cât de subţire. Am întors încet capul. Mi-au fremătat nările şi-am inspirat adânc pe
gură, fără zgomot, vrând să gust aerul. Unde era, unde se dusese?
Am simţit că mă apasă brusc o greutate, ca şi când un bărbat vânjos m-ar fi prins
de umeri cu mâinile şi s-ar fi retras imediat. M-am întors, dar nu era decât Pisica.
Se lăsase asupra mea ca o frunză în cădere, apoi sărise jos. Acum se ghemuia în
iarba uscată şi frunzele căzute cine ştie când la rădăcinile copacilor. Cu burta lipită
de pământ, se uită la mine, apoi îşi mută privirea. M-am lăsat pe vine lângă ea.
— În ce parte, pisicuţo? În ce parte s-a dus?
Aici. E-aici. Întotdeauna e aici, cu mine.
După vocea profundă a iubitei mele, gândul pisicii mi-a răsunat ca un tors strident
în minte. Îmi plăcea mult de ea, dar mi se părea intolerabil ca gândurile ei să le
atingă pe ale mele când jinduiam după iubita mea. Am dat-o la o parte cu blândeţe
şi-am încercat să-i ignor protestul rănit la gestul meu.
— Aici, am murmurat. Ştiu că e aproape. Dar unde anume?
Mai aproape decât crezi. Dar nu mă vei cunoaşte niciodată, câtă vreme dai pisica
la o parte. Deschide-ţi mintea faţă de ea. Dovedeşte-mi că poţi.
Pisica se furişase de lângă mine fără s-o văd. Era noaptea care se scurgea în
noapte, a o găsi era ca şi cum aş fi căutat apa pe care tocmai o vărsasem într-un
pârâu. Am tras aer în piept hotărât s-o urmez, nu doar cu picioarele, ci şi cu inima.
Mi-am alungat teama şi mi-am deschis mintea în faţa ei.
Se întoarse brusc, o umbră şi mai deasă ieşind din beznă. Se lipi de picioarele mele.
Vânat.
— Da. Vânăm, vânăm femeia, iubita mea.
Nu. Noi suntem vânaţi. Ceva ne adulmecă, ceva urmăreşte pisica şi băiatul în
noapte. Sus. Urcă.
Îşi transformă gândul în faptă urcând în stejar. Din copac în copac. Aici nu se
găseşte urma. Mergi din copac în copac. Ştiam că ea asta face şi că se aşteaptă s-
o urmez. Am încercat. Am sărit pe stejar, însă avea trunchiul prea gros ca să mă
caţăr pe el şi nu destul de aspru ca să am de ce să mă prind cu degetele mele fără
gheare. M-am agăţat de el o clipă, însă n-am reuşit să urc. Am alunecat înapoi, cu
unghiile îndoite şi cu hainele sfâşiate de trunchiul care refuza să mă ajute. Auzeam
prădătorul apropiindu-se. Trăiam o senzaţie nouă, una care nu-mi plăcea, de a fi
vânat. O să găsesc un copac mai bun. M-am întors şi-am luat-o la goană,
sacrificând furişatul pentru viteză, dar n-am găsit niciunul.
Am preferat să urc dealul. Unele animale de pradă, urşii, de exemplu, nu reuşeau
să alerge urcând o pantă. Dacă era un urs, îl puteam întrece în fugă. Nu ştiam ce
alt animal ar îndrăzni să ne vâneze. Încă un stejar, mai tânăr şi cu crengile mai
joase, mă atrase către el. Am alergat, mi-am luat avânt şi am prins ramura cea mai
de jos. Dar, chiar în timp ce mă ridicam, urmăritorul a ajuns în dreptul copacului.
Făcusem o alegere proastă. Nu mai erau alţi arbori în apropiere în care să mă caţăr.
Cei care-şi atingeau crengile de stejarul meu erau subţiri, nu m-ar fi ţinut. Eram
prins în capcană într-un pom.
Mârâind, m-am uitat în jos la cel care mă urmărise. Am privit în propriii mei ochi
care priveau în propriii mei ochi care priveau în propriii mei ochi…
Am sărit în capul oaselor, trezindu-mă brusc din somn. Sudoarea mă învelea ca o
haină şi aveam gura uscată ca praful. M-am întors şi m-am dat jos din pat buimac.
Unde era fereastra, unde era uşa? Atunci mi-am adus aminte că nu mă aflam în
coliba mea, ci într-o odaie străină. Am bâjbâit pe întuneric până la spălător. Am luat
urciorul şi-am băut apa stătută din el. Mi-am vârât mâna în ce-a mai rămas din ea
şi m-am frecat pe faţă. Lucrează, minte, mi-am îndemnat creierul chinuit. Până la
urmă, mi-am dat seama. Ochi Întunecaţi îl încolţise pe prinţul Dutiful, care se
căţărase într-un copac de pe dealurile din Galeton. Cât eu dormisem, lupul meu îl
găsise pe prinţ. Dar mă temeam că ne descoperise şi prinţul pe noi. Câte cunoştea
el despre Meşteşug? Ştia că fusesem legaţi prin el? Apoi am lăsat la o parte toate
întrebările. Aşa cum se dezlănţuie furtuna pe neaşteptate, dintr-o singură
străfulgerare, tot aşa mi-a scăpărat şi mie o lumină în ochi, prevestind cu un dangăt
durerea de cap care m-a făcut să cad în genunchi. Şi n-aveam nici urmă de scoarţă
de spiriduş la mine.
Însă ar putea avea bufonul.
A fost singurul gând care m-a putut hotărî să mă ridic în picioare. Am mers pe
bâjbâite până la uşă şi m-am dus clătinat în camera lui. Singura lumină venea de la
tăciunii amorţiţi din vatră şi de la torţele care ardeau tremurătoare afară, aruncând
dâre răzleţe înăuntru prin fereastra deschisă. M-am împleticit până la patul lui.
— Bufonule? L-am strigat încet răguşit. Bufonule, Ochi Întunecaţi l-a prins pe Dutiful
căţărat într-un pom. Şi…
Cuvintele mi s-au stins pe buze. Visul îmi alungase din minte evenimentele serii
trecute. Dacă forma aceea ghemuită de sub pături nu era un trup, ci două? Un braţ
zvârli pledul la o parte, dezvelind un singur trup în patul uriaş. Bufonul se răsuci
spre mine, apoi se ridică în şezut.
— Fitz? Eşti rănit?
M-am aşezat cu greu pe marginea patului, mi-am prins capul în mâini şi l-am strâns,
încercând să mi-l păstrez pe umeri.
— Nu. Da. Din cauza Meşteşugului, dar n-avem timp de asta. Ştiu unde-i prinţul. L-
am visat. Era la vânătoare de noapte cu o pisică, pe dealurile din spatele
Galetonului. Pe urmă ceva ne-a vânat pe noi, pisica s-a urcat într-un copac, iar eu…
prinţul s-a căţărat într-altul. S-a uitat în jos şi-a văzut lupul stând la rădăcina
pomului. Ochi Întunecaţi l-a încolţit acolo, pe dealuri. Dacă mergem acum, putem
să-l luăm.
— Nu putem. Încearcă să judeci.
— Nu pot. Capul stă să-mi pocnească precum coaja unui ou. M-am aplecat în faţă,
cu coatele pe genunchi, cu capul în palme. De ce nu putem merge după el?
— Gândeşte-te mai bine, prietene. Ne îmbrăcăm şi ne furişăm afară din cameră,
trecem de grăjdari ca să ne luăm caii, străbatem călare o zonă străină, pe timp de
noapte, până ajungem la pomul în care s-a suit prinţul şi-l obligăm să coboare. După
aceea, îl convingem să se-ntoarcă împreună cu noi. Lordul Auriu apare, miraculos,
la dejun cu un prinţ Dutiful plin de obidă – îmi imaginez – sau
Lordul Auriu şi servitorul lui pleacă pe furiş din conacul ospitalier al familiei Bresinga
fără un cuvânt care să explice de ce. În oricare dintre situaţii, peste câteva zile
lumea va începe să pună tot felul de întrebări incomode despre Lordul Auriu şi sluga
sa, Tom Badgerlock, ca să nu mai pomenesc de prinţul Dutiful.
Avea dreptate. Deja suspectam că familia Bresinga era implicată în „dispariţia”
prinţului. Să-l aducem la Galekeep era o prostie. Trebuia să-l recuperăm în aşa fel
încât să-l putem duce direct la Buckkeep şi nimeni să nu vadă nimic. Mi-am apăsat
globii oculari cu degetele. Am simţit că presiunea din cap mi-i împingea afară din
orbite.
— Şi-atunci, ce facem? Am întrebat cu glas dogit.
În realitate, nici nu voiam să ştiu. Nu-mi doream decât să mă las pe-o parte şi să
mă adun într-un ghem de durere.
— Lupul ia urma prinţului. Mâine, când mergem la vânătoare, te voi trimite înapoi,
să-mi aduci un lucru pe care l-am uitat. Odată ce rămâi singur, te duci acolo unde
e prinţul şi-l convingi să se întoarcă la Buckkeep. Ţi-am ales un cal mare. Ia-l imediat
pe prinţ cu tine şi Întoarce-te la Buckkeep. O să-ţi justific eu cumva absenţa.
— Cum?
— Încă nu m-am gândit, dar o s-o fac. Nu te preocupa tu de asta. Indiferent ce
poveste îndrug, familia Bresinga va trebui s-o creadă, de teamă să nu mă ofenseze.
Am subliniat punctul cel mai slab din planul lui. De-abia reuşeam să-mi pun ordine
în gânduri.
— Îl… conving să se întoarcă la Buckkeep?
— O să reuşeşti, răspunse bufonul foarte încrezător. Găseşti tu ce să-i spui.
Mă îndoiam, dar nu mai aveam putere să protestez. În spatele pleoapelor îmi jucau
sclipiri intense, dureroase. Era şi mai rău dacă le apăsam cu degetele. Am deschis
ochii în semiîntunericul din cameră, dar sclipirile îmi dansau în zigzaguri în faţa lor.
— Scoarţă de spiriduş, l-am implorat cu glas slab. Am nevoie de ea.
— Nu.
Mintea mea nu putea pricepe că mă refuzase.
— Te rog, am stăruit cu mare greutate. Mă doare mai tare decât pot spune.
Uneori îmi dădeam seama când o criză era iminentă. Nu mai avusesem una de
foarte multă vreme. Oare încordarea aceea ciudată din ceafă şi din spate era doar
închipuirea mea?
— Fitz, nu pot. Chade m-a obligat să-i promit. Cu voce stinsă, ca şi când s-ar fi
temut că ceea ce-mi oferea era prea puţin, adăugă: O să stau cu tine.
Durerea mă izbi în valuri, amestecată cu teamă.
Să vin?
Nu.
— Stai unde eşti. Păzeşte-l.
M-am auzit rostind cu glas tare vorbele gândite. Asta trebuia să mă îngrijoreze dintr-
un anumit motiv. Mi l-am amintit.
— Am nevoie de ceai din scoarţă de spiriduş, am bâiguit. Altfel, o să depăşesc
limita. Cu Meşteşugul. Vor afla că sunt aici.
Patul se mişcă sub mine când bufonul coborî din el. Un junghi teribil îmi zgudui
capul pe dinăuntru. L-am auzit pe bufon ducându-se la spălător. Peste câteva clipe
se întoarse cu o cârpă umedă în mână.
— Întinde-te pe spate, îmi spuse.
— Nu pot, am bolborosit.
Orice mişcare mă durea. Am vrut să mă întorc în odaia mea, dar n-am fost în stare.
Dacă avea să mă apuce o criză, nu voiam să trec prin ea în faţa bufonului.
Cârpa udă pe frunte veni ca un şoc. Am râgâit ca şi când aş fi vomat, apoi am
respirat de câteva ori sacadat, ca să-mi controlez stomacul. Mai mult l-am simţit
decât l-am văzut pe bufon lăsându-se pe vine la marginea patului. Mă prinse de
mână cu degetele lui înmănuşate şi mă pipăi cu ele. În clipa următoare, mă pişcă
zdravăn de pielea dintre oase. Am scos un ţipăt şi-am încercat să-mi eliberez mâna,
dar, ca de obicei, era mai puternic decât credeam.
— Numai puţin, murmură el vrând să mă aline.
Durerea din mână se transformase într-o amorţeală care se extindea foarte repede.
Peste un minut, bufonul mă apucă de ambele braţe, chiar deasupra coatelor, pipăi
din nou cu degetele şi apoi pişcă iar tare.
— Te rog, l-am implorat şi-am încercat să mă îndepărtez de el.
Însă el veni după mine. Şi durerea de cap de care nu puteam scăpa. De ce-mi făcea
rău?
— Nu te împotrivi, mă imploră la rândul lui. Ai încredere în mine. Cred că te pot
ajuta. Ai încredere în mine.
Îşi mişcă din nou degetele, de data asta spre umărul meu, iar degetele lui neobosite
pişcară cu forţă. Mi se tăie răsuflarea. Degetele se mutară deasupra umerilor, la
ceafă, apăsând şi trăgând, de parcă ar fi vrut să-mi smulgă capul. L-am prins de
încheieturi, dar nu mai aveam putere în mâini.
— Încă puţin, mă rugă din nou. Fitz, Fitz, ai încredere în mine. Ai încredere.
Atunci ceva ieşi din mine. Capul îmi căzu în piept, atârnând. Durerea era tot acolo,
dar mult mai suportabilă. M-am prăbuşit pe-o parte şi m-am răsucit pe spate.
— Aşa, aşa, zise bufonul şi, pentru o clipă, întunericul binecuvântat îmi acoperi
ochii.
Dar degetele înmănuşate se întoarseră. Cele mari mă atinseră pe frunte, vârfurile
celorlalte căutând locuri pe tâmple şi pe marginea feţei, apoi apăsând nemiloase,
cele mici presându-mi cu putere articulaţia maxilarului.
— Trage aer în piept, Fitz, l-am auzit pe bufon spunând.
Atunci mi-am dat seama că nu respiram. Am inspirat adânc şi, deodată, m-a cuprins
o uşurare. Îmi venea să plâng de bucurie. În schimb, m-am cufundat imediat într-
un somn profund. Am avut un vis straniu. Se făcea că eram în siguranţă.
M-am trezit ameţit, când se crăpa de ziuă. Mi-am umplut plămânii cu aer şi-am
constatat că sunt în patul bufonului. Cred că tocmai se sculase. Se mişca în linişte
prin cameră, alegându-şi hainele. Probabil că m-a simţit că-l urmăresc cu privirea,
pentru că a venit la marginea patului. Mi-a pus mâna pe frunte, împingându-mi capul
înapoi pe pernă.
— Culcă-te la loc. Mai ai doar puţin timp de odihnă şi cred că ai nevoie de ea.
Două degete înmănuşate mi-au trasat linii gemene de pe frunte pană la puntea
nasului. Am adormit din nou.
Când m-am trezit a doua oară, am făcut-o pentru că bufonul mă scutura uşor. Am
văzut pe pat, lângă mine, veşmântul meu albastru de servitor. Lordul Auriu se
îmbrăcase deja.
— E vremea să vânăm, mi-a spus văzându-mă treaz. Mă tem că va trebui să te
grăbeşti.
Am mişcat prudent din cap. Mă durea tot spatele, şi ceafa. Ţeapăn, m-am ridicat în
capul oaselor. Parcă m-aş fi bătut cu cineva… sau avusesem o criză. Am simţit un
punct dureros în gură, ca şi cum m-aş fi muşcat. Am întors privirea de la bufon şi l-
am întrebat.
— Am avut o criză azi-noapte?
O linişte scurtă îi precedă răspunsul. Rosti cu voce obişnuită.
— Una mică, poate. Ai scuturat din cap şi-ai tremurat o vreme în somn. Te-am ţinut
să nu te mişti. A trecut.
Nu voia să vorbească despre asta mai mult decât voiam eu.
M-am îmbrăcat încet. Mă durea tot corpul. Pe braţul stâng purtam urmele degetelor
bufonului: nişte vânătăi ca nişte cerculeţe negre. Deci forţa lui nu fusese doar o
părere. Observă că-mi studiez braţul şi-şi schimbă expresia compătimitor.
— Lasă vânătăi, dar câteodată se pare că funcţionează.
Alte explicaţii nu-mi oferi.
Dimineţile de vânătoare la Galekeep nu se deosebeau de cele de la castelul
Buckkeep. În aer domnea o agitaţie temperată. Dejunul se mânca în grabă, în
picioare, în curte. Nimeni nu se gândea la eforturile slugilor de la bucătărie. Eu am
băut o singură cană cu bere, pentru că nu îndrăzneam să înghit altceva. Am avut,
totuşi, inspiraţia să fac ceea ce spusese Laurel, adică, să pun ceva de mâncare în
desagi şi să mă asigur că burduful era plin cu apă. Am remarcat-o pe Laurel în
învălmăşeală, dar era foarte ocupată, vorbind cu cel puţin patru oameni deodată.
Lordul Auriu se plimba prin mulţime, salutând pe toată lumea cu un zâmbet cald.
Fiica Lordului Grayling nu se dezlipea de el. Surâdea şi sporovăia într-una, iar
Lordul Auriu îi răspundea plin de politeţe. Nu cumva tânărul Civil îi privea cam
nervos?
Caii au fost aduşi de la grajduri, înşeuaţi şi lucioşi. Negruţa nu părea impresionată
de zarva din jur. M-a mirat din nou lipsa ei de însufleţire. Mulţimea mi se părea
ciudat de tăcută. Am zâmbit în sinea mea, înţelegând de ce. Nu se auzea niciun
lătrat care să entuziasmeze inimile şi să înflăcăreze caii. Îmi era dor de câini.
Vânătorii şi ajutoarele lor au încălecat, iar pisicile au fost aduse în lesă.
Erau animale lucioase, cu păr scurt şi trupuri alungite. La prima vedere, mi s-a părut
că au capete mici. Aveau blana maro-gălbuie, dar când lumina cădea din anumite
unghiuri, se desluşeau pete discrete. Coada lungă şi graţioasă părea să aibă
propria independenţă. Păşeau printre caii care se îmbulzeau unii în alţii calme, ca
nişte câini printre oi. Erau gruparzii care ştiau foarte bine ce însemna îngrămădeala
aceea de oameni călare. Cu puţin ajutor, fiecare pisică îşi căuta stăpânul. Am rămas
cu gura căscată când li s-au scos lesele şi-a sărit fiecare la locul ei. Pe Lady
Bresinga am văzut-o răsucindu-se în şa şi murmurând cuvinte drăgăstoase pisicii
ei, în timp ce grupardul lui Civil a pus o labă pe umărul stăpânului şi l-a tras înapoi,
ca să se privească faţă în faţă. Am aşteptat zadarnic o manifestare a Harului între
ei. Eram aproape sigur că-l aveau şi el, şi mama lui, dar îl ţineau sub un control pe
care nu l-aş fi crezut posibil. În condiţiile acelea, oricât de dor îmi era de Ochi
Întunecaţi, n-am îndrăznit să-l caut. Tăcerea lui era totală, ca şi cum nu ar fi fost
acolo. Curând, mi-am promis, curând.
Am pornit spre dealurile unde, conform spuselor lui Avoin, trăiau multe păsări de
pământ, iar vânarea lor era o adevărată plăcere. Călăream alături de celelalte
ajutoare, inspirând praf. În ciuda orei matinale, ziua promitea să fie nespus de caldă.
Colbul stârnit de caii noştri se ridica gros în aer. Solul de pe dealuri era neobişnuit,
pentru că, odată ce în iarba subţire de la suprafaţă se făcea o cărare, se transforma
într-o dâră de sol prăfos. În curând am început să-mi doresc o batistă cu care să-
mi acopăr gura şi nasul, iar praful persistent descuraja conversaţia. Înăbuşea până
şi tropotul copitelor şi, cum nu existau câini care să latre, călăream într-o linişte
aproape deplină. În scurt timp, am părăsit malul râului şi am lăsat cărarea în urmă,
urcând pe panta uscată de soare, printre tufişuri cenuşii-verzui, aspre şi scunde.
Ne-am croit drum pe dealurile vălurite şi văile care arătau toate la fel, spre înşelarea
ochiului.
Vânătorii ne-o luaseră cu mult înainte şi avansau constant când am ajuns noi pe un
vârf de deal. Cred că stolul de păsări pe care l-am speriat l-a surprins şi pe Avoin,
dar toată lumea a acţionat repede. Eram prea în spate ca să văd dacă pisicile au
fost eliberate la un semnal sau pur şi simplu au reacţionat la vederea vânatului.
Păsările erau mari şi grele şi trebuiau să alerge cu aripile desfăcute ca să-şi poată
lua zborul. Câteva nici n-au mai ajuns în aer, iar cel puţin două au fost prinse în
zbor de gruparzii săltând. Îţi stătea inima în loc când vedeai ce viteză aveau. Săreau
de pe perne la pământ parcă neatingându-l şi se repezeau la păsări cu iuţeala
şarpelui în atac. Un grupard a prins chiar două păsări, pe una apucând-o cu botul,
pe cealaltă apăsând-o cu labele pe piept. Observasem înainte patru sau cinci băieţi
pe ponei în spatele nostru. Acum au venit în faţă cu sacii de vânat desfăcuţi, ca să
culeagă prada. Numai un grupard n-a vrut să le-o dea şi am înţeles că era o femelă
mai tânără şi încă neinstruită.
Păsările i-au fost arătate Lordului Auriu înainte de a fi puse în saci. Sydel, care
călărise alături de el, şi-a mânat calul mai aproape, ca să vadă trofeele şi să-şi
exprime admiraţia. Lordul Auriu luă penele din coadă câtorva păsări, apoi mă
chemă la el. Când i-am luat penele din mână, mi-a poruncit.
— Pune-le imediat în cutie, ca să nu se murdărească.
— În cutie?
— Cutia pentru pene. Ţi-am arătat-o când am împachetat, la Buckkeep… Pe
răsuflarea lui Sa, omule, doar n-ai lăsat-o în cameră? Ei, acum n-ai decât să te
întorci după ea. Ştii care e, cea din piele prelucrată, cu căptuşeală de postav. Sigur
e printre lucrurile mele la Galekeep, dacă nu cumva ai lăsat-o la Buckkeep. Dă-i
penele vânătorului Laurel, să le ţină până te întorci tu. Dă-i zor, Tom Badgerlock.
Îmi trebuie cutia aia!
Lordul Auriu nu şi-a ascuns enervarea pe sluga sa nătângă. Avea, într-adevăr, o
asemenea cutie printre lucrurile lui, dar nu-mi spusese niciodată că era pentru pene,
nici nu-mi ceruse s-o iau cu mine la vânătoare. Am reuşit să par suficient de spăsit
din cauza neglijenţei mele şi să dau din cap la poruncile lui.
Aşa am renunţat la vânătoare. Supus stăpânului meu, am întors-o pe Negruţa şi-
am îndemnat-o din călcâie să pornească la drum. Am lăsat două dealuri între mine
şi ceata de vânători înainte de a-l căuta pe Ochi Întunecaţi. Vin.
Mai bine mai târziu decât niciodată, cred, mi-a răspuns îmbufnat.
Am oprit calul şi-am rămas nemişcat. M-a copleşit senzaţia că se petrecuse ceva
rău. Am închis ochii şi am privit cu ai lupului. Se afla într-un loc greu de descris,
pentru că semăna cu oricare din dealurile şi văile pe care le străbătusem de
dimineaţă. Stejari în vale şi desişuri prăfuite şi iarbă pălită pe pantele dealurilor.
Cumva însă, nu ştiu exact cum, ştiam unde se găsea şi cum să ajung la el. Senzaţia
o descrisese chiar el: ştii unde te gâdilă înainte de a te scărpina. Dar mai ştiam, fără
să mi-o fi spus el, că tăcerea lui avea un motiv. Nu l-am mai căutat cu mintea, ci am
îmboldit-o pe Negruţa din călcâie şi m-am aplecat în faţă, ca să-i dau ghes. Fugea
mai iute ca vântul pe pământ neted, nu pe dealurile acelea vălurite, dar s-a
descurcat binişor. Peste puţin, priveam în jos, în valea unde mă aştepta Ochi
Întunecaţi.
Voiam din tot sufletul să alerg direct la el. Tăcerea lui era de rău augur, ca muştele
care bâzâiau în jurul sângelui. M-am obligat s-o iau pe cărarea care ocolea valea şi
să merg încet, citind semnele pământului şi adulmecând orice miros mai stăruitor.
Am găsit urmele a doi cai potcoviţi, iar în clipa următoare am surprins aceleaşi urme,
dar mergeau în direcţia opusă. Caii veniseră şi plecaseră din luminişul de stejari cu
puţin timp în urmă. Nu m-am mai putut stăpâni. Am pătruns cu iapa în luminişul
binefăcător al copacilor ca şi când aş fi intrat cu capul înainte într-o cursă. Ochi
Întunecaţi.
Aici. Taci.
Zăcea răsuflând greu, la umbra seacă a stejarilor. Frunze vechi i se lipiseră de rănile
de pe bot şi de la coaste. Am descălecat în grabă şi-am fugit la el. L-am mângâiat
pe blană şi gândurile lui s-au revărsat în linişte într-ale mele. Ne-am împărtăşit Harul
în cel mai tăcut chip posibil.
S-au unit împotriva mea.
Băiatul și pisica? M-am mirat de mirarea lui, doar băiatul şi pisica erau legaţi prin
Har şi era normal să acţioneze împreună.
Pisica și călăreţul care a adus caii. Îl păzeam pe băiatul căţărat în copac. N-am
simţit nimic din partea lui, nici măcar când ţi-a chemat pisica să-l ajute. Dar, îndată
ce s-a luminat, afurisita de pisică m-a atacat. S-a năpustit la mine dintr-un pom, nici
n-am știut când. Trebuie să fi sărit din copac în copac, ca veveriţele. S-a agăţat de
mine ca un scai. Credeam c-o s-o birui doborând-o la pământ, când m-a cuprins cu
labele din față ţi-a încercat să mă spintece cu colţii ei ascuţiţi. Aproape că a reuşit,
să ştii. Însă tocmai atunci a apărut bărbatul cu caii. Băiatul a coborât din pom direct
în ţa, iar pisica a sărit iute ca fulgerul în spatele lui. Au plecat la galop ţi m-au lăsat
acolo.
Hai să-ţi văd burta.
Mai întâi apă, înainte de-a te apuca să mă piscălești.
Negruţa m-a enervat, trăgându-se de două ori când am vrut să-i prind hăţurile. Am
priponit-o zdravăn de o tufă, apoi i-am adus lui Ochi Întunecaţi şi apă, şi mâncare.
I-am dat să bea din căuşul palmelor, pe urmă am mâncat împreună. Am vrut să-i
spăl sângele de pe rănile vizibile, dar am ştiut că n-avea să-mi dea voie. Lasă-le să
se închidă singure. Le-am curăţat eu deja cu limba.
Măcar arată-mi-le pe cele de pe burtă.
N-a fost prea bucuros, dar m-a ascultat. Plăgile acelea erau mult mai grave, pentru
că pisica îl trăsese foarte aproape de ea, iar el nu avea pe burtă blana deasă de pe
spate. Nu erau tăieturi drepte, ci spintecături crestate care se infectaseră deja.
Singurul lucru bun era că ghearele nu-i sfâşiaseră burta. Mă temusem că
măruntaiele stăteau să-i iasă afară, dar n-am văzut decât carne sfârtecată. M-am
blestemat că nu aveam la mine pomada pentru răni. Trecuse multă vreme de când
nu mai trebuise să mă gândesc la aşa ceva. Nu mai eram la fel de prudent ca
altădată.
De ce nu m-ai chemat să te ajut?
Erai prea departe ca să ajungi la timp. Şi – o umbră de stânjeneală îi străbătu gândul
– am crezut că vor să te chem. Bărbatul cu calul cel mare ţi pisica. Au ciulit urechile,
ca ţi când chemarea mea era vânatul pe care voiau să-l gonească dintre tufe.
Nu prinţul.
Nu. Frate, aici se petrec lucruri tare ciudate. Băiatul s-a mirat când l-a văzut pe
călăreţ aducând un cal în plus. Dar am simţit că pisica nu s-a mirat deloc, chiar se
aşteptase să vină cu doi cai. Prinţul nu cuprinde cu mintea tot ceea ce cuprinde
tovarăşa lui de Har. Se vâră în legătura asta orbeşte. E… inegală. Unul face, celălalt
acceptă faptele celuilalt, dar nu oferă la fel de mult. Şi pisica e… cum nu trebuie.
Nu s-ar fi putut exprima mai limpede. Am stat o vreme, cu degetele îngropate în
blana lui, gândindu-mă la ce să fac în continuare. Prinţul plecase. Cineva pe care
nu-l chemase venise să-l îndepărteze de Ochi Întunecaţi, exact în momentul în care
pisica distrăgea atenţia lupului. Ca să-l ducă unde?
I-am urmărit o vreme. Dar e aţa cum spui tu. Nu mai pot ţine pasul cu un cal care
galopează.
N-ai putut niciodată.
Păi… Nici tu. N-ai putut ţine pasul nici cu un lup care aleargă.
Aţa este. Foarte adevărat. I-am netezit blana şi-am încercat să smulg o frunză
moartă de pe una din cruste.
Las-o-acolo! Îţi smulg mâna! Ar fi fost în stare. M-a apucat cu botul de braţ iute ca
şarpele. L-a strâns, apoi i-a dat drumul. Nu sângerează, aţa că las-o-n pace. Nu mă
mai piguli și du-te după ei.
Şi să fac ce?
Începe prin a omorî pisica. Era o propunere răzbunătoare, fără justificare. Ştia la fel
de bine ca mine cât ar suferi prinţul dacă i-am omorî tovarăşa.
Sigur că ştiu. Păcat că nu i-ar părea şi lui la fel de rău ca ţie dacă ţi-ar omorî
tovarăşul.
Nu ştie că eşti legat de mine.
Ştie că sunt legat de cineva ţi ar fi vrut să descopere de cine. Dar asta nu i-a convins
să nu-mi facă rău. I-am simţit gândurile luând-o înaintea alor mele, meditând la o
situaţie pe care eu n-o descifrasem încă.
Ai mare grijă, Preschimbătorule. Se repetă lucrurile de demult. Crezi că e un fel de
joc, cu limite şi reguli. Vrei să aduci un prinţ înapoi aşa cum o mamă aduce înapoi
la cuib un pui rătăcit. Nu te-ai gândit că pentru asta poate va trebui să-l răneşti sau
să-i omori pisica. Şi cu atât mai puţin te-ai gândit că ar putea să te omoare ei pe
tine ca să te împiedice să-l aduci pe prinţ înapoi. Aşa că am să-ţi dau alt sfat. Nu te
duce după ei acum, singur. Lasă-mă până deseară, să mi se mai potolească
durerea. Iar când îi găsim, hai să-l luăm cu noi pe Cel-fără-Miros. E deştept pentru
un om.
Crezi că prinţul e în stare de asta? Să mă omoare, mai degrabă decât să mă lase
să-l duc înapoi la Buckkeep? Gândul mă îngrozi. Da, fusesem mai tânăr decât
prinţul când omorâsem la porunca lui Chade. Nu-mi plăcuse, dar nu stătusem să
judec dacă era bine sau rău ceea ce făceam. Pe atunci, Chade era conştiinţa mea
şi mă încrezusem în judecata lui. M-am întrebat dacă în viaţa prinţului exista cineva
al cărui sfat era suficient ca să-l determine să renunţe la propria judecată.
Nu te mai gândi că ai de-a face cu un prinţ. Nu e aşa. Şi nici pisica nu e cea de care
trebuie să ne temem. E ceva mai profund şi mai ciudat, frate, şi am face bine să fim
foarte, foarte prevăzători.
A băut apa rămasă. L-am lăsat la umbra stejarilor, deşi nu-mi plăcea. N-am încercat
să le iau urma, ci m-am dus la conacul Bresinga din Galeton, am găsit cutia pentru
pene şi m-am întors la vânătoare. Când i-am dus-o Lordului Auriu, a comentat.
— Ţi-a luat cam mult să vii cu ea, Tom Badgerlock. Se uită la tovarăşii lui de
vânătoare şi adăugă: Măcar nu s-a întâmplat cum m-am temut eu. Am crezut că ai
înţeles că trebuie să mi-o aduci chiar de-ar fi să te întorci la Buckkeep după ea.
Se auzi un râs general la presupusa mea prostie. Am dat din cap, încuviinţând
supus.
— Îmi cer iertare, stăpâne, nu era acolo unde am crezut eu.
Lordul Auriu îmi acceptă scuzele cu o înclinare a capului, apoi îmi înapoie cutia.
— Ia penele de la vânătorul Laurel şi pune-le înăuntru cu mare grijă.
Laurel avea o colecţie impresionantă de pene. Cutia roşie se deschise ca o carte.
Interiorul era căptuşit cu postav care să ferească penele de stricăciuni. Laurel aşeză
cu grijă fiecare pană la locul ei, în timp ce eu ţineam cutia. Vânătorii ceilalţi călăriră
mai departe, aparent ignorându-ne.
— Vânează bine pisicile? Am întrebat-o pe Laurel când aranja penele.
— Foarte bine. E uimitor să le priveşti. Am mai văzut cum vânează pisica-pătată a
prinţului, dar acum văd pentru prima oară gruparzi. Le-au dat drumul de două ori
printre păsări şi o dată printre iepuri de când ai plecat.
— Crezi că vor mai vâna mult?
— Mă îndoiesc. Lordul Auriu a mărturisit că soarele amiezii e prea fierbinte pentru
pielea lui şi s-ar putea să-i provoace o durere de cap. Cred că se vor întoarce
curând.
— Mi-ar conveni şi mie.
Ceilalţi se îndepărtaseră multişor de noi, vorbind între ei. Laurel închise cutia şi mi-
o dădu înapoi. Am călărit alături până când i-am ajuns din urmă. Ea se răsuci în şa
şi-mi spuse, fixându-mă:
— Aseară, Tom Badgerlock, ai fost cu totul alt om. Ar trebui să dai mai multă atenţie
înfăţişării tale ziua. Rezultatul merită efortul.
Mă lăsă fără cuvinte. Zâmbi când mă văzu amuţit, apoi mă lăsă în urmă, lângă
celelalte ajutoare, şi dădu pinteni calului, ca să-l ajungă pe Lordul Auriu. Nu ştiu ce-
şi spuseră, dacă-şi spuseră ceva, dar în scurtă vreme ceata de vânători hotărî să
se întoarcă la Galekeep. Sacii atârnau grei de vânat, soarele devenea prea
fierbinte, iar pisicile păreau iritate şi mai puţin interesate de vânat.
Aşa stând lucrurile, nobilii întoarseră caii şi le dădură pinteni, grăbindu-se să revină
la răcoarea bine-venită a zidurilor groase de piatră din Galekeep. Noi, ceilalţi, i-am
urmat cât de repede am putut. Negruţa ţinea ritmul cu uşurinţă, deşi trebuia să
călăresc în praful ridicat de copitele cailor.
Nobilii se retraseră în odăile lor, să se cureţe de praf şi să-şi schimbe hainele, iar
slugile se ocupară de caii transpiraţi şi de pisicile nervoase. Am mers în spatele
Lordului Auriu, care păşea ţanţoş pe coridoare. M-am grăbit să-i deschid uşa, apoi
s-o închid după noi. Am tras încet zăvorul.
Când m-am întors, se spăla deja de praf pe faţă şi pe mâini.
— Ce s-a întâmplat? Mă întrebă.
I-am povestit.
— O să-şi revină? Se interesă îngrijorat.
— Prinţul? Habar n-am.
— Ochi Întunecaţi, mă lămuri el nerăbdător.
— Atât cât se va putea. O să-i mai duc apă şi carne. Are dureri, dar n-o să moară
din cauza rănilor.
Totuşi, nu-mi plăcuse cum arătau zgârieturile acelea umflate. Bufonul parcă-mi
ghici gândul.
— Am o pomadă care l-ar putea ajuta, dacă te lasă să-l ungi.
Nu mi-am putut reţine zâmbetul.
— Mă îndoiesc, dar i-o duc cu bucurie.
— Atunci îmi mai rămâne să găsesc un motiv ca să plecăm din Gale imediat după
prânz. Nu putem lăsa urma să se răcească. Şi nici nu cred că prinţul se va întoarce
aici.
În timp ce vorbea, îşi schimbă jacheta, îşi perie pantalonii de praf şi-şi dădu cu cârpa
pe bocanci. Se studie în oglindă, apoi trase iute o dată cu peria prin păr. Şuviţele
palide se agăţară de perie. Firele mai scurte de la tâmple stăteau ţepene, ca
mustăţile de pisică. Scoase o exclamaţie de nemulţumire şi prinse mai bine agrafa
grea de argint care-i ţinea părul la ceafă.
— Aşa. Va trebui să meargă. Adună lucrurile, Tom Badgerlock. Fii gata de plecare
când mă întorc de la masă.
Bufonul plecă. Pe masă rămăseseră fructe, brânză şi pâine din seara trecută.
Pâinea era cam râncedă, dar mi-era destul de foame ca să nu mai conteze. Am
mâncat şi mi-am strâns degrabă lucrurile. Garderoba Lordului Auriu mi-a făcut
probleme. Nu-mi aduceam aminte cum reuşise să vâre atâtea veşminte într-un
cufăr atât de mic. Până la urmă, am reuşit să le îndes pe toate, deşi m-am întrebat
cum aveau să arate cămăşile lui fine după ce le despacheta.
Prânzul era în toi când am terminat cu împachetatul. Am profitat de asta şi m-am
dus la bucătărie după bere rece şi cârnaţi picanţi. Vechile mele abilităţi mi-au fost
de mare folos, pentru că am plecat de-acolo cu câteva bucăţi groase de carne
ascunse pe sub tunica mea de servitor.
M-am întors în cameră şi mi-am petrecut începutul după-amiezii aşteptând să se
întoarcă Lordul Auriu. Ardeam de nerăbdare să-mi trimit gândurile către lup, dar nu
îndrăzneam. Cu fiecare minut care trecea, prinţul se putea îndepărta tot mai mult
de noi. După-amiaza mi se scurgea printre degete. M-am trântit pe pat, aşteptând.
În ciuda frământării, probabil că am adormit.
M-am trezit când Lordul Auriu a deschis uşa. M-am sculat în picioare, încă buimac
de somn, dar nerăbdător să plec. A închis uşa şi, ca răspuns la privirea mea, a rostit
nervos.
— Se dovedeşte că bunul-simţ nu ne permite să scăpăm de aici. La prânzul de azi
au luat parte şi alţi musafiri, nu numai cei cu care am vânat. Au pus la cale mese şi
ceaiuri şi alte vânători la care participă jumătate din ţinut. N-am reuşit să inventez
un motiv aparent presant ca să plecăm. E al naibii de supărător. Aş vrea să mă pot
întoarce la straiele pestriţe, la jonglerii cinstite şi la mersul pe funie.
— Înseamnă că nu plecăm încă, am remarcat prosteşte.
— Nu. Se dă un ospăţ în cinstea mea în seara asta. Ar fi o jignire să plecăm înainte.
Când am sugerat că s-ar putea să fie nevoie să-mi scurtez vizita şi să plec mâine
dimineaţă, mi s-a spus că Lordul Crias, de pe malul celălalt al râului, va organiza o
vânătoare matinală pentru mine şi o masă de după-amiază la conacul lui.
— Te întârzie intenţionat. Familia Bresinga e implicată în dispariţia prinţului. Sunt
sigur că i-au dus de mâncare lui şi pisicii astă-noapte. Şi Ochi Întunecaţi e convins
că pisica aceea care l-a atacat e legată prin Har de cineva. Au încercat să mă
determine să mă dau de gol.
— Poate. Dar, chiar dacă am fi siguri, n-aş putea să încep să arunc acuzaţii. Şi nu
suntem deloc convinşi. Poate că nu urmăresc decât o poziţie mai bună la curte sau
vor să-mi prezinte fetele de măritat. Cred că de-asta a venit la cină fata aceea de
aseară.
— Am crezut că e prietena lui Civil.
— S-a dat peste cap azi la vânătoare să-mi spună că sunt doar prieteni din copilărie
şi nu e nimic romantic între ei. Oftă şi se aşeză la masă. Mi-a zis că şi ea
colecţionează pene. În seara asta, după cină, vrea să-mi arate colecţia ei. Sunt
sigur că e un pretext ca să petreacă mai mult timp cu mine.
Dacă nu m-ar fi presat propriile nevoi, aş fi râs de disperarea lui.
— Va trebui să mă descurc singur, cât de bine voi putea. Şi poate va fi chiar în
avantajul nostru, dacă mă gândesc mai bine. A, am ceva de lucru pentru tine. Se
pare că azi, la vânătoare, am pierdut un lanţ de argint. Am observat la prânz că
lipseşte. E unul din preferatele mele. Va trebui să refaci traseul şi să-l cauţi. Nu te
grăbi.
Spunând acestea, scoase un lanţ din buzunar, îl înveli în batistă şi mi-l întinse. L-
am pus în buzunar. Deschise cufărul, văzu hainele înghesuite, îmi aruncă o privire
plină de reproş, apoi scotoci prin ele până găsi vasul cu pomadă. Mi-l dădu şi pe
acela.
— Să-ţi pregătesc veşmintele pentru cină înainte de a pleca?
Îşi dădu ochii peste cap când scoase o cămaşă boţită din cufăr.
— Cred că ai făcut deja destule pentru mine, Tom Badgerlock. Acum du-te.
Îndreptându-mă spre uşă, vocea lui mă opri.
— Ţi se potriveşte calul?
— Iapa cea neagră e bună, l-am asigurat. Un animal sănătos şi iute, aşa cum am
dovedit. Ai ales un cal bun.
— Dar ai fi preferat să-ţi alegi tu unul.
Am fost cât pe ce să spun da, însă, chibzuind puţin, mi-am dat seama că nu era
adevărat. Dacă aş fi ales eu calul, aş fi căutat unul care să-mi fie tovarăş ani la rând.
Mi-ar fi luat săptămâni întregi, dacă nu chiar luni, ca să-l găsesc. Iar acum, că mă
confruntam în silă cu faptul că lupul meu era muritor, am avut o ciudată ezitare în a
oferi atât de mult din mine unui animal.
— Nu, i-am răspuns cu sinceritate. A fost mult mai bine că l-ai cumpărat tu. E un
animal bun. Ai făcut o alegere potrivită.
— Mulţumesc, rosti el calm.
Se vede că răspunsul meu însemna foarte mult pentru el. Dacă nu m-ar fi aşteptat
lupul, mi-ar fi dat de gândit.
Capitolul XVIII
SĂRUTUL BUFONULUI
Multe sunt poveştile în care cei înzestraţi cu Har îmbracă forma animalelor ca să
aducă nenorociri pe capul vecinilor. Cele mai sângeroase sunt despre oameni în
piele de lup care, astfel deghizaţi, sfârtecă nu numai familiile vecinilor, ci şi turmele
lor. Mai puţin înspăimântătoare sunt istorisirile despre peţitori care-şi iau chip de
pasăre, pisică sau chiar urs dansator ca să poată intra într-un iatac pentru a le
ademeni pe tinere.
Asemenea poveşti sunt nişte aiureli întreţinute de cei ce caută să alimenteze ura
împotriva oamenilor cu Har. Deşi un om cu Har poate pătrunde în mintea unui
animal, deci poate împărtăşi senzaţiile lui fizice, nu-şi poate transforma trupul de
om într-unul de animal. E-adevărat că se mai întâmplă ca unii dintre cei legaţi de
un animal de multă vreme să-i împrumute poziţia corpului, obiceiurile culinare şi
purtarea. Dar un om care mănâncă precum un urs, stă într-o vizuină de urs,
scormoneşte prin gunoaie şi duhneşte ca un urs nu devine un urs. Dacă acest mit
al schimbării trupului ar putea fi distrus, ar creşte mult încrederea dintre cei cu Har
şi cei fără el.
BadgerlOCK, Legendele Sângelui Străvechi

Lupul nu era unde îl lăsasem. Neliniştit, am stat şi-am chibzuit câteva momente, ca
să mă conving că nu greşisem locul. Dar am văzut sânge acolo unde zăcuse, pe
frunzele de cu un an înainte, şi urmele lăsate în praf, acolo unde băuse apă din
căuşul palmelor mele. Fusese acolo, iar acum nu mai era.
Una e să urmăreşti doi cai potcoviţi, alta e să iei urma unui lup pe pământ uscat.
Nu lăsase niciun semn şi mă temeam să-mi trimit Harul în căutarea lui. M-am dus
pe urmele cailor, crezând că făcuse şi el la fel. M-am ţinut după ele pe dealurile
pârjolite de soare, apoi am coborât într-o vâlcea şi-am trecut un pârâu. Se opriseră
acolo să adape caii. Iar în malul nisipos am zărit urma unei labe de lup printre cele
de copite. Aşadar, îi urmărea şi el.
L-am ajuns din urmă după ce-am trecut încă trei dealuri. Ştia că vin. Nu s-a oprit să
mă aştepte, s-a dus mai departe. Mersul lui mi-a atras atenţia. Nu era săltatul lui
vesel. Mergea. Negruţei nu prea i-a plăcut să se apropie de Ochi Întunecaţi, dar nu
mi s-a împotrivit. Înaintând spre el, l-am văzut că se opreşte la adăpostul unor
copaci şi mă aşteaptă.
— Am adus carne, i-am spus descălecând.
Am ştiut că mă simte, dar nu mi-a trimis niciun gând. Straniu. Am scos carnea din
cămaşă şi i-am dat-o. A înfulecat-o şi-a venit să se aşeze lângă mine. Am scos şi
pomada din traistă. A oftat şi s-a întins.
Loviturile date cu gheara lăsaseră în carnea sfâşiată brazde vinete la culoare şi
fierbinţi la atingere. Când le-am uns, durerea a devenit de nesuportat între noi. Am
lucrat cât se poate de blând, dar şi temeinic. Ochi Întunecaţi a îndurat, dar nu
bucuros. Am stat un timp lângă el, cu mâna pe ceafa lui. A mirosit pomada. Miere
şi untură de urs. A lins zgârietura lungă. L-am lăsat. Limba lui avea să împingă
pomada mai adânc în rană, fără să-i facă niciun rău. Pe lângă asta, n-aş fi avut cum
să-l opresc. Ştia deja că trebuia să mă întorc la Galekeep.
Ar fi mai înţelept să-i urmăresc, chiar dacă mă mişc încet. Cu cât întârzii tu mai mult,
cu atât se răceşte mai tare urma. E mai uşor să vii la mine decât să încerci să
descoperi urme vechi.
Nu te pot contrazice. N-am dat glas grijilor mele că nu putea nici să vâneze, nici să
se apere. O ştia şi el, o ştiam şi eu, iar el luase deja o hotărâre. O să vin după tine
cât de repede pot. Ştia şi lucrul acesta, dar nu m-am putut abţine să i-l promit.
Frate, fii atent ce visezi la noapte.
Voi căuta să nu visez împreună cu ei.
Mă tem că te caută.
Frica îmi străbătu mintea, însă nici de data asta nu aveam ce să spun. Mi-am dorit,
zadarnic, să fi fost învăţat mai multe despre Har în copilărie. Poate că, dacă aş fi
înţeles mai bine Sângele Străvechi, aş fi ştiut cu ce mă confruntam acum.
Nu. Nu cred. Ce faci tu, felul în care te legi de el nu e doar Meşteşug. E îmbinarea
magiei voastre. Deschizi uşa cu o mână şi porneşti într-o călătorie cu cealaltă. Ca
atunci când l-am atacat pe Justin după ce a făcut o punte către mintea ta cu
Meşteşugul lui. Meşteşugul lui a construit puntea, dar eu m-am folosit de legătura
mea cu tine ca s-o traversez.
Îmi împărtăşise intenţionat gândul acela, exprimând o frământare care creştea în
mine de-o vreme încoace. Justin îmi numise harul magie câinească şi-mi spusese
că Meşteşugul meu duhnea de la o poştă din cauza ei. Verity nu se plânsese
niciodată. Dar Verity, am recunoscut în silă, învăţase Meşteşugul tot pe apucate,
ca mine. Poate că el nu descoperise că Meşteşugul meu era mânjit cu Har sau
fusese prea bun ca să mă certe pentru asta. Acum îmi făceam griji pentru lup. Nu
te apropia prea mult de ei. Încearcă să nu afle că-i urmărim.
De ce te-ai temut? Că o să atac o pisică şi un băiat călare? Nu. Asta e treaba ta.
Eu ţin urma vânatului, tu eşti cel care-l încolţeşti şi-l dobori.
Tot drumul înapoi spre Galekeep n-am fost în stare să-mi scot din minte imaginile
neplăcute trezite de gândul acela al lui. Intrasem în povestea asta ca să urmăresc
un băiat fugit de-acasă ori răpit. Acum mă confruntam nu numai cu un băiat care
nu voia să se întoarcă la Buckkeep, ci şi cu aliaţii lui. Cât de mari erau eforturile pe
care trebuia să le depun ca să i-l aduc înapoi reginei şi ce limite avea să impună el
propriei sale hotărâri de a-şi urma calea aleasă?
Oare cei care-i stăteau alături nu s-ar fi dat în lături de la nimic ca să-l păstreze?
Lordul Auriu era înţelept să continue cu prefăcătoria noastră. Oricât îmi doream să
renunţ la toată mascarada ca să-l vânez pur şi simplu pe prinţ şi să-l duc înapoi la
Buckkeep, îmi dădeam seama care ar fi fost consecinţele faptelor mele. Dacă
familia Bresinga ar fi convinsă că-l urmărim, cu siguranţă că l-ar avertiza. Prinţul ar
fugi mai repede şi s-ar ascunde mai bine de noi. Mai rău, nu voiam să se întâmple
un „accident” în timp ce-l urmăream pe prinţul Dutiful. Aşa cum stăteau lucrurile
acum, puteam încă spera să-l recuperăm pe prinţ şi să-l ducem înapoi la Buckkeep
pe furiş. Fugise din Galekeep la sosirea noastră acolo, dar nu se îndepărtase prea
mult la început. Acum era din nou în mişcare, dar tot nu avea motive să facă
legătura între Lordul Auriu şi urmărirea lui. Dacă bufonul reuşea să ne elibereze de
ospitalitatea lui Lady Bresinga, puteam să ne ţinem după el pe ascuns şi aveam
şanse mai mari să-l ajungem din urmă.
M-am întors la Galekeep înfierbântat, plin de praf şi ars de sete. Încă mi se părea
ciudat să-i dau calul meu unui grăjdar. Pe Lordul Auriu l-am găsit trăgând un pui de
somn în camera lui. Stătea în semiîntuneric, fiindcă trăsese perdelele ca să-l
ferească de soare şi căldură. Am trecut în linişte pe lângă el şi m-am dus în odaia
mea ca să mă spăl de praf şi transpiraţie. Mi-am atârnat cămaşa de stâlpul patului
ca să se usuce şi să se aerisească şi mi-am aruncat una nouă pe umeri.
Servitorii aduseseră fructe proaspete în camera Lordului Auriu. Am luat o prună şi-
am mâncat-o la fereastră, strecurând câte o privire pe după perdea, în grădină. Mă
simţeam şi obosit, şi agitat. Nu găseam nimic bun de făcut, nu ştiam cum să-mi
treacă timpul. Frustrarea şi grijile nu-mi dădeau pace.
— Mi-ai găsit lanţul, Badgerlock?
Tonul aristocratic al Lordului Auriu îmi întrerupse şirul gândurilor.
— Da, domnule. Exact acolo unde aţi crezut că l-aţi pierdut.
Am scos giuvaierul delicat din buzunar şi i l-am dus la patul în care stătea culcat. Îl
luă din mâna mea cu graţie, ca şi când ar fi fost un nobil adevărat, iar lanţul ar fi fost
chiar pierdut. I-am vorbit în şoaptă.
— Ochi Întunecaţi îi urmăreşte pentru noi.
— Cum se simte?
— E cam ţeapăn. Îl doare. Dar cred că-şi va reveni.
— Excelent. Se ridică în şezut şi-şi aruncă picioarele peste marginea patului. Am
ales haine de seară pentru noi şi le-am pus în camera ta. Zău, Badgerlock, trebuie
să înveţi să lucrezi mai fin cu îmbrăcămintea mea.
— Voi încerca, stăpâne, am murmurat, dar fără tragere de inimă pentru jocul nostru.
Mă săturasem de şarada noastră. Te-ai gândit cum am putea pleca de-aici cât mai
discret?
— Nu.
Merse la masă. Îşi umplu un pahar din vinul lăsat şi-l bău, apoi îşi mai turnă unul.
— Dar m-am gândit cum am putea pleca de-aici cât mai indiscret şi deja am pregătit
terenul în după-amiaza asta. Nu fără regrete – voi compromite oarecum reputaţia
Lordului Auriu, dar ce nobil e acela care nu se vâră în scandaluri? Probabil că nu
va face decât să-mi crească popularitatea la curte. Toţi vor dori să audă şi punctul
meu de vedere şi vor specula pe marginea celor întâmplate, întrebându-se care-o
fi fost adevărul. Sorbi din pahar. Cred că, dacă voi reuşi, o voi convinge pe Lady
Bresinga că nu are motive să se teamă că noi l-am căuta pe prinţ. Niciun sol al
reginei nu s-ar purta aşa cum am eu de gând.
Îmi oferi un zâmbet viclean.
— Ce-ai făcut?
— Nimic, încă. Dar îmi închipui că mâine dimineaţă vom putea pleca de aici atât de
repede pe cât ne dorim. Mai bău puţin vin. Uneori nu-mi pasă de lucrurile pe care
trebuie să le fac, remarcă el cu o undă de tristeţe.
Îşi termină băutura ca şi când s-ar fi pregătit pentru o sarcină cât se poate de grea.
Nu-mi mai dezvălui absolut nimic despre ea. Se îmbrăcă meticulos pentru cină. Eu
a trebuit să îndur ruşinea tunicii verzi şi a pantalonilor mulaţi galbeni.
— Poate că sunt un pic prea ţipătoare, recunoscu el văzându-mi privirea furioasă.
Îmi zâmbi prea larg ca să cred că intenţionase să-şi ceară scuze. Nu ştiu dacă din
cauza vinului sau a umorului său scrântit.
— Nu te mai încrunta, Badgerlock, mă mustră, trăgând de manşetele unei veste de
culoare verde pal. Pretind ca servitorii mei să aibă o ţinută atrăgătoare. În plus,
culoarea îţi scoate în evidenţă nuanţa închisă a ochilor, pielea măslinie şi părul
negru – adică pe tine. Semeni cu un papagal. Poate că tu nu apreciezi o asemenea
înfăţişare, însă doamnele o vor admira cu siguranţă.
Ca să-l ascult, am avut nevoie de toată capacitatea mea de disimulare. Am mers în
urma lui la locul unde se adunaseră nobilii înainte de masă. Erau mai numeroşi
decât în seara anterioară, pentru că Lady Bresinga îi invitase şi pe cei care
vânaseră cu ea de dimineaţă. Din partea Lordului Auriu, puteau la fel de bine să fie
nevăzuţi. Sydel fu aşezată la o masă joasă, cu tânărul Civil. În faţa ei, pe o pânză,
se găseau mai multe pene. Cei doi păreau că vorbesc despre ele. Se vedea însă
limpede că fata nu-şi dezlipeşte ochii de uşă, fiindcă se transfigură îndată ce apăru
Lordul Auriu. Sclipea ca o torţă în bezna nopţii. Tânărul Civil suferi şi el o
transformare, dar nu atât de plăcută. Nu putu arunca priviri dispreţuitoare unui
musafir din casa mamei lui, dar trăsăturile i se înăspriră şi căpătă o expresie cât se
poate de rece. Am simţit un nod în stomac. Nu. Nu voiam să fiu implicat în aşa ceva.
Dar Lordul Auriu, fermecător, numai zâmbet, merse ţintă la ei, salutându-i pe cei
din sală scurt, aproape neglijându-i. Fără nicio urmă de subtilitate, se aşeză între
cei doi, obligându-i pe Civil să se dea la o parte ca să-i facă loc. Din momentul
acela, îi ignoră pe toţi, oferindu-şi farmecele numai fetei. Îşi aplecară amândoi
capetele deasupra penelor. Orice gest de-ai lui era o încercare de-a o seduce.
Degetele sale lungi mângâiară penele pestriţe de pe pânză. Alese una, îşi atinse
obrazul cu ea, apoi se aplecă în faţă şi o plimbă delicat pe braţul lui Sydel. Ea chicoti
emoţionată şi-şi retrase mâna. El surâse. Ea se înroşi la faţă. El puse pana la loc
şi-o avertiză cu arătătorul, de parcă pana ar fi fost de vină, apoi alese alta. O apropie
cu îndrăzneală de mâneca fetei, murmurând o comparaţie între culori. Le luă pe
toate şi le aranjă într-un buchet. Cu vârful arătătorului, întoarse obrazul fetei spre al
său, apoi, făcând un truc care-mi scăpă, i le prinse în păr, astfel încât atârnau în
jos, urmându-i linia obrazului.
Civil se ridică brusc şi plecă. Mama lui îi spuse ceva femeii de lângă ea, care se
duse repede după el, ca să-l oprească înainte de-a părăsi încăperea. Cei doi avură
un schimb de replici şoptite, însă tonul tânărului nu era unul calm. N-am înţeles ce
spunea, pentru că vocea Lordului Auriu acoperi conversaţiile celorlalţi.
— Aş vrea să am o oglindă ca să te poţi vedea, dar va trebui să te mulţumeşti
privindu-te în ochii mei, ca să vezi ce bine te prinde această podoabă.
Mai devreme, mă şocase tupeul cu care fata îl urmărise pe Lordul Auriu şi cât de
dornică fusese să renunţe la tânărul care-o curta pentru nobilul acela ciudat. Acum
aproape că o compătimeam. Am auzit de păsări vrăjite de şerpi, dar n-am văzut
niciuna. Acum vedeam mai degrabă o floare înclinându-se spre lumină. Absorbea
toată atenţia Lordului Auriu şi înflorea la căldura lui. În câteva minute, pasiunea ei
de fată orbită de vârsta, bogăţia şi manierele lui fine se transformase într-o afecţiune
şi fascinaţie de femeie. Eram tot mai convins că ar fi sărit în patul lui dacă el ar fi
vrut. I-ar fi deschis fără să şovăie dacă i-ar fi bătut la uşă noaptea.
— Merge prea departe.
Şoapta lui Laurel se învecina cu oroarea când fata trecu pe lângă mine.
— E foarte priceput, i-am murmurat.
Am ridicat din umeri pe sub tunica mea ţipătoare. Pretenţia mea de a fi şi garda de
corp a Lordului Auriu ar fi putut să se adeverească în seara aceea. Civil îl fixa cu
priviri ucigătoare.
Când Lady Bresinga anunţă că se făcuse ora mesei, tânărul făcu greşeala să ezite.
Nici măcar nu avu şansa să refuze iritat s-o conducă pe Sydel la masă, pentru că
rivalul lui îi oferise deja braţul fetei, iar ea îl acceptase. Aşa că nu avu de ales şi
trebui s-o însoţească în sala de ospeţe pe mama lui neglijată, mergând amândoi în
spatele onoratului lor musafir şi al victimei sale.
Am încercat să-mi ţin în frâu emoţiile şi să rămân un observator stoic al mesei.
Tactica Lordului Auriu îmi dezvăluia multe lucruri. Părinţii lui Sydel nu ştiau dacă să
se poarte cât mai curtenitor cu Lady Bresinga şi cu fiul ei sau să profite de
perspectiva ademenitoare ca fata lor să atragă atenţia acestui nobil putred de bogat.
Lordul Auriu era o partidă mult mai reuşită decât tânărul Civil, însă nu treceau cu
vederea nici pericolul care o păştea. A atrage atenţia unui nobil nu era totuna cu a
obţine şi promisiunea lui de căsătorie. Exista primejdia ca el să se joace doar cu ea
şi să-i ruineze orice şansă de a se căsători în viitor. Periculoasă cale de ales pentru
o fată, iar după cum fărâma pâinea Lady Grayling, mi-am dat seama cât de mult se
îndoia că fiica ei putea merge pe calea aceea.
Avoin şi Laurel s-au străduit cât au putut să pornească o conversaţie despre
vânătoarea din ziua respectivă, iar lumea a încercat s-o prelungească, însă Lordul
Auriu şi Sydel erau prea absorbiţi de propria lor discuţie ca să le acorde atenţie
mesenilor. Nici măcar nu se uitau la Civil, aşezat de partea cealaltă a fetei. Avoin
susţinu folosirea virnanţului la dresatul pisicilor, pentru că toată lumea ştia că pisicile
se fereau de tot ce mirosea ca planta aceea. Laurel spuse că şi ceapa se întrebuinţa
câteodată în acelaşi scop. Lordul Auriu îi oferi lui Sydel o bucăţică din farfuria lui şi
privi fascinat cum fata o mănâncă. Bea mult, pahar după pahar, lăsând impresia
că-şi toarnă băutura direct în gât. Mă cuprindea frica. Beat, bufonul fusese
întotdeauna şi imprevizibil, şi cu toane. Oare Lordul Auriu ar putea fi mai reţinut
când se îmbată?
Civil trebuie să fi fost foc de supărare, pentru că am simţit ecoul Harului venind de
undeva. N-am reuşit să surprind gândul, doar sentimentul care-l însoţea. Ceva
anume era dornic să-l sfâşie în bucăţi pe Lordul Auriu în numele lui Civil. Nu mă
îndoiam că tovarăşa sa de har era pisica lui de vânătoare. În scurta clipă cât îşi
lăsaseră gândul nepăzit, legătura dintre ei fusese însetată de sânge. Şi-l
înăbuşiseră imediat, dar eu sigur nu mă înşelasem asupra lui. Băiatul avea Har. Dar
Lady Bresinga? M-am uitat la ea, cercetând-o cât mai discret. N-am simţit nici urmă
de Har la ea, doar că dezaproba, mamă fiind, scăparea fiului său. Pentru că-şi
dezvăluise Sângele Străvechi acelora dintre invitaţi care l-ar fi putut surprinde? Sau
pentru că i se citea iritarea pe chip? Nu se cuvenea să-ţi trădezi astfel sentimentele.
Cât a durat cina, am stat, ca în seara precedentă, în spatele scaunului Lordului
Auriu. Am aflat puţine din conversaţiile serii, dar foarte multe din schimburile de
priviri. Purtarea scandaloasă a lordului îi fascina şi-i oripila deopotrivă pe invitaţi. Îşi
transmiteau nu doar păreri şoptite, ci şi priviri uluite. La un moment dat, Lordul
Grayling respiră pe nasul lui bolnăvicios de mai multe ori la rând, în vreme ce soţia
îi vorbea agitată, dar cu glas scăzut. Părea înclinată să renunţe la bunăvoinţa
familiei Bresinga pentru posibilul avantaj al unei partide mai bune. În tot acest
amestec de impresii, eu alegeam dintre chipurile cu anumite expresii şi schimburile
de păreri, căutând să aflu cine are Har. N-aveam cum să-i descopăr pe toţi, dar la
sfârşitul mesei eram sigur că Civil şi Lady Bresinga îl au, iar vânătorul Laurel nu.
Pe încă doi musafiri doar îi suspectam. O anume Lady Jerrit avea comportament
de felină. Probabil că nu-şi dădea seama că adulmecă fiecare fel de mâncare
înainte de a-l gusta. Soţul ei, un bărbat voinic şi cu înfăţişare sănătoasă, îşi înclina
capul într-o parte când muşca din pulpa de pui, ca şi când dinţii din marginea gurii
i-ar fi fost mai ascuţiţi şi mai potriviţi pentru tăiat carnea. Obiceiuri mărunte, dar
grăitoare. Dacă prinţul fugise din Buckkeep la Galekeep, odată gonit din Galekeep,
era posibil să meargă în altă casă binevoitoare faţă de cei înzestraţi cu Har. Lady
Jerrit şi soţul ei locuiau în sud. Urma prinţului mergea spre nord, dar asta nu
însemna că el nu putea să facă un ocol şi să se întoarcă spre sud.
Am mai observat ceva. Lady Bresinga zăbovea destul de des cu privirea asupra
mea şi nu cred că-mi admira straiele caraghioase. Părea că se străduieşte să-şi
aducă aminte ceva. Eram aproape sigur că n-o cunoscusem niciodată când
fusesem FitzChivalry. Dar când eşti aproape sigur înseamnă că întotdeauna
păstrezi un dram de îndoială într-un cotlon al minţii. O vreme, am stat cu capul uşor
aplecat şi-am privit într-o parte. Numai după ce i-am studiat pe ceilalţi mi-am dat
seama că era o atitudine tipică de lup. Data viitoare când i-au căzut ochii asupra
mea am fixat-o şi-am privit-o fără să clipesc. N-am fost atât de îndrăzneţ încât să-i
zâmbesc, dar am căscat ochii intenţionat, prefăcându-mă interesat de ea. Îşi arătă
clar dispreţul faţă de slujitorul impertinent al Lordului Auriu. Pisiceşte, îşi relaxă
căutătura şi mă sfredeli din ochi. Atunci am fost, în sfârşit, absolut convins de Harul
ei. Avea Sânge Străvechi.
M-am întrebat dacă ea era femeia care aprindea imaginaţia prinţului. Era,
neîndoielnic, atrăgătoare. Buzele pline îi dezvăluiau senzualitatea. Dutiful n-ar fi fost
primul tânăr care să cadă victimă unei femei experimentate, mai în vârstă. Oare
acesta să fi fost motivul pentru care îi dăduse cadou pisica? Pentru a-l seduce şi a-
i cuceri inima tânără, astfel încât, cu oricine s-ar fi însurat el, ea să păstreze o
părticică din sufletul lui? Aşa s-ar explica de ce venise el aici când fugise din
Buckkeep. Dar, am chibzuit eu, nu justifică pasiunea lui neîmplinită. Nu. Dacă ar fi
avut de gând să-l seducă pe prinţ, s-ar fi grăbit să-l prindă cât mai strâns în mrejele
ei. Altceva era la mijloc, o ciudăţenie, aşa cum ar fi spus lupul meu.
Lordul Auriu mi-a dat liber cu un gest foarte scurt. Am plecat, dar în silă. Aş fi vrut
să văd cu ochii mei reacţiile la comportamentul lui dezgustător. Mesenii urmau să-
şi găsească altă distracţie: muzică, jocuri de noroc şi conversaţie. M-am dus la
bucătărie şi mi s-a oferit din nou un ospăţ din resturile de la masă. Se gătise un
purcel întreg pentru cină, iar printre oasele de pe platou rămăseseră carne fragedă
şi pieliţă crocantă, cu garnitură de sos de mere acre şi fructe sălbatice. Acestea, cu
pâine şi brânză moale şi câteva căni cu bere, au fost o masă pe cinste. Ar fi fost şi
mai plăcută dacă slujitorul Lordului Auriu n-ar fi fost mustrat pentru comportamentul
stăpânului său.
Civil şi Sydel, mi-a spus Lebven supărată, fuseseră logodiţi de la naştere. Poate că
nu oficial, dar toată lumea din ambele case ştia că erau meniţi unul altuia. Casa
mamei sale şi familia lordului Grayling fuseseră întotdeauna în cele mai bune relaţii,
iar moşiile lor se învecinau. De ce să nu profite fata lordului Grayling de
ascensiunea rapidă a lui Lady Bresinga? Vechii prieteni ar trebui să se ajute între
ei. Ce-şi închipuia stăpânul meu, vârându-se între ei? Ar putea fi onorabile intenţiile
lui? Avea să-i fure mireasa lui Civil, ca s-o ducă la curte şi să-i ofere bogăţii peste
condiţia ei? La Buckkeep umbla după femei, se juca acum cu sentimentele fetei?
Ştia să mânuiască sabia? Pentru că oricine ştia că Civil se înfuria repede şi, cât era
el de musafir, băiatul l-ar fi putut provoca la duel.
La toate acestea am răspuns pretinzând că nu ştiu nimic. Eram nou în serviciul
Lordului Auriu şi la curte. Nu cunoşteam obiceiurile şi firea stăpânului meu. Eram la
fel de curios ca ea de ce avea să se întâmple cu ei. Lordul Auriu stârnise o
asemenea tulburare, încât n-am reuşit să aduc vorba despre Dutiful sau Sângele
Străvechi sau orice alt subiect folositor. Am zăbovit numai cât să fur o halcă de
carne. După aceea am dat vina pe îndatoririle mele şi-am plecat spre odaia mea,
fără să aflu nimic interesant şi foarte îngrijorat de starea Lordului Auriu. Îndată ce
am ajuns în camerele noastre, m-am schimbat în hainele albastre mai sărace.
Tunica verde avusese de suferit fiindcă ascunsesem halca în ea. Apoi am aşteptat
întoarcerea stăpânului meu. Grijile nu-mi dădeau pace. Dacă exagera cu rolul lui,
era foarte posibil să trebuiască să înfrunte sabia lui Civil. Mă îndoiam că Lordul
Auriu se pricepea să lupte cu sabia mai bine decât bufonul. Ar fi scandalos dacă s-
ar ajunge la vărsare de sânge, dar tinerii în situaţia lui Civil nu ţineau cont de
asemenea amănunte.
Se scursese aproape toată noaptea şi avea să se lumineze în curând, când am
auzit o bătaie în uşă. O servitoare cu mutră acră m-a anunţat că stăpânul meu avea
nevoie de ajutor. Am urmat-o cu sufletul la gură până într-un salon unde l-am
descoperit pe Lordul Auriu mort de beat pe o bancă. Se crăcănase şi arăta ca o
haină aruncată. Dacă îl mai văzuse cineva prăbuşindu-se, plecase oricum. Până şi
servitoarea a clătinat scurt din cap când a părăsit încăperea, lăsându-mă să mă
ocup singur de el. Imediat după aceea, m-am aşteptat ca Lordul Auriu să se
trezească şi să-mi facă cu ochiul, semn că la mijloc nu era decât prefăcătoria lui.
M-am înşelat.
L-am ridicat în picioare, dar nici aşa nu s-a trezit. Puteam să-l târăsc după mine sau
să-l duc în spate. Am ales varianta mai rapidă şi mai lipsită de demnitate,
aruncându-i pe umăr şi cărându-i în cameră ca pe-un sac de cartofi. L-am trântit
fără ceremonie pe pat şi-am încuiat uşa. Pe urmă i-am scos bocancii şi jacheta.
Când a căzut pe spate, mi-a spus.
— Am reuşit. Sunt convins. O să-mi cer iertare mâine, cât se poate de spăsit, de la
Lady Bresinga. Apoi o să plecăm imediat. Toţi vor respira uşuraţi să scape de noi.
Nimeni nu ne va urmări, nimeni nu va bănui că mergem să dăm de urma prinţului.
Glasul îl trădă către sfârşitul discursului. Tot nu deschisese ochii. Cu voce
încordată, adăugă:
— Cred c-o să vomit.
I-am adus ligheanul şi l-am aşezat pe pat, lângă el. Îl cuprinse cu braţul, ca pe-o
păpuşă.
— Ce-ai făcut, de fapt? L-am întrebat.
— O, Eda, fă să nu se mai învârtească toate. Strânse din pleoape şi-mi răspunse:
L-am sărutat. Ştiam că asta o să rezolve situaţia.
— Ai sărutat-o pe Sydel? Pe mireasa hărăzită lui Civil?
— Nu, gemu el, oferindu-mi un scurt moment de uşurare. L-am sărutat pe Civil.
— Ce?
— Mă dusesem să urinez. Când m-am întors, mă aştepta în faţa salonului unde
invitaţii jucau jocuri de noroc. M-a apucat de braţ şi m-a târât într-un salonaş unde
m-a înfruntat. Ce intenţii aveam cu Sydel? Nu înţelegeam că ei doi aveau o
înţelegere?
— Şi tu ce i-ai spus?
— I-am zis… Tăcu brusc şi făcu ochii cât cepele. Se aplecă spre lighean, dar nu
făcu decât să râgâie şi se lăsă pe spate. Icni, apoi continuă: I-am spus că înţeleg
că au o înţelegere şi speram ca şi noi doi să ajungem la o înţelegere a noastră. I-
am luat mâna într-a mea. I-am spus că nu văd nicio dificultate. Că Sydel era o fată
minunată, tot atât de frumoasă pe cât era el de atrăgător ca băiat şi că speram să
devenim toţi trei prieteni apropiaţi şi iubitori.
— Şi pe urmă l-ai sărutat?
Nu-mi venea să cred. Lordul Auriu strânse tare din pleoape.
— Mi s-a părut cam naiv. Am vrut să mă asigur că a înţeles exact ce-am vrut să
spun.
— Pe Eda şi Ed unul peste altul! Am tras eu o înjurătură.
M-am ridicat, făcându-l să geamă când s-a mişcat patul sub el. M-am dus la
fereastră şi m-am uitat afară.
— Cum ai putut? L-am întrebat.
Inspiră adânc. Un strop de ironie forţată i se strecură în voce.
— Te rog, preaiubite, nu fi gelos. A fost cel mai cast şi mai scurt sărut de pe lume.
— Of, bufonule, l-am dojenit.
Cum de putea glumi cu aşa ceva?
— Nici măcar nu l-am sărutat pe gură. Mi-am apăsat doar buzele calde în palma lui
şi l-am lins puţin. Zâmbi obosit. S-a smuls de parcă l-aş fi ars cu fierul roşu. Sughiţă
tare şi se strâmbă. Eşti liber. Du-te în camera ta, Badgerlock. Nu mai am nevoie de
tine în noaptea asta.
— Eşti sigur?
Dădu hotărât din cap.
— Du-te, rosti limpede. Dacă o să vomit, nu vreau să mă vezi.
I-am înţeles dorinţa de a-şi păstra măcar atâta demnitate. Mai avea foarte puţină.
M-am retras la mine în odaie şi-am închis uşa. Mi-am făcut de lucru împachetând.
Peste puţin timp, l-am auzit cum scoate zgomotele nenorocirii sale, dar nu m-am
dus la el. Sunt lucruri pe care un om trebuie să le facă singur.
N-am dormit bine. Tânjeam să-mi ating mintea cu a lupului, dar nu mi-am îngăduit
alinarea aceea. Oricât de necesare erau, tot mă simţeam mânjit de manevrele
bufonului. Jinduiam după traiul sincer şi curat al lupului. În zori, m-am trezit dintr-un
somn iepuresc auzindu-l pe bufon mişcându-se. L-am găsit aşezat la măsuţă, tras
la faţă. Hainele curate pe care le îmbrăcase îl făceau să pară şi mai nenorocit. Până
şi părul îi arăta transpirat şi ciufulit. Avea în faţă o cutiuţă şi o oglindă. Sub privirea
mea nedumerită, îşi vârî degetul în ceva şi se unse pe sub ochi. Umbra de acolo se
adânci într-un cearcăn. Bufonul oftă.
— Sunt scârbit de ceea ce-am făcut aseară.
Nu era nevoie să-mi explice. Am încercat să-i uşurez conştiinţa.
— Poate că a fost un lucru bun. Poate e mai bine că au aflat, înainte de-a se
căsători, că inima lui Sydel nu e atât de statornică pe cât credea Civil.
Scutură din cap, refuzând alinarea.
— Dacă eu n-aş fi cântat, ea n-ar fi jucat după mine. Primele ei remarci n-au fost
decât cochetării de domnişoară. Cred că fetele flirtează din instinct, aşa cum tot din
instinct băieţii îşi arată muşchii şi curajul. Fetele de vârsta ei sunt nişte pisicuţe care
atacă firele de iarbă învăţând să vâneze. Nu înţeleg încă ce înseamnă mişcările lor.
Oftă şi se întoarse la cutiuţa cu pudră colorată. L-am urmărit cum nu numai că-şi
creează o înfăţişare şi mai bolnavă, ci se şi îmbătrâneşte cu zece ani, scoţându-şi
ridurile în evidenţă.
— Crezi că-i necesar ce faci? L-am întrebat când a trântit capacul cutiei şi mi-a
întins-o.
Am vârât-o înapoi în cufărul lui în care, am observat, îşi împăturise frumos hainele.
— Da. Vreau să fiu sigur că farmecul cu care am atras-o pe Sydel va dispărea
pentru totdeauna înainte de-a pleca. Să vadă în mine un bărbat mult mai bătrân
decât ea şi un dezmăţat. Se va întreba unde i-o fi fost mintea şi se va întoarce la
Civil. Sper s-o primească înapoi. Ar fi mai bine decât să tânjească după mine.
Oftă melodramatic, dar ştiam că se ridiculiza pe sine însuşi. În dimineaţa aceea,
masca Lordului Auriu crăpase şi bufonul ieşea sclipind prin crăpături.
— Farmec? Am întrebat sceptic.
— Bineînţeles. Nimeni nu-mi rezistă, dacă mă hotărăsc să-l farmec. Nimeni în afară
de tine, adică. Îşi dădu ochii peste cap îndurerat. Dar nu am timp să plâng pentru
asta acum. Du-te înainte şi anunţă că doresc să stau de vorbă singur cu Lady
Bresinga, apoi bate la uşa lui Laurel şi spune-i că plecăm curând.
Când m-am întors, după ce-mi îndeplinisem şi a doua sarcină, Lordul Auriu se
dusese deja să se întâlnească cu Lady Bresinga. A fost o întâlnire foarte scurtă, iar
când s-a întors, mi-a spus să duc desagii afară imediat. Nu s-a oprit să mănânce
nimic, dar eu deja luasem toate fructele din camerele noastre. Aveam să
supravieţuim. Probabil era şi mai înţelept din partea lui să nu mănânce o vreme.
Ne-au fost aduşi caii. Lady Bresinga a coborât să-şi ia un rămas-bun foarte rece.
Nici măcar servitorii n-au catadicsit să observe că plecăm. Lordul Auriu se scuză
încă o dată, spunând că de vină pentru purtarea lui fuseseră vinurile ei de foarte
bună calitate. Dacă intenţionase s-o împace cu linguşeala, atunci a dat greş. Am
ieşit agale din curte, Lordul Auriu impunându-ne un ritm foarte lent. La baza
dealului, am cotit în direcţia bacului. Numai când copacii înşiraţi de-a lungul
drumului ne-au ferit să fim văzuţi din conac, bufonul s-a oprit şi m-a întrebat:
— În ce parte?
Laurel călărise într-o tăcere de mormânt. Nu scosese o vorbă, dar am înţeles că,
umilindu-se pe sine, Lordul Auriu o pătase şi pe ea cu aceeaşi pensulă. Acum s-a
uitat şocată când am răspuns „pe-aici” şi am întors-o pe Negruţa din drum, spre
pădurea colorată cu petice de soare.
— Nu ne aştepta, mi-a cerut bufonul categoric. Du-te cât de repede poţi, ca să mai
reduci distanţa. O să te-ajungem şi noi din urmă, deşi bietul meu cap s-ar putea să
ne întârzie puţin. Grija noastră de acum e să nu pierdem urma prinţului. Sunt sigur
că Laurel o poate găsi pe-a ta.
Mai mult nici nu-mi doream. Am înţeles imediat ce urmărea. Îmi îngăduia să rămân
singur cu Ochi Întunecaţi când ajungeam la el şi să stăm de vorbă numai noi doi.
Am înclinat o dată din cap şi i-am dat pinteni Negruţei. A ţâşnit dornică, iar eu mi-
am lăsat inima să ne conducă. Nu m-am deranjat să fac un ocol până la locul unde-
i văzusem pe lup ultima oară, ci am mânat-o spre nord-est, unde ştiam că ajunsese
acum. I-am trimis un gând subţire ca firul de păianjen, ca să-l anunţ că vin, şi i-am
primit numaidecât răspunsul. Am îndemnat-o pe Negruţa să meargă mai repede.
Ochi Întunecaţi străbătuse o distanţă surprinzător de mare. Nu m-a interesat dacă
Laurel aveau sau nu să-mi găsească urma cu uşurinţă. Scopul meu era să-l ajung
din urmă, să văd dacă se simte bine, apoi să gonesc în căutarea prinţului. Eram tot
mai neliniştit din cauza lui.
Era o zi fierbinte, printre ultimele suflări calde ale verii în locurile acelea, iar soarele
ne bătea în cap chiar şi prin umbra subţire a copacilor. Aerul părea încărcat cu praf,
care-mi absorbea umezeala din gură şi mi se agăţa de gene. N-am stat să caut
urme, ci am mânat-o pe Negruţa pe dealurile împădurite şi prin văile dintre ele.
Vegetaţia mai bogată îmi arăta pe unde curgeau pârâie, dar apele lor se strecurau
pe sub pământ acum. Am traversat două cursuri de apă şi de fiecare dată m-am
oprit ca să se adape iapa şi să beau şi eu după pofta inimii. După aceea, am mers
mai departe.
La începutul după-amiezii, am căpătat, nu ştiu cum, convingerea că Ochi Întunecaţi
se afla în apropiere. Înainte de a-l vedea ori simţi, am avut senzaţia stranie că mai
văzusem terenul acela, că aranjarea copacilor din faţă mi se părea ciudat de
familiară. Am oprit iapa şi-am cercetat cu privirea pe îndelete dealurile din jur, numai
ca să-l văd apărând dintr-un tufiş de arini, la o aruncătură de băţ de mine. Negruţa
se înfioră, apoi se concentră asupra lui. Calmă. Nu trebuie să-ţi fie frică. Calmă.
Nu mi-e destul de foame şi-s prea obosit ca să te vânez, adăugă amabil Ochi
Întunecaţi.
— Am adus carne.
Ştiu. Am simţit mirosul.
Nici n-am apucat să dezvelesc bine carnea, că a şi hăpăit-o. Am vrut să-i verific
rănile, dar ştiam că nu-i înţelept să-l cicălesc cât mănâncă. Imediat ce-a terminat,
s-a scuturat. Să mergem.
Stai să-ţi văd…
Nu. Poate deseară. Dar cât mai e lumină, ei înaintează, aşa că trebuie să înaintăm
şi noi. Au deja un avans serios, iar pământul uscat nu prea le reţine mirosul. Să
mergem.
Avea dreptate referitor la urme. Solul uscat nu absorbea nici urma, nici mirosul.
Până la sfârşitul după-amiezii, ne rătăcisem deja de două ori, şi nu le-am
redescoperit urma decât după ce ne-am învârtit într-un cerc larg. Se alungeau
umbrele când ne-au ajuns Lordul Auriu şi Laurel.
— Câinele văd că te-a găsit din nou, remarcă ea ironică, iar eu n-am ştiut ce replică
să-i dau. Lordul Auriu mi-a spus că-l urmăreşti pe prinţ, cică ai fi aflat de la o
servitoare că a fugit spre nord.
Îmi vorbise pe un ton întrebător, iar acum îşi ţinea buzele strânse, sugerând
dezaprobare. N-am înţeles dacă voia să-l prindă pe lord cu minciuna sau credea că
am sedus pe cineva ca să obţin informaţia aceea.
— Nu ştia că e prinţul. L-a numit „un băiat cu o pisică de vânătoare”. Am încercat
să-i spun ceva ca să termine cu întrebările. Urma e slabă. Dacă mă poţi ajuta, aş fi
foarte bucuros.
Mi-a mers şiretlicul. S-a dovedit foarte pricepută la citit urme. Pe măsură ce lumina
zilei scădea, a descoperit mici semne care mie poate mi-ar fi scăpat, şi astfel am
reuşit să-i urmărim pe prinţ şi pe ceilalţi mult după ceasul la care eu aş fi zis că
lumina nu-mi mai era suficientă. Am ajuns la un pârâu unde se opriseră ca să-şi
astâmpere setea. Solul umed de la marginea apei arăta clar că trecuseră pe-acolo
doi bărbaţi, doi cai şi o pisică. Am hotărât să poposim şi noi acolo peste noapte.
— E mai bine să ne oprim câtă vreme ştim că suntem pe drumul cel bun, decât să
aşteptăm până când nu mai suntem siguri şi să ne încurcăm în propriile noastre
urme. Dis-de-dimineaţă o luăm de la început, ne-a anunţat Laurel.
Am ridicat o tabără cât mai simplă, doar un foc slab şi păturile noastre întinse lângă
el. Mâncarea era puţină, dar măcar apă aveam din belşug. Fructele pe care le
luasem din cameră se încălziseră şi se zdrobiseră, dar au fost bine-venite. Laurel
avea, după obiceiul ei, pastramă şi pesmeţi. Foarte puţini, dar mi-a câştigat toată
aprecierea când a spus că „nouă nu ne trebuie atâta carne cât îi trebuie câinelui,
avem fructe şi pâine”. Altă femeie, mi-am zis, nu s-ar fi gândit că e flămând şi lupul
şi-ar fi păstrat carnea pentru a doua zi. Ochi Întunecaţi a binevoit s-o ia din mâna
ei. Iar mai târziu, când am stăruit să mă uit la rănile lui, n-a mârâit când Laurel mi
s-a alăturat, dar a fost destul de înţeleaptă să nu-l atingă. Aşa cum bănuisem, lupul
linsese pomada. Zgârieturile făcuseră crustă şi carnea din jur nu părea infectată.
M-am hotărât să nu-l mai ung. Când am pus departe vasul cu pomadă, Laurel a
încuviinţat din cap.
— Mai bine uscate şi închise, decât prea unse, ca să se înmoaie crusta prea mult.
Lordul Auriu se întinsese deja pe pătură. Am presupus că-l dureau încă şi capul, şi
stomacul. Nu prea vorbise cât pregătisem noi tabăra şi luasem cina aceea modestă.
În întunericul tot mai dens, nu mi-am dat seama dacă stă cu ochii închişi sau se uită
la cer.
— Presupun că face ce trebuie, am spus, arătând spre el. Primul la culcare, primul
la sculare. Cu puţin noroc, poate că-i ajungem din urmă.
Laurel probabil îşi închipuia că Lordul Auriu deja adormise. Vorbi în şoaptă.
— Va trebui să mergem mult la galop, dar şi să avem noroc. Prinţul şi ai lui
înaintează siguri pe ei, pentru că ştiu unde merg, pe când noi trebuie să fim atenţi
să nu-i pierdem. Îşi înclină capul şi mă studie din partea cealaltă a flăcărilor slabe.
De unde-ai ştiut când să te abaţi de la drum ca să le găseşti urma?
Am inspirat adânc şi-am spus prima minciună care mi-a venit în minte:
— Am avut noroc, i-am zis calm. Am avut o bănuială că aveau s-o ia în direcţia
aceea, iar când le-am descoperit urmele, le-am urmărit.
— Şi câinele tău a avut aceeaşi bănuială, de-asta a luat-o înaintea ta?
Am privit-o. Cuvintele mi-au ieşit de pe buze fără să vreau.
— Poate am Har.
— Da, sigur, replică ea cu sarcasm. De-asta are încredere în tine regina să te trimită
după fiul ei. Pentru că faci parte dintre cei de care se teme ea cel mai mult. N-ar
niciun Har, Tom Badgerlock. Am cunoscut oameni cu Har. Le-am îndurat dispreţul
faţă de cei neînzestraţi cu magia lor. Acolo unde am crescut era plin de ei, iar pe
vremea aceea nu se ascundeau. N-ai mai mult Har decât mine, deşi eşti unul dintre
cei mai pricepuţi urmăritori din câţi cunosc eu.
Nu i-am mulţumit pentru compliment.
— Povesteşte-mi despre oamenii cu Har printre care ai crescut, i-am sugerat.
Am îndreptat o cută a păturii şi m-am întins pe ea. Am închis ochii aproape imediat,
de parcă povestea ei nu m-ar fi interesat prea mult. Astrul nopţii, mai degrabă o
părere decât o lună plină, se uita la noi printre crengi. La marginea umbrei aruncate
de foc, Ochi Întunecaţi se lingea silitor. Laurel îşi făcu de lucru cu pătura, aruncând
pietricelele de sub ea, apoi o netezi şi se întinse din nou. Păstră tăcerea câteva
clipe. Credeam că n-avea de gând să-mi răspundă.
— A, păi nu erau chiar foarte răi. Nu ca în poveştile care se spun despre ei. Nu se
transformau în urşi, căprioare sau foci când era lună plină, nici nu mâncau carne
crudă, nici nu furau copii. Dar erau destul de răi.
— Cum adică?
— Păi… Laurel şovăi. Nu era cinstit, spuse până la urmă şi oftă. Imaginează-ţi să
nu fii niciodată sigur că eşti singur, pentru că un vecin de-ai tău vede cu ochii şi
aude cu urechile unei păsărele ori ale unei vulpi ieşite la pândă. Profitau de Harul
lor, pentru că animalele le spuneau întotdeauna unde-i vânatul mai bogat sau unde
se coceau mai întâi fructele sălbatice.
— Chiar îşi manifestau Harul cu atâta libertate? N-am auzit niciodată de un
asemenea sat.
— Nu mă deranja neapărat că-şi manifestau Harul nestingheriţi, ci că mă excludeau
dintre ei, pentru că nu-l aveam. Copiii nu sunt prea subtili.
M-a şocat amărăciunea ei. Mi-am adus dintr-odată aminte cu cât dispreţ mă tratase
coteria lui Galen când nu fusesem în stare să stăpânesc Meşteşugul. Am încercat
să-mi închipui cum era să trăiesc printre oameni care m-ar fi desconsiderat. Atunci
mi-a venit o idee.
— Am crezut că tatăl tău a fost vânătorul Lordului Sitswell. Să înţeleg că n-ai crescut
pe moşia lui?
Voiam să aflu unde era locul despre care-mi vorbea, unde cei cu Har erau atât de
mulţi, încât copiii lor se aşteptau să-l aibă şi tovarăşii lor de joacă.
— A, păi asta s-a întâmplat mai târziu, ştii?
Nu eram sigur dacă minţea acum sau minţise mai devreme, doar că neadevărul
atârna aproape palpabil între noi şi făcea liniştea stânjenitoare. Am început să iau
în calcul toate posibilităţile. Că Laurel avea Har, că era copilul fără Har al unei familii
cu rude sau părinţi cu Har, că inventase toată povestea, că tot conacul Lordului
Sitswell gemea de servitori cu Har. Poate că însuşi Lordul avea Sânge Străvechi.
Speculaţiile acestea nu erau neapărat zadarnice. Îmi pregăteau mintea să aleagă
între orice alte informaţii mi-ar fi dat Laurel şi să le transforme în posibilităţi
plauzibile. Am revenit la o conversaţie avută cu ea mai devreme şi mi-am amintit o
remarcă de-a ei care mi-a trimis un fior pe şira spinării. Spusese că ştia bine
dealurile, pentru că petrecuse un timp în apropiere de Galeton, printre celelalte rude
ale ei. Şi Chade îmi pomenise de asta. Am încercat să reiau cumva discuţia aceea.
— Aşa, deci. Din câte spui, nu împărtăşeşti ura pe care unii oameni o arată azi faţă
de cei cu Har. Poate că nu vrei să-i vezi pe toţi arşi şi spintecaţi.
— E-un obicei murdar, îmi spuse într-un fel care să sugereze că focul şi sabia nu
erau leacuri suficiente împotriva Harului. După părerea mea, părinţii care-şi învaţă
copiii să-l folosească ar trebui biciuiţi. Cei care aleg să-l întrebuinţeze ar trebui să
nu se căsătorească şi să nu aibă copii. Au deja un animal cu care să-şi împartă
viaţa şi casa. De ce să-l înşele, însurându-se ori măritându-se? Ar trebui să fie puşi
să aleagă, de tineri, cu cine vor să se lege, cu un animal sau cu un om. Atâta tot.
Vorbise pe un ton mai ridicat, pe măsura răspunsului ei vehement, dar coborî vocea
la sfârşit, amintindu-şi parcă dintr-odată că Lordul Auriu doarme.
— Noapte bună, Tom Badgerlock, adăugă puţin mai târziu.
Încercase să-şi îndulcească tonul, dar tot îmi arătase clar că discuţia era încheiată.
Şi, ca să sublinieze asta, se întoarse cu spatele la mine.
Ochi Întunecaţi se ridică în patru labe cu un geamăt şi veni ţeapăn lângă mine. Se
întinse cu un oftat. I-am pus mâna pe ceafă. Gândurile noastre se revărsară tainice,
ca sângele nostru.
Ştie.
Crezi că are şi ea Har? L-am întrebat.
Cred că ştie că ai tu, dar nu-i place.
Am cugetat o vreme la asta. Dar te-a hrănit.
Păi, cred că-i place de mine. De tine nu e sigură.
Culcă-te.
O să-i cauţi în noaptea asta?
Nu voiam s-o fac. Dacă reuşeam, mă păştea o durere de cap cumplită. Destul să
mă gândesc la ea, că mi se şi făcea greaţă. Totuşi, dacă aş fi pătruns în mintea
prinţului, aş fi putut afla lucruri care să ne ajute să-l găsim mai repede. Ar trebui să
încerc.
L-am simţit resemnându-se. Atunci încearcă. O să fiu lângă tine.
Ochi Întunecaţi. Când eu îmi întind Meşteşugul şi după aceea… te doare şi pe tine?
Nu chiar. Deşi mi-e greu să mă ţin departe de asta, până la urmă reuşesc. Dar mă
simt ca un laş.
Nu eşti deloc laş. Ce rost are să suferim amândoi?
Nu mi-a răspuns, însă am înţeles că şi-a ţinut gândul pentru sine. Îl amuza ceva din
întrebarea mea. Am luat mâna de pe el şi mi-am pus-o pe piept. Apoi am închis
ochii, mi-am găsit poziţia potrivită şi am încercat să intru în transa Meşteşugului.
Teama de durere îmi tot tulbura gândurile, alungându-mi pacea greu câştigată.
Până la urmă, am reuşit să găsesc un punct de echilibru, undeva între vis şi veghe.
Mi-am trimis mintea să exploreze pe întuneric.
În noaptea aceea am trăit, cum nu mai trăisem de ani buni, dulceaţa legăturii pure
a Meşteşugului. Mi-am întins mintea şi cineva parcă mi-a răspuns şi mi-a strâns
mâinile în semn de bun-venit. A fost o unire simplă şi agreabilă, liniştitoare ca
întoarcerea acasă după o călătorie lungă. Am experimentat legătura Meşteşugului
cu cineva care moţăia într-un pat moale, într-un pod, sub streaşina unui acoperiş
de stuf. M-au învăluit mirosurile familiare ale colibei, aroma stăruitoare a tocăniţei
delicioase gătite în seara aceea şi mireasma de miere răspândită de o lumânare
din ceară de albine, arzând târziu, undeva dedesubt. Am auzit un bărbat şi o femeie
stând de vorbă cu glas stins, ca şi cum n-ar fi vrut să-mi tulbure odihna. Nu
înţelegeam ce-şi spuneau, dar ştiam că sunt acasă, în siguranţă, şi nu mi se putea
întâmpla niciun rău. Când legătura dintre noi a început să pălească, m-am cufundat
în cel mai liniştit somn şi-am dormit adânc, cum nu mai dormisem de atâţia ani.
Capitolul XIX
HANUL
În anii Războiului Corăbiilor Roşii, când prinţul Regal a pretins pe nedrept să fie
regele celor Şase Ducate, a introdus un mod de a face dreptate numit Arena
Regelui. Judecata prin luptă nu era necunoscută în cele Şase Ducate. Se spune
că, dacă doi bărbaţi se bat în faţa Martorilor de Piatră, zeii înşişi îşi coboară privirea
şi aduc victoria celui a cărui cauză e cea dreaptă. Regal a făcut un pas mai departe.
În arenele lui, răufăcătorii acuzaţi înfruntau fie campionii regelui, fie animalele
sălbatice. Cei care supravieţuiau erau declaraţi nevinovaţi de cele acuzate. Mulţi
oameni cu Har şi-au găsit sfârşitul în arene. Totuşi, cei morţi în asemenea judecăţi
sângeroase erau dar jumătate din victimele ucise acolo. Pentru că întrecerile acelea
îi învăţau pe oameni să îngăduie violenţa şi măcelul, iar îngăduinţa lor s-a
transformat repede într-o foame. Judecăţile au devenit spectacole şi prilej de
distracţie. Deşi una din primele legi date de Kettricken ca regentă a tânărului Dutiful
a fost să le pună capăt şi să desfiinţeze arenele, nicio hotărâre, fie ea şi regală, nu
a putut astâmpăra setea de sânge stârnită de spectacolele lui Regal.
A doua zi, m-am trezit foarte devreme, cu un sentiment de mulţumire şi pace
sufletească. Ceaţa zorilor începuse să se ridice. Pătura mea scânteia de rouă. Am
stat o vreme fără să mă gândesc la nimic, privind cerul printre ramurile de stejar de
deasupra capului. Aveam o stare de spirit în care modelul ţesut de crengile negre
ale copacului pe covorul albastru al cerului era tot ce-mi trebuia ca să fiu mulţumit.
După un timp, când mintea mea a început să recunoască în desenul acela crengile
de stejar şi cerul, m-am regăsit şi mi-am adus aminte unde sunt şi ce trebuie să fac.
Nu mă durea capul. Aş fi putut să mă întorc pe-o parte şi să dorm fericit toată ziua,
dar nu mă puteam hotărî dacă eram cu adevărat obosit sau pur şi simplu voiam să
revin la senzaţia de siguranţă din visele mele. M-am silit să mă ridic în capul oaselor.
Ochi Întunecaţi plecase. Ceilalţi încă dormeau. Am aţâţat tăciunii şi i-am aprins
înainte de a-mi da seama că nu aveam ce găti pe ei. Va trebui să strângem cureaua
şi să-i urmărim pe prinţ şi pe tovarăşii lui. Dacă aveam noroc, găseam ceva bun de
mâncare pe drum.
Am băut apă din pârâu şi mi-am răcorit obrazul. Se încălzea deja. În timp ce beam,
s-a întors lupul.
Carne? L-am întrebat.
Un cuib de şoareci. Ţie nu ţi-am lăsat.
Nu-i nimic. Nu-mi era chiar aşa de foame. Încă.
A lipăit şi el puţină apă lângă mine, pe urmă a ridicat botul. Unde-ai fost azi-noapte?
Ştiam ce vrea să spună. Nu-s sigur. Dar m-am simţit în siguranţă.
A fost plăcut. Mă bucur că poţi ajunge într-un asemenea loc.
Am surprins o umbră melancolică în gândul lui. L-am cercetat mai atent. Preţ de-o
clipă, l-am privit cu ochii altuia: un lup îmbătrânind, cu bot cărunt, cu pielea căzută
pe la coaste. Recenta întâlnire cu pisica îl afecta încă. Mi-a ignorat îngrijorarea,
holbându-se în apă. Peşte?
Am lăsat iritarea să mi se strecoare în gând.
— Nici măcar unul, am rostit cu voce tare. Deşi ar trebui să fie. E plin de plante şi
de musculiţe bâzâitoare. Ar trebui să fie şi peşti. Dar nu sunt.
Gândul lui semănă cu o ridicare din umeri neputincioasă, ca şi când ar fi spus „aşa-
i viaţa”. Trezeşte-i pe ceilalţi. Trebuie să plecăm.
Nu voia să ştie de frământarea mea. Era o povară inutilă pentru el, un motiv de
nelinişte pe care nu voia s-o amplifice. Când m-am întors în tabără, ceilalţi făcuseră
ochi. N-aveam prea multe să ne spunem. Lordul Auriu părea să-şi fi revenit în urma
exceselor. Nimeni n-a pomenit de lipsa mâncării. Nu ne-ar fi ajutat cu nimic dacă
ne-am fi plâns. În schimb, într-un timp extraordinar de scurt, eram deja toţi în şa, pe
urmele tot mai vagi ale prinţului. Mergeam constant spre nord. La prânz am găsit
cenuşa rece a unui foc de tabără. Pământul din jurul lui era bine bătucit, ca şi când
nişte oameni ar fi poposit acolo câteva zile la rând. Misterul a fost uşor de rezolvat.
Doi copaci purtau urmele unei funii pentru priponitul cailor. Cineva aşteptase acolo.
Când au sosit prinţul, pisica şi însoţitorul lor, au plecat împreună. Spre nord. Laurel
şi cu mine am încercat să stabilim numărul cailor din tabăra cealaltă. În cele din
urmă, am ajuns la concluzia că erau patru. Se întâlniseră cu încă doi în locul acela.
Am continuat să înaintăm, mărind ritmul, pentru că mai multe urme erau mai uşor
de urmărit. Cerul s-a înnorat, apoi au venit nori deşi. Am binecuvântat umbra care
potolea razele încinse ale soarelui, dar Ochi Întunecaţi tot gâfâia ţinând pasul cu
noi. L-am privit tot mai îngrijorat. Tânjeam să strâng legătura dintre noi, să mă asigur
că nu se forţează, deşi avea dureri, dar, cum Laurel călărea alături de noi, nu
îndrăzneam.
Când au început să se lungească umbrele şi să se mai răcorească, am ieşit din
pădure şi am observat un drum lat şi îngălbenit care se încrucişa cu cărarea
noastră. Ne-am uitat la el disperaţi, din vârful unui deal. Dacă prinţul şi însoţitorii lui
aleseseră să-l urmeze, avea să fie foarte greu să-i găsim.
Am ajuns la marginea drumului. Acolo li se pierdea urma. Lupul s-a dat puţin în
spectacol căutând-o, dar fără prea mult entuziasm. Dârele lăsate de prinţ se
împleteau în stratul gros de praf cu cele vechi, lăsate de căruţe, şi cu cele mai vagi,
de copite. Nici semnele, nici mirosurile nu aveau să zăbovească. Vântul după-
amiezii putea alunga orice dovadă a trecerii lor pe acolo.
— Ei, spuse Lordul Auriu, făcându-se util şi ridicând din sprânceană spre mine.
Ştiam ce voia să-mi propună. Nu de asta mă trimisese Chade? Am închis ochii şi-
am inspirat adânc, apoi m-am aruncat în braţele Meşteşugului fără a mă gândi să
mă protejez. Unde eşti? Am întrebat lumea care se năpustea asupra mea. Parcă
am simţit o reacţie subită, dar nu puteam fi sigur că era prinţul. Noaptea trecută
aflasem că ceva anume răspundea la Meşteşugul meu, dar acel ceva nu era Dutiful.
Aproape că puteam să-l ating cu mâna. M-am silit să-mi mut atenţia de la portul
acela ispititor şi să-l caut din nou pe prinţ. Dar el şi pisica îmi scăpau. Nu ştiu cât
am stat aşa, călare pe Negruţa, cu mintea deschisă pentru întreaga lume. Timpul
se opreşte când o trimiţi în explorare. Aproape că-l simţeam pe bufon aşteptându-
mă; nu, îl simţeam într-adevăr. Un licăr de Meşteşug mi-a atras atenţia că de-abia
îşi stăpânea nerăbdarea. Am oftat şi m-am retras, renunţând şi la invitaţia specială,
şi la căutarea zadarnică a prinţului. Nu aveam nicio veste pentru Lordul Auriu. Am
deschis ochii.
— Mergeau spre nord. Hai s-o luăm şi noi spre nord.
— Drumul se îndreaptă mai degrabă spre nord-est, decât spre nord, sublinie lordul.
Am ridicat din umeri.
— Cealaltă opţiune e sud-vest, am replicat.
— Spre nord-est, atunci, aprobă el, şi-i dădu pinteni Maltei.
Am pornit după el, apoi am aruncat un ochi peste umăr, să văd de ce întârzie Laurel.
Avea o expresie nedumerită şi se uita perplexă când la mine, când la Lordul Auriu.
A pornit şi ea în clipa următoare. Am revăzut ultimul schimb de cuvinte cu stăpânul
meu şi mi-a venit să ne trag palme amândurora. Uitasem să-i spun „stăpâne”, ca
să nu mai zic că nu-i vorbisem ca un servitor. Eu hotărâsem în ce direcţie să ne
îndreptăm. Mi-am zis că cel mai bine e să nu pomenesc nimic despre asta, iar pe
viitor să mă comport ca o slugă adevărată, deşi m-a durut sufletul la gândul acela
şi am recunoscut în sinea mea că mi-era tare dor de-o conversaţie şi o tovărăşie
neîncătuşate.
Am călărit toată ziua. În aparenţă, ne conducea Lordul Auriu, în realitate, ne
conducea drumul. Când lumina a început să scadă, am început şi eu să caut un loc
de popas. Ochi Întunecaţi îmi prinse gândul din aer, pentru că ne-a luat-o înainte
şi-a urcat în vârful unei coline scunde. Când a dispărut, am ştiut că vrea să-l urmăm.
— Hai să mai mergem puţin, am propus, deşi se făcea tot mai întuneric.
În vârful colinei am fost răsplătiţi de luminile rare ale unui sat pitit în cutele văii din
faţa noastră. Un râu şerpuia pe lângă el; i-am simţit mirosurile, am simţit şi fumul
focurilor pe care se gătea. Stomacul meu s-a trezit la viaţă şi-a început să ghiorăie.
— Trebuie să fie un han acolo, pun rămăşag că este, se entuziasmă Lordul Auriu.
Paturi adevărate. Şi putem cumpăra mâncare pentru mâine.
— Să îndrăznim să ne interesăm de prinţ? Întrebă Laurel.
Caii noştri obosiţi simţiră că e rost să primească şi altceva în seara aceea în afară
de iarbă şi apă din pârâu. Au iuţit pasul când am coborât dealul. Nu l-am văzut pe
Ochi Întunecaţi, dar nici nu mă aşteptasem să-l văd.
— O să mă interesez eu discret, m-am oferit.
Mi-am închipuit că Ochi Întunecaţi începuse deja să cerceteze locurile. Dacă prinţul
şi însoţitorii lui au trecut prin sat şi s-au oprit cât de puţin, pisica trebuie să fi lăsat
urme.
Cu un instinct desăvârşit, Lordul Auriu ne-a condus la han. Era o clădire mare
pentru un sătuc, construită din piatră neagră şi mândrindu-se cu două caturi. Când
am văzut firma atârnată, mi s-a făcut inima cât un purice. Era Prinţul Pestriţ, tăiat în
cinci, capul şi patru sferturi. Îl mai văzusem şi altădată desenat la fel; de fapt, aşa
apărea descris cel mai des, dar am avut o presimţire sumbră. Dacă şi Lordul Auriu,
şi Laurel s-au speriat la vederea firmei, nu au lăsat să se vadă. Lumina se revărsa
generoasă pe uşa deschisă a hanului, iar sporovăială şi buna dispoziţie se
răspândeau odată cu ea. Mirosea a mâncare gătită, fumariţă şi bere. Râsetele şi
discuţiile nu-ţi spărgeau urechile, erau un freamăt plăcut. Lordul Auriu a descălecat
şi mi-a poruncit să-i dau caii grăjdarului. Laurel l-a însoţit în sala mare cât eu am
condus animalele în partea din spate, întunecată, a hanului. Peste câteva minute,
s-a deschis brusc o uşă şi o rază de lumină a înviorat curtea prăfuită. A apărut
grăjdarul cu o lanternă, ştergându-se la gură de mâncare, fiindcă tocmai mânca. A
luat caii şi i-a dus în grajd. Mai mult l-am simţit decât l-am văzut pe Ochi Întunecaţi
în colţul hanului. Când m-am apropiat de uşă, o umbră s-a arătat şi s-a frecat de
mine. În atingerea aceea scurtă i-am aflat gândurile.
Au fost aici. Fii prudent. Simt miros de sânge de om pe strada din faţa acestui loc.
Şi câini. Aici vin câini de obicei, dar nu şi în seara asta.
Se topi în beznă înainte să-i pot cere amănunte. Am intrat în han pe uşa din spate
cu inima strânsă şi stomacul gol. Înăuntru, hangiul m-a anunţat că stăpânul meu
comandase deja cea mai bună cameră pentru el, iar eu trebuia să urc cu desagii.
Istovit, m-am întors la grajduri. Oricât apreciam şiretlicul pus la cale de Lordul Auriu
ca să pot arunca o privire în grajd, m-a cuprins dintr-odată o oboseală pe care n-
am putut s-o birui. Mâncare şi somn. Nici pat nu-mi trebuia. Aş fi dormit fericit acolo
unde eram.
Grăjdarul punea încă cereale în troaca animalelor. Poate pentru că eram acolo, au
primit o porţie mai mare de ovăz. N-am observat nimic neobişnuit în grajd. Trei
mârţoage ţinute de orice han pentru a fi închiriate şi o căruţă stricată. Vaca din staul
probabil că dădea laptele pentru terciul musafirilor. N-am încuviinţat găinile lăsate
să se adăpostească pe căpriori. Excrementele lor aveau să murdărească apa şi
hrana cailor, dar n-aveam ce face. Ceilalţi doi cai nu puteau fi ai celor pe care-i
urmăream, pentru că erau prea puţini la număr. N-am văzut nicio pisică legată în
boxe. Ei, dar nimic nu era simplu. Grăjdarul îşi vedea de treabă sârguincios, dar în
tăcere, fără să se arate nici măcar curios. Hainele îi duhneau a fumariţă. Bănuiam
că iarba îl înmuiase şi-l făcea să nu-i mai pese de nimic. Am luat desagii şi,
împovărat cu ei, m-am întors în han.
La camera cea mai bună se ajungea pe un şir de trepte din lemn şubrede. Urcatul
lor m-a istovit mai mult decât ar fi trebuit. Am bătut la uşă, apoi am deschis-o singur.
Era cea mai bună cameră pentru că era cel mai bine situată din han. Lordul Auriu
trona pe un scaun tapiţat, în capul unei mese cu tăblia zgâriată. Laurel stătea în
dreapta lui. Aveau amândoi căni în faţă şi un urcior mare din lut. Mirosea a bere.
Am reuşit să aduc toţi desagii înăuntru, fără să-i scap din mână. Lordul Auriu
catadicsi să mă ia în seamă.
— Am comandat de mâncare, Tom Badgerlock. Şi odăi pentru toţi. Imediat ce sunt
făcute paturile, ţi se va arăta unde să ne duci lucrurile. Până atunci, aşază-te, bunul
meu servitor. Îţi meriţi plata pe ziua de azi. Uite o cană pentru tine.
Făcu semn din cap spre scaunul din stânga. M-am aşezat. Cineva îmi turnase deja
bere în cană. Mă tem că am băut-o dintr-o sorbitură, fără să mă gândesc că nu
pusesem nimic în gură toată ziua. N-a fost nici cea mai bună, nici cea mai proastă
bere din viaţa mea, dar puţine mi-au căzut mai bine decât ea. Am pus cana goală
pe masă, iar Lordul Auriu a încuviinţat în tăcere să-mi mai torn o porţie din urcior.
După ce am umplut toate cănile, a venit mâncarea: un pui prăjit, un castron mare
cu mazăre cu unt, budincă cu melasă şi smântână, păstrăv crocant pe un platou,
pâine, unt şi mai multă bere. Lordul Auriu i-a mai cerut ceva băiatului care ne-o
adusese. Se lovise rău la umăr de dimineaţă. Nu-i putea aduce o felie de carne
crudă de la bucătărie, ca să-i mai aline durerea de la umflătură? Laurel i-a servit pe
Lordul Auriu şi pe ea, apoi mi-a dat mie vasele. Am mâncat în linişte, fiecare dintre
noi absorbit de bucate. În scurtă vreme, din pui şi din peşte n-au rămas decât
oasele. Bufonul a sunat din clopoţel după servitori, să vină şi să cureţe masa.
Aceştia au adus desertul, o plăcintă cu fructe înecată în smântână, şi iarăşi bere. A
sosit şi felia de carne crudă. Imediat ce-au plecat slujitorii, Lordul Auriu a învelit-o
într-un şervet şi mi-a dat-o. M-am întrebat recunoscător, dar extenuat, dacă-i va
observa cineva lipsa. Peste puţină vreme, mi-am dat seama că mâncasem şi
băusem mai mult decât ar fi fost înţelept. Aveam senzaţia că burta stă să-mi
pocnească, atât de enervantă după ce-ai răbdat de foame toată ziua. M-a cuprins
lâncezeala. Am încercat să-mi ascund căscaturile cu palma şi să fiu atent la dialogul
şoptit dintre Lordul Auriu şi Laurel. Vocile lor mi se păreau distante, de parcă ne-ar
fi despărţit un râu învolburat.
— Unul din noi ar trebui să dea o tură primprejur, stărui Laurel. Eventual să pună
întrebări în sala de jos, cine ştie, poate află unde s-au dus sau dacă îi cunosc
localnicii. E posibil să fie pe-aproape.
— Tom? Mă îndemnă Lordul Auriu.
— Am făcut-o deja, i-am răspuns încet. Au fost aici. Ori au plecat deja, ori stau la
alt han. Dacă un sat ca ăsta are mai multe hanuri.
M-am proptit de spătar.
— Tom? Mă strigă Lordul Auriu cam iritat, apoi remarcă pentru Laurel: Fumariţa e
de vină. N-a tras-o niciodată pe nas. Ameţeşte numai dacă trece prin fum.
M-am chinuit să deschid ochii.
— Poftim?
Propria mea voce îmi suna răguşită şi îndepărtată.
— De unde ştii că au fost aici? Se interesă Laurel.
Nu mai întrebase asta o dată? Eram prea obosit ca să mă gândesc la un răspuns
potrivit.
— Ştiu şi gata, am rostit scurt, apoi m-am adresat Lordului Auriu ca şi când am fi
fost întrerupţi: şi e sânge pe stradă, în faţa hanului. Ar trebui să ne mişcăm prudenţi
pe-aici.
Dădu din cap, încuviinţându-mi înţelepciunea.
— Cred că cel mai indicat ar fi să ne culcăm devreme şi să plecăm dis-de-
dimineaţă.
N-o lăsă pe Laurel să protesteze, ci sună din nou din clopoţel. Află că odăile lui
erau, într-adevăr, pregătite. Laurel avea o cămăruţă numai pentru ea în capătul
holului. Lordul Auriu primise una mai mare, în care încăpea şi un pătuţ pentru
slujitorul lui. Servitoarea care răspunse la sunetul clopoţelului stărui să-i care
desaga lui Laurel, aşa că ne-am urat noapte bună atunci. Am evitat s-o privesc în
ochi. M-a doborât brusc o oboseală cumplită, nici măcar nu puteam încerca să-mi
joc rolul. De-abia am reuşit să ridic o parte din desagi pe umăr şi să-l urmez pe
servitor în camera Lordului Auriu. Stăpânul meu a rămas să stea de vorbă cu
hangiul despre proviziile pentru a doua zi dimineaţă, înainte de plecare.
Camera noastră era în partea din spate a hanului, la parter. Am târât desagii
înăuntru, am închis uşa după ce-a plecat servitorul şi am deschis larg fereastra. Am
scos o cămaşă de noapte pentru Lordul Auriu şi i-am aşezat-o pe patul pregătit de
culcare. Am vârât carnea în cămaşă, ca să i-o duc lui Ochi Întunecaţi mai târziu.
După aceea, m-am aşezat pe patul meu şi l-am aşteptat pe bufon.
M-am trezit pentru că mă scutura cineva de umăr.
— Fitz? Te simţi bine?
Greu am reuşit să mă trezesc din vis. Mi-a trebuit un moment ca să-mi dau seama
cine sunt. Visasem că eram în alt oraş, unul mare, foarte populat şi bine luminat, cu
muzică şi nenumărate torţe şi lumini. O sărbătoare. Nu fusesem slujitor, ci…
— A dispărut, i-am spus somnoros bufonului.
Am auzit zgârieturi şi o bufnitură. Ochi Întunecaţi se ridică pe pervaz şi sări în
cameră. Mă atinse cu botul pe obraz. L-am mângâiat absent. Eram foarte ameţit şi-
mi ţiuiau urechile.
Bufonul mă scutură din nou.
— Fitz. Nu adormi şi vorbeşte cu mine. Ce-ai păţit? E din cauza fumariţei?
— Nu. E aşa de linişte… Vreau să mă culc la loc.
Somnul se agăţa de mine şi mă trăgea ca un val la reflux. Tânjeam să mă retrag
odată cu el. Ochi Întunecaţi mă împinse iar cu botul.
Prostule. E piatra neagră, ca drumul Străbunilor. Te pierzi din nou în ea. Hai afară.
M-am forţat să deschid ochii mari. Am privit chipul îngrijorat al bufonului, apoi,
ameţit, pereţii care mă înconjurau. Piatra neagră. Cu vinişoare argintii. Când m-am
uitat la ea, am recunoscut-o: era piatră luată dintr-o clădire mult mai veche. Pietrele
din interiorul camerei se potriveau una într-alta ca turnate, însă zidul exterior era
mai aspru. Nu, am înţeles eu dintr-odată, ceva nu era în regulă. Clădirea era mai
veche decât oraşul, dar fusese o ruină construită din aceeaşi piatră străveche. Iar
piatra aceea era piatra amintirilor, prelucrată de mâinile Străbunilor.
Nu ştiu ce şi-a zis bufonul când m-am sculat cu greu în picioare.
— Pietre. Piatra amintirilor, am rostit cu glas răguşit, căutând împleticit să ajung la
aer curat.
L-am auzit ţipând de uimire când m-am aruncat pe fereastră în curtea prăfuită. Ochi
Întunecaţi ateriză mai uşor lângă mine.
Se pierdu printre umbre în clipa următoare, când cineva se aplecă peste o fereastră
şi întrebă.
— Ce se-ntâmplă acolo?
— E servitorul meu cel neghiob! Răspunse dezgustat Lordul Auriu. E-atât de beat,
încât a căzut pe fereastră când i-am cerut s-o închidă. N-are decât să zacă acolo.
Aşa-i trebuie beţivanului.
Am zăcut în praf, simţind cum visele se întorc şi trag iarăşi de mine. În câteva
momente, aveam să mă ridic şi să mă îndepărtez de zidurile de piatră. Mai aveam
nevoie doar de câteva clipe.
Oboseala cumplită care mă apăsase toată seara dispărea treptat. Uşurarea îmi
dădea aripi. Am privit cerul nopţii şi-am avut impresia că pot să mă ridic până la el.
Undeva, o pereche se certa. El era nenorocit, dar ea nu se dădea bătută. Mi-a fost
prea greu să mă concentrez pe vorbele lor, dar apoi s-au apropiat şi n-am avut cum
să nu-i aud.
— Ar trebui să mă întorc acasă, spunea el. După voce, părea foarte tânăr. Ar trebui
să mă întorc la mama. Dacă n-aş fi părăsit-o, nu s-ar fi întâmplat nimic. Arno ar fi
rămas în viaţă. Şi ceilalţi, la fel.
Ea îşi vârî capul sub braţul său, apoi şi-l culcă pe pieptul lui. E-adevărat. Şi am fi
despărţiţi, iar tu, dat pentru totdeauna alteia. Asta vrei să se întâmple?
Se apropiaseră mai mult de mine. Prin el, am inspirat parfumul ei dulceag şi
sălbatic, de mosc. O ţinea lipită de piept. Bătea vântul prin visul meu, zdrenţuindu-
i marginile. El îi mângâie blana; părul ei lung şi negru i se răsfiră printre degete.
— Nu. Dar poate că e datoria mea.
Datoria ta e faţă de poporul tău. Şi față de mine. Îl cuprinse cu mâna de braţ,
apăsându-i carnea cu degetele ca nişte gheare. Se agăţă de el. Hai. E vremea să
te trezeşti din nou. Nu mai putem zăbovi, trebuie să plecăm.
El privi în adâncul ochilor ei.
— Dragostea mea, trebuie să mă întorc. Aş fi mai folositor pentru noi toţi acolo. Aş
putea vorbi pe faţă, aş putea forţa o schimbare. Aş putea…
Am fi despărţiţi. Ai putea suporta?
— Aş găsi o cale să fim împreună.
Nu! Îl pălmui uşor, frecându-i obrazul cu perniţa. Mai era puţin şi-şi scotea ghearele.
Nu vor înţelege. Ne vor despărţi cu forţa. Mă vor omorî, poate şi pe tine. Adu-ţi
aminte legenda Prinţului Pestriţ. Sângele lui regal n-a fost suficient ca să-l apere de
moarte. Nici al tău nu te va apăra. O pauză, apoi: Eu sunt singura care ţine la tine
cu adevărat. Numai eu te pot salva. Dar nu îndrăznesc să mă arăt ţie toată până
când nu vei dovedi că eşti de-ai nostru. Întotdeauna dai înapoi. Ţi-e ruşine de
Sângele tău Străvechi?
Nu. Niciodată.
Atunci deschide-te. Fii ceea ce ştii că eşti.
El tăcu o vreme.
— Am o datorie, rosti după aceea mai încet, dar cu regret infinit în glas.
— Scoală-l! Vocea bărbatului se auzi din spatele meu. Nu mai putem întârzia.
Trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult de ei.
M-am răsucit pe pământ ca să văd cine vorbeşte, dar n-am văzut pe nimeni.
Doi ochi verzi se pierdeau într-ai lui. Aş fi putut să mă scufund în ei pentru
totdeauna. Ai încredere în mine, îl imploră, iar el fu nevoit să facă ceea ce-i cerea.
Te poţi gândi la toate astea mai târziu. Te poţi gândi la datoria ta mai târziu. Acum,
gândeşte-te la viaţă. Şi la mine. Scoală-te.
Bufonul îmi luă braţul şi mi-l trecu pe după umerii lui.
— Sus, băiete, rosti el cu stăruinţă, ridicându-mă în picioare.
Era îmbrăcat tot în negru. Trebuie să fi trecut mai mult timp decât îmi închipuisem
eu. Din odaia cea mare a hanului, pe lângă lumină, răzbăteau hohote de râs şi
vorbărie. Odată sculat, am descoperit că pot merge, dar bufonul a insistat să mă
ţină de braţ când m-a condus într-un cotlon al curţii. M-am proptit de zidul din lemn
aspru al grajdului şi m-am adunat.
— Ai să te descurci? Mă întrebă încă o dată.
— Cred că da.
Mintea mi se elibera de sub pânzele de păianjen. Însă senzaţia acelor pânze îmi
era mai familiară. Am simţit junghiurile premergătoare durerii de cap, dar mai puţin
intense decât de obicei. Am tras o gură de aer zdravănă în piept.
— O să mă descurc. Dar nu cred că ar trebui să încerc să dorm la han în noaptea
asta. E clădit din piatra amintirilor, bufonule, ca drumul negru. Ca piatra din carieră.
— Ca dragonul cioplit de Verity, mă completă el.
Am inspirat adânc. Capul mi se limpezea repede.
— E plină de amintiri. Asta-i tare ciudat, să găseşti o asemenea piatră aici, în Buck.
N-am bănuit niciodată că Străbunii au ajuns atât de departe.
— Bineînţeles că au ajuns. Gândeşte-te numai. Ce crezi că sunt vechii Martori de
Piatră, dacă nu creaţia Străbunilor?
Cuvintele lui m-au şocat. Apoi faptul mi s-a părut atât de evident, încât n-am mai
pierdut vremea să-l încuviinţez.
— Dar, dar e altceva, sunt pietre aşezate în picioare. Hanul e construit din resturile
unei clădiri de-a străbunilor. Nu mă aşteptam să văd aşa ceva în Buck.
Bufonul rămăsese tăcut câteva minute. Când mi s-au obişnuit ochii cu întunericul
tot mai dens al cotlonului în care ne găseam, am observat că-şi roade unghia
degetului arătător. Văzând că-l privesc, îşi trase iute mâna din gură.
— Uneori sunt atât de absorbit de faptele mărunte, încât îmi scapă aspectele
problemei mai vaste care sunt pretutindeni în jurul nostru, îşi mărturisi el o vină.
Aşa. Te simţi bine acum?
— Cred că o să mă simt bine. O să găsesc un staul gol şi-o să dorm acolo. Dacă
mă întreabă ceva grăjdarul, îi spun că am fost pedepsit.
Am dat să plec, apoi mi-am zis să mai întreb ceva.
— O să te poţi întoarce la han îmbrăcat aşa?
— Oi purta eu haine de nobil, dar să nu crezi că mi-am uitat acrobaţiile. Părea
aproape jignit. O să mă întorc aşa cum am ieşit: pe fereastră.
— Bine, atunci. Eu poate că o să dau o raită prin sat, să-mi „limpezesc minţile”. Şi
să văd ce mai aflu. Dacă ţi se iveşte ocazia, du-te în odaia cea mare. Îndeamnă
lumea la bârfă şi vezi dacă auzi că ieri ar fi trecut pe-aici despre nişte străini cu o
pisică de vânătoare.
Am vrut să pomenesc sângele vărsat de pe stradă, însă m-am răzgândit. Nu prea
avea cum să aibă legătură cu noi.
— Prea bine. Fitz, mergi cu grijă.
— Nu trebuie să-mi reaminteşti.
Am dat iar să plec, însă m-a prins brusc de braţ.
— Mai stai puţin. Am vrut să-ţi spun ceva toată ziua. Îmi lăsă braţul şi-şi împleti
mâinile la piept. Respiră sacadat. N-am crezut că-mi va fi aşa de greu. Am jucat
atâtea roluri în viaţa mea. Mi-am zis c-o să fie floare la ureche, că va fi chiar
distractiv să fac pe stăpânul tău. Dar nu este.
— Nu. E greu. Dar cred că e înţelept.
— Am dat-o-n bară de prea multe ori în faţa lui Laurel.
Am ridicat din umeri neajutorat.
— Acum nu mai avem ce face. Ştie că am fost amândoi aleşi de regină. E mai bine
s-o lăsăm aşa nedumerită cum e şi să tragă singură nişte concluzii care ar putea fi
mai convingătoare decât orice am inventa noi.
Îşi înclină capul şi zâmbi.
— Da, îmi convine tactica asta. Deocamdată, să vedem ce aflăm în seara asta, iar
mâine să plecăm cât mai devreme.
Acestea fiind zise, ne-am despărţit. El s-a retras în beznă, evaporându-se cu
abilitatea lui Ochi Întunecaţi. Am vrut să-l văd cum traversează curtea, dar nu s-a
arătat. Nu l-am observat decât atunci când a făcut un salt iute pe fereastră în
cameră. S-a mişcat într-o linişte perfectă.
Ochi Întunecaţi se lipi greu de piciorul meu.
Ce veşti? L-am întrebat. Harul nostru era la fel de silenţios precum căldura corpului
său lipit de mine.
Proaste. Urmează-mă în linişte.
M-a condus, dar nu pe străzile principale din sat, ci departe de centru. M-am întrebat
unde mergem, dar n-am îndrăznit să-i ating mintea. Mi-am pus stavilă Harului, deşi,
neîmpărtăşind conştiinţa lupului, simţurile îmi amorţeau. Ne-am oprit pe un câmp
pietros, aproape de malul râului. M-a dus la marginea lui, unde creşteau copaci
înalţi. Iarba de la rădăcina lor fusese călcată în picioare. Am mirosit carne prăjită şi
cenuşă rece. Apoi am desluşit o funie atârnând dintr-un pom şi focul stins de sub
ea. Am înţepenit. Vântul care bătea dinspre apă agită cenuşa şi, deodată, mirosul
de carne prăjită îmi întoarse stomacul pe dos. Am dus mâna deasupra tăciunilor
stinşi. Erau umezi şi reci. Focul fusese aprins şi stins intenţionat. I-am aţâţat şi mi-
am dat seama imediat că arsese grăsime acolo. Lucraseră temeinic. Spânzurat,
tăiat în patru, ars şi aruncat în apă.
M-am îndepărtat bine de foc, la adăpostul copacilor. Acolo m-am aşezat pe un
bolovan. Ochi Întunecaţi a venit lângă mine. După un timp, mi-am adus aminte de
carnea lui şi i-am dat-o. A mâncat-o fără să stea pe gânduri. Stăteam cu mâna la
gură, cugetând. Îmi îngheţase sângele în vene. Sătenii fuseseră ucigaşii, iar acum
mâncau, râdeau şi cântau la han. Omorâseră pe cineva ca mine. Poate pe fiul
trupului meu.
Nu. Sângele miroase altfel. N-a fost el.
Slabă mângâiere. Însemna doar că prinţul nu murise în ziua aceea. Îl ţineau
localnicii prizonier undeva? Oare noaptea veselă de la han anticipa vărsarea de
sânge din ziua următoare?
Cineva venea spre noi prin întuneric, dinspre sat, dar nu mergea pe drum. Apăru
dintre copacii de la marginea drumului, mişcându-se fără zgomot.
Femeia-Vânător.
Laurel părăsi umbra copacilor. Am urmărit-o cum se duce direct la peticul de iarbă
ars. Aşa cum făcusem şi eu, se ghemui lângă el, îl adulmecă, apoi atinse cenuşa.
M-am ridicat, făcând suficient zgomot ca să-mi anunţ prezenţa. Tresări şi se răsuci
să ne înfrunte.
— Când s-a întâmplat? Am întrebat eu noaptea.
Recunoscându-mă, Laurel scoase un oftat de uşurare.
— După-amiaza trecută, îmi răspunse încet. Mi-a povestit servitoarea de la han. De
fapt, s-a lăudat că feciorul cu care urmează să se mărite a fost printre cei care i-au
venit de hac pestriţului. Aşa li se spune în valea asta. Pestriţii.
Vântul sufla între noi.
— Deci ai venit aici…
— Ca să văd ce-a mai rămas de văzut. Adică nu mare lucru. M-am temut să nu fie
prinţul nostru, dar…
— Nu. Ochi Întunecaţi se proptea greu pe mine, iar eu i-am împărtăşit lui Laurel
ceea ce suspectam amândoi: cred că a fost unul din însoţitorii lui.
— Dacă ştii asta, înseamnă că ştii şi că ceilalţi au plecat?
N-o ştiusem, dar am fost ruşinos de uşurat s-o aud.
— Au fost urmăriţi?
— Da. Şi oamenii care au plecat după ei nu s-au întors încă. Unii au plecat să-i
caute, alţii au rămas ca să-l omoare pe cel prins. Au stabilit ca aceia care au făcut
asta – arătă dispreţuitor spre funie şi spre foc cu o mişcare din picior – vor pleca
mâine dimineaţă. Sunt cam îngrijoraţi că nu li s-au întors prietenii. În seara asta
beau ca să-şi facă curaj şi să se întărâte. Mâine pleacă la drum.
— Atunci am face mai bine să pornim înaintea lor şi să mergem cât mai repede.
— Întocmai.
Laurel îşi plimbă privirea de la mine la Ochi Întunecaţi, apoi din nou la mine. Ne-am
uitat amândoi la pământul călcat în picioare, la funia care atârna din copac şi la
cenuşa rămasă. Am avut impresia că ar fi trebuit să facem ceva, măcar un gest,
dar, dacă chiar trebuia, mie îmi scăpa.
Ne-am întors la han în tăcere. Am observat că Laurel purta straie închise la culoare
şi bocanci moi şi încă o dată am ajuns la concluzia că regina Kettricken făcuse o
alegere bună. Am mânjit noaptea cu o întrebare de al cărei răspuns mă îngrozeam.
— Servitoarea ţi-a dat şi alte amănunte? Cum sau de ce au fost atacaţi sau dacă
băiatul şi pisica erau cu ei?
Laurel trase în piept aerul nopţii.
— Cel pe care l-au omorât nu era un străin. Era unul de-ai lor şi-l suspectaseră de
mult că practica magia animalelor. Aceleaşi poveşti stupide… atunci când mieii
altora au murit de diaree, ai lui au supravieţuit. Că l-a supărat un bărbat şi pe urmă
i-au murit găinile. Astăzi a venit în oraş cu nişte străini, un zdrahon călare pe un cal
de luptă şi unul cu o pisică. Localnicii îi cunoşteau pe ceilalţi care-l însoţeau, erau
băieţi crescuţi la fermele din ţinut, ceva mai îndepărtate de sat. De obicei, la han
sunt câini. Fiul hangiului creşte câini de vânătoare special pentru prins iepuri şi
tocmai se întorsese de la vânătoare. Câinii erau încă agitaţi. La vederea pisicii, au
turbat. Au înconjurat calul, sărind şi încercând să muşte. Bărbatul cu pisica – prinţul
nostru, cel mai probabil – şi-a scos sabia ca să-şi apere animalul şi-a atacat câinii,
tăind urechea unuia. Dar asta n-a fost tot. A deschis gura larg şi-a mârâit, scuipând
ca o pisică. Auzind scandal, lumea a năvălit afară din han. Cineva a ţipat „pestriţ”!
Altul a strigat să i se dea o funie şi o torţă. Bărbatul de pe calul de luptă a râs de ei
şi şi-a îndemnat animalul să dea cu copita şi în cai, şi în oameni. Calul l-a trântit pe
unul la pământ. Gloata a început să arunce cu pietre şi să înjure şi tot mai mulţi
bărbaţi au ieşit din cârciumă. Pestriţii au spart cercul agresorilor şi-au încercat să
fugă, dar o piatră l-a lovit pe unul dintre ei în tâmplă şi l-a doborât din şa. Gloata l-
a înconjurat, iar el le-a strigat tovarăşilor lui să-şi vadă de drum. Servitoarea a
povestit în aşa fel încât să pară toţi nişte laşi, dar eu bănuiesc că cel prins a întârziat
voit gloata, pentru ca tovarăşii lui să poată scăpa.
— Şi-a dat viaţa pentru a-l salva pe prinţ.
— Aşa se pare.
Am tăcut o vreme, punând faptele cap la cap. Cei atacaţi n-au negat că erau
„pestriţi”. Niciunul dintre ei n-a încercat să potolească gloata. Au înfruntat-o – un
semn al celor ce urmează să vină. Unul dintre ei s-a sacrificat, iar ceilalţi i-au
acceptat sacrificiul drept un lucru necesar şi just. Asta arăta nu numai cât de
important era prinţul pentru ei, ci şi devotament nestrămutat faţă de o cauză
organizată. Îl câştigaseră pe Dutiful complet de partea lor? M-am întrebat ce rol îi
dăduseră „pestriţii” prinţului şi dacă îl juca de bunăvoie. Când a fugit călare, a ştiut
că bărbatul lăsat în urmă avea să aibă parte de o moarte cumplită? Aş fi dat orice
să aflu.
— Dar lumea nu l-a recunoscut pe Dutiful?
Laurel negă scuturând din cap. Se făcea tot mai întuneric, aşa că mai degrabă i-am
ghicit răspunsul decât i-am văzut clătinarea capului.
— Deci, dacă ceilalţi l-ar ajunge din urmă, n-ar ezita să-l omoare.
— Nici dacă ar şti că e prinţul n-ar sta pe gânduri. Prin părţile astea, ura faţă de
Sângele Străvechi e adâncă. Ar crede că, ucigându-l, ar purifica neamul regesc, nu
l-ar distruge.
O mică parte din mine sesiză că de data asta rostise „Sângele Străvechi”. Nu
credeam s-o mai fi auzit folosind expresia înainte.
— În cazul ăsta, cred că timpul devine şi mai preţios.
— Ar trebui să plecăm în noaptea asta.
Numai când mă gândeam la plecare mă şi apuca o durere. Nu mai aveam rezistenţa
tinereţii. În ultimii cincisprezece ani, mă obişnuisem cu mese regulate şi odihnă în
fiecare noapte. Eram obosit şi îngrozit de ceea ce ne aştepta când aveam să-l
ajungem din urmă pe prinţ. Iar lupul meu era istovit peste măsură. Ştiam că nu
puterea lui fizică îi punea membrele în mişcare. În curând avea să-i trebuiască
odihnă, oricât de solicitante ar fi circumstanţele. Avea nevoie de hrană şi de timp
ca să se vindece, nu să se târască pe drum toată noaptea.
O să ţin pasul. Sau o să mă laşi în urmă şi-o să faci ceea ce trebuie făcut.
Fatalismul din gândul lui m-a ruşinat. Sacrificiul era prea apropiat de cel făcut în
ziua aceea de un bărbat pentru un prinţ. Adevărul indiscutabil era că iroseam încă
o dată toată forţa mea şi a lui pentru un rege şi o cauză. Lupul renunţa la zilele din
viaţa lui pentru mine, dintr-o loialitate pe care o înţelegea numai pentru că mă iubea.
Rolf cel Negru avusese dreptate cu ani în urmă. Greşeam când mă foloseam aşa
de el. Mi-am făcut o promisiune copilărească că, atunci când se va termina
povestea asta, aveam să mă revanşez cumva faţă de el. Aveam să mergem unde
voia el şi să facem ceea ce-şi dorea el mai mult.
Coliba noastră şi focul din vatră. Atât mi-ar fi de ajuns.
Sunt ale tale.
Ştiu.
Ne-am întors la han pe o cărare ocolitoare, evitând drumurile mai circulate ale
satului. În bezna din curte, Laurel mi-a şoptit la ureche.
— Eu mă strecor în odaia mea şi împachetez. Tu trezeşte-l pe Lordul Auriu şi
anunţă-l că trebuie să plecăm.
A dispărut în umbrele de lângă uşa din spate. Eu am intrat pe cea din faţă, cu figura
încruntată a unui slujitor aspru pedepsit, când am străbătut încăperea principală a
hanului. Se făcuse târziu şi lumea avea mai degrabă dispoziţie de pus ţara la cale
decât de chefuit. Nu s-a uitat nimeni la mine. Am plecat spre odaia noastră. În faţa
uşii, am auzit voci certându-se. Glasul Lordului Auriu protesta cu mânie aristocrată.
— Ploşniţe, domnule! Grase cât albinele plecate să roiască! Am pielea foarte
delicată. Nu pot sta într-un loc unde prosperă asemenea gângănii!
Hangiul, în cămaşă de noapte, cu bonetă pe cap şi strângând o lumânare între
degete, părea îngrozit.
— Vă rog, domnule, am alte aşternuturi, dacă doriţi să…
— Nu. Nu voi petrece noaptea aici. Pregăteşte-mi imediat socoteala.
Am bătut la uşă. Când am intrat, Lordul Auriu îşi îndreptă furia asupra mea.
— În sfârşit, ticălos nevrednic! Ai fost să chefuieşti, fără îndoială, iar eu am fost
nevoit să împachetez singur lucrurile, şi pe ale mele, şi pe ale tale. Fă-te şi tu
folositor la ceva! Du-te şi bate la uşa vânătorului Laurel şi spune-i că trebuie să
plecăm imediat. Pe urmă scoală-l pe grăjdar şi spune-i să ne pregătească toţi caii.
Nu pot petrece noaptea într-un loc infestat cu gângănii!
Am plecat când hangiul insista că hanul lui e curat. Într-un timp surprinzător de
scurt, eram deja afară, gata să încălecăm. Înşeuasem chiar eu caii, nu reuşisem
să-l urnesc pe grăjdar. Hangiul venise după Lordul Auriu în curte, susţinând
categoric că nu aveam să găsim alt han în noaptea aceea, însă nobilul nu s-a lăsat
înduplecat. A încălecat şi, fără să spună o vorbă nimănui, a îmboldit-o pe Malta să
pornească. Laurel şi cu mine l-am urmat.
O vreme, am înaintat cu caii la pas. Luna răsărise, însă razele i se împiedicau în
casele îngrămădite una într-alta, iar puţinele felinare pe care le ghiceam dincolo de
unele obloane mai degrabă aruncau umbre decât ne luminau drumul. Glasul
Lordului Auriu ni se adresă blând.
— Am auzit bârfele din cârciumă şi-am socotit că-i mai bine să plecăm imediat.
Ceata prinţului a fugit.
— Mergând pe întuneric, avem toate şansele să le pierdem urma, am intervenit eu.
— Ştiu. Dar, aşteptând, e posibil să ajungem prea târziu ca să mai facem altceva
decât să-l îngropăm pe prinţ. În plus, niciunul dintre noi nu putea să doarmă, iar în
felul ăsta o luăm înaintea celor care vor porni după ei mâine.
Ochi Întunecaţi ni se alătură în linişte. L-am cercetat şi, în timp ce minţile ni se
împleteau, noaptea păru mai uşoară. Lupul pufni la praful de pe noi şi o luă înainte,
ca să ne conducă. Legat de mine prin Har, nu putea ascunde efortul mare pe care-
l făcea. Am avut o strângere de inimă, dar i-am acceptat hotărârea. Am îmboldit-o
pe Negruţa să ţină pasul cu el.
— Desaga noastră pare mai îndesată decât atunci când am ajuns în sat, am
remarcat, când Negruţa a ajuns-o din urmă pe Malta.
Lordul Auriu ridică indiferent din umeri.
— Pături. Lumânări. Orice am crezut că va fi folositor. Am dat o raită pe furiş la
bucătărie, odată ce-am ştiut că trebuia să plecăm iute la drum, aşa că avem şi pâine
în desagă. Şi mere. Dacă aş fi luat mai multe, s-ar fi observat. Încearcă să nu turteşti
franzelele.
— S-ar zice că voi doi aţi mai făcut lucrul ăsta şi altădată, Lord Auriu.
Am sesizat umbra de ostilitate din tonul lui Laurel, dar şi curiozitatea cu care rostise
numele lordului, destulă ca să ne trezească pe amândoi la realitate. Văzând că nu
primeşte niciun răspuns de la noi, adăugă:
— Nu mi se pare corect că împart cu voi riscurile acestei aventuri, dar nu ştiu exact
ce se întâmplă şi să merg ca legată la ochi între voi.
Lordul Auriu îi răspunse apelând la cel mai aristocratic ton de care era capabil:
— Ai dreptate, vânătorule. Nu e corect, dar aşa vor sta lucrurile o vreme. Fiindcă,
dacă nu mă înşel, trebuie să ne grăbim. Cum prinţul nostru a plecat la galop, tot aşa
va trebui să mergem şi noi.
Făcu exact ce spusese, dând pinteni Maltei, care ţâşni veselă, invitând-o pe
Negruţa să se ia la întrecere cu ea. Laurel se alătură Lordului Auriu imediat. Pe mai
târziu, frate. L-am simţit pe Ochi Întunecaţi separându-se de mine şi mental, şi fizic.
Ştia că nu poate ţine ritmul cu caii alergând la galop. Avea să ne urmeze în ritmul
şi pe drumul lui propriu. Despărţirea aceea mi-a frânt inima, deşi ştiam că fusese
alegerea sa, dar şi cel mai înţelept lucru. Rămas fără el şi fără văzul lui pe timp de
noapte, am călărit mai departe, lăsând-o pe Negruţa să-şi aleagă singură calea în
timp ce înaintam toţi trei la galop mic, printre casele înghesuite.
Satul era mic. Am ajuns repede la marginea lui. Lumina lunii scălda panglica
drumului. Malta porni la galop, iar ceilalţi doi cai ţâşniră ca să ţină pasul cu ea. Am
trecut pe lângă ferme şi câmpii recoltate, dar şi nerecoltate încă. Am căutat să
regăsesc urme de cai părăsind drumul, însă n-am zărit niciuna. Ne-am lăsat caii să
alerge până când au vrut singuri să încetinească şi să-şi tragă sufletul. Îndată ce
Malta a smucit de zăbală, Lordul Auriu i-a dat voie să alerge în ritmul ei şi-am luat-
o din nou toţi la galop. Comuniunea dintre cei doi, lordul şi iapa sa, era mai strânsă
decât crezusem eu. Tocmai faptul că se încredea total în ea o făcea şi pe ea să fie
atât de încrezătoare. Am călărit tot restul nopţii în ritmul hotărât de iapa Lordului
Auriu.
Când zorii au început să lumineze cerul, Laurel a rostit exact ceea ce gândeam eu.
— Măcar suntem cu mult înaintea celor care aveau de gând să pornească odată ce
se crapă de ziuă ca să vadă dacă tovarăşii lor i-au găsit pe pestriţi. Şi avem şi capul
mai limpede.
Lăsase nerostită însă teama care ştiam că ne tulbură pe toţi, aceea că, în graba de
a-l ajunge pe prinţ, îi pierdusem urma. În vreme ce ziua prindea curaj şi ascundea
luna de ochii noştri, caii ne-au purtat mai departe. Uneori eşti nevoit să te încrezi în
noroc sau în soartă, aşa cum credea bufonul.

Capitolul XX
PIETRE
Există metode care te ajută să înduri tortura. Una e aceea de a învăţa să-ţi separi
mintea de trup. Jumătate din groaza pe care ţi-o provoacă un călău nu e durerea
trupească, ci faptul că ştii cât rău îţi face. Călăul trebuie să procedeze foarte atent
dacă vrea ca victima lui să vorbească. Când tortura depăşeşte treapta la care
victima ştie că se va vindeca, atunci ea nu va mai avea niciun motiv să vorbească.
Nu va dori decât să moară cât mai repede. Dar, când tortura nu trece dincolo de
treapta aceea, călăul îşi poate transforma victima în complice la propria sa tortură.
Sub ameninţarea durerii, victima se întreabă îngrozită cât mai poate rezista să tacă
înainte de a-şi sili călăul să treacă de momentul când o va nenoroci iremediabil.
Câtă vreme refuză să vorbească, călăul se va apropia, pas cu pas, de clipa în care
va provoca un rău pe care corpul nu-l va mai putea repara.
Odată învins prin tortură, cel torturat va rămâne o victimă perpetuă. Nu va putea
uita niciodată locul pe care l-a vizitat, clipa în care s-a hotărât că mai bine cedează
decât să mai îndure suferinţa. E o ruşine pe care niciun om nu poate s-o uite
complet. Unii încearcă să şi-o înece, devenind ei înşişi cei ce provoacă altora
aceeaşi suferinţă, dând naştere unei victime care va îndura ruşinea în locul lor.
Cruzimea e o artă învăţată nu doar luând exemplu de la alţii, ci şi experimentând-o
pe propria piele.
Din manuscrisul intitulat Rostul durerii,
de Versaay

La răsărit, am pornit din nou la drum. Fermele, ogoarele cultivate şi păşunile s-au
mai rărit, apoi le-au luat locul dealuri stâncoase şi păduri. Mă temeam, deopotrivă,
pentru lupul meu şi prinţul cel tânăr. Una peste alta, aveam încredere mai mare în
capacitatea prietenului meu cu patru picioare de-a se îngriji decât în cea a lui Dutiful.
Cu o hotărâre pe care Ochi Întunecaţi ar fi încuviinţat-o, mi l-am scos din minte şi
m-am concentrat la drum. Aerul înecăcios făcea şi mai greu de suportat căldura tot
mai intensă a zilei. Presimţeam o furtună. Ploaia deasă ar fi şters orice urmă. Eram
ros de încordare.
Fără să ne fi înţeles dinainte, Laurel călărea mai în stânga drumului, iar eu, mai în
dreapta. Căutam orice semn lăsat de cai, dar în special de trei cai galopând. Dacă
aş fi fugit de urmăritori călare, primul meu gând ar fi fost să părăsesc drumul şi s-o
iau prin pădure, pentru că aşa m-ar fi pierdut mai uşor. Am presupus că prinţul şi
tovarăşii lui ar fi procedat la fel.
Eram tot mai îngrijorat că le pierdusem urma, dar Laurel anunţă printr-un strigăt
brusc că le-o descoperise. Nici nu m-am uitat bine la ea, că mi-am şi dat seama că
avea dreptate. O mulţime de copite potcovite se abătuseră de la drum în mare
grabă. Urmele mari ale calului de luptă erau inconfundabile. Eram sigur că
descoperisem unde părăsiseră drumul prinţul şi tovarăşii lui şi unde se luase după
ei ceata de călăreţi.
Când însoţitorii mei au părăsit şi ei drumul şi s-au luat după urme, am descălecat
scurt, pretinzând că trebuie să prind mai bine desagii de şaua Negruţei. Am profitat
de ocazie şi m-am uşurat la marginea drumului, ştiind că Ochi Întunecaţi va căuta
semne lăsate de mine.
Urcat din nou în şa, i-am ajuns repede pe ceilalţi. La orizont, cerul începea să se
întunece. Am auzit câteva tunete ameninţătoare în depărtare. Cărarea bătătorită
era uşor de urmat şi ne-am îndemnat animalele să înainteze la galop mic. Am
străbătut două dealuri acoperite de iarbă şi tufişuri scunde. În vreme ce-l urcam pe-
al treilea, ne-a întâmpinat o pădure de stejari şi arini. Acolo am dat peste urmăritorii
prinţului. Erau şase la număr, zăcând în iarba înaltă, la umbra copacilor.
Atacatorii lor le omorâseră şi caii, şi câinii. Un lucru înţelept; întorşi în sat, caii fără
călăreţi i-ar fi adus pe ceilalţi urmăritori mult mai repede. Totuşi, fapta în sine m-a
dezgustat cu atât mai mult cu cât fusese săvârşită de Sângele Străvechi. Mi s-a
părut atât de crudă, încât m-a înfricoşat. Animalele nu făcuseră nimic ca să merite
moartea. Ce fel de oameni erau cei care-l însoţeau pe prinţ acum?
Laurel şi-a acoperit gura şi nasul cu mâna şi-a ţinut-o acolo. A rămas în şa. Lordul
Auriu arăta istovit şi scârbit, dar a descălecat. Ne-am plimbat împreună printre
cadavre, cercetându-le. Erau toţi tineri, chiar la vârsta când cădeai uşor pradă unor
asemenea nebunii. Cu o după-amiază înainte săriseră pe cai, ducându-se să
omoare nişte pestriţi. În seara aceleiaşi zile, muriseră. Aşa cum zăceau acolo, nu
arătau deloc cruzi, răi sau proşti. Erau pur şi simplu morţi.
— Au fost arcaşi în copaci, am tras eu concluzia. Şi i-au pândit de-acolo. Cred că
ceata prinţului a trecut de ei, bazându-se pe oamenii aflaţi deja aici ca să-i apere.
Am găsit o săgeată ruptă şi aruncată. Celelalte fuseseră recuperate iute şi cu
indiferenţă din leşuri.
— Aceea nu-i o urmă de săgeată.
Lordul Auriu arătă un cadavru care zăcea izolat de celelalte. Avea urme de
muşcături pe gât. Nişte labe cu gheare puternice îl despicaseră. Măruntaiele îi
ieşiseră, înţesate de muştele care-i acopereau şi ochii înlemniţi a groază.
— Uită-te la câini. Şi pe ei tot nişte pisici i-au atacat. Pestriţii s-au adunat şi-au
aşteptat aici şi i-au ucis pe cei care-au venit după ei.
— Şi după aceea şi-au continuat drumul.
— Da.
Oare pisica prinţului îi ucisese? Oare mintea lui şi a animalului fuseseră unite când
îi omorâse?
— Câţi oameni crezi că urmărim acum?
Laurel călărise puţin mai departe de noi. Bănuiam că nu voia să vadă leşurile
umflate, ci să studieze urmele. N-am condamnat-o.
— Cel puţin opt, din câte îmi dau seama, ne răspunse cu glas scăzut.
— Şi trebuie să mergem după ei, spuse Lordul Auriu. Imediat.
Laurel îl aprobă cu o înclinare a capului.
— Şi alţi oameni din sat trebuie să fi plecat deja după ei, întrebându-se de ce nu s-
au întors ai lor. Când le vor găsi cadavrele, vor înnebuni de furie. Prinţul trebuie
recuperat înainte de înfruntarea dintre cele două cete.
Vorbise de parcă totul era foarte simplu. M-am întors la Negruţa, care m-a enervat
trăgându-se de două ori când am vrut să-i prind frâul. Avea nevoie de dresaj, dar
nu aveam timp pentru asta. Mi-am reamintit că sângele agita şi animalul cel mai
potolit şi că, dacă mă dovedeam răbdător cu ea atunci, avea să mă răsplătească
mai târziu.
— Un alt stăpân ţi-ar fi tras un pumn peste urechi pentru asta, i-am spus calm după
ce-am încălecat-o.
Fiorul ei de teamă m-a luat prin surprindere. Eram mult mai conştientă de mine
decât bănuiam.
— Nu-ţi fie frică. Eu nu fac aşa ceva, am liniştit-o.
Cal fiind, mi-a ignorat remarca menită s-o potolească. Tunetul ne-a ameninţat din
nou în depărtare, iar ea şi-a lăsat urechile pe spate.
Cred că ne-a tulburat pe toţi să plecăm şi să lăsăm leşurile duhnitoare în căldură.
Practic vorbind, era lucrul cel mai înţelept. Cei ce veneau după noi aveau să le
găsească în curând şi lor le revenea datoria să-i îngroape. Întârzierea lor urma să
fie în avantajul nostru.
Înţelept sau nu, tot nu era corect.
Urmele după care mergeam acum erau adâncituri lăsate de cai greu alergaţi.
Pământul de sub coroanele copacilor era mai moale şi le păstra mai bine urmele.
La început, goniseră ca să străbată în viteză o distanţă cât mai mare, şi un copil le-
ar fi descoperit urmele. După o vreme, însă, acestea duceau într-o râpă, de-a lungul
unui pârâu şerpuitor. Am călărit cu ochii la copacii din faţă, contând pe Negruţa să
ţină pasul cu Malta, în timp ce eu pândeam semnele unei posibile ambuscade. Mă
frământa o grijă nerostită. Pestriţii care-l însoţeau pe prinţ păreau foarte bine
organizaţi, aproape ca nişte ostaşi. Alcătuiau al doilea grup care-l aşteptase pe
Dutiful şi apoi plecase cu el. Cel puţin un membru al lui nu ezitase să-şi sacrifice
viaţa pentru ceilalţi şi nu s-au dat în lături de la a-i ucide pe urmăritorii lui.
Promptitudinea şi ferocitatea lor sugerau hotărârea de a-l păstra pe prinţ şi de a-l
duce la o destinaţie anume, indiferent care ar fi fost aceea. A-l recupera era, foarte
probabil, peste puterile noastre, dar nu vedeam altă variantă decât a-i urmări. A o
trimite pe Laurel înapoi la Buckkeep, după gărzi, nu era un lucru realizabil. Până
când s-ar întoarce, ar fi prea târziu. Nu numai că am pierde timp, dar s-ar
compromite şi secretul misiunii noastre.
Râpa se lărgea, devenind o mică vale. Ceata urmărită de noi se îndepărtase de
pârâu. Înainte de a-l părăsi şi noi, ne-am oprit puţin ca să ne reumplem burdufurile
şi să împărţim pâinea şi merele furate de bufon. Am cumpărat o mică favoare de la
Negruţa, oferindu-i cotorul. Apoi am încălecat şi-am pornit iarăşi la drum. După-
amiaza prelungă se scurgea târându-se. Niciunul dintre noi nu vorbise prea mult.
Nu aveam despre ce, în afară de grijile care ne chinuiau. Primejdia ne sufla în ceafă.
Şi cei din faţa, şi cei din spatele nostru ne depăşeau la număr, iar eu resimţeam
intens lipsa lupului.
Urmele părăseau podeaua văii şi urcau şerpuind pe dealuri. Copacii se împuţinau,
iar terenul devenea pietros. Solul tare ne îngreuna urmărirea. Am trecut pe lângă
temeliile de piatră ale unui sătuc abandonat de multă vreme. Am trecut şi pe lângă
nişte ridicături de forma unor movile care ieşeau din solul pantei presărate cu
bolovani. Lordul Auriu văzu că le privesc şi rosti încet.
— Morminte.
— Prea mari, l-am contrazis.
— Nu pentru oamenii aceia. Au construit cripte de piatră pentru morţi şi deseori
îngropau în ele întregi familii când mureau.
Am privit curios înapoi. Iarba înaltă şi uscată flutura deasupra lor. Dacă se găsea
piatră sub stratul acela verde, înseamnă că era foarte bine acoperită.
— De unde ştii? L-am întrebat pe bufon.
Nu se uită în ochii mei.
— Pur şi simplu ştiu, Badgerlock. Pune-o pe seama educaţiei nobile.
— Am auzit poveşti despre asemenea locuri, interveni Laurel. Se zice că din
movilele acelea ies fantome subţiri ca fumul, care prind copiii rătăciţi şi… O, ajută-
ne, Eda! Priviţi. Stâlpul de piatră din poveşti.
Am ridicat ochii şi-am urmărit direcţia în care arăta cu degetul. Un fior m-a străbătut
pe şira spinării.
Negru şi lucios, stâlpul se înălţa de două ori cât un stat de om. Avea vinişoare de
argint. Muşchiul nu creştea pe el. Vânturile care băteau între hotarele ţinutului
fuseseră mai blânde cu el decât cele care suflau dinspre mare, mirosind greu a
sare, şi rodeau Martorii de Piatră de lângă Buckkeep. De la distanţa aceea nu
desluşeam semnele cioplite pe laturile lui, dar ştiam că trebuie să fie acolo. Stâlpul
de piatră se înrudea cu acela care mă transportase odată în oraşul Străbunilor. L-
am studiat cu atenţie şi-am ştiut că fusese tăiat din aceeaşi carieră din care se
născuse şi dragonul lui Verity. Cine să-l fi adus până acolo, atât de departe, magia
sau puterea muşchilor?
— Pietrele se potrivesc cu mormintele? L-am întrebat pe Lordul Auriu.
— Lucrurile care stau unul lângă altul nu sunt întotdeauna înrudite, rosti el calm.
Ştiam că evitase un răspuns direct. M-am răsucit puţin în şa ca s-o întreb pe Laurel.
— Ce spune legenda despre acest stâlp?
Ea ridică din umeri şi zâmbi, dar intensitatea întrebării mele o stânjeni.
— Circulă multe legende, dar mai toate spun acelaşi lucru. Oftă. Un copil rătăcit, un
cioban trândav sau doi iubiţi fugiţi de la părinţii care nu le dau voie să se întâlnească
vin la movile. În majoritatea legendelor, se aşază lângă ele să se odihnească sau
să găsească un petic de umbră într-o zi fierbinte. Atunci stafiile se ridică şi-i conduc
la stâlp. Unii zic că nu se mai întorc niciodată, alţii, că se întorc îmbătrâniţi după o
singură noapte, alţii, exact opusul: că, peste o sută de ani, iubiţii revin ţinându-se
de mână, la fel de tineri, numai ca să-şi găsească părinţii certăreţi morţi de mult,
aşadar, sunt liberi să se căsătorească.
Aveam propria părere despre asemenea poveşti, dar nu i-am dat glas. Cândva,
pătrunsesem într-un astfel de stâlp şi mă pomenisem într-un oraş îndepărtat şi mort.
Cândva, zidurile din piatră neagră din oraşul acela pustiu de o veşnicie îmi
vorbiseră, iar oraşul se trezise la viaţă în jurul meu. Monoliţii şi oraşele din piatră
neagră erau lucrarea Străbunilor pieriţi demult din lume. Crezusem că Străbunii
fuseseră locuitorii unui tărâm îndepărtat, ascuns dincolo de Regatul Munţilor, al lui
Kettricken, însă de două ori până atunci văzusem deja dovezi ale trecerii lor şi prin
cele Şase Ducate. Dar oare cu câte veri în urmă?
Am încercat să surprind privirea Lordului Auriu, dar el se uita drept înainte şi mi s-
a părut că-şi îndemnase iapa să meargă mai repede. După felul în care-şi
încleştase gura, ştiam că orice întrebare i-aş fi pus, mi-ar fi replicat tot cu o întrebare
sau ar fi evitat să-mi răspundă. Mi-am concentrat eforturile pe Laurel.
— Mi se pare ciudat că ai auzit poveşti despre locul acesta în Farrow.
Ea ridică iar din umeri.
— Poveştile pe care le-am auzit erau despre un loc asemănător din Farrow. Şi, ţi-
am mai spus, familia mamei mele se trăgea dintr-un loc nu departe de moşia
Bresinga. Mergeam deseori în vizită acolo, când trăia mama. Dar aş pune rămăşag
că locuitorii de-aici spun aceleaşi poveşti despre stâlpul şi movilele acestea. Dacă
locuieşte cineva pe-aici.
Asta devenea tot mai improbabil, pe măsură ce trecea ziua. Cu cât înaintam, cu
atât mai sălbatic devenea ţinutul. Orizontul se întuneca şi furtuna îşi bolborosea
ameninţările, dar nu se apropia de noi. Dacă văile acelea fuseseră vreodată arate
cu plugul ori dacă pe dealuri păşunaseră vreodată vite, de atunci trecuseră cine ştie
câţi ani. Oraşul era arid, pietrele ieşeau la iveală spărgând bulgări de iarbă arsă şi
tufişuri pitice. Insectele zumzăitoare şi păsările ciripitoare erau singurele semne de
viaţă. Urma devenea tot mai greu de găsit, obligându-ne să avansăm mai încet.
Priveam într-una înapoi peste umăr. Urmele noastre, suprapuse peste cele lăsate
de oamenii pe care îi urmăream, uşurau sarcina celor care veneau după noi, dar
nu-mi venea în minte nicio altă opţiune.
Bâzâitul neîntrerupt al insectelor încetă brusc în stânga noastră. M-am întors, cu
sufletul la gură, dar peste o clipă l-am simţit pe fratele meu în preajmă. Am răsuflat
de două ori şi l-am şi văzut. Ca întotdeauna, m-am mirat de cât de bine se putea
ascunde în locurile cele mai neprielnice pentru aşa ceva. Apropiindu-se, bucuria
revederii lui s-a transformat în groază. Mergea hotărât, cu capul plecat şi cu limba
atârnându-i până la genunchi. Fără să le spun o vorbă celorlalţi, am oprit-o pe
Negruţa şi-am descălecat, luând din desagă burduful. Ochi Întunecaţi a venit să bea
apă din căuşul palmelor mele.
Cum de ne-ai ajuns din urmă aşa de repede?
Tu te iei după urme şi înaintezi încet. Eu mi-am urmat inima. Atunci când cărarea
ta a şerpuit printre dealurile acestea, a mea m-a adus direct la tine, pe un teren pe
care un cal nu l-ar fi străbătut cu plăcere.
Vai, frate…
Nu-i vreme să mă compătimeşti. Am venit să te avertizez. Sunteţi urmăriţi. Am trecut
pe lângă oamenii care vin după voi. S-au oprit la leşuri. Erau turbaţi şi-şi urlau furia
din toţi rărunchii, să se-audă până-n cer. Mânia o să-i mai întârzie puţin, dar, când
vor porni la drum, vor călători iute ca vântul.
Poţi să fii pasul?
Pot să mă ascund mult mai uşor decât crezi. În loc să te gândeşti ce voi face eu,
mai bine te-ai gândi ce-ar trebui să faci tu.
Nu prea aveam de ales. Am încălecat, i-am dat pinteni Negruţei şi mi-am ajuns din
urmă tovarăşii.
— Ar trebui să ne grăbim.
Laurel se uită la mine, dar tăcu. Numai o schimbare discretă a ţinutei Lordului Auriu
îmi arătă că mă auzise, însă iapa lui ţâşni înainte. Negruţa hotărî imediat că nu avea
să se lase întrecută. O luă la galop şi, din patru paşi, ajunse în frunte. În timp ce
goneam cu toţii, eu nu-mi luam ochii din pământ. Prinţul şi ai lui păreau să se fi
retras la adăpostul unor copaci; le-am aplaudat hotărârea. De-abia aşteptam să-i
prindem din urmă. Am îndemnat-o pe Negruţa să meargă şi mai repede şi-am
nimerit chiar în mijlocul ambuscadei.
Un strigăt mental de la Ochi Întunecaţi mă făcu să trag de hăţuri într-o parte.
Săgeata o atinse pe Laurel, care căzu la pământ cu un ţipăt. Ar fi trebuit să mă
nimerească pe mine. Copleşit de furie şi oroare, am condus-o pe Negruţa direct la
pâlcul de copaci. Am avut noroc că ne pândea un singur arcaş, care nu apucă să
pună altă săgeată în arc. Trecând pe sub crengile aplecate, m-am ridicat în scări,
m-am agăţat bine de o creangă, ca prin minune, şi m-am ridicat pe ea. Arcaşul
încerca să-şi răsucească braţul ca să îndrepte săgeata spre mine, dar îl împiedicau
nişte ramuri mai mici. N-am avut timp să mă gândesc la consecinţe. M-am năpustit
asupra lui, ţâşnind lupeşte. Am alunecat amândoi, el, cu arcul în mână. A fost cât
pe ce să-mi rupă umărul o creangă mai ieşită în afară, care însă nu ne-a oprit
căderea. Ne-a răsucit în aer. Am căzut la pământ, cu arcaşul deasupra mea.
Impactul mi-a tăiat răsuflarea. Puteam gândi, însă nu şi acţiona. M-a salvat Ochi
Întunecaţi. S-a repezit cu ghearele şi cu dinţii şi l-a doborât pe tânărul arcaş de pe
mine. Am simţit încercarea uluită a agresorului nostru de a-l respinge pe Ochi
Întunecaţi. Cred că era prea şocat ca să opună multă rezistenţă. Zăceam pe pământ
în timp ce ei se luptau lângă mine, încercând cu disperare să-mi umplu plămânii cu
aer. Agresorul şi-a arcuit braţul, cu intenţia de a-i trage lupului un pumn, dar Ochi
Întunecaţi s-a ferit şi i-a prins încheietura mâinii în bot. Arcaşul a ţipat şi l-a lovit cu
piciorul. Am resimţit şi eu impactul. Ochi Întunecaţi nu i-a dat drumul braţului, dar
şi-a pierdut din putere. Când tânărul şi-a smuls încheietura sfârtecată din botul lui,
am reuşit să trag aer în piept şi să acţionez.
Din locul în care zăceam, i-am tras un picior arcaşului în cap şi-am sărit pe el. L-am
apucat de gât, în vreme ce Ochi Întunecaţi i-a prins zdravăn gamba dreaptă în fălci.
Bărbatul se zbătea sălbatic între noi, dar nu putea scăpa. Lupul îi spinteca piciorul,
iar eu l-am strâns de gât până când am simţit că nu se mai opune cu atâta forţă.
Nici atunci n-am slăbit strânsoarea, l-am sufocat cu un braţ, iar cu celălalt mi-am
scos cuţitul de la curea. Lumea întreagă se redusese la un cerc înroşit – aşa îi
vedeam eu chipul.
— … omorî! Nu-l omorî! Nu-l omorî!
Ţinând lama la beregata agresorului, am conştientizat, într-un sfârşit, ţipetele
bufonului. Niciodată nu fusesem mai puţin dispus să-l ascult. Dar, când vălul de
ceaţă roşiatică mi s-a luat de pe ochi, m-am pomenit că mă uit la un băiat puţin mai
în vârstă decât Hap. Ochii albaştri îi ieşeau din orbite, şi de spaima morţii, şi din
lipsă de aer. Se julise pe faţă în cădere şi acum îi curgeau râuleţe de sânge pe
obraz. Am slăbit strânsoarea, iar Ochi Întunecaţi i-a dat drumul gambei, dar tot am
rămas călare pe pieptul său şi nici nu i-am luat cuţitul de la gât. Nu mă impresiona
aşa-zisa inocenţă a tinerilor. Văzusem deja ce bine mânuia acesta arcul. M-ar fi
omorât într-o clipă. L-am fixat cu privirea şi l-am întrebat pe bufon.
— Laurel a murit?
— Nici pomeneală!
Femeia-vânător fusese aceea care-mi răspunse. Laurel veni clătinându-se lângă
noi. Am aruncat un ochi spre ea şi-am văzut că se strânge de umăr. Îi curgea sânge
printre degete. Îşi scosese deja săgeata.
— I-ai scos şi vârful? Am întrebat-o.
— N-aş fi scos-o, dacă n-aş fi fost convinsă că o smulg cu totul, îmi răspunse
arţăgoasă.
Durerea nu o făcea mai simpatică. Pălise, dar avea două pete de un roşu aprins în
obraji. Se uită la băiatul de sub mine şi făcu ochii mari. I-am auzit răsuflarea
întretăiată.
Lângă mine, Ochi Întunecaţi gâfâia din greu. A r trebui să plecăm de-aici. Gândul
veni scăldat în durere. Pot veni şi alţii. Cei care vin după noi sau cei care sunt
înaintea noastră. Arcaşul se încruntă.
— Poţi călări? M-am adresat lui Laurel. Pentru că trebuie să plecăm de aici. Trebuie
să-l luăm la întrebări, dar nu avem timp.
Nu trebuie să ne prindă cei din urma noastră, nici prietenii săi, care se vor întoarce
după el.
Uitându-mă în ochii ei, mi-am dat seama că nu ştia ce să-mi răspundă, dar m-a
minţit curajoasă.
— Pot călări. Să mergem. Şi eu vreau să-l întreb câte ceva.
Arcaşul se holbă la ea, îngrozit de veninul din glasul ei. Se zbătu brusc sub mine,
încercând să scape. I-am tras un dos de palmă.
— Să nu mai încerci încă o dată. Mi-e mult mai uşor să te omor decât să te târăsc
după mine.
Ştia că spun adevărul. Îşi plimbă privirea la Lordul Auriu, apoi la Laurel, apoi din
nou la mine. Mă cercetă, cu sângele curgându-i din nas. Am recunoscut expresia
aceea îngrozită. Tânărul mai omorâse, dar nu fusese niciodată în pericolul iminent
de a fi omorât el însuşi. M-am simţit ciudat de priceput în a-l familiariza cu senzaţia
aceea. Fără îndoială, cândva avusesem şi eu o expresie similară.
— În picioare, i-am poruncit.
Cu cincisprezece ani în urmă, nu m-aş fi mulţumit doar cu porunca, ci l-aş fi smuls
eu în picioare. Acum l-am ţinut de piepţii cămăşii, dar l-am lăsat să se ridice singur.
Îmi trăgeam greu răsuflarea după încăierarea noastră şi n-aveam de gând să-mi
irosesc forţele numai ca să mă dau în spectacol. Ochi Întunecaţi stătea culcat pe
muşchi, sub copac, gâfâind fără stânjeneală.
Fă-te nevăzut, i-am sugerat.
Imediat.
Arcaşul se uită de la mine la lup, apoi iar la mine, tot mai nedumerit. Am refuzat să-
l privesc în ochi. În schimb, am tăiat şnurul de piele de la gulerul cămăşii. Tresări
când lama trecu prin piele. Am smuls şnurul şi l-am răsucit pe arcaş cu brutalitate.
— Mâinile, i-am cerut şi, fără să protesteze, şi le-a dus la spate.
Se vede că-i pierise cheful să se împotrivească. Rănile provocate de colţi în
încheietură îi sângerau încă. I-am legat zdravăn încheieturile. Mi-am îndeplinit
sarcina şi, ridicând ochii, am constatat că Laurel îl sfredelea pe prizonierul meu cu
privirea. Fără îndoială, lua atacul în mod personal. Probabil că nu mai încercase s-
o omoare nimeni până atunci. Prima experienţă de acest fel nu se uită niciodată.
Lordul Auriu o ajută să urce în şa. Ştiam că Laurel voia să-i refuze sprijinul, dar nu
îndrăznea. Dacă ar fi alunecat, ar fi fost şi mai umilitor. Asta însemna că Negruţa
urma să ne care şi pe mine, şi pe prizonierul meu. Niciunul dintre noi nu era încântat
de idee. Am luat de jos arcul şi, după un moment de ezitare, l-am aruncat în copac,
unde a rămas agăţat. Cu puţin noroc, nimeni dintre cei ce urmau să treacă pe acolo
nu avea să ridice ochii şi să-l vadă atârnând de crengi. După cum s-a uitat
prizonierul după el, mi-am dat seama că ţinuse mult la arma sa.
Am prins frâul Negruţei.
— Acum o să încalec, i-am spus arcaşului. Apoi o să mă aplec şi-o să te ridic în şa
în spatele meu. Dacă nu cooperezi, îţi trag una de te las lat, să te găsească ceilalţi.
Ştii despre cine vorbesc. Despre cei cu care ne-ai confundat pe noi – ucigaşii din
sat.
Îşi umezi buzele. Jumătatea de obraz însângerată începuse să se umfle şi să se
învineţească. Îmi vorbi pentru prima oară.
— Nu sunteţi cu ei?
L-am sfredelit cu ochi reci.
— Te-ai întrebat lucrul ăsta înainte de-a mă ochi?
Am încălecat.
— Mergeaţi pe urmele noastre, replică el. Întoarse ochii la femeia pe care o rănise
şi o expresie şocată i se întipări pe chip. Am crezut că sunteţi sătenii veniţi după noi
să ne omoare. Aşa am crezut, sincer.
M-am apropiat cu Negruţa de el şi m-am aplecat. Şovăi câteva clipe, apoi îşi ridică
umărul spre mine. L-am prins bine de antebraţ. Iapa fornăi şi se învârti în cerc, dar,
după ce ţopăi de două ori, prizonierul reuşi să-şi treacă un picior peste spinarea ei.
I-am dat câteva clipe ca să aşeze în spatele meu, apoi, i-am spus:
— Ţine-te bine. E o iapă înaltă. Dacă te arunci, o să-ţi rupi umărul.
Am privit înapoi, la drumul pe care-l străbătusem. Urmăritorii nu se zăreau încă, dar
am avut senzaţia că norocul începea să ne părăsească. Am cercetat împrejurimile.
Urma celor cu Sânge Străvechi urca dealul, dar nu voiam să mergem mai departe
după ei până când nu scoteam de la tânărul prizonier tot ceea ce ştia. Am pus la
cale un şiretlic. Puteam coborî dealul, unde probabil că un pârâu curgea iarna. Solul
umed de la baza dealului ar fi absorbit şi urmele noastre. Puteam să urmăm vechea
albie o vreme şi după aceea s-o părăsim. Apoi, puteam urca înapoi pe partea
cealaltă şi traversa o pantă stâncoasă, ajungând iar la adăpost. Ar putea merge.
Urmele noastre ar fi proaspete, dar sătenii ar putea presupune că mai au puţin şi
ne ajung. Aşa i-am putea îndepărta de prinţ.
— Pe-aici, am anunţat şi mi-am pus planul în practică.
Iapa nu era deloc mulţumită de povara ei suplimentară. Păşea stângaci, parcă
hotărâtă să-mi arate că era o idee proastă.
— Dar semnele… protestă Laurel când am abandonat urmele vagi după care
mersesem toată ziua.
— N-avem nevoie de ele. Îl avem pe el. Ştie unde merg tovarăşii lui.
Prizonierul oftă în spatele meu.
— Nu vă spun, rosti printre dinţi.
— Ba sigur că ai să ne spui, l-am asigurat.
I-am dat pinteni Negruţei, atrăgându-i foarte serios atenţia că va face exact ceea
ce-i voi cere. Speriată, a iuţit pasul şi, în ciuda greutăţii suplimentare, ne-a purtat cu
vioiciune. Era o iapă iute şi puternică, dar obişnuită să-şi demonstreze calităţile
numai când avea chef. Trebuia să ajungem cumva la o înţelegere.
Am determinat-o să coboare dealul repede, apoi am îmboldit-o de-a lungul pârâului,
până când am ajuns la un curs de apă secat, cu care se încrucişa. Îmi convenea
de minune prundişul de pe fundul uscat. Ne-am abătut de-a lungul lui, iar când am
ajuns la un deal cu pietriş, am început să-l urcăm. În spatele meu, arcaşul strângea
din genunchi. Negruţa părea să facă faţă provocării fără prea mult efort. Speram să
nu fi ales un ritm şi un traseu prea dificile pentru Laurel. Mi-am îndemnat iapa să
înainteze pe dealul pietros şi abrupt. Dacă reuşeam să-i determin pe urmăritorii
noştri să vină după noi, speram ca traseul acela să le dea mult de furcă.
În vârful dealului, m-am oprit, ca să mă ajungă ceilalţi din urmă. Ochi Întunecaţi
dispăruse. Ştiam că se odihneşte, că-şi adună puterile ca să vină după noi. Îl voiam
alături de mine, deşi ştiam că, pentru el, primejdia e mai mică dacă e singur, decât
în tovărăşia mea. Am cercetat cu privirea terenul din jur. Avea să se întunece în
curând şi voiam să ne ascundem într-un loc în care ne puteam apăra şi care se
deschidea spre alte locuri accesibile. În sus, am hotărât. Dealul pe care ne aflam
făcea parte dintr-un lanţ care străbătea întreaga regiune. Fratele lui era şi mai înalt,
şi mai abrupt, iar grohotişul se zărea mai bine acolo.
— Pe-aici, le-am spus celorlalţi, ca şi când aş fi ştiut exact ce fac, şi i-am condus
mai departe.
Am coborât repede într-o vâlcea cu puţini copaci şi pe urmă am urcat din nou, de-
a lungul unei albii secate. Norocul a fost de partea noastră. Pe dealul următor am
dat peste o urmă de vânat, fără îndoială lăsată de un animal mai mare şi mai agil
decât un cal. Ne-am dus după ea. Pentru o iapă mare, Negruţa se descurca binişor,
dar l-am auzit pe prizonierul meu ţinându-şi răsuflarea de câteva ori când urma se
apropia prea mult de partea abruptă a dealului. Ştiam că Malta nu avea probleme.
Nu îndrăzneam să întorc capul, ca să văd cum se descurcă Laurel. Trebuia să mă
încred în Bulgăr că-şi va purta stăpâna până la capăt.
Prizonierul meu îndrăzni să-mi vorbească.
— Am Sânge Străvechi, şopti el insistent, de parcă asta ar fi trebuit să însemne
ceva pentru mine.
— Nu mai spune! Am replicat sarcastic.
— Dar şi tu…
— Gura! I-am retezat furios elanul. Magia ta nu înseamnă nimic pentru mine. Eşti
un trădător. Dacă mai vorbeşti o dată, te arunc imediat de pe cal.
Se cuminţi, tăcând şocat.
Pe măsură ce poteca urca, m-am întrebat dacă procedam bine. Puţinii copaci pe
lângă care treceam erau deformaţi şi sfrijiţi, cu frunzele atârnând şubrede în aura
furtunii care stătea să înceapă. Pietrele înlocuiseră pământul moale. Imediat ce-am
văzut peştera, am ştiut că acolo aveam să ne adăpostim. Nu era o peşteră în
adevăratul înţeles al cuvântului, ci o scobitură adâncă într-o costişă. A trebuit să
descălecăm ca să convingem caii să urce până la ea. Am condus-o pe Negruţa
înăuntru. Era mai răcoare, iar apa curgea pe stânca din spate. Poate că, în anumite
momente ale anului, chiar apa cioplise piatra, însă acum nu făcea decât să lase o
dâră verde pe fundul scobiturii, înainte de-a aluneca în jos, pe panta dealului. Caii
nu aveau ce paşte acolo, dar nici noi n-aveam de ales. Era cel mai bun adăpost
posibil şi părea uşor de apărat.
— O să petrecem noaptea aici, am anunţat încet.
Mi-am şters sudoarea de pe frunte şi de pe ceafă. Norii de furtună se lăsau tot mai
jos, iar în aerul apăsător domnea ameninţarea ploii. Am arătat cu degetul un loc din
spatele peşterii.
— Du-te-acolo jos şi aşază-te, i-am poruncit prizonierului meu.
N-a scos o vorbă, dar a rămas pur şi simplu în şa, holbându-se la mine. Nu i-am
dat a doua şansă. Am întins braţul, l-am apucat de piepţii cămăşii şi l-am tras de pe
cal. Furia îmi sporea întotdeauna puterile. L-am trântit aproape în picioare, pe urmă
l-am împins cu atâta forţă, încât a lovit peretele din spatele peşterii şi a alunecat,
căzând în fund, pe jumătate împietrit.
— Ce-a fost mai uşor a trecut, i-am promis cu asprime.
Laurel privea mută de uimire, palidă şi cu ochii mari, probabil şocată că preluasem
comanda. I-am prins frâiele calului, iar Lordul Auriu a ajutat-o să coboare.
Prizonierul meu nu dădea semne că ar încerca să fugă, aşa că l-am ignorat cât am
scos şeile de pe spinările cailor şi am improvizat tabăra. Negruţa a lins, apoi a sorbit
dârele de apă. Am zgâriat nisipul ca să adâncesc scobitura din fundul peretelui şi,
din fericire, a început să se adune apă în ea. Lordul Auriu oblojea umărul lui Laurel.
Îndemânatic ca întotdeauna, tăiase şi îndepărtase veşmântul din jurul rănii. Acum
o apăsa cu o cârpă umedă. Sângele era mai degrabă închis la culoare. Îşi
apropiaseră capetele şi vorbeau în şoaptă. M-am dus lângă ei.
— E grav? Am întrebat calm.
— Destul, îmi răspunse Lordul Auriu.
Nu răspunsul lui concis m-a şocat, ci privirea pe care mi-a aruncat-o Laurel. Se uita
la mine ca la o fiară turbată. Era la mijloc mult mai mult decât afrontul adus de cel
care se vârâse nepoliticos într-o conversaţie particulară. M-am retras, întrebându-
mă dacă o deranja că stă cu umărul dezgolit în faţa mea, deşi nu părea afectată
când o atingea Lordul Auriu. Ei, dar eu aveam altceva de făcut şi nu intenţionam
să-mi vâr iar nasul în treburile lor.
Am chibzuit la bruma de hrană care ne rămăsese. Pâine şi mere. Prea puţin pentru
trei oameni, insuficient pentru patru. Am hotărât, nesimţitor, că prizonierul nostru se
putea culca flămând. Mai mult ca sigur că avusese şi el provizii şi mâncase mai
bine decât noi în ziua aceea. Gândindu-mă la el, mi-am zis să văd ce face. Stătea
rău, cu mâinile încă legate la spate, studiindu-şi piciorul sfârtecat. Am aruncat şi eu
o privire la el, dar nu l-am compătimit. Am stat şi l-am privit în tăcere, până când m-
a întrebat.
— Pot să beau puţină apă?
— Întoarce-te, i-am poruncit.
Nu l-am ajutat să se răsucească. I-am dezlegat mâinile. A scos un geamăt surd
când am smuls fâşia de piele de pe sângele închegat pe încheieturi. Şi-a dus încet
braţele în faţă.
— Poţi să bei apă de-acolo, după ce-şi astâmpără setea caii.
Încuviinţă scurt din cap. Ştiam foarte bine cât de tare îl dureau umerii. Al meu încă
pulsa de la impactul cu creanga. Obrazul său zdrelit se învineţise, iar rana
provocată de căzătură făcea crustă. Unul din cei doi ochi albaştri i se înroşise. Nu
ştiu cum, dar rănile îl făceau să pară mai tânăr. Îşi studie încheietura muşcată de
lup. După cum îşi încleşta falca, mi-am dat seama că se temea şi s-o atingă. Ridică
încet ochii spre mine, apoi privi undeva în spatele meu.
— Unde ţi-e lupul? Mă întrebă.
Am fost cât pe ce să-i dau un dos de palmă. Tresări la gestul meu nedus până la
capăt.
— Nu tu pui întrebările, i-am spus cu răceală. Tu răspunzi la întrebări. Unde-l duc
pe prinţ?
Se uită la mine cu o expresie goală. Mi-am blestemat propria stângăcie. Poate că
nu ştia cine e prinţul. Era prea târziu să-mi retrag cuvintele. Probabil trebuia să-i iau
viaţa oricum. Mi-am dat seama că gândeam asemenea lui Chade şi mi-am alungat
imediat gândul acela.
— Băiatul care călătoreşte cu pisica, am explicat. Unde-l duc?
Prizonierul înghiţi în sec.
— Nu ştiu, minţi el bosumflat.
Voiam să-l strâng de gât până spune adevărul. Mă ameninţa în prea multe feluri.
M-am ridicat brusc, ca să nu cedez furiei.
— Ba ştii. Te las să te gândeşti puţin la toate felurile în care te-aş putea sili să
vorbeşti. Mă întorc mai târziu.
M-am îndepărtat câţiva paşi, apoi mi-am strâmbat gura într-un rânjet forţat şi m-am
întors spre el.
— Am uitat ceva. Dacă ţi se pare că e un moment potrivit să încerci să fugi… după
doi sau trei paşi afară, nu te vei mai întreba unde mi-e lupul.
Un fulger alb ne lumină deodată adăpostul. Caii nechezară şi, peste câteva
momente, un tunet zgudui pământul. Am clipit, orbit preţ de-o clipă. Privind la gura
peşterii, am văzut cum ploaia cade ca şi când cineva o turna cu găleata din ceruri.
Afară se făcu brusc întuneric. O rafală de vânt aduse ploaia la gura peşterii, apoi
se retrase imediat. Căldura zilei se stinse.
Le-am dus mâncare Lordului Auriu şi lui Laurel. Ea părea uşor ameţită. Bufonul îi
făcuse un fel de spătar dintr-o şa şi o pătură. Laurel îşi dădu la o parte părul încâlcit
de pe faţă cu mâna stângă. Dreapta o ţinea în poală. Sângerase mai mult decât
crezusem, pentru că sângele i se scursese şi i se închegase între degete, până în
jurul unghiilor. Lordul Auriu luă pâinea şi apa pentru amândoi.
M-am uitat la potopul de la gura peşterii şi-am clătinat din cap.
— Furtuna va spăla toate urmele. Asta-i bine, pentru că sătenii îşi vor lua morţii şi
se vor întoarce acasă. Dar e rău, pentru că pierdem şi noi urma prinţului. Singura
noastră speranţă de a-l găsi e să-l facem pe prizonier să vorbească. O să mă ocup
de asta când mă întorc.
Mi-am desfăcut centura sabiei şi-am întins-o. Cum niciunul dintre ei n-a vrut s-o ia,
am scos arma şi am lăsat-o jos, lângă ei. Le-am vorbit în şoaptă.
— S-ar putea să fiţi nevoiţi s-o folosiţi. Dacă e nevoie, nu ezitaţi. Omorâţi-l. Dacă
scapă şi reuşeşte să-şi avertizeze prietenii, nu o să-l mai recuperăm niciodată pe
prinţ. I-am dat puţin timp de gândire. Mai târziu, o să scot adevărul de la el. Între
timp, mă duc afară după lemne de foc, cât mai găsesc uscături. Şi-o să verific dacă
se ţine cineva după noi.
Laurel îşi acoperi gura cu mâna sănătoasă. Arăta de parcă i se făcuse rău dintr-
odată. Lordul Auriu îşi plimbă ochii de la prizonier la mine. Am citit în ei îngrijorare,
dar cu siguranţă ştia că trebuie să mă ocup de Ochi Întunecaţi.
— Ia mantaua mea, îmi propuse.
— S-ar uda toată, aşa cum sunt eu acum. O să-mi schimb hainele când mă întorc.
Nu mi-a spus să am grijă, dar i-am citit-o în priviri. L-am încuviinţat în tăcere, mi-am
făcut curaj şi-am ieşit în vijelie. Era atât de frig şi de neplăcut pe cât îmi închipuisem.
Am stat cu ochii mijiţi şi umerii adunaţi, privind încordat perdeaua cenuşie. Apoi am
inspirat adânc şi mi-am schimbat hotărât aşteptările. Aşa cum îmi demonstrase Rolf
cel Negru mai demult, tulburarea cea mai adâncă ţi-o provoacă propriile aşteptări.
Ca om, mă aşteptam să fie cald şi uscat când voiam eu. Animalele nu aveau
asemenea aşteptări. Acum ploua. Partea din mine care gândea ca un lup accepta
acest lucru. Ploaie înseamnă frig şi umezeală. Odată ce am acceptat-o şi n-am mai
comparat-o cu dorinţele mele, mi-a fost mult mai uşor s-o suport. Mi-am văzut de
treabă.
Ploaia transformase poteca spre peşteră într-un pârâu lăptos. Mergeam pe un teren
foarte înşelător. Deşi ştiam că urmele noastre erau acolo, numai cu mare greutate
le-am regăsit. Mi-am îngăduit să sper că ploaia, întunericul şi absenţa urmelor
aveau să-i trimită pe urmăritorii noştri înapoi în sat. Unii din ei sigur se vor fi întors,
ca să ducă vestea morţilor consătenilor lor. Să îndrăznesc să sper că se întorseseră
toţi, luând şi leşurile cu ei?
La baza dealului, m-am oprit. Mi-am trimis, prudent, Harul în cercetare. Unde eşti?
Niciun răspuns. Un fulger zgârie cerul în depărtare, iar tunetul bubui câteva clipe
mai târziu. Ploaia începu să cadă mai furioasă. Mi-am adus aminte cum l-am văzut
pe lupul meu ultima dată, sleit şi bătrân. Am lăsat la o parte orice precauţie şi mi-
am urlat teama către cer. Ochi Întunecaţi!
Taci. Vin acum. Era la fel de dezgustat de mine ca de un pui care schelălăie ca
prostul. Mi-am ferecat Harul, dar am oftat de uşurare. Dacă putea să fie atât de
supărat pe mine, atunci nu se simţea chiar atât de rău pe cât mă temusem.
Am găsit lemne aproape uscate la adăpostul unui copac prăbuşit demult. Am
adunat câteva braţe de vreascuri tari din trunchiul putred şi-am rupt crengi moarte
în bucăţi mai mici. Mi-am scos cămaşa şi-am umplut-o cu ele, sperând să le
protejeze, cât de cât, de umezeală. În timp ce urcam cu greutate dealul spre
peşteră, ploaia s-a oprit la fel de brusc precum începuse. În pacea serii, auzeam
cum cad de pe crengi ultimii stropi întârziaţi care voiau să se strecoare sub pământ.
Undeva, în depărtare, o pasăre de noapte trimise către cer două ciripituri prudente.
— Eu sunt, am anunţat cu glas calm când m-am apropiat de ieşitura de piatră.
Negruţa mi-a răspuns cu un fornăit. N-am văzut mai nimic înăuntru, dar am reuşit
să-mi desluşesc tovarăşii când mi s-au mai obişnuit ochii cu semiîntunericul. Lordul
Auriu îmi pregătise cutia cu cremene. Am avut noroc şi, în scurt timp, am aprins un
foc în fundul peşterii. Fumul se târa de-a lungul tavanului de piatră până când
reuşea să se furişeze afară. Am ieşit la gura peşterii, ca să mă asigur că nu se vede
de pe dealul de dedesubt. Mulţumit, m-am întors ca să dau curaj flăcărilor să se
înveselească.
Laurel se ridică în şezut, apoi se apropie cu grabă de lumina prietenoasă. Părea
puţin mai întremată, dar tot se vedea pe faţa ei că o doare. Am observat că i-a
aruncat arcaşului o privire sfredelitoare. Am citit în ochii ei şi acuzare, şi milă
nemeritată. Speram să nu intervină în ceea ce intenţionam să fac.
Lordul Auriu îşi scotocea prin desagi. Scoase una din cămăşile mele albastre de
servitor şi mi-o oferi.
— Mulţumesc, am murmurat.
Prizonierul stătea cu umerii lăsaţi la marginea focului. Am remarcat bandajul curat
de la picior şi de la încheietură şi-am recunoscut nodurile bufonului. Da, nu-i
spusesem să-l lase în pace; ar fi trebuit să ştiu că avea să se îngrijească de el. Mi-
am aruncat pe jos cămaşa îmbibată de apă. În timp ce-o scuturam pe cea uscată,
Laurel murmură liniştită din umbra peşterii.
— Aceea e o ditamai cicatricea.
— Care dintre ele? Am întrebat fără să gândesc.
— Cea de la mijlocul spatelui, îmi răspunse cu aceeaşi voce potolită.
— A, aceea. Am încercat să-mi păstrez tonul dezinvolt. M-a străpuns o săgeată
care n-a vrut să iasă cu vârf cu tot.
— Deci de-asta te-ai îngrijorat mai devreme. Mulţumesc.
Îmi zâmbi. Era un fel de scuză. Cuvintele şi surâsul ei blând mă făcură conştient de
mine însumi. Atunci mi-am dat seama că purtam la gât talismanul Jinnei. Aha. Am
îmbrăcat cămaşa uscată, am luat pantalonii mulaţi pe care mi i-a întins Lordul Auriu
şi m-am dus în spatele cailor, ca să mă schimb. Picăturile de apă curgeau acum
neîntrerupt, formând un pârâiaş care aluneca spre gura peşterii, pe lângă animale.
Măcar aveau ce să bea peste noapte, dacă nu era iarbă de păscut. Am luat puţină
apă în palme şi-am băut. Avea gust de pământ, dar nu era rea.
Când m-am întors lângă foc, Lordul Auriu mi-a oferit solemn un colţ de pâine şi un
măr. Nu mi-am dat seama cât de foame îmi era până când n-am luat prima
îmbucătură. Dacă aş fi mâncat tot, nu m-aş fi săturat, dar am mâncat doar mărul şi
jumătate de pâine. Din păcate, la ultima înghiţitură, îmi era la fel de foame. Am
ignorat senzaţia, aşa cum procedasem mai devreme, cu ploaia. Tot omeneşte era
şi a presupune că ai dreptul să-ţi umpli burta la intervale regulate. Era o idee
reconfortantă, dar nu cu adevărat necesară supravieţuirii. Mi-am repetat lucrul
acesta de mai multe ori la rând. Ridicând ochii de la foc, l-am surprins pe Lordul
Auriu studiindu-mă. Laurel îşi trăsese o pătură peste ea şi aţipise.
— Ţi-a spus ceva cât l-ai bandajat? Am întrebat încet.
Bufonul rămase pe gânduri, apoi un zâmbet îi alungă masca.
— „Au”, îmi răspunse.
I-am zâmbit şi eu. După aceea, m-am silit să înfrunt inevitabilul. Deşi Laurel stătea
cu ochii închişi, am coborât vocea atât cât să mă audă numai bufonul.
— Trebuie să aflu tot ce ştie despre planurile lor. Sunt organizaţi şi nemiloşi. Nu e
la mijloc doar o mână de oameni cu Har care ajută un băiat fugit de-acasă. Trebuie
să-l fac să ne spună unde l-au dus pe prinţ.
Zâmbetul dispăru de pe faţa bufonului, însă aroganţa Lordului Auriu nu-l înlocui.
— Cum? Mă întrebă îngrozit.
— Aşa cum va trebui, i-am răspuns cu răceală.
Mă enerva că făcea să-mi fie şi mai greu. Prinţul şi binele său erau lucrurile care
contau. Nu nazurile lui, nu viaţa băiatului cu Sânge Străvechi care şedea proptit de
zidul peşterii. Nici măcar propriile mele sentimente. Făceam ceea ce făceam pentru
Chade, pentru regina mea, pentru dinastia Farseer, pentru prinţ. Treaba asta
măruntă şi murdară era cea pe care fusesem învăţat s-o duc la capăt; ţinea de
„munca tăcută” a educaţiei asasinilor. Am simţit un ghem în stomac. Am întors capul
de la ochii speriaţi ai bufonului şi m-am ridicat. Apucă-te odată de treabă. Fă-l să
vorbească. După aceea, omoară-l. Nu îndrăzneam să-l las să plece şi în niciun caz
nu ne permiteam să-l luăm cu noi, fiindcă ne-ar fi întârziat. N-ar fi fost prima oară
când ucideam pentru neamul Farseer. Nu mai fusesem nevoit să-mi bat victimele
înainte, dar ştiam cum să fac şi asta. Învăţasem lecţiile pe pielea mea, în temniţa
lui Regal.
M-am retras din lumină în semiîntuneric, acolo unde aştepta tânărul. Stătea pe
pământ, cu spatele la zidul peşterii. O vreme, n-am făcut decât să stau în picioare
în faţa lui şi să-l privesc de sus. Speram că înfruntarea noastră îl îngrozea la fel de
mult ca pe mine. Când, în sfârşit, a cedat şi-a înălţat capul spre mine, am mârâit.
— Unde-l duc pe prinţ?
— Nu ştiu, răspunse, dar fără să fie deloc convingător.
I-am tras un picior, lovindu-l zdravăn sub coaste. Socotisem că izbitura avea să-i
taie suflarea, dar nu de tot. Încă nu venise momentul pentru asta. Icni şi se îndoi de
spate. Nu i-am dat timp să-şi revină, ci l-am apucat de piepţii cămăşii şi l-am ridicat.
Aveam avantajul înălţimii, aşa că am strâns din dinţi şi l-am ţinut pe vârfuri. Mă
prinse cu mâinile de încheieturi şi trase de ele fără nicio putere. Încerca încă să
respire.
— Unde? Am întrebat sec.
Afară, ploaia reîncepu cu un vuiet neaşteptat.
— Nu… mi-au… spus… şuieră el.
Aş fi vrut să-l cred, pe toată mila Edei, însă nu îndrăzneam. L-am izbit de perete cu
atâta forţă, încât capul i-a ricoşat în faţă. Impactul mi-a trezit durerea din umăr. L-
am văzut muşcându-şi buzele de durere. În spatele meu, Laurel îşi înăbuşi un icnet.
Nu m-am întors către ea.
— Îmi poţi răspunde acum sau mai târziu, l-am avertizat, lipindu-l de zid.
Mă uram pentru ceea ce-i făceam, însă faptul că mi se opunea ca prostul îmi sporea
mânia. Am profitat de ea, ca să-mi întăresc voinţa de a continua. Convingându-l
mai repede, îi era mai uşor, dar tratându-l mai aspru, eram, de fapt, mai milos faţă
de el. Cu cât vorbea mai repede, cu atât se termina mai curând. El pornise pe
drumul care-l adusese aici. Era un trădător, în cârdăşie cu banda care-l convinsese
pe fiul lui Kettricken să se îndepărteze de ea. Moştenitorul celor Şase Ducate putea
fi chiar în clipa aceea în primejdie de moarte, iar ceea ce ştia tânărul din faţa mea
mă putea ajuta să-l salvez. Orice-i făceam, o merita cu vârf şi-ndesat.
Un suspin ca de copil scutură trupul tânărului. Reuşi să respire.
— Te rog… rosti cu voce pierită.
M-am oţelit şi mi-am luat avânt să-l lovesc cu pumnul.
Dar ai promis. N-o vei mai face niciodată. Gata cu omorul care nu aduce carne de
mâncat, ci te face neom. Ochi Întunecaţi era înspăimântat.
Stai deoparte, frate. Trebuie s-o fac.
Nu. Nu trebuie. Vin spre tine. Vin cât pot de repede. Aşteaptă-mă, frate, te rog.
Aşteaptă-mă.
M-am eliberat de gândurile lupului. Venise vremea să termin ceea ce începusem.
Să-l înfrâng pe trădător. Însă trădătorul acela încăpăţânat semăna foarte bine cu
un băiat care lupta cu disperare să-şi păstreze secretul. Pârâiaşe de lacrimi îi spălau
obrazul. Gândurile lupului îmi clătinaseră hotărârea. L-am lăsat pe tânăr să atingă
pământul cu tălpile. Niciodată nu fusesem atras de asemenea ocupaţii. Unora, o
ştiam foarte bine, chiar le plăcea să înfrângă spiritul unui seamăn, dar, din cauza
torturii pe care o îndurasem în temniţa lui Regal, devenisem pentru totdeauna o
victimă. Orice i-aş fi făcut tânărului din faţa mea, aş fi suferit şi eu. Mai rău, m-aş fi
văzut prin ochii lui, fiindcă aş fi devenit pentru el ceea ce fusese Bolt pentru mine.
Am întors capul, ca să nu-mi citească slăbiciunea pe chip, însă nu mi-a fost de
niciun folos, pentru că bufonul stătea la un braţ distanţă de mine şi toată groaza pe
care încercam s-o înăbuş am ghicit-o în privirea lui. Mila mea, împletită cu spaima
lui, m-a înţepat în suflet. Mă vedea. Vedea şi el că, deşi trecuseră atâţia ani, băiatul
nenorocit în bătaie trăia încă în mine. Şi în mine avea să rămână pentru totdeauna.
Aveam să mă ghemuiesc la nesfârşit de frică, aveam să fiu mereu schilodit de cele
îndurate. Nu puteam îngădui să ştie şi alţii. Nici măcar bufonul meu. Mai ales el.
— Nu te băga, i-am spus pe un ton aspru, cu o voce pe care nici eu nu mi-am
recunoscut-o. Du-te şi îngrijeşte-l pe vânător.
Parcă l-aş fi trăsnit. Deschise gura, dar nu scoase un sunet. Mi-am încleştat
maxilarul. M-am făcut de piatră. L-am strâns tot mai tare de guler pe prizonier. Se
străduia să înghită, apoi i-am auzit respiraţia şuierată din gâtlej. Ochii lui albaştri
licăriră scurt la vederea cicatricei şi a nasului meu spart. Nu era faţa unui bărbat
milostiv, civilizat. E un trădător, mi-am reamintit uitându-mă la el. Ţi-ai trădat prinţul,
aşa cum Regal îl trădase pe Verity. De câte ori nu m-am gândit la ceea ce i-aş fi
făcut lui Regal dacă mi s-ar fi dat ocazia să mă răzbun? Băiatul o merita în aceeaşi
măsură. Avea să pună capăt neamului Farseer, dacă-i lăsam să-şi păstreze taina.
Am respirat încet, pironindu-l din priviri, lăsându-mi gândurile acelea să-mi domine
mintea. Le-am simţit încleştându-mi falca şi împietrindu-mi ochii. Eram din nou
neclintit în hotărârea mea. Venise vremea să pun capăt poveştii, într-un fel sau altul.
— Ultima şansă, l-am avertizat fioros pe prizonier, scoţând cuţitul.
Mâinile mele parcă aparţineau altcuiva. Am pus vârful lamei chiar sub ochiul lui
stâng şi l-am lăsat să între puţin în piele. Tânărul strânse din pleoape, dar amândoi
ştiam că nu-i ajuta la nimic.
— Unde?
— Opreşte-l, imploră Laurel cu glas tremurat. Te rog, Lord Auriu, fă-l să înceteze.
Auzindu-l vorbele, tânărul pe care-l strângeam ca-n cleşte începu să tremure. Tare
îngrozit trebuie să fi fost, dacă până şi tovarăşii mei se speriau de ceea ce i-aş fi
putut face. Un rânjet îmi apăru pe faţă şi îngheţă într-un rictus.
— Tom Badgerlock! Strigă Lordul Auriu cu glas poruncitor.
Nici măcar nu m-am întors spre el. El mă târâse în povestea asta, el, Chade şi
Kettricken în aceeaşi măsură. Acum trăiam inevitabilul. N-are decât să vadă cu ochii
lui unde duce drumul pe care pornisem. Dacă nu-i plăcea, putea să-şi acopere ochii.
Eu, nu. Eu trebuia să îndur totul cu ochii deschişi.
Nu. Nu trebuie să trăieşti aşa ceva. Iar eu refuz s-o fac. Nu voi fi legat de tine prin
asta. Nu ţi-o îngădui.
L-am simţit înainte de a-l vedea. În clipa următoare, i-am zărit silueta în lumina slabă
a focului. Lupul meu intră în peşteră. Curgea apa de pe el; firele de blană
protectoare i se adunaseră în smocuri ascuţite. Înaintă câţiva paşi, se opri şi se
scutură. I-am simţit mintea atingând-o pe a mea aşa cum simţi o mână fermă pe
umăr. Mi-a întors gândurile către el, către noi, înlăturând orice altă preocupare.
Frate. Preschimbătorule. Sunt atât de obosit. Mi-e frig şi sunt tot ud. Te rog. Am
nevoie de ajutorul tău. A îndrăznit să vină şi mai aproape şi să se proptească de
piciorul meu, întrebând timid: Mâncare? Odată cu atingerea fizică, a alungat bezna
care nu bănuisem că sălăşluise în adâncul sufletului meu, copleşindu-mă cu firea
sa de lup şi făcându-mă astfel să trăiesc clipa prezentă.
I-am dat drumul prizonierului, care s-a prăbuşit moale. A încercat să se ridice, dar
i-au cedat genunchii şi s-a lăsat greu pe jos. Capul i-a căzut în piept şi mi s-a părut
că aud un suspin înăbuşit. Nu mi-a păsat de el atunci. L-am dat la o parte pe
FitzChivalry Farseer, ca să devin iarăşi partenerul lupului.
Am inspirat adânc. M-a copleşit uşurarea la vederea lui Ochi Întunecaţi. M-am
agăţat de prezenţa sa, primind, în schimb, susţinere din partea lui. Ţi-am păstrat
nişte pâine.
Tot e mai bine decât nimic. Şi-a lipit de piciorul meu corpul care tremura,
conducându-mă la foc şi la căldura lui binefăcătoare. A aşteptat răbdător să găsesc
colţul de pâine. M-am aşezat cât mai aproape de el, fără a-mi păsa că are blana
udă, şi i-am dat să mănânce bucăţică cu bucăţică. Atunci când a terminat, l-am
mângâiat pe spinare. Degetele mele îndepărtau stropii de ploaie. Nu-i pătrunseseră
până la piele, dar am simţit că suferă de durere şi de oboseală. Totuşi, dragostea
lui nemărginită pentru mine a fost cea care m-a învăluit şi m-a ajutat să revin la cel
de dinainte.
Am descoperit un gând care merita împărţit cu el. Ţi se vindecă zgârieturile?
Greu.
Mi-am dus mâna la pielea de pe burtă. Era plină de noroi şi rănile i se infectaseră.
Corpul său era rece, dar zgârieturile umflate ardeau. Făcuseră puroi. Cutia cu alifie
a Lordului Auriu era tot în desaga mea. M-am dus după ea şi, spre marea mea
surprindere, Ochi Întunecaţi m-a lăsat să-l ung pe crestăturile lungi şi umflate. Ştiam
că mierea absoarbe. Ar putea absorbi şi fierbinţeala rănilor. Am ridicat ochii,
conştient dintr-odată că bufonul stătea lângă noi. A îngenuncheat, a prins capul
lupului cu amândouă mâinile, ca într-o binecuvântare şi, privindu-l în ochi, i-a spus:
— Sunt atât de uşurat că te revăd, vechiul meu prieten.
Glasul îi tremura a plâns. O umbră de precauţie i se strecură în el când mă întrebă.
— Când ai terminat cu alifia, pot s-o ung şi pe Laurel pe umăr cu ea?
— Bineînţeles, i-am răspuns încet.
L-am mai uns puţin pe Ochi Întunecaţi, apoi i-am dat cutia bufonului. Când se aplecă
s-o ia, îmi şopti.
— N-am fost atât de speriat în viaţa mea. Şi nu puteam face absolut nimic. Cred că
numai el te-ar fi putut aduce înapoi.
Ridicându-se, mă atinse uşor pe obraz. N-am ştiut pe cine voia să liniştească, pe
el însuşi sau pe mine. Am simţit umbra iute a nenorocirii în preajma noastră. Nu
luase sfârşit, doar o amânasem.
Cu un oftat, Ochi Întunecaţi s-a întins deodată lângă mine, cu capul pe piciorul meu.
Se uita pierdut la gura peşterii. Ba da, s-a terminat. Te opresc eu, Preschimbătorule.
Trebuie să-l găsesc pe prinţ. Prizonierul ştie unde este. Nu am altă şansă.
Eu sunt şansa ta. Te rog să crezi în mine. O să-l descopăr pe prinţ pentru tine.
Mă îndoiesc că furtuna a mai lăsat vreo urmă după care să te iei.
Ai încredere în mine. O să-l găsesc. Îţi promit. Dar nu face asta.
Ochi Întunecaţi, nu-l pot lăsa în viaţă. Ştie prea multe.
Lupul mi-a ignorat gândul ori s-a făcut că nu-l aude. În schimb, m-a implorat: înainte
de a-l ucide, gândeşte-te ce iei de la el. Adu-ţi aminte ce înseamnă să fii în viaţă.
N-am apucat să-i răspund, fiindcă m-a prins în capcana simţurilor lui şi m-a atras în
ceea ce însemna pentru el „acum”. FitzChivalry Farseer şi toate preocupările lui au
fost izgonite. Am stat şi ne-am uitat lung afară, la gura peşterii. Furtuna trezise toate
mirosurile de pe dealuri, iar el mi le tălmăcea. Ploaia răpăia într-una, înăbuşind toate
celelalte sunete. Lângă noi, focul amorţea. Am văzut, într-un colţ îndepărtat al minţii,
că bufonul îl aţâţa cu bucăţi de vreascuri, dar economisind provizia pentru lunga
noapte care avea să vină. Am simţit mirosul fumului, al cailor, al celorlalţi oameni…
Intenţia lupului era să mă transforme din nou, dintr-un bărbat cu griji omeneşti, într-
un lup. I-a reuşit mai bine decât plănuise. Poate că era mai obosit decât îşi închipuia
sau poate că ploaia ne legăna pe amândoi, ca pe doi căţeluşi, într-o apropiere care
nu cunoştea limite. Am alunecat în el, în mintea şi în spiritul lui, apoi în corpul său.
Încetul cu încetul, am devenit conştient de învelişul lui de carne. Îşi consumase
toate rezervele. Sfârşeala anula orice altă senzaţie. Se micşora, asemenea focului,
absorbind sprijinul, făcându-se, totuşi, din ce în ce mai mic.
Viaţa e o balanţă. Avem tendinţa să uităm lucrul acesta, pe măsură ce trecem,
nepăsători, de la o zi la alta. Mâncăm, bem, dormim şi presupunem întotdeauna că
ne vom scula a doua zi, că mâncarea şi odihna ne vor fi întotdeauna suficiente. Ne
aşteptăm ca rănile să ni se vindece, iar durerea să scadă în timp. Chiar atunci când
ne confruntăm cu răni care se vindecă mai încet, cu o durere care se potoleşte ziua,
numai ca să se întoarcă, şi mai intensă, noaptea, chiar atunci când ne trezim din
somn neodihniţi, tot ne aşteptăm ca, a doua zi, toate să revină la normal, pentru ca
noi să mergem mai departe. La un moment dat însă balanţa aceasta perfectă se
înclină şi, în ciuda eforturilor noastre disperate, alunecăm, încetul cu încetul, afară
din corpul nostru care se luptă, care ţine cu ghearele de ceea ce a fost cândva.
Stăteam cu ochii deschişi la întunericul din faţa noastră. Dintr-odată, a părut că lupul
răsuflă mai prelung decât trage aerul în piept. Ca o corabie care se duce la fund, zi
de zi se scufunda şi el, tot mai adânc, în obişnuinţa durerii şi a pierderii vitalităţii.
Acum dormea adânc, uitând de toată oboseala, cu capul său lat proptit pe piciorul
meu. Am inspirat cât am putut de uşor, apoi i-am pus încet mâna pe frunte.
În copilărie, fusesem o sursă de putere pentru Verity. Îşi punea mâna pe umărul
meu şi, cu ajutorul Meşteşugului, îşi trăgea de la mine puterea de care avea nevoie
disperată ca să înfrunte Corăbiile Roşii. Mi-am adus aminte de ziua aceea de pe
malul râului şi la ce-i făcusem atunci lupului. Intrasem în mintea lui cu Harul, dar îl
vindecasem cu Meşteşugul. Ştiusem de ceva vreme că cele două magii se puteau
îmbina. Chiar mă temusem că Meşteşugul meu trebuia să se amestece întotdeauna
cu Harul. Acum, teama aceea se transforma în speranţa că le-aş putea întrebuinţa
pe amândouă pentru lupul meu. Pentru că, aşa cum puteai împrumuta de la alţii
putere pentru Meşteşugul tău, tot aşa puteai să dai altora din forţele tale.
Am închis ochii şi mi-am liniştit respiraţia. Lupul îşi coborâse barierele, iar eu îmi
alungasem grijile pentru neamul Farseer. Doar Ochi Întunecaţi mai conta. M-am
deschis către el şi mi-am revărsat în el energia, vitalitatea şi zilele existenţei mele.
Era ca o răsuflare prelungă, o plutire a vieţii scurse din corpul meu într-al său. Eram
ameţit, dar, îl simţeam prinzând putere, ca un fitil îmbibat în ulei. I-am trimis un nou
suflu de viaţă, percepând cum se strecoară în mine oboseala. Nu avea importanţă.
Ceea ce îi dădusem îl întărise, dar nu-l vindecase; îi trebuia mai multă forţă de la
mine. Eu puteam să mănânc, să dorm şi să-mi recapăt vigoarea mai târziu. Acum,
el avea mai multă nevoie de ea.
În clipa aceea, conştiinţa lui ţâşni ca o văpaie şi, nu! Mă respinse, smucindu-şi trupul
de lângă al meu. Se despărţi de mine, ridicând ziduri care aproape că mă izolară
complet. Apoi gândurile îi explodară în mintea mea. Dacă mai încerci vreodată aşa
ceva, te voi părăsi. De tot şi pentru totdeauna. Nu-mi vei mai vedea trupul, nu-mi
vei mai atinge gândurile şi nici mirosul meu nu-l vei mai simţi în jur. Mă înţelegi?
M-am simţit ca un căţeluş, scuturat bine şi azvârlit cât colo. Severitatea refuzului
mă lăsă buimac. Lumea se învârtea cu mine.
— De ce? Am întrebat speriat.
De ce? Păru şocat că-l şi întreb.
În momentul acela, am auzit paşi furişaţi zgâriind nisipul. M-am întors şi l-am văzut
pe prizonier ţâşnind afară din peşteră. Am sărit în picioare şi m-am năpustit după
el. Din cauza beznei şi a ploii, ne-am ciocnit şi ne-am rostogolit pe panta pietroasă
din faţa cavernei. A ţipat o dată când am căzut. L-am prins bine şi nu i-am dat drumul
decât atunci când ne-am oprit în tufele şi grohotişul de la baza dealului. Învineţiţi şi
zguduiţi, am rămas amândoi gâfâind, printre pietrele care săreau pe lângă noi.
Cuţitul meu ajunsese sub mine, mânerul intrându-mi în şold. L-am apucat pe arcaş
de gât.
— Ar trebui să te omor pe loc, i-am spus furios. De sus, din beznă, am auzit glasurile
întrebătoare ale celorlalţi. Linişte! Am răcnit la ei şi i-am făcut să tacă. Scoală-te, i-
am poruncit prizonierului cu asprime.
— Nu pot.
Îi tremura vocea.
— Scoală-te! M-am ridicat clătinându-mă, fără să-i dau drumul, apoi l-am forţat să
stea în picioare. Mişcă! Sus, pe deal, înapoi în peşteră. Dacă mai încerci o dată să
fugi, te bat de te las lat.
M-a crezut. Adevărul era că efortul depus pentru Ochi Întunecaţi mă epuizase. De-
abia am putut ţine pasul cu el cât am urcat panta lucioasă din cauza ploii. Înaintam
greoi şi alunecând într-una, iar durerea de cap provocată de Meşteşug îmi desena
fulgere în spatele pleoapelor. Ne-am umplut amândoi de noroi înainte de-a ajunge
în peşteră. Odată intraţi în ea, am ignorat expresia agitată a Lordului Auriu şi
întrebările lui Laurel, ocupat fiind să prind zdravăn la spate mâinile prizonierului şi
să-i leg şi gleznele. L-am tratat foarte brutal, îndârjit de durerea care-mi pulsa în
cap. Simţeam ochii bufonului şi-ai vânătorului asupra mea. Mă enervau şi mă
făceau să mă simt ruşinat în aceeaşi măsură. „Somn uşor”, i-am şuierat
prizonierului la ureche, când am terminat cu el. M-am îndepărtat de el câţiva paşi şi
mi-am scos cuţitul din teacă. Laurel a rămas cu răsuflarea întretăiată, iar ostaticul
scoase brusc un suspin. Dar eu n-am făcut decât să mă duc la firicelul de apă, ca
să curăţ mânerul şi teaca de noroi. M-am spălat şi pe mâini, apoi mi-am dat pe faţă
cu apă rece. Îmi răsucisem spatele când mă luptasem cu arcaşul. Ochi Întunecaţi
scoase un mic geamăt, îngrijorat de ea. Am strâns din dinţi şi-am încercat să ridic
un zid ca să-l feresc de durerea mea. Când m-am ridicat în picioare, prizonierul mi-
a vorbit.
— Ţi-ai trădat propriul neam.
Teama de moarte îi dădea un curaj nefiresc. Arunca în mine cu vorbe, însă eu nici
nu mă uitam la el. Mă acuza cu glas piţigăiat:
— Cât ai primit ca să ne trădezi? Ce răsplată primiţi, tu şi lupul tău, dacă îl aduceţi
înapoi pe prinţ? Au luat ostatici? O mamă? Pe sora ta? Au jurat că, dacă vei face
asta, o să te lase în viaţă pe tine şi familia ta? Te-au minţit, să ştii. Întotdeauna mint.
Vorbea tot mai curajos. Sângele Străvechi vânează Sângele Străvechi. Şi pentru
ce? Pentru ca membrii dinastiei Farseer să nege că prin venele lor curge sângele
Prinţului Pestriţ? Sau lucrezi pentru cei ce-o urăsc pe regină şi pe fiul ei? Îl vei duce
înapoi ca să-l denunţi că are Sânge Străvechi, iar neamul Farseer să fie doborât de
cei care-şi închipuie că ar putea conduce mai bine decât el?
Ar fi trebuit să mă concentrez pe ceea ce spunea despre Farseer. În loc de asta,
am auzit numai când m-a denunţat pe mine. Vorbea foarte sigur pe el. Ştia adevărul.
Am încercat să-i infirm spusele.
— Acuzaţiile tale nebuneşti n-au nicio însemnătate. Am jurat credinţă neamului
Farseer. O slujesc pe regina mea, am ripostat, deşi ştiam că era o prostie să muşc
momeala pe care mi-o aruncase, atrăgându-mă în discuţie. Îl voi salva pe prinţ,
indiferent cine sunt cei care l-au luat şi ce părere au despre mine…
— Îl vei salva? Ha! Vrei să spui că-l vei duce înapoi la sclavie. Îşi îndreptase
căutătura cruntă spre Laurel, vrând parcă s-o convingă pe ea. Băiatul cu pisica
merge cu noi către un loc sigur, nu ca prizonier, ci ca unul care se întoarce acasă,
la familia sa. Mai bine pestriţ liber decât prinţ în cuşcă. Aşa că îl trădezi de două ori,
pentru că e nu numai un Farseer pe care ai jurat să-l slujeşti, ci şi o rudă de-a ta cu
Sânge Străvechi. Vrei să-l târăşti înapoi ca să fie spânzurat, spintecat în patru şi
ars, ca atâţia alţii dintre noi? Ca fratele meu, acum două seri? Se înecă de emoţie.
Arno avea numai şaptesprezece ani. Nici măcar nu avea Har. Dar era rudă cu
Sângele Străvechi şi a ales să rămână de partea noastră, chiar să-şi sacrifice viaţa
pentru noi. S-a declarat pestriţ şi-a venit cu noi. Pentru că ştia că e de-ai nostru,
chiar dacă nu era înzestrat cu magia noastră. Îşi mută din nou privirea spre mine.
Şi, totuşi, iată că tu, sânge din Sânge Străvechi, asemenea mie, şi tovarăşul tău de
Har, lupul de lângă tine, ne vânaţi ca să ne omorâţi. Crezi că nu-mi dau seama când
vorbeşti cu el?
L-am sfredelit din priviri. Analizam deja, în capul meu chinuit de durere, ceea ce
tocmai îmi făcuse. Trădându-mă în faţa lui Laurel, nu numai că mă pusese în
pericol, dar mă îndepărtase încă o dată de Buckkeep. Acum nu mă mai puteam
întoarce acolo. Nu câtă vreme Laurel ştia ce eram. Groaza îi gonise toată culoarea
din obraji. Arăta ca şi când se lupta cu greaţa. Am văzut cum se schimbă la faţă
când mă uit la ea, cum îşi schimbă părerea despre mine. Pe chipul bufonului nu se
citea nimic. Dădea impresia că se luptă să ascundă atât de multe sentimente, încât
nu mai putea exprima nimic. Oare înţelesese deja ce trebuia să fac? Parcă se
răspândea o otravă printre noi. Ştiau că am Har. Acum trebuia să-l omor nu doar
pe arcaş, ci şi pe Laurel. Altfel, aş fi fost pentru totdeauna în primejdie.
Totuşi, dacă-i ucideam, distrugeam tot ceea ce împărtăşeam cu bufonul. Concluzia
asasinului a fost că trebuie să-l omor şi pe el, ca să nu se uite niciodată la mine cu
ochii în care s-ar fi întipărit moartea celorlalţi doi.
Atunci ai putea să mă omori pe mine, şi pe urmă pe tine, şi nu va afla nimeni,
niciodată, ceea ce a fost între noi. Ar rămâne secretul nostru ruşinos, pe care l-am
duce cu noi în mormânt. Omoară-ne pe toţi, în loc să recunoşti ce suntem faţă de
oricine.
Direct şi rece, ca un deget acuzator, gândul m-a străpuns, împărţindu-mă în două,
între cele două opţiuni care mă chinuiau de când îl prinsesem pe arcaş… nu, de
când îmi dădusem seama că, în virtutea jurământului meu de Farseer, trebuia să
acţionez împotriva Sângelui Străvechi şi a dorinţelor prinţului.
— Eşti înzestrat cu Har? Mă întrebă încet Laurel.
Vorbise încet, însă întrebarea îmi răsună în urechi.
Ceilalţi nu-şi luaseră ochii de la mine. Mi-am pregătit minciuna, dar n-am fost capabil
s-o rostesc. A-i da glas ar fi însemnat să-mi neg lupul. Eram înstrăinat de Sângele
Străvechi, dar tot exista între noi o legătură de rudenie, mai profundă decât
sentimentele sau de devotamentul câştigat. Poate că nu trăiam ca unul cu Sânge
Străvechi, însă ameninţarea care plutea deasupra capetelor lor plutea şi asupra
mea.
Totuşi, eu jurasem credinţă neamului Farseer, al cărui sânge îmi curgea, şi el, prin
vene.
Ce să fac?
Ce trebuie. Fii ceea ce eşti, Farseer şi Sânge Străvechi deopotrivă. Chiar dacă ne
ucid, moartea va fi mai uşoară decât negarea nesfârşită. Aş prefera să mor sincer
faţă de noi înşine.
Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.
Durerea provocată de Meşteşug m-a mai lăsat, ca şi cum, luând o hotărâre, mă
eliberasem de o povară. Am reuşit să vorbesc.
— Da, sunt înzestrat cu Har, am recunoscut liniştit şi sobru. Şi am jurat credinţă
neamului Farseer. O slujesc pe regina mea. Şi pe prinţul meu, deşi el poate că nu-
şi dă seama încă. Voi face tot ce trebuie ca să-mi respect jurământul faţă de ei. L-
am pironit pe prizonier cu ochi de lup şi i-am spus lucrurile pe care le ştiam amândoi:
Cei cu Sânge Străvechi nu l-au luat pe prinţ din devotament sau din dragoste pentru
el. Nu caută să-l „elibereze”. L-au luat ca să-l determine să devină unul de-ai lor.
Apoi se vor folosi de el. Se vor dovedi la fel de nemiloşi cu el ca atunci când l-au
luat. Dar eu nu voi permite să i se întâmple aşa ceva. Orice va trebui să fac pentru
a mă asigura că va scăpa de o asemenea nenorocire voi face. Voi afla unde l-au
dus şi îl voi aduce acasă. Indiferent cum voi plăti pentru asta.
Arcaşul se albi la faţă.
— Sunt un pestriţ, recunoscu. Ştii ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă că refuz
să-mi fie ruşine de Sângele meu Străvechi. Că mi-l voi recunoaşte deschis şi-mi voi
susţine dreptul de a-mi folosi magia. Şi nu-mi voi trăda neamul. Chiar dacă asta
înseamnă să dau ochii cu moartea.
Oare rostise cuvintele acelea numai ca să demonstreze că era la fel de neclintit ca
mine? Atunci greşea. Evident, îmi luase spusele drept o ameninţare. Greşea încă
o dată… dar nu-mi păsa. Nu m-am obosit să-l lămuresc. O noapte petrecută în
teamă n-avea să-l omoare, iar spre dimineaţă, probabil avea să fie gata să-mi spună
unde-i duceau pe prinţ. Dacă nu, atunci lupul meu şi cu mine aveam să-l găsim
singuri.
— Ţine-ţi gura, i-am zis. Dormi, cât mai poţi.
Le-am aruncat o privire celorlalţi, care urmăreau schimbul nostru de cuvinte. Laurel
se holba la mine cu ură, nevenindu-i să creadă. Ridurile de pe faţa bufonului îl
îmbătrâneau. Avea gura mică şi nemişcată, păstrând o linişte acuzatoare. N-am
pus-o la inimă.
— Ar trebui să dormim cu toţii, cât mai putem, i-am sfătuit.
Deodată, un val de oboseală a coborât asupra mea. Ochi Întunecaţi venise şi se
aşezase lângă mine. S-a proptit de mine, iar durerea din oasele lui a devenit,
imediat, şi a mea. M-am aşezat, aşa plin de noroi şi ud cum eram, pe nisipul de pe
podeaua peşterii. Îmi era frig, dar în noaptea aceea era de aşteptat să fie frig. Iar
fratele meu îmi stătea alături şi împărtăşeam cu el căldura dintre noi. M-am întins,
l-am cuprins cu braţul şi-am oftat. Aveam de gând să mă odihnesc numai puţin
înainte de a face primul de pază, dar în clipa aceea lupul m-a absorbit şi m-a învelit
cu somnul său.
Capitolul XXI
DUTIFUL
În Chacky, trăia odată o bătrână neîntrecută la ţesut. Ţesea într-o zi cât alţii într-o
săptămână şi numai minunăţii ieşeau din mâna ei. Cusăturile ei nu se desfăceau
niciodată, iar firele pe care le torcea pentru tapiseriile cele mai frumoase erau atât
de rezistente, încât nu puteau fi rupte cu dinţii, ci doar tăiate cu lama. Locuia singură
şi retrasă şi, cu toate că primea bani grămadă pentru munca ei, ducea un trai
modest. Când nu a venit la piaţă a doua săptămână la rând, o cucoană căreia îi
promisese o mantie s-a dus la coliba ei, să vadă dacă nu cumva ţesătoarea păţise
ceva. Şi a găsit-o pe bătrână stând la războiul ei, cu capul plecat deasupra mantiei,
dar cu mâinile înţepenite. Nu s-a mişcat când i-a ciocănit cucoana la uşă. Aşa că
slujitorul doamnei a intrat şi-a bătut-o pe umăr, fiindcă mai mult ca sigur că
adormise. Însă, când a atins-o, bătrâna a căzut pe spate, încremenită în moarte, şi
s-a prăbuşit la picioarele lui. Iar din pieptul ei a sărit un păianjen gras, mare cât
pumnul de om, şi-a luat-o la fugă pe război, trăgând după el un fir gros de bătătură.
Şi-aşa a aflat lumea cum de fusese bătrâna atât de iscusită la ţesut. I-au tăiat corpul
în patru şi i-au dat foc, iar odată cu ea au ars nu numai hainele ţesute de ea, ci şi
coliba şi războiul său.
Badgerlock, Legendele Sângelui Străvechi

M-am trezit înainte de-a se crăpa de ziuă, cu senzaţia teribilă că îmi scăpa ceva.
Am stat un timp nemişcat, pe întuneric, chibzuind la motivul neliniştii mele.
Somnoros, am încercat să-mi amintesc ce anume mă trezise. Mi-am pus mintea la
treabă, silind-o să rupă vălul de ceaţă al durerii de cap. Mi-au revenit în memorie
fragmente încâlcite dintr-un coşmar. Mă răscoleau; devenisem pisică. Trăisem
parcă cea mai urâtă legendă despre Har, una în care omul se lăsase dominat de
animalul său încetul cu încetul, până când, într-o dimineaţă, se trezise capabil să-
şi schimbe forma, condamnat să îmbrace trup de animal şi ajungând victima
veşnică a celor mai scârboase impulsuri ale tovarăşului său. În visul meu, fusesem
pisică, dar cu trup de om. Totuşi, existase undeva şi o femeie care, asemenea mie,
conştientiza prezenţa pisicii, însă cele două se împleteau atât de strâns, încât nu-
mi dădeam seama când se termina una şi începea cealaltă. Foarte tulburător.
Trăisem coşmarul cu intensitate, mă prinsese în ghearele lui şi mă ţinuse prizonier
în el. Totuşi, o parte din mine auzise… ce anume? Şoapte? Zgomote vagi de
hamuri, scrâşnet de bocanci şi de copite pe nisip?
M-am ridicat în capul oaselor şi-am străpuns întunericul cu privirea. Din foc
rămăseseră doar tăciunii arzând mocnit. N-am văzut, însă, dintr-odată, am ştiut cu
certitudine că prizonierul meu scăpase. Reuşise cumva să-şi desfacă legăturile, iar
acum fugea la ai lui, să-i prevină. Am scuturat din cap, ca să-mi limpezesc mintea.
Probabil că-mi luase şi afurisita de iapă. Negruţa era singurul dintre animalele
noastre în stare să se lase furată fără să scoată un sunet. Mi-am regăsit vocea.
— Lord Auriu! Trezeşte-te. Prizonierul a evadat.
L-am auzit ridicându-se în şezut pe sub pături, la un braţ distanţă de mine. Bâjbâi
prin beznă, apoi aruncă o mână de surcele în foc. Tăciunii scânteiară şi o flăcăruie
prinse curaj. Lumină scurt, destul cât să văd ceva şi să rămân buimac. Nu dispăruse
doar prizonierul nostru, ci şi Laurel şi Bulgăr.
— S-a dus după el, am presupus, prosteşte.
— Au plecat împreună, veni bufonul cu un scenariu mai apropiat de realitate.
Rămas singur cu mine, renunţă complet la vocea şi la postura de lord. La lumina
zgârcită a flăcării, stătea în şezut pe pătură, cu genunchii sub bărbie, îmbrăţişându-
şi picioarele şi dojenindu-se. Clătina din cap la propria lui prostie.
— Când ai adormit, a insistat să stea ea prima de pază. A promis să mă trezească
atunci când îmi venea rândul. Dacă n-aş fi fost atât de preocupat de purtarea ta,
mi-aş fi dat seama, poate, cât de ciudată era a ei. Expresia lui rănită era mai
degrabă o autoacuzare. L-a eliberat pe prizonier şi-au plecat împreună, fără să
scoată un zgomot. Atât de încet, încât nici Ochi Întunecaţi nu i-a auzit.
Vorbise pe un ton mai degrabă întrebător, ghicit din cuvintele rostite de el, dacă nu
cumva din vocea lui.
— Lupul nu se simte bine, i-am spus, renunţând la orice altă explicaţie.
Oare Ochi Întunecaţi mă ţinuse adormit intenţionat, lăsându-i să plece? Încă
dormea buştean lângă mine, căzut în somnul profund al oboselii şi-al bolii.
— De ce să fi plecat şi ea cu el?
Liniştea ţinu prea mult. Până la urmă, fără chef, bufonul presupuse.
— Poate s-a gândit că-l vei omorî şi n-a vrut să fie părtaşă la o crimă.
— Nu l-aş fi omorât, am replicat nervos.
— Nu? Bine că măcar unul din noi e sigur de asta. Pentru că, sincer, şi eu m-am
temut de acelaşi lucru ca şi Laurel. Miji ochii la mine prin semiîntuneric, adresându-
mi-se cu o francheţe dezarmantă: M-ai speriat azi-noapte, Fitz. Nu. M-ai
înspăimântat. Am fost gata să mă îndoiesc că te cunosc cu adevărat.
Nu voiam să discut despre asta.
— Crezi că s-a eliberat singur şi pe urmă a silit-o pe Laurel să-l însoţească?
Bufonul tăcu o vreme, apoi acceptă să schimbăm subiectul.
— E posibil, dar foarte puţin. Laurel e… foarte descurcăreaţă. Ar fi găsit o cale să
facă zgomot. Şi nu-mi închipui de ce ar fi vrut el să plece cu ea. Se încruntă. Crezi
că se priveau ciudat? Ca şi când ar fi împărtăşit un secret?
Văzuse bufonul ceva ce mie îmi scăpase? Am încercat să mă gândesc la asta, însă
am renunţat, fiindcă mi se părea un efort inutil. Cu părere de rău, mi-am dat pătura
la o parte. Am vorbit încet, pentru că nu voiam să-l trezesc pe lup.
— Trebuie să plecăm după ei. Acum.
Hainele ude şi pline de noroi de cu o seară înainte mi se lipeau ţepene de corp.
Măcar nu mai trebuia să pierd vremea cu îmbrăcatul. Mi-am legat centura sabiei
mai strâns decât înainte. Apoi am înţepenit, cu ochii la pătură.
— Eu te-am acoperit, recunoscu încet bufonul. Lasă-l pe Ochi Întunecaţi să
doarmă, cel puţin pană mijeşte de ziuă. Vom avea nevoie de lumină ca să le luăm
urma. Tăcu, apoi reveni cu o întrebare: Zici că ar trebui să-i urmărim pentru că…
de ce? Crezi că prizonierul se îndreaptă spre locul în care a plecat prinţul? Crezi că
o va duce pe Laurel acolo cu el?
Mi-am muşcat un colţ de unghie ruptă.
— Nu ştiu ce să cred, am recunoscut.
Un timp, am cugetat amândoi în tăcere şi-n întuneric. Am inspirat adânc înainte de-
a rosti:
— Trebuie să mergem după prinţ. Nimic nu trebuie să ne distragă de la misiunea
noastră. Ar fi bine să ne reluăm drumul de acolo de unde i-am găsit ieri urma şi să
încercăm să i-o redescoperim, dacă ploaia ne-a mai lăsat ceva de descoperit.
Aceea e singura cărare care ştim sigur că ne va conduce la Dutiful. Dacă nu se va
dovedi cea bună, atunci ne vom întoarce şi-i vom urmări pe Laurel şi pe pestriţ,
sperând că vom ajunge la prinţ pe drumul acela.
— De acord, veni aprobarea calmă a bufonului.
O senzaţie ciudată de vinovăţie mă cuprinse, pentru că mă simţeam uşurat. Uşurat
nu numai fiindcă bufonul îmi încuviinţase planul, ori fiindcă pestriţul fusese
îndepărtat de mine, ci fiindcă, Laurel şi prizonierul nefiind cu noi, puteam renunţa la
roluri şi redeveni noi înşine.
— Mi-a fost dor de tine, i-am spus, ştiind că mă va înţelege.
— Şi mie.
Îmi vorbise din altă direcţie. Se ridicase în picioare şi se plimba prin semiîntuneric
fără zgomot, graţios ca o felină. Imediat mi-a revenit în memorie coşmarul meu. Mi-
am adus aminte frânturi din el.
— Cred că prinţul e în primejdie, am recunoscut.
— Şi cum ai ajuns la concluzia asta?
— Un alt fel de primejdie decât cea la care m-am aşteptat. Am bănuit că cei cu Har
l-au ademenit, îndepărtându-l de Kettricken şi de curte, că l-au mituit cu pisica
aceea care să-i fie tovarăşă de Har, special ca să-l convingă să devină unul de-ai
lor. Dar azi-noapte am avut un vis şi… A fost un vis urât, bufonule. Prinţul nu mai
era el însuşi, pisica avea o influenţă atât de mare asupra legăturii lor prin Har, încât
el nici măcar nu-şi mai amintea cine sau ce era.
— E posibil să fi fost adevărat?
— Aş vrea şi eu să ştiu sigur. A fost un vis atât de straniu! Când era pisica lui, când
nu era. Exista şi o femeie, însă n-o vedeam. Când eram prinţul, o iubeam. Iubeam
şi felina. Cred că şi pisica mă iubea, dar e greu de spus. Femeia stătea aproape…
între noi.
— Când erai prinţul.
Mi-am dat seama că nici măcar nu ştia cum să-şi formuleze întrebarea.
Gura peşterii se luminase puţin. Lupul continua să doarmă. Am căutat o explicaţie:
— Câteodată, noaptea… nu-i tocmai Meşteşugul. Nici Harul, de sine stătător. Cred
că, până şi în magia mea, sunt un bastard, o încrucişare a două spiţe, bufonule.
Poate de aceea mă doare atât de tare capul după Meşteşug. Poate că nu am învăţat
niciodată să-l folosesc cum se cuvine. Poate că Galen a avut dreptate în legătură
cu mine tot timpul…
— Când erai prinţul, îmi reaminti bufonul pe un ton ferm.
— În vise, devin prinţul. Câteodată, îmi amintesc cine sunt cu adevărat. Altă dată,
pur şi simplu mă transform în el, ştiu unde e şi ce face. Îi împărtăşesc gândurile, dar
el nu e conştient de prezenţa mea şi nici nu-i pot vorbi. Sau pot, cine ştie, nici măcar
n-am încercat. În vise, nu-mi trece prin cap să încerc. Pur şi simplu devin el şi merg
mai departe.
Bufonul scoase un sunet slab, ca atunci când răsufli preocupat. Se iviră zorii, aşa
cum se ivesc la schimbarea anotimpurilor, când întunericul se colorează în gri-
sidefiu într-o clipă. Iar atunci am simţit că vara se sfârşise, că furtuna din noaptea
trecută o înecase şi-o luase apa, că ne pândeau, neîndoielnic, zilele toamnei.
Mirosea a frunze gata să cadă, a plante care-şi părăsesc verdeaţa şi se retrag în
rădăcini, chiar şi a seminţe purtate de vânt şi căutând cu disperare un loc în care
să se aşeze şi să se ascundă, ca să nu le găsească gerul iernii.
Am întors privirea de la gura peşterii şi l-am văzut pe bufon gata îmbrăcat, cu haine
curate, terminând de împachetat.
— Nu ne-au mai rămas decât puţină pâine şi un măr, îmi spuse. Şi nu cred că lui
Ochi Întunecaţi îi plac merele.
Îmi aruncă pâinea pentru lup. Când lumina zilei îl mângâie pe faţă, Ochi Întunecaţi
se trezi. Grijuliu, nu se gândi la nimic când se ridică în patru labe, se întinse şi se
duse să bea apă din balta formată în fundul peşterii. La întoarcere, se trânti lângă
mine şi acceptă pâinea pe care i-am dat-o ruptă în bucăţi.
De câtă vreme au plecat? L-am întrebat.
Ştii că i-am lăsat să plece. De ce mă mai întrebi?
O vreme, n-am mai spus nimic. Mă răzgândisem. Nu ţi-ai dat seama? Hotărâsem
să nu-i fac niciun rău, cu atât mai puţin să-l omor.
Preschimbătorule. Azi-noapte, ne-ai condus pe amândoi prea aproape de un loc
foarte periculos. Niciunul dintre noi n-a ştiut cu adevărat ce aveai să faci. Am
preferat să-i las să plece, decât să aflu. Am greşit?
Nu ştiam. Tocmai asta mă speria, că nu ştiam. Nu voiam să-i cer să mă ajute să
descopăr urma lui Laurel şi-a arcaşului. În schimb, l-am întrebat: Crezi că putem
lua urma prinţului?
Ţi-am promis, nu? Hai să facem pur şi simplu ce trebuie făcut şi pe urmă să mergem
acasă.
L-am încuviinţat cu o înclinare a capului. Îmi convenea planul lui.
Bufonul se juca aruncând şi prinzând mărul cu o mână. Când Ochi Întunecaţi
termină de mâncat, încetă joaca, îl prinse cu amândouă mâinile şi-l răsuci brusc.
Fructul se rupse în două. Bufonul îmi aruncă mie o jumătate. Am prins-o şi-am
clătinat din cap zâmbind.
— De câte ori cred că-ţi cunosc toate trucurile…
— … descoperi că te înşeli.
Îşi mâncă repede jumătatea, dându-i Maltei cotorul. I-am dat şi eu cotorul meu
Negruţei. Caii flămânzi nu se bucurau că începea o nouă zi. Le-am netezit cât de
cât părul neţesălat înainte de a-i înşeua şi-am legat desagii pe Negruţa. După
aceea, am scos caii din peşteră şi-am pornit în jos prin râpa pietroasă, acum plină
de noroi alunecos. Lupul şontâcăia în urma noastră.
Aşa cum se întâmplă deseori după o furtună puternică, cerul era albastru şi senin.
Miresmele zilei se iviseră odată cu soarele care încălzea pământul jilav. Păsările
ciripeau. Deasupra noastră, un stol de raţe zbura spre sud, în lumina dimineţii. La
baza dealului, am încălecat. Poţi să te ţii după noi? L-am întrebat, îngrijorat, pe Ochi
Întunecaţi.
Ai faci bine să speri că pot. Fără mine, n-ai nicio şansă să-l găseşti pe prinţ.
Un singur şir de urme ducea înapoi pe drumul pe care veniserăm. Urme adânci.
Fugarii urcaseră amândoi pe Bulgăr şi înaintau cât de repede îi putea duce bidiviul.
Dar unde mergeau şi de ce? Am renunţat să mă mai gândesc la Laurel şi la pestriţ.
Prinţul era cel pe care îl căutam.
Urmele potcoavelor lui Bulgăr duceau la locul unde fuseserăm atacaţi cu o zi
înainte. Am remarcat, în trecere, că pestriţul îşi recuperase arcul. După aceea, o
luaseră înapoi spre drum. Potcoavele lui Bulgăr intraseră adânc în solul umed.
Aşadar, cei doi plecaseră mai departe tot împreună.
Dar nu numai ei lăsaseră urme sub copacul unde aruncasem arcul. Încă doi cai
veniseră şi plecaseră de acolo de când plouase. Urmele lor se întretăiau cu cele
ale lui Bulgăr. M-am încruntat. Nu aparţineau sătenilor urmăritori. Nu ajunseseră
atât de departe; cel puţin, nu încă. M-am decis să sper că prietenii lor morţi şi ploaia
îi întorseseră din drum. Urmele proaspete veneau dinspre nord-vest şi se întorceau
în aceeaşi direcţie. Am cugetat puţin, apoi am înţeles ce se întâmplase.
— Bineînţeles. Arcaşul nu avea cal. Pestriţii au trimis pe cineva să le recupereze
pândarul. Am zâmbit amar. Măcar au lăsat urme proaspete, ca să le putem urmări.
M-am uitat la bufon, însă expresia lui nu se schimbase. Nu-mi împărtăşea buna
dispoziţie.
— Ce s-a întâmplat?
Zâmbi silit.
— Mi-am imaginat cum ne-am fi simţit acum dacă l-ai fi omorât în bătaie pe băiatul
acela azi-noapte, ca să afli destinaţia prinţului.
Nu voiam să mă gândesc la asta. Nu i-am spus nimic, ci m-am concentrat pe urmele
de pe sol. Ochi Întunecaţi şi cu mine eram în faţă, iar bufonul venea în spatele
nostru. Caii erau flămânzi, mai ales Negruţa, care se şi agita din cauza asta. Ciupea
frunze de salcie cu vene gălbui şi smocuri de iarbă uscată de câte ori prindea
ocazia. Dacă mi-aş fi putut astâmpăra foamea în felul acela, aş fi înşfăcat şi eu o
mână de frunze.
Pe măsură ce înaintam, constatam graba cu care se întorsese călăreţul ca să-şi
avertizeze tovarăşii că pândarul lor fusese luat prizonier. Urmele lui se zăreau acum
pe drumurile cele mai evidente – cărarea cea mai uşoară care urca un deal, poteca
fără obstacole care străbătea o limbă de pădure. Ziua mai avea mult până să se
termine când am descoperit rămăşiţele unei tabere într-un crâng de stejari.
— Trebuie să-i fi făcut ciuciulete ploaia de azi-noapte, presupuse bufonul, iar eu am
încuviinţat.
Buştenii fuseseră stinşi de ploaia torenţială şi nu se mai aprinseseră. Pe solul
îmbibat se întipărise modelul unei pături ţesute; cine dormise acolo fusese ud
leoarcă. Solul era înţesat de urme. Îi aşteptaseră şi alţi pestriţi acolo? Cele care
plecau se întretăiau. N-avea rost să pierdem timpul încercând să vedem unde
ducea fiecare.
— Dacă am fi mers mai departe ieri, după ce l-am prins pe arcaş, i-am fi ajuns din
urmă aici, am spus, copleşit de regrete. Ar fi trebuit să-mi dau seama. L-au lăsat la
pândă, ştiind că nu aveau să se îndepărteze prea mult. N-avea cal. Acum văd totul
atât de limpede! Fir-ar să fie, bufonule, prinţul a fost la o aruncătură de băţ de noi
ieri.
— Atunci probabil că la fel e şi azi. Am înaintat, Fitz. Soarta ţine cu noi. Astăzi
călătorim fără poveri şi încă putem spera să-i luăm prin surprindere.
În timp ce studiam urmele, m-am încruntat.
— Nu văd niciun semn că Laurel şi arcaşul ar fi venit aici. A fost trimis un om să
recupereze pândarul şi s-a întors singur, cu ştirea că dispăruse. Greu de spus ce-
au înţeles tovarăşii lui din asta, dar e clar că au plecat în grabă, fără arcaş. Ar trebui
să presupunem că acum sunt foarte precauţi. Am tras adânc aer în piept. Nu ne vor
lăsa să-l luăm pe prinţ fără luptă. Mi-am muşcat buza, apoi am adăugat: Cel mai
bine e să presupunem că ni se va împotrivi şi Dutiful. Chiar dacă n-o va face, tot nu
ne va fi de prea mare ajutor. A fost atât de vag noaptea trecută…
Am scuturat din cap şi mi-am alungat frământările.
— Şi atunci care e planul nostru?
— Să-i luăm prin surprindere, dacă putem, să-i atacăm în forţă, să luăm ce-i de luat
şi să ne retragem imediat. După aceea, să pornim spre Buckkeep cât mai repede,
pentru că nu vom fi în siguranţă până nu ajungem acolo.
Bufonul îmi duse gândul mai departe decât am vrut eu.
— Negruţa e iute de picior şi rezistentă. Poate vei fi nevoit să ne laşi în urmă pe
mine şi pe Malta, odată ce l-ai recuperat pe prinţ. Să nu şovăi.
Şi pe mine.
Bufonul îşi aruncă ochii spre Ochi Întunecaţi, ca şi când l-ar fi auzit.
— Nu cred că pot s-o fac, am spus prudent.
Nu te teme. O să am eu grijă de el.
Mi s-a făcut inima cât un purice. Am ţinut numai pentru mine grija cea mai grea –
dar de tine cine va avea grijă? Nu va fi nevoie, mi-am promis. N-aveam să-i las
singuri pe niciunul dintre ei.
— Mi-e foame, anunţă bufonul, nu ca o plângere, ci ca o simplă constatare, dar aş
fi vrut să n-o facă, pentru că unele lucruri sunt mai uşor de ignorat decât de
recunoscut.
Am mers mai departe, pe o cărare care se vedea mult mai bine acum, pe pământul
jilav. Pestriţii nu se mai gândiseră la arcaş, ci plecaseră fără el, aşa cum îl lăsaseră
în urmă şi pe celălalt camarad al lor, atunci când fugiseră din sat. Neclintirea lor îmi
arăta cât de valoros era prinţul pentru ei. Nu pregetau să lupte până la moarte, chiar
să-l omoare pe prinţ, decât să ni-l cedeze nouă. Faptul că nu le cunoşteam motivele
decât în foarte mică măsură mă obliga să fiu necruţător. Nici nu mă gândeam să
încerc să le vorbesc mai întâi. Bănuiam că aveau să mă întâmpine la fel ca arcaşul,
cu o zi înainte.
M-am gândit cu dor la vremurile când îl trimiteam pe Ochi Întunecaţi să facă pe
cercetaşul înaintea noastră. Acum, când drumul era atât de clar, lupul gâfâia şi ne
încetinea. Am ghicit momentul în care şi-a dat şi el seama de asta, pentru că s-a
aşezat brusc la marginea cărării. Am oprit-o pe Negruţa. S-a oprit şi bufonul.
Frate?
Du-te fără mine. Vânătoarea e pentru cei iuţi şi rezistenţi.
Adică să merg mai departe fără ochii şi nasul meu?
Şi fără creierul tău, din păcate. Vezi-ţi de drum, frăţioare, şi ţine-ţi laudele pentru
cine le crede. O pisică, poate. Se ridică şi, în ciuda ostenelii, din câţiva paşi se topi
în tufişurile din jur, aparent fără niciun efort. Bufonul mă privi întrebător.
— Mergem fără el, i-am explicat încet.
Am întors capul, ca să nu-i văd tulburarea din ochi. I-am dat pinteni Negruţei şi-am
pornit din nou la drum, dar mai repede. Ne-am îndemnat caii să grăbească pasul
şi-am întâlnit urme din ce în ce mai proaspete. Ajunşi la un pârâu, am lăsat
animalele să se adape şi ne-am umplut burdufurile. Am găsit nişte mure întârziate,
acre şi tari, coapte la umbră, nu sub razele soarelui, care să le şi îndulcească. Am
mâncat oricum câţiva pumni, bucuroşi că aveam ce mesteca şi înghiţi. Am lăsat,
fără tragere de inimă, fructele pe muri, încălecând îndată ce caii îşi potoliseră setea.
Am înaintat hotărâţi.
— Eu am numărat şase oameni, a remarcat bufonul la un moment dat.
— Cel puţin şase, am încuviinţat. Lângă apă am observat şi urme de pisică. Două
mărimi.
— Ştim că un bărbat călărea un cal de luptă. Să ne aşteptăm cel puţin la un
războinic mai vânjos?
Am ridicat din umeri fără nicio tragere de inimă.
— Cred că trebuie să ne aşteptăm la orice. Chiar la mai mult de şase adversari. Se
îndreaptă spre un loc sigur, bufonule. Poate o aşezare a celor cu Sânge Străvechi
sau o fortăreaţă de-a pestriţilor. Şi poate că suntem pândiţi chiar acum, în timp ce-
i urmărim.
Am ridicat privirea. N-am observat păsări care să se uite chiorâş la noi, dar nu
însemna că nu erau. Pentru cei pe care-i urmăream acum, o pasăre în zbor sau o
vulpe într-o tufă însemna o iscoadă. Nu puteam lua nimic drept sigur.
— De când ţi se întâmplă? Mă întrebă bufonul în timp ce călăream.
— Să visez cu prinţul? Nu aveam puterea să mă prefac în faţa lui. De ceva vreme.
— Dinainte de noaptea în care ai visat că e la Galekeep?
— Am avut câteva vise ciudate şi înainte, am răspuns în silă. Nu mi-am dat seama
că erau ale prinţului.
— Nu mi-ai povestit de ele, doar de cele cu Molly, Burrich şi Nettle. Îşi drese glasul
şi adăugă: Dar Chade mi-a împărtăşit câteva din suspiciunile lui.
— Serios?
Nu m-a bucurat ce-am auzit. Nu-mi plăcea să mă gândesc că bufonul şi Chade mă
bârfeau pe la spate.
— A fost întotdeauna prinţul sau numai prinţul? Sau mai ai şi alte vise?
Bufonul încerca să-mi ascundă cât era de interesat de subiect, însă eu îl cunoşteam
de prea multă vreme.
— În afară de cele despre care ştii deja? Am amânat eu răspunsul.
Am chibzuit iute, nu dacă să-l mint sau nu, ci dacă să-i spun tot adevărul sau nu. A-
l minţi pe bufon era o strădanie zadarnică. Ştia întotdeauna când o făceam şi reuşea
să deducă adevărul din minciună. O tactică mai bună era să-i spun doar o parte din
adevăr. Şi nu aveam scrupule s-o fac, pentru că la fel proceda şi el cu mine, de cele
mai multe ori.
— Ştii că te-am visat. Şi, aşa cum ţi-am spus, odată am visat clar cu Burrich, atât
de clar, încât aproape că m-am dus la el. Acele vise sunt, aş zice, la fel ca visele
pe care le-am avut despre prinţ.
— Aşadar, nu visezi dragoni?
Am crezut că înţeleg la ce se referă.
— Cu Verity-dragonul? Nu.
Am întors capul, ferindu-mă de privirea lui galbenă, sfredelitoare. Încă mai
plângeam după regele meu. Nici când am atins piatra care-l învelea nu l-am simţit.
Numai zumzetul îndepărtat al Harului înălţându-se ca dintr-un stup adânc îngropat
în pământ.
— Nu. Nu ajung la el nici măcar în vise.
— Deci nu visezi dragoni? Insistă el.
Am oftat.
— Probabil că nu mai des decât tine. Sau decât oricare alt om care a trăit în vara
aceea şi i-a văzut cum zboară pe cer, deasupra celor Şase Ducate. Ce om e acela
care i-a văzut şi pe urmă nu i-a visat?
Şi ce fel de bastard înzestrat cu Meşteşug e acela care l-a văzut pe Verity cioplindu-
şi dragonul şi intrând în el şi n-a visat să se stingă, şi el, tot aşa? Să se reverse în
piatră, să se învelească în ea precum într-un trup viu, să se ridice în aer şi să
plutească deasupra lumii? Sigur că visasem de multe ori că eram dragon. Bănuiam
– nu, ştiam – că, la bătrâneţe, voi face o excursie fără scop în munţi, la cariera
aceea. Dar, asemenea lui Verity, nu voi avea alături un grup care să mă ajute să-
mi cioplesc dragonul. Cumva, nu conta că ştiam că nu voi reuşi. Nu-mi imaginam
că pot muri altfel decât încercând să-mi cioplesc dragonul.
Am mers mai departe, distras, căutând să ignor privirea ciudată pe care mi-o arunca
bufonul din când în când. Nu meritam norocul de care am avut parte puţin mai
târziu, dar m-am bucurat de el. Când am ajuns la buza unei vâlcele, terenul
accidentat mi-a oferit posibilitatea să-i zăresc, preţ de-o clipă numai, pe cei pe care-
i urmăream. Vâlceaua îngustă era împădurită, dar străbătută de un curs de apă
învolburat din cauza furtunii de cu o noapte înainte. Urmăriţii tocmai îl treceau prin
vad. Ar fi fost nevoiţi să se răsucească în şa şi să ridice capetele ca să ne vadă. Mi-
am strunit iapa, făcându-l semn bufonului să facă la fel, şi i-am urmărit în linişte.
Şapte cai, unul fără călăreţ. Două femei şi trei bărbaţi, unul pe un cal imens. Trei
pisici, nu două, deşi, aşa cum observasem eu corect după urme, două aveau
aceeaşi mărime. Toate trei felinele călătoreau în şa, în spatele stăpânilor. Cea mai
mică stătea la spatele unui băiat cu păr negru, îmbrăcat într-o mantie largă, colorată
în albastru de Buckkeep. Prinţul. Dutiful.
Aversiunea pisicii sale faţă de apa pe care o traversau se ghicea clar din ţinuta
ţeapănă a corpului şi ghearele scoase. I-am văzut doar foarte puţin şi m-a apucat o
ameţeală ciudată. După aceea, s-au pierdut printre crengile copacilor. Cel din urmă
călăreţ, o femeie, părăsi clătinat albia şi urcă pe malul alunecos de dincolo de ea.
Când dispăru şi ea în pădure, m-am întrebat dacă era iubita prinţului.
— Acela e un zdrahon pe un cal uriaş, observă bufonul cam şovăitor.
— Da. Şi vor lupta împreună. Sunt legaţi prin Har.
— Cum de ţi-ai dat seama? Se interesă bufonul curios.
— Nu ştiu, i-am răspuns cu sinceritate. Aşa cum îţi dai seama că doi oameni sunt
căsătoriţi de mult când îi vezi la piaţă. Nu trebuie să-ţi spună nimeni. Pur şi simplu
ghiceşti după cum se mişcă şi îşi vorbesc.
— Un cal. Ei, asta s-ar putea să fie o provocare neaşteptată.
Venise rândul meu să-l privesc nedumerit, dar întoarse capul.
Ne-am dus după cei urmăriţi, dar mai prudenţi. Voiam să-i vedem fără să fim văzuţi.
Neştiind unde merg, nu puteam să le-o luăm înainte şi să le ieşim în faţă, deşi
terenul accidentat şi sălbatic ne-ar fi fost prielnic.
— Cea mai bună soluţie e să aşteptăm să facă popas peste noapte şi atunci să-l
recuperăm pe prinţ, propuse bufonul.
— Două erori, am ripostat. Prima: la căderea nopţii, putem ajunge oriunde merg ei.
E posibil să-i găsim într-o cetate sau înconjuraţi de mai mulţi tovarăşi. A doua: dacă
fac din nou popas, vor pune oameni de pază, aşa cum au pus şi înainte. Va trebui
să trecem de ei mai întâi.
— Şi planul tău este…
— … să aşteptăm până-şi aşază tabăra la noapte, am recunoscut. Dacă nu ni se
oferă un prilej mai potrivit până atunci.
Pe măsură ce se scurgea după-amiaza, presimţeam tot mai mult un dezastru.
Cărarea pe care înaintam se vedea că nu era folosită doar de căprioare şi de iepuri.
O călcaseră şi oameni; ducea undeva, într-un sat, într-un oraş sau cel puţin la un
loc de întâlnire. Nu îndrăzneam să aştept până la căderea nopţii sau până ce-şi
aşezau tabăra cei urmăriţi de noi.
Ne-am furişat şi mai aproape de ei. Terenul denivelat era în avantajul nostru, pentru
că, imediat ce-au început să coboare de pe creastă, ne-am putut apropia şi mai
mult. De câteva ori am fost nevoiţi să părăsim cărarea bătătorită ca să ne ascundem
sub linia crestei, însă urmăriţii păreau convinşi că se află pe un teritoriu sigur. Nu
prea se uitau peste umăr. Am studiat ordinea în care înaintau pe după copacii care
ba-i ascundeau, ba-i lăsau la vedere. Bărbatul de pe calul enorm mergea în frunte,
urmat de cele două femei. A doua femeie mâna şi calul fără călăreţ. După ea venea
prinţul nostru, cu pisica în spate, pe şa, iar după el, ceilalţi doi bărbaţi, cu pisicile
lor. Călăreau ca nişte oameni hotărâţi să străbată o distanţă lungă înainte de-a se
întuneca.
— Seamănă cu tine când erai copil, remarcă bufonul, înainte ca grupul să ne
dispară încă o dată din vedere.
— Mie mi se pare că seamănă cu Verity, l-am contrazis.
Băiatul aducea într-adevăr cu Verity, dar şi mai mult cu portretul tatălui meu. Nu-mi
dădeam seama dacă semăna cu mine la aceeaşi vârstă. Pe vremea aceea, nu prea
mă uitasem în oglindă. Avea păr negru şi des, ciufulit, ca al meu şi al lui Verity. M-
am întrebat dacă tatăl meu se străduise vreodată să-şi treacă pieptenele prin păr.
Nu-l cunoşteam decât din portretul acela, în care arăta fără cusur.
Asemenea lui, tânărul prinţ avea membre lungi, era mai suplu decât îndesatul
Verity, dar se putea împlini cu vârsta. Se ţinea bine în şa. Şi, aşa cum sesizasem
legătura dintre zdrahon şi calul cel mare, tot aşa o observasem şi pe aceea dintre
prinţ şi pisica lui. Dutiful îşi lăsa puţin capul pe spate, ca pentru a fi întotdeauna
conştient de pisica lui, cea mai mică dintre cele trei, totuşi, mai mare decât mă
aşteptasem. Avea picioare lungi şi era maroniu-gălbuie, cu dungi şi mai palide, şi
mai închise la culoare. Aşezată pe perna ei de pe şa, ajungea cu creştetul la ceafa
prinţului. Mişca din cap la stânga şi la dreapta, absorbind peisajele pe lângă care
treceau călărind. Felul în care stătea arăta că era plictisită de călărit, că ar fi preferat
să traverseze ţinutul pe propriile picioare.
A scăpa de ea putea fi partea cea mai dificilă a misiunii noastre de „salvare”. Totuşi,
nici măcar o clipă nu m-am gândit să o duc înapoi la Buckkeep, împreună cu prinţul.
Pentru propriul lui bine, va trebui să fie separat de animalul cu care se legase prin
Har, aşa cum Burrich mă forţase cândva şi pe mine să mă despart de Curiosul.
— Nu-i vorba doar de o legătură trainică. Lasă impresia nu atât că prinţul s-a legat
prin Har, ci că a fost capturat. Sau captivat, presupun. Pisica îl domină. Totuşi… nu
e numai pisica. E implicată şi una din femeile acelea, poate un mentor al Harului,
cum mi-a fost mie Rolf cel Negru, care-l încurajează să întrebuinţeze legătura prin
Har cu o intensitate nefirească. Iar prinţul e atât de îndrăgostit, încât nu mai judecă.
Asta mă frământă pe mine.
M-am uitat la bufon. Îmi rostisem gândul cu glas tare, fără nicio introducere, dar,
aşa cum se întâmpla deseori între noi, mintea sa urmase aceeaşi cale ca a mea.
— Aşa, deci. Va fi mai uşor să dăm jos pisica de pe cal şi să-l prindem pe prinţ cu
cal cu tot sau să-l înşfăcăm pe prinţ şi să-l punem să călărească în spatele tău, pe
Negruţa?
Am scuturat din cap.
— O să-ţi spun după ce-l vom recupera.
Ardeam de nerăbdare să-i urmărim îndeaproape, în speranţa că se va ivi un
moment prielnic ca să-i atacăm. Eram obosit şi vlăguit, iar durerea de cap, care
începuse cu o noapte înainte, nu cedase complet nicio clipă. Speram că Ochi
Întunecaţi găsise ceva de mâncare şi se odihnea. Tânjeam să-mi trimit Harul în
căutarea lui, dar nu îndrăzneam, ca nu cumva pestriţii să-mi simtă prezenţa.
Drumul ne condusese în sus, pe dealurile neregulate. Câmpia lină a râului Buck
rămăsese mult în spatele nostru. Pe măsură ce căldura soarelui scădea odată cu
scurgerea după-amiezii, mi-am dat seama care era singura noastră şansă de a-l
recupera pe prinţ. Grupul de pestriţi călărea pe linia crestei. Cărarea lor ducea la o
potecă periculoasă, care era tăiată abrupt şi traversa un deal foarte înclinat şi
stâncos. Ridicat în scările şeii şi mijind ochii prin lumina din ce în ce mai densă, am
tras concluzia că pestriţii vor trebui să înainteze pe poteca aceea unul câte unul. I-
am împărtăşit lucrul acesta şi bufonului.
— Trebuie să-i ajungem din urmă înainte ca prinţul să înceapă coborârea.
Aveam să ne apropiem mai mult de ei. În efortul nostru de-a rămâne ascunşi, îi
lăsasem să se îndepărteze prea mult. I-am dat pinteni Negruţei, iar ea ţâşni în faţă,
urmată imediat de mica Malta.
Unii cai zboară iute ca vântul numai pe teren neted. Negruţa s-a dovedit la fel de
rapidă şi pe unul accidentat. Pestriţii o luaseră pe drumul cel mai uşor, urmând linia
de creastă. Ne despărţea de ei un defileu abrupt, acoperit de tufe şi de arbori deşi.
Puteam scuti o bucată bună de drum dacă coboram panta şi ajungeam la acelaşi
drum urcând pe următoarea porţiune accesibilă. Am îndemnat-o din genunchi pe
Negruţa, iar ea şi-a dat drumul printre tufe, a pleoscăit în pârâul de pe fundul
defileului şi-a ajuns pe partea cealaltă călcând peste iarba presărată cu muşchi care
ceda sub copitele ei. Nu m-am uitat în spate să văd cum se descurcă bufonul cu
Malta, ci m-am aplecat în şa, ca să mă feresc de crengile care m-ar fi aruncat din
şa.
Ne-au auzit venind. Fără îndoială, făceam zgomot cât o turmă de elani sau un pâlc
de soldaţi din gardă, nu cât un singur călăreţ hotărât să-i ajungă din urmă. Auzindu-
şi urmăritorii, au luat-o la galop. I-am ajuns din urmă în ultima clipă. Trei dintre ei se
aventuraseră deja pe poteca abruptă şi îngustă de pe faţa pantei dealului.
Calul din frunte tocmai începuse coborârea. Ceilalţi trei rămaşi purtau şi călăreţi, şi
pisici. Ultimul călăreţ s-a răsucit, dând de mine cu un ţipăt, în timp ce penultimul îl
îmboldea pe prinţ să se grăbească şi să coboare odată pe povârniş.
Mai mult accidental decât plănuit, m-am ciocnit de pestriţul care se răsucise ca să
mă înfrunte. Era greu să-ţi păstrezi echilibrul pe poteca aceea înşelătoare, plină de
pietre alunecoase. Când Negruţa îşi lovi umărul de al celuilalt cal, pisica sări de pe
pernă cu un urlet ameninţător şi o luă la fugă în josul pantei, încercând să nu
alunece printre copitele cailor agitaţi.
Eu îmi scosesem sabia. La îndemnul meu, Negruţa împinse calul mai mic de pe
potecă fără efort, cu umărul. Înaintând, am vârât sabia într-un bărbat care se chinuia
încă să-şi scoată cuţitul zimţat. Urletul pisicii veni ca un ecou al ţipătului său.
Bărbatul căzu încet din şa. N-aveam timp să-mi pară rău de el ori să mă
răzgândesc, pentru că, trecând pe lângă el, al doilea călăreţ se întoarse către noi.
Am auzit femeile strigând nedumerite şi o cioară zburând în cerc şi cârâind
asurzitor. Deasupra potecii înguste era o stâncă verticală, iar dedesubt, o râpă cu
grohotiş alunecos. Bărbatul de pe calul cel mare striga întrebări la care nu
răspundea nimeni, printre ele poruncindu-le alor săi să se retragă, ca să-i facă lui
loc să lupte. Poteca era prea îngustă ca să-şi poată răsuci animalul pe ea. Cu coada
ochiului, am văzut cum calul său de luptă încearcă să dea înapoi pe cărarea
înghesuită, în vreme ce femeile din spatele lui se străduiau să înainteze şi să scape
de luptă. Calul fără stăpân se afla între ele şi prinţ. O femeie îi strigă lui Dutiful să
se grăbească, în aceeaşi clipă în care zdrahonul de pe calul uriaş le ceru
amândurora să dea înapoi şi să-i facă loc. Calul său era, evident, de aceeaşi părere.
Cu picioarele masive din spate, înghesuia caii mult mai mici din urma lui. Cineva
trebuia să se dea la o parte, cel mai probabil, pornind în jos.
— Prinţul meu! Am strigat când Negruţa lovi cu pieptul crupa calului de lângă ea.
Când Dutiful se întoarse spre mine, pisica de pe calul dintre noi căscă botul, mârâi
prelung şi vru s-o lovească pe Negruţa peste cap. Iapa mea, şi jignită, şi alarmată,
se cabră. Abia am reuşit să mă feresc când şi-a azvârlit capul pe spate. Când reveni
pe pământ, izbi cu copitele picioarele calului din faţă. Nu-l răni, dar irită felina.
Aceasta ţâşni de pe pernă. Călăreţul se întoarse să ne înfrunte, dar nu ajunse la
mine cu sabia lui scurtă. Calul prinţului, blocat în partea din faţă, se oprise la
jumătatea potecii tot mai înguste. Bidiviul fără stăpân din faţa lui încerca să dea
înapoi, însă prinţul nu-i putea face loc. Pisica lui Dutiful mârâia nervoasă, dar nu
avea asupra cui să-şi verse furia. M-am uitat la ea şi-am avut o viziune dublată,
stranie. În vremea asta, zdrahonul de pe calul de luptă răcnea şi înjura, cerându-le
furios celorlalţi să se dea la o parte. Le era imposibil să-l asculte.
Călăreţul pe care-l provocasem reuşise cumva să-şi întoarcă armăsarul pe peticul
de pământ care ducea la poteca îngustă de pe panta dealului, însă armăsarul
fusese gata să-i zdrobească pisica sub copite. Felina şuieră şi încercă s-o lovească
puternic cu laba pe Negruţa, care sări şi se feri de ghearele ei fioroase. Părea
speriată; ştiam sigur că eu şi iapa eram mult mai mari decât animalele pe care le
vâna de obicei. Am profitat de ezitarea ei şi-am îndemnat-o pe Negruţa să
avanseze. Pisica se retrase chiar sub copitele armăsarului partenerului ei. Acesta,
nevrând să strivească animalul cunoscut, se dădu şi el înapoi, împingând calul
prinţului înainte.
La marginea strâmtă a potecii, un cal necheză, cuprins brusc de panică. Stăpâna
lui ţipă şi ea când căzură, după ce încercaseră să se ferească de calul de luptă,
care-i împingea de pe margine, mergând hotărât cu spatele spre noi. Tânăra de pe
cal îşi trase picioarele din scara şeii şi se strădui să rămână în picioare, cu spatele
lipit de margine, în timp ce animalul speriat, încercând cu disperare să-şi recapete
echilibrul, se împiedică şi căzu. Alunecă pe panta abruptă, iniţial încet. În efortul de-
a se opri, nu făcu decât să stârnească o cascadă de pietre. Pomişorii subţiri ca
fusul, care prinseseră cumva rădăcini în solul nesigur şi stâncile crăpate, fură smulşi
când calul trecu printre ei. Animalul necheză îngrozit când unul dintre ei, mai solid,
îl străpunse adânc şi-i opri scurt căderea, apoi, zbătându-se, alunecă mai departe.
În spatele meu, am auzit alte zgomote. Fără să mă uit, am presupus că sosise şi
bufonul şi că se ocupa de cealaltă pisică împreună cu Malta. Speram ca partenerul
felinei să fie tot la pământ. Sabia mea îl străpunsese adânc.
Nu mai simţeam pic de îndurare. Nu ajungeam cu sabia la stăpânul pisicii, însă
felina, care scuipa şi-o ameninţa pe Negruţa, era mai aproape. M-am aplecat şi-am
lovit-o cu sabia. A sărit într-o parte, dar eu i-am făcut o crestătură uşoară, dar lungă,
la coaste. Am fost răsplătit cu urletele de furie şi de durere scoase şi de ea, şi de
stăpânul ei. Bărbatul se îndoi de durerea simţită de pisică, iar eu am trăit un moment
ciudat, sub asaltul blestemelor trimise de Harul celorlalţi. Mi-am protejat mintea
împotriva lor, i-am dat pinteni Negruţei şi ne-am ciocnit amândoi, eu de călăreţ, ea
de calul său. L-am ameninţat cu sabia, iar el, vrând să se ferească, alunecă din şa.
Rămas fără stăpân şi panicat, animalul fu de-a dreptul bucuros s-o ia la goană când
Negruţa îi făcu loc pe lângă ea. La rândul ei, iapa prinţului dădu înapoi şi părăsi
poteca abruptă pentru peticul de pământ învecinat.
Felina prinţului se înfoiase toată şi mă înfrunta cu un mârâit nervos. Era ceva în
neregulă cu ea, avea ceva hidos care mă îngrozea. Tocmai când mă străduiam să
înţeleg ce anume, prinţul s-a întors şi m-am pomenit faţă în faţă cu tânărul Dutiful.
Am auzit oameni descriind momente în care timpul se opreşte în loc. Aş vrea să fi
trăit şi eu un asemenea moment. Mă confruntam cu un tânăr care, până atunci, nu
însemnase pentru mine decât un nume asociat cu o idee.
Avea chipul meu. Atât de bine îmi semăna, încât ştiam exact în ce loc de sub bărbie
barba îi va creşte cum nu trebuie şi va fi greu de bărbierit, când băiatul va ajunge
la vârsta bărbieritului. Până şi falca şi-o ţinea la fel ca mine, iar nasul arăta exact ca
al meu înainte de a mi-l rupe Regal. În bătălie îşi dezvelea, ca mine, dinţii într-un
rictus. Sufletul lui Verity plantase sămânţa în tânăra lui soţie pentru a concepe acest
băiat, dar trupul băiatului fusese modelat după al meu. Am privit chipul fiului pe care
nu-l văzusem şi nu-l revendicasem niciodată, iar o legătură s-a format într-o clipă
scurtă, ca zgomotul dur al unei cătuşe care-ţi cuprinde încheieturile.
Dacă ar fi stat în loc timpul pentru mine, aş fi fost gata să primesc lovitura cumplită
pe care prinţul se pregătea să mi-o dea cu sabia ridicată. Dar fiul meu n-a împărtăşit
cu mine momentul şocant al recunoaşterii. M-a atacat ca şapte feluri de demoni la
un loc, iar strigătul lui de luptă a fost un urlet prelung de pisică de vânătoare. Era
să cad din şa când m-am lăsat pe spate, ca să mă feresc de tăiş. A reuşit, totuşi,
să-mi spintece cămaşa şi să-mi provoace o durere usturătoare. Ridicându-mă în
capul oaselor, pisica lui s-a năpustit asupra mea, ţipând ca o femeie. Am răspuns
atacului şi-am lovit felina în aer, cu cotul şi cu braţul. Am urlat scârbit când m-a izbit.
Înainte de a apuca să se agaţe de mine, m-am întors violent şi-am aruncat-o în faţa
călăreţei-pisică pe care tocmai o doborâsem. Ea urlă când se ciocni cu pisica şi
căzură amândouă. Scoase un ţipăt ascuţit când se trezi cu animalul deasupra ei,
apoi îl dădu la o parte cu ghearele, numai ca să se ferească, păşind clătinat în
spate, de copitele Negruţei. Prinţul îşi urmări felina cu o expresie de groază pe chip.
Exact de clipa aceea de neatenţie aveam nevoie. I-am azvârlit sabia din mâna care
nu o strângea destul de bine.
Dutiful se aşteptase să lupt cu el. Nu era pregătit să înşfac hăţurile şi să preiau
controlul calului său. Am îmboldit-o pe Negruţa cu genunchii şi – minune! — A
reacţionat, răsucindu-se. I-am dat pinteni şi-a luat-o la galop. Iapa prinţului a urmat-
o nerăbdătoare. De-abia aştepta să scape de larmă şi de bătălie şi-i convenea să
urmeze un alt cal. Cred că i-am strigat bufonului să fugă. Într-un stil necunoscut
mie, reuşea să-l ţină la distanţă pe pestriţul cu gheare. Zdrahonul de pe calul de
luptă urla că-l furasem pe prinţ, însă ciorchinele de oameni, cai şi pisici nu putea
face nimic. Cu sabia în mână, fugeam în continuare. Nu-mi permiteam să întorc
privirea ca să văd dacă bufonul venea după mine. Negruţa alesese un ritm care-o
obliga pe cealaltă iapă să galopeze cu gâtul întins. Nu putea ţine pasul cu ritmul
sălbatic al Negruţei, dar am silit-o să alerge cât putea de repede. Am părăsit poteca
şi-am gonit într-o viteză ameţitoare în jos, pe un deal abrupt, apoi pe un teren variat,
printre tufe care ne plesneau, în sus, pe pante stâncoase înclinate, pe urmă în jos,
pe un teren pe care un om cu mintea întreagă ar fi descălecat şi-ar fi mers alături
de calul său. Dacă prinţului i-ar fi dat prin cap să sară din şa, s-ar fi sinucis. Unicul
meu plan era să mărim cât mai mult distanţa dintre noi şi tovarăşii lui Dutiful.
Prima oară când i-am aruncat o privire în spate, prinţul se ţinea în şa înverşunat, cu
gura strâmbată într-o grimasă şi cu ochii pierduţi. Am simţit pisica înfuriată care ne
urmărea de undeva. În timp ce coboram un deal pieziş, tot săltând şi alunecând,
am auzit o trosnitură în tufa din spate, apoi deasupra noastră. I-a urmat un strigăt
de încurajare şi am recunoscut vocea bufonului îndemnând-o pe Malta să se
grăbească. Mi s-a luat o piatră de pe inimă când i-am văzut că vin după noi. La
baza dealului, am oprit-o scurt pe Negruţa. Iapa prinţului făcuse deja spume la gură,
stropii albi umezindu-i zăbala. În spatele ei, bufonul trase şi el de frâiele Maltei.
— Sunteţi teferi? L-am întrebat grăbit.
— Aşa se pare, îmi răspunse. Îşi îndreptă gulerul cămăşii şi-l strânse bine la gât. Şi
prinţul?
Ne-am uitat amândoi la Dutiful. Mă aşteptam la furie şi sfidare. În loc de asta, băiatul
se clătină în şa, cu privirea pierdută. Îşi mută ochii de la mine la bufon, apoi iar la
mine. Zăbovi asupra chipului meu şi se încruntă, ca şi cum n-ar fi înţeles ceva.
— Prinţul meu? Îl strigă bufonul îngrijorat, adoptând, în momentul acela, tonul
Lordului Auriu. Te simţi bine?
Preţ de-o clipă, prinţul se uită la amândoi. Apoi privirea sa prinse viaţă şi urlă ca un
sălbatic.
— Trebuie să mă întorc!
Vru să-şi scoată picioarele din scara şeii. I-am dat pinteni Negruţei şi-am luat-o
imediat la galop. Am auzit ţipătul disperat al prinţului şi, privind înapoi, l-am văzut
apucându-se zdravăn de şa, ca să nu cadă. Cu bufonul în spatele nostru, am gonit
mai departe.

Capitolul XXII
ALEGERI
Legendele despre Catalizator şi Profetul Alb nu sunt legendele celor Şase Ducate.
Cu toate că scrierile şi cunoştinţele tradiţionale sunt familiare unor învăţaţi din cele
Şase Ducate, ele îşi au originea în ţinuturile din sudul îndepărtat, dincolo de
Jamaillia şi Insulele Mirodeniilor. Nu alcătuiesc o religie, mai degrabă un concept
deopotrivă istoric, şi filosofic. Conform celor care cred în astfel de lucruri, timpul nu
este decât o roată uriaşă care se învârteşte pe cărarea evenimentelor
predeterminate. Necontrolat, timpul se roteşte la infinit, iar lumea e condamnată să
repete ciclul evenimentelor care ne afundă pe toţi în beznă şi degradare. Adepţii
Profetului Alb cred că în fiecare eră se naşte un om care are viziunea de a readuce
timpul şi istoria pe cărarea cea bună. Acest bărbat este recunoscut după pielea sa
albă şi ochii lipsiţi de culoare. Se spune că sângele neamurilor străvechi de profeţi
albi prinde glas din nou prin Profetul Alb. Iar fiecărui Profet Alb i se asociază un
Catalizator. Numai Profetul Alb al unei ere poate prevesti cine este Catalizatorul.
Acesta se naşte cu capacitatea unică de a modifica, oricât de uşor, cursul
evenimentelor predeterminate care, la rândul lor, întorc timpul spre alte cărări, cu
posibilităţi şi mai mari. Împreună cu Catalizatorul, Profetul Alb trudeşte pentru a
îndrepta timpul pe o cărare mai bună.
Caterhill, Filosofii

Nu puteam goni ca vântul la nesfârşit. Cu mult înainte de-a mă simţi în siguranţă,

starea cailor ne-a obligat să-i lăsăm să răsufle. Nu se mai auzeau zgomotele
urmăritorilor în urma noastră; un cal de luptă nu e un cal bun de alergat. Când a
venit seara şi-a coborât întunericul peste noi, am condus caii la o albie unduitoare.
Iapa prinţului de-abia îşi mai ţinea capul drept. Imediat ce se mai răcorea, aveam
să ne oprim puţin. Eu călăream aplecat în şa, ca să mă feresc de crengile de salcie
aliniate de-a lungul apei. Ceilalţi veneau după mine. Prima oară când încetinisem
caii, mă temusem că prinţul va încerca să scape sărind din şa, dar mă înşelasem.
În schimb, stătuse tăcut şi bosumflat, eu mânându-i iapa.
— Atenţie la creanga asta, i-am prevenit pe Dutiful şi pe Lordul Auriu, când o ramură
joasă se agăţă de mine în timp ce Negruţa îşi croi drum pe sub ea.
Am prins-o, ca să nu-l plesnească pe prinţ peste faţă.
— Cine eşti? Întrebă el pe neaşteptate, cu voce stinsă.
— Nu mă recunoşti, prinţul meu? Îl întrebă Lordul Auriu neliniştit.
Am observat că încerca să-i distragă prinţului atenţia de la mine.
— Nu tu. El. Cine e? Şi de ce m-aţi atacat pe mine şi pe prietenii mei?
Vorbea pe un ton de-a dreptul acuzator. Îşi îndreptă deodată spatele în şa, de parcă
tocmai ar fi descoperit că era nervos.
— Fereşte-te, l-am avertizat, eliberând o altă ramură.
Mă ascultă. Lordul Auriu îi spuse.
— E servitorul meu, Tom Badgerlock. Am venit să te ducem înapoi acasă la
Buckkeep, prinţe Dutiful. Regina, mama ta, e foarte îngrijorată din cauza ta.
— Nu vreau să merg.
Tânărul îşi revenea cu fiecare propoziţie pe care o spunea. Ultimele cuvinte le
rostise cu demnitate. Am aşteptat ca Lordul Auriu să replice ceva, dar n-am auzit
decât bocănitul copitelor prin apă şi trosnetele ramurilor pe sub care treceam. În
dreapta apăru pe neaşteptate o pajişte. Câteva cioturi înnegrite şi răzleţite aminteau
de o pădure arsă cu ani în urmă. Tulpini ierboase înalte, cu globuri maronii pufoase
în vârf, se luau la întrecere cu zburătoare cu capsule pline de seminţe, învelite în
peri mătăsoşi. Am scos caii din apă şi i-am dus pe iarbă. Când am ridicat ochii spre
cer, se întunecase destul ca să zăresc câteva sclipiri de stele. Luna şovăitoare nu
voia să se arate până nu se lăsa de tot întunericul. Chiar şi acum, amurgul fura din
culoarea zilei, transformând pădurea înconjurătoare într-o ţesătură încâlcită şi
impenetrabilă a beznei.
I-am condus pe toţi în mijlocul pajiştii, cât mai departe de liziera pădurii, înainte de-
a opri caii. Oricine ne-ar fi atacat, trebuia să traverseze o bucată de drum pe câmp
deschis ca să ajungă la noi.
— Cel mai bine e să ne odihnim până răsare luna, i-am spus Lordului Auriu. Atunci
va fi destul de dificil să ne găsim drumul.
— Dar suntem în siguranţă dacă ne oprim?
Am ridicat din umeri.
— În siguranţă sau nu, cred că trebuie să ne oprim. Caii sunt aproape epuizaţi şi se
întunecă. Eu zic că ne-am îndepărtat mult de ei. Calul de luptă e puternic, dar nu e
iute, nici sprinten. Terenul pe care l-am străbătut îl va descuraja. Iar pestriţii fie
trebuie să-şi abandoneze răniţii, despărţindu-se, fie vor veni după noi mai încet.
Avem puţin timp să ne tragem sufletul.
M-am uitat la prinţ înainte de a descăleca. Stătea adus de spate, însă furia din ochi
dovedea că era departe de a fi înfrânt. Am aşteptat până când şi-a îndreptat ochii
negri către mine, apoi i-am vorbit.
— Depinde de tine. Ne putem purta bine cu tine şi ne putem întoarce la Buckkeep.
Sau te comporţi ca un copil încăpăţânat şi încerci să fugi înapoi la prietenii tăi cu
Har – iar eu te voi urmări şi te voi duce înapoi la Buckkeep cu mâinile legate la
spate. Alege acum.
Mă fixă cu o privire lungă, provocatoare, cel mai necivilizat lucru pe care un animal
îl poate face altuia. Nu-mi vorbi. Faptul mă jigni în atâtea feluri, încât de-abia îmi
ţineam firea.
— Răspunde-mi! I-am poruncit.
Prinţul miji ochii.
— Cine eşti? Repetă întrebarea pe un ton care o transformă într-o insultă.
În toţi anii în care mă ocupasem de creşterea lui Hap, băiatul nu mă provocase
niciodată într-atât, încât să mă scoată din minţi într-o clipă, cum făcuse tânărul din
faţa mea. Am răsucit-o pe Negruţa. Eram mai înalt decât el, înainte de toate, iar
diferenţa dintre caii noştri mă ajuta să-l domin. L-am înghesuit şi pe el, şi iapa sa,
aplecându-mă deasupra lui, ca să-l privesc de sus, ca un lup care-şi demonstrează
autoritatea în faţa puilor.
— Sunt cel care te va duce înapoi la Buckkeep. Într-un fel sau altul. Împacă-te cu
gândul ăsta.
— Badgerlo… vru să spună Lordul Auriu, dar prea târziu.
Dutiful făcu o mişcare. Un muşchi îi tresări foarte uşor, avertizându-mă de intenţia
lui. Fără să stau pe gânduri, m-am repezit la el de pe spinarea Negruţei. În elanul
meu, am căzut amândoi de pe cai. Ne-am prăbuşit în iarba înaltă, din fericire pentru
Dutiful, pentru că am aterizat deasupra lui, ţintuindu-l zdravăn, ca şi cum asta aş fi
intenţionat. Ambele iepe fornăiră şi se traseră într-o parte, dar erau prea vlăguite ca
să fugă. Negruţa făcu câţiva paşi cu genunchii cât mai sus, fornăi a doua oară ca
să mă certe, apoi îşi plecă botul în iarbă. Iapa prinţului, care o urmase oricum toată
ziua, îi urmă din nou exemplul.
M-am ridicat în capul oaselor, călărindu-l pe prinţ şi pironindu-i ambele braţe la
pământ. L-am auzit pe Lordul Auriu descălecând, dar nici măcar n-am întors capul.
L-am fixat din priviri pe Dutiful. Mi-am dat seama, după cum i se mişca pieptul, că îi
tăiasem răsuflarea, însă el refuza să scoată un sunet. N-a vrut să mă privească nici
când i-am luat cuţitul şi l-am aruncat cu dispreţ în pădure. Se uita dincolo de mine,
la cer. L-am prins de bărbie şi l-am forţat să întoarcă faţa la mine.
— Alege, i-am repetat.
Mă privi, îşi răsuci capul, mă privi din nou. Când îşi întoarse faţa de la mine a doua
oară, am simţit că mi se împotriveşte mai puţin. Chipul i se strâmbă într-o expresie
nenorocită când ochii i se opriră undeva în spatele meu.
— Dar trebuie să mă întorc la ea, rosti gâfâind. Inspiră sacadat şi încercă să-mi
explice: nu mă aştept să înţelegi. Nu eşti decât ogarul trimis să mă găsească şi să
mă târască înapoi. Nu ştii decât să-ţi faci datoria. Dar eu trebuie să merg după ea.
Ea e viaţa mea, aerul pe care îl respir… mă completează. Trebuie să fim împreună.
Ei, să ştii că nu veţi fi. A fost cât pe ce să i-o spun, dar m-am abţinut. De fapt, i-am
spus altceva.
— Ba înţeleg. Dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce am de făcut. Nici măcar ceea
ce ai tu de făcut.
M-am ridicat de pe el când s-a apropiat Lordul Auriu.
— Badgerlock, acesta e prinţul Dutiful, moştenitorul tronului Farseer, îmi aminti cu
asprime.
Am decis să joc cartea pe care mi-o oferise.
— Şi tocmai de-asta mai are dinţi în gură, domnul meu. Băieţii care scot cuţitul la
mine sunt norocoşi dacă şi-i păstrează.
Am încercat să par şi arogant, şi agresiv. Să creadă băiatul că Lordul Auriu mă ţine
din scurt. Dar să se şi teamă că nu eram complet sub stăpânirea lui. Asta mă ajuta
să-l ţin în frâu.
— O să mă ocup de cai, am anunţat, îndepărtându-mă de ei pe întuneric.
Am stat cu un ochi şi o ureche la bufon şi la prinţ cât am scos şeile şi zăbalele cailor
şi i-am frecat cu mănunchiuri de iarbă. Dutiful s-a ridicat încet în picioare,
dispreţuind mâna întinsă a Lordului Auriu. Îşi curăţă hainele, iar când lordul îl întrebă
dacă e rănit, îi răspunse politicos, dar înţepat, că se simte cât se poate de bine.
Lordul se retrase ca să se pregătească pentru noapte şi să-i permită băiatului să-şi
refacă demnitatea zdrobită. În scurt timp, caii păşteau lacomi, ca şi când n-ar mai fi
văzut iarbă până atunci. Aşezam şeile în rând. Am scos aşternuturile din desagii
Negruţei şi-am început să-i pun unul peste altul, lângă ele. Dacă puteam, aveam să
ciupesc o oră de somn. Prinţul îmi urmărea mişcările.
— Nu faci focul? Mă întrebă după câteva momente.
— Ca să ne găsească mai uşor prietenii tăi? Nu.
— Dar…
— Nu-i chiar atât de frig. Şi, oricum, n-avem ce găti. Am scuturat ultima pătură şi l-
am întrebat. Ai pături în desagă?
— Nu, recunoscu el nefericit.
Am împărţit păturile ca să fac trei aşternuturi, în loc de două. Am văzut că prinţul
stă pe gânduri.
— Am eu de mâncare. Şi vin. Oftă, apoi adăugă: Mi se pare un târg cinstit pentru o
pătură.
L-am urmărit atent cum se apropie şi-şi desface desagii.
— Prinţul meu, ţi-ai făcut o părere greşită despre noi. Nu ne-am gândit să te obligăm
să dormi pe pământul gol, protestă îngrozit Lordul Auriu.
— Poate că tu nu, Lordule Auriu. Dar el, da. Îmi aruncă o căutătură cruntă şi
adăugă: Nu mi-a arătat nici măcar politeţea cu care-ţi tratezi semenii, darămite
respectul care se cuvine suveranului său.
— E un bărbat aspru, prinţul meu, dar un slujitor bun.
Lordul Auriu mă avertiză din priviri. M-am prefăcut că-mi plec ochii, ruşinat, însă am
bolborosit.
— Respectul cuvenit suveranului? Poate. Dar nu unui băiat care fuge de îndatorirea
sa.
Dutiful trase aer în piept, de parcă se pregătea să-mi dea o replică nervoasă.
Scoase un şuierat, dar se stăpâni.
— Nu ştii ce vorbeşti, ripostă cu răceală. Nu am fugit.
Lordul Auriu îi vorbi pe un ton mult mai blând decât al meu.
— Iartă-mă, domnul meu, dar nouă aşa ni se pare. La început, regina s-a temut că
ai fost răpit. Dar nu a primit cereri de răscumpărare. Nu a vrut să-şi alarmeze nobilii
sau să insulte delegaţia de pe Insulele Străine, care urmează să sosească pentru
încheierea logodnei tale. Fără îndoială, nu ai uitat că, peste nouă nopţi, luna nouă
îţi aduce logodnica, nu? A lipsi într-un asemenea moment n-ar fi doar o impoliteţe,
ci o jignire. Regina nu a crezut că vrei să jigneşti pe nimeni. Totuşi, nu a trimis
gărzile după tine, cum ar fi putut să facă. Preferând să fie discretă, m-a rugat pe
mine să te găsesc şi să te aduc acasă în siguranţă. Acesta este singurul nostru
scop.
— Nu am fugit, repetă el ferm.
Am observat că acuzaţia îl durea mai tare decât credeam. Cu toate acestea, se
încăpăţână să adauge.
— Dar nu intenţionez să mă întorc la Buckkeep.
Scosese o sticlă de vin. Acum scoase şi mâncare: peşte afumat învelit într-un
şerveţel de pânză, câteva felii de prăjitură cu miere cu crustă întărită şi două mere;
nu erau raţii de călătorie, ci o masă gustoasă, pregătită de nişte camarazi devotaţi
pentru bucuria prinţului. Desfăcu şerveţelul pe iarbă şi începu să împartă mâncarea
în trei. O aranjă cu graţie de pisică. Mi s-a părut că se descurcă bine arătându-şi
firea delicată într-o situaţie supărătoare. Destupă vinul şi-l aşeză la mijloc. Ne invită
cu un gest să ne servim. N-am aşteptat să ne invite şi a doua oară. Puţină câtă era,
mâncarea era mai mult decât bine-venită. Prăjitura cu miere, consistentă, avea
multe stafide. Mi-am umplut gura cu jumătate din porţia mea şi-am încercat s-o
mestec încet. Îmi era o foame teribilă. Dar, chiar în timp ce mâncam, prinţul, mai
puţin flămând, ni se adresă cu seriozitate:
— Dacă veţi încerca să mă luaţi cu voi cu forţa, veţi avea de suferit. Prietenii mei
vor veni după mine, o ştiţi. Ea nu va renunţa la mine atât de uşor, nici eu la ea. Şi
nu doresc să fiţi răniţi. Nici măcar tu, adăugă, întâlnindu-mi privirea fixă.
Îi luasem vorbele drept o ameninţare, însă el păru sincer când îşi reluă explicaţiile.
— Trebuie să merg cu ea. Nu sunt un băiat care fuge de îndatoriri, nici măcar un
bărbat care fuge de o căsătorie aranjată. Nu mă feresc de neplăceri. Dar mă duc în
locul de care aparţin… din naştere.
Grija cu care îşi alegea cuvintele îmi amintea de Verity. Îşi plimbă ochii de la mine
la bufon şi înapoi. Părea să-şi caute un aliat sau măcar o ureche compătimitoare.
Îşi linse buzele, ca şi când urma să-şi asume un risc. Ne întrebă cât putu de încet.
— Aţi auzit de Prinţul Pestriţ?
Am tăcut şi eu, şi bufonul. Mâncarea pe care o înghiţeam nu mai avea gust. Îşi
pierduse Dutiful minţile? Atunci, Lordul Auriu dădu o dată afirmativ din cap.
— Mă trag din el. Aşa cum se întâmplă uneori în dinastia Farseer, m-am născut cu
Har.
Nu ştiam dacă să-i admir onestitatea sau să mă îngrozească presupunerea lui naivă
că tocmai nu-şi semnase condamnarea la moarte. Mi-am controlat expresia feţei şi
nu mi-am lăsat privirea să-mi trădeze gândurile. M-am întrebat disperat dacă
recunoscuse acest lucru şi în faţa altora, la Buckkeep.
Cred că lipsa noastră de reacţie îl tulbura mai mult decât orice altceva am fi făcut.
Tăceam amândoi, Urmărindu-l. Inspiră ca un jucător înainte de-a arunca pe masă
cartea hotărâtoare.
— Aşa că înţelegeţi acum de ce ar fi mai bine pentru toată lumea dacă mă lăsaţi să
plec. Cele Şase Ducate nu vor urma un rege cu Har, iar eu nu pot renunţa la mine,
aşa cum m-a făcut sângele meu. Nu voi nega ceea ce sunt. Ar fi o laşitate, m-aş
purta fals faţă de prietenii mei. Dacă m-aş întoarce, ar fi doar o chestiune de timp
să se afle că am Har. Dacă mă târâţi înapoi, nu veţi face decât să stârniţi conflicte
între nobili şi să-i dezbinaţi. Ar trebui să mă lăsaţi să plec şi să-i spuneţi mamei mele
că nu m-aţi găsit. Aşa ar fi cel mai bine pentru toţi.
M-am uitat în jos, la ultima porţie de peşte. Am întrebat cu glas încet:
— Dar dacă am hotărî că cel mai bine pentru toţi ar fi să te omorâm? Să te
spânzurăm, să te tăiem în patru şi să te ardem deasupra apei? Şi numai după aceea
să-i spunem reginei că nu te-am găsit?
Am întors capul, ca să nu-i văd spaima sălbatică din ochi, ruşinat de ceea ce îi
făcusem, dar ştiind că trebuie învăţat să fie precaut.
— Cunoaşte oamenii, înainte de a le spune cele mai adânci secrete ale tale, l-am
sfătuit, după câteva clipe.
Sau cunoaşte-ţi prada. Lupul veni la mine tăcut ca umbra, cu gândul uşor precum
adierea serii pe piele. Scăpă din bot un iepure, cam zdrenţuit de colţi. Îi mâncase
deja măruntaiele. Luă dezinvolt peştele din mâna mea, îl înfulecă şi se culcă lângă
mine cu un oftat prelung. Îşi propti botul pe labele din faţă. Iepuroiul mi-a ţâşnit în
faţă. Cea mai uşoară pradă din viaţa mea.
Prinţul făcu ochii atât de mari, încât i se văzu albul din jurul pupilelor. Se uită când
la mine, când la lup. Nu cred că ne auzise gândul împărtăşit, dar îşi dăduse seama
imediat. Sări în picioare, ţipând.
— Tu ar trebui să înţelegi! Cum mă poţi smulge nu numai de lângă animalul cu care
sunt legat, ci şi de lângă femeia care împarte cu mine Sângele Străvechi? Cum îi
poţi trăda pe ai tăi?
Eu aveam de pus propriile mele întrebări, mai importante. Cum de-ai străbătut o
asemenea distanţă atât de repede?
Aşa cum o va străbate şi pisica lui, şi din acelaşi motiv. Lupul poate merge drept,
pe când calul e nevoit să ocolească. Eşti pregătit să te găsească? Cu mâna pe
spinarea lui, simţeam oboseala pulsând în el. Se scutură de îngrijorarea mea ca de
muştele de pe blană. Nu sunt chiar aşa de ramolit. Ţi-am adus de mâncare, îmi
sublinie.
Ar fi trebuit să-l mănânci singur pe tot.
O umbră de umor. L-am şi mâncat. Pe primul. Doar nu crezi că sunt atât de prost
să mă ţin după tine tot drumul ăsta cu stomacul gol? Iepurele ăsta e pentru tine şi
pentru Cel-fără-Miros. Şi pentru puiul ăsta, dacă vrei.
Mă îndoiesc că-l va mânca negătit.
Mă îndoiesc că are rost să nu faci focul. Oricum vor veni şi n-au nevoie de lumină
care să-i călăuzească. Băiatul o cheamă; e ca şi cum trage aer în piept şi-l scoate
afară. E un mieunat ca o chemare la împerecheat.
Nu-l aud.
Mirosul nu e singurul simţ al tău care nu-i la fel de ascuţit ca al meu.
M-am ridicat, apoi am împins uşor iepurele eviscerat cu piciorul.
— O să fac focul şi-o să-l gătesc.
Prinţul se holba tăcut la mine. Ştia foarte bine că purtasem o conversaţie din care
el fusese exclus.
— Dar nu mai atragem urmăritorii? Întrebă Lordul Auriu.
În ciuda întrebării, ştiam că tânjeşte după căldura focului şi mâncare caldă.
— O face el deja. Am arătat cu degetul spre prinţ. Dacă ţinem focul aprins atât cât
să ne pregătim ceva cald, nu va înrăutăţi lucrurile.
— Cum îi poţi trăda pe cei la fel ca tine? Repetă Dutiful.
Gândisem deja răspunsul la întrebarea aceea cu o noapte înainte.
— Există mai multe grade de loialitate, prinţul meu. Eu sunt devotat în primul rând
celor din neamul Farseer. Cum ar trebui să fii şi tu.
Semăna cu mine mai mult decât mă lăsa inima să-i spun, şi sufeream pentru el.
Totuşi, faptele mele nu mi se păreau trădătoare. Am preferat să-i impun graniţe de
siguranţă. Aşa cum făcuse şi Burrich cu mine cândva, mi-am zis cu mâhnire.
— Cine-ţi dă ţie dreptul să-mi spui cui să fiu devotat? Mă luă la rost.
Furia din vocea lui îmi spuse că rostise tocmai întrebarea care-l rodea mai tare.
— Ai dreptate. Nu e dreptul meu, prinţe. E datoria mea. Să-ţi reamintesc ceea ce
se pare că ai uitat. Mă duc să caut vreascuri. Între timp, poate te gândeşti la ce se
va alege de tronul Farseer dacă pur şi simplu refuzi să-ţi faci datoria şi dispari.
În ciuda oboselii, lupul se ridică şi veni după mine. Ne-am întors la malul pârâului,
ca să căutăm lemne aduse de apă şi uscate peste vară. Mai întâi am băut, apoi m-
am spălat pe piept, acolo unde mă tăiase prinţul cu sabia. Încă o zi, încă o cicatrice.
Sau poate că nu. Nici măcar nu sângerasem prea mult. M-am reapucat de căutat
lemne. Văzul fin al lui Ochi Întunecaţi pe timp de noapte îmi suplinea simţurile mai
nedezvoltate. În curând, strânsesem un braţ de vreascuri. Seamănă foarte mult cu
tine, remarcă lupul pe drumul înapoi.
Suntem rude. E moştenitorul lui Verity.
Numai pentru că ai refuzat tu. E sângele nostru, frăţioare. Al tău şi al meu.
Gândul mă lăsă fără cuvinte un timp. Apoi am subliniat: Eşti mult mai conştient de
preocupările omeneşti decât mai demult. Altădată, nici nu le luai în seamă.
Aşa-i. Iar Rolf cel Negru ne-a avertizat că ne-am apropiat prea mult, că sunt mai
degrabă om decât lup, iar tu mai degrabă lup decât om. O să plătim pentru asta,
frăţioare. Nu că am fi avut de ales, dar asta nu schimbă lucrurile. Vom suferi din
cauză că firile noastre s-au împletit atât de strâns.
Ce anume încerci să-mi spui?
Ştii deja.
Ştiam, într-adevăr. Ca şi mine, prinţul fusese crescut printre oameni care nu
întrebuinţau Harul. Şi, tot ca mine, neîndrumat, se părea nu numai că era copleşit
de magia lui, ci se şi desfăta cu ea. Necălăuzit, mă legasem mult prea strâns. În
cazul meu, mai întâi de un câine, când fusesem amândoi foarte tineri şi prea necopţi
la minte ca să ne gândim unde ne va duce legătura noastră. Burrich ne despărţise
cu forţa. Îl urâsem pentru asta atunci, iar ura mea durase câţiva ani. Acum mă uitam
la prinţ, copleşit de chinurile dragostei pentru pisică, şi mă consideram norocos că,
atunci când mă legasem, o făcusem numai de un căţeluş. Cumva, în ataşamentul
lui faţă de pisică, ajunsese să se ataşeze şi de o tânără cu Sânge Străvechi. Când
aveam să-l aduc înapoi la Buckkeep, urma să-şi piardă nu doar singurul prieten, ci
şi femeia pe care credea că o iubeşte.
Ce femeie?
Vorbeşte despre o femeie, una cu Sânge Străvechi. Probabil una dintre cele care
călătoreau cu el.
Vorbeşte despre o femeie, dar nu miroase a femeie. Nu ţi se pare ciudat?
Am cugetat la asta în drum spre tabără. Am făcut o grămăjoară din vreascuri.
Pregătindu-mă să le aprind şi curăţând de coajă un băţ uscat pe post de iască, m-
am uitat la prinţ. Împăturise şerveţelul de pânză, dar lăsase vinul la îndemână.
Acum stătea morocănos pe o pătură, cu genunchii sub bărbie, cu privirea pierdută
în bezna deasă a nopţii.
Mi-am coborât zidurile şi l-am cercetat cu mintea. Ochi Întunecaţi avusese dreptate.
Tânjea după tovarăşa lui de Har, dar nici măcar nu ştiam sigur că era conştient de
ceea ce făcea. Pornise într-o căutare timidă şi tristă, ca un căţeluş pierdut
schelălăind după mama lui. Odată ce-am sesizat-o, a început să mă calce pe nervi,
nu numai pentru că îşi chema prietenii să vină asupra noastră, ci şi pentru că
scheunatul lui mă îngrozea. Mă determina să vreau să-i leg mâinile. În schimb,
făcându-mi de lucru cu cremenea şi iasca, l-am întrebat indiferent.
— Te gândeşti la iubita ta?
Se întoarse către mine speriat. Lordul Auriu tresări auzindu-mi întrebarea directă.
M-am aplecat ca să suflu în scânteia mică pe care o aprinsesem. Luci timidă, apoi
deveni o flacără palidă, curajoasă.
Prinţul încercă să-şi păstreze cât de cât demnitatea.
— Întotdeauna mă gândesc la ea, răspunse calm.
Am aşezat câteva beţe sfrijite în formă de cort, deasupra flăcării.
— Aşa, deci. Cum arată fătuca? Am vorbit ca un soldat necioplit, cu inflexiuni ale
vocii învăţate la atâtea mese luate printre gărzile de la Buckkeep. E… — Am făcut
gestul acela inconfundabil, recunoscut de oricine – bună?
— Gura! Scuipă prinţul mânios.
I-am rânjit Lordului Auriu.
— Ehe-he, ştim noi amândoi ce înseamnă asta. Înseamnă că nu ştie. Adică n-a
aflat la prima mână. Ori poate că a aflat doar cu mâna.
M-am lăsat pe spate şi i-am rânjit provocator.
— Badgerlock! Mă mustră Lordul Auriu.
Cred că îl scandalizasem cu adevărat. M-am făcut că nu pricep.
— Păi, cam aşa se întâmplă de fiecare dată, nu? Nu-i decât o distracţie pentru ea.
Pun rămăşag că nici n-a sărutat-o, darămite s-o…
Am repetat gestul. Zeflemeaua a avut efectul scontat. În timp ce aruncam lemne
mai mari pe foc, prinţul se ridică indignat. La lumină flăcărilor, am văzut că se
înroşise şi-i fremătau nările de furie.
— Nu-i aşa! Scrâşni el. Nu-i o… Nu că m-aş aştepta să înţelegi altceva decât târfe!
E o femeie care merită s-o aştepţi, iar când vom fi împreună, va fi mai înălţător şi
mai dulce decât îţi poţi imagina. Dragostea ei trebuie câştigată, iar eu mă voi dovedi
demn de ea.
În sinea mea, plângeam pentru el. Erau cuvintele unui băiat, luate din poveşti spuse
de menestreli, închipuirile unui flăcău lipsit de experienţă. Ardea de pasiune
inocentă, iar aşteptările lui idealiste îi sclipeau în priviri. Am încercat să găsesc o
remarcă grosolană, demnă de rolul pe care mi-l alesesem, dar n-am fost în stare s-
o rostesc. M-a salvat bufonul.
— Badgerlock! Se răsti Lordul Auriu. Ajunge. Prăjeşte carnea aia.
— Stăpâne, m-am supus morocănos.
I-am aruncat lui Dutiful un rânjet batjocoritor, pe care a refuzat să-l vadă. Când am
luat în mână iepurele şi cuţitul, Lordul Auriu i-a vorbit mai blând.
— Are un nume domniţa aceasta pe care o admiri? Am cunoscut-o la curte?
Lordul Auriu îşi exprima curiozitatea politicos. Căldura din vocea lui făcu din
întrebare un act măgulitor pentru prinţ. Dutiful fu imediat fermecat, nu numai în ciuda
furiei sale împotriva mea, ci şi din cauza ei. Iată că i se ivea ocazia să se
dovedească un domn bine-crescut, să-mi ignore interesul de mitocan şi să
răspundă politicos, ca şi când eu nici n-aş fi existat.
Îşi privi mâinile şi zâmbi – zâmbetul unui băiat cu o iubită secretă.
— A, n-ai cunoscut-o la curte, Lord Auriu. Oameni ca ea nu se găsesc acolo. E o
doamnă a pădurilor sălbatice, vânător şi pădurar. Nu tiveşte batiste în grădină în
zilele de vară, nici nu se ghemuieşte între patru pereţi, în faţa căminului, când
începe să bată vântul. E liberă pentru toată lumea, părul îi flutură în vânt, ochii ei
sunt cuiburi pentru tainele nopţii.
— Înţeleg. Glasul Lordului Auriu era plin de îngăduinţă caldă faţă de prima dragoste
a tinereţii. Se aşeză pe şa, lângă băiat, dar puţin mai sus decât el. Şi această zână
a pădurii are un nume? Sau familie? Întrebă el patern.
Dutiful ridică ochii spre el şi clătină plictisit din cap.
— Poftim, ia uite ce întrebi! De-asta sunt sătul de curte. De parcă mi-ar păsa dacă
are familie sau avere! Eu pe ea o iubesc.
— Dar un nume tot trebuie să aibă, stărui Lordul Auriu tolerant, în timp ce eu îmi
vâram cuţitul sub pielea iepurelui şi-o desfăceam. Altfel de ce şopteşti stelelor
noaptea, când visezi cu ea? Îndepărtam pielea de pe animal, în vreme ce Lordul
Auriu dezvăluia secret după secret din idila băiatului. Hai, spune-mi, cum ai
cunoscut-o?
Lordul Auriu luă sticla cu vin, bău din ea cu delicateţe şi i-o întinse prinţului. Băiatul
o răsuci gânditor în palme, ridică ochii la zâmbetul lordului şi bău. După aceea se
aşeză, ţinu sticla în mâini fără s-o strângă, cu gâtul îndreptat spre flăcările mici care-
i conturau trăsăturile în întunericul nopţii.
— Pisica mea m-a dus la ea, mărturisi într-un sfârşit. Mai sorbi o dată din vin. M-
am furişat afară într-o noapte, ca să vânez cu ea. Câteodată, pur şi simplu vreau
să fiu singur. Ştii cum e la curte. Dacă spun că vreau să călăresc în zori, când mă
scol, mă aşteaptă şase domni gata să mă însoţească şi douăsprezece doamne
care-şi iau rămas-bun de la noi. Dacă spun că mă voi plimba în grădină după cină,
nu pot să cotesc pe o cărare fără să dau peste o domniţă care scrie poezii sub un
copac sau peste vreun nobil care vrea să pun o vorbă bună pentru el la regină. E
înăbuşitor, Lord Auriu. Ca să fiu sincer, nu ştiu de ce preferă atâţia să vină la curte
dacă nu sunt obligaţi. Dacă aş avea privilegiul libertăţii, aş pleca de-acolo imediat.
Se ridică brusc şi privi în noapte, de jur împrejur. Eu am plecat, declară pe
neaşteptate, ca uimit de el însuşi. Sunt aici, departe de toate prefăcătoriile şi
manipulările. Şi sunt fericit. Sau am fost fericit, până când ai venit tu şi m-ai târât
înapoi.
Îmi aruncă o căutătură plină de ură, de parcă eu eram singurul vinovat, iar Lordul
Auriu un privitor inocent. Acesta reluă abil povestea de acolo de unde îl interesa.
— Aşa, deci. Te-ai dus la vânătoare cu pisica într-o noapte, iar domniţa asta…
— M-am dus la vânătoare cu pisica şi…
Numele puicii? Stărui Ochi Întunecaţi, presat dintr-odată de senzaţia că e urgent
să-l aflăm. Am scos un geamăt batjocoritor.
— Mi se pare că pisica şi domniţa au acelaşi nume. Nerostita.
Am înfipt iepurele în sabie. Nu-mi plăcea s-o folosesc drept proţap; carnea se răcea
prea greu. Dar să mă fi dus după o ramură verde ar fi însemnat să merg până la
lizieră şi să pierd conversaţia, or, eu voiam să aud ce avea de spus.
Prinţul îmi dădu o replică usturătoare.
— Credeam că tu, ca pestriţ, ştii că animalele au propriile lor nume, pe care ţi le
spun când cred ele de cuviinţă. Pisica mea nu mi-a împărtăşit încă numele ei. Când
voi fi vrednic de încrederea ei, mi-l va spune.
— Nu sunt „pestriţ”, am declarat ţâfnos.
Dutiful mă ignoră. Inspiră adânc şi-i vorbi Lordului Auriu cu toată sinceritatea.
— Acelaşi lucru este valabil şi pentru doamna mea. Nu trebuie să-i ştiu numele,
când eu iubesc esenţa ei.
— Fireşte, fireşte, îl încurajă bufonul. Se trase mai aproape de prinţ şi continuă: Dar
eu aş vrea să-mi povesteşti despre prima ta întâlnire cu frumoasa ta. Pentru că, îţi
mărturisesc, în adâncul inimii sunt la fel de romantic precum orice doamnă de la
curte care plânge când aude povestea unui menestrel.
Vorbea de parcă spusele lui Dutiful n-ar fi avut nicio consecinţă. Pe mine însă mă
străbătu senzaţia grea că ceva nu era deloc bine. Într-adevăr, nici Ochi Întunecaţi
nu-mi spusese imediat cum îl cheamă, dar pisica şi prinţul erau împreună de câteva
luni. Am răsucit sabia, dar iepurele se mişcă pe lamă, carcasa fiind cam largă, iar
partea prăjită ajunse iar în dreptul flăcărilor. Bolborosind, l-am scos din foc şi m-am
ars la degete când l-am înfipt mai bine în sabie. L-am întins din nou deasupra
flăcărilor şi l-am ţinut acolo.
— Prima noastră întâlnire… medită Dutiful şi un surâs trist îi arcui buzele. Mă tem
că nu s-a întâmplat încă. Într-un fel. În felurile cele mai importante, am cunoscut-o.
Mi-a arătat-o pisica sau, mai bine zis, mi s-a arătat prin mijlocirea pisicii.
Lordul Auriu lăsă capul pe-o parte şi se uită la el cu o expresie curioasă, dacă nu
nedumerită. Surâsul prinţului se lărgi.
— E greu de explicat cuiva care nu are experienţă cu Harul. Dar voi încerca. Prin
magia mea, pot împărtăşi gânduri cu pisica. Simţurile ei le ascut pe ale mele.
Uneori, zac noaptea în pat şi-mi pun mintea la dispoziţia ei, devenind una cu ea.
Văd ce vede ea, simt ce simte ea. E minunat, Lord Auriu. Nu-i nimic înjositor şi
animalic, cum ar vrea alţii să crezi. Lumea a prins viaţă în jurul meu. Dacă ar exista
o cale prin care să-mi împărtăşesc experienţa cu tine, aş face-o, numai ca s-o
înţelegi.
Băiatul era foarte sincer în intenţia de a-l câştiga de partea lui. Am întrezărit scurta
sclipire de amuzament din ochii bufonului, dar sunt convins că prinţul a văzut numai
afecţiunea lui plină de duioşie.
— Va trebui să mi-o imaginez, rosti Lordul Auriu.
Prinţul Dutiful clătină din cap.
— Vai, dar asta nu se poate. Nimeni nu poate, dacă nu s-a născut cu magia Harului.
De aceea ne persecută toţi. Pentru că, nefiind înzestraţi cu această magie, se umplu
de invidie, care se transformă în ură.
— Cred că e vorba şi de teamă, am şoptit, dar bufonul îmi închise gura dintr-o
privire.
Mustrat, am întors capul şi-am învârtit iepurele din care ieşea fum.
— Cred că-mi pot închipui cum comunici cu pisica ta. Ce minunat trebuie să fie să
fii părtaş la gândurile acestei creaturi nobile! Câtă învăţătură afli vânând pe timp
noapte, cu o fiinţă aflată în armonie perfectă cu lumea naturii! Dar, recunosc, nu
înţeleg cum ţi-a putut-o arăta pe femeia aceasta nemaipomenită… altfel decât să
te călăuzească până la ea?
Ce plăcere să-i simţi ghearele jegoase pe burtă!
Sst.
Pisicile, creaturi nobile? Nişte nemernice care scuipă şi put a hoit.
Am ignorat cu greutate remarcile lui Ochi Întunecaţi şi m-am concentrat asupra
conversaţiei, prefăcându-mă preocupat de iepure. Prinţul zâmbea şi clătina din cap
către Lordul Auriu, vorbind ca fermecat despre iubita sa. Fusesem cândva şi eu atât
de tânăr?
— N-a fost aşa. Într-o noapte, când pisica şi cu mine străbăteam o pădure de copaci
negri, argintaţi de razele lunii, mi-am dat seama că nu suntem singuri. N-a fost
senzaţia aceea deranjantă pe care o ai când eşti urmărit. A fost mai degrabă…
închipuie-ţi că vântul e răsuflarea unei femei în ceafa ta, mireasma pădurii e
parfumul ei, clipocitul unui pârâu e râsul ei. Nu era în jur nimic din ceea ce nu mai
văzusem, auzisem ori simţisem de sute de ori înainte, totuşi, în noaptea aceea,
percepeam mai mult decât în orice altă noapte. La început, am crezut că mi se pare,
dar, cu ajutorul pisicii, am început s-o cunosc mai bine. O simţeam urmărindu-ne în
timp ce vânam şi ştiam că mă aprobă. Când împărţeam carne cu pisica, din prada
ei, simţeam că şi femeia îi descoperă savoarea. Simţurile pisicii le ascut pe ale
mele, ţi-am spus. Dar, deodată, vedeam lucruri, nu ca pisica sau ca mine, ci aşa
cum le vedea ea. Am văzut cum gaura dintr-un zid de piatră împresoară un puiet
neajutorat, am văzut modelul infinit al razelor lunii unduindu-se peste bulboane, am
văzut… am văzut lumea nopţii ca o poezie scrisă de ea.
Prinţul Dutiful oftă uşor. Era cufundat în aventura lui romantică, dar bănuiala care
mi se strecura în minte îmi trimitea fiori pe şira spinării. Am simţit cum lupul ciuleşte
urechile şi-şi încordează muşchii, împărtăşindu-mi presimţirea.
— Aşa a început. Cu frânturi din frumuseţea lumii. Eram atât de naiv! Prima dată
am crezut că e pe undeva, prin apropiere, pândindu-ne dintr-o ascunzătoare. Îi tot
ceream pisicii să mă ducă la ea. Şi m-a dus, până la urmă, dar nu aşa cum mă
aşteptasem. Am avut impresia că mă apropii de un castel prin ceaţă. Straturi după
straturi de ceaţă, ridicate ca nişte văluri. Cu cât mă apropiam de ea, cu atât îmi
doream mai mult s-o văd în carne şi oase. Dar ea m-a învăţat că e mai nobil să
aştept. Mai întâi, trebuie să-mi duc la capăt lecţiile despre Har. Trebuie să învăţ să
renunţ la limitele mele omeneşti şi la sinea mea şi să las pisica să mă posede. Când
las pisica să între în mine, când devin numai pisică, atunci sunt cel mai conştient
de domniţa mea. Pentru că amândoi suntem legaţi de aceeaşi creatură.
E posibil aşa ceva? Întrebarea lupului sosi neîncrezătoare şi directă.
Nu ştiu, am recunoscut. Apoi, mai convins: Dar nu cred că se poate.
— Aşa ceva nu se poate, am rostit cu glas tare.
Am încercat să nu par ameninţător, dar voiam ca bufonul să ştie lucrul acesta
imediat. Totuşi, prinţul se răţoi la mine.
— Am spus că se poate. Mă faci mincinos?
Mi-am reluat personalitatea de golan.
— Dacă voiam să te fac mincinos, ţi-aş fi spus: „Eşti un mincinos”. Eu am zis: „Aşa
ceva nu se poate”. Mi-am dezvelit dinţii într-un zâmbet. De ce nu pricepi că habar
n-ai despre ce vorbeşti? Că scoţi pe gură ce ţi-a vârât altcineva în cap?
— Pentru ultima oară, Badgerlock, taci din gură. Întrerupi o poveste fascinantă şi
nici prinţul, nici eu nu vrem să ştim ce crezi. Pur şi simplu vreau să aud cum se
termină. Aşadar, când ai întâlnit-o?
Tonul Lordului Auriu arăta că era copleşit de suspans. Afecţiunea din vocea lui
Dutiful se transformă brusc în disperare.
— Nu ne-am întâlnit. Nu încă. Într-acolo mă duceam. M-a chemat, iar eu am plecat
din Buckkeep. Mi-a promis că va trimite oameni ca să mă ajute pe drum până la ea.
Şi a trimis. Mi-a promis că, pe măsură ce învăţ să-mi folosesc magia şi legătura
mea cu pisica se întăreşte, voi afla tot mai multe despre ea. Va trebui să mă
dovedesc vrednic de ea, bineînţeles. Dragostea îmi va fi pusă la încercare, ca şi
voinţa mea sinceră de a fi una cu Sângele meu Străvechi. Va trebui să învăţ să
dărâm toate barierele dintre mine şi pisică. Mi-a spus că va fi foarte greu, m-a
avertizat că va trebui să-mi schimb felul în care privesc lucrurile. Dar, când voi fi
pregătit – în ciuda întunericului, l-am văzut cum se înroşeşte în obraji – mi-a promis
că unirea noastră va fi mai fascinantă şi mai adevărată decât îmi pot imagina,
încheie prinţul cu glas răguşit.
Furia mă copleşea treptat. Ştiam ce-şi imaginează şi eram aproape sigur că ceea
ce îi oferea ea nu avea nicio legătură cu închipuirile lui. El credea că aveau să-şi
consume fizic legătura. Eu mă temeam că era pe cale să fie consumat de ea.
— Înţeleg, spuse Lordul Auriu cu glas compătimitor, însă eu eram convins că nu
înţelegea nimic.
Băiatul se umplu de speranţă.
— Deci acum înţelegi de ce trebuie să mă lăsaţi să plec? Trebuie să mă întorc. Nu
vă cer să mă duceţi înapoi la călăuzele mele. Ştiu că vor fi furioşi şi vă vor pune în
primejdie. Nu vă cer decât să-mi daţi calul şi să mă lăsaţi să plec. E foarte uşor
pentru voi. Întoarceţi-vă la Buckkeep; spuneţi că nu m-aţi găsit. Nimeni nu va şti
adevărul.
— Eu l-aş şti, am subliniat mieros, luând iepurele de pe foc. E gata carnea.
E arsă până la os.
Prinţul îmi aruncă o căutătură veninoasă. Aproape că am simţit ce soluţie îi trece
prin cap. Ucide-l pe servitor. Redu-l la tăcere. Puteam face prinsoare că fiul lui
Kettricken nu fusese învăţat cu cruzimea înainte să-l educe pestriţii. Totuşi, era o
soluţie cu adevărat demnă de strămoşii lui Farseer. Ni s-au întâlnit privirile. Mi-am
strâmbat uşor gura, provocându-i. Am văzut cum îşi umflă pieptul, apoi se
controlează. Întoarse capul ca să-şi ascundă ura. Admirabilă stăpânire de sine. M-
am întrebat dacă va încerca să mă ucidă în somn.
Nu l-am slăbit din priviri, provocându-i să se uite în ochii mei, în timp ce rupeam
carnea în bucăţi fumegânde. Eram plin de unsoare şi de funingine pe mâini. I-am
dat o porţie Lordului Auriu, care a luat-o cu un dezgust mascat. Ştiind cât de flămând
fusese bufonul toată ziua, mi-am dat seama că nu făcea decât să dea un spectacol.
— Carne, prinţul meu? Îl întrebă pe Dutiful.
— Nu. Mulţumesc, răspunse băiatul cu răceală.
Era prea mândru ca să accepte ceva de la mine, pentru că îmi bătusem joc de el.
Lupul refuză carnea bine prăjită, aşa că Lordul Auriu şi cu mine am devorat-o până
la os. Prinţul s-a ţinut deoparte cât am mâncat, holbându-se în beznă. După un
timp, s-a întins pe pătură. L-am simţit explorându-şi Harul din ce în ce mai intens.
Lordul Auriu rupse osul pulpei de iepure, supse măduva din el şi-l aruncă în tăciuni.
În lumina slabă a flăcărilor, se uită la mine cu ochii bufonului. Puse atâta
compătimire împletită cu dojană în ea, încât nu ştiam cum să reacţionez. Ne-am
uitat amândoi la băiat. Părea să fi adormit.
— Mă duc să văd de cai, m-am oferit.
— Vreau şi eu să văd ce face Malta.
Ne-am ridicat amândoi. Durerea mi-a blocat spatele o clipă, apoi a cedat. Mă
dezobişnuisem de felul acesta de viaţă.
Îl păzesc eu, se oferi lupul istovit. Se ridică de unde stătea şi merse ţeapăn lângă
pături, şei şi prinţul adormit. Alese fără greşeală pătura pe care o întinsesem pentru
mine. O mototoli ca să-i fie lui bine, apoi se culcă pe ea. Clipi în direcţia mea, apoi
întoarse capul spre băiat.
Caii erau în formă bună, ţinând cont de tratamentul la care îi supusesem. Malta a
venit dornică la bufon şi şi-a frecat botul de umărul lui când a mângâiat-o. Negruţa,
deşi aparent nu mă lua în seamă, tot se trăgea într-o parte ori de câte ori încercam
să mă apropii de ea. Iapa prinţului n-a avut nicio reacţie, nici de bucurie, nici de
retragere, când am atins-o. După ce am mângâiat-o de câteva ori, Negruţa a venit
brusc în spatele meu. M-a împuns cu botul, iar când m-am întors, mi-a dat voie s-o
mângâi şi pe ea. Bufonul a început să vorbească, adresându-se mai degrabă Maltei
decât mie.
— Trebuie să-ţi fie greu să-l cunoşti în felul acesta prima oară.
Nu aveam de gând să-i spun nimic. Nu părea să fie nimic de spus. Atunci m-am
surprins pe mine însumi, rostind:
— Nu-i tocmai al meu. E moştenitorul lui Verity şi fiul lui Kettricken. Corpul meu a
fost implicat, nu eu. Verity a împrumutat trupul meu.
Am încercat să alung amintirea aceea. Când Verity îmi spusese că exista o cale de
a-şi trezi dragonul, că viaţa şi pasiunea mea erau cheia spre el, crezusem că regele
meu îmi cere să-mi sacrific viaţa. Devotat şi nenorocit cum eram, mi-aş fi sacrificat-
o bucuros. Însă el întrebuinţase Meşteşugul ca să se folosească de corpul meu,
lăsându-mă prizonier într-al lui, un înveliş prăpădit, care de-abia se târa, şi mersese
la soţia lui, ca să aibă un fiu cu ea. Nu aveam amintiri despre orele petrecute de ei
împreună. În schimb, îmi aduceam aminte de o seară lungă, petrecută ca un bătrân.
Nici măcar Kettricken nu ştia prea bine ce se întâmplase. Numai bufonul ştia
adevărul despre conceperea lui Dutiful. Acum, vocea lui mă trezi din meditaţia mea
dureroasă.
— Seamănă atât de mult cu tine, că mă doare sufletul.
Ştiam că nu am ce replică să-i dau.
— Mă face să vreau să-l strâng în braţe şi să-l ţin în siguranţă. Să-l protejez de
toate lucrurile oribile pe care le-ai îndurat în numele domniei Farseer. Tăcu câteva
clipe, apoi adăugă: Mint. L-aş proteja de toate lucrurile oribile pe care le-ai îndurat
din cauză că te-am folosit drept Catalizator al meu.
Noaptea era prea adâncă, iar duşmanii prea aproape ca să vreau să-l ascult în
continuare.
— Ar trebui să dormi lângă el, aproape de foc. Şi lupul va sta tot acolo. Ţine-ţi sabia
la îndemână.
— Şi tu? Mă întrebăm după un moment.
Era dezamăgit că schimbasem subiectul atât de radical? Am arătat din cap spre
şirul de copaci aliniaţi de-a lungul albiei.
— O să mă urc într-unul şi-o să stau de pază. Ar trebui să dormi câteva ceasuri.
Dacă vor să năvălească peste noi, vor trebui să traverseze pajiştea. La lumina
focului, o să-i văd la timp ca să pot acţiona.
— Cum să acţionezi?
Am ridicat din umeri.
— Dacă sunt puţini, ne luptăm cu ei. Dacă sunt mai mulţi, o luăm la fugă.
— O strategie complexă. Chade te-a învăţat bine.
— Odihneşte-te cât mai poţi. Pornim când răsare luna.
Ne-am despărţit. Am rămas cu senzaţia enervantă că lăsasem un lucru nerostit
între noi, unul important. Nu-i nimic. O să vorbim despre el mai târziu, într-un
moment mai potrivit.
Cine spune că e uşor să găseşti pe întuneric un copac în care să te caţări n-a
încercat niciodată să-l găsească. La a treia încercare, am dat peste unul care avea
o creangă destul de lată ca să mă aşez pe ea, dar puteam şi să văd tabăra noastră
de pe ea. Aş fi putut să stau acolo şi să mă gândesc la soarta capricioasă, care m-
a făcut tatăl a doi copii şi părinte al niciunuia. În schimb, am hotărât să mă gândesc
la Hap. Ştiam că Chade avea să-şi ţină promisiunea, dar oare era şi Hap în stare
să şi-o respecte pe a lui? Îl învăţasem să muncească suficient de bine? Avea să
lucreze cu migală? Avea să asculte atent şi să îndure corecţiile cu umilinţă?
Era întuneric beznă. Degeaba mă uitam pe cer, aşteptând să răsară luna. Astrul şi
lumina lui zgârcită nu aveau să apară decât în toiul nopţii. Tăciunii roşu-închis din
focul nostru de tabără mă ajutau să desluşesc silueta Lordului Auriu şi a băiatului
înveliţi în pături. Timpul trecea. Un nod de creangă prietenos mă împungea în şaua
spatelui şi nu mă lăsa să stau prea comod.
Coboară.
Aţipisem. Nu vedeam lupul, dar ştiam că stă în umbrele copacului. S-a întâmplat
ceva?
Coboară. În linişte.
Am coborât, dar nu chiar în linişte, cum sperasem. M-am atârnat în mâini şi am
sărit, numai ca să descopăr o groapă lângă copac, şi am căzut mai jos decât mă
aşteptasem. Din cauza impactului, mi-au clănţănit dinţii şi mi-am zguduit şira
spinării, la baza craniului. Sunt prea bătrân pentru treaba asta.
Nu eşti. Ai vrea să fii. Vino.
L-am urmat scrâşnind din dinţi. Mă conduse fără zgomot înapoi în tabără.
Apropiindu-mă, bufonul se ridică în capul oaselor. În ciuda beznei, tot i-am zărit
privirea întrebătoare. I-am făcut semn să tacă.
Lupul merse la prinţul încolăcit ca un pisoi în pături. Îşi apropie botul de urechea lui.
I-am făcut semn să nu-l trezească, dar mă ignoră. Mai mult, îşi coborî nasul pe
obrazul prinţului şi-l împinse. Capul băiatul se clătină bleg, ca al unui mort. Mi-a stat
inima în loc, dar apoi i-am auzit respiraţia gâfâită. Lupul îl împinse din nou. Tot nu
se trezi.
Am întâlnit ochii căscaţi ai bufonului, apoi m-am dus şi-am îngenuncheat lângă
băiat. Lupul se uită la mine.
Îi căuta, îi căuta într-una, încerca să ajungă la ei. Deodată, a dispărut. Nu-l mai simt.
Pe Ochi Întunecaţi îl cuprinse agitaţia.
E plecat departe, foarte departe. Am stat puţin şi m-am gândit. Acesta nu e Harul.
— Păzeşte-ne, l-am rugat pe bufon.
M-am întins lângă Dutiful. Am închis ochii. Ca şi cum m-aş fi pregătit să sar într-o
apă adâncă, mi-am măsurat fiecare gură de aer trasă în piept. Am început să respir
în ritmul băiatului. Verity, mi-am zis, nu din alt motiv, decât din acela că mă ajuta să
mă concentrez. Am şovăit, apoi am bâjbâit până am găsit mâna prinţului. Am luat-
o într-a mea şi mi-a făcut mare plăcere să descopăr că avea bătături de la muncă.
Am inspirat încă o dată, adânc, şi m-am aruncat în râul Meşteşugului. Pielea mea
lipită de a lui, l-am găsit imediat.
Mi-am ataşat conştiinţa de a lui şi am plutit împreună. Am ştiut imediat că astfel îl
spionase coteria lui Galen pe regele Shrewd cu ani în urmă. Atunci dispreţuisem
modul acela de a sorbi cunoştinţele. Acum mă ţineam cu dinţii de el şi-l urmam pe
prinţul meu.
Când îl văzusem prima oară pe băiat, suferisem şocul recunoaşterii, fiorul înrudirii.
Nu se compara cu ceea ce trăiam acum. Îmi era familiară căutarea aceea
nebunească a băiatului, Meşteşugul său nerafinat şi îndrăzneţ. Aşa fusese şi al
meu, o căutare sălbatică, fără a şti cum anume se desfăşoară şi ce pericole mă
pândesc. Prinţul îşi trimitea Harul în cercetare şi nu ştia că-şi foloseşte şi
Meşteşugul. Preţ de-o clipă descurajantă, mi-am dat seama că, asemenea
propriului meu Meşteşug, şi al lui era mânjit cu Har. Dacă învăţase singur să-şi
folosească astfel Meşteşugul, oare putea învăţa vreodată să-şi întrebuinţeze numai
Meşteşugul, fără Har?
Atunci, ideea aceea a fost dată de tot la o parte. Învelit în mantia Meşteşugului, am
fost martorul Harului prinţului şi m-am îngrozit.
Prinţul Dutiful era pisica. Nu era doar legat de animal; se revărsa complet în el,
nepăstrând nimic din sine pentru el. Ştiam că lupul şi eu ne împletiserăm conştiinţa
la un nivel profund şi periculos, dar, faţă de gradul în care se abandona prinţul
pisicii, al nostru fusese unul superficial.
Şi mai rău era că pisica accepta în totalitate supunerea oarbă a băiatului. Atunci,
ca şi când aş fi clipit, am observat că nu era de fapt o pisică. Pisica era doar stratul
de la suprafaţă. Era o femeie.
Buimac, m-am învârtit în cerc. Harul nu trece de la om la om. Acela era deja teritoriul
Meşteşugului. Deci prinţul ajungea la femeie cu ajutorul Meşteşugului? Nu. Unirea
lor nu se întemeia pe Meşteşug. Am încercat să înţeleg ce se petrece, dar n-am
reuşit. Nu puteam detaşa femeia de pisică, iar Dutiful se afundase în amândouă.
Nu pricepeam. Femeia îi sonda mintea. Nu. Era aici, scăldându-se în trupul său ca
într-o apă rece şi grea. Am simţit-o cum pluteşte prin el, cum explorează forma
trupului din jurul ei. Îi era încă străină. Atingerea aceea interioară, de gheaţă, avea
ceva erotic în ea. Unirea lor în pisică nu era completă încă, dar curând, curând, i-a
promis femeia, prinţul avea s-o cunoască în întregime. Veneau după el, l-a asigurat,
ştia ea unde este. Am fost martor atunci când prinţul i-a transmis tot ceea ce ştia
despre Lordul Auriu şi despre mine, despre forţa şi starea cailor noştri, despre lupul
care mă urma. Am simţit cum femeia se înfurie pe cel cu Sânge Străvechi care-şi
trăda propriii semeni.
Veneau spre noi. I-am văzut prin ochii pisicii şi i-am recunoscut pe pestriţii cu care
ne luptasem mai devreme. Îi conducea ea, şchiopătând. Zdrahonul o urma încet,
pe jos, conducându-şi calul masiv prin pădurea întunecoasă. Celelalte două femei
mergeau încet călare în spatele lui. Bărbatul zgâriat, cu pisica rănită, era ultimul.
Grupul ducea acum doi cai fără stăpân, aşadar, fie îl ucisesem, fie îl rănisem grav
pe unul dintre ei. Venim, dragostea mea. Am trimis şi o pasăre, ca să ceară ajutor
de la alţii. În curând, vei fi iarăşi cu noi, promitea femeia. Nu vom risca să te pierdem.
Când se vor apropia ceilalţi, vă vom înconjura şi te vom elibera.
O să-i omorâţi pe Lordul Auriu şi pe slujitorul lui? Întrebă agitat prinţul.
Da.
Aş vrea să nu-l omorâţi pe Lordul Auriu.
E necesar. Îmi pare rău, dar trebuie, pentru că lordul a pătruns prea adânc în
teritoriul nostru. A văzut feţele oamenilor noştri şi a călărit pe potecile noastre.
Trebuie să moară.
Nu-l puteţi lăsa să plece? S-a arătat înţelegător faţă de cauza noastră. Dacă va
vedea cât suntem de puternici, s-ar putea să se întoarcă, pur şi simplu, la regină şi
să-i spună că nu ne-a găsit…
Unde ţi-e devotamentul? Cum poţi avea încredere în el atât de repede? A i uitat câţi
dintre ai noştri au fost ucişi sub domnia Farseer? Sau vrei să mă vezi murind pe
mine şi pe toţi ai noştri?
Întrebarea a venit ca o plesnitură de bici şi m-a durut să-l văd pe Dutiful cum se
face mic de teamă auzind-o. Inima mea e alături de tine, iubita mea, e cu tine, a
asigurat-o.
E bine. E foarte bine. Atunci să nu ai încredere decât în mine şi lasă-mă să fac ce
trebuie să fac. Tu nu trebuie să te gândeşti la asta. Nu trebuie să te simţi
răspunzător pentru nenorocirile pe care oamenii şi le aduc singuri pe cap. Tu ai
încercat să pleci fără scandal. Ei sunt cei care te-au urmărit şi ne-au atacat. Scoate-
ţi grija asta din minte.
După aceea, l-a învelit în dragoste, într-un val crescând de afecţiune, care i-a şters
prinţului orice gând. Dar femeia părea să se menţină numai la marginea revărsării
aceleia. Era dragoste de pisică, dragoste de felină, cu gheare şi colţi. Sentimentul
m-a secat şi, în ciuda precauţiei mele, am fost gata să-i cedez eu însumi. L-am
simţit pe prinţ acceptând faptul că femeia va face lucrul care trebuia făcut. Proceda
aşa numai ca să poată fi împreună. Ce preţ era prea mare pentru asta?
E moartă.
Gândul lupului răsună ca un glas în odaia unui om care doarme. Preţ de-o clipă,
am crezut că face parte din visul meu. Când l-am înţeles, parcă aş fi primit un pumn
în stomac. Bineînţeles. E moartă. Călătoreşte cu pisica.
Şi, în momentul acela de nechibzuinţă împărtăşit cu lupul, femeia mi-a simţit
prezenţa.
Ce-i asta? Teama şi indignarea ei nici nu se comparau cu şocul pe care-l suferise.
Nu mai experimentase aşa ceva. Era complet în afara magiei sale şi, în uimirea ei
necontrolată, a trădat multe despre ea.
M-am eliberat de orice contact înainte ca ea să-şi dea seama şi de altceva, în afară
de prezenţa străină care o urmărise. Şi-a întărit strânsoarea în jurul prinţului. Îmi
amintea de o pisică uriaşă care ţine un şoarece în gheare şi-l paralizează dintr-o
muşcătură. Am simţit, deopotrivă, posesiune şi devorare. Într-un moment limpede,
am sperat că prinţul o percepe la fel de clar ca mine. Era o jucărie pentru ea, o
posesiune şi o unealtă. Nu-l iubea deloc.
Dar îl iubeşte pisica, m-a lămurit Ochi Întunecaţi.
Şi, în clipa când am sesizat nepotrivirea înşelătoare, m-am întors în mine.
A fost ca atunci când sărisem din copac. Aruncat înapoi în propriul trup, m-am ridicat
în capul oaselor, fără aer şi loc destul. Lângă mine, prinţul era în continuare inert,
dar Ochi Întunecaţi apăru imediat şi-şi vârî botul sub braţul meu. Eşti teafăr,
frăţioare? Te-a rănit?
Am încercat să-i răspund, dar am căzut în faţă, gemând când durerea mi-a explodat
în cap. Eram parcă orb, izolat într-o noapte neagră, spintecată de fulgere albe
incandescente, care mă împiedicau să văd. Am clipit şi m-am frecat la ochi,
încercând să alung strălucirea lor. În locul ei, s-au ivit culori care-mi făceau rău. M-
am cocoşat şi m-am ghemuit de durere.
Peste câteva momente, am simţit o cârpă umedă pe ceafă. Bufonul veni lângă mine
şi tăcu, din fericire. Am înghiţit în sec şi-am inspirat adânc de câteva ori la rând,
apoi am vorbit cu mâinile la gură.
— Vin. Pestriţii cu care ne-am luptat astăzi şi alţii. Au aflat unde suntem de la prinţ.
E ca un far. Nu ne putem ascunde şi sunt prea mulţi ca să ne luptăm cu ei şi să-i
învingem. Fuga e singura noastră şansă. Nu mai putem aştepta să răsară luna. Ne
va conduce Ochi Întunecaţi.
Bufonul vorbi foarte încet, ca şi cum ar fi ştiut cât de tare mă doare capul.
— Să-l trezesc pe prinţ?
— E inutil să încerci. A căzut într-o amorţeală profundă şi nu cred că ea îl va lăsa
să se întoarcă în trupul său acum. Va trebui să-l cărăm. Pune şaua pe cai, vrei?
— Da. Fitz, poţi să călăreşti aşa?
Am deschis ochii. Zigzaguri de lumină plutitoare îmi înceţoşau vederea, dar acum
vedeam pajiştea închisă de dincolo de ele. M-am silit să zâmbesc.
— Voi fi nevoit s-o fac, aşa cum lupul meu va fi nevoit să alerge. Iar tu poate că vei
fi nevoit să te lupţi. Nu asta şi-ar dori niciunul dintre noi, dar n-avem de ales. Ochi
Întunecaţi, du-te acum. Caută un drum pentru noi şi mergi înaintea noastră cât de
mult poţi. Nu ştiu din ce direcţie vin ceilalţi agresori. Fă pe spionul pentru noi.
Vrei să mă trimiţi din calea răului. Gândul suna mai degrabă ca un reproş.
Aş face-o, dacă aş putea, frate, dar adevărul e că s-ar putea să te trimit în calea
pericolului. Fii cercetaş în locul nostru. Du-te acum.
Se ridică ţeapăn şi se întinse. Se scutură şi plecă, nu ţopăind, ci cu mersul lui pentru
străbătut distanţe lungi. L-am pierdut din vedere aproape imediat – un lup cenuşiu
alergând pe o pajişte cenuşie. Mergi cu grijă, sufletul meu, i-am cerut, dar foarte
încet, ca să nu-şi dea seama cât de mult mă tem pentru el.
M-am ridicat în picioare, mişcându-mă foarte atent, ca şi când în loc de cap aş fi
avut un pahar plin-ochi. Nu credeam că mi s-ar împrăştia creierii dacă aş fi neglijent,
dar mai că speram s-o păţesc. Am luat batista umedă a bufonului de la ceafă şi mi-
am ţinut-o puţin la frunte. M-am uitat la prinţ. Nu se mişcase, parcă se încolăcise
mai strâns. L-am auzit pe bufon venind în spatele meu cu caii şi m-am întors prudent
spre el.
— Ai vreo explicaţie? Se interesă cu glas scăzut.
Mi-am dat seama cât de puţine ştia. Cu atât mai uimitor era că făcea ceea ce îl
rugam fără să întrebe prea multe. Am oftat.
— Foloseşte concomitent Meşteşugul şi Harul. Şi n-a fost învăţat să folosească
niciunul, nici altul, aşa că e vulnerabil, foarte vulnerabil. E prea tânăr să înţeleagă
la ce riscuri se expune. Chiar în acest moment, conştiinţa lui călătoreşte cu pisica.
Practic, e chiar pisica.
— Dar se va trezi şi se va întoarce în corpul său?
Am ridicat din umeri.
— Nu ştiu. Sper. Bufonule, mai e ceva. Mai e cineva care s-a îngemănat cu pisica.
Eu, adică noi, Ochi Întunecaţi şi cu mine, bănuim că e fosta stăpână a pisicii.
— Fosta? Credeam că cei cu Har şi animalele lor sunt legaţi pe viaţă.
— Aşa şi sunt. E moartă. Dar conştiinţa ei a rămas în pisică, se foloseşte de ea.
— Dar am crezut că prinţul…
— Da. Şi prinţul e acolo. Nu cred că-şi dă seama că fiinţa pe care o iubeşte nu mai
există ca femeie. Ştiu că nu realizează câtă influenţă are asupra lui. Şi asupra
pisicii.”
— Ce putem face?
Durerea care-mi pulsa în cap îmi făcea greaţă. Am vorbit mai aspru decât aş fi vrut.
— O să-l separăm cu forţa pe băiat de pisică. O să omorâm pisica, sperând că
prinţul nu va muri.
— Vai, Fitz! Se îngrozi bufonul.
Nu aveam timp să mă îngrijorez.
— Pune şaua numai pe două iepe, Malta şi Negruţa. O să-l aşez pe băiat în faţa
mea. Pe urmă, va trebui să plecăm.
N-am făcut nimic cât s-a ocupat bufonul de cai. N-am împachetat nimic, pentru că
nu intenţionam să iau nimic cu noi. În schimb, am stat liniştit şi-am încercat să-mi
potolesc durerea de cap. Era şi mai greu, pentru că eram încă legat prin Meşteşug
cu băiatul. Îl simţeam mai degrabă absent decât prezent. Se făcea presiune asupra
lui, dar cu Harul. Nu-mi dădeam seama dacă ea încerca să afle mai multe despre
mine sau să pună stăpânire pe trupul băiatului. Nu voiam să reacţionez; ceilalţi ştiau
deja destule despre mine din momentul acela de nechibzuinţă. Aşa că m-am aşezat
cu capul în mâini şi m-am uitat la fiul lui Kettricken. Aşa cum mă învăţase Verity cu
multă vreme în urmă, mi-am ridicat prudent zidurile Meşteşugului. De data asta, l-
am cuprins între ele pe băiatul de la picioarele mele. Nu m-am gândit la ceea ce
încercam să păstrez. În schimb, m-am concentrat să ţin deschis spaţiul minţii lui, ca
să aibă unde să se întoarcă.
— Gata, mă anunţă încet bufonul.
M-am ridicat. Am încălecat pe Negruţa, care s-a ţinut neaşteptat de sigură pe
picioare când bufonul l-a ridicat pe băiat în braţe. Ca de obicei, forţa bărbatului
aceluia suplu mă uimea. L-am aşezat pe prinţ astfel încât să-l prind cu un braţ, iar
cu celălalt să manevrez hăţurile. Aveam să mă descurc. Bufonul încălecă imediat
pe Malta.
— Încotro? Mă întrebă.
Ochi Întunecaţi? L-am căutat cât de discret am putut. Poate că ne percepeau Harul,
dar mă îndoiam că se puteau folosi de el ca să ne urmărească.
Frate. Răspunsul lui veni la fel de discret. I-am dat pinteni Negruţei şi am pornit. N-
aş fi putut spune nimănui unde era Ochi Întunecaţi, dar ştiam că mă îndrept spre el.
Prinţul mi se clătina în braţe. Era deja incomod. Cedând frustrării provocate de
durerea de cap şi de trupul lui atârnând greoi, l-am scuturat o dată. A scos un sunet
de protest, dar poate să fi fost doar aerul ieşit din plămânii lui. Un timp, am mers
prin pădure, ferindu-ne de crengile care apăreau brusc de sus şi călcând pe
tufişurile încâlcite de jos. Calul prinţului, fără harnaşament, ne urma. Nu înaintam
repede. Terenul era înşelător pentru caii osteniţi, iar copacii deşi. Urmam prezenţa
fantomatică a lupului în jos, pe o râpă. Caii tropăiau printr-un pârâu agitat, peste
pietre umede şi alunecoase. Râpa s-a transformat într-o vale, apoi s-a lăţit, iar noi
am străbătut o pajişte luminată de lună. Căprioare speriate ţâşneau când ne
apropiam de ele. Din nou în pădure, copitele cailor bocăniră pe straturi groase de
frunze bătrâne. Am ajuns la un loc abrupt pe care nu l-am recunoscut, dar, după ce
am urcat anevoios panta dealului, noaptea ne-a luminat calea cea bună. Lupul
străbătuse terenul accidentat şi ne adusese pe acelaşi drum pe care călătorisem
de dimineaţă. Am oprit-o pe Negruţa şi am lăsat-o să-şi tragă sufletul. În faţa
noastră, pe următoarea creastă de deal, lumina zgârcită a lunii în pătrar contura
silueta unui lup care aştepta să apărem. Imediat ce ne-a văzut, s-a întors şi-a
coborât dealul, făcându-se nevăzut. E liber. Veniţi repede.
— Acum o luăm la galop, l-am avertizat pe bufon cu voce scăzută.
M-am aplecat în faţă şi i-am spus o vorbă Negruţei în timp ce-o îmboldeam. Văzând
că reacţionează cam lent, i-am atras atenţia, cu Harul meu: Urmăritorii ne suflă în
ceafă. Vin repede.
Iapa şi-a lăsat urechile pe spate. Cred că era cam neîncrezătoare, dar s-a adunat
repede. Când Malta a ameninţat s-o depăşească, am simţit cum îşi încordează
muşchii, îşi întinde picioarele şi-o ia la galop. Împovărată de doi călăreţi şi trudită
după o zi de corvoadă, alerga cu dificultate. Malta ţinea ritmul vitejeşte, prezenţa ei
fiind un imbold pentru Negruţa. Calul prinţului a rămas în urmă. Lupul fugea în faţa
noastră, iar eu nu-l scăpăm din ochi, considerându-l ultima noastră speranţă. Parcă
se scuturase de ani; alerga ca un căţelandru, mult înaintea noastră.
În stânga, orizontul mijea odată cu zorii timizi. Am întâmpinat cu bucurie lumina care
ne ajuta să călcăm mai sigur, deşi o blestemam, pentru că avea să ne trădeze
duşmanilor. Am mers fără oprire, alternând ritmul pe măsură ce dimineaţa prindea
curaj, încercând să nu ostenim prea tare caii. Ultimele două zile fuseseră foarte
solicitante pentru ei. Nu ne-ar fi ajutat cu nimic dacă i-am fi alergat până s-ar fi
prăbuşit de oboseală.
— Când ne vom putea opri în siguranţă? M-a întrebat bufonul la un moment dat,
când slăbisem ritmul, pentru ca iepele să-şi mai tragă răsuflarea.
— Când ajungem la Castelul Buckkeep. Poate.
Nu i-am mai spus că prinţul avea să fie în siguranţă numai atunci când aveam să
mă întorc să omor pisica. Noi aveam doar trupul său. Sufletul i-l luaseră pestriţii.
Pe la jumătatea dimineţii, am trecut pe lângă copacul din care ne atacase arcaşul.
Faptul m-a făcut să-mi dau seama cât de mult mă încredeam în drumul ales de lup.
El hotărâse că drumul acesta era mai sigur, iar eu îl urmam fără să-i pun alegerea
la îndoială.
Nu suntem noi haită? Sigur că trebuie să-ţi urmezi conducătorul. Mă tachina, însă
nu reuşea să-şi ascundă oboseala.
Cu toţii eram vlăguiţi, oameni, lup, cai. N-am putut s-o conving pe Negruţa să
meargă decât la trap susţinut. Dutiful se clătina în braţele mele, pe drumul care ne
zgâlţâia. Durerea din spate şi din umeri, pe care o resimţeam din cauza efortului de
a-l susţine, se lua la întrecere cu durerea de cap. Bufonul se ţinea încă bine în şa,
dar n-a făcut nicio încercare să înceapă o conversaţie. S-a oferit o dată să-l ia pe
prinţ pe Malta, dar l-am refuzat. Nu că m-aş fi îndoit de forţa lui sau a iepei sale. Nu
ştiam să spun exact de ce consideram că eu eram cel care trebuie să care trupul
prinţului Dutiful. Mă îngrijora că zăcea inconştient de atâta vreme. Ştiam că mintea
lui lucrează undeva, că vedea prin ochii pisicii, că simţea ce simţea corpul ei. Mai
devreme sau mai târziu, avea să-şi dea seama…
Prinţul se mişcă în braţele mele. Am rămas tăcut. I-a luat un timp să se trezească.
Atunci când şi-a revenit în simţiri, a început să se zbată în braţele mele, amintindu-
mi de propriile mele crize. Apoi s-a ridicat în şezut cu un horcăit brusc. De-abia
respira. Trăgea aer în piept sacadat şi clătina din cap la stânga şi la dreapta,
încercând să înţeleagă ce i se întâmplă. L-am auzit cum înghite. Cu voce seacă şi
răguşită, întrebă:
— Unde suntem?
N-avea rost să-l mint. Deasupra noastră, pe deal, pietrele verticale misterioase ale
lui Laurel îşi aruncau umbrele lunguieţe. Le va recunoaşte cu siguranţă. N-am
catadicsit să-i dau niciun răspuns. Lordul Auriu se apropie de noi.
— Prinţul meu, te simţi bine? Ai zăcut leşinat multă vreme.
— Sunt… bine. Unde mă duceţi?
Vin duşmanii!
Situaţia noastră se schimbă într-o clipă. L-am văzut pe lup fugind înapoi spre noi.
Pe drumul din spatele lui, se iviră dintr-odată călăreţi. Cinci la număr, la o socoteală
rapidă. Doi dulăi, amândoi tovarăşi de Har ai cuiva, alergau alături de ei. M-am
răsucit în şa. Peste două dealuri, alţii urcau o pantă. Unul ridică un braţ, salutând
triumfător celălalt pâlc de călăreţi.
— Ne-au prins, i-am spus calm bufonului.
Arăta bolnav.
— Sus, pe deal. O să ne ascundem după un tumul.
Am abătut-o pe Negruţa de la drum, iar ceilalţi mi-au urmat exemplul.
— Lasă-mă să plec! Îmi porunci prinţul meu.
Se zbătea în braţele mele, dar leşinul îl slăbise. Nu-mi venea uşor să-l ţin strâns,
dar n-am avut mult de mers. Când am ajuns în dreptul tumulului şi al pietrelor
învecinate, am oprit-o pe Negruţa. Am descălecat destul de brutal, dar l-am tras pe
prinţ după mine. Negruţa se îndepărtă de noi, apoi se răsuci, ca să-mi arunce o
privire plină de reproş. Bufonul ne ajunse din urmă într-o clipă. M-am ferit de pumnul
lui Dutiful, l-am prins de încheietură şi m-am deplasat în spatele lui. L-am apucat
de celălalt umăr şi l-am strâns zdravăn, ţinându-i braţul răsucit cât mai sus la spate.
N-am fost mai dur decât a trebuit, dar nici el nu s-a dat bătut uşor.
— N-o să mori dacă-ţi rupi mâna sau îţi disloci umărul, l-am avertizat cu asprime,
dar cel puţin n-o să ne mai dai bătaie de cap o vreme.
Mi-a cedat, icnind de durere. Ochi Întunecaţi era o dâră cenuşie urcând dealul spre
noi.
— Şi-acuma ce facem? Mă întrebă bufonul, holbându-se în jur.
— Acum le ţinem piept, i-am răspuns.
Călăreţii din spatele nostru se răspândeau deja pe o distanţă destul de mare.
Tumulul avea să fie o barieră destul de slabă împotriva atacului, mai degrabă
blocându-ne vederea decât ferindu-ne de el. Lupul stătea cu noi, gâfâind.
— O să muriţi aici, sublinie prinţul printre dinţi.
Nu slăbisem strânsoarea.
— Foarte probabil, am recunoscut.
— O să muriţi, iar eu o să plec cu ei. Vorbea cu glas încordat. De ce sunteţi proşti?
Eliberaţi-mă acum. O să mă duc cu ei. Puteţi fugi. Vă promit că o să-i rog să vă lase
în viaţă.
L-am privit pe bufon peste capul lui Dutiful. Ştiam ce replică să-i dau prinţului, dar
şi ce anume îl trimiteam să înfrunte dacă i-o dădeam. Ne-ar putea da prilejul să ne
întoarcem după el din nou, deşi mă îndoiam. Pisica-femeie se va îngriji să fim
hăituiţi şi omorâţi. Moartea stând pe loc şi aşteptând sau moartea după ce fugim?
Nu voiam să aleg cum să moară prietenii mei.
Sunt prea obosit să fug. Vom muri aici.
Bufonul îşi mută privirea la Ochi Întunecaţi. Nu ştiu dacă surprinsese frântura aceea
de gând sau pur şi simplu observase cât de istovit era lupul.
— Stăm şi luptăm, murmură el.
Îşi scoase sabia din teacă. Ştiam că nu mai luptase în viaţa lui. Când ridică arma,
păru foarte nesigur pe el. Apoi inspiră adânc, iar chipul său împrumută trăsăturile
Lordului Auriu. Îşi îndreptă umerii, iar în ochi îi apăru o expresie de maestru detaşat.
Nu ştie să lupte. Nu fi prost.
Călăreţii se apropiau în cerc. Urcară dealul spre noi fără grabă, lăsându-ne să ne
închipuim cum vom muri. Ai tu altă soluţie?
— Nu poţi să mă ţii şi să lupţi! Strigă Dutiful jubilând. Îşi imagina că deja câştigaseră.
În clipa în care îmi dai drumul, voi fugi. Vei muri degeaba. Lasă-mă să plec acum,
lasă-mă să vorbesc cu ei. Poate reuşesc să mă târguiesc pentru viaţa voastră.
Nu i-l lăsa femeii. Omoară-l, dar nu-l lăsa pe mâna lor.
M-am simţit cel mai mare laş, dar i-am transmis oricum gândul lui Ochi Întunecaţi.
Nu ştiu dacă pot face asta.
Trebuie să poţi. Amândoi ştim ce au de gând. Dacă nu-l poţi omorî, atunci… atunci
du-l la stâlp. Băiatul ştie să folosească Meşteşugul, iar tu şi Cel-fără-miros aţi fost
legaţi odată. S-ar putea să fie destul. Intră în stâlp. Ia-i şi pe ei cu tine.
Călăreţii de jos se consultară între ei pe scurt, apoi se risipiră, ca să ne înconjoare.
Aşa cum promisese femeia, nu aveau să-şi asume riscuri. Rânjeau şi strigau unul
la altul. La fel ca prinţul, credeau că ne prinseseră în capcană.
Nu va merge. Nu mai ţii minte cum a fost? A în avut nevoie de toată puterea ca să
vă ţin împreună pe toţi în pasajul acela, şi eram strâns legaţi între noi. Să zicem că
aş putea să-l ţin pe băiat cu mine de-a lungul călătoriei, sau pe tine, dar nu pe
amândoi. Nu ştiu nici dacă pot să-l trag pe bufon după mine. Legătura noastră prin
Meşteşug e veche şi firavă. S-ar putea să vă pierd pe toţi.
Nu ai de ales. Nu sunt în stare să merg cu tine. Sunt prea obosit, frate. Dar voi
rămâne aici şi-i voi întârzia cât de mult voi putea, până când veţi scăpa.
— Nu, am gemut chiar în momentul în care bufonul rosti:
— Stâlpul. Ai spus că băiatul îşi folosea Meşteşugul. N-ai putea…
— Nu! Am ţipat. Nu-l voi lăsa pe Ochi Întunecaţi să moară singur. Cum îmi poţi cere
aşa ceva?
— Singur? Bufonul păru nedumerit. Un zâmbet straniu îi schimonosi gura. Dar nu
va fi singur. Îi voi sta alături. Şi – îşi îndreptă spatele, trăgându-şi umerii înapoi –
voi muri înainte de a-i lăsa să-l ucidă.
Vai, asta ar fi mult mai bine. Fiecare fir de blană i se înfoie când văzu cum
avansează oamenii şi caii, dar se uită la mine cu sclipiri în ochi.
— Trimite băiatul la noi! Ne strigă un bărbat.
L-am ignorat.
— Crezi că asta-mi uşurează situaţia? L-am întrebat pe bufon. Erau nebuni
amândoi. Poate că reuşesc să trec prin stâlp. Poate că reuşesc să-l trag şi pe băiat
după mine, deşi mă întreb dacă mintea lui va mai rămâne aceeaşi. Dar mă îndoiesc
că te-aş putea lua şi pe tine cu mine, bufonule. Iar Ochi Întunecaţi refuză să meargă.
— Să meargă unde? Vru să afle Dutiful.
Încercă să scape din strânsoarea mea. I-am sucit braţul mai tare. Renunţă să se
mai zbată.
— Pentru ultima oară: aveţi de gând să cedaţi? Strigă la noi călăreţul cel înalt.
— Încerc să-l conving! Îi strigă Lordul Auriu. Dă-mi puţin timp, omule! Se prefăcu
panicat. Prietene, îmi spuse, punându-mi mâna pe umăr.
Mă împinse uşor în spate, spre piatră. M-am supus şi l-am luat pe Dutiful cu mine.
Bufonul nu-şi luă ochii de la mine. Îmi vorbi cu blândeţe şi prudenţă, ca şi cum eram
singuri şi aveam tot timpul din lume.
— Ştiu că nu pot merge cu tine. Mă doare că lupul refuză să te însoţească. Dar îţi
repet că tu trebuie să te duci şi să-l iei pe băiat cu tine. Nu înţelegi? Pentru asta te-
ai născut, pentru asta ai rămas în viaţă, în ciuda tuturor nenorocirilor pe care le-ai
îndurat ani la rândul. Pentru asta te-am silit să rămâi în viaţă, în ciuda răului care ţi
s-a făcut. Trebuie să existe un moştenitor Farseer. Dacă îl ţii în viaţă şi-l duci înapoi
la Buckkeep, altceva nu mai contează. Menţinem viitorul pe cărarea pe care am
ales-o pentru el, chiar dacă trebuie să mergi mai departe fără mine. Dar, dacă dăm
greş, dacă băiatul moare…
— Ce tot vorbeşti acolo? Întrebă prinţul nervos.
Bufonului îi pieri vocea. Se uită în josul dealului, la bărbaţii care înaintau fără oprire,
dar privirea lui bătea parcă dincolo de ei.
Eu aproape că atingeam monolitul cu spatele. Dutiful se potoli dintr-odată în braţele
mele încleştate, ca vrăjit de glasul moale al bufonului.
— Dacă murim toţi aici, continuă el, atunci… vine sfârşitul. Pentru noi. Dar el nu e
singura schimbare pe care am provocat-o… timpul trebuie să caute să curgă aşa
cum a curs întotdeauna, îndepărtând toate obstacolele din calea lui. Aşa că…
soarta o va găsi pe ea. În toate epocile, soarta se luptă împotriva supravieţuirii unui
Farseer. Aici şi acum, noi îl păzim pe Dutiful. Dar, dacă pierim cu toţii, dacă Nettle
devine centrul acestei lupte…
Clipi de mai multe ori, inspiră cu zgomot şi se întoarse la mine. Părea să revină
dintr-o călătorie îndepărtată. Vorbi calm, dându-mi vestea cea rea cu blândeţe.
— Nu găsesc niciun viitor în care Nettle supravieţuieşte după moartea prinţului. Păli
şi căpătă o expresie îmbătrânită. Şi nici nu are parte de o moarte iute şi iertătoare.
Trase aer adânc în piept. Dacă ţii cât de cât la mine, fă lucrul acesta. Ia-l pe băiat.
Ţine-l în viaţă.
Mi se făcu părul măciucă.
— Dar…
M-am înecat cu propriile cuvinte. Toate sacrificiile pe care le făcusem ca să fie ea
în siguranţă, toate… pentru nimic? Mintea mea completă tabloul. Burrich, Molly şi
copiii lor stând lângă ea, căzând odată cu ea. Nu reuşeam să respir.
— Te rog să pleci, mă imploră bufonul.
Nu ştiam ce înţelegea băiatul din conversaţia noastră. Era o greutate pe care o
ţineam cu forţa, imobilizându-l, în timp ce mintea mea gonea nebuneşte. Ştiam că
nu există scăpare din labirintul în care ne aruncase soarta. Lupul exprimă gândul în
locul meu. Dacă rămâi, murim toţi. Dacă băiatul trăieşte, o să-l ia cei cu Har şi-o să
se folosească de el pentru propriile lor interese. I-ar fi mai bine să moară. Nu nepoţi
salva pe noi, dar îl poţi salva pe el.
Nu pot să te las aici. Nu se poate termina aşa pentru noi doi, pentru tine şi pentru
mine. Lacrimile mă orbeau când trebuia să văd mai limpede.
Nu numai că se poate, trebuie. Haita nu moare dacă trăieşte puiul. Fii un lup, frate.
Vezi lucrurile mai clar. Lasă-ne să luptăm cât fugi tu cu puiul. Salveaz-o şi pe Nettle.
Trăieşte bine, pentru amândoi, iar într-o zi, spune-i lui Nettle poveşti despre mine.
Atunci n-am mai avut timp.
— Prea târziu! Ne strigă un agresor. Şirul de bărbaţi călare se arcuise ca să ne
împresoare. Trimiteţi-ne băiatul şi vă vom ucide repede! Dacă nu…
Şi izbucni în râs.
Nu te teme pentru noi. O să-i determinăm să ne omoare repede.
Bufonul îşi dădu braţele peste cap. Ridică sabia cu amândouă mâinile. O învârti o
dată, de probă, apoi o ţinu ridicată.
— Fugi, preaiubite.
În poziţia aceea, arăta mai degrabă ca un dansator decât ca un luptător.
Aveam de ales între a scoate sabia sau a nu slăbi strânsoarea din jurul prinţului.
Piatra verticală era chiar în spatele meu. I-am aruncat o privire grăbită peste umăr.
N-am recunoscut simbolul cioplit pe latura aceea. Oriunde avea să mă ducă, trebuia
să fie bine. Nu mi-am recunoscut vocea când am întrebat restul lumii.
— Cum e posibil ca lucrul cel mai greu de făcut din viaţa mea să fie şi cel mai laş?
— Ce faci? Mă întrebă prinţul.
Presimţi că urma să se întâmple ceva şi, cu toate că n-avea cum să ghicească ce
anume, începu să se zbată cu sălbăticie.
— Ajutaţi-mă! Ţipă el către pestriţii care ne înconjurau. Eliberaţi-mă acum!
Primi ca răspuns ropot de copite.
Am avut un moment de inspiraţie. Strângându-l mai tare pe prinţ în braţe, i-am spus
bufonului.
— O să mă întorc. Trec cu el dincolo şi mă întorc.
— Nu risca viaţa prinţului! Bufonul era îngrozit. Rămâi cu el şi păzeşte-l. Dacă vii
după noi şi eşti ucis, ar rămâne singur… cine ştie unde. Du-te! Acum!
Ultimul zâmbet pe care mi-l oferi fu vechiul zâmbet al bufonului, timid, dar, în acelaşi
timp, batjocorind lumea care voia să-l rănească. I-am văzut expresia sălbatică din
ochii lui aurii, nu de teamă de moarte, ci de acceptare a ei. N-am fost în stare să
mă uit prea mult la ea. Cercul de călăreţi se strângea în jurul nostru. Bufonul învârti
sabia şi desenă un arc scânteietor în aerul zilei senine. Atunci, un pestriţ năvăli între
noi, rotindu-şi sabia şi răcnind. L-am tras pe prinţ după mine.
L-am văzut pe bufon stând deasupra lupului, cu arma în mâini. Era pentru prima
oară când îl vedeam ţinând o sabie cu intenţia de-a o folosi. Am auzit metal
zdrăngănind pe metal şi mârâitul lupului care se repezi la piciorul unui călăreţ.
Prinţul ţipă disperat, un ţipăt de furie neinteligibil, mai mult felin decât omenesc. Un
călăreţ se năpusti asupra noastră, cu sabia în aer. Dar piatra cea neagră şi măreaţă
se afla în spatele meu.
— O să mă întorc! Le-am promis.
Apoi l-am strâns mai tare pe Dutiful la piept şi i-am şoptit la ureche.
— Ţine-te bine de tine însuţi!
A fost singura avertizare pe care i-am putut-o da. M-am răsucit şi-am apăsat cu
mâna simbolul cioplit în piatră.
Capitolul XXIII
PLAJA
Meşteşugul este necuprins cât infinitul, dar şi minuscul, cât să încapă în noi. E
nemărginit, ca lumea şi cerul de deasupra ei, dar şi mărunt, ca inima tainică a
omului. După cum se scurge, Meşteşugul arată că omul se poate revărsa împreună
cu el, poate experimenta curgerea lui ori îl poate cuprinde în întregime în sinea sa.
Aceeaşi senzaţie de iminenţă se răspândeşte în toate.
Iată de ce, pentru a stăpâni Meşteşugul, mai întâi trebuie să te stăpâneşti pe tine
însuţi.
Hailfire, Maestrul Meşteşugului
pe vremea reginei Frugal

Mă aşteptasem la beznă şi dezorientare. Mă aşteptasem să mă absoarbă

Meşteşugul, să mă lupt pentru a rămâne, eu şi prinţul, împreună. M-am forţat să fiu
conştient de amândoi, să-l păstrez neatins pe el. A-l menţine între barierele
Meşteşugului meu era similar cu a ţine un pumn de sare într-un potop. Aveam
impresia că, dacă aş fi slăbit strânsoarea, prinţul s-ar fi prelins pe lângă mine.
Simţeam toate acestea, pe lângă senzaţia absurdă că alunecam în sus. L-am strâns
pe băiat ca într-un cleşte, promiţându-mi că avea să se termine totul în curând. Nu
eram pregătit să cad din stâlp într-o apă sărată, rece ca gheaţa.
Apa sărată mi-a umplut gura şi nasul când am încercat să respir şocat. Ne-am
rostogolit amândoi în apă. Am lovit ceva cu umărul. Dutiful se smucea sălbatic şi-a
fost cât pe ce să-l scap. Apa ne absorbea şi, tocmai când am zărit lumină printr-un
strat verzui şi-am dedus în ce parte era sus şi în ce parte era jos, ne-a izbit un val
şi ne-a azvârlit pe o plajă stâncoasă.
Din cauza impactului, l-am scăpat pe prinţ din braţe. Valul ne-a rostogolit pe ţărm,
lăsându-ne fără aer. Mă împungeau stâncile mânjite de midii şi scoici. Apoi, când
s-a retras apa, trupul meu s-a lipit de stânci, mi s-a agăţat centura sabiei, şi am
rămas azvârlit acolo. Am ridicat capul, tuşind şi scuipând apă şi nisip. Am clipit de
mai multe ori, căutându-l pe Dutiful, şi l-am zărit în apă. Stătea pe burtă pe plajă,
luptându-se să se prindă de stânci, ca să nu-l tragă după el valul care se retrăgea.
A alunecat înapoi, spre locul unde apa era mai adâncă, dar până la urmă a reuşit
să se prindă de o stâncă şi să stea liniştit, gâfâind. Am reuşit să trag şi eu aer în
piept.
— Ridică-te! I-am strigat, deşi mai degrabă am scos un croncănit. O să te ia alt val.
Ridică-te.
S-a uitat la mine fără să mă înţeleagă. M-am ridicat clătinându-mă şi m-am aruncat
spre el. Prinzându-l de partea din spate a gulerului, l-am târât peste scoicile ascuţite
pe plajă, mai sus, unde ţărmul era mai înalt. Ne-a prins, totuşi, un val şi m-a
îngenuncheat, dar n-a fost destul de puternic ca să ne tragă înapoi pe amândoi din
nou. Când s-a retras, Dutiful a reuşit să se scoale în picioare. Sprijinindu-ne
reciproc, am urcat clătinat pe lângă stâncile colţuroase, până la o buclă de nisip
negru, mărginită de şuviţe de alge lunguieţe ca frunzele, încâlcite, care plescăiau
pe nisip. Când am ajuns la nisip uscat şi alunecos, i-am dat drumul prinţului. A mai
făcut vreo doi-trei paşi, apoi s-a prăbuşit. Un timp, a zăcut pe-o parte, respirând
greu. După aceea, s-a ridicat în capul oaselor, a scuipat nisip şi şi-a şters nasul cu
mâneca umedă. S-a uitat în jur fără să înţeleagă nimic, iar când a dat iarăşi cu ochii
de mine, m-a privit cu o expresie de copil nedumerit.
— Ce s-a întâmplat?
Nisipul îmi scrâşnea în dinţi de câte ori mişcăm din gură.
— Am trecut printr-un stâlp al Meşteşugului.
Am scuipat din nou.
— Un ce?
— Un stâlp al Meşteşugului, am repetat şi m-am uitat în spate, ca să i-l arăt.
Nu era nimic acolo, doar marea. Un alt val a scăldat ţărmul, mai curajos decât
celelalte, iar o dantelă de spumă albă a împodobit nisipul când s-a retras. M-am
ridicat anevoie în picioare şi-am privit valurile care creşteau. Apă. Valuri
ameninţătoare. Pescăruşi ţipând deasupra lor. Nici urmă de stâlp pe suprafaţa
aceea verde şi umflată. Nici măcar un indiciu despre malul pe care fuseserăm
azvârliţi.
Nicio cale de întoarcere.
Îi lăsasem pe prietenii mei să moară. Indiferent de ceea ce îmi spusese bufonul, mă
hotărâsem să mă întorc imediat, cu ajutorul stâlpului. Altfel, n-aş fi plecat. N-aş fi
făcut-o, dacă aş fi ştiut că nu aveam să mă întorc. Dar spunându-mi lucrurile
acestea, nu m-am simţit mai puţin laş.
Ochi Întunecaţi! L-am căutat disperat, strigându-i cu toată puterea.
Nu mi-a răspuns.
— Bufonule!
Cuvântul a ieşit din mine ca smuls – un ţipăt zadarnic al Harului, al Meşteşugului şi-
al glasului meu. Pescăruşii păreau să mă îngâne batjocoritori în depărtare.
Speranţa mea a pierit odată cu ţipetele lor, înghiţite de marea înfuriată de vânt.
Neclintit, am rămas cu ochii la mare, până când un val mi-a scăldat picioarele.
Prinţul nu se mişcase, decât ca să se lase iar pe-o parte pe nisipul ud. Zăcea cu o
expresie goală şi tremura. Am întors încet capul de la valurile crescânde şi-am
cercetat ţinutul. În faţa noastră se înălţau faleze negre. Se apropia fluxul. Mintea
mea începea să pună lucrurile cap la cap.
— Ridică-te. Trebuie să plecăm înainte de a ne prinde fluxul în capcană.
Spre sud, o porţiune de nisip în formă de semilună lua locul ţărmurilor stâncoase,
iar dincolo de ea se întindea un podiş ierbos. M-am aplecat şi l-am apucat pe prinţ
de braţ.
— Sus, am repetat. Dacă nu vrei să mori înecat aici.
Băiatul se sculă fără să protesteze. Am înaintat anevoios pe ţărm, ameninţaţi de
valurile care-l spălau tot mai sus. Disperarea mă apăsa ca o greutate rece pe suflet.
Nu îndrăzneam să mă gândesc la fapta mea. Era prea monstruoasă ca s-o analizez.
Oare în timp ce eu mă plimbam pe plajă, sângele lor curgea, împrăştiat de săbii?
Mi-am pus frâu minţii. Ca şi când aş fi clădit ziduri împotriva unei minţi nepoftite, mi-
am alungat toate sentimentele. Am pus frâu tuturor gândurilor şi-am devenit lup,
preocupat numai de „acum”.
— Ce-a fost asta? Mă întrebă Dutiful pe neaşteptate. Acel… sentiment… Parcă am
fost… absorbit… Nu-şi găsea cuvintele. A fost cumva Meşteşugul?
— În parte, i-am răspuns repede.
Părea interesat numai de experienţa pe care tocmai o avusese. Oare îl atrăsese
atât de puternic? Meşteşugul era o capcană teribilă pentru cei neatenţi.
— Am… a încercat să mă înveţe, dar nu mi-a putut spune cum e. Nu mi-am dat
seama dacă întrebuinţam Meşteşugul sau nu. Şi nici el nu şi-a dat. Dar asta!
Se aştepta să reacţionez la exaltarea lui. N-am făcut-o. Meşteşugul era ultimul lucru
despre care voiam să vorbesc atunci. Nu voiam să vorbesc deloc. Nu voiam să ies
din amorţeala care mă cuprinsese.
Când am ajuns la plajă, l-am făcut pe prinţ să meargă în continuare. Hainele ude îi
fluturau pe lângă corp, iar el se îmbrăţişa, ca să nu tremure de frig. I-am ascultat
răsuflarea gâfâită. Un luciu verzui de pe nisip s-a dovedit a fi un fir de apă dulce
care străbătea plaja şi se scurgea în mare. L-am dus pe prinţ în amonte, departe
de plaja nisipoasă, pe o câmpie cu rogoz aspru, până când am ajuns într-un loc
unde pârâul era destul de adânc ca să iau apă în palmă. Mă stropeam pe faţă ca
să-mi scot nisipul din ochi când prinţul îmi puse o nouă întrebare.
— Dar Lordul Auriu şi lupul? Unde sunt, ce s-a întâmplat cu ei?
Întoarse ochii spre mare, aşteptând parcă să-i vadă acolo.
— N-au putut veni. Îmi închipui că prietenii tăi i-au omorât deja.
Mă uimea că puteam rosti cuvintele cu atâta uşurinţă. Fără lacrimi care să mă înece,
fără suspine. Era prea cutremurător ca să fie adevărat. Nu-mi permiteam să mă
gândesc la el. În schimb, i-am aruncat vorbele în faţă prinţului, sperând să văd
măcar o tresărire pe chipul său. Dar el a dat pur şi simplu din cap şi m-a întrebat
prosteşte:
— Unde suntem?
— Aici, i-am răspuns şi-am râs.
Nu ştiusem până atunci că furia şi disperarea te pot face să râzi. Nu era un sunet
plăcut, iar prinţul se dădu înapoi. Apoi, se îndreptă de spate şi întinse spre mine un
deget acuzator.
— Cine eşti? Îmi ceru să-i spun, de parcă tocmai ar fi descoperit misterul din care
se năşteau toate întrebările lui.
Am ridicat ochii, stând tot aplecat deasupra apei. Am mai băut un pumn înainte de
a-i răspunde.
— Tom Badgerlock. Mi-am dat părul pe spate cu mâinile ude. Din cauza asta. M-
am născut cu dunga asta albă la tâmplă şi de-asta m-au botezat părinţii mei aşa.
— Minţi, ripostă cu dispreţ vădit. Eşti un Farseer. Poate că nu arăţi ca unul, dar ştii
să foloseşti Meşteşugul. Cine eşti? Un verişor îndepărtat? Copilul din flori al cuiva?
Fusesem numit bastard de nenumărate ori în viaţă, dar niciodată de cineva pe care
l-aş fi putut considera fiul meu. Am înălţat privirea spre Dutiful, moştenitorul lui Verity
şi al lui Kettricken, născut din sămânţa trupului meu. Păi, dacă eu sunt bastard,
atunci tu ce eşti? În loc de asta, l-am întrebat altceva.
— Contează?
Cât s-a chinuit el să-mi dea un răspuns, eu am studiat împrejurimile. Eram blocaţi
în locul acela măcar până la reflux. Dacă aveam noroc, refluxul avea să scoată la
lumină stâlpul care ne adusese acolo şi-l puteam folosi ca să ne întoarcem. Dacă
nu, dacă apa nu avea să se retragă destul ca să-l dezvelească, atunci trebuia într-
adevăr să descopăr unde ne aflam şi cum să ne întoarcem la Buckkeep.
Prinţul mi se adresă nervos, ca să-şi mascheze nesiguranţa bruscă.
— Nu putem fi foarte departe. Am ajuns aici într-o clipă.
— Magia pe care am folosit-o noi micşorează distanţele. S-ar putea să nici nu mai
fim în cele Şase Ducate.
Brusc, am hotărât că nu trebuie să ştie mai mult. Orice îi spuneam, probabil că afla
şi femeia. Cu cât mai puţin, cu atât mai bine.
Se aşeză încet pe pământ.
— Dar… spuse, apoi tăcu.
Avea figura unui copil speriat, care căuta cu disperare să se agaţe de ceva
cunoscut. Dar inima mea nu voia să-i iasă în întâmpinare. În schimb, mi-am înăbuşit
dorinţa de a-i trage o palmă zdravănă peste ceafă. Pentru ţâncul ăsta smiorcăit şi
obsedat de el însuşi renunţasem eu la viaţa lupului şi-a prietenului meu. Părea cel
mai prost târg pe care-l făcusem vreodată. Nettle, mi-am reamintit. Dacă-l ţineam
pe el în viaţă, poate că o ţineam şi pe ea. Moştenitor Farseer sau nu, era singurul
lucru bun pe care îl vedeam în el atunci.
Sunt dezamăgit de propriul meu fiu.
Mi-am analizat gândul acela şi mi-am repetat că Dutiful nu era fiul meu şi, cum nu
acceptasem responsabilitatea creşterii lui, nu aveam dreptul nici să fiu dezamăgit,
nici încântat de el. M-am îndepărtat câţiva paşi. I-am dat întâietate lupului, iar el mi-
a vorbit despre confortul imediat necesar. Pe plajă bătea neîntrerupt un vânt rece,
care-mi lipea straiele ude de corp. Găseşte lemne şi aprinde focul. Usucă-te. Între
timp, caută ceva de mâncare. Nu avea rost să mă chinui întrebându-mă ce s-o fi
ales de Ochi Întunecaţi şi de bufon. Fluxul nu se oprise. Asta însemna că apa
scădea probabil pe la miezul nopţii, apoi din nou, spre dimineaţa următoare. Trebuia
să mă resemnez cu ideea că mă puteam întoarce la prietenii mei de-abia peste o
zi. Aşa că, deocamdată, adună-ţi puterile şi Odihneşte-te.
Am privit dincolo de podişul ierbos, la pădurea din spatele lui. Copacii erau încă
verzi ca vara, dar pădurea mi se părea un loc neprietenos şi lipsit de viaţă. Am
hotărât că nu avea rost să străbatem pajiştea şi să vânăm pe sub copaci. Nu aveam
dispoziţie de hăituit şi vânat. Trebuia să mă mulţumesc cu animalele mici de pe
plajă.
Era o decizie proastă, ţinând cont că venea fluxul. Trebuiau adunate lemne de foc,
azvârlite mai de mult la mare distanţă de o maree de furtună, aşadar, nu mai
ajungea apa la ele în ziua aceea. Midiile albastre şi alte scoici zăceau însă deja sub
apă. Am ales un loc unde falezele făceau loc podişului, oarecum ferit de vânt, şi-
am aprins un foc mic. Odată ce-am terminat cu el, mi-am scos bocancii, şosetele şi
cămaşa şi mi le-am stors de apă. Mi-am întins hainele pe lemne plutitoare, aproape
de flăcări, ca să se usuce, şi mi-am pus bocancii cu gura în jos, pe doi ţăruşi. M-am
aşezat lângă foc, Strângându-mi braţele în jurul trupului. Fără să mă aştept la nimic,
am îndrăznit să-mi mai trimit o dată Harul în explorare. Ochi Întunecaţi?
Niciun răspuns. Nu însemna nimic, mi-am zis. Dacă lupul şi bufonul reuşiseră să
scape, atunci nu mă căutau, de teamă să nu-l descopere pestriţii. Sau preferau
tăcerea. Sau muriseră. M-am strâns în braţe. Nu trebuie să gândesc aşa, altfel mă
va doborî durerea. Bufonul îmi ceruse să-l ţin pe prinţul Dutiful în viaţă. Aşa voi face.
Iar pestriţii nu vor îndrăzni să-mi ucidă prietenii. Vor vrea să ştie ce s-a ales de
prinţul lor, cum de le-a dispărut de sub nas.
Ce i-ar face bufonului ca să scoată răspunsul de la el?
Nu face asta.
În silă, m-am ridicat să-l caut pe prinţ.
Nu se mişcase din locul în care îl lăsasem. M-am dus la el şi, văzând că nici măcar
nu se întoarce către mine, l-am împins, bădăran, cu piciorul.
— Am aprins focul, i-am spus pe un ton grosolan.
Nu mi-a răspuns.
— Prinţe Dutiful!
Nu mi-am putut reţine dispreţul din glas. El nici n-a tresărit.
M-am ghemuit lângă el şi i-am pus mâna pe umăr.
— Dutiful.
M-am aplecat spre el ca să-i văd faţa.
Nu era acolo.
Avea o expresie relaxată, o privire tâmpă. Gura îi atârna întredeschisă. Am bâjbâit
după legătura fragilă a Meşteşugului nostru.
Parcă trăgeam de o undiţă ruptă. Nu mi se opunea rezistenţă, nu simţeam că ar fi
fost vreodată cineva la capătul celălalt al legăturii.
Ecoul înfricoşător al unei lecţii demult învăţate mi-a răsunat în minte: „Dacă cedezi
Meşteşugului, dacă nu te împotriveşti atracţiei lui, atunci te poate face ferfeniţă şi
vei deveni un bebeluş mare şi bălos, care nu vede şi nu aude nimic…” Mi s-a făcut
părul măciucă. L-am scuturat pe prinţ, dar capul lui s-a clătinat la stânga şi la
dreapta şi i-a căzut în piept.
— Afurisit să fiu! Am răcnit către cer.
Ar fi trebuit să prevăd că avea să-şi caute pisica, ar fi trebuit să ştiu că aşa se va
întâmpla.
Am încercat să mă liniştesc. Aplecându-mă, i-am ridicat braţul şi mi l-am pus pe
umeri. L-am cuprins de talie şi l-am ridicat în picioare. L-am târât pe plajă. Degetele
lui de la picioare lăsau dâre în nisip. Când am ajuns lângă foc, l-am aşezat lângă
el. S-a prăbuşit pe-o parte.
Am petrecut câteva minute aţâţând focul cu lemnele din apropiere. Îl aprinsesem
mare şi fierbinte, fără să-mi pese pe cine ar atrage. Am uitat de foame şi de
oboseală. I-am scos prinţului bocancii din picioare, i-am golit de apă şi i-am întors
cu talpa în sus, ca să se zvânte. Din cămaşa mea ieşeau acum aburi. Pe-a lui am
dat-o jos şi-am atârnat-o. I-am vorbit în toată vremea asta. Mai întâi l-am dojenit şi
l-am luat în zeflemea, dar în curând am ajuns să-l implor. Nu mi-a dat niciun
răspuns. Avea pielea rece. I-am răsucit braţele în mâneci şi-am tras pe el cămaşa
mea încălzită. L-am frecat pe braţe, dar nemişcarea lui invita frigul să i se
răspândească în trup. Cu fiecare moment care trecea, parcă se scurgea câte un
strop de viaţă din el. Nu pentru că ar fi respirat greu ori că i-ar fi bătut inima mai
încet, ci pentru că Harul meu îi percepea prezenţa tot mai vag, ca şi când s-ar fi
îndepărtat de mine.
În cele din urmă, m-am aşezat lângă el. L-am tras lângă mine, cu spatele la pieptul
meu, şi l-am cuprins cu braţele, în efortul zadarnic de a-l încălzi.
— Dutiful, i-am şoptit în ureche. Vino înapoi, băiete. Vino înapoi. Ai un tron de
moştenit şi un regat de condus. Nu poţi continua aşa. Vino înapoi, băiete. Nu se
poate ca sacrificiul să fi fost zadarnic.
Ca Bufonul şi Ochi Întunecaţi să fi murit degeaba. Ce-o să-i spun lui Kettricken?
Ce-mi va spune Chade? Pe toţi zeii, ce mi-ar spune Verity acum?
Nu atât ce mi-ar fi spus Verity aş fi vrut să ştiu, ci mai degrabă ce ar fi făcut pentru
mine. I-am strâns fiul la piept, apoi mi-am lipit faţa de obrazul lui imberb. Am inspirat
adânc şi mi-am dărâmat toate zidurile. Am închis ochii şi am alunecat în Meşteşug,
în căutarea lui.
Aproape că m-am pierdut.
Au fost momente în care nu am reuşit să mă scufund în revărsarea Meşteşugului.
Au fost vremuri şi locuri când l-am experimentat ca pe un râu al puterii, incredibil de
iute şi de năvalnic. În copilărie, am fost gata să mă înec în el, dacă nu m-ar fi sprijinit
şi salvat intervenţia lui Verity. De atunci, îmi sporiseră puterile şi mă controlam mai
mult. Cel puţin aşa credeam. Senzaţia de acum era ca o scufundare într-un curent
turbat al Meşteşugului. Niciodată nu-l mai simţisem atât de puternic şi de seducător.
În starea mea de spirit de acum, îmi oferea un răspuns complet şi perfect. Mă
scufundam. Încetam să fiu persoana aceea, Fitz, captivă într-un corp însemnat de
cicatrice. Nu mai jeleam moartea prietenilor mei celor mai apropiaţi. Mă scufundam.
Meşteşugul îmi oferea existenţa fără gândire. Nu era tentaţia sinucigaşului, de a
muri şi de a face lumea să se oprească pentru el. Era mult mai ispititor. Schimbă-ţi
forma corpului şi lasă gândurile în urmă. Contopeşte-te.
Dacă aş fi fost singurul la care să mă gândesc, ştiu că aş fi cedat. Dar bufonul m-a
însărcinat să mă asigur că nu a murit în zadar, lupul meu mi-a cerut să trăiesc şi
să-i spun lui Nettle poveşti despre el. Kettricken mi-a cerut să-i aduc fiul înapoi.
Chade se baza pe mine. Şi Hap. Aşa că m-am pomenit în clocotul acela de senzaţii
revărsate şi am luptat să rămân cel care eram. Nu ştiu cât timp mi-a trebuit. Timpul
nu are niciun sens în locul acela. Iată doar unul din pericolele Meşteşugului. O parte
din mine ştia că-mi consum puterea fizică, dar, când te scufunzi în Meşteşug, e greu
să-ţi pese de lucruri fizice.
Când am fost sigur pe mine, am pornit prudent în căutarea lui Dutiful.
Crezusem că aveam să-l găsesc cu uşurinţă. Cu o noapte înainte, îl găsisem fără
efort. Îl prinsesem pur şi simplu de mână şi-l descoperisem cu ajutorul
Meşteşugului. În seara aceea, însă, deşi ştiam că undeva îi legănam corpul
înfrigurat, nu reuşeam să dau de el. E greu de descris cum l-am căutat. Meşteşugul
nu e niciun loc, niciun timp. Uneori, cred că poate fi definit ca existând în afara
graniţelor sinelui. Alteori, definiţia pare necuprinzătoare, pentru că „şinele” nu e
singura graniţă pe care ne-o impunem când experimentăm existenţa.
M-am deschis Meşteşugului şi l-am lăsat să curgă prin mine ca apa prin sită, dar tot
n-am găsit nici urmă de prinţ. M-am întins dedesubtul revărsării Meşteşugului, ca o
pantă de deal acoperită de ierburi mici sub razele soarelui, şi l-am lăsat să-mi atingă
fiecare celulă, însă tot nu l-am descoperit. M-am ţesut printre mrejele lui, răsucindu-
mă ca iedera, dar tot nu l-am putut separa pe băiat de revărsarea lui.
Prinţul lăsase un semn al său în Meşteşug, dar, ca o urmă de bocanc întipărită în
praful fin, într-o zi cu vânt, urma se fărâmiţa în grăunţe fără rost, alunecând odată
cu Meşteşugul. Am adunat cât am putut din prinţ, dar nu era prinţul Dutiful, aşa cum
mireasma unei flori nu e floarea. Totuşi, am cules frânturile pe care le-am
recunoscut şi-am ţinut de ele cu dinţii. Devenea tot mai greu să-mi aduc aminte ce
anume era esenţa prinţului. Nu-l cunoscusem niciodată bine, iar trucul pe care îl
ţinea trupul meu pierdea rapid legătura cu el.
În efortul de a-l găsi pe băiat, m-am angajat complet cu Meşteşugul. Nu m-am
predat, dar m-am eliberat de toate reazemele de care mă agăţasem înainte. Mă
încerca un sentiment bizar. Eram un zmeu cu aţa tăiată şi plutind în zbor, o bărcuţă
fără cârmaci. Nu-mi pierdusem simţul sinelui, însă renunţasem la siguranţa
absolută că aveam să-mi regăsesc drumul înapoi în corpul meu. Dar tot n-am reuşit
să dau de prinţ. N-am făcut decât să devin şi mai conştient de zădărnicia însărcinării
mele. Ar fi fost mai uşor să prind cu plasa fumul de la un foc stins decât să-l refac
pe băiat din frânturi.
Iar în toată vremea aceea Meşteşugul trăgea de mine, şoptindu-mi promisiuni. Câtă
vreme îi rezistam, era rece şi năvalnic. Dacă i-aş fi cedat, ştiam că ar fi devenit
căldură, alinare şi apartenenţă. Dacă aş fi capitulat, aş fi coborât într-o existenţă
paşnică, fără conştiinţă individuală. Ce-ar fi fost atât de rău în asta? Ochi Întunecaţi
şi bufonul nu mai erau. Pe Dutiful nu reuşisem să i-l duc înapoi lui Kettricken. Molly
nu mă aştepta; avea o altă viaţă şi o altă dragoste. Hap, mi-am spus, încercând să-
mi trezesc o fărâmă de responsabilitate. Ce era cu Hap? Ştiam că Chade se va
ocupa de nevoile lui, la început, din datorie, iar în scurtă vreme, de dragul lui.
Dar Nettle. Ce se va întâmpla cu Nettle?
Răspunsul mă îngrozea. Deja dădusem greş în ce-o privea. Ştiam că nu-l puteam
recupera pe Dutiful, iar fără el, era condamnată. Voiam să mă întorc şi să fiu martor
la aşa ceva? Puteam să ştiu lucrul acesta şi să nu-mi pierd minţile? Atunci m-a
vizitat un gând. În acel loc atemporal, toate se întâmplaseră deja. Atunci ea deja
dispăruse.
Asta m-a determinat să iau o hotărâre. Am lăsat frânturile din Dutiful să plutească
libere. Cum să descriu ce făceam? Parcă stăteam pe un deal însorit şi eliberam un
curcubeu ţinut prizonier în palma mea. Când s-a îndepărtat, mi-am dat seama că
urmele acelea ale lui se împletiseră cu propria mea esenţă. Fiinţa mea plutea
împreună cu a lui. Nu conta. FitzChivalry Farseer se îndepărta şerpuind de mine,
firul meu agăţându-se şi descâlcindu-se în Meşteşugul revărsat.
Cândva, pusesem amintiri într-un dragon de piatră. Scăpasem recunoscător de
durere, dragoste fără speranţă şi zeci de alte experienţe. Renunţasem la partea
aceea din viaţa mea, pentru ca dragonul să aibă suficientă esenţă ca să se
trezească la viaţă. De data asta, simţeam altceva. Închipuiţi-vă o sângerare care
place, deşi tot la moarte duce. Asistam pasiv la scurgerea aceea.
Termină. Amuzament feminin cald în vocea care-mi umplea mintea. Nu puteam
face nimic s-o împiedic să-mi înfăşoare firul existenţei în jurul meu, ca şi când ar fi
adunat aţa într-un scul. Am uitat cât de pasional de dramatici pot fi oamenii cei mai
prostuţi. Nu mă mir că ne-aţi plăcut atât de mult. Ce animăluţe înflăcărate eraţi!
Cine? Mai mult de-atât n-am putut să-mi rafinez gândul. Prezenţa ei îmi dădea o
stare de fericire, vlăguindu-mă.
Şi acesta e tot al tău, cred. Nu, stai, e diferit. Sunteţi doi deodată aici şi vă risipiţi!
V-aţi rătăcit?
Rătăcit. I-am repetat gândul, incapabil să formulez o idee. Eram un prunc răsfăţat,
adorat pentru simpla mea prezenţă şi copleşit de neputinţa extazului. Dragostea ei
îmi insufla căldură. Nu mai trăisem ceva asemănător până atunci: eram iubit
îndeajuns şi preţuit în aceeaşi măsură şi nu îmi trebuia nimic altceva decât ceea ce
aveam în clipele acelea. O asemenea suficienţă era mai generoasă decât belşugul,
mai bogată decât tezaurul scânteietor al unui rege. Nu mai trăisem niciodată o astfel
de senzaţie.
Hai, du-te înapoi. Data viitoare să fii mai atent. Majoritatea celorlalţi nici n-ar băga
de seamă că te-au atras.
Parcă şi-ar fi scos un spin, mi-am spus disperat. Cât m-a ţinut, am fost prea ameţit
de plăcere ca să-i opun rezistenţă, deşi ştiam că e pe cale să facă inimaginabilul.
Aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă, am bâiguit, dar gândul nu avea substanţă şi ea nu-mi
dădea atenţie. În mai puţin de o clipă, am fost conştient de prezenţa lui Dutiful lângă
mine.
Apoi m-am întors între graniţele oribile ale trupului meu mărunt şi nenorocit. Mă
durea, era înfrigurat şi bolnav, de răni vechi, de răni noi, nu-şi făcuse bine treaba
niciodată şi, lucrul cel mai rău, nu avea destul din nimic. Era înţesat de lipsuri şi
nevoi din ce în ce mai mari. Înăuntrul lui, nu avusesem niciodată, nu voi primi
niciodată destulă dragoste sau apreciere sau…
M-am aruncat din nou afară din el.
Tot ceea ce s-a întâmplat a fost că un spasm puternic mi-a scuturat trupul care s-a
prăbuşit pe nisip. N-am putut ieşi din el. Eram înghesuit şi mă sufocam în trupul
nepotrivit care mă învelea şi mă îngrădea şi nu ştiam cum să evadez din el.
Disconfortul era acut şi alarmant, asemănător cu durerea unui membru răsucit sau
cu senzaţia de sufocare. Cu cât mă zbăteam mai disperat, cu atât mă zăgăzuiau
mai mult membrele zbuciumate ale învelişului meu de carne, până când m-a înghiţit,
fără speranţă de scăpare, şinele meu fizic. Frig. Nisip în banda de la talia
pantalonilor, nisip în colţul ochiului, nisip în nas. Însetat. Flămând. Învineţit şi tăiat.
Neiubit.
M-am ridicat încet în capul oaselor. Focul aproape se stinsese; zăcusem leşinat
vreme îndelungată. M-am sculat în picioare ţeapăn şi am aruncat ultimul vreasc în
foc. În jurul meu, lumea se aşeza la locul ei. Pierderile suferite m-au înghiţit complet,
asemenea nopţii. Am rămas perfect nemişcat, jelindu-l pe bufon şi pe Ochi
Întunecaţi, dar mai tare decât pierderea lor mă durea faptul că fusesem abandonat
de… ea, indiferent ce anume fusese. Nu era ca trezirea din vis. Dimpotrivă. În ea,
am regăsit adevărul, iminenţa şi simplitatea existenţei. Azvârlit înapoi în această
lume, am perceput-o ca pe-o pânză încâlcită de diversiuni şi neplăceri, iluzii şi
trucuri. Îmi era frig, mă durea umărul, se stingea focul şi toate suferinţele se lipeau
de mine. Mai apăsătoare erau grijile prinţului Dutiful şi a întoarcerii noastre în Buck,
a ceea ce se întâmplase cu Ochi Întunecaţi şi cu bufonul. Dar până şi ele păreau
simple diversiuni care-mi dansau în faţa ochilor, ca să-mi distragă atenţia de la
realitatea vastă de dincolo de ele. Toată existenţa aceasta era alcătuită din dureri
mărunte şi agonii mistuitoare, fiecare dintre ele o mască în plus, aşezată între mine
şi faţa eternităţii.
Totuşi, straturile de măşti erau la locul lor şi trebuiau recunoscute. Trupul meu era
scuturat de tremurături. Venea refluxul. Nu vedeam nimic dincolo de cercul de
lumină desenat de focul nostru, dar auzeam apa retrăgându-se în ritmul valurilor
care se izbeau de ţărm. În aer plutea mirosul inconfundabil de reflux, alge şi scoici.
Prinţul zăcea pe spate, cu ochii la cer. M-am uitat în jos la el şi-am crezut că e
leşinat. În lumina capricioasă a flăcărilor slabe, am văzut numai două găuri negre
care acolo trebuiau să-i fie ochii. Atunci vorbi:
— Am avut un vis, spuse cu mirare şi nesiguranţă.
— Ce frumos!
I-am dat o replică dispreţuitoare, oarecum neutră. Mă simţeam incredibil de uşurat
că revenise în corpul lui şi putea vorbi. În aceeaşi măsură, uram faptul că eram
prizonier în propriul meu corp din nou şi trebuia să-l ascult pe el.
Părea imun la răutatea mea. Avea o voce moale.
— N-am mai avut un asemenea vis. Simţeam… totul. Tata mă ţinea în braţe şi mă
asigura că totul va fi bine. Atât. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că atât mi-a fost
suficient.
Dutiful îmi zâmbi – un zâmbet luminos, înţelept şi tânăr. Îl făcea să semene cu
Kettricken.
— Mă duc să mai caut lemne, am rostit într-un sfârşit.
Am plecat de lângă lumină, de lângă foc şi de lângă băiatul surâzător şi m-am
pierdut în întuneric.
N-am căutat lemne. Valurile în retragere lăsaseră nisipul ud şi îndesat sub
picioarele mele. Răsărise o felie de lună palidă. M-am uitat la ea, apoi la cer şi-am
simţit un ghem în stomac. După poziţia stelelor, ne aflam undeva la sud de cele
Şase Ducate. Din experienţa mea cu stâlpii Meşteşugului, ştiam că scurtează
călătoriile cu câteva zile. O asemenea dovadă a puterii lor nu era de natură să mă
liniştească. Dacă nici refluxul de mâine nu scotea la suprafaţă stâlpul, ne aştepta o
călătorie lungă până acasă, fără nicio resursă. Luna îmi amintea şi ea că timpul nu
era de partea noastră. Peste opt nopţi, luna nouă prevestea ceremonia de logodnă
a prinţului Dutiful. Va sta el oare alături de narcescă? Îmi venea greu să dau
întrebării importanţa cuvenită.
Sunt momente în care ai nevoie de toată concentrarea ca să nu te gândeşti la nimic.
Nu ştiu cât de departe am mers până când am călcat pe el. S-a mişcat sub talpa
mea în nisipul umed şi, în prima clipă, am crezut că pusesem piciorul pe o lamă de
cuţit. Pe întuneric, m-am aplecat şi am pipăit nisipul până când l-am găsit. L-am
ridicat. Era lung cât lama unui cuţit de măcelar şi parcă şi aceeaşi formă. Dur şi
rece, din piatră sau metal, nu-mi dădeam seama ce era. Dar nu era un cuţit. L-am
pipăit precaut. Am simţit o nervură în mijloc şi rânduri de striaţii paralele,
perpendiculare pe aceasta pe ambele feţe. La un capăt se termina cu un fel de tub.
Era greu, dar nu atât de greu pe cât arăta. Am rămas cu el în mână pe întuneric,
convins că ştiu ce este, dar incapabil să-mi amintesc exact.
Îmi era familiar într-un mod ciudat, ca şi cum aş fi cules de pe jos un lucru care
fusese al meu cu mult timp înainte.
Obiectul misterios a fost o distragere bine-venită de la propriile mele gânduri. Am
mers mai departe pe plajă cu el în mână. Peste nici zece paşi, am dat peste încă
unul. L-am ridicat şi pe acela. Le-am comparat pipăindu-le. Nu erau identice, unul
era puţin mai lung. Le-am cântărit în palme.
Când am călcat pe al treilea, aproape că mă aşteptasem să dau peste el. L-am luat
din nisip şi l-am curăţat de firele ude. Apoi am rămas pe loc. Aveam impresia ciudată
că mă aştepta ceva. Plutea, incapabil să prindă formă fără voinţa mea. Am trăit
senzaţia absolut bizară că stau la marginea unei faleze. Încă un pas şi fie plonjam
spre moarte, fie descopeream că puteam zbura.
M-am dat în spate. M-am întors şi-am plecat înapoi spre focul vlăguit de pe plajă.
Am desluşit silueta lui Dutiful trecând prin faţa flăcărilor. Scântei au sărit în noapte
când le-a aţâţat cu lemne noi. Măcar atât era şi el în stare să facă de unul singur.
Mi-a fost greu să mă întorc în cercul acela de lumină. Nu voiam să dau ochii cu el,
nu voiam să-i ascult întrebările şi acuzaţiile. Nu voiam să iau hăţurile vieţii mele în
mână. Dar, când am ajuns lângă el, Dutiful se întinsese lângă foc, prefăcându-se
că doarme. Purta cămaşa lui, iar pe a mea o pusese la uscat pe nişte ţăruşi. M-am
îmbrăcat cu ea în linişte. Când i-am aranjat gulerul, am dat peste talismanul de la
Jinna. Aşa se explicau zâmbetul şi cuvintele lui frumoase. M-am culcat şi eu, pe
partea mea de lângă foc.
Înainte de a închide ochii, am examinat obiectele găsite. Erau pene. De piatră sau
metal, încă nu-mi dădeam seama. La lumina înşelătoare a flăcărilor, păreau de un
cenuşiu-închis. Am ştiut imediat unde le era locul. M-am îndoit că aveau să ajungă
vreodată acolo. Le-am aşezat pe jos, lângă mine, şi am închis ochii, evadând în
somn.
Capitolul XXIV
CONFRUNTĂRI
Aşadar, Jack înaintează cu paşi mari şi se opreşte în faţa Celuilalt, atât de
îndrăzneţ, lovind din călcâie până în vârful degetelor şi înapoi. „O, ho” spune el,
ridicând sacul cu pietre roşii pe care le adunase.” Aşadar, tot ce e aici pe plajă e al
tău? Eu zic că ceea ce am adunat e al meu, iar acela care vrea să ia bunul meu nu
va pune mâna pe el fără să-mi dea o bucată din trupul său în schimb”. Iar Jack i-a
arătat Celuilalt fiecare dinte, de la cei albi din faţă la cei negri din spate, iar pumnul
său s-a încleştat ca un nod de copac. „Te voi omorî spuse, „şi-ţi voi smulge
urechile.” Şi e sigur că l-ar fi omorât pe dată, numai că Ceilalţi au tot atâtea urechi
câte are broasca, aşa cum ştie orice copil.
Chiar aşa stând lucrurile, Celălalt a ştiut că nu avea să ia sacul cu pietre roşii fără
luptă. Aşadar, cât ai zice peşte, a pâlpâit şi a tremurat. N-a mai puţit a peşte mort,
ci a răspândit parfumul fiecărei flori care înfloreşte în miezul verii. I-a tremurat pielea
până când a scânteiat, iar în faţa lui Jack s-a ivit o fecioară goală-goluţă, care-şi
lingea buzele de parcă tocmai ar fi mâncat miere.
Zece călătorii cu Jack, Călătoria a patra

Cred că, o vreme, am dormit fără să visez. Eram, cu siguranţă, foarte obosit. Mi se
întâmplaseră mult prea multe, mult prea repede. Somnul era şi o pauză de la gândit,
şi odihnă. Totuşi, după un timp, visele au pus stăpânire pe mine şi m-au răvăşit. Am
urcat scările spre turnul lui Verity. Şedea la fereastră, folosindu-şi Meşteşugul.
Inima mi-a tresăltat voioasă, dar, când s-a întors spre mine, i-am citit tristeţe pe
chip. „Nu l-ai învăţat pe fiul meu, Fitz. Va trebui să-ţi iau fata pentru asta”. Şi Nettle,
şi Dutiful erau pietre pe o pânză de joc şi, dintr-o singură mişcare, le-a schimbat
poziţiile. „E rândul tău”, mi-a spus. Dar, înainte de a apuca să mut, a apărut Jinna
şi a strâns toate pietrele de pe pânză la ea în pumn. „O să fac un talisman din ele”,
mi-a promis. „Unul care să apere toate cele Şase Ducate”.
„Ascunde-l”, am implorat-o, pentru că eram lupul, iar talismanul era împotriva
prădătorilor. Îmi făcea rău şi frică să-l privesc. Era puternic, mult mai puternic decât
celelalte talismane pe care mi le-a arătat. Era magia în forma cea mai pură, toate
sentimentele omeneşti fiind şlefuite din ea. Magia unui timp şi spaţiu străvechi, o
magie care nu ţinea cont de oameni, implacabilă, ca Meşteşugul, ascuţită precum
cuţitele şi ucigătoare ca otrava. „Ascunde-l!”
El nu mă auzea. Nu mă putuse auzi niciodată. Cel-fără-miros îl purta în jurul gâtului
şi-şi desfăcuse gulerul ca să-l scoată la iveală. Tot ce-am putut face a fost să mă
forţez să stau nemişcat şi să-i păzesc spatele. Chiar şi din spatele lui, tot simţeam
puterea talismanului. Mirosea a sânge, sângele bufonului şi al meu. Am simţit cum
mi se prelinge sângele pe coaste şi mi se scurge şi tăria odată cu el.
Ne păzea un bărbat încruntat, cu un câine pus pe schelălăit. În spatele lui ardea un
foc, iar în jurul lui dormeau pestriţii. Dincolo de ei era gura deschisă a unui adăpost.
Mijea de ziuă. Lumina mi se părea teribil de îndepărtată. Paznicul nostru avea faţa
schimonosită, nu doar de supărare, ci şi de teamă şi frustrare. Ardea de nerăbdare
să ne facă rău, dar nu îndrăznea să se apropie de noi. Nu era un vis, ci Harul, iar
eu stăteam alături de Ochi Întunecaţi, iar el trăia. Valul de fericire pe care l-am simţit
l-a bucurat, dar numai o clipă. Dacă eşti martor, nu ne va fi mai uşor, nici mie, nici
ţie. Ar fi trebuit să te ţii deoparte.
„Acoperă afurisenia aia!” a urlat paznicul la bufon. „Obligă-mă!” i-a replicat Lordului
Auriu. I-am auzit replica vioaie cu urechile lupului. Vechea lui ironie, usturătoare ca
lovitura de bici, i se strecurase în cuvinte. O parte din el savura dispreţul. Sabia îi
fusese luată când fuseseră capturaţi, dar stătea sfidător de drept, cu gâtul dezvelit,
ca să-şi arate talismanul care ardea de magie rece. Se aşezase între lup şi cei care
aveau să-l tortureze.
Ochi Întunecaţi mi-a arătat o cameră, ziduri de piatră, podea de pământ. O peşteră,
poate. El şi bufonul stăteau într-un colţ. Pe o parte a feţei sale maroniu-gălbui,
bufonului i se scursese sânge. Crusta uscată crăpase şi arăta ca un vas prost ars
în cuptor. Ochi Întunecaţi şi bufonul erau prizonieri, trataţi cu brutalitate, dar ţinuţi în
viaţă, bufonul pentru că ar putea să ştie unde dispăruse prinţul şi cum, iar lupul, din
cauza legăturii lui cu mine.
Şi-au dat seama că suntem legaţi?
Mă tem că era limpede pentru toată lumea.
De afară, dintre umbre, a apărut pisica. A venit spre noi tiptil, cu paşi ţepeni. Îi
tremurau mustăţile şi-l fixa din priviri pe Ochi Întunecaţi. Când câinele paznicului s-
a întors să se uite la ea, l-a scuipat şi l-a zgâriat cu ghearele. Câinele a sărit înapoi
cu un scâncet şi sprâncenele paznicului s-au încruntat mai tare, dar atât el, cât şi
animalul lui s-au dat la o parte. Pisica s-a plimbat înainte şi înapoi, cu labele ţepene,
aruncând priviri piezişe bufonului şi pregătind un mârâit. Dădea din coadă.
Talismanul o ţine la distanţă?
Da. Dar mă tem că nu pentru multă vreme. Următorul gând al lupului m-a surprins:
Pisica e o creatură nenorocită, dominată de femeie, ca o căprioară bolnavă chinuită
de paraziţi. Se plimbă încoace şi încolo cu privire de femeie. Nici măcar nu se mai
deplasează ca o pisică.
Felina s-a oprit brusc şi-a deschis botul larg, ca şi când ne-ar fi adulmecat. După
aceea, s-a răsucit brusc şi-a plecat cu paşi hotărâţi.
N-ar fi trebuit să vii. Simte că eşti cu mine. S-a dus să-l caute pe zdrahon. E legat
de un cal. Talismanul nu tulbură victimele, nici pe cei legaţi cu ea.
Gândul lupului răsuna de dispreţ faţă de erbivore, dar şi de spaimă. Am chibzuit
puţin la el. Talismanul bufonului era împotriva prădătorilor, normal că nu avea efect
asupra bărbatului legat de un cal.
N-am apucat să chibzuiesc mai mult, pentru că pisica a apărut cu zdrahonul în
spatele ei. S-a aşezat lângă el, enervant de mulţumită de sine, şi ne-a fixat cu o
privire absolut nepisicească. Zdrahonul se holba şi el, nu la bufonul sfidător, ci
dincolo de el, la lupul meu.
— Iată-te, în sfârşit. Te aşteptam, rosti el încet.
Ochi Întunecaţi nu voia să se uite în ochii lui, dar i-am auzit cuvintele prin urechile
lupului.
— I-am prins pe prietenii tăi, laş trădător ce eşti. Îi vei trăda şi pe ei, aşa cum ţi-ai
trădat Sângele Străvechi? Ştiu că eşti undeva cu prinţul. Nu ştiu cum ai dispărut şi
nici nu-mi pasă. Îţi mai spun doar atât. Adu-l înapoi sau vor muri încet.
Bufonul se interpuse între bărbat şi lupul meu. Am ştiut că mi se adresează mie.
— Nu-l asculta. Stai unde eşti. Ai grijă de el.
Nu vedeam în spatele bufonului, însă umbra zdrahonului se înălţă dintr-odată mai
ameninţătoare.
— Talismanul tău, făcut de o vrăjitoare-tămăduitoare, nu mă impresionează deloc,
Lord Auriu.
Apoi, corpul bufonului zbură şi se izbi de lupul meu bătrân şi vlăguit, iar legătura
noastră prin Har s-a întrerupt.
M-am trezit cu o tresărire. Am sărit în picioare, dar n-am văzut decât cenuşiul zorilor
şi plaja pustie. Am auzit numai ţipetele pescăruşilor care mi se roteau deasupra
capului. În somn, mă încolăcisem într-un ghem de căldură, dar acum tremuram, dar
nu de frig. Eram leoarcă de sudoare şi respiram cu greutate. Somnul îmi sărise. Am
rămas cu privirea pierdută la mare, cu visul foarte viu în minte. Nu mă îndoiam că
fusese real. Am inspirat adânc şi tremurat. Apa creştea din nou, dar nu ajunsese la
flux. Am căutat zadarnic cu privirea stâlpul Meşteşugului ieşind dintre valuri. Va
trebui să aştept până după-amiază, când apele vor scădea de tot. Nu îndrăzneam
să mă gândesc ce li se putea întâmpla bufonului şi lui Ochi Întunecaţi în orele de
până atunci. Cu puţin noroc, valurile în retragere vor scoate la lumină stâlpul care
ne-a adus aici, iar eu mă voi întoarce la ei. Prinţul va trebui să se descurce singur
până la revenirea mea.
Dacă apele nu vor dezveli stâlpul… am refuzat să mă gândesc ce însemna asta. În
schimb, m-am concentrat pe problemele pe care le puteam rezolva imediat. Să
găsesc mâncare şi apă. Să-mi păstrez puterile. Şi să elimin controlul femeii asupra
prinţului. M-am răsucit spre băiatul încă adormit şi l-am împins cu piciorul.
— Scoală-te! I-am poruncit cu asprime.
Ştiam că, dacă îl trezeam, nu rupeam neapărat legătura lui cu pisica, dar îi era mai
greu să se concentreze numai asupra ei. În copilărie, îmi petrecusem orele de somn
„visând” că vânez cu Ochi Întunecaţi. Treaz, eram tot conştient de lup, dar nu atât
de intim. Când Dutiful a gemut şi s-a rostogolit pe partea cealaltă, ţinând cu
încăpăţânare de visul Harului său, m-am aplecat asupra lui, l-am prins de guler şi l-
am ridicat în picioare.
— Trezeşte-te!
— Lasă-mă-n pace, bastard hidos! Scrâşni el.
Îmi arunca priviri sclipitoare, de pisică nervoasă, cu capul pe-o parte şi gura
întredeschisă. Mai avea puţin şi mă scuipa şi dădea cu gheara. Atunci n-am mai
reuşit să mă stăpânesc. L-am scuturat zdravăn, l-am azvârlit cât colo, s-a
împiedicat, şi-a pierdut echilibrul şi-a fost cât pe ce să cadă în tăciuni.
— Să nu-mi spui aşa, l-am avertizat. Să nu te-aud că-mi spui aşa!
A rămas pe nisip, în capul oaselor, holbându-se uluit la mine.
Mă îndoiam că-i mai vorbise cineva aşa până atunci, darămite să-l mai şi scuture.
Îmi era ruşine că fusesem primul care o făcuse. Am întors capul şi i-am vorbit peste
umăr.
— Aprinde focul. Mă duc să văd dacă fluxul ne-a lăsat ceva de mâncare, ca să n-o
acopere din nou.
Am plecat fără să mă uit la el. După trei paşi, am vrut să mă întorc după bocanci,
dar am renunţat. Nu voiam să dau iar ochii cu el. Eram încă supărat pe el şi prea
furios pe pestriţi.
Valurile fluxului nu scăldaseră nisipul plajei. Am călcat tiptil pe stâncile negre şi
aride, încercând să evit scoicile. Am cules midii negre şi alge, în care să le fierb.
Am găsit un crab gras blocat între roci. A vrut să se apere agăţându-mă cu cleştii
de deget. M-a învineţit, dar l-am prins şi l-am pus în cămaşă, lângă midii. Tot
adunând scoici, m-am îndepărtat în jos pe plajă. Răcoarea zilei şi simplul fapt că
adunam de mâncare mi-au domolit nervii împotriva prinţului. Dutiful era folosit, mi-
am reamintit, de oameni care ar trebui să dovedească mai multă înţelepciune.
Faptele dezgustătoare ale femeii ar trebui să arate că oamenii care conspirau nu
aveau norme morale. N-ar trebui să-l condamn pe băiat. Era tânăr, nu prost sau
rău. Ei, poate tânăr şi prost, dar nu fusesem şi eu la fel cândva?
Mă întorceam la foc când am călcat pe a patra pană. Aplecându-mă după ea, am
văzut-o pe a cincea lucind în soare, la nici zece paşi de mine. Avea nişte culori
extraordinare, de-a dreptul orbitoare, dar, când am întins mâna spre ea, mi-am zis
că fusese un şiretlic al soarelui şi-al umezelii, pentru că era la fel de cenuşie ca
semenele ei.
Prinţul nu era lângă foc, deşi îl aprinsese înainte de-a pleca. Am pus penele lângă
celelalte trei găsite noaptea trecută. Am aruncat o privire în jur şi l-am văzut pe băiat
venind înapoi la mine. Fusese, evident, la cursul de apă, pentru că era ud pe faţă
şi-şi dăduse părul pe spate de pe frunte. Când a ajuns lângă foc, a stat şi s-a uitat
de sus la mine un timp, urmărindu-mă cum omor crabul şi-l învelesc, împreună cu
scoicile, în algele lunguieţe. Am dat la o parte cu un băţ nişte lemne aprinse şi am
aşezat cu grijă pachetul pe tăciunii goi. A sfârâit. Prinţul s-a uitat cum împing tăciuni
în jurul lui. Când mi-a vorbit, a făcut-o pe un ton neutru, ca şi cum ar fi discutat
despre vreme.
— Am un mesaj pentru tine. Dacă nu mă duci înapoi până la apus, îi vor ucide pe
amândoi, bărbat şi lup.
M-am prefăcut că nici n-am auzit ce-a spus. N-am ridicat ochii de la mâncare, ci am
împins cărbunii mai aproape de ea. În cele din urmă, când am deschis gura, i-am
vorbit pe un ton la fel de rece.
— Poate că, dacă nu-i eliberează pe bărbat şi pe lup, te voi omorî eu pe tine.
Am ridicat capul şi l-am fixat cu ochii mei de asasin. A făcut un pas înapoi.
— Dar eu sunt prinţul! A ţipat.
În clipa următoare, mi-am dat seama cât ura cuvintele acelea. Dar nu şi le putea
retrage. Tremurau atârnate în aer, între noi.
— Asta ar conta numai dacă te-ai purta ca un prinţ, am remarcat nesimţitor. Dar tu
nu te porţi aşa. Eşti o unealtă şi nici măcar nu ştii asta. Mai rău, eşti o unealtă
folosită nu numai împotriva mamei tale, ci şi a celor Şase Ducate. Am întors capul
ca să-i spun ceea ce trebuia spus. Nici măcar nu ştii că femeia pe care o adori nu
există. Nu ca femeie, în orice caz. E moartă, prinţe Dutiful. Dar, când a murit, în loc
să se retragă, a intrat cu forţa în mintea pisicii ei, ca să locuiască acolo. Trăieşte în
pisică – o ruşine pentru oricine are Sânge Străvechi. Şi se foloseşte de felină pentru
a te ademeni şi pentru a te păcăli cu vorbe de dragoste. Nu ştiu ce urmăreşte, dar
nu va fi bine pentru niciunul dintre voi. Iar viaţa prietenilor mei va fi sacrificată.
Ar fi trebuit să ştiu că femeia era cu el. Ar fi trebuit să ştiu că acesta era lucrul pe
care nu mi-ar fi dat voie să i-l spun prinţului. Dutiful a scuipat ca o pisică, cu gura
deschisă, şi-a ţâşnit. Sunetul slab m-a avertizat. M-am lăsat pe-o parte când s-a
aruncat asupra mea. M-am răsucit, l-am prins de spatele cămăşii şi l-am tras spre
mine. L-am imobilizat încleştându-l cu braţele. Şi-a lăsat brusc capul pe spate,
încercând să-mi spargă faţa, dar mi-a atins doar maxilarul într-o parte. Cunoşteam
de mult trucul, pentru că era unul din preferatele mele.
N-a fost o încăierare în toată legea. Prinţul era deşirat, la vârsta când oasele şi
muşchii nu se potrivesc unele cu altele, şi se bătea cu frenezia nepăsătoare a
tinereţii. Eu eram demult acomodat cu trupul meu şi aveam greutatea şi anii de
experienţă care îl sprijineau. Cu braţele imobilizate, nu putea decât să dea din cap
şi să mă lovească cu picioarele. Mi-am dat seama deodată că nimeni nu-l mai
înşfăcase aşa. Normal. Prinţul se antrena cu sabia, nu cu pumnii. Nu avea nici fraţi,
nici tată cu care să se hârjonească. M-a respins cu Harul – mi-a dat un brânci cu
mintea. Aşa cum procedase Burrich cu mine cu atâta vreme în urmă, l-am respins,
la rândul meu. I-am simţit şocul. În clipa următoare, şi-a dublat eforturile. Furia
curgea prin el. Parcă mă băteam cu mine însumi. Ştiam că nu-şi va pune frâu
încercărilor de a-mi face rău. Sălbăticia lui lipsită de judecată era stăvilită numai de
lipsa lui de experienţă. A încercat să ne trântească pe amândoi la pământ, dar eu îl
ţineam prea bine în echilibru. Cu cât se smucea mai mult din încleştarea mea, cu
atât îl strângeam mai tare. S-a făcut roşu ca racul înainte să-i cadă capul dintr-
odată. S-a lăsat moale şi gâfâind în braţele mele, apoi a murmurat ursuz.
— Destul. Ai câştigat.
I-am dat drumul, aşteptându-mă să cadă pe nisip. În loc de asta, s-a răsucit cu
cuţitul meu în mână şi mi l-a înfipt în burtă. Cel puţin asta intenţionase. L-a
împiedicat catarama centurii mele. Lama a alunecat pe pielea curelei, apoi a trecut
rapid pe lângă mine, încurcându-se în cămaşă. Tăişul atât de aproape de pielea
mea m-a înverşunat. L-am prins de încheietură, i-am dat-o peste cap, iar cuţitul a
zburat prin aer. Pumnul pe care i l-am tras în gât l-a îngenuncheat. A scos un urlet
de furie care mi-a făcut părul măciucă. Căutătura crâncenă pe care mi-a aruncat-o
nu era a lui, ci a combinaţiei mizerabile dintre pisică, băiat şi femeia care-i subjuga
pe amândoi. Voinţa ei a fost cea care l-a ajutat să se ridice din genunchi şi să se
repeadă la mine.
Am încercat să-l prind în atac şi să-l controlez, dar lupta de parcă era turbat, dând
cu ghearele şi scuipând şi trăgându-mă de păr. L-am lovit zdravăn în coşul pieptului
– o lovitură care ar fi trebuit să-l încetinească cel puţin, dar el s-a năpustit din nou
la mine, de două ori mai îndârjit. Am ştiut atunci că ea deţinea controlul absolut
asupra lui, că nu o interesa câtă durere îi provocam. Aveam să fiu obligat să-l
rănesc dacă voiam să-l opresc, dar nici măcar în clipele acelea nu m-am putut
convinge să-i fac rău. Aşa că am tăbărât şi eu asupra sa, l-am cuprins cu braţele şi
m-am lăsat pe el cu toată greutatea. Am căzut foarte aproape de foc, eu deasupra
lui, hotărât să nu mă clintesc de acolo. Obrazul meu era la câţiva centimetri de al
lui când l-am apucat tare cu mâinile. Clătina din cap sălbatic şi-a încercat să mă
izbească în faţă cu fruntea. Ochii care s-au oprit într-ai mei nu erau ai prinţului.
Pisica m-a scuipat şi m-a înjurat. L-am ridicat şi l-am izbit de pământ. Capul i-a
ricoşat. Ar fi trebuit să fie ameţit, dar a încercat să mă muşte de braţ. Am simţit un
val de ură atât de adâncă, încât parcă nu venea din mine.
— Dutiful! Am răcnit. Nu mi te mai împotrivi!
Mi s-a lăsat moale în braţe. Pisica-femeie m-a sfredelit din priviri, dar s-a retras
încetul cu încetul. Prinţul Dutiful se holba la mine înspăimântat. Pe urmă s-a stins
şi groaza din ochii lui. Pe chip i-a rămas doar privirea fixă a unui mort. Avea sânge
printre dinţi. Era al lui, îi cursese din nas. Stătea foarte liniştit. Mi s-a făcut silă. M-
am ridicat încet de pe el, respirând greoi.
— Ed şi Eda, fie-vă milă, m-am rugat, cum rareori mi se întâmpla, dar pe zei nu-i
interesa să desfacă ceea ce făcusem.
O făcusem şi mai demult, cu sânge rece şi deliberat. Folosisem Meşteşugul ca să-
mi impun forţat voinţa asupra unchiului meu, prinţul Regal, pentru a-i imprima un
devotament neclintit faţă de regina Kettricken şi de copilul pe care îl purta în
pântece. Intenţionasem ca amprenta lăsată pe mintea lui să fie permanentă, şi aşa
şi fusese, deşi moartea sa prematură, peste câteva luni, m-a împiedicat să aflu cât
poate dura o comandă impusă în acest fel.
De data asta acţionasem la nervi, fără să mă gândesc la consecinţe. Comanda
furioasă pe care i-o dădusem i se întipărise în minte cu toată puterea Meşteşugului
pe care-l întrebuinţasem. Nu luase hotărârea să nu mi se mai împotrivească.
Privirea lui zăpăcită mi-a spus că nu înţelegea nimic din ce i se întâmplase. Nici eu,
ca să fiu sincer.
— Poţi să te ridici? L-am întrebat prudent.
— Pot să mă ridic? Îmi repetă el spusele cu glas ciudat.
Vorbea împiedicat. Îşi dădu ochii peste cap când păru să caute un răspuns în sinea
lui, apoi se uită din nou la mine.
— Poţi să te ridici, i-am spus temător.
Se sculă în picioare nesigur, clătinându-se, ca şi când l-aş fi pocnit cu tărie. Forţa
comenzii mele se părea că anulase controlul femeii asupra lui. Dar faptul că l-am
înlăturat cu propria mea voinţă nu era o victorie pentru mine. Stătea cu umerii
adunaţi, ca şi când voia să afle ce anume îl durea. După un timp, înălţă capul spre
mine.
— Te urăsc, îmi spuse cu glas lipsit de ranchiună.
— E de înţeles, m-am auzit replicând.
Uneori simţeam şi eu la fel. Nu m-am putut uita la el. Mi-am recuperat cuţitul de pe
nisip şi l-am pus în teacă. Prinţul se plimbă clătinat pe lângă foc, apoi se aşeză de
partea cealaltă. L-am urmărit pe furiş. Se şterse cu mâna la gură şi se uită la palma
roşie de sânge. Cu gura întredeschisă, îşi trecu limba peste dinţi. M-am temut să
nu scuipe vreunul, dar nu s-a întâmplat aşa. Nu se plânse de nimic. În schimb, arăta
ca un om care încearcă disperat să-şi aducă aminte ceva. Umilit şi buimac, rămase
cu privirea aţintită în foc. M-am întrebat la ce se gândea.
Un timp, am stat şi-am cugetat la noile suferinţe pe care mi le provocase. Multe
dintre ele nu erau fizice. Mă îndoiam că le egalau pe cele pe care i le provocasem
eu. Nu-mi venea în minte ce să-i spun, aşa că am aranjat cu băţul mâncarea de pe
foc. Algele se micşoraseră şi se deshidrataseră şi începeau să se pârlească. Am
scos pachetul din tăciuni. Înăuntru, midiile se deschiseseră, iar carnea de crab se
făcuse, din opacă, albă. Am hotărât că se copseseră destul.
— Mâncarea e gata, l-am anunţat.
— Nu mi-e foame, spuse prinţul.
Voce pierită, ochi pierduţi.
— Mănâncă, oricum, cât ai ce, i-am poruncit nepăsător.
N-aş fi putut spune dacă îl stăpânea Meşteşugul meu sau propriul lui simţ practic.
Dar, după ce mi-am luat porţia din pachetul cu alge, ocoli cu grijă flăcările şi veni să
şi-o ia pe a lui. Într-un fel, îmi amintea de Ochi Întunecaţi când a venit prima oară la
mine. Fusese un pui precaut şi sfidător, dar destul de practic ca să-şi dea seama
că depindea de mine să-i aduc de mâncare. Poate ştia şi prinţul că, fără mine, nu
se putea întoarce prea repede la Buckkeep.
Sau poate că Meşteşugul meu îi pătrunsese în minte atât de adânc, că îmi lua orice
sugestie drept poruncă.
Liniştea ţinu puţin mai mult decât mâncarea. Am spart-o eu.
— M-am uitat la stele aseară.
Prinţul încuviinţă.
— Suntem foarte departe de casă, recunoscu morocănos după câteva minute.
— E posibil să ne aştepte o călătorie lungă, cu puţine resurse. Ştii să trăieşti din ce-
ţi oferă natura?
Încă o dată, în loc să primesc un răspuns, se lăsă tăcerea. Nu voia să-mi vorbească,
dar ştiam lucruri pe care trebuia neapărat să le afle.
— Dar cum am venit aici? Întrebă supărat. Nu ne putem întoarce în acelaşi fel? O
cută îi apăru pe frunte. Cum ai învăţat să faci vraja asta? E Meşteşugul?
Am ales o frântură de adevăr şi i-am oferit-o.
— Regele Verity m-a învăţat Meşteşugul. Cu multă vreme înainte. Înainte de a-mi
pune altă întrebare, l-am anunţat că o să cobor pe plajă şi-o să urc pe faleză. S-ar
putea să fie un oraş prin apropiere.
Dacă era să-l las pe băiat singur acolo, atunci măcar să-l las într-un loc sigur. Iar
dacă stâlpul Meşteşugului nu ieşea din apă, atunci mai bine mă pregăteam de un
drum lung spre casă. Eram neclintit în hotărârea mea. Aveam să mă întorc la
Buckkeep şi dacă trebuia să mă târăsc până acolo. Şi, odată ajuns, aveam să-i
vânez pe toţi pestriţii şi să-i omor încet. Promisiunea îmi dădu imboldul să mă mişc
mai repede. Mi-am scos bocancii şi şosetele. Penele erau pe nisip, cuminţi. Cu un
gest abil, le-am vârât în mânecă. Aveam să le ascund mai bine mai târziu. Nu voiam
să vorbesc despre ele cu prinţul. Dutiful nu-mi dăduse un răspuns, dar, după ce mă
ridicasem şi mă îndepărtasem de foc, mă urmase. M-am oprit la pârâul cu apă
proaspătă, ca să mă spăl pe mâini şi pe faţă şi să beau. M-a urmărit şi, când am
terminat, s-a dus la pârâu să bea şi el. Între timp, mi-am fixat penele de antebraţ cu
o bucată din cămaşă. Până şi-a şters sângele de pe faţă, mâneca mea le-a ascuns
din nou. Ne-am plimbat împreună. Liniştea era ca o prezenţă apăsătoare între noi.
Îl simţeam pe prinţ meditând la ceea ce-i spusesem despre femeie. Am vrut să-i fac
morală, să-l critic aspru, până când înţelegea exact ceea ce încerca femeia să facă.
Am vrut să-l întreb dacă se mai află în mintea lui, dar mi-am muşcat limba şi mi-am
înghiţit cuvintele. Nu era prost, mi-am zis. Îi spusesem adevărul. Acum trebuia să-l
las să-şi dea seama ce însemna pentru el. Am mers mai departe.
Spre uşurarea mea, n-am mai găsit pene pe nisip. Dar n-am găsit nici altceva
folositor, deşi pe plajă erau o grămadă de lucruri aruncate de mare. Am văzut bucăţi
de funie putredă şi buşteni de corabie mâncaţi de viermi. Resturile unui cap de
berbec zăceau nu departe de un furchet. Pe măsură ce înaintam, faleza neagră se
ridica tot mai ameninţătoare, până când, înălţându-se falnică deasupra noastră, ne-
a promis o vedere limpede a împrejurimilor. Apropiindu-ne de ea, am văzut că
suprafaţa ei era plină de găuri. Dacă ar fi fost din nisip, aş fi zis că sunt cuiburi de
rândunele, dar erau din piatră neagră. Găurile păreau prea regulate şi separate de
distanţe prea uniforme pentru a fi lucrarea forţelor naturii. Soarele care le scălda
trezea sclipiri în câteva dintre ele.
Realitatea era mai ciudată decât orice mi-aş fi putut imagina. Când am ajuns la
baza falezei, am descoperit că găurile erau nişte firide grupate pe mărimi. Nu în
toate, dar în majoritatea exista un obiect. Muţi de uimire, prinţul şi cu mine ne-am
plimbat privind rândurile cele mai joase de firide. Diversitatea obiectelor mi-a amintit
de comoara unui rege nebun. Într-o firidă am văzut un pocal bătut în pietre scumpe,
în cea vecină, o foarte delicată ceaşcă de porţelan. Într-una mai largă, stătea un
obiect care părea un coif mai mare, de cal, numai că un cal are ochii laterali, nu în
faţă. O plasă din lanţuri de aur bătute cu mici nestemate albastre fusese aşezată
peste o piatră de mărimea unui cap de femeie. O cutiuţă din lemn strălucitor, cu
modele florale, o lampă cioplită dintr-o piatră verde lucioasă, o placă de metal cu
simboluri ciudate, o floare de piatră gingaşă într-o vază – comori după comori erau
înşirate acolo.
M-a copleşit uimirea. Cine să expună atâtea bogăţii pe o faleză izolată, la cheremul
vânturilor şi al valurilor? Fiecare obiect sclipea ca un giuvaier nepreţuit. Metalul era
nepătat, sarea nu mâncase lemnul. Cui aparţineau toate acestea, cum şi de ce se
aflau acolo? M-am uitat în spate, pe plajă, dar n-am văzut nici picior de locuitor.
Nicio urmă pe nisip, în afară de cele lăsate de tălpile noastre.
Atâtea minuni nepăzite! Tentat peste puterea mea de stăpânire, am întins un deget,
vrând să ating floarea din vază, dar am întâlnit rezistenţă, ca şi când o sticlă moale
ar fi protejat firida. Curios ca un prost, am apăsat cu mâna suprafaţa moale. Cu cât
apăsam mai tare, cu atât mi se împotrivea mai mult bariera aceea invizibilă. Am
reuşit să ating floarea cu un deget; s-a mişcat şi petalele ei scoaseră un sunet
delicat de clopoţel. Dar ar fi fost nevoie de un bărbat mai solid ca să apese destul
de tare şi să prindă floarea. Mi-am retras mâna. Degetele m-au furnicat neplăcut,
ca şi când m-aş fi urzicat, numai că furnicăturile n-au ţinut prea mult.
Prinţul mă urmărise.
— Hoţule, comentă el încet.
M-am simţit ca un copil surprins că face o boacănă.
— N-am intenţionat s-o iau. Am vrut doar s-o ating.
— Bineînţeles, replică el sarcastic.
— N-ai decât să crezi ce vrei.
Am întors privirea de la comori şi am privit sus, pe faleză. Atunci mi-am dat seama
că un şir de găuri verticale alcătuiau mai degrabă o scară, decât o înlănţuire de
firide. Nu i-am spus nimic prinţului când m-am apropiat de ele. Studiindu-le, am tras
concluzia că fuseseră tăiate pentru un bărbat mai înalt decât mine, dar că le puteam
urca şi eu.
Dutiful mă urmărea curios, însă am hotărât că nu merită nicio explicaţie. Am început
urcuşul. De câte ori întindeam mâna, mă durea, iar piciorul trebuia să-l ridic de
fiecare dată mult prea mult. Am ajuns la o treime din înălţimea falezei, când mi-am
dat seama ce dificil avea să fie întreg urcuşul. Vânătăile noi pe care mi le lăsase
prinţul îmi provocau o durere surdă. Dacă aş fi fost singur, probabil că aş fi dat
înapoi.
Am continuat să urc, deşi vechea durere din spate se trezea ori de câte ori
întindeam mâna pe altă treaptă. Când am ajuns sus, cămaşa mi se lipise de corp
din cauza transpiraţiei. M-am ridicat pe burtă, pe buza falezei, şi-am stat aşa câteva
momente, trăgându-mi răsuflarea. Vântul bătea nestingherit şi mai rece. M-am
ridicat uşor în picioare şi-am cercetat împrejurimile.
Apă. Multă de apă. Ţărmul din apropiere era stâncos şi abrupt. Nicio plajă. În
spatele meu, pădure. Dincolo de podişul din faţa plajei noastre, tot pădure. Ne
găseam fie pe o insulă, fie pe o peninsulă. N-am descoperit nici urmă de aşezare
omenească sau de corăbii, nici măcar un fuior de fum înălţându-se către cer. Dacă
trebuia să părăsim plaja pe jos, eram nevoiţi să străbatem pădurea. Gândul mi-a
trimis un fior pe şira spinării.
După o vreme, am sesizat un sunet discret. M-am dus la marginea falezei şi-am
privit în jos. Prinţul Dutiful se uită spre mine şi-mi strigă o întrebare, dar la urechile
mele au ajuns doar inflexiunile vocii sale. Nervos, am făcut un gest vag. Dacă voia
neapărat să ştie la ce mă uit, n-avea decât să urce şi să vadă cu ochii lui. Eu aveam
alte preocupări. Cineva săpase firidele şi adunase comorile acelea. Ar trebui să
zăresc semne de aşezare omenească undeva. Aşa o cerea logica. Într-un sfârşit,
am desluşit ceva ce părea o cărare în josul plajei. Străbătea podişul şi mergea în
pădure. Nu părea bătătorită. Poate că nu era decât o urmă lăsată de vânat, mi-am
zis, dar mi-am fixat-o în memorie, în caz că trebuia să mergem pe ea.
După aceea, m-am uitat la apa care se retrăgea, căutând orice indiciu de piatră
cioplită. Încă nu se zărea nimic, dar o zonă arăta promiţător. Când se retrăgea câte
un val, distingeam nişte pietre mari şi negre, cu muchii drepte. Se aflau sub un strat
subţire de apă. Speram că nu e capriciu geologic. Pe plajă se adunaseră o grămadă
de lemne plutitoare şi o creangă împodobită cu alge, orientată spre stânci. Am luat-
o drept punct de reper. Nu eram sigur că refluxul avea să dezvelească stâncile în
întregime, dar, când apele aveau să scadă, intenţionam să le cercetez atât cât
puteam.
În cele din urmă, cu un oftat, m-am culcat pe burtă, mi-am trecut picioarele peste
buza falezei şi am căutat un sprijin. Coborâşul a fost şi mai anevoios decât urcuşul,
pentru că trebuia să pipăi orbeşte cu la fiecare pas înainte să pun talpa jos. Când
am ajuns pe teren neted, picioarele îmi tremurau de oboseală. Am sărit ultimele
două trepte, aterizând pe nisip, cât pe ce să cad în genunchi.
— Ei, ce-ai văzut? Ceru prinţul să afle.
L-am lăsat să aştepte până mi-am recăpătat suflul.
— Apă. Stânci. Copaci.
— Niciun oraş? Niciun drum?
— Nu.
— Şi ce facem?
Părea iritat, de parcă ar fi fost vina mea.
Ştiam ce aveam de făcut. Aveam să trec înapoi prin stâlpul Meşteşugului, chiar
dacă trebuia să mă scufund ca să-l găsesc. Dar lui i-am spus altceva.
— Ea ştie tot ce-ţi spun. E-adevărat?
Cu asta, l-am lăsat fără cuvinte. O vreme, n-a făcut decât să stea şi să se holbeze
la mine. Când am pornit spre plajă, m-a urmat, fără să-şi dea seama câtă autoritate
câştigasem asupra lui.
Nu era o zi caldă, dar mersul pe nisip cerea mai mult efort decât cel pe teren neted.
Mă istovise urcuşul şi mă frământau propriile mele griji, aşa că n-am încercat să fac
conversaţie. Dutiful a fost cel care a spart liniştea.
— Mi-ai spus că e moartă, mă acuză el pe neaşteptate.
Am tras aer în piept ca şi când aş fi vrut să vorbesc, am expirat, apoi am inspirat
din nou.
— Când eşti înzestrat cu Har, te legi de un animal. Nu-ţi împărtăşeşti cu el doar
gândurile, ci şi existenţa. După un timp, începi să vezi prin ochii lui, să trăieşti viaţa
aşa cum o trăieşte el, să percepi lumea în felul său. Nu e doar…
— Ştiu toate astea. Sunt pestriţ, ai uitat?
Pufni cu dispreţ. Nu cred că m-a iritat vreodată mai mult să fiu întrerupt.
— Ai Sânge Străvechi, l-am corectat dur. Dacă mai spui odată că eşti pestriţ, te bat
până uiţi. Nu am pic de respect pentru ce fac pestriţii cu magia lor. Aşa. De când
ştii că ai Har? L-am întrebat pe neaşteptate.
— Ăăă… păi…
Se lupta să treacă peste ameninţarea mea. Ştia bine că vorbisem foarte serios.
Oftă.
— Cam de cinci luni. De când am primit pisica. Imediat ce mi s-a dat lesa ei, am
simţit…
— Ai simţit cum te împresoară o capcană, una pe care ai fost prea prost ca s-o
percepi. Pisica ţi s-a dat pentru că alţii au ştiut că ai Har înaintea ta. Ţi l-ai dat în
vileag fără să ştii. Cineva l-a observat, cineva a hotărât să te folosească. Aşa că ţi-
au dat un animal de care să te legi. Nu aşa trebuie să se întâmple, să ştii. Părinţii
cu Har nu-i dau, pur şi simplu, copilului lor un animal, spunându-i: iată-ţi partenerul
până la sfârşitul vieţii. Nu. De obicei, înainte de-a se lega de un animal, copilul
învaţă bine ce e Harul şi care sunt consecinţele lui. Porneşte într-un fel de aventură,
căutând un animal cu minte asemănătoare cu a lui. Atunci când îl găseşte, legătura
lor e ca o căsătorie reuşită. În cazul tău, nu s-a procedat cum trebuie. Nu ai fost
învăţat ce e Harul de către oameni care au ţinut la tine. Un grup de pestriţi au
întrezărit o portiţă şi au profitat de ea. Pisica nu te-a ales. Asta-i destul de rău. Dar
cred că pisica nu a avut voie să aleagă nici femeia. Femeia a furat-o, de pui, din
cuibul mamei, şi s-a legat de ea cu forţa. După aceea, a murit, dar a continuat să
trăiască în pisică.
Prinţul ridică spre mine doi ochi mari şi întunecaţi. Privi uşor într-o parte. Am simţit
Harul lucrând între el şi pisică.
— Nu te cred. Ea zice că îmi poate explica totul, că încerci să mă buimăceşti.
Scuipă cuvintele în grabă, de parcă voia să se ascundă în spatele lor. Mi-am
îndreptat privirea către el. Avea o expresie neîncrezătoare şi confuză. Am tras din
nou adânc aer în piept şi mi-am ţinut firea.
— Uite ce e, băiete. Nu cunosc amănuntele. Dar le pot ghici. Poate că femeia ştia
că moare. Poate de aceea a ales o creatură atât de neajutorată şi s-a legat de ea
cu forţa. Când o legătură porneşte de la o singură persoană, cum a fost a lor,
partenerul mai puternic îl controlează pe cel mai slab. Femeia putea domina puiul,
intra şi ieşea din mintea lui, împărţindu-i trupul după cum avea chef. Iar când a
murit, în loc să moară în propriul trup, a trecut într-al pisicii.
M-am oprit în loc. Am aşteptat ca Dutiful să mă privească în ochi.
— E rândul tău, i-am spus calm.
— Eşti nebun! Mă iubeşte!
Am clătinat din cap.
— O simt foarte ambiţioasă. Va dori să aibă din nou un trup de om, nu să rămână
pisică, nu să moară odată cu pisica. Va trebui să găsească pe cineva. Cineva care
e înzestrat cu Har, dar nu-şi dă seama. De ce nu cineva cu o poziţie bună? De ce
nu un prinţ?
Chipul băiatului îi trăda sentimentele contradictorii. O parte din el ştia că spun
adevărul şi se ruşina că fusese păcălit în felul acela. Se lupta să nu mă creadă. Am
încercat să folosesc cuvinte mai blânde, ca să nu se simtă atât de prost.
— Cred că te-a ales. Tu n-ai avut niciun cuvânt de spus, aşa cum nici pisica n-a
avut. Tu de pisica-femeie eşti legat, nu de pisică. Şi nu s-a legat cu tine din dragoste,
pentru că nu iubeşte nici pisica. Nu. Undeva, cineva a pus la cale un plan foarte
amănunţit, iar tu nu eşti decât o unealtă pentru realizarea lui. O unealtă a pestriţilor.
— Nu te cred! Protestă pe un ton tot mai ridicat. Eşti un mincinos!
Îi pieri glasul. Inspiră adânc, aducându-şi umerii în faţă. Aproape că mi-am simţit
Meşteşugul împiedicându-l să mă atace. Am tăcut un timp, precaut. Când am
socotit că-şi regăsise stăpânirea de sine, i-am vorbit foarte calm.
— M-ai făcut bastard, hoţ, iar acum, mincinos. Un prinţ ar trebui să fie mai prudent
când insultă, dacă nu crede că numai titlul rangului său îl va proteja. Am şi eu o
insultă pentru tine, şi o avertizare, deopotrivă. Dacă te ascunzi în spatele însuşirii
tale de prinţ când mă jigneşti, o să te consider un laş. Data viitoare când mă mai
jigneşti, obârşia ta nu va mai sta în calea pumnului meu.
I-am susţinut privirea până când a întors capul – un pui de lup speriat de lupul-tată.
Am coborât vocea, obligându-i să-şi ciulească urechile ca să mă audă.
— Nu eşti prost, Dutiful. Ştii că nu mint. E moartă, iar tu eşti folosit. Nu vrei să fie
adevărat, dar nu e acelaşi lucru cu a nu crede în ce-ţi spun. Probabil că vei continua
să speri şi să te rogi să se întâmple ceva care să-ţi arate că greşesc. Numai că nu
se va întâmpla. Am oftat. Acum nu pot să-ţi ofer decât atât: să-ţi spun că toate astea
nu se petrec din vina ta. Ar fi trebuit să fii protejat de ele. Ar fi trebuit să te fi învăţat
cineva ce e Sângele Străvechi de când erai mic.
Sub nicio formă nu trebuia să recunosc că eu ar fi trebuit să fiu acela. Aceeaşi
persoană care l-a învăţat ce e Harul şi ce putea fi, prin visele Meşteşugului, când
avea patru ani.
Am străbătut o bucată de drum fără să ne vorbim. Eu nu-mi luam ochii de la creanga
acoperită de alge. Odată ce-l lăsam pe prinţ acolo, nu puteam să ştiu cât aveam să
lipsesc. Putea să-şi poarte singur de grijă? Comorile din firide nu-mi dădeau pace.
Bogăţiile acelea aparţineau cuiva, iar respectivului poate că nu-i convenea să
găsească străini pe plaja lui. Dar nu-l puteam lua pe prinţ înapoi cu mine. M-ar fi
încetinit. I-ar face bine să rămână singur un timp, să se ocupe de el. Şi dacă
muream încercând să-i salvez pe bufon şi pe Ochi Întunecaţi? Ei, atunci măcar n-
aveau cum să ajungă pestriţii la el.
Am scrâşnit din dinţi, am înaintat anevoie pe nisip şi mi-am ţinut gândurile sumbre
pentru mine. Mai aveam puţin până la creanga mea, când Dutiful mi-a spus, mai
mult în şoaptă.
— Ai zis că tatăl meu te-a învăţat Meşteşugul. Te-a învăţat să…
Atunci s-a împiedicat. Când a căzut a smuls cu vârful bocancului un lanţ de aur din
nisip. S-a ridicat în capul oaselor, înjurând, şi s-a aplecat să-şi elibereze bocancul.
Am rămas cu gura căscată când a dat lanţul la o parte. Era un obiect cu o ţesătură
complicată, fiecare fir de metal gros cât un fir de păr de cal. Şi l-a înfăşurat pe mână
– un lanţ lung cât un colier, care-i umplea palma. A tras o dată de ultima buclă şi-a
scos o figurină din nisip. Lungă cât degetul mic al lui Dutiful, atârna legată de lanţ,
ca un talisman. Metalul strălucea în culori aprinse.
Era imaginea unei femei. Ne-am uitat lung la chipul său mândru. Artistul îi desenase
ochi negri şi-i dăduse pielii o nuanţă de auriu-închis. Femeia avea păr negru, cu un
ornament albastru în creştet. Veşmintele care-i cădeau drept îi dezgoleau un sân,
iar de sub tiv i se iţeau picioarele de un auriu-închis.
— E minunată, am spus.
Prinţul tăcu. Era absorbit de ea. Întoarse figurina în palmă şi urmări cu degetul
conturul părului care îi cădea pe spate.
— Nu ştiu din ce e făcută. E foarte uşoară.
Am ridicat amândoi capetele în acelaşi moment. Poate că Harul nostru a fost cel
care ne-a avertizat de prezenţa unei alte fiinţe, deşi nu-mi vine să cred. Simţisem o
duhoare indescriptibilă în aer. Totuşi, chiar când am întors capul să descopăr de
unde venea, aproape că am devenit convins că e un parfum dulce. Aproape.
Unele lucruri nu se pot uita. Lujerii vicleni ai minţit se numără printre ele. M-a
scuturat un spasm de teroare şi mi-am ridicat imediat zidurile Meşteşugului în jurul
minţii, printr-un reflex pe care îl crezusem pierdut. Drept răsplată, am simţit iarăşi
duhoarea, când m-am întors şi-am dat cu ochii de o creatură de coşmar.
Era la fel de înaltă ca mine, dar aceea era numai partea din corp care stătea
dreaptă. Greu de spus dacă semăna cu o reptilă sau cu un mamifer marin. Ochii ca
de plătică, aşezaţi în partea din faţă, aveau o orientare nefirească. Protuberanţa
creierului părea o umflătură exagerată. Când se holba la noi, falca îi atârna ca un
chepeng deschis, iar în gură i-ar fi încăput un iepure întreg. Limba ţeapănă, ca un
peşte, ieşi brusc la iveală, se retrase, iar maxilarul se închise cu o trosnitură.
Spre groaza mea, prinţul, transfigurat, îi zâmbea nedumerit creaturii. S-a apropiat
de ea cu un pas. I-am pus o mână fermă pe umăr şi l-am strâns tare. L-am apăsat
cu degetul mare în carne şi am încercat să-i dau din nou porunca pe care i-o
întipărisem mai devreme prin Meşteşug, fără să-mi dobor propriile ziduri.
— Vino cu mine, i-am spus, calm, dar hotărât.
L-am tras spre mine şi, chiar dacă nu mi s-a supus de bunăvoie, măcar nu mi s-a
mai împotrivit.
Creatura se ridicase mai mult. Pungile laterale de la beregată i se umflau când ridica
membrele ca nişte înotătoare. A întins brusc nişte mâini ca aripioarele de peşte,
mari şi late, terminate cu gheare ca şira spinării de lostriţă. Apoi a vorbit, şuierând
şi râgâind silabele. Cuvintele deformate m-au izbit ca nişte pietre.
— Nu aţi ajuns aici pe drumul meu. Pe unde aţi venit?
— Am venit…
— Linişte! L-am avertizat pe prinţ, scuturându-l zdravăn.
Ne îndepărtam de creatură mergând cu spatele, dar ea îşi târa trupul mătăhălos pe
nisip înspre noi. De unde apăruse? Mi-am aruncat disperat ochii în jur, temându-
mă să nu văd şi altele ca ea, dar era singură. A făcut un salt înainte neaşteptat,
aşezându-şi trunchiul imens între noi şi podiş. Am reacţionat retrăgându-mă spre
apă. Acolo voiam să merg oricum, altă cale de scăpare nu-mi venea în minte. M-
am rugat ca refluxul să dea la iveală stâlpul Meşteşugului.
— Trebuie s-o lăsaţi aici! Grohăi creatura către noi. Ceea ce aduce marea pe plaja
comorilor trebuie să rămână aici. Aruncaţi imediat ce-aţi găsit.
Prinţul desfăcu palma. Figurina căzu, dar i se agăţă de degetele moi, atârnându-i
de mână ca o marionetă.
— Arunc-o! Stărui creatura mai nervoasă.
Mi-am dat seama că nu mai era timp de trucuri. Mi-am scos stângaci sabia cu
stânga, pentru că mă temeam să-i dau drumul prinţului.
— Stai deoparte! L-am prevenit.
Zdrobeam sub tălpi scoicile de pe pietrele neregulate. Am riscat o privire în spate.
Am văzut pietrele negre pătrăţoase, dar de-abia-şi mijeau vârfurile pe sub apă.
Creatura mi-a înţeles greşit intenţia.
— Corabia ta te-a abandonat! Aici nu e decât apă. Aruncă imediat comoara.
Vorbea cu un şuierat enervant. Avea buze subţiri, de şopârlă, dar când deschidea
gura, i se vedeau o puzderie de dinţi ascuţiţi.
— Comorile de pe plajă nu sunt pentru oameni! Ceea ce aduce marea aici e pierdut
pentru omenire! Nu sunteţi vrednici de ele!
Îmi plescăiau alge sub picioare. Prinţul alunecă şi fu cât pe ce să cadă. L-am ţinut
bine de umăr şi l-am ridicat în picioare. După încă trei paşi, apa îmi scălda gleznele.
— Nu puteţi înota prea mult! Ne avertiză creatura. O să vă găsiţi sfârşitul pe plajă!
Ca un vânt îndepărtat, am simţit rafala de teamă pe care a trimis-o împotriva
noastră. Cum mintea prinţului era neprotejată, el scoase un urlet de groază.
— Nu vreau să mă înec! Te rog, nu vreau să mă înec!
Când s-a întors spre mine, i-am văzut albul ochilor. Nu-l consideram un laş. Ştiam
foarte bine cum e când o altă minte îţi întipăreşte panica în gândurile nepăzite.
— Dutiful. Trebuie să ai încredere în mine. Încrede-te în mine.
— Nu pot! Urlă.
L-am crezut. Nu ştia ce să facă, să se supună poruncii date de Meşteşugul meu
sau să se înece în valurile de teamă insidioasă cu care îl izbea creatura. L-am
strâns mai tare de umăr şi l-am târât după mine, retrăgându-mă în spate. Apa ne
ajunsese până la genunchi. Ne clătinam la fiecare val. Creatura nu ezita să vină
după noi, bălăcindu-se. Sigur se simţea mai în largul ei în mare. Am mai riscat o
privire peste umăr. Stâlpul Meşteşugului era aproape. Am avut senzaţia de confuzie
uşoară pe care mi-o crea întotdeauna piatra neagră a amintirii. Era ciudat să mă
afund în dezorientare în speranţa că astfel mă voi salva.
— Dă-mi comoara! Porunci arătarea.
Stropi verzui de otravă îi sclipiră deodată la capetele ghearelor pe care le ridică
ameninţătoare.
Dintr-o mişcare, am vârât sabia în teacă, l-am cuprins cu stânga pe Dutiful şi m-am
aruncat în apă. Când pocitania s-a scufundat după noi, mi s-a părut că întrezăresc
o sclipire de înţelegere în ochii aceia neomeneşti, dar era prea târziu. Ne-am
prăbuşit în apa sărată, iar cu degetele am bâjbâit până când am dat de suprafaţa
cioplită a stâlpului căzut. N-am avut timp să-l previn pe prinţ. Ne-a înghiţit imediat.
Am ieşit, împiedicându-ne, într-o după-amiază călduţă. Prinţul alunecă din
strânsoarea mea şi se prăbuşi pe o stradă cu caldarâm, în şuvoiul de apă sărată
care năvălise în urma noastră.
— Am greşit faţa!
Ştiam că era o greşeală posibilă, dar fusesem prea concentrat să scap de pocitania
de pe plajă ca să mă mai gândesc şi la ea. Pe fiecare latură a unui stâlp era gravată
o altă rună, care spunea laturii respective unde să te ducă. Era un sistem grozav,
dacă înţelegeai runele. Am înţeles dintr-odată, tresărind, cât riscasem. Dacă stâlpul
ar fi fost îngropat sub o piatră sau făcut bucăţi? Nu îndrăzneam să mă gândesc ce-
am fi păţit. Tremurând, am studiat peisajul străin. Ne aflam printre ruinele bătute de
vânturi ale unui oraş părăsit al Străbunilor. Mi se părea vag familiar şi m-am întrebat
dacă nu era acelaşi oraş în care mă transportase odată un stâlp asemănător. Dar
n-aveam timp de explorare şi de speculaţii. Toate ne merseseră prost. Planul meu
fusese să mă întorc singur prin stâlp şi să alerg nestânjenit în ajutorul prietenilor
mei. Dar nu-l puteam lăsa pe Dutiful, perplex şi singur, în oraşul acela pustiu, aşa
cum nu-l putusem abandona pe plaja aceea neprietenoasă. Eram nevoit să-l iau cu
mine.
— Trebuie să ne întoarcem în Buck exact pe unde am venit.
— Nu mi-a plăcut deloc.
Îi tremura vocea. Instinctul îmi spunea că nu se referea la arătarea de pe plajă. A
călători cu ajutorul unui stâlp era o experienţă înfricoşătoare pentru o minte
nepregătită. Regal folosise stâlpii neglijent, pentru a-i transporta pe tinerii pricepuţi
la Meşteşug din coteria lui, fără să-i pese câţi dintre ei îşi pierdeau minţile din cauza
asta. Eu nu aveam să mă folosesc astfel de prinţ. Numai că nu aveam de ales, aşa
cum nu aveam nici timp la dispoziţie.
— Ştiu, i-am spus cu blândeţe. Dar trebuie să plecăm până nu cresc iar apele.
Se holbă la mine buimac. Încerca să-şi păstreze judecata, în ciuda lucrurilor pe care
femeia le putea afla prin mijlocirea lui. Atunci mi-am scos grija aceea din minte.
Trebuia să înţeleagă, măcar într-o oarecare măsură, altfel aveam să ies din stâlp
cu un idiot cu bale la gură.
— Trebuie să ne întoarcem prin stâlp pe plajă. Ştim că are o latură care ne va duce
înapoi în Buck. Va trebui s-o descoperim.
Băiatul scoase un râgâit slab. Se chirci pe caldarâm, apăsându-şi tâmplele cu podul
palmelor.
— Nu cred că pot, murmură.
Mi se frânse inima.
— Nu ne ajută cu nimic dacă aşteptăm, l-am prevenit. O să te ţin cât mai aproape
de mine. Dar trebuie să plecăm acum, prinţul meu.
— Creatura aceea ar putea să ne pândească! Ţipă îngrozit, deşi cred că se temea
mai degrabă de trecerea prin stâlp decât de o pocitanie care stătea la pândă.
M-am aplecat şi l-am cuprins cu braţele. Cu toate că s-a zbătut, l-am tras după mine
prin stâlp.
Nu mai folosisem un stâlp atât de repede de două ori. Senzaţia bruscă de căldură
m-a luat prin surprindere. Când am ieşit, mi-a intrat în apă sărată caldă fără să
vreau. M-am ridicat în picioare şi-am ţinut capul lui Dutiful deasupra valurilor. Apa
din jurul stâlpului clocotea. Iar prinţul avusese dreptate. În timp ce-i ţineam în braţe
trupul moale şi scuturam din cap, am auzit grohăituri speriate de pe plajă. Nu una,
ci patru creaturi mătăhăloase se adunaseră acolo. Văzându-ne, s-au năpustit
asupra noastră, îndoindu-se greoaie pe nisip şi în valuri. Nu era timp de privit şi de
ales. Prinţul atârna moale şi se bălăbănea. L-am strâns la piept, riscând să-mi cobor
zidurile Meşteşugului ca să-i păstrez mintea neatinsă. Când un val m-a trântit în
genunchi, mi-am lipit palma de suprafaţa aburindă a stâlpului. M-a absorbit.
De data asta, trecerea a fost insuportabilă. Jur că am simţit un miros ciudat, ciudat
de familiar, însă respingător. Dutiful. Dutiful, prinţe. Moştenitorul tronului Farseer.
Fiul lui Kettricken. I-am învăluit frânturile de gânduri într-ale mele şi l-am numit cu
fiecare nume la care m-am putut gândi.
Apoi a venit un moment când mi-a răspuns. Te cunosc. Atât am simţit din partea
lui, dar, după aceea, s-a lipit strâns de sine însuşi şi de mine. Legătura noastră avea
o pasivitate stranie, iar când, în cele din urmă, am ieşit pe o pajişte verde, sub un
cer mohorât, m-am întrebat dacă mintea lui supravieţuise neatinsă evadării noastre
de pe plaja comorilor.
Capitolul XXV
RĂSCUMPĂRAREA
Iată semnele după care se recunoaşte cel ce ar putea stăpâni Meşteşugul:
un copil născut din părinţi care ştiu să-l întrebuinţeze;
un copil care câştigă deseori la jocuri care cer îndemânare fizică, iar adversarii lui
se împiedică, îşi pierd curajul sau joacă slab împotriva lui;
un copil cu amintiri care nu sunt, pe drept, ale lui;
un copil care visează, iar visele lui conţin multe amănunte şi cunoştinţe care-i
depăşesc experienţa.
Dun Needleson, Maestrul Meşteşugului
pe vremea regelui Wielder

Tumulul se ghemuia pe panta dealului, deasupra noastră. Ploua slab, dar hotărât.
Iarba era înaltă şi udă. Mi-am pierdut dintr-odată puterea să stau în picioare, cu atât
mai puţin să-l susţin pe prinţ. Ca o singură fiinţă, ne-am lăsat în jos, până când am
îngenuncheat pe solul jilav. L-am culcat pe un petic de iarbă. Avea ochii deschişi,
dar privirea pierdută. Numai respiraţia şuierată îmi dovedea că trăieşte. Revenisem
în Buck, dar situaţia noastră era doar puţin mai bună decât atunci când plecasem
de acolo.
Eram amândoi uzi leoarcă. Am simţit un miros neobişnuit şi mi-am dat seama că
stâlpul din faţa noastră emana căldură. Mirosea umezeala radiată de piatră. Mi-am
dat seama că era mai bine să rabd de frig decât să mă apropii prea mult de ea.
Figurina atârna încă de lanţul încâlcit pe degetele prinţului. L-am descâlcit, l-am
adunat şi l-am pus în buzunar. Băiatul n-a reacţionat.
— Dutiful?
M-am aplecat spre el şi l-am privit în ochi. Nu s-au focalizat asupra mea. Ploaia îi
cădea pe faţă şi în ochi. L-am bătut uşor pe obraz.
— Prinţe Dutiful? Mă auzi?
Clipi slab. Nu era mare lucru, dar era mai mult decât nimic.
— O să te simţi mai bine în curând. Odihneşte-te puţin.
Nu eram sigur că spun adevărul, dar l-am lăsat în iarba udă şi m-am urcat în vârful
tumulului. Am cercetat împrejurimile, dar n-am văzut oameni. Nu era mai nimic de
văzut, doar terenuri vălurite şi crânguri. Nişte grauri adunaţi în stol s-au rotit la
unison, au coborât, s-au certat pentru mâncare. Dincolo de pajiştea sălbatică se
întindea pădurea. Nimic nu părea a fi o ameninţare imediată, dar n-am văzut nicio
sursă de mâncare şi apă sau vreun adăpost. Eram convins că Dutiful s-ar bucura
să le aibă pe toate trei şi mă temeam că, fără ele, avea să cadă într-un leşin adânc.
Însă ceea ce voiam eu să aflu era mai important. Trebuia să ştiu dacă prietenii mei
trăiesc. Jinduiam, peste limitele raţiunii, să-l caut pe lup. Ardeam să urlu după el,
să-l caut cu toată inima. Pe de altă parte, era cea mai mare prostie pe care aş fi
putut-o face. Nu numai că i-aş alerta pe pestriţii din apropiere, dar i-aş şi avertiza
de sosirea mea.
M-am străduit să-mi pun ordine în gânduri. Aveam nevoie de un refugiu, şi încă
repede. Mi se părea probabil ca femeia şi pisica să-l caute într-una pe prinţ. Poate
veneau după el chiar acum. După-amiaza era deja pe sfârşite. Dutiful îmi spusese
că pestriţii aveau să-i omoare pe bufon şi pe Ochi Întunecaţi dacă nu-l aduceam
înapoi până la apus. Cumva trebuia să-l duc pe prinţ într-un loc sigur înainte de a
ne găsi femeia, apoi să mă furişez afară de unul singur, să descopăr unde-i ţineau
pestriţii pe prietenii mei şi să-i eliberez. Înainte de apusul soarelui. Mi-am stors
creierii în căutarea unei soluţii. Cel mai apropiat han era Prinţul Pestriţ. Mă îndoiam
că Dutiful avea să fie bine primit acolo. Dar până la Buckkeep era drum lung, şi un
râu de traversat. M-am tot gândit, dar nu-mi venea în minte niciun adăpost. În starea
lui actuală, nu-l puteam lăsa singur, şi încă o excursie prin stâlp i-ar fi tulburat minţile
pentru totdeauna, chiar dacă fizic am fi scăpat nevătămaţi. Am mai studiat o dată
peisajul pustiu. Am recunoscut în silă că, deşi aveam soluţii, niciuna nu era
mulţumitoare. M-am hotărât brusc că aveam să pornim la drum şi că aveam să mă
gândesc la o soluţie mai bună din mers.
Am mai aruncat o privire în jur înainte de a coborî de pe tumul. Am surprins ceva,
nu o siluetă, ci mişcare în spatele unui pâlc de copaci. M-am ghemuit şi-am stat la
pândă, încercând să-mi dau seama ce anume văzusem. Animalul ieşi la iveală
peste câteva momente. Un cal. Negruţa. Se uita spre mine. M-am ridicat încet. Era
prea departe ca să merg după ea. Probabil că fugise când pestriţii îi capturaseră pe
bufon şi pe Ochi Întunecaţi. M-am întrebat ce s-o fi ales de Malta. Am mai urmărit-
o puţin pe Negruţa, dar n-a făcut decât să se uite înspre mine. M-am întors cu
spatele şi-am coborât tumulul spre prinţ.
Nu era mai coerent, dar cel puţin reacţionase la ploaia rece, pentru că se ghemuise
şi tremura. Teama mea pentru el se împletea cu o speranţă vinovată. Poate că, în
starea sa de acum, nu-şi putea folosi Harul ca să-i anunţe pe pestriţi unde suntem.
I-am pus mâna pe umăr şi am încercat să-i vorbesc cât mai blând.
— Hai să te ridicăm şi să plecăm. Ne vom încălzi amândoi.
Nu ştiu dacă a priceput ce-am spus. Când l-am sculat, a privit în gol. Odată în
picioare, şi-a încovoiat umerii deasupra mâinilor împletite la piept. Nu s-a oprit din
tremurat.
— Hai să mergem, i-am propus, dar nu s-a mişcat până nu l-am cuprins cu braţul
pe după umeri şi i-am spus să pornească alături de mine.
Atunci s-a urnit, dar într-un mers clătinat şi împiedicat. Am traversat panta umedă
cu viteza melcului.
Greu, foarte greu, am auzit tropotul de copite din spatele nostru. O privire peste
umăr şi-am văzut-o pe Negruţa pe urmele noastre. Când m-am oprit, s-a oprit şi ea.
Când i-am dat drumul prinţului, acesta s-a lăsat moale la pământ şi iapa a devenit
bănuitoare imediat. L-am forţat pe băiat să se ridice. Înaintând anevoie, am auzit
din nou bocănitul neregulat al copitelor în spate.
Am ignorat-o pe Negruţa până când ne-a ajuns din urmă. Atunci m-am aşezat şi l-
am lăsat pe Dutiful să se proptească de mine, până când curiozitatea iepei s-a
dovedit mai puternică decât prudenţa ei. Nu i-am dat atenţie până când nu i-am
simţit răsuflarea caldă în ceafă. Nici atunci nu m-am întors spre ea, ci am întins pe
furiş o mână şi-am apucat-o de hăţuri.
Cred că s-a bucurat să fie prinsă. M-am ridicat uşor şi-am mângâiat-o pe gât. Avea
dungi de spumă uscată pe păr, iar harnaşamentul tot ud. Păscuse cu zăbala la gură.
Avea noroi într-o parte a şeii, de când încercase să se rostogolească. Am plimbat-
o în cerc şi mi s-au confirmat temerile. Şchiopăta. Cineva, poate dulăii cu Har,
încercaseră s-o doboare, dar se salvase datorită sprintenelii. Mă miram că
rămăsese în zonă, cu atât mai mult că venise la mine când mă văzuse. Dar nu
aveam s-o pornim la galop spre un loc sigur. În cel mai bun caz, aveam să mergem
la pas şi să facem opriri dese.
Am petrecut o vreme încercând să-l conving pe prinţ să stea pe propriile picioare şi
să încalece. Dar nu m-a ascultat decât atunci când mi-am pierdut răbdarea şi i-am
poruncit să se scoale şi să se urce naibii pe cal. Nu-mi răspundea la întrebări, dar
se supunea ordinelor simple. Atunci mi-am dat seama cât de adânc i se imprimase
în minte porunca Meşteşugului meu şi cât de strâns legaţi am rămas. „Nu mi te
împotrivi”, îi cerusem, iar o parte din el înţelesese „nu-mi nesocoti ordinele”. Chiar
dacă a cooperat, tot a fost greu să-l urc pe cal. Când l-am ridicat în şa, mi-a fost
frică să nu cadă pe partea cealaltă. N-am încercat să mă urc în spatele lui. Mă
îndoiam că Negruţa ne-ar fi îngăduit pe amândoi. Am preferat s-o mân pe jos.
Prinţul se clătina în ritmul mersului legănat al iepei, dar nu cădea. Arăta foarte rău.
Îi pierise orice urmă de maturitate din trăsături şi rămăsese un copil bolnav, cu
cearcăne mari, cu gura lăsată. Parcă era pe moarte. Impactul unei asemenea
posibilităţi mi-a strâns inima într-o gheară. Prinţul mort. Sfârşitul dinastiei Farseer şi
destrămarea celor Şase Ducate. O moarte urâtă şi dureroasă pentru Nettle. Nu
puteam permite să se întâmple aşa ceva. Am ajuns la o fâşie de pădure deschisă,
speriind o cioară care şi-a luat zborul, cârâind ca un profet al osândei veşnice. Mi
s-a părut un semn rău.
M-am pomenit vorbind şi cu prinţul, şi cu iapa în timp ce ne continuam drumul. Am
vorbit în ritmul tărăgănat al lui Burrich, rostind cuvintele lui liniştitoare, într-un ritual
de alinare pe care mi-l aminteam din copilărie.
— Hai, drăguţo, toată lumea o să fie bine, aşa, aşa, ce-a fost mai greu a trecut,
sigur că da, sigur că da.
Apoi am trecut la fredonat şi iarăşi mi-am adus aminte un cântec pe care îl fredona
Burrich când îngrijea cai răniţi sau iepe care fătau. Cred că melodia aceea familiară
m-a liniştit mai mult decât pe mine decât calul sau pe prinţ. După un timp, m-am
trezit că vorbesc cu glas tare, şi pentru mine, şi pentru ei.
— Se pare că Chade a avut dreptate. O să foloseşti Meşteşugul, fie că ai fost
învăţat, fie că nu. Şi mă tem că tot aşa e şi cu Harul. Îl ai în sânge, băiete, şi nu
cred că ţi-l poate scoate cineva din cap. Nici nu cred că ar trebui să-l uiţi. Dar nu
trebuie să-i cedezi aşa cum i-ai cedat tu. Nu e chiar atât de diferit de Meşteşug.
Omul trebuie să-şi stabilească şi limitele magiei lui, şi pe ale sale. A-ţi stabili limite
înseamnă a te maturiza. Aşa că, dacă scăpăm teferi din povestea asta, o să te învăţ
cum să faci. Cred că o să mă învăţ şi pe mine. Probabil că a sosit vremea să citesc
manuscrisele alea despre Meşteşug şi să aflu ce-i cu ele. Dar să ştii că mă cam
sperie. În ultimii doi ani, Meşteşugul s-a întors la mine şi mă bântuie ca ulcerul. Nu
ştiu unde mă duce. Şi de ceea ce nu ştiu mă tem. Cred că asta-i partea de lup de
mine. Şi, pe răsuflarea Edei, sper că lupul meu e în siguranţă acum, şi el, şi bufonul.
Nu-i lăsa să moară, Eda, numai pentru că m-au cunoscut. Dacă păţeşte ceva
vreunul din ei… ciudat, nu, că nu-ţi dai seama cât de mult înseamnă cineva pentru
tine decât atunci când e ameninţat. Crezi că nu vei fi în stare să-ţi vezi de viaţă dacă
i se întâmplă ceva, dar partea înspăimântătoare e că tu, de fapt, îţi vezi de viaţă, va
trebui să-ţi vezi de viaţă, cu sau fără ei. Numai că nu ştii ce se va alege de tine. Ce
se va întâmpla cu mine dacă rămân fără Ochi Întunecaţi? Gândeşte-te la Dihorul
cel mic, cu atâţia ani în urmă. A trăit mai departe, cu toate că singurul lucru la care
s-a gândit a fost să omoare…
— Dar pisica mea?
Vorbise cu glas moale. Mi s-a luat o piatră de pe inimă văzând că i-a rămas destulă
minte ca să se poată exprima. În acelaşi timp, mi-am revăzut în grabă spusele,
sperând că nu fusese foarte atent la ele.
— Cum te simţi, prinţul meu?
— Nu-mi simt pisica.
Urmă o linişte lungă.
— Nici eu nu-mi simt lupul, am spus într-un sfârşit. Uneori trebuie să se detaşeze
de mine.
Tăcu atâta vreme, încât am crezut că nu intenţiona să mai zică nimic.
— Nu cred că despre asta-i vorba. A pus distanţă între noi. Am impresia că sunt
pedepsit.
— Pedepsit pentru ce?
Mi-am păstrat tonul echilibrat şi dezinvolt, de parcă am fi discutat despre vreme.
— Pentru că nu te-am omorât. Pentru că nici n-am încercat să te omor. Ea nu poate
înţelege de ce n-am făcut-o. Eu nu-i pot explica de ce. Dar e supărată pe mine din
cauza asta.
Se exprima cu simplitate, din adâncul inimii, dându-mi impresia că stau de vorbă cu
un om liber de orice constrângeri ale societăţii. Călătoria noastră prin stâlpul
Meşteşugului îndepărtase multe straturi de protecţie din jurul lui. Acum era
vulnerabil. Vorbea şi gândea ca soldaţii când au dureri mari sau ca bolnavii care
delirează din cauza temperaturii. Lăsase garda jos. Mi se părea că are încredere în
mine dacă vorbeşte despre asemenea lucruri. M-am sfătuit să nu-mi fac iluzii şi să
nu-l cred. Se deschidea aşa în faţa mea numai din pricina greutăţilor prin care
trecuse. Atât. Mi-am ales cuvintele cu grijă.
— E cu tine acum? Femeia.
Încuviinţă uşor din cap.
— Acum e tot timpul cu mine. Nu mă lasă să gândesc singur. Înghiţi în sec şi adăugă
şovăitor: Nu vrea să vorbesc cu tine. Nici să ascult ce spui. E greu. Mă presează
într-una.
— Dar tu vrei să mă omori?
Încă o dată, se scurse ceva timp înainte de a-mi răspunde. Parcă digera cuvintele,
nu doar le auzea. Însă nu-mi răspunse la întrebare.
— Mi-ai spus că e moartă. S-a supărat foarte tare.
— Pentru că e adevărat.
— Mi-a spus că-mi va explica. Mai târziu. Mi-a spus că asta ar trebui să fie suficient
pentru mine.
Nu se uita la mine, dar când am întors ochii spre el, îi întoarse şi el pe ai lui, ca să
se asigure că nu mă vede.
— Pe urmă… a fost în mine. Şi te-a atacat cu cuţitul. Pentru că… eu n-am făcut-o.
Nu mi-am dat seama dacă era confuz sau ruşinat.
— Pentru că n-ai vrut să mă omori?
— Pentru că n-am vrut, recunoscu prinţul.
Mă uimea cât de recunoscător puteam să fiu pentru frântura aceea de adevăr.
Refuzase să mă omoare. Eu crezusem că-l împiedicase numai porunca impusă prin
Meşteşugul meu.
— Am refuzat s-o ascult. Câteodată o dezamăgesc. Dar acum e cu adevărat
supărată pe mine.
— Şi te pedepseşte pentru nesupunere. Lăsându-te singur.
Mă contrazise serios, cu o singură mişcare lentă a capului.
— Nu. Pisicii nu-i pasă dacă te omor sau nu. Ea va fi întotdeauna cu mine. Dar
femeia… e dezamăgită că nu-i sunt mai devotat. Aşa că… ne separă. Pe mine şi
pe pisică. Femeia crede că ar fi trebuit să fiu dornic să-i demonstrez că sunt demn
de ea. Cum pot avea ele încredere în mine dacă refuz să-mi dovedesc loialitatea?
— Iar loialitatea ţi-o dovedeşti omorând atunci când ţi se cere să omori?
Nu spuse nimic o perioadă lungă. Am avut timp să reflectez. Omorâsem când mi
se poruncise să omor. Aşa îmi ceruseră devotamentul meu faţă de rege, târgul
încheiat de mine cu bunicul meu. El avea să mă educe dacă eu aveam să-i
demonstrez că-i sunt devotat.
Am descoperit că nu voiam ca fiul lui Kettricken să fie atât de loial nimănui.
Prinţul oftă.
— N-a fost… numai atât. Vrea să ia hotărâri. Toate hotărârile. De fiecare dată. Aşa
cum îi spunea pisicii ce să vâneze şi când şi-i fura prada. Când ne ţine împreună,
mi se pare că e dragoste. Dar ne poate şi separa, dar suntem împreună… Vedea
că nu pricep. După un timp, continuă calm: Nu mi-a plăcut când s-a folosit de trupul
meu împotriva ta. Chiar dacă n-ar fi încercat să te omoare. M-a respins, ca atunci
când… Nu voia s-o recunoască. L-am admirat că s-a obligat s-o facă, până la urmă.
Ca atunci când am simţit-o că dă la o parte pisica pentru că nu voia să facă anumite
lucruri. Când se plictisea de periat sau n-avea chef să se joace. Nici pisicii nu-i
place, dar ea nu ştie cum s-o respingă. Eu am ştiut. Am respins-o şi nu i-a convenit.
Nu i-a convenit nici că pisica a simţit când am respins-o. Cred că acesta e motivul
principal pentru care mă pedepseşte. Pentru că am respins-o. Clătină din cap
nedumerit, apoi adăugă: E atât de reală… Cum de eşti sigur că e moartă?
Am constatat că nu-l pot minţi:
— O… simt. O simte şi Ochi Întunecaţi. El spune că pisica e asaltată de femeie ca
de nişte paraziţi care-i rod carnea. Îi pare rău de ea.
— Aha…
Un cuvânt foarte scurt. M-am uitat la el şi mi s-a părut că e mai degrabă cenuşiu la
faţă decât palid. Privea în depărtare, iar gândurile îi călătoreau înapoi în minte.
— Când am primit-o, îi plăcea s-o perii. Aveam grijă să-i lucească blana ca
mătasea. Dar, după ce am plecat din Buckkeep… uneori, pisica voia să fie periată,
dar femeia spunea întotdeauna că nu e timp pentru asta. Pisica a slăbit şi i s-a
înăsprit blana. M-am speriat, dar femeia întotdeauna ştie să-mi alunge grijile. Mi-a
spus că e sezonul de năpârlit. Şi am crezut-o. Deşi pisica voia să fie periată.
Părea dat peste cap.
— Nu mi-a făcut plăcere să-ţi spun lucrurile astea.
— Cred că acum nu mai contează.
Am mânat iapa în linişte multă vreme, încercând să descâlcesc înţelesul ultimelor
sale cuvinte. Nu conta că-mi părea rău sau că ea era moartă?
— Am crezut tot ce mi-a spus. Dar ştiam deja că… Vin. I-a condus cioara. O umbră
de regret i se furişă în glas. Vorbea sacadat. Au ştiut că trebuie să păzească piatra
verticală. Pentru că circulă multe legende despre asemenea pietre. Dar ea nu mi-a
dat voie să-ţi spun lucrul ăsta. Până acum. Când nu mai contează. Se îndreptă
brusc de spate pe spinarea iepei. O, pisica mea! Murmură.
M-a cuprins panica. Am încercat s-o alung. Cercetând rapid împrejurimile, n-am
văzut nimic. Dar prinţul spusese că vin şi eram sigur că nu minţea. Cât timp era cu
mine şi legat cu pisica, nu speram să mă pot ascunde de ei. Aş fi putut s-o încalec
pe Negruţa şi să fugim până ne dădeam ultima suflare, şi tot n-am fi scăpat. Eram
prea departe de Buckkeep, iar alt loc sigur şi alţi aliaţi nu aveam. O cioară stătea
de pază pentru ei. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
Am renunţat la toate obstacolele şi l-am căutat pe lup. Cel puţin aş fi aflat că e în
viaţă.
L-am atins. Dar durerea m-a scăldat în valuri. Descoperisem singurul lucru mai grav
decât a şti ce se întâmplase cu el: era viu, suferea şi, cu toate astea, mă excludea
din gândurile lui. M-am aruncat în zidurile lui, dar mă blocase în afara lor. După cât
de înverşunat se apăra, m-am întrebat dacă era conştient de prezenţa mea. Îmi
amintea de un soldat care ţine cu dinţii de sabia lui, deşi nu ştie s-o mânuiască prea
bine, sau de lupii care se muşcă unii pe alţii de gât şi mor împreună.
În clipa aceea, cât am tras în piept o gură de aer chinuită, au apărut pestriţii. Unii
urcau pe creasta de deasupra noastră, iar alţii ieşeau din pădure, din partea stângă.
Încă alţii, vreo şase, veneau din spatele nostru, traversând pajiştea pustie. Printre
ei, zdrahonul călare pe calul de luptă. Cioara a dat o raită deasupra noastră şi, de
data asta, a scos un croncănit batjocoritor. Am căutat în zadar o deschidere în
cercul lor pe unde să scap. Până când m-aş fi urcat pe Negruţa şi-aş fi alergat spre
ea, duşmanii ar fi închis cercul fără efort. Moartea călărea spre mine din toate
direcţiile. M-am oprit şi mi-am scos sabia. Mi-a trecut prin minte ideea stupidă că
mai degrabă aş fi murit cu sabia lui Verity în mână, decât cu sabia unei gărzi. Am
aşteptat.
Nu s-au năpustit asupra noastră, ci s-au apropiat în ritm constant, ca şi când ar fi
închis încet o buclă. Poate se distrau gândindu-se că stau acolo şi-i văd cum vin.
Îmi lăsau mult prea mult timp de gândire. Am vârât sabia în teacă şi-am scos cuţitul.
— Coboară, i-am spus încet prinţului.
Dutiful se uită în jos la mine cam nedumerit.
— Coboară, i-am poruncit, şi s-a supus, deşi a trebuit să-l proptesc când a pus şi
al doilea picior pe pământ. L-am cuprins cu braţul din spate şi i-am pus cu grijă
cuţitul la gât. Îmi pare rău, i-am spus cu sinceritate. Adevărul convingerii mele îmi
curgea prin vene ca apa rece. Dar e mai bună moartea decât ce plănuieşte femeia
aceea să-ţi facă.
Stătea liniştit în strânsoarea mea. Nu ştiam dacă nu voia să rişte să mi se
împotrivească sau nu-i păsa.
— De unde ştii ce are de gând cu mine? Mă întrebă pe un ton fără inflexiuni.
— Pentru că ştiu ce aş face eu.
Nu-i tocmai adevărat, mi-am zis. N-aş lua niciodată corpul şi mintea altuia numai ca
să-mi prelungesc viaţa. Aveam un suflet prea nobil pentru asta. Atât de nobil, încât
aş prefera să-l omor pe prinţul meu, decât să-l las să fie folosit în felul acela. Atât
de nobil, încât l-aş omorî, chiar ştiind că va muri şi fiica mea odată cu el. Nu voiam
să stărui asupra acelei înlănţuiri de gânduri. Aşa că am ţinut mai departe cuţitul la
gâtul singurului moştenitor al lui Verity şi i-am urmărit pe pestriţi cum se îndreptau
spre noi. Am aşteptat până când s-au apropiat suficient ca să mă audă, apoi am
strigat.
— Veniţi mai aproape şi-l omor.
Zdrahonul era conducătorul lor. Ridică braţele ca să oprească înaintarea celorlalţi,
dar el continuă să înainteze încet, ca pentru a-mi pune la încercare hotărârea. L-
am urmărit venind şi-am întărit strânsoarea.
— Îl pot omorî dintr-o singură mişcare, l-am avertizat.
— Hai, nu fi ridicol, replică zdrahonul. Se apropia în continuare. Negruţa pufni către
calul său de luptă. Ce-ai să faci dacă ne supunem şi ne oprim aici? O să stai în
mijlocul nostru şi-o să mori de foame?
— Lasă-ne să plecăm sau îl omor.
— Tot o prostie ar fi şi asta. La ce ne-ar folosi? Dacă nu-l putem avea, poate să fie
şi mort din partea noastră.
Vorbea gros şi răsunător şi glasul nu-i tremura deloc. Avea un chip măsliniu arătos
şi călărea ca un războinic. Altă dată, altundeva, l-aş fi considerat demn să-mi fie
prieten. Acum, adepţii lui hohoteau la eforturile mele jalnice de a-l sfida. Se apropia
în continuare cu calul de mine. Animalul enorm ridica mult picioarele când călca, iar
ochii sclipitori trădau legătura Harului.
— Gândeşte-te ce se întâmplă dacă îl omori în timp ce mă îndrept spre voi. Odată
ce e mort, vom fi foarte furioşi pe tine. Şi tot nu vei avea şanse de scăpare. Mă
îndoiesc că ne vei convinge să te omorâm repede. Aşa că uite care-i propunerea
mea: dă-ne băiatul şi te omor repede. Ai cuvântul meu.
Ce ofertă generoasă! Stilul său serios şi discursul îngrijit m-au convins că avea să
se ţină de cuvânt. Moartea rapidă mi se părea foarte atrăgătoare în comparaţie cu
celelalte variante. Dar nu suportam să mor fără să am ultimul cuvânt.
— Prea bine, am cedat. Dar prinţul te costă mai mult decât viaţa mea. Eliberează-l
pe lup şi pe omul arămiu. Atunci ţi-l voi da pe prinţ şi mă poţi omorî.
Prinţul stătea nemişcat în îmbrăţişarea mea strânsă şi sub ameninţarea cuţitului.
Parcă nici nu respira, însă simţeam că ascultă ce spun, de parcă vorbele mele se
infiltrau în el ca apa în pământul uscat. Pânza fină a Meşteşugului dintre noi m-a
prevenit că se mai întâmpla ceva. Căuta pe cineva, ajutându-se de împletirea
profană a Harului şi-a Meşteşugului. Mi-am încordat muşchii, pentru ca nu cumva
femeia să preia controlul trupului său.
— Vorbeşti serios? Mă întrebă Dutiful atât de încet, încât de-abia l-am auzit.
Dar cine pusese întrebarea, Dutiful sau femeia-pisică?
— Spun adevărul, l-am minţit sincer. Dacă îi eliberează pe Lordul Auriu şi pe lup, îţi
dau drumul. Ca să mori. Iar al doilea gât pe care-l voi tăia va fi al meu.
Zdrahonul scoase un fel de chicotit.
— Mă tem că e prea târziu pentru asta. Sunt deja morţi.
— Nu. Nu sunt morţi.
— Serios?
Veni mai aproape.
— Aş fi ştiut dacă ar fi murit lupul.
Nu mai trebuia să strige ca să-l aud. Vorbi pe un ton încrezător.
— Şi tocmai de aceea e atât de nefiresc să ni te opui. Îţi mărturisesc că a te face
să răspunzi la această singură întrebare e destul să mă determine să-ţi amân
moartea. Mă privi dintr-odată cu afecţiune şi mi se adresă cu o curiozitate
neprefăcută: De ce, în numele vieţii şi al morţii pe care le împresoară Ed şi Eda, te
împotriveşti semenilor tăi? Încuviinţezi ceea ce ne fac ceilalţi oameni? Biciuirea,
spânzurarea, ciopârţirea şi arderea? De ce îi susţii?
Am vorbit tare, ca să mă audă toţi.
— Pentru că ceea ce vreţi să-i faceţi acestui băiat e foarte rău! Ceea ce i-a făcut
femeia pisicii e foarte rău! Vă ziceţi pestriţi şi pretindeţi că sunteţi mândri de neamul
vostru, dar încălcaţi învăţăturile Sângelui Străvechi. Cum puteţi îngădui ce i-a făcut
femeia pisicii, cu atât mai mult ce vrea să-i facă prinţului?
Lumina din ochii zdrahonului se stinse.
— E un Farseer. Crezi că i se poate face ceva ce nu merită să i se întâmple de mii
şi mii de ori?
Auzindu-l vorbele, prinţul se crispă în braţele mele.
— Laudwine, asta crezi cu adevărat? Tinereţea şi naivitatea lui Dutiful îmi sfâşiau
inima. Mi-ai vorbit frumos când am călătorit împreună cu tine. Mi-ai spus că, în cele
din urmă, puteam deveni regele care avea să-i unească pe toţi în numele dreptăţii
împărţite tuturor. Ai spus…
Zdrahonul scutură dispreţuitor din cap la naivitatea lui Dutiful.
— Ţi-aş fi zis orice ca să te conving să vii cu noi pe ascuns. Am tras de timp
spunându-ţi vorbe frumoase, până când legătura s-a întărit. Pisica mi-a dat semne
că sarcina era îndeplinită. Peladine poate intra în tine oricând. Dacă n-ai avea un
cuţit la gât chiar acum, ar fi intrat deja. Dar Peladine nu vrea să moară de două ori.
O dată i-a fost destul. A murit încet, tuşind şi gâfâind, tot mai slăbită pe zi ce trecea.
Până şi mama mea a murit mai repede. Au spânzurat-o, e-adevărat, dar nu murise
când au tăiat-o în patru şi-au hrănit cu ea flăcările. Iar tata… Sunt sigur că, atunci
când i-a urmărit pe soldaţii lui Regal Farseer omorând-o pe mama, i s-a părut că
timpul stă în loc. Îi zâmbi strâmb lui Dutiful. Aşa că, vezi tu, legătura mea cu neamul
Farseer e veche. Datoria e şi ea veche, prinţe Dutiful. Cred că singurele momente
plăcute trăite de Peladine în ultimul an au fost orele pe care le-am petrecut punând
cale toate acestea împotriva ta. E normal ca un Farseer să readucă la viaţă pe
cineva care mi-a fost luat.
Iată, în sfârşit, explicaţia. Sămânţa urii din care se născuseră toate. Încă o dată, cei
din dinastia Farseer nu trebuiau să privească prea departe ca să vadă de unde li
se trag nenorocirile11. Capcana prinţului fusese întemeiată pe aroganţa şi cruzimea
unchiului său. Ura era moştenirea pe care mi-o lăsase Regal şi mie, dar în inima
mea nu era loc pentru compătimirea care ardea în mine. Pestriţii erau duşmanii mei.
Indiferent cât suferiseră, nu aveau niciun drept asupra acestui băiat.
— Şi ce-a fost Peladine pentru tine, Laudwine?
Credeam că ştiu răspunsul, dar m-a luat prin surprindere.
— Sora mea din pântecul mamei, geamăna mea, care-mi semăna atât de bine pe
cât poate semăna o femeie cu un bărbat. Cum ea nu mai este, am rămas ultimul
din neamul meu. Ţi se pare un motiv suficient?
— Nu. Dar ţi se pare ţie. Ai face orice ca s-o vezi iar cu chip de om. Ai ajuta-o să
fure corpul băiatului, ca să-şi adăpostească în el mintea. Deşi asta încalcă orice
învăţătură a Sângelui Străvechi, atât de drag nouă.
Am lăsat glasul dreptăţii să răsune prin glasul meu. Dacă i-am şocat pe unii dintre
luptătorii lui, n-am lăsat să se vadă.
Laudwine opri calul la distanţă de o sabie de noi. Se aplecă şi mă pironi cu privirea.
— Nu-i vorba doar de durerea unui frate. Rupe legăturile de slugă cu familia Farseer
şi gândeşte singur. Gândeşte pentru neamul tău. Uită vechile obiceiuri de a ne
limita. Sângele Străvechi e un dar de la Eda şi ar trebui să-l folosim! E un prilej
nemaipomenit pentru toţi cei dintre noi cu Sânge Străvechi. Avem ocazia să ne
facem auziţi. Dinastia Farseer trebuie să recunoască că ceea ce spun de mult
legendele e adevărat: Harul le curge prin vene la fel de gros ca Meşteşugul. Băiatul
acesta va fi rege într-o zi. Îl putem face al nostru. Când va ajunge la putere, va
putea pune capăt persecuţiilor pe care le îndurăm de atât timp.
Mi-am muşcat buza de jos, prefăcându-mă că stau pe gânduri. Pentru Laudwine nu
prea avea importanţă ce hotărâre aveam să iau. Dacă-i făceam pe voie, dinastia
Farseer ar fi rămas cu un moştenitor, cel puţin din punct de vedere fizic. Nettle şi-
ar fi putut trăi viaţa fără să fie atrasă în pânza încâlcită a sorţii lui. Şi s-ar putea să
fie bine, până la urmă, pentru Sângele Străvechi şi cele Şase Ducate. Nu trebuia
decât să-l predau pe Dutiful unei vieţi de chin. Bufonul şi lupul meu ar fi fost eliberaţi,
Nettle rămânea în viaţă, poate că ar fi încetat şi persecuţiile împotriva Sângelui
Străvechi. Până şi eu aş fi trăit. Dacă renunţam la un băiat pe care nici măcar nu-l
cunoşteam ca să obţin toate acestea. O singură viaţă sacrificată pentru toate
celelalte.
Am luat hotărârea.
— Dacă aş crede că spui adevărul… am început să vorbesc, apoi l-am fixat din ochi
pe Laudwine.
— Ai trece de partea noastră?
Mă credea captiv între viaţă şi compromis. Am lăsat nesiguranţa să-mi plutească în
privire şi am dat uşor din cap. Am dus mâna la guler şi l-am lărgit, scoţând la iveală
talismanul Jinnei. Îţi place de mine, i-am spus implorator. Încrede-te în mine.
Doreşte să fiu prietenul tău. Atunci i-am ţinut discursul unui laş.
— Ţi-aş putea fi util, Laudwine. Regina se aşteaptă ca Lordul Auriu să i-l aducă pe
prinţ înapoi. Dacă îl omori şi prinţul se întoarce singur, lumea se va întreba ce-a
păţit lordul şi de ce. Dacă ne laşi în viaţă şi-l ducem pe prinţ înapoi, atunci le-aş
putea explica oamenilor ce e cu schimbările din purtarea lui. Îl vor primi înapoi fără
să pună întrebări.
Mă studia şi chibzuia. L-am urmărit cum se convinge singur.
— Iar Lordul Auriu te va susţine?
Am scos un mic sunet batjocoritor.
— El nu are Har. Are doar ochi care vor vedea că l-am recuperat pe prinţ viu şi
nevătămat. Nu se va gândi decât că va fi primit ca un erou la Buckkeep. Va crede
că am negociat libertatea prinţului şi se va bucura că se poate lăuda la curte că a
făcut-o el. În realitate, va fi martor la ceea ce fac eu. Du-ne acolo unde îl ţii. Hai să
ne prefacem în faţa lui. Trimite-l înainte cu lupul, dar asigură-l că prinţul şi cu mine
venim după ei. Am dat din cap cu înţelepciune, ca pentru a-mi confirma gândul mie
însumi. De fapt, e bine să o ia mult înaintea noastră. Nu trebuie să fie de faţă când
femeia trece în corpul băiatului. S-ar putea întreba ce nu e în regulă cu el. Lasă-l
pe Lordul Auriu să plece primul.
— Pari foarte preocupat de siguranţa lui, mă încercă Laudwine.
— Mă plăteşte foarte bine pentru foarte puţin. Şi-mi tolerează lupul. Amândoi
îmbătrânim. O asemenea slujbă nu-i uşor de găsit.
Laudwine mi-a zâmbit larg, dar i-am citit în ochi dispreţul pentru mentalitatea mea
de servitor. Mi-am lărgit şi mai mult gulerul. Laudwine îi aruncă o privire lui Dutiful.
Băiatul nu-şi dezlipea ochii de la el.
— O problemă. Băiatul nu are niciun avantaj în urma târgului nostru. S-ar putea
foarte bine să ne trădeze Lordului Auriu.
Dutiful trase o gură zdravănă de aer, pregătindu-se să vorbească. L-am strâns mai
tare lângă mine, cerându-i să tacă în timp ce eu gândesc, dar el a deschis gura
oricum.
— Pe mine mă interesează să trăiesc, spuse răspicat. Oricât de săracă viaţă aş
duce. Şi vreau să trăiesc în pisica mea. Pentru că ea e sinceră cu mine, chiar dacă
sora ta ne minte pe amândoi. Nu-i voi lăsa pisica. Iar dacă îmi ia trupul, atunci
probabil că acesta e preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru că am permis unui
pestriţ să mă ducă de nas cu promisiuni de tovărăşie. Şi de dragoste.
Vorbise cu glas hotărât, menit să convingă. Peste umărul lui Laudwine, am văzut
doi soldaţi întorcând capetele, de parcă spusele lui Dutiful i-ar fi îndurerat. Dar
niciunul nu i-a ţinut partea.
Laudwine îşi strâmbă gura într-un zâmbet subţire.
— Atunci facem târgul.
Întinse mâna liberă spre mine, ca şi când am fi încheiat târgul printr-o atingere.
— Ia cuţitul de la gâtul băiatului.
I-am răspuns cu un zâmbet de lup.
— Nu prea cred. Nu încă. Ai spus că Peladine asta poate intra oricând în corpul
său? Poate că, dacă intră, vei crede că nu mai ai nevoie de mine. M-ai putea ucide,
ai lăsa băiatul pe mâna surorii tale şi i l-ai duce Lordului Auriu, ostaticul liber să se
întoarcă la curte. Nu. Vom proceda cum spun eu. Pe lângă asta, băiatul s-ar putea
să se răzgândească. Cuţitul îl ajută să-şi aducă aminte că se va face voia mea.
M-am întrebat dacă Dutiful va desluşi promisiunea ascunsă în cuvintele mele. Nu
mi-am dezlipit ochii de pe faţa lui Laudwine şi nici tonul nu mi l-am schimbat.
— Vreau să-l văd pe Lordul Auriu călare şi liber, cu lupul meu alături. După aceea,
când voi vedea că ţi-ai ţinut promisiunea, ne vom supune amândoi voinţei tale.
Un plan firav, foarte firav. Strategia mea adevărată nu presupunea decât să-i
conving să ne ducă la bufon şi la Ochi Întunecaţi. Am zâmbit şi l-am privit în
continuare pe Laudwine, dar am simţit că oamenii lui vin mai aproape de noi cu caii.
Ţineam cuţitul ferm în mână. La un moment dat, prinţul mă prinsese de încheietură.
Nici nu-i simţisem atingerea, pentru că, deşi părea că mi se împotriveşte, nu o
făcea. În realitate, aveam impresia că-şi ţinea cuţitul la gât.
— Vom face cum spui tu, cedă Laudwine într-un sfârşit.
A fost cam greu s-o încalec pe Negruţa fără să mişc lama de la gâtul prinţului, dar
ne-am descurcat. Dutiful era o victimă prea cooperantă; mă temeam să nu-şi dea
seama Laudwine de asta. În clipa aceea, aş fi dat oricât ca prinţul să fi fost învăţat
să folosească Meşteşugul. Firul care ne unea era prea subţire ca să-i aflu gândurile,
iar el nu ştia cum să se concentreze pe ale mele. N-am simţit din partea lui decât
spaimă şi hotărârea de a face un lucru. Care anume, nu puteam ghici. Negruţa nu
s-a bucurat să care o povară dublă. M-au cuprins nişte presimţiri rele. Nu numai că
riscam să-i agravez rana sau s-o ologesc pe viaţă, dar, dacă trebuia cumva s-o
luăm la goană, avea să fie deja obosită şi suferindă. Fiecare pas şchiopătat al ei
era un reproş la adresa mea. Dar nu aveam de ales. Am călărit mai departe în
spatele lui Laudwine, înconjuraţi de tovarăşii lui. Nu păreau prea binevoitori faţă de
mine. Am recunoscut o femeie din scurta noastră ciocnire anterioară. Nu-i vedeam
pe niciunul dintre cei doi bărbaţi cu care mă luptasem. Foştii camarazi ai prinţului
nu mai dădeau deloc semne de compătimire sau prietenie faţă de el. El părea să
nu-i vadă, ci călărea cu privirea înainte, cu vârful cuţitului meu apăsat între coastele
lui.
Ne-am întors şi am traversat dealurile, trecând pe lângă tumul şi îndreptându-se
spre pădure. Terenul avea foarte multe ridicături bizare şi am tras curând concluzia
că acolo se înălţase cândva un oraş. Lunca şi pădurea puseseră din nou stăpânire
pe el, însă pământul care a ştiut odată ce-i plugul rămâne neted după aceea.
Muşchiul învelea zidurile de piatră care despărţiseră odinioară păşunile, iar în vârful
lor creştea iarba, printre scaieţi şi rugi care se vede că iubeau piatra. „Nimeni nu
trăieşte o veşnicie”, parcă spuneau zidurile. „Patru pietre aşezate una peste alta vor
dăinui mai mult decât toate visele tale şi vor fi încă pe lume când urmaşii tăi au uitat
demult că ai locuit aici”.
Dutiful tăcea. Îi ţineam cuţitul în coaste. Cred cu toată convingerea că, dacă aş fi
simţit femeia intrând în corpul său, l-aş fi împins până la plăsele. Mintea prinţului
rătăcea cine ştie unde. Am folosit aparentul răgaz pentru a ne evalua agresorii. Erau
doisprezece la număr, cu Laudwine cu tot.
În cele din urmă, am ajuns la o peşteră tăiată în panta unui deal. Demult, cineva îi
adăugase pereţi de piatră, ca să mărească spaţiul. Ruinele unei porţi de lemn
atârnau într-o parte. Oi, mi-am zis. Ar fi fost un loc bun de ţinut oi peste noapte,
peştera fiind un adăpost acoperit dacă ploua sau ningea prea tare. Negruţa a înălţat
capul şi i-a salutat cu un nechezat pe Malta şi pe alţi trei cai priponiţi acolo. Am
numărat cincisprezece, o ceată numeroasă, adunată în caz că m-aş fi întors însoţit.
Am descălecat odată cu ceilalţi şi l-am tras pe prinţ după mine. L-am susţinut când
a fost gata să cadă. Îşi mişca buzele ca şi când ar fi murmurat ceva pentru sine, dar
n-am auzit ce spunea. Avea ochii sticloşi şi privirea pierdută. I-am pus iarăşi cuţitul
la gât.
— Dacă încearcă să între în el înainte să-i eliberaţi pe ceilalţi, îl omor, i-am avertizat
pe pestriţi.
Laudwine păru surprins de ameninţarea mea.
— Peladine! Răcni el.
Ca răspuns, o pisică de vânătoare ieşi sărind din peşteră. Mă sfredeli cu o căutătură
plină de ură. Înaintă spre mine cu paşii unei femei căreia îi zădărnicisem planurile,
nu cu mers de felină la pândă.
Prinţul îşi îndreptase privirea spre pisică. N-a spus nimic, dar i-am auzit respiraţia
şuierătoare pe gură. Laudwine se duse la felină, se lăsă într-un genunchi şi-i vorbi
în şoaptă.
— Am făcut un târg. Dacă îi eliberăm prietenii, ni-l dă pe prinţ nevătămat. Mai mult,
te va însoţi la Buckkeep şi te ajută să fii bine primită acolo.
Nu ştiu dacă pisica i-a dat vreun semn de încuviinţare sau dacă Laudwine pur şi
simplu a presupus că e de acord. Când s-a ridicat, a vorbit mai tare.
— Intră. Tovarăşii tăi sunt acolo.
Nu voiam deloc să-l urmez în peşteră. În aer liber, aveam o cat de mică şansă de
scăpare. Înăuntru, aveam să fim încolţiţi. Singurul lucru pe care mi l-am putut
promite a fost că n-aveam să-i las să pună mâna pe Dutiful. Îi puteam tăia gâtul într-
o clipă. Nu eram sigur că şi mie îmi puteam lua viaţa la fel de repede, ca să nu mai
zic de bufon şi de Ochi Întunecaţi.
În peşteră ardea un foc slab, iar stomacul meu a protestat la mirosul de carne
prăjită. Fusese ridicată un fel de tabără, dar mie mi se părea a fi mai mult vizuină
de tâlhari decât tabără de soldaţi. Ideea m-a prevenit să nu mă încred prea mult că
Laudwine îşi ţine oamenii sub control. Chiar dacă îl urmau, nu însemna că îi erau
şi supuşi. Gândul acela m-a înviorat în timp ce străpungeam semiîntunericul
peşterii, iar Laudwine discuta cu cei pe care îi lăsase de strajă acolo. Nu poruncise
nimănui să ne păzească. Toţi stăteau cu ochii pe el, aşa că m-am depărtat de
mulţime. Câţiva mi-au sesizat mişcarea, dar n-au protestat. Talismanul Jinnei mi se
vedea încă din cămaşă, iar eu zâmbeam dezarmant. Evident, intram tot mai adânc
în peşteră, nu încercam să evadez. Încă un semn că Laudwine era şeful lor numai
de formă. Teama mea că pestriţii erau un fel de armată a Harului s-a transformat în
bănuiala dezgustătoare că erau o gloată cu Har.
Inima mea i-a găsit pe prietenii mei înaintea mea. Am zărit două forme ghemuite pe
jos, în spatele peşterii. N-am cerut voie nimănui. Cu cuţitul la gâtul lui Dutiful, m-am
dus la ei.
În interiorul cavernei, tavanul se înclina, iar pereţii se îngustau. Dormeau în spaţiul
acela strâmt. Le servea drept aşternut mantia bufonului sau ce mai rămăsese din
veşmântul acela fin. Ochi Întunecaţi zăcea pe-o parte, căzut de extenuare într-un
somn profund. Bufonul era întins lângă el, cu trupul încolăcit protector în jurul
lupului. Erau murdari amândoi. Bufonul avea un bandaj pe frunte. Pielea aurie îi
devenise pământie, iar pe un obraz era plin de vânătăi. Cineva îi luase bocancii, iar
picioarele lui subţiri şi palide se învineţiseră şi arătau bolnave. Ochi Întunecaţi era
plin de sânge şi salivă la gât şi respira şuierat.
Am vrut să mă las în genunchi lângă ei, dar îmi era frică să iau cuţitul de la beregata
prinţului.
— Treziţi-vă, i-am implorat în şoaptă. Treziţi-vă, amândoi. M-am întors după voi.
Lupul ciuli urechea şi deschise un ochi către mine. Se foi, încercând să-şi ridice
capul, iar mişcându-se, îl trezi şi pe bufonul care deschise pleoapele şi se uită lung
la mine, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. I se citea disperarea pe chip.
— Trebuie să vă sculaţi, i-am prevenit în şoaptă. Am făcut un târg cu pestriţii, dar
trebuie să vă sculaţi şi să vă pregătiţi de plecare. Puteţi merge? Amândoi?
Bufonul avea figura de bufniţă a unui copil trezit în toiul nopţii. Se ridică ţeapăn în
capul oaselor.
— Eu… Ce fel de târg?
Se uită la talismanul de la gâtul meu, scoase un sunet slab şi-şi întoarse ochii de la
el. M-am încheiat iute la guler. Niciun talisman nu trebuia să-i întunece mintea
acum, nicio afecţiune prefăcută nu trebuia să-l reţină acum, când putea să plece.
Laudwine venea spre noi, însoţit de pisica lui Dutiful. Nu se arătă prea mulţumit că
reuşisem să discut cu prizonierii lui în absenţa sa. Am vorbit repede, căutând să fiu
cât mai convingător.
— Voi doi plecaţi liberi sau îl omor pe prinţ. Dar, odată ce sunteţi liberi, prinţul şi
cum mine venim după voi. Aveţi încredere în mine.
N-am mai apucat să le spun altceva. Lupul se ridică greoi, clătinându-se. Când se
echilibră, labele din spate îi tremurară şi făcu un pas lateral înainte de a-şi reveni.
Mirosea urât, a sânge închegat, urină şi infecţie. Nu aveam o mână liberă ca să-l
ating. Eram prea ocupat să ameninţ viaţa lui Dutiful. Veni şi-şi propti capul
însângerat de piciorul meu, iar gândurile noastre se revărsară unele într-altele. Vai,
Ochi Întunecaţi.
Frăţioare. Minţi.
Da. Îi mint pe toţi. Îl poţi duce la Buckkeep pe Cel-fără-miros în locul meu?
Probabil că nu.
Îmi simt inima uşoară să te aud vorbind aşa. E mult mai bine decât „o să murim cu
toţii aici”.
Aş prefera să rămân şi să mor lângă tine.
Aş prefera să nu fiu martor la aşa ceva. M-ar distrage de la treabă.
Şi Nettle?
Gândul acela era mai greu de împărtăşit. Nu pot fura viaţa unuia de dragul celuilalt.
Nu am acest drept. Dacă e să murim cu toţii, atunci… Avalanşa gândurilor mele
încetă brusc. Mi-am adus aminte de momentele ciudate din revărsarea
Meşteşugului, pe care le-am împărţit cu prezenţa aceea mai puternică. Am bâjbâit
după alinare pentru amândoi. Poate că bufonul se înşală şi timpul nu poate fi abătut
de la cursul său. Poate că toate sunt hotărâte înainte de a ne naşte. Sau poate că
următorul Profet Alb îşi va alege un Catalizator mai iscusit.
Am simţit cum îmi respinge cugetările de filosof. Omoară-l repede, atunci.
Voi încerca.
A fost doar un strop de gând între noi, trecut prin sita durerii şi a prudenţei. Era ca
ploaia după secetă. M-am blestemat pentru toţi anii în care ne-am împărtăşit
gândurile, iar eu mi-am lăsat sufletul să tânjească după Meşteşug. Legătura noastră
părea să se destrame chiar atunci şi de aceea am simţit gustul atât de dulce al
regăsirii. Lupul meu era la aproape de moarte. Aş fi preferat să-l omor eu sau fi fiu
ucis înainte de sfârşitul după-amiezii. Dilema noastră – ce va face unul când va muri
celălalt – fusese înlocuită brutal de realitate. Niciunul dintre noi nu avea să trăiască
la nesfârşit.
Bufonul reuşise să se scoale în picioare. Ochii săi aurii îmi cercetau chipul cu
disperare, dar nu îndrăzneam să-i trădez nimic. Se adună şi redeveni Lordul Auriu
când Laudwine i se adresă. Glasul conducătorului pestriţilor răsuna plin şi rafinat,
iar puterea lui de convingere te încălzea ca o mantie. În spatele lui, adepţii săi se
răsfiraseră, ca să fie martori la discuţie.
— Prietenul tău ţi-a spus totul pe scurt. I-am dovedit, spre mulţumirea lui, că nu am
intenţionat niciodată să-i facem rău prinţului, doar să-l ajutăm să vadă cu ochii lui
că aceia pe care voi îi numiţi înzestraţi cu Har nu sunt fiinţe rele care trebuie
căsăpite, ci pur şi simplu oameni cu un dar special de la Eda. Atât ne-am dorit, să-
i demonstrăm prinţului nostru acest lucru. Regretăm adânca neînţelegere şi faptul
că ai fost rănit până când s-au lămurit lucrurile. Dar acum poţi să-ţi iei calul şi să
pleci. Şi lupul. Prietenul tău şi prinţul te vor urma cât de curând. Vă veţi întoarce toţi
la Buckkeep, unde, sperăm noi sincer, prinţul Dutiful va pune o vorbă bună pentru
noi.
Lordul Auriu îşi plimbă privirea de la Laudwine la mine, apoi din nou la el.
— Şi motivul cuţitului este…
Rânjetul dezaprobator al lui Laudwine explica totul.
— Mă tem că servitorul tău nu are încredere în noi. Deşi i-am dat toate asigurările,
consideră că trebuie să-l ţină pe prinţul Dutiful sub ameninţare, până când vă vede
liberi. Te felicit pentru un astfel de servitor devotat.
Aş fi putut găsi greşeli cât casa în raţionamentul lui. Licărul din ochii Lordului Auriu
mă anunţă de îndoielile sale, dar, văzând că înclin aprobator din cap, îl înclină şi el
pe al său. Nu ştia ce joc fac, dar se încredea în mine. Nu avea să se termine ziua
înainte de a se blestema pentru asta. Mi-am alungat din inimă gândul acela. Târgul
acela firav era tot ceea ce puteam face pentru noi. M-am silit să rostesc cuvintele
trădătoare.
— Stăpâne, dacă îmi iei câinele şi pleci, te voi urma în curând împreună cu prinţul.
— Mă îndoiesc că vom călători prea mult sau prea repede astăzi. După cum vezi,
câinele tău e rănit grav.
— Nu-i nevoie să vă grăbiţi. Vă vom ajunge din urmă curând şi putem să ne
întoarcem acasă împreună.
Lordul Auriu îşi păstră expresia îngrijorată, dar calmă. Poate că numai eu ştiam ce
se petrece în sufletul său. Nu înţelegea ce se întâmplă, dar era limpede că voiam
să-l văd plecat odată cu lupul meu. Aproape că l-am văzut luând hotărârea. Se
aplecă să-şi ia mantia cândva elegantă, acum pătată de sânge şi de noroi. O
scutură, apoi şi-o azvârli pe umeri, ca şi când ar fi rămas tot frumoasă.
— Mi se vor înapoia bocancii, desigur? Şi calul?
Nobilul, conştient de obârşia lui superioară, îşi făcu simţită prezenţa în vocea sa.
— Desigur, spuse Laudwine, dar am văzut câteva feţe încruntându-se în mulţimea
din spatele lui.
Malta era o iapă grozavă, o răsplată nepreţuită pentru cel care îl capturase pe
Lordul Auriu.
— Atunci vom pleca. Tom, mă aştept să mă urmezi imediat.
— Bineînţeles, stăpâne, am minţit cu umilinţă.
— Împreună cu prinţul.
— Nu voi pleca decât în urma lui, i-am promis din adâncul inimii.
— Minunat, încuviinţă Lordul Auriu.
Înclină din cap spre mine, dar bufonul îmi aruncă o privire chinuită. Pe Laudwine îl
cadorisi însă cu o figură cât se poate de distant!
— M-ai tratat ca un huligan şi-un tâlhar. Nu voi putea să-mi ascund starea în faţa
reginei şi a gărzilor ei. Ai mare noroc că Tom Badgerlock şi cu mine suntem de
acord să confirmăm că ai înţeles cât de greşit aţi procedat. Altfel, sunt sigur că
regina ar trimite soldaţi să vă vâneze ca pe nişte viermi.
Îşi juca perfect rolul de nobil insultat, dar îmi venea să urlu la el să tacă odată şi să
plece cât mai putea. În toată vremea asta, pisica-pătată îl urmărea pe Dutiful aşa
cum o pisică domestică pândeşte la gaura de şoarece. Aproape că simţeam foamea
femeii de a-l poseda complet. Nu aveam încredere că va respecta târgul încheiat
de Laudwine, aşa cum nu credeam nici în gloata din spatele său. Dacă făcea o
mişcare spre Dutiful, dacă el dădea vreun semn că îl invadase, trebuia să-l omor
indiferent dacă bufonul părăsea peştera sau nu. Ardeam de nerăbdare să-l văd
plecat. Am zâmbit, sperând că zâmbetul meu nu aducea cu un rânjet mârâitor, când
Lordul Auriu îl ţintui pe Laudwine din priviri. Apoi măsură şi gloata cu privirea sa
aurie. Nu ştiam ce gândesc pestriţii, dar eram ferm convins că lordul îşi întipărea în
minte fiecare chip pe care-i cădeau ochii. Am simţit furia crescând în mulţi dintre ei.
În vremea asta, prinţul rămase prizonierul braţelor mele, cu cuţitul la gât, preţul
răscumpărării vieţii prietenilor mei. Stătea liniştit, ca şi cum nu s-ar fi gândit la nimic.
Întâlni calm privirea pisicii. Nu ştiu ce gânduri au schimbat între ei atunci, nici când
pisica a întors capul într-o parte şi-a privit fix, şi neclintit, dincolo de el.
Trăsăturile lui Laudwine se înăspriră preţ de-o clipă, dar şi le controlă.
— Sigur că va trebui să-i spui totul reginei. Dar, după ce fiul ei îi va povesti despre
experienţele sale în mijlocul nostru, poate se va arăta mai înţelegătoare faţă de
situaţia noastră.
Făcu un gest scurt şi, după o pauză, adepţii lui se risipiri Nu-l invidiam pe Lordul
Auriu că trebuia să traverseze coridorul acela duşmănos.
M-am uitat în jos, la Ochi Întunecaţi. Se propti de piciorul meu şi mă apăsă tare. Mi-
am transformat mintea într-un vârf de ac. Ascundeţi-vă cât puteţi de repede. Abate-
l de la drum şi pitiţi-vă cât puteţi voi mai bine.
O privire mai îndurerată n-ar fi putut să-mi arunce. Minţile noastre se despărţiră.
Ochi Întunecaţi plecă ţopăind după bufon, ţeapăn, dar demn. Nu ştiam cât de
departe puteau ajunge, dar cel puţin nu avea să moară în peştera asta, înconjurat
de câini şi de pisici de vânătoare care îl urau. Bufonul avea să-i fie alături. Atâta
alinare am reuşit să găsesc pentru mine.
Gura peşterii era un arc de lumină. În aureola aceea, am văzut că Malta îi era adusă
bufonului. El îi luă frâiele, dar n-o încălecă, ci o lăsă la pas domol, ca să ţină şi Ochi
Întunecaţi ritmul cu ei. I-am privit lung, un bărbat, un cal şi un lup îndepărtându-se
de mine. Siluetele lor se făceau tot mai mici. Am redevenit conştient de prinţul
Dutiful, încleştat în braţele mele, respirând odată cu mine. Viaţa se îndepărta de
mine, iar eu îmbrăţişam moartea.
— Îmi pare atât de rău, i-am şoptit. O să ţină foarte puţin.
Ştia deja. Răspunsul fiului meu nu răsuna mai tare decât o fluturare de aripi.
— Încă nu. Tot mai am în minte un colţişor numai al meu. Pot s-o ţin la distanţă o
vreme, cred. Îi vom lăsa să se îndepărteze cât de mult pot.

Capitolul XXVI
SACRIFICIUL
Cu toate că, în mod obişnuit, oamenii îl numesc Regatul Munţilor, ţinutul acela şi
conducătorii lui nu respectă toţi definiţia dată conceptului de regat în cele Şase
Ducate. Un regat e considerat mai degrabă un singur popor acoperind un singur
teritoriu condus de un singur monarh. Regatul Munţilor nu respectă niciuna din cele
trei limite. În loc de un singur popor, există vânători nomazi, păstori migratori,
negustori şi călători care urmează drumuri prestabilite şi cei care preferă să trăiască
de pe o zi pe alta la ferme mici, răspândite prin toată regiunea. E uşor de înţeles că
aceşti oameni au puţine interese comune.
E firesc, aşadar, ca un „conducător” al acestor oameni să nu fie un rege în
adevăratul înţeles al cuvântului. Neamul lor a început cu un „mediator”, un înţelept
care se pricepea la arbitrarea disputelor apărute, cum e şi normal, între oameni atât
de diferiţi. Legendele regilor chyurda sunt pline de conducători care se oferă singuri
ca răscumpărare, riscându-şi nu numai bogăţiile, ci şi viaţa pentru poporul lor.
Din această tradiţie se trage denumirea onorifică pe care locuitorii Regatului
Munţilor o dau cârmuitorului lor. Nu îi spun monarhului rege sau regină, ci Sacrificiu.
Chivalry Farseer, Despre Regatul Munţilor

Oamenii lui Laudwine intrară în peşteră, alunecând ca nămolul, blocând lumina de

afară. Am studiat cercul de duşmani care mă priveau. Din cauză că lumina le bătea
din spate, nu le puteam distinge trăsăturile în peştera joasă, dar, pe măsură ce m-
am obişnuit cu semiîntunericul, am examinat fiecare chip în parte. Majoritatea erau
tineri, iar între ei, patru tinere. Niciuna nu părea mai în vârstă decât Laudwine.
Bătrânii cu Sânge Străvechi n-aveau loc între ei; pestriţii erau numai tineri. Patru
bărbaţi aveau toţi dinţi laţi şi pătrăţoşi. Erau fraţi, poate verişori. Unii păreau
indiferenţi, dar niciunul prietenos. Singurele zâmbete erau, de fapt, rânjete ostile
triumfătoare. Mi-am lărgit din nou gulerul. Dacă talismanul Jinnei a avut vreun efect,
eu nu l-am simţit. M-am întrebat dacă se înrudea vreunul dintre ei cu bărbatul pe
care îl omorâsem în capătul potecii. Aveau şi animale, dar mai puţine decât mă
aşteptasem. Doi câini, o pisică şi un corb pe umărul unui bărbat.
Am tăcut, aşteptând, fără să am cea mai vagă idee despre ce avea să se întâmple.
Pisica prinţului nu se mişcase din locul în care se ghemuise pe jos înaintea noastră.
O surprinsesem de câteva ori aruncând priviri într-o parte sau alta, dar de fiecare
dată revenea la băiat, sfredelindu-l cu ochi ficşi, fierbinţi, ca de om. Laudwine se
dusese la gura peşterii ca să-şi ia, chipurile, rămas-bun de la Lordul Auriu. Acum,
cu un zâmbet încrezător, venea să ne confrunte.
— Cred că putem renunţa la cuţit, observă el calm. Eu mi-am respectat
promisiunea.
— S-ar putea să nu fie o treabă prea înţeleaptă, l-am prevenit. Apoi am minţit.
Băiatul a încercat să scape acum un minut. Singurul lucru care l-a reţinut a fost
cuţitul. Mai bine să i-l ţin la gât până când – mi-am căutat cuvintele – intră cu totul
în el, mi-am încheiat penibil propoziţia. Am văzut două-trei chipuri tresărind a
tulburare. Am adăugat intenţionat: Până când Peladine pune complet stăpânire pe
trupul său.
O femeie înghiţi în sec. Laudwine nu-şi dădu seama că asta îi deranja pe unii din
adepţii lui. Stilul lui binevoitor nu se clătina.
— Nu cred. Mă doare să văd că ameninţi un trup care va aparţine, în curând, unei
rude de-ale mele. Cuţitul, domnule. Aici eşti în familie, o ştii şi tu. Nu ai de ce să te
temi.
Întinse mana după armă.
Experienţa mă învăţase că aceia care seamănă mai mult cu mine sunt şi cea mai
mare ameninţare pentru mine. Totuşi, am zâmbit, lăţindu-mi încet gura până la
urechi, şi-am luat cuţitul de la gâtul prinţului. Nu i l-am dat lui Laudwine, ci l-am pus
în teacă, la centură. Stăteam cu o mână pe umărul lui Dutiful, ţinându-i într-o parte.
În locul acela, unde peştera se îngusta, puteam să-l arunc în spatele meu la nevoie.
Mă îndoiam că nevoia aceea se va ivi, totuşi. Aveam de gând să mă omor. În urmă
cu douăzeci de ani, Chade îmi arătase, de nenumărate ori, toate felurile de a omorî
un om cu propriile mâini: în linişte, rapid şi lent. Speram să-mi fi păstrat viteza şi
precizia de altădată. Tactica cea mai indicată ar fi fost să aştept până ce femeia
prelua controlul trupului băiatului, apoi să-l omor atât de repede, încât ea să moară
odată cu el şi să nu mai poată fugi înapoi în corpul mic al pisicii. Dar aş avea timp
să mă omor înainte de a fi doborât la pământ? Mă îndoiam. Mai bine să nu mă
gândesc la asta.
Dintr-odată, prinţul vorbi în numele său.
— Nu mă voi împotrivi. Se scutură de mâna mea şi stătu drept, atât cât îi permise
tavanul scund. Am fost un prost. Poate că merit toate astea, ca să-mi plătesc
prostia. Dar am crezut… Studie pe rând feţele din jur. Părea să ştie asupra cărora
să zăbovească şi, după ce-şi lua ochii de la ele, tresăreau cu un licăr de
nesiguranţă. Am crezut că mă consideraţi, sincer, unul de-ai vostru. Întâmpinarea
şi ajutorul vostru mi s-au părut atât de sincere! Legătura mea cu pisica… nu mai
simţisem aşa ceva. Iar când femeia mi-a pătruns în minte şi mi-a spus că mă… că
mă iubeşte… Şovăi puţin din cauza cuvintelor acelora, dar se sili să continue: Am
crezut că am descoperit ceva sincer, ceva mai vrednic decât coroana mea, decât
familia mea sau chiar decât datoria faţă de propriul meu popor. Am fost un prost.
Aşadar… O cheamă Peladine, da? Nu mi-a spus niciodată numele ei şi, bineînţeles,
nu i-am văzut niciodată faţa. Îşi îndoi genunchii şi se aşeză cu picioarele încrucişate.
Desfăcu braţele către animalul care îl fixa din priviri. Vino, pisico. Măcar tu m-ai iubit
pentru mine însumi. Ştiu că nici ţie nu-ţi place lucrul acesta, cum nu-mi place nici
mie. Hai să terminăm odată amândoi cu el.
Se uită spre mine – o privire încordată, al cărui înţeles îmi scăpă. Mă îngheţă.
— Să nu mă dispreţuieşti ca şi când aş fi fost un prost. Pisica mă iubeşte şi o iubesc
şi eu pe ea. Cel puţin asta a fost dintotdeauna adevărat.
Am ştiut atunci că, în momentul în care pisica îi sărea în poală, legătura se întărea.
Femeia avea să treacă mai uşor în el. Ochii Întunecaţi ai prinţului nu se dezlipiră de
ai mei. Am regăsit-o pe Kettricken în trăsăturile lui, în acceptarea calmă a celor ce
urmau. Mi se adresă mie.
— Dacă, procedând astfel, aş elibera pisica de femeie, m-aş bucura. Dar eu o să
împart captivitatea cu ea. Vom fi două fiinţe de care s-a legat, numai ca să profite
de trupurile noastre. N-a avut nevoie niciodată de inimile noastre, decât să le
folosească împotriva noastră.
Dutiful Farseer întoarse privirea de la mine, închizând ochii. Plecă trist capul către
animalul care înainta spre el. În peşteră se făcuse o linişte de mormânt, nici măcar
o respiraţie nu se auzea. Toţi priveau, toţi aşteptau. Câteva feţe urmăreau ce se
întâmplă, palide şi tensionate. Un tânăr întoarse capul, scuturând din umeri când
pisica avansă către el. Îşi lipi fruntea dungată de a prinţului, însemnându-l, aşa cum
fac pisicile. Când se frecă de obrazul său, privirea ei verde o atinse pe a mea.
Omoară-mă acum.
Contactul direct al minţilor se petrecu atât de neaşteptat, încât n-am putut reacţiona.
Ce îmi spusese motanul Jinnei? Că toate pisicile vorbesc, dar aleg când şi cui i se
adresează. Mintea care o atinsese pe a mea aparţinea unei pisici, nu unei femei.
M-am holbat înlemnit la mica pisică de vânătoare. Deschise botul larg, fără zgomot,
ca străbătută de un fior de durere prea puternic pentru a-l exprima. Atunci a scuturat
o dată din cap.
Frate-de-câine prost ce eşti! Ratezi ocazia. Omoară-mă acum!
Cuvintele mă izbiră ca o lovitură de pumn.
— Nu! Ţipă Dutiful.
Prea târziu mi-am dat seama că nu auzise primele ei cuvinte. O ţinu strâns în braţe,
dar ea ţâşni de pe podea pe umărul său şi de acolo la mine, fără să-i pese că-l
zgârie când sare. Se năpusti asupra mea cu ghearele şi botul deschis. Ce e mai alb
decât dinţii unei pisici în gura ei roşie? Am vrut să-mi scot cuţitul, dar ea atacă mai
rapid. Îmi ateriză pe piept, agăţându-se cu ghearele labelor din faţă de carnea mea
şi spintecându-mi burta cu cele din spate. Întoarse capul într-o parte şi nu i-am mai
văzut decât dinţii care voiau să mă muşte de faţă când am căzut pe spate în colţul
peşterii.
Se auziră ţipete. „Peladine!” răcni Laudwine, iar prinţul scoase un urlet agonizant:
„Nu, nu!”, însă eu eram ocupat să-mi salvez ochii. Am împins animalul cu o mână,
iar cu cealaltă mi-am scos cuţitul, dar ghearele erau înfipte adânc în carnea mea.
Nu puteam urni pisica de pe mine. În cădere, mi-am răsucit faţa în lateral, oferindu-
mi fără să vreau gâtul colţilor ei. A prins ocazia în sensul propriu al cuvintelor şi,
când i-am simţit colţii sfâşiindu-mi carnea, împiedicaţi numai de mărgelele Jinnei,
am reuşit să scot cuţitul. Nu mai ştiam dacă mă lupt cu femeia sau cu pisica, doar
că fiinţa aceea încerca să mă omoare. Amănuntul a contat, dar nu atât de mult încât
să mă oprească. N-am reuşit s-o înjunghii când s-a agăţat de pieptul meu, pentru
că lama s-a oprit de două ori în şira spinării şi în coastele ei. A treia oară, am reuşit,
în sfârşit, să înfig cuţitul în ea. Şi-a scos colţii din gâtul meu pentru urletul morţii, dar
cu ghearele se prindea încă de pieptul meu. Labele din spate îmi făcuseră cămaşa
ferfeniţă. Burta mă ardea de zgârieturi.
Am împins-o de pe mine, înjurând, dar, când am vrut s-o azvârl într-o parte, Dutiful
mi-a smuls-o din mâini.
— Pisica mea, vai, pisica mea! Plânse şi strânse la piept animalul fără viaţă, ca pe
copilul său. Ai omorât-o! Mă acuză el.
— Peladine? Întrebă Laudwine disperat. Peladine?
Poate că, dacă animalul de care era legat prin Har n-ar fi murit, Dutiful ar fi avut
prezenţa de spirit să pretindă că mintea femeii intrase în trupul său. Dar n-a avut-o
şi, până să mă ridic, am văzut bocancul lui Laudwine zburând spre capul meu. M-
am aruncat în lateral şi-am sărit în picioare, făcând un salt demn de tumbele din
tinereţea bufonului. Cuţitul îmi rămăsese înfipt în pisică, dar sabia îmi atârna la şold.
Am scos-o şi l-am atacat pe Laudwine.
— Fugi! I-am strigat prinţului. Scapă! Ţi-a cumpărat libertatea cu preţul vieţii ei. Nu-
i irosi sacrificiul!
Laudwine era mai masiv decât mine şi sabia pe care urma s-o scoată ar fi fost şi ea
mai lungă, tot în avantajul său. Am apucat mânerul sabiei mele cu ambele mâini.
N-a apucat să-şi tragă arma din teacă, fiindcă i-am tăiat şi antebraţul. S-a prăbuşit
urlând, ţinând ciotul din care ţâşnea sângele ca pe-o cupă ridicată pentru un toast.
Şocul a ţinut gloata la distanţă în primele clipe, de-abia dându-mi timp să fac doi
paşi şi să-l înghesui pe Dutiful în nişa din spatele meu. Nu fugise, iar acum era prea
târziu. Poate că fusese întotdeauna prea târziu. A căzut în genunchi, cu pisica în
braţe. Am rotit sabia ca un sălbatic, forţând mulţimea să se retragă.
— Ridică-te! Am răcnit către prinţ. Foloseşte cuţitul!
Cu coada ochiului, l-am observat sculându-se în picioare în spatele meu. Habar n-
aveam dacă recuperase cuţitul din leşul pisicii. Mi-a trecut repede prin cap că ar
putea să mi-l înfigă în spate. Atunci, gloata năvăli înainte, cei din primele rânduri
împinşi de cei din spate. Doi îl apucară pe Laudwine şi-i traseră trupul încolăcit la o
parte din calea mea. Cineva sări pe lângă ei, să mă atace. Din prima mea lovitură
amplă, i-am spintecat burta şi-am tăiat obrazul altui bărbat. Asta le-a mai domolit
elanul, dar tot au năvălit peste mine. Bărbaţii care ne atacau se împiedicau unii de
alţii. Obligat să dau înapoi, l-am simţit pe prinţ sărind într-o parte şi, brusc, ne-am
trezit amândoi cu spatele la zidul peşterii. Prinţul sări pe lângă mine şi-l înjunghie
pe cel care tocmai reuşise să-mi înfrângă apărarea, apoi se răsuci spre dreapta, ca
să se ferească. Urlă ca o pisică sălbatică atunci când îl lovi pe agresor, iar acesta
îi răspunse cu un strigăt de durere.
Ştiam că nu aveam nicio şansă, aşa că, atunci când o săgeată mi-a vâjâit pe la
ureche şi s-a izbit de zid, nu m-am alarmat prea tare. Un prostovan îşi irosea
respiraţia suflând într-un corn. L-am ignorat, aşa cum am ignorat şi ţipetele
bărbaţilor care cădeau în faţa mea. Unul murea, iar pe altul l-am terminat izbind cu
reverul. Am rotit sabia larg şi – incredibil – s-au retras din faţa mea. Mi-am strigat
triumful şi am păşit în spaţiul rămas liber. Îl feream pe Dutiful cu trupul.
— Veniţi să muriţi! Am mârâit către agresori.
Cu mâna liberă, le făceam semn să se apropie.
— Lăsaţi săbiile jos! Ţipă cineva.
Am învârtit iarăşi lama, dar adversarii mei cedară, aruncând armele la pământ. Îi
făcură loc să treacă unui arcaş care venea spre mine. Alţi arcaşi îi ţineau spatele,
dar săgeata lui era îndreptată spre pieptul meu.
— Las-o jos! Strigă el a doua oară.
Era tânărul care ne atacase, cel care o rănise pe Laurel şi apoi fugise cu ea.
Gâfâind, m-am întrebat ce-ar fi să-l oblig să mă omoare, când am auzit-o pe Laurel
în spatele lui. Încerca să fie calmă, dar îi tremura vocea.
— Aruncă sabia, Tom Badgerlock. Eşti între prieteni.
În luptă, lumea e un loc strâmt, iar viaţa nu-i mai lungă decât lama sabiei. Mi-a luat
un timp să-mi revin şi am avut noroc că mi l-au îngăduit. M-am uitat la stânga şi la
dreapta, încercând să pricep ce se întâmplă, ce căutau acolo arcaşul, Laurel şi cei
din spatele lor, cu săgeţile înfipte în arc. Erau străini, oameni mai în vârstă decât
pestriţii din ceata lui Laudwine. Şase bărbaţi, două femei. Majoritatea cu arcuri,
câţiva numai cu ciomege. Unele săgeţi îi ţinteau pe oamenii lui Laudwine, care
aruncaseră săbiile şi erau încolţiţi, la fel ca mine. Zdrahonul era la pământ,
rostogolindu-se în mijlocul lor, tot cu mâna pe ciot. Doi paşi să fac şi reuşeam să-i
vin de hac măcar lui. Am inspirat adânc. Atunci am simţit mâna lui Dutiful pe umăr.
Mă apăsa ferm.
— Sabia jos, Tom, rosti calm şi, preţ de-o clipă, parcă îmi şoptise Verity la ureche.
Vlaga mi se scurse din braţ. Am lăsat vârful sabiei să atingă pământul. Fiecare gură
de aer era un chin, zgâriindu-mă pe beregata uscată.
— Arunc-o! Repetă arcaşul.
Se apropie. Am auzit arcul încordându-se mai tare. Inima începu să-mi bată iarăşi
nebuneşte. Am socotit distanţa pe care trebuia s-o acopăr.
— Stai! Interveni Lordul Auriu pe neaşteptate. Lasă-l puţin să-şi revină. Furia
bătăliei îi ia minţile şi încă nu şi le-a regăsit.
Îşi croi drum printre arcaşii adunaţi, apoi păşi între mine şi ei, cu indiferenţă nobilă
faţă de săgeţile care-i ţinteau acum spatele.
— Încetişor, Tom, îmi spuse, ca şi când ar fi liniştit un cal. Gata. S-a terminat.
Făcu un pas înainte şi-mi puse mâna pe braţ. Un murmur străbătu mulţimea, de
parcă ar fi săvârşit un act de mare curaj. La atingerea lui, sabia îmi scăpă din mână.
Lângă mine, Dutiful se prăbuşi în genunchi. L-am privit. Avea sânge pe mână şi pe
piepţii cămăşii, dar cred că nu era al său. Azvârli cuţitul şi ridică pisica inertă de pe
jos. O strânse la piept ca pe un copil şi-o legănă, bocind-o.
— Pisica mea, prietena mea.
O undă de îngrijorare trecu peste chipul Lordului Auriu.
— Prinţul meu, rosti el tulburat.
Se aplecă şi vru să-l atingă, dar l-am prins şi l-am întors.
— Lasă-l în pace, i-am sugerat în şoaptă. Dă-i timp să jelească.
Atunci, înaintând cu paşi clătinaţi şi ţepeni, Ochi Întunecaţi străbătu mulţimea. Când
ajunse la mine, veni rândul meu să mă prăbuşesc lângă el.
După aceea, nimeni nu le-a mai dat atenţie lui Tom Badgerlock şi lupului său. Ne-
au lăsat acolo unde ne-am ghemuit, după ce i-au îndepărtat pe adepţii lui Laudwine
de prinţ. Asta ne-a convenit amândurora, pentru că ne-a dat timp să stăm împreună,
iar eu am avut prilejul să observ ce se petrecea în jur. Cel mai mult l-am urmărit pe
prinţ. Arcaşul, Deerkin pe nume, adusese cu el o tămăduitoare bătrână. Ea a lăsat
deoparte arcul cu care venise şi-a venit lângă prinţ. N-a încercat să-l atingă, pur şi
simplu a stat lângă el şi l-a privit cum jeleşte. Ochi Întunecaţi şi cu mine îl păzeam,
stând de partea cealaltă. Tămăduitoarea s-a uitat la mine o dată. Când ni s-au
întâlnit privirile, ochii săi au dezvăluit bătrâneţe, oboseală şi o tristeţe nespusă. Mă
tem că ea a citit aceleaşi lucruri într-ai mei.
Leşurile pestriţilor ucişi de mine au fost târâte afară din peşteră şi aruncate pe
spinările cailor. Prea târziu am auzit tropotul copitelor îndepărtându-se şi mi-am dat
seama că pestriţii fuseseră lăsaţi să plece. Am strâns din dinţi. N-aş fi putut schimba
lucrurile. Laudwine plecase cel din urmă, dar fără să le mai fie conducător, ci
clătinându-se pe spinarea calului său de luptă, sprijinit de un călăreţ mai tânăr urcat
în spatele lui. Asta mă deranjase cel mai mult. Nu numai că i-l smulsesem pe prinţ
din gheare şi omorâsem animalul care găzduise sufletul surorii sale, dar îl şi
mutilasem pe el. Aveam deja destui duşmani, nu-mi mai trebuiau alţii, dar nu eu
controlasem desfăşurarea evenimentelor. Laudwine plecase liber. Speram să nu
apuc să regret vreodată lucrul acesta.
Tămăduitoarea l-a lăsat pe prinţ să ţină pisica şi s-o jelească până la apusul
soarelui. Atunci s-a uitat peste capul său, la mine.
— Ia-i pisica din braţe, mi-a cerut.
N-am vrut, dar am făcut-o.
A fost greu să-l conving să renunţe la cadavrul rece al pisicii. Mi-am ales cuvintele
cu multă atenţie. Nu era momentul să-l forţez prin Meşteşug să facă ceva ce nu era
pregătit să facă din proprie voinţă. Când, în sfârşit, mi-a dat voie să-i iau pisica-
pătată din poală, am fost şocat de cât de uşoară era. De obicei, un animal mort,
flasc şi atârnând, pare mai greu decât unul viu, dar, pisica pierzându-şi suflul vieţii,
starea ei jalnică a ieşit la iveală. „De parcă ar fi fost mâncată de viermi”, spusese
Ochi Întunecaţi şi nu fusese departe de adevăr. Pisica era un animăluţ vlăguit. Blana
ei, cândva lucioasă, se înăsprise şi cădea, şi se vedea şira spinării prin ea. Murind,
o părăseau şi puricii, mult prea mulţi pentru un animal sănătos. Când tămăduitoarea
mi-a luat-o din mâini, am văzut cum se înfurie. A vorbit încet. Nu ştiu dacă Dutiful a
auzit-o, dar eu da.
— Nici măcar n-a lăsat pisica să mai fie pisică. A controlat-o pe de-a-ntregul şi-a
încercat să fie o femeie cu blană de pisică.
Peladine obligase pisica-pătată să împrumute obiceiuri omeneşti. Nu o lăsase să
doarmă mult, să mănânce pe săturate ori să se spele – drepturile naturale ale unei
pisicuţe sprintene. Nici să se joace şi să vâneze nu-i dăduse voie. Aşa ştiau pestriţii
să întrebuinţeze Harul, numai în scopuri omeneşti. Dezgustător.
Tămăduitoarea a scos afară leşul pisicii. Prinţul şi cu mine am urmat-o, cu Ochi
Întunecaţi între noi. Un mormânt clădit pe jumătate aştepta micul cadavru. Toţi
oamenii lui Deerkin au venit să fie martori la înmormântare. Aveau priviri triste, dar
pline de respect.
Tămăduitoarea vorbi în locul lui Dutiful, care era copleşit de durere.
— Ea merge mai departe fără tine. A murit pentru tine, ca să vă elibereze pe
amândoi. Păstrează urmele de pisică pe care ţi le-a lăsat în suflet. Las-o să ducă
cu ea însuşirile omeneşti pe care le-aţi împărtăşit. De-acum sunteţi despărţiţi.
Prinţul se clătină când ultimele pietre fură aşezate deasupra pisicii, acoperindu-i
rânjetul înţepenit în moarte. I-am pus mâna pe umăr, ca să-l echilibrez, dar s-a
smucit, de parcă aş fi fost pângărit. Nu l-am condamnat. Pisica îmi ceruse s-o omor,
făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca să mă oblige să-i iau viaţa, dar nu mă aşteptam
să mă ierte pentru că îi dădusem ascultare. Imediat ce pisica a fost îngropată,
tămăduitoarea cu Sânge Străvechi i-a dat prinţului să bea o licoare. „Partea ta din
moartea ei”, i-a spus, oferindu-i-o, iar el a dat-o pe gât înainte ca eu sau Lordul
Auriu să putem interveni. Apoi, femeia mi-a făcut semn să-l duc înapoi în peşteră.
Acolo, prinţul s-a culcat unde murise pisica sa şi a început s-o jelească din nou.
Nu ştiam ce pusese tămăduitoarea în băutură, dar suspinele sfâşietoare ale
băiatului deveniră treptat răsuflarea răguşită a unui somn greu. Nimic din felul în
care se trântise lângă mine nu sugera odihnă.
— O mică moarte, îmi mărturisise femeia, speriindu-mă zdravăn. Îl omor puţin şi pe
el, îi dau un timp al izolării. A murit, să ştii, când a fost omorâtă pisica. Are nevoie
de acest timp al izolării, ca să fie mort. Nu încerca să-l lipseşti de el.
Într-adevăr, prinţul a căzut într-o toropeală adâncă, la un pas de somnul morţii.
Femeia l-a aşezat pe un aşternut şi l-a aranjat în poziţia mortului. În vremea asta,
bolborosea.
— Câte vânătăi la ceafă şi pe spate. Cum au putut să bată aşa un copil?
Mi-a fost prea ruşine să recunosc că eu îi lăsasem urmele acelea. Am tăcut, iar ea
l-a acoperit bine, scuturând din cap. Apoi s-a răsucit şi mi-a făcut brusc semn să
trec lângă ea, ca să se ocupe de mine.
— Şi lupul. Am timp de voi, acum, că m-am îngrijit de suferinţele băiatului. Durerea
lui era mai grea decât orice rană sângerândă.
Ne-a spălat rănile cu apă călduţă şi ni le-a dat cu o pomadă unsuroasă. Ochi
Întunecaţi n-a reacţionat la atingerea ei. A suportat durerea cu atâta îndârjire, încât
nici n-am simţit că era acolo. Când femeia mi-a oblojit zgârieturile de pe piept şi de
pe burtă, mi-a murmurat ceva. Am pus pe seama talismanului de la Jinna faptul că
bătrâna catadicsea să vorbească unui renegat ca mine.
Dar singura observaţie a vindecătoarei a fost că talismanul probabil îmi salvase
viaţa.
— Pisica a vrut să te omoare, nu încape îndoială. Dar nu pentru că aşa a vrut ori
fiindcă ar fi fost vina ei, sunt sigură. Şi nici a băiatului. Uită-te la el. E încă un copil
după obiceiurile noastre, mult prea tânăr să se lege prin Har, mă mustră ea cu
asprime, de parcă ar fi fost vina mea. Nu l-a învăţat nimeni obiceiurile noastre şi
uite cât suferă. N-am să te mint. Este posibil să moară din asta sau să rămână cu
un dor nebunesc, care-l va chinui până la sfârşitul zilelor. Trase de bandajul din
jurul burţii mele ca să-l strângă bine. Ar trebui să-l înveţe cineva deprinderile
Sângelui Străvechi. Să ştie cum să folosească magia asta.
M-a sfredelit din priviri. Nu i-am spus nimic, pur şi simplu mi-am tras peste cap ce
mai rămăsese din cămaşa mea. Când a întors capul, i-am auzit pufnetul
dispreţuitor.
Ochi Întunecaţi a ridicat plictisit botul şi mi l-a pus pe genunchi. M-a mânjit cu alifie
şi cu sânge închegat. S-a uitat la băiatul adormit. O să-l înveţi?
Mă îndoiesc că va dori să înveţe ceva de la mine. I-am omorât pisica.
Atunci, cine să-l înveţe?
Am lăsat întrebarea fără răspuns. M-am întins lângă lup, pe întuneric. Stăteam
amândoi între moştenitorul Farseer şi restul lumii.
Nu departe de noi, la mijlocul adăpostului, Deerkin ţinea sfat cu Lordul Auriu. Laurel
stătea între ei. Li se alăturaseră şi tămăduitoarea, şi doi alţi bătrâni în cercul din
jurul focului. I-am privit printre gene. Ceilalţi oameni cu Sânge Străvechi îşi vedeau
de treburile unei tabere obişnuite. Câţiva se tolăniseră pe pături, în spatele lui
Deerkin. Păreau mulţumiţi să-l lase pe tânăr să vorbească în numele lor, dar am
avut senzaţia că ei erau cei care deţineau puterea în grup. Unul trăgea dintr-o pipă
lungă. Altul, un bărbos, îşi ascuţea meticulos cuţitul. Râcâitul monoton al gresiei pe
tăiş însoţea discret conversaţia. Oricât de relaxaţi păreau, am simţit cât de atent
ascultau tot ce se întâmpla. Deerkin poate că vorbea în numele lor, dar ştiam că
trag cu urechea, ca să se asigure că spune ceea ce vor ei.
Nu lui Tom Badgerlock îi dădeau explicaţii aceşti deţinători ai Sângelui Străvechi,
ci Lordului Auriu. Ce era Tom Badgerlock, decât un renegat printre semenii lui, un
slujitor al coroanei? Îi era inferior lui Laurel, toţi ştiind că ea, deşi se născuse într-o
familie cu Sânge Străvechi, Harul era mort pentru ea. Lumea se aşteptase de la ea
să-şi croiască singură drumul în viaţă, atât cât o ajutau puterile, pe jumătate oarbă
şi surdă la viaţa care înflorea, zumzăia şi palpita în jurul său. Nu era nicio ruşine că
devenise vânătorul reginei. Dimpotrivă, am simţit că oamenii aceia cu Har chiar se
mândreau, în mod ciudat, că unul de-ai lor, deşi handicapat, ajunsese atât de
departe. Eu, în schimb, alesesem să-i trădez, iar acum toţi cei cu Har făceau un
ocol mare când mă vedeau. Unul a adus frigărui şi le-a proptit deasupra focului.
Mirosul începea să mă ameţească.
Mâncare? L-am întrebat pe lup.
Sunt prea obosit ca să mănânc, m-a refuzat, iar eu l-am încuviinţat. În ce mă
priveşte, nu voiam să cer mâncare de la oamenii care ne ostracizaseră. Aşa că ne-
am odihnit, ignoraţi într-un cerc de întuneric. Am refuzat să mă simt jignit că bufonul
de-abia îmi adresase câteva cuvinte. Lordul Auriu nu se putea arăta preocupat de
rănile unei slugi, aşa cum nici Tom Badgerlock nu se frământa din cauza vânătăilor
stăpânului său. Trebuia să ne jucăm rolurile în continuare. Aşa că m-am prefăcut
că dorm, dar i-am pândit pe sub gene şi-am tras cu urechea la ce vorbeau.
La început, au discutat vrute şi nevrute. Am dedus ceea ce mă interesa din frânturi
şi făcând presupuneri. Deerkin îi povestea lui Laurel despre un unchi de-ai lor. Pe
urmă, despre copii care au crescut şi s-au căsătorit. Aşa, deci. Erau verişori
îndepărtaţi, nu se mai văzuseră de mulţi ani. Era logic. Laurel îmi spusese că avea
familie în această regiune şi fusese gata să recunoască şi că rudele ei aveau Har.
Restul l-am înţeles dintr-o explicaţie dată Lordului Auriu. Deerkin şi Arno se
alăturaseră pestriţilor lui Laudwine numai vara asta. Fuseseră amândoi dezgustaţi
şi furioşi din cauza felului în care erau trataţi cei cu Sânge Străvechi. Când sora lui
Laudwine a murit, el s-a dedicat cauzei lor şi s-a erijat în conducătorul lor. Nu avea
nimic de pierdut, în afară de viaţa lui, iar schimbarea, le spusese el, cerea sacrificii.
Venise vremea ca Sângele Străvechi să se bucure de pacea care le aparţinea de
drept. I-a făcut să se simtă puternici şi curajoşi pe fiii şi fiicele cu Sânge Străvechi,
să se ridice cu îndrăzneală şi să pună mâna pe ceea ce părinţii lor se temuseră să
ia. Aveau să schimbe lumea. Era timpul să trăiască din nou uniţi, în comunităţi ale
Sângelui Străvechi, să le îngăduie copiilor lor să-şi recunoască deschis magia. Era
momentul schimbării.
— Aşa ne vorbea, încât ni se părea logic tot ce ne spunea. Şi măreţ. Da, aveam să
luăm măsuri extreme, dar scopul pe care îl urmăream era cel pe care aveam dreptul
să-l realizăm. Pace şi acceptare. Atât. Cerem chiar atât de mult?
— Pare un scop justificat, murmură precaut Lordul Auriu. Dar mijloacele realizării
lui…
Lăsă propoziţia neterminată, s-o încheie ceilalţi. Dezgustătoare. Crude. Imorale.
Însuşi faptul că nu puteau fi descrise era un indiciu că lăsau mult de dorit.
Se făcu linişte. Deerkin o sparse repede.
— N-am ştiut că Peladine intrase în pisică, spuse el, pe un ton de scuză. Urmă încă
o pauză, deschisă suspiciunilor. Arcaşul se uită supărat la cei mai în vârstă. Ştiu,
spuneţi că ar fi trebuit s-o simt, dar n-am simţit-o. Poate că nu am fost învăţat destul
de bine. Sau poate că se pricepea să se ascundă mai bine decât ştiţi voi. Dar jur că
nu am ştiut. Arno şi cu mine am dus pisica la familia Bresinga. Membrii ei ştiau că
era un cadou pentru prinţul Dutiful, ca să-l determine să ne sprijine cauza. Dar jur
pe Sângele meu Străvechi că mai multe nu ştiau. Şi nici eu. Altfel, n-aş fi fost părtaş
la asta.
Bătrâna tămăduitoare clătină din cap.
— Atâtea se spun despre un lucru rău după ce s-a întâmplat, îl provocă ea pe
Deerkin. Dar am o nedumerire. Ştii că o pisică-pătată trebuie luată din cuib de pui
şi vânează numai pentru cel căruia îi este dată. Nu ţi s-a părut nimic neobişnuit?
Deerkin se înroşi.
— N-am ştiut că Peladine era în pisică, insistă el. Da, am ştiut că fusese legată de
pisica-pătată. Însă murise. Am crezut că pisica rămăsese singură şi i-am pus
obiceiurile ciudate pe seama jalei după tovarăşa ei. Ce altceva să fi făcut cu pisica?
Nu s-ar fi descurcat singură pe dealuri; nu trăise niciodată în sălbăticie. Aşa că am
dus-o la familia Bresinga, pentru a fi dată cadou prinţului. Mi-am zis că e posibil – îl
trădă un nod în gât – să vrea să se lege din nou cu cineva. Avea dreptul, dacă voia.
Dar, când a venit prinţul la noi, am crezut ceea ce ne-a spus Laudwine. Că a venit
din proprie iniţiativă, ca să ne înveţe obiceiurile. Credeţi că aş fi dat o mână de
ajutor, credeţi că Arno şi-ar fi sacrificat viaţa pentru un asemenea sfârşit?
Unii dintre ei probabil că s-au îndoit de adevărul spuselor sale la fel de mult ca mine.
Dar nu era momentul acuzaţiilor. Toţi s-au făcut că plouă, iar el a continuat.
— Arno şi cu mine am călătorit împreună cu Laudwine şi cu pestriţii ca escortă
pentru prinţ. Voiam să-l ducem la Sefferswood, unde putea trăi printre pestriţi şi
învăţa obiceiurile noastre. Aşa ne spusese Laudwine. Când Arno a fost prins în faţa
hanului Prinţul Pestriţ, am ştiut că trebuie să fugim ca să ne salvăm viaţa. N-am vrut
să-l las în urmă, dar ne obliga jurământul pestriţilor: fiecare îşi va sacrifica viaţa
pentru ceilalţi, la nevoie. Aveam inima plină de obidă când ne-am întors prima oară
şi am pus la cale atacul împotriva laşilor care ne urmăreau. Nu regret că i-am
omorât. Arno a fost fratele meu! Apoi ne-am reluat călătoria, iar când am ajuns din
nou într-un loc bun, Laudwine m-a lăsat încă o dată să păzesc drumul. „Nu-i lăsa
să treacă”, mi-a zis. „Dacă trebuie să mori pentru asta, atunci aşa să fie”. Şi am fost
de acord cu el.
Se opri puţin din povestit şi o căută din ochi pe Laurel.
— Jur că nu te-am recunoscut, verişoară. Nici măcar atunci când te-a străpuns
săgeata mea. Nu mă gândeam decât să-i omor pe cei care ajutaseră la uciderea lui
Arno. De-abia când m-a aruncat Badgerlock din copac şi am ridicat ochii spre tine
mi-am dat seama ce făcusem. Vărsasem din nou sângele unei rude.
Îşi înăbuşi emoţia şi amuţi dintr-odată.
— Te iert, rosti Laurel calmă, dar categorică. Privi adunarea Sângelui Străvechi. Să
fie toţi cei de faţă martori că Deerkin m-a rănit fără să ştie cine sunt şi că îl iert. Nu
caut să mă răzbun pe el şi nici să-i cer plată. Atunci când s-a întâmplat, nu am ştiut
toate acestea. Nu m-am gândit decât că, eu neavând magia voastră, ai considerat
că mă poţi omorî. Izbucni în râs. Abia când Badgerlock te-a brutalizat mi-am dat
seama că… că nu conta.
Laurel se întoarse brusc către el. Ruşinat, Deerkin se sili să-i susţină privirea
sinceră.
— Eşti verişorul meu, ne curge acelaşi sânge în vene, afirmă ea cu blândeţe. Ceea
ce ne aseamănă e mult mai important decât ceea ce ne deosebeşte. M-am temut
să nu te omoare, încercând să te oblige să vorbeşti. Şi am ştiut că, în ciuda faptelor
tale, chiar şi în ciuda loialităţii mele faţă de regină, nu puteam permite să fii ucis.
Aşa că m-am ridicat în toiul nopţii, când Lordul Auriu şi slujitorul său dormeau, şi
ne-am făcut amândoi nevăzuţi. Se uită la bufon. Îmi spuseseşi mai devreme că
trebuie să am încredere în tine când mă excluzi din discuţiile tale cu Badgerlock.
Am hotărât că am dreptul să-ţi cer şi eu acelaşi lucru. Aşa că te-am lăsat dormind
şi am făcut ceea ce am crezut de cuviinţă ca să-mi salvez prinţul.
Lordul Auriu îşi plecă fruntea o clipă, apoi mişcă din cap cu seriozitate, a
încuviinţare.
Deerkin se frecă la ochi. Vorbi de parcă nici nu auzise ce-i spusese Laurel Lordului
Auriu.
— Te înşeli, Laurel. Trebuie să-ţi plătesc o datorie şi nu voi uita de ea niciodată. În
copilărie, nu ne purtam niciodată frumos cu tine când veneai în vizită la rudele
mamei tale. Te dădeam mereu la o parte. Până şi fratele tău îţi zicea cârtiţa oarbă
şi săpătoare de galerii atunci când noi alergam liberi şi înţelepţi. Iar eu a trebuit să
te rănesc. Nu aveam niciun drept să aştept ajutor de la tine. Dar tu ai venit la mine.
Mi-ai salvat viaţa.
Laurel vorbi cu voce încordată.
— Arno. Am făcut-o pentru Arno. Era la fel de orb şi de surd la magia „de familie”
care pe noi ne excludea. A fost singurul care s-a jucat cu mine când veneam în
vizită. Dar te-a iubit întotdeauna, iar la sfârşit te-a considerat vrednic să-şi dea viaţa
pentru tine. Clătină din cap. N-am îngăduit ca moartea lui să fi fost în zadar.
Cei doi se furişaseră împreună din peşteră în noaptea aceea. Îl convinsese că
răpirea prinţului Dutiful nu avea decât să înăsprească persecuţiile Sângelui
Străvechi şi îi ceruse să-i găsească pe bătrânii care deţineau încă destulă putere
ca să-i impună lui Laudwine să li-l dea lor pe prinţ. Regina Kettricken, îi reamintise
ea, se declarase deja împotriva linşării celor înzestraţi cu Har. Voia el s-o întoarcă
împotriva lor pe regină, prima care le ţinea partea, după ce un şir lung de generaţii
îi persecutaseră? Laurel îl convinsese pe Deerkin că, dacă pestriţii îl furaseră pe
prinţ, Sângele Străvechi trebuia să-l ducă înapoi. Era singura lor posibilitate de a
repara lucrurile.
Laurel se întoarse către Lordul Auriu, vorbindu-i cât putu ea de convingător.
— Ne-am întors cu ajutoare cât de repede am putut. Nu e vina celor cu Sânge
Străvechi că trăiesc risipiţi şi ascunşi. Am mers pe la toate fermele şi colibele,
adunându-i pe cei care, având influenţă asupra celorlalţi, erau de acord să-i explice
lui Laudwine că greşeşte. Ne-a fost greu, pentru că se presupune că fiecare om e
propriul său conducător, iar fiecare gospodărie e sfântă şi de nepătruns. Doar puţini
au dorit să i se opună lui Laudwine şi să-i ceară să facă ceea ce trebuie. Laurel îşi
mută privirea spre ceilalţi oameni adunaţi lângă foc. Vouă, celor care aţi venit, vă
mulţumesc foarte mult. Şi, dacă îmi daţi voie, aş vrea să fac cunoscute numele
voastre reginei, ca să ştie cui îi este datoare.
— Şi unde să trimită funia şi sabia? Murmură tămăduitoarea. Vremurile nu sunt atât
de prielnice încât să ne dăm numele, Laurel. Ştim noi cum vă cheamă pe voi. Dacă
va fi vreodată nevoie s-o rugăm pe regină să ne asculte, o s-o căutăm prin mijlocirea
voastră.
Cei de faţă erau oameni cu Sânge Străvechi mai în vârstă, dar nu-şi ziceau pestriţi
şi nici nu erau de acord cu metodele acestora. Ei respectau mai degrabă vechile
învăţături, îi spuse cu sinceritate Deerkin Lordului Auriu. Îi era ruşine că fusese
adeptul lui Laudwine o vreme. Numai furia îl mânase, jura el, nu dorinţa de a stăpâni
animalele şi de a le folosi în scopuri omeneşti, aşa cum procedau pestriţii. Îşi văzuse
prea mulţi semeni spânzuraţi şi ciopârţiţi în ultimii doi ani. Era destul să facă orice
om să-şi piardă minţile, însă el îşi dăduse seama de greşelile sale, şi-i mulţumea
pentru asta Edei. Şi lui Laurel, sperând că verişoara lui avea să-l ierte pentru
purtarea lui neprietenoasă din copilărie.
Fragmentele de conversaţie ajungeau la mine ritmic, ca valurile care spălau ţărmul.
Am încercat să rămân treaz şi să înţeleg ce spune Deerkin, dar eram extenuaţi, şi
eu, şi lupul meu. Ochi Întunecaţi zăcea lângă mine, iar eu nu ştiam unde se termina
durerea mea şi unde începea a lui. Nici nu-mi păsa. Chiar dacă nu mai aveam
altceva de împărţit decât suferinţă, o acceptam bucuros. Ne aveam unul pe altul.
Prinţul nu era atât de norocos. Am întors capul spre el. Dormea în continuare,
inspirând şi expirând greu, de parcă ar fi jelit şi în vis.
Picoteam şi eu. Somnul greu al lupului se agăţa de mine, o ispită atrăgătoare.
Somnul e cel mai bun leac, îmi spunea întotdeauna Burrich. Mă rugam să aibă
dreptate. Am perceput visele vânătoreşti ale lui Ochi Întunecaţi ca pe notele unui
melodii îndepărtate, dar încă nu-mi îngăduiam să cedez poftei de a le împărtăşi.
Poate că bufonul avea încredere în Laurel, Deerkin şi camarazii lor, dar eu nu.
Aveam să stau la pândă, mi-am promis. Aveam să stau la pândă.
În somnul meu prefăcut, m-am răsucit ca să-i pot vedea. Am observat leneş că,
deşi Laurel stătea între Lordul Auriu şi Deerkin, se ţinea mai aproape de nobil decât
de propriul ei verişor. Discuţia se concentra acum mai degrabă pe negociere decât
pe explicaţie. Am ascultat cuvintele măsurate şi înţelepte ale Lordului Auriu cu
urechile ciulite.
— Mă tem că nu înţelegeţi bine poziţia reginei Kettricken. Desigur, eu nu am
căderea să vorbesc în numele ei. Nu sunt decât un musafir la curtea Farseer, un
nou-venit şi un străin, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Totuşi, poate că tocmai aceste
limite ale mele mă ajută să înţeleg mai clar ceea ce voi, prea familiarizaţi cu situaţia,
nu mai vedeţi atât de bine. Coroana şi numele Farseer nu-l vor feri pe prinţ de
persecuţiile îndurate de cei înzestraţi cu Har. Mai degrabă ar pune paie pe foc – îl
vor distruge. Recunoaşteţi că regina Kettricken a făcut mai mult decât oricare alt
predecesor al ei pentru a scoate în afara legii persecuţiile împotriva oamenilor
voştri. Dar, dacă dă în vileag faptul că fiul ei are Har, nu numai că ar putea fi
amândoi răsturnaţi de la putere, dar înseşi eforturile sale de a vă pune la adăpost
vor fi considerate o încercare suspectă de a-şi proteja propriul sânge.
— Regina Kettricken a scos, într-adevăr, în afara legii pedeapsa cu moartea pentru
simplul fapt că ai Har, interveni Deerkin. Dar asta nu înseamnă că ai noştri au
încetat să moară. Realitatea e evidentă. Cei care vor să ne omoare fabrică jigniri şi
inventează fărădelegi pe care, chipurile, le-am săvârşit noi. Unul minte, altul îi
susţine minciuna, iar un tată sau o soră cu Sânge Străvechi e spânzurată,
măcelărită şi arsă. Poate că, dacă regina Kettricken va vedea, ca şi tatăl meu, că
pe fiul ei îl paşte aceeaşi ameninţare ca pe mine, va lua măsuri mai serioase ca să
ne sprijine.
În spatele lui Deerkin, un bărbat îl încuviinţă în tăcere.
Lordul Auriu desfăcu graţios braţele.
— Voi face tot ce-mi stă în putere, vă asigur. Regina va afla, cu lux de amănunte,
despre eforturile pe care le-aţi depus ca să-l salvaţi pe fiul ei. Iar Laurel nu e doar
vânătorul reginei, ci şi prietena şi confidenta ei. Îi va spune tot ceea ce aţi făcut ca
să-i aduceţi fiul înapoi. Mai multe nu pot face. Nu pot face promisiuni în numele
reginei Kettricken.
Bărbatul care îl aprobase pe Deerkin se aplecă în faţă. Îl atinse pe umăr, un semn
care însemna „continuă”, se lăsă din nou pe spate şi aşteptă. La început, Deerkin
păru stânjenit, însă îşi drese glasul şi rosti:
— O vom urmări pe regină şi vom asculta ce are de spus în faţa nobililor ei. Ştim
mai bine decât oricine ce ameninţare ar avea de înfruntat prinţul Dutiful dacă s-ar
afla că îi curge Sânge Străvechi în vene. Nobilii sunt primejdiile care îi pasc pe fraţii
şi pe surorile noastre în fiecare zi. Am vrea ca ai noştri să nu mai fie în pericol. Dacă
regina va considera potrivit să întindă mâna şi să ne apere de persecuţii, atunci
Sângele Străvechi va apăra secretul fiului ei. Dar, dacă ne va ignora situaţia, dacă
va închide ochii la vărsarea de sânge… atunci…
— Înţeleg ce vrei să spui, replică imediat Lordul Auriu cu glas rece, dar nu aspru.
Inspiră adânc. În condiţiile acestea, probabil că nici nu vă putem cere mai mult. Ni
l-aţi dat deja înapoi pe moştenitorul tronului Farseer. Acest lucru o va face pe regină
mai binevoitoare faţă de voi.
— La asta ne şi aşteptăm, spuse categoric Deerkin, iar oamenii din spatele lui
dădură grav din cap.
Somnul îmi dădea serios târcoale. Ochi Întunecaţi era deja toropit. Era plin de alifie
pe blană, cum eram şi eu pe piept şi pe burtă. Nu era bucăţică din corp care să nu
ne doară, dar mi-am proptit fruntea de ceafa lui şi l-am cuprins grijuliu cu braţul.
Blana i s-a lipit de pielea mea. Cuvintele rostite împrejurul focului se auzeau tot mai
slab şi-şi pierdeau însemnătatea. Mi-am deschis mintea pentru lup. Mi-am lăsat
conştiinţa să se scufunde adânc, pe sub stratul de durere roşie care îl chinuia, până
când am descoperit căldura şi veselia din sufletul său.
Pisici. Mai rău decât porcii spinoşi.
Mult mai rău.
Dar băiatul şi-a iubit pisica.
Şi pisica l-a iubit pe el. Bietul băiat.
Biata pisică. Femeia era egoistă.
Mai mult decât egoistă. Rea. Propria viaţă nu i-a fost de ajuns.
A fost o pisicuţă curajoasă. S-a ţinut bine şi a luat-o pe femeie cu ea în moarte.
Pisicuţă curajoasă. O pauză. Crezi că se va ajunge vreodată ca oamenii cu Har să-
şi poată mărturisi magia pe față fără oprelişti?
Nu ştiu. Ar fi bine, cred. Uite cum ne-au afectat viața secretele şi proasta lor
reputaţie. Dar… dar, aşa cum a fost, a fost şi frumoasă. Viaţa noastră. A ta şi a
mea.
Da. Odihneşte-te acum.
Mă odihnesc.
Nu mi-am mai dat seama care gânduri erau ale mele şi care ale lui. Nici nu trebuia.
M-am scufundat în visele lui şi am visat frumos împreună. Poate că pierderea
suferită de Dutiful ne-a făcut mai conştienţi de ceea ce aveam noi şi de tot ce
avusesem. Am visat amândoi un pui de lup vânând şoarecii de sub podeaua
putredă a unei clădiri vechi, am visat un bărbat şi un lup doborând împreună un
mistreţ uriaş. Am visat că ne pândeam unul pe altul în nămeţi, ne hârjoneam,
scheunam şi strigam. Sânge de căprioară, cald în gură, ficatul moale şi proaspăt
pe care ne ciondănim. Apoi ne-am scufundat mai adânc decât amintirile acelea
vechi, în odihnă şi alinare desăvârşită. Vindecarea începe cu un somn profund
precum al nostru.
Ochi Întunecaţi a fost cel care s-a foit mai întâi. Aproape că m-am trezit când s-a
ridicat, s-a scuturat uşor şi s-a întins mai curajos. Mirosul lui, mai fin decât al meu,
adulmecase umbra zorilor în aer. Soarele firav de-abia începuse să mângâie iarba
spălată de rouă, trezind miresmele pământului. Avea să se trezească şi vânatul. Ne
aştepta o vânătoare pe cinste.
Sunt aşa de obosit, m-am plâns. Nu pot să cred că te scoli. Mai odihneşte-te puţin.
O să vânăm mai târziu.
Eşti obosit? Eu sunt atât de sleit de puteri, încât odihna nu mă alină. Numai
vânătoarea. M-a împuns în obraz cu botul umed. Era rece. Nu vii? Am fost sigur că
vei dori să vii cu mine.
Vreau. Vreau. Dar nu acum. Mai lasă-mă puţintel.
Prea bine, frăţioare. Te mai las puţintel. Urmează-mă când vrei.
Dar mintea mea a călătorit împreună cu a lui, aşa cum călătorise de atâtea alte ori.
Am părăsit peştera în care duhnea greu a om şi am trecut pe lângă mormântul
proaspăt al pisicii. Am simţit mirosul de moarte şi pe cel de mosc al unei vulpi atrase
de el, dar am întors capul de la fumul focului de tabără. Am lăsat repede tabăra în
urmă. Ochi Întunecaţi a preferat panta deschisă a dealului în loc de valea
împădurită. Cerul era albastru şi senin, adăpostind o stea întârziată. Noaptea
fusese mai rece decât îmi închipuisem eu. Chiciura pişcase vârful ierbii, dar, atinsă
de soare, dispăru iute ca fumul. Aerul rămăsese rece, miresmele răsărind curate ca
lama de cuţit. Cu nasul lupului, am adulmecat totul şi am aflat totul. Lumea era a
noastră. Vremea întoarcerii, i-am spus.
Întocmai. E vremea schimbării, Preschimbătorule.
Şoareci graşi culegeau grăbiţi puful seminţelor din iarba înaltă, dar i-am lăsat în
pace. În vârful dealului, ne-am oprit. Apoi am trecut creasta, adulmecând dimineaţa,
gustând începutul de zi. Ne aşteptau căprioare pe fundul văii împădurite. Căprioare
sănătoase, puternice şi grase, o provocare pentru orice haită, cu atât mai mult
pentru un singur lup. Avea nevoie de mine ca să le vâneze. Aşa că trebuia să se
întoarcă mai târziu după ele. Totuşi, s-a oprit în vârful crestei. Vântul dimineţii îi
ciufulea blana, iar el a ciulit urechile când a privit în jos, acolo unde ştia că trebuie
să fie căprioarele.
Spor la vânătoare. Eu mă duc, frate. Mi-a vorbit foarte hotărât.
Singur? Nu poţi doborî o căprioară singur! Resemnat, am scos un oftat. Aşteaptă-
mă, mă scol şi vin cu tine.
Să te aştept? Nici pomeneală! Întotdeauna a trebuit să fug înaintea ta şi să-ţi arăt
drumul.
Iute ca gândul, s-a furişat de lângă mine, alergând în josul dealului ca umbra norilor
când bate vântul. Legătura noastră se subţia pe măsură ce se îndepărta, risipindu-
se şi plutind ca puful de păpădie în vânt. În loc de mică şi tainică, am simţit-o că se
deschide şi se răspândeşte, ca şi cum Ochi Întunecaţi ar fi invitat toate creaturile cu
Har din lume să ni se alăture. Pânza vieţilor de pe tot dealul acela s-a umflat
deodată în inima mea, vieţile s-au unit şi s-au împletit şi s-au întreţesut. Aşa o
minune nu se putea îngrădi. Trebuia să merg cu el; trebuia să împărtăşesc cu el o
dimineaţă atât de frumoasă.
— Aşteaptă! Am strigat şi, strigând, m-am trezit. Lângă mine, lupul s-a ridicat puţin.
I se zbârlise blana. Am clipit de mai multe ori. Aveam gura plină de alifie şi păr de
lup, iar degetele mi le îngropasem adânc în blana sa. L-am strâns la piept,
smulgându-i ultima suflare. Însă Ochi Întunecaţi plecase. O ploaie rece cădea
furioasă la gura peşterii.
Capitolul XXVII
LECŢII
Înainte de a preda cuiva Meşteşugul, trebuie înlăturată rezistenţa opusă la
învăţarea lui. Unii maeştri susţin că trebuie să-l cunoască pe fiecare elev cu un an
şi o zi înainte de a începe lecţiile propriu-zise. La sfârşitul acelei perioade, maestrul
va şti care dintre elevi sunt pregătiţi să primească învăţătura. Ceilalţi, oricât de
pricepuţi ar părea, sunt lăsaţi să se întoarcă la viaţa lor anterioară.
Alţi maeştri afirmă că o asemenea metodă este o risipă de talent şi de potenţial
valoros. Ei aleg o cale mai directă de a pune frâu rezistenţei elevilor, una care nu
se concentrează atât de mult pe respectarea voinţei maestrului. Un regim strict de
austeritate devine baza concentrării voinţei elevului pe ideea de a-l mulţumi pe
maestru. Instrumentele folosite pentru a ajunge la o astfel de atitudine umilă sunt
postul, frigul, privarea de somn şi disciplina. Aplicarea acestei metode este
recomandată în vremuri de restrişte, când trebuie instruite şi formate repede mai
multe grupuri. Însuşirea de a folosi Meşteşugul prin învăţătură poate că nu e una
de admirat, dar aproape toţi învăţăceii cu un anumit grad de talent pot fi obligaţi să
lucreze astfel.
WEMDEL, ucenicul lui Quilo,
Maestrul Meşteşugului,
Observaţii

Preţ de-o zi şi-o noapte, tămăduitoarea cu Sânge Străvechi l-a ţinut pe prinţul Dutiful
cufundat în toropeală. Ştiam că Lordul Auriu era speriat din cauza asta, deşi Laurel
îl asigurase că mai văzuse aşa ceva şi că tămăduitoarea făcea exact ceea ce
trebuia. În ce mă priveşte, îl invidiam pe Dutiful. Eu nu aveam parte de mângâieri.
Aproape că nu vorbea nimeni cu mine. Poate că, în parte, era vorba de ostracizare;
când renunţi să mai sprijini o societate, îi pierzi susţinerea. Dar nu cred că era vorba
numai de cruzime şi indiferenţă. Eram, deopotrivă, adult şi proscris, iar ceilalţi se
aşteptau de la mine să-mi înfrunt pierderea în felul meu. Străini fiind, nu prea aveau
ce-mi spune, iar de făcut, nu puteau face absolut nimic ca să mă ajute.
Eram conştient de compătimirea bufonului, dar foarte vag. În calitate de Lordul
Auriu, îmi putea spune foarte puţine. Moartea lupului meu mă izola şi mă amorţea.
Mă sfâşia destul că-mi pierdusem prietenul, dar, odată cu el, îmi pieriseră şi
simţurile sale ascuţite. Zgomotele erau mai slabe, noaptea, mai întunecată, mirosul
şi gustul, estompate. Parcă întreaga lume îşi pierduse strălucirea. Mă lăsase singur,
într-un loc strâmt şi prăfuit.
Am clădit un rug funerar şi am ars trupul prietenului meu. Asta i-a deranjat clar pe
cei cu Sânge Străvechi, dar aşa ştiam eu să jelesc şi aşa l-am jelit. Mi-am tăiat părul
cu cuţitul şi l-am ars pe rug – şuviţe groase, şi negre, şi albe. Lângă lup a ars şi o
şuviţă arămie. Aşa cum făcuse Burrich odinioară pentru Vulpiţa, am stat o zi
întreagă lângă foc, în ciuda ploii care se străduia să-l stingă, aruncând în el
vreascuri ori de câte ori era în pericol să se stingă, până când şi oasele lupului s-
au făcut cenuşă.
În a doua dimineaţă, tămăduitoarea i-a dat voie prinţului să se trezească. A stat
lângă el, urmărind cum îşi revine din toropeală. Eu am stat deoparte, dar am urmărit
totul, la rândul meu. Conştiinţa prinţului a revenit treptat, mai întâi în ochii lui, apoi
pe întregul chip. Dutiful a început să mişte agitat din mâini, dar tămăduitoarea s-a
întins şi i le-a prins într-ale ei, potolindu-l.
— Nu eşti pisica. Pisica a murit. Eşti bărbat şi trebuie să trăieşti în continuare.
Binecuvântarea celor cu Sânge Străvechi este că animalele îşi împart viaţa cu noi.
Blestemul nostru este că rareori trăiesc la fel de mult ca noi.
Apoi, femeia s-a ridicat şi l-a lăsat singur, fără altceva de făcut decât să stea şi să
se gândească. În scurtă vreme, Deerkin şi ai lui au încălecat şi şi-au văzut de drum.
Am observat că el şi Laurel şi-au găsit timp să vorbească în taină înainte de-a pleca.
Poate că au reînnodat o legătură de familie ruptă mai demult. Ştiam că Chade avea
să mă întrebe ce anume discutaseră, dar eram prea abătut ca să fac pe iscoada.
Pestriţii abandonaseră câţiva cai când fugiseră. Cei cu Sânge Străvechi i-au dat
unul prinţului. Era un animal mic, sur spre maroniu, cu spiritul la fel de impenetrabil
ca pielea. I se potrivea perfect prinţului Dutiful, aşa cum i se potrivea burniţa
necontenită. Înainte de amiază, am încălecat şi am pornit spre casă.
Eu călăream alături de prinţ. Negruţa nu mai şchiopăta decât foarte puţin. Laurel şi
Lordul Auriu mergeau în faţa noastră. Vorbeau între ei, dar eu, nu ştiu de ce, nu le
puteam urmări conversaţia. Nu cred că vorbeau în şoaptă, despre vreun secret. Mai
degrabă cred că lumea mea era prea amorţită. Mă simţeam ameţit şi ţeapăn, pe
jumătate orb. Ştiam că trăiesc, pentru că mă dureau rănile, iar ploaia era rece. Însă
restul lumii, cu celelalte simţuri şi senzaţii, se micşorase. Nu mai mergeam fără
teamă pe întuneric; vântul nu-mi mai vorbea despre un iepure pe un deal sau de o
căprioară care tocmai a trecut drumul. Mâncarea nu mai avea niciun gust.
Prinţul nu era nici el mai vesel. Îşi purta suferinţa la fel de mândru ca mine, posac
şi tăcut. Între noi se înălţa, cred, un zid al acuzaţiilor nerostite. Dacă nu ar fi fost el,
lupul meu ar fi trăit şi acum sau cel puţin ar fi murit în condiţii mai blânde. Eu îi
omorâsem pisica sub ochii săi. Cumva, era chiar mai rău că pânza de păianjen a
Meşteşugului ne ţinea legaţi. Nu mă puteam uita la el fără să-mi dau seama cât de
nenorocit eram eu. Bănuiesc că simţea acuzaţia mea mută. Ştiam că nu era drept,
dar sufeream prea mult ca să fie drept. Dacă prinţul şi-ar fi respectat numele şi
îndatoririle, dacă ar fi rămas la Buckkeep, am judecat eu, atunci şi pisica lui, şi lupul
meu ar fi trăit. N-am rostit cuvintele acestea niciodată. Nu era nevoie.
Călătoria înapoi la Buckkeep a fost urâtă pentru toţi. Când am ajuns la drum, am
luat-o spre nord. Niciunul dintre noi nu voia să viziteze satul Hallerby şi hanul Prinţul
Pestriţ. Şi, deşi Deerkin ne asigurase că Lady Bresinga şi familia ei nu fuseseră
implicate în complotul pestriţilor împotriva prinţului, ne-am ţinut la distanţă de moşia
şi de conacul lor. Ploaia nu se mai oprea. Cei cu Sânge Străvechi ne lăsaseră ceva
provizii, dar nu prea multe. În primul sat în care am ajuns, am petrecut noaptea într-
un han deplorabil. Acolo, Lordul Auriu a plătit un olac să ducă un mesaj „verişorului
său” din oraşul Buckkeep cât de repede posibil. Apoi am pornit pe câmp deschis,
spre următoarea aşezare, de unde un bac ne-a traversat râul Buck. Ocolul ne-a
întârziat două zile. Ne-am aşezat tabăra în ploaie, am mâncat raţiile sărăcăcioase,
am dormit în frig şi umezeală. Ştiam că bufonul numără speriat zilele tot mai puţine
până la luna nouă şi ceremonia de logodnă a prinţului. Cu toate acestea, înaintam
încet şi bănuiam că Lordul Auriu îi dădea timp olacului să ajungă la Buckkeep şi să-
i facă cunoscute reginei circumstanţele întoarcerii noastre. De asemenea, poate că
ne lăsa, prinţului şi mie, timp să ne obişnuim cu pierderea noastră grea înainte de
a ne întoarce la hărmălaia şi la societatea din castelul Buckkeep.
Dacă omul nu moare din cauza unei răni, atunci rana se vindecă într-un fel sau altul.
La fel e şi cu pierderea. De la durerea intensă a pierderii imediate, atât prinţul, cât
şi eu am trecut la buimăceală şi aşteptare. Asta mi s-a părut întotdeauna a fi
suferinţa, un timp al aşteptării, nu ca să-ţi treacă durerea, ci ca să te înveţi cu ea.
Nu m-a ajutat deloc faptul că pentru Lordul Auriu şi pentru Laurel drumul nu era la
fel plictisitor şi singur. Călăreau în faţa noastră, şa lângă şa, şi, deşi nu râdeau şi
nu cântau cântece vesele de război, vorbeau aproape într-una şi păreau a se simţi
foarte bine unul în compania celuilalt. Mi-am spus că eu nu am nevoie de doică şi
că existau motive foarte întemeiate pentru ca bufonul şi cu mine să nu ne trădăm
prietenia strânsă nici în faţa lui Laurel, nici a lui Dutiful. Dar eu sufeream din cauza
pierderii şi a singurătăţii, iar resentimentul era senzaţia cel mai puţin dureroasă pe
care o aveam.
Cu trei zile înainte de luna nouă, am ajuns la Newford. Cum îi spunea numele, aşa
şi era, un vad şi un bac care nu existaseră când trecusem pe acolo ultima oară.
Avea docuri late şi multe barje cu fundul plat legate la ele. Satul era şi el nou,
proaspăt ca o crustă, cu case şi depozite din lemn neprelucrat. Nu am zăbovit acolo,
ci ne-am dus direct la bacurile legate la doc şi am aşteptat în ploaie până când a
venit bacul de seară ca să ne treacă râul.
Prinţul a ţinut frâiele calului său, care nu avea absolut nimic ieşit din comun, şi nu
şi-a dezlipit privirea de la apă. Ploile din ultima vreme umflaseră râul şi îngroşaseră
stratul de mâl, dar eu nu simţeam destulă dragoste de viaţă ca să mă tem de
moarte. Clătinatul bacului controlat cu greu de oameni împotriva curentului mi s-a
părut doar o nouă întârziere enervantă. Întârziere? M-am întrebat sarcastic. Unde
mă grăbeam? Acasă, la căldura focului? La nevastă şi copii? Îl aveam încă pe Hap,
mi-am reamintit, dar, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu-l mai aveam.
Hap era un tânăr care se lupta să se descurce singur. Să mă agăţ de el acum şi să-
l oblig să se preocupe de viaţa mea ar fi însemnat să mă port ca o lipitoare. Aşadar,
cine eram eu, când rămâneam singur, fără nimeni lângă mine? Grea întrebare.
Bacul s-a clătinat când a zgâriat pietrişul. Oamenii l-au tras mai sus pe mal.
Trecusem râul. Buckkeep era la o zi de mers călare. Undeva, deasupra norilor deşi,
zăbovea o şuviţă de lună. Aveam să ajungem la Buckkeep înainte de ceremonia de
logodnă a prinţului. Reuşisem. N-am jubilat, nici n-am avut senzaţia unei mari
realizări. Nu voiam decât să se termine odată călătoria.
Ploua cu găleata când am ajuns pe debarcader şi Lordul Auriu a anunţat categoric
că nu avea să mai mergem nicăieri în seara aceea. Hanul de acolo era mai vechi
decât satul de pe malul opus. Ploaia ascundea celelalte clădiri din sat, dar mi s-a
părut că zăresc un grajd mic, din cele care se închiriază, şi nişte case împrăştiate
în spatele lui. Firma hanului era o vâslă pictată pe o cârmă veche. Lemnul pereţilor
se vedea cenuşiu acolo unde se cojise varul. Noaptea neprietenoasă umpluse
hanul. Lordul Auriu şi însoţitorii lui erau prea plouaţi ca să se mai laude cu nobleţea
lor. Din fericire, avea destui bani ca să cumpere şi respectul, şi veneraţia hangiului.
Negustorul Kestrel, cum s-a recomandat lordul, ne-a făcut rost de două camere,
deşi una era o odaie strâmtă, chiar sub căpriorii acoperişului. „Sora” lordului a spus,
curajoasă, că i se potriveşte de minune, iar negustorul şi cei doi slujitori ai lui aveau
să stea în cealaltă. Dacă prinţul avea remuşcări că trebuia să călătorească
deghizat, nu a arătat-o. Ascuns sub glugă şi manta, a stat în ploaie cu mine, până
când a venit o slugă să ne spună că odaia stăpânului nostru era pregătită.
Intrând în han, am auzit un glas de femeie cântând în odaia cea mare. Bineînţeles,
mi-am zis. Bineînţeles. Cine să stea la pândă mai bine la un han decât un
menestrel? Starling cânta balada aceea veche despre doi îndrăgostiţi care au fugit
de la părinţi numai ca să cadă în braţele morţii de atâta iubire. Nici măcar nu m-am
uitat în odaie, deşi am văzut că Laurel se oprise în prag să asculte. Prinţul m-a
urmat nepăsător pe scări, într-o cameră mare, ţărănească.
Lordul Auriu ajunsese înaintea noastră. Un servitor de la han aprindea focul, iar alţi
doi pregăteau cada de baie şi paravanul într-un colţ. Erau două paturi mari în
cameră şi un aşternut lângă uşă. Era şi o fereastră pe peretele opus. Prinţul s-a dus
la ea şi a privit ursuz afară, la întuneric. Mi-am jucat rolul de servitor şi l-am ajutat
pe Lordul Auriu să-şi scoată mantia udă şi murdară. Mi-am scos-o şi eu pe a mea
şi le-am întins pe amândouă pe suportul de lângă foc. Apoi i-am tras bocancii, în
timp ce servitori intrau şi ieşeau cu duiumul din cameră, aducând găleţi de apă
fierbinte şi o gustare din plăcinte cu carne, compot de fructe, pâine şi bere. Se
mişcau atât de precis, încât mi se păreau o trupă de jongleri alunecând şi ieşind ca
pe valuri din cameră. Când au ieşit pe uşă ultima oară, am închis-o bine în spatele
lor. Apa fierbinte din cadă umplea aerul cu aroma ierburilor. Îmi venea să mă arunc
în ea şi să mă scufund în uitare.
Cuvintele Lordului Auriu mă treziră la realitate.
— Prinţul meu, baia ta e pregătită. Ai nevoie de ajutor?
Prinţul se ridică. Îşi lăsă mania udă să cadă pe podea cu un foşnet. Se uită scurt la
ea, apoi o culese şi o puse pe suport. O întinse cu aerul unui băiat obişnuit să se
ocupe singur de nevoile lui.
— Nu. Mulţumesc, murmură. Privi la mâncarea care aburea pe masă. Nu mă
aşteptaţi. Nu sunt ceremonios. N-are rost să flămânziţi cât mă îmbăiez eu.
— Eşti fiul tatălui tău, remarcă aprobator Lordul Auriu.
Prinţul înclină sobru din cap, dar nu mai adăugă nimic.
Lordul Auriu aşteptă până când prinţul Dutiful dispăru după paravan. Ceruse
hangiului hârtie, cerneală şi pene de scris. Se aşeză la o măsuţă şi-şi făcu de lucru
în linişte câteva minute. M-am dus la cămin, cu o plăcintă luată de pe masă. Am
mâncat-o în picioare, cu spatele la flăcările care mi-au scos aburi din hainele ude.
Lordul Auriu mi se adresă când scrijeli ultimele cuvinte.
— Ei, măcar am scăpat de ploaie o vreme. Cred că vom dormi bine aici. Putem
pleca mâine, dar nu foarte de dimineaţă. Îţi convine, Tom?
— Cum doriţi, Lord Auriu, i-am răspuns.
Suflă peste misivă, apoi o făcu sul. O legă cu un fir din mantia lui cândva superbă.
Mi-o întinse, arcuindu-şi o sprânceană. Am înţeles ce dorea.
— Aş prefera să n-o fac, am rostit cât am putut de încet.
Se ridică de la măsuţă şi merse la mâncare. Începu să mănânce, trântind deliberat
farfuriile şi vasele. Rosti cu glas scăzut.
— Şi eu aş prefera să nu trebuiască să te duci. Dar trebuie. Neîngrijit cum sunt, tot
mai sunt oameni aici care l-ar putea recunoaşte pe Lordul Auriu şi ar observa că e
interesat de menestrel. Mi-am legat numele de un scandal destul de mare în
călătoria asta. Ai uitat ce-am făcut la Galekeep? Va trebui să dau multe explicaţii
când mă voi întoarce la Buckkeep. Dutiful nu se poate duce nici el, din câte îmi dau
seama, iar Laurel nu ştie despre ce-i vorba. Starling s-ar putea s-o recunoască, dar
s-ar uita strâmb la un răvaş trimis prin ea. Aşa că trebuie să te duci tu, mă tem.
Mă temeam şi eu, şi încă mai mult de partea aceea trădătoare din mine care voia
să coboare şi să atragă atenţia menestrelului. Orice om are o latură care ar da orice
ca să scape de singurătate. Nu e neapărat latura cea mai laşă a sufletului omenesc,
dar i-am văzut pe mulţi făcând lucruri ruşinoase doar ca să nu mai fie singuri.
Mai rău, m-am întrebat dacă bufonul nu cumva mă trimitea intenţionat la Starling.
Mai demult, când singurătatea ameninţa să-mi roadă sufletul, de la el aflase ea
unde să mă găsească. Braţele ei mi-au oferit o alinare mincinoasă. Am jurat să nu
o mai primesc niciodată.
Am luat, totuşi, sulul de la bufon şi mi l-am strecurat în mâneca udă, cu gesturi
exersate în mulţi ani de înşelăciuni. Penele de pe plaja comorilor erau şi acum la
locul lor, fixate de braţul meu. Măcar taina lor rămăsese încă numai a mea, şi aşa
avea să rămână, până când îmi găseam timp să i-o dezvălui şi bufonului între patru
ochi.
Cu voce tare, el rosti.
— Văd că eşti agitat, în ciuda călătoriei lungi. Du-te, Tom. Prinţul şi cu mine ne
putem ocupa singuri de noi într-o seară, iar tu meriţi să te bucuri de un cântec şi să-
ţi tihnească o bere de unul singur. Du-te, am văzut cum te uitai cu jind în partea
aceea. Nu ne supărăm.
M-am întrebat pe cine voia să păcălească. Prinţul ştia că în sufletul meu acum nu
încăpea decât durere. În tabăra pestriţilor, îl văzuse pe lord ascultând de porunca
mea şi plecând cu lupul. Cu toate acestea, i-am mulţumit cu glas tare stăpânului
meu şi am ieşit din încăpere. Poate că era o piesă pe care o jucam toţi unii pentru
alţii. Am coborât alene scările. Laurel urca. M-a privit curioasă. Am încercat să-i
spun ceva, dar n-am ştiut ce. Am trecut pe lângă ea în tăcere, neintenţionând s-o
jignesc, dar incapabil să-mi pese dacă se simte jignită sau nu. Am auzit-o când s-a
oprit în spatele meu, ca şi când ar fi vrut să-mi vorbească, dar mi-am continuat
drumul.
Odaia cea mare gemea de lume. Unii veniseră pentru muzică, pentru că Starling
avea un renume de invidiat, dar pe cei mai mulţi părea să-i fi gonit ploaia şi nu-şi
permiteau să-şi ia o cameră. Aveau să găsească adăpost acolo peste noapte, iar
când muzica înceta, aveau să moţăie la mese şi pe banchete. Am reuşit să-mi iau
şi de mâncare, şi o cană cu bere, dând asigurări că le va plăti stăpânul meu a doua
zi, apoi m-am dus la cămin şi m-am înghesuit la o masă din colţ, chiar lângă cotul
lui Starling. Ştiam că nu venise acolo din întâmplare. Aşteptase întoarcerea noastră
şi, foarte probabil, ştia ea o pasăre care să ducă veşti despre noi la Buckkeep. Aşa
că nu m-am mirat când s-a prefăcut că nu mă observă, ci a cântat în continuare.
După încă trei melodii, a anunţat că trebuie să se odihnească şi să-şi ude gâtlejul.
Servitorul care i-a adus vin l-a pus pe colţul mesei mele. Când Starling s-a aşezat
lângă mine ca să-mi vorbească, i-am strecurat misiva Lordului Auriu pe sub masă.
Apoi am dat peste cap ultima gură de bere din cană şi m-am dus afară, să caut
umblătoarea.
Mă aştepta sub streaşină din care se scurgea apă când m-am întors în han.
— Mesajul a fost trimis, îmi spuse în loc de salut.
— O să-l anunţ pe stăpânul meu.
Am vrut să plec, dar m-a prins de mânecă. M-am oprit.
— Povesteşte-mi, îmi ceru.
Vechiul obicei al prudenţei îmi punea stavilă la gură. Nu ştiam câte aflase de la
Chade.
— Ne-am îndeplinit misiunea.
— Am bănuit, îmi replică aspru. Apoi oftă. Şi ştiu că nu e cazul să te întreb ce
misiune a avut Lordul Auriu. Dar vorbeşte-mi despre tine. Arăţi groaznic… părul
ciopârţit, hainele zdrenţuite. Ce s-a întâmplat?
Dintre toate nenorocirile prin care trecusem, una singură era a mea şi o puteam
dezvălui cui voiam.
— Ochi Întunecaţi a murit.
Ploaia cădea în loc de linişte. Starling oftă din nou, adânc, şi mă luă în braţe.
— Vai, Fitz, murmură. Îşi lăsă capul pe pieptul meu zgâriat.
I-am văzut şuviţele deschise din părul negru, i-am simţit parfumul şi răsuflarea
mirosind a vin. Mă mângâie pe spate ca să mă aline.
— Eşti iar singur. Nu-i cinstit. Zău că nu e. Eşti cel mai trist cântec pe care l-am
auzit vreodată.
Bătea vântul, trimiţând rafalele de ploaie peste noi, dar ea nu-mi dădea drumul şi
începea să ne fie cald. Tăcu preţ de câteva clipe lungi. Am luat-o şi eu în braţe. Ca
odinioară, păru inevitabil. Îmi vorbi cu buzele lipite de pieptul meu.
— Am camera mea. E la capătul dinspre râu al hanului. Vino la mine. Lasă-mă să-
ţi alin suferinţa.
— Eu… Mulţumesc.
Dar nu mi-o poţi alunga, am vrut să adaug. Dacă m-ar fi cunoscut cât de cât, ar fi
ştiut asta. Dar cuvintele nu aveau s-o lămurească dacă ea nu simţea lucrul acesta.
Deodată, am apreciat tăcerea şi răceala bufonului. El simţise. Pierderea lupului n-
o putea compensa apropierea nimănui.
Ploua fără oprire. Se depărtă puţin de mine şi mă privi în ochi. Sprâncenele fine i
se încruntară.
— N-ai să vii la mine în noaptea asta, nu-i aşa?
Întrebarea sună neîncrezătoare. Ciudat. Eu stătusem în cumpănă, dar chiar felul în
care îşi alesese cuvintele mă ajută să-i dau răspunsul corect. Am scuturat uşor din
cap.
— Mulţumesc pentru invitaţie. Dar nu m-ar ajuta.
— Eşti sigur?
Încercă să pară dezinvoltă, dar nu reuşi. Se mişcă astfel încât să-mi dea impresia
că se freacă întâmplător de mine cu sânii. Am făcut un pas înapoi, lăsându-mi
braţele pe lângă corp.
— Da. Nu te iubesc, Starling. Nu în felul acesta.
— Mi-ai mai spus asta odată, demult. Dar ani de-a rândul te-a ajutat.
Îmi căută privirea, zâmbind încrezătoare.
Nu mă ajutase. Fusese doar o amăgire. Aş fi putut să-i spun, dar ar fi fost un act de
sinceritate zadarnic. Aşa că i-am zis doar atât.
— Mă aşteaptă Lordul Auriu. Trebuie să mă duc la el.
Scutură din cap.
— Ce sfârşit jalnic al unei poveşti deplorabile. Iar eu sunt singura care o ştie pe
toată, şi tot nu am voie s-o cânt. Ce baladă tristă ar ieşi! Eşti fiu de rege, ai sacrificat
totul pentru familia tatălui tău, numai ca să ajungi servitorul folosit al unui nobil străin
arogant. Nici măcar nu-ţi dă haine ca lumea. Probabil că mori de ruşine.
Se uită adânc în ochii mei, căutând… ce? Poate resentimente? Indignare?
— Nu mă deranjează, i-am zis oarecum nedumerit.
Apoi, ca şi când cineva mi-ar fi tras la o parte o perdea de pe ochi, am înţeles. Nu
ştia că Lordul Auriu era bufonul. Credea sincer că sunt sluga lui, trimiţând mesaje
în numele lui. Deşi se dădea drept un menestrel inteligent, văzuse în el numai un
lord jamaillean bogat. Mi-am reţinut cu greu zâmbetul.
— Sunt mulţumit de poziţia mea şi îi sunt recunoscător lui Chade că mi-a găsit-o.
Îmi convine să fiu Tom Badgerlock.
La început, nu păru să mă creadă, însă neîncrederea i se transformă în dezamăgire.
Clătină iarăşi din cap.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Asta ai vrut dintotdeauna, nu? Propria ta viaţă
măruntă. Să nu porţi răspunderea obârşiei tale pentru ceea ce se întâmplă la curte.
Să faci parte dintre cei umili, să nu contezi în timp.
Toate strădaniile mele de până atunci de a-i cruţa sentimentele îşi pierduseră
noima.
— Trebuie să plec, am repetat.
— Fugi iute la stăpânul tău.
Îşi retrase braţele din jurul meu. Vocea ei îi dovedea talentul instruit, iar dispreţul se
strecura în ea ca o înţepătură de scorpion.
Am făcut un mare efort de voinţă ca să nu ripostez. M-am întors şi am intrat în han.
Am urcat pe scările servitorilor, am ajuns la camera noastră, am bătut şi am intrat.
Dutiful înălţă capul de pe pernă ca să mă vadă. Părul negru îi era dat pe spate,
pielea, roşie de la baie. Părea mai tânăr. Patul bufonului era gol.
— Prinţul meu, l-am salutat. Lordul Auriu? Am întrebat cu ochii la cada din spatele
paravanului.
— A plecat. Dutiful lăsă capul pe pernă. Laurel a bătut la uşă şi a vrut să-i vorbească
în particular.
— Aha.
Îmi venea să râd. Ce mirată ar fi fost Starling!
— M-a rugat să-ţi spun neapărat că ţi-am păstrat apă pentru baie. Şi lasă-ţi hainele
la uşă. A aranjat să le spele o servitoare şi să le aducă înapoi de dimineaţă.
— Mulţumesc, prinţul meu. Eşti foarte amabil.
— Te rog să încui uşa. A spus că va bate şi te va trezi când se va întoarce.
— Cum doreşti, prinţul meu.
M-am dus şi-am încuiat uşa. Nu credeam că bufonul avea să se întoarcă înainte
de-a se crăpa de ziuă.
— Mai pot face ceva pentru tine înainte de a mă spăla, prinţul meu?
— Nu. Şi nu mai vorbi aşa cu mine.
Se întoarse cu spatele, cuibărindu-se în pat.
M-am dezbrăcat. Când mi-am scos cămaşa, am fost atent să nu cadă penele. M-
am aşezat puţin pe aşternutul meu înainte de a-mi scoate bocancii. Penele au
alunecat pe pătura subţire. Mi-am scos talismanul de la Jinna şi l-am pus pe pernă.
M-am ridicat, mi-am pus hainele în faţa uşii, am încuiat-o din nou şi m-am dus la
cadă. Intrând în ea, am auzit vocea lui Dutiful.
— N-ai de gând să mă întrebi de ce?
Apa se răcise, era doar călduţă, dar, oricum, mult mai caldă decât ploaia. Mi-am
desfăcut bandajul de la ceafă. Zgârieturile de pe burtă şi de pe piept m-au usturat
când m-am lăsat în apă, apoi s-au domolit. M-am scufundat până la gât.
— Te-am întrebat dacă n-ai de gând să mă întrebi de ce.
— Pentru că nu vrei să-ţi spun „prinţul meu”, bănuiesc, prinţ Dutiful.
Alifia de pe răni se topea în apă, trimiţându-şi aroma în aer. Genţiană. Smirnă. Am
închis ochii şi m-am scufundat sub apă. Când m-am ridicat, am luat bucata de
săpun lăsată pentru prinţ. M-am spălat pe păr, cât îmi rămăsese din el, şi m-am
uitat cum se scurg clăbucii maronii. M-am scufundat din nou, ca să mă clătesc.
— N-ar trebui să-mi mulţumeşti, să mă serveşti la masă şi să mi te supui. Ştiu cine
eşti. Ai sânge la fel de nobil ca mine.
Bine că mă ascundea paravanul. Am pleoscăit în apă, încercând să gândesc,
sperând să-şi închipuie că nu l-am auzit.
— Chade îmi spunea mereu poveşti. Când a început să mă înveţe. Poveşti despre
un alt băiat pe care îl învăţase. Mi-a zis cât de încăpăţânat era, dar şi cât de
inteligent. „Când primul meu învăţăcel era de vârsta ta”, începea el, şi pe urmă îmi
povestea cum le făceaţi farse spălătoreselor sau ascundeaţi foarfecile croitoresei,
ca s-o zăpăciţi. Aveaţi o nevăstuică, nu?
Alunecosul fusese nevăstuica lui Chade. Furasem foarfeca doamnei Hasty la
porunca lui, ca parte a antrenamentului meu de asasin şi de hoţ. Sigur că Chade
nu-i spusese şi asta. Mi se uscase gura. Am pleoscăit mai tare şi-am aşteptat.
— Eşti fiul lui, nu-i aşa? Fiul lui Chade, deci… verişorul meu de-ai doilea? Născut
în patul cui nu trebuia, dar tot verişor. Şi cred că ştiu şi cine a fost mama ta. O
doamnă despre care lumea încă vorbeşte, deşi nimeni nu pare a şti prea multe
despre ea. Lady Thyme.
Am râs, apoi m-am făcut că tuşesc. Fiul lui Chade cu Lady Thyme. Nu că n-ar fi fost
o familie potrivită pentru mine. Lady Thyme, harpia aia puturoasă, fusese
născocirea lui Chade, o deghizare inteligentă când voia să călătorească pe ascuns.
Mi-am dres vocea şi mi-am regăsit îndrăzneala.
— Nu, prinţul meu. Mă tem că te înşeli amarnic.
N-a mai zis nimic până mi-am terminat baia. Am ieşit din cadă, m-am şters şi am
trecut de paravan. Pe aşternut mă aştepta o cămaşă de noapte. Ca de obicei,
bufonul se gândise la toate. Când am tras-o peste părul ud şi aspru, l-am auzit din
nou.
— Ai o sumedenie de cicatrice. Cum te-ai ales cu ele?
— Am pus întrebări unor oameni iuţi la mânie, prinţul meu.
— Şi vorbeşti ca Chade.
Un lucru mai urât şi mai neadevărat nu se mai spusese despre mine niciodată, eram
convins. Am ripostat.
— De când ai devenit atât de vorbăreţ?
— De când nu mai e nimeni în jur ca să ne spioneze. Ştii că Lordul Auriu şi Laurel
sunt spioni, nu? Unul al lui Chade, altul al mamei.
Se credea foarte inteligent. Va trebui să înveţe să fie mai prudent, dacă voia să
supravieţuiască la curte. M-am întors şi l-am pironit din priviri.
— De unde ştii că nu sunt şi eu tot spion?
Râse cu scepticism.
— Eşti prea bădăran. Nu-ţi pasă dacă îmi place de tine sau nu; nu încerci să-mi
câştigi încrederea sau să-mi intri în graţii. Eşti necuviincios. Nu mă flatezi niciodată.
Îşi desfăcu degetele şi şi le puse sub cap. Îmi oferi o jumătate de zâmbet strâmb.
Şi nu pari să-ţi pese că aş putea porunci să fii spânzurat pentru felul brutal în care
te-ai purtat cu mine pe insula aceea. Numai o rudă se poate purta atât de urât cu
cineva fără să se teamă de consecinţe.
Lăsă capul pe-o parte. I-am citit pe chip temerea mea cea mai adâncă. În spatele
speculaţiilor lui, se ascundea nevoia. Îi picura singurătatea din ochi. Cu mulţi ani în
urmă, când Burrich mă despărţise cu sila de primul animal de care mă legasem, mă
ataşasem de el. Cu cât îmi era mai frică de şeful grăjdarilor şi-l uram mai mult, cu
atât aveam mai multă nevoie de el. Trebuia să am pe cineva pe care să mă pot
baza oricând. Lumea zice că toţi tinerii au asemenea nevoi. Cred că a mea era mai
profundă decât simpla nevoie de stabilitate a unui copil. Cunoscând legătura
desăvârşită a Harului, nu mai puteam suporta izolarea minţii. Mi-am zis că Dutiful
se întorcea spre mine mai degrabă din cauza talismanului de la Jinna decât pentru
că m-ar fi privit cu simpatie. Atunci mi-am dat seama că-l pusesem pe pernă.
— Îi dau raportul lui Chade.
Am rostit cuvintele repede, fără să le înfloresc. Refuzam înşelăciunea şi trădarea.
Refuzam să-l las să se ataşeze de mine, crezând că sunt altcineva.
— Bineînţeles. A trimis după tine. Pentru mine. Tu trebuie să fii cel pe care a spus
că va încerca să-l aducă pentru mine. Cel care mă poate învăţa Meşteşugul mai
bine decât el.
Zău, Chade devenise gură-spartă cu vremea.
Dutiful se ridică în capul oaselor şi începu să numere pe degete. L-am privit critic.
Frustrarea şi suferinţa încă i se mai ghiceau în ochii trişti şi în obrajii supţi, dar la un
moment dat, în ultimele două zile, şi-a dat seama că va trăi. Ridică primul deget.
— Ai trăsăturile neamului Farseer. Ochii, maxilarul… nu şi nasul, pe ăsta nu ştiu de
la cine l-ai luat, dar nu-i moştenire de familie. Ridică al doilea deget. Meşteşugul e
magia neamului Farseer. Te-am simţit folosindu-l cel puţin de două ori până acum.
Al treilea deget. Îi spui lui Chade „Chade”, nu „Lord Chade” sau „Sfetnic Chade”. Şi
o dată te-am auzit vorbind despre mama zicându-i Kettricken.
Nici măcar regina Kettricken, ci Kettricken. De parcă aţi fi copilărit împreună.
Poate că şi copilărisem. În ce priveşte nasul, şi el tot Farseer era. Amintire
permanentă de la Regal, din zilele pe care le petrecusem în temniţa lui.
M-am dus la masă şi am suflat în lumânările din sfeşnic, lăsând-o aprinsă doar pe
una. Dutiful mă urmări cum mă întorc la aşternut şi mă aşez pe el. Era jos şi tare,
pus lângă uşă, ca să-mi pot păzi stăpânii. M-am întins.
— Ei? Stărui prinţul.
— Acum o să mă culc, am spus eu încheind categoric discuţia.
El pufni a dispreţ.
— Un servitor adevărat mi-ar fi cerut voie să stingă lumânările. Şi să se culce.
Noapte bună, Tom Badgerlock Farseer.
— Somn uşor, generosul meu prinţ.
Încă un pufnet. Apoi linişte, în afară de ploaia răpăind pe acoperiş şi împrăştiind
noroiul din curtea interioară a hanului. Linişte, în afară de trosnetul focului şi de
zumzetul îndepărtat din odaia mare de jos. Linişte, în afară de paşii nesiguri care
treceau pe lângă uşa noastră. Dar, mai presus de toate, liniştea zdrobitoare din
inima mea, unde, atâţia ani, conştiinţa lui Ochi Întunecaţi îmi fusese far călăuzitor
pe întuneric, căldura în zilele friguroase de iarnă, steaua nopţilor mele. Acum, visele
mele erau searbede, despre lucruri omeneşti lipsite de noimă, şi se risipeau imediat
ce mă trezeam. Lacrimile îmi curgeau şuvoi pe sub pleoapele închise. Am deschis
gura ca să respir fără zgomot – lacrimile mi se opreau în gât – şi m-am răsucit pe
spate.
L-am auzit pe prinţ foindu-se o dată şi încă o dată. Fără zgomot, se ridică din pat şi
se duse la fereastră. O vreme, stătu cu privirea pierdută la ploaia care îngroşa
noroiul din curte.
— Trece vreodată?
Pusese întrebarea cu glas stins, însă eu am ştiut că mi-o adresase mie. Am oftat şi
m-am silit să nu-mi tremure vocea.
— Nu.
— Niciodată?
— S-ar putea să găseşti pe altcineva într-o zi. Dar pe primul nu-l vei uita niciodată.
Nu se mişcă de lângă pervaz.
— De câte animale ai fost legat?
A fost cât pe ce să nu-i răspund.
— De trei, am cedat.
Întoarse capul şi miji ochii spre mine în întuneric.
— Vei mai găsi un altul?
— Mă îndoiesc.
Se întoarse în pat. L-am auzit acoperindu-se cu păturile şi cuibărindu-se sub ele. A
crezut că avea să adoarmă, dar m-am înşelat.
— Mă vei învăţa cum să folosesc şi Harul?
Va trebui să înveţi ceva, măcar să nu te încrezi în nimeni atât de repede.
— N-am zis că o să te învăţ ceva.
Lăsă o vreme să se scurgă în tăcere. Când vorbi, o făcu pe un ton bosumflat.
— Ar fi bine dacă m-ar învăţa cineva ceva.
După ce liniştea domni câteva minute lungi la rând, am sperat să fi adormit. Mă
tulbura ecoul nefiresc al vorbelor sale în mintea mea. Ploaia bătea în spirala de
sticlă groasă a ferestrei, iar bezna se revărsa în cameră. Am închis ochii şi m-am
concentrat. Uşor de parcă aş fi umblat cu ouă, m-am întins către el.
Era acolo, nemişcat şi încordat ca o pisică pregătită de atac. L-am simţit
aşteptându-mă şi pândindu-mă, dar neştiind că stau la hotarele minţii sale.
Meşteşugul lui neinstruit era o unealtă greoaie, neascuţită. M-am retras puţin şi l-
am studiat din toate unghiurile, ca pe un mânz pe care voiam să-l îmblânzesc.
Precauţia lui era un amestec de spaimă şi agresivitate. O armă şi un scut,
deopotrivă, pe care le mânuia cu stângăcie. Şi nu era nici Meşteşug pur. E greu de
descris, însă Meşteşugul lui semăna cu lumina albă a unui far, cu margini de un
verde întunecat. Îmi conştientiza prezenţa prin Har şi se folosea de el ca să se
concentreze. Harul nu trece din mintea unui om în mintea altui om, dar mă ajută să
conştientizez animalul în care locuieşte mintea persoanei respective. Aşa a fost şi
cu Dutiful. Nemaiavând pisica pe care să se concentreze, Harul său era o pânză
întinsă fără margini, căutând o înrudire. A mea, la fel, mi-am dat seama deodată.
M-am retras şi m-am trezit înapoi în corpul meu. Mi-am ridicat zidurile împotriva
Meşteşugului său, care orbecăia neinstruit. În acelaşi timp, n-am putut nega două
lucruri. Firul de Meşteşug care mă lega de Dutiful se întărea de fiecare dată când
mă aventuram ţinându-mă de el. Şi nu aveam idee cum să-l tai, cu atât mai puţin
cum să-i înlătur din minte poruncile pe care i le întipărea Meşteşugul meu.
Al treilea lucru era pe atât de amar, pe cât de tulburătoare erau celelalte două. M-
am gândit bine. Nu doream să mă leg de un alt animal. Dar, cum Ochi Întunecaţi
nu mai era ca să-mi dea un rost Harului, acesta ţâşnea din mine ca rădăcinile,
căutând să se prindă undeva. Ca apa care se revarsă dintr-un vas şi trebuie să se
scurgă undeva, Harul meu se revărsa din mine, tăcut, dar cercetător. Mai devreme,
citisem nevoia din ochii prinţului, un dor disperat de-a se lega şi de-a aparţine de
cineva. Oare şi eu emanam aceeaşi frustrare? Mi-am îngrădit inima şi m-am silit să
mă liniştesc. Durerea avea să mi-o vindece timpul. Mi-am repetat minciuna aceea
până m-a prins somnul.
M-am trezit când lumina care scălda fereastra m-a atins pe faţă. Am deschis ochii,
dar nu m-am mişcat. Lumina palidă care umplea camera după întunericul ploii îmi
dădea senzaţia că mă scufundasem într-o apă limpede. Mă simţeam ciudat de
pustiu, ca un om care a fost bolnav multă vreme şi începe să se însănătoşească.
Îmi aminteam fragmente dintr-un vis destrămat, dar m-am agăţat numai de frânturile
unei dimineţi însorite, de marea de dedesubt şi de vântul care-mi răcorea obrajii.
Aveam impresia că sunt într-o bilă transparentă şi sigură şi că, dacă rămâneam
nemişcat, puteam să mă agăţ de momentul acela de pace. Stăteam pe-o parte, cu
braţul sub perna umflată. După un timp, am adus penele.
Am ridicat capul, vrând să mă uit la ele, însă camera s-a învârtit dintr-odată cu mine
ca şi când aş fi fost mahmur. Mă năpădiră evenimentele zilei care începea – lungul
drum la Buckkeep, întâlnirea cu Chade şi cu Kettricken, odată ajunşi acolo,
întoarcerea la traiul meu ca Tom Badgerlock. M-am ridicat încet în şezut.
Prinţul dormea în patul lui. M-am răsucit şi l-am văzut pe bufon privindu-mă
somnoros. Zăcea pe-o dungă în pat, cu bărbia proptită în pumn. Aşa cum stătea,
părea mult mai tânăr.
— Nu mă aşteptam să te găsesc în patul tău în dimineaţa asta, i-am spus în loc de
bună dimineaţa. Cum ai intrat? Aseară am tras zăvorul.
— Serios? Interesant. Dar nu poţi fi mai surprins să mă vezi pe mine în patul meu
decât sunt eu să te văd pe tine într-al tău.
I-am ignorat ironia. Mi-am scărpinat obrazul aspru.
— Ar trebui să mă bărbieresc, mi-am zis, îngrozit de idee. Nu mai pusesem lama
pe obraz de când plecasem de la Galekeep.
— Chiar ar trebui. Vreau să fim cât se poate de prezentabili când ne întoarcem la
Buckkeep.
M-am gândit la cămaşa mea sfâşiată de pisică, dar am consimţit dând din cap.
Atunci mi-am adus aminte de pene.
— Vreau să-ţi arăt ceva, am spus, ducând mâna sub pernă, dar tocmai atunci prinţul
inspiră adânc şi deschise ochii.
— Bună dimineaţa, prinţul meu, îl salută Lordul Auriu.
— ’neaţa, răspunse somnoros. Lord Auriu, Tom Badgerlock.
După chip şi vorbă, arăta ceva mai bine decât cu o seară înainte, după o zi de
călătorie neîntreruptă. Mi se adresa din nou ceremonios. Am respirat uşurat.
— Bună dimineaţa, prinţul meu, l-am salutat şi eu.
Aşa a început ziua. Am mâncat în cameră. Hainele, spălate şi cusute, le-am primit
înapoi după dejun. Lordul Auriu îşi recăpătase vechea glorie aproape în întregime,
iar prinţul arăta îngrijit, chiar dacă nu neapărat elegant. Aşa cum bănuisem, spălatul
nu făcuse mare lucru pentru veşmintele mele. Am cerut ac şi aţă de la servitoarea
care ne-a adus mâncarea, pretextând că voiam să-mi întăresc mâneca de la
cămaşa cârpită. De fapt, voiam să-i cos un buzunar interior. Lordul Auriu se uită la
mine şi oftă.
— S-ar părea că a te ţine îmbrăcat decent e preţul cel mai mare pe care îl plătesc
ca să te am drept servitor, Tom Badgerlock. Vezi ce poţi să faci ca să arăţi cât de
cât omeneşte.
Eu eram singurul care trebuia să se bărbierească. Lordul Auriu ceruse apă caldă,
un brici şi o oglindă pentru mine. Cât mi-am făcut eu de lucru, a stat la fereastră,
privind dincolo de sătucul unde acostau bacurile. Nici n-am început bine să mă rad,
că am şi simţit ochii prinţului asupra mea. Un timp, i-am ignorat privirile fascinate. A
doua oară când m-am ciupit, mi-am înăbuşit o înjurătură, dar tot l-am întrebat.
— Ce-i? N-ai mai văzut vreodată cum se bărbiereşte un bărbat?
Se îmbujoră uşor.
— Nu. Întoarse capul. Am petrecut puţină vreme în compania bărbaţilor. Da, am
luat cina cu nobili, am vânat cu ei şi am luat lecţii de luptă cu sabia cu ceilalţi copii
de nobili. Dar…
Dintr-odată, nu-şi mai găsi cuvintele. La fel de brusc, Lordul Auriu se ridică de pe
scaunul de la fereastră.
— Vreau să vizitez satul înainte de a pleca de aici. Cred că o să mă plimb puţin prin
el. Cu permisiunea prinţului meu.
— Desigur, Lord Auriu. Cum pofteşti.
După plecarea lui, am crezut că prinţul avea să-l urmeze. Dar a rămas cu mine. S-
a uitat cum mă bărbieresc până la capăt, iar când m-am şters de ultimul strop de
săpun de pe obrazul iritat, m-a întrebat arzând de curiozitate.
— Aşadar, doare?
— Uneori ustură. Numai dacă te grăbeşti, iar eu se pare că mă grăbesc tot timpul
şi din cauza asta mă tai.
Părul tuns în semn de doliu mi se ridica în smocuri. Starling l-ar fi aranjat, mi-am
zis, apoi mi-am blestemat gândul şi mi l-am astâmpărat cu apă.
— N-o să stea. Odată ce se uscă, o să stea iarăşi ca o tufă, se oferi prinţul să mă
ajute.
— Ştiu, prinţul meu.
— Mă urăşti?
Mă întrebă pe un ton atât de indiferent, încât mă luă complet prin surprindere. Am
lăsat jos prosopul şi m-am uitat în ochii lui sinceri.
— Nu. Nu te urăsc.
— Pentru că te-aş înţelege dacă m-ai un. Din cauza lupului şi toate celelalte…
— Ochi Întunecaţi.
— Ochi Întunecaţi. Rosti numele cu grijă. Pe urmă întoarse brusc capul. N-am ştiut
niciodată cum o cheamă pe pisica mea.
Îl înecau lacrimile. Am stat liniştit, aşteptând. După o clipă, oftă.
— Nici eu nu te urăsc.
— E bine de ştiut, am recunoscut, apoi am adăugat: Pisica mi-a cerut s-o omor.
Oricât m-am străduit, tonul meu tot unul de scuză a fost.
— Ştiu. Am auzit-o. Îşi trase nasul de mai multe ori, apoi se prefăcu că tuşeşte. Şi
te-ar fi obligat s-o omori. Era foarte hotărâtă.
— Cred că am ştiut asta, i-am spus amărât, atingându-mi bandajele proaspete de
la gât.
Prinţul chiar îmi surâse. M-am pomenit că-i zâmbesc, la rându-mi. Îmi puse
întrebarea următoare imediat, de parcă ar fi fost foarte importantă, atât de
importantă încât se temea să-i audă răspunsul.
— O să rămâi?
— Să rămân?
— O să te mai văd la castelul Buckkeep? Se aşeză la masă, vizavi de mine, şi mă
fixă din ochi, cu privirea fermă a lui Verity. Tom Badgerlock. Vrei să mă înveţi?
Chade, bătrânul meu mentor, mă rugase acelaşi lucru şi fusesem în stare să-l refuz.
Bufonul, cel mai vechi prieten al meu, mă rugase să mă întorc la Buckkeep, şi îl
refuzasem. Dacă m-ar fi rugat regina însăşi, aş fi reuşit să-i spun nu. În faţa acestui
tânăr Farseer, de-abia am reuşit să bâigui.
— Nu mă prea pricep să-i învăţ pe alţii. Tatăl tău m-a învăţat în secret şi rareori
avea timp de lecţii.
Dutiful mă privi serios.
— Este cineva care să ştie despre Meşteşug mai multe decât tine?
— Nu, prinţul meu.
Nu i-am spus că eu îi omorâsem pe cei care ştiau. N-aş fi putut spune de ce îi
rostisem imediat şi titlul. Numai că mi-o impunea ceva din maniera lui.
— Atunci eşti maestru al Meşteşugului. Fiindcă altul nu este.
— Nu. I-am spus-o fără ezitare, fiindcă limba mi se mişca la fel de repede ca mintea.
Am oftat. Te voi învăţa, i-am promis. Dar aşa cum m-a învăţat tatăl tău pe mine.
Când pot şi ce pot. Şi în secret.
Fără o vorbă, îmi întinse mâna peste masă, ca să ne pecetluim înţelegerea prin
atingerea degetelor. Două lucruri se întâmplară atunci când ni se atinseră mâinile.
— Harul şi Meşteşugul, declară el, iar când palma mea o întâlni pe a sa, scânteia
Meşteşugului ţâşni între noi.
Te rog.
Rugămintea lui veni stângace, mânată de Har, nu de Meşteşug.
— Vom vedea, am zis cu glas tare. Deja regretam. S-ar putea să te răzgândeşti.
Nu sunt un dascăl bun, nici răbdător.
— Dar mă tratezi ca pe un om, nu ca pe un „prinţ”. Ca şi când ai aştepta mai multe
de la un om decât de la un prinţ.
Nu i-am răspuns. L-am privit, aşteptând. Îmi vorbi ezitant, ca şi când s-ar fi ruşinat
de propriile lui spuse.
— Pentru mama, sunt fiul ei. Dar sunt, întotdeauna, şi Prinţul şi Sacrificiul pentru
poporul meu. Iar pentru ceilalţi sunt întotdeauna Prinţul. Întotdeauna. Nu am fraţi.
Nu am tată. Nu am prieteni. Râse – un râs scurt, sugrumat. Oamenii mă tratează
foarte frumos ca „prinţul meu”. Dar există tot timpul un zid între noi. Nimeni nu îmi
vorbeşte mie, adică lui Dutiful. Ridică din umeri, iar gura i se strâmbă într-o parte.
Nimeni, în afară de tine, nu m-a făcut prost, nici măcar atunci când am fost cu
adevărat un prost.
Am înţeles imediat motivul pentru care cedase atât de uşor complotului pestriţilor.
Ca să fie iubit ca într-o familie, fără să se teamă. Ca să fie cel mai bun prieten al
cuiva, chiar dacă acel cineva era o pisică. Mi-am adus aminte de vremea când
crezusem şi eu că numai Chade îmi putea oferi aşa ceva şi cât mă îngrozise
ameninţarea că l-aş fi pierdut. Ştiam că orice băiat, prinţ sau cerşetor, avea nevoie
de prietenia unui bărbat. Dar nu aveam convingerea că eu eram o alegere potrivită.
Chade, de ce nu l-ar fi ales pe Chade? Îmi formulam încă răspunsul în minte când
s-a auzit o bătaie în uşă.
Am deschis şi-am dat de Laurel. Din reflex, m-am uitat în spatele ei. După Lordul
Auriu. Nu l-am văzut. Ea s-a uitat peste umărul meu puţin încruntată, apoi m-a privit
din nou pe mine.
— Pot să intru? Mă întrebă direct.
— Desigur, doamna mea. Am crezut…
Am închis uşa după ea. Se uită la prinţul Dutiful şi o undă de uşurare îi trecu peste
chip când îi făcu o plecăciune. Îi zâmbi şi-l salută.
— Bună dimineaţa, prinţul meu.
— Bună dimineaţa, vânătorule.
Dutiful îi răspunse solemn, dar îi răspunse. Aruncându-i o privire, mi-am dat seama
ce văzuse Laurel pe chipul său. Prinţul îşi revenise. Avea o expresie sobră, ochii
adumbriţi, dar era alături de noi. Nu mai privea cu ochii goi un loc care numai el ştia
unde se află.
— Mă bucur că ţi-ai revenit atât de bine, prinţul meu. Am venit să aflu când vrei să
plecăm la Buckkeep. Soarele urcă pe cer şi ziua pare senină, chiar dacă e mai rece.
— Las hotărârea aceasta în seama Lordului Auriu.
— O alegere excelentă, prinţul meu. Laurel se uită prin cameră. Dar Lordul Auriu
nu e aici?
— S-a dus în sat, i-am răspuns.
Tresări la cuvintele mele. Parcă i-ar fi vorbit un scaun. Atunci mi-am dat seama de
greşeala mea. În prezenţa prinţului, un servitor umil ca mine nu avea voie să
deschidă gura. Am plecat capul, privindu-mi picioarele, ca să nu-mi trădez ruşinea
din ochi. Încă o dată, m-am decis să fiu mai atent la rolul pe care trebuia să-l joc.
Uitasem oare toată învăţătura lui Chade?
Laurel se uită la Dutiful, dar cum el nu mai adăugă nimic, rosti.
— Înţeleg.
— Desigur, eşti bine-venit să-l aştepţi aici, vânătorule.
Una spunea, dar alta trăda tonul lui. N-am văzut pe nimeni să se prefacă cu mai
multă iscusinţă de pe vremea când era rege Shrewd.
— Mulţumesc, prinţul meu. Dar, dacă-mi permiţi, voi sta în camera mea până voi fi
chemată.
— Cum doreşti, vânătorule.
Dutiful se întorsese cu faţa la fereastră.
— Mulţumesc, prinţul meu.
Laurel făcu o scurtă plecăciune în spatele său. În drum spre uşă, ni se întâlniră
privirile. N-am citit nimic în ele. Odată uşa închisă în spatele ei, prinţul se întoarse
din nou către mine.
— Poftim! Înţelegi ce vreau să spun, Tom Badgerlock?
— Nu s-a purtat urât cu tine, prinţul meu.
Îmi făcu semn să mă aşez. Am luat scaunul din faţa lui.
— Ea n-a însemnat nimic pentru mine. Mă tratează ca restul lumii. „Cum doreşti,
prinţul meu.” În toate cele Şase Ducate, nu am niciun prieten adevărat.
Am oftat, apoi l-am întrebat.
— Dar camarazii tăi? Prietenii cu care călăreşti şi vânezi?
— Din aceia am prea mulţi. Fiecăruia trebuie să-i spun prieten şi nu am voie să mă
port cu unul mai frumos decât cu celălalt, ca să nu se simtă jigniţi taţii lor. Şi ferească
Eda să zâmbesc unei tinere. La cea mai timidă încercare a mea de a-mi face o
prietenă, e imediat luată de lângă mine, nu cumva să creadă lumea că-i fac curte.
Nu. Sunt singur, Tom Badgerlock. Singur pentru totdeauna.
Oftă adânc şi-şi plecă ochii spre mâinile sale de pe marginea mesei. Era un
comportament cam prea dramatic pentru un tânăr ca el.
Am vorbit fără să gândesc.
— Of, biet băiat frustrat…
Se încruntă la mine – i-am susţinut privirea – apoi îmi zâmbi, spunându-mi:
— Ai vorbit ca un prieten adevărat.
Peste câteva momente, intră în cameră Lordul Auriu. Dintr-o mişcare fulgerătoare
a degetelor sale lungi, îmi arătă un tub pentru mesaje. Într-o secundă, tubul se făcu
nevăzut în mâneca lui. Dar bineînţeles. Plecase să se întâlnească cu Starling, să
afle dacă primisem vreo veste de la Buckkeep. Şi primisem. Fără îndoială, Chade
pregătea totul pentru întoarcerea noastră. În clipa următoare, Lordul Auriu îl văzu
pe prinţ aşezat de partea cealaltă a mesei. Dacă i se părea ciudat ca moştenitorul
Farseer să stea cu mine la masă, urmărind cum îmi întăresc mâneca de la cămaşă,
nu o arătă.
Nu trădă nici măcar cu o clipire a pleoapelor că mă salutase pe mine mai întâi. În
schimb, îi acordă toată atenţia prinţului.
— Bună ziua, prinţul meu. Dacă îţi convine, putem pleca de îndată.
Prinţul inspiră adânc.
— Îmi convine, Lord Auriu.
Acum lordul se răsuci spre mine şi îmi oferi un zâmbet cum nu mai văzusem pe faţa
sa de zile întregi.
— L-ai auzit pe prinţul nostru, Tom Badgerlock. Apucă-te şi împachetează. Şi poţi
să laşi baltă cârpitul, amice, cel puţin deocamdată. Nimeni nu poate spune despre
mine că sunt un stăpân zgârcit, nici măcar pentru un slujitor atât de neglijent ca tine.
Pune asta pe tine, ca să nu ne faci de râs când ne întoarcem la Buckkeep. Îmi
aruncă o boccea. Conţinea o cămaşă din material ţesut de mână, mult mai
rezistentă decât zdreanţă din mâinile mele. Buzunarul meu interior devenise acum
inutil.
— Mii de mulţumiri, Lord Auriu, i-am spus recunoscător, plin de umilinţă. Mă voi
strădui să am mai multă grijă de ea decât de celelalte trei.
— Aşa să faci. Îmbracă-te cu ea, apoi fugi la doamna Laurel şi spune-i că plecăm
în curând. Iar în drum spre grajd, unde te vei duce ca să porunceşti să ni se
pregătească animalele, treci pe la bucătărie şi cere să ni se pregătească o gustare
pentru după-amiază. Nişte pui rece şi o plăcintă cu carne, două sticle de vin şi pâine
proaspătă, din aceea care se cocea când am intrat eu acum în han.
— Cum pofteşti, stăpâne.
În timp ce-mi trăgeam cămaşa nouă peste cap, l-am auzit pe prinţ întrebând amărât:
— Lord Auriu, tu eşti cel care mă crede idiot, de joci teatrul ăsta faţă de mine? Sau
e dorinţa lui Tom Badgerlock?
Am scos repede capul prin deschizătura de la gât, pentru că nu voiam să ratez
figura pe care o făcea Lordul Auriu. Dar cel care mă întâmpină fu bufonul, cu un
zâmbet larg şi strălucitor, făcând o plecăciune de menestrel în faţa lui Dutiful, cu o
pălărie nevăzută în mână. Când îşi îndreptă spatele, îmi aruncă o privire
triumfătoare. M-am mirat, dar m-am pomenit că răspund tot cu un zâmbet.
— Bunul meu prinţ, vorbi el, nu e nici dorinţa mea, nici a lui Tom Badgerlock, ci a
Lordului Chade. El doreşte ca noi să exersăm cât de des, pentru că actorii proşti ca
noi trebuie să-şi repete rolul de nenumărate ori dacă e să păcălească măcar unul
sau doi ochi.
— Lordul Chade. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sunteţi amândoi oamenii lui.
Am constatat cu plăcere că nu a spus de la cine aflase lucrul acela mai devreme.
Învăţa să fie discret. Îi aruncă bufonului o privire sfredelitoare, plină de neîncredere,
pe care o întoarse apoi spre mine.
— Cine sunteţi voi? Ne întrebă cu glas scăzut. Cine sunteţi, amândoi?
Am avut un schimb neaşteptat de priviri cu bufonul. Faptul că ne consultam înainte
de a-i răspunde îl înfuria. Mi-am dat seama după petele roşii care îi colorau obrajii.
Dincolo de furie, în spatele ochilor, se ascundea teama băiatului că se făcuse de
râs în faţa mea. Oare îi câştigasem încrederea prin prefăcătorie? Afecţiunea dintre
mine şi bufon excludea o posibilă prietenie dintre noi doi? Candoarea începea să-i
pălească. Se retrăgea în spatele zidurilor lui de os domnesc. M-am întins iute peste
masă şi, încălcând orice protocol nobil, l-am prins de mână. Am lăsat onestitatea
să se scurgă în el prin atingerea aceea, să-l convingă prin Meşteşug, aşa cum Verity
o convinsese odată pe mama lui să aibă încredere în el.
— E un prieten, prinţul meu, rosti Lordul Auriu. Cel mai bun prieten al meu şi,
probabil, şi al tău.
Nu mi-am dezlipit ochii de pe faţa prinţului când am întins cealaltă mână spre bufon.
L-am auzit mutându-se lângă Dutiful. În clipa următoare, i-am simţit degetele
dezmănuşate într-ale mele. I-am luat mâna şi am pus-o peste ale noastre, degetele
sale lungi acoperindu-le pe amândouă.
— Dacă mă primeşti, se oferi bufonul cu umilinţă, te voi sluji aşa cum l-am slujit pe
tatăl tău, şi pe bunicul tău, înaintea sa.
Capitolul XXVIII
ÎNTOARCEREA ACASĂ
De la începutul începuturilor tradiţiilor noastre, între cele Şase Ducate şi Insulele
Străine au existat atât relaţii comerciale, cât şi războaie. La fel ca fluxul şi refluxul,
am făcut troc cu mărfuri şi ne-am căsătorit între noi, apoi ne-am războit şi ne-am
ucis propriile rude. Ceea ce deosebeşte Războiul Corăbiilor Roşii în tradiţia aceea
lungă şi sângeroasă este că, pe timpul lui, pentru prima oară, Străinii s-au unit sub
un singur cârmuitor războinic. Îl chema Kebal Rawbread. Pe seama lui circulă multe
poveşti, dar cele mai multe spun că a început ca pirat şi invadator. A excelat ca
marinar şi luptător, iar oamenii care l-au urmat au prosperat. Vestea despre
succesul şi bogăţia prăzilor pe care le pretindeau îi determina pe oamenii care
gândeau la fel ca el să-l urmeze. În curând, a ajuns să comande o flotă de vase
invadatoare.
Chiar şi aşa, ar fi putut rămâne doar un pirat prosper, atacând acolo unde îl ducea
vântul. Însă el a început să ia măsuri ca toate Insulele Străine să treacă sub domnia
lui. Forma de convingere pe care o folosea era foarte asemănătoare cu
transformarea în neoameni pe care a întrebuinţat-o mai târziu împotriva locuitorilor
celor Şase Ducate. Cam pe vremea aceea, a decretat că toate carcasele corăbiilor
de piraţi trebuie vopsite în roşu şi că raidurile vor ţinti numai ţărmul celor Şase
Ducate. E interesant de observat că, concomitent cu schimbările de tactică ale flotei
lui Kebal Rawbread, în cele Şase Ducate a început să circule zvonul că lângă el s-
ar afla o Femeie Palidă.
Fedwren, O relatare despre
Războiul Corăbiilor Roşii

Am ajuns în oraşul Buckkeep când seara gonea din urmă după-amiaza. Am fi putut
ajunge mult mai devreme, însă bufonul a urmat intenţionat un drum ocolit. Ne
oprisem pe un mal de râu nisipos, ca să ne luăm gustarea de după-amiază. Cred
că încerca să tragă de timp pentru ca prinţul să mai aibă parte de o zi liniştită, înainte
de a fi prins din nou în vârtejul evenimentelor de la curte. Niciunul dintre noi n-a
pomenit de haosul şi de veselia ceremoniei de logodnă pe care o aducea luna nouă.
Prinţul nostru s-a complăcut în şarada noastră, aşa că, în drum spre casă, a călărit
lângă Malta, arătând servitorului needucat al Lordului Auriu aceeaşi desconsiderare
pe care i-ar fi arătat-o orice tânăr de origine atât de nobilă. A ascultat poveştile
aristocrate ale bufonului despre vânători şi baluri şi ţinuturi exotice, fără a-şi
compromite niciodată comportamentul princiar. Laurel călărea lângă Lordul Auriu,
dar mai mult în tăcere. Cred că prinţului îi plăcea noul său rol. Am simţit cât de
uşurat era că îl includeam printre noi. Nu era un băiat fugit de-acasă şi târât înapoi
de bătrânii familiei sale, ci un tânăr care se întorcea dintr-o aventură periculoasă,
alături de prietenii lui. Disperarea singurătăţii îl părăsea. Totuşi, pe măsură ce ne
apropiam de Buckkeep, i-am simţit agitaţia tot mai intensă. Pulsa prin firul
Meşteşugului care ne lega. M-am întrebat încă o dată dacă era conştient de el aşa
cum eram eu.
Cred că biata Laurel era şocată de schimbarea intervenită în purtarea tânărului.
Părea să-şi fi recăpătat întreaga bună dispoziţie şi să fi lăsat în urmă nenorocirile
îndurate printre pestriţi. Nu ştiu dacă sesiza când râdea forţat sau cât de iscusit
conducea conversaţia Lordul Auriu când prinţul părea să nu se poată concentra
asupra ei. Eu am sesizat. Eram uşurat că băiatul se lipise de bufon. Aşa că am
călătorit singur până când, pe la începutul după-amiezii, vânătorul Laurel a rămas
în urmă ca să o ajung, lăsându-i pe prinţ şi pe Lordul Auriu să-şi întărească
proaspăta lor camaraderie.
— Pare cu totul alt om, remarcă ea şoptit.
— Aşa este, am încuviinţat.
Am încercat să-mi alung orice umbră de cinism din voce. Dutiful şi Lordul Auriu fiind
amândoi ocupaţi, Laurel catadicsea să-mi vorbească din nou. Ştiam că nu trebuie
s-o condamn că acordase atenţie şi prietenie altcuiva, iar mie nu. Faptul că Lordul
Auriu o onora cu atenţia lui nu era o nimica toată pentru ea. M-am întrebat dacă ea
va încerca să păstreze legătura cu el după ce ne întorceam la castelul Buckkeep.
Ar fi invidiat-o toate doamnele dacă s-ar fi întâmplat aşa. Şi m-am mai întrebat cât
de profundă era afecţiunea lui pentru ea. Oare prietenul meu chiar se îndrăgostea
de ea? I-am studiat profilul cât a călărit alături de mine. Ar fi putut să găsească una
mult mai rea. Laurel era zdravănă şi tânără şi un bun vânător. Imediat mi-a răsunat
în minte ecoul valorilor lupului. Mi-am tras răsuflarea şi am lăsat durerea să treacă.
Era mai abilă decât o crezusem eu.
— Îmi pare rău, mi-a şoptit atât de slab, încât de-abia am auzit-o. Ştii că nu am
Sânge Străvechi. M-a ocolit cumva, ca să se scurgă, în schimb, în fraţii şi în sora
mea. Totuşi, îmi dau seama prin ce treci. Am văzut cât a suferit mama când i-a
murit gâscanul. Pasărea avea patruzeci de ani, a trăit mai mult decât tata… Ca să
fiu sinceră, din cauza asta cred că Sângele Străvechi e, deopotrivă, un blestem şi
o binecuvântare. Şi, mărturisesc, când mă gândesc la riscuri şi la suferinţă, nu
pricep de ce practici magia asta. Cum poate cineva să lase un animal să-i
cucerească inima, când viaţa lui e atât de scurtă? Ce avantaj ai care să
compenseze durerea de câte ori îţi moare partenerul?
Nu aveam ce să-i răspund. Ca s-o spun pe-a dreaptă, îşi arăta mila faţă de mine
într-un mod destul de categoric.
— Îmi pare rău, repetă ea după un timp. Probabil crezi că nu am suflet. Aşa crede
verişorul meu, Deerkin. Dar şi lui îi spun ceea ce ţi-am spus şi ţie. Nu înţeleg. Şi nu
pot încuviinţa. Voi considera întotdeauna că magia Sângelui Străvechi ar trebui
ignorată.
— Dacă aş avea de ales, poate că şi eu aş simţi la fel. Dar m-am născut cu ea.
— Ca prinţul, adăugă, după ce se gândi mai multă vreme. Eda să ne apere pe toţi
şi să-i păstreze secretul în siguranţă.
— Aşa să fie. Şi pe al meu, am spus privind-o pe furiş.
— Nu cred că Lordul Auriu te-ar trăda. Te apreciază mult prea mult pentru un
servitor.
Era o asigurare pe care nu se gândise niciodată că aş fi putut-o auzi din gura ei
slobodă. În momentul următor, îmi abătu gândurile, adăugând cu delicateţe.
— Şi fie ca rudele mele să nu ajungă subiect de bârfă.
I-am răspuns în felul ei.
— Sunt convins că Lordul Auriu te apreciază şi ca prietenă, şi ca vânător dedicat al
reginei, şi nu ar sufla o vorbă care să te discrediteze sau să te pună în primejdie.
Mă privi pieziş şi mă întrebă timidă.
— Ca prietenă? Crezi?
Expresia ochilor şi colţurile gurii ei mă avertizară că nu trebuie să-i dau un răspuns
în doi peri.
— Mie aşa mi se pare, am zis, cam ţeapăn.
Îşi îndreptă spatele, uşurată, ca şi când i-aş fi oferit un cadou.
— Şi tu îl cunoşti de mult, brodă ea pe marginea spuselor mele.
Am refuzat să-i confirm bănuiala. A privit în altă parte o vreme şi după aceea n-am
vorbit prea mult. A început să fredoneze. Părea să aibă inima uşoară. Am sesizat
că nu se mai auzea vocea prinţului. Lordul Auriu vorbea în continuare, însă Dutiful
călărea în tăcere.
Când am ajuns în oraşul Buckkeep, castelul se profila ca o siluetă întunecată pe
ţărmurile înalte, abrupte şi întunecoase, pe un covor de nori negri. Prinţul îşi trăsese
bine gluga peste cap şi revenise lângă mine. Laurel călărea acum alături de Lordul
Auriu şi arăta mulţumită de schimbare. Dutiful şi cu mine am fost zgârciţi la vorbă,
fiecare absorbit de propriile gânduri. Drumul înapoi la Buckkeep ne urca pe poteca
abruptă care ducea la poarta dinspre apus. Cum am plecat, aşa ne întorceam. Am
trecut din nou pe lângă colibele răzleţe de la baza dealului. Când am văzut prima
perdea de verdeaţă atârnată de pragul de sus al unei uşi, mi-am zis că proprietarul
era doar un petrecăreţ prea zelos. Dar apoi am văzut încă una şi, înaintând, am dat
peste un grup de muncitori care înălţau o arcadă sărbătorească. În apropiere, nişte
orăşeni împleteau iederă cu lujeri de albişoară, ca să împodobească arcada.
— Cam devreme, nu credeţi? Le-a strigat Lordul Auriu vesel, când am trecut pe
lângă ei.
Un gardian scuipă şi hohoti.
— Devreme, domnul meu? Am şi întârziat! Toată lumea a crezut că furtunile o să
întârzie nava cu logodnica, dar Străinii se vede că s-au folosit de ele ca să ajungă
aici iute ca vântul. Galerele au sosit la prânz, cu garda de onoare a prinţesei. Am
auzit că o să acosteze înainte de apusul soarelui şi trebuie să ne pregătim cu toţii.
— Serios? Se entuziasmă Lordul Auriu. Păi, atunci aş face bine să nu întârzii la
festivităţi. Îi zâmbi lui Laurel. Doamna mea, mă tem că trebuie să călărim cât de
repede vom putea. Voi, băieţi, puteţi să veniţi în ritmul vostru.
Acestea fiind zise, i-a dat pinteni Maltei, iar ea ţâşni sprintenă. Laurel nu s-a lăsat
mai prejos. Prinţul şi cu mine i-am urmat, dar mai încet. Mergând după ei pe calea
şerpuitoare spre castel, Lordul Auriu şi Laurel o luară pe drumul principal şi intrară
pe poartă. Când am ajuns la un desiş, am abătut-o pe Negruţa de la drum şi i-am
făcut semn prinţului să mă urmeze. Nu era decât o potecă pentru vânat, dar eu am
mânat-o pe Negruţa prin încâlceala de tufişuri, pe o cărare de care mi-am amintit
cu mare greutate, iar Dutiful a venit după mine. Am mers pe lângă zidul castelului
până când am ajuns la un loc pe care mi-l arătase lupul cu ani în urmă. Ciulini deşi
acopereau încă deschizătura, dar eu aveam bănuielile mele. Am descălecat în
umbra zidului.
— Unde suntem? Mă întrebă prinţul.
Îşi dădu jos gluga şi privi curios în jur.
— Într-un loc în care aşteptăm. Nu risc să intru cu tine în castel pe niciuna dintre
cele două porţi. Chade va trimite pe cineva să ne întâmpine aici şi sunt sigur că va
găsi o cale să te aducă în turn, în aşa fel încât să pară că nu l-ai părăsit niciodată.
Ai considerat potrivit să-ţi petreci ultimele zile meditând, iar acum ai venit să-ţi
întâmpini logodnica. Nimeni nu trebuie să ştie nimic.
— Înţeleg, spuse el deprimat. Norii se îngroşau, iar vântul începea să bată mai
puternic. Acum ce facem?
— Aşteptăm.
— Aşteptăm. Oftă. Dacă e cineva care s-a perfecţionat în aşteptare, atunci eu sunt
acela.
Părea şi obosit, şi îmbătrânit.
— Cel puţin eşti acasă acum.
— Da. Nu părea prea bucuros. Parcă a trecut un an de când am plecat din
Buckkeep, dar nu e nicio lună. Îmi aduc aminte că stăteam în pat şi număram zilele
pe care le mai aveam până la luna nouă, până când trebuia să fac faţă
evenimentului acestuia. Apoi… o vreme am crezut că nu va trebui să-i fac faţă
deloc. Mi s-a părut ciudat, toată ziua de azi, să ştiu că mă întorc la vechea mea
viaţă, că voi reînnoda toate firele rupte, toate amănuntele şi voi merge mai departe
ca şi când n-aş fi plecat. A fost copleşitor. Toată ziua, pe drum, mi-am promis că-
mi voi acorda o zi sau două de linişte. Am vrut puţin timp pentru mine, să văd cât
de mult m-am schimbat. Acum… delegaţia din Insulele Străine soseşte chiar în
seara asta, ca să-mi oficializeze logodna. În seara asta, mama şi nobilii din Insulele
Străine îmi hotărăsc cursul vieţii.
Am încercat să zâmbesc, dar am simţit că-l duc la execuţie. Fusesem şi eu cândva
la un pas de o soartă asemănătoare. Am găsit ceva să-i spun.
— Probabil că eşti foarte nerăbdător să-ţi cunoşti mireasa.
Mă privi.
— Îngrozit e mai aproape de adevăr. E ceva mai degrabă înspăimântător s-o
cunoşti pe fata cu care te vei căsători, când ştii că preferinţele tale nu au absolut
nicio importanţă. Râse scurt, amărât. Nu că eu m-am descurcat foarte bine când
am ales pe cineva de unul singur. Oftă. Are unsprezece ani. Unsprezece veri.
Întoarse privirea de la mine. Despre ce să vorbesc cu ea? Despre păpuşi? Despre
lecţii de brodat? Îşi împreună mâinile la piept şi se propti cu spatele de zidul de
piatră rece. Cred că femeile nici nu învaţă să citească pe Insulele Străine. Nici
bărbaţii, dacă tot veni vorba.
— Of…
Oricât am încercat, n-am ştiut ce să-i mai zic. Să-i spun că paisprezece ani nu sunt
cu mult mai mulţi decât unsprezece mi s-a părut o cruzime. Am aşteptat în linişte.
Fără nicio avertizare, ploaia care ameninţase până atunci s-a năpustit asupra
noastră. A început brusc – o aversă din acelea care te face ciuciulete şi-ţi umple
urechile de răpăitul apei. Am fost aproape recunoscător că nu mai puteam face
conversaţie. Ne-am ghemuit amărâţi, apa scurgându-se de pe caii care stăteau cu
capetele plecate.
Eram amândoi leoarcă de apă şi înfriguraţi atunci când a apărut Chade să-l conducă
pe prinţ în castel. A vorbit puţin, m-a salutat grăbit în ploaia torenţială, promiţând că
ne vom vedea în curând, apoi au dispărut amândoi. Am zâmbit amar pentru mine
când am rămas acolo singur, ud până la piele. S-a întâmplat aşa cum mă
aşteptasem. Vulpoiul cel bătrân nu astupase deschizătura dosnică, dar nu avea de
gând să-mi arate şi mie intrarea. Am inspirat adânc. Nu conta. Misiunea mea se
încheiase. Îl adusesem pe prinţ teafăr înapoi la castelul Buckkeep, la timp pentru
logodnă. Nu mă încerca nicio emoţie. Triumf. Bucurie. Jubilare. Nu. Ud, obosit şi
flămând. Înfrigurat până în măduva oaselor.
Pustiu.
Am încălecat pe Negruţa şi am călărit prin rafalele de ploaie, ducând şi calul
prinţului. Ziua scădea, iar copitele cailor alunecau pe straturile de frunze ude. Eram
obligat să merg încet. Tufişurile printre care treceam erau împovărate de apă. Nu
crezusem că puteam fi mai ud, dar mă înşelasem. Apoi, când am luat-o pe drumul
principal spre turn, l-am găsit înţesat de oameni, cai şi lectici. Mă îndoiam că aveau
să-mi facă loc sau să-mi dea voie să mă alătur procesiunii de logodnă. Aşa că am
stat cu Negruţa în ploaie şi am ţinut frâiele armăsarului cel sur şi nenorocit, uitându-
ne cum înaintează mulţimea.
Mai întâi veneau purtătorii de torţe, cu torţele ridicate sus de tot, ca să lumineze
drumul, apoi gărzile reginei, în uniforme violet cu alb, având ca emblemă vulpea,
călare pe cai albi, foarte dichisiţi şi uzi leoarcă. Au trecut, conducând drumul, urmaţi
de un amestec interesant de gărzi ale prinţului şi războinici de pe Insulele Străine.
Gărzile prinţului purtau uniforma de culoarea albastrului de Buckkeep, cu cerbul
Farseer ca emblemă, şi mergeau pe jos, probabil din respect pentru Străini. Gărzile
care o însoţiseră pe narcescă erau formate din marinari şi luptători, nu călăreţi. Din
blănile şi pieile lor curgeau pârâiaşe de apă. Am presupus că deseară, în Coridorul
cel Mare, avea să pută a blană udă, uscată la căldură. Înaintau unii după alţii în
funcţie de rang, cu mersul legănat al celor care călătoriseră mult pe mare şi se
aşteptau încă să le apară în faţă o punte la fiecare pas. Îşi purtau armele ca pe
bogăţii şi bogăţiile ca pe arme. Săbiile de la şolduri luceau bătute în nestemate. Am
văzut şi topoare poleite cu aur. M-am rugat să nu se stârnească nicio încăierare
printre gărzile amestecate la noapte. Mergeau alături veterani din ambele tabere
care se înfruntaseră în Războiul Corăbiilor Roşii.
Mai departe veneau nobilii din Insulele Străine, călărind cai de împrumut şi arătând
cât se poate de incomozi în şa. Am văzut nobili din Şase Ducate călărind printre ei,
ca să-i întâmpine. I-am recunoscut mai degrabă după embleme decât după chipuri.
Ducele de Tilth era mult mai tânăr decât mă aşteptasem. Două tinere purtau
însemnele ducatului Bearns şi, deşi am recunoscut pe feţele lor trăsăturile neamului
lor, nu le mai întâlnisem până atunci. Parada, măreaţă şi marţială, nu se mai
termina. Am stat în ploaie şi am urmărit cum treceau oamenii pe lângă mine.
A urmat lectica logodnicii prinţului Dutiful. Plutea ca un nor priponit, imens şi alb,
purtată pe umeri de nobilii cu cel mai înalt rang ai regelui. Tinerii nobili care mergeau
pe lângă ea cu torţe în mâini erau uzi şi mânjiţi cu noroi până la genunchi. Vântul şi
ploaia torenţială nenorociseră florile şi ghirlandele care împodobeau lectica. Poate
că lectica aceea lovită de furtună ar fi fost un semn rău, dacă n-ar fi fost fata
dinăuntru. Perdelele nu erau trase împotriva rafalelor de vânt, ci date la o parte.
Cele trei doamne din cele Şase Ducate erau ciuciulete şi ştiau foarte bine ce le
făcuse ploaia coafurilor şi rochiilor lor. Dar în mijlocul lor stătea o fetiţă fascinată de
furtună. Avea părul liber, lung şi negru ca smoala. Stropii de apă i-l lipiseră de cap
şi-l făceau să semene cu o blană de focă. Şi ochii ei, mari, negri şi umezi, tot de ai
unei foci aminteau. Trecând pe lângă mine, m-a privit şi mi-a arătat dinţii albi într-
un surâs de încântare. Era, aşa cum spusese prinţul, o copilă de unsprezece ani, o
fiinţă mică şi robustă, cu obraji proeminenţi şi umeri laţi, hotărâtă să nu piardă niciun
minut din călătoria la castelul de pe deal. Probabil în onoarea logodnicului ei, purta
straie în culoarea albastru de Buck, având şi pe cap o podoabă albastră
neobişnuită, dar haina cu guler înalt, pe care o purta peste bluză, era din piele fină,
împodobită cu narvali brodaţi cu aur. Am privit-o pe fată la rândul meu, crezând că
o mai văzusem altădată sau cunoscusem pe cineva din familia ei, dar, înainte de a-
mi aduce aminte dacă şi unde o mai întâlnisem, lectica a trecut de mine şi-a urcat
pe deal. Tot mai aveam de aşteptat, în ploaia care răpăia în jurul meu, pentru că în
spatele lecticii veneau alte rânduri de oameni de-ai noştri şi de-ai fetei, ca s-o
cinstească.
Într-un sfârşit, când s-au terminat rândurile de nobili şi de gărzi, am îndemnat-o pe
Negruţa să pornească pe drumul bătătorit. Ne-am alăturat unui şir de negustori care
se îndreptau spre turn. Unii îşi cărau marfa pe umeri – roţi de caşcaval cernite sau
butoaie cu băuturi fine –, alţii în căruţe. M-am lăsat absorbit de şuvoiul lor şi am
intrat împreună cu ei, nebăgat în seamă, pe poarta principală din Buckkeep.
Slugile de la grajduri nu mai făceau faţă puhoiului de animale. Le-am dat în grijă
surul prinţului, dar le-am spus că de Negruţa voiam să mă ocup eu însumi şi s-au
bucurat. Probabil că am riscat prosteşte. M-aş fi putut întâlni cu Hands, care poate
că m-ar fi recunoscut. Dar, în zarva aceea de oameni şi de cai, nu mi s-a părut
probabil. Grăjdarii mi-au spus s-o duc pe Negruţa în „grajdul vechi”, pentru că acela
era destinat cailor servitorilor acum. Am descoperit că era grajdul copilăriei mele, în
care domnise Burrich şi în care eu fusesem mâna lui dreaptă. Vechea îndatorire
familiară, aceea de a mă ocupa de iapă înainte de-a o duce în boxă, mi-a adus o
pace stranie în suflet. Mirosul de cal şi de fân, lumina blândă a felinarelor rare şi
zgomotele animalelor care se pregăteau de culcare m-au liniştit cu desăvârşire.
Eram ud şi înfrigurat, dar acolo, în grajdul din Buckkeep, mă simţeam mai acasă
decât mă simţisem oriunde altundeva de multă vreme încoace. Toate se
schimbaseră pe lume, numai în grajd rămăseseră toate aproape la fel.
Cât am străbătut istovit curtea aglomerată şi am intrat pe uşa servitorilor, gândul a
venit după mine. Toate se schimbaseră, dar multe rămăseseră la fel în Buckkeep.
Din bucătărie, căldura însoţea aceleaşi zdrăngănituri şi pălăvrăgeli. Intrarea de la
camera gărzilor, marcată de steag, era tot noroioasă şi mirosea în continuare a lână
udă, bere vărsată şi tocană de carne. Din Coridorul cel Mare răzbăteau muzică şi
râsete, zgomotele celor care mâncau şi discutau. Doamnele foşneau din rochii pe
lângă mine, iar servitoarele lor se încruntau la mine, nu cumva să îndrăznesc să
stropesc straiele frumoase ale stăpânelor lor. La intrarea în Coridorul cel Mare, doi
lorzi tinerei îl îmboldeau pe al treilea să meargă la o fată cu care nu îndrăznea să
vorbească. Mânecile unuia erau împodobite cu cozi de hermină negre în vârf, altul
avea un guler atât de plin de inele de argint, încât de-abia îşi putea mişca puţin
capul. Mi-am adus aminte cât mă chinuise odinioară doamna Hasty din cauza
hainelor şi mi-a fost tare milă de ei. Cămaşa mea era aspră, dar cel puţin mă
mişcăm liber în ea.
Altădată, fusesem obligat să apar la asemenea ocazii, chiar dacă nu eram decât un
bastard. Când Verity şi Kettricken stătuseră la masa cea mare, fusesem aşezat
câteodată destul de aproape de ei. Mă înfruptasem din delicatese gătite cu migală,
purtasem conversaţii cu doamne nobile şi-i ascultasem pe cei mai iscusiţi muzicanţi
pe vremea când fusesem FitzChivalry Farseer. Dar în seara aceea eram Tom
Badgerlock şi aş fi fost cel mai mare prost din lume să regret că treceam necunoscut
prin atâta veselie.
Năpădit de amintiri, a fost cât pe ce să urc scările spre vechea mea cameră, dar m-
am trezit la timp şi m-am îndreptat spre odăile Lordului Auriu. Am bătut la uşă şi am
intrat. Nu era acolo, dar se vedea limpede că fusese. Se îmbăiase şi-şi pusese
veşminte curate cu grabă evidentă. O cutie cu bijuterii rămăsese deschisă pe masă.
Luase ceva din ea, împrăştiind restul podoabelor pe lemnul şlefuit. Încercase patru
cămăşi pe care le trântise pe pat. Pe jos zăceau câteva perechi de pantofi
desconsideraţi. Am oftat şi am făcut ordine, punând două cămăşi în dulap şi alte
două, împăturite, într-un scrin. Am închis uşa dulapului cu haine şi grămezi de
pantofi. Am aruncat lemne în foc, am pus lumânări noi în sfeşnice, ştiind că avea
să se întoarcă târziu, şi am măturat în faţa căminului. Apoi am aruncat o privire în
jur. Odaia plăcută arăta dintr-odată pustie. Am tras adânc aer în piept şi am cercetat
din nou locul din mintea mea din care lipsea lupul. Într-o zi, mi-am spus, mi se va
părea normal ca locul acela să rămână gol. Deocamdată, însă, nu voiam să rămân
singur cu mine.
Am luat o lumânare şi m-am dus în odaia mea întunecoasă. Era exact aşa cum o
lăsasem. Am închis bine uşa, am tras încuietoarea şi am început urcuşul pe scările
înguste spre turnul lui Chade.
Mă aşteptasem întru câtva să-l găsesc acolo, nerăbdător să-mi asculte raportul.
Bineînţeles că mă înşelasem; probabil lua parte la festivităţi. Dar, chiar dacă Chade
nu era acolo, eu tot eram bine-venit în camerele lui. Lângă foc fusese lăsată o cadă,
iar de cârlig atârna un vas mare cu apă fierbinte. Mâncarea, mai mult ca sigur
aceleaşi feluri din care se înfruptau şi nobilii în Coridorul cel Mare, aştepta pe masă,
lângă sticla cu vin. O farfurie. Un pahar. Aş fi putut să mă compătimesc. Dar am
observat că un al doilea scaun confortabil fusese adus lângă al lui, aproape de
cămin. Pe el se aflau un teanc de prosoape şi o haină de lână albastră. Chade
lăsase la îndemână tifon şi bandaje, dar şi un vas cu alifie urât mirositoare. Deşi
avusese pe cap o sumedenie de treburi de rezolvat, tot se gândise la mine. Mi-am
reamintit acest lucru, chiar dacă ştiam că nu el cărase găleţile cu apă. Aşa, deci.
Avea un servitor sau îl pusese la treabă pe ucenicul său? Era un mister încă
nerezolvat.
Am turnat apa fierbinte în cadă şi am potrivit-o cu cea din găleată. Am umplut o
farfurie cu mâncare şi am aşezat-o la îndemână, împreună cu sticla de vin. Mi-am
scos hainele ude, am pus talismanul de la Jinna pe masă şi am ascuns penele în
cele mai prăfuite suluri de pergament ale lui Chade. După aceea, mi-am desfăcut
bandajul de la gât şi am intrat în cadă. M-am lăsat uşor în apă, pe spate. Am mâncat
în timp ce mă înmuiam în apa caldă, am băut un pahar de vin şi m-am îmbăiat după
bunul plac. Frigul a început să-mi iasă încet din oase. Tristeţea care îmi rămăsese
şi mă apăsa era un lucru obositor şi familiar. M-am întrebat dacă Starling cânta în
Coridorul cel Mare. M-am întrebat dacă bufonul o conducea pe Laurel pe ringul de
dans. M-am întrebat ce părere avea prinţul Dutiful despre mireasa-copilă pe care
furtuna de pe mare i-o azvârlise în prag. M-am lăsat din nou pe spate, am băut vin
din sticlă şi presupun că am aţipit.
— Fitz?
Vocea bătrânului era îngrijorată. M-am trezit cu un tresărit şi m-am ridicat în capul
oaselor, împroşcând cu apă. Ţineam încă sticla în mână. A prins-o înainte s-o vărs
şi-a pus-o pe masă cu un mic zgomot.
— Te simţi bine?
— Probabil că am adormit.
Eram buimac. M-am uitat lung la el. Purta straie elegante, de curte, iar lumina slabă
a focului îi sclipea în giuvaierele de la urechi şi de la gât. Parcă era un străin. M-am
simţit stânjenit că mă prinsese dormind, gol şi pe jumătate beat într-o cadă cu apă
răcită.
— Stai să ies de-aici, am bâiguit.
— Te rog chiar, m-a încurajat.
A aprins focul cât am ieşit eu din cadă, m-am şters şi mi-am pus haina albastră.
Degetele de la mâini şi de la picioare mi se zbârciseră de la atâta stat în apă. Chade
a umplut un vas mai mic şi l-a aşezat pe poliţă, apoi a luat un ceainic şi două ceşti
de pe raft. L-am urmărit amestecând ierburi dintr-un şir de vase cu dop.
— Cât de târziu e? L-am întrebat, ameţit.
— Atât de târziu, încât Burrich ar zice că e dimineaţa, devreme.
A aşezat o măsuţă între scaunele de lângă foc şi a aranjat pe ea ceainicul şi cănile.
S-a aşezat în scaunul lui vechi, lângă masă, şi mi-a făcut semn să stau pe celălalt.
M-am aşezat şi l-am studiat pe Chade. Stătuse treaz toată noaptea, dar nu părea
istovit, ci înviorat. Îi luceau ochii, iar mâinile nu-i tremurau. Şi le-a împletit în poală
şi-a rămas cu ochii la ele.
— Îmi pare rău, mi-a spus cu glas încet. A ridicat ochii spre mine. Nu pretind că-ţi
înţeleg pierderea pe deplin. A fost un animal grozav lupul tău. Dacă n-ar fi fost el,
regina Kettricken n-ar fi evadat din castel cu atâţia ani în urmă. Ea mi-a povestit de
multe ori cum vă aducea de mâncare tuturor când aţi călătorit în Regatul Munţilor.
Te-ai gândit vreodată că, dacă n-ar fi fost lupul, niciunul din noi n-ar fi stat aici,
acum?
Nu voiam să vorbesc despre Ochi Întunecaţi chiar atunci, nici măcar să aud
amintirile frumoase ale altora despre el.
— Aşadar, am spus, după un moment de linişte stânjenitoare, a mers bine totul în
seara aceasta? Ceremonia de logodnă şi toate celelalte?
— A, păi, n-a fost decât ceremonia de întâmpinare. Logodna oficială va avea loc
când va fi lună nouă. Noaptea viitoare. Toţi ducii trebuie să sosească înainte.
Castelul Buckkeep va fi plin-ochi de oameni, la fel ca şi oraşul.
— Am văzut-o. Pe narcescă. E doar o copilă.
Un zâmbet straniu lumină faţa lui Chade.
— Dacă zici că e „doar” o copilă, atunci mă îndoiesc că ai văzut-o cu adevărat. E…
un mugure de regină, Fitz. Aş vrea s-o cunoşti şi să-i vorbeşti. Prin cea mai
norocoasă întorsătură a sorţii, Străinii ne-au oferit o pereche extraordinară pentru
prinţ.
— Şi Dutiful e de aceeaşi părere? L-am îndemnat să-mi dea amănunte.
— El… Chade se aplecă brusc în faţă. Ce-i asta? Îţi iei maestrul la întrebări?
Raportează, impertinentule!
Zâmbetul anulă orice umbră de răutate din cuvintele sale.
Şi i-am raportat. Când a fiert apa, a pregătit ceai pentru amândoi, l-a turnat din
ceainic, înţepător şi tare. Nu ştiu ce-a pus în el, dar aburii de oboseală şi de vin mi
s-au evaporat din minte. I-am povestit toate întâmplările până în momentul în care
am ajuns la han şi la docul debarcaderelor. Ca de obicei, m-a ascultat fără ca
expresia feţei sale să trădeze nimic. Dacă a auzit ceva ce l-a şocat sau l-a îngrozit,
s-a ascuns foarte bine. A strâmbat din buze o singură dată, când i-am spus că l-am
trântit pe Dutiful pe spate pe plajă. Când am terminat, a inspirat prelung pe nas. S-
a ridicat şi s-a plimbat alene în jurul camerei. Apoi s-a întors şi s-a trântit pe scaun.
— Aşadar, prinţul nostru e înzestrat cu Har, zise el domol.
Din toate lucrurile pe care mi le putea spune, acesta m-a surprins cel mai mult.
— Ai avut îndoieli?
Negă scuturând uşor din cap.
— Sperasem să mă înşel. Faptul că oamenii aceia cu Sânge Străvechi ştiu acest
lucru e o ameninţare în coasta noastră. Pestriţii ar putea oricând decide să-i dea în
vileag secretul, pur şi simplu spunând ceea ce ştiu. Plecă ochii. Familia Bresinga
va trebui ţinută sub observaţie. Regina Kettricken o va ruga pe Lady Bresinga să ia
o anumită tânără în casa ei, o tânără de origine nobilă, dar fără perspective. Şi le
voi cerceta şi pe rudele lui Laurel. Da, ştiu ce părere ai despre asta, dar nu putem
fi prea prudenţi când e vorba de prinţ. Mare păcat că i-aţi lăsat pe pestriţi să plece,
dar înţeleg că n-ai avut de ales la momentul respectiv. Dacă ar fi numai unul sau
doi, hai, trei, am putea pune capăt pericolului imediat. Dar secretul îl ştiu nu numai
vreo doisprezece oameni cu Sânge Străvechi, ci şi pestriţii aceia. Rămase puţin pe
gânduri. Le putem cumpăra tăcerea?
Mă întrista să-l aud complotând, dar aşa îi stătea în fire. A-l acuza ar fi fost ca şi
când aş fi certat o veveriţă că-şi face provizii de alune.
— Nu cu aur, am decis. Faptele trebuie să-i mulţumească. Faceţi ce au cerut.
Dovediţi bunăvoinţă. Convinge-o pe regină să ia măsuri serioase pentru a-i feri pe
cei cu Har de persecuţii.
— A făcut-o deja! Spuse Chade, defensiv. De dragul tău, a vorbit mulţimii, şi nu o
dată. Legea celor Şase Ducate interzice uciderea celor cu Har pentru simplul fapt
că au Har. Trebuie dovedite alte nelegiuiri.
Am oftat.
— Şi a fost aplicată legea aceasta?
— Aplicarea legilor în ducate depinde de ducii lor.
— Şi în Buck?
Chade tăcu. Îşi roase buzele, cu privirea adâncită în întuneric. Chibzuia. În cele din
urmă, întrebă:
— Crezi că asta i-ar mulţumi? Aplicarea strictă a legii în ducatul Buck?
— Ar fi un început.
Inspiră prelung şi expiră cu un oftat.
— Voi discuta despre asta cu regina. Nu-mi va trebui mult s-o conving. Ca să fiu
sincer, până acum am încercat s-o conving exact de opusul lucrurilor, îndemnând-
o să respecte tradiţiile celor pe care a ajuns să-i conducă, pentru că…
— Tradiţii! Am izbucnit. Crima şi tortura sunt „tradiţii”?
— Încheie o alianţă firavă! Continuă Chade mai înverşunat decât începuse. De la
sfârşitul Războiului Corăbiilor Roşii, s-a apelat la tot felul de trucuri pentru a menţine
echilibrul în cele Şase Ducate. E nevoie de o mână fină pentru asta, Fitz, şi de
înţelepciunea de a şti când să iei poziţie şi când să laşi lucrurile să curgă de la sine.
Mi-am adus aminte de mirosul care plutea deasupra râului şi de funia tăiată, lăsată
să atârne de copac.
— Cred că, de data asta, hotărârea cea mai bună ar fi să ia poziţie.
— În Buck.
— În Buck, cel puţin.
Chade îşi acoperi gura, apoi îşi frecă bărbia.
— Prea bine, cedă şi, pentru prima oară, am simţit că am negociat cu el.
Nu mă descurcasem foarte bine, însă eu nu făcusem decât să raportez. Cine
altcineva să fi vorbit în numele celor cu Sânge Străvechi? Vânătorul Laurel, care ar
prefera să nu fie asociată cu ei? Mi-am dorit să fi fost mai descurcăreţ, apoi mi-am
zis că încă puteam fi, când aveam să vorbesc cu regina Kettricken.
— Aşa. Ce părere a avut regina de mireasa prinţului Dutiful?
Chade mă privi îndelung.
— Îmi ceri să raportez?
Ceva din vocea lui mă făcu să ezit. O capcană? Era aceasta una din întrebările lui
capcană?
— Am întrebat şi eu. N-am niciun drept să…
— Aha, deci Dutiful s-a înşelat că ai fi încuviinţat să-l înveţi?
Am pus cele două idei cap la cap, ca să văd dacă se potrivesc.
Am renunţat.
— Şi dacă aş fi încuviinţat? Am întrebat prudent.
— Atunci nu numai că ai dreptul să fii informat, dar ai şi nevoie de informaţii. Dacă
îl vei educa pe prinţ, trebuie să ştii tot ceea ce îl afectează. Dar, dacă nu, dacă ai
de gând să te întorci la coliba ta de pustnic, dacă întrebi numai ca să afli bârfe de
familie…
Lăsă fraza neterminată. Îi cunoşteam trucul acela vechi. Lasă propoziţia în aer şi
cineva se va grăbi s-o încheie, trădându-şi, poate, propriile gânduri. Eu însă am stat
cu ochii în ceai şi mi-am ros unghia degetului mare, până când Chade s-a aplecat
peste masă şi, exasperat, mi-a tras una peste mână.
— Ei? Mă întrebă.
— Ce ţi-a spus prinţul?
Venise rândul lui să prelungească liniştea. Am aşteptat, prudent ca un lup.
— Nimic, recunoscu el înciudat. Speram şi eu, aşa…
M-am lăsat pe spate în scaun, strâmbându-mă când am atins spătarul.
— Of, bătrâne, l-am avertizat clătinând din cap. Apoi am zâmbit, deşi nu voiam. Am
crezut că anii te-au mai înmuiat, dar m-am înşelat. De ce trebuie să ne purtăm aşa
unul cu altul?
— Pentru că acum sunt sfetnicul reginei, şi nu mentorul tău, băiete. Şi pentru că mă
tem că sunt zile când mă înmoi, ca să zic şi eu ca tine, uit şi toate firele pe care le-
am adunat cu atâta grijă mi se încâlcesc în mână. Aşadar, încerc să fiu atent, chiar
mai mult decât atent, în tot ceea ce fac.
— Ce-ai pus în ceai? L-am întrebat pe neaşteptate.
— Încerc nişte ierburi noi. Am citit despre ele în manuscrisele Meşteşugului. Nu e
scoarţă de spiriduş, te asigur. Nu ţi-aş da ceva care să-ţi afecteze abilităţile.
— Dar să mi le „ascută”?
— Da, dar cu un preţ, cum ai dedus deja. Toate au un preţ, Fitz. O ştim amândoi.
Amândoi vom petrece după-amiaza în pat, nu mă îndoiesc. Dar, deocamdată,
suntem teferi şi sprinteni la minte. Aşa că vorbeşte-mi.
Am inspirat prelung, gândindu-mă cum să mă exprim mai bine. Am ridicat ochii spre
poliţa căminului, spre un cuţit care stătea şi acum înfipt în mijlocul ei. Am pus în
balanţă încrederea şi convingerile tinereşti şi toate promisiunile pe care i le făcusem
cândva regelui Shrewd. Privirea lui Chade o urmări pe a mea.
— Cu mult timp în urmă, am început eu, calm, mi-ai pus la încercare devotamentul
faţă de rege, cerându-mi să fur ceva de la el, numai aşa, ca să fac o farsă. Ştiai că
te iubesc. Aşa că m-ai pus să aleg între dragostea aceea şi devotamentul faţă de
regele meu. Mai ţii minte?
— Da, îmi răspunse grav, şi regret şi acum. Trase aer în piept şi-l scoase însoţit de
un oftat. Şi ai trecut testul. Nu l-ai trădat pe rege nici măcar din dragoste pentru
mine. Ştiu că te-am trecut prin foc şi pară, Fitz. Dar regele meu a fost acela care
mi-a cerut să te pun la încercare.
Am încuviinţat uşor din cap.
— Înţeleg. Acum. Şi eu am jurat credinţă neamului Farseer, Chade, aşa cum ai jurat
şi tu. N-ai jurat să-mi fii loial mie, nici eu ţie. Între noi există dragoste, dar nu
jurăminte de fidelitate.
Chade îmi studia chipul foarte atent. O cută îi brăzdă fruntea albă. Am oftat şi eu.
— Îi sunt devotat prinţului, Chade. Cred că el trebuie să hotărască ce îţi spune şi
ce nu. Am inspirat adânc şi, cu nespus regret, am tăiat un fragment din viaţa mea.
Aşa cum ai spus, vechiul meu prieten, acum eşti sfetnicul reginei, nu mentorul meu.
Iar eu nu sunt ucenicul tău.
Am coborât privirea spre masă şi mi-am făcut curaj. Mi-a fost foarte greu să spun
ce i-am spus mai departe.
— Prinţul va hotărî ce anume voi fi eu pentru el. Dar nu îţi voi mai raporta niciodată
discuţiile mele particulare cu prinţul, Chade.
Se ridică destul de brusc. Spre groaza mea, îi curgeau lacrimi din ochii lui verzi.
Preţ de-o clipă, îi tremură şi bărbia. Pe urmă ocoli masa, îmi prinse capul în mâini
şi se aplecă să mă sărute pe frunte.
— Mulţumesc Edei şi lui Ed, şopti cu glas răguşit. Eşti al lui. Şi va fi în siguranţă
când eu nu voi mai fi pe lume.
Eram prea uimit ca să vorbesc. Ocoli din nou masa şi se aşeză la loc. Mai turnă
ceai pentru amândoi. Întoarse capul, ca să-şi şteargă lacrimile, apoi mă privi.
Împinse cana mea spre mine şi întrebă:
— Prea bine. Acum pot să raportez?
Capitolul XXIX
ORAŞUL BUCKKEEP
Un strat bun de fenicul e un supliment excelent în orice grădină de legume, deşi
trebuie să fiţi atenţi la răspândirea lui. Tăiaţi-l în fiecare toamnă şi adunaţi capsulele
cu seminţe înainte ca păsările să vi le împrăştie prin grădină, altfel veţi petrece
primăvara smulgând frunzele dantelate. Toată lumea cunoaşte mirosul dulceag al
acestei plante, dar ea se întrebuinţează şi ca leac. Şi seminţele, şi rădăcina acestei
plante ajută digestia. Infuzia de fenicul face foarte bine bebeluşilor cu colici.
Mestecate, seminţele împrospătează respiraţia. Compresele cu fenicul calmează
ochii umflaţi. Când e dat drept cadou, mesajul feniculului este, după unii, „Forţă”,
iar după alţii, „Linguşire”.
Ierbarul lui Meribuck

Aşa cum mă prevenise Chade, am dormit nu numai după-amiaza întreagă, ci şi în

prima parte a serii. M-am trezit în bezna totală a odăii mele, în singurătatea mea
desăvârşită, şi m-am temut deodată că murisem. M-am dat jos din pat, am bâjbâit
până am găsit uşa şi am ieşit repede pe ea. Lumina şi aerul m-au împietrit. Lordul
Auriu, îmbrăcat impecabil, stătea la masa lui de scris. Înălţă nepăsător ochii la
intrarea mea bruscă.
— Te-ai trezit, în sfârşit, remarcă el amabil. Vin? Biscuiţi?
Arătă spre masa şi scaunele de lângă foc.
M-am dus la masă frecându-mă la ochi. Mâncarea era aranjată cu mare artă. M-am
trântit pe cel mai apropiat scaun. Aveam limba încărcată şi ochii lipiţi.
— Habar n-am ce-a pus Chade în ceai, dar nu mai vreau să-l încerc a doua oară.
— Iar eu habar n-am despre ce vorbeşti, dar presupun că n-are importanţă.
Se ridică, veni la masă, turnă vin pentru amândoi, apoi îmi aruncă o privire
dispreţuitoare. Clătină nemulţumit din cap.
— Eşti incorigibil, Tom Badgerlock. Uită-te la tine. Dormi toată ziua şi pe urmă apari
cu părul ca o tufă, îmbrăcat într-o haină veche şi rufoasă. Un servitor mai prost nici
că se poate să fi existat pe lume.
Se aşeză pe scaunul celălalt. Nu-mi veni în minte nicio replică. Am sorbit vinul
recunoscător. M-am gândit să mănânc, dar n-aveam nicio poftă.
— Cum ai petrecut aseară? Ai dansat cu vânătorul Laurel?
Arcui din sprânceană către mine, ca şi când întrebarea mea l-ar fi nedumerit şi l-ar
fi luat prin surprindere. Dintr-odată, strâmbându-şi gura într-un zâmbet, redeveni
bufonul meu.
— Vai, Fitz, dar până acum ar trebui să ştii că fiecare moment din viaţa mea se
scurge într-un dans. Şi, cu fiecare partener, dansez pe altă măsură. Iscusit ca
întotdeauna, schimbă vorba: Şi tu cum te simţi în seara asta?
Ştiam la ce se referă.
— Atât de bine precum era de aşteptat, l-am asigurat.
— Excelent. Atunci vei merge în oraş?
Ştia la ce aveam să mă gândesc înaintea mea.
— Aş vrea să văd ce face Hap şi cum îi merge ucenicia. Dacă nu cumva ai nevoie
de mine aici.
Mă studie, aşteptând să continui, apoi rosti:
— Du-te în oraş. Cred că e o idee minunată. Vor mai avea loc, desigur, festivităţi la
noapte, dar mă voi strădui să mă descurc cu pregătirile fără tine. Te rog, totuşi, să
încerci să te faci mai prezentabil înainte de a părăsi odăile mele. Reputaţia Lordului
Auriu a fost şi aşa destul de mânjită în ultima vreme, nu mai trebuie să se spună că
ţine servitori mâncaţi de molii.
Am pufnit.
— Mă voi strădui.
M-am sculat încet de la masă. Trupul meu îşi redescoperea rănile. Bufonul se
instala comod într-unul dintre scaunele aşezate cu faţa la foc. Se propti de spătar
oftând şi-şi întinse picioarele, ca să şi le încălzească. Îndreptându-mă spre camera
mea, i-am auzit vocea.
— Fitz. Ştii că te iubesc, nu?
M-am oprit.
— Mi-ar părea foarte rău să fiu nevoit să te omor.
Era foarte priceput la a-mi imita vocea şi inflexiunile. M-am holbat la el, şocat. Se
aplecă în faţă, cu spatele drept, şi se uită la mine peste umăr, cu un zâmbet
îndurerat.
— Să nu mai încerci niciodată să-mi muţi hainele, mă avertiză. Mătasea veruleană
se împătureşte când o pui la loc. Nu se face sul.
— Voi încerca să ţin minte lucrul acesta, i-am promis cu umilinţă.
Se lăsă din nou în scaun şi-şi luă paharul cu vin.
— Noapte bună, Fitz, îmi ură cu glas domol.
În camera mea, am găsit o tunică veche şi nişte pantaloni mulaţi. I-am îmbrăcat şi,
constatând că nu mi se potrivesc, m-am încruntat. Pantalonii îmi atârnau pe talie;
lipsurile şi eforturile necontenite ale aventurii noastre îmi slăbiseră corpul. Am dat
cu mâna pe cămaşă, apoi m-am strâmbat la petele de pe ea. Nu se schimbase cu
nimic de când venisem la Buckkeep, dar acum o priveam cu alţi ochi. Fusese
potrivită pentru mica mea fermă, dar, dacă aveam de gând să rămân în Buck şi să
fiu dascăl prinţului, trebuia să mă îmbrac din nou ca un orăşean. Concluzia era
inevitabilă, dar îmi suna ciudat, a zădărnicie. M-am spălat pe faţă cu apa stătută din
urcior. În mica mea oglindă, am încercat degeaba să-mi netezesc părul, apoi am
renunţat, ca la o cauză pierdută, şi mi-am pus mantaua. Am suflat în lumânare.
În camera Lordului Auriu, când m-am strecurat prin ea ca o fantomă, dădea lumină
numai focul scânteietor. Trecând prin faţa scaunului de lângă el, i-am urat bufonului
noapte bună. Nu mi-a răspuns, dar a ridicat o mână graţioasă în semn de rămas-
bun, arătându-mi, cu degetul mare, unde era uşa. M-am furişat afară, cu senzaţia
neplăcută că uitasem ceva.
În turn domnea o atmosferă festivă, fiindcă lumea se pregătea pentru încă o noapte
de petrecere cu muzică şi dănţuială. Ghirlande împodobeau arcadele uşilor, iar pe
coridoare umblau mult mai mulţi oameni decât de obicei. Un glas de menestrel
răzbătea din sala mai mică. Trei femei din Farrow ciripeau la uşa ei. Straiele mele
ponosite şi părul tuns cu stângăcie au atras câteva priviri amuzate, dar în general
am trecut neobservat printre nou-veniţi şi servitorii lor şi nimeni nu s-a legat de mine
când am ieşit din turn şi am pornit spre oraş. Drumul în pantă era încă aglomerat
de oameni care veneau şi plecau şi, în ciuda ploii necontenite, oraşul era mai animat
decât altădată. Orice eveniment din turn încuraja negoţul, iar logodna lui Dutiful era
un eveniment de cea mai mare însemnătate. Mi-am croit drum printre negustorii şi
servitorii plecaţi cu comisioane. Nobili călare şi doamne în lectici treceau pe lângă
mine în drum spre turn, pentru festivităţile din seara aceea. Când am ajuns în oraş,
mulţimea a devenit şi mai apăsătoare. Tavernele gemeau de muşterii, muzica
răzbătea din ele ca să-i atragă pe trecători, iar copiii alergau încoace şi încolo,
bucurându-se de agitaţia stârnită de prezenţa atâtor străini în oraş. Atmosfera de
sărbătoare era molipsitoare şi m-am pomenit că zâmbesc şi le dau străinilor bună
seara, în drum spre prăvălia Jinnei.
În dreptul unei uşi, un tânăr trăgea de o servitoare să mai rămână puţin la poveşti
cu el. Fetei îi luceau ochii şi surâdea veselă, scuturându-şi buclele negre în semn
de blândă dojană. Stropii de ploaie sclipeau pe mantalele lor ca nestematele.
Tânărul părea atât de sincer şi de inocent în rugăminţile lui, încât mi-am ferit privirea
şi am trecut grăbit pe lângă ei. În clipa următoare, m-a durut sufletul pentru prinţul
Dutiful. El nu avea să trăiască niciodată asemenea momente, nu va gusta niciodată
dulceaţa unei sărutări furate, nici exaltarea şi suspansul aşteptării unei noi întâlniri
nesigure cu o domniţă. Nu. Îi fusese deja aleasă soţia, iar anii cei dintâi ai bărbăţiei
sale îi va petrece aşteptând ca ea să devină femeie. Nu îndrăzneam să sper că vor
fi fericiţi. În cel mai bun caz, îmi închipuiam că nu vor fi nenorociţi.
Aceste gânduri îmi treceau prin cap când străbăteam aleea şerpuitoare spre uşa
Jinnei. M-am oprit în faţa ei, copleşit brusc de stânjeneală. Uşa era închisă,
obloanele, trase. O lumină subţire de lumânare scăpa printr-un oblon neînchis bine,
dar nu-mi părea ospitalieră. Era mai degrabă un semn al intimităţii dinăuntru. Era
mai târziu decât credeam; aveam să deranjez. Mi-am trecut emoţionat mâna prin
părul rebel şi mi-am promis că nu voi intra, ci voi sta la uşă şi voi întreba de Hap.
Puteam să mergem la o tavernă, să bem bere şi să povestim. Ar fi plăcut, mi-am
zis, aş putea să-i arăt că îl consideram matur acum. Mi-am făcut curaj şi am bătut
încet la uşă.
Am auzit scârţâit de scaun şi o pisică sărind pe podea, apoi vocea Jinnei, prin
fereastra apărată de oblon.
— Cine-i acolo?
— Fi… Tom Badgerlock. Mi-am blestemat limba cea netrebnică. Îmi pare rău că vin
atât de târziu, am fost plecat şi mi-am zis să văd ce face…
— Tom!
Uşa se deschise larg în faţa scuzelor mele grabnice, cât pe ce să mă lovească.
— Tom Badgerlock, intră, intră!
Jinna avea o mână ocupată cu o lumânare, dar cu cealaltă mă prinse de mânecă
şi mă trase înăuntru. Numai focul din vatră alunga semiîntunericul din odaie. Două
scaune stăteau în jurul unei mese scunde, pe care aburea un ceainic, lângă o cană
goală. Lucrul de mână, cu andrelele ieşite prin lucrătură, ocupa un scaun. Jinna
închise bine uşa şi-mi făcu semn să mă apropii de foc.
— Tocmai pregătesc un ceai de soc. Vrei şi tu?
— Ar fi… N-am intenţionat să deranjez, vreau doar să văd ce face Hap şi cum…
— Lasă-mă să-ţi iau mantaua. Of, e leoarcă de apă! O atârn aici. Stai jos, va trebui
să aştepţi, tânărul neisprăvit nu-i acasă. Ca să fiu sinceră, mi-am zis că, cu cât te
întorci mai repede şi stai de vorbă cu el, cu atât îi va fi mai bine. Nu că vreau să-l
bârfesc, dar are nevoie de cineva care să-l ţină în frâu.
— Hap? Am întrebat uluit.
Am făcut un pas către foc, dar motanul Jinnei alese chiar atunci momentul să mi se
gudure de gleznă. M-am clătinat, evitând să-l calc în ultima clipă.
Aşază-te. Lângă foc.
Glăsciorul categoric îmi răsună în minte. M-am uitat în jos la el, iar el s-a uitat la
mine. O clipă, privirile noastre s-au atins, apoi am întors amândoi capul, mânaţi de
instinctul politeţii. Dar motanul văzuse deja ruinele sufletului meu.
Se frecă de piciorul meu. Ia pisica în braţe. O să te simţi mai bine.
Nu prea cred.
Se mai frecă o dată de mine. Ia pisica în braţe.
Nu vreau să iau pisica în braţe.
Se ridică pe labele din spate şi se agăţă cu gheruţele celor din faţă de pantalonii şi
de carnea mea. Nu răspunde! Ia pisica în braţe.
— Fennel, încetează! Nu ştii să te porţi frumos? Exclamă Jinna şocată.
Vru să ridice animalul pisălog, însă eu m-am aplecat şi-am scos ghearele lui Fennel
din carne. N-am apucat să mă îndrept de spate, că motanul mi-a şi sărit pe umăr.
În ciuda mărimii, era foarte agil. Nu l-am simţit greu, ci ca pe-o mână prietenoasă.
Ia pisica în braţe. O să te simţi mai bine.
A fost mai uşor să-l ţin pe umăr cât m-am ridicat decât să-l dau jos. Jinna a ţâţâit
dezaprobator şi-a scos o exclamaţie, dar am asigurat-o că nu-i nimic. Mi-a tras un
scaun şi-a afânat perna de pe el. M-am aşezat. Spătarul s-a înclinat sub spatele
meu. Era un balansoar. Când m-am făcut comod, Fennel mi s-a mutat în poală şi
s-a aşezat în forma unei moviliţe calde. Mi-am împletit mâinile pe spinarea lui,
prefăcându-mă că-l ignor. Mi-a rânjit cu ochii întredeschişi. Fii drăguţ cu mine. Ea
mă iubeşte foarte mult.
Mi-a trebuit un moment să-mi refac şirul gândurilor.
— Hap? Am repetat.
— Hap, mi-a confirmat. Care acum ar trebui să fie în aşternut, pentru că stăpânul
lui îl aşteaptă la el mâine, înainte de-a se crăpa de ziuă. Şi el pe unde-mi umblă?
Pe-afară, să-i tragă clopotele fetei doamnei Hartshorn, care e mult prea
cunoscătoare pentru vârsta ei fragedă. Îl distrage fata aia, Svanja, până şi mama ei
spune că i-ar fi mai bine să stea acasă, să-şi vadă de treabă şi să înveţe meseria
ei.
Trăncănea cu o voce în care supărarea se împletea cu amuzamentul. Mă uimea
îngrijorarea ei. Am simţit ghimpele geloziei: Hap nu era al meu, ca să mă îngrijorez
eu de el? Tot vorbind, Jinna îmi aşeză o cană lângă cot, turnă ceai pentru amândoi,
se aşeză pe scaun şi-şi luă lucrul de mână în poală. Când se instală, aruncă ochii
la mine şi privirile ni se întâlniră pentru prima oară de când îi bătusem la uşă.
Tresări, apoi se aplecă în faţă, mijind ochii.
— Vai, Tom! Exclamă cu milă în glas. Se aplecă în faţă şi-mi cercetă obrazul. Bietul
de tine, ce-ai păţit?
E gol ca un buştean rămas fără şoareci în el.
— Mi-a murit lupul.
M-a şocat să spun adevărul atât de direct. Jinna amuţise cu ochii la mine. Ştiam că
nu mă putea înţelege. Nici nu mă aşteptam. Dar atunci, cum liniştea se prelungea,
am simţit că, totuşi, mă înţelegea, pentru că nu-mi spunea vorbe inutile. Lăsă lucrul
de mână să-i cadă în poală şi se întinse ca să-şi pună o mână peste a mea.
— Ai să-ţi revii? Mă întrebă.
Nu era o întrebare pusă din politeţe. Aştepta sincer un răspuns din partea mea.
— Cu timpul, i-am spus şi, pentru prima oară, am recunoscut că era adevărat.
Oricât de lipsit de devotament părea gândul meu, cu vremea, aveam să-mi revin.
Atunci am simţit pentru prima dată senzaţia pe care mi-o descrisese Rolf cel Negru.
Latura de lup din mine a fremătat: Da, o să-ţi revii, şi aşa trebuie să se întâmple.
Am auzit vorbele atât de limpede, de parcă Ochi Întunecaţi chiar ar fi împărtăşit
gândul acela cu mine. Parcă mi le-aş fi amintit, însă erau mai mult decât o amintire,
aşa îmi spusese Rolf. Am stat nemişcat, savurând senzaţia. Când s-a stins, m-a
străbătut un fior.
— Bea-ţi ceaiul, o să răceşti, mă sfătui Jinna, aplecându-se să arunce un lemn pe
foc.
Am ascultat-o. Punând cana pe masă, am aruncat o privire talismanului de
deasupra poliţei. Lumina nestatornică a flăcărilor când poleia, când ascundea
mărgelele. Ospitalitate. Ceaiul era cald, dulce şi liniştitor, pisica îmi torcea în braţe
şi o femeie se uita la mine cu drag. Să fie doar efectul talismanului asupra mea? Şi
dacă era, nu-mi păsa. Încă un cerc al constrângerilor se rupse în mine. Mângâiatul
pisicii te ajută să te simţi mai bine, declară arogant Fennel.
— Băiatului i se va frânge inima când va auzi. A ştiut că lupul s-a dus după tine.
Când a dispărut, m-am speriat, dar, când nu s-a mai întors, Hap mi-a spus să nu
mă tem, că a plecat după tine. Vai, mă îngrozesc că va trebui să-i spui. Îşi puse frâu
gurii, însă hotărî categoric: Cu timpul, o să-ţi treacă. Ar fi trebuit să fi venit deja
acasă, se îngrijoră iar. Ce-ai de gând să faci cu el?
Mi-am adus aminte de mine, cu atâţia ani în urmă, şi de Verity, chiar şi de tânărul
Dutiful. M-am gândit la toate felurile în care datoria ne-a modelat şi ne-a angajat şi
ne-a stăpânit sufletele. Da, băiatul ar fi trebuit să fi venit deja acasă, să doarmă cât
mai mult, ca să-şi poată servi meşterul cât mai bine a doua zi. Era ucenic, încă nu
avea niciun plan bătut în cuie. Nu avea de ce să se lege la cap cu o fată. Aş fi putut
să intervin cu fermitate şi să-i aduc aminte că avea o datorie de împlinit. M-ar fi
ascultat. Dar Hap nu era fiu de rege, nici măcar bastard regal. Hap putea fi liber. M-
am lăsat pe spate în balansoar. S-a legănat şi, absent, am mângâiat pisica.
— Nimic, am răspuns puţin mai târziu. Cred că nu voi face nimic. Cred că-l voi lăsa
să fie băiat. Cred că-l voi lăsa să se îndrăgostească de o fată, să stea pe-afară mai
mult decât are voie şi să-l doară capul de să-i plesnească a doua zi, când meşterul
îl va certa pentru întârziere. Am întors privirea spre Jinna. Lumina flăcărilor îi dansa
pe chipul blând. Cred că-l voi lăsa pe băiat să fie băiat o vreme.
— Crezi că e înţelept? Mă întrebă, oferindu-mi un surâs.
— Nu. Am clătinat din cap alene. Cred că e o prostie şi că e minunat.
— Aha. Bine. Atunci, mai stai să bei o cană de ceai? Sau te grăbeşti în turn, să-ţi
vezi de îndatoriri?
— În seara asta nu am nicio îndatorire de îndeplinit. Nu-mi va simţi nimeni lipsa.
— Bine. Îmi turnă încă o cană de ceai, cu o râvnă măgulitoare. Mai stai puţin aici,
unde ţi s-a simţit lipsa.
Sorbi din cană, zâmbindu-mi pe deasupra ei.
Fennel inspiră adânc şi începu să toarcă prelung, stăruitor.

EPILOG
A fost o vreme în care am crezut că activitatea cea mai însemnată a vieţii mele era
să scriu istoria celor Şase Ducate. Am purces la treabă de mai multe ori, însă de
fiecare dată m-am abătut de la sarcina aceea măreaţă, ca să povestesc zilele şi
amănuntele vieţii mele mărunte. Cu cât studiam mai mult relatările altora, şi scrise,
şi spuse, cu atât mi se părea mai mult că încercăm să scriem astfel de istorii nu
pentru a păstra cunoştinţele, ci pentru a fixa trecutul între anumite graniţe. Ca pe-o
floare presată şi uscată, încercăm să-l păstrăm neschimbat şi să spunem că arată
exact aşa cum l-am văzut prima oară. Dar, asemenea florii, trecutul nu poate fi ţinut
prizonier. Îşi pierde parfumul şi vitalitatea, se sfărâmă, fiindcă e fragilă, şi i se şterg
culorile. Iar când te uiţi la ea data viitoare, ştii că nu e deloc cea pe care ai vrut s-o
păstrezi, şi că momentul acela a zburat pentru totdeauna.
Mi-am pus pe hârtie istorisirile şi observaţiile. Mi-am surprins gândurile, ideile şi
amintirile în cuvinte scrise pe suluri de pergament şi hârtie. Atât de multe am
adunat, şi am crezut că îmi aparţin. Am crezut că, întipărindu-le în cuvinte, aveam
să găsesc rostul tuturor întâmplărilor, efectul avea să urmeze cauzei, iar motivul
fiecărui eveniment avea să mi se arate limpede. Mi-am aşezat manuscrisele pe un
raft, convins că surprinsesem în ele rostul zilelor mele.
Dar într-o zi, când m-am întors, din toate manuscrisele mele scrise cu atâta grijă,
am găsit numai frânturi de pergament, într-o curte bătătorită. Cădea peste ele
zăpada rece. Am stat în şa, privindu-le de sus, şi am ştiut că, aşa cum avea să se
întâmple întotdeauna, trecutul se eliberase de efortul meu de a-i da un sens şi de
a-l înţelege. Istoria e la fel de îngrădită şi de moartă precum viitorul. Trecutul nu e
mai departe decât ultima ta răsuflare.
Robin Hobb este al doilea pseudonim al romancierei americane Margaret Astrid
Lindholm Ogden. Născută în 1952, în California, a crescut în Alaska şi a urmat
cursurile Universităţii Denver timp de un an. La vârsta de optsprezece ani s-a
căsătorit, a abandonat facultatea şi s-a mutat pe insula Kodiak, în apropiere de
Alaska, unde a început să scrie şi să publice în revistele pentru copii. Între 1983 şi
1992, a semnat exclusiv cu pseudonimul Megan Lindholm, în majoritate lucrări de
fantasy contemporan. Din 1995 a adoptat pseudonimul Robin Hobb pentru cărţi de
fantasy european medieval, tradiţional. Ucenicul asasinului, romanul de debut sub
pseudonimul Robin Hobb, a fost nominalizat pentru British Fantasy Award. Până în
2003 cărţile ei se vânduseră în peste un milion de exemplare. În anul 2006, romanul
Forest Mage a obţinut Premiul Endeavour.
Seria The Rain Wilde Chronicles (Dragon Keeper, Dragon Haven, City of Dragons
şi Blood of Dragons) s-a bucurat de mare succes. După aceea scriitoarea a publicat
şi apreciata trilogie OMUL ARĂMIU, dintre care la Editura Nemira au apărut primele
două volume: Misiunea bufonului (2014) şi Bufonul de aur (2016). Trilogia FOREST
MAGE, de asemenea importantă în cariera lui Robin Hobb, s-a încheiat în 2008. Ea
cuprinde volumele: Shaman’s Crossing (2005), Forest Mage (2006), Renegade’s
Magic (2008).
 ROBIN HOBB
BUFONUL DE AUR

Prolog
PIERDERI GRELE

E greu să le explici oamenilor lipsiţi de Har ce înseamnă moartea animalului de care

ai fost legat Cei care vorbesc despre asta spunând „n-a fost decât un amărât de
câine” nu vor înţelege niciodată ce reprezintă o asemenea pierdere. Alţii, mai miloşi,
văd în ea moartea unui animal de companie mult îndrăgit. Nici cei care spun „trebuie
să fie ca moartea unui copil sau a soţiei“ nu desluşesc decât o singură faţă a
pierderii. Moartea animalului de care ai fost legat înseamnă mai mult decât moartea
unui prieten sau a unei fiinţe iubite. Pentru mine a fost ca şi când mi s-ar fi amputat
jumătate din trup. Mi-a slăbit vederea şi mi-a scăzut pofta de mâncare fiindcă totul
îşi pierduse savoarea. Sunetele îmi ajungeau la urechi înăbuşite şi…

Manuscrisul, început cu atâţia ani în urmă, se termină cu o îngrămădire de pete şi

de înţepături nervoase cu condeiul. Ţin minte clipa în care mi-am dat seama că nu
mai scriam generalităţi, ci începusem să-mi descriu propria durere lăuntrică.
Pergamentul e boţit în locurile unde am călcat pe el, după ce l-am aruncat pe jos.
E o minune că doar l-am azvârlit cât colo cu piciorul şi nu l-am pus pe foc. Nu ştiu
cine s-a milostivit şi mi l-a aşezat pe raftul unde le ţin pe toate celelalte. Poate
Thick12, făcându-şi datoria în stilul său metodic, fără să gândească. Nu găsesc în
manuscris nimic care să merite păstrat.
Aceasta a fost adesea soarta scrierilor mele. Încercările de refacere a istoriei celor
Şase Ducate s-au preschimbat prea des în propria mea istorie. De la un tratat
despre ierburi, pana mi-a alunecat spre diferitele tratamente ale tulburărilor
pricinuite de Meşteşug. Studiile mele despre Profeţii Albi sondează prea adânc
relaţia lor cu Catalizatorii. Nu ştiu dacă îngâmfarea e aceea care-mi îndreaptă
întotdeauna gândurile spre propria mea existenţă sau dacă scrisul nu e altceva
decât o jalnică strădanie de a-mi lămuri mie însumi viaţa pe care am dus-o. Anii vin
şi pleacă, cu nenumăratele lor cotituri, iar eu tot iau condeiul în mână şi scriu noapte
de noapte. Şi azi îmi dau silinţa să înţeleg cine sunt. Şi azi îmi făgăduiesc că „data
viitoare mă voi descurca mult mai bine”, convins, în vanitatea mea de om, că va mai
exista o „data viitoare”.
Cu toate acestea, nu aşa s-a întâmplat când l-am pierdut pe Ochi întunecaţi. Nu mi-
am promis că nu mă voi lega niciodată de un alt animal, că mă voi descurca mai
bine cu noul meu tovarăş. Ar fi fost un gând trădător. Moartea lui Ochi Întunecaţi m-
a lăsat pustiu pe dinăuntru. În zilele care i-au urmat, am umblat rănit prin viaţă, fără
să-mi dau seama cât de schilodit eram, asemenea unui şchiop care se plânge că-l
furnică piciorul tăiat. Furnicăturile îţi abat atenţia de la cumplitul gând că, de acum
înainte, îţi vei străbate viaţa şchiopătând. Aşa că durerea pe care am simţit-o
imediat după moartea lupului nu m-a lăsat să văd cât de vătămat eram cu adevărat.
În mintea mea buimacă, durerea se confunda cu pierderea, pe când, în realitate,
una nu era decât simptomul celeilalte.
Curios a fost că, într-un fel, m-am maturizat a doua oară. De data asta n-am devenit
bărbat, ci om conştient de propria sa individualitate. Împrejurările mă aruncaseră
înapoi printre intrigile de la curtea castelului Buckkeep. Mă bucuram de prietenia
bufonului şi de a lui Chade. Eram la un pas de a începe o legătură cu Jinna,
vrăjitoarea-tămăduitoare. Băiatul meu, Hap, se aruncase cu capul înainte şi în
ucenicie, şi în dragoste şi părea că se luptă din greu cu amândouă. Tânărul prinţ
Dutiful, care urma să se logodească, în curând, cu o narcescă din Insulele Străine,
făcuse din mine mentorul său; nu ajunsesem doar dascălul care îl învăţa şi
Meşteşugul, şi Harul, ci şi călăuza lui pe apele învolburate ale trecerii de la
adolescenţă la maturitate. Nu duceam lipsă de oameni care să ţină la mine sau la
care să ţin. Cu toate acestea, mă simţeam mai singur ca niciodată.
Cel mai ciudat era că îmi dădeam seama că singurătatea fusese alegerea mea.
Ochi Întunecaţi era de neînlocuit; mă schimbase mult în anii petrecuţi împreună. Nu
era doar jumătatea mea; împreună formam un tot. Chiar şi atunci când a apărut
Hap în viaţa noastră, l-am privit amândoi ca pe-un copil, ca pe o responsabilitate
comună. Eu şi lupul alcătuiam întregul care lua hotărârile. Doi parteneri. Acum,
după ce murise, trăiam cu senzaţia că nu aveam să mai împărtăşesc o asemenea
legătură profundă cu nimeni, nici om, nici animal.
În copilărie, când îmi petreceam vremea cu Lady Patience şi însoţitoarea ei, Lacey,
le auzeam deseori judecându-i cu brutalitate pe bărbaţii de la curte. Una dintre ideile
pe care le susţineau amândouă era aceea că femeia sau bărbatul care nu se
căsătoreşte până la treizeci de ani rămâne singur până la sfârşitul vieţii.
— Nu-l mai scoţi dintr-ale sale, spunea Patience, hotărâtă, când auzea lumea
bârfind pe seama unui lord cu păr alb, care se apucase aşa, dintr-odată, să curteze
o fetişcană. I-a sucit primăvara minţile, însă fata va afla curând că în viaţa lui nu e
loc de altcineva. Prea s-a obişnuit să fie numai de capul lui.
Aşa că am început şi eu, treptat, să mă cunosc. Mă simţeam singur deseori. Ştiam
că Harul îmi căuta un tovarăş. Dar sentimentul şi căutarea erau ca un reflex, ca
zvâcnetul unui membru amputat. Nimeni, nici om, nici animal, nu putea umple golul
pe care îl lăsase Ochi Întunecaţi în viaţa mea.
Îi mărturisisem toate acestea bufonului într-una dintre puţinele noastre conversaţii
purtate la întoarcerea spre Buckkeep, într-o noapte, când poposiserăm la marginea
drumului care ducea spre casă. Îl lăsasem cu prinţul Dutiful şi Laurel, vânătorul
reginei. Se adunaseră în jurul focului, încercând să alunge frigul nopţii şi să-şi
amăgească foamea cu puţinele bucate rămase. Prinţul se retrăsese în el,
morocănos, încă suferind după pisica lui. Pentru mine, a fi în preajma lui însemna
a ţine deasupra flăcării o mână deja arsă; îmi zgândărea propria durere. Aşa că îmi
găsisem o scuză – mergeam după lemne pentru foc – şi mă îndepărtasem de
ceilalţi.
Iarna îşi anunţa sosirea cu o seară întunecoasă şi rece. Lumea, micşorată, îşi
pierduse culorile, iar eu, departe de lumina focului, bâjbâisem după vreascuri ca o
cârtiţă. Până la urmă renunţasem şi mă aşezasem pe o piatră, la malul pârâului,
aşteptând să mi se obişnuiască ochii cu întunericul. Stând aşa, de unul singur,
simţind cum îmi pătrunde frigul în oase, îmi pierise cheful de căutat lemne şi de
făcut orice altceva. Stătusem cu ochii deschişi, ascultând cum curge apa şi lăsând
noaptea să mă împresoare cu umbrele ei.
Bufonul venise la mine, furişându-se fără zgomot prin beznă. Se aşezase pe
pământ, lângă mine, şi îşi pusese mâna pe umărul meu.
— Aş vrea să-ţi pot alina suferinţa.
Erau vorbe zadarnice, o bănuise pare-se şi el, căci după aceea nu mai spusese
nimic. Poate că venise stafia lui Ochi Întunecaţi să mă dojenească fiindcă tăceam
bosumflat în faţa prietenului meu, căci, după o vreme, îmi căutasem cuvintele cu
care să construiesc o punte peste întunericul dintre noi.
— E ca tăietura ta de la cap, bufonule. Cu timpul, se va vindeca, dar nicio dorinţă
de bine, fie ea şi din adâncul sufletului, nu o poate lecui mai repede. Şi dacă ar
exista o cale de a-mi potoli durerea, o iarbă sau o licoare care s-o amorţească, tot
n-aş putea s-o iau. Nimic nu mă poate alina după moartea lupului. Nu mai aştept
decât să mă obişnuiesc cu gândul singurătăţii.
În ciuda strădaniilor mele, cuvintele îmi sunaseră tot a reproş. Ba chiar mai rău, ca
şi cum mi-aş fi plâns de milă. Cinste prietenului meu, care nu se supărase, ci se
ridicase cu graţie.
— Bine, atunci te las în pace. Cred că ai ales să jeleşti de unul singur. Şi, dacă asta
e alegerea ta, ţi-o voi respecta. Nu cred că e cea mai înţeleaptă, dar ţi-o voi
respecta. Şovăise şi oftase. Îmi dau seama de un lucru despre mine: am venit
pentru că am vrut să ştii că ştiu cât suferi. Nu pentru că te-aş putea mângâia, ci
pentru că am dorit să afli că ţi-am simţit şi eu durerea, datorită legăturii dintre noi.
Cred că sunt puţin egoist fiindcă am vrut să ştii asta. O povară împărţită nu numai
că se uşurează, dar şi formează o legătură între cei ce-o împart. Ca să nu o îndure
nimeni de unul singur.
Simţisem un sâmbure de înţelepciune în vorbele lui, un gând la care ar fi trebuit să
cuget, dacă n-aş fi fost prea ostenit şi prea zdrobit de durere.
— O să mă întorc la foc peste puţină vreme, am spus, iar bufonul a înţeles că îl
rugam să plece.
Îşi luase mâna de pe umărul meu şi se îndepărtase.
Abia mai târziu, când am stat să-i cântăresc vorbele, le-am şi înţeles. Eu alegeam
să fiu singur, nu era o urmare de neocolit a morţii lupului şi nici măcar o hotărâre
îndelung chibzuită. Pur şi simplu îmi îmbrăţişam singurătatea, îmi curtam suferinţa.
O cale pe care nu porneam pentru prima oară.
Am întors asta pe toate părţile, căci gândul era destul de chinuitor ca să mă omoare.
Alesesem să locuiesc ani întregi singur, numai cu Hap, în cocioaba mea. Nimeni nu
mă trimisese în exil acolo. Ironia era că exilul îmi fusese impus de propria mea
voinţă, deseori rostită cu glas tare. Toată tinereţea susţinusem cu tărie că de fapt
îmi doream să duc o viaţă în care să iau singur hotărâri, neinfluenţat de „îndatoririle”
impuse de originea şi poziţia mea. Numai când soarta îmi oferise şansa unui astfel
de trai îmi dădusem seama care îi era preţul. Puteam să-mi arunc îndatoririle pe
umerii altora şi să trăiesc după placul inimii numai dacă tăiam orice legătură cu
prietenii. Era imposibil să le am pe amândouă.
Când faci parte dintr-o familie sau dintr-o comunitate ai îndatoriri şi responsabilităţi,
trebuie să-i respecţi regulile. Trăisem departe de toate astea un timp, dar acum
ştiam că solitudinea fusese numai şi numai alegerea mea. Preferasem să renunţ la
responsabilităţile faţă de familie şi acceptasem consecinţa: să plătesc preţul
singurătăţii. Pe atunci, stăruisem, în sinea mea, că soarta mă adusese în situaţia
aceea. Acum alegerea era tot a mea, deşi încercam să mă conving că nu făceam
decât să urmez calea inevitabilă pe care tot soarta mi-o hărăzise.
Nu te vindeci de singurătate dacă recunoşti că izvorăşte din tine însuţi, dar faci un
pas înainte când înţelegi că nu e de neînlăturat şi că n-ai pornit pe un drum fără
întoarcere.

Capitolul I
PESTRIŢII

Pestriţii au susţinut întotdeauna că nu doresc altceva decât să scape de persecuţiile

pe care le îndurau, degeneraţii întregi, oamenii înzestraţi cu Har din cele Şase
Ducate. Pretenţia aceasta poate fi respinsă şi ca minciună, şi ca înşelăciune
iscusită. În realitate, Pestriţii voiau puterea. Intenţia lor era să-i unească pe toţi cei
cu Har din cele Şase Ducate într-o singură forţă, care să se ridice şi să pună
stăpânire pe tron, aducându-şi oamenii la putere. Ca parte a vicleşugului lor,
susţineau că toţi regii urcaţi pe tron după abdicarea lui Chivalry fuseseră uzurpatori,
iar faptul că FitzChivalry Farseer era bastard fusese greşit interpretat drept piedică
în calea înscăunării sale. Răspândite într-o măsură care depăşea toate hotarele
bunului simţ, legendele despre „Bastardul cel credincios“ ridicat din mormânt ca să-
l ajute pe regele Verity în aventura sa îi atribuiau celui dintâi puteri ce îl făceau
aproape zeu. De aceea Pestriţii erau cunoscuţi şi drept Cultul Bastardului.
Asemenea pretenţii ridicole erau menite să legitimeze încercarea Pestriţilor de a
răsturna monarhia Farseer şi de a-l urca pe tron pe unul de-al lor. Începuseră o
campanie ingenioasă, obligându-i pe cei cu Har să li se alăture ca să nu rişte să fie
daţi în vileag. Poate că se inspiraseră din istorisirile despre Kebal Rawbread,
conducătorul Străinilor în timpul Războiului Corăbiilor Roşii, căci se spune că nu
datorită charismei sale îl urmau oamenii, ci fiindcă se temeau de ceea ce li s-ar fi
întâmplat gospodăriilor şi familiilor lor dacă ar fi refuzat să-l ajute să-şi înfăptuiască
planurile.
Pestriţii foloseau o metodă foarte simplă. Familiile pătate de magia Harului fie li se
alăturau, fie erau expuse oprobriului public, ceea ce ducea la executarea lor. Se
spune că Pestriţii porneau deseori atacuri insidioase împotriva unei familii
puternice, expunând mai întâi un servitor sau un văr mai puţin influent şi lăsând să
se înţeleagă foarte clar că, dacă şeful familiei respective nu le îndeplinea dorinţele,
îl aştepta acelaşi sfârşit cumplit.
Aceasta nu este calea de acţiune a unor oameni care vor să pună capăt persecuţiei
familiilor lor, ci a unei bande nemiloase, hotărâte să pună mâna pe putere,
subjugându-şi mai întâi propriii semeni.
Rowell, Conspiraţia Pestriţilor

Garda se schimbase. Dangătul clopotului şi strigătul paznicului oraşului răzbăteau

slab prin furtună, dar eu le auzeam oricum. Noaptea se încheiase, se apropiau zorii,
iar eu eram tot în coliba Jinnei, aşteptând să se întoarcă Hap. Ne bucuraserăm de
căldura focului din vatră. Nepoata ei venise cu ceva timp în urmă şi stătuse puţin
de poveşti cu noi înainte de a se duce la culcare. Jinna şi cu mine ne ţinuserăm de
urât reciproc, aruncând lemn după lemn în foc şi pălăvrăgind despre nimicuri.
Căminul vrăjitoarei-tămăduitoare era cald şi plăcut, tovărăşia ei, cât se poate de
agreabilă, iar faptul că îl aşteptam pe băiatul meu îmi folosea drept scuză pentru a
face exact ceea ce voiam, adică pentru a rămâne acolo unde mă aflam.
Vorbiserăm despre vrute şi nevrute. Jinna mă întrebase dacă îmi rezolvasem cu
bine treburile. Eu îi răspunsesem că treburile fuseseră ale stăpânului meu şi că eu
unul doar îl însoţisem. Ca să nu par nepoliticos, adăugasem că Lordul Auriu
obţinuse nişte pene pentru colecţia sa, apoi îi povestisem despre Negruţa. Ştiam
că pe Jinna nu o interesa iapa mea, dar mă asculta îngăduitoare. Cuvintele noastre
se potriviseră de minune cu atmosfera din mica ei odaie.
Ca să fiu sincer, treburile de care mă ocupasem nu avuseseră nimic de-a face cu
penele şi fuseseră mai degrabă ale mele, decât ale Lordului Auriu. Împreună, îl
salvaserăm pe prinţul Dutiful din mâinile Pestriţilor care, la început, se prefăcuseră
a-i fi prieteni, apoi îl luaseră prizonier. Îl aduseserăm înapoi la Buckkeep fără ca
nobilii de acolo să afle cele întâmplate. În seara aceea, aristocraţia celor Şase
Ducate sărbătorea cu muzică şi dans, iar a doua zi urma să se oficieze logodna
prinţului Dutiful cu Narcesca Elliania, sosită din Insulele Străine. În ochii lumii, toate
erau la locul lor.
Puţini erau aceia care aveau să afle preţul plătit de prinţ şi de mine pentru ca mersul
lucrurilor să pară cât se putea de firesc. Pisica de care se legase prinţul îşi
sacrificase viaţa pentru el. Mie îmi murise lupul. Aproape douăzeci de ani, Ochi
Întunecaţi fusese celălalt eu al meu, păstrătorul jumătăţii sufletului meu. Acum
dispăruse. În viaţa mea se petrecuse o schimbare profundă, ca atunci când stinge
cineva lumânarea din încăperea unde-ţi petreci serile. Absenţa lui prindea forme
concrete, devenise o povară care-mi apăsa umerii, pe lângă durerea care-mi
chinuia sufletul. Nopţile erau mai întunecate. Nimeni nu-mi mai păzea spatele.
Totuşi, ştiam că aveam să supravieţuiesc. Iar să ştiu asta părea uneori partea cea
mai cumplită.
Mi-am pus frâu gândurilor, ca să nu mă simt ispitit să-mi plâng de milă. Nu eram
singurul care pierduse pe cineva drag. Deşi prinţul fusese alături de pisica lui puţină
vreme, ştiam că sângera din adâncul inimii. Legătura magică făurită de Har între
om şi animal e foarte strânsă. Nu e niciodată uşor s-o rupi. Totuşi, băiatul îşi
stăpânea durerea şi nu se abătea de la îndatoririle sale. Cel puţin eu nu trebuia să
mă logodesc a doua zi. El îşi reluase viaţa de zi cu zi imediat după întoarcerea
noastră la Buckkeep, cu o după-amiază înainte. În aceeaşi seară, participase la
ceremonia de întâmpinare a viitoarei sale mirese. În seara aceasta, trebuia să
zâmbească, să mănânce, să facă şi conversaţie, să primească urări, să danseze şi
să se arate mulţumit de ceea ce îi puneau deoparte soarta şi mama lui. M-am gândit
la luminile puternice, la muzica stridentă, la hohotele şi conversaţiile gălăgioase.
Am clătinat din cap şi l-am compătimit.
— De ce scuturi din cap, Tom Badgerlock?
Glasul Jinnei m-a smuls din gânduri şi mi-am dat seama că liniştea se prelungise.
Am inspirat adânc şi am trântit prima minciună care mi-a trecut prin cap:
— Furtuna nu dă semne c-o să se-oprească, nu-i aşa? Mă gândeam cu milă la cei
nevoiţi să umble pe-afară într-o noapte ca asta. Mă bucur că nu sunt unul dintre ei.
— E bine. Iar eu îmi pun alături mulţumirile pentru compania plăcută, a zâmbit ea.
— Pentru care mulţumesc şi eu, am adăugat stânjenit.
O noapte petrecută în tovărăşia paşnică a unei femei simpatice era o noutate pentru
mine. Pisica îmi torcea în poală. Jinna tricota. Lumina prietenoasă a flăcărilor din
vatră i se reflecta în nuanţele castanii ale buclelor, în pistruii de pe faţă şi de pe
braţe. Avea un chip drăguţ, nu frumos, dar calm şi blând. Discutaserăm vrute şi
nevrute în seara aceea, ajungând de la ierburile din care pregătise ceaiul la buştenii
plutitori, care uneori ardeau cu flăcări colorate, şi la noi înşine. Eu aflasem că avea
cu vreo şase ani mai puţini decât număra de fapt viaţa mea, iar ea se mirase când
pretinsesem că împlinisem patruzeci şi doi. Îmi adăugasem şapte în plus când
intrasem în rolul lui Tom Badgerlock. Îmi căzuse bine când îmi mărturisise că mă
credea mai apropiat de vârsta ei. Cu toate astea, nici ea, nici eu nu rostiserăm ceea
ce gândeam. Se simţea o tensiune uşoară, dar incitantă între noi, aşa cum stăteam
în faţa focului vorbind încet. Curiozitatea vibra în aer ca o coardă abia ciupită,
fremătătoare.
Înainte de plecarea în misiune cu Lordul Auriu, petrecusem o după-amiază cu Jinna.
Mă sărutase. Nu-şi însoţise gestul cu vorbe, jurăminte de dragoste sau
complimente romantice. Fusese un singur sărut, întrerupt de nepoata ei, întoarsă
de la piaţă. Acum niciunul dintre noi nu ştia cum să refacă atmosfera prielnică
apropierii noastre. În ceea ce mă privea, nu eram convins că voiam să mă aventurez
atât de departe. Nu eram pregătit pentru al doilea sărut, şi cu atât mai puţin pentru
ceea ce putea stârni. Mă durea inima prea tare. Dar voiam să fiu acolo, să stau în
faţa căminului Jinnei. Pare o contradicţie, şi poate chiar asta era. Nu voiam
complicaţiile inevitabile pe care le aduceau mângâierile, însă sufletul meu chinuit,
rămas fără tovarăşul lui de Har, găsea alinare în compania femeii.
Dar în seara aceea nu venisem acolo de dragul ei. Trebuia să-l văd pe Hap, fiul
meu adoptiv. Sosise de curând la Buckkeep şi stătea la ea. Voiam să mă asigur că
ucenicia lui la meşterul Gindast mergea bine. În plus, oricât de groază mi-ar fi fost,
trebuia să-i spun că Ochi întunecaţi murise. Fusese crescut şi de lup, nu numai de
mine. Deşi mă înfioram la gândul că trebuia să-i dau vestea morţii lui, speram, după
cum spusese bufonul, să-mi mai uşurez chinul. Hap fusese al meu în ultimii şapte
ani. Viaţa ne fusese comună, ca şi tovărăşia lupului. Dacă mai aparţineam cuiva,
atunci îi aparţineam băiatului. Simţeam cu tărie nevoia să mă conving că
sentimentul acela era aievea.
— Mai vrei ceai? m-a îmbiat Jinna.
Nu mai voiam. Băuserăm deja amândoi trei ceainice, iar eu fusesem de două ori în
spatele casei. Dar ea mi-l oferea ca să-mi spună că puteam să rămân mai departe,
oricât de târziu sau de devreme se făcuse. Aşa că i-am spus „da, mulţumesc”, iar
ea a lăsat lucrul de mână deoparte, ca să repete ritualul: să umple ceainicul cu apă
din butoi, să-l agaţe de cârlig şi să-l mute deasupra focului. Furtuna lovea în
obloane, răpăind cu o nouă furie. La un moment dat, răpăielile s-au preschimbat în
bătăi în uşă.
— Jinna? a întrebat Hap cu glas tulbure. Eşti trează?
— Da, a răspuns femeia. Mare noroc pe tine că nu m-am culcat, că altfel ai fi dormit
în şopron cu poneiul. Vin acum.
Când Jinna a tras zăvorul, m-am ridicat, lăsând pisica să-mi alunece uşor din braţe.
Imbecilule. Pisica stătea tare bine, s-a plâns Fennel, motanul mare, portocaliu,
alunecând pe podea. Era însă prea toropit de căldură ca să mai protesteze, aşa că
a sărit pe scaunul Jinnei şi s-a încovrigat acolo, fără a catadicsi să-mi mai arunce
vreo privire.
Furtuna a intrat odată cu Hap. O pală de vânt a adus ploaia în odaie.
— Aoleu! Trage uşa aia mai repede după tine, băiete, l-a certat Jinna, în timp ce
intra clătinându-se.
Hap a închis şi a zăvorât uşa, apoi a rămas în faţa ei, şiroind de apă.
— E tare frig şi ud afară, a spus.
Zâmbea ca beţivii, dar ochii îi luceau de altă lumină, nu de cea a vinului. Îi sclipea
în ei dragostea, inconfundabilă ca stropii de ploaie care i se scurgeau pe plete şi pe
obraji. I-au trebuit câteva clipe ca să-şi dea seama că sunt şi eu acolo şi-l urmăresc
din priviri.
— Tom! Tom! Te-ai întors, în sfârşit!
Şi-a desfăcut larg braţele, euforic ca orice beţiv în faţa lucrurilor obişnuite. Am râs
şi m-am dus la el, ca să-i primesc îmbrăţişarea.
— Nu uda podeaua Jinnei! l-am mustrat.
— Vai de mine, am greşit. Nu mai fac, a făgăduit şi şi-a scos haina leoarcă de apă.
A atârnat-o într-un cui de lângă uşă şi şi-a dat jos şi căciula de lână, ca să se usuce
tot acolo. A încercat să-şi scoată bocancii, dar şi-a pierdut echilibrul. S-a aşezat pe
jos ca să şi-i tragă din picioare. S-a aplecat să-i pună la uşă, sub haina udă, apoi
şi-a îndreptat spatele, cu un zâmbet extaziat.
— Tom. Am cunoscut o fată.
— Serios? După cum miroşi, mie mi se pare că ai cunoscut o sticlă.
— A, da, a recunoscut, fără să se ruşineze câtuşi de puţin. Şi asta. Dar a trebuit să
bem în sănătatea prinţului, ştii? Şi a alesei lui. Şi pentru căsătoria lor fericită. Şi
pentru viitorii lor copii, mulţi la număr. Şi pentru fericirea noastră, la fel de mare. Îmi
zâmbi larg, prosteşte. Zice că mă iubeşte. Îi plac ochii mei.
— Păi, asta-i bine.
De câte ori nu se uitaseră oamenii la ochii lui, unul căprui şi unul albastru, şi
bătuseră în lemn, ca să alunge răul? Probabil că îl unsese la suflet fata care-i găsise
frumoşi.
Atunci mi-am dat seama că nu era momentul să-l întristez cu suferinţele mele. I-am
vorbit blând, dar cu hotărâre:
— Cred că ar trebui să te duci la culcare, fiule. Nu te aşteaptă meşterul de
dimineaţă?
S-a uitat la mine ca şi când l-aş fi pocnit peste faţă cu un peşte. Zâmbetul i s-a stins
pe buze.
— Ba da, aşa-i. Mă aşteaptă. Bătrânul Gindast vrea să vină ucenicii la lucru înaintea
calfelor, iar calfele să fie acolo cu mult înaintea lui. S-a adunat şi s-a ridicat anevoie
în picioare. Tom, ucenicia asta nu-i deloc aşa cum m-am aşteptat. Nu fac decât să
mătur şi să car lemne şi să răsucesc buştenii puşi la uscat. Ascut uneltele, le curăţ
şi le dau cu untdelemn. Pe urmă, iar mătur. Şi iar frec cu untdelemn piesele
terminate. Dar, în toată vremea asta, n-am primit nicio unealtă ca să lucrez cu ea.
Nu aud decât „cască ochii să vezi cum se face, băiete” sau „repetă ce ţi-am spus”
şi „nu pe ăsta ţi l-am cerut. Du-l înapoi la stiva de lemne şi adu-mi cireşul ăla, cu
fibră mai fină”. Pe lângă asta, Tom, mă jigneşte. Îmi zice ţărănoi şi neghiob.
— Gindast vorbeşte urât cu toţi ucenicii, Hap.
Vocea împăciuitoare a Jinnei te liniştea şi te alina, dar tot mi se părea ciudat să se
amestece o a treia persoană în discuţia noastră.
— Ştie toată lumea. Cineva şi-a păstrat porecla şi când s-a apucat de treabă de
unul singur. Azi dai bani frumoşi pe-o masă lucrată de Prostovanu.
Jinna revenise lângă scaunul ei, dar nu se aşezase. Pisica era tot acolo.
Am încercat să nu mă arăt tulburat de spusele lui Hap. Mă aşteptasem să aud că-i
place la nebunie slujba de ucenic şi îmi e deosebit de recunoscător fiindcă izbutisem
să i-o capăt. Crezusem că măcar ucenicia lui mergea bine.
— Te-am prevenit că va trebui să munceşti din greu, i-am spus, şovăind oarecum.
— Şi eram pregătit pentru asta, Tom, chiar eram. Sunt gata să tai lemnul, să-l
potrivesc şi să-i dau formă cât e ziua de lungă. Dar nu mă aşteptam să mă plictisesc
de moarte. Mătură, freacă, adu aia, adu ailaltă… Mai bine aş fi rămas acasă, dacă
tot nu învăţ nimic nici aici.
Puţine lucruri dor mai tare decât vorbele aruncate inconştient de un copil. Dispreţul
lui faţă de străvechiul nostru stil de viaţă, dezvăluit atât de brutal, m-a lăsat fără
cuvinte. Mi-a aruncat o privire care mă învinovăţea:
— Şi tu unde-ai fost şi de ce-ai lipsit atât? Nu te-ai gândit că poate am nevoie de
tine? Şi-a mijit ochii. Unde ţi-e părul?
— L-am tăiat.
Mi-am trecut, stingherit, mâna prin şuviţele scurtate în semn de doliu. Dintr-odată,
n-am mai avut încredere în ceea ce voiam să spun. Hap era doar un flăcău, ştiam,
şi înclina să judece lucrurile după cum îl afectau pe el. Iar răspunsul meu scurt îi
arătase că lăsasem lucruri nerostite.
M-a cercetat cu privirea.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat.
Am tras aer adânc în piept.
— A murit Ochi întunecaţi, i-am răspuns încet.
— Dar… a fost vina mea? A fugit de la mine, Tom, dar l-am căutat, jur că l-am
căutat, să-ţi spună şi Jinna…
— N-a fost vina ta. A plecat după mine şi m-a găsit. Am fost cu el când a murit. N-
ai făcut nimic rău, Hap. Era bătrân. I-a sunat ceasul şi a plecat de la mine.
În ciuda strădaniilor mele, cuvintele mi s-au oprit în gât.
I-am citit pe faţă uşurarea şi am simţit încă o săgeată în inimă. Oare faptul că nu
fusese vinovat era mai important pentru el decât moartea lupului? Dar când mi-a
spus „nu pot să cred că nu mai e”, am înţeles. Rostise adevărul curat. Avea să
treacă o zi, poate mai multe, până să-şi dea seama că lupul nu mai venea înapoi.
Ochi Întunecaţi n-avea să se mai culce lângă el cu labele întinse, pe piatra
căminului, nici să-l îndemne cu botul să-l scarpine pe urechi, nici să meargă alături
de el la vânătoare de iepuri. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— O să-ţi revii. Ai nevoie doar de puţin timp, l-am asigurat, cu voce răguşită.
— Să sperăm, a îngăimat.
— Du-te să te culci. Mai apuci un ceas-două de somn.
— Da, cred că ar fi mai bine aşa. A făcut un pas spre mine. Tom, îmi pare aşa de
rău, mi-a spus, iar îmbrăţişarea lui stângace mi-a alungat aproape complet durerea
pe care mi-o pricinuise înainte. Ai să vii mâine-seară, nu-i aşa? Trebuie să vorbesc
ceva cu tine. E foarte important.
— O să vin, dacă Jinna n-are nimic împotrivă.
M-am uitat peste umărul lui, slăbindu-l din îmbrăţişare.
— Jinna n-are absolut nimic împotrivă, m-a asigurat gazda lui, iar eu n-am mai
sperat decât să aud mereu căldura pe care şi-o adăugase în glas.
— Bine, aşadar. Ne vedem diseară. Când n-o să mai fi beat. Acum fugi la culcare,
băiete.
I-am ciufulit părul ud. El a bolborosit un „noapte bună”. S-a dus în dormitorul lui,
lăsându-mă din nou singur cu Jinna. Un butuc căzuse în foc şi trosnetul lemnului
era singurul sunet din odaie.
— Trebuie să plec acum. Mulţumesc că m-ai lăsat să-l aştept pe Hap la tine.
Jinna şi-a pus iar lucrul de mână deoparte.
— N-ai pentru ce, Tom Badgerlock.
Mantia mea atârna de un cui, lângă uşă. Am luat-o şi mi-am azvârlit-o peste umeri.
Jinna s-a întins brusc să mi-o lege. Mi-a ridicat gluga peste părul tuns, apoi mi-a
zâmbit în timp ce-o trăgea de margini ca să-mi apropie faţa de a ei.
— Noapte bună, mi-a şoptit dintr-o suflare.
Şi-a înălţat bărbia. I-am pus mâinile pe umeri şi am sărutat-o. Deşi am vrut s-o fac,
tot m-am întrebat de ce mi-am îngăduit-o. Unde ajungeam cu schimbul acesta de
săruturi, dacă nu la complicaţii şi necazuri?
Oare îmi simţise şovăiala? Când mi-am despărţit buzele de ale ei, am văzut-o
clătinând încet din cap. M-a luat de mână.
— Îţi faci prea multe griji, Tom Badgerlock. Mi-a dus mâna la buzele ei şi m-a sărutat
în palmă. Unele lucruri sunt mult mai simple decât crezi.
Mă simţeam jenat, dar am reuşit să îngaim:
— Dacă ar fi şi adevărat, ar fi superb.
— Vorbeşti frumos ca un curtean.
Căldura cuvintelor ei s-a risipit când a adăugat:
— Dar vorbele frumoase nu-l vor împiedica pe Hap să se împotmolească. În curând,
va trebui să-l ţii foarte bine în frâu pe tânărul ăsta. Impune-i nişte limite, altfel îl vei
scăpa printre degete, căzut în mrejele oraşului Buckkeep. N-ar fi primul flăcău de
treabă de la ţară care se pierde când vine aici.
— Cred că-mi cunosc băiatul, am spus cam supărat.
— Poate că-l cunoşti pe băiat, dar eu pentru tânăr mă tem mai tare. A îndrăznit să
râdă de fruntea mea încruntată şi să adauge: Păstrează privirea asta cruntă pentru
Hap. Noapte bună, Tom. Ne vedem mâine.
— Noapte bună, Jinna.
Mi-a deschis uşa şi a rămas în prag, cu ochii la mine. M-am uitat la ea peste umăr
– o femeie care mă privea dintr-un cadru de lumină galbenă. Vântul îi flutura buclele
în jurul feţei rotunde. Îmi făcea cu mâna. I-am răspuns la fel, înainte de a închide
uşa. Pe urmă am oftat şi mi-am strâns mantia în jurul corpului. Ploaia se mai
domolise, numai rafalele de vânt pândeau şi răbufneau de după fiecare colţ de
stradă. Vijelia îşi făcea de cap cu podoabele care înfrumuseţaseră oraşul în
sărbătoare. Palele ameninţătoare trimiteau la pământ ghirlandele şerpuitoare şi
zdrenţuiau steguleţele. De obicei, tavernele aveau fixate în suporturi torţe care-i
îndrumau pe clienţi către uşile lor, dar la ora aceea fie arseseră, fie fuseseră date
jos. Aproape toate cârciumile şi hanurile se închiseseră peste noapte. Oamenii
cumsecade dormeau de mult, la fel şi cei mai puţin cumsecade. Înaintam grăbit pe
străzile reci şi întunecoase, călăuzit mai mult de simţul meu de orientare decât de
ochi. Avea să fie şi mai întuneric odată ce părăseam oraşul căţărat pe stânci şi
începeam să urc poteca unduitoare care traversa pădurea spre castelul Buckkeep,
dar cunoşteam drumul acela din copilărie. Picioarele aveau să mă ducă singure
acasă.
Mi-am dat seama că sunt urmărit când am lăsat în urmă ultimele case răzleţe din
oraş. Ştiam că oamenii din spatele meu mă pândeau, nu erau simpli trecători cu
care aveam acelaşi drum, pentru că, ori de câte ori încetineam, încetineau şi ei.
Fără îndoială, nu voiau să mă ajungă din urmă decât după ce ieşeam din oraş. Era
semn de intenţii rele. Plecasem din castel neînarmat, obiceiul meu de la ţară fiind,
de data asta, un dezavantaj. Aveam prins de curea un cuţit dintre cele pe care mulţi
le purtau la ei pentru treburi mărunte, de rutină, dar nicio armă mai mare. Sabia
mea cenuşie, cea de toate zilele, atârna, în teaca uzată, pe peretele cămăruţei
mele. Mi-am zis că urmăritorii puteau fi doar nişte tâlhari în căutarea unei prăzi
uşoare. Mai mult ca sigur mă credeau beat, nu bănuiau că le simţisem prezenţa şi
precis aveau s-o ia la sănătoasa dacă ripostam.
Slabă consolare. N-aveam chef să mă bat. Eram sătul de lupte şi obosit să tot stau
cu ochii în patru. Dar mă îndoiam că urmăritorilor le păsa de asta. Aşa că m-am
oprit în loc şi m-am întors să-i văd la faţă. Mi-am scos cuţitul, m-am proptit bine pe
picioare şi i-am aşteptat.
În spatele meu era linişte, numai vântul foşnea prin frunzişul crengilor arcuite
deasupra potecii. Am auzit apoi şi valurile spărgându-se de stânci, în depărtare. Am
ciulit urechile încercând să desluşesc trosnet de tufişuri la trecerea oamenilor sau
târâit de picioare pe potecă, dar n-am auzit nimic. Mi-am pierdut răbdarea.
— Haideţi odată! am răcnit în noapte. Nu prea aveţi ce fura de la mine, în afară de
cuţit, pe care nu-l veţi primi cu mânerul înainte. Să terminăm odată!
S-a lăsat liniştea, iar ţipetele mele au părut dintr-odată caraghioase. Tocmai când
îmi ziceam că fusesem urmărit numai în imaginaţia mea, ceva mi s-a furişat pe la
picioare. Era un animal mic, vioi şi iute, un şobolan, o nevăstuică sau poate chiar o
veveriţă. Dar nu era o creatură sălbatică, pentru că a încercat să mă muşte. Speriat,
am sărit înapoi. Un râs înăbuşit a venit din dreapta. Chiar când mă răsuceam în
direcţia aceea, mijind ochii prin întunericul pădurii, o voce mi-a vorbit din stânga,
mai aproape decât fusese râsul.
— Unde ţi-e lupul, Tom Badgerlock?
Vorbele sunau a batjocură şi a provocare. În spatele meu, nişte gheare zgâriau
pietrişul – era un animal mai mare, poate un câine. Când m-am răsucit, a dispărut
în beznă. M-am întors din nou în direcţia din care venise râsul înfundat. Cel puţin
trei oameni, mi-am zis, şi două animale. Am încercat să mă gândesc numai la lupta
din noaptea aceea, nu şi la urmările sale. La ele puteam să cuget mai târziu.
Respiram adânc şi rar, stând în aşteptare. Mi-am deschis toate simţurile către
noapte, alungându-mi brusc răbufnitul dor de ale lui Ochi întunecaţi, cu mult mai
ascuţite, şi de senzaţia liniştitoare din vremurile când lupul îmi păzea spatele. De
data asta, am surprins paşii mărunţi şi rapizi ai animalului mai mic, care se apropia
din nou. L-am lovit cu piciorul mai tare decât aş fi vrut, dar nu l-am atins decât pieziş.
A dispărut din nou.
— O să-l omor! am prevenit noaptea din jur, dar la ameninţarea mea a răspuns doar
un râs batjocoritor. Apoi m-am ruşinat, strigând furios: Ce vreţi de la mine? Lăsaţi-
mă în pace!
Ecourile întrebării şi dorinţei mele copilăreşti s-au stins în bătaia vântului. S-a făcut
o linişte cumplită – umbra singurătăţii mele.
— Unde ţi-e lupul, Tom Badgerlock? a strigat un glas, de data asta de femeie,
colorat de un râs înăbuşit. Ţi-e dor de el, renegatule?
Teama care mi se scursese prin vene odată cu sângele s-a transformat dintr-odată
într-o furie de gheaţă. Aveam să stau acolo şi să-i omor pe toţi, lăsându-le doar
măruntaiele calde să aburească pe cărare. Pumnul care mi se încleştase până
atunci pe mânerul pumnalului s-a destins brusc şi în trup mi s-a răspândit, calmă,
senzaţia că eram pregătit pentru orice. Gata de luptă, i-am aşteptat. Aveau să mă
atace brusc, din toate direcţiile, animalele de jos, iar oamenii de sus, cu arme. Eu
n-aveam decât cuţitul. Trebuia să am răbdare până ajungeau foarte aproape de
mine. Dacă fugeam, mă puteau lovi pe la spate. Mai bine aşteptam şi-i obligam să
vină la mine. Atunci aveam să-i omor, să-i omor pe toţi.
Sincer, nu ştiu cât am stat acolo. Senzaţia că eşti gata să înfrunţi orice poate opri
timpul în loc sau îl poate face să fugă iute ca vântul. Am auzit ciripitul unei păsări
anunţând dimineaţa, apoi altul, răspunzându-i. Am aşteptat în continuare. Când
zorii au început să păteze cerul nopţii, am inspirat adânc. Am cercetat atent
împrejurimile cu privirea, uitându-mă printre copaci cu ochii mijiţi, dar nimic nu mi-a
dat de bănuit. Singurele mişcări erau zborul înalt al micilor făpturi înaripate care
ţopăiau pe crengi şi stropii de ploaie argintii care cădeau de pe ramuri. Urmăritorii
mei dispăruseră. Animalul care se repezise să mă muşte nu lăsase urme pe piatra
umedă a potecii. Celălalt, mai mare, care o traversase prin spatele meu, lăsase
doar una, în noroiul de la margine. Fusese un câine mic. Şi asta era tot.
M-am răsucit pe călcâie şi mi-am continuat drumul spre castelul Buckkeep. Pe
măsură ce înaintam, am început să tremur, nu de teamă, ci din cauza încordării
care mă părăsea, ca să-i ia locul furia.
Ce voiseră de la mine? Să mă sperie. Să aflu de existenţa lor, să mă anunţe că ştiu
cine sunt şi unde mi-e sălaşul. Ei bine, îşi atinseseră scopul cu vârf şi îndesat. M-
am silit să-mi pun ordine în gânduri şi am încercat să cântăresc la rece ameninţarea
pe care o reprezentau. Nu m-am gândit doar pe mine. Oare ştiau şi de Jinna? Mă
urmăriseră de la uşa ei şi ştiau şi de existenţa băiatului meu?
Mi-am blestemat prostia şi neglijenţa. Cum îmi putusem închipui că Pestriţii aveau
să mă lase în pace? Ştiau că Lordul Auriu venea din Buckkeep şi că slujitorul lui,
Tom Badgerlock, stăpânea Harul. Ştiau că Tom Badgerlock îi tăiase braţul lui
Laudwine şi-l salvase pe prinţul luat ostatic. Acum căutau să se răzbune. Puteau s-
o facă foarte uşor, afişând cu laşitate unul dintre pergamentele lor şi denunţându-
mă astfel ca deţinător al Harului, spurcata magie a animalelor. Aş fi fost spânzurat,
ciopârţit şi ars din cauza asta. Îmi închipuisem cumva că în oraşul Buckkeep sau
castelul cu acelaşi nume aveam să fiu ferit de ei?
Ar fi trebuit să ştiu că aşa avea să se întâmple. Odată revenit la curtea din
Buckkeep, în miezul intrigilor şi manevrelor politice de acolo, devenisem vulnerabil
la toate comploturile pe care le presupune puterea. Ştiusem că asta urma, am
recunoscut în sinea mea cu amărăciune. Şi, timp de cincisprezece ani, gândul acela
mă ţinuse departe de Buckkeep. Numai Chade şi rugămintea lui stăruitoare de a-l
salva pe prinţul Dutiful mă aduseseră înapoi. Acum, realitatea dură se strecura în
mine. Nu aveam decât două variante: fie tăiam orice legătură, cu oricine, şi fugeam,
cum o mai făcusem, fie mă azvârleam cu capul înainte în vârtejul de intrigi care nu
lipsiseră niciodată de la curtea Farseer din Buckkeep. Dacă rămâneam, trebuia să
încep să gândesc iarăşi ca un asasin, întotdeauna conştient de riscurile şi
ameninţările care mă pândeau şi de urmările lor asupra celor din jurul meu.
Mi-am îndreptat gândurile pe calea adevărului. Trebuia să redevin asasin, nu doar
să gândesc ca unul. Trebuia să fiu gata să ucid când întâlneam oameni care mă
ameninţau pe mine sau pe prinţul meu. Pentru că nu aveam cum să evit legătura
dintre noi: cei care îl luau în derâdere pe Tom Badgerlock din cauza Harului său şi
a morţii lupului său ştiau foarte bine că prinţul Dutiful nu era deloc străin de magia
animalelor. Cu asta îl aveau pe prinţ la mână şi de asta aveau să se folosească şi
mai departe, nu doar ca să pună capăt persecuţiei celor înzestraţi cu Har, ci şi ca
să pună mâna pe putere. Nu mă ajuta cu nimic faptul că, într-o anumită măsură,
cauza lor era şi a mea. Doar şi eu suferisem din cauza Harului. Nu voiam să mai
văd pe nimeni apăsat de aceeaşi povară. Dacă n-ar fi reprezentat o ameninţare atât
de gravă la adresa prinţului meu, poate aş fi trecut de partea lor.
Paşii furioşi m-au purtat până la santinelele de la poarta castelului Buckkeep. Din
ghereta gărzilor răzbăteau glasuri de bărbaţi şi zdrăngănit de blide. Unul dintre
soldaţi, un tânăr de vreo douăzeci de ani, se proptise în uşă, cu o felie de pâine cu
brânză într-o mână şi cu o cană cu bere în cealaltă. Şi-a ridicat privirea spre mine
şi, având gura plină, mi-a făcut semn din cap să trec. M-am oprit, simţind cum mi
se răspândea furia în trup ca otrava.
— Ştii cine sunt? l-am întrebat.
A tresărit, apoi şi-a mijit ochii ca să mă vadă mai bine. Era clar că se temea să nu
fi insultat un nobil mărunt, dar s-a liniştit la vederea hainelor mele.
— Un servitor din castel. Nu?
— Al cui servitor?
Ce prostie, să atrag atenţia asupra mea! Dar nu mă puteam opri. Veniseră şi alţii
pe acelaşi drum ca mine? Se aflau în castel şi acum? O santinelă nepăsătoare
lăsase să treacă oameni hotărâţi să-l omoare pe prinţ? Părea foarte posibil.
— Păi… nu ştiu! s-a răstit flăcăul. S-a ridicat şi şi-a îndreptat spatele, dar ca să mă
săgeteze din priviri s-a văzut nevoit să-şi înalţe şi fruntea. De unde să ştiu? De ce
mi-ar păsa?
— Pentru că păzeşti intrarea principală în castelul Buckkeep, prostule. Regina şi
prinţul tău depind de vigilenţa ta, nu trebuie să-i laşi pe duşmanii lor să între. De-
asta eşti pus aici. Nu-i aşa?
— Păi, eu… A scuturat din cap, înciudat şi nervos, apoi s-a întors către uşa
gheretei. Kespin! Poţi veni puţin?
Kespin era mai înalt şi mai bătrân. Se mişca aidoma unui spadasin şi se uita cu ochi
pătrunzători pe deasupra bărbii cărunte. M-a cântărit din priviri şi a hotărât că nu
reprezentam un pericol.
— Ce se întâmplă aici? ne-a întrebat pe amândoi.
Nu vorbise cu glas prevenitor, ci pe un ton care ne asigura că ştie să se poarte cu
fiecare dintre noi după cum merită.
Santinela a arătat spre mine cu cana cu bere.
— S-a înfuriat fiindcă nu ştiu al cui servitor e.
— Ce?
— Sunt în slujba Lordului Auriu, l-am lămurit eu. Şi sunt îngrijorat fiindcă la poarta
asta santinelele se mulţumesc să se uite cum intră şi iese lumea. Mă plimb pe porţile
castelului Buckkeep de peste două săptămâni şi nu m-a întrebat nimeni nimic. Nu
mi se pare în ordine. Cu douăzeci de ani în urmă, când am fost aici, oştenii de gardă
îşi luau sarcina în serios. A fost o vreme când…
— A fost o vreme când aşa ceva era necesar, m-a întrerupt Kespin. În timpul
Războiului Corăbiilor Roşii. Dar acum e pace, omule. Iar castelul şi oraşul s-au
umplut de oameni din Insulele Străine şi de nobili din celelalte ducate, veniţi aici
pentru logodna prinţului. Nu ne poţi cere să-i cunoaştem pe toţi.
Am înghiţit găluşca, dorindu-mi să nu fi început discuţia, dar hotărât s-o duc până
la capăt.
— Ajunge o singură greşeală pentru ca viaţa prinţului nostru să fie în pericol.
— Sau pentru a insulta un nobil străin. Am primit ordine de la regina Kettricken. Ne-
a poruncit să fim curtenitori şi ospitalieri. Nu bănuitori şi răuvoitori. Deşi, dacă-i
vorba de tine, mă simt îndemnat să-i încalc porunca.
Mi-a zâmbit, îndulcind cumva ameninţarea din vorbe, dar mi-a fost limpede că nu-i
convenea să-i pun judecata la îndoială.
Am dat din cap, în semn de încuviinţare. Greşisem purtându-mă astfel cu străjile.
Ar fi trebuit să-i atrag atenţia lui Chade, să încerce el să ţină oamenii mai din scurt.
— Înţeleg, am spus împăciuitor. Ai dreptate. Dar eram nedumerit.
— Ei bine, data viitoare când ieşi pe-aici călare pe iapa asta neagră şi vânjoasă,
ţine minte că un om nu trebuie să spună prea multe ca să afle foarte multe. Şi, dacă
tot m-ai făcut curios, ia zi, cum te cheamă?
— Tom Badgerlock. Servitorul Lordului Auriu.
— Aha. Servitorul lui. A zâmbit cu tâlc. Şi garda lui de corp, nu? Da, mi-a ajuns la
urechi o poveste despre voi. Şi nu numai atât. M-aş fi aşteptat s-aleagă pentru
slujba asta alt soi de om.
M-a privit chiorâş, parcă aşteptându-mi răspunsul, dar mi-am ţinut gura, fiindcă nu
ştiam ce voia să dea de înţeles. O clipă mai târziu, a ridicat din umeri.
— Străinii ăştia cred că au nevoie de gardă chiar şi când locuiesc în castelul
Buckkeep. Ei, vezi-ţi de drum, Tom Badgerlock. Acum te cunoaştem. Sper că asta
o să te-ajute să dormi mai bine la noapte.
Aşa că mi-au făcut semn să intru în castel. M-am îndepărtat, simţindu-mă caraghios
şi înciudat. Trebuia să stau neapărat de vorbă cu Kettricken, am hotărât, şi s-o
conving că Pestriţii continuau să reprezinte un pericol real pentru Dutiful. Dar m-am
îndoit că regina mea îşi putea găsi timp pentru mine în zilele următoare. În seara
aceea se celebra logodna. Toate gândurile ei aveau să se îndrepte spre negocierile
cu Insulele Străine.
La bucătărie era zarvă mare. Servitoarele şi pajii pregăteau o oaste de ceainice şi
de castroane cu terci de ovăz. Aromele mi-au stârnit pofta de mâncare. M-am oprit
să pun pe o tavă dejunul Lordului Auriu. Am luat o farfurie cu şuncă afumată şi
cornuri proaspete, un vas cu unt şi gem de căpşuni. Am adăugat şi câteva pere tari
din coşul cu fructe culese din livada castelului. Când ieşeam, mi-a vorbit o
grădinăreasă cu un coş cu flori atârnat de braţ.
— Eşti servitorul Lordului Auriu?
Am dat din cap şi ea mi-a făcut semn să mă opresc şi a aşezat pe tavă un buchet
de flori proaspăt culese şi un altul, mai mic, de boboci albi.
— Pentru înălţimea Sa, mi-a spus, deşi nu era nevoie, apoi s-a grăbit să se
îndepărteze.
Am urcat scările către odăile Lordului Auriu, am bătut şi am intrat. Uşa dormitorului
era închisă, dar n-am terminat bine de aranjat mâncarea, că a şi apărut, gata
îmbrăcat. Îşi pieptănase părul lucios pe spate şi-l legase la ceafă cu o panglică de
mătase albastră. Pe braţ îi atârna o haină de aceeaşi culoare. Purta o cămaşă de
mătase albă, cu piepţii încărcaţi de dantelă, şi pantaloni mulaţi, tot albaştri, dar de
o nuanţă puţin mai închisă decât haina. Cu părul său de aur şi cu ochii de culoarea
chihlimbarului, încânta privirile aidoma cerului senin al verii. Mi-a adresat un zâmbet
cald.
— Ai înţeles, constat cu bucurie, că îndatoririle îţi cer să te trezeşti devreme, Tom
Badgerlock. Dacă şi gustul tău în materie de îmbrăcăminte ar fi la fel de treaz…
I-am făcut o plecăciune solemnă şi i-am tras scaunul, ca să se poată aşeza la masă.
I-am vorbit încet, pe un ton normal, mai degrabă ca prieten decât ca servitor:
— Adevărul e că nici nu m-am culcat. Hap n-a venit acasă decât spre dimineaţă,
iar pe drumul încoace m-am întâlnit cu nişte Pestriţi care m-au întârziat şi mai mult.
Zâmbetul i s-a topit de pe faţă. Nu s-a aşezat, ci m-a prins strâns de încheietura
mâinii.
— Eşti rănit? m-a întrebat, cu sinceră îngrijorare.
— Nu, l-am asigurat, făcându-i semn să se aşeze.
M-a ascultat fără tragere de inimă. Eu am trecut în lateralul mesei şi am descoperit
vasele din faţa lui.
— N-au avut de gând să-mi facă rău. Dar au ţinut să aflu că ştiu cum mă cheamă,
unde locuiesc şi că am Har. Şi că lupul meu e mort.
Cu mare greutate am rostit ultimele cuvinte. Puteam să mă împac cu ideea morţii
lupului câtă vreme nu trebuia să vorbesc despre ea. Am tuşit şi m-am grăbit să dau
la o parte florile tăiate din grădină. I-am întins bucheţelul de boboci albi.
— Pe celelalte ţi le pun lângă pat, am murmurat.
— Mulţumesc, mi-a răspuns cu glas la fel de stins ca al meu.
Am găsit o vază în camera lui. Până şi grădinăresei îi erau mai bine cunoscute
decât mie gusturile rafinate ale Lordului Auriu. Am umplut vaza din urciorul cu apă
pentru spălat, am pus florile în ea şi am aşezat-o pe noptieră. Când m-am întors la
el, îmbrăcase haina albastră şi-şi prinsese bucheţelul alb în piept.
— Trebuie să vorbesc cu Chade cât mai repede, i-am spus, turnându-i ceai. Dar nu
pot să merg pur şi simplu să-i bat la uşă.
A luat cana şi a sorbit din ea.
— Nu poţi ajunge în camerele lui pe coridoarele secrete?
L-am privit cu subînţeles.
— Ştii cum e vulpoiul ăsta bătrân. Numai el îşi cunoaşte secretele şi nu riscă să fie
spionat când e cu garda jos. El poate ajunge cu siguranţă pe coridoare, numai că
eu nu ştiu pe unde să intru. S-a culcat foarte târziu aseară?
Lordul Auriu a schiţat o strâmbătură.
— Încă mai dansa când m-am hotărât eu să mă retrag. Pentru un bătrân, e plin de
energie când are chef să se distreze. Dar o să-i trimit vorbă printr-un paj. O să-l invit
să călărim împreună după-amiază. E destul de curând?
Îmi simţise agitaţia din glas, dar nu punea întrebări. I-am fost recunoscător.
— Da, l-am asigurat. Probabil că nici nu se va limpezi la minte mai devreme.
Am scuturat din cap, ca şi când aş fi vrut să mi se aşeze gândurile.
— S-au adunat dintr-odată atâtea lucruri la care trebuie să mă gândesc, din cauza
cărora trebuie să mă îngrijorez. Dacă Pestriţii ăştia au aflat amănunte despre mine,
atunci au aflat şi despre prinţ.
— L-ai recunoscut pe vreunul dintre ei? Făceau parte din banda lui Laudwine?
— Se întunecase. Şi s-au ţinut departe de mine. Am auzit un glas de bărbat şi unul
de femeie, dar sigur erau cel puţin trei la număr. Unul a venit cu tovarăşul său de
Har, un câine, altul, cu un animal mic şi iute, şobolan, nevăstuică sau, poate,
veveriţă. Mi-am tras răsuflarea. Vreau ca gărzile de la Buckkeep să fie puse în
alertă. Iar prinţul ar trebui să fie însoţit de cineva tot timpul. De „un preceptor din ăla
cu muşchi”, cum a propus Chade mai demult. Şi trebuie să vorbesc cu Chade, să-
mi spună cum luăm legătura dacă am grabnic nevoie de ajutorul sau de sfatul lui.
Iar prin castel ar trebui să se trimită zilnic patrule în căutarea şobolanilor, mai ales
în camerele prinţului.
El a tras aer în piept, parcă pregătindu-se să vorbească, dar şi-a înghiţit întrebările.
— Mă tem că mai e ceva la care trebuie să te gândeşti, mi-a spus în schimb. Prinţul
Dutiful mi-a trimis aseară un bilet. Vrea să ştie când începi să-l înveţi Meşteşugul.
— A scris el asta?
M-am îngrozit când l-am văzut încuviinţând cu o şovăire. Ştiam că prinţul îmi simţea
lipsa. Fiind legaţi prin Meşteşug, aşa ceva nu putea să-mi scape. Îmi ridicasem
ziduri ca să-mi feresc gândurile de prinţ, însă el nu era atât de priceput ca mine. Îi
surprinsesem eforturile de mai multe ori fragile de a mă căuta, dar le ignorasem,
făgăduindu-mi că aveau să se ivească în curând momente mai prielnice pentru noi.
Dar, fără nicio îndoială, prinţul meu nu era atât de răbdător.
— Băiatul trebuie învăţat să fie prudent. Unele lucruri nu trebuie puse niciodată pe
hârtie, iar cele care…
Mi s-au oprit cuvintele în gât. Probabil că m-am albit la faţă, pentru că Lordul Auriu
s-a ridicat brusc în picioare şi a redevenit prietenul meu, bufonul, care mi-a oferit
scaunul său.
— Te simţi bine, Fitz? Te paşte cumva o criză?
Am căzut, pur şi simplu, pe scaun. Când m-am gândit cât de nebun fusesem, a
început să mi se învârtă capul. Mi-am adunat cu greu puterile ca să-mi recunosc
prostia incredibilă:
— Bufonule. Toate pergamentele mele, tot ce-am scris. Am venit aici atât de repede
la chemarea lui Chade, încât le-am lăsat acasă. I-am spus lui Hap să încuie coliba
înainte de a pleca la Buckkeep, dar nu cred că le-a ascuns, fiindcă nu i-am cerut-o,
doar a închis uşa camerei mele de lucru. Dacă Pestriţii sunt destul de inteligenţi ca
să facă legătura între mine şi Hap…
Mi-am lăsat ideea neterminată. Nu trebuia să-i spun mai multe. A făcut ochii mari.
Citise tot ceea ce, în inconştienţa mea, pusesem pe hârtie. Manuscrisele nu dădeau
în vileag doar propria mea identitate, ci şi numeroase întâmplări ale neamului
Farseer, care ar fi fost mai bine să rămână uitate. Dezvăluisem şi multe dintre
punctele mele vulnerabile în pergamentele alea blestemate: Molly, iubirea mea
pierdută. Nettle, fiica mea bastardă. Cum putusem să fiu atât de prost încât să-mi
aştern gândurile pe hârtie? Cum de lăsasem falsa mângâiere a scrisului să mă
amăgească să le trădez, scriindu-le? Niciun secret nu e în siguranţă dacă nu e
încuiat în mintea unui singur om. Ar fi trebuit să le ard pe toate, cu mult timp în
urmă.
— Te rog, bufonule, du-te la Chade în locul meu. Trebuie să mă întorc acolo. Acum.
Azi.
El mi-a pus o mână prudentă pe umăr.
— Fitz, dacă pergamentele au dispărut, e deja prea târziu să pleci. Dacă Tom
Badgerlock dispare ca fumul în clipa asta, nu vei izbuti decât să stârneşti bănuieli
şi să-i inviţi pe Pestriţi să te urmărească. O să-i conduci drept la pergamente.
Probabil se aşteaptă să te faci nevăzut după ce te-au ameninţat. Vor sta cu ochii
pe porţile castelului. Aşa că judecă la rece. Poate că temerile tale nu-şi au rostul.
De unde până unde să facă legătura între Tom Badgerlock şi Hap? N-au cum. Cu
atât mai puţin le-ar trece prin minte să se întrebe din ce loc anume a venit Hap la
oraş. Nu te pripi. Discută mai întâi cu Chade şi mărturiseşte-i temerile tale. Şi stai
de vorbă şi cu prinţul Dutiful. Diseară se logodeşte. Băiatul ştie să se prefacă, dar
masca lui e subţire şi fragilă. Întâlneşte-te cu el, linişteşte-l.
A tăcut o clipă, apoi a îndrăznit să-mi facă o propunere:
— Ai putea trimite pe altcineva acolo să…
— Nu, l-am refuzat categoric. Trebuie să merg eu însumi. Unele lucruri le voi lua cu
mine, pe celelalte le voi distruge.
Mi-am adus aminte de căpriorul gravat de bufon pe tăblia mesei. Emblema lui
FitzChivalry Farseer împodobea masa lui Tom Badgerlock. Şi ea mi se părea o
ameninţare. Voi arde masa, am hotărât. Voi da foc colibei din temelii. Nu va rămâne
nici urmă din traiul meu acolo. Până şi ierburile din grădină trădau prea multe despre
mine. N-ar fi trebuit să-mi abandonez cochilia la îndemâna oricui voia să-şi vâre
nasul în ea. N-ar fi trebuit să-mi îngădui să las urme atât de vizibile nicăieri.
Bufonul m-a bătut pe umăr.
— Mănâncă, mi-a sugerat. Pe urmă spală-te pe faţă şi schimbă-ţi hainele. Nu lua
hotărâri pripite. Dacă ne respectăm planul, vom supravieţui şi de data asta, Fitz.
— Badgerlock, l-am corectat şi m-am ridicat în picioare.
Nu e permis să te abaţi de la rolul jucat.
— Îmi cer iertare, lordul meu. O clipă mi s-a părut că mă ia cu leşin, dar acum mi-
am revenit. Te rog să mă ierţi că ţi-am întrerupt dejunul.
Pentru o clipă, mila i s-a citit limpede în ochi. Fără un cuvânt, s-a aşezat din nou la
masă. I-am umplut cana cu ceai şi a mâncat în tăcere, meditând. Eu mi-am făcut
de lucru prin cameră, însă meticulozitatea stăpânului nu-i lăsa servitorului prea
multe de pus la loc. Mi-am dat seama, în clipa aceea, că ordinea desăvârşită îi
stătea în fire. Se obişnuise să nu lase la vedere decât ceea ce voia să fie văzut. N-
ar fi stricat să fac la fel.
— Îmi îngăduie lordul meu să mă retrag câteva minute? am întrebat.
A pus ceaşca pe masă şi s-a gândit puţin.
— Bineînţeles. O să ies din casă în scurtă vreme, Badgerlock. Du la bucătărie
resturile de la dejun, umple urcioarele cu apă proaspătă, curăţă vatra de cenuşă şi
adu lemne de foc. Te sfătuiesc să te antrenezi pe urmă cu gărzile, ca să-ţi păstrezi
îndemânarea de luptător. Mă vei însoţi în după-amiaza aceasta, când voi ieşi să
călăresc. Ai grijă să-ţi pui haine potrivite.
— Da, lordul meu, am încuviinţat încet.
L-am lăsat să mănânce şi m-am retras în semiîntunericul cămăruţei mele. Mi-am
plimbat scurt privirea prin ea. Am hotărât să nu păstrez acolo nimic altceva în afară
de lucrurile lui Tom Badgerlock. M-am spălat pe faţă, mi-am netezit părul tuns de
mântuială şi am îmbrăcat haina albastră, de servitor. Apoi mi-am strâns hainele
vechi şi desaga, sulul cu şperacle şi alte unelte primite de la Chade şi câteva obiecte
pe care le adusesem din coliba mea. Sortându-le în grabă, am dat peste un săculeţ
boţit de prea mult stat în apă sărată, care ascundea ceva. Şnururile de piele se
uscaseră şi se întăriseră. A trebuit să le tai ca să-l deschid. Când l-am scuturat, a
căzut din el figurina bizară culeasă de prinţ pe plaja unde ne aruncase călătoria
noastră periculoasă prin monoliţii Meşteşugului. Cu gând să i-o dau mai târziu, am
pus-o înapoi în săculeţul distrus, pe care l-am aşezat deasupra boccelei. Pe urmă
am închis uşa dormitorului meu, am acţionat mecanismul ascuns în perete şi am
traversat camera pe întuneric, ca să apăs o anumită porţiune din zid. Mi-a cedat
fără zgomot sub degete. Deasupra capului meu, dâre sfioase de lumină trădau
fantele prin care ziua pătrundea în coridoarele secrete ale turnului. Am închis bine
uşa după mine şi am început să urc scara abruptă către turnul lui Chade.

Capitolul II
SERVITORUL LUI CHADE

Hoquin cel alb avea un iepure la care ţinea foarte mult. Locuia în grădina lui, venea
când îl chema şi-i stătea nemişcat în poală ore întregi. Catalizatoarea lui Hoquin
era o femeie foarte tânără, aproape o copilă. O chema Redda, însă el îi spunea
„Ochi-Sălbatic”, pentru că avea un ochi care îi tot fugea într-o parte. Ei nu-i plăcea
iepurele fiindcă încerca s-o alunge ori de câte ori se aşeza lângă Hoquin, muşcând-
o zdravăn. Într-o zi, iepurele a murit. Redda l-a găsit ţeapăn în grădină, i-a scos
măruntaiele, l-a jupuit de piele şi l-a făcut bucăţi, apoi l-a aruncat în oală. Lui Hoquin
cel alb i s-a făcut dor de iepure numai după ce a mâncat din el. Jubilând, Redda i-
a spus că tocmai îşi potolise foamea cu el. Mustrată aspru, Catalizatoarea
nepedepsită a răspuns: Dar, maestre, tu însuţi ai profeţit asta. N-ai scris tu, în cel
de-al şaptelea pergament al tău, că „Profetul tânjea după căldura cărnii sale, chiar
dacă ştia că asta însemna sfârşitul lui?”
Scribul Cateren, Despre Profetul Alb Hoquin

Ajunsesem la jumătatea drumului către turnul lui Chade când mi-am dat seama ce
făceam de fapt. Fugeam, îmi căutam o ascunzătoare şi speram, în taină, să fie
bătrânul meu mentor acolo şi să-mi spună exact ce să fac, ca pe vremea când eram
ucenicul lui asasin.
Mi-am încetinit paşii. Ceea ce îi este îngăduit unui tânăr de şaptesprezece ani
devine de neacceptat pentru un bărbat de treizeci şi cinci. Venise vremea să-mi
găsesc propriul drum în lumea intrigilor de la curte. Sau s-o părăsesc pentru
totdeauna.
Treceam pe lângă una din firidele care marca o gaură în zidul coridorului. Alături
era o băncuţă. Am aşezat bocceaua pe ea şi m-am aşezat ca să-mi pun ordine în
gânduri. Judecând raţional, ce era cel mai bine să fac?
Să-i omor pe toţi.
O idee bună, dacă aş fi ştiut exact cine erau. A doua idee complica lucrurile şi mai
mult. Trebuia să-l protejez de Pestriţi şi pe prinţ, nu doar pe mine. Am lăsat la o
parte grija pentru pielea mea, ca să mă concentrez asupra pericolului care-l păştea
pe el. În primul rând, Pestriţii puteau da oricând în vileag faptul că oricare dintre noi
doi avea Har. Cârmuitorii celor Şase Ducate nu ar fi tolerat o asemenea pată pe
obrazul regelui lor. Nu numai că ar fi pierit speranţa lui Kettricken de a întemeia o
alianţă cu Insulele Străine, ci ar fi dus şi la răsturnarea dinastiei Farseer. Totuşi, nu
vedeam cum le-ar fi fost de folos Pestriţilor o asemenea acţiune extremă. Odată
Dutiful înlăturat, tot ce ştiau despre el n-ar mai fi contat. Mai rău, ar fi răsturnat o
regină care îşi îndemna poporul să manifeste îngăduinţă faţă de cei cu Har. Nu.
Ameninţarea cu dezvăluirea Harului lui Dutiful îşi avea rostul numai câtă vreme
rămânea moştenitorul tronului. N-aveau să încerce să-l omoare, ci doar să-l supună
voinţei lor.
Şi unde s-ar fi ajuns cu asta? Ce i-ar fi cerut Pestriţii prinţului? Ar fi pretins oare ca
regina să dea legi care să interzică uciderea celor cu Har pentru simplul fapt că
făceau parte din neamul înzestrat cu acea putere magică? I-ar fi cerut încă şi mai
mult? Ar fi fost nişte proşti dacă nu ar fi încercat să-şi asigure puterea într-o măsură
cât de mică. Dacă existau duci sau nobili cu Sânge Străvechi, poate că Pestriţii
aveau să-i ajute să între în graţiile reginei. M-am întrebat dacă familia Bresinga
venise la curte pentru ceremonia de logodnă. Ar fi meritat să aflu. Mama şi fiul sigur
aveau Sânge Străvechi şi fuseseră mână-n mână cu Pestriţii, ca să-l atragă pe prinţ
de partea lor. De data asta jucau cumva un rol mai activ? Şi cum aveau s-o convingă
Pestriţii pe regină că ameninţările lor nu erau vorbe goale? Pe cine sau ce anume
puteau distruge, ca să-şi dovedească puterea?
Foarte simplu. Pe Tom Badgerlock. Din punctul lor de vedere nu eram decât un
pion pe tabla de joc, un servitor mărunt, dar un tip enervant, care le dăduse o dată
planurile peste cap şi-l mutilase pe unul dintre conducătorii lor. Cu o seară înainte
mă urmăriseră convinşi că aveam să transmit „mesajul“ celor aflaţi la putere în
Buckkeep. După aceea, pentru a demonstra neamului Farseer că era vulnerabil, m-
ar fi doborât aşa cum doboară câinii de vânătoare un cerb. Aş fi fost „lecţia” dată lui
Kettricken şi lui Dutiful.
Mi-am lăsat capul în palme. Cel mai bun plan era să fug. Dar acum, că revenisem
la Buckkeep, fie şi pentru o perioadă atât de scurtă, nu voiam să plec din nou.
Castelul din piatră rece fusese cândva casa mea şi, în ciuda originii mele nelegitime,
neamul Farseer îmi era familie.
Mi-a ajuns la ureche o şoaptă. M-am îndreptat de spate şi mi-am dat seama că prin
zidul gros pătrundea, până în ascunzătoarea aceea, numai bună de iscodit, un glas
tânăr, de fată. Ostenit, dar curios, m-am aplecat spre gaura din perete şi m-am uitat
prin ea. Într-un dormitor mobilat cu generozitate, o copilă brunetă stătea cu spatele
la mine. Lângă foc, un războinic bătrân şi cărunt zăcea tolănit într-un scaun. Îşi
făcuse singur o parte din cicatricele de pe faţă, dâre fine, frecate cu cenuşă, pe care
Străinii le considerau podoabe, însă altele erau crestături de sabie. Fire albe i se
împleteau în păr şi în barba scurtă. Îşi curăţa şi-şi tăia unghiile cu cuţitul de la
centură, în vreme ce fata exersa un pas de dans în faţa lui.
— … şi doi în lateral, unul în spate şi te răsuceşti, intona ea, cu răsuflarea tăiată, în
timp ce picioarele mici îi ascultau instrucţiunile.
Când s-a rotit uşor, într-o învolburare de fuste brodate, i-am întrezărit pentru o clipă
faţa. Era Narcesca Elliania, logodnica lui Dutiful. Se pregătea, fără îndoială, pentru
primul lor dans împreună din seara aceea.
— Şi iar doi paşi lateral, doi în spate şi…
— Un pas în spate, Elli, a întrerupt-o bătrânul. Apoi te răsuceşti. Mai încearcă o
dată.
Fata s-a oprit şi a spus ceva în limba ei, vorbind repede.
— Elliania, exersează limba ţăranilor. Se potriveşte cu dansul lor, a răspuns el
neînduplecat.
— Dar nu vreau, a zis ea bosumflată. Limba lor n-are niciun haz, e la fel de nesărată
ca dansul ăsta.
Şi-a lăsat poalele rochiei să-i cadă dintre degete, şi-a prins coatele în palme şi şi-a
încrucişat braţele la piept.
— E o tâmpenie. Faci la paşi şi te roteşti până te-apucă ameţeala. Ca porumbeii
care dau din cap în sus şi-n jos şi se ciugulesc înainte de împerechere.
— Da. Aşa e, a încuviinţat bătrânul binevoitor. Şi din exact acelaşi motiv. Acum
repetă. Şi dansează perfect. Dacă eşti în stare să ţii minte paşii unui exerciţiu cu
sabia, atunci poţi să ţii minte şi paşii de dans. Sau vrei să creadă ţăranii ăştia
înfumuraţi că Runele Zeului i-au trimis prinţului lor drept nevastă o sclavă de pe
corăbii, cu două picioare stângi?
Fata s-a strâmbat, arătându-şi dinţii albi ca laptele. Pe urmă şi-a ridicat brusc
poalele rochiei scandalos de sus, dezgolindu-şi picioarele desculţe, şi a făcut paşii
cu o viteză nebună.
— Doi-paşi-în-lateral-un-pas-înapoi-răsucire-doi-paşi-în-lateral-un-pas-înapoi-
răsucire-doi-paşi-lateral…
Incantaţia furioasă îi preschimba dansul graţios într-o ţopăială turbată. Bărbatul se
uita cu un zâmbet larg cum sălta ca o nebună, dar o lăsa în pace. Runele Zeului,
mi-am repetat, şi am descoperit sunetul familiar al cuvintelor. Aşa le spuneau
Străinii insulelor răzleţe pe care le stăpâneau. Iar pe singura hartă a Insulelor
Străine pe care o văzusem toate peticele de pământ de pe întinderea apelor
îngheţate erau într-adevăr înfăţişate ca nişte rune.
— Destul! a izbucnit brusc războinicul.
Fata se înroşise la faţă după atâta efort şi respira întretăiat. Dar nu s-a oprit decât
după ce s-a ridicat el de pe scaun, a luat-o în braţe şi a săltat-o în aer.
— Ajunge, Elliania. Ajunge. Mi-ai arătat că ştii dansul, îl ştii foarte bine. Acum
încetează. Însă diseară trebuie să fii numai graţie, frumuseţe şi farmec. Dacă te vei
purta ca o zgâtie de fată, cum faci de obicei, frumosul tău prinţ poate că-şi va alege
o mireasă mai blândă. Iar tu n-ai vrea asta.
A lăsat-o jos şi s-a aşezat la loc.
— Ba da. Aş vrea, l-a contrazis fata, fără să stea pe gânduri.
El şi-a chibzuit pe îndelete răspunsul.
— Nu. N-ai vrea. Sau poate vrei să-ţi altoiesc fundul cu cureaua?
— Nu, a zis ea, cu destulă hotărâre ca să-mi dau seama că ameninţarea bărbatului
nu fusese vorbă-n vânt.
— Nu, a repetat bărbatul, şi cuvântul a sunat ca o încuviinţare. Şi nici eu nu m-aş
bucura să te bat. Dar eşti fiica surorii mele şi nu vreau să văd neamul mamelor
noastre făcut de ocară. Tu vrei?
— Nu vreau să fac de ocară neamul mamelor mele, a răspuns copila, ţeapănă ca
un soldat, însă umerii au început apoi să-i tremure. Dar nu vreau să mă mărit cu
prinţul. Mama lui seamănă cu o harpie a zăpezii. El o să-mi umfle burta de copii
care o să fie toţi albi şi reci, ca fantomele gheţurilor. Te rog, Peottre, du-mă acasă.
Nu vreau să trăiesc în peştera asta uriaşă şi friguroasă. Nu vreau să-mi facă băiatul
lucrul ăla care pune copii în burtă. Nu vreau decât să stau în casa scundă a mamelor
noastre şi să călăresc poneiul în bătaia vântului. Şi vreau barca mea, să plutesc cu
ea pe Sendalfjord, şi pripoanele mele, cu care să merg la pescuit. Iar când o să
cresc mare, vreau banca mea în casa mamelor şi un bărbat care ştie că se cuvine
să locuiască în casa mamelor soţiei sale. Nu vreau altceva decât ceea ce îşi doreşte
orice fată de vârsta mea. Prinţul ăsta o să mă rupă de mamele mele cum rupi o
ramură din vie, iar eu o să mă sfrijesc şi o să mă usuc până când o să mă fac
rumeguş.
— Elliania, Elliania, sufletul meu, nu vorbi aşa!
Bărbatul s-a ridicat iarăşi, cu graţia fluidă a unui războinic, în ciuda trupului său gros
şi îndesat – un Străin sadea. A luat copila în braţe, şi ea şi-a îngropat faţa la pieptul
lui, scuturată de suspine. În ochii războinicului au apărut lacrimi.
— Gata, gata, linişteşte-te. Dacă vom fi deştepţi, dacă vei fi destul de puternică şi
de iute şi vei dansa ca lebăda pe apă, nu se va ajunge la asta. Niciodată. În seara
asta nu faci decât să te logodeşti, steluţa mea, nu te măriţi. Crezi că Peottre te-ar
părăsi aici? Peştişor prostuţ ce eşti! Nimeni nu-ţi va pune un copil în burtă în
noaptea asta şi nici în altă noapte, decât peste mulţi ani de zile! Şi nici atunci, decât
dacă vei vrea tu. Îţi făgăduiesc. Crezi că aş face de ruşine neamul mamelor noastre,
îngăduind să se întâmple altfel? Acum dansăm şi-atât. Însă dansul trebuie să fie
desăvârşit.
A lăsat-o jos, pe picioruşele ei goale. I-a săltat bărbia ca să se uite la el şi i-a şters
lacrimile de pe obraji cu dosul palmei lui brăzdate de cicatrice.
— Aşa, gata. Aşa. Zâmbeşte-mi. Şi nu uita: primul dans trebuie să fie al frumosului
prinţ, dar al doilea e al lui Peottre. Hai, arată-mi cum vom ţopăi amândoi ca nişte
ţărani caraghioşi.
A început să fredoneze câtuşi de puţin melodios, dar ritmat, iar fata şi-a pus mâinile
mici într-ale lui. A făcut primii paşi, ea mişcându-se ca un fulg, el, ca un spadasin.
I-am urmărit dansând. Fata nu-şi lua ochii de la bărbatul care privea undeva
departe, deasupra capului ei, spre un loc întrezărit numai de el.
I-a întrerupt o bătaie în uşă.
— Intră, a strigat Peottre.
În cameră a apărut o servitoare, cu o rochie pe braţ. Peottre şi Elliania şi-au
desprins brusc mâinile şi au înţepenit. N-ar fi fost mai prudenţi nici dacă ar fi intrat
un şarpe în cameră. Femeia însă era îmbrăcată ca Străinii, era de-a lor.
Se purta ciudat. Nu le-a făcut nicio plecăciune. A ridicat rochia ca să le-o arate şi a
scuturat-o ca să se aranjeze faldurile.
— Narcesca o va purta diseară.
Peottre a măsurat veşmântul cu privirea. Era o rochie de femeie croită pentru o
fetiţă. De un albastru pal, cu decolteu adânc. Un rând gros de dantelă şi nişte
încreţituri ingenioase ţineau materialul ţeapăn. Era menită să lase impresia că
Narcesca avea sâni care nu-i crescuseră încă. Ellianiei i s-au împurpurat obrajii
când a văzut-o. Peottre a reacţionat mai direct. S-a aşezat în faţa fetei, ca şi cum
ar fi vrut s-o apere de rochie.
— Nu. N-o va purta.
— Ba da. Aşa preferă Doamna. Tânărul prinţ o va găsi deosebit de atrăgătoare.
Femeia nu-şi dădea cu părerea, dădea un ordin.
— Nu, a repetat Peottre. N-o va îmbrăca. E o bătaie de joc la adresa ei. Nu e
veşmântul potrivit pentru o narcescă a Runelor Zeului. Purtând-o ar insulta casa
mamelor noastre.
A înaintat brusc şi, cu o mişcare ca o lovitură de bici, a trimis la podea rochia din
mâinile femeii.
Am crezut că servitoarea avea să se retragă din faţa lui speriată şi cerându-şi
iertare, dar ea l-a ţintuit cu o privire lipsită de expresie şi i-a vorbit după o scurtă
tăcere:
— Doamna a spus: „Nu are nicio legătură cu Runele Zeului. E o rochie pe înţelesul
bărbaţilor din cele Şase Ducate. Aşa că Narcesca o va îmbrăca.” A părut să se
gândească o clipă, apoi a adăugat: Dacă n-o îmbracă, pune în pericol casa
mamelor tale.
Ca şi cum gestul lui Peottre n-ar fi fost altceva decât capriciul unui copil încăpăţânat,
femeia s-a aplecat şi a săltat din nou rochia.
În spatele lui Peottre, Elliania a scos un ţipăt înăbuşit. Parcă de durere. Am izbutit
să-i întrezăresc chipul când s-a răsucit bărbatul spre ea. Trăsăturile îi încremeniseră
într-o expresie hotărâtă, dar pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare şi era pe
atât de albă, pe cât de roşie fusese înainte.
— Încetează! a spus bărbatul cu voce joasă.
La început mi s-a părut că i se adresa fetei. Dar pe urmă s-a uitat peste umăr. Iar
când a vorbit din nou, n-a părut nicidecum să i se adreseze servitoarei:
— Încetează! Nu ne-am înţeles s-o îmbrăcăm ca pe-o târfă. Nu ne vom lăsa târâţi
în aşa ceva. Termină, altfel o omor şi-ţi pierzi ochii şi urechile de aici.
Şi-a scos cuţitul de la centură, s-a apropiat de servitoare şi i l-a pus la gât. Femeia
nici n-a pălit, nici nu s-a ferit. A rămas pe loc, ţeapănă, cu ochii lucindu-i, înfruntând
ameninţarea cu ceva care era aproape un rânjet sarcastic. N-a răspuns prin cuvinte.
Pe neaşteptate, Elliania a respirat adânc, chinuit, şi i-au căzut umerii. În clipa
următoare şi i-a îndreptat şi a rămas din nou dreaptă. N-a vărsat nicio lacrimă.
Peottre a smuls rochia de pe braţul femeii dintr-o singură mişcare. Cuţitul lui trebuie
să fi fost ascuţit ca briciul, pentru că a spintecat-o cu uşurinţă de la decolteu în jos.
Apoi a aruncat zdrenţele şi le-a călcat în picioare.
— Ieşi afară! i-a poruncit femeii.
— După cum ţi-e voia, lordul meu, fireşte, a mormăit ea, batjocoritoare, întorcându-
i spatele şi îndepărtându-se.
A ieşit fără grabă. Peottre a urmărit-o din priviri până când i s-a închis uşa în urmă,
apoi s-a întors la Elliania.
— Te doare rău, peştişorule?
Fata s-a grăbit să clatine din cap, cu bărbia ridicată. O minciună curajoasă, pentru
că arăta de parcă ar fi fost gata să leşine.
M-am ridicat de pe bancă fără zgomot. Aveam praf pe frunte de la peretele pe care
mă proptisem cât îi spionasem. Narcesca nu voia să se mărite cu prinţul nostru,
Peottre era de părere că logodna nu era o legătură de nedesfăcut, iar eu mă
întrebam dacă toate astea îi erau cunoscute lui Chade. Şi ce boală o chinuia pe
narcescă? Cine era „Doamna” şi de ce fusese atât de necuviincioasă servitoarea?
Mi-am îndesat informaţiile şi întrebările în acelaşi ungher al minţii, mi-am luat
bocceaua şi am pornit din nou spre turnul lui Chade. Cel puţin spionându-i pe alţii
îmi luasem o vreme mintea de la ale mele.
Am urcat ultimul şir de trepte abrupte spre odaia strâmtă din vârf şi am împins uşa
mică. Dintr-un colţ îndepărtat al castelului mi-a ajuns la urechi o frântură de cântec.
Probabil că menestrelii îşi dezmorţeau degetele şi-şi pregăteau instrumentele
pentru sărbătoarea din seara aceea. Am pătruns în camera lui Chade ieşind din
spatele unui suport etajat pentru sticle de vin. Mi-am recăpătat răsuflarea, am
împins fără zgomot suportul la loc cu umărul şi am lăsat bocceaua lângă el. Bărbatul
aplecat peste masa de lucru a lui Chade vorbea singur. Îşi înşira nemulţumirile într-
un soi de cântec gutural. Muzica a devenit mai sonoră şi mai clară, însoţindu-i
vorbele. Din cinci paşi m-au adus, neauziţi, alături de căminul din colţ şi de sabia lui
Verity. Abia ce am atins mânerul, că bărbatul s-a şi întors spre mine. Era netotul pe
care îl zărisem în treacăt în grajd cu două săptămâni înainte. Ţinea o tavă plină cu
castroane, un pisălog şi o cană de ceai. De spaimă, s-a aplecat şi toate vasele au
alunecat într-o parte. A aşezat-o grăbit pe masă. Muzica s-a oprit.
O vreme, ne-am holbat nedumeriţi unul la celălalt. Îşi ţinea pleoapele căzute, ca şi
când i-ar fi fost somn întruna. Vârful limbii îi ieşea din gură, lipit de buza superioară.
Avea urechi mici, lipite de cap, pe sub părul tuns cu barda. Hainele atârnau pe el
ca pe gard, iar mânecile cămăşii şi manşetele pantalonilor, prea lungi, arătau că le
primise de la un bărbat mai bine clădit. Era scund şi durduliu. Toate nepotrivirile din
înfăţişarea lui mă alarmau. M-a înfiorat o presimţire. Ştiam că nu reprezenta o
ameninţare, dar nu-l voiam în apropierea mea. După cum se încrunta la mine,
sentimentul era reciproc.
— Cară-te! a strigat, răguşit, din fundul gâtului, printre buzele moi.
Am tras aer în piept adânc şi i-am vorbit cu voce egală:
— Am dreptul să fiu aici. Tu îl ai?
Îmi dădusem deja seama că era servitorul lui Chade, băiatul care-i aducea lemne
şi apă şi făcea curăţenie în odăile lui. Dar nu ştiam în ce măsură i se destăinuise
bătrânul asasin, aşa că nu i-am rostit numele. Mentorul meu nu putea fi atât de
neglijent încât să-i dezvăluie secretul său unui netot.
Tu. Pleacă. Nu mă vezi!
Valul cu care m-a izbit magia Meşteşugului său m-a făcut să mă clatin pe picioare.
Dacă n-aş fi avut deja zidurile înălţate în jurul minţii, sigur l-aş fi ascultat fără să
crâcnesc, aş fi plecat şi nu l-aş fi văzut. În vreme ce-mi întăream şi-mi îngroşam
zidurile, m-am întrebat, în trecere, dacă îmi mai făcuse asta şi altădată. Mi-aş fi
amintit dacă ar fi făcut-o?
Lasă-mă în pace! Să nu-mi faci rău! Pleacă de-aici, câine împuţit!
Ştiam că urma al doilea val, aşa că nu m-am mai speriat de el. Totuşi, nu mi-am
coborât zidurile ca să-i răspund cu Meşteşugul meu. Am vorbit cu glas tremurat,
deşi m-am străduit cât am putut să fiu categoric:
— Nu-ţi fac niciun rău. Nici n-am avut de gând să-ţi fac rău. Te las în pace, dacă
asta vrei. Dar nu voi pleca. Şi nu-ţi mai dau voie să mă împingi aşa.
Am încercat să-i vorbesc pe tonul ferm cu care te adresezi unui copil necuviincios.
Probabil că el nici nu ştia ce face; neîndoielnic, folosea o armă cu care izbutise să
se apere şi altădată.
Dar, în loc să se întristeze, chipul i s-a aprins de furie. Oare şi de teamă? Ochii, şi
aşa foarte mici, aproape i s-au pierdut în obrajii bucălaţi, când i-a închis pe jumătate.
O clipă, gura i-a atârnat întredeschisă şi limba i-a ieşit mai tare printre buze. A luat
tava şi a trântit-o pe masă. Vasele au sărit pe ea. Pleacă! Meşteşugul său era ecoul
poruncilor mânioase pe care le rostea cu gura. Nu mă vezi!
Am tras scaunul lui Chade pe bâjbâite şi m-am aşezat.
— Ba te văd. Şi nu plec. Mi-am încrucişat braţele la piept. Speram să nu-şi dea
seama cât de zdruncinat eram. Ar trebui să-ţi faci treburile purtându-te ca şi cum tu
nu m-ai vedea pe mine. Şi tot tu ar trebui să pleci după ce termini.
N-aveam de gând să cedez în faţa lui; nu puteam. Să plec însemna să-i arăt pe
unde venisem şi, dacă nu ştia deja, nu intenţionam să-i arăt. M-am lăsat pe spătarul
scaunului şi am încercat să par cât mai destins.
M-a săgetat din priviri. Magia lui izbea în zidurile mele cu o furie înspăimântătoare.
Avea o forţă cumplită. Dacă Meşteşugul îi era atât de puternic fără nicio pregătire,
oare cât de talentat s-ar fi dovedit dacă ar fi învăţat să-l controleze? Gândul mă
înfricoşa de-a dreptul. Mi-am îndreptat privirea spre căminul rece, continuând să-l
urmăresc pe bondoc cu coada ochiului. Fie îşi terminase treaba, fie renunţase s-o
ducă la capăt. În orice caz, a luat tava, a traversat sfidător odaia şi a tras de un
suport de pergamente. Îl văzusem odată pe Chade intrând pe acolo. Netotul s-a
făcut nevăzut, dar, când suportul a revenit la locul său, i-am auzit şi vocea, şi
Meşteşugul: Puţi a rahat de câine. Te ciopârţesc ţi te ard.
Mânia lui era ca refluxul care mă azvârlea la mal. După un timp, mi-am apăsat
tâmplele cu mâna. Efortul de a-mi ţine zidurile ridicate şi de a le întări începea să
mă obosească, dar nu îndrăzneam să le cobor încă. Dacă simţea că le-am coborât,
dacă se hotăra să mă izbească tocmai atunci cu o poruncă, i-aş fi căzut victimă,
aşa cum îmi căzuse mie victimă Dutiful când îi dădusem, impulsiv, ordin să nu lupte
împotriva mea. Mă temeam că mintea prinţului purta încă amprenta acelei decizii.
Mai aveam pe cap o grijă de care trebuia să scap. Nu ştiam dacă porunca de-atunci
îl mai îngrădea. M-am hotărât să aflu cum s-o retrag. Dacă nu reuşeam, avea să
ne împiedice să devenim prieteni adevăraţi. Pe urmă m-am întrebat dacă prinţul
ştia ce îi făcusem. Fusese un accident, mi-am zis, apoi m-am dispreţuit pentru
minciună. Izbucnirea mea îi întipărise porunca aceea în minte. Îmi era ruşine de ea
şi, cu cât o anulam mai repede, cu atât era mai bine pentru amândoi.
Am auzit, din nou, o muzică îndepărtată. Am încercat să fac o legătură. Mi-am
coborât treptat zidurile şi muzica a început să-mi răsune mai tare în minte. O
auzeam şi când îmi acopeream urechile cu palmele. Muzică răspândită prin
Meşteşug. Nu-mi trecuse niciodată prin cap că aşa ceva ar fi posibil, dar slugii
netoate îi reuşea. Când n-am mai fost atent la ea, s-a stins în perdeaua de gânduri
care fremătau întotdeauna la hotarele Meşteşugului meu. Cele mai multe erau
şoapte fără formă, gânduri ale oamenilor care aveau destul talent ca să şi le lase
pe cele mai presante să plutească pe apele Meşteşugului. Dacă mă concentram
din toate puterile, reuşeam uneori să surprind idei sau imagini neştirbite din minţile
altora, însă ei nu stăpâneau Meşteşugul îndeajuns ca să mă simtă, şi cu atât mai
puţin ca să-mi răspundă. Netotul bondoc nu le semăna. Meşteşugul îi ardea cu
vâlvătăi, muzica fiind deopotrivă căldura şi fumul talentului său neinstruit. Nu se
străduia nicidecum s-o ascundă. Poate nu ştia cum sau n-avea de ce.
M-am destins, păstrând ridicat numai zidul care-mi ascundea gândurile tainice de
mugurul de talent al lui Dutiful. Apoi, cu un geamăt, mi-am lăsat fruntea în mâini.
Capul începu să-mi bubuie din cauza durerii stârnite de Meşteşug.

— Fitz?
L-am simţit pe Chade cu o clipă înainte de a mă atinge pe umăr, dar tot m-am trezit
cu o tresărire şi mi-am ridicat braţele ca şi cum m-aş fi ferit de o lovitură.
— Ce te tulbură, băiete? m-a întrebat, apoi s-a aplecat să mă vadă mai bine. Ai
ochii roşii! Când ai dormit ultima oară?
— Acum, cred.
Am reuşit să zâmbesc. Mi-am trecut mâna prin părul ciumpăvit. Sudoarea mi-l lipise
de cap. Îmi aminteam numai frânturi dintr-un coşmar repede risipit.
— Am făcut cunoştinţă cu slujitorul tău, i-am spus, cu un tremur în glas.
— Pe Thick? Aha. Ei, nu-i cel mai inteligent om din castel, dar serveşte admirabil
scopurilor mele. E greu să trădezi un secret când nu eşti în stare să-l recunoşti nici
dacă pici cu nasul în el. Dar ajunge cu asta. Îndată ce am primit mesajul Lordului
Auriu, am urcat aici, sperând să te prind. Ce-i povestea asta cu Pestriţii din oraşul
Buckkeep?
— A scris aşa ceva într-un mesaj?
Eram scandalizat.
— Nu în atâtea cuvinte. Şi numai pe înţelesul meu. Acum, povesteşte-mi.
— M-au urmărit noaptea trecută… de fapt, în dimineaţa asta. Ca să mă sperie şi
să-mi dea de ştire că ştiu unde mă aflu. Că mă pot găsi oricând. Chade, hai să
lăsăm acum asta. Ştiai că servitorul tău – cum îl cheamă? Thick? Ştiai că foloseşte
Meşteşugul?
— La ce? Ca să spargă ceştile de ceai?
Bătrânul a pufnit ca şi când aş fi făcut o glumă proastă. I-a scăpat un oftat şi a arătat
dispreţuitor spre vatra rece.
— Trebuie să aprindă un foc mic în fiecare zi. Dar într-una din două uită. Tu despre
ce vorbeşti?
— Thick stăpâneşte Meşteşugul. Şi încă foarte bine. Era să mă trântească la
pământ când am intrat aici şi-am dat peste el. Dacă nu mi-aş fi păzit mintea de
Dutiful, cred că mi-ar fi spulberat toate gândurile. „Cară-te”, mi-a poruncit. „Nu mă
vezi”. Şi „să nu-mi faci rău”. Şi, Chade, ştii, cred că nu e prima oară când face aşa.
Cel puţin, cu mine a mai făcut-o. Nu demult, la grajduri, am auzit cum îl tachinau
nişte grăjdari. Şi am auzit, ca rostite cu voce tare, cuvintele „nu mă vezi”. Pe urmă,
băieţii şi-au văzut de treburi, dar eu nu-mi amintesc să-l fi văzut pe Thick acolo.
Adică să-l mai fi văzut şi altădată.
Chade s-a lăsat încet în scaunul meu. S-a întins şi mi-a luat mâna într-a lui, ca şi
când aşa ar fi înţeles mai uşor ce spuneam. Sau poate voia să se convingă că n-
am febră şi nu aiurez.
— Thick e înzestrat cu magia Meşteşugului. Asta vrei să spui.
— Da. Meşteşugul lui e brut şi needucat, însă arde cu flăcări imense. N-am mai
întâlnit aşa ceva până acum.
Am închis ochii, mi-am lipit palmele de tâmple şi am încercat să-mi pun ţeasta la
locul ei.
— Mă simt de parc-aş fi fost bătut.
— Ţine asta, mi-a zis Chade, aspru, peste câteva clipe.
Am luat cârpa înmuiată în apă rece şi mi-am pus-o pe ochi. Ştiam că n-are rost să-
i cer ceva mai puternic. Bătrânului îi intrase în cap că leacurile împotriva durerii îmi
scădeau puterea de a-l învăţa pe Dutiful Meşteşugul. Zadarnic tânjeam după
uşurarea pe care mi-ar fi adus-o scoarţa de spiriduş. Dacă se mai găsea aşa ceva
în castel, Chade sigur o dosise bine.
— Ce-aş putea să fac? a şoptit.
Am ridicat un colţ al cârpei de pe ochi, ca să-i arunc o privire.
— În legătură cu ce?
— Cu Thick şi cu Meşteşugul lui.
— Vrei să faci ceva? Ce-ai putea face? Tontul s-a născut cu Meşteşugul.
S-a aşezat din nou pe scaun.
— Din câte am izbutit să traduc din vechile manuscrise despre magia asta, deduc
că Thick e o ameninţare pentru noi. E un talent nestăpânit, needucat şi nesupus. Ar
putea să-l tulbure pe Dutiful în timp ce încearcă să înveţe. Dacă se înfurie, poate
întrebuinţa Meşteşugul împotriva altor oameni; din câte se pare, a şi făcut-o. Mai
rău, zici că e şi foarte puternic. Mai puternic decât tine?
Am ridicat braţul a neajutorare.
— N-am de unde să ştiu. Talentul meu a fost întotdeauna inegal, Chade. Şi n-am
idee cum să mi-l măsor. Dar nu m-am mai simţit atât de asaltat de pe vremea când
toată coteria lui Galen s-a unit împotriva mea.
— Hm… Chade s-a lăsat pe spate, cu ochii la tavan. Cel mai prudent ar fi să
scăpăm de el. Cu blândeţe, desigur. Nu e vina lui că reprezintă o ameninţare pentru
noi. Cel mai puţin dur ar fi să-i dăm scoarţă de spiriduş ca să-i împuţinăm sau să-i
distrugem talentul. Dar, cum tu ai abuzat de planta asta în ultimii zece ani şi nu ţi-a
micşorat puterile, nu mai cred că e atât de puternică pe cât o considerau autorii
manuscriselor din vechime. Înclin însă pentru o a treia variantă, poate mai
periculoasă. Mă întreb dacă nu cumva tocmai de asta mă atrage mai mult, pentru
că şansele sunt la fel de mari ca riscurile.
— Să-i dăm lecţii de Meşteşug?
La zâmbetul lui am scos un geamăt.
— Chade, nu. Nici măcar noi doi împreună nu ştim destule ca să fim siguri că îl
învăţăm pe Dutiful fără să-l punem în pericol, iar el e un băiat docil, cu minte ageră.
Thick ăsta al tău deja mă duşmăneşte. Insultele lui mă fac să bănuiesc că mi-a
ghicit şi Harul. Iar cele deprinse de unul singur îl fac destul de puternic ca să fie un
pericol pentru mine dacă încerc să-l învăţ mai multe.
— Atunci crezi că ar trebui să-l omorâm? Sau să-i schilodim talentul?
Nu voiam să iau eu hotărârea aceea. Nici măcar nu voiam să ştiu că se ia o
asemenea hotărâre, şi totuşi mă trezeam, încă o dată, afundat până la gât în urzelile
neamului Farseer.
— Nu cred niciuna, nici alta. Nu putem să-l trimitem undeva, departe de tot?
— Arma pe care o aruncăm astăzi va sta la beregată mâine, a ripostat Chade
implacabil. De-asta a preferat regele Shrewd, cu mult timp în urmă, să-şi ţină lângă
el nepotul bastard. Cât despre Thick, trebuie să luăm o decizie asemănătoare. Să-
l folosim sau să-l facem inutil. Cale de mijloc nu există. A ridicat mâna cu palma în
sus şi a adăugat: După cum ne-au demonstrat-o şi Pestriţii.
Nu ştiu dacă a intenţionat să-mi facă un reproş, dar ultimele lui cuvinte m-au durut.
M-am proptit de spătarul scaunului şi-am lăsat cârpa să-mi alunece pe ochi.
— Ce-ai fi vrut să fac? Să-i omor pe toţi, nu doar pe aceia care l-au ademenit pe
prinţ, ci şi pe bătrânii cu Sânge Străvechi care ne-au sărit în ajutor? Chiar şi pe
vânătorul reginei? Familia Bresinga? Pe Sydel, logodnica lui Civil, pe…
— Ştiu, ştiu, m-a întrerupt, în timp ce lărgeam cercul de asasinate care oricum nu
ne-ar fi apărat fără greş secretul. Dar uite unde am ajuns. Pestriţii ne-au dovedit că
sunt rapizi şi pricepuţi. N-au trecut nici două zile de când te-ai întors la Buckkeep,
că te-au şi urmărit. Am dreptate când spun că azi-noapte a fost prima oară când te-
ai aventurat în oraş?
După încuviinţarea mea tăcută, Chade a continuat:
— Şi te-au găsit cât ai zice peşte. Şi au avut grijă să afli că ştiu ce învârteşti. O
mişcare ingenioasă.
A inspirat adânc şi a răsucit problema pe toate părţile în gând, încercând să-şi dea
seama ce mesaj voiau Pestriţii să transmită.
— Ştiu că prinţul are Har. Ştiu că şi tu ai Har. Îl pot distruge pe oricare din voi, după
cum au chef.
— Asta o ştim deja. Cred că au vrut să spună altceva.
Am tras îndelung aer în piept, mi-am pus ordine în gânduri şi i-am povestit pe scurt
întâlnirea cu Pestriţii.
— Acum văd lucrurile într-o lumină nouă. Au vrut să mă sperii, să mă gândesc ce-
aş putea face ca să fiu în siguranţă. Ei mă văd fie ca o ameninţare, una de care
trebuie să scape, fie ca pe cineva de care s-ar putea folosi.
Nu aşa privisem lucrurile mai devreme, dar acum implicaţiile mi se păreau evidente.
Mă înspăimântaseră, apoi mă lăsaseră să plec, ca să-mi dea timp să înţeleg că nu-
i puteam ucide pe toţi. Era imposibil de ştiut câţi îmi cunoşteau deja secretul.
Singura cale de a supravieţui era să le devin util. Ce voiau de la mine?
Poate să fiu spionul lor în castel. Sau arma lor strecurată în fortăreaţă, cineva care
să se întoarcă împotriva neamului Farseer chiar din interior.
Chade îmi urmărise ideile fără efort.
— Păi, nu asta am putea alege noi? Hm… Da. O vreme, cel puţin, te sfătuiesc să
fii prudent. Dar şi deschis. Fii gata, în caz că ajung din nou la tine. Vezi ce anume
cer şi ce oferă în schimb. La nevoie, lasă-i să creadă că-l vei trăda pe prinţ.
— Momeala din undiţă.
Mi-am îndreptat spatele şi mi-am luat cârpa de pe ochi. În colţul gurii lui Chade a
tremurat un zâmbet.
— Întocmai.
A întins mâna. I-am pus în palmă cârpa umedă. Şi-a lăsat capul pe-o parte şi m-a
măsurat cu privirea.
— Arăţi groaznic. Mai rău decât dacă ai fi băut o săptămână întreagă. Ai dureri
mari?
— Suportabile, am răspuns cam ţâfnos.
Chade a dat din cap pentru sine mulţumit.
— Mă tem că va mai trebui să le înduri. Dar e tot mai uşor de fiecare dată, nu?
Corpul tău se învaţă cu ele. Cred că eşti ca spadasinul care-şi obişnuieşte muşchii
să reziste la orele lungi de antrenament.
Mă înţepau ochii şi, aplecându-mi fruntea, mi i-am frecat oftând.
— Mai degrabă sunt bastardul care învaţă să îndure durerea.
— Sunt mulţumit, indiferent ce-ai fi.
O replică scurtă, categorică. Nu mi-era dat să am parte de compătimire din partea
lui. S-a ridicat în picioare.
— Du-te şi spală-te, Fitz. Mănâncă. Ieşi în lume, să fii văzut. Ia-ţi o armă, dar nu
una care să sară în ochi. A tăcut o clipă. Sunt sigur că mai ţii minte unde păstrez
otrăvurile şi uneltele. Ia orice ai nevoie, dar lasă-mi o listă cu ce-ai luat, ca să-l pun
pe ucenicul meu să refacă provizia.
Nu i-am spus că n-aveam să iau nimic, că nu mai eram asasin. Mă gândisem deja
la unul sau chiar la două prafuri care mi-ar fi putut fi de folos dacă m-aş fi trezit
înconjurat de mai mulţi duşmani, ca în dimineaţa aceea.
— Când o să-l cunosc pe noul tău ucenic? am întrebat într-o doară.
— L-ai cunoscut. Chade a zâmbit. Când o să ştii că e ucenicul meu? Nu cred că ar
fi înţelept să afli, nici pentru el, nici pentru tine. Şi nici pentru mine. Fitz, te rog să te
porţi cât se poate de onorabil în privinţa asta. Nu te atinge de secretul ăsta, nu
încerca să iscodeşti. Crede-mă când îţi spun că e mai bine să nu-l cunoşti.
— Fiindcă tot ai pomenit de iscodire, trebuie să-ţi mai spun ceva. Urcând scările,
m-am oprit şi am auzit voci. M-am uitat în dormitorul Narcescăi. Am aflat lucruri pe
care cred că trebuie să ţi le împărtăşesc.
Chade şi-a înclinat capul şi m-a privit pieziş.
— Ispititor. Din cale afară. Dar n-ai reuşit să-mi abaţi complet atenţia. Făgăduieşte-
mi ce te-am rugat, Fitz, înainte de a mă momi să mă gândesc la altele.
Ca să fiu sincer, nu voiam să-i promit. Ceea ce mă ardea nu era doar curiozitate, şi
nici măcar doar un soi ciudat de invidie. Îmi cerea ceva potrivnic tuturor învăţăturilor
pe care mi le dăduse el însuşi. Află tot ce poţi despre tot ce se întâmplă în jurul tău,
aşa mă învăţase. Niciodată nu ştii ce anume îţi va fi de folos. S-a tot încruntat la
mine până când mi-am coborât privirea. Am clătinat din cap, dar am cedat:
— Făgăduiesc că nu voi face, cu intenţie, nimic ca să aflu cine e noul tău ucenic.
Dar pot să te întreb ceva? El ştie ceva despre mine, cine am fost şi ce-am făcut?
— Băiete, eu nu dau în vileag taine care nu sunt ale mele.
Am scos un mic oftat de uşurare. Ar fi fost neplăcut să-mi închipui că mă urmăreşte
cineva din castel, ştiind cine sunt şi ferindu-se de privirile mele. Cel puţin eram pe
picior de egalitate cu noul ucenic.
— Aşa. Acum, despre narcescă.
I-am povestit totul, cum nu sperasem s-o mai fac vreodată. Ca în copilărie, i-am
repetat exact cuvintele pe care le auzisem. După aceea, mi-a pus întrebări despre
ceea ce credeam că înseamnă ele. I-am spus adevărul pe faţă:
— Nu ştiu ce rol are bărbatul ăsta în povestea cu Narcesca oferită reginei
Kettricken. Dar nu cred că vede logodna ca pe o obligaţie, iar sfatul pe care i l-a dat
fetei o îndemna să nu se simtă nici ea obligată în vreun fel.
— Mi se pare foarte interesant. O ştire valoroasă, Fitz, nu încape îndoială. Mă
intrigă şi servitoarea lor ciudată. Când îţi va permite timpul, ai putea să-i spionezi
din nou şi să-mi spui ce-o să afli.
— N-o poate face ucenicul tău?
— Îţi bagi iar nasul unde nu-ţi fierbe oala şi o ştii. Dar, de data asta, îţi voi răspunde.
Nu. Ucenicul meu nu cunoaşte reţeaua de coridoare tainice din castel, aşa cum n-
ai cunoscut-o nici tu. Nu-i treabă de ucenici. Au destul de lucru cu propriile lor
secrete, nu le mai trebuie şi ale mele. Cred însă că îl voi pune s-o urmărească pe
servitoare. Femeia asta e piesa de care mă tem cel mai tare din noul joc despre
care mi-ai vorbit. Dar tunelurile pentru spionat şi pasajele secrete din Buckkeep
rămân numai ale noastre. Deci – gura i s-a strâmbat într-un zâmbet ciudat – cred
că te poţi considera calfă. Nu fiindcă ai fi redevenit asasin. Ştim amândoi că nu mai
eşti.
Gluma mi-a atins un punct sensibil. Nu voiam să mă gândesc cât de mult intrasem,
încă o dată, în vechiul meu rol de spion şi asasin. Omorâsem deja pentru prinţul
meu de câteva ori. O făcusem în clipe de mânie, apărându-mă şi salvându-i pe
Dutiful. Aveam să omor din nou, în secret, prin otrăvire, ştiind că e necesar, pentru
neamul Farseer? Partea cea mai tulburătoare a întrebării era că nu cunoşteam
răspunsul. Mi-am îndreptat gândurile spre lucruri mai utile.
— Cine e bărbatul din camera Narcescăi? În afară de faptul că e unchiul ei, Peottre.
— A, păi, ţi-ai răspuns deja. Îi e unchi, fratele mamei ei. După vechile tradiţii din
Insulele Străine, unchiul e mai important decât tatăl. Familia mamei dă tonul. Fraţii
unei femei au un rol important în viaţa copiilor ei. Soţii intră în clanul nevestelor, iar
copiii adoptă simbolul clanului mamei lor.
Am dat din cap. În timpul Războiului Corăbiilor Roşii, citisem toate manuscrisele
despre Insulele Străine din biblioteca din Buckkeep, încercând să înţeleg de ce se
luptau cu noi. Pe lângă asta, slujisem alături de războinicii răzvrătiţi pe corabia
Rurisk, iar de la ei aflasem câte ceva despre tărâmurile şi obiceiurile lor. Spusele
lui Chade se potriveau cu amintirile mele despre cele aflate atunci.
Bătrânul şi-a frecat gânditor bărbia.
— Când a venit la noi să ne propună o alianţă, Arkon Bloodblade era susţinut de
Hetgurd. Am acceptat asta, ca şi faptul că, fiind tatăl Ellianiei, îi putea aranja
căsătoria. Am crezut că, poate, Insulele Străine au renunţat la tradiţia lor
matriarhală, însă acum mă întreb dacă familia Ellianiei nu continuă cumva s-o ţină
la loc de cinste. Dar, dacă e aşa, de ce n-a venit nicio rudă de parte femeiască care
să vorbească în numele fetei şi să negocieze căsătoria? Arkon Bloodblade pare a
fi cel care se ocupă de tratative. Peottre Blackwater13 e însoţitorul şi garda de corp
a Narcescăi. Acum însă văd că e şi sfătuitorul ei. Hm… Poate am greşit când i-am
acordat prea multă atenţie tatălui fetei; mă voi îngriji ca lui Peottre să i se arate mai
mult respect.
S-a încruntat, reformulându-şi în grabă ideea despre oferta de alianţă prin
căsătorie.
— Ştiam de servitoarea asta. Credeam că e confidenta Narcescăi, poate doica ei
sau o rudă mai săracă. Din ce-ai văzut tu, am priceput că nu se înţelege nici cu
Elliania, nici cu Peottre. Aici e ceva putred, Fitz.
A oftat prelung şi şi-a recunoscut în silă greşeala:
— Am crezut că negociem căsătoria cu Bloodblade, tatăl Ellianiei. Poate că despre
rudele din partea mamei ar fi trebuit să aflu mai multe. Dar, dacă ele sunt cele care-
o oferă pe Elliania, atunci Bloodblade ce e, un prostovan sau o marionetă? E
împuternicit să vorbească în numele lor?
Gândurile la lucrurile care îl îngrijorau i-au încreţit adânc fruntea. Mi-am dat seama
că ameninţarea Pestriţilor la adresa mea îşi pierduse însemnătatea, Chade credea
că mă puteam descurca şi singur. Nu m-am putut hotărî dacă încrederea lui era
măgulitoare sau mă preschimba într-o piesă mai măruntă de pe tabla de joc. O clipă
mai târziu, m-a readus cu picioarele pe pământ:
— Ei, cred că pentru moment, am rezolvat tot ce se putea. Transmite-i regretele
mele stăpânului tău, Tom Badgerlock. Spune-i că mă doare capul şi nu mă voi putea
bucura de compania lui după-amiază, dar că prinţul meu i-a primit invitaţia cu
încântare. Are în sfârşit ocazia să stea de vorbă cu tine, m-a tot bătut la cap să i-o
găsesc. Nu trebuie să-ţi amintesc să ai grijă ce discuţi cu el. Nu vrem să trezim
bănuieli. Şi te sfătuiesc să călăreşti fie prin locuri unde ştii că nu te va deranja
nimeni, fie prin cele publice, unde Pestriţii ar trebui să fie foarte îndrăzneţi ca să se
apropie de tine. Ca să fiu sincer, nu ştiu cum e mai bine. A tras aer adânc în piept
şi şi-a schimbat tonul vocii. Fitz, nu-ţi subestima influenţa asupra prinţului. În
conversaţiile noastre între patru ochi, vorbeşte despre tine liber, cu admiraţie. Nu
cred că a fost înţelept să-i dezvălui legătura dintre noi doi, dar ce s-a făcut e bun
făcut. Nu vrea doar să-l înveţi Meşteşugul, eşti un bărbat de la care vrea şi sfaturi
despre viaţă. Fii cu băgare de seamă. Un singur cuvânt de-al tău scăpat în pripă l-
ar îndruma pe prinţul nostru îndărătnic pe un drum pe care niciunul dintre noi nu l-
ar putea urma rămânând în siguranţă. Te rog să-i vorbeşti numai de bine despre
logodnă şi să-l încurajezi să-şi îndeplinească îndatoririle de prinţ din tot sufletul. Cât
despre ameninţarea Pestriţilor… azi nu e momentul cel mai potrivit să-l împovărezi
cu temeri pentru tine. Şi-aşa poate că unii nu privesc cu ochi buni faptul că prinţul
nostru preferă să se plimbe călare cu un nobil străin şi garda lui de corp într-o zi
atât de importantă din viaţa lui. A amuţit brusc, apoi a continuat: Nu încerc să-ţi
impun cum să te porţi cu băiatul. Ştiu că între voi s-a format o legătură.
— Aşa este, am spus încercând să nu par prea brutal.
La drept vorbind, mă cam înfuriasem ascultându-i lunga listă cu poveţe. Am inspirat
adânc şi am adăugat:
— Chade, aşa cum ai spus, băiatul aşteaptă de la mine sfaturile unui bărbat. Nu
sunt nici curtean, nici sfetnic. Dacă m-aş strădui să-l îndrum pe Dutiful numai în
lumina scopurilor urmărite de cele Şase Ducate…
Mi-am lăsat fraza neterminată, ca să nu-i spun că, purtându-mă astfel, aş fi dat
dovadă de ipocrizie faţă de noi toţi. Mi-am dres glasul.
— Aş vrea să fiu întotdeauna sincer cu Dutiful. Dacă îmi va cere sfaturi, îi voi spune
ceea ce gândesc cu adevărat. Dar nu cred că trebuie să te temi din cauza asta.
Kettricken şi-a modelat fiul. Bănuiesc că nu se va abate de la învăţătura ei. În ceea
ce mă priveşte, presupun că băiatul are nevoie mai degrabă de cineva care să-l
asculte, nu care să-i vorbească. Astăzi îl voi asculta. Şi nu văd de ce ar trebui să
afle Dutiful chiar acum despre întâlnirea mea cu Pestriţii de azi-dimineaţă. S-ar
putea să-l previn că nu trebuie să şi-i scoată cu totul din minte. Sunt, fără îndoială,
o forţă care trebuie tratată cu multă seriozitate. Asta îmi aminteşte de-o întrebare
pe care mi-am pus-o: cei din familia Bresinga vor lua parte la ceremonia de
logodnă?
— Presupun că da. Au fost invitaţi şi e de aşteptat să sosească azi.
M-am scărpinat la ceafă. Durerea de cap nu mă lăsa, dar devenea una obişnuită,
nu din soiul celor provocate de Meşteşug.
— Dacă poţi să-mi dai asemenea informaţii, aş vrea să ştiu cine îi însoţeşte, ce cai
călăresc, ce animale de vânătoare au adus, ce şoimi, chiar şi ce animale de
companie. Totul cât se poate de amănunţit. A, şi ar mai fi ceva: cred că ne-ar trebui
un dihor sau un şoricar în odăile astea; ceva mic şi cu pas uşor, care să mişune
după şobolani şi alţi dăunători. Unul dintre animalele legate prin Har pe care le-am
întâlnit azi-dimineaţă era şobolan, nevăstuică sau veveriţă. O asemenea creatură
ar fi un spion grozav în castel.
Chade a părut îngrozit.
— O să cer un dihor, cred. Nu face atâta zgomot ca un şoricar şi te poate însoţi pe
coridoare. Şi-a lăsat capul pe-o parte. Te gândeşti să ţi-l faci tovarăş de Har?
M-am strâmbat la auzul întrebării.
— Chade, nu merge aşa.
Am încercat să-mi reamintesc că întrebase din neştiinţă, nu din răutate.
— Mă simt ca un bărbat rămas văduv de curând. Deocamdată, nu vreau să mă
întovărăşesc cu niciun animal.
— Iartă-mă, Fitz. Pentru mine e greu de înţeles. Poate cuvintele mele ţi-au părut
nelalocul lor, dar n-au însemnat o lipsă de respect.
Am schimbat vorba:
— Ei, cred că aş face mai bine să-mi schimb hainele, dacă după-masă ies călare
împreună cu prinţul. Şi ar trebui să ne gândim amândoi ce-i de făcut cu slujitorul
ăsta al tău.
— Cred că o s-aranjez o întâlnire în trei. Dar nu azi, nici diseară. Poate nici mâine.
Acum trebuie să ne ocupăm de logodnă. Totul trebuie să meargă şnur. Crezi că
treaba asta, cu Thick, mai poate aştepta?
Am ridicat din umeri.
— Presupun că va trebui să mai aştepte. Îţi urez noroc, să-ţi iasă totul bine în rest.
M-am ridicat şi am luat ligheanul şi cârpa, cu gândul să le duc la locul lor în drumul
meu spre uşă.
— Fitz.
Glasul lui m-a oprit.
— Ştii, nu ţi-am spus-o direct, dar ar trebui să consideri că odăile astea îţi aparţin.
Ştiu că un om în situaţia ta are nevoie de intimitate câteodată. Dacă vrei să faci
schimbări… să muţi patul, cuierele, sau dacă vrei să ţi se lase aici mâncare sau o
provizie de rachiu, orice, nu trebuie decât să-mi spui.
Oferta mi-a trimis un fior pe şira spinării. Nu-mi dorisem niciodată să fiu stăpân pe
camera de lucru a asasinului.
— Nu. Îţi mulţumesc, dar nu vreau. Hai s-o lăsăm aşa cum e deocamdată. Deşi s-
ar putea să las aici câte ceva. Sabia lui Verity, diverse lucruri de-ale mele.
Am desluşit în ochii lui regrete tăinuite când a dat din cap în tăcere.
— Dacă vrei doar atât, prea bine. Deocamdată, a încuviinţat.
M-a măsurat cu o privire nemulţumită, dar a adăugat cu voce blândă:
— Ştiu că suferi încă, însă ar trebui să mă laşi să-ţi aranjez părul sau să pui pe
altcineva. Aşa cum e acum atrage atenţia.
— O s-o fac chiar eu. Azi. A, mai e ceva.
Ce ciudat că tocmai cea mai mare grijă îmi fugise din minte, alungată de celelalte.
Am tras o gură zdravănă de aer. Acum mi se părea şi mai greu să-i mărturisesc
neglijenţa mea.
— Am fost un prost, Chade. Când am plecat de acasă, am crezut că aveam să mă
întorc înapoi curând. Am lăsat nişte lucruri acolo… lucruri periculoase, poate.
Pergamente pe care mi-am notat gândurile şi am povestit în scris cum am trezit la
viaţă dragonii, probabil prea amănunţit ca s-ajungă sub alţi ochi. Trebuie să mă
întorc acolo repede, ca să le duc într-un loc sigur sau ca să le distrug.
Faţa bătrânului s-a umplut de îngrijorare în timp ce-i vorbeam. Când am tăcut, a
oftat prelung.
— Unele lucruri e mai bine să rămână nescrise, a remarcat calm.
O mustrare blândă şi totuşi usturătoare. Chade fixa cu privirea peretele, dar părea
să vadă ceva în depărtare.
— Însă îţi mărturisesc că mi se pare important ca adevărul să fie notat undeva.
Gândeşte-te cât l-ar fi ajutat pe Verity, când a plecat în căutarea Străbunilor, dacă
s-ar fi păstrat măcar un pergament demn de încredere. Aşa că adună-ţi scrierile,
băiete, şi adu-le aici, la loc sigur. Te sfătuiesc să mai aştepţi o zi sau două înainte
de a pleca. Poate că Pestriţii se aşteaptă să fugi. Dacă pleci acum, e foarte posibil
să fii urmărit. Dă-mi voie să aleg eu când şi cum să pleci. Vrei să trimit nişte oameni
de încredere cu tine? N-ar şti cine eşti sau după ce anume te duci, doar că trebuie
să te ajute.
Am stat pe gânduri, apoi am clătinat din cap.
— Nu. Am lăsat şi aşa la iveală prea multe părţi din secretele mele. O să am eu
sigur grijă de asta, Chade. Dar mă mai nelinişteşte şi altceva. Gărzile de la porţile
castelului sunt mult prea nepăsătoare. Ţinând cont de Pestriţi, de logodna prinţului
şi de venirea Străinilor, cred că ar trebui să fie mai vigilente.
— Presupun că va trebui să mă îngrijesc şi de asta. Ciudat. Am crezut că, dacă te
conving pe tine să vii aici, o să am eu mai puţin de lucru şi mai mult timp pentru
bătrâneţile mele. În schimb, pari hotărât să-mi dai mai mult de gândit şi de lucrat.
Nu, nu te uita aşa la mine… Pesemne că e mai bine. Bătrânii zic că munca te
păstrează tânăr. Dar poate-o spun numai ca să-şi poată continua ei truda. Du-te cu
bine, Fitz. Şi încearcă să nu mai descoperi, până la sfârşitul zilei, nimic grav de care
să fie nevoie să mă ocup eu.
L-am lăsat pe scaunul lui, lângă vatra fără foc, părând dus pe gânduri, dar mulţumit
de sine însuşi.

Capitolul III
ECOURI

În noaptea în care mişelul de Bastard cu Har i-a luat viaţa regelui Shrewd în camera
acestuia, regina munteancă a prinţului moştenitor Verity a ales să părăsească
siguranţa castelului Buckkeep. Singură şi grea cu prunc, a fugit în noaptea rece şi
friguroasă. Se spune că bufonul regelui Shrewd, temându-se pentru viaţa lui, a
implorat-o să-l protejeze şi a însoţit-o, dar acestea ar putea să fie doar bârfe
răspândite prin castel, ca să explice dispariţia lui din noaptea aceea. Cu ajutorul
tainic al celor care-i susţineau cauza, regina Kettricken a traversat cele Şase Ducate
şi s-a întors în casa copilăriei sale din Regatul Munţilor. Acolo a făcut tot ce i-a stat
în puteri ca să afle ce se întâmplase cu soţul ei, prinţul moştenitor Verity. Căci, dacă
trăia, s-a gândit regina, era acum regele de drept al celor Şase Ducate, precum şi
ultima lor speranţă împotriva prădăciunilor Corăbiilor Roşii.
A ajuns în Regatul Munţilor, dar nu l-a găsit pe rege acolo. I s-a spus că plecase
din Jhaampe şi-şi continuase aventura. De atunci nu se mai auzise nimic de el.
Numai câţiva oameni de-ai lui se întorseseră, cu minţile pierdute şi răniţi, probabil
într-o bătălie. Pe regină a cuprins-o disperarea. A aflat o vreme adăpost în mijlocul
oamenilor printre care se născuse. Una din nenorocirile cele mai cumplite din timpul
călătoriei sale istovitoare a fost că pruncul care trebuia să fie moştenitorul tronului
celor Şase Ducate s-a născut mort. Se povesteşte că lovitura aceasta i-a întărit
hotărârea de a-l găsi neapărat pe regele ei, pentru că, dacă nu-l afla, neamul lui
avea să se stângă odată cu el, iar tronul avea să încapă pe mâna lui Regal. Având
o copie a hărţii după care se călăuzise Verity, regina Kettricken a pornit pe urmele
lui cu speranţa că îl va duce pe tărâmul Străbunilor. Întovărăşită de credinciosul
menestrel Starling Birdsong şi de câţiva servitori, ea şi-a condus ceata tot mai
adânc în creierii munţilor. Trolii, spiriduşii şi magia misterioasă a acelor tărâmuri
neprimitoare au fost numai câteva dintre piedicile pe care le-a înfruntat. Cu toate
acestea, până la urmă a reuşit să pătrundă pe tărâmul Străbunilor.
A fost o călătorie chinuitoare, dar a reuşit să ajungă în imensul lor castel construit
din piatră neagră şi argintie. Acolo a aflat că regele ei îl convinsese pe Regele-
Dragon al Străbunilor să vină în ajutorul celor Şase Ducate. Acest Rege-Dragon,
amintindu-şi de vechiul jurământ de alianţă făcută de Străbuni cu cele Şase Ducate,
a îngenuncheat în faţa reginei Kettricken şi a regelui Verity. I-a dus acasă, pe
spinarea lui, nu doar pe cei doi, ci şi pe menestrelul lor credincios, Starling Birdsong.
Regele Verity s-a îngrijit ca regina şi menestrelul să ajungă cu bine la Buckkeep.
Nici n-au apucat bine supuşii să-l salute, nici n-a aflat bine poporul că se întorsese,
că a şi plecat din nou. Cu sabia-i sclipind în soare, a încălecat pe Regele-Dragon şi
s-au înălţat amândoi în văzduh, ca să lupte împotriva Corăbiilor Roşii.
În tot restul acelui îndelungat anotimp sângeros al izbânzilor, regele Verity şi-a
condus aliaţii Străbuni împotriva Corăbiilor Roşii. Ori de câte ori vedeau oamenii
aripile scânteietoare ca pietrele scumpe ale dragonilor pe cer, ştiau că regele era
cu ei. Când forţele regelui au lovit fortăreţele şi flota de Corăbii Roşii, ducii lui
credincioşi i-au urmat exemplul. Cele câteva Corăbii Roşii care nu au fost distruse
au fugit de la ţărmurile noastre pentru a vesti în Insulele Străine vestea că neamul
Farseer se mâniase. Când n-a mai rămas picior de năvălitor în regatul nostru şi
pacea a revenit în cele Şase Ducate, Verity şi-a ţinut promisiunea faţă de străbuni.
În schimbul ajutorului lor, a primit să trăiască alături de ei, pe tărâmul lor îndepărtat,
şi să nu se mai întoarcă niciodată în ţara sa. Unii spun că regele a fost rănit de
moarte în ultimele zile din Războiul Corăbiilor Roşii şi că Străbunii i-au luat cu ei
numai trupul. Şi se mai spune că acesta zace într-o criptă de abanos şi aur sclipitor,
într-o peşteră uriaşă din castelul lor din munţi. Acolo, Străbunii îl onorează pentru
vecie pe bărbatul viteaz care a sacrificat totul pentru a-şi ajuta poporul. Alţii însă
spun că regele Verity trăieşte şi azi, sărbătorit şi aclamat în regatul Străbunilor, şi
că, ori de câte ori cele Şase Ducate se vor mai afla la ananghie, se va întoarce cu
bravii săi aliaţi, ca să le vină în ajutor.
Scribul Nolus, Scurta domnie a lui Verity Farseer

M-am întors în bezna şi în aerul închis din cămăruţa mea. Odată ce am închis uşa
către coridorul secret, am deschis-o pe cea care dădea în camerele bufonului,
sperând să între şi la mine un strop din lumina soarelui. Nu mi-a fost de mare ajutor,
dar oricum n-aveam cine ştie ce treburi. Am făcut patul şi mi-am plimbat privirea
prin odaia sobră. Anonimă, dar sigură. Oricine putea locui în ea. Sau nimeni, m-am
corectat sarcastic. Mi-am prins la şold sabia cea urâtă şi m-am asigurat că am şi
cuţitul la curea înainte de a pleca.
Bufonul îmi lăsase o porţie generoasă de mâncare. Rece, nu era prea îmbietoare,
dar îmi era o foame de lup. Am mâncat totul, apoi, amintindu-mi ce îi ceruse lui Tom
Badgerlock stăpânul său, am dus vasele la bucătărie. La întoarcere, am adus lemne
şi apă pentru urcioare. Am frecat ligheanele şi am făcut tot ce mai trebuia. Am
deschis obloanele, ca să aerisesc încăperea. De la fereastră, am văzut că ziua vrea
să fie senină, dar răcoroasă. Înainte de a pleca, le-am închis la loc.
Până după-masă, când mergeam să călăresc, aveam timp pentru mine. Am vrut să
cobor în oraş, dar m-am răzgândit. Trebuia să-mi pun ordine în gânduri înainte de
a mă întâlni din nou cu Jinna şi voiam să chibzuiesc şi asupra îngrijorării de care o
umplea Hap. Pe deasupra, n-aveam chef să mă spioneze iarăşi Pestriţii. Cu cât îi
arătam mai puţin interes Jinnei şi lui Hap, cu atât mai în siguranţă erau amândoi.
Aşa că m-am dus pe terenul de instrucţie. Maestrul armelor, Cresswell, m-a salutat
spunându-mi pe nume şi m-a întrebat dacă Delleree fusese o potrivnică
mulţumitoare pentru puterile mele. În timp ce scoteam un geamăt apreciativ, m-am
mirat în sinea mea că mă ţinea minte atât de bine. Am fost şi impresionat, şi
descumpănit. A trebuit să-mi amintesc că, pentru a mă asigura că nu voi fi
recunoscut ca FitzChivalry Farseer, cel care locuise în castelul Buckkeep cu
şaisprezece ani în urmă, cel mai bine era să-mi construiesc o reputaţie ca
Badgerlock. Aşa că m-am oprit intenţionat la vorbă cu Cresswell şi i-am mărturisit
cu umilinţă că Delleree fusese, într-adevăr, mai mult decât pe măsura puterilor
mele. L-am rugat să-mi găsească şi acum un partener, iar el l-a strigat pe un bărbat
din capătul celălalt al terenului, care s-a apropiat cu pasul lin şi echilibrat al unui
luptător trecut prin multe.
În barba lui Wim îşi făcuseră loc şuviţe cărunte, iar talia i se îngroşase cu anii. I-am
dat cam patruzeci şi cinci, cu zece peste vârsta mea adevărată, dar s-a dovedit un
tovarăş pe potriva mea. Avea un suflu mai puternic decât al meu şi era şi mai
rezistent, dar am echilibrat lupta cu câteva trucuri cu sabia. Chiar şi aşa, după ce
m-a înfrânt de trei ori, a fost destul de curtenitor ca să m-asigure că aveam să-mi
recapăt îndemânarea şi tăria dacă mă antrenam regulat. Slabă consolare. Unui
bărbat îi place să creadă că s-a păstrat în formă, iar, sincer vorbind, eu mă călisem
doar pentru muncile dintr-o mică gospodărie de la ţară şi, în plus, eram un vânător
iscusit. Însă suflul şi muşchii unui războinic sunt altceva, şi trebuia să-i întăresc pe
ai mei. Speram să nu am nevoie de toată îndemânarea unui luptător, dar am
acceptat resemnat ideea exerciţiilor zilnice. În ciuda vremii răcoroase, transpiraţia
îmi lipea cămaşa de spate când am plecat de pe teren.
M-am dus la băile cu aburi din spatele cazărmii gărzilor, deşi ştiam că teritoriul era
al lor şi al ajutoarelor de grăjdari. Mi-am zis că, în momentele acelea ale zilei, nu va
fi prea multă lume şi că Tom Badgerlock mai degrabă s-ar duce acolo să se spele
decât să care apă pentru baie la amiază. Băile castelului erau într-o clădire veche
din piatră neprelucrată, scundă şi lungă. M-am dezbrăcat de hainele asudate în
prima încăpere, le-am împăturit şi le-am lăsat pe o bancă. Mi-am scos de la gât şi
talismanul de la Jinna şi l-am ascuns sub cămaşă. Gol, am deschis uşa de lemn şi
am intrat în sala băii. Mi-a luat câteva clipe ca să mi se obişnuiască ochii cu
semiîntunericul. Am văzut şiruri etajate de bănci în jurul sobei scunde din piatră.
Singura sursă de lumină era sclipirea de un roşu-intens a focului, evadând din foarte
bine încinsa ei temniţă de piatră. Aşa cum bănuisem, locul era aproape pustiu, cu
excepția a trei Străini din garda Narcescăi. Stăteau într-un colţ din camera aburită
şi-şi vedeau de ale lor, vorbind pe şoptite în limba lor aspră. S-au uitat la mine o
singură dată, în trecere, apoi m-au ignorat. Am fost mai mult decât încântat să-i las
în pace.
Am scos apă din butoiul din colţ şi am aruncat-o pe pietrele fierbinţi. S-a ridicat o
perdea de aburi pe care i-am inspirat adânc. Am stat cât am putut de aproape de
pietrele aburinde, până când transpiraţia a început să-mi curgă pe piele. O simţeam,
înţepătoare, pe zgârieturile de pe ceafă şi de pe spate. Am văzut o cutie cu sare
grunjoasă şi nişte bureţi de mare, ca în copilăria mea. M-am frecat cu sare pe corp,
strâmbându-mă de usturime, apoi am îndepărtat-o cu bureţii. Aproape terminasem,
când s-a deschis uşa şi s-au înghesuit pe ea douăsprezece gărzi. Veteranii din grup
arătau obosiţi, în vreme ce soldaţii mai tineri strigau şi se înghionteau veseli, în
joacă, bucuroşi că se întorc acasă după o patrulare îndelungată. Doi tineri au pus
lemne în sobă, altul a aruncat apă pe pietre. Aburii s-au ridicat ca un zid, iar
încăperea a prins să răsune de glasuri, care de care mai gălăgioase.
Şi-au făcut apariţia şi doi bărbaţi în vârstă, cu mişcări încete. Se vedea limpede că
nu făceau parte din primul grup. Trupurile lor pline de cicatrice şi noduri le trădau
anii lungi petrecuţi la oaste. Erau cufundaţi într-o discuţie, se plângeau de berea din
sala gărzilor. Ţineam capul în jos şi nu mă uitam spre ei. Unul dintre cei doi mă
cunoscuse în tinereţea mea. Îl chema Blade şi îmi fusese un prieten adevărat. L-
am auzit blagoslovindu-şi spatele înţepenit cu sudalme familiare. Ce n-aş fi dat ca
să-l pot saluta şi ca să schimb o vorbă cu el! M-am mulţumit să zâmbesc în sinea
mea când l-am auzit înjurând berea proastă şi i-am dorit numai bine din adâncul
sufletului.
Am tras apoi cu ochiul, curios să văd că se împăcau gărzile noastre din Buckkeep
cu oştenii din Insulele Străine. În mod ciudat, tinerii erau cei care îi evitau pe oaspeţi
şi le aruncau priviri bănuitoare. Gărzile destul de bătrâne ca să fi luptat în Războiul
Corăbiilor Roşii erau mai destinse. Poate că, după ce-ţi petreci o vreme destul de
îndelungată mânuind uneltele morţii, războiul devine o meserie şi e mai uşor să vezi
în alt oştean un tovarăş de arme, nu un fost duşman. Oricare ar fi fost motivul, mi
s-a părut că Străinii erau mai puţin dornici decât gărzile din Buckkeep să-şi facă
prieteni noi. Dar e posibil să nu fi fost la mijloc decât prudenţa înnăscută a soldaţilor
fără arme şi înconjuraţi de un grup de necunoscuţi. Ar fi fost interesant, dar şi
periculos să rămân şi să-i urmăresc mai multă vreme. Blade avusese dintotdeauna
ochi buni. N-aş fi vrut să-l ajut să mă recunoască zăbovind prea mult în preajma lui.
Dar, când am dat să plec, un soldat tânăr m-a izbit cu umărul. Nu din întâmplare, şi
nici să se prefacă prea bine n-a ştiut. A fost doar motivul ca să zbiere cât îl ţinea
gura:
— Cască ochii, omule! Cine eşti, ia zi? Din ce companie de gărzi?
Era probabil din Farrow, avea părul cenuşiu, muşchi din belşug şi agresivitatea
tinereţii. I-am dat cam şaisprezece ani – un băiat care murea de nerăbdare să se
laude în faţa prietenilor mai experimentaţi.
I-am aruncat o privire de un dezgust îngăduitor, ca de la veteran la răcan. Dacă m-
aş fi arătat nepăsător, l-aş fi invitat să mă atace. Nu voiam decât să plec cât mai
repede, fără să atrag atenţia mai mult decât era necesar.
— Ai grijă pe unde calci, băiete, l-am avertizat cu blândeţe.
Am trecut pe lângă el, dar m-a apucat din spate de umărul stâng şi m-a îmbrâncit.
M-am răsucit să-l înfrunt, enervat, dar încă fără violenţă. Îşi ridicase deja pumnii,
gata să se apere. Am dat din cap într-o parte şi-n alta, îngăduitor, iar câţiva tovarăşi
de-ai lui au chicotit.
— Potoleşte-te, băiete, l-am sfătuit.
— Te-am întrebat ceva, a mârâit.
— Da, am recunoscut calm. Dacă ai fi catadicsit să-mi spui cum te cheamă înainte
de a vrea să afli numele meu, poate ţi-aş fi răspuns. Aşa era obiceiul pe-aici, prin
Buckkeep.
M-a privit cu ochi îngustaţi.
— Charl, din garda lui Bright. Nu mi-e ruşine nici cu numele, nici cu compania mea.
— Nici mie, l-am asigurat. Sunt Tom Badgerlock, servitorul Lordului Auriu. Care mă
aşteaptă chiar acum. La revedere.
— Servitorul Lordului Auriu. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
A pufnit dezgustat şi s-a întors către camarazii lui, ca să-şi dovedească
superioritatea.
— N-ai ce căuta aici. Locul ăsta e numai pentru gărzi, nu pentru paji, lachei sau
„servitori speciali”.
— Serios? Am zâmbit în colţul buzelor şi l-am scrutat din cap până-n picioare,
insultător. Nu-i pentru paji şi lachei. Asta mă surprinde.
Toţi ochii erau acum asupra noastră. Nu mai aveam cum să evit atenţia celorlalţi.
Trebuia să-mi câştig reputaţia ca Tom Badgerlock. Tânărul s-a înroşit la faţă la
auzul insultei şi s-a repezit să mă lovească.
M-am ferit aplecându-mă într-o parte, apoi am înaintat cu un pas. Se aştepta să-i
trag un pumn, eu însă l-am lovit peste picioare, secerându-i-le. O mişcare mai
potrivită pentru bătăuş decât pentru garda de corp a unui nobil şi, fără îndoială, l-a
luat prin surprindere. I-am mai tras un picior când a picat spre podea, lăsându-l fără
aer. A căzut lat, cu răsuflarea întretăiată, periculos de aproape de sobă. Am păşit
în faţă şi i-am pus talpa pe pieptul gol, imobilizându-l.
— Încetează, băiete! Până n-o încasezi mai urât.
Doi dintre prietenii lui au pornit-o spre mine, însă Blade i-a oprit:
— Terminaţi!
Au încremenit. Bătrânul soldat a făcut un pas spre ei, cu o mână apăsată pe şale.
— Destul! Aici nu se bate nimeni. I-a aruncat o privire cruntă bărbatului care părea
să fie comandantul gărzilor. Rufous, ţine-ţi căţelul sub control. Am venit aici să-mi
potolesc durerea de spate, nu să mă calce pe nervi un fanfaron care nici să se bată
nu ştie. Scoate-l pe mucosul ăsta de-aici. Tu, Badgerlock, ia-ţi piciorul de pe el.
În ciuda vârstei înaintate, sau poate tocmai datorită ei, Blade impunea şi acum
respect gărzilor. Când m-am dat înapoi, băiatul s-a săltat în picioare. Avea pe chip
o expresie şi ucigaşă, şi supărată.
— Ieşi afară, Charl, i-a strigat comandantul lui. Azi ne-am săturat toţi de tine. Fletch
şi Lowk, căraţi-vă şi voi cu el, fiindcă aţi fost destul de nătângi ca să-i săriţi în ajutor.
Cei trei vânjoşi au trecut pe lângă mine în pas de plimbare, ca şi când nu le-ar fi
păsat. Soldaţii au început să murmure între ei, dar majoritatea păreau să fie de
acord că tânărul arţăgos era mai curând bădăran decât oştean. M-am aşezat
undeva mai retras, ca să le dau timp suficient să se îmbrace şi să plece înaintea
mea. Spre disperarea mea, Blade a venit ţeapăn la mine şi mi-a întins mâna. Când
i-am strâns-o, am simţit bătăturile după care recunoşti un spadasin.
— Sunt Blade Havershawk, s-a prezentat, cu seriozitate, şi, spre deosebire de
mucosul ăla, îmi dau seama că porţi cicatricele unui războinic. Te rog să foloseşti
baia în continuare. Nu-i lua în seamă aiurelile. E nou în compania lui şi încă
încearcă să treacă peste gândul că Rufous l-a primit la rugăminţile mamei sale.
— Tom Badgerlock, m-am prezentat şi eu. Îţi mulţumesc foarte mult. Am priceput
că vrea să câştige admiraţia tovarăşilor săi, însă habar n-am de ce s-a luat tocmai
de mine. N-am vrut să mă bat cu el.
— S-a văzut cu ochiul liber, şi tot la fel s-a văzut că tocmai de-asta a avut noroc.
Cât priveşte motivul pentru care s-a legat de tine, e tânăr şi pleacă prea mult
urechea la bârfe. Nu-l poţi judeca după asta. Eşti de prin partea locului, Tom
Badgerlock?
Am scos un hohot de râs scurt.
— Păi, s-ar zice că mă trag din Buck.
A arătat spre zgârieturile de pe gâtul meu.
— Cum te-ai ales cu ele?
— Mi le-a lăsat o pisică, m-am auzit spunând, iar el şi-a închipuit că am făcut o
glumă deşucheată şi a râs.
Şi am pălăvrăgit aşa o vreme, soldatul cel bătrân şi cu mine. I-am privit chipul
brăzdat, am dat din cap şi am zâmbit la bârfele lui, dar n-am observat niciun semn
că m-ar fi recunoscut. Ar fi trebuit, presupun, să mă liniştesc la gândul că nici măcar
un prieten vechi ca Blade nu-l recunoaşte pe FitzChivalry Farseer. În schimb, m-a
năpădit un val de amărăciune. Nu mă făcusem remarcat prin absolut nimic, fusesem
chiar atât de uşor de uitat pentru el? îmi venea greu să-l ascult cu atenţie, iar când,
într-un târziu, m-am scuzat, spunând că trebuie să plec, m-am simţit aproape uşurat
că o făceam înainte de a ceda impulsului iraţional de a mă da de gol, de a scăpa
un cuvânt sau o expresie care să-i sugereze că mă cunoscuse cândva. Doream să
mi se dea importanţă cu o sete de băiat necopt la minte, sete înrudită cu ceea ce-l
îmboldise pe tânărul Charl să caute motiv de încăierare.
Din saună, m-am dus în camera de baie, unde m-am curăţat de toată sarea de pe
piele şi m-am frecat cu un prosop. M-am întors în prima încăpere, m-am îmbrăcat
şi m-am îndreptat spre ieşire, cu sentimentul că sunt curat, dar nu şi renăscut.
Poziţia soarelui îmi spunea că se apropia ora plimbării călare cu Lordul Auriu. M-
am dus la grajduri, dar, când am vrut să intru, am dat peste un flăcău care, pe lângă
Negruţa şi Malta, mai ducea de frâu şi un cal cenuşiu, pe care nu-l ştiam. Toţi trei
erau bine ţesălaţi şi deja înşeuaţi. I-am spus că sunt slujitorul Lordului Auriu, dar m-
a privit chiorâş până când m-a salutat o voce de femeie:
— Tu eşti, Badgerlock? Călăreşti cu Lordul Auriu şi prinţul nostru astăzi?
— Da, se vede că mi-a surâs norocul, domniţă Laurel, i-am răspuns eu, în chip de
salut, vânătorului reginei.
Purta un costum de un verde de pădure, cu tunică şi pantaloni mulaţi vânătoreşti,
dar silueta ei le dădea un aer total diferit. Îşi prinsese părul într-un fel cât se poate
de neglijent, însă tocmai asta o făcea să pară şi mai feminină. Cu o scurtă
plecăciune, grăjdarul mi-a dat imediat voie să iau caii. Când acesta s-a îndepărtat
îndeajuns încât să nu poată auzi ce vorbim, Laurel mi-a zâmbit şi m-a întrebat cu
glas liniştit:
— Şi ce mai face prinţul nostru?
— E bine, sănătos, sunt sigur, domniţă Laurel.
M-am scuzat din priviri, iar ea se pare că nu mi-a răstălmăcit răspunsul. Şi-a plimbat
ochii peste talismanul aducător de bunăvoinţă de la gâtul meu. Mi-l făurise Jinna,
cu vrăjile ei tămăduitoare. Se presupunea că-i face pe oameni mai binevoitori faţă
de mine. Buzele lui Laurel s-au întins într-un zâmbet mai larg. Cu mişcări naturale,
mi-am ridicat gulerul, ca să ascund măcar o parte din talisman. Laurel a întors capul
şi mi-a vorbit mai de sus, ca de la vânător la servitor:
— Îţi doresc o după-masă plăcută. Transmite-i, te rog, salutările mele Lordului
Auriu.
— I le voi transmite, fără îndoială. O zi bună şi domniei tale.
În timp ce se îndepărta, mi-am mormăit în barbă nemulţumirea faţă de rolul pe care
trebuia să-l suport ca pe o cămaşă lipită de spate. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult
de vorbă cu ea, dar grajdul nu era locul potrivit pentru conversaţii între patru ochi.
Am dus caii la uşa principală a sălii castelului şi am început să aştept.
Şi am tot aşteptat.
Calul prinţului părea obişnuit cu întârzierile mari, dar Malta nu mai avea astâmpăr,
iar Negruţa îmi punea la încercare răbdarea în diverse feluri, trăgând de dârlogi cu
smucituri când scurte, când prelungi. Trebuia să petrec mai multe ore cu ea dacă
voiam să devină un cal de nădejde. M-am întrebat când mi-aş fi putut găsi vreme şi
pentru asta, am blestemat timpul pe care tocmai îl iroseam, apoi mi-am alungat
gândul. Timpul unui servitor îi aparţinea stăpânului său; trebuia să arăt că sunt
convins de asta. Am simţit răcoarea în oase şi, tocmai când începusem să mă
enervez, am auzit zarvă. Mi-am îndreptat spatele şi mi-am luat un aer îndatoritor.
În clipa următoare, au apărut prinţul şi Lordul Auriu, înconjuraţi de urători de bine şi
de gură-cască. N-am văzut-o pe mireasa lui Dutiful în anturajul său, nici pe vreun
musafir din Insulele Străine. Era oare ceva neobişnuit? Erau şi câteva femei tinere,
inclusiv una ce părea foarte dezamăgită, bosumflată. Sperase, fără îndoială, că
prinţul avea s-o invite să călărească alături de el. Câţiva dintre bărbaţii care-l
însoţeau păreau la fel de nemulţumiţi. Expresia feţei lui Dutiful era plăcută, însă am
ghicit, după colţurile gurii şi după ochi, că şi-o păstra cu mare greutate. Venise şi
Civil Bresinga, stătea la marginea cercului de admiratori. Chade spusese că era
aşteptat în cursul acelei zile. Mi-a aruncat o căutătură urâtă şi am observat că
încerca să se apropie de prinţ, dar din partea opusă Lordului Auriu. Prezenţa lui mi-
a trimis un fior de iritare şi teamă pe şira spinării. Avea oare să plece şi să-i anunţe
degrabă pe ceilalţi că eu călărisem cu prinţul? Făcea pe iscoada pentru Pestriţi sau
era nevinovat, aşa cum se pretindea?
Era evident că prinţul voia să plece cât mai repede, dar tot am mai zăbovit puţin,
până şi-a luat rămas-bun de la însoţitori, promiţându-le multora că avea să le acorde
atenţie mai târziu. Părea cât se poate de amabil şi de răbdător. Mi-a trecut prin cap
că numai datorită legăturii prin Meşteşug dintre noi eram eu conştient de
nerăbdarea şi iritarea pe care i le stârneau nobilii eleganţi din jur. Ca şi când ar fi
fost un cal nărăvaş, i-am transmis gânduri care să-l calmeze şi să-l facă mai
răbdător. Mi-a aruncat o privire fugară, dar n-am fost sigur că amestecul meu nu i-
a scăpat.
Unul din însoţitori mi-a luat frâul din mână şi a ţinut animalul până l-a încălecat
prinţul. M-am săltat şi eu în şa, supunându-mă îndemnului tăcut al Lordului Auriu,
după ce am ţinut-o pe Malta pentru el. A mai urmat un rând de „la revedere şi drum
bun”, ca şi când am fi plecat într-o călătorie lungă, nu la o simplă plimbare de după-
amiază. Până la urmă, prinţul a smucit frâul calului ca să-l tragă într-o parte şi i-a
dat pinteni. Lordul Auriu i-a urmat exemplul şi am îndemnat-o şi eu pe Negruţa la
drum. În urma noastră a răsunat din nou corul de urări.
În ciuda sfatului lui Chade, nu s-a ivit prilejul să propun o altă rută pentru plimbarea
de după-amiază. Prinţul conducea, iar noi l-am urmat spre porţile Buckkeepului,
unde s-a oprit din nou, ca să primească onorul străjilor. Iar el a dat pinteni calului
imediat după aceea. Gonea prea repede ca să putem sta de vorbă. A părăsit curând
drumul pentru o potecă mai puţin umblată, iar acolo şi-a strunit calul într-un galop
mic. Urmându-l, am simţit-o pe Negruţa încântată fiindcă-şi punea muşchii în
mişcare. N-a fost deloc mulţumită când am strunit-o, fiindcă ştia că, dacă îi dădeam
frâu liber, putea oricând să-i întreacă pe ceilalţi doi cai.
Prinţul ne-a condus pe pantele însorite ale dealurilor. Acolo fusese cândva o pădure
prin care vâna Verity căprioare şi fazani. Acum era o păşune. Deranjând oile silite
să ni se ferească din cale, am traversat-o înainte de a ne aventura prin locuri mai
sălbatice. Călăream în tăcere. Când ne-am îndepărtat de turme, Dutiful a dat frâu
liber calului şi am galopat pe coline ca fugăriţi de un duşman nevăzut. Negruţa nu
mai era atât de năbădăioasă când, într-un târziu, prinţul şi-a strunit calul. Lordul
Auriu a trecut în spatele său, în vreme ce animalele fornăiau. Eu am rămas la locul
meu, în urma lor, până când prinţul s-a răsucit în şa şi mi-a făcut nervos semn să
vin lângă el. I-am dat voie Negruţei să înainteze. Dutiful m-a întâmpinat cu răceală:
— Unde-ai fost? Mi-ai promis că-mi dai lecţii, dar nu te-am văzut la faţă de când ne-
am întors la Buckkeep.
Mi-am înghiţit primul răspuns, amintindu-mi că mi se adresa ca un prinţ unui
servitor, nu ca un băiat tatălui său. Însă acel scurt moment de linişte l-a dojenit
pesemne la fel de mult pe cât aş fi făcut-o eu. N-a căpătat aerul unui copil pedepsit,
dar i-am recunoscut zvâcnirea încăpăţânată a buzelor. Am tras adânc aer în piept.
— Prinţul meu, n-au trecut nici două zile de când ne-am întors. Am bănuit că ai alte
îndatoriri, impuse de cârmuirea regatului. Între timp mi-am văzut de treburi. M-am
gândit că prinţul meu o să mă cheme când îi va face plăcere şi va avea nevoie de
mine.
— De ce-mi vorbeşti aşa? „Prinţul meu“ în sus, „prinţul meu“ în jos! Nu aşa mi te-ai
adresat în drum spre casă. Ce s-a întâmplat cu prietenia noastră?
Am surprins avertizarea bufonului în ochii Lordului Auriu, dar am ignorat-o. I-am
răspuns prinţului cu glas scăzut, egal:
— Dacă mă dojeneşti ca pe-un servitor, prinţul meu, atunci presupun că tot ca un
servitor se cuvine să-ţi răspund.
— Încetează! a şuierat Dutiful, ca şi când l-aş fi luat în râs.
De fapt, cred că asta şi făcusem. Urmarea a fost teribilă. Preţ de-o clipă, chipul i s-
a încordat ca şi când ar fi fost gata să plângă şi a ţâşnit cu calul în faţă. L-am lăsat
să plece. Lordul Auriu a clătinat din cap către mine, mai întâi dezaprobator, apoi
pentru a mă îndemna să merg după băiat. M-am întrebat dacă să-l oblig să se
oprească şi să ne aştepte, apoi am hotărât că poate nu va ceda chiar atât de mult.
Un băiat de vârsta lui poate fi de neclintit în mândria sa.
Am lăsat-o pe Negruţa să înainteze alături de calul cenuşiu, dar n-am apucat să
deschid gura, că Dutiful mi-a şi spus:
— Am pornit cu stângul. Sunt hărţuit şi necăjit. Ultimele două zile au fost oribile…
de-a dreptul oribile. A trebuit să mă port cât se poate de politicos, când îmi venea
să urlu, să primesc zâmbind complimente pretenţioase într-o situaţie din care eu nu
ştiu cum să ies mai repede. Toată lumea se aşteaptă să fiu fericit şi emoţionat. Mi
s-a acrit deja de câte poveşti desfrânate despre noaptea nunţii am auzit. Nimeni nu
ştie de pierderea mea şi nu-i pasă nimănui de ea. N-a observat nimeni că nu mai
am pisica. A oprit calul trăgând brusc de frâu şi s-a răsucit cu faţa spre mine. A
răsuflat adânc. Îmi pare rău. Îmi cer iertare, Tom Badgerlock.
Sinceritatea cu care mi-a vorbit şi mâna pe care mi-a întins-o îmi aminteau atât de
mult de Verity, încât am fost convins că, într-adevăr, spiritul lui fusese cel care îl
zămislise pe băiat. M-am simţit umilit. I-am strâns mâna solemn, apoi l-am tras
aproape de mine, ca să-i pot pune mâna pe umăr.
— E prea târziu pentru scuze, i-am spus cu seriozitate. Te-am iertat deja. Am tras
şi eu aer adânc în piept când mi-am retras mâna. M-am simţit şi eu la fel de încolţit,
prinţul meu, şi am ajuns la capătul răbdării. Atâtea sarcini am primit în ultima vreme,
încât n-am avut timp nici pentru propriul meu băiat. Îmi pare rău că nu te-am căutat
mai repede. Nu ştiu cum să ne aranjăm întâlnirile ca să nu afle lumea că îţi dau
lecţii, dar ai dreptate. Trebuie să le începem odată, nu ne va fi cu nimic mai uşor
dacă le tot amânăm.
Chipul prinţului a împietrit la cuvintele mele. L-am simţit cum se distanţează de
mine, dar nu mi-am dat seama de ce, decât atunci când m-a întrebat cu glas slab:
— „Propriul tău băiat?”
Schimbarea tonului m-a uluit.
— Fiul meu vitreg, Hap. L-am dat ucenic la un tâmplar din oraşul Buckkeep.
— Oh.
Cuvântul stingher a părut să se dizolve în tăcere.
— N-am ştiut că ai un copil.
Prinţul şi-a ascuns bine gelozia, dar mie nu mi-a scăpat. N-am ştiut cum să
reacţionez. I-am spus adevărul.
— E cu mine de când avea cam opt ani. Mama lui l-a părăsit şi nu l-a vrut nimeni.
E un băiat tare bun.
— Dar nu e fiul tău adevărat, a subliniat prinţul.
Am oftat şi i-am spus răspicat:
— E fiul meu, în toate privinţele care contează.
Lordul Auriu s-a apropiat de noi, călare pe Malta. N-am îndrăznit să-i cer sfaturi din
priviri. După câteva momente de tăcere, prinţul şi-a îmboldit calul cu genunchii ca
s-o pornească în pas de plimbare. Am lăsat-o pe Negruţa să-i urmeze ritmul. Ştiam
că bufonul era undeva, în spatele nostru. Tocmai când mă pregăteam să sparg
tăcerea, ca să nu se ridice ea un zid între noi, a izbucnit Dutiful:
— De ce mai ai nevoie de mine, dacă ai deja un fiu al tău?
Setea din glasul lui m-a lăsat mut de uimire. Cred că s-a speriat şi el, pentru că a
dat brusc pinteni calului şi mi-a luat-o iarăşi înainte, la trap. N-am făcut niciun efort
ca să-l ajung din urmă, decât după ce am auzit şoapta bufonului:
— Du-te după el. Nu-l lăsa să-şi închidă sufletul faţă de tine. Ar trebui să ştii ce uşor
pierzi pe cineva dacă-l laşi pur şi simplu să plece.
Cred însă că, mai mult decât bufonul, inima mea a fost cea care mi-a dat ghes s-o
îndemn pe Negruţa să-l ajungă din urmă pe băiat. Pentru că acum nu era decât un
copilandru, cu bărbia ţeapănă şi privirea fixă, amândouă îndreptate în faţă, călărind
la trap. Nu s-a uitat la mine când l-am ajuns din urmă, dar am ştiut că mă ascultă:
— De ce am nevoie de tine? Dar tu de ce ai nevoie de mine? Prietenia nu se
întemeiază pe nevoie, Dutiful. Îţi spun însă pe faţă că am nevoie de tine în viaţa
mea. Fiindcă tatăl tău a însemnat foarte mult pentru mine şi fiindcă eşti fiul mamei
tale. Dar cel mai mult pentru că eşti aşa cum eşti şi avem prea multe în comun ca
să-ţi întorc spatele. Nu vreau să văd că-ţi laşi darul magic de izbelişte, aşa cum am
făcut eu. Dacă te pot scuti de chinul ăsta, atunci poate că e ca şi cum m-aş salva şi
pe mine.
Şi, brusc, n-am mai avut ce-i spune. Probabil că eram, ca şi prinţul, surprins de
propriile gânduri. Adevărul curge uneori din gura omului ca sângele din rană şi te
descumpăneşte în aceeaşi măsură.
— Povesteşte-mi despre tatăl meu.
Poate că pentru el era o cerere care le urma logic vorbelor mele. Pentru mine a
venit ca din senin. M-am simţit dator să-i spun tot ce puteam despre Verity. Dar cum
să-i vorbesc despre tatăl lui, fără să-i mărturisesc cine sunt? Eram ferm hotărât să
nu afle absolut nimic despre originea mea adevărată. Nu era momentul să-i spun
nici că sunt FitzChivalry Farseer, Bastardul cu Har, nici că trupul meu îl zămislise
pe al lui. A-i spune acum că spiritul lui Verity, prin puterea Meşteşugului său, intrase
în corpul meu în orele acelea era o explicaţie mult prea complicată pentru puterea
lui de înţelegere. Sincer, nici eu nu o acceptam cu uşurinţă.
Aşa că, procedând cum procedase odată Chade cu mine, am luat-o pe ocolite:
— Ce-ai vrea să ştii despre el?
— Orice. Totul. Şi-a dres glasul. Nimeni nu mi-a istorisit mare lucru. Chade îmi
povesteşte câteodată cum era în copilărie. Am citit cronicile oficiale despre domnia
lui, dar devin uimitor de vagi după plecarea în aventura aia. Am auzit menestreli
cântând despre el, dar în cântece tata e o legendă şi toţi povestesc în alt fel cum a
salvat cele Şase Ducate. Când pun întrebări despre asta sau vreau să aflu ce fel
de om era, toată lumea tace. De parcă nimeni n-ar şti nimic. Sau e la mijloc un
secret ruşinos pe care îl cunosc toţi, în afară de mine.
— Nu există niciun secret ruşinos legat de tatăl tău. A fost un bărbat bun şi un om
de onoare. Nu pot să cred că ştii atât de puţine despre el. Nici măcar mama ta nu
ţi-a povestit nimic? am întrebat, uluit.
Băiatul a respirat adânc şi şi-a strunit calul. Negruţa a smucit de zăbală, dar a trebuit
să între în ritmul celuilalt animal.
— Mama vorbeşte de regele ei. Rareori, de soţul ei. Iar când vorbeşte despre el,
ştiu că îl jeleşte încă. Nu-mi vine s-o pisez cu întrebări. Dar vreau să aflu mai multe
despre tata. Cum a fost ca om. Ca om printre oameni.
— A…
Încă o dată m-a izbit asemănarea dintre noi. Tânjisem şi eu după aceleaşi adevăruri
despre tata. Nu auzeam decât de abdicarea lui Chivalry, de prinţul moştenitor
răsturnat de pe tron înainte de a-l ocupa. Un strateg strălucit, un negociator iscusit.
Renunţase la toate ca să pună capăt scandalului stârnit de venirea mea pe lume.
Prinţul cel nobil nu numai că zămislise un bastard, dar mă făcuse şi cu o femeie
oarecare, de la munte. Din cauza asta, faptul că nu avea copii cu nevasta legiuită
era şi mai dureros pentru un regat fără moştenitor. Asta ştiam eu despre tatăl meu.
Nu ce mâncăruri îi plăceau ori dacă râdea sau nu cu uşurinţă. Nu cunoşteam
niciunul dintre lucrurile familiare unui băiat crescut zilnic alături de tatăl său.
— Tom? m-a îmboldit Dutiful.
— M-au furat gândurile, am recunoscut, sincer.
Am încercat să mă gândesc ce mi-ar fi plăcut să ştiu despre tata. Între timp, am
cercetat dealurile din jurul nostru. Mergeam pe un drum bătut de vânat, printre
tufişurile dese dintr-o vale. Am scrutat copacii de la poala dealurilor, dar nici n-am
văzut, nici n-am simţit oameni acolo.
— Verity, aşadar. Păi, era un bărbat bine clădit, aproape la fel de înalt ca mine, dar
cu piept vânjos şi umeri laţi. În luptă, arăta deopotrivă a soldat şi a prinţ, iar uneori
cred că i-ar fi plăcut o viaţă mai activă. Nu fiindcă s-ar fi dat în vânt după bătălii, ci
mai ales pentru că îi plăcea să stea în aer liber, să fie în mişcare, să aibă mereu
ceva de făcut. Adora vânătoarea. Avea un câine-lup pe nume Leon, care-l urma
oriunde se ducea, şi…
— Deci avea şi tata Har? a întrebat Dutiful, înflăcărându-se.
— Nu! întrebarea mă luase pe nepregătite. Pur şi simplu îşi iubea foarte mult
câinele. Şi…
— Atunci eu de ce am Har? Se zice că e un talent moştenit.
Am ridicat din umeri, descumpănit. Pentru mine, mintea băiatului sărea de la o idee
la alta ca un purice de pe un câine pe altul. Am încercat să-i răspund:
— Cred că Harul e ca Meşteşugul. Şi despre Meşteşug se spune că se manifestă
numai în neamul Farseer, dar un copil născut în familia unui pescar se poate dovedi
dintr-odată talentat la Meşteşug. Nimeni nu ştie de ce te naşti cu el sau fără el.
— Civil Bresinga spune că Harul curge prin venele neamului Farseer. Cică Prinţul
Pestriţ l-a moştenit şi de la mama sa, de sânge regesc, şi de la tatăl său, de obârşie
umilă. Şi mai zice că, dacă se încrucişează două familii în care Harul e slab, magia
lui apare. Ca un pisoi cu coada strâmbă printre fraţii lui născuţi normali.
— Când ţi-a spus Civil toate astea? l-am întrebat tăios.
Prinţul m-a privit ciudat:
— Dis-de-dimineaţă, când a venit de la Galekeep.
— De faţă cu alţii?
Eram îngrozit. Am observat că Lordul Auriu se apropiase mai mult de noi.
— Nu, bineînţeles că nu! Era foarte devreme, încă nici nu mâncasem. A venit la uşa
dormitorului meu, cerând să-l primesc urgent.
— Şi l-ai primit aşa, pur şi simplu?
Câteva clipe, Dutiful m-a ţintuit cu privirea în tăcere. Apoi mi-a răspuns băţos:
— E prietenul meu. El mi-a dat pisica, Tom. Ştii cât a însemnat ea pentru mine.
— Ştiu motivul pentru care ai primit-o, aşa cum îl ştii şi tu! Civil Bresinga poate fi un
trădător periculos, prinţul meu, unul care a complotat deja cu Pestriţii ca să te
smulgă de pe tron şi, până la urmă, din propriul tău trup. Trebuie să înveţi să fii mai
prudent!
La dojana mea, prinţul s-a înroşit până în vârful urechilor, dar a izbutit să-şi păstreze
tonul scăzut al vocii:
— El zice că nu este. Şi că nu-i adevărat. Că n-au complotat împotriva mea, vreau
să spun. Crezi că ar fi venit la mine să-mi explice dacă n-ar fi fost aşa? El şi mama
lui nu ştiau despre… pisică. Nici măcar nu ştiau că am Har când mi-au dat-o. Of,
biata mea pisicuţă…
Vocea i s-a stins odată cu ultimele cuvinte şi toate gândurile i s-au îndreptat spre
pierduta lui tovarăşă de Har.
Suferinţa îi străbătea din vorbe ca o gheară rece. Mi-a trezit, mai intensă, propria
durere pricinuită de moartea lui Ochi Întunecaţi. Am simţit că palpez o rană
nevindecată când, neînduplecat, l-am întrebat:
— Atunci de ce ţi-au dat-o? Trebuie să fi primit o cerere tare ciudată. A venit cineva
la ei şi le-a dat o pisică de vânătoare, spunându-le s-o dea prinţului… Ca să nu mai
zic că n-au spus niciodată cine le-a adus-o.
Dutiful trase scurt aer în piept şi se opri:
— Civil mi-a vorbit între patru ochi. Nu cred c-ar trebui să-i înşel încrederea.
— I-ai promis că nu vei spune nimănui? l-am întrebat îngrozit de răspuns.
Trebuia să ştiu ce anume îi spusese Civil, dar nu voiam să-i cer să-şi încalce
promisiunea.
Pe chipul lui Dutiful a apărut o expresie de mare uimire.
— Tom Badgerlock. Un nobil nu îi cere unui prinţ să „promită că nu spune nimănui”.
Nu s-ar potrivi cu rangul nostru.
— Dar această conversaţie se potriveşte, s-a amestecat bufonul, mucalit.
Observaţia lui l-a făcut pe prinţ să râdă, scăpându-ne de încordarea care crescuse
între noi şi de care eu nu-mi dădusem seama până când n-o risipise bufonul. Ce
ciudat, să-i descopăr acest talent abia acum, după atâţia ani de când îl cunoşteam.
— Înţeleg ce vrei să spui, a cedat prinţul cu uşurinţă, şi am început să stăm de vorbă
toţi trei, călărind alături.
Vreme de câteva minute nu s-au auzit decât tropotul copitelor şi foşnetul vântului
rece. Dutiful a respirat adânc şi a oftat:
— Civil nu m-a rugat să-i făgăduiesc nimic. Dar… s-a umilit în faţa mea. A
îngenuncheat la picioarele mele şi şi-a cerut iertare. Iar eu cred că un om care face
asta are tot dreptul să se aştepte ca purtarea lui să n-ajungă la urechile altora.
— Nu va ajunge la urechile altora din gura mea, prinţe. Şi nici dintr-a bufonului. Îţi
promit. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat între voi.
— A bufonului?
Dutiful a zâmbit cu gura până la urechi către Lordul Auriu. Acesta a pufnit cu dispreţ.
— O glumă veche între prieteni vechi. Una mult prea răsuflată ca să mai fie
amuzantă, Tom Badgerlock, a adăugat către mine ca avertizare.
Am plecat capul, însuşindu-mi dojana, dar am şi rânjit, sperând că prinţul va accepta
explicaţia găsită de bufon la repezeală. Iar inima mi s-a făcut cât un purice în timp
ce m-am mustrat pentru neglijenţă. Oare o parte din mine dorea să i se dezvăluie
prinţului? Am simţit un nod familiar în stomac: sentimentul de vinovăţie din cauza
secretelor pe care le ascundeam de cei ce se încredeau în mine. Nu-mi făgăduisem
eu odată că n-o să mai fac aşa? Dar aveam de ales? Mi-am păstrat ascunsă propria
taină, în timp ce Lordul Auriu încerca s-o scoată de la prinţ pe a lui:
— Dar dacă ne spui, îţi promit că buzele îmi vor fi pecetluite. Ca şi Tom, mă îndoiesc
că tânărul Bresinga îţi e credincios, ca prieten şi ca supus. Mă tem că eşti în pericol,
prinţul meu.
— Civil e prietenul meu, a declarat Dutiful cu un glas care nu permitea să fie
contrazis. Încrederea lui copilărească în propria judecată mă rănea. O simţeam în
adâncul sufletului. Totuşi – o expresie stranie i-a străbătut chipul – mi-a atras atenţia
să mă port cu fereală faţă de tine, Lord Auriu. Se pare că te consideră… foarte
dezgustător.
— Din cauza unei simple neînţelegeri între noi, când am fost oaspete la el în casă,
a protestat nonşalant bufonul. Sunt sigur că vom trece peste ea cât de curând.
Mie mi-a venit greu să-l cred, dar prinţul a părut să-i accepte explicaţia. A rămas o
vreme pe gânduri, îndreptându-şi calul spre apus, pe la liziera pădurii. Eu am făcut
în aşa fel încât să mă aşez între el şi posibilii atacatori pitiţi în tufişuri. Am încercat
să stau cu un ochi la pădure şi cu celălalt la prinţ. Văzând un cioroi într-un copac
din apropiere, m-am întrebat dacă nu cumva e iscoada Pestriţilor. Dar, dacă era, nu
prea aveam ce face. Niciunul din tovarăşii mei nu-l observase. Prinţul a deschis
gura chiar când păsăroiul şi-a luat zborul cu un croncănit. A vorbit şovăind:
— Familia Bresinga a fost ameninţată. De Pestriţi. Civil n-a vrut să-mi spună în ce
fel, numai că ameninţarea a fost foarte indirectă. Pisica i-a fost trimisă mamei sale
împreună cu un bileţel în care i se cerea să mi-o aducă în dar. Dacă nu mi-o dădea,
urma să aibă de suferit, dar Civil nu mi-a spus cum anume.
— E uşor de ghicit, am spus eu fără ocolişuri. Cioroiul se făcuse nevăzut, dar tot nu
mă simţeam în siguranţă. Dacă nu ţi-ar fi dat pisica, cineva din familia lor ar fi fost
dat în vileag ca având Har. Probabil chiar el.
— Cred că ai dreptate, a încuviinţat Dutiful.
— Asta însă nu e o scuză. Mama lui avea o datorie faţă de prinţul său.
În sinea mea, m-am hotărât să găsesc o cale de a spiona camera lui Bresinga. O
vizită secretă în care să-i scotocesc prin lucruri părea o idee bună. M-am întrebat
dacă îşi adusese cu el şi pisica.
Dutiful m-a privit drept în ochi şi mi-a vorbit pe tonul direct al lui Verity:
— Ai putea să-ţi pui datoria faţă de rege în faţa celei de a-ţi apăra un membru al
familiei? Asta m-am întrebat eu. Dacă mama mea ar fi ameninţată, ce aş putea fi
obligat să fac? Aş trăda cele Şase Ducate ca să-i salvez viaţa?
Lordul Auriu mi-a aruncat o privire de-a bufonului, una care arăta cât de mulţumit
era de băiat. Am răspuns cu o încuviinţare mută, dar m-am simţit distras. Mă
zgândăreau vorbele lui Dutiful. Aveam impresia că trebuia să-mi amintesc ceva
important, dar îmi scăpa ce anume. Nu-mi venea în minte niciun răspuns la
întrebarea lui, aşa că liniştea s-a prelungit. Într-un târziu, am zis:
— Fii cu grijă, prinţul meu. Te sfătuiesc să nu ţi-l iei pe Civil Bresinga drept confident
şi nici să nu te împrieteneşti cu prietenii lui.
— N-ai de ce să te temi, Badgerlock. Acum nu am timp de prieteni; am doar datorii
de îndeplinit. Mi-a fost greu să smulg ora asta din programul meu şi să spun că
merg să călăresc numai cu voi doi. Mi s-a atras atenţia că se vor uita strâmb la mine
ducii, al căror sprijin trebuie să-l câştig. Mult mai indicat ar fi fost să călăresc cu unii
dintre fiii lor. Dar am avut nevoie de ora aceasta cu voi. Vreau să te rog ceva
important, Badgerlock.
A tăcut, apoi a adăugat brusc:
— Vii la ceremonia logodnei mele diseară, Badgerlock? Dacă e să îndur aşa ceva,
aş vrea să am un prieten adevărat în apropiere.
Am ştiut imediat ce răspuns să-i dau, însă am încercat să-i las impresia că stau
puţin pe gânduri.
— Nu pot, prinţul meu. Un om de rând, ca mine, n-are ce căuta acolo. Ar părea şi
mai ciudat decât plimbarea noastră de acum.
— N-ai putea veni nici ca gardă de corp a Lordului Auriu?
Aici s-a amestecat bufonul:
— Atunci aş lăsa eu impresia că nu am încredere în protecţia prinţului care mă
găzduieşte.
Dutiful şi-a oprit calul şi încăpăţânarea i s-a citit pe chip.
— Vreau să fii de faţă. Găseşte o cale.
Porunca nemascată a lui m-a scos din sărite.
— O să mă gândesc la asta, am răspuns băţos.
Încă nu eram convins că, la Buckkeep, eram de nerecunoscut. Voiam să intru mai
bine în rolul lui Tom Badgerlock înainte de a mă confrunta din nou cu oameni care
poate mă întâlniseră cândva. Mulţi dintre ei aveau să ia parte la ceremonie.
— Dar vreau să subliniez că, şi dacă voi fi de faţă, nici nu se pune problema să
stăm de vorbă. Şi nici să te arăţi interesat de mine, ca să atragi atenţia asupra
legăturii dintre noi.
— Nu sunt prost! a ripostat Dutiful, gata să se supere pentru refuzul meu indirect.
Pur şi simplu mi-ar plăcea să te văd acolo. Să ştiu că am măcar un prieten în
mulţimea care va fi martoră la sacrificiul meu.
— Cred că exagerezi cu dramatismul, am spus cu voce calmă, încercând să nu par
jignitor. Nu uita că şi mama ta va fi prezentă. Şi Chade. Şi Lordul Auriu. Ei nu se
gândesc decât la interesul tău.
S-a înroşit puţin când i-a aruncat o privire Lordului Auriu.
— Nu te consider un prieten neînsemnat, Lord Auriu. Te rog să mă ierţi dacă nu m-
am exprimat bine. Ca şi mine, mama şi Chade sunt obligaţi să pună datoria mai
presus de dragoste. Vor ce e mai bine pentru mine, aşa este, dar asta înseamnă
întotdeauna ce e mai bine pentru domnie. Pentru ei, bunăstarea celor Şase Ducate
înseamnă, automat, bunăstarea mea. A părut dintr-odată istovit. Iar când le spun
că nu sunt de acord, îmi zic că, după ce voi fi fost rege un timp, voi înţelege că tot
ce mă obligă ei acum să fac e şi în propriul meu interes. Că a conduce o ţară
prosperă, în care domneşte pacea, îmi va aduce o satisfacţie mult mai mare decât
o mireasă aleasă de mine însumi.
Am călărit o vreme în tăcere. Lordul Auriu a spart liniştea, vorbind fără tragere de
inimă:
— Prinţul meu, mă tem că soarele nu stă după noi. E timpul să ne întoarcem la
castel.
— Ştiu, a răspuns plictisit Dutiful. Ştiu.
Am vorbit conştient că nu alegeam cuvintele potrivite pentru a-i oferi alinare, dar cu
toţii suntem obligaţi să respectăm obiceiurile societăţii. Am încercat să-l fac să
accepte soarta pe care trebuia s-o înfrunte.
— Elliania nu e chiar atât de rea ca mireasă. Copilă fiind, e deja drăguţă şi promite
să devină o frumuseţe când va mai creşte.
Chade spune că e o regină în faşă. Pare foarte mulţumit de alianţa pe care ne-au
oferit-o Străinii.
— O, da, a încuviinţat Dutiful, întorcându-şi calul.
Când celălalt animal i-a tăiat calea, Negruţa a fornăit şi n-a vrut să-l urmeze. O
ispiteau dealurile şi un galop îndelungat.
— E mai întâi regină şi numai după aceea copilă sau femeie. Nu mi-a spus absolut
niciun cuvânt nelalocul lui. Nici măcar o vorbă care să trădeze ceea ce ascunde în
spatele strălucirii negre a ochilor. Mi-a înmânat aşa cum se cuvine darul, un lanţ de
argint cu diamante galbene, din ţara ei. Trebuie să-l port diseară. Eu i-am dat cadoul
ales de mama şi de Chade, o coroniţă de argint, bătută cu o sută de safire. Pietrele
sunt mici, dar mama a preferat tiparele lor alambicate altor giuvaiere mai mari.
Narcesca mi-a făcut o plecăciune când a luat-o şi mi-a spus, în cuvinte măsurate,
că i se pare minunată. Dar n-am avut cum să nu observ ce vagi i-au fost mulţumirile.
A spus că darul meu e „generos”, dar nu a pomenit nimic despre model, n-a spus
că-i plac safirele. Mi s-a părut c-a învăţat pe de rost un discurs potrivit pentru orice
i-am fi oferit şi l-a recitat fără greş.
Eram sigur că aşa se şi întâmplase. Totuşi, nu era cinstit s-o învinovăţească pe ea.
La urma urmei, fata avea numai unsprezece ani şi, la fel ca el, nu avea niciun cuvânt
de spus în toată povestea. I-am spus asta prinţului.
— Ştiu, ştiu, a recunoscut el, sătul de toate. Dar am încercat s-o privesc în ochi, ca
să-i arăt, cât de cât, cum sunt eu cu adevărat. Gând a stat prima oară lângă mine
Badgerlock, mi-am deschis inima sincer în faţa ei. Mi-a părut rău de ea, ca de orice
copil smuls din casa lui şi silit să slujească scopurilor altora. I-am dat şi un dar ales
de mine, nu de cele Şase Ducate. O aştepta în camera ei când a venit. N-a pomenit
nimic despre el, nici măcar o vorbă.
— Ce i-ai dat? am întrebat.
— Ceva ce mi-ar fi plăcut mie la unsprezece ani. Un set de marionete cioplite de
Bluntner. Îmbrăcate pentru povestea Fetiţei şi a Bidiviului-de-Zăpadă. Mi s-a spus
că e un basm renumit şi pe Insulele Străine, şi în cele Şase Ducate.
— Bluntner e un cioplitor iscusit, a spus Lordul Auriu pe un ton neutru. E cumva
povestea despre fetiţa pe care bidiviul ei vrăjit o creşte departe de un tată crud şi o
duce pe un tărâm bogat, unde se căsătoreşte cu un prinţ frumos?
— Poate că, în situaţia noastră, nu e cel mai potrivit basm, am murmurat.
Prinţul s-a mirat:
— Nu am privit lucrurile aşa niciodată. Crezi că am jignit-o? Să-mi cer scuze?
— Cu cât spui mai puţine, cu atât mai bine, a sugerat Lordul Auriu. Poate, când o
vei cunoaşte mai bine, vei putea discuta cu ea despre asta.
— Poate după ce vor fi trecut zece ani, a cedat prinţul, cu uşurinţă, dar eu i-am
simţit zbaterea, graţie Meşteşugului pe care îl împărtăşeam.
Pentru prima oară, am înţeles că una din nemulţumirile lui era că nu se descurca
prea bine cu Narcesca. Ceea ce a adăugat mi-a confirmat bănuiala:
— Mă face să mă simt ca un barbar. Ea e cea care vine dintr-un sat de tăietori de
lemne de lângă o platformă de gheaţă, şi tot ea mă face să mă simt necioplit şi
stângaci. Când mă priveşte, mă uit în ochii ei ca în oglindă. Nu văd acolo nimic din
ea, doar cât de neghiob şi greu de cap îi par eu. Am primit o educaţie aleasă, am
sânge regesc, dar mă face să mă simt ca un ţăran soios, care ar murdări-o cu
atingerea lui. Nu înţeleg!
— Între voi sunt multe diferenţe şi va trebui să le faceţi faţă pe măsură ce vă veţi
cunoaşte mai bine. A înţelege că fiecare dintre voi vine dintr-o cultură diferită, dar
nu mai puţin valoroasă ar putea fi primul pas, a sugerat blajin Lordul Auriu. Cu câţiva
ani în urmă, i-am urmărit pe Străini din propriul meu interes şi i-am studiat. Sunt un
popor matriarhal, ştii, au clanuri de mame, recunoscute după tatuajele lor. Din câte
am înţeles, Narcesca ţi-a făcut deja o mare onoare venind la tine, în loc să-ţi ceară
să vii, ca peţitor, în casa mamei sale. Probabil că nu ştie cum să se poarte cu tine
fără sfaturile mamelor, surorilor şi mătuşilor ei, care nu sunt aici, s-o sprijine.
Dutiful a dat meditativ din cap către Lordul Auriu, dar, din câte izbutisem eu s-o văd
pe Narcesca, prinţul îi cântărise bine sentimentele. N-am dat glas acestui gând, ci
am spus:
— E limpede că Narcesca a studiat obiceiurile din cele Şase Ducate. Te-ai gândit
să afli şi tu câte ceva despre ţara ei, despre familia ei de acolo?
Dutiful m-a privit pieziş, ca un învăţăcel care-a citit lecţia în grabă, dar n-a catadicsit
s-o înveţe.
— Chade mi-a dat nişte manuscrise, dar mi-a atras atenţia că sunt vechi şi, poate,
depăşite. Insulele Străine nu-şi scriu istoria, o încredinţează memoriei barzilor.
Toate mărturiile le avem de la oameni din cele Şase Ducate, ajunşi pe insule. Nu
prea dau dovadă de înţelegere faţă de diferenţele dintre noi. Majoritatea sunt
istorisirile unor călători care-şi exprimă mai întâi dezgustul faţă de hrana Străinilor,
pentru că mierea şi untura par a fi ingredientele cele mai apreciate, puse în orice le
oferă oaspeţilor, şi apoi groaza faţă de locuinţele lor friguroase, în care te trage
mereu curentul. Localnicii nu oferă găzduire străinilor istoviţi, ci dispreţuiesc pe
oricine e atât de prost încât să fie nevoit să ceară adăpost sau mâncare, în loc să
facă troc pentru ele. Cei slabi şi cei proşti merită să moară – acesta pare a fi crezul
Străinilor. Până şi zeul pe care şi l-au ales e aspru şi neiertător. Îl preferă pe El, zeul
mării, nu pe Eda cea generoasă, zeiţa câmpiilor, a oftat profund prinţul.
— L-ai ascultat pe vreunul din barzii lor? l-a întrebat, calm, Lordul Auriu.
— Da, dar nu l-am înţeles. La îndemnul lui Chade, am încercat să le învăţ limba.
Are multe în comun cu a noastră. O vorbesc destul de bine ca să mă fac înţeles,
deşi Narcesca mi-a spus deja că preferă să-mi vorbească în limba mea, decât s-o
audă pe a ei aşa de stâlcită.
Dutiful şi-a încleştat dinţii la amintirea reproşului jignitor, apoi a continuat:
— Barzii sunt mai greu de înţeles. E clar că regulile limbii se schimbă în poezie, iar
silabele se lungesc sau se scurtează, ca să se potrivească măsurii versurilor. Graiul
barzilor, îi zic ei, dar, când îşi pun cuvintele pe muzica aia sălbatică, mi-e greu să
înţeleg mai mult decât esenţa poveştii. Istorisesc numai cum îi ciopârţesc pe
duşmani şi iau din ei bucăţi drept trofee. Ca Echet Hairbed14, care dormea sub o
acoperitoare ţesută din scalpurile duşmanilor lui. Sau Sixfinger15, care-şi hrănea
câinii din hârcile potrivnicilor înfrânţi.
— Drăguţi oameni, am comentat cinic.
Lordul Auriu s-a încruntat la mine.
— Probabil că şi cântecele noastre i se par ciudate Narcescăi, mai ales melodiile
romantice despre fecioare moarte din dragoste pentru un bărbat pe care nu-l pot
avea şi altele asemenea, a subliniat lordul cu blândeţe. Acestea sunt obstacolele
pe care trebuie să le depăşiţi împreună, prinţul meu. Astfel de neînţelegeri dispar
foarte uşor mulţumită unei discuţii prieteneşti.
— O, da, a încuviinţat Dutiful, cu amărăciune. Peste zece ani, poate că vom avea
şi discuţii prieteneşti. Acum suntem însă atât de hărţuiţi de gură-cască ai ei şi de
urătorii mei de bine, încât conversăm în sânul mulţimii, ridicând glasurile ca să ne
putem auzi. Ne aud şi ceilalţi şi ne comentează fiecare cuvânt. Nu mai vorbesc de
dragul ei unchi, Peottre, care stă cu ochii pe ea ca un câine pe un os. Ieri după-
masă, când m-am plimbat cu ea prin grădină, am avut impresia că duc oastea la
război. Iar când am cules o floare ca să i-o ofer, unchiul s-a mutat între noi, mi-a
luat-o din mână şi a cercetat-o înainte de a i-o da. Ca şi cum i-aş fi oferit otravă.
Am râs fără să vreau, amintindu-mi de ierburile ucigaşe pe care mi le oferise chiar
Kettricken mai demult, când mă considerase o ameninţare pentru fratele ei.
— Încercările de otrăvire nu sunt o noutate, prinţul meu, nici în familiile cele mai
bune. Unchiul ei îşi face, pur şi simplu, datoria. Nu e mult de când ţările noastre s-
au înfruntat în război.
Lasă timpul să treacă peste rănile vechi şi să le închidă. Până la urmă le va vindeca.
— Iar acum, prinţul meu, mă tem că trebuie să dăm pinteni cailor. Nu te-am auzit
spunând că ai o întâlnire după-amiază cu mama ta? Cred că ar fi mai bine să ne
grăbim puţin.
— Ba da, a răspuns prinţul apatic, apoi mi-a aruncat o privire poruncitoare. Aşadar,
Tom Badgerlock, când ne vom întâlni din nou? De-abia aştept să încep lecţiile cu
tine.
Am dat din cap, dorindu-mi să fiu la fel de entuziasmat ca el. M-am simţit obligat să
adaug:
— Meşteşugul nu e întotdeauna o îndeletnicire magică foarte plăcută, prinţul meu.
S-ar putea ca, după o vreme, lecţiile să nu ţi se mai pară atrăgătoare deloc.
— Ştiu la ce să mă aştept. Experienţele mele de până acum au fost şi tulburătoare,
şi năucitoare. S-a întunecat la faţă şi privirea i s-a pierdut în depărtare. Când m-ai
luat atunci cu tine… ştiu că a fost ceva legat de un stâlp. Ne-am dus… undeva, pe
o plajă. Dar acum, când încerc să-mi aduc aminte de călătorie sau de cele petrecute
acolo sau imediat după aceea, e ca şi cum aş încerca să-mi amintesc un vis din
copilărie. Lucrurile nu se potrivesc unul cu altul, dacă ştii ce vreau să spun. Am
crezut că am înţeles tot ce mi s-a întâmplat. Apoi, când am încercat să discut despre
asta cu mama şi cu Chade, toate gândurile mi s-au risipit. M-am simţit ca un idiot.
A ridicat un deget şi şi-a frecat fruntea încruntată. Nu pot pune piesele cap la cap,
ca să am o amintire neştirbită. Nu pot trăi aşa, Tom Badgerlock, a spus, ţintuindu-
mă din priviri. Trebuie să aflu exact cum se petrec lucrurile. Dacă e ca magia asta
să facă parte din mine, atunci trebuie s-o pot controla.
Cuvintele lui erau mult mai raţionale decât ezitarea mea de a vorbi despre asta. Am
scos un oftat.
— Mâine, în zori. În camera din turn a lui Verity, i-am propus, aşteptând să mă
refuze.
— Foarte bine, mi-a răspuns imediat, strâmbându-şi buzele într-un zâmbet şui. Am
crezut că numai Chade numeşte turnul de pază „turnul lui Verity”. Interesant. Puteai
cel puţin să-i spui tatălui meu „regele Verity”.
— Iertare, prinţul meu, am zis în lipsă de ceva mai bun.
S-a mulţumit să pufnească, apoi m-a fixat cu o privire de rege adevărat, adăugând:
— Şi vei face tot ce-ţi va sta în puteri ca să fii de faţă la ceremonie diseară, Tom
Badgerlock.
N-am apucat să-i spun nimic, că a şi dat pinteni calului, gonind spre Buckkeep ca
urmărit de demoni. N-am avut de ales, a trebuit să ne ţinem după el. Ne-am oprit la
poartă, ca să fim recunoscuţi de formă şi să ni se îngăduie să intrăm. Ne-am
continuat drumul mergând agale pe lângă cai, dar Dutiful tăcea, iar eu nu ştiam ce
să-i mai spun. Când am ajuns la uşile înalte ale sălii principale, curtenii se
adunaseră deja să-l întâmpine. Un grăjdar a sărit să-i ia calul de căpăstru, iar un
ajutor a prins frâul Maltei. Pe mine m-au lăsat să mă descurc singur, lucru pentru
care m-am simţit recunoscător. Lordul Auriu i-a mulţumit ceremonios lui Dutiful
pentru extraordinara plăcere a companiei sale exclusive, iar prinţul i-a răspuns pe
măsură. Din şa, l-am urmărit amândoi pe Dutiful cum e înghiţit de valul de nobili.
Am întors-o pe Negruţa şi am rămas să-mi aştept stăpânul.
— Ei, a fost o plimbare plăcută, a remarcat Lordul Auriu, descălecând.
Imediat ce a atins pământul cu cizma, piciorul i-a fugit de sub el şi a urmat o
căzătură urâtă. Nu-l mai văzusem mişcându-se atât de greoi. S-a săltat în capul
oaselor, cu buzele strânse, apoi, cu un icnet, s-a aplecat să se prindă de gleznă.
— Mi-am scrântit-o! a ţipat, apoi a adăugat, cu voce mai poruncitoare, făcându-i
semn băiatului de la grajduri să plece: Nu, nu, înapoi, ai grijă de calul meu. Şi tu ce
stai şi te uiţi ca prostul? Dă-i băiatului calul tău şi ajută-mă să mă ridic. Sau vrei să
ţopăi până în cameră?
Prinţul fusese deja luat de valul de nobili care nu mai conteneau cu sporovăială. Nu
cred că observase micul accident al Lordului Auriu. În preajma acestuia, câţiva
oameni s-au uitat la noi, dar cei mai mulţi stăteau cu ochii pe Dutiful. Aşa că m-am
lăsat pe vine şi, când lordul m-a cuprins cu braţul pe după umeri, l-am întrebat în
şoaptă:
— Te-ai lovit tare?
S-a răstit la mine.
— Foarte tare! Nu voi putea dansa diseară, iar noii mei pantofi de dans au sosit
tocmai ieri. Of, aşa ceva e de neîngăduit! Ajută-mă să merg în cameră, neghiobule.
La mustrările lui iritate, câţiva nobili mărunţi s-au grăbit să se-apropie. A devenit cu
totul alt om când a răspuns la întrebările lor pline de îngrijorare, asigurându-i că
avea să-şi revină fără îndoială şi că nimic nu-l putea împiedica să participe la
festivitatea de logodnă din seara aceea. S-a lăsat cu toată greutatea pe mine, dar
un tânăr milos l-a luat de braţ, iar o doamnă i-a poruncit imediat slujnicei sale să
ceară şi să aducă în camera Lordului Auriu apă fierbinte şi ierburi macerate, şi chiar
şi să trimită după un tămăduitor. Nu mai puţin de doi tineri şi trei domniţe
încântătoare au mers în urma noastră prin castel.
Când am ajuns, în sfârşit, la încăperile Lordului Auriu, după ce am ţopăit şi ne-am
clătinat pe scări şi pe coridoare, el mă dojenise deja cu asprime de vreo
douăsprezece ori. Tămăduitorul ne aştepta cu apă caldă în faţa uşii. L-a luat în
primire pe Lordul Auriu şi m-a trimis de îndată după rachiu, ca să-i potolească nervii
zdruncinaţi, şi după mâncare, căci avea stomacul gol. Când am plecat, mi s-a făcut
milă de bufonul care a ţipat de durere când tămăduitorul i-a scos cu grijă piciorul
din cizmă. Când m-am întors de la bucătărie cu o tavă de plăcinte şi fructe,
tămăduitorul plecase, iar lordul meu stătea tolănit în scaun, cu piciorul bine sprijinit
şi întins în faţă, înconjurat de admiratorii îngrijoraţi, aşezaţi pe celelalte scaune. Am
pus mâncarea pe masă şi i-am dat rachiul. Lady Calendula16 îl compătimea,
spunând că tămăduitorul era nemilos şi neghiob. Tare nepriceput trebuie să mai fie,
dacă i-a provocat lordului atâta durere, pentru ca mai apoi să declare că nu vedea
nici urmă de gleznă scrântită. Tânărul Lord Oaks le-a spus o poveste lungă,
amănunţită şi siropoasă despre tămăduitorul din casa tatălui său, care, într-o
situaţie asemănătoare, aproape că îl lăsase să moară din pricina unei mâncări care
nu-i priise. După ce a terminat-o în sfârşit, Lordul Auriu i-a rugat să înţeleagă că
trebuia să se odihnească după nenorocirea suferită. Mi-am ascuns uşurarea când
m-am înclinat în faţa lor, conducându-i spre ieşire.
Am aşteptat să se închidă bine uşa după ei, să nu-i mai aud pălăvrăgind şi tropăind
pe coridor, şi m-am apropiat de bufon. Stătea proptit de spătar, cu o batistă cu miros
de trandafiri peste ochi.
— Te doare tare? l-am întrebat în şoaptă.
— Cât de tare vrei tu, mi-a răspuns, fără să-şi descopere ochii.
— Ce-ai zis?
A săltat batista şi mi-a zâmbit candid.
— Ce spectacol am dat, şi numai pentru tine! Cel puţin ai putea să-mi fii
recunoscător.
— Ce tot spui acolo?
Şi-a sprijinit piciorul bandajat pe podea, s-a ridicat şi s-a apropiat de masă, unde a
ciugulit din resturile de mâncare. Nici măcar nu şchiopăta.
— Acum, Lordul Auriu are motiv să-l ia pe slujitorul său, Tom Badgerlock, cu el
diseară. Voi merge proptindu-mă de braţul tău, iar tu îmi vei căra taburetul şi perna.
Îmi vei aduce tot ce-ţi cer și-mi vei transmite salutările şi mesajele prin sală. Vei fi
acolo, ca să te vadă Dutiful. Nu mă îndoiesc c-o să fie mai plăcut să spionezi astfel,
în loc să te uiţi prin găurile din pereţi.
M-a măsurat cu un ochi critic când m-a văzut cu gura căscată de uimire.
— Din fericire pentru amândoi, tocmai au sosit hainele noi pe care ţi le-am
comandat. Hai, stai jos, vreau să-ţi aranjez părul. Nu poţi veni la bal în halul ăsta.

Capitolul IV
LOGODNA

Ierburile pot fi de folos când e pusă la încercare înclinaţia către Meşteşug a unui
aspirant, dar maestrul trebuie să fie foarte prudent. Dacă o cantitate mică dintr-o
plantă potrivită, ca frunza lui Hebben, sincova, coaja-de-teriban sau covaria ajută
candidatul să se destindă pentru o verificare a puterii înnăscute şi pentru trezirea
unui Meşteşug rudimentar, una prea mare îl va împiedica să se concentreze
suficient ca să-şi scoată la iveală talentul. Deşi unii au dat de ştire că au avut succes
folosind o plantă stimulatoare pentru pregătirea învăţăceilor, Cei Patru Mari Maeştri
au ajuns cu toţii la concluzia că de cele mai multe ori asemenea plante devin un soi
de cârje. Fără ele, ucenicii deprinşi să le întrebuinţeze nu vor învăţa niciodată cu
adevărat cum să-şi aducă mintea în starea potrivită pentru a auzi Meşteşugul. Unii
mai spun că ucenicii pregătiţi cu ajutorul plantelor nu izbutesc niciodată să atingă
stările profunde ale Meşteşugului şi magia mai complicată de care se pot folosi
odată ce au pătruns în ele.
Manuscrisul Celor Patru Mari Maeştri, tălmăcire de Chade Fallstar

— Nu mi-am închipuit niciodată că voi purta dungi, am bombănit pentru a doua

oară.
— Nu te mai plânge atâta, mi-a retezat-o bufonul, ţinând acele cu gămălie în gură.
Şi le-a scos dintre dinţi, unul câte unul, ca să-mi fixeze micul buzunar la locul potrivit,
apoi a luat ac şi aţă şi a început să-l coasă cu mişcări repezi.
— Ţi-am mai spus. Arăţi excelent şi te asortezi perfect cu veşmintele mele.
— Dar nu vreau să arăt excelent. Nu vreau să ies în evidenţă.
Mi-am înfipt un ac în betelia pantalonilor şi m-am înţepat în degetul mare. Văzând
că bufonul îşi înăbuşea râsul, am înjurat şi m-am enervat şi mai tare.
El era deja îmbrăcat impecabil, dar extravagant. Stătea picior peste picior pe scaun
şi mă ajuta să-mi cos buzunare de asasin pe hainele noi. Nici nu s-a uitat la mine
când mi-a spus:
— Nu vei ieşi deloc în evidenţă. Oamenii îşi vor aminti straiele, nu chipul tău, asta
dacă se va uita cineva la el. Vei sta lângă mine şi mă vei servi aproape toată seara,
iar lumea va şti, după veşmintele tale, că eşti slujitorul meu. Te vor ascunde, aşa
cum pot ascunde straiele unei slujnice o domniţă foarte frumoasă. Acum probează
şi cămaşa.
Am pus pantalonii deoparte şi am îmbrăcat-o. Trei sticluţe din provizia lui Chade,
făcute din oase de pasăre, încăpeau numai bine în noul buzunar. Bine prinsă,
manşeta nu trăda nimic. Cealaltă manşetă ascundea câteva cocoloaşe dintr-un
somnifer puternic. Dacă mi se ivea prilejul, aveam să-i ofer lui Civil Bresinga un
somn adânc în noaptea următoare, ca să-i pot scotoci nestingherit prin cameră. Mă
lămurisem deja că nu-şi adusese cu el pisica, sau cel puţin că nu era la el în odaie
sau la grajduri, cu celelalte animale de vânătoare. Poate că umbla după pradă prin
pădurile care mărgineau castelul. Lady Bresinga, aflase Lordul Auriu din bârfele de
la curte, nu venise la Buckkeep pentru ceremonia de logodnă. Pretindea că o doare
şira spinării după o căzătură de pe cal, la vânătoare. Dacă era o înşelătorie, m-am
întrebat de ce prefera să rămână acasă, la Galekeep, şi să-şi trimită fiul s-o
reprezinte. Oare îşi imagina că aşa îl ferea de pericole? Sau îl trimitea chiar în
braţele primejdiei, ca să se salveze ea?
Am scos un oftat. Fără fapte concrete, presupunerile erau zadarnice. Cât mi-am
îndesat eu sticluţele cu otravă în buzunarul de la manşetă, bufonul a terminat
cusătura de la betelia pantalonilor. Acolo aveam un buzunar mai gros, în care să
încapă un pumnal. Nimeni n-avea să poarte arme vizibile la festivitate. Ar fi fost o
impoliteţe faţă de gazde. Dar asasinii nu sunt obligaţi să aibă scrupule.
Ca şi când mi-ar fi auzit gândul, bufonul m-a întrebat, întinzându-mi pantalonii cu
dungi:
— Chade mai pierde vremea cu aşa ceva? Buzunăraşe, arme ascunse?
— Nu ştiu, i-am răspuns, sincer, însă nu mi-l imaginam pe Chade fără ele.
Intriga era a doua sa natură. Am îmbrăcat pantalonii şi mi-am supt burta, ca să-i pot
lega. Erau mai strâmţi decât aş fi vrut. Am dus mâna la spate şi, cu vârful unghiei,
am reuşit să agăţ mânerul scurt al pumnalului ascuns. L-am scos afară şi l-am
verificat. Îl aveam din proviziile din turn ale lui Chade. Nu era mai lung decât degetul
meu, iar mânerul îl puteam prinde cu arătătorul şi degetul mare. Dar tăia gâtul unui
om sau intra între vertebrele şirei spinării cât ai zice peşte. L-am strecurat la locul
lui.
— Se vede ceva? l-am întrebat pe bufon, răsucindu-mă ca să mă inspecteze.
M-a studiat cu un zâmbet deşucheat.
— Se vede totul, m-a asigurat, dar nimic din ceea ce nu vrei să se vadă. Pune-ţi
pieptarul, mă interesează efectul întregului costum.
M-am îmbrăcat fără tragere de inimă.
— A fost o vreme când în Buckkeep puteai să umbli numai cu jiletcă şi pantaloni,
am remarcat cu nemulţumire.
— Te păcăleşti singur, a răspuns, neînduplecat. Tu umblai aşa numai pentru că erai
un copil, iar Shrewd nu voia să atragă atenţia asupra ta. Ţin minte că, o dată sau
de două ori, doamna Hasty ţi-a cusut nişte haine elegante, după placul ei.
— O dată sau de două ori, am recunoscut, chircindu-mă când mi-am adus aminte.
Dar ştii ce vreau să spun, bufonule. În copilăria mea, oamenii din Buckkeep se
îmbrăcau ca… oamenii din Buck. Nu exista „stilul jamaillean“ sau „mantia de
Farrow” cu glugă până la pământ.
A dat din cap.
— Buckkeep era mai provincial pe vremea copilăriei tale. Trecuse printr-un război,
şi după ce te sărăceşte războiul nu mai ai ce cheltui pe haine. Shrewd a fost un
rege bun, dar îi convenea să ţină cele Şase Ducate în izolare. Regina Kettricken a
făcut tot ce a putut ca să le deschidă pentru negoţ, nu doar cu Regatul Munţilor, ci
şi cu jamaillienii, cu negustorii din Bingtown şi cu alţii, mai de departe. Buckkeepul
trebuie să se schimbe. Schimbarea nu e un lucru rău.
— Nici Buckkeepul nu era rău aşa cum era, am ripostat, morocănos.
— Dar schimbarea dovedeşte că trăieşti. Deseori, ne măsoară toleranţa faţă de
oamenii care sunt altfel decât noi. Le putem accepta limba, obiceiurile,
îmbrăcămintea şi mâncărurile? Dacă putem, atunci stabilim legături cu ei, şi
legăturile astea împiedică izbucnirea războaielor. Dacă nu, dacă suntem de părere
că trebuie să facem lucrurile cum le-am făcut până acum, atunci fie luptăm ca să
rămânem aşa cum suntem, fie murim.
— Ce încurajator…
— E adevărat, a insistat el. Bingtown tocmai a trecut printr-o astfel de transformare.
Acum se războieşte cu Statele Chalced, care refuză să recunoască nevoia de
schimbare. Iar războiul lor ameninţă să cuprindă şi cele Şase Ducate.
— Mă îndoiesc. Nu văd ce legătură ar avea cu noi. Da, ducatele noastre de la apus
se vor repezi la luptă, dar numai pentru că le-a plăcut întotdeauna să se bată cu
Statele Chalced. Ar avea prilejul să le mai rupă o bucăţică din teritoriu şi să-l facă
al nostru. Dar să între în război toate cele Şase Ducate nu prea cred.
Am îmbrăcat pieptarul jamaillian şi i-am închis nasturii. Erau mult mai mulţi decât
aveam nevoie. Era strâmt în talie, cu prelungiri care-l făceau să semene a fustă şi-
mi ajungeau aproape până la genunchi.
— Nu pot să sufăr moda jamailliană. Cum ajung la cuţit, dacă am nevoie de el?
— Te cunosc. Dacă vei avea nevoie de el, îl vei scoate tu cumva. Şi te asigur că,
în Jamaillia, cu hainele astea ai fi cu cel puţin trei ani în urma modei. Jamaillienii te-
ar considera un provincial din Bingtown care încearcă să se îmbrace ca ei. Dar e
destul şi aşa. Se întăreşte mitul că sunt nobil jamaillian. Dacă straiele mele arată
destul de exotice, lumea acceptă că, în rest, sunt un om obişnuit.
S-a ridicat de pe scaun. În piciorul drept purta un pantof de dans brodat. Cel stâng
era bandajat, ca şi când glezna ar fi trebuit susţinută. A luat un baston sculptat,
lucrat, după cum arăta modelul, chiar de mâna lui. Oricine altcineva l-ar fi considerat
extraordinar de scump.
În seara aceea purtam violet şi alb. Parcă suntem doi napi, mi-am zis, supărat.
Veşmintele Lordului Auriu erau mult mai împopoţonate şi mai bătătoare la ochi
decât ale mele. Manşetele cămăşii mele dungate erau largi la încheietură, dar ale
lui îi atârnau peste degete. El purta cămaşă albă, dar pieptarul jamaillian violet care-
i strângea pieptul avea marginile brodate cu mii de mărgeluţe sclipitoare, din jais.
Iar pantalonii lui nu erau de servitor, ci mulaţi şi de mătase. Îşi lăsase părul liber
peste umeri, în bucle lungi, de un auriu scânteietor. Habar n-aveam cu ce şi-l
dăduse de lucea astfel. Şi, aşa cum auzisem că fac unii nobili din Jamaillia, îşi
desenase un soi de solzi albaştri deasupra sprâncenelor şi pe pomeţii obrajilor. M-
a surprins holbându-mă la el.
— Ei? m-a întrebat, oarecum stânjenit.
— Ai dreptate. Eşti un lord jamaillian foarte convingător.
— Atunci hai să coborâm. Adu-mi taburetul şi perna. Cu glezna mea sucită ca
pretext, o să ne instalăm devreme în Sala Mare, ca să-i vedem cât mai bine pe toţi
când apar, rând pe rând.
I-am luat taburetul în mâna dreaptă şi mi-am îndesat perna sub braţ. Stânga i-am
oferit-o când a început să şchiopăteze foarte convingător. Ca de obicei, era un actor
desăvârşit. Poate datorită Meşteşugului pe care îl împărtăşeam, am simţit plăcerea
intensă pe care i-o oferea toată mascarada. Bineînţeles că nu şi-a trădat-o, ci a
bodogănit şi m-a ocărât tot timpul cât am coborât scările.
Când ne-am apropiat de uşile imense ale Sălii Mari, ne-am oprit puţin. Lordul Auriu
s-a prefăcut că-şi trage sufletul, lăsându-se cu toată greutatea pe braţul meu, dar
bufonul mi-a şoptit la ureche:
— Nu uita că, aici şi acum, eşti servitor. Umilinţă, Tom Badgerlock. Indiferent ce
vezi, nu arunci nimănui priviri provocatoare. Nu s-ar cuveni. Eşti gata?
Am dat din cap, deşi n-ar fi fost nevoie să-mi amintească aşa ceva, şi mi-am potrivit
mai bine perna sub braţ. Am intrat în Sala Mare. Şi acolo am observat schimbări. În
copilărie, fusese locul de întâlnire al tuturor celor din Buckkeep. Stăteam lângă un
cămin din sala aia când mă asculta Fedwren, scribul, ca să vadă dacă-mi învăţasem
lecţiile. Lângă toate căminele din sală găseai adesea câte un grup de oameni:
bărbaţii puneau pene la săgeţi, femeile brodau şi pălăvrăgeau, menestrelii îşi
repetau cântecele sau compuneau unele noi. În ciuda focurilor care trosneau pe
toate vetrele, mistuind lemnele aduse fără încetare de paji, Sala Mare mi-a rămas
în amintire ca un loc întotdeauna rece şi umed. Lumina nu ajungea niciodată în
colţuri. Iarna, tapiseriile şi steagurile atârnate pe pereţi se retrăgeau în
semiîntuneric, într-un amurg de interior. De cele mai multe ori, pe dalele reci ale
podelei se presăra stuf, ca să tragă mucegaiul şi umezeala. Când se întindeau
scândurile pentru masă, câinii se trânteau pe jos sau se furişau printre ele ca nişte
rechini flămânzi, aşteptând să li se arunce oase sau să scape cineva o coajă mai
tare. Fusese un loc plin de viaţă, vibrând de poveştile luptătorilor şi ale străjilor.
Buckkeepul regelui Shrewd, mi-am zis, fusese un loc aspru, al războiului, mai
degrabă castel şi fortăreaţă decât palat regal.
Oare îl schimbase timpul sau regina Kettricken?
Până şi mirosul era altul. Nu mai duhnea a sudoare şi a câini, mirosea a lemn de
măr ars şi a mâncare. Întunericul pe care focul din cămine şi lumânările nu reuşiseră
să-l alunge cedase, chiar dacă silit, în faţa candelabrelor din tavan, atârnate cu
lanţuri de aur deasupra meselor lungi, cu feţe de masă albastre. Singurii câini pe
care i-am văzut erau mici, evadaţi vremelnic din poala unei doamne, ca să provoace
alte potăi sau să adulmece cizmele cuiva. Trestia de pe jos era curată şi stătea pe
un strat de nisip. În mijloc, o porţiune mare de podea era acoperită numai de nisip
modelat după tipare migăloase, care aveau să fie frământate în curând de tălpile
dansatorilor. Nimeni nu se aşezase încă la mese, dar pe ele se aduseseră deja
boluri cu fructe pârguite şi coşuri cu pâine proaspătă. Primii oaspeţi stăteau în
grupuri mici sau pe scaunele şi băncile cu perne din apropierea focurilor, iar
zumzetul cuvintelor li se contopea cu melodia dulceagă cântată de un singur harpist
pe un podium de lângă căminul principal.
Întreaga încăpere îţi dădea o senzaţie de aşteptare migălos pregătită. Şiruri de torţe
verticale luminau daisul construit în trepte. Străluceau atrăgând privirile, iar lumina
şi înălţimea lor păreau deopotrivă menite să proclame importanţa persoanelor care
urmau să se aşeze acolo. Pe treapta cea mai de sus se aflau scaune în formă de
tronuri, pentru Kettricken, Dutiful, Elliania şi încă două persoane. Altele, mai puţin
impunătoare, dar tot elegante, îi aşteptau, cu o treaptă mai jos, pe ducii şi ducesele
celor Şase Ducate, sosiţi la logodna prinţului lor. La aceeaşi înălţime se mai afla
încă o treaptă, pentru nobilii Ellianiei. A treia treaptă era pentru cei care se bucurau
de înalta preţuire a reginei.
Imediat ce am ajuns în Sala Mare, câteva femei încântătoare s-au despărţit de
nobilii tineri cu care conversaseră până atunci şi s-au îndreptat spre Lordul Auriu,
care părea asaltat de un roi de fluturi. Se pare că erau la modă eşarfele de borangic
– o aiureală împrumutată din Jamaillia – care nu ţineau de cald în răcoarea
permanentă de acolo. Am văzut pielea de găină de pe braţele lui Lady Heliotrope17
când îl compătimea pe Lordul Auriu. M-am întrebat când devenise Buckkeepul avid
de moda străină. Am recunoscut în silă că respingeam schimbările din jur, nu doar
pentru că eclipsau din ce în ce mai mult Buckkeepul copilăriei mele, ci pentru că
mă făceau să mă simt depăşit şi bătrân. Gângurind şi ţârâind pe seama gleznei sale
sucite, femeile l-au însoţit pe Lordul Auriu până la un scaun confortabil de lângă un
cămin. Eu l-am ajutat supus să se aşeze şi i-am pus taburetul, cu perna pe el, la
locul potrivit. Tânărul lord Oaks şi-a făcut din nou apariţia şi, cu un ferm „Lasă-mă
pe mine, slugă!”, a insistat să salte el piciorul Lordului Auriu pe taburet.
M-am dat la o parte, mi-am ridicat privirea şi am zărit un grup de Străini care tocmai
intrase. Mergeau aproape ca o falangă de luptă, în grup compact. Odată intraţi, nu
s-au răsfirat, ci au rămas împreună. Îmi aminteau de războinicii de pe Insulele
Străine cu care mă luptasem pe Insula Cornului, cu atâta vreme în urmă. Purtau
blănuri şi hamuri de piele, iar cei mai în vârstă etalau şi trofee de război: coliere din
oase de degete sau câte o cosiţă din părul duşmanilor ucişi, legănându-li-se pe
lângă şold. Femeile care îi însoţeau se mişcau la fel de ţanţoşe. Purtau rochii din
lână, vopsite în culori aprinse şi împodobite numai cu blană albă de vulpe sau
hermină sau cu smocuri din blana ursului-de-zăpadă.
Femeile de pe Insulele Străine n-aveau nimic războinic; erau stăpânele
pământurilor. Într-o lume în care bărbaţii îşi petreceau ani de-a rând prădând pe
ţărmurile altor ţări, ele nu puteau rămâne simple îngrijitoare ale moşiilor. Casele şi
ogoarele treceau din proprietatea mamelor în a fiicelor, ca şi întreaga avere a
familiei, sub formă de bijuterii, podoabe şi unelte. Bărbaţii puteau să între în vieţile
femeilor şi să dispară din ele, dar o fată păstra întotdeauna legătura cu casa mamei
sale, iar un bărbat era întotdeauna legat de casa mamei printr-un lanţ permanent,
mai puternic decât al căsniciei. Acesta din urmă se strângea atât cât voia femeia.
Dacă bărbatul întârzia prea mult într-un raid, ea îşi putea lua, în absenţa lui, alt soţ
sau un iubit. Cum copiii le aparţineau mamei şi familiei ei, nu conta cine le era tată.
I-am studiat, ştiind că nu erau nobili sau lorzi în sensul în care foloseam noi aceste
titluri. Femeile deţineau foarte multe pământuri, iar bărbaţii se distingeau în bătălii
şi în raiduri.
Uitându-mă la solii Străinilor, m-am întrebat dacă şi ţinutul lor trecuse printr-o
schimbare. Femeile lor nu fuseseră niciodată sclavele bărbaţilor. Poate că bărbaţii
făceau negoţ cu femei şi cu tineri pe care îi răpeau în timpul incursiunilor şi îi
aduceau acasă, dar niciodată cu femeile din ţara lor. Şi atunci nu era ciudat că un
tată avea dreptul să-şi ofere fata drept garanţie a păcii şi a negoţului? Oare tatăl
Ellianiei o oferea cu adevărat? Sau prezenţa ei era urzeala unei familii mai vechi şi
mai puternice: clanul mamei sale? Iar dacă aşa stăteau lucrurile, de ce ascundeau
adevărul? De ce lăsau să se creadă că tatăl ei era acela care o oferea? De ce era
Peottre singurul reprezentant al casei mamei Ellianiei?
Cât am stat cu ochii pe Străini, am tras cu urechea la sporovăială femeilor adunate
în jurul Lordului Auriu. Două dintre ele, Lady Heliotrope şi Lady Calendula, urcaseră
mai devreme în camera lui. Am dedus că erau surori, dar şi rivale, deopotrivă
dornice să-i capteze atenţia. Iar între Lordul Auriu şi Lady Calendula izbutea
întotdeauna să se strecoare Lordul Oaks, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva
el însuşi căuta să atragă atenţia nobilei doamne. Lady Thrift18 era cea mai bătrână
dintre femeile prezente, poate chiar mai bătrână decât mine. Bănuiam că avea un
soţ undeva, prin Buckkeep. Nu-şi ascundea agresivitatea matură, de matroană cu
o căsnicie solidă, dar care savurează fiorul urmăririi unui alt bărbat, asemeni unor
vânători de vulpi pe care îi cunoşteam. Nu avea nevoie de prada ei, dar îi plăcea
să demonstreze că o putea prinde fără greş, chiar şi când înfrunta concurenţa cea
mai acerbă. Rochia îi dezgolea pieptul mai mult decât s-ar fi cuvenit, dar nu părea
lipsită de pudoare, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost mai tânără. Avea un stil de-
a dreptul posesiv de a pune mâna pe braţul sau pe umărul Lordului Auriu. L-am
văzut de două ori prinzându-i-o, bătându-i-o uşor pe dosul palmei sau strângându-
i-o, pentru a i-o elibera apoi cu graţie. Ea se simţea probabil flatată, dar pe mine
gesturile lui mă duceau cu gândul la îndepărtarea scamelor de pe mânecă.
Lordul Lalwick, un bărbat între două vârste, plăcut la înfăţişare, s a apropiat agale
de grupul din jurul Lordului Auriu. Era îmbrăcat îngrijit şi foarte amabil şi mi s-a
prezentat – un gest de o rară curtoazie faţă de un servitor. Am zâmbit şi m-am
înclinat în faţa lui. S-a ciocnit de mai multe ori de mine în timp ce-şi croia drum
anevoie ca să ajungă la Lordul Auriu şi să se alăture conversaţiei, dar i-am iertat
stângăcia cu uşurinţă. De fiecare dată mi-am cerut iertare şi m-am dat înapoi, numai
ca să-mi zâmbească şi să mă asigure că a fost vina lui. Se discuta doar despre
glezna sucită a Lordului Auriu, despre nepriceperea tămăduitorului nepăsător şi
despre suferinţa devastatoare pricinuită de faptul că n-avea să danseze alături de
ei. Lady Thrift a luat-o înaintea rivalelor, declarând, în timp ce îl prindea de mână
pe lord, că o să-i ţină companie când „voi, fetele, veţi dansa cu peţitorii voştri”.
Lordul Lalwick a spus imediat că şi el ar fi încântat să-i ţină lordului de urât, pentru
că nu e un dansator prea bun. Când Lordul Auriu l-a asigurat că asta înseamnă
falsă modestie şi că nici nu visează să le priveze pe doamnele de la Buckkeep de
un partener atât de graţios, n-a ştiut dacă să fie dezamăgit de refuz sau să fie
recunoscător pentru compliment.
Înainte ca rivalitatea dintre doamne să ia proporţii periculoase, menestrelul cu harpa
s-a oprit brusc. Îi făcuse, evident, semn pajul de lângă el, pentru că menestrelul s-
a ridicat şi, cu glas cultivat, care a răsunat în întreaga Sală Mare şi a acoperit orice
discuţie, a anunţat sosirea reginei Kettricken Farseer şi a prinţului Dutiful,
moştenitorul tronului Farseer. La un gest al Lordului Auriu, i-am oferit braţul,
ajutându-l să se salte în picioare. S-a făcut o linişte de mormânt şi toţi ochii s-au
îndreptat spre uşi. Lumea de la intrare s-a împins în mulţimea din spate, ca să facă
loc de trecere între uşi şi daisul înalt.
Regina Kettricken a apărut cu prinţul Dutiful în dreapta. Învăţase multe în anii scurşi
de când îşi făcuse ultima dată o asemenea intrare. Lacrimile mi-au umplut brusc
ochii pe neaşteptate şi mi-am reţinut cu greu zâmbetul triumfător care ameninţa să-
mi ia în stăpânire obrajii.
Era o apariţie magnifică.
Un veşmânt prea înzorzonat n-ar fi făcut altceva decât să abată atenţia de la
purtătoarea lui. Era îmbrăcată albastru de Buck, cu tivuri contrastante, din blană de
samur. Croiala simplă a rochiei îi sublinia talia zveltă şi înălţimea. Stătea ţeapănă
ca un soldat, dar era suplă ca trestia în vânt. Din părul auriu îşi împletise o coadă
subţire în jurul capului, lăsând restul să-i cadă pe spate. Coroana pălea în
comparaţie cu şuviţele ei strălucitoare. Nu avea inele pe degete, nici colier la gâtul
lung şi alb. Era regină prin ea însăşi, nu prin ceea ce purta.
Lângă ea, Dutiful purta un veşmânt albastru simplu. Mi-a adus aminte de Kettricken
şi Rurisk, aşa cum îi văzusem prima oară. Atunci îi luasem pe moştenitorii Regatului
Munţilor drept servitori. M-am întrebat dacă Străinii aveau să confunde simplitatea
straielor lui Dutiful cu umilinţa sau cu lipsa de bogăţie. Îşi prinsese buclele negre
rebele cu o bandă argintie. Nu împlinise vârsta potrivită ca să poarte coroniţa de
prinţ moştenitor. Până la şaptesprezece ani, era doar prinţ, deşi nu exista un alt
moştenitor al tronului. Purta, ca singură podoabă, un lanţ de argint cu diamante
galbene. Pe cât de deschişi erau ochii mamei sale, pe atât de închişi erau ai lui.
Avea trăsăturile neamului Farseer, dar expresia de calmă acceptare a sorţii era
rodul educaţiei de muntean primite de la mamă.
Regina Kettricken a trecut în tăcere printre oameni, demnă, dar reţinută, pentru că
surâsul care i-a împodobit faţa când a zăbovit cu privirea asupra mulţimii adunate
era cald şi neprefăcut. Dutiful avea o expresie gravă. Probabil ştia că un zâmbet nu
i-ar fi ascuns suferinţa. I-a oferit mamei sale braţul când au urcat scările daisului. S-
au dus la locurile lor de la masă, dar nu s-au aşezat. Kettricken a vorbit cu voce
delicată, afectuoasă:
— Dragii mei supuşi şi prieteni, vă rog să uraţi bun venit Narcescăi Elliania, una din
fiicele neamului Blackwater, din Insulele Runelor Zeului.
Am observat cu mulţumire că pomenise atât numele casei mamelor Ellianiei, cât şi
numele Insulelor Străine folosite de localnici. Şi am mai observat că regina
preferase s-o prezinte ea însăşi, nu să lase însărcinarea aceasta în seama
menestrelului. Când a arătat spre uşa deschisă, toată lumea s-a uitat într-acolo.
Menestrelul a repetat numele Narcescăi, pe al lui Arkon Bloodblade, tatăl ei, şi pe
al lui Peottre Blackwater, „fratele mamei sale”. După cum rostise ultimele trei
cuvinte, am bănuit că în limba Insulelor Străine alcătuiau unul singur, pe care se
străduise să-l pronunţe cât mai corect. Apoi au intrat oaspeţii.
Îi conducea Arkon Bloodblade. O figură impozantă, cu o statură pe care blana
prinsă de un umăr o făcea să pară şi mai semeaţă. Era blană alb-gălbuie, de urs-
de-zăpadă. Bărbatul purta haine din material ţesut, pieptar şi pantaloni, dar vesta şi
centura lată, ambele de piele, îi dădeau aerul unui războinic în armură, deşi nu avea
arme. Sclipea de aur, argint şi giuvaiere la gât şi la încheieturi, pe frunte şi în urechi.
Pe braţul stâng îşi legase benzi de argint, iar pe cel drept, de aur. Unele erau
incrustate cu pietre scumpe. Ţinuta lui trufaşă făcea din parada de podoabe o
fanfaronadă de prost-gust. Păşea reuşind să îmbine mersul legănat al corăbierului
cu cel ţeapăn al războinicului. Am presupus că aveam să-l detest. A scrutat
încăperea cu un rânjet larg, parcă nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste el.
Şi-a plimbat privirea peste mesele pline şi peste nobilimea adunată, pentru a şi-o
înălţa apoi spre dais, unde Kettricken aştepta să i se alăture. Zâmbetul i s-a lăţit mai
tare, de parcă ar fi ochit o pradă care le scăpase altora. În clipa aceea, am ştiut că
deja nu puteam să-l sufăr.
În spatele lui venea Narcesca, escortată de Peottre, aflat cu un pas în urmă, în
dreapta ei. Se îmbrăcase simplu, ca un oştean, în blană şi piele. Avea cercei de aur
şi un colan de aur răsucit, dar nu părea să se sinchisească de ele. Nu numai că
stătea unde stau de obicei gărzile, dar se şi purta ca o gardă de corp. Şi-a plimbat
fără grabă privirea vigilentă peste mulţime. Dacă în sală ar fi existat cineva care să
vrea răul Narcescăi şi ar fi îndrăznit s-o atace, ar fi fost gata să-l omoare. Cu toate
acestea, emana o aură, nu de suspiciune, ci de îndemânare discretă. Iar Narcesca
înainta liniştită, încrezătoare în matahala din spatele ei.
M-am întrebat cine alesese hainele fetei. Tunica scurtă, din lână, era albă ca
zăpada. Un ac smălţuit, în forma unui narval în plin salt, îi prindea mantia pe un
umăr. Fusta albastră, în clini, aproape că atingea podeaua. Pantofii mici, din blană
albă, i se întrezăreau la fiecare pas. Părul negru, drept şi lucios, îi era prins la ceafă
cu o agrafă argintie. De acolo îi cădea pe spate, ca un râu de cerneală în care
scânteiau din loc în loc clopoţei de argint. Pe frunte purta coroniţa de argint cu o
sută de safire.
Mergea în ritmul ei aparte, pas, pauză, alt pas. Un ritm de care tatăl ei n-avea habar
sau de care nu se sinchisea, aşa că s-a îndreptat direct spre dais, a urcat treptele,
apoi s-a văzut nevoit s-o aştepte stând în stânga reginei Kettricken. Peottre mergea
calm, potrivindu-şi paşii cu ai fetei. Ea se apropia de masa înaltă nu privind drept
înainte, ci întorcându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă, în ritmul paşilor.
Se uita fix la oamenii care îi susţineau privirea, ca şi cum ar fi vrut să le reţină figurile.
Micul zâmbet care îi arcuia buzele părea sincer. Un copil de vârsta ei cu o
asemenea ţinută avea ceva tulburător. Fetiţa aproape pradă unei crize de furie când
o văzusem ultima oară se lăsase înlocuită de o prezenţă care era cu adevărat o
regină abia înmugurită. Când a ajuns la doi paşi de dais, Dutiful a coborât şi i-a
oferit braţul. A urmat singurul ei moment de nesiguranţă. Şi-a privit unchiul cu coada
ochiului, parcă implorându-l s-o ajute. Nu ştiu cum i-a transmis el că trebuie să
accepte braţul prinţului; am văzut doar resemnarea fetei când şi-a pus mâna peste
el. Nu cred că l-a atins nici cât atinge un fluture o floare cât a urcat treptele alături
de Dutiful. Peottre i-a urmat cu paşi apăsaţi. Nu s-a oprit în faţa unui scaun liber, ci
în spatele scaunului Narcescăi, şi s-a aşezat ultimul, numai după ce l-a invitat
regina, cu un gest şi cu câteva cuvinte rostite cu voce scăzută.
Pe urmă au intrat ducii şi ducesele care cârmuiau cele Şase Ducate; rând pe rând,
au traversat agale sala şi s-au aşezat pe daisul care îi aştepta. Prima a fost ducesa
de Bearns, însoţită de consortul ei. Faith de Bearns se maturizase purtându-şi titlul.
În amintirile mele rămăsese o fetişcană zveltă, cu sabia însângerată în mână, prinsă
într-o luptă zadarnică pentru salvarea tatălui ei de piraţii de pe Corăbiile Roşii. Avea
acelaşi păr negru, scurt şi lucios. Bărbatul de lângă ea o depăşea în înălţime, avea
ochi cenuşii şi împrumuta ritmului paşilor lor eleganţa unui războinic. Legătura care
îi unea părea palpabilă şi m-am bucurat că Faith îşi găsise fericirea.
În spatele ei venea ducele Kelvar de Rippon, îmbătrânit şi gârbovit, cu o mână pe
baston şi cu cealaltă pe umărul soţiei. Lady Grace era acum o femeie de vârstă
mijlocie, împlinită la trup. Îşi ţinea mâna peste a bărbatului ei sprijinindu-l în mai
multe feluri. Purta veşminte şi bijuterii simple, ca şi când ar fi dobândit, în sfârşit,
încredere în poziţia ei de ducesă de Rippon. Îşi potrivea paşii cu mersul acum
poticnit al soţului său, încă loială cu trup şi suflet celui care o preschimbase din
ţărancă în ducesă.
Rămas văduv, ducele Shemshy de Shoaks mergea singur. Ultima dată când îl
văzusem, stătea, împreună cu ducele Brawndy de Bearns, în faţa celulei mele din
temniţa lui Regal. Nu mă condamnase, dar nici nu-mi aruncase mantia lui ca să-mi
ţină de cald, cum făcuse Bearns. Avea aceiaşi ochi de vultur şi numai umerii uşor
aduşi în faţă îi trădau anii. Venise la logodna prinţului lăsând luptele cu Statele
Chalced în seama fiicei şi moştenitoarei sale.
Îl urma ducele Bright de Farrow. Se maturizase în timpul scurs de când Regal
pusese apărarea castelului Buckkeep pe umerii lui cruzi. Acum arăta ca un bărbat
adevărat. Pe ducesa lui nu o mai văzusem niciodată. Tânără, blondă şi zveltă, avea
jumătate din cei patruzeci de ani ai lui şi zâmbea călduros când întâlnea privirile
nobililor mai mărunţi, care o urmăreau urcând treptele daisului. Ultimii erau ducele
şi ducesa de Tilth, pe care nu-i mai întâlnisem până atunci. În baia de sânge în care
se scăldase ducatul Tilth cu trei ani înainte nu pierise doar bătrânul duce, ci şi ambii
săi fii mai mari. Mi-am scotocit memoria în căutarea numelui fiicei care îl moştenise.
— Ducesa Flourish de Tilth, a anunţat menestrelul în clipa următoare, şi soţul ei,
ducele Jower.
Emoţia o făcea să pară mai tânără decât era, iar mâna ducelui peste degetele ei,
care i se sprijineau de braţ, o conducea şi o liniştea în aceeaşi măsură.
Daisul destinat nobililor şi războinicilor din Insulele Străine din suita Narcescăi îi
aştepta. Nu păreau obişnuiţi cu intrările somptuoase, pentru că şi-au făcut apariţia
în grup şi fiecare s-a aşezat unde a vrut, schimbând numeroase zâmbete şi
comentarii cu ceilalţi. Arkon Bloodblade le-a surâs cu gura până la urechi. Narcesca
părea sfâşiată între loialitatea faţă de poporul ei şi amărăciunea care o cuprinsese
fiindcă nu se osteniseră să ne respecte obiceiurile. Peottre privea pe deasupra
capetelor lor, ca şi când nici nu i-ar fi păsat. Abia după ce s-au aşezat mi-am dat
seama că erau rudele lui Arkon, nu ale lui. Fiecare purta, sub o formă sau alta,
imaginea unui mistreţ cu colţi. Al lui Arkon, lucrat în aur, era prins la piept. O femeie
şi-l tatuase pe dosul palmei, iar un bărbat îl avea la centură, lucrat din os. Nici
Narcesca, nici Peottre nu purtau simbolul mistreţului. Mi-am adus aminte de
narvalul brodat pe hainele ei când o văzusem prima oară. Aceeaşi emblemă îi fixa
mantia şi acum. Studiind atent veşmintele lui Peottre, am descoperit-o pe catarama
centurii, iar tatuajul stilizat de pe obrajii săi putea reprezenta un corn de narval.
Aveam aşadar două clanuri, amândouă oferind-o pe narcescă. M-am gândit că
trebuia să cercetez, să lămuresc asta.
La masa de la picioarele daisului înalt s-au aşezat oameni intraţi cu mai puţină
pompă. Printre ei, Chade şi Laurel, vânătorul reginei. Se înveşmântase în stacojiu.
M-am bucurat că era atât de bine văzută. Dintre ceilalţi, nu-i cunoşteam decât pe
doi. Starling, am bănuit, aranjase să între ultima în Sala Mare. Îmbrăcase o rochie
verde, care amintea de gâtul unui colibri, şi purta mănuşi fine, de dantelă, ca pentru
a sublinia că în seara aceea era mai degrabă invitata reginei decât menestrelul ei.
Iar una din mâinile înmănuşate i se odihnea pe braţul musculos al bărbatului care
o însoţea: chipeş, bine clădit şi plăcut la înfăţişare. Zâmbetul strălucitor şi felul în
care mergea alături de soţia lui arătau ce mândru era de ea. Părea un crescător de
şoimi care-şi etalează cel mai reuşit exemplar. M-am uitat la tânărul căruia îi
pusesem coarne fără să ştiu şi mi s-a făcut ruşine şi pentru Starling, şi pentru mine.
Ea surâdea şi, când au trecut prin faţa noastră, m-a fixat înadins cu privirea. Am
întors capul şi m-am uitat dincolo de ea, ca şi cum nici n-aş fi cunoscut-o. El nu ştia
nimic despre mine şi voiam să nici nu ştie. Nici numele nu doream să i-l aflu, însă
urechile mele trădătoare îl auziseră oricum. Lordul Fisher.
După ce s-au aşezat şi ei, lumea s-a revărsat spre celelalte mese. Am luat taburetul
şi perna Lordului Auriu şi l-am ajutat să ţopăie până la scaunul lui, pe care l-am
aşezat confortabil. Avea o poziţie bună, ţinând seama că era un nobil străin sosit
de curând la curte. Cred că îşi aranjase locul dinainte, între două cupluri căsătorite,
mai în vârstă. Femeile l-au părăsit cu numeroase promisiuni că vor reveni să-i ţină
companie pe timpul dansului. Întorcându-se să plece, Lordul Lalwick a reuşit să mă
izbească în şold cu fesele pentru o ultimă oară. Nu i-a scăpat expresia mea şocată
când am priceput că o făcea intenţionat, pentru că, pe lângă zâmbet, a mai ridicat
şi dintr-o sprânceană. În spatele meu, Lordul Auriu a tuşit scurt, amuzat. M-am
încruntat la Lordul Lalwick, care a plecat în grabă.
Zumzetul conversaţiilor a crescut în vreme ce se instalau oaspeţii şi apăreau
servitorii, cu mers de paradă. Lordul Auriu purta un dialog subtil şi fermecător cu
ceilalţi meseni. Eu stăteam în spate, gata să-l slujesc, şi-mi plimbam privirea prin
mulţime. Când mi-am ridicat ochii spre daisul înalt, am întâlnit privirea prinţului
Dutiful. Pe chip îi lucea recunoştinţa. Am întors capul, iar el mi-a urmat exemplul,
trecând cu privirea peste mine. Legătura magică dintre noi a fremătat de gratitudine
şi emoţie. M-am simţit deopotrivă umilit şi speriat când am înţeles cât de importantă
era pentru el prezenţa mea acolo.
Am încercat să nu mă las distras de la îndatoririle mele. L-am descoperit pe Civil
Bresinga la o masă cu nobili mărunţi, cu mici domenii în Buck şi Farrow. Sydel,
logodnica sa, nu se afla printre femeile de la masa aceea. Oare rupseseră logodna?
Lordul Auriu flirtase de-a dreptul scandalos cu ea când fuseserăm musafiri la
Galekeep, conacul familiei Bresinga. Necuviinţa aceeaşi interesul pe care i-l
arătase lui Civil stârniseră dispreţul profund al tânărului. Totul fusese un vicleşug,
dar Civil nu avea să afle niciodată. Din câte mi-am dat seama, cel puţin doi tineri de
la aceeaşi masă îl cunoşteau bine şi m-am hotărât să aflu cine erau. Într-o adunare
atât de mare, Harul meu era copleşit de prezenţa vie a atâtor fiinţe. Îmi era imposibil
să spun, din atâta lume, cine avea Har şi cine nu. Nu mă îndoiam că, oricine l-ar fi
avut, şi-l ascundea foarte bine în seara aceea.
Nimeni nu-mi spusese că şi Lady Patience avea să participe la festivitate. Când am
zărit-o la una dintre mesele mai înalte, mi-a stat o clipă inima, pentru a începe apoi
să bată nebuneşte. Văduva tatălui meu purta o conversaţie vioaie cu tânărul de
lângă ea. Cel puţin, ea vorbea. Bărbatul se holba la ea clipind din ochi, cu gura
întredeschisă. Nu l-am condamnat; nici eu nu fusesem în stare să fac faţă
observaţiilor, întrebărilor şi părerilor ei, care curgeau întruna, ca apa din fântână.
Mi-am luat brusc ochii de la ei, ca nu cumva Patience să mi-i simtă şi să mă
recunoască. În următoarele câteva minute, i-am aruncat mai multe priviri furişe.
Purta rubinele primite de la tatăl meu, cele pe care le vânduse mai demult, ca să
uşureze suferinţa locuitorilor din Buck. Părul cărunt îi era împodobit cu ghirlande
din flori târzii, un obicei la fel de demodat ca rochia ei, dar mie excentricitatea ei îmi
era dragă, o preţuiam. Aş fi vrut să merg la ea, să îngenunchez lângă scaunul ei şi
să-i mulţumesc pentru tot ceea ce făcuse pentru mine, nu doar în timpul vieţii mele,
ci şi atunci când mă crezuse mort. Era o dorinţă egoistă, într-un fel. Când mi-am
luat ochii de la ea, am avut al doilea şoc din seara aceea.
Doamnele de companie şi slujitoarele lui Kettricken erau aşezate în locuri onorabile,
la o masă laterală, foarte aproape de podiumul mai înalt. Era un semn adevărat al
bunăvoinţei reginei, care nu ţinea cont de rang. Pe unele le ştiam de demult. Lady
Hopeful şi Lady Modesty fuseseră însoţitoarele reginei când locuisem eu în castelul
Buckkeep. M-am bucurat că îi rămăseseră alături. Despre Lady Whiteheart nu îmi
aminteam nimic, doar numele ei. Celelalte erau mai tinere, fără îndoială că fuseseră
nişte copile când o slujisem eu pe regină ultima oară. Una dintre ele avea însă ceva
familiar. Oare o cunoscusem pe mama ei? În momentul acela, când şi-a întors faţa
rotundă şi-a înclinat din cap ca să râdă de o glumă, am recunoscut-o. Era
Rosemary.
Fetiţa plinuţă devenise o doamnă rotofeie. Fusese micuţa cameristă a reginei când
o văzusem ultima oară, întotdeauna lipită de călcâiele lui Kettricken, întotdeauna
prezentă, un copil neobişnuit de cuminte şi de blând. Avea obiceiul să adoarmă la
picioarele lui Kettricken când stăteam amândoi de vorbă. Cel puţin aşa ni se părea
nouă. În realitate, fusese iscoada pusă de Regal s-o spioneze pe Kettricken. Nu
numai că îi raportase totul, dar, mai târziu, când încercase s-o ucidă pe regină, ea
îl ajutase. Nu fusesem niciodată martor al trădării ei, dar, privind în urmă, şi Chade,
şi eu am dedus că ea ciripise mereu la urechea lui Regal. Bătrânul asasin ştia.
Kettricken ştia. Atunci cum de mai era în viaţă, cum de râdea şi mânca atât de
aproape de regină, cum de ridica paharul în cinstea ei? Mi-am luat ochii de la
Rosemary. Am încercat să-mi potolesc tremurul de furie care mă cuprinsese.
O vreme, m-am uitat numai la picioare, respirând prelung şi regulat, ca să-mi alung
roşeaţa urcată în obraji de supărare.
Greşeală?
Gândul scurt mi-a răsunat în minte ca o monedă căzută. Am ridicat capul. Dutiful
mă ţintuia cu privirea. Am ridicat din umeri, apoi m-am tras de guler, ca şi când mi-
aş fi aranjat pieptarul care mă jena. Nu i-am răspuns cu Meşteşugul. Nu-mi plăcea
că izbutise să treacă dincolo de zidurile mele obişnuite. Şi mai mult mă deranja că,
la fel ca altădată, se folosea de Har ca să-şi insinueze gândul pe care şi-l formase
cu Meşteşugul. Nu voiam să întrebuinţeze Harul. Şi în niciun caz nu voiam să le
folosească pe amândouă deodată. Îşi putea forma obiceiuri de care nu s-ar mai fi
dezbărat niciodată. Am aşteptat puţin, i-am întâlnit din nou privirea nerăbdătoare şi
i-am zâmbit scurt. Apoi am întors din nou capul. I-am simţit nemulţumirea, dar mi-a
urmat exemplul. Nu s-ar fi cuvenit să ne surprindă cineva şi să se întrebe de ce
schimba prinţul Dutiful priviri pline de tâlc cu un slujitor.
Masa a fost excelentă şi s-a prelungit, dar am remarcat că nici Dutiful, nici Elliania
nu mâncaseră prea mult. Arkon Bloodblade mâncase şi băuse pentru toţi trei la un
loc. Urmărindu-l, am tras concluzia că, deşi inimos şi ascuţit la minte, nu el era
diplomatul care aranjase căsătoria tinerilor. Interesul lui pentru Kettricken era
evident şi, după obiceiurile din Insulelor Străine, probabil considerat un compliment.
Din câte am văzut trăgând cu ochiul la masa regească, regina purta cu el o discuţie
politicoasă, dar se adresa mai mult Narcescăi. Fata îi dădea răspunsuri scurte, dar
cuviincioase. Era mai degrabă rezervată decât bosumflată. Pe la jumătatea
ospăţului, unchiul Peottre părea mai deschis faţa de Kettricken, poate în ciuda
voinţei lui. Fără îndoială că bătrânul Chade o sfătuise pe regină să-i acorde mai
multă atenţie „fratelui mamei” Narcescăi. Iar lui asta îi făcea fără îndoială plăcere.
A început prin a-şi adăuga propriile comentarii la orice replică de-a Ellianiei, dar a
ajuns curând să converseze cu Kettricken peste capul fetei. Admiraţia s-a aprins în
ochii reginei, care îi urmărea cuvintele cu interes. Elliania părea recunoscătoare
fiindcă putea ciuguli din mâncare aprobând cu înclinări ale capului cuvintele rostite
pe deasupra ei.
Bine crescut fiind, Dutiful începuse o conversaţie cu Arkon Bloodblade. Se vede că
găsise întrebările cele mai potrivite cu firea guralivă a lui Bloodblade, pentru că omul
nu mai tăcea. După cum gesticula cu tacâmurile, am dedus că îşi povestea faptele
de vitejie de la vânătoare şi din bătălii. Dutiful se arăta interesat atât cât se cuvenea,
încuviinţa prin gesturi şi râdea când trebuia.
Singura dată când mi s-au încrucişat privirile cu ale lui Chade, am întors capul iute
în direcţia lui Rosemary şi m-am încruntat. Dar când am întors iar ochii spre el, ca
să-i văd reacţia, bătrânul deja pălăvrăgea cu doamna din stânga lui. Am bodogănit
în sinea mea, însă am ştiut că aveam să primesc explicaţii mai târziu.
Pe măsură ce festinul se apropia de sfârşit, simţeam cum creşte încordarea lui
Dutiful. Când zâmbea, îşi arăta prea mult dinţii.
Iar când regina i-a cerut menestrelului, cu un semn, să facă linişte, Dutiful a închis
ochii o clipă, parcă pregătindu-se să facă faţă unei provocări. Atunci m-am
concentrat asupra Ellianiei. Fata şi-a umezit buzele şi probabil că şi-a încleştat dinţii
ca să-şi potolească tremurul feţei. Poziţia nefirească a lui Peottre m-a făcut să
bănuiesc că o ţinea de mână pe sub masă. În orice caz, ea a răsuflat adânc şi şi-a
îndreptat spatele.
Ceremonia a fost simplă. Eu mi-am îndreptat atenţia mai ales spre chipurile
martorilor. Toată lumea s-a adunat în faţa daisului mai înalt. Kettricken stătea lângă
Dutiful, iar Arkon Bloodblade lângă fiica sa. Fără să-l invite nimeni, Peottre a trecut
în spatele ei. Când Arkon a pus mâna fetei sale într-a lui Kettricken, ducesa Faith
de Bearns a strâns din ochi şi din buze. Poate că ea şi soţul ei îşi aminteau prea
bine cât suferiseră în timpul Războiului Corăbiilor Roşii. În schimb, ducele şi ducesa
de Tilth au avut cu totul altă reacţie. Au schimbat priviri drăgăstoase, parcă
amintindu-şi propriile jurăminte. Patience stătea nemişcată şi privea cu un aer
solemn undeva, departe. Părând invidios, tânărul Civil Bresinga şi-a întors capul,
de parcă n-ar fi fost în stare să urmărească din priviri ceremonia. Nu am văzut pe
nimeni care să se uite urât la tânăra pereche, deşi unii, precum Faith, îşi aveau
evident propriile păreri despre alianţa încheiată.
Tinerii nu-şi uniseră încă mâinile. Kettricken o ţinea pe a Ellianiei, iar Dutiful şi Arkon
se prinseseră de încheieturi, imitând salutul străvechi al războinicilor. Toată lumea
a părut surprinsă când Arkon şi-a scos o bandă de aur de pe mână şi a prins-o de
a lui Dutiful. A râs încântat văzând cum atârna pe braţul firav al băiatului, iar Dutiful
a reuşit să râdă la rândul său, ba chiar şi-a înălţat braţul, ca s-o admire şi ceilalţi.
Solii Insulelor Străine considerau gestul prinţului de bun augur, pentru că au bătut
aprobator în masă. Un zâmbet subţire s-a ivit în colţul gurii lui Peottre. Oare pentru
că pe brăţara pe care Arkon i-o dăduse lui Dutiful era gravat un mistreţ, nu un
narval? Se lega prinţul de un clan care nu avea nicio autoritate asupra Narcescăi?
A urmat singurul incident care-a părut să întrerupă desfăşurarea lină a ceremoniei.
Arkon l-a prins pe prinţ de încheietura mâinii şi ia răsucit-o cu palma în sus. Dutiful
nu s-a împotrivit, dar eu i-am simţit stinghereala, ceea ce nu se putea spune despre
Arkon, care a întrebat cu glas sonor:
— Să le amestecăm sângele acum, ca semn că viitorii lor copii vor avea sângele
amândurora?
Narcescăi i s-a tăiat răsuflarea. Nu s-a retras la adăpostul lui Peottre. Unchiul ei a
făcut un pas în faţă. Într-un gest inconştient de posesiune, a pus o mână pe umărul
ei. Şi a vorbit calm, fără să-şi accentueze niciun cuvânt – un reproş aparent bine
intenţionat:
— Nu e nici momentul, nici locul potrivit pentru asta, Bloodblade. Sângele tânărului
trebuie să stropească pietrele din căminul casei fetei pentru ca, amestecat cu al ei,
să fie de bun augur. Dar ai putea picura câţiva stropi din sângele tău pe pietrele
căminului mamei prinţului, dacă doreşti.
Cred că spusele lui ascundeau o provocare, un obicei pe care noi, locuitorii celor
Şase Ducate, nu îl înţelegeam. Când Kettricken a întins mâna, vrând să spună că
un asemenea lucru nu e necesar, Arkon a întins-o şi el pe a sa, şi-a suflecat
mâneca, a scos cuţitul de la centură şi şi-a crestat pielea de pe interiorul braţului.
Sângele gros abia dacă a mijit prin tăietură. Atunci s-a strâns de braţ în jurul ei şi l-
a scuturat, ca să curgă vârtos. Înţeleaptă, Kettricken s-a tras deoparte, lăsându-l pe
barbar să facă orice credea el de cuviinţă pentru a-i onora casa. Arkon şi-a ridicat
braţul crestat în văzul mulţimii şi, în murmurul de groază înălţat din întreaga
încăpere, şi-a adunat în pumn picăturile de sânge. Apoi l-a azvârlit brusc, cu un
gest larg, ca pe o binecuvântare roşie aruncată asupra adunării.
Mulţi au ţipat când picăturile au ajuns pe feţe şi pe haine, dar s-a făcut linişte în timp
ce Arkon Bloodblade a coborât de pe podium, îndreptându-se spre căminul
principal. Acolo şi-a adunat din nou sânge în pumn şi l-a aruncat în flăcări.
Aplecându-se, şi-a plimbat palma mânjită de-a latul căminului, apoi s-a ridicat,
lăsându-şi mâneca să cadă peste tăietură. Şi-a deschis braţele în faţa oaspeţilor,
cerându-le un răspuns. La masa solilor din Insulele Străine, oamenii lui au bătut în
tăblie, scoţând strigăte de admiraţie. După câteva clipe, s-au auzit şi aplauzele şi
chiotele invitaţilor din cele Şase Ducate. Până şi Peottre Blackwater a zâmbit larg,
iar când Arkon a revenit lângă el pe dais, s-au salutat prinzându-se de încheieturile
mâinilor în faţa adunării.
Urmărindu-i de la locul meu, am rămas cu impresia că relaţia lor era mult mai
complicată decât îmi închipuisem. Arkon era tatăl Ellianiei, dar mă îndoiam că
Peottre îl respecta pentru asta. Însă, văzându-i unul lângă altul, amândoi războinici,
am simţit între ei camaraderia bărbaţilor care luptaseră umăr la umăr. Deci se
stimau reciproc, chiar dacă Peottre nu considera că Arkon are dreptul s-o ofere pe
Elliania ca simbol al alianţei dintre popoarele lor.
Şi aşa am ajuns din nou la misterul principal. De ce îngăduia Peottre logodna? De
ce se supunea Elliania? Dacă aveau de câştigat din alianţa aceea, de ce nu o
susţinea cu mândrie casa mamelor Narcescăi, de ce nu veniseră chiar ele să ofere
fata?
Am studiat-o pe Elliania aşa cum mă învăţase Chade. Gestul tatălui său îi aprinsese
imaginaţia. A zâmbit, mândră de curajul lui şi de spectacolul pe care îl dăduse în
faţa nobililor din cele Şase Ducate. O parte din ea se bucura de toate, de fastul
ceremoniei, de hainele elegante, de muzica şi de oamenii care o sorbeau din priviri.
Îi plăceau agitaţia şi gloria, dar, la sfârşit, ar fi vrut să se întoarcă în siguranţa casei
sale, să trăiască viaţa pe care o dorea, în casa mamelor sale şi pe pământurile lor.
Cum ar fi putut Dutiful profita de asta ca să-i între în graţii? Plănuia oare să se ducă
la mama ei cu daruri şi onoruri? Poate că fata avea să-şi schimbe impresia despre
el dacă îi acorda atenţie în faţa rudelor din partea mamei, acasă la ea. Fetelor le
place să fie lăudate în faţa familiei, nu? Mi-am adunat toate astea într-un ungher al
minţii, ca să i le spun lui Dutiful a doua zi. M-am întrebat dacă în ele era măcar un
strop de adevăr sau dacă îl puteau ajuta cu ceva.
În vreme ce meditam, regina Kettricken a dat din cap către menestrel. La rândul lui,
menestrelul le-a făcut semn muzicanţilor să se pregătească. Kettricken a zâmbit şi
le-a spus ceva oamenilor de la masa regelui. Lumea s-a aşezat din nou pe scaune
şi a început muzica. Dutiful i-a oferit braţul Ellianiei.
Mi-a fost milă de amândoi, atât de tineri şi urmăriţi de atâţia ochi – bogăţia a două
popoare, oferită de unul celuilalt drept gaj al alianţei dintre ele. Mâna fetei parcă
plutea deasupra încheieturii prinţului când au coborât împreună treptele până la
cercul dansatorilor, pe podeaua cu modele desenate în nisipul presărat. Dintr-un
scurt val de Meşteşug, am aflat că gulerul lui Dutiful se freca de gâtul transpirat, dar
nici zâmbetul, nici plecăciunea lui graţioasă în faţa fetei nu trădau nimic. A întins
braţele către ea, şi Narcesca s-a apropiat destul de mult pentru ca vârfurile
degetelor lui să-i atingă talia. Ea nu i-a pus mâinile pe umeri, cum cerea dansul, ci
şi-a săltat uşor fusta, parcă vrând să-şi arate mai bine şi mâinile, şi picioarele vioaie.
S-au lăsat învăluiţi de muzică şi au dansat perfect, ca două marionete conduse de
un maestru păpuşar. Păşind şi învârtindu-se împreună, au dat un spectacol
minunat, plin de tinereţe, graţie şi făgăduieli.
I-am urmărit pe cei care îi priveau şi m-a surprins diversitatea sentimentelor citite
pe chipurile lor. Chade radia de satisfacţie, dar Kettricken avea o expresie mai
ezitantă, în care i-am ghicit dorinţa ca Dutiful să primească de la logodnica sa
dragoste adevărată, dar şi un avantaj politic trainic. Arkon Bloodblade îşi
încrucişase mâinile la piept şi se uita la cei doi de sus, ca la o dovadă a puterii sale.
Ca şi mine, Peottre scruta mulţimea, rămânând acelaşi câine de pază al pupilei
sale. Nu stătea încruntat, dar nici nu zâmbea. O clipă, studiindu-i, ni s-au întâlnit
întâmplător privirile. Nu am îndrăznit să întorc capul, dar am privit prin el apatic, ca
şi când de fapt nu l-aş fi văzut. Ochii lui s-au îndreptat din nou spre Elliania şi i-am
zărit pe buze umbra unui surâs.
Atras de privirea lui scrutătoare, i-am urmărit-o. Preţ de-o clipă, m-am lăsat furat de
spectacol. Tinerii păşeau şi se roteau în ritmul muzicii, desenând noi modele în nisip
cu pantofii şi cu învolburarea fustei. Dutiful era mai înalt decât Narcesca, deci îi era
mai uşor să-i privească faţa decât ei, care trebuia să ridice ochii spre el, să
zâmbească şi să ţină ritmul. Mâinile lui întinse parcă încadrau zborul unui fluture,
atât de uşor se unduia Narcesca în faţa lui. L-am aprobat în gând şi am înţeles de
ce zâmbise şi Peottre a încuviinţare mai devreme: băiatul meu nu căuta să pună
mâna pe fată; atingerea lui contura fereastra libertăţii ei în pas de dans. Nu voia şi
nu încerca s-o constrângă, dimpotrivă, îi punea în evidenţă graţia şi libertatea sub
ochii oaspeţilor. M-am întrebat de unde învăţase Dutiful să fie atât de înţelept. Îl
convinsese Chade sau îl ajuta instinctul diplomatic înnăscut al unora dintre
vlăstarele neamului Farseer? Am ajuns la concluzia că nu conta. Se dovedise pe
placul lui Peottre şi bănuiam că asta avea să fie, în final, în avantajul lui.
Prinţul şi Narcesca au dansat singuri acel prim dans. La următoarele li s-au alăturat
şi alţii, nobilimea celor Şase Ducate şi oaspeţii. Peottre s-a ţinut de cuvânt şi a
dansat cu Narcesca al doilea dans. Prinţul a rămas singur, dar a izbutit să pară
graţios şi în largul său. Chade a venit să-i vorbească, dar a fost invitat la dans de o
fată de nici douăzeci de ani.
Arkon Bloodblade a avut neruşinarea să-i ofere braţul reginei Kettricken. Am
surprins licărirea fugară de pe chipul ei. L-ar fi refuzat, dar ştia că n-ar fi fost în
interesul celor Şase Ducate. Aşa că au coborât treptele împreună. Bloodblade nu
ţinea cont de preferinţele partenerei cu fineţea lui Dutiful. A prins-o cu îndrăzneală
de mijloc, aşa că ea s-a văzut nevoită să-i pună mâinile pe umeri ca să-i
domolească paşii vioi, altminteri s-ar fi trezit învârtindu-se fără control. Kettricken
păşea graţios în ritmul muzicii şi-i zâmbea partenerului, dar nu cred că se bucura
cu adevărat de plăcerea dansului.
Dansul al treilea a fost mai lent. M-am bucurat când Chade şi-a părăsit tânăra
parteneră, care s-a bosumflat drăgălaşă, şi a invitat-o pe Lady Patience. Ea a
scuturat din evantai, vrând să-l refuze, dar el a insistat, iar eu ştiam că Patience se
bucura în sinea ei. Rămăsese la fel de graţioasă ca odinioară, chiar dacă nu se
mişca niciodată exact în ritmul muzicii, şi Chade îi zâmbea, conducând-o în
siguranţă printre ceilalţi dansatori, iar mie mişcările ei mi se păreau încântătoare şi
fascinante deopotrivă.
Peottre a salvat-o pe regina Kettricken de Bloodblade, care a dansat apoi cu fiica
lui. Kettricken părea să se simtă mult mai în largul ei cu bătrânul războinic decât cu
cumnatul lui. Vorbeau în timp ce dansau, iar interesul viu din ochii ei era sincer.
Ochii lui Dutiful i-au întâlnit pe ai mei o singură clipă. Ştiam cât de stânjenit se
simţea, stând acolo ca un cerb singuratic, în vreme ce logodnica i se rotea printre
dansatori în braţele tatălui ei. Dar, când a încetat muzica, am fost aproape sigur că
Bloodblade ştia asta şi îl compătimea, căci a pus cu hotărâre mâna Narcescăi în a
prinţului pentru al patrulea dans.
Şi, tot aşa, petrecerea şi-a urmat cursul. De cele mai multe ori, nobilii din Insulele
Străine îşi alegeau partenere dintre femeile lor, însă o tânără a îndrăznit să-l invite
pe Lordul Shemshy. Spre surprinderea mea, el s-a simţit flatat şi a dansat cu ea nu
o dată, ci de trei ori. După încheierea dansurilor cu partener, au început cele cu
figuri. Nobilii de rang mai înalt s-au retras la mese şi locul le-a fost luat de cei cu
rang mărunt. Eu i-am urmărit pe toţi liniştit, în cea mai mare parte a timpului. De
câteva ori, stăpânul meu m-a trimis cu mesaje în diverse colţuri ale sălii, de obicei
ca să le transmit femeilor complimente şi profundul său regret fiindcă nu le putea
invita la dans din pricina gleznei grav scrântite. Câteva s-au strâns în jurul lui, să-l
căineze. În toată seara aceea lungă, Civil Bresinga n-a pus nici măcar o dată
piciorul în cercul dansatorilor. Însă Rosemary a dansat, o dată chiar cu Chade. I-
am privit vorbindu-şi, ea Uitându-se în sus, spre el, şi zâmbindu-i şmechereşte, el
păstrând o expresie neutră, însă curtenitoare. Lady Patience s-a retras repede, aşa
cum mă aşteptam. Nu fusese niciodată în largul ei într-o atmosferă pompoasă şi în
compania curtenilor. Mi-am spus că Dutiful trebuia să se simtă onorat pentru simplul
fapt că-şi făcuse apariţia.
Muzica, dansul, mâncarea şi băutura s-au prelungit până după miezul nopţii, către
orele mici ale dimineţii. Am încercat să mă apropii cumva de paharul cu vin sau
farfuria lui Civil Bresinga, însă n-am avut cum. Petrecerea parcă nu se mai termina.
Mă dureau pulpele de atâta stat în picioare. Mi-am amintit cu regret că aveam
întâlnire în zori cu prinţul Dutiful. Mă îndoiam că avea să vină, dar trebuia să fiu
acolo dacă apărea totuşi. Unde-mi fusese capul? Mult mai înţelept ar fi fost să-l
amân cu câteva zile şi să mă folosesc de timpul câştigat astfel ca să dau o fugă
acasă.
Lordul Auriu părea însă neobosit. În timp ce petrecerea lua avânt şi lumea împingea
mesele la o parte ca să le facă mai mult loc dansatorilor, a găsit un colţ confortabil
lângă un cămin şi şi-a mutat curtea personală acolo. Cei care-au venit să-l salute şi
au rămas să stea de vorbă cu el erau mulţi şi de diverse ranguri. Iar eu m-am
convins încă o dată că Lordul Auriu şi bufonul erau doi oameni foarte diferiţi. Primul
era spiritual şi fermecător, dar nu-şi trăda niciodată acel ascuţit simţ al umorului de
care făcea paradă bufonul. Pe lângă asta, lordul era jamaillian până în măduva
oaselor, rafinat şi, câteodată, intolerant cu ceea ce numea pe faţă „atitudinea în stil
Şase Ducate” faţă de moralitatea şi obiceiurile sale. Discuta cu grupul lui de
admiratori despre modă şi bijuterii, făcând fără milă harcea-parcea pe oricine nu se
afla în graţiile sale. Flirta scandalos cu femeile, măritate sau nu, bea enorm, dar
refuza când i se oferea fumariţă, pe motiv că „orice altă plantă, în afară de frunzele
cele mai fine, îmi dă greţuri dimineaţa. Bănuiesc că am fost răsfăţat la curtea
Satrapului”. Vorbea despre întâmplări petrecute în îndepărtata Jamaillie cu un lux
de amănunte care mă convingea chiar şi pe mine nu numai că trăise pe acele
meleaguri, ci şi că fusese martor la evenimentele secrete ale înaltei curţi de acolo.
Către sfârşitul serii, au început să apară cădelniţele cu fumariţă, populare pe
vremea lui Regal. Acum erau la modă cele mai mici, cu drogul arzând în vase
minuscule din cuşti metalice pe măsura lor, suspendate de lanţuri. Lorzii mai tineri
şi câteva doamne îşi aveau propriile cădelniţe, prinse la încheietura mâinii. În câteva
locuri, servitori neobosiţi legănau cădelniţele, învăluindu-şi stăpânii în fum.
Nu fusesem niciodată tentat de planta aia care te îmbăta, iar faptul că în mintea
mea era legată de Regal o făcea cu atât mai dezgustătoare. Totuşi, chiar şi regina
o savura, cu moderaţie, pentru că nu era cunoscută doar în cele Şase Ducate, ci şi
în Regatul Munţilor, deşi acolo ardeau un alt soi de iarbă. Altă buruiană, acelaşi
nume, aceleaşi efecte, mi-am zis, năucit. Regina se întorsese pe dais. Îi străluceau
ochii prin ceaţă. Stătea de poveşti cu Peottre. El îi vorbea zâmbindu-i, dar nu-şi lua
ochii de la Elliania, prinsă alături de Dutiful într-un dans cu figuri. Dansa şi Arkon
Bloodblade, schimbându-şi mereu partenerele. Îşi lepădase mantia şi-şi descheiase
cămaşa. Era un dansator plin de viaţă, deşi fumul unduitor al drogului şi şuvoiul
vinului îl împiedicau uneori să păstreze ritmul.
Cred că din milă pentru mine a anunţat Lordul Auriu că durerea din gleznă îl obosise
şi îl obliga, din păcate, să se retragă. Admiratorii au insistat să mai rămână, iar el a
părut să cadă pe gânduri. Până la urmă, a hotărât că totuşi îi era prea greu. Dar a
mai trecut o groază de vreme până când şi-a luat rămas-bun de la toată lumea. Iar
când, într-un târziu, i-am înşfăcat taburetul şi perna şi l-am scos din mijlocul
petrecăreţilor, am fost opriţi de cel puţin patru ori de oameni care ţineau să-i ureze
o noapte bună. Când, după ce am urcat scările anevoie, am intrat în camerele
noastre, aveam o imagine mult mai clară a popularităţii sale la curte.
Am zăvorât uşa şi am aprins focul muribund. Mi-am turnat un pahar din vinul lui şi
m-am trântit pe un scaun lângă cămin, iar el s-a aşezat pe podea ca să-şi scoată
bandajul.
— L-am strâns prea tare! Uită-te la bietul meu picior, aproape că s-a albăstrit şi e
rece.
— Aşa-ţi trebuie, am spus, fără pic de milă.
Hainele îmi duhneau a fumariţă. Am răsuflat pe nări, încercând să alung putoarea.
M-am uitat la el cum îşi freca degetele şi mi-am dat seama ce uşurat mă simţeam
văzându-mă din nou în compania bufonului.
— Cum ţi-a venit ideea asta cu „Lordul Auriu”? Nu cred c-am întâlnit vreodată un
nobil mai bârfitor şi mai intrigant. Dacă te-aş fi cunoscut în seara asta, te-aş fi
dispreţuit. Îmi aminteşti de Regal.
— Da? Ei, asta-mi reflectă probabil convingerea că ai câte ceva de învăţat de la
orice om pe care-l întâlneşti.
A căscat de i-au trosnit fălcile şi s-a aplecat în faţă până ce şi-a atins genunchii cu
fruntea, apoi pe spate, până ce a măturat podeaua cu părul lăsat liber. S-a îndreptat
fără niciun efort vizibil. A întins mâna şi eu l-am ajutat să se salte în picioare. S-a
lăsat să cadă pe scaunul de lângă mine.
— Trebuie să spui multe ca să pari într-adevăr josnic, dacă vrei să-i încurajezi pe
alţii să-ţi dezvăluie cele mai meschine şi mai răuvoitoare dintre părerile lor.
— Probabil. Dar de ce şi-ar dori cineva aşa ceva?
S-a aplecat şi mi-a luat paharul din mână.
— Bădăran obraznic. Furi vinul stăpânului tău. Ia-ţi alt pahar.
I-am dat ascultare.
— Când o fac pe nemernicul, aflu cele mai urâte bârfe din castel. Cine a rămas grea
cu bărbatul alteia? Cine e înglodat în datorii? Pe cine l-a luat gura pe dinainte şi în
faţa cui? Şi despre cine se spune că are Har sau legături cu ăia care îl au?
Am fost cât pe ce să-mi vărs vinul.
— Şi ce-ai aflat?
— Numai ceea ce ne aşteptam, mi-a răspuns, liniştindu-mă. Despre prinţ şi mama
lui, niciun cuvânt. Nicio bârfă despre tine. Un zvon interesant despre Civil Bresinga,
care a rupt logodna cu Sydel Grayling din cauză că ea are în familie pe cineva cu
Har. Un argintar înzestrat cu Har, soţia şi cei şase copii ai lui au fost goniţi din
Buckkeep săptămâna trecută. Lady Esomal e foarte supărată, pentru că tocmai îi
comandase două inele. A, Lady Patience are la moşia ei trei păzitoare de gâşte cu
Har şi puţin îi pasă cine ştie asta. Cineva s-a plâns că una dintre ele i-a vrăjit şoimii,
iar Lady Patience i-a răspuns că Harul nu numai că nu e pentru făcut vrăji, dar, dacă
îl mai prinde că-şi trimite şoimii să atace turturelele din grădina ei, pune să fie biciuit
cu cravaşa şi n-o interesează cu cine e văr.
— Patience e la fel de discretă şi raţională ca întotdeauna, am spus, zâmbind, şi el
a încuviinţat. Am clătinat din cap şi am adăugat cu glas sobru: Dacă ura faţă de
înzestraţii cu Har mai creşte mult, Patience se poate trezi în pericol pentru că le ţine
partea. Uneori aş vrea să fie la fel de prudentă pe cât e de curajoasă.
— Ţi-e dor de ea, aşa-i? m-a întrebat bufonul cu blândeţe.
Am oftat.
— Da, am recunoscut, şi mi s-a strâns inima.
Nu îi duceam doar dorul. O abandonasem. În seara aceea o văzusem o femeie în
pragul bătrâneţii, singură, doar cu servitorii ei credincioşi, bătrâni şi ei.
— Dar nu te-ai gândit niciodată să-i spui că ai supravieţuit? Că eşti în viaţă?
Am negat cu o clătinare a capului.
— Nu, din motivele pe care tocmai ţi le-am spus. Nu ştie ce-i prudenţa. Nu numai
că s-ar sui pe acoperiş ca să răspândească vestea, probabil că ar mai şi ameninţa
cu biciuirea pe oricine nu se bucură împreună cu ea. Asta, fireşte, după ce i-ar trece
furia împotriva mea.
— Fireşte.
Am zâmbit amândoi, dulce amărui, ca atunci când îţi închipui ceva după care
tânjeşti din adâncul inimii, dar la care nu te poţi gândi fără să te ia groaza. Focul
ardea în faţa noastră, mistuind butucul cu limbi roşii care-i lingeau marginile. Dincolo
de obloane sufla vântul. Heraldul iernii. O zvâcnire a vechilor reflexe mi-a adus
aminte de tot ce neglijasem. De plantele neculese din grădină, de spanacul-de-baltă
adunat pentru ponei. Grijile altui om, din altă viaţă. La Buckkeep, le puteam da
uitării. Ar fi trebuit să mă simt mândru, cu o treaptă mai sus, dar mă simţeam jefuit
de ele.
— Crezi c-o să vină prinţul la întâlnirea din zori, în turnul lui Verity?
Bufonul ţinea ochii închişi, dar şi-a înclinat capul spre mine.
— Nu ştiu. Încă dansa când am plecat.
— Cred că trebuie să fiu acolo, în caz că apare. Aş vrea să nu-i fi promis aşa ceva.
Trebuie să mă întorc la coliba mea, să-mi pun lucrurile în ordine.
Mi-a răspuns cu ceva între aprobare şi oftat. Şi-a tras picioarele sub el şi s-a
ghemuit în scaun, ca un copil. Genunchii îi atingeau bărbia.
— Mă duc să mă culc, i-am spus. Ai face bine să te culci şi tu.
A mai scos un sunet. Eu am gemut, m-am dus lângă patul său, am luat o pătură şi
l-am învelit.
— Noapte bună, bufonule.
A oftat adânc şi s-a înfăşurat mai strâns în pătură.
Am stins lumânările, în afară de una, pe care am luat-o în odaia mea. Am pus-o pe
scrinul scund şi m-am aşezat pe patul tare cu un alt geamăt. Mă durea spatele, jur-
împrejurul cicatricei. Statul în picioare mă obosea întotdeauna mai mult decât
călăritul sau munca. În mica mea odaie aerul era rece şi închis, înţesat de toate
mirosurile adunate în ultima sută de ani. Nu voiam să-l respir în somn. M-am gândit
să urc nesfârşita scară care ducea în atelierul lui Chade şi să mă culc acolo, în patul
mai lat şi mai moale. Ar fi fost minunat, dacă nu ne-ar fi despărţit atâtea trepte.
Mi-am scos hainele elegante şi, cu mare efort, le-am aranjat frumos. Cuibărindu-
mă sub singura mea pătură, m-am hotărât să-i cer bani lui Chade şi să-mi cumpăr
măcar încă una, mai puţin ţepoasă. Şi să văd ce face Hap. Şi s-o rog pe Jinna să
mă ierte fiindcă nu trecusem să o văd cu o seară înainte, cum îi făgăduisem. Şi să
scap de manuscrisele din colibă. Şi să-mi învăţ iapa cum să se poarte. Şi să-l învăţ
pe prinţ Meşteşugul şi Harul.
Am tras adânc aer în piept, l-am lăsat să iasă odată cu grijile mele şi m-am afundat
în somn.
Umbră de lup.
Nu era un strigăt puternic. Doar fum în vânt. Nu era numele meu, ci numele pe care
mi-l dădea altcineva, dar asta nu însemna că trebuia să răspund. Am ignorat
chemarea.

Umbră de lup.
Umbră de lup.
Umbră de lup.
Îmi amintea cum mă trăgea Hap de poala cămăşii când era mic. Întruna, cu
încăpăţânare. Enervant ca un ţânţar care-ţi ţiuie la ureche noaptea.
Umbră de lup.
Umbră de lup.

N-avea de gând să plece.

Dorm.
Şi chiar aşa era, mi-am dat seama brusc, în felul în care o ştiu numai cei care
visează. Dormeam şi visam. Visele n-au nicio importanţă. Nu?
Şi eu. Numai aşa pot ajunge la tine. N-ai ştiut?
Se pare că răspunsul meu o îmboldise să stăruie. Aproape ca şi cum s-ar fi agăţat
de mine.
Nu. N-am ştiut.
M-am uitat alene în jur. Mi s-a părut că recunosc locul. Era primăvară şi merii din
apropiere înfloriseră. Auzeam albinele zumzăind neobosite printre florile lor. Iarba
verde şi moale îmi mângâia tălpile goale şi aerul blând îmi flutura părul.
Am venit de atâtea ori în visele tale şi te-am urmărit. Mi-am zis să te invit acum Într-
unul de-al meu. Îţi place?
Lângă mine apăruse o femeie. Nu. O fată. Cineva. Greu de spus. Îi vedeam rochia,
pantofii mici, de piele, şi mâinile bronzate, dar restul corpului i se pierdea într-o
ceaţă. Nu-i zăream trăsăturile. Cât despre mine… aveam o senzaţie stranie. Mă
vedeam ca şi când m-aş fi aflat în afara trupului meu, dar nu eram cel care-mi stătea
în faţa ochilor când mă uitam în oglindă, ci un bărbat lăţos, mult mai înalt decât sunt
eu în realitate şi mult mai puternic. Părul cărunt aspru îmi cădea pe spate şi-mi
acoperea fruntea. Aveam unghiile de la mâini negre şi dinţii ascuţiţi. Simţeam
neliniştea ca pe o ciupitură. Pericol, dar nu pentru mine. De ce nu-mi aminteam care
era primejdia?
Asta nu sunt eu. Ceva nu e bine.
Fata a râs din toată inima.
Păi, dacă nu mă laşi să te văd aşa cum eşti, atunci va trebui să arăţi aşa cum mi te-
am închipuit eu întotdeauna. Umbră de lup, de ce te-ai ţinut deoparte? Mi-a fost dor
de tine. Şi m-am temut pentru tine. Te-am simţit suferind din greu, dar nu ştiu de ce
ai suferit. Eşti rănit? Parcă nu mai eşti la fel de voinic ca altădată. Pari obosit şi
îmbătrânit. Mi-a fost dor de tine şi de visele tale. Mi-a fost atât de teamă că ai murit!
apoi nu ai mai venit deloc. Mi-a trebuit o veşnicie ca să descopăr că pot ajunge eu
la tine în loc s-aştept să vii tu.
Sporovăia ca un copil. O spaimă cât se poate de reală s-a furişat în mine. Ca o
ceaţă rece în inimă, şi pe urmă am văzut-o, o ceaţa înălţându-mi-se în jur, în vis.
Cumva, nu ştiu cum anume, o chemasem. Am vrut să o văd înconjurându-mă mai
deasă, mai puternică. Am încercat să o avertizez pe fată.
Nu e corect. Nici bine. Stai deoparte, nu te apropia.
Nu-i cinstit! s-a plâns ea, când ceaţa s-a făcut zid între noi. Gândurile ei şi-au pierdut
forţa. Uite ce-ai făcut cu visul meu. Mi-a fost atât de greu să-l făuresc, iar acum l-ai
stricat. Unde pleci? Eşti atât de necioplit!
M-am eliberat din strânsoarea ei ca dintr-o zvâcnire şi am constatat că mă puteam
trezi. De fapt, eram deja treaz, iar în clipa următoare şedeam pe marginea patului.
Mi-am trecut degetele prin păr. Eram aproape pregătit pentru durerea de cap de
după Meşteşug, când am simţit-o urcând din stomac şi izbindu-mi-se de creştet.
Am inspirat adânc şi regulat, hotărât să nu vomit. După ce s-a scurs un timp, n-aş
fi putut spune dacă un minut sau jumătate de an, am început, cu o durere cumplită
în suflet, să-mi întăresc zidurile Meşteşugului. Fusesem chiar atât de neglijent? Le
coborâsem din pricina oboselii sau a fumariţei?
Sau pur şi simplu fiica mea avea destulă putere ca să treacă prin ele?

Capitolul V
AMĂRĂCIUNI ÎMPĂRTĂŞITE

Vifor de nestemate au fost.

Solzi peste solzi lucind ca giuvaiere.
Ochi în flăcări, aripi izbind văzduhul.
Au venit dragonii.

Străfulgerări prea tari ca să rămână-n amintire.

Făgăduinţa a o mie de cântece împlinită.
Gheare sfâşiind, fălci devorând.
S-a întors Regele.
Starling Birdsong, Răzbunarea lui Verity
Am simţit freamăt de vânt pe obraji. Am deschis ochii, obosit. Aţipisem, în ciuda
frigului dimineţii pătruns prin fereastra deschisă. În faţa mea şi dedesubt, apă cât
vedeam cu ochii. Valuri cu creste albe se burzuluiau sub un cer cenuşiu. M-am
ridicat din scaunul lui Verity cu un geamăt; din doi paşi, am ajuns la fereastra
turnului. De acolo, priveliştea se lărgea: maluri înalte şi abrupte şi pădurea ca lipită
de ele, sub acea latură a castelului Buckkeep. Aerul mirosea a furtună, vântul îşi
ascuţea colţii de iarnă. Soarele era cu un lat de palmă deasupra orizontului
îndepărtat; zorii trecuseră de mult. Prinţul nu venise.
Nu mă mira. Probabil că încă dormea adânc după petrecerea din noaptea trecută.
Nu, nu era o surpriză că uitase de întâlnirea noastră, sau poate că se trezise numai
cât să-şi spună că nu era chiar atât de importantă şi se culcase la loc. Dar simţeam
o oarecare dezamăgire. Nu numai fiindcă prinţul meu considera somnul mai
important decât întâlnirea cu mine. Spusese că aveam să ne întâlnim, dar nu
venise. Nici nu-mi trimisese vorbă că anulează întâlnirea, ca să nu-mi pierd timpul
degeaba. Pentru un băiat de vârsta lui era un fleac, o scăpare. Dar ceea ce era
lipsit de însemnătate pentru un băietan conta pentru un prinţ. Voiam să-l cert, cum
mă certase şi Chade pe mine cândva. Sau Burrich. Am zâmbit cu tristeţe. La drept
vorbind, eu fusesem altfel decât Dutiful la vârsta lui? Burrich nu mă credea niciodată
în stare să mă trezesc singur ca să ajung la timp la întâlnirile din zori. Îmi aduceam
foarte bine aminte cum bătea cu pumnii în uşă, ca să se asigure că nu pierd lecţia
de luptă cu toporul. Ei bine, dacă rolurile pe care le jucam unul pentru altul s-ar fi
schimbat, poate că m-aş fi dus şi eu să bat cu pumnii în uşa prinţului.
Aşa cum stăteau lucruri, m-am mulţumit să scriu un mesaj în praful de pe tăblia unei
măsuţe de lângă scaun. „Eu am fost aici; tu nu.” Scurt şi cuprinzător; o dojană, dacă
asta voia să vadă în ea. Şi anonim. Putea foarte bine să fie mesajul lăsat de un paj
îmbufnat pentru o cameristă care întârziase la întâlnire.
Am închis obloanele şi am ieşit pe unde intrasem, dând la o parte un panou lateral
decorativ de lângă cămin. Deschiderea era strâmtă şi nu mi-a fost uşor să potrivesc
panoul la loc în urma mea. Lumânarea mi se stinsese. Am coborât pe lunga scară
întunecată ajutat numai de crăpăturile înguste din zidul exterior, prin care abia
pătrundea câte-un firicel de lumină sau o suflare slabă de vânt. Am dat şi peste un
palier mult mai lung decât ţineam minte şi m-am bucurat când, bâjbâind cu piciorul,
am atins treapta următoare. La piciorul scării, am luat-o într-o direcţie greşită. A
treia oară când am nimerit cu faţa într-o încâlceală de pânze de păianjen, am ştiut
că mă rătăcisem. M-am răsucit şi am făcut cale întoarsă pe bâjbâite. Când, după o
vreme, am intrat în camera lui Chade prin spatele suportului de sticle cu vin, mă
umplusem de praf, nervi şi transpiraţie. Nu eram deloc pregătit pentru ceea ce mă
aştepta.
Chade s-a ridicat de pe scaunul din faţa căminului, punând pe masă o cană de ceai.
— Iată-te, FitzChivalry, a exclamat, chiar în momentul când m-a izbit valul
Meşteşugului.
Nu mă vezi, om-câine împuţit.
M-am clătinat şi m-am prins de masă ca să nu cad. L-am ignorat pe Chade, care
se uita la mine încruntat, ca să mă concentrez asupra lui Thick. Sluga idioată, cu
faţa mânjită de funingine, stătea lângă vatra pentru lucru. Ameţit, îi vedeam silueta
unduind. Dacă nu mi-aş fi întărit zidurile Meşteşugului în timpul nopţii, ca să mă
apăr de încercările stângace ale lui Nettle, cred că ar fi reuşit să-şi şteargă pentru
totdeauna chipul din mintea mea. Dar, mulţumită zidurilor, am izbutit să-i vorbesc
scrâşnind din dinţi:
— Ba te văd. O să te văd întotdeauna. Dar asta nu înseamnă c-o să-ţi fac rău, decât
dacă încerci să-mi faci tu mie. Sau dacă mai eşti încă o dată necioplit.
Eram din cale afară de tentat să-mi întrebuinţez Harul împotriva lui, să-l resping cu
o răbufnire de energie animalică pură, dar m-am abţinut. Nu aveam să folosesc nici
Meşteşugul. Ar fi trebuit să-mi deschid porţile zidurilor, iar asta ar fi însemnat să-i
dezvălui limitele puterii mele mintale. Încă nu eram pregătit pentru asta. Păstrează-
ţi calmul, mi-am spus. Trebuie să te stăpâneşti pe tine înainte de a-l stăpâni pe el.
— Nu, nu, Thick! Opreşte-te. E om bun. Are voie aici. Eu spun asta.
Chade i s-a adresat servitorului ca unui copil de trei ani. Mi-am dat seama că ochii
mici, care mă priveau sticlind de pe faţa rotundă, nu aparţineau unui om egal mie
ca intelect, dar am surprins în ei şi un strop de ciudă pentru că i se vorbea astfel.
Nu mi-am desprins privirea de el când i-am spus lui Chade:
— Nu-i nevoie să-i vorbeşti aşa. Nu e idiot. E…
Am căutat un cuvânt potrivit pentru ceea ce ştiam brusc că reprezenta adevărul.
Inteligenţa bondocului avea limite înguste, dar nu lipsea.
— … altfel, mi-am încheiat replica şchioapă.
Altfel, am cugetat, adică aşa cum un cal e altfel decât o pisică şi amândoi sunt altfel
decât un om. Dar nu mai prost decât el. Aproape că simţeam cum bâjbâia mintea
lui către alte direcţii decât a mea, atribuind înţelesuri unor lucruri pe care eu le
ignoram, aşa cum ignora el porţiuni întregi ancorate în realitatea mea.
Thick s-a încruntat, uitându-se de la mine la Chade şi iar la mine. Pe urmă şi-a luat
mătura, găleata cu cenuşă şi tăciuni şi a ieşit din cameră cu paşi mărunţi şi iuţi.
După ce suportul de manuscrise alunecase la locul lui, am surprins un fragment de
gând azvârlit spre mine:
Puţi-a-câine.
— Nu mă poate suferi. Ştie şi că am Har, m-am plâns lui Chade, lăsându-mă să
cad pe celălalt scaun, şi am adăugat, destul de supărat: Prinţul Dutiful n-a venit în
dimineaţa asta în turnul lui Verity, la întâlnirea cu mine, aşa cum îmi spusese.
Vorbele mele au părut s-alunece pe lângă urechea bătrânului.
— Regina vrea să te vadă. Imediat.
În dimineaţa aceea era îmbrăcat frumos, dacă nu chiar elegant, într-o robă albastră
simplă, şi purta papuci îmblăniţi. Oare îl dureau picioarele după cât dansase?
— În legătură cu ce? am întrebat, ridicându-mă ca să-l urmez.
Ne-am îndreptat spre suportul cu sticle de vin.
— Thick nu s-a mirat când m-a văzut intrând pe aici, am remarcat, în timp ce
deschideam uşa secretă.
Chade a ridicat din umeri.
— Nu cred că are atâta minte cât să se mire de asta. Mă îndoiesc că a observat.
Am căzut pe gânduri şi am tras concluzia că era posibil să aibă dreptate. Pentru
Thick, faptul putea fi lipsit de semnificaţie.
— Şi regina vrea să mă vadă pentru că…
— Pentru că aşa a spus, a ripostat Chade cam ţâfnos.
L-am urmat în tăcere. Bănuiam că şi capul lui zvâcnea de durere la fel ca al meu.
Ştiam că avea un antidot împotriva mahmurelii, dar şi cât de greu era să-l
pregătească. Uneori era mai uşor să suporţi durerea de cap decât să-i găseşti
leacul.
Am intrat în apartamentele reginei, cum mai intraserăm şi altădată. Chade s-a oprit
să tragă cu ochiul şi cu urechea, convingându-se că nu existau martori nepoftiţi,
apoi m-a condus, printr-o odaie tainică, în salonul reginei, unde ne aştepta ea. Ne-
a privit cu un zâmbet obosit. Era singură.
Ne-am înclinat amândoi, ceremonios.
— Bună dimineaţa, regina mea, a salutat-o Chade şi pentru mine, iar ea şi-a întins
braţele spre noi, în semn de bun-venit.
Ultima oară când ajunsesem eu acolo, Kettricken ne aşteptase cu sufletul la gură
şi cu gândul numai şi numai la fiul ei dispărut. De data asta, în cameră se simţea
mâna ei peste tot: în mijlocul unei măsuţe, şase frunze aurii fuseseră aranjate pe o
tavă cu pietricele de râu sclipitoare. Trei lumânări înalte ardeau împrăştiind parfum
de violete. Câteva carpete de lână fereau tălpile de frigul iernii care avea să vină,
iar scaunele fuseseră acoperite cu piei de oaie. În vatră ardea focul şi dintr-un ibric
atârnat de-asupra lui se înălţa abur. Încăperea îmi aducea aminte de casa ei de la
munte. Pregătise şi o gustare pe o măsuţă, iar într-un vas larg aburea ceaiul. Am
văzut că nu erau decât două ceşti.
— Îţi mulţumesc că l-ai adus pe FitzChivalry, Lord Chade.
Îi cerea cu eleganţă să plece. El s-a înclinat din nou, poate mai ţeapăn decât prima
oară, şi s-a retras prin odaia tainică. Eu am rămas în picioare în faţa reginei,
întrebându-mă despre ce putea fi vorba. După ce s-a închis uşa în urma lui Chade,
ea a oftat brusc. S-a aşezat la masă şi mi-a arătat celălalt scaun.
— Te rog, Fitz.
Nu mă invita doar să stau jos, ci şi să renunţ la etichetă.
Am studiat-o în timp ce mă aşezam. Aveam aproape aceeaşi vârstă, dar anii
trecuseră peste ea mult mai blând decât peste mine. Pe mine mă umpluseră de
cicatrice, iar pe ea o atinseseră uşor, în treacăt, lăsându-i doar câteva riduri la
colţurile ochilor şi ale gurii. Purta o rochie verde, care-i scotea în evidenţă părul
auriu şi sclipirile de jad din ochi. Croiala era simplă, şi tot atât de simplu îşi aranjase
şi părul, doar împletindu-l. Nu purta bijuterii şi nu-şi ascundea pielea sub farduri.
Mi-a turnat ceai şi mi-a pus cana în faţă fără niciun fel de ceremonie.
— Sunt şi prăjituri, dacă vrei.
Voiam, fiindcă nu apucasem să pun nimic în gură în ziua aceea. Dar ceva din vocea
ei, un soi de răguşeală abia simţită, m-a făcut să pun ceaşca pe masă îndată ce am
ridicat-o. Ea se ferea să mă privească în faţă. I-au tremurat genele şi o lacrimă
strecurată printre ele i s-a prelins pe obraz.
— Kettricken? am întrebat în panică.
Ce nu mergea bine şi eu habar n-aveam? Aflase că pe narcescă n-o trăgea inima
să se mărite cu fiul ei? Mai primise vreo ameninţare legată de Har?
Respira întretăiat şi m-a privit dintr-odată drept în ochi.
— Of, Fitz, nu de asta te-am chemat. Am vrut să-mi păstrez durerea pentru mine.
Dar… îmi pare atât de rău. Pentru noi toţi. Când am auzit, ştiam deja. M-am trezit
în ziua aia în zori, simţind că se rupsese ceva, ceva important.
A încercat zadarnic să-şi dreagă vocea. A continuat tot cu glas răguşit şi cu obrajii
scăldaţi în lacrimi:
— Nu puteam spune exact ce anume se pierduse, dar când mi-a adus Chade
veştile primite de la tine, am ştiut imediat. L-am simţit plecând, Fitz. L-am simţit pe
Ochi întunecaţi când ne-a părăsit.
A tăcut, copleşită de suspine. Şi-a ascuns faţa în mâini, plângând ca un copil cu
sufletul pustiit.
Am vrut să fug. Aproape că reuşisem să-mi stăpânesc durerea, şi ea îmi deschidea
rana. Am rămas o vreme înlemnit, amorţit de atâta suferinţă. De ce trebuia să mi-o
zgândărească?
Dar ea nu părea să-mi observe răceala.
— Anii trec, dar nu-ţi şterg niciodată amintirea unui prieten ca el.
Vorbea pentru sine, cu faţa în palme. Cuvintele răguşite erau grele de lacrimi. S-a
legănat uşor pe scaun.
— Nu m-am mai simţit atât de apropiată de un animal înainte de a călători
împreună. Dar în orele lungi de mers fără oprire ne-a fost întotdeauna alături, ne-o
lua înainte şi revenea, şi pe urmă se ducea să vadă dacă nu e cineva în spatele
nostru. Pentru mine a fost ca un scut; ori de câte ori se întorcea tropăind vesel,
ştiam că e mulţumit fiindcă nu ne aşteaptă niciun pericol. Dacă nu ne-ar fi liniştit
astfel, sunt sigură că mi-ar fi pierit curajul de o sută de ori. Când am pornit la drum,
părea doar o parte din tine. Pe urmă am descoperit cum era el însuşi. Viteaz,
tenace, cu un haz al lui. Au fost momente, mai ales la carieră, când ne-a însoţit la
vânătoare şi numai el a părut să înţeleagă ce simţeam. Nu numai fiindcă puteam
să-l strâng la piept şi să plâng cu capul în blana lui, ştiind că nu avea să-mi trădeze
slăbiciunea, ci şi fiindcă se înveselea când vedea că am putere. Dacă vânam
împreună şi reuşeam să dobor câte-o pasăre, îi simţeam încuviinţarea… ca pe un
fel de ferocitate care-mi spunea că merit să supravieţuiesc, că mi-am câştigat locul
în lume.
Kettricken respira printre suspine.
— Cred că îmi va fi întotdeauna dor de el. Şi nici măcar n-am apucat să-l mai văd
înainte de…
Mintea mi-a luat-o razna. Nu bănuisem că fuseseră atât de apropiaţi. Şi Ochi
întunecaţi îşi păzise bine secretele. Ştiam că regina Kettricken avea un strop de
Har, i-l simţisem cercetându-mă când medita. Mi se trezise de multe ori bănuiala că
„legătura” muntenească dintre ea şi lumea vie purta un nume mai puţin blând în
cele Şase Ducate. Dar ea şi lupul meu?
— Ţi-a vorbit? L-ai auzit pe Ochi Întunecaţi în gândurile tale?
A clătinat din cap, fără să-şi ridice faţa din mâini. Mi-a răspuns printre degete:
— Nu. Dar l-am simţit în inimă, când altceva nu mai simţeam deloc.
M-am săltat încet de pe scaun. Am ocolit măsuţa. Voiam doar s-o bat prieteneşte
pe umerii încovoiaţi, dar când am atins-o, s-a ridicat brusc şi mi-a căzut în braţe.
Am strâns-o la piept şi am lăsat-o să-mi plângă pe umăr. Şi, fără să-mi ceară
îngăduinţă, au izvorât şi lacrimile mele. Pe urmă, suferinţa aceea, nu doar milă
pentru mine, ci durere pricinuită sufletului ei de moartea lui Ochi întunecaţi, a trezit-
o pe a mea şi jalea a trecut peste zăgazuri. Tot chinul pe care mă străduisem să-l
ascund de cei care nu înţelegeau ce pierdere grea suferisem şi-a cerut dreptul să
răbufnească. Cred că mi-am dat seama că am schimbat rolurile cu Kettricken abia
când mi-a apăsat încet umerii, împingându-mă pe scaunul ei. Mi-a oferit mica ei
batistă inutilă şi mi-a sărutat uşor fruntea şi obrajii. Nu mă puteam opri din plâns.
Stătea lângă mine, îmi legăna capul lipit de pieptul ei, mă mângâia pe păr şi mă
lăsa să plâng. Îmi vorbea întretăiat despre lupul meu şi-mi spunea cât însemnase
pentru ea în cuvinte pe care de-abia le auzeam.
Nu a încercat nici să mă oprească din plâns, nici să-mi spună că totul avea să fie
bine. Ştia că nu era adevărat. Dar când, în cele din urmă, mi-au secat lacrimile, s-
a aplecat şi m-a sărutat pe gură, un sărut tămăduitor. Avea pe buze sarea propriilor
ei lacrimi. Pe urmă şi-a îndreptat spatele.
A oftat adânc, ca uşurată de o povară.
— Of, bietul tău păr, a murmurat, netezindu-mi şuviţele rebele. Dragul meu Fitz…
Cât te-am chinuit! Pe amândoi v-am chinuit. Şi nu pot niciodată să… A părut să
simtă că vorbele nu-şi aveau rost. Dar… ei… bea-ţi ceaiul cât e încă fierbinte.
S-a îndepărtat şi peste câteva clipe mi-am recâştigat stăpânirea de sine. Se
aşezase pe scaunul meu, aşa că am fost nevoit să beau din cana ei. Ceaiul ardea
încă. Se scursese foarte puţin timp, însă eu aveam impresia că trecusem dincolo
de un punct important, de răscruce. Mi se părea că respiram trăgând în plămâni
mai mult aer decât în ultimele zile. Kettricken mi-a luat ceaşca. Când mi-am ridicat
ochii spre ea, a schiţat un zâmbet. Lacrimile îi înroşiseră ochii, iar nasul îi căpătase
o nuanţă roz. Nu mi se păruse niciodată mai frumoasă.
Am rămas o vreme aşa, împreună. Ceaiul era de mirodenii, plăcut la gust şi
înviorător. Am mâncat rulouri pufoase umplute cu cârnaţi, tarte cu fructe şi tune de
ovăz, simple, dar săţioase. Cred că niciunul dintre noi nu avea destulă încredere în
glasul său ca să vorbească, dar nici nu era nevoie de cuvinte. Am mâncat în linişte.
M-am dus să umplu ceainicul cu apă fiartă. Am opărit plantele şi am turnat ceai
pentru amândoi. După câteva minute de tăcere, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a
spus încet:
— Aşa că, vezi, aşa-zisa „pată“ a fiului meu se trage de la mine.
Parcă ar fi continuat o conversaţie. Mă întrebasem dacă avea să facă legătura între
ea şi Harul lui Dutiful. Şi, odată făcută, m-au întristat vinovăţia şi amărăciunea din
glasul ei.
— Dutiful nu e primul înzestrat cu Har în neamul Farseer, am subliniat. Eu sunt unul
dintre ceilalţi.
— Iar mama ta a fost munteancă. Nu i-ai fost dat lui Verity la Moonseye? Cine
altcineva decât o femeie de la munte te-ar fi putut naşte acolo? O regăsesc în părul
tău moale şi am auzit-o în glasul tău, care şi-a amintit foarte repede de limba
copilăriei când ai venit prima oară la Jhaampe. Dacă munţii te-au însemnat astfel,
de ce nu şi altcumva? Poate că de la mama ta ai moştenit Harul. Poate că magia
lui curge în venele celor de la munte.
— Cred că Dutiful l-a moştenit în aceeaşi măsură de la tatăl şi de la mama sa, am
spus, apropiindu-mă periculos de mult de adevăr.
— Dar…
— Dar contează prea puţin de la cine l-a luat, am întrerupt-o destul de brutal. Voiam
să schimb subiectul. Băiatul are Har şi trebuie să vedem ce e de făcut. Când m-a
rugat prima oară să-i dau lecţii, m-am îngrozit, Acum cred că instinctul nu l-a înşelat.
E mai bine să ştie tot ceea ce îl pot învăţa despre ambele lui puteri magice.
Kettricken s-a luminat la faţă.
— Aşadar ai fost de acord să-l înveţi!
Nu mai încăpea îndoială, îmi pierdusem îndemânarea, nu mai ştiam să păstrez
secretul unei urzeli. Sau poate, am reflectat, confuz, regina înţelesese că
subtilitatea şi blândeţea o puteau ajuta să afle secrete pe care nici şiretenia lui
Chade nu le smulsese de la mine. Mi-a citit fără greş expresia feţei, şi asta părea
să-mi susţină a doua teorie.
— Nu voi spune prinţului nimic. Dacă vrea ca totul să rămână numai între voi, aşa
să fie. Când începeţi?
— Oricât de repede îi convine prinţului, am răspuns, ocolind adevărul.
Nu voiam să-l pârăsc că ratase deja prima lecţie.
A dat din cap, părând mulţumită să lase asta în seama mea. Şi-a dres glasul.
— FitzChivalry, de fapt te-am chemat pentru că… vreau să îndrept lucrurile în ceea
ce te priveşte. Atât cât vom putea. În multe privinţe nu te pot trata după cum meriţi.
Dar orice putem face pentru confortul sau plăcerea ta, vreau să facem. Ai ales rolul
de slujitor al Lordului Auriu şi înţeleg de ce. Totuşi, mă întristează că un prinţ cu
sângele tău nu poate fi recunoscut de către rudele sale. Aşadar, ce putem face?
Vrei camere separate pentru tine, în care să intri numai tu ştii pe unde şi unde să te
simţi cât mai confortabil?
— Nu, m-am grăbit să spun şi, dându-mi seama de bruscheţea răspunsului, am
adăugat: cred că lucrurile e mai bine să rămână aşa cum sunt. Mă simt confortabil
unde stau acum.
Voi trăi în acest loc, dar nu-l voi putea face niciodată casa mea. Ar fi fost zadarnic
să încerc. Gândul m-a zguduit. Căminul tău, mi-am spus, e un loc pe care îl împarţi
cu alţii. Podul de deasupra grajdului, unde stătusem cu Burrich, sau coliba unde
locuisem cu Ochi Întunecaţi şi Hap. Dar odăile pe care le împărţeam acum cu
bufonul? Nu. Rolurile pe care le jucam însemnau prea multă prudenţă, prea multă
izolare, prea multă constrângere.
— … aranjat o sumă de bani lunară. De acum înainte, Chade va avea grijă s-o
primeşti, dar azi vreau să ai asta.
Regina tocmai punea în faţa mea o pungă, un săculeţ de pânză brodat cu flori
stilizate. A zornăit zgomotos când a atins masa. Obrajii mi s-au împurpurat fără voia
mea şi nu am putut ascunde acest lucru. Când am ridicat ochii, obrajii ei erau la fel
de roşii.
— E stânjenitor, nu? Să nu mă înţelegi greşit, FitzChivalry. Banii ăştia nu plătesc
ceea ce ai făcut pentru mine şi ai mei. Pentru aşa ceva, toţi banii din lume n-ar fi
de-ajuns. Dar omul trăieşte făcând cheltuieli, şi nu se cuvine ca tocmai tu să le ceri
altora ceea ce-ţi trebuie.
Am înţeles-o bine, dar nu m-am putut împiedica să spun:
— Tu şi ai tăi sunteţi tot ai mei, regina mea. Şi ai dreptate. Nici toţi banii din lume
nu ar putea cumpăra ceea ce fac pentru ai mei.
O altă femeie mi-ar fi considerat spusele un reproş. Dar cuvintele mele au aprins în
ochii lui Kettricken scânteia unei mândrii năvalnice. Mi-a zâmbit.
— Mă bucur că suntem rude, FitzChivalry. Rurisk a fost singurul meu frate. Nimeni
nu-l poate înlocui. Dar nimeni nu se poate apropia mai mult ca tine de ceea ce
înseamnă pentru mine un frate.
Am chibzuit că, în privinţa asta, ne înţelegeam foarte bine unul pe altul. Mă încălzea
gândul că mă considera rudă cu ea, deşi rudă de sânge eram cu soţul şi fiul ei.
Regele Shrewd mă făcuse odinioară al lui, încheind cu mine un târg pecetluit cu un
ac de argint. Nici acul, nici regele nu mai erau demult. Dar târgul nostru
supravieţuise? Regele Shrewd preferase să mă ia sub ocrotirea lui ca rege, mai
degrabă decât ca bunic. Acum Kettricken, regina mea, mă recunoştea în primul
rând ca rudă şi în al doilea rând ca frate. Ea nu făcea târguri. S-ar fi încruntat la
gândul că e nevoie de un târg ca să-şi asigure loialitatea mea.
— Aş vrea să-i spun fiului meu cine eşti de fapt.
Asta m-a smuls din scurta mea stare de mulţumire.
— Nu, regina mea, te rog. Cunoaşterea unui asemenea secret reprezintă un pericol
şi o povară. De ce să-l împovărăm cu el?
— De ce să i-l ascundem moştenitorului neamului Farseer?
Între noi s-a lăsat liniştea. Îndelungată.
— Poate să i-l dezvăluim mai târziu, am spus în cele din urmă.
Mi-a luat o piatră de pe inimă când a încuviinţat cu o înclinare a capului. Dar mi-a
pus-o imediat înapoi:
— Am să ştiu când va sosi timpul.
S-a întins peste masă şi mi-a luat mână. Nu m-am împotrivit. Mi-a întors-o cu palma
în sus şi a pus ceva în ea.
— Demult de tot, purtai un ac de argint cu rubin, primit de la Shrewd. Unul care te
făcea al său şi-ţi deschidea întotdeauna uşa lui. Acum aş vrea să porţi asta din
aceleaşi motive.
Era o bijuterie măruntă. O vulpiţă argintie care-mi făcea cu un ochi verde dintr-o
poziţie alertă, cu coada stufoasă încolăcită în jurul labelor. Era bine fixată de un ac
lung. Am studiat-o cu atenţie. Era o întruchipare a perfecţiunii.
— E lucrată de mâna ta.
— N-ai uitat că-mi place să lucrez argintul, şi asta mă măguleşte. Da, eu am făcut-
o. Iar tu ai făcut din vulpe blazonul meu de aici, din Buckkeep.
Mi-am descheiat şireturile cămăşii de servitor. Sub ochii ei, am înfipt acul în
căptuşeală. Pe dinafară nu se vedea nimic, dar, când mi-am legat la loc şireturile,
am simţit vulpiţa pe piept. Mi-am dres glasul.
— Îmi faci o mare onoare. Şi, fiindcă ai spus că-ţi sunt la fel de apropiat ca un frate,
îţi voi pune o întrebare pe care sunt sigur că ţi-ar fi pus-o şi Rurisk. Voi avea
îndrăzneala să te întreb de ce o ţii printre doamnele tale pe aceea care a încercat
să-ţi ia viaţa. Da, viaţa ta şi a copilului tău, încă nenăscut.
M-a privit sincer nedumerită. Apoi a tresărit ca înţepată cu acul.
— A, vorbeşti despre Lady Rosemary.
— Da.
— S-a scurs atâta vreme… Ceea ce spui s-a petrecut acum o veşnicie, Fitz. Ştii,
când mă uit la ea, nici nu mă mai gândesc la ce-a fost. La sfârşitul Războiului
Corăbiilor Roşii, când s-a întors Regal aici, Rosemary făcea parte din suita lui. Îi
murise mama şi fusese… neglijată. La început, nu-i suportam să-i văd pe ea şi pe
Regal în faţa ochilor. Dar trebuia să salvez aparenţele, iar scuzele şi jurămintele lui
scârboase de credinţă faţă de moştenitorul nenăscut s-au dovedit… folositoare. Au
ajutat la unirea celor Şase Ducate, pentru că adusese cu sine nobilimea din Tilth şi
Farrow. Şi aveam o nevoie disperată de sprijinul lor. N-a lipsit mult ca după Războiul
Corăbiilor Roşii să urmeze unul civil. Ducatele sunt foarte diferite între ele. Dar
influenţa lui Regal a fost suficientă pentru a-i întoarce pe nobili în favoarea mea. Pe
urmă, Regal a murit, atât de straniu şi de violent. S-a zvonit, inevitabil, că l-aş fi ucis
eu, ca să mă răzbun pentru toate suferinţele pe care mi le pricinuise. Chade a stăruit
să fac anumite gesturi pentru nobilii lui, ca să-i aduc de partea mea. Şi l-am ascultat.
Am mutat-o pe Lady Patience în locul lui, la Tradeford, fiindcă simţeam că am mare
nevoie de sprijin acolo. Dar, după ce am chibzuit foarte bine cine şi ce trebuia să
primească, le-am dăruit celor care trebuiau potoliţi toate celelalte proprietăţi ale lui.
— Şi care a fost reacţia lordului Bright?
Povestea asta era o noutate pentru mine. Bright fusese moştenitorul lui Regal, iar
acum era duce de Farrow. O mare parte din ceea ce „dăruise” Kettricken era,
neîndoielnic, moştenirea care i se cuvenea lui de drept.
— L-am recompensat altfel. După ce nu fusese în stare să apere ducatul Buck şi
Buckkeepul, ajunsese pe o poziţie foarte precară. Nu putea protesta vehement,
pentru că nu moştenise şi influenţă lui Regal asupra nobilimii. Dar m-am străduit
să-l fac nu doar mulţumit de soarta lui, ci şi un conducător mai bun decât ar fi fost
altminteri. M-am ocupat de educaţia lui în privinţe care nu ţineau doar de vin şi
haine. Ga duce de Farrow, şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului chiar aici, la
Buckkeep. Patience se ocupă de Tradeford în locul lui, probabil mult mai bine decât
ar fi făcut-o el, pentru că ea are simţ practic, ştie să pună oamenii să facă exact
ceea ce se pricep să facă. Şi îi trimite rapoarte lunare, mult mai detaliate decât i-ar
plăcea lui, dar eu insist să le citească de la cap la coadă împreună cu un trezorier
de-al meu, nu numai ca să mă asigur că le înţelege, dar şi ca să-l oblig să declare
că e mulţumit de ceea ce se petrece acolo. Şi acum cred că într-adevăr este.
— Bănuiesc că şi ducesa lui are o legătură cu asta, m-am hazardat să afirm.
Kettricken avu graţia să roşească uşor.
— Chade a considerat că va fi mai fericit dacă se însoară. Şi e vremea să aibă un
moştenitor. Dacă ar fi rămas burlac, ar fi stârnit discordie la curte.
— Cine i-a ales ducesa? am întrebat, încercând să nu par prea aspru.
— Lordul Chade a propus mai multe tinere de familie bună, care aveau… însuşirile
necesare. Eu am avut grijă să-i fie prezentate. Şi să afle familiile lor că m-aş fi
bucurat dacă ducele o alegea pe una dintre ele. Şi s-au întrecut să-l cucerească,
dar şi-a ales singur mireasa – am avut grijă să aibă prilejul să aleagă…
— Una docilă şi nu foarte ambiţioasă. Fata cuiva loial reginei, am încheiat eu în
locul ei.
Kettricken m-a privit în ochi.
— Da. Apoi, după ce respirase scurt: Crezi că am greşit, FitzChivalry? Tu, cel care
mi-a dat primele lecţii de manevrare a intrigilor de la curte în avantajul meu?
I-am zâmbit.
— Nu. Ca să fiu sincer, sunt mândru de tine. Şi, judecând după expresia lordului
Bright de la festinul de azi-noapte, ai ales bine pentru el, având în vedere şi
dragostea, şi loialitatea.
Kettricken a oftat, aproape cu uşurare.
— Mulţumesc. Ţin mult la părerea ta, FitzChivalry, am ţinut întotdeauna. N-aş vrea
să trag vreodată concluzia că m-am făcut de râs în faţa ta.
— Mă îndoiesc că ai putea, am liniştit-o sincer şi galant totodată, apoi am revenit la
ceea ce mă interesa. Şi Rosemary?
— După moartea lui Regal, cei din anturajul lui s-au risipit pe la casele lor sau ca
să ia în primire domeniile pe care li le oferisem. Pe Rosemary n-a vrut-o nimeni.
Tatăl îi murise înainte de a naşte. Mama avea un titlu, Lady Celeffa de Firwood19,
dar nu şi o avere care să-l justifice. Firwood e o proprietate mică, feuda unui
cerşetor. Există şi un conac, dar mi s-a spus că e nelocuit de câţiva ani. Dacă nu ar
fi fost în graţiile prinţului Regal, Lady Celeffa n-ar fi ajuns niciodată la curte.
Kettricken a oftat. Aşa că Rosemary s-a pomenit orfană la opt ani şi nicidecum în
graţiile reginei. Cred că nu mai trebuie să-ţi spun cum era tratată la curte.
M-am crispat fără voia mea. Îmi aminteam foarte bine cum fusesem tratat eu.
— Am încercat s-o ignor, dar Chade n-a vrut să lase lucrurile aşa cum erau. Ca să
fiu sinceră, nici eu.
— A fost o ameninţare pentru tine. O asasină pe jumătate pregătită, învăţată de
Regal să te urască. Nu putea fi lăsată de capul ei.
Kettricken a continuat după câteva clipe de tăcere.
— Când vorbeşti aşa, parcă-i aud pe Chade. Nu. Era mai rău decât atât. Era un
copil neglijat, o fetiţă pe care o învinovăţeam pentru că devenise exact ceea ce
fusese învăţată să devină. Era un reproş zilnic la adresa mea, fiindcă ştiam că o
neglijasem şi o tratasem cu asprime. Dacă m-aş fi purtat cu ea cum trebuie să se
poarte o doamnă cu pajul ei, Regal nu ar fi întors-o împotriva mea.
— Dacă nu cumva o luase sub influenţa lui încă dinainte de a veni ea la tine.
— Chiar dacă a fost aşa, ar fi trebuit să-mi dau seama. Dacă nu m-ar fi preocupat
doar viaţa şi grijile mele.
— Îţi era paj, nu fiică!
A păstrat câteva clipe tăcerea.
— Fitz, a spus apoi, uiţi că am fost crescută în Regatul Munţilor, ca să fiu Sacrificiu
pentru poporul meu. Nu o regină, nu aşa cum te aştepţi tu. Eu cer mai mult de la
mine însămi.
La asta n-am avut replică.
— Deci tu ai hotărât s-o păstrezi.
— Chade a spus că trebuie s-o păstrez sau să scap de ea pentru totdeauna.
Cuvintele lui m-au umplut de groază. Să omori un copil pentru ceea ce a fost învăţat
să facă? Pe urmă, aceleaşi cuvinte m-au făcut să judec mai limpede. Ar fi fost mai
blând s-o omorâm pe loc, decât s-o torturez ignorând-o, ca până atunci. Aşa că m-
am dus în odaia ei chiar în seara aia. Singură. Îi era o teamă cumplită de mine, iar
camera aia era friguroasă şi aproape goală, şi aşternuturile de pe pat nu mai
fuseseră spălate de cine ştie când. Cămaşa de noapte îi rămăsese mică; se
rupsese la umeri, era mult prea scurtă pentru ea. S-a ghemuit pe pat cât mai
departe de mine şi n-a făcut altceva decât să mă fixeze cu ochi mari. Eu am întrebat-
o ce preferă, să fie dată în grija lui Lady Patience sau să-mi slujească mie din nou
ca paj.
— Şi a ales să-ţi fie paj.
— A izbucnit în lacrimi, s-a aruncat pe podea, s-a agăţat de fustele mele şi mi-a
spus că-şi închipuise că n-o mai puteam suferi. Plângea cu sughiţuri, atât de tare
încât, până am izbutit s-o liniştesc, transpiraţia îi lipise părul de cap şi tremura toată.
Fitz, mi-a fost ruşine că mă purtasem cu atâta cruzime faţă de un copil, nu făcându-
i ceva, ci doar neglijându-l. Numai eu şi Chade bănuiam că încercase să-mi facă
rău, şi bănuielile noastre nu erau cunoscute. Dar nu-i mai dădusem nicio atenţie şi
asta le îngăduise tuturor celor din castel să se poarte urât şi crud cu ea. Pantofii ei
mici erau ferfeniţă…
Vocea lui Kettricken s-a frânt şi, în ciuda voinţei mele, mi s-a făcut brusc milă de
Rosemary. Regina a respirat adânc şi şi-a continuat povestea.
— M-a implorat să-i dau voie să mă slujească din nou, Fitz. N-avea nici şapte ani
când a făcut tot ce i-a cerut Regal. Nu m-a urât niciodată, nici n-a înţeles ce face.
Sunt sigură că pentru ea a fost un joc să tragă cu urechea şi să repete tot ce auzea.
Am încercat să judec la rece şi cu aspru.
— Şi să întindă unsoare pe trepte, ca să cazi tu?
— Dar crezi că i s-a spus de ce? Sau numai să le dea cu unsoare după ce urc în
grădina de pe acoperiş? În ochii unui copil putea să pară o simplă farsă.
— Ai întrebat-o?
O scurtă ezitare.
— De unele lucruri e mai bine să nu vorbeşti. Chiar dacă ştia că trebuia să cad, nu
cred că şi-a dat seama cât de grave puteau fi urmările. Bănuiesc că e posibil să fi
văzut în mine două femei, cea pe care voia Regal s-o doboare şi acea Kettricken
pe care o slujea zi de zi. Cel care ar trebui învinovăţit pentru faptele ei e mort.
Şi, de când am luat-o din nou în slujba mea, mi-a fost întotdeauna loială şi şi-a dat
mereu silinţa să-mi facă pe plac.
Kettricken a oftat şi a continuat uitându-se pe lângă mine.
— Trecutul trebuie să rămână în trecut, Fitz. Mai ales pentru cei care conduc o ţară.
Trebuie să-mi însor băiatul cu fata cuiva de pe Insulele Străine. Trebuie să încurajez
negoţul şi alianţele cu oamenii care mi-au condamnat regele la moarte. Crezi că e
cazul să-mi fac probleme fiindcă am luat o mică spioană sub aripa mea ocrotitoare
şi am transformat-o într-una din doamnele de la curte?
Am respirat şi eu adânc. Dacă, în cincisprezece ani, Kettricken nu-şi regretase
hotărârea, n-aveau să i-o schimbe acum cuvintele mele, oricare ar fi fost şi poate
că nici nu trebuia.
— Ei, presupun că ar fi trebuit să m-aştept la asta. Nu ţi-ai făcut probleme nici când,
după ce ai venit la curtea noastră, ai făcut dintr-un asasin sfetnicul tău.
— Primul meu prieten de aici, m-a corectat ea.
S-a încruntat. Când o cunoscusem, nu avusese ridurile pe care i le vedeam acum
pe frunte şi între ochi, grijile i le întipăriseră între timp acolo.
— Nu sunt deloc încântată de tot teatrul pe care-l jucăm. Aş vrea să te am alături şi
să fii dascălul fiului meu. Te-aş onora şi ca prieten, şi ca pe un Farseer.
— Nu e cu putinţă, i-am spus cu hotărâre. Şi e mai bine aşa. Îţi sunt de mai mult
folos în rolul meu de acum şi sunt un pericol mult mai mic pentru tine şi pentru prinţ.
— Dar eşti tu într-un pericol mai mare. Chade mi-a spus că Pestriţii te-au ameninţat
chiar la doi paşi de castel.
Aş fi preferat să nu afle ea ce mi se întâmplase.
— De asta mă ocup eu. Poate-i fac să se-arate la faţă.
— Poate. Dar mi-e ruşine că trebuie să te descurci singur, cel puţin în aparenţă, în
asemenea situaţii. Îţi spun sincer că detest habotnicia asta care încă mai există în
cele Şase Ducate, ca şi faptul că nobilii se prefac că n-o văd. M-am străduit din
toate puterile să vin în ajutorul celor cu Har, dar lucrurile se mişcă greu. Când au
început s-apară afişele Pestriţilor, m-am înfuriat.
Chade m-a sfătuit să nu fac nimic la mânie. Acum mă întreb dacă n-ar fi fost mai
înţelept să-mi fac cunoscută mânia. În al doilea rând, am vrut să afle înzestraţii cu
Har că sunt gata să le fac dreptate. Am vrut să le-o spun, să-i invit pe conducătorii
lor la mine, ca să făurim împreună un scut împotriva Pestriţilor.
Kettricken a clătinat din cap.
— Dar Chade s-a amestecat din nou, mi-a spus că înzestraţii cu Har nu au nici
conducători recunoscuţi, nici destulă încredere în casa Farseer ca să vină la o
asemenea întâlnire. Iar noi nu avem niciun mijlocitor în care să se încreadă, nici
cum să le garantăm că nu plănuim să-i atragem aici pentru a-i nimici. M-a convins
să renunţ la idee. Chade e un bun sfetnic, priceput la politică şi la manevrele puterii,
a adăugat, părând şovăitoare. Dar uneori am impresia că ne conduce numai în
direcţia care asigură stabilitate celor Şase Ducate, fără să se întrebe dacă s-a făcut
dreptate pentru toţi supuşii mei. Fruntea lui Kettricken s-a încreţit. Spune că
dreptatea are cu atât mai multe şanse să domnească într-o ţară, cu cât e ţara mai
stabilă. Poate că are dreptate. Dar mi-e adesea dor de felul în care discutam noi
doi aceste lucruri. Şi de asta ţi-am simţit lipsa, FitzChivalry. Nu-mi place că nu te
pot avea alături când vreau, ci trebuie să trimit după tine în secret. Aş vrea să te pot
invita să fii alături de mine şi de Peottre la jocul de astăzi, pentru că aş vrea să ştiu
ce crezi despre el. E un bărbat care mă pune mult pe gânduri.
— Jocul tău cu Peottre de azi?
— Am discutat puţin cu el aseară. Tot discutând despre şansele ca Dutiful şi Elliania
să fie cu adevărat fericiţi, am ajuns şi la „noroc”. Iar de acolo, la jocuri de noroc. Mai
ţii minte jocul acela de la munte, cu cărţi şi piese de forma runelor?
Mi-am scotocit prin memorie.
— Cred că mi-ai vorbit de el odată. Şi, da, îmi aduc aminte că am şi citit despre el
pe vremea când aşteptam să-mi revin, după ce a încercat Regal prima oară să mă
ucidă.
— Se joacă cu cărţi sau tablete, fie pictate pe hârtie tare, fie cioplite pe bucăţi subţiri
de lemn. Reprezintă eroi simbolici din basmele noastre, ca Bătrânul Ţesător şi
Vânătorul la Pândă. Piesele sunt rune, cele care înseamnă Piatră, Apă şi Păşune.
— Da, sigur am auzit de el.
— Peottre vrea să-l învăţ cum se joacă. S-a arătat foarte interesat de el. Mi-a spus
că au şi ei un joc pe Insulele Străine cu rune desenate pe cuburi care se amestecă
între ele şi se aruncă. Pe urmă jucătorii îşi pun pionii pe o pânză sau pe o tablă
pictată cu zeităţi minore, ca Vântul, Fumul şi Copacul. Seamănă cu al nostru, nu-i
aşa?
— Probabil, am admis.
Dar gândul că avea să-l înveţe pe Peottre jocul ei o entuziasma pe regină mult mai
mult decât m-aş fi aşteptat. Oare îl găsea atrăgător pe Străinul războinic şi făţarnic?
— Trebuie să-mi dai mai multe amănunte, când le vei afla. Aş vrea să ştiu dacă
runele de pe zaruri sunt la fel cu cele din jocul vostru.
— Ne-am pune o mulţime de întrebări, nu? Dacă ar semăna runele între ele. Mai
ales că unele rune din jocul meu apar pe stâlpii Meşteşugului.
— Ah.
Kettricken încă mă mai putea surprinde. Întotdeauna reuşise să se gândească la
mai multe deodată, să facă legătura între lucruri ciudat de diferite, descoperind
tipare cărora altora le scăpau. Aşa găsise şi harta pierdută a regatului Străbunilor.
Am simţit brusc că-mi dăduse de gândit la prea multe.
M-am ridicat ca să-i cer voie să mă retrag, m-am înclinat şi mi-am dorit să am cu ce
cuvinte să-i mulţumesc. Însă, o clipă mai târziu, mi s-a părut că e bizar să-i
mulţumeşti celui care jeleşte sincer pe cineva pe care l-ai iubit. Am bâiguit ceva, dar
m-a oprit, luându-mi mâinile într-ale ei.
— Şi poate că numai tu ai înţeles ce-am simţii când l-am pierdut pe Verity. Cum a
fost să-l văd preschimbat, să ştiu că va învinge, şi totuşi să plâng, egoistă, ştiind şi
că nu-l voi mai revedea niciodată pe bărbatul care fusese. Nu e prima tragedie pe
care am trăit-o împreună, FitzChivalry. Amândoi am trecut singuri printr-o mare
parte din viaţă.
Nu se cuvenea, dar am făcut-o oricum. Am luat-o în braţe şi am strâns-o la piept.
— Te-a iubit atât de mult… i-am spus, vorbind cu voce sugrumată despre regele
meu pierdut.
Şi-a lăsat fruntea pe umărul meu.
— Ştiu, a şoptit. Mă sprijin şi acum pe dragostea lui. Uneori am impresia că îl simt
lângă mine, sfătuindu-mă în vremuri grele. Fie ca Ochi Întunecaţi să-ţi fie mereu
alături, aşa cum îmi e mie Verity.
Am ţinut-o în braţe pe iubita lui Verity clipe îndelungate. Lucrurile ar fi stat cu totul
altfel… Dar urarea ei era de bine şi mă alina. M-am desprins de ea cu un oftat.
Regina şi slujitorul ei s-au despărţit, întorcându-se fiecare la îndeletnicirile sale de
zi cu zi.

Capitolul VI
NIMICIRE

… şi e aproape sigur că Statele Chalced i-ar fi putut înfrânge pe negustorii din

Bingtown şi le-ar fi putut lua teritoriile dacă ar fi reuşit să menţină o blocadă solidă
în golful Bingtown.
Două feluri de magie le-au pus însă piedici, căci sigur magie a fost la mijloc, deşi
sunt unii care o pun la îndoială, pentru că oamenii din Bingtown sunt negustori, nu
luptători, aşa cum ştie toată lumea. Mulţumită celei dintâi, negustorii din Bingtown
stăpânesc Corăbii Vii, însufleţite şi înzestrate cu raţiune printr-un ritual tainic, în
timpul căruia sunt sacrificaţi trei copii sau membri vârstnici ai aceleiaşi familii. Nu
numai că statuile de la prova acestor vase vorbesc şi se mişcă, dar au şi o
nemaipomenită putere, care le îngăduie să zdrobească alte corăbii, mai mici, odată
ce le încolţesc. Unele pot să scuipe foc la o distanţă egală cu de trei ori lungimea
lor.
A doua magie este pusă la îndoială de ignoranţi în aceeaşi măsură ca prima, dar,
cum eu, călător fiind, am văzut-o cu ochii mei, îi desfid pe toţi cei care o consideră
o minciună. Artizanii din Bingtown au cioplit în grabă, dar cu iscusinţă, un dragon
din nestemate albastre şi argintii şi l-au trezit la viaţă printr-un minunat amestec de
magie şi… fragment dispărut din cauza degradării pergamentului, ca să-şi apere
portul. Această creatură, numită Tinnitgliat de cei ce i-au dat viaţă, s-a ridicat din
ruinele fumegânde ale cartierului de depozite din Bingtown, distrus de chalcedeni,
şi a alungat corăbiile duşmane din port.
Winfroda, Aventuri din călătoriile mele în jurul lumii

M-am întors din nou în odaia mea prin labirintul de coridoare înguste. Înainte de a
intra, m-am oprit şi am încercat să văd ceva pe întuneric. Odată intrat, am zăvorât
uşa secretă. M-am oprit din nou şi am rămas perfect nemişcat. Prin uşa închisă
dinspre camerele bufonului se auzeau voci.
— Nu ştiu nici când s-a sculat şi a plecat, nici de ce şi habar n-am când se va
întoarce. La început mi s-a părut o idee foarte bună să am lângă mine un războinic
puternic şi destoinic, în stare nu numai să mă apere de hoţii de stradă, dar şi să-mi
fie valet şi să se ocupe de celelalte nevoi ale mele. Dar s-a dovedit că nu pot lăsa
pe seama lui sarcinile zilnice. Uită-te aici! A trebuit să înşfac un paj care trecea pe
coridor şi să-i poruncesc lui să-i ceară unui băiat de la bucătărie să-mi aducă
dejunul. Şi nici măcar nu mi-a adus ce-mi place! îmi vine să-l concediez pe
Badgerlock, dar cu glezna asta nu mă descurc fără un servitor vânjos. Ei, asta e.
Poate că va trebui să-i accept cusururile şi să-mi iau un paj sau doi care să se
ocupe de treburile zilnice. Uite ce praf e pe poliţă. Mai mare ruşinea. Nu pot invita
pe nimeni în odăile mele dacă arată aşa. E un noroc că durerea din gleznă mă
îndeamnă spre îndeletniciri singuratice zilele astea.
Am împietrit. Voiam să ştiu cu cine vorbeşte şi de ce mă căuta persoana aceea, dar
nu puteam intra peste ei, din moment ce Lordul Auriu insistase deja că nu eram
acolo.
— Prea bine. Atunci pot să las un mesaj pentru servitorul tău, Lord Auriu?
Era Laurel, care nu-şi ascundea iritarea din voce. Văzuse prea des cum ne purtăm
unul cu altul când ne însoţise în ultima noastră aventură ca să se lase păcălită de
mascarada noastră. Nu avea să mai creadă niciodată că suntem stăpân şi servitor.
Ne ieşisem din roluri de prea multe ori. Totuşi, înţelegeam şi de ce Lordul Auriu
insista să ne prefacem în continuare. Altminteri ne-am fi dat înşelăciunea pe deplin
în vileag la curte.
— Desigur. Sau eşti bine-venită diseară, ca să afli dacă şi-a adus aminte de
îndatoririle lui şi s-a întors acasă.
Dacă avusese de gând s-o îmbuneze, dăduse greş.
— Un mesaj e de-ajuns, sunt sigură. Trecând pe la grajduri, am observat că e ceva
în neregulă cu iapa lui şi m-am îngrijorat. Dacă se poate întâlni cu mine azi, la ora
prânzului, îi voi arăta despre ce e vorba.
— Şi dacă nu se întoarce până la prânz… pe Sa, nu pot să sufăr treaba asta! S-o
fac pe secretarul servitorului meu!
— Lord Auriu. Vocea ei calmă i-a întrerupt isteria prefăcută. Sunt foarte îngrijorată.
Spune-i să vină la întâlnirea cu mine sau să găsească o altă cale ca să stăm de
vorbă. La revedere.
A plecat trântind uşa. Am auzit bufnitura, dar am aşteptat totuşi câteva minute, ca
să mă conving că bufonul e singur. Am deschis uşa fără zgomot, dar simţurile lui
mai presus de fire l-au ajutat iarăşi.
— Iată-te, a exclamat cu un oftat de uşurare. Începeam să mă îngrijorez.
M-a privit cu mai multă atenţie şi un zâmbet i-a luminat obrazul.
— Se vede treaba că prima lecţie a prinţului a mers foarte bine.
— Prinţul a preferat să sară peste ea. Iar mie îmi pare rău că te-am neglijat. Nu mi-
a dat prin cap să-i aduc Lordului Auriu dejunul.
A scos un sunet care arăta că nu-i pasă de dejun.
— Te asigur că ultimul lucru la care mă aştept e să fii tu un servitor priceput. Sunt
perfect capabil să-mi fac singur rost de-ale gurii. Dar e nevoie de scandal când mă
văd obligat să fur pajul altuia pentru asta. Am bodogănit şi m-am plâns destul ca
să-mi pot lua încă un servitor fără să stârnesc bănuieli.
Şi-a turnat încă o ceaşcă de ceai, a sorbit din ea şi s-a strâmbat.
— E rece. Mi-a arătat mâncarea rămasă. Ţi-e foame?
— Nu. Am mâncat cu Kettricken.
A dat din cap, nicidecum surprins.
— Prinţul mi-a trimis un mesaj în dimineaţa asta. Acum îl înţeleg. Mi-ai scris aşa:
„M-am întristat văzând că glezna Domniei Voastre nu v-a îngăduit să dansaţi la
logodna mea. Ştiu prea bine ce supărător e când o neplăcere neaşteptată te
împiedică să te bucuri de o plăcere mult aşteptată. Sper din tot sufletul că vă veţi
putea relua cât de curând îndeletnicirile îndrăgite.”
Am dat din cap mulţumit.
— Fraze bine întoarse din condei, care izbutesc şi să-şi transmită mesajul. Prinţul
nostru e tot mai subtil.
— Are ascuţimea minţii tatălui său, a încuviinţat bufonul, dar, după ce l-am săgetat
cu privirea, a lui a devenit blajină şi senină. Mai ai un mesaj, a adăugat. De la Laurel.
— Ştiu. L-am auzit.
— M-am gândit eu.
Am clătinat din cap.
— M-a nedumerit şi m-a alarmat. După felul în care a vorbit, nu cred că are legătură
cu iapa mea. Dar o să mă întâlnesc cu ea la prânz, ca să mă lămuresc. Pe urmă aş
vrea să cobor în oraş, să-l văd pe Hap şi să-mi cer iertare de la Jinna.
Bufonul a înălţat dintr-o sprânceană palidă.
— I-am promis că trec pe la ea aseară, ca să stau de vorbă cu Hap. Dar, după cum
ştii, în loc de asta, te-am însoţit la sărbătorirea logodnei.
A luat un bucheţel de flori albe de pe tava cu mâncare şi l-a mirosit cu un aer
meditativ.
— Atâţia oameni, şi toţi vor să petreacă timp cu tine.
Am oftat.
— Mi-e greu. Nu prea ştiu cum să-i împac pe toţi. M-am obişnuit cu viaţa mea
singuratică, când numai Ochi Întunecaţi şi Hap aveau nevoie de mine. Nu cred că
mă descurc prea bine. Nu-mi dau seama cum şi-a rezolvat Chade toate treburile
atâţia ani.
— E un păianjen. Un ţesător care-şi întinde firele în toate direcţiile. Stă în mijlocul
pânzei şi interpretează fiecare tragere de fir.
Am zâmbit.
— L-ai descris întocmai. Nu măgulitor, dar precis.
Şi-a lăsat brusc capul pe-o parte şi m-a privit pieziş.
— Deci Kettricken a fost, nu-i aşa? Nu Chade.
— Nu înţeleg.
Şi-a privit mâinile în care răsucea buchetul.
— S-a produs o schimbare în tine. Nu mai eşti adus de spate. Mă priveşti în ochi
când vorbeşti. Nu mai am senzaţia că trebuie să mă uit peste umăr, ca să văd dacă
nu e o stafie acolo. A aşezat florile pe masă cu delicateţe. Cineva ţi-a luat o parte
din povară de pe umeri.
— Kettricken, i-am mărturisit, după câteva clipe. Mi-am dres glasul. A fost mai
apropiată de Ochi Întunecaţi decât am crezut. Îl jeleşte şi ea.
— Ca şi mine.
Mi-am cântărit cuvintele înainte de a le rosti. M-am întrebat dacă erau cu adevărat
necesare, dacă nu cumva l-aş fi putut răni. Până la urmă, le-am rostit:
— Dar altfel. Kettricken plânge după el în felul meu, pentru el şi pentru ceea ce a
însemnat pentru ea. Tu…
M-am oprit, neştiind cum să mă exprim.
— Eu l-am iubit prin tine. Prin legătura noastră a devenit el real pentru mine. Aşa
că, într-un fel, nu-l jelesc pe Ochi Întunecaţi ca tine. Jelesc jalea ta.
— Întotdeauna ai ştiut să jonglezi cu cuvintele mai bine decât mine.
— Da, a încuviinţat. Apoi şi-a încrucişat braţele la piept oftând. Ei, mă bucur că te-
a putut ajuta cineva. Deşi o invidiez pe Kettricken.
Asta n-avea sens.
— O invidiezi fiindcă jeleşte?
— O invidiez fiindcă ţi-a alinat durerea. Te las pe tine să aduni vasele şi să le duci
la bucătărie, s-a grăbit să adauge, înainte de a apuca să-i răspund. Ai grijă s-o faci
acolo pe morocănosul, ca şi când stăpânul tău te-ar fi dojenit aspru. Pe urmă poţi
pleca la Laurel şi în oraş. Am de gând să petrec o zi liniştită, văzându-mi numai de
treburile mele. Am dat de veste că mă doare glezna şi vreau să mă odihnesc fără
oaspeţi. Către sfârşitul după-amiezii sunt invitat la un joc cu favoriţii reginei. Aşa că,
dacă nu mă găseşti aici, caută-mă acolo. Te vei întoarce la timp ca să m-ajuţi să
ţopăi până la cină?
— Cred că da.
S-a posomorât brusc, ca şi cum chiar l-ar fi durut piciorul. A dat din cap cu gravitate.
— Poate ne vedem atunci.
S-a ridicat de la masă şi a luat-o către odaia lui. A deschis uşa fără o vorbă şi a
închis-o fără zgomot, dar cu hotărâre.
Am adunat vasele pe tavă. În ciuda spuselor bufonului despre nepriceperea mea,
am făcut şi ordine în cameră. Am dus vasele la bucătărie, apoi am adus apă şi
lemne pentru noi. Uşa bufonului a rămas închisă. Oare era bolnav? Aş fi îndrăznit
să bat în ea, dacă nu s-ar fi apropiat deja amiaza. M-am dus în cămăruţa mea şi
mi-am pus sabia cea urâtă. Am luat câteva monede din punga primită de la
Kettricken şi am ascuns restul sub un colţ de saltea. Mi-am verificat buzunarele
ascunse, mi-am luat mantia din cui şi am pornit-o spre grajduri.
Grajdul era plin ochi de caii puhoiului de oaspeţi veniţi la logodna lui Dutiful. Aşa că
toţi caii oamenilor de rând, ca mine, fuseseră mutaţi în „grajdurile vechi”, grajdurile
copilăriei mele. Faptul mă mulţumea din cale-afară. Aveam mult mai puţine şanse
să dau de Hands sau de oricine altcineva care l-ar fi putut recunoaşte pe băiatul
care locuise odată acolo cu Burrich, mai-marele grăjdarilor.
Am găsit-o pe Laurel proptită de uşa boxei Negruţei. Îi vorbea iepei cu blândeţe.
Poate că-i înţelesesem greşit mesajul. Îngrijorarea mea pentru animal a crescut pe
măsură ce mă apropiam.
— Ce-a păţit? am întrebat. Apoi, amintindu-mi cu întârziere de bunele maniere, am
salutat-o: Bună ziua, vânătorule Laurel. Am venit precum mi-ai cerut.
Negruţa nu părea să se sinchisească de vreunul dintre noi.
— Bună ziua, Badgerlock. Îţi mulţumesc c-ai venit.
Şi-a rotit privirea ca din întâmplare, probabil în căutarea unui cotlon pustiu, s-a
aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
— Trebuie să-ţi vorbesc. Între patru ochi. Vino.
— Cum doreşti, domniţă.
S-a îndepărtat cu paşi mari şi eu am urmat-o. Am trecut pe lângă şirurile de boxe
până ne-am văzut în partea din spate a grajdului, apoi, spre uluirea mea, am urcat
scările, acum şubrede, spre podul care-l adăpostise cândva pe Burrich. Când
fusese şef peste grăjdari, spusese sus şi tare că prefera să trăiască mai degrabă
aproape de animalele lui decât în nişte odăi mai bune în castel. Cât locuisem alături
de el, crezusem că era adevărat. Dar în anii care urmaseră înţelesesem că îşi
păstrase locuinţa umilă din pod şi ca să mă ţină pe mine departe de ochii oamenilor,
dar şi fiindcă nu-i plăcea să-şi vâre nimeni nasul în viaţa lui. Acum, urcând scările
în spatele lui Laurel, m-am întrebat ce ştia ea din toate astea. Mă conduce acolo ca
să-mi spună că ştia cine sunt?
Uşa din capul scărilor nu era zăvorâtă. A deschis-o cu umărul, făcând-o să zgârie
podeaua. A pătruns în odaia umbroasă şi mi-a făcut semn s-o urmez. M-am aplecat
ca să nu ating o pânză de păianjen prăfuită de pe cadrul uşii. Singura lumină
pătrundea prin crăpăturile oblonului ferestruicii de pe peretele opus. Locul mi s-a
părut brusc foarte strâmt. Puţina mobilă care ne fusese de-ajuns mie şi lui Burrich
dispăruse de mult, înlocuită de obiecte de-ale grăjdarilor, aruncate în neorânduială:
bucăţi răsucite de hamuri vechi, unelte stricate, pături roase de molii; toate lucrurile
pe care le dăduseră deoparte, cu gândul că poate le vor repara cândva sau le vor
prinde bine la ananghie, umpleau camera în care îmi petrecusem copilăria.
În ce hal l-ar fi scos pe Burrich din sărite aşa ceva! mi-am spus. M-am mirat că
Hands suporta o asemenea harababură, apoi m-am gândit că, probabil, avea alte
treburi mai importante pe cap. Grajdurile ajunseseră o responsabilitate mai mare şi
mai grea decât pe vremea Războiului Corăbiilor Roşii. Nu credeam că Hands stătea
noaptea să ungă şi să repare hamuri.
Laurel mi-a interpretat greşit expresia feţei:
— Ştiu, miroase urât, dar nu e nimeni. Am vrut să vorbim în camera ta, însă Lordul
Auriu a fost prea ocupat s-o facă pe marele nobil.
— E un mare nobil, am subliniat, dar am amuţit când m-a fulgerat cu privirea.
Mi-am adus aminte cu întârziere că Lordul Auriu îi dăduse lui Laurel multă atenţie
în timpul călătoriei noastre, dar cu o seară înainte nu schimbaseră nicio vorbă. Aha.
— Nu-mi pasă cine e, nici cine eşti tu de fapt. A dat deoparte iritarea pe care i-o
stârniserăm amândoi, ca să treacă la lucruri mai grave. Am primit un mesaj de la
vărul meu Deerkin. Ca să mă pună în gardă pe mine, nu pe tine. Nu cred că ar fi de
acord să-ţi dezvălui ţie aşa ceva, pentru că are motive serioase să nu se
prăpădească de dragul tău. Însă s-ar părea că regina te preţuieşte, iar eu pe ea am
jurat s-o slujesc.
— Aşa cum am jurat şi eu, am asigurat-o. Ia-i dat şi ei vestea?
M-a fixat cu privirea.
— Încă nu, a recunoscut. Poate nu va fi nevoie, e ceva de care te poţi ocupa şi
singur. Şi mi-e mai uşor să te chem pe tine aici, decât s-o prind pe ea câteva clipe
singură.
— Despre ce e vorba?
— Mi-a spus să fug. Pestriţii ştiu cine sunt şi unde mă aflu. Sunt de două ori
trădătoare, după părerea lor. Din pricina obârşiei mele, consideră că am şi eu
Sânge Străvechi. În plus, mai sunt şi în slujba odioasei case Farseer. Mă vor omorî
dacă li se va ivi ocazia.
Vorbea despre ameninţare fără să i se simtă vreo urmă de nelinişte în glas. Dar şi
l-a coborât şi şi-a ferit privirea când a adăugat:
— Tot asta au de gând şi cu tine.
Între noi s-a lăsat liniştea. Am privit dansul firelor de praf în razele subţiri de soare
strecurate prin crăpături, chibzuind la cele aflate. După o vreme, Laurel a vorbit din
nou:
— Uite cum stau lucrurile. Laudwine încă suferă din cauza braţului pe care i l-ai
tăiat. În urma scurtei noastre aventuri, mulţi adepţi de-ai lui l-au părăsit şi au revenit
la vechile obiceiuri ale Sângelui Străvechi. Familiile cu Sânge Străvechi i-au silit pe
fiii şi fiicele lor să se lepede de Pestriţi şi de uneltirile lor. Mulţi cred că regina vrea
cu adevărat să le ofere o soartă mai bună. S-a aflat că fiul ei are Har, aşa că e
privită cu mai multă simpatie. Se vor mulţumi să aştepte, cel puţin o scurtă vreme,
să vadă cum ne va trata acum.
— Iar cei rămaşi de partea Pestriţilor? am întrebat şovăitor.
Laurel a clătinat din cap.
— Cei care-l urmează pe Laudwine sunt cei mai periculoşi şi mai puţin rezonabili. Îi
atrage pe oamenii care vor să verse sânge şi să facă ravagii. Vor mai degrabă
răzbunare decât dreptate, mai degrabă putere decât pace. Unii ca Laudwine şi-au
văzut familia şi prietenii ucişi pentru crima de a avea Har. În vinele altora curge
nebunie, nu sânge. Nu sunt mulţi la număr, dar nu au limite când e vorba să-şi
atingă ţelurile. Sunt la fel de periculoşi ca o oaste imensă.
— Care ţeluri?
— Cât se poate de simple. Putere. Răzbunare împotriva celor care i-au oprimat pe
cei cu Har. Urăsc casa Farseer. Dar mai mult te urăsc pe tine. Laudwine le
alimentează ura. Se scaldă în ură şi le-o oferă adepţilor săi ca şi când ar fi aur. Le-
ai stârnit mânia împotriva acelor oameni cu Sânge Străvechi care „se ploconesc în
faţa împilatorilor Farseer”. Pestriţii lui Laudwine au trecut la represalii împotriva celor
cu Sânge Străvechi care te-au ajutat contra lor. Pe unii i-au ars. Au împrăştiat sau
au furat turme. Asemenea atacuri nu sunt o noutate, dar Pestriţii ameninţă cu mai
rău. Ameninţă că îi vor da în vileag pe toţi cei care nu se vor lupta alături de ei
împotriva neamului Farseer. Îi încântă ideea că ar trebui să fim omorâţi de cei
împotriva cărora refuzăm să ne ridicăm. Spun că toţi cei de Sânge Străvechi trebuie
să li se alăture sau să fie scoşi din comunitate ca nişte gunoaie.
Pe faţa ei palidă se citea îngrijorarea. Ştiam că familia ei era cu adevărat ameninţată
şi mi se făcea stomacul ghem numai la gândul că, în parte, eu eram cauza.
Am tras aer în piept.
— Ştiam câte ceva din tot ce mi-ai spus. Acum câteva nopţi, Pestriţii m-au urmărit
pe drumul dintre oraş şi castel. Ce mă miră e că m-au lăsat în viaţă.
A ridicat din umeri nu fiindcă nu i-ar fi păsat de pericolul în care mă aflam, ci fiindcă
îi înţelegea, într-un fel, pe Pestriţi.
— Eşti ţinta lor specială. I-ai tăiat braţul lui Laudwine. Ai Sânge Străvechi, slujeşti
casa Farseer şi li te opui lor făţiş. A clătinat din cap. Nu te bucura că te-au lăsat în
viaţă, când te-ar fi putut omorî cu uşurinţă. Asta nu înseamnă decât că au nevoie
de tine viu, că vor să te folosească într-un anume scop. Vărul meu a făcut aluzie la
asta când m-a prevenit, mi-a spus că mi-am găsit tovarăşi mai nepotriviţi decât am
crezut. Printre Pestriţi circulă zvonul că Lordul Auriu şi Tom Badgerlock nu sunt cine
par a fi – şi asta nu mă miră, dar Deerkin crede că e semn rău.
A tăcut, parcă pentru a-mi da timp să-i răspund. N-am spus nimic, m-am mulţumit
să mă gândesc la vorbele ei. Oare făcuse cineva legătura între Tom Badgerlock şi
Bastardul cu Har din cântece şi legende? Şi, dacă o făcuse, de ce ar fi avut nevoie
de mine viu? Dacă voiau să mă ia ostatic şi să mă folosească împotriva neamului
Farseer, ar fi putut s-o facă în noaptea aceea. Dar Laurel mi-a risipit gândurile
încruntându-se, nemulţumită de tăcerea mea, şi adăugând:
— Raidurile şi atacurile date împotriva celor asemenea lor îi întorc pe cei cu Sânge
Străvechi împotriva Pestriţilor. Îi duşmănesc chiar şi unii care-şi ziceau cândva
astfel. Se pare că uneori atacă doar pentru a regla conturi vechi sau pentru profit
personal, nu în numele cauzei lor „nobile”. Nimeni nu le pune frâu. Laudwine e încă
prea slăbit ca să revină în frunte. Are febră şi e furios fiindcă şi-a pierdut braţul.
Apropiaţii lui te urăsc de două ori mai mult pentru asta. Abia aşteaptă să se răzbune.
Ca dovadă, nici nu te-ai întors bine în Buckkeep şi ţi-au şi dat de urmă.
O vreme, am rămas amândoi tăcuţi în camera prăfuită, fiecare cu gândurile sale,
prea negre ca să ni le împărtăşim. Într-un târziu, Laurel a vorbit cu glas şovăielnic:
— Ţi-ai dat seama că Deerkin mai are legături cu Pestriţii. Încearcă să-l atragă din
nou de partea lor. Trebuie să… pretindă că ţine cu ei. Ca să ne apere familia. Merge
pe un drum îngust şi riscant. Aude lucruri care-l pun în mare primejdie dacă le
repetă, dar mi-a trimis totuşi vorbă.
Cuvintele i s-au stins încet pe buze. Se holba la fereastra întunecată ca şi când ar
fi putut să vadă dincolo de ea. Ştiam ce încerca să dea de înţeles.
— Ar trebui să vorbeşti cu regina. Să-i spui că Deerkin trebuie să lase impresia că
trădează coroana dacă vrea să-şi apere familia. O să fugi, aşa cum te îmboldeşte
el?
Laurel a clătinat din cap.
— Să fug? Unde? La ai mei? I-aş pune într-o primejdie şi mai mare. Măcar aici,
Pestriţii trebuie să între în gura lupului ca să pună mâna pe mine. Voi rămâne şi îmi
voi sluji regina.
M-am întrebat dacă n-ar fi putut Chade s-o apere măcar pe ea, dacă nu şi pe vărul
ei. Laurel a continuat cu voce plată:
— La urechea lui Deerkin a ajuns zvonul că Pestriţii se aliază cu nişte străini.
„Oameni puternici, care de-abia aşteaptă să distrugă casa Farseer şi să-i aducă pe
adepţii lui Laudwine la putere.” Mi-a aruncat o privire îngrijorată. Sună a laudă
prostească, nu-i aşa? Nu poate fi adevărat, nu?
— Cel mai bine e să vorbeşti cu regina, am repetat, sperând să nu-şi dea seama
că mi se părea cu putinţă.
Ştiam că trebuia să-i spun asta lui Chade.
— Dar tu? m-a întrebat Laurel. O să fugi? Cred că ar trebui. Fiindcă poţi deveni un
exemplu grăitor al puterii Pestriţilor. Dacă te dau în vileag, dovedesc că există
oameni cu Har chiar între zidurile Buckkeepului. Dacă te ciopârţesc şi te ard,
înspăimântă alţi trădători cu Sânge Străvechi, dovedind că aceia care-şi reneagă
semenii sunt, la rândul lor, renegaţi şi trădaţi.
Ea nu avea Har. Vărul ei avea. Magia curgea în venele familiei sale, dar Laurel nu
se topea de dragul Harului şi de al celor care-l foloseau. Asemenea multor locuitori
din cele Şase Ducate, vedea în puterea mea de a simţi animalele şi de a mă lega
de unul dintre ele o vrăjitorie dezgustătoare. Poate că, auzit din gura ei, cuvântul
„trădător” n-ar fi trebuit să mă usture mult mai puţin, dar dispreţul care răzbătea din
mesaj mă arsese ca fierul roşu.
— Nu mi-am trădat semenii cu Sânge Străvechi. Nu fac altceva decât să-mi respect
jurământul de credinţă faţă de casa Farseer. Dacă înzestraţii cu Har n-ar fi încercat
să-i facă rău prinţului, n-aş fi fost nevoit să-l smulg din ghearele lor.
— Iar eu, a ripostat ea, fără ocolişuri, n-am făcut altceva decât să repet mesajul
vărului meu. N-au fost cuvintele mele. Mi l-a transmis ca s-o pot preveni pe regină,
în parte pentru că se simte dator faţă de mine. Dar şi pentru că ea e cel mai
îngăduitor reprezentant al casei Farseer de până acum. Nu vrea s-o vadă nici făcută
de ruşine, nici pierzându-şi puterea. Cred că Deerkin îşi închipuie că regina ţi-ar
face de petrecanie dacă ar şti că poţi fi folosit împotriva ei. Eu însă o cunosc mai
bine. Nu-mi va lua în seamă avertizarea şi te va trimite departe de Buckkeep înainte
de a te folosi cineva împotriva ei.
Aha, acesta era, de fapt, adevăratul mesaj al lui Laurel pentru mine!
— Deci aşa crezi că ar fi cel mai bine pentru toţi? Să dispar pur şi simplu, fără să
mi-o ceară cineva.
— Ai apărut ca din senin, mi-a răspuns, privind dincolo de mine. Poate e mai bine
să dispari tot aşa.
Ideea mi-a surâs pentru o clipă. Puteam să cobor, să pun şaua pe Negruţa şi să
mă fac nevăzut. Hap era deja ucenic, iar Chade avea să se îngrijească să rămână
aşa. Nu prea mă trăgea inima să-l învăţ pe prinţul Dutiful Meşteşugul, şi cu atât mai
puţin ceea ce ştiam despre Har. Părea soluţia cea mai simplă. Să dispar. Însă…
— N-am venit la Buckkeep fiindcă am vrut eu, ci la porunca reginei. Şi tot la porunca
ei rămân. Plecarea mea nu ar înlătura primejdia care o paşte. Laudwine şi adepţii
lui ştiu că prinţul are Har.
— M-am gândit că asta vei spune, a recunoscut Laurel. Şi, după mine, ai dreptate.
Dar o voi preveni totuşi pe regină.
— Ar fi o neglijenţă să n-o faci. Îţi mulţumesc că ţi-ai găsit timp să mă cauţi şi să mă
previi. Ştiu că nu i-am dat lui Deerkin motive să mă simpatizeze. Sunt gata să dau
uitării cele petrecute între noi. Dacă ai ocazia, te rog să i-o spui. Zi-i că nu le port
pică nici lui, nici celor care încă mai respectă adevărata tradiţie a Sângelui
Străvechi. Dar întotdeauna va trebui să pun mai presus jurământul meu de credinţă
faţă de Farseeri.
— Şi eu, a răspuns ea cu hotărâre.
— Nu mi-ai spus nimic despre intenţiile lui Laudwine în privinţa prinţului.
— Pentru că Deerkin n-a pomenit de asta. Nu-ţi pot răspunde decât că nu le cunosc.
— Înţeleg.
Nu mai aveam ce să ne spunem. Am lăsat-o să coboare prima, ca să nu fim văzuţi
împreună. Eu am zăbovit în odaie ceva mai mult decât ar fi trebuit. Urma lăsată de
cuţitul meu în copilărie încă se mai întrezărea sub praful de pe pervaz. Am înălţat
ochii spre tavanul înclinat, către locul unde fusese cândva aşternutul mai de paie.
Încă se mai ghicea conturul bufniţei în textura complicată a lemnului de acolo. De
la Burrich şi de la mine nu rămăsese în odaie mai nimic. Timpul şi cei veniţi după
noi ne şterseseră complet urmele. Am plecat trăgând uşa după mine.
Aş fi putut să pun şaua pe Negruţa şi să călăresc până în oraş, dar am preferat să
merg pe jos, în ciuda frigului muşcător. Am crezut întotdeauna că e mai greu să
urmăreşti pe cineva care merge pe jos. Am trecut de porţi fără să am parte de
incidente sau comentarii. Am pornit cu paşi iuţi, dar, odată ce gărzile şi alţi călători
nu mă mai puteau vedea, am ieşit de pe drum şi m-am ascuns în tufişurile de la
marginea lui, ca să văd dacă nu sunt urmărit. Am stat nemişcat, în linişte, până
când a început să mă doară cicatricea de la spate. În vânt se simţea umezeala,
avea să plouă sau să ningă după lăsarea serii. Îmi îngheţaseră urechile şi nasul.
Am tras concluzia că nu mă urmărea nimeni. Totuşi, am mai ieşit de pe drum de
două ori înainte de a ajunge în oraş.
Am mers până la Jinna făcând mai multe ocoluri prin oraş. Din prudenţă, dar şi
pentru că şovăiam. Voiam să-i ofer un dar, şi drept scuză că nu o vizitasem cu o
seară înainte, cum promisesem, şi drept mulţumire că mă ajuta să-i port de grijă lui
Hap, dar nu ştiam ce să-i cumpăr. Cerceii mi se păreau un cadou prea personal,
prea permanent. Ca şi eşarfa în culori aprinse care mi-a atras atenţia pe taraba unui
ţesător. Somonul proaspăt afumat mi-a aţâţat pofta de mâncare, dar mi s-a părut
nepotrivit. Eram un bărbat în toată firea, pus în încurcătură ca un băieţandru. Cum
să-mi exprim mulţumirea şi interesul şi să-mi cer iertare, fără să par din cale afară
de recunoscător, de vinovat sau de interesat? Am decis că voiam un cadou ca din
partea unui prieten, unul pe care să i-l fi putut oferi şi bufonului sau lui Hap fără să
mă simt jenat. Am ales un săculeţ cu aluve dulci din recolta bogată de anul acela,
şi o pâine proaspătă, cu mirodenii. Cu ele în mână, am bătut încrezător la uşa care
purta însemnul cititorului în palmă pe ea.
— O clipă! am auzit vocea Jinnei.
A deschis jumătatea de sus a uşii, mijindu-şi ochii în lumina soarelui. În spatele ei,
camera era în semiîntuneric, cu obloanele trase şi lumânări parfumate aprinse pe
masă.
— A, Tom. Tocmai îi ghicesc unui client. Poţi să aştepţi?
— Bineînţeles.
— Bine.
A închis bine uşa şi m-a lăsat afară. Nu la asta mă aşteptasem, dar era ceea ce
meritam. Aşa că am aşteptat cu umilinţă, privind strada şi trecătorii, încercând să
par în largul meu sub şfichiuirea usturătoare avântului. Casa vrăjitoarei-
tămăduitoare se afla pe o stradă liniştită din Buckkeep, pe care se foia totuşi o
mulţime de lume. Alături locuia un olar. Uşa lui era închisă, marfa, stivuită lângă ea,
şi se auzea zgomotul roţii. Vizavi stătea o femeie cu o droaie de puradei. Câţiva
voiau cu orice preţ să hoinărească pe strada noroioasă, în ciuda frigului. O fetiţă nu
cu mult mai mare decât ţâncii care de-abia începeau să umble îi trăgea înapoi pe
prispă. Din locul unde stăteam, zăream şi intrarea într-o cârciumă din josul străzii.
Avea pe firmă un porc înfipt în parii unui gard. Muşteriii erau din soiul care-şi ia
berea acasă în găleţi mici.
Tocmai mă întrebam dacă să plec sau să mai bat o dată, când uşa s-a deschis ca
să iasă o doamnă în veşminte luxoase şi cele două fiice ale sale. Cea mai tânără
avea lacrimi în ochi, dar sora ei părea plictisită. Mama lor nu mai contenea să-i
mulţumească Jinnei. În cele din urmă, s-a răstit la fete să nu mai piardă vremea şi
să se mişte odată. A plecat aruncându-mi o privire nicidecum măgulitoare.
Dacă până atunci crezusem că Jinna mă ţine la uşă ca să mă pedepsească, căldura
din ochii ei obosiţi mi-a schimbat părerea. Purta o rochie verde, cu o curea galbenă,
lată, care-i scotea în evidenţă sânii ridicaţi. Îi stătea foarte bine.
— Intră, intră. Of, ce dimineaţă! Oamenii vor să afle ce vezi în palma lor, dar de cele
mai multe ori nu vor să te creadă.
A închis uşa şi am rămas amândoi în semiîntuneric.
— Îmi cer iertare că n-am venit aseară. Stăpânul meu mi-a dat de lucru. Ţi-am adus
pâine proaspătă, cu mirodenii.
— O, minunat! Văd că ai cumpărat şi aluve. Dacă ştiam că-ţi plac, îţi dădeam şi eu.
Copacii nepoatei mele sunt anul ăsta grei de rod, cu crengile curbate spre pământ,
şi nu mai ştim ce să facem cu fructele. Poate c-o să ia un vecin de-al ei o parte
pentru porci, dar au căzut la pământ atât de multe, că înoţi prin ele.
Grozav cadou îi mai făcusem… Însă pâinea mi-a luat-o şi a pus-o pe masă,
exclamând că miroase nemaipomenit şi înştiinţându-mă că Hap era, bineînţeles, la
meşterul lui. Nepoata împrumutase poneiul să aducă lemne de foc, nu mă supăram,
nu-i aşa? Hap îi dăduse voie şi spusese că bătrânului animal îi pria să facă treburi
uşoare în loc să trândăvească în grajd. Am asigurat-o că nu sunt deloc supărat.
— Fennel nu-i aici? am întrebat, mirat de absenţa motanului.
— Fennel? întrebarea mea părea s-o surprindă. O, cred că e pe-afară, cu de-ale
lui. Ştii cum sunt pisicile.
Am lăsat săculeţul cu aluve pe jos, lângă uşă, şi mi-am atârnat haina deasupra lui.
În cameră era cald şi mă furnicau urechile, trezite la viaţă. Când m-am întors spre
Jinna, tocmai punea două căni cu ceai fierbinte pe masă. Aburii calzi mi-au făcut cu
ochiul. Un vas cu unt şi mierea aşteptau lângă pâine.
— Ţi-e foame? a surâs Jinna.
— Puţin, am recunoscut.
Avea un zâmbet molipsitor. Şi-a întors privirea spre mine.
— Şi mie, a spus.
A făcut un pas şi a ajuns în braţele mele, cu gura ridicată spre a mea. A trebuit să
m-aplec ca s-o sărut. Şi-a întredeschis buzele a invitaţie. Miroseau a ceai şi a
mirodenii. M-a cuprins brusc o ameţeală uşoară.
A întrerupt sărutul şi şi-a lipit obrazul de pieptul meu.
— Ţi-e frig. N-ar fi trebuit să te ţin atâta la uşă.
— Acum mi-e mult mai cald, am asigurat-o.
Şi-a ridicat ochii spre mine, zâmbind.
— Ştiu.
Când ni s-au întâlnit din nou buzele, şi-a dus o mână mai jos, ca să găsească
dovada că nu se înşela. Am tresărit, dar mâna cu care-mi apăsa ceafa nu-mi dădea
voie să-mi dezlipesc gura de a ei.
Ea a fost cea care m-a condus în dormitor, continuând să mă sărute fără încetare.
M-a eliberat numai ca să închidă bine uşa, lăsându-ne în bezna străpunsă numai
de stropii de lumină strecuraţi printre şindrile şi pe lângă grinzile unui pod minuscul.
Salteaua de pe pat era pufoasă, din fulgi. Întreaga odaie mirosea a femeie. Am
încercat să inspir adânc şi să-mi adun minţile.
— Nu-i bine ce facem, am bâiguit.
— Nu, nu-i bine.
Mi-a desfăcut şireturile cămăşii, întărindu-mi dorinţa, apoi m-a împins uşor şi m-am
aşezat pe marginea patului.
Când îmi trăgea cămaşa peste cap, ochii mi-au căzut pe un talisman mic de pe o
noptieră. Un şirag de mărgele negre şi roşii prins în jurul unui cadru rotund din beţe
uscate. A fost ca şi când mi-ar fi aruncat cineva un pahar de apă rece în faţă,
potolindu-mi dorinţa şi umplându-mă de un sentiment de zădărnicie. Când îşi
desfăcea cureaua, mi-a urmărit privirea. Mi-a studiat chipul şi a clătinat din cap
surâzând.
— Ei, dar ce sensibil eşti. Nu te uita la obiectul ăla. E pentru mine, nu pentru tine.
A acoperit talismanul, nepăsătoare, cu cămaşa pe care mi-a luat-o din mâini.
A urmat un moment de luciditate, când m-aş fi putut opri. Dar Jinna nu i-a dat
judecăţii mele sănătoase nicio şansă, pentru că mi-a desfăcut centura, atingându-
mă cu degete calde pe pântec, iar eu am încetat să mai gândesc. M-am ridicat şi i-
am tras rochia peste cap, făcând din părul ei ondulat un nor în jurul feţei. Am stat
aşa o vreme, atingându-ne în joacă nasurile. Ea a spus ceva aprobator despre
talismanul pe care îl făcuse pentru mine. În clipa aceea, numai pe el îl purtam. Când
m-a întrebat de unde aveam zgârieturile proaspete de la ceafă şi de pe burtă, i-am
astupat gura cu a mea. Îmi aduc aminte că am luat-o în braţe cu uşurinţă şi am
întins-o pe pat. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am admirat frumuseţea, sfârcurile
care se întăreau, roz şi pline de dorinţă, parfumul de femeie care-i izvora din trup.
Fără un cuvânt, m-am urcat peste ea şi am posedat-o, mânat de o poftă trupească
oarbă.
— Tom! a suspinat ea, cu răsuflarea tăiată, uluită de înflăcărarea mea.
Îi aveam umerii în căuşele palmelor, gura mea o acoperea pe ei, iar ea se ridica în
întâmpinarea mea. M-a copleşit o dorinţă nebună. Să ating piele lipită de piele în
profunzime şi cu pasiune, să mă împart complet cu o altă fiinţă, să las în urmă
sentimentul că sunt izolat în propria mea carne. M-am dezlănţuit şi am crezut că o
luasem cu mine.
Pe urmă, când am rămas întins, ameţit de bucuria împlinirii, i-am auzit glasul firav:
— Ei, dar ştiu că te grăbeşti, Tom Badgerlock.
Aşa cum stăteam, culcat peste ea, respiraţia mea răguşită s-a pierdut într-o linişte
stânjenitoare. M-a năpădit ruşinea. După câteva clipe de nemişcare, Jinna s-a foit
sub mine. Am auzit-o inspirând adânc.
— Chiar ţi-a fost foame!
Poate regreta că-şi trădase dezamăgirea, dar vorbele nu şi le mai putea lua înapoi.
Încercarea ei delicată de a le trece cu vederea m-a făcut să roşesc şi să mă simt şi
mai umilit. Mi-am ascuns fruntea în perna de alături. Am ascultat vântul şuierând pe
stradă. De cealaltă parte a peretelui de scândură răsunau paşi zgomotoşi. Hohotul
brusc al unui bărbat m-a făcut să tresar, crispându-mă. Sus, în pod, am auzit o
bufnitură şi un chiţăit. Pe urmă Jinna m-a sărutat pe gât şi mângâierile ei mi-au
coborât, uşoare, de-a lungul spatelui. Vocea îi era şoaptă alinătoare:
— Tom, prima oară nu e niciodată cel mai bine. Mi-ai arătat ardoarea băiatului din
tine. Acum n-ai vrea să-mi arăţi şi iscusinţa bărbatului?
Îmi dădea încă o şansă ca să-mi dovedesc priceperea şi i-am fost ruşinos de
recunoscător. Mi-am pus în joc toată măiestria şi în curând ne-am înfierbântat din
nou amândoi. Învăţasem câte ceva de la Starling, şi Jinna a părut mulţumită de a
doua mea încercare. Numai la sfârşit, când zăceam amândoi gâfâind, cuvintele ei
m-au umplut de îndoieli:
— Aşadar, Badgerlock, a spus, de sub mine, trăgându-şi răsuflarea, asta simte o
lupoaică.
Nu mi-a venit să-mi cred urechilor şi m-am săltat uşor, ca s-o pot privi în ochi. Ea a
clipit scurt, cu un zâmbet ciudat pe chip.
— Nu am mai fost cu cineva înzestrat cu Har până acum, mi-a mărturisit. A răsuflat
încă o dată adânc. Le-am auzit pe alte femei vorbind despre asta. Ziceau că bărbaţii
cu Har sunt mai…
A şovăit, căutând cel mai potrivit cuvânt.
— Animalici? i-am sugerat.
Aşa cum îl rostisem, cuvântul era o insultă. Jinna a făcut ochii mari, apoi a râs
stânjenită.
— Nu asta am vrut să spun, Tom. N-ar trebui să iei complimentele drept insulte.
Voiam să zic neîmblânziţi. Naturali, aşa cum e natural un animal, fără să-i pese ce
cred alţii despre el.
— Aha.
N-am găsit altceva de spus. M-am întrebat brusc ce eram pentru ea. O noutate? O
plăcere interzisă, oferită de cineva care nu e om pe de-a-ntregul? Mă descuraja
gândul că mă considera animalic şi straniu. Oare, în mintea ei, magiile noastre
diferite ne îndepărtau chiar atât de mult?
M-a tras peste sânii ei şi m-a sărutat din nou pe gât.
— Nu mai sta atâta pe gânduri, m-a avertizat.
Şi n-am mai stat. Pe urmă a aţipit lângă mine, braţul meu în jurul ei şi cu capul ei
pe umărul meu. Am tras concluzia că făcusem faţă onorabil. Dar, privind cum
aluneca lumina soarelui pe perete, mi-am dat seama că totul nu fusese decât un tur
de forţă. Niciunul dintre noi nu pomenise de dragoste. Făcusem ceva împreună,
ceva care ne bucurase pe amândoi şi la care mă pricepeam binişor. Totuşi, dacă
prima încercare n-o mulţumise pe ea, următoarele treziseră în mine un sentiment
mai profund, de neîmplinire. M-am trezit brusc şi cu o intensitate pe care nu o mai
simţisem de ani de zile, tânjind după Molly după contopirea noastră atât de simplă,
de îndestulătoare şi de adevărată. Cu Jinna nu trăisem aşa ceva, nici cu Starling.
Nici măcar nu se putea spune că împărţeam patul. În miezul nemulţumirii mele era
dorinţa de a mă îndrăgosti din nou de cineva aşa cum mă îndrăgostisem prima oară.
Voiam o femeie pe care s-o ating şi care să mă strângă în braţe, care să dea lumii
un înţeles mai profund prin simplul fapt că exista.
În dimineaţa aceea, Kettricken mă mângâiase ca prietenă, iar în atingerea ei
găsisem mai mult sens şi pasiune decât în a Jinnei. Mi-am dorit dintr-odată să fug
de lângă ea, să nu se fi petrecut nimic între noi. Fuseserăm pe cale să devenim
prieteni. Abia începusem s-o cunosc. Şi în ce preschimbasem eu totul? Pe lângă
asta, Hap avea şi el încurcăturile lui. Dacă Jinna voia să ne continuăm legătura,
cum aveam să mă descurc? Să încalc pe faţă, încă o dată, toate regulile de viaţă
pe care i le explicasem băiatului? Sau s-o fac în taină, să mă ascund de el, venind
şi plecând din patul Jinnei pe furiş?
Eram sătul de secrete până peste cap. Se înmulţeau nebuneşte în jurul meu, se
lipeau de mine şi îmi sugeau viaţa ca lipitorile. Jinduiam cu sete după un ceva real,
sincer şi în văzul tuturor. Oare aş fi putut transforma legătura mea cu Jinna în aşa
ceva? Mă îndoiam. Nu numai că între noi nu exista o dragoste profundă şi sinceră,
dar eram, încă o dată, prins în plasa urzelilor casei Farseer. Trebuia să am secrete
faţă de ea, secrete care, până la urmă, aveau s-o pună în primejdie.
Nu-mi dădusem seama că nu mai dormea. Sau poate c-o trezise oftatul meu adânc.
M-a bătut uşor cu palma pe piept.
— Nu-ţi face griji, Tom. N-a fost numai vina ta. Am bănuit că s-ar putea să nu
meargă bine când te-a descurajat talismanul de lângă pat. Iar acum te simţi singur
şi deprimat, nu?
Am ridicat din umeri. Jinna s-a săltat în capul oaselor. S-a întins peste mine,
atingându-mă cu trupul ei cald, şi a descoperit talismanul. Micul obiect întristător
era încovrigat acolo, singur şi oropsit.
— E un talisman pentru femei. E greu de făcut şi trebuie armonizat perfect cu o
femeie anume. Nu-l poţi crea dacă n-o cunoşti pe dinăuntru. Aşa că o vrăjitoare-
tămăduitoare poate face unul pentru ea, dar… nu şi pentru altcineva, adică nu e
sigur că alteia o să-i fie de vreun folos. Ăsta e al meu, făcut special pentru mine. E
împotriva sarcinii. Ar fi trebuit să-mi dau seama că te poate stânjeni. Orice bărbat
care ia un orfan şi-l creşte ca şi cum ar fi rodul dragostei lui îşi doreşte copii cu
disperare, dorinţa asta îl macină până în măduva oaselor. Poate c-o s-o negi, dar
mugurul firav al acestei speranţe se va aprinde în tine ori de câte ori o să te culci
cu o femeie. Cred că ea ţi-a stârnit şi acum pasiunea, Tom. Dar talismanul meu ţi-
a destrămat visul înainte de a apuca să se înfiripe. Ţi-a spus că unirea noastră va
fi zadarnică, stearpă. Asta simţi acum, nu?
Dacă ţi se explică o problemă, asta nu înseamnă că se şi rezolvă. Mi-am ferit
privirea.
— Şi nu-i aşa? am întrebat-o şi m-am strâmbat când mi-am simţit amărăciunea din
glas.
— Bietul de tine, m-a compătimit ea, sărutându-mă pe frunte, unde mă sărutase
mai devreme Kettricken. Bineînţeles că nu. E cum vrem noi.
— Nu sunt în stare să fiu tatăl nimănui. Nici măcar n-am venit să-l văd pe Hap
aseară, deşi voia să-mi spună ceva important. Nu vreau să aduc pe lume încă o
viaţă pe care n-o pot proteja.
A clătinat din cap deasupra mea.
— Inima tânjeşte după una, mintea ştie alta. Uiţi că ţi-am ghicit în palmă, drăguţule.
Poate că ştiu despre inima ta mai multe decât tine.
— Ai spus că dragostea mea adevărată se va întoarce la mine.
Vorbisem din nou pe un ton acuzator, fără s-o fi vrut.
— Nu, Tom. Nu asta am zis. Ştiu prea bine că numai rareori ceea ce-i spun unui
om e ceea ce vrea el să audă, dar am să-ţi repet ce am văzut în palma ta. Nu s-a
şters de acolo.
Mi-a luat mâna şi mi-a apropiat palma deschisă de ochii ei, care nu vedeau bine la
distanţă. Sânii i s-au frecat uşor de încheietura mea când mi-a tras o linie cu degetul
în palmă.
— Există o dragoste care vine şi pleacă de la tine. Dar când pleacă, merge alături
de tine până când se întoarce din nou.
Mi-a ridicat palma şi mai sus, ca s-o cerceteze cu mai multă atenţie, apoi mi-a
sărutat-o şi mi-a pus-o pe sânul ei.
— Asta nu înseamnă că trebuie să stai singur cât o aştepţi să se întoarcă, mi-a
sugerat în şoaptă.
Fennel ne-a salvat pe amândoi de stânjeneala refuzului meu.
Vrei un şobolan?
Mi-am ridicat privirea. Motanul portocaliu se ghemuise la marginea podului, cu
prada zvârcolindu-se în bot, şi se holba la noi.
Încă mai are chef de joacă.
Nu. Omoară-l.
Am simţit agonia şobolanului ca pe-o scânteiere roşie. Nu mai spera să trăiască,
dar viaţa refuza să cedeze atât de uşor. Viaţa nu pleacă niciodată de bunăvoie.
Fennel nu mi-a luat în seamă răspunsul. A sărit din pod în aşternutul nostru, unde
şi-a eliberat victima. Rozătoarea disperată a pornit-o spre noi cu paşi iuţi, târând un
picior din spate. Jinna a ţipat dezgustată şi a sărit din pat. Am înşfăcat şobolanul. I-
am sucit gâtul, punând capăt chinurilor sale.
Eşti iute! m-a lăudat Fennel.
Ia-l. Du-l de-aici.
I-am întins şobolanul mort.
El a adulmecat leşul.
L-ai stricat!
S-a ghemuit pe pat, fixându-mă dezaprobator cu ochii lui rotunzi.
Ia-l de-aici.
Nu-l mai vreau. Nu mai are niciun haz.
A mârâit la mine, gros, apoi a sărit pe podea.
Ai terminat cu el prea repede. Habar n-ai să te joci.
S-a dus drept la uşă, şi-a pus ghearele pe toc şi a zgrepţănat, cerând să i se
deschidă. Strângându-şi în jurul trupului gol un capot, Jinna i-a făcut pe plac.
Motanul a şters-o imediat. Eu am rămas în pat, dezbrăcat, cu şobolanul în mâinile
pe care mi se scurgea sânge din botul şi din nasul lui.
Pantalonii şi izmenele mele erau o încâlceală pe care mi-a aruncat-o Jinna.
— Să nu-mi umpli patul de sânge, m-a avertizat.
Aşa că n-am lăsat şobolanul deoparte, ci m-am chinuit să mă îmbrac cu o singură
mână.
L-am aruncat în groapa de gunoi din spatele casei. Când m-am întors, Jinna turna
apă fiartă în ceainic. Mi-a zâmbit.
— Celălalt ceai a izbutit cumva să se răcească.
— Chiar aşa?
Am încercat să vorbesc la fel de vesel ca ea. M-am dus în dormitor după cămaşă.
După ce m-am îmbrăcat, am netezit aşternutul, ferindu-mă să privesc talismanul.
Am ieşit, mi-am nesocotit dorinţa de a pleca şi m-am aşezat la masă. Am mâncat
împreună pâine cu unt şi miere şi am băut ceai fierbinte. Jinna a sporovăit despre
cele trei femei care veniseră la ea. Îi ghicise în palmă celei mai tinere, ca să vadă
dacă o cerere în căsătorie avea să-i aducă fericire, apoi o sfătuise să mai aştepte.
Era o poveste lungă, cu o groază de amănunte, aşa că am lăsat-o să-mi curgă pe
lângă urechi. Fennel a venit lângă scaunul meu, s-a săltat în două labe, înfigându-
şi ghearele în piciorul meu, apoi mi-a sărit pe genunchi în poală. De acolo a scrutat
masa.
Unt pentru pisică.
N-am de ce să mă port frumos cu tine.
Ba ai. Eu sunt pisica.
Covârşitoarea lui siguranţă de sine mi s-a părut un motiv suficient ca să ung un colţ
de felie de pâine şi să i-l ofer. Mă aşteptam să plece cu pâinea în bot. În schimb,
mi-a îngăduit s-o ţin până a lins tot untul de pe ea.
Mai vreau.
Nu.
— … sau Hap s-ar putea trezi în acelaşi soi de belea.
Am încercat să-i refac fraza, dar pierdusem şirul conversaţiei. Fennel îşi înfigea cu
încăpăţânare ghearele în coapsa mea, supărat că nu-i mai dădeam atenţie.
— Păi, am de gând să stau de vorbă cu el astăzi, am spus, sperând că replica mea
avea sens.
— Ar trebui. Bineînţeles, n-are rost să stai aici până apare. Chiar dacă ai fi venit
aseară, ar fi trebuit să-l aştepţi o grămadă. Întârzie în fiecare seară şi pleacă târziu
la muncă în fiecare dimineaţă.
M-am îngrijorat dintr-odată. Ăsta nu era Hap al meu.
— Şi ce mă sfătuieşti?
Jinna a tras aer în adâncul pieptului, apoi a oftat, destul de supărată. Probabil că
pe bună dreptate.
— Abia ţi-am spus. Du-te la atelier şi vorbeşte cu meşterul lui. Roagă-l să te lase
puţin cu Hap. Prinde-l pe băiat la înghesuială şi bagă-i în cap nişte reguli. Spune-i
că, dacă nu le respectă, o să-l trimiţi să locuiască la meşter, ca toţi ceilalţi ucenici.
Aşa îi vei da o şansă să se controleze sau să fie controlat. Fiindcă, dacă se mută
cu ceilalţi ucenici, o să vadă că nu i se dă liber seara decât de două ori pe lună.
Am devenit brusc mai atent.
— Atunci toţi ucenicii locuiesc la meşterul Gindast?
M-a privit cu uimire.
— Bineînţeles! Şi îi ţine din scurt, ceea ce nu i-ar strica lui Hap, dar tu eşti tatăl lui
şi presupun că ştii ce e mai bine pentru el.
— N-a fost nevoie niciodată să-l ţin din scurt, am subliniat calm.
— Asta când stăteaţi la ţară, unde nu erau cârciumi şi nu dădea peste fete la tot
pasul.
— Păi… da. Dar nu m-am gândit că ar fi fost de aşteptat să locuiască la meşterul
lui.
— Dormitoarele ucenicilor sunt în spatele atelierului. E mai uşor pentru ei să se
scoale, să se spele, să mănânce şi să se apuce de lucru în zori. Tu n-ai stat cu
meşterul tău?
M-am gândit că, într-un fel, stătusem, numai că nu aşa privisem atunci lucrurile.
— De fapt, n-am fost ucenic niciodată, am minţit, cu un aer firesc. Toate astea sunt
noutăţi pentru mine. Am presupus că trebuie să-i asigur lui Hap casă şi masă cât
învaţă meseria. De-asta mi-am adus punga cu mine.
Am deschis-o şi am răsturnat monedele pe masă. S-au adunat grămadă între noi
şi m-am simţit brusc stânjenit. Oare Jinna îşi închipuia că o plăteam pentru altceva?
S-a holbat la mine în tăcere câteva clipe.
— Tom, a spus apoi, abia m-am atins de ce mi-ai lăsat înainte. De câţi bani crezi
că e nevoie ca să hrăneşti un băiat?
Am dat din umeri în loc de scuze.
— Încă un lucru de la oraş pe care nu-l cunosc. Acasă, mâncam ce cultivam sau ce
vânam. Ştiu că Hap mănâncă mult după o zi de lucru şi mi-am închipuit că o să te
coste mult.
Probabil că îi trimisese Chade bani, însă habar n-aveam câţi.
— Când o să am nevoie, o să-ţi spun. Nepoatei mele i-au fost de mare ajutor
poneiul şi căruţa. Şi le-a dorit întotdeauna, dar ştii şi tu ce greu e să pui bani
deoparte pentru ele.
— Poate să le folosească şi de acum înainte. Aşa cum ţi-a spus şi Hap, e mult mai
bine pentru Clover20 să facă mişcare decât să stea numai în grajd. A, mâncare
pentru el.
— Cu asta ne descurcăm, mi se pare corect să hrănim animalul de care ne folosim.
A şovăit uitându-se în jur. Aşadar te întâlneşti cu Hap astăzi?
— Sigur că da. Pentru asta am venit în oraş.
Am început să stivuiesc monedele, ca să le pun înapoi în săculeţ. Nu mă simţeam
în largul meu.
— Înţeleg. Deci de asta ai venit aici, a remarcat Jinna cu un zâmbet jucăuş. Bine,
atunci. Te las să-ţi vezi de drum.
Am înţeles brusc că îmi spunea că e vremea să plec. Am tras monedele zornăitoare
în săculeţ şi m-am ridicat de pe scaun.
— Mulţumesc pentru ceai, am zis, apoi m-am oprit.
Jinna a râs şi mi-au luat foc obrajii. Am reuşit totuşi să zâmbesc şi eu. Mă făcea să
mă simt tânăr şi prost, în dezavantaj faţă de ea. Nu înţelegeam de ce, dar nici nu-
mi păsa.
— Ei, mă duc să-l văd pe Hap.
— Aşa să faci, m-a încurajat ea, întinzându-mi mantia.
Pe urmă a trebuit să-mi pun cizmele. Abia terminasem, când s-a auzit o bătaie în
uşă.
— Imediat! a strigat Jinna.
Am ieşit, salutându-i clientul cu o înclinare a capului. Era un tânăr şi părea
nerăbdător. Mi-a răspuns schiţând o plecăciune şi a intrat. Uşa s-a închis când îl
saluta Jinna. Am rămas încă o dată singur pe stradă, în bătaia vântului.
Am pornit-o spre prăvălia lui Gindast. Se făcea tot mai frig pe măsură ce înaintam
şi mirosea a zăpadă în aer. Vara zăbovise cam mult, dar acum iarna îşi intra în
drepturi. Privind cerul, mi-am zis că o să ningă mult. Gândul mi-a trezit un noian de
sentimente amestecate. Cu câteva luni în urmă, un astfel de cer m-ar fi trimis să-mi
verific provizia de lemne şi să apreciez cu ochi critic tot ce adunasem pentru iarnă.
Acum, de mine se îngrijea coroana. Nu mai trebuia să mă gândesc la bunăstarea
mea, ci la a coroanei. Dar purtam un ham cam strâns peste umeri.
Gindast era renumit în oraşul Buckkeep, aşa că i-am găsit repede atelierul. Avea o
firmă sculptată şi înrămată cu migală, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că măiestria
lui sărea în ochii tuturor. În partea din faţă a clădirii era un salon elegant, cu scaune
confortabile şi o masă mare. Un foc din surcele bine uscate ardea în cămin. În
încăpere erau expuse câteva lucrări dintre cele mai reuşite, spre a fi studiate de
potenţialii clienţi. Bărbatul care avea camera în grijă mi-a ascultat cererea, apoi mi-
a făcut semn să intru în atelier.
Acesta semăna a şopron. Înăuntru erau obiecte în lucru, în diverse etape. Un
schelet de pat imens se înghesuia lângă mai multe scrinuri din lemn de cedru
parfumat, decorate cu un blazon în formă de bufniţă. O calfă stătea în genunchi şi
colora bufniţa. Gindast nu era acolo. Plecase cu trei ucenici la conacul lordului
Scyther, să ia măsuri şi să discute cu stăpânul casei, în vederea construirii unei
poliţe sculptate pentru cămin, potrivită cu scaunele şi mesele. O calfă, un bărbat nu
cu mult mai tânăr decât mine, mi-a dat voie să vorbesc puţin cu Hap. Şi mi-a sugerat
cât se poate de serios să mai vin o dată şi să stabilesc o întâlnire cu meşterul
Gindast, ca să discut despre progresele băiatului meu. Din tonul lui am dedus că n-
aveam să aflu lucruri prea plăcute.
L-am găsit pe Hap în spatele atelierului, împreună cu alţi patru ucenici. Toţi păreau
mai tineri decât el şi erau mai scunzi. Aveau de mutat o stivă de lemn uscat,
răsucind şi schimbând butucii. După urmele din pământul bătătorit se vedea că mai
mutaseră trei stive. Altele două erau acoperite cu pânză legată cu sfoară. Hap era
încruntat, ca şi când însărcinarea aceea plicticoasă, dar necesară ar fi fost pentru
el o jignire. L-am urmărit o vreme, până când mi-a simţit prezenţa, iar ceea ce am
văzut între timp m-a îngrijorat. Cât muncise cot la cot cu mine, Hap fusese
întotdeauna harnic. Acum i-am desluşit în mişcări furie înăbuşită şi iritare, fiindcă
lucra cu băieţi mai tineri şi nu atât de puternici ca el. L-am urmărit în tăcere, până
când m-a observat. Tocmai lăsase jos o scândură. S-a îndreptat de spate, le-a spus
ceva celorlalţi ucenici şi-a venit ţanţoş la mine. Văzându-l, m-am întrebat dacă
păşeşte astfel ca să exprime ceea ce simţea cu adevărat sau ca să se grozăvească
în faţa băieţilor mai tineri. Nu-mi plăcea să-l văd dispreţuind ceea ce făcea.
— Hap, am spus cu seriozitate, în chip de salut.
— Tom, mi-a răspuns el.
Ne-am strâns de încheieturile mâinilor.
— Acum vezi cu ochii tăi ceea ce ţi-am povestit.
— Văd că întorci lemnul, ca să se usuce bine. Mi se pare că e necesar în atelierul
unui lucrător în lemn.
A oftat.
— Nu m-ar deranja atât de mult dacă ar fi o treabă ocazională. Dar toate treburile
pe care le primesc îi dau de furcă mai mult spatelui meu decât minţii.
— Şi ceilalţi ucenici primesc alte sarcini?
— Nu, mi-a răspuns morocănos. Dar, după cum vezi, sunt doar nişte copii.
— Nu contează, Hap. Nu e vorba de vârstă, ci de cunoştinţe. Fii răbdător. Ai ce
învăţa, chiar dacă e vorba doar să stivuieşti lemnul. Înveţi ceva chiar şi numai
uitându-te la el, în etapa asta. În plus, e un lucru care trebuie făcut. Cine altcineva
să-l facă?
Mă asculta cu privirea în pământ, tăcut, dar nemulţumit.
— Crezi că ţi-ar fi mai bine dacă ai sta aici, cu ceilalţi ucenici, şi nu la Jinna?
Şi-a ridicat brusc ochii şi m-a privit cu groază şi disperare.
— Nu! De ce spui asta?
— Pentru că am aflat că aşa se obişnuieşte. Poate, dacă ai locui aici, ţi-ar fi mai
uşor. Nu ai de mers aşa de mult ca să ajungi la timp dimineaţa şi…
— Aş înnebuni dacă ar trebui să şi locuiesc, nu doar să fac pe ucenicul aici! Ştiu de
la ceilalţi băieţi cum e. Primesc acelaşi fel de mâncare în fiecare zi, iar nevasta lui
Gindast numără lumânările, ca să se asigure că nu le aprind noaptea. Trebuie să-
şi aerisească aşternutul, să-şi spele singuri păturile şi lenjeria de corp în fiecare
săptămână, ca să nu mai zic că meşterul îi ţine la lucru în plus, la sfârşitul zilei, ca
să adune cu lopata rumeguşul pentru grădina de trandafiri a nevestei lui, să aducă
surcelele pentru foc şi…
— Nu mi se pare chiar atât de rău, l-am întrerupt, văzând că nu face decât să se
înfurie mai mult. Sunt deprinşi cu disciplina. La fel ca războinicii, la instrucţie. Nu ţi-
ar strica nici ţie, Hap.
Şi-a deschis larg braţele, cu mânie.
— Dar nici nu mi-ar ajuta la nimic. Dacă aş fi vrut să câştig folosindu-mi doar forţa
braţelor, atunci, da, m-aş aştepta să fiu dresat ca un animal fără minte. Dar eu la
altceva m-am aşteptat de la ucenicie.
— Atunci ai hotărât că meseria asta nu ţi se potriveşte? l-am întrebat, aşteptându-i
răspunsul cu sufletul la gură.
Dacă se răzgândise, habar n-aveam ce să fac cu el. Nu puteam nici să-l iau cu mine
la Buckkeep, nici să-l trimit singur înapoi, la coliba noastră.
Mi-a răspuns în silă:
— Nu. Nu m-am răzgândit. E meseria pe care mi-o doresc. Dar ar face bine să
înceapă să mă înveţe ceva cât de curând, altfel…
Am aşteptat să-mi spună ce însemna „altfel”, dar n-a continuat. Nici el nu avea idee
ce-ar fi putut să facă dacă ar pleca de la Gindast, aşa că i-am luat tăcerea drept
semn bun.
— Mă bucur că nu te-ai răzgândit. Încearcă să fii mai umil, mai răbdător, să lucrezi
bine, să asculţi şi să înveţi. Cred că, dacă vei face aşa şi-ţi vei dovedi isteţimea, vei
primi în curând sarcini mai interesante. Şi voi încerca să mă întâlnesc cu tine
diseară, dar nu îndrăznesc să-ţi promit nimic. Lordul Auriu îmi dă întruna de lucru
şi greu am timp pentru mine. Ştii unde e cârciuma Trei Pânze?
— Da, dar hai să nu ne întâlnim acolo. Mai bine la Porcul Pârlit. E foarte aproape
de Jinna.
— Şi? am insistat, ştiind că mai avea el un motiv să schimbe locul de întâlnire.
— Şi poţi s-o cunoşti pe Svanja. Locuieşte în apropiere şi mă aşteaptă. Dacă poate,
vine şi ea acolo.
— Dacă poate s-o şteargă de acasă?
— Păi… cam aşa. Pe mama ei n-o deranjează, dar tatăl ei mă urăşte.
— Nu-i cel mai bun început când curtezi o fată, Hap. Ce-ai făcut de te urăşte?
— I-am sărutat fata.
A rânjit şmechereşte şi m-a făcut să râd, deşi nu-mi venea.
— E şi ăsta un lucru pe care o să-l discutăm diseară. Cred că eşti prea tânăr ca să
curtezi o fată. Mai bine aşteaptă până-ţi deprinzi meseria şi ştii cu ce-o să-ţi ţii
nevasta. Poate că atunci tatăl ei o să se mai supere dacă-o să-i furi fetei câte-un
sărut. Dacă sunt liber diseară, ne vedem acolo.
A părut ceva mai potolit când şi-a fluturat mâna în semn de rămas-bun şi s-a întors
la stiva de lemne. Dar am plecat cu inima mai grea decât venisem. Jinna avea
dreptate. Viaţa de la oraş îmi schimba fiul în feluri pe care nu le bănuisem. Nu
simţeam că îmi ascultase sfatul, cu atât mai puţin că urma să-l respecte. Ei… Poate
că la întâlnirea noastră din seara aceea aveam să mă port mai ferm cu el.
Încă nu ieşisem din oraş când au început să cadă primii fulgi. După ce am ajuns pe
drumul abrupt care şerpuia până la castel, ninsoarea s-a înteţit, deasă şi moale. M-
am oprit de câteva ori şi m-am retras la marginea drumului, ca să mă uit în spate,
dar n-am văzut pe nimeni în urma mea. Nu avea sens ca Pestriţii să mă ameninţe
şi apoi să dispară. Ar fi trebuit fie să mă omoare, fie să mă ia ostatic. Am încercat
să mă pun în pielea lor, să găsesc un motiv pentru care şi-ar fi lăsat prada să umble
liberă. Când am ajuns la porţile castelului, pe jos se aşternuse un covor alb gros,
iar vântul şuiera printre vârfurile copacilor. Zăpada adusese cu ea şi înserarea
timpurie. Avea să fie o noapte sumbră şi m-am bucurat că urma s-o petrec în castel.
La intrarea în coridorul care trecea pe lângă bucătărie şi camera gărzilor, am bătut
din picioare ca să-mi scutur cizmele de zăpadă. Mirosea a supă de vită şi pâine
proaspătă, iar în camera gărzilor, a lână udă. Eram obosit şi aş fi vrut să intru acolo,
să mănânc mâncarea simplă a oştenilor, să râd de glumele lor deşucheate şi de
apucăturile lor neprotocolare. Dar mi-am îndreptat spatele şi am grăbit pasul către
odăile Lordului Auriu. Nu era acasă. Mi-am amintit că îmi spusese că merge să
joace un joc cu favoritul reginei. Am presupus că trebuia să-l caut acolo. M-am dus
în camera mea, ca să-mi scot mantia umedă, şi am găsit o bucată de pergament
pe pat. Pe ea se lăfăia un singur cuvânt: „Sus”.
Câteva minute mai târziu, intram în camera lui Chade din turn. N-am găsit pe nimeni
nici acolo, însă pe scaunul meu mă aşteptau haine calde şi o mantie grea, din lână
verde, cu o glugă mult prea largă. Pe exterior am văzut un blazon necunoscut mie,
o nutrie. Mantia era bizară, avea două feţe, una fiind dintr-o ţesătură simplă, de
culoarea albastră, a servitorilor. Lângă ea, am văzut un sac de piele pentru
călătorie, cu mâncare şi o sticlă de rachiu în el. Dedesubt, împăturit, era un toc din
piele pentru manuscrise. Peste toate trona un bilet scris de Chade: „Ceata lui
Heffam patrulează la noapte; iese pe poarta dinspre nord. Alătură-te oştenilor şi pe
urmă vezi-ţi de drumul tău. Sper să nu te superi că pierzi Festivalul Recoltei.
Întoarce-te cât de repede poţi, te rog.”
Am pufnit în sinea mea. Festivalul Recoltei. În copilărie, de-abia îl aşteptam. Acum
şi uitasem că se apropia. Ceremonia de logodnă a prinţului fusese planificată, fără
îndoială intenţionat, înainte de sărbătoarea belşugului în Buckkeep. O ratasem şi în
ultimii cincisprezece ani, ce mai conta încă o dată?
La marginea mesei de lucru era o tavă plină cu mâncare: carne rece, brânză, pâine
şi bere. Am hotărât că mă puteam bizui pe Chade, care-mi aranjase plecarea
vremelnică din serviciul Lordului Auriu. Nu aveam timp să-l caut şi să-i spun că plec
şi nici nu voiam să-i las un bilet – n-ar fi fost sigur. M-am gândit, cu regret, că iarăşi
nu ajung să mă întâlnesc cu Hap, apoi mi-am zis că îl prevenisem că s-ar putea să
nu vin. Prilejul brusc de a mă apuca singur de o treabă îmi surâdea. Voiam să-mi
alung bănuiala obsedantă că Pestriţii îmi descoperiseră sălaşul. Chiar şi să aflu că
mi-l găsiseră tot era mai bine decât să trăiesc cu nesiguranţa în suflet.
Am mâncat şi mi-am schimbat hainele. Când a apus soarele, eram deja călare pe
Negruţa şi mă apropiam de poarta de nord. Îmi trăsesem bine gluga în josul frunţii,
ca să mă feresc de vântul muşcător şi de fulgii care mă orbeau. La poartă se
adunaseră şi alţi călăreţi anonimi, cu mantii verzi, unii plângându-se furioşi că
trebuie să plece în patrulare în toiul festivităţilor de logodnă şi al sărbătorii recoltei.
M-am tras mai aproape de ei şi am dat din cap în tăcere, compătimindu-l un bărbat
care-i amuza pe ceilalţi cu necazurile lui. A început o poveste lungă, despre o
femeie, cea mai iubitoare şi mai inimoasă femeie din lume, care avea să-l aştepte
zadarnic într-o cârciumă din Buckkeep în seara aceea. Eu m-am mulţumit să-mi
trag calul lângă el şi să-l las să vorbească. S-au adunat şi alţii în jurul nostru. În
lumina tot mai slabă şi printre vârtejurile de fulgi, călăreţi nedesluşiţi se ghemuiau
pe sub mantii şi glugi. Eşarfele şi întunericul ne ascundeau feţele.
Soarele apusese, făcând loc nopţii, înainte de apariţia lui Heffam. Arăta la fel de
iritat ca oamenii lui şi ne-a anunţat brusc că urma să călărim spre First Ford, să
schimbăm gărzile de acolo pe timpul nopţii şi să ne începem turul obişnuit al
drumurilor principale a doua zi dimineaţa. Părea că ştie foarte bine ce are de făcut.
Ne-am aliniat în două rânduri strâmbe în spatele lui. Eu m-am îngrijit să rămân cât
mai în urmă. Apoi, Heffam ne-a condus afară pe poartă, în viscolul nopţii. O vreme,
am urmat o cărare abruptă, după care am cotit şi am luat-o pe drumul paralel cu
râul Buck, care avea să ne ducă spre răsărit, de-a lungul apei.
Când am lăsat mult în urmă luminile castelului, am ţinut-o pe Negruţa la pas mărunt.
Nu-i plăcea nici vremea rea, nici bezna, aşa că s-a bucurat să meargă mai încet.
La un moment dat, am oprit-o şi am descălecat, sub pretextul că vreau să strâng o
curea slăbită. Fără să se sinchisească de mine, patrula a continuat să înainteze
prin viscolul învăluitor. Am încălecat din nou, am ajuns-o şi am rămas ultimul om
din trupă. Pe urmă am mărit treptat distanţa faţă de ceilalţi. Când, în cele din urmă,
am ajuns la o cotitură şi ceilalţi călăreţi nu s-au mai văzut, am oprit-o pe Negruţa.
Am descălecat din nou şi am început să mă joc cu curelele de la şa. Am rămas în
aşteptare, cu speranţa că vremea rea îmi va ascunde absenţa. Când n-a venit
nimeni să vadă de ce zăbovesc, am întors mantia pe dos, m-am suit iar pe Negruţa
şi am luat-o înapoi pe drumul pe care venisem.
Aşa cum mă învăţase Chade, m-am grăbit, dar întârzierile erau inevitabile. A trebuit
să aştept după bacul din zori, apoi vântul, furtuna de zăpadă şi gheaţa care
mărginea malurile şi punţile au încetinit încărcarea şi trecerea pe malul celălalt.
Ajuns dincolo, am constatat că drumul era mai lat şi mai bine întreţinut, dar şi mai
circulat decât îmi aminteam. De-a lungul lui se întindea o aşezare negustorească
prosperă, cu cârciumi şi case construite pe piloni, ca să nu le ia apa în timpul
inundaţiilor obişnuite sau al celor din timpul furtunilor. Pe la miezul zilei, îl lăsasem
deja mult în urmă.
Drumul spre casă a fost lipsit de evenimente în sensul obişnuit al cuvântului. M-am
odihnit de câteva ori în hanuri mici, care nu se distingeau prin nimic neobişnuit.
Doar la unul din ele mi-a fost tulburată odihna de peste noapte. La început, visul a
fost liniştit. Un cămin cald, zgomotele unei familii în care toţi îşi vedeau de treburile
serii.
— Uf, jos din poala mea, fetiţo. Eşti mult prea mare să te mai ţin în braţe.
— N-o să fiu niciodată prea mare pentru poala tatii. Îi stătea râsul în glas. Ce
meştereşti?
— Repar pantoful mamei tale. Sau încerc să-l repar. Hai, pune-mi aţa în ac. Din
cauza luminii, gaura acului mi se tot plimbă prin faţa ochilor şi n-o mai văd. Ochii
tineri o găsesc mai repede.
Asta mă trezise. Groaza că tati recunoştea că îl lasă ochii. Am încercat să alung
gândul înainte de a cădea iar într-un somn iepuresc.
Nimeni nu mi-a remarcat trecerea. Am avut timp să îmbunătăţesc apucăturile
Negruţei; ne-am pus amândoi voinţa la încercare în mai multe feluri. Vremea
rămânea urâtă. Nopţile aduceau ninsoare sau lapoviţă. Când viscolul se înmuia
puţin în timpul zilei, soarele palid nu făcea decât să topească zăpada de pe drum
şi s-o transforme în noroi şi zoaie, care deveneau gheţuş periculos a doua zi
dimineaţa. Nu era o vreme plăcută pentru călătorie.
Însă frigul care m-a asaltat pe drum nu avea de-a face numai cu vremea. Nu mai
aveam un lup care să mi-o ia înainte, să vadă dacă am cale liberă, sau să dea o
tură în spate, să vadă dacă suntem urmăriţi. Acum nu mă mai puteam bizui decât
pe simţurile şi pe sabia mea pentru protecţie. Mă simţeam dezgolit şi parcă lipsea
ceva din mine.
Soarele a străpuns norii în după-amiaza când am ajuns la cărăruia care ducea la
coliba mea. Ninsoarea încetase, iar căldura prea puţină a zilei preschimba stratul
cel mai proaspăt de zăpadă într-o masă grea şi umedă. Bufniturile care se auzeau
când şi când din pădure dădeau de veste că o parte din crengi se scuturau de
povara lor albă. Pe cărarea moale nu se vedeau decât urme de iepuri şi gropi lăsate
de zăpada căzută din copaci. Mi-a mai venit inima la loc.
Dar, când am ajuns în colibă, m-a cuprins din nou neliniştea. Sigur fusese cineva
acolo, şi nu de multă vreme. Uşa era deschisă. Umflăturile denivelate de sub stratul
de zăpadă erau formele rotunjite ale mobilei şi lucrurilor mele, aruncate grămadă în
curte. Bucăţi de pergament ieşeau din zăpada care, acolo, era bătătorită şi deloc
uniformă sub stratul cel mai nou. Gardul din jurul grădinii de legume fusese
dărâmat, la fel şi talismanul Jinnei, agăţat pe o creangă bifurcată. Mi-am ţinut calul
pe loc un timp, în tăcere, încercând să nu mă sinchisesc de ceea ce-mi vedeau
ochii. Pe urmă am descălecat şi m-am apropiat mai mult de colibă.
Nu se afla nimeni înăuntru. Era frig şi întuneric. Mi-a trezit o amintire, apoi m-a
străbătut fiorul unei presimţiri sumbre. Ceva asemănător simţisem mai demult, când
mă întorsesem într-o cocioabă prădată de neoameni. În lumina foarte slabă, am
desluşit urme noroioase lăsate de picioare de porc. Mai multe animale curioase îmi
cercetaseră coliba. Am văzut şi urme de bocanci murdari, în zigzag, semn că ieşise
şi intrase cineva de mai multe ori.
Mi se furase orice lucru folositor care putea fi cărat cu mâinile. Păturile de pe paturi,
alimentele afumate şi conservate de pe căpriori, oalele de pe căminul de gătit –
toate dispăruseră. Focul fusese aprins cu câteva manuscrise. Cineva şi mâncase
acolo, probabil desfătându-se cu proviziile adunate de mine şi Hap pentru iarnă. Pe
cămin zăceau împrăştiate oase de peşte. Bănuiam cine mă vizitase. Urmele de
porci erau cel mai bun indiciu.
Mai aveam masa de scris; vecinul meu analfabet n-ar fi avut ce face cu ea. În micul
meu birou, călimările fuseseră răsturnate, manuscrisele deschise, apoi aruncate la
o parte. Asta m-a îngrijorat. În dezordinea aceea, nu-mi puteam da seama dacă şi
care dintre ele mi se furaseră, nici dacă, pe lângă vecinul porcar, mai răscoliseră
pe-acolo şi Pestriţii. Harta lui Verity atârna încă, strâmbă, pe perete. M-am mirat că
mi-a tresărit atât de tare inima când am văzut-o neatinsă. Nu ştiusem că o preţuiam
atât de mult. Am dat-o jos, am făcut-o sul şi am purtat-o cu mine cât am explorat
dezastrul din casă. M-am forţat să cercetez atent fiecare odaie, dar şi grajdul şi
bucătăria, înainte de a aduna lucrurile pe care voiam să le iau cu mine.
Mica provizie de cereale şi unelte dispăruseră din hambar. Şopronul meu de lucru
era depozit de obiecte netrebuincioase hoţilor. Nu părea să fi fost lucrarea
Pestriţilor. Bănuiala că mă prădase vecinul răutăcios care locuia în vale şi mă
acuzase cândva că-i furasem purceii devenise certitudine. Când plecasem de
acasă, în mare grabă, îi cerusem lui Hap să-i ducă lui găinile, nu pentru că mi-ar fi
fost simpatic, ci pentru că ştiam că avea să le păstreze şi să le dea de mâncare
pentru ouă. Mi se păruse o idee mai bună decât să le las pradă animalelor sălbatice.
Dar, desigur, vecinul îşi dăduse astfel seama că urma să lipsim vreme îndelungată.
Cu pumnii încleştaţi, mi-am plimbat privirea prin grajdul mic. Mă îndoiam că aveam
să mă întorc acolo. Chiar dacă aş mai fi avut uneltele, tot aş fi plecat fără ele. La ce
mi-ar fi folosit acum sapa sau cazmaua? Totuşi, furtul era o nelegiuire greu de trecut
cu vederea. Dorinţa de răzbunare ardea în mine chiar în timp ce-mi spuneam că nu
am timp, că hoţul probabil îmi făcuse o favoare răscolindu-mi casa înainte s-o facă
Pestriţii.
Am dus-o pe Negruţa în grajd şi i-am dat mâna de fân rămasă. I-am adus şi o
găleată cu apă. Pe urmă mi-am început munca de salvare şi distrugere.
Grămada de sub zăpadă s-a dovedit a fi un schelet de pat, masa şi scaunele mele
şi câteva rafturi. Probabil hoţul intenţiona să revină după ele cu o căruţă. Aveam să
le dau foc. Le-am curăţat puţin de zăpadă, m-am uitat cu părere de rău la căpriorul
în plin salt cioplit de bufon pe masă şi m-am dus în colibă după lemn uscat, ca să
aprind focul. Salteaua de paie de pe patul meu, aruncată pe jos, a fost numai bună.
În foarte scurtă vreme, încinsesem un foc zdravăn.
Am încercat să fiu metodic. Cât am mai avut lumină de zi, am adunat cu osteneală
fiecare manuscris care fusese aruncat în curte. Unele erau complet distruse de
umezeală, altele, rupte şi călcate de copite noroioase, din altele rămăseseră numai
fragmente. Ascultând sfatul lui Chade, pe unele am încercat să le netezesc şi să le
fac sul, chiar dacă erau doar bucăţi, dar pe cele mai multe le-am aruncat fără milă
în foc. Am răscolit zăpada cu piciorul, până când m-am asigurat că nu rămăsese
nicio scriere de-a mea în curte.
Se întunecase bine. În colibă, am aprins focul, ca să am lumină, dar şi căldură. Şi
m-am apucat de treabă în interior. Am azvârlit în flăcări cea mai mare parte a
lucrurilor. Am ars, de-a valma, hainele de lucru vechi, uneltele mele de scris, cârligul
de tras cizmele din picior şi altele, de tot soiul. Am fost mai îngăduitor cu lucrurile
lui Hap, ştiind că un titirez cu care nu se mai jucase de multă vreme însemna totuşi
mult pentru el. Am făcut un sac dintr-o mantie veche şi am umplut-o cu obiectele
care ştiam că-i plac. Pe urmă m-am aşezat lângă foc şi am luat la mână toate
manuscrisele din suport. Erau mult mai multe decât mă aşteptasem şi decât aş fi
putut duce cu mine.
Le-am salvat mai întâi pe cele nescrise de mine. Harta lui Verity am pus-o în toc,
urmată de pergamente aduse din călătoriile mele şi primite de la Starling. Câteva
dintre acestea erau foarte vechi şi rare. M-am bucurat că le-am găsit intacte şi m-
am hotărât să le fac copii după întoarcerea la Buckkeep. Dar cu celelalte am fost
necruţător. Nimic din ceea ce ieşise din condeiul meu n-a scăpat necercetat.
Manuscrisele despre plantele medicinale, cu ilustraţiile mele meticuloase, au hrănit
flăcările. Informaţiile acelea le aveam încă în minte. Dacă erau importante, le
puteam rescrie. N-am păstrat decât foarte puţine. Am vârât în sac, în ciuda judecăţii
mele sănătoase, nu numai scrierile mele despre vremea petrecută în Regatul
Munţilor, ci şi cugetări personale despre viaţa mea. Am citit câteva dintre ele în fugă
şi m-am înroşit. Puerile şi siropoase, autocompătimitoare şi pline de presupuneri
măreţe despre importanţa mea şi de cuvinte pompoase despre fapte pe care eram
hotărât să nu le mai repet niciodată. Oare cine fusesem când scrisesem aşa ceva?
Manuscrisele mele despre Meşteşug şi Har au intrat în toc, precum şi lunga
istorisire despre călătoria în Regatul Munţilor şi pe tărâmul Străbunilor şi despre
înălţarea lui Verity-Dragonul. Am ars încercările mele în versuri despre Molly, ca să
se mistuie într-o ultimă răbufnire a pasiunii. La fel am făcut cu tot ce scrisesem ca
să-l ajut pe Hap să înveţe literele şi cifrele. Mi-am selectat la sânge manuscrisele,
dar tot rămăseseră prea multe. Le-am luat încă o dată la cercetat, cu şi mai multă
meticulozitate şi în cele din urmă am reuşit să închid tocul.
M-am ridicat, am strâns din pleoape şi m-am străduit să-mi amintesc: mai existau
şi altele? Mi-am spus că încercam ceva lipsit de speranţă. Pe unele avusesem
bunul-simţ să le distrug la două-trei zile după ce le scrisesem. Pe altele i le
trimisesem lui Chade, prin Starling. Nu mai ştiam dacă lipsea vreunul. Cere-i unui
om să-şi aducă aminte tot ceea ce a scris de-a lungul a cincisprezece ani din viaţa
lui şi sigur va uita câte ceva. Oare pusesem vreodată pe hârtie ceva despre timpul
petrecut cu Rolf cel Negru în comunitatea Sângelui Străvechi? Sigur scrisesem
despre lunile acelea, dar oare într-un manuscris separat sau îmi aminteam doar
fragmente despre ele, intercalate în alte scrieri? Nu mai eram sigur. Şi nu aveam
de unde să ştiu cu ce hârtii îşi aprinsese porcarul focul. Am oftat. Am cedat.
Făcusem tot ce îmi stătuse în puteri. Pe viitor, aveam să ţin cu mai multă atenţie
socoteala întâmplărilor pe care le încredinţam hârtiei.
Am ieşit din nou în curte şi am aruncat în foc bucăţile rămase din mobila arsă deja.
Vântul şi ninsoarea aveau să-l stângă în curând, dar căpriorul în salt era deja
distrus. Restul nu mai conta. Am revenit în coliba care fusese casa mea atâţia ani
la rând. Nu lăsasem intact niciun obiect personal. Ştersesem orice urmă a prezenţei
mele. M-am gândit să dau foc şi colibei, dar m-am răzgândit. Acolo o găsisem când
venisem şi acolo să rămână şi după plecarea mea. Poate avea să-i fie de folos
altcuiva ajuns la ananghie.
Am înşeuat-o iarăşi pe Negruţa şi am scos-o din padoc. Am împovărat-o cu tocul
cu manuscrise şi bocceaua cu lucrurile lui Hap, cărora le adăugasem două vase
bine închise, unul cu scoarţă de spiriduş măcinată şi altul cu carryme. Apoi am
încălecat şi mi-am lăsat în urmă acea parte a vieţii. Trecutul meu ardea aruncând
înaintea noastră umbre şerpuitoare stranii în vreme ce ne croiam drum prin viscolul
renăscut.

Capitolul VII
LECŢII

Aşa se formează cele mai izbutite coterii Maestrul Meşteşugului îi adună pe aceia
pe care îi va instrui. Trebuie să fie cel puţin şase la număr, dar e bine să se strângă
mai mulţi, dacă are de unde. Maestrul îi va chema zilnic pe toţi nu numai pentru
lecţii ci şi ca să mănânce şi să se distreze împreună şi chiar ca să doarmă în aceeaşi
încăpere, dacă va considera astfel că nu le va abate atenţia şi nu va da naştere
unor rivalităţi. Lasă-i să stea mult timp împreună şi să-şi formeze nestânjeniţi
propriile legături şi, la sfârşitul anului, coteria se va fi alcătuit singură. Iar cei care
nu şi-au creat legături îl vor sluji pe rege ca Singuratici.
Unor maeştri le poate veni greu să nu îndrume formarea coteriei E tentant să-i
grupezi pe cei mai buni cu cei mai buni şi să-i ignori pe cei care par mai înceţi ori
au o fire mai dificilă. Un maestru înţelept se va feri de aşa ceva, căci numai o coterie
ştie ce puteri va împrumuta de la fiecare membru al său. Cel care pare mărginit
poate da stabilitate şi domoli impulsurile cu prudenţa lui. Iar cel dificil poate avea şi
sclipiri ale inspiraţiei. Fiecare coterie îşi va afla singură membrii şi îşi va alege
singură conducătorul.
Maestrul Oklef al Meşteşugului, Coteriile, în traducerea lui Treeknee

— Unde-ai fost? m-a luat la rost Dutiful, intrând în camera din turn.
A închis bine uşa după el şi a venit în mijlocul camerei, cu braţele încrucişate la
piept. M-am ridicat încet de pe scaunul lui Verity. Privisem crestele înspumate ale
valurilor. Am simţit nerăbdare şi iritare în vocea prinţului meu şi i-am văzut chipul
încruntat. Nu părea cel mai fericit început al relaţiei noastre ca dascăl şi învăţăcel.
— Bună dimineaţa, prinţe Dutiful.
Asemenea unui mânz, s-a încordat şi şi-a lăsat capul pe spate. Apoi s-a controlat.
A inspirat adânc şi a luat-o de la început:
— Bună dimineaţa, Tom Badgerlock. A trecut ceva timp de când nu te-am văzut.
— Treburi personale importante m-au trimis în afara oraşului Buckkeep pentru o
vreme. Acum le-am rezolvat şi mă aştept ca în restul iernii să fiu mereu la dispoziţia
ta.
— Mulţumesc. Bănuiesc că nici nu pot să-ţi cer mai mult de-atât, a adăugat, ca şi
când ar fi ţinut neapărat să-şi verse şi ultima fărâmă de supărare.
Mi-am reţinut zâmbetul.
— Ai putea cere, dar n-ai primi.
Pe chip i-a răsărit zâmbetul lui Verity.
— De unde vii? Nimeni din castelul ăsta n-ar îndrăzni să-mi vorbească aşa.
M-am prefăcut că-i înţelesesem greşit întrebarea:
— A trebuit să dau o fugă până acasă, ca să-mi aduc încoace o parte din lucruri şi
să-mi arunc altele. Nu-mi place să las treburi neterminate. Le-am pus la punct.
Acum sunt aici, la Buckkeep, şi urmează să-ţi fiu dascăl. Aşadar, cu ce începem?
Întrebarea a părut să-l stânjenească. Şi-a rotit privirea prin cameră. Chade adusese
în Turnul de Veghe tot felul de mărunţişuri şi mai multă mobilă decât pe vremea
când îl folosea Verity ca punct de observaţie şi de luptă cu Meşteşugul său
împotriva Piraţilor Corăbiilor Roşii. În dimineaţa aceea adăugasem şi eu ceva: harta
celor Şase Ducate folosită cândva de Verity atârna acum pe perete. În mijlocul
încăperii era o masă mare, din lemn greu, închis la culoare. Patru scaune masive
păreau ghemuite în jurul ei. L-am compătimit pe omul nevoit să le aducă acolo pe
scara îngustă, şerpuitoare. Lângă unul din pereţii curbaţi se afla un suport pe care
se înghesuiau nenumărate manuscrise. Chade ar fi zis, cu siguranţă, că sunt
aşezate în perfectă ordine, dar eu n-am reuşit să descopăr niciodată după ce logică
îşi grupa el pergamentele. Mai erau şi câteva scrinuri bine încuiate, care
adăposteau scrierile Maestrei Solicity despre Meşteşug. Şi eu, şi Chade le
consideram prea periculoase ca să fie lăsate la vedere şi să le citească orice ochi
curios. Chiar şi acum stătea cineva de pază la baza treptelor turnului. În cameră nu
puteau intra decât sfetnicul Chade, prinţul şi regina. Nu voiam să riscăm să pierdem
din nou controlul bibliotecii cu manuscrise.
Cu mulţi ani în urmă, după moartea Maestrei Solicity, toate acele scrieri îi
rămăseseră lui Galen, ucenicul ei. El ceruse să-i ia locul, ca maestru, deşi instruirea
nu i se încheiase. Se presupunea că „întregise” instruirea prinţilor Chivalry şi Verity,
dar Chade şi cu mine bănuiam că le trunchiase înadins iniţierea în Meşteşug. Pe
urmă nu mai dăduse lecţii nimănui, decât după ce îi ceruse regele Shrewd să
alcătuiască o coterie. Cât fusese Galen Maestru al Meşteşugului, nimeni altcineva
nu văzuse manuscrisele. În cele din urmă, începuse să le nege existenţa. După
moartea lui, nu se găsise nici urmă de ele.
Nu ştiu cum ajunseseră pe mâna lui Regal, pretendentul la tron. În final, după ce a
murit şi el, au fost recuperate şi redate reginei, care i le-a predat lui Chade, ca să
le păstreze în siguranţă. Şi el, şi eu bănuiam că biblioteca fusese cândva mult mai
mare. Chade venise cu ipoteza că multe dintre cele mai importante manuscrise care
tratau despre Meşteşug, dragoni şi Străbuni le fuseseră vândute negustorilor din
Insulele Străine în zilele de început ale raidurilor Corăbiilor Roşii. Cu siguranţă că
nici Regal, nici Galen nu consideraseră că datorează loialitate ducatelor de coastă,
care sufereau din cauza piraţilor. Poate că fuseseră destul de lipsiţi de scrupule ca
să facă negoţ cu călăii noştri sau cu intermediarii lor. Manuscrisele îi aduseseră cu
siguranţă bani frumoşi lui Regal. Pe vremea când tezaurul celor Şase Ducate
aproape că secase, el nu părea să ducă lipsă de bani ca să se distreze şi să câştige
loialitatea ducatelor de interior. Iar Piraţii Corăbiilor Roşii trebuie să fi aflat de
undeva despre Meşteşug şi despre posibilele întrebuinţări ale pietrei negre a
Meşteşugului. Nu era exclus ca tot dintr-unul din manuscrisele acelea înstrăinate
să fi învăţat cum să facă din oameni neoameni. Dar era foarte puţin probabil ca eu
sau Chade să putem dovedi aşa ceva.
Glasul prinţului m-a readus în prezent:
— Credeam că ai plănuit totul. Cu ce să începem şi restul…
Nesiguranţa din vocea lui era chinuitoare. Aş fi dat orice să-l liniştesc, dar am
hotărât să fiu cinstit cu el.
— Ia un scaun şi vino lângă mine, i-am propus.
M-am aşezat pe vechiul loc al lui Verity. În prima clipă, Dutiful s-a holbat nedumerit
la mine. Pe urmă a traversat camera, a luat unul din scaunele masive şi l-a adus cu
greu lângă mine. Nu i-am spus nimic când s-a aşezat. Nu uitasem de diferenţa de
rang dintre noi, dar mă hotărâsem deja ca, în camera aceea, să-l tratez ca pe un
învăţăcel, nu ca pe prinţul meu. Am şovăit o clipă, întrebându-mă dacă vorbindu-i
sincer nu mi-aş submina autoritatea asupra lui. Dar am tras aer adânc în piept şi
am făcut-o:
— Prinţul meu, cu aproape douăzeci de ani în urmă, am stat în camera asta lângă
scaunul tatălui tău, aşezat pe podea. El stătea aici, pe scaun, se uita la apă şi îşi
întrebuinţa Meşteşugul. Îşi folosea talentul fără cruţare atât împotriva duşmanului,
cât şi a propriei sale sănătăţi. De aici îşi întărea mintea ca s-o trimită în explorare,
să le dea de urmă Corăbiilor Roşii şi echipajelor lor înainte să ajungă la ţărmurile
noastre şi să le prade. Se alia cu marea şi cu vremea rea împotriva lor, derutându-
i pe corăbieri, ca să li se ciocnească vasele de stânci, sau le insufla căpitanilor o
încredere falsă, care îi trimitea direct în vâltoarea furtunii.
— Sunt sigur că ai auzit de Galen, Maestrul Meşteşugului. Trebuia să adune şi să
instruiască o coterie, un grup unit de oameni cu talent la Meşteşug, care să-şi pună
forţa şi talentul la dispoziţia viitorului rege Verity, împotriva Corăbiilor Roşii. A
format-o, într-adevăr, dar membrii ei erau nişte prefăcuţi, credincioşi lui Regal,
fratele mai tânăr şi mai ambiţios al lui Verity. În loc să-l sprijine pe tatăl tău în
eforturile sale, îl împiedicau. Întârziau mesajele sau nu le transmiteau deloc. L-au
făcut să pară nepriceput. Ca să nu mai fie loiali ducilor, le-au dat supuşii pe mâna
piraţilor, care-i omorau sau îi preschimbau în neoameni.
Prinţul nu-şi lua ochii de la mine. Nu eram în stare să-i întâlnesc privirea. Mă uitam
dincolo de el, pe ferestrele înalte, la talazurile cenuşii. Mi-am luat inima în dinţi şi
am păşit pe cărarea periculoasă dintre adevărul crud şi minciuna laşă:
— Am fost unul dintre elevii lui Galen. Din cauză că eram copil din flori, mă
dispreţuia. Am învăţat de la el cât am putut, dar mi-a fost un dascăl crud şi nedrept,
care mă ţinea la distanţă de cunoştinţele pe care nu voia să mi le împărtăşească.
Sub tutela sa brutală, am învăţat numai bazele Meşteşugului, altceva, nimic. Nu-mi
puteam controla talentul, aşa că am dat greş. M-a gonit împreună cu ceilalţi
învăţăcei care nu se ridicau la nivelul pretenţiilor sale. Am rămas servitor în turn.
Când tatăl tău venea aici şi lucra până la istovire, i se aducea de mâncare; asta era
sarcina mea. Şi aici am descoperit, prin mâna providenţei, că, deşi eu nu ştiam să-
mi întrebuinţez Meşteşugul, el se putea folosi de puterea mea. Iar mai târziu, în
scurtele momente pe care mi le-a putut oferi, m-a învăţat ce ştia el despre
Meşteşug.
Am întors privirea către Dutiful şi am aşteptat. Mă cerceta cu ochii lui negri.
— Când a plecat în aventura lui, l-ai însoţit?
Am clătinat din cap şi i-am răspuns sincer:
— Nu. Eram prea tânăr şi mi-a interzis.
— Dar n-ai încercat să-l cauţi pe urmă?
Nu-i venea să creadă, imaginaţia lui era aprinsă de ceea ce ştia că ar fi făcut el,
dacă ar fi fost în locul meu. Mi-a fost greu să rostesc următoarele cuvinte:
— Nimeni nu ştia unde plecase, nici pe ce drumuri.
Mi-am ţinut răsuflarea, sperând că va înceta cu întrebările. Nu voiam să-l mint.
Şi-a luat ochii de la mine ca să privească marea. Îl dezamăgisem.
— Mă întreb cum ar fi fost dacă plecai cu el.
Mă gândisem adesea că, dacă aş fi plecat, regina Kettricken n-ar fi supravieţuit sub
domnia lui Regal la Buckkeep. Dar lui i-am spus altceva:
— Nu o dată m-am întrebat şi eu acelaşi lucru, prinţul meu. Dar nu avem de unde
să ştim ce s-ar fi întâmplat. Poate că l-aş fi ajutat, dar, privind înapoi la zilele acelea,
era foarte posibil să-i fi fost mai degrabă o piedică. Eram foarte tânăr, iute din fire
şi greu de stăpânit. Am tras adânc aer în piept şi am îndreptat conversaţia în direcţia
pe care o doream. Îţi spun aceste lucruri ca să mă asigur că înţelegi bine că nu sunt
maestru al Meşteşugului. Nu am studiat toate manuscrisele de aici… Am citit doar
câteva. Aşa că, într-un fel, suntem învăţăcei amândoi. Îmi voi da toată silinţa să
învăţ din ele, pe măsură ce îţi arăt ceea ce ştiu. Pornim împreună pe un drum
primejdios. M-ai înţeles?
— Da. Şi cu Harul cum rămâne?
N-aş fi vrut să vorbesc despre el în ziua aceea.
— Am aflat că am Har tot aşa cum ai aflat şi tu, din întâmplare, când m-am legat de
un căţeluş. Eram deja om în toată firea când am cunoscut un bărbat care a încercat
să-mi ordoneze cunoştinţele despre Har. Şi de data aceea timpul mi-a fost duşman.
Am învăţat multe de la el, dar nu tot ceea ce trebuie ştiut… mult mai puţin, ca să fiu
sincer. Aşa că, încă o dată, te voi învăţa ceea ce ştiu. Însă dascălul tău nu va avea
cunoştinţe desăvârşite.
— Încrederea ta mă inspiră, a şoptit el sumbru. O clipă mai târziu, a izbucnit în râs.
Ce mai pereche facem, împleticindu-ne braţ la braţ. Cu ce începem?
— Mă tem, prinţul meu, că va trebui să începem făcând mai întâi un pas înapoi.
Trebuie să te dezveţi de ceea ce ai învăţat singur. Îţi dai seamă că, atunci când îţi
încerci Meşteşugul, îl amesteci cu Harul?
S-a uitat pierdut la mine. După o clipă de descurajare, m-am grăbit să adaug:
— Primul pas va fi să separăm cele două magii.
De parcă aş fi ştiut cum. Nici măcar nu eram sigur că propriile mele magii nu se
amestecau între ele. Un gând pe care l-am alungat.
— Aş vrea să te învăţ mai întâi bazele Meşteşugului. Harul o să-l lăsăm puţin
deoparte, ca să nu ne încurcăm.
— Ai mai cunoscut şi alţii la fel cu noi?
Mă punea din nou în încurcătură.
— În ce privinţă la fel?
— Şi cu Har, şi cu Meşteşug.
Am inspirat şi am expirat prelung. Să-i spun adevărul sau o minciună? Adevărul.
— Cred că am cunoscut cândva un bărbat, însă pe atunci nu mi-am dat seama că
le avea pe amândouă. Cred că nici el nu ştia ce face. Pe vremea aceea, mi s-a
părut doar că are un Har foarte puternic. De atunci, m-am întrebat câteodată cât de
bine ştia ce se petrece între mine şi lupul meu. Bănuiesc că avea ambele talente,
dar le considera unul şi acelaşi şi le folosea deodată.
— Cine era?
N-ar fi trebuit să-i răspund deloc.
— Ţi-am spus, a fost cu foarte mult timp în urmă. Un bărbat care a încercat să mă
ajute să învăţ Harul. Acum hai să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut astăzi.
— Civil.
— Ce?
Mintea flăcăului sărea ca puricele, de la una la alta. Trebuia învăţat să se
concentreze.
— Civil a fost învăţat să întrebuinţeze Harul de când era copil mic. Poate că va
accepta să mă înveţe şi pe mine. Cum deja ştie că am Har, nu e ca şi când mi-aş
trăda secretul. Şi…
Cred că expresia mea l-a făcut să tacă. Am aşteptat până când am fost sigur că-mi
pot controla spusele. Pe urmă am pretins că sunt mai înţelept decât eram. Am
încercat să ascult înainte de a răspunde.
— Povesteşte-mi despre Civil, i-am propus.
Pe urmă, văzând că nu-mi puteam struni îndeajuns limba, am adăugat:
— Spune-mi de ce crezi că poţi avea încredere în el.
Nu mi-a răspuns imediat. S-a încruntat şi a vorbit de parcă şi-ar fi depănat amintirile
din altă viaţă:
— L-am cunoscut când mi-a adus pisica. Aşa cum ştii, animalul a fost un dar de la
familia Bresinga. Cred că Lady Bresinga mai venise la Buckkeep înainte, dar pe
Civil nu-mi amintesc să-l fi văzut până atunci. Am simţit ceva straniu când mi-a oferit
pisica… probabil fiindcă voia, evident, să fie bine îngrijită. Nu mi-a dat-o ca pe un
cadou oarecare, ci ca pe o prietenă. Poate pentru că şi el are Har. Mi-a făgăduit că
mă învaţă să vânez cu ea şi chiar a doua zi, dimineaţa, am ieşit împreună. Ne-am
dus singuri, Tom, ca să n-abată nimeni altcineva atenţia pisicii. Şi chiar m-a învăţat
ce făgăduise, mai interesat de asta decât de faptul că-şi petrecea timpul singur cu
prinţul Dutiful.
A tăcut câteva clipe, îmbujorându-se uşor.
— Poate-ţi par îngâmfat, dar mă lovesc tot timpul de aşa ceva. Accept o invitaţie
care sună promiţător, numai ca să descopăr că persoana care m-a invitat e mai
interesată să-mi atragă atenţia asupra ei decât să-i facem ceva împreună. Lady
Wess m-a invitat la un spectacol de marionete dat de maeştrii păpuşari din Tilth. S-
a aşezat lângă mine şi, cât a ţinut piesa, mi-a împuiat urechile cu o neînţelegere cu
un vecin de-al ei în privinţa unei moşii. Civil nu s-a purtat aşa. M-a învăţat să vânez
cu o pisică sălbatică. Nu crezi că, dacă mi-ar fi vrut răul, mi-ar fi făcut ceva atunci?
Accidente de vânătoare se petrec tot timpul. Ar fi putut aranja să cad de pe o stâncă
abruptă. Dar am vânat, şi nu doar în dimineaţa aceea, ci în fiecare dimineaţă, în
zori, în săptămâna cât a stat el la Buckkeep, şi de fiecare dată a fost la fel, dar mai
bine, pentru că începeam să mă pricep. Şi cel mai bine a fost când a adus şi pisica
lui. Atunci chiar am crezut că mi-am găsit un prieten adevărat.
Vechiul truc al lui Chade mi-a fost de mare folos. Liniştea pune singură întrebările,
care sunt greu de formulat, chiar şi pe acelea pe care nu ştii că trebuie să le pui.
— Aşa că, atunci când… Atunci când am crezut că mă îndrăgostesc, că trebuie să
fug de logodna asta, m-am dus la Civil. I-am trimis un mesaj. Înainte de a ne
despărţi, îmi spusese că, dacă vreodată putea face ceva pentru mine, nu trebuia
decât să-i spun. Aşa că i-am trimis mesajul şi am primit şi răspuns, mi-a explicat
unde să merg şi cine mă va ajuta. Dar aici e ceva putred, Tom. Civil zice acum că
n-a primit niciun mesaj de la mine şi nici nu mi-a trimis el vreunul. Iar eu, după ce
am plecat din Buckkeep, nu l-am văzut deloc. Nici când am ajuns la Galeton, nici
cât am stat acolo nu l-am întâlnit şi n-am văzut-o nici pe Lady Bresinga. Am vorbit
numai cu servitori. I-au găsit loc pisicii mele în crescătoria lor.
Dutiful tăcu. Mi-am dat seama că de data asta n-avea să continue dacă nu-l
îmboldeam.
— Dar ai stat în conac?
— Da. Îmi fusese pregătită o cameră, însă nu cred că aripa aceea a clădirii era prea
folosită. Toată lumea îmi spunea întruna că, dacă vreau să fug, trebuie păstrat
secretul. Aşa că mâncarea mi se aducea în cameră, iar când a ajuns la noi vestea
că… că tu veneai după mine, s-a hotărât să plec din nou. Însă oamenii care trebuiau
să mă ia cu ei nu sosiseră încă. Am ieşit cu pisica în noaptea aceea şi… m-a găsit
lupul tău.
A tăcut din nou.
— Mai departe ştiu ce s-a întâmplat, am spus, din milă pentru noi amândoi. Dar, ca
să-mi alung dubiile, am mai pus o întrebare: Iar acum Civil spune că nici n-a ştiut
că te aflai acolo?
— Întocmai. Nici el, nici mama lui. A jurat că n-au ştiut. Bănuieşte că mesajul meu
a fost interceptat de un servitor şi dus altcuiva, care mi-a răspuns şi a pus restul la
cale.
— Şi servitorul?
— A plecat de mult. S-a făcut nevăzut chiar în noaptea în care am plecat şi eu de-
acolo. Am numărat zilele scurse de-atunci şi se pare că aşa s-a întâmplat.
— Din câte văd, tu şi Civil aţi discutat mult despre asta.
Nu mi-am putut ascunde dezaprobarea din voce.
— Când Laudwine şi-a dat arama pe faţă şi şi-a dezvăluit adevăratele intenţii, am
crezut că a fost amestecat şi Civil. M-am simţit trădat de el. Şi din cauza asta eram
aşa de disperat. Nu numai că-mi pierdusem pisica, dar mai aflasem şi că prietenul
meu mă trădase. Nu am cuvinte să-ţi spun ce bine m-am simţit când am aflat că mă
înşelam.
Pe faţă i se citeau uşurarea şi convingerea sinceră.
Avea aşadar încredere în Civil Bresinga, atât de multă, încât considera că îl putea
învăţa magia aceea scoasă în afara legii fără a-l trăda vreodată. Sau fără a-l târî în
primejdie. Oare în ce măsură pornea această încredere a lui din covârşitoarea
nevoie de un prieten adevărat? I-am comparat-o cu dorinţa de a se încrede în mine
şi m-am cutremurat. Sigur nu îi dădusem motive să se apropie de mine, însă se
apropiase. Aveam impresia că se simţea atât de singur, încât orice legătură cât de
cât mai strânsă se transforma, în mintea lui, în prietenie.
Nu i-am spus nimic din toate astea. Am rămas tăcut, mirat că pot să tac, şi am luat
o hotărâre care mi s-a scurs, rece, prin trup. Aveam să aflu neapărat ce hram poartă
Civil Bresinga şi să văd cu ochii mei ce primejdii ne pândesc din partea lui. Dacă
era mânjit de trădare, avea să plătească. Iar dacă îl trădase pe prinţul meu şi apoi
îl minţise, dacă profita de firea lui încrezătoare, avea să plătească îndoit. Însă,
deocamdată, nu voiam să-i dezvălui băiatului bănuielile mele.
— Înţeleg, am rostit cu gravitate.
— S-a oferit să mă înveţe despre Har… Sânge Străvechi, cum îi zice el. Nu l-am
rugat eu, s-a oferit singur.
Amănuntul nu mă liniştea deloc, dar am ţinut şi asta pentru mine.
— Prinţe Dutiful, aş prefera să nu începi lecţiile despre Sângele Străvechi acum, i-
am spus cu sinceritate. Aşa cum ţi-am explicat, trebuie să separăm cele două magii
una de alta. Cred că ar fi cel mai bine să lăsăm Harul să doarmă deocamdată şi să
ne concentrăm pe dezvoltarea Meşteşugului tău.
A rămas o vreme cu ochii la mare. Ştiam că de-abia aştepta să-l înveţe Civil Harul,
că şi-o dorea cu sete. Dar mi-a răspuns, calm, după ce a răsuflat adânc:
— Dacă spui că aşa e cel mai bine, atunci aşa vom face.
A întors capul şi m-a fixat cu privirea. Nu se ghicea nici urmă de ezitare pe faţa lui.
Era gata să-şi impună disciplina propusă de mine.
Avea o fire plăcută, prietenoasă şi dornică de învăţătură. M-am uitat în ochii lui
sinceri şi am sperat să fiu un dascăl demn de el.
Am început în ziua aceea. M-am aşezat la masă vizavi de el şi l-am rugat să închidă
ochii şi să se destindă. I-am cerut să coboare orice barieră dintre el şi restul lumii
din afara lui, să încerce să fie deschis la toate lucrurile. I-am vorbit calm, liniştitor,
ca unui mânz care aşteaptă să i se pună şaua prima oară. Apoi i-am urmărit figura
nemişcată, fără riduri. Era pregătit, aidoma unui bazin cu apă în care mă puteam
scufunda.
Dacă mă puteam forţa să fac saltul.
Zidurile Meşteşugului meu erau o cale de apărare. Poate că se subţiaseră din
pricina neglijenţei mele, dar nu uitasem complet de ele niciodată. A-l cerceta pe
prinţ cu Meşteşugul era altceva decât a mă afunda în Meşteşug. Exista pericolul
expunerii. Nu mai întrebuinţasem de mult Meşteşugul ca legătură între două
persoane. Oare aveam să dezvălui mai mult decât voiam? Chiar în timp ce
cântăream riscurile, zidurile protectoare din jurul gândurilor mele se întăreau. A le
înlătura cu desăvârşire era mai greu decât s-ar fi crezut. Mă apărau de atâta vreme,
încât reflexul nu se lăsa înfrânt cât ai clipi. Parcă mă uitam direct într-un soare
orbitor şi le porunceam ochilor să nu se îngusteze. Treptat, mi-am coborât
fortificaţiile, până când am simţit că îmi dezbrac mintea în faţa lui. Nu aveam de
străbătut decât lăţimea mesei. Nu voiam să-l copleşesc, cum mă copleşise pe mine
Verity prima oară când ni se atinseseră minţile. Aşadar, fără grabă. Şi cu blândeţe.
Am inspirat adânc şi am pornit încet către el.
Zâmbi cu ochii închişi.
— Aud muzică.
A fost o dublă revelaţie pentru mine. Pentru băiatul acesta, Meşteşugul venea de la
sine, ca şi când era suficient să i se spună că îl poate folosi. Şi era foarte sensibil,
mult mai sensibil decât mine. Când am pornit în cercetare împrejur, am auzit muzica
lui Thick. Era acolo, curgea notă cu notă, ca nişte stropi de apă prelinşi într-un cotlon
al minţii mele. Ca vântul în spatele ferestrei, un lucru pe care învăţasem să-l ignor
inconştient, ca pe orice alt susur de gânduri plutind în eter, asemenea frunzelor
căzute pe suprafaţa unui pârâu şerpuind printr-o pădure. Dar, când am atins uşor
mintea lui Dutiful cu a mea, am auzit muzica lui Thick, clară şi dulce, aidoma glasului
de menestrel care răsună limpede într-un cor. Thick era, într-adevăr, foarte
puternic.
Iar talentul prinţului era pe măsură, pentru că, la atingerea discretă a Meşteşugului
meu, el s-a întors către mine şi atunci l-am simţit. Clipa când ne-am zărit, prin
Meşteşug, unul pe altul, a fost un moment de cunoaştere împărtăşită. M-am uitat în
adâncul inimii lui şi nu am văzut în ea nici măcar o fărâmă de înşelăciune sau
viclenie. Se deschidea în faţa Meşteşugului cu aceeaşi claritate cu care se
deschidea în faţa vieţii. M-am simţit şi mărunt, şi neguros în prezenţa lui, pentru că
eu însumi mă ascunsesem şi îl lăsasem să vadă numai ceea ce îi puteam arăta –
singura mea faţetă care îi era dascăl.
Nici nu am apucat să-l îndemn să mă atingă, că gândurile lui s-au şi împletit cu ale
mele. Muzica e un mod de a mă pune la încercare? O aud. E minunată. Gândurile
i-au ajuns la mine clare şi intense, dar am simţit şi o umbră de Har în ele. Aşa mă
alegea drept ţintă a mesajelor pe care le trimitea cu Meşteşugul. Se folosea de
faptul că mă percepea prin Har să-mi izoleze gândurile din încâlceală tuturor celor
din Buckkeep şi de dincolo de el. M-am întrebat cum puteam să-l dezvăţ. Cred c-
am mai auzit melodia asta, dar nu ştiu cum se cheamă. Cugetarea lui m-a readus
în prezent. Atras puternic de muzică, părea să se îndepărteze cu un pas de sine
însuşi.
Asta lămurea lucrurile. Chade avusese dreptate. Thick trebuia ori instruit, ori
înlăturat. L-am ferit pe prinţ de ideea asta sumbră. Atenţie, băiatule. Hai s-o luăm
încet. Dacă auzi muzică, e clar că-ţi foloseşti acum Meşteşugul. Ceea ce percepi în
clipa asta, muzica şi toate gândurile amestecate la întâmplare nu sunt decât resturi
care plutesc deasupra apei. Trebuie să înveţi să le ignori şi să găseşti apa limpede
şi goală în care să-ţi trimiţi propriile gânduri după bunul tău plac. Cele pe care le
auzi, ca şi frânturile de şoapte, note şi sentimente vin dinspre oameni pentru care
Meşteşugul e un talent mult prea firav. Trebuie să înveţi să treci cu vederea astfel
de sunete. Cât despre muzică, ea vine de la cineva cu Meşteşug mai puternic,
căruia acum nu trebuie să-i dai atenţie.
Dar muzica e atât de frumoasă!
Este. Dar muzica nu e Meşteşug, ci doar ceea ce transmite cineva. Ca o frunză
plutind pe apă purtată de curgerea ei. E minunată şi te atrage, însă pe sub ea curge
forţa rece a râului. Dacă laşi frunza să-ţi abată atenţia, dai uitării puterea apei, care
te poate lua.
Ca un prost ce eram, n-am izbutit decât să-i îndrept atenţia către râu. Ar fi trebuit
să-mi dau seama că forţa talentului lui o depăşea pe aceea cu care şi-l controla. A
privit curgerea apei şi, înainte de a apuca eu să-l împiedic, s-a concentrat asupra
ei. Şi a dispărut de lângă mine la fel de iute ca un copil care se bălăceşte în apă
puţin adâncă, dar e prins brusc de curent şi dus la vale. În prima clipă, groaza m-a
pironit locului. Pe urmă am plonjat după el, ştiind foarte bine cât de greu avea să-
mi fie să-l ajung din urmă.
Mai târziu, am încercat să-i descriu totul lui Chade:
— Imaginează-ţi o mulţime adunată laolaltă, un grup imens în care se poartă mai
multe conversaţii în acelaşi timp. Începi să asculţi una, dar un comentariu al cuiva
din spate îţi atrage atenţia. Pe urmă, te interesează o expresie rostită de altcineva.
Te pierzi pe neaşteptate şi te rostogoleşti în şuvoiul de cuvinte. Şi nu mai ţii minte
pe cine ai ascultat mai întâi, nici nu-ţi regăseşti propriile gânduri. Fiecare frază pe
care o auzi îţi reţine atenţia, nu ştii care e cea mai importantă. Există toate în
aceeaşi clipă, sunt toate la fel de interesante şi fiecare rupe o bucată din tine şi o
duce cu ea.
Meşteşugul e un loc unde nu există imagini, sunete sau atingere. Sunt numai
gânduri. Prinţul fusese lângă mine, puternic şi nevătămat, singur cu el însuşi. În
următoarea clipă, dăduse prea multă atenţie unui gând străin. Şi prinsese să se
deşire, exact aşa se deşiră cu mare repeziciune o împletitură când tragi pur şi
simplu de un unic fir desprins. Dacă apuci firul şi-l faci ghem, nu refaci împletitura.
Totuşi, când m-am aruncat în vârtejul de gânduri întâmplătoare, m-am întins către
el, am dat de firele lui, le-am smucit şi le-am adunat laolaltă, având grijă să nu scap
niciunul în timp ce le căutam cu disperare miezul şi izvorul care-şi pierdeau din ce
în ce mai mult consistenţa.
Eu, unul, căzusem în curenţi mult mai puternici decât cel care mă purta acum şi
rămăsesem întreg. Dar prinţul avea mult mai puţină experienţă. Era sfâşiat,
zdrenţuit rapid de ghearele fluxului conştienţei. Pentru a-l chema înapoi, trebuia să
mă pun pe mine în pericol, dar, cum vina îmi aparţinea, corect era să o fac. Dutiful!
Mi-am răspândit gândul pretutindeni şi mi-am deschis mintea, invitând toate
răspunsurile. Am primit o grindină de gânduri buimace, fiindcă oameni care
stăpâneau prea puţin Meşteşugul m-au simţit intrând în mintea lor şi s-au întrebat
cine sunt. Atenţia pe care o atrăsesem brusc a căzut, grea, asupra mea, apoi a
prins să tragă de mine, de parcă o mie de cârlige mi-ar fi rupt din carne în acelaşi
timp.
Era o senzaţie stranie, alarmantă şi înviorătoare deopotrivă. Cel mai ciudat era,
poate, faptul că o percepeam cu mult mai multă claritate. Poate că, refuzând să-mi
dea scoarţa de spiriduş, Chade nu greşise. Dar ideea asta mi-a zburat repede din
minte, pentru că trebuia să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut. M-am
scuturat de gândurile celorlalţi cu vigoarea cu care îşi scutură lupul blana când iese
din apă. Le-am simţit scurta clipă de uimire şi nedumerire când au căzut, apoi mi-
am reluat concentrarea. DUTIFUL!
Gândul meu nu îi striga numele, ci conceptul sinelui, forma pe care o văzusem cu
atâta limpezime când îi atinsesem prima oară gândurile cu ale mele. Ceea ce am
primit în schimb a fost un ecou întrebător, de parcă de-abia îşi amintea cine fusese
doar cu câteva clipe mai devreme.
Am fost plasa care l-a smuls din fluxul gândurilor încâlcite, cernându-i firele şi ţinând
de ele şi lăsându-le pe celelalte să se scurgă prin sita cu care-l simţeam.
Dutiful. Dutiful. Dutiful.
Chemarea mea era ca o bătaie de inimă pentru el, ca o confirmare. O vreme, l-am
ţinut strâns, l-am întărit şi, într-un târziu, l-am simţit reîntorcându-se în el însuşi. S-
a adunat repede în jurul firelor sale centrale, pe care eu nu le percepusem ca pe o
parte a lui însuşi. În jurul său se făcuse o linişte care l-a ajutat să ţină la distanţă
gândurile lumii în vreme ce se realcătuia.
Tom?
Mă căuta, în sfârşit. Tiparul pe care mi-l oferea era un fragment rupt din mine
însumi, singura faţetă a mea pe care i-o arătasem.
Da, i-am răspuns. Da, Dutiful. E destul, mai mult decât destul pentru astăzi. Pleacă
de aici. Întoarce-te în tine.
Ne-am desprins împreună de fluxul amăgitor, apoi ne-am desfăcut unul de celălalt
şi ne-am întors în trupurile noastre. Totuşi, când ne-am îndepărtat de râul
Meşteşugului, mi s-a părut că mi-a mai vorbit cineva, într-un ecou distant al unui
gând.
Ai făcut ce trebuia. Dar, data viitoare, fii mai atent şi cu tine, şi cu el.
Mesajul a zvâcnit spre mine, ţinta lui, ca săgeata din arc. Nu cred că Dutiful l-a auzit.
Când am deschis ochii, aşezat la masă, şi am văzut cât de palid era, am uitat
imediat de gândul străin. Prinţul s-a prăbuşit în scaun, cu capul căzut pe-o parte,
cu ochii întredeschişi. Stropi de sudoare i se scurgeau pe obraji din păr şi pufăia
uşor printre buze, în ritmul respiraţiei. Nu mai lipsise mult ca prima mea lecţie să fie
şi cea din urmă.
Am dat ocol mesei şi m-am lăsat pe vine lângă el.
— Dutiful. Mă auzi?
A respirat scurt.
Da. Pe faţa vlăguită i-a fluturat un zâmbet care m-a înfricoşat. A fost aşa de frumos!
Vreau să mă întorc, Tom.
— Nu. Să nu faci aşa ceva. Nu te mai gândi la asta acum. Rămâi aici.
Concentrează-te ca să rămâi în trupul tău.
Am cercetat camera cu privirea. Nu aveam ce să-i dau, nici apă, nici vin.
— O să-ţi revii în câteva clipe, i-am spus, câtuşi de puţin convins că era adevărat.
De ce nu luasem în calcul aşa ceva? De ce nu îi atrăsesem mai întâi atenţia asupra
pericolelor Meşteşugului? Pentru că nu mă aşteptasem să-l folosească atât de bine
de la prima lecţie? Nu-l crezusem atât de priceput, încât să dea de necaz. Ei, acum
ştiam adevărul. Să-l învăţ Meşteşugul era mai primejdios decât îmi imaginasem.
I-am pus o mână pe umăr, vrând să-l ajut să-şi îndrepte spatele. Şi a fost ca şi cum
am fi sărit unul în mintea celuilalt. Eu îmi coborâsem zidurile ca să-l pot învăţa, el
încă nu le ridicase pe ale lui. Când minţile ni s-au întâlnit şi s-au împletit, m-a
copleşit extazul. Alături de el, auzeam urletul estompat al gândurilor Meşteşugului,
aidoma vuietului unui râu învolburat, gata să iasă din matcă. Pleacă de acolo, l-am
sfătuit şi l-am tras cumva de pe mal. Fascinaţia lui mă descuraja. Simţisem şi eu
cândva atracţia torentului Meşteşugului. Mă ademenea încă, cu o putere uimitoare,
dar îi cunoşteam pericolele, care atârnau la fel de greu în balanţă. Prinţul era ca un
copilaş care vrea să prindă flacăra lumânării. L-am tras de lângă râu, m-am aşezat
între el şi apă şi, până la urmă, l-am simţit apărându-şi mintea de murmurul
Meşteşugului.
— Dutiful.
I-am rostit numele şi în gând, şi cu glas tare.
— Trebuie să te opreşti acum. Ajunge pentru astăzi, e mult prea mult pentru prima
lecţie.
— Dar… vreau…
Vorbea mai mult în şoaptă, însă m-am bucurat că deschisese gura.
— Ajunge, am repetat şi mi-am luat mâna de pe umărul lui.
S-a proptit de spătarul scaunului cu un oftat, lăsându-şi capul pe spate. Mă luptam
cu propriile mele ispite. Aş fi putut să-mi împart forţele cu el, să-l ajut să-şi revină?
Aş fi putut să-i ridic eu zidurile, să-l apăr până când învăţa să navigheze cu
pricepere pe apa Meşteşugului? Aş fi putut să-i şterg din minte porunca dată prin
Meşteşug, aceea de a nu mi se împotrivi?
Când mi se oferise prima oară şansa de a deprinde Meşteşugul, o considerasem o
sabie cu două tăişuri, Era o nemaipomenită ocazie de a învăţa să-i stăpânesc
magia, dar numai fiind tot timpul în pericol să afle Galen că sunt înzestrat şi cu Har
şi să mă distrugă. Nu mă apropiasem niciodată de Meşteşug atât de deschis şi
dornic ca Dutiful. În scurt timp, primejdia şi durerea îmi înăbuşiseră curiozitatea
stârnită de magia regală. O folosisem fără tragere de inimă, momit numai de
dependenţa pe care o crea, şi totodată înspăimântat fiindcă ameninţa să mă mistuie
pe dinăuntru. Odată ce descoperisem că scoarţa de spiriduş mă făcea insensibil la
chemarea ei, nu ezitasem s-o beau, în ciuda celor ce se spuneau despre fiertura
aceea. Scăpat de sub efectul amorţitor al leacului, entuziasmul meu fusese reaprins
de al prinţului şi de faptul că acum puteam citi oricând manuscrisele despre
Meşteşug. Ca şi Dutiful, tânjeam să mă arunc din nou în curentul lui ameţitor. Dar
mi-am oţelit voinţa. Nu trebuia să-l las pe prinţ să simtă ce se petrecea cu mine.
O privire către soarele care urca pe boltă mi-a spus că lecţia noastră era pe sfârşite.
Lui Dutiful aproape că îi revenise culoarea în obraji, dar transpiraţia îi lipise părul
de cap.
— Hai, adună-te, băiatule!
— Sunt obosit. Aş putea să dorm tot restul zilei.
Nu i-am pomenit de durerea care tocmai începea să mă chinuie.
— E firesc, dar probabil că nu e o idee bună. Vreau să rămâi treaz. Du-te şi fă
mişcare. Călăreşte sau antrenează-te cu sabia. Şi, cel mai important, nu te gândi
la lecţia asta. Nu lăsa Meşteşugul să te mai momească astăzi. Până nu te învăţ
cum să te opui chemării, rămâne un pericol pentru tine. E o magie utilă, dar poate
atrage omul cum atrage mierea albinele. Dacă te aventurezi în curgerea lui de unul
singur, dacă îţi laşi toată atenţia abătută către el, vei ajunge într-un loc de unde nu
te mai poate aduce nimeni înapoi, nici măcar eu. Însă trupul tău va rămâne aici, ca
un bebeluş mare, plin de bale la gură, care habar n-are ce se petrece în jurul lui.
I-am repetat de mai multe ori că nu trebuie să-şi folosească Meşteşugul fără mine,
că trebuie să-l experimenteze numai în prezenţa mea. Cred că am exagerat cu
morala, pentru că, la un moment dat, mi-a spus, nervos, că fusese şi el acolo şi ştia
ce noroc avusese că revenise teafăr şi nevătămat.
I-am spus cât mă bucur că îşi dă seama, şi cu asta ne-am despărţit. Totuşi, când a
ajuns la uşă, a stat un pic pe gânduri, s-a răsucit şi s-a uitat la mine.
— Ce este? l-am întrebat, văzând că liniştea se prelungea.
A părut dintr-odată foarte stânjenit.
— Vreau să te întreb ceva.
Am aşteptat, dar până la urmă am fost nevoit să insist.
— Ce anume?
Şi-a muşcat buza de jos şi s-a întors spre fereastră.
— Despre tine şi Lordul Auriu, a răspuns, în cele din urmă, şi a amuţit din nou.
— Ce vrei să ştii despre noi? am întrebat nerăbdător.
Dimineaţa se scurgea repede, iar eu aveam multe de făcut. De pildă, să-mi alin
cumva durerea de cap care mă asalta deja cu toate forţele.
— Îţi place… îţi place să lucrezi pentru el?
Am ştiut imediat că nu asta voia să afle şi m-am întrebat ce anume îl îngrijora. Era
gelos pe prietenia mea cu bufonul? Se simţea neglijat într-un fel sau altul? i-am
răspuns cu blândeţe:
— Îmi e prieten de multă vreme. Ţi-am mai spus-o şi la han, când ne-am întors
acasă. Rolurile pe care le jucăm acum, de stăpân şi servitor, sunt numai de ochii
lumii. Aşa pot ajunge acolo unde unul ca mine n-are ce căuta. Atâta tot.
— Atunci înseamnă că tu îl… slujeşti într-adevăr.
Am ridicat din umeri.
— Numai când mi-o cere rolul sau când vreau să-i fac o favoare. Suntem prieteni
de multă vreme, Dutiful. Puţine sunt lucrurile pe care nu le-am face unul pentru altul.
Citeam pe faţa lui că nu-i alungasem grijile, dar în momentul acela eram înclinat să
las lucrurile aşa cum erau. Puteam aştepta până când găsea cuvinte pentru
întrebarea potrivită. Şi el părea să vrea acelaşi lucru, pentru că s-a întors spre uşă.
Dar, cu mâna pe clanţă, a adăugat brusc, cu voce răguşită, parcă împotriva voinţei
sale:
— Civil spune că Lordului Auriu îi plac băieţii.
Nu i-am răspuns, aşa că a completat cu durere în glas:
— În patul lui.
Nu-şi luase ochii de la uşă. Ceafa i-a devenit stacojie.
M-am simţit brusc foarte obosit.
— Dutiful, uită-te la mine, te rog.
— Îmi pare rău, a spus, întorcându-se, dar n-a fost în stare să mă privească în ochi.
N-ar fi trebuit să întreb.
Aş fi vrut şi eu să n-o fi făcut. Aş fi vrut să nu fi aflat că bârfa se răspândise şi
ajunsese şi la urechile lui. Venise timpul s-o îngrop.
— Dutiful, eu şi Lordul Auriu nu Împărţim patul. Ca să fiu sincer, nu l-am văzut
niciodată aducându-şi pe cineva în pat. S-a purtat aşa cu Civil ca s-o facă pe Lady
Bresinga să ne ceară să plecăm. A fost un şiretlic, atâta tot. Dar, desigur, nu-i poţi
spune adevărul lui Civil. Rămâne între noi doi.
A tras aer în adâncul pieptului şi a oftat prelung.
— N-am vrut să gândesc aşa despre tine. Dar păreţi foarte apropiaţi. Iar Lordul
Auriu este, bineînţeles, jamaillian şi toată lumea ştie că jamaillienii nu se sinchisesc
prea mult de asta.
M-am întrebat o clipă dacă să-i spun adevărul sau nu. Am ajuns la concluzia că l-
aş fi împovărat cu prea multe.
— Cel mai bine ar fi să nu discuţi cu Civil despre Lordul Auriu. Dacă aduce cumva
vorba despre el, schimb-o. Poţi?
Mi-a zâmbit strâmb.
— Chade mi-a fost şi mie dascăl, a subliniat.
— Am observat că ai fost foarte rece cu Lordul Auriu în ultima vreme. Dacă ăsta a
fost motivul, să ştii că tu ai de pierdut dacă nu ajungi să-l cunoşti mai bine. Odată
ce îţi devine prieten, e cel mai sincer pe care-l poţi avea.
A dat din cap în tăcere. Probabil că nu-i spulberasem pe deplin îndoielile, dar mă
străduisem din toate puterile.
A ieşit şi l-am auzit încuind uşa înainte de a coborî scările în spirală. Dacă ar fi fost
întrebat, ar fi răspuns că-şi alesese de curând turnul drept loc de meditaţie în zori.
Mi-am plimbat din nou privirea prin cameră şi m-am hotărât să depozitez acolo tot
ce ne-ar fi putut ajuta dacă mai treceam prin pericole ca acela din care tocmai
scăpaserăm. O sticlă de rachiu, dacă Dutiful trebuia să-şi revină. Şi lemne de foc,
pentru că frigul iernii muşca tot mai tare. Nu eram adeptul instruirii în condiţii austere
practicate de Galen, care spunea că, în lipsa confortului, înveţi mai bine. Trebuia
să discut cu Chade despre asta.
Am căscat de mi-au trosnit fălcile, jinduind încă un pui de somn. Mă întorsesem la
Buckkeep cu numai o seară înainte. Baia fierbinte şi lungul raport dat lui Chade îmi
luaseră câteva ceasuri bune, în care aş fi preferat să dorm. Îi înmânasem toate
pergamentele şi toate celelalte scrieri pe care le adusesem. Nu eram foarte
încântat, dar el fie ştia deja, fie bănuia cam tot ce conţineau. După baia care-mi
gonise frigul din oase, mă instalasem în faţa căminului său ca să stăm de vorbă pe
îndelete.
În odaia din turn locuia deja un dihor tânăr, cafeniu. Îl chema Gilly şi era obsedat
de propria tinereţe, de noul său teritoriu şi de zgomotele făcute de rozătoare. Eu îl
interesasem doar cât să-mi adulmece temeinic cizmele şi să-mi între în sac. Mintea
lui ascuţită şi curioasă era o schimbare plăcută în odaia sumbră din turn. Mă
considera o creatură prea mare ca s-o mănânce, care împărţea teritoriul cu el.
Bârfele aflate de la Chade acopereau totul, de la ducele de Tilth, care îi înarma pe
sclavii din Statele Chalced şi îi învăţa tactica militară, la Kettricken, chemată să
medieze conflictul dintre Lordul Carolsin de Ashlake şi Lordul Dignity de Timbery.
Primul susţinea că al doilea îi sedusese şi furase fiica. Lordul Dignity îl contrazicea,
pretinzând că fata venise la el de bunăvoie şi că, fiind deja căsătoriţi, nu mai conta
dacă o sedusese ori nu. Mai era şi problema docurilor noi pe care voia să le
construiască un negustor din Buckkeep. Alţi doi negustori pretindeau că docurile ar
bloca accesul pe apă la depozitele lor. Această neînţelegere banală, pe care ar fi
trebuit s-o rezolve Sfatul Oraşului, ajunsese o problemă a întregului Buckkeep şi
urma să fie supusă judecăţii reginei. Chade mi-a vorbit şi de alte probleme
plicticoase şi obositoare, ceea ce mi-a adus aminte că grijile cu care se luptau zilnic
el şi Kettricken erau deopotrivă foarte diversificate şi profunde.
I-a spus asta, şi el a răspuns:
— Tocmai de-aceea avem noroc că te-ai întors la Buckkeep, ca să te ocupi numai
de prinţul Dutiful. Kettricken crede că şi mai bine ar fi dacă l-ai putea însoţi
pretutindeni, dar eu rămân la părerea că posibilitatea de a studia curtea ca acum,
fără ca lumea să facă vreo legătură între tine şi prinţ, are avantajele sale.
Despre Pestriţi şi agitaţia stârnită de ei Chade nu auzise nimic nou. Nu mai
apăruseră nici afişe care să-i dea în vileag pe înzestraţii cu Har, nici bilete
clandestine, nici ameninţări la adresa reginei.
— Dar avertizarea primită de regină de la Laurel despre zvonurile ajunse la urechile
lui Deerkin? îl întrebasem.
Pentru o clipă, a părut în încurcătură.
— Deci ştii asta, nu? Ei, vorbeam numai despre veştile primite de regină direct de
la Pestriţi. Am luat în serios informaţiile oferite de Laurel şi am făcut tot ce am putut
ca s-o protejăm cât mai discret. Acum instruieşte un vânător nou, pe ajutorul ei. E
foarte vânjos, mânuieşte sabia cu foarte multă pricepere şi o însoţeşte pe Laurel
pretutindeni. Am mare încredere în el. Pe lângă asta, le-am cerut gărzilor să fie mai
suspicioase când e vorba de străini, mai ales dacă sunt însoţiţi de animale. Evident,
ştim că Pestriţii sunt în conflict cu Sângele Străvechi. Iscoadele mele mi-au adus
veşti despre familii masacrate în pat şi despre casele lor arse, ca să se şteargă
orice urmă. Totul e înspre bine, ar zice unii. N-au decât să se căsăpească între ei
şi să ne dea nouă pace o vreme. Hai, lasă, nu te încrunta aşa la mine. Aşa ar zice
unii, asta am spus, nu că aş vrea eu să se omoare unul pe altul, până la ultimul.
Ce-ai vrea să fac? Să trimit gărzile peste ei? N-a venit nimeni să ceară ajutorul
reginei. Să urmărim nişte umbre pe care nimeni nu le-a învinuit de asasinat? Am
nevoie de dovezi temeinice, Fitz. Un om sau mai mulţi, cărora să li se cunoască
numele, acuzaţi pentru omoruri. Până când nu îndrăzneşte cineva cu Sânge
Străvechi să iasă în faţă şi să spună tot ce ştie, nu pot face prea multe. Dacă te
încălzeşte cu ceva, regina se înfurie imediat ce aude astfel de zvonuri.
Chade trecuse pe urmă la altele.
Civil Bresinga era încă la curte, se întâlnea zilnic cu Dutiful şi nu părea să fie trădător
sau complotist. M-am bucurat fiindcă, în lipsa mea, Chade pusese iscoade pe
urmele băiatului. Dutiful o curta oficial pe Elliania, sub ochii tuturor. Se plimbau
împreună, călăreau împreună, luau masa împreună, dansau împreună. Menestrelii
din Buckkeep cântau despre frumuseţea şi graţia Narcescăi. La suprafaţă, totul
mergea perfect, însă Chade bănuia că tinerii nu erau îndrăgostiţi unul de altul.
Spera să se poarte prieteneşte până când pleca fata acasă. Discuţiile cu negustorii
care însoţiseră suita Narcescăi mergeau foarte bine. Nesiguranţa cu care priveau
cei din Beams alianţa dispăruse într-o oarecare măsură când regina îngăduise,
oficial, ca Sealbay să devină singurul port din cele Şase Ducate unde să se facă
negoţ cu blănuri, fildeş şi ulei. Din oraşul Buckkeep aveau să plece pe mare
mărfurile sosite din ducatele interioare, vinurile, rachiul şi cerealele. Shoaks şi
Rippon aveau să pretindă supremaţia în comerţul cu lână, bumbac, piele şi alte
mărfuri de acelaşi soi.
— Şi crezi că ducatele vor ţine cont de aceste hotărâri? întrebasem într-o doară,
învârtind rachiul în pahar.
— Bineînţeles că nu, a pufnit Chade. Contrabanda e o meserie veche, onorată în
toate porturile în care-am ajuns vreodată. Dar fiecărui duce i s-a dat un os de ros şi
fiecare socoteşte deja ce profit îi va aduce alianţa provinciei sale. Noi, de fapt, asta
am urmărit. Să-i convingem pe toţi că tot regatul va avea de câştigat de pe urma ei.
Oftase şi se lăsase pe spătarul scaunului, frecându-şi şaua nasului.
— A! exclamase o clipă mai târziu, foindu-se, oarecum stânjenit.
Scosese dintr-o cută a robei figurina găsită pe plajă. Atârna de lanţ, mică şi perfectă.
Pe părul negru şi lucios avea o podoabă albastră.
— Am găsit-o pe o grămadă de zdrenţe din colţ. E a ta?
— Nu. Dar „zdrenţele” erau, probabil, vechile mele haine de lucru. Colierul e al
prinţului. Ţi-am povestit despre el, am adăugat, văzând că se încrunta nedumerit.
Despre timpul petrecut pe plaja aia stranie. Acolo l-am găsit. Şi i l-am pus lui în
pungă. Ar trebui să i-l dau înapoi.
Chade se încruntase.
— Când mi-a spus povestea aventurilor sale, a vorbit foarte puţin despre călătoria
cu ajutorul stâlpilor Meşteşugului şi despre timpul petrecut pe plajă. Despre colier
sigur n-a scos niciun cuvânt.
— N-a încercat să-ţi ascundă ceva, Chade. Chiar şi pentru un cineva care
stăpâneşte temeinic Meşteşugul, trecerea printr-un stâlp e o experienţă
tulburătoare. L-am dus pe plajă fără să-l previn; habar n-a avut ce i s-a întâmplat.
Şi, ca să ne întoarcem, am trecut prin trei stâlpi. Nu mă miră că i s-au încâlcit
amintirile. Mă bucur că nu şi-a pierdut minţile; tinerii care-şi foloseau Meşteşugul
pentru Regal nu s-au descurcat aşa de bine.
Fruntea lui Chade se încreţise adânc.
— Adică un om fără experienţă nu poate trece singur printr-un stâlp?
— Nu ştiu. Prima oară când am trecut eu printr-unul a fost din pură întâmplare. Dar
îmi petrecusem toată ziua într-un soi de amorţeală provocată de Meşteşug, pe un
drum al Străbunilor… Chade, la ce te gândeşti?
Nedumerirea lui avusese ceva prea inocent.
— Chade, ţine departe de stâlpii ăia. Sunt primejdioşi. Şi mai primejdioşi pentru
tine, care poate că ai cât de cât Meşteşugul în sânge, decât pentru un om obişnuit.
— De ce anume ţi-e frică? mă întrebase cu voce joasă. Că aş putea descoperi că
am aptitudini pentru Meşteşug? Că, dacă aş fi fost instruit începând din copilărie,
aş putea să le întrebuinţez acum?
— E posibil să le poţi folosi. Însă eu mă tem că vei citi un manuscris vechi, rupt şi
prăfuit şi te vei pune în pericol făcând un experiment tocmai când cele Şase Ducate
au mai mare nevoie de tine.
Mormăise dezaprobator în timp ce se dusese să pună figurina pe poliţa căminului.
— Şi-aşa mi-am amintit de altceva. Regina ţi-a trimis asta.
Luase de pe poliţă un pergament mic şi mi-l întinsese. Îl desfăcusem şi
recunoscusem imediat scrisul drept al lui Kettricken. Nu se învăţase niciodată cu
scrisul aplecat şi cursiv din cele Şase Ducate. Desenase cu migală douăsprezece
rune, în cerneală, şi sub fiecare scrisese câte un singur cuvânt: „port, plajă, gheţar,
peşteră, munte, casa-mamei, vânător, războinic, pescar, mama-tuturor, fierar,
ţesător”.
— Sunt din jocul pe care l-a jucat cu Peottre. Eu ştiu de ce ţi le-a trimis. Tu?
— Runele seamănă cu cele de pe stâlpii Meşteşugului. Nu sunt identice, dar par
să-i aparţină aceluiaşi sistem de scriere.
— Foarte bine. Dar cel puţin una seamănă leit cu ele. Uite-aici. Astea sunt runele
de pe stâlpul folosit de tine şi de prinţ. Stâlpul de lângă cele trei movile.
Chade luase încă un sul de pe masa dintre noi. Se vedea limpede că era munca
unui scrib iscusit. Erau patru simboluri copiate cu grijă, cu orientarea fiecărei laturi
a stâlpului marcată, precum şi cu însemnări despre mărimea şi poziţia originalelor.
Evident, Chade îşi trimisese iscoadele să adune informaţii pentru el.
— Care dintre ele te-a dus la plajă?
— Ăsta.
Era aproape la fel cu cel sub care scrisese Kettricken plajă, n-avea decât una sau
două „codiţe” în plus.
— Şi te-ai întors înapoi printr-unul identic?
Mă încruntasem.
— N-am avut timp să văd cum arată cel care m-a adus înapoi. Observ că n-ai stat
degeaba în lipsa mea.
Dăduse din cap.
— Mai sunt şi alţi stâlpi ai Meşteşugului în cele Şase Ducate. O să primesc
informaţii despre ei în următoarele câteva săptămâni. E clar că iniţial au fost utilizaţi
de specialişti în Meşteşug, iar cunoştinţele despre felul în care se folosesc s-au
pierdut în timp. Dar avem o şansă să le recuperăm.
— Numai cu riscuri foarte mari. Chade, pot să-ţi atrag atenţia că excursia noastră
pe plajă s-a încheiat cu Dutiful şi cu mine sub apă? Ar fi putut fi mult mai rău.
Închipuie-ţi că unul din stâlpii de ieşire ar sta cu faţa la pământ. Sau ar fi spart. Ce
crezi că ar păţi cel care-l foloseşte?
Chade păruse doar uşor stânjenit.
— Păi, am presupus că ai vedea că drumul e blocat şi ai veni imediat înapoi.
— Eu cred că aş fi împins afară din stâlp şi izbit de piatră. Nu e ca o uşă lângă care
te poţi opri ca să arunci o privire dincolo de prag. Te azvârle cât colo, ca şi când ai
călca pe un chepeng.
— A, pricep. Înseamnă că trebuie verificat mai atent cum se folosesc. Dar, pe
măsură ce vom citi din manuscrise, vom reuşi să descifrăm sensul fiecărei rune şi
să stabilim unde anume se deschidea, la început, fiecare „poartă”. În felul ăsta,
până la urmă, vom stabili care dintre ele se pot întrebuinţa fără riscuri. Şi poate le
vom îndrepta sau repara pe celelalte. Putem face şi noi ceea ce au făcut cei care
foloseau Meşteşugul în trecut.
— Chade. Nu sunt deloc sigur că stâlpii au fost construiţi de ei. Poate că unii dintre
ei i-au folosit, dar, de câte ori am trecut pe lângă unul, dezorientarea şi… Nu-mi
găseam cuvintele. Senzaţia că ai ajuns într-o lume străină, mă hazardasem, în cele
din urmă. Apariţia acestei senzaţii mă face să mă întreb dacă i-au construit într-
adevăr cei care întrebuinţau Meşteşugul. Dacă, la urma urmei, au fost construiţi de
oameni.
— Te gândeşti la Străbuni? sugerase Chade după un moment de tăcere.
— Nu ştiu, răspunsesem eu.
Ecourile conversaţiei îmi răsunau în minte în timp ce mă uitam la manuscrisele de
pe suport şi la scrinurile încuiate din turnul Meşteşugului. Răspunsurile puteau fi
chiar acolo, aşteptându-mă.
Am ales trei manuscrise dintre cele care păreau mai noi. Aveam de gând să încep
cu cele scrise cu alfabete şi în limbi pe care le cunoşteam bine. Nu am găsit niciunul
scris de Solicity, ceea ce mi s-a părut ciudat. Mai mult ca sigur că ultima noastră
maestră a Meşteşugului pusese pe hârtie câte ceva din înţelepciunea ei; se
presupunea că persoana care ajungea la statutul de maestră avea ceva unic de
transmis urmaşilor săi. Însă, dacă Solicity scrisese vreodată ceva, manuscrisele ei
nu se găseau acolo. Cele trei la care m-am oprit erau semnate de un oarecare
Treeknee şi etichetate drept traduceri dintr-un manuscris mai vechi, lăsat de
Maestrul Oklef. Traducerile fuseseră făcute la porunca maestrului Barley21. Nu
auzisem de niciunul dintre ei. Le-am vârât sub braţ şi am ieşit prin panoul fals de
lângă poliţa căminului.
Aveam de gând să le las în camera din turn a lui Chade. N-aveau ce căuta în odaia
lui Tom Badgerlock. Dar, înainte de a merge acolo, am făcut un mic ocol pe
coridoarele ascunse, până când am dat de o crăpătură neregulată în zid. M-am
apropiat în tăcere şi m-am uitat prin ea. Camera lui Civil Bresinga era goală. Se
adeverea ce-mi spusese Chade cu o seară înainte, că tânărul Civil călătorea cu un
grup care-i însoţea pe prinţ şi logodnica sa. Numai bine. Poate mi se ivea ocazia să
dau un tur prin camera lui. Sigur că nu speram să găsesc cine ştie ce. În afară de
haine şi obiectele obişnuite ale unui bărbat, Civil nu ţinea nimic neobişnuit acolo.
Seara, ori pleca, ori stătea singur. Iar când nu pleca, de cele mai multe ori se distra
cântând prost la un cimpoi mic sau respira fumariţă şi apoi se uita pe fereastră. Civil
era cel mai plictisitor subiect din toată cariera mea de spion.
Am pornit spre camera din turn a lui Chade, dar m-am oprit înainte de a acţiona
încuietoarea dosită, ca să trag cu urechea şi cu ochiul înăuntru. Am auzit un murmur
moale şi bufnituri de butuci descărcaţi. A fost cât pe ce să fac cale-ntoarsă, zicându-
mi că pot lăsa manuscrisele în coridor până mai târziu, dar m-am răzgândit.
Amânasem prea multe în viaţă şi lăsam prea multe în seama lui Chade. De fapt,
numai eu puteam face asta. Am tras aer în piept încet şi îndelung, m-am concentrat
şi mi-am coborât zidurile minţii.
Te rog să nu te sperii. Intru în cameră.
Nu mi-a ajutat la nimic. Nici n-am intrat bine, că m-a şi izbit un val. Nu mă vezi,
câine împuţit! Să nu-mi faci niciun rău! Pleacă!
Dar zidurile mele erau deja ridicate la loc, iar eu mă ţineam tare.
— Încetează, Thick. Ar trebui să ştii deja că nu-ţi merge cu mine şi că n-am de gând
să-ţi fac rău. De ce ţi-e aşa de frică de mine?
Am pus manuscrisele pe masa de lucru.
Thick se ridicase ca să-mi iasă înainte. La picioarele lui era o troacă pentru lemne
de foc. Golise jumătate din ea în lada de lângă cămin. S-a uitat la mine îngustându-
şi ochii parcă mereu cârpiţi de somn.
— Nu mi-e frică. Nu-mi placi.
Vorbea ciudat, nu sâsâit, dar parcă nu-şi termina cuvintele, asemenea unui prunc.
A rămas pe loc, fixându-mă cu o privire rea, cu vârful limbii pe buza de jos. Deşi
scund şi cu voce de copil, nu era deloc un copil, aşa că n-aveam să-i vorbesc ca
unui copil.
— Serios? Eu încerc să cunosc oamenii înainte de a vedea dacă îmi plac sau nu.
Nu cred că ţi-am dat vreun motiv să nu mă placi.
S-a încruntat, cu fruntea încreţindu-i-se adânc, apoi şi-a rotit braţul, arătând
întreaga încăpere.
— Foarte multe motive. Dai de lucru mai mult. Apă de baie. Adu mâncare, ia vasele.
Mult mai mult decât numai bătrânul.
— Ei, asta nu pot s-o neg. Şi ce ţi-aş putea da în schimb?
— În schimb?
Şi-a mijit din nou ochii, privindu-mă bănuitor. Foarte prudent, am lăsat garda jos şi
am încercat să aflu ce simte. N-ar fi trebuit să mă obosesc. Era evident. Toată viaţa
fusese batjocorit şi tachinat. Era convins că şi eu făceam acelaşi lucru.
— Ţi-aş putea da bani pentru munca ta în plus.
— Bani?
— Monede.
Aveam ceva mărunţiş în pungă. Am ridicat-o şi-am scuturat-o.
— Nu. Fără monede. Nu vreau monede. Bate pe Thick şi ia monedele. Bate pe
Thick, ia monedele.
Şi-a repetat cuvintele mimând bătaia cu pumnul cărnos de la capătul braţului său
scurt.
— Cine face asta?
Şi-a îngustat ochii şi a clătinat din cap cu încăpăţânare.
— Cineva. Nu-l ştii. N-am zis la nimeni. Bate pe Thick, ia monedele.
Şi-a agitat iar pumnul, aţâţat, fără îndoială, de amintirea bătăii. A început să gâfâie.
Am încercat să scot mai multe de la el.
— Thick. Cine te bate?
— Bate pe Thick, ia monedele.
Şi-a rotit din nou pumnul, stând cu limba scoasă de tot, cu buza de jos întoarsă spre
bărbie şi cu pleoapele aproape închise. Am lăsat pumnul să lovească aerul, apoi
am intervenit. I-am pus mâinile pe umeri, vrând să-l domolesc, ca să-i pot vorbi.
Însă el a ţipat din toate puterile, un ţipăt sălbatic, fără cuvinte, şi a făcut un salt
înapoi. Şi, în aceeaşi clipă:
Nu mă vezi! Să nu-mi faci niciun rău!
Am tresărit sub forţa atacului şi m-am retras, la rândul meu.
— Thick! Să nu-mi faci niciun rău, am ripostat. Mi-am tras răsuflarea şi am adăugat:
Nu merge întotdeauna, nu-i aşa? Unii oameni nu simt când îi respingi astfel. Dar se
poate şi altfel, i-aş putea opri altfel.
Printre ceilalţi servitori erau aşadar unii care fie nu simţeau absolut nimic când îi
atingea cu Meşteşugul, fie îl simţeau numai atât cât să-i înfurie. După cât de
puternic era, aş fi zis că Thick îşi putea impune voinţa asupra oricui. Trebuia să-i
spun asta lui Chade. Am lăsat ideea pentru mai târziu. Din cauza loviturii lui,
adăugată durerii de cap stârnite de Meşteşug mai devreme, mi se părea că-mi
curge sânge în spatele ochilor. M-am silit să vorbesc, în ciuda zvâcnirilor roşii,
dureroase, din ţeastă.
— Pot să-i opresc, Thick. O să-i opresc.
— Ce? Ce să opreşti? m-a întrebat bănuitor. Pe Thick?
— Nu. Pe ceilalţi. O să-i fac să nu-l mai bată pe Thick şi să nu-i mai ia monedele.
— Pfu! a pufnit zgomotos, arătându-şi neîncrederea. A spus „cumpără-ţi ceva
dulce”. Dar pe urmă a luat monedele. Bate pe Thick, ia monedele.
— Thick. Era greu să-l scap de obsesie. Ascultă-mă. Dacă nu-i mai las să te
lovească, dacă nu-i mai las să-ţi ia dulciurile, o să încetezi să mă urăşti?
M-a privit tăcut şi încruntat. Am tras concluzia că nu făcea legătura între cele două
idei. I-am explicat mai simplu:
— Thick, pot să-i fac să te lase în pace.
— Pfu! a repetat. Şi apoi. Nu ştii. Nu ţi-am zis.
A trântit restul lemnelor din troacă în ladă şi a plecat furios, cu paşi apăsaţi. Odată
rămas singur, m-am afundat în scaun, ţinându-mi o vreme capul în mâini. N-am mai
fost în stare decât s-ajung, clătinându-mă pe picioare, până la manuscrisele
abandonate şi să le pun pe noptieră. M-am aşezat pe marginea patului şi m-am
întins, cu gândul să stau aşa o clipă. Capul mi s-a afundat în perna rece. Am
adormit.

Capitolul VIII
AMBIŢII

Astfel, fiecare magie îşi are locul printre celelalte şi alcătuiesc împreună marele cerc
al puterii. În el e cuprinsă toată învăţătura magică, de la cea a umilului vrăjitor-
tămăduitor, cu talismanele sale, şi de la cea a ghicitorilor în globuri de cristal, la
animalica magie a Harului şi la cea celestă a Meşteşugului, cărora li se alătură
vrăjile simple, ale vetrei şi ale inimii. Toate se pot aşeza, după cum am arătat, într-
o salbă lungă, şi orice ochi trebuie să vadă limpede că au un fir comun.
Dar aceasta nu înseamnă că orice întrebuinţător poate sau trebuie să încerce să le
stăpânească pe toate. O cunoaştere atât de largă a artei nu îi este dată niciunui
muritor, şi pe bună dreptate. Nimeni nu e menit să stăpânească toate puterile. Cel
înzestrat cu Meşteşug poate încerca să ghicească în globul de cristal şi chiar se
povesteşte despre vrăjitori cu har animalic iscusiţi şi la vrăjile focului şi despre
vrăjitori-tămăduitori pricepuţi la a găsi apă în pământ. După cum o arată desenul,
toate aceste arte mai puţin însemnate ale magiei se învecinează cu magiile de mare
importanţă, iar un mag îşi poate spori puterile dacă deprinde şi tainele vrăjitor mai
mărunte. Însă a avea ambiţii mai mari decât acestea este o mare greşeală.
Ghicitorul în globul de cristal greşeşte dacă încearcă să stăpânească focul. A ceste
magii nu se învecinează, iar încordarea cerută de susţinerea deosebirilor dintre ele
poate tulbura mintea. Iar dacă un deţinător al Meşteşugului se înjoseşte folosind şi
magia animalică a Harului cheamă asupra magiei sale mai înalte decăderea şi
putreziciunea. O astfel de ambiţie mârşavă trebuie condamnată.
Maestrul Oklef al Meşteşugului, Cercul magiei, în traducerea lui Treeknee

Privind în urmă, bănuiesc că din prima lecţie cu Dutiful am învăţat mai mult decât
el. Am învăţat teama şi respectul. Îndrăznisem să mă pretind dascăl, să învăţ pe
altcineva un lucru pe care de-abia dacă îl pricepeam eu însumi. Aşa că zilele şi
nopţile mele s-au umplut mai mult decât mă aşteptasem, pentru că a trebuit să fiu
şi învăţăcel, şi învăţător şi nu puteam renunţa la celelalte roluri ale mele, de slugă
a Lordului Auriu, tată al lui Hap şi iscoadă a Casei Farseer.
Pe măsură ce iarna scurta zilele, lecţiile mele cu Dutiful începeau în bezna primului
ceas al dimineţii. De obicei, plecam din turnul lui Verity înainte să se lumineze cu
adevărat cerul. Atât băiatul, cât şi Chade voiau să progresăm cât mai repede, însă
eu, ţinând seama că scăpaserăm cu greu de un dezastru, eram hotărât să fiu din
cale afară de prudent.
Din acelaşi motiv, am tot amânat cererea lui Chade de a pune la încercare abilităţile
lui Thick. N-ar fi trebuit să mă agit. Thick se ferea de mine în aceeaşi măsură în
care nu mă trăgea pe mine inima să-i dau lecţii. De trei ori aranjase Chade să mă
întâlnesc cu netotul în odăile sale. De fiecare dată, Thick nu apăruse la ora stabilită.
Drept e că nici eu nu stătusem să-l aştept, nutrind speranţa că învăţăcelul meu
îndărătnic avea să vină după o oarecare întârziere. Mergeam acolo, vedeam că el
nu venise şi plecam. Thick îi spunea lui Chade că „uitase” de întâlnire, dar nu-şi
putea ascunde de el teama şi dezgustul.
— Dar ce i-ai făcut, de e aşa pornit împotriva ţa? m-a întrebat Chade la un moment
dat.
I-am răspuns sincer că nu-i făcusem nimic. Nu ştiam de ce îl îngrozeam, însă asta
mă bucura.
În timpul lecţiilor noastre, Dutiful era exact opusul bietului netot. Mă saluta cu
căldură, întotdeauna dornic să înveţe şi abia aştepta să începem. Mă uimea. Uneori
mă întrebam cum m-aş fi descurcat dacă prinţul Verity ar fi fost primul meu profesor
de Meşteşug. I-aş fi răspuns la fel de prompt cum îmi răspundea fiul său mie?
Amintirile mele despre lecţiile Maestrului Galen erau deosebit de dureroase. Nu
găseam deloc că ar fi fost înţelept să-i copiez metodele şi exerciţiile mintale de
rutină pentru a pregăti un elev la Meşteşug. Ca să fiu sincer, Dutiful nici nu părea
să aibă nevoie de ele. Pentru prinţ, a practica Meşteşugul însemna a-şi da frâu liber
sufletului fără vreo strădanie. În curând, m-am întrebat dacă eu nu avusesem de
câştigat de pe urma eforturilor făcute la început pentru a stăpâni Meşteşugul.
Fusesem nevoit să-mi croiesc drum cu forţa prin propriile mele ziduri. Pentru Dutiful,
nu existau graniţe. Îşi putea împărţi cu mine, cu aceeaşi uşurinţă, şi durerile de
stomac, şi gândurile. Când se deschidea în faţa mea, parcă deschidea zăgazurile
tuturor gândurilor împrăştiate spre a pluti prin lume. Când pătrundeam în mintea lui,
ca martor şi ca paznic, aproape că mă copleşeau. Pe el îl înspăimântau şi-l
fascinau, iar spaima şi fascinaţia îl împiedicau deopotrivă să-şi îndrepte toată
atenţia către ceea ce voia să facă. Mai rău, când se străduia să mă exploreze pe
mine, parcă încerca să treacă o funie prin urechea unui ac. Verity îmi spusese odată
că a fi cercetat cu Meşteşugul de către tatăl meu, Chivalry, era totuna cu a fi călcat
în picioare de un cal: dădea buzna cu copitele, îţi lăsa în minte ce avea de lăsat şi
dispărea. Aşa făcea şi Dutiful.
— Dacă va învăţa să-şi controleze talentul, îşi va depăşi dascălul cu mare iuţeală,
m-am plâns lui Chade în seara aceea, foarte târziu, când a trecut întâmplător prin
fostele lui odăi.
Şedeam la vechea noastră masă de lucru, înconjuraţi de un talmeş-balmeş de
manuscrise despre Meşteşug.
— Aproape că m-am simţit uşurat când l-am învăţat jocul cu pietre al lui Kettle. La
început, i s-a părut greu, dar acum pare să-i fi prins şmecheria. Sper să-l mai
domolească şi să-l înveţe că trebuie să caute tipare mai profunde în magia lui. Toate
celelalte îi vin cu o uşurinţă nemaipomenită. Explorează cu Meşteşugul la fel de
natural cum îşi vâră un pui de câine de vânătoare nasul în urme. Parcă şi-ar aminti
cum se face, în loc să afle acum prima oară.
— Şi asta e de rău? m-a întrebat voios bătrânul asasin.
S-a apucat să scotocească printre ceaiurile de plante de pe rafturile de sus, unde
ţinea întotdeauna poţiunile cele mai periculoase şi mai puternice. Am zâmbit scurt
când l-am văzut căţărându-se pe un taburet şi m-am întrebat dacă mai credea şi
acum că le poate ascunde acolo de mine.
— Ar putea fi periculos. Odată ce mă depăşeşte şi începe să cocheteze cu celelalte
puteri ale Meşteşugului, se va aventura pe teritorii unde eu nu am experienţă. Nici
măcar nu voi putea să-l previn împotriva pericolelor, darămite să-l apăr de ele.
Supărat, am dat la o parte un manuscris, odată cu traducerea mea stângace. Dutiful
mă depăşea şi în domeniul acela. Puştiul avea talentul lui Chade la alfabete şi limbi
străine. Tălmăcirile mele erau descifrări greoaie, cuvânt cu cuvânt, ale
manuscriselor, pe când Dutiful citea propoziţie cu propoziţie şi le reda înţelesul în
fraze curgătoare. Anii scurşi fără a traduce îmi tociseră deprinderile. Oare invidiam
ascuţimea minţii învăţăcelului meu? Oare eram un dascăl prost?
— Poate că l-a moştenit de la tine, a remarcat Chade gânditor.
— Ce să moştenească?
— Meşteşugul. Ştim că minţile voastre s-au întâlnit câteodată şi când era foarte
mic. Totuşi, tu zici că Harul nu e o magie care să permită aşa ceva. Rezultă că
trebuie să-şi fi folosit Meşteşugul. Şi mai rezultă că poate l-ai învăţat să-l
întrebuinţeze când era numai un băieţel sau cel puţin i-ai pregătit mintea pentru el.
Nu-mi plăcea raţionamentul lui. Imediat mi-am amintit de Nettle şi m-a izbit un val
de vinovăţie. O pusesem şi pe ea în pericol?
— Vorbeşti de parcă ar fi vina mea.
Am vrut s-o spun cu nepăsare, ca şi cum aşa mi-aş fi alungat groaza subită. Am
oftat şi m-am apucat iar de tradus. Dacă nu voiam să-mi pierd speranţa că voi
rămâne dascălul lui Dutiful, trebuia să învăţ eu însumi mai multe despre Meşteşug.
Manuscrisul la care lucram propunea exerciţii de îmbunătăţire a puterii de
concentrare a învăţăceilor. Speram să mă ajute şi pe mine.
Chade a venit să se uite peste umărul meu.
— Hm… Ce zici de celălalt manuscris, cel despre durere şi Meşteşug?
Am ridicat spre el doi ochi nedumeriţi.
— Care alt manuscris?
S-a înfuriat…
— Ştii care. Ţi l-am lăsat aici.
Am aruncat o privire grăitoare către dezordinea de pe masă. Erau cel puţin
douăsprezece pergamente şi hârtii îngrămădite pe ea.
— La care anume te referi?
— Unul dintr-astea. Ţi l-am arătat, băiete. Sunt sigur.
Eu eram la fel de sigur că nu mi-l arătase, dar mi-am ţinut gura. Pe Chade îl lăsa
memoria. Eram convins. Şi el era, însă nu voia să recunoască. Descoperisem că
simpla menţionare a acestei posibilităţi îl aducea într-o stare de nervi mai
tulburătoare pentru mine decât ideea că bătrânul meu mentor îşi pierdea memoria.
Aşa că l-am urmărit în tăcere în vreme ce scotocea printre hârţoagele amestecate,
până când a dat peste un sul cu margine albastră.
— Vezi? E aici, exact unde ţi l-am lăsat. Nici nu te-ai uitat pe el.
— Nu, nu m-am uitat, am recunoscut îndată, ca să nu ne mai întrebăm dacă mi-l
arătase sau nu. Despre ce spuneai că e vorba?
M-a privit cu dezgust.
— Despre durerea stârnită de Meşteşug. Ca durerea ta de cap. Sugerează remedii,
adică exerciţii şi ierburi deopotrivă, deşi spune că e posibil ca durerile să nu mai
apară cu timpul. Însă pe mine mă interesează nota de la sfârşit. Treeknee spune
că unii maeştri foloseau o barieră dureroasă ca să-i împiedice pe elevi să
experimenteze singuri. Nu spune şi că bariera asta poate deveni atât de puternică
încât să-ţi anuleze capacitatea Meşteşugului. Mă interesează din două motive.
Dacă Galen ţi-a pus ţie bariera asta şi dacă Thick poate fi controlat cu ajutorul ei.
Am observat că nu a propus-o ca măsură de siguranţă pentru prinţ.
Reveneam aşadar la Thick. Ei bine, bătrânul avea dreptate. Mai devreme sau mai
târziu, tot trebuia să ne ocupăm de el.
— N-aş vrea să folosim durerea ca barieră în cazul nimănui. Meşteşugul lui Thick
răspândeşte muzică mai tot timpul. Dacă îi provoci durere pentru că face asta, dacă
îl blochezi… nu ştiu ce se poate întâmpla.
Chade a scos un sunet dispreţuitor. Ştiuse dinainte de a-mi sugera aşa ceva că n-
aveam să fiu de acord. Iar eu ştiam că Galen nu s-ar fi dat în lături să mă
nenorocească astfel. Am căzut pe gânduri. Chade a întins manuscrisul în faţa mea,
arătând cu degete noduroase fragmentul care îl interesa. L-am citit, dar n-am aflat
decât mare lucru în plus faţă de ce-mi spusese deja. M-am lăsat pe spătarul
scaunului.
— Încerc să-mi aduc aminte când m-a durut prima oară capul din cauza
Meşteşugului. Întotdeauna mă istovea. Prima dată când a împrumutat Verity
energie de la mine, am leşinat pe loc. Orice efort serios mă lăsa bolnav de oboseală.
Dar nu-mi amintesc să fi simţit vreo durere până când…
Am cugetat o vreme.
— Nu pot să trag o linie, am spus, clătinând din cap. Prima oară când, absolut din
întâmplare, am cutreierat cu ajutorul Meşteşugului, m-am trezit tremurând de
slăbiciune. Am luat scoarţă de spiriduş, şi atunci, şi altă dată. După un timp,
slăbiciunea de după Meşteşug s-a transformat în durere. Am oftat. Nu. Nu cred că
durerea e o barieră pusă de cineva în mine.
Chade cotrobăia din nou prin rafturile sale. S-a întors cu două sticle astupate.
— Oare să fie de vină Harul? Manuscrisele vorbesc în multe locuri despre pericolul
în care te pune folosirea ambelor magii.
Oare încerca să-mi amintească cât de multe nu ştiam? Nu-i suportam întrebările.
Nu făceau decât să mă avertizeze că îl călăuzeam pe prinţul meu prin teritorii
necunoscute. Am clătinat din cap plictisit.
— Încă o dată, Chade, îţi spun că nu ştiu. Poate că, dacă pe prinţ începe să-l doară
capul după Meşteşug la un moment dat, am putea să presupunem că e de vină
Harul.
— Am crezut că-i vei separa Harul de Meşteşug.
— Le-aş separa, dacă aş şti cum. Nu pot decât să încerc să-l fac să întrebuinţeze
Meşteşugul în aşa fel încât să nu poată folosi şi Harul în acelaşi timp. Nu ştiu cum
să-l fac să le separe, aşa cum nu ştiu să înlătur comanda pe care i-am întipărit-o cu
Meşteşugul meu atunci când am ajuns cu el pe plaja aia.
Chade a înălţat dintr-o sprânceană. Potrivea doza de ierburi pentru un ceainic.
— Când i-ai cerut să nu ţi se împotrivească?
Am încuviinţat în tăcere.
— Păi, mie mi se pare destul de simplu. Îi dai încă una, dar opusă.
Mi-am încleştat dinţii. Am izbutit să nu spun: „Ţi se pare simplu numai pentru că n-
ai nici Har, nici Meşteşug, nici habar despre ce vorbeşti.” Mi-am spus că eram obosit
şi înciudat. Nu trebuia să mă răzbun pe bătrân.
— Nu prea ştiu cum i-am întipărit comanda aia în minte, aşa că nu ştiu nici cum s-
o anulez. A-i da încă una, dar opusă, nu e simplu deloc. Ce să-i comand? Să mi se
împotrivească? Nu uita că prinţul Chivalry i-a făcut acelaşi lucru lui Galen. La nervi,
i-a dat o poruncă pe care nici el, nici Verity n-au mai putut s-o înlăture.
— Dar Dutiful e prinţul şi elevul tău. Fără îndoială că asta te pune pe altă poziţie.
— Nu văd ce legătură are asta, am ripostat, încercând să nu par nervos.
— Cred că te-ar putea ajuta să i-o scoţi din minte.
A adăugat în ceainic câteva picături dintr-un lichid. S-a oprit, apoi m-a întrebat, cu
delicateţe:
— Prinţul ştie ce i-ai făcut? Că i-ai poruncit să nu ţi se împotrivească?
— Nu!
Mi-am lăsat furia să răzbată prin unicul cuvânt al răspunsului meu, apoi am inspirat
prelung.
— Nu, şi mi-e ruşine de ceea ce am făcut, mi-e ruşine şi să recunosc că mi-e frică
să-i spun. Sunt atâtea lucruri pe care mai trebuie să le aflu despre el, Chade! Nu
vreau să-i dau motive să nu mai aibă încredere în mine. M-am frecat pe frunte. Nu
ne-am cunoscut în cele mai fericite împrejurări, ştii, nu?
— Ştiu, ştiu. M-a bătut pe umăr. Ei, şi ce-aţi făcut împreună până acum?
— Am încercat mai ales să-l cunosc. Traducem manuscrise împreună. Şi am
„împrumutat” nişte săbii de antrenament din depozitul de arme. Ne-am încercat
puterile cu ele. E un spadasin bun. După câte vânătăi mi-a lăsat, cred că am mai
îndulcit porunca aia, dacă nu cumva am anulat-o de tot.
— Dar nu eşti sigur?
— Nu. Când ne atacăm, nu încercăm să ne rănim de-adevăratelea. E un joc, ca
atunci când ne luptăm corp la corp. Totuşi, n-am observat niciodată să dea înapoi,
nici să mă lase să câştig mai uşor.
— Eu zic că e bine să se antreneze cu tine. Şi că îi dai lecţii de Meşteşug. Cred că
în viaţa lui era nevoie de cineva care să-l trateze cu o astfel de asprime.
A luat ibricul de pe foc şi a turnat apa peste noul amestec de frunze.
— Cred că numai timpul ne va da răspunsul. Dar Meşteşugul îl practici împreună
cu el vreodată?
Mi-am dus mâna la nas. Mirosul din ceainic îmi umpluse ochii de lacrimi, dar Chade
n-a părut să observe.
— Da. Am făcut exerciţii care-l ajută să-şi concentreze magia.
— S-o concentreze?
A învârtit ceainicul, apoi i-a pus capacul.
— În momentul de faţă, când întrebuinţează Meşteşugul, strigă de la o poştă şi
oricine ascultă îl poate auzi. Încercăm să micşorăm puterea strigătului, să facem
din el o şoaptă adresată numai mie. Şi mă străduiesc să-l învăţ să transmită numai
ce vrea, nu tot ce are în minte în clipa când transmite. Aşa că repetăm un grup de
exerciţii. Îl pun să încerce să ajungă în mintea mea cât e la masă şi poartă o
conversaţie. Pe urmă cizelăm asta: poate să ajungă la mine, să-mi transmită ce
mănâncă şi, în acelaşi timp, să nu-mi spună cu cine stă de vorbă? Mai departe, ne
stabilim alte scopuri. Mă poate ţine la distanţă de mintea lui, ridicându-şi ziduri? E
în stare să înalţe ziduri pe care eu să nu le pot sparge nici în toiul nopţii, când
doarme?
Chade a găsit o cană, s-a încruntat şi a şters-o cu marginea mânecii lui largi. M-am
străduit să nu zâmbesc. Uneori, când purtam asemenea discuţii, nu mai era un
mare nobil, ci redevenea bătrânul pasionat care mă învăţase prima mea meserie.
— Crezi că e înţelept? Să-l înveţi cum să te blocheze?
— Păi, trebuie să înveţe şi asta, în caz că dă peste cineva care nu-i vrea binele.
Deocamdată, eu sunt singurul cu care poate face exerciţii de Meşteşug.
— Mai e şi Thick, a subliniat Chade, turnându-şi ceai.
Lichidul fierbinte, verde-închis spre negru, a umplut cana. El l-a privit cu scârbă.
— Cred că deocamdată îmi ajunge un elev, am protestat. Ai luat vreo măsură în
privinţa necazurilor lui Thick?
— Ce necazuri?
Chade şi-a pus cana în faţa focului. Am intrat în panică, dar, încercând să nu mă
trădez, i-am răspuns cu nepăsare:
— A crezut că ţi-am spus. Ceilalţi servitori îl bat şi-i fură banii.
— A, asta.
S-a lăsat pe spătarul scaunului ca şi când aşa ceva n-ar fi contat. Am scos un oftat
de uşurare. Nu uitase de conversaţia noastră.
— Am găsit un motiv pentru ca bucătăreasa să-i dea o odaie separată. Acolo
lucrează el, de ochii lumii, ştii? La bucătărie. Aşa că acum are o odăiţă lângă
cămara cu provizii. E mică, dar bănuiesc că e prima oară când are un loc al lui.
Cred că-i place.
— Atunci e bine, am zis. O clipă mai târziu, l-am întrebat: Te-ai gândit vreodată să-
l trimiţi altundeva? Să lipsească din Buckkeep până începe prinţul să se descurce
mai bine cu Meşteşugul? Meşteşugul lui Thick îi abate uneori atenţia. E ca şi cum
te-ai strădui să faci o adunare complicată când îţi numără cineva la ureche.
Chade a sorbit din lichidul scârbos. S-a strâmbat, apoi a înghiţit cu hotărâre. Pe faţa
mea a apărut o grimasă compătimitoare, dar n-am scos nicio vorbă când mi-a luat
paharul cu vin şi a băut din el ca să-şi dreagă gustul.
— Câtă vreme Thick e singurul candidat pe care-l mai avem, rosti cu glas dogit, nu-
l voi trimite de aici. Vreau să stea undeva unde să-l avem sub ochi. Şi unde poţi
încerca să-i câştigi simpatia. Ai făcut vreun efort în sensul ăsta?
— N-am avut prilejul.
M-am ridicat de pe scaun, am mai adus un pahar pe masă şi am turnat vin pentru
amândoi. S-a întors şi el la masă. Şi-a pus cana cu ceai şi paharul unul lângă altul
şi le-a privit cu mare tristeţe.
— Nu ştiu dacă se fereşte de mine sau nu apare fiindcă are alte treburi.
— A avut şi altele în ultima vreme.
— Ei, asta explică neglijenţa cu care lucrează aici, am remarcat cu amărăciune.
Uneori, îşi aduce aminte să înlocuiască resturile de lumânare cu lumânări noi,
alteori, nu. Uneori, curăţă vatra de cenuşă şi tăciuni, alteori, cenuşa şi tăciunii sunt
tot acolo. Cred că e din cauză că nu mă poate suferi. Lucrează cât poate de puţin.
— Nu ştie să citească, aşa nu-i pot da o listă cu tot ce are de făcut. Uneori ţine
minte tot ce-i spun, alteori, nu. E un servitor prost, dar nu e leneş, nici dispreţuitor.
Chade a mai luat o înghiţitură de ceai. De data asta, în ciuda eforturilor, a tuşit şi a
împroşcat masa. Am dat manuscrisele la o parte. S-a şters la gură cu batista, apoi
a şters masa.
— Te rog să mă ierţi, a spus cu gravitate, lăcrimând.
Şi a sorbit din vin.
— Ce-i în ceaiul ăsta?
— Frunza-pădurii. Untul-vrăjitoarei. Talpa-apei. Şi câteva alte ierburi.
A mai luat o gură de ceai şi una de vin.
— Pentru ce sunt bune?
Într-un cotlon al minţii mi s-a trezit o amintire.
— Am nişte probleme, s-a fofilat el.
Dar eu m-am ridicat şi am răscolit manuscrisele. L-am găsit pe cel care mă interesa
aproape imediat. Ilustraţiile încă luceau, în ciuda anilor. L-am desfăcut şi i-am arătat
desenul cu frunza-pădurii.
— Ierburile astea sunt trecute aici, se spune că ajută candidatul să-şi deschidă
mintea pentru Meşteşug.
M-a privit fără nicio expresie.
— Şi?
— Chade. Ce faci, ce încerci?
Pentru o clipă, s-a mulţumit să mă privească. Pe urmă m-a întrebat, cu răceală în
glas:
— Eşti invidios? Şi tu crezi că ar trebui să mi se interzică şi dreptul primit prin
naştere?
— Ce?!
Din cuvintele lui răbufnea o forţă stranie:
— Nu mi s-a dat niciodată nici măcar şansa de a fi pus la încercare pentru
Meşteşug. Bastarzii nu sunt instruiţi. Numai cu tine a făcut excepţie Shrewd. Dar ca
şi ţie, şi mie îmi curge sânge Farseer prin vene. Şi mă pricep la vrăji mai
neînsemnate, ar fi trebuit să-ţi dai seama până acum.
Era supărat şi nu ştiam de ce. Am dat din cap şi am spus calm:
— Ştii să ghiceşti în apă. Aşa ai aflat de atacul Corăbiilor Roşii la Neatbay, cu atâţia
ani în urmă.
— Da, a recunoscut cu satisfacţie.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, dar degetele îi alergau pe marginea mesei ca nişte
păianjeni speriaţi. Oare din pricina buruienilor din ceai?
— Da, am şi eu puterile mele magice. Şi, poate, dacă mi s-ar fi dat o şansă, aş fi
avut magia sângelui meu, cea pe care sunt îndreptăţit s-o am. Nu încerca să-mi
negi dreptul ăsta, Fitz. Atâţia ani la rând, propriul meu frate mi-a interzis până şi să
mi-o pun la încercare. A fost destul de bun ca să-i păzesc spatele, ca să-i instruiesc
fiii şi nepotul. Dar n-am fost niciodată atât de bun încât să am propria mea magie.
M-am întrebat de când îl măcinau resentimentele. Mi-am adus aminte cât de
încântat fusese când îmi dăduse Shrewd voie să fiu instruit în Meşteşug, dar ce
ciudă îi fusese apoi, când nu mă descurcasem şi refuzasem şi să discut cu el despre
lecţii. Îl mistuia o furie veche, dezvăluită pentru prima oară în faţa mea.
— De ce acum? l-am întrebat, destins. Ai manuscrisele Meşteşugului de
cincisprezece ani. De ce ai aşteptat atât?
Credeam că ştiu şi răspunsul: vrusese să fiu aproape de el, să-l pot ajuta. M-a
surprins din nou:
— Ce te face să crezi c-am aşteptat? Da, m-am străduit mai mult în ultima vreme,
pentru că nevoia mea de magie e tot mai disperată. Am mai vorbit despre asta.
Ştiam că n-o să vrei să m-ajuţi.
Nu se înşela. Totuşi, în momentul acela, dacă m-ar fi întrebat de ce, n-aş fi ştiut ce
să-i răspund. Am încercat să ocolesc o astfel de întrebare.
— Ce nevoie te îmboldeşte acum? E pace în ţară. De ce te pui în pericol?
— Fitz. Uită-te la mine. Uită-te! îmbătrânesc. Timpul mi-a jucat un renghi mişelesc.
Când eram tânăr şi capabil, am fost încuiat în odăile astea, silit să rămân ascuns şi
lipsit de putere. Acum, când am ocazia să construiesc o temelie solidă pentru tronul
Farseer, când, într-adevăr, familia mea are mai multă nevoie de mine, sunt bătrân
şi mă ramolesc. Mintea îmi joacă feste, mă doare spatele, amintirile mi se întunecă.
Crezi că nu-ţi văd expresia îngrozită ori de câte ori îţi spun că trebuie să-mi răsfoiesc
jurnalele ca să găsesc ceea ce te interesează? închipuie-ţi, aşadar, cum mă simt
eu. Închipuie-ţi, Fitz, cum e să nu te mai poţi bizui pe memoria ta. Să bâjbâi după
un nume, să pierzi brusc firul unei conversaţii în toiul unei glume. Când erai mai
tânăr, când ai crezut că trupul te trădează din cauza crizelor, tu ai căzut pradă
disperării. Dar mintea ţi-a rămas întotdeauna întreagă. Eu cred c-o pierd pe-a mea.
Era o revelaţie înfricoşătoare, ca şi când aş fi descoperit că temeliile castelului
Buckkeep se cutremurau şi se fărâmiţau. De-abia în ultimul timp începusem să
apreciez la adevărata lor valoare sforile pe care le trăgea pentru Kettricken. Şi eu
fusesem prins în urzeala deasă de legături sociale care alcătuiau politica
Buckkeepului şi, între firele ei încâlcite, mă zbătusem să le înţeleg pe toate. În
copilărie, Chade îmi explica tot ce se întâmpla în castel, iar eu mă mulţumeam cu
interpretările lui. Acum vedeam lucrurile cu ochi de adult şi avusesem un adevărat
şoc când înţelesesem cât de complicate erau.
Şi de fascinante. Ca jocul cu pietre al lui Kettle, însă jucat la o scară mult mai mare.
Reperele se deplasau, alianţele se schimbau, iar puterea trecea dintr-o mână într-
alta în numai câteva ore. Cu atât era mai impresionantă profunzimea cunoştinţelor
lui Chade, care încerca să găsească un echilibru între domnia lui Kettricken şi
loialitatea schimbătoare a nobilimii. Sub nicio formă n-aş fi putut să ţin pasul cu
toate astea, dar între ele existau nenumărate legături.
De la reîntoarcerea mea în Buckkeep, mă minunasem că bătrânul ştia să le ţină
socoteala şi mă înspăimânta gândul la ziua când nu avea să le mai facă faţă. Nu-i
mai venea nici lui atât de uşor ca altădată. Existenţa jurnalelor sale, volume masive
legate în stil jamaillian, indica pierderea încrederii în propria memorie. Avea şase
volume identice, cu copertă roşie, albastră, verde, galbenă, violetă şi galben-închis,
câte unul pentru fiecare ducat. Modul în care stabilea de ce ducat ţinea o informaţie
îmi depăşea puterea de înţelegere. În al şaptelea volum, alb, cu căpriorul Farseer
pe coperta din faţă, nota zilnic detalii mărunte. De el se folosea cel mai des,
răsfoindu-l în căutarea unor fragmente de bârfe sau de conversaţii sau a
rezumatului raportului unui spion. Chiar şi în acest volum secret, dosit în camera sa
tainică, scria numai cifrat. Nu îmi spusese că pot citi volumele, iar eu nu i-o cerusem.
Sunt convins că ascundeau multe lucruri pe care n-aş fi vrut să le aflu. Şi era mai
sigur aşa, pentru că spionii care trudeau pentru cele Şase Ducate nu puteau trăda,
din întâmplare, secrete pe care nu le cunoşteau. Deşi ştiam că bătrânul asasin se
teme pentru memoria sa, tot nu îmi explicam de ce făcea ce făcea.
— Ştiu că ţi-a fost greu în ultima vreme. Mi-am făcut griji din cauza ta. Dar, atunci,
de ce te mai chinui să înveţi şi Meşteşugul?
Şi-a încleştat degetele noduroase pe marginea mesei.
— Din cauza celor citite despre el. A ceea ce mi-ai spus tu că poţi face cu el. Textele
spun că un om care foloseşte Meşteşugul îşi poate vindeca singur trupul, îşi poate
prelungi viaţa. Câţi ani avea Kettle când a călătorit cu tine? Două sute, trei sute? Şi
era destul de sprintenă ca să înfrunte iarna la munte. Tu însuţi mi-ai spus că ai intrat
în mintea lupului tău şi ai devenit una cu el, cel puţin o vreme. Dacă aş reuşi să-mi
deschid şi eu mintea Meşteşugului, n-ai face asta pentru mine? Sau, dacă m-ai
refuza, cum cred că se va întâmpla, n-aş putea s-o fac eu însumi pentru mine?
Ca şi când ar fi trebuit să-şi demonstreze hotărârea categorică, a înhăţat cana şi a
băut ceaiul bărbăteşte, dintr-o înghiţitură. S-a înecat şi a scuipat. Buzele i s-au
umezit de la lichidul negru când a luat paharul cu vin şi l-a dat pe gât.
— Văd că nu sari să-mi vii în ajutor, a observat, cu amărăciune, ştergându-se la
gură.
Am oftat din rărunchi.
— Chade, abia dacă ştiu rudimentele pe care mă străduiesc să i le explic prinţului.
Cum să mă ofer să te învăţ o magie pe care de-abia o înţeleg eu? Dar dacă…
— Asta a fost dintotdeauna slăbiciunea ta cea mai mare, Fitz. Toată viaţa ta. Prea
multă prudenţă. Prea puţină ambiţie. De-asta te iubea Shrewd. Nu s-a temut de tine
niciodată, cum s-a temut de mine.
În timp ce îl priveam, îndurerat, cu gura căscată, a continuat să vorbească, aparent
nesinchisindu-se de lovitura pe care tocmai mi-o dăduse.
— Nu m-am aşteptat să mă aprobi. Nu vreau să zic că aprobarea ta e necesară.
Cred că e mai bine să explorez limitele acestei magii de unul singur. Odată ce mi
se va deschide o uşă, voi vedea ce părere ai despre bătrânul tău mentor. Cred că
vei fi surprins, Fitz. Cred că am talentul Meşteşugului, că, poate, l-am avut
dintotdeauna. Chiar tu ai făcut o aluzie când ai vorbit de muzica lui Thick. Am auzit-
o. Aşa cred. O aud undeva, la marginea minţii, înainte de a adormi noaptea. Cred
că am şi eu talentul Meşteşugului.
Nu-mi venea să cred o vorbă din ce spunea. Pretindea că avea Meşteşug
aşteptându-se să reacţionez. Eu nu mă puteam gândi decât că nu credeam să nu
fi avut vreodată ambiţie, doar că aspiraţiile mele erau altele decât scopurile lui în
ceea ce mă privea. Aşa că liniştea s-a prelungit, tot mai stânjenitoare. Iar când a
spart-o, schimbând total vorba, a înrăutăţit lucrurile.
— Văd că n-ai nimic să-mi spui. Bine.
S-a silit să zâmbească şi m-a întrebat:
— Cum se descurcă băiatul tău cu ucenicia?
M-am ridicat în picioare.
— Prost. Cred că, la fel ca acela care vrea să-i fie tată, nu are ambiţie. Noapte bună,
Chade.
Am plecat în camera mea de servitor, unde mi-am petrecut restul nopţii. N-am
dormit. N-am îndrăznit. În ultimul timp, evitam patul, culcându-mă în el numai când
eram extenuat. Nu numai fiindcă trebuia să-mi petrec orele nopţii studiind
manuscrisele Meşteşugului, dar şi pentru că, în clipa când închideam ochii, eram
asaltat. În fiecare noapte îmi ridicam zidurile minţii înainte de a mă retrage şi în
fiecare noapte Nettle le lua cu asalt. Forţa şi tenacitatea ei mă nelinişteau. Nu voiam
ca fiica mea să ştie ce-i Meşteşugul. Nu aveam cum s-o aduc la Buckkeep şi s-o
instruiesc şi mă temeam pentru ea când pornea singură în explorare. Am chibzuit
că, dacă o lăsam să-mi străpungă zidurile, nu făceam decât s-o încurajez să
continue. Câtă vreme nu ştia că se foloseşte de ceva care se cheamă Meşteşug,
câtă vreme îşi închipuia că îşi caută doar un tovarăş de visare, poate că reuşeam
s-o ţin în siguranţă. Şi plină de ciudă. Dacă îi răspundeam o singură dată, chiar şi
numai pentru a o respinge, mă temeam că avea să-şi dea seama cine şi unde sunt.
Mai bine s-o las în pace, să nu ştie nimic. Poate, după o vreme, văzând că nu mai
ajunge la mine, avea să renunţe. Sau să-şi găsească altă distracţie, un flăcău din
vecini sau o meserie. Aşa speram. Dar în fiecare dimineaţă mă trezeam la fel de
nedormit ca la culcare.
În rest, viaţa mea personală luase o întorsătură la fel de nemulţumitoare. Strădaniile
mele de a sta de vorbă singur cu Hap se dovedeau la fel de zadarnice ca ale lui
Chade de a mă aduce la o întâlnire cu Thick. Hap era beat de dragoste pentru
Svanja. Timp de trei săptămâni, mi-am petrecut majoritatea serilor libere la Porcul
Pârlit, tot sperând să-l prind pe Hap singur. Odaia în care trăgea curentul şi berea
îndoită cu apă nu mă făceau mai răbdător cu fiul meu. De cele mai multe ori,
aşteptam zadarnic după Hap. Iar când venea, o aducea pe Svanja cu el. Era o
copilă superbă, brunetă şi cu ochi mari, suplă şi mlădioasă ca trestia, dar avea şi
un aer îndărătnic. Şi îi plăcea să vorbească, nu-mi dădea ocazia să intervin, cu atât
mai puţin să discut cu Hap între patru ochi. El stătea lângă ea, încântat că-i
împărtăşea dragostea şi savurându-i frumuseţea, iar ea îmi povestea întruna
despre ea, despre părinţii şi planurile ei de viitor, îmi spunea ce credea despre Hap,
despre Buckkeep şi despre viaţă, în general. Am dedus că mama ei ceda în faţa
firii ei voluntare şi se bucura că fata se întâlneşte cu un băiat de viitor. Tatăl nu avea
despre Hap aceeaşi părere grozavă, dar Svanja se aştepta să i-o schimbe cât de
curând. Sau nu. Dacă nu putea să priceapă că fata lui îşi alegea singură bărbatul,
atunci ar fi făcut bine să iasă din viaţa ei. Părea gata să înfrunte viaţa fără teamă,
chiar şi mergând contra vântului, ceea ce era lăudabil la o tânără femeie dornică să
stea pe picioarele ei, numai că eu eram tată şi nu puteam fi întru totul de acord cu
fata aleasă de băiatul meu. Svanjei părea să nu-i pese prea mult că nu-i aprobam
atitudinea. Îmi plăcea spiritul ei, dar nu-mi displăcea că-mi desconsidera
sentimentele.
În cele din urmă, într-o seară, Hap a apărut singur, dar singura mea ocazie de a
vorbi numai cu el nu mi-a adus nicio mulţumire. Stătea bosumflat fiindcă Svanja nu
era acolo şi se plângea că tatăl ei se încăpăţâna tot mai des să o ţină serile acasă.
Omul pur şi simplu refuza să-i dea o şansă. Când am îndreptat, cu forţa, conversaţia
spre ucenicia lui, mi-a repetat cele spuse mai demult. Nu-i plăcea cum era tratat.
Gindast îl considera un neghiob şi îl batjocorea în faţa calfelor. I se dădeau cele mai
plictisitoare însărcinări, dar nu şi ocazia să-şi arate puterile. Totuşi, când, la
stăruinţa mea, mi-a dat câteva exemple, am tras concluzia că Gindast era un meşter
pretenţios, dar pe deplin rezonabil.
Nemulţumirile lui Hap nu m-au convins că era prost tratat. Pornind de la cuvintele
lui, mi-am format altă părere. Băiatul meu era îndrăgostit de Svanja, nu se gândea
decât la ea. Ea era cauza multora dintre greşelile lui şi a întârzierilor lui repetate la
muncă dimineaţa. Eram convins că, dacă Svanja n-ar fi existat, Hap ar fi fost mai
hotărât şi mai mulţumit de lecţii. Un tată mai sever i-ar fi interzis s-o mai vadă pe
fată. Eu, nu. Câteodată, mă gândeam că n-o fac fiindcă ştiu ce înseamnă să ţi se
impună restricţii; altă dată, mă temeam că Hap nu m-ar fi ascultat, aşa că nu
îndrăzneam să-i impun nimic.
Mă întâlneam şi cu Jinna, dar, ca un laş ce eram, o vizitam numai când poneiul şi
căruţa îmi arătau că e acasă şi nepoata ei. Voiam să pun frâu poftei noastre
năvalnice, deşi căldura patului ei era o ispită greu de alungat. Am încercat. De
fiecare dată când mergeam la ea, stăteam puţin, dând vina pe treburi urgente pentru
stăpânul meu. Prima oară, Jinna a înghiţit povestea fără să pună întrebări. A doua
oară, m-a întrebat când cred că voi avea o după-masă liberă. Deşi mi-a vorbit în
prezenţa nepoatei, ochii ei mi-au pus altă întrebare. Am ocolit un răspuns clar,
spunând că stăpânul meu e capricios şi nu-mi dă o anumită după-masă liberă
pentru propriile mele nevoi. Am dres-o în aşa fel încât să sune ca o plângere, iar
Jinna a dat din cap compătimitoare.
A treia oară, nepoata ei nu era acasă. Plecase să-şi ajute o prietenă din Buckkeep,
care trecuse printr-o naştere grea. Jinna mi-a spus asta după ce m-a întâmpinat cu
o îmbrăţişare călduroasă şi un sărut prelung. În faţa pasiunii ei arzătoare, hotărârea
mea de a mă reţine s-a topit ca sarea în apă. Fără alte vorbe, a zăvorât uşa, m-a
luat de mână şi m-a dus în dormitor.
— Aşteaptă numai puţin, m-a rugat, iar eu m-am oprit în prag. Poţi să intri acum.
M-am supus şi, când am intrat, am văzut că acoperise talismanul cu o eşarfă
groasă. A inspirat adânc, ca un om flămând în aşteptarea unei mese bune, şi, dintr-
odată, nu m-am mai putut gândi decât la sânii care-i împungeau corsajul. Mi-am zis
că fac o greşeală prostească, dar tot am făcut-o. De mai multe ori. Iar când am
obosit amândoi, iar ea aţipise pe jumătate pe umărul meu, am făcut una şi mai
mare:
— Jinna, am întrebat-o cu glas moale, crezi că e înţelept ce facem?
— Nesăbuit, înţelept… mi-a răspuns adormită. Contează? Nu facem rău nimănui.
Pusese întrebarea fără s-o ia cu adevărat în serios, dar eu i-am răspuns cu toată
seriozitatea:
— Da. Contează, vreau să zic. Şi poate că facem rău.
A oftat adânc şi s-a săltat în capul oaselor, dându-şi buclele la o parte de pe obraz.
M-a cercetat cu o privire atentă.
— Tom, de ce eşti întotdeauna aşa de hotărât să complici lucrurile? Suntem
amândoi adulţi, niciunul dintre noi nu a jurat altuia şi ţi-am garantat că n-ai cum să
mă laşi grea. De ce să nu ne bucurăm de o plăcere simplă şi nevinovată cât mai
putem?
— Poate că pentru mine nu e nici simplă, nici nevinovată. M-am străduit să-mi explic
motivele cât mai logic. Fac ceea ce l-am învăţat pe Hap că nu e bine: să fii cu o
femeie căreia nu i-ai jurat nimic. Dacă mi-ar spune că face şi el cu Svanja ceea ce
tocmai am făcut noi, l-aş mustra aspru, spunându-i că nu are niciun drept să…
— Tom, m-a întrerupt ea, le impunem copiilor reguli ca să-i protejăm. Când devenim
adulţi, cunoaştem pericolele şi ne alegem singuri riscurile. Nici tu, nici eu nu mai
suntem copii. Şi nici nu ne-am păcălit unul pe altul că ne-am oferi cine ştie ce. Ce
primejdie crezi că te paşte, Tom?
— Mi-e… mi-e groază de ceea ce ar crede Hap despre mine, dacă ar afla. Şi nu-mi
place că-l mint, făcând ceea ce i-am interzis lui. Şi, am adăugat, întorcând capul,
aş vrea ca între noi să fie şi altceva decât… riscul de dragul plăcerii.
— Înţeleg. Ei, poate va fi, cu timpul, a sugerat Jinna, dar nu mi-a scăpat umbra de
dezamăgire din vocea ei.
Atunci mi-am dat seama că poate ea chiar se înşelase în privinţa legăturii dintre noi.
Ce era să-i mai spun? Nu ştiu. Am făcut-o pe laşul:
— Poate, da, cu timpul.
Dar nici eu nu credeam ce spun. Am mai stat puţin în pat, pe urmă ne-am ridicat şi
am băut o cană cu ceai lângă foc. Când, într-un târziu, i-am spus că trebuie să plec
şi am tot repetat, destul de penibil, că nu ştiam exact în ce seară puteam să revin,
ea mi-a răspuns, ferindu-şi privirea:
— Atunci, vino când ai chef, Tom Badgerlock.
Şi-a însoţit vorbele cu un sărut de despărţire. După ce am auzit uşa închizându-se
în spatele meu, am înălţat ochii spre stelele sclipitoare de pe cerul iernii şi am oftat.
Pe lungul drum spre Buckkeep, a început să mă macine vinovăţia. O lipseam pe
Jinna de ceva, nu pentru că refuzam să-i fac un fals jurământ de dragoste, ci pentru
că îngăduiam continuarea distracţiei noastre. Mă îndoiam că aveam să simt
vreodată pentru ea mai mult decât simţeam în clipa aceea. Mai rău decât atât nu
eram în stare să-mi promit mie însumi că n-o s-o mai văd, deşi nu-i puteam oferi
altceva decât o prietenie a trupurilor. Nu gândeam prea frumos despre mine şi mă
simţeam şi mai prost recunoscând că Hap probabil bănuia că împart uneori patul
cu Jinna. Prost exemplu îi dădeam băiatului meu. Drumul înapoi spre castelul
Buckkeep a fost tare sumbru şi friguros în seara aia.

Capitolul IX
RĂMĂŞAG CU PIETRE

Pe măsură ce Meşteşugul devine tot mai puternic şi mai sofisticat, cel care îl
întrebuinţează va simţi tot mai des chemarea lui. Un bun dascăl va fi foarte atent cu
candidaţii, foarte sever cu învăţăceii şi neînduplecat cu ucenicii săi. Mult prea mulţi
au fost aceia care s-au rătăcit în mrejele Meşteşugului lor. Semnele care arată că
un învăţăcel e ispitit prea des de Meşteşug sunt neatenţia şi irascibilitatea când îşi
vede de treburile zilnice. Când îşi foloseşte Meşteşugul o face străduindu-se mai
mult decât e necesar, de dragul plăcerii pe care-o simte când îl străbate puterea
magiei, şi petrece în starea aceasta un timp mult mai îndelungat decât e nevoie
pentru a-şi duce treburile la bun sfârşit. Dascălul trebuie să fie foarte atent cu astfel
de învăţăcei şi să-i pedepsească aspru imediat ce-i vede purtându-se astfel. Mai
bine să fie nemilos cu ei la timp, decât să-şi dorească zadarnic, mai târziu, să aducă
la normal un învăţăcel care stă cu bale la gură şi bolboroseşte întruna, până când
îi piere trupul, răpus de foame şi de sete.
Îndatoririle unui dascăl de Meşteşug, în traducerea lui Treeknee

Zilele de iarnă veneau şi plecau neabătute, ca apele care creşteau şi se retrăgeau

de pe plaja oraşului Buckkeep, şi la fel monotone. Se apropia Festivalul Iernii,
sărbătoarea care vesteşte şi noaptea cea mai lungă, şi creşterea zilelor ce îi
urmează. Cândva îl aşteptam cu nerăbdare. Acum însă aveam prea multe treburi
pe cap şi prea puţin timp ca să le duc la bun sfârşit. Dimineaţa eram dascălul
prinţului. În cea mai mare parte a zilei o făceam pe sluga Lordului Auriu. Aşa-zisul
meu stăpân angajase doi lachei care să se ocupe de garderoba lui şi să-i aducă
dejunul, dar eu tot trebuia să călăresc cu el şi să-i stau la dispoziţie când o cerea
eticheta. Oamenii se învăţaseră să mă vadă în preajma lui, aşa că nu mă dezlipeam
de el, deşi glezna părea să i se fi vindecat. Mie îmi era de folos. Lordul Auriu
conducea uneori conversaţia în aşa fel încât să afle părerea unui nobil despre
negoţul cu Străinii sau despre modul în care se împărţiseră drepturile de a face
acest negoţ. Auzeam astfel multe păreri rostite întâmplător şi îi duceam toate
informaţiile lui Chade.
Lordul Auriu se arăta interesat şi de Har şi punea întrebări despre magia aceasta
ciudată. Răspunsurile violente pe care le primea adesea mă şocau până şi pe mine.
Ura faţă de Har se adâncea dincolo de logică. Când a întrebat ce rău făcea magia
aceea, i s-a spus că înzestraţii cu Har nu se dădeau în lături de la nimic, de la a se
împerechea cu animalele ca să le înveţe limba până la a blestema turmele şi cirezile
vecinilor. Se puteau transforma în animale ca să ajungă la cei pe care îi seduceau
sau, mai rău, siluiau şi ucideau sub această înfăţişare. Unii dezaprobau făţiş
îngăduinţa reginei faţă de magia animalelor şi îi spuneau Lordului Auriu că regatul
nostru fusese un loc mult mai bun pe vremea când le puteai face de petrecanie
celor mânjiţi cu Har. Oh, în serile când făceam pe sluga Lordului Auriu am aflat mai
multe decât aş fi vrut despre lipsa îngăduinţei poporului meu faţă de vecini. În orele
libere, încercam să studiez cât mai multe manuscrise despre Meşteşug. Prea
adesea însă renunţam la asta şi mă duceam în oraş, unde nu mă întâlneam cu
băiatul meu. Uneori îl vedeam pe fugă, când pleca de la Jinna la întâlnirea cu
Svanja. Abia aveam timp să ne salutăm şi să-mi făgăduiască, zadarnic, că se va
întoarce acasă repede, ca să stăm de poveşti pe îndelete. Nu o dată i-am surprins
privirea bănuitoare când mă vedea împreună cu Jinna şi de fiecare dată eram
uşurat când nu venea acasă devreme, aşa cum promisese.
Riscam să mă deprind într-o rutină dacă nu convenabilă, cel puţin previzibilă. În
ciuda intenţiilor mele de a fi tot mai prudent faţă de Pestriţi, tăcerea şi lipsa lor de
acţiune se prelungea. Îndrăzneam chiar să sper că Laudwine murise din cauza
rănilor. Poate că adepţii lui se risipiseră şi ameninţarea dispăruse. Deşi mă
terorizaseră în noaptea aceea pe drum spre castel, îmi venea greu să stau tot cu
ochii în patru, dacă ei nu făceau niciun pas înainte. Mă pândea pericolul de a mă
mulţumi cu situaţia, fără a încerca să o schimb. Chade mă întreba periodic cum
stau cu iscoditul, dar nu aveam ce să-i raportez. Din câte puteam să-mi dau seama,
Pestriţii ne uitaseră.
Pe Civil Bresinga îl spionam cu regularitate, dar tot nu aflam nimic care să-mi
confirme bănuielile legate de el. Părea la fel ca toţi ceilalţi nobili mărunţi, venit la
curte cu intenţia de a-şi îmbunătăţi poziţia. Nici urmă de pisica lui în grajduri.
Călărea deseori însoţit de grăjdarul său, dar, în cele câteva ocazii când l-am urmărit,
n-a făcut nimic altceva decât să-şi antreneze calul. I-am scotocit camera în mai
multe rânduri, dar nu am descoperit decât un bilet de la mama lui, care îl asigura
că e sănătoasă şi prefera ca el să rămână la curte, „pentru că noi suntem încântaţi
că te înţelegi atât de bine cu prinţul Dutiful”. Şi, într-adevăr, era foarte apropiat de
prinţ, deşi îl rugam cu stăruinţă pe Dutiful să se poarte cu prudenţă în preajma lui.
Discutasem despre asta şi cu Chade. Amândoi am fi preferat ca prietenia lor să
înceteze, dar nu ştiam cum ar fi reacţionat cei cu Sânge Străvechi.
Nu aveam nicio ştire directă de la înzestraţii cu Har, nici de la Sângele Străvechi,
nici de la Pestriţi. Liniştea lor prelungită era de rău augur.
— Noi ne-am respectat promisiunea, mi-a spus odată Chade morocănos. De când
s-a întors prinţul înapoi, nu au mai avut loc execuţii în Buck. Poate că numai asta
au urmărit. Cât despre ceea ce le-ar putea face Pestriţii semenilor lor, nu ne putem
amesteca decât dacă vin să se plângă în faţa noastră. Lucrurile par să se fi liniştit,
dar, în adâncul inimii, mă tem că e doar liniştea dinaintea furtunii. Fii cu ochii în
patru, băiete. Fii cu ochii în patru.
Chade avea dreptate în privinţa execuţiilor publice. Regina Kettricken le pusese
capăt dând pur şi simplu de veste că niciun răufăcător din Buckkeep nu poate fi
condamnat la moarte decât prin decret regal şi că orice execuţie va avea loc numai
în Buckkeep. Până acum, niciun oraş nu ceruse în scris executarea cuiva.
Hârţogăria îi descurajează chiar şi pe cei mai dornici de răzbunare. Totuşi, pe
măsură ce trecea vremea şi nu primeam nicio veste de la Pestriţi, eu nu mă simţeam
uşurat, ci urmărit fără oprire. Chiar dacă Pestriţii nu ne mai dădeau bătaie de cap,
nu puteam uita că prea mulţi dintre cei cu Sânge Străvechi aflaseră că prinţul nostru
avea Har. Puteau folosi lucrul acesta oricând împotriva noastră. Mă uitam bănuitor
la animalele străine şi mă bucuram că micul dihor Gilly patrula prin castel.
Dar, într-o noapte, a trebuit să-mi ascut simţul prudenţei. Mă dusesem în oraş. Când
am bătut la uşa Jinnei, nepoata ei mi-a spus că mătuşa plecase să ducă nişte
talismane unei familii ale cărei capre aveau râie. În sinea mea, m-am întrebat dacă
talismanele chiar alungau râia, dar pe nepoată am rugat-o să-i spună Jinnei că am
trecut pe la ea. Când am întrebat de Hap, fata s-a strâmbat şi mi-a spus că l-aş
putea găsi la Porcul Pârlit, cu „fata aia, Hartshorn”. M-a durut dispreţul ei faţă de
iubita fiului meu. În drum spre cârciumă, prin frigul nopţii de iarnă, m-am gândit la
ce măsuri ar trebui să iau. Pasiunea lui Hap pentru fată nu era nici echilibrată, nici
potrivită. Exact din motivele acelea, mă îndoiam că avea să-mi dea ascultare şi s-o
lase mai moale cu curtatul.
Dar, când am intrat în cârciuma friguroasă, n-am văzut nici urmă de Hap sau
Svanja. M-am întrebat pe unde umblau, dar am uitat brusc de ei când am văzut-o
pe Laurel stând la o masă murdară. Vânătorul reginei bea de unul singur. M-am
încruntat, ştiind că avea o gardă permanentă, pusă la dispoziţia ei de Chade. Băiatul
care servea la mese a venit să-i umple halba. După cum a săltat-o Laurel, mi-am
dat seama că îi fusese umplută de mai multe ori în seara aceea.
Mi-am luat şi eu o halbă şi am studiat lumea din cârciumă. La o masă din colţ, doi
bărbaţi şi o femeie păreau aşezaţi astfel încât să stea cu ochii pe vânător. Dar, chiar
în timp ce mă întrebam dacă au gânduri rele, cei doi care formau, evident, o pereche
s-au ridicat, i-au spus la revedere celuilalt bărbat şi au plecat agale, fără să
privească înapoi. Bărbatul rămas singur a chemat o servitoare. Mi s-a părut că
încerca să cumpere de la ea şi altceva, nu numai bere. Purtarea lui de bădăran mi-
a liniştit temerile.
Am traversat încăperea plină de lume. Laurel a tresărit când mi-am aşezat cana pe
masa ei, apoi a întors capul când m-am aşezat lângă ea. I-am vorbit în şoaptă:
— Ăsta nu-i tocmai locul în care te-ai aştepta să-l vezi bând pe vânătorul reginei.
Mi-am plimbat intenţionat privirea prin crâşma nespălată şi am întrebat-o:
— Unde ţi-e ucenicul în seara asta?
Îl văzusem de câteva ori pe fugă. Cu muşchii lui, l-ar fi speriat pe orice bătăuş.
Despre mintea lui aveam o părere mai proastă, mai ales în momentele acelea.
— Nu crezi că e o nechibzuinţă să te plimbi prin oraş fără el?
— Nechibzuinţă? Atunci unde-i paznicul tău? Te paşte un pericol mai mare decât
pe mine, m-a mustrat ea cu amărăciune.
Avea ochii roşii, poate de la bere, poate de la lacrimi. Am vorbit tot în şoaptă.
— Poate că sunt mai învăţat cu genul ăsta de pericole.
— S-ar putea să ai dreptate. Ştiu prea puţine despre tine ca să-mi dau seama cu
ce eşti învăţat şi cu ce nu. Eu însă n-am de gând să mă învăţ cu el. Nici să nu fac
tot ce-mi place fiindcă mă ţine frica-n frâu.
Părea obosită, iar în colţurile gurii şi ale ochilor avea riduri pe care nu mi le
aminteam. Stătea cu frica-n sân, degeaba făcea pe curajoasa.
— Ai mai primit şi alte ameninţări?
Şi-a arătat dinţii într-un zâmbet.
— De ce? Una nu-i de-ajuns pentru tine?
— Ce s-a întâmplat?
A clătinat din cap şi şi-a băut berea. I-am făcut semn băiatului să ne mai aducă.
— Prima n-ar fi zis nimeni că e o ameninţare. O ramură de dafin legată de zăvorul
staulului calului meu. Agăţată de un laţ de sfoară. Şi o pană, a adăugat în silă.
Tăiată în patru şi pârlită.
— O pană?
Mi-a răspuns după un răstimp destul de îndelungat.
— Cineva la care ţin s-a legat prin Har cu o gâscă.
În prima clipă, mi-a stat inima, apoi a reînceput să bată, dar în salturi.
— Deci îţi arată că pot pătrunde în castel, am tras concluzia calm.
Laurel a încuviinţat în tăcere când a venit băiatul să ne umple halbele dintr-un urcior
greu. I-am plătit şi a plecat. Laurel şi-a luat imediat halba, vărsându-şi ceva bere pe
mână. Era uşor ameţită.
— Ţi-au cerut ceva? Sau pur şi simplu ţi-au dovedit că pot ajunge la tine?
— Mi-au cerut, şi încă foarte clar.
— Cum?
— Mi-au lăsat un sul mic de pergament printre hamurile calului. Toţi cei din grajd
ştiu că am insistat să mă ocup singură de Bulgăr. Scria negru pe alb că, dacă ştiu
ce e înţelept să fac şi ce nu, atunci, pe timp de noapte, să las iapa ta neagră şi pe
cea a Lordului Auriu, Malta, în padocul mai îndepărtat.
Pornit din stomac, un fior rece mi s-a răspândit în tot corpul.
— N-ai făcut-o.
— Bineînţeles că nu. Ba chiar am pus pe grăjdarul de încredere să păzească
amândouă animalele azi-noapte.
— Deci, ameninţarea e proaspătă?
— O, da.
A clătinat uşor din cap.
— Şi i-ai spus reginei?
— Nu. N-am spus nimănui.
— De ce? Cum să te apărăm, dacă nu ştim că eşti ameninţată?
A răspuns după o scurtă tăcere.
— N-am vrut să le dau de înţeles că se pot folosi de mine împotriva reginei. Dacă
e să-mi facă de petrecanie, atunci nu vreau să trag pe nimeni după mine. Ar trebui
să mă apăr singură, Tom, nu să mă ascund printre fustele reginei şi s-o sperii şi pe
ea.
Curajoasă. Şi proastă. Dar asta nu i-am spus-o.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Cu caii voştri? Nimic. Dar pe Bulgăr l-am găsit mort în staul a doua zi dimineaţa.
Am rămas fără cuvinte. Bulgăr fusese calul lui Laurel, un animal docil şi inteligent,
mândria ei. Văzând că tac, m-a străpuns cu privirea.
— Ştiu ce gândeşti. Vorbea în şoaptă, cu răutate şi ironie. N-are Har. Pentru ea,
Bulgăr n-a fost decât un cal, un animal pe care îl călărea. Dar nu e adevărat. L-am
crescut de când era mânz, mi-a fost prieten, nu doar animal de călărie. N-a trebuit
să ne împletim minţile ca să ne împletim inimile.
— Nu am gândit deloc aşa, i-am răspuns cu glas foarte scăzut. Am avut multe
animale cu care m-am împrietenit fără să existe între noi legătura aparte a Harului.
Oricine te-a văzut cu Bulgăr şi-a dat seama că animalul te adora. Mă simt vinovat
fiindcă ai protejat caii noştri şi ai plătit pentru asta cu al tău.
Nu ştiu dacă m-a auzit. Se holba la masa zgâriată.
— A murit… A murit încet. I-au dat ceva, nu ştiu cum, şi i-a rămas în gât. S-a umflat
şi l-a sufocat. Cred că… nu, ştiu sigur. A fost culmea bătăii lor de joc, pentru că mă
trag dintr-o familie cu Sânge Străvechi, dar nu am Har. Dacă l-aş fi avut, aş fi ştiut
că suferă şi m-aş fi dus să-l salvez. Când l-am găsit, era căzut la pământ, cu botul
şi pieptul plin de salivă şi sânge… A murit în chinuri, Tom, iar eu n-am fost acolo
să-mi iau rămas-bun de la el.
Faptul că un înzestrat cu Har era în stare de o asemenea cruzime mi-a îngheţat
sângele în vene. Întrecea orice imaginaţie. Mă simţeam mânjit fiindcă oameni cu
care împărţeam aceeaşi magie coborâseră atât de jos. Nu făceau altceva decât să
confirme tot răul care se spunea despre noi.
Laurel răsufla sacadat şi s-a întors spre mine părând să nu se mai gândească la
nimic. Durerea îi întipărise o spaimă pe care nu voia s-o recunoască. Am ridicat
braţul şi am lăsat-o să se ascundă la pieptul meu, îmbrăţişând-o.
— Îmi pare rău, i-am şoptit la ureche. Îmi pare atât de rău, Laurel.
Nu plângea, doar suspina în braţele mele. Nu mai avea putere nici să plângă, poate
că nici să se teamă. Mi-am zis că, dacă Pestriţii izbuteau s-o înfurie, s-ar fi ales cu
un duşman mai puternic decât avuseseră de gând să-şi facă. Asta dacă nu o
omorau mai întâi. M-am foit pe scaun. Din obicei, mă aşezasem cu spatele la
perete. Acum am căutat să cuprind cu privirea toată cârciuma şi pe oricine ar fi
urmărit-o.
Atunci am văzut-o pe Jinna. Probabil că venise ca să mă caute, după ce vorbise cu
nepoata ei. Stătea în uşa pe care tocmai intrase. Privirile ni s-au întâlnit o fracţiune
de secundă. Se holba şocată la femeia din braţele mele. Am implorat-o din ochi,
dar expresia ei nu s-a îndulcit. Apoi şi-a trecut privirea peste mine, ca şi când nu m-
ar fi văzut sau nu m-ar fi recunoscut. S-a răsucit pe călcâie şi a plecat, întorcându-
mi spatele. Am înţeles din gestul ei mai mult decât dintr-o mie de cuvinte.
Ciuda mi-a strâns inima ca o gheară. Nu făceam nimic rău, dar ea plecase din
cârciumă arătându-mi cât de jignită era. Şi nici nu puteam s-o las pe Laurel singură
şi ameţită de bere, ca să fug după Jinna şi să-i explic, deşi mă simţeam înclinat s-
o fac. Aşa că am fiert în propria mea nemulţumire cât a mai suspinat Laurel de
câteva ori până s-a liniştit. S-a ridicat brusc de la pieptul meu şi aproape că m-a
împins. Am eliberat-o din îmbrăţişare. S-a frecat la ochi, şi-a luat halba şi a golit-o
dintr-o sorbitură. Eu de-abia pusesem gura pe bere.
— Sunt o proastă, mi-a dat brusc de ştire. Am venit pentru c-am auzit că în crâşma
asta se adună cei cu Har. Am venit sperând că se va lega cineva de mine şi-mi va
da prilejul să-l omor. Probabil că aş fi fost ucisă şi eu. Cu asta nu ştiu cum să lupt.
Am observat o sclipire tulburătoare în ochii ei. O privire calculată şi rece, în vreme
ce se gândea că, de fapt, ştie cum să lupte.
— Ar trebui să laşi lupta în seama celor care…
— N-ar fi trebuit să se atingă de calul meu, m-a întrerupt ea cu brutalitate.
Ştiam că nu voia să mai audă nimic despre povestea asta.
— Hai să mergem acasă, i-am propus, iar ea a încuviinţat dând din cap obosită.
Am plecat din cârciumă. Străzile friguroase erau luminate numai de lumina
strecurată prin obloanele de la ferestre. După ce am lăsat casele în urmă şi am
început să urcăm pe drumul lung către castel, am întrebat-o cu şovăire:
— Ce-o să faci? O să pleci din Buckkeep?
— Şi unde să mă duc? Acasă, ca să atrag necazul asupra familiei? Nici gând.
A respirat scurt, scoţând aburi pe gură în răceala nopţii.
— Dar cred că ai dreptate. Aici nu pot rămâne. Ce vor face mai departe? Ce e mai
rău decât să-mi omoare calul?
Amândoi puteam da mai multe răspunsuri la întrebarea asta. Am parcurs restul
drumului în tăcere, deşi Laurel nu era nici furioasă, nici tăcută din fire. Îi simţeam
ochii încordându-se în lumina tulbure a lunii. Întorcea capul la orice sunet, cât de
slab. Nu m-am lăsat nici eu mai prejos. Am spart liniştea o singură dată, ca s-o
întreb:
— E adevărat că înzestraţii cu Har se adună la Porcul Pârlit?
— Aşa se zice, mi-a răspuns, ridicând din umeri. Lumea îi spune cârciumii în mai
multe feluri. Bună pentru Har. Sigur îţi sună cunoscut.
Nu-mi suna, dar am reţinut informaţia. Poate că în zvonuri era un sâmbure de
adevăr. Exista în Buckkeep o cârciumă unde se adunau cei cu Har? Cine ar şti să
spună? Ce aş putea afla acolo?
Tocmai când intram de porţile castelului, l-a văzut pe „ucenicul” ei venind în grabă
spre noi. Părea îngrijorat. A mârâit la vederea mea. Laurel a oftat şi a dat drumul
braţului meu. Împleticindu-se, s-a îndreptat către vânjosul care aproape c-a luat-o
pe sus. I-a vorbit degeaba frumos despre mine, fiindcă oricum m-a privit bănuitor
înainte de a o conduce în odaia ei. Eu nu m-am dus direct în a mea, ci am trecut
mai întâi pe la grajduri. Negruţa m-a întâmpinat cu obişnuita ei indiferenţă. Nu o
puteam condamna; în ultimul timp, abia dacă avusesem timp pentru ea. Ca să fiu
sincer, era pentru mine „doar un animal”. O călăream când Lordul Auriu pleca la
plimbare cu Malta, dar altfel, o lăsam în seama grăjdarilor. În clipa aceea, mi s-a
părut că sunt un stăpân rău, dar timp să-i ofer mai multe nu aveam. M-am întrebat
ce-şi puseseră în gând Pestriţii. Dacă animalele noastre ar fi fost lăsate în padocul
îndepărtat, le-ar fi furat? Sau, mai rău, le-ar fi omorât?
Cu simţul Harului încordat, am trecut pe la fiecare boxă şi i-am cercetat pe toţi
grăjdarii şi toţi ajutorii lor care moţăiau printre animale. Nu am recunoscut pe nimeni,
iar Laudwine nu pândea din spatele scărilor sau în faţa uşii. Totuşi, în noaptea
aceea, nu m-am simţit în largul meu decât în camerele de sus ale lui Chade. El nu
era acolo, dar i-am lăsat un raport amănunţit.
L-am discutat a doua zi, însă nu am ajuns la nicio concluzie. Avea să-l mustre pe
paznicul lui Laurel că o lăsase să-i fugă pe sub nas. Nu ştia cum altfel s-o apere pe
Laurel decât păzind-o cât mai bine.
— Ei nu-i pasă. Nu-i convine că am pus pe cineva pe urmele ei tot timpul. Dar
altceva ce pot să fac, Fitz? E importantă pentru noi, i-ar putea scoate pe Pestriţi din
ascunzătoare.
— Cu ce preţ? l-am întrebat aspru.
— Cu cel mai mic posibil, mi-a răspuns morocănos.
— De ce au vrut calul meu şi pe al Lordului Auriu?
Chade a înălţat dintr-o sprânceană.
— Ştii mai multe despre Har decât mine. I-ar putea vrăji ca să vă arunce din şa ori
să se folosească de ei ca să asculte cumva ce vorbiţi între voi?
— Harul nu face aşa ceva, am spus plictisit. De ce caii noştri? De ce nu al prinţului
Dutiful? Parcă bufonul şi cu mine am fi ţinta lor, nu prinţul.
Bătrânul a părut stânjenit.
— O minte prudentă ar merge pe urmele gândului ăluia şi ar vedea unde duce, mai
sugerat, şovăitor, cu voce înceată.
M-am holbat la el. Oare ce voia să-mi spună, în felul său enigmatic? A strâns din
buze şi a clătinat din cap către mine, parcă regretându-şi spusele. Nu după mult
timp, a găsit o scuză ca să plece. Eu am rămas să cuget în preajma focului.
În zilele următoare, m-am simţit prea jenat ca să merg la Jinna. Ştiam că mă port
prosteşte, dar n-aveam încotro. Nu mă simţeam dator cu vreo explicaţie, însă eram
convins că aştepta una. Nu-mi venea în minte nicio minciună convenabilă ca
justificare pentru c-o îmbrăţişasem pe Laurel în cârciumă. Nici măcar nu voiam să
vorbesc despre Laurel cu Jinna. Ar fi apropiat-o de subiecte prea periculoase. Ca
urmare, n-am mai trecut pe la ea.
Când mergeam în oraş, îl căutam pe Hap la atelier. Discutam pe fugă şi
nemulţumitor. Băiatul era conştient că ucenicii ceilalţi ne văd stând de vorbă şi
rostea cuvintele de parcă ar fi vrut să le-arate că era supărat pe meşterul său. Îi era
ciudă că nu o mai putea curta pe Svanja. Tatăl fetei îi punea piedici şi refuza să
stea de vorbă cu el pe stradă. Am simţit că o parte din furia lui Hap se îndrepta spre
mine. I se părea că îl neglijez, dar, când trebuia să-şi facă timp ca să ne întâlnim
seara, prefera tovărăşia Svanjei. Îmi tot făgăduiam că o să mă ocup mai
îndeaproape de el şi că o să mă împac cu Jinna, dar nu ştiu cum se făcea că zilele
se scurgeau, iar eu nu găseam timp nici pentru una, nici pentru alta.
În castel, continuau festivităţile şi înţelegerile negustoreşti în urma logodnei
prinţului. Festivalul Iernii a venit şi a trecut, măreţ cum nu mai fusese vreodată.
Oaspeţilor din Insulele Străine le-a plăcut din cale-afară. Discuţiile despre negoţ şi
distracţiile nobilimii au continuat şi după festival, seară de seară. Păpuşarii,
menestrelii, jonglerii şi alţi artişti din cele Şase Ducate prosperau. Străinii au devenit
o prezenţă obişnuită în sălile din Buckkeep. Unii legau prietenii adevărate şi cu
nobilii care locuiau în castel, şi cu negustorii din oraş. În port, a prins să înflorească
din nou tradiţionalul nostru negoţ cu Insulele Străine. Soseau corăbii încărcate de
mărfuri şi se făcea schimb de bunuri, dar şi de mesaje.
Nu mai era o ruşine să recunoşti că ai un văr sau doi în Insulele Străine. Planurile
lui Kettricken păreau să dea roade.
Nopţile pline de veselie de la curte îmi arătau o faţă a Buckkeepului pe care nu o
cunoscusem. Ca servitor, eram aproape la fel de invizibil ca în copilărie, când
fusesem un ţânc anonim, cu singura diferenţă că, fiind sluga Lordului Auriu, îl
slujeam la întruniri simandicoase, când nobilii se aşezau la mesele de joc, mâncau
sau dansau. I-am văzut în cele mai elegante haine şi în cele mai penibile situaţii.
Ameţiţi de vin sau pleoştiţi de fumariţă, arşi de pofte trupeşti sau străduindu-se
nebuneşte să recâştige ce pierduseră la joc… dacă îmi închipuisem vreodată că
lorzii şi doamnele lor erau alcătuiţi dintr-un aluat mai fin decât pescarii şi croitorii
care se îmbulzeau prin crâşmele din oraş, în iarna aceea mi-a pierit orice iluzie.
Femeile, şi tinere, şi bătrâne, măritate sau nu, se adunau ciotcă, atrase de
farmecele Lordului Auriu, ca şi bărbaţii tineri dornici să iasă în evidenţă ca „prieteni
ai lordului jamaillian”. Spre amuzamentul meu, nici măcar Starling sau Lordul Fisher
nu le puteau rezista farmecelor Lordului Auriu în societate. Nu o dată i s-au alăturat
la masa de joc. De două ori au venit chiar la el în cameră să guste rachiul fin
jamaillian împreună cu ceilalţi oaspeţi. Îmi venea greu să-mi păstrez atitudinea
servilă şi dezinteresul în prezenţa lui Starling. Soţul ei era genul afectuos şi de multe
ori o trăgea lângă el şi-i fura câte-un sărut, ca un băieţandru. Ea îl mustra veselă,
spunându-i că nu ştia să se poarte în societate, dar îmi arunca deseori câte-o
privire, ca să se asigure că văd cu câtă pasiune o curtează soţul ei şi acum. Uneori,
îmi păstram cu greu aerul indiferent. Nu tânjeam de dorul ei nici cu inima, nici cu
trupul, însă mă durea când se fălea înadins cu fericirea ei, numai ca să-mi
amintească mie ce viaţă singuratică duceam. În mijlocul curtenilor veseli şi al
distracţiilor lor sofisticate, eu stăteam, servitor tăcut, martor la plăcerile lor.
Aşa s-a târât iarna lungă şi întunecată. Vârtejul vieţii a lăsat urme şi asupra tânărului
prinţ, şi asupra mea. Într-o dimineaţă, devreme, am ajuns amândoi în turn fără
niciun chef de studiu sau de orice altceva. Prinţul se culcase târziu cu o seară
înainte, fiindcă întârziase la masa de joc alături de Civil şi alţi tineri nobili care
locuiau atunci în castel.
Eu avusesem înţelepciunea să mă culc la o oră mai puţin târzie şi dormisem adânc
şapte ore, înainte ca Nettle să mi se furişeze în vise. Visasem că prind peşte de
râu, că-mi vâr mâna în apă, apuc peştele ascuns şi îl arunc brusc pe mal, lângă
mine. Era un vis frumos, liniştitor. Ochi Întunecaţi era cu mine, îi simţeam prezenţa,
deşi nu-l vedeam. Bâjbâind cu degetele pe sub apa rece, am dat peste o clanţă. Mi-
am vârât capul în apă, să văd ce e acolo. În timp ce-o priveam prin apa verde-
albăstruie, uşa s-a deschis şi m-a tras dincolo de ea. M-am pomenit, ud leoarcă,
într-un dormitor micuţ. După tavanul înclinat, mi-am dat seama că mă aflu la etajul
unei case. Era linişte în jur, iar în odaie ardea o singură lumânare. Întrebându-mă
cum ajunsesem acolo, m-am întors spre uşă. În faţa ei stătea o fată, cu spatele lipit
de ea şi cu braţele desfăcute lateral, ca să nu pot trece. Purta o cămaşă de noapte
lungă, din bumbac, iar părul negru şi lung îi atârna într-o singură cosiţă, peste umăr.
M-am uitat la ea cu surprindere.
— Dacă tu nu-mi dai voie să intru în visele tale, atunci te voi prinde în capcană într-
ale mele, m-a anunţat triumfătoare.
Am stat nemişcat, nici răsuflarea nu mi-am tras-o, şi n-am deschis gura. Într-un colţ
al minţii mele, am simţit că orice i-aş fi oferit, un cuvânt, un gest, o privire, m-ar fi
afundat şi mai mult în capcană. Mi-am luat ochii de la ea, pentru că, recunoscând-
o, intram şi mai adânc în visul ei. Aşa că m-am silit să privesc în jos, la mâinile mele.
Cuprins de o bucurie curioasă, am constatat că nu sunt ale mele. Mă prinsese în
capcană cu înfăţişarea pe care mi-o crease ea, nu aşa cum arătam de fapt. Aveam
degete scurte şi îndesate, palmele şi pielea dintre degete erau negre şi aspre, ca
perniţele labei de lup, iar pe dosul mâinii şi pe încheieturi îmi creştea păr negru,
ţepos.
— Ăsta nu sunt eu.
Vorbisem cu glas tare şi din gură îmi ieşise un mârâit straniu. Mi-am dus mâinile la
faţă şi am dat peste un bot.
— Ba eşti! m-a contrazis ea categorică, dar eu deja începeam să mă fac nevăzut,
să părăsesc corpul în care credea că exist. Îmi alesese drept capcană un trup
nepotrivit. A sărit la mine şi m-a prins de încheietură, dar s-a trezit că strânge între
degete o piele de lup.
— O să te prind eu data viitoare! mi-a făgăduit nervoasă.
— Nu, Nettle. N-o să mă prinzi.
A îngheţat când şi-a auzit numele. Cât s-a străduit ea să mimeze întrebarea – de
unde ştiu cum o cheamă? —, am dispărut din visul ei şi m-am trezit. M-am foit pe
patul tare şi am deschis scurt ochii în bezna cu care deja mă obişnuisem în chilia
mea de servitor. „Nu, Nettle. N-o să mă prinzi.” Rostisem cuvintele cu voce tare, ca
să mă asigur din nou că erau adevărate. Dar n-am mai dormit bine tot restul nopţii.
Aşa se face că eu şi Dutiful stăteam faţă în faţă, cu ochii cârpiţi de somn, la masa
din turnul Meşteşugului, a doua zi, în zori. Zori numai cu numele. Cerul iernii era
negru, iar lumânările de pe masă nu izbuteau să alunge întunericul din colţuri.
Aprinseserăm focul, dar de-abia se mai dezmorţise aerul.
— Poate fi ceva mai rău decât să fim amândoi morţi de somn şi înfriguraţi în acelaşi
timp? l-am întrebat, fără să aştept vreun răspuns.
Prinţul a oftat, dându-mi impresia că nici nu-mi auzise întrebarea. Cea pe care mi-
a pus-o el mi-a trimis un alt soi de fior pe şira spinării:
— Ai folosit vreodată Meşteşugul ca să faci pe cineva să uite de ceva?
— Eu… Nu. Nu am făcut niciodată aşa ceva. De ce întrebi? am adăugat, temându-
mă de răspunsul lui.
A oftat şi mai adânc.
— Pentru că, dacă ar fi cu putinţă, mi-ar face viaţa mult mai uşoară acum. Mă tem
că… azi-noapte am spus ceva cuiva fără să vreau să… N-am vrut să sune aşa, dar
ea…
I-a pierit glasul şi l-a cuprins disperarea.
— Începe cu începutul, i-am propus.
Şi-a luat inima în dinţi trăgând aer adânc în piept, apoi a răsuflat cu furie îndreptată
către el însuşi.
— Jucam pietre cu Civil şi…
— Pietre?
Încă un oftat.
— Mi-am făcut singur o pânză şi piese de joc. Am crezut că voi învăţa să joc mai
bine dacă am şi alt partener în afară de tine.
Mi-am ascuns nemulţumirea. De ce să nu îi înveţe jocul şi pe prietenii lui? Nu-mi
venea în minte niciun motiv. Dar eram dezamăgit.
— Am jucat una sau două partide cu Civil şi le-a pierdut. Aşa cum era şi normal şi
se aşteptase şi el, pentru că nimeni nu joacă bine un joc prima oară când îl învaţă.
Dar mi-a spus că i-a ajuns, că nu era genul de joc care să-i placă. S-a ridicat de la
masă şi s-a dus lângă foc, să stea de vorbă cu altcineva. Lady Vance ne urmărise
jucând mai devreme şi spusese că ar vrea să înveţe, dar atunci eram în toiul unei
partide şi nu aveam cum s-o primim şi pe ea în joc. Însă ea n-a plecat de la masa
noastră, ci ne-a urmărit mai departe, iar când s-a ridicat Civil, nu s-a dus după el,
cum am crezut eu că va face, fiindcă îl urmărise foarte atentă până atunci, ci s-a
aşezat în locul lui. Eu dădusem la o parte pânza şi pietrele, dar ea s-a întins şi m-a
prins de mână, spunând cu hotărâre că trebuia să reîncep jocul, pentru că era
rândul ei să înveţe.
— Lady Vance?
— A, nu cred că ai cunoscut-o. Are, stai puţin, cred că vreo şaptesprezece ani şi e
tare simpatică. O cheamă Advantage, dar zice că e un nume prea lung. E foarte
prietenoasă şi spune poveşti amuzante şi… nu ştiu, mă simt mult mai lejer în
preajma ei decât a altor fete. Nu pare să fie întotdeauna, cum să zic, conştientă că
e fată. Se poartă ca toată lumea. Lordul Shemshy de Shoaks e unchiul ei. Dutiful a
ridicat din umeri, alungând temerile legate de obârşia fetei. Reiau. A vrut să joace
şi, deşi am prevenit-o că era posibil să piardă primele partide, a zis că nu-i pasă, că
dacă jucam cu ea cinci partide, punea rămăşag că avea să câştige cel puţin două.
O prietenă de-a ei a auzit-o şi a venit la masă, întrebând pe ce anume pune
prinsoare. Atunci Lady Vance a zis că, dacă va câştiga, voia să călăresc cu ea a
doua zi, adică azi, iar dacă voi câştiga eu, puteam să-i cer ce vreau. Iar felul în care
a spus-o… parcă m-a provocat să-i cer un lucru care ar putea fi… ăăă… cam
nepotrivit sau…
— Un sărut, am sugerat, cu inima cât un purice. Sau ceva de genul ăsta.
— Ştii că n-aş merge până acolo!
— Dar până unde ai merge?
Chade ştia de întâmplarea asta? Sau regina Kettricken? Cât de târziu în noapte se
petrecuse? Şi cât vin se băuse?
— I-am zis că, dacă pierde, trebuie să ne aducă dejunul mie şi lui Civil în Sala
Oglinzilor şi să ni-l servească ea însăşi, şi să recunoască deschis că eu avusesem
dreptate, jocul cu pietrele nu e pentru fete.
— Ce? Dutiful, eu l-am învăţat de la o femeie!
— Păi… Prinţul a avut destul bun simţ ca să se simtă stânjenit. N-am ştiut. Ai zis că
l-ai învăţat ca parte a instruirii tale în Meşteşug. Am crezut că îl ştii de la tata. Aşa
că… Stai puţin. Deci o femeie te-a ajutat să înveţi Meşteşugul? Am crezut că numai
tata s-a ocupat de tine.
Mi-am blestemat neatenţia.
— Lasă asta, i-am poruncit ferm. Termină-ţi povestea.
A pufnit şi mi-a aruncat o privire care promitea că păstrează întrebarea pentru mai
târziu.
— Prea bine. Oricum, nu eu i-am spus asta Ellianiei, ci Civil, şi…
— Ce i-a spus Ellianiei?
M-a copleşit groaza.
— Că nu-i un joc pentru mintea fetelor. Civil a spus aşa. Jucam cu el şi ea a venit
şi a spus că vrea să înveţe. Dar… lui Civil nu-i place Elliania. Zice că e ca Sydel,
fata care l-a jignit şi i-a călcat în picioare sentimentele, că Elliania nu e interesată
decât să facă o partidă bună. Aşa că nu-i place s-o vadă lângă noi când stăm de
vorbă sau jucăm jocuri de noroc.
A tresărit când a văzut că mă încrunt şi a adăugat bosumflat:
— Elliania nu e ca Lady Vance. Întotdeauna se poartă ca o fată, întotdeauna
cunoaşte bunele maniere şi ce se cuvine sau nu când vrei să fii curtenitor. E atât
de corectă, că se înşală întotdeauna. Înţelegi ce vreau să spun?
— Mi se pare că e o străină la curtea noastră şi încearcă să ne respecte obiceiurile.
Dar continuă.
— Bine. Civil ştie lucrurile astea despre ea, iar ea mereu se străduieşte să dea
dovadă de cele mai bune maniere. El ştia că scapă cel mai uşor de ea dacă-i spune
că, în cele Şase Ducate, jocul pietrelor e numai pentru bărbaţi. I-a explicat într-un
fel care părea amabil, dar în acelaşi timp a fost teribil de amuzant, deşi cam
răutăcios, pentru că ea nu vorbeşte bine limba noastră şi nici nu e învăţată cu
obiceiurile noastre, ca să-şi dea seama cu ce scuză ridicolă venea Civil… Nu te uita
aşa la mine, Tom. Nu eu am spus-o. Şi, odată ce Civil a început să-i explice, dacă
încercam să-l opresc, n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc lucrurile. Deci i-a spus
Ellianiei că jocul cu pietre nu e pentru fete, iar ea a plecat şi s-a dus lângă unchiul
ei, care juca „aruncă osul“ cu tatăl ei, la o masă din capătul opus al sălii. Deci n-a
fost lângă noi când s-a aşezat Lady Vance la masa mea. Aşa că am pregătit piesele
pe pânză şi am început să jucăm. Primele două partide au mers exact aşa cum am
bănuit. La a treia, am făcut o greşeală prostească şi a câştigat ea. Pe a patra, iarăşi
am câştigat-o. Pe urmă – meriţi să fiu lăudat pentru asta – la jumătatea celei de-a
cincea, mi-am dat seama că lumea ar considera nepotrivit ca Lady Vance să ne
servească dejunul lui Civil şi mie. Până şi ducele Shemshy ar vedea-o ca pe-o
insultă. Nepoata lui să facă pe sluga noastră… Poate că Elliania sau mama nu ar fi
gândit aşa. Dar… Aşa că m-am hotărât că e mai bine s-o las să câştige. Nu scăpăm
de călărit cu ea, dar puteam face astfel încât să vină şi alţii cu noi, poate chiar
Elliania.
— Deci ai lăsat-o să câştige, am tras concluzia pe un ton grav.
— Da. Am lăsat-o să câştige. Pentru că s-a înveselit teribil când a câştigat a treia
partidă, s-a pus pe râs şi pe strigat şi le-a spus tuturor că m-a bătut, în jurul nostru
se adunase un grup destul de mare, ca să urmărească jocul. Aşa că, atunci când a
câştigat ultima partidă, a jubilat cu ţipete de bucurie şi una din prietenele ei mi-a
spus: „Ei, prinţe, te-ai înşelat amarnic mai devreme, când ai zis că fetele nu se
pricep la jocul ăsta.” Iar eu i-am răspuns… Am vrut să fac pe deşteptul, Tom, jur, n-
am vrut să jignesc pe nimeni. Am zis…
— Ce-ai zis? am întrebat nervos, văzând că nu-şi încheie fraza.
— Că fetele nu se pricep la el, dar poate că o femeie frumoasă se pricepe. Toată
lumea a râs şi a ridicat paharele în cinstea vorbelor mele. Am băut şi eu şi pe urmă
toţi au lăsat paharele jos. Abia atunci am văzut-o pe Elliania la marginea grupului.
N-a ciocnit cu noi, n-a scos un cuvânt. A stat şi s-a holbat la mine cu o figură
împietrită. Pe urmă s-a răsucit şi a plecat. Nu ştiu ce i-a spus unchiului ei, dar el s-
a ridicat imediat şi s-a dat bătut în faţa tatălui ei, deşi grămada de monede era destul
de mare. Cei doi au părăsit sala de jocuri şi s-au dus direct în camerele lor.
M-am lăsat pe spătarul scaunului, străduindu-mă să chibzuiesc. Am dat
dezaprobator din cap şi-am întrebat:
— Mama ta a aflat?
— Nu cred, a oftat prinţul. Aseară s-a retras devreme din sala de jocuri.
— Dar Chade?
S-a strâmbat, îngrozindu-se numai gândindu-se la reacţia sfetnicului, la fapta lui
nesocotită.
— Nu. Şi el s-a retras devreme. Pare cam obosit şi distrat în ultimul timp.
O ştiam şi eu, şi încă prea bine. Am clătinat iar din cap.
— Asta nu se poate rezolva cu Meşteşugul, băiete. E mai înţelept s-o laşi în seama
celor care se pricep la diplomaţie. Şi, după aceea, să faci tot ce spun ei.
— Ce crezi că îmi vor cere? m-a întrebat, înspăimântându-se.
— Nu ştiu. După mine, să-ţi cer scuze fără ocolişuri ar fi o greşeală; n-ar face decât
să confirme că ai insultat-o. Dar… Nu ştiu, Dutiful. Diplomaţia n-a fost niciodată
punctul meu tare. Dar poate că va şti Chade ce e de făcut. O atenţie specială din
partea ta, ca să arăţi că, în ochii tăi, Elliania e şi frumoasă, şi femeie.
— Dar eu nu cred asta.
Nu i-am luat în seamă protestul plin de amărăciune.
— Şi mai ales să nu călăreşti singur cu Lady Vance. De fapt, cred că ar fi mai
înţelept s-o eviţi.
A dat cu palma în masă, înciudat.
— Dar nu pot să nu-mi respect promisiunea!
— Atunci du-te, m-am răstit. Dar, în locul tău, eu m-aş asigura că lângă mine
călăreşte Elliania şi că numai cu ea stau de vorbă. Civil te-ar putea ajuta, dacă ţi-e
prieten atât de bun cum spui. Roagă-l să-i abată atenţia lui Lady Vance de la tine,
ca să pară că el e cel care-o însoţeşte la plimbare.
— Dar dacă nu vreau să-i abată atenţia de la mine?
Acum era de-a dreptul încăpăţânat şi năzuros, la fel de jignit cum fusese şi Hap
când îl văzusem ultima oară. M-am mulţumit să-l ţintuiesc cu o privire nepăsătoare,
până când l-am făcut să-şi lase ochii în jos.
— Acum ar fi mai bine să pleci, i-am spus.
— Vii cu mine? I se înmuiase vocea. Ca să vorbesc cu mama şi cu Chade.
— Ştii bine că nu pot. Şi, chiar dacă aş putea, consider că de data asta cel mai bine
e să te descurci singur.
Şi-a dres glasul.
— În dimineaţa asta, când mergem să călărim. Vii cu mine?
Am şovăit, apoi i-am propus altceva:
— Invită-l pe Lordul Auriu. Nu-ţi făgăduiesc că voi veni, doar că o să mă gândesc
la asta.
— Şi vei face exact ceea ce va considera Chade că e mai înţelept.
— Probabil. Întotdeauna se descurcă mai bine decât mine când vine vorba de
politeţuri.
— Politeţuri. Pfui! Mi s-a acrit de ele, Tom. De-asta e mult mai uşor să stau în
preajma lui Lady Vance. Ştie să fie ea însăşi.
— Înţeleg, am spus, dar urma să mă gândesc bine şi la asta.
M-am întrebat dacă Lady Vance nu era decât o femeie care pusese ochii pe un prinţ
sau pionul altcuiva, hotărât să dea peste cap planurile lui Kettricken. Ei, aveam să
ne lămurim cât de curând.
Prinţul a plecat. Rămas singur, am contemplat în tăcere camera din turn, ascultând
cum se îndepărtează paşii lui Dutiful pe treptele de piatră. Am auzit şi salutul sonor
al gărzii de la baza scării. Mi-am plimbat ochii de jur-împrejur, am suflat în
lumânarea de pe masă şi am plecat, luând o altă lumânare ca să-mi lumineze
drumul.
M-am oprit pe la Chade înainte de a merge în camera mea de servitor. Am intrat la
el pe uşa secretă şi am rămas pe loc, uimit să-i văd acolo şi pe el, şi pe Thick.
Chade, evident, mă aştepta. Thick părea ţâfnos şi somnoros, cu pleoapele mai
căzute ca de obicei.
— Bună dimineaţa, i-am salutat.
— E bună, într-adevăr, mi-a răspuns Chade.
Îi luceau ochii şi părea foarte mulţumit. Am aşteptat să-mi spună şi mie de ce, dar
el mi-a spus altceva:
— L-am rugat pe Thick să vină devreme azi, aici. Ca să stăm de vorbă toţi trei.
— Aha.
N-am ştiut ce să mai spun. Nu era momentul să mă plâng că ar fi trebuit să mă
pună în gardă. Nu aveam să-i vorbesc astfel în prezenţa lui Thick. Încă nu uitasem
cum subapreciasem o fetiţă şi-mi dădusem drumul la gură în faţa ei. Rosemary, un
mic animal de casă trădător, dresat de Regal. Mă îndoiam că Thick ne-ar fi putut
trăda cuiva, dar ceea ce nu auzea de mine nu avea cum să repete.
— Cum se simte prinţul în dimineaţa asta? m-a întrebat Chade pe nepusă masă.
— Bine, am răspuns prudent. Dar va dori să-ţi spună ceva, destul de urgent. Poate
vei vrea să fii… ăăă… undeva unde să te găsească uşor. Curând.
— Prinţ trist, a confirmat Thick amărât şi a clătinat compătimitor din capul său greu.
Mi s-a făcut inima cât un purice, însă m-am hotărât să-l pun la încercare:
— Nu, Thick, prinţul nu e trist. E vesel. A plecat să ia dejunul cu toţi prietenii lui.
Netotul s-a încruntat la mine. A scos limba mai mult ca de obicei. Buza de jos îi
atârna legănându-se uşor.
— Nu. Prinţul e un cântec trist astăzi. Fete proaste. Un cântec trist. La-la-la-le-lo-
lo-lo.
Neghiobul intona un bocet. M-am uitat la Chade. Ne urmărea îndeaproape schimbul
de cuvinte. Fără a-şi lua ochii de la mine, m-a întrebat:
— Şi Nettle cum se simte azi?
Nu mi-am schimbat expresia feţei. M-am străduit să respir normal, dar nu mai ştiam
cum.
— Nettle e îngrijorată. Omul din vis nu mai vrea să-i vorbească, iar tatăl şi fratele ei
se ceartă. Da, da, da, o doare capul şi cântecul ei e trist. Na-na-na-na, na-na-na-
na.
Thick a pus tristeţea lui Nettle pe o altă melodie, apăsată de nelinişti. S-a oprit brusc,
m-a privit şi a rânjit triumfător.
— Lui Pute-a-câine nu-i place asta.
— Nu. Nu-i place, am încuviinţat pe un ton plat.
Mi-am încrucişat braţele la piept şi mi-am plimbat privirea furioasă de la el la Chade.
— Nu-i cinstit, am spus.
Mi-am încleştat fălcile – vorbisem ca un copil.
— Într-adevăr, nu e, a recunoscut Chade cu blândeţe. Thick, poţi să pleci dacă vrei.
Cred că ţi-ai terminat treaba aici.
Thick şi-a ţuguiat buzele gânditor.
— Adus lemne. Adus apă. Duc vasele. Adus mâncare. Aprins lumânări. S-a scobit
în nas. Da. Treaba gata.
A dat să plece.
— Thick, l-am strigat, iar când s-a oprit, aruncând o privire mânioasă, l-am întrebat:
ceilalţi servitori îl mai bat pe Thick? Îi mai iau monedele? Sau e mai bine acum?
S-a încruntat la mine.
— Ceilalţi servitori?
A părut oarecum alarmat.
— Ceilalţi servitori. Înainte, „bătut pe Thick, luat monedele”, mai ştii?
Am încercat să-i imit inflexiunile vocii şi gestul. În loc să-i zgândăresc memoria, l-
am făcut să dea înapoi speriat.
— Las-o baltă, m-am grăbit să-i spun.
Străduindu-mă să-i aduc aminte că, probabil, îmi datora o favoare, nu făcusem
altceva decât să-l îndepărtez şi mai mult de mine. S-a tras înapoi, scoţându-şi buza
de jos în afară.
— Thick. Să nu uiţi tava, i-a spus Chade cu blândeţe.
Servitorul s-a uitat urât, dar s-a întors după tava cu resturile de la dejunul lui Chade.
A luat-o şi a ieşit cu paşi repezi, parcă temându-se că aveam să-l atac.
Când stativul cu sticle de vin a revenit la loc în spatele lui, m-am aşezat pe scaunul
meu.
— Aşadar? am întrebat.
— Aşadar, a repetat Chade binevoitor. Când aveai de gând să-mi spui?
— Niciodată.
M-am lăsat pe spătarul scaunului şi am hotărât că nu mai aveam ce discuta despre
asta. Am vrut să-i abat atenţia în altă parte.
— Ţi-am spus adineauri că Dutiful trebuie să-ţi vorbească, şi asta cât mai curând.
Ar trebui să te poată găsi.
— Despre ce e vorba?
— Cred că e mai bine să-ţi spună chiar prinţul meu. Mi-am muşcat limba, dar am
adăugat: Bineînţeles, poţi să-l întrebi oricând pe Thick.
— Atunci mă duc în camera mea. Imediat. Fitz, Nettle e în pericol?
— Sunt sigur că nu ştiu.
Am observat că făcea eforturi ca să se stăpânească.
— Ştii ce vreau să spun. Foloseşte Meşteşugul, nu-i aşa? Fără s-o călăuzească
nimeni. Şi se pare că totuşi te-a găsit. Sau ai găsit-o tu primul?
Aşa să fi fost? Îi pătrunsesem în vise în copilăria ei, ca într-ale lui Dutiful? Oare
pusesem chiar eu temelia legăturii pe care îşi clădea ea Meşteşugul acum? Am
căzut pe gânduri, dar Chade mi-a luat tăcerea drept încăpăţânare.
— Fitz, cum pot fi atât de îngust la minte? Zicând că o protejezi, o pui, de fapt, în
primejdie. Nettle ar trebui să fie aici, la Buckkeep, unde poate fi învăţată să-şi
controleze talentul.
— Şi să fie pusă în slujba tronului Farseer.
M-a fixat cu privirea, dar fără să-şi piardă calmul.
— Bineînţeles. Dacă magia e darul ei moştenit, atunci e datoare să-l slujească. Cele
două merg mână în mână. Sau i-ai refuza şansa pentru că şi ea e bastardă?
Mi-am înăbuşit brusca răbufnire de furie. Când am fost în stare să vorbesc, am
răspuns cu voce domoală:
— Eu nu văd aşa lucrurile. Nu îi refuz nimic. Încerc s-o apăr.
— Gândeşti aşa numai pentru că te încăpăţânezi s-o ţii departe de Buckkeep cu
orice preţ. Ce ameninţare teribilă crezi că o paşte dacă vine aici? Muzica şi poezia,
dansul şi frumuseţea pe care le-ar învăţa? Un tânăr de obârşie nobilă, pe care l-ar
cunoaşte, ar face o partidă bună şi ar trăi bine? Nepoţii tăi care ar creşte sub privirile
tale?
Vorbea de parcă el era cel rezonabil, iar eu, egoistul. Am inspirat adânc.
— Chade. Burrich a spus deja că fata lui nu va veni la Buckkeep. Dacă îl presezi
sau, mai rău, dacă forţezi lucrurile, va bănui că ai un motiv ascuns. Şi cum îi vei
spune lui Nettle că are Meşteşugul în sânge fără să-i spui de la cine l-a moştenit,
când te va întreba? Ştie că Molly e mama ei. Rămâne doar familia tatălui…
— Sunt şi copii care au Meşteşug şi nu se înrudesc cu neamul Farseer. Poate că l-
a primit de la Molly sau de la Burrich.
— Doar ea, fraţii ei, nu, am subliniat.
Chade a lovit înciudat masa cu palma.
— Am mai spus-o. Eşti prea prudent, Fitz. Dar dacă una, dar dacă alta. Te fereşti
de necazuri care poate că nici nu-ţi vor bate la uşă. Şi dacă Nettle ar descoperi că
tatăl ei e un Farseer? Ar fi chiar atât de rău?
— Da, fiindcă, dacă ar veni la curte, ar afla nu numai că e copil din flori, ci şi că tatăl
ei e un Farseer mânjit cu Har. Ce s-ar alege atunci de perspectiva unui soţ nobil şi
de viitorul ei luminos? Ce s-ar alege de fraţii ei, de Molly şi Burrich, dacă ar trebui
să înfrunte un asemenea trecut? Să nu crezi că, dacă o aduci pe Nettle aici, Burrich
nu va veni s-o vadă, ca să se asigure că-i merge bine. Ştiu că m-am schimbat, dar
în faţa lui m-ar trăda imediat şi cicatricele, şi anii. Dacă m-ar vedea, m-ar recunoaşte
şi ar fi distrus. Sau ai încerca să-i ascunzi adevărul, să-i spui lui Nettle că nu trebuie
să-i dezvăluie mamei şi tatălui ei că învaţă Meşteşugul, şi încă de la un bărbat cu
nasul rupt şi o cicatrice pe obraz? Nu, Chade. Mai bine să stea acolo unde e, să se
mărite cu un fermier pe care îl va iubi şi să ducă un trai liniştit.
— Un viitor de-a dreptul idilic, a remarcat Chade nervos. Sunt convins că orice fiică
de-a ta ar fi încântată să aibă o viaţă atât de paşnică, de netulburată.
Sarcasmul a continuat să-i picure din aceste cuvinte până când a întrebat:
— Şi cum rămâne cu datoria ei faţă de prinţ? Dutiful are nevoie de o coterie.
— O să-ţi găsesc pe altcineva, am făgăduit cu nesăbuinţă. Cineva la fel de puternic
ca ea, dar nu înrudit cu mine. Şi fără un trecut complicat.
— Mă îndoiesc că un asemenea om e uşor de găsit. S-a încruntat brusc. Sau ai mai
întâlnit şi alţii şi n-ai considerat necesar să aflu şi eu?
Am văzut că nu s-a oferit pe sine însuşi şi m-am ferit să-l stârnesc.
— Chade, îţi jur, nu cunosc niciun alt candidat la Meşteşug. Numai pe Thick.
— Aha. Să înţeleg că pe el îl vei pregăti?
Întrebarea era ironică, Chade încerca să mă facă să recunosc că nu existau alţi
oameni potriviţi. Ştiam că se aştepta să-l refuz cu hotărâre. Thick mă ura şi se temea
de mine. Pe deasupra, mai era şi nerod. Nu puteam găsi niciun învăţăcel pe care
să mi-l doresc mai puţin. În afară de Nettle. Şi poate de încă unul. Disperarea mi-a
scos cu forţa vorbele din gură:
— Ar mai fi cineva.
— Şi mie nu mi-ai spus?
Tremura, gata să-şi dea frâu liber mâniei.
— Nu eram sigur. Nu sunt nici acum. De-abia de curând am început să mă gândesc
la el. L-am cunoscut cu ani în urmă. Şi, instruit, ar putea fi la fel de periculos ca
Thick, dacă nu mai periculos. Pentru că are nu numai păreri proprii, la care ţine cu
încăpăţânare, ci şi Har.
— Cum îl cheamă?
Era o poruncă, nu o simplă întrebare.
Mi-am făcut curaj şi am ieşit din prăpastie.
— Rolf cel Negru.
Chade şi-a încreţit fruntea. Şi-a îngustat ochii, scotocindu-şi memoria.
— Bărbatul care s-a oferit să te înveţe să-ţi controlezi Harul? Cel pe care l-ai întâlnit
în drum spre Regatul Munţilor?
— Da. Chiar el.
Chade fusese de faţă când îi povestisem lui Kettricken de-a fir a păr călătoriile mele
prin cele Şase Ducate, în căutarea ei.
— Întrebuinţa Harul cum n-am mai văzut pe nimeni s-o facă. Ştia ce discutam cu
Ochi Întunecaţi între patru ochi. Niciun alt om cu Har nu mi-a mai dovedit că e în
stare de aşa ceva. Unii ştiau când comunicăm prin Har, dacă nu eram destul de
atenţi, dar nu pricepeau ce anume ne spuneam. Rolf pricepea. Chiar şi atunci când
am încercat să ne ferim de el, tot l-am bănuit că ştie mai multe decât arată. Poate
că se folosea de Har ca să ne găsească şi de Meşteşug ca să-mi asculte gândurile.
— Dar n-ar fi trebuit să-ţi dai seama?
— Nu mi-am dat, am spus, ridicând din umeri. Aşa că probabil mă înşel. Şi nici n-
am chef să-l caut pe Rolf ca să aflu adevărul de la el.
— Oricum, nici n-ai putea. Te anunţ cu părere de rău c-a murit acum trei ani. S-a
îmbolnăvit de fierbinţeală şi s-a stins repede.
Am înţepenit, şocat şi de veste, şi fiindcă o aflase Chade. M-am aşezat pe un scaun.
Nu m-a copleşit suferinţa. Legătura mea cu Rolf cel Negru fusese întotdeauna pe
muchie de cuţit. Dar îmi părea rău. Plecase dintre noi. M-am întrebat cum se
descurca Holly fără el şi cum suportase ursoaica Hilda pierderea lui. Un timp, am
rămas cu ochii la perete, închipuindu-mi o căsuţă dintr-un loc îndepărtat.
— De unde ştii? am îngăimat într-un târziu.
— Hai, Fitz, i-ai povestit reginei despre el. Şi te-am auzit pomenindu-i numele şi
înainte, când aveai febră şi delirai din cauza rănii infectate. Am ştiut că e un
personaj important. Iar oamenilor importanţi le ţin socoteala.
Era ca în jocul cu pietre. Tocmai pusese o nouă piesă pe tablă, una care îi dezvăluia
vechea strategie. Am completat eu ceea ce lăsase el la o parte:
— Aşadar, ştiai că m-am întors aici. Că am învăţat cu el o vreme.
A încuviinţat cu o scurtă înclinare a capului.
— N-am fost foarte sigur. Dar am bănuit că erai tu. Am primit ştirea cu bucurie. Nu
mai auzisem nimic despre tine, ştiam doar ce aflasem de la Starling şi Kettricken
după ce te lăsaseră în cariera de piatră. Dar să aud că eşti teafăr şi nevătămat…
Luni de zile am tot aşteptat să-mi apari la uşă. Ardeam de nerăbdare să aflu din
gura ta ce s-a întâmplat după ce Verity-Dragonul a părăsit cariera. Erau atât de
multe necunoscute! Mi-am imaginat revederea noastră în sute şi sute de feluri.
Bineînţeles, ştii că am aşteptat în zadar. Şi, în cele din urmă, am înţeles că n-o să
te întorci la noi de bunăvoie.
A oftat, cu gândul la dureri şi dezamăgiri trecute. Apoi a adăugat cu voce liniştită:
— Totuşi, m-am bucurat când am auzit că trăieşti.
Nu-mi făcea reproşuri, pur şi simplu îşi recunoştea suferinţa. Alegerea mea îl rănise,
dar mi-o respectase. După răstimpul petrecut cu Rolf, probabil pusese iscoade pe
urma mea. Iscoadele nu ştiuseră că-l urmăreau pe FitzChivalry Farseer, însă, fără
îndoială, mă găsiseră. Altfel cum ar fi ştiut Starling să ajungă la uşa mea cu atâţia
ani în urmă?
— Nu m-ai scăpat niciodată din ochi, nu-i aşa?
S-a uitat la tăblia mesei şi a răspuns cu încăpăţânare:
— Altcineva ar fi spus că mi-am păstrat mereu asupra ta mâna protectoare. Aşa
cum ţi-am spus, Fitz, întotdeauna ţin socoteala oamenilor importanţi.
Puţin mai târziu, a continuat, ca şi când mi-ar fi citit gândurile:
— Am încercat să te las în pace, Fitz. Să-ţi găseşti liniştea, chiar dacă asta însemna
să mă scoţi din viaţa ta.
Cu zece ani în urmă nu i-aş fi înţeles durerea din voce. Aş fi fost de părere că se
amestecă unde nu-i fierbe oala şi vrea să-mi pună el ordine în viaţă. Abia acum,
când aveam un fiu la fel de căpos ca mine, care-mi nesocotea absolut toate
sfaturile, înţelegeam ce sacrificiu făcuse Chade când mă lăsase să merg pe drumul
ales de mine şi să-mi iau propriile hotărâri. Probabil crezuse ceea ce credeam şi eu
despre Hap, că mergeam, evident, pe calea greşită. Numai că bătrânul asasin mă
lăsase pe mine s-o schimb.
În clipa aceea am luat o hotărâre. Şi am izbutit să-l surprind:
— Chade, dacă vrei, aş putea încerca… vrei să încerc să te învăţ Meşteşugul?
Privirea i-a devenit brusc de nepătruns.
— A, deci acum te oferi? Interesant. Dar cred că progresez destul de repede şi
studiind de unul singur. Nu, Fitz. Nu vreau să mă înveţi.
Am lăsat capul în jos. Poate că meritam dispreţul lui. Am oftat.
— Atunci o să fac ce-mi ceri, de data asta. O să-l instruiesc pe Thick. O să-l conving
eu cumva să mă lase să-l învăţ. Puternic cum e, poate că va face singur cât o
coterie întreagă pentru Dutiful.
Şocat, Chade a păstrat tăcerea preţ de câteva clipe, apoi a zâmbit amar:
— Mă îndoiesc, Fitz. Iar tu nu numai că te îndoieşti, dar nu crezi o iotă din ce spui.
Totuşi, să lăsăm deocamdată lucrurile aşa cum sunt. Vei începe să-l înveţi pe Thick.
În schimb, eu o voi lăsa pe Nettle acolo unde e. Îţi mulţumesc. Acum trebuie să
plec, să aflu în ce belea s-a vârât prinţul Dutiful de data asta.
S-a ridicat greoi de pe scaun, ca şi când l-ar fi durut şalele şi genunchii. L-am privit
plecând, dar n-am mai spus nimic.

Capitolul X
HOTĂRÂRI

Din câte se povesteşte, atât Kebal Rawbread, cât şi Femeia Palidă au pierit în
ultima lună. Au plecat pe mare, spre Hjolikej, cu ultima Corabie Albă, având un
echipaj alcătuit din cei mai credincioşi adepţi ai lor. De atunci n-au mai fost văzuţi
şi nici epava corabiei n-a fost găsită. Se presupune că, aşa cum s-a întâmplat cu
multe alte vase de pe Insulele Străine, dragonii au zburat deasupra ei, au amorţit
echipajul şi au lăsat-o să piară, pradă uraganului şi talazurilor stârnite de aripile lor
uriaşe. Cum nava era încărcată cu ceea ce, în limba Străinilor, înseamnă „piatra
dragonului”, probabil că s-a scufundat repede.
Raport către Chade Fallstar, scris la sfârşitul Războiului Corăbiilor Roşii
Am coborât agale spre camerele Lordului Auriu. Am încercat să mă concentrez
asupra grijilor prinţului, însă n-am fost în stare să mă gândesc decât la necazul mai
mare pe care mi-l adusesem singur pe cap. Abia reuşeam să-l învăţ pe prinţ, care
era un elev capabil şi docil. Aveam să mă consider norocos dacă Thick nu încerca
să mă omoare de la prima lecţie. Însă mai ameninţa o umbră; Chade ştiuse să mă
momească, aşa cum nu putea decât cineva care mă cunoştea foarte bine: Nettle
acolo, la Buckkeep, unde puteam s-o văd zi de zi, s-o urmăresc înflorind ca să se
preschimbe în femeie şi, probabil, să-i ofer o viaţă mai uşoară decât i-ar fi oferit
Burrich şi Molly. Am încercat să-mi scot ideea din cap. Era o dorinţă egoistă.
Străbătând coridoarele secrete ale lui Chade, am făcut un scurt ocol până la unul
din locurile pentru spionat. Am stat o vreme lângă el, şovăind. Ar fi fost prima oară
când veneam acolo înadins, ca să trag cu urechea. M-am aşezat pe banca prăfuită
şi m-am uitat în odăile Narcescăi.
Mi-a surâs norocul. Vasele de la micul dejun erau încă pe masă, între Peottre şi
fată. Niciunul nu părea să aibă poftă de mâncare. El era deja în costurnul de călărie.
Elliania purta o rochie drăguţă, albastru cu alb, cu multă dantelă la manşete şi la
gât. El a clătinat dezaprobator din capul său mare.
— Nu, fetiţo. E ca la pescuit. Întâi pui cârligul în undiţă şi numai după aceea poţi să
te joci cu el. Arată-i acum că eşti supărată pe el, şi se va feri de gustul neplăcut al
supărării tale, căutând penele mai strălucitoare şi ouăle mai dulci ale altei păsări.
Nu-i poţi arăta ce simţi, Elli. Uită de insultă. Poartă-te ca şi când n-ai fi auzit-o.
Ea a izbit tava cu lingura, făcând câţiva stropi de terci să sară din farfurie.
— Nu pot. Aseară m-am prefăcut că sunt calmă, atât de mult cât sunt în stare. În
clipa asta, n-aş putea să-i arăt ce simt pentru el decât c-o muchie de cuţit, unchiule.
— A, şi cât de mult bine le-ai face astfel mamei tale şi surorii tale mai mici.
Vocea lui Peottre fusese domoală, dar Elliania a împietrit, ca şi când ar fi pomenit
de moarte şi molime ajunse în camera de alături. Şi-a plecat mica bărbie mândră,
proptindu-şi capul în piept, cu genele lăsate. Am simţit ce efort de voinţă făcea ca
să se stăpânească şi, dintr-odată, mi-am dat seama cât se schimbase în lunile
petrecute la Buckkeep. Poate că Peottre îi spunea încă „peştişorul meu”, dar fata
pe care o vedeam acum nu mai era copila pe care o spionasem prima dată.
Brutalitatea curţii din Buckkeep alungase din ea şi ultimele fărâme de copilărie.
Vorbea cu hotărâre, ca o femeie:
— Unchiule, voi face ce e mai bine pentru casa mamelor noastre. O ştii. Orice
trebuie ca să „prind peştele” ăsta.
Când şi-a ridicat privirea către el, linia buzelor era fermă, dar îi înotau ochii în lacrimi.
— Nu treaba aia, a spus el încet. Nu încă, poate niciodată. Eu aşa sper. A oftat. Dar
trebuie să fii prietenoasă cu el, Elli. Nu-i poţi arăta furia. Îmi plânge sufletul când îţi
spun că trebuie să laşi impresia că nu te-a atins insulta. Zâmbeşte-i. Poartă-te ca
şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Trebuie să facă mai mult decât atât.
N-am văzut cine vorbise, dar am recunoscut vocea menajerei. Am văzut după ce s-
a apropiat şi am studiat-o mai atent decât prima dată. Părea de vârsta mea şi era
îmbrăcată simplu, ca o servitoare. Dar, după ţinuta ei, ştiai că ea dădea poruncile.
Avea păr şi ochi negri, pomeţi laţi şi un nas mic. A clătinat din cap nemulţumită,
uitându-se de la unul la altul.
— Trebuie să pară umilă şi doritoare.
A tăcut şi am văzut muşchii feţei lui Peottre încordându-se când a strâns din dinţi.
Femeia a zâmbit. A continuat, evident uşurată:
— Şi trebuie să-l faci să creadă că e posibil să… să-i cedezi. Îngenunchează-l pe
ţărănoiul ăsta de prinţ, Elliania, a adăugat, cu glas mai gros, şi nu-l lăsa să se ridice.
Nu trebuie să se uite la altă femeie; nici măcar nu trebuie să se gândească să se
culce cu alta înainte de nuntă. Numai al tău trebuie să fie. Trebuie să pretinzi cumva
că-ţi aparţine cu trup şi suflet. Ai auzit avertizarea Doamnei. Dacă dai greş, dacă se
îndepărtează de tine şi o lasă grea pe alta, tu şi ai tăi sunteţi pierduţi.
— Nu pot s-o fac, a izbucnit fata.
Şi a luat privirea îngrozită a unchiului ei drept reproş, pentru că a continuat cu
disperare:
— M-am străduit, unchiule Peottre. Am încercat. Am dansat pentru el, i-am mulţumit
pentru cadouri şi m-am străduit să par foarte interesată de conversaţia lui
plictisitoare în limba asta ţărănească. Dar totul e zadarnic, pentru că el mă
consideră o fetiţă. Mă priveşte de sus, ca pe-o copilă, o ofrandă din partea tatălui
meu pentru încheierea unui tratat.
Unchiul ei s-a lăsat pe spătarul scaunului, împingând la o parte farfuria cu mâncare
neatinsă. A oftat din străfunduri, apoi a săgetat-o pe slujitoare cu privirea.
— Ai auzit-o, Henja. A încercat deja tactica ta dezgustătoare. Prinţul n-o vrea. E un
băiat cu niciun strop de foc în sânge. Mai mult de-atât nu ştiu ce-am putea face.
Elliania şi-a îndreptat brusc spatele.
— Ştiu eu.
Şi-a împins bărbia în faţă şi ochii negri, negri ca noaptea, i s-au învăpăiat iarăşi.
Peottre a clătinat din cap dezaprobator.
— Elliania, eşti doar un…
— Nu mai sunt copil, nici măcar fetiţă! Nu mai sunt fetiţă de când mi s-a aruncat pe
umeri îndatorirea asta. Unchiule, nu poţi să te porţi cu mine de parcă aş fi copil şi
să te-aştepţi pe urmă să vadă alţii în mine o femeie. Nu poţi să-mi dai haine de
păpuşă, să-mi ceri să fiu drăguţă şi blândă, micul odor al unei mătuşi îngăduitoare,
şi pe urmă să te aştepţi să-l atrag pe prinţ. A crescut la curtea asta, printre femeile
astea lunecoase ca peştele. Dacă nu mă deosebesc cu nimic de ele, nici măcar nu
mă va lua în seamă. Lasă-mă să fac ce trebuie. Ştim amândoi că, dacă o să
continuăm aşa, vom da greş. Aşa că lasă-mă să încerc şi varianta mea. Dacă nu
merge, avem de pierdut?
Peottre a rămas un timp cu ochii la ea. Fata a întors capul sub privirea lui
pătrunzătoare şi şi-a făcut de lucru turnând în ceşti ceaiul până atunci neatins. A
luat-o pe a ei şi a sorbit, ferindu-se să-i întâlnească ochii.
— Ce propui, copilă? a întrebat-o Peottre cu spaimă în glas.
Fata a lăsat ceaşca pe masă.
— Nu ce a propus Henja, dacă de asta te temi. Nu. Femeia aceasta îţi propune să-
i spui vârsta mea. Astăzi. În anii lor de ţărani, nu în ai Runelor Zeului. Şi, cel puţin
astăzi, să mă laşi să mă îmbrac şi să mă port ca una dintre fiicele din casa mamei
noastre, insultată cum m-a insultat el când a preferat frumuseţea alteia în locul
frumuseţii mele şi a spus-o în faţa tuturor. Lasă-mă să-l îngenunchez, aşa cum ai
poruncit. Nu cu dulcegării greţoase, ci cu biciul, cum merită un câine ca el.
— Elliania. Nu. Ţi-o interzic, a poruncit servitoarea.
I-a răspuns Peottre. S-a ridicat în picioare, înălţându-şi palma lată.
— Ieşi afară, femeie! Piei din ochii mei dacă nu vrei să mori. Îţi jur, Doamnă. Dacă
nu pleacă acum, rămâi fără slugă!
— O să-ţi pară rău! a mârâit Henja, dar s-a grăbit să plece.
Am auzit-o trântind uşa.
Pe urmă Peottre a vorbit încet şi apăsat, ca şi cum cuvintele lui ar fi putut s-o
ferească pe Elliania de căderea într-o prăpastie.
— Nu avea dreptul să-ţi vorbească aşa. Dar eu îl am, narcescă. Ţi-o interzic.
— Serios? l-a întrebat ea cu voce egală, şi am ştiut că Peottre pierduse.
A urmat o bătaie în uşă. Era tatăl fetei. A intrat salutându-i pe amândoi. Elliania s-a
scuzat aproape imediat, spunând că trebuie să se îmbrace pentru plimbarea călare
cu prinţul, care o aştepta la jumătatea dimineţii. După plecarea ei, tatăl Narcescăi a
început o discuţie despre o corabie cu mărfuri care întârziase. Peottre îi răspundea,
dar rămăsese cu ochii la uşa pe care ieşise Elliania.
La scurt timp după aceea, am intrat cu mare băgare de seamă în chilia mea de
slugă şi, de acolo, cu şi mai multă precauţie, în odăile calde şi spaţioase ale Lordului
Auriu. L-am găsit singur, la masă, terminându-şi porţia din dejunul copios comandat
zilnic pentru amândoi. Probabil că toată curtea se întreba cum poate rămâne aşa
de suplu dacă dimineaţa mănâncă atât de mult aşa cum susţine.
M-a cercetat cu ochii lui galbeni în timp ce intram fără zgomot.
— Hm… Stai jos, Fitz. Nu-ţi zic bună dimineaţa, pentru că e, evident, prea târziu.
Vrei să-mi povesteşti de ce eşti aşa de abătut?
Ar fi fost zadarnic să-i mint. M-am aşezat în faţa lui şi am ciugulit direct de pe tavă
în timp ce-i istoriseam ce gafă făcuse Dutiful. N-avea rost să i-o ascund. Prinţul
avusese destui spectatori şi povestea urma oricum să ajungă la urechile Lordului
Auriu, şi încă destul de curând, dacă nu cumva fusese şi el de faţă. Despre Nettle
nu i-am spus nimic. Mă temeam oare că ar fi putut fi de acord cu Chade? Nu eram
sigur. Ştiam doar că pe asta voiam s-o ţin pentru mine. N-am suflat nicio vorbă nici
despre scena văzută prin gaura din zid. Aveam nevoie de timp să pun cumva ordine
în cele aflate înainte de a i le dezvălui altcuiva.
Când am terminat de povestit, Lordul Auriu a dat din cap a încuviinţare.
— N-am fost atunci în sala de joc, am preferat să-i ascult pe menestrelii din Insulele
Străine, sosiţi de curând. Dar tărăşenia am aflat-o chiar aseară, înainte de a mă
retrage. Am fost deja invitat să călăresc cu prinţul în dimineaţa asta. Vrei să vii şi
tu?
A zâmbit când am dat din cap. Pe urmă şi-a tamponat buzele cu şervetul.
— Vai, vai, nefericită gafă, cea mai nefericită. Bârfele vor fi de-a dreptul suculente.
Mă întreb cum vor reuşi regina şi sfetnicul ei să echilibreze lucrurile.
Nu era uşor să dai un răspuns. Ştiam că avea să se folosească de agitaţia stârnită
de gafa prinţului ca să afle cui îi era loial fiecare curtean în parte. Am mâncat
amândoi tot ce era pe tăvi. Eu le-am dus pe urmă la bucătărie, unde am zăbovit
puţin. Da, servitorii bârfeau deja şi se zvonea că între prinţ şi Lady Vance e mai
mult decât un simplu joc cu pietrele. Cineva chiar susţinea că-i văzuse plimbându-
se singuri în grădina plină de zăpadă, cu câteva seri în urmă. O altă servitoare
povestea că ducele Shemshy era mulţumit, ba chiar că spusese că el unul nu vedea
nicio piedică în calea unirii tinerilor. Mi s-a făcut inima cât un purice. Ducele
Shemshy avea influenţă. Dacă începea să ceară sprijin nobililor pentru căsătoria
nepoatei sale cu prinţul, era foarte posibil să pună capăt şi logodnei cu Narcesca,
şi alianţei.
Cât am rămas acolo, am mai observat ceva care mi-a trezit bănuieli. Servitoarea
Narcescăi, femeia care se certase cu Peottre, a trecut grăbită pe lângă uşile
bucătăriei şi a ieşit în curte. Era îmbrăcată gros, cu mantie şi cizme, ca şi cum ar fi
plecat într-o plimbare lungă în ziua aceea rece. Poate că stăpâna ei o trimisese cu
treabă în oraş. Dar nu avea niciun coş. Şi nici nu părea genul de slujitoare care să
fie trimisă la piaţă. Plecarea ei n-a nedumerit şi m-a îngrijorat. Dacă nu i-aş fi
făgăduit prinţului că aveam să călăresc cu el, aş fi urmărit-o. Dar a trebuit să urc
scările în grabă, ca să-mi pun haine potrivite pentru călărie.
Când m-am întors în camerele Lordului Auriu, tocmai îşi punea la punct ultimele
amănunte ale costurnului. În prima clipă, m-am întrebat dacă lorzii jamaillieni se
îmbrăcau cu adevărat atât de ţipător. Trupul său subţire se îndoia sub straturi peste
straturi de materiale groase. O mantie grea de blană atârna pe un scaun. Bufonul
nu suportase niciodată frigul, iar Lordul Auriu îi moştenise această slăbiciune. Îşi
aranja gulerul de blană, ca să stea după placul lui. Cu o mână lungă şi subţire, mi-
a făcut semn să mă duc în camera mea şi să mă grăbesc, în vreme ce continua el
să se studieze în oglindă.
Am aruncat o privire în odaia mea, la straiele întinse pe patul meu, şi am protestat:
— Dar sunt gata îmbrăcat!
— Nu aşa cum îmi doresc eu. Am descoperit că mai mulţi lorzi tineri de la curte şi-
au luat gardă de corp, într-o neizbutită încercare de a mă imita. E vremea să le arăt
că imitaţia nu poate egala originalul. Îmbracă-te, Tom Badgerlock.
Am mârâit, iar el mi-a zâmbit dulce.
Hainele erau albastre, ca ale tuturor servitorilor, dar de o calitate excelentă. Am
recunoscut mâna croitorului Scrandon. Acum, după ce-mi luase măsurile, Lordul
Auriu îmi putea vârî pe gât haine elegante oricând avea chef. Materialul era fin,
foarte călduros, bufonul avea grijă să mă simt bine. Avusese grijă şi să ceară să
bufonul de aur fie croite şi astfel încât să nu mă stânjenească în mişcări. Dar, când
am întins un braţ al cămăşii cu croială ciudată, am observat cute de diverse nuanţe
de albastru care, desfăcute, aduceau cu o aripă de pasăre întinsă ca să-şi dezvăluie
penajul de culori diferite. Când am îmbrăcat-o, am remarcat că avea buzunare
cusute în cele mai interesante locuri. Cu ele am fost de acord, chiar dacă m-am
strâmbat la gândul că Lordul Auriu îi spusese croitorului unde să le adauge, fiindcă
aş fi preferat să nu ştie nimeni că am nevoie de buzunare ascunse.
Ca şi când mi-ar fi ghicit îngrijorarea, bufonul mi-a vorbit din cealaltă cameră:
— Vei băga de seamă că i-am cerut lui Scrandon să adauge buzunare în care să
cari cele necesare mie, precum săruri aromate, ierburi pentru digestie, instrumente
de înfrumuseţare şi nişte batiste în plus. I-am dat măsuri precise pentru ele.
— Da, lordul meu, am răspuns cu seriozitate şi am început să umplu buzunarele cu
pricina după cum mi-o cereau propriile nevoi.
Când am săltat mantia grea, am descoperit obiectul care-mi întregea ţinuta. Garda
şi teaca sabiei erau atât de ţipător împodobite, încât nu mi-am putut reţine o
strâmbătură. Dar, când am scos sabia, am auzit şoapta morţii ieşind din teacă odată
cu ea şi am simţit arma legănându-mi-se ca o pasăre pe degete. Am oftat şi-am
ridicat privirea. Bufonul stătea în cadrul uşii mele. Expresia de pe chipul meu îi
încânta. Uimirea mea i-a smuls un zâmbet larg.
— Nu sunt atât de iscusit încât să merit o astfel de sabie, am spus, clătinând din
cap.
— Meriţi să porţi sabia lui Verity fără fereală. Asta nu e decât o răsplată fără
însemnătate.
N-am găsit cuvinte ca să-i mulţumesc pentru darul său generos. M-a urmărit
prinzându-mi centura sabiei, părând tot atât de încântat de mine pe cât eram eu de
armă.
În curte am dat peste mai multă lume decât bănuisem eu că avea să se adune.
Câţiva nobili îl aşteptau deja pe prinţ. Tânărul Civil Bresinga era şi el prezent,
adâncit într-o discuţie cu Lady Vance. Oare ea părea nemulţumită în vreme ce arăta
spre caii nerăbdători şi spre mulţimea mult mai numeroasă decât cea la care se
gândise când pusese rămăşag cu prinţul? Alte două tinere, cele mai bune prietene
ale ei, după cât de aproape stăteau de ea, o compătimeau. Toată adunarea l-a
salutat călduros pe Lordul Auriu când i s-a alăturat. Am observat, cu uimire, că,
judecând după înfăţişare, ai fi zis că lordul era cu foarte puţin mai în vârstă decât
tinerii din jur – un nobil străin, abia trecut de douăzeci de ani, frumos, bogat şi exotic.
Femeile s-au strâns grămadă pe lângă el, sporovăind, iar trei nobili, tot tineri, printre
care şi o rudă de-a lui Shemshy, după cât de bine semăna cu el, şi-au făcut şi ei de
lucru prin preajma bufonului. Lady Vance era, evident, centrul atenţiei în micul său
grup. Dacă izbutea într-adevăr să-l câştige pe prinţ, noii curteni, credincioşi ei,
aveau să se ridice odată cu ea.
Servitorii le ţineau caii de căpestre. Scăunelul tapiţat al pisicii lui Civil, aşezat în
spatele şeii, era gol. Mă îndoiam că îşi lăsase animalul la Galekeep, aşa cum se
spunea; niciun om cu Har nu stătea departe de partenerul său atâta vreme. Probabil
că motanul hoinărea pe dealurile din jurul castelului, iar Civil îl vizita eu regularitate.
M-am hotărât să-l spionez când pleca la întâlnirea secretă cu tovarăşul său de Har.
Poate că o confruntare cu cei doi mi-ar fi oferit mai multe informaţii despre
comunitatea celor cu Sânge Străvechi şi despre legăturile lui cu Pestriţii.
Nu am avut timp să mă gândesc prea mult la asta. Le-am luat pe Negruţa şi pe
Malta de la grăjdarul care le păzea şi am rămas pe loc, ţinându-le de frâie, în timp
ce Lordul Auriu se amesteca prin mulţimea adunată pentru a-l însoţi pe prinţ. Nu se
cuvenea să mă holbez la nobili, dar puteam să le studiez caii şi să deduc cine urma
să ne însoţească. O iapă era atât de împovărată de podoabe, încât probabil că o
aştepta chiar pe regină. Am recunoscut şi calul lui Chade. Alţi trei cai, pe lângă al
prinţului, erau la fel de împopoţonaţi. Deci şi Arkon Bloodblade, şi unchiul Peottre
făceau parte din alai. Iapa murgă, cu clopoţei la coamă, era cu siguranţă a
Narcescăi.
Am auzit voci şi râsete în dreptul uşii. Sosea grupul principal. Prinţul purta în straie
sclipitoare, albastru de Buck, tivite cu blană de vulpe albă – culorile mamei sale.
Regina se îmbrăcase tot în albastru cu alb, dar avea dungi galben-aurii pe mantie.
În ciuda culorilor aprinse care se potriveau atât de bine cu albastrul şi albul acelei
zile de iarnă, hainele sale aveau o croială simplă, în comparaţie cu îmbrăcămintea
extravagantă a nobilimii din alai. Chade se îmbrăcase elegant, în nuanţe de albastru
tivite cu negru, şi purta numai bijuterii din argint. Prinţul zâmbea, însă eu ştiam că
e dojenit, după cum zăbovea în vârful treptelor, discutând cu mama lui şi cu Chade,
şi nu cu însoţitorii săi mai tineri. Nu spunea nimănui că plimbarea aceasta călare
era plata unui pariu nesăbuit. Trecând-o cu vederea, probabil spera să-i scadă din
însemnătate şi în ochii celorlalţi. Lady Vance îi zâmbea şi, pentru o clipă, li s-au
întâlnit privirile. Prinţul a salutat-o înclinând politicos din cap, dar şi-a mutat imediat
privirea spre Civil, pe care l-a salutat în acelaşi fel. Nu cumva obrajii lui Lady Vance
deveniseră mai roz decât înainte? Prinţul a coborât odată cu Chade şi regina a
rămas lângă mama lui.
Şi-au făcut apoi apariţia câţiva dintre nobilii negustori din Insulele Străine, alături de
Arkon Bloodblade. Se îmbrăcaseră după moda cea mai extravagantă din
Buckkeep. Dantela şi panglicile fluturau pe ei ca steguleţele; blănurile grele cu care
veniseră de acasă fuseseră înlocuite cu materiale din Bingtown şi Jamaillia şi chiar
din porturi mai îndepărtate. Kettricken, Chade şi Dutiful i-au salutat cu efuziune. Au
făcut schimb de amabilităţi, remarci despre vreme, complimente pentru veşminte şi
altele de acelaşi soi, aşteptându-i pe Peottre şi pe narcescă.
Îi aşteptam cu toţii.
Era un şiretlic pus la cale ca să ne ţină cu sufletul la gură. Kettricken arunca mereu
priviri către uşă. Râsul lui Dutiful şi amabilităţile lui Chade sunau nefiresc.
Întârzierea se prelungea îndeajuns ca să ne spunem toţi acelaşi lucru: iată cum
arată Narcesca Elliania că a jignit-o Dutiful. Îl umilea în faţa prietenilor şi a familiei
lui, făcându-l să aştepte. Dacă îl făcea pe tatăl ei să se simtă stânjenit în faţa reginei,
n-ar fi apărut şi fricţiuni între cei doi? Tocmai când i-am văzut pe Chade şi Kettricken
întrebându-se unul pe altul dacă să trimită un servitor să vadă ce era cu Narcesca,
şi-a făcut apariţia Peottre.
Spre deosebire de ceilalţi oaspeţi din Insulele Străine, preferase veşmintele de pe
meleagurile sale natale, fapt care nu-l făcea totuşi să pară barbar, ci să dea
impresia de puritate. Purta pantaloni de piele şi o mantie bogată, de blană. Bijuteriile
erau din fildeş, aur şi jad. Simplitatea ţinutei arăta că e gata să călărească, să
vâneze, să călătorească sau să lupte, pentru că nu e încurcat de zorzoane. S-a
oprit în capul scărilor şi a rămas acolo, ca în mijlocul unei scene. Nu părea încântat
de asta, doar hotărât. Fiindcă tăcea, cu braţele încrucişate la piept, a amuţit toată
lumea. Toţi ochii s-au întors spre el. Şi atunci a început să vorbească, foarte calm,
cu voce prietenoasă, dar pe un ton care nu îngăduia să fie întrerupt:
— Narcesca m-a rugat să dau de ştire că, pe Runele Zeului, vârsta se socoteşte
altfel. Elliania se teme că, din cauza necunoaşterii acestui amănunt, oamenii i-au
înţeles greşit poziţia în rândurile poporului nostru. După tradiţiile noastre, ba chiar
după ale voastre, bănuiesc, nu e un copil. La noi, pe insule, unde viaţa e mai aspră
decât pe tărâmul vostru plăcut şi cald, se spune că aduce ghinion să numeri primele
douăsprezece luni, când o mică viaţă fragilă se poate ofili atât de uşor. Şi nici nu le
dăm nume copiilor înainte de a se scurge primul an atât de primejdios. După
socoteala din Runele Zeului, Narcesca are aşadar numai unsprezece ani, aproape
doisprezece. După socoteala voastră, a împlinit doisprezece şi a intrat în al
treisprezecelea. E aproape de aceeaşi vârstă cu prinţul Dutiful.
Uşa s-a deschis în spatele lui. Nu o ţinea niciun servitor. Narcesca a închis-o
singură, cu hotărâre. Îmbrăcată în acelaşi stil ca Peottre, s-a oprit lângă el.
Renunţase la podoabele din Buckkeep pentru nişte pantaloni din piele de focă
pătată şi o vestă din blană de vulpe roşcată. Mantia care i se drapa în jur,
ajungându-i până la genunchi, era din hermină albă, cu cozile animalelor atârnând
în chip de ciucuri. Şi-a pus gluga şi a privit întreaga adunare cu un zâmbet rece,
apoi a vorbit.
— Da, am aproape aceeaşi vârstă ca prinţul Dutiful, a subliniat, vorbind din
adâncurile gulerului înalt, din blană de lup. La noi, vârsta se socoteşte altfel. La fel
şi rangurile. Pentru că, deşi nu am primit nume şi nu mi s-au numărat zilele până
ce am împlinit un an, tot narcescă am fost. Însă prinţul Dutiful, din câte am înţeles,
nu va fi rege, nici măcar prinţ moştenitor, până când nu va împlini şaptesprezece
ani. Aşa este?
Ca şi când nu ar fi fost sigură pe ea, i-a adresat întrebarea lui Kettricken, stând
deasupra ei, în vârful treptelor. Regina mea nu s-a fâstâcit când a ridicat ochii spre
prinţesa străină şi i-a răspuns:
— Aici ai dreptate, narcescă. Fiul meu nu va fi considerat pregătit să primească
acest titlu decât după ce va fi împlinit şaptesprezece ani.
— Înţeleg. O deosebire interesantă faţă de obiceiurile noastre. Poate că noi, acasă,
credem cu mai multă tărie în forţa obârşiei: un prunc este deja ceea ce urmează să
fie, de aceea o fetiţă e demnă de titlul ei de la prima suflare. Pe când voi, în lumea
aceasta de lucrători ai pământului, aşteptaţi să vedeţi dacă odrasla e vrednică de
neamul său. Înţeleg.
Spusele nu îi puteau fi luate drept insultă. Cu accentul ei şi străin, şi cu unele cuvinte
straniu aşezate, ar fi putut trece doar drept întorsături neinspirate de frază. Eu însă
ştiam sigur că nu de aşa ceva era vorba, şi eram tot atât de convins că tot ce i-a
spus lui Peottre, clar şi răspicat, când a coborât scările alături de el, a fost rostit ca
să fie auzit şi de alţii:
— Atunci poate că n-ar trebui să mă mărit cu prinţul până când nu suntem siguri că
va deveni rege, nu? Mulţi oameni speră să moştenească tronul, dar sunt împiedicaţi
şi cad înainte de a se urca pe el. Poate că ar trebui să amânăm căsătoria până
când poporul lui îl va considera demn să-i fie rege.
Zâmbetul lui Kettricken nu s-a stins, dar i-a înţepenit pe buze. Ochii lui Chade s-au
îngustat puţin. Însă Dutiful nu şi-a putut alunga roşeaţa din obraji. Stătea tăcut,
îndurându-şi umilinţa sub privirile ei. Am crezut că Narcesca se răzbunase deja pe
el cât se poate de elegant şi că se sfârşise; prinţul fusese umilit aşa cum fusese şi
ea, şi în faţa aceloraşi oameni. Dar m-am înşelat crezând că Elliania terminase cu
el.
Când prinţul s-a apropiat de ea, curtenitor, ca s-o ajute să încalece, Narcesca i-a
făcut semn să plece.
— Lasă-l pe unchiul meu să mă ajute. E bărbat cu experienţă, se pricepe şi la cai,
şi la femei. Dacă voi avea nevoie de ajutor, mă voi simţi mai în siguranţă în mâinile
lui.
Totuşi, când s-a apropiat Peottre, i-a zâmbit şi l-a asigurat că putea să se descurce
singură.
— Doar nu sunt copil, ştii bine.
Şi a încălecat fără ajutor, deşi iapa ei înaltă era mult mai mare decât poneii pe care
călăreau Străinii.
Odată în şa, i s-a alăturat lui Kettricken, ca să stea de vorbă. Îmbrăcate elegant, dar
simplu, amândouă erau în contrast cu veşmintele de un lux extravagant ale
celorlalţi. Într-un fel, hainele lor le făceau una pe potriva celeilalte, lăsând în acelaşi
timp impresia că, din întregul grup, numai ele ştiau cum să se simtă bine la o
plimbare călare, într-o zi de iarnă. Dacă ar fi păţit ceva caii, oricare dintre ele ar fi
fost în stare să se întoarcă acasă pe jos, prin zăpadă. Fără să se fi înţeles, îi făceau
pe nobilii coafaţi şi împopoţonaţi să pară prostănaci şi uşuratici. Gândul ăsta mi-a
încruntat fruntea. Armonizându-se cu veşmântul simplu al lui Kettricken şi
rămânând, totuşi, credincioasă obiceiurilor poporului său, Narcesca susţinea că e
pe picior de egalitate cu regina.
Prinţul Dutiful s-a uitat spre prietenii lui. Când a întâlnit ochii lui Civil, acesta a ridicat
întrebător din sprâncene. Însă, silit de privirea mustrătoare a mamei sale, prinţul a
trecut în stânga Narcescăi. Ea nici măcar nu l-a luat în seamă. În puţinele dăţi când
s-a răsucit în şa ca să i adreseze şi lui, a făcut-o cu aerul că se străduia să includă
un străin în conversaţie. El nu prea avea ce spune, dădea din cap şi zâmbea, după
care ea îl ignora din nou.
Imediat în spatele lor, Chade călărea între Arkon Bloodblade şi Peottre Blackwater.
Lordul Auriu şi-a făcut loc printre prietenii mai tineri ai prinţului, iar eu veneam în
urma lor. Tinerii călăreau în grup şi sporovăiau. Prinţul Dutiful, sunt sigur, le simţea
prea bine ochii în ceafă şi ştia că discută despre umilirea lui. Lordul Auriu lua parte
la conversaţie cu abilitate, arătându-se interesat şi încurajând-o, fără să strecoare
remarci care s-o îndrepte spre alt subiect. Am observat că Lady Vance, deşi se uita
veselă la prietenii ei şi îi acorda atenţie Lordului Civil, arunca deseori priviri
speculative către prinţul jignit. M-am întrebat dacă îşi urmărea propriile ambiţii sau
pe ale unghiului său, Lordul Shemshy.
Am trecut printr-un singur moment descumpănitor, când Dutiful mi-a spart brusc
zidurile şi mi-a pătruns în gânduri:
Nu merit aşa ceva! Eu am făcut o remarcă întâmplătoare, dar ea se poartă ca şi
când aş fi umilit-o înadins. Şi acum chiar aş vrea s-o fi făcut!
Ca şi cum n-aş fi fost destul de şocat, l-am văzut pe Lordul Auriu tresărind la rândul
său. S-a uitat înapoi, spre mine, cu o sprânceană ridicată, de parcă ar fi crezut că
îi vorbisem eu. Şi nici n-a fost singurul, deşi nimeni altcineva n-a reacţionat atât de
puternic. Câţiva călăreţi din grupul nostru s-au uitat dintr-odată în direcţii diferite, ca
şi când ar fi auzit un ţipăt îndepărtat. Am inspirat adânc, mi-am redus concentrarea
la dimensiunile unui vârf de ac şi i-am răspuns băiatului:
Linişte. Stăpâneşte-ţi sentimentele. Să nu mai faci aşa ceva. Elliania nu are de unde
să ştie că nu ai umilit-o înadins. Şi nu e singura care gândeşte aşa. Uită-te la toate
tinerele care călăresc în jurul lui Civil. Dar ţine deocamdată asta pentru tine. Nu-ţi
controlezi bine Meşteşugul când eşti nervos. Abţine-te să-l foloseşti în asemenea
clipe.
Prinţul şi-a plecat fruntea sub dojana mea aspră. A tras aer în adâncul pieptului, şi-
a îndreptat umerii şi şi-a corectat poziţia în şa. Apoi şi-a rotit privirea, ca şi când s-
ar fi bucurat de frumuseţea zilei.
M-am înduplecat şi i-am oferit o mică alinare.
Ştiu că nu meriţi aşa ceva. Dar uneori un prinţ, sau orice om, trebuie să îndure ceea
ce nu merită. Cum a îndurat şi Elliania aseară, învaţă ce e răbdarea şi supune-i-te.
A dat din cap şi a răspuns la una dintre scurtele întrebări ale Narcescăi.
Plimbarea pe câmpiile înzăpezite n-a fost lungă, dar lui Dutiful sunt sigur că aşa i s-
a părut. Şi-a îndurat pedeapsa bărbăteşte, însă, când a venit vremea să descalece,
privirile ni s-au încrucişat o clipă şi i-am citit în ochi uşurarea. Gata. Se terminase.
Plătise cu vârf şi îndesat pentru gafa comisă cu o seară înainte şi acum totul
reintrase pe vechiul făgaş.
Aş fi putut să-i spun că asta nu se întâmplă niciodată.

Pentru după-amiaza aceleiaşi zile era plănuită o distracţie, o piesă jucată de oameni
mascaţi după moda jamailliană, nu de păpuşi. Mie îmi venea greu să pricep cum se
putea juca astfel o piesă, dar Lordul Auriu m-a asigurat că văzuse multe asemenea
reprezentaţii în oraşele din sud şi existau numeroase artificii care abăteau atenţia
spectatorilor de la nepotriviri. Păruse foarte încântat de un asemenea gen de
distracţie şi chiar şi mai încântat de sosirea navei care-i aducea pe actori. Războiul
neîntrerupt dintre Bingtown şi Statele Chalced era o piedică serioasă în calea
navigaţiei şi a călătoriilor. Flota Statelor Chalced suferise, evident, o înfrângere
vremelnică, fiindcă două nave din sud acostaseră în portul nostru în ziua aceea şi
se zvonea că urmau să apară şi altele. Lordul Auriu s-a luminat la faţă la auzul
veştii. În ochii lui, războiul cu prietenii era o neplăcere care îl lăsa fără rachiu de
caise, dar eu băgasem de seamă că vasele care izbuteau să treacă de patrulele
din Statele Chalced îi aduceau deseori, pe lângă rachiu, şi pachete de scrisori pe
care le ducea imediat în odăile sale. Bănuiam că ele îl îngrijorau mai mult decât
rachiul şi banii. Însă el nu-mi spunea ce conţin misivele, iar eu ştiam că nu e cazul
să întreb. Manifestarea curiozităţii în indiferent ce privinţă era modul cel mai rapid
de a-l face pe bufon să nu mai vorbească despre obiectul curiozităţii tale.
Aşa că am petrecut după-amiaza stând lângă el, într-o sală întunecoasă. Povestea
era tipic jamailliană, numai despre nobili, preoţi şi intrigi, iar la sfârşit, zeitatea lor cu
două feţe restaura ordinea şi împărţea dreptatea. Piesa mai mult m-a dezorientat
decât m-a amuzat. Nu mă puteam obişnui cu oameni în diferite roluri. O marionetă
nu are viaţă decât în povestea în care joacă. Mă zăpăceam când îmi dădeam
seama că bărbatul care-o făcea acum pe servitorul fusese mai devreme unul din
ajutoarele preoţilor. Mi-a fost greu să mă concentrez asupra subiectului, şi nu doar
pentru că eram nedumerit. În sala slab luminată, nefericirea prinţului îmi plutea în
faţa nasului ca o miasmă. Nu şi-o transmitea înadins, prin Meşteşug, ci se prelingea
din el ca apa dintr-un burduf găurit. Pe scenă, actorii gesticulau, ţipau şi pozau în
diverse ipostaze. Dar prinţul şedea lângă mama lui, singur şi nenorocit din cauza
situaţiei lui stânjenitoare. În ultima lună, veselia renăscută din castelul Buckkeep îl
ajutase să cunoască mulţi tineri de vârsta lui. Prin Civil, cunoscuse prietenia şi flirtul.
Acum, tuturor acestora trebuia să le pună frâu, de dragul alianţei politice pe care
mama lui se străduia să o facă. Îl simţeam chibzuind cât de nedrept, dar şi cât de
necesar era să se poarte astfel. Nu ajungea că trebuia să se lege prin căsătorie de
Narcesca Elliania, mai era nevoit şi să dea impresia că o făcea de bunăvoie.
Ceea ce nu era adevărat.
Către sfârşitul aceleiaşi seri, Lordul Auriu mi-a oferit câteva ore libere. Mi-am pus
haine lejere şi am plecat în oraş, la Porcul Pârlit. Ţinând seama de întâmplările la
care fusesem martor în castel, eram dispus să fiu mai îngăduitor cu amorul
năbădăios al lui Hap. Mergând prin ninsoare, mi-am zis că există un echilibru pe
lume prin faptul că Hap se putea desfăta cu ceea ce lui Dutiful îi era refuzat cu
desăvârşire.
La Porcul Pârlit era linişte. Fusesem acolo de suficiente ori ca să-i recunosc pe
muşteriii obişnuiţi ai cârciumii. Nu lipseau, şi veniseră şi alţii, însă mai puţini. Fără
îndoială că ninsoarea şi viscolul tot mai muşcător îi ţineau pe mulţi acasă în seara
aceea. Am aruncat o privire în jur, dar nu l-am văzut pe Hap. M-am bucurat o clipă;
poate că era acasă şi dormea deja. Poate că nu mai era chiar atât de ispitit de
noutatea oraşului şi învăţa să-şi pună ordine în viaţă. M-am aşezat în colţul preferat
de el şi de Svanja şi un servitor mi-a adus bere.
Meditaţia mea s-a încheiat brusc când a intrat în cârciumă un bărbat roşu la faţă,
între două vârste. Nu purta nici mantie, nici vreo haină mai groasă şi avea capul
descoperit, cu fulgi de zăpadă peste părul negru. A clătinat nervos din cap, ca să
se scuture de zăpadă şi de picăturile de apă din păr şi din barbă şi a aruncat o
privire urâtă către colţul în care stăteam. A părut surprins să dea cu ochii de mine
acolo. S-a întors spre cârciumar şi l-a întrebat ceva cu glas furios, dar scăzut.
Cârciumarul a ridicat din umeri. Când nou-venitul şi-a încleştat pumnii şi a mai pus
o întrebare, i-a răspuns în şoaptă, arătându-mă pe mine.
Bărbatul s-a răsucit, m-a privit fix, cu ochi mijiţi, şi a pornit-o mânios spre mine. M-
am ridicat în picioare când l-am văzut apropiindu-se, dar am avut grijă să las masa
între noi. A bătut cu pumnii în lemnul scrijelit.
— Unde sunt? m-a întrebat.
— Cine? am întrebat, la rândul meu, deşi mi s-a strâns inima, fiindcă ştiam despre
cine vorbeşte.
Svanja avea fruntea tatălui ei.
— Ştii bine. Cârciumarul zice că te-ai mai întâlnit cu ei aici. Fata mea, Svanja, şi
puţoiul ăla de la ţară, cu ochi nelegiuiţi, care a sedus-o şi a îndepărtat-o de căminul
părintesc. Cârciumarul zice că e fiul tău, mi-a răspuns jupânul Hartshorn22, făcând
din ultimele cuvinte o acuzaţie.
— Are un nume. Îl cheamă Hap. Şi, da, e fiul meu.
M-am înfuriat brusc, dar era o furie rece, ca de gheaţă. Mi-am mutat greutatea de
pe un picior pe celălalt, eliberându-mi şoldul. Dacă mă ataca peste masă, îl
întâmpina cuţitul meu.
— Fiul tău, a repetat el cu dispreţ. Mi-ar fi ruşine s-o recunosc. Unde sunt?
I-am simţit pe neaşteptate în glas şi disperare, nu numai furie. Aşa, deci, Svanja nu
era acasă şi nici ea, nici Hap nu erau la cârciumă. Unde s-ar fi putut duce pe bezna
şi ninsoarea asta? Cât despre ce-or fi făcut, nici nu mai trebuia să mă întreb. Mi s-
a strâns iarăşi inima, însă i-am răspuns calm:
— Nu ştiu unde sunt. Dar nu mi-e ruşine să recunosc că Hap e fiul meu. Şi nici nu
cred că a „sedus-o“ pe fiica ta. Dimpotrivă, Svanja ta e cea care-l învaţă pe fiul meu
cum e moda pe la oraş.
— Cum îndrăzneşti? a răcnit, ridicându-şi pumnul gros, gata să mă lovească.
— Coboară-ţi vocea şi mâna, i-am sugerat pe un ton de gheaţă. Vocea, ca să cruţi
reputaţia fiicei tale, iar pumnul, ca să-ţi cruţi viaţa.
Poziţia în care stăteam i-a atras privirea către sabia urâtă de la şold meu. Furia nu
i-a dispărut, dar a fost domolită de prudenţă.
— Stai jos, i-am spus, dar a sunat mai degrabă a poruncă decât a invitaţie. Şi
stăpâneşte-te. Şi hai să vorbim despre ceea ce ne îngrijorează pe amândoi, ca taţi.
Şi-a tras încet un scaun, fără să-şi dezlipească privirea de la mine. Nici eu nu m-
am grăbit să mă aşez înaintea lui. Mă deranjau muşteriii care nu-şi luau ochii de la
noi, însă n-aveam ce face. Peste câteva clipe, un servitor s-a apropiat grăbit de
masa noastră şi a trântit în faţa jupânului Hartshorn o halbă cu bere. Tatăl Svanjei
s-a uitat cu dispreţ la băutură.
— Chiar îţi închipui că o să stau aici şi-o să beau cu tine? Trebuie să-mi găsesc
fata, şi încă repede.
— Atunci înseamnă că nu e acasă, cu soţia ta.
— Nu. Şi-a supt buzele. A continuat cu voce usturătoare, presărându-şi spusele cu
frânturi de mândrie rănită. Svanja a spus că merge în pod să se culce. Peste un
timp, am observat că lăsase o treabă neterminată. Am strigat-o să coboare şi s-o
ducă la bun sfârşit. Nu mi-a răspuns, aşa că am urcat la ea. Nu era acolo.
Vorbele au părut să-i mai domolească nervii, lăsând la suprafaţă numai
dezamăgirea şi teama unui tată.
— Am venit direct aici.
— Fără căciulă sau manta. Înţeleg. Nu poate fi altundeva? Poate la bunica ei sau
la o prietenă?
— N-avem rude în Buckkeep. Am venit aici astă-primăvară. Iar Svanja nu e fata
care să-şi facă prietene.
Pe măsură ce vorbea, mânia făcea loc tot mai mult disperării. Bănuiam că Hap nu
era primul băiat căruia îi plăcea Svanja şi că nici nu era prima dată când tatăl ei
pleca s-o caute după lăsarea întunericului. Mi-am ţinut observaţiile pentru mine. Am
luat halba şi am golit-o.
— Ştiu un loc unde am putea merge să-i căutăm. Vino cu mine. Mergem împreună.
Acolo stă fiul meu cât lucrez eu la castel.
Şi-a lăsat berea neatinsă, dar s-a ridicat de la masă odată cu mine. Am ieşit din
cârciumă urmăriţi de toţi ochii dinăuntru. Afară, în beznă, viscolul se înteţise.
Jupânul Hartshorn şi-a tras umerii în faţă şi şi-a strâns braţele pe lângă trup. Vorbind
printre rafalele de vânt, i-am pus întrebarea de al cărei răspuns mă temeam cel mai
mult:
— Eşti cu desăvârşire împotriva lui Hap, nu-i îngădui s-o curteze pe fiica ta?
Nu-i vedeam faţa din cauza întunericului, dar i-am auzit vocea plină de indignare:
— Dacă sunt împotriva lui? Sigur că da! Nici măcar n-a avut curajul să vină la mine,
să spună cine e şi ce gânduri are! Şi, chiar dacă ar fi venit, tot m-aş fi opus. I-a spus
fetei mele că e ucenic. Dacă e adevărat, de ce nu locuieşte în casa meşterului său?
Şi, tot dacă e adevărat, cum îşi închipuie că poate curta o fată până nu e în stare
să-şi câştige singur pâinea? N-are niciun drept. E pe de-a-ntregul nepotrivit pentru
Svanja.
Nimic din ce-ar fi făcut Hap nu i-ar fi schimbat bărbatului de lângă mine părerea
despre el.
Nu era mult de mers până la Jinna. Am bătut, temându-mă să dau ochii cu ea la fel
de mult cum mă temeam c-o să aflu că Hap şi Svanja nu sunt acolo. A trecut destul
până când a strigat Jinna, de dincolo de uşă:
— Cine-i acolo?
— Tom Badgerlock. Şi tatăl Svanjei. Îi căutăm pe Hap şi Svanja.
Jinna a deschis numai jumătatea de sus a uşii, semn clar că decăzusem în ochii ei.
S-a uitat mai mult la jupanul Hartshorn decât la mine.
— Nu sunt aici, ne-a spus cu asprime. Şi nici nu le-am îngăduit să stea vreodată
împreună aici, dar n-am cum s-o opresc pe Svanja să-mi bată la uşă şi să întrebe
de Hap. Mi-a aruncat o privire plină de reproş. Nu l-am văzut deloc pe Hap în seara
asta.
Şi-a încrucişat mâinile la piept. Nu era nevoie să-mi spună că mă avertizase ea că
la aşa ceva avea să se ajungă, îi citeam cuvintele în ochi. Am simţit brusc că nu
mai sunt în stare să-i susţin privirea. Din seara când mă surprinsese cu Laurel în
braţe, mă ferisem s-o mai întâlnesc. Mă simţeam ca un ticălos fiindcă nu-i dădusem
nicio explicaţie. Mă purtasem deopotrivă ca un copil şi ca un laş.
— Atunci mai bine mă duc să-l caut, am bâiguit stânjenit.
Îmi era ruşine de purtarea mea şi, deopotrivă, de a lui Hap. O rănisem pe Jinna,
ăsta era adevărul, şi tocmai îl înfruntam pentru prima oară. Mă săgeta în inimă. Nu
o ocolisem pe Jinna din motive care ţineau de morală, ci de frică, ştiind că devenea
o parte din viaţa mea pe care nu o puteam controla. Aşa cum îmi scăpase şi Hap
de sub control.
— Blestemat să fie! Blestemat, fiindcă mi-a distrus fata! a răcnit Hartshorn.
S-a răsucit pe călcâie şi a pornit-o împleticindu-se prin vârtejurile de ninsoare. În
lumina care răzbătea prin deschiderea uşii Jinnei, l-am văzut privind înapoi spre
mine şi ameninţând cu pumnul.
— Ţine-l departe de ea! Ţine-l pe fiul tău nelegiuit departe de Svanja mea!
Mi-a întors din nou spatele şi după câţiva paşi a dispărut, înghiţit de beznă şi de
disperare. Aş fi vrut să-l urmez, dar mă simţeam prizonier în lumina Jinnei. Am
inspirat adânc:
— Jinna, trebuie să-l găsesc pe Hap în seara asta. Dar cred că…
— Ştim amândoi că n-ai să-l găseşti. Nici pe el, nici pe Svanja. Mă îndoiesc că vor
să fie găsiţi în seara asta.
A tăcut, dar, înainte de a apuca eu să deschid gura, a vorbit din nou:
— Şi cred că Rory Hartshorn are dreptate. N-ar trebui să-l laşi pe Hap să se mai
apropie de Svanja. Spre binele tuturor. Cum ai s-o faci, nu ştiu. Ar fi fost mai bine
să nu-l scapi din mână, Tom Badgerlock. Sper că nu e prea târziu pentru el.
— E un băiat bun, m-am auzit spunând.
Era o scuză jalnică a unui tată care-şi neglijase fiul.
— Este. De-asta merită mai mult din partea ta. Noapte bună, Tom Badgerlock.
A închis uşa, luându-mi lumina şi căldura. Am rămas pe întuneric, pătruns de ger.
Fulgii de zăpadă mi se strecurau sub guler.
Am simţit ceva cald izbindu-mi-se de glezne. Deschide uşa. Pisica vrea să între.
M-am aplecat să-l mângâi. Zăpada rece îi smălţa blana, dar tot se simţea căldura
corpului prin ea. Trebuie să te descurci singur, Fennel. Uşa asta nu se mai deschide
pentru mine… Adio.
Prostule. Nu trebuie decât să ceri. Uite-aşa.
S-a săltat în două labe şi a zgâriat cu zel lemnul, miorlăind în acelaşi timp.
Mieunatul lui insistent m-a urmărit prin beznă şi frig. În spatele meu, uşa s-a
întredeschis o clipă şi am ştiut că Fennel fusese primit în casă. Am pornit-o spre
castel, invidiind o pisică.

Capitolul XI
VEŞTI DIN BINGTOWN

„Când pleci din Chalced, ţine pânzele ridicate.” Această zicală din bătrâni porneşte
de la observaţii temeinice. Odată ce vasul tău părăseşte porturile şi oraşele din
Statele Chalced, vechi de când răul pe pământ, întinde pânzele şi navighează cu
toată viteza. Ţărmurile Blestemate din sudul Statelor Chalced sunt foarte inspirat
denumite. Apa din Râul Sălbatic îţi putrezeşte butoaiele şi arde gâtlejurile
corăbierilor tăi. Fructele din locurile alea îţi opăresc gura şi-ţi fac bube pe mâini.
Dacă treci dincolo de Râul Sălbatic, nu lua apă care vine din interiorul tărâmului.
Într-o singură zi, se înverzeşte, iar în trei zile se umple de viermi. Îţi murdăreşte
butoaiele şi nu le vei mai putea folosi niciodată. Mai bine să-i dai echipajului porţii
mici de apă decât să acostezi acolo, indiferent de motiv. Nu eşti în siguranţă nici
când înfrunţi furtuna, nici când îţi iei o zi de odihnă într-un golfuleţ ispititor. Visele şi
viziunile vor otrăvi minţile oamenilor, iar corabia îţi va fi cotropită de crime, sinucideri
şi revolte neîntemeiate. Golful care te ademeneşte să acostezi se va umple de şerpi
de mare înainte de venirea zorilor. Fecioarele mării se vor ridica pe valuri ca să te
îmbie cu sânii goi şi glasuri dulci, însă corăbierul care se aruncă în braţele plăcerii
va fi tras la fund şi va ajunge hrană pentru bărbaţii lor cu dinţi ascuţiţi, ascunşi sub
apă.
Unicul port sigur de pe fâşia aceea de coastă e oraşul Bingtown. Acolo se poate
ancora cu uşurinţă, dar trebuie să fii atent la docurile unde corăbii vrăjite îţi pot
blestema vasele din lemn. Cel mai bine e să eviţi docurile. Aruncă ancora în Golful
Negustorilor şi vâsleşte la mal, şi tot cu barca adu-ţi mărfurile de pe mal pe vas.
Acolo apa şi mâncarea se pot înghiţi fără teamă, deşi unele mărfuri din prăvălii sunt
ciudate şi aduc ghinion în călătorie. În Bingtown se cumpără şi se vând tot felul de
lucruri, mărfuri care nu-şi găsesc pereche în lume. Cu toate acestea, ţine-ţi echipajul
în apropierea vasului şi nu lăsa decât căpitanul şi secundul să debarce şi să se
amestece printre localnici. E mai bine ca să nu pună piciorul pe pământul ăla
corăbierii necunoscători, pentru că îi poate vrăji pe cei mai slabi de minte. Pe bună
dreptate se spune că „în Bingtown găseşti de vânzare tot ce-ţi trece prin gând”. Însă
nu orice lucru care-i vine omului în cap îi este şi prielnic, iar acolo se vând multe
dintre acelea care nu-i sunt. Fereşte-te, de asemenea, de oamenii misterioşi ai
acelui tărâm, care-şi fac apariţia câteodată numai pe timp de noapte. Un Om-cu-
Văl care taie calea căpitanului când se întoarce la corabie aduce mare ghinion. E
mai înţelept să-şi petreacă noaptea pe ţărm şi să se în toarcă pe corabie a doua zi
decât să pornească în larg de îndată ce i s-a arătat un astfel de semn rău.
Dincolo de Bingtown, părăseşte siguranţa pasajului interior şi du-ţi corabia în
Sălbăticie. Mai bine să înfrunţi furtunile şi vremea rea decât să ispiteşti piraţii, şerpii,
fecioarele mării şi pe Ceilalţi din apele acelea, ca să nu mai pomenesc de fundul
nestatornic al apelor şi curenţii înşelători. Nu te opri până la Jamaillia, cu
numeroasele ei porturi gălăgioase. Nu-ţi scăpa nici de data asta echipajul din ochi,
fiindcă se ştie că acolo se fură corăbieri.
Căpitanul Banrop, Sfaturi pentru corăbierii negustori

I-am lăsat prinţului Dutiful un bilet pe masa din turnul Meşteşugului. Am scris pe el
doar atât: „Mâine”. Înainte de schimbarea gărzii, în zori, stăteam deja în faţa
locuinţei meşterului Gindast. Lumina din spatele unei ferestre brăzda curtea albă.
Zăpada scârţâia sub tălpile calfelor care străbăteau potecile prin semiîntuneric ca
să aducă apă şi lemne de foc şi pentru gospodăria meşterului, şi pentru atelierul
său şi măturau zăpada de pe vârfurile grămezilor de buşteni acoperite cu pânze şi
de pe alei. L-am căutat zadarnic cu privirea pe Hap printre calfe.
Lumina colorase deja ziua când a apărut şi el, într-un târziu. Mi-am dat seama dintr-
o privire cum îşi petrecuse noaptea. Ochii îi luceau încă de uimire, de parcă nu-i
venea să creadă ce noroc căzuse pe capul lui, şi mergea clătinat, ca un beţiv. Oare
şi eu strălucisem la fel, după ce Molly mi se dăruise prima oară? Mi-am luat inima
în dinţi şi l-am strigat:
— Hap! Vreau să-ţi spun două vorbe.
A venit zâmbind la mine.
— Atunci va trebui să fii scurt, Tom, pentru că deja am întârziat.
În jurul nostru, ziua sclipea în alb şi albastru, aerul rece te înviora, iar fiul meu stătea
în faţa mea şi-mi zâmbea larg. Am simţit că sunt un trădător când i-am spus:
— Iar eu ştiu de ce ai întârziat. Şi ştie şi tatăl Svanjei. Aseară v-am căutat amândoi.
Mă aşteptasem să se ruşineze, dar el n-a făcut decât să-şi lărgească şi mai mult
zâmbetul – unul plin de subînţelesuri, scos numai între bărbaţi.
— Atunci mă bucur că nu ne-aţi găsit.
Am simţit o nevoie iraţională să-l lovesc, să-i şterg expresia sfidătoare de pe faţă.
Parcă stătea într-un hambar cuprins de flăcări, jucându-se cu focul, fără să-i pese
de pericolul care îi păştea pe el şi pe Svanja. Asta era – am înţeles eu dintr-odată
– ceea ce mă înfuria, de fapt: părea că nici nu-şi dă seama că o pune şi pe fată în
primejdie. O umbră de furie mi s-a strecurat în glas:
— Aşa, deci, înţeleg că nu v-a găsit nici jupânul Hartshorn. Dar îmi închipui că o va
aştepta pe Svanja când ajunge şi ea acasă.
Dacă am sperat să-i calmez spiritul nechibzuit, m-am înşelat.
— Iar ea ştie treaba asta. Şi a considerat că merită să rişte. Nu fi aşa de serios,
Tom. Ştie cum să-l ia pe tatăl ei. O să fie bine.
— Va fi în multe feluri, dar mă îndoiesc că va fi şi „bine”.
Mi-am ascuns furia din voce. Cum putea fi atât de nepăsător?
— Nu gândeşti, băiete. Ce se va întâmpla cu părinţii ei, cu viaţa lor de zi cu zi, ştiind
că fata lor a făcut alegerea asta? Şi ce te vei face tu, dacă o laşi însărcinată?
În cele din urmă, zâmbetul i-a dispărut de pe chip, dar el a rămas tot băţos şi m-a
înfruntat:
— Lasă-mă pe mine să mă îngrijorez din cauza asta, Tom. Sunt destul de mare ca
să-mi conduc singur viaţa. Dar, pentru liniştea ta, să ştii că Svanja mi-a spus că
femeile ştiu cum să se ferească de necazuri. Cel puţin până când vom fi pregătiţi
pentru un copil, până când voi putea s-o iau de nevastă.
Probabil că zeii ne pedepsesc punându-ne faţă în faţă cu propriile noastre greşeli
prosteşti, condamnându-ne să vedem cum copiii noştri cad în aceleaşi capcane
care ne-au schilodit pe noi. Dulceaţa orelor pe care le petrecusem cu Molly în taină
avusese preţul ei. La vremea aceea, credeam că îl împărţeam amândoi, că singurul
preţ era acela că trebuia să ne tăinuim dragostea. Molly însă a fost mai înţeleaptă,
sunt sigur. Şi ea a fost cea care a plătit, mult mai greu decât mine. Dacă n-ar fi fost
Burrich, să le adăpostească şi să le apere pe ea şi pe fata mea, ar fi plătit şi copila,
nu doar mama ei. Şi poate că Nettle avea să mai plătească, fiindcă era diferită, un
pui de cuc, nu ca fraţii ei. M-am întrebat dacă puteam să-l avertizez cumva pe Hap,
dacă avea să mă asculte, deşi eu nu îl ascultasem nici pe Burrich, nici pe Verity.
Mi-am stăpânit nervii şi am vorbit îndemnat de teamă şi pentru fiica mea, şi pentru
Hap:
— Hap, te rog, ascultă-mă. Nu există metode sigure pentru ca femeile să nu rămână
însărcinate. Toate au un risc, iar femeia plăteşte oricum. De câte ori se culcă lângă
tine, Svanja probabil că se întreabă: dacă rămân însărcinată acum? Dacă îmi voi
face de ruşine familia? Ştii că eu nu te-aş da afară din casă, indiferent ce greşeală
ai face, dar traiul Svanjei nu e sigur. Ar trebui s-o protejezi, nu s-o expui primejdiilor.
Îi ceri să rişte totul numai de dragul plăcerii de a fi cu tine, fără nicio garanţie. Ce
vei face dacă tatăl ei o dă afară din casă? Sau o bate? Ce vei face dacă ea se va
pomeni brusc dată la o parte şi condamnată de prieteni? Îţi dai seama ce
răspundere e asta pentru tine?
O umbră de supărare i-a brăzdat fruntea. Încăpăţânarea pe care şi-o arăta atât de
rar pusese stăpânire pe el. A respirat adânc de câteva ori, de fiecare dată tot mai
adânc, apoi cuvintele i s-au desprins de pe buze în cascadă:
— Dacă o dă afară, o iau eu la mine şi voi face tot ce trebuie ca s-o întreţin. Dacă
o bate, îl omor. Iar dacă prietenii o dau la o parte înseamnă că nu i-au fost niciodată
prieteni cu adevărat. Nu-ţi face griji, Tom Badgerlock. Asta e datoria mea acum.
Mi-a azvârlit ultimele vorbe cu dispreţ, ca şi când l-aş fi trădat cumva doar pentru
că îi spusesem ce mă îngrijora. Şi-a luat ochii de la mine.
— De-acum sunt bărbat. Pot să iau singur hotărâri şi să fac ce vreau. Iar acum,
dacă nu ţi-e cu supărare, trebuie să mă duc la muncă. Sunt sigur că meşterul
Gindast mă aşteaptă să-mi ţină, la rândul lui, o predică despre ceea ce înseamnă
răspunderea.
— Hap.
I-am rostit numele cu asprime. Când s-a întors către mine, speriat de tonul meu
sever, i-am spus tot ceea ce ştiam că trebuie să-i spun:
— Dacă faci dragoste cu o fată, nu înseamnă că eşti bărbat. Nu aveţi niciun drept
s-o faceţi decât atunci când puteţi spune lumii că sunteţi împreună şi puteţi avea
grijă de copiii care vor veni. N-ar trebui să te mai întâlneşti cu ea, Hap. Nu în felul
ăsta. Dacă nu te duci la tatăl ei cât de curând, ca să discuţi cu el faţă în faţă, nu vei
fi niciodată un bărbat adevărat în ochii lui. Şi…
Se îndepărta de mine. La jumătatea discursului meu, s-a întors şi a plecat. Am
rămas cu gura căscată, privind în urma lui. Mă tot gândeam că se opreşte şi se
întoarce să-mi ceară să-l iert şi să-l ajut să-şi pună ordine în viaţă. Dar el a intrat în
atelierul meşterului Gindast fără să-mi arunce nici măcar o privire.
Am rămas multă vreme pironit în zăpadă. Nu eram calm. Dimpotrivă, furia ardea în
mine cu destulă tărie ca să alunge frigul iernii din întreg ţinutul. Cred că a fost prima
oară când am fost foarte mânios din pricina lui Hap, atât de mânios, încât voiam să-
l trezesc la realitate cu bătaia, dacă de vorbă bună refuza să priceapă. Mi-am
închipuit cum ar fi fost să dau buzna în atelier şi să-l târăsc afară, silindu-l să se
confrunte cu ceea ce făcea.
Până la urmă, m-am răsucit pe călcâie şi am plecat şi eu, cu paşi amărâţi. Oare, la
vârsta lui, aş fi ascultat glasul raţiunii? Nu. Nu-l ascultasem când îmi explicase
Patience, în nenumărate rânduri, de ce nu trebuia să mă mai apropii de Molly. Oricât
de bine aş fi înţeles asta, nu scăpam nici de supărarea pe Hap, nici de dispreţul
întârziat faţă de cel care fusesem în tinereţe. Am rămas, în schimb, cu senzaţia că
sunt inutil, că trebuie să fiu martor la greşelile prosteşti şi actele de egoism ale fiului
meu vitreg, aceleaşi pe care le făcusem şi eu mai demult. Exact ca mine, şi el
credea că dragostea justifica riscurile pe care şi le asumau, fără să se gândească
deloc că un copil ar fi acela care ar plăti preţul nesăbuinţei lor. Lucrul acesta s-ar
putea întâmpla din nou, fără ca eu să-l pot opri. Cred că atunci am înţeles, în treacăt,
patima care îl stăpânea pe bufon. Credea în puterea teribilă a Profetului Alb şi a
Catalizatorului de a abate viitorul de pe brazda trasă de prezent către o cărare mai
bună. Credea că o faptă de-a noastră îi putea împiedica pe alţii să repete greşelile
trecutului.
Când am ajuns la castel, m-am văzut în turnul Meşteşugului, furia teribilă mi se mai
domolise. Însă mi-a rămas gustul ei apăsător, care mi-a otrăvit ziua. Am fost
aproape uşurat când am văzut că Dutiful renunţase să mă aştepte şi plecase. Pe
biletul pe care i-l lăsasem am găsit doar cuvântul scris de mine, subliniat. Băiatul
învăţa să fie subtil. Poate că măcar pe el îl puteam feri de greşelile trecutului.
Gândul acesta rătăcitor n-a reuşit decât să mă facă să mă simt ca un laş. Capitulam
oare în faţa lui Hap, îl abandonam judecăţii sale strâmbe? Nu, m-am hotărât, nu
aveam să procedez aşa. Însă hotărârea luată nu m-a ajutat să aflu şi ce anume
trebuia să fac pentru el.
M-am întors în camerele Lordului Auriu la timp ca să mănânc dejunul împreună cu
bufonul. Când am intrat, am observat însă că el nu mânca. Stătea la masă, răsucind
nedumerit un bucheţel de flori între arătător şi degetul mare. Era un simbol ciudat,
cu flori din dantelă albă şi panglică neagră. Părea un truc ingenios pentru un
anotimp fără flori şi mi-a amintit de costurnul pestriţ, de iarnă, al bufonului. Lordul
Auriu a văzut că privesc mirat bucheţelul, a zâmbit şi şi l-a prins la piept, însă
bufonul a fost cel care mi-a arătat mâncarea întinsă pe masă în faţa lui şi mi-a spus:
— Aşază-te şi mănâncă repede. Am fost chemaţi. La docuri a acostat un vas cu un
grup de soli din Bingtown. Şi nu e un vas oarecare, e una dintre Corăbiile lor Vii, cu
o statuie care vorbeşte şi se mişcă. Goldendown mi se pare că se numeşte. Nu
cred că s-a mai aventurat vreuna în apele râului Buck până acum. La bordul ei sunt
emisari ai Consiliului Negustorilor din Bingtown. Au cerut să fie primiţi de regina
Kettricken foarte urgent, cât poate ea de repede.
Vestea m-a speriat. De obicei, legăturile celor Şase Ducate cu Bingtown se
stabileau între negustori din ambele ţări, nu între consiliul lor şi Casa Farseer. Am
încercat să-mi aduc aminte dacă oraşul-stat ne trimisese vreodată emisari pe
vremea regelui Shrewd, dar am renunţat. Nimeni nu-mi spusese astfel de lucruri în
copilărie. M-am aşezat la masă.
— Şi tu trebuie să fii de faţă la întâlnire?
— La propunerea sfetnicului Chade, amândoi vom fi de faţă. Nu vizibili, evident. Tu
trebuie să mă conduci prin labirintul lui Chade. Chiar el a venit să mi-o spună. De-
abia aştept să văd labirintul, recunosc. Nu l-am străbătut decât o dată, pe fugă, în
noaptea când am părăsit castelul împreună cu Kettricken, fugind de Regal.
Eram şocat. Era inevitabil să ştie de existenţa coridoarelor pentru iscoade, dar nu
mă gândisem că i se va îngădui să le cutreiere.
— Şi regina a încuviinţat? am întrebat, încercând să fiu cât mai delicat.
— Da, dar în silă. Deoarece am petrecut un timp în Bingtown şi ştiu întrucâtva cum
merge treaba în consiliul lor, a adăugat, renunţând la ifosele de nobil. Chade speră
că o să înţeleagă lucrurile mai bine dacă le cântăresc eu cuvintele. Iar tu,
bineînţeles, eşti perechea lui de ochi şi de urechi în plus, ca să surprinzi nuanţe
care ne-ar putea scăpa nouă.
În timp ce vorbea, ne servea cu îndemânare, transformând un platou într-o farfurie
pentru mine. Mi-a pus din belşug peşte afumat, brânză moale, pâine proaspătă şi
unt. Un ceainic aburea în mijlocul mesei. M-am dus la mine în cameră să-mi aduc
cana. Când am revenit, l-am întrebat:
— De ce nu a putut regina să te invite, pur şi simplu, să fii prezent când îi primeşte?
Bufonul a ridicat din umeri şi a luat o înghiţitură de peşte afumat.
— Nu crezi că ambasadorii din Bingtown s-ar uita urât dacă regina celor Şase
Ducate l-ar invita pe un nobil străin să participe la prima întâlnire cu ei? m-a întrebat
o clipă mai târziu.
— Poate că da, poate că nu. Cred că au trecut zeci de ani de când n-a mai trimis
Consiliul din Bingtown o solie oficială la curtea celor Şase Ducate. Iar noi avem o
regină munteancă, o femeie dintr-un ţinut despre care ei nu ştiu mai nimic. Dacă i-
ar întâmpina omorând găini în cinstea lor sau împrăştiindu-le trandafiri în faţă,
pentru ei ar fi totuna. Indiferent ce va face ea, oaspeţii vor bănui că aşa e obiceiul
la munte şi vor încerca să reacţioneze politicos. Am sorbit din ceai şi am subliniat:
Inclusiv la prezenţa nobililor străini invitaţi să participe la prima lor întâlnire cu ea.
— Poate. Dar am motivele mele pentru care nu vreau ca prezenţa mea să fie una
vizibilă, a recunoscut el, cam în silă.
— Şi care-ar fi acelea?
Nu s-a grăbit să-mi răspundă. I-a pregătit o îmbucătură şi a mâncat-o. După ce şi-
a clătit gura cu o sorbitură de ceai, mi-a mărturisit:
— Poate şi-ar da seama că nu semăn deloc cu nicio familie de jamaillieni pe care
au cunoscut-o. Negustorii din Bingtown au mult mai multe legături cu Jamaillia decât
oricare dintre cele Şase Ducate. Mi-ar remarca imediat prefăcătoria şi m-ar da în
vileag.
I-am luat de bun motivul, dar nu i-am spus că mă îndoiam că era singurul. Nu l-am
întrebat dacă nu se teme cumva să nu fie recunoscut. Îmi spusese că stătuse un
timp în Bingtown. Chiar îmbrăcat ca un nobil, avea o înfăţişare unică şi putea fi
recunoscut de către oricine l-ar fi zărit acolo. Nu-l mai văzusem de multă vreme atât
de stânjenit. Am schimbat vorba:
— Şi cine va mai fi prezent „vizibil” la cea dintâi primire a emisarilor de către regină?
— Nu ştiu. Oricine reprezintă cele Şase Ducate şi se află acum la curte, îmi închipui.
A mai luat o îmbucătură, a mestecat-o gânditor, a înghiţit-o şi a adăugat:
— Vom vedea. S-ar putea să fie o situaţie delicată. Am înţeles că a avut loc un
schimb de mesaje, dar neregulat. De fapt, solia asta era aşteptată acum câteva
luni, dar chalcedenii au pornit la război cu mai multă înverşunare. La sud de Shoaks,
conflictul dintre Bingtown şi Statele Chalced s-a făcut simţit peste tot. Cred că regina
şi Chade îşi pierduseră deja orice speranţă.
— Mesaje?
Aflam noutăţi.
— Cei din Bingtown au intrat în legătură cu regina, propunând o alianţă, ca să
potolească Statele Chalced o dată pentru totdeauna. Ca s-o tenteze, i-au oferit
avantaje negustoreşti în Bingtown şi o apropiere nouă între cele două ţinuturi. Pe
bună dreptate, Kettricken a considerat că îi spun doar vorbe goale. Nu va exista
negoţ liber până când Statele Chalced nu vor renunţa la hărţuirea vaselor care vin
şi pleacă din Bingtown. Chalcedenii odată puşi cu botul pe labe, Bingtown va fi din
nou deschis pentru negoţ, indiferent că iau sau nu cele Şase Ducate parte la război.
Bingtown trăieşte din negoţ. Nici măcar nu se poate hrăni singur. În concluzie,
cântărind situaţia la rece, cele Şase Ducate riscau să între şi ele în conflict cu
Statele Chalced, fără să aibă mai nimic de câştigat. Aşa că regina Kettricken le-a
refuzat politicos invitaţia de a intra în război. Dar consiliul din Bingtown a sugerat
acum, discret, că îi poate oferi altceva, ceva de-a dreptul uluitor şi misterios, încât
nu se poate scrie pe hârtie. Iată de ce şi-au trimis aici solii. O manevră inteligentă,
ca să profite de curiozitatea reginei şi a nobililor ei. Publicul va fi de-a dreptul
captivat. Mâncăm şi mergem?
Am împărţit iute mâncarea între noi, apoi am dus tava cu vase la bucătărie. Acolo
era o adevărată harababură. Pentru solii sosiţi pe nepusă masă era nevoie de un
prânz oficial nemaipomenit, şi apoi de un ospăţ extraordinar, în cinstea lor. Însăşi
bătrâna bucătăreasă Sara coborâse chiar în mijlocul aventurii culinare, declarând
că avea să pregătească ea totul, că negustorii ăia din Bingtown n-aveau să poată
spune vreodată că în cele Şase Ducate nu se ştie ce înseamnă o mâncare ca
lumea. M-am retras degrabă din toiul zarvei şi m-am întors în odăile Lordului Auriu.
Am găsit uşa zăvorâtă. Am bătut şi am strigat încet şi mi s-a deschis. Am intrat, am
încuiat uşa la loc şi am împietrit. În faţa mea stătea bufonul. Nu bufonul în straiele
Lordului Auriu, ci bufonul aşa cum îl cunoscusem în tinereţea noastră. De vină erau
hainele pe care le purta, pantalonii mulaţi şi tunica neagră ca smoala. Ca podoabe
n-avea decât cercelul şi bucheţelul alb-negru. Până şi pantofii erau negri. Numai
statura lui de bărbat şi culoarea se schimbaseră faţă de zilele acelea. Aşteptam
parcă să scuture bastonul cu cap de şobolan sau să facă o tumbă. Văzând că înalţ
din sprâncene, mi-a spus cam stânjenit:
— Nu vreau să risc să-mi distrug nicio piesă din garderoba Lordul Auriu în vizuina
ta prăfuită. Iar în hainele astea mă pot mişca fără să fac zgomot.
Nu i-am răspuns, m-am mulţumit s-aprind o lumânare şi i-am întins încă două, ca
să le luăm cu noi. L-am poftit în odaia mea. Am închis uşa exterioară, am deschis-
o pe cea către coridoarele tainice şi l-am condus prin labirintul lui Chade.
— Unde îi primeşte regina Kettricken? l-am întrebat cu întârziere.
— În sala de la apus. Chade mi-a zis să-ţi spun că se intră prin peretele exterior de
acolo.
— Mi-ar fi fost mai de folos dacă spunea şi cum se ajunge acolo. Dar nu-i nimic, ne
descurcăm noi.
Optimismul meu n-a fost justificat. Prin acea parte a labirintului nu mai umblasem.
Ne-am umplut amândoi de ciudă din cauza mea, fiindcă am găsit camera de
deasupra sălii de audienţe şi pe cea de lângă ea înainte de a-mi da seama că
trebuia să coborâm la un nivel inferior şi abia apoi să urcăm prin peretele exterior.
Cotitura din coridor era foarte strâmtă, de-abia m-am strecurat prin ea. Până când
am ajuns la postul nostru de iscoade, ne-am umplut de pânze de păianjen. Singura
gaură din zid era orizontală şi îngustă. Am acoperit flacăra lumânării şi am dat la o
parte bucata de piele care acoperea gaura din exterior. Dacă stăteam pe vine unul
lângă altul, reuşeam să vedem amândoi prin ea cu un ochi. Bufonul respira destul
de tare lângă mine. A trebuit să mă concentrez ca să aud cuvintele care străbăteau
până în ascunzişul nostru.
Întârziaserăm. Emisarii fuseseră deja întâmpinaţi. Nu o vedeam pe Kettricken, nu-l
vedeam nici pe Chade. Mi-am închipuit că regina stă pe scaunul înalt, între Dutiful
şi Chade, aşezat pe o treaptă mai joasă a daisului. Din punctul nostru de observaţie,
vedeam până în capătul celălalt al încăperii, probabil pe deasupra capetelor reginei
şi prinţului. În partea opusă a sălii de audienţe stăteau conducătorii celor Şase
Ducate sau reprezentanţii lor la curte. Starling era şi ea de faţă, bineînţeles. Nu
exista adunare importantă la curte fără să fie martor un menestrel. Era îmbrăcată
elegant, dar avea o expresie mai degrabă solemnă decât interesată de evenimente,
cum ar fi fost de aşteptat. Părea distrasă, gânditoare. M-am întrebat ce o tulbura,
apoi mi-am concentrat privirea şi atenţia către ceea ce trebuia să urmăresc.
Exact în faţa noastră stăteau cei patru emisari din Bingtown. Fiind vorba de un oraş
prosper mulţumită negoţului, erau mai degrabă negustori, nu duci şi lorzi. Totuşi,
mulţumită straielor lor luxoase, păreau egalii oricărui nobil. Veşmintele le străluceau
de atâtea pietre preţioase, iar în semiîntunericul din sala de audienţe, câteva
giuvaiere parcă-şi aveau propria lor lumină. O femeie scundă purta haine dintr-un
material care plutea în jurul ei ca apa, atât de subţire şi fin era ţesut. Pe umerii unui
bărbat stătea cocoţată o pasăre cu pene în toate nuanţele de roşu şi portocaliu, cu
excepţia capului, acoperit de piele albă şi încreţită. Avea un cioc albastru spre
negru, mare cât toate zilele.
În spatele acestor negustori impozanţi, stătea un al doilea şir de oaspeţi, foarte
probabil servitorii celor dintâi, în ciuda hainelor lor elegante. Cărau cutii şi scrinuri
cu daruri aduse ca semn al bunăvoinţei lor. Doi ieşeau în evidenţă. Prima era o
femeie cu faţa acoperită de tatuaje lucrate fără pic de simţ artistic sau de simetrie;
nu se distingea un model anume, doar o succesiune de mâzgălituri care îi alunecau
pe obraji. Ştiam că erau însemne de sclav, fiecare tatuaj reprezentând sigiliul altui
stăpân. M-am întrebat ce făcuse ca să fi fost cumpărată şi vândută de atâtea ori.
Celălalt servitor straniu se ascundea sub o glugă şi un voal dintr-un material fin,
migălos lucrat. Voalul de pe faţă atârna greu de dantelă. Nu i-am putut distinge
trăsăturile. Până şi mâinile îi erau acoperite de mănuşi, pentru ca nici măcar o
bucăţică de piele să nu i se vadă. Mă neliniştea, aşa că am decis să-l supraveghez
mai târziu îndeaproape.
Am ajuns la timp ca să urmărim prezentarea darurilor. Erau cinci în total, unul mai
desfătător decât celălalt. Au fost oferite cu complimente pretenţioase şi apelative
elegante, de parcă favorul reginei noastre putea fi cumpărat cu vorbe frumoase şi
linguşeli. Nu m-am încrezut în discursuri, dar m-au fascinat darurile. Primul era o
sticlă înaltă, cu parfum. Când servitoarea tatuată s-a apropiat ca să i-o ofere lui
Kettricken, o femeie înaltă a explicat că mirosul lui îi aducea vise frumoase până şi
celui care dormea iepureşte. Despre vise n-aş putea garanta nimic, dar, când s-a
scos dopul sticlei pentru o clipă, parfumul s-a răspândit în toată sala. L-am simţit
până şi eu, şi bufonul. Nu era unul greu, ci semăna cu mireasma de grădină adusă
vara de o suflare de vânt. Am văzut cum se schimbă expresia de pe chipurile
nobililor din spatele sălii când a ajuns la ei parfumul acela rar. Zâmbetele li s-au
lărgit, iar frunţile li s-au descreţit. Până şi prudenţa mea s-a mai relaxat.
— Un drog? l-am întrebat în şoaptă pe bufon.
— Nu, doar un parfum, un miros dintr-un loc mai bun. Pe chip i-a dansat un zâmbet
vag. Îl ştiu de mult, din copilăria mea. Au ajuns cu negoţul în locuri foarte îndepărtate
ca să-l găsească.
S-a apropiat următorul servitor şi şi-a deschis cutia la picioarele reginei. A scos din
ea nişte clopoţei de vânt, din aceia care se văd în orice grădină, numai că păreau
făcute din sticlă, nu din metal. I-a ţinut nemişcaţi cu mâna până când, la semnalul
bărbatului cu papagalul pe umăr, i-a scuturat cu delicateţe, făcându-i să se clatine
şi să răsune. Fiecare sunet era dulce, iar succesiunea lor întâmplătoare s-a
transformat repede într-un cântec al valurilor. Servitorul le-a oprit brusc, mult prea
iute pentru mine, dar le-a scuturat din nou şi-a început o altă melodie, la fel de
diferită de prima ca trosnetul lemnelor în foc de susurul unui pârâu. A lăsat-o să
curgă o vreme. Clopoţeii nu dădeau semne că s-ar opri singuri din cântat. Când
servitorul i-a oprit din nou, a început să vorbească bărbatul cu papagalul pe umăr:
— Prea cinstită regină Kettricken, nobilă doamnă a Regatului Munţilor şi a celor
Şase Ducate deopotrivă, sperăm că această muzică îţi va fi pe plac. Nimeni nu ştie
câte melodii pot cânta aceşti clopoţei. De câte ori îi porneşti, încep alta. Deşi
stăpâneşti tărâmuri nemărginite şi, nu ne îndoim, ai gusturi cât se poate de fine,
sperăm că vei considera umilul nostru dar cu adevărat demn de tine.
Kettricken a făcut probabil un semn de acceptare, pentru că clopoţeii au fost puşi
înapoi, în cutie şi aduşi lângă ea.
Al treilea cadou era un material asemănător ca textură cu cel purtat de femeie, însă
de o nuanţă diferită. A fost scos dintr-un scrin mic, dar, când femeia cea scundă şi
bărbatul cu papagalul au înaintat ca să-l ia de la servitor, s-a desfăşurat singur, încă
o dată şi încă o dată, până când ar fi putut acoperi o masă lungă din Sala cea Mare
şi ar fi atârnat şi pe jos. Sclipea când era mişcat, în diferite nuanţe, de la violet închis
la culoarea cerului palid de vară. Pe urmă, cei doi l-au împăturit fără efort, într-un
pătrat compact, şi l-au aşezat înapoi în scrin. Şi acesta a fost dus în faţa reginei. Al
patrulea cadou era un set de clopote aranjate într-o gamă. Melodia era frumoasă,
dar nimic mai mult. Ceea ce uimea era însă că metalul din care erau făcute sclipea
de câte ori răsunau.
— Acesta este jidzin, îngăduitoare regină Kettricken, conducătoare a celor Şase
Ducate şi moştenitoare a tronului Regatului Munţilor, i s-a adresat femeia cea
scundă lui Kettricken, o comoară care se găseşte numai şi numai în Bingtown.
Suntem convinşi că meriţi tot ceea ce îţi putem oferi noi mai bun. Jidzin face parte
dintre comorile noastre unice. La fel şi acestea. I-a făcut semn bărbatului cu glugă,
care a păşit în faţă. Giuvaiere învăpăiate, preacinstită regină Kettricken. Rare
precum cea mai rară dintre toate reginele.
Mi s-au încordat muşchii când bărbatul acoperit de voal s-a apropiat de podiumul
unde şedeau Kettricken şi Dutiful. Chade era acolo, mi-am reamintit, exact în clipa
când stomacul mi s-a făcut ghem. Asasinul cel bătrân era la fel de prudent ca mine;
nu avea să lase să se întâmple nimic rău reginei sau prinţului. Cu toate acestea, i-
am trimis lui Dutiful un gând.
Fii precaut.
Voi fi.
Nu mă aşteptasem să răspundă avertizării mele. Gândul său a fost mai mult azvârlit
decât canalizat atent, cu ajutorul Meşteşugului. Mi s-a făcut părul măciucă văzându-
l pe bărbatul ascuns sub voaluri cum tresare, ca împuns pe neaşteptate. O clipă a
rămas nemişcat. Am simţit venind ceva dinspre el, o senzaţie pe care nu ştiam cum
s-o calific.
Sst, mi-am avertizat prinţul cu o urmă de gând. Nu te mişca.
Aş fi dat orice să văd figura bărbatului cu voal. Se holba oare la prinţul meu? Arunca
ochii prin sală, căutându-mă pe mine?
Indiferent cine era, se controla perfect. A făcut din oprirea sa bruscă o pauză rituală.
Apoi s-a înclinat adânc şi şi-a prezentat cadoul. A lăsat lada jos, în faţa lui. Abia a
atins-o, că s-a şi deschis, parcă singură. Bărbatul a scos din ea o cutie mai mică,
pe care a deschis-o, dând la iveală un colan de aur bătut cu pietre scumpe. I l-a
arătat reginei, apoi l-a ridicat, ca să-l vadă şi nobilii adunaţi. Ţinându-l aşa, l-a
scuturat o dată. Toate pietrele au prins viaţă dintr-odată, sclipind cu un albastru
nefiresc în semiîntunericul din sală. Când s-a întors spre regină şi i l-a oferit, ca să-
l privească mai bine, l-am auzit pe bufon cum rămâne cu răsuflarea tăiată la
frumuseţea colanului. În ciuda voalurilor care-l ascundeau privirii, bărbatul a vorbit
clar, cu voce tânără, de copil:
— Pietrele albastre sunt cele mai rare giuvaiere învăpăiate, milostivă regină. Au fost
alese pentru tine, în culoarea ducatului Buck. Iar pentru fiecare distins şi onorat
nobil al fiecărui ales şi preţios ducat…
În spatele sălii, lumea a rămas cu gura căscată când purtătorul de daruri a scos din
ladă alte cinci cutii. Le-a deschis pe rând, dezvăluind coliere de argint, în loc de aur,
fiecare cu un singur giuvaier, dar la fel de fascinante. Cineva studiase atent cele
Şase Ducate, pentru că giuvaierele aveau culorile ducatelor, iar galbenul palid al
sigiliului floral al ducatului Bearns se deosebea de auriul-închis al ducatului Farrow.
După ce regina şi-a primit colanul, servitorul cu glugă s-a dus la nobilii adunaţi, s-a
închinat solemn în faţa fiecăruia şi i-a oferit darul din Bingtown. În pofida hainelor
sale neobişnuite, am observat că nimeni nu a şovăit când i s-a oferit cadoul.
Cât s-a desfăşurat ceremonia darurilor, i-am studiat atent pe ceilalţi emisari din
Bingtown.
— Cine e şeful lor? m-am întrebat, fiindcă niciunul nu dădea prioritate altuia.
Bufonul a crezut că l-am întrebat pe el.
— O vezi pe femeia cu ochi verzi, cea mai înaltă dintre cele două? mi-a şoptit la
ureche. Cred că o cheamă Serilla. Se trage din Jamaillia şi a fost cândva tovarăşa
satrapului lor. Adică a fost sfetnicul conducătorului Jamailliei, o expertă în domeniul
ei. Se ocupa de Bingtown şi zona de jur-împrejurul acestuia. A venit la Bingtown în
împrejurări foarte ciudate şi de atunci n-a mai plecat din oraş. Cică ar fi decăzut din
graţiile satrapului, iar el o exilase acolo. Unii zic că ar fi încercat să-i ia locul. Dar,
în loc să-şi considere exilul o pedeapsă, a făcut din Bingtown casa ei şi s-a ridicat
la rangul de negociator profesionist pentru negustori.
În ciuda conflictului cu satrapul, cunoştinţele ei despre Bingtown şi Jamaillia le-au
adus celor din Bingtown avantaje în afacerile cu Jamaillia.
— Sst, m-am grăbit eu să-l fac să tacă.
M-am întrebat de unde ştia toate astea şi aş fi vrut să-mi spună mai multe, dar mai
puteam aştepta. Pentru moment, trebuia să absorb orice inflexiune a cuvintelor
rostite în sală. Bufonul a tăcut, dar fierbea de nerăbdare. Cum stăteam amândoi şi
ne holbam prin crăpătura îngustă, obrazul său rece se lipea de al meu. Mi-a pus o
mână pe umăr, ca să se liniştească, dar l-am simţit încordat şi teribil de agitat.
Evident, întâlnirea avea o semnificaţie mult mai profundă pentru el. Mai târziu,
aveam să-l întreb cine erau ceilalţi. Acum, însă, mă captiva scena din faţa mea. Aş
fi vrut numai să-i văd pe regină, pe Chade şi pe prinţul Dutiful în timp ce se
desfăşura evenimentul.
Am ascultat-o pe Kettricken mulţumind pentru cadouri şi salutându-i încă o dată pe
emisari. Le-a răspuns în cuvinte simple, nu cu complimente sforăitoare şi apelative
pompoase, dar le-a oferit sinceritate în fraze fără ocolişuri. Era încântată de vizita
lor neaşteptată, dar aşteptată de atâta vreme. Spera că aveau să se simtă bine în
Buckkeep şi că solia lor era semnul unei comunicări viitoare mai deschise dintre
Bingtown şi cele Şase Ducate. Femeia cea înaltă, Serilla, stătea senină şi asculta
atentă spusele reginei. Cea tatuată strângea din buze, clar abţinându-se să
vorbească. Bărbatul de lângă ea i-a aruncat o privire neliniştită. Era înalt, cu umeri
laţi, păr tuns scurt şi ondulat deasupra frunţii ridate, evident obişnuit cu munca fizică
şi cu rezolvarea lucrurilor pe loc, nu să le amâne cu protocoale şi complimente.
Aşteptând să termine regina de vorbit, îşi tot încleşta şi descleşta pumnii. Pasărea
de pe umărul lui se foia. Celălalt bărbat, slab, cu înfăţişare de erudit, aducea mai
degrabă cu Serilla. O lăsa pe Kettricken să stabilească ritmul întâlnirii. Serilla a fost
aceea care a luat cuvântul după ce a terminat Kettricken. La rândul ei, i-a mulţumit
reginei şi celor Şase Ducate pentru primirea călduroasă şi a spus că le-ar fi plăcut
tuturor să aibă ocazia să se odihnească în ţinutul nostru paşnic, departe de ororile
războiului purtat de Statele Chalced împotriva lor. A povestit puţin despre câte
avuseseră de îndurat: atacurile împotriva vaselor lor, care întrerupseseră negoţul –
vital pentru locuitorii Bingtownului – şi greutăţile prin care trecuse din acest motiv
un oraş care se bizuie pe schimbul de mărfuri ca să-şi hrănească populaţia. A vorbit
şi despre raidurile chalcedenilor prin aşezările de la marginea Bingtownului.
— Nu ştiam că au astfel de aşezări, am comentat în şoaptă.
— Au, dar nu foarte multe. De când li se tot înmulţeşte populaţia cu sclavi eliberaţi,
încearcă mereu să găsească teren arabil.
— Sclavi eliberaţi?
— Sst, a făcut bufonul.
Avea dreptate. Trebuia să ascult, întrebările puteam să i le pun mai târziu. Mi-am
proptit fruntea de piatra rece a zidului.
Serilla a înşirat lista de nenorociri îndurate în clipa aceea de Bingtown din cauza
Statelor Chalced. Pe cele mai multe le cunoşteam, iar altele erau acelaşi soi de
conflicte pe care le aveau cele Şase Ducate cu vecinul nostru hrăpăreţ din sud.
Jefuitori chalcedeni, lupte la graniţă, hărţuirea şi piratarea corăbiilor cu mărfuri, taxe
uriaşe pentru aceia care aveau, totuşi, destul curaj ca să facă negoţ cu chalcedenii
– veşnicele plângeri. Apoi a început să spună cum se ridicase Bingtown împotriva
influenţei corupte a Statelor Chalced, pentru a-i elibera pe toţi sclavii ţinuţi între
hotarele lor şi a le da şansa de a deveni cetăţeni cu drepturi depline ai Bingtownului.
Bingtown nu le mai îngăduia corăbiilor cu sclavi să acosteze în portul lui, fie că se
îndreptau către nord, fie spre sud, spre Jamaillia. Conform unei înţelegeri cu noii
aliaţi ai oraşului Bingtown, din aşa-numitele Insule ale Piraţilor, corăbiile cu sclavi
care intrau în portul oraşului erau abordate, li se confisca încărcătura, iar sclavilor
li se oferea libertatea.
Întreruperea negoţului cu sclavi practicat de chalcedeni era unul din aspectele
principale ale conflictului. Aducea din nou în discuţie vechea neînţelegere legată de
frontiera dintre Statele Chalced şi Bingtown. Serilla spera că legitimitatea poziţiei
oraşului Bingtown atât în ceea ce privea negoţul cu sclavi, cât şi în problema
hotarelor, avea să fie recunoscută de cele Şase Ducate. Ştia că ducatul Shoaks
primea pe pământurile sale sclavi eliberaţi, considerându-i oameni liberi, şi că şi
ducatul respectiv suferea din cauza eforturilor depuse de Statele Chalced pentru
dobândirea unor terenuri care nu le aparţineau de drept. Ar fi putut spera ea, oare,
că, în curând, cele Şase Ducate vor acorda oraşului Bingtown ceea ce îi
propuseseră mesagerii de mai înainte Maiestăţii Sale, nobilei regine Kettricken? O
alianţă şi sprijinul în războiul împotriva Statelor Chalced? În schimb, Bingtown şi
aliatul său aveau multe de oferit celor Şase Ducate. Negoţ liber cu oraşul Bingtown
şi o parte din înţelegerile neguţătoreşti favorabile ale acestuia cu aşa-numitele
Insule ale Piraţilor ar fi adus foloase mari tuturor. Darurile oferite în acea zi
reprezentau doar o părticică din varietatea de bunuri care s-ar fi putut afla la
dispoziţia locuitorilor celor Şase Ducate.
Regina Kettricken a ascultat-o cu seriozitate până la capăt. Dar, la sfârşitul
discursului ei, Serilla nu ne oferise nimic nou. Chade a fost acela care, în calitatea
sa de sfetnic, a subliniat cu gravitate acest lucru. Bunurile lor nemaipomenite erau
renumite, şi pe bună dreptate. Dar nici măcar asemenea minuni nu puteau convinge
cele Şase Ducate să între în război. Şi-a încheiat observaţiile cu următoarele
cuvinte:
— Maiestatea Sa, nobila regină Kettricken, trebuie să se gândească întotdeauna
mai întâi la binele poporului său. Ştiţi că relaţiile noastre cu Statele Chalced sunt,
în cel mai bun caz, încordate. Şi noi îndurăm multe din cauza lor, dar ne-am abţinut
să pornim singuri război cu ei. E o vorbă cunoscută: „Mai devreme sau mai târziu,
războiul cu Statele Chalced tot o să înceapă.” Sunt un neam arţăgos. Dar un război
e scump şi distrugător. Iar un război început mai târziu e întotdeauna mai bun decât
unul pornit acum. De ce să riscăm să le stârnim mânia în numele oraşului
Bingtown?
Chade a lăsat întrebarea să-şi facă efectul, apoi a vorbit încă şi mai pe şleau:
— Ce le puteţi oferi voi celor Şase Ducate, ceva care să nu ne revină oricum, în
cele din urmă, indiferent cine va câştiga acest război al vostru?
Câţiva duci din spate au dat cu gravitate din capete. Toată lumea cunoştea stilul
negustorilor. Nu ştiau decât să se târguiască şi să vândă sau să cumpere. Se
aşteptau din partea lui Chade să se tocmească, iar el tocmai asta a şi făcut:
— Maiestate, nobilă regină, nobil prinţ, înţelept sfetnic şi măreţi duci şi ducese, vă
oferim…
Serilla s-a întrerupt, evident tulburată de întrebarea directă a lui Chade.
— Oferta noastră e delicată. Poate că ar fi cel mai bine dacă aţi cântări-o între patru
ochi înainte de a cere încuviinţarea nobililor. Poate ar fi mai bine…
Serilla nu se uita la nobilii din spatele sălii, dar din propoziţia ei neterminată se
subînţelegea clar ce anume insinua.
— Te rog, Serilla de Bingtown, vorbeşte limpede. Vino cu propunerea ta în faţa
noastră, a tuturor, pentru ca nobilii, sfetnicii mei şi cu mine să o putem discuta liber
împreună.
Serilla a făcut ochii cât cepele, şocată. M-am întrebat ce fel de loc era Jamaillia, de
era atât de surprinsă de răspunsul direct al reginei mele. În timp ce ea se fâstâcea,
bărbatul cu papagalul pe umăr a tuşit pe neaşteptate. Serilla l-a avertizat din priviri,
dar el a ieşit totuşi în faţă.
— Mă pot adresa Maiestăţii Voastre?
Kettricken era aproape uluită.
— Desigur. Eşti negustorul Jorban, cred.
El a dat din cap cu gravitate.
— Aşa este. Nobilă regină Kettricken, conducătoare a celor Şase Ducate şi
moştenitoare a tronului Regatului Munţilor…
Simţeam stânjeneala tânărului bărbat în timp ce înşira titlurile. Era clar că nu era
obişnuit cu asemenea adresări pompoase, dar, în ciuda privirii furioase pe care i-a
aruncat-o Serilla, nu avea de gând să dea înapoi.
— Cred că Maiestatea Voastră e o femeie, adică o regină care apreciază
sinceritatea. Întârzierea aceasta m-a supărat foarte mult. Dar astăzi, auzind că
manifestaţi faţă de Statele Chalced tot atât de puţină dragoste ca noi, îndrăznesc
să sper că ne veţi susţine propunerea îndată ce o veţi auzi.
Şi-a dres glasul, apoi a continuat cu mai mult curaj:
— Am venit aici căutând să încheiem o alianţă împotriva unui duşman comun. De
trei ani ne războim cu Statele Chalced. Războiul ne-a secătuit şi ne-am pierdut
nădejdea că se va termina prea curând. Chalcedenii sunt un popor de oameni
încăpăţânaţi. De câte ori îi înfrângem, par să se îndârjească mai tare, să fie mai
dornici să ne facă rău. Prosperă de pe urma războiului; lor le place să jefuiască şi
să distrugă, ceea ce nu ne place nici nouă. Bingtown are nevoie de pace ca să
prospere, de pace şi de ape liniştite. Depindem de negoţ, nu doar pentru că asta
ştim să facem, ci pentru că ne asigură cele necesare traiului. Poate că unii dintre
noi sunt magicieni şi fac minuni, dar numai din ele nu ne putem hrăni copiii. Nu
avem ogoare întinse pe care să cultivăm cereale sau păşuni pe care să pască vitele.
Statele Chalced ne-ar cotropi numai din lăcomie. Ne-ar omorî pe toţi, numai ca să
pună mâna pe ceea ce avem, fără să înţeleagă că tot ce avem are nevoie de noi
ca să existe. Vor distruge exact ceea ce caută, tocmai prin faptul că încearcă să-i
ia în stăpânire. Ceea ce avem noi nu ne poate fi luat de alţii, continuând să existe.
E ca… Glasul bărbatului s-a frânt într-un tremur… ca o corabie eşuată pe un banc
de nisip.
Kettricken a aşteptat o vreme, dar el n-a mai făcut nimic altceva decât să-şi desfacă
larg braţele a neputinţă.
— Sunt negustor şi corăbier, doamna mea. Prea bună regină. Bărbatul a adăugat
titlul de parcă abia şi l-ar fi amintit. Vorbesc mânat de nevoile noastre, dar nu mă
pot explica aşa cum ar trebui.
— Ce anume ceri, negustorule Jorban?
Întrebarea reginei Kettricken era simplă, dar politicoasă.
Speranţa s-a aprins brusc în ochii bărbatului, parcă încurajată de francheţea ei.
— Ştim că, în ducatul Shoaks, aveţi greutăţi la graniţa cu chalcedenii. Îi ţineţi la
distanţă, iar această vigilenţă vă cere o mare parte a atenţiei.
S-a răsucit brusc, ca să facă o plecăciune adâncă, cu ochii la nobilii din spatele
sălii.
— Pentru aceasta, vă mulţumim.
Ducele i-a primit mulţumirile înclinându-şi capul cu gravitate. Negustorul Jorban s-
a întors din nou către regină.
— Dar trebuie să vă cerem mai mult decât atât. Cerem ca vasele voastre de război
şi războinicii voştri să atace Statele Chalced dinspre partea voastră. Să hărţuiască
şi să scufunde corăbiile împiedică negoţul nostru cu voi. Am… pune capăt lungului
şir de lupte pe care le purtăm cu toţii din pricina Statelor Chalced. Jorban a răsuflat
adânc. Am cuceri tot pământul lor şi am pune capăt acestei vrajbe vechi. Dacă nu
vor să trăim ca buni vecini, atunci să fie în schimb conduşi de noi.
Serilla din Jamaillia s-a amestecat dintr-odată:
— Negustorule Jorban, întreci măsura! Prea cinstită şi îndurătoare regină
Kettricken, am venit să facem propuneri, nu să punem la cale o întrecere.
Jorban şi-a încleştat hotărât fălcile şi a continuat imediat ce a tăcut Serilla.
— Nu fac o propunere. Am venit să tratez cu nişte posibili aliaţi. Caut să pun capăt
războiului nesfârşit pornit de Statele Chalced împotriva noastră. Voi spune pe şleau
ceea ce e în sufletele multor negustori.
Ochii lui albaştri au clipit scurt când au întâlnit privirea lui Kettricken. A vorbit sincer
şi cu patimă:
— Haideţi să cucerim Statele Chalced în întregime şi să le împărţim teritoriile între
noi. Toată lumea ar avea de câştigat. Bingtown ar dobândi teren arabil şi s-ar
bucura că încetează hărţuială chalcedenilor. Ducele de Shoaks şi-ar putea lărgi
domeniul şi ar avea în spate, în loc de un duşman, un partener de negoţ. Iar cele
Şase Ducate ar putea face negoţ în sud fără piedici.
— Să subjugăm Statele Chalced în întregime?
Mi-am dat seama, din vocea lui Kettricken, că nici nu se gândise la asta, că o
asemenea faptă îi contrazicea toate principiile ei de munteancă.
Însă, în spatele sălii, ducele de Shoaks zâmbea cu gura până la urechi. Războiul i-
ar fi fost pe plac, de mult fierbea în el răzbunarea. Poate a mers prea departe când
a ridicat pumnul şi a venit cu o propunere:
— Haideţi să-l includem şi pe ducele de Farrow în înţelegerea noastră. Şi poate că
tatăl vostru, regele Eyod din Regatul Munţilor, ar dori o parte din teritoriul Statelor
Chalced, regina mea. Le este vecin şi, din câte am auzit, nu se prea dă în vânt de
dragul chalcedenilor.
— Pace, Shoaks, l-a mustrat regina, mai blând decât m-aş fi aşteptat.
Poate că se petrecuseră unele lucruri de care eu nu aveam cunoştinţă. Cât de dure
erau luptele de la graniţa Regatului Munţilor cu Statele Chalced? Oare conflictul îi
amintea lui Kettricken de o ranchiună mai veche decât ştiam eu? Dar am observat
că totuşi le-a răspuns solilor cu reţinere:
— Ne oferiţi o parte din războiul vostru, de parcă ar fi o marfă după care tânjim. Nu
este. Am trecut printr-un război, acum căutăm să ni-i facem prieteni pe foştii
duşmani. Războiul vostru nu ne ispiteşte. Ne oferiţi teritorii din Statele Chalced,
dacă le înfrângem. E o victorie îndepărtată şi nesigură. Iar noile teritorii ar putea fi
mai degrabă o povară decât un avantaj. Un popor cucerit se resemnează rareori să
accepte guvernarea străinilor. Ne oferiţi comerţ liber în sud dacă învingem. Dar
Bingtownul a fost întotdeauna dornic să facă negoţ cu noi, fără oprelişti; nu văd în
asta nimic nou. Vă întreb aşadar încă o dată: de ce ar trebui să luăm în considerare
propunerea voastră?
Am văzut că mesagerii din Bingtown schimbă priviri şi am zâmbit în sinea mea.
Propunerea lor nu se limita la împărţirea teritoriului Statelor Chalced. Dar, indiferent
ce ţineau ca rezervă, era vorba de ceva de care nu erau dispuşi să se despartă
decât dacă se vedeau siliţi s-o facă. Nu îi compătimeam deloc.
Nu ar fi trebuit să aţâţe curiozitatea lui Chade, făcându-l să se întrebe cât de groasă
le era punga. Negustorul Jorban a făcut un gest scurt, cu palma în sus, invitând
parcă pe altcineva să-şi încerce norocul acolo unde el dăduse greş.
Pe urmă, ca şi cum ar fi fost înţeleşi, solii s-au dat la o parte, făcându-i loc printre
ei bărbatului cu voal, ca să poată ajunge chiar în faţa reginei. Se părea că se
puseseră cu toţii de acord, fără vorbe.
Mi-am schimbat imediat părerea despre bărbatul cu faţa acoperită. Nu era servitor.
Poate că niciunul dintre ei nu era, nici măcar femeia cu tatuaje de sclavă. Când
bărbatul cu văl a ieşit pe neaşteptate în faţă, am tresărit, aşteptându-mă să atace,
dar el n-a făcut decât să-şi dea jos gluga. Fiind prins de ea, vălul de dantelă a fost
îndepărtat în acelaşi timp. Am icnit, cu răsuflarea întretăiată, dar alţii, printre care şi
Chade, n-au fost atât de subtili.
— Eda, nu mă lăsa! l-am auzit exclamând pe bătrânul asasin, iar din spatele sălii
au răsunat exclamaţiile îngrozite ale unor oameni şocaţi.
Mesagerul era tânăr, mai tânăr decât Dutiful şi Hap, deşi la fel de înalt ca ei. Avea
solzi în jurul ochilor şi ai gurii. Nu erau podoabe artificiale. De falcă îi atârnau nişte
excrescenţe păroase. Se ţinea foarte ţeapăn. Crezusem că părea mai înalt din
cauza glugii, dar am văzut că, deşi avea oasele de la braţe şi de la picioare nefiresc
de lungi, înfăţişarea lui era graţioasă, nu stângace. S-a uitat direct la Kettricken,
deloc intimidat de poziţia ei, şi a vorbit cu glas limpede, de copil:
— Numele meu e Selden Vestrit. Sunt din neamul negustorilor Vestrit, din
Bingtown, şi am fost crescut de familia Khuprus a negustorilor din Tărâmul Ploilor
Sălbatice.
A doua parte a prezentării sale nu-mi spunea nimic. Nimeni nu locuia pe Tărâmul
Ploilor Sălbatice. Teritoriile vecine cu râul erau numai mlaştini şi băltoace – unul din
motivele pentru care graniţa dintre Statele Chalced şi Bingtown nu fusese stabilită
clar niciodată. Râul şi malurile lui mlăştinoase sfidau ambele părţi. Dar ceea ce a
adăugat mai departe a fost şi mai şocant:
— Aţi ascultat-o pe Serilla, care vorbeşte în numele Consiliului din Bingtown. Mai
sunt aici de faţă şi soli care pot vorbi în numele Tatuaţilor, foştii sclavi care sunt
acum cetăţeni ai oraşului Bingtown, al Negustorilor din Bingtown şi al Corăbiilor Vii.
Eu vorbesc pentru Negustorii din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Dar şi pentru Tintaglia,
ultimul dragon adevărat care a jurat să ajute oraşul Bingtown la vreme de restrişte.
Acum voi rosti cuvintele ei în faţa voastră.
M-a trecut un fior când am auzit numele dragonului. N-am ştiut de ce.
— Tintaglia s-a săturat de luptele interminabile dintre Statele Chalced şi oamenii ei
din Bingtown. Le abate atenţia şi îi împiedică să-şi vadă de o treabă mult mai
însemnată pentru care o are în vedere pentru ei. Războiul acesta pe care Statele
Chalced se încăpăţânează să-l poarte pune în primejdie un destin măreţ.
Vorbea de parcă n-ar fi fost om, cu dispreţ faţă de meschinele preocupări umane.
Te speria, dar te şi inspira. Şi-a plimbat privirea prin toată sala. Atunci mi-am dat
seama că licărul albăstrui din ochii lui nu era doar o părere.
— Ajutaţi oraşul Bingtown să distrugă Statele Chalced şi să pună capăt războiului
şi veţi intra în graţiile Tintagliei. Şi nu doar într-ale ei, ci şi ale fiului ei, care creşte
repede, făcându-se tot mai frumos şi mai înţelept. Ajutaţi-ne şi, într-o zi, legenda
celor Şase Ducate despre dragonii care se ridică în apărarea lor va fi înlocuită de
existenţa reală a unui dragon aliat.
S-a lăsat o linişte de mormânt. Sunt sigur că toţi emisarii au înţeles-o greşit.
Negustorul Jorban a rânjit văzând probabil expresia şocată de pe chipul lui
Kettricken şi a îndrăznit să adauge:
— Nu vă condamn fiindcă vă îndoiţi de noi. Dar Tintaglia e reală, la fel de reală ca
mine. Dacă nu ar fi fost nevoită să-şi îngrijească urmaşul, ar fi pus de mult capăt
hărţuielii chalcedene. Nu aţi auzit zvonurile despre bătălia din Golful Negustorilor şi
despre dragonul din Bingtown, argintiu şi albastru, care s-a înălţat şi i-a măturat pe
chalcedeni de pe ţărmurile noastre? Am fost acolo în ziua aceea, luptând să ne
eliberăm portul de duşmani. Zvonurile nu sunt nici exagerările unei imaginaţii
bogate, nici poveşti năstruşnice, ci purul adevăr. Bingtown are un aliat rar şi
nemaiîntâlnit, ultimul dragon adevărat din lume. Ajutaţi-ne să subjugăm Statele
Chalced şi ar putea deveni şi aliatul vostru.
Nu cred că s-a aşteptat ca vorbele lui să aprindă focul mocnit din sufletul lui
Kettricken. Mă îndoiesc că putea înţelege cât de ataşată era ea de dragonii celor
Şase Ducate ale noastre.
— Ultimul dragon adevărat! a exclamat regina.
I-am auzit rochia foşnind când s-a ridicat brusc în picioare. A coborât treptele, ca
să-i înfrunte pe mesagerii insolenţi, dar s-a oprit pe ultima, ca să rămână deasupra
lor. Vocea raţională şi blândă a reginei mele era acum răguşită de furie. A răsunat
în toată sala:
— Cum îndrăzniţi să vorbiţi astfel? Cum îndrăzniţi să spuneţi că Străbunii noştri sunt
legende? Eu însămi am văzut cerul spuzit nu de unul, ci de o armată întreagă de
dragoni care s-au ridicat în apărarea celor Şase Ducate. Eu însămi am călărit pe
unul, cel mai adevărat dintre toţi, care m-a purtat pe spinarea lui când m-am întors
înapoi la castelul Buckkeep. Nu există om matur în sala asta care să nu le fi văzut
aripile întinse deasupra apelor noastre, împrăştiind Corăbiile Roşii, care ne hărţuiau
de atâta vreme. Insinuaţi cumva că dragonii noştri erau nesinceri în suflet şi în
fapte? Pe băiatul acesta poate că îl scuză tinereţea şi lipsa de experienţă, nu numai
fiindcă probabil nici nu venise pe lume când ne purtam noi războiul, ci şi pentru că
nu a fost învăţat îndeajuns să respecte cum se cuvine aceste fiinţe. În apărarea ta,
poţi spune doar că nu ne cunoşti istoria. Ultimul dragon, cum să nu!
Nu cred că regina noastră ar fi reacţionat mai puternic dacă insulta ar fi fost la
adresa ei. Nimeni dintre cei de faţă nu ştia că pe regele ei, pe Verity, marea ei iubire,
îl susţinea ea astfel. Până şi câţiva dintre nobilii noştri păreau uluiţi s-o vadă pe
regina lor, de obicei paşnică, dojenind un mesager cu atâta asprime, dar asta nu
însemna că nu o aprobau. Am văzut capete înclinându-se a încuviinţare. Câţiva
duci şi ducese s-au ridicat în picioare, iar ducesa de Bearns a dus mâna la sabie.
Băiatul cu solzi şi-a rotit privirea de jur-împrejur, cu buzele întredeschise a panică,
când Serilla şi-a dat ochii peste cap, scandalizată de gafa lui. Mesagerii din
Bingtown s-au apropiat instinctiv unii de alţii.
Băiatul cu solzi a făcut un pas spre Kettricken. Chade a dat să-l oprească, însă el
s-a mulţumit să se lase într-un genunchi, pentru a vorbi apoi, înălţându-şi privirea:
— Îmi cer iertare dacă v-am jignit. Am spus numai ceea ce am ştiut. Aşa cum aţi
subliniat, sunt tânăr. Dar chiar Tintaglia ne-a spus, cu mare tristeţe, că e ultimul
dragon din lume. Dacă lucrurile stau altfel, am să-i dau cu bucurie vestea. Vă rog,
daţi-mi voie să-i văd pe dragonii voştri, daţi-mi voie să le vorbesc. Le voi explica de
ce are ea nevoie.
Umerii lui Kettricken încă mai tresăltau la fiecare respiraţie, cu aprindere. Într-un
târziu a răsuflat în sfârşit liniştită, apoi a spus, pe tonul ei dintotdeauna:
— Nu-ţi port pică pentru că ai vorbit despre ceea ce nu ştiai. Cât priveşte dorinţa ta
de a te adresa dragonilor noştri, iese din discuţie. Sunt ai celor Şase Ducate şi
numai ai lor. Tinere domn, mergi prea departe. Dar eşti tânăr şi de asta te iert.
Băiatul a rămas pe loc, într-un genunchi, dar, când şi-a înălţat capul spre regină,
ochii lui n-au privit-o cu supunere, ci cu o oarecare îndoială.
Chade a fost cel care a potolit spiritele. A înaintat, ca să ajungă faţă în faţă cu
delegaţia din Bingtown.
— Este, probabil, cât se poate de firesc să vă îndoiţi de cuvintele reginei noastre,
aşa cum ne îndoim şi noi de ale voastre. Aţi spus că Tintaglia e ultimul dragon
adevărat, dar aţi vorbit de urmaşul ei. Aici mă tem că nu înţeleg: de ce nu le spuneţi
amândurora „dragoni adevăraţi”? Dacă dragonul vostru există, atunci de ce nu a
venit cu voi, ca să se arate şi să ne îndemne să trecem de partea voastră? Şi-a
plimbat privirea de la un mesager la altul. Dragi prieteni, oferta voastră e foarte
neobişnuită. Sunt multe lucruri pe care nu ni le spuneţi. Nu mă îndoiesc că aveţi
motive întemeiate să le tăinuiţi. Dar, dacă le ţineţi ascunse, puteţi pierde nu doar
alianţa cu noi, ci şi respectul nostru. Cântăriţi bine târgul pe care ni-l propuneţi.
Deşi îl vedeam numai din spate, ştiam că bătrânul asasin îşi mângâia bărbia,
cugetând. A aruncat o privire către Kettricken. Nu ştiu ce anume a citit pe faţa ei,
dar a luat o hotărâre:
— Nobili domni şi doamne, propun să încheiem deocamdată audienţa. Daţi-i voie
preacinstitei şi milostivei noastre regine să discute cu nobilii ei despre oferta
voastră. Vi s-au pregătit camere. Bucuraţi-vă de ospitalitatea noastră. Am ghicit
zâmbetul discret care i-a îndulcit vocea. Oricare dintre menestrelii pe care vi i-am
pus la dispoziţie va fi încântat să vă povestească, în cântece sau vorbe, despre
dragonii celor Şase Ducate. Poate că, data viitoare când ne vom întâlni, vom fi cu
toţii mai calmi datorită cântecelor şi odihnei.
Concediaţi atât de ferm, mesagerii n-au avut de ales, s-au văzut nevoiţi să se
retragă. Regina şi prinţul Dutiful au plecat după aceea. Chade a mai rămas cu
nobilii. Am avut impresia că stabilea o oră de întâlnire cu toţi, ca să discute
propunerea făcută de Bingtown. Ducele de Shoaks se plimba încoace şi încolo,
evident agitat, în vreme ce ducesa de Bearns stătea pe loc, înaltă şi tăcută, cu
braţele încrucişate la piept, ca şi când propunerea n-ar fi interesat-o câtuşi de puţin.
M-am îndepărtat de gaura din zid şi am lăsat bucata de piele să cadă peste ea.
— Hai să mergem, i-am şoptit bufonului, iar el a dat din cap în tăcere.
Am luat lumânarea şi am reuşit să trecem prin deschizăturile înguste, pline de
cuiburi de şobolani care împânzeau zidurile castelului. Nu l-am condus pe bufon
direct în odaia mea, ci ne-am oprit în vechea cameră din turn a lui Chade. Odată
intrat, bufonul a rămas pe loc, a închis puţin ochii şi a respirat prelung.
— Nu s-a schimbat prea mult de când am fost aici ultima dată, mi-a spus cu voce
sugrumată.
Am aprins lumânările de pe masă de la lumânarea mea. Am aruncat un buştean
peste cărbunii din cămin.
— Îmi închipui că, în noaptea când a fost omorât regele Shrewd, Chade te-a adus
aici.
A dat din cap fără grabă.
— Îl mai văzusem pe Chade şi mai stătusem de vorbă cu el de-a lungul anilor. Prima
oară l-am văzut la scurtă vreme după ce am venit la regele Shrewd. Chade îşi făcea
apariţia noaptea, ca să stea de vorbă cu el. Uneori jucau zaruri, ştiai? Dar de cele
mai multe ori stăteau lângă foc, beau rachiu fin şi vorbeau despre primejdiile cu
care se confrunta atunci regatul. Aşa am aflat eu de existenţa ta. Dintr-o conversaţie
de-a lor, purtată lângă foc. Atât de tare mi-a bătut inima, încât am crezut că o să
leşin când am înţeles ce însemnau cuvintele lor pentru mine. Ei nici măcar nu-şi
dădeau seama că îi ascult. Mă considerau copil, poate unul înapoiat, iar eu mă
îngrijisem ca, la început, să pară că de-abia vă stăpânesc limba. A clătinat din cap
ca pentru sine. Ce parte stranie a vieţii mele a fost… Atât de importantă şi de rău
prevestitoare, dar, protejat cum eram de regele Shrewd, copilăria mea a fost cât se
poate de apropiată de una adevărată.
Am găsit două ceşti şi sticla cu rachiu a lui Chade. Le-am aşezat pe masă şi am
turnat băutura. Bufonul a înălţat dintr-o sprânceană:
— Atât de devreme?
Am ridicat din umeri.
— Poate că mie mi se pare că e mai târziu. Am început ziua devreme. Cu Hap.
M-am aşezat greoi în scaun, cu sufletul apăsat de grijă pentru băiatul meu.
— Bufonule, îţi doreşti vreodată din toată inima să te întorci înapoi în timp şi să faci
un lucru altfel?
El s-a aşezat, dar nu s-a atins de rachiu.
— Toată lumea îşi doreşte asta. Jucăm un joc prostesc. Ce te frământă, Fitz?
I-am povestit. I-am spus tot ce aveam pe suflet, ca un copil, toate temerile şi
dezamăgirile mele, ca să le sorteze el, de parcă aşa le-aş fi înţeles mai bine.
— Privesc în trecut, bufonule, şi câteodată mi se pare că atunci când am fost cel
mai convins că fac ceea ce trebuie, am săvârşit cele mai mari greşeli. De exemplu,
i-am urmărit pe Justin şi Serene şi i-am omorât în faţa ducilor, după ce-l uciseseră
pe regele meu. Uite la ce-a dus asta, la cascada de întâmplări care-au urmat.
A dat din cap.
— Şi? m-a îmboldit în vreme ce-mi turnam încă o porţie de rachiu.
Am sorbit toată băutura şi m-am hotărât să adaug:
— Şi m-am culcat cu Molly.
Am oftat, dar oftatul nu mi-a adus nicio uşurare.
— Atunci mi s-a părut că e bine. O trăire atât de frumoasă, adevărată şi nepreţuită.
Era singurul lucru de pe lume care îmi aparţinea numai mie. Dar, dacă nu l-aş fi
făcut…
Bufonul a aşteptat să continui.
— Dacă nu l-aş fi făcut, dacă nu aş fi lăsat-o grea, nu ar fi plecat din Buckkeep ca
să-şi ascundă sarcina, chiar şi atunci când am comis încă o greşeală prostească,
tot ar fi putut să se descurce singură. Burrich n-ar fi considerat că trebuie să meargă
cu ea, să o păzească până la naşterea copilului. Nu s-ar fi îndrăgostit unul de
celălalt. Nu s-ar fi căsătorit. Când… După întâmplarea cu dragonii, m-aş fi putut
întoarce la ea. Acum aş fi avut şi eu ceva al meu.
Nu plângeam. Sufeream dincolo de lacrimi. Singura noutate era că o recunoşteam
cu glas tare, pentru mine.
— Mi-am făcut-o cu mâna mea. Numai eu am fost de vină.
Bufonul s-a aplecat peste masă şi şi-a pus mâna lungă şi rece peste a mea.
— E un joc prostesc, Fitz, mi-a spus calm. Şi îţi dai prea multă putere ţie, şi nu
scurgerii faptelor. Şi lui Molly. Dacă ai putea să te întorci în timp şi să-ţi schimbi
toate hotărârile luate atunci, cine ştie cu ce le-ai înlocui. Treci peste asta, Fitz. Las-
o baltă. Faptele lui Hap de acum nu sunt o pedeapsă pentru faptele tale din trecut.
Nu l-ai îndemnat tu să facă alegerea pe care a făcut-o. Iar asta nu te eliberează de
îndatoririle tale de tată, eşti dator să-l scoţi de la drumul greşit. Tu crezi că, dacă ai
luat cândva aceeaşi hotărâre, nu se cade să-i spui lui că e greşită?
A respirat adânc, apoi m-a întrebat:
— Te-ai gândit vreodată să-i povesteşti despre Molly şi Nettle?
— Păi… Nu, nu pot.
— Of, Fitz, secrete şi taine şi mistere…
Glasul i s-a stins cu durere.
— La fel ca dragonii din Bingtown, am subliniat cu voce plată.
Şi-a retras mâna de pe a mea.
— Ce?
— Am băut amândoi în seara aia, şi mi-ai spus o poveste. Despre şerpi care se
făceau coconi de fluture, din care ieşeau apoi dragoni. Dar, din cine ştie ce motiv,
se năşteau mici şi bolnăvicioşi. Ai crezut că e din vina ta.
Bufonul s-a sprijinit de spătarul scaunului. Mai degrabă palid decât auriu.
— Băuserăm. Amândoi. Foarte mult.
— Da. Şi tu te îmbătaseşi destul ca să ai chef de vorbă. Dar eu eram destul de treaz
ca să te ascult.
Am aşteptat un răspuns, dar a păstrat tăcerea, cu ochii la mine.
— Ei? l-am întrebat, într-un târziu.
— Ce vrei să ştii? m-a întrebat, la rândul său, cu glas scăzut.
— Dragonii din Bingtown. Există?
L-am privit hotărându-se. S-a îndreptat de spate, a mai turnat rachiu pentru
amândoi şi a băut.
— Da. Aşa cum au existat dragonii celor Şase Ducate, dar într-un fel diferit.
— Cum adică?
Şi-a făcut curaj trăgând o gură zdravănă de aer.
— Cu multă, multă vreme în urmă, ne-am mai contrazis pe tema asta. Ţii minte? Ţi-
am spus că, demult, trebuie să fi existat dragoni în carne şi oase care au inspirat
coteriile Meşteşugului când au creat dragoni din piatră şi din amintiri.
— Asta a fost cu ani de zile în urmă. Nu-mi aduc aminte ce-am vorbit.
— Nici nu e nevoie. Nu trebuie să ştii decât că am avut dreptate. Un zâmbet i-a
fluturat pe chip în grabă: Cândva, Fitz, au existat dragoni adevăraţi. Dragonii care
i-au inspirat pe Străbuni.
— Dragonii erau Străbunii, l-am contrazis.
A zâmbit.
— Ai dreptate, Fitz, dar nu în felul în care îţi închipui că ai. Aşa cred. E o oglindă
spartă, tot încerc să pun cioburile la loc. Dragonii pe care tu şi cu mine i-am trezit,
dragonii celor Şase Ducate… au fost creaţi. Cioplită de cei din coterii sau de
Străbuni, piatra-amintire a preluat forma pe care i-au dat-o ei şi a prins viaţă. Ca
dragoni. Sau ca mistreţi înaripaţi. Sau ca nişte cerbi înaripaţi. Sau ca Fata-de-pe-
dragon.
Punea lucrurile cap la cap prea repede ca să-l pot urmări, dar am dat totuşi din cap
a aprobare.
— Spune mai departe.
— De ce au cioplit Străbunii dragonii ăia şi de ce şi-au pus vieţile la păstrare în ei?
Pentru că au fost inspiraţi de dragoni adevăraţi. Dragoni care, asemenea fluturilor,
trăiesc în două etape. Ies din ouă, devenind şerpi de mare. Cutreieră apele şi cresc
până se fac uriaşi. Iar la tipul cuvenit, după ce au trecut destui ani şi au ajuns la
dimensiunile unui dragon, se întorc la casa strămoşilor lor. Dragonii adulţi le ies în
întâmpinare şi îi însoţesc în susul râurilor. Acolo, tinerii dragoni îşi ţes coconii din
nisip – nisip din piatra-amintirii, măcinată – şi din propria lor salivă. Odinioară, adulţii
îi ajutau la ţesut. Iar odată cu saliva lor le dădeau şi amintirile lor, care să-i ajute să
se formeze. O iarnă întreagă hibernează şi se preschimbă, sub ochii dragonilor
adulţi, care îi feresc de prădători. În lumina soarelui fierbinte al verii, ies din cocon,
absorbind o mare parte din el. Cu tot cu amintirile păstrate în el. Astfel vin pe lume
dragoni tineri, pe deplin formaţi şi puternici, gata să-şi poarte singuri de grijă, să
mănânce, să vâneze şi să se bată ca să-şi câştige perechea. Şi, în cele din urmă,
să depună ouă pe o insulă îndepărtată. Insula Celorlalţi. Ouă din care vor ieşi şerpi.
El vorbea, iar eu aproape că vedeam totul. Poate că mă pregătiseră pentru asta
visele mele. De câte ori nu-mi închipuisem, în somn, cum ar fi să mă transform în
dragon, ca Verity, să zbor prin cer, să vânez şi să mă hrănesc din vânat? Ceva din
cuvintele lui mi-a atins visele care au părut deodată să fie propriile mele amintiri
adevărate, şi nu închipuiri ţesute în somn. Între timp, bufonul tăcuse.
— Spune mai departe, l-am îndemnat.
S-a lăsat din nou pe spătarul scaunului şi a oftat.
— Ceva i-a omorât. Demult de tot. Nu ştiu exact ce. Un cataclism care a îngropat
cetăţi întregi în câteva zile. A scufundat coasta, a înecat oraşele-porturi şi a
schimbat cursul apelor. A şters dragonii de pe faţa pământului şi cred că i-a omorât
şi pe Străbuni. Toate acestea sunt doar presupuneri, Fitz. Nu pleacă doar de la
ceea ce am văzut şi am auzit, ci şi de la ceea ce mi-ai spus şi de la ceea ce am citit
în jurnalele tale. Oraşul pustiu şi rupt pe care l-ai vizitat, viziunea ta cu dragonul
care coboară pe râu şi cu mulţimea stranie, adunată ca să-l întâmpine. Cândva,
oamenii şi dragonii aceia au convieţuit. Când s-a petrecut dezastrul care i-a ucis,
oamenii au încercat să salveze câţiva coconi cu dragoni. I-au târât în clădirile lor.
Coconi şi oameni au fost îngropaţi la un loc. Oamenii au pierit. Dar în coconi,
neatinşi de lumina şi căldura care le-ar da semnalul de trezire, dragonii pe jumătate
formaţi au rezistat.
Îl ascultam cu gura căscată de încântare, ca un copil.
— În cele din urmă, i-au găsit alţi oameni. Negustorii din Tărâmul Ploilor Sălbatice,
o ramură a celor din Bingtown, au săpat în vechile oraşe îngropate, în căutare de
comori. Multe minuni au găsit acolo. Multe din cele pe care le-ai văzut astăzi,
darurile oferite lui Kettricken, giuvaierele învăpăiate, jidzin, până şi materialul acela
fabulos, fac parte din comoara din locuinţele Străbunilor. Negustorii au găsit şi
coconii cu dragoni. Bineînţeles, habar n-au avut ce erau. Au crezut… cine ştie ce
au crezut la început? Poate li s-au părut a fi bucăţi mari din trunchiuri de copaci
uriaşi. Aşa că le-au spus pădurea vrăjitoriilor. Le-au tăiat şi au folosit coconii drept
cherestea, aruncând dragonii pe jumătate formaţi în ei. Din ei au construit Corăbiile
Vii, iar vasele acelea ciudate îşi trag seva din dragonii care ar fi trebuit să fie.
Majoritatea dragonilor pe jumătate formaţi au murit, bănuiesc, înainte de a le fi tăiaţi
coconii. Dar unul, cel puţin, a supravieţuit. Şi un lanţ de întâmplări despre care eu
nu am aflat toate amănuntele a expus coconul la lumina soarelui. Şi din el a ieşit un
dragon. Tintaglia.
— Slăbită şi încă neformată.
Am încercat să fac legătura între povestea lui de acum şi cea pe care mi-o spusese
înainte.
— Nu. Teafără şi nevătămată, cea mai arogantă creatură din câte ai fi vrut să
întâlneşti. A plecat în căutarea semenilor ei. În cele din urmă, a renunţat să mai
caute dragoni. În schimb, a găsit şerpi. Bătrâni şi imenşi, pentru că – astea sunt,
repet, speculaţiile mele, Fitz – cataclismul care i-a omorât pe dragonii adulţi a
schimbat lumea destul ca să împiedice şerpii să se întoarcă pe pământurile lor
protectoare. Deceniu după deceniu, poate veac după veac, au tot încercat să se
întoarcă, numai ca să piară mulţi dintre ei. Dar, de data asta, călăuziţi de Tintaglia
şi deoarece locuitorii din Bingtown au curăţat fundul râurilor, pentru ca ei să le poată
străbate, unii şerpi i-au supravieţuit călătoriei. În toiul iernii, şi-au ţesut coconii. Erau
bătrâni, vlăguiţi şi bolnavi şi nu aveau decât un dragon care să-i păstorească şi să-
i ajute să şi-i ţeasă. Mulţi au pierit în călătoria prin apă; alţii au adormit în coconi şi
nu s-au mai trezit. Când a venit vara, cei clociţi în lumina puternică a soarelui au
ieşit la iveală, slăbiţi. Poate că şerpii erau prea bătrâni, poate că nu au stat destul
în cocon, poate că nu se simţeau prea bine când au început să se schimbe. Sunt
creaturi demne de milă. Nu pot zbura, nu pot vâna, ca să aibă cu ce se hrăni. O
scot pe Tintaglia din minţi, pentru că dragonii dispreţuiesc slăbiciunea şi îi lasă să
moară pe cei care nu sunt destul de rezistenţi ca să supravieţuiască. Dar, dacă îi
lasă să moară, atunci va rămâne singură, ultima din neamul ei, fără speranţa de a-
şi renaşte specia. Aşa că îşi iroseşte toată vremea şi puterea vânând pentru ei şi
aducându-le de mâncare. E convinsă că, dacă îi hrăneşte suficient, se vor
transforma, până la urmă, în dragoni adulţi. Îşi doreşte, nu, pretinde ca Negustorii
din Tărâmul Ploilor Sălbatice să o ajute în efortul ei. Dar aceştia au şi ei copiii lor
de hrănit şi de purtat un război care îi pune negoţului lor beţe în roate. Aşa că se
zbat cu toţii. Aşa stăteau lucrurile când am fost ultima oară pe Râul Sălbatic, cu doi
ani în urmă. Şi bănuiesc că nu s-au schimbat între timp.
Am rămas tăcut o vreme, încercând să-mi întipăresc în minte povestea exotică a
bufonului. Nu mă puteam îndoi de el; îmi spusese mult prea multe lucruri ciudate în
anii petrecuţi împreună. Şi, totuşi, dacă-i dădeam crezare, multe din propriile mele
experienţe căpătau forme şi înţelesuri noi. Am încercat să mă concentrez, să-mi
dau seama ce însemnătate avea povestea pentru Bingtown şi pentru cele Şase
Ducate.
— Chade şi Kettricken ştiu toate astea?
Bufonul a clătinat din cap.
— Nu, cel puţin nu de la mine. Poate are Chade alte surse. Însă eu nu am vorbit
niciodată cu el despre asta.
— Pe Eda şi Ed, de ce nu? Ei tratează cu Bingtown orbeşte, bufonule. Mi-a venit în
minte un gând şi mai periculos. Ai vorbit cuiva despre dragonii noştri? Negustorii
din Bingtown cunosc adevărata natură a dragonilor celor Şase Ducate?
A clătinat din cap încă o dată.
— Mulţumesc lui Eda pentru asta. Dar de ce n-ai vorbit cu Chade despre povestea
asta? De ce ai ascuns-o de toată lumea?
M-a privit în tăcere atât de mult, încât m-am gândit că nu voia să-mi răspundă. În
cele din urmă, mi-a răspuns totuşi, dar fără tragere de inimă:
— Eu sunt Profetul Alb. Scopul meu în această viaţă este să îndrept lumea pe o
cale mai bună. Totuşi… nu sunt Catalizatorul, nu sunt cel care aduce schimbarea.
Acela eşti tu, Fitz. A-i spune lui Chade ceea ce ştiu ar însemna, fără îndoială, să
schimb direcţia în care se îndreaptă negocierile cu Bingtown. Nu ştiu dacă
schimbarea mă va ajuta sau mă va împiedica să fac ce am de făcut. În clipa asta,
mi-e greu să-mi aleg calea, sunt mai nesigur ca niciodată.
A tăcut şi a aşteptat, ca şi cum ar fi sperat că aveam să spun ceva care să-l ajute.
Dar eu nu ştiam ce să spun. Tăcerea s-a prelungit. Bufonul şi-a pus mâinile în poală
şi a rămas cu ochii la ele.
— Cred că am făcut o greşeală. În Bingtown. Şi mă tem că, în anii pe care i-am
petrecut acolo şi… în alte locuri, nu mi-am împlinit destinul cum se cuvenea. Mă
tem că nu am făcut ceea ce ar fi trebuit. În consecinţă, tot ceea ce fac acum va fi
deformat. A Oftat. Fitz, îmi simt drumul înaintând prin timp. Nu pas cu pas, ci clipă
cu clipă. Ce e mai adevărat? Până acum, n-am simţit că e bine să vorbesc despre
lucrurile astea cu Chade. Aşa că nu i le-am spus. Astăzi, am simţit că a venit vremea
să le afli tu. Aşa că ţi le-am împărtăşit. Te las pe tine să hotărăşti dacă i le spui şi
lui Chade sau nu, Preschimbătorule. O las în seama ta.
Mi-a sunat ciudat să aud numele pe care mi-l dăduse Ochi Întunecaţi rostit de un
glas omenesc. Era neplăcut, ca o împunsătură.
— Aşa ai luat întotdeauna asemenea decizii esenţiale? După cum ai „simţit”?
I-am vorbit mai aspru decât voiam, dar nici n-a clipit. În schimb, m-a privit calm şi
m-a întrebat:
— Şi cum altfel să le fi luat?
— În cunoştinţă de cauză. După semne rele şi bune, după vise de rău augur, după
propriile tale profeţii… Nu ştiu. Dar nu pur şi simplu după cum simţi. Pe boaşele lui
El, omule, dacă ţi-a picat rău peştele pe care l-ai mâncat, pe asta te „bazezi” când
iei asemenea hotărâri?
Mi-am luat capul în mâini şi am cugetat. Aruncase răspunderea pe umerii mei. Ce
trebuia să fac? Hotărârea mi s-a părut deodată mai greu de luat decât atunci când
îl mustrasem fiindcă ţinuse povestea numai pentru el. Cum ar fi putut influenţa
cunoaşterea acelor întâmplări atitudinea lui Chade faţă de oraşul Bingtown şi o
posibilă alianţă cu el? Dragoni adevăraţi. Merita să porneşti la război ca să împarţi
un dragon? Ce ar însemna să nu ne aliem, dacă Bingtown învingea şi avea la
ordinele sale o falangă de dragoni? Să-i spun lui Kettricken? Atunci s-ar ridica
aceleaşi întrebări, care însă ar primi răspunsuri diferite. Am scăpat un oftat.
— De ce mă laşi pe mine să iau hotărârea asta?
I-am simţit mâna pe umăr. Când am înălţat ochii, m-a întâmpinat surâsul lui discret,
straniu.
— Pentru că ai mai luat-o şi altă dată când am lăsat-o în seama ta, şi a fost corectă.
Atunci când am plecat în grădină, în căutarea unui băiat, şi i-am spus: „Fitz scapă
sufocat. Uns cu unt.”
M-am holbat la el ca prostul.
— Dar atunci mi-ai spus că avuseseşi un vis şi ai venit să mi-l povesteşti.
Bufonul îmi surâse enigmatic.
— Şi chiar am avut un vis. L-am pus şi pe hârtie. Când aveam opt ani. Şi, când am
simţit că a venit vremea, ţi l-am spus şi ţie. Iar tu ai ştiut ce să faci cu el, să fii
Catalizatorul meu, chiar şi atunci. Aşa cum sper că vei fi şi acum.
S-a aşezat din nou pe scaun.
— Atunci habar nu aveam ce fac. Nici prin cap nu-mi trecea să mă gândesc la
urmări.
— Dar acum, când ştii ce faci?
— Aş vrea să nu ştiu. E şi mai greu să iei o hotărâre aşa.
S-a lăsat pe spătarul scaunului zâmbind cu superioritate.
— Înţeleg, a spus, apoi s-a aplecat brusc în faţă. Atunci, demult, în grădină, cum ai
hotărât în ce fel să te porţi? Şi cum să acţionezi?
— N-am hotărât, lucrurile curgeau într-o direcţie, iar eu am urmat-o. Dacă m-a
îmboldit ceva anume, a fost probabil gândul la ceea ce mi s-a părut mai bine pentru
cele Şase Ducate. Mai departe de atât nu m-am dus cu mintea.
Am întors capul cu o fracţiune de secundă înainte ca stativul cu vinuri să se mişte,
dezvăluind pasajul din spatele lui. A apărut Chade. Părea cu răsuflarea tăiată,
hărţuit. I-au căzut ochii pe rachiu. Fără niciun cuvânt, s-a îndreptat spre masă, mi-
a luat ceaşca şi a dat băutura peste cap. Apoi şi-a tras răsuflarea şi a vorbit:
— Am bănuit eu că s-ar putea să vă găsesc pe amândoi ascunzându-vă aici.
— Nu ne ascundem deloc, am protestat. Purtam o discuţie liniştită, între patru ochi,
într-un loc unde ştiam că nu aude nimeni.
M-am ridicat de pe scaun. Chade s-a lăsat să cadă pe el recunoscător. Fără
îndoială, urcase în fugă scările secrete din turn.
— Aş fi preferat ca eu şi regina Kettricken să fi discutat între patru ochi cu negustorii
din Bingtown. Apele deja se tulbură, iar lumea a început deja să vorbească.
— Dacă să ne aliem sau nu cu ei şi să intrăm în războiul lor cu Statele Chalced.
Dă-mi voie să ghicesc. Shoaks e gata să-şi lanseze vasele de război chiar mâine.
— Cu Shoaks m-aş descurca eu, a răspuns Chade iritat. Dar a mai apărut ceva şi
mai ciudat. Nici nu s-a întors bine Kettricken în odăile ei, nici nu ne-am lămurit bine
ce vrea de la noi şi ce ne oferă Bingtownul de fapt, că a şi bătut un paj la uşă.
Peottre Blackwater şi Narcesca au cerut să se întâlnească imediat cu noi. Nu ne-
au rugat, au cerut. A făcut o pauză, ca să ne dea timp de gândire la spusele lui.
Mesajul ne-a fost transmis cât se poate de urgent. Ce să fi făcut? Ne-am supus.
Regina se temea că Narcesca se simţise din nou jignită de vreo vorbă sau faptă de-
a lui Dutiful. Dar, când au fost poftiţi în camera ei specială pentru audienţe, Peottre
ne-a informat că el şi Narcesca sunt foarte tulburaţi de faptul că în cele Şase Ducate
sunt primiţi emisari ai negustorilor din Bingtown. Amândoi păreau foarte agitaţi. Însă
partea cea mai interesantă a fost când Peottre a declarat categoric că, dacă între
cele Şase Ducate şi „crescătorii ăia de dragoni” se încheie orice fel de alianţă,
logodna dintre prinţ şi narcescă se rupe imediat.
— Peottre Blackwater şi Narcesca au venit la voi ca să vă spună asta, nu Arkon
Bloodblade? am vrut eu să m-asigur că nu înţelesesem greşit.
Aproape în aceeaşi clipă, bufonul a întrebat, foarte interesat:
— „Crescători de dragoni”? Blackwater i-a numit „crescători de dragoni”?
Chade şi-a plimbat privirea de la mine la bufon şi înapoi.
— Bloodblade n-a fost de faţă, mi-a răspuns mie, apoi s-a întors spre bufon: De
fapt, Narcesca e cea care i-a numit aşa.
— Şi regina ce-a spus? am vrut eu să ştiu.
Chade a inspirat adânc.
— Eu am sperat să le spună că avem nevoie de câteva clipe singuri, ca să ne
consultăm. Dar Kettricken era, evident, mai iritată decât am crezut, din cauza
umilinţelor îndurate ieri de prinţul Dutiful. Câteodată uit că e şi mamă, nu doar
regină, înţepată şi fără să stea pe gânduri, i-a replicat Narcescăi şi unchiului ei că
înţelegerile dintre cele Şase Ducate şi negustorii din Bingtown vor ţine cont de
interesele celor Şase Ducate, nu de ameninţări. Indiferent din partea cui ar veni.
— Şi?
— Şi cei doi au plecat din sala de audienţe. Narcesca părea turbată de mânie,
mergea ţeapănă ca o cătană. Blackwater umbla cocoşat ca un om apăsat de poveri
cumplite.
— Urmează să se întoarcă pe Insulele Străine în scurtă vreme, nu-i aşa?
Chade încuviinţă abătut din cap.
— Peste câteva zile. Astea se întâmplă exact când nu trebuie, ca să rămână toate
treburile în aer. Dacă regina nu le dă mesagerilor din Bingtown un răspuns cât de
curând, atunci, după plecarea Narcescăi, logodna va rămâne sub un mare semn
de îndoială. Toată strădania de a consolida relaţiile dintre noi a fost zadarnică, dacă
nu mai rău. Însă eu consider că nu trebuie să ne grăbim să le dăm un răspuns
negustorilor. Trebuie să chibzuim mult la oferta lor. Toată povestea asta cu
dragonii… să fie o ameninţare? O bătaie de joc la adresa dragonilor noştri? E o
propunere falsă, ne oferă ceva ce nu există, pentru că au mare nevoie de ajutorul
nostru? Trebuie să-mi dau seama ce se întâmplă. Trebuie să-mi pun iscoadele la
treabă şi să cumpăr informaţii. Nu îndrăznim să dăm un răspuns până când nu
aflăm cum stau lucrurile cu adevărat din sursele noastre.
Am schimbat priviri cu bufonul.
— Ce-i? ne întrebă Chade.
Am tras adânc aer în piept şi am dat cu piciorul prudenţei.
— Trebuie să stau de vorbă cu tine şi cu regina. Poate că ar fi bine să fie de faţă şi
Dutiful.

Capitolul XII
JEK

Nu sunt laş de felul meu. Am acceptat întotdeauna voia celui născut din Zeu. Viaţa
mea a stat la picioarele ducelui Sidder de nenumărate ori, pentru binele glorioaselor
State Chalced. Nu regret niciun risc pe care mi l-am asumat. Dar când nobilul şi
divin-onoratul duce Sidder ne consideră vinovaţi pentru că nu am reuşit să punem
mâna pe portul Bingtown, îşi întemeiază judecata pe rapoartele unor oameni care
nu au fost acolo. Deci nobilul şi divin-onoratul nostru duce Sidder nu poate fi
învinovăţit că trage concluzii greşite. În acest document, încerc să îndrept erorile
din rapoartele pe care le-a primit.
Scribul Wertin a consemnat că” o flotă de nave călite în bătălii a fost învinsă şi
alungată de sclavi şi pescari”. Nu aşa s-a întâmplat în realitate. Sclavii şi pescarii
au fost, într-adevăr, de vină pentru faptele de trădare îndreptate împotriva corăbiilor
noastre, desfăşurate în taină, pe întuneric, şi nu în luptă dreaptă. Dar, cum căpitanii
noştri nu au fost avertizaţi că negustorii din Bingtown ar putea avea asemenea forţe
organizate la dispoziţia lor, de ce să se fi aşteptat de la noi să stăm cu ochii în patru
ca să ne păzim de ele? Cred că vina nu e a căpitanilor noştri, ci a celor din Bingtown,
emisari, scribi şi socotitori, nu războinici, care n-au avut grijă să ne informeze.
Spânzurătoarea e o pedeapsă prea blândă pentru ei. Mulţi luptători curajoşi au avut
parte de o moarte nedemnă din cauza rapoartelor lor neglijente.
Scribul Wertin sugerează şi că, înainte de distrugerea depozitelor, e posibil să se fi
scos din ele o comoară pe care căpitanii au păstrat-o pentru ei după ce am fost
înfrânţi. Acesta e un lucru cât se poate de neadevărat.
Înţesate de pradă adunată cu zel de războinicii noştri pentru Domniile Voastre,
depozitele au ars din temelie, cu conţinut cu tot, aprinse de fanaticii din Bingtown.
De ce le vine scribilor atât de greu să creadă acest lucru? S-au primit şi rapoarte
despre locuitori din Bingtown care au preferat să-şi omoare familiile şi să-şi ia ei
înşişi vieţile, în loc să-i înfrunte pe năvălitorii noştri. Având în vedere reputaţia
noastră, cred că acesta este purul adevăr.
Dar greşeala cea mai gravă şi mai nedreaptă a scribului Wertin este negarea
existenţei dragonilor. Aş putea să întreb, cât se poate de politicos şi de umil, pe ce
anume îşi întemeiază raportul? Fiecare căpitan întors pe malurile noastre a raportat
că a văzut un dragon albastru cu argintiu. Fiecare căpitan. De ce sunt nesocotite
spusele lor, luate drept scuzele unor laşi, iar basmele unui eunuc sunt preţuite drept
adevărate? Acolo a fost într-adevăr un dragon. Ne-a pricinuit pagube imense.
Scribul Domniei Voastre scrie, prosteşte, că nu există nicio dovadă, că rapoartele
despre dragoni sunt” scuzele unor laşi, care au fugit, dând cu piciorul unei victorii
sigure, poate ca subterfugiu pentru a păstra comoara şi tributul ce i se cuvin ducelui
Sidder”. Ce dovadă mai grăitoare să fie, întreb eu, decât sutele de oameni care nu
s-au mai întors niciodată acasă?
Apelul căpitanului Slyke împotriva verdictului execuţiei sale, tradus de Chade
Fallstar din chalcedeană

Abia peste câteva ceasuri bune am urcat scările către camerele Lordului Auriu.
Regina ne acordase, mie şi lui Chade, o audienţă care se prelungise. Chade ceruse
să nu fie chemat şi prinţul Dutiful.
— Ştie că noi doi ne cunoaştem de demult. Dar nu cred că ar fi înţelept să-i întărim
convingerea asta. Nu încă.
Gândindu-mă mai bine, ajunsesem la concluzia că avea probabil dreptate. Chade
îmi era de fapt străunchi, deşi eu nu-l privisem astfel niciodată. Îmi fusese
întotdeauna mentor. Bătrân cum era el şi plin de cicatrice cum eram eu, continuam
totuşi să avem trăsăturile comune ale familiei. Dutiful bănuia deja că îi eram, cumva,
rudă, şi o şi spusese. Mai bine să nu ne vadă împreună, ca să nu i se întărească
suspiciunile.
Întâlnirea mea cu Chade şi regina fusese lungă. Chade nu mai avusese niciodată
prilejul să se afle cu noi amândoi în aceeaşi încăpere, ca să ne pună întrebări
despre natura adevărată a dragonilor celor Şase Ducate. Sorbise tot timpul dintr-o
fiertură puturoasă de-a lui şi luase de zor notiţe, până ce îi obosise mâna osoasă.
Pe urmă îmi dăduse mie condeiul şi-mi poruncise să scriu ce vorbeam. Pusese, ca
întotdeauna, întrebări concise şi bine gândite. Noi fuseserăm, pentru el,
entuziasmul şi fervoarea. Minunea dragonilor din piatră, aduşi la viaţă cu sânge,
Meşteşug şi Har, i se părea o manifestare a puterilor extinse ale Meşteşugului. Îi
văzusem setea din priviri când spusese că, poate, bărbaţii care se străduiau să se
ferească de colţii reci ai morţii fuseseră cei dintâi care încercaseră o asemenea
magie.
Auzindu-l, Kettricken se încruntase. Eu mă gândisem că prefera să vadă în dragonii
de piatră o creaţie a coteriilor Meşteşugului, în speranţa că, într-o bună zi, aveau
să le fie de folos celor Şase Ducate. Îşi închipuise, pesemne, că şi dragonii mai
bătrâni fuseseră ciopliţi cu un scop mai nobil. Când îi contrazisesem pe amândoi,
spunându-le că dependenţa de Meşteşug ducea la creaţie, se încruntaseră la mine.
Îmi atrăsesem privirile lor încruntate de nenumărate ori. Când le vorbisem despre
dragonii din Bingtown, se arătaseră mai întâi neîncrezători, apoi iritaţi fiindcă nu
pomenisem nimic despre asta mai demult. De ce nu le mărturisisem că vina o purta
bufonul n-aş fi putut spune. Nu-i minţisem de-a dreptul; Chade mă învăţase bine
cum s-o fac pe ocolite. Le dădusem de înţeles că bufonul îmi povestise despre
dragonii din Bingtown când venise prima oară să mă viziteze. Şi luasem asupra
mea răspunderea faptului că nu le împărtăşisem cele aflate. Ridicasem din umeri
susţinând, nepăsător, că nu crezusem că asemenea poveşti ne-ar fi putut afecta pe
noi, acolo, în Buckkeep. Nu fusese nevoie să adaug că le consideram simple
scorneli. Amândoi stătuseră pe gânduri, nehotărându-se dacă să le ia sau nu în
seamă.
— Asta îi pune pe dragonii noştri într-o lumină nouă, cugetase Kettricken cu
blândeţe.
— Şi face observaţiile bărbatului cu văl mai puţin jignitoare, cutezasem eu să
adaug.
— Se prea poate. Dar continui să văd un afront în îndrăzneala cu care s-a îndoit de
dragonii noştri.
Chade îşi dresese glasul.
— Trebuie să trecem peste asta deocamdată, draga mea. Anul trecut am intrat în
posesia unor documente despre un dragon care-a apărat Bingtownul de flota
chalcedeană. Mi s-a părut o născocire, una dintre cele cu care îşi scuză oamenii
înfrângerile. Am presupus că zvonurile despre dragonii noştri i-au făcut pe
chalcedeni să pretindă mai degrabă că au fost învinşi de un dragon din Bingtown
decât ca urmare a unei strategii banale. Poate-ar fi trebuit să le dau mai multă
atenţie; am să văd ce alte informaţii mai pot cumpăra. Însă acum, haideţi să ne
gândim la resursele noastre.
Tuşise, apoi se uitase la mine de parcă ar fi bănuit că tăinuiam informaţii.
— E posibil să existe o legătură între oraşele îngropate de care ţi-a pomenit
bufonul… şi cel părăsit în care ai fost?
Rostise întrebarea apăsând pe cuvinte, ca şi cum ar fi fost mai importantă decât
comentariul reginei despre afront.
Eu înălţasem din umeri.
— N-am de unde să ştiu. Oraşul în care am fost nu era îngropat. Da, îl nimicise un
cataclism. Părea un tort tăiat cu toporul. Iar apa râului îl inundase, umplând
despicătura.
— Ceea ce a despicat pământul într-un oraş ar fi putut să scufunde un altul în
pământ, Presupusese Chade cu voce tare.
— Sau să trezească furia unui munte, se amestecase Kettricken. În Regatul
Munţilor avem multe basme despre aşa ceva. Pământul se zdruncină şi se trezeşte
unul din munţii de foc, care scuipă lavă şi cenuşă, uneori întunecând cerul şi
îmbâcsind aerul de fum înecăcios. Alteori e doar un amestec de apă, noroi şi pietre
care se revarsă în cascadă, umplând văile şi răspândindu-se peste câmpii. Şi mai
sunt şi poveşti, nu atât de vechi, despre un oraş dintr-o vale de lângă un lac adânc.
Cu o zi înainte de cutremur, toate erau bune şi frumoase acolo. Valea mustea de
viaţă. Călătorii sosiţi la două zile după cutremur au găsit oameni morţi pe stradă,
da, da, cu animalele lângă ei. Pe leşuri nu se vedea nicio rană. De parcă ar fi căzut
cu toţi dintr-odată, fără suflare.
După cuvintele ei se lăsase tăcerea. Pe urmă, Chade îmi ceruse să repet tot ce-mi
povestise bufonul despre dragonii din Bingtown. Îmi pusese o seamă de întrebări
despre dragonii celor Şase Ducate, şi la cele mai multe nu ştiusem ce să-i răspund.
Oare printre dragonii treziţi de mine existau şi dragoni născuţi din şerpi? Credeam
că, dacă dragonii din Bingtown, născuţi din şerpi, s-ar fi ridicat împotriva celor Şase
Ducate, ai noştri ar fi putut fi convinşi să se trezească şi să ne apere din nou? Sau
au trecut de partea rudelor lor solzoase? Şi, fiindcă tot vorbeam de solzi, ce părere
aveam despre băiatul-şopârlă? Ştia ceva bufonul despre creaturile de soiul lui?
Lăsat în sfârşit să mă retrag, să poată vorbi ei între patru ochi, eram sigur că
sărisem peste mai multe mese. Am plecat din camera lui Kettricken pe coridoare
tainice, am ieşit din odaia mea ca să văd apoi că Lordul Auriu lipsea din ale lui şi
am coborât la bucătărie, dornic s-o golesc de ceva mâncare. Însă acolo agitaţia era
în toi şi m-am pomenit că nu mi se îngăduie să intru. M-am retras, apoi am dat o
raită prin sala gărzilor, de unde am luat pâine, carne, brânză şi bere – mai mult nici
nu-mi trebuia ca să-mi pun burta la cale.
Urcând scările, m-am întrebat dacă aş fi putut aţipi câteva minute, în vreme ce
Lordul Auriu şi ceilalţi nobili din Buckkeep luau cina cu trimişii Bingtownului. Ştiam
că ar fi trebuit să mă îmbrac şi să cobor, să stau lângă Lordul Auriu şi să urmăresc
ce se petrecea, dar simţeam că aflasem deja atâtea noutăţi, încât în mintea mea
nu mai încăpeau şi altele. Şi de toate îi înştiinţasem pe Kettricken şi pe Chade; n-
aveau decât să facă ei ce era de făcut. Mie mi-era de-ajuns dilema cu Hap, care
îmi sfâşia inima. Şi nu ştiam ce cale ar fi fost mai bine s-o apuc.
Dormi, mi-am poruncit. Somnul mă putea feri o vreme de toate, iar la trezire poate
aveam să văd mai clar măcar o parte a lucrurilor.
Am bătut la uşa Lordului Auriu şi am intrat. În clipa aceea, o femeie tânără s-a ridicat
de pe un scaun de lângă foc. Am cercetat încăperea cu privirea, presupunând că o
poftise înăuntru bufonul, dar n-am văzut nici urmă de el. Poate era în altă odaie,
deşi nu-i stătea în obicei să-şi lase oaspeţii singuri. N-am văzut nici mâncare sau
vin pe masă, cum ar fi pus el cu siguranţă.
Înfăţişarea femeii era izbitoare. Nu numai fiindcă purta veşminte extravagante, ci
mai ales datorită staturii impunătoare. Era înaltă cel puţin cât mine, avea păr blond
lung, ochi căprui-deschis şi muşchii braţelor şi ai umerilor de războinic. Se
îmbrăcase special ca să-i scoată în evidenţă. Cizmele negre îi ajungeau până la
genunchi şi purta pantaloni mulaţi, nu fustă. Peste bluza din pânză de culoarea
fildeşului avea o vestă bogat decorată, din piele de căprioară. Mânecile cămăşii
erau plisate şi împodobite cu dantelă la manşete, dar astfel încât să n-o încurce în
mişcări. Croiala hainelor era simplă, însă extravaganţa materialului nu era întrecută
decât de broderia care le împodobea. Purta mai mulţi cercei în fiecare ureche, unii
din lemn, alţii din aur. În cei de lemn, spiralaţi, am recunoscut măiestria bufonului.
Avea aur şi la gât, şi la încheieturile mâinilor, dar era aur simplu şi eram gata să
pun prinsoare că îl purta de plăcere, nu ca s-atragă atenţia. Pe un şold ţinea o sabie
obişnuită, iar pe celălalt, un cuţit practic.
În prima clipă de surprindere a amândurora ni s-au întâlnit privirile. Pe urmă a ei s-
a îndepărtat de mine într-un fel mult prea familiar. Iar când a revenit asupra mea,
femeia mi-a zâmbit larg, dezarmant. Avea dinţi albi ca laptele.
— Trebuie să fii Lordul Auriu.
S-a apropiat spre mine cu mâna întinsă. În ciuda veşmintelor străine, vorbea cu
accentul din Ducatul Shoaks.
— Eu sunt Jek. Poate că Amber23 ţi-a vorbit de mine.
I-am luat mâna din reflex.
— Îmi pare rău, doamna mea, dar te înşeli. Sunt servitorul Lordului Auriu, Tom
Badgerlock. Strângerea ei de mână era fermă, şi i-am simţit palma bătătorită şi
puternică. Îmi pare rău că n-am fost aici ca să te întâmpin la sosire. Nu mi-am dat
seama că Lordul Auriu aşteaptă musafiri. Pot să te servesc cu ceva?
A ridicat din umeri, mi-a eliberat mâna şi s-a reaşezat pe scaun.
— De fapt, Lordul Auriu nu mă aşteaptă. Am venit să-l caut şi o servitoare m-a
condus aici. Am bătut şi nu mi-a răspuns nimeni, aşa că am intrat şi am aşteptat.
S-a aşezat picior peste picior şi m-a întrebat, cu un zâmbet plin de subînţelesuri:
— Aşadar… Ce mai face Amber?
Ceva nu era în regulă. Am aruncat o privire la celelalte uşi, toate închise.
— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Cum ai intrat aici?
Stăteam între ea şi uşă. Înfăţişarea ei mă înspăimânta, dar hainele şi părul nu îi
erau în dezordine. Dacă l-ar fi atacat pe bufon, lupta ar fi lăsat urme. Care s-ar fi
văzut şi în cameră, însă toate lucrurile erau la locurile lor.
— Am deschis uşa şi am intrat. Nu era încuiată.
— Uşa aia e întotdeauna încuiată.
Am încercat s-o contrazic pe un ton cât mai blând, dar mă simţeam tot mai îngrijorat.
— Ei, bine, Tom, azi n-a fost, iar eu am lucruri importante de discutat cu Lordul
Auriu. Cum mă cunoaşte foarte bine, mă îndoiesc că se va supăra că am intrat în
odăile lui. M-am ocupat foarte mult de negoţ în numele lui în ultimul an şi ceva, prin
mijlocirea lui Amber. Şi-a lăsat capul pe-o parte şi şi-a dat ochii peste cap. Şi nu
cred nicio clipă că n-ai auzit de Amber.
Capul i s-a lăsat în partea cealaltă şi m-a ţintuit cu o expresie pătrunzătoare. Apoi
a zâmbit larg.
— Ştii, îmi placi mai mult cu ochi căprui. Te prind mult mai bine decât cei albaştri ai
lui Paragon.
Eu o priveam consternat, iar ea a zâmbit şi mai larg. Parcă eram hărţuit de o pisică
uriaşă, exagerat de prietenoasă. Nu simţeam la ea nimic ostil. Era mai degrabă ca
şi cum şi-ar fi lăsat deoparte voioşia şi s-ar fi străduit să mă stânjenească, dar asta
prieteneşte, în glumă. Nu pricepeam nimic din tot ce făcea. Am încercat să mă
hotărăsc dacă ar fi fost mai bine s-o dau afară sau s-o reţin până la întoarcerea
Lordului Auriu. Ardeam de nerăbdare să deschid uşa dormitorului lui şi s-arunc un
ochi înăuntru, ca să mă asigur că nu fusese victima niciunei trădări în absenţa mea.
Cu o bruscă uşurare, l-am auzit răsucind cheia în broască. M-am dus cu paşi mari
la uşă, i-am deschis-o şi l-am anunţat înainte de a trece pragul:
— Lord Auriu, te aşteaptă o vizitatoare. O anume Lady Jek. Zice că e…
N-am apucat să-mi termin discursul prevenitor, că şi-a şi făcut loc pe lângă mine,
cu o grabă care nu-i stătea în fire. A închis apoi uşa, ca şi când Lady Jek ar fi fost
un căţeluş gata să fugă pe coridor, şi a zăvorât-o înainte de a se întoarce spre ea.
Cu ochii la musafira neaşteptată, a pălit aşa cum nu îl mai văzusem de ani de zile.
— Lordul Auriu?! a exclamat Jek.
S-a holbat la el câteva clipe lungi, după care a izbucnit într-un râs sănătos, lovindu-
se de două ori cu pumnul peste coapsă.
— Da, bineînţeles! Lordul Auriu! Cum de nu mi-am dat seama? Ar fi trebuit să
ghicesc de la bun început!
A înaintat spre el, convinsă că avea s-o întâmpine cu căldură, l-a îmbrăţişat şi s-a
tras pe urmă cu un pas înapoi. Când l-a luat de umeri, i-a studiat faţa şi părul cu o
privire încântată. Mie, bufonul mi s-a părut şocat, dar femeii nu i-a pierit zâmbetul
de pe buze.
— E minunat. Dacă n-aş fi ştiut, nu mi-aş fi dat seama. Dar nu înţeleg. Ce e cu farsa
asta? Nu vă e mai greu să fiţi împreună aşa?
Mi-a aruncat o privire, fiindcă, evident, vorbea despre noi amândoi. Atâta lucru era
clar, dar nu pricepeam ce înţelegea ea prin „farsă”. Am simţit cum mi se înfierbântă
obrajii. Am aşteptat o explicaţie din partea Lordului Auriu, dar el tăcea. Probabil
uluită de expresia mea, femeia s-a uitat din nou la el. I s-a adresat cu nesiguranţă
în glas:
— Amber, dragă, nu te bucuri că mă vezi?
Chipul lui parcă împietrise. Şi-a mişcat fălcile şi, într-un târziu, a şi vorbit:
— Tom Badgerlock, nu mai am nevoie de serviciile tale în seara asta. Eşti liber.
Niciodată nu mi-a fost mai greu să-mi joc rolul, dar am simţit disperarea din tonul lui
ceremonios. Am strâns din dinţi şi m-am înclinat ţeapăn, stăpânindu-mi furia
clocotitoare stârnită de presupunerea lui Jek în legătură cu noi doi. Am răspuns cu
voce de gheaţă:
— Cum doreşti, lordul meu. Am să profit de ocazie ca să mă odihnesc.
Le-am întors spatele şi m-am îndreptat spre odaia mea. Trecând pe lângă masă,
am luat o lumânare. Am deschis uşa, am intrat şi am închis-o la loc. Aproape că am
închis-o.
Nu sunt mândru de ceea ce am făcut pe urmă. Să dau vina pe învăţătura primită
de la Chade? Aş putea, dar aş fi nedrept. Ardeam de indignare. Jek credea, evident,
că Lordul Auriu şi cu mine eram iubiţi. El nu catadicsise să-i spună că se înşela;
cuvintele şi purtarea ei îmi arătau că el îi vârâse asta în cap. El ştia că o lăsa să
creadă un neadevăr.
Mă uimise privirea cu care mă măsurase Jek, ca şi cum ar fi ştiut despre mine mult
mai mult decât ştiam eu despre ea. Era limpede că-l cunoştea pe Lordul Auriu, dar
dintr-un alt loc şi sub un alt nume. Eu unul eram sigur că n-o mai văzusem niciodată.
Aşa că, indiferent ce-ar fi ştiut, ştia de la bufon. M-am gândit că-l puteam spiona
absolvindu-mă de orice vină, căci eram îndreptăţit să ştiu ce le spusese străinilor
despre mine. Mai ales fiindcă făcuse o femeie care nu mă cunoştea să se uite de
la el la mine cu subînţeles şi atât de ofensator. Ce-i povestise ca s-o facă să-şi
imagineze aşa ceva? Şi de ce? De ce anume? Furia mea se străduia să
răbufnească, dar am înăbuşit-o. Dincolo de astfel de vorbe trebuia să existe un
motiv, un ţel. Nu se putea să lipsească. Aveam încredere în prietenul meu, dar
aveam şi dreptul să ştiu despre ce era vorba. Am pus lumânarea pe masa mea, m-
am aşezat pe patul meu şi mi-am încleştat mâinile. M-am silit să-mi îndepărtez toate
emoţiile. Şi, oricât de dezgustătoare ar fi fost postura în care ajunsesem, aveam să
judec totul raţional. Am ascultat. Auzul meu încordat a desluşit sunetul slab al
conversaţiei celor doi.
— Ce cauţi aici? De ce nu m-ai înştiinţat că vii?
În vocea bufonului nu se simţeau doar surprinderea şi supărarea. Era, în plus,
disperare.
— Cum te-aş fi putut înştiinţa? a întrebat ea veselă. Chalcedenii continuă să
scufunde toate corăbiile care se îndreaptă încoace. Din puţinele scrisori pe care le-
am primit de la tine, am înţeles că jumătate dintr-ale mele s-au rătăcit. Pe urmă a
adăugat: Recunoaşte aşadar. Tu eşti Lordul Auriu? Cu treburile tale mi-am bătut
capul în tot acest timp?
— Da. Bufonul părea să-şi fi ieşit din fire. Şi e singurul nume sub care mă cunoaşte
lumea în Buckkeep. Aşa că te-ai bucura de recunoştinţa mea dacă ţi-ai întipări asta
în minte.
— Dar tu mi-ai spus că ai venit în vizită la Lordul Auriu, un vechi prieten de-al tău,
că trebuie să-ţi trimit toate scrisorile prin mijlocirea lui. Şi cum rămâne cu tot ce-am
vândut şi cumpărat în Bingtown şi Jamaillia? Cu toate cercetările pe care le-am
făcut, cu toate informaţiile pe care le-am trimis? Şi ele au fost, de fapt, tot pentru
tine?
El a răspuns cu voce încordată:
— Dacă trebuie s-o ştii, da. Apoi, rugător: Jek, te uiţi la mine de parcă te-aş fi trădat.
N-am făcut-o. Eşti prietena mea şi n-a fost o plăcere să-ţi ascund adevărul. Dar n-
am avut încotro. Tot acest vicleşug, cu tot ce-a ţinut de el, a fost necesar. Nu-ţi pot
explica de ce, nici nu-ţi pot dezvălui totul. Nu pot decât să-ţi repet că e necesar.
Viaţa mea e în mâinile tale. Istoriseşte totul într-o noapte de chef într-o tavernă şi-
o să fie ca şi cum mi-ai fi tăiat gâtul cu mâna ta, în clipa asta.
Am auzit-o pe Jek lăsându-se să cadă pe un scaun. Când a vorbit, ceva din vocea
ei trăda, vag, că se simţea rănită.
— M-ai înşelat. Iar acum mă insulţi. După toate cele prin care-am trecut împreună,
chiar nu mă crezi în stare să-mi ţin gura?
— N-am vrut să fac niciuna, nici alta, a zis cineva.
Şi mi s-a zbârlit părul de pe ceafă, fiindcă glasul nu era nici al Lordului Auriu, nici al
bufonului. Era mai firav şi fără pic de accent jamaillian. Glasul lui Amber, am
presupus. O altă faţă a unei fiinţe omeneşti pe care crezusem că o cunosc.
— M-ai luat pur şi simplu prin surprindere şi m-ai speriat foarte tare. Am intrat aici
şi am dat de tine, rânjind cu gura până la urechi, ca şi cum totul ar fi fost o farsă
excelentă, când tu, de fapt… Ah, Jek, nu sunt în stare să explic. Trebuie să mă
încred pur şi simplu în prietenia noastră, în toate cele prin care am trecut împreună,
în tot ce-am însemnat una pentru alta. Ai dat buzna în înscenarea mea şi mă tem
că acum trebuie să intri într-un rol. Cât rămâi aici, va trebui să-mi vorbeşti ca şi cum
aş fi cu adevărat Lordul Auriu, iar tu mijlocitoarea mea din Bingtown şi Jamaillia.
— N-o să-mi vină greu, pentru că asta am şi fost. Şi rosteşti adevărul când vorbeşti
despre prietenia care ne leagă. Dar mă doare când mă gândesc la tertipurile de
care ţi-ai închipuit că e nevoie între noi. Cred totuşi că pot să ţi-o iert. Însă aş vrea
să pot pricepe. Când omul tău… acest Tom Badgerlock, când a intrat şi i-am
recunoscut chipul, m-am umplut de bucurie pentru tine. Te-am privit dăltuindu-l, ca
galion. Nu încerca să-mi ascunzi ce simţi pentru el. „Au ajuns în sfârşit să fie
împreună”, mi-am spus. Dar tu te-ai răstit pe urmă la el şi l-ai dat afară ca pe o
slugă. Slujitorul Lordului Auriu, de fapt chiar asta mi-a spus că e. La ce bun o
asemenea mascaradă, când trebuie să vă fie amândurora atât de greu?
A urmat o tăcere îndelungată. N-am auzit zgomot de paşi, dar am recunoscut
clinchetul gâtului sticlei atins de buza unui pahar. Mi-am dat seama că, în vreme ce
Jek îi aştepta răspunsul, bufonul turna vin pentru amândoi.
— Pentru mine e greu, a zis el cu vocea lui Amber. Pentru el nu e atât de greu,
fiindcă ştie prea puţin despre asta. Poftim. În ce hal m-a cuprins nebunia când am
lăsat pe cineva să-mi întrezărească secretul, ba chiar şi să-i privească forma bine
conturată! De ce vanitate monstruoasă am dat dovadă!
— Monstruoasă? Monumentală! I-ai dăltuit chipul ca galion al unei corăbii şi, fac
prinsoare, ai sperat că n-o să-i ghicească nimeni ce înseamnă pentru tine? Ah,
dragă prietenă! Te pricepi atât de bine să le porţi de grijă vieţilor şi secretelor altora,
dar când trebuie să-ţi păzeşti propria taină… În fine. Iar el nici măcar nu ştie că-l
iubeşti?
— Cred că alege să nu ştie. Poate o bănuieşte… ei, o ştie cu siguranţă acum, după
ce-a stat de vorbă cu tine. Dar nu dă atenţie. Aşa e el.
— Atunci e un prost. Un prost chipeş, oricum. În ciuda nasului spart. Pun rămăşag
că înainte era şi mai frumos. Cine i-a pocit faţa?
A urmat, scurt, o tuse uşoară, parcă mascând un chicotit.
— Draga mea Jek, l-ai văzut. Nimeni nu-i poate poci lui faţa. Nu poate face să pară
pocit în ochii mei. A oftat uşor, cu graţie. Dar, lasă. Prefer să nu vorbim despre asta,
dacă nu te superi. Să trecem la altceva. Ce face Paragon?
— Paragon. Corabia, sau micul prinţ al piraţilor?
— Amândoi. Te rog.
— Ei, despre moştenitorul tronului Insulelor Piraţilor nu ştiu cu mult mai mult decât
ce vorbeşte lumea. E un băiat voinic şi plin de viaţă, o copie leită a regelui Kennit şi
o încântare pentru mama lui. De fapt, şi pentru întreaga flotă Raven24, care-l adoră.
Ştii, ăsta e al doilea nume al lui: prinţul Paragon Raven Ludluck.
— Şi corabia?
— Ursuză, ca de obicei. Dar altfel nu mai e melancolia aia periculoasă în care
obişnuia să se afunde, seamănă mai degrabă cu neliniştea unui tânăr care se crede
poet. De aceea mi se pare mult mai sâcâitor să mă aflu în preajmă când e în toane
rele. Nu e numai vina sa, fireşte. Althea a rămas grea şi corabia e obsedată de
copil.
— Althea a rămas grea?
„Amber“ părea să primească vestea cu sincera încântare a unei femei.
— Da. Şi faptul o înfurie la culme, cu toate că Brashen e într-al nouălea cer şi-i
alege copilului câte un nume nou în fiecare zi. De fapt, cred că, în mare parte,
tocmai de asta e ea atât de nervoasă. S-au cununat în timpul Adunării Negustorilor
din Tărâmul Ploilor Sălbatice… Ţi-am povestit într-o scrisoare, nu? Cred că n-a
făcut-o fiindcă voia să se mărite, ci mai mult ca s-o împace pe soră-sa Malta, care
părea umilită de prea multa libertate cu care-şi privea ea legătura cu Brashen. Şi
acum are un copil în burtă, o chinuie vărsăturile în fiecare dimineaţă şi se răţoieşte
la Brashen de fiecare dată când vede că-l îngrijorează starea ei.
— Trebuie să fi ştiut că până la urmă o să se-aleagă c-un copil, nu?
— Mă îndoiesc. La negustorii ăştia, femeile nu prind rod prea repede şi, în una din
două dăţi în care prind, fătul piere în pântec. Sora ei, Malta, a pierdut deja doi. Cred
că măcar jumătate din furia Altheei de aici vine. Dacă ar şti că, după toate greţurile
şi toate crampele, o să aibă un copil pe care să i-l arate lumii, pesemne că şi-ar
accepta starea cu graţie, ba chiar cu bucurie. Mama ei o bate la cap să vină acasă,
să fie acolo când i-o sosi sorocul, corabia ţine morţiş să vadă pruncul lumina zilei
pe punţile sale, iar Brashen n-ar avea nimic împotrivă nici dacă ar naşte într-un
copac, atâta timp cât urmarea va fi un copil pe care să-l răsfeţe el şi cu care să se
fălească. Şirul neîntrerupt de sfaturi o înnebuneşte. I-am atras atenţia lui Brashen.
„Nu mai vorbi cu ea despre asta, l-am povăţuit. Prefă-te că nu vezi nimic schimbat
şi poartă-te ca mai înainte.” Şi el a zis: „Dar cum aş putea, când văd cum i se freacă
pântecul de parâme când încearcă să manevreze pânzele?” Însă când a spus asta,
ea era pe-aproape, fireşte, şi l-a auzit, şi l-a făcut cu ou şi cu oţet, şi el s-a înroşit
până-n vârful urechilor.
Au ţinut-o tot aşa, bârfind ca nişte cumetre la piaţă. Au vorbit despre toate femeile
care rămăseseră grele, despre toate cele care nu rămăseseră, dar şi-ar fi dorit-o,
despre tot ce mai era nou prin porturile şi la curţile jamailliene, despre intrigile din
Insulele Piraţilor şi despre războiul dintre Bingtown şi Chalced. Dacă n-aş fi ştiut
cine se afla în încăperea de alături, n-aş fi ghicit niciodată. Amber nu semăna nici
cu Lordul Auriu, nici cu bufonul. Schimbarea era totală.
Şi aşa mi s-a sfâşiat inima, în seara aceea, pentru a doua oară. Nu numai că bufonul
le vorbise unor străini despre mine cu atâtea amănunte încât Jek putuse să mă
recunoască şi crezuse că eram amanţi, dar mai şi avea o viaţă, sau chiar mai multe,
despre care nu ştiusem nimic. E ciudat că te simţi trădat ori de câte ori nu ţi se
împărtăşeşte un secret.
Am stat singur la lumina lumânării, întrebându-mă cine era de fapt bufonul. Am
strâns laolaltă, într-o grămăjoară, toate indiciile mărunte pe care le adunasem de-a
lungul anilor şi m-am gândit la ele. Îmi pusesem viaţa în mâinile lui de câteva ori.
Îmi citise jurnalele şi îmi ceruse să-i istorisesc de-a fir a păr toate călătoriile mele,
iar eu o făcusem. Şi ce-mi oferise în schimb? ghicitori şi mistere, şi fărâme din el
însuşi.
Şi, ca smoala, sentimentele mele pentru el căpătau mai multă tărie pe măsură ce
se răceau. Când mă gândeam la asta, în mine creştea o rană. Mă exclusese. La
aşa ceva, inima ştie să răspundă într-un singur fel. Acum urma să-l exclud eu. M-
am ridicat şi m-am dus la uşă. Am închis-o bine, fără zgomot, dar şi fără să mă
sinchisesc dacă observa că până atunci fusese întredeschisă. Am acţionat
mecanismul uşii secrete şi am traversat camera ca s-o deschid. Am intrat în
labirintul spionului. Mi-am dorit ca, închizând uşa, să-mi fi putut lăsa în spatele ei
acea parte a vieţii în care exista bufonul. Am încercat. M-am îndepărtat de ea.
Pe lume sunt puţine lucruri mai delicate decât orgoliul unui bărbat. Simţeam,
dureros şi cu furie, că mi se adusese un afront, că greutatea care-mi apăsa pieptul
creştea cu fiecare treaptă pe care-o urcam. Am început să număr pe degete tot ce
mă nemulţumea în privinţa bufonului.
Cum îndrăznea să mă pună într-o asemenea postură? îşi compromisese propria
reputaţie la Galekeep, unde ajunseserăm în căutarea prinţului Dutiful. Acolo îl
sărutase pe tânărul Civil Bresinga, dând înadins naştere unui scandal care-o făcuse
pe Lady Bresinga să se înşele în privinţa scopului vizitei noastre şi, totodată, să ne
alunge din casa ei. Civil încă se mai ferea de el, scârbit, şi ştiam că acel sărut
stârnise, la Buckkeep, o furtună de bârfe aprinse şi de presupuneri legate de
preferinţele sale. Credeam că reuşisem să mă ţin departe de ele. Acum începeam
să privesc totul cu alţi ochi. Prinţul Dutiful îmi pusese anumite întrebări, iar cearta
mea cu gărzile de la baia de abur căpăta brusc un alt înţeles. Sângele îmi năvălise
în obrajii pe care mi-i simţeam arzând. Jek făgăduise să-şi ţină gura, dar dacă totuşi
răspândea vorbe încă şi mai umilitoare? După cum zicea ea, bufonul îmi cioplise
chipul ca galion al unei corăbii. O făcuse fără consimţământul meu şi mă simţeam
aproape ca şi cum aş fi fost siluit. Şi ce le spusese oamenilor în timp ce-l dăltuia,
ca s-o facă pe Jek să îşi închipuie aşa ceva?
Fapta lui nu se potrivea nici cu ceea ce ştiam despre bufon, nici cu ceea ce ştiam
despre Lordul Auriu. O săvârşise Amber, despre care nu ştiam nimic.
Adică o persoană pe care de fapt n-o cunoşteam. N-o cunoscusem niciodată.
Şi astfel, fără s-o fi vrut, mi-am dat seama că ajunsesem la cea mai profundă sursă
a suferinţei mele. Descoperisem că tocmai cel mai credincios prieten pe care-l
avusesem vreodată era de fapt un străin şi mă simţeam ca şi cum mi s-ar fi înfipt
un cuţit în inimă.
Era încă o abandonare, un pas greşit în beznă, o făgăduinţă măsluită de afecţiune
şi camaraderie. Am clătinat din cap.
— Idiotule, mi-am şoptit. Eşti singur. Ai face bine să te înveţi cu asta.
Dar, fără să mă gândesc, m-am întins spre ceea ce-mi adusese cândva alinare.
O clipă mai târziu, simţeam lipsa lui Ochi Întunecaţi şi pieptul îmi era, fizic, în
strânsoarea cumplită a unei gheare. Am închis ochii, cu pleoapele puternic apăsate,
apoi am mai făcut doi paşi şi m-am aşezat pe o banchetă, chiar lângă gaura prin
care puteam spiona apartamentul Narcescăi. Am clipit, oprind lacrimile de băieţaş
care mi se agăţaseră de gene. Singur. Până la urmă, mă trezeam din nou singur.
Era ca o boală cuibărită în mine din clipa când mama nu găsise destul curaj ca să-
şi înfrunte tatăl şi să mă păstreze şi de când preferase tatăl meu mai degrabă să
renunţe la coroană şi la moştenire decât să mă recunoască.
Mi-am lipit fruntea de piatra rece, străduindu-mă să mă stăpânesc. Mi-am domolit
răsuflarea şi mi-am dat seama că auzeam, slab, voci de dincolo de zid. Am oftat
adânc. Pe urmă, mai ales ca să mă retrag din propria mea viaţă decât din alt motiv,
mi-am lipit ochiul de gaura sfredelită în perete şi am ascultat.
Narcesca stătea pe un taburet scund, în mijlocul odăii. Plângea fără zgomot,
ţinându-se strâns de coate şi legănându-se înainte şi înapoi. Lacrimile îi brăzdau
faţa, îi picurau de pe bărbie şi continua să i se prelingă pe sub pleoapele lăsate. O
pătură udă îi acoperea umerii. Suferea într-o asemenea tăcere, încât m-am întrebat
dacă nu cumva fusese pedepsită de tatăl său sau de Peottre.
Dar unchiul ei a intrat în cameră chiar în clipa aceea. La vederea lui, Narcesca a
scâncit scurt, încet. Bărbatul îşi ţinea fălcile încleştate şi, la auzul sunetului,
trăsăturile i s-au crispat mai tare şi faţa i-a pălit mai mult. Îşi ţinea în mâini mantia,
cu marginile alăturate, folosind-o drept sac. S-a grăbit să se-apropie de Elliania,
lângă care şi-a lăsat-o jos, cu tot cu povara pe care-o cărase. A îngenuncheat şi a
prins-o pe narcescă de umeri, ca să-i întâlnească privirea.
— Care e? a întrebat-o cu voce joasă.
Ea a tras aer în piept icnind şi s-a străduit să vorbească.
— Şarpele verde. Aşa cred. O altă răsuflare chinuită. Nu pot să spun. Când mă
arde, arsura e atât de puternică, încât par să mă ardă şi toţi ceilalţi.
Şi-a dus mâna la buze şi şi-a înfipt dinţii în partea cărnoasă a degetului mare. Cu
toată puterea.
— Nu! a exclamat Peottre.
A prins în mâini marginea păturii, din care picura apă, a îndoit-o de două ori şi i-a
întins-o. A fost nevoit să-i scoată mâna dintre dinţi cu forţa. Pe urmă, cu ochii închişi,
Narcesca şi-a înfipt dinţii în pătură. Şi am văzut clar urmele pe mâna ei când şi-a
lăsat-o să cadă pe lângă trup.
— Îmi pare rău că a durat atât de mult. A trebuit să mă furişez, ca să nu vadă nimeni
ce fac şi să pună întrebări. Şi am vrut-o proaspătă şi curată. Haide, întoarce-te în
partea asta, către lumină, i-a cerut el.
A prins-o de umeri şi a răsucit-o cu spatele către mine. Ea a lăsat pătura să-i cadă
de pe umeri. Era goală mai sus de talie, deasupra pantalonilor din piele de
căprioară. Şi tatuată de la umeri până în talie. Asta m-a lăsat deja cu gura căscată,
dar, în plus, desenele nu semănau cu nimic din tot ce mai văzusem vreodată. Ştiam
că Străinii se tatuau ca să se ştie din ce clan fac parte, ca să-şi vestească victoriile
şi chiar ca să arate care e statutul unei femei, marcându-i cu semne aparte
căsătoriile şi copiii. Dar toate semănau cu ceea ce avea Peottre pe frunte, linii
albastre adunate în modele simple.
Tatuajele Ellianiei erau cu totul altceva. Nu mai văzusem nimic asemănător,
niciodată. Erau superbe, strălucitor colorate, cu contururi clare, precise. Culorile
aveau o scânteiere metalică, reflectau lumina ca o lamă de oţel bine lustruită.
Înfăţişau creaturi care i se întindeau şi i se răsuceau pe umeri, pe şira spinării şi în
josul coastelor, lucind şi scânteind. Iar una dintre ele, un şarpe splendid, care
pornea de la ceafă şi cobora ondulându-se printre celelalte, ieşea în relief, umflat
ca o arsură proaspătă. Era de o frumuseţe stranie, fiindcă dădea impresia că e
captiv sub piele, aidoma unui fluture încercând să se scape din forma sa de
crisalidă. La vederea lui, Peottre a scos un strigăt scurt, compătimitor. A desfăcut
mantia împăturită de pe podea, dând la iveală un morman de zăpadă. Şi-a umplut
mâna cu ea şi a pus-o pe capul şarpelui. Spre groaza mea, am auzit un sfârâit, ca
atunci când căleşti o sabie. Elliania a ţipat la atingere, dar sunetul însemna
deopotrivă şoc şi uşurare.
— Iată, a spus Peottre, cu o oarecare bruscheţe. O clipă. Şi-a întins mantia şi a
nivelat zăpada peste ea. Întinde-te aici, a învăţat-o pe narcescă şi a ajutat-o să se
ridice de pe taburet.
A aşezat-o încet cu spatele pe patul de zăpadă şi ea a scâncit când răceala i-a
liniştit arsura. Acum îi vedeam faţa, şi sudoarea i se scurgea de pe frunte,
amestecându-se cu lacrimile care continuau să-i inunde obrajii. A rămas nemişcată,
cu ochii închişi şi cu sânii abia înmuguriţi ridicându-i-se şi coborând la fiecare
răsuflare chinuită. Peste câteva clipe a început să tremure, dar nu s-a rostogolit de
pe zăpadă. Peottre luase pătura căzută şi o uda din nou cu apa dintr-un urcior. I-a
adus-o înapoi Narcescăi, i-a pus-o alături.
— Plec să mai aduc zăpadă, i-a spus. Dacă asta se topeşte şi nu-ţi mai alină
spatele, încearcă să te foloseşti de pătură. Mă întorc cât pot de repede.
Ea şi-a descleştat fălcile şi şi-a umezit buzele.
— Grăbeşte-te, l-a implorat gâfâind.
— Mă voi grăbi, micuţo. Ţi-o făgăduiesc. Şi-a îndreptat spatele şi a adăugat cu
gravitate, făcând fiecare cuvânt să sune solemn: Mamele noastre să te
binecuvânteze pentru ceea ce înduri. Blestemaţi fie aceşti Farseeri şi mândria lor
îndărătnică! Şi blestemaţi fie crescătorii ăştia de dragoni!
Elliania şi-a rostogolit capul dintr-o parte într-alta pe patul de zăpadă.
— Mi-aş dori… Mi-aş dori doar să ştiu ce voia ea. Ce se aştepta să fac, pe lângă
tot ce-am făcut noi deja.
Peottre începuse să se foiască prin odaie, căutând ceva în care s-aducă zăpadă.
Ridicase şi apoi pusese la loc un lighean. În clipa aceea tocmai lua mantia
Narcescăi.
— Ştim amândoi ce vrea, a răspuns cu glas aspru.
— Nu sunt încă femeie, a spus ea încet. E împotriva legii mamelor.
— E împotriva legii mele, a lămurit Peottre lucrurile, de parcă voinţa lui ar fi fost
singura care conta. Nu vreau să te văd folosită astfel. Trebuie să existe o altă cale.
Henja a venit la tine? a întrebat apoi, părând să-şi calce pe inimă. A spus de ce eşti
chinuită în halul ăsta?
Ea a încuviinţat cu o zvâcnire a capului.
— Repetă cu stăruinţă că trebuie să-l leg de mine. Să-mi desfac picioarele pentru
el înainte de despărţire, ca să fiu sigură că-l stăpânesc. E singura cale în care crede
ea. Elliania vorbea printre dinţii încleştaţi. Am pălmuit-o şi a plecat. Şi pe urmă
durerea s-a împătrit.
Trăsăturile lui s-au crispat de furie.
— Unde e acum?
— Nu e aici. Şi-a luat mantia şi a ieşit. Poate ca să se ferească de furia ta, dar cred
că s-a dus din nou în oraş, ca să-şi susţină cauza acolo. Dinţii Narcescăi s-au unit
într-un zâmbet. E bine aşa. Ne e destul de greu aici şi fără să fie nevoie să explici
de ce mi-ai ucis camerista într-o răbufnire de furie.
Cred că vorbele ei l-au readus pe Peottre cu picioarele pe pământ, deşi nu i-au
domolit mânia.
— E bine că nu pot pune mâna acum pe căţeaua aia. Dar nu cumva mă sfătuieşti
cam prea târziu să mă înfrânez? Ai moştenit firea unchiului tău, mica mea
războinică. Fapta ta a fost nechibzuită, dar n-o să m-auzi pe mine învinovăţindu-te
pentru ea. Târfa aia fără suflet. Chiar crede că numai aşa poate fi legat un bărbat
de o femeie.
Nu mi-aş fi închipuit că era cu putinţă, dar Narcesca a râs scurt.
— E singura cale în care crede ea, unchiule. N-am spus că e singura pe care-o ştiu
eu. Mândria poate lega un bărbat chiar şi dacă nu există dragoste. De gândul ăsta
mă agăţ acum. Pe urmă durerea i-a încreţit fruntea. Mai adu zăpadă, te rog, a gâfâit,
iar el a dat scurt din cap şi a ieşit în grabă.
L-am privit plecând. Rămasă singură, ea s-a ridicat încet. A râcâit mantia cu
degetele, făcând zăpada rămasă un pat mai îngust. Tatuajele de pe spate îi
străluceau cu aceeaşi putere. În jurul lor lucea pielea dezgolită, înroşită de frig. S-a
întins pe culcuşul de nea cu delicateţe. A tras aer în adâncul pieptului şi şi-a pus
mâinile cu dosul palmelor peste sprâncene. Mi-am adus aminte de un pergament
pe care scria că aşa se rugau străinii. Dar ea n-a spus decât:
— Mamă. Soră. Pentru voi. Mamă. Soră. Pentru voi.
Cuvintele au devenit curând o incantaţie monotonă, rostită în ritmul răsuflării.
Eu, pe banchetă, mi-am îndreptat spatele. Tremuram, copleşit deopotrivă de
uimirea stârnită de curajul ei şi de milă pentru ceea ce îndura. M-am întrebat la ce
fusesem martor şi ce anume putea să însemne. Lumânarea mi se mistuise pe
jumătate. Am luat şi am urcat încet restul scărilor către camera lui Chade din turn.
Eram istovit şi abătut, şi căutam undeva alinarea adusă de un loc familiar. Dar, când
am ajuns acolo, am găsit odaia pustie şi focul stins. Un pahar de vin stătea, gol şi
murdar, pe masa înconjurată de scaune. Am curăţat cenuşa din vatră, bombănind
că Thick îşi neglija treburile, şi am aprins focul.
Pe urmă am luat hârtie şi cerneală şi am istorisit în scris scena la care fusesem
martor. Am legat-o de cea văzută mai înainte, când totul se petrecuse între Elliania,
Peottre şi Henja, servitoarea. Am presărat nisip peste cerneala proaspătă, l-am
scuturat şi am pus hârtia pe scaunul lui Chade. Speram s-ajungă acolo în seara
aceea. M-am gândit din nou, cu amărăciune, la stupiditatea cu care refuzase să-mi
spună cum aş fi putut lua legătura cu el de-a dreptul. Ştiam că fusesem martor la
ceva important; speram că el ştia de ce era important.
M-am întors pe scări fără tragere de inimă şi m-am dus în odaia mea. Am stat acolo
o vreme, în picioare şi în tăcere, ascultând. Dacă Lordul Auriu şi Jek nu plecaseră,
fie nu făceau niciun zgomot, fie trecuseră în dormitorul lui. Dar aşa ceva era puţin
probabil, dacă ţineam cont de tot ce dăduse ea de înţeles despre mine. După o
vreme, am întredeschis uşor uşa. În încăperea alăturată domnea întunericul, focul
din cămin fusese acoperit. Bun. În clipa aia, n-aveam chef să dau ochii cu niciunul
dintre ei. Mă hotărâsem să le spun amândurora câteva cuvinte, dar nu mă simţeam
destul de calm pentru asta.
În schimb, mi-am luat mantia din cuier şi am plecat din odăile Lordului Auriu. M-am
gândit că era bine să ies. Trebuia să mă îndepărtez o vreme de castel, de toată
încrengătura lui de intrigi şi înşelătorii. Minciunile mă sufocau.
Am coborât scările şi m-am îndreptat către intrarea servitorilor. Dar, în timp ce
străbăteam sala mare, am simţit brusc un tremur cu Harul. Mi-am ridicat privirea.
Din celălalt capăt al sălii venea spre mine tânărul cu văl din Bingtown. Prin dantela
care îi ascundea trăsăturile, i-am desluşit strălucirea de un albastru palid a ochilor.
Am simţit cum mi se făcea pielea ca de găină pe ceafă. M-am gândit să-l ocolesc,
sau chiar să fac cale-ntoarsă şi să dispar. Dar o asemenea purtare ar fi părut foarte
stranie. Mi-am făcut curaj şi am înaintat spre el cu hotărâre. Mai întâi mi-am ferit
privirea, dar, odată ce mi-am întors capul în direcţia lui, am simţit că se uita la mine.
Şi-a încetinit paşii când ne-am apropiat unul de altul. Când am ajuns foarte aproape,
mi-am înclinat fruntea, cu respectul unui slujitor care-l recunoştea. Dar, înainte de
a apuca să trec de el, s-a oprit şi a rămas nemişcat.
— Te salut, a spus.
M-am crispat şi am intrat în rolul unui bun servitor din Buckkeep. M-am îndoit de
mijloc într-o plecăciune.
— Bună seara, domnul meu. Îţi pot fi de folos?
— Păi… Da… Poate că da.
În timp ce vorbea, şi-a săltat vălul şi şi-a dat gluga pe spate, dezgolindu-şi faţa
solzoasă. N-am putut să nu mă holbez la el cu gura căscată. De aproape, faţa lui
mă uluia încă şi mai mult decât înainte, când i-o întrezărisem de la distanţă. Atunci
mi se păruse mai matur decât era. Avea cu câţiva ani mai puţin decât Hap sau
Dutiful, dar nu-i puteam ghici vârsta exactă. Fiind atât de înalt, figura copilărească
părea nelalocul ei. Luciul argintiu al solzilor de pe pomeţii şi de pe fruntea lui mă
ducea cu gândul la tatuajele sclipitoare ale Narcescăi. Mi-am dat brusc seama că
machiajul jamaillian de care se folosea uneori Lordul Auriu imita solzii lui. Intuisem
un amănunt bizar şi mi l-am întipărit în minte alături de celelalte lucruri importante
pe care bufonul nu se ostenise niciodată să mi le explice. Avea să mi le dezvăluie,
fără îndoială, într-un moment potrivit pentru atingerea ţelului său. Fără îndoială.
Amărăciunea s-a revărsat în mine ca sângele dintr-o rană deschisă. Însă solul din
Bingtown se îndepărta, făcându-mi semn să-l urmez. M-am supus în silă. A aruncat
o privire într-un mic salon şi m-a îndemnat să intru. În preajma lui mă simţeam
nervos. Mi-am repetat întrebarea, ca un bun servitor:
— Cum îţi pot fi de folos?
— Păi… adică… Am senzaţia că te cunosc.
M-a privit cu atenţie. Fiindcă n-am făcut nimic altceva decât să mă holbez la el
nedumerit, a încercat din nou.
— Înţelegi despre ce vorbesc?
Părea să mă încurajeze să încep o conversaţie.
— Ce anume, domnul meu? Ai nevoie de ajutor?
Era singurul lucru care-mi trecea prin minte.
A aruncat o privire peste umăr şi mi-a vorbit cu mai multă insistenţă în glas.
— Sunt în slujba dragonului Tintaglia. Am venit aici împreună cu emisarii
Bingtownului şi cu împuterniciţii negustorilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Ei sunt
poporul meu, semenii mei. Dar eu o slujesc pe Tintaglia şi grijile ei sunt primele
mele griji.
Rostea cuvintele ca şi cum prin ele mi-ar fi trimis un mesaj ascuns.
Am sperat că pe chip nu mi se citea ceea ce simţeam. Eram nedumerit, nu din
pricina vorbelor lui stranii, ci fiindcă mă străbătea o senzaţie bizară la auzul acelui
nume: Tintaglia. Îl mai auzisem, dar, aşa cum suna desprins de pe buzele lui, avea
un vârf ascuţit, de vis care se înfigea în lumea reală. Simţeam din nou şi vântul
gonindu-mi pe sub aripi, şi gustul umed al ceţii din zori umplându-mi gura. Am clipit
şi amintirea a dispărut, lăsând în urmă stânjenitoarea impresie că, într-o fracţiune
ruptă din viaţa mea, fusesem mai degrabă altcineva decât eu însumi. Am spus
singurul lucru la care eram în stare să mă gândesc.
— Şi cum îţi pot fi de folos, domnul meu?
M-a măsurat cu o privire atentă şi mă tem că tot aşa m-am uitat şi eu la el. Avea
fălcile conturate de un ţesut zimţat, care atârna. Carnea franjurată arăta prea
uniform ca să fi fost o cicatrice sau o excrescenţă nefirească. Părea să stea acolo
la locul ei, tot atât de îndreptăţită ca nasul sau ca buzele să se afle pe faţa lui. A
oftat, şi în clipa aceea am văzut clar cum i s-au închis nările pentru o scurtă clipă.
Se hotărâse evident s-o ia de la început, fiindcă mi-a zâmbit şi m-a întrebat, cu
blândeţe:
— Ai visat vreodată dragoni? Că zbori ca un dragon sau că… eşti dragon?
Aluzia era prea apropiată de adevăr. Am dat din cap cu gravitate, ca un slujitor flatat
fiindcă stătea de vorbă cu unul dintre mai-marii săi.
— Oh, dar nu-i visăm cu toţii, domnul meu? Adică noi, cei de-aici, din cele Şase
Ducate? Sunt destul de bătrân, domnul meu, am văzut cu ochii mei dragonii veniţi
să ne apere ţinuturile. Cred că e firesc să-i visez uneori. Magnifici erau, domnule.
Şi înspăimântători, şi primejdioşi, dar un om care i-a văzut nu spune asta. În minte
mi-a rămas măreţia lor, domnule.
Mi-a zâmbit.
— Exact. Magnificenţă. Măreţie. Poate că asta e ceea ce am simţit în tine.
M-a scrutat cu insistenţă şi am simţit că lucirea albastră a ochilor săi era mai
pătrunzătoare decât ochii înşişi. Am încercat să scap de privirea lui cercetătoare.
M-am uitat într-o parte.
— Nu sunt singurul căruia i se întâmplă, domnule. În cele Şase Ducate sunt mulţi
oameni care-au văzut dragonii în zbor. Şi unii i-au văzut mai bine decât mine, fiindcă
eu trăiam atunci departe de Buckkeep, la ferma tatălui meu. Cultivam ovăz acolo.
Cultivam ovăz şi creşteam porci. Alţii vă pot spune poveşti mai interesante decât
ale mele. Totuşi, chiar şi o singură privire aruncată dragonilor era de-ajuns, domnul
meu, ca să înflăcăreze sufletul unui om.
A schiţat un gest uşor dispreţuitor.
— Nu mă îndoiesc. Dar eu vorbeam despre altceva. Despre dragoni adevăraţi.
Dragoni care respiră, care mănâncă şi cresc şi se înmulţesc ca orice altă făptură.
Ai visat vreodată un astfel de dragon? Unul pe nume Tintaglia?
Am clătinat din cap.
— Eu, domnule, nu visez prea mult.
Aici am amuţit şi am lăsat tăcerea să se prelungească destul ca să devină oarecum
stânjenitoare. Pe urmă am întrebat, după o nouă plecăciune:
— Dar cum îţi pot fi de folos, domnul meu?
A rămas cu privirea pierdută în gol, pe lângă mine, un timp atât de îndelungat, încât
am crezut că uitase de prezenţa mea. M-am gândit să-l las pur şi simplu acolo şi să
plec tiptil, numai că mi se părea că simt ceva în aer. S-ar putea spune că magia
zumzăie? Nu, n-am găsit cel mai potrivit cuvânt, dar există un freamăt asemănător,
lipsit de cuvinte, pe care nu-l simţi cu trupul, ci cu acea parte a fiinţei omeneşti care
face vraja sau o primeşte. Harul şopteşte şi Meşteşugul cântă. Iar ceea ce se
petrecea acolo semăna cu amândouă, dar era cu totul altceva. Îmi aluneca de-a
lungul fiecărui nerv şi-mi zbârlea părul de pe ceafă. Ochii tânărului s-au întors brusc
către mine.
— Ea spune că minţi, m-a învinovăţit.
— Domnul meu!
Mă simţeam atât de ofensat cât îmi stătea în putere când eram cuprins de spaimă.
Ceva mă căuta pe bâjbâite, cu furie. Mi se părea că prin tot trupul îmi treceau gheare
fantomatice. Un soi de instinct m-a prevenit să-mi las zidurile Meşteşugului exact
aşa cum erau, fiindcă orice strădanie de a le întări n-ar fi reuşit decât să mă facă
vizibil pentru ea. Căci creatura care încerca să mă prindă era, inconfundabil, de
parte femeiască. Am tras aer în piept. Mi-am reamintit că nu sunt decât un servitor.
Însă nu încăpea îndoială că orice servitor din Buckkeep s-ar fi simţit jignit de astfel
de cuvinte rostite de un străin. Mi-am îndreptat uşor spatele.
— Vinurile din pivniţa reginei noastre sunt excelente, domnul meu, după cum se
ştie pe tot cuprinsul celor Şase Ducate. Poate ţi-au copleşit simţurile. Se ştie şi că
străinilor li se întâmplă des. Poate-ar fi bine să te retragi o vreme în odaia Domniei
Tale.
— Trebuie să ne ajuţi. Trebuie să-i faci pe ei să ne-ajute.
Nu părea să fi auzit cuvintele mele. Iar în ale lui se simţea disperarea.
— I se frânge sufletul din pricina asta. Se străduieşte zi de zi să-i hrănească, dar
nu e decât una. Nu poate hrăni atât de mulţi, iar ei nu pot vâna singuri. E istovită, a
început să slăbească. E deznădăjduită, se teme că nu vor creşte niciodată destul
de mari şi de puternici. N-o osândi să fie ultima din neamul ei. Dacă aceşti dragoni
ai voştri, din Cele Şase Ducate, sunt, cât de cât, dragoni adevăraţi, atunci îi vor veni
în ajutor. Oricum, ai putea măcar să-ţi convingi regina că trebuie să se alieze cu
noi. Să pună capăt ameninţării chalcedene. Tintaglia nu-şi încalcă făgăduielile; le
ţine corăbii departe de Râul Sălbatic, dar nu poate face nimic mai mult. Nu cutează
să se îndepărteze mai mult ca să ne apere, fiindcă atunci micii dragoni ar muri. Te
implor, domnul meu! Dacă ai inimă, vorbeşte-i reginei tale! Nu lăsa dragonii să
dispară din lumea asta pentru că oamenii nu sunt în stare să-şi întrerupă certurile
înverşunate pentru un timp destul de îndelungat ca să-i ajute.
A înaintat cu un pas şi a încercat să mă prindă de mână. M-am grăbit să mă feresc.
— Domnul meu, mă tem că ai băut prea mult. Mă iei drept un om cu influenţă. Nu
sunt. Aici, în castelul Buckkeep, nu sunt nimic mai mult decât o slugă. Iar acum am
de făcut ceea ce mi-a cerut stăpânul meu. Să ai o seară bună, domnul meu. O
seară bună.
Ţintuit de privirile lui, am părăsit încăperea cu mare iuţeală, mergând de-a-
ndărătelea şi făcând plecăciuni şi înclinându-mi într-una fruntea, ca o păpuşă trasă
de sfori. Odată ce m-am văzut în sala mare, i-am întors spatele şi m-am îndepărtat
repede, cu paşi mari. Ştiam că venise în cadrul uşii, de unde se uita după mine,
fiindcă îi simţeam în ceafă privirea albastră. M-am bucurat când am trecut de un
colţ şi am intrat în aripa bucătăriilor, şi am fost cu atât mai bucuros când am închis
o uşă între el şi mine.
Afară ningea, fulgi albi imenşi pluteau, căzând pe pământ odată cu noaptea. Am
părăsit castelul, salutând străjile de la poartă cu o înclinare abia vizibilă a capului,
şi mi-am început lungul drum către oraş. Nu mă duceam într-un loc anume, tot ce-
mi doream era să mă îndepărtez de castel. Înaintam în vreme ce întunericul şi
ninsoarea se îndeseau. Prin gând mi se perindau atât de multe! Tatuajele Ellianiei
şi ceea ce ar fi putut însemna, bufonul şi Jek şi ceea ce credea ea despre mine din
pricina unor vorbe de-ale lui, dragoni şi băietani cu solzi şi ce anume aveau să le
spună Chade şi Kettricken emisarilor din Bingtown şi Străinilor. Însă, pe măsură ce
mă apropiam de oraş, în minte îmi revenea tot mai des Hap. Cu băiatul pe care-l
consideram fiul meu dădeam greş. Indiferent cât de grav ar fi fost, nu puteam lăsa
nimic din tot ce se petrecea în castel să mă facă să uit de el. Încercam să mă
gândesc cum l-aş fi putut întoarce de pe calea pe care pornise, cum l-aş fi putut
aduce înapoi, făcându-l să-şi vadă de ucenicie cu drag şi cu degete dornice de
muncă, să nu se mai vadă cu Svanja atâta timp cât nu-i putea cere mâna în mod
onorabil, să se mute în casa meşterului său… să ducă o viaţă bine orânduită,
condusă de legi care-l putea ţine mereu în siguranţă, fără să-i ofere însă vreodată
glorie şi fericire.
Mi-am alungat această ultimă idee trădătoare. Dar mă înfuriase şi mi-am întors furia
împotriva băiatului. Ar fi trebuit să fac aşa cum mă sfătuise Jinna. Să pun picioru-n
prag, să-l pedepsesc fiindcă nu mă asculta. Să-l las fără bani şi fără niciun ajutor
până când se arăta dispus să-mi facă pe plac. Să nu-l mai las să stea la ea, să-i
spun că trebuia să locuiască împreună cu meşterul al cărui ucenic era sau să se
descurce sigur. Să-l oblig să mi se supună. M-am încruntat la mine însumi. Oh, da,
la vârsta lui mie exact aşa ceva mi-ar fi trebuit ca să meargă totul ca pe roate!
Totuşi, nu mai puteam sta cu mâinile-n sân. Trebuia să-l fac cumva să gândească
raţional.
Gândurile mi s-au spulberat când am auzit tropotul copitelor unui cal în urma mea.
Mi-am adus aminte în aceeaşi clipă de primejdia despre care-mi vorbise Laurel. M-
am tras într-o parte când calul şi călăreţul au ajuns în dreptul meu şi mi-am pus uşor
palma pe mânerul cuţitului. Mă aşteptam să-şi vadă de drum fără nicio vorbă. Şi
abia când calul, strunit, s-a oprit locului, am recunoscut-o în şa pe Starling. În prima
clipă s-a mulţumit să se uite în jos, la mine. Pe urmă a zâmbit.
— Urcă în spatele meu, Fitz. Te duc până-n oraş, în Buckkeep.
Inima e dornică să se îndrepte către oricine îi oferă alinare.
Ştiam asta, aşa că am ţinut-o pe a mea în frâu.
— Mulţumesc, dar nu. Drumul ăsta e înşelător pe întuneric. Ar fi periculos pentru
cal.
— Atunci o să-l duc de căpăstru şi-o să merg pe jos, alături de tine. N-am mai stat
de mult de vorbă şi-n seara asta mi-ar prinde bine o ureche prietenoasă.
— Eu aş prefera să fiu singur în seara asta, Starling.
A păstrat o vreme tăcerea. Calul s-a foit, agitat, şi ea l-a strunit mai tare decât
trebuia. Iar când a vorbit, nu şi-a ascuns iritarea.
— În seara asta? De ce zici „în seara asta”, când ceea ce gândeşti de fapt e: „Prefer
întotdeauna să fiu mai degrabă singur decât cu tine?” De ce născoceşti scuze? De
ce nu-mi spui pur şi simplu că nu m-ai iertat şi că n-o să mă ierţi niciodată?
Era adevărat. N-o iertasem. Dar ar fi fost o prostie să i-o spun.
— N-am putea s-o lăsăm baltă? Nu mai contează, am zis, şi era un alt adevăr.
A pufnit.
— Aha. Înţeleg. Nu mai contează. Eu nu mai contez. Am făcut o singură greşeală,
nu ţi-am spus un singur lucru, care, de fapt, nu te privea câtuşi de puţin, iar tu te-ai
hotărât nu doar să nu mă ierţi niciodată, ci şi să nu-mi mai vorbeşti niciodată.
Furia îi creştea cu o iuţeală uimitoare. Stăteam nemişcat, privind-o în timp ce se
înverşuna astfel. În lumina slabă, faţa i se contură neclară. Părea mai bătrână şi
mai obosită decât o mai văzusem vreodată. Şi mai mânioasă. Împietrit, o lăsam să
se dezlănţuie asupra mea.
— Şi m-am întrebat de ce. De ce se descotoroseşte „Tom Badgerlock” de mine cu
atâta uşurinţă? Fiindcă probabil pentru tine n-am contat niciodată, decât într-o
singură privinţă. Te interesa numai un mic serviciu pe care ţi-l ofeream într-un mod
atât de convenabil, venind să bat la uşa ta, fiindcă-mi închipuiam că între noi există
prietenie, afecţiune şi, da, poate chiar dragoste. Dar tu ai hotărât că nu mai doreşti
aşa ceva de la mine şi m-ai aruncat cu totul. Ai redus ceea ce ne lega la atâta lucru
şi te-ai lepădat de el lepădându-te şi de mine. Şi de ce? Mărturisesc că m-am gândit
la asta mai mult decât s-ar fi cuvenit. Şi cred c-am găsit răspunsul. Ai dat de un alt
loc unde-ţi poţi satisface poftele? Noul tău stăpân te-a iniţiat în tainele desfătărilor
jamailliene? Sau eu m-am înşelat în toţi aceşti ani? Poate că bufonul ţi-a fost un
bărbat pe cinste şi-acum te-ai întors pur şi simplu la ceea ce ţi-a plăcut întotdeauna
cel mai mult. Starling a smucit din nou de frâul calului. Mă dezguşti, Fitz, şi faci de
ruşine numele Farseer. Mă bucur că ai renunţat la mine. Acum, când ştiu ce eşti,
aş vrea să nu mă fi culcat niciodată cu tine. A cui era faţa pe care-o vedeai de
fiecare dată când închideai ochii?
— A lui Molly, căţea proastă. Întotdeauna a lui Molly.
Nu era adevărat. N-o înşelasem astfel şi nu mă amăgisem astfel pe mine însumi.
Dar era cel mai dureros răspuns cu care mă puteam gândi s-o insult. Deşi poate că
n-o merita. Şi mi-a fost ruşine fiindcă m-am folosit de numele lui Molly pentru aşa
ceva. Dar furia care mă mistuia în seara aceea îşi găsise în sfârşit o ţintă.
Starling a răsuflat de mai multe ori adânc, de parcă aş fi azvârlit-o în apă rece. Pe
urmă a râs zgomotos.
— Şi nu mă îndoiesc că-i murmuri numele în pernă şi când te călăreşte Lordul tău
Auriu. Oh, da, îmi pot imagina cum arăţi. Eşti jalnic, Fitz. Jalnic.
Nu mi-a oferit şansa să ripostez, i-a dat cu cruzime pinteni calului şi a plecat în
galop, pierzându-se în întuneric şi în ninsoare. Într-o clipă de mânie sălbatică, am
sperat că animalul avea să se împiedice, iar ea avea să-şi frângă gâtul.
Pe urmă, exact când aveam cea mai mare nevoie de ea, furia aia m-a părăsit. M-a
lăsat îngreţoşat, trist şi plin de regrete, singur pe drum, în noapte. De ce-mi făcuse
bufonul aşa ceva? De ce? Mi-am continuat calea spre oraş târşindu-mi picioarele.
Însă nu m-am dus la Porcul Pârlit. Ştiam că n-aveam să-i găsesc acolo nici pe Hap,
nici pe Svanja. Am intrat în schimb la Câinele şi Fluierul, o tavernă veche, unde
mergeam pe vremuri cu Molly. M-am aşezat într-un colţ, am privit muşterii intrând
şi ieşind şi am băut două stacane de bere. Era bună, mult mai bună decât cea pe
care-mi permisesem s-o cumpăr când stătusem ultima oară acolo împreună cu
Molly. Am băut şi m-am gândit la ea. Cel puţin ea mă iubise cu adevărat. Însă
alinarea pe care mi-o aduceau amintirile s-a risipit cu iuţeală. M-am străduit să-mi
aduc aminte cum era să ai cincisprezece ani, să fii îndrăgostit şi teribil de sigur că
dragostea te făcea înţelept şi-ţi modela soarta. Ţineam totul minte foarte bine şi
gândurile au prins să mi se învârtească în jurul situaţiei în care ajunsese Hap. M-
am întrebat dacă, odată ce mă culcasem cu Molly, ar mai fi putut cineva să-mi
scoată din cap ideea că aveam dreptul s-o fac şi că, făcând-o, îmi împlineam
destinul. Mă îndoiam. O stacană mai târziu, am ajuns la concluzia că ar fi fost cel
mai bine să nu-i dau lui Hap ocazia s-o cunoască pe Svanja. Şi Jinna mă prevenise
în privinţa asta, dar eu n-o luasem în seamă. Întocmai ca pe vremuri, când Burrich
şi Patience mă preveniseră că nu era bine să am o legătură cu Molly. Avuseseră
dreptate. Ar fi trebuit s-o recunosc cu mult timp în urmă. Dacă ar fi fost cu putinţă,
le-aş fi mărturisit asta pe loc.
Iar înţelepciunea adunată din trei stacane de bere după o noapte nedormită şi o zi
lungă, bogată în veşti neliniştitoare, m-a convins că, în continuare, cel mai bun lucru
pe care-l puteam face era să merg la Jinna şi să-i spun că ea avusese dreptate.
Asta ar fi îmbunătăţit cumva totul. Nu-mi era deloc clar de ce, dar nu m-am
descurajat pentru atâta lucru. Am pornit-o către uşa ei prin liniştea nopţii.
Ninsoarea încetase. Zăpada se aşternuse peste oraş ca o pătură de un alb curat,
moale în cea mai mare parte. Împodobea streşinile, astupa hârtoapele, ascundea
toate păcatele. Îmi scârţâia sub cizme în timp ce străbăteam străzile tăcute. Când
am ajuns la uşa Jinnei aproape că-mi venisem în fire, dar am ciocănit totuşi. Poate
că aveam într-adevăr mare nevoie de prezenţa unui prieten, a oricărui soi de
prieten.
Am auzit o bufnitură când i-a sărit pisica din poală, apoi paşii ei. A întredeschis
jumătatea de sus a uşii ca să se uite afară.
— Cine-i acolo?
— Eu. Tom Badgerlock.
A închis partea de sus a uşii. Mi s-a părut c-a trecut foarte mult timp până când a
descuiat şi a deschis uşa în întregime.
— Intră, a spus, dar vocea i-a sunat ca şi cum nu s-ar fi sinchisit dacă intram sau
nu.
Am rămas afară, în zăpadă.
— Nu e nevoie să intru. Am venit doar ca să-ţi spun că ai avut dreptate.
S-a uitat la mine cu atenţie.
— Iar tu ai avut timp să te îmbeţi. Intră, Tom Badgerlock. Nu vreau să-mi pătrundă
frigul nopţii în casă.
Aşa că am intrat. Fennel se instalase deja pe locul cald de pe scaunul ei, dar s-a
săltat ca să mă privească dezaprobator.
Peşte?
N-am adus peşte. Scuze.
Scuze nu e un peşte. La ce e bun” scuze”?
S-a încovrigat din nou, ascunzându-şi faţa sub coadă.
I-am dat dreptate.
— Scuzele nu înseamnă mare lucru, dar sunt tot ce pot să ofer.
Jinna m-a privit posomorâtă.
— Ei, înseamnă cu mult mai mult decât mi-ai oferit în ultima vreme.
Stăteam în picioare, cu zăpada de pe cizme topindu-mi-se pe podea. Focul ardea
trosnind.

— Ai avut dreptate în privinţa lui Hap. Ar fi trebuit să pun picioru-n prag cu mult mai
devreme şi n-am făcut-o. Ar fi trebuit să te-ascult.
— Nu vrei să te-aşezi puţin? m-a întrebat ea, o clipă mai târziu. Nu cred c-ar trebui
să încerci să te întorci la castel chiar acum.
— Nu cred că-s chiar atât de beat! am zis în zeflemea.
— Eu nu cred că eşti destul de treaz ca să ştii cât eşti de beat, a ripostat ea. Şi, în
timp ce mă străduiam să pricep ce voia să spună, a adăugat: Scoate-ţi haina şi stai
jos.
A luat de pe scaun împletitura la care lucra şi de pe altul motanul şi ne-am aşezat
amândoi.
Pentru o scurtă vreme, ne-am mulţumit să privim focul. Pe urmă a vorbit ea.
— Ar trebui să ştii un anumit lucru despre tatăl Svanjei.
I-am întâlnit privirea fără s-o fi vrut.
— Seamănă mult cu tine, a continuat cu voce înceată. Are nevoie de ceva timp ca
să se înfurie. În clipa asta se simte doar îndurerat de purtarea fiicei lui. Însă, când
va deveni subiect de bârfă în oraş, se vor găsi unii care să-l întărâte. Durerea se va
preschimba în ruşine şi, nu mult după aceea, în mânie. Dar nu şi-o va revărsa
asupra fetei. O să vină după Hap, vinovat în ochii lui fiindcă şi-a amăgit şi i-a sedus
fiica. Atunci va fi tot atât de îndreptăţit s-o facă pe cât va fi de furios. Şi e puternic
ca un taur.
Am păstrat tăcerea, iar ea a adăugat:
— I-am spus toate astea lui Hap.
Fennel s-a apropiat de ea şi i-a sărit în poală lin ca o boare, împingându-i împletitura
la o parte. L-a mângâiat absentă.
— Şi Hap ce-a spus?
A mormăit scârbită.
— Că nu se teme. I-am explicat că n-are nicio legătură cu teama. Şi că uneori
prostia şi lipsa oricărei temeri sunt două crengi din acelaşi tufiş.
— Iar el n-a mai putut de bucurie, fireşte.
— A plecat. De-atunci nu l-am mai văzut.
Am oftat. Începeam să mă încălzesc.
— Când a fost asta?
M-a privit clătinând din cap.
— N-are rost să te duci după el. S-a întâmplat cu mai multe ore în urmă, înainte de
apusul soarelui.
— Oricum n-aş şti unde să-l caut, am recunoscut. Nu l-am găsit nici azi-noapte şi
unde-au fost amândoi atunci sunt probabil şi acum.
— Probabil, a încuviinţat ea, cu voce joasă. Ei, cel puţin azi-noapte nu i-a găsit nici
Rory Hartshorn. Aşa că pesemne sunt în siguranţă.
— De ce nu-şi poate ţine fata acasă noaptea? Dacă n-ar fi lăsat-o să iasă, n-ar fi
avut nimeni necazuri.
S-a uitat la mine îngustându-şi ochii.
— N-ar fi avut nimeni necazuri nici dacă tu nu ţi-ai fi lăsat fiul să iasă noaptea, Tom
Badgerlock.
— Ştiu, ştiu, am spus resemnat. Am tăcut puţin înainte de a adăuga: Tu chiar n-ar
fi trebuit să te loveşti de povestea asta.
Câteva clipe mai târziu, restul aceluiaşi gând a reuşit să le dea pe altele la o parte.
— Când o să se hotărască să-l caute pe Hap, tatăl Svanjei o să vină mai întâi aici.
M-am încruntat până mi s-au împreunat sprâncenele. N-am vrut nicidecum să-ţi
aduc beleaua asta la uşă, Jinna. N-am vrut decât o prietenie. Şi acum s-a dat totul
peste cap, şi numai din vina mea.
Chibzuind astfel, am ajuns la o concluzie.
— Cred c-ar fi cel mai bine să mă duc la Rory Hartshorn.
— Nu-ţi pune cenuşă-n cap, Tom Badgerlock, a zis ea dezgustată. Ce-o să-i spui
omului? De ce trebuie să crezi că eşti singurul vinovat pentru tot ce nu merge bine
în lume? Din câte-mi aduc aminte, l-am întâlnit pe Hap şi m-am împrietenit cu el
înainte de a te cunoaşte pe tine. Iar Svanja e sămânţă de belea care-şi caută loc
de încolţit încă de când a venit familia ei în Buckkeep, dacă nu şi de mai înainte. Şi
are doi părinţi. Iar în toată povestea asta nici Hap nu e un ageamiu inocent. El se
zbenguieşte cu fiica lui Hartshorn, nu tu. Aşa că nu te mai văicări că ai dat totul
peste cap; mai bine explică-i lui Hap că e răspunzător pentru faptele lui.
S-a aşezat mai bine pe scaun. Şi a adăugat, ca pentru sine:
— Ai făcut tu însuţi destule boacăne pe care trebuie să le dregi, nu e nevoie să te
consideri vinovat şi pentru ale tuturor celorlalţi.
M-am holbat la ea uluit.
— E simplu, m-a lămurit cu voce înceată. Hap trebuie să simtă urmările faptelor
sale. Atâta timp cât susţii că vina e numai a ta, fiindcă nu eşti un tată bun, el nu e
nevoit să recunoască nicidecum că e vinovat într-o foarte mare măsură. Fireşte că
încă nu-şi dă seama că are necazuri, dar imediat ce-o să priceapă cum stau lucrurile
o să dea fuga la tine, să vadă dacă nu-i poţi îndrepta greşelile. Şi tu o să încerci,
pentru că te crezi vinovat.
Stăteam ca împietrit, sorbindu-i cuvintele şi străduindu-mă să le înţeleg.
— Şi ce-ar trebui să fac? am întrebat într-un târziu.
A râs a neajutorare.
— Nu ştiu, Tom Badgerlock. Dar cu siguranţă nu trebuie să-i spui lui Hap că tu eşti
singurul vinovat. Jinna a luat motanul şi l-a pus pe podea. Şi ştiu ce trebuie să fac
eu.
S-a dus în dormitorul ei. Şi s-a întors peste numai câteva clipe cu o pungă. Mi-a
întins-o. Fiindcă n-am schiţat nici cel mai mic gest, mi-a legănat-o în faţa nasului.
— Ia-o. Sunt banii pe care nu i-am cheltuit pentru Hap. Ţi-i dau înapoi. Diseară,
când o să se întoarcă, o să-i spun că nu mai poate sta în casa mea, fiindcă nu vreau
să-mi aducă necazuri la uşă. A râs zgomotos când a văzut cum mă uitam la ea. E
o urmare a faptelor, Tom. Hap trebuie s-o simtă pe pielea lui. Iar când o să vină
plângând la tine, cred că va trebui să-l laşi să se descurce singur.
M-am gândit la ultima mea discuţie cu Hap.
— Nu cred c-o să vină plângând la mine, am zis posomorât.
Mi-a răspuns pe ton muşcător.
— Cu atât mai bine. Să iasă singur din încurcătură. E obişnuit să doarmă sub un
acoperiş. O să-şi dea repede seama că e cel mai bine să-şi găsească locul în
dormitorul ucenicilor. Şi cred c-ar fi înţelept din partea ta să-l laşi pe el să-i ceară
meşterului Gindast să-l primească.
Fennel i se reinstalase în poală. Jinna şi-a ridicat împletitura deasupra lui; a tras de
fir, şi l-am privit trecând printre ghearele motanului, care-şi pusese lenevos lăbuţa
peste el.
Am strâns din ochi când m-am gândit în cât de mare măsură trebuia să-şi lase Hap
mândria deoparte. O clipă mai târziu, am avut o senzaţie stranie de uşurare. Putea
s-o facă el însuşi. Nu era nevoie să mă umilesc eu în numele lui. Cred că Jinna mi-
a citit toate astea pe faţă.
— Nu trebuie să rezolvi tu singur toate problemele din lume, Badgerlock. Lasă-le
altora partea lor.
M-am gândit la asta o vreme.
— Eşti o prietenă adevărată, Jinna, am spus pe urmă cu recunoştinţă.
M-a privit pieziş.
— Aha. Tocmai ai priceput, nu?
Tonul ei m-a făcut să tresar, dar am încuviinţat cu o înclinare a capului.
— Îmi eşti cu adevărat prietenă. Dar încă mai eşti supărată din pricina purtării mele.
A dat din cap, ca pentru sine.
— Iar unele probleme sunt ale tale, Tom Badgerlock. În întregime.
A rămas cu ochii la mine aşteptând.
Am tras aer în adâncul pieptului şi mi-am făcut curaj. M-am mângâiat cu gândul că
aveam să mint cât mai puţin posibil. Nu era cine ştie ce alinare.
— Femeia de la Porcul Pârlit, din noaptea aia. Ei bine, nu suntem… nu suntem
decât prieteni, asta e. Nu mă culc cu ea.
Cuvintele mi s-au desprins de pe buze sunând stângaci, ca un vas scăpat din mâini,
şi au rămas între noi, ca tot atâtea cioburi ascuţite.
A urmat o tăcere îndelungată. Jinna s-a uitat la mine, apoi la foc, apoi din nou la
mine. Furia şi mâhnirea îi mai licăreau mărunt în privire, dar, în acelaşi timp, colţurile
gurii i s-au înălţat într-un zâmbet firav.
— Înţeleg. Ei, cred că e bine de ştiut. Şi acum ai două prietene cu care nu te culci.
Mesajul nu lăsa nicio umbră de îndoială. O asemenea alinare n-avea să-mi fie
oferită în seara aceea, şi poate nici altădată. N-avea să mă prefac că nu sunt
dezamăgit. Dar era totodată o uşurare. Dacă mi s-ar fi oferit, ar fi trebuit să refuz.
Şi mai refuzasem o femeie în aceeaşi zi, simţind urmările din plin. Am ascultat
cuvintele Jinnei dând încet din cap.
— Apa din ibric e fierbinte, mi-a atras ea atenţia. Dacă vrei să rămâi, ai putea face
un ceai pentru noi doi.
Asta nu era iertare. Era o şansă de a redeveni prieteni. Am acceptat-o cu încântare.
M-am ridicat să iau ceainicul şi cănile.

Capitolul XIII
PROVOCĂRI

Iată de ce reguli trebuie să ţină cont cei care întocmesc hărţi. Harta unui loc de pe
uscat trebuie făcută din pielea unui animal care-şi duce traiul pe uscat şi pe ea
trebuie să apară o cât mai mică parte a mării. Harta mării nu se poate desena decât
pe pielea unei creaturi din apele sale şi, cu toate că pe ea trebuie trasat uscatul, e
păcat să fie descris pe o hartă dedicată mării. Făcând altminteri, i se aduce o ofensă
zeului care a făurit lumea aşa cum este ea.
Insulele noastre sunt aşa cum le-a zămislit zeul. Astfel a scris el pe mări cu mult
timp în urmă. Sunt runele lui, de aceea, când sunt trecute pe harta mării întinse,
trebuie desenate cu sângele unei creaturi de pe uscat. Iar când marchezi un port
bun, un loc unde abundă peştele, bancurile de nisip ascunse vederii sau orice
altceva care îi aparţine mării, semnele trebuie făcute cu sângele unei făpturi a mării.
Pentru că aşa a făcut zeul lumea, şi cine e omul ca să încerce s-o deseneze
altcumva?
Insulele noastre sunt runele zeului. Nu le pricepem pe toate, pentru că nu suntem
decât nişte oameni şi nu se cuvine să cunoaştem nici toate runele pe care le poate
scrie zeul nostru, nici ce-a scris cu ele pe întinderea mării. Acoperă o parte de insule
cu gheaţă, ascunzându-le de ochii noştri, şi respectăm asta. Desenăm aşadar
gheaţa, şi trebuie s-o facem nu cu sângele unei creaturi care trăieşte pe întinderea
ei, dar nici cu al uneia care poate să zboare. Pentru aşa ceva e bun şi sângele unei
foci, însă al unui urs alb e cel mai bun.
Dacă vrea cineva să înfăţişeze faţa cerului, atunci e vremea să folosească drept
cerneală sângele unei păsări şi să deseneze uşor, pe o piele de pescăruş.
Toate acestea sunt legi din vremuri foarte vechi. Orice femeie care are o mamă
bună le ştie deja. Le scriu aici numai şi numai fiindcă fiii fiilor noştri şi vlăstarele lor
sunt din ce în ce mai înceţi la minte şi nu cunosc voinţa zeului lor. Vor abate năpasta
asupra noastră, a tuturor, dacă nu le aducem aminte că am fost învăţaţi ce trebuie
să facem şi că am auzit legile rostite chiar de buzele zeului nostru.
Întocmirea hărţilor – manuscris din Insulele Străine, tradus de Chade Fallstar

Mă simţeam uşurat fiindcă mă împăcăm din nou bine cu Jinna. În noaptea aceea
n-am ajuns deloc în patul ei şi nici măcar n-am sărutat-o la plecare. Trupul meu
protesta, dar îmi scăpasem mintea de o povară. Am plecat hotărât să tratez
prietenia noastră peticită cu delicateţe şi s-o păstrez în limite cărora le puteam face
faţă. Cred că, dincolo de asta, Jinna îmi simţea o lipsă a încrederii, dar fusesem
întotdeauna bănuitor. Sau cel puţin Chade mi-o spusese de foarte multe ori.
Următoarele trei zile m-au pus din greu la încercare. Nimic altceva din viaţa mea nu
s-a limpezit. De la Hap n-am primit nicio veste. Mă gândeam cu groază că băiatul
meu dormea probabil pe undeva, prin zăpadă, cu toate că îmi spuneam, dezgustat
de mine însumi, că era destul de deştept ca să nu se întâmple aşa ceva. Regina şi
Chade se întâlneau în fiecare zi cu conducătorii celor Şase Ducate, cufundându-se
în discuţii despre propunerea de alianţă a Bingtownului. Nu mă chemau să-mi
împărtăşească gândurile lor. Trimişii negustorilor erau cât se putea de vizibili în
castel şi curtau cu insistenţă fiecare duce şi ducesă în parte, cu daruri şi atenţii de
tot soiul. Dinspre partea noastră, banchetele şi toate distracţiile se desfăşurau
încercându-se pe de-o parte alinarea sentimentelor ciufulite ale Străinilor şi, pe de
alta, tratându-i cu graţie pe oaspeţii din Bingtown. Spre surprinderea mea, Arkon
Bloodblade şi negustorii lui din Insulele Străine păreau fascinaţi de oamenii din
Bingtown şi discutau cu ei pe faţă despre o înmulţire a schimburilor de mărfuri,
bazată pe logodna Prinţului Dutiful cu Narcesca lor. Însă Elliania şi Peottre
Blackwater lipseau foarte des de la festivităţi. În puţinele rânduri când îşi făcea
apariţia, Narcesca era sobră şi tăcută.
Atât ea, cât şi Peottre se fereau, în toate felurile posibile, să-i întâlnească pe
emisarii din Bingtown. Elliania era evident dezgustată de băiatul cu solzi, Selden
Vestrit, trimisul Negustorilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice. La un moment dat, am
zărit-o trăgându-se înapoi, scârbită, când a trecut pe lângă ea. Dar n-am fost sigur
că o făcuse din proprie voinţă, fiindcă pe urmă a văzut-o stând foarte ţeapănă pe
scaunul ei, în timp ce fruntea i se brobonea de sudoare. La scurt timp după aceea,
în timpul unei piese de teatru de păpuşi, Narcesca şi Peottre s-au scuzat şi au plecat
sub pretextul că ea era obosită, iar el trebuia să supravegheze strângerea
bagajelor. Era o reamintire aproape nemascată a inevitabilei plecări a grupului din
Insulele Străine. Negustorii din Bingtown şi propunerea lor n-ar fi avut cum să apară
într-un moment mai nepotrivit pentru noi.
— Cu numai o săptămână mai târziu, n-ar mai fi fost aici la sosirea soliei din
Bingtown; şi da, nu mă îndoiesc că am fi putut îndrepta mica poticneală a lui Dutiful
în privinţa Ellianiei, şi ea, şi ai ei ar fi plecat fericiţi. Acum se pare că adăugăm
refuzul de a întrerupe negocierile cu Bingtownul peste afrontul adus de prinţ
Narcescăi. Şi totul ajunge sub semnul întrebării.
Aşa a sunat părerea lui Chade, exprimată fără ocolişuri într-o seară, când beam
împreună un pahar cu vin. Era întors pe dos din mai multe motive. Starling
încercase să-i dea un bilet pentru mine. O făcuse fără martori, dar se dovedise de
o indiscreţie fără margini, arătând că legătura dintre noi doi îi era cunoscută. Iar
vina era, cumva, a mea.
— Atunci spune-i măcar că-mi pare rău, îi ceruse ea lui Chade după ce o refuzase.
Mă certasem cu bărbatul meu şi aveam nevoie de alinarea pe care mi-o putea oferi
prietenia lui. Băusem în castel înainte de a pleca să mă îmbăt de-a binelea în oraş.
Ştiu că n-ar fi trebuit să zic tot ce-am zis.
Când încă îl mai priveam cu gura căscată, bătrânul m-a întrebat, cu delicateţe, dacă
eu şi Starling aveam „un aranjament” şi, când i-am răspuns, furios, că asta nu ne
privea decât pe mine şi pe ea, dar oricum n-aveam, m-a surprins spunând că numai
un prost provoacă un menestrel cu bună ştiinţă, înfuriindu-l.
— N-am provocat-o, n-am avut de gând s-o înfurii. Totul e din cauză că n-am vrut
s-o mai primesc în patul meu după ce-am aflat că e măritată. Cred că am dreptul
să hotărăsc cu cine mă culc. Nu?
Îmi închipuiam că o asemenea revelaţie o să-l şocheze. Speram mai ales să se
simtă jenat şi să se hotărască să nu-şi mai bage nasul în treburile mele. El s-a
mulţumit să se plesnească peste frunte.
— Fireşte. Ei, ar fi trebuit să se-aştepte s-o arunci din aşternutul tău odată ce-ai
descoperit că e măritată, dar… Fitz, înţelegi ce înseamnă asta pentru ea?
Gândeşte-te bine.
Probabil că, dacă nu mi-aş fi dat seama că era foarte hotărât să mă înveţe ceva, m-
aş fi simţit jignit. Căpătase un aer deosebit de familiar, aşa că nu-i puteam lua
întrebarea decât drept o încercare de începere a unei lecţii. Îmi vorbise adesea
astfel pe vremea când se străduia să mă înveţe cum pot descoperi toate motivele
care puteau îndemna pe cineva să facă un anumit lucru, în loc să mă mulţumesc
cu primele care-mi veneau în minte.
— Se simte umilită fiindcă a scăzut în ochii mei când am aflat că venea în patul meu
deşi era măritată?
— Nu. Gândeşte-te bine, băiete. Chiar a scăzut în ochii tăi din pricina asta?
Am clătinat din cap fără tragere de inimă.
— M-am simţit ca un prost, atât şi nimic mai mult. Chade, într-un fel, n-am fost nici
măcar surprins. Starling şi-a îngăduit întotdeauna astfel de lucruri. Am ştiut-o de
când am întâlnit-o prima oară. Nu mă aşteptam să-şi schimbe purtările de
menestrel. Pur şi simplu n-am vrut să fiu părtaş la aşa ceva.
A oftat.
— Fitz, Fitz. Eşti cel mai adesea orbit fiindcă nu-ţi poţi imagina că alţii te văd altfel
decât te vezi tu însuţi. Ce eşti, cine eşti pentru Starling?
Am ridicat dintr-un umăr.
— Fitz. Bastardul. Un om pe care-l cunoaşte de cincisprezece ani.
Pe faţă i-a jucat un zâmbet foarte firav. Mi-a vorbit încet, cu blândeţe.
— Nu. Eşti FitzChivalry Farseer. Prinţul nerecunoscut. Înainte de-a te întâlni a scris
un cântec despre tine. De ce? Pentru că i-ai înflăcărat imaginaţia. Bastardul
Farseer. Dacă te-ar fi recunoscut Chivalry, ai fi avut o şansă să urci pe tron. Respins
şi ignorat de tatăl tău, ai fost totuşi loial, ai fost totuşi erou în bătălia de la Turnul de
pe Insula Cornului. Ai murit, în dizgraţie, în temniţele lui Regal şi te-ai ridicat din
morţi, ca spectru răzbunător, ca să-l chinui pe Regal în zilele Domniei Sale de
uzurpator. Starling te-a însoţit în căutarea în care ai pornit ca să-ţi salvezi regele şi,
cu toate că lucrurile n-au mers aşa cum ar fi vrut oricare dintre noi, totul s-a încheiat
cu un triumf. Iar ea n-a fost doar o martoră a faptelor, a luat parte la cele petrecute.
— Când o spui aşa, povestea pare minunată, fără nimic din toată mizeria, toată
suferinţa, tot ghinionul.
— E o poveste minunată, cu tot cu mizerie, suferinţă şi ghinion. O minunată poveste
glorioasă, care ar umple un menestrel de faimă îndeajuns pentru o viaţă, dacă ar
putea s-o cânte vreodată. Numai că Starling n-o poate cânta. Pentru că i s-a
interzis. Marea ei aventură şi minunatul ei cântec, două taine ferecate. Dar măcar
ştie că a luat şi ea parte, că a făcut parte din viaţa bastardului de viţă regească. A
devenit metresa lui, o parte din secretul lui. Cred că se aştepta să revii într-o bună
zi la Buckkeep, să fii din nou în centrul intrigilor şi al unor întâmplări miraculoase.
Şi se aştepta să fie ea însăşi şi o parte din ele, să se întoarcă toate capetele către
ea, să-ţi împărtăşească gloria, să se scalde în strălucirea ei. Iubita Menestrel a
Bastardului cu Har. Dacă nu poate s-o cânte ea însăşi, cel puţin şi-ar fi asigurat un
loc în istorisire, presupunând că ar fi spusă vreodată. Şi nu mă îndoiesc că o are
deja scrisă undeva, în chip de cântec sau de poem. Se vedea ca parte din povestea
ta, atinsă de fantastica ta glorie. Pe urmă, tu i-ai luat toate astea. Nu numai că te-ai
îndepărtat de ea, dar te-ai mai şi întors la Buckkeep ca slujitor umil. Nu numai că-ţi
închei povestea într-o notă dezamăgitoare, prin asta faci şi din Starling un personaj
lipsit de orice importanţă. Ea e menestrel, Fitz. Cum credeai c-o să reacţioneze?
Cu eleganţă?
Atunci am văzut brusc totul în altă lumină. Cruzimea ei faţă de Hap, jignirile aduse
mie.
— Eu nu mă gândesc la mine însumi astfel, Chade.
— Ştiu, a spus, cu mai multă blândeţe. Însă acum înţelegi tot ce şi-a putut imagina
ea? Şi că i-ai spulberat toate visurile?
Am dat din cap cu încetineală.
— Dar nu pot face nimic ca s-o ajut. Nu-mi iau în pat o femeie măritată. Şi nu mă
pot întoarce aici ca FitzChivalry Farseer. Mi-aş vârî singur capul în ştreang.
— E adevărat, într-o foarte mare măsură. Sunt de acord că nu te poţi face din nou
cunoscut ca FitzChivalry. Cât despre cealaltă parte… eh. Dă-mi voie să-ţi amintesc
că Starling ştie foarte multe. De aceea suntem cu toţii vulnerabili, la mâna ei. Mă
aştept să ai grijă să-i rămânem cu toţii în graţii.
Înainte de-a avea timp să mă gândesc ce să-i răspund, a vrut să ştie de ce
amânasem toate lecţiile de Meşteşug ale Prinţului până după plecarea soliei din
Bingtown. Dutiful îmi pusese deja întrebarea. I-am spus lui Chade ceea ce îi
spusesem şi lui: mă temeam că băiatul cu solzi din Bingtown avea o anumită
sensibilitate faţă de Meşteşug şi, până la plecarea negustorilor, aveam să ne
limităm lecţiile la traducerea manuscriselor. Prinţul îşi pierdea repede răbdarea
când era vorba de studii atât de banale. Iar bănuielile pe care mi le stârnise
negustorul cu văl îi intrigau atât pe el, cât şi pe Chade. Acesta din urmă mă pusese
să-i repet de trei ori conversaţia mea cu Selden Vestrit şi o întorsese pe toate părţile.
Nici el, nici eu nu izbuteam să-i descoperim miezul. Începeam să învăţ că, uneori,
era mai simplu să nu-i oferi lui Chade nicio informaţie, decât să-i dai numai frânturi
pe care nu putea să le verifice. Ca şi atunci când îi vorbisem despre tatuajele
Narcescăi.
Ştiam că-şi petrecuse el însuşi câteva ore cu ochiul la gaura de observare fără să-
i zărească tatuajele. Şi, cum ea nu se plânsese de sănătate, nu-şi putea trimite
vindecătorul în odăile ei, să confirme ceea ce văzusem eu. Elliania răspunsese cu
câte un refuz usturător la mai multe invitaţii ale prinţului la călărie sau la jocuri, aşa
că Dutiful n-avusese cum să-şi dea seama dacă ea era sau nu chinuită de vreo
durere. Iar regina nu cutezase să-i trimită prea multe invitaţii insistente, de teamă
să nu lase impresia că logodna era dorită de cele Şase Ducate într-o mai mare
măsură decât o doreau Insulele Străine. În final, niciunul dintre ei nu avea nimic
altceva decât istorisirea mea despre ceea ce descoperisem. Tatuajele ne
nedumereau pe toţi, ca şi Henja, camerista Narcescăi.
Femeia aia rămânea pentru noi un mister. Tot ce spusese ea despre o Doamnă era
neclar, dacă nu cumva se referea la o rudă mai vârstnică a Ellianiei, care avea
autoritate asupra ei. Cercetările noastre discrete nu ne dezvăluiseră nimic. Şi spionii
lui Chade dăduseră greş. Henja fusese urmărită de două ori pe drumul către oraşul
Buckkeep. Şi de fiecare dată izbutise să se facă nevăzută, prima oară în mulţimea
din piaţă, iar a doua oară după ce dăduse pur şi simplu un colţ. N-aveam idee nici
cu cine se întâlnea în oraş, nici dacă asta avea vreo importanţă. Misterioasa
pedeapsă care înfierbânta tatuajele vorbea despre o magie necunoscută pentru noi.
Poate că trebuia să ne bucurăm fiindcă o putere necunoscută o îndemna pe
narcescă să facă din logodna cu prinţul o legătură cât mai puternică. Însă pe
amândoi ne îngrozea acea cruzime tainică.
— Eşti sigur că Lordul Auriu n-ar putea să arunce o oarecare lumină asupra tuturor
acestora? m-a întrebat Chade pe neaşteptate.
Mi-aduc aminte că într-o seară, la cină, le-a spus mai multor meseni că într-o vreme
l-a pasionat studiul istoriei şi culturii Insulelor Străine.
Am ridicat din umeri cu elocinţă.
Chade a pufnit.
— Măcar l-ai întrebat?
— Nu, am răspuns scurt. Pe urmă, după ce s-a uitat la mine încruntând din
sprâncene, am adăugat: Ţi-am mai spus. S-a vârât în pat şi nu se mai dă jos
aproape deloc. Până şi mâncarea îi e adusă acolo. Stă cu draperiile trase, şi la
ferestre, şi în jurul patului.
— Dar nu crezi că e bolnav?
— N-a spus că ar fi, dar asta e impresia pe care-o lasă pălăvrăgeala pajului său
prin castel. Uneori cred că, măcar pe jumătate, l-a luat pe Char25 în slujba lui tocmai
ca să răspândească zvonurile care îi convin lui. Cred că nu vrea să mai apară în
public înainte de a pleca trimişii Bingtownului. A trăit în oraşul lor o vreme şi acolo
n-a fost nici bufon, nici Lordul Auriu. Presupun că se teme să nu fie recunoscut şi
să dea de bucluc la curte din pricina asta.
— Bun. Cred că e logic să se poarte aşa. Dar nu e deloc convenabil pentru mine.
Fitz, n-ai putea pur şi simplu să te duci să vorbeşti cu el? Să vezi dacă şi-a dat
cumva seama că acest Selden Vestrit ar stăpâni Meşteşugul?
— El însuşi nu-l stăpâneşte, aşa că nu mi se pare cu putinţă să-i simtă aura în jurul
lui Vestrit.
— Dar nu l-ai întrebat, nu-i aşa? a zis Chade, lăsându-şi din mână paharul cu vin.
L-am ridicat pe al meu şi am băut, ca să câştig câteva clipe.
— Nu, am spus, punându-l jos. Nu l-am întrebat.
M-a privit cu atenţie. Pe urmă a spus uluit:
— Voi doi v-aţi certat dintr-un motiv sau altul, nu-i aşa?
— Prefer să nu discut despre asta, am răspuns cu asprime.

— Hmm. Toate vin în momentul cel mai potrivit. Îi amestecăm pe negustorii din
Bingtown cu Străinii şi, când treaba asta e în toi, tu îi aduci o ofensă menestrelului
favorit al reginei, după care vine cearta prostească dintre tine şi bufon, şi nu mai
sunteţi niciunul bun de nimic.
S-a lăsat scârbit pe spătarul scaunului, de parcă am fi pus totul la cale cu gândul
să-i facem lui greutăţi.
— Mă îndoiesc că bufonul ar putea intui cum stau lucrurile, am răspuns.
În ultimele trei zile, nu mă putusem hotărî să-i adresez mai mult de vreo zece
cuvinte, dar n-aveam de gând să-i mărturisesc aşa ceva lui Chade. Dacă bufonul
îmi observase cumva răceala, nu o luase în seamă. Îi poruncise lui Tom Badgerlock
să nu lase pe nimeni să-i treacă pragul înainte de a-şi veni în fire, şi eu chiar asta
făceam. Îmi petreceam cât mai puţin timp cu putinţă în odăile pe care le împărţeam
cu el. De câteva ori văzusem, la întoarcere, mici semne că, în absenţa mea, fusese
cineva acolo, şi nu era vorba doar de pajul Char, care făcea ordine. Jek venea şi
pleca în lipsa mea, fiindcă recunoşteam parfumul ei aţâţător, care zăbovea mult în
aer.
— Ei. S-ar putea să fie cum zici. S-a încruntat la mine. Ei, indiferent despre ce-ar fi
vorba, aţi face bine să vă peticiţi repede ruptura. Când te frământă astfel de lucruri,
nu eşti mai bun decât o ceapă degerată.
Am tras aer în adâncul pieptului ca să nu-mi ies din fire.
— Nu e singurul lucru pe care l-am avut pe cap zilele astea, am spus Scuzându-
mă.
— Fireşte. Toţi avem pe cap mult prea multe. Ce-a vrut fiul tău alaltăieri, când a
venit la castel? Cu el e totul bine?
— Nu tocmai.
Fusesem de-a dreptul uluit când îmi bătuse la uşă un băiat de la bucătărie ca să-
mi spună că acolo, în curte, era un tânăr care mă căuta. Mă grăbisem să cobor şi-l
găsisem pe Hap aşteptându-mă sub cerul liber şi părând furios şi sfios în acelaşi
timp. Şi nu voise să între nici măcar în ghereta străjilor, deşi îl asigurasem că nu s-
ar fi supărat nimeni. În ultima vreme, se învăţaseră toţi să mă vadă printre ei. Hap
nu voia să-mi răpească mult timp, ştia că sunt ocupat, că trebuie să-mi văd de ale
mele. Şi aşa începusem să mă simt vinovat, fiindcă ştiam că fusesem mereu ocupat
în ultima vreme, adesea prea ocupat ca să trec pe la el când ar fi trebuit. Până când
îşi făcuse curaj să-mi spună şi că Jinna îl dăduse afară, şi de ce-l dăduse, hotărârea
mea începuse deja să se clatine.
Se uitase tot timpul peste umărul meu, ca şi cum i s-ar fi adresat cerului mohorât.
— Aşa că, neavând niciun ban, în ultimele două nopţi am dormit pe unde am găsit
cât de cât adăpost. Dar nu pot să fac la fel tot restul iernii. Şi n-am de ales, nu-mi
rămâne decât să mă mut în casa ucenicilor, cu ceilalţi. Numai că… mi-e tare greu
să-i cer găzduire meşterului Gindast după ce el m-a sfătuit de-atâtea ori să locuiesc
acolo şi eu am refuzat de fiecare dată.
Asta fusese o noutate pentru mine.
— Te-a sfătuit să te muţi acolo? De ce? S-ar părea că economiseşte nişte bani
dacă nu trebuie să-ţi dea de mâncare la dejun şi la cină.
Hap se foise amărât. Răsuflase adânc.
— Mi-o spune ori de câte ori nu-mi fac destul de bine treaba. Spune că, dacă aş
dormi bine noaptea şi m-aş trezi odată cu ceilalţi, dacă aş veni la timp la muncă şi
m-aş duce la timp la culcare, m-aş descurca mai bine. Îşi ferise privirea. Şi
adăugase îmbufnat, dar cu mândrie: Spune că-şi dă seama că aş face treabă mai
bună, mult mai bună, dacă n-aş fi somnoros dimineaţa. Eu i-am tot repetat că sunt
în stare să-mi fac singur programul. Şi mi l-am făcut. Ei, am întârziat o dată sau de
două ori, dar, de când am sosit în Buckkeep, am fost acolo în fiecare zi. Pe cuvântul
meu.
O spusese ca şi cum eu aş fi avut îndoieli în privinţa asta. Iar eu nu-i spusesem că
mă întrebam mereu dacă stătea la lucru cât i-o cerea meşterul.
Şovăisem puţin.
— Şi-atunci? De ce ai greutăţi? Dacă te-a sfătuit de mai multe ori să te muţi acolo,
o să fie încântat când o să-i asculţi sfatul.
Hap păstrase tăcerea. Şi i se înroşiseră uşor urechile. Eu aşteptasem. În cele din
urmă, îşi luase inima-n dinţi.
— Mă întrebam dacă n-ai putea tu să-i spui că ai hotărât c-o să-mi fie mai bine aşa.
Ar fi mai simplu. Mai puţin stânjenitor.
I-am vorbit rostind rar cuvintele şi întrebându-mă dacă erau înţelepte.
— Mai puţin stânjenitor decât dacă i-ai da impresia că-i asculţi sfatul fiindcă n-ai
încotro? Sau decât a fost când te-a dat Jinna afară fiindcă nu vrea să aibă necazuri
din pricina ta?
Se înroşise ca racul şi ştiusem că vorbele mele îşi atinseseră ţinta. Îmi întorsese
spatele, gata să plece. Îl prinsesem de umăr şi-l strânsesem mai tare când
încercase să se elibereze. Tresărise când îşi dăduse seama că nu putea scăpa din
strânsoarea mea. Prin urmare, exerciţiile zilnice de pe terenul de instrucţie îmi
fuseseră de folos. Puteam să ţin pe loc un flăcău care se smucea. Mare brânză!
Aşteptasem până când nu se mai zvârcolise. Nu încercase să mă lovească, dar nici
nu se întorsese cu faţa la mine. Îi vorbisem cu voce înceată, numai pentru urechile
lui, nu şi pentru ale celor care căscau gura la mica noastră ceartă.
— Du-te chiar tu la Gindast, fiule. Poţi să-ţi salvezi obrazul faţă de ceilalţi ucenici
povestindu-le că tatăl tău ţi-a cerut să te muţi împreună cu ei. Dar, până la urmă,
Gindast o să te respecte mai mult dac-o să-i spui că te-ai gândit şi ţi-ai dat seama
că e cel mai bine să locuieşti acolo. Şi n-ar trebui să uiţi că Jinna s-a purtat foarte
frumos, nu numai cu tine, ci cu noi amândoi, prea frumos ca să poată fi răsplătită
cu bani şi mult mai frumos decât merită oricare dintre noi. N-o ocoli fiindcă nu vrea
necazuri în casă. Nu trebuie să primească belele în schimbul prieteniei pentru tine.
Îmi slăbisem strânsoarea, ca să se poată desprinde de mine, şi plecase furios. Nu
ştiam ce făcuse apoi. Nu mă dusesem să verific. Îl lăsasem să-şi pună singur ordine
în propria viaţă. Avea mâncare şi adăpost, dacă voia să le primească aşa cum îi
erau oferite. Nu puteam face nimic mai mult pentru el. Mi-am îndreptat din nou
gândurile către discuţia cu Chade.
— Lui Hap îi vine greu să se înveţe cu traiul în oraş, am recunoscut în faţa bătrânului
asasin. În coliba noastră, odată ce-şi termina treburile, putea face ce voia cu timpul
lui. Viaţa era mai simplă. Mai puţină rutină, mai multe altele de ales.
— Îmi imaginez că şi mai puţină bere, şi mai puţine fete, a adăugat Chade, iar eu
am bănuit că, aşa cum se întâmpla de obicei, ştia, despre orice, mai multe decât
lăsa să se vadă.
Dar a rostit cuvintele zâmbind şi nu m-am supărat. Nu numai fiindcă nu voise să ne
insulte, nici pe mine, nici pe Hap, ci şi fiindcă era o uşurare să-l ştiu la fel de ascuţit
la minte ca întotdeauna. Se părea că era cu atât mai înfloritor cu cât se încâlceau
mai tare iţele intrigilor din castelul Buckkeep.
— Ei, ştii, sper că, în orice bucluc ar intra Hap, îmi poţi cere ajutorul. Dacă e nevoie.
Fără să-mi dai nimic în schimb.
— Ştiu, am răspuns cu o oarecare brutalitate, şi el m-a lăsat să plec.
Trebuia să ne pregătim amândoi pentru evenimentele după-amiezii. El trebuia să
se îmbrace aşa cum se cuvenea pentru ceremonia oficială de rămas-bun a
Străinilor. Spera din răsputeri că onorurile şi darurile aveau să astupe toate rupturile
şi să facă uitate toate neînţelegerile. Că aveau să plece a doua zi cu logodna
consfinţită. Iar eu trebuia să-mi adun proviziile şi să trec la postul meu de spion, să
privesc totul din acel punct de observare avantajos şi să reţin orice amănunt i-ar fi
putut scăpa lui Chade.
El s-a dus în odăile lui să se pregătească. Pregătirile mele erau de cu totul alt soi.
Mi-am luat o rezervă de lumânări, o pernă de pe patul lui şi o pătură, o sticlă cu vin
şi ceva de-ale gurii. Mă aşteptam să stau ghemuit în ascunzătoare mai multe ore şi
eram hotărât s-o preschimb de data asta într-un loc plăcut. Asprimea iernii luase
castelul în stăpânire în ultimele câteva zile, iar în tunelele şi coridoarele secrete,
nicidecum ospitaliere, domnea frigul.
Am strâns totul grămadă, dându-l de mai multe ori pe Gilly la o parte. Dihorul
devenise prietenos în ultima vreme, mă întâmpina adulmecându-mă cu mustăţile
fremătându-i ori de câte ori ne întâlneam prin încrengătura de coridoare tainice. Cu
toate că-i plăcea atât de mult vânătoarea şi-şi lăsa trofeele peste tot ca să-şi
demonstreze dibăcia, mă uimea adesea cerşind stafide şi bucăţele de pâine. Dar
nu le mânca, părea mai încântat să le ascundă în spatele raftului cu manuscrise
sau pe sub fotolii. Mintea i se repezea în toate părţile, ca un colibri, cercetătoare şi
neobosită. Ca mai toate animalele, nu era deloc interesant să se lege de un om. Ne
atingeam adesea unul pe altul cu Harul, dar nu comunicam niciodată. Era totuşi
intrigat de tot ce făceam şi mă urmărea curios când străbăteam culoarele înguste.
Am sosit înainte de începerea banchetului de rămas-bun şi am avut timp berechet
pentru pregătiri. Mi-am aşezat perna pe un taburet şubred pe care-l găsisem pe
drum şi mi-am lăsat alături de el mâncarea, dincolo de care mi-am pus lumânarea
aprinsă şi pe cele de rezervă. M-am instalat, mi-am pus pătura pe umeri şi m-am
înfăşurat în ea, apoi m-am uitat prin gaura de observare. Am constatat, mulţumit,
că era plasată foarte avantajos. Vedeam daisul înalt şi aproape o treime din restul
sălii.
Decoraţiunile de iarnă din Sala Mare fuseseră reînnoite. Tocurile uşilor şi
şemineurile erau încadrate de crengi de brad şi de ghirlande, iar menestrelii cântau
în surdină în timp ce oaspeţii intrau rând pe rând şi-şi căutau locurile. Totul îmi
amintea în foarte mare măsură de ceremonia de logodnă, pe care o urmărisem
dintr-un alt unghi. Pânzeturi brodate acopereau mesele lungi, iar pâinea, fructele
uscate şi vinul aşteptau oaspeţii. Tămâia din sud, un dar al negustorilor din
Bingtown, îşi răspândea în aer parfumul dulce. De data asta, ducii şi ducesele şi-
au făcut intrarea cu mai puţină ceremonie. Bănuiam că până şi nobilimea începuse
să se sature de toate festivităţile şi de toată pompa din ultima vreme. Am observat,
cu interes, că solii din Bingtown au intrat odată cu mica nobilime şi au fost aşezaţi
la o bună distanţă de daisul Străinilor. M-am întrebat dacă stăteau destul de departe
unii de alţii ca să nu iasă scântei.
La asta mă gândeam când a intrat grupul lui Arkon Bloodblade. Păreau cu toţii
foarte bine dispuşi şi hainele lor extravagante erau din nou o imitaţie a modei din
Buckkeep. Blănurile grele fuseseră înlocuite cu satin şi catifea, dantela abunda, iar
culorile dominante erau roşu şi portocaliu. I, bizar, vestimentaţia aceea îi prindea
pe toţi, bărbaţi şi femei. Excesul barbar cu care ne adoptaseră moda devenise un
stil al lor. Iar faptul că imitau o parte dintre obiceiurile noastre îmi spunea că aveau
să se deschidă în curând uşile pentru orice soi de negoţ. Dacă Arkon Bloodblade
avea de spus un cuvânt cu greutate.
Peottre Blackwater şi Elliania nu îi însoţeau.
Încă nu-şi făcuseră apariţia când regina şi prinţul s-au îndreptat spre daisul înalt, cu
Chade, sobru, în urma lor. Am văzut ochii lui Kettricken mărindu-se de o exasperare
pe care n-a lăsat-o să-i atingă zâmbetul. Prinţul Dutiful avea un aer rezervat, plin
de demnitate, părând să nu observe că logodnica lui nu găsise de cuviinţă să ia
parte la ceremonia desfăşurată cu prilejul plecării sale. După ce Farseerii s-au
aşezat la locurile lor, a urmat o mică pauză stânjenitoare. În mod normal, regina ar
fi trebuit să le poruncească slujitorilor să toarne vin şi să toasteze în cinstea
onoraţilor oaspeţi. Lumea tocmai începuse să bombăne când în uşa sălii a apărut
Peottre Blackwater. Îşi păstrase îmbrăcămintea de Străin, din piele împodobită cu
lanţuri, dar bogăţia blănurilor şi a aurului de pe braţe spunea că-i acordase ţinutei
sale cea mai mare atenţie. A rămas în cadrul uşii până s-a stins murmurul stârnit
de apariţia lui. Pe urmă s-a tras în tăcere deoparte şi a intrat Narcesca. Alcătuit din
mărgele de culoarea fildeşului, narvalul, blazonul descendenţei ei materne, îi
împodobea tunica de piele tivită cu blană albă, probabil de vulpe de zăpadă. Purta
fustă şi pantofi din piele de focă. Şi nicio bijuterie pe degete şi pe braţe. Negru ca
noaptea, părul i se revărsa liber pe spate şi avea pe cap o podoabă albastră stranie,
aproape ca o coroană. Îmi amintea de ceva, dar nu izbuteam să-mi dau seama de
ce anume.
S-a oprit o clipă în uşă. Privirea ei a întâlnit-o pe a lui Kettricken şi a susţinut-o. Cu
capul sus, a străbătut încăperea în lung, îndreptându-se spre daisul înalt, cu Peottre
Blackwater mergând încet în spatele ei. O lăsă să-l conducă într-o măsură
suficientă pentru ca prezenţa lui să nu distragă atenţia de la a ei, dar, ca
întotdeauna, stătea destul de aproape ca s-o apere dacă ar fi încercat cineva să-i
facă vreun rău. Elliania s-a uitat în ochii reginei tot timpul, chiar şi când a urcat
treptele daisului. Când a ajuns în sfârşit în faţa lui Kettricken, a făcut o reverenţă
solemnă, dar nu şi-a plecat fruntea şi nici nu şi-a desprins privirea de a reginei.
— Mă bucur mult că ni te-ai alăturat, a spus Kettricken cu căldură în vocea înceată.
Sinceritatea tonului ei nu era prefăcută.
Mi s-a părut, pentru o clipă, că în privirea Narcescăi s-a strecurat o îndoială
trecătoare. Însă hotărârea ei a părut să se întărească. Când a vorbit, vocea tânără
i-a răsunat înaltă şi limpede, în cuvintele clare, răspicate. Voia să fie auzită de toată
lumea.
— Sunt aici, regină Kettricken a celor Şase Ducate. Dar, din păcate, încep să mă
îndoiesc că mă voi alătura vreodată vouă, ca soţie a fiului tău.
S-a răsucit şi a măturat uşor cu privirea întreaga adunare. Tatăl ei stătea cu spatele
foarte drept. Am bănuit că nu se aşteptase să audă aşa ceva şi se străduia să-şi
ascundă surprinderea. Privirea şocată a reginei fusese imediat înlocuită de o mască
rece, politicoasă.
— Cuvintele tale mă dezamăgesc, narcescă Elliania Blackwater din Rimele Zeului.
Kettricken n-a spus nimic mai mult. N-a rostit nicio întrebare care să ceară răspuns.
Am văzut o Elliania şovăind, căutând cu stângăcie ceva care s-o conducă la
discursul plănuit. Se aşteptase, fără îndoială, la o reacţie mai viguroasă, care să
pretindă explicaţii. În lipsa unei astfel de introduceri, s-a văzut nevoită să-şi
îndulcească tonul, acordându-i cu regretul curtenitor al reginei.
— Găsesc că această logodnă nu e pe măsura aşteptărilor mele, care sunt şi ale
casei mamelor mele. Mi s-a spus că vin aici pentru a promite mâna mea unui rege.
Am descoperit în schimb că îi este oferită unui băieţel care nu e decât prinţ, nu e
nici măcar prinţ moştenitor, aşa cum îl numiţi aici pe cel care învaţă ce îndatoriri
impune Coroana. Asta nu-mi satisface aşteptările.
Kettricken nu s-a grăbit să răspundă. A lăsat să se stângă ecoul vorbelor fetei. Pe
urmă a vorbit cu simplitate, ca şi cum i-ar fi explicat ceva unui copil prea mic ca să
înţeleagă. Şi a părut o femeie matură, răbdătoare, care-i vorbea unei fetiţe
îndărătnice.
— Narcescă Elliania, e mare păcat că nu te-a învăţat nimeni nimic despre
obiceiurile noastre în această privinţă. Prinţul Dutiful trebuie să împlinească măcar
şaptesprezece ani înainte de a fi declarat prinţ moştenitor. Pe urmă, ducii săi vor
hotărî dacă va fi sau nu încoronat ca rege. Cred că n-o să dureze mult până când
va dobândi această responsabilitate.
În timp ce vorbea, şi-a ridicat privirea şi s-a uitat la duci şi la ducese. Recunoscându-
le rolul, le aducea un omagiu, iar ei o ştiau. Cei mai mulţi au dat din cap, cu aerul
unor înţelepţi. Totul mersese ca uns.
Cred că Elliania a simţit că scăpa frâiele din mâini. A vorbit cu glas ceva cam strident
şi poate cu o secundă cam prea repede.
— N-are importanţă. Dacă accept acum să devin logodnica prinţului Dutiful, nu
poate nimeni nega că risc să-mi leg soarta de a unui prinţ care s-ar putea să nu fie
proclamat rege niciodată.
În timp ce-şi trăgea răsuflarea, s-au strecurat, calme, vorbele lui Kettricken:
— Aşa ceva e aproape imposibil, narcescă Elliania.
Am simţit cum îl incita pe Dutiful orgoliul, de parcă ar fi fost al meu. În spatele măştii
lui calme, de muntean, se ascundea firea iute a unui Farseer. Legătura noastră prin
Meşteşug vibra în ritmul furiei lui crescânde.
Calmează-te. Lasă totul în seama reginei.
M-am străduit să-mi trimit sfatul ca pe un fir subţire, bine întins între noi.
Cred că aşa trebuie, mi-a răspuns, nu cu aceeaşi prudenţă. Oricât de mult mi-ar
displăcea. Aşa cum trebuie să suport şi căsătoria asta aranjată.
Înfierbântat de provocare, nu se controla prea puţin, ci deloc. Am tresărit şi m-am
uitat la negustorul cu văl din Bingtown. Selden Vestrit stătea foarte ţeapăn şi poate
că îşi încorda atenţia pur şi simplu fiindcă era interesat, ca toţi ceilalţi trimişi ai
Bingtownului, de discuţia între regină şi narcescă. Numai că stătea mult prea
neclintit, ca şi cum ar fi ascultat cu toţi porii. Mă temeam de el.
— N-are importanţă! a repetat Narcesca şi, de data asta, accentul ei a stâlcit mai
tare cuvintele.
O vedeam pierzându-şi aplombul, dar continua cu încăpăţânare. Nu mă îndoiam
că-şi repetase îndelung discursul în camera ei, dar îl rostea fără fineţe şi fără niciun
gest. Nu erau decât cuvinte, ca tot atâtea pietre azvârlite cu disperare. Fără
îndoială, mulţi îşi închipuiau că voia să scape de logodnă. Însă eu aveam alte
bănuieli.
— Totuşi, dacă trebuie să accept acest obicei şi să făgăduiesc că mă voi mărita cu
un prinţ care s-ar putea să nu ajungă niciodată rege, atunci mi se pare echitabil şi
bine să cer în schimb să se respecte o tradiţie a poporului meu.
Mi-a fost imposibil să urmăresc reacţiile zugrăvite de pe toate chipurile. Însă am
avut grijă să n-o scap pe a lui Arkon Bloodblade. Nu mă îndoiam că discursul fiicei
sale era, pentru el, o surpriză deplină. Totuşi a părut încântat când a auzit-o vorbind
despre tradiţia aceea. Pe de altă parte, m-am gândit, era un om care savura orice
provocare şi orice joc de noroc, şi căruia îi plăcea să facă impresie. O lăsa să tulbure
apele şi aştepta să vadă ce aveau să scoată la suprafaţă. Ar fi putut fi în avantajul
lui. Dintre cei aşezaţi alături de el, unii nu păreau atât de optimişti. Schimbau priviri
îngrijorate, temându-se că insolenţa fetei putea să pună în pericol logodna şi toate
înţelegerile lor negustoreşti.
Faţa prinţului Dutiful a început să se împurpureze. Îl vedeam şi îl simţeam
străduindu-se să-şi păstreze seninătatea. Kettricken a rămas calmă aproape fără
efort.
— Poate că e acceptabilă, a răspuns încet, tot ca şi cum ar fi făcut pe placul unui
copil. Vrei să ne spui ce cere această tradiţie?
Narcesca Elliania părea să-şi dea seama că nu se află într-o postură favorabilă. Şi-
a îndreptat spatele şi a răsuflat adânc înainte de a vorbi.
— În ţara mea, pe Runele Zeului, se obişnuieşte ca, atunci când au îndoieli în ceea
ce priveşte stirpea sau caracterul bărbatului care vrea să se însoare cu o femeie,
mamele ei să-i ceară să treacă printr-o încercare pentru a dovedi că e demn de ea.
Şi gata. Insulta era destui de gravă pentru ca niciun duce să nu-şi învinovăţească
regina dacă rupea imediat logodna şi alianţa. Nu, nu i-ar fi găsit nicio vină, deşi pe
chipul multora orgoliul se războia cu dorinţa de câştig negustoresc. Ochii zvâcneau
în toate părţile în vreme ce ducii şi ducesele îşi puneau întrebări din priviri, cu feţe
încă neclintite şi cu buzele strânse. Dar, înainte a apuca regina să tragă aer în piept
ca să-şi rostească răspunsul, Narcesca a continuat:
— Fiindcă stau în faţa voastră fără mamele mele, care să vorbească în numele
meu, îi voi cere eu însămi prinţului să-mi ofere dovada că mă merită.
Eu unul o cunoscusem pe Kettricken pe vremea când era fiica Sacrificiului Munţilor,
înainte de a deveni regina celor Şase Ducate. Pe vremea când fetiţa în care abia
înmugurea femeia se transforma nu numai în femeie, ci şi în regină. Poate că alţii
fuseseră alături de ea mai multă vreme, sau se aflaseră în preajma ei mai de
curând, dar cred că, mulţumită faptului că o cunoscusem atunci, la începuturi, o
puteam citi mai bine decât oricine altcineva. Mişcarea abia schiţată a buzelor sale
mi-a spus cât de dezamăgită era. Atâtea luni în care se înaintase cu o chinuitoare
trudă către alianţa dintre cele Şase Ducate şi Insulele Străine erau spulberate în
grabă de cuvintele unei fetiţe impetuoase. Uitându-se cu neîncredere la Dutiful,
Elliania se uitase cu neîncredere la întregul regat.
Şi faptul nu putea fi trecut cu vederea, nu din pricina amorului propriu matern, ci
fiindcă bagateliza alianţa cu cele Şase Ducate. Mi-am ţinut răsuflarea aşteptând s-
aud cum punea Kettricken capăt negocierilor. Priveam atât de concentrat faţa
reginei, încât n-am întrezărit decât cu coada ochiului încercarea discretă şi eşuată
a lui Chade de a-şi pune mâna pe umărul lui Dutiful, împiedicându-l să se ridice
vijelios în picioare.
— Accept provocarea.
Vocea prinţului a răsunat tânără şi puternică. Încălcând tot ce ţinea de protocol, s-
a îndepărtat de scaunul său şi s-a oprit în faţa Narcescăi, de parcă ar fi fost de fapt
vorba de o ceartă între îndrăgostiţi. Gestul lui părea s-o excludă pe regină, ca şi
cum ea n-ar fi avut niciun cuvânt de spus.
— O accept, dar nu ca să mă dovedesc demn de mâna ta, narcescă. Nu vreau să-
ţi dovedesc nimic ţie, şi nimănui altcuiva. O accept pentru că nu vreau să văd zilele
de negociere a păcii între popoarele noastre în pericol să se irosească din pricina
unei fete orgolioase care se îndoieşte de mine.
Elliania i-a răspuns la fel de rănită în mândria ei, reîncepând brusc să ne vorbească
clar, fără cusur.
— Pentru mine n-are aproape nicio importanţă de ce o faci. Atâta vreme cât
însărcinarea e îndeplinită.
— Şi care e însărcinarea? a întrebat el.
— Prinţe Dutiful, a spus regina.
Niciunui fiu n-ar fi trebuit să-i scape înţelesul acestor cuvinte. Strigându-l pe nume,
Kettricken îi poruncea să tacă şi să se retragă pe scaunul lui. Numai că prinţul n-a
părut nici măcar să le fi auzit. Îşi îndrepta întreaga atenţie asupra fetei care îl umilise
şi care-l nesocotise cu dispreţ când încercase să-şi ceară scuze.
Elliania a respirat adânc. Şi, când a început să vorbească, am recunoscut clar stilul
spilcuit al unui discurs îndelung repetat. Ca un gonaci care simte în sfârşit teren
solid sub picioare, s-a năpustit pe urmele vânatului.
— Ştii puţine lucruri despre Runele Zeului, prinţe, şi încă şi mai puţine despre
legendele noastre. Mulţi cred că dragonul numit Icefyre e o legendă, dar eu te asigur
că e real. Tot atât de real cum au fost dragonii voştri, din cele Şase Ducate, când
au trecut în zbor pe deasupra satelor noastre, răpindu-le locuitorilor amintirile şi
raţiunea.
Cuvinte amare, care nu le puteau trezi oamenilor din cele Şase Ducate decât
amintiri şi mai amare. Cum îndrăznea să se plângă de ceea ce-i făcuseră dragonii
noştri poporului ei, după ce ne provocaseră anii de raiduri şi de transformări în
neoameni? Se aventura într-un joc cu focul, aţâţându-l cu fiecare cuvânt. Cred că
singurul lucru care a salvat-o a fost dramatismul absolut al situaţiei. Huiduielile ar fi
amuţit-o dacă n-ar fi ars toată lumea de curiozitate să afle ce era acel Icefyre. Până
şi negustorii din Bingtown au devenit brusc mai atenţi.
— „Legenda” noastră spune că Icefyre, dragonul negru din Runele Zeului, doarme
adânc în miezul gheţarului de pe Insula Aslevjal. E cufundat într-un somn magic,
care-i păstrează focul vieţii până în clipa când îl va trezi o mare nevoie de ajutor a
poporului de pe Runele Zeului. Atunci se va smulge din strânsoarea gheţarului şi
va veni să ne salveze.
Elliania a tăcut şi şi-a plimbat încet privirea prin întreaga sală. A continuat cu voce
calmă, lipsită de căldura oricărui sentiment:
— N-ar fi trebuit să se întâmple când au zburat dragonii voştri pe deasupra noastră?
Atunci am avut, cu siguranţă, mare nevoie de ajutor. Însă eroul n-a izbutit să se
trezească. Şi, ca orice alt erou care îşi nesocoteşte îndatoririle, merită să moară
pentru asta. Narcesca s-a întors spre Dutiful. Adu-mi capul lui Icefyre. Atunci voi şti
că, spre deosebire de el, eşti un erou merituos. Şi mă voi cununa cu tine şi-ţi voi fi
o soţie desăvârşită, chiar dacă nu vei ajunge niciodată regele celor Şase Ducate.
L-am simţit pe Dutiful gata să dea răspunsul pe loc. NU, i-am interzis-o atunci şi,
pentru prima oară de când mă folosisem fără să vreau de Meşteşug ca să-i
poruncesc să nu mă înfrunte şi să-i întipăresc asta în minte, am sperat din toată
inima că izbutisem s-o fac bine şi că avea să mi se supună.
Şi speranţa mi s-a îndeplinit. L-am simţit izbindu-se de barieră ca un iepure ajuns
la capătul laţului capcanei. Aidoma iepurelui, s-a zbătut, încercând să scape de
opreliştea sufocantă a poruncii mele. Dar am simţit că, spre deosebire de iepure şi
cu toate că-l stăpâneau panica şi furia, s-a întrebat ce îl sugruma. Iute ca gândul,
şi-a săltat capul şi l-am simţit, aproape ca pe un vârf de deget, urmărind laţul până
la mine.
L-a tăiat. Nu cu uşurinţă. Cu o clipă înainte de a pierde legătura cu el, am simţit cum
îi ţâşnea sudoarea din piele. Pentru mine a fost ca şi cum m-aş fi izbit cu fruntea de
o nicovală; m-am clătinat sub forţa loviturii, dar n-am avut când să mă gândesc la
durere. Fiindcă mi-am dat brusc seama că ochii de un albastru palid ai negustorului
cu văl se zăreau într-adevăr prin dantela diafană care-i acoperea faţa. Şi se holba,
dar nu la prinţ, ci în direcţia găurii în spatele căreia stăteam nevăzut. În timp ce mă
rugam să nu fi fost nimic altceva decât o coincidenţă bizară, tânjeam să mă
ghemuiesc, pitindu-mă, cu ochii închişi, până când avea să treacă privirea lui
dincolo de mine.
Dar n-am putut. Trebuia să-mi fac datoria, nu doar ca Farseer, ci şi ca a doua
pereche de ochi a lui Chade. Am continuat să mă uit în sala de dincolo de perete.
Capul îmi zvâcnea de durere, iar Selden Vestrit continua să se holbeze la peretele
care ar fi trebuit să mă ascundă. Şi pe urmă Dutiful a vorbit.
A răspuns cu voce tunătoare, vocea lui Verity, voce de bărbat.
— Primesc provocarea!
Totul se întâmplase atât de repede! Am auzit icnetul lui Kettricken. N-avusese timp
să formuleze un refuz. A urmat o tăcere uluită. Străinii, printre care şi Arkon
Bloodblade, schimbau priviri îngrijorate la gândul că prinţul celor Şase Ducate ar fi
putut să le măcelărească dragonul. Mesele celor din regatul nostru erau dominate
de ideea, aproape palpabilă, că Dutiful nu era obligat să accepte provocarea
Străinei. L-am văzut pe Chade strângând din pleoape şi crispându-se. Însă, o clipă
mai târziu, ochii bătrânului asasin s-au deschis, mari şi sticlind de speranţă. Fiindcă
în aer se înălţau urale, nu doar de la mesele celor Şase Ducate, ci şi de la ale
Străinilor. Entuziasmul tânărului care mugise ca un taur anunţând că primea
provocarea era mai puternic decât orice urmă de raţiune a tuturor celor de faţă.
Până şi eu mi-am simţit pieptul umflându-se de mândrie pentru tânărul prinţ
Farseer. Ar fi putut să refuze provocarea, ar fi fost îndreptăţit s-o facă, fără să i se
ştirbească onoarea. Însă el o primise cu braţele deschise, sfidând presupunerea
insultătoare a Străinilor care nu-l credeau demn de Narcesca lor. Am presupus că,
la mesele lor, unii făceau deja prinsoare că băiatul avea să dea greş. Dar, chiar
dacă n-avea să izbândească, acceptând fără şovăire provocarea, crescuse în ochii
lor. Poate că, la urma urmelor, n-o măritau pe Elliania cu un prinţ al ţăranilor. Poate
că în venele lui curgea un strop de sânge fierbinte.
Şi am văzut pentru prima oară privirile consternate, aproape îngrozite, ale
negustorilor din Bingtown. Selden Vestrit nu se mai holba la perete. Gesticula
frenetic, străduindu-se cu disperare să se facă auzit de cei de la masa lui în
vacarmul care umpluse Sala Mare.
Am întrezărit-o pe Starling Birdsong. Sărise pe masă şi capul i se rotea în toate
părţile ca o morişcă asaltată de vânturi, într-o încercare de a surprinde toate
amănuntele scenei, reacţiile tuturor şi toate comentariile. Dacă despre cele ce se
petreceau avea să scrie cineva un cântec, ea avea să fie aceea.
— N-am terminat! a strigat prinţul Dutiful, acoperind larma din jur.
Şi în încreţiturile din jurul ochilor lui era ceva care mi-a prevestit un pericol.
— Eda, fie-ţi milă, m-am rugat, dar niciun zeu şi nicio zeiţă nu puteau să-l oprească.
Excitarea şi încăpăţânarea îi licăreau deopotrivă în privire şi mă temeam de ceea
ce urma să spună. La strigătul lui, rumoarea din Sala Mare a încetat brusc. A vorbit
din nou cu voce mai scăzută pentru urechile Narcescăi. Dar, în liniştea deplină din
încăpere, toată lumea l-a auzit cât se putea de clar.
— Am şi eu o provocare. Pentru că, dacă eu trebuie să mă dovedesc demn de
Narcesca Elliania, care nu poate spera să ajungă regină nicăieri dacă nu-mi oferă
mâna ei, cred că e cazul să se dovedească ea că e demnă să fie regina celor Şase
Ducate.
A fost rândul lui Peottre să tresară şi să pălească, Căci încă nu se stinseseră bine
cuvintele de pe buzele prinţului, când fata a şi răspuns:
— Spune-mi care e provocarea!
— Ţi-o spun, n-ai teamă!
Dutiful a tras aer în piept. Cei doi tineri se priveau în ochi. Se sinchiseau atât de
puţin de prezenţa noastră, a tuturor celorlalţi, încât era ca şi cum s-ar fi aflat singuri
într-un deşert. Nu se ţintuiau cu priviri fixe, ci pline de viaţă, de parcă s-ar fi văzut
prima oară în clipa când se încleştaseră în acea luptă a voinţelor.
— După cum poate că ştii, tatăl meu nu era decât „prinţ moştenitor” când a plecat
la luptă pentru salvarea celor Şase Ducate. Nu-l călăuzea aproape nimic mai mult
decât curajul său când a pornit în Căutarea Străbunilor care aveau să ne vină în
ajutor pentru a pune capăt războiului purtat de poporul tău împotriva noastră.
Prinţul a tăcut, m-am gândit eu, aproape ca şi cum ar fi vrut să se convingă că
spusele lui îşi atinseseră scopul. Elliania a păstrat o tăcere de gheaţă, continuând
să-l studieze cu atenţie. El a reînceput brusc să vorbească.
— După ce s-au scurs mai multe luni fără nicio veste de la el, mama, care, între
timp, ajunse regina asediată de duşmani, dar legitimă, a celor Şase Ducate, a plecat
pe urmele lui. Cu numai o mână de însoţitori, l-a căutat, l-a găsit şi l-a ajutat să
trezească dragonii din regatul nostru.
O altă pauză. Pe care Elliania a refuzat din nou s-o umple cu cuvinte.
— Fiindcă ea şi-a dovedit meritele alăturându-i-se tatălui meu în încercarea sa de
a trezi dragonii, mi se pare potrivit să joci un rol asemănător în încercarea mea de
a-l ucide pe dragonul din ţara voastră. Vino cu mine, narcescă Elliania. Îndură
greutăţile umăr la umăr cu mine şi fii martora faptei pe care-o voi săvârşi spre a-ţi
îndeplini dorinţa. Iar dacă nu există niciun dragon pe care să-l ucid, depune mărturie
după ce te vei fi convins cu ochii tăi. Dutiful s-a întors brusc spre restul încăperii şi
şi-a înălţat glasul într-un strigăt: Pentru ca nimeni dintre cei aici de faţă să nu poată
spune vreodată că numai cele Şase Ducate au dorit uciderea dragonului Icefyre!
Narcesca voastră, cea care i-a cerut moartea, să ia parte la omorârea lui, alături de
mine. S-a răsucit din nou către ea şi şi-a coborât glasul până la o şoaptă suavă:
Dacă îndrăzneşte!
Buzele ei s-au curbat a dispreţ.
— Îndrăznesc.
Dacă ar fi rostit mai mult de un singur cuvânt, celelalte n-ar mai fi fost auzite, pentru
că sala a prins să vuiască. Peottre încremenise, palid şi nemişcat ca o statuie de
gheaţă, însă toţi ceilalţi, chiar şi tatăl Ellianiei, băteau în mese. Au început cu toţii,
brusc, în limba lor şi în sala mare a unui castel străin, un cântec monoton, ritmat,
despre hotărâre şi sete de sânge, mai potrivit pentru vâslaşii de pe o corabie de
piraţi decât pentru negociatori. Lorzii şi doamnele din cele Şase Ducate strigau unii
la alţii ca să se facă auziţi. Unii erau de părere că Narcesca meritase să fie
provocată cu dispreţ de prinţ, iar alţii mergeau până la a spune că fata Străină
dăduse un răspuns plin de curaj şi că poate în ea se ascundea o regină demnă de
cele Şase Ducate.
În mijlocul tuturor, regina mea rămăsese dreaptă şi neclintită, privindu-şi fiul în
tăcere. Am văzut buzele lui Chade mişcându-se când i-a dat un sfat, pe şoptite. Ea
a oftat. Am bănuit ce-i spusese el. Era prea târziu ca să mai schimbe ceva; cele
Şase Ducate trebuiau să meargă înainte, pe calea deschisă de lovitura dată de
prinţ. Nu departe de ei, în lateral, Peottre se străduia să-şi mascheze groaza
profundă. Iar în faţa lor, prinţul şi Narcesca stăteau în picioare, duelându-se din
priviri.
Regina a vorbit cu voce joasă, pentru început doar ca să facă linişte în sală.
— Onoraţi oaspeţi şi voi, domnii şi doamnele mele, vă rog să m-ascultaţi.
Vacarmul s-a stins încet, cu loviturile de la masa străinilor s-au domolit treptat, fiind
ultimele care au încetat. Kettricken a răsuflat adânc şi i-am văzut hotărârea întipărită
pe trăsăturile feţei. Nu s-a întors spre Arkon Bloodblade şi spre masa lui, ci spre
locul unde ştia că se afla în clipa aceea puterea. Şi-a îndreptat privirea în direcţia
Narcescăi, dar ştiam că de fapt se uita la Peottre Blackwater.
— S-ar părea că am ajuns la o înţelegere bine stabilită. Prinţul Dutiful este astfel
logodit cu Narcesca Elliania Blackwater din Runele Zeului, dacă el îi va aduce
Narcescăi capul dragonului negru Icefyre, iar ea îl va însoţi ca să fie martoră la
îndeplinirea acestei îndatoriri.
— AŞA SĂ FIE! a tunat Arkon Bloodblade, fără să-şi dea seama că dreptul de a
hotărî nu-i aparţinuse lui niciodată.
Peottre a încuviinţat cu gravitate, dând de două ori din cap în tăcere. Iar Narcesca
Elliania s-a întors spre regina mea ridicându-şi bărbia.
— Aşa să fie, a spus şi ea, şi negocierea s-a încheiat.
— Aduceţi mâncarea şi vinul! a poruncit regina pe neaşteptate.
Nu astfel cerea eticheta să înceapă banchetul, dar am bănuit că simţea nevoia să
se aşeze şi că un pahar cu vin ar fi fost un întăritor bine-venit. Eu unul tremuram,
nu doar fiindcă mă temeam de ceea ce putea ieşi în final din toate astea, ci şi din
pricina durerii ce-mi zvâcnea în cap, stârnită de Dutiful când tăiase legătura care-
mi dăduse putere asupra lui. La semnul lui Chade, menestrelii au început brusc să
cânte, în vreme ce şuvoiul servitorilor pătrundea în sală. Toată lumea s-a aşezat la
locul său, chiar şi Starling, care a coborât cu graţie de pe masă în braţele soţului ei,
aflate în aşteptare. Molipsit de buna dispoziţie a întregii curţi, bărbatul a învârtit-o
înainte de a o lăsa cu picioarele pe podea. Indiferent pentru ce s-ar fi certat, se
părea că se împăcaseră.
Ca şi cum ar fi simţit că mă întrebam cum izbutise să scape de porunca dată de
mine prin Meşteşug, Dutiful mi-a pătruns pe neaşteptate în minte.
Tom Badgerlock, pentru asta o să-mi dai mai târziu socoteală.
Şi m-a părăsit la fel de brusc. Când am încercat, şovăitor, să ajung la el, pur şi
simplu avea uşa închisă pentru mine. Ştiam că se afla acolo, dar nu reuşeam să
găsesc nimic de care să trag ca să-i deschid mintea în faţa mea. Nu era semn bun.
Îl înfuriasem şi probabil că încrederea care ne lega se zdruncinase din temelii. Aşa
ceva n-avea să m-ajute să-i dau lecţii cu mai multă uşurinţă. Mi-am înfăşurat pătura
mai strâns în jurul umerilor.
Jos, în sală, numai negustorii din Bingtown nu erau exaltaţi. Vorbeau încet, doar
între ei. Ceea ce nu-i împiedica totuşi să-şi umple din belşug farfuriile şi paharele.
Numai Selden Vestrit părea adâncit în gânduri. Nu mai avea nimic în farfurie şi
pahar şi părea să se uite-n gol.
Însă la toate celelalte mese se discuta cu însufleţire şi toată lumea mânca lacom,
ca oştenii abia întorşi de pe câmpul de luptă. Entuziasmul părea palpabil, ca şi
sentimentul de triumf. Se făcuse. Cel puţin pe moment, cele Şase Ducate şi Insulele
Străine aveau o înţelegere temeinică. Meritul era al reginei, fireşte, dar şi al prinţului,
căruia i se aruncau priviri mult mai laudative decât înainte. Fără nicio îndoială,
tânărul le dovedise deopotrivă nobililor din regatul său şi Străinilor că era plin de
curaj.
Oaspeţii şi-au îndreptat tot mai mult atenţia asupra mâncării şi a băuturii. Un
menestrel a început un cântec vesel şi discuţiile s-au împuţinat când pofta de
mâncare şi-a intrat în drepturi. Am destupat sticla cu vin pe care-o luasem cu mine
şi mi-am desfăcut şervetul, din care am scos pâine, carne şi brânză. Dihorul a
apărut ca prin farmec şi şi-a pus lăbuţele din faţă pe genunchiul meu. Am rupt o
bucată de carne pentru el.
— Un toast! a strigat cineva din sală. În cinstea prinţului şi a Narcescăi!
Cuvintele au dezlănţuit urale zgomotoase.
Mi-am ridicat sticla zâmbind amar şi am băut.

Capitolul XIV
MANUSCRISE

Pescarul Owen trăia pe insula rună numită Fedois. Casa mamelor soţiei sale era
din lemn şi piatră şi se afla la o bună distanţă deasupra nivelului fluxului, fiindcă
acolo apa poate urca uneori foarte mult şi alteori foarte puţin. Era un loc bun. Pe
plaja dinspre miazănoapte găseai moluşte gustoase, iar sub gheţar păşunea era
destul de întinsă pentru ca nevasta lui să-şi poată hrăni cele trei capre proprii dintr-
o turmă numeroasă, deşi era una dintre fiicele tinere. Adusese pe lume doi fii şi o
fiică, şi toţi îl ajutau la pescuit. Nu le lipsea nimic şi asta ar fi trebuit să fie de-ajuns
pentru el. Dar nu era.
În zilele cu văzduhul limpede, un om cu vederea ageră de pe Fedois putea zări
insula Aslevjal, cu gheţarul ei scânteind albastru sub cerul azuriu. Toată lumea ştie
că iarna, la data când urcă fluxul cel mai puţin, o barcă se poate aventura pe sub
poalele gheţarului, căutând o cale către centrul insulei. Şi toată lumea ştie că acolo
doarme dragonul, cu o comoară împrăştiată în jurul său. Unii spun că un bărbat
curajos poate ajunge la Icefyre, care doarme captiv în răceala gheţii, ca să-i ceară
să-i îndeplinească o dorinţă, şi mai spun şi că trebuie să fii şi lacom, şi nesăbuit ca
să faci aşa ceva. Fiindcă se zice că Icefyre nu-i dă unui astfel de om numai ce cere,
ci şi ceea ce merită, şi că nu e vorba întotdeauna de noroc şi de aur. Ca să ajungi
astfel la Icefyre, trebuie să fii foarte iute, să aştepţi să scadă apa de sub gheţar şi
să te repezi sub el imediat ce-ţi alunecă barca printre suprafaţa ei şi acoperişul de
gheaţă. Odată ajuns în interiorul acelui safir rece, trebuie să-ţi numeri bătăile inimii,
pentru că, dacă zăboveşti prea mult, vine fluxul şi eşti zdrobit între apă şi gheaţă.
Şi nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla dacă te aventurezi acolo. Sunt
puţini cei care povestesc că au văzut locul acela, şi, dintre ei, puţini spun adevărul.
Owen ştia toate acestea, pentru că le auzise de la mama lui, şi de la nevasta lui, şi
de la mama nevestei.
— N-ai de ce să te duci să cerşeşti la uşa dragonului, îl preveniseră ele. Fiindcă n-
o să primeşti nimic mai bun decât ar primi un cerşetor nesăbuit ajuns la uşa noastră.
Până şi cel mai mic dintre fiii săi, care nu văzuse decât şase ierni, ştia că aşa
stăteau lucrurile. Însă fiul său cel mare avea şaptesprezece ani şi-n inimă, şi-n vintre
îi ardea focul dragostei pentru Gedrena, fiica lui Sindre şi a mamelor Lindsfall. Era
o mireasă bogată, care nu şi-ar fi ales drept soţ un fiu de pescar. Aşa că băiatul
bâzâia la urechea lui Owan ca un ţânţar noaptea, văietându-se şi mormăind că,
dacă ar fi avut curaj să-i facă o vizită lui Icefyre, s-ar fi îmbogăţit amândoi.
Bârlogul lui Icefyre – manuscris din Insulele Străine

Străinii au plecat în dimineaţa următoare, în ceasul din zori al fluxului. Nu-i invidiam
pentru călătoria care îi aştepta. Ziua era posomorâtă şi friguroasă, şi vântul aducea
stropi fini de pe crestele valurilor. Însă ei nu păreau să se sinchisească de asprimea
vremii, o acceptau, făcea parte din viaţa lor de zi cu zi. Auzisem că o procesiune
coborâse către port, pentru un rămas-bun oficial în clipa îmbarcării Ellianiei pe
corabia care urma s-o ducă înapoi, pe Runele Zeului. Dutiful se aplecase asupra
mâinii ei şi şi-o sărutase. Ea răspunsese cu o reverenţă pentru el şi cu una pentru
regină.
Peottre fusese ultimul care-şi luase rămas-bun de la Farseeri. Şi tot el o escortase
pe narcescă la bordul corabiei. Rămăseseră cu toţii pe doc, făcând cu mâna în
vreme ce ieşea vasul din port. Cred că lumea adunată să vadă spectacolul s-a simţit
dezamăgită fiindcă în ultima clipă n-a apărut o răsturnare dramatică a lucrurilor.
Totul te ducea cu gândul la calmul de după o furtună. Poate că, după cele petrecute
într-o noapte în care dormise prea puţin şi după hotărârile zguduitoare în privinţa
cărora se ajunsese la o înţelegere, Elliania era încă prea năucită ca să mai pună
piedici în ultima clipă.
Ştiam că, după banchetul oficial, regina şi Chade discutaseră în linişte cu
Blackwater şi Bloodblade. Aranjaseră în grabă acea întâlnire care se prelungise
până în primele ore ale dimineţii. Vorbiseră, fără îndoială, despre îndărătnicia de
care dăduseră dovadă prinţul şi Narcesca, dar mult mai important, preschimbaseră
călătoria prinţului în căutarea dragonului într-o simplă etapă a unei vizite
îndelungate în Insulele Străine. Chade mi-a povestit, mai târziu, că despre uciderea
ipoteticului dragon vorbiseră mult mai puţin decât despre un program al acelei vizite
care să permită nu doar întâlnirea prinţului cu Hetgurdul Insulelor Străine, ci şi o
vizită la familia mamelor Ellianiei. Hetgurdul era o alianţă fără constrângeri a şefilor
de trib, care se ocupa de legile negoţului într-o mult mai mare măsură decât de
orice fel de guvernare. Însă în privinţa casei mamelor Ellianiei lucrurile stăteau cu
totul altfel. Chade mi-a spus că Blackwater păruse din cale afară de stânjenit, şi
chiar dornic să refuze dacă ar fi putut, când Bloodblade declarase că întâlnirea cu
ele trebuia să fie o parte a vizitei lui Dutiful în Insulele Străine. Prinţul şi escorta sa
aveau să plece într-acolo în primăvară. După ce am aflat asta, am spus că lui Chade
îi rămânea prea puţin timp ca să adune informaţii.
N-am luat parte nici la acele negocieri desfăşurate în grabă, nici la alte evenimente
din ziua plecării. Spre nemulţumirea lui Chade, Lordul Auriu se ferea în continuare
să apară în public, dând vina pe sănătatea sa, care lăsa de dorit. Iar eu m-am
bucurat la fel de mult ca el fiindcă puteam rămâne în castel. Încă mă mai dureau
toţi muşchii şi mă simţeam ţeapăn după noaptea petrecută înţepenit într-un spaţiu
strâmt, trăgând cu ochiul printr-o gaură. O cavalcadă până în oraşul Buckkeep şi
înapoi nu mă tenta câtuşi de puţin.
Ca urmare a plecării Străinilor, mulţi nobili mărunţi din cele Şase Ducate au început
să părăsească la rândul lor curtea. Serbările şi ceremoniile prilejuite de logodna
prinţului încetaseră, iar ei aveau multe de povestit celor rămaşi acasă. Castelul se
golea ca o sticlă întoarsă cu gâtul în jos. Grajdurile şi încăperile servitorilor au
devenit brusc mai spaţioase şi viaţa a intrat în rutină mai puţin zgomotoasă din
vremea iernii.
Spre disperarea mea, negustorii din Bingtown n-au plecat. Asta însemna că Lordul
Auriu continua să rămână în odăile sale ca să nu fie recunoscut, iar eu puteam da
oricând nas în nas cu Jek, venită să-l viziteze. Decenţa era un concept inexistent
pentru ea. Crescuse într-o lume necizelată, era fiică de pescari şi trăia în stilul lor
indolent. Am întâlnit-o de mai multe ori pe coridoarele castelului. Mi-a zâmbit de
fiecare dată şi m-a salutat cu voie bună. La un moment dat, când ne îndreptam în
aceeaşi direcţie, m-a bătut pe braţ şi mi-a spus să nu mai fiu posomorât tot timpul.
I-am dat un răspuns care se voia neutru, dar, înainte de a apuca să mă îndepărtez,
m-a prins de încheietura mâinii şi m-a tras deoparte.
S-a uitat în jur, ca să se convingă că locul era pustiu, şi mi-a şoptit:
— Sunt sigură că mă leg la cap fără să mă doară, dar nu mai suport să vă văd pe
voi doi aşa. Refuz să cred că nu cunoşti „secretul Lordului Auriu”. Şi dacă-l
cunoşti… A şovăit o clipă, apoi a continuat cu voce la fel de înceată, dar insistentă.
Deschide ochii, omule, şi vezi ce-ai putea primi. Nu mai aştepta. O dragoste ca
aceea de care-ai putea avea parte nu…
M-am grăbit s-o întrerup.
— Poate că „secretul Lordului Auriu” nu e ceea ce crezi. Sau poate ai stat prea mult
printre jamaillieni, am sugerat jignit.
Privirea mea ursuză n-a izbutit decât să-i stârnească râsul.
— Uite ce e, a spus, ai putea să ai încredere în mine. „Lordul Auriu” are de ani de
zile, încrede-te în prietenia mea şi să ştii că, la fel ca tine, pot să păstrez secretul
unui prieten atunci când merită să fie păstrat. A întors capul şi s-a uitat la mine ca
o pasăre la un vierme. Însă unele secrete imploră să fie trădate. Ca al iubirii
nemărturisite. Amber e o proastă fiindcă nu-ţi spune ce simte. Păstrarea unui
asemenea secret nu vă face niciunuia vreun bine.
M-a privit în ochi cu gravitate, continuând să mă strângă de încheietura mâinii.
— Habar n-am despre ce secret vorbeşti, i-am răspuns cu asprime, în timp ce mă
întrebam, stânjenit, câte secrete de-ale mele îi împărtăşise bufonul.
În clipa aceea, în capătul coridorului au apărut două servitoare şi s-au îndreptat
spre noi, sporovăind vesel.
Jek mi-a dat drumul, m-a privit oftând şi a clătinat din cap, compătimindu-mă în
bătaie de joc.
— Sigur că n-ai habar, şi n-ai fi în stare să vezi nici ce ţi se pune sub nas. Voi,
bărbaţii! Dacă ar ploua cu supă, aţi ieşi s-o adunaţi cu furculiţa.
M-a bătut cu palma pe spate şi apoi, spre uşurarea mea, drumurile ni s-au despărţit.
Pe urmă am început să-mi doresc să lămuresc lucrurile cu bufonul. Chinuitor ca un
dinte dureros, mi-am repetat iarăşi şi iarăşi tot ce voiam să-i spun. Muream de ciudă
fiindcă nu puteam intra în dormitorul lui, deşi părea s-o primească pe Jek cu plăcere,
pentru conversaţii între patru ochi. E drept că nici nu i-am bătut la uşă ca să mă
lase să intru; în prezenţa lui tăceam, ursuz, aşteptând să mă întrebe ce nu-mi
convenea. Necazul era că nu mă întreba. Toate gândurile păreau să i se îndrepte
în altă parte; aveam impresia că nici măcar nu-mi observa tăcerea şi supărarea.
Există ceva mai iritant decât s-aştepţi să înceapă cineva o ceartă înjositoare? Mă
posomoram din ce în ce mai tare. Faptul că Jek îl credea pe bufon o femeie, o
oarecare Amber, nu-mi oferea nicio alinare. Doar făcea totul încă şi mai bizar.
Încercam zadarnic să-mi distrag atenţia gândindu-mă la alte mistere. Laurel
dispăruse. În zilele tot mai puţine ale iernii, îi observasem absenţa. Întrebările mele
discrete despre ea îmi aduseseră la urechi zvonul că plecase să-şi viziteze familia.
Având în vedere cum stăteau lucrurile, mă îndoiam că era adevărat. Când îl
întrebasem direct, Chade îmi spusese că nu era treaba mea dacă regina hotărâse
să-şi trimită vânătorul acolo unde nu se afla în primejdie. Când voisem să aflu unde,
mă măsurase cu o privire aspră.
— Ceea ce nu ştii nu te pune în pericol şi nu o pune nici pe ea.
— Şi ar fi periculos să ştiu unde e?
Chade căzuse o clipă pe gânduri, apoi oftase din greu.
— Nu ştiu nici eu. A implorat-o pe regină să-i acorde o audienţă între patru ochi. N-
am idee ce-au vorbit şi Kettricken refuză să-mi povestească. I-a făgăduit prosteşte
vânătorului că va fi secretul lor. Şi pe urmă Laurel a plecat. Nu ştiu dacă regina a
trimis-o undeva sau dacă ea a cerut să i se îngăduie să plece, sau dacă a fugit pur
şi simplu. I-am spus lui Kettricken că nu e înţelept să-mi ascundă asta, dar e de
neclintit, nu vrea să-şi încalce cuvântul.
Mă gândisem la ultima mea întâlnire cu Laurel. Bănuiam că plecase să se lupte cu
pestriţii în felul ei. N-aveam habar cum anume. Dar mă temeam pentru ea.
— Mai avem vreo veste despre Laudwine şi adepţii lui?
— Nimic despre care să ştim că e în totalitate adevărat. Însă zice-se că trei zvonuri
fac cât o certitudine. Şi până la noi au ajuns destule care spun că s-a refăcut după
ce l-ai rănit şi că se pregăteşte să ia din nou hăţurile. Dar s-ar părea că o parte
dintre Pestriţi susţin că nu mai are dreptul să-i conducă, şi asta se apropie cel mai
mult de o veste bună. Nu putem decât să sperăm că-şi are propriile necazuri.
Era speranţa mea arzătoare, dar, în adâncul inimii, nu puteam să cred că era
adevărat.
Nici în rest nu-mi însenina nimic viaţa. Prinţul nu venise în Turnul Meşteşugului în
dimineaţa plecării Narcescăi. Atunci nu mă mirasem. Se culcase târziu noaptea, iar
prezenţa lui fusese necesară în port în zori. Dar şi în următoarele două dimineţi îl
aşteptasem zadarnic. Mă dusesem acolo la ora stabilită, îl aşteptasem lucrând
singur la traducerea manuscriselor, apoi plecasem. Nu-mi trimisese vorbă ca să-mi
ofere explicaţii. În a treia dimineaţă, după ce fiersesem la foc mic în propria mea
furie, mă hotărâsem, cu fermitate, să nu încerc să iau legătura cu el. Îmi spusesem
că nu eram eu cel care trebuia să facă primul pas. Încercasem să mă pun în pielea
lui. Cum m-aş fi simţit dacă aş fi aflat că Verity se folosise de Meşteşug ca să-mi
poruncească să-i fiu credincios? Ştiam foarte bine cum fusese când îmi înceţoşase
maestrul Galen mintea ca să nu-mi pot găsi talentul pentru Meşteşug. Dutiful avea,
deopotrivă, dreptul să fie furios şi să mă sfideze, ca un prinţ ce era. Intenţionam să-
i las şi furia, şi sfidarea să-şi urmeze cursul, risipindu-se. Când avea să fie pregătit,
urma să-i dau singura explicaţie posibilă: adevărul. Nu voisem să-l silesc să mi se
supună, ci doar să nu-l las să încerce să mă ucidă. Gândul îmi smulsese un oftat şi
mă aplecasem din nou asupra muncii mele.
Era seară şi mă aflam în turnul lui Chade. Venisem acolo imediat ce trecuse de
amiază, ca să-l aştept pe Thick. Era încă o întâlnire la care nu venea. Aşa cum îi
spusesem lui Chade, nici el, nici eu nu puteam face mare lucru dacă netotul nu
venea de bunăvoie la întâlnirea cu mine. Însă nu pierdusem timpul. Pe lângă mai
multe dintre cele mai vechi şi mai greu de descifrat manuscrise despre Meşteşug,
Chade îmi dăduse două, tot vechi, despre Icefyre, dragonul din Runele Zeului. Două
legende, dar speram că era cu putinţă să găsesc sâmburele de adevăr din care
luaseră naştere. Bătrânul asasin îşi trimisese deja spioni în Insulele Străine. Unul
călătorise chiar pe corabia Narcescăi, pretinzând că se folosea de prilej ca să-şi
viziteze rudele din ţinutul ei. Adevărata sa însărcinare era s-ajungă pe insula
Aslevjal sau măcar să afle cât mai multe despre ea şi să-i dea raportul lui Chade.
Acesta se temea că, după ce se obligase să se supună încercării, Dutiful chiar
trebuia să caute dragonul. Şi era hotărât să nu-l lase să plece decât foarte bine
pregătit şi cu o escortă de nădejde.
— S-ar putea să-l însoţesc chiar eu, mă înştiinţase când ne întâlniserăm în turn
ultima oară.
Şi gemusem, dar numai în sinea mea. Era prea bătrân pentru o astfel de călătorie.
Printr-un mare efort de voinţă, reuşisem să păstrez şi cuvintele numai pentru mine.
Fiindcă ştiam că altminteri ar fi urmat un protest:
— Atunci pe cine crezi c-ar trebui să trimit?
Nu înclinam în favoarea unei vizite făcute de mine pe Aslevjal mai mult decât în
favoarea vizitei lui Chade. Şi nici în favoarea vizitei lui Dutiful.
Am împins manuscrisul despre Icefyre într-o parte şi m-am frecat la ochi. Era
interesant, dar mă îndoiam că povestea conţinea ceva care l-ar fi putut ajuta pe
prinţ în aventura lui. Din câte ştiam despre dragonii noştri de piatră, şi chiar din tot
ce-mi istorisise bufonul despre dragonii din Bingtown, mi se părea foarte puţin
probabil să existe unul adormit într-un gheţar, pe una dintre Insulele Străine. Era
mult mai degrabă posibil ca pe un „dragon adormit” să se dea vina pentru cutremure
şi pentru ruperea gheţurilor. În plus, pe moment îmi primisem porţia de dragoni. Cu
cât studiam mai mult manuscrisul, cu atât mai tulburătoare erau gândurile la
bingtownianul cu văl care-mi ameninţau somnul. Totuşi aş fi dorit să fie acestea
singurele mele griji.
Ochii mi-au căzut pe un castron greu, de lut, aşezat cu faţa în jos pe colţul mesei.
Sub el era un şobolan mort. Ei, cea mai mare parte a unui şobolan mort. I-l luasem
dihorului cu o noapte înainte. Dormeam adânc şi mă trezisem când Harul îmi
adusese la urechi un ţipăt de durere atroce. Nu fusese obişnuita stingere a vieţii
unei creaturi mărunte. Când eşti înzestrat cu Har trebuie să te înveţi cu aceste
pulsaţii neîntrerupte. Vietăţile mici dispar, de obicei, ca nişte balonaşe de săpun
care se sparg. Pentru ele, moartea e un pericol care te paşte zi de zi, pe toată
durata vieţii. Numai un om legat de un animal putea să pună într-un urlet atâta
groază, atâta furie şi atâta amărăciune pentru moartea unei făpturi.
Odată trezit, renunţasem la orice speranţă că aş fi putut adormi din nou. Fusese ca
şi cum mi s-ar fi redeschis rana făcută de pierderea lui Ochi Întunecaţi. Îmi sărise
somnul şi, neavând niciun chef să-l trezesc pe bufon, o pornisem în schimb către
turn. Pe drum, dădusem de dihor, care târa după el şobolanul. Cel mai mare care-l
văzusem vreodată, şi cel mai sănătos, judecând după blana lui lucioasă. După o
urmărire şi o scurtă luptă, dihorul mi-l lăsase mie. N-aveam cum să dovedesc că
şobolanul îi fusese cuiva tovarăş de Har, dar era o bănuială greu de înlăturat.
Păstrasem animalul mort ca să i-l arăt lui Chade. Ştiam că avem un spion în castel.
Ramura de dafin găsită de Laurel era o dovadă îndestulătoare. Acum era posibil ca
şobolanul şi tovarăşul lui de Har nu doar să fi pătruns în reşedinţa regală, ci să fi
ştiut câte ceva şi despre ascunzătorile noastre. Speram că bătrânul urma s-ajungă
în turn în seara aceea.
M-am întors către cele două manuscrise vechi despre Meşteşug pe care ne
străduiam să le punem cap la cap. Erau mult mai greu de descifrat decât cele
despre Icefyre, dar şi rezultatele se dovedeau mult mai mulţumitoare. Pornind de la
vechimea pe care păreau s-o aibă pergamentele şi de la stilul în care erau
caligrafiate, Chade credea că făceau amândouă parte din aceeaşi lucrare. Iar eu,
pornind de la cuvintele alese şi de la desenele care le împodobeau, credeam că
erau fragmente din lucrări diferite. Ambele pergamente erau pătate şi pe ambele
cerneala se decolorase, mai multe cuvinte, ba chiar şi fraze, erau, în parte, de
necitit. Erau caligrafiate într-un stil arhaic, care-mi dădea dureri de cap. Alături de
fiecare pergament era un altul, nou, pe care traduceam eu şi Chade textul, cuvânt
cu cuvânt. Uitându-mă la ele, mi-am dat seama că scrisul meu apărea mult mai
des. Am aruncat o privire către ultimele rânduri scrise de Chade. O frază începea
astfel: „Întrebuinţarea scoarţei de spiriduş”. M-am încruntat şi am căutat rândul
corespunzător de pe pergamentul vechi. Ilustraţia de alături era destul de
decolorată, dar nu înfăţişa nicidecum scoarţa de spiriduş. Cuvântul tradus astfel de
Chade era pe jumătate ascuns de o pată. Uitându-mă cu mai multă atenţie, n-am
putut să nu-i dau dreptate. Însă logica lipsea. Dacă nu cumva desenul ilustra o altă
parte a textului. Şi atunci însemna că tot ce tradusesem eu ar fi putut fi greşit. Am
oftat.
Raftul cu sticle de vin s-a rotit brusc. A intrat Chade, urmat de Thick, care aducea
o tavă cu mâncare şi băutură.
— Bună seara, i-am salutat eu, punându-mi cu grijă pergamentele deoparte.
— Bună seara, Tom, mi-a răspuns Chade.
— ’Nă seara, jupâne, pute-a-câine, a zis şi nerodul.
Nu-mi spune mie aşa.
— Bună seara, Thick. Cred că noi doi ar fi trebuit să ne întâlnim ceva mai devreme.
Netotul a lăsat tava jos şi s-a scărpinat.
— Am uitat, a răspuns, cu o ridicare din umeri, dar ochii lui mici s-au îngustat când
a rostit cuvintele.
I-am aruncat lui Chade o privire resemnată. Mă străduisem, dar expresia lui ursuză
voia să spună că nu îndeajuns. Am încercat să mă gândesc cum să scap de Thick
ca să pot vorbi cu bătrânul între patru ochi despre şobolan.
— Thick? Data viitoare când aduci lemne pentru foc, n-ai putea aduce un braţ în
plus? Seara se face uneori foarte frig aici.
I-am arătat flăcările din ce în ce mai mici. Le lăsasem să se stângă, fiindcă nu mai
aveam lemne.
Pute-a-câine îngheţat.
I-am auzit gândul cât se putea de clar, însă el se holba la mine cu nepăsare, ca şi
cum nu mi-ar fi înţeles cuvintele.
— Thick? Două braţuri de lemne în seara asta. Da?
Chade îi vorbea mai tare decât ar fi fost nevoie, rostind fiecare cuvânt foarte clar.
Oare nu-şi dădea seama ce mult îl enerva asta pe Thick? Era netot, nu surd. Şi nici
pe de-a-ntregul idiot.
Slujitorul a dat încet din cap.
— Două braţuri.
— Ai putea să le-aduci chiar acum, a spus Chade.
— Acum, a încuviinţat Thick.
Când s-a răsucit pe călcâie ca să plece, mi-a aruncat o scurtă privire cu coada
ochiului.
Pute-a-câine. Mai multă muncă.
Am aşteptat să iasă înainte de a-mi începe discuţia cu Chade. El aşezase tava
departe de pergamente, în celălalt capăt al mesei.
— Nu mai încearcă să m-atace cu Meşteşugul. Dar îl foloseşte ca să mă insulte
fără martori. Ştie că tu nu-l poţi auzi. Nu ştiu de ce nu mă poate suferi în halul ăsta.
Nu i-am făcut nimic.
Chade a ridicat dintr-un umăr.
— Ei bine, trebuie să treceţi amândoi peste asta şi să lucraţi împreună. Prinţul
trebuie să fie însoţit în aventura lui de un soi de coterie de oameni care stăpânesc
Meşteşugul, chiar dacă n-o să poată primi forţă în plus decât de la un servitor. Fitz,
fă-i curte lui Thick şi cucereşte-l. Avem nevoie de el.
Nu i-am răspuns, şi a oftat.
— Vin? m-a îmbiat după ce s-a uitat în jur.
I-am arătat cana mea.
— Nu, mulţumesc. În seara asta beau ceai fierbinte.
— Oh, foarte bine. Chade a ocolit masa să vadă la ce lucram. Oh, ai dat gata
pergamentele despre Icefyre?
Am clătinat din cap.
— Încă nu. Nu cred c-o să găsim în ele ceva folositor. Despre dragonul ăsta nu
spun nimic clar. Povestesc doar despre cutremure, care dovedesc că pedepseşte
pe cineva fiindcă nu se poartă cum se cuvine, pentru ca omul să priceapă că trebuie
să se întoarcă pe calea cea dreaptă.
— Citeşte-le oricum până la sfârşit. S-ar putea să conţină totuşi ceva, să
amintească printre rânduri vreun amănunt pe care ne-ar prinde bine să-l ştim.
— Mă îndoiesc. Chade, chiar crezi că au un dragon? N-ar putea fi un şiretlic al
Ellianiei, ca să-şi amâne nunta trimiţându-l pe prinţ să caute ceva care nu există?
— Sunt sigur că-n gheaţa de pe Aslevjal e captivă o creatură. În pergamente foarte
vechi se spune de mai multe ori, în treacăt, c-a fost zărită. Câteva ierni în care a
nins foarte mult şi o avalanşă au ascuns-o vederii. Dar, pentru o vreme, călătorii
care ajungeau acolo se abăteau foarte mult din drum ca să se uite în gheţar şi-şi
dădeau cu părerea despre ceea ce desluşeau în interior.
M-am lăsat pe spătarul scaunului.
— Oh, minunat. Poate e o treabă pentru lopeţi şi fierăstraie de gheaţă, nu pentru
un prinţ şi o sabie.
Pe faţa lui Chade a licărit un zâmbet fugar.
— Ei, dacă trebuie să dăm repede deoparte gheaţa şi zăpada, cred c-avem o
metodă mai bună. Dar e totuşi nevoie de rafinament.
— Aha. Aşadar luna trecută, pe plajă, a fost mâna ta?
Auzisem zvonuri despre o detunătură însoţită de o străfulgerare de lumină, la care
fuseseră martori corăbierii de pe mai multe vase din port. Se întâmplase în miez de
noapte şi în toiul unui viscol. Toată lumea care povestea despre asta era
nedumerită. Nu zăriseră niciun fulger brăzdând cerul şi, într-o astfel de noapte, aşa
ceva nici nu era de aşteptat. Dar detunătura o auziseră cu toţii. Spulberase o
grămadă de piatră şi de nisip.
— Pe plajă? m-a întrebat Chade, ca şi cum s-ar fi mirat.
— Nu contează, m-am lăsat eu păgubaş, aproape cu uşurare.
Nu voiam să fiu amestecat în experienţele lui cu pulbere explozivă.
— Aşa e, a încuviinţat el. Avem de vorbit despre altele, mult mai importante. Cum
se descurcă prinţul la lecţiile de Meşteşug?
Am tresărit. Nu-i spusesem că Dutiful nu mai venise la lecţii. Mai întâi am încercat
să ocolesc răspunsul.
— Nu-l las să exerseze Meşteşugul cât timp e aici bingtownianul cu solzi, i-am
reamintit. Aşa că ne-am mulţumit să studiem manuscrisele…
Pe urmă mi-am dat brusc seama că era lipsit de sens să-i ascund adevărul, că nu
puteam ajunge departe minţindu-l.
— De fapt, după banchetul de rămas-bun n-a mai venit la lecţii. Cred că e încă
furios fiindcă a descoperit că m-am folosit de Meşteşug ca să-i dau o poruncă.
Chade s-a încruntat la auzul veştii.
— Ei, o să iau măsuri ca să-l readuc la sentimente mai bune. Indiferent cât de tare
s-a supărat, trebuie să-şi vadă de treabă. Mâine o să fie acolo. O să am grijă să-şi
poată petrece în fiecare dimineaţă o oră în plus cu tine fără să i se simtă lipsa. Să
trecem la Thick. Trebuie să-i dai şi lui lecţii, Fitz, sau măcar să-l faci să ţi se supună.
Nu mă interesează cum o să izbuteşti, dar îţi sugerez că mita e mai bună decât
ameninţările şi decât pedepsele. Şi-acum următoarea noastră însărcinare: cum
propui să începem să căutăm alţi tineri potriviţi să deprindă Meşteşugul?
M-am aşezat şi mi-am încrucişat braţele pe piept. M-am străduit să-mi reţin furia în
timp ce l-am întrebat:
— Înseamnă c-ai găsit un maestru care să-i înveţe după ce-i descoperi?
M-a privit încruntând din sprâncene.
— Te-avem pe tine.
Am clătinat din cap.
— Nu. Eu îl învăţ pe prinţ, la cererea lui. Iar tu m-ai silit să încerc să-l învăţ pe Thick.
Dar nu sunt maestru. N-aş fi nici dacă aş avea toate cunoştinţele necesare. Nu pot.
Îmi ceri să fac asta o viaţă. Să-mi iau în cele din urmă un ucenic, care să fie maestru
după moartea mea. N-am cum s-adun un grup de oameni şi să-i învăţ Meşteşugul
fără să le spun cine sunt. Şi asta n-o s-o fac.
M-a fixat îndelung cu privirea, cu buzele uşor întredeschise, ca răspuns la furia mea
reţinută. Asta a părut să le dea vorbelor mele avânt.
— Mai mult decât atât, aş prefera să mă laşi să găsesc eu însumi o cale de
împăcare cu prinţul. O să fie mai bine aşa. E ceva personal, între mine şi el. Şi vrei
să ştii când şi unde voi putea să-i dau lecţii lui Thick? Niciodată şi nicăieri, am
răspuns scurt. Nu mă poate suferi. Şi el e nesuferit, prost crescut şi pute. Şi, dacă
n-ai băgat de seamă, e încet la minte. E puţin cam periculos să-i încredinţăm lui
tainele magiei Farseer. Dar, chiar şi fără să ţinem cont de toate astea, mi-a respins
toate încercările de a-l învăţa ceva.
Ceea ce era adevărat, mi-am spus, luându-mi apărarea faţă de mine însumi. Thick
pusese repede capăt tuturor încercărilor mele de a sta de vorbă lăsându-mi mintea
într-un nor de insulte trimise prin Meşteşug.
— Şi e puternic. Dacă insist, aversiunea lui faţă de mine ar putea deveni violentă.
Ca să fiu sincer, mă sperie.
Sperasem să-l înfurii pe Chade, dar nu mi-a reuşit. S-a aşezat încet în faţa mea şi
a sorbit din paharul cu vin. M-a privit câteva clipe în tăcere, apoi a clătinat din cap.
— Aşa nu rezolvi nimic, Fitz, mi-a spus cu voce scăzută. Ştiu, te îndoieşti că vei
putea să-l instruieşti pe prinţ şi să-i aduni şi o coterie în timpul care ne-a mai rămas,
dar trebuie s-o facem. Mă încred în tine, sunt sigur că vei găsi o cale.
— Tu eşti cel convins că prinţul are nevoie să ia fiinţă coteria asta înainte de a pleca
în căutarea dragonului. Eu nici măcar nu sunt sigur că e o căutare în toată puterea
cuvântului şi cu atât mai puţin că o coterie o să-i fie de mai mult folos decât nişte
oşteni cu lopeţi.
— Totuşi, mai curând sau mai târziu, prinţul va avea nevoie de coteria asta. Aşa că
poţi începe s-o înfiinţezi de-acum. Chade s-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a
încrucişat braţele la piept. M-am gândit cum am putea găsi oameni potriviţi pentru
aşa ceva.
M-am holbat la el în tăcere. Îmi nesocotea cu inima uşoară refuzul de a deveni
maestru. Următoarele lui cuvinte m-au umplut de furie.
— Aş putea pur şi simplu să-l pun la treabă pe Thick. A găsit-o cu uşurinţă pe Nettle.
Poate, dacă îşi dă silinţa şi e răsplătit după fiecare izbândă, descoperă şi alţii.
— Pur şi simplu nu vreau să am de-a face cu Thick, am murmurat.
— Păcat, a ripostat Chade, cu voce la fel de înceată. Fiindcă mă tem că asta nu
mai ţine de ceea ce stabilim noi doi. Dă-mi voie să ţi-o spun pe şleau: e porunca pe
care ne-a dat-o regina. Ne-am întâlnit azi-dimineaţă şi am discutat câteva ore
despre Dutiful şi căutarea în care va porni. E de aceeaşi părere cu mine, trebuie să
existe o coterie care să-l însoţească. M-a întrebat ce oameni am găsit. I-am vorbit
despre Thick şi Nettle. Vrea să înceapă imediat instruirea lor.
Mi-am încrucişat braţele şi am mai păstrat o vreme tăcerea. Eram şocat, nu doar
fiindcă voiau s-o amestece pe Nettle. În Regatul Munţilor, copii de soiul lui Thick
erau de obicei abandonaţi la scurt timp după naştere. Îmi imaginasem că ideea de
a avea un astfel de om în slujba fiului ei avea s-o îngrozească pe regină. De fapt,
fusesem sigur c-avea s-o respingă. Mă surprindea încă o dată.
— A trimis deja pe cineva după Nettle? am întrebat imediat ce am putut vorbi fără
să-mi tremure glasul.
— Nu încă. Vrea să se ocupe ea însăşi de toate astea, cu mult tact. Ştim că, dacă
va cere aşa ceva, Burrich ar putea să refuze iarăşi. Dacă va fi o poruncă, ei bine,
niciunul dintre noi nu ştie ce va face el. Regina vrea să fie de acord şi Burrich, şi
fata. De aceea trebuie să se gândească bine la cuvintele în care să-şi îmbrace
dorinţa şi, în clipa de faţă, solia din Bingtown îi înghite tot timpul. După plecarea
negustorilor, regina îi va invita aici pe Burrich şi pe Nettle ca să le explice de ce e
nevoie de ei amândoi. Şi, poate, şi de Molly. Fireşte, a adăugat, cu multă grijă, dacă
nu cumva preferi să le vorbeşti tu în numele reginei. Atunci Nettle şi-ar putea începe
lecţiile mai curând.
Am tras aer în piept.
— Nu. Nu prefer. Iar Kettricken n-ar trebui să-şi piardă timpul gândindu-se cum să-
i înduplece. Pentru că eu unul n-o s-o învăţ pe Nettle Meşteşugul.
— M-am gândit c-o să răspunzi aşa, mânat de sentimente. Numai că sentimentele
nu au ce căuta aici, Fitz. E porunca reginei noastre. N-avem de ales, trebuie să ne
supunem.
M-am gârbovit pe scaun. Am simţit gustul înfrângerii amar ca fierea. Aşadar se
întâmplase. Regina poruncise să-mi fie sacrificată fiica pentru binele moştenitorului
Farseer. Tihna vieţii şi siguranţa căminului ei nu însemnau nimic pe lângă nevoile
arzătoare ale tronului. Mă mai izbisem de aşa ceva. Cândva crezusem că nu
puteam decât să mă supun. Dar fusese gândul unui Fitz mai tânăr. Mi-am îngăduit
să chibzuiesc câteva clipe. Kettricken, prietena mea şi soţia unchiului meu Verity,
era o Farseer prin căsătorie. Jurăminte din copilărie, din adolescenţă şi din tinereţe
mă legau de Farseeri, mă obligau să mă supun poruncilor lor, neprecupeţindu-mi
nici măcar viaţa. Pentru Chade, datoria mea părea mai presus de orice dubiu. Dar
ce însemna un jurământ? Cuvinte rostite cu glas tare şi cu bună intenţie de a le
respecta. Pentru unii nu erau decât atât, simple cuvinte pe care le puteai da uitării
când se schimba ceva în inima ta. Bărbaţi şi femei care se juruiseră unul altuia se
întâlneau pe furiş cu altcineva sau pur şi simplu îşi părăseau perechea. Oştenii
care-i juraseră credinţă unui lord dezertau în iernile cu prea mult ger şi prea puţină
hrană. Nobilii care se dedicau unei cauze o abandonau dacă puteau trage mai multe
foloase intrând în tabăra opusă. Prin urmare, chiar eram obligat să mă supun
reginei? Mâna mi s-a dus la mica insignă în formă de vulpe înfiptă în cămaşă, pe
dedesubt.
Aveam o sută de motive să nu-i îndeplinesc porunca şi, dintre ele, niciunul n-avea
legătură cu Nettle. Îi spusesem mai înainte lui Chade că Meşteşugul era o magie
care ar fi putut fi lăsată să se stângă. Însă mă lăsasem convins să-l învăţ pe Dutiful.
Citirea manuscriselor despre Meşteşug nu mă ajutase să fiu sigur că hotărârea mea
era corectă. În acele pergamente date uitării întrezărisem o sferă a Meşteşugului
cu mult mai vastă decât cutezase vreodată Verity să şi-o imagineze. Mai rău decât
atât, cu cât citeam mai mult, cu atât mai bine îmi dădeam seama că nu aveam o
bibliotecă plină cu scrieri despre Meşteşug, ci numai fragmente din ea.
Manuscrisele noastre descriau îndatoririle profesorilor sau cele mai sofisticate
întrebuinţări ale acestei magii. Probabil că existaseră şi altele, despre elementele
sale de bază şi despre modul în care puteai să capeţi nişte deprinderi şi să ţi le
controlezi la un nivel cerut de cele mai avansate scopuri. Dar pe acelea nu le
aveam. Numai El ştia care le fusese soarta. Crâmpeiele de cunoştinţe pe care le
întrezărisem mă convinseseră că Meşteşugul oferea puteri aproape egale cu ale
zeilor. Cu ajutorul lui puteai să răneşti sau să vindeci, să iei lumina ochilor sau s-o
dăruieşti, să încurajezi sau să nimiceşti. Nu credeam că eram destul de înţelept ca
să stăpânesc o asemenea putere şi, cu atât mai puţin, să hotărăsc cine s-o
primească şi cine nu. În schimb, pe măsură ce citea mai mult, Chade îşi dorea cu
o tot mai mare lăcomie să stăpânească acea magie care-i fusese refuzată din
pricina naşterii lui nelegitime. Ceea ce putea oferi Meşteşugul îl umplea de un
entuziasm care mă înspăimânta adesea. Iar faptul că insista să se aventureze pe
tărâmul său de unul singur mă speria în alt mod. Dar în ultima vreme nu mai vorbise
despre asta şi speram că nu izbândise.
Însă nu cutezam să sper că asta lăsa pe seama mea luarea unei hotărâri. Aş fi putut
să refuz să mă supun reginei, aş fi putut fugi, dar Chade ar fi continuat să studieze
Meşteşugul fără mine. Voinţa lui era puternică, aşa cum îi era şi dorinţa de a
deprinde Meşteşugul. Nu s-ar fi mulţumit să înveţe el, ar fi încercat să-i dea lecţii lui
Dutiful; şi poate şi lui Thick. Şi lui Nettle, mi-am dat apoi seama. Fiindcă, în ochii lui,
Meşteşugul nu era periculos, ci ispititor. Şi se considera îndreptăţit să-l
stăpânească. Era un Farseer, şi magia Farseerilor i se cuvenea de drept, dar acest
drept îi fusese negat de propria naştere, fiindcă era un Farseer bastard. Ca şi fiica
mea.
M-am trezit punând brusc degetul pe o rană în care-mi mustea puroiul de mulţi ani.
Magia Farseer. Asta era Meşteşugul. Se presupunea că orice membru al familiei
regale avea „dreptul” să şi-o însuşească. Iar această presupunere era urmată de
ideea că un Farseer era destul de înţelept ca s-o folosească oriunde în lume. Născut
în patul cui nu trebuia, Chade fusese socotit nedemn şi i se negase cu brutalitate
dreptul de a deprinde Meşteşugul. Poate că n-avusese niciodată talentul necesar
pentru a-l stăpâni; sau poate că acest talent i se ofilise, neglijat. Dar nedreptatea
care i se făcuse neoferindu-i-se prilejul să-l înveţe continua să-l macine pe bătrânul
asasin chiar şi după atâta vreme. Eram sigur că, în spatele dorinţei mistuitoare de
a se trece din nou la întrebuinţarea Meşteşugului, se ascundea ambiţia lui
zădărnicită. Avea impresia că eu o lipseam pe Nettle de ceva care i se cuvenea,
aşa cum i se întâmplase lui? L-am privit. Dacă el, Verity şi Patience n-ar fi intervenit
în favoarea mea, aş fi putut fi şi eu în situaţia lui.
— Eşti foarte tăcut, a spus cu blândeţe.
— Mă gândesc, am răspuns.
S-a încruntat.
— E porunca reginei, Fitz. Nu o cerere la care să te gândeşti cum răspunzi. De data
asta trebuie să te supui.
Nu o cerere la care să te gândeşti cum răspunzi. În tinereţea mea, trecusem atât
de des la fapte fără să stau pe gânduri. Îmi făcusem pur şi simplu datoria. Dar pe
atunci fusesem un băieţandru.
Acum eram bărbat. Şi nu oscilam între a-mi face sau nu datoria, ci între ce era bine
şi ce era rău. Am privit întrebarea de departe, ca s-o văd într-un tablou cât mai larg.
Era bine să-i dau unei alte generaţii lecţii de Meşteşug şi să-l păstrez astfel în lumea
noastră? Era bine să las tot ce se ştia despre el să se piardă, ca să nu mai poată fi
folosit de oameni? Dacă existau întotdeauna unii care n-aveau dreptul să-l înveţe,
nu era mai bine să i-l interzic întregii omeniri? Cunoştinţele despre magie erau
aidoma obiectelor de preţ adunate rând pe rând într-un tezaur, sau nu reprezentau
decât un talent cu care te năşteai sau nu, ca acela de a trage bine cu arcul sau de
a cânta fără cusur fiecare notă a unei melodii?
Mă simţeam asediat de întrebările care mi se învârtejeau în minte. Din inimă striga
la mine o alta. Nu puteam face nimic ca s-o feresc pe Nettle de asta? Pentru că nu
puteam suporta. Nu puteam suporta să văd că tot ce sacrificasem devenea zadarnic
fiindcă secretul naşterii ei şi al supravieţuirii mele le erau brusc dezvăluite celor
cărora le puteau face cel mai mult rău. Puteam refuza să-i iniţiez pe alţii în tainele
Meşteşugului, dar nu puteam păstra pacea vieţii ei. Puteam s-o răpesc de-acasă şi
să fug, dar urmările s-ar fi dovedit exact atât de dezastruoase cum mă temeam.
Când mă învăţase Kettle jocul cu pietre, modul în care priveam lumea se schimbase
pe neaşteptate. Pe atunci lupul se afla alături de mine. Văzusem pietrele mici,
aşezate în locurile unde se încrucişau liniile de pe pânza de joc, ca pe o stare a
lucrurilor nicidecum neschimbătoare, ci ca pe un punct din fluxul bogat al
posibilităţilor. Nu puteam câştiga partida cu Chade spunând nu. Dar dacă aş fi spus
da!
Alegi întotdeauna să te laşi încătuşat de ceea ce eşti. Acum lasă ceea ce eşti să te
elibereze.
Gândul mi-a pătruns nepoftit în minte şi mi-am ţinut răsuflarea.
Ochi Întunecaţi?
M-am întins spre gândul acela, dar venise de nicăieri, ca vântul. Nu ştiam dacă era
al altcuiva şi mi-l adusese Meşteşugul sau dacă se înălţase din adâncul fiinţei mele.
Dar, de oriunde ar fi apărut, purta pecetea adevărului. L-am întors pe toate părţile
cu delicateţe, ca şi cum m-ar fi putut tăia. Aşadar mă încătuşa ceea ce eram. Şi
eram un Farseer. Dar într-un mod straniu, distanţat, care mă elibera.
— Vreau o făgăduinţă, am spus tărăgănând cuvintele.
Chade a simţit schimbarea din mine. Şi-a lăsat paharul jos cu băgare de seamă.
— Vrei o făgăduinţă?
— Între regele Shrewd şi mine nimic n-a rămas nerăsplătit. Eu am fost omul lui. În
schimb, el s-a îngrijit de nevoile mele trupeşti şi sufleteşti, a avut în vedere să
primesc învăţătură. Şi a făcut totul foarte bine, dar am înţeles asta întru totul abia
când am ajuns bărbat în toată firea. Vreau acum o făgăduinţă asemănătoare.
Chade m-a privit pe sub sprâncenele încruntate.
— Îţi lipseşte ceva? Bine, ştiu că odaia în care locuieşti lasă mult de dorit, dar, aşa
cum ţi-am mai spus, cea în care ne aflăm acum poate fi modificată oricum ai vrea,
ca să fie pe potriva nevoilor tale. Calul tău pare bun, dar, dacă vrei unul şi mai bun,
pot aranja…
— Nettle, am spus cu voce joasă.
— Vrei să i se poarte ei de grijă? Se poate face cu uşurinţă dac-o aducem aici, să
fie educată şi să aibă prilejul să cunoască tineri bine situaţi…
— Nu. Nu vreau să i se poarte de grijă. Vreau să fie lăsată în pace.
A clătinat din cap cu încetineală.
— Fitz, Fitz. Ştii că aşa ceva nu-ţi pot oferi. Regina a poruncit să fie adusă aici şi să
înveţe.
— Nu ţi-o cer ţie. I-o cer reginei mele. Dacă primesc să devin Maestrul Meşteşugului
la curtea ei, trebuie să mă lase să învăţ pe cine vreau, în taină şi în felul meu. Şi
trebuie să-mi făgăduiască, în primul rând, c-o să-mi lase fiica în pace. Pentru
totdeauna.
Pe faţa lui s-a aşternut o expresie nemaipomenită. În ochi i s-a aprins, nebuneşte,
speranţa că aveam să fiu Maestru al Meşteşugului. Dar cerusem un preţ care-l
speria.
— Vrei să-ţi făgăduiască regina ta ceva? Nu ţi se pare că astfel ceri prea mult?
Mi s-au încordat fălcile.
— Poate că da. Dar, poate pentru prea mult timp, Farseerii au cerut prea mult de la
mine.
A tras aer pe nări îndelung. Ştiam că-şi ţinea furia în frâu mulţumită speranţei. Mi-a
vorbit protocolar, cu o răceală de gheaţă:
— O să aduc la cunoştinţa Maiestăţii Sale cererea ta şi o să-ţi transmit răspunsul.
— Te rog, am zis curtenitor, cu glas scăzut.
S-a ridicat ţeapăn şi s-a îndepărtat fără să mai scoată niciun cuvânt. După tăcerea
lui, mi-am dat seama că era mai furios decât crezusem. Am avut nevoie de câteva
clipe ca să înţeleg. Nu eram la fel ca el, nici ca Farseer, nici ca asasin. Nu eram
sigur că asta mă făcea un om mai bun decât el. Tânjeam să-l las să plece, dar ştiam
că mai aveam şi altele de discutat.
— Chade, înainte de a pleca, mai am ceva să-ţi spun. Cred că pe coridoarele
noastre secrete e un spion.
Şi-a lăsat furia deoparte, retrăgându-se aproape vizibil din braţele ei. Când s-a
întors spre mine, am ridicat castronul ca să-i arăt şobolanul.
— L-a omorât dihorul, azi-noapte. Am simţit pe cineva suferind pentru moartea lui.
Cred că era tovarăş de Har cu cineva din Buckkeep. Ar putea fi cel pe care l-am
întâlnit pe drum, în noaptea dinainte de logodna prinţului.
Cu o strâmbătură de dezgust, Chade s-a aplecat asupra şobolanului şi l-a împuns
cu degetul.
— Putem afla în vreun fel de cine-l lega Harul?
Am clătinat din cap.
— Nu cu certitudine. Dar moartea lui a îndurerat profund pe cineva. Cred că va
avea nevoie de cel puţin o zi ca să-şi revină. Prin urmare, dacă din vârtejul vieţii la
curte dispare cineva vreme de o zi sau mai mult, poate-o să vrei să-i faci o vizită,
să afli de ce suferă.
— O să fac cercetări. Crezi aşadar că e un nobil?
— Asta e partea cea mai grea. Ar putea fi orice bărbat şi orice femeie, dintre nobili,
dintre servitori şi dintre menestreli. Ar putea fi cineva care-a locuit aici toată viaţa lui
sau cineva care-a sosit după ce-a început sărbătorirea logodnei.
— Bănuieşti pe cineva?
M-am încruntat o clipă.
— Am putea urmări cu cea mai mare atenţie familia Bresinga şi însoţitorii săi. Dar
numai pentru că ştim că unii dintre ei au Har şi sunt plini de simpatie pentru alţii,
înzestraţi cu Har.
— Sunt puţini. Civil Bresinga se află aici, cu un singur valet, un paj şi, cred, şi cu un
grăjdar pentru calul lui. O să văd ce se ştie despre ei.
— Mă intrigă c-a rămas aici, când atât de mulţi alţi nobili s-au întors pe domeniile
lor. Poţi pune întrebări, discret, ca să aflăm de ce?
— A devenit prieten foarte bun cu prinţul. E în interesul familiei lui să profite de asta.
Dar o să mă interesez, fără zarvă, cum stau lucrurile la Galekeep. Ştii că am pe
cineva acolo.
Am dat din cap cu gravitate.
— Mi-a spus că servitorimea e în declin de vreo lună încoace. Slujitorii mai bătrâni
au plecat, iar cei noi par să nu cunoască bunele maniere şi sunt nesupuşi. Mi-a
povestit c-a fost un incident cu nişte ajutoare noi de la bucătărie care s-au servit cu
vin din pivniţă. Bucătăreasa i-a găsit beţi şi s-a supărat cu atât mai tare când a aflat
că furau băutură de mai multă vreme. Şi, când a văzut că lady Bresinga nu-i dă
afară pe vinovaţi, a plecat ea, după ce fusese bucătăreasă acolo câţiva ani buni. S-
ar părea că s-au schimbat şi oaspeţii primiţi la castel. Nu mai vin nobilii de ţară, şi
nici alţii, tot de rang mărunt, care îi erau de obicei oaspeţi; în locul lor a găzduit
câteva grupuri de vânători care mi s-au părut lipsiţi de rafinament, ba chiar
grosolani.
— Ce crezi că înseamnă?
— Poate că lady Bresinga face alianţe noi. Bănuiesc că noii ei prieteni sunt, în cel
mai bun caz, oameni cu Har, dacă nu cumva chiar Pestriţi. Totuşi, e posibil să n-o
facă de bunăvoie. Iscoada mea spune că-şi petrece din ce în ce mai mult timp
singură în odăile ei, chiar şi când „oaspeţii” stau la masă.
— Ai pus mâna pe câte ceva din corespondenţa ei cu Civil?
Chade a clătinat din cap.
— Pe nimic în ultimele două luni. S-ar părea că nu-şi scriu.
A fost rândul meu să clatin din cap.
— Mi se pare din cale-afară de bizar. Acolo se întâmplă ceva. Trebuie să-l
supraveghem pe Civil mai îndeaproape ca oricând. Am oftat. Şobolanul ăsta e
prima dovadă a activităţii Pestriţilor după ramura spânzurată a lui Laurel. Speram
că s-au potolit.
Chade a răsuflat adânc şi prelung. S-a întors la masă şi s-a aşezat.
— Au mai fost şi altele, a spus încet. Dar, ca şi de data asta, n-au sărit în ochi.
Era o noutate.
— Oh?
Şi-a dres glasul.
— Regina a izbutit să pună capăt execuţiilor oamenilor cu Har din Buck. Sau cel
puţin execuţiilor publice. Bănuiesc că s-ar putea să continue în oraşele mici şi în
sate, dar veştile nu ajung până la noi. Sau s-ar putea face sub pretextul pedepsei
pentru o altă fărădelege. Dar, în loc de execuţii, s-au săvârşit crime. Îi omoară lumea
pe cei cu Har? Sau Pestriţii se ridică împotriva unora de-ai lor, ca să-i silească să li
se supună? Nu putem spune. Ştim doar că omorurile continuă.
— Am mai vorbit despre asta. Aşa cum spuneai, regina Kettricken nu poate face
mai nimic ca să-i oprească, am zis pe ton neutru.
A scos un sunet scurt din fundul gâtului.
— Mi-ai fi de mare ajutor dac-ai putea s-o convingi pe ea de asta. Povestea o
macină într-o foarte mare măsură, Fitz. Şi nu numai fiindcă fiul ei are Har.
Mi-am înclinat fruntea, înţelegând că regina îşi făcea griji şi pentru mine.
— Şi în afara ţinutului Buck? am întrebat.
— Acolo e mult mai complicat. Ducilor nu le-a plăcut niciodată să amestece prea
mult Coroana în ceea ce numesc ei problemele „interne” ale puterii şi justiţiei. Să le
ceri celor din Farrow sau lui Tilth să nu mai condamne oamenii la moarte fiindcă au
Har e ca şi cum le-ai cere celor din Shoaks să-şi înceteze atacurile de hărţuire de
la hotarul cu Chalced.
— Hotarul ăla a fost întotdeauna o pricină de ceartă între ei.
— Iar în Farrow şi Tilth i-au omorât întotdeauna pe cei cu Har.
— Nu e pe de-a-ntregul adevărat.
M-am lăsat pe spătarul scaunului. Primisem, spre încântarea mea, îngăduinţa să
citesc pergamentele din colecţia lui Chade şi pe cele aflate în biblioteca din castel.
Înainte de Prinţul Pestriţ, Harul era privit în aceeaşi lumină ca magia tămăduitoare.
Nu ca o putere foarte mare, dar, dacă o avea cineva, o avea şi gata. Nu era văzut
ca un ticălos dezgustător.
— Ei, da, a recunoscut Chade. Aşa e. Dar oamenii au acum o altă părere, atât de
bine înrădăcinată încât e imposibil să le-o scoţi din cap. Lady Patience a făcut tot
ce era cu putinţă în Farrow. Ori de câte ori n-a putut împiedica o execuţie, i-a
pedepsit pe toţi cei amestecaţi. Nimeni n-o poate învinovăţi că n-a încercat să
schimbe lucrurile. Chade şi-a muşcat buza de sus. Regina a primit săptămâna
trecută un mesaj anonim.
— De ce nu mi s-a spus? am întrebat imediat.
— De ce să ţi se fi spus? mi-a răspuns el c-o altă întrebare. Pe urmă, când m-am
încruntat, a continuat pe un ton mai blând. Nu era mare lucru de spus. Mesajul nu
conţinea nicio cerere şi nicio ameninţare. Era o simplă listă a oamenilor cu Har
executaţi în tot regatul în ultimele şase luni. A oftat. O listă lungă. Patruzeci şi şapte
de nume. M-a privit lăsându-şi capul pe-o parte. Nu purta însemnul Pestriţilor, calul
ăla al lor. De aceea credem c-a fost trimis de o altă facţiune a celor cu Sânge
Străvechi.
Am rămas o vreme pe gânduri.
— După părerea mea, Chade, cei cu Sânge Străvechi ştiu că regina îşi pleacă
urechea către ei. Cred că-i dau de ştire ce se petrece, ca să vadă ce va face ea. Să
nu facă nimic ar fi o greşeală.
A dat din cap, deşi nu părea încântat că-şi trăda mulţumirea.
— Aşa am zis şi eu. Regina spune că izbutim într-o tot mai mare măsură să
câştigăm încrederea celor cu Sânge Străvechi. Nu i-ar fi trimis lista dacă n-ar fi
crezut că ea poate face ceva. Ne străduim să găsim rudele celor ucişi. Pe urmă
regina va înştiinţa toate ducatele că trebuie să le plătească preţul sângelui.
— Mă îndoiesc c-o să le puteţi găsi rudele. Toată lumea se fereşte să dezvăluie că
se înrudeşte cu cineva înzestrat cu har.
A dat iarăşi din cap.
— Am găsit totuşi câteva. Iar aurul cuvenit celorlalţi ca răscumpărare pentru
sângele vărsat va fi păstrat aici, în Buckkeep, în grija vistiernicului reginei. Dacă n-
o să-i găsească, se vor face pancarte pe care va sta scris că rudele celor ucişi pot
veni la noi să primească răscumpărarea.
M-am gândit şi la asta.
— Multora o să le fie frică s-apară. Aurul poate fi privit ca momeală. Dintre nobili,
unii se vor gândi că merită să-l dea ca să scape de toţi cei cu Sânge Străvechi din
ţinuturile lor. Ca atunci când plăteşti pe cineva ca să-ţi prindă şobolanii.
Chade şi-a lăsat capul în piept şi şi-a frecat tâmplele. Când şi-a ridicat fruntea şi m-
a privit, i-am văzut pe faţă oboseala.
— Facem tot ce ne stă în puteri, FitzChivalry. Ai o idee mai bună?
Am căzut din nou pe gânduri câteva clipe.
— Nu tocmai. Dar aş vrea să văd pergamentele pe care le-au trimis. Pe ăsta, cu
lista, şi pe celelalte, de mai înainte. Mai ales pe cel sosit imediat după ce l-au luat
pe Prinţ.
— Dacă vrei să le vezi, atunci le vei vedea.
În glasul lui era ceva aparte. Mi s-a zbârlit părul pe ceafă. Am vorbit cu prudenţă.
— Am mai spus deja că vreau să le văd. De mai multe ori. Şi chiar vreau, Chade.
Când pot s-arunc o privire asupra lor?
S-a uitat la mine pe sub sprâncenele lăsate. Pe urmă s-a ridicat şi s-a îndreptat
încet, cu paşi apăsaţi, spre raftul lui cu pergamente.
— Cred că, în cele din urmă, va trebui să-mi afli oricum toate secretele, a spus, fără
tragere de inimă.
Apoi, fără să-mi dau seama cum, a apăsat pe ceva care-a pornit un mecanism.
Ornamentul de deasupra raftului s-a lăsat în jos. El şi-a strecurat mâna în interior
şi, o clipă mai târziu, a scos trei suluri de pergament. Toate erau mici şi rulate strâns,
în cilindri uşor de ascuns în pumn. M-am ridicat la rândul meu, însă a închis locaşul
înainte de-a apuca să văd ce mai conţinea.
— Cum l-ai deschis? am întrebat.
Mi-a zâmbit scurt.
— Am spus „în cele din urmă”, Fitz. Nu „azi”.
Tonul era al mentorului meu de odinioară. Părea să fi uitat că-l supărasem mai
înainte. A venit lângă mine şi mi-a întins cele trei suluri.
— Eu şi Kettricken am avut motivele noastre. Sper c-o să le găseşti întemeiate.
Am luat pergamentele, dar, înainte de a-l desface pe primul, stativul cu băuturi s-a
rotit iarăşi şi a intrat Thick. Mi-am ascuns în mânecă toate cele trei misive, cu o
mişcare atât de mult exersată, încât o făceam aproape din instinct.
— Iar acum trebuie să plec, FitzChivalry, a spus Chade. Apoi s-a întors spre netot.
— Thick. Ar fi trebuit să te întâlneşti cu Tom azi, mai devreme. Acum, dacă tot
sunteţi amândoi aici, vreau să petreceţi un timp împreună. Vreau să fiţi prieten.
Bătrânul asasin mi-a aruncat o ultimă privire nimicitoare. Sunt sigur c-o să vă facă
plăcere să staţi de vorbă. Eu vă spun noapte bună.
Şi cu asta a plecat. Oare în glas i se simţise uşurarea fiindcă putea s-o facă? A ieşit
în grabă, înainte de a se închide stativul în urma lui Thick.
Servitorul încet la minte adusese de două ori mai multe lemne ca de obicei într-o
bandulieră de pânză, agăţată de un umăr. S-a uitat în jur, probabil surprins că
bătrânul plecase cu atâta iuţeală.
— Lemne, mi-a spus.
Şi-a aruncat povara pe podea, şi-a îndreptat umerii şi mi-a întors spatele, gata să
plece şi el.
— Thick.
Vocea mea l-a oprit. Chade avusese dreptate. Trebuia să-l deprind măcar să mi se
supună.
— Ştii că altceva trebuia să faci. Stivuieşte lemnele în suportul de lângă cămin.
S-a uitat urât la mine, strângând din umeri şi frecându-şi mâinile butucănoase. Pe
urmă a prins legătura de pânză de un capăt şi a târât-o spre cămin, împrăştiind în
urmă surcele, sfărâmături de scoarţă de copac şi murdărie. Nu i-am spus nimic. S-
a ghemuit lângă mormanul de lemne şi a început să le stivuiască cu şi mai multă
vigoare şi cu mai mult zgomot decât ar fi trebuit. Muncea aruncându-mi des priviri
peste umăr, dar n-am reuşit să-mi dau seama dacă ochii lui mijiţi însemnau
duşmănie sau teamă. Mi-am umplut paharul cu vin şi m-am străduit să nu-i dau
atenţie. Trebuia să fac ceva, cumva, ca să nu-l văd în fiecare zi. Nu-l voiam în
preajma mea şi cu atât mai puţin nu-mi doream să-i dau lecţii. De fapt, trupul lui
diform şi mintea lui ceţoasă mă umpleau de un anumit fel de repulsie.
Aşa cum nu mă putuse Galen suferi pe mine. Cum nu-şi dorise el să mă înveţe pe
mine.
Gândul mi-a tras un ghiont într-o vânătaie dureroasă, de care nu scăpasem cu
adevărat niciodată. Uitându-mă cum muncea Thick, ursuz, m-am simţit pentru o
clipă copleşit de vinovăţie. Nu ceruse el să devină o unealtă a coroanei Farseerilor,
aşa cum nu cerusem nici eu. Nu hotărâse el să se nască diform şi încet la minte.
Mi-a trecut prin cap că exista o întrebare pe care nu i-o pusese nimeni, una care mi
s-a părut dintr-odată foarte importantă. Una care punea întreaga problemă a
coteriei lui Dutiful într-o altă lumină.
— Thick, am spus.
A mârâit. Am păstrat tăcerea până când i s-a domolit furia cu care stivuia lemnele
şi s-a întors să se uite urât la mine. Probabil că nu era cel mai bun moment ca să-l
întreb ceva. Dar mă îndoiam că exista vreunul favorabil pentru ceea ce voiam să
vorbesc cu el. Când am fost sigur că aveam parte de atenţia lui, că ochii lui mici mă
ţintuiau, i-am vorbit iarăşi.
— Thick, ţi-ar plăcea să te învăţ Meşteşugul?
— Ce?
Părea bănuitor, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l iau în bătaie de joc.
Am respirat adânc.
— Ai un talent.
S-a încruntat mai tare. M-am grăbit să-l lămuresc.
— Ceva pe care-l poţi face mai bine decât alţii. Ceva de care te foloseşti ca să-i
împiedici pe oameni să te vadă. Şi ca să mă insulţi fără să te-audă Chade. Ca atunci
când îmi spui „pute-a-câine”.
Asta i-a smuls un zâmbet dispreţuitor. Nu i l-am luat în seamă.
— Ţi-ar plăcea să te învăţ cum să-l foloseşti în alte feluri? Să-l foloseşti bine, ca să
te-ajute să-ţi slujeşti prinţul?
N-a stat pe gânduri.
— Nu.
Mi-a întors spatele şi s-a apucat din nou să stivuiască lemnele.
Iuţeala cu care-mi răspunsese m-a surprins întrucâtva.
— De ce nu?
S-a lăsat pe călcâie şi a tras cu ochiul la mine peste umăr.
— Am destul de lucru.
Şi-a mutat privirea grăitoare de la mine la lemne.
Pute-a-câine.
Termină cu asta.
— Ei, de lucru avem cu toţii. Aşa-i viaţa.
Nu mi-a răspuns, a continuat să pună lemnele la locul lor făcând înadins cât mai
mult zgomot. M-am hotărât să nu iau în seamă asta. Şi m-am întrebat cum l-aş fi
putut face să se poarte măcar o idee mai frumos. Fiindcă mi-am dorit brusc să-l
învăţ. Aş fi putut începe să mă ocup de el, dovedindu-i astfel reginei devotamentul
meu. Oare Thick putea fi mituit, aşa cum mă sfătuise Chade, ca să încerce să înveţe
Meşteşugul? Puteam cumpăra siguranţa fiicei mele ademenindu-l pe el?
— Ce-ţi doreşti tu, Thick? l-am întrebat.
Asta l-a făcut să încremenească. S-a întors spre mine încruntându-se.
— Ce?
— Ce-ţi doreşti? Ce te-ar face fericit? Ce vrei de la viaţă?
— Ce vreau eu? M-a privit îngustându-şi ochii, ca şi cum mi-ar fi putut înţelege mai
bine cuvintele dacă mă vedea mai bine. Ce vreau să am? Ce vreau să fie al meu?
Am dat din cap după fiecare întrebare, încuviinţând. S-a ridicat încet, scărpinându-
şi ceafa. În timp ce se gândea, şi-a ţuguiat buzele, cu vârful limbii vizibil între ele.
— Vreau… vreau eşarfa aia roşie a lui Rowdy.
A tăcut şi m-a privit posomorându-se. Probabil se aştepta să-i spun că n-o putea
primi. Nici măcar nu ştiam cine era Rowdy.
— O eşarfă roşie. Cred că-ţi pot face rost de ea. Şi altceva?
S-a holbat pur şi simplu la mine vreme de câteva minute.
— Şi o prăjitură roz, ca s-o mănânc eu pe toată. Nu una arsă. Şi… şi un pumn întreg
de stafide.
S-a oprit şi m-a privit provocator.
— Şi ce altceva? l-am întrebat.
Din tot ce ceruse, nimic nu părea greu de găsit.
S-a uitat la mine cu atenţie, apropiindu-se. Credea că-mi bat joc de el.
M-am străduit să-mi îmblânzesc vocea cât mai mult cu putinţă.
— Dacă ai primi acum toate astea, ce altceva ţi-ai mai dori?
— Dacă eu… stafide şi prăjitură?
— Stafide şi prăjitură, şi o eşarfă roşie. Şi ce altceva?
Buzele i se mişcau şi îşi mijea ochii mici. Cred că nu se gândise niciodată că şi-ar
fi putut dori mai mult de-atât. Dacă voiam să folosesc mita, trebuia să-l învăţ să fie
lacom. Pe de altă parte, lucrurile atât de simple după care tânjea, gândindu-se că
era imposibil să le primească, mi-au sfâşiat inima. Nu voia să fie plătit mai bine, nici
să aibă mai mult timp liber. Nu voia decât lucruri mărunte, mici plăceri care să-i facă
o viaţă grea suportabilă.
— Vreau… un cuţit ca al tău. Şi una dintre penele alea, o pană de-aia mare, cu ochi
în ea. Şi un fluier. Un fluier roşu. Am avut unul – mămica mea mi-a dat un fluier
roşu, un fluier roşu pe un şnur verde. S-a încruntat mai tare, adunându-şi gândurile.
Dar ei mi l-au luat şi mi l-au făcut bucăţi.
În clipa următoare a amuţit, respirând hârşâit pe măsură ce-şi amintea. M-am
întrebat cu cât timp în urmă se întâmplase. Se străduia din răsputeri să-şi aducă
aminte, strângând din ochi atât de tare încât aproape îi închisese. Îl crezusem prea
netot ca să poată avea amintiri din copilărie. Imaginea pe care mi-o formasem
despre el se schimba cu iuţeală. Cu siguranţă că mintea lui nu lucra la fel de bine
ca e mea şi ca a lui Chade, dar lucra totuşi. A clipit de mai multe ori şi a răsuflat
prelung, tremurător. A vorbit din nou cu un suspin. Cuvintele lui, trunchiate în cele
mai fericite cazuri, deveniseră aproape de neînţeles.
— N-au vrut să sufle-n el. „Puteţi să suflaţi în el”, le-am zis eu. „Dar mi-l daţi pe
urmă înapoi.” Şi nici măcar n-au suflat. L-au făcut bucăţi. Şi au râs de mine. Fluierul
meu roşu, pe care mi l-a dat mămica mea.
Poate că, aşa cum plângea, cu limba ieşită printre buze, după fluierul lui, omuleţul
bondoc avea ceva caraghios. Cunoşteam mulţi oameni care ar fi râs cu poftă. Însă
eu mi-am ţinut răsuflarea. Suferinţa radia din el cum radiază căldura din flăcări şi-
mi aprindea propriile amintiri din copilărie, de mult îngropate în uitare. Nepăsarea
cu care mă îmbrâncea Regal când mă întâlnea pe coridoare, sau jucăriile pe care
mi le călcase în picioare când stăteam cu ele pe podea, într-un colţ din Sala Mică.
În mine s-a surpat ceva, un zid pe care-l înălţasem ca să mă despartă de Thick,
fiindcă văzusem atât de multe deosebiri între noi. La urma urmelor, era încet la
minte şi gras, stângaci, diform şi necioplit. Neîngrijit, împuţit şi mojic. Proscris într-
un castel al bogăţiei şi plăcerii în aceeaşi măsură în care mă simţisem eu, nu când
eram doar un puşti fără nume, care trăia printre câini. Vârsta lui nu conta. Brusc, n-
am mai văzut decât un copil, un băiat care n-avea să devină niciodată bărbat, care
n-avea să poată spune nicicând că astfel de suferinţe făceau parte dintr-un trecut
în care fusese vulnerabil. Thick avea să fie întotdeauna vulnerabil.
Avusesem de gând să-l mituiesc. Avusesem de gând să aflu ce-şi dorea, ca să-i
flutur recompensa în faţa nasului, momindu-l să-mi facă pe plac. Nu cu cruzime,
doar ca troc, oferindu-i-o în schimbul supunerii. Nu s-ar fi deosebit prea mult de
modul în care mă cumpărase bunicul meu. Regele Shrewd îmi dăduse un ac şi-mi
făgăduise c-o să mă bucur de învăţătură. Nu-mi oferise niciodată dragostea lui, deşi
cred că, în cele din urmă, ajunsese să ţină la mine la fel de mult cât ţineam eu la el.
Însă îmi dorisem întotdeauna să-mi fi dăruit simpatia lui la început, nu la sfârşit. În
amurgul vieţii sale, avusesem bănuiala că ajunserăm să împărtăşim această dorinţă
deja zadarnică.
Aşa că m-am trezit rostindu-mi gândurile cu glas tare înainte de a-mi da seama că-
mi treceau prin minte:
— Oh, Thick, nu ne-am purtat frumos cu tine, nu-i aşa? Dar de-acum înainte va fi
bine. Ţi-o făgăduiesc. Îţi vom face viaţa mai bună înainte de a-ţi cere din nou să
înveţi ceea ce vreau eu.

Capitolul XV
CEARTA
În Insulele Străine există trei locuri în care merită să-şi petreacă timpul un călător.
Unul dintre ele e Osuarul de Gheaţă din Insula Perlious. De mai multe veacuri,
Străinii îşi îngroapă acolo toţi marii războinici. Femeile sunt înhumate, de obicei, pe
pământurile propriei familii. Contopirea sângelui, cărnii şi oaselor cu pământul sărac
e privită ca o ultimă ofrandă adusă rudelor. Pe de altă parte, bărbaţii îi sunt de obicei
oferiţi mării. Numai cei mai mari eroi ajung în câmpul de gheaţă de pe Perlious.
Monumentele înălţate deasupra mormintelor sunt sculptate în sloiuri. Cele mai
vechi şi-au pierdut forma, devenind de nerecunoscut, deşi s-ar părea că locuitorii
insulei le refac din când în când. Într-o strădanie de a împiedica netezirea inevitabilă
a gheţii, sculpturile sunt de multe ori mai mari decât modelul lor real. De obicei
înfăţişează totemul clanului eroului. Aşa că vizitatorul descoperă acolo urşi uriaşi,
foci de dimensiuni înfricoşătoare, vidre imense şi câte un peşte care ar umple o
căruţă.
Al doilea loc pe care merită să-l vezi e Peştera Vânturilor. Acolo sălăşluieşte
Prezicătoarea Străinilor. Unii spun că e o fecioară frumoasă, de vârsta măritişului,
goală, în ciuda suflării îngheţate a vânturilor. Alţii spun că e o cotoroanţă
inimaginabil de bătrână, întotdeauna în veşminte groase, din pene de păsări. Alţii
zic că fecioara şi baba sunt una şi aceeaşi. Prezicătoarea nu iese în întâmpinarea
tuturor călătorilor care-i ajung la uşă. Şi e adevărat, eu unul n-am văzut-o. În jurul
intrării în peşteră, pe o întindere de mai mulţi acri, pământul e plin de ofrandele
aduse Prezicătoarei. Se povesteşte că-ţi găseşti moartea şi numai dacă te apleci
cu gândul de a atinge vreuna.
Al treilea loc în care merită să-ţi dai osteneala s-ajungi e insula de gheaţă numită
Aslevjal. Multe dintre Insulele Străine sunt presărate cu gheţari, dar aceasta e
scufundată Într-unul Nu poţi ajunge pe ea decât la reflux, când e dezgolită o plajă
neagră, stâncoasă, ce pare un tiv în partea de răsărit. De acolo trebuie să te caţări
pe panta muntelui de gheaţă, folosindu-te de o frânghie şi de o secure. Pe Insula
Rogeon poţi tocmi călăuze care te vor ajuta s-o faci. Te costă mult, dar, mulţumită
lor, urcuşul e mult mai puţin primejdios. Drumul către Monstrul din Gheţar e
înşelător. Ceea ce pare gheaţă trainică poate fi, de fapt, o crustă amăgitoare din
zăpadă suflată de vânt peste o crăpătură adâncă. Însă, în pofida frigului, a
greutăţilor şi a pericolelor, merită să rişti ca să vezi Monstrul captiv în gheaţă. Odată
ce ai ajuns, trebuie s-aştepţi până când îndepărtează însoţitorii zăpada aşternută
de curând peste fereastra de gheaţă prin care se zăreşte fiara. Odată curăţată,
călătorul se poate uita cu gura căscată. Deşi nu se zăreşte cu mult mai mult decât
spatele, umerii şi aripile creaturii, şi imaginea e ceţoasă, mărimea monstrului nu
poate fi pusă la îndoială. Şi, fiindcă pe an ce trece gheaţa se îngroaşă, priveliştea
de dincolo de ea devine mai pâcloasă şi, în cele din urmă, nu va mai exista decât
în amintiri.
Creon Hevcoldwell, Călătorii în Ţinutul de la Miazănoapte
După plecarea lui Thick, am rămas cam o oră cu ochii la focul abia aprins. Vorbele
schimbate cu netotul mă lăsaseră cu inima grea. Purta o atât de mare povară de
amărăciune, şi asta numai din pricina cruzimii unor oameni care nu-l puteau suferi
pentru simplul motiv că era altfel decât ei. Un fluier. Un fluier roşu. Ei bine, aveam
să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să primească unul, indiferent dacă astfel devenea
sau nu mai dispus să înveţe Meşteşugul.
Am mai zăbovit în acelaşi loc, întrebându-mă apoi ce-avea să-i răspundă regina lui
Chade după ce va fi aflat de la el ce târg îi propuneam. Acum îmi părea rău: nu
fiindcă mă hotărâsem să pretind să mi se făgăduiască aşa ceva, ci fiindcă nu-i
spusesem bătrânului că aveam să-mi înfăţişez cererea eu însumi. Părea o laşitate
să-l trimit în locul meu, ca şi cum m-aş fi temut să apar în faţa reginei. Ei. Nu mai
puteam schimba nimic.
După ce m-am tot gândit la asta o vreme, mi-am amintit de pergamentele pe care
mi le îndesasem sub manşetă. Le-am tras pe rând afară. Erau din hârtie din scoarţă
de copac, ţeapănă şi sfărâmicioasă după ce se învechea, şi era deja greu să le
desfaci. L-am întins pe unul pe masă cu băgare de seamă şi l-am fixat cu câteva
obiecte grele să stea aşa. Pe urmă a trebuit s-aduc lângă el mai multe lumânări ca
să pot desluşi scrisul neciteţ şi şters. Îl desfăcusem pe cel despre care Chade nu-
mi spusese nimic. Mesajul era simplu: „Grim Lendhorn din oraşul Buckkeep şi soţia
lui, Geln, sunt înzestraţi cu Har. El are un ogar, iar ea un terier.” Singura semnătură
era schiţa unui cal pestriţ. N-aveam după ce să-mi dau seama când fusese scris.
Oare îi fusese trimis reginei sau era unul dintre denunţurile pe care le afişau ca să-
i dea de gol pe cei cu Sânge Străvechi care refuzau să le devină aliaţi? Trebuia să-
l întreb pe Chade.
Al doilea pergament pe care am reuşit să-l desfăşor era cel despre care tocmai îmi
vorbise. Nu era atât de greu de desfăcut. Pe acesta scria doar: „Regina spune că
să ai Har nu e o fărădelege. Atunci de ce-au fost executaţi aceşti oameni?” Şi urma
lista numelor. Le-am citit; cel puţin două grupuri păreau să reprezinte câte o familie
ai cărei membri muriseră împreună. Am strâns din dinţi şi am sperat că nu fuseseră
copii, deşi nu-mi dădeam seama cum ar fi putut fi o astfel de moarte mai uşoară
pentru un om în toată firea sau pentru un bătrân. N-am dat decât peste un singur
nume pe care am crezut că-l recunoşteam, totuşi fără să am certitudinea că era
vorba de aceeaşi femeie. Relditha Cane ar fi putut să nu fie Rellie Cane. Printre cei
cu Sânge Străvechi de lângă Crowsneck fusese o femeie cu numele ăsta. O
întâlnisem de mai multe ori în casa lui Rolf cel Negru. Bănuisem că nevasta lui Rolf,
Holly, se gândea că eu şi Rellie am fi fost potriviţi unul pentru altul, însă Rellie se
purtase întotdeauna cu mine doar cu o politeţe rece. Probabil că numele de pe listă
era al altcuiva, m-am minţit singur, şi am încercat să nu-mi imaginez buclele părului
ei castaniu zgârcindu-se la atingerea flăcărilor. Pe pergament nu se vedeau nicio
semnătură şi niciun însemn.
Ultimul sul era înfăşurat atât de strâns, încât părea aproape solid. Era, probabil, cel
mai vechi. Când m-am străduit să-l desfac, s-a rupt: în două, în trei şi, în final, în
cinci. Mi-a părut rău, dar n-aveam cum altcumva să-l citesc. Dacă rămânea în
continuare rulat, avea să se fărâmiţeze pur şi simplu, pentru a nu mai putea fi citit
niciodată.
După ce l-am citit, m-am întrebat dacă nu cumva tocmai asta fusese intenţia lui
Chade, dacă nu cumva chiar asta sperase.
Era mesajul primit înainte de dispariţia prinţului. Cel care-l făcuse pe Chade să
trimită în grabă la uşa mea un călăreţ care să-mi ceară, cu insistenţă, să vin imediat
la Buckkeep. Îmi spusese ce conţinea ameninţarea anonimă. Acum le aveam sub
propriii mei ochi. „Faceţi ce trebuie, şi nu va mai afla nimeni. Nesocotiţi această
avertizare şi vom face noi ceea ce trebuie făcut.”
Însă Chade trecuse sub tăcere cuvintele dinaintea acestora.
Hârtia din scoarţă nu absorbise uniform cerneala, iar suprafaţa curbată făcea textul
foarte greu de citit. M-am încăpăţânat să-l descifrez. Pe urmă m-am lăsat pe
spătarul scaunului şi am încercat să-mi aduc aminte cum se respiră.
„Bastardul cu Har trăieşte. O ştiţi, aşa cum o ştim şi noi. Trăieşte şi aveţi grijă să nu
i se întâmple nimic rău, pentru că v-a slujit. Pe el îl apăraţi chiar şi atunci când lăsaţi
bărbaţi şi femei din popor să moară pur şi simplu fiindcă au Sânge Străvechi. Sunt
nevestele noastre, bărbaţii noştri, fiii noştri, fiicele noastre, surorile noastre şi fraţii
noştri. Poate că veţi pune capăt măcelului când vă vom arăta cum e când îl pierzi
pe unul dintre ai tăi. Cât de aproape trebuie să tăiem ca să sângeraţi la fel ca noi?
Ştim multe lucruri pe care nu le cântă menestrelii. Harul încă mai curge prin venele
clanului Farseer. Faceţi ce trebuie, şi nu va mai afla nimeni. Nesocotiţi această
avertizare şi vom face noi ceea ce trebuie făcut.”
Nu urma niciun fel de semnătură.
Mi-am revenit foarte încet. Am cântărit tot ce făcuse Chade, ca şi motivul pentru
care îmi ascunsese intenţionat acea ameninţare. În momentul când dispăruse
prinţul şi înţelesese că era reală, trimisese după mine. Mă lăsase să cred că, înainte
de asta, Pestriţii trimiseseră un bilet care-l ameninţa. Fireşte că mesajul putea fi
înţeles şi astfel. Dar ameninţarea mult mai clară era la adresa mea. Mă chemase
ca să mă apere sau pentru a feri Coroana Farseer de un scandal? Pe urmă mi-am
scos din minte ceea ce făcuse Chade şi m-am aplecat din nou, cu atenţie, asupra
cernelii decolorate de pe foaia din scoarţă. Cine trimisese misiva? Pestriţilor părea
să le facă plăcere să-şi semneze scrisorile cu armăsarul care le era emblemă.
Aceea era însă nesemnată, ca şi cealaltă, cu lista morţilor. Le-am alăturat. Mai
multe litere semănau foarte bine. Ar fi putut fi scrise de aceeaşi mână. Pe cea
semnată de Pestriţi scrisul era gros, mare, cu multe înflorituri. O scrisese altcineva,
dar asta nu dovedea mare lucru. Pentru toate fusese ales acelaşi soi de hârtie. Nu
era de mirare; hârtia bună costa scump, însă oricine putea jupui scoarţă de pe un
mesteacăn. Asta nu însemna că mesajele aveau un singur autor, şi nici măcar doar
doi. Mi-am pus în balanţă ipotezele. Oare cei cu Har fuseseră împărţiţi, chiar
dinainte de dispariţia prinţului, în două tabere care se străduiau să pună capăt
persecuţiei semenilor lor? Sau îmi închipuiam aşa ceva numai fiindcă mi-ar fi plăcut
să reprezinte adevărul? Era destul de rău că Rolf cel Negru şi prietenii lui bănuiseră
cine sunt şi, ca urmare, trăseseră concluzia că bastardul cu Har nu murise în
temniţa lui Regal. Nu voiam să ştie şi Pestriţii că FitzChivalry trăia.
M-am uitat din nou la lista morţilor. Am văzut un alt nume, Nat din Mlaştini. Ar fi
putut fi un bărbat pe care-l întâlnisem când stăteam la Rolf cel Negru. Dar n-aveam
cum să fiu sigur. Am început să bat darabana cu degetele în masă, întrebându-mă
dacă puteam îndrăzni să merg în mijlocul grupului de oameni cu Sânge Străvechi
din Crowsneck. Dar de ce m-aş fi dus? Ca să-i întreb dacă nu cumva îi trimiseseră
reginei un mesaj prin care-mi ameninţau viaţa? Nu părea cea mai potrivită strategie.
Poate nu fusese decât un vicleşug. Dacă mă duceam să dau ochii cu ei, chiar şi
după atâţia ani, le-aş fi dovedit că supravieţuisem într-adevăr. În cel mai fericit caz,
aş fi ajuns un ostatic valoros pentru ei şi, viu sau mort, i-aş fi pus pe Farseeri în
încurcătură dacă se afla cine eram de fapt. Nu. Nu era un moment potrivit pentru
confruntări. Poate că oricum Chade n-ar fi putut face nimic mai bun decât ceea ce
hotărâse să facă. Mă luase de unde mă aflam, purtându-se ca şi cum ameninţarea
n-ar fi fost decât o vorbă-n vânt. Supărarea pe care mi-o stârnise pălea. Trebuia
totuşi să-l conving că nu era o idee bună să-mi ascundă adevărul. De ce se temuse?
Că n-aveam să-i vin în ajutor prinţului, că aveam să fug din regat, să încep
altundeva o nouă viaţă? Asta era părerea lui despre mine?
Am clătinat din cap. Era limpede că venise vremea să vorbesc cu Chade cu cărţile
pe faţă. Trebuia să înţeleagă că eram bărbat în toată firea, că-mi controlam singur
viaţa şi eram în stare să-mi iau propriile hotărâri. Şi cu regina Kettricken trebuia să
stau de vorbă. Chade trebuia să-mi aranjeze o întâlnire cu ea, ca să-i explic eu
însumi că mă temeam pentru fiica mea şi s-o rog să-mi promită că avea să fie lăsată
în pace. Urma bufonul. Era bine să lămuresc lucrurile şi cu el. Toate astea mi-au
trecut prin minte în timp ce părăseam turnul lui Chade ca să-mi petrec noaptea în
patul meu.
Am avut un somn agitat. Nettle s-a lovit tot timpul de visele mele, ca un fluture de
noapte care se străduieşte să-şi găsească pieirea în flacăra lămpii. Am avut parte
de odihna unui om care doarme cu spatele sprijinit de o uşă asediată. Am fost tot
timpul conştient de prezenţa ei. La început a fost doar hotărâtă, apoi s-a înfuriat.
Către dimineaţă a ajuns la disperare. Cel mai greu mi-a fost să-mi păstrez zidurile
înălţate în faţa rugăminţilor ei.
Te rog. Te rog.
Numai atât spunea. Dar Meşteşugul ei preschimba cele două cuvinte într-un vânt
implorator care-mi biciuia nervii.
M-am trezit cu capul zvâcnindu-mi surd. Aveam impresia că mi se ascuţiseră toate
simţurile. Lumina galbenă a lumânării din odaia mea părea prea strălucitoare şi
toate sunetele erau prea puternice. Vinovăţia care mă rodea fiindcă o ignorasem
pe Nettle nu îmbunătăţea lucrurile. Era fără îndoială o dimineaţă în care mi-ar fi
prins bine nişte scoarţă de spiriduş şi, cu sau fără încuviinţarea lui Chade, n-aveam
să-mi încep ziua lipsindu-mă de ea. M-am ridicat din pat, mi-am împroşcat faţa cu
apă şi m-am îmbrăcat. Apa rece izbindu-mi faţa cu un şoc şi aplecarea grăbită către
şireturile propriilor pantofi mi s-au părut pedepse la fel de cumplite ca o bătaie.
Am ieşit din camerele noastre. Am coborât încet către bucătărie. Pe drum m-am
întâlnit cu Char, pajul Lordului Auriu. I-am spus că era liber toată dimineaţa, fiindcă
lordului aveam să-i duc eu micul dejun. Zâmbetul lui plin de încântare şi mulţumirile
repetate mi-au adus aminte că fusesem şi eu cândva un băiat care-şi putea umple
cu uşurinţă ceasurile libere cu o duzină de îndeletniciri. M-a făcut să mă simt bătrân.
Recunoştinţa lui sinceră m-a umplut de ruşine pentru o clipă. Voiam să fiu singur
cu bufonul în odăile noastre şi, aducându-i eu însumi mâncarea, îmi ofeream cea
mai bună acoperire.
Zăngănitul, aburul şi zarva din bucătărie n-au avut darul să-mi domolească durerea
de cap. Am umplut tava, adăugând un vas de dimensiuni generoase cu apă fierbinte
şi am făcut cale întoarsă spre scări. Eram la jumătatea celui de-al doilea palier când
o femeie m-a ajuns din urmă gâfâind.
— Ai uitat florile Lordului Auriu, mi-a spus.
— Dar e iarnă, am mormăit, oprindu-mă în silă. Nu găseşti flori nicăieri.
— Nu contează, mi-a răspuns cu un zâmbet cald care i-a redat tinereţea. Pentru
Lordul Auriu vor fi întotdeauna flori.
Am clătinat din cap, cu gândul la fanteziile stranii ale bufonului. Femeia a aşezat pe
tavă un bucheţel din nuiele negre de care fuseseră cusuţi muguri mici, din panglică
albă. Creaţia era întregită de două funde înguste, una albă şi una neagră. I-am
mulţumit îndatoritor şi femeia m-a asigurat că fusese plăcerea ei, apoi a plecat să-
şi vadă de treburi.
Când am ajuns cu tava în odăile noastre am văzut, surprins, că bufonul se ridicase
din pat şi stătea pe un scaun lângă cămin. Purta unul dintre halatele de casă
sofisticate ale Lordului Auriu, dar părul îi cădea nepieptănat pe umeri. În clipa aceea
nu poza în nobil. M-a năucit. Îmi făcusem planul să duc mâncarea în camera mea,
apoi să bat la uşa lui şi să-i spun că micul dejun îl aştepta pe masă. Ei, măcar Jek
nu era acolo. Poate izbuteam în sfârşit să stau de vorbă cu el între patru ochi. La
intrarea mea, a întors încet capul.
— Iată-te, a spus, fără vlagă.
Arăta ca după o noapte albă.
— Da, am răspuns scurt.
Am lăsat tava din mâini cu zgomot surd şi m-am dus să încui uşa. Pe urmă am intrat
în camera mea, după farfuriile pe care le furasem rând pe rând din bucătărie, şi am
aranjat pe masă micul dejun pentru noi amândoi. Venise momentul să-l înfrunt, dar
n-aveam idee cu ce să încep. Îmi doream cu ardoare să termin cu asta. Însă primele
cuvinte care mi-au ieşit din gură au fost despre cu totul altceva.
— Îmi trebuie un fluier roşu. Pe şnur verde. Crezi că-mi poţi face rost de unul?
S-a ridicat în picioare, zâmbind încântat, dar uimit. S-a apropiat încet de masă.
— Cred că da. Îţi trebuie curând?
— Cât mai curând cu putinţă.
Vocea îmi suna plat şi dur chiar şi în propriile urechi. Ca şi cum aş fi suferit fiindcă
eram nevoit să-i cer o favoare.
— Nu-l vreau pentru mine. E pentru Thick. A avut cândva unul, dar cineva i l-a luat
şi i l-a făcut bucăţi. Evident ca să-l facă să sufere. N-a uitat niciodată.
— Thick, a zis el. Apoi: E un individ ciudat, nu-i aşa?
— Cred că da, am încuviinţat băţos.
N-a părut să-mi observe răceala.
— De câte ori îl întâlnesc, se holbează la mine. Şi dacă mă uit şi eu la el, se
grăbeşte să plece, ca un câine bătut.
Am ridicat din umeri.
— Când e vorba de servitori, Lordul Auriu nu e cel mai blajin nobil din castel.
A tras aerul scurt pe nări, apoi şi l-a scos din piept cu un oftat prelung.
— Adevărat. O decepţie necesară, dar mă doare când îl văd reacţionând aşa. Un
fluier roşu pe un şnur verde; cât mai curând cu putinţă, mi-a făgăduit.
— Mulţumesc.
Un alt răspuns rece. Cuvintele lui îmi reamintiseră că Lordul Auriu nu era decât un
rol în care intrase. Deja îmi doream să nu-l fi rugat nimic. Cererea unui favor e un
mod neinspirat de a începe o ceartă. Am refuzat să-i întâlnesc privirea nedumerită.
Mi-am luat cana în odaia mea. Am pus în ea o măsură de scoarţă de spiriduş şi m-
am întors la masă. Bufonul îşi răsucea nedumerit buchetul pe deget, cu buzele
curbate schiţând un zâmbet. Am turnat apă fierbinte peste scoarţa de spiriduş şi
peste ierburile din ceainic. M-a urmărit cu zâmbetul pierindu-i de pe faţă şi din
privire.
— Ce faci? m-a întrebat cu blândeţe.
Am gemut, apoi am răspuns cu asprime în glas.
— Durere de cap. Nettle mi-a bătut toată noaptea în obloane. Mi-e din ce în ce mai
greu s-o ţin la distanţă.
Mi-am ridicat cana şi am învârtit apa în ea. Din scoarţa de spiriduş înmuiată se
înălţau lujeri negri precum cerneala. Ceaiul s-a închis la culoare şi am luat o
sorbitură. Amară. Dar durerea care-mi zvâcnea în ţeastă s-a domolit aproape
imediat.
— Chiar e nevoie de aşa ceva? m-a întrebat bufonul cu voce plată.
— Dacă n-aş fi de părere că e nevoie, n-aş face-o.
— Dar Chade…
— Chade nu stăpâneşte Meşteşugul, nu ştie ce dureri dă şi nu înţelege rostul
leacurilor pentru astfel de dureri.
I-am răspuns mai tăios decât aş fi vrut, cu o furie la care nu mă aşteptasem. Mi-am
dat seama că eram încă supărat pe Chade fiindcă nu-mi dezvăluise tot conţinutul
mesajului. Încă mai încerca să-mi ţină viaţa sub control, cum făcuse întotdeauna. E
straniu când descoperi că un sentiment pe care-l credeai uitat încă mai clocoteşte
la suprafaţă. Am luat o a doua înghiţitură de băutură amară. Ca de obicei, scoarţa
de spiriduş avea să m-aducă într-o stare de spirit mizerabilă, făcându-mă în acelaşi
timp foarte agitat. O combinaţie nefericită, dar mai bună decât încercarea de a
străbate întreaga zi cu o durere de cap care-mi zvâcnea în tâmple.
Bufonul a rămas înfiorător de neclintit preţ de câteva clipe lungi. Apoi m-a întrebat,
cu ochii la ceainic, în vreme ce, cu mişcări delicate, îşi umplea cana:
— Scoarţa de spiriduş n-o să-ţi facă necazuri în timpul lecţiei de Meşteşug cu prinţul
Dutiful?
— De necazuri s-a ocupat deja prinţul, fiindcă n-a mai venit la lecţii de câteva zile.
Cu scoarţă de spiriduş sau nu, pe un băiat care nu vine la mine nu-l pot învăţa nimic.
M-am simţit încă o dată uşor surprins când am descoperit cât de mult mă supăra
asta. Faptul că stăteam la masă cu un vechi prieten, ştiind că voiam să mă cert cu
el, făcea cumva toate adevărurile dureroase să iasă din mine bolborosind. Ca şi
cum el ar fi fost de vină pentru toate, fiindcă fusese atât de distant faţă de mine în
ultima săptămână, lăsându-şi totodată prietena să ia de bune nişte minciuni despre
noi doi.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, cu cana de ceai cuibărită între palmele lui lungi,
graţioase. S-a uitat pe lângă mine.
— Ei. Se pare că ai ceva de lămurit cu prinţul.
— Aşa e. Dar am ceva de lămurit şi cu tine.
Mi-am auzit vocea îngroşându-se, învinovăţitoare, în timp ce rosteam cuvintele, dar
nu izbuteam să mi-o controlez.
Între noi s-a lăsat o tăcere îndelungată. La un moment dat, bufonul a strâns din
buze, ca şi cum ar fi vrut să-şi oprească vorbele. Pe urmă a sorbit din ceai. Şi-a
ridicat privirea ca s-o întâlnească pe a mea, şi m-a uluit oboseala care-i marca faţa.
— Serios? m-a întrebat fără tragere de inimă.
În mine ceva se împotrivea, dar m-am silit să vorbesc.
— Da. Serios. Vreau să ştiu ce i-ai spus acestei Jek ca s-ajungă să creadă că eu,
că noi, că…
Nu-mi plăcea că nu-mi găseam cuvintele. Era ca şi cum m-aş fi temut să-mi dezvălui
gândurile, ca şi cum ceea ce rosteam cu glas tare ar fi început să ţină întrucâtva de
realitate.
O expresie stranie i-a măturat fulgerător chipul. A clătinat din cap.
— Nu i-am spus nimic, Fitz. „Această Jek”, cum i-ai spus tu, e în stare să
născocească teorii despre orice. Face parte dintre oamenii pe care nu e nevoie să-
i minţi niciodată; le ascunzi pur şi simplu câte ceva şi îşi scornesc propriile poveşti.
Unele sunt extraordinar de îndepărtate de adevăr, aşa cum ai văzut. Aşa cum face
Starling, într-un anumit fel.
N-ar fi trebuit s-aud numele ei atunci. Se număra printre cei convinşi că de bufon
mă lega ceva mai mult decât prietenia. Mi-am dat seama c-o făcuse să creadă aşa
ceva mulţumită aceleiaşi metode pe care le folosise cu Jek. Fără să nege nimic,
strecurând comentarii şi vorbe de duh cu subînţeles, toate călăuzitoare către o
părere greşită. Cândva, mi se păruse jenant, dar amuzant, s-o văd pe Starling
zbătându-se în plasa iluziilor. Acum faptul că bufonul o făcuse să creadă şi aşa
ceva se părea umilitor şi necinstit.
El şi-a pus cana de ceai pe masă.
— Aveam impresia că am prins puteri, dar m-am înşelat, a zis pe tonul aristocratic
al Lordului Auriu. Cred c-o să mă retrag în camera mea. Nu primesc pe nimeni, Tom
Badgerlock.
A început să se ridice.
— Rămâi pe scaun, am spus. Trebuie să stăm de vorbă.
S-a săltat în picioare.
— Nu cred.
— Insist.
— Eu refuz.
S-a uitat pe lângă mine, cu privirea pierdută în depărtare. Şi-a înălţat bărbia.
M-am ridicat la rândul meu.
— Trebuie să ştiu, bufonule. Uneori, după cum te uiţi la mine şi după cum îmi
vorbeşti, s-ar zice că glumeşti, dar… Le-ai lăsat pe Starling şi pe Jek să creadă că
suntem amanţi.
Cuvântul a sunat brutal, ca o insultă.
— Poate că ţie puţin îţi pasă că Jek te ia drept femeie îndrăgostită de mine. Dar pe
mine nu mă amuză astfel de presupuneri. M-am lovit deja de zvonuri despre
gusturile tale când e vorba să-ţi aduci pe cineva în pat. Până şi prinţul Dutiful mi-a
pus întrebări. Ştiu că şi Civil Bresinga are bănuieli. Şi detest asta. Nu-mi place cum
se uită oamenii la noi, întrebându-se ce faci noaptea cu servitorul tău.
La auzul vorbelor mele aspre, s-a cutremurat şi s-a clătinat pe picioare, ca un pom
tânăr la prima lovitură de secure. Când a vorbit, cuvintele i-au fost şoapte.
— Tu şi cu mine ştim ce e de fapt între noi, Fitz. Întrebările pe care şi le pun alţii ar
trebui să fie problema lor, nu a noastră.
Mi-a întors încet spatele, vrând să pună capăt discuţiei.
Aproape că l-am lăsat să plece. Mi se înrădăcinase obiceiul de a-i accepta hotărârile
în astfel de privinţe. Dar pentru mine devenise brusc important tot ce se bârfea în
castel, tot ce-ar fi putut Hap s-audă în vreo tavernă din oraş, chip de glumă
grosolană.
— Vreau să ştiu! am strigat pe neaşteptate. Contează, şi vreau să aflu, o dată
pentru totdeauna. Cine eşti? Ce eşti? I-am văzut pe bufon şi pe Lordul Auriu, şi te-
am auzit vorbind cu această Jek cu glasul unei femei. Al lui Amber. Mărturisesc că
asta mă uimeşte mai mult decât orice. De ce trăieşti în Bingtown în chip de femeie?
De ce-o laşi pe Jek să te creadă o femeie care mă iubeşte?
Bufonul nu se uita la mine. Am crezut c-avea să mă lase fără răspuns, cum făcea
de multe ori. Dar a răsuflat adânc şi a zis cu voce înceată:
— Am devenit Amber pentru că s-a potrivit cel mai bine scopului meu şi nevoilor
mele din Bingtown. M-am dus printre ei ca străin şi ca femeie slabă, care nu poate
fi o ameninţare. Sub această deghizare, mi-au vorbit fără fereală cu toţii, sclavii şi
negustorii, bărbaţii şi femeile. Rolul s-a potrivit cu treburile mele. Aşa cum mi se
potriveşte acum cel al Lordului Auriu.
Cuvintele lui mi-au străpuns inima. I-am spus, cu răceală, ce mă rănise cel mai mult:
— Atunci şi bufonul a fost tot un rol? Cineva în pielea căruia ai intrat pentru că „se
potrivea scopului tău”? Şi care ţi-a fost scopul? Să câştigi încrederea unui rege
senil? Să te împrieteneşti cu bastardul regal? Să devii omul de care aveam cea mai
mare nevoie, ca să te-apropii cel mai mult de noi?
Nu se uita la mine, dar, în timp ce-i priveam eu profilul neclintit, a închis ochii. Pe
urmă a vorbit.
— Bineînţeles. N-ai decât să înţelegi de-aici ce vrei.
Asta a dat pinteni furiei mele.
— Înţeleg. Nimic n-a fost real. De fapt, nu te-am cunoscut niciodată, nu-i aşa?
Mânia şi ofensa m-au sufocat şi mi-a pierit graiul pentru o clipă în care nu m-am
aşteptat la niciun răspuns.
Totuşi l-am primit.
— Ba da. M-ai cunoscut. Mai bine decât oricine altcineva din viaţa mea.
Acum se uita în jos, încremenit, şi totul părea să îi încremenească în jur.
— Dacă e adevărat, cred că eşti dator să-mi spui adevărul despre tine. Vreau să
ştiu ce e real, bufonule, nu ceea ce sugerează glumele tale şi ceea ce îi laşi pe alţii
să bănuiască. Cine şi ce eşti? Ce sentimente te leagă de mine?
Şi-a îndreptat în sfârşit faţa spre mine. I-am văzut în ochi suferinţa. Dar, în timp ce
continuam să-i cer din priviri un răspuns, am văzut cum se aprindea într-ale lui furia.
Şi-a îndreptat brusc spatele şi a pufnit scurt, dispreţuitor, ca şi cum nu i-ar fi venit
să creadă că-l întrebasem aşa ceva. Vorbele i s-au revărsat ca un torent năvalnic.
— Ştii cine sunt. Ţi-am spus chiar şi numele meu adevărat. Cât despre ceea ce
sunt, ştii şi asta. Cauţi o alinare măsluită când îmi ceri să mă definesc pentru tine
în cuvinte. Cuvintele nu conţin un om, nu-l pot descrie. O inimă poate, dacă e
dornică s-o facă. Însă mă tem că a ta nu e. Ştii despre mine, întregul, mai multe
decât orice altcineva care are suflare, şi totuşi continui să insişti că tot ce ştii nu mă
poate defini. Ce-ai vrea să fie tăiat din mine şi abandonat? Şi de ce trebuie să mă
mulţumesc cu mai puţin decât sunt ca să te mulţumesc pe tine? Eu nu ţi-aş cere
niciodată aşa ceva. Şi, spunând asta, recunosc un alt adevăr. Ştii ce simt pentru
tine. O ştii de ani de zile. Să nu pretindem, noi doi, când suntem aici singuri, că n-
ai habar. Ştii că te iubesc. Te-am iubit dintotdeauna. Şi te voi iubi întotdeauna.
A rostit totul pe un ton egal. Ca şi cum ar fi vorbit despre ceva de neînlăturat. Fără
nicio umbră de ruşine sau de triumf în glas. Pe urmă a aşteptat. Astfel de cuvinte
cer neapărat răspuns.
Am respirat adânc ca să pot trece peste proasta dispoziţie de care se făcea vinovată
scoarţa de spiriduş. I-am vorbit sincer, fără ocolişuri.
— Ştii că şi eu te iubesc, bufonule. Aşa cum îşi iubeşte un bărbat cel mai bun
prieten. Fără să mă ruşinez. Dar a le lăsa pe jek şi Starling, sau pe altcineva, să
creadă că asta trece dincolo de hotarele prieteniei, că vrei să te culci cu mine, e…
M-am oprit. Aşteptam de la el un semn de încuviinţare. N-a venit. I-am întâlnit în
schimb ochii de culoarea ambrei. Privirea lor nu nega nimic.
— Te iubesc, a spus încet. Nu-mi ţin dragostea între hotare. Între niciun fel de
hotare. Înţelegi?
— Mă tem că înţeleg foarte bine. Am răsuflat adânc şi cuvintele mi-au scrâşnit. Dar
niciodată… pricepi ce spun? Niciodată n-o să doresc să te am pereche în pat.
Niciodată.

Şi-a ferit privirea. Obrajii i s-au înroşit uşor, nu de ruşine, ci învăpăiaţi de o pasiune
mai profundă. A vorbit încet, controlându-şi vocea.
— Şi asta o ştim amândoi, de mulţi ani. E un adevăr care n-ar fi trebuit rostit
niciodată, fiindcă acum voi purta toată viaţa cu mine cuvintele în care-a fost pus. M-
a privit din nou, dar părea să nu mă vadă. Ne-am fi putut trăi vieţile în întregime fără
să purtăm vreodată discuţia asta. Acum suntem condamnaţi să ne-o reamintim
până la sfârşitul zilelor noastre.
Mi-a întors spatele şi s-a îndreptat agale spre dormitorul lui. Păşea cu grijă, ca şi
cum ar fi fost cu adevărat bolnav. S-a oprit şi m-a privit iarăşi. În ochi îi sticlea o
furie care m-a şocat, nu crezusem că s-ar fi putut uita vreodată astfel la mine.
— Chiar ai crezut că aş fi în stare să-ţi cer să-mi satisfaci o dorinţă pe care tu n-o
împărtăşeşti? Ştiu foarte bine cât de mult te-ar dezgusta aşa ceva. Ştiu foarte bine
că, cerându-ţi asta, aş strica, ireparabil, orice altceva există între noi. De aceea am
ocolit întotdeauna să discutăm despre prietenia noastră aşa cum m-ai silit s-o facem
acum. A fost o mutare greşită, Fitz. Greşită şi câtuşi de puţin necesară.
A mai făcut un pas împleticit, sau doi, ca un om năucit de o lovitură. Şi s-a oprit
brusc. Cu mişcări şovăitoare, a scos din buzunarul halatului bucheţelul alb cu negru.
— Ăsta nu e de la tine, nu-i aşa? m-a întrebat.
Avea vocea brusc răguşită. Nu se uita la mine.
— Bineînţeles că nu.
— Atunci de la cine?
Am ridicat din umeri, iritat de întrebarea stranie pusă brusc în mijlocul unei discuţii
serioase.
— De la grădinăreasă. Îţi pune câte unul pe tavă în fiecare dimineaţă.
A răsuflat ceva mai adânc şi a închis o clipă ochii.
— Fireşte. N-au fost niciodată de la tine, niciunul n-a fost de la tine. Atunci de la
cine?
A închis ochii şi, privindu-i faţa, m-am temut dintr-odată că avea să leşine. Pe urmă
a reînceput să vorbească cu voce joasă.
— Fireşte. Nu puteau fi decât de la cineva care-a văzut dincolo de deghizarea mea
şi, dacă a putut cineva s-o facă, atunci a fost ea. Bufonul a deschis ochii.
Grădinăreasa. E cam de vârsta ta. Cu pistrui pe faţă şi pe braţe. Cu părul de
culoarea paielor curate.
Mi-am readus în minte imaginea femeii.
— Cu pistrui, da. Are părul castaniu-deschis, nu auriu.
A închis iar ochii, strângând cu putere din pleoape.
— Atunci culoarea s-a închis când a îmbătrânit. Când tu nu erai decât un băiat,
Garetha era ucenică în grădină.
Am dat din cap.
— Mi-o aduc aminte, deşi îi uitasem numele. Ai dreptate. Şi ce-i cu asta?
A râs scurt. Aproape amar.
— Dragostea şi speranţa ne orbesc pe toţi. Am crezut că florile erau de la tine, Fitz.
O idee prostească. Sunt, în schimb, de la o femeie care, cu mult timp în urmă, era
îndrăgostită nebuneşte de bufonul regelui. Îndrăgostită nebuneşte, aşa mă
gândeam eu. Dar, la fel ca a mea, nici dragostea ei nu era împărtăşită. Însă i-a
rămas acestei iubiri destul de fidelă ca să mă recunoască, în ciuda tuturor
schimbărilor. Destul de fidelă acestei iubiri ca să-mi păstreze secretul, dându-mi
totuşi discret de înţeles că îl cunoaşte. A ridicat din nou buchetul. Alb şi negru.
Culorile mele de iarnă, Fitz, de pe vremea când eram măscăriciul regelui. Garetha
ştie cine sunt. Şi încă mai ţine la mine.
— Ai presupus că eu îţi aduceam flori?
Nu-mi venea să cred că-şi putuse imagina aşa ceva.
Şi-a ferit brusc privirea şi mi-am dat seama că şi cuvintele, şi tonul meu îl făcuseră
să se ruşineze. Cu capul în jos, s-a îndreptat încet spre dormitorul lui. Nu mi-a
răspuns, şi m-a invadat brusc un val de milă pentru el. Ca prieten, îl iubeam. Nu-mi
puteam schimba sentimentele în privinţa dorinţei lui nefireşti, dar nu voiam să-l văd
ruşinându-se sau suferind. Aşa că am înrăutăţit fireşte lucrurile când m-am trezit
spunând, fără ocolişuri:
— Bufonule, de ce nu-ţi îndrepţi dorinţele către un loc unde ar fi întâmpinate cu
braţele deschise? Garetha e o femeie foarte atrăgătoare. Poate, dacă i-ai primi cu
bucurie atenţiile…
S-a întors brusc spre mine şi furia sinceră care i-a licărit în ochi i-a colorat într-un
auriu intens. Emoţia i-a întunecat faţa când m-a întrebat sarcastic:
— Ce-ar fi atunci? Ce? Aş fi ca tine, m-aş mulţumi cu oricine mă vrea, pentru simplul
fapt că mi s-a oferit? Mie aşa ceva mi se pare „dezgustător”. Nu m-aş folosi
niciodată astfel nici de Garetha, nici de altcineva. Spre deosebire de una dintre
cunoştinţele noastre comune.
Mi-a adresat ultimele cuvinte apăsându-le. A mai făcut încă doi paşi spre camera
lui, apoi s-a răsucit din nou pe călcâie către mine. Avea pe faţă un zâmbet de o
amărăciune cumplită.
— O clipă. Înţeleg. Îţi închipui că n-am avut niciodată parte de genul ăsta de
intimitate. Că m-am „păstrat” pentru tine. A pufnit cu dispreţ. Nu te flata,
FitzChivalry. Mă îndoiesc că ar fi meritat aşteptarea.
M-am simţit ca şi cum mi-ar fi tras o palmă, însă el a fost cel care şi-a dat brusc
ochii peste cap şi a căzut moale pe podea. Pentru o clipă, am încremenit de furie şi
de spaimă. Aşa cum n-o pot face decât prietenii, îl loviserăm fiecare pe celălalt în
punctul cel mai sensibil. Cea mai rea parte din mine îmi cerea să-l las să zacă acolo
unde căzuse; nu-i datoram nimic. Dar, după nicio secundă, m-am lăsat într-un
genunchi lângă el. Avea ochii aproape închişi, păreau două dungi albe. Gâfâia de
parcă tocmai ar fi alergat o grămadă.
— Bufonule? am întrebat, şi mândria mi-a pus iritare în glas. Acum ce-ai păţit?
Şovăind, i-am atins faţa.
Era caldă.
Aşadar, boala lui din ultimele zile nu fusese prefăcătorie. Ştiam că, de obicei, trupul
îi era mai rece decât al unui om obişnuit, prin urmare, căldura aceea plăcută
însemna, pentru el, ceea ce ar fi fost pentru mine o febră puternică. Am sperat că
nu era nimic mai mult decât unul dintre rarele şi straniile momente când se simţea
slăbit şi mistuit de febră. Ştiam, din experienţă, că îşi revenea după o zi sau două,
timp în care i se cojea o mare parte din piele, lăsând la vedere una mai întunecată.
Poate că leşinase din pricina acelei slăbiciuni. Totuşi, când m-am aplecat ca să-mi
strecor braţele pe sub el şi să-l ridic, mi s-a strâns inima de teamă că boala ar fi
putut fi gravă. Găsisem într-adevăr cel mai prost moment cu putinţă pentru mica
noastră confruntare. Cu el cuprins de febră şi cu mine năucit de scoarţa de spiriduş,
nu era de mirare că vorbele noastre o luaseră pe căi greşite.
L-am săltat şi l-am dus în odaia lui, deschizând uşa cu piciorul. Înăuntru domnea
un miros greu, apăsător. Patul era răvăşit, ca şi cum s-ar fi zvârcolit toată noaptea.
Ce soi de idiot insensibil devenisem, ca nici măcar să nu mă întreb dacă nu cumva
era bolnav cu adevărat? I-am aşezat pe pat trupul fără vlagă. Am scuturat o pernă
groasă înainte de a i-o strecura cu stângăcie sub cap şi am încercat să trag
aşternuturile în jurul lui. Ce aveam de făcut? Ştiam că nu trebuia să dau fuga să
chem un vindecător. În toţi anii petrecuţi la Buckkeep, bufonul nu-i îngăduise
niciodată vreunuia să-l atingă. Când era Burrich mai-marele grajdurilor, se ducea
din când în când la el, să-i ceară un leac sau altul, dar Burrich se afla acum prea
departe, nu mă putea ajuta. L-am bătut pe bufon uşor peste obraji, dar nu şi-a
revenit.
M-am dus la ferestre. Am dat deoparte draperiile grele, am desferecat obloanele şi
le-am deschis pentru frigul zilei de iarnă. Aerul curat şi rece s-a revărsat înăuntru.
Am găsit una dintre eşarfele Lordului Auriu şi am adunat în ea zăpadă de pe pervaz.
Am împăturit-o ca pe o compresă şi m-am întors lângă pat. M-am aşezat lângă
bufon şi i-am atins-o cu delicateţe de frunte. S-a foit uşor, iar când i-am apăsat-o în
lateralul gâtului şi-a recăpătat cunoştinţa brusc, cu o rapiditate înfricoşătoare.
— Nu mă atinge! s-a răstit, împingându-mi mâinile într-o parte.
Când a respins grija pe care i-o purtam, neliniştea mi-a devenit furie arzătoare.
— Cum doreşti.
M-am îndepărtat cu o zvâcnire şi am trântit compresa pe noptieră.
— Te rog să pleci, a spus pe un ton care-a preschimbat formula de politeţe într-o
vorbă goală.
Şi am plecat.
Cu un soi de turbare, am făcut ordine în odaia alăturată, cu vasele zăngănind când
le-am pus la loc, pe tavă. Niciunul dintre noi nu mâncase nimic. N-avea importanţă.
Oricum îmi pierise pofta de mâncare. Am dus tava înapoi, în bucătărie, şi am golit-
o acolo. Pe urmă am luat apă şi lemne pentru odăile noastre. Când m-am întors
sus, împovărat cu ele, am găsit dormitorul bufonului cu uşa închisă. Chiar în timp
ce stăteam în faţa ei am auzit cum, de cealaltă parte, erau închise obloanele. Am
bătut cu putere în tăblie.
— Lord Auriu, am adus lemn de foc şi apă pentru odaia ta.
Nu mi-a răspuns, aşa că am reumplut cu lemne căminul din camera principală şi cu
apă vasul meu pentru spălat. Am lăsat provizia rămasă în faţa uşii lui. În suflet îmi
clocoteau mărunt furia şi durerea. Iar cea dintâi se îndrepta, în cea mai mare parte,
împotriva mea. De ce nu-mi dădusem seama că era într-adevăr bolnav? De ce
insistasem să continuăm discuţia în ciuda împotrivirii lui? Şi, mai presus de toate,
de ce, în privinţa prieteniei noastre, nu-mi ascultasem instinctul, în loc să-mi plec
urechea la bârfele unora care nu ştiau nimic despre noi? Iar durerea mă mistuia
fiindcă ştiam ceea ce-mi repetase Chade atât de des: că nu era întotdeauna de
ajuns să-mi cer iertare ca să repar lucrurile. Mă temeam că răul pe care-l făcusem
în ziua aceea era ireparabil; şi că, aşa cum mă avertizase bufonul, discuţia noastră
era ceva pe care aveam să-l purtăm amândoi după noi toată viaţa. Nu puteam decât
să sper că amintirea tăioasă a vorbelor mele avea să se tocească pe măsura
scurgerii timpului. Ale lui încă mă căsăpeau ca nişte brice.
Mi-aduc aminte de următoarele patru sau trei zile ca de o ceaţă încărcată de
nefericire. Pe bufon nu l-am văzut deloc. Continua să-l primească în dormitor pe
tânărul său paj, dar, din câte ştiam eu, el nu ieşea. Bineînţeles că Jek l-a mai vizitat
cel puţin o dată înainte de plecarea soliei din Bingtown, pentru că m-a oprit iarăşi
pe scări. Cu o politeţe rece, mi-a spus că Lordul Auriu îi scosese definitiv din minte
toate ideile greşite despre ceea ce mă lega de stăpânul meu. M-a rugat s-o iert
dacă presupunerile ei mă făcuseră să sufăr în vreun fel. Pe urmă a adăugat,
şuierând cu voce joasă, că eram cel mai prost şi mai crud om pe care-l întâlnise
vreodată. Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Trimişii Bingtownului au
plecat a doua zi. Regina şi ducii ei nu le dăduseră niciun răspuns clar în privinţa
alianţei, dar fuseseră de acord să le dea douăsprezece păsări-mesager şi să
primească în schimb tot atâţia porumbei din Bingtown. Negocierile aveau să
continue.
Imediat după plecarea lor, în castel s-a stârnit rumoare când regina a ieşit, în miez
de noapte, însoţită de o companie din garda ei. Chade mi-a spus că până şi el a
găsit gestul ei mai degrabă extremist. Iar ducii au fost într-o mult mai mare măsură
de aceeaşi părere. Scopul cavalcadei a fost împiedicarea unei execuţii în Bidwell,
un cătun din apropierea hotarului dintre ducatele Buck şi Rippon. Au făcut drumul
călare în toiul nopţii, evident ca urmare a raportului trimis de un spion care-o
anunţase că, în dimineaţa următoare, o femeie avea să fie spânzurată şi arsă. Au
plecat în grabă, luminându-şi drumul cu torţe şi cu răsuflarea cailor vizibilă în aerul
rece. Regina era în mijlocul lor, purtându-şi pelerina purpurie peste tunica din blană
albă, de vulpe. Eu stăteam la fereastră, dorindu-mi zadarnic să călăresc alături de
ea. Rolul meu de slujitor al Lordului Auriu părea să mă condamne întotdeauna că
mă aflu acolo unde-mi doream cel mai puţin.
S-au întors în seara următoare. Îi însoţea o femeie plină de vânătăi, care se clătina
în şa. Era clar că sosiseră în ultimul moment când se mai putea face ceva,
smulgând-o în adevăratul sens al cuvântului din laţul spânzurătorii. Mulţimea care
o linşa nu li se opusese călăreţilor înarmaţi din gardă. Iar Kettricken nu se mulţumise
să-i adune pe bătrânii satului pentru a-i dojeni oficial şi cu asprime vreme de câteva
ceasuri. Poruncise să vină în mica piaţă a satului toată suflarea, din fiecare colibă,
ca s-o asculte.
Stătuse ea însăşi în faţa lor şi le citise cu voce puternică proclamaţia regală care
interzicea execuţia cuiva pentru simplul fapt că stăpânea Harul. Pe urmă, toată
lumea, până la cel mai mic copil în stare să ţină în mână un condei, fusese obligată
să semneze pe o copie a acelei proclamaţii, ca dovadă că fusese de faţă, auzise
porunca regală şi avea să i se supună. Fiindcă n-aveau primărie, Kettricken
decretase că proclamaţia semnată trebuia afişată tot timpul deasupra vetrei din
singura cârciumă din mica aşezare. Le garantase oamenilor că garda regală avea
să treacă des pe acolo, ca să s-asigure că era la locul ei, intactă. Şi le făgăduise
că, dacă avea să mai ia vreodată parte la o astfel de încercare de ucidere a cuiva
înzestrat cu Har, orice semnatar urma să-şi piardă toată averea şi să fie surghiunit
nu doar din Buck, ci din toate cele Şase Ducate.
După întoarcerea reginei, femeia învinovăţită a fost dusă la vindecătorii gărzii, să-i
lecuiască rănile. Sătenii nu se purtaseră blând cu ea. Era nou sosită şi avea puţine
cunoştinţe. Venise în vizită la verişoara ei, cea care se dusese la bătrânii cătunului
să spună că o văzuse, chipurile, stând de vorbă cu porumbeii. Se zvonea că la
mijloc era o ceartă legată de o moştenire, fapt care m-a făcut să mă întreb dacă
osândita era o femeie cu Har sau doar o ameninţare la adresa proprietăţilor
verişoarei sale. Imediat ce s-a simţit destul de bine ca să poată călători, regina
Kettricken i-a dat bani, un cal şi, după spusele unora, un act de proprietate pentru
o bucată de teren aflată departe de satul verişoarei ei. În orice caz, femeia a plecat
din Buck imediat ce s-a simţit în stare să călătorească.
Întâmplarea a devenit centrul unui vârtej de controverse. Unii susţineau că regina
făcuse mai mult decât avea dreptul, că Bidwell se găsea de fapt chiar pe graniţa
dintre Buck şi Rippon şi că n-ar fi trebuit să se treacă la fapte înainte de a se fi cerut
măcar şi părerea ducelui de Rippon. Acesta părea să vadă în intervenţia personală
a reginei o critică şi un afront. Deşi el însuşi nu rostise astfel de cuvinte, bârfele
spuneau că poate regina din munţi era prea nerăbdătoare să se alieze cu oameni
din afara ţării, cum erau Străinii şi negustorii din Bingtown, în vreme ce ducilor săi
nu le oferea tot respectul cuvenit. Nu-i credea pe nobili în stare să rezolve
problemele din ducatele lor? De aici, bârfele şi bombănelile mergeau mult mai
departe. Credea că o mireasă din cele Şase Ducate nu era destul de bună pentru
fiul ei pe jumătate muntean? Şi, încă şi mai perfide, alte vorbe răspândite pe la
colţuri spuneau că fusese adus un afront casei ducelui Shemshy, căci prinţul se
arătase vădit interesat de Lady Vance până când se pusese regina mamă de-a
curmezişul. De ce o curta Kettricken pe dispreţuitoarea narcescă a Străinilor, când
până şi tânărul prinţ îşi dădea seama că mult mai aproape exista o fată de obârşie
nobilă cu mult mai demnă de el?
Pentru că toate aceste plângeri nu erau înfăţişate oficial, reginei îi venea greu să le
răspundă. Însă ştia că nu puteau fi nesocotite întru totul, pentru că ar fi pus paie pe
focurile nemulţumirii din Rippon şi Shoaks, ajutându-le să se răspândească în
celelalte ducate. Soluţia aleasă de ea a fost să le poruncească ducilor să-şi
numească împuterniciţi într-un consiliu însărcinat cu găsirea unui mod de a pune
capăt persecuţiei oamenilor cu Har. Însă singurul rezultat a fost cel pe care-l
prezisesem eu; consiliul a propus întocmirea unei liste cu numele tuturor celor care
aveau Harul, ca să se poată verifica dacă nu erau cumva persecutaţi pe nedrept. O
a doua sugestie a fost mutarea tuturor în anumite sate, pe care să fie îndemnaţi să
nu le părăsească, pentru a fi astfel tot timpul protejaţi. Iar a treia, cea mai
generoasă, sugera să li se permită tuturor să plece în Chalced sau în Bingtown,
unde ar fi fost cu siguranţă mult mai bine primiţi decât în cele Şase Ducate.
Îmi cunoşteam propria reacţie la toate cele trei propuneri. Până şi cei mai înceţi la
minte îşi puteau da seama că o asemenea înregistrare sau strămutare în locuri bine
cunoscute s-ar fi putut dovedi preludiul unui masacru general. Cât despre
„plecarea” în Chalced sau Bingtown, aşa ceva nu se deosebea prea mult de un
surghiun. Regina le-a spus membrilor consiliului, cu acreală şi asprime, că soluţiile
găsite de ei erau lipsite de imaginaţie şi le-a poruncit s-o ia de la început. Atunci,
din întâmplare, un bărbat tânăr din Tilth i-a oferit un mare avantaj.
— Execuţiile celor cu Har, a spus el, în glumă, nu-i deranjează pe cei mai mulţi
oameni. De fapt, cei care stăpânesc Magia Animalelor atrag asemenea dezastre
asupra lor înşişi. Ceea ce se petrece nu-i supără decât pe înzestraţii cu Har; poate-
ar trebui să li se ceară lor o soluţie.
Regina s-a grăbit să-i primească sfatul. Zâmbetul batjocoritor a pierit de pe faţa lui
şi chicotelile celorlalţi au încetat brusc când au auzit răspunsul ei.
— Măcar asta e o soluţie care dă dovadă de imaginaţie şi merită să fie luată în
considerare. Voi face aşa cum m-aţi sfătuit.
Probabil că numai eu şi Chade ştiam că era vorba de o idee care îi făcea lui
Kettricken cu ochiul de multă vreme. A scris o proclamaţie regală şi le-a poruncit
mesagerilor s-o răspândească pe întreg teritoriul celor Şase Ducate, unde nu
trebuia doar citită în sate şi în oraşe, ci şi afişată în locuri cât mai vizibile. Îi invita
pe cei cu Har, sau cu Sânge Străvechi, cum li se mai spunea, să-şi trimită
împuterniciţi la o întâlnire cu ea, ca să găsească împreună un mod de a pune capăt
persecuţiilor şi omorurilor neîndreptăţite de nicio lege. A ales ea însăşi cuvintele
proclamaţiei, deşi Chade a implorat-o cu stăruinţă să fie prudentă. Pe mulţi nobili i-
a înfuriat, acuzându-i astfel, indirect, că aprobau asasinatele de pe domeniile lor.
Însă eu unul am apreciat poziţia luată de Kettricken şi am presupus că o apreciau
şi toţi ceilalţi deţinători ai Harului, deşi mă îndoiam că avea să se înfăţişeze vreunul
ca să-şi apere cauza. De ce şi-ar fi riscat vieţile făcându-se cunoscuţi?
După dezastruoasa mea confruntare cu bufonul, m-am ales cel puţin cu destulă
înţelepciune ca să mă port cu mai multă prudenţă cu Chade, cu regina şi cu prinţul.
Am lăsat bucăţile de pergament acolo unde Chade nu putea să nu le vadă, adică
pe masa noastră de lucru. O întâlnire întâmplătoare în turn mi-a oferit ocazia să-l
întreb, calm, de ce-mi ascunsese o parte din mesaj. Mi-a dat un răspuns la care nu
mă aşteptam:
— În împrejurările de atunci, era ceva prea personal ca să ţi-l pot dezvălui. Aveam
nevoie să m-ajuţi să aflu unde se afla prinţul şi să-l aduci în siguranţă la Buckkeep.
Dacă ţi-aş fi arătat mesajul, atenţia ta s-ar fi îndreptat spre altceva. Te-ai fi străduit
din toate puterile să-l descoperi pe autor, chiar dacă nu ne-ar fi fost întru totul de
folos ca să-l găsim pe prinţ. E necesar să ai mintea limpede, Fitz. N-am putut să
nu-mi amintesc ce iute la mânie erai pe vremuri şi cum te împingea firea ta
nestăpânită la fapte nebuneşti. Aşa că ţi-am ascuns ceea ce am crezut că ţi-ar fi
putut abate atenţia de la cea mai importantă parte a însărcinării tale.
Asta nu m-a domolit pe de-a-ntregul, dar m-a făcut să pricep că bătrânul asasin
privea adesea lucrurile sub un unghi foarte diferit de ceea ce îmi imaginam eu. I-
am acceptat raţionamentul cu un asemenea calm, încât cred că a fost oarecum
uluit. Se aşteptase la confruntarea pe care eu unul chiar o plănuisem cu atât de
puţin timp în urmă. Fără niciun imbold din partea mea şi aproape ruşinându-se, m-
a asigurat că înţelegea că mă maturizasem şi a recunoscut că nu fusese corect din
partea lui să-mi ascundă mesajul.
— Şi dacă-mi îndrept acum atenţia către autor? l-am întrebat cu voce înceată.
— Ne-ar fi de folos să ştim cine l-a trimis, a mărturisit. Dar nu cu preţul pierderii
maestrului de Meşteşug al prinţului sau al abaterii atenţiei sale. Am cercetat cu mare
grijă toate urmele care ne-ar fi putut conduce la autor. Însă pare să se fi risipit în
văzduh precum ceaţa. N-am uitat nici de şobolan, dar, în ciuda tuturor strădaniilor
mele, n-am descoperit absolut nimic care să trădeze prezenţa unui spion înzestrat
cu Har. Ştii că nici supraveghindu-l pe Civil n-am aflat nimic. A oftat. Te implor, Fitz,
ai încredere în mine şi lasă-mă să mă ocup singur de asta şi să te folosesc pe tine
acolo unde eşti de cea mai mare importanţă pentru noi.
— Atunci ai vorbit cu regina. Mi-a acceptat condiţiile.
Verdele ochilor lui s-a asprit până la nuanţa minereului de aramă.
— Nu. N-am făcut-o. Am sperat c-o să te răzgândeşti.
— De fapt, chiar m-am răzgândit, am spus, şi am încercat să nu savurez şocul care
i s-a citit pe faţă. Şi m-am grăbit să adaug, înainte de a apuca să creadă că tocmai
capitulasem întru totul: Am hotărât că despre asta trebuie să vorbesc cu regina eu
însumi.
— Bine. Chade şi-a căutat cuvintele. Sunt de aceeaşi părere. O s-o rog să-şi facă
azi timp pentru o discuţie cu tine.
Şi aşa ne-am despărţit, fără să fim de acord, dar şi fără să ne certăm. A plecat
aruncându-mi o privire stranie, ca şi cum aş fi continuat să-l uimesc. M-am simţit
încântat de mine însumi şi mi-am dorit să fi învăţat lecţia aceea mai devreme.
Prin urmare, când m-a înştiinţat că puteam merge la regină, am privit cu calm
întâlnirea. Ea poruncise să se aducă o măsuţă cu vin şi prăjituri pentru noi. Eu mă
pregătisem, înainte de a intra, să dau dovadă de sânge rece. Poate că asta mi-a
îngăduit să văd cât de obosită era Kettricken.
Regina mea mă aştepta stând dreaptă, senină, dar mi-am dat seama că aerul
împăciuitor îi servea drept armură. Şi ea se aştepta să mă înfierbânt şi să jignesc.
Prudenţa pe care-o afişa aproape că mă provoca să-mi dezvălui sentimentele rănite
de părerea ei despre caracterul meu. Însă am răsuflat adânc şi mi-am ţinut
indignarea în frâu. M-am silit să mă înclin calm în faţa ei şi am aşteptat până când
m-a invitat să mă aşez la masă, alături de ea, şi chiar am schimbat câteva vorbe
despre vreme şi despre starea sănătăţii ei înainte de a trece la ceea ce mă rodea.
Chiar şi aşa, i-am văzut colţurile ochilor îngustându-se, semn că se aştepta la o
tiradă. Când hotărâseră toţi aceia care mă cunoşteau cel mai bine că eram iraţional
şi arţăgos? Dar nu mi-am îngăduit nici măcar să mă gândesc din a cui vină se
ajunsese la asta. Am întâlnit în schimb privirea reginei mele şi am întrebat-o cu voce
scăzută:
— Ce-ai de gând să faci în privinţa lui Nettle?
Într-o străfulgerare, i-am văzut ochii albaştri-verzui mărindu-se de uimire. Pe urmă
şi-a revenit. S-a lăsat pe spătarul scaunului şi m-a studiat câteva secunde.
— Ce ţi-a spus Chade despre asta? a zis în cele din urmă.
Am zâmbit larg, fără să vreau. Pe moment, toate grijile pe care mi le făceam pentru
fiica mea au dispărut. Şi m-am auzit vorbind:
— Mi-a spus să mă feresc de femeile care răspund la o întrebare cu o alta.
Pentru o scurtă clipă, am crezut că întrecusem măsura. Dar Kettricken mi-a răspuns
apoi zâmbind la rândul ei. M-am întristat când, odată ce i-a înflorit zâmbetul, a lăsat
garda jos. Am văzut brusc că, în spatele măştii ei de calmă indiferenţă, era istovită
şi neliniştită. Asupra ei se abătuseră prea multe griji, ca nişte câini care lătrau
duşmănoşi. Logodna prinţului cu o narcescă imprevizibilă şi ridicola lui „aventură”,
problema celor cu Har, tulburările stârnite de Pestriţi, nobilimea arţăgoasă, ba chiar
şi negustorimea din Bingtown, cu războiul şi cu dragonii ei, toate cerând să le dea
cât mai multă atenţie. Aşa cum o pală întâmplătoare de vânt poate învăpăia un
tăciune muribund, privirea ei de animal hăituit mi-a trezit în minte un ecou difuz al
dragostei pe care i-o purtase Verity. Legătura creată cândva prin Meşteşug între
mine şi regele meu îmi îngăduise uneori să-i cunosc sentimentele. Era totuşi straniu
să simt susurul îndepărtat al iubirii lui pentru ea. În numele lui, ca şi datorită propriei
mele afecţiuni pentru Kettricken, am descoperit brusc că nu puteam să nu-mi fac
griji pentru ea. Când s-a lăsat pe spătarul scaunului, vizibil uşurată fiindcă n-aveam
de gând să încep o ceartă, mi-a fost ruşine preţ de o clipă. Prins în zbuciumul
propriilor necazuri, uitam prea des că alţii purtau poveri la fel de grele.
Ea a lăsat să scape răsuflarea pe care şi-o ţinuse.
— Fitz, mă bucur că te-ai hotărât să-mi vorbeşti nemijlocit. Chade e un sfetnic
înţelept, trecut prin multe şi loial tronului Farseer. În zilele lui bune, vede limpede
tot ce ţine de treburile ţării. Ştie şi să citească în inimile oamenilor. Dă sfaturi
înţelepte, întemeiate. Dar pe Nettle o priveşte întotdeauna prin ochii de sfetnic al
tronului Farseer. Kettricken şi-a întins braţul peste masă şi şi-a pus mâna delicată
peste asprimea mâinii mele. Prefer să vorbesc cu tatăl ei, ca prietenă.
Mi s-a părut potrivit să păstrez tăcerea.
Regina nu şi-a clintit mâna de pe a mea în timp ce a continuat cu simplitate:
— Fitz, Nettle trebuie să înveţe cum se foloseşte Meşteşugul. În inima ta, o ştii. Nu
doar ca să fie apărată de pericolul care e această magie în mâini profane – da, am
citit o parte din pergamente ca să pot hotărî ce e de făcut cu talentul lui Dutiful dar
şi pentru că e cine e. Posibila moştenitoare a tronului Farseer.
Vorbele ei mi-au tăiat răsuflarea. Mă aşteptam să cântărim cât de înţelept era s-o
învăţ Nettle Meşteşugul, nu să ne întoarcem la ameninţarea mai veche şi mai gravă
care plana asupra ei. N-am izbutit să găsesc cuvintele cu care să-mi descriu
neliniştea, dar n-avea importanţă. Regina mea încă nu spusese tot ce avea de spus.
— Nu putem schimba ceea ce suntem. Eu voi fi întotdeauna regina lui Verity. Tu
eşti fiul lui Chivalry, nelegitim, dar totuşi un Farseer. Şi eşti totodată considerat mort
de poporul tău, iar Chade e deopotrivă bătrân şi nerecunoscut vreodată membru al
casei regale. Cât despre August, ştim amândoi că nu şi-a mai recăpătat minţile după
ce a ajuns Verity la mine prin el. Sunt sigură că regele meu n-a vrut niciodată să-i
facă rău vărului său, dar s-a întâmplat şi asta e. Nu putem schimba ceea ce suntem
şi, cu toate că, prin nume, e un Farseer, a devenit, înainte de vreme, un bătrân cu
mintea dusă. Nu-l putem privi cu adevărat ca pe un posibil moştenitor al tronului
dacă urmaşii lui Verity se stâng.
Construit cu minuţiozitate, raţionamentul ei m-a convins. M-am văzut silit să dau
aprobator din cap, deşi ştiam către ce conducea, inevitabil, înlănţuirea gândurilor
ei.
— Însă trebuie să avem, e întotdeauna necesar să avem, un moştenitor aflat în
rezervă, gata să ocupe tronul dacă nu mai există nimeni altcineva. Kettricken s-a
uitat în gol, pe lângă mine. Deşi nu i-a fost înfăţişată poporului său, fiica ta e, cu
siguranţă, următoarea din linia succesiunii. Nu putem schimba ceea ce este ea.
Oricât de mult şi-ar dori-o cineva, n-o să facă din ea o Farseer într-o mai mică
măsură. Dacă va fi nevoie, FitzChivalry Farseer, fiica ta va sluji tronul. Aşa am
aranjat noi lucrurile, cu ani în urmă. Ştiu că tu ai fost împotrivă atunci, când am
întocmit hrisoavele, la Jhaampe. Ştiu că nu eşti de acord nici acum. Dar e o Farseer
recunoscută de tine, ca tată, de mine, ca regină, şi de un menestrel căruia i-ai
mărturisit adevărul şi care ne-a fost martor.
Hrisovul încă mai există, Fitz, aşa cum se şi cuvine. Chiar dacă eu, tu, Chade şi
Starling Birdsong am muri cu toţii odată, hrisovul va putea fi găsit în arhivele regale,
cu un codicil care spune unde poate fi găsită Nettle. Aşa trebuie să fie, Fitz. Nu
putem schimba sângele care-i curge prin vene; nu-i putem anula venirea pe lume.
Şi chiar ai dori cu adevărat aşa ceva? Eu cred că nu. Până şi simpla dorinţă ar fi un
afront adus zeilor.
Şi atunci s-a întâmplat din nou. Am văzut, dintr-odată, cu ochii altcuiva. Când am
înţeles cum gândea regina, furia mea a rămas fără miez. Pentru Kettricken, faptul
că Nettle îşi avea locul în şirul moştenitorilor tronului era de neschimbat. Nu conta
ce doream eu sau ce dorea ea însăşi. Lucrurile stăteau aşa cum stăteau, noi nu
puteam schimba nimic. Pentru ea, Nettle nu putea face obiectul unei negocieri. Nu
putea fi de acord s-o scutească de o îndatorire pentru care se născuse. Asta era
viziunea lui Kettricken.
Am răsuflat adânc, dar ea a ridicat un deget, cerându-mi s-o las să spună tot ce
avea de gând.
— Ştiu că te sperie ideea că Nettle ar putea deveni Sacrificiu. Şi eu mă rog să nu
se întâmple niciodată. Gândeşte-te ce-ar însemna pentru mine: fiul meu ar fi mort
sau, cumva, prea nevolnic ca să-şi mai poată servi regatul. Ca mamă, îmi
îndepărtez cât mai mult cu putinţă gândurile de la o asemenea posibilitate şi, aşa
cum o faci şi tu, mă rog fierbinte să nu-i fie sortită povara coroanei. Însă, deşi
sperăm amândoi că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, trebuie să fim pregătiţi,
dacă se va întâmpla totuşi, s-o avem atunci pe ea gata să-şi slujească poporul. Va
fi instruită, nu numai în ceea ce priveşte Meşteşugul, ci va învăţa şi mai multe limbi,
istoria ţării şi a locuitorilor săi, eticheta şi tradiţiile legate de tron. Am dat amândoi
dovadă de neglijenţă fiindcă n-a deprins deja toate acestea, şi suntem amândoi de
neiertat fiindcă încă nu ştie nimic despre obârşia ei. Dacă va veni momentul să
servească regatul, crezi că ne va mulţumi fiindcă am ţinut-o în ignoranţă?
Şi astfel au primit convingerile mele o nouă lovitură. Lumea mi s-a răsucit în jur şi
am pus brusc sub semnul întrebării toate hotărârile pe care le luasem vreodată în
privinţa fiicei mele. Când am înţeles adevărul, mi s-a făcut rău. Mi-am lăsat
gândurile să prindă glas.
— Probabil mă va urî fiindcă i-am ascuns totul. Însă nu văd cum aş putea schimba
asta atât de târziu fără să-i fac şi mai mult rău. M-am gârbovit pe scaun. Kettricken,
oricât de neglijent s-ar putea să-ţi par, totuşi te implor: las-o să rămână aşa cum e
acum. Dacă spui „da”, îţi promit că voi face tot ce-mi stă în puteri şi mă voi strădui
cu dragă inimă să mă asigur că nu va fi niciodată necesar să slujească ea ca
Sacrificiu.
Am înghiţit în sec şi cuvintele mele mi-au legat din nou soarta de a tronului; mă
aflam iarăşi în faţa unui suveran din Casa Farseer, punându-mi viaţa în mâinile sale.
Numai că de data asta o făceam ca bărbat matur.
— Mă voi strădui din toată inima să alcătuiesc o coterie pentru Dutiful. Voi fi maestru
al Meşteşugului.
Regina m-a fixat cu privirea.
— Şi ce e nou în această ofertă a ta, FitzChivalry? m-a întrebat după o clipă. Sau
în ceea ce-mi ceri?
Întrebările ascundeau o dojană. Mi-am lăsat capul în jos şi am primit-o.
— Poate acum sunt gata să îndeplinesc această îndatorire de bunăvoie şi fără să
ascund ce gândesc cu adevărat.
— Şi-o să accepţi ceea ce va făgădui regina ta, fără să insişti să-şi mai dea din nou
cuvântul? Am să-ţi vorbesc cât se poate de clar: Voi îngădui ca fiica ta, Nettle
Farseer, să rămână acolo unde se află, cu Burrich ca tată adoptiv, atâta vreme cât
asta nu ne pune în pericol. Te mulţumeşte această făgăduială şi eşti convins că o
voi respecta?
O altă dojană. Îi rănisem sentimentele rugând-o, în repetate rânduri, să fie lăsată
Nettle în pace? Poate.
— Da, am răspuns cu voce înceată.
— Bine, a spus ea, şi încordarea dintre noi a dispărut treptat în timp ce am rămas
aşezaţi la masă, în tăcere, ca şi cum liniştea ar fi fost o completare a vorbelor
reginei. Apoi, tot în tăcere, ea mi-a umplut paharul cu vin şi mi-a pus în faţă o
prăjitură mică, savuroasă. Pe urmă am mâncat şi am vorbit o vreme numai despre
lucruri lipsite de importanţă. Nu i-am spus că Dutiful mă ocolea. În privinţa asta,
aveam să pun lucrurile la punct împreună cu prinţul. Cumva.
Când m-am ridicat să plec, Kettricken şi-a înălţat privirea spre mine şi mi-a zâmbit.
— Mi se pare o ruşine, FitzChivalry, că izbutesc atât de rar să stau de vorbă cu tine.
Regret că avem nevoie de toată prefăcătoria asta, pentru că ne ţine departe unul
de altul. Îţi simt lipsa, dragul meu prieten.
Am plecat, dar am luat aceste cuvinte cu mine, ca pe o binecuvântare.

Capitolul XVI
PĂRINŢI

Când un căpitan negustor are legături destul de puternice în Jamaillia, e întru totul
posibil să-şi umple calele cu obiecte valoroase din multe porturi străine îndepărtate.
Are avantajul de a dobândi mărfuri exotice fără să fie nevoit să înfrunte pericolele
în care te pun deopotrivă echipajul şi vasul într-o călătorie pe mări adânci. Desigur,
plăteşte cu bani pentru toate grijile de care scapă, dar e un târg pe care trebuie să-
l accepte orice negustor înţelept.
Jamaillia nu e doar cel mai nordic port de pe Insula Mirodeniilor în care ajung cu
regularitate negustorii, e şi singurul port de pe ţărmurile noastre în care poposeşte
flota Velierelor Mari. Corăbiile ce o alcătuiesc ajung în Jamaillia (pe care, în limba
lor barbară, o numesc Portul Apusean) în grup, din trei în trei ani. Despre primejdiile
prin care trec traversând apele vorbesc pânzele zdrenţuite şi corăbierii vlăguiţi.
Aduc mărfuri pe cât de exotice, pe atât de scumpe; numai la ei găseşti mirodenia
roşie şi guma de sed; şi întreaga cantitate e cumpărată pentru palatul Satrapului,
de unde se întoarce pe piaţă mult prea puţin, de aceea putem considera că acestea
n-au cum să ajungă la negustorii obişnuiţi. Dar orice altceva aduc e de vânzare
pentru cei deopotrivă destul de înţelepţi şi de norocoşi ca vină la Jamaillia când
soseşte flota Velierelor Mari.
Căpitanul Banrop, Sfaturi pentru Corăbierii Negustori

Un alt mănunchi de zile a venit şi a trecut. Lordul Auriu a ieşit din dormitorul său, cu
obişnuita sa înfăţişare rafinată şi sofisticată, şi a anunţat sus şi tare că era din nou
sănătos tun. Aplicat cu migală în fiecare dimineaţă, machiajul lui jamaillian devenise
chiar mai extravagant ca oricând. Uneori îşi purta solzii chiar şi în plină zi. Bănuiesc
că voia să abată atenţia, să nu observe nimeni că pielea i se întuneca la culoare.
Şi bănuiesc că îi izbutea, fiindcă n-am auzit pe nimeni pomenind de asta. Curtea a
întâmpinat însănătoşirea sa cu mare entuziasm; nu-şi pierduse popularitatea.
Mi-am reluat îndatoririle de servitor. Uneori, Lordul Auriu îi distra după-amiaza pe
curteni în odăile sale, cu jocuri de noroc sau aducând menestreli. Nobilii tineri,
bărbaţi şi femei deopotrivă, concurau pentru onoarea de a fi invitaţi. În astfel de
ocazii, rămâneam în mica mea odaie, oricând la dispoziţia lui, sau eram liber să
plec. Continuam să-l însoţesc în timpul plimbărilor călare cu alţi aristocraţi şi
stăteam în spatele scaunului său la dineurile cu pretenţii. Însă astfel de evenimente
erau acum mai rare. După ce plecaseră atât Străinii, cât şi negustorii din Bingtown,
mulţimea din castelul Buckkeep se subţiase şi reintrase în rutina de mai înainte pe
măsură ce nobilii celor Şase Ducate se înapoiaseră pe domeniile lor. Se răriseră
jocurile de noroc, reprezentaţiile de teatru de păpuşi şi alte distracţii. Serile erau mai
lungi şi mai liniştite. Aveam o oră liberă în fiecare dintre ele şi de obicei mi-o
petreceam în Sala Mare. Copiii din castel îşi învăţau din nou lecţiile lângă focul din
cămin, în timp ce femeile ţeseau şi bărbaţii ascuţeau săgeţi. Bârfele şi poveştile se
înşirau în ritmul firului tors. Umbrele ascundeau colţurile încăperilor şi, dacă mă
străduiam, puteam să mă cred în acel Buckkeep din vremea copilăriei mele.
Dar pe bufon nu-l mai întrezăream deloc. Lordul Auriu nu-mi arăta prin nicio vorbă
şi prin niciun gest că eram altceva decât ceea ce ne credea lumea din castel: stăpân
şi servitor. Şi nu-mi adresa niciodată cuvinte care să-l scoată din rolul său de nobil
jamaillian. Iar dacă făceam eu vreo glumă care trecea dincolo de limitele acestui
rol, n-o lua în seamă.
Prăpastia care mi se căscase în suflet din pricina unui asemenea soi de însingurare
mă uimea. Se lărgea şi se adâncea în fiecare zi. La un moment dat, când m-am
întors în odaia mea după ce antrenasem împreună cu Wim pe terenul de instrucţie,
am găsit pe pat un pachet mic. O pungă de pânză adăpostea un fluier roşu atârnat
de un şnur verde. Pe un bilet erau caligrafiate cuvintele „Pentru Thick”, cu scrisul
clar al bufonului. Am sperat că era un soi de ofertă de pace, dar, când am îndrăznit
să-i mulţumesc, Lordul Auriu şi-a ridicat privirea din tratatul despre plante pe care-l
răsfoia, părând absent şi iritat.
— N-am idee pentru ce-mi mulţumeşti, Tom Badgerlock. Nu-mi amintesc să-ţi fi
dăruit ceva, şi cu atât mai puţin un fluier roşu. E ridicol. Găseşte alte trăsnăi cu care
să-ţi pierzi timpul, omule. Eu citesc.
M-am retras, înţelegând că fluierul nu fusese făurit ca să mi se facă mie o favoare,
ci ca dar sincer pentru Thick din partea cuiva care ştia foarte bine ce înseamnă să
fii nesocotit şi batjocorit. N-avea într-adevăr nicio legătură cu mine. Şi la gândul ăsta
mi s-a strâns inima.
Cel mai rău era că nu-i puteam destăinui nimănui cât de mizerabil mă simţeam,
dacă nu voiam să-i dezvălui lui Chade întreaga măsură a prostiei mele. Aşa că
sufeream în tăcere şi mă străduiam din răsputeri să le-o ascund tuturor.
În ziua când mi-a dat bufonul fluierul, m-am gândit că eram pregătit să-mi ţin în frâu
învăţăceii neascultători. Negustorii din Bingtown părăsiseră castelul şi Selden
Vestrit plecase împreună cu ei. Sosise timpul să fac ceea ce îi făgăduisem reginei
mele.
Am mers mai întâi în turnul lui Chade, apoi am urcat într-al Meşteşugului. Când,
aşa cum începuse să devină un obicei, Dutiful n-a apărut, am deschis larg
obloanele, lăsând să între frigul şi întunericul dimineţii de iarnă. M-am aşezat pe
scaunul lui Verity şi am privit deprimat negurile. Ştiam că bătrânul asasin îi spusese
lui Dutiful să vină la mine şi chiar îi plănuise timpul astfel încât să-i rămână mai mult
pentru învăţătură. Dar asta nu schimbase nimic. De când descoperise porunca dată
prin Meşteşug şi o spulberase, nu mai venise deloc la lecţii. Îi suportasem
nesupunerea mai mult decât mi-ar fi suportat-o Verity mie. Lăsat de capul lui, prinţul
n-avea să revină la mine niciodată. Mi-am îndepărtat îndoielile la adresa
înţelepciunii faptelor mele. Am răsuflat de câteva ori adânc şi lent în marea de aer
rece şi am închis ochii. Mi-am îngustat Meşteşugul către un punct minuscul,
poruncitor.
Dutiful. Vino la mine.
N-am simţit niciun răspuns. Fie nu mi-l trimisese, fie refuza să-mi asculte mesajele.
Mi-am întins mintea către el. Mi-a fost greu să-l prind. Mi-am spus că mă bloca
probabil cu bună ştiinţă, că îşi ridicase zidurile Meşteşugului în calea mea. M-am
aplecat către ele şi am devenit cât se putea de sigur că dormea. I-am pus la
încercare tăria zidurilor. Ştiam că, dacă voiam, le puteam sparge ca să trec prin ele.
Am tras aer în piept, adunând forţa de care aveam nevoie. Pe urmă mi-am schimbat
brusc strategia. M-am sprijinit de zidurile lui, apăsând pe nesimţite. Şi am avut
senzaţia că undeva, departe, mi se întindeau buzele într-un zâmbet subţire. Metoda
Nettle, mi-am spus, şi m-am strecurat prin zid în mintea lui adormită.
Dacă visa, nu i-am putut simţi visul. Nu era decât neclintirea minţii lui, răspândindu-
mi-se în jur pe tăcute, ca o băltoacă. M-am lăsat să cad în ea, ca şi cum aş fi fost o
pietricică.
Dutiful.
A devenit conştient de prezenţa mea cu o zvâcnire. În prima clipă a fost indignat.
Ieşi!
A încercat să m-azvârle din minte, dar trecusem deja de apărarea lui. I-am opus
rezistenţă în tăcere, fără să fiu agresiv, ci doar refuzând să mă las izgonit. Ca şi în
timpul primei noastre lupte, s-a aruncat asupra mea condus de furie, fără nicio
strategie. Am rămas pe poziţie, suportându-i loviturile mentale de pumn în vreme
ce se sleia de puteri. Când l-a zdrobit oboseala, i-am vorbit din nou.
Dutiful. Te rog, vino în turn.
M-ai minţit. Mă dezguști. Nu te-am minţit. Te-am nedreptăţit fără să vreau. Am
încercat să repar lucrurile ţi am crezut că izbutisem. Pe urmă, în cel mai nepotrivit
moment cu putinţă, ne-am dat amândoi seama că nu era aţa.
M-ai ţinut în frâu. Încă de când ne-am cunoscut m-ai silit să fac ce-ai vrut tu. Probabil
m-ai forţat să cred că-mi eşti pe plac.
Cercetează-ţi amintirile, Dutiful. O să descoperi că nu e adevărat. Dar n-o să mai
vorbesc cu tine astfel. Vino în Turnul Meşteşugului. Te rog.
Nu vin.
Te aştept.
Şi m-am retras din mintea lui.
Am rămas o vreme nemişcat, adunându-mi puterile şi gândurile. O durere de cap
îmi apăsa tâmplele, vrând să-i dau atenţie. Am împins-o deoparte. Am răsuflat
adânc şi m-am întins din nou în afară.
Să-l găsesc pe Thick a fost uşor. Din mintea lui izvora muzică, o muzică unică în
felul ei, fiindcă nu avea sunet. Când am lăsat-o să-mi curgă în voie prin cap a
devenit şi mai stranie, fiindcă nu era alcătuită din note cântate de un flaut sau de o
harfă. M-a captivat pentru o clipă. Pe un nivel al melodiei, „notele” erau frânturi din
zgomotele obişnuite ale vieţii de zi cu zi. Tropotul unei copite, zăngănitul unei farfurii
aşezate pe masă, şuierul vântului când pătrunde prin coşul de fum, clinchetul unei
monede căzute pe caldarâm. Era o muzică alcătuită din sunetele vieţii. Pe urmă am
alunecat în adâncul ei şi pe al doilea nivel nu am dat de muzică, ci de un anumit
motiv melodic. Sunetele erau separate unele de altele diferitele lor înălţimi, dar asta
ţinea seamă de un acelaşi tipar, ca şi modul în care se repetau. Semăna mai
degrabă cu o tapiserie. Vedeai mai întâi întregul tablou, pentru ca, după o privire
mai atentă, să desluşeşti şi materialul din care erau alcătuite imaginile. Iar studiind
în amănunt descopereai fiecare fir, cu textura şi culoarea lui aparte.
M-am descâlcit cu greu din cântecul lui Thick. Şi m-am întrebat cum era cu putinţă
ca o minte atât de simplă să dea naştere unei melodii atât de întortocheate şi de
subtile. Iar în clipa următoare mi s-a tăiat răsuflarea, fiindcă am înţeles. Broderia
muzicală era cadrul gândurilor şi al lumii lui. Aduna amănuntele cărora le dădea
atenţie, punând fiecare sunet auzit la locul care i se potrivea în acel tablou sonor.
Nu era aşadar mai deloc de mirare că grijile meschine pentru lumea înconjurătoare,
din pricina cărora ne agitam eu şi Chade, nu-şi găseau loc în gândurile lui şi nu se
sinchisea de ele. Cât de mult mă concentram eu asupra sunetului picăturilor de apă
sau al unei lame ascuţite de o piatră?
Mi-am venit în fire, aşezat pe fotoliul lui Verity. Aveam senzaţia că mintea îmi era
burete căzut într-o apă a muzicii. Trebuia să las melodia lui Thick să se scurgă din
mine înainte de a-mi regăsi propriile gânduri şi intenţii. După o vreme, mi-am umplut
din nou plămânii cu aer, m-am liniştit şi m-am întins din nou în afară.
De data asta am avut grijă să nu m-ating decât de marginile muzicii lui, foarte uşor.
Acolo am şovăit, încercând să-mi dau seama cum era cel mai bine să-l fac conştient
de prezenţa mea fără să-l sperii. Am făurit o legătură cu toată delicateţea de care
eram în stare.
Thick?
I-am simţit spaima şi furia izbindu-mă ca un pumn în stomac. A fost ca şi când aş fi
înghiontit o pisică adormită. A fugit, dar nu înainte de a mă zgâria. Zguduit, am
deschis ochii şi am văzut zbuciumul valurilor mării, întocmai cum se zărea de la
fereastra turnului. Dar chiar şi aşa mi-a venit greu să mă reaşez în propriul trup şi
să mă conving că acolo îmi era locul. M-a invadat un val de greaţă. Ei, prima
încercare a mers grozav de bine, mi-am spus, cu acreală. M-am lăsat o vreme în
braţele descurajării. Dutiful nu venea, iar Thick n-avea să mă lase niciodată să-l
învăţ ceva. La acest şirag al înfrângerilor s-a adăugat gândul că nu mai primisem
nicio veste de la Hap de când îi spusesem să se împace cu meşterul lui fără ajutorul
meu. Mă pricepeam uimitor de bine să-i spulber iluziile oamenilor pe care-i
îndrăgeam cel mai mult şi să-i nemulţumesc.
Încă un efort, atât mi-am făgăduit. Pe urmă aveam să mă întorc în odaia mea
sumbră şi de-acolo aveam să-i dau de ştire Lordului Auriu că umilul său servitor îşi
lua o zi liberă. Aveam să plec în oraş, ca să dau într-un fel sau altul de Hap. Am
scos fluierul roşu şi l-am privit. Bufonul se întrecuse pe sine însuşi. Era mult mai
frumos decât oricare altul pe care-l mai văzusem vreodată. Îl împodobeau păsări
minuscule. L-am dus la buze şi am încercat să cânt câteva note. În tinereţea mea,
Patience încercase să mă înveţe să cânt la mai multe instrumente. Dar nu izbutise
mare lucru cu niciunul dintre ele. Puteam totuşi să înşir notele unui cântecel simplu,
pentru copii. L-am repetat de mai multe ori, străduindu-mă zadarnic să-l fac să
curgă cât mai lin. Pe urmă m-am lăsat pe spătarul scaunului, cu fluierul încă la buze.
Cântând, m-am întins spre Thick, trimiţându-i doar notele în loc de orice fel de gând
sau semn al prezenţei mele. Cântecul s-a năpustit în muzica lui şi o vreme s-a
contopit cu ea, într-un amestec discordant. Pe urmă melodia lui s-a stins, pe măsură
ce-şi îndrepta tot mai mult atenţia către mine.
Ce-i asta?
Gândul nu mi se adresa mie. Thick aproape că nici nu s-a întins în afară, să vadă
de unde venea sunetul. Mi-am trimis către el cuvintele, străduindu-mă s-o fac cu
mare delicateţe. Şi nu m-am oprit din cântat în acest timp.
E un fluier roşu. Pe un şnur verde. E al tău, dacă vrei să vii să-l iei.
Întrebarea lui a venit după un moment în care şi-a ascuns gândurile.
Unde?
Asta m-a pus pentru o clipă pe gânduri. La piciorul scării care urca în Turnul
Meşteşugului se afla un străjer. Nu-i puteam spune lui Thick să vină pe acolo. Ar fi
fost întors din drum. Chade îi dezvăluise cel puţin o parte din labirintul coridoarelor
secrete din castel. Ştiam că ar fi trebuit să cer părerea bătrânului asasin înainte de
a-i arăta eu şi altele, dar prilejul era prea bine venit ca să-l nesocotesc. Voiam să
văd dacă-l puteam călăuzi pe Thick folosindu-mă de legătura dintre minţile noastre.
Nu aş fi pus doar la încercare limitele talentului nostru de a comunica unul cu altul
prin Meşteşug, mi-aş fi dat totodată seama şi care erau puterile lui. Am refuzat să
pierd prea mult timp şovăind.
Vino la mine pe aici.
Am trimis către mintea lui imaginea odăii lui Chade din turn. Apoi i-am arătat, pas
cu pas, coridoarele pe care trebuia să meargă. N-am făcut-o în grabă, dar nici cu
încetineală.
Dacă te rătăceşti, am adăugat, în încheiere, întinde-te spre mine.
O să te-ajut.
Pe urmă am întrerupt cu delicateţe legătura dintre noi. M-am sprijinit din nou de
spătar şi m-am uitat la fluierul din mâna mea. Speram să fie o momeală destul de
puternică. L-am aşezat pe masă şi am pus lângă el o figurină care înfăţişa o femeie.
Era cea găsită de prinţ pe plaja pe care ne duseseră stâlpii Meşteşugului. Fără să
ştiu prea bine de ce, o luasem din turnul lui Chade ca să i-o înapoiez prinţului. Mi-
am amintit, cu bruscă strângere de inimă, de penele găsite pe aceeaşi plajă. Nu-i
vorbisem niciodată bufonului despre ele. Nu mi se păruse niciodată că ar fi fost
momentul potrivit. Şi mă întrebam dacă aveam s-o fac vreodată. Mi-am alungat
gândul din minte. Aveam de făcut lucruri pentru care era nevoie de toată atenţia
mea.
Mi-am şters sudoarea de pe frunte. Când m-am ridicat în picioare, am văzut că
tremuram uşor. Trecuse destulă vreme de când nu mă mai folosisem de Meşteşug
atât de mult ca în dimineaţa aceea. Şi durerea de cap era mai puternică în aceeaşi
măsură. Dacă aş fi avut un ceainic, o cană, apă şi scoarţă de spiriduş, probabil că
m-aş fi lăsat ispitit. M-am mulţumit în schimb să-mi torn un pahar de rachiu şi să-mi
scot câtva timp capul pe fereastră.
Pe urmă am auzit paşi pe treptele turnului. M-am gândit că era străjerul. Mi-am luat
sticla şi paharul, m-am retras într-un colţ întunecos şi am rămas nemişcat. Am auzit
cheia răsucindu-se încet în broască şi uşa s-a deschis. Pe urmă a intrat Dutiful. A
închis uşa cu hotărâre şi şi-a rotit privirea prin încăperea care părea pustie. Iritarea
i se citea clar pe faţă. S-a apropiat de masă şi s-a uitat din nou în jur. Şi atunci,
încet, am înţeles ceva. Prinţul stăpânea Harul, dar nu cu aceeaşi forţă ca mine. Deşi
ne aflam în aceeaşi încăpere, nu simţea prezenţa. Descoperisem ceva nou pentru
mine: ca şi Meşteşugul, Harul nu era la fel de puternic pentru toţi cei care se bucurau
de el. Mi-am făgăduit să chibzuiesc la asta mai târziu.
— Aici.
A tresărit violent când mi-a auzit glasul şi a devenit conştient de prezenţa mea când
am ieşit din umbră, cu paharul în mână. M-a privit cu asprime când m-am apropiat
şi am pus paharul pe masă.
— Bună dimineaţa, prinţul meu.
Mi-a vorbit cu hotărâre şi cu un dispreţ enorm.
— Poţi să pleci, Tom Badgerlock. Nu mai vreau să mă înveţi nimic. O să vorbesc
cu mama, ca să-ţi poruncească să părăseşti castelul.
Mi-am păstrat calmul.
— Cum ţi-e voia, prinţul meu. Fără îndoială, asta va fi şi pentru mine calea cea mai
uşoară.
— Nu e vorba de ceea ce e „mai uşor“ pentru mine. E vorba despre încredere
înşelată, despre trădare. Ai folosit Meşteşugul împotriva mea, a prinţului căruia îi
datorezi de drept supunere. Aş putea cere să fii surghiunit. Sau chiar executat.
— Ai putea, prinţul meu. Sau ai putea să-mi ceri o explicaţie.
— Nicio explicaţie nu poate scuza ceea ce ai făcut.
— N-am spus c-ai putea să-mi ceri o scuză; doar o explicaţie.
Şi aici conversaţia s-a întrerupt. Am refuzat să-mi las ochii în jos. I-am susţinut
privirea. Eram hotărât să nu mai scot niciun cuvânt înainte de a-mi cere el,
curtenitor, să-i explic. Iar el părea la fel de hotărât să mă intimideze cu aerul său
princiar până când mă hotărâm să-l implor să mă ierte.
Încordarea dintre noi a lucrat în favoarea mea.
— Explicaţia trebuia dată de mult.
— Poate că da, am recunoscut, şi am aşteptat din nou.
— Explică-te, Tom Badgerlock.
Un „te rog“ ar fi sunat frumos, dar mi-am dat seama că mai mult de-atât nu se putea
umili. La un băiat de vârsta lui, amorul propriu e din cale-afară de fragil.
M-am apropiat de masă şi mi-am umplut din nou paharul. Am ridicat sticla întrebător
către el, dar a clătinat din cap, refuzând cu grosolănie să bea cu unul de teapa mea.
Am oftat.
— Cât de bine îţi aminteşti ce s-a întâmplat pe plajă? Plaja pe care-am ajuns când
am fugit prin monolit?
S-a înnegurat la faţă şi a căpătat un aer prudent.
— Păi… A şovăit, aproape gata să mintă. Apoi: îmi amintesc câte ceva. Totul
păleşte, ca un vis, dar îmi revin pe urmă în minte frânturi foarte clare. Ştiu că te-ai
folosit de magia Meşteşugului ca să ne duci acolo. Asta m-a vlăguit şi, cumva, m-a
năucit. Îmi imaginez că atunci ţi-ai aruncat vraja de putere asupra mea.
Am oftat. Avea să fie mult mai greu decât mă temusem.
— Îţi aminteşti momentul în care eram lângă un foc şi m-ai atacat? Ţii minte că m-
ai atacat ca să mă ucizi?
Şi-a ferit o clipă privirea, apoi a dat din cap ca şi cum ar fi fost surprins fiindcă-şi
amintea aşa ceva.
— Dar n-a fost întru totul din propria mea voinţă. Doar ştii! Peladine se străduia să-
mi controleze până şi trupul. Şi atunci nu te cunoşteam. Credeam că-mi eşti
duşman!
— Nici eu nu te cunoşteam. Nu aşa cum te cunosc acum. Dar aveam deja o
legătură prin Meşteşug, fiindcă fusesem nevoit mai înainte să plec după sufletul tău
şi să ţi-l readuc în corp.
Am şovăit, apoi m-am hotărât să nu vorbesc despre cealaltă fiinţă pe care o
întâlnisem, creatura uriaşă care ne ajutase să ne întoarcem. Amintirea aceea
rămânea ceţoasă chiar şi în mintea mea. Era mai bine să nu aduc vorba despre
ceea ce nu puteam să explic. Am tras aer în piept.
— Ştiam că Peladine era în tine. Şi că pe ea n-o putea împiedica nimic să mă ucidă,
nu-i păsa dacă, făcând-o, tu ai fi fost rănit. Mă înspăimânta. Şi atunci, copleşit de
furie şi de teamă pentru viaţa mea, ţi-am poruncit: „Dutiful, nu mi te mai împotrivi!”
A fost o poruncă dată prin Meşteşug. S-a întipărit în mintea ta cu mai multă forţă
decât aş fi vrut. N-am făcut-o dinadins, Dutiful. A fost un accident, pe care l-am
regretat şi am încercat să îndrept lucrurile. Şi am crezut că-mi izbutise.
Mi-am simţit pe buze un zâmbet nepoftit.
— Am crezut că te scăpasem de ea, până în clipa când am încercat să te împiedic
să faci declaraţia prostească din Sala Mare. Abia atunci mi-am dat seama că
legătura îşi lăsase o umbră, şi asta s-a petrecut în clipa când ai rupt-o.
— Da. Am rupt-o.
A vorbit cu satisfacţie. Pe urmă m-a săgetat din nou cu privirea.
— Dar, ştiind că a existat, ştiind că-mi poţi face aşa ceva, cum aş mai putea avea
vreodată încredere în tine?
Încă mă mai gândeam ce să-i răspund când Thick a deschis uşa din lateralul
căminului. Pentru un trup masiv, ca al lui, intrarea cu pânze de păianjen şi praf pe
margini era mai strâmtă decât pentru mine. A rămas o clipă nemişcat, clipind şi
ţintuindu-ne cu ochii lui parcă somnoroşi pe mine şi pe prinţul uluit. Cu falca împinsă
în afară şi cu limba ieşindu-i printre buze, părea căzut pe gânduri. Pe urmă a şi
vorbit:
— Am venit să-mi iau fluierul.
— Şi o să-l primeşti, am spus.
Am ridicat fluierul de pe masă şi i l-am întins, legănându-se la capătul şnurului
verde. Şi am adăugat cu blândeţe:
— Şi eşti iscusit, Thick. Ai făcut ce ţi-am spus, şi iată-te aici.
S-a apropiat de mine bănuitor, târşindu-şi picioarele. Mă îndoiesc că îl recunoscuse
pe prinţul Dutiful, departe de tron şi fără însemnele puterii. S-a strâmbat şi la el,
spunând:
— M-ai făcut să merg o grămadă.
A înhăţat fluierul şi l-a apropiat de ochii lui mici, cercetători. Pe urmă s-a încruntat.
— Ăsta nu e fluierul meu!
— Acum e, l-am încredinţat. E nou, făcut special pentru tine. Vezi păsările de pe
el?
L-a răsucit în mâini.
— Îmi plac păsările, a recunoscut în silă.
Ne-a întors spatele, gata să plece, cu fluierul strâns la piept. Prinţul îl privea fix, cu
o groază vecină cu dezgustul. Ştiam care era, în Regatul Munţilor, soarta oricărui
copil cum fusese Thick. Avea parte de o moarte rapidă şi poate milostivă, aşa cum
ar fi înecat Burrich un căţeluş diform. Însă regina Kettricken îmi poruncise să-i dau
lecţii acelui om. Oare tradiţiile din ţara mamei sale aveau să-l împiedice pe prinţ să-
l accepte pe Thick? Mi-am propus să nu sper că Dutiful n-avea să-l primească în
coteria lui. M-am străduit să-l întârzii pe netot.
— Nu-l încerci, Thick?
Mi-a răspuns târşindu-şi picioarele spre uşă.
— Nu.
— Încearcă melodia pe care ţi-o cânţi în gând. Asta: la-da-da-da-de… Când mă
străduiam să redau cântecul pe care ajunsesem să-l învăţ, Thick s-a răsucit brusc
spre mine.
— E-al meu! a urlat. Cântecul meu! Cântecul mămicii mele! S-a repezit la mine cu
o privire ucigaşă. A ridicat fluierul ca pe un cuţit pe care mi l-ar fi putut împlânta în
inimă.
— Îmi pare rău, Thick. N-am ştiut că vrei să-l ţii numai pentru tine.
Dar mi-am dat brusc seama că ar fi trebuit să ştiu. M-am retras din faţa lui. Avea
trupul îndesat, cu picioare şi braţe scurte, stângace. Ştiam că, dacă ne-am fi luat la
trântă, l-aş fi înfrânt. Dar mai ştiam şi că n-aş fi reuşit fără să-l rănesc. Şi nu voiam.
Trebuia să-i câştig bunăvoinţa. M-am repezit dincolo de masă.
— Cântecul meu! a repetat el. Hoţ împuţit, duhoare-de-căcat-de-câine!
Lui Dutiful i-a scăpat un hohot de râs. Cred că era deopotrivă îngrozit şi fascinat de
netotul care mă ataca din pricina unui cântec. Pe urmă s-a încruntat brusc. În timp
ce ocoleam masa, având grijă să mă despartă tot timpul de Thick până ce izbuteam
să-l domolesc, prinţul a exclamat pe neaşteptate:
— Ştiu cântecul ăsta! A fredonat o frântură, făcându-l pe Thick să se încrunte mai
tare. E primul lucru pe care-l aud de fiecare dată când încerc să folosesc
Meşteşugul. De la tine vine?
Părea uluit.
— Cântecul meu! a strigat Thick din nou, apărându-şi proprietatea. Cântecul
mămicii mele! Nu poţi să-l auzi. Numai eu pot!
S-a răsucit şi s-a repezit deodată către prinţ, alergând. A înşfăcat din fugă sticla de
rachiu, ridicând-o ca pe o bâtă, fără să-i pese că alcoolul se scurgea vijelios din ea
şi în josul braţului lui. Dutiful a făcut ochii mari, dar un orgoliu prostesc nu l-a lăsat
să se retragă, ferindu-se de atacul violent al netotului. A rămas pe loc, aplecându-
se într-o poziţie de luptă învăţată de la mine. Mâna i s-a dus ia cuţitul de la centură.
Thick s-a apropiat şi mai mult şi i-am simţit mintea împrăştiindu-şi, drept răspuns,
norul care amorţea mintea:
Nu mă vezi, nu mă vezi, nu mă vezi.
L-am văzut pe Dutiful încercând să reziste şi adunându-şi puterile ca să străpungă
cu o lovitură scutul creat de Meşteşugul bondocului.
— Nu! am urlat îngrozit. Nu vă faceţi niciun rău unul altuia!
Şi sub porunca mea a scânteiat tăişul Meşteşugului. I-am văzut pe amândoi
înfiorându-se la atingerea lui, i-am văzut răsucindu-se ca să mă înfrunte cu braţele
ridicate, ca şi cum astfel ar fi putut para magia. Şi am putut aproape s-o văd ricoşând
de ei, dar pentru o clipă i-a năucit pe prinţ şi pe netot deopotrivă. Propria mea
poruncă, respinsă instinctiv de cei doi, m-a cutremurat şi pe mine, dar mi-am revenit
mai repede decât ei. Dutiful a dat înapoi cu un pas, clătinându-se, iar Thick a scăpat
sticla şi-a ridicat palmele durdulii ca să-şi acopere ochii. Ceea ce făcusem mă
îngrozea, dar, când au rămas amândoi nemişcaţi, docili pentru o clipă, m-am grăbit
să adaug:
— Ajunge! Nu trebuie să vă mai atacaţi niciodată aşa. Nu şi dacă vreţi să învăţaţi
împreună cum să stăpâniţi Meşteşugul.
Am fost mândru de mine însumi fiindcă nu-mi lăsasem vocea să tremure.
Prinţul a scuturat din cap.
— Ai făcut-o iar! a exclamat năucit. Ai îndrăznit să foloseşti Meşteşugul împotriva
mea!
— Întocmai, am recunoscut. Ce altceva ai fi vrut să fac? am întrebat apoi. Să mă
uit cum vă distrugeţi mintea unul altuia? L-ai întâlnit vreodată pe vărul tău August,
Dutiful? Pe bătrânul ăla care tremură tot timpul, cu saliva scurgându-i-se printre
buze? El a fost victima unui accident, dar alţii au păţit-o după ce s-au slujit de
Meşteşug într-o luptă ca asta pe care eraţi gata s-o începeţi voi. Şi, da, uneori
sfârşitul a fost moartea, o moarte care l-a vătămat pe cel care-a ucis aproape la fel
de cumplit ca pe acela care-a fost ucis.
Dutiful s-a sprijinit de masă. Thick şi-a luat mâinile de la ochi şi le-a lăsat din nou în
jos. Îşi muşcase limba, care sângera. Dutiful ne-a vorbit amândurora.
— Sunt prinţul vostru. Mi-aţi jurat credinţă. Cum îndrăzniţi să mă atacaţi?
Mi-am umplut plămânii cu aer şi am intrat fără tragere de inimă în rolul pe care mi-
l impusese Chade.
— Nu şi aici, am spus, cu voce înceată. E adevărat că am jurat credinţă casei
Farseer. O slujesc cât de bine pot. Iar ca s-o pot sluji astfel, trebuie, Dutiful, să-ţi
spun un lucru pe care vreau să-l înţelegi. În încăperea asta, nu eşti prinţul meu, ci
învăţăcelul meu. Şi, la fel cum îţi face maestrul tău de scrimă vânătăi cu o lamă
boantă ca să te înveţe să lupţi, voi folosi şi eu forţa ori de câte ori va fi necesar. M-
am întors spre Thick, care ne privea bosumflat pe amândoi. În încăperea asta, Thick
nu e servitor. Aici e învăţăcelul meu. M-am uitat de la unul la altul şi i-am pus în
hamul pe care trebuiau să-l poarte împreună. Aici sunteţi egali. Învăţăcei. O să vă
tratez cu respect şi vreau să vă respectaţi unul pe altul. Dar nu mă înţelegeţi greşit.
În încăperea asta, în timpul lecţiilor noastre, autoritatea mea e absolută. Mi-am
plimbat din nou privirea de la unul la celălalt. Aţi priceput amândoi?
Pe chipul prinţului se citea încăpăţânarea, iar Thick era bănuitor.
— Nu servitor? a întrebat tărăgănând silabele.
— Nu, dacă te hotărăşti să-mi fii învăţăcel. Să înveţi ce-am să-ţi spun eu. Pentru
ca, în final, să-l poţi ajuta pe prinţ.
S-a încruntat, pe măsură ce înţelegea totul încetul cu încetul.
— Să-l ajut pe prinţ. Să muncesc pentru el. Servitor. Mai multă muncă pentru Thick.
Ochii lui mici au licărit răutăcioşi în timp ce dezvăluia ceea ce luase drept intenţia
mea ascunsă.
Am clătinat din cap.
— Nu. O să-l ajuţi pe prinţ. O să faci parte din grupul lui. Ca prieten.
— Oh, te rog, a mormăit prinţul cu dispreţ.
— Nu ca servitor.
Asta îl încânta evident pe Thick. Mi-a dezvăluit ceva în plus despre el. Îl crezusem
prea greoi la minte ca să-i pese care-i era locul în lume. Însă, fără nicio îndoială,
prefera să nu fie servitor.
— Da. Dar numai dacă eşti învăţăcel. Dacă nu vii aici în fiecare zi şi nu te străduieşti
să înveţi ce-ţi spun eu, nu eşti învăţăcel. Thick e atunci din nou servitor. Cară lemne
şi aduce apă.
Am pus sticla goală pe masă. El s-a grăbit să-şi atârne fluierul de gât.
— Îl păstrez, a zis apăsat, ca şi cum ar fi fost o parte importantă a înţelegerii noastre.
— Servitor sau învăţăcel, fluierul e al lui Thick, l-am lămurit eu.
Asta a părut să-l facă din nou să cântărească lucrurile. Limba mică, groasă i-a ieşit
mai mult dintre buze în timp ce se gândea.
— Nu se poate să vorbeşti serios, a zis prinţul cu jumătate de glas. Ăsta o să facă
parte din coteria mea?
M-am simţit, în aceeaşi clipă, cuprins de milă pentru el şi de o puternică iritare
stârnită de dispreţul lui faţă de Thick.
I-am răspuns cu voce plată.
— Pentru asta, e cel mai potrivit om găsit de Chade până acum. Fireşte, dacă nu
cumva ai întâlnit tu alţii cu aceeaşi înclinare înnăscută către Meşteşug.
A tăcut şi a clătinat din cap în silă. Într-un colţ al minţii, mă amuzam descoperind
că-l supăra mai mult ideea că Thick urma să-i fie tovarăş de învăţătură decât intenţia
mea de a-i trata pe amândoi la fel în timpul lecţiilor. M-am hotărât să profit de acea
abatere vremelnică a atenţiei lui.
— Bun. Atunci ne-am înţeles. Şi cred c-am învăţat cu toţii destul de multe pentru o
singură dimineaţă. Sper că mâine veţi veni amândoi la timp. Acum sunteţi liberi.
Thick a fost încântat să plece. Cu fluierul încă strâns în pumn, s-a repezit la uşa de
lângă cămin. În timp ce se închidea în urma lui, prinţul m-a întrebat cu voce înceată:
— De ce-mi faci asta?
— Pentru că am jurat credinţă tronului Farseer. Ca să-l slujesc cât de bine pot. Iar
tu, Dutiful, poţi pleca acum.
Am sperat c-avea să se îndrepte spre uşă, dar n-a făcut-o. Nu înainte de a ciocăni
cineva pe neaşteptate. Am tresărit amândoi. M-am uitat la prinţ, care a întrebat cu
glas sonor:
— Ce e?
Vocea unui paj tânăr a ajuns la noi prin lemnul masiv. Un mesaj pentru voi, prinţe,
de la sfetnicul Chade. Mi-a poruncit să vă cer iertare, dar să vă spun că e urgent.
— O clipă.
M-am retras din nou într-un colţ când el s-a dus la uşă, a descuiat-o, a întredeschis-
o şi a primit un sul mic de pergament, sigilat. Urmărindu-l cu privirea, m-am gândit,
posomorându-mă, că, indiferent cum o mai fi fost maestrul Galen, în mai multe
privinţe făcea ce şi cum trebuia. Discipolii săi n-ar fi cutezat niciodată să se atace
unii pe alţii, şi cu atât mai puţin să pună sub semnul întrebării autoritatea lui. Şi îi
aducea, imediat şi brutal, pe toţi pe picior de egalitate, chiar dacă eu fusesem o
excepţie; toată lumea ştia că mă considera mai prejos decât ceilalţi. Oricât de mult
mi-ar fi stat în gât, trebuia să imit măcar o parte din ceea ce făcea, deşi refuzam să
mă port cu aceeaşi violenţă. A disciplina nu e totuna cu a pedepsi, m-am gândit, şi
am recunoscut ecoul vorbelor lui Burrich.
Dutiful a închis uşa şi a rupt pecetea de ceară. Şi s-a încruntat când a desfăcut sulul
pentru a găsi în el un altul, tot cu sigiliu.
— Cred că e pentru tine, a spus stânjenit.
Pe al doilea sul am zărit cuvântul „dascăl“ caligrafiat astfel încât n-aş fi recunoscut
niciodată scrisul lui Chade. La vederea blazonului meu, căpriorul Farseer gata de
atac, am luat pergamentul din mâna prinţului.
— Da, este, am încuviinţat scurt.
M-am întors cu spatele, am rupt pecetea şi am citit singura propoziţie. Apoi, sub
ochii prinţului, am aruncat mesajul în foc.
— Ce-a fost? a întrebat el.
— Am fost chemat, i-am răspuns. Trebuie să plec. Dar mă aştept să te văd mâine
venind aici la timp, pregătit să înveţi. Zi bună, prinţul meu.
L-am lăsat în urmă, amuţit de uimire, şi am ieşit pe mica uşă de lângă cămin, pe
care-am închis-o şi am încuiat-o în urma mea. Odată intrat în culoarul îngust, m-am
grăbit cât de mult am putut. Am înjurat în gând tavanele scunde, colţurile pe lângă
care mă strecurăm cu greu şi labirintul de tunele care şerpuiau, când eu aş fi vrut
s-alerg cât mai repede cu putinţă, pe cel mai drept drum cu putinţă.
Când am ajuns la gaura din peretele sălii de audienţe private a reginei, aveam gura
uscată şi gâfâiam ca un ogar. Am răsuflat de mai multe ori adânc şi m-am silit să
rămân nemişcat până când am putut să respir din nou fără zgomot. Pe urmă m-am
aşezat pe un taburet mic şi mi-am lipit ochiul de gaura de observare. Întârziasem.
Regina şi Chade se aflau deja acolo, ea aşezată, iar el în picioare, alături. Amândoi
stăteau cu spatele la mine. În faţa lor era un băiat deşirat, de vreo zece ani.
Sudoarea îi lipea de ţeastă buclele părului negru, iar zăpada noroioasă care-i
murdărea tivul mantiei se topea şi picura pe podea. Pantofii pe care-i purta nu
fuseseră făcuţi pentru o călătorie la vreme de iarnă. Nici crusta de zăpadă de pe
jambiere şi de pe picioare încă nu i se topise cu totul. Indiferent de unde venise,
mersese probabil toată noaptea. Ochii lui negri, imenşi susţineau privirea reginei.
— Înţeleg, a spus ea cu voce înceată.
Răspunsul a părut să-i dea băiatului curaj. Îmi părea rău că n-auzisem începutul
conversaţiei.
— Da, doamna mea, a întărit el. Şi, astfel, auzind că n-o să mai îngăduiţi să se
repete ceea ce li s-a făcut oamenilor cu Har, am venit la înălţimea Voastră. Poate
aici, în Buckkeep, pot fi ceea ce sunt fără să mă alunge nimeni pentru asta.
Făgăduiesc că nu-mi voi folosi niciodată Harul în scopuri josnice. Voi jura credinţă
Casei Farseer şi vă voi sluji bine, în orice fel veţi dori.
Şi-a înălţat fruntea ca să întâlnească ochii reginei, nu cu obrăznicie, ci cu
sinceritate, ca un băiat convins că alesese calea cea bună. M-am uitat cu atenţie la
fiul lui Burrich şi am recunoscut ceva din Molly în pomeţii şi în genele lui.
— Şi tatălui tău îi place ce-ai hotărât? a întrebat Chade, sobru, dar cu blândeţe în
glas.
Băiatul şi-a ferit privirea. A răspuns cu voce mai înceată.
— Tata nu ştie, domnul meu. Am plecat când am simţit că nu mai puteam suporta.
N-o să mi se simtă lipsa. Aţi văzut casa noastră. Mai are şi alţi fii, băieţi buni, fără
Har.
— Asta nu înseamnă că nu-ţi simte lipsa, Nim.
Băiatul mi s-a părut pentru prima oară iritat.
— Nu sunt Nim. Nimble nu e înzestrat cu Har. Sunt Swift, fratele lui geamăn. Vedeţi,
tata n-o să-mi simtă lipsa şi din această pricină. Mai are pe cineva care arată la fel
ca mine, dar n-are niciun cusur.
Ceilalţi au păstrat tăcerea, şocaţi. Mă îndoiesc că băiatul a înţeles adevăratul motiv
al liniştii care se lăsase. Într-un târziu a spulberat-o Kettricken, încercând să
îndrepte lucrurile.
— L-am cunoscut pe Burrich cu ani în urmă. Oricât de mult s-ar fi schimbat, sunt
sigură că, înzestrat cu Har sau nu, o să-ţi simtă lipsa.
— Când am vorbit cu el, a adăugat Chade, părea să ţină foarte mult la toţi copiii lui
şi era foarte mândru de ei.
Pentru o clipă, am crezut că băiatul avea să cedeze. Însă el a tras aer în piept şi a
spus cu voce plată:
— Ei, da, dar asta a fost înainte.
Chade l-a privit, pesemne, nedumerit, fiindcă băiatul l-a lămurit, cu durere în glas.
— Înainte s-apară pata asta în mine. Înainte să afle că am Harul.
I-am văzut pe regină şi pe Chade întorcându-se unul spre altul şi sfătuindu-se în
şoaptă. O clipă mai târziu, ea a spus cu blândeţe:
— Atunci, Swift, fiu al lui Burrich, iată ce zic eu: te primesc în slujba mea. Dar cred
că e cel mai bine s-o fac cu îngăduinţa tatălui tău. Trebuie să i se spună unde te
afli. E nedrept să-ţi laşi părinţii să se teamă că ai avut o soartă cruntă.
Înainte de a termina ce avea de spus, am auzit cu toţii că pe culoarul de lângă
încăpere se vorbea cu voci ridicate. A urmat o bătaie uşoară în uşă, apoi, înainte
de a avea cineva timp să răspundă, o alta, mai grăbită şi mai puternică. Kettricken
a dat din cap către un paj tinerel de lângă ea, care s-a dus să deschidă. De cealaltă
parte a uşii stătea un oştean din gardă, gata să transmită un mesaj. În spatele lui
era Burrich, mătăhălos şi încruntat, negru de supărare şi, în ciuda anilor scurşi, am
început să tremur la vederea lui. Cu flăcări în ochii negri, se uita în sală, peste
umărul oşteanului. Era limpede că-l considera lipsit de orice importanţă, fiindcă a
strigat:
— Chade! Numai o vorbă, te rog.
Dar i-a răspuns regina Kettricken.
— Burrich. Intră, te rog. Eşti liber, pajule. Închide uşa după tine. Nu, străjer Senna,
te încredinţez că totul merge bine. În clipa asta n-am nevoie de serviciile tale.
Închide uşa.
Burrich a intrat furios, cu paşi mari, dar curtenia împăciuitoare a vorbelor reginei şi
seninătatea ei l-au făcut să şovăie. Mergea rotindu-şi un picior, fiindcă încheietura
nu i se îndoia cât ar fi trebuit.
S-a lăsat într-un genunchi în faţa lui Kettricken, deşi ea a exclamat:
— Oh, Burrich, nu e nevoie de aşa ceva. Te rog, ridică-te!
S-a supus ca şi cum i-ar fi venit greu s-o facă. Când şi-a înălţat ochii spre ea, ceva
m-a izbit. O cataractă abia vizibilă, un început sfios de pâclă târâtoare, îi înceţoşa
privirea. A salutat ceremonios.
— Regina mea. Lord Chade.
Pe urmă, ca şi cum n-ar mai fi avut nimic altceva să le spună, s-a întors spre Swift.
— Hai acasă, băiete! Acum.
Şi, când copilul a cutezat să se uite la regină, cerând o confirmare, a mârâit:
— Am spus că mergem acasă! Ai uitat cine ţi-e tată?
— Nu, tată. Nu. Dar… cum m-ai găsit? a întrebat Swift descurajat.
Burrich a pufnit cu dispreţ.
— Destul de uşor. L-ai întrebat pe fierarul din Trura care e drumul spre Buckkeep.
Am bătut cale lungă, prin frig, iar tu i-ai sâcâit destul pe oamenii ăştia. Te iau acasă
chiar acum.
L-am admirat pe Swift fiindcă n-a dat înapoi în faţa mâniei tatălui său.
— I-am cerut adăpost reginei. Dacă mi-l oferă, vreau să rămân aici.
— Vorbeşti prostii. N-ai nevoie să ţi se ofere adăpost. Ţi-ai speriat mama atât de
tare încât ai adus-o în pragul isteriei, iar sora ta plânge de două nopţi. Acum vii
acasă, acolo unde ţi-e locul, şi-ţi vezi de treburile tale. Fără să te plângi.
— Da, tată, a răspuns Swift, nu în semn de supunere, ci doar ca să se ştie că
auzise.
Şi-a ridicat în tăcere ochii negri spre regină. Stând alături, Burrich, îmbătrânit şi
încărunţit, şi fiul său, cu o încăpăţânare geamănă cu a lui în privire, alcătuiau un
tablou straniu.
— Dacă-mi este îngăduit să fac o propunere… a început Chade, dar regina l-a
întrerupt.
— Swift, ai făcut repede un drum lung. Ştiu că eşti ud, înfrigurat şi obosit. Spune-i
străjerului de la uşă să te ducă la bucătărie şi să aibă grijă să primeşti mâncare,
apoi să te lase să stai lângă vatră, ca să te încălzeşti şi să te usuci. Vreau să
vorbesc cu tatăl tău.
Băiatul a şovăit şi Burrich s-a încruntat mai tare.
— Supune-te, băiete! s-a răstit. E regina ta. Dacă nu eşti în stare să-ţi respecţi şi
să-ţi asculţi tatăl, măcar dovedeşte că eşti bine crescut ascultându-ţi regina. Pleacă-
te în faţa ei şi fă ce ţi-a spus.
Am văzut speranţele băiatului spulberându-se. S-a înclinat ţeapăn, dar corect, şi a
plecat. Dar nu în grabă, ci cu paşi mari, demn, de parcă s-ar fi dus la propria sa
execuţie. După ce s-a închis uşa în urma lui, Burrich şi-a întors din nou privirea spre
Kettricken.
— Îmi implor regina să mă ierte fiindcă fiul meu a sâcâit-o cu aşa ceva. De obicei e
un băiat destul de bun. Numai că a ajuns la… o vârstă dificilă.
— Nu ne-a sâcâit. Ca să fiu sinceră, suport bucuroasă astfel de sâcâieli, dacă te
fac să ne vizitezi. Nu vrei să stai jos, Burrich?
I-a arătat un scaun gol, unul dintre mai multele înşiruite în faţa ei.
Burrich a rămas în picioare, drept.
— Mulţumesc, dar nu pot zăbovi, doamna mea. I-am promis nevestei mele că mă
întorc la ea, cu băiatul, cât de repede pot şi…
— Trebuie să-ţi poruncesc să te-aşezi, bătrânul meu prieten căpos? Sunt sigură că,
dacă te odihneşti o clipă, buna ta soţie îţi va ierta întârzierea.
El n-a răspuns. Apoi, aidoma unui câine căruia i s-a poruncit să stea şi să aştepte,
s-a îndreptat spre un scaun şi s-a aşezat. Şi a rămas în aşteptare.
După o pauză, Kettricken a mai făcut o încercare.
— După atâţia ani, e păcat că ne aflăm din nou împreună într-o situaţie atât de
jenantă. Însă, oricum ar fi, mă bucur să te văd din nou. Da, şi să văd că ai un fiu tot
atât de demn ca tatăl lui.
Pe orice alt tată l-ar fi entuziasmat un asemenea compliment, însă Burrich s-a uitat
în jos şi a domolit entuziasmul spunând:
— Mă tem, doamna mea, că are şi toate cusururile tatălui său.
Kettricken n-a făcut risipă nici de timp, nici de cuvinte.
— Vorbeşti despre Har.
Burrich a tresărit de parcă l-ar fi înjurat.
— Swift ne-a spus, Burrich. Nu văd nimic ruşinos în asta. Mi-a mărturisit că a venit
la mine fiindcă am interzis persecuţia oamenilor cu Har. Mi-a cerut să-l iau în slujba
mea. Adevărul e că mi-ar plăcea să am ca paj un băiat atât de curajos. Dar i-am
spus că nu se poate decât cu încuviinţarea tatălui lui.
Burrich a refuzat cu o clătinare a capului.
— Nu încuviinţez, doamna mea. Swift e mult prea mic ca să trăiască printre străini.
Dacă ajunge atât de repede şi cu atât de mult mai sus faţă de locul care i se cuvine,
i s-ar putea urca la cap.
Trebuie să mai rămână alături de mine câţiva ani, până învaţă să-şi stăpânească
impulsurile copilăreşti.
— Până când vei izbuti să-l laşi fără Har, a completat Chade.
Burrich i-a cântărit spusele, apoi s-a încruntat.
— Nu cred că aşa ceva e cu putinţă. Încerc de mulţi ani să scot Harul din mine
însumi. Şi totuşi rămâne acolo. Dar, dacă nu putem scăpa un om de el, îl putem
măcar învăţa să-l respingă. Aşa cum poate învăţa să respingă orice alte apucături
rele.
— Şi eşti atât de sigur că Harul e o apucătură rea, că trebuie dispreţuit? Kettricken
vorbea cu blândeţe. Cu atâţia ani în urmă, dacă tu n-ai fi fost înzestrat cu Har, eu
aş fi murit de mâna lui Regal, iar Fitz ar fi pierit în temniţa lui.
Burrich a respirat scurt. Răsuflarea a părut să i se oprească în gât, aşa că a luat o
altă gură de aer, ca un om care se controlează străduindu-se din greu. Şi-a ridicat
privirea clipind şi mi s-a frânt inima când i-am văzut genele ude de lacrimi pe care
nu şi le ascundea.
— Îi rosteşti numele, a spus, cu vocea răguşită, dar nu-ţi dai seama că el e motivul
pentru care mă port astfel? Regina mea, dacă n-ar fi fost Harul, Fitz n-ar fi ajuns
niciodată în temniţa lui Regal. Dacă n-ar fi fost Harul, poate ar mai trăi şi azi. Harul
l-a osândit la moarte, şi nici măcar ca om. Ca animal.
Respira întretăiat şi îi hârjâia vocea, dar stătea drept şi se stăpânea.
— Îmi trăiesc fiecare zi a vieţii gândindu-mă că am dat greş. Prinţul meu, prinţul
Chivalry, mi l-a încredinţat pe singurul său copil, cerându-mi numai să-l cresc aşa
cum se cuvine. Nu mi-am putut ţine cuvântul faţă de prinţ, nu l-am putut ajuta pe
Fitz şi m-am dezamăgit pe mine însumi. Fiindcă am fost slab. Voinţa nu mi-a fost
atât de puternică încât să mă port cu asprime cu un băiat care trebuia strunit. Aşa
că i-a căzut pradă acelei magii abjecte, a practicat-o şi ea l-a dus la pieire. A plătit
fiindcă dragostea mea pentru el şi-a spus cuvântul acolo unde nu trebuia. A avut
parte de o moarte cumplită şi s-a stins singur, ca un animal.
Regina mea, l-am iubit pe Fitz, mai întâi ca pe fiul prietenului meu şi apoi ca prieten
al meu. L-am iubit ca pe un fiu. Şi nu-mi voi pierde încă un fiu din pricina acestei
magii de joasă speţă. N-o să-l pierd.
Vocea lui groasă n-a tremurat decât la ultimele cuvinte. Îşi tot încleştase şi
descleştase mâinile, până când le lăsase în jos, cu pumnii strânşi. Şi le ţintuia cu
ochii înceţoşaţi.
— Burrich, bătrâne prieten. Chade vorbea cu glas sugrumat. Cu mult timp în urmă,
mi-ai trimis vorbă că Fitz s-a stins. Atunci m-am îndoit de asta. Şi încă mă mai
îndoiesc. Cum poţi fi sigur de moartea lui? Adu-ţi aminte ce ne-a spus amândurora.
Că pleacă spre miazăzi, spre Chalced şi mai departe de Chalced. Poate că asta a
şi făcut şi…
— Nu. N-a izbutit.
Burrich şi-a dus încet mâinile la gât. Şi-a întors gulerul şi a scos de sub el un obiect
mic, strălucitor. Mi s-a răsucit inima-n piept şi m-au podidit lacrimile. Le-a arătat
celor doi obiectul care-i lucea în palmele pline de bătături.
— Îl recunoaşteţi? E acul pe care i l-a dat regele Shrewd, când a hotărât că băiatul
e în slujba lui. A suspinat zgomotos, apoi şi-a dres glasul. Când i-am găsit trupul,
Fitz murise de mult. Din el muşcaseră multe creaturi. Dar ăsta era încă acolo, în
gulerul cămăşii în care a murit. A murit ca un animal, luptându-se cu alte animale,
aproape semeni de-ai lui. A fost fiul unui prinţ, al celui mai bun dintre toţi oamenii
pe care i-am cunoscut, şi a murit ca un câine.
A strâns pe neaşteptate acul în pumn. Şi l-a înfipt la loc, sub guler, fără să mai
scoată nicio vorbă.
Stăteam în întuneric, dincolo de perete, apăsându-mi gura cu palma. Încercam să
nu mă înec cu propriile lacrimi, trădându-mi prezenţa. Trebuia să-mi păstrez
secretul. Pentru el trebuia să rămân mort. Nu mă gândisem niciodată ce putea să
însemne pentru el moartea mea. Nu, nu-mi imaginasem niciodată că-i putea aduce
atâta durere, atâtea remuşcări. Burrich continua să creadă că Harul mă luase în
stăpânire, că ajunsesem să duc o viaţă de animal, în pădure, până când mă
atacaseră şi mă uciseseră neoamenii. Nu se îndepărta prea mult de adevăr. O
vreme îmi găsisem refugiu într-o viaţă de lup dusă în trup omenesc. Dar mă
smulsesem din adăpostul acela, îmi impusesem să fiu om din nou. Când mă
atacaseră neoamenii, dând buzna în casa mea, fugisem. Şi trecuseră mai multe
zile până când îmi dădusem seama că uitasem acolo acul pe care-l preţuiam atât
de mult. Burrich găsise trupul unui neom ucis de mine. Purta cămaşa cu acul înfipt
în guler. Aşa că Burrich crezuse că leşul era al meu. În toţi anii scurşi de atunci,
ignoranţa în care trăia astfel fusese de folos pentru atingerea scopurilor mele.
Crezusem că era cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla tuturor. El şi Molly se
îndrăgostiseră şi-şi duceau viaţa împreună. Dacă aflau că eram în viaţă, legătura
care-i unea s-ar fi putut rupe. Lucrurile trebuia să rămână aşa cum erau. Întru totul.
Stăteam nemişcat, amorţit, uitându-mă la bărbatul care se simţea vinovat de
moartea mea. Trebuia să poarte mereu povara acelei vinovăţii. Nu puteam să
schimb nimic.
— Burrich, eu cred că n-ai greşit cu nimic şi n-ai dezamăgit pe nimeni, a spus
Kettricken cu blândeţe. Şi nu văd Harul ca pe un cusur al fiului tău. Lasă-l aici, cu
mine. Te rog.
El a clătinat din cap, încet, hotărât.
— N-ai spune asta dacă ar fi fiul tău. Dacă ar fi zi de zi în pericol să afle lumea ce
e de fapt.
Am văzut umerii lui Kettricken înălţându-se ca şi cum ar fi tras aer în piept şi am
ştiut că se pregătea să-i dezvăluie că şi fiul ei avea Har. Şi Chade a simţit pericolul,
fiindcă s-a amestecat imediat în vorbă.
— Te înţeleg, Burrich. Nu-ţi împărtăşesc părerea, dar ţi-o înţeleg. A şovăit o clipă,
apoi a întrebat: Ce-o să faci cu băiatul?
Burrich s-a holbat la el. Pe urmă a râs scurt.
— Ce? Te temi c-o să-i pun pielea pe băţ? Nu. O să-l duc acasă, o să-l ţin cât mai
departe de animale şi o să-l pun la muncă în fiecare zi, până când o să fie atât de
obosit încât s-adoarmă seara înainte de a ajunge în pat. Nimic mai rău decât asta.
Limba ascuţită a mamei lui o să-i lase probabil urme mai dureroase decât un
ciomag. Nici sora lui n-o să-l ierte uşor fiindcă ne-a pricinuit atâtea griji.
Pe urmă s-a încruntat brusc, posomorându-se mai tare ca oricând.
— Flăcăul v-a zis cumva că se teme c-o să-l omor sau c-o să-l schilodesc? Fiindcă
e o minciună, şi el o ştie, şi pentru asta ar merita un dos de palmă.
— N-a spus nicidecum aşa ceva, a răspuns Kettricken încet. Numai că nu mai poate
suporta traiul într-o casă unde Harul îi e interzis.
Burrich a pufnit.
— Nimeni nu moare fiindcă i s-a interzis Harul. Când renunţi la el, te simţi singur,
asta o ştiu foarte bine. Dar nimeni nu moare dacă se fereşte de el. Îţi aduce moartea
numai când îl foloseşti.
S-a ridicat brusc în picioare. I-am auzit genunchiul beteag trosnind şi i-am văzut
strâmbătura de durere.
— Iartă-mă, regina mea, dar înţepenesc dacă stau prea mult pe scaun, şi-o să-mi
fie mai greu să fac azi drumul către casă.
— Atunci rămâi o zi aici, Burrich. Du-te la baia de aburi, să-ţi uşurezi durerile din
piciorul rănit de două ori în vreme ce apărai viaţa unui Farseer. Mănâncă bine şi
dormi la noapte într-un pat moale. Dacă pleci mâine înapoi se cheamă c-o faci
destul de repede.
— Nu pot, doamna mea.
— Ba poţi. Trebuie să-ţi dau o poruncă şi ca să te bucuri de odihnă?
Vocea reginei era plină de căldură.
Burrich a privit-o în ochi.
— Regina mea, îmi porunceşti să-mi încalc cuvântul dat doamnei mele de acasă?
Kettricken şi-a înclinat cu gravitate fruntea în faţa lui.
— Om bun, numai onoarea îţi mai e la fel de neclintită ca încăpăţânarea. Nu, nu ţi-
aş porunci niciodată să-ţi încalci cuvântul. Propria mea viaţă a depins de el prea
des. Te las să pleci, dacă asta vrei. Dar trebuie să mai zăboveşti atât cât e nevoie
ca să împachetez câteva daruri pe care vreau să le duci familiei tale. Şi, în acest
timp, te poţi bucura şi tu de o masă caldă şi de căldura vetrei.
El a păstrat o clipă tăcerea.
— Cum doreşti, doamna mea, a spus apoi.
Şi s-a lăsat din nou într-un genunchi, încet şi suportând durerea.
Pe urmă s-a ridicat şi a aşteptat. Kettricken a oftat.
— Poţi pleca, prietene.
După ce s-a închis uşa în urma lui, Kettricken şi Chade au stat o vreme fără să
scoată nicio vorbă. Rămăseseră singuri în încăpere. Chade s-a întors către gaura
prin care spionam. Mi-a vorbit cu blândeţe.
— Ai puţin timp, cât mănâncă. Gândeşte-te foarte bine. Să-l chem înapoi, aici, în
camera asta? I-ai putea vorbi între patru ochi. Ai putea să-i iei piatra de pe inimă.
S-a întrerupt o clipă. Alegerea îţi aparţine, băiatul meu. Nici eu, nici Kettricken nu
vom hotărî în locul tău. Dar…
Glasul i s-a stins. Poate ştia la fel de bine ca mine că nu-mi doream sfatul lui. A
adăugat cu voce înceată.
— Dacă vrei să-l chem din nou pe Burrich aici, spune-i Lordului Auriu să-mi trimită
vorbă. Dacă nu… nu face nimic.
Pe urmă regina s-a ridicat şi Chade a ieşit odată cu ea, escortând-o. Ea a aruncat
o privire rugătoare către peretele meu înainte de a părăsi mica sală de audienţe.
Nu ştiu cât timp am rămas acolo, în praf şi în semiîntuneric. Când flacăra lumânării
a început să mi se înece în propria ceară, m-am ridicat şi m-am întors în cămăruţa
mea. Coridoarele mi s-au părut lungi şi lugubre. Mergeam nevăzut de nimeni, prin
praf, printre pânze de păianjeni şi căcăreze de şoarece. Ca o stafie, mi-am spus,
cu un zâmbet forţat. La fel cum treceam prin propria viaţă.
În odaia mea, mi-am luat mantia din cui. Am ascultat puţin la uşă, apoi am intrat în
încăperea centrală din apartamentul Lordului Auriu. Stătea singur la masă. Îşi
împinsese tava cu micul dejun într-o parte. Părea să nu facă nimic. Nu m-a salutat.
Eu i-am vorbit fără nicio introducere.
— Burrich e aici. A venit după fiul lui, Swift, fratele geamăn cu Nimble. Swift are Har
şi i-a cerut reginei să-i ofere adăpost, luându-l în serviciul ei. Burrich n-a fost de
acord. Îl duce înapoi, acasă, să-l înveţe să nu folosească Harul. Crede că Harul e
malefic. Spune că poartă vina pentru moartea mea. Se învinuieşte şi pe sine însuşi,
fiindcă n-a izbutit să mi-l scoată din cap.
O clipă mai târziu, Lordul Auriu şi-a întors nepăsător capul spre mine.
— Interesantă poveste. Acest Burrich era pe vremuri şef la grajduri, nu-i aşa? Cred
că nu l-am întâlnit niciodată.
O vreme m-am mulţumit să mă uit la el. Mi-a răspuns cu o privire lipsită de orice
interes.
— Azi cobor în oraş, l-am înştiinţat cu voce plată.
S-a dedicat din nou contemplării mesei.
— Faci ce vrei, Tom Badgerlock. Azi n-am nevoie de serviciile tale. Dar fii gata
pentru un drum călare mâine la amiază. Lady Thrift şi nepoata ei m-au invitat la o
vânătoare cu şoimi. Ştii că eu nu-mi doresc o pasăre a mea. Îmi strică mânecile
hainelor cu ghearele. Dar poate reuşesc să-mi îmbogăţesc colecţia de pene.
Mâna mi-a ajuns pe clanţa uşii înainte de a-şi încheia şarada răutăcioasă. Am
închis-o zgomotos în urma mea şi am coborât scările în grabă. Am îndrăznit să
provoc soarta. Dacă aş fi dat nas în nas cu Burrich pe coridoare, m-ar fi recunoscut.
Am lăsat zeii să hotărască dacă urma să plece păstrându-şi ignoranţa şi chinul
vinovăţiei, sau cu inima frântă după aflarea adevărului. Dar nu l-am întâlnit pe
culoarele castelului şi nici măcar nu l-am zărit când am trecut pe lângă sala de mese
a gărzii. Pe urmă, fantezia mea prostească m-a făcut să pufnesc cu dispreţ.
Oaspetele reginei fusese probabil dus în Sala Mare, să mănânce pe săturate, alături
de fiul său îndărătnic. Nu mi-am oferit niciun răgaz ca să-mi îndrept gândurile spre
alte ispite. Am ieşit în curte şi, nu peste mult timp, străbăteam cu paşi mari drumul
către oraş.
Era o zi frumoasă, senină şi rece. Simţeam tăişul frigului pe obraji şi pe vârfurile
urechilor. Văzusem în minte o duzină de scene în care dădeam ochii cu Burrich într-
un fel sau altul. Mă îmbrăţişa. Mă lovea şi mă înjura. Nu mă recunoştea. Leşina
şocat. În unele mă întâmpina cu căldură şi cu lacrimi de bucurie, în altele mă
blestema pentru toţi anii în care-l lăsasem să poarte povara vinovăţiei. Dar în
niciuna nu-mi puteam imagina cum aveam să vorbim despre Molly şi Nettle şi ce
urma să se întâmple după aceea. Dacă descoperea că eram în viaţă, Burrich putea
să-i ascundă asta lui Molly? Avea s-o facă? Onoarea lui atingea culmi atât de înalte
încât nimeni altcineva nu-şi putea închipui care era, pentru el, singura hotărâre
corectă.
M-am smuls din gânduri şi m-am văzut în centrul oraşului Buckkeep. Din calea mea
se fereau şi femeile, şi bărbaţii, căscându-mi în faţă un gol larg, şi mi-am dat seama
că eram încruntat şi înnegurat la faţă şi bombăneam probabil în barbă. M-am
străduit să-mi aştern pe chip o expresie mai plăcută, dar faţa mea părea să nu-şi
aducă aminte cum se face aşa ceva. Nici nu mă puteam hotărî unde să merg. Am
trecut pe lângă atelierul meşterului lemnar la care ucenicea Hap. M-am foit pe-afară
până când l-am zărit pe el înăuntru. Ţinea unelte în mâini. M-am întrebat dacă acum
i se încredinţau treburi mai importante sau dacă doar i le ducea altcuiva. Ei, dar
măcar se afla acolo unde trebuia să se afle. N-aveam să-l tulbur cu prezenţa mea
în ziua aia.
Pe urmă am dat târcoale atelierului Jinnei, dar totul era închis, încuiat. O privire
grăbită în grajd a fost de-ajuns ca să-mi dau seama că poneiul şi căruţa lipseau.
Probabil avusese motiv să plece undeva, departe. Nu eram sigur dacă mă simţeam
uşurat sau dezamăgit. Alinarea singurătăţii pe care mi-o putea oferi nu m-ar fi ajutat,
dar, dacă ar fi fost acasă, probabil m-aş fi lăsat ispitit.
Aşa că mi-a venit următoarea idee din şirul celor mai proaste cu putinţă, adică m-
am dus la Porcul Pârlit. Bastardul cu Har într-o tavernă bună pentru Har. Am intrat
şi, stând în prag, cu razele soarelui venind din spatele meu, m-am gândit că eram
Într-unul dintre acele locuri care arată mai bine la lumina lămpilor. Strălucirea zilei
nu făcea să sară-n ochi doar şubrezenia meselor şi stratul de paie umede care
implorau milă de pe podea, ci şi feţele mohorâte ale oamenilor care veneau într-o
asemenea speluncă într-o după-amiază strălucitoare de iarnă. Oameni ca mine, am
presupus, cu acreală. Un moş şi un ciung cu un picior schilod, răsucit, stăteau la o
masă de lângă cămin, cu piesele din os ale unui joc între ei. La altă masă, un bărbat
cu faţa plină de vânătăi urâte mângâia o cană cu capac şi bombănea ceva pentru
el însuşi. O femeie şi-a ridicat privirea la intrarea mea. Când a înălţat întrebător din
sprâncene, am clătinat din cap. S-a strâmbat la mine şi şi-a îndreptat din nou ochii
către flăcările din cămin. Un băiat cu găleată şi o cârpă freca mesele şi banchetele.
Când m-am aşezat, şi-a şters mâinile de pantaloni şi a venit la mine.
— Bere, am spus, nu fiindcă mi-o doream, ci fiindcă eram acolo şi trebuia să
comand ceva.
A dat din cap în semn că înţelesese, mi-a luat banul, mi-a adus o stacană şi s-a
întors la treburile lui. Eu am luat o înghiţitură şi am încercat să-mi amintesc de ce
venisem în oraş. Am hotărât că o făcusem fiindcă simţeam nevoia de mişcare. Şi
acum stăteam nemişcat. Ce idioţenie!
Tot nemişcat stăteam şi când a intrat tatăl Svanjei. Cred că nu m-a zărit în prima
clipă, când a lăsat în urmă lumina zilei senine de iarnă ca să pătrundă în
semiîntunericul din tavernă. Mi-am coborât privirea către tăblia mesei imediat ce l-
am recunoscut, de parcă m-aş fi putut face nevăzut dacă nu mă uitam la el. N-a
mers. I-am auzit ghetele grele păşind pe paiele ude, apoi şi-a tras un scaun şi s-a
aşezat în faţa mea. L-am salutat prudent, cu o înclinare a capului. El m-a învăluit
într-o privire ceţoasă. Avea ochii înroşiţi, dar nu mi-am putut da seama dacă din
pricina lacrimilor, a lipsei de somn sau a beţiei. Îşi pieptănase părul negru în
dimineaţa aceea, dar nu se şi bărbierise. M-am întrebat de ce era acolo, în loc să-
şi vadă de negoţ. Băiatul cu găleata i-a adus după nu mult timp o stacană cu bere.
I-a luat moneda şi s-a apucat din nou de curăţenie. Hartshorn a sorbit din bere, şi-
a scărpinat favoriţii şi a spus:
— Ei, da.
— Ei, da, am repetat împăciuitor şi am băut din berea mea.
Îmi doream cu atâta putere să mă aflu în altă parte, încât mi se părea de necrezut
că trupul îmi rămânea în acelaşi loc.
— Băiatul tău. Hartshorn s-a foit pe scaun. Are de gând să se însoare cu fata mea
sau doar să-i distrugă viaţa?
Faţa i-a rămas calmă, dar am avut senzaţia că văd furia şi durerea urcând în el ca
bulele de gaz împuţit de pe fundul unei bălţi cu apă stătută. Cred c-am ştiut că urma
să ne luăm la bătaie. Am simţit-o ca pe un soi de iluminare. Trebuia să-şi recâştige
cumva respectul de sine, iar eu îi ofeream primul prilej. Bătrânul şi schilodul şi-au
luat ochii de la jocul lor ca să şi-i îndrepte spre noi. Ştiau la fel de bine ca mine ce
urma. Aveau să fie martorii lui Hartshorn.
N-aveam cum să scap de ceea ce urma să se întâmple, dar am încercat să găsesc
o cale. N-am ridicat glasul, tonul a fost echilibrat, plin de seriozitate. Am încercat să
ajung la sufletul lui, să-i vorbesc ca de la un tată la altul.
— Hap mi-a spus că o iubeşte pe Svanja. Aşa că n-are nicidecum de gând să-i
distrugă viaţa, să se folosească de ea şi s-o arunce. Sunt amândoi foarte tineri. Dar,
da, amândoi, şi fiul meu, şi fiica ta, sunt în pericol să-şi distrugă vieţile.
Am greşit fiindcă apoi am tăcut. Cred că, dacă aş fi continuat să vorbesc, ar fi rămas
aşezat şi ar fi dat o oarecare atenţie cuvintelor mele. Voiam să-l întreb ce credea
că am fi putut face noi, ca părinţi, ca să ne ţinem copiii în frâu până când pasiunea
lor şi-ar fi putut construi un soi de fundaţie din nişte planuri de viitor. Poate, dacă nu
mi-aş fi ales cu atâta sinceritate cuvintele, dacă nu m-aş fi întrebat cu adevărat ce
era de făcut, mi-aş fi dat seama că el se gândea cu toată seriozitatea cum să-mi
tragă o bătaie.
S-a ridicat în picioare pe neaşteptate. Avea stacana în mână şi în ochi îi ardea o
furie cumplită.
— Fiul tău i-o trage! Fetiţei mele, micuţei mele Svanja! Şi tu crezi că nu-i distruge
viaţa?
Mă ridicam şi eu când stacana grea m-a lovit în faţă. O parte din mine a priceput
că-i înţelesesem greşit intenţia. Crezusem că voia să mă pocnească folosind
stacana ca pe bâtă şi că mă lăsasem pe spate destul de mult ca să nu mă atingă.
Când a aruncat-o, mica distanţă care mă despărţea de ea mi-a fost de-ajuns. M-a
lovit în umărul obrazului stâng, am auzit un pocnet şi din locul atins a izvorât
durerea, întinzându-se, albă, ca o pânză de păianjen.
O durere usturătoare îi face pe unii să bată în retragere şi îi paralizează pe alţii.
Torturile la care mă supusese Regal întipăriseră în mine o cu totul altă reacţie.
Atacă acum, cât nu e mai rău, înainte de a te copleşi celălalt, ca să te chinuie după
bunul lui plac. M-am azvârlit peste masă înainte de a cădea stacana pe podea, cu
un zgomot surd. Durerea din obraz şi-a atins culmea exact în clipa când i-am tras
primul pumn în gură. Dinţii lui mi-au pătruns în încheieturile degetelor şi mâna mea
dreaptă l-a pocnit în osul pieptului, mai sus de ţinta aleasă.
Jinna îmi spusese adevărul când mă avertizase în privinţa lui. Hartshorn n-a căzut,
dar a urlat de furie. Eram cu un genunchi pe masă. Mi-am tras şi celălalt picior sub
mine şi m-am azvârlit, întinzându-mi mâinile către gâtul lui în timp ce greutatea mea
îl trântea pe podeaua murdară. Banca din spatele genunchilor lui m-a ajutat să-l
dobor, dar marginile ei m-au lovit dureros în fluierele picioarelor când m-am prăvălit
peste el.
Era mai puternic decât părea şi se lupta fără nicio reţinere, fără nicio grijă pentru
propriul lui corp. Nu-şi dorea decât să-mi facă mie rău, fără să-i pese ce păţea el,
şi, în timp ce ne rostogoleam, încleştaţi unul de altul, i-am auzit încheieturile trosnind
când m-a lovit pumnul lui în ţeastă. Continuam să-l strâng de gât, dar mesele şi
scaunele care umpleau din belşug taverna erau piedici în plus pentru lupta noastră.
La un moment dat, a ajuns deasupra mea, dar ne aflam sub o masă, aşa că am
izbutit să mă ridic spre el şi să-l izbesc cu capul de partea de dedesubt a tăbliei.
Asta l-a năucit şi am putut să mă rostogolesc, scăpându-i din strânsoare. M-am
grăbit să ies de sub masă şi să mă ridic în picioare. El a mârâit la mine de sub ea,
fără să dea vreun semn că i s-ar fi domolit furia.
În timpul unei lupte, se întâmplă multe în acelaşi timp: când Hartshorn ieşea de sub
masă şi mă pregăteam să-l lovesc cu piciorul, l-am auzit pe proprietarul tavernei:
— Am chemat garda! Încăieraţi-vă afară! a zbierat, în vreme ce bătrânul de la masa
de joc striga, cu voce spartă:
— Atenţie, Rory! Vrea să-ţi tragă un picior, fereşte-te!
Dar glasul care mi-a abătut atenţia a fost al lui Hap:
— Tom! Nu-i face niciun rău tatălui Svanjei!
Dar Rory Hartshorn îi putea face rău tatălui lui Hap fără nicio remuşcare. A ieşit de
sub masă rostogolindu-se şi dezechilibrându-mă cu o lovitură de picior în gleznă.
Am căzut, însă peste el. L-am înşfăcat de gât, dar şi-a îndesat bărbia în piept,
încercând să mă împiedice să-l strangulez, în timp ce mă lovea cu pumnii în coaste.
— Garda oraşului! ne-a avertizat o voce de bas.
Doi bărbaţi vânjoşi ne-au săltat pe amândoi ca pe un singur trup. N-au pierdut
vremea ca să ne despartă, s-au mulţumit să ne târască împreună spre uşă şi să ne
azvârle în zăpada de pe stradă. Un cerc de bărbaţi ne-a înconjurat în timp ce încă
mă mai străduiam să-mi încleştez degetele în jurul gâtului lui Rory. El m-a prins de
păr, trăgându-mi capul pe spate şi încercând să-mi înfigă în ochi degetele celeilalte
mâini.
— Despărţiţi-i! a urlat un sergent, şi înverşunarea mea a părut brusc prostească.
I-am dat drumul lui Rory şi m-am răsucit ca să mă desprind de el. Am făcut-o
lăsându-mi în mâna lui un smoc de păr. Cineva m-a prins de braţ şi m-a ridicat în
picioare. Pe urmă m-a apucat de încheieturile mâinilor şi mi le-a dus cu pricepere
la spate. Am strâns din dinţi şi am avut nevoie de toată voinţa ca să nu-i opun
rezistenţă. Gâfâind, am rămas nemişcat şi docil, şi am simţit strânsoarea slăbindu-
se uşor.
Rory Hartshorn nu gândea la fel de limpede. S-a zbătut în timp ce o femeie din
Gardă îl sălta de jos şi a primit din partea ei câteva lovituri puternice de bâtă. Când
a rămas neclintit, era în genunchi. Din gură îi picura sânge pe bărbie. Mi-a aruncat
o privire rea.
— Pentru încăierarea într-o tavernă amenda e de şase arginţi. De fiecare. Plătiţi
acum şi despărţiţi-vă în pace sau mergeţi la închisoare şi plătiţi dublu ca să fiţi
eliberaţi. Ai pagube înăuntru, cârciumarule?
N-am auzit răspunsul omului, pentru că Hap mi-a şuierat pe neaşteptate la ureche:
— Tom Badgerlock, cum ai putut?
M-am întors să-mi privesc băiatul. S-a tras înapoi când mi-a văzut faţa. Nu m-am
mirat. Chiar şi în aerul rece al zilei de iarnă, obrazul îmi ardea. Îl simţeam umflându-
se.
— El a început.
Am spus-o ca să-l lămuresc, dar a sunat a scuză de băietan bosumflat.
Bărbatul din gardă care mă ţinea m-a zgâlţâit.
— Ei, tu! Fii atent. Sergentul te-a întrebat dacă ai şase arginţi. Ai?
— Am auzit. Eliberează-mi o mână ca să-mi scot punga.
Am dat din cap către proprietarul tavernei, care nu ne pusese pagubele la
socoteală. Poate fiindcă îi eram client fidel.
Oşteanul mi-a eliberat ambele mâini.
— Fără şmecherii prosteşti, da?
— Am făcut-o deja pe cea de azi, am mormăit, şi am primit drept răsplată un chicotit
pe care nu şi l-a putut reţine.
Mâinile începeau să mi se umfle. M-au durut când mi-am desfăcut şnururile pungii
şi am scos monezile. Frumoasă întrebuinţare a generozităţii reginei! Omul le-a luat
şi i le-a întins căpitanului său, care le-a numărat înainte de a le lăsa să cadă în
punga cu însemnele oraşului prinsă de centură. Încă ţinut de câte-un om de fiecare
mână, Rory Hartshorn a clătinat din cap ursuz.
— Eu n-am bani, a spus fără vlagă.
Cineva din Gardă a pufnit.
— După cât ai cheltuit pe băutură în ultimele zile, e o minune c-ai avut azi bani de
bere.
— La închisoare, a hotărât sergentul cu asprime.
— Am eu, a spus Hap pe neaşteptate.
Mi-am adus aminte că era şi el acolo când l-am văzut trăgându-l pe sergent de
mânecă.
— Ce ai? a întrebat omul surprins.
— Amenda lui. Plătesc eu pentru Hartshorn. Vă rog, nu-l închideţi.
— Nu vreau banii tăi! Nu vreau nimic de la el!
Rory Hartshorn era gata să se prăbuşească între cei care-l ţineau. Odată ce i se
potolise furia, îl copleşea durerea. Pe urmă, groaznic, a început să plângă.
— A distrus viaţa fiicei mele. Mi-a distrus familia. Nu iau banii lui murdari.
Hap s-a albit la faţă. Sergentul l-a măsurat cu răceală, din creştet până în tălpi.
Vocea tânărului s-a frânt când a spus:
— Vă rog, nu-l închideţi. E destul de grav rănit, nu?
Pe punga pe care-a ridicat-o şi a deschis-o se vedea clar pecetea meşterului său,
Gindast. A scos banii şi i-a întins către sergent.
— Vă rog, a repetat.
Sergent i-a întors brusc spatele.
— Duceţi-l pe Hartshorn acasă. Amenda se anulează.
S-a îndepărtat cu răceală de băiatul meu, care s-a clătinat de parcă l-ar fi lovit.
Ruşinea i-a împurpurat obrajii. Cei doi bărbaţi din gardă care-l ţineau pe Hartshorn
l-au împins ca să se pună în mişcare, dar acum era clar că, de fapt, nu-l ţineau ca
să nu fugă, ci îl ajutau să meargă. Restul patrulei a plecat să-şi facă rondul obişnuit.
Eu şi Hap ne-am trezit brusc singuri în mijlocul străzii îngheţate. Am clipit, şi propriile
mele răni au început să-mi ceară vehement să le dau atenţie. Cea mai urâtă era pe
obraz, unde mă lovise stacana grea de bere. Ochiul de deasupra ei mi se
înceţoşase. O clipă, am simţit o mulţumire egoistă fiindcă Hap era acolo şi putea să
mă ajute. Dar, când s-a întors spre mine, nu părea să mă vadă.
— Totul e pierdut, s-a plâns neajutorat. N-o să izbutesc niciodată să îndrept
lucrurile. Niciodată. S-a întors să privească lung după Hartshorn, care se îndepărta.
Pe urmă s-a uitat din nou la mine. De ce, Tom? m-a întrebat cu inima frântă. De ce
mi-ai făcut asta? M-am dus să stau la Gindast, cum mi-ai spus tu. Pusesem totul în
ordine. Şi-acum tu ai distrus totul. S-a holbat din nou în urma bărbaţilor de care ne
despărţea o tot mai mare distanţă. Acum n-o să mă mai împac niciodată cu familia
Svanjei.
— Hartshorn a fost cel care-a sărit la bătaie, am spus prosteşte, apoi m-am înjurat
singur pentru acea scuză jalnică.
— Şi tu nu puteai să pleci? m-a întrebat, cu siguranţă de sine. Mi-ai spus
întotdeauna că, dacă se-ajunge la o încăierare, cea mai bună hotărâre pe care-o
poţi lua e să stai deoparte, dacă poţi.
— Nu mi-a dat prilejul s-aleg, am răspuns.
Furia începea să-mi crească mai tare decât umflătura de pe obraz. M-am apropiat
de marginea străzii şi m-am întins ca să iau un pumn de zăpadă ceva mai curată
decât restul de pe o streaşină. Mi-am apăsat-o pe faţă.
— Nu pricep cum poţi să dai vina pe mine pentru toată povestea asta, am adăugat
îmbufnându-mă. Nu eşti ăla care-a stârnit-o. Te-ai grăbit să-ţi aduci fata în pat.
Pentru o clipă a arătat ca şi cum l-aş fi lovit. Dar, înainte de a apuca să-mi regret
vorbele, s-a lăsat pradă mâniei.
— Vorbeşti de parcă aş fi avut de-ales, a zis cu răceală. Dar presupun că e de
aşteptat din partea cuiva care, în toată viaţa lui, n-a cunoscut adevărata dragoste.
Crezi că toate femeile sunt ca Starling. Nu sunt. Svanja e pentru totdeauna
adevărata mea dragoste, şi dragostea adevărată nu poate fi lăsată s-aştepte. Tu şi
părinţii ei nu ne-aţi lăsat să ne ducem dragostea la împlinire, de parcă orice om ar
fi sigur că vede ziua de mâine. Dar noi nu credem asta. Dragostea cere să iei totul
astăzi.
Cuvintele lui mi-au mărit furia. Erau sigur că nu-i aparţineau, că le auzise de la vreun
menestrel, într-o tavernă sau alta.
— Dacă-ţi închipui că n-am cunoscut niciodată dragostea, nu ştii nimic despre mine,
am ripostat. Cât despre tine şi Svanja, e prima fată căreia i-ai spus vreodată mai
mult decât două vorbe de salut, ai căzut în patul ei şi ai proclamat asta dragoste.
Dragostea, băiete, înseamnă mai mult decât să te culci cu cineva. Dacă dragostea
nu apare prima şi nu poate dăinui, dacă nu le poate face faţă dezamăgirilor şi
despărţirii, nu e dragoste. Dragostea n-are nevoie de tăvăleli în pat ca să existe. Nu
cere nici măcar întâlniri zi de zi. O ştiu pentru că am cunoscut-o, cu toate multele ei
feţe, şi, printre ele, ştiu ce-am simţit pentru tine.
— Tom, s-a răstit el mustrător.
M-am uitat peste umărul lui şi am văzut o pereche în trecere.
— Te temi că-mi vor înţelege greşit spusele? am rânjit.
Simţindu-mi furia din glas, bărbatul a luat femeia de braţ şi a grăbit pasul. Probabil
păream nebun. Puţin îmi păsa.
— Mă tem că tu ai înţeles mereu greşit lucrurile. Ai venit în Buckkeep şi ai uitat tot
ce-am încercat vreodată să te învăţ. Nici măcar nu mai ştiu cum să-ţi vorbesc.
M-am apropiat de streaşină ca să mai iau un pumn de zăpadă. M-am uitat în urmă,
la Hap, dar privirea lui împietrită era pierdută în depărtare. În clipa aceea am simţit
că mă rupeam de el. Plecase de lângă mine, o pornise propriul său drum, şi eu nu
puteam face nimic. Să stau de vorbă cu el era tot atât de inutil ca mulţimea de
cuvinte irosite de Patience şi Burrich când mi le adresaseră mie. Hap avea să-şi
urmeze calea, să-şi facă propriile greşeli şi, poate, când avea s-ajungă la vârsta
mea, să şi înveţe din ele. Eu nu făcusem la fel?
— O să plătesc totuşi pentru toată ucenicia ta, am zis încet.
Vorbeam, în aceeaşi măsură, pentru el şi pentru mine, îmi spuneam că acela era
sfârşitul. Că se sfârşise deja, nu mai trebuia decât să respect înţelegerea pe care-
o făcusem cu mine însumi.
I-am întors spatele şi am pornit-o pe lungul drum de întoarcere la castel. Aerul rece
pe care-l respiram îmi îndurera coastele lovite.
N-aveam ce face, trebuia să rabd. Durerea din încheieturile umflate ale degetelor
îmi era îngreţoşător de cunoscută. M-am întrebat plictisit, când aveam să fiu destul
de bătrân şi de înţelept ca să nu mă mai bat cu nimeni. Şi m-am minunat de ciudata
ruptură din pieptul meu, de golul rămas în locul pe care-l ocupase Hap în viaţa mea
până cu doar câteva clipe înainte. Îl simţeam ca pe o rană mortală.
Pe urmă am auzit pe cineva alergând în spatele meu şi m-am întors brusc să-l
înfrunt, temându-mă de un alt atac. Când mi-a văzut strâmbătura războinică, Hap
s-a oprit alunecând pe zăpadă. Preţ de o clipă încremenită, am stat pur şi simplu
uitându-ne unul la altul. Pe urmă el a întins mâna şi-a încleştat degetele de mâneca
mea.
— Tom, nu-mi place ce se întâmplă. Mă străduiesc din toate puterile, dar spun şi
fac numai ce nu trebuie. Părinţii Svanjei o ceartă tot timpul, furioşi, şi, când mi s-a
plâns mie, eu am spus că poate-ar trebui să mă întâlnesc cu ei şi să le promit c-o
s-o luăm mai încet, iar ea s-a supărat pe mine. Şi e furioasă şi fiindcă stau la Gindast
şi trebuie să rămân acasă aproape în toate nopţile. Dar eu m-am dus la Gindast să-
l rog să mă primească la el. Şi el m-a făcut să-mi vină să muşc ţărâna, dar am lăsat
capul în jos şi am îndurat, dar acum sunt acolo şi fac totul cum spune el, aşa cum
m-ai sfătuit. Nu-mi place că ne trezim foarte devreme, că ne dă lumânări cu porţia
pentru noapte, că nu mai pot ieşi în fiecare seară. Dar îi dau ascultare. Şi azi, pentru
prima dată, m-a trimis după ceva, după nişte scoabe de pe strada fierarilor. Şi-o să
mă întorc prea târziu cu ele, şi-o să fiu iar nevoit să las capu-n jos când o să mă
dojenească. Dar n-am putut să te las să pleci crezând c-am uitat tot ce m-ai învăţat.
N-am uitat nimic. Dar trebuie să-mi găsesc aici propria viaţă, iar lucrurile pe care le-
am învăţat de la tine pur şi simplu par să nu se potrivească deloc cu ceea ce
gândeşte aici toată lumea. Aici par să nu meargă. Dar îmi dau silinţa, Tom. Îmi dau
silinţa.
Cuvintele i s-au rostogolit de pe buze în mare grabă. După ce s-au revărsat în
cascadă şi am simţit liniştea ameninţând să le ia locul, i-am pus mâinile pe umeri şi
l-am strâns la piept în ciuda durerii din coaste.
— Fugi să-ţi îndeplineşti însărcinarea, i-am spus la ureche.
Am încercat să mai găsesc ceva de adăugat, dar n-am izbutit să găsesc nimic. Nu-
i puteam spune c-o să se termine totul cu bine, fiindcă de asta nu eram sigur. Nu-i
puteam spune nici că aveam încredere în judecata lui, pentru că nu era adevărat.
Pe urmă a găsit el cuvinte pentru noi amândoi.
— Îmi eşti drag, Tom. O să mai încerc.
Am răsuflat uşurat.
— Şi eu. Şi eu ţin la tine, şi eu o să mai încerc. Acum grăbeşte-te. Ai picioare lungi
şi eşti iute. Dacă alergi, poate că n-o să întârzii.
Mi-a zâmbit în grabă, mi-a întors spatele şi a rupt-o la fugă spre strada fierarilor. L-
am invidiat pentru uşurinţa cu care se mişca. Şi am pornit-o din nou spre castel.
La jumătatea urcuşului pe coasta dealului, m-am întâlnit cu Burrich, care cobora.
Swift călărea în spatele lui, strângându-l de mijloc cu mâinile încleştate. Burrich îşi
ţinea piciorul beteag întins stângaci în afară. Modificase scara pentru asta. M-am
holbat la el pentru o clipă. Swift m-a privit cu gura căscată, fără îndoială fiindcă faţa
mea învineţită era o privelişte bizară. Mi-am amuţit Harul, lăsând din el numai un
tăciune. Cu capul în jos, am trecut de ei înaintând cu greu prin zăpadă. Inima mi-a
cerut să mă uit în urma lor, dar am refuzat-o. Mă temeam prea mult să nu se uite şi
Burrich înapoi, către mine.
Restul drumului mi s-a părut sumbru şi am simţit din plin frigul. M-am dus la baia de
aburi. Gărzile care intrau şi ieşeau nu mi-au dat atenţie. Sperasem că durerile aveau
să-mi fie alinate de căldura umedă, dar n-a fost aşa. Lungul drum pe trepte până în
camerele noastre m-a făcut să sufăr şi, deşi ştiam că aveam să înţepenesc dacă
nu mă mişcam, singurul lucru la care mă puteam gândi era patul meu. Mi-am spus
că ziua aceea fusese o irosire dureroasă. Mă gândeam că nici măcar strădaniile
mele cu Dutiful şi Thick n-aveau să dea roade.
Uşa odăilor noastre s-a deschis când mă apropiam de ea. A ieşit grădinăreasa.
Ţinea pe braţ un coş cu flori uscate. A tresărit sub privirea mea şi şi-a ridicat ochii
ca să-i întâlnească pe ai mei. S-a împurpurat brusc la faţă, atât de tare, încât nu i
s-au mai văzut pistruii. Şi-a ferit privirea şi s-a grăbit să se îndepărteze, dar am
apucat să-i zăresc pandantivul. O amuletă pe un şnur de piele. Micul trandafir cioplit
era vopsit în alb, iar tulpina era neagră. Mi-am dat imediat seama că îl meşterise
bufonul. Ascultase sfatul meu neinspirat? N-am înţeles de ce am simţit un ghimpe
în inimă. Am bătut cu prudenţă la uşă şi m-am anunţat înainte de a intra. Pe urmă
m-am uitat în jur şi l-am descoperit pe Lordul Auriu instalat pe fotoliul de lângă
cămin, cu aerul unui om perfect echilibrat. Ochii lui de culoarea chihlimbarului s-au
mărit o clipă la vederea vânătăilor mele, dar şi-a recăpătat controlul aproape
imediat.
— Credeam că-ţi petreci ziua în oraş, Tom Badgerlock, a zis binedispus.
— De-acolo vin, am răspuns, şi am crezut că n-aveam să spun nimic mai mult.
Dar m-am pomenit pironit locului, privindu-l în timp ce se uita la mine cu un calm
păstrat cu atâta grijă.
— Azi am stat de vorbă cu Hap. I-am spus că să iubeşti pe cineva e una şi să te
culci cu cineva e alta.
Lordul Auriu a clipit alene înainte de a mă întreba:
— Şi el te-a crezut?
Am tras aer în piept.
— Nu cred că m-a înţeles pe de-a-ntregul. Dar va înţelege cu timpul.
— Pentru multe lucruri e nevoie de timp, a remarcat el.
Şi-a îndreptat din nou privirea spre foc, şi speranţele mele, care prinseseră aripi cu
o clipă înainte, şi-au domolit avântul. Am dat din cap, încuviinţând în tăcere, şi m-
am dus în odaia mea.
M-am dezbrăcat şi m-am întins în patul îngust. Am închis ochii.
Ziua aceea îmi luase mai mult decât îmi oferise. Am dormit nu doar toată după-
amiaza, ci şi după căderea nopţii. Am avut parte de un somn odihnitor, profund şi
fără vise, până când, în bezna nopţii, un ghiont m-a împins din somnul încântător
de pustiu în acel spaţiu care planează între vis şi trezie. Ce mă tulbură? m-am
întrebat, apoi mi-am dat seama. Dincolo de zidurile Meşteşugului meu, Nettle
plângea. Nu-mi mai asalta adăpostul, nici nu mă mai implora cu furie. Stătea pur şi
simplu acolo, plângând. Fără oprire.
Mi-am acoperit ochii cu mâinile, ca şi cum aşa aş fi putut s-o ţin la distanţă. Pe urmă
am respirat adânc şi mi-am lăsat zidurile să se surpe. Un singur pas mi-a adus
gândurile lângă ale ei. Am vrut să-i ofer alinare, am înfăşurat-o în această dorinţă a
mea şi i-am spus:
Îţi faci griji fără rost, draga mea. Tatăl şi fratele tău sunt în drum spre casă, spre
tine. Nu sunt în primejdie. Te asigur că-ţi spun adevărul. Gata, nu te mai frământa,
odihneşte-te.
Dar… de unde ştii?
Ştiu, şi-atât.
I-am trimis siguranţa mea absolută, ca şi imaginea lui Burrich şi Swift călărind
împreună, aşa cum îi zărisem.
Pentru o clipă, a fost atât de uşurată, încât şi-a pierdut forma. Am început să mă
retrag, dar s-a agăţat brusc de mine.
Aici e cumplit. Întâi a dispărut Swift, şi ne-am gândit cu toţii că i s-a întâmplat ceva
îngrozitor. Pe urmă, fierarul din oraş i-a spus tatei că Swift l-a întrebat ce drum duce
la castelul Buckkeep. Şi tata s-a înfuriat şi a plecat călare, ca scos din minţi, şi de-
atunci mama nu mai face nimic altceva decât să plângă şi să bombăne,
nemulţumită. Spune că, dintre toate locurile din lume, Buckkeep e cel mai periculos
pentru Swift. Dar nu vrea să spună de ce. Mă sperie când e aşa. Câteodată mă
priveşte şi nu pare să mă vadă. Şi ţipă la mine să fac ceva folositor, sau începe să
plângă şi n-o pot opri. Nimic din toate astea n-are sens. Mergem cu toţii prin casă
tiptil, ca nişte şoareci. Şi Nim simte că lipseşte jumătate din el şi că e, cumva, vina
lui.
I-am întrerupt cascada de vorbe.
Ascultă-mă. O să fie bine.
Te cred. Dar cum le pot spune asta celorlalţi?
Am căzut pe gânduri. I-ar fi putut spune lui Molly că avusese un vis? Nu.
Nu poţi. Mă tem că trebuie să mai sufere. Aşa că, ştiind că totul se va termina cu
bine, fii puternică pentru ei. Ajută-ţi mama, ai grijă de fraţii tăi mai mici şi aşteaptă.
Dacă-ţi cunosc bine tatăl, o s-ajungă alături de tine atât de repede cât îl poate aduce
calul.
Îl cunoşti pe tata?
Ce întrebare!
Chiar foarte bine.
Şi apoi am ştiut că mersesem prea departe, că îi spusesem lucruri primejdioase
pentru noi amândoi. Aşa că, folosindu-mă de Meşteşug, i-am sugerat, mult mai uşor
decât mişcarea frunzelor de salcie când adie vântul, că ar fi trebuit s-adoarmă, să
doarmă cu adevărat şi să se trezească dimineaţa odihnită. Şi-a slăbit strânsoarea
şi m-am îndepărtat de ea alunecând lin, până ce am ajuns din nou la adăpost, în
spatele zidurilor mele. Am deschis ochii în întunericul din odaie. Am respirat adânc,
m-am răsucit în pat şi m-am învelit mai bine. Mi-era foame, dar până la micul dejun
nu mai aveam mult de aşteptat.
Un gând mi-a pătruns în minte pe bâjbâite, purtat de muzică. Meşteşugul era
şovăitor, nu fiindcă ar fi fost stângaci, ci din pricina unui oarecare dezgust stârnit de
ideea atingerii de mintea mea.
Ai oprit-o în sfârşit din plâns. Acum poate şi Thick să doarmă.
Atingerea lui mi-a dispărut din minte, lăsându-mă să mă holbez neliniştit la tavan.
Dar, chiar în vreme ce-mi ordonam gândurile şi încercam să mă conving că
întâlnirea cu Thick prin Meşteşug putea fi privită ca un pas în direcţia dorită, nu ca
o invazie, o altă minte s-a atins de a mea. Era departe şi era imensă, şi incredibil
de străină. Gândurile ei n-aveau nimic omenesc când a spus, cu amărăciune
dincolo de amuzament:
Poate c-o să înveţi să nu mai visezi atât de zgomotos. El nu e singurul pe care l-ai
deranjat. Şi nu e nici singurul în faţa căruia te-ai dezvăluit, omuleţule. Ce eşti? Ce
însemni pentru mine?
Pe urmă gândurile ei m-au părăsit, s-au îndepărtat ca un val ce se retrage, lăsând
pe plajă leşul unui om înecat. M-am rostogolit pe marginea patului şi am icnit fără
să vărs, mult mai zdrobit de contactul cu mintea aceea monstruoasă decât de bătaia
pe care mi-o trăsese Rory. Natura străină a fiinţei care îşi apăsase mintea peste a
mea m-a sfărâmat, mi-a sufocat gândurile, de parcă aş fi încercat să respir ulei sau
să beau foc. Gâfâind în întuneric, am simţit sudoarea prelingându-mi-se pe frunte
şi pe spate şi m-am întrebat ce trezise în lume Meşteşugul meu vagabond.

Capitolul XVII
RĂBUFNIRI

… şi am tras cu urechea la discuţia dintre Erikska şi căpitan, care s-a plâns că

vântul bătea din faţa corabiei, de parcă EL însuşi s-ar fi opus întoarcerii lor acasă.
Erikska a râs şi şi-a bătut joc de credinţa lui în „zei din vremuri atât de vechi. Ăştia
nu mai au nici putere, nici minte. Vânturilor le porunceşte acum Stăpâna Palidă. E
supărată pe narcescă şi pentru asta plătiţi toţi”. La auzul acestor cuvinte, căpitanul
i-a întors spatele. Părea furios, aşa cum par furioşi Străinii când nu se ruşinează de
teama lor şi vor s-o ascundă.
Cât despre camerista pe care mi-aţi poruncit s-o urmăresc, n-am zărit-o deloc. Fie
a rămas în cabina Narcescăi pe tot timpul călătoriei, fie nu e pe această corabie.
Cred că mai degrabă a doua ipoteză e adevărată.
Raport nesemnat despre călătoria Narcescăi către casă, primit de Chade Farseer

Mi-a sărit somnul. În cele din urmă, m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat şi am
urcat în turn. Acolo, sus, era frig şi singura lumină venea dinspre cei câţiva cărbuni
din cămin. Am aprins de la ei câteva lumânări şi am făcut din nou focul. Apoi am
udat o cârpă şi mi-am pus-o pe obrazul dureros. O vreme m-am holbat pur şi simplu
la flăcări. Pe urmă, străduindu-mă zadarnic să-mi abat gândurile de la toate
întrebările pentru care n-aveam răspuns, m-am aşezat şi am încercat să studiez
pergamentele lăsate de Chade pe masă. Conţineau legendele Străinilor despre
dragoni, dar două fuseseră scrise de curând; pe pergamentul de un crem palid,
cerneala neagră nu se decolorase şi cuvintele erau clare. Chade nu le-ar fi lăsat
acolo dacă n-ar fi vrut să le văd. Pe unul era scrisă povestea despre un dragon
albastru-argintiu, zărit deasupra portului Bingtown în timpul unei bătălii dintre
negustorii din oraş şi chalcedeni. Celălalt părea să fi fost scris de un copil care se
deprindea cu alfabetul, literele erau lăbărţate şi diforme. Dar bătrânul asasin mă
învăţase mai multe cifruri de care ne foloseam ca să ne trimitem mesaje, şi am
izbutit să descifrez textul de pe pergament fără niciun efort. De fapt, am făcut-o cu
atâta uşurinţă, încât m-am încruntat, întrebându-mă dacă bătrânul asasin nu mai
era în stare să păstreze secretele noastre sau dacă avea în slujba lui spioni
nepricepuţi. Fiindcă mesajul era unul dintre primele rapoarte ale iscoadei trimise în
Insulele Străine. Conţinea mai ales bârfe, zvonuri şi discuţii la care omul nostru
trăsese cu urechea pe nava Narcescăi, în timpul călătoriei spre Insulele Străine.
Am găsit puţine lucruri care ne-ar fi putut fi imediat de folos, deşi faptul că era
pomenită Stăpâna Palidă m-a tulburat. Era una dintre umbrele vechi, din viaţa mea
trecută, care ajunseseră până la mine, având gheare în loc de degete fantomatice.
Îmi făceam ceai când a apărut Chade. A deschis uşa mascată de raftul cu
pergamente împingând-o cu putere şi a intrat clătinându-se. Nasul şi obrajii îi erau
roşii şi, pentru un moment, am crezut, uluit, că era beat. Şi-a încleştat mâinile de
marginea mesei, s-a aşezat pe scaunul meu şi a spus, cu lacrimi în glas:
— Fitz?
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat apropiindu-mă.
S-a uitat la mine, apoi m-a înştiinţat cu voce mult prea puternică:
— Nu te aud.
Am repetat întrebarea, vorbind mai tare:
— Ce ţi s-a întâmplat?
Cred că nici de data asta nu mi-a auzit cuvintele, dar m-a lămurit totuşi:
— A sărit în aer. Lucram la acelaşi amestec, cel pe care ţi l-am arătat în coliba ta.
De data asta a mers mult prea bine. A sărit în aer!
Şi-a dus mâinile la faţă şi şi-a atins obrajii şi fruntea. Avea un aer tragic. Am ştiut
imediat ce îl neliniştea. I-am dat o oglindă. S-a privit îndelung în ea, vreme în care
am adus un lighean cu apă şi o bucată de pânză. Am udat-o, şi şi-a ţinut-o puţin pe
faţă. Când a îndepărtat-o, o parte din roşeaţa pielii îi dispăruse, ca şi cea mai mare
parte a sprâncenelor.
— S-ar părea că te-a lovit o flacără care a răbufnit cu putere. Ţi s-a pârlit şi o parte
din păr.
— Ce?
I-am făcut semn să vorbească mai încet.
— Nu te aud, a repetat cu aceeaşi jale. Îmi răsună urechile ca atunci când mă altoia
tatăl meu vitreg peste ele. Cerule, cât l-am urât pe omul ăla!
Aceste cuvinte mi-au arătat adevărata măsură a suferinţei sale. Chade nu-mi
povestise niciodată prea multe despre copilăria lui. Şi-a pipăit urechile,
convingându-se că erau la locurile lor, apoi a încercat să şi le desfunde cu degetele.
— N-aud, a repetat. Dar faţa mea n-arată chiar atât de rău, nu-i aşa? N-o să rămân
cu cicatrice, nu?
Am clătinat din cap.
— Sprâncenele îţi vor creşte la loc. Asta – i-am atins uşor obrazul – nu pare cu
nimic mai gravă decât pielea arsă de soare sau de vânt. O să dispară. Şi cred c-o
să scapi şi de surzenie.
Ultima mea presupunere nu se baza pe nimic altceva în afară de ardoarea cu care
speram să se adeverească.
— Nu te aud, a spus îndurerat.
L-am îmbărbătat cu o bătaie pe umăr şi i-am pus în faţă cana mea cu ceai. Mi-am
atins buzele ca să-i atrag atenţia asupra lor, apoi a vorbit rostind răspicat fiecare
cuvânt.
— Ucenicul tău a păţit ceva?
Ştiam foarte bine că, la o asemenea oră, nu făcea astfel de experimente de unul
singur.
Mi-a urmărit mişcarea buzelor şi a părut să-mi înţeleagă spusele, fiindcă o clipă mai
târziu mi-a răspuns.
— Nu-ţi face griji. M-am ocupat eu de ea.
Pe urmă, când am tresărit şocat la auzul pronumelui feminin, a exclamat furios:
— Vezi-ţi de treburile tale, Fitz!
Furia i se îndrepta mai mult împotriva lui decât împotriva mea şi, dacă starea în care
se afla nu m-ar fi îngrijorat, aş fi râs. Ea. Aşadar fusesem înlocuit cu o fată. Mi-am
ţinut gândurile în frâu, ca să nu mă întreb cine era şi de ce-o alesese Chade,
străduindu-mă în schimb să alin suferinţa lui. După o vreme, am observat că putea
să m-audă, dar nu prea bine. Am cutezat să sper că avea să-şi recapete până la
urmă pe deplin auzul şi am încercat să i-o spun. A dat din cap şi şi-a fluturat mâna
ca şi cum n-ar fi meritat să vorbim despre asta, dar am citit în ochii lui că era bântuit
de spaimă. Dacă rămânea surd, i-ar fi venit foarte greu să-i dea în continuare sfaturi
reginei.
Însă a încercat cu mult curaj să nu-şi ia în seamă vătămarea şi m-a întrebat, cu
voce prea sonoră, dacă văzusem pergamentele de pe masă şi ce se întâmplase cu
faţa mea. Ca să nu-şi mai zbiere şi alte întrebări, i-am răspuns în scris, pe scurt. I-
am spus că fusesem rănit fiindcă mă trezisem amestecat, din întâmplare, într-o
încăierare dintr-o tavernă. Şi era prea preocupat de propriile sale probleme ca să-
mi pună la îndoială sinceritatea. Pe urmă a scris pe peticul de hârtie de care ne
foloseam:
„Ai vorbit cu Burrich?”
„M-am gândit că e mai bine să n-o fac”, am scris drept răspuns.
Chade şi-a ţuguiat buzele, a oftat şi n-a spus nimic, dar mi-am dat seama că voia
să spună multe. Le lăsa pe mai târziu, când spera că o să discutăm cu mai multă
uşurinţă. Pe urmă ne-am uitat peste pergamentele trimise de spioni, arătându-ne
unul altuia fragmente interesante, deşi eram de acord că nu conţineau nimic util pe
moment. Chade a scris că spera să primească veşti de la un spion trimis pe Insula
Aslevjal, ca să vadă dacă în legendă exista vreun strop de adevăr.
Aş fi vrut să-i vorbesc despre progresele mele în ceea ce-i privea pe Dutiful şi Thick,
dar am renunţat nu doar din cauza surzeniei sale, ci şi fiindcă încă mă mai
străduiam să-mi dau seama cât de bine mă descurcam de fapt. Mă hotărâsem deja
să fac mai multe eforturi cu Thick în dimineaţa care urma.
Şi atunci mi-am dat seama că dimineaţa începuse deja. Chade a părut să
descopere acelaşi lucru. Mi-a spus că voia să meargă la culcare şi că avea să scape
de servitorii veniţi să-l trezească spunându-le că suferea de dureri de stomac.
Pentru mine, mai multă odihnă în pat era un lux pe care nu mi-l puteam îngădui. M-
am retras în odaia mea doar ca să-mi schimb hainele înainte de a urca în turnul lui
Verity, să-mi aştept învăţăceii. Sunt sigur că lecţia din acea zi mă înspăimânta mai
mult decât pe oricare dintre ei, căci tâmplele încă îmi mai zvâcneau dureros. Mi-am
încleştat mâna de frunte ca să-mi suport mai uşor suferinţa în timp ce aprindeam
lemnele din cămin şi cele câteva lumânări de pe masă. Nu-mi aduceam aminte
când izbutisem ultima oară să scap cu totul de durerea de cap pe care mi-o dădea
Meşteşugul. Pentru o scurtă clipă, mi-a trecut prin minte să mă întorc în camera
mea după nişte scoarţă de spiriduş. N-am respins ideea fiindcă mă temeam să nu
micşoreze forţa cu care stăpâneam Meşteşugul. În minte mi se crease o legătură
prea puternică între leacul acela şi prosteasca mea ceartă cu bufonul. Nu, scoarţă
de spiriduş nu mai voiam.
De dincolo de uşă s-au auzit paşii lui Dutiful pe scări, aşa că n-am mai avut timp să
chibzuiesc. Prinţul a închis hotărât uşa în urma lui şi s-a apropiat de masă. Am oftat
în sinea mea. Întreaga lui atitudine îmi spunea clar că nu mă iertase întru totul.
Primele cuvinte care i-au ieşit din gură au fost:
— Nu vreau să învăţ Meşteşugul alături de un netot. Trebuie să existe altcineva.
Pe urmă s-a holbat la mine.
— Ce-ai păţit?
— M-am bătut cu cineva. I-am dat cel mai scurt răspuns posibil, ca să înţeleagă că
nu voiam să spun mai mult. Cât despre Thick, e singurul potrivit pentru asta. N-
avem de ales.
— Oh, nu se poate. Aţi organizat nişte căutări, ca să mai găsiţi şi alţii?
— Nu.
Pe urmă, înainte de a apuca să mai adaug şi altceva, Dutiful a luat mica figurină de
masă. Lănţişorul atârna de ea.
— Ce-i asta? a întrebat.
— E a ta. Ai găsit-o pe plajă, acolo unde l-am întâlnit pe Celălalt. Ţi-aduci aminte?
— Nu. S-a uitat îngrozit la mica statuetă. Şi a adăugat, fără tragere de inimă. Ba
da. Îmi amintesc. S-a legănat pe scaun, cu ochii la ea. E Elliania, nu? Ce înseamnă
asta, Tom? Faptul că am găsit-o acolo, înainte de a o fi văzut vreodată pe ea?
— Ce?
Am întins mâna spre figurină, dar el n-a părut să observe. Stătea pur şi simplu
nemişcat, holbându-se la ea. M-am ridicat şi am ocolit masa. Când m-am uitat la
faţa mică şi la buclele de păr negru, la sânii goi şi la ochii întunecaţi ca bezna, mi-
am dat brusc seama că avea dreptate. Era Elliania. Nu aşa cum arăta atunci, ci
cum avea să arate, ca femeie. Podoaba albastră sculptată în păr nu se deosebea
cu nimic de cea pe care o purtase Narcesca. Am respirat adânc.
— Habar n-am ce înseamnă.
Prinţul vorbea ca prin vis. Şi-a coborât privirea spre chipul păpuşii.
— Locul unde-am ajuns, plaja aia… era ca un vârtej. Ca o bulboană care atrage
toată magia în ea. Orice fel de magie.
A închis ochii o clipă. Continua să strângă în mână figurina.
— Am fost pe punctul să-mi găsesc moartea acolo, nu-i aşa? Meşteşugul m-a
aspirat şi m-a dezmembrat. Dar tu ai venit după mine şi… cineva te-a ajutat.
Cineva…
A bâjbâit zadarnic în căutarea unui cuvânt.
— Cineva mare. Mai mare decât cerul.
Eu n-aş fi folosit aceeaşi descriere, dar ştiam ce voia să spună. Mi-am dat deodată
seama că nu mă trăsese deloc inima să vorbesc despre cele petrecute pe plajă şi
nici măcar să mă gândesc la ele. Orele petrecute acolo erau înconjurate de un nimb,
de o lumină care mai degrabă ascundea decât dezvăluia. Mă îngrozea. De aceea
nu-i arătasem bufonului penele şi nici nu-i vorbisem nimănui despre ele.
Reprezentau un punct vulnerabil. O poartă către necunoscut. Când le adunasem,
pusesem în mişcare ceva mai amplu, pe care nimeni nu-l putea controla. Gândurile
mi s-au retras, de parcă, refuzând să mi le amintesc, aş fi putut anula cele
întâmplate.
— Ce-a fost? Cine a fost creatura cu care ne-am întâlnit acolo?
— Nu ştiu, am răspuns scurt.
În ochii lui s-a aprins brusc un entuziasm profund.
— Trebuie să aflăm.
— Nu. Nu trebuie. Am tras aer în piept. De fapt, cred că ar trebui să ne ferim cu
multă grijă să aflăm.
M-a privit lung, consternat.
— De ce? Nu-ţi aminteşti ce senzaţie am avut? Cât de minunat a fost?
Îmi aminteam mult prea bine, mai ales fiindcă vorbeam despre asta. Am clătinat din
cap şi mi-am dorit dintr-odată să fi ţinut figurina ascunsă. La vederea ei îmi
reveneau toate amintirile, aşa cum un parfum familiar sau câteva note dintr-un
cântec îţi reamintesc pe neaşteptate nebunia unei seri.
— Da. A fost minunat. Şi e primejdios. N-am vrut să plec de-acolo, Dutiful. Nici tu
nu voiai. Ea ne-a făcut să părăsim locul.
— Ea? Nu mi s-a părut c-avea ceva care să amintească de o femeie. Era… ca un
tată. Puternic şi protector. Tandru.
— Cred că nu era nimic din toate astea, m-am trezit spunând. Cred că am văzut
fiecare creatură în altă formă, sub înfăţişarea pe care ne-ar fi plăcut s-o aibă.
— Crezi că am născocit-o noi?
— Nu. Nu. Cred că am întâlnit ceva mai mare decât pot minţile noastre să cuprindă.
Aşa că fiecare i-a dat o formă familiară, ca s o poată vedea. Ca să fie pe înţelesul
nostru.
— Ce te face să crezi asta? Ceva pe care l-ai citit pe un pergament despre
Meşteşug?
I-am răspuns fără chef.
— Nu. În pergamentele despre Meşteşug n-am găsit nimic despre aşa ceva. Cred
asta pentru că… Pentru că o cred.
S-a holbat la mine, iar eu am ridicat nedumerit din umeri, fiindcă n-aveam nicio
explicaţie mai bună, nici pentru el, nici pentru mine. Numai o senzaţie de anticipare
tulburătoare la amintirea creaturii, însoţită de o spaimă de rău augur.
M-a salvat scârţâitul uşii de lângă cămin. Thick a intrat strănutând. Purta fluierul
peste cămaşă. Contrastul dintre vopseaua lucioasă a micului instrument muzical şi
hainele lui zdrenţuite şi murdare m-a făcut să-l privesc într-o nouă lumină. M-am
îngrozit. Părul lins îi stătea lipit de cap, iar pielea care i se zărea prin rupturile
hainelor era soioasă. L-am văzut dintr-odată aşa cum îl vedea Dutiful şi am înţeles
că pe prinţ nu-l dezgustau doar diformitatea trupului şi încetineala minţii lui. Dutiful
s-a tras vizibil înapoi, strâmbând din nas când s-a apropiat Thick. Pe mine, anii
petrecuţi alături de lup mă deprinseseră să mă împac cu faptul că anumite lucruri
au un anumit miros. Însă duhoarea de corp nespălat a lui Thick nu făcea parte din
el însuşi, ca izul de mosc al dihorului. Putea fi înlăturată, şi trebuia să fie, dacă
voiam să înveţe prinţul alături de el.
— Thick, nu vrei să stai jos? m-am mulţumit să întreb pentru început, şi am tras
pentru el scaunul cel mai îndepărtat de prinţ.
Netotul m-a privit bănuitor. Pe urmă a tras de scaun către el, l-a privit îndelung, ca
şi cum ar fi putut ascunde vreo şmecherie urâtă, apoi s-a aşezat. A început să se
scarpine după urechea stângă. M-am uitat la Dutiful, care părea ţintuit locului,
fascinat de ceva oribil.
— Ei, iată că suntem aici cu toţii, am spus, apoi m-am întrebat ce-aveam să fac cu
ei.
Ochii lui Thick s-au întors spre mine.
— Fata aia plânge din nou, m-a înştiinţat, de parcă ar fi fost vina mea.
— Ei, o să mă ocup de asta mai târziu, i-am răspuns ferm, dar cu o strângere de
inimă.
— Care fată? a întrebat imediat prinţul.
— Nu contează, n-avem de ce să ne facem griji.
Thick, acum nu discutăm despre fată. Ai venit aici ca să înveţi ceva.
El a terminat fără grabă cu scărpinatul. Şi-a pus mâna pe masă şi s-a uitat la mine
lung, cu cel mai serios aer din lume.
— De ce faci asta? De ce vorbeşti aşa în capul meu?
— Ca să văd dacă te pot face să m-auzi.
A pufnit gânditor.
— Te aud.
Pute-a-câine.
Încetează cu asta.
— Vorbiţi unul cu altul prin Meşteşug? a întrebat prinţul cu sincer interes.
— Da?
— Şi eu de ce nu vă pot auzi?
— Fiindcă vrem să ne-auzim doar unul pe altul.
— Cum a învăţat el să facă asta, pe când eu n-o pot face?
— Nu ştiu, m-am văzut nevoit să recunosc. Thick pare să fi învăţat singur cum să
se folosească de Meşteşug. De fapt, nu ştiu tot ce poate face sau nu cu ajutorul lui.
— Poate să nu ne mai trimită tuturor muzica aia tot timpul?
Am încercat să-mi dau seama ce făceam eu însumi cu Meşteşugul.
Nu fusesem conştient de efortul cu care despărţeam gândurile lui Thick de melodia
care le înconjura. M-am întors spre el.
— Thick, poţi opri muzica? îmi poţi trimite numai gândurile tale, fără ea?
M-a privit fără nicio expresie.
— Muzica?
— Cântecul mamei tale. Îl poţi face să nu se mai audă?
S-a gândit o vreme la asta, mestecându-şi limba mică, groasă.
— Nu, a spus, cu voce tăioasă.
— De ce nu poţi opri muzica? a întrebat prinţul.
Stătuse o vreme în tăcere. Cred că încercase să caute printre notele melodiei, să
vadă dacă putea desluşi gândurile pe care ni le trimiteam unul altuia, prin Meşteşug,
eu şi Thick. Părea înciudat. Plin de ciudă şi de invidie.
Thick l-a măsurat cu o privire plictisită, nepăsătoare.
— Nu vreau.
Şi-a luat ochii de la el şi a reînceput să se scarpine după ureche.
Dutiful a părut şocat. A tras aer în piept.
— Şi dacă eu, prinţul tău, ţi-o poruncesc?
În glas îi vibra o furie reţinută.
Thick l-a privit din nou. Apoi s-a uitat la mine. Limba i-a ieşit ceva mai mult în afară,
ca şi cum ar fi chibzuit. Pe urmă m-a întrebat:
— Aici învăţăcei amândoi?
Nu mă aşteptasem la aşa ceva din partea lui. Nu-l crezusem în stare să se agaţe
cu atâta putere de ideea aceea, şi cu atât mai puţin să se folosească de ea. În mine
s-au născut speranţe noi şi temeri la fel de noi ca ele.
— Da, aici învăţăcei amândoi, am confirmat.
El s-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a încrucişat la piept braţele scurte şi groase.
— Iar eu sunt dascălul, am continuat. Şi învăţăceii trebuie să i se supună dascălului,
Thick. Poţi opri muzica?
S-a uitat la mine o vreme.
— Nu vreau, a răspuns, dar pe un alt ton.
— Poate că nu vrei. Dar eu sunt dascălul şi tu eşti învăţăcelul. Învăţăcelul i se
supune dascălului.
— Învăţăceii se supun ca servitorii?
S-a ridicat, gata să plece.
Fără să mai sper nimic, am încercat totuşi.
— Învăţăceii se supun ca învăţăceii. Ca să poată învăţa. Ca să poată învăţa toată
lumea. Dacă Thick se supune, Thick rămâne învăţăcel. Dacă nu se supune, nu mai
e. Îl dăm afară de-aici, să fie din nou servitor.
A rămas o vreme locului, în tăcere. Nu-mi dădeam seama dacă se gândea sau nu.
Şi nici dacă pricepuse ce-i spusesem. Dutiful stătea gârbovit în scaun, cu bărbia în
piept şi cu braţele încrucişate, încruntat. Era clar, spera că Thick avea să plece.
Dar, o clipă mai târziu, bondocul s-a aşezat din nou.
— Opresc muzica, a spus.
A închis ochii. Pe urmă i-a redeschis şi i-a îngustat când s-a uitat la mine şi a spus:
— Iată.
Nu-mi dădusem seama că Meşteşugul lui îmi bătuse în ziduri fără încetare. În
liniştea care a urmat, am simţit o uşurare imensă. Era ca acalmia din toiul furtunii,
când vântul îşi încetează brusc urletul şi în jur ţi se revarsă tăcerea. Mulţumit, am
oftat din rărunchi, iar Dutiful şi-a îndreptat brusc spatele. Şi-a frecat urechile, părând
nedumerit, apoi şi-a îndreptat privirea spre mine.
— El era toate astea?
Am dat încet din cap, încă revenindu-mi.
Pe faţa prinţului s-a lăţit nedumerirea.
— Dar eu am crezut… am crezut că e Meşteşugul însuşi. Fluviul imens despre care
vorbeai…
S-a uitat din nou la Thick, dar cu alţi ochi. În ei nu era respect, dar se zărea
prudenţa, care vesteşte adesea apariţia respectului.
Pe urmă, ca o perdea de ploaie căzută brusc, muzica a prins din nou viaţă în jurul
gândurilor mele, despărţindu-mă de Dutiful, aşa cum se lasă ceaţa, ascunzând un
vânător de altul. M-am întors spre Thick. Îşi recăpătase figura obişnuită, cu trăsături
flasce. Am înţeles dintr-odată că, pentru el, întrebuinţarea Meşteşugului era o stare
firească. Eforturi făcea ca să nu se folosească de el. Şi de unde căpătase o
asemenea deprindere?
Mama ta îţi vorbea vreodată astfel?
Nu.
Atunci cum ai învăţat aşa ceva?
S-a încruntat.
Mama îmi cânta. Cântam împreună. Şi ea îi făcea pe băieţii răi să nu mă vadă.
M-a cuprins entuziasmul.
Unde e mama ta, Thick? Ai fraţi sau…
— Terminaţi! Nu e corect!
Prinţul se bosumflase ca un copil.
M-a smuls din gânduri.
— Ce nu e corect?
— Vorbiţi între voi, prin Meşteşug, astfel încât să nu vă pot auzi. E nepoliticos. Ca
şi cum ai şopti în spatele cuiva.
I-am simţit în glas şi invidia. Thick, netotul, făcea ceva de care Prinţul celor Şase
Ducate nu era în stare. Şi eu arătam limpede că asta mă entuziasma. Trebuia să
am mai multă grijă. Bănuiam că Galen, maestrul Meşteşugului, ar fi creat o rivalitate
între ei, vrând să-i îmboldească pe amândoi să se străduiască mai mult. Dar eu nu
urmăream acelaşi ţel. Voiam să creez între ei o alianţă, să fac din ei o unitate.
— Îmi pare rău. Ai dreptate, am nesocotit curtenia. Thick mi-a spus că mama lui se
folosea de Meşteşug ca să-i cânte, că obişnuiau să cânte împreună. Şi că, uneori,
Meşteşugul ei îi împiedica pe alţi băieţi să-l vadă.
— Aşadar şi mama lui stăpânea Meşteşugul? Şi ea era netoată?
L-am văzut pe Thick tresărind şi crispându-se la auzul ultimelor cuvinte, aşa cum
mi se întâmpla mie când spunea cineva „bastard”. Asta mi-a înfipt un cuţit în inimă.
Aş fi vrut să-l corectez pe prinţ cu o replică tăioasă, dar n-ar fi fost decât ipocrizie.
Nu mă gândeam şi eu la Thick tot numindu-l „netotul”? M-am făcut că n-auzisem,
dar mi-am propus să vorbesc între patru ochi cu Dutiful, ca să mă conving că Thick
n-avea să mai audă niciodată cuvântul acela desprins de pe buzele noastre.
— Thick, unde e mama ta?
El s-a mulţumit o vreme să se holbeze la mine. Pe urmă a răspuns cu vocea unui
copil îndurerat:
— A mu-riiit.
A lungit ultimul cuvânt. Şi s-a uitat în jur ca şi cum ar fi pierdut ceva.
— Îmi poţi povesti cum s-a întâmplat?
S-a încruntat gânditor.
— Am venit în oraş cu ceilalţi. În vremea când se înghesuie lumea pentru Festivalul
Primăverii. Da. A dat din cap, bucuros că-şi amintise cum se numea. Pe urmă, într-
o dimineaţă, ea nu s-a mai trezit. Şi ceilalţi mi-au luat lucrurile şi au spus că nu mai
merg cu ei. Şi-a scărpinat obrazul, cu nefericirea întipărită pe chip. Pe urmă s-a
terminat totul, a dispărut, şi eu eram aici. Şi apoi… eram aici.
Povestea nu mă mulţumea, dar mă îndoiam că aş fi putut scoate mai mult de la el.
Dutiful a fost cel care l-a întrebat cu blândeţe:
— Ce făceau mama ta şi ceilalţi în locurile unde mergeaţi?
Thick a respirat adânc, ca şi cum cuvintele l-ar fi îndurerat.
— Ei, ştii. Găsit loc cu lume multă. Mama cântă, Prokie bate toba şi Jimu dansează.
Şi mama zice „Nu-l vedeţi, nu-l vedeţi” când mă duc eu să tai pungi cu foarfecă mea
mică, de argint. Dar mi-a luat-o Prokie, mi-a luat şi pălăria cu ciucure şi pătura.
— Tăiai pungi? a întrebat Dutiful, nevenindu-i să creadă.
Ce întrebuinţare pentru Meşteşug, m-am gândit – să-ţi ascunzi copilul când taie
pungile de la brâul oamenilor.
Thick a dat din cap, mai mult pentru el decât pentru noi.
— Şi, dacă fac treabă bună, primesc un bănuţ, ca să-mi cumpăr dulciuri. În fiecare
zi.
— Ai avut fraţi sau surori, Thick?
S-a încruntat, căzând din nou pe gânduri.
— Mama era bătrână, prea bătrână pentru prunci. De-aia m-am născut eu prost.
Aşa spunea Prokie.
— Ei, Prokie ăsta pare un individ încântător, a mormăit prinţul cu sarcasm.
Thick i-a aruncat o privire bănuitoare.
M-am grăbit să-l lămuresc.
— Prinţul crede că Prokie a fost rău cu tine.
Thick şi-a supt o clipă buza de sus, apoi a dat din cap ca şi cum ne ar fi prevenit.
— Lui Prokie nu trebuie să-i spui „tati”. Niciodată.
— Niciodată, a încuviinţat Dutiful din toată inima.
Şi cred că aceea a fost clipa când s-au schimbat sentimentele lui faţă de Thick. L-
a privit pe bondocul diform lăsându-şi capul pe-o parte.
— Thick? Poţi să-mi spui ceva cu Meşteşugul? Numai mie, fără s-audă şi Tom?
— De ce?
— Ca să fii învăţăcel aici, m-am amestecat, învăţăcel, nu servitor.
Thick a păstrat o clipă tăcerea. Vârful limbii i s-a curbat peste buza de sus. După
care prinţul a râs zgomotos.
— Pute-a-câine? De ce-i spui aşa?
Bondocul s-a strâmbat, apoi a înălţat dintr-un umăr, ca şi cum u ar fi ştiut. Şi atunci
am simţit c-avea un secret. Nu era adevărat că nu ştia. Ne ascundea ceva. Sau se
temea de ceva?
M-am silit să râd, deşi n-aveam chef.
— E-n ordine, Thick. Spune-i, dacă vrei.
Asta a părut să-l năucească pentru o clipă. Îi ceruse cineva să nu-mi spună ceva?
Chade? S-a uitat la prinţ încruntându-se uşor. Pe urmă a vorbit. Mă aşteptam să
dezvăluie că ştia că stăpânesc Harul şi că simţise cumva că animalul meu fusese
un lup. Însă a spus ceva care m-a speriat atât de tare încât mi s-a făcut greaţă.
— Aşa-i zic ei când mă întreabă de el. Cei din oraş, care-mi dau bănuţi pentru nuci
şi pentru dulciuri. Trădătorul ăla de câine împuţit.
S-a întors spre mine cu un surâs batjocoritor. M-am străduit să-mi lăţesc zâmbetul
silit. Şi am chicotit.
— Aşa-mi zic, nu? Ce şmecheri!
Zâmbeşte, Dutiful. Şi râzi, dar nu-mi spune nimic cu Meşteşugul.
Mi-am trimis gândul micşorându-l, îngustându-l. Dar, chiar şi aşa, privirea lui Thick
a zvâcnit de la mine la prinţ. Dutiful se albise la faţă, dar a râs zgomotos, un „ha-
ha-ha“ ţeapăn, care-a sunat mai degrabă a icnet decât a râs. Mi-am încercat
norocul.
— Ciungul îmi spune cel mai des aşa, nu?
Surâsul lui Thick a devenit nesigur. M-am gândit că încercarea mea dăduse greş,
dar bondocul mi-a răspuns:
— Nu. Nu el. El e nou. Vorbeşte rar. Dar când povestesc şi îmi dă bănuţii, zice
uneori: „Stai cu ochii pe bastardul ăla. Cât mai mult.” Şi eu îi spun: „Da. Da.”
— Bun. Te descurci de minune, Thick. Faci treabă bună şi-ţi meriţi bănuţii.
S-a legănat înainte şi înapoi pe scaun, mulţumit de sine.
— Stau cu ochii şi pe omul auriu. Şi-a luat un căluţ frumos. Şi o pălărie, cu pene cu
ochi.
— Da, aşa e, am încuviinţat cu gura uscată. Ca pana pe care ţi-o doreşti tu.
— O s-o capăt, după ce n-o să mai fie el, a spus Thick încântat. Aşa au zis cei din
oraş.
Am avut senzaţia că rămăsesem fără aer. Bondocul stătea acolo, dând aprobator
din cap, fericit. Servitorul netot al lui Chade, prea prost ca să recunoască un secret
dacă dădea peste el, ne vânduse pentru câţiva bănuţi. Şi asta numai pentru că eu
însumi fusesem prea prost ca să-mi dau seama că acela care umblă printre
secretele altuia fără să le priceapă îşi poate avea propriile secrete. Dar ce văzuse
şi cui îi povestise?
— Lecţia de azi s-a terminat, am izbutit să spun.
Am sperat că Thick avea să plece, dar el a rămas acolo, părând să rumege un
gând.
— Fac treabă bună. Fac. Nu e vina mea c-a murit şobolanul. Oricum nu l-am vrut.
El a zis: „Şobolanul o să fie prietenul tău”, şi eu am spus nu, m-a muşcat cândva
un şobolan, iar ei au spus: „Ia-l oricum, şobolanul ăsta e cumsecade. Dă-i mâncare
şi adu-ni-l aici, în vizită, în fiecare săptămână.” Şi aşa am făcut. Şi pe urmă a murit,
sub castron. Cred c-a căzut castronul peste el.
— Probabil, Thick. Probabil. Dar nu e vina ta. Nicidecum.
Voiam s-o iau la fugă pe coridoarele castelului, să-l găsesc pe Chade. Dar adevărul
începea să se înalţe, rece şi lent, în jurul meu. Chade nu-şi dăduse seama ce se
întâmpla. Nu ştia nimic. Nu mai putea să-şi apere ucenicul. Era timpul să-nvăţ să
mă păzesc singur. Am ridicat un deget ca şi cum mi-aş fi amintit brusc ceva.
— Oh, Thick. Azi e ziua când te duci la ei, nu?
S-a uitat la mine ca la un idiot.
— Nu. Nu în ziua când se face pâinea. În ziua când se spală rufele. Când sunt
atârnate cearşafuri la uscat. Atunci mă duc şi îmi primesc bănuţii.
— În ziua când se spală rufele. Fireşte. Asta e mâine. Atunci e bine. Fiindcă n-am
uitat de prăjitura roz. Vreau să ţi-o dau azi. Ce zici, m-aştepţi o vreme în odaia lui
Chade? S-ar putea să nu vin prea repede, dar vreau să ţi-o aduc.
— O prăjitură roz.
L-am privit în timp ce-şi scormonea mintea. Cred că nici măcar nu-şi amintea că-i
făgăduisem una. Am încercat să-mi aduc eu aminte ce-mi mai ceruse. O eşarfă ca
a lui Rowdy. Roşie. Stafide. Mintea îmi alerga. Era ca unul din jocurile pe care mi
le pregătea pe vremuri Chade. Ce altceva? Un cuţit. Şi o pană de păun. Şi bani
pentru dulciuri sau chiar dulciuri. Trebuia să fac rost de toate până a doua zi.
— Da. O prăjitură roz. Una nearsă. Ştiu că-ţi place.
M-am rugat să existe aşa ceva la bucătărie.
— Da!
Ochii lui mici au fost însufleţiţi de o expresie pe care nu i-o mai văzusem pe faţă.
Bucuria anticipării.
— Da. O s-aştept. Să mi-o aduci repede.
— Ei, nu foarte repede. Dar azi. O să m-aştepţi acolo, fără să pleci nicăieri
altundeva?
S-a încruntat când am spus „nu foarte repede”, dar a dat din cap în silă.
— Minunat. Thick. Eşti un învăţăcel foarte bun. Acum du-te acolo şi aşteaptă-mă.
Imediat ce s-a închis în urma lui uşa de lângă cămin, Dutiful a şi deschis gura să
vorbească. I-am făcut semn să tacă. Am aşteptat până ce am fost sigur că paşii săi
târşiţi îl duseseră pe Thick destul de departe ca să nu ne poată auzi. Pe urmă m-
am lăsat să cad pe un scaun.
— Laudwine, a şoptit Dutiful şocat.
Am dat din cap. Încă nu mă simţeam pregătit să vorbesc. Laudwine mă numise
bastard. M-am întrebat dacă fusese o simplă insultă sau ştia că sunt Bastardul.
— Ce facem?
Mi-am ridicat privirea spre prinţ. Pe faţa lui palidă, ochi negri erau imenşi. Zidurile
lui Chade ne dezamăgiseră, ca şi spionii lui. Am simţit brusc că eu eram singurul
care mai stătea între Dutiful şi Pestriţi. Poate că fusesem întotdeauna singurul. Am
simţit o bucurie egoistă fiindcă plecase Laurel, fiindcă era destul de departe ca să
n-o poată ajunge Laudwine. Măcar pentru ea nu era nevoie să-mi fac griji.
— Tu nu trebuie să faci nimic. Nimic! Am repetat cuvântul când a deschis gura să
protesteze. Nu face nimic ieşit din comun, care să dea cuiva impresia că bănuim
existenţa unui complot. Totul trebuie să rămână la fel ca ieri. Dar nu ieşi din castel.
A păstrat tăcerea preţ de o răsuflare. Apoi:
— I-am promis lui Civil Bresinga că mergem să călărim împreună. Numai noi doi.
Voiam să ne strecurăm afară singuri, ca să vânăm în după-amiaza asta cu pisica
lui. A venit la mine în cameră azi-noapte, foarte târziu, şi m-a rugat să-l însoţesc.
Şi-a ţinut răsuflarea, şi l-am urmărit în vreme ce începea să vadă invitaţia lui Civil
într-o altă lumină. A continuat cu voce mai joasă:
— Părea agitat. Şi arăta de parcă plânsese. Când l-am întrebat dacă se simte bine,
mi-a spus că şi-a făcut singur necazurile şi că prietenii n-au cum să-l ajute. M-am
gândit că e vorba de vreo fată.
I-am reţinut spusele, apoi am întrebat:
— Pisica lui e aici?
A dat din cap, părând să se ruşineze.
— Plăteşte o babă ca să i-o ţină într-un adăpost, la marginea pădurii, în apropierea
debarcaderului de pe râu. Baba hrăneşte pisica, dar o lasă să plece şi să se
întoarcă oricând vrea. Iar Civil merge s-o vadă cât de des poate. L-am însoţit o dată,
a recunoscut, după ce a tras aer în piept. O singură dată. Noaptea, foarte târziu.
Am înghiţit cuvintele care-mi stăteau pe limbă. Nu era momentul să mă înfurii şi să-
l dojenesc. Iar furia se îndrepta mai ales împotriva mea. Dădusem greş şi în privinţa
asta.
— Ei, azi nu te duci. Ţi-a ieşit un buboi pe-o bucă. De-asta nu-l poţi însoţi. Spune-i
motivul când îţi ceri scuze.
— Nu vreau… n-o să-i spun aşa ceva. E jenant. O să-i spun că mă doare capul.
Tom, nu-l cred pe Civil trădător. Nu mi-ar înşela încrederea.
— Ba chiar asta o să-i spui, tocmai fiindcă e jenant. Durerea de cap sună a pretext.
Buboiul pe bucă nu. Am răsuflat adânc şi i-am împărtăşit bănuielile mele: Poate
Civil nu te trădează. Poate se slujeşte cineva de el ca să te facă să ieşi din castel
şi să te îndepărtezi. Sau poate-l ameninţă cineva, spunându-i, oh, de pildă, că, dacă
nu te aduce, îi denunţă mama, care are Har. Asta e. Întrebarea nu e dacă ai sau nu
încredere în Civil. Ajută-mă să câştig timp. Du-te să te scuzi. Şi nu uita să păşeşti
cu mare grijă şi să te fereşti de tot ce te-ai feri dacă ai avea într-adevăr un buboi
dureros.
S-a strâmbat, dar şi-a înclinat capul, încuviinţând. Asta m-a uşurat într-o mică
măsură. Însă pe urmă a adăugat:
— N-o să fie uşor să-l refuz. Spunea că e nevoit să-mi ceară azi o favoare aparte.
— Care anume?
— Nu sunt sigur. Cred că are legătură cu pisica lui.
— Un motiv în plus ca să nu pleci nicăieri împreună cu el.
Am încercat să mă gândesc la toate ramificaţiile posibile. Prin minte mi-a mai trecut
ceva.
— Civil ţi-a mai adus vreun animal? A încercat să-ţi mai ofere vreun tovarăş de Har?
— Crezi că, dacă ar face-o, aş fi atât de prost încât să mă încred în el? Prinţul s-a
înroşit şi s-a înfuriat la auzul întrebării mele. Nu sunt idiot, Tom. Nu. De fapt, Civil
mi-a spus că nu trebuie să mă leg de niciun alt animal înainte de a trece măcar un
an. Aşa e obiceiul celor cu Sânge Străvechi. E timpul hotărât pentru doliu şi jale.
Ca să fie sigur că omul îşi va alege un nou tovarăş de har fiindcă se simt într-adevăr
atraşi unul de altul, nu doar ca să-l înlocuiască pe cel pierdut.
— După cum s-ar părea, Civil ţi-a povestit foarte multe despre obiceiurile celor cu
Sânge Străvechi.
Prinţul Dutiful a păstrat o clipă tăcerea. Pe urmă mi-a răspuns cu răceală:
— Tu n-ai vrut să mă înveţi, Tom. Însă undeva, în adâncul fiinţei mele, ştiam că
trebuie să aflu toate astea. Nu doar ca să mă apăr, ci ca să-mi pot controla propria
magie. N-o să-mi fie niciodată ruşine că am Har, Tom. Să mi-l ascund trebuie, din
pricină că, pe nedrept, îl detestă atât de multă lume. Dar n-o să-l consider niciodată
o ruşine şi n-o să mă lepăd de el.
În privinţa asta, se părea că n-aveam mare lucru de făcut sau de spus. Un gând
trădător mi-a şoptit că băiatul avea dreptate. Oare mie şi lui Ochi întunecaţi nu ne-
ar fi mers mult mai bine dacă, înainte de a ne lega unul de altul, aş fi învăţat cum
să mă folosesc de acea magie care era Harul? În cele din urmă, i-am răspuns băţos:
— Sunt sigur că prinţul meu va face aşa cum crede că e cel mai bine.
— Într-adevăr, a recunoscut. Pe urmă, ca şi cum ar fi câştigat un soi de luptă, a
schimbat tactica. Eu o să mă prefac aşadar că nu ştiu nimic, a adăugat. Dar ce-o
să faci tu? Fiindcă mă tem că te afli în pericol în aceeaşi măsură ca mine. Ba nu,
într-o mai mare măsură. Pe mine numele o să mă apere întrucâtva. Vor fi nevoiţi să
dovedească fără dubiu că am Har înainte de a face vreo mişcare împotriva mea.
Însă pe tine te-ar putea ciomăgi pe vreo străduţă din oraş şi lumea ar lua-o drept o
simplă încăierare. N-ai un nume care să te apere, Tom.
Am fost cât pe ce să zâmbesc. Simplul fapt că numele nu-mi era cunoscut mă
proteja, era scutul pe care mă străduiam să-l păstrez.
— Trebuie să-l caut pe Chade. Imediat. Dacă vrei să m-ajuţi cu ceva, du-te la
bucătărie şi Spune-le că azi ţi-e poftă de prăjituri roz.
A dat din cap cu gravitate.
— Te mai pot ajuta şi în alt fel?
Oferta lui sinceră m-a mişcat. Era prinţul meu şi totuşi se oferea să mă slujească.
Aş fi putut să-l refuz. Dar cred c-a apreciat mai mult ceea ce i-am spus:
— Adevărul e că ai putea. Pe lângă prăjitura roz, mai am nevoie de o porţie mare
de stafide frumoase, de o eşarfă roşie, de un cuţit bun, cu teacă, şi de o pană de
păun.
Când i s-au rotunjit ochii la auzul acelei înşiruiri stranii, m-am grăbit să adaug:
— Şi un castron cu nuci, plus ceva dulciuri, ar fi o idee bună. Dacă le-ai putea aduce
aici fără să te vadă nimeni, mi-ai fi de mare folos. Pe urmă le-aş duce eu în bârlogul
lui Chade.
— Toate sunt pentru Thick? Ca să-i cumperi credinţa?
Dutiful părea scandalizat.
— Da. Toate pentru el. Dar nu ca să-l cumpăr. Sau nu tocmai. Trebuie să-l atragem
de partea noastră, Dutiful. O să începem oferindu-i daruri şi atenţie. Cred că, până
la urmă, atenţia e mai importantă. Ai auzit ce viaţă a dus. Cum ar putea să-i mai fie
loial cuiva? Dă-mi voie să-ţi spun ce m-a învăţat viaţa, prinţul meu. Oricine, chiar şi
un rege, poate începe să cumpere un om cu daruri. Şi, la început, s-ar putea să se
pară că între ei nu există nimic mai mult. Însă în cele din urmă pot să apară
loialitatea şi chiar şi un adânc respect. Pentru că atunci când îi pasă cuiva de noi,
sau când ne pasă de cineva, începe să se înfiripe o legătură.
Gândul mi-a zburat, pentru o clipă, nu numai la regele Shrewd şi la mine însumi, ci
şi la ceea ce împărţisem eu şi Hap, la ceea ce luase naştere între mine şi Burrich,
apoi între mine şi Chade.
— Asta este. Începem cu daruri foarte simple, care pot alina o inimă simplă.
— Nicio baie nu i-ar prinde rău. Şi nişte haine întregi.
Prinţul vorbea dus pe gânduri, fără nicio urmă de sarcasm.
— Ai dreptate, am încuviinţat cu voce scăzută.
Mă îndoiesc că ştia ce însemna de fapt răspunsul meu. Era bine să fie el acela care
se întreba cum poate fi cucerită inima lui Thick. Pentru că, în final, legătura pe care
încercam s-o făuresc trebuia să fie între el şi Thick. Descoperisem dintr-odată că
împărtăşeam părerea lui Chade: prinţul avea nevoie de o coterie. Ar fi putut veni o
vreme când cuvintele „nu-l vedeţi, nu-l vedeţi” ar fi putut ţine un laţ departe de gâtul
lui.
Ne-am despărţit ca să facem amândoi ceea ce aveam de făcut. Eu am străbătut în
grabă labirintul de coridoare şi am ajuns în odaia mea. Am ieşit de acolo şi am trecut
prin camerele bufonului fără să mă uit nici măcar dacă se trezise. Câteva clipe mai
târziu, urcam scările din acea parte a castelului în care locuia sfetnicul favorit al
reginei. Îmi doream să fi putut ajunge la el pe o cale mai discretă, dar, dacă m-ar fi
oprit cineva, eram hotărât să mint pur şi simplu, pretinzând că-i aduceam un mesaj
din partea Lordului Auriu.
Deşi se întâmplaseră atâtea, era încă dimineaţa devreme. Prin castel se foiau fără
zgomot mai ales servitorii, ocupaţi să-şi ducă la bun sfârşit îndatoririle menite să le
ofere stăpânilor lor o dimineaţă cât mai plăcută. Unii cărau găleţi cu apă rece, iar
alţii tăvi cu micul dejun. O vindecătoare c-o tavă plină de bandaje şi de borcane cu
alifii a trecut de mine în grabă, deşi mergeam cu paşii mari. Ai femeii scunde erau
mici şi şi-i iuţea cu îndârjire, ca şi cum de asta ar fi depins ceva foarte important.
Am bănuit că se ducea la Chade, să-i lecuiască arsurile. Aproape că m-am
împiedicat de ea când mi s-a oprit brusc în faţă. Mi-am recăpătat echilibrul
prinzându-mă cu o mână de perete, apoi mi-am cerut scuze.
— Nu e nevoie, nu e nevoie. Dar deschide-mi uşa asta, te rog.
O uşă care nu era a lui Chade. Mă asigurasem cu mult timp în urmă că ştiu care e
camera lui. Dar mi se stârnise curiozitatea, aşa că am pus mâna pe clanţă
exclamând cu toată seriozitatea:
— Sper că Lady Modesty nu e grav rănită. Ai o grămadă de leacuri.
A clătinat din cap iritată.
— Odaia asta nu e a ei. Lady Rosemary are nevoie de mine. Azi-noapte a căzut
funingine din coş drept în faţa ei, sărmana. Şi-a ars amândouă mâinile şi părul ei
frumos s-a pârlit. Deschide uşa, omule.
M-am supus căscând gura prosteşte şi am cutezat să arunc o privire grăbită
înăuntru înainte de a închide uşa în urma femeii. Lady Rosemary avea pielea frunţii
şi a obrajilor la fel de roşie cum o văzusem pe a lui Chade. Înfăşurată într-un halat
galben, stătea lângă fereastră în timp ce o cameristă îi tăia vârfurile pârlite ale
şuviţelor de păr. Îşi ţinea mâinile bandajate în pânză umedă în faţă, ca şi cum ar fi
durut-o. Atât am apucat să zăresc înainte ca uşa s-o ascundă vederii mele.
Am pus lucrurile cap la cap clătinându-mă uşor. Tocmai descoperisem încă un
secret. Noua ucenică a lui Chade are Lady Rosemary. Ei, şi de ce nu? Cu ani în
urmă, Regal îi oferise micuţei Rosemary cunoştinţele de bază ale unui asasin. De
ce să fi irosit un spion care-şi învăţase meseria? Cumva, o atitudine atât de practică
m-a întristat. Însă nu auzisem doar un singur Farseer spunând că o armă pe care-
o arunci azi poate fi întrebuinţată mâine împotriva ta. Mai bine s-o controlăm pe
Lady Rosemary, având-o în slujba noastră, decât să ne atace alţii folosindu-se de
ea.
Mi-am continuat drumul spre odaia lui Chade încetinindu-mi paşii. Ceea ce aflasem
nu făcea misiunea mea mai puţin urgentă, însă îmi simţeam mintea plină de prea
multe gânduri ca să pot urmări unul singur, limpezindu-l. Am bătut la uşă şi mi-a
deschis un băietan de vreo zece ani. I-am vorbit tare, pe un ton prietenos.
— Bună dimineaţa, tinere domn! Mi-s Tom Badgerlock, servitor la Lordul Auriu, şi-
am un mesaj pentru lordul Chade.
Băiatul m-a privit clipind nedumerit. Nu se trezise de prea multă vreme.
— Stăpânul meu nu se simte bine azi, mi-a răspuns în cele din urmă. Nu vrea să
vadă pe nimeni.
I-am zâmbit cu blândeţe.
— Oh, tinere domn, nu e nevoie să-l văd. Nu trebuie decât să m-audă, să-i spun
care e mesajul. Nu se poate să-i vorbesc?
— Mă tem că nu. Dar îi duc eu mesajul, dacă vrei.
— Oh, tinere domn, Lordul Auriu nu l-a scris. Are încredere în mine, mă ştie în stare
să-i repet cuvintele.
Vorbeam cu glas răsunător, fără să mă sinchisesc de tăcerea care domnea,
deopotrivă, pe culoarele din spatele meu şi în odaia întunecoasă, cu obloanele
trase. Băiatul a aruncat o privire către o uşă din spatele lui. M-am gândit că era a
dormitorului lui Chade. Am avut o strângere de inimă. Poate că, rănit fiind, bătrânul
chiar se culcase. Şi, dacă dormea în spatele unei uşi închise, cu auzul vătămat de
păţania lui nefericită, n-aveam prea multe şanse să-mi recunoască vocea şi să-şi
facă apariţia.
— Şi care sunt cuvintele? m-a întrebat tânărul paj, cu hotărâre.
Zâmbea frumos, dar se proptise bine în uşă, împiedicându-mă să intru. Era clar că
îi păream la fel ca orice oştean din castel: cu mintea nu prea ageră din născare şi
nicidecum iuţită de loviturile în cap primite de-a lungul anilor.
Mi-am dres glasul şi mi-am aplecat capul spre el.
— Lordul Auriu de Jamaillia îl invită pe Lordul Chade de Buckkeep, Primul Sfetnic
al reginei Kettricken a celor Şase Ducate, în această dimineaţă, la micul dejun şi la
cel mai amuzant joc de noroc. E un joc pe care l-a învăţat de curând şi crede că
sfetnicului reginei o să i se pară captivant. Acolo unde a fost născocit i se spune
„Laudwine”. Fiecare jucător primeşte un singur grup de piese şi soarta jocului
depinde de priceperea cu care îşi asumă mai multe riscuri decât ceilalţi, înainte de
a se încheia timpul stabilit pentru partidă. S-ar părea că jos, în oraş, a început deja
să fie jucat, dar stăpânul meu nu ştie exact unde.
Micului paj începea să-i cadă falca. Nu mă îndoiam că fusese bine şcolit ca să reţină
mesajele trimise prin viu grai, dar nu unele atât de lungi. Am continuat să zâmbesc
şi să-mi ridic vocea, ca să răzbată prin uşile închise.
— Dar cea mai fascinantă parte e faptul că, prin tradiţie, nu se joacă decât în zilele
când se spală rufe. Imaginează-ţi! Fireşte că poate fi jucat în orice altă zi, însă în
ziua când se spală rufe miza e cea mai mare.
— O să-i dau de ştire, m-a întrerupt pajul, că e invitat în odăile Lordului Auriu să
joace Laudwine. Însă mă tem că va refuza. După cum ţi-am spus, azi nu se simte
bine.
— Ei, asta nu depinde nici de tine, nici de mine, nu-i aşa? Noi nu trebuie decât s-
avem grijă să primească mesajul. Îţi mulţumesc şi-ţi doresc o dimineaţă frumoasă.
M-am răsucit pe călcâie şi am pornit-o pe coridor fredonând. M-am străduit să nu
las impresia că mă grăbeam. M-am dus la bucătărie şi am pus pe o tavă o grămadă
de mâncare. Ca să fie clar că Lordul Auriu îl invitase pe Chade la el, să se distreze
împreună, am luat farfurii şi căni în plus şi am urcat cu toate către camerele lui. Am
ajuns la uşă la timp ca să tai calea pajului lui Chade. Băiatul venise să prezinte
scuzele stăpânului său, care nu putea veni din cauza unei dureri groaznice de cap.
I-am promis c-o să-i transmit stăpânului meu regretele lui. Abia am avut timp să
intru, să încui uşa în urma mea şi să las tava pe masă înainte de a ieşi Chade din
odaia mea.
— Ce-i cu povestea asta despre Laudwine? a vrut să ştie.
Înfăţişarea nu i se schimbase decât în rău. Pielea arsă de pe frunte şi de pe obraji
i se jupuia, făcându-l să semene a lepros. Însă măcar vorbea mai încet, pe un ton
mult mai apropiat de cel firesc. L-am pus la încercare întrebându-l, cu voce scăzută:
— Auzul ţi-a revenit întru totul?
M-a privit încruntându-se.
— E ceva mai bine, dar tot trebuie să-mi vorbeşti tare ca s-aud clar. Dar să lăsăm
asta. Ce-i cu Laudwine?
În clipa aceea, Lordul Auriu a ieşit din camera lui, încă legându-şi cordonul halatului
de casă.
— Ah. Bună dimineaţa, sfetnic Chade. E o plăcere neaşteptată, dar văd că
servitorul meu ţi-a ieşit în întâmpinare şi a adus micul dejun pentru noi amândoi. Ia
loc, te rog.
Chade s-a uitat urât la el, apoi s-a încruntat şi către mine.
— Ajunge. În clipa asta, puţin îmi pasă de ce sunteţi nemulţumiţi unul de altul.
Tronul Farseer e în pericol şi n-am de gând să vă suport tâmpeniile. Bufonule, ţine-
ţi gura. Iar tu, FitzChivalry, povesteşte.
Bufonul a ridicat din umeri şi s-a aşezat pe un scaun din faţa lui Chade. Lăsând
deoparte orice protocol, a umplut farfuria bătrânului meu dascăl. Am văzut, cu
durere, că-şi putea regăsi vechiul sine pentru el, dar nu şi pentru mine. M-am aşezat
şi eu la masă. În farfuria mea bufonul nu pusese nimic. Mi-am mai luat mâncare
singur, în vreme ce vorbeam. Am povestit tot ce se întâmplase. Chade a lăsat să i
se vadă pe chip că spusele mele îl alarmau din ce în ce mai tare, dar nu m-a
întrerupt. Ca să-i plătesc bufonului cu aceeaşi monedă, nu i-am aruncat în tot acel
timp nicio privire. Când am terminat în sfârşit, am turnat ceai pentru Chade şi pentru
mine şi am început să mănânc. Mi-am dat seama că eram mort de foame.
— Te-ai gândit să faci ceva anume? m-a întrebat bătrânul, după un lung moment
de tăcere.
Am ridicat din umeri cu o nepăsare prefăcută.
— Mi se pare limpede. Îl ţin pe Thick pe-aproape, ca să nu ne trădeze. Azi şi mâine,
îl ţin pe prinţ în siguranţă, în castel. Aflu de la Thick unde se duce să-şi dea raportul.
Cercetez locul. Mă duc acolo şi omor cât mai mulţi cu putinţă, asigurându-mă de
data asta că Laudwine îşi pierde viaţa.
Mi-am păstrat vocea egală, dar, la auzul propriilor mele cuvinte, m-am simţit
dezgustat. Aşadar începe din nou, mi-am spus. Nu ucid în luptă sau fiindcă sunt
atacat, ci, în taină, pun la cale asasinate pentru binele casei Farseer. Spusesem că
nu eram asasin, că n-aveam să mai fiu niciodată? N-am întrebat dacă în clipa când
rostisem aşa ceva fusesem idiot sau mincinos.
— Nu te mai strădui s-o faci pe grozavul pentru bufon. Nu e impresionat, mi-a
răspuns Chade cu brutalitate.
Dacă n-ar fi nimerit exact la ţintă, nu m-aş fi întristat. Da. Încercasem să-l
impresionez pe bufon. Nici măcar n-am îndrăznit să mă uit la el ca să văd cum
primise remarca lui Chade. Mi-am umplut gura cu mâncare, ca să nu pot vorbi.
Chade a continuat, uluindu-mă.
— Nu omori pe nimeni, Fitz. Şi nu te-apropii de niciunul dintre ei. Nu-mi place că ne
spionează şi mi-e ruşine fiindcă ne-au păcălit cu atâta uşurinţă. Dar nu putem risca
să ucidem pe cineva cu Har tocmai acum, fiindcă astfel ar fi încălcat cuvântul pe
care şi l-a dat regina. Ştii că s-a oferit să primească o solie a celor cu Sânge
Străvechi, ca să vadă împreună cum să scape de persecuţia asta nedreaptă?
Am dat din cap şi el a adăugat:
— Ei bine, în ultimele două zile a primit mesaje care-o înştiinţează că i-au acceptat
propunerea. Bănuiesc că Laurel are un amestec în toate astea. Nu crezi?
Mi-a pus întrebarea învăluindu-mă într-o privire sumbră. Dar, dacă sperase că,
luându-mă prin surprindere, putea afla de la mine vreun secret, se înşelase. După
o clipă de gândire, am dat din cap.
— Mi se pare într-adevăr posibil. Atunci înseamnă că n-au pus la cale… asta sub
îndrumarea ta?
Era cel mai plin de tact mod în care izbutisem s-o spun.
Chade a dat din cap la rândul lui, mai sumbru decât oricând.
— Nu doar fără să fi fost sub îndrumarea mea, ci chiar nesocotindu-mi sfatul. Acum
n-avem nevoie de belele diplomatice în plus. Dar presupun că una vom avea.
Regina pare să lase pe seama celor cu Sânge Străvechi toate amănuntele legate
de momentul şi locul întâlnirii. Au spus că vor să se protejeze şi că totul trebuie să
se facă în taină. Nu vom da de ştire nimic nimănui până când nu ne vor spune ei că
sunt pregătiţi. Cred că se tem de ceea ce ar putea face nobilimea dacă ar afla din
timp. Aşa cum mă tem şi eu! Şi-a tras răsuflarea şi şi-a redobândit stăpânirea de
sine. Încă n-au ales data exactă, dar ne-au promis că o vor face „curând”. Laudwine
ar putea fi solul lor. Să-l omori în locul unde e găzduit ar însemna… o politică
nechibzuită.
— Ca să nu mai vorbim de bădărănie, s-a amestecat bufonul, între două muşcături
din pâine, dând dojenitor din deget, cu ochii la Chade.
— Atunci să stau cu mâinile-n sân? am întrebat cu răceală.
— Nu tocmai, mi-a răspuns bătrânul asasin cu blândeţe. Ai dat dovadă de
înţelepciune când ai făcut ce-ai făcut. Ţine-l pe Thick închis. Nu-l lăsa să se ducă
în oraş. Vezi ce altceva mai poţi scoate de la el. Şi ai avut dreptate când i-ai spus
lui Dutiful să nu plece singur cu Civil Bresinga. Poate că invitaţia n-a fost făcută cu
intenţii rele, dar ar putea fi şi un vicleşug ca să-l ia ostatic. Încă n-am izbutit să aflu
în cât de mare măsură a fost amestecată familia Bresinga în ultima răpire. Din
Galekeep primesc rapoarte stranii. O vreme am bănuit că şi Lady Bresinga e în
pericol sau e un soi de ostatică. Nu pleacă niciodată prea departe şi duce o viaţă
atât de austeră. Pe urmă am început să mă întreb dacă nu e pur şi simplu vorba de
lipsa banilor. Acum mi s-a dat de ştire că bea mult mai mult decât înainte. Se duce
la culcare devreme şi se trezeşte târziu. Aşa stau lucrurile. A oftat. Şi, fiindcă regina
se străduieşte să fie prietenoasă cu toţi cei cu Har, n-am cutezat să fac nimic
împotriva casei Bresinga. A tăcut, s-a încruntat şi a adăugat: Mare ghinion că mi-
am pocit faţa tocmai când trebuie să ies şi să vorbesc cu oamenii. Nu-mi permit să
stârnesc gura lumii. Unii ar putea face legături nedorite.
Bufonul s-a ridicat în tăcere şi s-a dus în camera lui. S-a întors cu un vas cu
pomadă. L-a pus pe masă, lângă umărul lui Chade. Când bătrânul asasin i-a
aruncat o privire curioasă, l-a lămurit cu voce scăzută:
— E foarte bună pentru jupuituri. Are-n ea şi culoare, face pielea mai luminoasă.
Dă-mi de ştire dacă e prea colorată. Pot s-o schimb.
Am observat că nu l-a întrebat ce păţise, şi nici Chade nu s-a gândit să-i
povestească. Bufonul a continuat cu prudenţă:
— Dacă vrei, îţi pot arăta cum s-o foloseşti. Poate izbutim să-ţi refacem şi o parte
din sprâncene.
— Da, te rog, a spus Chade o clipă mai târziu.
Aşa că un colţ de masă a fost golit, şi bufonul şi-a adus vopselele şi pudrele şi a
trecut la treabă. Era, într-un fel, fascinant să-l priveşti. Chade a părut mai întâi
stânjenit, însă ceea ce i se întâmpla l-a captivat în curând şi a început să se uite în
oglindă, urmărind cum i se refăcea înfăţişarea. Când a terminat bufonul, a dat din
cap foarte încântat.
— Dac-aş fi avut pomezi şi alte născociri atât de bune cât o făceam pe Lady Thyme!
N-ar fi trebuit nici să port atât de multe văluri, nici să miros atât de urât ca să ţin
lumea la distanţă!
Asta mi-a trezit amintiri care m-au făcut să zâmbesc. Plus, pe de altă parte, o
tulburare de o clipă. Nu stătea în firea lui Chade să vorbească despre secretele lui
cu atâta nepăsare, indiferent cât de vechi ar fi fost. Presupunea că eu îi spusesem
bufonului totul despre noi? Sau se încredea în el întru totul? A ridicat mâna să-şi
pipăie obrazul, dar bufonul l-a oprit cu un gest.
— Atinge-ţi faţa cât mai puţin cu putinţă. Ia poţiunile astea cu tine şi găseşte o scuză
ca să te retragi după fiecare masă undeva unde eşti singur şi ai o oglindă. Probabil
că atunci o să fie mai necesar decât oricând să-ţi refaci masca. Iar dacă ai nevoie
de ajutorul meu, invită-mă pur şi simplu printr-un bilet să te vizitez.
O să vin în odăile tale.
— Spune-i pajului tău că ai o întrebare despre jocul Laudwine, m-am amestecat. Şi
mi-am adăugat explicaţia fără să mă uit la bufon. Asta a fost acoperirea mea când
m-am dus la Chade, azi-dimineaţă. L-am înştiinţat că l-ai invitat aici la micul dejun,
ca să-l înveţi un nou joc de noroc.
— O invitaţie pe care-am refuzat-o, fiindcă sănătatea mea lasă de dorit, a completat
Chade, iar bufonul a dat din cap cu gravitate. Iar acum trebuie să plec. Continuă
cum ai început, Fitz. Spune-i Lordului Auriu să-mi trimită un mesaj care să conţină
cuvântul „cal“ dacă vrei să ne întâlnim. Şi dă-mi repede de ştire dacă afli de la Thick
unde se află Laudwine. O să trimit pe cineva să iscodească prin împrejurimi.
— Cred c-aş putea s-o fac eu însumi, am spus cu voce înceată.
— Nu, Fitz. Te cunoaşte. Şi e posibil să fi aflat de la Thick că eşti în slujba mea. E
mai bine să nu te-apropii de el.
A luat şervetul să se şteargă la gură. Dar, după ce bufonul l-a avertizat cu o privire,
s-a mulţumit să-şi tamponeze uşor buzele. S-a ridicat, gata să plece, apoi s-a întors
brusc către mine.
— Figurina de pe plaja Celorlalţi, Fitz. Spuneai că prinţului i se pare c-o înfăţişează
pe narcescă? Crezi că aşa ceva e cu putinţă?
Mi-am desfăcut braţele şi am ridicat din umeri.
— Plaja aia mi s-a părut un loc foarte straniu. Iar când mă gândesc la tot ce s-a
petrecut acolo descopăr că am amintiri vagi, ceţoase.
— Spuneai că asta poate fi din pricina trecerii prin stâlpii Meşteşugului.
Am tras aer în piept.
— Poate. Cred totuşi că mai e şi altceva. Poate cineva, Ceilalţi sau vreo altă făptură,
păstrează locul ăla sub puterea unei vrăji. Când privesc în urmă, Chade, toate
hotărârile mele de-atunci îmi par lipsite de sens. De ce n-am încercat s-o iau pe
poteca spre pădure? Mi-aduc aminte că am privit-o gândindu-mă c-a fost făcută de
cineva. Şi totuşi nu m-am simţit nici măcar îndemnat să mă mai uit la ea. Pădurea
părea ameninţătoare, aşa cum nu mi s-a mai părut niciodată vreo alta. Am clătinat
din cap. Cred că e un tărâm cu o magie a sa, aparte, diferită deopotrivă şi de Har,
şi de Meşteşug. O magie cu care nu-mi doresc să mai am de-a face vreodată. Acolo
Meşteşugul părea din cale-afară de ispititor. Şi…
Mi-am lăsat gândul să se piardă. Încă nu eram pregătit să vorbesc despre indiferent
ce ne scosese pe mine şi pe Dutiful din fluviul Meşteşugului, refăcându-ne. Era o
experienţă prea amplă şi prea personală.
— O magie care i-o poate înfăţişa prinţului pe viitoarea lui mireasă nu aşa cum arată
acum, ci cum va arăta cândva?
Am ridicat iarăşi din umeri.
— Odată ce mi-a atras Dutiful atenţia, am fost de părere că ăsta e adevărul. Ştiu că
am văzut-o pe narcescă purtând în păr o podoabă albastră, ca a figurinei. Dar n-
am văzut-o îmbrăcată aşa şi nici nu are încă sâni.
— Mi-aduc aminte că am citit despre o ceremonie a Străinilor în care o fată se
înfăţişează îmbrăcată astfel, cerându-i lumii să recunoască în ea femeia.
Obiceiul mi s-a părut barbar. Am spus şi am adăugat:
— Figurina seamănă cu Narcesca, dar poate nu e decât simpla asemănare a tuturor
femeilor străine. Nu cred că e cazul să-i dăm acum prea multă importanţă.
Chade a oftat.
— Despre Străini nu ştim atât de puţin! Trebuie să mă grăbesc să plec. Am multe
să-i povestesc reginei şi multe întrebări de pus altora. Fitz, vino la mine imediat ce
afli ceva clar de la Thick. Trimite-mi, într-un mesaj de la bufon, cuvântul „levănţică”.
Pentru o clipă, mi-a stat inima.
— Parcă ai spus să folosesc cuvântul „cal”.
Chade s-a oprit în faţa uşii odăii mele. Ştiam că-l năucisem, dar a încercat s-o
ascundă.
— Aşa am spus? Dar, ştii, pare un cuvânt atât de obişnuit. „Levănţică” se potriveşte
mai bine. E mult mai puţin probabil s-apară din întâmplare. La revedere.
Şi a plecat, închizând în urma sa uşa dormitorului meu. M-am întors să văd dacă
greşeala bătrânului îl speriase pe bufon la fel de mult ca pe mine, însă el dispăruse.
Se făcuse nevăzut pe nesimţite, ca o nălucă, luându-şi cu el pomezile şi pudrele.
Am oftat în sinea mea şi m-am apucat să strâng masa. Scurtul timp petrecut în
prezenţa lui mă făcuse să-mi dau mai bine seama cât de mult îmi lipsea. Faptul că
putea redeveni el însuşi ca să-i facă pe plac lui Chade, dar nu şi pentru mine, mă
rănise adânc.
Dacă, mi-am reamintit, posomorându-mă, intrând în pielea bufonului, redevenea
într-adevăr el însuşi.

Capitolul XVIII
PRĂJITURA ROZ

Cereţi-i învăţăcelului să se întindă pe spate. Ar trebui să stea pe un pat moale sau

pe o suprafaţă goală. Orice altceva îi poate abate atenţia. O pătură îndoită,
aşternută pe podea, e de-ajuns. Puneţi învăţăcelul să-şi scoată sau să-şi descheie
hainele prea strâmte. Unii vor face exerciţiile mai bine fiind dezbrăcaţi, ca să nu-şi
îndrepte niciun gând spre atingerea hainelor. Pe alţii, goliciunea îi va face să se
simtă vulnerabili, şi atenţia li se va îndrepta către asta. Lăsaţi-l pe fiecare să aleagă
ce i se potriveşte cel mai bine, fără comentarii.
Subliniaţi că singura mişcare a trupului trebuie să fie răsuflarea uniformă. Ochii
trebuie să fie închişi. Cereţi-i pe urmă învăţăcelului să devină conştient de propriul
său corp, fără să clintească vreuna dintre părţile sale. La început, pentru asta ar
putea fi necesar să-l călăuziţi. Spuneţi-i să conştientizeze existenţa degetelor
mijlocii ale picioarelor, fără să şi le atingă şi fără să şi le mişte. Pe urmă să se
gândească la genunchii săi, dar să nu-i îndoaie. Continuaţi cu pielea pieptului, cu a
frunţii, cu dosul palmelor şi continuaţi atât cât este nevoie ca să conturaţi marginile
cărnii sale înainte de a-i cere să reflecteze cu adevărat la hotarele materiale ale
trupului în care trăieşte. Odată ce aţi încheiat această pregătire, cereţi-i să-şi
găsească hotarele gândurilor. Se opresc acolo unde i se termină carnea frunţii? Şi
le poate pecetlui în ţeastă sau închide în piept?
În afară de cei mai grei de cap, toţi învăţăceii vor înţelege foarte repede că trupul
nu poate ţine gândurile captive în el însuţi. Gândurile trec de hotarele cărnii, ajung
mai departe decât putem vedea cu ochii, aţa cum auzul, pipăitul, mirosul, chiar ţi
gustul sunt simţuri care ne leagă de lumea dinafara noastră, fiind, totodată, făptuiri
ale corpului fizic. Însă gândurile ajung mai departe, nu sunt legate nici de distanţă,
nici de timp. Întrebaţi învăţăcelul:
— Simţi, în întreaga odaie, mirosul vinului dintr-o sticlă deschisă? auzi strigătele
corăbierilor care trudesc departe, pe întinderea de apă? Atunci nu refuza să crezi
că poţi auzi gândurile altui om când plutesc către tine.
Pregătirea învăţăceilor, în traducerea lui Treeknee

M-am dus mai întâi în turnul lui Verity, să văd dacă prinţul avusese destul noroc ca
să găsească tot ce cuprindea lista lui Thick. Spre marea mea uimire, nu numai că
izbutise să facă rost de toate, ci mă şi aştepta acolo în persoană.
— Prietenii tăi nu vor observa că lipseşti? l-am întrebat, cu ochii la comoara de pe
masă.
A clătinat din cap.
— Am găsit pretexte. Lumea mă crede puţin cam ciudat, şi reputaţia asta îmi e
uneori de folos. Nimeni nu se întreabă de ce simt brusc nevoia să fiu singur.
Am dat din cap, privind pe rând obiectele. Am împăturit eşarfa roşie şi am dat-o
deoparte.
— Te-am văzut purtând-o. Şi, dacă am remarcat-o eu, se cheamă că au remarcat-
o şi alţii. Dac-o să apară Thick cu ea, lumea o să creadă c-a furat-o. Sau că are o
legătură aparte cu tine. Pentru noi ar fi rău oricum. La fel stau lucrurile cu cuţitul.
Apreciez faptul că poţi să renunţi la el, dar o lamă atât de bine lucrată ar stârni tot
felul de întrebări despre Thick.
Am pus cuţitul peste eşarfa împăturită.
Mica prăjitură roz era caldă încă, proaspăt scoasă din cuptor. Răspândea un miros
puternic, de migdale. Pana de păun era lungă şi s-a arcuit graţios când am ridicat-
o. Era şi un vas de lut, plin cu stafide dolofane. Printre ele luceau miezi de nucă
însiropaţi.
— Minunat. Mulţumesc.
— Mulţumesc, Tom Badgerlock. Dutiful a răsuflat adânc, apoi a întrebat: Crezi că
Laudwine a venit ca să te ucidă?
— Cred că e posibil. Dar Chade crede că ar putea face parte din solii trimişi de cei
cu Sânge Străvechi să discute cu regina. Aşa că mi-a cerut să stau liniştit până
când primesc alte porunci.
— Aşadar deocamdată n-o să faci nimic.
— Oh, ba da, o să fac multe, am mormăit. Numai că n-o să mă duc imediat să-l
omor.
Prinţul a râs zgomotos şi mi-am dat brusc seama cu câtă neglijenţă vorbisem faţă
de el. Eram norocos fiindcă-şi imaginase că glumeam. M-am silit să zâmbesc.
— Pe astea trei le iau pentru Thick şi mă duc să văd ce mai are de spus. Iar tu ai
grijă să-ţi petreci ziua cât mai normal cu putinţă.
Asta n-a părut să-l încânte, dar a recunoscut că era necesar. Am plecat pe uşa de
lângă cămin. Eu am urcat pe treptele inegale şi m-am strecurat pe culoarele înguste
încercând să descopăr ce putea să însemne prezenţa lui Laudwine în Buckkeep.
Kettricken îi chemase pe cei cu Har la negocieri. Iar el conducea gruparea
Pestriţilor, aşa că avea sens să vină pentru a face cunoscută părerea lor. Dar eram
uimit fiindcă el, omul care-l răpise mai înainte pe prinţ, sperând că putea să-i ia
viaţa, cuteza să se înfăţişeze înaintea reginei. Probabil că nu plănuia să-l spânzure
fiindcă avea Har, dar Laudwine îşi merita moartea pentru că uneltise împotriva casei
Farseer. Aici exista totuşi o hibă. Regina nu-l putea învinovăţi de nimic fără să
dezvăluie că fiul ei avea Har. Iar tot ce avusese legătură cu dispariţia lui Dutiful
fusese ţinut sub tăcere sau explicat ocolindu-se adevărul. Nobilimea de la curte
credea că se retrăsese pur şi simplu să mediteze. M-am întrebat dacă Laudwine
avea de gând să folosească toate astea ca pe o bâtă împotriva casei Farseer. Am
oftat şi am sperat că din solia celor cu Sânge Străvechi făceau parte şi oameni
moderaţi, care aveau un cuvânt de spus. Simţeam că Laudwine se număra printre
cei mai răi şi mai neînduplecaţi semeni ai mei. Din pricina unora ca el ne ura lumea
şi se temea de noi. Dacă se înfăţişa de unul singur, pretinzând că vorbea în numele
tuturor, proasta noastră reputaţie rămânea neschimbată.
Am lăsat deoparte astfel de gânduri când m-am văzut la uşa lui Chade. Am intrat şi
am dat cu ochii de Thick, posomorât, aşezat pe lespezile din faţa căminului, în faţa
focului aproape stins. Se uita la flăcări, cu vârful limbii ieşit printre buze.
— Credeai c-am uitat de tine? l-am întrebat trecând pragul.
S-a întors spre mine şi, când i s-a înălţat privirea şi a văzut ce aduceam, un val
teribil de recunoştinţă a pornit dinspre el ca să se reverse asupra mea. S-a ridicat
în picioare, tremurând de entuziasm.
— Să le punem pe masă, am propus.
El părea năucit de uimire. Fremăta ca un căţeluş nerăbdător în timp ce împingeam
cu grijă deoparte pergamentele şi călimările din faţa mea şi lăsam darurile jos pe
rând.
— Prinţul Dutiful m-a ajutat să fac rost de ele pentru tine, i-am spus. Uite, aici ai
prăjitura roz. E caldă încă, abia a fost scoasă din cuptor. Uite un castron cu stafide
pentru tine, şi nuci glazurate. Și pana de păun, pana cu ochi. Totul pentru tine.
Thick nici măcar nu le-a atins. Stătea în picioare, fixându-le cu privirea, cu mâinile
încleştate peste pântecul lui rotund. Buzele i se mişcau, ca şi cum s-ar fi gândit la
vorbele mele.
— Prinţul Dutiful? a întrebat într-un târziu.
Am tras un scaun pentru el.
— Stai jos, Thick. Prinţul tău ţi-a trimis toate astea ca să-ţi facă o bucurie.
S-a aşezat încet. Palmele i s-au târât pe masă şi, în cele din urmă, a cutezat să
atingă marginea penei cu un deget.
— Prinţul meu. Prinţul Dutiful.
— Întocmai, am întărit.
Mă aşteptasem să-şi umple imediat gura cu prăjitură şi cu stafide. În schimb, a stat
o vreme un deget butucănos pe cotorul penei, abia atingându-i. Pe urmă a ridicat
prăjitura roz şi a întors-o pe toate părţile, privind-o sub toate unghiurile. Şi a aşezat-
o cu grijă la loc, pe masă. Cu aceeaşi grijă a tras spre el bolul cu stafide. A luat una,
s-a uitat la ea, a mirosit-o, apoi şi-a pus-o în gură. A mestecat-o foarte încet şi a
înghiţit-o înainte de a lua alta. Simţeam cu cât de multă atenţie făcea totul. Ca şi
cum ar fi pipăit cu Meşteşugul fiecare bob, pentru a înţelege pe de-a-ntregul ce era
înainte să-l mănânce.
Eu aveam timp din belşug. Chiar şi aşa, căratul apei până în camerele bufonului şi
apoi în susul scărilor, către odaia lui Chade, s-a dovedit istovitor. Cicatricea de pe
spate a început să mă doară cumplit chiar înainte de a termina şi mi-am dat foarte
bine seama de ce o asemenea muncă nu-i plăcea deloc lui Thick. Am turnat ultima
găleată într-un cazan de aramă şi am lăsat-o să se încălzească în vreme ce
pregăteam cada. Thick nu mi-a dat nici cea mai mică atenţie. Continua să mănânce
stafidele una câte una. Prăjitura roz stătea pe masă, în faţa lui, neatinsă. Ceea ce
făcea îl absorbea întru totul. Uitându-mă cum mânca, mi-am dat seama că îl
supărau cumva dinţii. Părea să mestece cu greutate. Şi asta mi-a sărit mai tare în
ochi când a trecut la nuci. L-am lăsat în pace, să le dea gata pe îndelete. Pe urmă
am crezut c-avea să mănânce în sfârşit prăjitura. Însă s-a mulţumit s-o admire.
— Nu-ţi mănânci prăjitura, Thick? l-am întrebat, după o vreme, când din apă au
început să se înalţe aburi.
S-a încruntat gânditor.
— O mănânc, şi nu mai e. Ca stafidele.
Am dat încet din cap.
— Dar poate c-o să primeşti alta. De la prinţ.
Privirea lui a devenit bănuitoare.
— De la prinţ?
— Desigur. Dacă faci lucruri bune şi-ţi ajuţi prinţul, probabil că-ţi va da lucruri bune
în schimb.
L-am lăsat să se gândească la asta un timp, apoi l-am întrebat.
— Thick, mai ai şi alte haine?
— Alte haine?
— Altele, în afară de cele pe care le porţi. O cămaşă şi o pereche de pantaloni în
plus.
A clătinat din cap.
— Numai pe astea.
Nimic măcar eu nu fusesem lăsat vreodată să trăiesc într-o asemenea sărăcie.
Speram că nu era adevărat.
— Cu ce te-mbraci când sunt spălate hainele astea?
Am turnat apă fierbinte în cadă.
— Spălate?
M-am dat bătut. Chiar nu voiam să aflu mai mult.
— Thick, ţi-am adus apă şi am încălzit-o pentru o baie.
M-am îndreptat spre un raft de pe care am luat cutia de cusut a lui Chade. Puteam
măcar să-i cârpesc cele mai mari rupturi.
— O baie? Ca atunci când te scalzi în râu?
— Cam aşa ceva. Dar cu apă caldă. Şi cu săpun.
S-a gândit iarăşi câteva clipe. Apoi:
— Nu fac asta.
A reînceput să soarbă din ochi prăjitura.
— Ai putea să încerci. E plăcut să fii curat.
L-am îmbiat împroşcând uşor apa.
A rămas o vreme neclintit, holbându-se la mine. Pe urmă şi-a împins scaunul în
spate şi s-a apropiat de cadă. S-a uitat în apă. Mi-am strecurat din nou mâna în
lichid, făcându-l să clipocească. Thick a îngenuncheat încet lângă cadă. S-a prins
de marginea ei cu o mână şi a împroşcat apa. A mormăit amuzat.
— E caldă, a spus.
— E plăcut să stai în ea şi să simţi căldura peste tot. Şi să miroşi frumos pe urmă.
A scos un sunet care nu însemna nici aprobare, nici refuz. Şi-a afundat mâna mai
tare în apă. Şi-a udat manşeta zdrenţuită a cămăşii.
M-am ridicat şi m-am îndepărtat, lăsându-l singur lângă cadă. A avut nevoie de ceva
timp ca s-o cerceteze întru totul. Când i s-au udat leoarcă ambele manşete, l-am
sfătuit să-şi scoată cămaşa. Apa se răcise zdravăn când s-a încumetat să-şi scoată
pantofii şi pantalonii şi să între în cadă. Nu purta lenjerie de corp. M-a privit bănuitor
când am încercat să mai adaug apă fierbinte, dar, în cele din urmă, m-a lăsat s-o
fac. Cu săpunul şi cu spălătorul mai mult s-a jucat decât s-a spălat. După ce l-a
pătruns căldura apei, s-a destins treptat. Nu mi-a fost uşor să-l conving să nu-şi
săpunească doar faţa, ci şi părul, şi să şi-l clătească apoi.
Din frânturi de conversaţie, am aflat că nu se mai spălase de la Festivalul Primăverii.
După ce murise mama lui, nu-i mai spusese nimeni s-o facă. Aşa mi-am dat seama
de cât de puţin timp o pierduse. Când l-am întrebat cum ajunsese să lucreze la
castel, n-a fost în stare să-mi spună. Am bănuit că intrase pur şi simplu din
întâmplare şi, cum în timpul festivalului şi apoi în aşteptarea ceremoniei de logodnă
înăuntru pătrunsese atâta lume, în castel se crezuse că era servitorul cuiva. M-am
hotărât să-l întreb pe Chade cum ajunsese în slujba lui.
În vreme ce se deprindea cu apa şi cu săpunul, i-am cârpit hainele cât de bine se
putea. Cusăturile cedaseră pur şi simplu, aşa că mi-a fost destul de uşor să le refac,
în ciuda crustei de murdărie de pe material. Însă în dreptul coatelor şi al genunchilor
se tociseră şi se destrămaseră şi, neavând cu ce să le peticesc, le-am lăsat aşa.
Când a început să i se încreţească pielea degetelor, i-am găsit un prosop şi i-am
spus să stea lângă foc. I-am îndesat hainele în apa deja clisoasă şi le-am spălat în
grabă. Când le-am stors şi le-am întins pe spătarele scaunelor nu erau curate, ci
doar mai curate decât înainte.
Să-l fac să stea pe un scaun şi să mă lase să-i descâlcesc părul n-a fost cu nimic
mai uşor decât să-l fac să între în apă. A continuat să se uite bănuitor la pieptăn
chiar şi după ce i-am pus în mână o oglindă în care să vadă cum îl foloseam. De
când îl adoptasem pe Hap şi-l lămurisem că lindinile şi păduchii nu erau o parte a
părului, nimic nu-mi mai pusese puterea de convingere la încercare într-o
asemenea măsură.
Spălat şi şters, cu părul pieptănat, stătea toropit în faţa focului, înfăşurat într-o
pătură de-a lui Chade. Cred că baia fierbinte îl istovise. Am răsucit în mână unul
dintre pantofii lui crăpaţi. Pentru asta aveam leac, învăţasem de la Burrich.
— Pot să-ţi fac pantofi noi imediat ce mă duc în oraş să cumpăr piele, i-am spus.
A dat din cap somnoros, fără să mai fie uluit de atâta generozitate.
— În privinţa hainelor, nu ştiu cum o să ne descurcăm acum. Mă pricep să cârpesc
haine vechi, nu şi să fac haine noi. Dar o să ne gândim la ceva.
A dat iarăşi din cap.
Eu am căzut o vreme pe gânduri, apoi am deschis vechiul dulap al lui Chade din
colţul odăii. Înăuntru încă mai erau câteva dintre hainele lui de lucru vechi, din stofă
de lână. O robă era pârlită, iar celelalte aveau din belşug tot soiul de pete. Mă
îndoiam că le mai folosise în ultimii ani. Dar erau oricum mai curate şi în stare mai
bună decât zdrenţele lui Thick. Am scos una, am dus-o la o lungime de braţ ca să
văd cât de lungă era şi am scurtat-o fără milă, tăind-o cu o foarfecă.
— Aşa o să ai cu ce să te îmbraci până-ţi facem rost de mai multe haine.
Thick abia dacă a dat din cap, holbându-se la flăcări, pe jumătate adormit. Pe
măsură ce se destindea, muzica Meşteşugului său se revărsa tot mai bogată. Am
început să-mi înalţ zidurile în calea ei. Pe urmă m-am răzgândit şi mi-am deschis
mintea, gata s-o primesc.
Am luat roba, acul şi aţa şi m-am instalat pe celălalt scaun. M-am uitat la Thick.
Părea aproape adormit. Am pus aţă în ac, am început să-i fac un tiv nou şi am
întrebat, cu voce înceată:
— Vasăzică îmi spun „câine împuţit”, nu?
— Erhm.
Muzica s-a schimbat oarecum. Note mai stridente. Răsunetul fierului încins sub
ciocanul fierarului. O uşă trântită. O capră behăind undeva şi răspunsul alteia. Am
lăsat melodia să-mi pătrundă în minte şi să mi-o poarte cu ea, fără să mă gândesc
la acul pe care-l priveam dispărând sub material şi reapărând deasupra lui.
— Thick, ţi-aduci aminte cum i-ai întâlnit prima oară? Pe cei care-mi spun câine
împuţit?
Arată-mi, te rog.
Am lăsat rugămintea trimisă prin Meşteşug să plutească alături de murmurul vocii
mele şi de mişcarea ritmică a acului. Am ascultat aţa spintecând abia auzit
materialul şi pocnetul slab al flăcărilor, contopindu-mi mesajul cu ele.
Thick a păstrat o vreme tăcerea, lăsând doar muzica să curgă dinspre el. Apoi am
desluşit în melodie zgomotul firav al acului şi focul trosnind.
El a spus: Lasă găleata aia jos şi vino cu mine.
— Cine-a spus? am întrebat, cu prea multă nerăbdare.
Muzica lui Thick a încetat. Şi mi-a răspuns cu glas tare:
— Nu trebuie să vorbesc despre el. Ca să nu mă omoare. Cu un cuţit uriaş. O să-
mi taie burta, ca să-mi cadă maţele în ţărână.
În mintea lui, stătea privind cum i se răsfirau măruntaiele pe pietrişul unei străzi din
Buckkeep.
— Ca maţele de porc.
— O să am grijă să nu ţi se întâmple niciodată aşa ceva, i-am făgăduit.
A clătinat din cap cu încăpăţânare. Şi a început să respire scurt, pe nas.
— El a spus: „Nimeni n-o să mă poată opri. O să te omor.” Dacă vorbesc despre el,
o să mă omoare. Dacă nu vă pândesc pe omul de aur, de bătrân şi pe tine, o să mă
omoare. Dacă nu mă uit prin gaura cheii, nu trag cu urechea şi nu-i povestesc, o să
mă omoare. Toate maţele mele în ţărână.
Uniţi fiind prin Meşteşug, am ştiu că Thick era convins de asta până-n măduva
oaselor. Deocamdată trebuia să-l las în pace.
— Bine, am spus cu blândeţe. M-am lăsat pe spătarul scaunului şi mi-am îndreptat
din nou atenţia asupra muncii mele. Nu te gândi la el, l-am sfătuit. Numai la ceilalţi.
La cei cu care te-ai dus să te întâlneşti.
A încuviinţat cu o mişcare greoaie a capului său mare, ţintuind flăcările cu privirea.
După o vreme, muzica lui a început din nou să se prelingă. M-am străduit să respir
în ritmul ei, apoi să-mi mişc în acelaşi ritm şi acul. Mi-am apropiat mintea încetul cu
încetul, apoi am lăsat-o să se-atingă uşor de a lui Thick.
Abia cutezam să răsuflu. Îmi împingeam firul în material şi îl trăgeam apoi, cu aţa
unduind în urma lui. Thick respira uşor, pe nas, cu ochii la foc. Nu i-am pus nicio
întrebare, doar i-am lăsat Meşteşugul să se scurgă prin mine. Nu-i plăcuse acea
primă întâlnire, nu-i plăcuse deloc, nu-i plăcuse nici drumul de la castel până în
oraş, lung şi făcut în grabă, nici însoţitorul său, care-l ţinuse zdravăn de mânecă de
la începutul până la sfârşitul acelei îndelungate călătorii obositoare. Bărbatul
încleştat astfel era mai înalt şi-l silea să meargă şui şi prea repede. Îl dureau
picioarele şi i se uscase gura de când băteau parcă nesfârşita cale pe care el nu
voise să pornească. Thick ţinea minte că bărbatul care-i strângea mâneca în pumn
îl zgâlţâia până când răspundea la fiecare întrebare a oamenilor adunaţi în odaie.
Amintirile lui nu erau neclare. Dacă aveau vreun cusur, atunci erau prea amănunţite.
Îşi aducea aminte de băşica din călcâi în aceeaşi măsură în care ţinea minte
cuvintele acelui bărbat. Behăitul îndepărtat al unei capre şi huruitul căruţelor care
hodorogeau pe stradă cântăreau, pentru el, la fel de mult ca vorbele oamenilor. Era
zguduit în repetate rânduri până când dădea un răspuns şi îşi amintea atât spaima,
cât şi nedumerirea, fiindcă nu pricepea de ce se purtau aşa cu el.
Răspunsurile lui erau nesigure atât din ignoranţă, cât şi pentru că avea un simţ bizar
al ierarhiilor. Le povestea despre munca lui la bucătărie. Ei îl întrebau ce nobili
servise la masă. El nu era sigur că le ştia bine numele. La început erau nerăbdători
şi bombăneau şi unul îl înjurase pe cel care-l adusese, fiindcă-i făcea să-şi
irosească timpul. Pe urmă Thick se plânsese fiindcă era pus să muncească în plus,
să urce toate scările pentru moşul înalt, cu faţa plină de pete.
— Chade, Lordul Chade, sfetnicul reginei, şuierase cineva. Şi se apropiaseră toţi
încă şi mai mult de el.
Astfel aflaseră că lui Chade îi plăcea să aibă cele mai mici lemne de foc stivuite într-
o parte şi pe cele mai mari stivuite în partea opusă, şi că Thick trebuia să şteargă
orice strop de apă căzut pe scări. Că nu trebuia s-atingă niciodată manuscrisele
bătrânului. Şi nici să deschidă uşa mică dacă-l vedea şi altcineva. Numai ultimul
fapt păruse să-i intereseze, dar, după ce îi mai puseseră şi alte întrebări despre
asta fără să afle prea multe, recunoscuse în glasurile lor nemulţumirea. Se trăsese
înapoi, ferindu-se de ea, dar bărbatul care-l adusese le tot repetase celorlalţi că
vorbeau cu el pentru prima oară şi că tontul putea fi învăţat ce să iscodească. Pe
urmă cineva îi înşirase ţinte noi pe care să stea cu ochii:
— Un nobil jamaillian spilcuit, cu păr galben şi piele cafenie. Călăreşte pe un cal
alb. Şi ţine ca slugă un câine împuţit, cu nasul strâmb şi cu o cicatrice pe faţă.
Thick nu-l cunoştea pe Lordul Auriu şi nu mă cunoştea nici pe mine. Dar cel care-l
ţinea de mânecă ne recunoscuse pe amândoi după descrierea aceea şi-i făgăduise
să ne arate netotului. Atunci puseseră aur în mâna întinsă a acelui bărbat, aur gros,
care zornăia. Iar un alt bărbat îi dăduse monede şi lui Thick, trei bănuţi de argint
care căzuseră în palma lui deschisă cu un clinchet. Şi îi sfătuiseră, pe el şi pe
slujitorul fără chip, să se ferească de” câinele ăla împuţit şi trădător. O să vă ucidă
imediat ce-o să dea cu ochii de voi dac-o să creadă că-l urmăriţi”.
Am simţit ochii negri ai vorbitorului străpungându-mă cu privirea. Plutind în
Meşteşug printre amintirile lui Thick, am încercat să-i văd faţa, dar bondocul nu-şi
amintea decât ochii lui sfredelitori.
— Ultima oară când l-am văzut, câinele împuţit i-a retezat unui bărbat braţul drept.
Trosc! Cum tai un cârnat pe masă. Iar tu o s-o păţeşti mai urât dacă descoperă că-
l pândeşti. Ai mare grijă, nerodule. Nu te lăsa văzut.
Cuvintele lui, behăitul caprei şi huruitul căruţelor se contopeau în mintea lui Thick
cu urletul vântului iernii, care mătura strada. De undeva se auzeau loviturile de
ciocan ale unui fierar, imprimându-i amestecului o cadenţă răsunătoare, de clopot.
Pe drumul de întoarcere spre castel, celălalt servitor îi sfătuise din nou să nu se
lase surprins de „câinele ăla împuţit, despre care ne-au spus. Urmăreşte-l, dar ai
grijă să nu te vadă. Ai priceput, băiete? Dă-ne de gol, şi nu numai c-o să mori, o să
mă laşi şi pe mine fără slujbă. Aşa că ai grijă. Nu te lăsa văzut. Auzi ce-ţi spun?
auzi?”
Şi, când Thick se chircise, îndepărtându-se de el şi murmurând că-l auzise,
servitorul îi ceruse bănuţii primiţi.
— Tu nici măcar nu ştii ce să faci cu ei, nerodule. Dă-mi-i mie.
Sunt ai mei, răspunsese el. Ca să-mi cumpăr ceva dulce. O prăjitură.
Dar celălalt îl pocnise şi-i luase banii.
Pluteam în torentul Meşteşugului lui, retrăind totul odată cu el. Când îl plesnise
servitorul, o lovitură cu palma deschisă, care-l lăsase cu urechile ţiuind, valul
Meşteşugului mă izbise dintr-un salt, aproape acoperindu-mă. N-avea rost să încerc
să văd faţa omului. Thick se ferise să-l privească, se retrăsese ghemuindu-se,
închizând ochii în faţa pumnului care cobora.
Uită-te la el, Thick. Te rog, lasă-mă să-l văd, l-am implorat. Însă atât spaima lui, cât
şi valul de ură izvorâtă din mine împotriva celuilalt ne-au smuls pe amândoi din
iluzia pe care-o împărţeam prin Meşteşug. Thick a scos un ţipăt fără cuvinte şi,
ferindu-se de o lovitură care-i rămăsese întipărită în amintire, a căzut pe scaun şi
s-a rostogolit periculos de aproape de foc. Am sărit în picioare, cu capul învârtindu-
mi-se după neaşteptata întrerupere a legăturii dintre noi. Când l-am înşfăcat, aşa
înfăşurat în pătură cum era, ca să-l îndepărtez de cămin, a crezut probabil că-l
atacam, fiindcă a ripostat brusc.
Nu, omule Pute-a-câine, nu! Nu mă vezi, nu-mi faci rău, nu mă vezi, nu mă vezi!
M-am prăbuşit ca lovit de secure. Fusesem atât de deschis pentru el, încât o vreme
mi-am pierdut cu desăvârşire văzul, şi jur că am simţit chiar şi o duhoare de câine
râios, care nu se dădea dusă.
Mi-am recăpătat vederea în scurt timp. Şi m-am concentrat din răsputeri ca să-mi
înalţ zidurile Meşteşugului. Nu peste multă vreme, m-am săltat în patru labe. Mi-am
trecut mâinile prin păr, aşteptându-mă să le văd apoi pline de sânge, atât de mare
era durerea. Tremurând, m-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat în jur. Thick se
lupta cu pantalonii lui uzi, se străduia să-i îmbrace mormăind speriat, cu disperare.
Am respirat adânc şi am spus, cu voce hârjâită:
— Thick, totul e bine. Nu-ţi face nimeni nimic.
Nu mi-a dat atenţie şi nu şi-a întrerupt strădaniile. M-am prins de scaun ca să mă
salt în picioare. Am luat roba la care lucrasem.
— Aşteaptă puţin, Thick. O termin imediat, pentru tine. E uscată şi ţine de cald.
M-am aşezat cu mare grijă. Ei bine, aflasem. Aflasem de ce eram Pute-a-câine,
omul pe care trebuia să-l urăşti şi de care trebuia să te temi, şi de ce îmi poruncise
să nu-l văd. Căpătase sens şi povestea despre cineva care-l bătuse ca să-i ia banii.
Thick nu încercase niciodată să ne ascundă nimic. Noi fuseserăm pur şi simplu prea
proşti ca să-i vedem secretele etalate în faţa noastră. Îmi venea greu să-mi
concentrez privirea asupra acului, dar am izbutit. Încă o duzină de împunsături, şi
gata. Am înnodat firul, l-am retezat cu dinţii şi am ridicat roba.
— Îmbracă-te cu ea deocamdată. Până ţi se usucă hainele.
A lăsat pantalonii uzi să cadă pe podea, dar nu s-a apropiat.
— Te-am înfuriat. O să mă baţi. Poate-o să-mi tai mâna.
— Nu, Thick. Mi-ai făcut rău, dar erai speriat. Nu m-ai înfuriat şi n-o să-ţi tai niciodată
braţul. Nu vreau să te bat.
— Ciungul a spus…
— Ciungul minte. Ca şi prietenii lui. Spun o grămadă de minciuni. Gândeşte-te.
Miros eu a rahat de câine?
Un moment de tăcere şovăielnică. Apoi:
— Nu.
— Te lovesc eu, încerc să-ţi tai vreo mână? Haide, vino să iei roba. Se vede că ţi-
e frig.
S-a apropiat cu precauţie.
— Nu. A privit bănuitor veşmântul. De ce mi-o dai?
— Pentru că e la fel ca prăjitura roz, ca stafidele şi ca pana. Prinţul tău vrea să ai
haine mai bune. Asta o să-ţi ţină de cald cât aşteptăm să se usuce cele vechi. Şi
prinţul va porunci curând să i se croiască lui Thick haine noi.
Cu zidurile ridicate, am făcut un pas prudent către el. Am căscat larg deschiderea
de la gât a robei, l-am privit prin ea şi i-am trecut-o peste cap. Era totuşi prea lungă.
A căzut pe podea, în jurul lui şi, chiar şi după ce i-am găsit mânecile, manşetele îi
ajungeau mai jos de degete. L-am ajutat să le ridice îndoindu-le. Am folosit o bucată
din materialul tăiat în chip de cordon. I l-am legat strâns, săltând roba, şi a putut să
meargă fără să se împiedice. S-a cuprins cu braţele, lipindu-şi straiul mai bine de
trup.
— E moale.
— Ei, probabil mai moale decât hainele tale vechi. Mai ales fiindcă e mai curată.
M-am întors la scaunul meu şi m-am lăsat să cad pe el. Durerea de cap începea
deja să se domolească. Chade avea pesemne dreptate în privinţa durerilor stârnite
de Meşteşug. Dar trupul îmi era încă în suferinţă după căderea pe podea; era slăbit
după umflăturile şi vânătăile rămase după încăierarea cu tatăl Svanjei. Am oftat din
rărunchi.
— Thick, de câte ori ai fost la oamenii ăia?
A rămas nemişcat, cu limba ieşită printre buze, gândindu-se.
— În zilele când se spală rufe.
— Ştiu, în zilele alea te duci. Dar de câte ori ai fost?
A căzut din nou pe gânduri, cu limba curbându-i-se peste buza de sus. Pe urmă a
dat din cap şi mi-a răspuns pronunţând apăsat cuvintele:
— În fiecare zi în care se spală rufe.
Părea să fie tot ce puteam scoate de la el.
— Te duci la ei singur?
La asta s-a încruntat.
— Nu. Aş putea, dar el nu mă lasă.
— Fiindcă vrea monedele pe care i le dau ei. Şi cele pe care ţi le dau ţie.
S-a încruntat mai tare.
— Îl pocneşte pe Thick şi ia banii. Ciungul s-a înfuriat. I-am spus. Acum ia
monedele, dar îmi dă înapoi câţiva bănuţi. Pentru dulciuri.
— Cine?
A păstrat tăcerea câteva clipe.
— Nu trebuie să vorbesc despre el.
I-am auzit un ecou al spaimei când muzica Meşteşugului său a crescut brusc, plină
de behăituri de capre şi de clinchet de clopoţei de pe hamuri. S-a scărpinat în cap,
apoi s-a tras de şuviţele de păr, ca să le poată vedea.
— O să-mi tunzi părul? Mama mi-l tundea uneori, după ce mă spălam.
— De fapt, da, e o idee bună. Hai să te tundem.
M-am ridicat clătinându-mă. Probabil mă lovisem la genunchi în cădere. Mă durea.
Mi-era ciudă, dar încercând să scot mai multe de la Thick n-aş fi izbutit decât să-i
afund amintirile sub spaime.
— Aşază-te la masă până găsesc o foarfecă. Poţi să-mi mai spui şi altceva despre
ei? Despre ciung? Unde stă?
Thick nu mi-a răspuns. S-a îndreptat spre masă şi s-a aşezat. A luat aproape
imediat prăjitura roz şi a început s-o cerceteze cu mare atenţie. A răsucit-o în mâini,
părând să uite de orice altceva. M-am întors cu foarfecă.
— Thick, despre ce-ţi vorbeşte ciungul?
Nu şi-a ridicat privirea spre mine; i-a răspuns prăjiturii.
— Nu trebuie să vorbesc despre el. Cu nimeni. Altfel mă omoară şi-mi cad maţele
în ţărână.
S-a bătut cu ambele mâini peste pântecul rotund, ca şi cum ar fi vrut să se convingă
că era încă întreg.
Am găsit un pieptăn şi i-am netezit părul. Asta l-a liniştit şi a reînceput să admire
prăjitura.
— Ţi-l tai până în dreptul bărbiei. Aşa o să-ţi ţină şi de-acum înainte de cald la urechi
şi la ceafă.
— Daa, a încuviinţat el, cu voce moale, pierdut în contemplarea prăjiturii.
În timp ce-l tundeam, m-am dus cu gândul la Hap. Am simţit brusc şi puternic lipsa
băieţelului care fusese. Când avea zece ani, era mult mai uşor să-mi dau seama
dacă făceam sau nu ceea ce era mai bine pentru el. Îl hrăneam bine, îl învăţam să
pescuiască, aveam grijă să poarte haine curate şi să doarmă bine noaptea. Asta
conta, în cea mai mare parte, pentru un băiat. Însă un bărbat tânăr era o făptură cu
totul diferită. Poate-mi găseam timp să trec pe la el după lăsarea serii. Lamele
argintii tăiau, iar pe podea, în jurul scaunului, cădeau şuviţe inegale din părul lui
Thick. M-am gândit să-l iau altfel.
— Ştiu că nu poţi să-mi vorbeşti despre ciung. Că nu trebuie să vorbeşti cu nimeni
despre el. Aşa că n-o să vorbim. N-o să te mai întreb nici măcar ce-a vrut să afle
de la tine. Dar îmi poţi povesti ce i-ai spus tu lui, nu-i aşa? Nu ţi-au cerut niciodată
să nu faci aşa ceva, nu?
— N-nu, a răspuns, gândind cu încetineală. A oftat adânc, destinzându-se sub
atingerea mâinilor mele. Ciungul, a spus apoi, cu voce scăzută, şi, în ritmul muzicii
lui, mi-a unduit în minte imaginea lui Laudwine.
Se uita în jos, către mine, şi asta m-a năucit în prima clipă, până când am acceptat
să-l văd foarte înalt, aşa cum i se părea lui Thick. Însă oricum n-avea contururi
limpezi. Bondocul îşi amintea mai bine sunetele decât imaginile. Ceea ce vedea cu
ochii minţii era mult mai neclar decât ceea ce auzise. Am ascultat glasul lui
Laudwine pulsând în amintirea lui Thick şi umilindu-l cu nemulţumirea lui.
— Asta ţi-e iscoada? Ce-a fost în capul tău, Padget? Aşa te ocupi de cele mai
importante griji ale mele? Tontul nu e bun de nimic. N-are destulă minte nici ca să-
şi amintească numele lui, darămite altceva.
— O să-ţi fie de mare folos, i-a răspuns cineva. Am bănuit că era cel pe care-l
numise Padget. Ne-a spus deja foarte multe, nu-i aşa, nerodule? Bătrânul a prins
drag de el. Nu-i aşa, Thick? Nu lucrezi acum chiar pentru Lordul Chade?
Povesteşte-i despre odaia lui specială. Şi a adăugat, fără nicio îndoială, vorbindu-i
lui Laudwine, nu lui Thick. A fost un noroc chior. Când l-a târât prima oară aici
grăjdarul, am crezut, ca şi tine, că nu e bun de nimic. Însă, la castel, idiotul ăsta e
lăsat să umble pe unde vrea. Ştie multe, Laudwine. Nu trebuie decât să te pricepi
să le scoţi de la el.
Nu puteam să-l văd pe Padget prin ochii lui Thick, dar îl simţeam. Un bărbat voinic,
mai degrabă lat în spate decât înalt, înspăimântător, ale cărui mâini te puteau face
să suferi fără să te lovească.
Pe urmă a vorbit o altă voce, a unei femei.
— Face treabă bună pentru noi, călăreţule. Nu încerca să schimbi… cum spuneţi
voi? Să schimbi caii în mijlocul apei? Da. Dacă vrei ceea ce avem noi de oferit, nu
distruge ceea ce ne e de folos.
M-am gândit că-i mai auzisem glasul. Mi-am scotocit mintea, încercând să-i dau de
urmă, dar n-am izbutit să-mi dau seama decât că era cineva din castel. Mi-am
păstrat gândul firav numai pentru mine, temându-mă să nu rup firul amintirilor lui
Thick. În ziua aceea fusese năucit şi îngrozit, pus în umbră de sosirea ciungului şi
intimidat de discuţia celorlalţi, care vorbeau despre el ca şi cum n-ar fi fost de faţă.
Însă cel care-l ţinea de braţ nu-şi slăbise strânsoarea nicio clipă.
Vocea lui Laudwine era barosul cu care lovea fierarul.
— Puţin îmi pasă ce vă e vouă de folos, femeie, ca şi de ce-aveţi de oferit.
Răzbunarea mea îmi aparţine mie şi nu v-o vând pentru aurul vostru străin. Şi puţin
îmi pasă de acest Chade. Vreau capul Lordului Auriu şi braţul însângerat al câinelui
care-l slujeşte. Sau ai uitat asta, Padget, de când te tot străduieşti să-i vinzi pe
Pestriţi altora? Ai uitat că Lordul Auriu îmi datorează o viaţă, iar sluga lui trădătoare
un braţ?
— N-am uitat, Laudwine. Am fost acolo, cu tine, omule! Vocea lui Padget era
huruitul surd al unei căruţe, îşi scrâşnea furia şi învinuirile. Ai uitat că eu am călărit
în ziua aia pe acelaşi cal cu tine, ca să nu cazi din şa? Când a venit ea cu
propunerea, singurul lucru la care m-am gândit a fost: Ei bine, ce ne pasă nouă cum
mor ei? Să-i ia ea şi să folosim noi aurul pentru lupta noastră, ca să surpăm tronul
Farseerilor.
Glasul i s-a înălţat, plin de siguranţă de sine, dar în mintea lui Thick s-a contopit cu
behăitul îndepărtat al unei capre.
— Taci! Vocea lui Laudwine era fierbinte şi grea, cu răsunet de ciocan lovind fier
încins. Mie îmi pasă cum mor! Morţile lor sunt treaba mea! Şi răzbunarea mea nu e
de vânzare. Cauza „noastră” poate aştepta până o înfăptuiesc pe a mea. Padget,
ţi-am spus ce vreau. Să ştiu când se trezesc şi unde mănâncă. Când şi unde pot
să-i ucid. Asta vreau să ştiu. Netotul tău nepoate spune asta?
Fiecare cuvânt cădea ca o lovitură de târnăcop, dând formă furiei lui Padget.
— Da, poate, şi ne-a spus deja mai mult decât atât, după cum ai şti dacă m-ai fi
ascultat. Acest Lord Chade e important, ca şi tot ce-am aflat despre el de la neghiob.
Dar, dacă tot ce vrei e răzbunarea, fără să te gândeşti la multe altele pe care le
putem avea, ei bine, o să afli ce doreşti. Dacă-i pui întrebările potrivite. Spune-i,
tontule. Vorbeşte-i despre împuţitul ăla de câine trădător care i-a retezat braţul,
spune-i cum îi zice bătrânul. Poate aşa o să priceapă că, în timp ce i se lecuia rana,
eu am făcut pentru Pestriţi mai mult decât a făcut el când avea două mâini.
Şi Thick şi-a amintit apoi plesnetul unei palme pe un loc cărnos şi vocea lui
Laudwine urmându-l, cu răsuflarea uşor tăiată de efort.
— Nu uita care ţi-e locul, Padget. Dacă nu vrei să ţi-l pierzi.
Thick s-a aplecat brusc înainte, cu mâinile încleştate deasupra capului. Scotea
sunete scurte, ca un animal, legându-se pe scaun, agitat de amintirea violenţei la
care fusese martor.
— Nu, nu, nu, se ruga, şi l-am lăsat o vreme în pace.
Am îndepărtat de el pieptenele şi foarfeca şi am aşteptat să se liniştească. Am dat
dovadă de cruzime lăsându-l pe bondoc să-şi retrăiască spaima. Nu mi-a plăcut,
dar am fost nevoit s-o fac. Am aşteptat aşadar să-i treacă şi mi-am folosit
Meşteşugul, cu toată subtilitatea de care eram în stare, ca să-l domolesc şi să-l
readuc în odaia în care ne aflam.
— Îţi poţi aminti fără nicio teamă, i-am spus. Aici şi acum eşti în siguranţă. Ei nu te
pot găsi în locul ăsta şi nu-ţi pot face niciun rău. Nu eşti în primejdie.
Prin legătura Meşteşugului, l-am simţit încruntându-se. Se opunea. L-am îmboldit
uşor, şi şuvoiul amintirilor şi-a reluat curgerea.
A respirat adânc şi şi-a scos aerul din trup cu un oftat. Eu am reînceput să-l tund.
Cred că mişcarea mângâietoare a pieptenului şi părul care îl gâdila în cădere îl
uluiau deopotrivă şi în foarte mare măsură. Mă îndoiam că-l mai atinsese cineva
vreme atât de îndelungată şi bănuiam că rareori o făcuse cineva cu blândeţe.
Muşchii i se destindeau ca ai unui căţeluş alintat. A scos un sunet de încuviinţare.
— Şi? După toate astea? Ce i-ai spus?
Am avut grijă să nu-mi pierd blândeţea din glas.
— Oh, nimic. Numai despre bătrân. Cum îi stivuiesc lemnele. Că nu trebuie să
zdruncin sticlele de vin când i le aduc. Că trebuie să iau în fiecare dimineaţă vasele
murdare şi mâncarea veche. Că n-am voie să-i mut hârtiile din loc, deşi pe tine te
lasă să le muţi. Că mi-a spus să fac ce zici tu, deşi eu nu vreau să vin la tine. Că tu
vrei să vorbeşti cu mine. Şi ei au zis: „Nu te duce! Spune că ai uitat!” Şi cum vorbiţi
voi uneori noaptea.
— Cine vorbeşte? Eu şi Chade?
I-am trecut pieptenul încet prin păr şi am tăiat firele de sub el. Vârfurile negre, ude
au căzut pe podea, în timp ce următoarele lui cuvinte mi-au urcat inima în gât, să
zvâcnească acolo nebuneşte.
— Da. Că vorbiţi despre Meşteşug şi despre Sângele Străvechi. Că el îţi spune
altfel. Fizshovly. Că ţie nu-ţi place să ştiu eu de fata care plânge.
Spaima care m-a înjunghiat când mi-am auzit numele desprinzându-se, pocit, de
pe buzele lui a fost înghiţită de alta când a pomenit de „fată”.
— Care fată? l-am întrebat cu voce plată, dorindu-mi cu jind să răspundă doar „fata
aia” sau „nu ştiu”.
Groaza îmi răsucea măruntaiele.
— Plânge şi iar plânge, a spus el încet.
— Cine? am repetat, cu inima cât un purice.
— Fata aia. Nettle aia, care se smiorcăie toată noaptea, fără încetare. Thick şi-a
lăsat capul pe-o parte, făcându-mi foarfeca să taie prea adânc. Plânge şi acum.
Asta mi-a întins mai tare coarda spaimei.
— Da? am întrebat.
Mi-am coborât zidurile cu prudenţă. M-am deschis către Nettle, dar n-am simţit
nimic.
— Nu, acum tace, l-am contrazis.
— Plânge pentru ea. În alt loc.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
— În locul gol.
— Nu înţeleg ce vrei să spui, am repetat cuprins din ce în ce mai mult de panică.
S-a încruntat foarte tare preţ de câteva clipe, apoi trăsăturile i s-au destins brusc.
— Nimic. S-a oprit.
— Aşa, pur şi simplu? m-am mirat neîncrezător.
Am lăsat din mână foarfecă şi pieptenele.
— Da.
Şi-a pipăit nepăsător nasul cu vârful unui deget.
— Acum plec, m-a înştiinţat dintr-odată. S-a ridicat şi şi-a rotit privirea prin încăpere.
Să nu-mi mănânci prăjitura! mi-a spus, ameninţător, pe neaşteptate.
— Nu ţi-o mănânc. Eşti sigur că nu vrei să rămâi ca s-o mănânci tu?
Un soi de şoc mă amorţise, rupându-mă de orice sentiment. Oare Laudwine îmi
desluşise numele stâlcit de Thick? Pe al fiicei mele îl ştia cu siguranţă. Pericolul se
căsca sub noi, gata să ne înghită, iar eu vorbeam cu un netot despre prăjituri roz.
— Dac-o mănânc, o să dispară.
— S-ar putea să apară alta.
— Sau să nu apară, a subliniat cu o logică imparabilă.
— Am o idee. M-am apropiat de unul dintre rafturile nu tocmai ticsite ale lui Chade
şi am început să mut obiectele. Uite, am făcut aici un loc pentru tine. O să punem
lucrurile lui Thick pe raftul ăsta. Le vei găsi întotdeauna aici.
Dintr-un motiv sau altul, ideea i s-a părut greu de priceput. M-am străduit să-l
lămuresc în mai multe feluri şi l-am pus să-şi aşeze pe raft prăjitura şi pana.
Şovăind, a luat şi castronul în care fuseseră stafidele; în el mai rămăseseră doar
câteva nuci glasate.
— Îl poţi pune tot aici, i-am spus. Şi o să încerc să ţi-l umplu cu mai multe lucruri
bune de mâncare.
M-a ascultat, apoi a rămas o clipă locului, admirând raftul.
— Acum plec, m-a înştiinţat din nou tot pe nepregătite.
— Thick, am început eu cu prudenţă. Mâine, în ziua când se spală rufele. O să vină
un bărbat să te ducă la ciung?
— Nu vorbi despre el.
Părea neînduplecat. Neînduplecat şi îngrozit. I-am auzit muzica Meşteşugului
tulburându-se.
— Vrei să te duci, Thick? Vrei să-l vezi pe ciung?
— Trebuie să mă duc.
— Nu, nu trebuie. Nu mai trebuie. Vrei să te duci?
A avut nevoie să chibzuiască îndelung. Apoi:
— Vreau bănuţii. Ca să cumpăr dulciuri.
— Dacă-mi spui unde e Ciungul, mă pot duce în locul tău. Iau bănuţii tăi şi-ţi aduc
dulciurile.
S-a încruntat şi a clătinat din cap.
— Îmi iau singur bănuţii. Îmi place să-mi cumpăr eu dulciurile.
Era din nou bănuitor şi se îndepărta încet de mine.
Am răsuflat adânc şi m-am sfătuit să am răbdare.
— Atunci ne vedem mâine, la lecţie.
A dat din cap cu seriozitate şi a ieşit din odaia lui Chade. Eu i-am ridicat pantalonii
uzi de pe podea. Mă îndoiam că avea să-şi pună cineva întrebări despre roba lui
Thick. Era croită într-un stil la care în castel se renunţase de mult, iar servitorii, mai
ales cei din tagma de jos, purtau adesea hainele vechi ale stăpânilor lor. Am oftat,
m-am aşezat pe scaun şi am rămas cu ochii la foc. Ce trebuia să fac?
Îmi doream să-l fi putut convinge pe Thick să-mi spună unde se afla Laudwine, sau
măcar cine îl dusese la şeful Pestriţilor. Nu-l puteam sili să-mi dezvăluie nimic fără
să-l sperii şi fără să distrug firava încredere pe care abia i-o câştigasem. Aş fi putut
să-l urmăresc a doua zi până în oraş, dar nu mă înduram; l-aş fi pus pe bondoc în
pericol dacă mă vedea cineva şi mă recunoştea. Şi dacă mă ţineam după el şi se
întâlnea cu Laudwine, ce-aş fi putut să fac? Să dau buzna peste ei, trădându-mă,
sau să-l las pe ciung să-i pună din nou întrebări netotului şi să afle şi mai multe
despre noi? M-am gândit să-l urmăresc pe Thick până când avea să apară servitorul
care-l ducea în oraş şi să pun mâna pe acel om de legătură. Bănuiam că aş fi putut
scoate de la el ce mă interesa, dar lipsa de la întâlnire l-ar fi pus pe Laudwine în
gardă. Nu voiam să fac nimic care să sperie pasărea şi să-şi ia zborul înainte de a-
mi întinde eu plasele. Ultima tactică pe care-o puteam folosi părea cea mai simplă:
să găsesc ceva care să-l împiedice pe Thick să coboare a doua zi în oraş. Să-i abat
atenţia cu vreo jucărie sau pur şi simplu să-i dau de lucru ceva într-un loc în care
să nu se poată apropia nimeni de el pe neobservate. Însă asta nu m-ar fi apropiat
nici măcar cu un singur pas de ascunzătoarea lui Laudwine. Şi îmi doream cu
disperare să-l am în puterea mea.
Tânjeam să-l ucid. Ştiam că niciun duşman nu e mai de temut decât cel pe care l-
ai rănit grav. Şi eu nu numai că-i tăiasem lui Laudwine braţul, dar mai şi pusesem
capăt vieţii ciuntite a surorii sale şi le zădărnicisem strădaniile de a pune mâna pe
tron. Poate că visase cândva să dobândească puterea pentru grupul lui de Pestriţi,
însă bănuiam că acum era condus în primul rând de ura împotriva mea şi de dorinţa
de răzbunare pe casa Farseer. Şi exista oare vreo răzbunare care să i se pară prea
crudă? Mă îndoiam.
Mi-am încrucişat braţele pe piept şi m-am lăsat pe spătarul scaunului, privind focul
pe sub sprâncenele încruntate. Poate înțelesesem greşit totul. Poate că Laudwine
venise în oraş doar ca sol trimis de cei cu Har la Kettricken. Poate ne spiona numai
din prudenţă. Dar mă îndoiam. Aveam mari îndoieli.
Nu voiam să vorbesc despre asta cu Chade. Numele aflat de Laudwine era al meu,
şi tot al meu era şi copilul pe care-l ameninţa. Eu aveam acum dreptul să hotărăsc
ce era de făcut în privinţa lui. Poate că, mai târziu, Chade avea să mă ocărască,
să-mi facă scandal. Dar trebuia s-aştepte până ce Nettle şi Dutiful nu aveau să se
mai afle în primejdie.
Cu cât cântăream mai mult lucrurile, cu atât mă umpleam mai mult de ciudă. Am
plecat din odaia lui Chade, am coborât scările către a mea. Nici bufonul, nici Lordul
Auriu nu erau acolo. Asta n-a avut darul să-mi alunge supărarea. Trebuia să mă
gândesc, dar nu puteam sta locului. Am coborât pe terenul de instrucţie acoperit de
zăpadă. Mi-am luat vechea sabie urâtă. Cea elegantă, primită de la Lordul Auriu, a
rămas atârnată pe perete, ca o mută şi neiertătoare aducere aminte a prostiei mele.
Norocul mi-a surâs, Wim era acolo. Mi-am făcut încălzirea cu sabia adevărată şi m-
am încins, deşi era o zi rece. Pe urmă l-am înfruntat pe Wim, după ce ne-am luat
amândoi lame boante. El a părut să simtă că voiam să-mi mişc doar arma şi trupul,
nu şi limba, şi că n-aveam de gând să-mi folosesc mintea mai mult decât era nevoie
pentru asta. Mi-am lăsat deoparte orice altă grijă şi n-am urmărit decât un singur
ţel: uciderea potrivnicului. Wim a făcut brusc un pas înapoi.
— Ajunge! a exclamat, şi am crezut că vrea o pauză ca să-şi tragă răsuflarea. Însă
el şi-a lăsat sabia în jos, până ce a atins pământul cu vârful, şi a adăugat: Cred că
ai redevenit ceea ce ai fost cândva, Tom. Indiferent ce-ai fi fost.
— Nu înţeleg, am spus, după ce m-am uitat câteva clipe cum respira adânc.
A tras aer în piept cu şi mai multă putere.
— Când ne-am încrucişat pentru prima oară săbiile, am simţit că erai un luptător
care încerca să-şi aducă aminte ce înseamnă asta. Acum ţi-ai amintit. Te-ai întors
în vechea ta piele, Tom Badgerlock. Pot să ţin pasul cu tine, dar nu mai mult de-
atât. Şi voi fi foarte bucuros să continui să mă cizelez înfruntându-te. Dar dacă vrei
ceva cu adevărat provocator pentru măiestria ta sau dacă vrei să înveţi ceva nou,
trebuie să te antrenezi cu cineva mai bun decât mine.
Pe urmă şi-a mutat arma în mâna strângă şi şi-a întins dreapta ca s-o strângă pe-a
mea. Un val de căldură mi-a străbătut tot trupul. Trecuseră ani de când nu mă mai
simţisem atât de mândru, dar nu pentru ceea ce făcusem eu însumi, ci fiindcă un
veteran ca Wim găsise de cuviinţă să mă onoreze cu astfel de vorbe. Am plecat de
pe terenul de instrucţie împovărat de toate grijile pe care le adusesem cu mine
acolo, dar încurajat de gândul că poate aveam tot ce-mi trebuia ca să le fac faţă.
M-am dus la baia de aburi, încă având grijă să nu mă gândesc la ceea ce trebuia
să fac pe urmă. Am ieşit de acolo curat, cu voinţa întărită şi cu mintea limpede. Am
pornit-o pe drumul care cobora spre oraş.
Mi-am spus că aveam de făcut mai multe. Să-l văd pe Hap. Să cumpăr un cuţit şi o
eşarfă roşie. Şi poate să găsesc o stradă plină de lume, unde behăie o capră, iar
loviturile de ciocan ale fierarilor răsună din depărtare.

Capitolul XIX
LAUDWINE

După cum ştia toată lumea, regele Shield era vesel din fire, îi plăcea vinul şi îi
plăceau glumele. Sub domnia lui, Maestra Meşteşugului era Solem şi el obişnuia
să spună râzând că era tot atât de solemnă ca numele ei. Ea una îl găsea pe rege
prea înclinat spre zeflemea şi spre veselie. El a ajuns rege când Solem văzuse
şaptezeci de veri şi, odată cu coroana, a moştenit şi coteria pregătită de ea pentru
Regina Perceptive. Înainte, grupul îi slujise foarte bine mama, dar era format din
oameni bătrâni, ca şi maestra lor. Regele se plângea de multe ori că şi ea, şi coteria
îl tratau deseori ca pe un copil, iar Solem, simţindu-se în siguranţă la anii ei, îi
răspundea că vina era a lui, fiindcă se purta adesea copilăreşte.
Ca să scape de curtenii şi de sfetnicii săi bătrâni, regele Shield pleca adesea pe
furiş din castel şi călătorea deghizat pe drumurile regatului. Se îmbrăca aidoma unui
tinichigiu ambulant şi îi plăcea să se amestece printre oamenii de rând în hanuri şi
taverne de cea mai joasă speţă, unde se distra spunând poveşti fără perdea şi
cântând cântece pline de haz ca să-i distreze pe obişnuiţii acelor locuri. Într-o astfel
de seară, după ce golise deja multe pahare, a început să-şi spună poveştile şi tot
soiul de ghicitori la fel de neruşinate. În tavernă lucra un băietan care n-avea mai
mult de unsprezece ani şi nu învăţase nimic altceva decât s-aducă o stacană cu
bere şi să şteargă mesele. Dar, după fiecare ghicitoare, el dădea răspunsul, nu doar
corect, ci şi cu cuvintele pregătite şi îndelung repetate de rege. Acesta n-a fost la
început prea încântat să vadă furate astfel aclamaţiile ce i se cuveneau. Pe urmă
şi-a dat seama că iritarea pe care i-o pricinuiau răspunsurile prea curând date de
copil amuza oamenii la fel de mult ca ghicitorile în sine. Înainte de a pleca de la han
l-a luat pe băiat deoparte şi l-a întrebat de unde ştia răspunsurile pentru un număr
atât de mare de ghicitori. Copilandrul a părut surprins.
— Păi nu mi le-ai şoptit tu, chiar în timp ce spuneai ghicitorile?
Regele avea tot atâta intuiţie cât şi umor. L-a luat pe băiat cu el la Buckkeep chiar
în noaptea aceea şi i l-a dat în primire lui Solem, spunând:
— Băiatul ăsta vesel vine la tine deja pornit pe calea Meşteşugului. Găseşte şi alţii
ca el şi fă-mi o coterie din oameni care ştiu să râdă la fel de bine cum stăpânesc
Meşteşugul.
Băiatul a ajuns să fie cunoscut ca Merry26, iar grupul care a luat fiinţă în jurul lui s-
a numit Coteria lui Merry.
Istorisirile lui Slek

Era o zi rece, cu aer uscat. Mergeam spre oraş cu paşi mari, şi zăpada bătătorită
îmi scârţâia sub cizme. Când am auzit tropot de copite pe drum, în spatele meu, m-
am retras pe margine, ca să las loc pentru cal şi călăreţ. Şi, în acelaşi timp, mi-am
dus mâna pe mânerul sabiei. Însă Starling şi-a strunit calul, ca să meargă în ritmul
meu. Mi-am ridicat privirea spre ea şi n-am spus nimic. Era aproape ultima
persoană pe care îmi doream s-o văd în ziua aceea.
Însă ea mi-a vorbit.
— Ţi-a transmis Chade mesajul meu?
Am dat din cap fără să mă opresc din mers.
— Şi?
— Şi cred că n-am niciun răspuns.
A tras de frâu atât de brusc încât calul a fornăit. Pe urmă a sărit din şa şi l-a ocolit
în fugă, ca să se proptească în faţa mea. M-am oprit.
— Ce-ai păţit? Ce vrei de la mine? m-a întrebat. E cu putinţă să te aştepţi la ceva
pe care nu ţi l-am dat deja?
Vocea îi tremura şi, spre uimirea mea, din ochi i-au izvorât lacrimi.
— Eu… nimic. Nu… Ce vrei tu de la mine?
— Ceea ce aveam înainte. Prietenie. Să stăm de vorbă. Să ne putem bizui unul pe
altul.
— Dar… Starling, eşti măritată.
— Şi de-asta nu-mi mai poţi vorbi? Nu mai poţi nici măcar să-mi zâmbeşti când ne
întâlnim în Sala Mare? Te porţi ca şi cum n-aş mai exista. Cincisprezece ani, Fitz.
Ne cunoaştem de cincisprezece ani, şi tu afli că sunt măritată şi brusc nu mai poţi
nici să mă saluţi?
M-am uitat la ea cu gura căscată. Avea adesea un asemenea efect asupra mea,
dar nu izbutisem să mă obişnuiesc cu asta. Uimirea m-a stăpânit prea mult. Starling
m-a atacat iarăşi:
— Ultima oară când te-am văzut… aveam nevoie de un prieten. Şi tu m-ai respins.
Eu ţi-am fost prietenă când ai avut nevoie, mulţi ani de-a rândul. Fir-ai afurisit să fii,
Fitz, am împărţit patul cu tine vreme de şapte ani. Dar tu nu te-ai ostenit nici măcar
să mă întrebi ce s-a întâmplat. Şi n-ai vrut să călăreşti alături de mine, de parcă aş
fi avut cine ştie ce boală de care te temeai că te molipseşti.
— Starling!
Am ţipat la ea ca să-i întrerup şuvoiul vorbelor, nu ca să mă port cu asprime. Dar a
icnit brusc şi a izbucnit în lacrimi. Iar un obicei intrat în sânge după şapte ani m-a
făcut s-o cuprind cu braţele şi s-o strâng la piept.
— N-am vrut să te fac să suferi, i-am spus la ureche.
Părul ei mătăsos mi s-a învolburat pe piept, iar în nări mi-a pătruns vechiul ei miros
familiar. Şi am simţit brusc nevoia să-i explic ceea ce ştia deja.
— M-a durut când am aflat că nu eram singurul bărbat din viaţa ta. Poate am fost
un prost fiindcă mi-am imaginat cândva că sunt. Tu nu mi-ai spus niciodată aşa
ceva. Ştiu că m-am decepţionat singur. Dar m-a durut cu adevărat.
A început să hohotească mai tare, agăţându-se de mine. Calul ei se foia neliniştit
şi a călcat pe frâu. Am izbutit să-l prind după ce m-am tras într-o parte, cu un braţ
încă în jurul lui Starling.
Răbdare. Aşteaptă, i-am spus animalului, şi şi-a lăsat botul uşor în jos.
Pe Starling am ţinut-o în braţe, sperând c-avea să se oprească repede din plâns,
dar lacrimile continuau să-i curgă. O crezusem fără inimă. Nechibzuită părea însă
un cuvânt mai potrivit. Starling era ca un copil care ia ce vrea fără să se gândească
la urmări. Eu ştiam mai bine care puteau fi urmările şi ar fi trebuit să mă port mai
frumos. I-am vorbit cu voce înceată şi, aşa cum mă aşteptasem, suspinele i s-au
domolit destul încât să mă poată auzi.
— Vreau să ştii adevărul într-o privinţă. Ultima dată ţi-am spus că mă gândeam la
Molly când erai în braţele mele. Nu e adevărat. N-a fost niciodată. Am fost o josnicie,
ca şi cum v-aş fi dispreţuit pe amândouă. Când te aveam în braţe, îmi umpleai toate
simţurile. Îmi pare rău că am încercat să te rănesc cu o minciună. Lacrimile ei nu s-
au oprit. Starling, răspunde-mi. Ce s-a întâmplat?
— Nu e… nu e doar din pricina cruzimii tale. E… i-a tremurat răsuflarea. Cred…
bănuiesc că bărbatul meu… în noaptea aia îmi spusese că nu şi-a dat niciodată
seama cât de mult îşi doreşte un copil. A spus-o, deşi el nu are nici ce moşteni, nici
nevoie de un moştenitor. Şi… şi cred că e, sau că ar putea fi…
Vocea i s-a stins, neizbutind să-i pună în cuvinte cea mai mare dintre temeri.
— Şi-a luat o metresă? am întrebat încet.
— Cred că da! a ţipat, înlăcrimată, pe neaşteptate. După nuntă, mă voia în fiecare
noapte. Sigur, ştiam că asta nu putea să dureze la nesfârşit, dar, după ce i s-a
domolit focul, încă mai… însă de la o vreme, abia dacă mai observă că exist. Nici
măcar după ce lipsesc de lângă el câteva zile nu mai pare să mă dorească. Stă
până noaptea târziu la jocuri de noroc cu prietenii şi vine la culcare beat. Nu
contează cum mă înfrumuseţez, nu dă nicio atenţie rochiilor, bijuteriilor şi
parfumurilor.
Cuvintele i se scurgeau odată cu lacrimile. Mâneca i-a mânjit faţa fără să i-o
şteargă. Am găsit o batistă şi i-am întins-o.
— Mulţumesc.
Şi-a şters din nou obrajii. A respirat adânc, pe neaşteptate, şi i s-au înălţat umerii
când a dat aerul afară.
— Cred că s-a săturat de mine. Mă priveşte şi vede o femeie bătrână. Stau în faţa
oglinzii şi mă uit la sânii mei, la pântec, la liniile feţei… Fitz, am îmbătrânit chiar atât
de mult? Crezi că-i pare rău că s-a însurat cu o femeie cu atât de mulţi ani mai
vârstnică decât el?
N-aveam de unde să scot răspunsuri pentru întrebările ei. Am cuprins-o cu braţul.
— E frig aici. Hai să nu stăm pe loc, am zis, ca să câştig câteva clipe de gândire.
A rămas cu braţul în jurul mijlocului meu când ne-am pus în mişcare, cu calul ei în
urma noastră. Am mers o vreme în tăcere.
Pe urmă a spus, cu glas scăzut:
— Ştii, m-am măritat cu el ca să fiu în siguranţă. În sfârşit în siguranţă. N-avea
nevoie de copii, era bogat, frumos şi mă găsea îmbietoare. O dată am tras cu
urechea şi l-am auzit spunându-i unui prieten ce plăcere adâncă simţea fiindcă nu
era niciodată nevoit să mă prezinte altfel decât drept nevasta lui. Sunt menestrelul
reginei şi toată lumea îmi ştie numele. Îl încânta faima mea, iar eu vedeam în asta
un nou prilej de mândrie. Când mi-a cerut să mă mărit cu el şi să-i aparţin pentru
totdeauna, a fost… a fost ca şi cum aş fi ajuns la liman, Fitz. După atâţia ani în care
m-am întrebat ce-o să se aleagă de mine când o să-mi pierd vocea sau n-o să mă
mai bucur de favorurile reginei. Nu m-am gândit niciodată că pentru a-l avea pe el
trebuie să te pierd pe tine. Pe urmă, când ai susţinut că altfel nu e cu putinţă, ei
bine… atunci m-am umplut de furie împotriva ta. Ajunsesem să cred că timpul
petrecut împreună era ceva care ne aparţinea nouă, amândurora. Am fost şocată
când ai putut să mi-l iei, fără voia mea. Dar, chiar şi aşa, încă îl mai aveam pe Lordul
Fisher27. Şi-mi spuneam că pierderea ta nu era un preţ prea mare pentru o viaţă
bună la bătrâneţe.
A amuţit o vreme şi am auzit vântul suflând printre noi. Credeam că terminase, însă
a continuat:
— Dar dacă-şi ia o metresă şi o lasă grea sau doar dacă o găseşte mai atrăgătoare
decât mine… atunci voi fi pierdut totul pentru nimic şi voi rămâne cu năvoadele
goale.
— Starling, cum îţi poţi imagina că regina Kettricken şi Chade te vor lăsa vreodată
în mizerie? Ştii că n-o să duci niciodată lipsă de nimic.
A oftat şi a părut dintr-odată mai bătrână.
— Un pat, de-ale gurii şi haine pe spinare. Presupun că pe astea le voi avea cu
siguranţă, dar va veni o vreme când vocea n-o să mă mai ajute, când plămânii nu-
mi vor mai îngădui să înalţ sunete prelungi. O vreme când nimănui n-o să-i mai par
frumoasă, când n-o să mă mai dorească nimeni. O să scad în ochii tuturor şi
Menestrelul Starling va deveni Baba Cloanţa Starling. N-o să mai contez pentru
nimeni. O să pierd respectul tuturor. În cele din urmă, voi rămâne singură.
Am văzut-o într-o lumină nouă. Poate era singura lumină în care se vedea ea. Nu
o interesau decât propriile nevoi. Era o cântăreaţă pricepută, chiar excelentă, dar
nu avea acea sclipire care-ţi aduce gloria eternă. Şi mai era şi o femeie al cărei
pântec nu putea să poarte copii, aşa că se temea întotdeauna să nu-şi piardă
bărbatul, momit de farmecul şi de rodnicia alteia. Şi, pe măsură ce îmbătrânea şi
frumuseţea începea să-i pălească, teama asta era tot mai puternică. Fără copii care
să-i lege bărbatul de ea, îi era frică să nu-l piardă odată ce patul ei n-avea să-l mai
atragă. Poate că eu îi plăcusem, în cea mai mare parte, tocmai fiindcă o dorisem
fără încetare, nu mă plictisisem de trupul ei niciodată. În plus, reprezentasem ceva
pe care îl posedase, un secret cumplit pe care îl cunoştea şi, pe deasupra, un iubit
şi un bărbat care nu-i ceruse niciodată mai mult decât putea să ofere ea din când
în când. Lipsită de neîndoielnicul entuziasm cu care intram în patul ei şi pusă faţă
în faţă cu tot mai puţina ardoare a celui cu care se cununase, începuse să se întrebe
dacă farmecul ei nu era cumva pe ducă. Iar eu nu puteam nici să-i ofer un ceas de
dragoste trupească, dovedindu-i că era încă ispititoare, nici s-o asigur că bărbatul
ei continua s-o iubească. M-am străduit să găsesc altceva.
Am oprit-o brusc, m-am întors spre ea şi am ţinut-o la un braţ distanţă. M-am
prefăcut că-i cercetez din priviri deopotrivă chipul şi corpul, ca şi cum aş fi vrut să-i
măsor frumuseţea. De fapt, nu vedeam decât o înfăţişare familiară, n-o puteam privi
cu ochii altcuiva. Dar am reuşit să vorbesc zâmbind larg:
— Dacă bărbatul tău nu te mai găseşte atrăgătoare, e un dobitoc. Sunt sigur că toţi
bărbaţii din Buckkeep sunt dornici să-ţi ajungă în pat. M-aş număra şi eu printre ei,
dacă lucrurile ar sta altfel. M-am străduit să par gânditor. Să i-o spun şi lui?
— Nu! a exclamat şi a izbutit să râdă, deşi veselia îi era firavă.
Am prins-o de mână ca s-o ţin la o distanţă care-mi convenea mai mult şi ne-am
continuat drumul.
— Fitz, m-a întrebat ea, cu voce pierită, ceva mai târziu, mai ţii cât de puţin la mine?
Ştiam că nu puteam lăsa o astfel de întrebare să atârne prea multă vreme între noi
fără răspuns.
— Da. Mai ţin. Am mers mai departe privind-o în ochi. M-ai rănit uneori. Mi-ai spus
cuvinte pline de cruzime şi alteori nu mi-a plăcut cum te-ai purtat. Şi eu ţi-am făcut
ţie asta. Dar ai avut dreptate, Starling: sunt cincisprezece ani. Când îi uneşte un
timp atât de îndelungat, oamenii ajung să se accepte aşa cum sunt. Trec cu vederea
şi greşelile, şi favorurile celuilalt. De câte ori ai cântat în faţa vetrei mele doar pentru
mine? De câte ori am gătit pentru tine? Cincisprezece ani în comun sunt dincolo de
plăcere şi neplăcere, există pur şi simplu. Uneori nu ne-am sinchisit unul de
sentimentele altuia, aşa cum eu şi Chade nu ne sinchisim unul de toanele altuia.
Suntem convinşi că mai presus de cuvintele aruncate la mânie se află ceea ce
suntem şi ceea ce am învăţat unul despre altul de-a lungul anilor.
— Te-am dezamăgit, a spus ea încet după un alt răstimp.
— Da. Aşa e, am recunoscut, şi am descoperit că puteam vorbi fără ranchiună. Iar
eu te-am dezamăgit pe tine. Am dreptul să hotărăsc ce fac cu viaţa mea, indiferent
care ţi-ar fi ţie părerea, dar dreptul ăsta îl ai şi tu. Te-ai măritat. Eu am ales să mă
ascund. Ambele hotărâri s-au înălţat între noi. Nu numai a ta. Dar vreau să ştii un
singur lucru. Indiferent cum ni se vor scurge anii de acum înainte şi chiar dacă nu
vom mai împărţi niciodată patul, când vom fi bătrâni, te vei afla în ochii mei la fel de
sus. Sus vei rămâne întotdeauna.
Credeam fiecare cuvinţel din tot ce-i spusesem? Nu. Însă, în ciuda tuturor celor
întâmplate, îmi era prietenă şi avea nevoie de alinare. Cuvintele mele i-o ofereau şi
nu mă costau nimic. Un zâmbet firav mi-a înălţat colţurile gurii. Se culcase cu mine
din aceleaşi motive care mă îndemnau acum să-i spun micile minciuni pe care
simţea nevoia să le audă.
A dat din cap fără să mai plângă. După încă o vreme, m-a întrebat:
— Ce-ar trebui să fac în privinţa bărbatului meu?
I-am răspuns cu o clătinare a capului.
— Nu ştiu, Starling. Îl mai iubeşti? îl mai doreşti?
A zis de două ori „da“ fără cuvinte, înclinându-şi doar fruntea.
— Ei, atunci cred că ar trebui să i-o spui.
— Atâta tot?
Am ridicat din umeri.
— Cred că pentru astfel de sfaturi n-ai găsit omul potrivit. Cineva mai norocos în
dragoste ţi-ar putea oferi unele mai bune.
— Poate Chade.
— Chade? Răspunsul m-a uimit şi m-a amuzat deopotrivă, dar ispita era prea mare.
Mi-am luat un aer indiferent. E sfătuitorul ideal.
Îmi doream să pot fi de faţă la discuţia lor.
— Cred că ai dreptate. Iubitele lui sunt întotdeauna mulţumite şi discrete. Chiar şi
când le părăseşte, a adăugat gânditoare şi a râs când mi-a văzut privirea uluită.
Înţeleg. Nici măcar tu nu ştii nimic despre aventurile lui. Ah, da, bine zici, pe el
trebuie să-l întreb. Din câte am auzit, nicio femeie nu l-a alungat din patul ei; a fost
întotdeauna invers. Şi nu e cel mai tânăr dintre bărbaţi. Da. O să vorbesc cu el
diseară, când o să-i dau raportul.
Ultimele ei cuvinte mi-au trezit o bănuială. Am riscat.
— Prin urmare, crezi că poţi afla unde stă ciungul?
M-a privit pieziş, ca şi cum mi-ar fi recunoscut un punct câştigat într-un joc.
— Mai repede decât tine. Şi m-a rugat să-ţi spun, când te-ajung din urmă, că nu
vrea să te-apropii de Laudwine. Ceea ce nu înseamnă că-n oraşul Buckkeep e
cunoscut sub numele ăsta, fiindcă altminteri Chade l-ar fi găsit de mult. Bun. Aşadar
ţi-am spus ce doreşte. Şi te asigură că, în privinţa asta, el ştie cel mai bine ce e de
făcut.
— Sau cel puţin aşa crede, am răspuns cu răceală.
Începeam să-mi dau seama că întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare. Chade
aflase cumva că plecasem din castel şi o trimisese pe Starling pe urmele mele, ca
să mă ţină departe de Laudwine. Se părea că plănuise să-mi ofere astfel şi prilejul
să-i cer iertare femeii menestrel supărate. Ce-i mai plăcea bătrânului să tragă
sforile! Am găsit un zâmbet şi mi l-am pus pe faţă.
— Păi, dacă vrei să găseşti bârlogul lui Laudwine înaintea mea, ar fi cazul să
încaleci şi să-ţi vezi de drum.
Mi-a aruncat o privire nedumerită.
— Tot mai mergi în oraş?
— Da. Am alte treburi acolo.
— De pildă?
— Hap.
— E în oraş? Credeam c-a rămas în coliba ta.
Aşadar, Starling nu ştia tot ce ştia Chade. Asta mă alina întrucâtva.
— Nu. În parte, adică în cea mai mare parte, m-am întors la Buckkeep ca să poată
intra ucenic la un meşter bun. E la Gindast.
— Da? Şi se descurcă bine?
— Nu i-a fost uşor să se înveţe cu viaţa din oraş, am scăldat-o, deşi, pe toţi zeii,
tare mai aveam chef s-o mint, să-i spun că era cel mai bun! Dar cred că începe să
facă faţă.
— Ar trebui să trec să-l văd. Gindast e unul dintre marii mei admiratori. Lui Hap n-
o să-i strice dac-o să m-arăt interesată de el.
Se încredea în faima şi în importanţa ei cu atâta nevinovăţie încât nu i-o puteai lua
în nume de rău. A amuţit brusc, apoi a întrebat, ca şi cum ideea ar fi surprins-o:
— Băiatul nu mai e supărat pe mine, nu-i aşa?
Rănea cu atâta uşurinţă; şi se aştepta, probabil, să fie iertată la fel de uşor. Poate
că menestrelii erau blestemaţi să facă rău cu vorbele lor. Văzând că şovăiam, a
adăugat.
— Tot supărat e, nu?
— N-am idee, m-am grăbit să-i răspund. I-ai rănit sentimentele destul de adânc.
Dar a avut atât de multe pe cap, ca şi mine, de altfel. N-am mai discutat despre
asta.
— Ei, atunci cred că trebuie să repar ce-am stricat. Dac-o să am prilejul, o să-l
răpesc într-o după-amiază. Ştiu că Gindast nu va avea nimic împotrivă. O să-l duc
undeva unde se mănâncă bine şi-o să-i arăt părţi din Buckkeep pe care un ucenic
nu are cum să le vadă. Nu te încrunta astfel. Hap nu e decât un băieţandru; o să-i
netezesc repede penele zburlite. Iar acum trebuie să mă grăbesc, chiar aşa cum
spuneai, Fitz. Mă bucur că, între noi doi, lucrurile stau mai bine. Mi-ai lipsit.
— Şi tu mie, am răspuns, lăsând baltă orice încercare de a fi sincer.
M-am întrebat cum avea să-i primească Hap invitaţia şi dacă Starling avea să-şi
dea vreodată seama că el crescuse şi se schimbase. De fapt, aş fi vrut să-l lase pur
şi simplu în pace, dar nu ştiam cum să i-o cer fără s-o ofensez iar. Chade voia s-o
ştie binevoitoare faţă de mine, asta era limpede. Aveam să-l încolţesc mai târziu cu
întrebările, ca să aflu de ce. Deocamdată am ajutat-o să se salte în şa şi i-am zâmbit
când s-a uitat în jos. Şi când mi-a răspuns zâmbindu-mi la rândul ei, mi-am dat
seama că, da, îmi lipsise. Şi că preferam să-mi surâdă în loc să mustească de furie
împotriva mea. Şi pe urmă ea aproape c-a stricat totul când a spus, cu zâmbetul
preschimbându-i-se în rânjet:
— Acum spune-mi adevărul, dând uitării veninul din ultima mea insultă. Lordului
Auriu îi plac băieţii în locul fetelor? De-aia le e atât de greu doamnelor nobile să-i
cucerească inima?
Am izbutit să-mi păstrez zâmbetul la locul lui.
— Din câte ştiu eu, preferă să doarmă singur. Pentru că l-am văzut flirtând de atât
de multe ori, dar n-a trebuit niciodată să scot pe nimeni din aşternutul lui în
dimineaţa următoare. Am şovăit, apoi am adăugat, aproape în şoaptă, detestându-
mă pentru asta: Bănuiesc că e foarte, foarte discret. Nu-i sunt decât gardă de corp,
Starling. Nu te poţi aştepta să-i ştiu toate secretele.
— Oh, a spus, evident dezamăgită fiindcă nu eram în stare să bârfesc.
Menestrelii sunt mereu avizi de scandaluri. Ea însăşi îmi spusese adesea că la cele
mai frumoase cântece ajungi urmărind un zvon până la capăt. Am crezut că avea
să plece, dar m-a surprins din nou.
— Bine, atunci. Dar tu, în ultima vreme?
Am oftat din greu.
— Urmez pilda stăpânului meu. Dorm singur, mulţumesc.
— Nu eşti nevoit, a strecurat, arcuindu-şi o sprânceană.
— Starling!
— Oh, bine, a râs ea, şi am văzut că, într-un mod bizar, răspunsul meu o liniştise.
Nu o înlocuisem. Şi, refuzând-o, mă obligam să rămân în continuare singur. Am
bănuit că asta i-a făcut plăcere. Mi-a trimis un sărut pe vârful degetelor şi a plecat.
Am clătinat din cap privind în urma ei şi am reînceput să cobor dealul, înaintând cu
greu pe panta îngheţată.
Peste numai câteva minute, Civil Bresinga a trecut pe lângă mine, îndreptându-se
spre oraş în goană, deşi drumul era abrupt şi plin de zăpadă. Nu şi-a încetinit calul
şi abia dacă mi-a aruncat o privire. Mă îndoiesc că m-a recunoscut sau că, dacă m-
a recunoscut, mi-a dat vreo importanţă. Dar călărea fără mănuşi, cu capul
descoperit şi cu mantia fluturându-i în urmă, ca şi cum ar fi plecat din castel în mare
grabă. Oare avea vreo legătură cu refuzul prinţului de a-l însoţi în afara zidurilor în
dimineaţa aceea? Trebuia să dea cuiva de ştire că planul dăduse greş? Am înjurat
în sinea mea şi mi-am iuţit paşii în urma lui prin zăpadă, dar dispăruse deja.
M-am oprit cu răsuflarea tăiată, gâfâind. Linişteşte-te, m-am sfătuit. Linişteşte-te.
N-aveam de unde şti ce era cu Civil. Trebuia să rămân la primul meu plan, să încerc
să dau de urma lui Laudwine. Bănuiam că astfel aveam să aflu şi unde se dusese
tânărul Bresinga.
Odată ajuns în oraş, m-am oprit mai întâi în piaţă. Am cumpărat o eşarfă roşie şi un
cuţit rezistent, de purtat la centură, şi între timp am întrebat, pe ici, pe colo, de unde
aş fi putut cumpăra carne proaspătă de capră, pentru un fel de mâncare jamaillian
de care i se făcuse brusc poftă stăpânului meu. Am fost îndrumat în mai multe
locuri, dar mai ales către stânele de capre de pe dealuri din afara oraşului. În
Buckkeep nu erau decât două turme, şi numai una se afla în apropierea Străzii
Fierarilor.
Ziua scurtă, de iarnă, era pe sfârşite când m-am îndreptat într-acolo. Lăsarea
întunericului mă avantaja. Crescătorul de capre care-mi fusese recomandat avea
numai câteva animale şi le ţinea pentru lapte, nu pentru carne. I-am găsit casa mai
degrabă după miros decât după indicaţiile primite. În lumina săracă a amurgului, m-
am apropiat fără zgomot. Pe o fereastră am zărit o familie cu trei copii mici, retrasă
înăuntru la căderea serii. În spatele casei lor era un staul cu o duzină de capre.
Brânza stătea înşirată pe grinzi. Cea mai periculoasă creatură din împrejurimi era
un ţap bătrân, morocănos, cu ochi galbeni, răi. M-am îndepărtat tot în tăcere,
întrebându-mă dacă nu cumva mă înşelasem. Poate că sunetele din amintirile
împărtăşite de Thick prin Meşteşug n-aveau nicio legătură cu locul unde se afla
Laudwine în acel moment. Poate fusese vorba de un simplu loc de întâlnire, nu de
locuinţa şefului Pestriţilor.
Fără să fac mai mult zgomot decât o nălucă, am tras cu ochiul în alte trei case din
vecini, unde n-am văzut decât familii care se pregăteau de cină şi de culcare. Între
un gard părăsit şi următoarea casă, am dat de calul lui Civil. Era priponit, încă
înşeuat şi cu aburi înălţându-i-se din trupul încins. Fusese legat acolo ca să sară în
ochi cât mai puţin? Dacă mă apropiam de ascunzătoarea lui Laudwine, locul era
păzit cu siguranţă de oameni cu Har şi de animalele lor. Era posibil să-mi fi simţit
deja prezenţa. La gândul ăsta, am devenit conştient că-mi transpirase brusc
spatele. Iar în clipa următoare am ştiut că nu puteam face nimic ca să schimb
situaţia. M-am apropiat tiptil, străduindu-mă să-mi înăbuş zgomotul paşilor mergând
prin zăpada moale dintre clădiri. În timp ce mă ghemuiam acolo, am auzit, din
stradă, un cal care se apropia. În oraşul Buckkeep sunt puţini cai de călărie. Străzile
abrupte, pietruite cu bolovani, nu sunt potrivite pentru ei şi cheltuieşti prea mult
ţinându-i într-un loc unde nu-ţi sunt de fapt de niciun folos. Judecând după tropotul
copitelor, era un animal mare, masiv. Zgomotul a încetat în faţa casei. Am auzit uşa
deschizându-se aproape în aceeaşi clipă. Cineva a ieşit pe verandă cu paşi grei şi
l-a întâmpinat pe călăreţ spunând:
— Nu e vina mea. Nu ştiu de ce-a venit aici şi mie nu vrea să-mi spună nimic. Zice
că nu vorbeşte decât cu tine.
Cunoşteam vocea din amintirile lui Thick. Era primul bărbat la care fusese adus.
— Mă ocup eu, Padget.
Glasul lui Laudwine. Pe un ton care a pus capăt oricărei încercări de a i se oferi
explicaţii. L-am auzit descălecând. M-am ghemuit, ascunzându-mă mai bine după
calul lui Civil.
— Hammer, du-te cu el, i-a spus Laudwine armăsarului său, şi am văzut o umbră
trecând când un bărbat robust l-a condus pe tovarăşul de Har al şefului către gura
aleii şi spre grajdul dărăpănat.
L-am recunoscut dintr-o singură privire. Îl văzusem prima oară călărind alături de
Laudwine. Şeful Pestriţilor a intrat în casă trântind uşa în urma lui. Câteva clipe mai
târziu, Padget a terminat cu calul, s-a întors şi a intrat la rândul său.
Casa era bine construită, cu toate crăpăturile din pereţi perfect astupate şi cu
obloanele lăsate bine închise, ca să nu pătrundă frigul nopţii. Nu vedeam ce se
petrecea înăuntru, însă sunetul vocilor ridicate ajungea până la mine. Dar nu
desluşeam cuvintele. M-am ghemuit în întunericul des dintre clădiri şi mi-am lipit
urechea de perete. Am ascultat.
— Cum ai putut fi atât de idiot încât să vii aici? Ţi s-a spus să nu cobori niciodată în
oraş ca să mă cauţi şi să nu încerci să iei legătura cu noi în niciun fel.
Furia îngroşa glasul lui Laudwine.
— Am venit să-ţi spun că înţelegerea noastră a luat sfârşit.
Am avut impresia că recunoşteam vocea lui Civil, dar spaima i-o făcea mai
stridentă.
— Aşa crezi tu?
Din nou Laudwine şi, când i-am simţit ameninţarea din glas, mi s-a zbârlit părul de
pe ceafă.
Civil a răspuns cu voce scăzută. Probabil sfidător, fiindcă Laudwine a râs.
— Ei bine, te înşeli. Eu sunt cel care o să-ţi spună când ia sfârşit înţelegerea
noastră. Iar asta se va întâmpla când nu-mi vei mai fi de folos. Şi o să ştii că nu-mi
mai eşti de folos fiindcă în ziua aia o să mori. Înţelegi ce vreau să spun, Civil
Bresinga? Fii folositor, băiete. De dragul mamei tale, dacă nu de al tău. Ce noutăţi
picante ai pentru mine?
— De dragul mamei mele, pentru tine n-am nimic. Nici n-o să mai am vreodată.
Vocea lui Civil tremura de spaimă şi de înverşunare.
După cum îmi aminteam foarte bine, Laudwine nu umbla cu ocolişuri. Şi părea să fi
învăţat să-şi folosească foarte bine mâna stângă. Am auzit trupul lui Civil izbindu-
se de perete. O clipă mai târziu, Laudwine a adăugat:
— Şi de ce, băiete?
N-a primit niciun răspuns. M-am întrebat dacă-l omorâse pe tânăr cu o singură
lovitură.
— Ridică-l, i-a poruncit cuiva.
Am auzit cum era târât un scaun pe podea, probabil pentru Civil. Laudwine a vorbit
din nou după o clipă.
— Te-am întrebat ceva, băiete. De ce mă trădezi pe neaşteptate?
Vocea lui Civil era înăbuşită. Probabil fusese lovit peste gură sau în falcă.
— Nu te trădez. Nu-ţi datorez nimic.
— Nu? a râs Laudwine. Mama ta e încă în viaţă. Nu-mi eşti dator pentru asta? Tu
eşti încă în viaţă. Nu mi-e ea datoare pentru asta? Nu fi prost, flăcăule. Crezi în
făgăduielile mincinoase ale reginei din munţi? Crezi că vrea să ne asculte, să
îmbunătăţească lucrurile pentru noi? Pfui! Vrea să ne momească, cum momeşti
şobolanii cu grăunţe otrăvite. Crezi că eu sunt o ameninţare pentru voi, că aş putea
pune capăt vieţilor voastre trădându-vă? Chiar aş putea. Dar numai dacă mă trădezi
tu mai întâi. Acum te ţin în palmă şi te apăr. Duc tratative într-un mod mult mai
rezonabil decât unii dintre Pestriţii care mă urmează. Fii recunoscător că-i ţin în
frâu. Şi termină cu prostiile. Noi doi avem prea multe în comun ca să ne opunem
unul altuia.
A schimbat tonul şi a întrebat prieteneşte:
— Oricum, de la ce a pornit toată povestea asta?
Civil a şuierat o învinuire pe care n-am auzit-o.
Laudwine a râs.
— Aşa deci. E femeie, băiete, şi e una de-ale noastre. Ştiu că unui flăcău îi vine
greu să se gândească la propria lui mamă ca la o femeie, dar femeie e, şi e
atrăgătoare. Ar trebui s-o ia drept compliment şi ca o reîmprospătare a memoriei. A
trăit prea mult departe de noi, negând ceea ce era, întovărăşindu-se cu „nobilii”, de
parcă ei sau ea ar fi mai buni decât noi. Se închide cercul, Bresinga. Consideraţi-
vă norocoşi fiindcă vă primim iarăşi în rândurile noastre. Fiindcă după ce vom
ajunge la putere, toţi cei cu Sânge Străvechi care s-au lepădat de magia lor și le-
au întors spatele fraţilor lor sau chiar i-au trădat împuţiţilor de Farseeri… vor muri
cu toţii. În Arena Regelui lor, exact aşa cum a ucis Regal atât de mulţi de-ai noştri.
Şi pentru ce? De ce-au pierit în arenele alea atât de mulţi dintre părinţii noştri
împreună cu animalele lor? Ca să fie găsit un trădător cu Har, unul care să-l
doboare pe Bastardul cu Har pentru el. A sosit şi răs-sosit timpul ca Farseerii să
plătească pentru asta.
Şi, cu urechea lipită de lemnul rece, ghemuit în frigul tot mai puternic şi în întunericul
tot mai gros al nopţii, mi-am recunoscut în oase un rău familiar. Trecutul Casei
Farseer se reîntorcea încă o dată să ne bântuie. Pentru că Laudwine spusese
adevărul. Regal mă urâse atât de mult şi se temuse de mine într-o asemenea
măsură, încât se gândise că nu mă putea ucide decât cu ajutorul cuiva înzestrat cu
Har. Mulţi bărbaţi şi femei muriseră torturaţi de el până când găsise unul care să
vâneze Sângele Străvechi. Săgeata acelui om mă lăsase cu cicatricea dureroasă
din mijlocul spatelui.
Însă faptele de care-l considerasem întotdeauna vinovat numai pe Regal erau puse
acum pe seama întregii familii.
Civil a răspuns cu voce înceată, dar clară.
— Ea n-o ia drept „compliment”, ci drept insultă şi atac mârşav. M-ai silit să rămân
în castelul Buckkeep, să spionez pentru tine, lăsând-o singură şi vulnerabilă. I-ai
alungat de lângă ea pe toţi servitorii de încredere şi pe toţi prietenii adevăraţi pe
care i-a avut vreodată. Şi acum oamenii tăi au dezonorat-o, totul în numele
redobândirii moştenirii voastre de Pestriţi. Ei bine, mama n-o vrea, şi n-o vreau nici
eu. Dacă asta înţelegeţi voi prin frăţia celor cu Sânge Străvechi, prefer să nu fac
parte din ea.
Laudwine i-a răspuns cu voce aproape leneşă.
— Ei, băiete, tu sau eşti prost, sau nu asculţi ce-ţi spun. Răspunde-mi la o singură
întrebare. Ce eşti dacă nu te numeri printre noi?
— Sunt liber, a mârâit Civil.
— Greşit. Eşti mort. Ucide-l, Padget.
Era un bluf. De asta eram sigur, dar eram sigur şi că tânărul Bresinga avea să-i ia
în serios. Voiau să-l terorizeze, ca să li se supună iarăşi. Iar eu n-aveam niciun
motiv convingător ca să-l apăr, indiferent dacă se mulţumeau să-l bată sau îl
omorau. Poate în afară de faptul că nu era decât un băieţandru, silit de împrejurări
să se supună unei voinţe străine şi încolţit. Am simţit un sloi de gheaţă în pântec şi
am scrâşnit din dinţi, aşteptând ce avea să i se întâmple.
Pe urmă, năvala violentă a Meşteşugului lui Dutiful a fost cât pe ce să mă trântească
în genunchi.
Găseşte-l pe Civil Bresinga. E în mare pericol. Te rog, Tom, du-te acum. Cred c-a
coborât în oraş.
Prinţul îşi trimitea rugămintea care nu suferea amânare ca pe un potop. Eram vag
conştient că, undeva, uimirea oprise muzica lui Thick.
Mi-am revenit şi am trimis un gând drept răspuns.
— Nu sunt departe de el. E în pericol, dar nu într-unul atât de mare cum crezi. De
unde ai ştiut?
Asupra mea s-a revărsat un gând încărcat de o suferinţă cumplită strivindu-mi
creierul.
Mi-a spus motanul lui. Civil mi l-a adus legat într-un sac şi m-a rugat să-l ţin în odaia
mea şi să nu-l las să iasă, indiferent ce s-ar întâmpla. Asta e favoarea pe care mi-
o ceruse. A spus că are ceva de făcut, într-un loc unde nu poate lua motanul. Tom,
nu mai sta pe gânduri. Motanul spune că pericolul e real, cât se poate de real. Îl vor
ucide.
O să-l apăr, am făgăduit, apoi mi-am înălţat brusc zidurile Meşteşugului, lăsându-l
pe Dutiful pe dinafară. O secundă mai târziu, alergam ocolind casa mică. E ciudat
cum ajungi, cât ai clipi, să vezi lucrurile cu totul altfel. Civil stârnise confruntarea
aşteptându-se să moară. O plănuise. Îşi lăsase tovarăşul de Har la Dutiful ca să
salveze viaţa micii feline, căci se temuse să nu între în luptă în ajutorul lui. Îmi
ţineam sabia urâtă în mână când am deschis uşa casei cu o lovitură de umăr. Un
bărbat a căzut, cu măruntaiele revărsându-i-se printre degete. Nu era înarmat şi nu
mă ameninţase, îmi stătuse pur şi simplu în drum. Mi-am ridicat o stavilă în calea
ecourilor durerii lui şi am dat buzna în odaie.
Mi-am dat seama dintr-o singură privire că tânărul nobil avusese dreptate.
Laudwine stătea la masă, cu un pahar de vin în faţă, uitându-se cum îl strangula
Padget. Care părea să-şi savureze fapta. Era destul de puternic ca să pună imediat
capăt vieţii băiatului, dacă ar fi vrut s-o facă. În schimb, îl prinsese de gât din spate,
săltându-l de la pământ şi lăsându-l să-şi agite picioarele în timp ce-l sugruma
încetul cu încetul. Faţa lui Civil era de un roşu strălucitor şi unghiile i se înfigeau
zadarnic în pielea hainei de pe braţele lui Padget. Un câine mic, o corcitură cu păr
scut, nesuferită şi războinică, ţopăia în jurul lor cu veselie, muşcându-i pe Civil de
picioarele care i se bălăngăneau. Scena a trezit în mine furia luptătorului şi am văzut
roşu în faţa ochilor. Mi-am simţit imediat pieptul umflându-se şi mi-am auzit bătăile
inimii ca pe tot atâtea tunete. Orice altceva mi-a dispărut din minte. Aveam să-i
omor pe amândoi.
Când am năvălit înăuntru, Laudwine privea spectacolul sprijinindu-se destins de
spătarul scaunului.
— Termină-l, i-a poruncit scurt lui Padget, fără nicio urmă de panică în glas, şi s-a
ridicat în picioare trăgându-şi din teacă sabia scurtă, totul dintr-o singură mişcare
lină.
Pe urmă m-a recunoscut şi s-a schimbat la faţă. Cu coada ochiului, am văzut
degetele lui Padget adâncindu-se în gâtul băiatului.
Puteam să parez lovitura sabiei lui Laudwine sau să salvez viaţa lui Civil, dar nu şi
una, şi alta. Masa era între tânărul nobil şi mine. După un pas în fugă, am sărit şi
m-am oprit pe tăblia ei, sprijinit într-un genunchi. Mi-am avântat lama însângerată
pe lângă Civil şi am împlântat-o în pieptul lui Padget. În acelaşi timp, am simţit
muşcătura sabiei lui Laudwine. Mi-a pătruns în muşchii din partea stângă a spatelui,
între şold şi coapse. Am ţipat şi m-am rostogolit, îndepărtându-mă de ea, şi lama
mi-a sfâşiat carnea. Am contraatacat, dar lovitura mea n-a avut forţă. M-am clătinat
şi am căzut de pe masă, cu piciorul drept îndoindu-se sub mine. A fost un noroc,
fiindcă următoarea lovitură a lui Laudwine, ţintită sus, nu m-a nimerit. Am tras aer
în piept.
— Fugi! i-am strigat lui Civil cu voce stridentă.
Când Padget îşi dusese mâinile la piept şi îi dăduse drumul, băiatul se prăvălise
grămadă pe podea, de parcă n-ar fi avut oase. Era încă întins acolo, ţinându-se de
gât, şi respira şuierat, încercând cu disperare să-şi umple plămânii. Padget căzuse
în genunchi, apăsându-şi degetele peste şuvoiul de sânge roşu aprins care-i izvora
din piept, în timp ce micul animal cu care-şi împărţea Harul scheuna foindu-se
înnebunit în jurul lui.
L-am văzut pe Laudwine deasupra mea, ocolind masa cu sabia în mâna stângă. M-
am rostogolit sub tăblie, ţipând când rana a atins podeaua. Odată ajuns în partea
opusă, m-am săltat în patru labe şi apoi în picioare. Masa se afla între noi, însă
Laudwine era înalt şi, în mâna lui, chiar şi o sabie scurtă putea ajunge destul de
departe. M-am ferit de prima lovitură a lamei aplecându-mă.
— O să te ucid, bastard trădător, mi-a făgăduit, cu o mulţumire sălbatică.
Cuvintele lui au trezit lupul din mine. Durerea nu mi-a dispărut; şi-a pierdut pur şi
simplu importanţa. Întâi omoară; rănile ţi le lingi pe urmă. Şi mârâie arătându-ţi mai
bine colţii.
— Eu n-o să te ucid, am dat de ştire, cu voce prietenoasă. O să-ţi tai şi mâna
cealaltă şi-o să te las în viaţă.
Groaza care i-a licărit o clipă în ochi mi-a spus că vorbele mele îl înfricoşaseră până
în măduva oaselor. Am prins masa de-o margine pe care-am săltat-o în sus, apoi
am împins-o spre el. A dat înapoi şi s-a împiedicat, poate de Padget, sau poate de
câinele lui care scheuna. Ar fi putut să dea drumul sabiei, să se proptească în mână,
oprindu-şi căderea. Dar a continuat prosteşte s-o ţină strâns în vreme ce se
prăbuşea. Am profitat şi am împins masa, astfel încât să-i prindă picioarele sub ea.
Căzut pe spate peste Padget, şi-a rotit sabia spre mine, dar loviturii i-a lipsit forţa.
M-am ferit şi am izbutit să evit lama şi când a făcut cale-ntoarsă, apoi am sărit pe
masă şi l-am ţintuit cu ea de podea. Mi-am prins sabia cu amândouă mâinile şi i-
am înfipt-o în piept. A ţipat şi am auzit urletul de luptă al calului ca pe un ecou. Sabia
a alunecat şi s-a răsucit când m-am lăsat pe ea cu toată greutatea, i s-a strecurat
printre coaste şi i s-a împlântat în organele vitale. Încă mai ţipa, aşa că am scos-o
şi l-am înjunghiat iarăşi. De data asta în gât.
De-afară, din stradă, am auzit strigăte omeneşti, apoi ceva ca un tunet îndepărtat.
Un cal necheza cu furie.
— Animalul ăsta a înnebunit! a zbierat cineva. Chemaţi Garda Oraşului!
Judecând după zgomote, mi-am dat seama că armăsarul lui Laudwine izbea cu
copitele în peretele grajdului încercând să scape şi să-i vină în ajutor. El se stingea
pe podea, cu inima încă pompându-i sângele afară din gât, cu ochii încă plini de
furie şi spaimă. Mintea mi s-a limpezit brusc. M-am întors spre Civil.
— N-am timp să te-ajut. Ridică şi ieşi prin spate. Fereşte-te de gardă şi întoarce-te
la castel. Povesteşte-i lui Dutiful totul. Totul, ai priceput?
Băiatul se uita cu ochi mari, din care şiroiau lacrimi, dar n-aş fi putut spune dacă
motivul erau spaima, şocul sau strangularea de care abia scăpase. Corcitura
pipernicită a lui Padget s-a luat după mine când m-am îndreptat spre uşă. Mi-am
împietrit inima, m-am răsucit şi am strivit-o cu o lovitură de picior. A scheunat subţire
şi n-a mai mişcat. Oare murise şi Padget în aceeaşi clipă? Nu eram sigur. Dar când
am ieşit în stradă clătinându-mă, am văzut calul de luptă al lui Laudwine zguduind
grajdul care-l ţinea captiv. De cealaltă parte a străzii înguste, copiii crescătorului de
capre priveau cu ochi holbaţi, îngrămădiţi în cadrul uşii deschise. Uriaşele copite
potcovite ale calului furios spărseseră scândurile. Şubrezise mai tare grajdul vechi,
care se înclinase, şi îi era mai greu să scape trecând prin peretele strâmb.
Însă nu era un simplu cal. Nu mai era. Cu Harul, simţeam în el ceva care mă
năucea, aveam senzaţia că omul şi armăsarul împărţeau un singur trup. Am văzut
animalul retrăgându-se din faţa spărturii pe care-o făcuse şi cântărind deodată
situaţia cu inteligenţă omenească. Nu-i puteam lăsa timp să găsească o cale de
scăpare. N-am dat nicio atenţie mulţimii de gură cască adunate şi am luat-o la fugă
spre cal, scoţând strigăte nearticulate. Calul a încercat să se cabreze ca să poată
lovi cu ucigătoarele sale copite din faţă, însă grajdul era scund, nu fusese construit
pentru un animal atât de mare. N-a izbutit decât să-şi dezvăluie pieptul, iar eu mi-
am proptit mânerul sabiei în propriul piept şi am înfipt-o într-al lui cât de adânc a
fost cu putinţă.
Armăsarul a urlat şi valul de furie purtată de Har şi de ură mi-a spart zidurile şi m-a
izbit. Am fost azvârlit înapoi, şi sabia mi-a rămas înţepenită în pieptul lui. S-a repezit
către pereţii crăpaţi, zbierându-şi furia. Ştiam că, dacă n-ar fi fost închis în grajd ca-
n cuşcă, m-ar fi ucis înainte de a muri. În cele din urmă s-a prăbuşit, cu sângele
ţâşnindu-i din bot şi din nări, când a sosit Garda Oraşului. Cu torţe pâlpâind în bătaia
vântului din noaptea de iarnă şi aruncând umbre năucitoare, ce săreau peste mine
ca nişte lupi jucăuşi.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat sergentul şi, după ce ne-am recunoscut unul pe
altul, a mârâit: E a doua oară când faci scandal pe străzile mele. Nu-mi place.
Am încercat să mă gândesc la o explicaţie, dar piciorul drept s-a îndoit brusc sub
mine. Am căzut în zăpada răscolită.
— Înăuntru sunt doi morţi! a strigat cineva.
Mi-am întors capul şi am văzut o fată în uniforma gărzii ieşind din casa lui Laudwine
albă ca varul la faţă. Am clipit şi mi-am încordat vederea încercând să străpung
întunericul de pe stradă. Calul lui Civil dispăruse. Fie fugise, fie băiatul izbutise să
scape. Am încercat să mă mişc şi am devenit brusc conştient de umezeala fierbinte
care mi se prelingea de sub coaste. Mi-am apăsat mâinile pe rană.
Sergentul s-a răstit la mine.
— Ridică-te!
— Nu pot, am izbutit să spun gâfâind. Am întins palmele, ca să-i arăt sângele de
pe ele. Sunt rănit.
A scuturat din cap cu ciudă şi cu furie şi am ştiut că tânjea să-mi facă o rană în plus.
Era din soiul oamenilor pentru care datoria e o problemă personală.
— Ce s-a întâmplat aici?
Am încercat să-mi trag răsuflarea şi l-am binecuvântat pe fiul crescătorului de capre,
care-a ieşit în fugă, desculţ, strigând tulburat că bidiviul înnebunise, că încercase
să scape din grajd lovind în pereţi cu copitele şi că apoi ieşisem eu şi-l omorâsem.
Sub spatele meu, zăpada se uda şi se încălzea şi simţeam cum mi se închidea
noaptea în jur, îngustându-mi vederea.
Tom?
Meşteşugul prinţului se infiltra cu frenezie prin zidurile mele năruite.
Tom, eşti rănit?
Pleacă!
Sergentul s-a aplecat asupra mea:
— Ce s-a întâmplat aici?
Nu eram în stare să mă gândesc la o minciună. Am spus adevărul.
— Calul a-nnebunit. Am fost nevoit să-l omor.
— Da, asta ştim. Dar ce s-a întâmplat cu oamenii din casă?
Tom? Eşti rănit?
Am încercat să mă folosesc de Meşteşug ca să-i răspund prinţului, dar durerea mă
străbătea acum zvâcnind în valuri. M-am străduit să mă îndepărtez de ea, dar era
foarte puternică şi m-a ţintuit de strada plină de zăpadă. În jurul nostru se aduna tot
mai multă lume. Am privit cercetător chipurile, căutând zadarnic pe cineva care ar
fi putut să mă ajute. Se holbau pur şi simplu cu toţii, cu gurile căscate şi ochii cât
cepele, arătând cu degetul şi strigându-şi explicaţiile unii altora. Pe urmă am
întrezărit o faţă pe care o cunoşteam. Preţ de o singură clipă, s-a aplecat,
apropiindu-se de mine, şi mi s-a părut că-i desluşesc în privire o îngrijorare sinceră.
Henja, servitoarea Narcescăi, mă privea încruntată. Pe urmă, când ni s-au întâlnit
ochii, mi-a întors brusc spatele şi s-a pierdut în mulţime.
Spune-i lui Chade! Henja e încă aici, e în oraşul Buckkeep.
Pentru o clipă, am ştiut ce mare importanţă avea asta. Era esenţial să afle Chade.
Apoi s-a revărsat durerea, alungându-mi orice altă grijă. Muream.
Opreşte. Fă să se oprească. Strici muzica.
Nefericirea lui Thick mă izbea cum izbesc valurile plaja.
— Răspunde-mi!
Minciunile dispăruseră, dispăruse şi adevărul. M-am uitat în sus, la sergent, şi am
încercat să vorbesc. Şi pe urmă am prins să alunec, mă îndepărtam de ei alunecând
în întuneric.
Stai de veghe, Ochi Întunecaţi! l-am implorat, dar nu mi-a răspuns nimeni, iar în
preajma mea nu era niciun lup.

Capitalul XX
COTERIA
Oamenii din cele Şase Ducate au fost întotdeauna independenţi din fire. Simplul
fapt că regatul rămâne împărţit în şase regiuni separate, toate loiale monarhiei
Farseer, dar conduse de propria lor nobilime, vorbeşte despre acest spirit autonom.
Fiecare ducat reprezintă un teritoriu anexat, de obicei cucerit într-un război. De
multe ori, cuceritorul Farseer a fost destul de înţelept ca să lase o parte a nobilimii
locale să diriguiască în continuare. Aşa au stat lucrurile mai ales în Farrow şi Beans.
Unul dintre avantajele acestui sistem de guvernare e faptul că, în fiecare ducat,
legile sunt adaptate la situaţia particulară existentă şi ţin cont de obiceiurile vechi
ale locuitorilor. O ilustrare a acestei concesii făcute guvernării locale e faptul că
oraşele mari şi cetăţile nu numai că îşi au propriile gărzi care menţin ordinea, dar le
şi plătesc din bani obţinuţi dintr-un sistem de taxe asupra negoţului şi din amenzile
plătite, ca pedeapsă, de oricine încalcă legea.
Fedwren, guvernarea celor Şase Ducate

Tom.
Tom.
Tom.
La început nu m-a deranjat. Eram într-un hău atât de adânc, încât nici marea însăşi
nu putea ajunge până la mine. Totul era beznă şi, atâta timp cât stăteam nemişcat,
durerea n-avea cum să mă găsească. Pe urmă cuvântul s-a furişat, încetul cu
încetul, a înaintat până când mintea mea n-a mai putut nu-l ia în seamă. Era ca un
ciocan, mă izbea în ţeastă cu zgomot surd.
Nu Tom, am spus iritat. Pleacă.
Nu Tom?
Şi interesul avid din gândul lui Dutiful m-a adus la hotarul treziei. Mi-am înălţat din
reflex zidurile, apărându-mă de curiozitatea lui. O clipă mai târziu, o senzaţie din
cale-afară de neplăcută mi-a secătuit în întregime voinţa şi puterea de a mă folosi
de Meşteşug. Eram întins pe burtă, pe ceva care părea să fie o saltea de paie. Nu
era umplută cu destul de multe ca să-şi merite numele. Răceala pardoselii de piatră
pătrundea prin ea. Aveam tot trupul ţeapăn şi rece, în afară de şale. Care mă
ardeau. Când am încercat să mă mişc, durerea a fost cruntă. Am gemut slab şi am
auzit paşi târşiţi.
— Te-ai trezit?
Mi-am mişcat vag mâna şi am întredeschis ochii. Chiar şi lumina slabă părea să mi-
i agreseze. M-am uitat la bărbatul de deasupra mea. Scund, cu haine murdare, cu
o hălăciugă de păr în jurul feţei, se holba la mine. Cu nasul şi obrajii roşii ai unui
beţiv înveterat.
— Vindecătorul te-a cusut. A zis să-ţi spun să nu te mişti mai mult decât e nevoie.
Am mormăit în semn că înţelesesem, iar el a rânjit.
— Nici nu era nevoie să-ţi spun, nu?
Am mormăit din nou. Acum, când eram treaz de-a binelea, durerea se făcea simţită
în totalitate. M-am întrebat care îmi era adevărata situaţie, dar aveam gura prea
uscată ca să pot vorbi. Bărbatul vorbăreţ părea binevoitor; ar fi putut fi ajutorul
vindecătorului?
Mi-am mişcat buzele şi, îndată ce am putut, am respirat adânc şi am murmurat:
— Apă?
— Să văd ce pot face, a răspuns.
S-a dus la uşă. Eu l-am urmărit cu privirea. Şi am observat că ferestruica uşii era
zăbrelită. A strigat prin ea:
— Hei! Rănitul s-a trezit. Vrea apă!
Dacă i-a răspuns cineva, eu n-am auzit. S-a întors la mine şi s-a aşezat pe un
taburet de lângă salteaua mea. Încetul cu încetul, izbuteam să văd tot mai clar ceea
ce mă înconjura. Pereţi de piatră. Un ţucal într-un colţ. Paie împrăştiate pe podea.
Aha. Prietenul meu îmi era tovarăş de celulă. Înainte de a izbuti să merg cu gândul
mai departe, a reînceput să vorbească:
— Ei, ai omorât trei bărbaţi şi un cal, eh? Frumoasă luptă, pun prinsoare. Aş vrea
s-o fi văzut. Şi eu m-am încăierat azi-noapte. Dar n-am omorât pe nimeni. M-am
luat la bătaie cu un slăbănog înalt, tot numai cicatrice, parc-ar fi fost ciupit de vărsat.
N-a fost vina mea. Vorbeam, poate, ceva cam prea tare, şi ştii ce mi-a spus? „Tacă-
ţi fleanca! E întotdeauna cel mai bun sfat pentru unul de teapa ta, care trăncăneşte
şi crede că dă explicaţii, dar încurcă rău lucrurile. Ar trebui să-şi lase prietenii să
vorbească.” Pe urmă m-a pocnit, şi l-am pocnit şi eu. Şi a venit garda şi m-a arestat,
şi iată-mă aici, în acelaşi rahat ca tine.
Am izbutit să dau din cap, în semn că-i înţelesesem mesajul. Era unul dintre
ciripitorii lui Chade. Chade voia să-mi ţin gura şi să aştept. M-am întrebat dacă ştia
cât de grav rănit eram. M-am întrebat dacă tânărul Civil se întorsese la castel. Pe
urmă mi-am dat seama că puteam primi răspunsuri. Mi-am lăsat ochii să se închidă,
mi-am adunat slabele puteri şi am trimis un gând firav în afară.
Dutiful?
Tom! Eşti bine?
Meşteşugul lui mi se contura în minte tremurător, aidoma cuvintelor scrise cu
cerneală pe hârtie udă. Mesajul fugea şi pălea chiar în clipa când încercam să-l
pricep.
M-am străduit să-mi umplu plămânii cu aer şi să mi-adun gândurile. Durerea mă
străpungea până-n măduva oaselor. Am respirat mai puţin adânc şi m-am întins
spre el, şovăielnic.
Nu. Laudwine m-a înjunghiat în spate şi sunt la închisoare. I-am omorât, pe el şi pe
un oarecare Padget. Şi mai e ceva, e important. Spune-i lui Chade că am văzut-o
pe Henja în mulţime. E încă în oraş.
Da, ştie. L-am înştiinţat. A fost ultimul lucru pe care mi l-ai spus prin Meşteşug. De
ce e important?
Nu i-am luat întrebarea în seamă. Nu ştiam răspunsul şi îmi aveam propriile
întrebări, mai urgente.
Ce se petrece? De ce sunt încă aici? Civil s-a întors la voi?
Da, da, s-a întors. Acum ascultă-mă şi nu mă întrerupe. I-am simţit surescitarea şi
spaima zăngănind. Meşteşugul îi răpăia în minte ca potcoavele pe bolovani. Ştiam
că se temea să nu leşin din nou. Chade zice: „Să nu spui nimic.” Născoceşte el o
explicaţie pentru tot ce-ai făcut. Toată lumea vorbeşte despre asta, oraşul şi castelul
zumzăie ca un stup. Dacă în Buckkeep s-a mai săvârşit vreodată o crimă triplă, de-
atunci au trecut foarte mulţi ani, şi asta se simte în bârfele şi zvonurile de-acum. Te-
au văzut atât de mulţi oameni omorând calul, încât o să fie imposibil să spunem că
pe Laudwine şi pe oamenii lui nu i-ai ucis tu. Aşa că Chade caută acum ceva care
să poată dovedi că n-a fost crimă. Nu poate veni pur şi simplu să te scoată de-
acolo. Înţelegi de ce, nu?
Înţeleg.
Nu trebuia să existe nicio legătură între Chade şi o gardă de corp care a săvârşit o
crimă triplă, nicio legătură între regină şi omul care i-a ucis pe solii celor cu Sânge
Străvechi, nicio legătură între prinţ şi asasinul care i-a îndeplinit porunca.
Înţelegeam. Înţelesesem întotdeauna.
Nu-ţi face griji pentru mine.
Un gând trimis cu răceală.
Îmi dădeam seama că Dutiful încerca să-şi controleze spaimele, dar îşi lăsau
urmele pe Meşteşugul lui. Şopteau, scăpându-i de sub pază: şi dacă până la urmă
Chade nu putea născoci nimic util, şi dacă omul ăsta moare fiindcă i se infectează
rana, bună Eda, i-a ucis pe toţi, bărbaţii şi calul, cine e Tom Badgerlock, cine e de
fapt, cine e cel în stare să ucidă astfel. Ca să-i amuţesc temerile, mi-am închis
zidurile în faţa lui. Oricum eram prea slăbit pentru Meşteşug, şi-mi spusese deja tot
ce trebuia să ştiu. M-am simţit separându-mă, nu doar de Dutiful, ci de toţi. M-am
încuiat în propria mea piele. Eram Tom Badgerlock, un servitor din Buckkeep, în
închisoare, învinuit de asasinarea a trei bărbaţi şi de omorârea unui cal de rasă.
Atâta tot.
Paznicul a venit la ferestruică, i-a cerut celuilalt prizonier să plece de lângă uşă,
apoi s-a aventurat înăuntru cu o găleată şi cu un polonic. Le-a pus lângă salteaua
mea. I-am privit cizmele printre genele lăsate.
— Nu pare treaz.
— Ei, pentru un minut a fost. N-a zis mare lucru, doar „apă”.
— Dacă se trezeşte din nou, să strigi. Sergentul vrea să stea de vorbă cu el.
— Sigur, o s-o fac. Dar nevastă-mea încă n-a venit să-mi plătească amenda? Aţi
trimis un băiat să-i dea de veste, nu?
— Ţi-am spus c-am trimis. Ieri. Dacă vine cu banii, poţi pleca.
— E rost să primesc ceva de mâncare?
— Ai primit deja. Aici nu e han.
Paznicul a plecat trântind uşa în urma lui. Am auzit cum erau trase mai multe
zăvoare. Prietenul meu s-a dus la ferestruică şi l-a urmărit din priviri în timp ce se
îndepărta. Pe urmă s-a întors lângă mine.
— Crezi că poţi să bei?
N-am răspuns, dar am izbutit să-mi salt, tremurând, capul de pe saltea. Mi-a ţinut
polonicul plin ochi lângă buze şi am sorbit cu grijă o gură. Era răbdător, stătea
ghemuit, ţinând polonicul nemişcat, ca să pot bea. A durat mult. Nu-mi dădusem
niciodată seama că trebuia să-mi folosesc muşchii spatelui ca să trag apă printre
buze sau ca să-mi ţin capul ridicat. După o vreme, mi-am lăsat capul să cadă la loc,
iar el a luat apa. Stătea întins, gâfâind uşor. Întunericul a început să-mi îngusteze
vederea, apoi s-a retras încet.
— E noapte?
— În locurile astea e mereu noapte, mi-a răspuns, morocănos, şi, pentru o clipă, l-
am întrezărit ceea ce era cu adevărat, un om care-şi petrecuse prea multă vreme
în asemenea situaţii.
M-am întrebat de când era în slujba lui Chade, apoi m-am îndoit că ştia cine-l plătea
în realitate pentru aşa ceva. Şi-a tras taburetul mai aproape şi mi-a vorbit încet.
— E după-amiază. Eşti aici de două zile. Când m-au adus pe mine, te îngrijea
vindecătorul. Am crezut că atunci erai treaz. Nu-ţi aduci aminte?
— Nu.
Poate aş fi izbutit dacă încercam, dar am fost dintr-odată sigur că nu voiam să-mi
amintesc. Două zile. Pentru o clipă, mi-a stat inima. Dacă ar fi putut să mă scoată
repede de-acolo, Chade ar fi făcut-o până atunci. Cele două zile deja trecute
însemnau că mă puteam aştepta să mai rămân o vreme în închisoare. Împunsătura
bruscă a durerii mi-a rupt firul gândurilor. Am încercat să mi le adun din nou.
— N-a venit nimeni să mă vadă, nici nu s-a oferit nimeni să-mi plătească amenda?
S-a holbat la mine.
— Amendă? Omule, ai omorât trei bărbaţi. După aşa ceva nu scapi cu o amendă.
Pe urmă şi-a îmblânzit brusc vocea. Începusem să pricep că mi-aş fi putut sfârşi
zilele în laţul unei spânzurători când a adăugat:
— După ce a terminat vindecătorul cu tine, a venit un bărbat. Un mare lord, cu haine
frumoase, din ţări străine. Erai leşinat, aşa că nu l-au lăsat să între. A vrut să ştie
ce se întâmplase cu punga lui pe care-o aveai asupra ta. Cei din gardă i-au răspuns
că n-au idee. Atunci s-a înfuriat de-a binelea şi le-a cerut să aibă mare grijă ce spun,
fiindcă, dacă obiectul care-i aparţine n-o să fie înapoiat intact, o să ia măsuri severe.
A zis c-aveai la tine o pungă mică, roşie, pe care e brodată o pasăre, un, ăăă, fazan.
N-a zis ce e în pungă, doar că înăuntru se află ceva valoros, care e al lui şi pe care
îl vrea înapoi.
— Lordul Auriu? am întrebat încet.
— Da, ăsta e numele.
N-aveam habar despre ce vorbise bufonul.
— Nu-mi amintesc de pungă, am spus.
Durerea urca în mine, înghiţindu-mă ca un val. Am vrut să-mi păstrez gândurile
limpezi, dar n-am izbutit. Mi-am alungat frica şi am descoperit că sub ea se
ascundea furia. Nu meritam aşa ceva. De ce mă lăsau acolo? Aveam să mor în
locul ăla.
Îl simţeam pe Dutiful bâjbâind la marginea minţii mele.
— Sunt atât de obosit… am spus rostind cu glas tare ceea ce voisem să trimit prin
Meşteşug.
Rana mă durea zvâcnindu-mi în josul piciorului ca un bubuit surd, îmi tortura şoldul
şi genunchiul. Braţul drept îmi era lipsit de vlagă. Am închis ochii şi m-am
concentrat, încercând să ajung la prinţ. În schimb, m-am scufundat în întuneric.
Următoarele câteva zile s-au scurs ca o înşiruire de imagini întrezărite la lumina
fulgerului pe vreme de furtună. Puţinele amintiri care mi-au rămas sunt sărace şi
bine întipărite, dar prea scurte ca să poată avea vreun înţeles. Un bărbat care
bănuiesc că era vindecător îmi privea sângele adunat într-un vas şi spunea că e
prea închis la culoare. În faţa gratiilor uşii, tovarăşul meu de celulă i se plângea
cuiva, spunând cu amărăciune în glas că duhoarea era de-ajuns ca să sufoce un
ţap. Eu mă uitam la un desen vechi, închipuit de paiele de pe podea, şi-l ascultam
pe Hap strigându-i cuiva obscenităţi. Îmi doream cu disperare să înceteze,
temându-mă că altminteri aveau să-l înjunghie şi pe el. Să fiu conştient însemna
să-mi fie frică. Să fiu bolnav, rănit, înspăimântat. Şi singur. Mă lăsaseră să mor
acolo singur, ca să nu-i stânjenesc cumva. Somnul îmi aducea vechile coşmaruri
ale lui Ochi întunecaţi, cu o cuşcă împuţită şi un stăpân care-l bătea.
Meşteşugul e o magie pentru care ai nevoie de forţă fizică, de o minte limpede şi
de o voinţă puternică. Mie-mi lipseau toate. Valurile de gânduri trimise de Dutiful se
izbeau de mine şi treceau prin mine, nelăsând în urmă nici măcar resturi clare. Nu
ştiam decât că încerca să ajungă la mine şi îmi doream din toată inima să înceteze.
Voiam linişte şi nemişcare, ca să mă pot ascunde de durere. Uneori o simţeam şi
pe Nettle. Mă îndoiam că ea îşi dădea seama că mă atingea.
Şi între aceste întrezăriri ale lumii reale şi somnul bântuit de coşmaruri trăiam o altă
viaţă. Dealurile rotunjite aveau pante line, albite de zăpadă, sub un cer cenuşiu. Nu
erau nici copaci, nici tufişuri, nici măcar colţi de stâncă. Numai zăpada, vâjâitul
vântului şi un amurg nesfârşit. Întinderea albă nu era întreruptă decât de urmele lui
Ochi întunecaţi, care trecuse pe-acolo înaintea mea. Mă lăsam călăuzit de ele cu
încăpăţânare. Aveam să-l găsesc, aveam să ajung alături de el. Nu putea fi cu mult
înaintea mea. La un moment dat, am auzit, în locul vântului, urletele unor lupi din
depărtare şi m-am străduit să mă grăbesc. Efortul m-a trezit în frigul duhnitor din
celulă. Mă mişcasem, şi din rană mi se prelingea ceva cald, urât mirositor. Am închis
din nou ochii şi am căutat pacea dealurilor înzăpezite.
Aveau să treacă săptămâni înainte de a fi în stare să pun totul cap la cap. Punga
dispărută a Lordului Auriu, plină cu pietre preţioase neprelucrate, a fost găsită în
casa lui Laudwine. Dar nu sub numele ăsta era cunoscut în oraş. Starling avusese
dreptate. Vecinii lui îl ştiau drept Keppler. Un martor a povestit că văzuse un bărbat,
care, descris de el, semăna cu mine, intrând în casa lui Keppler pe urmele altuia,
din a cărui descriere putea fi recunoscut Padget. Era clar că, în timp ce duceam
nestematele stăpânului meu la un şlefuitor, fusesem jefuit. Îi urmărisem pe hoţi, ei
săriseră la bătaie şi eu îi ucisesem pe toţi, fiind rănit în lupta cu ei. Pe urmă dădusem
dovadă de eroism omorând calul nebun înainte să scape din grajd şi să vatăme
trecătorii. Am crescut în ochii tuturor, preschimbându-mă dintr-un asasin învinuit de
o triplă crimă într-un servitor loial, gata să apere avutul stăpânului său cu preţul
vieţii. Pentru că nimeni nu şi-a ridicat glasul ca să nege toate acestea sau măcar ca
să ceară trupurile neînsufleţite ale lui „Keppler” şi Padget, povestea născocită a fost
recunoscută în oraş drept adevăr. Vecinii crescătorului de capre au început aproape
imediat să spună că li se păruse întotdeauna că acel Keppler avea mulţi oaspeţi
care veneau şi plecau la ore neobişnuite.
Aşa se face că Lordului Auriu i-a fost îngăduit să ia ce mai rămăsese din mine. A
trimis doi servitori să mă aducă acasă. Duhnitor şi pe jumătate leşinat, am fost pus
pe o targă, ca să fiu hurducat prin frig pe drumul către castel. Nu-i cunoşteam pe
cei însărcinaţi să mă care şi nici ei nu s-au sinchisit prea mult de mine. Le-am simţit
fiecare pas şi aş fi plâns dacă aş fi avut putere. Durerea era atât de cumplită, încât
mă tot trezea smulgându-mă din leşin. Zdrahonii m-au cărat în susul dealului cu
greutate, spunând că aerul proaspăt şi rece era un noroc, fiindcă făcea duhoarea
puroiului din rana mea mai uşor de suportat. M-au adus la uşa Lordului Auriu.
Apăsându-şi o batistă parfumată peste gură şi peste nări, acesta le-a poruncit să
mă aşeze în patul meu. Pe urmă i-a plătit cu generozitate şi le-a mulţumit că mă
aduseseră să mor acasă. În întunericul din odaia mea fără ferestre, am închis ochii,
dorindu-mi să nu fac nimic mai mult.
În minte mi s-au învârtejit frânturi de discuţii, ca nişte frunze în cădere. Mi s-au scurs
în cap şi mi l-au umplut, aşa cum umple mobila altcuiva o încăpere care ţi-a fost
cândva familiară. Nu puteam să mă desprind de ele. Ceva mă ţintuia acolo, la fel
de ferm ca mâna care o strângea pe a mea.
— … nu-l putem muta din nou, n-ar fi cu putinţă nici măcar dacă pe scările alea ar
încăpea o targă. Trebuie s-o facem aici.
— Nu ştiu cum. Nu ştiu cum. Nu ştiu cum! se auzea vocea lui Dutiful. Pe Eda şi El,
Chade, nu sunt încăpăţânat. Crezi că nu l-aş salva dacă aş fi în stare? Dar habar
n-am cum; nici măcar nu sunt sigur c-am înţeles ce vrei de la mine.
Acum pute mai urât decât rahatul de câine.
Thick se plictisise şi-şi dorea să se afle în altă parte.
Chade i-a explicat răbdător încă o dată.
— Nu contează că nu ştii cum s-o faci. O să moară dacă stăm cu mâinile-n sân.
Dacă încerci şi încercarea ta îl ucide, măcar o să scape mai repede de ceea ce
îndură acum. Vreau să te uiţi cu atenţie la desenele astea. Le-am făcut eu cu ani în
urmă. Din ele afli cum arată organele când sunt nevătămate…
M-am prăbuşit, îndepărtându-mă de ei. Am stat o vreme în binecuvântatul întuneric.
Tocmai când ajunsesem la dealurile rotunjite de zăpadă, m-au tras înapoi. Mâinile
lor erau pe mine. Îmi tăiau hainele. Cineva a icnit îngreţoşat, Chade, respirând scurt,
le-a cerut să iasă din odaie până când avea să-i cheme înapoi. Pe urmă, cârpe
aspre, apă şi rece, şi fierbinte, pe rana mea şi, lângă mine, o femeie spunând cu
amărăciune:
— Nu e nimic de făcut cu puroiul ăsta. Nu-l putem lăsa să se stângă în pace?
— Nu!
Am crezut că era vocea regelui Shrewd. Pe urmă am ştiut că nu putea fi. Trebuia
să fie Chade, cu glasul semănându-i cu al fratelui său.
— Adu-l pe prinţ înapoi. E timpul.
Pe urmă am simţit mâinile reci ale lui Dutiful pe carnea mea fierbinte, de o parte şi
de alta a rănii.
— Intră cu Meşteşugul în trupul lui, i-a spus Chade. Pătrunde cu Meşteşugul în el,
vezi ce e vătămat şi repară.
— Nu ştiu cum, a repetat Dutiful, dar l-am simţit încercând.
Mintea i se izbea de a mea ca un fluture de noapte de sticla lămpii. Încerca să
ajungă la gândurile mele, nu la trupul meu. L-am împins uşor. Şi asta a fost o
greşeală.
Pentru o clipă, minţile ni s-au atins şi ni s-au legat.
Nu, i-am spus. Nu. Lasă-mă-n pace.
Şi-a retras mâinile.
— Nu vrea s-o facem, a dat de ştire nesigur.
— Puţin îmi pasă! Chade se înfuriase. Nu-i e îngăduit să moară. Eu nu-i dau voie.
Cuvintele i s-au auzit deodată mai tare, strigate în urechea mea. Fitz, mă auzi? Mă
auzi, băiete? Nu te las să mori, aşa că ai face bine să lupţi alături de noi. Nu-ţi mai
plânge de milă, zbate-te pentru viaţa ta.
— Fitz?
În vocea lui Dutiful era uimire şi groază.
S-a deschis un abis de tăcere. Pe urmă Chade s-a grăbit să explice.
— S-a născut bastard ca mine. E o glumă veche de-a noastră: cuvântul nu e
usturător, decât atunci când vine de la cineva căruia nu i se potriveşte.
Slăbuţ, Chade, slăbuţ, aş fi vrut să-i spun, şi Dutiful te cunoaşte prea bine ca să-l
păcăleşti cu asta.
Cineva mi-a îndepărtat cu o mângâiere părul de pe frunte şi m-a luat de mână. M-
am gândit că era bufonul. Am vrut să-mi strâng degetele în jurul palmei lui prelungi,
ca să-i dau cumva de înţeles că, dacă aş fi putut, i-aş fi cerut iertare. Şi în gând mi-
au venit brusc toţi cei de la care nu-mi luasem rămas bun: Hap, Kettricken, Burrich
şi Molly. Avusesem întotdeauna de gând să fac pace cu toată lumea înainte de a
muri.
— Patience, mama, am spus, dar nu m-a auzit nimeni.
Poate nici nu rostisem cuvintele cu glas tare.
— Arată-mi desenul, a cerut Lordul Auriu.
A dat drumul mâinii mele şi am ajuns brusc în întuneric. Am căzut şi am tot căzut,
până am murit. De pe moliciunea de pernă a unei culmi de deal înzăpezite am zărit
tărâmul verii. O licărire cenuşie mergea prin iarba înaltă.
— Ochi întunecaţi! am strigat.
S-a întors spre mine şi m-a privit. Şi-a arătat colţii într-un mârâit, avertizându-mă să
rămân pe loc. Am încercat să înaintez, dar am fost tras din nou la suprafaţă. M-am
zvârcolit neajutorat, ca peştele în undiţă, dar trupul nu mi s-a clintit.
— … făcut-o mai înainte, spunea bufonul. Sau, cel puţin, a fost ceva asemănător.
Eram acolo când a folosit Meşteşugul ca să-şi lecuiască lupul. Şi, cu ani în urmă,
am studiat modul în care stă pus laolaltă corpul unui om. Eu însumi nu stăpânesc
Meşteşugul, dar îl cunosc pe Fi… Tom. Dacă te poţi sluji de Meşteşug prin mine, ţi-
o îngădui.
Tonul bufonului era insistent.
— Trebuie să merg la privată.
— Atunci du-te, Thick, dar întoarce-te imediat. M-ai înţeles? Vino înapoi de îndată
ce termini. Simţeam iritarea din glasul lui Chade. Şi nesiguranţa. Ei bine, ce-ar putea
fi rău în asta? Dă-i drumul. Încearcă.
Pe urmă l-am simţit pe bufon atingându-mi spatele. Dacă mâinile lui Dutiful fuseseră
reci pe pielea mea încinsă de febră, degetele bufonului erau ţurţuri. Mă cercetau cu
vârfurile lor de gheaţă. Veşnicia s-a oprit în aşteptarea acelei atingeri temute şi
dorite în acelaşi timp.
Cu multă vreme în urmă, bufonul mă însoţise în Munţi, în căutarea lui Verity. Când
mă ajutase să-l îngrijesc pe regele nostru istovit, îşi atinsese fără să vrea degetele
de mâinile lui argintate de Meşteşug. Acea manifestare fizică a magiei pure a
Meşteşugului scânteiase ca argintul viu. Atingerea ei îl zgâlţâise pe bufon şi îl
însemnase pentru totdeauna. Magia argintată pălise cu timpul, dar o parte din ea îi
rămăsese pe vârfurile degetelor şi îl văzusem folosind-o când cioplea lemnul. Îi
îngăduia să cunoască, în amănunt, tot ce atingea, indiferent dacă era lemn, plantă
sau animal. Sau eu. Odată, de mult, îşi pusese vârfurile degetelor pe încheietura
mâinii mele. Mănuşile Lordului Auriu îi acopereau degetele cunoscătoare de
Meşteşug, ferindu-le de orice atingere întâmplătoare. Însă mâinile care stăteau pe
pielea spatelui meu erau dezgolite.
Am ştiut imediat că degetele lui învelite în Meşteşug au ajuns pe pielea mea. Le-
am simţit atingerile pătrunzând în mine ca tot atâtea cuţite mici şi reci, mai tăioase
decât sabia care-mi răscolise măruntaiele. Nu era nici durere, nici plăcere; era o
legătură, pură şi simplă, ca şi cum am fi împărţit aceeaşi piele. Zăceam neclintit,
lăsându-le să mă cutreiere, neavând destulă putere nici ca să tremur şi rugându-
mă să nu treacă mai departe. Dar nu era nevoie să mă tem. Am simţit în atingerea
aceea onoarea bufonului, ca pe o armură între noi. Nu-mi cerceta decât corpul, nu
şi inima şi mintea. Şi am ştiut, cu un înfiorător sentiment de vinovăţie, cât de tare
îmi nedreptăţisem prietenul cu învinuirile mele. Nu mi-ar fi cerut niciodată nimic pe
care să nu i-l fi oferit eu mai întâi. L-am auzit vorbind, cu Meşteşugul trimiţând
ecourile cuvintelor în mine chiar în clipa când îmi pătrundeau în urechi.
Văd vătămările, Chade. Muşchii sunt ca nişte corzi încordate plesnite, care trag de
ele însele. Şi, acolo unde l-a tăiat lama, din propriile lui viscere se prelinge
putreziciune şi otravă. Sângele i le poartă prin trup. Răul nu e doar în rană. Îi
licăreşte pretutindeni, aşa cum se răspândeşte vopseaua în apă, sau putregaiul în
scoarţa unui copac. L-a copleşit, Chade. Beleaua nu e doar aici, unde a pătruns
lama, ci şi în alte părţi, unde corpul lui încearcă să îndrepte lucrurile şi, în schimb,
e nimicit de otravă.
— Poţi reface ce e vătămat? Îi poţi lecui trupul?
Vocea lui Chade mi s-a părut slabă, înăbuşită, dar poate numai fiindcă gândurile
bufonului răsunaseră ca nişte bubuituri de tunet.
— Nu. Văd răul, dar nu e de ajuns să-l văd ca să-l pot îndrepta. Nu e o bucată de
lemn, aşa că nu-l pot ciopli pur şi simplu, ca să îndepărtez putreziciunea, lăsând
doar ce e sănătos.
Bufonul a amuţit, dar, în tăcerea aceea, am simţit lupta care se dădea în el. A vorbit
cu disperare în glas.
— N-am izbutit să-l salvăm. Moare.
— Nu, o, nu! Nu băiatul meu, nu Fitz al meu. Vă rog, nu.
Mâinile bătrânului s-au aşezat pe mine, uşoare ca nişte frunze.
Ştiam cu câtă ardoare îşi dorea să mă vindece. Pe urmă mâinile lui au părut să mi
se afunde în carne şi căldura atingerii mi-a curs prin vene, arzătoare ca alcoolul.
Cineva a scos un icnet şi apoi am simţit, l-am simţit pe bufon unindu-şi mintea cu a
lui. S-au legat în mine. Într-o lucrătură şubredă, cu toată strădania meşteşugului lor.
— Dutiful! Ia-mă de mână! Împrumută-mi forţa! a strigat bătrânul cu voce spartă.
Prinţul li s-a alăturat. Asta a distrus totul. Lumina a răbufnit, devenind beznă.
— Aduceţi-l pe Thick! a zbierat cineva.
N-avea importanţă. M-am prăbuşit vreme îndelungată, micşorându-mă din ce în ce
mai mult. Am auzit urletul lupilor. Din ce în ce mai puternic.
Pe urmă am devenit conştient de lumină. Nu era fierbinte, doar cumplit de
pătrunzătoare. Am căzut în ea şi am devenit ea.
Părea să izvorască din adâncul ochilor mei. N-aveam cum s-o evit. Pârjolea, dar nu
lumina. Nu vedeam nimic. Era insuportabil de strălucitoare, iar strălucirea i-a
crescut brusc. Am ţipat, şi întregul trup mi-a urlat cu forţa lumii care se năpustea în
mine. Eram braţ frânt îndreptat dintr-o zvâcnire, fluviu scăpat de stăvilare, păr
încâlcit pieptănat cu brutalitate. Vindecarea mă străbătea sfâşiindu-mă. Leacul era
mai rău decât boala. Mi s-a oprit inima. S-au auzit ţipete de groază. Pe urmă, cu o
bufnitură, inima a reînceput să-mi bată. Aerul mi-a pârjolit plămânii.
Am ajuns brusc într-o stare de luciditate dezlănţuită, vedeam totul, ştiam totul,
simţeam totul. Ceilalţi erau un cerc în jurul meu. Degetele înzestrate cu Meşteşug
ale bufonului îmi apăsau spatele. Chade îl strângea de mâna liberă şi cu cealaltă
mână o ţinea pe a lui Dutiful. Degetele prinţului erau încleştate de încheietura
dolofană a mâinii lui Thick, care stătea locului nepăsător, neclintit şi totuşi vuind ca
un foc sub cerul liber. Ochii lui Chade erau larg deschişi, arătându-şi tot albul, şi un
rânjet de încântare îi dezgolea dinţii încleştaţi. Faţa lui Dutiful era albă de spaimă
şi-şi ţinea ochii strâns închişi. Iar bufonul, bufonul era aur lucitor şi bucurie şi zbor
de dragoni cu scânteieri de nestemate sub cer de un albastru imaculat. Şi el a ţipat
brusc, ascuţit ca o femeie:
— Încetaţi! încetaţi! încetaţi! E prea mult, am mers prea departe!
Mi-au dat drumul. Şi am mers mai departe fără ei. Nu mă puteam opri. Goneam ca
viitura prăvălită în josul unei râpe, curăţând toate gunoaiele din calea ei cu copaci
vii, smulşi de pe margini. Vindecare? Nu era o vindecare. Vindecarea e blândeţe,
refacere încetul cu încetul. Am ştiut, dintr-odată, că vindecarea nu e ceva pe care
i-l făcea un om altuia. E ceea ce face trupul pentru sine însuşi, dacă i se oferă timp
şi hrană. Eu eram ca un om care-şi dădea foc picioarelor ca să-şi încălzească
mâinile. Corpul meu îşi desprindea carnea putrezită şi îşi lepăda fluidele otrăvitoare.
Însă dintr-o construcţie nu poţi lua nimic fără să-l înlocuieşti, şi cărămizile trebuie
să vină de undeva. Fura prin urmare din el însuşi, iar eu îl simţeam făcând-o, dar
nu-l puteam opri. Aşa că eram întregit, dar plăteam cu forţa întregului. Ca atunci
când înalţi un zid cu mortar prea puţin, puterea era sacrificată ca să te poţi lipsi de
o parte din materiale. Când am fost gata şi, cu un bubuit de tunet, lumea mi s-a
liniştit în jur, zăceam privind în sus, la ceilalţi, dintr-o baltă de mizerie şi de otravă
lepădată din trupul meu şi n-aveam putere destulă nici măcar ca să clipesc.
Şi ei se uitau la mine, cei patru care-mi reconstruiseră trupul. Bătrânul, Lordul Auriu,
prinţul şi idiotul mă fixau cu ochi holbaţi şi, în privirile lor, uimirea se contopea cu
spaima, iar mulţumirea rivaliza cu regretul. Aşa s-a format Coteria lui Dutiful, şi nu-
mi puteam imagina un mod mai nepotrivit de a lega cinci oameni între ei. De la
coteria de schilozi a lui Crossfire nu mai existase o asemenea adunătură jalnică de
oameni în stare să folosească Meşteşugul. Bufonul nu-l stăpânea de fapt, nu avea
decât umbrele argintii de pe vârfurile degetelor şi firul subţire al înţelegerii
Meşteşugului, care ne legase unul de altul atât de multă vreme. Thick mustea de
această magie, dar n-avea nici cunoştinţe despre ea, nici ambiţia de a le dobândi,
ca s-o poată întrebuinţa cu cât mai mult folos. Eu aveam Meşteşugul, dar, ca de
obicei, scădea şi apoi izvora pe neaşteptate, nu era constant, nu fusesem instruit
aşa cum s-ar fi cuvenit. Iar Chade, zeii să ne aibă pe toţi în paza lor, îşi descoperise
talentul în amurgul vieţii. Îl folosea cum agită un băieţel o sabie de lemn, fără să ştie
ce putea face de fapt un tăiş ascuţit. Avea cunoştinţe şi ambiţia îl potopea, dar îi
lipsea acea înţelegere înnăscută de care se bucura Thick. Numai la prinţul nostru
Meşteşugul era o contopire echilibrată a cunoaşterii cu ambiţia, dar Harul i-l
impurifica. Mi-am contemplat lucrarea înfăptuită prin simplul fapt că mă aflasem în
pragul morţii şi mi-am pierdut curajul. Ce mai Catalizator eram! O coterie ar fi trebuit
să fie în stare să-i împrumute puterea sa monarhului Farseer la vreme de restrişte.
A noastră nu era bună de nimic fără el. Şi ar fi trebuit construită pe temelia unei
camaraderii între oameni care se aleseseră unii pe alţii. Însă era ca întâlnirea
întâmplătoare a unor călători într-o tavernă.
Probabil că supărarea mi se vedea în privire, pentru că bătrânul asasin a
îngenuncheat lângă patul meu şi mi-a luat mâna într-a lui.
— E totul bine, băiatule, mi-a spus pe un ton liniştitor. O să trăieşti.
Ştiam că o spunea cu toată sinceritatea. Am închis ochii ca să mai văd bucuria
nebună care-i lumina chipul.
Am dormit patru zile şi patru nopţi. În vreme ce-mi spălau trupul istovit şi-mi puneau
haine noi. Mi-au povestit, mai târziu, că în zilele acelea am băut supă şi vin şi am
mâncat terci. Cineva a avut grijă să fiu mereu curat. Nu-mi aduc aminte, dar asta
mă bucură. Poate că am băut în somn. Mi s-a povestit că Starling a venit de mai
multe ori să vadă cum mă simţeam şi că Wim mi-a adus o licoare dătătoare de
puteri, preparată după reţeta bunicii sale. Dar nici ei, nici lui nu li s-a îngăduit să
între în odaia mea. Nimic din toate astea nu mi-a rămas în minte, o mărturisesc cu
ruşine. Însă am chemat amintiri pe care nu ştiusem că le am. Alergam cu o haită
de lupi, urmărind-o pe dealuri. Mă uitam cum îşi duceau viaţa şi-mi doream să le fiu
alături. Dar cineva, sau un soi de fir, trăgea întotdeauna de mine, reamintindu-mi
că trebuia să mă întorc.
Totuşi ceva ţin minte foarte bine. O femeie mi-a cuprins umerii cu braţul, m-a săltat
şi mi-a ţinut la buze o cană cu lapte cald. Numai că laptele cald nu-mi plăcuse
niciodată şi am încercat să întorc capul, însă ea era hotărâtă. Îl beam sau mă
înecam, şi cea mai mare parte mi s-a scurs pe gât. Abia după ce m-a aşezat din
nou pe perne mi-am dat seama că acea putere a voinţei îi aparţinea reginei mele.
Am întredeschis ochii.
— Iertare, am murmurat, în timp ce-mi ştergea laptele vărsat pe barba ţepoasă şi
pe cămaşa de noapte.
Mi-a zâmbit şi am văzut în ochii ei uşurare.
— E prima oară când ai destulă putere ca să-mi faci greutăţi. Să fie semn că te
refaci şi că vei fi iarăşi cel dinainte?
A pus întrebarea tachinându-mă, dar, dincolo de asta, simţeam din freamătul
fiecărui cuvânt că-şi îngăduia în sfârşit să se destindă. A lăsat cârpa deoparte şi mi-
a prins mâinile într-ale ei. Oasele mi s-au frecat unele de altele în strângerea ei
blândă; carnea mi se topise, lăsându-mi mâinile ca nişte gheare. Nu suportam să
le privesc, şi la fel de greu suportam tandreţea din ochii albaştri ai reginei. M-am
uitat pe lângă ea şi m-am încruntat când n-am recunoscut locul. Ea mi-a urmărit
privirea.
— Eu am făcut schimbările, mi-a spus. Nu puteam să mă împac cu gândul că zăceai
în celula asta, aşa cum arăta.
Pe podea fusese aşternut un covor gros, ţesut în Regatul Munţilor. Eu eram întins
pe o canapea joasă, iar regina mea exaltată stătea cu picioarele încrucişate pe o
pernă pufoasă aşezată alături, pe podea. Într-un colţ, o etajeră spiralată susţinea
câteva şiruri de lumânări aromate groase, care luminau încăperea, încălzind-o
deopotrivă. Pe un scrin cu partea din faţă sculptată se lăfăiau o cană graţioasă şi
un lighean. Sub urcior am zărit marginea unui şervet dantelat. Pe măsuţa scundă
de lângă pat erau cana goală şi un castron cu bucăţi de pâine înmuiate în supă.
Mirosul pe care-l răspândea mi-a trezit foamea. Kettricken a văzut probabil încotro
mi se îndrepta privirea, fiindcă a luat imediat castronul şi a ridicat din el o lingură
plină.
— Cred că pot să mănânc singur, m-am grăbit să spun.
Am încercat să mă salt în capul oaselor şi m-am făcut de râs fiindcă am avut nevoie
de ajutorul ei. În timp ce mă ridica, am zărit tapiseria de pe peretele din faţa mea.
Fusese spălată şi reparată de curând, dar un rege Wiston la fel de alungit ca
întotdeauna purta tratative cu Străbunii uitându-se în jos, la mine. Probabil că şocul
mi s-a citit pe faţă, pentru că regina a zâmbit.
— Chade a spus c-o să fii uimit şi încântat. Mie tapiseria mi se pare fioroasă, dar el
mi-a povestit că pe vremuri era una dintre preferatele tale.
Ocupa un perete întreg. Ca şi în timpurile când atârna în camera mea de copil,
vedeam în ea o imagine de coşmar. Iar bătrânul o ştia foarte bine. Deşi eram atât
de slăbit, farsa lui grosolană mi-a adus un zâmbet pe buze. Totuşi am protestat:
— Dar odaia trebuia să rămână locuinţa umilă a unui servitor. E mică şi n-are
ferestre, dar altminteri ai decorat-o ca pentru un prinţ.
Ea a oftat.
— M-a mustrat şi Chade, dar am refuzat să-mi plec urechea la vorbele lui. E destul
de rău că, bolnav fiind, trebuie să stai într-o încăpere atât de mică şi de întunecoasă.
N-am vrut să fie, pe deasupra, şi sărăcăcioasă, şi rece.
— Însă camera ta e simplă şi cu mobilă puţină, în stilul Regatului Munţilor. Eu nu…
— Cât o să te simţi destul de bine ca să primeşti vizitatori, o să poţi scoate totul de-
aici, dacă asta o să vrei. Însă deocamdată vreau să ai parte de confort. În stilul celor
Şase Ducate. A oftat şi a adăugat cu mai puţină asprime: Ca de obicei, ne-am folosit
de o minciună ca să explicăm totul. Lordul Auriu răsplăteşte loialitatea servitorului
său. Suportă aşadar.
Tonul ei nu admitea replică. M-a proptit între perne şi am mâncat pâinea îmbibată
cu supă. Aş fi putut mânca mai mult, dar Kettricken a luat castronul gol şi mi-a spus
că era bine să mă refac fără să grăbesc lucrurile. Şi apoi m-am simţit deodată stors
de puteri. M-am întins, copleşit de slăbiciune şi mirându-mă că nu exista nicio
durere. Şi mi-am dat brusc seama că stăteam pe spate. Probabil că m-am schimbat
la faţă, pentru că Kettricken m-a întrebat, îngrijorată, ce se întâmplase.
M-am întors pe-o parte şi mi-am dus cu prudenţă mâna la şale.
— Nu simt nicio durere, i-am spus.
Şi nu exista niciun bandaj.
Mi-am pipăit carnea netedă, apoi vertebrele şi coastele ieşite în afară, ca ale unui
câine mort de foame. Am început să tremur, cu dinţii clănţănindu-mi. Kettricken m-
a înfăşurat mai strâns în pături.
— Rana a dispărut cu desăvârşire, am spus năucit.
— Da. Rana s-a închis. Lovitura de sabie n-a lăsat nicio urmă. E unul dintre motivele
pentru care n-am îngăduit nimănui să te viziteze. Asta i-ar fi uimit cu siguranţă şi s-
ar fi întrebat şi de ce eşti slab şi istovit, ca după multe săptămâni de boală.
S-a întrerupt şi am crezut că avea de gând să-mi mai dea explicaţii, dar n-a făcut-
o. Mi-a zâmbit cu tandreţe.
— Acum nu-ţi mai face niciun fel de griji. Trebuie să te odihneşti, Fitz, nu să te
zbuciumi. Dormi şi mănâncă şi-o să te pui în curând pe picioare.
Regina mea m-a mângâiat pe obrazul neras şi mi-a netezit părul, eliberându-mi
fruntea.
În minte mi s-au îngrămădit brusc o mie de întrebări.
— Hap ştie că mă simt bine? A venit să mă vadă? E îngrijorat?
— Sst. Încă nu te simţi bine, nu încă. A venit aici, dar ne-am gândit că e mai bine
să nu-l lăsăm să te vadă. Lordul Auriu a stat de vorbă cu el, l-a asigurat c-o să te
faci sănătos şi că eşti îngrijit cel mai bine cu putinţă. I-a spus cât de recunoscător îi
e lui Tom Badgerlock fiindcă s-a străduit să-i apere comoara plătind atât de scump
şi l-a făcut pe băiat să-i promită că-i va da lui de ştire dacă va avea nevoie de ceva
în timpul refacerii tale. Şi o femeie pe nume Jinna a venit să te vadă, dar nici pe ea
n-am lăsat-o să între.
Mi-am dat seama că luaseră o hotărâre înţeleaptă. Înfăţişarea mea i-ar fi uluit pe
Hap şi pe Jinna deopotrivă, şi am sperat că băiatul meu nu fusese mai neliniştit
decât trebuia. Apoi, ca şi cum s-ar fi deschis o poartă, toate celelalte întrebări mi-
au năvălit în minte.
— Au mai fost şi alţi Pestriţi în afară de Laudwine şi Padget? Şi Henja. Am văzut-o
pe Henja acolo şi nu cred c-a fost o coincidenţă. Şi am impresia că mama lui Civil
trăia sub o ameninţare. Chade ar trebui să trimită pe cineva s-o ajute. Şi încă mai
există un spion, cel care l-a dus pe Thick la Laudwine, Chade trebuie să…
— Tu trebuie să te odihneşti, m-a întrerupt ea, cu hotărâre. Se ocupă alţii de toate
astea, chiar acum.
S-a ridicat cu o mişcare lină. N-a avut nevoie decât de doi paşi ca să traverseze
odaia mea minusculă. A suflat în toate lumânările, în afară de una, pe care a scos-
o din sfeşnic. Şi mi-am dat seama că regina mea purta o cămaşă de noapte şi un
capot. Părul îi atârna pe spate, împletit într-o coadă groasă, aurie.
— E noapte, am spus prosteşte.
— E noapte, e foarte târziu. Acum culcă-te, Fitz.
— Ce faci aici în toiul nopţii?
— Mă uit cum dormi.
N-avea sens. Mă trezise înadins.
— Şi laptele, şi pâinea?
— I-am cerut pajului meu să le-aducă pentru mine, i-am spus că nu mă ia somnul.
Fiindcă, de fapt, chiar aşa e. Şi apoi am venit cu ele aici pentru tine. Vorbea aproape
ca şi cum s-ar fi dezvinovăţit. În tot răul care ţi s-a întâmplat e un bine. M-a făcut
să-mi aduc foarte bine aminte ce mult îţi datorez şi cât de mult te preţuiesc. S-a
uitat o clipă în jos, la mine. Dacă te pierd, a adăugat parcă fără să vrea, îl pierd pe
singurul om care-mi cunoaşte întreaga poveste. Pe singurul om care mă priveşte
ştiind pe de-a-ntregul prin ce am trecut alături de regele meu.
— Dar şi Starling a fost acolo. Şi Lordul Auriu.
A clătinat din cap.
— N-au fost de faţă tot timpul. Şi niciunul dintre ei nu l-a iubit cum l-am iubit noi.
Pe urmă, cu lumânarea în mână, s-a aplecat şi m-a sărutat pe frunte.
— Dormi, FitzChivalry.
Şi apoi m-a sărutat pe buze, şi a fost ca o sorbitură prelungă de apă rece, şi am
ştiut că sărutul nu era pentru mine, ci pentru cel pe care-l pierduserăm amândoi.
— Odihneşte-te ca să-ţi recapeţi puterile, m-a sfătuit, apoi şi-a îndreptat spatele şi
a ieşit pe uşa secretă.
A luat cu ea cana şi castronul, nelăsând nicio altă urmă a prezenţei sale în afară de
parfumul care a mai zăbovit plutind în întuneric. Am oftat şi m-am afundat într-un
somn adânc, dar aproape normal.

Capitolul XXI
CONVALESCENȚA

Pietrele Mărturiei se află pe stâncile din preajma castelului Buckkeep de când a fost
construit, sau poate chiar mai de mult. Sunt patru, înalte şi negre, ridicându-se din
solul stâncos ca să dea naştere unui patrulater. Dacă n-a făcut-o curgerea timpului,
atunci mâinile oamenilor au tocit semnele care le înfrumuseţau cândva toate feţele.
Runele sunt acum de necitit. Pietrele însele seamănă foarte mult cu blocurile negre
din care e construit castelul; vinişoarele aurii care le străbat, creând iluzia unor fisuri,
sunt singura deosebire. Nimeni nu ştie cum a luat naştere tradiţia care le cere
Pietrelor să fie martore ale legămintelor şi ale adevărului din spusele cuiva. Uneori
sunt martore la lupte, cu speranţa că invocarea prezenţei lor va da putere celui a
cărui cauză merită să învingă. De spaţiul din mijlocul lor se leagă multe superstiţii.
Unii spun că, acolo, o femeie goală poate rămâne grea; iar alţii, că o femeie le poate
cere pietrelor să ia ceea ce creşte în pântecul ei.
Lady Clarine, Obiceiuri din Ducatul Buck

A doua zi, m-am ridicat din pat. În bezna din odaia mea fără ferestre, am făcut cei
trei paşi către cufărul cu haine. Pe urmă am căzut şi n-am mai găsit destulă putere
ca să mă ridic. Am rămas nemişcat, hotărât să nu strig după ajutor, ci să aştept
până când aveam să-mi adun puterile ca să mă întorc în aşternut. Dar uşa s-a
deschis aproape imediat şi, odată cu lumina şi cu aerul, a intrat Lordul Auriu. S-a
oprit în prag ca într-un cadru şi s-a uitat în jos, la mine, cu o dezaprobare
aristocratică.
— Tom, Tom, a spus, clătinând din cap. Trebuie să fii întotdeauna atât de supărător
de încăpăţânat? întoarce-te în pat până când spune Chade că-l poţi părăsi.
Puterea ascunsă în trupul lui zvelt m-a uimit, ca de obicei. Nu m-a ajutat să mă ridic
în picioare, m-a luat pe sus şi m-a aşezat în aşternut. Mi-am căutat pătura pe
bâjbâite. El a prins-o de un colţ şi a aruncat-o peste mine.
— Nu pot să zac pur şi simplu aici zile de-a rândul! m-am plâns.
Asta a părut să-l amuze.
— Mi-ar plăcea să te văd încercând să faci orice altceva, fiindcă evident nu poţi. O
să las uşa deschisă, ca să ai ceva lumină. Vrei şi o lumânare?
Am clătinat din cap, simţind din plin răceala amabilităţii lui impersonale, dar atât de
îngăduitoare. A plecat, dar uşa a rămas deschisă. Vedeam focul arzând în căminul
lui curăţat cu meticulozitate. El s-a aşezat la mica masă de scris şi şi-a luat din nou
pana. A început să scrie energic pe pergament.
Nu după mult timp, s-a auzit o bătaie în uşă şi, la invitaţia lui, a intrat Char, pajul, cu
micul dejun pe o tavă. A pus-o pe masă şi a început să descarce cu mare grijă.
După ce a terminat, pe tavă au rămas câteva castroane şi o cană. A ridicat-o şi s-a
uitat spre uşa mea, însă Lordul Auriu a spus, fără să se oprească din scris:
— Las-o pe masă.
Char a plecat, iar el a continuat să scrie. Peste alte câteva momente, a urmat o
nouă bătaie în uşă. De data asta, băiatul a adus găleţi cu apă. Îl însoţea un om cu
un braţ de lemne. Lordul Auriu nu le-a dat atenţie în vreme ce-şi vedeau de treburi.
După plecarea lor, a oftat, s-a ridicat, s-a dus la uşă şi a încuiat-o. Pe urmă mi-a
vorbit din nou mie.
— Tom, mănânci în odaia ta sau la masă?
În loc de răspuns, m-am săltat în capul oaselor. De-a curmezişul patului meu, la
picioare, era întinsă o robă nouă, albastră, din stofă de lână. Mi-am tras-o peste
cap, apoi m-am ridicat. Patul era scund, aşa că mi-a fost mai greu decât aş fi crezut,
şi am rămas câteva clipe nemişcat, cu capul învârtindu-mi-se. Pe urmă m-am
îndreptat cu paşi prudenţi spre masă. Lordul Auriu se instalase deja şi descoperea
mâncarea lăsată de paj pentru el. M-am aşezat pe scaunul din faţa lui.
Îmi pregătiseră mâncare pentru un om bolnav, supă, terci şi pâine înmuiată în lapte.
În faţa Lordului Auriu erau ochiuri şi cârnaţi, pâine şi unt şi fructe conservate şi
altele, şi m-am uitat la toate cu jind. Pentru o clipă, m-a cuprins o furie iraţională
împotriva lui. Pe urmă am mâncat tot ce mi se dăduse şi am băut o cană de ceai
călduţ, de muşeţel. Apoi m-am ridicat şi m-am întors în pat. N-am schimbat nici
măcar un singur cuvânt cu bufonul.
După o vreme, plictisit, m-am lăsat furat de somn.
M-am trezit în sunetul unor voci joase.
— Atunci se simte destul de bine ca să se ridice şi să stea la masă?
— O face cu chiu, cu vai, a răspuns Lordul Auriu. Mai bine s-o ia încet. N-are nicio
rezervă de putere pe care să se poată bizui. Dacă-i dai acum însărcinări noi, o să…
— Sunt treaz, am strigat, dar nu s-a auzit decât o mormăială răguşită. Mi-am dres
glasul şi am mai făcut o încercare. Sunt treaz, Chade.
S-a grăbit să se îndrepte spre uşă şi mi-a zâmbit. Buclele părului alb îi străluceau
şi părea plin de viaţă, energic. S-a uitat cu dispreţ la perna lăsată de Kettricken
lângă pat.
— Îmi aduc un scaun, băiete, şi-o să stăm pe urmă de vorbă. Arăţi mult mai bine.
— Pot să mă ridic.
— Poţi? Ah. Ei, ia-mă de mână şi sus cu tine. Nu, lasă-mă să te-ajut, nu te
încăpăţâna. Vrei să stăm lângă foc?
Îmi vorbea ca unui copil prostuţ. L-am lăsat să-mi poarte de grijă, am mers
sprijinindu-mă de el. M-am lăsat pe unul dintre scaunele capitonate de lângă cămin.
El şi-a luat altul, cu un oftat. Am aruncat o privire spre bufon, dar Lordul Auriu lucra
din nou la masa lui de scris.
Bătrânul mi-a zâmbit şi şi-a întins picioarele spre foc.
— Sunt încântat că te simţi atât de bine, Fitz. Ne-ai tras o spaimă zdravănă. A fost
nevoie să ne-adunăm toate puterile ca să te tragem înapoi.
— Şi trebuie să discutăm despre asta, am spus cu gravitate.
— Da, dar nu acum. Deocamdată ia-o încet, fără nicio sforţare. Ai nevoie în primul
rând de somn şi mâncare.
— De mâncare adevărată, am spus cu hotărâre. De carne. N-o să capăt putere din
păsatul care mi-a fost trimis azi-dimineaţă.
A înălţat din sprâncene.
— Ai chef de harţă, nu? Ei, nu e de mirare. O să am grijă să primeşti carne la prânz.
Nu trebuia decât să ne spui că te simţi în stare s-o mănânci. La urma urmelor, de
când te-am adus acasă şi până acum câteva clipe, nu te-am auzit scoţând vreun
cuvânt.
N-avea nicio logică, dar m-a cuprins furia. Am simţit usturimea lacrimilor. Mi-am
întors faţa, străduindu-mă să mă stăpânesc. Ce era cu mine?
— Fitz, băiete, a zis Chade parcă răspunzând gândurilor mele. Încă nu te aştepta
la prea multe de la tine însuţi. Te-am văzut de mai multe ori dând piept cu greul,
dar atât de cumplit ca acum n-a fost niciodată. Oferă-le minţii şi corpului tău timp în
care să-şi recapete puterile.
Am răsuflat adânc, pregătindu-mă să-i spun că mă simţeam foarte bine. Dar dintre
buze mi-a ieşit cu totul altceva:
— Am crezut c-o să mor acolo. Singur.
Toate amintirile dezlânate din celulă mi-au dat buzna în minte. Mi-am amintit spaima
şi disperarea şi m-am înfuriat fiindcă purtam povara unor astfel de aduceri aminte.
Mă lăsaseră acolo. Chade, bufonul, Kettricken, Dutiful – toţi.
— Şi eu m-am temut de asta, a spus încet bătrânul asasin. Am trecut cu toţii prin
momente grele, dar pentru tine a fost cel mai rău. Totuşi, dacă m-ai fi ascultat…
— Da, fireşte, totul s-a întâmplat din vina mea. Ca de obicei.
Lordul Auriu i-a vorbit lui Chade peste umăr.
— N-are rost să discuţi cu el când e în starea asta. N-o să izbuteşti decât să-l întorci
pe dos mai tare. Deocamdată e mai bine s-o laşi baltă.
— Taci!
Am urlat la el, dar vocea mi s-a frânt la a doua silabă, pierzându-se într-un soi de
chiţăit.
Privirea pe care mi-a aruncat-o Chade a fost, deopotrivă, reproş fără cuvinte şi
îngrijorare. Mi-am săltat genunchii la piept, strângându-mă ghem în scaun. N-
aveam să plâng. Se aşteptau să mă prăbuşesc, dar nici asta n-avea să se întâmple.
Fusesem bolnav şi trăsesem o spaimă urâtă. Atâta tot. Am respirat adânc,
liniştindu-mă.
— Te rog doar să-mi povesteşti, l-am implorat pe bătrân.
Mi-am dezdoit picioarele tremurătoare şi mi-am pus din nou tălpile pe podea.
Detestam slăbiciunea care mă copleşise tocmai atunci.
— Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat, ca să nu-ţi mai pun întrebări prosteşti. Începe
cu Civil.
— Nu cred că e înţelept, a oftat Chade.
Am început să protestez, dar el a ridicat o mână.
— Nu contează, facem cum vrei. Bun. Civil. S-a urcat pe cal şi s-a întors la castel
cât de repede a fost cu putinţă, fără s-atragă atenţia asupra lui. Când a ajuns la
Dutiful, abia a izbutit să spună câte-un cuvânt hârjâit, atât de tare fusese sugrumat.
Dar l-a făcut totuşi să înţeleagă că servitorul Lordului Auriu îl salvase din mâinilor
ucigaşilor din oraş. Mai mult n-a fost în stare să-i povestească atunci lui Dutiful. Dar
pentru prinţ a fost de-ajuns ca să vină la mine, şi nici mie nu mi-a mai trebuit şi
altceva ca să-mi trimit iscoadele în goană.
Şi-a dres glasul.
— Am avut nevoie de mai mult timp decât credeam ca să te găsim, a recunoscut
apoi. Dar nu mă aşteptasem nici să ucizi pe cineva, nici să laşi garda oraşului să te
prindă viu. Însă, îndată ce am aflat că eşti arestat şi învinuit de asasinat, am
strecurat un om în celula ta cât de iute s-a putut. Din nefericire, îţi aduseseră deja
un vindecător, aşa că nu l-am putut trimite pe-al meu. Sergentul s-a dovedit foarte
încăpăţânat când i-am cerut să te elibereze. Era sigur că-i omorâseşi pe cei trei şi
o încăierare în care mai fuseseşi amestecat îl convinsese că eşti un scandalagiu.
Lordul Auriu a fost nevoit să se plângă de trei ori de lipsa nestematelor sale până
când au trimis pe cineva să le caute în casa lui Laudwine, unde le-au şi găsit. Eu
pregătisem deja un martor care să spună că nu erai tu cel care sărise primul la
bătaie. Mai mult de-atât n-aveam cum să-i îmboldesc. Până când a pus sergentul
lucrurile cap la cap ca să priceapă că, de fapt, apăraseşi averea stăpânului tău de
hoţi şi să te elibereze, aproape că a fost prea târziu.
— Mai mult n-aveai cum să-i îmboldeşti, am spus cu voce plată.
Fusesem singur, chinuit de frisoane şi pe moarte. Iar el îi „îmboldise”.
— Regina a vrut să facem mai mult. A vrut să trimită pur şi simplu garda ei ca să te
scoată din închisoare. Dar n-am putut să îngădui aşa ceva, Fitz. Pentru că, da, mai
erau şi alţi Pestriţi. În ziua de după uciderea lui Laudwine, în mai multe locuri au
apărut pergamente pe care scria că Laudwine şi Padget aveau Har şi că oamenii
reginei îi omorâseră pe amândoi, împreună cu animalele lor. Şi luau în râs declarata
ei intenţie de a pune capăt persecuţiei celor cu Sânge Străvechi. Îi preveneau pe
toţi, le spuneau să nu fie atât de proşti încât să răspundă la chemarea ei. Şi încheiau
trâmbiţând că regina şi lingăii din slujba ei aveau să ucidă pe oricine îndrăznea să
dezvăluie adevărul: că propriul ei fiu are Har. Chade s-a întrerupt pentru o clipă.
Aşa că acum înţelegi. Am fost nevoit să te las acolo. N-am vrut, Fitz, dar n-am avut
încotro. Şi n-ar fi trebuit să-ţi spun toate astea.
Mi-am afundat faţa în mâini. Da. Ar fi trebuit să-l ascult pe Chade. Eu stârnisem
totul.
— Presupun c-ar fi fost de preferat să-i las să-l omoare pe Civil. Şi să mă grăbesc
apoi să dau de ştire că se săvârşise o crimă.
— Ar fi fost o cale, a încuviinţat bătrânul. Dar cred că prietenia ta cu Dutiful ar fi avut
de suferit, chiar dacă nu i-ai fi mărturisit că puteai să-l salvezi. Iar acum cred c-
ajunge pentru azi. Treci înapoi în pat.
— Nu. Termină măcar povestea asta. Ce-ai făcut în privinţa pergamentelor care-l
trădau pe Dutiful?
— Ce să fac? Nimic, fireşte. Nu le-am dat atenţie, ca semn că le consideram o
tâmpenie. Şi am avut grijă să nu se manifeste câtuşi de puţin vreun interes al
Coroanei faţă de servitorul întemniţat al Lordului Auriu. Garda Oraşului îşi avea
asasinul. Am lăsat legea să-şi urmeze cursul. Învinuirile răspândite de pergamente
erau ridicole, o încercare disperată de întinarea bunului nume al prinţului. Cu atât
mai ridicole, cu cât Dutiful era plin de zgârieturi adânci, cu care se alesese de la
pisica de vânătoare a bunului său prieten. Şi n-ar fi atacat nicidecum un om cu Har.
Toată lumea ştie ce putere au aceştia asupra tuturor animalelor. Şi aşa mai departe.
Cu timpul, s-a dovedit că morţii nu erau decât nişte hoţi de rând. Harul n-avea nicio
legătură cu cele petrecute, iar coroana, niciun amestec. Tâlharii fuseseră ucişi de
un servitor credincios, care apăra avutul stăpânului său.
— Prin urmare, m-ai lăsat să putrezesc acolo fiindcă Pestriţii au fost pe punctul să-
l demaşte pe prinţ.
M-am străduit s-o spun pe tonul omului care acceptă faptele. O parte din mine
înţelegea. O alta îl ura.
Cuvintele în care-mi pusesem gândul l-au făcut să tresară, crispându-se uşor, dar
a încuviinţat cu o înclinare a capului.
— Îmi pare rău, Fitz. N-am avut de ales.
— Ştiu. Şi m-am băgat singur în belea.
Am încercat să nu-mi las amărăciunea să se simtă în voce şi mi-a reuşit destul de
bine. M-am simţit brusc înfiorător de istovit, dar trebuia să aflu mai mult.
— Şi Civil?
— Odată ce am aflat cine erau morţii, am ştiut că trebuia să-i pun o mulţime de
întrebări. Am scos totul de la el. Am aflat şi de ce s-a dus în oraş. Mama lui s-a
sinucis, Fitz. I-a trimis un mesaj în care l-a implorat s-o ierte şi i-a spus că nu mai
putea să continue aşa. Că nu mai putea suporta ceea ce trebuia să facă pentru a fi
în siguranţă, chiar şi atunci când se afla într-un fals adăpost, unde bărbaţii o asaltau
după bunul lor plac.
Oroarea din spatele cuvintelor m-a îngreţoşat.
— Atunci Civil a vrut să se lase ucis.
— Mama lui era moartă. Cred că a vrut să-i omoare, fără să-i pese dacă asta
însemna şi pierderea vieţii lui, dar nici măcar n-a ştiut de unde să înceapă. Avea
capul plin de idealuri înalte, de poveşti cu dueluri şi provocări corecte. Laudwine
nici măcar nu i-a oferit prilejul să-şi invoce dreptul la luptă.
— Şi acum ce s-a ales de el?
Chade a tras aer în piept.
— Lucrurile sunt încurcate. Dutiful a insistat să-l interoghez pe Civil în prezenţa lui.
Prin urmare, tânărul lord îi e acum devotat trup şi suflet. Prinţul i-a luat apărarea în
faţa mea. Dacă trebuie să aibă în slujba lui pe cineva cu Har, măcar să fie unul
căruia i-am smuls colţii. Prinţul e pe deplin convins, aşa cum aproape sunt şi eu, că
familia Bresinga a acţionat sub ameninţare. Dacă Pestriţii s-au bucurat vreodată de
vreun strop de loialitate din partea lui Civil, sinuciderea mamei lui şi modul în care
a fost tratată înainte de asta i-au şters orice urmă. Îi urăşte mai mult decât i-am
putut noi urî vreodată. Lady Bresinga a fost constrânsă să-i aducă prinţului pisica,
fiind ameninţată de Pestriţi, care altminteri ar fi dezvăluit că ea şi fiul ei aveau Har.
Iar odată ce a făcut-o, a ajuns cu totul la mâna lor. Nu numai că deţinea Harul, dar
mai şi săvârşise un act de trădare a prinţului. Pestriţii au despărţit-o pe mamă de
fiu. Civil a fost trimis la Buckkeep. I-au poruncit să rămână prieten cu prinţul, să-l
atragă tot mai mult către Har şi să iscodească pentru ei. I-au făgăduit că, dacă li se
supunea, mama lui avea să se afle în siguranţă. Şi castelul ei, Galekeep, a ajuns
să-i fie temniţă.
Pestriţii au devenit repede foarte lacomi. Întâi i-au vrut casa, pe urmă pivniţa cu
vinuri, pe urmă averea. Dacă nu le făcea pe plac, îi ameninţau fiul. În cele din urmă,
o parte dintre bărbaţi au vrut-o chiar şi pe ea. Iar Lady Bresinga n-a putut trăi astfel.
Cred că Pestriţii au subestimat puterea voinţei ei, ca şi pe a lui Civil.
Era o poveste urâtă, una care te aducea cu picioarele pe pământ. Dar nu mi-am
îngăduit să chibzuiesc prea mult asupra ei. Aveam alte griji, mai urgente.
— Dar Henja? Ţi-a spus prinţul că am văzut-o?
Chade a căpătat o expresie mai sobră.
— Da. Dar… nu e cu putinţă să te fi înşelat? Spionii mei din oraş n-au auzit nicio
vorbuliţă despre ea.
M-am străduit să cântăresc amintirea feţei întrezărite.
— Eram rănit şi era întuneric. Însă… nu cred că m-am înşelat. Şi cred că ea era
femeia care se afla acolo când a fost şi Thick. Le-a oferit lui Padget şi Laudwine aur
pentru mine şi pentru bufon… aşa cred. E greu să-ţi dai seama ce voia să cumpere
de la ei. Lui Laudwine nu-i plăcea. Şi pare să fie cumva amestecată în toate astea.
Chade a ridicat o mână, cu palma în sus.
— Dac-a fost ea, şi-a acoperit urmele foarte bine. N-a lăsat în oraş niciuna pe care
s-o pot descoperi.
Slabă alinare. Spionii lui nu-l găsiseră nici pe Laudwine. Dar mi-am păstrat
nemulţumirea pentru mine.
— Încă mai avem o iscoadă de-a Pestriţilor aici, în castel. Omul care l-a dus pe
Thick la Laudwine.
Bătrânul asasin mi-a răspuns cu voce indiferentă.
— Grăjdarul lui Civil a avut unul dintre cele mai nefericite accidente cu putinţă. A
fost găsit mort în boxa unui armăsar de prăsilă, ucis cu lovituri de copită. De ce s-o
fi dus acolo e un mister.
Am dat din cap. Încă un fir retezat.
— Şi mama, şi averea lui Civil?
Chade şi-a ferit privirea.
— Vestea tragică a ajuns la noi a doua zi după arestarea ta. Lady Bresinga a murit
din pricina unei mâncări stricate. Au murit şi o parte dintre oaspeţii şi servitorii săi.
O poveste foarte tristă, dar fără nimic ruşinos sau scandalos. Ea a fost descoperită
prima, dar în următoarele zile s-au îmbolnăvit şi alţii şi s-au prăpădit foarte repede.
Am auzit c-ar fi fost vorba de nişte peşte stricat. Trupul neînsufleţit i-a fost trimis
mamei sale pentru înmormântare. Civil ia parte, trebuie să-şi facă această datorie
tristă. Prinţul Dutiful şi-a trimis garda de onoare să-l însoţească, dovedind înalta
stimă pe care i-o poartă. Civil înţelege că, după ce se vor pune la punct toate
amănuntele legate de moştenire, e bine să se întoarcă la Buckkeep, ca să rămână
aici până la vârsta majoratului. Galekeep va fi închis, deşi regina noastră i-a oferit
lui Civil servitori şi un majordom care pot avea grijă de castel în lipsa lui.
Am dat din cap. Prinţul îl putea numi pe Civil prietenul său, însă, în următorii câţiva
ani, acesta avea să fie prizonierul răsfăţat al lui Chade. Planul era abil. Tânărul
Bresinga se putea simţi protejat sau ţinut în cuşcă. Totul fusese aranjat cu mare
grijă. M-am întrebat dacă Lady Rosemary găsise pe neaşteptate un motiv ca să-şi
viziteze prietena din Galekeep sau dacă spionul plasat acolo de Chade pusese
otrava. Lui Rosemary i-ar fi fost probabil greu să călătorească, aşa arsă cum era.
Pe urmă m-am întors brusc spre Chade. Mi-a întâmpinat privirea cercetătoare cu
una plină de uimire. M-am aplecat brusc şi, înainte de a apuca să se retragă, i-am
atins obrazul. Pe degete nu mi s-a luat vopsea. Avea pielea sănătoasă, rozalie.
Fără urme de arsuri vindecate.
— Oh, Chade, l-am dojenit atât de şocat, încât mi-a tremurat vocea. Ai grijă, omule!
Te avânţi orbeşte şi nu ştim care e preţul. Niciunul dintre noi nu ştie.
Şi-a îngăduit un zâmbet.
— Nu mă sinchisesc prea mult de preţ, când ştiu deja atât de bine care sunt
foloasele. Arsurile mi s-au vindecat. Pentru prima oară după mulţi ani merg fără să
mă înjunghie genunchii şi şoldurile. Dorm noaptea fără să mă doară nimic. Şi am
început chiar şi să văd mai bine.
— Nu faci asta singur.
S-a uitat la mine fără să răspundă şi am ştiut răspunsul.
— Iei din puterea lui Thick, i-am reproşat cu voce scăzută.
— Pe el nu-l deranjează.
— N-ai idee care sunt pericolele. Iar el nu înţelege ce riscă.
— Aşa cum nici tu n-ai habar! m-a repezit cu voce tăioasă. Fitz, sunt vremuri când
trebuie să fii prudent şi vremuri când e nevoie să fii cutezător. Pentru noi e timpul
să riscăm. Când va pleca prinţul să-l ucidă pe Icefyre, tu îl vei însoţi. Până atunci
va trebui să ştii care sunt puterile Meşteşugului, ca să-l poţi mânui. Asta – şi s-a
bătut zgomotos cu palma peste piept, e o minunăţie şi un miracol. Dacă am fi avut-
o la dispoziţie când era Shrewd bolnav, n-ar fi murit niciodată. Imaginează-ţi ce ar
fi însemnat!
— Da, am ripostat, imaginează-ţi! Imaginează-ţi că Shrewd ar fi acum în viaţă şi ar
domni. Şi pe urmă întreabă-te de ce nu e aşa. Pentru că el n-a fost instruit de Galen.
Maestra lui de Meşteşug a fost Solicity. Nu putem presupune că el ştia mult mai
multe decât noi despre Meşteşug? Poate chiar şi cum să-şi prelungească viaţa?
Aşa că hai să ne întrebăm de ce n-a făcut-o. Şi de ce n-a făcut-o Solicity? Nu cumva
ştiau pentru asta că există un preţ prea mare ea să-ţi poţi permite să-l plăteşti?
— Sau nu i-a lipsit cumva pur şi simplu o coterie care să-l ajute? a contraatacat el.
— Ar fi folosit-o pe a lui Galen dacă ar fi fost cazul.
— Pfui! N-ai de unde şti aşa ceva, şi nici eu nu ştiu. De ce trebuie să fii atât de
pesimist? De ce te gândeşti mereu la ce e mai tău?
— Poate-am învăţat să fiu precaut de la un bătrân înţelept. Care acum se poartă
prosteşte.
Obrajii lui Chade s-au împurpurat. Ochii i-au sticlit de furie.
— Nu eşti tu însuţi. Sau e chiar mai rău. Eşti tu însuţi. Ascultă-mă, căţelandrule. L-
am văzut pe fratele meu murind. L-am văzut pe regele Shrewd ofilindu-se şi am fost
alături de el şi în zilele când nu-şi dădea seama pe unde-i hoinăreau gândurile, şi
în cele când era conştient de slăbiciunea trupului şi a minţit sale şi se simţea atât
de umilit încât începea să plângă. Şi nu ştiu la care din acele zile a fost mai groaznic
să-l privesc. Dacă ar fi ştiut cum să se folosească de Meşteşug ca să-şi schimbe
starea, ar fi făcut-o cu orice preţ. Această cunoştinţă despre Meşteşug s-a pierdut.
Eu am de gând s-o regăsesc. Şi s-o întrebuinţez.
Cred că se aştepta să ţip la el. Şi eu mă aşteptam, în mare măsură, şi poate aş fi
făcut-o dacă n-aş fi simţit un asemenea amestec de oboseală, disperare şi spaimă.
Chade mă speriase rău când văzusem că sănătatea şi mintea lui lăsau tot mai mult
de dorit, mă temusem că aş fi putut pierde tezaurul lui de informaţii şi de informatori.
Acum, când era sănătos tun, îi străluceau ochii şi clocotea de ambiţie, mă îngrozea.
Îi cunoşteam această latură, ştiusem că îşi dorise întotdeauna cu sete să
stăpânească Meşteşugul. Dar nu ştiusem că aveam să mă confrunt cu setea lui.
Am respirat de două ori adânc şi l-am întrebat încet:
— Tu eşti cel în măsură să ia o asemenea hotărâre?
S-a încruntat.
— Ce vrei să spui? Cine altul ar trebui s-o ia?
— Poate că maestrul Meşteşugului ar trebui să decidă cum e întrebuinţat în
Buckkeep. Mai ales de învăţăceii fără experienţă.
I-am susţinut privirea cu asprime. Adevărul era că el mă silise să accept
responsabilitatea acelei poziţii. M-am întrebat dacă se cutremura văzând că propria
încăpăţânare i se întorsese împotrivă.
Nu-i venea să-şi creadă urechilor.
— Vrei să spui că mi-o interzici? Şi te aştepţi să-ţi dau ascultare?
Cu mâinile pe genunchi, s-a aplecat să mă înfrunte.
Nu voiam să mă prind cu el într-o încleştare a voinţelor. În momentul acela nu eram
destul de puternic. I-am ocolit întrebarea.
— A mai fost un Farseer care a încercat să profite de Meşteşug ca să-şi atingă
propriile scopuri. El unul îl stăpânea fără să fie nicidecum puternic sau talentat, dar
întrebuinţa forţa coteriei ca să obţină ce voia. S-a folosit de ceilalţi cu brutalitate,
fără să-i pese ce le făcea, cum îi secătuia de puteri şi cum le stâlcea voinţa. Vrei să
ajungi un alt Regal?
— Nu semăn nicidecum cu el, s-a răstit Chade. În primul rând, Regal nu era
interesat decât de sine însuşi. Eu, după cum ştii, mi-am petrecut toată viaţa lucrând
fără odihnă pentru binele Coroanei. Şi, ca o altă diferenţă, îmi voi mări puterea
propriului Meşteşug. Nu voi rămâne prea mult timp dependent de altcineva.
— Chade.
Cuvântul a fost şoaptă găunoasă. Mi-a dres glasul, dar n-am izbutit să-i dau vigoare.
— Poate că-ţi vei mări puterea propriului Meşteşug. Dar nu continuând aşa cum ai
început, nu experimentând de unul singur, supunându-te riscurilor şi primejduindu-
l acum şi pe Thick, care n-are habar ce pericol s-ar putea afla.
Nu eram sigur că mă asculta. Se uita pe lângă mine cu privirea ochilor verzi pierdută
în depărtare. Am continuat totuşi să vorbesc, auzindu-mi vocea din ce în ce mai
stinsă şi mai răguşită.
— Chade, trebuie să înveţi care sunt pericolele magiei înainte de a plonja în ea
folosind-o după bunul tău plac. Meşteşugul nu e nici jucărie, nici ceva pe care să-l
întrebuinţeze fiecare numai în folosul său.
— N-a fost drept! a protestat el pe neaşteptate. Nu m-au lăsat să învăţ, aşa cum ar
fi trebuit. Eram un Farseer în aceeaşi măsură ca Shrewd. Se cuvenea să fiu instruit.
Oboseam cu iuţeală. Trebuia să câştig confruntarea sau măcar să fiu pe picior de
egalitate cu Chade în clipa în care aveam să cad frânt în pat.
— Nu, n-a fost drept, am încuviinţat. Dar nu e drept nici să-ţi faci din Thick cârjă şi
unealtă. Şi asta nu poate ţine locul lecţiilor care ţi-au fost refuzate. Trebuie să te
descurci fără el. Meşteşugul lui e puternic, dar el n-are noţiunea pericolelor pe care
le-ar putea reprezenta pentru sine însuşi. Şi n-are nici destulă voinţă ca să ţi se
opună când foloseşti magia lui pentru atingerea ţelurilor tale. N-o să te avertizeze
când o să iei prea mult de la el, iar tu n-o să-ţi poţi da seama înainte de a fi prea
târziu. E o greşeală să iei din puterea lui, folosind-o ca pe a unui bou înhămat la
căruţa ta. O fi el netot, dar în Meşteşug sunteţi egali. E un membru al coteriei
noastre. Aşa că ar trebui să fiţi ca fraţii, indiferent ce însuşiri aparte are fiecare.
— Coterie?
Când s-a uitat la mine uluit, cu gura căscată, mi-am dat seama că nu vedea ceea
ce mie îmi sărea în ochi.
— Coterie, am repetat. Tu. Eu. Dutiful. Bufonul. Şi Thick.
Am tăcut, aşteptându-mă să spună ceva. Am auzit în schimb zgomotul uşor făcut
de scaunul îndepărtat de masa de scris. Şi pe cel încă şi mai uşor făcut de paşii
bufonului, care a traversat încăperea ca să se oprească lângă noi. M-am întrebat
ce expresie căpătase faţa lui, dar nu mi-am desprins ochii de ai lui Chade. Văzând
că bătrânul continua să tacă, i-am reamintit:
— Chade. Am fost acolo. Nu pe deplin stăpân pe mine însumi, ştiu, dar ar fi trebuit
să fiu mort ca să nu-mi dau seama ce mi se întâmpla. Că v-aţi unit ca să mă salvaţi.
N-ai înţeles că aşa acţionează o coterie? Că e vorba de contopirea forţelor şi a
talentelor pentru atingerea unui ţel? Asta aţi făcut. Puterea lui Thick. Cunoştinţele
tale despre interiorul trupului omenesc. Controlul şi hotărârea lui Dutiful. Şi legătura
bufonului cu mine. Toate au fost necesare pentru ceea ce aţi făcut. Şi-o s-o puteţi
face din nou dacă o să fie nevoie. Dutiful are coterie. Una care şchioapătă, dar
totuşi o coterie. Însă numai dacă acţionăm toţi ca unul. Dacă tu-l duci pe Thick pe
altă cale, ca să-l foloseşti drept rezervor personal de forţă, o să ne distrugi înainte
de a afla de ce suntem în stare.
Am tăcut. Mi se uscase gura şi mi se tăiase răsuflarea. În orice alt moment, m-aş fi
îngrozit descoperind cât de slăbit eram. Dar în clipa aceea nu-mi îngăduiam să mă
gândesc la asta. Simţeam că eu şi bătrânul ajunseserăm într-un punct de cumpănă.
Îmi fusese dascăl şi călăuză mulţi ani de-a rândul. Ca ucenic, îi pusesem rareori la
îndoială înţelepciunea şi metodele. Fusesem întotdeauna sigur că alegea cea mai
potrivită cale. Însă, începând din vara trecută, văzusem că mintea lui sclipitoare se
întuneca încetul cu încetul şi că nu mai avea memoria fără cusur de odinioară. Dar,
cu mult mai rău pentru noi amândoi, începusem să nu-i mai privesc hotărârile şi
ideile ca un copil. Şi, după ce cercetam cu ochii mei de om trecut de treizeci de ani
toate deciziile legate de mine şi de Casa Farseer pe care le luase în trecut, nu mă
mai simţeam întru totul de acord cu ele. Acum, când eram în stare să-mi dau seama
că înţelepciunea lui nu era desăvârşită, mă consideram îndreptăţit să-i cer să
admită că nu ştia mai mult decât mine despre orice. Revendicam un soi de egalitate
stranie, una care nu susţinea că aveam cunoştinţe tot atât de bogate ca ale sale, ci
mai degrabă că, deşi mă depăşea în multe privinţe, existau şi unele în care trebuia
să cedeze în faţa mea.
Atât de multă vreme îmi fusese mentor, fusese mai presus de orice întrebare. Acum
ne venea amândurora greu să-l considerăm un simplu om. Nu-mi plăcea deloc că
devenisem conştient de lipsurile lui. Nu-mi dorisem niciodată să fiu acela care-i
pune o oglindă în faţă şi i le arată cu degetul. Oricât de greu mi-ar fi venit, trebuia
să recunosc, faţă de mine însumi, că fusese întotdeauna ambiţios şi însetat de
putere. Cu limite politice impuse căutării magiei sale, însemnat de un accident care
îl osândise să lucreze fără să se lase văzut, devenise totuşi o forţă demnă de luat
în seamă. Voinţa lui susţinuse tronul Farseer în zilele când regele Shrewd se
stingea încetul cu încetul şi cei doi fii care-i rămăseseră îşi disputau coroana.
Reţeaua lui de spioni şi de servitori o ajutase pe regina Kettricken să păstreze
puterea până la majoratul fiului ei. Şi acum era aproape gata să urce pe tron un alt
moştenitor din Casa Farseer.
Dar îl priveam şi îmi dădeam seama că aceste izbânzi nu-i erau de-ajuns. În ochii
lui, nimic nu mai putea însemna o adevărată victorie până când nu dobândea,
pentru sine, lucrurile după care tânjise întotdeauna. Acum avea puterea, cu toate
capcanele ei. Putea s-o folosească, toată lumea îi recunoştea dreptul ăsta, fiindcă
era sfetnicul reginei Kettricken. Însă în înţeleptul respectat încă mai stătea la pândă
bastardul nedreptăţit, copilul dezmoştenit. Nicio altă izbândă nu-l putea mulţumi
până când nu ajungea să stăpânească Meşteşugul, da, şi până când nu le arăta
altora cât de bine îl stăpânea.
Mă temeam că, urmărind un singur ţel, avea să zădărnicească tot ce construise
până atunci. Încăpăţânarea putea să-l orbească. Şi îl vedeam cântărindu-mi
cuvintele şi ţesându-şi în jurul lor propriile gânduri. L-am privit cu atenţie în vreme
ce aşteptam.
Nu izbutise să inverseze scurgerea anilor. Nici măcar Meşteşugul nu avea puterea
de a-i reda tinereţea. Dar, poate reuşea, aşa cum o făcuse Kettle, să pună stavilă
îmbătrânirii, să scape de belele pricinuite de înaintarea în vârstă. Avea părul la fel
de alb şi ridurile la fel de adânci. Dar îi dispăruseră nodurile de la încheieturile
degetelor şi o sănătate trainică îi îmbujora obrajii. Albul ochilor îi era limpede.
Urmărindu-l astfel, l-am văzut luând o hotărâre. Şi mi s-a strâns inima când s-a
ridicat cu iuţeală, fiindcă în graba cu care pleca i-am citit dorinţa de a pune capăt
conversaţiei.
— Încă nu te-ai înzdrăvenit, Fitz, a spus stând în picioare. Vor mai trece destule zile
până când vei fi destul de puternic ca să-i înveţi pe Dutiful şi pe Thick tot ce ştii
despre Meşteşug. Iar aceste zile înseamnă un timp pe care nu vreau să-l irosesc.
Aşa că, în vreme ce te refaci, o să continui explorarea Meşteşugului. Îţi făgăduiesc
c-o voi face cu mare precauţie. În afară de mine însumi, n-o să supun pe nimeni
niciunui risc. Dar, odată ce am început asta, după ce am simţit pentru prima oară
tot ce poate însemna pentru mine, n-o să încetez. Nicidecum.
S-a îndreptat spre uşă. M-am chinuit să-mi trag răsuflarea. Eram aproape la capătul
puterilor.
— Nu pricepi, Chade? Ceea ce simţi tu e o atracţie de care oricine învaţă
Meşteşugul e sfătuit să se ferească! Te aventurezi într-un şuvoi al Meşteşugului
care te duce la pieire. Dacă te pierdem, scade puterea întregii coterii. Iar dacă-l iei
pe Thick cu tine, coteria e în întregime distrusă.
Era cu mâna pe clanţa uşii. Nu s-a întors să mă privească.
— Trebuie să te odihneşti, Fitz, nu te forţa astfel. O să continuăm discuţia când o
să te simţi mai bine. Ştii că prudenţa îmi stă în fire. Ai încredere în mine.
Şi a ieşit, uşa s-a închis în urma lui. Mergea repede, ca un copil grăbit să se întoarcă
în odaia sa şi să scape de dojeni. Sau aşa cum fugi de un adevăr pe care nu vrei
să-l auzi.
M-am prăbuşit în scaun. Gâtul şi gura mi se uscaseră şi îmi zvâcnea capul. Mi-am
ridicat mâinile ca să-mi feresc ochii de lumină. Şi am întrebat, din micul meu colţ de
întuneric:
— Ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi dai seama că un om la care ţineai cândva nu-ţi
mai place acum prea mult?
— E ciudat că mă întrebi pe mine asta, a remarcat sec bufonul, din spatele meu,
de foarte aproape de mine.
Pe urmă l-am auzit plecând.
Probabil că m-a furat somnul acolo. Când m-am trezit, era după-amiază şi poziţia
ghemuită în care dormisem îmi îndurerase tot corpul. Alături de scaunul meu, stătea
pe masă o tavă cu mâncare. Se răcise, deşi era acoperită. Grăsimea se adunase
în cocoloaşe mici care pluteau deasupra supei. Aveam şi carne, dar se răcise şi ea.
După primele două îmbucături, mestecatul m-a obosit. M-am silit s-o termin, dar
aveam senzaţia că mi se adunase grămadă în stomac. Îmi aduseseră şi vin îndoit
cu apă şi, din nou, pâine înmuiată în lapte. Nu voiam, dar nu spusesem asta. M-am
silit s-o mănânc şi pe ea.
Mă cuprinsese o slăbiciune atât de cumplită, încât simţeam nevoia să plâng ca un
copil. M-am întors în odaia mea clătinându-mă. Am vrut să-mi spăl faţa, ca să ies
cumva din letargie. Aveam apă în urcior şi un şervet cu care să mă şterg, dar oglinda
îmi dispăruse, probabil dusă altundeva când îmi rearanjase Kettricken camera. M-
am spălat, dar asta nu m-a înviorat deloc. M-am întins în pat.
Am petrecut încă două zile în aceeaşi ceaţă a slăbiciunii şi moleşelii. Am mâncat şi
am dormit, dar puterile mi se refăceau teribil de încet. Chade n-a mai venit să mă
vadă. Asta nu m-a surprins, dar n-a venit nici Dutiful. Oare bătrânul îi ceruse să stea
departe de mine? Lordul Auriu avea puţine să-mi spună şi-mi întorcea vizitatorii din
drum, explicându-le că încă nu mă simţeam destul de bine ca să-i pot primi. Am
auzit de două ori vocea îngrijorată a lui Hap şi o dată pe a lui Starling. N-aveam
destulă putere ca să mă mişc, iar lipsa mişcării îmi dădea dureri. Stătea singur, fie
zăcând în pat, fie pe un scaun, lângă foc. Eram îngrijorat şi plictisit deopotrivă. Îmi
veneau în minte pergamentele despre Meşteşug din vechea odaie a lui Chade, dar
gândul la numeroasele trepte care mă despărţeau de ea mă descuraja. Nici nu mă
puteam convinge să-i cer bufonului o asemenea favoare. Nu doar fiindcă nu se
aventura niciodată în afara rolului Lordului Auriu. Ne mai şi încleiasem amândoi într-
o indiferenţă rece, politicoasă. Nu izbutea decât să înrăutăţească urmările certei
noastre, dar nu mă puteam hotărî să încerc altceva. Mi se părea că făcusem deja
destule eforturi ca să îndrept lucrurile şi că fusesem respins. Voiam să dea el un
semn că dorea să le reparăm. Însă n-o făcea. Şi aşa s-au scurs încă două zile
mizerabile.
În ziua a treia, m-am trezit hotărât să-mi revin. Poate, dacă mă ridicam şi mă
mişcăm ca şi cum aş fi fost sănătos, aveam să mă şi simt aşa. Pentru început, m-
am spălat, apoi m-am gândit să mă şi bărbieresc. Miriştea care-mi acoperea obrajii
ajunsese aproape o barbă în toată puterea cuvântului. M-am apropiat încet de uşa
odăii mele şi m-am uitat în jur. Aşezat la masă, Lordul Auriu studia o duzină de
batiste de mătase de diverse nuanţe de galben şi portocaliu şi le compara pe rând
una cu alta. Mi-am dres glasul. El nu s-a clintit. Bine, atunci.
— Lord Auriu, îmi cer scuze că te deranjez. Nu mai ştiu unde mi-e oglinda pentru
bărbierit. Ai putea să-mi împrumuţi una?
Nu s-a întors spre mine.
— Crezi că e o idee bună?
— Să împrumut o oglindă? Să mă rad orbeşte mi se pare o idee mai rea.
— Crezi că e o idee bună să te razi?
— Cred că trebuia s-o fac de mult timp.
— Bine. E hotărârea ta.
Tonul era indiferent, rece, ca şi cum m-aş fi pregătit să fac ceva primejdios, la care
el nu voia să ia parte. S-a dus în camera lui şi s-a întors în scurt timp cu propria sa
oglindă bogat ornamentată, cu ramă de argint.
Am ridicat-o, îngrozit de gândul că urma să-mi văd faţa suptă. Propria mea
înfăţişare a fost un şoc care m-a înlemnit; am scăpat oglinda din mână. Numai
norocul a ajutat-o să nu se spargă când a căzut pe covor. Mi se întâmplase să leşin
de durere, dar cred că niciodată pur şi simplu din pricina surprizei. Totuşi nu mi-am
pierdut în totalitate cunoştinţa, dar m-am prăbuşit grămadă pe podea.
— Tom? a făcut Lordul Auriu iritat şi uimit.
Nu i-am dat atenţie. Am tras oglinda către mine fără s-o salt de pe covor şi m-am
privit. Pe urmă mi-am atins faţa. Cicatricea pe care-o aveam de atâta amar de
vreme dispăruse. Nasul nu-mi era perfect drept, vechea ruptură a osului devenise
mai puţin vizibilă. Mi-am dus mâinile sub robă şi mi-am pipăit spatele. Da, rana de
sabie dispăruse, dar nu mai exista nici cicatricea veche a rănii supurânde făcute de
vârful săgeţii care-mi rămăsese în carne. Pe urmă am inspectat locul unde mi se
unea gâtul cu umărul. Cu ani în urmă, un neom îmi muşcase de-acolo o bucăţică
de carne, lăsând o cicatrice ondulată. Pielea îmi era acum netedă.
Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut pe Lordul Auriu privindu-mă cu groază.
— De ce? l-am întrebat înnebunit. Pentru numele Edei, de ce mi-aţi făcut aşa ceva?
Toată lumea o să observe că m-am schimbat. Ce explicaţie o să pot da?
A venit cu un pas mai aproape. Părea încurcat. A răspuns fără tragere de inimă:
— Tom Badgerlock, noi nu ţi-am făcut nimic.
Nu ştiu cum m-am schimbat la faţă la auzul cuvintelor lui, dar s-a tras înapoi. A
continuat cu voce neutră.
— Adevărul e că nu ţi-am făcut noi asta. Ne-am străduit doar să-ţi închidem rana şi
să-ţi curăţăm otrava din sânge. Când ţi-am văzut cealaltă cicatrice începând să-şi
schimbe forma şi s-azvârle frânturi de carne, am strigat că trebuie să ne oprim. Dar,
după ce ne-am lăsat mâinile în jos şi ne-am îndepărtat de tine…
Am încercat să-mi amintesc momentul despre care-mi povestea, dar n-am izbutit.
— Poate, după ce le-aţi îmboldit, corpul şi Meşteşugul meu au continuat să lucreze.
Nu-mi aduc aminte.
Lordul Auriu se uita în jos, la mine, acoperindu-şi gura cu mâna.
— Chade… A şovăit, apoi şi-a impus să continue. Vocea îi suna aproape ca a
bufonului. Cred că Lordul Chade a simţit… N-ar trebui să vorbesc pe ghicite despre
ce simte el. Numai că-l cred convins că ştiai cum se face asta, dar nu i-ai dezvăluit
secretul.
— Pe Eda şi El contopiţi! am gemut.
Chade avea dreptate. Nu mă pricepusem niciodată să desluşesc ce simţeau
oamenii dacă nu-mi spuneau chiar ei. Simţisem că între noi se afla ceva stânjenitor,
dar ăsta era ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat. Chiar dacă aş fi ştiut că trupul îmi
fusese curăţat de cicatrice, nu mi-aş fi imaginat că bătrânul asasin se simţea
nedreptăţit fiindcă nu-i împărtăşisem o taină. În spatele iritării cu care se retrăsese
se ascundea de fapt hotărârea de a descoperi ceea ce credea că-i ascundeam. Mi-
am adunat picioarele sub mine şi m-am ridicat fără ajutor. Oricum Lordul Auriu nu
încercase să-mi ofere aşa ceva. I-am înapoiat oglinda şi m-am întors în odaia mea.
— Aşadar te-ai răzgândit, te mai razi, Badgerlock? m-a întrebat.
— Deocamdată nu. Urc în vechea odaie a lui Chade. Dacă l-ai putea înştiinţa că
vreau să-l văd acolo, ţi-aş fi recunoscător.
I-am vorbit ca şi cum ar fi fost bufonul. Nu m-am aşteptat să primesc răspuns şi nici
n-am primit.
Pur şi simplu n-aveam destulă putere. Pe scări, m-am oprit ca să mă odihnesc de
atât de multe ori încât am crezut că lumânarea avea să mi se ardă în întregime,
lăsându-mă pe întuneric. Când am ajuns în sfârşit, îmi pierdusem orice urmă de
ambiţie. La uşă, Gilly, dihorul, m-a provocat cu o săritură. Şi a început un soi de
dans sălbatic, invitându-mă la luptă pentru teritoriu.
— Ţi-l poţi păstra, i-am spus. Probabil ai învinge oricum.
Fără să-l iau în seamă când se repezea la picioarele mele, m-am dus să m-aşez
pe marginea patului, apoi m-am întins şi am adormit aproape imediat. Cred că am
dormit multă vreme.
Când m-am trezit, dihorul îmi dormea sub bărbie. A fugit în clipa când m-am mişcat.
Era limpede că între timp cineva venise şi plecase. Nu mi-a plăcut că asta nu mă
trezise; când fusesem legat de lupul meu, mintea lui stătuse mereu de veghe,
servindu-se de simţurile mele. M-ar fi trezit imediat ce ar fi simţit că auzeam un
intrus. Devenisem prea dependent de simţurile lui de sălbăticiune, mi-am spus,
trecându-mi picioarele peste marginea patului.
Pe capătul curăţat al mesei erau farfurii şi o sticlă cu vin. Un castron cu supă fusese
pus să se încălzească pe marginea căminului şi rezerva de lemne fusese
completată. M-am ridicat şi m-am îndreptat imediat spre masă. Am mâncat, am băut
şi am aşteptat. În timp ce aşteptam, am citit pergamentele care-mi fuseseră lăsate.
Am găsit un raport despre Icefyre şi dragonii din Insulele Străine. Un alt raport
vorbea despre ceea ce se petrecea în Bingtown şi despre războiul negustorilor cu
Chalced. Pe un pergament vechi, o schiţă a muşchilor spatelui fusese corectată.
Amănuntele şi notiţele erau adăugate cu scrisul lui Chade. Ei, cel puţin călătoria
mea pe lângă pragul morţii oferise cunoştinţe noi. Alături de schiţă erau alte trei
pergamente, legate laolaltă. Aveau marginile zdrenţuite şi slovele a căror cerneală
se decolorase erau scrise de aceeaşi mână. Descriau un grupaj de exerciţii de
Meşteşug, create pentru Singuratici. M-am încruntat, întrebându-mă ce însemna
asta. Câteva minute de lectură m-au lămurit. Erau pentru acei practicanţi ai
Meşteşugului care n-aveau o coterie. Până atunci nici măcar nu-mi trecuse prin
minte că exista aşa ceva, dar, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că
nu se putea să nu existe. Chiar eu devenisem unul dintre ei, nu? întotdeauna
fuseseră oameni stângaci în compania altora sau oameni cărora pur şi simplu le
plăcea singurătatea. Când se alcătuiau coteriile, erau excluşi. Exerciţiile acelea
erau pentru ei.
Citind, am înţeles că de cele mai multe ori fuseseră folosiţi ca vindecători sau ca
iscoade. Exerciţiile de pe primul pergament păreau să se concentreze asupra
întrebuinţării subtile a Meşteşugului, fie pentru a trage cu urechea, fie pentru a
strecura idei în mintea altcuiva. Al doilea pergament vorbea despre refacerea
trupului altcuiva. M-a fascinat, nu numai fiindcă trecusem de curând prin aşa ceva,
ci şi pentru că îmi confirma bănuielile. Ceea ce începea omul cu Meşteşugul şi cu
voinţa lui era adesea continuat de trup. Trupul înţelegea vindecarea. Şi mai
înţelegea şi că o refacere grabnică era uneori mai importantă decât una perfectă,
că închiderea rănii conta mai mult decât netezimea pielii de după vindecare. Aşa
spunea textul scris pe pergament. Corpul înţelegea că forţele şi rezervele sale
trebuiau conservate pentru ceea ce avea să fie necesar în zilele următoare.
Utilizatorii Meşteşugului erau învăţaţi să nu treacă nicidecum cu vederea tendinţele
trupului şi să urmărească refacerea cu prea multă ardoare. M-am întrebat dacă
bătrânul asasin citise partea asta.
Al treilea pergament vorbea despre menţinerea trupului în stare bună. Pe acesta
din urmă, însemnările lui Chade contrastau puternic cu cerneala veche, decolorată.
Asta voise să văd; pentru notiţe lăsase pergamentul la vedere. Dorise să ştiu că,
începând din clipa când intrase în posesia pergamentelor, încercase zadarnic să-şi
repare propriul corp. Nu izbutise decât după ce fusese martor la vindecarea mea şi
descoperise că putea sorbi din talentul lui Thick ca să-şi susţină strădaniile
nesigure, dibuielile.
Am citit jurnalul ciudei sale şi am recunoscut spaima care o însoţea. Ştiam foarte
bine cum era să trăieşti într-un trup vătămat. Fiind martor la declinul lui Ochi
întunecaţi, simţisem gustul îmbătrânirii. Chade nu îşi reluase viaţa normală decât în
ultimul deceniu. Îşi petrecuse tinereţea sechestrat în odaia unde mă aflam, lucrând
din umbră sau deghizat. Câtă amărăciune simţeai ieşind într-o lume a oamenilor şi
a muzicii, a dansului şi a conversaţiei şi, da, a puterii şi a bogăţiei care-ţi îngăduiau
să te bucuri de ele, numai ca să te simţi ameninţat să pierzi din nou totul, din pricina
propriului trup decrepit? Nu-l puteam învinui pentru ceea ce făcuse, în ciuda
riscurilor asumate. Îl înţelegeam foarte bine. Mă îngrozea ziua când aveam să fiu
pus în faţa unei astfel de hotărâri, fiindcă mă temeam să nu fac exact ce făcuse el.
Am citit de mai multe ori şi cu mare atenţie pergamentul care descria vindecarea
trupurilor prin Meşteşug. Mi-a dezvăluit multe lucruri utile, dar nu tot ce aveam
nevoie să aflu. Ştiam, cu o tristă certitudine, de ce nu-mi arătase Chade cele trei
pergamente până atunci. Dacă le-aş fi văzut, aş fi ştiut că se aventurase de unul
singur pe o cale a deprinderii Meşteşugului. Şi era clar că începuse cu ani înainte
de a mă atrage înapoi, la Buckkeep.
M-am lăsat pe spătarul scaunului şi am încercat să mă pun în locul bătrânului
asasin. Ce îşi imaginase, ce visase? M-am trimis cu mulţi ani înapoi. Războiul
Corăbiilor Roşii se încheiase în sfârşit. Invadatorii fuseseră izgoniţi de dragonii celor
Şase Ducate. În regat se reînstăpânise pacea, regina era grea, urma s-aducă pe
lume un moştenitor al Casei Farseer, Regal nu numai că înapoiase întreaga
bibliotecă de manuscrise dispărute, dar, ca fapt extrem de convenabil, mai şi murise
după ce îşi reafirmase loialitatea faţă de Coroană. Iar Chade, după atâta amar de
ani petrecuţi în umbră, putea ieşi în lume ca Sfetnic de mare încredere al reginei.
Putea umbla după bunul său plac prin Buckkeep, savurând mâncarea, băutura şi
compania nobilimii. Ce altceva şi-ar mai fi putut dori? Numai ceea ce îi fusese
refuzat cu mulţi ani în urmă.
Bastarzii regali nu erau lăsaţi să înveţe Meşteşugul, chiar dacă aveau înclinaţii către
el. Regii le dădeau uneori copiilor din flori scoarţă de spiriduş ca să le stârpească
talentul înnăscut al Meşteşugului. Nu mă îndoiam că unii făcuseră economie de
timp omorând pur şi simplu bastarzii. Eu fusesem trimis să deprind această magie
numai pentru că în favoarea mea pledaseră Lady Patience şi Chade. Dar nu mă
îndoiesc că, dacă nevoia de o coterie a Meşteşugului n-ar fi fost disperată, regele
Shrewd i-ar fi refuzat.
Chade nu primise niciodată lecţii de Meşteşug. Iar eu, aşa cum fac toţi băieţii,
acceptasem pur şi simplu această stare a lucrurilor. Nici prin gând nu-mi trecuse
să-mi întreb maestrul:
— Te-a pus cineva vreodată la încercare, ca să vadă dacă ai talent pentru
Meşteşug? Le-ai cerut să te înveţe şi te-au refuzat sau nici măcar n-ai cerut aşa
ceva?
Nu încercasem niciodată să aflu amănunte. Însă ştiusem că tânjea după
cunoştinţele care-i fuseseră interzise. Îmi dădusem seama după ardoarea cu care
urmărise progresele mele, cu care sperase că aveam să izbândesc. Durerea pe
care i-o provocase eşecul meu fusese la fel de mare ca a mea.
Totuşi nu mă mai gândisem niciodată unde l-ar fi putut conduce toate astea odată
ce îi ajunseră în mâini cele trei pergamente. De când venise la mine, în coliba mea,
ştiusem că începuse să le citească. Cunoscându-l aşa cum îl cunoşteam, ar fi
trebuit să-mi dau seama că avea să încerce să stăpânească magia despre care
citea, cu sau fără ajutorul unui maestru. Ar fi trebuit să mă ofer să-l învăţ ceea ce
ştiam. Oare ori de câte ori vorbise despre oameni potriviţi să deprindă Meşteşugul
sperase, în taină, că aveam să-l propun chiar pe el? Şi de ce nu luasem niciodată
cu adevărat în considerare ideea asta? Oh, da, aruncasem la un moment dat o
vorbă, aşa cum îi arunci un os unui câine flămând, ca să-l linişteşti. Dar nu-l
considerasem cu adevărat în stare să înveţe. De ce nu?
Aveam mai multe întrebări despre mine decât despre Chade. Cu gândul la ele, am
încălzit apă şi am găsit o oglindă. În dulapul cu unelte de asasin al lui Chade erau
mai multe cuţite destul de ascuţite ca să-mi radă barba. M-am descurcat destul de
bine cu el, bărbierindu-mă pe îndelete şi uitându-mă cum îmi ieşea la lumină faţa
fără cicatrice. Când a intrat Chade, stăteam la masă, privindu-mă în oglindă. N-am
aşteptat să vorbească el primul.
— Nu mi-am dat seama că mi-au dispărut cicatricele vechi. Se pare că roţile au fost
puse în mişcare de coterie, după care vindecarea mea a fost o căruţă pe o stradă
abruptă. A mers mai departe singură. Nici măcar nu ştiu cum s-a petrecut.
Mi-a răspuns pe un ton la fel de smerit ca al meu.
— Lordul Auriu a izbutit să mă convingă că ăsta e adevărul.
A venit mai aproape. Odată ajuns lângă mine, mi-a studiat faţa lăsându-şi capul pe-
o parte. Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut zâmbind, pierdut în amintiri.
— Oh, băiatul meu. Ce bine semeni cu tatăl tău! Mult prea bine pentru ceea ce
urmărim acum. N-ar fi trebuit să te razi. Măcar barba îţi acoperea o parte din
schimbările feţei. O să fim nevoiţi s-aşteptăm, o să poţi umbla prin castel, la vedere,
abia după ce-ţi creşte destul ca să nu se observe ce mult te-ai schimbat.
Am clătinat din cap.
— N-o să fie de-ajuns, Chade. Nici măcar o barbă deasă n-o să fie de-ajuns.
M-am uitat lung la mine însumi, aşa cum aş fi putut arăta. Pe urmă am râs şi am
împins oglinda într-o parte.
— Vino, aşază-te. Ştim amândoi ce e de făcut. Ţi-am citit pergamentele, dar s-ar
părea că nu conţin nimic potrivit. În seara asta va trebui să lucrăm pe bâjbâite.
Nu lucram bine împreună. Cred că, din fire, eram amândoi Singuratici, însă trebuia
să ne obişnuim să ne unim strădaniile, ca parte a coteriei lui Dutiful. Aşa că am
început de câteva ori anapoda, dând iritaţi vina pe talentul înceţoşat de Galen, pe
ceaiul de scoarţă de spiriduş, băut de mine destul de des, şi pe toţi cei cu vederi
înguste care nu-l lăsaseră pe Chade să înveţe în tinereţea lui. Dar, până la urmă,
Meşteşugul a curs şovăitor între noi şi, aşa cum o mai făcusem destul de des, m-
am încredinţat mâinilor lui cu degete lungi. I-am dat putere şi chiar şi Meşteşug,
fiindcă el nu stăpânea încă decât picături sporadice ale magiei. Ne-au călăuzit
cunoştinţele lui despre alcătuirea trupului omenesc, combinate cu ceea ce ştia
trupul meu despre sine. În mai multe privinţe, era mai greu decât fusese vindecarea,
fiindcă fiecare parte trebuia făcută separat, sfidând ceea ce ştia corpul meu că era
corect. Dar am izbutit.
După ce am terminat, m-am uitat din nou în oglindă. Noua mea cicatrice atrăgea
privirile ceva mai puţin decât cea veche, iar nasul nu-mi mai era chiar aşa de coroiat.
Dar atât era de-ajuns. Existau. Ca şi vechea cicatrice a muşcăturii de pe gât, cea
lăsată de săgeată lângă şira spinării, plus una nouă, ca un păienjeniş, acolo unde
ar fi trebuit să se afle rana făcută de sabie. Toate erau mai uşor de suportat decât
cele vechi, fiindcă le creaserăm numai pe piele, fără să le ancorăm în carne. Totuşi
îmi întindeau sâcâitor pielea. Însă ştiam că, până la urmă, aveam să mă obişnuiesc
cu ele. Chade a fost cel care a observat că părul din „dunga de bursuc”28 îmi avea
acum rădăcini negre. A clătinat din cap nedumerit.
— N-am idee cum să schimbăm asta. În pergamente nu scrie nimic despre
modificarea culorii părului. Te sfătuiesc să-ţi vopseşti în negru întreaga dungă de
păr alb. Lasă schimbarea să sară-n ochi. Lumea o să creadă c-ai devenit vanitos.
Şi vanitatea e uşor de explicat.
Am dat din cap şi am lăsat oglinda din mână.
— Dar mai târziu. Nu acum. Sunt istovit, am spus, şi era purul adevăr.
Mi-a aruncat o privire stranie.
— Şi durerea ta de cap?
— Nu e mai rea decât una obişnuită, deşi ne-am folosit atât de mult de Meşteşug
în seara asta. Poate-ai avut dreptate. Nu era nevoie decât să devină obişnuinţă.
A clătinat uşor din cap, a ocolit masa şi şi-a pus mâinile pe ţeasta mea.
— Aici, a spus, urmărind acum inexistenta cicatrice care dăduse naştere dungii
mele de păr alb. Şi aici.
M-a împuns cu un deget în apropierea unui ochi.
Am clipit şi m-am tras înapoi din obişnuinţă, apoi am rămas nemişcat.
— Nu mă doare. Capul mă durea mereu, ori de câte ori mă pieptănam, iar dacă
stăteam mult în frig, mă durea faţa. Dar până acum n-am dat importanţă.
— Înclin să cred că rana ta de lângă ochi e de când a încercat Galen să te omoare
în vârful turnului. În grădina reginei, pe vremea când i-ai fost învăţăcel. Ai uitat
bătaia pe care ţi-a tras-o?
Am clătinat din cap în tăcere.
— Nici corpul tău n-a uitat-o. Ţi l-am văzut, privindu-l din interior. Am văzut toate
vătămările pricinuite craniului tău în temniţa lui Regal şi alte rupturi de mult lecuite,
ale oaselor feţei şi ale vertebrelor. S-ar părea că vindecarea prin Meşteşug a reparat
tot ce stricaseră rănile tale vechi. Aflu cu interes că acum nu mai ai dureri de cap
după ce te slujeşti de Meşteşug. Ar fi interesant de ştiut dacă ţi-au încetat şi crizele
de nelinişte.
A plecat de lângă mine, s-a dus la raftul lui cu pergamente. Şi s-a întors cu o copie
a celei mai oribile dintre cărţi, Carnea Omului, scrisă de Verdad Jupuitorul. Era un
obiect frumos lucrat, un teanc de foi încă mirosind a cerneală legate între coperţi
din lemn sculptat. O copie făcută de curând, fără îndoială. Autorul, un preot
jamaillian corupt şi crud, jupuise şi dezmembrase trupuri ani de-a rândul, într-o
mănăstire din acel ţinut îndepărtat, dar, după ce îi fusese descoperit viciul, vestea
se răspândise, ajungând până şi în cele Şase Ducate. Auzisem despre tratatul lui,
dar nu mai văzusem niciodată vreun exemplar.
— De unde-l ai? am întrebat surprins.
— Am trimis pe cineva să-l caute cu ceva timp în urmă. Am avut nevoie de doi ani
ca să-l găsesc. Şi textul e evident modificat. Verdad nu s-a numit niciodată pe sine
însuşi „jupuitorul”, ca în manuscrisul ăsta. Şi mă îndoiesc că savura mirosul de
carne putrezită, aşa cum pretinde aici. Am vrut un exemplar pentru desenele pe
care le conţine, nu pentru cuvintele adăugate de alţii.
A deschis cartea cu veneraţie şi mi-a pus-o în faţă. Aşa cum mă sfătuise, n-am dat
nicio atenţie scrisului jamaillian plin de înflorituri şi am studiat numai descrierile
amănunţite ale interiorului corpului omenesc. În copilărie văzusem schiţele făcute
de Chade şi pe cele rămase de la maestrul lui, dar, pe lângă ceea ce vedeam acum,
erau grosolane. Desenele care-ţi arătau unde să înfigi un pumnal ca să ucizi cât
mai repede nici măcar nu puteau fi comparate cu acelea care înfăţişau toate
organele vitale. Culorile erau fireşti. Era straniu să le privesc şi să-mi aduc aminte
de măruntaiele aburinde ale unei căprioare spintecate. Cum să explic cât de
vulnerabil m-am simţit dintr-odată? Toate acele alcătuiri moi, de un roşu-aprins, cu
sclipiri cenuşii, ficatul strălucitor şi încâlceala complicată a maţelor potrivindu-se
perfect în trupul meu. Pe urmă, Laudwine a înfipt lama unei săbii în spatele meu şi
în ele. Fără să mi-o propun, mi-am dus o mână la cicatricea falsă de pe şale. Acolo
nu erau coaste care să mă apere, doar muşchi în straturi suprapuse. Gestul meu
nu i-a scăpat lui Chade.
— Acum înţelegi de ce mi-am făcut atâtea griji pentru tine. Am bănuit de la bun
început că numai Meşteşugul putea să te vindece.
— Te rog, închide-o, am spus, desprinzându-mi privirea de preţioasa lui carte, cu
senzaţia că eram bolnav.
Nu m-a luat în seamă, a întors pagina, dezvăluind un alt desen. Era al unei mâini,
cu pielea şi carnea date deoparte ca să se vadă osul şi încheieturile.
— Pe ăsta l-am studiat înainte de a încerca să-mi vindec mâinile. Nu cred că
desenele lui sunt foarte corecte, dar simt că totuşi m-au ajutat. Cine şi-ar fi imaginat
că mâna şi degetele omului sunt alcătuite din atât de multe oase?
Pe urmă şi-a ridicat în sfârşit privirea, şi-a dat seama cât de tulburat eram şi a închis
tomul.
— Fitz, îţi recomand să studiezi cartea după ce-o să te refaci într-o mai mare
măsură. Cred că oricine stăpâneşte Meşteşugul ar trebui s-o studieze.
— Chiar şi Thick? am întrebat cu un zâmbet strâmb.
Am fost surprins când a ridicat dintr-un umăr.
— N-o să păţească nimeni nimic dacă o să i-o arătăm. Uneori e în stare să rumege
foarte mult o idee, Fitz. Cine poate şti ce reţine în căpăţâna lui diformă?
Asta m-a dus cu gândul la altceva.
— Diformă. Atunci crezi că Meşteşugul l-ar putea ajuta? Ar putea repara ce e stricat,
l-ar putea face din el un om normal?
A clătinat din cap cu încetineală.
— „Diferit” nu înseamnă „stricat”, Fitz. Trupul lui Thick se vede pe sine în bună stare.
Pentru el, diferenţele faţă de alţii nu sunt decât… ei, aici merg pe ghicite, dar
bănuiesc că i se par ca acelea dintre un om înalt şi unul scund. Corpul lui a crescut
după un plan propriu. Thick e ceea ce e. Poate-ar trebui să ne simţim pur şi simplu
recunoscători că-l avem, chiar dacă e altfel decât noi.
— Atunci ai studiat treaba asta în amănunt, am constatat, încercând să-mi scot din
glas orice urmă de reproş.
— Nu-ţi poţi imagina cum e viaţa pentru mine, Fitz, a zis cu voce scăzută. Parcă mi
s-ar fi deschis uşa celulei şi pot umbla liber prin lume. Tot ce văd mă uimeşte. Pentru
un astfel de prizonier eliberat, un fir de iarbă e o minune în aceeaşi măsură ca
întinderea unei văi imense. Nu pot să sufăr nimic care mă îndepărtează de această
explorare. Nu vreau nici să dorm, nici să mă întrerup ca să mănânc. Mi-e greu şi
să-mi silesc mintea să dea atenţie problemelor reginei. Ce-mi pasă mie de
negustorii din Bingtown, de dragoni şi de narcesce? Meşteşugul a pus stăpânire pe
imaginaţia şi pe inima mea. Explorarea lui e unica îndeletnicire pe care mi-o doresc
cu adevărat.
Am simţit o împunsătură în inimă. Recunoşteam obsesia lui Chade drept ceea ce
era. Îl mai văzusem adesea pe deplin înrobit de câte o preocupare febrilă. Odată
ce-i acapara ceva mintea, urmărea acel ceva până când îl înţelegea pe deplin. Sau
până când îi abătea atenţia o altă pasiune arzătoare.
— Înţeleg. Încercam să vorbesc cu detaşare. Asta vrea să însemne că-ţi întrerupi
pentru o vreme experienţele cu explozive?
M-a privit nedumerit o clipă, ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire. Apoi:
— Oh. Alea. Cred că am descoperit ceea ce voiam să desluşesc. Pot fi utili, dar e
greu să te bizui pe ei întotdeauna. A închis subiectul cu o fluturare a mâinii. Am
renunţat. Acum e mult mai important pentru mine să înţeleg subtilităţile
Meşteşugului.
— Chade, i-am spus încet, nu trebuie să te aventurezi pe tărâmul lui de unul singur.
Mai mult decât atât, nu trebuie să-l târăşti acolo şi pe Thick. Sper că acum îţi dai
seama că-ţi atrag atenţia fiindcă-mi fac griji pentru tine, nu ca să apăr cu egoism un
secret de-al meu. Am tras aer în piept. Ai nevoie de o temelie solidă. Când o să-mi
recapăt puterile şi-o să încep să studiez din nou împreună cu Dutiful şi Thick, trebuie
să vii în turn cu noi.
O vreme m-a privit cercetător, în tăcere.
— Şi Lordul Auriu? M-a privit pieziş. Mai înainte ai spus că face şi el parte din coteria
noastră.
— Serios? Am mimat nedumerirea pentru câteva clipe. Oh. A fost de faţă la
vindecarea mea. Şi am crezut că simţeam… crezi că a avut într-adevăr un rol
atunci?
M-a privit ca pe o ciudăţenie.
— Nu crezi că tu poţi aprecia asta mai bine decât mine? Ieri mi-ai spus c-a avut.
Mi-am întors pe toate părţile strania, dar puternica neplăcere pe care mi-o trezea
ideea participării bufonului la lecţiile noastre de Meşteşug. Mi-am spus că oricum n-
avea să vină, apoi m-am întrebat dacă nu cumva mă înşelam.
— Ştiu c-a fost de faţă, dar mi-e greu să-mi dau seama ce-a făcut, m-am corectat.
Chade mi-a răspuns cu gravitate.
— Aş zice că ne-a călăuzit. A spus c-a mai luat parte la ceva asemănător cândva,
când a fost bolnav Ochi Întunecaţi. A şovăit, apoi a adăugat cu voce inexpresivă:
Te cunoaşte bine. Şi cred că asta ne-a fost de cel mai mare folos. Te cunoaşte bine
şi pare să ştie… calea către tine. A oftat. Fitz, atâta lucru ai recunoscut deja.
— A fost cu mine când mi-am folosit deopotrivă Harul şi Meşteşugul ca să-mi vindec
lupul. Dar nu m-a ajutat să-l lecuiesc. M-a ajutat doar să-mi revin pe urmă.
Am amuţit. Şi am continuat ceva mai târziu:
— Neîncrederea şi secretul. Oare se preschimbă într-un obicei? Chade, îţi jur că nu
ştiu de ce… Fir-ar să fie. Da. Eu şi bufonul avem o legătură prin Meşteşug. Firavă,
dar existentă, o rămăşiţă din momentul când şi-a îmbibat vârfurile degetelor cu
Meşteşug, atingându-i pe Verity şi apoi pe mine. Iar când a folosit-o ca să mă tragă
înapoi, în trupul meu, a devenit mai puternică. Bănuiesc că, dacă aş studia-o acum,
aş descoperi că, după această vindecare a mea, a dobândit şi mai multă putere.
Însă mă îndoiesc că bufonul stăpâneşte cu adevărat Meşteşugul prin sine însuşi.
Nu are decât ceea ce i-a rămas pe degete, şi e posibil să nu poată intra în legătură
cu nimeni altcineva în afară de mine.
Chade mi-a zâmbit aproape cu vinovăţie.
— Ei, e o dublă uşurare. Fiindcă te-am auzit spunându-mi adevărul şi fiindcă mi-ai
dezvăluit că… ei. Îl cunosc pe bufon de multă vreme. Îl preţuiesc. Dar, chiar şi în
toată mascarada asta cu Lordul Auriu, are ceva straniu care mă poate face uneori
să mă simt stânjenit. Uneori pare să ştie prea multe, iar alteori mă întreb dacă
lucrurile importante pentru noi îl interesează măcar cât negru sub unghie. Acum,
când am început să cunosc cât de cât Meşteşugul, să văd cum ne deschide unul
faţă de altul… ei. Cum spuneai, neîncrederea şi secretul pot deveni un obicei. Unul
pe care trebuie să ni-l păstrăm amândoi dacă vrem să supravieţuim. Şi eu am tot
atât de multe rezerve dacă e vorba să-i împărtăşesc bufonului toate secretele mele
şi să le aflu pe ale lui.
Sinceritatea bătrânului asasin m-a cutremurat, iar părerea lui m-a năucit. Totuşi
avea dreptate. Era plăcut să ştiu că eram sinceri unul faţă de altul.
— O să vorbesc cu Lordul Auriu despre rolul lui în coteria noastră, am spus. De
ceea ce e dispus să facă depind multe. Nimeni nu poate fi silit să ne-ajute.
— Da. Şi foloseşte prilejul ca să pui capăt neînţelegerii voastre prosteşti. Cine
ajunge să se afle în aceeaşi cameră cu voi se simte la fel de bine ca între doi câini
care-şi arată colţii. Cum ar putea şti cine-o să fie muşcat când se vor repezi, în cele
din urmă, unul la altul?
Am trecut peste asta.
— Şi-o să vii în Turnul Meşteşugului, la lecţiile noastre?
— Da.
— Şi experimentele tale personale legate de Meşteşug? am întrebat, după o scurtă
aşteptare, hotărând că şi despre asta trebuia să vorbim deschis.
— Vor continua, mi-a răspuns încet. Pentru că trebuie. Fitz, doar mă cunoşti. Ştii
care e tiparul obiceiurilor mele. Am învăţat întotdeauna singur şi fără zarvă şi, de
fiecare dată când am descoperit un filon de cunoştinţe pe care am simţit că trebuie
să le dobândesc, mi-am urmărit ţelul cu ardoare. Nu-mi cere să mă schimb acum.
Nu pot.
Am fost sincer convins că-mi spunea din nou adevărul. Am oftat adânc, dar n-am
cutezat să-i interzic să continue.
— Atunci fii prudent, prietene. Foarte prudent. Curenţii sunt puternici şi terenul
înşelător. Dacă faci un singur pas greşit…
— O să fiu prudent, mi-a făgăduit.
Apoi a plecat, iar eu m-am târât în patul care era deja mai mult al meu decât al lui
şi am căzut într-un somn adânc, fără vise.

Capitolul XXII
LEGĂTURI

Pentru această călătorie au fost necesare cu mult mai multe fonduri decât aţi
considerat; şi n-aş fi întreprins nici în ruptul capului o asemenea cercetare dacă mi
s-ar fi spus tot ce trebuia despre vremea şi mâncarea deopotrivă de mizerabile şi
despre locuitorii şi mai mizerabili ai insulelor. Mă aştept la o recompensă deosebit
de mare când mă voi întoarce.
Am izbutit în sfârşit să mă văd pe insula demonului blestemat. Ca să ajung pe
bucata aia de piatră şi gheaţă a fost nevoie de ultimii bănuţi din mult prea mica
sumă cu care m-aţi înzestrat şi de o zi de muncă la depozitarea proviziilor de cod
sărat pentru o scârbă de căţea de mare. Barca pe care am primit-o lua apă, era
greoaie, de un soi necunoscut, şi vâslele ei nu-şi meritau numele. Numai printr-un
miracol am traversat cu bine apele îngheţate care mă despărţeau de Aslevjal. Odată
ajuns, am debarcat pe un ţărm negru, stâncos. S-ar părea că gheţarul care
acoperea cândva întreaga insulă, până la linia fluxului, s-a retras. Un doc abandonat
şi stâlpii de amarare sunt la vedere, dar orice putea fi luat cu uşurinţă a dispărut.
Dincolo de plajă e o întindere de piatră neagră. În micile ei buzunare de pământ nu
cresc decât muşchi şi ierburi pipernicite. E posibil să fi existat cândva câteva
construcţii rudimentare, dar, ca şi pe doc, orice s-ar fi putut refolosi cumva a
dispărut. Se vede limpede că de acolo s-a extras cândva piatră, dar, după cum
arată locul, cariera a fost părăsită de cel puţin zece ani. Blocuri uriaşe de piatră au
fost tăiate şi aliniate cap la cap, ca pentru construcţia unui zid imens, la ale cărui
capete sunt aşezate pe câte un singur şir. Se pare că toată piatra a fost tăiată pentru
un soi de statuie culcată, dar strădaniile au fost abandonate înainte de a o termina
măcar pe un sfert. Mi-a fost imposibil să-mi dau seama ce ar fi trebuit să reprezinte.
Am străbătut toată partea liberă a ţărmului şi m-am aventurat şi pe o mică parte a
gheţii înainte de a mă prinde noaptea. N-am văzut niciun dragon, nici viu, nici prins
în gheţar, şi nimic altceva care să semene, măcar pe departe, a creatură vie. M-am
întors pe plajă pe bâjbâite şi am petrecut o noapte geroasă adăpostit în spatele
blocurilor de piatră. N-am găsit nici măcar o aşchie de lemn ca să fac un foc. Am
dormit prost, bântuit de vise înspăimântătoare, în care eram unul dintr-o mare
mulţime de locuitori ai celor Şase Ducate închişi într-o înfiorătoare temniţă de piatră.
Când s-a luminat de ziuă, am fost încântat să plec. Oricine altcineva vrea să se
aventureze până acolo trebuie să ia cu sine tot ce i-ar putea fi necesar, fiindcă insula
aia nu-i oferă omului absolut nimic.
Raport pentru Chade Fallstar, nesemnat

Refacerea cicatricelor mi-a întârziat însănătoşirea. În următoarele trei zile, m-am

retras în mine însumi, străduindu-mă doar să-mi recapăt sănătatea. Am dormit, am
mâncat şi iar am dormit. Am rămas în odaia de lucru. De mâncare îmi aducea chiar
Chade. Nu cu regularitate, dar asta nu mă deranja, fiindcă îmi lăsa de-ale gurii din
belşug, iar pe cămin puteam să-mi fac ceai sau să-mi încălzesc supa.
Încăperea n-avea ferestre, aşa că, pentru mine, timpul îşi pierduse înţelesul. Îmi
redobândisem obiceiurile de lup, adoptate vreme de mulţi ani. Eram foarte vioi în
zori şi în amurg, şi atunci studiam pergamentele. Pe urmă mâncam şi moţăiam
lângă foc, sau dormeam în pat tot restul zilei. Dar, când eram treaz, nu-mi
petreceam tot timpul citind. Mă distram şi îl distram şi pe Gilly ascunzând, în lipsa
lui din odaie, bucăţele de carne şi uitându-mă cum le descoperea la întoarcere.
Făuream obiecte fără însemnătate, după cum mi se năzărea. Am făcut o tablă
pentru Jocul Pietrelor, trăgând pe ea linii cu vârf de fier încins în foc, şi am cioplit
piesele dintr-un fanon de balenă, pe care mi-a dat Chade voie să-l folosesc. Le-am
vopsit pe unele în roşu, pe altele în negru, şi am lăsat tot atât de multe nevopsite.
Însă am sperat zadarnic să joc o partidă cu bătrânul asasin. Îmi vorbea câte puţin
despre studiile lui legate de Meşteşug şi era întotdeauna grăbit. Probabil spre binele
meu. Când eram singur dormeam mai mult şi mai adânc.
În privinţa noutăţilor din castel era zgârcit la vorbă. Dar puţinul pe care-l storceam
de la el mă îngrijora. Regina încă nu-şi încheiase tratativele cu negustorii din
Bingtown, dar le îngăduise cu graţie ducilor de Shoaks şi Farrow să facă incursiuni
în Chalced de-a lungul hotarelor lor după bunul plac. Nu era vorba de o declaraţie
de război oficială, dar numărul jafurilor şi raidurilor de la graniţa dintre cele Şase
Ducate şi Statele Chalced avea să crească, şi asta cu binecuvântarea ei tacită. Nu
era cine ştie ce noutate. Sclavii din Chalced ştiau de generaţii că-şi puteau câştiga
libertatea dacă izbuteau să fugă în cele Şase Ducate. Şi, odată eliberaţi, se
întorceau adesea împotriva foştilor lor stăpâni şi treceau peste graniţă turmele şi
cirezile pe care le avuseseră cândva în grijă. Cu toate astea, negoţul dintre Chalced
şi cele Şase Ducate continua şi prospera. Însă ar fi încetat dacă regatul nostru
trecea, pe faţă, de partea Bingtownului.
Războiul dintre oraşul negustorilor şi Chalced pusese stavile urâte în calea fluxului
de informaţii trimise de spionii lui Chade din regiunea lor. Trebuia să se bizuie pe
istorisiri la a doua sau chiar la a treia mână, care, aşa cum era de aşteptat, ajungeau
adesea să fie contradictorii. Aşa că ne îndoiam amândoi de adevărul „faptelor” din
rapoarte. Da, negustorii din Bingtown aveau o crescătorie de dragoni undeva,
departe, în susul Râului Sălbatic. Un dragon matur fusese văzut în zbor sau poate
fuseseră chiar doi. Erau descrişi în mai multe feluri, ba albaştri la culoare, ba argintii,
ba albaştri cu argintiu. Negustorii din Bingtown hrăneau dragonii, care le păzeau în
schimb portul. Însă nu se îndepărtau de ţărm decât atât cât se puteau fără să-l
piardă din vedere; de aceea corăbiile din Chalced continuau să ameninţe şi să
jefuiască în larg flota negustorilor. De ferma de dragoni aveau grijă nişte corcituri,
jumătate dragoni şi jumătate oameni. Şi se afla în mijlocul unui oraş frumos, cu
pietre preţioase superbe strălucind noaptea pe ziduri. Oamenii care trăiau acolo
preferau să locuiască în castele de lemn superbe din vârfurile unor arbori uriaşi.
Astfel de informaţii mai mult ne iritau decât ne luminau.
— Crezi că ne-au minţit când ne-au povestit despre dragoni? l-am întrebat pe
Chade.
— Nu, probabil că ne-au spus adevărul, mi-a răspuns el scurt. Spionii sunt buni ca
să ne ofere alte versiuni ale acestui adevăr, ca să le putem pune pe toate laolaltă
şi să ne scoatem din ele adevărul propriu. Însă ce-avem aici nu ne satisface setea
de adevăr, e de-ajuns doar ca să ne chinuiască. Ce putem deduce cu certitudine
din toate zvonurile? Doar că a fost văzut un dragon şi că undeva, pe cursul Râului
Sălbatic, se petrece ceva neobişnuit.
Cu asta a încheiat subiectul. Însă eu bănuiam că ştia mult mai mult decât
recunoştea şi că mai avea pe cap şi altele, despre care nu-mi povestea nimic. Aşa
că-mi petreceam zilele dormind, studiind şi odihnindu-mă. Odată, căutând printre
pergamentele lui unul în care îmi aminteam că găsisem istoria Jamailliei, am dat
peste penele de pe plaja comorilor. Le-am privit o vreme în semiîntuneric, apoi le-
am dus pe masa de lucru a lui Chade. Acolo le-am cercetat într-o lumină mai bună.
Până şi simpla lor atingere mă umplea de nelinişte. Îmi readuceau aminte de zilele
petrecute pe plaja aceea dezolantă şi mă făceau să-mi pun o sută de întrebări.
Erau cinci cu totul, de mărimea celor curbate, din coada unui cocoş mic. Fuseseră
sculptate fără să se piardă niciun detaliu, astfel încât toate nervurile se conturau
clar, unele lângă altele. Păreau făcute dintr-un lemn cenuşiu, deşi îmi cântăreau
bizar de greu în palmă. Le-am încercat cu tăişul mai multor lame; cel mai ascuţit n-
a lăsat decât o urmă subţire, o zgârietură argintie. Dacă era lemn, atunci era
aproape tot atât de dur ca metalul. Cel care le sculptase cunoştea o şmecherie, le
făcuse să reflecte lumina într-un mod bizar. Erau de un cenuşiu lipsit de luciu, dar,
dacă le priveam cu coada ochiului, culoarea părea să se prelingă de-a lungul lor.
Nu aveau niciun miros aparte. Am atins-o pe una cu limba şi am simţit, vag, gustul
apei de mare, urmat de unul amar. Atâta tot.
După ce le studiasem folosindu-mi toate simţurile, mi-am recunoscut înfrângerea.
Nu le puteam dezlega misterul. Mă gândeam că şi-ar fi găsit locul potrivit pe
coroana cu cocoşi a bufonului. M-am întrebat din nou de unde apăruse obiectul
acela straniu. Îl avusese înfăşurat într-o bucată de ţesătură de o asemenea
frumuseţe, încât nu putea fi decât din Bingtown. Însă diadema veche, de lemn, avea
o înfăţişare prea umilă ca să vină dintr-un oraş al minunilor şi al Magiei. Când îmi
arătase coroana străveche, o recunoscusem imediat. O mai văzusem o dată, într-
un vis. Atunci fusese plină de culoare, cu pene strălucitoare deasupra diademei,
unde se înclinau în bătaia vântului. O purta o femeie, cu pielea încă şi mai palidă
decât a bufonului, şi oamenii dintr-un oraş străvechi, de-al Străbunilor, îşi
întrerupseseră o festivitate ca s-o asculte şi să râdă de cuvintele ei batjocoritoare.
Bănuisem că era un soi de măscărici. Acum m-am întrebat dacă nu trecusem cu
vederea o semnificaţie mai subtilă. M-am uitat la penele răsfirate în evantai şi m-a
cuprins brusc un tremur. Penele ne legau, am ştiut-o dintr-odată, străbătut de un
fior rece. Ne legau, pe bufon şi pe mine, nu doar unul de altul, ci şi de o altă viaţă.
M-am grăbit să le înfăşor într-o bucată de pânză. Mi le-am ascuns sub pernă.
De ce ajunseseră tocmai la mine? Nu-mi puteam da seama ce însemna asta, dar
nu voiam să discut cu Chade despre ele. Bănuiam că era cu putinţă să aibă bufonul
un răspuns şi mă ruşinam fiindcă nu mă trăgea inima să i le arăt. Nu numai din
cauza prăpastiei pe care o deschisese cearta între noi, ci şi fiindcă lăsasem să se
scurgă atât de mult timp fără să pomenesc de ele. Ştiam că nimic din toate astea
n-avea să se schimbe dacă mai aşteptam. Dar mă simţeam prea slăbit ca să-i
înfăţişez penele. Aşa că dormeam cu ele sub pernă în fiecare noapte.
În miezul celei de a treia nopţi din odaia de lucru, Nettle mi-a invadat somnul. A
apărut ca o femeie plângând. În visul meu, o statuie stătea în şuvoiul lacrimilor pe
care le vărsa. Ele îi erau strai argintiu şi suferinţa o înconjura ca o ceaţă. O vreme
pur şi simplu am privit-o plângând. Fiecare lacrimă argintie prelinsă pe obraz cădea,
devenind fir de borangic, şi făcea parte din veşmântul ei înainte de a se preschimba
în torentul care curgea pe lângă ea.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o într-un târziu.
Dar nu mi-a răspuns, a continuat să plângă. M-am apropiat de ea şi, în cele din
urmă, i-am pus mâna pe umăr, aşteptându-mă să simt răceala pietrei. În schimb, s-
a întors spre mine cu ochii cenuşii precum ceaţa. Cu ochi făcuţi din lacrimi.
— Te rog, am spus. Te rog, vorbeşte cu mine. Îmi spui de ce plângi?
Şi, dintr-odată, era Nettle. Şi-a sprijinit fruntea de umărul meu şi a plâns pe el. Până
atunci, ori de câte ori o întâlnisem în vise, avusesem senzaţia că venise să mă
caute. De data asta simţeam că venisem eu la ea, atras de amărăciunea ei într-un
loc de obicei numai al ei. Nu eram un oaspete nepoftit, ci doar unul sosit pe
neaşteptate.
Ce s-a întâmplat?
Ştiam chiar şi în somn că îi vorbeam prin Meşteşug.
Se ceartă. Chiar şi atunci când nu vorbesc, cearta atârnă între ei ca pânzele de
păianjen. Şi orice cuvânt rostit, indiferent de cine, îşi găseşte locul în cearta lor. Se
poartă ca şi cum n-ar fi cu putinţă să-i iubesc pe amândoi, ca şi cum ar trebui să
aleg între ei. Şi nu pot.
Cine se ceartă?
— Tata şi fratele meu. S-au întors acasă cu bine, aşa cum ai spus. Dar, imediat ce-
au coborât de pe cal, am simţit furtuna dintre ei. Habar n-am ce-a stârnit-o. Tata nu
vrea să vorbească despre asta şi i-a interzis şi fratelui meu s-o facă. E ceva ruşinos,
sumbru, oribil. Un lucru pe care fratele meu vrea totuşi să-l facă. Şi-o doreşte din
toată inima. Nu ştiu de ce. Swift a fost întotdeauna un băiat atât de bun; liniştit,
blajin, ascultător. Ce-ar putea fi acest ceva pe care l-a descoperit, după care
tânjeşte atât de mult şi care îl scârbeşte atât de tare pe tata?
Aproape că-i simţeam mintea bâjbâind printre bănuieli urâte, legate de fratele ei
blajin. Îşi dorea nespus să afle ce-l făcea de ocară în ochii tatălui lor. Nu era în stare
să-şi imagineze nimic destul de rău săvârşit de un băiat de vârsta lui. Aşa că
începea să-şi creadă tatăl iraţional. Însă nu-şi putea imagina nici aşa ceva. Prin
urmare, speculaţiile ei se împleticeau printre două idei de neacceptat. Şi asta în
vreme ce, în casa lor, încordarea creştea fără încetare.
— Nu-l lasă pe fratele meu să iasă afară fără el. Cât e ziua de lungă, trebuie să-l
însoţească pe tata oriunde ar avea treabă. Numai că nu-i e îngăduit să-l ajute când
antrenează sau când îngrijeşte caii. Trebuie să stea pur şi simplu să-l privească.
Mie şi fraţilor mei mi se pare lipsit de sens. Dar ori de câte ori întrebăm ceva, tata
devine foarte aspru şi foarte tăcut. Ne face pe toţi să ne simţim groaznic şi nu ştiu
cât mai poate îndura fratele meu. Mă tem că va face cine ştie ce de disperare.
Ce te temi c-ar putea să facă?
— Nu ştiu. Dacă aş şti, aş putea să-l împiedic.
Nu-mi dau seama cum aş putea să te-ajut.
Mi-am mărginit gândul cu mare grijă, desprinzându-l de tot ce ştiam. Ce-ar fi crezut
ea despre Swift dacă ar fi aflat că avea Har? Şi cum vorbeau Burrich şi Molly în
casa lor despre această magie, dacă o făceau vreodată? Nu-mi povestise şi ce
făcea şi ce spunea mama ei despre tot ce se petrecea. Iar eu nu găseam destul
curaj ca să întreb.
— Nici nu m-am gândit c-ai putea, Umbră de lup. De aceea nici n-am venit la tine.
Dar mă bucur că ai venit tu la mine, chiar dacă nu poţi să m-ajuţi. A oftat. Când ridici
ziduri în calea mea, mă simt mai singură decât pot să explic, chiar şi pentru mine
însămi.
Ai fost atât de multă vreme acolo, la marginea viselor mele, privindu-le prin mine.
Pe urmă te-ai dus altundeva. Şi nu ştiu de ce. Nu ştiu nici măcar cine sau ce eşti
de fapt. Vrei să mă lămureşti?
Nu pot.
Mi-am auzit asprimea propriului refuz şi un ecou al Meşteşugului mi-a adus durerea
pe care i-o pricinuise ei. Împotriva voinţei mele, m-am simţit încercând să-mi
îndulcesc răspunsul.
Nu-ţi pot explica. Într-un fel, sunt un pericol pentru tine, de aceea mă străduiesc să
stau deoparte. Nu ai cu adevărat nevoie de mine. Însă voi veghea asupra ta şi te
voi apăra, pe toate căile pe care pot s-o fac. Şi voi veni la tine când o să cred că
este nevoie.
— Te contrazici. Eşti un pericol care-o să mă apere? Nu am nevoie de tine, dar vei
veni când crezi că am nevoie? Vorbeşti fără sens.
Da. Fără sens, am recunoscut cu simplitate. Şi tocmai de aceea nu-ţi pot explica,
Nettle. Nu-ţi pot da decât un singur sfat: ceea ce se petrece între tatăl şi fratele tău
e numai şi numai treaba lor. Nu lăsa asta să stea între tine şi oricare dintre ei, oricât
de greu ţi-ar fi. Nu-ţi pierde încrederea nici în unul, nici în celălalt. Şi iubeşte-i pe
amândoi cum i-ai iubit mereu.
— De parcă aş putea să nu-i mai iubesc, a spus cu amărăciune. Dacă ar fi cu
putinţă, nu m-ar mâhni tot ce-şi fac unul altuia.
Şi aici am dispărut din visul ei. O astfel de întâlnire cu fiica mea nu mi-a adus mie
niciun fel de alinare şi sunt sigur că ei i-a oferit prea puţină. Îngrijorarea ei a devenit
îngrijorarea mea. Burrich fusese întotdeauna sever, dar corect, aşa cum înţelegea
el corectitudinea. Cu mine fusese întotdeauna aspru, dar niciodată crud. Poate că-
mi mai trăsese câte-o palmă când îl iritasem şi câte-un ghiont când îşi pierduse
răbdarea, dar nu mă bătuse decât foarte rar. În puţinele dăţi când mă burduşise
voise să mă înveţe o lecţie, nu să mă facă să sufăr. Privind în urmă, înţelegeam că
toate pedepsele fizice primite din partea lui fuseseră întemeiate. Însă mă temeam
că Swift avea să-l sfideze pe faţă, aşa cum nu-mi stătuse mie în obicei, şi nu ştiam
care puteau fi urmările. Era convins că singurul băiat pe care-l primise în grijă
avusese parte de o moarte oribilă fiindcă el nu fusese în stare să-l convingă să
renunţe la Har. Oare se credea dator să-şi apere fiul de o soartă asemănătoare,
indiferent de câtă asprime ar fi fost nevoie ca să izbândească? Mă temeam pentru
amândoi şi n-aveam cum să-mi spulber teama.
În zorii celei de a patra zile, m-am trezit simţindu-mă mai puternic, dar fără
astâmpăr. Am hotărât că mă înzdrăvenisem îndeajuns ca să ies din odaie şi să
umblu prin castel. Era timpul să-mi reiau viaţa. Mi-am luat penele de sub pernă. Şi
am coborât în odaia lui Tom Badgerlock ca să-mi pun haine curate. Abia închisesem
în urma mea uşa către scara secretă când am auzit o bătaie în cealaltă. Am ajuns
lângă ea din doi paşi şi am deschis-o. Lordul Auriu a tresărit şi s-a tras înapoi.
— Ei, s-ar părea că, până la urmă, s-a trezit. S-a şi îmbrăcat. Bun. Te simţi mai
sigur pe tine, Tom Badgerlock?
— Oarecum, am răspuns, încercând să mă uit pe lângă el ca să văd pentru cine
era toată mascarada.
Abia am avut timp să observ expresia şocată cu care îmi fixa cicatricele reapărute
când Hap aproape că l-a îmbrâncit ca să-l dea deoparte şi s-ajungă la mine. Băiatul
meu m-a prins de umeri şi m-a privit cu spaimă.
— Arăţi groaznic. Întoarce-te în pat, Tom.
Pe urmă, aproape fără să răsufle, s-a întors spre Lordul Auriu.
— Îmi cer iertare, domnul meu. Aveai dreptate, dar eu credeam că mă amăgeşti
spunându-mi cât de bolnav este. Ai făcut bine ţinând toţi oaspeţii departe de uşa
lui. Acum îmi dau seama. Mă rog cu umilinţă să fiu iertat pentru toate vorbele mele
necuviincioase.
Bufonul şi-a dres uşor glasul.
— Ei, nici nu m-aşteptam din partea unui băiat de la ţară să aibă maniere de
curtean, şi înţeleg că ţi-ai făcut foarte multe griji pentru tatăl tău. Aşa că, oricât de
puţin mi-ar fi plăcut că ai dat buzna peste mine la ore scandaloase şi că te-ai purtat
ca un necioplit când nu te-am lăsat s-ajungi la Tom, te iert pentru toate. Şi sper că
n-o să mi-o luaţi în nume de rău dacă mă retrag, în timp ce vă bucuraţi de vizită.
Ne-a întors spatele şi ne-a lăsat singuri în mica mea odaie. Hap n-a fost nevoit să
mă îndemne prea mult să m-aşez pe patul scund.
Lungul drum pe scările şerpuitoare ale lui Chade mă istovise. Hap s-a aşezat alături
şi a rămas cu o mână pe umărul meu. Mi-a cercetat faţa şi mi-a privit obrajii supţi
cu milă, prin ochii îngustaţi.
Mă bucur atât de mult să te văd, a spus cu voce crispată.
S-a mai uitat câteva clipe la mine, cu toate trăsăturile încordate de emoţie. Pe urmă
ochii i s-au umplut brusc de lacrimi, şi-a îngropat faţa în palme şi a început să se
legene înainte şi înapoi pe marginea patului meu.
— Tom, am crezut că erai pe moarte, a izbutit să spună printre degete.
Pe urmă a rămas tăcut, în luptă cu plânsul care ameninţa să-l potopească. I-am
înconjurat umerii cu braţul şi l-am lipit de mine.
Îl zguduiau suspine fără lacrimi. Era din nou băiatul meu şi era foarte speriat. A
început să vorbească întretăiat, gâfâind.
— De când te-au adus aici, am venit în fiecare zi, înainte de răsăritul soarelui, şi
Lordul Auriu mi-a spus în fiecare zi că erai prea slăbit ca să primeşti vizite. La
început am avut răbdare, dar în ultimele câteva zile… A înghiţit în sec. M-am purtat
foarte grosolan, Tom. A fost groaznic. Sper că asta n-o să se răsfrângă asupra ta.
Am fost, pur şi simplu…
I-am vorbit la ureche, calm, liniştindu-l.
— Am fost foarte bolnav şi încă mă refac foarte încet. Dar n-o să mor, fiule. Nu
acum. O să mai fiu aici o vreme pentru tine. Iar Lordul Auriu ţi-a spus deja că te
iartă.
Mi-a luat o mână într-ale lui şi a strâns-o. Câteva clipe mai târziu, şi-a îndreptat
spatele şi şi-a întors faţa spre mine. Obrajii îi şiroiau de lacrimi.
— Am crezut c-o să mori şi că n-o să-ţi mai pot spune niciodată că-mi pare r-r-rău.
Fiindcă m-am purtat aşa cum m-am purtat. Ştiam că aproape nu-ţi mai păsa de
mine, fiindcă abia dacă-mi mai vorbeai şi nu mai veneai să mă vezi. Şi pe urmă ai
fost rănit, şi eu n-am reuşit s-ajung la tine în închisoarea aia. N-am putut s-ajung
nici pe urmă, după ce te-au adus aici. Şi nu mă puteam gândi decât c-aveai să mori
crezându-mă şi prost, şi nerecunoscător, după tot ce-ai făcut pentru mine. Ai avut
dreptate, să ştii. Ar fi trebuit să te-ascult. Voiam atât de mult să-ţi spun asta! Ai avut
dreptate. Acum am văzut, am aflat.
— Ce? am întrebat, cu inima grea, fiindcă ştiam deja răspunsul.
A fornăit şi şi-a ferit privirea.
— Despre Svanja. A continuat cu voce mai groasă, mai profundă. M-a părăsit, Tom.
Pur şi simplu. Şi auzisem deja că şi-a găsit pe altcineva – sau poate a avut mereu
pe altcineva. Un corăbier de pe vasele alea mari, pentru negoţ.
Şi-a coborât privirea către podeaua dintre picioarele sale. A înghiţit în sec.
— Bănuiesc că au fost… apropiaţi înainte de ultima plecare a corabiei lui, în
primăvară. Acum el s-a întors, cu cercei de argint pentru ea, şi cu rochii frumoase,
şi cu parfum din mirodenii de foarte departe. Şi cu daruri pentru părinţii ei. Care-l
găsesc pe placul lor. Hap vorbea cu voce din ce în ce mai înceată, aşa că abia i-
am desluşit ultimele cuvinte. Dacă aş fi ştiut… a adăugat, şi glasul i s-a stins.
Pentru mine, cel mai bun lucru era să păstrez tăcerea.
— Am aşteptat-o o noapte întreagă şi pur şi simplu n-a apărut. Am fost foarte
îngrijorat, m-am temut pentru ea. Mi-a fost frică să nu i se fi întâmplat ceva rău pe
drumul către locul nostru de întâlnire. Şi, în cele din urmă, mi-am luat inima-n dinţi
şi m-am dus la ea acasă. Tocmai mă pregăteam să bat la uşă, când am auzit râsete
înăuntru. Şi n-am mai îndrăznit să bat, fiindcă taică-său nu mă poate suferi. Mama
ei nu mă ura chiar atât de mult, dar, după ce te-ai încăierat cu el… Ei. Oricum. Aşa
că mi-am închipuit că Svanja nu putuse să iasă, ei, să se furişeze ca s-ajungă la
mine. Fiindcă, ştii, taică-său începuse să n-o mai scape din ochi. Hap a şovăit,
înroşindu-se. E ciudat. Când mă uit acum în urmă, totul mi se pare ruşinos,
copilăresc. Noi furişându-ne tot timpul, ascunzându-ne de tatăl ei, ea minţindu-şi
mama ca să-şi facă rost de timp pe care să-l petrecem împreună. Dar nu mi s-a
părut mereu astfel, nu, nicidecum. Părea romantic şi, ei, predestinat. Aşa spunea
Svanja mereu. Că era menit să fim împreună şi că nu trebuia să lăsăm pe nimeni
şi nimic să ne despartă. Că minciunile şi amăgirile nu contau, pentru că noi doi,
împreună, eram un adevăr pe care nimeni nu putea să-l nege. Şi-a frecat fruntea
cu încheieturile palmelor. Şi eu am crezut-o. Am crezut totul.
— Dacă n-ai fi crezut-o, am comentat, oftând, ceea ce ai făcut n-ar fi fost doar
prostie, ar fi fost de neiertat. Asta e.
Şi am amuţit, întrebându-mă dacă nu cumva înrăutăţisem lucrurile.
— Am fost atât de prost, a recunoscut după ceva timp. Iar partea cea mai rea e că,
dacă s-ar întoarce la mine, aş primi-o fără şovăire. Aşa necredincioasă cum ştiu c-
a fost, mai întâi faţă de el şi apoi faţă de mine, aş primi-o, chiar dacă ar trebui să
mă întreb apoi dacă sunt în stare s-o păstrez.
Pe urmă, după ceva timp, m-a întrebat încet:
— Asta ai simţit şi tu când ţi-am spus că Starling e măritată?
Grea întrebare, mai ales fiindcă nu voiam să-i mărturisesc că pe Starling n-o
iubisem niciodată.
— Nu cred că două suferinţe pot fi vreodată identice, Hap, m-am mulţumit să
răspund. Dar, da, m-am simţit şi eu ca un prost.
— Eu am crezut c-o să mor, a spus cu patimă. A doua zi, meşterul Gindast m-a
trimis în oraş, cu treabă. A început să aibă încredere în mine când e vorba de
cumpărături, fiindcă ţin întotdeauna cont şi de ceea ce-şi doreşte, şi de preţ. Aşa că
mergeam grăbit, când am văzut o pereche apropiindu-se de mine. Şi mi-am spus,
uite ce bine seamănă fata asta cu Svanja, parcă i-ar fi soră. Şi pe urmă mi-am data
seama că era chiar Svanja, dar cu cercei de argint şi cu un şal violet, de-o nuanţă
cum nu mai văzusem niciodată. Iar bărbatul de lângă ea o ţinea de braţ şi ea se
uita în sus, la el, exact la fel cum obişnuia să se uite la mine. Nu mi-a venit să cred.
Am rămas locului, cu gura căscată, şi, când au trecut pe lângă mine, ea m-a privit.
Şi s-a înroşit toată, Tom, dar s-a prefăcut că nu mă cunoaşte. Iar eu… n-am ştiut
ce să fac. Ne-am furişat tot timpul atât de mult, încât n-am gândit că, ei, poate
bărbatul îi era unchi, sau era un cunoscut de-al tatălui ei, şi ea fusese nevoită să se
poarte ca şi cum aş fi fost un străin. Dar am ştiut totuşi, încă de atunci, că nu era
aşa. Iar peste două zile, când am intrat la Porcul Pârlit sperând să dau de ea,
bărbaţii din tavernă m-au luat în râs, întrebându-mă cum mă simţeam în chip de
plevuşcă acum, când peştele cel mare muşca momeala din nou. N-am priceput ce
voiau să spună, dar m-au lămurit repede. Cu toate amănuntele. Tom, nu m-am mai
simţit niciodată atât de umilit. Am fugit pur şi simplu şi mi-e ruşine să mă întorc, sau
chiar să mai dau ochii cu cei doi. O parte din mine ar vrea s-o facă, să-i spună
corăbierului cât de necredincioasă e Svanja, iar ei, că am descoperit cât de puţin
preţuieşte. Însă o altă parte tânjeşte să se bată cu el şi să-l înfrângă, ca să văd dacă
aşa aş putea s-o recapăt pe ea. Mă simt idiot şi laş deopotrivă.
— Nu eşti niciuna, nici alta, l-am asigurat, deşi ştiam că nu putea să mă creadă. Să
laşi toată povestea baltă e cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face. Luptă-te cu el
şi recâştig-o pe ea, şi cu ce-o să te-alegi? C-o femeie cu nimic mai bună decât o
căţea în călduri, care se-mperechează cu cel mai puternic dulău. Aruncă-i ei
adevărul în faţă şi-o să te privească de sus, ca să te simţi şi mai umilit. Şi, dacă
asta-ţi aduce vreun strop de alinare, gândeşte-te că Svanja o să fie uimită fiindcă
ai renunţat la ea cu uşurinţa cu care vei lăsa impresia c-o faci.
— Amară alinare, Tom. Pe lumea asta există şi femei credincioase bărbaţilor lor?
A pus întrebarea cu o voce atât de obosită, încât mi s-a rupt inima văzându-l cu
toate iluziile spulberate la o vârstă atât de fragedă.
— Da, există, am răspuns cu hotărâre. Iar tu eşti foarte tânăr, ai toate şansele s-o
întâlneşti pe una dintre ele.
— Nu tocmai, a spus Hap. Şi s-a ridicat brusc. Buzele i s-au arcuit într-un zâmbet
trist. Pentru că n-am timp s-o caut, Tom. Îmi pare rău că nu-ţi pot face decât o vizită
atât de scurtă, dar trebuie să fug ca s-ajung înapoi la atelier, la timp. Bătrânul
Gindast e un tiran. De când a aflat că ai fost rănit, m-a lăsat să vin aici în fiecare zi,
dis-de-dimineaţă, ca să încerc să te văd, dar vrea să stau seara la lucru, să termin
ce am de făcut.
— E înţelept. Munca e cel mai bun leac când vrei să uiţi de griji. Şi ca să-ţi vindeci
inima frântă. Lasă-te absorbit de ea şi nu te mai mustra pentru prostie. În privinţa
asta, toţi oamenii îşi fac partea lor de greşeli.
A rămas câteva clipe nemişcat, cu ochii la mine. Pe urmă a clătinat din cap.
— De fiecare dată când cred că am devenit ceva mai matur, mă uit la mine şi mă
văd purtându-mă din nou ca un copil. Am venit să te văd, bolnav de grijă pentru
tine, şi, imediat ce m-am convins că te poţi ţine pe picioare, ei bine, n-am făcut
altceva decât să-ţi împuiez urechile cu necazurile mele. Nu mi-ai povestit nimic din
toate cele prin care ai trecut.
Am izbutit să zâmbesc.
— Şi aşa şi trebuie să lăsăm lucrurile, fiule. N-a fost nimic de care să-mi amintesc
cu plăcere. Să lăsăm asta în urmă.
— Deocamdată. Mâine vin să te văd din nou.
— Nu, nu, să n-o faci. Dac-o să vii în fiecare zi, după cum îmi dau seama că ai de
gând, ştiu cât de obosit şi de plictisit o să fii. Vindecarea mea merge bine, după cum
vezi. Curând o să cobor eu în oraş ca să ne întâlnim, şi-o să-i cer lui Gindast să-ţi
dea o întreagă după-amiază liberă, ca să putem sta de vorbă.
— Mi-ar plăcea, a spus, şi mi-a crescut inima când i-am simţit sinceritatea din glas.
M-a îmbrăţişat înainte de a pleca şi m-am temut că puterea lui tinerească avea să-
mi frângă oasele slăbite. Pe urmă a ieşit, şi l-am urmărit cu privirea. Pentru prima
oară după mai multe luni, simţeam că-l am din nou pe Hap al meu, mi-am spus, în
vreme ce mă trudeam să-mi iau haine curate şi să intru în ele. Uşurarea pe care-o
simţeam fiindcă-l recăpătasem era întinată de vinovăţie. Nu-l puteam împiedica să
devină bărbat. Nu trebuia să m-aştept să fie „Hap al meu“ mai mult decât se putea
aştepta Chade să fiu eu „băiatul” lui. Să mă simt uşurat fiindcă inima lui frântă şi
dezamăgirea mi-l redaseră şi-l convinseseră de înţelepciunea mea era un soi de
trădare. La următoarea noastră întâlnire trebuia să-i mărturisesc nu că ştiusem că
Svanja avea să-l înşele, ci doar că avea să-i abată atenţia de la ucenicie. Dar gândul
la o asemenea destăinuire nu mă încânta.
Odată îmbrăcat, am trecut din odaia mea în a Lordului Auriu. Nu mă mai clătinam
pe picioare, dar trebuia să merg totuşi încet, cu mare grijă. Pajul lui încă nu-i
adusese micul dejun. Masa era goală. El stătea în faţa focului şi părea obosit. L-am
salutat cu o înclinare a capului, apoi am pus pe masă penele înfăşurate într-o
bucată de pânză.
— Cred că astea îţi sunt destinate, am spus fără nicio inflexiune în glas.
Am desfăcut pânza, timp în care el s-a ridicat de pe scaun şi a venit să vadă ce
făceam. M-a urmărit din priviri, fără să scoată nicio vorbă, până când am aşezat
penele una lângă alta, pe un singur rând.
— Sunt extraordinare. Unde ai dat peste ele, Badgerlock? a spus într-un târziu, şi
am simţit că tăcerea mea îi smulsese întrebarea.
Iar accentul jamaillian al Lordului Auriu, la care nu renunţase, m-a usturat ca o
palmă.
— Când am intrat cu Dutiful în stâlpul Meşteşugului, am ajuns pe o plajă. Le-am
adunat de acolo, de pe linia fluxului. Zăceau ca nişte epave printre bucăţi de lemn
plutit şi alge. Mergând, am dat rând pe rând peste ele.
— Interesant. N-am mai auzit niciodată povestea asta.
Sub nepăsarea replicii lui se simţea o întrebare nerostită. Îi ascunsesem înadins
descoperirea mea sau uitasem de ea fiindcă nu-i dădusem importanţă? I-am oferit
cel mai bun răspuns de care am fost în stare:
— Timpul petrecut pe plaja aia încă mi se pare straniu. Rupt de orice altceva. Când
m-am întors, s-au petrecut atât de multe: lupta pentru recâştigarea lui Dutiful,
moartea lui Ochi întunecaţi şi apoi drumul nostru de întoarcere aici, în castel, când
n-am putut sta de vorbă cu tine între patru ochi. Pe urmă, odată ajunşi la Buckkeep,
au urmat logodna şi tot restul.
Găsisem nişte scuze, dar păreau şubrede. De ce nu-i spusesem nimic despre
pene?
— Le-am dus în odaia de lucru a lui Chade. Şi niciodată n-a părut să fie momentul
potrivit.
El se holba pur şi simplu la pene. Le-am mai privit şi eu. Aşa cum stăteau una lângă
alta pe pânza grosolană, cenuşiul lor uniform sporea impresia că n-aveau nimic
aparte. Şi în acelaşi timp păreau deosebit de stranii, prea fără cusur ca să fi fost
făurite de mâna omului şi totuşi fără nicio îndoială lucrate de ea. Mă simţeam bizar
de puţin îndemnat să le ating.
— Înţeleg, a spus Lordul Auriu în cele din urmă. Ei, îţi mulţumesc că mi le-ai arătat.
Mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre cămin.
N-am fost în stare să pricep ce se petrecea. Am făcut încă o încercare.
— Bufonule. Cred că sunt din Coroana cu cocoşi.
— Ai dreptate, fără nicio îndoială, mi-a răspuns cu voce egală, fără nicio urmă de
interes.
S-a aşezat în faţa căminului şi şi-a întins picioarele spre el. O clipă mai târziu, şi-a
încrucişat braţele şi şi-a afundat bărbia în piept. A rămas cu ochii la foc.
M-a străbătut o răbufnire de furie, ca o flacără purificatoare. Pentru o clipă, am vrut
să-l înşfac şi să-l zgâlţâi, să-i cer să fie din nou bufonul pentru mine. Pe urmă furia
a dispărut şi eu am rămas tremurând, îngreţoşat. Apoi am simţit că-l ucisesem
cumva pe bufon, că-l nimicisem când îi cerusem să-mi răspundă la întrebări care
plutiseră întotdeauna între noi nerostite. Ar fi trebuit să ştiu că n-aveam cum să-l
înţeleg vreodată, nu aşa cum înţelegeam alţi oameni. Între noi doi, explicaţiile nu
fuseseră nicicând de vreun folos. Încrederea da. Însă eu stricasem totul. Ca un copil
care face bucăţi ceva, dornic să înţeleagă cum merge, şi rămâne cu un pumn de
piese. Poate că nu mai avea cum să redevină bufonul, aşa cum nu mai puteam eu
să redevin băiatul de la grajduri, care-l ajuta pe Burrich. Poate că legătura dintre noi
se schimbase prea din adânc ca să mai putem fi unul pentru altul, Fitz şi bufonul.
Poate că Tom Badgerlock şi Lordul Auriu erau tot ce ne mai rămăsese.
M-am simţit dintr-odată istovit, iarăşi cuprins de slăbiciune. Am înfăşurat din nou
penele în bucata de pânză, fără să mai scot nicio vorbă. Cu ele strânse în pumn,
m-am întors în camera mea şi am închis uşa. Am deschis-o pe cea secretă, mi-am
închis-o şi pe ea în urmă şi am început lungul urcuş către odaia mea de lucru.
Când am ajuns în pat, tremuram de oboseală. M-am târât sub pături fără să mă
dezbrac. Şi, după o vreme, am căzut într-un somn adânc. Câteva ore mai târziu,
când m-am trezit, mi-era foame şi focul din cămin era aproape stins. M-am dat jos
din pat, am mâncat şi am pus lemne pe foc; nimic din toate astea n-a părut să merite
efortul. M-am adâncit în aşternut şi mi-am găsit din nou refugiu în inconştienţă.
Când m-am trezit din nou, a fost fiindcă am simţit pe cineva aplecându-se asupra
mea. Am sărit din somn cu un ţipăt, în panică, şi l-am înşfăcat pe prinţ de gât înainte
de a-l recunoaşte. O clipă mai târziu, stăteam din nou pe pat, gâfâind în vreme ce
mă părăsea spaima.
— Iertare, iertare, am izbutit să bâigui.
Prinţul era la o bună distanţă de mine, frecându-şi gâtul şi fixându-mă cu ochi
holbaţi.
— Ce te-a apucat? m-a întrebat răguşit şi zbătându-se între furie şi groază.
Mi-am umplut gâtul uscat cu aer, simţindu-mi transpiraţia şi tremurul. Aveam ochii
lipiţi şi gura cleioasă.
— Iertare, am reuşit să repet. M-ai trezit prea brusc. M-ai speriat.
M-am străduit să ies de sub pături şi m-am dat jos din pat clătinându-mă. Panica
mea părea continuarea unui coşmar pe care nu mi-l aminteam. Mi-am rotit privirea
prin odaie, confuz şi dezorientat. Thick stătea pe scaunul lui Chade, cu pantofii
întinşi către foc. Purta tunică şi pantaloni de aceeaşi culoare, albastrul servitorimii
din castel; păreau noi şi îi erau pe măsură. Cu cât timp înainte îmi propusesem să-
i fac rost de haine şi de pantofi buni? Probabil că avuse Chade grijă de toate. Focul
ardea vesel în cămin şi pe masă trona o tavă cu mâncare.
— Tu ai făcut asta? Mulţumesc.
M-am apropiat de masă şi mi-am turnat vin într-un pahar.
Prinţul a clătinat din cap nedumerit.
— Ce să fac?
Am lăsat jos paharul pe care-l golisem. Gura îmi rămăsese uscată. Mi-am mai
umplut un pahar, l-am băut şi pe acela, apoi mi-am tras răsuflarea.
— Mâncarea şi focul, l-am lămurit. Şi vinul.
— Nu. Erau aici când am sosit noi.
Simţurile îmi reveneau încetul cu încetul la normal şi inima mea îşi regăsea ritmul
obişnuit. Probabil că, în timp ce dormeam, Chade venise şi plecase.
— Cum ai ajuns aici? l-am întrebat pe prinţ imediat ce m-am dezmeticit.
— M-a adus Thick.
La auzul numelui său, netotul a întors capul. Şi a răspuns la zâmbetul conspirativ
al prinţului cu unul de acelaşi fel. Am simţit ceva trecând de la unul la altul, prea
repede şi prea controlat ca să-l pot urmări. Thick a chicotit şi s-a răsucit din nou
spre foc cu un oftat.
— N-ar trebui să fii aici, am spus cu asprime.
M-am aşezat la masă şi mi-am mai turnat vin. Mi-am pus palma pe capacul
castronului cu supă de pe tavă. Abia dacă mai era călduţ. Oricum, mi se părea prea
greu să mănânc. Am băut vinul.
— De ce n-ar trebui să fiu aici? De ce n-ar trebui să cunosc secretele castelului în
care voi fi cândva rege? Sunt considerat prea tânăr, prea prost sau prea nedemn
de încredere?
Era un punct mult prea sensibil, nu mă aşteptasem să fiu nevoit să-l ating. I-am
răspuns cu blândeţe.
— Am crezut că nu vrea Chade s-ajungi în odaia asta.
— Probabil că nu vrea. Dutiful s-a aşezat la masă, lângă mine, în vreme ce-mi
turnam din nou vin. Probabil că sunt mult mai multe lucruri pe care preferă Chade
să le ţină numai pentru el. Omul ăsta adoră secretele. A umplut castelul Buckkeep
de ele, ca o coţofană care adună pietricele strălucitoare. Şi, din acelaşi motiv, vrea
să le păstreze doar pentru sine. M-a privit cercetător. Ţi-au reapărut cicatricele.
Înseamnă că efectele lecuirii prin Meşteşug dispar?
— Nu. Le-am refăcut, cu ajutorul lui Chade. Ne-am gândit că e cel mai înţelept aşa.
Scăpăm de întrebări, înţelegi.
A dat din cap, dar a continuat să se holbeze la mine.
— Arăţi, în acelaşi timp, mai bine şi mai rău decât înainte. Şi n-ar trebui să bei atâta
vin înainte de a mânca.
— Mâncarea e rece.
— Ei, e destul de simplu s-o încălzim.
Tonul vocii lui mi-a dat de înţeles că nu era dispus să-mi tolereze prostia. Credeam
că avea de gând să-l pună pe Thick la treabă. Dar a luat el însuşi castronul, a
amestecat în el şi l-a acoperit la loc. Ca şi cum ar fi avut experienţă la aşa ceva, i-
a pus cârligul şi l-a atârnat deasupra flăcărilor. A rupt pâinea mică în două şi a pus-
o pe o farfurie, în apropierea focului, să se încălzească şi ea.
— Vrei apă pentru ceai? Ţi-ar face mult mai bine decât vinul pe care-l tot dai peste
cap.
Mi-am pus paharul gol pe masă, dar nu l-am mai umplut.
— Uneori mă uluieşti. Pentru un prinţ, ai cunoştinţe surprinzătoare.
— Ei, ştii cum e mama. Slujitoarea poporului. Când eram mai mic, a vrut să mă
educe ca pe Sacrificiul din Regatul Munţilor, adică să mă înveţe să fac cele mai
obişnuite treburi, ca un băiat de ţăran. Când a văzut că în castelul Buckkeep era
greu să mă înveţe tot ce voia, a hotărât să mă dea în grija cuiva din afară, departe
de servitorii care săreau să-mi îndeplinească orice dorinţă. Îşi dorea să mă trimită
o vreme în Regatul Munţilor, dar Chade a sfătuit-o să mă ţină aici, în cele Şase
Ducate. Aşa că ea s-a gândit că nu putea face decât un singur lucru. Când am
împlinit opt ani, m-a trimis la Lady Patience să-i fiu paj vreme de un an şi jumătate.
Nu e nevoie să-ţi spun că acolo n-am fost tratat ca un prinţişor răsfăţat. În primele
două luni, Lady Patience îmi tot uita numele. Însă m-a învăţat o mulţime de lucruri
minunate.
— Dar de la ea n-aveai cum să înveţi să găteşti, am subliniat înainte de a apuca
să-mi strunesc limba.
— Ah, dar am învăţat, mi-a răspuns Dutiful, zâmbind cu gura până la urechi. N-am
avut încotro. Dacă voia să-şi încălzească, noaptea târziu, ceva în camera ei, şi o
lăsai s-o facă singură, ardea mâncarea şi umplea tot apartamentul de fum. De fapt,
am învăţat multe de la Lady Patience, dar ai dreptate. Gătitul nu e primul pe lista
talentelor ei. Lacey m-a învăţat cum să încălzesc mâncarea deasupra focului din
cămin. Şi altele, o grămadă. Sunt în stare să croşetez mai bine decât jumătate din
doamnele de la curte.
— Serios? am întrebat, pe tonul neutru al interesului prietenesc.
Amesteca în castron stând cu spatele la mine. Mirosul a devenit dintr-odată
îmbietor. Mica mea cădere în greşeală trecuse neobservată.
— Da, serios. Dacă vrei, te învăţ într-o zi.
A pescuit supa de deasupra flăcărilor, a mai amestecat o dată în ea, apoi a adus-o
din nou pe masă, împreună cu pâinea.
— Lacey mi-a povestit că, în copilărie, tu n-ai învăţat niciodată, a adăugat, punându-
mi mâncarea în faţă, de parcă mi-ar fi fost paj. Că erai prea agitat ca să stai într-un
loc atâta timp.
Îmi luasem lingura în mână. Am lăsat-o jos din nou. El s-a întors lângă foc şi s-a
uitat la ibric.
— Încă nu e destul de fierbinte, a zis, apoi mi-a explicat. Lacey spunea întotdeauna
că a fiert destul când aburul se înalţă cu o palmă mai sus de cioc. Dar sunt sigur că
atâta lucru ţi-a spus şi ţie. Şi ea, şi Lady Patience mi-au istorisit o droaie de poveşti
despre tine. Însă aici, la Buckkeep, despre tine n-am auzit prea multe. Numele tău
era pomenit alături de înjurături sau de regrete. Însă acolo era ca şi cum nimeni nu
s-ar fi putut abţine, deşi pe urmă Patience se simţea de multe ori distrusă şi plângea.
Însă un singur lucru nu înţeleg. Ea te crede mort şi te jeleşte. În fiecare zi. Cum o
poţi lăsa să sufere astfel? Pe propria ta mamă!
— Lady Patience nu e mama mea, l-am contrazis cu voce firavă.
— Ea spune că este. Că a fost, s-a corectat cu amărăciune. Îmi tot repeta că, de
fapt, ştie ce vreau să mănânc, să fac sau să port. „Nu fi ridicol”, spunea dacă
protestam, insistând că preferam altceva.
„Ştiu totul despre băieţi. Am avut cândva un fiu.” Şi fiul erai tu, a subliniat Dutiful, ca
să fie sigur că nu-mi scăpase concluzia.
Am păstrat tăcerea. M-am gândit că încă nu mă vindecasem, că zilele petrecute în
închisoare, în frig şi suferinţă, lecuirea prin Meşteşug şi refacerea cicatricelor şi, da,
încercările mele de împăcare respinse de bufon mă slăbiseră şi mă secătuiseră.
Aşa că tremuram şi mi se îngusta gâtlejul şi nu mă puteam gândi ce să fac când un
secret păstrat atât de bine era deodată rostit cu glas tare. Am avut impresia că mă
înghiţea o beznă mai cumplită decât cele mai urâte efecte ale scoarţei de spiriduş.
M-au podidit lacrimile. M-am gândit că, poate, dacă nu clipeam, n-aveau să se
prelingă. Poate, dacă stăteam destul de mult nemişcat, ochii mei aveau să le
reabsoarbă.
Din ibric au început să se înalţe nori de abur şi Dutiful s-a dus să-l ia de pe foc. M-
am grăbit să-mi şterg ochii cu mâneca. Prinţul a adus ibricul care bolborosea şi a
turnat apa fierbinte peste ierburile din ceainic. Pe urmă l-a dus înapoi, vorbindu-mi
peste umăr. În glasul lui stins era ceva care mi-a dezvăluit că nepăsarea mea nu-l
păcălise. Cred că a simţit cât de aproape de punctul unde m-aş fi pierdut cu firea
mă adusese şi asta l-a îndurerat.
— Mama mi-a spus, a adăugat, aproape dezvinovăţindu-se. Şi ea, şi Chade şi-au
ieşit din minţi când au aflat că erai în închisoare rănit. Fiecare era plin de furie
împotriva celuilalt şi nu izbuteau nicidecum să se pună de acord. Am fost de faţă
când s-au certat. Ea a spus c-o să se ducă pur şi simplu în oraş, să te scoată din
temniţă. El a zis că nu trebuie, că n-ar fi reuşit decât să ne pună, pe tine şi pe mine
deopotrivă, într-un pericol şi mai mare. Aşa că a spus c-o să-mi dezvăluie cine
moare pentru mine acolo, jos; el a încercat să-i interzică aşa ceva. Ea a adăugat că
venise timpul să aflu ce înseamnă să fii Sacrificiu pentru poporul tău. Pe urmă mi-
au cerut să-i las singuri şi şi-au continuat cearta.
Dutiful a pus ibricul la loc, lângă cămin, şi s-a întors la masă, alături de mine. Ochii
nu ni s-au întâlnit.
— Ştii ce vrea să spună când te numeşte pe tine Sacrificiu? Ştii cum te vede ea?
Prinţul a împins pâinea spre mine. Ar trebui să mănânci. Arăţi groaznic. Cât te
numeşte Sacrificiu, vrea să spună că eşti regele legitim al celor Şase Ducate.
Probabil că asta vede în tine de când a murit tata. Sau de când s-a lăsat absorbit
de dragonul lui.
Am tresărit şi mi-am întors ochii spre el. Kettricken chiar îi povestise totul şi,
înţelegând asta, m-am cutremurat până în măduva oaselor. M-am uitat la Thick,
care moţăia în faţa focului. Prinţul mi-a urmărit privirea. N-a scos nicio vorbă, dar
netotul a deschis brusc ochii şi s-a răsucit spre el.
— Mâncarea asta e groaznică, i-a spus Dutiful. Crezi că ne-ai putea aduce de la
bucătărie ceva mai bun? Poate ceva dulce?
Pe faţa lui Thick s-a lăţit un zâmbet.
— Pot. Ştiu ce-au făcut acolo. Plăcintă cu fructe de pădure uscate şi cu mere.
S-a lins pe buze. Când s-a ridicat în picioare, i-am văzut, cu surprindere, pe pieptul
tunicii, blazonul cu Cerbul Farseer.
— Du-te pe drumul pe care-am venit şi întoarce-te, te rog, tot pe-acolo. E important
să ţii minte asta.
Thick a dat din cap de mai multe ori.
— Important. Ţin minte. O ţin minte încă mult timp. Ies pe uşa frumoasă; vin înapoi
tot pe uşa frumoasă. Şi numai când nu mă vede nimeni.
— Bravo, Thick. Nu ştiu cum m-am descurcat până acum fără tine.
În glasul prinţului se simţea satisfacţia, dar mai era ceva. Nu bunăvoinţă, ci… ah.
Am înţeles. Mândria posesorului. Îi vorbea bondocului aşa cum îi vorbeşti unui câine
ciobănesc foarte preţuit.
— L-ai făcut omul tău? Pe faţă? am întrebat, după plecarea lui Thick.
— Dacă bunicul meu a putut să aibă ca măscărici şi însoţitor un băiat albinos şi
costeliv, eu de ce n-aş avea un netot?
M-am crispat.
— Sper că nu laşi curtenii să-şi bată joc de el.
— Sigur că nu. Aveai idee că ştie să cânte? Vocea lui le dă cântecelor o tonalitate
stranie, dar notele nu sunt false. Nu-l pot ţine lângă mine tot timpul, dar suntem
împreună destul de des ca să nu-i mai vorbească nimeni cu răutate. Şi faptul că
putem comunica fără să fim auziţi e de mare folos, fiindcă ştie când vreau să fie cu
mine şi când vreau să plece. Prinţul a dat din cap, mulţumii de sine însuşi. Cred că
acum e mai fericit. A descoperit plăcerile oferite de o baie fierbinte şi de hainele
curate. Şi i-am dăruit jucării simple, care-i plac. Un singur lucru mă îngrijorează.
Femeia care-l ajută să-şi poarte de grijă mi-a povestit c-a mai întâlnit doi ca el. Şi
spune că nu trăiesc la fel de mult ca oamenii obişnuiţi, că Thick ar putea să fi ajuns
deja foarte aproape de sfârşitul zilelor sale. Ştii cumva dacă e adevărat?
— N-am nici cea mai mică idee, prinţul meu.
I-am folosit titlul onorific fără să mă gândesc. Şi astfel i-am adus pe faţă un zâmbet
larg.
— Dacă tu-mi spui mie aşa, eu cum ar trebui să-ţi spun ţie? Preastimate văr? Lord
FitzChivalry?
— Tom Badgerlock, i-am reamintit cu voce plată.
— Bineînţeles. Şi Lordul Auriu. Mărturisesc că mi-e mult mai uşor să accept că eşti
Lordul FitzChivalry decât să mi-l imaginez pe el în chip de măscărici, în straie
pestriţe.
— De-atunci a făcut un drum lung, am zis, străduindu-mă să nu-mi las regretul să
se simtă în glas. Când s-a hotărât regina să-ţi dezvăluie toate secretele de familie?
— În noaptea de după vindecarea ta. M-a adus înapoi, în odaia ta, mai târziu, prin
coridoarele secrete, şi ne-am petrecut toată noaptea stând lângă pat. După un timp,
a început pur şi simplu să-mi vorbească. Mi-a spus că aşa, fără cicatrice, semănai
foarte mult cu tata. Că uneori se uită la tine şi-l vede în ochii tăi. Şi pe urmă mi-a
istorisit totul. Nu într-o singură noapte. Cred că s-au scurs trei până a terminat
povestea. Şi în tot timpul ăsta a stat pe o pernă, lângă patul tău, ţinându-te de mână.
Pe mine m-a pus să stau pe podea. Şi n-a primit pe nimeni altcineva în odaie.
— Şi eu nici măcar n-am ştiut c-ai fost acolo. Şi nici c-a fost ea.
A săltat dintr-un umăr.
— Trupul tău se vindecase, dar restul ajunsese prea aproape de moarte ca să mai
conteze. Nu puteam pătrunde până la tine cu Meşteşugul, iar cu Harul erai pâlpâirea
firavă a unui muc de lumânare. Te-ai fi putut stinge în orice clipă. Dar, când te ţinea
ea de mână şi vorbea, flacăra ta părea mai strălucitoare. Cred că a simţit şi ea. Era
ca şi cum ar fi vrut să te ancoreze de viaţă.
Mi-am ridicat mâinile şi, neajutorat, le-am lăsat să recadă pe masă.
— Habar n-am ce-ar trebui să fac, am mărturisit fără ocolişuri. N-am habar nici cum
să reacţionez în clipa asta, după ce am aflat că ştii totul.
— Aş zice c-ar trebui să te simţi uşurat. Chiar dacă în castel trebuie să mai
continuăm o vreme mascarada cu Tom Badgerlock. Măcar aici, numai între noi, poţi
fi tu însuţi, nu mai trebuie să te străduieşti din răsputeri să-ţi ţii limba în frâu. Oricum
nu prea îţi ieşea. Şi mănâncă-ţi supa. Nu vreau s-o mai încălzesc o dată.
Părea o idee bună şi mi-a oferit un timp în care să mă gândesc în tăcere. Însă prinţul
mă privea cu atâta atenţie încât mă simţeam ca un şoarece sub ochii unei pisici.
Când m-am încruntat la el, a râs cu poftă şi a clătinat din cap.
— Nu-ţi poţi imagina cum e. Mă uit la tine şi mă întreb dac-o să fiu şi eu un bărbat
înalt. Şi tata se încrunta aşa? Aş vrea să nu fi fost nevoie să-ţi pui cicatricele la loc.
Aşa mi-e mai greu să-mi regăsesc trăsăturile pe faţa ta. Când stai acolo şi eu ştiu
cine şi ce eşti… am senzaţia că tata a pătruns pentru prima oară în viaţa mea.
Băiatul tresălta şi se foia pe scaun, ca un căţeluş care tânjea să-mi sară în braţe.
Îmi venea greu să-i întâlnesc ochii. În ei ardea ceva pentru care nu eram pregătit.
Nu-i meritam adulaţia.
— Tatăl tău a fost un om mult mai bun ca mine, i-am spus.
A inspirat adânc.
— Povesteşte-mi ceva despre el, m-a implorat. Ceva ce nu l-aţi ştiut decât voi doi.
Am simţit că pentru el era foarte important, că nu-l puteam refuza. Mi-am scormonit
mintea. Aş fi putut oare să-i spun că Verity nu se îndrăgostise de Kettricken la prima
vedere, că ajunsese treptat s-o iubească? Suna prea mult ca o comparaţie cu
dragostea pe care nu putea el să i-o poarte Ellianiei. Verity nu fusese un bărbat cu
secrete, dar nu credeam că Dutiful voia să-i dezvălui un secret.
— Îi plăceau la nebunie cerneala şi pergamentul de bună calitate, i-am spus. Şi îşi
ascuţea singur penele. În privinţa lor era foarte pretenţios. Şi… a fost foarte bun cu
mine când eram mic. Fără să fi avut vreun motiv anume. Îmi dădea jucării. O şaretă
mică de lemn şi soldaţi şi cai dăltuiţi tot din lemn.
— Da? Mă surprinde. Am crezut că se ţinea la distanţă de tine. Ştiam că veghea
asupra ta, dar în scrisorile lui către tatăl tău se plângea că-l vede rar pe Tom, pisoiul,
că se întâmplă numai când se ţine scai de Burrich.
Am încremenit. Am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi amintesc cum să respir.
— Verity vorbea despre mine? am întrebat apoi. În scrisorile lui către Chivalry?
— Nu pe faţă. Patience a trebuit să-mi explice ca să pricep. Mi-a arătat scrisorile
când m-am plâns că ştiam prea puţine lucruri despre tata. Au fost foarte
dezamăgitoare. Numai patru, scurte şi în cea mai mare parte plictisitoare. Spunea
că se simte minunat; că speră că şi Chivalry şi Lady Patience sunt bine, sănătoşi.
De obicei îşi ruga fratele să discute cu un duce sau altul, să-i împace când apăreau
neînţelegeri între ei. Odată i-a cerut să-i trimită un raport despre modul în care
fuseseră împărţiţi banii adunaţi din dări cu un an înainte. Erau câteva rânduri şi
despre recoltă sau despre vânătoare. Dar întotdeauna avea de spus şi vreo două
vorbe despre tine. „S-ar părea că Tom, pisoiul adoptat de Burrich, începe să se
simtă aici ca acasă.” „Ieri era cât pe ce să calc pe pisoiul Tom, care alerga prin
curte. Pare din zi în zi mai mare.” Aşa te numeau în scrisori, ca să se ferească de
spioni şi, la început, chiar şi de Patience, care ar fi putut citi mesajele. În ultima, eşti
doar „Tom”. „Tom l-a înfuriat pe Burrich şi a mâncat o bătaie. N-a părut să se
căiască absolut deloc. De fapt, milă mi-a fost de Burrich.” Şi, la sfârşitul fiecărei
scrisori, câteva rânduri despre nerăbdarea cu care aştepta luna nouă sau despre
speranţa că la luna nouă fluxul avea să aducă din belşug moluşte bune de mâncat.
Patience mi-a spus că aşa stabileau un moment când aveau să se izoleze oricine
ca să se poată găsi, netulburaţi, unul pe altul cu Meşteşugul. Ştii, taţii noştri erau
foarte apropiaţi. Le-a venit foarte greu să se despartă când s-a mutat Chivalry la
Withywood. Le-a fost tot timpul dor unul de altul.
Tom. Şi, m-am gândit, Patience îmi dăduse numele ăsta cu atâta nepăsare. Iar eu
îl păstrasem fără să-i cunosc istoria. Prinţul avea dreptate. Castelul Buckkeep era
împănat de secrete, dar jumătate dintre ele nu erau secrete cu adevărat. Nu erau
decât lucruri despre care nu cutezam să ne punem întrebări unii altora, de teamă
că răspunsurile ne-ar fi pricinuit o durere de nesuportat. N-o rugasem niciodată pe
Patience să-mi povestească despre tata; nu-l întrebasem niciodată pe Verity ce
spunea Chivalry despre mine. Întrebările nerostite fiindcă ne lipsea tragerea de
inimă preschimbau faptele în secrete. Tăcerea mă lăsase să-mi imaginez tot ce era
mai rău despre tatăl meu. El nu venise niciodată să mă vadă. Mă privise oare prin
ochii fratelui său? Trebuia să-i condamn pentru că nu-mi spuseseră ceea ce poate
că-şi închipuiseră că ştiam? Sau trebuia să mă condamn pe mine fiindcă nu
cerusem niciodată să mi se spună?
— Ceaiul e gata, m-a înştiinţat Dutiful şi a ridicat ceainicul.
Şi pentru prima oară mi-am dat seama că băiatul mă servea aşa cum îi servisem
eu pe Shrewd şi pe Chade când eram de vârsta lui. Cu respect şi veneraţie.
— Încetează, i-am spus, şi mi-am pus mâna peste a lui.
L-am silit să lase ceainicul jos, pe masă. Şi, în timp ce-mi umpleam singur cana, l-
am prevenit:
— Dutiful, prinţul meu, ascultă-mă, pentru tine trebuie să rămân Tom Badgerlock în
toate privinţele. Azi o să ne mai continuăm discuţia asta. Dar de mâine trebuie să-
mi intru din nou în rol. Nu trebuie să-l vezi în mine decât pe Tom Badgerlock, iar în
Lordul Auriu trebuie să-l vezi numai pe Lordul Auriu. Ţi s-a dat o lamă fără mâner.
N-ai cum s-o iei în mână fără să te răneşti şi tot aşa stau lucrurile cu secretul pe
care l-ai aflat. Te bucuri fiindcă ştii cine sunt, fiindcă vezi în mine o legătură cu tatăl
tău. Aş dori din toată inima să fie totul atât de simplu, atât de bine. Dar, dezvăluit
cui nu trebuie, secretul ăsta ne poate nimici pe toţi. Ştii că regina noastră ar încerca
să mă apere. Şi gândeşte-te unde am ajunge. Nu sunt doar un cunoscut deţinător
al Harului, ci şi presupusul asasin al regelui Shrewd. Ca să nu mai spunem că am
ucis mai mulţi membri ai Coteriei lui Galen, în faţa unei săli pline cu martori. Şi nu
sunt mort, aşa cum le-ar plăcea multora să fiu. Dacă se află că trăiesc, dezvăluirea
va aduce ura împotriva celor cu Har şi teama de ei pe o nouă culme, tocmai când
regina se străduieşte să pună capăt persecuţiei lor.
— Persecuţiei noastre, m-a corectat prinţul cu blândeţe.
S-a lăsat pe spătarul scaunului şi a căzut pe gânduri, ca şi cum ar fi încercat să
cântărească urmările asupra lui însuşi.
— Din întâmplare, a zis părând stânjenit, ai pus deja beţe-n roatele planurilor
reginei. Deşi Chade a avut grijă să nu fie vizibil interesul coroanei faţă de tine, tot
se mai zvoneşte că uciderea lui „Keppler”, Padget şi a celuilalt bărbat a rămas
nepedepsită pur şi simplu fiindcă se bănuia că aveau cu toţii Har.
— Ştiu, mi-a povestit Chade. Şi că şi tu ai fost învinuit că ai Har.
La asta, prinţul şi-a plecat fruntea.
— Da. Ei bine, chiar am, nu? Şi Pestriţii o ştiu, aşa cum o ştiu poate şi o parte dintre
aceia care îşi spun Sânge Străvechi. Aceştia din urmă sunt acum interesaţi să-mi
păstreze secretul. Îşi doresc o întâlnire cu regina la fel de mult cum şi-o doreşte ea.
Însă moartea celor trei i-a făcut mult mai prudenţi decât erau. Au început să spună
că e nevoie de mai multe garanţii înainte de a se pune în pericol venind aici.
— Vor ostatici. Mintea mea a făcut un salt. Vor un schimb de oameni, unii dintre ai
noştri care să se afle în mâinile lor cât timp sunt ai lor în mâinile noastre. Câţi vor?
Prinţul a clătinat din cap.
— Întreabă-l pe Chade. Sau pe mama. Judecând după certurile lor, cred că ea
negociază direct cu cei cu Sânge Străvechi şi îi spune bătrânului doar ce crede ea
că e nevoie să ştie. Lui îi e ciudă, se simte dat deoparte. Eu cred că mama a izbutit
să le împuţineze temerile şi să stabilească o nouă dată a întâlnirii. Chade credea
că e imposibil dacă nu îndeplineşte cererile lor ridicole. Şi totuşi ea a făcut-o. Dar
nu vrea să-i spună cum, şi asta îl tulbură. Mama i-a reamintit că ea a crescut în
Regatul Munţilor şi că îndeplinirea unor cereri care i se par lui „ridicole” sau
acceptarea unor riscuri declarate de el „inacceptabile” este pentru ea o chestiune
de principiu.
— Înţeleg. Nu îmi imaginez nimic care să-l supere pe Chade mai mult decât nişte
negocieri cărora nu le poate afla dedesubturile.
Tonul meu era blajin, deşi mă întrebam în acelaşi timp unde ne-ar fi putut duce
convingerea lui Kettricken că trebuia să fie Sacrificiu, să facă orice pentru poporul
său, aşa cum învăţase în ţara ei din munţi.
Dutiful a părut să simtă că aveam rezerve.
— Aşa e. Totuşi, în privinţa asta, eu o să fiu de partea mamei. E timpul să-l silească
să cedeze în faţa ei. Dacă n-o face acum, nu-mi netezeşte drumul către adevărata
putere, care va trebui să se afle în mâinile mele când mă voi urca pe tron.
Cuvintele lui mi-au trimis un fior rece pe şira spinării. Avea dreptate. Singura parte
liniştitoare era părerea lui echilibrată despre ceea ce se petrecea, expusă cu calm.
Pe urmă, o idee sarcastică mi l-a arătat pe tânărul prinţ într-o altă lumină. Nu-i
scăpau maşinaţiile lui Chade pentru că era, în egală măsură, ucenicul lui şi fiul lui
Kettricken din Regatul Munţilor. Vorbea cu nepăsarea cu care ar fi discutat despre
vremea de afară.
— Dar ne-am îndepărtat de subiect. Spui că adevărata ta identitate nu poate fi
dezvăluită. Sunt de acord că nu se poate face acum. Ar apărea cu siguranţă o
facţiune cu adevărat interesată să pună capăt vieţii tale. Mulţi te-ar urî şi i-ai umple
de spaimă. Iar Casa Farseer ar fi acuzată că apără un regicid pentru simplul motiv
că face parte din familie. Modul în care i-ar afecta asta pe Pestriţi şi pe aşa-numiţii
Sânge Străvechi mi se pare mult mai interesant. De-a lungul anilor, Bastardul cu
Har a fost pentru ei un personaj însufleţitor, iar zvonurile despre supravieţuirea ta
reprezintă pentru ei reînvierea unei legende. Dacă-l auzi pe Civil vorbind despre
tine, începi să crezi că eşti aproape un zeu.
— Ai vorbit cu el despre mine?
M-a potopit panica.
— Sigur că nu. Adică nu despre tine, cel de acum. Doar despre legenda lui
FitzChivalry, despre Bastardul cu Har. Şi numai în treacăt, te asigur. Deşi sunt
convins că el ţi-ar păstra secretul în siguranţă, ca şi mine.
Am oftat, obosit şi cu inima grea.
— Loialitatea ta, Dutiful, e demnă de toată admiraţia. Dar de a lui Civil mă îndoiesc.
Familia Bresinga te-a trădat de două ori. O să-i îngădui să o facă şi a treia oară?
M-a privit cu încăpăţânare.
— Au fost constrânşi, Tom… Acum mi se pare ciudat să-ţi spun aşa.
Nu l-am lăsat să-mi abată atenţia.
— Obişnuieşte-te din nou cu numele ăsta. Şi dacă tânărul Bresinga e iarăşi
ameninţat şi redevine iscoada lor sau ceva mai rău?
— În familia lui n-a mai rămas nimeni, nu mai au pe cine ameninţa. Dutiful s-a
întrerupt brusc şi s-a uitat la mine. Ştii, nici nu ţi-am cerut scuze, nici nu ţi-am
mulţumit. Te-am trimis în ajutorul lui Civil fără să mă gândesc că te-aş fi putut pune
în pericol. Iar tu te-ai dus, ai salvat viaţa prietenului meu, cu toate că nu e un om
tocmai pe placul tău. Şi, ca urmare, ai ajuns în pragul morţii. Şi-a lăsat capul pe
umăr şi m-a privit pieziş. Cum ţi-aş putea mulţumi pentru asta?
— Nu e nevoie. Eşti prinţul meu.
Pe faţa lui a încremenit treptat totul. Când a vorbit, am văzut-o în ochii lui pe
Kettricken.
— Asta nu prea-mi place. Ne îndepărtează unul de altul. Aş vrea să nu fim decât
veri.
L-am privit cu atenţie.
— Şi crezi că astfel s-ar fi schimbat ceva? Că aş fi refuzat să-ţi ajut prietenul fiindcă
nu-mi erai „decât văr”?
Mi-a zâmbit, apoi a scos un oftat de vagă mulţumire.
— Tot nu-mi vine să cred pe de-a-ntregul că e adevărat, a spus încet. Pe faţă i-a
apărut, în treacăt, o expresie care părea cumva de vinovăţie. Iar eu şi Thick n-ar fi
trebuit să venim de pe acum la tine. Chade mi-a interzis şi asta, şi orice încercare
de a te căuta cu Meşteşugul până ce nu te pui mai bine pe picioare. N-am vrut să
te trezesc când am urcat aici. N-am vrut decât să mă mai uit la tine. Dar când am
văzut că ţi-au reapărut cicatricele, m-am aplecat asupra ta prea tare.
— Mă bucur că ai făcut-o.
Am păstrat o vreme tăcerea, stânjenit de privirea lui şi totuşi încălzit de ea. Ce
ciudat, să fiu iubit numai pentru că eram cine eram! M-am simţit aproape uşurat
când a reapărut Thick. A deschis uşa secretă împingând-o cu umărul. Avea mâinile
ocupate şi gâfâia după ce urcase scările în grabă, cu paşii lui mărunţi. Îşi luase o
plăcintă întreagă, îndestulătoare pentru o duzină de oameni.
L-am privit cu mulţumire în timp ce-şi aducea povara către masă. Zâmbea larg,
foarte încântat de sine însuşi. Mi-am dat seama că era o expresie pe care nu i-o
mai văzusem niciodată, Dinţii mici, distanţaţi, limba care-i ieşea dintre ei şi faţa
rotundă îi dădeau înfăţişarea unui spiriduş poznaş. Dacă nu l-aş fi cunoscut, l-aş fi
privit probabil cu spaimă, dar zâmbetul lui atotştiutor îl primea drept răspuns pe cel
conspirativ al prinţului şi m-am trezit zâmbindu-le la rândul meu amândurora.
A aşezat plăcinta pe tăblia mesei cu un pocnet şi a împins cu curaj vasele din care
mâncasem eu într-o parte, ca să-şi facă loc. Şi-a văzut de treabă fredonând şi am
recunoscut refrenul melodiei răspândite de Meşteşugul lui. Ursuzenia bondocului
părea să fi dispărut cu desăvârşire. Am observat că a tăiat porţii enorme de plăcintă
folosindu-se de cuţitul pe care i-l luasem din oraş în ziua aceea cumplită.
Cumpărăturile mele ajunseseră aşadar la Buckkeep şi la el, într-un fel sau altul.
Prinţul a găsit farfurii şi Thick a trântit pe ele bucăţile de plăcintă. A făcut-o având
mare grijă să nu-şi murdărească hainele noi şi pe urmă a mâncat cu o precauţie
demnă de o mare doamnă în rochie nouă. Am împărţit între noi plăcinta
monstruoasă până n-a mai rămas nimic în tavă şi, pentru prima oară de când
fusesem rănit, mâncarea mi s-a părut gustoasă.

Capitolul XXIII
REVELAŢII

Cei lipsiţi de Har istorisesc adesea poveşti despre cei cu Har care iau înfăţişarea
unui animal din motive infame. Cei cu Sânge Străvechi afirmă, fără putinţă de
tăgadă, că, oricât de puternică ar fi legătura sa cu un animal, niciun om nu-i poate
lua forma. Vorbesc cu şovăire despre puterea unui om de a locui în trupul animalului
cu care îşi împarte Harul. De obicei se întâmplă numai vremelnic şi în împrejurări
ieşite cu mult din comun. Trupul omului nu dispare; de fapt, când se întâmplă aşa
ceva, devine din cale-afară de vulnerabil şi e cu putinţă chiar şi să pară mort. O
rană deosebit de gravă sau moartea inevitabilă poate împinge conştiinţa
omenească să se refugieze în trupul tovarăşului de Har. Cei cu Sânge Străvechi
condamnă o asemenea faptă şi cer cu tărie să nu fie săvârşită.
În comunitatea lor e strict interzis să-ţi prelungeşti viaţa într-un asemenea mod. Un
om cu Sânge Străvechi care îşi părăseşte trupul muribund ca să se refugieze în cel
al animalului său devine proscris. Ca şi acela care adăposteşte sufletul fugar al unui
animal. O astfel de faptă e considerată de un egoism dus la extrem, imorală şi
nesăbuită. Oricine creşte într-o comunitate a oamenilor cu Sânge Străvechi e
prevenit că, oricât de ademenitoare ar părea, această faptă nu-i oferă niciun strop
de fericire niciunuia dintre cei doi. Moartea e de prefera t.
Sub acest aspect semnificativ, magia celor cu Sânge Străvechi diferă de a aşa-
numiţilor Pestriţi. Pestriţii consideră că animalele de care îi leagă Harul le sunt
inferioare şi nu văd nimic rău în hotărârea unui om de a-şi prelungi viaţa împărţind
cu tovarăşul său de Har trupul acestuia, după ce i-a murit propriul corp. În unele
cazuri, omul devine spiritul dominant din trupul animalului, care este alungat prin
propriul său înveliş de carne. Fiindcă mai multe creaturi, cum sunt broaştele
ţestoase, gâştele sau mai multe soiuri de păsări din tărâmurile calde, au o viaţă
îndelungată, un om lipsit de scrupule îşi poate alege un astfel de tovarăş când
ajunge în amurgul vieţii, cu intenţia clară de a-şi oferi un alt trup după moarte. Astfel
îşi pot prelungi viaţa, ajungând să trăiască un veac sau chiar mai mult.
Badgerlock, Istorisirile sângelui străvechi

Am ieşit din convalescenţă aşa cum se târăşte un pui abia scăpat din găoace către
un loc scăldat în soare. Lumea mă uluia şi mă copleşea, mă uimea propria mea
viaţă. Mai mult decât atât, simţeam noul respect cu care mă privea Dutiful ca pe o
haină călduroasă. Asta mi s-a întâmplat în dimineaţa următoare când, în timp ce
stăteam în curtea castelului, mă uitam cum treceau alţii pe lângă mine, ducându-se
dintr-un loc în altul, după cum îi mânau treburile lor zilnice. Ziua părea foarte
frumoasă şi, spre surprinderea mea, am simţit în aer miros de sfârşit de iarnă. Am
avut impresia că zăpada de sub tălpi era mai grea şi mai bătătorită, iar albastrul
cerului mai adânc. Mi-am umplut plămânii cu aer, apoi m-am întins şi mi-am auzit
încheieturile trosnind de prea mare lipsă de întrebuinţare. Pentru asta aveam leac
chiar în ziua aceea.
Încă n-aveam destulă încredere în picioarele mele ca să le las să mă poarte până
în oraş, aşa că m-am dus la grajduri. Băiatul care o îngrijea de obicei pe Negruţa
mi-a aruncat o privire şi mi-a spus că avea să-mi pregătească iapa. M-am sprijinit
recunoscător de ieslea ei şi l-am urmărit cu privirea. Se purta frumos cu animalul,
care-i suporta docil atingerea. Când am luat frâul din mâna lui, i-am mulţumit fiindcă
se ocupase de un cal pe care eu unul îl neglijasem. Mi-a aruncat o privire uimită.
— Ei, n-aş putea zice că ea a părut să-ţi simtă lipsa, mi-a destăinuit apoi. E un
animal care se simte mulţumit când e singur.
La jumătatea drumului care cobora spre oraş în pantă abruptă, am început să regret
că mă încumetasem să călăresc. Negruţa părea să i se împotrivească frâului şi-mi
arăta cât de puţină era forţa pe care şi-o recăpătaseră degetele şi braţele mele. Dar
în ciuda micului conflict dintre voinţele noastre m-a adus până la atelierul lui
Gindast. Acolo am fost deopotrivă dezamăgit şi încântat de mult prea puţinul timp
pe care-l avea Hap pentru mine. A venit în mare grabă când m-a zărit în uşă, dar
mi-a explicat, cu aerul omului care-şi cere iertare, că una dintre calfe sculpta tăblia
de la căpătâiul unui pat şi îl lăsa s-o ajute. Dacă pleca în oraş cu mine, în locul lui
ar fi fost ales alt ucenic. L-am asigurat că aveam să revin în altă zi, nu peste mult
timp, şi că singura noutate pe care i-o puteam spune era că mă simţeam mai bine.
L-am urmărit îndepărtându-se cu paşi iuţi, cu o daltă şi cu un ac de trasaj în mână,
şi m-am simţit cuprins de mândrie părintească.
În timp ce reîncălecam pe Negruţa, am văzut cu coada ochiului trei ucenici de o
vârstă mai fragedă. Mă priveau de după colţul unei magazii şi vorbeau între ei în
şoaptă. Ei bine, în oraş eram cunoscut drept omul care ucisese alţi trei oameni. Nu
conta dacă fusese un asasinat sau un omor îndreptăţit. Trebuia să m-aştept să fiu
şi arătat cu degetul, şi în centrul bârfelor. Speram doar ca toate astea să nu-i facă
lui Hap niciun rău. M-am prefăcut că nu-i zărisem pe cei trei băieţi şi mi-am văzut
de drum.
M-a dus la Jinna. Imediat ce a deschis uşa şi a dat cu ochii de mine, a icnit cu
răsuflarea tăiată. M-a fixat o clipă cu privirea, apoi s-a uitat pe lângă mine, într-o
parte şi alta a străzii, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l vadă şi pe Hap.
— Azi sunt singur, i-am spus. Pot să intru?
— Păi, Tom, sigur că da. Intră.
S-a uitat lung la mine, ca şi cum silueta mea descărnată ar fi năucit-o. Pe urmă s-a
tras într-o parte, ca să-mi facă loc. A intrat şi Fennel, şerpuindu-mi-se printre
picioare.
Înăuntru, m-am aşezat recunoscător pe scaunul de lângă foc. Fennel mi-a sărit
imediat pe genunchi.
— Nu te îndoieşti că eşti bine-venit, nu-i aşa, motane? De parcă lumea ar fi fost
făcută pentru tine.
L-am mângâiat şi când mi-am ridicat privirea am văzut-o pe Jinna uitându-se la
mine cu îngrijorare. Asta m-a mişcat. Am reuşit să zâmbesc.
— O să-mi revin, Jinna. Am fost cu amândouă picioarele în groapă, dar am izbutit
să ies. Cu timpul, o să fiu din nou cel care am fost. Acum sunt doar uşor demoralizat
fiindcă drumul călare de la castel până aici m-a obosit atât de tare.
— Eh.
A vorbit frângându-şi mâinile. Pe urmă şi-a revenit cu un tremur uşor. Şi-a dres
glasul, dându-i mai multă forţă.
— Nu mă miră. Eşti numai piele şi os, Tom Badgerlock. Uite cum atârnă cămaşa
pe tine! Stai aici, liniştit, până-ţi fac o fiertură de plante. Pe urmă mi-a văzut privirea
şi s-a răzgândit. Sau poate un ceai obişnuit. Şi nişte pâine cu brânză.
Peşte? m-a întrebat Fennel.
Jinna a spus brânză.
Brânza nu e peşte, dar e mai bună decât nimic.
— Ceai cu pâine şi brânză sună bine. În convalescenţă m-am săturat de fierturi de
plante, supe şi terci. De fapt, m-am săturat să zac ca un schilod. Sunt hotărât să
cobor din pat în fiecare zi şi să fac mişcare sub cerul liber.
— E probabil cel mai bun lucru pe care-l poţi face, mi-a răspuns, cu gândul în altă
parte. Şi-a lăsat capul pe-un umăr şi s-a uitat la mine. Dar asta ce mai e? Ţi-a
dispărut dunga de bursuc!
A arătat cu degetul spre părul meu.
Am reuşit să roşesc.
— Am vopsit-o. Mă tem că, străduindu-mă să par mai tânăr, boala mi-a cerut un
tribut greu, înfăţişarea mea a avut de suferit.
— Aşa e, trebuie s-o recunosc. Dar să-ţi vopseşti părul ca leac… ei. Ăştia sunteţi
voi, bărbaţii. În fine.
A clătinat uşor din cap, parcă vrând să şi-l limpezească. M-am întrebat ce nu-i
convenea, dar o clipă mai târziu a trecut la cu totul altceva.
— Ai aflat ce s-a întâmplat cu Hap şi Svanja?
— Da.
— Ei bine, am presimţit asta.
A pus apă la fiert şi a început să-mi povestească, cu multe plescăituri din limbă,
ceea ce ştiam deja: că Svanja îl părăsise pe Hap pentru corăbierul ei reîntors şi că
le arătase tuturor fetelor din oraş cerceii ei de argint.
Am lăsat-o să-mi explice totul în vreme ce tăia pâinea şi brânza.
— Ei, s-ar părea că aşa e cel mai bine pentru amândoi, am remarcat după ce ea a
tăcut. Hap îşi vede cu mai multă atenţie de ucenicie, iar fata are un peţitor pe placul
părinţilor ei. Băiatul meu s-a ales cu inima frântă, dar cred că asta o să-i treacă şi-
o să-şi vină în fire.
— Oh, da, o să-şi vină în fire şi să rămână aşa câtă vreme e corăbierul ei în port, a
subliniat Jinna, cu acreală, aşezând tava cu mâncare pe măsuţa dintre scaune. Dar
ţine minte vorbele mele, imediat ce flăcăul o să aibă iar o punte de corabie sub tălpi,
Svanja o să se întoarcă la Hap.
— Oh, mă îndoiesc, am contrazis-o cu blândeţe. Şi, chiar dac-o să se întoarcă ea,
cred că Hap şi-a învăţat lecţia. Cine se arde cu ciorba suflă şi-n iaurt.
— Hm. Obiceiul rău se schimbă greu e o zicală mai potrivită. Tom, trebuie să-i atragi
atenţia şi s-o faci cu asprime. Nu-l lăsa să cadă iar în mrejele ei. Nu vreau să zic că
e o fată rea, e doar una care când vrea ceva îl vrea numaidecât. Îşi face sieşi la fel
de mult rău cât le face şi acestor băieţi.
— Ei, sper că Hap al meu are destulă minte ca să n-o ia de la început, am spus,
când s-a aşezat Jinna pe celălalt scaun.
— Şi eu sper, a răspuns ea, dar mă îndoiesc.
Pe urmă s-a uitat la mine fără alte vorbe şi fără nicio expresie. Ca şi cum ar fi văzut
un străin. A dat de două ori să vorbească şi de fiecare dată şi-a înghiţit cuvintele.
— Ce e? am întrebat-o, în cele din urmă. Povestea asta cu Svanja şi corăbierul mai
are încă o parte pe care n-am aflat-o? Care e beleaua?
Mi-a răspuns după o tăcere grea.
— Tom, eu… Suntem prieteni de ceva vreme. Ştim destul de multe unul despre
altul. Am auzit… Nu contează ce-am auzit. Ce s-a întâmplat de fapt în după-amiaza
aia, pe strada Falldown?
— Strada Falldown?
Jinna s-a uitat pe lângă mine.
— Locul ţi-e cunoscut. Trei oameni morţi, Tom Badgerlock. Şi o poveste despre o
pungă cu nestemate furate şi un servitor hotărât s-o ia înapoi. Poate că alţii o cred.
Dar, pe urmă, pe jumătate mort tu însuţi, te-ai oprit ca să omori un cal?
S-a ridicat, a luat de pe foc ibricul care clocotea şi a turnat apa în ceainic. A
continuat cu voce foarte blândă:
— Cu o săptămână înainte, cineva m-a prevenit în privinţa ta. Mi-a spus că eşti un
om primejdios, pe care nu e înţelept să-l ai printre prieteni. Că e posibil să ţi se
întâmple ceva în curând şi că e mai bine pentru mine să nu ţi se întâmple în casa
mea.
Am împins cu delicateţe motanul, dându-l la o parte de pe genunchi, şi am luat
ibricul cu apă fierbinte din mâinile ei tremurătoare.
— Stai jos, am sfătuit-o cu blândeţe.
S-a aşezat şi a rămas cu mâinile în poală. Am pus ibricul la loc, pe vatră, încercând
să mă gândesc fără să-mi pierd calmul.
— Vrei să-mi spui cine te-a prevenit? am întrebat-o întorcându-mă la ea.
Ştiam deja răspunsul.
Jinna s-a uitat o vreme în jos, la propriile mâini. Pe urmă a clătinat din cap cu
încetineală.
— Eu m-am născut aici, în Buckkeep. Umblu destul şi prin lume, dar când se-
aşterne zăpada căminul meu e întotdeauna aici. Oamenii din oraş îmi sunt vecini.
Mă cunosc şi îi cunosc. Îi ştiu… îi ştiu pe foarte mulţi, mulţi şi de tot soiul. Pe unii
de când nu eram decât o fetiţă. Multora le-am ghicit în palmă şi le-am aflat secretele.
Tu, Tom, îmi placi, dar… ai ucis trei oameni. Doi din Buckkeep. E adevărat?
— Am ucis trei oameni, am recunoscut. Dacă asta schimbă ceva pentru tine, pot
să-ţi spun că, dacă nu-i omoram eu, m-ar fi omorât ei.
Mă străbătea un fior rece. M-am gândit, dintr-odată, că şovăielile şi temerile ei de
mai înainte poate că nu fuseseră nicidecum semne ale grijii pe care mi-o purta.
A dat din cap.
— De asta nu mă îndoiesc. Dar te-ai dus la ei. Nu te-au hăituit. Tu ai intrat în casa
lor şi i-ai ucis.
Am încercat să folosesc minciuna pe care mi-o pusese la dispoziţie Chade.
— Am urmărit un hoţ, Jinna. Odată ce l-am ajuns, nu mi-au dat de ales. Trebuia să
ucid sau să mă las ucis. Nu mi-a făcut plăcere. Nu asta am vrut.
Ea se uita pur şi simplu la mine. M-am aşezat din nou. Fennel stătea alături
aşteptând să-l poftesc înapoi, pe genunchii mei, dar n-am făcut-o. O clipă mai târziu
am adăugat:
— Înţeleg că preferi să nu mai vin pe-aici.
— N-am spus asta. În glas i se simţea furia, dar cred că o-nfuriase calmul cu care
rostisem ultima frază. Pentru mine… pentru mine e greu, Tom. Îţi dai seama cu
siguranţă.
A urmat o altă tăcere grăitoare.
— Când am fost prima oară împreună, ei bine… m-am gândit că, ei, că deosebirile
dintre noi n-au nicio importanţă. Am fost întotdeauna de părere că aproape tot ce
se spune despre cei cu Har e o minciună. Am susţinut mereu asta.
A înşfăcat ceainicul şi a turnat ceai pentru amândoi cu gesturi sfidătoare, parcă
vrând să-mi arate că în casa ei eram în continuare bine-venit. A sorbit din cana ei,
apoi a lăsat-o pe masă. A luat o felie de pâine, a pus pe ea una de brânză şi a lăsat-
o tot pe masă.
— Pe Padget îl cunoşteam din pruncie. În copilărie m-am jucat cu verişoarele lui.
Avea multe păcate, dar nu era hoţ.
— Padget?
— Unul dintre cei pe care i-ai ucis! Nu te preface că nu-i ştii numele! N-ai fi putut
să-i dai de urmă fără să ştii cine e. Şi ştiu că el ştia cine eşti tu. Şi sărmanele lui
verişoare au fost atât de înspăimântate încât n-au cutezat nici măcar să-i ceară
trupul. Ca să nu se facă legătură între ele şi ei. Şi să nu creadă lumea că sunt şi ele
ca el. Dar asta e partea pe care n-o înţeleg, Tom. A şovăit, apoi a adăugat cu voce
înceată. Pentru că tu eşti cum era el. Te numeri printre ei. De ce să urmăreşti şi să
ucizi un seamăn de-al tău?
Tocmai îmi ridicasem cana cu ceai. Am pus-o jos cu grijă. Am tras aer în adâncul
pieptului, pregătindu-mă să-i răspund. Dar am lăsat aerul să iasă, am aşteptat o
clipă, apoi am început să vorbesc:
— Nu mă miră că se vorbeşte despre asta. Ceea ce oamenii spun gărzii oraşului e
una şi ce-şi spun unul altuia e cu totul altceva. Şi ştiu că Pestriţii au umplut oraşul
cu pergamente pe care-au scris născociri nebuneşti. Aşa că hai să le spunem
lucrurilor pe nume. Padget avea Har. Ca şi mine. E un adevăr, dar nu de asta l-am
ucis. E tot la fel de adevărat şi că era Pestriţ. Ceea ce eu nu sunt. Ştii ce sunt
Pestriţii, Jinna? am întrebat-o după ce m-a privit nedumerită.
— Cei cu Har sunt Pestriţi. Unii dintre ai voştri spun, în schimb, „Sânge Străvechi”.
Toate sunt totuna.
— Nu tocmai. Pestriţii sunt oameni cu Har care trădează alţi oameni cu Har. Ei pun
afişele mici pe care scrie, de pildă, „Jinna are Har şi animalul ei e un motan galben,
gras”.
— Eu n-am Har! a exclamat indignată.
Am simţit că văzuse în cuvintele mele o ameninţare.
— Nu, am încuviinţat calm. Nu ai. Dar, dacă ai avea şi le-aş spune-o tuturor, aş
putea să te las fără tot ce ai, ţi-ai putea pierde chiar şi viaţa. Asta le fac Pestriţii
semenilor lor cu Har.
— Dar n-are sens! La ce bun?
— Ca să-i oblige pe ceilalţi oameni cu Har să facă tot ce le cer.
— Şi ce le cer?
— Pestriţii vor puterea pentru ei. Pentru asta au nevoie de bani şi de oameni care
să li se supună.
— Tot nu pricep ce vor.
Am oftat.
— Ceea ce-şi doresc aproape toţi oamenii înzestraţi cu Har. Să-şi poată folosi
magia pe faţă, fără teamă de laţul spânzurătorii sau de flăcările rugului. Vor să fie
acceptaţi, să nu mai fie nevoiţi să-şi ascundă talentul ăsta. Gândeşte-te că ai putea
fi ucisă pentru simplul fapt că eşti vrăjitoare-tămăduitoare. N-ai vrea să schimbi
lucrurile?
— Dar vrăjitoarele-tămăduitoare nu fac niciun rău nimănui.
— Aşa cum nu fac nici înzestraţii cu Har, am subliniat privindu-i cu atenţie faţa.
— Unii fac, a ripostat, fără să stea pe gânduri. Oh, nu toţi, sigur că nu. Dar, în
copilăria mea, mama ţinea două capre pentru lapte. Au murit amândouă în aceeaşi
zi. După ce, cu numai o săptămână înainte, refuzase s-o vândă pe una dintre ele
unei femei cu Har. Aşa că, vezi, cei cu Har nu se deosebesc de restul oamenilor.
Unii sunt răzbunători şi cruzi şi se folosesc de Har ca să facă rău.
— Harul nu poate fi folosit aşa, Jinna. E ca şi cum aş spune eu că o vrăjitoare-
tămăduitoare ar putea să se uite în palma mea şi să pună acolo o linie care mi-ar
grăbi moartea. Sau ca şi cum te-ai uita în palma fiului meu, ai spune că va avea o
viaţă scurtă, el ar muri curând după aceea, iar eu te-aş învinui de moartea lui. Ar fi
vina ta? Pentru că ai spus ce-ai văzut acolo?
— Păi, bineînţeles că nu. Dar nu e totuna cu a ucide caprele cuiva.
— Asta încerc să-ţi spun. Că nu poţi folosi Harul ca să ucizi pe cineva.
M-a privit pieziş.
— Ei, haide, Tom. Lupul tău cât toate zilele ar fi putut ucide porcii omului ăluia dacă
i-ai fi cerut-o, nu?
Am păstrat tăcerea vreme îndelungată. Pe urmă a trebuit să-i răspund:
— Da. Bănuiesc că i-ar fi ucis. Dacă aş fi fost soiul de om în stare de aşa ceva, mi-
aş fi putut folosi lupul şi Harul ca să ucid. Dar nu sunt.
Tăcerea ei s-a prelungit mai mult decât a mea. În cele din urmă a vorbit părând să-
şi calce cu greu pe inimă:
— Ai omorât trei oameni, Tom. Şi un cal. N-a fost fapta lupului din tine? A Harului
tău?
Am mai tăcut o vreme înainte de a mă ridica.
— Rămâi cu bine, Jinna. Îţi mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut.
M-am îndreptat spre uşă.
— Nu pleca aşa! m-a implorat ea.
M-am oprit, cu sufletul îndurerat.
— Nu ştiu cum altfel. De ce m-ai primit azi în casa ta? am întrebat-o cu amărăciune.
De ce-ai încercat să mă vezi când m-a ţintuit rana în pat? Ai fi făcut o faptă mult mai
bună dacă mi-ai fi întors pur şi simplu spatele, arătându-mi astfel ce crezi de fapt
despre mine.
— Am vrut să-ţi mai dau o şansă, a răspuns posomorâtă. Am vrut… am sperat c-a
mai fost şi alt motiv. În afară de Harul tău.
Am şovăit cu mâna pe zăvor. Mi-am detestat ultima minciună chiar în timp ce m-am
văzut nevoit s-o rostesc.
— A fost. O pungă care-i aparţinea Lordului Auriu.
Nu m-am mai întors spre ea, să văd dacă-mi dădea crezare. Aflase deja mai multe
adevăruri decât putea şti pentru a fi în siguranţă.
Am închis încet uşa în urma mea. Cerul se înnorase brusc şi, pe pământul acoperit
de zăpadă, umbrele erau de un cenuşiu întunecat. Vremea se schimbase cu acea
iuţeală cu care o poate face în zilele de primăvară timpurie. Fennel izbutise cumva
să se strecoare afară odată cu mine.
— Ar trebui să te duci înapoi în casă, i-am spus. Se lasă frigul.
Frigul nu e chiar atât de râu. Te poate ucide doar dacă stai neclintit. Nu trebuie
decât să te mişti.
Bun sfat, motane. Foarte bun. Rămâi sănătos, Fennel.
Am încălecat pe Negruţa şi am întors-o spre castel.
— Să mergem acasă, i-am cerut.
Era destul de bucuroasă s-o pornească spre boxa ei din grajd, spre iesle. Am lăsat-
o să meargă în ritmul ei în timp ce eu, în şa, cugetam la propria mea viaţă. Cu o zi
înainte, mă simţisem venerat de Dutiful. În ziua aceea, simţisem spaima Jinnei, care
mă respinsese. Mai mult decât atât, îmi arătase cât de bine înrădăcinată şi de
răspândită era prejudecata împotriva celor cu Har. Crezusem că Jinna mă
acceptase aşa cum eram. Dar adevărul era altul. Voise să facă o excepţie pentru
mine, dar, ucigând, confirmasem regula care i se întipărise în minte. Înzestraţii cu
Har nu erau demni de încredere; îşi foloseau magia ca să facă rău. M-a cuprins
disperarea când am înţeles ce rădăcini adânci avea totul. Şi mi-am dat din nou
seama că nu puteam sluji Casa Farseer având în acelaşi timp o viaţă a mea.
Nu începe iar, Preschimbătorule. Cui altcuiva, dacă nu ţie, îi pot aparţine clipele
vieţii tale? Tu eşti Casa Farseer, sânge de Farseer, haita Farseer. Priveşte întregul.
Nu e nici legătură, nici despărţire. Haita este întregul tău. Viaţa lupului e în haită.
Ochi Întunecaţi, am murmurat.
Dar ştiam că nu era acolo. Lucrurile se petreceau întocmai cum îmi spusese Rolf
cel Negru. În anumite clipe, tovarăşul meu mort îmi revenea în minte fiind mai mult
decât o amintire şi totuşi mai puţin decât partea lui vie din mine. Care continua să
trăiască. Mi-am îndreptat spatele în şa şi mi-am încleştat mâinile de frâul iepei,
conducând-o. A fornăit, dar s-a lăsat stăpânită. Pe urmă, fiindcă m-am gândit că
era mai bine pentru noi amândoi, i-am dat pinteni, făcând-o să galopeze în susul
pantei înzăpezite către castel, către casă.
Am dus-o pe Negruţa în grajd şi m-am îngrijit de ea eu însumi. Mi-a luat de două
ori mai mult timp decât de obicei. Mi-era ruşine că renunţasem la obiceiul de a-i
purta de grijă propriului meu cal şi mi-era şi mai ruşine fiindcă animalul era atât de
îndărătnic încât îngreuna lucrurile. Pe urmă m-am silit să merg pe terenul de
instrucţie. Acolo am fost nevoit să împrumut o sabie. Plecasem în oraş având ca
singură armă cuţitul de la şold. Poate că fusese o prostie, dar n-avusesem încotro.
Mă dusesem în odaia mea să-mi iau sabia urâtă, dar descoperisem că lipsea.
Probabil se pierduse, sau fusese adoptată de vreun oportunist din garda oraşului.
Cea strălucitoare, dăruită de bufon, atârna la locul ei, pe perete. Nu o trecusem cu
vederea, dar nu mă putusem hotărî să o port. Era simbolul unei stime care nu se
mai răsfrângea asupra mea. M-am hotărât să n-o mai folosesc decât atunci când
îmi îndeplineam însărcinările de gardă de corp. Iar o sabie boantă era oricum mai
bună pentru exerciţiu. Cu ea în mână, am început să-mi caut un potrivnic.
Wim nu era acolo, dar era Delleree. După nu mult timp, folosindu-se de oricare
dintre armele ei, mă ucisese de atât de multe ori, încât le pierdusem şirul. Aveam
nevoie să-mi adun toate puterile ca să ridic sabia, nici vorbă s-o mai şi rotesc. În
cele din urmă, Delleree s-a oprit.
— Nu mai pot continua. Am senzaţia că mă lupt cu schelet. De câte te ating, aud
arma lovindu-se de oase.
— Şi eu, am asigurat-o.
Am izbutit să râd, apoi i-am mulţumit şi m-am îndreptat, fără grabă, spre baia de
aburi. Privirile pline de milă ale gărzilor de acolo m-au făcut să regret că mă
dezbrăcasem. Pe urmă m-am dus direct la bucătărie. Maisie, o ajutoare de
bucătăreasă, mi-a spus că se bucura să mă vadă iar pe picioare. Sunt sigur că de
milă mi-a tăiat o felie din marginea unei hălci de carne care încă se mai rumenea în
frigare. Mi-a dat şi o felie din pâinea coaptă în dimineaţa aceea şi mi-a spus că pajul
Lordului Auriu mă căutase ceva mai devreme. I-am mulţumit, dar nu m-am grăbit
să mă înfăţişez la chemarea stăpânului meu. Am rămas în schimb în curte, cu
spatele sprijinit de zidul ei, urmărindu-i din priviri pe oamenii din castel în timp ce
înfulecam mâncarea primită. Trecuse foarte multă vreme de când nu mai stătusem
pur şi simplu să privesc foiala din Buckkeep. M-am gândit la toate celelalte lucruri
pe care nu le mai văzusem sau făcusem de când mă întorsesem în casa copilăriei
mele. Nu mă dusesem să văd Grădina Reginei din vârful turnului. Şi nu mă
plimbasem nici măcar o singură dată prin Grădina Femeilor. Mi s-a făcut deodată
un dor nebun de astfel de lucruri simple. Să merg, călare pe Negruţa, pe dealurile
împădurite din spatele castelului. Să stau într-o seară în Sala Mare uitându-mă cum
îşi făceau arcaşii săgeţi, dându-şi cu părerea despre vânătorile viitoare. Să fac din
nou parte din toate în loc să străbat lumea ca o umbră.
Aveam părul încă umed şi prea puţină carne pe oase ca să-mi păstrez căldura
trupului dacă stăteam locului într-o după-amiază rece, de iarnă. Cu un oftat, am
intrat şi am început să urc scările, gândindu-mă la întâlnirea cu Lordul Auriu, incitat
şi, în acelaşi timp, înspăimântat. Trecuseră multe zile de când nu-şi mai arătase
interesul faţă de mine. Indiferenţa lui binevoitoare era mai dureroasă decât o tăcere
îmbufnată. Ca şi cum nu s-ar mai fi sinchisit de ruptura dintre noi. Ca şi cum nu
fuseserăm nicicând altceva decât Tom Badgerlock şi Lordul Auriu. În mine s-a
aprins firavă o flacără a mâniei, dar s-a stins repede. Pe urmă, dând dovadă de un
echilibru sufletesc de care nu mă credeam capabil, am acceptat brusc situaţia.
Lucrurile se schimbaseră. Intrasem în alte roluri, atât pentru prinţul Dutiful şi Jinna,
cât şi pentru Lordul Auriu. Până şi Chade mă vedea altfel. Iar pe Lordul Auriu nu-l
puteam sili să redevină bufonul. Poate că-i era imposibil, chiar dacă şi-ar fi dorit-o.
Se deosebea chiar atât de mult de mine? Şi eu eram într-o mult mai mare măsură
Tom Badgerlock decât FitzChivalry. Venise timpul să trec peste asta.
Lordul Auriu nu era în camerele lui. Am intrat în a mea şi mi-am schimbat cămaşa
îmbibată de transpiraţie. Mi-am scos talismanul aducător de bunăvoinţă dăruit de
Jinna. Când mă atacase pisica lui Dutiful, ghearele ei zgâriaseră două mărgele.
Până atunci nu observasem. L-am privit şi am descoperit că-i eram în continuare
recunoscător Jinnei pentru gestul ei binevoitor. Însă recunoştinţa nu era de-ajuns
ca să-l mai port. Mi-l dăruise pentru că îi plăceam, în ciuda Harului meu. Gândul
ăsta avea să-l întineze, de atunci înainte, în orice clipă. L-am lăsat să cadă într-un
colţ al cufărului cu haine.
Când am ieşit din odaia mea, m-am întâlnit cu Lordul Auriu, care se îndrepta spre
a lui. Nu-i mai vorbisem şi nici măcar nu mai dădusem ochii cu el de când îi
arătasem penele. Acum s-a uitat la mine măsurându-mă din creştet până-n tălpi, ca
şi cum nu m-ar mai fi văzut niciodată. După câteva clipe, a spus cu asprime:
— E bine să te văd din nou pe picioare, Tom Badgerlock. Dar, după cum arăţi, cred
că o să-ţi poţi relua îndatoririle abia peste câteva zile. Mai ai nevoie de timp ca să-
ţi revii.
Rostea cuvintele oarecum ciudat, ca şi cum i s-ar fi tot tăiat răsuflarea.
I-am răspuns cu o plecăciune de servitor.
— Mulţumesc, lordul meu, şi îţi mulţumesc pentru timpul în plus. Îl voi întrebuinţa
cu folos. Azi am coborât deja pe terenul de antrenament. După cum ai spus, s-ar
putea să se mai scurgă câteva zile până când îţi voi putea servi din nou ca gardă
de corp. Am tăcut, apoi am adăugat: La bucătărie mi s-a spus că azi ai trimis un paj
să mă caute.
— Un paj? Oh, da, da, l-am trimis. De fapt, l-am trimis la porunca Lordului Chade.
Adevărul e că aproape uitasem. Lordul Chade a venit aici să te caute şi, fiindcă nu
erai în odaia ta, am trimis în mare grabă un băiat să vadă dacă eşti cumva la
bucătărie. Am crezut că voia să vii la el. Nu am… de fapt, am avut o discuţie care
a…
Glasul i-a şovăit şi s-a stins, nesigur. S-a lăsat liniştea. Pe urmă a continuat, şi
vocea i-a sunat aproape ca a bufonului.
— Chade a venit aici ca să stea de vorbă cu mine despre un subiect pe care te
rugase să-l aduci în discuţie… Vreau să te uiţi la ceva. Ai un moment liber?
— Mă aflu în slujba ta, lordul meu, i-am reamintit.
Mă aşteptam să reacţioneze la mica mea împunsătură.
— Bineînţeles, a răspuns în schimb, cu gândul în altă parte. Aşteaptă o clipă.
Accentul jamaillian îi dispăruse. A intrat în dormitorul lui şi a închis uşa.
Am aşteptat. M-am dus lângă cămin şi am mai pus un lemn pe foc după ce l-am
înteţit puţin cu vătraiul. Şi am continuat să aştept. M-am aşezat pe un scaun, am
observat că-mi crescuseră prea mult unghiile şi mi le-am tăiat cu cuţitul pe care-l
purtam asupra mea. Şi am rămas din nou în aşteptare. În cele din urmă, m-am
ridicat şi, cu un oftat plin de iritare, m-am dus să-i bat la uşă. Poate îi înţelesesem
greşit spusele.
— Lord Auriu. Vrei să mai aştept aici?
— Da. Nu. Apoi, cu nesiguranţă în glas: Vrei să intri, te rog? Dar asigură-te mai întâi
că uşa spre coridor e bine zăvorâtă.
Era. Am încercat-o ca să mă conving, apoi am deschis-o pe cea de la dormitorul
lui. În odaie era întuneric, avea obloanele trase. Lordul Auriu stătea cu spatele la
mine, în lumina câtorva lumânări. Purta, în chip de mantie, un cearşaf de pe propriul
pat. Mi-a aruncat o privire peste umăr şi am văzut în ochii lui un om pe care nu-l
mai întâlnisem. După primii mei trei paşi în cameră, mi-a spus, cu glas stins:
— Rămâi acolo, te rog.
Şi-a ridicat părul cu o mână, dezgolindu-şi ceafa. Cearşaful i-a alunecat pe de
spatele gol, dar a continuat să-şi ţină cealaltă mână încleştată de el, pe piept. Am
icnit şi am mai făcut un pas, fără s-o fi vrut. El a tresărit, părând gata să se
îndepărteze de mine, dar a rămas totuşi pe loc. M-a întrebat cu voce pierită,
tremurătoare:
— Tatuajele Narcescăi? Sunt ca astea?
— Pot să vin mai aproape? am izbutit să spun.
Dar nu era cu adevărat nevoie. Dacă tatuajele lui nu erau identice cu ale fetei, atunci
semănau foarte, foarte mult. Capul i-a zvâcnit într-un gest aprobator şi am mai
înaintat cu un pas. Bufonul nu m-a privit. Fixa cu privirea un colţ întunecat. În odaie
nu era frig, dar el tremura. Lucrarea exotică a acelor de tatuat începea de la ceafă
şi îi acoperea fiecare părticică a spatelui înainte de a dispărea sub betelia
pantalonilor. Şerpii împletiţi şi dragonii cu aripile deschise i se întindeau, înfăţişaţi
cu lux de amănunte, pe pielea netedă, aurie. Culorile vii aveau o strălucire metalică,
ca şi cum sub piele i s-ar fi strecurat cu de-a sila aur şi argint, ca să le lumineze.
Totul era perfect, fiecare gheară şi fiecare solz, fiecare colţ lucios, fiecare ochi
scânteietor.
— Seamănă foarte mult, am fost într-un târziu în stare să spun. Numai că ale tale
sunt plate pe piele. Unul dintre ale ei, şarpele cel mai mare, era umflat, lăsa impresia
că se inflamase. Şi părea să pricinuiască dureri foarte mari.
A tras aer în piept cutremurându-se.
— Ei, a spus cu amărăciune şi cu dinţii aproape clănţănindu-i, tocmai când credeam
că mai multă cruzime nu e cu putinţă, ea a găsit pe ce cale s-o sporească. Sărmana,
sărmana copilă.
— Ale tale dor? am întrebat cu prudenţă.
A clătinat din cap, tot fără să mă privească. O parte din păr i-a scăpat din strânsoare
şi i-a măturat umerii.
— Nu. Acum nu. Dar crearea lor a fost deosebit de dureroasă. Şi a durat foarte
mult. Mă ţineau neclintit ore în şir. Şi în timpul ăsta se scuzau şi încercau să mă
aline. Şi asta nu izbutea decât să înrăutăţească totul, faptul că oamenii ăia care
altminteri mă tratau cu atâta dragoste şi respect îmi puteau face aşa ceva. Erau
foarte meticuloşi, lucrau cu acele exact aşa cum le cerea ea. E groaznic să-i faci
asta unui copil. Să-l ţii nemişcat şi să-l umpli de durere. Oricărui copil.
Se legăna uşor, cu umeri gârboviţi. Vocea părea să-i vină de departe.
— Oamenii ăia? Care oameni? am întrebat foarte încet.
Glasul lui era încordat, îşi pierduse toată muzicalitatea. Şi tremura.
— Am fost într-un loc care semăna mai degrabă a şcoală. Cu dascăli şi oameni
învăţaţi. Ţi-am mai povestit despre el. Am fugit de-acolo. Părinţii mă trimiseseră, se
despărţiseră de mine din mândrie şi de necaz, fiindcă eram un Alb. Se afla la mare
distanţă de casa noastră. Ştiau că probabil n-aveau să mă mai revadă niciodată,
dar erau convinşi că făcuseră alegerea corectă. Trebuia să-mi împlinesc destinul.
Însă dascălii mei susţineau că vremurile noastre aveau deja un Profet Alb. O femeie
care învăţase la şcoala lor şi care plecase deja să-şi împlinească destinul în nordul
îndepărtat. Bufonul şi-a întors brusc faţa spre mine şi mi-a întâlnit privirea. Ghiceşti
despre cine vorbesc?
Am dat din cap înţepenit. Mi se făcuse frig.
— Despre Femeia Palidă. Sfătuitoarea lui Kebal Rawbread din timpul Războiului
Corăbiilor Roşii.
A dat şi el din cap, la fel de rigid. Şi şi-a ferit din nou privirea, a început din nou să
fixeze acelaşi colţ întunecos al odăii.
— Aşa că eu puteam fi un Alb, dar nu Profetul Alb. Eram aşadar o anomalie. O
creatură născută în afara locului şi timpului său. Îi fascinam, îmi sorbeau fiecare
cuvânt şi-şi notau toate visele pe care le povesteam. Mă preţuiau şi mă tratau foarte
bine. Mă ascultau cu atenţie, dar nu ţineau niciodată cont de spusele mele. Iar ea,
când a auzit de mine, le-a poruncit să mă ţină acolo. Şi m-au ţinut. Pe urmă a
poruncit să fiu însemnat astfel. Şi au făcut-o.
— De ce?
— Nu ştiu. Dacă nu cumva fiindcă amândoi visaserăm astfel de creaturi, şerpi de
mare şi dragoni. Sau poate asta îi faci unui Profet Alb când e în plus. Îl acoperi, ca
să nu mai fie alb. Vocea i s-a încordat până ce fiecare cuvânt a început să pară un
nod. Mă simţeam umilit ştiindu-mă astfel însemnat, din voia ei. Dar e mai rău acum,
când ştiu că şi Narcesca a fost împodobită cu semnele Femeii Palide. Ca şi cum
ne-ar fi revendicat drept uneltele ei, drept creaturi care-i aparţin…
Cuvintele i s-au stins.
— Şi învăţaţii de ce i s-au supus? Cum poate face cineva aşa ceva?
Mi-a răspuns cu un râs amar.
— Ea e Profetul Alb, ei i s-a menit să aducă timpul pe o cale mai bună. A avut o
viziune. Voinţa nu-i poate fi pusă la îndoială. Dacă o faci, urmările sunt grave.
Întreabă-l pe Kebal Rawbread. Trebuie să faci ce-ţi spune Femeia Palidă.
Bufonul tremura acum violent.
— Ţi-e frig.
L-aş fi înfăşurat într-o pătură, dar pentru asta ar fi trebuit să mă apropii. Nu credeam
că mi-ar fi îngăduit.
— Nu. M-a privit cu un zâmbet şters. Mi-e frică. Sunt îngrozit. Te rog… Te rog, ieşi
până mă îmbrac.
M-am retras, închizând uşa fără zgomot. Pe urmă am aşteptat. Se părea că îi
trebuia foarte mult timp ca să-şi pună o cămaşă.
Când a apărut, avea îmbrăcămintea meticulos aranjată şi fiecare fir de păr readus
la locul său. Dar tot se mai ferea să mă privească în ochi.
— Lângă cămin e nişte rachiu pentru tine, i-am spus.
A traversat încăperea cu paşi mici, nervoşi. A luat paharul, dar n-a băut. În schimb,
şi-a încrucişat braţele, ca şi cum i-ar fi fost frig, şi a rămas foarte aproape de foc,
strângându-şi băutura la piept. Se holba la podea.
M-am dus în odaia lui şi am luat din dulapul cu haine o mantie groasă, de lână. M-
am întors şi l-am înfăşurat în ea. I-am tras scaunul mai aproape de cămin, apoi l-
am luat de umeri şi l-am aşezat.
— Bea rachiul, l-am sfătuit. Vocea mi-a sunat aspru. Pun în ibric apă pentru ceai.
— Mulţumesc.
Vorbise în şoaptă. Şi, groaznic, pe obraji au început să-i şiroiască lacrimi. Îşi săpau
albii în sulimanul lui întins cu grijă şi-i picurau pe cămaşă, lăsând urme palide.
Am vărsat apă şi m-am ars când am atârnat ibricul în cârlig. După ce am izbutit s-o
fac, mi-am tras un scaun lângă al bufonului.
— De ce eşti atât de speriat? Ce înseamnă toate astea?
A fornăit un sunet nelalocul lui pentru demnul Lord Auriu. Mai rău decât atât, şi-a
şters ochii cu un colţ al mantiei. Sulimanurile jamailliene i s-au întins şi i-am văzut
pielea dezgolită.
— Convergenţă, a spus cu voce răguşită. A tras aer în piept. Înseamnă
convergenţă. Totul adună laolaltă. Sunt pe calea cea bună. Credeam că m-am
abătut pe altele. Dar asta mi-o confirmă. Convergenţă şi confruntare. Şi timp readus
pe cărarea cuvenită.
— Credeam că asta vrei. Că asta fac Profeţii Albi.
— Oh, da. Asta vrem.
L-a cuprins o linişte nefirească. M-a privit şi mi-a întâlnit ochii. Am privit într-o tristeţe
mai veche şi mai adâncă decât îmi doream să cunosc.
— Un Profet Alb îşi găseşte Catalizatorul. Omul în jurul căruia marile evenimente
îşi schimbă cursul. Şi îl foloseşte fără milă, ca să aducă timpul pe calea lui. Calea
mea şi a ei converg încă o dată. Şi voinţele noastre se vor înfrunta, şi-o să vedem
cine va învinge. Şi moartea va încerca încă o dată să te ia, a adăugat cu voce brusc
strangulată. A prins marginea mantiei în mână şi şi-a mânjit din nou faţa ştergându-
se cu ea. Dacă nu vei izbândi, vom muri amândoi. Nefericit, s-a gârbovit în scaun
şi s-a uitat în sus la mine. Ultima dată a fost cât pe ce. Te-am simţit murind de două
ori. Dar te-am ţinut, am refuzat să te las să pleci în pace. Pentru că tu eşti
Catalizatorul şi eu nu pot învinge decât dacă te păstrez în lumea asta. Viu cu orice
preţ. Un prieten adevărat te-ar fi lăsat să pleci. Am auzit lupii chemându-te. Şi am
ştiut că voiai să te duci la ei. Dar nu te-am lăsat. Te-am tras înapoi. Pentru că trebuie
să te folosesc.
M-am străduit să nu-mi pierd calmul.
— Asta e partea pe care n-am înţeles-o niciodată.
M-a privit cu tristeţe.
— Ba înţelegi. Dar refuzi pur şi simplu să accepţi. A tăcut o clipă, apoi a declarat cu
simplitate: În lumea pe care-mi dau silinţa s-o dăltuiesc, tu eşti viu. Eu sunt Profetul
Alb şi tu eşti Catalizatorul meu. Dinastia Farseer are un moştenitor şi moştenitorul
domneşte. Aici e vorba de un singur factor, dar e un factor-cheie. În lumea pe care
încearcă s-o contureze Femeia Palidă, tu nu exişti. În lipsa factorului-cheie, nu
supravieţuieşti. Şi nu există niciun moştenitor Farseer. Dinastia Farseer îşi găseşte
sfârşitul. Nu există niciun Alb renegat. Bufonul şi-a luat capul în mâini şi a continuat
să vorbească printre degete. Ea îţi pregăteşte moartea, Fitz. Prin maşinaţiuni
subtile. E mai vârstnică decât mine şi mai sofisticată. A început un joc oribil. Henja
e creatura ei. Nu te amăgi în privinţa asta. Nu înţeleg ce urzeşte folosind-o, nici de
ce i-o oferă pe narcescă lui Dutiful. Dar sunt sigur că se află în spatele tuturor celor
întâmplate. Trimite moartea după tine, încearcă să te dea la o parte din drum. Până
acum, noi doi, tu şi cu mine, am izbutit să-i ţinem piept de fiecare dată. Dar te-a
salvat mai degrabă norocul tău decât inteligenţa mea. Norocul tău şi… — să cutez
s-o spun? — magiile tale. Ambele. Totuşi, sorţii sunt, întotdeauna, absolut
întotdeauna, împotriva supravieţuirii tale. Şi ne sunt cu atât mai potrivnici, cu cât ne
afundăm mai tare în jocul ăsta. De această ultimă dată… De această ultimă dată a
fost prea mult. Nu mai vreau să fiu Profetul Alb. Nu mai vreau să fii Catalizatorul
meu. Vocea i-a scăzut până la o şoaptă hârjâită. Dar nu pot opri mersul lucrurilor.
Nu se opreşte decât prin moartea ta.
Şi-a rotit brusc privirea, cu disperare. I-am pus sticla de rachiu la îndemână. Nici
măcar nu s-a ostenit să-şi toarne în pahar. A scos dopul şi a băut din sticlă. După
ce a lăsat-o jos, am întins mâna şi i-am luat-o.
— Asta n-o să te-ajute în niciun fel, i-am spus cu asprime.
A surâs cu buze vlăguite.
— Nu pot să mai fiu martor la încă una din morţile tale. Nu pot.
— Tu nu poţi?
A râs, cu disperare.
— Înţelegi, nu? Suntem prinşi în cursă. Eu te-am făcut să cazi în cursă, bunul meu
prieten, preaiubitul meu prieten.
M-am străduit să înţeleg tot ce-mi spusese.
— Dacă suntem înfrânţi, eu mor, am zis.
A dat din cap.
— Dacă mori, suntem înfrânţi. E unul şi acelaşi lucru.
— Şi ce se întâmplă dacă supravieţuiesc?
— Învingem. Dar acum n-avem prea multe şanse. Nu sunt multe şi aş zice că se
împuţinează întruna. Cel mai probabil e să pierdem. Tu o să mori şi lumea o să
coboare pe spirala către întuneric. Către urâţenie. Către disperare.
— Nu mai fi atât de vesel!
De data asta am băut eu din sticlă. Şi i-am întins-o pe urmă lui.
— Şi dacă nu mor? Dacă învingem? Atunci ce se întâmplă?
Şi-a luat sticla de la buze.
— Atunci? Ah. A zâmbit, extaziat. Atunci, prietene, lumea merge înainte. Copiii
aleargă pe străzi noroioase. Câini latră la căruţele care trec. Prietenii beau rachiu
împreună.
— Nu pare prea diferit de ceea ce avem deja, am remarcat cu acreală. Trecem prin
toate astea ca să nu se schimbe nimic.
— Da, a încuviinţat, radios. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Rămâne aproape la fel
cu minunata şi uimitoarea lume pe care o avem acum. Băieţii îndrăgostindu-se de
fete nepotrivite pentru ei. Lupii vânând pe câmpii înzăpezite. Şi timpul. Timpul
derulându-se la nesfârşit pentru noi toţi. Şi dragonii, fireşte. Dragoni plutind pe cer
ca nişte corăbii superbe, împodobite cu nestemate.
— Dragoni? Asta e ceva deosebit.
— Da? Vocea i-a scăzut din nou până la o şoaptă. Chiar este? Eu nu cred.
Aminteşte-ţi cu inima. Întoarce-te în trecut, mai departe, tot mai departe. Cerului
acestei lumi i-a fost întotdeauna menit să fie străbătut de dragoni. Când nu-i văd
acolo, oamenii le duc dorul. Fireşte, unii nu se gândesc la ei niciodată. Dar o parte
dintre copii îşi ridică, încă de când sunt mici, privirea către azurul cerului verii,
uitându-se după ceva care nu apare niciodată. Pentru că ei ştiu. Ceva care trebuia
să fie acolo a pălit şi a dispărut. Ceva pe care trebuie să-l aducem înapoi, tu şi cu
mine.
Mi-am sprijinit fruntea în palmă şi mi-am măturat-o apăsat cu degetele.
— Credeam că trebuie să salvăm lumea. Ce legătură are cu dragonii?
— Totul are legătură. Când salvezi o parte a lumii, o salvezi pe toată. De fapt, numai
pe calea asta o poţi salva.
Nu puteam să sufăr ghicitorile lui. Le detestam din adâncul inimii.
— Nu ştiu ce vrei de la mine.
Nu mi-a răspuns. Când mi-am ridicat ochii spre el, am văzut că mă privea
netulburat.
— Nu mă pun în pericol dacă-ţi spun. Fiindcă n-o să mă crezi. A răsuflat adânc,
egal. Ţinea sticla de rachiu sprijinită de un braţ, ca pe un prunc. Trebuie să-l însoţim
pe prinţ în aventura lui. Pe insula Aslevjal. La Icefyre. Pe urmă trebuie să-l
împiedicăm să ucidă dragonul negru. Pe care trebuie în schimb să-l eliberăm din
captivitatea gheţii, ca să se poată înălţa, să poată deveni consortul Tintagliei. Ca să
se împerecheze şi în lume să fie iarăşi dragoni adevăraţi.
— Dar… asta n-o pot face! Dutiful trebuie să taie capul dragonului şi să-l aducă în
casa mamei Ellianiei. Altminteri, Narcesca nu se va mărita cu el. Şi toate negocierile
şi speranţele noastre vor fi fost zadarnice.
S-a uitat la mine şi m-am gândit că ştia cum mi se sfâşia sufletul.
— Fitz, scoate-ţi asta din minte, mi-a spus cu voce scăzută. Nu te gândi acum.
Convergenţa şi confruntarea ne aşteaptă. Nu e nevoie să alergăm către ele. Crede-
mă, când va veni timpul, tu vei fi cel care va hotărî dacă-şi respectă jurământul de
credinţă faţă de Casa Farseer sau salvează lumea pentru mine. A şovăit. O să-ţi
mai spun ceva. N-ar trebui, dar o s-o fac. Ca să nu crezi, când va veni vremea, că
e din vina ta. Îţi garantez că nu va fi. Am prorocit-o cu mult timp în urmă, fără să
pricep despre ce era vorba înainte de a mi se limpezi povestea asta, cu tatuajele.
Am visat-o demult, a fost coşmarul cumplit al unui copil. Îl voi trăi curând. Aşa că
trebuie să-mi promiţi că, atunci când se va întâmpla, n-o să te chinuieşti singur
învinovăţindu-te.
A reînceput să tremure. Îi clănţăneau dinţii şi cuvintele i se strecurau printre ei.
— Despre ce vorbeşti? l-am întrebat cu spaimă, ştiind deja răspunsul.
— De data asta, pe Aslevjal, a spus cu colţurile gurii tremurându-i într-un zâmbet
îngrozit, va fi rândul meu să mor.

Capitolul XXIV
LEGĂTURI

Legenda Profetului Alb şi a Catalizatorului său ar putea fi descrisă mai clar drept o
religie din sud, din care în Jamaillia nu au ajuns decât ecouri. Ca multe altele din
aceleaşi ţinuturi, e plină de superstiţii şi de contradicţii, aşa că niciun om întreg la
minte nu ar putea să dea crezare unor asemenea prostii, în inima ereziei Profetului
Alb stă ideea că pentru” fiecare ev“ (ale cărui spaţiu şi timp nu sunt definite
niciodată) se naşte câte un astfel de profet. Menirea lui e să aşeze lumea pe o cale
mai bună. El sau ea (şi în această dualitate a genului se regăseşte ceva din credinţa
adevărată în Sa) o face folosindu-se de Catalizatorul său. Catalizatorul e un om
ales de Profetul Alb pentru că e punctul de joncţiune al mai multor posibilităţi.
Schimbând ceea ce i se întâmplă Catalizatorului în timpul vieţii sale, Profetul Alb îi
dă lumii puterea de a urma un curs al istoriei mai corect, mai bun. Orice om în stare
să gândească îşi dă seama că nu ai cum să compari ceea ce s-a petrecut cu ceea
ce s-ar fi putut petrece. Profeţii Albi pot pretinde întotdeauna că au făcut lumea mai
bună. Adepţii acestei erezii nu pot explica nici ideea că lumea şi timpul se mişcă în
cerc, repetându-se la nesfârşit. O lectură atentă a istoriei consemnate ne arată
limpede că nu e aşa, şi totuşi cei care au îmbrăţişat această falsă credinţă continuă
să se agaţe de ea.
Delnar, preotul înţelept al lui Sa, a scris în Părerile sale că nu numai adepţii acestei
erezii trebuie compătimiţi, ci şi „Profeţii Albi” înşişi. El demonstrează fără putinţă de
tăgadă că aceşti fanatici care se amăgesc singuri suferă de fapt de o boală foarte
rară, care absoarbe toată culoarea pielii, dându-le în acelaşi timp halucinaţii care
sunt luate drept vise profetice trimise de zei.
WIFLEN, PREOT AL LUI SA, MĂNĂSTIREA JOREPIN, CREDINŢE ŞI EREZII DIN
SUD

CHADE! Am nevoie de tine. Am nevoie de tine! Vino să ne întâlnim în odaia de

lucru. Chade! Te rog să m-asculţi, te rog să vii!
Îl chemam prin Meşteşug, cu frenezie, în vreme ce urcam clătinându-mă scările
către odaia de lucru. Nici măcar nu-mi mai aduceam aminte ce însărcinare urgentă
născocisem ca să plec. Pe el, pe bufonul care nu mai era bufon, îl lăsasem lângă
foc, cu sticla de rachiu alături. Acum, cu inima bătându-mi ca un ciocan, îmi
blestemam trupul stors de vlagă în timp ce-mi sileam picioarele să se îndoaie şi să
mă ducă mai departe. N-aş fi putut spune dacă mă auzea Chade. Mi-am mai
adresat singur vreo două înjurături şi mi-am îndreptat apoi atenţia către Dutiful şi
Thick.
Trebuie să-l văd numaidecât pe Lordul Chade. E de cea mai mare importanţă.
Găsiţi-l şi trimiteţi-mi-l în odaia de lucru.
De ce?
Întrebarea lui Dutiful.
Mulţumeşte-te să-l cauţi!
Pe urmă, când am intrat în odaia de lucru clătinându-mă pe picioare, asudat şi
gâfâind, l-am găsit pe Chade lângă cămin, nerăbdător şi neliniştit. S-a întors spre
mine cu o privire aspră.
— Ce te-a împiedicat să vii? Am auzit că te-ai întors în castel şi ştiu că Lordul Auriu
ţi-a transmis mesajul meu. N-am toată ziua la dispoziţie ca să te-aştept pe tine,
băiete. Se pun la cale lucruri importante, pentru care e nevoie de prezenţa ta.
— Nu, am spus. Apoi: Mai întâi ascultă-mă.
— Stai jos, a mârâit. Trage-ţi răsuflarea. Îţi aduc apă.
Am izbutit s-ajung la scaunul de lângă foc înainte de a mă prăbuşi. În ziua aceea
îmi forţasem prea mult trupul. Numai drumul călare şi lupta de pe terenul de
instrucţie fuseseră prea de-ajuns ca să mă istovească. Tremuram la fel de violent
cum tremurase Lordul Auriu.
Am băut apa adusă de Chade. Şi, înainte de a apuca el să scoată vreo vorbă, i-am
povestit tot ce-mi povestise mie bufonul. Când am terminat, încă mai gâfâiam.
Bătrânul a stat pe gânduri în vreme ce respiraţia mea se domolea încetul cu încetul.
— Tatuaje, a murmurat el dezgustat. Femeia Palidă. A oftat. Nu pot să-l cred. Şi nu
pot cuteza să nu-i dau crezare. S-a încruntat, cântărind tot ce-i spusesem. Apoi: Ai
văzut raportul iscoadei mele? Pe Aslevjal n-a găsit nici urmă de dragon.
— Nu cred că a căutat cu meticulozitate.
— Poate că nu. Ăsta e necazul cu oamenii plătiţi. Când se termină banii, dispare şi
loialitatea lor.
— Ce-o să facem, Chade?
Mi-a aruncat o privire stranie.
— Ceea ce e evident. Serios, Fitz, chiar ai nevoie de mai multă odihnă ca să te
refaci. Te pierzi cam prea repede cu firea. Deşi recunosc că şi pentru mine tatuajele
bufonului sunt o surpriză la fel de mare. Ca şi legătura pe care-o face pornind de la
ele. Când l-am întrebat, chiar azi, ceva mai devreme, dacă, din câte ştie el, astfel
de tatuaje ţin de vreun obicei de pe Insulele Străine, a răspuns că n-are idee şi a
schimbat vorba foarte calm. Mi-e greu să cred că se poate preface atât de bine…
L-am privit reordonându-şi în minte tot ce aflase vreodată despre bufon şi despre
Lordul Auriu. Pe urmă a oftat adânc şi a recunoscut:
— Ştim într-adevăr că e existat o Femeie Palidă care-l sfătuia pe Kebal Rawbread,
cel puţin în privinţa Războiului Corăbiilor Roşii. Dar am presupus c-a pierit odată cu
el. Ce legătură ar putea avea cu Elliania? Şi, chiar dacă a supravieţuit, de ce-ar
încerca să se amestece în înţelegerea legată de această căsătorie şi, cu atât mai
mult, de ce-ar fi interesată de tine sau de Lordul Auriu? Povestea e prea trasă de
păr.
Am înghiţit în sec.
— Servitoarea, Henja. Camerista Ellianiei. Vorbea despre o „ea”, ca şi Elliania şi
Blackwater. Pe ultimii doi „ea“ părea să i înspăimânte. Poate că e tocmai Femeia
Palidă, care ar putea fi „celălalt Profet Alb“ despre care vorbeşte bufonul. Şi poate
că are propriile ei planuri, şi i se intersectează cu ale noastre în moduri pe care nu
le putem prevedea.
L-am privit pe bătrânul asasin perindându-şi prin minte toate posibilităţile care
decurgeau dintr-o asemenea situaţie. Pe urmă a ridicat din umeri.
— Nu contează, a spus cu sânge rece. Soluţia aleasă de noi nu se schimbă. A
ridicat două degete. Unu. Bufonul a spus că tu hotărăşti dacă-ţi respecţi jurământul
faţă de Farseeri sau încerci să salvezi acest dragon îngheţat al lui. Prin urmare, o
să-ţi ţii jurământul. Nu mă îndoiesc de lealitatea ta.
Mie nu mi se părea chiar atât de simplu. Am păstrat tăcerea.
Chade şi-a atins al doilea deget.
— Doi. Lordul Auriu nu vine pe insula Aslevjal cu noi. Prin urmare, dacă descoperim
un dragon în gheaţă, fapt de care mă îndoiesc în foarte mare măsură, nu va încerca
să-l împiedice pe Dutiful să-l ucidă. Sau cel puţin să taie capul îngheţat al unui leş
din vremuri vechi, ceea ce mi se pare mai probabil. Aşadar, chiar dacă această
„Femeie Palidă” încă mai e pe lume şi reprezintă pentru el un soi de ameninţare,
bufonul nu va ajunge niciodată în preajma ei. Adică nu va muri.
— Şi dacă pleacă pe Aslevjal oricum, cu sau fără noi?
Chade m-a măsurat cu privirea.
— Fitz. Gândeşte puţin, băiatule. Aslevjal nu e o insulă pe care se ajunge uşor, nici
măcar pornind din Insulele Străine. Dar el n-o s-ajungă nici până acolo. Crezi că nu
pot da o poruncă prin care să-i interzic Lordului Auriu să se îmbarce pe orice corabie
care pleacă din Buckkeep către ţări străine? O s-o fac în mod subtil, fireşte. Dar se
va face.
— Şi dacă-şi schimbă înfăţişarea?
Bătrânul a ridicat dintr-o sprânceană.
Vrei să pun să fie întemniţat cât lipsim? Presupun că pot aranja şi asta, dacă te
linişteşte. O să-i găsesc, desigur, o închisoare de lux. Cu tot confortul.
Tonul lui mi-a dat de înţeles că i se părea fără rost să-mi fac atâtea griji. Faţă în faţă
cu un asemenea scepticism calm, spaima nebună de care mă umpluse bufonul nu-
şi mai găsea cu uşurinţă sprijin.
— Nu. Bineînţeles că nu vreau aşa ceva, am murmurat.
Atunci mergi pe mâna mea. Aşa cum obişnuiai pe vremuri.
Acordă-i bătrânului tău mentor un strop de încredere. Dacă eu nu vreau să se
îmbarce Lordul Auriu pe nicio corabie care pleacă din Buckkeep, atunci n-o să se
îmbarce.
Nu-l găsesc. Ce să fac?
Dutiful părea cuprins de panică.
Chade m-a privit pieziş. I-am răspuns ridicând un deget.
— O clipă.
Nu-i nimic, Dutiful. Ne-am întâlnit. Totul va fi bine.
Despre ce e vorba?
N-are importanţă, Dutiful, crede-mă. N-are importanţă.
Mi-am îndreptat din nou atenţia spre Chade.
— L-ai „auzit“ pe Dutiful strigând la mine că nu te găseşte. Un gând trimis în toate
părţile, cum i se mai întâmplă încă dacă e tulburat.
Pe faţa lui Chade s-a înstăpânit alene un zâmbet, chiar în timp ce spunea:
— Oh, probabil că te înşeli. Sunt sigur că am auzit un strigăt îndepărtat.
— Meşteşugul poate da la început impresia asta. Până când se deprinde mintea să
interpreteze ceea ce percepe.
— Oh, vasăzică aşa, a spus cu glas scăzut.
Şi a zâmbit, dus pe gânduri, cu privirea pierdută. Pe urmă şi-a revenit cu o tresărire.
— Era cât pe ce să uit de ce te-am chemat. Întâlnirea pe care le-a propus-o regina
celor cu Har. Spre marea mea surpriză, chiar vor veni. Ne-au dat de veste să-i
aşteptăm peste şase zile. Au nevoie de timp ca să se adune şi vor să fie trimisă
garda reginei ca să-i aducă aici, cu steag de liberă trecere. Fireşte că au cerut şi un
schimb de ostatici, dar i-am spus reginei că e absurd. De azi în şase zile vor trimite
o pasăre cu mesaj, ca să ne dea de ştire unde îi găsim. Au promis că nu va fi la mai
mult de o zi de mers călare distanţă faţă de castel. După ce ajungem la locul de
întâlnire, vor veni cu noi. Vor purta mantii şi glugi, ca să nu-şi trădeze identitatea.
Aş vrea să fii printre cei care îi vor însoţi.
— N-ar părea foarte ciudat? Garda de corp personală a Lordului Auriu alături de
garda reginei, într-o misiune atât de delicată?
— Ar părea, dacă nu s-ar schimba un singur lucru. Până atunci, vei ieşi din serviciul
Lordului Auriu ca să intri în Garda Reginei.
— N-o să fie o schimbare prea bruscă? Cum o s-o explicăm? Şi când ai luat
hotărârea asta, vulpoi bătrân?
— Explicaţia e simplă. Căpitanul Marsheroft29 a fost atât de impresionat de
abilitatea cu care ai ucis trei oameni fiindcă au încercat să fure punga stăpânului
tău, încât a ţinut morţiş să te aibă printre oamenii lui. Un bărbat atât de priceput în
lupta cu sabia e o adăugire bine-venită la Garda Reginei. Dacă te întreabă cineva,
poţi spune că ţi s-a oferit o soldă excelentă şi că Lordul Auriu a fost dornic să câştige
favorurile Casei Regale îngăduind angajarea unui om de-al său. Poate a ajuns să
se simtă atât de în largul său la curtea noastră încât şi-a dat seama că aici n-a avut
niciodată nevoie de o gardă de corp.
Explicaţia lui Chade era de o logică fără cusur. Am presupus că avea un motiv mai
important, nu voia doar să mă poată folosi cu mai multă uşurinţă ca iscoadă. Mi-a
trecut prin gând că poate voia să mă despartă de Lordul Auriu, ca să nu aibă cumva
de suferit loialitatea mea faţă de Casa Farseer. Apoi m-am hotărât să scap de
îndoieli întrebându-l.
— De ce e atât de important pentru tine să merg cu Garda Reginei?
— Păi, printre altele, fiindcă la primăvară o să-mi fie mult mai uşor să explic de ce
te voi fi ales să-l însoţeşti pe prinţ în Insulele Străine. Vei fi unii dintre norocoşii
consideraţi demni de această onoare. Dar mai ales pentru că înzestraţii cu Har au
cerut să facă și prinţul Dutiful parte din escorta lor, ca dovadă că nu avem intenţii
rele.
Asta mi-a atras brusc atenţia.
— Crezi c-o să fie în siguranţă? Ar putea o momeală, ca să-l atragă în cursă.
Mi-a răspuns cu un zâmbet sumbru.
— De ce crezi că vreau să fii lângă el? Bineînţeles că e posibil să fie o cursă. Dar
cei cu Har se tem probabil de acelaşi lucru, nu? De aceea au cerut să vină şi el,
ştiu că n-o să riscăm viaţa unicului moştenitor al Casei Farseer într-o încăierare.
— Sânge Străvechi, l-am corectat. Deprinde-te să le spui „cu Sânge Străvechi”, nu
„cu Har”. Aşadar o să-l trimiţi ca escortă?
Chade s-a încruntat.
— În privinţa asta, Dutiful nu prea are de ales, ca şi mine, de altfel, a recunoscut.
Regina le-a făgăduit deja.
— Deşi tu n-ai fost de acord.
A pufnit dispreţuitor.
— În ziua de azi, aprobarea sau dezaprobarea mea nu mai înseamnă mare lucru
pentru regină. E probabil de părere că se poate descurca fără să mai aibă nevoie
de mine, ca sfetnic. Ei bine, vom vedea.
La asta n-am găsit niciun răspuns. Ca să fiu sincer, deşi loialitatea mea faţă de
Chade a avut astfel de suferit, m-am bucurat, pe ascuns, că regina mea îşi afirma
puterea.
Au urmat zile atât de pline, încât încordarea în care am trăit mi-a scos din minte
îngrijorarea stârnită de bufon. În ciuda sănătăţii mele firave, am început să mă
întâlnesc în fiecare dimineaţă cu Chade, Thick şi Dutiful în Turnul de Veghe. Bufonul
nu lua parte la întâlnirile noastre. Chade i-a acceptat lipsa fără comentarii; având în
vedere ceea ce-i povestisem, i se părea preferabil să nu-l avem în coterie. N-am
deschis niciodată vorba despre asta. Ne întâlneam doar noi patru şi studiam
Meşteşugul cu o aviditate care pe mine mă înspăimânta, iar pe ei îi entuziasma.
Făceam progrese, dar cu prudenţă, păstrând totul sub control, fapt care nu mă
mulţumea decât pe mine. Thick învăţa să-şi limiteze muzica, deşi asta îl făcea să
sufere într-un mod pe care nu mi-l puteam explica. Dutiful izbutea din ce în ce mai
bine să-şi trimită mesajele numai către o anumită persoană. Aşa cum era de
aşteptat, Chade nu putea ţine pasul cu ceilalţi doi. Dacă ne atingeam fizic, îmi putea
atinge uşor şi mintea şi eu o atingeam pe a lui. Thick putea să-i trimită un semnal
violent, care îi atrăgea atenţia, dar nu-i comunica nimic. Dutiful nu părea să-l
găsească. Sau Chade nu izbutea să fie conştient de prezenţa lui. Eu nu-mi puteam
da seama care era adevărata problemă, aşa că ne ocupam de amândouă. Pe mine,
dimineţile mă oboseau şi-mi mal tratau nervii deopotrivă. Încă mai aveam dureri de
cap, dar nu se comparau cu cele care mă chinuiseră înainte.
Sub stricta îndrumare a lui Chade, mâncam în fiecare zi, la ora amiezii, un prânz
fără gust, dar sănătos. Îi luasem sub control magia Meşteşugului, dar el îmi
rămânea mentor şi era convins că în privinţa sănătăţii mele fizice ştia cel mai bine
ce trebuia făcut. În zilele acelea ne-am înfruntat, pornind de la scoarţa de spiriduş
pe care mi-o găsise şi mi-o luase din odaie când mă refăceam după „vindecare”. A
fost o ceartă aprigă, neplăcută pentru amândoi. El a susţinut că n-aveam dreptul să
fac nimic care ar fi putut să-mi ştirbească Meşteşugul sau să-i pună vremelnic vreo
stavilă, mai ales atunci când eram Maestrul de Meşteşug al prinţului şi al coteriei
sale. Eu am susţinut că aveam dreptul la intimitate în privinţa obiectelor care-mi
aparţineau, că nimeni altcineva nu putea dispune de ele după bunul său plac.
Niciunul dintre noi n-a cedat şi nu şi-a cerut scuze. Subiectul a devenit pur şi simplu
unul pe care ne-am ferit apoi să-l mai atacăm.
Lordul Auriu m-a eliberat din serviciul său la scurt timp după ce i-a sugerat-o Chade.
Mi s-a oferit un loc în Garda Reginei şi l-am primit cu încântare. Celelalte gărzi m-
au acceptat în mijlocul lor cu o seninătate care m-a uimit. Era limpede că nu eram
primul om strecurat de Chade în rândurile lor. M-am întrebat câţi erau mai mult
decât păreau să fie. Mi-au pus puţine întrebări, dar m-au pus la încercare în timpul
instrucţiei lor de rutină. Îmi petreceam prima parte a după-amiezilor cu Garda
Reginei, pe terenul de antrenament. Mi s-a întâmplat destul de des să nu fac faţă
şi m-am ales cu vânătăi care o dovedeau.
De ochii lumii, aveam un pat în cazarmă, dar dormeam adesea în odaia mea de
lucru. Dacă şi-a pus cineva întrebări în privinţa straniei mele libertăţi de acţiune, mie
nu mi le-a adresat nimeni. Când l-am întâlnit iarăşi pe terenul de instrucţie, Wit m-
a felicitat pentru că eram „din nou un luptător adevărat”. În ceea ce privea
îmbrăcămintea, am revenit la albastrul simplu purtat de gărzile castelului, cu o
tunică albă cu violet când trebuia să se vadă că îi aparţineam reginei. Şi am simţit
o nemăsurată plăcere fiindcă puteam să port fără fereală în piept insigna cu vulpea
ei. Se potrivea cu acul cu vulpe pe care-l ţineam sub cămaşă şi deasupra inimii.
Se părea că oboseam mult mai repede şi mă vindecam mult mai lent decât înainte,
dar, în ciuda sugestiilor lui Chade, n-am încercat să grăbesc lucrurile folosindu-mă
de Meşteşug. Către lăsarea serii, în timp ce diplomaţia îi dădea de furcă bătrânului
asasin, Thick făcea o incursiune în bucătărie pentru mine. Înfulecam împreună
dulciuri, plăcinte înfoiate şi carne grasă. Am descoperit că lui Gilly îi plăceau
stafidele la fel de mult ca lui Thick. Dansul implorator al dihorului pofticios îl făcea
pe bondoc să râdă cu lacrimi. Am început cu toţii să punem carne pe noi, Thick
probabil mai multă decât era bine pentru el. A devenit la fel de rotofei ca grăsunul
căţeluş de salon al unei doamne nobile şi cu părul tot atât de lucios. Acum
blagoslovit cu mâncare şi acceptat de oameni de a căror atenţie se bucura, firea
paşnică şi încântătoare a omuleţului ieşea adesea la lumină. Savuram simplitatea
orelor petrecute alături de el.
Am izbutit chiar şi să petrec câteva seri alături de Hap. Nu ne-am dus la Porcul
Pârlit, ci la Epava Corabiei Roşii, o cârciumă liniştită, destul de nouă. Ne-am
mulţumit cu mâncarea ieftinit, ordinară, cum e de obicei prin taverne, şi am stat de
vorbă ca doi prieteni vechi, cum începeam să fim. Asta mi-a adus aminte de mine
şi de Burrich, aşa cum fuseserăm cu puţină vreme înainte de a mă ucide Regal.
Fiecare recunoştea bărbatul din celălalt. În cea mai frumoasă dintre acele seri, Hap
m-a delectat povestindu-mi pe îndelete cum apăruse Starling în atelier, cum îl uluise
pe meşterul Gindast cu farmecul şi cu faima ei şi cum îl plimbase pe el prin lumea
ei din oraşul Buckkeep.
— A fost atât de bizar, Tom, mi-a povestit băiatul, minunându-se într-un fel. S-a
purtat de parcă nu ne-am fi certat niciodată, de parcă niciodată nu ne-am fi spus
cuvinte grele. Aşa că eu ce-aş fi putut face, dacă nu acelaşi lucru? Crezi c-o fi uitat
într-adevăr tot ce mi-a spus?
— Mă îndoiesc, i-am răspuns gânditor. Un menestrel fără ţinere de minte e muritor
de foame. Nu. Aş zice mai degrabă că Starling a noastră crede că, dacă ea pretinde
cu destulă hotărâre că lucrurile stau într-un anume fel, realitatea se poate schimba.
Şi, după cum ai văzut, uneori chiar îi iese. Prin urmare, ai iertat-o?
A părut pentru o clipă în impas. Pe urmă m-a întrebat cu un zâmbet strâmb:
— Dacă n-aş fi iertat-o, crezi c-ar fi băgat de seamă? L-a convins pe Gindast că mi-
a fost ca o mamă, şi a făcut-o cu atâta pricepere, încât pe jumătate m-a convins şi
pe mine.
La asta n-am putut să nu râd, ridicând din umeri. Starling îl dusese la un han preferat
de menestreli şi îi făcuse cunoştinţă cu mai multe tinere cu talente muzicale. Toate
îl ospătaseră cu plăcinte umplute cu fructe îmbibate cu alcool şi-l umpluseră până
la refuz cu bere şi cu cântecele lor, luându-se la întrecere ca să-i atragă atenţia. M-
am grăbit să-l previn, în glumă, că femeile din breasla menestrelilor erau libere în
purtări, dar aveau inimi de piatră. A fost o greşeală.
— În inima mea nu mai e loc pentru nicio fată, m-a înştiinţat cu sobrietate.
Totuşi, după cum le-a descris pe câteva dintre ele, mi s-a părut că deşi inima îi era
închisă, ochii îi erau destul de larg deschişi ca să le soarbă din priviri. Şi am
binecuvântat-o în gând pe Starling, rugându-mă să se găsească un leac care să-
mi vindece băiatul cât mai repede.

Atât bufonul, cât şi Lordul Auriu se fereau din calea mea cu încăpăţânare. În mai
multe seri, când am coborât fără zgomot din odaia de lucru ca să intru în
apartamentul Lordului Auriu prin fostul meu dormitor, nu l-am găsit acolo. Dutiful
mi-a spus că se ţinea tot mai mult de jocuri de noroc, care erau o distracţie din ce
în ce mai populară atât în oraş, cât şi la petrecerile particulare din castel. Îi simţeam
lipsa şi, în acelaşi timp, mă temeam de o confruntare cu el. Nu voiam să-mi citească
în ochi că-l trădasem, dezvăluindu-i lui Chade tot ce-mi istorisise. Mă scuzam, în
propriii mei ochi, spunându-mi că era spre binele lui. Dragonii n-aveau decât să
crape. Dacă era de-ajuns să-l ţinem departe de Aslevjal ca să rămână în viaţă,
supărarea lui era un preţ mic. Aşa gândeam când mă pomeneam crezând în
profeţiile lui nebuneşti. În celelalte dăţi, eram convins că nici dragonul îngheţat, nici
Femeia Palidă nu existau, aşa că el n-avea de ce să meargă pe Aslevjal. Astfel
justificam complotul meu împotriva lui, urzit împreună cu Chade. Cât despre faptul
că mă evita, bănuiam că era cuprins de o ruşine stranie, pentru simplul fapt că acum
ştiam de tatuajele sale. Îmi dădeam seama că nu puteam să-i cer să-mi ţină
companie, că nu puteam să-i impun prezenţa mea. Nu puteam decât să sper că
timpul avea să desăvârşească vindecarea rupturii dintre noi.
Şi aşa se scurgea timpul.
N-aş fi recunoscut în faţa nimănui, dar noua teamă pe care mi-o trezea aventura
prinţului pe insula Aslevjal stătea în spatele reînnoitului devotament cu care-l
învăţam Meşteşugul. Oricum le-aş fi numărat, zilele care ne mai despărţeau de
plecarea pe mare din primăvară mi se păreau prea puţine. Acum eram de acord cu
Chade, Dutiful trebuia să aibă o coterie, una aflată măcar în posesia cunoştinţelor
fundamentale, esenţiale pentru ca magia să dea roade. Aşa că mă dedicam
perfecţionării talentelor noastre, cu diferite grade de izbândă. Puterile lui Chade
creşteau foarte încet în timpul lecţiilor noastre din zori. Era foarte nemulţumit de
progresele sale, şi asta îl împiedica să se concentreze. Nu reuşeam să-l fac să se
destindă, indiferent cât m-aş fi străduit să-l silesc să se calmeze şi să-şi golească
mintea. Disputele mele şi cel mai vârstnic învăţăcel al meu păreau să-l amuze pe
Dutiful, în vreme ce pe Thick îl plictiseau. Niciuna dintre cele două atitudini nu-l ajuta
pe bătrânul asasin să scape de irascibilitate. Descopeream că dascălul meu blând
şi răbdător era un învăţăcel groaznic, neascultător şi încăpăţânat. După patru zile
de eforturi neînduplecate, am izbutit în sfârşit să-l deschid pentru magia noastră. S-
a grăbit să se-arunce în el curentul Meşteşugului de îndată ce a devenit conştient
că există. N-am avut de ales, am fost nevoit să mă duc după el. Le-am interzis cu
toată asprimea lui Dutiful şi Thick să mă urmeze şi am plonjat la rândul meu în
Meşteşug.
E o păţanie de care nu-mi face plăcere să-mi aduc aminte. Chade nu se desfăşura
pur şi simplu în Meşteşug. Avea în el prea multe de desfăşurat. I se scurgeau toate
clipele din numeroşii ani ai vieţii sale. După ce m-am străduit o vreme să le adun la
loc, în el, mi-am dat seama că, de fapt, Meşteşugul nu-l zdrenţuia. Mai degrabă el
era acela care-şi trimitea în afară prelungiri subţiri, cercetătoare. Şi le răsfira în toate
direcţiile, aidoma rădăcinilor unei plante însetate, fără să-i pese cum i le răsucea şi
cum i le răsfira curentul. Chiar în timp ce adunam fărâme din el, savura sălbăticia
avalanşei de legături. În cele din urmă, l-am smuls din cataracta Meşteşugului cu o
forţă pe care i-o datoram mai degrabă furiei decât magiei mele. Când am revenit în
sfârşit în trupurile noastre, l-am găsit pe al meu sub masa mare, tremurând şi
zvârcolindu-se, aproape pradă spasmelor.
— Ticălos bătrân, căpos şi idiot, am bolborosit.
Nu mai aveam putere să ţip. Chade stătea pe scaun cu braţele şi picioarele
răşchirate.
— Magnific, magnific, a murmurat, în timp ce redevenea conştient de sine cu o
fluturare de pleoape.
Pe urmă i-a căzut capul pe masă şi s-a afundat într-un somn din care nu putea fi
trezit.
Dutiful şi Thick m-au tras de sub tăblie şi m-au adus pe scaunul meu. Cu mâini
tremurătoare, Dutiful mi-a umplut ochi un pahar cu vin. Thick se uita la mine cu ochii
lui mici şi rotunzi larg căscaţi. După ce am băut jumătate din vin, prinţul a spus,
cuprins de o ruşine care i se simţea în glas:
— E cel mai înspăimântător lucru pe care l-am văzut vreodată. Tot aşa a fost şi
când ai venit după mine?
Eram prea zdruncinat şi prea furios, deopotrivă din pricina lui Chade şi din a mea,
ca să-i mărturisesc că habar n-aveam.
— Să fie o lecţie şi pentru voi doi, am spus supărat. Oricare dintre noi face o
asemenea prostie ne pune în pericol pe toţi. Acum înţeleg cu adevărat de ce puneau
maeştrii din vechime o stavilă de durere între Meşteşug şi învăţăceii prea inimoşi.
Prinţul m-a privit şocat.
— I-ai face aşa ceva Lordului Chade?
Era tonul pe care mi-ar fi vorbit dacă aş fi propus s-o punem pe regină în lanţuri,
spre binele ei.
— Nu, am recunoscut în silă.
M-am ridicat tremurând şi am ocolit masa. L-am înghiontit pe bătrânul care sforăia,
întâi uşor, apoi cu mai multă putere. A întredeschis ochii. Şi mi-a surâs, cu capul
încă pe masă.
— Ah. Iată-te, băiatul meu. Surâsul i s-a lărgit într-un zâmbet prostesc. M-ai văzut?
M-ai văzut zburând?
Şi pe urmă nu ştiu dacă şi-a rostogolit ochii sub pleoape sau i s-au închis ele, dar
iarăşi a adormit dus, ca un copil după o zi de târg. Am văzut, cu deznădejde, că nu-
i rămăsese în amintire nicio senzaţie din întreaga tragedie de care scăpaserăm ca
prin urechile acului. S-a trezit abia după o oră şi, în ciuda tuturor scuzelor sale, avea
în ochi un licăr care m-a îngrijorat peste măsură. Deşi mi-a promis că n-avea să
facă nicio experienţă nebunească de unul singur, i-am cerut lui Thick, printr-un gând
trimis numai către el, să-mi dea imediat de ştire dacă-l simţea pe Chade
întrebuinţând Meşteşugul. Zelul cu care a încuviinţat bondocul a fost o mult prea
slabă alinare; astfel de făgăduieli nu-i rămâneau prea mult în minte.
Dimineaţa următoare nu m-a ajutat să mă înseninez. După ce l-am sfătuit pe Chade
să nu facă de data asta nimic altceva în afară de a urmări totul cu atenţie, am
încercat să-l învăţ pe Dutiful să împrumute forţa lui Thick ca s-o mărească pe cea
cu care se folosea el însuşi de Meşteşug. Deşi, vindecându-mă, avuseseră ocazia
să-şi dea seama ce puteau face unindu-şi forţele, niciunul dintre cei trei nu putea
de fapt să explice în ce mod le absorbiseră pe ale celorlalţi sau ce anume se
întâmplase. Consideram că era necesar ca măcar Dutiful să se poată bizui pe forţa
primită de la Thick. Prin urmare, le-am cerut să facă un exerciţiu simplu, sau cel
puţin aşa l-am crezut.
De unul singur, Dutiful putea ajunge la mintea lui Chade sub forma celei mai firave
şoapte. Îl putea face pe bătrân să-i simtă strădania, dar nu şi să primească mesajul
pe care voia să i-l trimită. Nu eram sigur dacă asta însemna că deschiderea lui
Chade către Meşteşug nu era îndestulătoare sau că Dutiful nu izbutea să facă din
el ţinta gândurilor sale. Voiam să văd dacă, luând putere de la Thick, reuşea să se
facă auzit de Chade.
— Prinţul Verity mi-a spus că un membru al coteriei sau un Singuratic folosit astfel
se numeşte Omul Regelui. Prin urmare, Thick va fi în serviciul lui Dutiful ca Om al
Regelui. Încercăm? i-am întrebat.
— E prinţ. Nu e rege, m-a întrerupt Thick neliniştit.
— Da. Şi ce dacă?
— Atunci nu pot fi Omul Regelui. N-o să meargă.
M-am înarmat cu răbdare.
— E în ordine, Thick. O să meargă. Vei servi drept Om al Prinţului.
— Voi servi. Ca un servitor?
Se simţea brusc ofensat.
— Nu. Îl vei ajuta. Ca un prieten. Thick îl va ajuta pe Dutiful, fiind Omul Prinţului.
Încercăm?
Dutiful zâmbea, dar zâmbetul n-avea nimic batjocoritor. Thick s-a întors spre el, l-a
văzut surâzând şi i-a răspuns cu surâsul său, apoi i s-a aşezat alături.
— Ar trebui să fie simplu pentru amândoi, am spus. Nu ştiam dacă era sau nu o
minciună. Thick trebuie să fie tot timpul deschis pentru Meşteşug, dar să nu facă
nimic. Dutiful trebuie să absoarbă putere de la el şi să-şi folosească Meşteşugul ca
s-ajungă la Chade. Dutiful, faci totul pe îndelete. Şi, dacă-ţi spun să te opreşti, rupi
imediat legătura. Gata. Începeţi.
Credeam că mă gândisem la toate posibilităţile. Aveam dulciurile care îi plăceau lui
Thick şi rachiu, ca să ne refacă forţele dacă ar fi fost nevoie. Toate aşteptau pe
masă. Şi mă întrebam dacă nu cumva fusese o idee proastă. Ochii bondocului
alunecau într-una către nişte felii de chec cu afine. Oare îi puteau abate prea mult
atenţia de la Meşteşug? Aş fi vrut să am şi scoarţă de spiriduş, şi apă fierbinte, dar
Chade îmi respinsese ideea cu asprime.
— Pentru prinţ şi coteria lui e mai bine să nu se-atingă niciodată de un leac atât de
periculos, spusese convins că are dreptate.
Iar eu nu-i reamintisem că el mă învăţase să-l folosesc. Am trecut, încordat, în
spatele prinţului în timp ce-şi punea mâna pe umărul lui Thick. Eram pregătit să
întrerup fizic legătura dintre ei dacă îl secătuia pe bondoc. Ştiam foarte bine că,
folosindu-te astfel de Meşteşug, puteai ucide cu bună ştiinţă. Nu voiam accidente
tragice.
Am aşteptat cu toţii. După o vreme, Chade mi-a aruncat o privire grăitoare. Şi, cu
ochii la mine, a înălţat din sprâncene.
— Începeţi, le-am spus celor doi.
— Încerc, mi-a răspuns Dutiful cu exasperare. Pot să-i trimit mesaje lui Thick prin
Meşteşug. Dar nu ştiu cum să absorb putere de la el şi cum s-o folosesc.
— Hm. Thick, îl poţi ajuta? am sugerat.
Bondocul a deschis ochii şi s-a uitat la mine.
— Cum? m-a întrebat.
Nu ştiam cum.
— Deschide-te pur şi simplu către el. Gândeşte-te că îi trimiţi putere.
Şi-au reluat poziţia. Eu mă uitam la faţa lui Chade, sperând să văd un semn că
Dutiful îşi atinsese mintea de a lui. Dar, nu după mult timp, prinţul şi-a ridicat ochii
spre mine. Cu buzele arcuite într-un zâmbet schiţat.
— Îmi transmite într-una, prin Meşteşug, „putere, putere, putere”, mi-a destăinuit.
— Aşa mi-ai spus tu! a protestat Thick furios.
— Da. Aşa ţi-am spus, am confirmat. Linişteşte-te, Thick. Nu-și bate nimeni joc de
tine.
S-a uitat urât la mine, respirând pe nas.
Pute-a-câine.
Dutiful a tresărit. Buzele lui Chade au zvâcnit, dar a izbutit să nu zâmbească.
— Putoare de câine. Ăsta e mesajul pe care-ai vrut să mi-l trimiţi?
— Cred că e comentariul lui Thick pentru mine, am explicat cu prudenţă.
— Dar a trecut prin mine, către Chade, ţinta mea. L-am simţit, a completat Dutiful
cu entuziasm.
— Ei, am spus, măcar facem progrese.
— Acum pot lua o felie de chec?
— Nu, Thick. Nu încă. Trebuie să mai lucrăm cu toţii la asta.
Am stat o clipă pe gânduri. Dutiful direcţionase Meşteşugul lui Thick. Oare asta
însemna că luase într-adevăr putere de la Thick ca s-ajungă la Chade, sau pur şi
simplu abătuse către Chade mesajul care trebuia s-ajungă la mine?
Nu ştiam. Nu credeam că era cu putinţă să-mi dau seama, fără niciun dubiu, ce se
petrecuse de fapt.
— Încercaţi împreună, am propus. Încercaţi amândoi să-l trimiteți acelaşi mesaj lui
Chade, lui şi numai lui. Faceţi un efort concertat.
— Concertat?
— Adică împreună, i-a explicat Dutiful lui Thick.
A urmat un moment în care s-au sfătuit fără vorbe. Am bănuit că-şi alegeau mesajul.

— Acum, i-am sfătuit şi m-am uitat la faţa lui Chade.

Bătrânul s-a încruntat.
— Ceva despre un chec.
Dutiful a oftat cu exasperare.
— Da, dar nu asta trebuia să transmitem. Lui Thick îi e un pic cam greu să se
concentreze.
Mi-e foame.
— Nu, nu ţi-e foame. Doar vrei să mănânci, i-a spus prinţul.
Şi bondocul s-a bosumflat. Nimic n-a putut să-l mai îmboldească sau să-l convingă
să mai încerce. În cele din urmă, l-am lăsat să dea iama în dulciuri şi ne-am hotărât
să ţinem seama a doua zi de ceea ce învăţaserăm din asta.
Însă în dimineaţa următoare s-a părut că nu ne fusese menit avem mai mult noroc
decât înainte. Primăvara plutea în aer. Deschisesem larg obloanele, ca să ne
bucurăm de lumina zorilor. Soarele nu era deocamdată decât o promisiune la
orizont, dar vântul aducea dinspre ocean aer proaspăt, înviorător, mesajul său
despre viaţă şi despre schimbarea anotimpului. I-am aşteptat pe ceilalţi în bătaia
lui, respirând adânc.
Nu-mi mai simţeam sufletul uşor când mă gândeam ce pusesem la cale împotriva
Lordului Auriu. Începusem să-mi doresc să nu fi divulgat pentru Chade discuţia
noastră şi nici existenţa tatuajelor bufonului. Dacă el şi-ar fi dorit s-ajungă asta la
cunoştinţa bătrânului, ar fi pomenit de ele când stătuseră de vorbă despre ale
Narcescăi. Senzaţia că luasem o hotărâre greşită mă sfredelea în adâncul fiinţei.
Dar nu puteam şterge cele petrecute, iar să-i mărturisesc bufonului mi se părea de
neimaginat. Singurul lucru mai greu de închipuit ar fi fost să-l las s-ajungă pe insula
Aslevjal, locul unde credea că o să moară. Prin urmare, oricât de copilărească ar fi
părut ideea, mi-am propus să-mi ţin pur şi simplu gura şi să las totul pe mâna lui
Chade. El putea să-l împiedice pe Lordul Auriu să ne însoţească. Am respirat din
nou adânc aerul dimineţii, sperând că avea darul să mă învigoreze. Dar m-am simţit
în schimb cuprins de o îngrijorare mai adâncă.
Civil Bresinga se reîntorsese la Buckkeep. Garda care îl însoţise fusese, oficial,
menită să exprime compătimirea Casei Farseer pentru pierderea mamei sale. Însă,
chiar dacă alţii nu ştiau, el nu se îndoia că avea în faţă nişte ani pe care urma să-i
petreacă în castelul regal, sub supraveghere. Trebuia să rămână la Buckkeep până
la majorat, timp în care coroana avea să se ocupe, cu bunăvoinţă, de domeniul lui.
Castelul Galekeep era închis, înăuntru se aflau doar câţiva servitori trimişi de
regină. Harul lui rămăsese un secret; cred că dezvăluirea lui putea fi ameninţarea
care să-i taie cheful de a mai greşi cu ceva. Nu se făcuse nicio legătură între el şi
uciderea celor trei bărbaţi din oraşul Buckkeep. Fierbeam de furie fiindcă scăpase
atât de uşor după ce-mi pusese prinţul într-un pericol atât de mare. Din câte îmi
povestise Chade, Dutiful susţinuse cu insistenţă că Pestriţii primiseră foarte puţine
informaţii despre el de la Civil şi că mai toate erau lucruri cunoscute până şi de cel
mai umil servitor din castel. Dar pe mine asta nu mă liniştea. Şi mă tulbura încă şi
mai mult faptul că, pe lângă Laudwine, şi Padget dăduse dovadă de un viu interes
faţă de tot ce putea descoperi Civil în legătură cu Lordul Auriu şi cu mine. Iar tânărul
Bresinga îi mărturisise prinţului că interesul lor îi trezise o mare curiozitate în privinţa
noastră.
Îl spionasem pe Civil, în camera lui, la scurt timp după întoarcere. Părea
deznădăjduit, devastat. La Buckkeep, alături de el, nu rămăsese decât un singur
servitor de-al casei Bresinga. Era un băietan fără familie şi fără casă, văduvit de tot
ce avea, cu tovarăşul de Har trimis la grajduri. Primise o odaie modestă, mobilată
modest, potrivită pentru un nobil lipsit de importanţă, dar nu mă îndoiam că acasă
avusese parte de ceva mai bun. Îşi petrecea o mare parte a serii aşezat lângă foc,
cu ochii la flăcări. Bănuiam că exista o comunicare între el şi pisică, dar nu simţeam
curgerea Harului de la unul la celălalt. Îi simţeam în schimb suferinţa ca pe o
greutate aproape palpabilă, apăsând asupra întregii încăperi.
Încă n-aveam încredere în el.
Nu plecasem de la fereastră când am auzit paşii prinţului pe scări. În clipa
următoare a intrat, închizând uşa cu hotărâre. Chade şi Thick aveau să apară
curând prin pasajul secret, dar până atunci putea profita de un minut sau două
numai în compania lui.
— Motanul lui Civil îţi vorbeşte? l-am întrebat, fără să-mi întorc privirea spre el.
— Pard? Nu. E pisică, aşa că ar putea, fireşte, dacă ar vrea. Dar presupun că asta
ar însemna… o lipsă de curtoazie. Dutiful a scos un sunet care mi-a dat de înţeles
că medita. Dacă te gândeşti bine, e ciudat. Toţi cei cu Sânge Străvechi care preferă
pisicile au nişte obiceiuri comune. N-aş încerca niciodată să intru în vorbă cu o
pisică legată prin Har de altcineva. Ar fi, ei, ca şi cum ai flirta cu logodnica altuia.
De când îl ştiu pe Pard, n-a părut niciodată interesat să comunice cu mine. Dar,
desigur, a făcut-o o singură dată. Când s-a aflat Civil în pericol. Dar a semănat mai
degrabă a ameninţare. Civil l-a adus la mine într-un sac mare, de pânză groasă.
Am înţeles că l-a făcut să între acolo în timpul unui joc brutal de-al lor. Pe urmă a
legat sacul la gură şi l-a târât pe scări până în camera mea. Şi am spus „târât”
fiindcă exact asta a făcut. Pard e un motan voinic.
A oftat pe neaşteptate.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama, chiar şi numai după asta. Dacă n-ar fi fost înnebunit
de durere, Civil nu s-ar fi purtat niciodată cu el în halul ăsta. Dar părea atât de
supărat şi atât de grăbit încât am fost de acord să ţin motanul la mine până la
întoarcerea lui şi i-am pus puţine întrebări. Dar, după plecarea lui, n-am putut
suporta să-l aud pe Pard mârâind şi miorlăind jalnic şi monoton, parcă scâncind.
Încerca să iasă din sac sfâşiindu-l cu ghearele din spate, dar Civil alesese o pânză
foarte deasă. După o vreme, a rămas nemişcat, gâfâind, şi m-am temut că avea să
se sufoce. Părea la capătul puterilor. Însă, după ce am dezlegat gura sacului, a sărit
la mine cu ghearele scoase şi m-a trântit pe podea. M-a prins de-aici – şi Dutiful şi-
a pus mâna sub bărbie, cu degetele înfipte de o parte şi de alta a gâtului – şi şi-a
înfipt în burta mea ghearele din spate. A jurat că mă omoară dacă nu-l las să iasă
din cameră. Pe urmă, înainte de a apuca să fac vreo mişcare, miorlăitul i-a devenit
urlet şi m-a brăzdat cu ghearele. În clipa aceea fusese atacat Civil. Motanul a spus
că e vina mea şi că mă ucide dacă nu-l salvez. Aşa că te-am căutat cu Meşteşugul.
Dutiful mi se alăturase la fereastră şi se uita în jos, la suprafaţa încreţită a apei, cu
pete de culoare aşternute de lumina răsăritului peste valurile întunecate. A privit-o
o vreme în tăcere.
— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? l-am îmboldit.
— Oh. Cred că mă întrebam ce s-o fi întâmplat atunci cu tine. De ce nu m-ai strigat
cu Meşteşugul? Nu crezi că ţi-aş fi trimis ajutoare?
Am tresărit la auzul întrebării. Mi-am îngăduit să caut câteva clipe răspunsul în mine
însumi. Am râs.
— Cred că ai fi făcut-o, dacă mi-ar fi trecut prin cap atunci. Dar atât de mulţi ani n-
am fost decât eu şi lupul. Şi după ce l-am pierdut pe Ochi Întunecaţi… Nu m-am
gândit nicidecum că aş fi putut cere ajutor. Sau că ţi-aş fi putut spune unde mă
aflam. Pur şi simplu nu mi-a dat prin minte.
— Am încercat s-ajung la tine. Când îl… strangulau pe Civil, motanul lui a înnebunit.
A sărit de pe mine şi a început s-alerge prin odaie, făcând praf totul. N-avusesem
idee câte pagube pot face ghearele lui. Perdelele patului, hainele… Sub patul meu
încă mai e rulată o tapiserie despre care n-am avut curaj să-i spun nimănui. Cred
că e distrusă. Şi bănuiesc că era nepreţuită.
— Nu-ţi face griji. Am una pe care ţi-o pot da.
Zâmbetul meu strâmb a părut să-l năucească.
— Am încercat să te găsesc cu Meşteşugul. Chiar în timp ce-mi sfâşia Pard lucrurile
din cameră. Dar n-am izbutit s-ajung la tine.
O amintire care nu mai ieşise de mult la suprafaţă mi-a revenit în minte.
— Şi tatăl tău se plângea de asta. Nu pot păstra legătura prin Meşteşug când sunt
prins într-o luptă. Şi nici el nu putea să dea de mine în asemenea clipe. Am ridicat
din umeri. Aproape că uitasem.
Fără să vreau, mi-am pipăit cicatricea lăsată de muşcătura de pe gât. Pe urmă mi-
am dat seama că Dutiful mă privea cu admiraţie copilărească şi mi-am lăsat brusc
mâna în jos.
Şi aia a fost singura dată când ţi-a vorbit Pard?
Acum a ridicat el din umeri.
Aproape singura. A încetat brusc să-mi mai sfâşie lucrurile. IV urmă mi-a mulţumit.
Foarte băţos. Cred că unei pisici îi e foarte greu să-i spună cuiva „mulţumesc”. Apoi
s-a instalat în mijlocul patului meu şi nu mi-a mai dat atenţie. Nu s-a clintit de-acolo
până n-a venit Civil să-l ia. Odaia mea încă mai duhneşte a pisică. Cred că Pard
stropeşte cu urină când se bate.
Judecând după puţinul pe care-l ştiam despre pisici, părea cu putinţă. I-am spus-o.
Pe urmă am trecut, cu băgare de seamă, la un subiect delicat:
— Dutiful? De ce ai încredere în Civil? Nu pot pricepe de ce-l accepţi în viaţa ta,
după tot ce-a făcut.
Mi-a răspuns cu o privire uluită.
— Are încredere în mine. Nu cred că poate avea cineva încredere într-un om aşa
cum are el în mine fără să fie demn de încredere la rândul său. În plus, am nevoie
de el dacă vreau să-i înţeleg pe cei cu Sânge Străvechi din regat. Mama mi-a
explicat asta. Că, dacă vreau să-i tratez bine pe toţi, trebuie să-l cunosc măcar pe
unul singur foarte bine.
Nu mă gândisem niciodată la aşa ceva, dar înţelegeam ce voia să spună. Modul de
viaţă al celor cu Sânge Străvechi reprezenta o cultură ascunsă sub cea din cele
Şase Ducate. Eu o întrezărisem, dar nu i-o puteam explica lui Dutiful aşa cum o
putea face cineva născut şi crescut în sânul ei. Totuşi…
— Trebuie să mai existe şi altcineva de care te poţi sluji. Tot nu pricep ce-a făcut
vreodată Civil ca să merite respectul tău.
A oftat uşor.
— FitzChivalry. Mi-a încredinţat motanul lui. Dacă ai fi ştiut că o să mori, dar n-ai fi
vrut să moară şi Ochi întunecaţi odată cu tine, unde l-ai fi lăsat? Cui i l-ai fi
încredinţat? Unui om pe care ai fi fost gata să-l trădezi? Sau unui prieten pe care l-
ai fi crezut în stare să vadă dincolo de orice prefăcătorie?
— Oh, am răspuns, după ce i-a descifrat mintea mea întrebarea. Înţeleg. Ai
dreptate.
Nimeni nu-i poate încredinţa jumătate din sufletul său cuiva de a cărui soartă nu-i
pasă.
Nu după mult timp, au apărut Chade şi Thick intrând pe uşa de lângă cămin.
Bătrânul era încruntat şi-şi scutura pânzele de păianjen de pe mânecile alambicate.
Thick fredona, pentru sine, note stranii, care se potriveau în pauzele unui cântec
închinat, prin Meşteşug, dimineţii. Părea să-i facă mare plăcere. Dacă l-aș fi ascultat
numai cu urechile, mi s-ar fi părut că scoate, la întâmplare, sunete enervante.
Pătrunderea în mintea lui schimba atât de mult ceea ce înţelegeam despre el!
S-a apropiat grăbit de masă şi i-am simţit dezamăgirea cânii a văzut că nu-l aştepta
nicio prăjitură. Oftând, am sperat că aşteptările lui înşelate n-aveau să ne
zădărnicească eforturile. Mi-am aşezat învăţăceii exact aşa cum stătuseră cu o zi
înainte: Chade de o parte a mesei, iar Dutiful şi Thick de cealaltă, foarte aproape
unul de altul. Iar eu am rămas, la fel ca în ziua dinainte, în picioare în spatele lor,
gata oricând să mă năpustesc şi să-i despart fizic, dacă ar fi fost necesar. Ştiam că
lui Dutiful i se părea că dramatizam situaţia şi că până şi Chade părea să mă creadă
din cale afară de prăpăstios. Dar niciunul dintre ei nu fusese vreodată aproape
secătuit de viaţă de un altcineva, folosind Meşteşugul.
Dutiful şi-a pus mâna pe umărul lui Thick, exact cum stătuse cu o zi înainte. Şi, tot
exact cum se întâmplase cu o zi înainte, au încercat s-ajungă la Chade cu un mesaj
simplu şi n-au izbutit, Dutiful putea s-atingă mintea mea aşa cum putea şi Thick,
dar, oricât de familiar le-ar fi fost s-o facă, nici măcar pentru asta nu-şi puteau uni
eforturile. Începeam să mă gândesc că totul era lipsit de orice speranţă. Una dintre
cele mai importante misiuni ale unei coterii era să-şi unească puterile în Meşteşug
şi să se pună astfel la dispoziţia regelui. Noi nu eram în stare nici măcar de aşa
ceva. Şi, dând greş în repetate rânduri, începeam să ne înfuriem unii pe alţii.
— Opreşte-ţi muzica, Thick. Cum să mă concentrez dacă faci din ea un fundal care-
mi răsună fără încetare în minte? s-a plâns Dutiful, după ce încă unul dintre
eforturile noastre s-a dovedit un eşec.
Thick a tresărit la auzul mustrării lui. Când i s-au umplut ochii de lacrimi, mi-am dat
seama cât de adânc înrădăcinată şi de puternică era legătura dintre el şi prinţ. Şi
Dutiful a înţeles probabil că greşise, fiindcă, o clipă mai târziu, a clătinat din cap ca
pentru sine însuşi şi a adăugat:
— Frumuseţea muzicii îmi abate atenţia, Thick. Nu mă mir că eşti întotdeauna
dornic să i-o împărtăşeşti lumii. Dar acum trebuie să ne gândim numai la lecţie.
Înţelegi?
Ochii lui Chade s-au preschimbat brusc în scântei verzi.
— Nu! a exclamat. Thick, nu-ţi opri muzica. Pentru că eu n-am auzit-o niciodată,
dar Dutiful şi Tom mi-au tot spus cât de frumoasă e. Fă-mă s-o aud şi eu, Thick,
măcar o singură dată. Pune-ţi mâna pe umărul lui Dutiful şi trimite-ţi muzica spre
mine. Te rog.
Eu şi prinţul ne-am uitat le Chade cu gura căscată, dar bondocul radia. N-a şovăit
nici măcar o singură clipă. Dutiful încă nu apucase să-şi lase mâna să cadă de pe
umărul bondocului când mâna acestuia s-a încleştat de umărul lui. Cu ochii la
Chade şi cu gura larg deschisă de încântare, nu i-a dat prinţului timp să-i
călăuzească melodia spre o singură ţintă. Muzica ne-a potopit pe toţi ca un torent.
L-am zărit, vag, pe Chade clătinându-se sub izbitura ei. A făcut ochii mari şi, cu
toate că pe faţă i-au mijit zorii triumfului, am desluşit şi umbra spaimei.
Nu supraapreciasem puterea lui Thick. Nu mai fusesem niciodată martor la o
asemenea revărsare a Meşteşugului. Până atunci, muzica nu reprezentase decât
un nelipsit curent subteran al gândurilor lui, o răspândise fără să se gândească la
asta, aşa cum nu te gândeşti că răsufli sau că-ţi bate inima. Acum se voia să se
reverse în lume, încântând-o cu cântecul mamei sale.
Aşa cum, în vremuri când puhoaiele trec peste maluri, un fluviu noroios colora apele
din întregul golf în care se varsă, muzica lui Thick îşi aducea culoarea în curentul
Meşteşugului. Intra în el şi îl schimba. Nu-mi imaginasem niciodată aşa ceva. Captiv
eu însumi în ea, descopeream că nu-mi mai stătea în putere să-mi comand propriul
trup. Mă fascina copleşitoare, mă absorbea şi mă înfăşura în ritmul şi în armonia ei.
Simţeam că Dutiful şi Chade erau undeva, alături de mine, dar nu izbuteam să le
desluşesc contururile în ţesătura muzicii ademenitoare. Şi nu eram singurul atras.
Îi simţeam în urzeala Meşteşugului şi pe alţii. Unii erau fire singuratice, lujeri târâtori
ai celor în care magia abia dacă pâlpâia. Poate că, undeva, un pescar se întreba,
uimit, de ce îi răsuna în adâncul minţii o melodie stranie, sau o mamă schimba ceva
în cântecul de leagăn pe care îl murmurase. Alţii erau atraşi cu mai multă putere.
Am simţit oameni care, indiferent ce-ar fi făcut, s-au oprit brusc şi s-au uitat în jur
de parcă ar fi orbit, neizbutind să descopere izvorul melodiei susurate.
Şi nu erau mulţi, dar erau totuşi acolo, erau câţiva care recunoşteau Meşteşugul ca
pe o prezenţă de zi cu zi în viaţa lor, ca pe un fundal de şoapte căruia se
deprinseseră să nu-i dea atenţie. Dar valul muzicii le năruise stăvilarele înălţate de
o asemenea obişnuinţă şi îi simţeam întorcându-se spre noi. Unii păreau să ţipe
şocaţi; alţii căzuseră probabil la pământ. N-am auzit decât o singură voce, clară şi
neîmpovărată de spaime:
Ce e asta? a întrebat Nettle. De unde vine visul, când nici măcar nu dorm?
Din Buckkeep, a răspuns Chade vesel. Din Buckkeep soseşte chemarea către voi,
cei care stăpâniţi Meşteşugul! Treziţi-vă şi veniţi la castel, ca să vă prindă viaţă
magia şi să vă slujiţi prinţul!
Din Buckkeep? a repetat Nettle.
A urmat un glas de departe, ca o trâmbiţă de dincolo de zare:
Acum te ştiu. Acum te văd.
Poate că nimic altceva n-ar fi izbutit să mă smulgă din lanţurile fascinaţiei
Meşteşugului. L-am despărţit pe Dutiful de Thick cu o forţă care ne-a uluit pe toţi
trei. Muzica s-a întrerupt cu un trosnet. Pentru o clipă, absenţa Meşteşugului m-a
orbit şi m-a asurzit. Inima îmi tânjea de dorul lui. Mă unea cu lumea printr-o legătură
mult mai neprihănită decât firavele mele simţuri. Dar mi-am venit repede în fire şi i-
am întins mâna lui Dutiful, pe care, smucindu-l, îl trântisem la podea. S-a agăţat de
ea năucit şi a întrebat, chiar în timp ce se ridica:
— Aţi auzit-o pe fata aia? Cine era?
— Oh, cea care plânge tot timpul, a răspuns Thick, ca şi cum n-ar fi avut nicio
importanţă, şi m-am simţit recunoscător fiindcă umpluse astfel un gol. Mi-ai auzit
muzica? l-a întrebat apoi pe Chade. Ţi-a plăcut?
Bătrânul n-a răspuns imediat. M-am întors spre el şi l-am văzut prăbuşit în scaun.
Zâmbea prosteşte, cu fruntea brobonită de sudoare.
— Oh, da, Thick, a izbutit să spună. Am auzit-o. Şi mi-a plăcut tare mult. Şi-a proptit
coatele pe masă şi şi-a sprijinit capul în palme. Am auzit-o cu toţii, a murmurat. Şi
şi-a ridicat privirea spre mine. Întotdeauna simţi asta? Exuberanţă, întregire,
contopire cu lumea?
— E ceva care trebuie să te îngrijoreze, m-am grăbit să-l previn. Dacă pătrunzi în
Meşteşug având această senzaţie de legătură cu toţi şi toate, curentul te-ar putea
lua cu sine. Când te foloseşti de Meşteşug, trebuie să-ţi păstrezi întotdeauna scopul
bine conturat în minte. Altminteri te fură valul şi te pierzi…
— Da, da, m-a întrerupt cu nerăbdare. N-am uitat ce mi s-a întâmplat data trecută.
Dar cred că evenimentul de azi merită să fie sărbătorit.
Ceilalţi păreau să-i împărtăşească părerea. Sunt sigur că, din pricina tăcerii mele,
m-au crezut căpos şi ursuz. Am scos totuşi coşul pe care-l ascunsesem sub masă
şi conţinutul lui era destul de bogat ca să-l mulţumească până şi pe Thick. Toată
lumea a primit rachiu, deşi cred că singurul care avea nevoie să-şi revină era
Chade. Şi-a dus paharul la gură cu mâini tremurătoare, dar zâmbea şi a ţinut un
toast:
— Pentru aceia care ar putea veni ca să dea naştere unei adevărate coterii a
prinţului Dutiful!
Nu mi-a aruncat nicio privire vicleană şi eu am băut alături de ceilalţi, deşi speram
că Burrich avea s-o împiedice cu hotărâre pe Nettle să plece de acasă.
Pe urmă i-am întrebat cu prudenţă:
— Ce credeţi c-a fost cealaltă voce? Cea care a spus „acum te ştiu”?
Thick nu mi-a dat nicio atenţie, a continuat să mănânce stafide între dinţii din faţă.
Dutiful m-a privit cu uimire.
— Cealaltă voce?
— Vorbeşti despre fata care a putut să trimită prin Meşteşug un mesaj atât de clar?
a întrebat Chade pur şi simplu şocat fiindcă atrăgeam atenţia asupra ei. Cred că
înţelesese deja că fusese Nettle.
— Nu, am răspuns. De cealaltă voce, atât de străină, de stranie… Atât de diferită.
Nu găseam cuvinte cu care să le spun cât de mult mă neliniştise. Era ca un
presentiment sumbru.
Au urmat câteva clipe de tăcere, spulberată apoi de prinţ.
— Eu n-am auzit-o decât pe fata care-a spus: „La Buckkeep?”.
— Şi eu la fel, m-a asigurat Chade. A fost singurul gând coerent. Am crezut că din
cauza ei ai distrus legătura.
— De ce să fi făcut aşa ceva? s-a mirat Dutiful.
— Nu, am insistat, neluându-i în seamă întrebarea. Altceva a vor bit. Credeţi-mă,
am auzit… ceva. Un soi de creatură. Neomenească.
Afirmaţia era destul de ieşită din comun ca să abată gândurile lui Dutiful de la Nettle.
Dar, fiindcă toţi trei au jurat că nu simţiseră nimic, vorbele mele n-au fost luate în
serios şi, către sfârşitul întâlnirii noastre, am început să mă întreb dacă nu cumva
fusese o nălucire.

Capitolul XXV
ÎNTRUNIREA

… şi nimic altceva n-a mulţumit-o pe prinţesa care voia pentru sine ursul dansator.
Nimeni nu mai ceruse aşa ceva de mulţi ani, dar, în cele din urmă, ea a învins, şi
tatăl ei i-a dat omului un pumn de galbeni pentru ursul său. Iar prinţesa a luat ea
însăşi animalul ăla masiv de lanţul prins de inel şi l-a dus în dormitorul ei. Însă, în
toiul nopţii, când toţi ceilalţi din castel dormeau, băiatul a ieşit din pielea de urs. Şi,
când i s-a înfăţişat prinţesei, ei i s-a părut cel mai chipeş tânăr pe care-l văzuse
vreodată. Şi n-a fost nevoie de mai mult ca să facă fiecare cu celălalt ceea ce şi-a
dorit.
Băiatul-urs şi prinţesa

Într-o bună după-amiază, rozul a năpădit mestecenii şi zăpada bătătorită din curte
s-a preschimbat în zloată. În anul acela, primăvara se grăbise să ajungă la
Buckkeep. Până la apusul soarelui, pe cele mai umblate cărări s-au ivit petice de
pământ golaş. Apoi, noaptea, s-a lăsat frigul şi totul a încremenit sub atingerea
iernii, dar în dimineaţa următoare pământul măturat de un vânt călduţ s-a trezit în
sunetul picurilor de apă.
Eu dormisem în baracă şi dormisem bine, în ciuda sforăiturilor şi a foielii unei duzini
de oameni. M-am trezit odată cu ceilalţi, am înfulecat un mic dejun copios în camera
străjilor şi m-am în tors în cazarmă, să îmbrac violetul şi albul Gărzii Reginei. Ne-
am încins cu săbiile, ne-am luat caii şi ne-am adunat în curte.
Acolo a trebuit să-l aşteptăm pe prinţ. Când şi-a făcut în sfârşit apariţia, îl însoţeau
regina Kettricken şi sfetnicul ei, Chade, Dutiful purta veşminte elegante, dar nu
părea să se simtă în largul lui. Mai bine de zece nobili mărunţi ieşiseră să-l conducă.
Printre ei se numărau cei şase împuterniciţi ai ducatelor, trimişi mai înainte să caute,
împreună cu regina, o rezolvare a problemei înzestraţilor cu Har. Citeam pe feţele
lor că nu se aşteptaseră să ia vreodată parte la o confruntare directă cu aceştia din
urmă, aşa că nu erau nicidecum nerăbdători. Lordul Civil Bresinga stătea în zloată,
în grupul adunat ca să-i ureze prinţului drum bun. Din ultimul rând al Gărzii Reginei,
i-am privit trăsăturile neclintite, întrebându-mă ce sentimente îi trezeau
evenimentele în plină desfăşurare. Din porunca reginei, în afară de Gardă şi de
prinţ, nimeni nu avea voie să iasă din castel. Nu voia să sperie şi să pună pe fugă
solia şi aşa prea prudentă a celor cu Sânge Străvechi.
Regina i-a dat căpitanului Gărzii câteva instrucţiuni scurte. N-am auzit cuvintele ei,
dar l-am văzut pe Marsheroft, mai-marele nostru, schimbându-se la faţă. S-a
înclinat cu devotament sincer, dar i-am văzut dezaprobarea întipărită pe fiecare
trăsătură. Şi am fost cu desăvârşire şocat când ni s-a alăturat o femeie călare,
ducând de frâu bidiviul reginei. Am avut nevoie de câteva clipe ca s-o recunosc pe
Laurel. Îşi tunsese părul scurt şi şi-l vopsise în negru. Chade a făcut un pas înainte,
protestând, dar regina părea neînduplecată. I-a adresat puţine cuvinte. Nu le-am
auzit, dar am văzut linia crispată a bărbiei ei şi roşul care urca în obrajii lui. După
ce a dat pentru o ultimă oară scurt din cap către sfetnicul ei, regina a încălecat şi i-
a făcut lui Marsheroft semn că era gata. La comanda lui, am încălecat cu toţii şi i-
am urmat, pe el şi pe prinţ, către porţile Buckkeepului. M-am uitat peste umăr şi l-
am văzut pe Chade fixându-ne grupul cu o privire îngrozită.
De ce vine şi ea cu noi? l-am întrebat, înnebunit, prin Meşteşug, dar, dacă mi-a
auzit gândul, bătrânul n-a răspuns.
I-am pus aceeaşi întrebare prinţului.
Nu ştiu. I-a spus pur şi simplu lui Chade că planul a fost schimbat și i-a a cerut să
se asigure că nu pleacă nimeni pe urmele noastre. Nu-mi place asta.
Nici mie.
L-am văzut pe Dutiful spunându-i ceva mamei sale. Ea s-a mulţumit să clatine din
cap. Îşi ţinea buzele strânse. Laurel călărea Uitându-se drept înainte. În scurtul
răstimp în care-o privisem îi descoperisem pe frunte riduri noi; şi mai puţină carne
pe obraji. Aşadar pe ea o trimisese regina în solie la cei cu Har. Aşa se lupta Laurel
cu Pestriţii? încercând să dobândească mai multă forţă politică pentru o grupare
mai moderată? Avea sens, dar misiunea ei nu fusese nici uşoară, nici ferită de
primejdii. M-am întrebat când dormise buştean ultima oară.
Zăpada care se preschimba în zloată umpluse de hârtoape drumul de sub copitele
cailor. Am ieşit din castel pe poarta de vest. Toată lumea credea că numai
Marsheroft şi prinţul ştiau încotro ne îndreptam. Pasărea cu mesajul sosise cu o zi
înainte. În realitate, destinaţia îmi era cunoscută şi mie. Mulţi bombăniseră şi îşi
arătaseră nemulţumirea fiindcă regina acceptase o întâlnire cu solii celor cu Sânge
Străvechi. Se considerase că era înţelept să nu f ie dezvăluit locul unde eram
aşteptaţi, ca să nu ne strice cumva planurile vreunul dintre nobilii nesupuşi.
Vântul promitea ploaie sau lapoviţă. Seva urcase în copacii încă fără frunze, dându-
le viaţă. În punctul unde se ramifica drumul, n-am coborât spre râu, ci ne-am
îndreptat către dealurile împădurite din spatele castelului. Un şoim singuratic
cutreiera cerul, poate în căutare de şoareci temerari. Sau poate că nu, mi-am spus.
Atunci când, de o parte şi de alta a drumului, copacii au început să fie tot mai
aproape, Marsheroft ne-a ordonat să intrăm în altă formaţie, astfel încât regina şi
prinţul să nu mai călărească în fruntea noastră, ci în mijloc. Mie mi s-au înmulţit
temerile. Călăream chiar în spatele lui Dutiful, care o ştia, dar nu se trăda nici prin
cuvinte, nici prin gesturi, şi mă bucuram fiindcă Meşteşugul ne unea printr-o
legătură de nebănuit pentru alţii.
Am călărit toată dimineaţa şi la fiecare bifurcare a drumului am luat-o pe ramura
cea mai neumblată. Nu-mi plăcea că locul îngust dintre copaci ne silea să înaintăm
într-un şir lung, răzleţit. Iar Negruţei nu-i plăcea să meargă la pas, mereu în acelaşi
ritm, după calul din faţa ei. Mă chinuiam fără încetare s-o ţin în frâu, ca să nu i-o ia
înainte. Nesupunerea ei era o abatere nedorită a atenţiei, fiindcă îmi dădeam silinţa
să percep, cu Harul, pădurea din jur. Fiind înconjurat de oameni şi de cai, îmi era
aproape cu neputinţă să devin conştient de ceva aflat dincolo de ei, ca şi cum aş fi
încercat să aud chiţăitul unui şoarece când în jur îmi lătrau o droaie de câini Dar mi-
am adresat o înjurătură şi l-am avertizat scurt pe prinţ, cu Meşteşugul, când am
devenit pentru prima oară conştient că ne flancau nişte străini. Făcuseră o treabă
foarte bună. I-am simţii brusc pe doi dintre ei şi, până să-mi trag răsuflarea, am
desluşit de-a lungul drumului, printre copaci, mai multe siluete fantomatice.
Mergeau pe jos, cu feţele ascunse de glugi. Aveau arcuri.
Nu e ăsta locul unde-au zis că ne-aşteaptă, mi-a spus Dutiful, neliniştit, prin
Meşteşug, în vreme de Marsheroft ne ordona pe neaşteptate să ne oprim. Ne-am
strâns cât am putut de bine în jurul prinţului. Înzestraţii cu Har pe care-i vedeam
aveau săgeţi în arcurile pe care însă nu şi le încordaseră.
— Sângele Străvechi vă salută! a răsunat o voce printre copaci.
— Dutiful Farseer vă salută la rândul său, a răspuns Dutiful, cu glas limpede, când
a văzut că regina păstra tăcerea.
Părea foarte calm, dar aproape că puteam să-i simt bătăile grăbite ale inimii.
O femeie scundă, cu părul negru, a trecut printre arcaşi cu paşi mari şi s-a oprit în
dreptul nostru. Spre deosebire de ceilalţi, nu era înarmată şi nu-şi ascundea chipul.
S-a uitat în sus, la prinţ. Apoi şi-a întors privirea spre regină. A făcut ochii mari şi pe
faţă i-a apărut un zâmbet subţire. Pe urmă a spus, clar:
— FitzChivalry.
M-am crispat, însă Dutiful s-a destins.
— E parola pe care-am ales-o, a zis, dând din cap către Marsheroft. Sunt cei cu
care-am făgăduit să ne întâlnim ca să-i escortăm. S-a întors spre femeie. Dar de ce
sunteţi aici, şi nu în locul stabilit?
Ea a râs uşor, cu amărăciune.
— Lordul meu, trecutul ne-a învăţat că prudenţa e necesară când negociem cu
Casa Farseer. Ne veţi ierta că n-o facem uitată. Sunt aici mulţi cărora această
prudenţă le-a salvat vieţile.
— N-aţi fost trataţi cinstit întotdeauna, aşa că vă iert pentru astfel de bănuieli. Sunt
aici, aşa cum aţi cerut, ca să vă asigur că solii voştri vor ajunge nevătămaţi la
Buckkeep.
Femeia a dat din cap.
— Şi ai adus un ostatic, unul de viţă nobilă, cum am cerut?
Regina i s-a adresat pentru prima oară.
— E aici. Vi-l dau pe fiul meu.
Dutiful s-a albit la faţă.
— Nu, regina mea, te implor! a izbucnit Marsheroft. S-a întors către femeia cu
Sânge Străvechi. Doamna mea, te rog, nu mi s-a spus nimic despre niciun ostatic.
Nu-l lua pe prinţ de sub protecţia mea. Ia-mă pe mine în locul lui!
Ştiai ceva despre asta? l-am întrebat pe Dutiful.
Nu. Dar înţeleg logica ei.
Mi-a răspuns cu un calm straniu. Şi a vorbit apoi cu glas tare, în aceeaşi măsură şi
pentru mine, şi pentru căpitanul Gărzii.
— Linişteşte-te, Marsheroft. E hotărârea mamei mele şi mă voi supune. N-o să-ţi
găsească nimeni nicio vină fiindcă te supui reginei tale. Căci, în ceea ce se petrece
acum, sunt Sacrificiu pentru poporul meu.
S-a întors să-şi privească mama. Era încă palid, dar vorbea cu hotărâre. Am înţeles
brusc că în clipa aceea era mândru. Mândru să slujească aşa, mândru că mama lui
îl considerase destul de matur ca să facă faţă provocării.
— Dacă asta e dorinţa reginei mele, atunci îmi pun viaţa în mâinile tale. Şi dacă
vreunul dintre oamenii tăi păţeşte ceva, accept să plătesc.
— Voi rămâne şi eu drept chezăşie pentru cuvântul regina mele.
Glasul dulce al lui Laurel a sunat limpede în tăcerea lăsau asupra grupului de
oameni şocaţi de ultimele cuvinte ale prinţului. Femeia cu Sânge Străvechi a primit
înştiinţarea dând din cap cu gravitate. Era clar că o cunoştea bine pe Laurel.
Mă străduiam să-mi pun cap la cap gândurile care-mi zburau în toate părţile. Cei cu
Sânge Străvechi ceruseră un ostatic fiindcă era firesc să-l ceară. Sosirea la castel
în siguranţă şi feţele ascunse nu mai aveau nicio importanţă pentru oamenii lor
ajunşi în interiorul zidurilor Buckkeepului. Deşi Chade le nesocotise dorinţa, ar fi
trebuit să ştiu că totuşi cineva avea să servească drept ostatic. Dar de ce tocmai
prinţul? Şi de ce nu mă alesese Kettricken pe mine ca să rămân cu el în locul lui
Laurel? Mi-am privit regina într-o lumină nouă. Subterfugiul mă uimea, aşa cum mă
uimise şi modul în care îl amăgise de Chade. Ei, dar el n-ar fi fost niciodată de acord
cu o astfel de înţelegere. Cum făcuse Kettricken aranjamentul? Prin Laurel?
Marsheroft a sărit de pe cal şi a îngenuncheat la picioarele ei în zăpada apoasă,
implorând-o să nu facă aşa ceva, să-l lase pe el ostatic în schimb, sau măcar să-i
îngăduie să rămână cu Dutiful, împreună cu cinci oameni aleşi de el. Dar ea era de
neînduplecat. Prinţul meu a descălecat la rândul lui şi l-a ridicat pe căpitanul Gărzii
în picioare.
— Nimeni n-o să te învinovăţească pentru asta, chiar dacă o să se termine rău, s-
a străduit să-l asigure. Mama mea, regina, e aici ca să mă predea, de aceea a venit.
Toată lumea va şti că ea a dorit să fie astfel, nu tu. Te implor, om bun, încalecă din
nou şi du-o pe mama acasă. Şi-a ridicat glasul. Da, iar voi, toţi cei care vă întoarceţi
cu el la Buckkeep, ascultaţi-mă. Protejaţi-i pe aceşti oa meni ca şi cum viaţa mea
ar depinde de asta, fiindcă într-adevăr depinde. Aşa mă puteţi sluji cel mai bine.
Pe urmă lui Marsheroft i-a vorbit femeia cu Sânge Străvechi.
Vă făgăduiesc, ţie şi mamei lui deopotrivă, că va fi bine tratat atâta vreme cât ai
noştri vor fi trataţi la fel. Vă dau cuvântul meu.
Un cuvânt care nu părea să-i ofere lui Marsheroft cine ştie ce alinare.
Eu priveam şi ascultam pus în încurcătură.
O să mă întorc ca să merg pe urmele voastre, i-am făgăduit prinţului.
Nu. Mama şi-a dat cuvântul că-i vom trata corect şi aşa vom face.
Dacă voi avea nevoie de tine, îţi voi da de ştire. Promit. Deocamdată lasă-mă să
fac cum mi-a cerut ea.
Între timp, solii ieşeau din pădure în grupuri de câte doi sau trei. Unii îşi aduseseră
animalele de care-i lega Harul. Am auzit deasupra capului ţipătul ascuţit a unui şoim
şi am ştiut că în dimineaţa aceea, ceva mai devreme, nu mă înşelasem. Un câine
pătat mergea alături de un bărbat călare. O femeie s-a apropiat de noi aducând cu
sine o vacă de lapte borţoasă. Însă o bună parte dintre cei doisprezece oameni cu
feţele ascunse care au venit să ni se alăture călărind pe cai de tot soiul erau singuri.
M-am întrebat dacă îşi lăsaseră animalele acasă sau se nimerise să fie cu iuţii fără
pereche.
Un bărbat mi-a atras imediat atenţia. Avea probabil vreo cincizeci de ani, dar şi-i
purta frumos, ca mulţi oameni activi. Mergea legănându-se ca un marinar în şaua
unui cal în care evident nu avea încredere. Încărunţise, iar părul şi barba lui tunsă
scurt aveau culoarea cenuşie a oţelului, ca şi ochii, îmblânziţi de o tentă albastră.
El şi femeia care ne întâmpinase erau singurii care îşi arătau faţa. Însă ceea ce m-
a izbit n-a fost înfăţişarea lui, ci respectul pe care i-l arătau toţi semenii săi cu Sânge
Străvechi. S-au tras înapoi ca să-i facă loc, de parcă ar fi fost fie sfânt, fie nebun.
— Ni l-ai încredinţat pe prinţul Dutiful. Aproape că nu ne aşteptam s-o faci, deşi ni
se dăduse de ştire. Însă am hotărât ca, dacă o să ne oferi un ostatic care dovedeşte
că ne respecţi cu adevărat, să facem la fel. Vi-l dăm pe Web30. E cel mai bătrân
dintre cei noi, dintr-o familie cu Sânge Străvechi neamestecat, şi e ultimul care se
bucură de o asemenea moştenire. Printre noi nu se numără nici nobili, nici regi sau
regine. Dar, din când în când, avem pe cineva ca Web. Nu ne conduce, dar îşi
pleacă urechea către ceea ce avem de spus, iar noi îi dăm ascultare. Nu uitaţi că
trebuie să-i trataţi bine pe toţi oamenii mei, dar cu Web trebuie să vă purtaţi ea și
cum v-ar fi prinţ.
Prezentarea mi s-a părut foarte stranie. De când începuse să vorbească despre
bărbatul acela, nu aflasem mare lucru despre el, însă toţi cei cu Sânge Străvechi
se purtau de parcă ne-ar fi oferii un dar. Am reţinut totul ca să-i povestesc lui Chade.
M-am gândit să iau legătura cu Thick prin Meşteşug, cerându-i să-i spună bătrânului
ce făcuse regina, dar, în final, am hotărât ca ar fi fost o greşeală. Bondocul înţelegea
adesea greşit mesajele şi nu voiam să-l împingă pe Chade către vreo acţiune
pripită. Văzusem deja prea multe imprudenţe pentru o singură zi. În vreme ce se
despărţeau cele două grupuri, lăsându-i pe prinţ şi pe Laurel călare în mijlocul
înzestraţilor cu Har înarmaţi, ploaia a început brusc să cadă răpăind. Femeia care
ne vorbise a strigat în urma noastră:
— Trei zile! Aduceţi-mi oamenii înapoi peste trei zile nevătămaţii Regina s-a întors
spre ea şi a dat din cap cu gravitate. N-ar fi fost nevoie să ne reamintească. Deja
ni se părea că-l lăsam pe prinţ în mâinile lor pentru un timp prea îndelungat.
Marsheroft s-a străduit din răsputeri să ne aşeze în jurul celor cu Sânge Străvechi,
într-o formaţie protectoare, dar erau mai mulţi decât ne aşteptaserăm şi trebuia să
ne răsfirăm prea mult. Eu mă aflam în ultimele rânduri ale procesiunii, călărind în
spatele femeii cu vaca. Crezusem să bărbatul cu barbă avea să solicite un soi de
loc de onoare în grup, poate alături de regină. Însă era şi el tot printre cei din urmă,
chiar în faţa mea. M-am uitat peste umăr, ca să-mi mai văd o dată prinţul călare, în
mijlocul ploii dezlănţuite. Când m-am uitat din nou înainte, am descoperit privirea
lui Web aţintită asupra mea.
— E mai curajos decât aş fi crezut că poate fi un băiat de vârsta lui. Şi mai viguros
decât aş fi crezut că poate fi un prinţ, mi-a spus.
Oşteanul din dreapta mea s-a încruntat, însă eu m-am mulţumit să dau din cap cu
toată seriozitatea. Web mi-a susţinut o vreme privirea înainte de a-şi întoarce ochii
în altă parte. Am fost stânjenit fiindcă mi se adresase tocmai mie.
Încă nu ajunseserăm la Buckkeep când m-am simţit ud până la piele. Ploaia se
transformase într-un soi de ninsoare apoasă şi terenul pe care mergeam devenise
înşelător, încetinindu-ne înaintarea. Paznicii porţii ne-au deschis-o fără întrebări şi
fără întârziere, dar, când treceam pe lângă ei, l-am văzut pe unul făcând ochii mari
şi i-am citit pe buze ceea ce îi şoptea oşteanului de alături:
— Prinţul nu s-a întors!
Şi zvonul a pătruns în castel înaintea noastră.
În curtea interioară, Marsheroft a ajutat-o pe regină să descalece. Chade era deja
acolo, ieşit în întâmpinarea noastră. Când şi-a dat seama că prinţul lipsea, şi-a
pierdut pentru o clipă controlul. M-a căutat imediat cu privirea lui verde,
sfredelitoare. I-am ocolit-o, în aceeaşi măsură fiindcă n-aveam nicio informaţie
pentru el şi fiindcă nu voiam să fie descoperită legătura dintre noi. N-a fost greu.
Curtea devenise un loc plin de zăpadă răscolită de paşi şi de noroi, ca şi de foiala
oamenilor şi a animalelor. Mugetele cu care atrăgea când şi când atenţia vaca de
lapte se amestecau cu vacarmul supărător al glasurilor. Veniseră oameni de la
grajduri, pregătiţi să ia în primire animalele noastre şi pe ale oaspeţilor, dar nu se
aşteptaseră să dea de o vacă aproape gata să nască şi de o femeie mascată şi udă
leoarcă, care nu voia să se despartă de animalul ei, dar se temea să între în grajduri
de una singură.
În cele din urmă, atât eu, cât şi Web ne-am oferit s-o însoţim. Am găsit o boxă liberă
şi i-am instalat vaca atât de confortabil cât se putea într-un loc nefamiliar. Femeia
n-a vorbit prea mult cu niciunul dintre noi, părând în schimb foarte preocupată de
starea animalului. Însă Web era prietenos şi vorbăreţ, nu doar cu mine, ci şi cu caii
din celelalte boxe şi cu grăjdarii pe care i-am trimis să aducă în mare grabă apă şi
fân proaspăt. M-am prezentat drept Tom Badgerlock din Garda Reginei.
— Ah, a spus Web dând din cap ca şi cum i s-ar fi adeverit o bănuială. Atunci tu
trebuie să fii prietenul lui Laurel. Vorbeşte foarte frumos despre tine şi m-a sfătuit
cu căldură să-mi îndrept atenţia către tine.
După acest comentariu neliniştitor a început să cerceteze grajdul. Părea interesat
de tot ce se petrecea în jurul lui, nu întreba doar câte animale adăpostea grajdul, ci
şi de ce rasă era un cal sau altul, dacă eu făceam de mult timp parte din gardă şi
dacă doream la fel de mult ca el nişte haine uscate şi ceva de băut.
Eu unul am fost tăcut fără să fiu lipsit de curtoazie şi m-am simţit uşurat când i-am
condus în aripa de răsărit a castelului, unde hotărâse regina să-şi găzduiască toţi
oaspeţii de Sânge Străvechi. Locul le oferea intimitate, erau izolaţi de ceilalţi
locuitori ai castelului. Aveau la dispoziţie o odaie imensă, unde puteau mânca
împreună, scoţându-şi măştile după ce erau serviţi şi slujitorilor nu li se mai îngăduia
să între. Toţi păreau să se teamă că s-ar fi putut afla cine erau de fapt. Toţi, în afară
de Web. I-am escortat, pe el şi pe femeia cu vaca, până la etajul unde li se aflau
dormitoarele. Acolo i-a întâmpinat o fată în casă, gata să-i conducă în odăile lor.
Femeia cu vaca a plecat fără să-mi mai arunce vreo privire, însă Web mi-a strâns
mâna din toată inima şi mi-a spus că speră c-o să mai avem ocazia să stăm de
vorbă. Nu se îndepărtase cu nici trei paşi de mine când a întrebat-o pe slujitoare
dacă îi place munca ei, dacă e de mult la castel şi dacă nu e o adevărată ruşine să
se încheie o zi de primăvară cu o asemenea ploaie.
Odată scăpat de îndatoririle sale, oşteanul ud ciuciulete şi obosit care eram s-a dus
imediat în sala gărzii. Acolo era un adevărat vacarm, fiindcă se vorbea despre
hotărârea reginei cu discreţie, fiecare urlând cât îl ţineau plămânii. Încăperea era
înţesată de oameni, fiindcă gărzilor li se alăturaseră toţi cei care voiau să afle la
primă mână ce se petrecuse. Însă pentru aşa ceva era deja prea târziu. Oştenii din
gardă înfloresc poveştile mai repede decât se înmulţesc iepurii. În timp ce-mi
înfulecam cu o poftă de lup tocana și pâinea, am aflat că fuseserăm înconjuraţi de
vreo şaizeci de înzestraţi cu Har înarmaţi cu arcuri şi săbii şi însoţiţi de cel puţin un
porc mistreţ, care grohăise tot timpul, arătându-şi colţii, fără să ne slăbească din
ochi. Însă bărbatul care istorisea cu voce sonoră măcar a spus de cât curaj şi sânge
rece dăduse dovadă prinţul.
Încă picurând de apă şi îngheţat, am plecat din sala gărzii şi am luat-o pe coridorul
care trecea pe lângă bucătării, mergând către cămări. Într-un moment de linişte, m-
am strecurat în odăiţa lui Thick, şi de acolo pe culoarele secrete din castel. Am fugit
spre odaia mea de lucru cât de repede m-au putut duce picioarele şi mi-am pus
haine uscate, iar pe cele ude le-am întins pe mese şi pe scaune, cu apa scurgându-
se din ele pe podea. Pe un bileţel lăsat de Chade nu erau decât şase cuvinte: „Sala
Sfatului de Taină al Reginei”. Cerneala împroşcată mi-a dezvăluit că era furios când
Io scrisese.
Aşa că am alergat iarăşi prin labirintul întortocheat. I-am blestemat pe constructorii
lui, întrebându-mă dacă bărbaţii care îl făuriseră fuseseră atât de piperniciţi cum
lăsau să se înţeleagă tavanele scunde, deşi ştiam că nimeni nu făcuse vreodată un
plan al labirintului în întregul său. Era alcătuit, mai degrabă, din golurile dintre ziduri
şi din scări folosite cândva de servitori şi abandonate, precum şi din mici porţiuni
adăugate intenţionat în timpul reparaţiilor vechiului castel. Am ajuns la intrarea
secretă în odăile reginei gâfâind. M-am oprit să-mi trag răsuflarea înainte de a bate
la uşă şi i-am auzit pe cei aflaţi dincolo de ea certându-se cu înverşunare.
— Iar eu sunt regina! a declarat Kettricken, ca replică încărcată de furie la indiferent
ce spusese Chade mai înainte. Şi totodată mama lui. Şi, de pe oricare dintre aceste
poziţii, crezi că mi-aş pune în pericol moştenitorul sau fiul dacă n-aş fi de părere că
e de cea mai mare importanţă s-o fac?
N-am auzit ce-a ripostat bătrânul. Dar am auzit-o din nou foarte clar pe Kettricken,
care vorbea cu glas aproape strident.
— Nu, n-are absolut nicio legătură cu „educaţia îngrozitoare pe care-am primit-o în
Regatul Munţilor”. Are legătură cu nobilii care mă silesc să tratez cu cei de Sânge
Străvechi de parcă ar avea ei ceva de pierdut. Ai văzut cum mi-au zădărnicit până
acum toate strădaniile. De ce? Fiindcă nu-i costă nimic dacă lasă lucrurile aşa cum
sunt. Nedreptatea nu-i supără. Nevestele şi copiii lor nu sunt în pericol. Nu şi-au
pierdut niciodată somnul de teamă că o să fie dezvăluit Harul cuiva care le e drag
şi care o să fie ucis pentru asta. Însă eu am stat trează nopţi în şir. Şi-o să-ţi mai
spun ceva, Chade. Ca ostatic al celor cu Sânge Străvechi fiul meu nu e într-o
primejdie mai mare decât a fost ieri, aici, în castel, unde ducii s-ar fi întors împotriva
lui dacă li s-ar fi dovedit că are Har.
În liniştea care a urmat, am bătut mult prea tare în uşă.
— Intră, mi s-a spus, şi am intrat, ca să-i găsesc pe amândoi împurpuraţi la faţă,
dar stăpânindu-şi mânia.
M-am simţit ca un copil care nimereşte în mijlocul certei secrete a părinţilor. Însă
Chade s-a grăbit să mă amestece în neînţelegerea lor.
— Cum ai putut îngădui să se întâmple una ca asta? m-a între bat. De ce nu mi-ai
dat de ştire? Prinţul e bine? A fost cumva rănit?
— Prinţul e nevătămat… am început, dar Kettricken m-a întrerupt îndată.
— Cum a putut el îngădui să se întâmple una ca asta? Chade, întreci măsura. Mi-
ai fost sfetnic vreme de mulţi ani şi mi-ai dat sfaturi bune. Dar, dacă mai uiţi încă o
dată care ţi-e locul, ne despărţim. Eşti aici ca să-mi dai sfaturi, nu ca să iei hotărâri
şi cu siguranţă nu ca să-mi nesocoteşti voinţa! Crezi că nu m-am gândit cât se poate
de bine la toate urmările faptei mele? Află atunci ce e în mintea mea, tu, cel care
m-ai învăţat să urzesc astfel de planuri. Fitz e aici, şi prin el pot afla dacă fiului meu
i se aduce vreo ofensă. Iar alături de Dutiful se află o femeie care cunoaşte foarte
bine obiceiurile celor de Sânge Străvechi, îmi e loială şi e în stare să mânuiască o
armă la nevoie. Iar doisprezece oameni, plus un bărbat foarte important pentru
înzestraţii cu Har, se află în mâinile melc şi sunt cu toţii în primejdie dacă fiului meu
i se întâmplă ceva. Tu m-ai sfătuit să refuz când mi-au cerut un ostatic, spunând că
poate vor protesta, dar, în cele din urmă, îşi vor trimite totuşi oamenii aici. Însă
Laurel mi-a dat cu totul alt sfat; ea ştie foarte bine cât de puţină încredere în Casa
Farseer au cei de Sânge Străvechi, știe că de asta se fac vinovate abuzurile cărora
le-au căzut victimă generaţii de-a rândul. Mi-a spus că trebuia neapărat să le ofer
un ostatic, unul de rang înalt. Dar pe cine? Pe mine însămi? Asta a fost prima mea
idee. Dar atunci cine ar fi rămas aici ca să trateze cu ei? Fiul meu, considerat de
mulţi un băietan fără experienţă? Nu. Eu trebuia să rămân la castel. Am cântărit
celelalte posibilităţi. Să stârnesc protestele ducilor mei oferind un nobil, un om care
se teme de cei cu Sânge Străvechi, dispreţuindu-i totodată? Pe tine? Ar fi însemnat
să mă lipsesc de sfaturile tale. Pe FitzChivalry? Ca să fie destul de valoros în ochii
lor, ar fi trebuit să dezvăluim cine e în realitate. Aşa că m-am oprit la fiul meu. E
valoros pentru ambele părţi şi valorează cel mai mult dacă rămâne în viaţă. Ei ştiu
că are Har, nu mi-au ascuns asta. Prin urmare, într-un anumit fel, e de-al lor în
aceeaşi măsură în care e de-al nostru. Îi compătimeşte, pentru că necazurile lor
sunt şi ale lui. Nu mă îndoiesc că, în timpul petrecut în mijlocul lor, va învăţa mai
multe decât dacă ar fi rămas lângă mine, să ia parte la aceste negocieri oficiale. Iar
ceea ce învaţă îl va face, în cele din urmă, un rege mai bun pentru poporul său.
Kettricken s-a oprit. Apoi a adăugat, gâfâind uşor:
— Ei bine, sfătuitorule, arată-mi unde am greşit.
Chade se uita la ea cu gura uşor căscată. Eu nu mi-am ascuns admiraţia. Pe urmă
regina mi-a zâmbit şi am văzut în ochii bătrânului asasin scânteieri verzi.
Şi-a închis gura cu un pocnet.
— Ai fi putut să-mi spui dinainte, a răspuns cu amărăciune. Nu mă încântă când
sunt făcut să par prost.
— Atunci poţi alege să fii doar surprins, ca toţi ceilalţi, l-a sfătuit ea cu asprime. Şi
a continuat cu mai multă blândeţe: Bătrânul meu prieten, ştiu că ţi-am stârnit temeri
pentru soarta fiului meu şi că ţi-am rănit sentimentele. Dar dacă ţi-aş fi dezvăluit ce-
aveam de gând, m-ai fi împiedicat s-o fac. Nu-i aşa?
— Poate. Totuşi…
— Să ne împăcăm, l-a întrerupt ea cu voce alinătoare. Ce s-a făcut e bun făcut,
Chade. Acceptă faptele. Şi, te implor, nu le lăsa să te împiedice să fii imparţial şi
ingenios în timpul negocierilor.
Cu asta l-a amuţit. Apoi s-a întors spre mine.
— Tu vei sta dincolo de perete, FitzChivalry, martor la toate. Şi, fireşte, rolul tău e
şi să veghezi asupra fiului meu, să te convingi că e bine. Poate că-ţi va da informaţii
care să ne ofere un avantaj. În clipa asta eşti în legătură cu el? m-a întrebat mimând
un calm desăvârşit.
— Nu direct, am recunoscut. Nu-i pot fi tot timpul alături, cum era cândva Verity
alături de mine. E o parte a Meşteşugului pe care încă n-o stăpâneşte în întregime.
Dar… o clipă.
Am tras aer în piept şi m-am întins către el.
Dutiful? Sunt cu Chade şi cu regina. Acolo e totul bine?
Perfect. Chade şi-a revărsat furia asupra ei?
Nu-ţi face griji pentru asta. Mama ta îi ţine foarte bine piept. Vor doar să ştie dacă
putem intra în legătură unul cu altul.
Putem. Acum stau de vorbă cu Fleria, conducătoarea lor. Lasă-mă să-i dau toată
atenţia mea, altminteri o să creadă că m-am născut mai degrabă înzestrat cu prostie
decât cu Har.
Când m-am uitat la Chade şi Kettricken, bătrânul s-a încruntat la mine.
— De ce zâmbeşti? m-a întrebat tăios, de parcă mi-aş fi bătut joc de el.
— Prinţul meu a făcut o glumă. Se simte într-adevăr foarte bine. Şi, aşa cum a
bănuit regina, discută cu conducătoarea lor, Fleria.
Regina s-a întors triumfătoare spre Chade.
— Iată. Ai văzut? Deja a aflat numele ei, care ne-a fost ascuns atâta vreme.
— Vrei să zici că e un nume oarecare, pe care i l-a spus ca să i se adreseze cumva,
a ripostat iritat Chade. Pe urmă s-a întors spre mine. Eu de ce nu-l pot auzi? Ce
trebuie să fac ca să-mi cizelez talentul pentru a-l folosi când e nevoie de el?
— Presupun că nu e din vina ta. Dutiful a învăţat în sfârşit cum să-şi trimită gândurile
numai şi numai către mine. Nici măcar Thick nu ştie ce-mi spune el prin Meşteşug.
Aşa cred. Dacă tu şi prinţul veţi exersa împreună, veţi izbuti să creaţi o legătură mai
puternică între voi doi. Iar tu s-ar putea să percepi mai uşor magia dacă o s-o
întrebuinţezi mai des. Însă până atunci…
— Până atunci, lăsaţi discuţia asta pe mai târziu. Până şi cel mai mocăit dintre
oaspeţii noştri trebuie să se fi încălzit şi îmbrăcat în haine uscate până acum. Haide,
Chade. Ne aşteaptă în sala de întrunire din aripa de răsărit. Iar tu, Fitz, du-te la
postul tău. Şi dacă auzi ceva care l-ar putea pune în pericol pe fiul meu, dă-i imediat
de ştire.
O altă femeie l-ar fi aşteptat pe Chade, sau s-ar fi oprit o clipă în faţa unei oglinzi.
Nu şi Kettricken. Ea s-a ridicat şi a ieşit din încăpere, întru totul sigură că sfetnicul
ei avea s-o urmeze şi că eu aveam să plec în grabă la postul meu. Privirea pe care
mi-a aruncat-o Chade înainte de a dispărea dincolo de uşă era un amestec de
mândrie şi întristare.
— Poate că i-am fost un dascăl prea bun, a remarcat în şoaptă.
M-am întors în labirintul de coridoare unde se înmulţeau şobolanii. Mi-am luat din
odaia de lucru o provizie îndestulătoare de lumânări şi o pernă, ca să mă instalez
comod. Pe drumul întortocheat către postul meu mi s-a alăturat Gilly. A fost
dezamăgit când a descoperit că n-aveam stafide, dar s-a mulţumit cu aventura.
Toate negocierile la care am fost vreodată martor au început cu cel puţin o zi
plictisitoare. Şi exact aşa a fost şi de data asta. În ciuda misterului mascaţilor cu
Sânge Străvechi, acea primă după-amiază nesfârşită n-a fost decât o încâlceală de
manevre şi suspiciuni ascunse în spatele unei curtoazii şi al unei rezerve duse la
extrem. Solii nu voiau să dezvăluie din ce ducat venea fiecare şi erau cu atât mai
puţin dispuşi să-şi dezvăluie numele. Până la încheierea acelei prime întâlniri nu s-
a stabilit decât că trebuiau să spună măcar în care dintre cele Şase Ducate locuiau
şi că plângerile legate de nedreptăţile îndurate trebuiau însoţite de numele
vinovaţilor, de data la care fuseseră săvârşite şi de amănunte lămuritoare.
Web a fost excepţia de la toate regulile. Mi-a oferit singurul moment interesant din
întreaga zi. S-a prezentat spunând că venea din Buck, dintr-un orăşel de pe coastă,
de la graniţa cu Bearns. Trăia din pescuit şi era ultimul vlăstar al unei familii cu
Sânge Străvechi cândva foarte numeroase. Rudele apropiate îi muriseră, aproape
toate, în Războiul Corăbiilor Roşii, iar bătrâna lui bunică se stinsese sub povara
prea mulţilor ani în primăvara trecută. N-avea nici nevastă, nici copii, dar nu se
considera singur, căci era legat prin Har de o pasăre de mare, care se lăsa chiar în
clipa aceea purtată de vânt deasupra castelului. Se numea Risk şi, dacă regina voia
s-o vadă, el ar fi fost încântat să-i ceară să coboare pe vârful unuia dintre turnuri.
Părea să creadă că regina voia într-adevăr să pună capăt persecuţiei celor de
Sânge Străvechi. I-a mulţumit, în faţa tuturor, nu numai pentru asta, ci şi fiindcă
făcuse posibilă întrunirea la care luau parte. A spus că ea izbutise să-i unească pe
cei cu Sânge Străvechi aşa cum nu se mai întâmplase de generaţii, de când
începuseră să fie nevoiţi să-şi ascundă magia şi să nu mai trăiască în comunităţi ca
până atunci. Pe urmă a început să explice cât de important era pentru copiii cu
Sânge Străvechi să recunoască pe faţă, fără nicio teamă, că se născuseră înzestraţi
cu magia, ca să poată învăţa apoi s-o stăpânească pe deplin. L-a inclus printre ei
şi pe prinţul Dutiful şi a ţinut să spună că împărtăşea tristeţea lui Kettricken fiindcă
magia fiului ei trebuia să rămână deopotrivă ascunsă şi necizelată.
Pe urmă a tăcut. M-am întrebat ce aştepta. Să-i mulţumească regina pentru
simpatie şi pentru grijă? Am văzut cât de încordat era Chade. Deşi cei cu Sânge
Străvechi pretindeau că „ştiu“ asta, el o sfătuise pe Kettricken să nu recunoască în
faţa lor că Dutiful avea Har. Regina a ocolit subiectul cu dibăcie, răspunzând că îi
împărtăşea grija pentru copiii nevoiţi să crească împovăraţi de secretul lor şi
neavând cum să-şi educe talentul.
Şi au ţinut-o tot aşa, în toată acea seară lungă. Web părea să fie singurul care nu
numai că voia să vorbească despre sine şi despre Harul său, ci chiar o făcea cu
insistenţă. Am început să pricep ce însemna distanţa pe care o păstrau ceilalţi faţă
de el. Era deopotrivă nedumerire şi veneraţie. Nu ştiau ce să creadă despre el, dacă
era un ales al zeilor sau un nebun. Îi împiedica să se simtă în largul lor; nu ştiau
dacă s-ar fi cuvenit să-i imite sau să-l alunge. Am dedus repede că, spre deosebire
de toţi ceilalţi, venise acolo pentru că voise el să vină. Nicio comunitate nu-l alesese
s-o reprezinte; pur şi simplu auzise de chemarea reginei şi îi răspunsese. Femeia
din pădure păruse să-l preţuiască în mod deosebit, dar nu eram deloc sigur că toţi
ceilalţi îi acordau aceeaşi consideraţie. Şi pe urmă a cucerit-o pe regină.
— Un om care n-are nimic de pierdut, a spus la un moment dat, e adesea cel mai
potrivit să se sacrifice în folosul celorlalţi.
Am văzut-o pe regină privindu-l cu ochi strălucitori şi am ştiut că, aidoma mie, şi
Chade ar fi dorit ca Web să fi ales orice alt cuvânt în afară de „sacrifice”.
Discuţia s-a prelungit până la masa de seară. Chade şi Kettricken s-au retras ca
să-i lase să mănânce nestânjeniţi, însă eu i-am privit fără scrupule scoţându-şi
glugile şi măştile. N-am văzut printre ei pe nimeni din comunitatea cu Sânge
Străvechi a lui Rolf şi nici pe vreunul dintre Pestriţii pe care-i urmărisem. Mâncau
cu poftă, lăudând mâncarea cu sinceritate. Un animal micuţ, legat prin Har, pe care
nu-l observasem până atunci, a ieşit la iveală. O femeie avea o veveriţă care, după
ce şi-a făcut apariţia, a început să alerge pe masă, furând de pe toate platourile,
fără s-o ocărască nimeni. De fapt, la cina aceea şi la discuţiile fără fereală voiau
regina şi Chade să fiu martor. Şi nu m-am mirat, fiindcă bătrânul asasin mi s-a
alăturat în scurt timp.
Păstrând amândoi tăcerea, i-am ascultat vorbind despre direcţia în care trebuiau să
se îndrepte negocierile şi despre sinceritatea interesului pe care li-l arăta regina.
Doi dintre ei, un bărbat pe nume Boyo31 şi o femeie care se numea Silvereye32,
erau cei mai zgomotoşi. Mi-am dat seama că se cunoşteau unul pe altul foarte bine
şi că se considerau conducătorii grupului. Încercau să-i convingă pe toţi ceilalţi să
rămână fermi pe poziţie în faţa reginei. Boyo a citit o listă a cererilor pe care ar fi
trebuit să le susţină, iar Silvereye a dat aprobator din cap după fiecare. Multe erau
nerealiste, iar unele ridicau întrebări delicate. Boyo pretindea că se trage dintr-o
familie nobilă căreia i se răpiseră titlul şi domeniile în vremurile turnultuoase ale
prinţului Pestriţ. Voia să-i fie înapoiate şi făgăduia că oricine voia să insiste pentru
îndeplinirea acestei cereri avea să fie bine-venit pe pământurile familiei lui, ca
locuitor şi lucrător. Un nobil cu Sânge Străvechi recunoscut putea, după cum credea
el că-şi dădeau cu toţii seama, să le facă viaţa mai bună tuturor. Eu unul nu vedeam
nicio legătură clară între una şi alta, dar câţiva au încuviinţat, înclinându-şi capetele.
Silvereye se gândea mai degrabă la răzbunare decât la restituiri. Propunea ca toţi
aceia care executaseră pe cineva cu Har să primească aceeaşi pedeapsă.
Amândoi susţineau cu înverşunare că regina trebuia să repare tot răul făcut
semenilor lor înainte de a discuta despre un mod în care cei cu Har şi cei fără Har
ar fi putut trăi în pace unii alături de alţii.
Când i-am auzit, aproape că mi-a stat inima. În lumina palidă a flăcării acoperite a
lumânării noastre, Chade părea istovit. Ştiam că regina spera să poată privi lucrurile
sub cu totul alt unghi, încercând să rezolve problemele din prezent şi să le elimine
pe cele din viitor, în loc să se întoarcă înapoi cu zecile de ani, încercând să facă
dreptate. Chade s-a aplecat spre mine, ca să-mi poată şopti la ureche.
— Dacă o ţin morţiş pe-a lor, toate strădaniile noastre au fost zadarnice. Trei zile
nu vor fi de-ajuns nici măcar ca să încheiem discuţia pe tema asta. Iar prezentarea
unei asemenea cereri îi va face pe duci să vină cu pretenţii la fel de exagerate.
Am dat din cap. L-am prins de încheietura mâinii.
Să sperăm că astfel de idei n-au decât ăştia doi şi că alţii, mai paşnici, îşi vor impune
părerea. De pildă acest Web. Nu pare dornic de răzbunare.
Fruntea lui Chade s-a încreţit când am început să-i vorbesc prin Meşteşug. După
ce am terminat, a dat din cap cu încetineală. Am descifrat esenţa gândului cu care
mi-a răspuns.
Unde… Web?
În colţul opus. Se mulţumeşte să-i privească.
Şi chiar asta făcea. Părea să moţăie, dar eram sigur că-i urmărea pe ceilalţi cu tot
atâta atenţie ca noi. Eu şi Chade am mai rămas o vreme acolo, ghemuiţi unul lângă
altul.
— Du-te să mănânci, mi-a sugerat pe urmă, în şoaptă. Stau eu cu ochii pe ei în
lipsa ta. Vrem să rămâi în seara asta aici, la post, cât mai mult cu putinţă.
I-am ascultat sfatul. M-am întors cu mai multe perne şi cu o pătură, cu o sticlă de
vin şi cu un pumn de stafide pentru dihorul care mă însoţea. Chade a pufnit, dându-
mi clar de înţeles că mă răsfăţăm, apoi s-a făcut nevăzut. Cei cu Sânge Străvechi
şi-au pus din nou măştile înainte de a le îngădui slujitorilor să între ca să strângă
masa. Pe urmă au intrat cântăreţi şi saltimbanci, iar regina şi Chade li s-au alăturat
ca să ia parte la distracţie. Au venit şi trimişii ducilor. Erau cu toţii oameni foarte
tineri şi nu prea făceau impresie bună. Stăteau strânşi grămadă, evident stânjeniţi
de ideea că aveau să-şi petreacă seara împreună cu înzestraţii cu Har, şi vorbeau
aproape numai între ei. A doua zi erau aşteptaţi, alături de regină şi Chade, la
întâlnirea cu cei cu Sânge Străvechi. Am prevăzut că negocierea avea să facă prea
puţine progrese şi m-am temut pentru prinţ.
Mi-am îndreptat gândurile spre el şi, o clipă mai târziu, l-am simţit conştient de
prezenţa mea.
Unde eşti şi ce faci?
Ascult un menestrel cu Sânge Străvechi cântând despre vremurile de demult.
Suntem într-un soi de adăpost din capătul unei văi. După cum arată, cred c-a fost
construit anume pentru noi. Cred că nu vor să ne ducă în casa niciunuia dintre ei,
de teama represaliilor care ar putea urma.
E un loc confortabil?
E cam frig şi mâncarea e foarte simplă. Dar nu e mai rău decât la o vânătoare pe
vreme de noapte. Se poartă frumos cu noi. Spune-i mamei că sunt în siguranţă.
Îi voi spune.
Cum merg lucrurile la Buckkeep?
Încet. Stau dincolo de un zid, cu ochii pe cei cu Sânge Străvechi, care se uită la un
saltimbanc. Dutiful, mă îndoiesc că, în următoarele trei zile, se va face cu adevărat
vreun progres.
Bănuiesc că ai dreptate. Cred că ar trebui să ne însuşim părerea unui bătrân de
aici. Le tot repetă tuturor că va fi un adevărat triumf dacă vom încheia discuţiile fără
vărsare de sânge. Că ar însemna mai mult decât le-a oferit orice Farseer celor cu
Sânge Străvechi, în toată viaţa lui.
Hm. Poate că în asta e un oarecare adevăr.
Oaspeţii pe care-i priveam s-au retras devreme. Călătoria şi încordarea îi obosiseră
probabil în aceeaşi măsură. M-am bucurat, fiindcă puteam intra şi eu în pat, dar m-
am gândit să cobor mai întâi în sala gărzii, să văd ce se mai bârfea. Descoperisem
că era locul cel mai potrivit dacă te interesau zvonurile şi insinuările răutăcioase şi
dacă voiai să-ţi dai seama cam în ce ape se scălda gloata.
Am fost de-a dreptul şocat când, mergând într-acolo, m-am întâlnit cu Web, care
hoinărea pe coridoarele pustii la acea oră din noapte. M-a întâmpinat cu căldură,
spunându-mi pe nume.
— Te-ai rătăcit? l-am întrebat curtenitor.
— Nu. Sunt doar curios. Şi am capul prea plin de gânduri ca s-adorm. Unde te duci?
— Să iau o cină târzie, i-am răspuns, şi a descoperit brusc că tocmai de aşa ceva
avea nevoie şi el.
Nu prea mă trăgea inima să-l duc pe unul dintre solii celor cu Sânge Străvechi în
mijlocul gărzilor, dar Web m-a refuzat când i-am sugerat să găsească în Sala Mare
un loc liniştit, lângă foc, şi să m-aştepte acolo. Mergând alături de el, m-a cuprins
brusc teama că ne-am fi putut întâlni cu cineva chiar pe coridoare, însă oaspetele
nu părea bântuit de astfel de spaime şi, în schimb, îmi punea tot felul de întrebări
despre tapiseriile, steagurile şi portretele pe lângă care treceam.
Când am intrat în Sala Gărzii, toată lumea a amuţit pentru o clipă. Mi s-a strâns
inima când am văzut privirile ostile care ne-au întâmpinat şi mi s-a făcut cât un
purice când l-am zărit pe Blade Havershawk în capul mesei, lângă vatră. Am vorbit
întorcându-mi faţa în altă parte.
— Băieţi, oaspetelui reginei noastre i-ar plăcea o felie de carne şi o cană cu bere.
Le-am reamintit cu stângăcie că se cuvenea să fim ospitalieri, sperând să încălzesc
atmosfera. Încercarea a dat greş.
— Aş prefera să împart mâncarea şi băutura cu prinţul nostru, a spus cineva,
ameninţător.
— Şi eu la fel, a încuviinţat Web din toată inima. Fiindcă n-am avut şansa să-i spun
măcar două cuvinte înainte de a pleca alături de semenii mei. Dar, dacă în seara
asta el mănâncă împreună cu ei şi le ascultă poveştile, eu o să împart pâinea cu
voi şi o să ascult istorisiri din castelul Buckkeep.
— Nu ştiu dacă la masa asta pot mânca înzestraţii cu Har, a ripostat un oştean pe
tonul unei insulte.
Am tras aer în piept, ştiind că trebuia să găsesc un răspuns şi să-l scot pe Web
nevătămat din încăpere, dar Blade mi-a luat-o înainte.
— Unul a mâncat cândva, a spus, tărăgănând cuvintele. Era de-al nostru şi l-am
îndrăgit cu toţii, până când am fost destul de proşti ca să-l lăsăm pe Regal să ni-l
ia.
— Oh, nu începe iar cu povestea aia veche! a mârâit cineva, iar altcineva s-a grăbit
să-i cânte-n strună.
— Chiar şi după ce ne-a ucis regele, Blade Havershawk? Ai continuat să-l
îndrăgeşti?
— FitzChivalry nu l-a ucis pe regele Shrewd, tinere zevzec. Am fost de faţă şi ştiu
ce s-a întâmplat. Puţin îmi pasă de tot ce cântă de-atunci încoace un cârd de
menestreli cu limbi veninoase. Fitz nu l-a ucis pe regele pe care-l iubea. Dar i-a
omorât pe acei deţinători ai Meşteşugului şi depun mărturie c-a fost aşa cum a spus.
Ei l-au ucis pe regele Shrewd.
— Da. Asta e povestea pe care-am auzit-o mereu şi eu.
Web părea entuziasmat. Sub privirile mele îngrozite, s-a strecurat printre oameni
care au rămas înadins în calea lui până ce a ajuns lângă Blade.
— E loc pe banca asta, lângă tine, bătrâne războinic? l-a întrebat, prietenos. Fiindcă
aş vrea să mai aud totul încă o dată, de pe buzele cuiva care a văzut cu ochii lui.
Pentru mine, a urmat cea mai lungă seară pe care-am petrecut-o vreodată în Sala
Gărzilor. Web era curios până-n vârful unghiilor şi, în timp ce istorisea Blade cele
întâmplate în acea noapte fatidică, l-a întrerupt de o sută de ori cu întrebări
scormonitoare, iar ceilalţi oameni din jurul mesei au început curând să pună, la
rândul lor, altele. Era adevărat că în noaptea când pretinsese Regal că tronul i se
cuvenea de drept, se albăstrise flacăra torţelor şi se arătase Omul Însemnat? Iar
regina fugise în noaptea aia însângerată, nu era aşa? Dar când se întorsese la
Buckkeep nu înfăţişase cele petrecute în lumina adevărului?
Era atât de straniu să-i ascult întorcând lucrurile pe toate feţele, să ştiu că, după
atâţia ani, lumea încă mai făcea tot felul de speculaţii. Regina susţinuse întotdeauna
că, într-o răbufnire de furie îndreptăţită, FitzChivalry îi omorâse pe adevăraţii asasini
ai regelui, dar nimeni nu adusese vreodată vreo dovadă care să-i întărească
vorbele. Însă mulţi spuneau că regina lor nu era nebună şi nici n-avea de ce să
mintă în privinţa asta. De parcă un om crescut în Regatul Munţilor ar fi putut să
mintă vreodată! Şi, de-aici, au ajuns la povestea veche despre ieşirea mea din
mormântul pe care-l sfredelisem cu unghiile ca să las în urmă un sicriu gol. Acesta
din urmă cel puţin fusese văzut, dar nimeni nu putea spune dacă trupul mi se
dematerializase sau mă transformasem cu adevărat într-un lup şi fugisem. Gărzile
din jurul mesei l-au privit pe Web cu neîncredere când le-a spus că niciun înzestrat
cu Har nu se putea preschimba astfel. Pe urmă, discuţia s-a îndreptat către
tovarăşul lui de Har, un soi de pescăruş. Şi de data asta a invitat pe oricine dorea
să-i vadă pasărea a doua zi. Câţiva au clătinat din cap cu teamă superstiţioasă, dar
alţii erau de-a dreptul intrigaţi şi au spus că vor veni la întâlnirea cu zburătoarea.
— Da’ ce crez’ că-ţi fa’ pasăre-aia? l-a întrebat un bărbat beat pe un altul, mai fricos.
Poa’ se cac’ pe tine? Ar tre’ să fii ’bişnuit cu asta, Reddy. Muierea aia a ta o fa’ dest’
de des.
Şi aşa a început o scurtă încăierare, cu pumni traşi la loc strâmt, care-a pus capăt
cinei. Când bătăuşii au fost scoşi de fraţii lor de arme afară, în aerul rece al nopţii,
Web a declarat că, pentru o singură seară, a avut parte de bere şi de poveşti
aproape mai mult decât poate duce, dar că o să-i facă plăcere să se întoarcă a
doua zi, dacă e bine-venit. Spre groaza mea, Blade şi alţii au spus, din toată inima,
că, înzestrat cu Har sau nu, bine-venit este, cu pasărea lui cu tot.
— Ei, lui Risk a mea nu-i place nici între patru pereţi, nici să zboare pe întuneric.
Dar o să vă dau prilejul s-o întâlniţi mâine, dacă vreţi.
Ne-am despărţit de ceilalţi şi, în vreme ce străbăteam castelul ca să ajungem în
aripa de răsărit, în minte mi s-a înfiripat treptat ideea că, în seara aceea, Web
făcuse pentru cauza celor cu Sânge Străvechi mai mult decât toată discuţia din
timpul întrunirii de mai înainte. Poate era într-adevăr un dar pentru noi.

Capitalul XXVI
NEGOCIERILE
Un sigur om înarmat cu un cuvânt potrivit poate înfăptui ceea ce nu e cu putinţă
pentru o oaste de spadasini.
Zicală din Regatul Munţilor

Bineînţeles că i-am povestit lui Chade despre Web, iar el i-a povestit apoi totul
reginei. Aşa că, la întrunirea de a doua zi, la care au luat parte şi împuterniciţii
ducilor, ea a avut grijă să-i ofere lui Web prilejul să vorbească primul. Eu am ascultat
de dincolo de perete, ghemuit, cu un ochi lipit de crăpătură. Regina l-a prezentat
solilor din cele Şase Ducate spunând că e îi reprezintă pe vârstnicii cu Sânge
Străvechi şi le-a cerut să-l trateze cu toată curtoazia. Când i-a dat lui cuvântul, Web
a început prin a spune că nu e decât un pescar umil care a avut norocul să descindă
din părinţi mai înţelepţi decât va fi el vreodată. Pe urmă a trecut, atât de abrupt,
încât mi s-a tăiat răsuflarea, la ceea ce propunea să se facă pentru a se pune capăt
nedreptei persecuţii a înzestraţilor cu Har. Vorbind în aceeaşi măsură pentru
aceştia şi pentru regină, a sugerat că, poate, era cel mai bine să înceapă să aducă
laolaltă cele două grupuri primind printre servitorii casei ei oameni cu Har.
Cuvintele lui păreau mai degrabă ale unui înţelept din Jhaampe care încerca să
pună capăt unei neînţelegeri decât ale unui vorbitor în numele celor cu Sânge
Străvechi. Regina îl asculta cu ochii strălucind. Şi am văzut că, pe lângă Chade, doi
dintre oamenii ducilor au dat gânditori din capete la auzul propunerii lui. Apoi, pas
cu pas, a dezvăluit raţionamentul din spatele sugestiei sale. Punea o mare parte a
persecuţiilor nedrepte pe seama spaimei şi o mare parte a spaimei pe seama
ignoranţei. Din pricina ignoranţei preferau înzestraţii cu Har să se ascundă ca să fie
în siguranţă. Şi unde altundeva era mai bine să înceapă stârpirea acestei ignoranţe,
dacă nu în castelul reginei? O femeie cu Sânge Străvechi atrasă de păsări putea
să le dea o mână de ajutor crescătorilor de şoimi, iar un băiat cu Har iubitor de câini
le putea fi de folos vânătorilor. Un paj sau o cameristă cu Har ar fi prins bine pentru
simplul motiv că lumea ar fi descoperit că nu se deosebea cu nimic de un paj sau o
cameristă fără Har. Ceilalţi nobili ar fi văzut că astfel de oameni nu făceau rău
nimănui, nici în castelul ei, nici în afara lui, ci, mai degrabă, îi ajutau casa regală să
prospere. Fireşte, regina ar fi trebuit să-i protejeze până când se alăturau şi alţii
cauzei lor, din convingere. Iar cei cu Sânge Străvechi care primeau astfel de slujbe
ar fi jurat să nu înceapă ei înşişi nicio ceartă.
Pe mine m-a lăsat din nou cu răsuflarea tăiată, uluit de naturaleţea cu care i-a oferit
reginei propriile sale servicii. A făcut cu aceeaşi curtoazie şi corectitudine de care
ar fi dat dovadă un fiu de nobil cunoscător al obiceiurilor de la curte, şi m-am
întrebat, neliniştit, dacă se trăgea într-adevăr dintr-o familie de pescari. S-a lăsat
într-un genunchi în faţa lui Kettricken şi a implorat-o să-i îngăduie să rămână la
Buckkeep după plecarea celorlalţi. Voia să locuiască în castel, să înveţe şi să-i
înveţe pe alţii. Păstrând cu grijă secretul Harului prinţului faţă de împuterniciţii celor
Şase Ducate, s-a oferit drept „un dascăl grosolan, recunosc, dar căruia i-ar plăcea
să-l înveţe pe prinţ totul despre felul în care ne ducem traiul şi despre obiceiurile
noastre, pentru a cunoaşte cât mai bine această parte a supuşilor săi”.
Chade a obiectat.
— Dar dacă nu te întorci la ai tăi, aşa cum am promis, nu se vor găsi unii care să
spună că te-am oprit ca ostatic împotriva voinţei tale?
Am bănuit că bătrânul meu mentor nu dorea un sfătuitor cu Sânge Străvechi pentru
prinţ.
Web a chicotit la auzul acestei temeri.
— Toată lumea din această încăpere e martoră că m-am oferit singur. Şi, după ce
mă vor lăsa aici, dacă veţi hotărî să mă ciopârţiţi şi să mă ardeţi, se va spune că de
vină a fost numai neghiobia mea, fiindcă m-am încrezut în cine n-ar fi trebuit. Dar
nu cred că se va întâmpla una ca asta. Greşesc, doamna mea?
— Nu, cu siguranţă nu! a declarat regina. Şi, indiferent la ce alt rezultat ne va
conduce această întrunire, o voi considera o binefacere fiindcă a mărit numărul
oamenilor mei cu unul cu mintea atât de limpede.
Grija cu care cântărea Web lucrurile şi propunerile lui au umplut dimineaţa în
întregime. Când a sosit vremea prânzului, Web a spus că avea să mănânce
împreună cu noii săi prieteni din Sala Gărzii, urmând să le facă apoi cunoştinţă cu
pasărea sa. Înainte de a apuca bătrânul Chade să sugereze că n-ar fi fost înţelept,
regina a anunţat că ea, Chade şi sfătuitorii ei din cele Şase Ducate aveau să i se
alăture, pentru că voia şi ea s-o cunoască pe Risk.
Îmi doream atât de mult să pot fi şi eu de faţă, nu doar ca iscoadă, ci şi ca să văd
reacţia gărzilor când avea să se trezească onorate de prezenţa reginei la masa lor.
Web n-ar fi scăzut nicidecum în ochii oştenilor fiindcă oferise un asemenea prilej.
Şi nu mă îndoiam că, fiindcă regina nu se temea de pasărea legată de el prin Har,
numărul celor prezenţi la întâlnirea cu zburătoarea avea să crească.
Dar eram blocat la postul meu de spion, eram ochiul prin care vedea Chade ce se
petrecea în lipsa lui în încăpere. I-am privit pe cei cu Sânge Străvechi scoţându-şi
măştile după ce li s-a adus mâncarea. Ca şi mai înainte, Boyo şi Silvereye şi-au
ridicat glasurile, vorbind despre nedreptăţile îndurate şi despre nevoia de
răzbunare, numai că, pe lângă ei, s-au mai făcut auziţi şi alţii. Unii vorbeau, cu
uimire, despre discursul lui Web. Am auzit cel puţin o femeie spunându-i alteia că,
odată ce o cunoscuse pe Kettricken, i l-ar fi încredinţat pe unul dintre fii ei ca paj,
fiindcă aflase că tuturor copiilor din castel li se oferea şansa să înveţe să socotească
şi să scrie. Iar un bărbat tânăr, fără îndoială menestrel după cum îi suna glasul, s-
a întrebat cu voce tare cum ar fi fost să cânţi lângă focul reginei cântecele celor cu
Sânge Străvechi, şi dacă nu cumva aşa ar fi fost cel mai bine să li se arate celor
fără Har că semenii lui nu erau fioroşi, nu erau monştri.
Se întredeschisese o uşă. Posibilităţile zilei de mâine căpătau putere, crescând în
lumina optimismului lui Web. M-am întrebat dacă se puteau înălţa destul de mult ca
să-şi arunce umbra peste buruienile răului din ziua de ieri.
Însă după-amiaza a fost o dezamăgire, îndelungată şi obositoare. Când s-au întors
regina şi sfătuitorii ei, împreună cu Web, Boyo s-a ridicat ca să spună că era rândul
lui să vorbească. Avertizată în ceea ce-l privea de Chade şi de mine însumi, regina
l-a ascultat, calmă, în timp ce a pomenit, mai întâi, tot răul pe care li-l făcuse, în
general, Casa Farseer celor cu Sânge Străvechi, pentru a trece apoi la povestea
lui. Însă aici, cel puţin, regina a putut să-i închidă gura. I-a spus, cu hotărâre, dar
nu fără curtoazie, că nu era momentul potrivit pentru a îndrepta răul suferit de o
persoană anume. Dacă familia lui fusese văduvită pe nedrept de pământuri şi de
avere, trebuia să vină înaintea ei mai degrabă într-o zi de judecată. Chade urma
să-l ajute să stabilească o dată anume, spunându-i şi cu ce hrisoave să se
înfăţişeze. În primul rând, trebuia să definească legătura sa de rudenie cu înaintaşul
deposedat, fiind nevoie şi de un menestrel care să ateste că era urmaşul celui mai
mare fiu al familiei, al cărui tată fusese de asemenea fiul cel mai mare şi aşa mai
departe, de la o generaţie la alta.
Regina i-a arătat, cât se poate de limpede, că îşi punea propriul interes mai presus
de al celorlalţi din încăpere, şi chiar acesta era adevărul. Nu a refuzat să-i facă
dreptate, ci l-a îndrumat pe calea pe care trebuia s-o urmeze oricine altcineva din
cele Şase Ducate. Şi le-a reamintit tuturor că îi invitase ca să se gândească
împreună ce era de făcut pentru ca persecuţia celor cu Sânge Străvechi să
înceteze.
Silvereye a adus în discuţie ceva mai greu de lămurit. A vorbit despre rudele ei
ucise. A povestit ridicându-şi vocea cu furie, cu ură şi durere, sentimente pe care
le-am zărit oglindindu-se pe multe chipuri din jurul ei. Web părea bolnav şi mâhnit
peste măsură, iar de pe faţa reginei dispărea încetul cu încetul orice tresărire.
Trăsăturile lui Chade păreau cioplite în piatră. Însă furia naşte de obicei tot furie şi
împuterniciţii celor Şase Ducate se înneguraseră. Răzbunarea şi pedepsele pe care
le cerea femeia erau mult prea cumplite ca să le considere cineva acceptabile.
Era ca şi cum ar fi deschis un hău peste care niciun negociator nu putea trece dintr-
un salt, declarând că nimic altceva nu putea s-o mulţumească. A subliniat că era
singura cale care putea să ducă la încetarea persecuţiei celor cu Sânge Străvechi.
Trebuia să fie o fărădelege atât de înfiorător pedepsită încât nimănui să nu-i mai
treacă vreodată prin cap s-o săvârşească. De aceea trebuiau găsiţi şi nimiciţi toţi
cei care se făcuseră vreodată vinovaţi de o asemenea purtare, ca şi aceia care le-
o toleraseră. Pornind de la propria suferinţă, nedreptăţile de care se plângea
Silvereye s-au înmulţit, cuprinzând toate execuţiile înzestraţilor cu Har din ultima
sută de ani. Voia îndreptarea nedreptăţilor şi pedepse care să oglindească întocmai
ceea li se făcuse victimelor. Regina s-a dovedit destul de înţeleaptă ca s-o lasă să
vorbească până când n-a mai găsit nimic de pus. Cu siguranţă nu fusesem singurul
care-şi dăduse seama că pretenţiile ei se învecinau cu nebunia. Însă era o nebunie
spre care o mânase suferinţa, şi cine eram eu ca s-o condamn pentru asta?
Când a tăcut Silvereye, nu puţini dintre ceilalţi soli cu Sânge Străvechi erau
nerăbdători să treacă pe răboj tot ce pierduseră din pricina persecuţiilor. Erau
strigate numele unor oameni care meritau să moară şi furia se învârtejea în
încăpere ca o furtună. Însă regina mea a ridicat o mână şi a întrebat calmă:
— Şi când o să se sfârşească?
— Când vor fi pedepsiţi până la ultimul! a răspuns Silvereye cu înfocare. Să se
clatine sub greutatea lor spânzurătorile şi fumul rugurilor să înnegrească văzduhul
toată vara. Să le aud rudele strigându-şi în gura mare o durere ca aceea pe care-
am fost noi nevoiţi să ne-o ascundem, ca să nu se afle că avem Sânge Străvechi.
Pentru fiecare tată ucis să moară un tată. Pentru fiecare mamă, o mamă. Pentru
fiecare copil, un copil.
Regina a oftat.
— Şi ce-o să se întâmple când toţi aceia care vor fi suferit de pe urma răzbunării
voastre vor veni la rândul lor la mine să ceară răzbunare? Cum o să-i pot refuza?
Tu propui ca un om care-a ucis copiii unei familii cu Sânge Străvechi să fie ucis
împreună cu copiii lui. Dar cum rămâne cu verii acelor copii, cu bunicii lor? Nu vor
veni şi ei înaintea mea să-mi ceară ceea ce îmi ceri tu acum? Nu vor fi la fel de
îndreptăţiţi să spună că au pierit oameni nevinovaţi, ca urmare a unei persecuţii
nebuneşti? Nu. Asta nu e cu putinţă. Îmi ceri ceea ce nu-ţi pot da, şi o ştii foarte
bine.
Am văzut privirea lui Silvereye umplându-se brusc de ură şi de mânie.
— Ştiam că aşa va fi, a spus cu amărăciune. Făgăduielile tale sunt vorbe goale.
— Vă ofer aceeaşi dreptate de care se poate bucura orice om din regat, a răspuns
regina obosită. Vino înaintea mea într-o zi de judecată cu dovezi ale nedreptăţilor
care ţi s-au făcut. Dacă s-a săvârşit un omor, atunci ucigaşul va fi pedepsit. Dar
numai el, nu şi copiii lui. Tu nu vrei dreptate, vrei răzbunare.
— Iar tu nu ne oferi nimic! a ripostat Silvereye. Ştii foarte bine că nu îndrăznim să
ne înfăţişăm la judecata ta. Între noi şi Buckkeep ar sta prea mulţi oameni dornici
să ne amuţească pe vecie.
A tăcut. Iar regina Kettricken a rămas neclintită în faţa furiei ei, şi Silvereye a făcut
greşeala să insiste, folosindu-se de ceea ce lua drept avantaj:
— Sau asta ai vrut de fapt întotdeauna, regină Farseer? Şi-a rotit prin încăpere
privirea grea de o furie pe care o considera îndreptăţită. Oare nu ne momeşte cu
vorbe goale ca să ieşim la vedere şi să scape de noi toţi?
A urmat o scurtă tăcere. Pe urmă Kettricken i-a răspuns cu voce joasă.
— Azvârli cuvinte pe care nu le crezi nici tu. Vrei să răneşti. Totuşi, dacă învinuirile
pe care mi le aduci ar porni de la fapte reale, nu m-ai răni, ci m-ai face mai degrabă
să simt că am tot dreptul să-i urăsc pe cei cu Sânge Străvechi.
— Aşadar recunoşti că ne urăşti? a întrebat Silvereye satisfăcută.
— N-am spus asta! a exclamat Kettricken cu groază şi furie deopotrivă.
Spiritele se încingeau, şi nu doar ale celor cu Sânge Străvechi. Sfătuitorii din cele
Şase Ducate ai reginei păreau deopotrivă insultaţi şi neliniştiţi de furtuna care se
dezlănţuia în sală. Nu ştiu ce s-ar fi ales de negocieri dacă soarta nu şi-ar fi rostit
voinţa cu glasul femeii cu vaca:
— Trebuie să merg la grajduri. Lui Wisenose33 i-a venit sorocul şi vrea să fiu acolo.
În fundul sălii, cineva a început să râdă cu resemnare, iar altcineva a înjurat-o.
— Ştiai că trebuie să nască. De ce-ai adus-o?
— Ai fi vrut s-o las singură acasă? Sau să stau şi eu deoparte, Briggan34? Ştiu
prea bine că mă crezi o zăpăcită, dar am în aceeaşi măsură ca tine dreptul să mă
aflu aici.
— Potoliţi-vă, a spus Web pe neaşteptate. Cuvântul a sunat ca un croncănit, dar şi-
a dres glasul şi l-a repetat. Potoliţi-vă. E un moment la fel de bun ca oricare altul ca
să răcorească minţile înfierbântate şi, dacă Wisenose are nevoie de tovarăşa ei de
Har, atunci sunt sigur că aici nu e nimeni care să spună că nu trebuie să se ducă la
ea. Iar eu o voi însoţi dacă doreşte. Şi poate că, până ne întoarcem, toţi cei aici de
faţă îşi vor aduce aminte că ne-am adunat ca să găsim o rezolvare a problemelor
din prezent, nu ca să schimbăm trecutul, oricât de dureros ar fi.
Am descoperit brusc un adevăr izbitor: Web controla adunarea mai bine decât
regina, dar mă îndoiesc că, din câţi erau de faţă, a mai observat cineva. Era
avantajul celor care privesc din afară, cum îmi spusese adesea Chade. Când totul
devine o simplă reprezentaţie, te uiţi cu aceeaşi atenţie la toţi actorii. Acum i-am
văzut pe toţi trimişii celor Şase Ducate înşiruindu-se spre uşă, în urma reginei şi a
lui Chade, şi pe Web plecând cu femeia cu vaca la grajduri. Eu am rămas la post,
socotind că tot ce avea să se petreacă mi-ar fi putut dezvălui mai multe decât orice
altceva.
Şi aşa a fost. Unii, printre care menestrelul şi femeia care spusese mai devreme că
şi-ar trimite fiul să-i fie paj reginei, au întrebat-o pe Silvereye dacă voia să le distrugă
viitorul în numele unui trecut care nu putea fi schimbat. Până şi Boyo părea înclinat
să creadă că Silvereye mersese prea departe.
— Dacă această Regină Farseer se ţine de cuvânt, atunci poate izbuteşti să te
înfăţişezi la judecata ei şi să te plângi de toate nedreptăţile pe care le-ai îndurat.
Am auzit că ia hotărâri drepte. Poate ar trebui să-i acceptăm oferta.
— Laşilor, sunteţi laşi cu toţii, a şuierat Silvereye. Laşi şi lingăi. Ne mituieşte, ne
oferă o viaţă sigură pentru câte un copil sau doi şi, în schimb, sunteţi gata să uitaţi
trecutul. Aţi uitat urletele verilor voştri, aţi uitat că v-aţi dus să vă vedeţi prietenii şi
n-aţi găsit decât un petic de pământ pârjolit pe malul unei ape? Cum îi puteţi trăda
astfel pe cei de-un sânge cu voi? Cum e cu putinţă să uitaţi?
— Cum e cu putinţă să uităm? Aici nu e vorba de uitare. E vorba de ceea ce ne-
aducem aminte.
Îi răspunsese un bărbat pe care nu-l remarcasem până atunci. Era de vârstă
mijlocie, firav la trup, cu înfăţişare de orăşean. Nu era un vorbitor priceput; îşi
înghiţea cuvintele şi se uita nervos în jur, dar ceilalţi îl ascultau totuşi.
— O să vă spun ce ţin eu minte. Ţin minte că, atunci când au fost luaţi părinţii mei
din casa lor, de vină au fost Pestriţii care i-au trădat. Da, şi un Pestriţ călărea alături
de aceia care i-au spânzurat şi i-au tăiat în patru. Cultul lui Laudwine a cutezat să-
mi numească părinţii trădători ai Sângelui Străvechi şi i-a ameninţat că îi va pedepsi
pentru că nu le ofereau adăpost celor care stârnesc ura împotriva noastră. Ei bine,
cine-a fost în ziua aia adevăratul trădător? Părinţii mei, care nu doreau decât să
trăiască liniştiţi în acea pace de care se puteau bucura, sau Pestriţul cu torţa care
le-a aprins trupurile? Ne ameninţă duşmani mai răi decât această regină Farseer.
Şi, când se întoarce, eu vreau să-i cer să facă dreptate împotriva celor care ne
terorizează şi ne trădează. Dreptate împotriva Pestriţilor.
În încăpere s-a lăsat o tăcere groasă ca sângele închegat. Menestrelul s-a apropiat
de bărbatul firav şi şi-a pus mâna pe mâneca lui.
— Bosk35. Cu asta nu ne poate ajuta. Trebuie să-i facem faţă singuri. N-o să
izbuteşti decât să te pui în mare primejdie şi, da, o să-ţi primejduieşti şi nevasta, şi
fiicele.
Menestrelul şi-a rotit privirea prin încăpere aproape cu spaimă. Şi mi-a stat inima
când am înţeles. Cei cu Sânge Străvechi se temeau de ai lor. Pestriţii ar fi putut
avea iscoade chiar printre ei. Gândul s-a răspândit în tăcere, înmărmurindu-i pe toţi.
Unii şi-au găsit curând scuze ca să plece în camerele lor şi, în scurtă vreme, sala a
rămas aproape pustie. Silvereye stătea pe un scaun, tăcută, cu ochii la foc.
Menestrelul se foia prin încăpere fără ţintă. Cei câţiva rămaşi vorbeau foarte puţin
între ei.
Am auzit zgomot de paşi târşiţi pe coridor în spatele meu şi, o clipă mai târziu,
Chade s-a strecurat alături de mine.
— Ceva important? a şoptit.
L-am prins de încheietura mâinii şi i-am transmis tot ce văzusem. A căzut pe
gânduri.
— Ei, a spus după câteva secunde. Asta-mi îndreaptă gândurile pe o altă cale. N-
ar fi prima oară când fac dintr-o greşeală un avantaj. Rămâi de veghe aici, Fitz.
Apoi, aproape ca şi cum i-ar fi venit ideea prea târziu: Ţi-e foame?
— Puţin. Dar fac faţă.
— Şi prinţul nostru?
— Nu cred că am de ce să-mi fac griji pentru el.
— Ah, ba ai. Dacă în încăperea de alături ar putea fi o iscoadă de-a Pestriţilor,
atunci s-ar putea afla Pestriţi şi printre cei care-l ţin ostatic. Avertizează-l, băiete. Şi
fii în continuare cu ochi-n patru.
Şi a plecat târşindu-şi picioarele, aproape îndoit de mijloc. M-am uitat în urma lui
întrebându-mă ce voia să pună la cale. Pe urmă mi-am îndreptat gândul spre
Dutiful. La el totul era bine. Îi era frig şi se plictisea, dar nu-i adusese nimeni nicio
ofensă şi nu-i făcuse nimeni niciun rău. În ziua aceea se vorbise mai ales despre
ceea ce se întâmpla la Buckkeep. Era clar că o pasăre, poate Risk sau şoimul,
ducea bilete de la unii la alţii. Până atunci, toate veştile fuseseră mulţumitoare. Dar
Dutiful mi-a spus că în aer se simţeau aşteptarea încordată şi îngrijorarea.
Vaca a adus pe lume, fără să se zbată prea mult în chinurile facerii, un viţel sănătos.
Femeia radia de încântare, de parcă ea ar fi fost aceea care se bucura de un grajd
solid şi de căldura dintr-o boxă pentru viţelul născut într-o neobişnuit de timpurie
parte a primăverii. Când ea şi Web au revenit în sala din aripa de răsărit a castelului
era deja ora următoarei mese. I-am privit pe împuterniciţii celor cu Sânge Străvechi
adunându-se iarăşi laolaltă în vreme ce li se aducea mâncarea şi scoţându-şi
măştile după plecarea servitorilor. Am studiat toate feţele cu mult mai multă atenţie,
dar, dacă acolo se afla vreun om din banda lui Laudwine, eu nu l-am recunoscut.
Masa era pe sfârşite când s-a auzit o bătaie în uşă. Câţiva le-au strigat presupuşilor
slujitori că încă mai mâncau. De dincolo de uşă, cineva le-a răspuns cu voce
scăzută:
— Lăsaţi-mă să intru. Sângele Străvechi salută Sângele Străvechi.
Web a fost cel care s-a ridicat şi s-a dus să deschidă. A tras zăvorul şi l-a lăsat să
între pe Civil Bresinga, însoţit de motanul lui. Veveriţa de pe masă a chiţăit speriată,
a alergat la tovarăşa ei de Har şi i s-a ascuns în păr. Pard nici n-a clipit, a înaintat
agale, s-a uitat în jur şi s-a dus lângă cămin, unde s-a instalat cât de comod i-a fost
cu putinţă. Nimeni n-ar fi putut să-l vadă intrând astfel fără să fie convins că
împărţea Harul cu băiatul care a închis fără zgomot uşa în urma lui şi s-a întors
către grupul din jurul mesei.
Privirile pe care le-a întâlnit ar fi descurajat pe oricine. Însă Web a făcut din nou faţă
provocării punând o mână prietenoasă pe umărul lui Civil şi exclamând:
— Sângele Străvechi întâmpină cu bucurie Sângele Străvechi. Vino alături de noi,
flăcăule. Care ţi-e numele?
Civil a tras aer în piept şi şi-a îndreptat spatele.
— Sunt Civil Bresinga. Acum Lordul Civil Bresinga de Galekeep. Sunt un supus
loial al reginei Kettricken şi unul dintre prietenii şi însoţitorii prinţului Dutiful Farseer.
Sunt Sânge Străvechi. Iar regina şi prinţul ştiu asta.
A tăcut câteva clipe, lăsându-le timp să priceapă că se uitau la un nobil înzestrat cu
Har de la curtea Farseer.
— Am venit la porunca lui Chade, sfetnicul reginei, să vă spun cum sunt tratat aici.
Şi ca să vă povestesc despre legăturile mele cu Pestriţii. Şi cum aş fi murit în mâinile
lor, dacă nu m-ar fi salvat casa Farseer.
L-am urmărit cu un soi de veneraţie. Era evident că nu-şi pregătise dinainte
povestea. O istorisea cum îi venea la gură, fiind adesea nevoit să se întoarcă pe
firul ei, cu explicaţii despre ceea ce se petrecuse mai înainte. Când a vorbit despre
mama lui şi despre ceea ce îndurase, i s-a sugrumat vocea şi n-a mai putut să
vorbească. Web l-a aşezat pe un scaun, i-a dat un pahar cu vin şi l-a bătut pe spate,
liniştindu-l ca pe un copil. Iar eu am strâns din ochi şi m-am revăzut pe mine la
cincisprezece ani încâlcit în iţele unei intrigi pe care-mi era peste puteri să le
descâlcesc. Mi-am dat brusc seama că proaspătul Lord Bresinga nu era cu mult
mai mult decât un copil. Înzestrat cu Har şi mereu în primejdie, manipulat ca să
spioneze, sperând cu disperare că astfel îşi putea salva mama şi averea familiei.
Dăduse greş. Fără familie şi fără casă rămăsese în voia sorţii: un nobil cât se putea
de neînsemnat, la o curte unde politica era de cea mai mare însemnătate. Şi, în
realitate, singurul lucru care-l păstrase în viaţă fusese prietenia unui Farseer. A
unuia pe care îl trădase nu doar o singură dată, ci de două ori, şi care îl iertase.
— Mi-au oferit adăpost aici, şi-a încheiat el povestea. Regina, prinţul şi Sfetnicul
Chade ştiu foarte bine că mă număr printre cei cu Sânge Străvechi. Şi că am fost
folosit împotriva lor. Şi cât am plătit pentru asta. S-a întrerupt şi a clătinat din cap.
Nu sunt un vorbitor priceput. Nu ştiu să trasez toate paralelele pe care aş vrea să
le vedeţi. Vă spun doar că… nu m-au judecat după faptele mele din trecut. Şi nu i-
au judecat pe cei cu Sânge Străvechi după ceea ce-au încercat Pestriţii să-i facă
prinţului. Regina nu s-a lepădat de fiul ei cu Har. Noi nu putem face acelaşi lucru
pentru ei? Nu putem trata cu Farseerii privindu-i aşa cum sunt acum, fără să
scormonim adânc trecutul?
Silvereye a pufnit cu dispreţ. Însă Boyo, probabil recunoscându-şi un semen în acel
nobil înzestrat cu Har, deţinător al unui titlu pe care el spera să-l redobândească, a
dat din cap meditativ. Civil s-a întors brusc spre Web şi am simţit că-i venise ceva
în minte, o idee de-a lui. Şi, parcă drept răspuns la dorinţa mea arzătoare, l-am auzit
din nou pe Chade apropiindu-se cu paşi târşiţi. I-am făcut semne frenetice,
chemându-i să mi se alăture în postul de observare şi cerându-i în acelaşi timp să
nu mai facă niciun zgomot. Băiatul îi vorbea lui Web. Cuvintele lui ajungeau până
la noi cu greu.
— Sfetnicul Chade mi-a povestit ce ai dat de înţeles. Că, dacă în castelul Buckkeep
vor veni oameni cu Sânge Străvechi, ca să trăiască aici fără să se-ascundă, alături
de oamenii fără Har, aceştia vor descoperi, probabil, că nu suntem nişte monştri de
care trebuie să se teamă. Mi-a povestit şi că ai spus: „Un om care n-are nimic de
pierdut e adesea cel mai potrivit să se sacrifice în folosul celorlalţi.” N-am avut prea
mult timp să mă gândesc la asta, dar nici nu cred că e nevoie de prea mult ca să
pricep că eu sunt cu adevărat un om fără nimic de pierdut. Orice ameninţare nu mai
poate fi decât la adresa mea şi numai a mea. Nu mai am familie care să sufere
consecinţele faptelor mele. Civil şi-a rotit privirea prin încăpere. Ştiu că mulţi dintre
voi se tem că, dacă ies din ascunzătoare, vor fi ucişi de vecini. A fost mult prea
multă vreme o spaimă întemeiată. Una pe care-am cunoscut-o şi eu, şi mama mea.
Cuvintele i-au pierit brusc de pe buze. Pe urmă s-a silit să continue, şi a făcut-o cu
voce spartă.
— Aşa că am rămas ascunşi. Şi le-am dat astfel „prietenilor” noştri prilejul să ne
omoare. De aceea cred acum că n-are rost să te ascunzi.
Nu mi-am putut da seama dacă emoţia i-a sugrumat glasul sau s-a întrerupt ca să
vadă ce mai avea de spus. S-a uitat din nou la Web şi a dat din cap, ca pentru sine.
— Tot castelul a auzit deja de Web cel cu Har, care merge printre oamenii de aici
fără teamă şi fără să-l ameninţe nimeni şi nimic. Şi aproape că mi-e ruşine pentru
că el, un străin pentru toată lumea din castel, a ieşit în lumină, pe când eu, care-l
cunosc cel mai bine pe prinţul Dutiful, mă furişez prin cotloane întunecoase, doar în
preajma odăii mele. Mâine voi schimba asta. Voi declara cu mândrie că-mi curge
Sânge Străvechi prin vene şi voi jura că am să fiu dovada vie a faptului că unul ca
mine se poate devota întru totul prinţului, care o merită din plin.
L-am învăţat cum trăim noi, şi el a fost dornic să înveţe. Mi-a spus că, în primăvară,
când va pleca în Insulele Străine, să ucidă un dragon şi să câştige o mireasă, îl pot
însoţi. Voi fi însoţitorul lui cu Har. La Buckkeep nu există niciun Maestru al
Meşteşugului, aşa că prinţul meu va pleca singur, fără o coterie cunoscătoare a
acestei magii, cum au avut întotdeauna regii Farseer, ca să le vină în ajutor. Îi voi
oferi în schimb serviciile magiei noastre, şi vă asigur că se va dovedi tot atât de
folositoare. Îmi voi pune, cu mândrie, magia Sângelui Străvechi în slujba tuturor.
Forţa cu care mi-a strâns Chade încheietura mâinii mi-a dezvăluit că spusele lui
Civil erau şi pentru el o noutate, şi nu se referea doar la planul de a ieşi la lumină,
ci şi la faptul că Dutiful îl înştiinţase că-l poate însoţi în aventura sa. Meşteşugul lui
Chade era dezordonat, dar mesajul lui a ajuns totuşi la mine.
Ţi-am spus c-o să fac un avantaj dintr-o greşeală? S-ar putea să fi izbutit mai bine
decât trebuia, fiindcă avantajul nostru a întrecut măsura, devenind o altă greşeală.
Voiam doar să le spună că regina l-a tratat bine şi corect, nu să se facă ambasadorul
Sângelui Străvechi la curte.
Mi-am contopit gândurile cu ale lui.
Nu i se pare că prinţul poate fi în primejdie dacă recunoaşte că are un prieten cu
Har. Nu vede decât pericolul în care se pune pe sine însuşi şi riscă bucuros pentru
Dutiful. Crezi că-l poţi face să se răzgândească?
Nu sunt sigur că ar fi înţelept, mi-a mărturisit Chade. Însufleţirea lui i-a captivat, le-
a stârnit imaginaţia. Priveşte.
Nu-l copleşeau oferindu-i sprijin. Web era singurul care zâmbea larg, spunând ce
mândru era de tânărul Bresinga. Ceilalţi, cu remarcabila excepţie a încruntatei
Silvereye, îşi manifestau cu mai multă rezervă aprobarea, fiecare la alt nivel,
acoperind o gamă destul de largă. Menestrelul şi Boyo păreau entuziasmaţi.
Femeia cu vaca, deja pe jumătate cucerită fiindcă animalul ei fusese atât de bine
tratat, zâmbea cu blândeţe. Ceilalţi discutau privind totul mult mai practic. Regina
nu putea îngădui să fie condamnat la moarte, nu după ce băiatul ceruse azil, iar ea
făgăduise că niciun înzestrat cu Har n-avea să mai fie ucis pur şi simplu din pricina
magiei lui. Se părea că tânărul Lord Bresinga n-ar fi avut cum să se afle mai în
siguranţă decât se afla. Şi era foarte posibil ca un flăcău ca el, nobil şi chipeş
totodată, să câştige multe inimi de partea Sângelui Străvechi. Dezvăluindu-şi Harul,
nu făcea niciun rău cauzei lor.
Pe urmă, Bosk, orăşeanul, s-a ridicat şi s-a proptit în faţa lui Civil. Îşi răsucea
degetele de parcă ar fi putut să şi le deşurubeze din palme.
— Farseerii au ucis Pestriţi. Eşti sigur? a întrebat cu o voce şovăitoare.
— Foarte sigur, a răspuns încet băiatul. Şi-a dus mâna la gât. Într-adevăr foarte
sigur.
— Numele lor, a şoptit bărbatul. Le ştii numele?
Civil a încremenit pentru o clipă. Apoi a răspuns:
— Keppler. Padget. Şi Swoskin. Astea sunt numele sub care i-am cunoscut eu. Însă
prinţul Dutiful îi spunea lui Keppler altfel, fiindcă l-a cunoscut cât a stat printre
Pestriţi. Îl numea Laudwine.
Bosk a clătinat din cap dezamăgit. Însă altcineva a întrebat cu glas sonor:
— Laudwine?
Pe urmă şi-a făcut loc în faţă şi am recunoscut-o pe Silvereye.
— Nu se poate! Era conducătorul Pestriţilor. Dacă ar fi fost ucis, aş fi auzit.
— Oh, da? a întrebat curios menestrelul.
Privirea lui nu era prietenoasă.
— Da, s-a răstit Silvereye. N-aveţi decât să credeţi ce vreţi. Cunosc oameni care-l
cunosc pe Laudwine şi, da, unii dintre ei sunt Pestriţi. Eu una nu sunt, deşi ultimele
discuţii pe care le-am auzit aici m-au ajutat să înţeleg ce i-a silit să facă tot ce fac.
S-a întors cu umărul spre menestrel, scoţându-i din discuţie.
— Cu cât timp în urmă s-a întâmplat asta? l-a întrebat pe Civil. Şi ce dovadă ai că
e aşa cum spui?
Băiatul s-a tras cu un pas înapoi, dar i-a răspuns:
— Cu mai bine de o lună în urmă. Cât despre dovadă… ce fel de dovadă te-aştepţi
să-ţi ofer? Am văzut ce-am văzut, dar am fugit imediat ce-am putut. Mi-e ruşine să
recunosc, dar e adevărul. Totuşi, mă îndoiesc că toată lumea care vorbeşte despre
asta în oraşul Buckkeep minte. Un bărbat ciung şi calul lui au fost ucişi, ca şi un
câine de talie mică. Şi ceilalţi doi bărbaţi din aceeaşi casă.
— Şi calul lui! a exclamat Silvereye, şi mi-am dat seama că vedea în asta o pierdere
dublă.
— Dacă aşa stau lucrurile, Pestriţii au primit o lovitură serioasă, a spus Bosk. Pentru
ei ar putea fi sfârşitul.
— Nu. Nu va fi. Silvereye îşi susţinea părerea cu convingere. Puterea Pestriţilor nu
stă într-un singur om. Nu vor renunţa la luptă înainte de a ni se face dreptate. Şi de
a fi răzbunaţi.
Bosk s-a ridicat şi s-a apropiat încet de ea, cu pumnii strânşi. Ameninţarea lui ar fi
fost jalnică dacă n-ar fi fost atât de sinceră.
— Poate ar trebui să mă răzbun şi eu când şi unde mi se iveşte un prilej, a sugerat
cu răsuflarea tăiată. Şi a continuat cu vocea aproape frângându-i-se. Dacă aş afişa
numele tău, dând de veste că ai Har, şi ai fi spânzurată şi arsă, asta i-ar încălzi pe
prietenii tăi Pestriţi? Poate ar trebui să-ţi urmez sfatul. Să le fac exact ce mi-au făcut
ei mie.
— Cum poţi fi atât de idiot? Nu pricepi că ei luptă pentru noi toţi şi că merită să-i
ajutăm? Am auzit zvonuri care spun că Laudwine ar fi descoperit ceva care i-ar fi
putut răsturna pe Farseeri de pe tron. Poate că secretul s-a pierdut când a murit el,
sau poate că nu.
— Acum idioată eşti tu, s-a amestecat Civil cu hotărâre. Să-i răstoarne pe Farseeri
de pe tron? Ce mai plan! S-o detroneze pe singura regină care-a încercat vreodată
să pună capăt spânzurărilor şi arderilor. Ce-o să câştigăm cu asta? Doar o
persecuţie mai puternică, fără teamă de vreo pedeapsă sau de gărzi care s-ar putea
amesteca. Dacă Sângele Străvechi încearcă să răstoarne monarhia, oamenii vor
vedea în asta dovada că suntem exact atât de răi şi de nedemni de încredere cum
spun duşmanii noştri. Eşti nebună?
— Este, a răspuns Web cu voce joasă. Dar pentru aşa ceva trebuie să ne fie milă
de ea, nu s-o învinuim.
— Nu vreau mila voastră! s-a zborşit Silvereye. N-am nevoie de mila nimănui. Şi
nici de ajutorul vostru. Cădeţi în genunchi în faţa acestei regine Farseer. Iertaţi tot
ce vi s-a făcut şi lăsaţi-i să vă folosească drept slugi. Eu nu iert nimic şi, la timpul
potrivit, mă voi răzbuna. O voi face.
— Am izbutit, mi-a şoptit Chade la ureche. Sau ar trebui mai degrabă să pun c-a
izbutit Silvereye pentru noi. I-a atras de partea noastră pe toţi cei care nu visează
sânge şi foc. Adică pe cei mai mulţi dintre ei, aşa cred. Vom vedea dacă am sau nu
dreptate.
Şi cu asta a plecat, străbătând coridoarele în grabă, ca un păianjen cenuşiu. Eu mi-
am părăsit postul abia noaptea târziu, ca să mănânc ceva şi să apuc şi să dorm. Iar
lucrurile au mers mai departe aşa cum spusese Chade. Civil a rămas alături de cei
cu Sânge Străvechi şi, când s-au întors regina, Chade şi împuterniciţii celor Şase
Ducate, i-a întâmpinat, salutându-i ca un nobil înzestrat cu Har. Am văzut neliniştea
de pe feţele împuterniciţilor când i-a asigurat că în toate ducatele există nobili cu
Har, siliţi de generaţii să-şi folosească magia foarte puţin şi pe ascuns. Câţiva dintre
tinerii cărora le vorbea îl cunoşteau foarte bine. Călăriseră împreună, băuseră
împreună, stătuseră la aceeaşi masă de joc. Au schimbat între ei priviri al căror
mesaj limpede era: „Dacă el are Har, cine altcineva îl mai are?” Însă Civil fie nu le-
a observat şovăielile, fie nu le-a luat în seamă când a continuat să-şi dezvăluie
intenţiile. Voia să-şi lase magia să ardă cu flacără mare, spre binele lui Dutiful şi al
coroanei Farseer. Se angaja s-o facă, şi aici cred că am văzut trei împuterniciţi
nereuşind să-şi ascundă admiraţia. Poate că acel tânăr cu Sânge Străvechi putea
fi o dovadă care să spulbere prejudecăţile.
În ultima zi a întâlnirii reginei cu înzestraţii cu Har, progresele au fost remarcabile.
Menestrelul a apărut fără mască şi i-a cerut să-i îngăduie să rămână la curte.
Regina le-a citit împuterniciţilor celor Şase Ducate o proclamaţie prin care dădea
de ştire că, începând din ziua aceea, nimeni nu putea fi executat legal decât sub
egida unei case ducale, fiecare duce fiind răspunzător pentru toate nedreptăţile
săvârşite pe teritoriul său. În fiecare ducat nu era permis să existe decât o singură
spânzurătoare, aflată sub controlul casei diriguitoare. Pe lângă faptul că
oficialităţilor locale din ducate li se interzicea să execute arestaţii, ducii şi ducesele
aveau obligaţia să verifice personal motivele invocate pentru fiecare execuţie. Orice
alt omor avea să fie privit ca un asasinat şi ucigaşii urmau să fie aduşi la judecata
reginei. Proclamaţia nu-i putea feri pe cei cu Sânge Străvechi care aduceau astfel
de acuzaţii de răzbunări, dar cel puţin stabilea oficial o pedeapsă pentru
răzbunători.
Chade m-a asigurat că astfel de paşi mărunţi ne purtau spre izbândă. Când, alături
de Garda Reginei, i-am escortat pe solii celor cu Sânge Străvechi pe drumul de
întoarcere către prietenii lor, pentru a ne fi în schimb înapoiaţi prinţul şi Laurel, am
remarcat o schimbare evidentă. Solii discutau între ei şi râdeau, şi unii chiar intrau
în vorbă cu gărzile. Femeia însoţită de vaca ei şi de viţel călărea alături de Civil
Bresinga, părând să se simtă onorată pentru că tânărul şi frumosul lord conversa
cu ea. De cealaltă parte a ei călărea Boyo. Strădaniile lui evidente de a se dovedi
egalul Lordului Bresinga erau subminate de atitudinea tânărului, care vorbea cu
femeia ca de la egal la egal. Motanul lui Civil stătea în şa, în spatele lui.
Jur-împrejurul nostru, în pădure, zăpada se topise şi numai în locurile umbroase i
se mai zăreau, agăţate de sol, degetele reci şi firave. În lumea atinsă de razele
soarelui, se înălţa curajoasă o nouă viaţă verde şi printre noi părea să adie un
adevărat vânt al schimbării. În mijlocul tuturor acestora, Silvereye călărea de una
singură în centrul grupului. Web era alături de mine şi discutam vrute şi nevrute,
căci atât regina, cât şi Chade îi ceruseră insistent să ne însoţească, pentru ca toţi
cei cu Sânge Străvechi să fie martori că se întorcea la Buckkeep de bunăvoie.
Odată ajunşi la locul întâlnirii, Civil şi Pard au părut în egală măsură bucuroşi să-şi
vadă prinţul. Dutiful nu şi-a ascuns surprinderea şi încântarea fiindcă veniseră să-l
escorteze. Căldura cu care i-a întâmpinat pe prietenul său şi pe animalul legat prin
Har de acesta i-a impresionat pe cei cu Sânge Străvechi din grupul care fusese la
Buckkeep, dar şi pe aceia din grupul care-i aştepta. Sosirea lui Civil îi fusese
cunoscută lui Dutiful, fireşte, mulţumită Meşteşugului meu.
I-am escortat pe drumul de întoarcere spre Buckkeep nu doar pe prinţ şi pe Laurel,
ci şi pe Web şi pe menestrel, care se numea Cockle36. Ne-a cântat pe drum şi am
scrâşnit din dinţi când am auzit „Turnul din Insula Cornului” în versiunea lui. Balada
aceea mişcătoare, sentimentală, istorisea despre apărarea Insulei Cornului, atacată
de Corăbiile Roşii, punând accentul mai ales pe rolul jucat de fiul bastard al lui
Chivalry. Era adevărat că fusesem acolo, dar jumătate dintre isprăvile vitejeşti puse
pe seama securii mele îmi trezeau dubii. Web a râs zgomotos de figura mea
îndurerată.
— Nu rânji aşa, Tom Badgerlock. Bastardul cu Har e, cu siguranţă, un erou pe care
îl avem în comun. Ne-a aparţinut şi castelului Buckkeep, şi neamului nostru cu
Sânge Străvechi.
Vocea lui de bas s-a unit cu a menestrelului în următorul refren despre „fiul lui
Chivalry, viteazul cu flăcări în privire, ce nu i-a primit numele, ci numai sângele ca
moştenire”.
Balada asta n-a fost scrisă de Starling? m-a întrebat Dutiful cu îngrijorare prefăcută.
O consideră proprietatea ei. S-ar putea să nu se poarte cu blândeţe dacă o să-i
audă cântând-o la Buckkeep.
N-o să fie singura. E posibil să-l sugrum eu, ca să nu-şi irosească ea timpul.
Însă în următorul refren nu şi-au împletit vocile doar Civil şi Dutiful, ci şi jumătate
dintre gărzi. Ăsta e efectul pe care-l poate avea o zi de primăvară asupra oamenilor,
mi-am spus. Şi am sperat că avea să dispară repede.

Capitolul XXVII
PRIMĂVARĂ CU PREGĂTIRI DE PLECARE

La începuturile lumii, nu existau decât oamenii cu Sânge Străvechi şi animalele de

pe câmpuri, peştii din ape şi păsările din văzduh. Trăiau cu toţii într-un echilibru
neîntrerupt, dacă nu chiar în armonie. Oamenii erau împărţiţi numai în două triburi.
Din cel dintâi făceau parte vărsătorii de sânge, legaţi de făpturi ce se hrănesc cu
carnea altora. Al doilea trib era al dătătorilor de sânge, legaţi de făpturi care nu
mănâncă decât plante. Cele două triburi n-aveau de-a face unul cu altul, nu mai
mult decât are de-a face un lup cu o oaie; adică nu se întâlneau decât în moarte.
Însă fiecare îl respecta pe celălalt ca pe un element al naturii, întocmai cum omul
respectă deopotrivă un arbore şi un peşte.
Legile care îi despărţeau pe unii de alţii erau aspre şi drepte. Dar există mereu
oameni care cred că ei ştiu mai bine decât legea sau îşi închipuie că trăiesc ceva
aparte şi că pentru ei se cade să se treacă peste lege. Aşa s-a întâmplat când fiica
unui vărsător de sânge, legată de o vulpe, s-a îndrăgostit de fiul unui dătător de
sânge, legat de un bou. Pe cine, şi-au spus, ar fi putut vătăma iubirea lor? Nu şi-ar
fi făcut niciun rău unul altuia, nici femeia bărbatului şi nici vulpea boului. Aşa că s-
au despărţit de semenii lor şi şi-au trăit dragostea şi, când a venit sorocul, au adus
pe lume patru copii. Dar, dintre aceştia, fiul cel mare era vărsător de sânge, iar fiica
mai mare era dătătoare de sânge. Iar al treilea născut a fost un biet copil lipit de
Har, surd la glasul oricărui soi de animal şi osândit să meargă mereu prin viaţă
numai în trupul lui. Şi mare a fost durerea familiei când băiatul cel mare s-a legat
de un lup, iar fata cea mare s-a legat de un cerb. Pentru că lupul lui a ucis cerbul
ei, iar fata a luat, în schimb, viaţa fratelui său. Şi atunci au priceput cât de înţelepte
erau căile ştiute din vechime, pentru că un prădător nu poate fi legat de prada lui.
Dar partea cea mai rea a venit mai târziu, fiindcă fiul lor lipsit de Har a avut numai
copii fără Har, şi aşa s-au născut oamenii surzi la vocile tuturor vieţuitoarelor din
lume.
Badgerlock, Poveştile sângelui străvechi

Primăvara a luat ţinutul în stăpânire. Dincolo de zidurile castelului, verdele copacilor

părea o aură palidă. În următoarele câteva zile, frunzele s-au dezghiocat din muguri
şi au crescut, iar pădurea a îmbrăcat iarăşi dealurile. Ierburile au ţâşnit din pământ,
înlocuind tulpinile uscate, maronii, rămase din anul dinainte. Albul uimitor al mieilor
s-a ivit în mijlocul turmelor care păşteau. Lumea a început să vorbească despre
Festivalul Primăverii. M-a şocat gândul că nu trecuse decât un an de când o
lăsasem pe Starling să-l ia pe Hap din coliba noastră şi să-l aducă la Buckkeep. Se
întâmplaseră prea multe. Se schimbaseră mult prea multe.
În castel, totul era forfotă şi entuziasm. Le depăşeau pe cele legate de obicei de
Festivalul Primăverii. În acel anotimp prielnic, prinţul avea să-şi înceapă călătoria
spre Insulele Străine, şi ne pregăteam cu toţii pentru asta. Destinul Fecioarei era
corabia aleasă pentru drum, spre încântarea căpitanului şi a echipajului său. Oştenii
din Gardă deveniseră rivali în lupta pentru un loc în escorta prinţului. În cele din
urmă, s-au oferit prea mulţi voluntari, printre care şi eu, iar prinţul s-a văzut nevoit
să-i pună să tragă la sorţi pentru alegerea puţinilor norocoşi. N-am fost surprins
când m-am văzut printre ei; la urma urmelor, Chade îmi dăduse, cu o seară înainte,
biletul pe care trebuia să-l trag.
Civil Bresinga avea să vină într-adevăr cu noi. Şi Chade se număra printre însoţitorii
prinţului, ca şi Thick, spre marea uimire a curţii princiare. Web, care se apropia cu
paşi iuţi de clipa când avea să îngroaşe rândurile favoriţilor reginei, o implorase să-
i îngăduie să-i însoţească fiul şi ea îi făcuse pe plac. Iar el făgăduise că pasărea lui
de mare avea să zboare înaintea corabiei, la o bună distanţă, urmărind schimbările
vremii.
Civil nu era singurul nobil care spera să plece cu prinţul. Tot soiul de lorzi şi de
doamne de la curte se arătaseră dornici să-i fie alături. Asta mi-a adus imediat
aminte de uriaşa expediţie care pornise către Regatul Munţilor cu ani în urmă, când
Kettricken era viitoarea mireasă a lui Verity. Ca şi atunci, fiecare nobil îşi avea
propria suită de oameni şi animale. Au fost închiriate în grabă şi alte corăbii. Nobilii
cărora timpul sau banii nu le permiteau să-l însoţească pe prinţ îşi puteau totuşi
face simţită prezenţa. În castel se adunau tot mai multe daruri, nu numai pentru
narcescă, ci şi pentru casa mamei ei şi pentru clanul tatălui.
În Turnul lui Verity continuau lecţiile pentru Meşteşug, dar toţi învăţăceii mei erau
cu gândurile în altă parte şi cu toane. Thick simţea mult prea bine neliniştea şi
nerăbdarea lui Dutiful ca să-şi poată concentra atenţia către altceva. Prinţul venea
şi pleca de fiecare dată cu aerul unui om foarte grăbit. Părea să fie întotdeauna
aşteptat ca să probeze haine noi sau ca să înveţe limba Străinilor şi să deprindă
bunele lor maniere.
Mi-era milă de el, dar şi de mine, când mă străduiam, seara, să învăţ tot ce se putea
din pergamente. Până şi Chade era cu gândul în altă parte. În Buckkeep se
petreceau prea multe după cum trăgea el sforile ca să se îndure cu uşurinţă să-l
părăsească. Deşi foarte interesat de Meşteşug, îşi lăsa o mare parte a atenţiei să
se îndrepte către găsirea unor oameni pe mâna cărora să-şi lase responsabilităţile
cât lipsea. Eu, unul, mă simţeam uşurat fiindcă Rosemary n-avea să ne însoţească,
dar nu mă încânta deloc gândul că ea avea să se ocupe de cea mai mare parte a
reţelei de spioni care-l slujeau pe Chade. Bănuiam că bătrânul asasin îşi mai
pierdea nopţile şi continuându-şi experimentele cu pulberea explozivă, dar eram cu
atât mai mulţumit cu cât ştiam mai puţin despre asta.
Apropiata noastră plecare era mai mult decât de-ajuns ca să-mi umple mintea, iar
viaţa nu-i îngăduie unui om să se concentreze într-un anumit moment decât asupra
unei singure îndatoriri. În plus, noaptea, Web îi învăţa pe Dutiful şi Civil istoria şi
obiceiurile celor cu Sânge Străvechi. Îşi ţinea lecţiile în faţa unui cămin din Sala
Mare, după ce dăduse de ştire că oricine era interesat putea să ia parte. Regina
însăşi apăruse de mai multe ori. La început nu venise prea multă lume şi pe multe
chipuri se citise dezamăgirea. Însă Web era un povestitor iscusit şi multe dintre
istorisirile lui erau noi pentru oamenii din castel. Îşi găsise repede ascultători, mai
ales printre copii. Şi, în curând, cei care lăsau impresia că sunt foarte ocupaţi să
dărăcească lână, să pună pene la săgeţi sau să peticească haine şi-au găsit pentru
aceste îndeletniciri câte un loc de unde îl puteau auzi pe Web. Nu ştiu câţi au ajuns
să fie convinşi că n-aveau de ce să se teamă de cei cu Sânge Străvechi, dar cel
puţin au aflat mai multe despre felul în care trăiau aceştia şi despre ceea ce
gândeau.
De lecţiile lui Web se mai bucura încă un învăţăcel, unul pe care nu crezusem c-o
să-l mai văd vreodată la castel. Swift, fiul lui Burrich, stătea adesea în tăcere la
marginea cercului.
Regina Kettricken spusese că înzestraţii cu Har erau bineveniţi, şi vestea se
răspândise. Dar, din câte se ştia, foarte puţini răspunseseră chemării ei. Motivul era
limpede. Cum şi-ar fi putut oferi cineva fiica sau fiul ca paj înzestrat cu Har fără să
se afle că prin venele familiei curgea Sânge Străvechi? Poate că, la curte, regina
putea să apere un astfel de copil, dar ce se întâmpla cu rudele lui rămase acasă?
Lordul Brant, un nobil mărunt din Buck, îşi adusese unicul moştenitor, un băiat de
zece ani. I-l prezentase reginei, spunând că avea Sânge Străvechi, dar pretinsese
că magia Harului era moştenită de la mama lui, moartă de şase ani şi cu puţine
rude rămase printre cei vii. Regina îl primise, dând crezare spuselor lui. Eu bănuiam
că şi una dintre croitoresele sosite de curând la castel avea Har, dar, atâta vreme
cât ea n-o recunoştea deschis, n-aveam de gând să pun întrebări.
Celălalt paj nou al reginei nu era altul decât Swift. Venise singur şi pe jos, purtând
cizme noi şi un surtuc la fel de nou şi aducând cu sine o scrisoare de la Burrich. Din
locul meu de iscoadă, îl urmărisem când i se înfăţişase reginei. Scrisoarea îl
încredinţa pe băiat casei Farseer, recunoscând că Burrich se străduise din
răsputeri, dar nu izbutise să-l abată de pe drumul lui. Dacă nu putea să se lepede
de magia aia josnică, n-avea decât s-o îmbrăţişeze, dar tatăl lui terminase cu el.
Nu-şi putea îngădui să-l ţină alături de fraţii mai mici. Şi cerea să nu se afle la curte
că Swift îi era fiu. Când regina Kettricken îl întrebase, cu blândeţe, sub ce nume
voia să fie cunoscut, băiatul îşi înălţase chipul palid şi răspunsese cu voce înceată,
dar hotărâtă:
— Witted37. Asta sunt şi n-o neg.
— Atunci vei fi Swift Witted, a zâmbit ea. Şi cred că e un nume foarte potrivit. Acum
i te voi încredinţa Sfetnicului meu Chade. Va găsi îndatoriri potrivite pentru tine şi îţi
va da şi lecţii.
Băiatul oftase uşor, apoi se înclinase adânc, evident uşurat fiindcă audienţa sa la
regină se încheiase. Ieşise din sală mergând ţeapăn, cu spatele foarte drept.
Aflând că Burrich se descotorosise de băiat, mă simţisem zdruncinat până în
adâncul sufletului, dar şi uşurat în acelaşi timp. Dacă Swift ar fi rămas în casa lui,
cu Harul împiedicându-i să trăiască în bună înţelegere unul cu altul, urmările ar fi
fost dezbinarea şi nefericirea. Bănuiam că, pentru Burrich, fusese o hotărâre grea
şi amară totodată şi rămăsesem treaz aproape toată noaptea întrebându-mă ce
părere avusese Molly despre asta şi dacă plânsese la plecarea fiului ei. Mă
simţisem din cale afară de ispitit să intru în legătură cu Nettle. Dar, din ziua răbufnirii
de Meşteşug stârnite de Thick şi Dutiful, mă abţinusem s-o fac. Nu numai fiindcă nu
voiam să descopere legătura dintre ceea ce împărtăşeam noi doi şi chemarea
trimisă de Chade prin Meşteşug. Încă mă mai speria amintirea vocii neomeneşti.
Nu voiam să trimit un mesaj pentru care era nevoie de multă putere, riscând să-i
atrag atenţia asupra mea şi a fiicei mele.
Totuşi, în noaptea aceea, inima mi-a trădat raţiunea, iar mintea lui Nettle a atins-o
pe a mea. A părut aproape întâlnire întâmplătoare, ca şi cum ne-am fi visat unul pe
altul în acelaşi timp. M-am minunat din nou de uşurinţa cu care ni se puteau uni
minţile prin Meşteşug şi m-am întrebat dacă nu cumva dreptatea era de partea lui
Chade. Poate era vorba de ceva învăţat de la mine, când era foarte mică. Am visat-
o stând pe iarbă, sub coroana largă a unui copac. Ţinea ceva în palmele făcute
căuş, ceva mic şi tainic, la care se uita cu părere de rău.
De ce eşti supărată? am întrebat-o.
Chiar în timp ce-i vorbeam, mi-am simţit sinele din vis luând înfăţişarea pe care mi-
o dădea ea întotdeauna. Eram tot aşezat şi eu, cu coada în jurul labelor din spate.
I-am zâmbit, aşa cum zâmbesc lupii.
Ştii că asta nu-mi place.
Dar cum aş putea şti cum arăţi? a exclamat cu chef de ceartă. Nu-mi spui nimic
despre tine.
La picioare au început brusc să-i crească margarete. O pasăre mică, albastră, a
coborât pe-o creangă de deasupra capului ei, întinzându-şi aripile delicate.
Ce ai acolo? am întrebat din nou curios.
Indiferent ce-aş avea, îmi aparţine. Aşa cum îţi aparţin ţie secretele tale.
Mâinile i s-au închis în jurul comorii. Şi-a lipit-o de piept şi şi-a ascuns-o în inimă.
Însemna oare că se îndrăgostise?
Să vedem dacă-l pot ghici pe al tău, am propus vesel. Simţeam o plăcere mai
presus de raţiune la gândul că fiica mea era îndrăgostită şi preţuia această primă
descoperire tainică. Speram că băiatul era demn de ea.
A părut să între în panică.
Nu. Nu te apropia. Nici măcar nu e secretul meu. Mi-a fost doar încredinţat.
Poate că şi-a deschis un tânăr inima în faţa ta? m-am hazardat bucuros.
A făcut ochii mari, îngrozită.
Pleacă! Nu încerca să ghiceşti.
O pală de vânt a clătinat crengile de deasupra capului ei. Ne-am uitat amândoi în
sus exact în clipa când pasărea albastră s-a preschimbat într-o şopârlă de aceeaşi
culoare. Ochii ei argintii au scăpărat şi s-au rotit când a coborât pe trunchi în goană,
aproape până în părul fetei.
Spune-mi, a ciripit. Ador secretele.
Nettle m-a privit cu dispreţ.
Nu mă amăgeşti cu vicleşugurile tale. Şi-a fluturat o mână către şopârlă. Dispari,
pacoste.
Creatura i-a sărit în schimb în păr. Şi-a înfipt ghearele în el, încâlcindu-se printre
şuviţe. A crescut brusc, ajungând cât o pisică, şi din umeri i-au răsărit aripi. Nettle
a ţipat şi a plesnit-o, dar jivina se ţinea bine. Şi-a înălţat capul, aflat deodată la
capătul unui gât lung, şi m-a privit rostogolindu-şi ochii argintii. Mic, dar fără cusur,
dragonul albastru a rânjit. Vocea i s-a schimbat cumplit de tare. Străină şi rece ca
un sloi, m-a zgâriat pe suflet.
Spune-mi secretul tău, Lup Visat! mi-a cerut. Povesteşte-mi despre un dragon
negru şi despre o insulă! Povesteşte-mi acum, sau îi smulg capul de pe umeri!
Vocea încerca să se-agaţe de mine. Se străduia să mă prindă, să afle exact cine
sunt. Am sărit în picioare şi m-am scuturat. Am vrut să-mi pierd înfăţişarea de lup,
ca să pot scăpa din vis, dar mă ţinea captiv. Am simţit privirea creaturii, am simţit o
altă minte cercetând-o pe a mea, în timp ce-mi cerea, fără glas, să-i spun adevăratul
meu nume.
Nettle s-a ridicat brusc. Şi-a întins mâinile şi a înşfăcat cu amândouă dragonul care
şuiera. S-a uitat urât la mine, în timp ce o priveam cu gura căscată.
Nu e decât un vis. Un vis, nimic mai mult. Nu mă poţi păcăli aşa ca să-mi afli
secretele. Nu e decât un vis, îl voi frânge şi mă voi trezi. Acum!
Nu ştiu ce-a făcut. Nu s-a scos pe sine din vis, ci a prins dragonul. În mâinile ei,
creatura s-a preschimbat în sticlă albastră şi Nettle a azvârlit-o. S-a izbit de pământ
la picioarele mele şi a plesnit, spulberându-se într-o furtună de cioburi ascuţite. M-
a umplut de tăieturi atât de dureroase, încât m-am trezit. M-am săltat în capul
oaselor cu un icnet, strângând în mâini pătura veche a lui Chade. Am sărit din pat
şi mi-am apăsat palmele în josul pieptului, aşteptându-mă să scap astfel de toate
cioburile şi să simt usturimea tăieturilor însângerate. Dar n-aveam pe mâini decât
sudoare. M-a străbătut brusc un spasm, apoi am început să tremur de parcă aş fi
avut febră. Mi-am petrecut restul nopţii aşezat în faţa focului, înfăşurat în pătură şi
holbându-mă la flăcări. Oricât m-am străduit, n-am izbutit să pricep prin ce
trecusem. În ce măsură fusese un vis şi în ce măsură o întâlnire cu Nettle, prin
Meşteşug? N-am reuşit să trag niciun fel de linie despărţitoare şi mi s-a făcut frică.
M-am temut nu doar că pe amândoi ne găsise ceva din torentul Meşteşugului, ci şi
de talentul pe care-l simţisem în Nettle în clipa când ne salvase pe amândoi de
privirea ucigătoare a creaturii.
Nu i-am povestit nimănui visul. Ştiam că răspunsul lui Chade m-ar fi îngrijorat.
— Adu fata aici, la Buckkeep, unde-o putem apăra. Învaţ-o Meşteşugul.
N-aveam s-o fac. Nu fusese decât încheierea stranie a unui vis în care mi se
învălmăşiseră cele mai cumplite spaime. Credeam asta din toate puterile, ca şi cum
mi-aş fi putut preschimba convingerile ferme în adevăr.
La lumina zilei, îmi era mai simplu să scap de astfel de spaime. Aveam pe cap multe
alte griji, şi multe de pus la punct înainte de plecare. Am coborât în oraş, la Gindast,
ca să-i plătesc pentru ucenicia lui Hap pe o bună bucată de vreme înainte. Băiatul
părea să se descurce din ce în ce mai bine. Gindast însuşi mi-a spus că îl uimea
aproape în fiecare zi.
— Acum, când îi stă gândul la învăţătură, a adăugat, apăsat, şi am înţeles că astfel
îmi reproşa că fusesem un părinte delăsător.
Însă adevărul era că Hap se disciplinase singur şi îi recunoşteam în întregime
meritul. Îmi făceam timp să trec pe la el, măcar pentru o foarte scurtă vizită, odată
la trei sau patru zile. Nu vorbeam despre Svanja, ci numai despre progresele lui ca
ucenic, despre apropiatul Festival al Primăverii şi despre altele asemenea. Încă nu-
i spusesem că urma să plec din Buckkeep, ca însoţitor al prinţului. Eram sigur că,
dacă ar fi ştiut, le-ar fi povestit celorlalţi ucenici, ba poate chiar şi Jinnei, în a cărei
casă era oaspete din când în când. Din obişnuinţă, preferam să-mi păstrez planurile
sub tăcere până într-un moment cât mai apropiat de al plecării. Şi-mi spuneam că
nu vreau nici să se poată face vreo legătură între mine şi prinţ. Nu voiam să
recunosc că, în parte, era vorba de temerile pe care mi le trezea mie însumi gândul
că aveam să fiu despărţit de fiul meu adoptiv pentru o vreme atât de îndelungată,
mai ales că mă aşteptam şi să mă aflu în primejdie.
Pusesem la inimă avertizarea bufonului. Pe lângă raidurile prin arsenalul lui Chade
în scopul adunării unui număr impresionat de arme mici, dar letale, începusem să-
mi modific toate hainele ca să am unde să le ascund. Era o îndeletnicire îndelungată
şi iritantă, şi simţeam adesea lipsa sugestiilor abile ale bufonului şi a mâinilor lui
îndemânatice. În zilele acelea, nu-l vedeam prea des. Se întâmpla să-l întrezăresc
pe coridoarele sau prin curţile castelului, dar era întotdeauna însoţit de alţi nobili
tineri şi eleganţi. Aceştia păreau să mişune prin tot castelul. După toate aparenţele,
aventura prinţului atrăgea un anume soi de tineri, destul de dornici să se facă
remarcaţi şi, în acelaşi timp, să cheltuiască averea familiei distrându-se. Şi roiau cu
toţii în jurul Lordului Auriu ca fluturii de noapte în jurul lămpii. Pe urmă am auzit
zvonindu-se că Lordul Auriu era furios de-a binelea din pricina corăbiilor
chalcedenilor, care împiedicau negoţul şi întârziau sosirea mantiilor jamailliene
comandate de el special pentru expediţia în Insulele Străine. Se spunea că erau
împodobite cu dragoni brodaţi cu fire negre, albastre şi argintii.
L-am întrebat pe Chade despre asta. Bătrânul asasin urcase în seara aceea în turn
ca să mă ajute să învăţ cele mai importante reguli şi cuvinte din graiul Străinilor.
Aveau multe cuvinte din limba comună celor Şase Ducate, numai că le stâlceau şi
le rosteau gutural. Exerciţiile îmi îndurerau gâtlejul.
— Ştiai că Lordul Auriu încă îşi mai face planuri de călătorie alături de noi? l-am
întrebat.
— Păi, nu i-am dat niciun motiv să creadă că n-o să ne însoţească. Foloseşte-ţi
capul, Fitz. E foarte ingenios. Dar, atâta timp cât crede că se va îmbarca pur şi
simplu pe corabia prinţului, nu se gândeşte să aranjeze altceva. Şi cu cât îi lăsăm
mai puţin timp ca să se gândească la o altă soluţie, cu atât sunt mai puţine şanse
să ne dejoace planurile.
— Parcă spuneai că-l poţi împiedica să se îmbarce pe orice corabie care pleacă din
Buckkeep.
— Am spus. Şi pot. Dar s-ar părea că are la dispoziţie foarte mulţi bani, Fitz, şi banii
te-ajută să faci multe. De ce să-i lăsăm timp în plus pentru planuri? Chade şi-a ferit
privirea de a mea. Când o să vină vremea să ne îmbarcăm, o să i se spună pur şi
simplu că s-au făcut socoteli greşite. Că pe corabie nu e loc şi pentru el. Dar că ne
poate urma cu o alta, care va pleca mai târziu. Şi voi avea grijă să nu fie loc pentru
el, nici pe altele.
Am păstrat o vreme tăcerea. Mi-am imaginat scena şi m-am crispat. Pe urmă i-am
răspuns aproape în şoaptă:
— E o purtare destul de grosolană faţă de un prieten.
— Ne purtăm aşa tocmai fiindcă ţi-e prieten. Tu ai zis că vrei să-l oprim aici. Ţi-a
spus că şi-a prevestit propria moarte pe Aslevjal şi că tu trebuie să-l împiedici cumva
pe prinţ să ucidă dragonul negru. Aşa cum ţi-am mărturisit şi atunci, eu unul nu mă
bizui pe vorbele lui, nu cred că se va întâmpla niciuna, nici alta. Dacă nu ne
însoţeşte, Lordul Auriu nu poate muri acolo. Nici nu te poate îndemna să
zădărniceşti însărcinarea prinţului. Oricum, nu cred că vom avea parte de cine ştie
ce aventură. N-o să fie decât o muncă grea, în frig. Cred că fapta vitejească nu va
fi altceva decât tăierea capului unei creaturi îngropate sub gheaţă cu ere în urmă.
Cum vă înţelegeţi voi doi în ultima vreme?
A adăugat ultima întrebare cu atâta abilitate, încât i-am răspuns fără să mă
gândesc:
— Nici bine, nici rău. De fapt, în ultima vreme nu prea l-am mai văzut. Mi-a coborât
privirea către propriile degete şi mi-am rupt o pieliţă desprinsă. E ca şi cum s-ar fi
transformat în altcineva, într-un om pe care nu-l cunosc prea bine. Şi pe care n-am
de ce să-l cunosc în viaţa pe care-o ducem acum.
— Am aceeaşi senzaţie. Şi am impresia că în ultima vreme a fost foarte ocupat, dar
nu ştiu sigur cu ce. Din zvonuri n-am aflat decât că mizează pe sume foarte mari la
jocurile de noroc. Îşi cheltuieşte banii cu dărnicie, îşi invită prietenii la cină şi le oferă
în dar vinuri şi haine scumpe, însă la masa de joc cheltuieşte şi mai mult. Oricât de
mare ar fi o avere, nu-ţi permite s-o duci aşa mult timp.
M-am încruntat.
— Nu seamănă cu omul pe care-l cunosc. La el totul are cel mai adesea un scop,
şi nu pricep de ce face acum aşa ceva.
Chade a râs cu amărăciune.
— Ei, mulţi spun asta când îşi văd un prieten înfrânt de o slăbiciune. N-ar fi primul
om inteligent pe care l-am cunoscut şi care nu rezistă ispitei jocurilor de noroc. Şi,
într-un fel, pentru asta te poţi învinovăţi. De când l-a adus Dutiful la curte, jocul
Pietrelor a căpătat o popularitate enormă. Tinerii îl numesc „Pietrele Prinţului”. Şi,
aşa cum se întâmplă cu orice lucru care ajunge la modă, din ceva foarte simplu, a
devenit din cale afară de costisitor. Pe lângă sumele de bani puse în joc de
adversari, cei de pe margine fac prinsori, mizând pe favoritul lor, aşa că la o singură
partidă se cheltuieşte o mică avere. Până şi pânza de joc şi pietrele şi-au mărit
valoarea. Lordul Valsop a făcut o placă din lemn de nuc lustruit, pe care liniile sunt
incrustaţii din fildeş, iar piesele sunt din jad, fildeş şi chihlimbar. Una dintre cele mai
luxoase taverne din oraş şi-a rearanjat sala de etaj, care e acum rezervată doar
pentru jocul cu pietre. Numai ca să intri acolo plăteşti o groază de bani. Muşteriilor
li se oferă numai mâncăruri şi băuturi fine şi îi servesc numai femei de o frumuseţe
rară.
Asta m-a lăsat cu gura căscată.
— Şi totul din pricina unui simplu joc care ar fi trebuit să-l ajute pe Dutiful să se
concentreze asupra Meşteşugului.
Chade a râs.
— Nu poţi şti niciodată unde te duce aşa ceva.
În minte mi-a venit o altă întrebare.
— Fiindcă tot vorbim despre ceva care a dus la altceva, a sosit la castel vreunul
dintre cei pe care i-am simţit agitându-se când şi-au revărsat Dutiful şi Thick
Meşteşugul?
— Nu încă, mi-a răspuns Chade, străduindu-se să nu-şi lase dezamăgirea să se
simtă în glas. Am crezut că se vor grăbi s-o pornească încoace, dar presupun că a
fost o invitaţie mult prea stranie şi că au primit-o întru totul pe neaşteptate. Ar trebui
să ne facem timp şi s-o trimitem din nou, de data asta intenţionat. Rândul trecut mi-
a venit brusc ideea să-i chem pe toţi cei pe care i-am stârnit. Mi-am trimis către ei,
în pripă, un gând neclar. Iar acum ne-a mai rămas atât de puţină vreme până la
plecare încât nu mai are rost să-i adunăm aici. Oricum, e unul dintre primele lucruri
pe care va trebui să le încercăm la întoarcere. Şi ce mult mi-aş fi dorit să poată
pleca prinţul însoţit de o coterie tradiţională, alcătuită din şase oameni bine antrenaţi
în privinţa Meşteşugului, gata să-i îndeplinească oricând poruncile! În schimb, nu
suntem decât cinci, dintre care unul e chiar el.
— Patru, pentru că-l lăsăm pe Lordul Auriu aici, am subliniat eu.
— Patru, a încuviinţat el cu acreală.
S-a uitat la mine şi numele lui Nettle a părut să atârne, nerostit, între noi. Pe urmă
a adăugat ca pentru sine:
— Şi acum nu mai avem destul timp nici măcar ca să-i antrenăm pe alţii. De fapt,
aproape că nu ne mai ajunge timpul nici ca să-i antrenăm pe cei pe care-i avem.
L-am întrerupt înainte de a apuca să spună cât de nemulţumit era de sine însuşi.
— Cizelarea vine cu timpul, Chade. Sunt sigur că nu poţi forţa lucrurile, nu mai mult
decât poate deveni un spadasin mai priceput pentru simplul fapt că şi-o doreşte. Pe
lângă asta, e nevoie de o pregătire neîntreruptă şi de exerciţii care par să nu aibă
legătură cu scopul final. Răbdare, Chade. Ai răbdare şi cu tine, şi cu noi.
Încă nu izbutea să audă mesajele trimise prin Meşteşug numai către el dacă nu
exista şi o atingere fizică. Simţea Meşteşugul lui Thick, dar numai ca pe un bâzâit
de ţânţar lângă ureche; şi nu putea să transmită nimic. Nu ştiam nici de ce nu
puteam noi să pătrundem în mintea lui, nici de ce nu reuşea el să ajungă la noi.
Stăpânea Meşteşugul. Atât vindecarea mea, cât şi refacerea cicatricelor dovediseră
că, măcar în privinţa asta, avea un talent deosebit. Însă era un om mistuit de ambiţie
şi n-avea să-şi găsească liniştea înainte de a stăpâni întreaga paletă a magiei sale.
Însă, străduindu-mă să-l liniştesc, n-am izbutit decât să-i îndrept gândurile în altă
direcţie.
— N-ai prefera să te înarmezi cu o secure? m-a întrebat pe neaşteptate.
M-am holbat la el pentru o clipă înainte de a înţelege ce voia să spună.
— N-am mai luptat cu securea de ani de zile, i-am răspuns. Cred că aş putea
încerca să mă antrenez înainte de plecare. Dar mai adineauri spuneai că va fi mai
degrabă nevoie să trudim din greu, nu să ne batem. La urma urmelor, cu ce duşman
ne-am putea aştepta să luptăm?
— Păi, chiar şi aşa, ca să spargem gheaţa din jurul dragonului, o secure ar putea fi
mult mai de folos decât o sabie. Cere mâine una de la armurier. Şi începe să-ţi
recapeţi îndemânarea.
Şi-a lăsat capul pe-o parte, m-a privit pieziş şi a zâmbit. Eram deja pregătit pentru
un şoc când a adăugat:
— O să-l înveţi pe Swift meşteşugul armelor, pe lângă citit şi socotit. Nu se descurcă
bine împreună cu ceilalţi copii la lecţiile din Sala Mare. Burrich l-a învăţat mai multe
decât ştiu alţii la vârsta sa, aşa că se plictiseşte când e pus alături de băieţi de
seama lui, iar printre cei mai mari decât el se simte stânjenit. Kettricken a hotărât
că e cel mai bine să aibă un preceptor numai al lui. Şi tot ea te-a ales pe tine.
— De ce tocmai pe mine? am întrebat.
Îl văzusem pe băiat la lecţiile predate de Web şi nu mă simţeam câtuşi de puţin
dornic să încerc să-l învăţ eu, indiferent ce. Era un copil posomorât şi capricios,
care asculta poveştile cu un aer grav, în timp ce alţii se tăvăleau de râs. Vorbea
puţin şi se uita în jur cu ochii negri ai lui Burrich. Mergea la fel de ţeapăn ca un
străjer care tocmai fusese biciuit şi era tot atât de vesel.
— Nu sunt bun de preceptor, Chade. În plus, cred că e cu atât mai bine pentru noi
toţi cu cât am mai puţin de-a face cu băiatul. Dacă vine Burrich să-l vadă şi Swift
vrea să-i facă atunci cunoştinţă cu dascălul lui? Am putea avea probleme cu toţii.
Chade a clătinat din cap cu tristeţe.
— Măcar dacă ar fi fost vreo şansă să se întâmple aşa ceva. Băiatul e aici de zece
zile şi tatăl lui n-a trimis vorbă ca să dea de înţeles că-i pare rău că l-a trimis încoace.
Cred că Burrich l-a renegat pe de-a-ntregul. E unul din motivele care-o fac pe
Kettricken să creadă că e bine să fie dat pe mâna unui singur om. Are nevoie de un
astfel de bărbat în viaţa lui. Ca să nu se simtă părăsit, Fitz.
— Şi de ce trebuie să fiu tocmai eu? am întrebat din nou posomorât.
Zâmbetul lui Chade s-a lăţit mai tare.
— Cred că e vorba de o simetrie care îi place lui Kettricken. Iar eu mărturisesc că
văd în asta un soi de justiţie rudimentară. A tras aer în piept şi a adăugat, cu mai
multă seriozitate: În grija cui altcuiva am putea să-l dăm? A unui om care
dispreţuieşte Harul? A unui om care o să vadă în băiat o povară şi o să-şi spună că
n-are nicio obligaţie faţă de el? Nu, Fitz, acum e al tău. Scoate ceva din el. Şi învaţă-
l să lupte cu securea. Când o să crească, flăcăul va avea probabil constituţia lui
Burrich. Acum e numai piele şi os. Ia-l pe terenul de instrucţie în fiecare zi şi pune
pe el ceva muşchi.
— În timpul meu liber, i-am promis morocănos.
M-am întrebat dacă Burrich mă privise cu aceeaşi groază cu care îi priveam eu fiul.
M-am gândit că era posibil. Dar, oricât de bufonul de aur înspăimântat aş fi fost,
cuvintele lui Chade îmi făcuseră noua însărcinare de neocolit. „În grija cui altcuiva
am putea să-l dăm?” mă întrebase, iar eu mă gândisem imediat cu groază ce i s-ar
fi putut întâmpla lui Swift dacă ar fi fost încredinţat altcuiva. Nu-mi trebuia o
responsabilitate în plus, iar în momentul acela mi-o doream mai puţin decât oricând.
Însă nu puteam suporta gândul că Swift ar fi putut fi luat de altcineva care l-ar fi
tratat cu cruzime sau l-ar fi neglijat. E amorul propriu al oricărui bărbat care a ajuns
să-i fie cuiva părinte. Capătă convingerea că nimeni nu e mai potrivit decât el pentru
aşa ceva.
Mă îngrozeam şi la gândul că urma să lupt din nou cu securea. Antrenamentele
aveau să-mi îndurereze toţi muşchii. Însă Chade avea dreptate. Era arma pe care
o stăpâneam cel mai bine. În mâinile mele, o sabie măiestrit lucrată se irosea. Mi-
am amintit cu regret de cea atât de frumoasă pe care mi-o dăruise bufonul.
Rămăsese la el, alături de toate costumele extravagante pe care le purtasem în
slujba lui. Nu mă simţisem în largul meu făcând-o pe garda lui de corp, însă acum
descopeream că mascarada aia îmi lipsea. Ultima noastră discuţie cârpise o parte
a rupturii dintre noi, dar, într-un fel, ne şi îndepărtase unul de altul. Privisem în faţă
faptul că bufonul era numai un singur aspect al unui om pe care crezusem că-l
cunosc. Îmi dorisem să-mi reînnod prietenia cu bufonul, dar cum aş fi putut, ştiind
că nu reprezenta decât una dintre faţetele întregului? Era, am reflectat cu
amărăciune, ca şi cum m-aş fi împrietenit cu o păpuşă, încercând să nu-l iau în
seamă pe omul care vorbea în locul ei şi o trăgea de sfori ca să danseze.
Cu toate acestea, la o oră târzie a aceleiaşi nopţi, m-am dus să bat încet la uşa lui.
Pe sub ea se strecura o lumină palidă, dar am aşteptat multă vreme înainte de a se
auzi dinăuntru o voce iritată:
— Cine e?
— Tom Badgerlock, Lordule Auriu. Pot să intru?
După o pauză, am auzit cum era tras zăvorul. Am intrat într-o odaie pe care mi-a
venit greu s-o recunosc. Eleganţa discretă se preschimbase într-o opulenţă
ţipătoare. Pe podea, covoare groase se suprapuneau unul peste altul. Sfeşnicele
de pe masă erau de aur, iar parfumul abundent împrăştiat de flăcările lumânărilor
prelungi te ameţea la fel de tare ca gândul că acolo ardeau bani. Bărbatul aflat în
faţa mea purta straie bogate, din mătase împodobită cu nestemate. Fuseseră
schimbate chiar şi tapiseriile de pe pereţi. Locul scenelor simple de vânătoare,
aflate în cea mai mare parte a încăperilor din castel, fusese luat de unele bogat
ornamentate înfăţişând scene din grădini şi temple jamailliene.
— Vrei să intri şi să închizi uşa sau ai de gând să caşti gura din prag la nesfârşit?
m-a întrebat arţăgos. E noaptea târziu, Tom Badgerlock. Nici pe departe o oră
potrivită pentru vizite întâmplătoare.
Am închis uşa.
— Ştiu. Pentru asta îmi cer iertare, dar când am venit la ore mai potrivite nu te-am
găsit aici.
— Ai uitat ceva când ai plecat din serviciul meu şi din odaia ta? Poate tapiseria aia
hidoasă?
— Nu. Am oftat şi m-am hotărât să nu-l las să mă împingă înapoi în rolul servitorului.
Ţi-am simţit lipsa. Şi am regretat, mereu şi mereu, cearta prostească pe care-am
început-o eu când Jek mai era încă aici. E exact aşa cum m-ai prevenit. Am fost
condamnat să mi-o amintesc în fiecare zi şi în fiecare zi mi-am dorit să-mi pot
retrage cuvintele rostite atunci.
M-am dus lângă căminul din odaie şi m-am lăsat să cad pe unul dintre scaunele de
lângă focul muribund. Pe o masă mică, de alături, erau o carafă cu rachiu şi un
pahar pe fundul căruia rămăseseră vreo două picături.
— N-am idee despre ce vorbeşti. Şi tocmai eram gata de culcare. Prin urmare,
Badgerlock, ce treburi te-au mânat încoace?
— Revarsă-ţi furia asupra mea dacă vrei. Presupun c-o merit. Scoate-mi ochii
pentru orice simţi nevoia s-o faci. Dar încetează cu mascarada asta şi fii tu însuţi!
E tot ce-ţi cer.
A păstrat o vreme tăcerea, cu dezaprobare în privirea trufaşă cu care mă fixa. Pe
urmă a venit să se aşeze pe celălalt scaun. Şi-a turnat rachiu fără să-mi ofere şi
mie. Aroma mi-a dezvăluit că era cel de căise, din care băusem în coliba mea, cu
niciun an în urmă. A sorbit înainte de a vorbi.
— Să fiu eu însumi. Şi cine ar fi acest eu însumi?
A pus paharul jos, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a încrucişat braţele la piept.
— Nu ştiu. Aş vrea să fii bufonul, am spus încet. Dar cred că am ajuns prea departe
ca să ne întoarcem acum la amăgirea asta. Însă, dacă ar fi cu putinţă, aş vrea. Din
toată inima.
Mi-am luat ochii de la el. Am lovit cu piciorul un buştean din vatră, împingându-l în
foc şi dând viaţă unor flăcări noi cu o răbufnire de scântei.
— Acum nici măcar nu mai ştiu cum să te numesc în gândurile mele. Pentru mine,
nu eşti Lordul Auriu. N-ai fost niciodată. Dar nu mai eşti nici bufonul. Mi-am adunat
tot curajul chiar în timp ce îmi veneau cuvintele pe limbă, negândite, dar evidente:
Cum poate fi adevărul atât de greu de spus?
Preţ de o clipă înfricoşătoare, m-am temut că o să mă înţeleagă greşit. Pe urmă am
ştiut că o să priceapă exact ceea ce voisem să spun. Îmi arătase ani de-a rândul,
prin tăcerile sale, că-mi înţelegea foarte bine sentimentele. Înainte de a ne despărţi,
trebuia să repar cumva ruptura dintre noi. Şi cuvintele erau singura mea unealtă.
Purtau în ele o magie străveche, puterea pe care o dobândeai când îi ştiai cuiva
numele adevărat. Eram hotărât, şi totuşi am avut senzaţia că vorbesc cu stângăcie.
— Ai zis cândva că, dacă nu vreau să-ţi mai spun „bufonule”, ţi-aş putea spune
„Preaiubitule”. Am tras aer în piept. Mi-a lipsit compania ta, Preaiubitule.
A ridicat o mână şi şi-a acoperit gura. Pe urmă a mascat gestul frecându-şi bărbia,
ca şi cum s-ar fi gândit la ceva cu mare atenţie. Nu mi-am dat seama ce expresie
ascundea în spatele palmei. Când şi-a lăsat mâna în jos, zâmbea strâmb.
— Îţi dai seama că asta ar deveni subiect de bârfă în castel?
Am păstrat tăcerea, fiindcă n-aveam răspuns. Îmi vorbise cu vocea batjocoritoare a
bufonului. M-a uns pe suflet, dar n-am putut să nu mă întreb dacă nu se prefăcea,
intrând într-un rol numai şi numai pentru mine. Îmi arăta ceea ce voiam să văd, sau
ceea ce era cu adevărat?
— Ei, a oftat. Presupun că, dacă trebuie să foloseşti un nume potrivit pentru mine,
va trebui să-mi spui tot „bufonul”. S-a uitat la flăcări şi a râs încet. Presupun că asta
echilibrează balanţa. Indiferent ce se va întâmpla cu noi, de-acum înainte îmi voi
aminti mereu cuvintele astea.
M-a privit dând din cap cu gravitate, parcă mulţumindu-i fiindcă îi înapoiasem ceva
preţios pentru el.
Erau atâtea lucruri despre care aş fi vrut să discutăm. Voiam să-i vorbesc despre
tot ce reprezenta misiunea prinţului şi despre Web, şi să-l întreb de ce făcuse o
pasiune pentru jocurile de noroc şi ce însemna extravaganţa lui nebunească. Dar
mi-am dat brusc seama că doream să le adaug alte cuvinte celor deja rostite în
noaptea aceea. Aşa cum spusese el, balanţa era acum echilibrată. Plana între noi;
nu voiam să risc s-o înclin din nou cu vreo vorbă de-a mea. Am dat din cap şi m-
am ridicat încet.
— Noapte bună, bufonule! am spus când am ajuns la uşă.
Am deschis-o şi am ieşit pe coridor.
— Noapte bună, preaiubitule! mi-a răspuns el de pe scaunul de lângă foc.
Am închis încet uşa în urma mea.

EPILOG

Braţul care mi-a purtat cândva în luptă şi sabia, şi securea mă doare acum după o
seară în care mânuieşte pana. Când şterg vârful uneia curăţând-o, mă întreb
adesea câte găleţi de cerneală am întrebuinţat într-o viaţă. Câte cuvinte am aşternut
pe hârtie sau pe pergament, gândindu-mă că astfel capturam adevărul? Şi, dintre
acele cuvinte, cât de multe am azvârlit eu însumi în flăcări, considerându-le fără
valoare sau greşite? O fac aşa cum am făcut-o de atâtea ori. Scriu, presar nisip
peste cerneala umedă, îmi cântăresc propriile cuvinte. Apoi le ard. Poate că, ori de
câte ori se întâmplă, adevărul iese pe coş, în chip de fum. E nimicit sau eliberat în
lume? Nu ştiu.
Pe vremuri, nu-mi venea să-i dau crezare bufonului când îmi spunea că timpul, în
întregul său, e o buclă imensă, că suntem întotdeauna condamnaţi să repetăm ceea
ce s-a mai întâmplat. Dar, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât mai bine înţeleg că
e într-adevăr aşa. Atunci mă gândeam că îmi vorbeşte despre un singur cerc uriaş,
în care suntem prinşi cu toţii. Acum cred în schimb că ne naştem, fiecare, într-un
cerc al nostru. Ca un mânz legat la capăt de funie în manej, tropotim pe cercul care
ne-a fost menit. Grăbim pasul sau îl încetinim, ne oprim la poruncă, pornim din nou.
Şi credem, de fiecare dată, că acelaşi cerc e un alt drum.
Cu un car de ani în urmă, educaţia tatălui meu a fost lăsată în seama lui Chade,
fratele vitreg al bunicului meu. La rândul său, tata m-a dat pe mine în grija omului
său de încredere. Iar eu, când am devenit tată, m-am încrezut în aceleaşi mâini,
convins că-mi puteau creşte fata cel mai bine şi în siguranţă. În schimb, l-am luat în
grijă pe fiul altui bărbat, şi aşa a devenit Hap copilul meu. Prinţul Dutiful, fiul meu şi
totuşi nu al meu, a ajuns de asemenea să-mi fie învăţăcel. Şi, după o vreme, la
mine a venit chiar fiul lui Burrich, ca să-l învăţ ceea ce nu voia să îl înveţe tatăl lui.
Fiecare cerc dă naştere altuia. Fiecare pare să fie nou, dar în realitate nu e. Nu
reprezintă decât cele mai noi dintre încercările noastre de a îndrepta greşeli vechi,
de a şterge nedreptăţi suferite cu mult timp în urmă şi de a ne apleca asupra
lucrurilor pe care le-am neglijat. În fiecare ciclu putem corecta greşeli vechi, dar
cred că facem tot atât de multe greşeli noi. Totuşi, ce altceva ar fi cu putinţă? Să
repetăm greşelile de mai înainte? Poate că a avea curaj să cauţi o cale mai bună
înseamnă a avea curaj să rişti făptuirea unor greşeli noi.
 ROBIN HOBB
DESTINUL BUFONULUI
vol. 1

ROBIN Hobb este al doilea pseudonim al romancierei americane Margaret Astrid

Lindholm Ogden. Născută în 1952, în California, a crescut în Alaska şi a urmat
cursurile Universităţii Denver timp de un an. La vârsta de optsprezece ani s-a
căsătorit, a abandonat facultatea şi s-a mutat pe insula Kodiak, în apropiere de
Alaska, unde a început să scrie şi să publice în revistele pentru copii. Între 1983 şi
1992, a semnat exclusiv cu pseudonimul Megan Lindholm, în majoritate lucrări de
fantasy contemporan. Din 1995 a adoptat pseudonimul Robin Hobb pentru cărţi de
fantasy european medieval, tradiţional. Ucenicul asasinului, romanul de debut sub
pseudonimul Robin Hobb, a fost nominalizat pentru British Fantasy Award. Până în
2003 cărţile ei se vânduseră în peste un milion de exemplare. În anul 2006, romanul
Forest Mage a obţinut Premiul Endeavour.
Seria The Rain Wilde Chronicles (Dragon Keeper, Dragon Haven, City of Dragons
şi Blood of Dragonis) s-a bucurat de mare succes. După aceea scriitoarea a publicat
şi apreciata trilogie OMUL ARĂMIU, tipărită la Editura Nemira. Trilogia FOREST
MAGE, de asemenea importantă în cariera lui Robin Hobb, s-a încheiat în 2008. Ea
cuprinde volumele: Shaman’s Crossing (2005), Forest Mage (2006), Renegade’s
Magic (2008).

Prolog
ÎNFRUNTÂND SOARTA
Intenţia Profetului Alb pare simplă. A vrut să aducă lumea pe o cale diferită de cea
urmată vreme de atâtea cicluri. După părerea lui, timpul se repetă întotdeauna şi,
la fiecare repetiţie, oamenii săvârşesc din nou toate greşelile prosteşti pe care le-
au făcut întotdeauna. Trăiesc de pe o zi pe alta, lăsându-se în voia poftelor şi a
dorinţelor, convinşi că faptele lor nu au nicio importanţă pentru mersul tuturor
lucrurilor.
După părerea Profetului Alb, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Fie şi cel mai
mărunt gest altruist îi dă lumii un ghiont, împingând-o pe o cale mai bună. Iar o
înşiruire de astfel de gesturi mărunte o poate schimba. Moartea unui singur om
poate modifica soarta lumii întregi. Iar supravieţuirea lui o poate călăuzi pe un nou
drum. Şi cine am fost eu pentru Profetul Alb? Catalizatorul lui. Deviatorul. Piatra de
care s-a folosit pentru a scoate roţile timpului de pe făgaşul lor. O pietricică e de
ajuns ca să îndrepte o roată într-o altă direcţie, mi-a spus, dar mi-a atras atenţia că,
pentru pietricică, asta e mult prea rar o plăcere.
Profetul Alb pretindea că a văzut nu doar viitorul, ci mai multe viitoruri posibile, şi
că multe dintre ele sunt înspăimântător de asemănătoare. Dar şi că, în câteva
cazuri, apare o deosebire, iar deosebirea aceea deschide drumul către un
strălucitor tărâm al noilor posibilităţi.
Prima deosebire era existenţa unui moştenitor Farseer, a unuia care supravieţuise.
Acela eram eu. Efortul de a mă păstra în viaţă, smulgându-mă din ghearele morţii
care se străduia necontenit să se descotorosească de mine, pentru ca roţile timpului
să se poată reaşeza pe făgaşul lui comod, devenise menirea vieţii lui. Ajungeam în
pragul morţii sau eram chiar înghiţit de abisul ei iarăşi şi iarăşi, şi el mă trăgea de
fiecare dată înapoi, stâlcit şi învineţit, mă aburca pe mal, ca să-l urmez din nou. Mă
folosea fără încetare, dar nu şi fără păreri de rău.
Şi reuşea să abată soarta de pe calea ei predestinată, aducând-o pe una mai bună
pentru lume. Aşa spunea el. Însă existau oameni care nu-i împărtăşeau părerea,
oameni care vedeau viitorul fără niciun moştenitor Farseer şi fără dragoni. Dintre
aceştia, o femeie s-a hotărât să scape de bufonul care îi stătea în cale, asigurându-
se astfel că viziunea ei se va adeveri.
Capitalul 1
ŞOPÂRLE
Uneori ni se pare nedrept că lucruri care s-au petrecut cu atât de multă vreme în
urmă ies la lumină, împlântându-şi ghearele în viaţa cuiva şi pervertind tot ce
urmează. Dar poate că tocmai asta e dreptatea supremă: tot ce am făcut vreodată
se însumează, aşa cum se însumează şi tot ce ni s-a făcut, iar noi înşine suntem
rezultatul adunării celor două sume. Şi de asta nu scapă niciunul dintre noi.
Astfel, tot ce mi-a spus Bufonul vreodată s-a adunat cu tot ce a lăsat nespus. Şi, ca
rezultat al adunării, l-am trădat. Însă am crezut că fac ceea ce era mai bine atât
pentru el, cât şi pentru mine. Prezisese că, dacă ne ducem pe Insula Aslevjal, o să
moară şi că Moartea ar mai putea deschide gura încă o dată, ca să mă înghită pe
mine. Şi făgăduise să facă tot ce-i stă în puteri ca să supravieţuiesc eu, pentru că
i-o cerea marele lui plan de schimbare a viitorului. Dar, având încă proaspătă în
minte amintirea ultimei dăţi în care mă atinsese moartea, făgăduielile lui mi s-au
părut mai degrabă înspăimântătoare decât liniştitoare. Şi, cu amărăciune, mă mai
înştiinţase şi că, odată ajunşi pe insulă, o să mă văd nevoit să aleg între prietenia
noastră şi loialitatea faţă de prinţul Dutiful.
Poate că aş fi fost în stare să-i fac faţă unuia dintre aceste lucruri, rămânând ferm
pe poziţie, dar mă îndoiam totuşi. Şi numai unul dintre ele era de-ajuns ca să mă
descurajeze, iar să dau piept cu suma lor era, pur şi simplu, peste puterile mele.
Aşa că m-am dus la Chade. I-am povestit ce-mi spusese Bufonul.
Şi bătrânul meu mentor a tras sforile, astfel încât să plecăm spre Insulele Străine
fără să-l luăm cu noi.

În castelul Buckkeep venise primăvara. Austera fortăreaţă de piatră neagră

continua să stea ghemuită, bănuitoare, pe stâncile abrupte de deasupra oraşului cu
acelaşi nume, dar, pe dealurile domoale de dincolo de ea, iarba verde, tânără,
străpungea, încrezătoare, stratul cafeniu de uscături lăsate în urmă de anul trecut.
Crengile golaşe ale pădurii se pierdeau în vălul verde al frunzelor mărunte ivite pe
fiecare dintre ele. Fluxul şi refluxul măturau mormanele de alege moarte adunate
peste iarnă. Se întorseseră păsările călătoare şi cântecele lor răsunau, sfidătoare,
pe dealurile împădurite, iar de-a lungul ţărmului zburătoarele de apă purtau bătălii
pentru cotloanele bune de cuibărit de pe stânci. Primăvara invadase până şi
coridoarele întunecoase şi încăperile cu tavane înalte din fortăreaţă, căci crengile
îmbobocite şi florile timpurii împodobeau toate firidele şi încadrau intrările în sălile
comune.
Vânturile calde păreau să-mi spulbere gândurile negre. Niciuna dintre problemele
şi neliniştile mele nu dispăruse, dar primăvara te poate ajuta să-ţi nesocoteşti o
grămadă de griji. Starea mea fizică se îmbunătăţise; mă simţeam mai tânăr ca la
douăzeci şi cinci de ani. Nu numai că puneam din nou pe mine carne din care mi
se conturau muşchi, dar devenisem pe neaşteptate stăpânul unui corp potrivit cu
vârsta mea. Coteria lipsită de experienţă mă vindecase de-a valma, scăpându-mă,
din întâmplare, şi de toate vătămările din trecut. Toate urmele lăsate de brutalitatea
lui Galen când mă învăţase Meşteşugul, rănile din lupte şi cicatricele adânci
pricinuite de torturile din temniţele lui Regal dispăruseră. Durerile de cap nu mă mai
chinuiau aproape niciodată, nu mi se mai înceţoşa vederea când oboseam şi nu mă
mai durea nimic în dimineţile reci. Trăiam în trupul unui animal puternic şi sănătos.
Într-o dimineaţă senină de primăvară, puţine lucruri te însufleţesc mai mult decât o
sănătate deplină.
Stăteam în vârful unui turn, contemplând valurile mării. În spatele meu, flori albe şi
de un roz-pal înveşmântau micii pomi fructiferi crescuţi în vase mari, pline cu
pământ proaspăt îngrăşat cu bălegar. Din ghivece mai mici porneau lujeri pe care
mugurii începuseră să plesnească. Frunzele lungi şi verzi ale bulbilor de floare se
înălţau ca nişte iscoade trimise să cerceteze aerul. În alte ghivece nu se vedeau
decât tulpini golaşe, cafenii, dar făgăduinţa era acolo, toate plantele aşteptau
sosirea zilelor calde. Printre ghivece fuseseră aşezate cu măiestrie statui şi bănci
ademenitoare. Lumânările adăpostite în felinare erau deja pregătite să-şi trimită
licăririle în întunecimea nopţilor suave de vară. Kettricken îi redase Grădinii Reginei
splendoarea de odinioară. Acel refugiu din înălţimi era teritoriul ei personal;
rădăcinilor ei din Regatul Munţilor li se datora simplitatea, însă existenţa grădinii era
o tradiţie mult mai veche din Buckkeep.
Am străbătut cu paşi nervoşi aleea care o înconjura, apoi mi-am impus să mă
opresc. Băiatul nu întârziase. Eu venisem mai devreme. Minutele nu se târau din
vina lui. Aşteptam prima întâlnire cu Swift, fiul lui Burrich, cu un amestec de
nerăbdare şi strângere de inimă. Regina mea îmi pusese pe umeri responsabilitatea
instruirii lui într-ale literelor şi într-ale armelor. O însărcinare care mă speria. Băiatul
nu numai că avea Har, dar mai era şi de o încăpăţânare de necontestat. Regina
decretase că înzestraţii cu Har trebuiau trataţi cu respect, dar supuşii ei încă mai
credeau, în număr mare, că, pentru Magia Animalelor, cele mai bune leacuri erau
laţul spânzurătorii, cuţitul şi focul.
Înţelegeam motivele care o îndemnaseră pe regină să mi-l încredinţeze pe Swift.
Burrich, tatăl lui, îl gonise de-acasă pentru că nu voia să renunţe la Har. Pe de altă
parte, acelaşi Burrich îşi dedicase mulţi ani din viaţă creşterii mele pe când eram un
băietan abandonat de tată, pe atunci prinţ moştenitor care nu cutezase să-şi
recunoască bastardul. Se cuvenea să fac acelaşi lucru pentru copilul lui Burrich,
deşi nu-i puteam spune că am fost cândva Fitzehivalry, pupilul tătălui său. Aşa că
de aceea îl aşteptam pe Swift, un băiat costeliv de numai zece ani, la fel de nervos
ca şi când ar fi trebuit să dau ochii cu tatăl lui. Am tras aerul rece al dimineţii în
adâncul pieptului. Purta mireasma florilor de pom fructifer. Mi-am reamintit că era o
însărcinare care avea să se încheie în scurt timp. Urma să plec foarte curând, ca
însoţitor al prinţului în călătoria lui către Aslevjal, una dintre Insulele Străine.
Magia Harului te face să simţi orice altă viaţă din apropierea ta, aşa că m-am întors
spre uşa grea chiar înainte de a o împinge Swift. A închis-o în urma lui fără zgomot.
În ciuda îndelungatului urcuş pe treptele de piatră, nu răsufla greu. L-am studiat,
rămânând în mare parte ascuns de puzderia de floare de pe ramuri. Îmbrăcat în
albastru de Buck, purta veşminte simple, de paj. Chade avea dreptate. Putea s-
ajungă un foarte bun luptător cu securea. Era slăbuţ, ca mai toţi băieţii plini de
energie de vârsta lui, dar umerii noduroşi conturaţi pe sub jiletcă făgăduiau muşchi
ca ai tatălui său. Nu-l vedeam crescând înalt, dar urma să fie destul de voinic ca să
se descurce cu o asemenea armă. Avea ochii negri ai lui Burrich, ca şi buclele lui
negre, dar în linia obrajilor şi în forma ochilor regăseam ceva din Molly. Am răsuflat
prelung şi adânc. S-ar fi putut să-mi fie mai greu decât îmi imaginasem.
L-am văzut simţindu-mi prezenţa. Nu m-am clintit, am aşteptat să mă descopere şi
cu privirea. Pe urmă ne-am uitat o vreme unul la altul, nemişcaţi. Mersese pe aleile
şerpuitoare până ce ajunsese în faţa mea. Plecăciunea lui fusese prea îndelung
exersată ca să mai aibă vreun strop de graţie.
— Lordul meu, sunt Swift Witted. Mi s-a spus să mă înfăţişez Domniei Tale şi de
aceea mă aflu acum aici.
Mi-am dat seama că se străduise din greu să înveţe cel două fraze curtenitoare.
Însă, prin numele sub care se prezentase, îşi făcuse cunoscută Magia Animalelor
într-un mod atât de evident încât părea aproape o provocare grosolană, ca şi cum
ar fi vrut să se convingă că protecţia acordată de regină înzestraţilor cu Har exista
şi acolo unde era singur cu mine. Mi-a susţinut privirea cu o hotărâre pe care
probabil orice nobil ar fi socotit-o insolenţă. Pe de altă parte, mi-am reamintit că eu
nu eram nobil. Şi i-am spus-o.
— Eu nu sunt „lordul meu“ pentru nimeni, flăcăule. Sunt Tom Badgerlock, un oştean
din Garda Reginei. Îmi poţi spune jupâne Badgerlock, iar eu o să-ţi spun Swift. De
acord?
A clipit de două ori şi a dat din cap. Pe urmă şi-a adus brusc aminte că nu aşa
trebuia să răspundă.
— Da, domnul meu. Jupâne Badgerlock.
— Perfect. Swift, ştii de ce-ai fost trimis la mine?
Şi-a muşcat de două ori buza de sus cu mişcări iuţi, apoi a răsuflat adânc şi a
răspuns lăsându-şi ochii în jos.
— Cred că am supărat pe cineva. Dar nu ştiu ce am făcut, şi cui, a adăugat,
ridicându-şi brusc privirea către mine. Şi a continuat, aproape sfidător: Nu mă pot
împiedica să fiu ceea ce sunt. Dacă s-a întâmplat fiindcă am Har, nu e corect.
Regina noastră a spus că n-o să fiu tratat altfel din pricina magiei.
Mi s-a tăiat răsuflarea. Prin ochii ăia negri se uita la mine tatăl lui. Sinceritatea fără
limite şi hotărârea de a spune adevărul cu orice preţ erau ale lui Burrich. Însă în
graba cu care riposta am văzut iuţeala din fire moştenită de la Molly. În următoarele
câteva clipe mi-a fost greu să-mi găsesc cuvintele.
Băiatul mi-a luat tăcerea drept nemulţumire şi a lăsat ochii în jos. Dar a rămas cu
spatele drept; nu se ştia vinovat cu nimic şi nu se putea pocăi înainte de a afla
pentru ce.
— N-ai supărat pe nimeni, Swift. Şi o să afli că, pentru anumiţi oameni din
Buckkeep, Harul tău n-are nicio importanţă. Nu din pricina lui te-am despărţit de
ceilalţi copii; e mai degrabă un fapt de pe urma căruia o să ai de câştigat. Stăpâneşti
literele mult mai bine decât alţi învăţăcei de vârsta ta. Şi nu vrem să te amestecăm
printre cei mult mai mari ca tine. S-a mai hotărât şi să te deprinzi cu mânuirea securii
de luptă. Cred că de aia am fost ales eu ca să-ţi fiu preceptor.
Şi-a săltat fruntea cu o zvâcnire şi m-a privit nedumerit şi îngrozit.
— Securea de luptă?
Am dat din cap atât către el, cât şi către mine. Chade se reapucase de vechile lui
şmecherii. Era limpede că băiatul nu fusese întrebat dacă vrea sau nu să-nveţe să
lupte cu o asemenea armă. Mi-am pus un zâmbet pe faţă.
— Da, sigur, securea de luptă. Oamenii de arme din Buckkeep n-au uitat cât de
bine lupta tatăl tău cu securea. Fiindcă i-ai moştenit şi robusteţea trupului, nu doar
trăsăturile feţei, pare firesc să ai aceleaşi preferinţe când e vorba de arme.
— Eu nu sunt deloc ca tata, domnul meu.
Mi-a fost greu să nu izbucnesc în râs, nu de prea multă veselie, ci fiindcă băiatul nu
semănase niciodată cu Burrich mai bine decât în clipa aceea. Mi se părea straniu
să mă uit în jos la cineva care mă ţintuia cu privirea ochilor lui negri. Însă o
asemenea atitudine nu era potrivită pentru un băiat de vârsta lui, aşa că i-am
răspuns cu răceală.
— După părerea reginei şi a lui Chade, Sfetnicul ei, îi semeni destul de bine. Nu-ţi
place ce-au hotărât pentru tine?
Asta punea totul în balanţă. Nu mi-a scăpat clipa în care s-a decis şi aproape că i-
am putut citi gândurile. Putea să refuze. Dar ar fi fost considerat nerecunoscător şi
trimis înapoi, la tatăl lui. Mai bine să-şi plece capul primind o însărcinare neplăcută
şi să rămână. Aşa că a spus, cu voce joasă:
— Ba da, domnul meu. Mă supun hotărârii lor.
— E bine, am spus, cu sinceritate prefăcută.
— Dar mă pricep deja să mânuiesc o altă armă, s-a grăbit el să mă înştiinţeze,
înainte de a apuca să continui. Arcul, domnule. N-am pomenit nimic despre asta
până acum, fiindcă m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Dar, dacă trebuie să-
nvăţ să fiu şi oştean, şi paj, mi-am ales deja o armă.
Interesant. L-am privit o clipă în tăcere. Îl regăseam în el pe Burrich într-o destul de
mare măsură ca să presupun că nu se laudă cu ceea ce nu ştie să facă.
— Minunat. Îmi poţi arăta cât de bine te pricepi să tragi cu arcul. Dar, deocamdată,
ne-am întâlnit pentru alte lecţii. Pentru ele, ni s-a îngăduit să ne folosim de
pergamentele din biblioteca Buckkeepului. E o mare onoare pentru noi amândoi.
I-am aşteptat răspunsul.
A dat scurt din cap, apoi şi-a reamintit de bunele maniere.
— Da, domnul meu.
— Atunci ne întâlnim mâine aici. O să ne ocupăm o oră de pergamente şi de scris,
apoi o să coborâm pe terenul de instrucţie.
Am aşteptat din nou să răspundă.
— Da, domnul meu. Domnul meu?
— Ce este?
— Sunt şi un călăreţ bun, domnul meu. Dar am cam ruginit. În ultimul an, tata nu
m-a lăsat să mă apropii de cai. Însă sunt călăreţ priceput.
— E bine de ştiut, Swift.
Ştiam şi ce sperase. I-am privit faţa şi i-am văzut-o înnegurându-se după răspunsul
meu neutru. Reacţionasem aproape instinctiv. Un băiat de vârsta lui nu trebuia să
se gândească la întovărăşirea cu un animal. Dar, când şi-a lăsat capul în jos,
dezamăgit, mi-am simţit propria singurătate trimiţându-şi ecourile de-a lungul anilor.
Şi Burrich se străduise din răsputeri să mă apere de o asemenea legătură. Ştiam
că aşa e înţelept, dar asta nu izbutea să alunge amintirea izolării mele. Mi-am dres
glasul şi am încercat să vorbesc fără să-mi tremure:
— Foarte bine, Swift. Vino aici mâine. A, şi îmbracă-te cu hainele tale vechi. O să
ne murdărim şi o să asudăm.
A părut să-ncremenească.
— Ce e? Ce-ai păţit, băiatule?
— Păi… domnul meu, nu pot. Asta e, nu le mai am. Nu mai am decât cele două
schimburi de haine pe care mi le-a dat Regina.
— Ce s-a-ntâmplat cu ele?
— Le-am… le-am ars, domnul meu.
Vocea i-a devenit brusc sfidătoare. Mi-a întâlnit privirea, împingându-şi bărbia în
afară.
M-am gândit să-l întreb de ce. Dar nu era nevoie. Dădea răspunsul prin limbajul
trupului. Pentru el fusese un gest ritual, o desprindere de tot ce-l lega de trecut. M-
am întrebat dacă era cazul să-l fac să recunoască asta cu glas tare, dar am ajuns
la concluzia că n-ar fi avut nimeni nimic de câştigat. O astfel de irosire a unor haine
folositoare era ceva de care ar fi trebuit să se ruşineze. Cât de înverşunată putuse
s-ajungă neînţelegerea cu tatăl lui? Ziua mi s-a părut dintr-odată mai puţin
strălucitoare. Am ridicat din umeri, hotărât să nu mă mai gândesc la asta.
— Atunci îmbracă-te cu ce ai, am spus, tăios, sperând apoi că nu sunase prea
aspru.
A rămas neclintit, cu ochii la mine, şi mi-am dat seama că nu-i spusesem că poate
pleca.
— Asta e tot, Swift. Ne vedem mâine.
— Da, domnul meu. Mulţumesc, jupâne Badgerlock. A făcut o plecăciune corectă,
mişcându-se sacadat, apoi a ezitat iarăşi: Domnul meu, pot să mai pun o întrebare?
— Sigur că da.
Şi-a rotit privirea aproape cu suspiciune.
— De ce ne întâlnim aici, sus?
— E linişte. E plăcut. Când eram de vârsta ta, nu-mi surâdea să stau între patru
pereţi într-o zi frumoasă, de primăvară.
Asta i-a adus pe faţă un zâmbet şovăielnic.
— Nici mie nu-mi surâde, domnul meu. Nu-mi surâde nici când sunt ţinut deoparte
de animale. Cred că e chemarea magiei mele.
Aş fi vrut să nu mai vorbească întruna despre asta.
— Poate că da. Şi poate c-ar trebui să te gândeşti foarte bine înainte de a-i
răspunde.
De data asta am avut grijă să las dojana să mi se simtă clar în glas.
A tresărit, apoi m-a privit cu indignare.
— Regina a spus că magia mea nu e ceva care să mă deosebească de alţi oameni.
Şi că nimeni nu se poate purta urât cu mine din pricina ei.
— E adevărat. Dar nici n-o să facă pe nimeni să te trateze mai bine. Te sfătuiesc
să nu vorbeşti despre ea în gura mare. Nu face paradă cu ea în faţa nimănui, decât
după ce-l cunoşti îndeajuns. Dacă vrei să ştii cum e cel mai bine să se poarte un
om care stăpâneşte magia ta, îţi sugerez să-ţi petreci timpul cu Web cel cu Har,
seara, când istoriseşte poveşti lângă vatră.
S-a încruntat înainte de a termina eu de vorbit. I-am spus că poate pleca şi a plecat.
Eram de părere că-l citisem destul de bine. Harul lui fusese linia frontului pe care
îşi înfruntase tatăl. Izbutise să-i ţină piept lui Burrich şi fugise la Buckkeep, hotărât
să trăiască la curtea tolerantă a reginei Kettricken fără să-şi ascundă magia. Dar,
dacă îşi imagina că e de-ajuns să aibă Har ca să-şi merite locul, ei bine, aveam să-
i curăţ curând mintea de păienjenişul unor asemenea închipuiri. N-aveam de gând
să-l lipsesc de magia lui. Însă acea fluturare a ei, de parcă ar fi fost o zdreanţă
agitată în faţa nasului unui câine ea să vadă ce face, mă mâhnea. Mai curând sau
mai târziu, avea să întâlnească vreun tinerel de viţă nobilă încântat să-l provoace
la duel din pricina detestatei Magii a Animalelor. Toleranţa era impusă printr-un
decret regal căruia mulţi i se supuneau în silă, păstrându-şi vechiul dezgust faţă de
magia noastră. Purtarea lui Swift îmi dubla tăria hotărârii de a nu-l lăsa să afle că şi
eu am Har. Era destul de rău că se fudulea cu al lui; nu voiam să-l trădeze pe al
meu.
Am mai sorbit o dată din priviri imensitatea mării şi a cerului. Era o privelişte
înviorătoare, îţi tăia imediat răsuflarea, rămânând totuşi liniştitor de familiară. Apoi
mi-am impus să-mi cobor privirea spre zidul scund aflat între mine şi căderea către
moartea sigură de jos. Cândva, zdrobit deopotrivă fizic şi sufleteşte de Galen, atunci
Maestru al Meşteşugului, încercasem să mă arunc chiar de pe acel parapet. Mâna
lui Burrich mă trăsese înapoi. Mă dusese în braţe până jos, în odăile lui, îmi oblojise
rănile, apoi se răzbunase pe Maestrul Meşteşugului, îi plătise pentru ele. Pentru
asta încă îi mai eram dator. Poate izbuteam să mă revanşez dându-i lecţii fiului său
şi având grijă să fie în siguranţă la Curte. Mi-am întipărit gândul ăsta în minte şi în
suflet, ca să pot privi cu entuziasm însărcinarea primită, şi am plecat din vârful
turnului. Trebuia să mă grăbesc s-ajung la o altă întâlnire şi soarele îmi spunea că
eram pe punctul să întârzii.
Chade dăduse oficial de ştire că îl învăţa pe tânărul prinţ să stăpânească Magia
Meşteşugului, pe care o moştenise. Mă simţeam recunoscător pentru noua
întorsătură dată lucrurilor, dar mă întrista în acelaşi timp. Anunţul le îngăduia lui
Chade şi Dutiful să nu se mai întâlnească pe furiş pentru asta. Faptul că prinţul
mergea la lecţii însoţit de servitorul său netot era privit drept un soi de excentricitate.
Niciun curtean nu şi-ar fi putut imagina că Thick învăţa cot la cot cu prinţul şi că
magia ancestrală a neamului Farseer se manifesta, în cazul lui, cu mai multă putere
decât la orice membru al familiei regale. Trist eram pentru că eu, adevăratul
Maestru al Meşteşugului, rămăsesem singurul care încă mai trebuia să vină la acele
întâlniri pe furiş şi să plece după încheierea lor tot aşa. Acum eram Tom Badgerlock,
un oştean umil din Gardă, care nu trebuia să ştie absolut nimic despre Magia
Farseer.
Aşa că am coborât din Grădina Reginei şi am străbătut castelul în grabă. În zona
locuită de servitori existau şase intrări în labirintul secret care şerpuia prin întreaga
construcţie. Aveam grijă să nu intru de două ori la rând prin acelaşi loc. În ziua
aceea am ales intrarea de lângă cămară. Am aşteptat până n-a mai fost nimeni pe
coridor şi am intrat. M-am strecurat printre trei suporturi de care atârna câte un şir
de cârnaţi înainte de a deschide un panou pentru a păşi în întunericul care începuse
să-mi fie familiar.
N-am pierdut vremea aşteptând să mi se obişnuiască ochii. În acea parte a
labirintului nu pătrundea niciun strop de lumină. La început, când îl explorasem,
avusesem o lumânare. Acum m-am gândit că-l cunosc destul de bine ca să-l pot
străbate în beznă. Mi-am numărat paşii, apoi am urcat pe bâjbâite de o scară
îngustă. Odată ajuns în vârful ei, m-am întors spre dreapta şi am zărit dâre din
lumina soarelui de primăvară strecurate pe coridorul prăfos. L-am străbătut în
grabă, aplecat, şi m-am văzut curând într-o parte mai familiară a labirintului. În scurt
timp, am pătruns în Turnul de Veghe prin lateralul căminului. Am împins panoul la
locul lui, apoi am înlemnit când am auzit zăvorul uşii mişcându-se. Abia am avut
timp să-mi găsesc o ascunzătoare precară în spatele draperiilor lungi ale ferestrelor
turnului înainte de a intra cineva.
Mi-am ţinut răsuflarea, dar nu erau decât Chade, Dutiful şi Thick; veniseră la lecţia
noastră. Am aşteptat să se închidă bine uşa în urma lor înainte de a ieşi din
ascunzătoare. Thick a tresărit, însă Chade s-a mulţumit să spună:
— Ai pânze de păianjen pe obrazul stâng. Ştiai?
Am îndepărtat firele agăţate de mine.
— Mă mir că-s numai pe obrazul stâng. Primăvara pare să fi trezit la viaţă o oaste
de păianjeni.
Chade a încuviinţat dând din cap cu gravitate.
— Eu aveam pe vremuri un mănunchi de pene pentru şters praful şi mergeam
fluturându-mi-l în faţă. Era de folos. Întru câtva. Fireşte, pe vremea aia nu conta
prea mult cum arătam când ajungeam la destinaţie. Pur şi simplu nu-mi plăcea să
simt picioare subţiri mişunându-mi pe ceafă.
Gândul că sfetnicul Reginei, cu hainele lui imaculate şi cu pieptănătura lui fără
cusur, s-ar fi putut furişa aproape alergând pe coridoare i-a smuls prinţului Dutiful
un rânjet. Lordul Chade locuise cândva în castelul Buckkeep în taină, nefiind nimic
mai mult decât asasin regal, un om care-şi ascundea faţa ciupită de vărsat şi
împărţea dreptatea Regelui din umbră. Dar cu asta se terminase. Acum mergea cu
paşi mari pe culoare largi, preamărit pe faţă atât ca diplomat iscusit, cât şi ca sfetnic
demn de încredere al Reginei. Veşmintele elegante, în nuanţe de albastru şi verde,
îi reflectau statutul, ca şi nestematele care-i împodobeau gâtul şi lobii urechilor.
Părea să-şi fi ales cu mare grijă părul alb ca neaua şi ochii verzi, pătrunzători, ca
să i se potrivească perfect cu garderoba. Cicatricele care-l mâhneau cândva atât
de mult se estompaseră pe măsura trecerii anilor. Eu, unul, nici nu-l invidiam, nici
nu-i purtam pică pentru hainele luxoase. Le merita din plin, ca despăgubire pentru
lipsurile din tinereţe. Nu făceau niciun rău nimănui, iar cei care se lăsau orbiţi de
înfăţişarea lui îi treceau adesea cu vederea mintea ascuţită, adevărata sa armă.
Spre deosebire de Chade, prinţul era îmbrăcat aproape la fel de simplu ca mine.
Puneam asta pe seama tradiţiilor austere din Regatul Munţilor, respectate de
Regina Kettricken, ca şi pe a cumpătării ei înnăscute. La cincisprezece ani, Dutiful
era în plină creştere. Ce rost avea să-i faci haine luxoase pe care să le poarte zi de
zi, când fie îi rămâneau mici, fie se rupeau la umeri când se antrena pe terenul de
instrucţie? L-am studiat pe tânărul care stătea în faţa mea zâmbind larg. Ochii lui
negri, ca şi părul buclat, de aceeaşi culoare, păreau imagini în oglindă ale ochilor şi
părului tatălui său, dar atât înălţimea lui, cât şi conturul fălcilor îmi aminteau mai
degrabă de portretul tatălui meu, Chivalry.
Contrastul deplin dintre el şi bărbatul scund care îl însoţea era izbitor. După părerea
mea, Thick trebuia să aibă aproape treizeci de ani. Avea urechile mici şi lipite de
cap şi limba mereu ieşită puţin dintre buze, ca toţi idioţii. Prinţul îl îmbrăcase în
albastru, cu o tunică şi cu pantaloni mulaţi, adică purtau haine identice chiar şi în
privinţa blazonului cu cerb de pe piept, numai că materialul tunicii era întins aproape
până la refuz pe pântecul bombat al bondocului, iar pantalonii strâmţi îi atârnau
caraghios în dreptul genunchilor şi al gleznelor. Pentru oricine nu putea simţi, ca
mine, Magia Meşteşugului arzând în el ca focul din forja fierarului, avea o înfăţişare
bizară, pe jumătate amuzantă şi pe jumătate respingătoare. Învăţase să controleze
muzica Meşteşugului, care ţinea, pentru el, locul gândurilor unui om obişnuit. Nu
mai acoperea absolut totul şi era, prin urmare, mai puţin enervantă, dar, datorită
puterii magiei sale, continua să ne-o împărtăşească tuturor, fără oprire. Aş fi putut
să-mi ridic o stavilă în calea ei, dar ar fi însemnat să devin insensibil la aproape tot
ce ţinea de Meşteşug, adică şi la mesajele lipsite de forţă trimise de Chade şi
Dutiful. Nu puteam să mă rup de Thick şi să continui în acelaşi timp să le dau lecţii
celorlalţi doi, aşa că n-aveam de ales, trebuia să-i suport muzica.
În clipa aia era alcătuită din clănţănit de foarfeci şi din pocnetele unui război de
ţesut, printre care se strecurau chicotelile piţigăiate ale unei femei.
— O nouă probă pentru hainele noi în dimineaţa asta, nu? l-am întrebat pe prinţ.
N-a fost surprins. Înţelegea de unde ştiam. Şi-a însoţit vorbele cu o înclinare a
capului, sugerând ceva între îngăduinţă şi plictiseală.
— Da, şi pentru mine, şi pentru Thick. A fost o dimineaţă lungă.
La rândul lui, bondocul a dat din cap cu vehemenţă.
— Stai în picioare pe taburet. Nu te scărpina. Nu te mişca. Asta în timp ce-l înţepa
pe Thick cu ace.
A rostit ultimele cuvinte cu asprime, uitându-se mustrător la prinţ.
Dutiful a oftat.
— A fost un accident, Thick. Femeia ţi-a spus să stai nemişcat.
— E rea, a murmurat bondocul, şi am bănuit că nu se îndepărta prea mult de
adevăr.
Multor nobili le venea greu să accepte prietenia cu care-l trata prinţul pe netot. Şi,
dintr-un anumit motiv, o parte dintre servitori vedeau în asta un afront mult mai grav.
Bănuiam că unii îşi lăsau nemulţumirea să răbufnească prin gesturi mărunte.
— Gata, Thick, s-a terminat cu asta, l-a consolat Dutiful.
Ne-am aşezat în jurul mesei imense, la locurile noastre obişnuite. De când anunţase
Chade că el şi prinţul au început lecţiile de Meşteşug, încăperea din Turnul de
Veghe fusese mobilată aşa cum se cuvenea. Draperii lungi încadrau ferestrele
înalte, în momentul acela cu obloanele deschise, ca să pătrundă înăuntru adierea
plăcută a brizei. De piatră, ca şi podeaua, pereţii fuseseră bine spălaţi, ca şi ea, iar
scaunele şi masa fuseseră uleiate şi lustruite. Manuscrisele din mica bibliotecă a lui
Chade erau aşezate pe rafturi noi, iar cele considerate foarte valoroase sau
primejdioase stăteau într-un dulap solid, încuiat. Pe o imensă masă de scris se
lăfăiau călimări pline, pene proaspăt ascuţite şi o rezervă generoasă de hârtie şi
pergament. Mai exista şi un bufet cu sticle de vin, cu pahare şi cu tot ce mai era
necesar pentru confortul prinţului. Încăperea devenise un loc primitor şi foarte
plăcut, care reflecta mai degrabă gusturile lui Chade decât pe ale lui Dutiful.
Eu, unul, savuram schimbarea.
M-am uitat pe rând la feţele din jurul meu. Dutiful mă urmărea cu mare atenţie. Thick
căuta ceva în adâncul nării sale stângi. Chade stătea cu spatele drept, palpitând de
energie. Indiferent ce luase ca să-şi recapete vioiciunea, nu-l scăpase de firişoarele
roşii care-i brăzdau albul ochilor. Contrastul cu verdele privirii sale era tulburător.
— Astăzi aş vrea să… Thick. Încetează, te rog!
Bondocul s-a uitat nedumerit la mine, cu degetul încă înfipt în nas.
— Nu pot. Mă înghioldeşte acolo, înăuntru.
Chade şi-a frecat fruntea, ferindu-se să-l privească pe Thick.
— Dă-i o batistă, a spus, fără să se adreseze cuiva anume.
Prinţul Dutiful era mai aproape.
— Poftim, suflă-ţi nasul. Poate iese.
I-a întins o bucată pătrată de pânză de in fină, împodobită cu broderii. Thick a privit-
o câteva secunde cu neîncredere, apoi a luat-o.
— Azi-noapte, trebuia să-ncercăm cu toţii să mergem prin visele noastre purtaţi de
Meşteşug, am spus, destul de tare ca să-l acopăr pe Thick, care se străduia cu
zgomot asurzitor să-şi cureţe nasul.
Încercarea mă neliniştea, dar le-o sugerasem fiindcă simţeam că şi Dutiful, şi Chade
erau pregătiţi pentru aşa ceva. Thick uita de obicei ce îi ceream să facă seara, aşa
că, în privinţa lui, puteam să stau liniştit. Când te mişcai purtat de Meşteşug, îţi
puteai abandona pentru scurtă vreme propriul trup ca să guşti viaţa prin simţurile
altcuiva. Mie îmi reuşise de câteva ori, cel mai adesea din întâmplare. În
pergamentele despre Meşteşug scria că metoda nu era foarte bună doar pentru
adunarea informaţiilor, ci şi pentru descoperirea celor cu mintea destul de deschisă
ca să poată fi folosiţi drept Oameni ai Regelui, ca surse de putere pentru cineva
care stăpânea magia Farseerilor. Cei îndeajuns de deschişi posedau adesea ei
înşişi Meşteşugul. Propunerea mea îl entuziasmase pe Chade, dar, uitându-mă la
el, nu desluşeam nimic din expresia triumfătoare pe care şi-ar fi lăsat-o
nestingherită pe chip dacă ar fi făcut vreo ispravă. Şi Dutiful părea posomorât.
— Ei? N-a mers?
— Am izbutit! a exclamat Thick, în culmea încântării.
— Ai putut să te pui în mişcare cu Meşteşugul?
— Nu… u… u. Am izbutit să-l scot. Vedeţi?
Ne-a arătat trofeul verzui, captiv în mijlocul batistei prinţului. Chade a întors capul
cu o exclamaţie de dezgust.
Dutiful avea cincisprezece ani; a izbucnit într-un râs zgomotos.
— Impresionat, Thick. E mare. Seamănă cu o salamandră verde, bătrână.
— Da, a încuviinţat Thick cu satisfacţie. Gura i s-a lăţit într-un zâmbet încărcat de
plăcere. Azi-noapte am visat o şopârlă mare, albastră. Mai mare decât asta!
Râsul lui, care te ducea cu gândul la gâfâielile unui câine agitat, s-a contopit cu al
lui Dutiful.
— Prinţul meu şi viitorul meu rege, avem treabă, i-am reamintit lui Dutiful cu
asprime.
Dar adevărul era că făceam eforturi ca să-mi păstrez seriozitatea. Era bine să-l văd
pe Dutiful râzând după pofta inimii, chiar dacă era vorba despre ceva atât de
copilăresc. De când îl cunoşteam, fusese întotdeauna apăsat de rangul său şi de
necontenitele sale îndatoriri. Era prima oară când îl vedeam purtându-se ca un
băietan primăvara; când zâmbetul i s-a stins brusc, mi-a părut rău că-l dojenisem.
Cu un aer mult mai sobru decât al meu, s-a întors spre Thick, i-a smuls batista din
mână şi a strâns-o ghem.
— Gata, Thick, încetează! Ascultă-mă. Ai visat o şopârlă mare, albastră? Cât de
mare?
Încordarea care se simţea în întrebarea prinţului a atras privirea lui Chade. Însă
Thick era nedumerit şi ofensat de schimbarea bruscă a tonului lui Dutiful şi a
atitudinii sale. S-a încruntat şi s-a îmbufnat, cu buza de jos şi cu limba ieşindu-i mai
mult în afară.
— Nu e frumos să faci aşa.
Am recunoscut expresia. Îl învăţasem pe Thick cum să se poarte la masă. Dacă
avea să ne însoţească în călătoria spre Aslevjal, trebuia să se deprindă cu purtarea
curtenitoare, măcar în câteva împrejurări, cât era neapărat necesară. Din nefericire,
nu părea să-şi amintească regulile decât atunci când îl îndreptăţeau să dojenească
pe cineva.
— Îmi cer scuze, Thick. Ai dreptate. Nu e frumos să smulgi lucruri din mâna altora.
Acum povesteşte-mi despre şopârla mare pe care ai visat-o.
Prinţul îi zâmbea cu toată sinceritatea, dar schimbarea subiectului era prea bruscă
pentru bondoc. A clătinat din capul lui masiv şi şi-a luat ochii de la Dutiful. Pe urmă
şi-a încrucişat braţele butucănoase la piept.
— Nu, a refuzat ţâfnos.
— Te rog, Thick, a început Dutiful, dar Chade l-a întrerupt.
— Asta nu mai poate aştepta, Dutiful? Nu ne-au mai rămas prea multe zile până la
plecare şi mai avem atât de multe de pus la punct dacă vrem să fim o adevărată
coterie!
Înţelegeam ce-l neliniştea pe bătrân. Pentru că şi eu eram neliniştit din acelaşi
motiv. Meşteşugul s-ar fi putut dovedi esenţial pentru reuşita prinţului. Niciunuia
dintre noi nu i se părea cu putinţă să fie cu adevărat vorba de uciderea unui dragon
îngropat sub gheaţă. Meşteşugul avea să-şi dovedească valoarea ajutându-ne pe
mine şi pe Chade să adunăm informaţii care să-i netezească lui Dutiful calea în
timpul negocierilor legate de căsătorie.
— Nu poate. E important, Chade. Aşa cred. Adică, ar putea fi. Fiindcă şi eu am visat
azi-noapte o şopârlă mare, albastră. De fapt, creatura din visul meu era un dragon.
I-am cântărit amândoi spusele preţ de câteva clipe, timp în care s-a lăsat tăcerea.
Pe urmă Chade a început să vorbească şovăitor:
— Ei, cred că n-ar trebui să fim surprinşi dacă tu şi Thick aveţi aceleaşi vise. Fiind
atât de multă vreme legaţi prin Meşteşug ziua, de ce nu s-ar prelungi legătura şi în
timpul nopţii?
— Fiindcă nu cred că dormeam când s-a întâmplat. Încercam să mă pun în mişcare
cu ajutorul Meşteşugului. Fi… Tom a spus că el o face mai uşor când e doar pe
jumătate adormit. Aşa că stăteam în pat, încercând să adorm, dar nu profund,
lăsându-mă în acest timp purtat de Meşteşug în afara trupului meu. Şi atunci am
simţit-o.
— Ce-ai simţit? a întrebat Chade.
— Am simţit că mă căuta. Cu ochii ei mari, argintii, ca două volburi, îi răspunsese
Thick.
— Da, a confirmat prinţul, tărăgănând cuvântul.
Mie mi-a stat inima.
— Nu pricep, a spus Chade nervos. Începe cu începutul şi povesteşte cum se
povesteşte!
Îi vorbise lui Dutiful. Iar eu am înţeles că-şi ieşise din fire din două motive.
Încercaseră, din nou, să facă toţi trei acelaşi lucru şi, când Thick şi Dutiful izbutiseră
cât de cât s-o scoată la capăt, el dăduse greş în totalitate. La asta se mai adăuga
şi dragonul. În ultima vreme se vorbise prea mult despre aşa ceva: un dragon
îngheţat aştepta să fie dezgropat şi decapitat de Dutiful, negustorii din Bingtown se
lăudaseră cu dragoni pe care pretinseseră că-i aveau la cheremul lor, iar acum un
dragon se amesteca în lecţiile noastre de Meşteşug. Şi cunoştinţele noastre despre
dragoni erau mult prea sărace. Nu îndrăzneam să-i ignorăm, considerându-i
legende şi minciuni; ne aduceam cu toţii încă prea bine aminte de dragonii de piatră
care prinseseră viaţă cu şaisprezece ani în urmă, ca să apere cele Şase Ducate,
dar nu ştiam mai nimic despre niciunul dintre ei.
— Nu e mare lucru de povestit, a răspuns Dutiful. A răsuflat adânc şi, în pofida
propriilor sale cuvinte, a început să ne dezvăluie totul în ordine şi în amănunt, aşa
cum ne deprinsese Chade pe amândoi. M-am retras în odăile mele chiar la ora de
culcare. Eram în pat. Focul ardea molcom în cămin şi eu îl priveam, străduindu-mă
să-mi las mintea liberă, cu speranţa că astfel puteam chema somnul, rămânând
totuşi destul de conştient ca să pot ieşi în afara trupului cu Meşteşugul. Am aţipit de
vreo două ori. Dar m-am trezit repede de fiecare dată şi mi-a reluat strădaniile. A
treia oară am încercat s-o fac în ordine inversă. M-am întins în afară cu Meşteşugul,
m-am păstrat astfel şi abia apoi mi-am dat silinţa să adorm. Dutiful şi-a dres glasul
şi s-a uitat în jur, privindu-ne pe rând. Pe urmă am simţit ceva mare. Într-adevăr
mare.
Aici s-a uitat la mine.
— Ca atunci, pe plajă.
Thick îl asculta cu gura întredeschisă şi gândindu-se cu atâta încordare încât
strângea din ochii lui mici şi rotunzi.
— O şopârlă albastră, mare şi grasă, a îndrăznit apoi să spună.
— Nu, Thick. Dutiful vorbea cu răbdare şi cu glas scăzut. Nu de la început. La
început, n-a fost decât acea… prezenţă uriaşă. Şi tânjeam să mă îndrept spre ea,
şi totuşi mă înspăimânta. Nu fiindcă aş fi avut impresia că mă ameninţă. Dimpotrivă,
părea… nemaipomenit de binevoitoare. Liniştitoare şi nevătămătoare. Mi-era frică
s-o ating de teamă că… o să pierd orice dorinţă de a mă reîntoarce. Părea să fie
un soi de capăt. O margine sau un loc unde începe ceva cu totul diferit. Ba nu. Ceva
care trăieşte într-un loc unde începe ceva diferit.
Vocea prinţului s-a stins.
— Nu înţeleg nimic. Vorbeşte limpede! i-a cerut Chade.
— Mai clar de-atât nu se poate, m-am amestecat, cu voce calmă. Îmi e cunoscut
soiul ăsta de făptură sau de senzaţie, sau de loc despre care vorbeşte prinţul. Am
întâlnit aşa ceva de vreo două ori. O dată a fost ceva care ne-a ajutat. Însă am
impresia că aceea a fost o excepţie. Poate că o alta ne-ar fi putut absorbi şi noi nici
măcar nu ne-am fi dat seama. E o forţă incredibil de atrăgătoare, Chade. Caldă şi
primitoare, blândă ca dragostea unei mame.
Prinţul s-a încruntat uşor şi a clătinat din cap.
— Asta era puternică. Protectoare şi înţeleaptă. Ca un tată.
Mi-am ţinut gura. Trăsesem de multă vreme concluzia că era vorba de forţe care ni
se înfăţişau părând, pentru fiecare dintre noi, acel ceva după care tânjea cel mai
mult. Pe mine mă părăsise mama când eram foarte mic. Dutiful nu-şi cunoscuse
niciodată tatăl. Astfel de lucruri îţi lasă în viaţă un gol imens.
— De ce n-ai mai spus asta până acum? a întrebat Chade iritat.
Într-adevăr, de ce nu? Pentru că o astfel de întâlnire avea ceva prea intim ca să
poată fi dezvăluit. Însă am găsit altă scuză.
— Fiindcă mi-ai fi spus exact ce i-ai spus adineauri lui Dutiful: „Vorbeşte limpede”.
Nu-mi stă în putere să explic aşa ceva. Poate că acum n-am făcut altceva decât să
le dau celor întâmplate o interpretare raţională. Ca şi cum aş fi povestit un vis. O
încercare de a istorisi o înşiruire de fapte care sfidează logica.
Chade n-a mai insistat, dar nu părea mulţumit. Mă aşteptam să-şi reia întrebările
mai târziu, ca să scoată de la mine mai multe, fapte, gânduri şi impresii deopotrivă,
şi am acceptat ideea cu destul resemnare.
— Vreau să povestesc despre şopârla aia mare, a zis Thick bosumflat, fără să se
uite la cineva anume.
Ajunsese în stadiul în care îi plăcea, cumva, să se afle în centrul atenţiei. Şi simţea,
fără nicio îndoială, că spusele prinţului îl coborâseră de pe scenă.
Dutiful i-a cedat locul.
— Spune, Thick. Povesteşte tu ce ai visat şi pe urmă îmi povestesc şi eu visul.
Chade s-a lăsat pe spătarul scaunului, oftând zgomotos. Eu mi-am îndreptat atenţia
spre bondoc şi l-am văzut luminându-se la faţă. A fremătat ca un căţeluş mângâiat,
şi-a îngustat ochii, gânditor, apoi a început să vorbească, chinuindu-se din răsputeri
s-o facă aşa cum ne auzise adesea pe mine şi pe Dutiful povestindu-i lui Chade.
— Aseară m-am dus la culcare. Şi am avut pătura mea roşie. Pe urmă Thick era
aproape adormit, se lăsa dus de muzică. Apoi am ştiut că Dutiful era acolo. Thick îl
urmăreşte uneori în vise. Are o mulţime de vise frumoase, vise cu fete…
A amuţit câteva clipe, timp în care a respirat cu gura deschisă, părând să
chibzuiască adânc. Prinţul părea din cale-afară de stânjenit, însă atât eu, cât şi
Chade am izbutit să nu arătăm nimic altceva în afară de un liniştitor interes faţă de
visul lui Thick.
Iar bondocul a reînceput să povestească pe neaşteptate.
— Pe urmă, m-am gândit eu, el unde e? Poate e un joc. Se ascunde de Thick. Şi
am spus: „Prinţule”, şi el mi-a răspuns: „Taci!” Şi tac şi Thick e mic şi muzica se
înfăşoară în jurul lui şi se tot înfăşoară. Ca şi cum te-ai ascunde în draperie. Şi pe
urmă arunc o privire, doar o mică privire. Şi-acolo e o şopârlă mare şi grasă,
albastră, albastră cum e cămaşa mea, dar strălucitoare când se mişcă, aşa cum
sunt cuţitele din bucătărie. Şi ea spune: „Ieşi de-acolo, ieşi de-acolo. Ne putem juca
împreună”. Dar prinţul zice: „Sst, nu, nu ieşi”, şi eu nu ies, şi ea se înfurie şi se face
mai mare. Şi ochii ei încep să strălucească şi se rostogolesc şi se tot rostogolesc,
ca farfuria care mi-a scăpat din mână. Şi pe urmă Thick se gândeşte: „Dar ea e în
partea visului. Eu o să trec în partea cealaltă”. Aşa că am făcut muzica să răsune
mai tare şi m-am trezit. Şi-acolo nu era nicio şopârlă, dar pătura mea roşie era pe
podea.
A terminat gâfâind, cu răsuflarea tăiată, şi ne-a privit pe toţi pe rând. M-am pomenit
înghiontindu-l pe Chade cu Meşteşugul, în cel mai delicat mod cu putinţă. S-a uitat
la mine, dar a reuşit să dea impresia că se uitase din întâmplare. M-am simţit uimitor
de mândru de el când a spus:
— Excelentă istorisire, Thick. Mi-ai dezvăluit multe lucruri pe care trebuie să le iau
în seamă. Acum să-l ascultăm şi pe prinţ şi apoi vom vedea dacă am întrebări
pentru tine.
Pe scaunul lui, Thick şi-a îndreptat spatele şi şi-a umflat pieptul cu o asemenea
mândrie încât materialul cămăşii i s-a întins peste pântecul rotund, trăgând de
cusături. Limba i-a ieşit din gura întinsă către urechi de un zâmbet şi ochii îi jucau
în cap când şi-a plimbat privirea de la Dutiful la mine, ca să se convingă că nu ne
scăpase triumful lui. M-am întrebat de când ţinea atât de mult să-l impresioneze pe
Chade, apoi mi-am dat seama că şi prin asta îşi imita prinţul.
Dând dovadă de înţelepciune, Dutiful l-a lăsat să se mai bucure de atenţia noastră
câteva clipe.
— Thick v-a spus cea mai mare parte a poveştii, dar îngăduiţi-mi să mai adaug câte
ceva. V-am vorbit despre o prezenţă enormă. Nu o priveam, o simţeam şi, încetul
cu încetul, mă atrăgea tot mai aproape. Nu era înspăimântătoare. Ştiam că e
periculoasă, că m-ar fi putut absorbi, că aş fi putut să dispar pentru totdeauna, dar
îmi era imposibil să mă sinchisesc de asta. Pur şi simplu nu părea să aibă vreo
importanţă. Pe urmă, prezenţa a început să se retragă. Aş fi vrut s-o urmăresc, dar
în clipa aia am devenit conştient că mă privea o altă creatură. Şi nu părea la fel de
inofensivă. Am avut senzaţia că, în timp ce contemplam prezenţa, cealaltă fiinţă se
apropiase de mine pe furiş.
M-am uitat în jur şi am văzut că mă aflam pe malul unei ape curgătoare lăptoase,
pe o plajă argiloasă. În spatele meu se întindea o pădure mare, cu copaci imenşi.
Erau mai înalţi decât turnurile şi umbrele lor preschimbau miezul zilei în amurg. La
început n-am văzut nimic altceva. Pe urmă am zărit o creatură mică, un fel de
şopârlă, dar mai rotofeie. Stătea pe frunza lată a unui copac şi se uita la mine. Dar,
odată ce am dat cu ochii de ea, a început să crească. Sau poate m-am micşorat
eu. Nu sunt sigur. Şi pădurea s-a tot mărit, până când animalul a coborât pe
pământul argilos, şi era un dragon. O femelă albastră cu argintiu, enormă, dar
frumoasă. Şi mi-a vorbit. „Aşa deci”, a spus. „M-ai văzut. Ei bine, puţin îmi pasă.
Dar ţie o să-ţi pese. Eşti unul dintre ai lui. Spune-mi, ştii ceva despre un dragon
negru?” Pe urmă, şi partea asta e foarte stranie, n-am mai putut să mă găsesc. Ca
şi cum m-aş fi uitat la ea concentrându-mă atât de tare încât uitasem că exist. Şi
apoi am decis că ar fi trebuit să mă aflu în spatele unui copac, şi eram în spatele
unui copac.
— Asta nu pare să aibă vreo legătură cu Meşteşugul, l-a întrerupt Chade iritat. Pare
un simplu vis.
— Exact. Aşa că nu i-am dat nicio atenţie după ce m-am trezit. Ştiam că mă
folosisem pentru foarte scurt timp de Meşteşug, dar am crezut că apoi mă furase
somnul şi că tot ce urmase fusese un vis. Şi, în visul ăsta, aşa bizar cum se întâmplă
lucrurile în vis, Thick era deodată cu mine. Nu ştiam dacă văzuse dragonul, aşa că
am întins mâna după el şi i-am spus să tacă şi să se ascundă. Prin urmare, eram
amândoi ascunşi, şi ea s-a înfuriat peste măsură, probabil fiindcă ştia că suntem
încă acolo, dar ne ascundem. Apoi Thick a dispărut brusc. Iar asta m-a speriat atât
de tare, încât am deschis ochii. Prinţul a ridicat din umeri. Eram în dormitorul meu.
Am crezut că n-a fost decât un vis foarte clar.
— Şi e chiar foarte posibil să fi fost, unul pe care l-ai împărţit cu Thick, a răspuns
Chade. Cred că putem să dăm toată povestea uitării şi să ne vedem de treburile
care ne-au adus aici.
— Eu sunt de altă părere, am spus.
Uşurinţa cu care abandonase bătrânul subiectul îmi dăduse de înţeles că nu voia
să vorbim despre asta, dar eram dispus să dezvălui o parte din secretul meu ca să-
l aflu pe al lui.
— Cred că dragonul e real. Mai mult decât atât, e un dragon de care am mai auzit.
Tintaglia, dragonul din Bingtown. Despre care vorbea băiatul cu văl.
— Selden Vestrit, a completat Dutiful cu voce scăzută. Înseamnă că dragonii se pot
folosi de Meşteşug? De ce-a vrut să afle dacă ştim ceva despre un dragon negru?
Oare se gândea la Icefyre?
— Sunt aproape sigur că da. Dar, dintre toate întrebările tale, asta e singura pentru
care am răspuns. M-am întors, fără tragere de inimă, să înfrunt privirea încruntată
a lui Chade. A pătruns şi în visele mele, cu aceeaşi întrebare. Voia să-i vorbesc
despre un dragon negru şi despre o insulă. Aventura care ne aşteaptă îi e
cunoscută, probabil de la solii din Bingtown care ne-au invitat cu atâta amabilitate
să intrăm în războiul lor cu Statele Chalced. Dar cred că ştie doar ce ştiu şi ei. Că
există un dragon captiv în gheaţă şi că Dutiful trebuie să-l ucidă.
Chade a scos un sunet care semăna aproape a mârâit.
— Atunci ar trebui să ştie şi numele insulei. Aslevjal. O să descopere şi unde se
află, nu e decât o chestiune de timp. Negustorii din Bingtown sunt vestiţi tocmai
pentru asta: pentru negoţ. Dacă vor o hartă pe care apare insula, vor face rost de
una.
Mi-am desfăcut braţele, mimând un calm care îmi lipsea.
— Chade, în privinţa asta nu e nimic de făcut. Vom fi nevoiţi să găsim din mers o
soluţie pentru orice va urma.
Bătrânul şi-a împins scaunul, îndepărtându-l de masă.
— Ei bine, o să găsesc mult mai uşor soluţia dacă o să ştiu într-o măsură
mulţumitoare la ce să m-aştept, a spus ridicându-se. S-a dus furios la fereastră şi
şi-a îndreptat privirea spre mare. Pe urmă a întors capul ca să mă fulgere cu privirea
peste umăr: Ce altceva nu mi-ai mai spus?
Dacă am fi fost singuri, i-aş fi povestit cum o ameninţase dragonul pe Nettle şi cum
scăpase ea de creatură. Dar nu voiam să vorbesc despre fiica mea în prezenţa lui
Dutiful, aşa că m-am mulţumit să clatin din cap. Chade şi-a întors din nou privirea
spre mare.
— Aşa că s-ar putea să mai avem de înfruntat încă un duşman, pe lângă frigul şi
gheaţa din Aslevjal. În fine. Măcar, spune-mi, cât de mare e creatura? Cât de
puternică?
— Nu ştiu. N-am văzut-o decât în vise, şi acolo se tot mărea şi micşora. Cred că nu
putem fi siguri de nimic din tot ce ne-a arătat în vis.
— Oh, da, asta ne e de mare folos, a oftat Chade descurajat. S-a întors lângă masă
şi s-a lăsat să cadă pe scaun. Tu ai simţit cumva dragonul ăsta azi-noapte? m-a
întrebat pe neaşteptate.
— Nu, eu nu.
— Dar te-ai mişcat cu Meşteşugul.
— Pentru foarte scurt timp.
O vizitasem pe Nettle. Dar n-aveam de gând să vorbesc despre asta acolo. Chade
n-a părut să-mi observe reţinerea.
— Eu n-am izbutit să mă clintesc. Deşi mi-am dat toată silinţa.
I-am întâlnit ochii şi în ei n-am văzut doar ciudă, ci şi durere.
Se uita la mine ca şi cum nu l-aş fi ţinut departe de un secret valoros sau de o
aventură mirifică.
— Chade, totul va veni cu timpul. Uneori cred că te străduieşti prea mult.
Am rostit cuvintele, dar nu eram sigur de adevărul lor. Şi nici nu mă puteam
convinge să mărturisesc ce bănuiam în taină: începuse să ia lecţii mult prea târziu
şi niciodată n-avea să stăpânească magia care îi fusese refuzată atâta amar de
vreme.
— Aşa zici tu mereu, a ripostat cu voce seacă.
La asta n-am găsit niciun răspuns potrivit. În restul întâlnirii noastre, am încercat
mai multe exerciţii descrise într-unul dintre manuscrise, dar fără să ne izbutească
nimic pe de-a-ntregul. Descurajarea părea să-l fi lipsit pe Chade de toate puterile
lui. Când ne ţineam de mâini, primea imaginile şi cuvintele pe care i le trimiteam,
dar, dacă ne despărţeam şi treceam în colţuri diferite ale încăperii, nu mai puteam
ajunge la el şi mintea lui nu se mai putea întâlni nici cu a lui Dutiful, nici cu a lui
Thick. Ciuda de care se umplea treptat era o piedică în calea noastră, a tuturor.
Când Dutiful şi Thick au plecat la treburile lor, nu numai că nu făcuserăm progrese,
dar nivelul Meşteşugului nostru nici măcar nu-l egalase pe cel atins cu o zi înainte.
— S-a mai dus încă o zi şi nu suntem câtuşi de puţin mai aproape de o coterie care
poate fi de folos, mi-a spus Chade cu amărăciune, după ce am rămas singuri.
S-a apropiat de bufet şi şi-a turnat rachiu. Când s-a uitat la mine, schiţând un gest
întrebător, am clătinat din cap.
— Nu, mulţumesc. Azi încă n-am apucat să mănânc nimic.
— Nici eu.
— Chade, pari istovit. Cred că o oră sau două de odihnă şi o masă bună ţi-ar prii
mai mult decât rachiul.
— Găseşte-mi două ore libere în timpul zilei, şi-o să fiu încântat să trag un pui de
somn, a răspuns el fără ranchiună. Cu paharul în mână, s-a dus la fereastră şi s-a
uitat din nou spre apă. Totul mă apasă, Fitz. Avem neapărată nevoie de alianţa cu
Insulele Străine. Cu războiul ăsta dintre Chalced şi Bingtown, negoţul nostru din
sud e mai firav decât un firicel de apă. Dacă Statele Chalced înfrâng Bingtownul,
ceea ce e foarte posibil, se vor întoarce pe urmă împotriva noastră. Trebuie să ne
aliem cu Insulele Străine înaintea lor.
Şi nu e vorba doar de pregătirile de plecare. Trebuie să iau toate măsurile de care
e nevoie ca să m-asigur că în Buckkeep merge totul şnur în lipsa mea. A sorbit din
rachiu şi a adăugat: Plecăm spre Aslevjal peste douăsprezece zile. Douăsprezece
zile, când şase săptămâni abia dacă mi-ar ajunge ca să pun la punct totul, astfel
încât să nu tulbure nimic mersul lucrurilor în absenţa mea.
Ştiam că nu vorbea despre lucruri de genul aprovizionării castelului, al adunării
dărilor şi al instrucţiei gărzilor. Toate astea ţineau de rutină şi se aflau în grija altora,
care îi dădeau socoteală direct reginei. Chade îşi făcea griji pentru reţeaua lui de
spioni şi de informatori. Nimeni nu putea şti cât avea să dureze misiunea noastră
diplomatică din Insulele Străine; şi, cu atât mai puţin, de cât timp avea să fie nevoie
pentru aventura lui Dutiful din Aslevjal. Eu, unul, încă mă mai agăţam de tot mai
palida speranţă că „uciderea dragonului” nu era decât un ritual straniu din acele
locuri, însă Chade era convins că sub gheaţă se afla cu adevărat leşul unui dragon
pe care Dutiful trebuia să-l dezgroape într-o destul de mare măsură ca să-l poată
decapita în văzul tuturor şi în prezenţa narcescăi.
— Sunt sigur că ucenica ta o să facă faţă.
Am vorbit cu voce plată. Nu discutasem niciodată cu el despre alegerea făcută. Încă
nu mă simţeam pregătit să am încredere în Lady Rosemary, ca doamnă de la
Curtea Reginei, şi cu atât mai puţin ca ucenică a asasinului. În copilărie fusese
unealta lui Regal, şi uzurpatorul tronului o folosise fără scrupule împotriva noastră.
Dar nu era momentul să-i dezvălui lui Chade că ştiu cine e noua lui ucenică. Deja
părea destul de descurajat.
A clătinat din cap nervos.
— O parte dintre oamenii mei de legătură n-au încredere decât în mine. Nu vor da
informaţii nimănui altcuiva. Eu ştiu când să pun mai multe întrebări şi în ce zvonuri
să am încredere, şi adevărul e că în asta constă jumătate din iscusinţa mea. Nu,
Fitz, trebuie să mă resemnez, să accept faptul că, deşi ucenica mea o să se ocupe
de treburile mele dându-şi toată silinţa, la întoarcere voi găsi goluri în înşiruirea
informaţiilor adunate.
— Ai mai plecat o dată din Castelul Buckkeep, în timpul Războiului Corăbiilor Roşii.
Atunci cum te-ai descurcat?
— Ah, pe vremea aia lucrurile stăteau cu totul altfel. Atunci am urmărit ameninţările,
am mers pe firul intrigilor până în miezul lor. De data asta voi fi prezent, drept este,
la nişte negocieri de o importanţă critică. Dar aici, în Buckkeep, vor continua să se
petreacă o serie de lucruri care trebuie ţinute sub observaţie.
— Pestriţii, am precizat eu.
— Întocmai. Printre altele. Însă de ei continui să mă tem cel mai mult, cu toate că,
în ultima vreme, n-au mai făcut nicio mişcare.
Înţelegeam ce voia să spună. Lipsa de acţiune a Pestriţilor nu era liniştitoare. Le
Omorâsem şeful, dar mă temeam că avea să se ridice altul ca să-i ia locul.
Izbutiserăm să câştigăm respectul comunităţii înzestraţilor cu Har, să-i convingem
că e bine să fim mână-n mână. Poate că acea îndulcire a relaţiilor avea să tocească
furia şi ura din care se hrăneau Pestriţii. Strategia noastră se baza pe ideea că,
interzicând prigonirea celor cu Sânge Străvechi, puteam distruge forţa care-i
însufleţea pe Pestriţi. Dacă regina Farseer îi primea cu braţele deschise pe
înzestraţii cu Har în mijlocul comunităţii oamenilor obişnuiţi şi chiar îi încuraja să nu-
şi mai ascundă magia, atunci erau mult mai puţini interesaţi să detroneze dinastia
din fruntea regatului. Aşa speraserăm şi chiar asta părea să se întâmple. Totuşi,
dacă ni se părea doar, asta însemna că încă mai era cu putinţă să se ridice
împotriva prinţului, să-l discrediteze în ochii nobilimii dovedind că are Har.
Decretând printr-o proclamaţie regală că nimeni nu mai trebuie să considere Magia
Harului pângăritoare nu puteai spulbera prejudecăţile şi neîncrederea
împământenite de generaţii. Speram însă că ar fi putut s-o facă prezenţa
binefăcătoare a înzestraţilor cu Har la Curtea Reginei. Nu doar a băietanilor ca
Swift, ci şi a oamenilor maturi, ca Web cel cu Har.
Chade continua să privească marea, cu îngrijorarea citindu-i-se în ochi.
M-am crispat când am rostit cuvintele, dar nu le-am putut împiedica să mi se
desprindă de pe buze:
— Pot face ceva care ţi-ar fi de ajutor?
A întors capul ca să-mi întâlnească privirea.
— Întrebi cu toată sinceritatea?
Tonul lui m-a pus în gardă.
— Cred că da. De ce? Ce-ai vrea să-mi ceri?
— Lasă-mă să trimit după Nettle. Nu e nevoie să recunoşti că e fiica ta. Lasă-mă
să vorbesc din nou cu Burrich despre aducerea ei la Curte, ca să înveţe Meşteşugul.
Cred că, în inima lui, vechiul jurământ de credinţă faţă de Farseeri e încă destul de
puternic ca s-o lase să vină dacă îi spun că prinţul ei are nevoie de ea. Iar Swift se
va simţi cu siguranţă mult mai bine dacă o va avea pe sora lui aproape.
— Oh, Chade, am clătinat din cap. Cere-mi orice altceva. Numai lasă-mi fiica în
pace.
A clătinat şi el din cap şi a păstrat tăcerea. Am mai rămas o vreme acolo, dar, în
cele din urmă, am acceptat că muţenia lui îmi cerea să plec. L-am lăsat cu ochii la
mare, privind spre nord-est, către Insulele Străine.
Capitalul 2
FII
În Castelul Buckkeep, Taker38 a fost cel care şi-a arogat pentru prima oară titlul de
rege. Pirat şi tâlhar, a ajuns pe ţărmurile noastre venind din Insulele Străine, ca
mulţi alţii înaintea lui. A văzut în fortăreaţa de lemn înălţată pe stâncile care domină
râul locul ideal pentru un avanpost pe continent. Aşa spun unii. Alţii spun că era un
corabier friguros, nepriceput, chinuit de răul de mare, dornic să părăsească apele
agitate ale oceanului şi să se vadă din nou pe uscat. Indiferent care i-ar fi fost
motivele, a atacat şi a cucerit castelul de lemn de pe antica temelie de stâncă şi a
devenit primul rege Farseer din Buckkeep. A pătruns în fortăreaţă dându-i foc; prin
urmare, i-a înălţat ziduri noi din piatra neagră care se găsea din belşug în
împrejurimi. Casa regală a celor Şase Ducate a avut aşadar, încă de la începuturile
sale, rădăcini înfipte în Insulele Străine. Şi lucrurile nu stau astfel doar în privinţa
familiei domnitoare. Oamenii din cele Şase Ducate şi Străinii şi-au amestecat
sângele ori de câte ori unii l-au vărsat pe al altora.
VENTURN, Istorii

Când de clipa plecării nu ne mai despărţeau decât cinci zile, călătoria a început să
mi se pară o realitate. Până atunci reuşisem să mi-o scot din minte, să văd în ea
ceva abstract. Mă pregăteam de plecare, dar plecarea era doar o eventualitate.
Studiam alfabetul Străinilor şi-mi petreceam timpul într-o tavernă unde veneau mulţi
negustori şi corabieri din insulele lor. Mă străduisem să le învăţ limba cât de bine
eram în stare. Pentru asta, cea mai bună dintre metodele mele era să-i ascult pe
alţii vorbind-o. Avea rădăcini comune cu limba noastră şi, după câteva seri, a
început să-mi sune mai puţin straniu. Nu puteam s-o vorbesc corect, dar reuşeam
să mă fac înţeles şi, cu mult mai important, înţelegeam aproape tot ce auzeam.
Speram că e de ajuns.
Şi lecţiile mele cu Swift mergeau bine. În anumite privinţe, în timpul călătoriei aveam
să simt lipsa băiatului. În altele, aveam să mă bucur în aceeaşi măsură fiindcă voi
fi scăpat de el. Nu mă minţise, pentru vârsta lui, era un arcaş minunat. I-am vorbit
despre asta lui Cresswell şi Maestrul Armelor a fost încântat să se ocupe de fiul lui
Burrich.
— Simte arcul, mi-a spus. Nu e genul care ţinteşte îndelung şi cu mare grijă.
Băiatului ăstuia săgeata îi zboară în aceeaşi măsură din ochi şi din arc. S-ar irosi
învăţând să lupte cu securea. Mai bine să facem din el un bărbat voinic şi să-i dăm
arcuri tot mai mari şi mai puternice pe măsură ce creşte.
Asta a fost părerea lui Cresswell şi, când i-am povestit lui Chade, bătrânul asasin
s-a declarat de acord, dar numai în parte.
— O să-l învăţăm să lupte şi cu securea, a spus. N-o să-i facă rău.
Mai puţin timp petrecut cu băiatul însemna o mai mare uşurare decât eram dispus
să recunosc. Să am de-a face cu un copil sclipitor, ca el, era o plăcere în toate
privinţele, mai puţin două: îmi reamintea mult prea mult de Molly şi de Burrich şi nu
putea să nu aducă mereu vorba despre magia lui. Indiferent care ar fi fost subiectul
lecţiei noastre, găsea o cale ca s-o preschimbe într-o discuţie despre Har.
Profunzimea ignoranţei lui mă îngrozea, iar gândul că i-aş fi putut corecta ideile
greşite nu mă liniştea. M-am hotărât să cer părerea lui Web.
Dar, în primul rând, era greu să-l găsesc pe Web singur. De când sosise la Curtea
din Buckkeep, ca vorbitor în numele semenilor săi şi ca apărător al lor şi al magiei
lor ponegrite, câştigase respectul multora dintre cei care dispreţuiseră cândva Harul
şi pe oricine îl poseda. Acum i se spunea adesea Maestrul Harului. Scornit la
început ca batjocură la adresa acceptării de către regină a magiei proscrise, titlul
căpăta cu iuţeală o semnificaţie onorifică. Mulţi cereau sfatul lui Web, şi nu numai
în privinţa Harului sau a semenilor săi cu Sânge Străvechi. Era binevoitor, interesat
de toţi cei din jurul său şi capabil să discute cu însufleţire despre aproape orice; dar
nu se putea spune că e vorbăreţ, ci, mai degrabă, un ascultător activ. Oamenii sunt
încântaţi când întâlnesc pe cineva care le soarbe cuvintele. Cred că ar fi devenit
unul dintre favoriţii Curţii chiar dacă n-ar fi fost ambasadorul neoficial al înzestraţilor
cu Har din regat. Însă această legătură stranie îl plasa în centrul atenţiei într-o şi
mai mare măsură, căci, dacă voiai să-i dovedeşti reginei că eşti adeptul politicii ei
în privinţa celor cu Sânge Străvechi, ce putea fi mai nimerit decât să-l inviţi pe Web
la cină sau la o orice altă distracţie? Mulţi nobili încercau să câştige astfel favorurile
lui Kettricken. Sunt sigur că nimic din tot ce mai trăise Web vreodată nu-l pregătise
pentru postura de noutate în jurul căreia roieşte atât de multă lume, însă se purta
de parcă nimic din tot ce i se întâmpla n-ar fi fost ieşit din comun, aşa cum părea
să facă în orice situaţie. Şi nici n-aş fi putut spune că asta îl schimbase cumva.
Părea tot atât de fermecat de sporovăială unei servitoare şi de o discuţie sofisticată
cu cel mai luminat la minte dintre nobili. Îl vedeam rareori singur.
Însă există totuşi câteva locuri unde un om nu e urmărit de semenii săi curtenitori.
L-am aşteptat pe Web la ieşirea dintr-o latrină. L-am salutat şi am adăugat:
— Aş vrea să-ţi cer un sfat. Ai timp să schimbăm câteva cuvinte în timpul unei
plimbări prin Grădina Femeilor?
A înălţat curios dintr-o sprânceană căruntă, apoi a dat din cap. Am luat-o înainte şi
m-a urmat în tăcere, potrivindu-şi cu uşurinţă mersul legănat, de corabier, ca să ţină
pasul cu mine. Grădina Femeilor îmi plăcea încă din copilărie. De acolo veneau,
vara, cele mai multe dintre verdeţurile şi legumele proaspete din bucătăria
castelului, dar locul era aranjat astfel încât să-şi îmbine rolul util cu plăcerea oferită
celor care îndrăgeau plimbările. I se spunea Grădina Femeilor numai fiindcă de grijă
îi purtau mai ales femeile; nimeni nu ne putea privi chiorâş dacă intram. În trecere,
am rupt câteva frunze de chimen arămiu şi i-am oferit una lui Web. Deasupra
noastră înfrunzea un mesteacăn. În jurul băncii pe care am ales-o erau straturi de
rubarbă. Din pământ ieşeau lujeri groşi, roşii. Pe câţiva, frunzele încreţite se
deschideau către lumină. Ca să li se lungească tulpinile atât cât era necesar,
trebuiau acoperite cât de curând. I-am spus asta lui Web.
Şi-a scărpinat gânditor barba căruntă, tunsă cu grijă. Culoarea pală a ochilor lui
căpătase un licăr vesel când m-a întrebat:
— În privinţa rubarbei voiai să-mi ceri sfatul?
A prins codiţa frunzei de chimen între dinţi şi a început s-o ronţăie, părând să-mi
aştepte răspunsul.
— Nu, sigur că nu. Şi ştiu că ai multe pe cap, aşa că n-o să te ţin de vorbă mai mult
decât e nevoie. Mă îngrijorează un băiat care mi-a fost dat în grijă ca să-l instruiesc
şi să-l învăţ să lupte. Se numeşte Swift şi tatăl lui, Burrich, a fost cândva mai-marele
grajdurilor aici, în Buckkeep. Dar drumurile li s-au despărţit fiindcă nu s-au înţeles
asupra întrebuinţării Harului băiatului, care îşi spune acum Swift Witted.
— Ah! Web a dat din cap cu vigoare. Da, îl ştiu pe flăcău. Seara, când spun poveşti,
stă adesea la marginea cercului, dar nu-mi amintesc să-mi fi vorbit vreodată.
— Înţeleg. Ei bine, eu l-am îndemnat nu doar să te asculte, ci şi să stea de vorbă
cu tine. Mă îngrijorează modul în care îşi priveşte magia. Şi în care o aduce în
discuţie. Nu ştie nimic despre ea, tatăl lui e întru totul împotriva Harului. Iar neştiinţa
nu-l face precaut, ci nesăbuit. Îi spune oricui îi iese în cale că are Har, i-l flutură pe
sub nas şi vrea să ştie dacă i-l vede cu ochi buni. I-am atras atenţia că, în ciuda
decretului Reginei, în Buckkeep încă mai sunt destui oameni pe care Harul îi
dezgustă. Pare să nu priceapă că o schimbare a legii nu schimbă şi ideile
oamenilor. Se împăunează cu Harul lui, punându-se astfel în pericol. Şi eu o să plec
curând cu prinţul, o să-l las pe băiat singur. Nu mai am decât cinci zile în care să-i
bag în cap că trebuie să fie prudent.
Am tăcut şi mi-am tras răsuflarea, iar Web m-a compătimit:
— Înţeleg că povestea asta te stânjeneşte foarte mult.
Nu mă aşteptasem la un asemenea răspuns şi surprinderea m-a năucit pentru
câteva clipe.
— Nu-mi fac griji numai fiindcă se pune în primejdie dezvăluindu-şi magia, am
adăugat, ca o scuză. Mai e ceva. Vorbeşte deschis despre alegerea unui animal de
care să le lege, şi asta cât mai curând. Mi-a cerut ajutorul, m-a rugat să-l duc la
grajduri. I-am spus că nu cred că e cea mai potrivită cale, că o astfel de legătură
înseamnă mult mai mult decât atât, dar nu vrea să m-asculte. Nu mă ia în seamă,
susţine că, dacă aş fi fost înzestrat cu Magia Harului, i-aş fi înţeles mult mai bine
nevoia de a pune capăt singurătăţii.
Am rostit ultima frază încercând să nu las iritarea să mi se simtă în glas.
Web a tuşit uşor şi m-a privit cu un zâmbet strâmb.
— Îmi dau seama şi cât de tare te poate supăra aşa ceva.
Cuvintele lui mi-au trimis un fior rece pe şira spinării. Aveau greutatea unor
cunoştinţe nerecunoscute. Am încercat să nu mă gândesc la asta.
— De aceea am venit la tine, Web. Vrei să vorbeşti cu el? Cred că eşti omul care l-
ar putea învăţa cel mai bine cum să-şi accepte magia fără să se lase copleşit de
ea. I-ai putea explica de ce ar trebui să mai aştepte înainte de a lega de un animal
şi de ce nu trebuie să se grăbească să le spună tuturor că e înzestrat cu Har. Pe
scurt, l-ai putea învăţa cum să-şi stăpânească magia ca un bărbat, cu demnitate şi
discreţie.
Web s-a lăsat pe spătarul băncii. Frunza de chimen dansa în timp ce-i rodea codiţa,
dus pe gânduri. Pe urmă a vorbit cu glas scăzut:
— Îi poţi spune tu însuţi toate astea, Fitzehivalry, dacă îţi pui în gând s-o faci.
Mi-a susţinut privirea cu fermitate şi, în ziua aceea strălucitoare, de primăvară,
albastrul ochilor lui părea mai viguros decât cenuşiul. Nu se uita la mine cu răceală
şi totuşi mă străbăteau fiori de gheaţă. Am răsuflat adânc, fără grabă. Şi am rămas
nemişcat, sperând că nu-mi trădam gândurile în vreme ce mă întrebam de unde
aflase. Cine îi spusese? Chade? Kettricken? Dutiful?
A continuat cu o logică necruţătoare.
— Sigur, cuvintele tale n-ar avea greutate decât dacă i-ai mărturisi că şi tu ai Har.
Şi şi-ar face cel mai bine efectul dacă i-ai dezvălui şi adevăratul tău nume, plus totul
despre legătura dintre tine şi tatăl lui. Însă s-ar putea să fie prea mic ca să i se
încredinţeze, în totalitate, un asemenea secret.
A continuat să mă fixeze cu privirea preţ de încă două răsuflări, apoi a întors capul.
Am crezut că-i era milă de suferinţa mea, până când a adăugat:
— Lupul tău încă mai priveşte prin ochii tăi. Îţi imaginezi că, dacă stai liniştit, nu
atragi atenţia nimănui. Dar cu mine nu-ţi merge, tinere.
M-am ridicat. Tânjeam să neg că numele pe care mi-l dăduse îmi aparţinea, dar
convingerea lui era atât de fermă, încât n-aş fi izbutit decât să par neghiob în ochii
lui. Şi nu voiam să mă creadă jupânul Web un prost.
— Nu mă văd nicidecum tânăr, am ripostat. Şi poate că ai dreptate. O să vorbesc
eu cu Swift.
— Eşti mai tânăr decât mine, i-a răspuns el spatelui meu care se îndepărta. Şi să
ştii că nu vorbesc doar despre numărul anilor, jupâne Badgerlock.
M-am oprit şi l-am privit peste umăr.
— Swift nu e singurul care trebuie să mai înveţe despre magia lui, a spus, cu voce
destul de înceată ca să n-o aud decât eu. Dar nu învăţ pe nimeni care nu vine să
mi-o ceară. Spune-i asta şi flăcăului. Trebuie să vină la mine şi să-mi ceară să-l
învăţ. N-o să-i bag nimic în cap cu de-a sila.
Am înţeles că astfel îmi spunea că pot să plec şi am reînceput să mă îndepărtez.
Pe urmă l-am auzit ridicându-şi din nou vocea, ca şi cum ar fi vorbit într-o doară:
— Lui Holly i-ar fi plăcut tare mult o zi ca asta. Cer senin şi vânt blând. Ce frumos
ar fi planat şoimul ei!
Şi ăsta era şi răspunsul întrebării mele nerostite, şi o adevărată dovadă de milă faţă
de mine. Nu mă lăsa să mă zbucium întrebându-mă cine anume, din Buckkeep, îmi
dezvăluise secretul, ci îmi spunea limpede că îmi aflase adevăratul nume de la
altcineva. Holly, văduva lui Rolf cel Negru, cel care se străduise, cu atâţia ani în
urmă, să mă-nveţe să-mi folosesc Harul. Mi-am continuat drumul, ca şi cum
cuvintele lui ar fi fost lipsite de subînţelesuri, dar ştiam că trebuia să-mi pun o
întrebare cu mult mai neliniştitoare. Holly îi împărtăşise lui Web, nemijlocit, ceea ce
ştia, sau adevărul ajunsese la el călătorind din gură-n gură? câţi alţi înzestraţi cu
Har mai ştiau cine sunt de fapt? Cât de periculoasă era o asemenea informaţie?
Cum ar fi putut fi folosită împotriva tronului Farseer?
În ziua aceea mi-am văzut de treabă cu gândul în altă parte. Am fost la instrucţie
cu compania mea de oşteni din Gardă şi, fiind preocupat de cu totul altceva, m-am
ales cu mai multe vânătăi decât de obicei. A mai fost şi o ultimă probă a noilor
uniforme pe care urma să le purtăm. Devenisem, de puţină vreme, membru al nou-
înfiinţatei Gărzi a Prinţului. Chade trăsese sforile astfel încât nu numai că fusesem
primit în acel nou corp de elită, dar mă mai număram şi printre cei aleşi, prin tragere
la sorţi, să-l însoţească pe Dutiful în aventura lui. Uniforma Gărzii Prinţului era
albastră cu albastru, cu blazonul cu cerb al clanului Farseer brodat pe piept. Speram
că a mea o să fie gata destul de repede ca să am timp să-i adaug eu însumi toate
buzunarele în plus de care aveam nevoie. Declarasem sus şi tare că nu mai sunt
un asasin în slujba casei regale. Dar asta nu însemna că renunţasem la
instrumentele necesare pentru o asemenea îndeletnicire.
Spre norocul meu, în după-amiaza aceea nu aveam nicio întâlnire cu Chade şi
Dutiful, fiindcă oricare dintre ei ar fi simţit imediat că se întâmplase ceva. Ştiam că
ar fi trebuit să-i povestesc totul lui Chade; o asemenea informaţie îi era cu siguranţă
necesară. Dar încă nu voiam să i-o divulg. Trebuia să mă străduiesc mai întâi s-o
întorc eu însumi pe toate părţile, să descopăr tot ce-mi putea dezvălui.
Şi ştiam că era cel mai bine să-mi îndrept pe moment gândurile către altceva. În
seara aceea, în timp coboram în oraş, m-am gândit să nu mai merg la taverna
Străinilor, ci să petrec ceva timp împreună cu Hap. Trebuia să-i povestesc fiului
meu adoptiv că fusesem „ales” să plec cu prinţul şi să-mi iau deja rămas-bun de la
el, pentru cazul că mai târziu avea să-mi lipsească timpul necesar. Nu-l mai
văzusem de ceva vreme şi până la plecarea mea pe mare mai rămăseseră destul
de puţine zile ca să trag concluzia că eram îndreptăţit să-l rog pe jupânul Gindast
să-l lase pe Hap să-şi petreacă toată seara alături de mine. Eram foarte mulţumit
de progresele băiatului de când se mutase cu ceilalţi ucenici şi se dedicase cu totul
deprinderii meseriei. Jupânul Gindast era unul dintre cei mai pricepuţi tâmplari din
Buckkeep. Încă mă mai consideram norocos fiindcă, în urma unui mic imbold dat
de Chade, fusese de acord să-l primească pe Hap în ucenicie. Dacă îşi vedea de
treabă, flăcăul putea să aibă un viitor strălucit în orice loc din cele Şase Ducate ar
fi ales să se stabilească.
Am ajuns chiar în momentul în care se pregăteau ucenicii să ia masa de seară.
Jupânul Gindast nu era acolo, dar una dintre cele mai vârstnice calfe i-a îngăduit lui
Hap să plece cu mine. Ursuzenia omului m-a mirat, însă am pus-o pe seama
vreunei supărări personale. Însă şi Hap părea mai puţin încântat de sosirea mea
decât mă aşteptasem. A avut nevoie de-o grămadă de timp ca să-şi aducă mantia
şi, după ce am plecat, s-a mulţumit să meargă tăcut alături de mine.
— Hap, e totul bine? l-am întrebat în cele din urmă.
— Cred că da, mi-a răspuns cu voce înceată. Dar presupun că tu o să fii de altă
părere. I-am dat meşterului Gindast cuvântul meu că pun singur lucrurile la punct.
Mă simt insultat, fiindcă a crezut totuşi de cuviinţă să-ţi trimită vorbă să vii să mă
dojeneşti şi tu.
— Habar n-am despre ce vorbeşti, i-am spus, străduindu-mă din greu să nu-mi
pierd calmul vocii în timp ce mi se strângea inima.
Nu puteam să nu mă gândesc că plecam este câteva zile. Oare puteam repara acel
ce-o-fi-fost într-un timp atât de scurt? Răvăşit, m-am grăbit să-i dezvălui noutatea:
— Numele meu a fost ales prin tragere la sorţi. O să plec curând cu prinţul, ca
însoţitor în misiunea lui din Insulele Străine. Am venit ca să-ţi spun şi ca să
petrecem o seară împreună înainte de plecarea mea.
A pufnit dezgustat, dar cred că era dezgustat de sine însuşi. Se dăduse de gol, deşi,
dacă ar fi fost doar o idee mai prevăzător, n-aş fi aflat că avea probleme. Presupun
că asta îl preocupa într-o asemenea măsură încât a primit vestea plecării fără să
reacţioneze. Mi-am continuat drumul alături de el, aşteptând să vorbească. În seara
aceea, pe străzile din Buckkeep era foarte multă linişte. La sfârşitul strălucitoarelor
zile de primăvară, cerul rămânea luminos vreme tot mai îndelungată, însă, pe de
altă parte, oamenii se trezeau mai devreme şi munceau mai mult timp, aşa că era
mult mai probabil să-i fure somnul înainte de apusul soarelui.
— Taverna Câinele şi Fluierul e în partea asta, am spus, într-un târziu, văzând că
el continua să tacă. E plăcut să mănânci acolo şi au bere bună. Mergem?
Mi-a răspuns fără să mă privească în ochi.
— Mi-ar plăcea mai mult să mergem la Porcul Pârlit, dacă ţi-e totuna.
— Nu mi-e, am spus, cu voce prietenoasă, dar hotărâtă. E prea aproape de casa
Jinnei, şi ştii că merge acolo în unele seri. Mai ştii şi că m-am despărţit de ea. Aş
prefera să n-o întâlnesc azi, dacă se poate evita.
După cum aflasem cu întârziere, Porcul Pârlit mai era şi loc de întâlnire al
înzestraţilor cu Har, deşi nimeni nu rostise în mod oficial o asemenea acuzaţie.
Faptul îşi aducea contribuţia la proasta reputaţie a tavernei; în rest, şi-o merita, era
soioasă, neîngrijită.
— Nu cumva nu-ţi place fiindcă locuieşte Svanja în apropiere? m-a întrebat Hap
apăsat.
Mi-am înghiţit un oftat. Şi am pornit-o către Porcul Pârlit.
— Credeam că te-a părăsit pentru corabierul ăla care i-a adus daruri frumoase.
A tresărit, dar mi-a răspuns cu voce plată.
— Aşa am crezut. Dar, după ce Reften s-a întors pe mare, a putut să mă caute şi
să-mi spună adevărul. Părinţii ei au pus la cale aranjamentul ăsta şi sunt încântaţi
de el. Şi de-aia nu le sunt eu pe plac.
— Adică au crezut că te întâlneşti cu ea, deşi ştii că e logodită?
— Cred că da.
Hap îşi păstra tonul neutru.
— Păcat că ea nu s-a gândit niciodată să le spună părinţilor că te minţea. Sau să-ţi
vorbească ţie despre acest Reften.
— Nu e chiar aşa, Tom. În vocea lui Hap a început să se furişeze mârâitul gros al
furiei. Svanja n-a avut de gând să mintă pe nimeni. La început a crezut c-o să fim
doar prieteni, aşa că s-a gândit că n-avea rost să-mi spună că e logodită. Pe urmă,
când am început să ne îndrăgostim unul de altul, n-a mai îndrăznit să vorbească,
de teamă c-o să cred că-şi înşală logodnicul. Dar adevărul e că nu l-a iubit niciodată;
Reften n-a primit nimic altceva decât cuvântul părinţilor ei.
— Şi când s-a întors?
Hap a răsuflat adânc şi nu şi-a îngăduit să-şi iasă din fire.
— E complicat, Tom. Mama ei are sănătatea şubrezită şi ţine mult s-o vadă
împreună cu Reften. E fiul prietenei ei din copilărie. Iar tatăl ei nu vrea să-şi ia
cuvântul înapoi după ce s-a declarat de acord cu nunta. Are mândria lui. Aşa că,
atunci când s-a întors Reften, Svanja s-a gândit că, în scurtul timp petrecut de el
aici, e bine să dea impresia că nu s-a schimbat nimic.
— Şi, după plecarea lui, s-a întors la tine.
— Da.
A răspuns scurt, dând de înţeles că nu mai era nimic de spus.
Din mers, mi-am aşezat mâna pe umărul lui. Avea muşchii încordaţi, tari ca piatra.
I-am pus întrebarea pe care trebuia s-o pun.
— Şi ce-o să se-ntâmple când o să se-ntoarcă din nou în port, cu daruri pentru ea
şi convins că e iubita lui?
— O să-i spună că mă iubeşte pe mine şi că acum e a mea, a venit răspunsul, cu
voce joasă. Sau o să-i spun eu.
Ne-am continuat o vreme drumul în tăcere. Muşchii nu i s-au destins sub mâna
mea, dar cel puţin nu mi-a respins-o.
— Crezi că sunt prost, a spus într-un târziu, când intram pe strada Porcului Pârlit.
Crezi că se joacă pur şi simplu cu mine, c-o să mă arunce din nou cât colo când o
să se-ntoarcă Reften.
Mi-am dat silinţa să rostesc cuvintele aspre cu blândeţe:
— Mi se pare foarte posibil.
A oftat şi umărul i s-a gârbovit sub mâna mea.
— Şi mie. Dar ce pot să fac, Tom? O iubesc. Pe Svanja şi pe nimeni alta. E cealaltă
jumătate a mea şi, când suntem împreună, alcătuim un întreg pe care nu-l pot pune
la îndoială. Acum, când merg cu tine şi îţi povestesc, până şi eu am impresia că
sunt naiv. Şi recunosc că am dubii, aşa cum ai şi tu. Dar când sunt cu ea şi mă
priveşte în ochi, ştiu că nu mă minte.
Am mers mai departe în tăcere. În jurul nostru, oraşul îşi schimba ritmul, se
destindea după truda zilei într-un ceas al mesei de seară împărţite cu familia.
Negustorii îşi închideau obloanele prăvăliilor pentru noapte. Mirosul mâncării plutea
în afara caselor. Tavernele le făceau cu ochiul celor ca Hap şi ca mine. Îmi doream
zadarnic să fi putut pur şi simplu să ne aşezăm faţă-n faţă şi să ne înfruptăm cu
poftă. Îl crezusem în siguranţă, asta mă liniştise ori de câte ori mă gândisem la
plecarea mea din Buckkeep. I-am pus o întrebare deopotrivă inevitabilă şi
prostească.
— Nu e cu putinţă să nu te mai vezi cu ea o vreme?
Mi-a răspuns pe nerăsuflate. Şi a continuat să vorbească uitându-se drept înainte.
— Nu pot, Tom. Nu pot să renunţ la ea, aşa cum nu pot renunţa la aer, la apă şi la
mâncare.
Iar eu i-am spus, sincer, de ce mă temeam.
— Mă sperie gândul că, în lipsa mea, o să dai de necaz din pricina fetei, Hap. Nu
mă tem doar c-o să te baţi cu Reften pentru ea, ceea ce oricum ar fi destul de rău.
Jupânul Hartshorn nu ne are la inimă pe niciunul dintre noi. Dacă-i intră în cap că i-
ai necinstit fiica, ar putea încerca să se răzbune.
— Pot să mă descurc cu tatăl ei, a spus arţăgos şi i-am simţit umerii crispându-se
iarăşi.
— Cum? Lăsându-l să te bată măr? Sau bătându-l tu până pică lat? Nu uita, Hap,
eu m-am luptat cu el. Nici nu cere îndurare, nici nu te cruţă. Dacă nu ne-ar fi
despărţit Garda Oraşului, ne-am fi bătut până leşina sau până murea unul dintre
noi. Şi, chiar dacă nu se-ajunge la asta, mai poate face şi altele. S-ar putea duce la
Gindast, să se plângă că ucenicul lui e imoral. Şi meşterul tău l-ar lua în serios, nu
crezi? Din câte mi-ai spus, nu e mulţumit de purtarea ta de acum. Ar putea să te
dea afară. Sau Hartshorn ar putea pur şi simplu să-şi arunce fiica în stradă. Ce-ai
face atunci?
— Aş lua-o la mine, mi-a răspuns înverşunat. Şi i-aş purta de grijă.
— Cum?
— Într-un fel sau altul. Nu ştiu cum, ştiu doar că aş face-o!
Furia răspunsului lui răstit nu se îndrepta împotriva mea, ci împotriva lui însuşi,
pentru că nu fusese în stare să-mi răspundă clar, cu argumente. Mi s-a părut de
preferat să păstrez tăcerea. Băiatul meu nu putea fi convins s-o ia pe altă cale. Dar
ar fi avut impresia că asta încerc să fac, mi-ar fi întors pur şi simplu spatele ca s-o
urmeze pe Svanja.
Ne-am continuat drumul şi, când am ajuns aproape în faţa tavernei, n-am putut să
nu mai pun încă o întrebare:
— Vă întâlniţi pe ascuns, nu-i aşa?
— Aşa e, a recunoscut, fără tragere de inimă. Trec pe lângă casa ei. Ea aşteaptă
să apar, dar ne facem că nu ne-am văzut unul pe altul. Însă pe urmă găseşte un
motiv ca să plece seara, mai târziu, şi vine să ne întâlnim.
— La Porcul Pârlit?
— Nu, sigur că nu. Într-un loc pe care l-am descoperit şi unde putem fi singuri.
Aşa că m-am simţit părtaş la minciuna lor când am trecut împreună cu Hap pe lângă
casa Svanjei. Până atunci nu ştiusem unde locuia. Ea era aşezată pe treapta din
faţa uşii, cu un băieţel. Nu-mi dădusem seama că nu era singură la părinţi. S-a
ridicat imediat şi a intrat cu copilul în casă, de parcă ar fi vrut să ne dea lui Hap şi
mie peste nas. Noi am intrat la Porcul Pârlit.
De fapt, n-aş fi vrut să intru, dar Hap a luat-o înainte şi l-am urmat. Proprietarul
tavernei ne-a salutat cu o scurtă înclinare a capului. Am fost surprins că n-a poruncit
să fiu dat afară. Ultima dată când fusesem acolo mă încăierasem cu Hartshorn şi
fusese chemată Garda Oraşului. Poate că, în taverna aia, nu era ceva neobişnuit.
După cum l-a salutat băiatul care servea muşteriii, Hap părea să fi devenit unul
dintre obişnuiţii tavernei. S-a aşezat la o masă din colţ, de parcă ar fi fost locul lui
rezervat. Eu am scos o monedă şi, ca răspuns, am primit curând două căni cu bere
şi două farfurii cu o tocană de peşte nu prea de soi. Pâinea pusă alături era tare.
Dar Hap n-a părut să observe. Am mâncat vorbind foarte puţin şi l-am simţit
măsurând timpul, socotind cât putea să dureze până găsea Svanja sub ce pretext
să plece de acasă şi până ajungea la locul lor de întâlnire.
— Mă gândisem să-i las lui Gindast în păstrare nişte bani pentru tine, ca să te poţi
folosi de ei în lipsa mea, dac-o să ai nevoie.
Hap a clătinat din cap, cu gura plină. O clipă mai târziu a spus, cu voce joasă:
— N-ar fi bine. Fiindcă, dac-o să fie nemulţumit de mine dintr-un motiv sau altul, n-
o să mi-i dea.
— Şi te aştepţi să fie nemulţumit de tine?
A păstrat o vreme tăcerea, apoi mi-a răspuns:
— Crede că e nevoie să mă controleze de parcă aş avea zece ani. Serile ar trebui
să-mi aparţină, să pot face ce vreau. Îi plăteşti pentru ucenicia mea, iar ziua îmi fac
treaba în atelier. Altceva n-ar trebui să-l intereseze. Dar nu, el vrea să stau cu ceilalţi
ucenici, să cârpim ciorapi până când ţipă nevastă-sa la noi să nu mai irosim
lumânările şi să mergem la culcare. N-am nevoie să fiu supravegheat aşa şi n-o s-
o mai îngădui.
— Înţeleg.
Am continuat să ne mâncăm în tăcere tocana fără niciun gust. Nu izbuteam să iau
o hotărâre. Hap era prea mândru ca să mă roage fără ocolişuri să-i dau lui banii. L-
aş fi putut refuza, ca să-mi arăt dezaprobarea. Bineînţeles că nu-mi plăcea
întorsătura pe care-o luaseră lucrurile. Prevedeam că avea să dea de necaz… şi,
dacă asta i se întâmpla în lipsa mea, banii i-ar fi putut fi necesari ca să se descurce.
Avusesem ocazia să cunosc prea bine închisoarea oraşului şi nu doream să-şi
petreacă băiatul meu timpul acolo fiindcă nu putea plăti o amendă. Însă, dacă îi
lăsam banii, nu cumva îi dădeam tocmai funia cu care să se spânzure? Nu i-ar fi
cheltuit pe daruri cu care să-şi impresioneze iubita, pe ospeţe în taverne şi pe
băutură? Era cu putinţă.
Totul se reducea la o singură întrebare: aveam sau nu încredere în băiatul pe care
îl crescusem în ultimii şapte ani? Nesocotise deja o mare parte din ceea ce-l
învăţasem. Totuşi, când eram de vârsta lui, Burrich ar fi spus acelaşi lucru despre
mine dacă ar fi ştiut cât de mult îmi foloseam Harul. Şi tot aşa ar fi spus şi Chade,
dacă ar fi ştiut de plimbările mele pe cont propriu prin oraş. Şi totuşi iată-mă, bărbat
în toată firea, foarte asemănător cu ceea ce-şi doriseră ei să devin. Destul de
asemănător ca să mă feresc să scot la vedere o pungă cu bani într-o tavernă atât
de rău famată.
— Atunci o să-ţi dau pur şi simplu ţie banii, cu speranţa că o să-i cheltuieşti cu
înţelepciune.
S-a luminat la faţă şi am ştiut că-l încânta încrederea pe care i-o acordam, nu
punga.
— Mulţumesc, Tom. O să fiu chibzuit.
Pe urmă ne-am continuat masa simţindu-ne mult mai bine. Am vorbit despre
călătoria în care urma să plec curând. M-a întrebat cât aveam să lipsesc. I-am spus
că nu ştiam. Pe urmă m-a întrebat dacă era o călătorie periculoasă. Nu auzise decât
că prinţul pleca să ucidă un dragon în onoarea narcescăi. Am luat cu moderaţie în
râs ideea că aveam să găsim o asemenea creatură sub gheaţa din Insulele Străine.
Şi i-am mai spus, cu toată sinceritatea, că mă aşteptam să mă plictisesc şi să sufăr
din cauza lipsei de confort pe drum, dar nu să fiu pus în primejdie. La urma urmei,
nu eram decât un oştean de rând din gardă, onorat fiindcă fusese ales să-şi
însoţească prinţul. Fără îndoială că aveam să-mi petrec cea mai mare parte a
timpului aşteptând să-mi spună cineva ce să fac. Am râs amândoi de asta şi am
sperat că înţelegea ce voiam să-i spun: că supunerea faţă de superiorul tău nu era
o limită impusă unui copil, ci o datorie pe care orice bărbat se putea aştepta s-o
aibă în viaţă. Dar, chiar dacă a văzut şi el lucrurile în aceeaşi lumină, n-a dat niciun
semn.
Nu ne-am lungit cu masa. Mâncarea nu merita să fie savurată îndelung şi simţeam
că Hap aştepta cu nerăbdare întâlnirea cu Svanja. La gândul ăsta îmi sângera
inima, dar ştiam că nu era cu putinţă să-l despart de ea. Aşa că, după ce am mâncat
în grabă, ne-am împins într-o parte farfuriile unsuroase şi am plecat din tavernă.
Am mers o scurtă vreme împreună, uitându-ne cum se strecura încetul cu încetul
noaptea în oraş. În copilăria mea, la ora aceea străzile ar fi fost aproape pustii. Însă
Buckkeepul se mărise şi viaţa de noapte câştigase teren. La o răscruce prin care
trecea multă lume, pe străzi se plimbau agale femei care le aruncau bărbaţilor priviri
îndrăzneţe, vorbind când şi când între ele în vreme ce aşteptau să li se dea atenţie.
Acolo Hap s-a oprit.
— Trebuie să plec, a spus încet.
Am dat din cap, impunându-mi să nu comentez. Am scos din buzunarul jiletcii punga
pe care i-o pregătisem şi i-am strecurat-o în mână.
— N-o lua cu tine tot timpul, mulţumeşte-te doar cu cât crezi că-ţi trebuie în fiecare
zi. Ai un loc sigur unde să ţii restul?
— Mulţumesc, Tom. A luat punga cu un aer sobru şi şi-a îndesat-o sub cămaşă.
Am. Sau, cel puţin, are Svanja. O s-o rog să ţină banii în păstrare.
Am avut nevoie de toată stăpânirea de sine şi de toată prefăcătoria de care eram
în stare ca să nu mi se citească toate îndoielile în ochi sau pe faţă. Am dat din cap,
ca şi cum aş fi fost convins că totul o să fie bine. Pe urmă l-am îmbrăţişat scurt, în
vreme ce îmi spunea să fiu prudent în călătorie, apoi ne-am despărţit.
Am descoperit că n-aveam chef să mă-ntorc la castel. Începând cu ceea ce-mi
spusese Web şi încheind cu noutăţile lui Hap, ziua fusese neliniştitoare. Iar
mâncarea de la Porcul Pârlit mai degrabă îmi înspăimântase burta în loc să mi-o
umple. Bănuiam că n-avea să mai stea prea mult cu mine. Aşa că am pornit-o în
altă direcţie decât Hap, ca să nu creadă cumva că îl urmăream, şi am mai hoinărit
o vreme pe străzile din Buckkeep. Neliniştea şi singurătatea se luau la întrecere. M-
am trezit trecând pe lângă croitoria deschisă în locul prăvăliei de lumânări în care
lucrase cândva Molly. Am clătinat din cap către mine însumi şi m-am îndreptat
intenţionat către docuri. Am mers o vreme de-a lungul lor, într-o parte şi într-alta.
Am numărat corăbiile venite din Insulele Străine, pe cele din Bingtown şi din
Jamaillia şi chiar de mai departe, apoi le-am numărat pe cele care ne aparţineau.
Docurile erau mai lungi şi adăposteau mai multe vase decât în copilăria mea, iar
cele străine erau în număr egal cu ale noastre. Când treceam pe lângă unul, am
auzit un corabier din Insulele Străine strigând o glumă grosolană către prietenii săi
şi au urmat răspunsurile lor brutale. Am fost încântat, fiindcă le-am înţeles cuvintele.
Corăbiile care urmau să ne ducă în Insulele Străine erau legate de docul principal.
Mi-am încetinit paşii ca să le privesc catargele goale. Încărcarea încetase pe durata
nopţii, dar pe punţi stăteau oameni de veghe, la lumina felinarelor. Vasele mi se
păreau mari; dar ştiam cât de mici aveau să mi se pară după câteva zile pe mare.
Pe lângă corabia cu care urmau să călătorească prinţul şi suita aleasă pentru el,
mai erau încă trei, pentru nobilii de rang mai neînsemnat şi pentru bagaje, plus o a
patra, numai pentru daruri şi pentru tot felul de mărfuri. Corabia pregătită pentru
prinţ se numea Destinul Fecioarei. Era mai veche şi se dovedise rapidă şi
rezistentă. După ce fusese curăţată, revopsită şi i se schimbase toată velatura,
părea nouă. Ca vas construit pentru negoţ, viteza fusese trecută pe locul doi, era
mai important să fie încăpător şi stabil; avea coca rotunjită, ca pântecul unei scroafe
gata să fete. Teuga îi fusese lărgită, ca să-şi poată găzdui nobilii oaspeţi aşa cum
se cuvenea. Mi se părea îngreunat la partea de sus şi mă întrebam dacă
modificările menite să asigure confortul lui Dutiful se făcuseră cu acordul
căpitanului. Urma să călătoresc la bordul lui, alături de tot restul Gărzii Prinţului. M-
am întrebat, într-o doară, şi dacă bătrânul Chade avea să-şi împartă cabina cu mine
sau dacă trebuia să mă mulţumesc cu orice colţişor puteam lua în stăpânire, aşa
cum făceau de obicei oştenii. Dar mi-am spus că n-avea rost să-mi pun asemenea
întrebări. Indiferent cum avea să fie, nu-mi rămânea decât să mă descurc la faţa
locului. Mi-aş fi dorit, posomorându-mă, să nu fi fost nevoie să plec nicăieri.
Îmi aduceam aminte că fusese o vreme când aşteptam cu nerăbdare orice fel de
călătorie. În ziua plecării mă trezeam în zori, entuziasmat de aventura care mă
aştepta. Eram gata de plecare când alţii abia ieşeau, somnoroşi, de sub pături.
Habar n-aveam când îmi pierdusem exuberanţa de atunci, dar dispăruse pentru
totdeauna. Nu mai simţeam niciun strop de entuziasm, ci doar o spaimă din ce în
ce mai puternică. Gândul la drumul pe mare, la zilele petrecute într-un spaţiu strâmt
în timpul navigării către nord-est, era de-ajuns ca să-mi doresc să nu iau parte la
expediţie. Nici măcar nu-mi îngăduiam să mă duc cu mintea mai departe, la
îndoielnica bunăvoinţă cu care aveam să fim întâmpinaţi în Insulele Străine şi la
şederea noastră prelungită pe pământul lor stâncos şi îngheţat. Iar găsirea unui
dragon captiv sub gheţuri şi decapitarea lui depăşeau puterea mea de imaginaţie.
Bombăneam aproape noapte de noapte, nemulţumit de strania gândire a narcescăi,
care alesese să-l supună pe prinţ unei asemenea încercări ca să se convingă că e
demn de mâna ei. Mă străduisem în repetate rânduri să găsesc un motiv inteligibil
pentru aşa ceva. Dar încă nu-mi venise nimic în minte.
În seara aceea, hoinărind pe străzile bătute de vânt din Buckkeep, mi-a revenit în
minte cea mai mare dintre temerile mele. Mai presus de orice, mă temeam de clipa
în care avea să afle Bufonul că-i divulgasem lui Chade planurile lui. Deşi mă
străduisem din răsputeri să repar tot ce stricase cearta noastră, după împăcare
petrecusem foarte puţin timp împreună cu el. În parte, îl ocoleam, de teamă că m-
aş fi putut da de gol cu o privire sau cu un gest şi ar fi aflat că-l trădasem. Însă ne
vedeam atât de rar, mai ales din vina lui.
Lordul Auriu, cum îşi spunea acum, se schimbase simţitor în ultima vreme. Până de
curând, bogăţia sa îi îngăduise să se răsfeţe oferindu-şi o garderobă extravagantă
şi diverse obiecte splendide. Acum începuse să-şi etaleze averea într-un mod mult
mai vulgar. Azvârlea cu bani în toate părţile, ca un servitor care îndepărtează praful
cu pămătuful. Pe lângă apartamentul său din fortăreaţă, închiriase în întregime
etajul de sus al hanului Cheia de Argint din oraş, preferat de oamenii cu dare de
mână. Acel local la modă atârna ca un melc pe o pantă abruptă care, în copilăria
mea, ar fi fost considerată un loc nepotrivit pentru construcţii. Însă, de pe înălţimea
unde se afla, puteai cuprinde cu privirea atât oraşul, cât şi marea de dincolo de el.
În han, Lordul Auriu îşi avea propriul bucătar şi propriii servitori. Zvonurile spuneau
că, mulţumită vinurilor rare şi mâncărurilor exotice pe care le servea, la el se mânca
mai bine decât la masa Reginei. În timp ce lua cina alături de prietenii săi apropiaţi,
cei mai pricepuţi menestreli din cele Şase Ducate, plus artişti de tot soiul se
întreceau ca să-i atragă atenţia. Nu era neobişnuit să auzi povestindu-se că invitase
un menestrel, un acrobat şi un saltimbanc să dea spectacole în acelaşi timp, în
diferite colţuri ale sălii în care benchetuia. Înainte şi după ospeţe invita lumea la
jocuri de noroc, cu miză atât de mare încât numai cei mai risipitori şi mai bogaţi
dintre tinerii nobili puteau ţine pasul cu el. Îşi începea ziua târziu, iar noaptea
distracţia se prelungea până în zori.
Se mai zvonea şi că gustul nu era singurul simţ pe care şi-l răsfăţa. Ori de câte ori
ajungea în port o corabie care se oprise în Bingtown, în Jamaillia sau în Insulele
Piraţilor, era sigur că îi aducea un vizitator. Curtezane tatuate, foste sclave
jamailliene, băieţi zvelţi, cu ochii sulemeniţi, femei în costume de luptă şi corabieri
cu privirea aspră îi băteau la uşă, rămâneau în odăile lui o noapte sau chiar trei,
apoi plecau cu o corabie. Unii spuneau că toţi aceştia îi aduceau cele mai fine ierburi
pentru fumat, ca şi cindin, obiectul unui nou viciu jamaillian, ajuns de curând în
Buckkeep. Alţii susţineau că oaspeţii vremelnici îi satisfăceau alte „pofte
jamailliene”. Oricine cuteza să-i pună întrebări despre asta primea drept răspuns
doar o privire pe sub sprâncene înălţate sau o tăcere desăvârşită.
Era bizar, dar toate excesele nu făceau altceva decât să-i mărească popularitatea
în rândul unei anumite părţi a aristocraţiei din cele Şase Ducate. Mulţi nobili tineri
veniţi în Buckkeep erau chemaţi cu asprime înapoi, acasă, sau primeau vizita unui
părinte brusc îngrijorat de cantitatea enormă de monede necesare ca să-şi ţină
odrasla la Curte. Cei mai conservatori bodogăneau nemulţumiţi de străinul care
ducea tineretul lui Buckkeep pe căi greşite. Însă eu unul simţeam, într-o mai mare
măsură decât dezaprobarea, o fascinaţie lubrică trezită de excesele şi de
imoralitatea Lordului Auriu. Puteai să urmăreşti cum erau înflorite, la fiecare trecere
din gură în gură, poveştile spuse pe seama lui. Însă fiecare bârfă ramificată are o
rădăcină al cărei adevăr nu poate fi negat. Lordul Auriu se mutase pe un tărâm al
exceselor de care nu se mai apropiase nimeni după moartea prinţului Regal.
Nu puteam să înţeleg de ce o făcuse, şi asta mă supăra din cale afară. Jucând rolul
umil al lui Tom Badgerlock, nu puteam să mă adresez pe faţă unui personaj atât de
nobil ca Lordul Auriu, iar el nu mă căuta. Chiar şi atunci când îşi petrecea noaptea
în odăile sale din castel, le umplea cu oaspeţi şi cu saltimbanci până când se iveau
zorii. Unii spuneau că se mutase în oraş ca să ajungă mai aproape de locurile unde
erau în floare jocurile de noroc şi depravarea, însă eu bănuiam că-şi mutase
bârlogul ca să fie cât mai departe de privirea vigilentă a lui Chade şi că oaspeţii
nocturni nu-i desfătau simţurile, ci erau spioni şi mesageri ai prietenilor lui din sud.
Mă întrebam ce veşti îi aduceau şi de ce era atât de hotărât să-şi compromită
reputaţia şi să-şi risipească averea. Şi ce veşti trimitea prin ei în Bingtown şi
Jamaillia?
Însă toate aceste întrebări erau de aceeaşi speţă ca meditaţiile mele asupra
motivelor care o îndemnaseră pe narcescă să-i ceară prinţului capul dragonului
Icefyre. Nu le găseam niciun răspuns clar şi nu făceau altceva decât să mi se
învârtejească prin minte în timpul orelor pe care ar fi fost mai bine să mi le petrec
dormind. Mi-am ridicat privirea către ferestrele zăbrelite ale hanului Cheia de Argint.
Picioarele mă aduseseră acolo fără să le fi călăuzit capul. În noaptea aceea,
ferestrele de sus erau strălucitor luminate şi puteau zări oaspeţii foindu-se de colo-
colo prin luxul opulent. Pe singurul balcon, o femeie şi un bărbat tânăr discutau cu
aprindere. Auzeam vinul în glasurile lor. La început vorbiseră încet, dar ajunseseră
să ridice tonul, prinşi într-o ceartă. M-am lăsat într-un genunchi ca să-mi leg
şireturile unui pantof şi i-am ascultat.
— E o ocazie minunată ca să golesc punga lordului Verdant, dar numai dacă am
destui bani ca să m-aşez la masă şi să joc. Dă-mi imediat ce-mi datorezi! i-a cerut
tânărul femeii.
— Nu pot. Ea pronunţa fiecare cuvânt cu marea grijă a celor care refuză să accepte
că s-au îmbătat. Nu-i am, băiatule. Dar îi voi avea curând, când îmi plăteşte Lordul
Auriu ce-mi datorează de la partida de ieri. O să-ţi înapoiez monedele. Dac-aş fi
ştiut că te porţi ca un cămătar, n-aş fi împrumutat nici în ruptul capului bani de la
tine.
Tânărul a scos un strigăt uşor, trădând ceva între exasperare şi ultragiu.
— Când îţi plăteşte Lordul Auriu ce-a pierdut la joc? Asta înseamnă niciodată. Toată
lumea ştie că s-a înglodat în datorii. Dac-aş fi ştiut că împrumuţi bani ca să joci cu
el, nu ţi i-aş fi dat niciodată.
— Îţi fluturi ţanţoş ignoranţa, l-a mustrat ea, după câteva clipe de şoc care taie
graiul. Toată lumea ştie că averea lui e sac fără fund. Când soseşte următoarea
corabie din Jamaillia, o să aibă destui bani ca să ne plătească pe toţi.
Ascuns în întunericul din colţul hanului, îi priveam şi îi ascultam cu atenţie.
— Dacă din Jamaillia mai vine vreo corabie… fapt de care mă îndoiesc, după cum
merge războiul acolo… trebuie să fie una cât un munte ca s-aducă destule monede
pentru datoriile lui de acum! N-ai auzit c-a rămas în urmă şi cu chiria şi că
proprietarul îl mai ţine numai fiindcă prezenţa lui atrage muşterii?
La asta, femeia i-a întors furioasă spatele, dar el s-a întins şi a prins-o de
încheietura mâinii.
— Ascultă-mă, muieruşcă proastă! Te previn, n-aştept prea mult ceea ce mi se
datorează. Ar fi bine să găseşti un mod în care să-mi poţi plăti, şi s-o faci în noaptea
asta. A măsurat-o cu privirea de sus până jos şi a adăugat cu voce răguşită: Nu
trebuie să fie în întregime în monede.
— Ah, lady Heliotrope. Aici erai. Te căutam, nebunatică mică! Te fereşti de mine?
Vocea tacticoasă a Lordului Auriu a plutit în jos, către mine, în vreme ce-şi făcea
apariţia pe balcon. Venindu-i din spate, lumina părea să ricoşeze de părul lui
sclipitor şi îi contura silueta zveltă. S-a apropiat de marginea balconului. Pe urmă,
sprijinindu-se lejer de balustradă, şi-a lăsat privirea să se plimbe peste oraşul de
sub el. Bărbatul a eliberat mâna femeii, care s-a îndepărtat cu o zvâcnire a capului
şi i s-a alăturat Lordului Auriu în locul atât de potrivit pentru un iubitor de privelişti
încântătoare. Şi-a înclinat capul spre el şi i s-a plâns cu glas de fetiţă bârfitoare:
— Dragul meu Lord Auriu, lordul Capable tocmai îmi spunea că sunt prea puţine
şanse să-mi plăteşti datoria de la joc. Spune-i, te rog, cât de mult se înşală!
Lordul Auriu a ridicat cu eleganţă din umăr.
— Cum mai zboară zvonurile când cineva întârzie cu o singură zi onorarea unei
datorii între prieteni! Bineînţeles că nimeni n-ar trebui să mizeze sume mai mari
decât îşi poate permite să piardă… sau mai mult decât îşi poate permite înainte de
a-şi recupera banii de la datornici. Nu eşti de acord, lord Capable?
— Sau poate că n-ar trebui să mizeze mai mult decât poate plăti pe loc, a sugerat
celălalt, insidios.
— Vai, vai! N-ai vrea să ne limităm jocul la cât poate căra fiecare în buzunar? La
mize mărunte? Oricum, scumpă doamnă, de ce altceva crezi că te căutam, dacă
nu ca să ne ducem jocul la un sfârşit frumos? Iată, cred că aici o să găseşti o mare
parte din ce-ţi datorez. Sper că nu te superi dacă plata e în perle, nu în monede.
Capul ei a zvâcnit din nou, sfidându-i pe posomorâtul lord Capable.
— Nu mă supăr nicidecum. Iar dacă altora nu le place, ei bine, n-au decât să se
mulţumească s-aştepte până vor primi monede grosolane. Jocul n-ar trebui să-
nsemne doar bani, dragul meu Lord Auriu.
— Bineînţeles. Aş zice că farmecul jocului e riscul, iar plăcerea lui e câştigul. Nu
eşti de acord, Capable?
— Şi dacă n-aş fi, mi-ar folosi la ceva? a răspuns lordul, cu acreală.
Observase şi el, ca şi mine, că femeia nu părea deloc grăbită să-şi onoreze la rândul
ei datoria.
Lordul Auriu a izbucnit în râs şi sunetul melodios a despicat liniştea nopţii de
primăvară.
— Sigur că nu, dragul meu. Sigur că nu! Acum sper că veniţi amândoi înăuntru, să
gustăm împreună noul vin. Stând aici, în vântul tăios, omul se poate alege cu o
răceală fatală. Se găsesc cu siguranţă locuri mai călduroase unde prietenii pot sta
de vorbă între patru ochi.
Ceilalţi se întorseseră deja spre camera bine luminată. Însă Lordul Auriu a mai
rămas o clipă nemişcat, privind gânditor către locul unde mă credeam atât de bine
ascuns. Pe urmă a dat uşor din cap către mine înainte de a pleca.
Am aşteptat câteva clipe, apoi am ieşit din întuneric. Mă sâcâia gândul că mă
observase aparent fără niciun efort şi eram nervos fiindcă propunerea lui de a ne
întâlni în altă parte fusese prea vagă ca s-o pot pricepe. Însă, oricât de mult tânjeam
să stau de vorbă cu el în tihnă, teama că mi-ar fi putut descoperi trădarea era mai
puternică. E mai bine, mi-am spus, să mă feresc de întâlnirea cu un prieten decât
să fiu nevoit să citesc în ochii lui că aflase. Am plecat posomorât şi singur,
străbătând cu paşi mari străzile întunecate. Vântul nopţii îmi sufla în ceafă,
înfrigurându-mă în vreme ce mă mâna înapoi, către castel.
Capitolul 3
AGITAŢIE
Pe Hoquin l-a cuprins apoi furia împotriva celor care îi puneau sub semnul întrebării
purtarea faţă de Catalizatoarea lui şi s-a hotărât să-şi demonstreze autoritatea
asupra ei.
— O fi fiind doar o copilă, a spus. Însă povara e a ei şi trebuie purtată. Şi nimic nu
trebuie s-o îndemne să-şi pună la îndoială rolul sau să se răzgândească şi să se
salveze ea, osândind în schimb lumea.
Şi pe urmă i-a cerut să se ducă la părinţii ei şi să se lepede se amândoi, spunând:
— Nu am nici mamă, nici tată, nu sunt decât Catalizatoarea Profetului Alb Hoquin.
Şi trebuia să adauge:
— Vă înapoiez numele pe care mi l-aţi dat. Nu mai sunt Redda, ci Ochi-Sălbatic,
pentru că aşa îmi spune Hoquin.
Pricina era unul dintre ochii ei, cu care se uita tot timpul într-o parte.
Ea nu voia să facă asta. A plecat plângând, a rostit cuvintele plângând şi încă mai
plângea când s-a întors. Lacrimile i-au curs fără încetare două zile şi două nopţi, şi
Hoquin a lăsat-o să jelească astfel. Apoi i-a spus:
— Ochi-Sălbatic, opreşte-ţi lacrimile!
Şi ea i s-a supus. Pentru că trebuia.
SCRIBUL CATEREN, Despre Profetul Alb Hoquin

Când de o călătorie te mai despart douăsprezece zile, ai timp din belşug să

pregăteşti totul. Când mai sunt şapte zile, pare cu putinţă să-ţi închei toate
pregătirile la timp. Dar când zilele se împuţinează, rămân doar cinci, apoi doar patru
şi apoi doar trei, orele acestora se sparg ca baloanele de săpun şi însărcinările care
păreau simple devin brusc complicate. Trebuia să-mi împachetez toate lucrurile de
care aveam nevoie ca asasin, ca spion şi ca Maestru al Meşteşugului, lăsând
impresia că nu port cu mine decât bagajul obişnuit al unui oştean din gardă. Trebuia
să-mi iau rămas-bun. Aveam să mă despart uşor de unii şi foarte greu de alţii.
Singura parte a călătoriei pe care o aşteptam cu nerăbdare era întoarcerea la
Buckkeep. Spaima te poate obosi mai tare decât munca, şi a mea se înteţea de la
o zi la alta. Când ne mai despărţeau trei nopţi de ridicarea ancorei, mă simţeam
istovit şi pe jumătate bolnav. Încordarea m-a trezit cu mult înainte de răsăritul
soarelui şi nu mi-a mai îngăduit să adorm. M-am săltat în capul oaselor. În odaia
din turn, tăciunii din vatră nu luminau cu mult în jurul lopeţii şi al vătraiului de alături.
Pe urmă, ochii mi s-au obişnuit încetul cu încetul cu întunecimea din încăperea fără
ferestre. Era un loc familiar, din zilele când fusesem ucenicul asasinului. Atunci nu-
mi trecuse prin cap c-ar fi putut ajunge să-mi aparţină vreodată. M-am ridicat din
vechiul pat al lui Chade, lăsând în urmă păturile mototolite în timpul coşmarurilor şi
căldura somnului.
M-am îndreptat spre cămin cu tălpile lipăindu-mi pe podea şi am pus peste jar un
buştean mic. Am agăţat o oală cu apă în cârlig şi i-am rotit suportul, ca s-ajungă
deasupra flăcărilor mărunte. M-am gândit să pregătesc şi un ibric cu apă pentru
ceai, dar n-aveam destulă vlagă. Eram prea măcinat de griji ca să dorm şi prea
obosit ca să mă împac cu gândul că mă trezisem ca să-ncep o nouă zi. Locul era
mizerabil şi îmi devenise dureros de familiar pe măsură ce se apropiase tot mai
mult ziua plecării. Am apropiat o lumânare subţire de dansul flăcărilor şi am aprins-
o. Pe urmă le-am aprins pe cele care aşteptau în sfeşnicul cu multe braţe pe vechea
masă de lucru, cu tăblia plină de zgârieturi. Am simţit scaunul rece sub mine după
ce m-am aşezat cu un geamăt.
Îmbrăcat în cămaşă de noapte, m-am uitat îndelung la diversele hărţi pe care le
adunasem laolaltă cu o noapte înainte. Toate fuseseră întocmite în Insulele Străine,
dar se deosebeau atât de mult unele de altele ca dimensiuni şi ca mod de alcătuire
încât era greu să-ţi dai seama care era legătura dintre ele. După obiceiul lor bizar,
hărţile care reprezentau marea erau desenate numai pe piei de vieţuitoare ale mării.
Şi bănuiam că fuseseră argăsite cu urină, fiindcă aveau un miros straniu, persistent.
Tradiţia din Insulele Străine mai cere şi ca fiecare insulă să fie înfăţişată drept una
dintre runele zeului lor, pe o hartă a ei, separată. Asta însemna că pe hărţi apăreau
înflorituri care n-aveau nimic de-a face cu caracteristicile fizice ale insulei. Pentru
Străini erau totuşi de o mare însemnătate, ofereau informaţii despre punctele de
ancorare şi despre curenţi şi spuneau dacă „soarta” insulei era bună, rea sau
neutră. Însă pe mine toate acele ornamente nu izbuteau decât să mă năucească.
Pe cele patru pergamente de care făcusem rost, hărţile erau desenate de mâini
diferite şi la scări diferite. Le întinsesem pe masă ţinând cont de legăturile
aproximative dintre ele, dar tot nu reuşeam să-mi fac decât o idee neclară despre
distanţa pe care o aveam de străbătut. Urmăream drumul nostru trecând de pe o
hartă pe alta cu arsurile şi urmele rotunde de pahare de pe tăblia mesei
reprezentând pericolele ascunse şi apele necunoscute dintre insule.
După plecarea din Buckkeep, aveam să ne îndreptăm către Skyrene. Nu era cea
mai mare dintre Insulele Străine, dar avea cel mai bun port şi cel mai bun pământ
arabil şi, ca urmare, populaţia cea mai numeroasă. Peottre, fratele mamei
narcescăi, vorbise despre Zylig cu dispreţ. Le explicase lui Chade şi reginei
Kettricken că, dintre toate porturile de pe Insulele Străine, era cel în care ajungeau
cele mai multe corăbii şi devenise un soi de paradis pentru tot felul de indivizi.
Veneau oameni de pretutindeni să-l viziteze sau să facă negoţ şi, după părerea lui,
prea mulţi se stabileau acolo, cu tot cu obiceiurile lor barbare. Era, totodată, şi locul
de unde se aprovizionau vasele sosite în nord să vâneze animale de mare cărora
le preţuiau pielea şi untura, şi echipajele lor cu apucături grosolane perverteau o
mulţime de localnici tineri, bărbaţi şi femei deopotrivă. Judecând după descrierea
lui, Zylig era un port murdar şi periculos, populat, în cea mai mare parte, de epave
şi gunoaie umane.
Acolo aveam să ne oprim mai întâi. Casa mamelor lui Arkon Bloodblade se afla în
partea opusă a insulei Skyrene, însă aveau în Zylig o aşa-numită casă tare, pe care
o foloseau când ajungeau în port dintr-un motiv sau altul. Acolo aveam să ne
întâlnim cu Hetgurdul, o alianţă lipsită de constrângeri a şefilor de trib din Insulele
Străine, pentru o discuţie despre scopul călătoriei noastre. Chade presupunea că
Hetgurdul o să fie împotriva alianţei prin căsătorie, ba poate chiar şi împotriva
misiunii lui Dutiful. Pentru o parte dintre Străini, Icefyre era spiritul ocrotitor al
insulelor. Era posibil să nu vadă cu ochi buni intenţia noastră de a-l decapita.
După încheierea întâlnirilor cu toţi cei care ne aşteptau în Zylig, trebuia să trecem
de pe corabia noastră din cele Şase Ducate pe una de-a localnicilor, mult mai
potrivită pentru apele puţin adânci pe care urma să le străbatem alături de un
căpitan şi de un echipaj care cunoştea toate canalele. Avea să ne ducă la
Wuislington, pe Mayle, insula natală a Tribului Narvalului, din care făceau parte
Elliania şi Peottre. Dutiful urma să-i fie prezentat familiei ei şi primit în casa mamelor
ei. Logodna avea să fie sărbătorită, iar el avea să primească sfaturi în privinţa
misiunii sale. După vizita în locurile ei natale, trebuia să ne întoarcem în Zylig şi să
navigăm apoi către Aslevjal şi către dragonul închis în gheţar.
Am împins hărţile într-o parte cu un gest brusc. Mi-am pus braţele pe masă, mi-am
sprijinit fruntea pe încheieturile încrucişate ale mâinilor şi am privit întunericul captiv
acolo. Îmi simţeam spaima înghesuită în măruntaie. Nu era vorba doar de călătoria
care ne aştepta. Aveam de trecut peste obstacole chiar şi înainte de îmbarcare.
Coteria Meşteşugului încă nu-şi stăpânea magia. Bănuiam că, în ciuda avertizărilor
mele, Dutiful şi prietenul lui, lordul Civil, se foloseau de Magia Harului şi mă temeam
că prinţul avea să fie surprins întrebuinţând-o. Se afla prea des în tovărăşia
înzestraţilor cu Har cunoscuţi de toată lumea. Deşi Regina decretase că nu era
ruşinos să stăpâneşti Magia Animalelor, atât oamenii de rând, cât şi nobilii
dispreţuiau pe oricine o practica. Dutiful se punea în pericol pe sine însuşi şi
primejduia logodna. N-aveam idee care era părerea Străinilor despre Magia
Harului.
Gândurile mi se fugăreau fără încetare într-un cerc al grijilor de care nu puteam
scăpa. Hap continua să se ţină scai de Svanja şi mi-era frică să-l las de capul lui.
În cele câteva rânduri când visele mele se întâlniseră în treacăt cu ale lui Nettle, mi
se păruse deopotrivă secretoasă şi neliniştită. Swift părea să devină tot mai
nesupus pe zi ce trece. Mă simţeam uşurat fiindcă scăpam de responsabilitate în
privinţa lui, dar mă temeam de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla în lipsa mea. Încă nu-
i spusesem lui Chade că Web ştia cine eram şi nici cu Web nu discutasem despre
asta. Disperarea cu care tânjeam după cineva în care să mă încred şi pe care să
mă bizui mă făcea să-mi dau mai bine seama că mă izolasem de toată lumea.
Simţeam lipsa lui Ochi întunecaţi, lupul meu, aşa cum aş fi simţit-o pe a bătăilor
inimii.
Fruntea mi s-a izbit zdravăn de masă şi m-am trezit brusc. Somnul care mă ocolise
cât fusesem întins în pat mă furase în vreme ce stăteam la masa de lucru. Cu un
oftat, mi-am îndreptat spatele, mi-am rotit umerii şi m-am pregătit cu resemnare să-
mi încep ziua. Aveam multe de făcut şi prea puţin timp în care să le fac. Ştiam că,
după îmbarcare, o să am vreme berechet pentru somn şi încă şi mai multă pentru
griji care nu-mi foloseau la nimic. Puţine lucruri mă plictiseau mai cumplit decât
călătoria pe mare.
M-am ridicat şi m-am întins. Soarele avea să răsară în curând. Trebuia să mă
îmbrac şi să mă duc în Grădina Reginei, pentru lecţia de dimineaţă cu Swift. Cât
timp moţăisem, apa din oală fiersese până se evaporase aproape în întregime. Am
amestecat-o cu apa rece din lighean, m-am spălat şi m-am îmbrăcat. Culoarea
cămăşii şi a pantalonilor mei era albastrul de Buck şi peste ei mi-am pus o tunică
simplă, de piele. Mi-am tras în picioare o pereche de cizme moi şi m-am străduit
să-mi leg părul scurt într-o coadă de războinic, pipernicită şi zbârlită.
După lecţia cu Swift, urma să mă întâlnesc cu coteria Meşteşugului, pentru un alt
antrenament comun. Nu-l aşteptam cu plăcere. Ne descurcam tot mai bine de la o
zi la alta, dar nu îndeajuns de bine încât să se simtă Chade satisfăcut. Considera
un eşec încetineala cu care progresa el însuşi. Nemulţumirea şi ciuda lui erau
palpabile şi deveneau o forţă potrivnică ori de câte ori ne adunam cu toţii. Cu o zi
înainte, observasem că Thick se ferea să întâlnească ochii bătrânului, iar dincolo
de expresia veselă a lui Dutiful se desluşea o nelipsită disperare. Stătusem de vorbă
între patru ochi cu Chade, îl rugasem să se privească pe sine însuşi cu mai multă
îngăduinţă şi să tolereze într-o mai mare măsură slăbiciunile grupului. Îmi luase
rugămintea drept dojană şi furia pe care şi-o întreţinea singur devenise mai
înverşunată.
— Fitz, a spus cineva, cu voce înceată, şi m-am răsucit speriat.
Bufonul stătea în cadrul uşii ascunse de obicei de raftul cu sticle de vin. Izbutea să
se mişte făcând mai puţin zgomot decât oricine altcineva pe care-l cunoscusem
vreodată. Pe lângă asta, nu-l puteam simţi cu Harul. Nu-mi scăpa niciodată
prezenţa altor fiinţe vii, el era singurul în stare să mă ia complet prin surprindere. O
ştia şi cred că îi plăcea. A pătruns în încăpere zâmbind a scuză. Părul lui lucios,
roşcat-auriu, era legat la spate şi nu-şi sulimenise faţa. Dezgolită, pielea îi era mai
bronzată ca oricând. Îşi purta halatul de filfizon, care părea o costumaţie bizară
când renunţa la manierele alambicate, de mare nobil.
I se întâmpla pentru prima oară să între în odaia aceea neinvitat.
— Ce cauţi aici? am izbucnit, apoi am adăugat, pe un ton cu mult mai curtenitor:
Deşi mă bucur să te văd.
— Ah. Chiar mă întrebam. Când te-am văzut ascuns sub fereastra mea, am crezut
că vrei să ne-ntâlnim. A doua zi, i-am trimis lui Chade un mesaj mascat, adresat ţie,
dar n-am primit răspuns. Aşa că m-am hotărât să fac totul mai simplu pentru tine.
— Da. Sigur. Intră, te rog!
Chade nu-mi transmisese mesajul şi descoperirea asta, imediat după neaşteptata
apariţie a Bufonului, mă năucise.
— Pentru mine nu e momentul cel mai potrivit; trebuie s-ajung curând în Grădina
Reginei, la întâlnirea cu Swift. Dar am câteva minute libere. Ăă, să pun la fiert apă
pentru ceai?
— Da, te rog. Dacă ai timp, Nu vreau să te deranjez. Ştiu că avem cu toţii multe de
făcut în aceste ultime câteva zile. A amuţit brusc şi s-a uitat la mine, cu zâmbetul
pierindu-i pe de chip. Ia te uită ce stângaci am devenit! Atât de curtenitori şi având
atâta grijă să nu ne ofensăm unul pe altul. A răsuflat prelung, apoi a continuat cu o
lipsă de ocolişuri care nu-i stătea în fire: După ce ţi-am trimis mesajul şi nu ai dat
niciun semn, tăcerea asta a început să mă neliniştească. Am fost certaţi în ultima
vreme. Crezusem că ne-am împăcat, dar am început să am dubii. În dimineaţa asta
m-am decis să mă lămuresc. Aşa că iată-mă aici. Ai vrut să mă vezi, Fitz? De ce n-
ai răspuns la mesajul meu?
Schimbarea bruscă a tonului m-a zăpăcit mai tare.
— N-am primit mesajul tău. Poate l-o fi înţeles Chade greşit sau poate-a uitat de el;
în ultima vreme are foarte multe pe cap.
— Şi acum două seri, când ai venit sub fereastra mea?
S-a apropiat de vatră, a turnat în ibric apă proaspătă din găleată şi l-a pus din nou
deasupra flăcărilor. Pe urmă a îngenuncheat ca să zgândăre focul cu vătraiul şi a
adăugat o bucată de lemn. M-am simţit recunoscător fiindcă nu trebuia să-i
întâlnesc ochii.
— Mă plimbam pur şi simplu prin oraş, rumegându-mi în minte propriile griji. De
fapt, nu-mi făcusem planul să vin să te văd. Am mers, pur şi simplu, încotro m-au
dus picioarele.
Suna stângaci şi stupid, dar el a dat din cap în tăcere. Eram amândoi conştienţi de
stânjeneala noastră şi asta se înălţa între noi ca un zid. Mă străduisem din răsputeri
să repar tot ce stricasem certându-ne, dar amintirea rupturii era încă prea
proaspătă. Oare credea că mă feream să-l privesc în ochi ca să nu-mi trădez o furie
secretă? Sau ghicea vinovăţia pe care încercam să mi-o ascund?
— Eşti mistuit de griji? m-a întrebat încet, ridicându-se şi scuturându-şi palmele una
de alta, iar eu m-am bucurat să schimb vorba.
Necazurile pe care mi le făcea Hap mi se păreau, de departe, cel mai sigur subiect
de discuţie.
Aşa că i-am povestit ce mă neliniştea în privinţa fiului meu şi, pe măsură ce
istoriseam, ne redobândeam familiaritatea. Am găsit ierburi pentru ceai şi le-am pus
în apa care clocotea, şi am prăjit câteva felii de pâine rămase de la cină. El mă
asculta cu atenţie, îngrămădindu-mi cărţile şi notiţele într-un capăt al mesei. Când
am încheiat tot ce era de spus, turna ceaiul aburind în cele două căni aduse de
mine. Ritualul pregătirii mesei mi-a reamintit cu câtă uşurinţă lucram întotdeauna
împreună. Dar, cumva, asta mi-a creat o senzaţie de gol chiar într-o mai mare
măsură decât gândul că îi înşelasem încrederea. Doream să-l ţin departe de
Aslevjal, fiindcă era convins că acolo o să-şi găsească moartea; iar Chade nu voia
să-l lase să pună beţe-n roate misiunii prinţului, aşa că fusese dispus să m-ajute.
Dar rezultatul era unul singur. În ziua plecării, Bufonul avea să descopere pe
neaşteptate că nu face parte din grupul care se îmbarcă. Din pricina mea, eu
trăsesem sforile.
M-am pierdut în gânduri, şi ne-am aşezat la masă în tăcere. El şi-a ridicat cana şi a
sorbit din ceai.
— Nu e vina ta, Fitz, a spus apoi. A luat o hotărâre şi nu i-o poţi schimba, indiferent
ce-ai face şi ce-ai spune acum.
O clipă am avut impresia că dă răspuns gândurilor mele şi mi s-a zbârlit părul pe
ceafă fiindcă era cu putinţă să mă cunoască atât de bine. Pe urmă a adăugat:
— Uneori un tată nu poate face decât să fie martor al dezastrului şi să adune
resturile.
Mi-am recăpătat graiul:
— Teama mea, Bufonule, e că n-o să mă aflu aici nici ca martor al dezastrului, nici
ca s-adun resturile. Dacă dă într-adevăr de bucluc şi n-are pe nimeni care să-i ia
apărarea?
Şi-a strâns cana în ambele mâini şi m-a privit pe deasupra ei.
— Aici nu rămâne nimeni pe care l-ai putea ruga să vegheze asupra lui?
M-am abţinut să spun: „N-ai vrea s-o faci tu?” Am clătinat din cap.
— Nimeni pe care să-l cunosc destul de bine. Kettricken o să fie aici, fireşte, dar nu
se cade să-i ceri reginei să facă aşa ceva pentru fiul unui oştean din gardă. Şi, chiar
dacă nu m-aş fi certat cu Jinna, oricum nu mai am încredere în judecata ei. Uneori,
am adăugat, cu disperare, mă simt cam descurajat când îmi dau seama în cât de
puţini oameni mă mai pot încrede. Şi cât de puţini sunt cei pe care-i cunosc destul
de bine, dacă e vorba să nu ies din rolul lui Tom Badgerlock.
Am amuţit câteva clipe, cu gândul la asta. Tom Badgerlock era o faţadă, o mască
pe care-o purtam zi de zi, şi totuşi nu fusesem niciodată cu adevărat în largul meu
în pielea lui. Mă simţeam stânjenit când înşelam oameni cumsecade, ca Wim şi
Laurel. Era o piedică în calea oricărei prietenii adevărate.
— Tu cum izbuteşti? l-am întrebat pe Bufon, pe neaşteptate. Devii altcineva în
fiecare an sau ori de câte ori pleci în alt loc. Nu-ţi pare niciodată rău că nimeni nu
te ştie într-adevăr drept cel care ai fost când te-ai născut?
A clătinat din cap cu încetineală.
— Nu mai sunt cel care eram când m-am născut. Nici tu nu mai eşti. Nimeni nu mai
este. La drept vorbind, Fitz, nu ne cunoaştem niciodată unul altuia nimic altceva
decât nişte faţete. Tată, fiu, frate, prieten, iubit, soţ… un bărbat poate fi toate astea
şi totuşi nimeni nu-l cunoaşte vreodată sub toate aceste chipuri. Te privesc ştiind
că eşti tatăl lui Hap, dar nu te cunosc aşa cum l-am cunoscut pe tatăl meu, nu mai
mult decât l-am cunoscut pe el aşa cum îl cunoştea fratele lui. Când mă înfăţişez
pe mine însumi într-o altă lumină, nu e vorba de prefăcătorie. Mai degrabă îmi
dezgolesc în faţa lumii o faţetă diferită de cea pe care mi-am arătat-o înainte. În
inima mea există cu adevărat un loc în care sunt întotdeauna Bufonul şi tovarăşul
tău de joacă. Şi în mine există şi un veritabil Lord Auriu, mare iubitor de băuturi
bune, de mâncăruri gustoase, de haine elegante şi de vorbe de duh. Aşa că,
arătându-mă lumii sub chipul lui, nu înşel pe nimeni, nu fac altceva decât să
dezvălui o altă parte din mine însumi.
— Şi Amber? am întrebat cu voce joasă.
Pe urmă m-am mirat că îndrăznisem să întreb.
Mi-a susţinut privirea fără să-şi piardă cumpătul.
— E o faţetă a mea. Nimic mai mult. Şi nimic mai puţin.
Mi-am dorit să nu fi adus vorba. Am reîndreptat conversaţia pe vechiul ei făgaş.
— Înţeleg. Dar nu m-ajută să găsesc pe cineva care să vegheze asupra lui Hap în
lipsa mea.
A dat din cap, şi între noi s-a lăsat din nou o scurtă tăcere. Nu-mi plăcea deloc că
devenisem atât de stângaci unul faţă de celălalt şi nu-mi puteam da seama cum am
fi putut schimba asta. Bufonul continua să fie vechiul meu prieten din copilărie. Şi
totuşi nu era. Ştiind că mai avea şi alte „faţete”, îmi reordonam toate ideile legate
de el. Mă simţeam încolţit, aş fi vrut şi să rămân locului şi să readuc prietenia
noastră pe vechiul ei curs, şi să fug. Iar el simţea asta şi nu mi-o lua în nume de
rău.
— Ei, regret c-am venit într-un moment nepotrivit. Ştiu că trebuie să te întâlneşti cât
de repede cu Swift. Poate-o s-avem prilejul să mai stăm de vorbă înainte de
plecarea pe mare.
— Swift poate să m-aştepte, m-am auzit spunând dintr-odată. N-o să păţească
nimic.
— Mulţumesc, a zis el.
Şi discuţia s-a poticnit din nou. Bufonul a salvat situaţia luând una dintre hărţile
rulate.
— Insula asta e Aslevjal? a întrebat, întinzând-o pe masă.
— Nu. E Skyrene. Zylig e primul port în care ne vom opri.
— Şi aici ce e?
Mi-a arătat un model întortocheat de pe unul dintre ţărmurile insulei.
— O înfloritură ornamentală, în stilul Străinilor. Aşa cred. Sau poate reprezintă un
vârtej sau o schimbare de direcţie a curentului, sau un banc de alge. Nu ştiu. Ei văd
lucrurile cu totul altfel decât noi.
— Fără îndoială. Ai şi o hartă a insulei Aslevjal?
— Cea mică, cu o pată maronie la un capăt.
Bufonul a întins-o alături de prima şi s-a uitat de la una la alta.
— Înţeleg ce vrei să spui, a murmurat, plimbându-şi degetul pe linia incredibil de
dantelată a unui ţărm. Ăsta ce crezi că e?
— Un gheţar care se topeşte. Sau cel puţin aşa crede Chade.
— Mă-ntreb de ce nu ţi-o fi transmis mesajul meu.
Am făcut-o pe prostul.
— După cum spuneam, poate c-a uitat. O să-l întreb azi, când o să mă-ntâlnesc cu
el.
— De fapt, şi eu aş vrea să stau de vorbă cu el. Între patru ochi. Aş putea veni cu
tine la lecţia voastră de Meşteşug de azi?
Ideea nu mi-a plăcut absolut deloc, dar nu mi-a trecut prin minte niciun motiv sub
care să refuz.
— O să fie abia după-amiază, după ce termin cu lecţiile cu Swift, şi în Grădina
Reginei, şi pe terenul de instrucţie.
A dat din cap cu nepăsare.
— E minunat. Mai am câte ceva de pus la punct jos, în odăile mele din castel. Şi a
adăugat, parcă invitându-mă să-l întreb de ce: Le-am golit aproape cu desăvârşire.
N-o să rămână mare lucru care să-l stânjenească pe următorul lor stăpân.
— Adică vrei să te muţi definitiv la Cheia de Argint?
M-a privit o clipă cu faţa lipsită de orice expresie. Întrebarea mea îl surprinsese. Pe
urmă a clătinat încet din cap, cu un zâmbet blând.
— Nu crezi niciodată nicio iotă din tot ce-ţi spun, nu-i aşa, Fitz? Ei, sigur, poate că
asta ne-a ferit pe amândoi de multe furtuni. Nu, prietene. Când o să plec, şi odăile
din oraş vor rămâne goale în urma mea. Şi foarte multe dintre minunatele mele
mobile şi obiecte de tot soiul de la Cheia de Argint le aparţin deja altora, care au
fost de acord să le primească drept gaj, până ce îmi voi plăti datoriile. Pe care
oricum n-am de gând să le plătesc. Odată ce voi părăsi Buckkeepul, creditorii vor
da năvală ca nişte corbi şi vor goli întregul etaj. Şi acesta va fi sfârşitul Lordului
Auriu. N-o să mă mai întorc niciodată la Buckkeep. N-o să mă mai întorc nicăieri.
A spus-o fără niciun tremur în glas. Vorbise calm, privindu-mă în ochi. Şi, când a
tăcut, m-am simţit de parcă m-ar fi izbit în plin copitele unui cai. Ascultasem
cuvintele unui om convins că o să moară, ale unui om care nu voia să-şi încheie
viaţa fără să-şi pună toate treburile în ordine. Şi am început să văd totul cu alţi ochi.
Eu mă simţeam stingherit în prezenţa lui din pricina certei noastre încheiate de
curând şi fiindcă ştiam că îl trădasem. Nu mă temeam c-o să moară, fiindcă luasem
deja măsuri ca să-i împiedic moartea. Însă stinghereala lui avea cu totul alt motiv.
Îmi vorbea aşa cum îi vorbeşte un om care ştie că va muri unui prieten care nu se
sinchiseşte de asta. Cât de nesimţitor trebuie să-i fi părut după ce mă ferisem zile
de-a rândul să dau ochii cu el! Poate îşi închipuia că tăiam legătura noastră încetul
cu încetul, cu prudenţă, înainte de a o face moartea, brusc şi dureros. Cuvintele au
răbufnit din mine, alcătuind primul adevăr deplin pe care i-l spuneam în ziua aceea:
— Nu fi prost! N-o să te las să mori, Bufonule!
Am simţit brusc o gheară-n gât. Mi-am luat cana şi m-am grăbit să sorb din ceaiul
care începuse să se răcească.
A respirat scurt şi a izbucnit în râs, un sunet de sticlă spartă. În ochi i-au apărut
lacrimi.
— Eşti pe deplin convins de asta, nu-i aşa? Ah, Preaiubitule! Trebuie să-mi iau
rămas-bun de la multe, dar, dintre toate, pe tine îmi e cel mai greu să te pierd. Iartă-
mă că m-am ferit să te întâlnesc. E poate mai bine să stăm departe unul de altul şi
să ne obişnuim cu asta, să n-aşteptăm să ne silească soarta să ne despărţim.
Mi-am trântit cana pe masă. Ceaiul s-a vărsat între noi.
— Nu mai vorbi aşa! Pe El şi Eda îmbârligaţi, Bufonule! De-asta îţi iroseşti averea
şi trăieşti ca un jamaillian desfrânat? Te rog, spune-mi că n-ai tocat tot, că ţi-a mai
rămas ceva din care… din care să trăieşti când ne-ntoarcem.
Şi aici buzele mi s-au strâns, fiindcă fusesem pe punctul să mă trădez singur.
Mi-a răspuns cu un zâmbet straniu.
— S-a dus, Fitz. S-a dus totul sau am avut grijă să fie dăruit. Şi să scap de o bogăţie
imensă n-a fost doar o provocare, ci şi o plăcere mult mai mare decât am simţit
vreodată stăpânind-o. Am lăsat scris să-i fie dăruită Malta lui Burrich. Îţi poţi imagina
mutra lui când o să-i pună cineva frâul în mână? Ştiu c-o preţuieşte, că ţine la ea.
Şi pentru Patience, oh, ar fi trebuit s-o vezi înainte să i-o trimit! O căruţă plină cu
manuscrise şi cărţi despre toate subiectele imaginabile. N-o să ghicească niciodată
de la cine le-a primit. Şi am avut grijă de Garetha, grădinăreasa mea. I-am cumpărat
o casă şi un petic de pământ şi nişte bani, ca să-şi poată purta de grijă. De-aici o
să iasă un mic scandal; lumea o să se-ntrebe de ce a înzestrat Lordul Auriu cu atâta
dărnicie o grădinăreasă. Dar n-are decât. Garetha o să înţeleagă şi n-o să se
sinchisească. Şi ce i-am lăsat lui Jofron, prietena mea din Jhaampe? I-am trimis
bucăţi de lemn rar şi toate uneltele mele de cioplitor. O să le aprecieze şi-o să-şi
aducă aminte cu drag de mine, deşi am părăsit-o pe neaşteptate. Face jucării, e
faimoasă pentru asta. Ştiai?
Zâmbea povestindu-mi despre şotiile lui generoase şi umbra morţii inevitabile
aproape că-i dispăruse din ochi.
— Nu mai vorbi aşa! l-am implorat. Îţi făgăduiesc că n-o să te las să mori.
— Nu face făgăduieli care pot frânge inima mea şi a ta deopotrivă. Şi mai e ceva.
Bufonul a răsuflat adânc. Chiar dacă, în ciuda sorţii hărăzite mie, să mă păstrezi în
viaţă, Lordul Auriu tot trebuie să dispară. A existat doar atâta vreme cât a fost de
folos. Odată ce-o să plec de aici, n-o să mai intru niciodată în pielea lui.
Ascultând cum vorbea despre risipirea propriei averi şi despre pierderea propriului
nume în uitare, am simţit un ghem în stomac. Făcuse totul cu hotărâre şi până la
capăt. Aveam să-l abandonăm în port, lăsându-l într-o situaţie foarte grea. Dar
Kettricken avea să-l ajute, fără să-i pese cum îşi risipise averea; de asta nu mă
îndoiam. M-am hotărât să vorbesc pe ascuns cu ea înainte de plecare, s-o
pregătesc să-l scoată din impas dacă avea să fie necesar. Pe urmă mi-am
reîndreptat atenţia asupra discuţiei, fiindcă Bufonul mă privea deja cu o expresie
stranie.
Mi-am dres glasul şi am încercat să găsesc cuvinte înţelepte.
— Cred că vezi totul prea în negru. Dacă ţi-au mai rămas ceva bani, fii cumpătat cu
ei. Ca să fie, dacă am dreptate şi reuşesc să te ţin în viaţă. Iar acum trebuie să plec,
probabil că Swift mă aşteaptă.
A dat din cap şi s-a ridicat odată cu mine.
— Vii în fostele mele odăi când o să fie timpul să ne întâlnim cu Chade pentru lecţia
de Meşteşug?
— Fără doar şi poate, am spus, străduindu-mă să-mi ascund lipsa de tragere de
inimă.
Bufonul m-a privit cu un zâmbet stins.
— Baftă cu băiatul lui Burrich! a zis, apoi a plecat.
Cănile de ceai şi hărţile rămăseseră pe masă. M-am simţit brusc prea obosit ca să
le pun la locurile lor şi, pe deasupra, trebuia să mă grăbesc s-ajung la lecţia cu
Swift. Iar când am sosit, când am intrat în grădina din vârful turnului, băiatul mă
aştepta într-un pătrat de lumină cu margini crenelate, cu spatele rezemat de un zid
de piatră rece, cântând alene dintr-un fluier. La picioarele lui, mai mulţi porumbei
ciuguleau ceva şi, pentru o clipă, mi-a stat inima. Când m-am apropiat, şi-au luat cu
toţii zborul şi mâna de grăunţe care-i atrăsese s-a spulberat în vânt. Swift mi-a
observat uşurarea de pe chip. Şi-a dezlipit fluierul de buze şi şi-a ridicat privirea
spre mine.
— Ai crezut că i-am atras cu Harul şi asta te-a speriat, a spus.
Mi-am impus să nu-i răspund imediat.
— M-am speriat în primul moment, am recunoscut. Dar nu fiindcă m-am gândit că-
ţi foloseai Harul. M-am temut că vrei să-ţi înfiripi o legătură cu unul dintre ei.
A clătinat din cap cu încetineală.
— Nu. Nu cu o pasăre. Am atins minţi de pasăre şi gândurile mi-au ricoşat ca o
piatră pe undele unui râu. A zâmbit cu superioritate şi a adăugat: Fireşte, nu mă
aştept să înţelegi cum e.
M-am strunit ca să tac. În cele din urmă, l-am întrebat:
— Ai terminat de citit pergamentul despre regele Slayer şi despre cucerirea
ducatului Bearns?
A dat din cap şi ne-am început lecţiile, dar atitudinea lui continua să irite. Mi-am
descărcat nervii pe terenul de instrucţie, unde am insistat să ia o secure şi să-şi
încerce puterile în luptă cu mine înainte de a-l lăsa să se ducă la lecţia de mânuire
a arcului. Securile erau mai grele decât îmi aduceam aminte şi, chiar şi cu capul
bine înfăşurat în fâşii de piele, după aşa ceva te alegi cu vânătăi înspăimântătoare.
Când n-a mai putut să ridice arma în mână, l-am lăsat să se ducă la Cresswell, la
trasul cu arcul. Pe urmă m-am pedepsit fiindcă mă lăsasem scos din fire de băiat
găsindu-mi un nou adversar, unul obişnuit cu securea. Când mi-am dat într-adevăr
foarte bine seama cât de tare ruginisem de când nu mai luptam, am plecat de pe
terenul de instrucţie pentru o scurtă baie de aburi.
Odată scăpat de sudoare şi de nervi, m-am dus în sala gărzii, unde am mâncat la
repezeală pâine cu supă. Toată lumea vorbea zgomotos şi mai ales despre
călătorie, despre femeile şi despre băutura din Insulele Străine. Le lăudau
deopotrivă, cu convingere şi încântare. Am încercat să râd de glumele lor, dar faptul
că pe oştenii tineri nu-i preocupa nimic altceva m-a făcut să mă simt bătrân, mi-am
găsit bucuros o scuză ca să mă retrag şi am plecat în grabă spre odaia mea de
lucru.
De acolo am intrat pe culoarul secret care ducea spre încăperea unde locuisem ca
slujitor al Lordului Auriu. Am ascultat cu mare atenţie înainte de a deschide uşa
mascată. De partea cealaltă domnea liniştea şi am sperat că Bufonul nu era acolo.
Dar imediat ce legătura cu coridorul a fost din nou ascunsă şi am deschis cealaltă
uşă a odăii, am dat cu ochii de el. Era îmbrăcat în negru, cu o tunică simplă şi
pantaloni strâmţi, şi purta pantofi cu talpa joasă, tot negri. Lumina revărsată prin
fereastră îi poleia părul şi se strecura pe lângă el, pătrunzând în încăperea
minusculă şi dezvăluind, pe fostul meu pat, un morman de obiecte pe care le
abandonasem când plecasem la serviciul lui. Frumoasa sabie pe care mi-o dăruise
se lăfăia pe un munte de haine colorate, extravagante, croite pentru mine. M-am
uitat la Bufon cu uimire.
— Sunt ale tale, a spus cu glas scăzut. Ar trebui să le iei.
— Mă îndoiesc c-o să mai am vreodată ocazia să mă-mbrac în stilul ăsta, am
răspuns, apoi am auzit cât de aspru sunase.
— Nu se ştie niciodată, a zis el, la fel de încet, fără să se uite la mine. Poate că,
într-o bună zi, lordul Fitzehivalry va merge din nou prin sălile castelului Buckkeep.
Şi atunci aceste culori şi aceste croieli i se vor potrivi de minune.
— Mă îndoiesc c-o să se-ntâmple aşa ceva vreodată.
Şi asta a sunat tot aspru, aşa că am încercat să adaug un strop de căldură.
— Dar îţi mulţumesc. O să le iau, poate se va ivi o împrejurare în care să-mi fie de
folos.
Şi toată stânjeneala a căzut din nou asupra mea, ca o draperie înăbuşitoare.
— Şi sabia, mi-a reamintit Bufonul. Ştiu că, după gustul tău, e ceva cam prea
bătătoare la ochi, dar…
— Dar e una dintre cele mai bune arme pe care le-am mânuit vreodată. O s-o
preţuiesc întotdeauna.
Încercam să îndulcesc impresia de desconsiderare lăsată în urmă de primul meu
refuz. Înţelegeam că, abandonând sabia când îmi schimbasem locuinţa, rănisem
sentimentele Bufonului.
— Oh, şi ăsta. E mai bine să se-ntoarcă acum la tine.
Şi-a ridicat mâna, vrând să desprindă cercelul de lemn pe care-l purta întotdeauna
Lordul Auriu. Ştiam ce se ascundea în el: cercelul de om liber, care trecuse de la
bunica lui Burrich la Burrich, ca să ajungă apoi la tatăl meu şi, în cele din urmă, la
mine.
— Nu! L-am prins de încheietura mâinii. Termină cu ritualul ăsta funerar! Ţi-am
spus, n-am de gând să te las să mori.
A rămas nemişcat.
— Ritual funerar, a şoptit.
Pe urmă a râs. Am simţit, în răsuflarea lui, rachiul de caise.
— Controlează-te, Bufonule. Când te porţi aşa, parcă n-ai mai fi tu şi nici nu mai
ştiu cum să-ţi vorbesc! am exclamat, iritat cuprins de furia de care te poate umple
într-o situaţie stânjenitoare. Ce-ar fi să ne destindem şi să fim noi înşine în zilele
care ne-au mai rămas?
— Zilele care ne-au mai rămas, a repetat el.
S-a eliberat cu uşurinţă din strânsoarea mea, cu o simplă răsucire a încheieturii. L-
am urmat în camera lui mare, spaţioasă. Golită de lucrurile lui, părea şi mai mare.
S-a dus la carafa cu rachiu, şi-a mai turnat, apoi a umplut un pahar mic pentru mine.
— Zilele care ne-au mai rămas până la plecare, am completat, pentru el, luând în
mână paharul.
Mi-am rotit privirea prin încăpere. Lucrurile strict necesare rămăseseră la locurile
lor: o masă, scaune, un birou. Orice altceva fie dispăruse, fie aştepta să fie dus în
altă parte. Rulate, tapiseriile şi covoarele păreau cârnaţi groşi, lipiţi de perete. Cu
uşa deschisă, camera de lucru era goală, fără niciunul dintre secretele lui. Am intrat,
cu rachiul în mână.
— Ţi-ai şters toate urmele, am spus, şi vocea mea a stârnit ecouri stranii.
El mi s-a alăturat şi ne-am uitat amândoi pe fereastră.
— Îmi place să las totul în ordine. În viaţă îţi rămân în urmă atât de multe lucruri
neterminate, încât îmi face plăcere să termin ce pot.
— N-am ştiut niciodată că te poţi lăsa astfel în voia sentimentelor. Am aproape
impresia că savurezi toată povestea asta.
Am încercat s-o spun fără să par dezgustat.
Buzele lui s-au strâmbat într-un zâmbet bizar. Pe urmă a răsuflat adânc, ca şi cum
s-ar fi eliberat de ceva.
— Ah, Fitz, din întreaga lume, tu eşti singurul care-mi poate spune aşa ceva. Şi
poate ai dreptate. Când eşti faţă-n faţă cu un sfârşit bine cunoscut, e spectaculos;
n-am mai trăit niciodată senzaţiile de acum… totuşi, cred că, într-o situaţie
asemănătoare, pe tine nu te-ar impresiona. Cândva ai încercat să-mi explici că lupul
tău trăia întotdeauna în prezent şi că te-a învăţat să te bucuri de toate satisfacţiile
pe care ţi le oferă clipa. Şi tu ai învăţat foarte bine. În schimb, eu, care m-am străduit
întotdeauna să conturez viitorul cât e încă departe, desluşesc, pe neaşteptate, un
hotar dincolo de care totul e negru. Beznă. Asta visez noaptea. Iar când îmi dau cu
bună ştiinţă silinţa să mă întind spre viitor, să descopăr încotro e posibil să mă
îndrept, tot asta desluşesc. Beznă.
N-am ştiut ce să-i spun. Îl vedeam încercând să scape de disperare aşa cum
încearcă un câine să scape de colţii lupului care-l strâng de gât. Am sorbit din pahar.
Îmi mine s-a revărsat aroma caiselor şi căldura năvalnică a unei zile de vară. Mi-
am amintit de zilele petrecute împreună în coliba mea şi gustul rachiului ajuns pe
limbă a trezit plăcerea din acele vremuri, când totul încă mai era simplu.
— E foarte bun, m-am trezit spunând.
A tresărit şi s-a holbat la mine. Apoi a clipit scurt, scăpând de lacrimi, şi mi-a zâmbit
sincer.
— Da, a spus cu voce scăzută. Ai dreptate. E un rachiu foarte bun şi nimic n-o să
schimbe asta. Viitorul nu ne poate lua zilele care ne-au mai rămas… decât dacă i-
o îngăduim.
Trecuse de un soi de răscruce interioară şi era mult mai liniştit. Am sorbit din nou
din rachiu, cu ochii la dealurile de dincolo de Buckkeep. Când mi-am întors privirea
spre Bufon, se uita la mine cu o dragoste de nesuportat. Dacă ar fi ştiut cum îl
trădasem, nu s-ar mai fi uitat aşa. Totuşi, teama de care îl umplea viitorul nu putea
decât să mă convingă că luasem cea mai potrivită hotărâre în privinţa lui.
— Îmi pare rău că trebuie să te grăbesc astfel, Chade şi ceilalţi probabil mă aşteaptă
deja.
A dat din cap cu gravitate, şi-a înălţat paharul în sănătatea mea, apoi a dat rachiul
peste cap. Am făcut acelaşi lucru şi m-am văzut apoi nevoit să stau nemişcat în
timp ce se răspândea căldura alcoolului în mine. Am răsuflat adânc, savurând
aroma şi gustul caiselor.
— E foarte bun, am repetat.
A schiţat un zâmbet.
— O să-ţi las ţie toate sticlele care rămân, a spus aproape în şoaptă şi a râs când
m-am uitat urât la el.
Totuşi, a părut să păşească mai despovărat cât m-a urmat prin labirintul de
coridoare şi scări dintre zidurile Buckkeepului. Înaintând prin întuneric, m-am
întrebat ce aş fi simţit cu adevărat eu însumi dacă mi-aş fi cunoscut ziua şi ora
morţii. Spre deosebire de Lordul Auriu, aş fi avut foarte puţine lucruri de care să mă
despart. Mi-am numărat în minte comorile, gândindu-mă că nu-i datoram nimănui
altcuiva, în afară de mine însumi, nimic care să fi avut vreo importanţă; apoi mi-a
dat brusc seama că nu e aşa. Am simţit împunsătura dureroasă a unui regret egoist
şi m-am hotărât să îndrept lucrurile. Apoi am ajuns la intrarea secretă în Turnul de
Veghe. Am dat deoparte panoul şi ne-am făcut intrarea pe lângă cămin.
Ceilalţi se adunaseră deja, aşa că n-am avut ocazia să-l pregătesc pe Chade,
vorbindu-i între patru ochi. În schimb, la apariţia noastră, prinţul a scos un strigăt de
încântare şi s-a apropiat să-l întâmpine pe Lordul Auriu. Thick a fost mai precaut,
s-a mulţumit să se încrunte bănuitor. Chade mi-a aruncat o privire grea de reproş,
apoi şi-a îndulcit expresia feţei, iar el şi bufonul s-au salutat. Dar, după momentul
întâmpinării, a urmat un altul, stânjenitor. Neliniştit de prezenţa unui străin în mijlocul
nostru, Thick umbla fără ţintă prin încăpere în loc să stea la locul lui de la masă. Pe
prinţ aproape că-l vedeam chinuindu-se să şi-l imagineze pe Lordul Auriu, chiar şi
îmbrăcat atât de simplu, în rolul bufonului regelui Shrewd, despre care îi povestise
regina. În cele din urmă, Chade a întrebat, aproape cu brutalitate:
— Ei, dragul meu, ce te aduce aici, alături de noi? Suntem încântaţi să te vedem,
fireşte, dar mai avem încă multe de învăţat şi puţin timp în care să învăţăm.
— Înţeleg, a răspuns Bufonul. Dar şi mie mi-a rămas puţin timp în care să-ţi
împărtăşesc ceea ce ştiu. Aşa că am venit sperând că pot profita de o parte din
timpul tău, între patru ochi, după lecţie.
— Cred că e minunat c-ai venit, s-a amestecat prinţul, fără ocolişuri. Ar fi trebuit să
ne fii alături de la început. Mulţumită ţie am izbutit să ne unim puterile şi prin tine l-
am vindecat pe Tom. Ai dreptul să faci parte din această coterie la fel ca oricare
dintre noi.
Bufonul a părut mişcat de cuvintele lui Dutiful. Şi-a coborât privirea către mănuşile
sale negre şi şi-a frecat vârfurile degetelor unele de altele aproape absent, apoi a
recunoscut:
— Nu am un Meşteşug al meu, nu unul adevărat. Am folosit pur şi simplu ceea ce
mi-a rămas când l-am atins pe Verity. Şi propriile mele cunoştinţe despre… Tom.
La auzul numelui tatălui său, prinţul şi-a înălţat capul ca un câine de vânătoare care-
a simţit brusc un miros. S-a aplecat spre Bufon, de parcă ar fi putut absorbi tot ce
ştia despre regele Verity.
— Totuşi, aştept cu nerăbdare să călătorim împreună, l-a asigurat pe Lordul Auriu.
Cred că ai putea fi un membru valoros al coteriei noastre, indiferent dacă
Meşteşugul tău e sau nu puternic. Vrei să rămâi la lecţia noastră de azi şi să ne laşi
să vedem care îi sunt limitele?
L-am văzut pe Chade luptându-se cu sine însuşi. Tânjea după mai multă putere pe
care i-ar fi putut-o da Bufonul coteriei, dar se temea că s-ar fi putut ridica împotriva
principalei noastre misiuni, care era tăierea capului dragonului. Ochii i se plimbau
de la bufon la mine şi m-am întrebat dacă în asta nu se ascundea cumva vreun
strop de gelozie. Ştia că fuseserăm întotdeauna apropiaţi şi că Bufonul avea asupra
mea înrâurirea unui prieten. Iar el, unul, îşi dorea atunci, mai mult decât oricând, să
mă poată conduce.
Setea lui de Meşteşug a câştigat. I s-a alăturat lui Dutiful.
— Te rog, Lord Auriu, aşază-te lângă noi. Dacă n-o să se întâmple altceva, măcar
s-ar putea să găseşti eforturile noastre amuzante.
— Bine, atunci stau cu voi, a răspuns Bufonul aproape bucuros.
A tras un scaun, s-a aşezat şi a rămas în aşteptate. M-am întrebat dacă vreunul
dintre ceilalţi putea să simtă zbuciumul valurilor neguroase de sub calmul purtării
lui curtenitoare. Eu şi Chade ne-am aşezat alături de el, de o parte şi de alta, în
timp ce Dutiful l-a convins pe Thick să-şi ocupe locul. După ce l-am văzut şi pe el
pe scaun, am răsuflat toţi patru adânc, în acelaşi timp, şi ne-am străduit să intrăm
în aceea stare deschisă care îi îngăduia fiecăruia dintre noi să ajungă la ceilalţi cu
Meşteşugul. Şi în acele clipe am înţeles ceva care mi-a întărit o bănuială şi m-a
alarmat deopotrivă. Bufonul era un intrus. În scurtul timp scurs de când ne
străduiam să devenim o coterie, ajunseserăm la o anumită comuniune. Abia atunci,
când a întrerupt-o Bufonul, mi-am dat seama că exista. În timp ce mi se contopea
mintea cu a lui Dutiful şi cu a lui Thick, l-am simţit pe Chade zbuciumându-se ca un
fluture înnebunit la marginea uniunii noastre. Bondocul a întins o mână ajutătoare,
dând stabilitate legăturii lui cu noi, ceilalţi. Bătrânul asasin îşi avea locul alături de
noi; Bufonul nu.
Era mai degrabă o absenţă decât o prezenţa. Îmi dădusem cu mulţi ani în urmă
seama că nu-l puteam simţi cu Harul. Iar acum, când mă întindeam cu bună ştiinţă
spre el cu Meşteşugul, era ca şi cum aş fi încercat să ridic strălucirea orbitoarea a
soarelui din apele liniştite ale unui lac.
— Ne eviţi, Lord Auriu? l-a întrebat Chade aproape în şoaptă.
— Sunt aici, a răspuns el.
Cuvintele au părut să-i unduiască lin în încăpere, ca şi cum le-aş fi simţit şi auzit în
acelaşi timp.
— Dă-mi mâna, a sugerat Chade.
A pus-o pe a lui pe masă, cu palma în sus, întinsă către prietenul meu. Gestul părea
deopotrivă invitaţie şi provocare.
Am simţit teamă, ca o zvâcnire firavă. S-a prelins de-a lungul legăturii înfiripate de
Meşteşug între mine şi Bufon, dându-mi de ştire că legătura aceea continua să
existe. Pe urmă el şi-a ridicat mâna înmănuşată şi a pus-o în mâna lui Chade.
Şi atunci am putut să-i simt, dar nu într-un mod uşor de descris. Dacă noi toţi, ceilalţi,
ne uneam prin Meşteşug într-un lac liniştit, Bufonul plutea pe lac ca o frunză.
— Întindeţi-vă spre el, ne-a îndemnat Chade, şi l-am ascultat cu toţii.
Prin legătura care mă unea cu Bufonul, am început să fiu cu mult mai conştient de
neliniştea lui, dar nu cred că i-o puteau simţi şi ceilalţi. Aproape că izbuteau să-l
atingă, însă se despica în faţa lor şi se refăcea după ce treceau de el, ca şi cum şi-
ar fi tras degetele prin apă. Era prezent şi acea prezenţă era astfel tulburată, dar nu
se deschidea pentru ei. Iar spaima lui creştea. M-am furişat de-a lungul legăturii
noastre, încercând să descopăr ce îl înfricoşa.
Posedarea. Nu voia să fie atins într-un mod care le-ar fi îngăduit altora să-l posede.
Şi pe urmă mi-am amintit ce îi făcuseră cândva Regal şi coteria lui. Pornind de la
legătura care ne unea, îl găsiseră, luaseră în stăpânire o parte din mintea lui şi o
folosiseră împotriva mea, ca să mă spioneze şi să descopere unde se afla Molly.
Încă îşi mai aducea aminte cu ruşine şi durere de trădarea de atunci. Încă mai purta
povara vinovăţiei pentru ceva care se petrecuse cu atât de mult timp în urmă.
Suferinţa lui mă înjunghia cu atât mai adânc, fiindcă ştiam că şi eu îl trădasem şi că
o să afle curând.
N-a fost vina ta.
Am încercat să-i ofer alinare prin legătura noastră. A refuzat-o. Pe urmă gândurile
lui au ajuns la mine, foarte clare, deşi păreau să vină de foarte departe.
Ştiam că urma să se întâmple. O prezisesem eu însumi, în copilărie. Prezisesem c-
o să te trădeze cineva foarte apropiat. Dar nu puteam să cred că eu voi fi trădătorul.
Şi mi-am îndeplinit propria prorocire.
Am supravieţuit cu toţii.
Cu mare greutate.
— Vorbiţi între voi prin Meşteşug? a întrebat Chade iritat.
I-am auzit şi totodată i-am simţit cuvintele.
Am respirat mai adânc decât până atunci şi m-am afundat mai tare în Meşteşug.
— Da, am murmurat. Pot s-ajung la el. Dar foarte greu. Şi numai pentru că am mai
fost legaţi prin magia asta.
— Vrei mai mult decât atât?
Vocea Bufonului era mai firavă decât o şoaptă.
Am desluşit o provocare în vorbele lui, dar n-am înţeles-o.
— Da, te rog. Încearcă, am spus.
Mi-am dat seama că, alături de mine, el a schiţat o mişcare, dar, în starea în care
intrasem, nu vedeam clar, aşa că nimic nu mi-a dat de veste ce-avea de gând să
facă decât după ce am simţit, pe încheietura mâinii mele, vârfurile degetelor lui. Şi-
au găsit fără greş propriile urme cenuşii lăsate pe pielea mea cu atâta amar de ani
înainte. Atingerea era blândă, dar am avut senzaţia că-mi fusese săgetată inima.
Trupul mi-a zvâcnit scurt, ca al unui peşte străpuns cu suliţa, apoi am încremenit.
Bufonul mi se scurgea prin vene, fierbinte ca alcoolul şi rece ca gheaţa. Pentru o
foarte scurtă clipă, toate senzaţiile corpurilor noastre au fost comune. Şi forţa acelei
trăiri a pus în umbră orice mi se mai întâmplase vreodată. Era mai intimă decât un
sărut, mai adâncă decât o lovitură de cuţit, mai presus de legătura Meşteşugului şi
de cea a dragostei trupeşti, şi chiar mai presus decât legătura mea prin Har cu Ochi
Întunecaţi. Nu era împărtăşire, era devenire. Ceva pe care nu-l pot cuprinde durerea
sau plăcerea. Şi, mai rău decât orice, mă simţeam întorcându-mă şi deschizându-
mă către acel ceva, de parcă ar fi fost gura iubitei peste buzele mele, şi nici măcar
nu ştiam dacă o să devorez sau o să fiu devorat. După încă o bătaie de inimă,
oricare dintre noi avea să fie şi celălalt, avea să-l cunoască mai bine decât ar trebui
să se cunoască vreodată două făpturi diferite.
Bufonul avea să-mi cunoască secretul.
— Nu! am strigat, înainte de a putea să descopere complotul meu împotriva lui.
Mi-am eliberat mintea şi trupul dintr-o aceeaşi singură smucitură. Am căzut vreme
îndelungată înainte de a mă izbi de podeaua pe piatră rece. Ca să scap de
atingerea aceea, m-am rostogolit sub masă, gâfâind. Am avut senzaţia că mi-am
petrecut mai multe ore în întuneric, însă Chade mi-a tras trupul încovrigat de sub
masă după numai o secundă. A îngenuncheat lângă mine, lipindu-mă de pieptul lui.
Îl auzeam, vag, întrebând:
— Ce s-a-ntâmplat? Eşti rănit? Ce i-ai făcut, Bufonule?
Am auzit şi suspinul lui Thick. Era probabil singurul care simţise ce se petrecuse.
Un tremur neliniştitor mi-a străbătut trupul. Nu vedeam nimic. Pe urmă mi-am dat
seama că aveam ochii strâns închişi şi trupul strâns ghem. Dar, ştiind asta, am avut
totuşi nevoie de timp ca să mă conving că pot schimba starea în care mă aflu. Când
am deschis ochii, gândul Bufonului mi s-a desfăcut în minte ca o frunză ce primeşte
lumina soarelui.
Şi acestei iubiri nu-i pun hotare.
— E prea mult, am spus sacadat. Nimeni nu poate da atât de mult. Nimeni.
— Uite rachiul, a zis Dutiful, în apropierea mea.
Iar în capul oaselor m-a săltat Chade şi tot el mi-a pus paharul la gură. Am sorbit
cu lăcomie, de parcă aş fi băut apă, apoi tăria băuturii a fost un şoc care mi-a tăiat
răsuflarea. Când am izbutit să-mi întorc capul, Bufonul era sigurul încă aşezat pe
scaunul lui, la masă. Purta din nou mănuşi şi în privirea pe care mi-a aruncat-o nu
se putea citi nimic. Thick era ghemuit într-un colţ al încăperii şi tremura, strângându-
se singur în braţe. Răspândea cântecul mamei lui cu Meşteşugul, încercând să se
liniştească.
— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Chade cu înverşunare.
Eram în continuare sprijinit de pieptul său şi simţeam furia izvorând din el precum
căldura din vatră. Ştiam că privirea lui acuzatoare îl ţintuia pe Bufon, dar am răspuns
totuşi:
— A avut prea multă putere. Am format prin Meşteşug o legătură atât de deplină,
încât n-am mai izbutit să mă găsesc pe mine. Ca şi cum am fi devenit o singură
fiinţă.
Spusesem că fusese vorba de Meşteşug, dar mă îndoiam că numele se potrivea.
Era ca şi cum aş fi numit soarele scânteie. Am răsuflat adânc.
— M-a înspăimântat. Aşa că am rupt-o, m-am eliberat. Nu mă aşteptasem la aşa
ceva.
Rostisem cuvintele în aceeaşi măsură pentru Bufon şi pentru ceilalţi. Mi-am dat
seama că le auzise, dar cred că a scos din ele un mesaj diferit de acela la care mă
gândisem.
— Şi pe tine nu te-a afectat în niciun fel? l-a întrebat Chade.
Dutiful m-a ajutat să mă ridic în picioare. Aveam nevoie de ajutorul lui. M-am aşezat
aproape imediat pe un scaun. Dar ceea ce simţeam nu era istovire, ci forţă
dezlănţuită. M-aş fi putut urca în cel mai înalt turn al Buckkeepului – dacă aş fi fost
în stare să-mi amintesc cum să-mi îndoi genunchii.
— M-a afectat, a răspuns Bufonul cu glas scăzut. Dar altfel. Nu m-a înspăimântat,
a adăugat privindu-mă în ochi.
— Mai încercăm o dată? a propus Dutiful cu candoare.
Iar eu, Chade şi Bufonul şi-am răspuns într-un glas, apăsând mai mult sau mai puţin
cuvântul:
— Nu!
— Nu, a repetat Bufonul, mai încet, după o scurtă clipă de tăcere. Mie, unuia, mi-
ajunge cât am învăţat pe ziua de azi.
— Poate că ne-ajunge tuturor, a întărit Chade, cu asprime. Şi a continuat după ce
şi-a dres glasul: Oricum e vremea să mergem fiecare la treburile noastre.
— Dar avem timp din belşug, a protestat Dutiful.
— În mod obişnuit, da, am fi avut, a încuviinţat Chade. Dar zilele s-au împuţinat.
Mai sunt multe de făcut ca să-ţi pregătim călătoria, Dutiful. Repetă din nou discursul
prin care le mulţumeşti Străinilor pentru primire. Şi nu uita, ch trebuie să fie un sunet
scos cât mai din gât.
— L-am citit deja de-o sută de ori, a mormăit prinţul.
— Şi, când va fi momentul, cuvintele vor trebui să dea impresia că vin din inima ta,
nu de pe un pergament.
La asta, Dutiful a dat din cap în silă. Şi s-a uitat cu jind afară, unde adierea vântului
împrospăta aerul zilei senine.
— Atunci mergeţi amândoi să vă vedeţi de-ale voastre, a adăugat Chade, şi a fost
brusc clar că le cerea să plece, deopotrivă, prinţului şi neghiobului.
Pe faţa lui Dutiful s-a citit dezamăgirea. S-a întors spre Lordul Auriu.
— Când vom fi pe mare, vom avea mai mult timp şi mai puţine îndatoriri, mi-ar
plăcea să-mi povesteşti despre timpul petrecut alături de tatăl meu. Dacă vrei. Ştiu
că i-ai purtat de grijă când… în ultimele zile ale vieţii lui.
— Aşa e, i-a răspuns Bufonul cu blândeţe. Şi o să-ţi împărtăşesc cu bucurie
amintirile mele de-atunci.
— Mulţumesc, a zis Dutiful.
Pe urmă s-a dus în colţ şi l-a convins cu delicateţe pe Thick să-l urmeze, întrebându-
l de ce se speriase, fiindcă, la urma urmelor, nu păţise nimeni nimic. M-am simţit
recunoscător, fiindcă bondocul n-a avut niciun răspuns care să poată fi înţeles.
Aproape că ajunsesem lângă uşă când mi-am reamintit de hotărârea mea de mai
înainte.
— Prinţe Dutiful, vrei să vii în seara asta în atelierul meu de lucru? Am ceva pentru
tine.
A înălţat întrebător dintr-o sprânceană, dar, fiindcă eu n-am mai adăugat nimic, a
răspuns:
— O să-mi fac timp. Pe diseară!
A plecat, cu Thick târşâindu-şi picioarele pe urmele lui. Dar bondocul s-a oprit în
cadrul uşii şi l-a cântărit pe Bufon cu o privire stranie înainte de a se uita la mine.
Pe urmă a ieşit, închizând uşa în urma lui cu ceva cam prea multă putere.
Pentru o clipă, m-am temut că bătrânul asasin avea să ceară mai multe amănunte
despre cele întâmplate. Dar, înainte de a apuca el să vorbească, a făcut-o Bufonul:
— Prinţul Dutiful nu trebuie să-l ucidă pe Icefyre. E cel mai important lucru pe care
trebuie să ţi-l spun, Chade. Dragonul trebuie să rămână în viaţă cu orice preţ.
Chade traversase încăperea către sticlele cu băuturi. A ales una, şi-a umplut
paharul în tăcere şi s-a întors lângă noi.
— Nu crezi că, dacă e captivă într-un gheţar, e cam târziu să ne gândim să păstrăm
creatura în viaţă? A sorbit din pahar. Sau crezi într-adevăr că e cu putinţă să
supravieţuiască vreun animal atât de mult timp, fiind lipsit de căldură, apă şi
mâncare?
Bufonul a ridicat din umeri şi a clătinat din cap.
— Ce ştim noi despre dragoni? Cât timp au dormit dragonii de piatră până când i-a
trezit Fitz? Dacă au ceva în comun cu dragonii adevăraţi, şi în Icefyre s-ar putea să
mai existe scânteia vieţii.
— Ce ştii despre Icefyre? l-a întrebat Chade bănuitor.
S-a aşezat din nou la masă. Eu am rămas în picioare, cuprinzându-i cu privirea pe
amândoi.
— Cu nimic mai mult decât tine, Chade.
— Atunci de ce ne interzici să-i retezăm capul, când ştii că altminteri narcesca nu
acceptă căsătoria? Ai cumva impresia că lumea o s-o pornească pe o cale mai
bună dacă vor continua cele două ţări să fie la cuţite preţ de încă un veac sau două?
M-am cutremurat când i-am simţit sarcasmul din glas. Eu, unul, nu l-aş fi luat
niciodată în râs pe Bufon pentru că-şi făcuse din schimbarea lumii un ţel pe care îl
recunoştea. Chade m-a şocat făcând-o şi am înţeles cât de adâncă era aversiunea
lui.
— Bătăliile nu-mi plac câtuşi de puţin, Chade Farseer, a răspuns Bufonul cu
blândeţe. Însă un război între oameni nu e cea mai cumplită nenorocire care se
poate întâmpla. Mai bine război decât să i se facă lumii noastre un rău mai mare,
mai profund. Mai ales când avem o cât de mică ocazie să îndreptăm un rău aproape
ireparabil.
— Ce rău?
— Dacă Icefyre trăieşte… şi recunosc că ar fi din cale-afară de bizar… dar, dacă în
el a mai rămas o cât de firavă scânteie de viaţă, trebuie să abandonăm orice altceva
ca să-l eliberăm din gheaţă şi să-l readucem la viaţă pe deplin.
— De ce?
— Nu i-ai spus?
Bufonul mi-a aruncat o scurtă privire acuzatoare. Nu m-am uitat în ochii lui şi nici el
n-a aşteptat să-i răspund.
— Tintaglia, dragonul din Bingtown, e singura femeie adultă din întreaga lume. Cu
fiecare an ce trece, e din ce în ce mai limpede că puii ieşiţi coconi vor rămâne
piperniciţi şi nevolnici, că nu vor fi niciodată în stare nici să vâneze, nici să zboare.
Dragonii se împerechează în zbor. Dacă puii nu vor putea să zboare, nu vor putea
nici să procreeze. Dragonii vor dispărea din lume şi, de data asta, va fi pentru
totdeauna. Dacă nu cumva mai există un dragon mascul adult. Unul care s-ar putea
înălţa ca să se împreuneze cu Tintaglia şi să zămislească o nouă generaţie de
dragoni.
Îi spusesem toate astea lui Chade. Oare el pusese întrebarea ca să se convingă că
Bufonul era sincer?
— Spui că trebuie să punem în pericol pacea dintre Insulele Străine şi cele Şase
Ducate de dragul reînvierii dragonilor, a zis bătrânul alegându-şi cu grijă cuvintele.
Şi ce-o să câştigăm din asta?
— Nimic, a recunoscut Bufonul. Dimpotrivă. Oamenii vor avea de pierdut. Şi vor fi
nevoiţi să facă nişte schimbări. Dragonii sunt creaturi arogante şi agresive.
Nesocotesc hotarele şi n-au noţiunea de „proprietate”. Dacă un dragon flămând
vede o vacă într-un ţarc, o mănâncă. Pentru ei, totul e simplu. Lumea oferă şi tu iei
ce-ţi trebuie.
Chade a zâmbit cu şiretenie.
— Atunci probabil că ar trebui să fac acelaşi lucru, în numele omenirii. Lumea ne-a
oferit prilejul să scăpăm de dragoni. Cred c-o să profit.
M-am uitat la Bufon. Nu l-au supărat spusele lui Chade. A păstrat tăcerea preţ de
două răsuflări. Pe urmă a răspuns:
— Cum doreşti, domnul meu. Dar, când va veni timpul, hotărârea s-ar putea să nu-
ţi aparţină. S-ar putea să hotărăsc eu. Sau Fitz. Iar de dragoni nu are nevoie doar
lumea, ci şi omenirea însăşi, a adăugat, când în ochii bătrânului s-a aprins furia.
— De ce-ar avea? a întrebat acesta dispreţuitor.
— Pentru echilibru. Bufonul s-a uitat la mine, apoi pe lângă mine, pe fereastră, şi,
cu privirea pierdută în depărtare, a căpătat un aer gânditor. Oamenii nu se tem de
niciun rival. Aţi uitat cum e când împarţi lumea cu nişte creaturi pline de o
superioritate la fel de arogantă ca a voastră. Credeţi că puteţi aranja totul după
bunul plac. Faceţi hărţi, trageţi pe ele linii şi Pretindeţi că pământul vă aparţine pur
şi simplu pentru că sunteţi în stare să-l desenaţi. Însemnaţi plantele care cresc într-
un loc şi animalele care îl cutreieră, ca să se ştie că sunt ale voastre, şi spuneţi că
aveţi dreptul să faceţi ce vreţi nu doar cu ceea ce vieţuieşte acolo azi, ci şi cu ceea
ce ar putea vieţui mâine. Pe urmă, îngâmfaţi şi agresivi, stârniţi războaie şi vă
măcelăriţi între voi ca să apăraţi liniile pe care vi le-aţi imaginat pe faţa lumii.
— Şi presupun că dragonii sunt mai buni decât noi, fiindcă nu fac aşa ceva, fiindcă
se mulţumesc să înşface orice văd înaintea ochilor. Spirite neîncătuşate, făpturi ale
naturii, aflate pe acele culmi ale moralei cucerite când nu eşti în stare să gândeşti.
Bufonul a clătinat din cap zâmbind.
— Nu, dragonii nu sunt mai buni decât oamenii. Sunt doar uşor diferiţi. Vor ţine o
oglindă în faţa egoismului omenesc. Vă vor aduce aminte că toată vorbăria voastră
despre ceea ce posedaţi şi ceea ce revendicaţi nu e cu nimic mai presus decât
mârâitul unui câine captiv în lanţ şi decât ciripitul provocator al unei vrăbii. Pretenţiile
voastre nu există decât în timp ce le rostiţi. Numiţi-o cum vreţi şi revendicaţi-o după
plac, dar lumea nu le aparţine oamenilor. Oamenii îi aparţin lumii. Nu sunteţi
proprietarii pământului în care vi se vor preschimba trupurile şi care n-o să vă ţină
minte numele.
Chade n-a răspuns imediat. Cred că l-au uluit cuvintele Bufonului, viziunea lui
asupra realităţii. Însă pe urmă a pufnit dispreţuitor.
— Pfui. Ascultându-ne, mi-e din ce în ce mai clar că nu-i facem nimănui niciun bine
dacă readucem dragonul la viaţă. S-a frecat la ochi istovit. Oh, şi de ce ne obosim
cu discuţia asta prostească? Niciunul dintre noi nu ştie ce vom găsi acolo. Acum nu
facem altceva decât să filosofăm bătând câmpii şi să luăm de bune poveştile de
adormit copii. Când o să vedem dragonul cu ochii noştri, o să ne gândim ce e de
preferat să facem. Aşa stau lucrurile. Acum te simţi satisfăcut?
— Mă îndoiesc că satisfacţia mea are vreo importanţă pentru tine.
Bufonul a rostit aceste cuvinte stranii aruncându-mi o privire piezişă. Dar nu ca să-
mi întâlnească ochii, ci ca să îndrepte atenţia lui Chade către mine.
— Ai dreptate, a încuviinţat acesta cu glas mieros. Pentru mine nu contează
satisfacţia ta, ci acordul lui Fitz. Însă ştiu că, dacă hotărârea rămâne numai pe
seama lui, satisfacţia ta o să atârne foarte greu în balanţă, poate chiar mai greu
decât soarta clanului Farseer.
Bătrânul meu mentor m-a cântărit cu privirea, de parcă aş fi fost un cal cu os mort39,
care ar fi putut sau nu să mai reziste până la următoarea bătălie. Mi-a zâmbit
aproape cu disperare.
— Sper că-şi pleacă şi el urechea către temerile mele. Chade mi-a întâlnit ochii.
Vom hotărî când îl vom înfrunta. Până atunci, avem în vedere toate posibilităţile. Îţi
convine aşa?
— Aproape, a răspuns Bufonul. Şi a adăugat cu răceală: În calitatea ta de Farseer,
făgăduieşte-ne ceva – Fitz o să poată face ce îl îndeamnă propria raţiune.
— Vrei cuvântul meu de Farseer!
Chade era furios.
— Întocmai, a ripostat calm Bufonul. Dacă vorbele tale nu sunt cumva doar praf în
ochi, aruncat ca să-l convingă pe Fitz să joace cum îi cânţi.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, cu palmele sprijinite lejer pe braţele lui, destins întru
totul. Pentru o clipă, l-am recunoscut pe bărbatul zvelt, îmbrăcat în negru, cu părul
lui strălucitor dat pe spate. L-am văzut în el pe băiatul care fusese Bufonul, acum
matur. Pe urmă şi-a întors capul, ca să se uite drept la Chade, şi impresia de
familiaritate a dispărut. Faţa lui era profilul hotărârii, dăltuit în piatră. Nu mai
văzusem pe nimeni provocându-l pe Chade cu atâta încredere în sine.
Iar cuvintele cu care i-a răspuns bătrânul asasin m-au şocat. Avea pe chip un
zâmbet straniu şi privirea i se tot plimba de la mine la Bufon şi înapoi. A vorbit
uitându-se în ochii mei:
— Pe cuvântul meu de Farseer. N-o să-i cer să facă nimic împotriva voinţei lui.
Poftim. Eşti mulţumit, omule?
Bufonul a încuviinţat cu o înclinare lentă a capului.
— Oh, da, sunt. Pentru că hotărârea va veni de la el, văd asta la fel de clar ca orice
altceva mi-a mai rămas de văzut. A dat din nou din cap, pentru sine însuşi. Noi doi
mai avem şi altele de discutat, dar, odată ce ne vom vedea pe corabie şi vom porni
la drum, va fi timp pentru aşa ceva. Ziua asta trece, nu stă să ne-aştepte, şi eu încă
mai am de făcut multe pregătiri de plecare. Să-ţi fie ziua bună, lord Fallstar!
Pe buze i-a plutit o umbră de zâmbet. Privirea i s-a mutat de la mine la Chade. Şi a
urmat un gest bizar. Şi-a desfăcut larg braţele şi s-a înclinat cu graţie în faţa
bătrânului, de parcă s-ar fi purtat dintotdeauna unul cu altul cu cea mai mare
curtoazie. După ce şi-a îndreptat spatele, mi-a vorbit. Cu căldură în glas.
— E bine că azi am putut petrece câteva clipe împreună, Fitz. Ţi-am dus dorul.
Apoi a oftat scurt, pe neaşteptate, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o îndatorire
neplăcută. Am bănuit că gândul la prorocita sa moarte revenise, alungându-le pe
toate celelalte. Zâmbetul i-a dispărut.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnii mei, a murmurat.
Şi s-a îndepărtat, ieşind prin deschiderea îngustă, ascunsă în lateralul căminului,
cu eleganţa unui lord care pleacă de la un banchet.
Am rămas cu privirea pierdută pe urmele lui. Recenta noastră întâlnire prin
Meşteşug îmi huruia în minte, alături de cuvintele şi gesturile lui stranii. Ceva îl
adusese în conflict cu Chade, şi triumfase. Însă nu-mi dădeam seama ce anume
stabiliseră astfel, dacă stabiliseră ceva.
Bătrânul meu mentor a început să vorbească de parcă mi-ar fi auzit gândurile.
— Îmi contestă dreptul la lealitatea ta! Cum îndrăzneşte? Când eu sunt, practic, cel
care te-a crescut! Cum îşi poate imagina că există cea mai mică şansă să nu fim
amândoi de acord când ştim cât de multe depind de reuşita încercării prin care
trebuie să treacă prinţul? Cuvântul meu de Farseer, ce să zic! Şi, la urma urmelor,
ce crede el că eşti tu?
S-a întors spre mine şi a pus întrebarea ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l aprob fără să
stau pe gânduri.
— Poate crede că e Profetul Alb şi eu sunt Catalizatorul lui, am răspuns cu voce
înceată. Pe urmă am tras aer adânc în piept şi am pus întrebarea care mă rodea.
Cum vă puteţi voi doi certa în privinţa loialităţii mele, de parcă n-aş avea dreptul să-
mi spun propria părere despre hotărârea pe care o voi lua? Am pufnit dezgustat.
Eu, unul, nu m-aş gândi nici măcar la un cal sau la un câine ca la o piesă fără minte
mutată pe tabla de joc, cum păreţi să mă consideraţi voi doi.
M-a ascultat uitându-se pe fereastră, pe lângă mine, şi cred că nu şi-a luat cu
adevărat în considerare importanţa propriilor cuvinte.
— Nici cal, nici câine, Fitz, nu. Nu m-aş gândi niciodată la tine astfel. Nu. Eşti o
sabie. Asta te-am făcut eu să devii, o armă care poate fi mânuită. Şi el îşi închipuie
că te potriveşti cel mai bine în mâna lui. Bătrânul a râs zgomotos, cu dispreţ. Omul
nu e totuşi decât un bufon. Ai fost înţelept când mi-ai dezvăluit planurile lui, a
adăugat, după ce m-a privit şi a dat din cap. E bine c-o să-l lăsăm aici.
După asta, mi s-a părut că nu mai aveam ce spune. Am plecat din Turnul de Veghe
tot pe unde venisem, străbătând labirintul întunecat dintre zidurile castelului. În ziua
aceea îmi văzusem şi prietenul, şi mentorul mult mai clar decât aş fi vrut. M-am
întrebat dacă atingerea Bufonului pe încheietura mâinii mele nu fusese cumva
menită să ne demonstreze, deopotrivă, mie şi lui Chade, câtă influenţă avea asupra
mea. Şi totuşi, totuşi, nu-mi lăsase impresia că ar fi fost aşa. Nu mă întrebase mai
întâi dacă vreau? Pe de altă parte, avusesem totuşi senzaţia că vrea să-mi arate
ceva. Oare numai întâmplarea făcuse să i-l dezvăluie şi lui Chade? Sau
intenţionase să mă facă să văd limpede cum mă privea Chade, cum presupunea
că se putea bizui oricând pe mine, fiindcă mă supun voinţei lui? Am clătinat din cap.
Bufonul îşi imagina că nu ştiam deja asta? Am strâns din dinţi. Avea să vină o clipă
în care Bufonul avea să descopere că eu şi Chade am conspirat împotriva lui, un
moment în care avea să-şi dea seama că de fapt i-am ascuns ceva.
M-am întors în odaia mea de lucru, fără să-mi placă niciunul dintre gândurile pe
care le luasem cu mine.
În clipa când am deschis uşa, am ştiut că Bufonul fusese acolo înaintea mea. Îşi
lăsase darul pe masă, lângă scaunul meu. M-am apropiat şi mi-am plimbat un deget
de-a lungul spatelui lui Ochi întunecaţi. Statueta îl înfăţişa pe lupul meu în tinereţe.
Cu un iepure mort lăţit între labele din faţă. Îşi ţinea capul ridicat şi ochii lui negri mă
ţintuiau cu o privire inteligentă, răbdătoare.
L-am luat în mâini. Îl văzusem pe bufon începând să-l dăltuiască în coliba mea,
aşezat la masă. Nu izbutisem niciodată să-mi dau seama ce ar fi putut să fie şi
aproape uitasem că Bufonul îmi promisese c-o să-mi arate statueta după ce o să
fie gata. Am atins vârfurile urechilor ciulite ale lui Ochi Întunecaţi. Pe urmă m-am
aşezat pe scaun şi am rămas cu ochii la foc, ţinându-mi lupul pe palme.
Capitolul 4
SCHIMB DE ARME
Maestra armelor Hod îşi primise titlul după ce se aflase ani îndelungaţi în slujba
maestrului armelor Crend. Şi întrebuinţase toată acea vreme cu folos, nu doar
deprinzând mânuirea fiecărei arme în parte, ci şi învăţând să facă săbii foarte bune.
De fapt, mulţi continuă să spună că făurirea armelor excelente era cel mai însemnat
dintre talentele ei şi că Buckkeepul ar fi avut mai mult de câştigat dacă i-ar fi dat
altcuiva titlul de maestru al armelor şi ar fi lăsat-o pe ea la forjă. Însă regele Shrewd
n-a văzut astfel lucrurile. După moartea lui Crend, a fost pusă imediat în locul lui şi
a supravegheat instrucţia tuturor oştenilor din Buckkeep. A slujit bine tronul Farseer,
până când şi-a dat viaţa în luptă, apărându-i pe Verity, pe atunci doar prinţ
moştenitor.
FEDWREN, Cronicile

Grija cu care plănuise Bufonul împărţirea lucrurilor sale mi-a trezit brusc dorinţa să
mă ocup de ale mele. În noaptea aceea, în loc să împachetez, am stat pe colţul
vechiului pat al lui Chade, înconjurat de tot ce posedam. Dacă aş fi avut înclinaţii
către melancolia fatalistă a Bufonului, poate că asta m-ar fi întristat. Însă m-am trezit
rânjind când mi-am dat seama cât de puţine erau. Nici măcar dihorul Gilly, care îmi
adulmeca tezaurul, nu părea impresionat.
Teancul de haine din odaia Bufonului şi minunata sabie, cu mânerul ei împodobit
prea din belşug, alcătuiau cea mai mare parte a bunurilor mele. Aproape toate
straiele din zilele petrecute în colibă îmi ajunseseră în mormanul de zdrenţe de
lângă masa de lucru. Aveam două uniforme noi, de oştean în Garda Prinţului. Una,
împăturită cu băgare de seamă, se afla deja în cufărul meu de călătorie de la
picioarele patului, alături de celelalte schimburi de haine. Sub ele ascunsesem o
mulţime de pacheţele cu otrăvuri, calmante şi întăritoare pe care le pregătisem
împreună cu Chade. Pe pat, lângă mine, mai multe ustensile mărunte, şperacle şi
diverse ciudăţenii uşor de mânuit, erau adunate într-un rulou mic, uşor de ascuns
sub cămaşă. L-am aşezat în cufăr. Şi, în aşteptarea lui Dutiful, am continuat să pun
în ordine mica mea colecţie stranie.
Statueta lui Ochi întunecaţi trona pe poliţa căminului. Nu voiam s-o primejduiesc
luând-o cu mine în călătorie. Mai aveam şi colierul-talisman primit de la Jinna,
vrăjitoarea-tămăduitoare, pe vremea când eram buni prieteni. Nu-l mai purtam, dar,
când mă gândeam să mă descotorosesc de el, simţeam o bizară strângere de
inimă. Şi-a găsit locul laolaltă cu hainele pe care mă obligase Lordul Auriu să le
port. Mica insignă cu vulpe primită de la regina Kettricken mă însoţea ca de obicei,
prinsă sub cămaşă, deasupra inimii. De ea n-aveam nicidecum de gând să mă
despart. Dădusem deoparte câte ceva pentru Hap. Erau mai ales lucruri mărunte,
pe care le meşterisem sau le cumpărasem în copilăria lui: un titirez, o marionetă de
lemn şi altele de acelaşi soi. Le-am pus, cu grijă, într-o cutie cu o ghindă dăltuită pe
copac. Plănuisem să i le dau când aveam să ne luăm rămas-bun.
În mijlocul patului era mănunchiul de pene luate de pe plaja celorlalţi. Încercasem
cu ceva timp în urmă să i le dau Bufonului, gândindu-mă că le-ar fi putut adăuga la
coroana lui de lemn. Eram sigur că se potriveau. Dar el nu le aruncase decât o
singură privire înainte de a le respinge. Am desfăcut bucata de piele moale în care
le înfăşurasem, m-am uitat la toate pe rând, apoi le-am înfăşurat la loc. M-am gândit
o vreme ce să fac cu ele. Apoi mi le-am înghesuit într-un colţ al cufărului de
călătorie. Tot acolo mi-am pus şi acele aţe de diverse grosimi. Şi încălţări de
rezervă, şi lenjeria de corp. Un brici. O cană, un castron şi o lingură, ca să le am pe
corabie.
Şi cu asta basta. Nu mai aveam ce să împachetez şi restul posesiunilor mele nu
reprezentau mare lucru. Mai era Negruţa, iapa mea, dar ei nu-i trezeam interesul,
se mulţumea doar să facă tot ce-i ceream. Prefera să se afle alături de semenii ei
şi n-avea să-mi simtă lipsa câtuşi de puţin. Un grăjdar avea s-o scoată cu
regularitate să facă mişcare şi, atâta timp cât rămânea Hands mai-marele grajdurilor
din Buckkeep, n-aveam de ce să mă tem că o să fie neglijată sau folosită altfel decât
trebuia.
Gilly s-a ivit de sub mormanul de haine şi a traversat patul zbenguindu-se,
provocator.
— Nici tu n-o să-mi simţi lipsa, am spus, în timp ce-mi ameninţa mâna în joacă.
În zidurile Buckkeepului sălăşluiau destui şoareci şi şobolani ca să fie bine hrănit.
Iar să aibă tot patul pentru el nu putea decât să-i facă plăcere. Era deja convins că
perna îi aparţine. Mi-am lăsat privirea să se plimbe prin odaie. Chade luase în
stăpânire pergamentele aduse de mine din colibă. Le sortase, le adăugase
bibliotecii castelului pe cele care nu puneau pe nimeni în primejdie şi le încuiase în
dulapuri pe celelalte, care spuneau, prea limpede, prea multe adevăruri. N-aveam
câtuşi de puţin senzaţia că aş fi pierdut ceva.
Am dus un braţ de haine către unul dintre vechile şifoniere ale lui Chade, cu gândul
să le arunc înăuntru. Pe urmă m-au înfrânt mustrările de conştiinţă şi le-am împăturit
pe rând înainte de a le pune la păstrare. Şi aşa mi-am dat seama că, luate fiecare
în parte, nu erau atât de ţipătoare cum avusesem impresia. Am adăugat în cufăr o
mantie călduroasă, căptuşită. După ce toate hainele au fost fie împachetate, fie
aşezate în dulapuri, am aşezat deasupra cufărului sabia împodobită cu pietre
scumpe. O luam cu mine. În ciuda mânerului ţipător, era bine lucrată şi echilibrată
cu precizie. Aidoma omului care mi-o dăruise, avea o înfăţişare scânteietoare,
menită să ia ochii, ascunzându-i adevăratul scop.
Cineva a ciocănit, politicos, şi suportul de vinuri s-a rotit, dat deoparte. Când a intrat
Dutiful, obosit, Gilly a sărit din pat şi s-a repezit să-i ţină calea, arătându-şi
ameninţător dinţii albi în timp ce făcea salturi neizbutite către picioarele lui.
— Da, şi eu mă bucur să te văd, a salutat Dutiful, luându-l într-o mână.
L-a scărpinat cu delicateţe sub bărbie, apoi l-a lăsat jos. Micul animal a reînceput
imediat să-i atace picioarele. Prinţul a înaintat având grijă să nu-l calce.
— Ai ceva pe care trebuie să mi-l adaug în bagaje? a întrebat. A oftat adânc şi s-a
lăsat să cadă pe pat, lângă mine. M-am săturat de atâta împachetat, mi-a mărturisit.
Sper că e ceva mic.
— E pe masă, i-am răspuns. Şi nu e mic.
Cât s-a apropiat de masa mea de lucru, am trăit câteva clipe de regret amarnic, în
care, dacă aş fi putut, mi-aş fi luat darul înapoi. Cum ar fi fost posibil să însemne
pentru el ceea ce însemnase pentru mine? Prinţul a privit darul care îl aştepta, apoi
şi-a înălţat ochii spre ai mei, cu uimirea zugrăvită pe faţă.
— Nu înţeleg. Îmi oferi o sabie?
M-am ridicat în picioare.
— E a tatălui tău. Verity mi-a dat-o când ne-am despărţit pentru ultima oară. Acum
îţi aparţine, l-am lămurit cu voce înceată.
Expresia care i-a luat chipul în stăpânire în acea clipă mi-a alungat toate părerile
de rău. A întins mâna către sabie, şi-a retras-o, apoi s-a uitat la mine. Era uluit, nu-
i venea să creadă. Am zâmbit.
— Am spus că e a ta. Ia-o şi vezi cum o simţi în mână. Am curăţat-o şi am ascuţit-
o, aşa că fii foarte atent.
I-a prins mânerul în palmă. Stăteam cu ochii la el, aşteptând s-o ridice şi să-i
descopere echilibrul desăvârşit. Dar şi-a retras mâna.
— Nu.
Cuvântul m-a şocat. Apoi:
— Aşteaptă-mă aici. Te rog. Aşteaptă!
Pe urmă s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit în fugă. L-am auzit continuând să alerge pe
coridorul secret până când i s-a stins zgomotul paşilor în depărtare.
Reacţia m-a nedumerit. La început păruse atât de încântat. M-am apropiat şi m-am
uitat din nou la lama armei. Lucea, proaspăt uleiată şi lustruită. Nimic din ceea ce îi
dădea frumuseţe şi eleganţă nu o împiedica să-şi atingă scopul. Era o unealtă cu
care omorai oameni. Fusese făurită pentru Verity de mâinile lui Hod, aceeaşi
maestră a armelor de la care învăţasem să lupt cu sabia şi cu suliţa. Îl urmase pe
unchiul meu în aventura lui şi murise pentru el. Sabia era demnă de un rege. De ce
o respingea Dutiful?
Când s-a întors, stăteam în faţa căminului, ţinând o cană cu ceai în ambele mâini.
Iar el căra ceva lung, împachetat temeinic. A intrat vorbind şi desfăşurând învelişul
de piele.
— Nu ştiu de ce nu m-am gândit la asta mai demult, de când am aflat cine eşti.
Probabil fiindcă mie mi-a fost dată cu atâta vreme în urmă, iar mama a pus-o apoi
la păstrare. Ia-o.
Învelişul i-a căzut şi prinţul a ridicat-o cu o mişcare în spirală. Cu un zâmbet larg, a
prins-o brusc de capătul opus şi mi-a oferit-o cu mânerul sprijinit mai sus de
încheietura mâinii lui stângi. Surâdea cu ochii arzându-i de încântare, anticipându-
mi surprinderea.
— Ia-o, Fitzehivalry Farseer. E sabia tatălui tău.
M-a străbătut un fior, zbârlindu-mi fiecare firicel de păr de pe trup. Am lăsat cana
deoparte şi m-am ridicat încet în picioare.
— Sabia lui Chivalry?
— Da.
Nu credeam că zâmbetul lui putea deveni mai larg, dar s-a întâmplat.
Am rămas cu ochii la armă. Da. Aş fi ştiut chiar şi dacă nu mi-ar fi spus. Sabia era
sora mai mare a celei pe care o purtase Verity. Semănau între ele, dar aceea era
ceva mai bogat ornamentată şi puţin mai lungă, făcută pentru un bărbat mai înalt
decât Verity. Pe gardă era gravat un cerb stilizat. Am înţeles brusc că era o sabie
făurită pentru un prinţ care urma să devină rege. Ştiam că eu n-o s-o pot purta
niciodată. Şi, în acelaşi timp, tânjeam după ea.
— De unde o ai? am întrebat cu răsuflarea tăiată.
— Era la Patience, fireşte. Când a venit la Buckkeep, a lăsat-o la Withywoods. Pe
urmă, după ce s-a încheiat Războiul Corăbiilor Roşii, când, pregătindu-se pentru
mutarea la Tradeford, îşi „punea harababura în ordine” cum îi place să spună, a dat
peste ea. Într-un dulap. „E bine că n-am adus-o niciodată la Buckkeep”, a zis când
mi-a dăruit-o. „Regal mi-ar fi luat-o ca s-o vândă. Sau ca s-o păstreze el.”
Se potrivea atât de bine cu firea lui Patience, încât n-am putut să nu zâmbesc.
Sabia unui rege amestecată în „harababura” ei.
— Ia-o! mi-a poruncit Dutiful cu nerăbdare şi n-am putut să nu mă supun.
Trebuia să simt, măcar o singură dată, cum se potrivea mâna mea acolo unde
stătuse mâna tatălui meu. Sabia mi s-a părut aproape lipsită de orice greutate. Ca
o pasăre poposită pe pumnul meu. O secundă mai târziu, Dutiful s-a îndreptat spre
masă şi a luat arma lui Verity. I-am auzit exclamaţia de încântare şi am zâmbit larg
când a prins-o în ambele mâini şi a rotit-o prin aer. Cele două săbii erau arme
excelente, menite şi să taie carnea, şi să înjunghie, pătrunzând într-un punct
vulnerabil. O vreme, ne-am purtat amândoi ca nişte băieţandri, manevrându-le în
fel şi chip, începând cu micile zvâcniri din încheietura mâinii, care puteau opri sau
devia lovitura unui potrivnic, până la o nesăbuită lovitură din umăr, cu braţul întins,
oprită de Dutiful la foarte mică distanţă de sulurile de pergament de pe masă.
Sabia lui Chivalry mi se potrivea. Şi asta mi-a oferit satisfacţie, cu toate că-mi
dădeam seama cât de dureros de nedemne de o asemenea armă erau slabele mele
deprinderi. M-am întrebat cum se simţise regele abdicat ştiind că singurul său fiu
mânuia securea cu mai multă pricepere decât sabia şi că se simţea înclinat să
folosească mai degrabă otrava în locul oricăreia dintre ele. Gândul era deprimant,
dar, înainte de a începe să-mi fac inimă rea, Dutiful s-a oprit lângă mine, să compare
cele două săbii.
— A lui Chivalry e mai lungă?
— Era mai înalt decât Verity. Însă cred că sabia lui e mai uşoară. Verity avea muşchi
puternici, care dădeau forţă loviturii, şi cred că Hod a făcut arma ţinând cont de
asta. Va fi interesant de văzut care dintre ele se va dovedi mai potrivită pentru tine
după ce te vei maturiza complet.
Prinţul a înţeles imediat ce voiam să spun.
— Fitz, ţi-am adus sabia ca s-o păstrezi. Vorbesc serios.
Am dat din cap.
— Şi îţi sunt recunoscător pentru acest gând. Dar voi fi nevoit să mă mulţumesc cu
intenţia în locul realităţii. Asta e o sabie de rege, Dutiful. Nu e de nasul unui oştean
din gardă şi cu atât mai puţin de-al unui asasin sau de-al unui bastard. Uită-te aici,
pe mâner. E cerbul Farseer, mare şi de neconfundat. E şi pe sabia lui Verity, dar
mai mic. Chiar şi-aşa, în anii de după Războiul Corăbiilor Roşii am îmbrăcat
mânerul în piele ca să-l ascund. Oricine l-ar fi văzut ar fi ştiut că o asemenea armă
nu-mi poate aparţine de drept. La sabia lui Chivalry, blazonul sare în ochi cu atât
mai mult.
Am pus arma pe masa de lucru, cu regret şi cu respect.
Dutiful a aşezat-o cu grijă pe a lui Verity alături de ea. Pe faţă i s-a întipărit
încăpăţânarea.
— Cum pot lua sabia tatălui meu de la tine, dacă tu n-o iei pe a lui Chivalry de la
mine? Tata ţi-a dat ţie arma asta. A vrut să fie a ta.
— Sunt sigur că asta a vrut, în clipa aceea. Şi, mulţi ani de-a rândul, sabia m-a slujit
bine. Dar mă va sluji şi mai bine când o voi vedea în mâinile tale. Ştiu că Verity ar
aproba ceea ce fac acum. Cât despre sabia lui Chivalry, deocamdată ar trebui s-o
ţinem la păstrare. Cât vei fi încoronat, nobilii se vor aştepta să vadă pe şoldul tău
sabia unui rege.
La asta, Dutiful s-a încruntat.
— Regele Shrewd n-a avut sabie? Ce s-a întâmplat cu ea?
— A avut, fără îndoială. Dar n-am idee ce s-a întâmplat cu ea. Poate că i-a revenit
lui Patience, ca moştenire; poate că Regal a vândut-o sau şi-a însuşit-o şi, după
moartea lui, a furat-o un alt nobil rapace. Oricum, a dispărut. Iar când va veni
vremea să te urci pe tron, cred că va trebui să porţi o sabie de rege. Şi sabia tatălui
tău pe drumul către Aslevjal.
— O voi purta. Dar n-o să se întrebe lumea de unde o am?
— Mă îndoiesc. Îi vom cere lui Chade să născocească o poveste, să spună că a
păstrat-o pentru tine. Oamenilor le plac astfel de poveşti. Îi vor da crezare cu
uşurinţă.
A încuviinţat cu o înclinare a capului, dus pe gânduri, apoi a spus cu voce înceată:
— Îmi simt bucuria ştirbită fiindcă tu nu poţi purta sabia lui Chivalry pe faţă, aşa cum
o voi purta eu pe asta.
— Şi eu la fel, am răspuns cu o sinceritate dureroasă. Aş purta-o dacă s-ar putea,
Dutiful. Dar pur şi simplu asta e situaţia. Am sabia primită de la Lordul Auriu, tot de
o calitate mai presus de priceperea mea. O voi purta pe aceea. Dar, dacă voi ridica
vreodată vreo armă ca să te apăr, atunci bine-ar fi să fie o secure.
Şi-a lăsat ochii în jos chibzuind. Pe urmă şi-a pus palma pe mânerul sabiei lui
Chivalry.
— Până în ziua încoronării mele, când îmi vei da înapoi această armă, vreau să
rămână aici, cu tine. Iar când voi lua sabia tatălui tău de la tine, a adăugat, după ce
trăsese aer în piept, ţi-o voi înapoia pe a tatălui meu.
Era un gest pe care nu-l puteam refuza.
A plecat în scurt timp pe unde venise, luând cu el sabia lui Verity. Mi-am turnat încă
o cană de ceai şi am rămas cu gândul la sabia tatălui meu. Am încercat să-mi dau
seama ce însemna pentru mine, dar n-am dat, în lăuntrul meu, nimic altceva decât
o absenţă stranie. Deşi aflasem, de puţină vreme, că se folosise de Meşteşug ca
să vegheze asupra mea prin ochii fratelui său, asta nu izbutise să-i pună nimic în
locul lipsei persoanei lui fizice din viaţa mea. Poate că mă iubise de la distanţă, însă
Burrich fusese cel care mă educase şi Chade cel care mă instruise. Privind sabia,
am căutat cumva, pe bâjbâite, o senzaţie de comuniune, un sentiment de legătură,
dar n-am izbutit să descopăr nimic. Când mi-am terminat ceaiul, nu găsisem niciun
răspuns şi nici măcar n-aş fi putut spune, neîndoielnic, care era întrebarea.
M-am dus la culcare şi am izbutit să câştig lupta cu Gilly pentru pernă. Însă am
dormit prost şi până şi odihna mea chinuită a fost întreruptă. Nettle s-a strecurat în
visele mele ca un copil care caută alinare în ciuda propriei voinţe. Contrastul era
straniu. În visul meu, traversam o pantă abruptă, plină de grohotiş, care-mi
rămăsese în amintire din timpul călătoriei prin munţi. Atunci traversasem locul acela,
în care s-ar fi putut stârni oricând o avalanşă, purtând în braţe trupul flasc al
Bufonului. În vis nu eram atât de împovărat, dar panta părea mai abruptă şi
avalanşa continua la nesfârşit. Desprins de sol, prundişul mărunt mi se mişca
înşelător sub tălpi. În orice clipă aş fi putut începe să alunec în josul muntelui,
aidoma pietrelor mici care cădeau pe lângă mine huruind. Muşchii încordaţi mă
dureau şi sudoarea îmi şiroia pe spate. Şi apoi am întrezărit, cu coada ochiului, o
mişcare. Am întors încet capul, fiindcă nu îndrăzneam să risc făcând o mişcare
pripită. Şi am descoperit-o pe Nettle ceva mai sus, calmă, urmărindu-mi chinuitor
lenta înaintare.
Era înconjurată de iarbă şi de flori de câmp. Purta o rochie verde şi margarete mici
îi împodobeau părul. Chiar şi în ochii mei de tată, părea mai degrabă femeie decât
copil, dar stătea ca o fetiţă, cu genunchii sub bărbie şi cu gambele strâns
înconjurate de braţe. Era desculţă şi îi vedeam neliniştea din privire.
Neliniştitor era şi contrastul dintre visele noastre. Eu mă străduiam în continuare,
din greu, să rămân în picioare pe pietrişul alunecător de pe pantă. În visul ei, alăturat
de al meu, Nettle stătea într-o pajişte de pe munte. Prezenţa ei mă silea să recunosc
că visam, dar nu eram totuşi în stare să renunţ la eforturile din coşmar. Nu ştiam
dacă mă temeam mai mult de moartea care mă aştepta dacă alunecam sau de o
trezire bruscă. Aşa că am continuat să înaintez cu încetineală pe coasta muntelui
strigând în acelaşi timp către ea:
— Ce s-a întâmplat?
Nu conta câţi paşi făceam; solul nemişcător rămânea la fel de departe, aşa cum
rămânea şi Nettle într-un loc mereu deasupra mea.
— Secretul meu, a murmurat ea. Mă roade. De aceea am venit să-ţi cer sfatul.
A tăcut, dar eu nu i-am răspuns. Nu voiam nici să-i aflu secretul, nici să-i dau sfaturi.
Nu mă puteam sili s-o ajut. În ciuda visului, ştiam că urma să plec curând din
Buckkeep. Şi, chiar dacă aş fi rămas, nu mă puteam aventura în viaţa ei fără să risc
să i-o distrug. Era mai bine să rămân o creatură incertă, de vis, de la hotarul realităţii
ei. Dar a continuat să-mi vorbească, în pofida tăcerii mele.
— Când cineva îşi dă cuvântul c-o să păstreze tăcerea într-o anumită privinţă, fără
să ştie câtă durere o să aducă astfel, nu doar sieşi, ci şi altora, trebuie neapărat să
nu-şi încalce cuvântul dat?
Era o întrebare prea importantă ca s-o ignor.
— Ştii răspunsul, am spus gâfâind. Cuvântul dat e cuvântul tău. Dacă îl încalci, nu
mai valorează nimic.
— Dar, când mi l-am dat, n-am ştiut câte necazuri o să aducă. Nim umblă de colo-
colo de parcă ar fi numai o jumătate de om. N-am ştiut că mama o să-l
învinovăţească pe tata, nici că tata o să se-apuce de băut, învinovăţindu-se cu mai
multă înverşunare decât o face ea.
M-am oprit. Şi m-am întors cu faţa către ea, deşi era o mişcare periculoasă.
Cuvintele ei mă aduseseră într-un pericol mai mare decât prăpastia căscată sub
mine. Am vorbit cu băgare de seamă:
— Şi crezi că ai găsit cum să-ţi ocoleşti cuvântul dat. Îmi spui mie ceea ce ai făgăduit
că n-o să le spui lor.
Şi-a lăsat fruntea pe genunchi. Apoi a vorbit cu voce înăbuşită:
— Ai spus că l-ai cunoscut pe tata, cu mult timp în urmă. Nu ştiu cine eşti de fapt,
dar poate că încă mai sunteţi apropiaţi. Ai putea să-i vorbeşti. Când a fugit Swift, tu
mi-ai spus că el şi tata sunt în siguranţă, pe drumul către casă. Oh, te rog, Umbră
de lup! Nu ştiu care e legătura ta cu familia mea, dar ştiu că există. Şi eu, încercând
să-l ajut pe Swift, aproape că mi-am destrămat familia. N-am cui altcuiva să-i cer
ajutor. Şi lui Swift nu i-am făgăduit niciodată că n-o să-ţi spun ţie.
M-am uitat în jos, la picioarele mele. Nettle mă preschimbase, dându-mi înfăţişarea
sub care mă vedea ea. Visul ei mă înghiţea. În clipa aceea, eram un om-lup.
Ghearele negre mi se afundau în pietrişul mişcător. Mergând în patru labe, cu toată
greutatea trupului mai aproape de sol, am urcat către ea. Când am ajuns destul de
aproape ca să-i văd urmele de sare rămase pe obraji după ce i se uscaseră
lacrimile, am mârâit:
— Ce să-mi spui?
I-am dat astfel permisiunea de care avea nevoie.
— Ai mei cred că Swift a fugit pe mare, pentru că asta i-am făcut noi, Swift şi cu
mine, să creadă. Oh, nu te uita aşa la mine! Nu ştii cum era aici! Tata părea tot
timpul un nor de furtună şi nici Swift nu se lăsa cu mult mai prejos. Bietul Nim se
furişa de colo-colo ca un câine bătut, îi era ruşine când îl lăuda tata, fiindcă fratele
lui geamăn nu primea laude. Iar mama, mama parcă înnebunise, întreba în fiecare
seară ce-i chinuie, şi niciunul dintre ei nu voia să-i răspundă. Liniştea casei noastre
dispăruse, nu mai rămăsese niciun strop. Aşa că, atunci când Swift a venit la mine
şi m-a rugat să-l ajut să fugă, mi s-a părut cel mai înţelept lucru pe care-l puteam
face.
— Şi cum l-ai făcut?
— I-am dat bani, bani care erau ai mei, îi puteam folosi după plac, îi câştigasem eu
însămi, primăvara trecută, când l-am ajutat pe Gossoin să îngrijească miei. Iar
mama îl trimitea des pe Swift în oraş, să ducă miere sau lumânări la muşteriii noştri.
Eu i-am făcut un plan, l-am învăţat să le pună vecinilor şi oamenilor din oraş
întrebări despre corăbii, despre pescuit şi despre mare. Şi apoi, la sfârşit, am scris
o scrisoare şi am semnat-o cu numele tatei, aşa cum m-am obişnuit să fac pentru
el. Ochii lui… Încă mai poate să scrie, dar nu mai are mâna sigură, fiindcă nu mai
vede literele pe care le conturează. Aşa că, în ultima vreme, eu scriu pentru el, fac
toate înscrisurile de care e nevoie ca să vândă un cal sau pentru orice altceva de
felul ăsta. Toată lumea spune că scriu întocmai ca el; poate fiindcă de la el am
învăţat literele. Aşa că…
— Aşa că ai scris pentru Swift o scrisoare în care tatăl lui spune că e liber să plece
oriunde doreşte şi să facă orice vrea cu viaţa lui.
Am vorbit fără grabă. Fiecare cuvânt rostit de Nettle mă împovăra tot mai mult.
Burrich şi Molly se certau, şi el reîncepuse să bea. Vederea îl lăsa, şi credea că îşi
alungase fiul. Toate astea îmi sfâşiau inima, fiindcă nu puteam face nimic ca să le
îndrept cât de cât.
— Pentru un băiat poate fi greu să-şi găsească de lucru, indiferent ce, dacă lumea
crede că e un ucenic fugar sau un fiu a cărui muncă încă mai aparţine tatălui său.
Încerca să-şi scuze falsul, iar glasul îi şovăia. Nu îndrăzneam s-o privesc.
— Mama a făcut şase pachete de lumânări şi Swift trebuia să le ducă în oraş şi să
se-ntoarcă apoi cu banii. Când a venit să-mi spună la revedere, am ştiut că vrea să
profite de prilejul ivit. Nu s-a mai întors.
În jurul lui Nettle, florile se deschideau şi o albină mică zumzăia, zburând dintr-una
în alta şi adunându-le nectarul.
I-am pus cuvintele cap la cap pe îndelete.
— A furat banii de lumânări ca să-i aibă de drum?
Swift a scăzut în ochii mei.
— N-a fost… n-a fost chiar un furt. A dat întotdeauna ajutor la creşterea albinelor.
Şi avea nevoie de bani.
Am clătinat încet din cap. Eram dezamăgit fiindcă îi găsea scuze. Pe de altă parte,
eu, unul, n-avusesem niciodată un frate mai mic. Poate că orice soră face aşa ceva.
— N-o să m-ajuţi? a întrebat ea, cu jale, după ce tăcerea mea s-a prelungit.
— Nu pot, am răspuns, simţindu-mă ca legat de mâini şi de picioare. Nu pot.
— De ce?
— Cum aş putea?
Intrasem pe de-a-ntregul în visul ei. Simţeam iarba pajiştii neclintită sub tălpile mele
şi primăvara de pe dealuri mă înconjura. Albina mi-a bâzâit pe lângă ureche şi am
alungat-o cu o zvâcnire a mâinii. Ştiam că undeva, în spate, coşmarul meu continua
să mă pândească. Dacă aş fi făcut doi paşi înapoi, aş fi ajuns din nou pe panta
alunecoasă.
— Vorbeşte cu tata pentru mine. Spune-i că Swift n-a plecat din vina lui.
— Nu pot vorbi cu tatăl tău. Sunt departe, foarte departe. Numai în vise putem
străbate astfel distanţele.
— Şi nu poţi intra în visele lui, cum intri într-ale mele? Nu-i poţi vorbi acolo?
— Nu, nu pot.
Ştiam chiar de la Burrich că, în urmă cu mulţi ani, tatăl meu îl izolase de orice alţi
întrebuinţători ai Meşteşugului. Chivalry putuse să-i folosească puterea, dar făcuse
astfel din Burrich o cale către sine, devenind vulnerabil. M-am întrebat, vag, dacă
nu cumva şi Burrich stăpânise întru câtva Meşteşugul. Sau adevărul era că el şi
Chivalry fuseseră atât de apropiaţi încât tatăl meu putea pur şi simplu să împrumute
o parte din forţa lui prin şi pentru Meşteşug?
— De ce nu? În visele mele vii. Şi, cu mult timp în urmă, aţi fost prieteni. Tu mi-ai
spus. Te rog. Nu mai poate continua aşa. Asta îl ucide. Ca şi pe mama. Cred că-i
datorezi asta, a adăugat cu dulceaţă.
O albină de pe florile lui Nettle mi-a bâzâit în faţă şi am gonit-o cu o fluturare a
mâinii. M-am hotărât să închei cât mai repede întâlnirea noastră. Trăgea prea multe
concluzii despre Burrich şi despre mine.
— Nu pot intra în visele tatălui tău, Nettle. Dar cred c-o să pot face totuşi ceva. Sper
că voi izbuti să vorbesc cu cineva, cu cineva care-l poate găsi pe Swift şi-l poate
trimite din nou acasă.
Am simţit o strângere de inimă chiar în timp ce rosteam cuvintele. Oricât de mult m-
ar fi iritat Swift, ştiam ce însemna pentru el să fie trimis înapoi, la Burrich; mi-am
oţelit voinţa. De fapt, nu era treaba mea. Swift era fiul lui Burrich şi ei doi trebuiau
să găsească o cale de ieşire.
— Adică ştii unde e Swift? L-ai văzut? E teafăr, e în siguranţă? De o mie de ori m-
am gândit la el, atât de tânăr şi singur în lumea largă. N-ar fi trebuit să mă las
convinsă să m-amestec în asta! Vorbeşte-mi despre el.
— E bine, sănătos, am răspuns scurt.
Albina mi-a bâzâit din nou lângă ureche. Am simţit-o aşezându-mi-se pe ceafă. Am
încercat s-o îndepărtez cu mâna, însă, o clipă mai târziu, mă încovoiam sub
greutatea unui animal mare, urcat pe spatele meu. Am ţipat şi m-am zvârcolit, dar,
înainte de a apuca să-mi trag răsuflarea, atârnam deja, prins între fălcile dragonului.
M-a zgâlţâit, nu ca să mă ucidă, numai ca să mă potolească. Am rămas nemişcat,
atârnând. Dinţii creaturii mă strângeau de ceafă, fără să-mi străpungă nici carnea,
nici pielea, doar paralizându-mă.
Când Nettle s-a ridicat indignată în picioare, întinzându-şi mâinile spre mine,
dragonul m-a săltat mai sus. M-am legănat deasupra ei în timp ce eram adus în
dreptul prăpastiei din coşmarul meu de mai înainte.
— Ei, ei, ne-a prevenit dragonul pe amândoi. Împotriviţi-vă şi-l las să cadă. Lupii nu
ştiu să zboare.
Cuvintele nu i-au ieşit din bot, ci mi-au pătruns în gânduri, atingere a minţit mele cu
o altă minte.
Nettle a înlemnit.
— Ce vrei? a mârâit.
Ochii ei negri au căpătat o duritate de cremene.
— El ştie, a răspuns Tintaglia, zgâlţâindu-mă, scurt, încă o dată.
Am simţit că mi se dezghiocau toate oasele din şira spinării.
— Vreau să aflu tot ce ştiţi despre un dragon negru, îngropat în gheaţă. Vreau să
aflu tot ce ştiţi despre o insulă numită de oameni Aslevjal.
— Nu ştiu nimic despre aşa ceva! a răspuns Nettle furioasă. Şi-a încleştat pumnii:
Eliberează-l!
— Bine.
Femela-dragon mi-a dat drumul şi, pentru o clipă în care mi-a stat inima, am căzut
ca plumbul. Pe urmă gâtul ei, care părea un şarpe, a zvâcnit şi m-a înşfăcat iarăşi.
De data asta mi-a prins între fălci coastele. A strâns uşor, ca să-mi arate cât de
simplu i-ar fi fost să mă strivească. Pe urmă a slăbit strânsoarea şi m-a întrebat:
— Dar tu ce ştii, lupuşorule?
— Nimic!
Am vrut să trag aer în piept, dar m-am sufocat, azvârlindu-l pe tot afară, când m-a
strâns din nou.
O să se mişte iute, mi-am spus. Nu trebuia să mint timp îndelungat. Nu era o
creatură înzestrată cu răbdare; avea să omoare repede. M-am uitat peste umăr, să-
mi mai văd o dată fiica.
Nettle stătea în picioare, dintr-odată mai mare decât fusese. Pe urmă şi-a întins
braţele, deschizându-le larg. Părul i-a fluturat într-o rafală de vânt pe care n-o
simţea decât ea, apoi i-a înconjurat faţa ca un nimb. Şi-a azvârlit capul pe spate.
— E un vis! a strigat. Şi e visul meu! Dispari din el!
A spus ultimele cuvinte apăsându-l pe fiecare în parte, aşa cum îşi rosteşte
poruncile o regină. Şi mi-am dat pentru prima oară seama cât de puternic era
Meşteşugul fiicei mele. Priceperea cu care modela visele şi hotăra ce să se
întâmple în ele era o manifestare a talentului cu care folosea magia Farseerilor.
Tintaglia mi-a dat drumul şi mi-am început căderea, rostogolindu-mă deasupra unui
hău fără fund. Nu vedeam prăpastia stâncoasă din coşmarul meu, ci un gol uriaş,
fără culoare şi fără fund. Învârtindu-mă, am aruncat o privire către femela-dragon
care se zvârcolea, micşorată de Nettle pentru a redeveni albină. Pe urmă am închis
strâns ochii, ferindu-mă de priveliştea năucitoare a căderii. Chiar în clipa când
trăgeam dureros aer în piept, pregătindu-mă să ţip, Nettle mi-a vorbit încet la
ureche:
— Nu e decât un vis, Umbră de lup. Şi-mi aparţine mie. În visele mele, n-o să ţi se
întâmple niciodată nimic rău. Deschide ochii, imediat. Trezeşte-te în lumea ta.
O scurtă clipă înainte de a mă trezi, am simţit sub mine plăcuta rezistenţă a saltelei
şi, când am deschis ochii în întunericul odăii mele, nu eram în panică. Nettle
scosese toată spaima din coşmar. Pentru câteva secunde, m-am simţit uşurat. Am
respirat adânc şi, când mă pregăteam să mă abandonez din nou în braţele
somnului, pe jumătate adormit fiind, m-am gândit cu uimire la strania putere a
Meşteşugului fiicei mele. Dar, în timp ce-mi trăgeam din nou pătura peste umeri şi
recuceream de la dihor o jumătate de pernă, prima parte a visului mi-a alungat
somnul. Swift minţise. Burrich nu-l alungase. Mai rău decât atât, plecarea lui
spulberase liniştea familiei.
Am rămas întins, cu ochii închişi, dorindu-mi zadarnic să adorm. În schimb, m-am
întrebat ce aveam de făcut. Băiatul trebuia trimis acasă, dar nu voiam s-o fac eu.
Ar fi vrut să ştie de unde aflasem că minţise. Prin urmare, trebuia să-i spun lui Chade
că Burrich nu-l dăduse pe băiat afară din casa lui. Ceea ce ar fi însemnat să-i
mărturisesc bătrânului că încă mai păstram legătura cu Nettle prin Meşteşug. Ei,
asta n-o puteam ocoli, mi-am zis posomorât. Toate secretele mele păreau dornice
să transpire, să devină cunoscute.
Aşa că m-am hotărât şi am încercat să mă conving că era cel mai bun lucru pe care-
l puteam face. Am încercat să nu mi-l imaginez pe Burrich şi Molly, el bând în fiecare
noapte şi ea înnebunită nu numai de refugiul bărbatului său în braţele beţiei, ci şi
de dispariţia fiului. Am încercat să nu mă gândesc cât de mult slăbise vederea lui
Burrich. Destul de mult ca să nu plece pe urmele băiatului sau ca să nu-i izbutească
încercarea.
M-am ridicat din pat în zori. Am luat din sala gărzilor pâine, lapte şi şuncă şi m-am
dus să le mănânc în Grădina Femeilor. Acolo am ascultat chemările păsărilor şi am
simţit mireasma pământului atins de căldura unei noi zile. Astfel de lucruri îmi
aduseseră întotdeauna multă alinare. În dimineaţa aceea mi-au spus că rodnicia
pământului nu încetează şi m-au făcut să-mi doresc să fi putut rămâne acolo, să
văd vara prinzând putere şi fructele mărindu-se pe crengi.
Am simţit prezenţa lui Starling înainte de a o vedea. Purta o rochie de casă de un
albastru palid. Părul i se revărsa liber pe umeri şi picioarele ei fine, graţioase erau
în sandale simple. Ţinea în ambele mâini o cană din care se înălţau aburi. Am privit-
o dorindu-mi să fi fost totul mai simplu între noi. Când m-a zărit stând tăcut pe
bancă, sub un copac, a căscat gura, prefăcându-se uimită, apoi şi-a schimbat
expresia feţei şi mi s-a alăturat zâmbind. S-a aşezat, şi-a aruncat sandalele şi şi-a
săltat picioarele îndoite pe bancă, între noi.
— Ei, bună dimineaţa! m-a salutat. Mă privea cu o oarecare surprindere. Aproape
că nu te-am recunoscut, Fitz. Arăţi de parcă ai fi întinerit cu zece ani.
— Tom, i-am reamintit eu, cu delicateţe, deşi ştiam foarte bine că-mi folosise vechiul
nume ca să mă tulbure. Şi mă simt aşa cum spui că arăt. Poate că rutina vieţii unui
oştean din gardă e ceea ce mi-ar fi trebuit dintotdeauna.
Starling şi-a exprimat neîncrederea cu un sunet gutural şi sorbind din cană. Când
şi-a ridicat privirea, a vorbit cu acreală.
— Din câte observ, nu eşti de părere că e adevărat şi pentru mine?
— Ce să fie adevărat? Că ar trebui să trăieşti ca un oştean din gardă? am întrebat-
o cu nevinovăţie. Şi am adăugat, după ce s-a prefăcut că vrea să-mi tragă un picior:
Starling, pentru mine tu arăţi întotdeauna ca Starling. Nici mai bătrână, nici mai
tânără decât m-aş aştepta să fii, dar întotdeauna Starling.
S-a încruntat pentru o clipă, apoi a ridicat din umeri şi a râs.
— Niciodată nu ştiu dacă într-adevăr crezi ce spui sau îmi faci doar complimente.
S-a aplecat spre mine, mirosind aerul din apropierea mea. Mosc? Acum te
parfumezi cu mosc, Tom Badgerlock? Dacă vrei să atragi femeile…
— Nu, nu mă parfumez cu mosc. Pur şi simplu am dormit lângă un dihor.
Îi răspunsesem cu sinceritate, şi hohotul ei de râs m-a surprins. O clipă mai târziu,
îi zâmbeam cu gura până la urechi în timp ce mă privea clătinând din cap. Şi-a
schimbat poziţia, şi coapsa încălzită de soare i s-a lipit de a mea.
— Cât de bine te recunosc, Fitz! Exact ăsta eşti tu. A scos un suspin de încântare,
apoi m-a întrebat alene: Atunci pot să presupun că ţi s-a domolit durerea şi te-ai
legat de un alt animal?
Cuvintele ei mi-au întunecat soarele dimineţii. Mi-am dres glasul şi am răspuns cu
prudenţă:
— Nu. Mă îndoiesc că se va întâmpla vreodată. Eu şi Ochi întunecaţi ne potriveam
cum i se potriveşte cuţitului teaca. Mi-am lăsat privirea să alunece dincolo de stratul
de romaniţă şi am adăugat încet: După el nu mai poate exista altul. I-aş face un rău
oricărui alt animal de care m-aş lega, pentru că n-ar fi decât un înlocuitor, nu cu
adevărat un tovarăş.
Starling a înţeles din vorbele mele mai mult decât aş fi vrut. Şi-a întins un braţ pe
spătarul băncii. Cu capul sprijinit pe el, s-a uitat în sus, către cer, printre ramurile
copacului care ne umbrea.
Eu mi-am terminat laptele şi mi-am pus cana alături. Eram gata să invoc lecţia cu
Swift ca scuză şi să plec când m-a întrebat:
— Dacă e aşa, te-ai gândit vreodată să ţi-o iei pe Molly înapoi?
— Ce?
Şi-a săltat capul.
— Ai iubit-o pe fata aia. Cel puţin aşa ai spus mereu. Şi a adus pe lume copilul tău,
ceea ce a costat-o foarte mult. Ştii că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l lepede din trupul
ei. Dacă l-a păstrat, înseamnă că avea pentru tine sentimente adânci. Ar trebui să
te duci la ea. S-o iei înapoi.
— De-atunci a trecut mult timp. E măritată cu Burrich. Şi-au făcut o viaţă împreună.
Au şase copii ai lor, m-am grăbit eu să subliniez.
— Şi ce dacă? Starling s-a uitat în ochii mei. Pe el l-am văzut când a venit la
Buckkeep să-l ia pe Swift acasă. A fost zgârcit la vorbă şi ursuz când l-am salutat.
Şi e bătrân. Şchioapătă şi are vederea tulbure. A clătinat din cap, cu dispreţ. Dacă
te hotărăşti să i-o iei înapoi pe Molly, nu mai poate rivaliza cu tine.
— N-aş face niciodată aşa ceva!
A sorbit din cană, privindu-mă tot timpul peste marginea ei.
— Ştiu, a spus, după ce şi-a desprins-o de buze. Deşi el ţi-a luat-o ţie.
— Amândoi mă cred mort! i-am reamintit, cu voce mai aspră decât aş fi vrut.
— Şi eşti sigur că nu eşti? m-a întrebat cu nepăsare. Pe urmă, când mi-a văzut
expresia feţei, i s-a îmblânzit privirea. Oh, Fitz, nu faci niciodată nimic pentru tine,
nu-i aşa? Nu iei niciodată ceea ce-ţi doreşti. S-a aplecat, apropiindu-se de mine.
Crezi că Molly ţi-ar fi mulţumit pentru hotărârea ta? Chiar crezi că ai avut dreptul să
alegi în locul ei? S-a lăsat uşor pe spate, ca să-mi vadă chipul. I-ai dat, pe ea şi pe
copil, ca şi cum ai fi găsit o casă bună pentru un căţeluş. De ce?
La întrebarea asta răspunsesem de atât de multe ori, încât nici nu mai era nevoie
să mă gândesc.
— Burrich era un bărbat mai potrivit pentru ea. Era atunci şi este şi acum.
— Oare? Mă întreb dacă Molly o fi de aceeaşi părere.
— Dar soţul tău cum se simte azi? am întrebat-o cu grosolănie.
Privirea ei a devenit de nepătruns.
— De unde să ştiu? E plecat pe dealuri, la pescuit de păstrăvi, cu lordul şi cu lady
Redoaks. Ceva care, după cum ştii, pe mine nu m-a ispitit niciodată. Dar, a adăugat,
uitându-se într-o parte, se pare că drăgălaşa lor fiică Ivy se dă în vânt după aşa
ceva. Am auzit că a sărit în sus de încântare când i s-a ivit prilejul ăsta.
Mie nu era nevoie să-mi explice. I-am luat mâna.
— Îmi pare rău, Starling.
A respirat scurt.
— Oare? Pentru mine contează prea puţin. Mă bucur de numele şi de averea lui.
Şi n-are nimic împotriva vieţii mele libere, de menestrel, plec când vreau, mă-ntorc
când vreau. M-a privit lăsându-şi capul pe-o parte. Mă gândeam să mă alătur suitei
care-l va însoţi pe prinţul Dutiful în Insulele Străine. Ce părere ai?
La gândul ăsta, mi-a stat inima. O, nu!
— Cred c-o să fie mult mai rău decât la pescuit de păstrăvi. Mă aştept să fie frig şi
să ducem dorul confortului în cea mai mare parte a timpului. Şi mâncarea din
Insulele Străine e groaznică. Dacă-ţi dau untură, miere şi măduvă amestecate, poţi
spune că ai gustat cea mai mare delicatesă din partea locului.
Ea s-a ridicat cu graţie.
— Pasta de peşte, a spus. Ai uitat de pasta lor de peşte. Pastă de peşte din orice.
S-a uitat la mine de sus. Apoi a întins mâna şi mi-a dat deoparte câteva şuviţe de
păr căzute peste ochi. Degetele i s-au plimbat pe cicatricea mea, în josul feţei.
— Într-o bună zi, a murmurat, într-o bună zi o să-ţi dai seama că noi doi am fost
făcuţi unul pentru altul. Că, în orice clipă şi în orice loc, eu am fost singura care te-
a înţeles cu adevărat şi care, deşi te-a înţeles, te-a iubit.
Am rămas cu gura căscată. În toţi anii în care fuseserăm împreună, nu-mi spusese
niciodată „te iubesc”.
Starling şi-a strecurat degetele sub bărbia mea şi mi-a închis gura.
— Ar trebui să luăm micul dejun împreună mai des, a sugerat.
Apoi s-a îndepărtat agale, sorbind din cană, ştiind că o urmăream cu privirea.
— Ei, am şoptit, pentru mine, măcar m-ai făcut să-mi uit, o vreme, toate celelalte
griji.
Pe urmă mi-am dus cana înapoi, la bucătărie, şi m-am îndreptat spre Grădina
Reginei. Şi, poate ca urmare a întâlnirii cu Starling, odată ce am ajuns în vârful
turnului şi l-am găsit pe băiat hrănind porumbeii, am vorbit fără ocolişuri, fără să-i
las nici măcar timp să zică „bună dimineaţa”.
— Ai minţit. Tatăl tău nu ţi-a spus niciodată că poţi să pleci de-acasă. Ai fugit. Şi ai
furat bani ca să fugi.
M-a privit cu gura căscată. Şi s-a albit la faţă.
— Cine ţi-a… de unde…?
— De unde ştiu? Dacă răspund la întrebarea asta, n-o fac doar pentru tine, ci şi
pentru Chade şi pentru regină. Vrei să afle şi ei ce ştiu eu?
M-am rugat să-l fi judecat corect. Şi, când a înghiţit în sec şi şi-a lăsat capul în jos,
brusc şi fără niciun cuvânt, am ştiut că aşa era. Dacă i se oferea prilejul să plece
acasă fără să afle nimeni de la Curte despre purtarea lui ruşinoasă, avea să profite.
— Ai tăi sunt îngrijoraţi de moarte. N-ai niciun drept să-i laşi pe cei pe care-i iubeşti
să nu ştie nimic de soarta ta. Adună-ţi lucrurile, băiete, şi pleacă aşa cum ai venit.
Ia asta.
Condus de un impuls, mi-am desprins punga de la cingătoare.
— Ai aici destui bani ca s-ajungi până acasă şi ca să plăteşti ce datorezi. Ai grijă s-
o faci.
N-a îndrăznit să mă privească în ochi.
— Da, domnul meu.
Fiindcă n-a întins mâna către bani, i-am luat-o, i-am răsucit-o cu palma în sus şi i-
am pus punga în ea. După ce i-am dat drumul, a continuat să mă privească. I-am
arătat uşa care dădea spre scară.
S-a întors către ea, uluit, s-a îndepărtat împleticindu-se. S-a oprit cu mâna pe
clanţă.
— Nu înţelegi cum e pentru mine acolo, a şoptit abia auzit.
— Ba da. Mult mai bine decât poţi să-ţi imaginezi. Du-te acasă, supune-te tatălui
tău şi slujeşte-ţi familia până ce vei ajunge la vârsta majoratului, aşa cum se cuvine
s-o facă orice băiat cinstit. Nu sunt părinţii tăi aceia care te-au crescut? Nu sunt ei
cei care ţi-au dat viaţă, ţi-au pus mâncare în farfurie, haine pe trup şi încălţări în
picioare? De aceea se cade să le aparţină munca ta până când vei putea fi
considerat bărbat după lege. Atunci vei putea să pleci pe calea ta fără să te ascunzi.
O să ai în faţă ani în care să-ţi descoperi magia, anii care-ţi vor aparţine, câştigaţi
de drept, în care vei trăi după bunul plac. Harul tău poate aştepta până atunci.
A rămas în faţa uşii şi şi-a sprijinit o clipă fruntea de ea.
— Nu. Harul meu nu poate aştepta.
— Trebuie s-aştepte! i-am spus cu asprime. Acum du-te acasă, Swift. Pleacă azi.
A lăsat capul în jos şi a ieşit, închizând uşa după el. I-am auzit zgomotul paşilor
stingându-se pe trepte şi Harul meu i-a simţit prezenţa îndepărtându-se. Pe urmă
mi-am golit plămânii oftând prelung. Nu-i cerusem ceva uşor de făcut. Am sperat
că fiul lui Burrich avea destul curaj pentru asta. Şi, fără s-o cred cu adevărat, am
sperat şi că întoarcerea lui o să fie de-ajuns ca să se liniştească lucrurile în familie.
M-am apropiat de parapet şi mi-am coborât privirea spre stâncile de dedesubt.
Capitolul 5
PLECĂRI
Nu-i dispreţuiţi pe acei posesori ai Meşteşugului cărora modelarea viselor le
izbuteşte mai bine decât orice altceva. E un talent pe care îl au cel mai adesea
Singuraticii. Deşi nu sunt la fel ca o coterie, aceşti întrebuinţători izolaţi ai
Meşteşugului îşi pot pune puterile fără pereche în slujba monarhilor lor în moduri
deopotrivă subtile şi folositoare. Visele ameninţătoare sau prevestitoare de rău
trimise unui lord duşman îl pot face să răzgândească, pe când cele despre triumf şi
glorie pot întări curajul unui conducător de oaste. Visele pot fi o răsplată şi uneori
le pot oferi alinare celor descurajaţi sau cu inima îndoită.
TREEKNEE, Întrebuinţări minore
ale Meşteşugului

În seara aceea, i-am povestit lui Chade că Swift fusese copleşit de dorul de casă şi
că îl trimisesem la familia lui, cu speranţa că o să se înţeleagă cumva cu Burrich.
Bătrânul a dat din cap, cu gândul în altă parte; băiatul era cea mai măruntă dintre
grijile sale. I-am povestit şi discuţia mea cu Web.
— Ştie cine sunt, am spus în încheiere. Cred că ştie de când a venit aici.
La asta, bătrânul asasin a reacţionat mult mai puternic.
— Fir-ar să fie! De ce trebuie să-nceapă să-ţi cadă masca tocmai acum, când am
atâtea altele pe cap?
— Nu cred că-mi cade masca, m-am grăbit să-l contrazic. Cred mai degrabă că e
vorba de un secret pe care cineva l-a cunoscut tot timpul, iar faptul ăsta a ieşit acum
la iveală ca să ne sâcâie. Ce crezi c-ar trebui să fac?
— Ce să faci? Ce-ai putea să faci? a întrebat ţâfnos. Adevărul s-a aflat, băiete. Nu
mai putem decât să sperăm că Web e de partea noastră, aşa cum pare. Şi că taina
nu le-a fost dezvăluită tuturor înzestraţilor cu Har.
A bătut în masă cu un toc de piele – ca să se aşeze cât mai bine pergamentele din
el –, apoi a început să-l lege strâns.
— Holly ai spus? a continuat o clipă mai târziu. Crezi că de la ea ştie Web?
— Aşa a părut să dea de înţeles.
— Şi pe ea când ai văzut-o ultima oară?
— Cu ani în urmă, când am trăit printre înzestraţii cu Har. Era nevasta lui Rolf.
— Atâta lucru ştiu. Nu m-a lăsat memoria chiar în halul ăsta. Chade a rulat
următorul pergament cu gândul dus. Nu e timp, a zis, în cele din urmă. Dacă ar fi
fost, te-aş fi trimis s-o cauţi pe această Holly, să afli cui a mai spus, câţi mai ştiu.
Dar n-avem timp. Aşa că hai să ne gândim împreună, Fitz. Cum crezi că ar putea
folosi asta?
— Nu cred că Web are de gând s-o folosească în vreun fel. A spus-o ca şi când ar
fi vrut să m-ajute. N-am simţit nicio ameninţare din partea lui, n-am avut nici măcar
senzaţia că secretul îmi atârnă deasupra capului, gata să se preschimbe oricând în
ameninţare. A zice mai degrabă că m-a îndemnat să fiu sincer cu Swift, fiindcă aşa
aş putea înfrânge cel mai bine cerbicia băiatului.
— Hm! a făcut bătrânul meditativ, legând strâns ultimul toc. Împinse ceainicul spre
mine. Apoi, în vreme ce-şi umplea cana: Acest Web e o enigmă, nu-i aşa? Ştie
foarte multe, şi nu doar poveşti despre Har. Nu l-aş numi un om educat, dar, cum
zice el, ori de câte ori a hotărât că trebuie să ştie ceva, a găsit cum să-nveţe.
Chade vorbea cu privirea din ce în ce mai pierdută. Era clar că-şi petrecuse destul
de mult timp chibzuind asupra lui Web.
— Nu-mi place propunerea lui Civil, ideea unei „coterii a Harului” pentru prinţ, dacă
nu poate avea una a Meşteşugului. Public n-a scos nimeni niciun cuvânt despre
aşa ceva. Însă pare să fi luat totuşi fiinţă. Îi avem pe Civil Bresinga, cu pisica lui, pe
menestrelul Cockle şi pe Web. Toţi vor să ne însoţească în călătorie. Şi, cu toate
că Dutiful se fereşte să vorbească despre asta, când mă aflu în aceeaşi încăpere
cu ei toţi, simt că există ceva de nepătruns, care nu mă lasă pe dinafară. Web e,
evident, inima grupului. Pare mai degrabă preot decât conducător; nu le dă ordine,
ci sfaturi, vorbeşte adesea despre slujirea „spiritului lumii” sau despre „cel divin”. Nu
se teme că, folosind astfel de cuvinte, ar putea părea prost. Dacă ar fi avut ambiţii,
ar fi fost un om periculos. Cu ceea ce ştie, ne-ar putea distruge pe toţi. Cu mine a
vorbit de foarte puţine ori şi numai pe ocolite. Simt că ne împinge către o anumită
acţiune, dar nu spune ce anume speră că vom face. Hm.
— Prin urmare, am zis, numărând variantele pe degete, poate a vrut pur şi simplu
să fiu sincer cu Swift. Oricum, băiatul a plecat, aşa că asta nu mai e o problemă.
Sau poate vrea să le spun tuturor cine sunt de fapt. Sau să recunoască Farseerii
că prinţul are Har. Sau, dacă s-ar anunţa şi una, şi alta în acelaşi timp ar fi ca şi
cum s-ar da de ştire că Harul curge prin venele familiei Farseer.
Aici am amuţit brusc. Oare Farseerii chiar aveau Harul în sânge? Ultimul despre
care se ştia sigur că îl avusese era Prinţul Pestriţ, şi el murise fără urmaşi. Coroana
ajunsese la o altă ramură a familiei. Prin urmare, poate că îl adusesem eu, de la
mama mea născută în Regatul Munţilor. Şi trecuse mai departe când îmi luase
Verity trupul în stăpânire, ca să-l conceapă pe Dutiful. Era o mică enigmă despre
care nu-i vorbisem niciodată lui Chade, n-avusesem nici măcar intenţia s-o fac.
Eram convins că Dutiful e fiul spiritului lui Verity. Totuşi, mă întrebam, neliniştit, dacă
nu cumva, folosindu-se de trupul meu, Verity nu-i transmisese fiului său ceva din
magia mea compromiţătoare.
— Fitz, a spus Chade, şi am tresărit la auzul vocii lui, fiindcă mă pierdusem în
gânduri. Nu-ţi mai face atâta griji. Dacă ne-ar fi vrut răul, Web n-ar fi avut niciun
interes să ne dezvăluie ce ştie. Şi merge cu noi în Insulele Străine, aşa că putem fi
cu ochii pe el. Şi putem sta de vorbă cu el. Mai ales tu ar trebui s-o faci. Prefă-te că
vrei să înveţi mai multe despre Har. Aşa o să-l atragi de partea ta.
Am oftat uşor. Mă săturasem de înşelătorii. Şi i-am spus-o lui Chade. A pufnit, câtuşi
de puţin impresionat.
— Tu, Fitz, te-ai născut ca să fii o înşelătorie. Exact de-asta. Ca şi mine, de altfel,
ca toţi bastarzii. Suntem creaturi înşelătoare, fii, dar nu moştenitori, de obârşie
regală, dar nu prinţi. Credeam că, până acum, ai înţeles şi ai acceptat asta.
— Cât va dura călătoria, o să-ncerc să-l cunosc pe Web mai bine şi să aflu ce are
de gând, m-am mulţumit să spun.
Chade a dat din cap cu un aer înţelept.
— O corabie e un loc potrivit pentru aşa ceva. Şi, dacă se dovedeşte că e un pericol
pentru noi… gata.
Nu era nevoie să spună că pe mare unui om i se pot întâmpla multe. Aş fi preferat
să nu fi spus nimic. Dar continua să vorbească:
— Tu i-ai băgat lui Starling în cap să vină cu noi? Fiindcă a cerut să ne-nsoţească.
I-a ţinut reginei un discurs care nu se mai sfârşea, vrând s-o convingă că e nevoie
de un menestrel care să istorisească apoi aventura prinţului, întocmai cum va fi fost.
— Nu eu. Şi regina i-a dat permisiunea?
— Am refuzat-o eu, i-am spus că pe corabia prinţului nu mai e niciun loc şi că
menestrelul Cockle a cerut înaintea ei să vină cu noi. De ce? Crezi că Starling ne-
ar fi fost de folos?
— Nu. Mă tem că asta o să fie ultima misiune la care iau parte; e cu atât mai bine
cu cât cei de-acasă află adevărul într-o mai mică măsură.
Mă simţeam uşurat fiindcă bătrânul refuzase cererea lui Starling, însă una dintre
feţele mele ascunse era uşor dezamăgită. Asta mă umplea de prea multă ruşine ca
să pot cerceta faptul întorcându-i pe toate părţile.
A doua zi am izbutit să mă întâlnesc cu Hap. A fost o vizită scurtă şi am stat de
vorbă cu el în timp ce lucra. Una dintre calfe făcea nişte încrustaţii şi îi ceruse
băiatului meu să lustruiască bucăţele de lemn. Mie mi se părea o muncă înfiorător
de plictisitoare, dar, când m-am apropiat, Hap părea absorbit de ea. A răspuns
salutului meu cu un zâmbet obosit şi a primit cu gravitate micile daruri şi amintiri pe
care i le adusesem. Iar când l-am întrebat cum îi merge, nu s-a prefăcut că nu
pricepe.
— Eu şi Svanja suntem tot împreună, părinţii ei tot nu ştiu, şi încă mai încerc să uit
de asta lăsându-mă furat de treburile mele de ucenic. Dar cred că mă descurc. Sper
că, dacă muncesc aici cu râvnă, pot ajunge repede calfă. Şi pe urmă tatăl Svanjei
o să poată vedea în mine un soţ bun pentru fiica lui. A oftat. M-am săturat până
peste cap să mă tot furişez, Tom. Cred că Svanja gustă asta, face totul mai excitant
pentru ea. Însă, ei bine, mie-mi plac lucrurile clare şi bine făcute. Odată ce-o s-
ajung calfă, o să pot pune totul la punct.
Mi-am muşcat limba ca să nu spun că ucenicia durează câţiva ani, nu câteva luni.
Ştiam amândoi asta. Important era că Hap nu şi-o neglija, sperând că munca o să-
l ajute să-şi îndeplinească visurile. Mai mult de-atât, ce i-aş fi putut cere? L-am
îmbrăţişat, spunându-i c-o să mă gândesc la el. Ca răspuns, m-a strâns la rândul
lui în braţe cu putere.
— N-o să te fac de ruşine, Tom. Îţi făgăduiesc că n-o să te fac de ruşine.
Aidoma celorlalţi oşteni din gardă, mi-am încărcat cufărul într-o căruţă şi am urmat-
o către port. Oraşul era împodobit pentru Festivalul Primăverii. Steagurile fluturau
şi erau ghirlande deasupra uşilor. La taverne şi alte localuri uşile erau larg deschise,
lăsând să se audă cântece şi să se răspândească mirosul mâncărurilor de
sărbătoare. Mulţi oşteni mormăiau, nemulţumiţi că nu se puteau bucura de
petrecere, dar era de bun augur să începi o călătorie în prima zi a primăverii.
A doua zi urma să-l escortăm pe prinţ la bord, făcând din asta un spectacol. În ziua
aceea ne îmbarcam noi pe Destinul Fecioarei, dând prieteneşte din coate ca să ne
instalăm pe puntea cea mai de jos, unde eram încartiruiţi. Locul era întunecos, cu
aer stătut şi îngroşat de mirosul oamenilor îngrămădiţi şi al apei din santina de sub
noi. M-am lovit de două ori cu capul de grinzile scunde, aşa că pe urmă am mers
gârbovit. Avem să stăm înghesuiţi, bucurându-ne de prea puţină intimitate şi deloc
de linişte. Grinzile înnegrite de fum păreau să-mprăştie o miasmă de căldură
umedă. Afară, apa se lovea de coca vasului clipocind zgomotos, de parcă ar fi vrut
să-mi aducă aminte că între mine şi marea rece nu se afla decât un perete de
scândură.
Am scăpat repede de bagaj, deja nerăbdător să ies de-acolo. Îmi păsa prea puţin
unde îmi era legat cufărul. Eram hotărât să petrec cât mai mult timp pe punte, în
aer liber. Cam jumătate dintre camarazii mei mai făcuseră astfel de călătorii. Se
bucurau fiindcă nu trebuia să stăm laolaltă cu corabierii, pe care îi numeau, cu
dispreţ, beţivi, hoţi şi scandalagii. Eu, unul, eram de părere că oamenii mării îi
vedeau pe oştenii din gardă într-o lumină cât se putea se asemănătoare.
Când am ajuns înapoi, pe punte, am scos un oftat de uşurare. Peste prea puţin
tâmp aveam să fiu captiv pe corabie, fără putinţă de scăpare. Dar, în timp ce
coboram pe pasarelă, uşurarea mi-a dispărut. Pe doc era Bufonul, sub înfăţişarea
Lordului Auriu, spumegând de furie. În spatele lui se oprise un cortegiu de servitori
care cărau cutii, lăzi, saci şi pachete de tot soiul. Iar calea îi era blocată de un scrib
obosit de prea multă sâcâială, cu un pergament în mână. Clătina din cap, cu ochii
aproape închişi, în vreme ce Lordul Auriu îi ţinea un discurs moralizator.
— Ei bine, aici s-a făcut, evident, o greşeală! Iar ţie pare să-ţi scape faptul că nu e
greşeala mea. S-a stabilit de luni de zile că îl voi însoţi pe prinţ în călătoria sa! Cine
îi poate da sfaturi mai bune decât un om ca mine, care a ajuns în locuri îndepărtate
şi a trăit în mijlocul multor culturi? Aşa că dă-te la o parte din calea mea. Dacă spui
că nu mi s-a dat nicio cabină, o să-mi aleg eu însumi una potrivită şi o să-mi duc
acolo bagajele cât timp te duci fuguţa să afli cine-a făcut greşeala asta grosolană.
Scribul clătinase tot timpul din cap şi, când a vorbit, am fost sigur că repeta cuvinte
care mai fuseseră rostite.
— Lord Auriu, regret cu umilinţă orice greşeală săvârşită. Am primit lista chiar din
mâinile lordului Chade şi porunci foarte clare. Numai cei înscrişi aici se pot îmbarca
pe corabia prinţului. Şi nici nu-mi este îngăduit să-mi părăsesc postul ca să-ntreb
dacă s-a greşit ceva. Mi s-a spus asta cât se poate de limpede. Poate ţi s-a rezervat
un loc pe una dintre corăbiile însoţitoare, a adăugat omul, sperând să scape nobilul
insistent.
Lordul Auriu a oftat, iritat la culme. Când s-a întors spre servitorul lui, privirea a părut
să-i alunece pe lângă mine, dar ochii ni s-au întâlnit pentru cel mai scurt timp cu
putinţă.
— Pune aia jos! i-a poruncit omului, care a lăsat alături o ladă, răsuflând uşurat.
Lordul Auriu s-a grăbit să se aşeze pe ea, picior peste picior în pantaloni verzi,
mulaţi pe gambe, şi li s-a adresat celorlalţi servitori, însoţindu-şi cuvintele cu un gest
poruncitor:
— Voi toţi! Lăsaţi-vă poverile jos, acolo unde vă aflaţi.
— Dar… blochezi… Te rog, Lord Auriu.
El n-a dat atenţie nefericirii scribului.
— Nu mă mişc de-aici până nu se rezolvă povestea asta, a anunţat, cu voce
ultragiată.
Şi-a încrucişat braţele la piept. Înălţându-şi bărbia, şi-a îndreptat privirea spre apă,
ca şi cum nimic altceva nu l-ar fi interesat.
Scribul s-a uitat dincolo de Lordul Auriu. Servitorii şi bagajele lui blocau pur şi simplu
docul. Ceilalţi pasageri se opreau în spatele lui şi începuseră să se adune şi hamali,
cu roabe şi butoaie cu provizii. Scribul a tras aer în piept şi a încercat să-şi impună
autoritatea.
— Domnul meu, trebuie să pleci de aici, cu toate bagajele, până când se lămuresc
lucrurile.
— Nici nu mă gândesc. Îţi sugerez să trimiţi un mesager la lordul Chade; trebuie să
te împuternicească să mă laşi să urc la bord. Pentru că nimic altceva n-o să mă
mulţumească.
Mi s-a strâns inima. Ştiam că Lordului Auriu îmi vorbise mai degrabă mie decât
scribului. Mă văzuse. Se aştepta să mă întorc în grabă la castel şi să-i şoptesc la
ureche lui Chade o vorbă care să-l scoată imediat din impas. Încă nu bănuia că mă
făceam vinovat de ceea ce i se întâmpla şi că nici măcar nu mai conta dacă îmi
părea rău, fiindcă bătrânul asasin era de neînduplecat. Când mă întorceam cu
spatele la agitaţia căreia îi dăduse naştere, l-am întrezărit făcându-mi discret cu
ochiul. Era fără îndoială convins că spectaculoasa plecare a Lordului Auriu din
Buckkeep avea să devină una dintre legendele oraşului.
Nu voiam să mai văd nimic din toată povestea asta. Urcând, obosit, către castel pe
străzile abrupte, mi-am spus că n-avea rost să mă torturez. Lordul Auriu urma să
rămână pe chei până ce avea să fie alungat. Era cel mai rău lucru care i se putea
întâmpla. Iar a doua zi, după plecarea noastră fără el, ei bine, avea să rămână la
Buckkeep, în siguranţă, pe când nouă, celorlalţi, ne era dat să înfruntăm toate
neplăcerile şi toată plictiseala călătoriei. Nici atunci nu i se putea întâmpla nimic mai
rău.
Cu toate astea, pentru mine noaptea s-a apropiat chinuitor de încet. După zile de
pregătiri grăbite, sub presiunea timpului, m-am trezit că ultimele ore îmi rămăseseră
pustii. În colţul meu din cazarma gărzilor nu se mai aflau decât hainele şi arma
pregătite pentru dimineaţa următoare. Garda prinţului trebuia să arate superb.
Culoarea pantalonilor, a cămăşii şi a tunicii era albastrul de Buckkeep. Pe piept era
brodat cerbul Farseer. Cizmele noi îmi fuseseră făcute pe măsură, nu mă supărau
câtuşi de puţin şi le unsesem deja cu grăsime din belşug, ca să nu pătrundă prin
ele umezeala. Deşi era primăvară, primiserăm haine din stofă groasă, de lână,
potrivite pentru frigul pe care ne aşteptam să-l găsim în Insulele Străine. Sabia
primită în dar de la Bufon stătea peste haine ca o dojană mută. Am lăsat-o acolo,
atât de în siguranţă cât putea fi în cazarma unor oşteni pentru care onoarea era
bunul cel mai de preţ.
În odaia mea de lucru din turn, lucrurile stăteau la fel. Dacă observase cumva că
sabia lui Chivalry atârna acum de poliţa căminului, Chade preferase să păstreze
tăcerea în privinţa ei. M-am foit fără rost prin încăpere, punând deoparte tot ce
lăsase bătrânul împrăştiat după ce terminase cu bagajele. Hărţile Insulelor Străine
şi toate celelalte scrieri despre care credea că ne pot fi de folos fuseseră deja
împachetate. Neavând nimic altceva de făcut, m-am întins în pat şi m-am jucat cu
dihorul. Însă până şi el s-a plictisit repede. A plecat la vânătoare de şobolani. Eu m-
am dus la baia de aburi, m-am frecat bine şi m-am ras de două ori. Pe urmă m-am
întors în cazarma mea şi m-am întins în patul îngust de acolo. Restul încăperii lungi
era tăcut şi aproape pustiu. Numai câţiva oşteni bătrâni veniseră la culcare tot atât
de devreme ca mine. Ceilalţi hălăduiau prin oraş, îşi luau rămas-bun de la taverne
şi de la târfe. M-am înfăşurat în pături şi am rămas cu ochii la tavanul întunecat.
M-am întrebat cât de mult avea să se străduiască Bufonul să ne urmeze. Chade
mă asigurase că n-o să poată pleca pe mare din Buckkeep. Avea să se vadă nevoit
să plece în alt port şi să plătească o avere ca să convingă un căpitan de vas să
navigheze pe urmele noastre. Lordul Auriu n-avea atâţia bani şi, după ultimele lui
escapade, mă îndoiam că putea găsi pe cineva care să-l împrumute. Avea să fie
blocat pe ţărm.
Şi plin de furie împotriva mea, am conchis. Mintea îi era ascuţită. Avea să-şi dea
repede seama cine se afla în spatele abandonării lui, să înţeleagă că alesesem să-
i salvez viaţa, sfidând destinul pe care şi-l prorocise. Şi n-avea să-mi fie
recunoscător. Catalizatorul său ar fi trebuit să-l ajute să schimbe mersul lumii, nu
să-i pună beţe-n roate.
Am închis ochii şi am oftat. După mai multe încercări, am izbutit să mă liniştesc. Şi,
când am ajuns în sfârşit să plutesc deasupra undelor somnului, am căutat-o pe
Nettle. De data asta stătea într-un stejar, îmbrăcată într-o rochie din aripi de fluture.
Mă uitam în sus, la ea de pe dâmbul de sub copac. Eram om-lup, aşa cum îi
apăream întotdeauna în vise.
— Atâţia fluturi morţi, am spus, cu tristeţe şi clătinând din cap, cu ochii la ea.
— Nu fi prost. Nu e decât un vis.
S-a ridicat în picioare pe creangă şi a sărit. M-am săltat pe labele din spate şi le-am
întins pe celelalte ca s-o prind, dar toţi fluturii din rochia ei au dat din aripi în acelaşi
timp şi a plutit, uşoară ca un fulg, pentru a se opri apoi, în picioare, alături de mine.
Purta în păr un fluture mare, galben, ca o panglică. Şi-a destinul bufonului întins
lent aripile. Culoarea rochiei s-a schimbat unduind când toţi ceilalţi şi le-au fluturat
alene pe ale lor.
— Brr. Picioruşele lor nu te gâdilă?
— Nu. E un vis, ai uitat? În vise poţi să nu păstrezi partea neplăcută.
— N-ai niciodată coşmaruri, nu-i aşa? am întrebat-o cu admiraţie.
— Cred că am avut, când eram foarte mică. Dar nu mai am. De ce-ar rămâne cineva
într-un vis care nu-i place?
— Nu ne putem controla cu toţii visele aşa ca tine, copilă. Ar trebui să consideri
asta o binecuvântare.
— Tu ai coşmaruri?
— Uneori. Nu-ţi aduci aminte că ultima dată m-ai găsit traversând o râpă plină de
grohotiş?
— Oh. Ba da. Dar am crezut că-ţi place să faci aşa ceva. Ştii, există bărbaţi care
savurează pericolul.

— Poate. Dar unii dintre noi am avut parte din plin de aşa ceva şi acum ne-am feri
de coşmaruri dacă am fi în stare.
A dat din cap.
— Mama are uneori coşmaruri cumplite. Chiar dacă intru în ele şi-i spun să iasă de-
acolo, n-o face. Fie nu vrea să mă vadă, fie nu poate. Iar tata… ştiu că visează urât,
fiindcă uneori ţipă. Dar în visele lui nu pot pătrunde. Cred că de-asta a şi început să
bea, a adăugat, după ce amuţise pentru câteva clipe, dusă în gânduri. Când e beat,
leşină în loc s-adoarmă. Crezi că-ncearcă să se ascundă de coşmaruri?
— N-am idee, am răspuns, dorindu-mi să nu-mi fi povestit astfel de lucruri. Însă îţi
dau o veste care s-ar putea să-i liniştească pe amândoi. Swift e în drum spre casă.
Şi-a încleştat mâinile şi a răsuflat adânc.
— Oh, îţi mulţumesc, Umbră de lup. Ştiam eu că vei fi în stare să m-ajuţi.
Am încercat să fiu aspru.
— N-ai fi avut nevoie de ajutorul meu dacă ţi-ai fi folosit raţiunea. Swift e mult prea
nevârstnic ca să plece de-acasă şi să se descurce singur. N-ar fi trebuit să-l ajuţi
să fugă.
— Acum ştiu asta. Dar atunci nu ştiam. De ce nu poate fi şi viaţa adevărată ca
visele? Într-un vis, când începe ceva să meargă prost, poţi pur şi simplu să-l
schimbi.
Şi-a dus mâinile la umeri, apoi şi le-a lăsat în jos, netezindu-şi partea din faţă a
rochiei. Şi a preschimbat-o brusc într-una din petale de mac.
— Vezi? Acum nu mai există picioruşe care să mă gâdile. Nu trebuie decât să le
spui părţilor care nu-ţi plac să plece.
— Aşa cum ai alungat dragonul?
— Dragonul?
— Ştii despre cine vorbesc. Tintaglia. Apare mai întâi sub înfăţişarea unei creaturi
mărunte, ca o şopârlă sau ca o albină, şi creşte tot mai mult până când izbuteşti s-
o alungi.
— Oh. Aia. Fruntea lui Nettle s-a încreţit. Apare numai când vii tu. Am crezut că
face parte din visul tău.
— Nu. Nu face parte din visul nimănui. E tot atât de reală ca noi doi.
M-am simţit brusc tulburat fiindcă Nettle nu-şi dăduse seama de asta. Oare discuţiile
noastre din vis o puneau într-un pericol mai mare decât credeam eu?
— Şi cine e, când e trează?
— Ţi-am spus. E o femelă-dragon.
— Nu există dragoni, a susţinut ea râzând, şi am fost atât de uluit încât mi-a pierit
graiul pentru câteva clipe.
— Nu crezi în existenţa lor? Atunci cine a salvat cele Şase Ducate de piraţii de pe
Corăbiile Roşii?
— Cred că mai ales oştenii şi corabierii. Oricum nu mai contează, nu? S-a întâmplat
cu atât de mult timp în urmă.
— Pentru unii dintre noi contează foarte mult, am mormăit. Mai cu seamă pentru
cei care-am fost acolo.
— Nu mă-ndoiesc. Dar am observat că prea puţini sunt în stare să povestească
exact ce s-a întâmplat atunci. Spun doar că au văzut dragoni în depărtare şi că
următorul lucru de care-şi aduc aminte e că o parte dintre Corăbiile Roşii se
scufundau şi altele erau distruse. Iar dragonii aproape că nu se mai vedeau.
— Dragonii au un efect bizar asupra amintirilor oamenilor, i-am explicat. S-ar părea
că… le absorb când trec pe deasupra cuiva. Cum suge o cârpă berea vărsată.
M-a privit rânjind.
— Dacă e aşa, de ce n-a avut Tintaglia efectul ăsta asupra noastră? De ce ne
putem aduce aminte că ne-a apărut în vis?
Mi-am ridicat o mână, într-un gest care cerea prudenţă.
— Să nu-i mai rostim numele. Nu-mi doresc s-o întâlnesc din nou. Cât despre faptul
că ne putem aduce aminte de ea, ei bine, cred că e din pricină că ni se înfăţişează
sub chipul unei plăsmuiri de vis, nu al unei fiinţe în carne şi oase. Sau poate că nu
e în stare să ne ia amintirile, fiindcă e o creatură din carne şi sânge, nu din…
Mi-am amintit cu cine vorbeam şi am tăcut. Îi dezvăluiam prea multe. Dacă nu-mi
stăpâneam limba, aveam să-i povestesc curând despre cioplirea dragonilor, cu
ajutorul Meşteşugului, din piatra amintirilor, aveam să-i explic că, de fapt, creaturile
alea erau Străbunii din poveşti şi din cântece.
— Continuă, m-a îndemnat ea. Dacă Tintaglia nu e din carne şi sânge, din ce
altceva poate fi? Şi de ce întreabă mereu de un dragon negru? Vrei să zici că e tot
un dragon real?
— Nu ştiu, am răspuns cu prudenţă. Nu ştiu nici măcar dacă există. Să nu mai
vorbim despre asta, nu acum.
Devenisem nervos încă de când rostise prima oară numele Tintagliei. Cuvântul
părea să pâlpâie în aer, dându-ne de gol aidoma fumului unui foc la care-ţi
pregăteşti mâncarea.
Dar, dacă în vechea credinţă în puterea magică de invocare a numelor exista un
strop de adevăr, în noaptea acea am fost cruţaţi. Mi-am luat rămas-bun. Şi, cumva,
ieşind din visul ei am reintrat în vechiul meu coşmar. Pietrişul de pe panta abruptă
s-a rostogolit, fugindu-mi de sub picioare. Cădeam, cădeam ca să-mi găsesc
moartea. Am auzit-o pe Nettle strigând în urma mea:
— Preschimbă căderea în zbor, Umbră de lup! Schimbă visul cu unul în care zbori!
Dar nu ştiam cum s-o fac. În schimb, m-am trezit cu o tresărire în patul meu îngust
din cazarmă.
Se apropiau zorii şi în jurul meu aproape că nu mai erau paturi goale. Totuşi, mai
rămăsese ceva timp pentru somn. Am încercat să profit, dar n-am putut, aşa că m-
am ridicat din aşternut mai devreme decât de obicei. Ceilalţi dormeau neîntorşi. Mi-
am pus uniforma nouă şi mi-am petrecut ceva timp încercând să-mi conving părul
să nu-mi cadă pe faţă. După moartea lui Ochi Întunecaţi, mi-l tunsesem în semn de
doliu, şi încă nu-mi crescuse destul ca să stea legat la spate, într-o coadă de
războinic. L-am prins într-un soi de cioc caraghios, ştiind foarte bine că o să se
desprindă curând ca să-mi atârne în jurul feţei şi pe frunte.
M-am dus în sala gărzilor şi am mâncat cu poftă micul dejun copios pregătit pentru
noi de bucătar. Ştiam că mă despart de mâncarea de pe uscat pentru ceva timp,
aşa că m-am servit cu carne fierbinte, pâine proaspătă şi terci cu miere şi frişcă. Pe
corabie, mâncarea avea să depindă de schimbările vremii, fiind, cel mai adesea,
sărată, uscată şi gătită cât mai simplu. Dacă marea avea să fie agitată, făcându-l
pe bucătar să se teamă că focul e periculos, aveam să primim mâncare rece şi
pâine veche. Ideea n-avea darul să mă înveselească.
Când m-am întors în cazarmă, cei mai mulţi dintre oşteni tocmai se trezeau. I-am
privit punându-şi tunicile albastre şi plângându-se de greutatea mantiei de lână într-
o zi călduroasă de primăvară. Chade nu recunoscuse niciodată, dar bănuiam că
jumătate din companie era alcătuită din iscoade cunoscătoare ale meşteşugului
armelor. Aveau un aer de vigilenţă discretă care mă îndemna să cred că vedeau
mai multe decât păreau să vadă.
Nu mă îndoiam că Riddle40, un tinerel de douăzeci de ani, nu făcea parte din
jumătatea aceea. Era tot atât de entuziasmat pe cât mă simţeam eu de istovit. S-a
uitat de mai bine de zece ori în oglindă, dând o atenţie aparte unei mustăţi pe care
şi-o lăsase de curând. El a fost cel care a insistat să-mi împrumute pomadă pentru
păr, spunând că, într-o zi atât de importantă, nu mă putea lăsa să arăt ca un ţăran
lăţos. Îmbrăcat pentru paradă şi aşezat pe destinul bufonului patul său, bătea
nerăbdător cu piciorul în podea, vorbind vrute şi nevrute, de la glume pe seama
mânerului bogat împodobit al sabiei mele până la întrebări despre adevărul zvonului
că dragonii nu puteau fi ucişi decât cu o săgeată trasă în ochi. Energia lui
dezlănţuită era tot atât de obositoare ca un câine care umblă fără încetare de colo-
colo. M-am simţit uşurat când Longwick41, noul nostru căpitan, ne-a ordonat cu
asprime să ne încolonăm afară.
Un ordin care nu însemna plecare imediată. Nu însemna decât că era timpul să
intrăm în formaţie şi să aşteptăm. Oştenii din gardă petrec întotdeauna mai mult
timp aşteptând decât pe câmpul de instrucţie sau în luptă. Dimineaţa aia nu se
abătea de la regulă. Înainte de a ni se ordona să ne punem în mişcare, am ascultat
povestea foarte bogată în amănunte a celor trei aventuri amoroase ale lui Hest42
din noaptea trecută, în timp ce Riddle cerea, îndatoritor, detalii în plus. Gând ni s-a
dat ordinul, nu ni s-a cerut decât ca să ne mutăm din curtea din faţa uşilor principale.
Acolo am intrat în formaţie în jurul calului şi al grăjdarului prinţului şi ne-am continuat
aşteptarea. Îmbrăcaţi, ca şi noi, pentru a arăta cât de important le era stăpânul,
servitorii şi lacheii ni s-au alăturat curând, aliniindu-se la rândul lor. Unii ţineau caii
de frâu, alţii aveau câini în lesă, iar alţii, ca noi, stăteau pur şi simplu, înarmaţi şi
aşteptând în hainele lor de gală.

Într-un târziu, şi-au făcut apariţia prinţul şi escorta sa. Thick mergea chiar în spatele
lui, urmat de Sada, femeia care îi purta de grijă în asemenea ocazii. Dutiful nu mi-
a aruncat nici măcar o singură privire; în ziua aceea, eram tot atât de anonim ca
restul gărzii. Regina şi cortegiul ei mergeau înaintea noastră, iar Sfetnicul Chade şi
escorta lui veneau imediat după noi. L-am zărit pe Civil, cu pisica lui alături, stând
de vorbă cu Web în timp ce-şi ocupau locurile în procesiune. În ciuda împotrivirii lui
Chade, regina vestise că mai mulţi dintre „prietenii ei cu Sânge Străvechi” plecau în
călătorie cu prinţul. Ştirea avusese efecte diferite asupra curtenilor; unii spuseseră
că vor vedea curând dacă Magia Sângelui Străvechi era bună de ceva, iar alţii îşi
şoptiseră că asta măcar îi scotea din Buckkeep pe practicanţii Magiei Animalelor.
În spatele lor veneau nobilii privilegiaţi, care aveau să-l însoţească pe prinţ atât ca
să-i între în graţii, cât şi ca să vadă cum şi cu ce se putea face negoţ în Insulele
Străine. Cortegiul era încheiat de mulţimea dornică să-şi ia rămas-bun de la noi în
port şi să rămână apoi la Festivalul Primăverii. Dar, oricât mi-am lungit gâtul, în
procesiunea care se forma nu l-am zărit niciunde pe Lordul Auriu. După ce Dutiful
s-a urcat în sfârşit în şa şi am ieşit cu paşi mari pe poartă, am avut impresia că ne
urma toată suflarea din castelul Buckkeep. M-am simţit recunoscător, fiindcă mă
număram printre cei din frunte, pentru că, în final, drumul avea să fie o mocirlă,
noroi amestecat cu balegă călcată în picioare.
Am ajuns la corăbii, dar n-am putut să ne îmbarcăm şi să plecăm pur şi simplu. S-
au ţinut discursuri, s-au oferit flori şi daruri de despărţire. Mă aşteptasem într-o
foarte mare măsură să-l găsim pe Lordul Auriu, cu tot cu servitorii şi bagajele sale,
încă blocând cheiul, dar dispăruseră fără urmă. M-am întrebat, neliniştit, ce se
întâmplase. Era ingenios. Oare izbutise să-şi găsească un loc pe corabie?
Am transpirat în timpul ceremoniei. Pe urmă ne-am urcat pe punte, încadrându-i pe
prinţ până ce a intrat în cabina lui, unde avea să primească vizitele de bun-rămas
ale nobililor care nu-l însoţeau. O parte a gărzii a rămas în faţa cabinei, iar noi,
ceilalţi, am fost trimişi sub punte, ca să nu stăm în calea nimănui.
Mi-am petrecut una dintre cele mai mizerabile după-amiezi din viaţă aşezat pe
cufărul meu. Deasupra mea, scândurile punţii răsunau de zarva oamenilor care
veneau şi plecau. Undeva se agita un câine, lătrând fără încetare. Era ca şi cum aş
fi fost închis într-un butoi în care bătea tot timpul cineva de-afară. Un butoi întunecos
şi urât mirositor, cu miasme înălţându-se din santină şi plin de oameni înghesuiţi,
convinşi că trebuie să zbiere ca să se-audă unii pe alţii. Am încercat să-mi abat
atenţia întrebându-mă ce se întâmplase cu Bufonul, dar asta nu izbutea decât să-
mi înteţească senzaţia de sufocare. Mi-am proptit bărbia în piept, am închis ochii şi
am încercat să fiu singur.
N-a mers.
Riddle s-a cocoţat pe cufărul meu, lângă mine.
— Pe sfârcurile Edei, da’ ştiu că aici pute! Crezi c-o să fie mai rău după ce-o să
plecăm şi-o să ne clipocească în jur apa din santină?
— Probabil.
Nu voiam să mă gândesc la asta înainte de a se întâmpla. Mai călătorisem pe apă,
dar dormisem întotdeauna pe punte sau cel puţin fusesem liber să urc acolo oricând
voiam. De data asta, în spaţiul închis şi întunecos, până şi legănarea ritmică a
corabiei legate de doc îmi dădea dureri de cap.
— Ei. Riddle lovea cu călcâiele în cufăr, trimiţându-mi vibraţii pe şira spinării, până
în ţeastă. N-am mai fost niciodată pe mare. Tu ai mai fost?
— De vreo două ori. Pe vase mai mici, unde aveam lumină şi aer. Nu ca acum.
— Oh, ai mai ajuns în Insulele Străine?
— Nu.
— Te simţi bine, Tom?
— Nu tocmai. Prea multă băutură şi prea puţin somn azi-noapte.
Era o minciună, dar a ţinut. Riddle a rânjit, m-a înghiontit prieteneşte, smulgându-
mi un mârâit, şi m-a lăsat singur. Forfota şi zgomotul mă apăsau din toate părţile.
Mă simţeam groaznic, eram înspăimântat şi-mi doream să nu fi mâncat atâtea
dulciuri la micul dejun. Nimeni nu-mi dădea nicio atenţie. Gulerul îmi era prea strâns,
iar Sada coborâse deja de pe corabie, n-avea cine să mi-l aranjeze.
— Thick, am şoptit, înţelegând de unde îmi venea suferinţa.
Mi-am îndreptat spatele, am tras în adâncul pieptului aerul urât mirositor şi m-am
străduit să nu vărs. Pe urmă m-am întins către el.
Hei, omuleţule! Te simţi bine?
Nu.
Unde eşti?
Într-o odaie mică. Are o fereastră rotundă şi podeaua se mişcă.
Stai mult mai bine ca mine. Eu n-am nicio fereastră.
Podeaua se mişcă.
Ştiu. Dar o să ne fie bine. Oamenii în plus vor coborî curând de pe corabie, corabierii
vor dezlega parâmele şi vom pleca în aventura noastră. N-o să fie amuzant?
Nu. Vreau să mă duc acasă.
Oh, o să fie mult mai bine după ce-o să plecăm. O să vezi.
Ba n-o să fie. Podeaua se mişcă. Şi Sada a zis c-o să am rău de mare.
Mi-am dorit să-i fi cerut cineva Sadei să-i spună numai lucruri bune despre călătoria
care îl aştepta.
Vine şi Sada cu noi? E pe corabie?
Nu. Sunt numai eu, singur. Fiindcă Sadei îi e groaznic de rău pe corăbii. I-a fost
tare milă de mine, pentru că trebuie să plec. A spus că fiecare zi pe o corabie e
pentru ea cât un an. Că n-ai nimic de făcut decât să-ţi fie rău, să vomiţi şi să vomiţi
şi să tot vomiţi.
Din nefericire, Thick avea dreptate. După-amiaza era pe sfârşite înainte de a fi
coborât de pe corabie tot cei veniţi să-şi rostească urările de bine. Am izbutit să urc
pe punte, dar numai pentru prea puţin timp; căpitanul ne-a înjurat pe noi, toţi cei din
gardă, şi ne-a ordonat să ne întoarcem sub punte, ca să aibă corabierii lui loc să-şi
vadă de treabă. Am aruncat o scurtă privire asupra mulţimii de pe chei, dar nu l-am
zărit pe Bufon. Mi-era teamă să întâlnesc ochii lui acuzatori, dar faptul că nu era
acolo mă îngrijora mai tare. Pe urmă am fost mânat sub punte, cu toţi ceilalţi, şi
tambuchiurile s-au închis deasupra noastră, lăsându-ne fără stropul de lumină şi
fără puţinul aer de care ne bucuraserăm mai înainte. M-am cocoţat din nou pe
cufărul meu. Lemnul corabiei era uns cu catran şi mirosul lui răşinos s-a înteţit.
Deasupra capetelor noastre, căpitanul le-a poruncit oamenilor din bărci să ne
dezlege de doc. Zgomotele s-au schimbat când am început să înaintăm prin apă.
Ordinele strigate de căpitan erau de neînţeles şi auzeam lipăitul tălpilor goale ale
corabierilor care se grăbeau să-i dea ascultare.
Am auzit când bărcile au fost chemate înapoi şi urcate la bord. Corabia a părut,
cumva, să se afunde şi ritmul mişcării s-a schimbat din nou. Am dedus că vântul
începea să ne umfle pânzele. Asta era. Plecaserăm în sfârşit. Cuiva i s-a făcut milă
de noi, cei de jos, şi a întredeschis tambuchiul, dar asta ni s-a părut mai degrabă
batjocură decât alinare. Am rămas cu ochii la banda îngustă de lumină.
— M-am plictisit deja, mi-a mărturisit Riddle.
Stătea lângă mine, în picioare, brăzdând cu pumnalul scândurile groase ale cocii.
Am mârâit la el. A continuat să zgârie lemnul.
Ei, Tom Badgerlock, am pornit la drum. Cum îţi e acolo, jos?
Prinţul părea vesel, dar la ce altceva te poţi aştepta din partea unui băiat de
cincisprezece ani, plecat pe mare ca să ucidă un dragon şi să câştige mâna unei
narcesce? îl simţeam pe Chade dincolo de el şi mi l-am imaginat stând la masă,
alături de prinţ, ale cărui degete îi atingeau uşor dosul palmei. Am oftat. Încă mai
aveam o mulţime de lucru ca să facem coteria Meşteşugului să meargă.
M-am plictisit deja. Iar Thick pare foarte nefericit.
Ah. Speram c-o să apreciezi o misiune. Trimit pe cineva la căpitanul tău. Thick e la
pupa ţi i-ar prinde bine să nu stea singur. O să i te alături.
Era Chade, inconfundabil, vorbindu-mi prin Dutiful.
Are deja râu de mare?
Nu încă. Dar s-a convins că va avea.
Ei, măcar puteam să ies la aer, mi-am spus cu acreală.
La scurt timp după aceea, căpitanul Longwick mi-a strigat numele. Când m-am
înfăţişat înaintea lui, m-a înştiinţat că trebuia să am grijă de Thick, servitorul
prinţului, care se simţea rău şi ieşise pe punte, la pupa. Oştenii care au auzit ordinul
m-au luat peste picior, fiindcă eram trimis să dădăcesc un nerod. Am rânjit şi le-am
răspuns că era mult mai bine să stau pe punte, cu un singur individ greu de cap,
decât închis sub punte, cu o companie întreagă. Am urcat scara şi am ieşit în aerul
proaspăt al mării.
L-am găsit pe Thick la pupa, ţinându-se de balustradă şi Uitându-se cu jale înapoi,
către Buckkeep. Castelul negru de pe vârfurile stâncilor se micşora treptat în urma
noastră. Civil stătea alături de bondoc, cu motanul lui de vânătoare lipit de picioare.
Niciunul, nici celălalt nu păreau încântaţi să se afle acolo şi, când Thick s-a aplecat
peste balustradă icnind, motanul şi-a pleoştit urechile.
— Iată-l pe Tom Badgerlock, Thick. Acum o să-ţi fie bine, nu-i aşa?
Civil m-a salutat dând scurt din cap, ca de la nobil la oştean din gardă. Ca de obicei,
m-a privit lung, cercetător. Ştia că nu sunt ceea ce par. În Buckkeep îl scăpasem
de Pestriţi, salvându-i viaţa. Nu se putea să nu se fi întrebat de unde apărusem
brusc, ca să-i vin în ajutor. O întrebare pe care continua probabil să şi-o pună, aşa
cum continuam eu să mă-ntreb cât de multe îi spusese Laudwine despre mine şi
despre Lordul Auriu. Nu vorbiserăm niciodată despre asta şi n-aveam de gând s-o
fac atunci. Mi-am păstrat o privire de nepătruns şi m-am înclinat.
— Am venit să-mi fac datoria, domnul meu.
Vorbisem pe un ton neutru, respectuos.
— Mă bucur să te văd. Ei, la revedere, Thick! Acum eşti pe mâini bune. Mă întorc
în cabină. Sunt sigur c-o să-ţi revii curând.
— O să mor, a răspuns Thick posomorât. O să-mi vărs maţele şi o să mor.
Civil mi-a aruncat o privire compătimitoare. M-am făcut că n-o văd în timp ce mă
instalam lângă balustradă, alături de Thick. S-a aplecat din nou mult în afară,
silindu-se să icnească. L-am ţinut de spatele hainei. Ah, da. Minunată aventură e
călătoria pe mare.
Capitolul 6
CĂLĂTORIE DE VIS
…dispreţuita Magie a Animalelor întrebuinţată de alţii. Un ignorant crede că Harul
nu poate fi folosit decât ca să le dea oamenilor puterea de a vorbi cu animalele
cuvinte ascunse de urmele de arsură şi schimbarea înfăţişării cu intenţii rele.
Gunrody Lian, ultimul om de la curtea din Buckkeep care a recunoscut deschis că
are fragment de mari dimensiuni distrus prin ardere şi pentru vindecarea minţii.
Pretindea că de la animale poţi deprinde şi cunoaşterea instinctivă a plantelor de
leac, precum şi un mod de avertizare în ceea ce priveşte [Această porţiune se
termină aici. Începe următorul fragment de pe pergamentul distrus de foc]:… şi-a
pus mâinile pe capul ei, a ţinut-o nemişcată şi a privit-o în ochi. A stat astfel
deasupra ei cât timp s-a făcut operaţia aceea înfiorătoare, şi ea nu şi-a desprins
niciodată privirea de a lui şi nici n-a ţipat de durere. Am văzut eu însumi aceasta,
dar… [Textul se pierde din nou pe marginea arsă a pergamentului. Următoarele
cinci cuvinte ar putea fi]: n-am îndrăznit să povestesc.
Pergament despre Har scris de Maestrul Meşteşugului LEFTWELL şi reconstituit
parţial de Fallstar, pornind de la bucăţile arse descoperite într-un zid al castelului
Buckkeep

Am reuşit să rezist până în dimineaţa următoare fără să vomit şi eu. L-am ţinut pe
Thick de fiecare dată când s-a aplecat deznădăjduit peste balustradă, vărsând în
mare. Batjocura corabierilor nu îmbunătăţea lucrurile şi, dacă aş fi îndrăznit să plec
de lângă bondoc, i-aş fi învăţat minte pe vreo doi. Nu era obişnuita luare în râs a
unui om al uscatului, al cărui stomac nu e obişnuit cu marea. Sub cuvintele lor se
ascundea ceva mai urât, ca plăcerea unui stol de corbi năpustiţi să chinuie un singur
vultur căzut. Thick era altfel decât ei, un nerod cu trup pocit, şi se delectau încântaţi
cu suferinţa lui, în care vedeau dovada că le e inferior. Chiar şi după ce alţi câţiva
nefericiţi ni s-au alăturat lângă balustradă, Thick a rămas ţinta celor mai violente
atacuri verbale.
S-au potolit pentru scurtă vreme, cât şi-au făcut Chade şi prinţul plimbarea de seară
pe punte. Dutiful părea învigorat de aerul de mare şi de libertatea pe care o gusta
îndepărtându-se de Buckkeep. Cât a rămas el lângă Thick, vorbindu-i cu glas
scăzut, Chade a izbutit să-şi pună mâna pe balustradă, atingând-o de a mea. Stătea
cu spatele la mine şi lăsa impresia că dă din cap, ascultând discuţia prinţului cu
servitorul său.
Cum se simte?
Mizerabil, suferă ca un câine. Chade, batjocura corabierilor înrăutăţeşte lucrurile.
M-am temut de asta. Dar, dacă observă prinţul şi îi ocărăşte, o s-o facă apoi şi
căpitanul. Ştii ce va urma.
Da. Ori de câte ori îl vor prinde singur, se vor folosi de prilej ca să-i facă viaţa un
iad.
Întocmai. Aşa că încearcă să nu-i iei în seamă. M-aştept să se potolească după ce
se vor învăţa să-i tot vadă pe corabie. Ai nevoie de ceva?
De o pătură sau două. Şi de o găleată cu apă proaspătă, ca să-i spăl gura.
Aşa că am petrecut alături de Thick o noapte lungă şi obositoare, ca să-l apăr dacă
batjocura corabierilor ajungea la brutalităţi fizice şi ca să am grijă să nu cadă cumva
peste bord. Am încercat de două ori să-l duc înăuntru, în cabină. Dar, de fiecare
dată, n-a izbutit să se îndepărteze de balustradă cu mai mult de trei paşi înainte de
a începe să verse. Chiar şi după ce nu i-a mai rămas nimic în stomac, n-a vrut să
meargă înăuntru. Pe timpul nopţii, destinul bufonului marea a devenit mai agitată
şi, în zori, ploaia adusă de vânt şi stropii de apă desprinşi de pe crestele valurilor
ne udaseră până la piele. Ud şi pătruns de frig, a continuat să refuze să se
clintească de lângă balustradă.
— Poţi să verşi într-o găleată, i-am spus. Înăuntru, unde e cald!
— Nu, nu, mi-e prea rău ca să mă mişc, a gemut în repetate rânduri.
Răul de mare îl obseda, era hotărât să se simtă mizerabil. Nu-mi dădeam seama
ce aş fi putut să fac, în afară de a-l lăsa să-şi ducă suferinţa la culme şi să fie înfrânt
de ea. Odată copleşit, avea să între cu siguranţă în cabină.
La puţin timp după răsăritul soarelui, Riddle mi-a adus mâncare. Începeam să
bănuiesc că tânărul naiv şi prietenos se afla de fapt în slujba lui Chade şi avea
misiunea să mă ajute. Mi-aş fi dorit să nu fie aşa, dar mă simţeam recunoscător
pentru crăticioara cu terci pe care mi-o adusese. Deşi îl chinuia greaţa, lui Thick îi
era foame, prin urmare am împărţit mâncarea. A fost o greşeală, fiindcă, nu mult
timp, imaginea porţiei lui vărsate în mare mi-a făcut propriul stomac să se despartă
de ceea ce primise.
A părut să fie singurul lucru care l-a înveselit pe bondoc în dimineaţa aceea.
— Vezi. Toată lumea o să se-mbolnăvească. Ar trebui să ne-ntoarcem imediat la
Buckkeep.
— Nu se poate, omuleţule. Trebuie să mergem înainte, să ajungem în Insulele
Străine, ca să poată prinţul să ucidă dragonul şi să dobândească în schimb mâna
narcescăi.
Thick a oftat din greu. Începuse să tremure de frig, deşi era înfăşurat în pături.
— Fata asta nici măcar nu-mi place. Cred că nu-i place nici prinţului. N-are decât
să-şi păstreze mâna. Să ne-ntoarcem acasă.
În clipa aceea eram de acord cu el, dar nu îndrăzneam s-o spun.
— Nu pot să sufăr corabia asta, a continuat, aş vrea să nu mă fi urcat pe ea
niciodată.
E ciudat că te poţi obişnui cu ceva într-o asemenea măsură încât să nu-l mai
remarci. Abia când a rostit Thick cuvintele cu voce tare mi-am dat seama cât de
puternic ie era ecoul în cântecul dezlănţuit al Meşteşugului său. Mi se izbise toată
noaptea de ziduri, alcătuit din pocnetele pânzelor, din scârţâitul parâmelor şi al
lemnăriei, din zgomotul valurilor sparte de cocă. Bondocul făcuse din ele un cântec
al indignării şi al fricii, al nefericirii, al frigului şi al plictiselii. Luase toate senzaţiile şi
sentimentele neplăcute de care are parte un corabier în larg şi le revărsa într-un
imn al mâniei. Eu îmi puteam ridica zidurile, ferindu-mă de el. Însă o parte din
echipajul de pe Destinul Fecioarei nu era la fel de norocos. Nu erau toţi sensibili la
Meşteşug, dar celor care erau cântecul le putea stârni o nelinişte puternică. Şi,
corabia fiind un loc atât de strâmt, aceeaşi stare îi putea cuprinde repede şi pe
ceilalţi.
Mi-am petrecut câteva clipe privind oamenii care munceau pe punte. Îşi făceau
treaba bine, dar păreau iritaţi. Mişcările precise aveau ceva care ţinea de mânie, iar
cel care îi comanda pândea cu ochi de şoim cel mai mic semn de neglijenţă sau de
lene. Camaraderia pe care o observasem când încărcau corabia dispăruse şi
simţeam discordia înfiripându-se.
Aidoma viespilor dintr-un cuib în care răsună ecourile loviturilor unei securi în
trunchiul copacului, mai jos de ele, oamenii vibrau de o furie deocamdată fără ţintă.
Dar, dacă se înteţea, s-ar fi putut ajunge la încăierări sau, mult mai rău, la o revoltă.
Mă uitam la o oală gata să dea în clocot, ştiind că, dacă nu făceam nimic, urma să
ne opărească pe toţi.
Thick, muzica ta e foarte puternică. Şi foarte înspăimântătoare. Nu poţi s-o schimbi?
S-o faci mai calmă. Dulce, cum e cântecul mamei tale?
— Nu pot! A rostit cu un geamăt cuvintele pe care mi le trimitea prin Meşteşug. Sunt
prea bolnav.
Thick, înspăimânţi corabierii. N-au habar de unde vine cântecul. Nu-l aud, dar unii
îl simt întru câtva. Îi nelinişteşte.
— Puţin îmi pasă. Oricum se poartă urât cu mine. Ar trebui să ducă imediat corabia
înapoi.
Nu pot, Thick. Trebuie să i se supună căpitanului, iar căpitanul ascultă poruncile
prinţului. Şi prinţul trebuie s-ajungă în Insulele Străine.
— Prinţul ar trebui să le spună să se-ntoarcă. Eu o să cobor şi-o să rămân la
Buckkeep.
Dar avem nevoie de tine, Thick.
— Cred că sunt pe moarte. Ar trebui să ne-ntoarcem.
Şi, cu asta, muzica Meşteşugului său a ajuns pe o culme a spaimei şi a disperării.
Lângă noi, un grup de corabieri căra o parâmă, ca să mai înalţe câteva pânze.
Pantalonii largi le fluturau în vânt, dar nu păreau să observe. Trăgeau velele la
locurile lor cu muşchii reliefându-li-se pe braţele goale. Dar, pe măsură ce se
revărsa asupra lor cântecul deprimant al lui Thick, şi-au încetinit ritmul. Cel din
frunte a ridicat o greutate care îi depăşea puterile şi a făcut un pas înainte
împleticindu-se, cu un strigăt de furie. În clipa următoare, ceilalţi au recăpătat
controlul parâmei, dar ceea ce văzusem îmi era de-ajuns.
L-am căutat pe prinţ cu mintea. Era în cabina lui, juca pietre cu Civil. M-am grăbit
să-i explic ce se petrecea.
Poţi să-i transmiţi asta lui Chade?
E complicat. Chade e aici, urmăreşte jocul nostru, ca şi Web şi băiatul lui.
Web are un băiat?
Puştiul ăla, Swift.
Swift Witted e la bord?
Îl cunoşti? S-a îmbarcat împreună cu Web şi pare să-i servească drept paj. De ce?
Are vreo importanţă?
Numai pentru mine, mi-am spus. Şi m-am strâmbat de ciudă.
Vorbim mai târziu. Dar transmite-i totul lui Chade, cât mai curând cu putinţă. Poţi s-
ajungi la Thick ca să-l linişteşti?
Încerc. Fir-ar să fie! Mi-a distras atenţia şi Civil a câştigat!
Cred că problema asta e mai importantă decât un joc de pietre! am ripostat, cu
asprime, şi am întrerupt legătura.
Thick stătea jos, pe punte, la picioarele mele, legănându-se amărât, şi muzica îi
acompania, îngreţoşătoare, mişcările trupului. Dar nu numai din cauza ei mă
simţeam gata să vărs. Îi garantasem lui Nettle că fratele îi plecase spre casă. Dar
nu era aşa. Ce-aveam să-i spun eu ei? Mi-am scos gândul ăsta din minte, era o
problemă pe care n-o puteam rezolva pe moment. În schimb, m-am lăsat în jos,
lângă Thick.
— Ascultă-mă, i-am spus cu voce scăzută. Corabierii nu-ţi înţeleg muzica şi îi
sperie. Dacă mai continuă mult, s-ar putea să…
Aici am amuţit. Nu voiam să-l fac să se teamă de ei. Frica e o temelie perfectă a
urii.
— Te rog, Thick, am adăugat neputincios, dar el a continuat să se uite cu
încăpăţânare la valuri.
Dimineaţa s-a scurs aşteptând să-mi vină Chade în ajutor. Bănuiam că Dutiful îi
trimisese lui Thick, prin Meşteşug, vorbe liniştitoare, însă bondocul îl ignorase
nepăsător. M-am uitat îndelung în urma noastră, la celelalte corăbii din Buckkeep.
Trei galioane se înşiruiau în spatele nostru, ca nişte răţuşte grase. Le însoţeau două
vase mai mici, folosite pentru comunicare ori de câte ori voiau nobilii noştri să-şi
trimită mesaje sau chiar să-şi viziteze prietenii de pe altă corabie. Având nu doar
vele, ci şi vâsle, puteau fi întrebuinţate şi pentru manevrarea galioanelor în porturi
aglomerate. Buckkeepul trimisese în Insulele Străine o flotilă de dimensiuni
considerabile.
Ploaia s-a domolit, devenind burniţă, apoi a încetat, dar soarele a rămas dincolo de
nori. Vântul nu s-a schimbat câtuşi de puţin. Am încercat să vorbesc cu Thick,
înfăţişându-i totul într-o lumină favorabilă.
— Uite ce repede suntem purtaţi peste apă. O s-ajungem curând în Insulele Străine
şi gândeşte-te ce pasionant o să fie să vedem un ţinut nou.
— Ne împinge tot mai departe de casă. Duceţi-mă înapoi acum.
La amiază, Riddle ne-a adus pâine tare, peşte uscat şi nişte bere apoasă. Cred că-
i făcea mare plăcere să iasă pe punte. Oştenii din gardă erau nevoiţi să rămână
dedesubt, ca să nu stea în calea corabierilor. Nimeni nu spusese că, dacă ne ţineau
mai mult timp despărţiţi, erau mai puţine şanse să ne încăierăm, dar toată lumea o
ştia. Eu n-am vorbit prea mult, dar Riddle a trăncănit oricum, dându-mi de ştire că
şi oamenii de sub punte erau întorşi pe dos. Aveau rău de mare chiar şi unii care
jurau că nu li se mai întâmplase niciodată. Vestea nu era deloc bună pentru mine.
Am mâncat şi am izbutit să-mi păstrez mâncarea în mine, dar nu şi să-l conving pe
Thick măcar să ciugulească din pâinea tare a călătorilor pe mare. Riddle a luat
vasele goale şi a plecat.
Când Chade şi prinţul au apărut în sfârşit, nerăbdarea şi furia mea dispăruseră,
lăsând în loc o resemnare sumbră. În timp ce Dutiful vorbea cu Thick, Chade s-a
grăbit să-mi spună cât de greu fusese să iasă singuri din cabină. Pe lângă Web,
Civil şi Swift, acolo mai fuseseră nici mai mult decât alţi trei nobili veniţi în vizită,
care se lungiseră la vorbă. Aşa cum subliniase bătrânul asasin mai înainte, pe
corabie nu prea aveai cum altcumva să-ţi petreci timpul, iar nobilii îl însoţeau pe
prinţ în primul rând ca să-i între în graţii. Şi profitau de orice clipă.
— Da, dar când reluăm lecţiile de Meşteşug? l-am întrebat, aproape în şoaptă.
S-a încruntat.
— Mă-ndoiesc că vom izbuti să ne găsim prea mult timp pentru ele. Dar o să văd
ce se poate face.
Dutiful n-avea mai mult succes cu Thick decât mine. În vreme ce el îi vorbea cu un
aer serios, Bondocul privea posomorât pe deasupra valurilor din urma corabiei.
— Ei, cel puţin am reuşit să plecăm fără Lordul Auriu, i-am spus lui Chade.
A clătinat din cap.
— Şi a fost mult mai greu decât m-am aşteptat. A blocat docul, încercând să se
îmbarce, după cum îmi imaginez că ai auzit. Nu s-a dat bătut decât după ce-a venit
garda oraşului să-l aresteze.
— Ai pus să fie arestat?
Eram îngrozit.
— Ei, băiete, domoleşte-te. E nobil şi fărădelegea lui e cât se poate de
neînsemnată; o să fie tratat mult mai bine decât ai fost tu. Şi nu-l vor ţine decât două
sau trei zile; doar cât e nevoie ca să plece din port toate corăbiile care merg în
Insulele Străine. N-am vrut să se-ntoarcă la castel ca să discute cu mine sau ca s-
o implore pe regină să-i facă o favoare.
— Kettricken ştie că noi am pus asta la cale, nu?
— Ştie. Şi, oricum, nu-i place. Simte că-i datorează foarte mult Bufonului. Dar nu-ţi
face griji. Am lăsat în urmă destule obstacole pentru ca Lordului Auriu să-i fie foarte
greu, dacă nu chiar imposibil, să ajungă la ea.
N-aş fi crezut că era cu putinţă să-mi scadă moralul şi mai mult, dar s-a întâmplat.
Nu-mi plăcea să mă gândesc că Bufonul era întemniţat şi apoi umilit de casa regală
din Buckkeep. Ştiam cum îşi pusese Chade planul în aplicare: o vorbă ici-colo, un
indiciu, un zvon care spunea că Lordul Auriu nu mai e în graţiile reginei. Până ce
ieşea din închisoare avea să fie deja proscris în ochii curtenilor. Un proscris plin de
datorii.
Nu voisem decât să rămână în Buckkeep, în siguranţă, nu să fie pus într-o
asemenea situaţie. I-am spus-o lui Chade.
— Oh, nu te mai frământa din pricina lui, Fitz. Uneori te porţi de parcă nimeni n-ar
fi în stare de nimic în lipsa ta. E foarte capabil să-şi poarte de grijă şi foarte ingenios.
O să se descurce. Dacă m-aş fi mulţumit cu mai puţin, acum ar fi fost pe urmele
noastre.
Era adevărat, dar aproape deloc liniştitor.
— Pe Thick nu-l mai poate ţine prea mult răul de mare, a continuat Chade, într-o
notă optimistă. Şi pun rămăşag că, după ce o să-şi revină, o să fie foarte ataşat de
tine. Aşa că o să ai motiv să rămâi alături de el, să vii des în cabina lui, care e lângă
a prinţului. Poate că aşa o să găsim mai mult timp în care să ne sfătuim.
— Poate, am răspuns plictisit.
În ciuda discuţiei cu prinţul, muzica discordantă a bondocului rămăsese
neschimbată. Îmi tocea nervii. Cu un efort de voinţă, mă puteam convinge că greaţa
lui Thick nu era şi a mea. Dar efortul trebuia să fie neîntrerupt.
— Eşti sigur că nu vrei să te întorci în cabină? tocmai îl întreba Dutiful.
— Nu. Podeaua se mişcă în sus şi-n jos.
Prinţul a părut uluit.
— Şi aici se mişcă puntea în sus şi-n jos.
Era rândul lui Thick să rămână cu gura căscată.
— Nu, nu se mişcă. Corabia se leagănă în sus şi-n jos pe apă.
Nu e la fel de rău.
Înţeleg.
Am văzut că Dutiful nu mai spera că-l poate face să priceapă.
— Oricum, o să te deprinzi curând cu toate, şi răul de mare o să dispară.
— Nu, n-o să dispară, a răspuns bondocul posomorât. Sada mi-a spus că toată
lumea o să zică asta, dar nu e adevărat. Ei i s-a făcut rău de fiecare dată când a
mers cu o corabie şi nu i-a trecut niciodată. De-aia n-a venit cu mine.
— Ei bine, Sada n-are dreptate, a decretat scurt Chade.
— Ba are, s-a încăpăţânat Thick. Uite. Mie mi-e rău.
Şi s-a aplecat peste copastie, vărsând din nou.
— O să-i treacă, a spus bătrânul, dar nu mai părea la fel de convins.
— N-ai nişte ierburi care l-ar putea ajuta? am întrebat. Poate nişte ghimbir?
Chade a rămas o clipă neclintit.
— Excelentă idee, Badgerlock! Şi cred că am. Îl pun pe bucătar să facă un ceai tare
şi ţi-l trimit.
Când a sosit, ceaiul mirosea mai degrabă a valeriană şi a poţiune pentru somn
decât a ghimbir. Raţionamentul lui Chade mi-a fost pe plac. Somnul ar fi putut fi cel
mai potrivit tratament pentru greaţa rebelă care-l chinuia pe Thick. I-am dat ceaiul
susţinând cu tărie că e un leac bine-cunoscut de corabieri pentru răul de mare şi că
o să-i fie fără îndoială de folos. L-a privit totuşi cu îndoială; presupun că spusele
mele n-aveau aceeaşi greutate ca părerea Sadei. A sorbit din ceai, a spus că-i place
ghimbirul, şi a dat cana peste cap. Din nefericire, o clipă mai târziu a vărsat lichidul
cu aceeaşi iuţeală cu care îl înghiţise. O parte i-a ieşit pe nas, ghimbirul fiind ca o
arsură pentru pielea sensibilă, aşa că pe urmă a refuzat cu încăpăţânare să bea din
nou, fie şi numai cu înghiţituri mici.
Ne aflam pe corabie de două zile. Păreau deja cât şase luni.
Soarele a izbutit în cele din urmă să iasă de după nori, dar căldura făgăduită de
ivirea lui era spulberată de vânt şi stropii de apă pe care-i purta. Ghemuit într-o
pătură de lână, udă după ploaie, Thick a căzut într-un somn agitat. Se răsucea şi
gemea printre coşmaruri bântuite de cântecul lui pentru răul de mare. Îi stăteam
alături pe puntea udă, sortându-mi inutil grijile în mai multe grămezi. Aşa m-a găsit
Web.
M-am uitat în sus, spre el, când m-a salutat dând din cap cu gravitate. Pe urmă s-a
sprijinit de copastie, îndreptându-şi ochii spre cer. I-am urmărit privirea până la o
pasăre de mare care plutea pe urmele noastre desenând arcuri domoale în văzduh.
N-o mai văzusem niciodată, dar am bănuit că e Risk. Legătura Harului dintre om şi
pasăre părea ţesută din cer azuriu şi mare neîmblânzită, dintr-odată calmă şi liberă.
Am savurat ecourile plăcerii pe care o împărţeau, încercând să nu mă sinchisesc,
fiindcă îmi reamintea dureros de singurătatea mea. Aceea era Magia Harului în cea
mai firească stare a sa, o legătură dintre om şi animal, făurită din plăcerea
amândurora şi din respectul pe care şi-l purtau. Sufletul bărbatului zbura cu
pasărea. Le simţeam comuniunea şi îmi imaginam cum îşi împărţea cu el bucuria
zborului.
Abia când mi s-au destins muşchii mi-am dat seama cât de încordat fusesem. Thick
s-a afundat într-un somn acum mai adânc, Thick îşi pierduse o parte din încruntarea
feţei. Cântecul Meşteşugului i se revărsa pe tonuri mai puţin ameninţătoare. Calmul
radiat de Web ne atinsese pe amândoi, dar eu devenisem mai târziu conştient de
asta. Căldura seninătăţii lui mi se revărsa în jur, împuţinându-mi neliniştea şi
oboseala. Dacă ăsta era Harul, se folosea de el într-un mod pe care nu-l mai
întâlnisem, la fel de simplu şi de firesc cum e căldura unei răsuflări. M-am trezit
zâmbindu-i şi el mi-a răspuns cu alt zâmbet, cu albeaţa dinţilor luminându-i scurt
barba.
— E o zi minunată pentru rugăciune. Dar toate zilele sunt aşa.
— Asta făceai? Te rugai?
A dat din cap, şi i-am pus încă o întrebare:
— Ce cerere le-ai trimis zeilor?
A înălţat din sprâncene.
— Cerere?
— Nu asta înseamnă să te rogi? Să implori zeii să-ţi dea ceea ce-ţi doreşti?
A râs şi, pe fundalul vântului şuierător, sunetul s-a înălţat grav, dar binevoitor.
— Presupun că aşa se roagă unii. Dar nu şi eu. Eu n-o mai fac.
— Ce vrei să spui?
— Oh, cred că aşa se roagă copiii, când vor să-şi găsească o jucărie pierdută sau
să aducă tata acasă peşte din belşug, sau să nu descopere nimeni că au dat uitării
o treabă pe care ar fi trebuit s-o facă. Copiii cred că ştiu ce e mai bine pentru ei
înşişi şi nu se tem să ceară asta de la zei. Dar eu am devenit bărbat cu mulţi ani în
urmă şi ar fi ruşinos dacă n-aş şti că lucrurile stau altfel.
Mi-am sprijinit spatele de copastie într-o poziţie mai comodă. Presupun că, dacă
eşti obişnuit cu legănarea corabiei, ţi se pare odihnitoare. Însă muşchii mei se
revoltau fără încetare împotriva ei, şi fiecare fibră începuse să mă doară.
— Aha. Şi, atunci, un bărbat cum se roagă?
M-a privit amuzat, apoi s-a aşezat lângă mine.
— Nu ştii? înseamnă că nu te rogi?
— Nu, am răspuns; apoi m-am gândit mai bine şi am râs zgomotos. Numai când
sunt înspăimântat. Şi presupun că atunci mă rog aşa cum spui c-o fac copiii.
„Scapă-mă din asta, şi n-o să mă mai port niciodată ca un prost. Numai lasă-mă să
trăiesc.”
Web a râs cu mine.
— Ei, s-ar părea că, până acum, rugăciunile tale au fost ascultate. Şi ţi-ai ţinut
făgăduiala făcută celor de Sus?
Am clătinat din cap, cu un zâmbet trist.
— Mă tem că nu. Am găsit doar altă privinţă în care să fiu prost.
— Întocmai. Aşa facem cu toţii. De aceea am priceput că nu sunt destul de înţelept
ca să le cer zeilor ceva.
— Bine, şi, atunci cum te rogi, dacă nu ceri nimic?
— Pentru mine, rugăciunea înseamnă mai degrabă să ascult decât să cer. Şi, după
toţi aceşti ani ai mei, descopăr că nu mi-a mai rămas decât o singură rugăciune. A
fost nevoie de o viaţă de om ca să-mi găsesc rugăciunea şi cred că e cea pe care
o găseşte toată lumea, dacă se gândeşte la asta destul de mult.
— Şi care e?
— Gândeşte-te, mi-a sugerat zâmbind.
S-a ridicat încet şi şi-a plimbat privirea pe deasupra apei. În urma noastră, pânzele
umflate ale celorlalte corăbii păreau guşi de porumbei care-şi curtează perechea
aleasă. Ofereau o privelişte încântătoare.
— Marea mi-a plăcut întotdeauna. Am mers cu barca înainte de a învăţa să
vorbesc. Văd cu tristeţe că, pentru prietenul tău, prima călătorie e o experienţă atât
de neplăcută. Te rog să-i spui că o să-i treacă.
— Am încercat. Nu cred că e-n stare să mă creadă.
— Păcat. Ei, atunci, mult noroc! Poate-o să se simtă mai bine când se trezeşte.
S-a îndepărtat, iar eu mi-am amintit brusc că mai aveam ceva de vorbit cu el. M-am
ridicat în picioare şi l-am strigat.
— Web? Swift s-a îmbarcat împreună cu tine? Băiatul despre care am vorbit cu
ceva timp în urmă?
Întrebarea l-a făcut să se oprească şi să se întoarcă spre mine.
— Da. De ce întrebi?
I-am făcut semn să se apropie şi m-a ascultat.
— Ţi-aduci aminte că e băiatul cu care te-am rugat să stai de vorbă, cel cu Har?
— Bineînţeles. De-aia am fost încântat când a venit la mine şi s-a oferit să-mi fie
„paj”, dacă vreau să-l primesc şi să-l învăţ. De parcă eu aş şti ce trebuie să facă un
paj! A râs de o asemenea idioţenie, apoi, l-a vederea feţei mele sobre, a redevenit
serios. Ce s-a întâmplat?
— Eu îl trimisesem acasă. Am descoperit că n-a primit nicidecum îngăduinţa
părinţilor ca să vină la Buckkeep. Ai lui îl cred fugit în lume şi-şi fac griji fiindcă a
dispărut.
Web a rămas nemişcat, tăcut şi cu faţa lipsită de orice expresie, chibzuind asupra
noutăţii abia aflate. Pe urmă a clătinat din cap cu părere de rău.
— Trebuie să fie cumplit când dispare cineva care ţi-e drag, lăsându-te să te
frămânţi întruna, neştiind ce i s-o fi întâmplat.
Cu ochii minţii, am văzut-o pe Patience; m-am întrebat dacă spusele lui Web
fuseseră o împunsătură la adresa mea. Poate că nu, dar m-a iritat gândul că ar fi
putut fi.
— I-am spus lui Swift să se ducă acasă. Le e dator părinţilor cu munca lui, fie până
ajunge la majorat, fie până când îl scutesc ei.
— Aşa spun unii, a zis Web, pe un ton care sugera că e de altă părere. Dar părinţii
pot trăda un copil în mai multe feluri, şi atunci copilul nu le mai datorează nimic.
Cred că, dacă sunt rău trataţi, e înţelept din partea copiilor să plece cât mai repede.
— Rău trataţi? îl cunosc pe tatăl lui Swift de multă vreme. Da, îi dă unui băiat o
palmă sau îi spune o vorbă aspră, dacă băiatul o merită. Dar, dacă Swift pretinde
că acasă a fost bătut sau neglijat, mă tem că minte.
Mi-a stat inima la gândul că băiatul ar fi putut vorbi astfel despre tatăl său.
Web a clătinat încet din cap. S-a uitat la Thick, ca să se asigure că dormea, apoi a
răspuns pe şoptite.
— Neglijarea şi vitregirea pot avea şi alte înfăţişări. Când negi ceea ce înfloreşte în
cineva, când interzici o magie pe care a primit-o fără s-o fi cerut, când îi impui o
ignoranţă care-l pune în pericol, când îi spui unui copil: „Nu trebuie să fii ceea ce
eşti.” Aşa ceva nu e bine.
Vorbea cu blândeţe, dar osândea fără milă.
— Îşi creşte fiul aşa cum a fost crescut el, am ripostat cu răceală.
Mi se părea bizar să iau apărarea lui Burrich, după ce-i reproşasem atât de des
ceea ce-mi făcuse.
— Şi n-a învăţat nimic. Nici după ce s-a lovit de propria sa ignoranţă, din ceea ce i-
a făcut primului băiat pe care l-a crescut. Încerc să-l compătimesc, dar când mă
gândesc cum ar fi putut fi dacă te-ar fi învăţat tot ce trebuia în copilărie…
— Cu mine s-a purtat foarte bine! m-am răstit. M-a luat la el când toţi ceilalţi m-au
lepădat, şi nu vreau s-aud pe nimeni vorbindu-i de rău.
Web s-a îndepărtat cu un pas. Peste faţă i-a trecut o umbră.
— E omucidere în ochii tăi, a murmurat.
Cuvintele m-au izbit ca apa rece turnată în creştet cu găleata. Dar, înainte de a-l
întreba ce voia să spună, a dat din cap, privindu-mă cu gravitate.
— Poate ar trebui să mai vorbim despre asta. Mai târziu.
Mi-a întors spatele şi a plecat. În mersul lui am recunoscut ceva. Nu fugea. Aşa ar
fi plecat Burrich de lângă un animal înrăit fiindcă nu fusese bine tratat, care trebuia
reîmblânzit cu răbdare. Mi s-a făcut ruşine.
Încet, m-am aşezat din nou lângă Thick. Poate reuşeam să aţipesc cât dormea el.
Dar n-am apucat să-nchid bine ochii, că m-am şi simţit ameninţat de coşmarul lui.
Era ca şi cum m-aş fi aventurat să cobor în sala comună a unui han ieftin,
zgomotoasă şi plină de fum. Muzica lui Thick mi se învârtejea în minte cântându-i
greaţa, iar spaimele lui dădeau legănării navei puterea înfricoşătoare a unei înşiruiri
de plonjări şi salturi dezordonate. Am deschis ochii. Era mai bine să nu dorm decât
să fiu înghiţit de visul lui urât.
Riddle mi-a adus un castron cu carne sărată şi o cană cu bere apoasă când Thick
încă mai dormea. Şi-a adus şi porţia lui, fiind probabil încântat că putea s-o
mănânce pe punte, nu în înghesuiala din cală. M-a oprit când am început să-l zgâlţâi
pe Thick, ca să împărţim mâncarea.
— Lasă-l pe bietul idiot să doarmă. E norocos fiindcă poate dormi, pentru asta îl
invidiază toţi oştenii de sub punte.
— De ce?
A ridicat neajutorat din umeri.
— N-aş putea spune. Poate fiindcă e prea puţin loc. Toţi sunt iritaţi şi niciunul nu
doarme bine. Jumătate se feresc să mănânce, de teamă să nu verse, şi, dintre ei,
unii au mai fost de multe ori pe mare. Iar când izbuteşti s-adormi, ţipă careva în vis
şi te trezeşte. Poate că lucrurile se vor linişti în câteva zile. În clipa asta, aş prefera
să stau într-o groapă, printre câini furioşi, în loc să mă-ntorc acolo. Mai adineauri
au fost două încăierări, s-au luat la bătaie fiindcă fiecare voia să-şi primească
mâncarea înaintea celuilalt.
Am dat din cap, cu aerul unui înţelept, încercând să-mi ascund îngrijorarea.
— Sunt sigur că într-o zi sau două o să se rezolve totul. Primele câteva zile ale
călătoriei sunt întotdeauna cele mai grele.
Minţeam cu neruşinare. De obicei e cel mai bine în primele câteva zile, când
călătoria e încă o noutate şi nimeni nu se simte plictisit. Visele lui Thick otrăveau
somnul oştenilor din gardă. M-am străduit să fiu o companie plăcută până când a
plecat Riddle. Imediat ce s-a îndepărtat, cu vasele goale în mâini, m-am aplecat
spre Thick şi l-am trezit zgâlţâindu-i. S-a săltat în capul oaselor cu un scâncet, ca
un copil speriat.
— St, st. Nu s-a-ntâmplat nimic. Thick, ascultă-mă. Nu, taci şi ascultă-mă. Trebuie
să-ţi opreşti muzica sau măcar să n-o mai laşi să răsune atât de tare.
Furia şi sentimentele rănite când îl trezisem atât de brutal i-au încreţit faţa ca o
prună. Lacrimile îi umpleau ochii mici şi rotunzi.
— Nu pot! s-a tânguit. O să mor!
Oamenii care lucrau pe punte ne-au săgetat cu priviri încruntate. Unul a bombănit
furios şi a făcut spre noi un semn apărător de ghinion. La un anumit nivel, simţeau
cu toţii de unde le izvorăsc tulburările. Bondocul şi-a tras nasul şi s-a bosumflat în
timp ce îi vorbeam, dar mi-a respins cu încăpăţânare toate îndemnurile, a refuzat şi
să-şi domolească muzica şi să încerce să-şi înfrângă răul de mare şi frica. Am
înţeles pe deplin cât de puternic e Meşteşugul lui Thick abia când am încercat să
trec prin discordantul amestec al sentimentelor sale ca să ajung la Dutiful. Probabil
că şi Prinţul, şi Chade îşi întăriseră zidurile protectoare fără să vrea şi fără s-o ştie.
Să le vorbeşti lor prin Meşteşug era totuna cu a încerca să strigi prin viforniţă.
Am simţit panica dând să-l cuprindă pe Dutiful când şi-a dat seama cât de greu îi
venea să mă înţeleagă. Era la masă şi nu putea nesocoti bunele maniere plecând
pur şi simplu. Dar a izbutit totuşi să-l facă pe Chade să priceapă în ce pericol ne
aflam. S-au grăbit amândoi să termine cu prânzul şi să vină pe punte.
Între timp, Thick adormise din nou. Chade a vorbit în şoaptă.
— Pot să pregătesc o poţiune care să-l afunde într-un somn adânc şi îl silim pe
urmă s-o bea.
Prinţul s-a tras înapoi cu o strâmbătură.
— N-aş face aşa ceva. Thick nu uită repede c-a fost tratat cu brutalitate. În plus, ce-
am câştiga? Şi acum doarme, dar cântecul lui e atât de puternic că poate schingiui
şi morţii.
— Poate dacă somnul e foarte, foarte adânc… a spus Chade şovăielnic.
— O să-i punem viaţa în pericol, l-am întrerupt eu. Fără ca nici măcar să ştim dacă
i s-ar opri cântecul.
— N-avem decât o singură soluţie, a conchis prinţul. Ne întoarcem şi-l ducem
acasă. Îl lăsăm acolo.
— Imposibil! Chade era îngrozit. Irosim prea multe zile. Şi o să avem nevoie de
puterea lui când vom ajunge să dăm piept cu dragonul.
— Lord Chade, vedem chiar acum efectele depline ale acestei puteri. Şi se vede că
n-o putem nici educa, nici controla.
Vocea prinţului căpătase un ton aparte, tonul unui rege. Mi-a adus aminte de Verity,
de cuvintele lui cântărite cu grijă. Asta mi-a smuls un zâmbet, întâmpinat de prinţ
cu o nedumerită privire încruntată. M-am grăbit să-mi fac gândurile cunoscute cu
cât mai multă claritate.
— În clipa asta, puterea lui Thick nu poate fi controlată nici măcar de el însuşi. Nu
ne vrea răul, dar muzica lui e o ameninţare pentru noi toţi. Gândeşte-te cât rău
poate face când se înfurie cu adevărat. Sau dacă e grav rănit. Chiar dacă izbutim
să-l scăpăm de răul de mare şi să-i domolim cântecul, Thick rămâne o lamă cu
două tăişuri. Dacă nu descoperim cum s-o ţinem fără greş sub control, această
putere a lui poate redeveni un pericol când e în toane rele. Poate ar fi mai înţelept
să ne-ntoarcem şi să-l lăsăm acasă.
— Nu ne putem întoarce! a insistat Chade. Când eu şi Dutiful ne-am uitat lung la el,
ne-a implorat: Lăsaţi-mă să mă mai gândesc o noapte. Sunt sigur c-o să găsesc o
soluţie. Şi oferiţi-i lui încă o noapte în care să se deprindă cu corabia. Poate îi trece
răul de mare până-n zori.
— Bine, a încuviinţat Dutiful, peste câteva clipe.
Vorbise iarăşi pe tonul de mai înainte. M-am întrebat de unde îl învăţase sau dacă
pur şi simplu îşi intra tot mai mult în rolul de conducător. Dar îmi plăcea oricum să-
l aud. Nu eram sigur că dăduse dovadă de înţelepciune acordându-i lui Chade încă
o zi. Însă era hotărârea lui şi o luase cu convingere. Un fapt care trebuia apreciat.
Când s-a trezit, lui Thick i s-a făcut rău din nou. Bănuiesc că slăbiciunea lui li se
datora în aceeaşi măsură răului de mare şi înfometării prelungite. Vomase atât de
mult încât îl dureau muşchii burţii şi i se iritase gâtul. Nu-l puteam convinge să
înghită altceva în afară de apă, pe care o bea şovăind. Afară nu era nici cald, nici
frig, însă el tremura în hainele ude. Îl iritau, dar opunea o rezistenţă furioasă ori de
câte ori îl sfătuiam să meargă în cabina lui, ca să se schimbe sau ca să se
încălzească. Mă simţeam ispitit să-l înşfac şi să-l târăsc acolo, dar ştiam că ar fi
ţipat şi s-ar fi împotrivit, iar muzica i s-ar fi dezlănţuit cu o violenţă sălbatică. Mă
temeam că o să se îmbolnăvească grav în curând.
Orele se târau, cumplite, şi nu numai pentru noi. De două ori l-am auzit pe şeful de
echipaj revărsându-şi furia asupra oamenilor săi posomorâţi. A doua oară, l-a
ameninţat pe unul cu biciuirea fiindcă nu-l privea cu destul respect. Simţeam
încordarea crescând pe corabie.
Seara, târziu, a reînceput ploaia, ca o ceaţă care pătrunde pretutindeni. Avem
impresia că sunt ud de cel puţin o săptămână. Mi-am pus pătura peste Thick,
sperând că greutatea lânii o să-i ofere un strop de căldură. Avea un somn agitat, se
zvârcolea ca un câine bântuit de coşmaruri. Mi-am adus aminte de o glumă des
auzită: „Nu poţi muri de rău de mare, dar ai vrea să poţi.” M-am întrebat dacă nu
cumva adevărul e altul. Cât timp mai putea corpul lui să suporte un asemenea
tratament?
Mulţumită Harului, am simţit prezenţa lui Web înainte de a-i vedea silueta
Conturându-se deasupra mea în lumina slabă a felinarului de pe punte.
— Eşti un bărbat loial, Tom Badgerlock, a remarcat, lăsându-se în jos, lângă mine.
Nu e o îndatorire plăcută, dar n-ai plecat de-aici nici măcar o clipă.
Lauda lui mi-a mers la inimă şi m-a stânjenit în acelaşi timp.
— E datoria mea, am răspuns, lăsând complimentul să treacă pe lângă mine,
nebăgat în seamă.
— Şi ţi-o iei în serios.
— Aşa m-a învăţat Burrich, am răspuns, cu o oarecare asprime.
A râs nestingherit.
— Şi tot el te-a învăţat să te agăţi de orice nemulţumire ca un câine de botul unui
taur. Nu te mai gândi la asta, Fitzehivalry Farseer. N-o să mai spun nimic despre
el.
— Aş vrea şi să nu mai rosteşti numele ăsta cu atâta nepăsare, am ripostat, după
o clipă de tăcere apăsătoare.
— E al tău. O bucată din tine, care lipseşte. Ar trebui să ţi-o iei înapoi.
— E un mort. Şi mort ar trebui să rămână, spre binele tuturor celor care-mi sunt
dragi.
— E mort pentru ei sau pentru tine? a întrebat, părând să îi vorbească, din întuneric,
întunericului.
Nu mă uitam la el. Priveam dincolo de pupă, către celelalte corăbii, care ne urmau
prin noaptea ploioasă. Erau forme negre, cu pânzele ca tot atâtea pete profilate pe
cer. Felinarele de pe punţi se înălţau şi coborau odată cu ele, părând stele
îndepărtate, în mişcare.
— Web, ce vrei de la mine? l-am întrebat, într-un târziu.
— Numai să te fac să gândeşti, mi-a răspuns pe un ton liniştitor. Nu să te-nfurii,
deşi se pare că mă pricep de minune. Sau poate că furia e întotdeauna acolo,
supurând în tine, iar eu sunt cuţitul care străpunge buboiul, împroşcând cu puroi.
Am clătinat din cap în tăcere, fără să-mi pese dacă îmi vedea gestul sau nu. În clipa
aceea aveam altele în minte şi mi-aş fi dorit să fiu singur.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, el a adăugat:
— Iar în seara asta nici măcar nu vreau să-ţi deschid calea meditaţiei. De fapt, am
venit să-ţi ofer un răgaz. Stau eu de veghe lângă Thick dacă-ţi doreşti câteva ore
libere. Mă îndoiesc că ai izbutit să dormi adânc de când eşti aici.
Tânjeam să mă pot mişca după bunul plac, să văd ce dispoziţie domnea pe restul
corabiei. Mai mult decât atât, tânjeam după un somn fără griji. Propunerea era
incredibil de ispititoare. Aşa că m-a făcut imediat bănuitor.
— De ce?
Web a zâmbit.
— Ţi se întâmplă chiar atât de rar să se poarte cineva frumos cu tine?
Întrebarea m-a umplut de o tulburare bizară. Am tras aer în piept.
— Presupun că uneori las impresia asta.
M-am ridicat încet, fiindcă înţepenisem stând în aerul tare al nopţii. Mi-am ridicat
braţele deasupra capului şi mi-am rotit umerii în timp ce-mi trimiteam un gând către
Dutiful.
Web se oferă să stea o vreme cu Thick, în locul meu. Pot să-l las?
Bineînţeles.
Prinţul părea aproape surprins fiindcă îl întrebasem.
Pe de altă parte, uneori avea prea multă încredere în oameni.
Dă-i te rog de veste lui Chade.
Am simţit că Dutiful încuviinţa.
— Mulţumesc, i-am răspuns lui Web, odată ce m-am dezmorţit. Primesc oferta ta
cu recunoştinţă.
L-am privind aşezându-se cu mare grijă lângă Thick şi scoţând de sub cămaşă cel
mai mic cimpoi de mare pe care-l văzusem vreodată. Cimpoiul de mare e, probabil,
cel mai des întâlnit instrument pe toate corăbiile, pentru că suportă bine deopotrivă
vremea rea şi folosirea cu neglijenţă. E uşor să-nveţi să cânţi la el o melodie simplă,
dar un cântăreţ talentat te poate încânta la fel de mult ca un menestrel din
Buckkeep. Nu mă miram că se afla în mâinile lui Web. Fusese pescar; şi probabil
că încă mai era, în multe feluri.
Mi-a făcut semn să plec. Când mă îndepărtam, am auzit melodia, ca o adiere a
brizei. Web susura, foarte încet, un cântec pentru copii. Oare ştiuse, instinctiv, că
astfel îl putea linişti pe Thick?
M-am întrebat de ce nu-mi trecuse şi mie prin cap că muzica putea să-l aline. Am
oftat. Începeam să fiu prea ancorat în modul meu de gândire. Trebuia să-mi
amintesc cum să mă mlădiez.
M-am dus în cambuză, sperând c-o să pot cerşi ceva cald de mâncare. Am căpătat
în schimb nişte pâine tare şi o bucăţică de brânză cât două degete, nicidecum mai
mare. Bucătăreasa mi-a adus la cunoştinţă că ar trebui să mă consider norocos
pentru asta. N-avea mâncare de irosit, nu, nu pe bărcuţa aia încărcată din greu şi
plină de lume. Sperasem că pot primi apă pentru spălat, apă dulce, doar atât cât
îmi trebuia ca să scap de sarea de pe mâini şi de pe faţă, însă mi-a spus că trebuie
să mă deprind să mă descurc fără aşa ceva. Îmi primisem porţia pentru ziua aia,
nu? Se cuvenea să mă mulţumesc cu ea. Oştenii ăştia din gardă! N-au idee câtă
autodisciplinare îi cere unui om viaţa pe o corabie.
A m bătut în retragere în faţa limbii ei ascuţite. Tânjeam să stau pe punte să
mănânc, dar acolo nu era teritoriul meu şi corabierii erau în starea necesară ca să
mi-o demonstreze. Aşa că am coborât sub punte, acolo unde ceilalţi bărbaţi din
gardă sforăiau, bodogăneau sau jucau cărţi la lumina pâlpâitoare a unui felinar.
Zilele petrecute pe mare nu îmbunătăţiseră mirosul locului care ne adăpostea. Am
descoperit că toţi erau în toane rele, Riddle nu exagerase câtuşi de puţin.
Comentariile unuia despre „dădaca reîntoarsă” ar fi îndreptăţit din plin o încăierare,
dacă mi-aş fi dorit-o. Dar, nedorind-o, am izbutit să nu-i iau în seamă insultele, am
mâncat în grabă şi mi-am scos pătura din cufăr. Să găsesc un loc unde să mă întind
era imposibil. Podeaua era presărată cu oşteni culcaţi. M-am încovrigat în mijlocul
lor. Aş fi preferat să dorm cu spatele la un perete, dar nu puteam spera aşa ceva.
Mi-am scos cizmele şi mi-am slăbit centura. Bărbatul de alături a bombănit cu
răutate şi s-a răsucit în timp ce mă străduiam să mă instalez pe podea şi să mă
învelesc cu pătura. Am închis ochii şi am răsuflat adânc, dorindu-mi din toate
puterile să dorm fără să mai ştiu de nimic şi simţindu-mă recunoscător, fiindcă mi
se oferise prilejul s-o fac. Măcar în vise aş fi putut scăpa de coşmarul pe care-l
trăiam.
Dar, în timp ce traversam teritoriul stăpânit de penumbră dintre trezie şi somn, mi-
am dat seama că era cu putinţă să am o soluţie pentru problemele mele. În loc să
mă rostogolesc pe calea către somnul adânc, m-am lăsat să alunec pe una
lăturalnică şi am căutat-o pe Nettle.
S-a dovedit a fi o treabă mai grea decât mă aşteptasem. Muzica lui Thick era
prezentă, am bâjbâit prin ea ca şi cum aş fi înaintat prin ceaţă, poticnindu-mă printre
mărăcini. Nici nu-mi trecuse bine asta prin minte când din sunete au început să
încolţească lujeri şi spini. Muzica n-ar trebui să rănească omul, dar aceea îl rănea.
M-am împleticit prin ceţuri îmbibate de greaţă, de foame şi de sete, cu fiori reci
înţepenindu-mi spatele şi cu capul zvâcnindu-mi în ritmul muzicii discordante care
se agăţa de mine şi mă târa. După o vreme m-am oprit.
— E un vis, mi-am spus, şi, la auzul cuvintelor mele, mărăcinii s-au răsucit
dispreţuitori.
Apoi, pe când stăteam nemişcat, au început să mi se încolăcească în jurul
picioarelor.
— E un vis, am repetat. Nu-mi puteţi face niciun rău.
Dar cuvintele mele nu şi-au atins ţinta. Am simţit spinii pătrunzându-mi prin
pantaloni şi muşcându-mi din carne în timp ce înaintam clătinându-mă. M-au strâns
tot mai tare, împiedicându-mi mişcările.
M-am oprit din nou, străduindu-mă să nu-mi pierd sângele rece. Ce începuse ca o
sugestie a Meşteşugului lui Thick devenise propriul meu coşmar. M-am încordat să
fac faţă forţei lujerilor cu ghimpi care încercau să mă trântească, mi-am dus mâna
la şold şi am scos sabia lui Verity. Am retezat mărăcinii, care s-au retras unduindu-
se, ca şerpii din care ai tăiat o bucată. Încurajat, i-am spus sabiei o lamă de foc,
care a pârlit plantele zvârcolitoare şi mi-a luminat drumul prin ceaţa cotropitoare.
— Urcă pe deal, mi-am zis. Ceaţa n-a umplut decât văile. Culmile sunt curate, cu
văzduhul limpede.
Şi chiar aşa era.
După ce am izbutit în sfârşit să ies din ceaţa Meşteşugului lui Thick, mi-am dat
seama că sunt la hotarele visului lui Nettle. Am rămas cu ochii la un turn de sticlă
ce se înălţa deasupra mea, de pe vârful dealului. Am recunoscut povestea. Mai sus
de mine, panta era presărată cu fire lungi, care se legănau. Pe măsură ce urcam,
se agăţau de mine ca o pânză de păianjen. Ştiam că Nettle e conştientă de prezenţa
mea. M-a lăsat însă să mă descurc singur şi am continuat să umblu cu trudă prin
încâlceala care îmi trecea de glezne, alcătuită din făgăduielile încălcate de iubiţii
mincinoşi ai prinţesei. În vechiul basm, numai un bărbat cu inima curată putea să
urce pe o asemenea potecă fără să se prăvălească.
În vis, m-am preschimbat în lup. Toate cele patru labe mi-au fost curând atât de
înfăşurate de firele agăţătoare, încât m-am văzut nevoit să mă opresc şi să le
mestec ca să mă eliberez. Dintr-un motiv oarecare, aveau gust de anason, o aromă
plăcută când cantitatea e moderată, dar sufocantă dacă îţi umpli gura. Când am
ajuns în sfârşit la turnul de sticlă şi m-am uitat în sus, spre Nettle, aveam pieptul ud
şi din bot îmi picura salivă. M-am scuturat, împrăştiind stropi, apoi am întrebat-o:
— Nu mă inviţi să urc la tine?
Nu mi-a răspuns. Se sprijinea de balustrada balconului şi admira peisajul. M-am
uitat în urma mea, către mărăcinii care fluturau deasupra ceţii lăsate în văi. Oare
ceaţa se târa spre mine? Fiindcă Nettle a continuat să nu-mi dea atenţie, am ocolit
cu paşi repezi turnul. În povestea de demult, nu avea uşă, şi fiica mea îl recrease
cu fidelitate. Oare asta însemna că avusese un iubit care îi fusese necredincios?
Pentru o clipă, mi s-a frânt inima şi am uitat de ce venisem. După ce am dat ocol
turnului, m-am aşezat pe labele din spate şi mi-am ridicat ochii spre silueta din
balcon.
— Cine te-a trădat? am întrebat-o.
A continuat să se uite în depărtare, şi m-am temut că n-o să-mi răspundă. Însă apoi
a spus, fără să-şi coboare privirea către mine:
— Toată lumea. Pleacă!
— Cum pot să te-ajut dacă plec?
— Nu mă poţi ajuta. Mi-ai spus-o destul de des. Aşa că poţi să pleci, să mă laşi
singură. Ca toţi ceilalţi.
— Cine a plecat şi te-a lăsat singură?
Pentru asta m-am ales cu o privire furioasă. A răspuns cu voce scăzută, îndurerată.
— Nu ştiu de ce-am crezut c-o să-ţi aduci aminte! Fratele meu, în primul rând.
Fratele meu Swift, despre care ai zis c-o să se-ntoarcă la noi, acasă, cât de curând.
Ei bine, nu s-a întors. Şi pe urmă tatăl meu s-a hotărât, prosteşte, să plece în
căutarea lui. De parcă un om cu vederea înceţoşată ar fi în stare să caute ceva! I-
am spus cu toţii să nu plece, dar a plecat. Şi s-a întâmplat ceva, nu ştiu ce, fiindcă
i s-a întors calul fără el. Aşa că am plecat şi eu călare, deşi mama ţipa la mine că
n-am voie, şi am mers înapoi, pe urmele calului, şi l-am găsit pe tata pe marginea
drumului, plin de vânătăi şi de sânge şi încercând s-ajungă acasă târându-şi un
picior. L-am adus eu, şi mama m-a ocărât din nou fiindcă n-am ascultat-o. Şi acum
tata e în pat, zace pur şi simplu, se uită fix la pereţi şi nu vorbeşte cu nimeni. Mama
ne-a interzis tuturor să-i ducem rachiu. Aşa că nu vorbeşte cu noi, nu ne povesteşte
ce i s-a întâmplat. De-aia mama îşi varsă furia pe noi toţi. De parcă ar fi vina mea.
Pe la jumătatea tiradei, pe faţă au început să-i şiroiască lacrimi. Îi picurau de pe
bărbie, i se scurgeau pe mâini şi se prelingeau apoi pe peretele turnului. Şi se
solidificau încet în dâre de amărăciune opalescente. M-am săltat pe picioarele din
spate şi mi-am dat silinţa să mă agăţ cu ghearele de ele, dar erau prea netede, prea
puţin reliefate. M-am lăsat din nou în jos. Mă simţeam pustiit şi bătrân. Am încercat
să-mi spun că nefericirea din familia lui Molly n-avea nicio legătură cu mine, că
nimic nu se întâmplase din vina mea şi că n-aveam cum s-o înlătur. Totuşi, avea
rădăcini adânci, nu-i aşa?
După un timp, Nettle şi-a coborât din nou privirea spre mine şi a izbucnit într-un râs
amar.
— Ei, Umbră de Lup? Nu-mi spui că nu mă poţi ajuta? Nu spui întotdeauna aşa?
Nu mi-a venit în minte niciun răspuns, iar ea a continuat, pe un ton acuzator:
— Nici măcar nu ştiu de ce mai vorbesc cu tine. M-ai minţit. Ai spus că fratele meu
e în drum spre casă.
— Aşa am crezut, am răspuns, găsindu-mi în sfârşit cuvintele. M-am dus la el şi i-
am spus să se-ntoarcă acasă. Am crezut c-a plecat.
— Păi, poate c-a încercat. Poate că a plecat spre noi, dar a fost ucis de tâlhari sau
a căzut în râu şi s-a înecat. Ţi-a trecut vreodată prin cap că, la zece ani, e puţin cam
prea tânăr ca să bată drumurile de unul singur? Presupun că nu te-ai gândit că ar
fi fost frumos din partea ta să ni-l aduci aici în siguranţă, în loc să-l „trimiţi”. Dar nu,
probabil ar fi fost un efort prea mare pentru tine.
— Nettle. Opreşte-te. Lasă-mă să vorbesc. Swift e în siguranţă. Teafăr şi
nevătămat. E încă aici, cu mine.
Am tăcut şi am încercat să-mi trag răsuflarea. Cuvintele mele aveau o urmare de
neocolit şi mi se făcea rău când mă gândeam la ea. Soseşte, Burrich, m-am gândit.
Toată suferinţa de care am încercat vreodată să te cruţ. Împachetată frumos,
laolaltă cu nefericirea pentru familia ta.
Pentru că Nettle a întrebat, aşa cum ştiam că avea s-o facă:
— Şi unde anume e „cu tine, în siguranţă”? Şi cum ştiu că e într-adevăr în
siguranţă? Cum ştiu că tu eşti real? Poate că eşti, la fel ca restul visului, ceva creat
de mine. Uită-te la tine, omule-lup! Nu exişti cu adevărat şi îmi oferi speranţe
măsluite.
— În realitate nu arăt aşa cum mă vezi, am răspuns. Dar sunt real. Şi tatăl tău m-a
cunoscut cândva.
— Odată ca niciodată, a zis ea în bătaie de joc. O altă poveste a lui Umbră de lup.
Pleacă de-aici cu basmele tale de adormit copiii. A răsuflat cutremurându-se şi pe
obraji au început din nou să i se prelingă lacrimi. Nu mai sunt o fetiţă. Poveştile
astea prosteşti nu mă pot ajuta.
Atunci am ştiut că o pierdusem. Pierdusem încrederea ei, prietenia ei. Pierdusem
orice prilej de a-mi cunoaşte copila ca pe un copil. M-a potopit o tristeţe cumplită,
cu muzica mărăcinilor care creşteau adăugându-i-se ca o dantelă. M-am uitat în
urma mea. Lujerii ţepoşi şi ceaţa se furişaseră mai sus. Oare ameninţarea era din
propriul meu vis sau muzica lui Thick devenise mai înspăimântătoare? Nu ştiam.
— Şi am venit aici să-ţi cer ajutorul, mi-am reamintit eu cu amărăciune.
— Ajutorul meu? a întrebat ea cu voce sugrumată.
Vorbisem fără să mă gândesc.
— Ştiu că n-am dreptul să-ţi cer nimic.
— Nu. Nu ai. Nettle se uita pe lângă mine. Oricum, despre ce e vorba?
— Despre un vis. De fapt e un coşmar.
— Credeam că toate coşmarurile tale sunt despre căderi.
Părea intrigată.
— Nu e coşmarul meu. E al altcuiva. Al… E foarte puternic. Destul de puternic ca
să se răspândească, ca să se pătrundă în visele altora. Coşmarul lui ameninţă vieţi
şi nu cred că el îl poate controla.
— Atunci trezeşte-l.
Mi-a oferit rezolvarea cu dispreţ.
— Ar putea ajuta, pentru scurt timp. Dar am nevoie de o soluţie de durată.
Pentru o clipă, m-am gândit să-i spun că viaţa lui Swift se număra printre cele
ameninţate. Dar am renunţat. N-avea rost s-o sperii, mai ales că nici măcar nu ştiam
dacă mă poate ajuta.
— Şi ce crezi că aş putea să fac eu?
— M-am gândit că m-ai putea ajuta să intru în visul lui şi să-l schimb. Să-l fac plăcut,
calm. Să-l convingi că nimic din ceea ce i se întâmplă n-o să-l ucidă, că totul o să
fie minunat. Pe urmă visul lui s-ar însenina. Şi am izbuti cu toţii să ne odihnim.
— Cum aş putea face aşa ceva? Şi de ce aş face-o? a adăugat mai tăios. Ce-mi
oferi în schimb, Umbră de lup?
Nu-mi plăcea că ajunseserăm să ne târguim, dar vina era numai a mea. Şi era trist
că singurul lucru pe care i-l puteam oferi avea să-i umple tatăl de durere şi de
remuşcări. I-am răspuns vorbind rar:
— Ai putea, pentru că foloseşti cu foarte mare putere magia care permite să intri în
visele altora şi să le schimbi. Poate cu destulă putere ca să modelezi visul
prietenului meu, care e, la rândul lui, foarte puternic când e vorba de magie. Şi
foarte înspăimântător.
— Nu folosesc nicio magie.
Nu i-am luat în seamă cuvintele.
— Cât despre… Ţi-am spus că Swift e cu mine, că e în siguranţă. Nu m-ai crezut.
Nu te învinovăţesc pentru asta, fiindcă m-am înşelat când te-am asigurat că se-
ntoarce. Acum o să-ţi încredinţez un mesaj pentru tatăl tău. O să… o să-i
îngreuneze inima. Dar o să ştie că tot ce spun e adevărat. Că fratele tău e teafăr şi
nevătămat. Şi că e cu mine.
— Atunci spune-mi care e mesajul.
Pentru o clipă în care m-am lăsat dominat de influenţa lui Chade, m-am gândit să-i
cer ajutorul mai întâi să schimb visul lui Thick. Apoi am respins ideea cu asprime.
Fiica mea îmi datora exact ce îi dădusem eu ei, adică nimic. Poate că, pe de altă
parte, mi-a fost şi teamă că o să-mi pierd curajul dacă nu rostesc imediat cuvintele
mesajului. Fiecare în parte mi s-a părut o caznă, ca atingerea limbii de tăciuni
încinşi. Le-am înşiruit.
— Spune-i că ai visat un lup cu ţepi de porc spinos înfipţi în bot. Şi că lupul a zis:
„Ceea ce ai făcut tu cândva fac eu acum. Îţi adăpostesc şi îţi îndrum fiul. O să pun
viaţa mea între el şi orice l-ar putea vătăma în vreun fel şi, când misiunea mea va fi
încheiată, o să ţi-l aduc teafăr acasă.”
Îmi mascasem mesajul atât cât se putea. Nettle s-a apropiat totuşi destul de mult
de adevăr când m-a întrebat cu înflăcărare:
— Tatăl meu a avut grijă de fiul tău, cu ani în urmă?
Unele hotărâri sunt mai uşor de luat când nu-ţi dai timp de gândire. Mi-am minţit
fiica.
— Da. Întocmai.
Am privit-o gândindu-se la asta câteva clipe. Turnul de sticlă s-a topit,
preschimbându-se încetul cu încetul în apă. Cald şi nevătămător, şuvoiul s-a scurs
pe lângă picioarele mele, până când balconul ei a ajuns pe pământ. A întins mâna
spre mine, ca s-o ajut să treacă peste balustradă. I-am luat-o, atingându-mi şi totuşi
neatingându-mi fiica pentru prima oară în viaţa ei. Degetele ei arse de soare s-au
sprijinit pentru scurt timp pe laba mea cu gheare negre. Pe urmă s-a desprins de
mine şi s-a uitat la ceaţa şi la mărăcinii târâtori care urcau către noi.
— Ştii că, până acum, n-am mai făcut niciodată aşa ceva?
— Nici eu, am recunoscut.
— Înainte de a intra în visul lui, spune-mi câte ceva despre el, a sugerat.
Ceaţa şi mărăcinii se apropiau tot mai mult. Orice i-aş fi dezvăluit despre Thick ar fi
însemnat prea mult, însă ar fi putut fi periculos pentru noi toţi s-o las să între în visul
lui fără să ştie nimic. Nu puteam controla ceea ce avea să-i dezvăluie Thick în lumea
acelui vis. Pentru o secundă care s-a dus în zbor, m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit
să mă sfătuiesc cu Chade sau cu Dutiful înainte de a cere ajutorul lui Nettle. Pe
urmă mi-am adresat mie însumi un zâmbet amar. Eram Maestrul Meşteşugului, nu?
În tot ce ţinea de asta, hotărârea îmi aparţinea mie şi numai mie.
Aşa că i-am spus fiicei mele că Thick e un biet netot, un bărbat cu minte şi suflet de
copil, dar, în privinţa magiei Meşteşugului, are puterea unei oştiri. I-am spus chiar
şi că se află în slujba prinţului Farseer şi că, împreună cu prinţul, călătoreşte pe o
corabie. I-am spus ce forţă are muzica Meşteşugului său şi că, în acel moment,
visele lui sunt o catastrofă pentru moralul tuturor oamenilor de pe corabie. I-am spus
că Thick e convins că răul de mare n-o să-i treacă niciodată şi că probabil o să-l
ucidă. Şi, în timp ce povesteam toate astea, mărăcinii creşteau şi se apropiau de
noi răsucindu-se, iar eu o priveam pe Nettle trăgând cu iuţeală concluzii din tot ce
auzise: că şi eu mă aflu la bordul acelei corăbii şi că fratele ei mă însoţeşte într-o
călătorie pe mare, alături de prinţul Farseer. Fiindcă ea locuia undeva, la ţară, m-
am întrebat cât de multe auzise despre narcescă şi despre aventura spre care se
îndrepta Dutiful. Am primit repede răspunsul. Nettle a pus singură totul cap la cap.
— Prin urmare, dragonul negru despre care te tot întreabă cel argintiu e acela pe
care trebuie să-l ucidă prinţul.
— Nu rosti numele femelei-dragon, am implorat-o.
M-a privit cu dispreţ la adresa spaimelor mele prosteşti. Apoi a spus încet:
— Începem.
Şi ne-au potopit mărăcinii.
Trosneau înălţându-ni-se în jurul gleznelor şi apoi în jurul genunchilor, cum urcă
focul în susul unui copac. Ghimpii ne-au muşcat carnea, iar ceaţa s-a învârtejit o
clipă mai târziu deasupra noastră, ameninţătoare, sufocându-ne.
— Ce-i asta? a exclamat Nettle sâcâită. Apoi, când ceaţa a ascuns-o vederii mele,
a adăugat: încetează! Umbră de lup, încetează imediat! Toate sunt făcătura ta; nu
făureşti mizeria asta. Dă-i drumul!
Şi mi-a înşfăcat visul. Ga atunci când îţi smulge cineva păturile. Dar m-am simţit
zdruncinat mai ales fiindcă asta a evocat o amintire pe care am recunoscut-o şi,
totodată, n-am recunoscut-o: alte vremuri şi o femeie mai vârstnică, smulgând ceva
fascinat şi strălucitor din strânsoarea pumnului meu dolofan şi spunând: „Nu,
Keppet. Nu e pentru băieţei.”
Expulzarea bruscă din visul meu mi-a tăiat răsuflarea, iar în secunda următoare am
plonjat, în adevăratul sens al cuvântului, în visul lui Thick. Ceaţa şi mărăcinii s-au
făcut nevăzuţi, iar apa rece şi sărată mi s-a închis deasupra capului. Mă înecam.
Indiferent ce mişcări aş fi făcut, nu izbuteam să ajung deasupra apei. Pe urmă o
mână s-a încleştat de a mea şi Nettle m-a tras până ce am ajuns alături de ea, în
picioare, apoi a exclamat iritată:
— Te laşi amăgit atât de uşor! E un vis, nimic mai mult. Iar acum e visul meu şi, în
el, putem merge pe valuri. Haide!
Aşa a spus şi aşa a fost. Dar o ţineam totuşi de mână şi mergeam alături de ea. În
jurul nostru, apa se întindea în toate părţile, scânteind de la un orizont la altul, fără
să i se întrezărească undeva ţărmul. Muzica lui Thick era vântul care ne sufla în jur.
Mi-am rotit privirea cu ochii mijiţi, întrebându-mă cum aveam să-l găsim vreodată
pe Thick printre valurile care nu păstrau nicio urmă, dar Nettle m-a strâns de mână,
vorbind cu voce clară printre notele înnebunitorului cântec al bondocului.
— Suntem deja foarte aproape de el.
Şi a avut dreptate. După câţiva paşi, s-a lăsat în genunchi, cu un strigăt încărcat de
milă. Soarele orbitor şi apa mă împiedicau să văd la ce se uita. Am îngenuncheat
alături de ea şi mi s-a frânt inima.
Era ceva bine-cunoscut de Thick. Probabil îl văzuse cândva, în realitate. Pisoiul
înecat plutea chiar sub suprafaţa apei. Atât de mic încât încă nu făcuse ochi, se
legăna, lipsit de greutate, în strânsoarea mării. Părul îi plutea răsfirat în jur, dar,
după ce l-a luat Nettle de ceafă şi l-a scos, apa a prins să se scurgă, netezindu-i
brusc blana. L-a scuturat uşor, cu apa şiroindu-i de pe coadă şi de pe lăbuţe şi
picurându-i din nas şi din roşul gurii deschise. Apoi a luat fără şovăire mica făptură
în căuşul palmei. S-a aplecat cu toată atenţia asupra ei, i-a apăsat cu pricepere
firavul coş al pieptului între degetul mare şi arătătoarele ambelor mâini. Pe urmă i-
a apropiat faţa minusculă de a ei şi i-a suflat brusc aer în gura roşie, deschisă. În
acele clipe a fost pe de-a-ntregul fiica lui Burrich. Aşa îl văzusem pe el curăţând
mucusul din gâtlejul unui căţeluş nou-născut.
— Acum te simţi, bine, i-a spus pisoiului autoritară.
A alintat micuţa creatură şi, în urma mâinii ei, blana a rămas uscată şi moale. Atunci
am văzut că era dungat, cu alb şi portocaliu. Îl crezusem negru.
— Eşti viu şi teafăr, şi n-o să las nimic rău să se abată asupra ta. Iar tu ştii că poţi
avea încredere în mine. Pentru că te iubesc.
La auzul cuvintelor ei, mi s-a pus în gât un nod înăbuşitor. M-am întrebat de unde
ştiuse ce să spună. Fără să fi avut habar, îmi dorisem toată viaţa să aud pe cineva
spunându-mi mie acele cuvinte, să le facă să sune sincer, credibil. Era ca atunci
când vezi cum i se dă altuia ceva pe care-l jinduieşti de mult. Totuşi, n-am simţit nici
amărăciune, nici invidie. M-am minunat doar fiindcă, la şaisprezece ani, Nettle purta
în sine însăşi un astfel de dar pentru altcineva. Chiar dacă aş fi izbutit să-l găsesc
pe Thick în visul lui şi chiar dacă mi s-ar fi spus că acelea erau cuvintele pe care
trebuia să le rostesc, n-aş fi putut să le pronunţ făcându-le să sune atât de sincer
ca ale ei. Era fiica mea, sânge din sângele meu, dar admiraţia şi uimirea pe care mi
le trezise m-au făcut în momentul acela s-o simt ca pe o creaţie fără vreo legătură
cu mine.
Pisoiul i s-a mişcat în mână. S-a uitat în jur, fără să vadă. Când micuţa gură roşie i
s-a deschis larg, m-am aşteptat la scâncet. Dar el a întrebat cu voce firavă, răguşită:
— Mămico?
— Nu, i-a răspuns Nettle. Era mai curajoasă decât mine. Nici măcar nu s-a gândit
la o minciună uşor de rostit. Cineva care îi seamănă.
Pe urmă a privit peisajul marin ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.
— Iar locul ăsta nu e potrivit pentru tine. Să-l schimbăm, da? Unde ţi-ar plăcea să
te afli?
Răspunsul lui m-a surprins. Nettle l-a convins să-i dea un amănunt după altul. Când
au terminat, aveam cu toţii dimensiunile unor păpuşi şi stăteam în mijlocul unui pat
imens. În depărtare, desluşeam ca prin ceaţă pereţii unuia dintre furgoanele în care
trăiesc şi călătoresc dintr-o aşezare în alta familiile multor păpuşari şi saltimbanci
ambulanţi. De un colţ al tavanului atârnau ardei uscaţi şi funii de ceapă,
răspândindu-şi mirosul. Şi am recunoscut muzica din jur, nu doar drept cântecul
mamei lui Thick, ci şi desluşind ce o alcătuia: răsuflarea unei femei adormite,
scârţâitul roţilor şi tropotul deloc grăbit al copitelor tuturor cailor trupei împletindu-
se ca fundal al melodiei fredonate de o femeie şi al sunetului unui fluier de copil.
Era un cântec al ocrotirii, al aprobării şi al mulţumirii.
— E frumos aici, a spus Nettle, după ce a fost gata totul. Dacă nu te superi, poate
o să mai vin în vizită. Ţi-ar plăcea?
Pisoiul a început să toarcă, apoi s-a strâns covrig, nu ca să doarmă, ci fiindcă se
simţea în siguranţă în mijlocul patului uriaş. Nettle s-a ridicat, gata să plece. Cred
că în clipa aceea mi-am dat seama că priveam visul lui Thick fără să mai fac parte
din el. Dispărusem, odată cu orice altceva discordant şi primejdios. În lumea mamei
lui n-aveam loc.
— La revedere, a spus Nettle. Şi nu uita cât de uşor e s-ajungi aici, a adăugat. Când
te hotărăşti să adormi, nu trebuie decât să te gândeşti la perna asta. A atins-o pe
una dintre multele răsfirate pe pat şi împodobite cu broderii strălucitoare. Ţine-o
minte şi, ori de câte ori o să visezi, o s-ajungi drept aici.
Ca răspuns, pisoiul a prins să toarcă mai tare, şi visul lui Thick a început să pălească
în jurul meu. O clipă mai târziu, m-am regăsit pe coasta dealului, lângă turnul ei de
sticlă topită. Mărăcinii şi ceaţa dispăruseră, dezvăluind priveliştea unor văi înverzite
şi a râurilor care-şi purtau prin ele apele strălucitoare.
— Nu i-ai spus că nu trebuie să mai sufere de rău de mare, mi-am amintit dintr-
odată.
Şi m-am crispat când mi-am dat seama câtă nerecunoştinţă era în vorbele mele.
Nettle m-a privit încruntându-se şi i-am văzut oboseala din ochi.
— Crezi că mi-a fost uşor să găsesc toate lucrurile alea şi să le adun în jurul lui?
încerca într-una să preschimbe din nou totul în apă rece, de mare. S-a frecat peste
pleoape. Dorm, dar bănuiesc c-o să mă trezesc istovită.
— Mă rog să fiu iertat, am zis cu seriozitate. Ştiu că toată magia asta îşi poate cere
preţul.
Vorbisem fără să mă gândesc.
— Magie, a pufnit ea. Modelarea viselor nu e magie. E doar un lucru pe care pot
să-l fac.
Şi, cu asta, m-a părăsit. Mi-am alungat spaima trezită de gândul la tot ce ar fi putut
spune Burrich după ce avea s-audă mesajul meu. În privinţa asta nu mai era nimic
de făcut. M-am aşezat jos, lângă turnul lui Nettle, dar, nemaifiind ancorat de
prezenţa ei, tot ce mă înconjura începuse deja să se destrame. Rămas de unul
singur, m-am afundat într-un somn fără vise.
Capitolul 7
CĂLĂTORIA
Faceţi o mare greşeală dacă vă gândiţi la Insulele Străine considerându-le un singur
regat, condus de un singur rege, aşa cum avem în cele Şase Ducate, sau chiar şi
numai o alianţă a mai multor popoare, cum este Regatul Munţilor. Nici măcar o
singură insulă, oricât de mică vi s-ar părea, nu se află sub conducerea unui singur
lord sau nobil. De fapt, locuitorii acestor insule nu-l numesc astfel pe niciunul dintre
ei. Bărbaţii au un anumit statut, pe măsura faptelor lor de vitejie şi a bogăţiei prăzilor
cu care se întorc acasă. Unii au în spate faima propriului clan matriarhal, care le
sporeşte reputaţia dobândită prin forţa armelor. Triburile deţin într-adevăr teritorii pe
insule, adică ogoarele, păşunile şi plajele de unde adună darurile mării, dar toate
acestea sunt proprietatea femeilor şi fetele le moştenesc de la mamele lor.
Oraşele, şi mai ales porturile, nu reprezintă domenii ale unui singur trib şi sunt, în
general, locuri unde conduce mereu cel mai puternic. Dacă eşti jefuit sau atacat,
nu-ţi sare niciodată în ajutor o gardă. Fiecare trebuie să câştige respectul celorlalţi
prin propria sa forţă. Strigă după ajutor şi o să fii considerat slab şi nedemn să te
bucuri de atenţia celorlalţi. Totuşi, uneori se întâmplă să existe în oraş o „casă-tare”
a tribului dominant din zonă, care îşi arogă cu de la sine putere dreptul la ultimul
cuvânt în certurile localnicilor.
În Insulele Străine nu construieşte nimeni castele şi forturi, aşa cum avem în cele
Şase Ducate. Acolo, un asediu e, mult mai adesea, un atac al corăbiilor duşmane,
care iau în stăpânire un port sau o gură de râu decât un atac pe uscat, pentru
acapararea pământurilor. Dar nu e neobişnuit să găseşti în toate oraşele importante
câte una sau două „case-tari”. Sunt clădiri fortificate, construite astfel încât să facă
faţă atacurilor, şi au de multe ori pivniţe adânci, unde nu găseşti doar o fântână, ci
şi provizii bogate de hrană. „Casele-tari” sunt de obicei proprietatea tribului
dominant din fiecare oraş şi au într-o mai mare măsură menirea să ofere adăpost
când izbucnesc lupte între orăşeni decât să facă faţă unui atac din afară.
SHELLBYE, Călătorii în Insulele Străine
Când m-am trezit, am simţit că pe corabie totul era mai calm. Nu dormisem prea
multe ore, însă eram odihnit. Mă înconjurau oameni încă întinşi, cufundaţi în somn
adânc, aşa cum se întâmplă după ce n-ai mai dormit de câteva zile.
M-am ridicat cu băgare de seamă, mi-am strâns pătura ghemotoc în braţe şi am
păşit printre trupurile culcate. Mi-am pus-o în cufăr, am îmbrăcat o cămaşă curată
şi m-am întors pe punte. Noaptea era pe sfârşite. Norii se goliseră de ploaie şi prin
perdeaua lor zdrenţuită se vedeau stele palide. Pânzele fuseseră întinse astfel încât
să profite din plin de vântul mai blând. Corabierii desculţi umblau pe punte văzându-
şi de treburi în tăcere şi cu spor. Totul te ducea cu gândul la primii zori de după o
furtună.
L-am găsit pe Thick dormind încovrigat, cu trăsăturile feţei destinse, calme, cu
răsuflarea hârjâită, dar egală. Lângă el, Web moţăia; capul îi căzuse în faţă, pe
genunchii îndoiţi. Ochii mei au observat cu greu silueta întunecată a unei păsări de
mare cocoţate pe copastie. Era un soi de pescăruş, mai mare decât media. Am
întrezărit scânteierea ochiului lui Risk şi am dat din cap către ea, salutând-o
prieteneşte, în timp ce mă apropiam fără grabă, ca să-i las lui Web timp să deschidă
ochii şi să-şi salte capul. Mi-a zâmbit.
— Pare să se odihnească mai bine. Poate ce-a fost mai rău a trecut.
— Sper, am răspuns.
M-am deschis cu prudenţă către muzica lui Thick. Nu mai era un uragan al
Meşteşugului, dar păstra ritmul clipocitor al valurilor. Cântecul mamei lui o domina
iarăşi, dar se desluşeau şi torsul unui pisoi, şi ecoul glasului liniştitor al lui Nettle,
care-l asigura că e iubit şi apărat de pericole. Asta m-a neliniştit puţin; m-am întrebat
dacă le auzeam numai eu, fiindcă fusesem martorul schimbării petrecute, sau dacă
şi Chade şi prinţul puteau să distingă atât vocea, cât şi cuvintele.
— Şi tu pari mai odihnit, a remarcat Web, reamintindu-mi brusc că existam şi eu, şi
bunele maniere.
— Da, chiar sunt. Şi îţi mulţumesc.
Mi-a întins mâna, eu i-am luat-o şi l-am ajutat să se ridice. Odată ce s-a văzut în
picioare, a dat drumul mâinii mele şi şi-a rotit umerii, dezmorţindu-se. Pe copastie,
pasărea lui s-a apropiat cu vreo doi paşi, clătinându-se. În lumina din ce în ce mai
puternică, i-am remarcat galbenul intens al ciocului şi al labelor. Mi-am amintit, din
vremurile când mă aflam sub tutela lui Burrich, că strălucirea culorilor unei păsări
spunea că e bine hrănită. Iar făptura aia lucea de sănătate. Ca şi cum ar fi ştiut că
o admiram, şi-a întors capul şi şi-a curăţat cu ciocul o pană lungă. Pe urmă, cu lipsa
de efort a unei pisici care sare pe un scaun, s-a ridicat de pe copastie, prinzând
vântul în căuşul aripilor şi avântându-se în zbor.
— Câtă fală! a murmurat Web.
Mi-a zâmbit. Mi-a trecut prin cap că tovarăşii de Har se mândresc prosteşte unul cu
altul, precum părinţii cu copiii lor. Am răspuns cu un surâs plin de înţelegere.
— Ah. Ăsta pare sincer. Cred, prietene, că, încetul cu încetul, vei ajunge să ai
încredere în mine. Să-mi dai de veste când se va întâmpla.
Am oftat uşor. Ar fi fost politicos din partea mea să susţin, cu insistenţă, că
încrederea exista deja, dar nu mă simţeam în stare să mint cu destulă convingere
ca să-l păcălesc. Aşa că m-am mulţumit să dau din cap. Pe urmă, când s-a întors
să plece, mi-am amintit de Swift.
— Vreau să-ţi mai cer o favoare, am spus cu stângăcie.
S-a întors spre mine, cu o încântare sinceră zugrăvită pe chip.
— Iau asta drept un semn de progres.
— I-ai putea cere lui Swift să-mi rezerve azi o parte din timpul lui? Aş vrea să-i
vorbesc.
Web şi-a lăsat capul pe-o parte, ca un pescăruş care se uită la o scoică dubioasă.
— Vrei să-l ocărăşti fiindcă nu s-a întors la tatăl lui?
Am stat o clipă pe gânduri. Oare asta aveam de gând?
— Nu, vreau doar să-i spun că întoarcerea lui cu bine la Buckkeep e, în ochii mei,
esenţială pentru onoarea mea. Şi că trebuie să continue lecţiile cu mine în timpul
călătoriei.
O, mi-am zis, cu acreală, asta o să-l încânte pe Chade. Aveam deja aproape prea
multe de făcut şi îmi mai găsisem încă o însărcinare.
Web mi-a zâmbit cu căldură.
— O să-mi facă mare plăcere să ţi-l trimit ca s-audă asta.
M-a salutat cu o plecăciune scurtă, în stilul corabierilor, iar eu i-am răspuns cu o
înclinare a capului.
O sugestie trimisă de mine prin Meşteşug l-a smuls pe prinţ din braţele somnului
devreme, aşa că era pe punte, lângă noi, când s-a trezit în sfârşit şi Thick. Un
servitor adusese un coş mic, cu pâine caldă şi cu o oală cu ceai fierbinte. Aromele
lor îmi aduceau aminte că sunt mort de foame. Omul l-a lăsat pe punte, lângă
bondoc, apoi Dutiful i-a făcut semn să plece. Noi am rămas în picioare, privind în
tăcere marea în vreme ce aşteptam să se trezească Thick.
Când i s-a schimbat muzica? Dis-de-dimineaţă, când mi-a fugit somnul, nu mi-a
venit să cred că mă simt atât de destins şi de odihnit. Am avut nevoie de ceva timp
ca să-mi dau seama ce s-a modificat.
E o mare uşurare, nu?
Aş fi vrut să-i spun mai mult, dar n-am îndrăznit. Nu puteam să recunosc în faţa lui
că schimbasem visele lui Thick, fiindcă, de fapt, nu o făcusem eu. Mă îndoiam că
bondocul observase prezenţa mea.
Şi el m-a scos din încurcătură, trezindu-se chiar atunci. A tuşit, apoi a deschis ochii.
S-a uitat în sus, la Dutiful şi la mine, şi pe faţă i s-a aşternut alene un zâmbet.
— Nettle mi-a făcut visul frumos, a spus. Înainte de a avea eu sau Dutiful timp să-i
răspundem, l-a apucat din nou tusea. Nu mă simt bine, a adăugat apoi. Mă doare-
n gât.
Am profitat de asta ca să schimb subiectul discuţiei.
— Probabil fiindcă ai vărsat atât de mult. Uite, Thick, Dutiful ţi-a adus ceai şi pâine
proaspătă. Ceaiul o să-ţi liniştească durerea din gât. Să-ţi torn?
Răspunsul lui a fost o altă rafală de tuse. M-am ghemuit lângă el şi i-am atins
obrazul. Avea faţa caldă, dar abia se trezise şi era înfăşurat în pături de lână. Nu
însemna neapărat că are febră. Şi-a împins iritat păturile deoparte şi a rămas
aşezat, tremurând în hainele lui mototolite şi ude. Părea nefericit şi muzica a început
să-i răsune mai tare, discordantă.
Prinţul n-a mai stat pe gânduri.
— Badgerlock, ia coşul. Thick, vii în cabină cu mine. Imediat.
— Nu vreau, a gemut bondocul, apoi, spre marea mea uimire, s-a ridicat încet. Dar,
după ce a făcut un pas clătinându-se, s-a uitat la valurile neobosite şi a părut să se
răzgândească. Am rău de mare.
— De aceea vreau să te duc în cabină, a răspuns prinţul. Acolo o să te simţi mai
bine.
— Ba nu, s-a încăpăţânat Thick, dar, când Dutiful s-a îndreptat spre cabine, a
pornit-o încet pe urmele lui.
Mersul îi era nesigur, probabil atât din pricina slăbiciunii sale, cât şi fiindcă puntea
se legăna uşor. L-am prins de braţ şi l-am însoţit, cu coşul plin în cealaltă mână. A
continuat să înainteze alături de mine, împleticindu-se. Ne-am oprit de două ori
fiindcă l-a zguduit tusea şi, când am ajuns la uşa cabinei prinţului, îngrijorarea mea
crescuse simţitor.
Cabina lui Dutiful era mult mai bogat împodobită şi mobilată decât odaia lui de
culcare de acasă. Cel care o aranjase ţinuse evident cont de ceea ce i se cuvenea
unui prinţ după părerea înrădăcinată în Buckkeep. Avea un şir de hublouri cu vedere
în urma corabiei. Pe podeaua lustruită erau covoare bogate, iar mobila grea era
bine ancorată, ca să n-o poată clinti legănarea vasului. Aş fi fost probabil mult mai
impresionat dacă aş fi rămas acolo mai mult timp, însă Thick s-a dus drept spre
cabina lui mică, în care intrai dintr-a lui Dutiful. Era o încăpere cu mult mai modestă,
un soi de debara nu cu mult mai mare decât patul său, sub care avea loc să-şi ţină
lucrurile. Constructorul corabiei se gândise probabil ca dormitor pentru un valet, nu
pentru netotul prinţului. Thick s-a trântit imediat grămadă pe pat. A gemut şi a
bombănit în timp ce-l scoteam din hainele lui murdare şi ude. După ce l-am învelit
cu o pătură uşoară, a strâns-o în jurul lui şi, clănţănind din dinţi, s-a plâns că-i e frig.
I-am adus, de la picioarele patului prinţului, o cuvertură groasă. Nu mă mai îndoiam
că are febră.
Ceaiul se răcise puţin, dar am umplut o cană şi am stat lângă el până a băut-o.
După ce i-am sugerat-o prin Meşteşug, prinţul a trimis după ceai din scoarţă de
răchită şi după sirop din rădăcină de zmeură, pentru liniştirea tusei. Odată ce mi le-
a adus în sfârşit un servitor, am avut nevoie de ceva timp ca să-l conving pe Thick
să le bea. Însă febra părea să-i fi tocit încăpăţânarea şi mi-a dat până la urmă
ascultare.
Încăperea era atât de mică încât nu puteam închide uşa când stăteam pe marginea
patului, aşa că a rămas deschisă şi, în timp ce-l îngrijeam pe netot, am urmărit cu
indiferenţă perindarea unui şir de oameni prin cabina lui Dutiful. Interesul mi s-a
trezit abia când a sosit „coteria Harului”. Era alcătuită din Civil, Web, menestrelul
Cockle şi Swift. Când au intrat, prinţul stătea la masă, repetând cu voce înceată
cuvântarea pe care urma s-o rostească în Insulele Străine. I-a făcut servitorului care
îi escortase semn să plece şi a împins sulul de pergament deoparte cu vădită
uşurare. Motanul lui Civil lipăia alături de el şi s-a grăbit să se instaleze pe patul
prinţului. Nimeni n-a părut să-i dea importanţă.
Web mi-a aruncat o privire nedumerită înainte de a-l saluta pe prinţ.
— Totul e bine în văzduh, prinţe Dutiful.
Formula mi s-a părut stranie, până când mi-am dat seama că omul transmitea
spusele lui Risk, pasărea sa.
— Nu se zăreşte nicio corabie în afară de ale noastre.
— Excelent! Dutiful a zâmbit aprobator, apoi şi-a îndreptat atenţia către ceilalţi. Ce-
ţi face motanul azi, Civil?
Tânărul nobil şi-a ridicat mâna. Mâneca i s-a lăsat în jos, dând la iveală o zgârietură
roşie, reliefată, care i se întindea până la cot.
— E plictisit. Şi iritat de spaţiul ăsta închis. O să se bucure când vom coborî din nou
pe uscat.
Toţi înzestraţii cu Har au râs cu indulgenţă, ca nişte părinţi amuzaţi de
încăpăţânarea copilului lor. Am observat cât de în largul lor se simţeau în prezenţa
prinţului. Numai Swift stătea cam ţeapăn, poate fiindcă mă ştia acolo sau numai din
pricina diferenţei de vârstă dintre el şi ceilalţi. Mi-am amintit că tot aşa se simţeau
nobilii apropiaţi de Verity în prezenţa lui şi mi-am spus că afecţiunea neînrâurită de
etichetă a acelor oameni era mult mai preţioasă decât stilul în care obişnuiau lingăii
lui Regal să se ploconească în faţa lui.
Aşa că nu mi s-a părut din cale-afară de bizar când Web s-a răsucit ca să-mi arunce
o privire, pentru a-l întreba apoi pe Dutiful:
— Tom Badgerlock a venit să ni se alăture azi, prinţul meu?
Cuvintele lui puneau două întrebări. Mă aflam acolo ca să recunosc că am Harul şi,
poate, ca să dezvălui cine sunt, şi urma oare să mă alătur „coteriei” lor? Am ascultat
răspunsul lui Dutiful ţinându-mi răsuflarea.
— Nu tocmai, Web. Are grijă de slujitorul meu, de Thick. Am auzit că ai vegheat
asupra lui peste noapte, ca să se poată odihni Badgerlock, şi pentru asta îţi
mulţumesc. Însă, după nopţile petrecute în frig, Thick s-a ales cu o tuse şi are
fierbinţeală. Şi, fiindcă prezenţa lui îi face bine, Badgerlock a primit să stea cu el.
— Ah. Înţeleg. Ei, Thick, îmi pare rău că eşti bolnav.
Vorbind, Web a venit s-arunce o privire dincolo de uşă. La masa din spatele lui,
ceilalţi au continuat să stea de vorbă cu voci scăzute. Swift îl urmărea pe Web cu
priviri neliniştite. Cuibărit sub pături şi uitându-se ţintă la perete, bondocul nu părea
pe deplin conştient de prezenţa Maestrului Harului. Până şi muzica Meşteşugului
său părea firavă, ca şi cum n-ar fi avut destulă putere ca s-o răspândească. Nu i-a
răspuns lui Web, care m-a atins uşor pe umăr.
— Dacă o să simţi nevoia să te odihneşti, mie o să-mi facă plăcere să stau cu el şi
la noapte. Dar, până atunci…
Mi-a întors spatele şi i-a făcut semn lui Swift, care s-a înnegurat la faţă, neliniştindu-
se brusc.
— Îl las pe „pajul” meu aici, cu tine. Fără îndoială că aveţi să vă spuneţi multe şi
sunt sigur că Swift o să dea bucuros în locul tău o fugă ca s-aducă orice îl poate
ajuta pe Thick să se simtă mai bine. Nu-i aşa, flăcăule?
Băiatul se afla pe o poziţie vulnerabilă şi ştia asta. S-a apropiat cu aerul unui câine
bătut şi s-a oprit lângă Web, cu ochii în jos.
— Da, domnul meu, a răspuns abia auzit.
Şi-a ridicat privirea spre mine şi nu mi-a plăcut ce-am văzut. Era frică amestecată
cu antipatie şi aveam impresia că nimic din ce făcusem nu îndreptăţea vreunul
dintre aceste sentimente.
— Swift, a spus Web, atrăgând privirea băiatului spre el. Apoi a continuat cu voce
joasă, numai pentru auzul nostru. Totul o să fie bine. Crede-mă. Tom vrea să fie
sigur că vei continua să înveţi cât te afli la bordul acestei corăbii. Atâta tot.
— De fapt, mai e ceva, am spus fără chef.
Asta le-a atras deopotrivă privirea către mine. Web a înălţat dintr-o sprânceană.
— Am făgăduit ceva, am spus încet. Familiei tale, Swift. Le-am făgăduit că o să pun
viaţa mea între tine şi orice te-ar putea ameninţa. Le-am făgăduit c-o să fac tot ce-
mi stă în puteri ca s-ajungi teafăr acasă după ce se va termina totul.
— Şi dacă nu vreau să mă-ntorc acasă după ce se termină? m-a întrebat Swift cu
insolenţă, ridicându-şi glasul.
Mai mult am simţit decât am văzut că discuţia noastră atrăsese atenţia prinţului. Şi
băiatul a adăugat cu indignare:
— O clipă! Cum ai vorbit cu tata? Înainte de plecare n-ai avut când să-i trimiţi un
mesager şi să primeşti răspuns. Minţi!
Am răsuflat fără grabă, pe nări. Când am fost în stare s-o fac cu calm, i-am răspuns
cu voce scăzută.
— Nu. Nu mint. Mi-am trimis făgăduiala către familia ta. N-am spus că am primit şi
răspuns. Dar mă consider totuşi legat de cuvântul dat.
— N-a fost timp, a protestat el, de data asta mai puţin zgomotos.
Web l-a fixat cu nemulţumire. Eu m-am încruntat. Web şi-a întors brusc privirea
dezaprobatoare spre mine, dar i-am susţinut-o fără nicio şovăire. Făgăduisem c-o
să-l ţin pe băiat în viaţă şi-o să-l duc teafăr acasă. Dar asta nu însemna şi că eram
dispus să-i suport insultele.
— Presupun că s-ar putea să fie o călătorie lungă, pentru voi amândoi, a remarcat
Web. Vă las împreună şi sper că veţi trage, deopotrivă, cele mai bune învăţăminte.
Cred că fiecare dintre voi are ceva de oferit celuilalt. Dar nu veţi preţui acel ceva
decât dacă-l veţi descoperi singuri.
— Mi-e frig, a gemut Thick, salvându-mă de predica lui Web.
— Iată prima ta misiune, i-am spus lui Swift cu asprime. Întreabă-l pe servitorul
prinţului unde găseşti mai multe pături pentru Thick. Pături de lână. Şi adu-i şi o
cană cu apă.
Cred că-şi simţea demnitatea rănită fiindcă era pus să-i aducă unui netot ceea ce-i
trebuia, dar, decât să rămână alături de mine, a preferat să plece. A ieşit în goană,
în vreme ce Web ofta.
— Între voi doi e bine să nu existe decât adevărul, m-a sfătuit. E singura punte care
te poate lega de băiatul ăsta, Tom. Şi are nevoie s-ajungi la el. Abia acum îmi dau
seama. A fugit de acasă, apoi a fugit de tine. Nu trebuie s-o mai facă, altminteri n-
o să înveţe niciodată să rămână pe poziţie şi să-şi înfrunte problemele.
Adică, după părerea lui, eu eram una dintre problemele lui Swift? Mi-am ferit
privirea.
— O să mă ocup de el, am spus.
Web mi-a răspuns oftând obosit.
— Atunci îl las în seama ta.
Şi s-a întors la masă şi la discuţia coteriei Harului. După o vreme, au plecat cu toţii.
Dutiful a reînceput să-şi repete cuvântarea. Când s-a întors Swift cu păturile şi cu
apa pentru Thick, alesesem deja pentru el, din colecţia de pergamente a prinţului,
câteva din care avea ce învăţa. Spre surprinderea mea, găsisem unele pe care nu
le mai văzusem; Chade făcuse probabil rost de ele chiar înainte de plecare.
Vorbeau despre societatea şi obiceiurile din Insulele Străine. Le-am ales pentru
Swift pe cele mai simple.
Am avut grijă să stea Thick cât mai comod cu putinţă. Febra îi creştea. Cu cât i se
înfierbânta pielea mai tare, cu atât îi era muzica mai fantastică. Încă nu se atinsese
de mâncare, dar cel puţin nu mai avea nici destulă voinţă ca să opună rezistenţă
când i-am ţinut cana la gură, ca să fiu sigur că bea. I-am aşezat din nou capul pe
pernă şi i-am potrivit păturile în jur, întrebându-mă cum putea fierbinţeala trupului
să te facă să crezi că ţi-e frig.
Când am terminat, am văzut că Swift ne privea dezgustat.
— Miroase ciudat, s-a plâns când l-am privit dojenitor.
— E bolnav.
Am arătat către podea în timp ce mă aşezam din nou pe marginea patului.
— Stai acolo. Şi citeşte-ne de pe pergamentul ăla, dar nu cu voce prea puternică.
Nu, de pe celălalt, de acolo, cu marginea zdrenţuită. Da, ăla.
— Ce e? a întrebat, fără rost, dezlegându-l şi derulându-l.
— O descriere a istoriei şi a locuitorilor Insulelor Străine.
— De ce trebuie s-o citesc?
Am numărat motivele pe degete.
— Pentru că trebuie să exersezi cititul. Pentru că mergem acolo şi se cuvine să ştii
câte ceva despre locuitorii insulelor, ca să nu-ţi faci prinţul de râs. Pentru că istoria
celor Şase Ducate se împleteşte cu a Insulelor Străine. Şi pentru că aşa spun eu.
Şi-a lăsat ochii în jos, dar am simţit că nu se îmblânzise câtuşi de puţin în privinţa
mea. A trebuit să-l îndemn din nou să citească. Dar, odată ce a început, cred că şi-
a dat interesul. Înălţarea şi coborârea vocii lui copilăreşti era liniştitoare. Mi-am lăsat
gândurile să rătăcească pe fundalul sunetului, fără să dau atenţie înţelesului
cuvintelor.
Încă mai citea când a intrat Chade. În aparenţă, nu i-am dat atenţie bătrânului, care
a început să discute cu prinţul cu glas scăzut. Apoi Dutiful m-a atins cu Meşteşugul.
Chade ar vrea să-i scoţi pe Swift de-aici pentru o vreme, ca să putem vorbi în voie.
O clipă.
Am dat din cap, ca răspuns la indiferent ce citea Swift atunci. Când şi-a tras
răsuflarea, i-am pus mâna pe umăr.
— Ajunge pentru azi. Dar voi fi aici şi mâine, şi trebuie să vii şi tu. Te voi aştepta.
— Da, domnul meu.
În vocea lui nu era nici entuziasm, nici resemnare. Îmi confirma, plat, că mă auzise.
Mi-am oprit un oftat. Swift s-a îndreptat spre prinţ, a făcut o plecăciune şi i s-a
îngăduit să plece. Fiindcă l-am înghiontit cu Meşteşugul, Dutiful i-a spus că educaţia
e o şansă pe care merită să ţi-o doreşti şi că el voia să-l vadă venind în fiecare zi la
lecţii. A primit aceeaşi confirmare lipsită de interes, apoi băiatul a plecat.
Uşa nici nu se închisese bine în urma lui, când Chade era deja lângă mine.
— Cum se simte? a întrebat, cu un aer sobru, atingându-i faţa lui Thick.
— Are fierbinţeală şi tuşeşte.
Chade s-a aşezat greoi pe marginea patului. A pus mâna pe gâtul bondocului,
imediat sub bărbie, apoi şi-a strecurat-o sub gulerul lui, încercând să-şi dea seama
cât de puternică era febra.
— De când n-a mai mâncat?
— Au trecut cel puţin trei zile de când a înghiţit ultima oară ceva solid care-a rămas
în el.
Bătrânul a răsuflat zgomotos.
— Ei, de-aici trebuie să-ncepem. Hrăneşte-l. Supe sărate, cu multă carne macră şi
legume din belşug.
Am dat din cap, însă Thick a gemut şi s-a întors cu faţa la perete. Muzica lui avea
ceva bizar, plutitor. Părea să se piardă în depărtare, ca şi cum s-ar fi scurs într-un
loc unde eu nu puteam pătrunde.
Aşezată brusc pe încheietura mea, mâna lui Chade mi-a distras atenţia.
Ce i-ai făcut azi-noapte? Crezi c-a fost ceva de la care ar putea să i se tragă boala
asta?
Întrebarea m-a şocat, şi am răspuns cu glas tare:
— Nu. Nu, cred că e doar o urmare a răului de mare, a nopţilor petrecute pe punte,
în ploaie, şi a înfometării.
Probabil că Thick auzise ce vorbeam între noi prin Meşteşug. Şi-a întors capul în
direcţia noastră şi s-a uitat urât la mine. Apoi i s-au închis din nou ochii.
Chade s-a îndepărtat făcându-mi semn să-l urmez. S-a aşezat pe bancheta
generos capitonată de sub un hublou şi m-a invitat, cu un alt semn, să stau lângă
el. Prinţul aranja piesele pentru jocul cu pietre. Şi-a ridicat spre noi privirea plină de
curiozitate.
— E ciudat că numai vorbind în şoaptă putem păstra spusele doar pentru noi.
Chade a arătat spre hublou, ca şi cum ar fi vrut să remarc şi eu ceva. M-am aplecat
într-acolo, dând din cap. El a zâmbit şi mi-a vorbit la ureche.
— Azi-noapte n-am putut să dorm. Am făcut exerciţii de Meşteşug, de unul singur.
Am impresia că mă deprind să-l folosesc din ce în ce mai bine. Muzica lui Thick era
puternică, îmbibată de furie. Pe urmă am simţit ceva… pe cineva. Cred că erai tu.
Dar mai exista şi o altă prezenţă, una pe care am impresia că am mai întrezărit-o.
A căpătat tot mai multă forţă, a devenit autoritară; şi apoi muzica lui Thick s-a liniştit.
O parte din mine s-a minunat fiindcă bătrânul asasin ajunsese să stăpânească
Meşteşugul destul de bine ca să fie martor la ceva. N-am fost destul de iute în
gândire, am păstrat cam mult tăcerea înainte de a întreba, cu nevinovăţie:
— O altă prezenţă?
El a zâmbit arătându-şi dinţii.
— Nettle, cred. O aduci în coterie în felul ăsta?
— Nu tocmai, am răspuns.
Şi, încredinţându-i lui Chade secretul meu, am avut senzaţia că se năruia un zid.
Eram adânc nemulţumit, şi totuşi nu puteam nega că, vorbind despre asta, mă
simţeam uşurat. Mi-am dat brusc seama că mă săturasem de secretele mele.
Obosisem apărându-le. Bătrânul n-avea decât să afle adevărul despre Nettle şi
despre puterile ei. Nu însemna că îngăduiam să fie folosită.
— I-am cerut o favoare. Trebuia să-i spun că Swift se află în siguranţă şi că o să
am grijă de el. Înainte de a pleca din Buckkeep, i-am spus că băiatul e în drum spre
casă, fiindcă aşa am crezut. Când am descoperit că s-a îmbarcat împreună cu
Web… ei bine, n-am putut s-o las să se frământe, întrebându-se dacă fratele ei nu
zace cumva mort în vreun şanţ.
— Fireşte că n-ai putut, a murmurat Chade.
Îi sticleau ochii, însetaţi de informaţii. I le-am oferit.
— În schimb, am rugat-o să pună capăt coşmarului lui Thick. Se pare că Meşteşugul
o ajută să-şi controleze de minune propriile vise. Azi-noapte s-a dovedit în stare să
le controleze şi pe ale altora.
I-am studiat chipul în vreme ce mă urmărea cu o privire avidă. L-am văzut gândindu-
se la posibilele întrebuinţări ale unui asemenea har; i-am văzut ochii învăpăindu-se
când şi-a dat seama ce armă puternică ar fi putut fi. Să controlezi imaginile din
mintea cuiva, să-i călăuzeşti gândurile lipsite de apărare pe cărări sumbre şi
înfricoşătoare sau încurajatoare, încântătoare… câte nu s-ar putea face cu o
asemenea unealtă? Ai fi putut să iei minţile cuiva, terorizându-l noapte de noapte,
să pecetluieşti o alianţă printr-o căsătorie încheiată ca urmare a unor vise romantice
sau să otrăveşti cu suspiciuni un pact.
— Nu, am şoptit. Nettle nu ştie ce putere se ascunde în ceea ce face. Nu ştie nici
măcar că se foloseşte de Meşteşug. N-o s-o aduc în coterie, Chade.
Apoi am spus cea mai ingenioasă minciună pe care o puteam încropi la repezeală.
Dacă ar fi ştiut asta, bătrânul asasin ar fi fost mândru de mine.
— O să ne fie de mult mai mult folos ca Singuratică, fără să aibă vreodată idee cât
de important e ceea ce face. Aşa o să fie mult mai uşor de manevrat. Ca mine, pe
vremea când eram un tinerel neştiutor.
A dat din cap cu gravitate, fără să se ostenească să nege adevărul spuselor mele.
În clipa aceea i-am văzut punctul slab. Mă iubise, şi totuşi mă folosise şi îngăduise
să fiu folosit. Poate că aşa cum fusese folosit el însuşi. Nu-i trecea prin cap că eu
vreau s-o feresc pe Nettle de o asemenea soartă.
— Mă bucur că ai ajuns să-ţi dai seama ce e de preferat, a spus cu o privire
aprobatoare.
— Ce-i acolo, afară? ne-a întrebat curios prinţul.
S-a ridicat şi a venit să se uite prin hublou. Chade i-a spus nişte aiureli despre
farsele pe care ni le joacă propriii ochi, fiindcă te uiţi cum se mişcă pe apă corăbiile
şi, după ce clipeşti, ai impresia că apa se mişcă sub corăbii.
— Şi despre ce voiai să ne vorbeşti fără martori? a mai întrebat prinţul, cu aceeaşi
curiozitate.
Chade a răsuflat adânc şi aproape că l-am văzut scormonindu-şi cu frenezie mintea
în căutarea unui subiect.
— Cred că aranjamentul ăsta e excelent. Avându-i aici şi pe Thick, şi pe Fitz, ne
putem folosi de întreaga coterie. Cred că ar fi bine să afle toată lumea că Thick s-a
ataşat foarte tare de Tom Badgerlock şi vrea să-l aibă aproape. Cu scuza asta, n-o
să i se mai pară nimănui ciudat că un simplu soldat din gardă stă tot timpul în
preajma prinţului, chiar şi după însănătoşirea lui Thick.
— Credeam că despre asta am mai vorbit, s-a mirat Dutiful.
— Am mai vorbit? Mda. Probabil c-am mai vorbit. Iartă rătăcirile minţii unui om
bătrân, prinţul meu.
Prinţul şi-a trădat neîncrederea cu un sunet scurt. Eu m-am retras, cu tact, lângă
patul bondocului.
Febra nu-i scăzuse. Chade i-a înşirat unui servitor numele mâncărurilor pe care le
credea de ajutor pentru Thick şi i-a poruncit să le-aducă. M-am gândit la
bucătăreasa ursuză cu care avusesem de-a face şi l-am compătimit pe băiatul trimis
să transmită porunca. Iar acesta s-a întors mult prea repede cu o cană cu apă
fierbinte pe fundul căreia se vedea o bucată de carne sărată. Chade s-a înfuriat şi
a trimis un al doilea servitor, cu porunci scurte şi precise. Eu l-am convins pe Thick
să bea apă chioară şi i-am ascultat neliniştit respiraţia tot mai hârâită.
A sosit şi mâncarea. De data asta, bucătăreasa îşi dăduse silinţa mai mult decât
prima oară şi am izbutit să-l hrănesc pe Thick cu o parte din porţia primită. Îl durea
în gât şi suferea la fiecare înghiţitură, aşa că totul a durat foarte mult. La cererea lui
Chade, bucătăreasa trimisese mâncare şi pentru mine, aşa că mi-am putut potoli
foamea fără să plec de lângă bondoc. Şi asta s-a transformat într-un tipic al meselor
mele. Era bine că puteam mânca în tihnă, fără să-mi disput porţia cu camarazii mei
din gardă, dar, în acelaşi timp, mă izola, nu mai puteam vorbi cu nimeni altcineva
în afară de Thick, Chade şi Dutiful. Sperasem că, în prima mea noapte în cabina
prinţului, o să mă bucur de un somn adânc. Bondocul se liniştise, nu se mai
zvârcolea şi nu mai gemea. Am îndrăznit să sper că îşi găsise pacea interioară.
Salteaua mea era întinsă la intrarea cămăruţei lui. Am închis ochii, dorindu-mi să
mă pot odihni şi eu, dar, în loc de asta, am respirat adânc, m-am concentrat şi am
plonjat în visul lui Thick.
Nu era singur. Thick-pisoiul era cuibărit în mijlocul unui pat mare, pe perna lui, în
vreme ce Nettle umbla fără zgomot prin încăperea minusculă. Părea ocupată cu
treburile serii. Fredona adunând hainele împrăştiate şi punând mâncarea în
dulapuri. Când a terminat, totul era în ordine şi strălucea de curăţenie.
— Uite, i-a spus pisoiului care o privea. Vezi? Totul e bine. Toate lucrurile sunt unde
ar trebui să fie şi cum ar trebui să fie. Şi eşti în siguranţă. Vise plăcute, micuţule!
S-a săltat pe vârfuri şi a suflat în lampă. Iar eu am descoperit brusc o ciudăţenie.
Ştiam că femeia era Nettle, dar, prin ochii lui Thick, o vedeam scundă, îndesată, cu
părul lung şi cărunt stând într-un coc şi cu riduri adânci. Mi-am dat seama că era
mama lui şi că îl adusese pe lume în anii târzii ai vieţii ei. Judecând după vârstă, i-
ar fi putut fi bunică.
Pe urmă visul lui Thick s-a îndepărtat de mine, ca şi cum aş fi privit de la distanţă,
printr-o fereastră luminată. M-am uitat în toate părţile. Eram pe coasta dealului, cu
turnul topit deasupra mea, şi mă înconjurau mărăcini uscaţi. Nettle stătea lângă
mine, în picioare.
— Fac asta pentru el, nu pentru tine, mi-a spus fără ocolişuri. Nimeni n-ar trebui să
fie chinuit de vise atât pe îmbâcsite de spaimă.
— Eşti supărată pe mine? am întrebat-o lungind cuvintele.
Mă temeam de răspunsul ei.
Nu s-a uitat la mine. Între noi a început să sufle vântul, stârnit de nicăieri. Mi-a vorbit
prin el.
— Ce înseamnă de fapt cuvintele pe care mi-ai spus să i le transmit tatălui meu?
Umbră de lup, eşti cu adevărat o fiară fără suflet, de-asta mi-ai spus vorbe care i-
au sfâşiat inima?
Da. Nu. Nu aveam pentru ea un răspuns sincer. Am încercat să-i spun că lui Burrich
nu i-am dorit niciodată răul. Dar ar fi fost oare adevărat? Mi-o luase pe Molly, o
luase pentru el. Amândoi mă crezuseră mort. Niciunul nu voise să mă facă să sufăr.
Ceea ce nu însemna că nu mi-o luase pe Molly. Dar, în grija lui, fiica mea crescuse
sănătoasă şi în siguranţă. Da. Era adevărat, şi pentru asta îi eram recunoscător.
Dar nu mă simţeam recunoscător fiindcă ea avea să lege întotdeauna cuvântul
„tată” de chipul lui.
— Tu mi-ai cerut cuvintele alea, am răspuns, şi am auzit ce aspru sună.
— Şi, aşa cum se întâmplă în basmele de demult, mi-ai dat ce ţi-am cerut şi asta
mi-a frânt inima.
— Ce s-a întâmplat? m-am pomenit întrebând-o.
Nu voia să-mi povestească, şi totuşi mi-a povestit.
— I-am spus că am avut un vis şi că, în visul ăla, un lup cu ţepi de porc-spinos înfipţi
în bot mi-a promis că o să vegheze asupra lui Swift şi o să ni-l aducă acasă teafăr.
Şi am repetat cuvintele tale: „Ceea ce ai făcut tu cândva fac eu acum. Îţi adăpostesc
şi îţi îndrum fiul. O să pun viaţa mea între el şi orice l-ar putea vătăma în vreun fel
şi, când misiunea mea va fi încheiată, o să ţi-l aduc teafăr acasă.”
— Şi?
— Mama frământa pâine şi mi-a spus să nu mai vorbesc despre Swift dacă nu sunt
în stare să-ndrug decât fantasmagorii şi prostii. Dar era cu spatele la masa la care
stăteam eu şi tata. Nu l-a văzut pe el făcând ochii mari când m-a auzit. Pe urmă s-
a uitat o vreme la mine, cu ochii holbaţi. Apoi a căzut pe podea şi a rămas acolo,
cu privirea goală, ca un cadavru. Am crezut că şi-a dat sufletul. Eu şi fraţii mei l-am
dus în pat, temându-ne de tot ce poate fi mai rău. Mama era îngrozită, l-a tot întrebat
ce îl doare. Iar el nu i-a răspuns. Şi-a pus doar mâinile peste ochi, s-a făcut covrig,
ca un copil bătut, şi a început să plângă.
A plâns azi toată ziua, fără să-i spună vreun cuvânt vreunuia dintre noi. Când s-a
întunecat, l-am auzit ridicându-se. Am ieşit în capul scării mansardei mele şi m-am
uitat în jos. Era îmbrăcat în hainele de călătorie. Mama îl ţinea de braţ şi îl implora
să nu plece. Însă el i-a spus: „Femeie, n-ai idee ce-am făcut noi doi, iar eu n-am
curaj să-ţi spun. Sunt un laş. Întotdeauna am fost.” S-a smuls din mâna ei şi a plecat.
Preţ de o clipă cumplită, mi-am imaginat-o pe Molly împinsă şi părăsită. Am rămas
răvăşit.
— Unde s-a dus? am izbutit să întreb.
— Bănuiesc că vine la tine. Indiferent unde te-ai afla.
Răspunsul a fost scurt, dar am simţit speranţa de dincolo de el, speranţa că există
cineva care ştie încotro a plecat tatăl ei şi de ce. Eram nevoit să i-o spulber.
— Nu e cu putinţă. Dar cred că ştiu unde s-a dus şi cred c-o să se-ntoarcă la voi
curând.
Buckkeep, mi-am spus. Burrich acţiona făţiş. Avea să se ducă la Buckkeep, sperând
să-l încolţească pe Chade şi să-l ia la întrebări. Şi avea s-o găsească în schimb pe
Kettricken. Iar ea avea să-i spună totul. Aşa cum îi spusese lui Dutiful cine eram de
fapt. Pentru că ea era convinsă că oamenii trebuie să afle adevărul, chiar dacă asta
îi face să sufere.
Încă mai reflectam asupra acelei scene când Nettle a reînceput să vorbească.
— Ce-am făcut? a întrebat, şi nu fără să aştepte răspuns. M-am crezut atât de
deşteaptă. Am crezut că pot face un târg cu tine, ca să mi se întoarcă fratele cu
bine acasă. Însă… ce-am făcut? Ce eşti? Ne vrei răul? îl urăşti pe tata? Şi a
adăugat, cu şi mai mare spaimă: Fratele meu e în puterea ta, într-un fel sau altul?
— Te rog să nu te temi de mine. Nu ai de ce, m-am grăbit să răspund, apoi m-am
întrebat dacă era aşa. Swift e în siguranţă şi îţi făgăduiesc c-o să mă străduiesc din
răsputeri să ţi-l aduc acasă cât de repede pot.
M-am oprit, întrebându-mă ce i-aş fi putut spune fără să risc nimic. Nu era proastă,
această fiică a mea. Dacă scăpam prea multe indicii, avea să descopere întregul
mister. Şi atunci ar fi fost cu putinţă s-o pierd pentru totdeauna.
— L-am cunoscut pe tatăl tău cu mult timp în urmă. Am fost apropiaţi. Dar am luat
hotărâri care nu se potriveau cu regulile lui de viaţă, aşa că ne-am despărţit. A trecut
mult timp de când mă crede mort. Cuvintele tale i-au dezvăluit că nu sunt. Şi, fiindcă
nu m-am întors niciodată la el, acum crede că mi-a făcut o mare nedreptate. Nu mi-
a făcut. Dar, dacă îţi cunoşti cât de puţin tatăl, ştii că îşi închipuie că e aşa şi că se
lasă condus de convingerea lui.
— L-ai cunoscut pe tata cu mult timp în urmă? înseamnă că ai cunoscut-o şi pe
mama?
— L-am cunoscut cu mult înainte de naşterea ta.
De fapt, nu era o minciună, doar o viclenie. O conduceam către un raţionament
greşit.
— De aceea cuvintele mele n-au însemnat nimic pentru ea, a conchis Nettle câteva
clipe mai târziu, cu voce înceată.
— Da, am încuviinţat eu. Apoi am întrebat cu delicateţe: Ea e bine?
— Bineînţeles că nu!
I-am simţit iritarea stârnită de prostia mea.
— A ieşit în faţa casei şi a strigat după el când a plecat, apoi a răbufnit în faţa
noastră, a tuturor, spunând că n-ar fi trebuit să se mărite cu un bărbat atât de
încăpăţânat. M-a întrebat de vreo zece ori ce i-am spus tatei şi tot de atâtea ori i-
am povestit „visul” meu.
A fost cât pe ce să-i spun tot ce ştiu despre tine. Dar n-ar fi ajutat la nimic, nu-i aşa?
Fiindcă ea nu te-a întâlnit niciodată.
Pentru o clipă în care am îngheţat, am văzut totul prin ochii lui Nettle. Molly stătea
în drum. Când se străduise să-l reţină pe Burrich, i se răvăşise părul. I se ondula ca
întotdeauna şi îi dansa pe umeri în vreme ce-şi agita pumnul în urma lui. Cel mai
mic dintre băieţii ei, care n-avea cu mult peste şase ani, o ţinea strâns de fustă,
plângând îngrozit de scena violentă în care tatăl lui îi părăsea mama. Amurgul
mânjea peisajul cu sânge.
— Prost bătrân şi orb! tocmai striga Molly în urma bărbatului său, şi cuvintele ei m-
au izbit ca o ploaie de pietre. O să te rătăceşti sau o să fii jefuit! N-o să te mai întorci
niciodată la noi!
Dar singurul răspuns era un tropot de copite, tot mai îndepărtat.
Pe urmă Nettle s-a desprins de amintirea dureroasă a acelor clipe, şi am descoperit
că nu mai eram pe dealul cu turnul topit. Ne aflam într-o mansardă. Vârfurile
urechilor mele de lup atingeau în treacăt grinzile joase. Nettle stătea în mansarda
ei, cu genunchii strânşi la piept. De dincolo de perdeaua care ne despărţea de restul
mansardei auzeam răsuflările fraţilor săi. Unul se foia în somn şi ţipa întruna. În
noaptea aia şi în casa aia nimeni nu visa frumos.
Îmi doream cu disperare s-o rog să nu-i sufle lui Molly nicio vorbă despre mine. Dar
nu îndrăzneam, fiindcă atunci ar fi fost sigură că o minţisem. M-am întrebat în cât
de mare măsură bănuia deja existenţa unei legături între mama ei şi mine. Nu i-am
răspuns direct.
— Nu cred că tatăl tău o să lipsească mult timp. O să-mi spui când se întoarce
acasă, ca să nu-mi mai fac griji?
— Dacă se întoarce, a şoptit ea, şi am înţeles brusc că Molly dăduse glas temerilor
reale ale întregii familii. Iar Nettle vorbea acum şovăind, ca şi cum rostirea
adevărului ar fi avut darul să dea mai multă vigoare conturului său real. A fost deja
jefuit şi bătut când a plecat singur în căutarea lui Swift. N-a recunoscut-o niciodată
în faţa noastră, dar ştim cu toţii că asta i s-a întâmplat. Şi totuşi a plecat din nou
singur la drum.
— Ăsta e Burrich, am spus.
N-am îndrăznit să dau glas speranţei din inima mea: că-şi alesese un cal pe care-l
cunoştea bine. Deşi nu-şi întrebuinţa niciodată Harul ca să-i vorbească bidiviului
său, asta nu împiedica animalele de care se ocupa sau pe care le folosea să
comunice cu el.
— Ăsta e tata, a încuviinţat ea, cu mândrie şi tristeţe deopotrivă.
Şi pe urmă pereţii camerei au început să i se prelingă aidoma literelor conturate cu
cerneală când cad lacrimi peste ele. Ea însăşi a fost ultima care a pălit, dispărându-
mi din vis. Când m-am trezit, mă holbam la un colţ întunecat din cabina prinţului,
fără să văd nimic.
În zilele şi nopţile monotone şi obositoare care au urmat, starea lui Thick s-a
schimbat foarte puţin, când în bine, când în rău. Îşi revenea pentru o zi şi o noapte,
apoi făcea din nou febră şi reîncepea să tuşească. Boala cât se poate de reală îi
alungase spaima de răul de mare, dar pentru mine asta nu era o alinare. Nu doar o
singură dată am cerut ajutorul lui Nettle ca să pună capăt viselor cu care îl chinuia
febra înainte de a apuca să înspăimânte echipajul. Corabierii sunt foarte
superstiţioşi. Sub influenţa lui Thick, fuseseră bântuiţi de acelaşi coşmar şi, după
ce-şi comparaseră amintirile din timpul nopţii, ajunseră să creadă că zeii le
trimiseseră un avertisment. Nu se întâmplase decât o singură dată, dar era aproape
de ajuns ca să stârnească o revoltă.
O însoţeam pe Nettle prin visele răspândite de Meşteşugul bondocului mai des şi
într-o comuniune mai strânsă cu ea decât aş fi vrut. Nu vorbea despre Burrich şi eu
nu-i puneam întrebări, deşi număram amândoi zilele scurse de când plecase. Ştiam
că, dacă ar fi primit veşti de la el, mi le-ar fi împărtăşit. Forţa legăturii noastre a
crescut fără să mi-o fi dorit, până când am ajuns să fiu fără încetare conştient că
fiica mea îmi era alături. Fără să-şi dea seama, m-a învăţat cum să mă strecor în
visele lui Thick, modificându-le, călăuzindu-le cu delicateţe către imagini liniştitoare.
Nu izbuteam s-o fac tot atât de bine ca ea. Sugeram, în loc să schimb pur şi simplu
visul.
De două ori l-am simţit pe Chade urmărindu-ne. Mă enerva, dar nu puteam face
nimic dacă nu voiam să-i remarce şi Nettle prezenţa. Însă ignorându-l aveam şi de
câştigat, fiindcă devenea tot mai cutezător şi vedeam Meşteşugul bătrânului meu
mentor căpătând mai multă putere. Oare el nu-şi dădea seama de asta sau doar
mi-o ascundea mie? Îmi puneam întrebarea, dar nu îndrăzneam să mă trădez
întrebându-l pe el.
Călătoriile pe mare nu m-au fermecat niciodată. Peisajul e, tot timpul, mult prea
asemănător. După câteva zile, cabina prinţului a început să mi se pară tot atât de
înghesuită, de strâmtă şi de înăbuşitoare ca spaţiul pe care-l împărţeau camarazii
mei din gardă. Prea puţina diversitate a mâncării, legănarea neîncetată şi
îngrijorătoarea boală a lui Thick mă secătuiau. Iar coteria noastră împuţinată făcea
prea puţine progrese la lecţiile de Meşteşug.
Swift continua să vină la mine în fiecare zi. Citea cu glas tare, aflând tot mai multe
despre Insulele Străine şi împrospătând ceea ce ştiam eu. Îi puneam întotdeauna
întrebări după încheierea lecturii, ca să fiu sigur că noile cunoştinţe i se întipăriseră
în minte, nu-i trecuseră doar pe sub ochi ca să-i iasă apoi printre buze. Era capabil
să reţină cu uşurinţă şi punea şi el câteva întrebări. Era rareori prietenos, dar îşi
asculta profesorul şi, până una-alta, nici nu-i ceream mai mult. Thick părea să-i
găsească prezenţa liniştitoare, pentru că se destindea şi, în timp ce asculta, fruntea
i se descreţea în mare parte. Vorbea puţin, respira hârâit şi uneori tuşea violent.
Izbuteam să-l conving să înghită câteva linguri de supă, dar era obositor pentru noi
amândoi. Nu mai văzusem niciodată o făptură atât de bolnavă, iar modul în care îşi
accepta suferinţa îţi frângea inima. Îi intrase în minte că o să moară şi nici măcar
din vise nu-i puteam alunga ideea asta cu desăvârşire.
Nici Dutiful nu mă putea ajuta. Se străduia din toate puterile şi ţinea cu adevărat la
Thick. Dar avea cincisprezece ani, în multe privinţe încă nu era mai mult decât un
băieţandru. Mai mult decât atât, era un băieţandru curtat de nobilii săi, gata să
născocească zi de zi distracţii noi, care să-l aducă în compania lor. Odată eliberat
de tradiţiile austere respectate de Kettricken, îl asaltau cu îndeletniciri amuzante şi
cu laude. În flota noastră de logodnă, bărcile mici se plimbau de la o corabie la alta,
nu numai aducând nobili în vizită la Dutiful, ci adesea ducându-i pe el şi pe Chade
pe celelalte vase, pentru petreceri cu vin, poezii şi cântece. Toate acestea erau
menite să-i distragă atenţia de la monotonia călătoriei şi izbuteau cât se poate de
bine, obligându-l să-şi împartă între nobili atenţia şi favorurile. Succesul viitoarei
sale domnii avea să se clădească pe alianţele încheiate în prezent. Era aproape
imposibil să refuze invitaţiile. Şi totuşi nu-i plăcea când vedeam cu câtă uşurinţă i
se putea distrage atenţia îndreptată către slujitorul lui bolnav.
Web era singura mea alinare. Venea în fiecare zi, oferindu-se fără ostentaţie să
stea cu Thick, ca să mă pot bucura de ceva timp liber. Bineînţeles că nu-mi puteam
întrerupe veghea în totalitate. Păstram legătura cu Thick prin Meşteşug, ca să nu
ne atragă cumva pe toţi în vreun coşmar agresiv şi înfricoşător. Dar puteam în
sfârşit să ies din spaţiul îngust şi închis al cabinei, să mă plimb puţin pe punte, să
simt vântul pe obraji. Însă acest aranjament mă împiedica să rămân singur cu Web.
Şi nu-mi doream să vorbesc cu el doar din motivele care-l interesau pe Chade.
Eram din ce în ce mai impresionat de priceperea cu care rezolva discret lucrurile şi
de bunătatea lui. Aveam impresia că mă curtează, nu aşa cum îl curta nobilimea pe
prinţ, ci aşa cum îşi impunea Burrich pe nesimţite prezenţa în apropierea unui cal
când voia să reînceapă dresajul. Şi mergea, deşi eu îmi dădeam seama ce se
petrece. În fiecare zi îmi trezea tot mai puţine griji şi lăsam tot mai mult prudenţa
deoparte când era de faţă. Nu mă mai simţeam ameninţat, fiindcă ştia cine sunt de
fapt, ajunsesem să văd în asta aproape o uşurare. Şi tânjeam să-i pun o droaie de
întrebări: Câţi oameni cu Sânge Străvechi ştiau că Fitzehivalry trăieşte? Cât de mulţi
ştiau că eu eram el? Însă nu îndrăzneam să le rostesc în auzul lui Thick, nici măcar
când cutreiera prin visele lui zămislite de febră. N-aveam de unde să ştiu cum mi-
ar fi putut repeta cuvintele, cu glas tare sau în vise.
Într-o seară, foarte târziu, când prinţul şi Chade s-au întors de la distracţie, am
aşteptat până când şi-a lăsat Dutiful slujitorii să plece. Cu câte un pahar de vin în
mână, el şi Chade stăteau de vorbă cu glas scăzut, aşezaţi pe bancheta capitonată
de sub hublou şi privind în urma corabiei din cabina noastră slab luminată. M-am
ridicat de lângă Thick, m-am aşezat la masă şi le-am făcut semn. Obosiţi cum erau
amândoi după o lungă partidă de pietre cu lordul Excellent, s-au simţit totuşi destul
de intrigaţi ca să mi se alăture imediat.
— Web ţi-a dezvăluit vreodată că ştie că sunt Fitzehivalry? l-am întrebat pe Dutiful,
fără nicio introducere.
Privirea lui uluită a fost un răspuns lămuritor.
— Chiar trebuia să afle el asta? a mormăit Chade, nemulţumit, către mine.
— Există vreun motiv ca să-mi ascundeţi aşa ceva? a răspuns Prinţul în locul meu,
mai tăios decât m-aş fi aşteptat.
— Doar faptul că e o complicaţie neînsemnată, fără legătură cu misiunea noastră.
Prefer să te ştiu concentrat numai asupra problemelor care ne îngrijorează acum în
cea mai mare măsură, prinţe Dutiful.
— Sfetnice Chade, poate ar fi mai bine să mă laşi să hotărăsc singur ce anume mă
îngrijorează în cea mai mare măsură.
Asprimea din vocea lui Dutiful mi-a dezvăluit că nu era prima oară când vorbeau
despre asta.
— Prin urmare, nimic nu dă de înţeles că mai ştie şi altcineva din „coteria Harului”
cine sunt eu?
Prinţul a şovăit înainte de a răspunde pe îndelete.
— Nimic. S-a vorbit, din când în când, despre Bastardul cu Har. Şi, dacă stau să
mă gândesc, toate discuţiile despre asta au fost începute de Web. Dar a făcut-o în
acelaşi stil în care ne învaţă istoria şi tradiţiile celor cu Sânge Străvechi. Vorbeşte
despre ceva anume, apoi ne lasă să-i punem întrebări, care ne ajută să înţelegem
mai profund. Nu l-a amintit niciodată pe Fitzehivalry altfel decât ca pe un personaj
istoric.
M-a străbătut un fior rece când au auzit că se vorbea despre mine ca despre un
„personaj istoric”.
— Aşadar, în coteria voastră, Web vă e dascăl? a întrebat Chade înainte ca
senzaţia mea neplăcută să capete mai multă putere. Vă vorbeşte despre istorie,
despre tradiţii… şi despre mai ce altceva?
— Despre curtoazie. Ne povesteşte legende despre înzestraţii cu Har şi animale.
Şi ne spune cum să ne pregătim înainte de a începe să ne căutăm un animal cu
care să ne legăm prin Har. Cred că tot ce ne spune el e cunoscut celorlalţi din
copilărie, dar o face pentru mine şi pentru Swift. Dar şi ceilalţi, şi mai ales
menestrelul Cockle, îi ascultă poveştile cu mare atenţie. Cred că ştie multe lucruri
care sunt în pericol să se piardă şi ni le istoriseşte ca să le păstrăm în memorie şi
să le transmitem la rândul nostru mai departe.
La asta am dat aprobator din cap.
— După ce persecuţia le-a distrus comunităţile, înzestraţii cu Har au fost nevoiţi să-
şi ascundă tradiţiile şi cunoştinţele. N-au putut împiedica pierderea unei anumite
părţi când le-au transmis copiilor lor.
— De ce crezi că vorbeşte Web despre Fitzehivalry? a întrebat Chade meditativ.
L-am urmărit pe Dutiful gândindu-se, exact aşa cum învăţasem şi eu de la Chade
să cântăresc faptele oricui. Ce avea de câştigat astfel? Pe cine ameninţa?
— Poate fiindcă bănuieşte că eu ştiu. Totuşi, nu cred că ăsta e motivul. Cred că
vrea să ne facă pe noi, cei din coteria Harului, să ne punem nişte întrebări: Care e
diferenţa dintre un monarh înzestrat cu Har şi unul neînzestrat? Ce s-ar fi schimbat
în cele Şase Ducate dacă, în loc să fie executat pentru magia lui, Fitz ar fi preluat
puterea? Ce s-ar întâmpla în cele Şase Ducate dacă, într-o bună zi, eu aş putea
dezvălui, fără să mă pun în pericol, că am Sânge Străvechi? Şi, aşijderea, ce ar
avea de câştigat poporul, tot poporul meu, dacă l-ar conduce un rege cu Har? Şi
cum mă poate ajuta coteria Harului în timpul domniei mele?
— În timpul domniei tale? a întrebat tăios Chade. Ambiţiile lor merg atât de departe
în timp? Au spus că te ajută să izbândeşti în această aventură, ca să-i demonstreze
poporului din cele Şase Ducate că Harul poate fi pus în slujba unei cauze lăudabile.
Se gândesc să continue să-ţi fie sfătuitori şi după încheierea acestei misiuni?
Dutiful l-a privit încruntându-se.
— Păi da, bineînţeles.
Când am văzut iritarea împreunând sprâncenele bătrânului, m-am amestecat în
vorbă.
— Mi se pare firesc s-o facă, mai ales dacă strădaniile lor se vor dovedi acum utile.
Să-i folosească şi apoi să le întoarcă spatele nu e genul de înţelepciune politică pe
care, de-a lungul anilor, m-ai făcut să mi-o însuşesc.
Chade încă se mai încrunta.
— Păi… cred că… dacă se vor dovedi într-adevăr valoroşi, presupun că se vor
aştepta la o compensaţie.
Prinţul a ripostat cu voce egală, dar îl simţeam reţinându-şi furia.
— Şi ce te-ai fi aşteptat să ceară în schimb dacă ar fi fost o coterie a Meşteşugului
care mă ajută?
Întrebarea-capcană era în stilul lui Chade într-o asemenea măsură încât mi-am
stăpânit cu greu râsul.
— Atunci ar fi cu totul altceva, s-a burzuluit bătrânul. Meşteşugul e magia moştenită
de la familia ta şi e cu mult mai puternic decât Harul. Te-ar lega de coteria
Meşteşugului şi ar fi de aşteptat să-i accepţi atât compania, cât şi sfaturile.
Aici a amuţit brusc.
Dutiful a dat din cap pe îndelete.
— Şi Sângele Străvechi e tot magie moştenită de la familia mea. Şi bănuiesc că
înseamnă mult mai mult decât ştim noi. Şi, da, Chade, mă simt legat atât prin
prietenie, cât şi prin încredere de oamenii cu care împart aceeaşi magie. E de
aşteptat, aşa cum spuneai.
Bătrânul a deschis gura, gata să vorbească, apoi a închis-o. A deschis-o din nou
peste o clipă, apoi a renunţat încă o dată. Şi a răspuns în cele din urmă cu voce
scăzută, în care iritarea rivaliza cu admiraţia.
— Bine. Îţi pot urmări raţionamentul. Nu sunt neapărat de acord cu concluzia, dar
înţeleg cum ai ajuns la ea.
— Asta e tot ce-ţi cer, a ripostat Dutiful, şi am desluşit în cuvintele lui ecoul
monarhului care avea să devină.
Chade şi-a îndreptat privirea încruntată spre mine.
— De ce-ai adus asta în discuţie? m-a întrebat îmbufnat, de parcă aş fi urmărit să
stârnesc o ceartă între ei.
— Pentru că trebuie să pricep ce vrea Web de la mine. Simt că mă curtează, că
încearcă să-mi câştige încrederea. De ce?
La bordul unei corăbii nu e niciodată cu adevărat linişte. Lemnul stă fără încetare
de vorbă cu apa, pânzele discută cu vântul. O vreme, în cabină nu s-au auzit şi alte
voci. Pe urmă Dutiful a pufnit uşor.
— În ciuda temerilor tale, Fitz, poate că nu vrea decât să-ţi fie prieten. Nu văd ce-
ar putea câştiga de aici.
— Deţine un secret, a subliniat Chade cu acreală. Secretele îţi dau întotdeauna
putere.
— Şi sunt periculoase, a contraatacat prinţul. Dezvăluirea secretului e tot atât de
periculoasă pentru Web ca şi pentru Fitz. Gândeşte-te ce ar urma dacă l-ar da la
iveală. Nu mi-ar submina domnia? Nu i-ar întoarce pe o parte dintre nobili împotriva
mamei mele, regina, fiindcă le-a ascuns adevărul şi a salvat viaţa lui Fitz? Nu uita,
a adăugat, cu voce mai joasă, că, mărturisindu-i lui Fitz că îi cunoaşte identitatea,
Web s-a pus de asemenea în primejdie. Unii ar ucide ca să păstreze un secret ca
ăsta.
L-am privit pe Chade cântărindu-i atent spusele.
— Da, regatul e cu adevărat ameninţat în aceeaşi măsură ca Fitz, a recunoscut
apoi îngrijorat. În ce priveşte prezentul, ai dreptate. Web trebuie să păstreze
secretul. Atâta timp când domnia ta le e favorabilă înzestraţilor cu Har, n-au niciun
interes să te răstoarne de pe tron. Dar dacă o să te-ntorci vreodată împotriva lor?
Ce-o să se-ntâmple atunci?
— Da, într-adevăr, ce-o să se-ntâmple atunci? l-a luat prinţul în râs. Chade,
întreabă-te ceea ce mă întrebi de obicei pe mine: Ce va urma? Dacă eu şi mama
vom pierde tronul, cine va lua puterea? Păi, fireşte, cei care ne vor fi detronat. Şi ei
vor fi duşmanii înzestraţilor cu Har, duşmani mai cruzi decât au avut cei cu Sânge
Străvechi de înfruntat de când am venit eu pe lume. Nu. Eu cred că secretul lui Fitz
e în siguranţă. Mai mult decât atât, cred că ar trebui să-şi lase temerile deoparte şi
să fie prieten cu Web.
A dat din cap, întrebându-mă de ce mă stânjenea atât de mult o asemenea idee.
— Sunt de părere că această coterie a Harului ne este de prea puţin folos, a
bombănit Chade.
— De prea puţin folos? Atunci de ce mă întrebi în fiecare zi ce-a văzut pasărea lui
Web? Nu te simţi mai liniştit ştiind că toate corăbiile pe care i le-a arătat lui Web
sunt ale unor negustori cinstiţi sau ale unor pescari? Şi gândeşte-te ce noutăţi ne-
a adus pasărea azi. A zburat pe deasupra portului şi a oraşului Zylig, şi Web s-a
uitat în jos prin ochii ei. N-a văzut nici bărbaţi adunaţi laolaltă, pregătindu-se să ne
înfrunte în luptă, nici vreun alt semn de trădare. E adevărat că oraşul e plin de lume,
dar se pare că are aer sărbătoresc. Asta nu te linişteşte?
— Presupun că da. Dar nu în cine ştie de măsură, fiindcă trădarea poate fi mascată
atât de uşor.
Thick s-a rostogolit în pat, bolborosind ceva, şi am folosit asta drept scuză ca să
mă îndepărtez de ei. Nu după mult timp, Chade a plecat în cabina lui, prinţul a intrat
în aşternut, iar eu mi-am aranjat salteaua lângă patul bondocului. M-am gândit la
Web şi Risk şi am încercat să-mi imaginez că privesc oceanul şi Insulele Străine de
sus, prin ochii unei păsări. Ar fi fost minunat, un adevărat miracol. Însă, înainte de
a mă lăsa pe deplin captivat de imaginaţie, dorul de Ochi Întunecaţi a trecut peste
mine ca un val. În noaptea aceea am rămas în propriile mele vise, pline de lupi la
vânătoare pe dealuri pârjolite de arşiţa verii.
Capitolul 8
HETGURDUL
Iată cum a fost. El şi Eda s-au împreunat în beznă, dar el n-a izbutit s-o facă să-l
iubească. Pe urmă ea a dat naştere pământului şi apa ei revărsată în clipa naşterii
a devenit ocean. Pământul n-avea nicio formă, a fost lut încremenit până când l-a
luat Eda în mâini. A modelat, rând pe rând, mai întâi runele numelui ei tainic, apoi
pe ale numelui lui El. A scris numele zeului cu Runele Zeului, aşezându-le în ordine
pe apă. Iar El a privit-o făcând toate astea.
Dar, când a vrut să modeleze la rândul său rune, Eda nu l-a lăsat să ia nicio fărâmă
de lut.
— Nu mi-ai dat decât o răbufnire de lichid din trupul tău ca sămânţă pentru toate
astea. Carnea lor e din carnea mea. Aşa că ia numai ce-ai pus la început şi
mulţumeşte-te cu atât.
El n-a fost mulţumit. Aşa că Eda a făcut pentru el bărbaţi şi le-a dat corăbii pe care
le-a pus pe faţa apei. Şi El a râs în sinea lui, spunând:
— Sunt prea mulţi ca să poată sta ea cu ochii pe toţi. Aşa că vor merge pe pământul
ei şi-l vor modela după placul meu, ca să fie scris numele meu, nu al ei.
Dar Eda se gândise la asta înaintea lui. Şi, când au ajuns bărbaţii lui El pe uscat,
le-au găsit acolo pe femeile Edei, deja mergând pe faţa pământului şi având grijă
să crească fructele şi grânele şi să se înmulţească vitele. Şi femeile nu le-au
îngăduit bărbaţilor să schimbe forma pământului şi nici măcar să rămână prea mult
pe pământ.
În schimb le-au spus:
— Vă vom lăsa să ne daţi apă sărată din pântecele voastre şi vom modela din ea
carne care să fie urmaşa cărnii voastre. Dar pământul zămislit de Eda nu va fi
niciodată al fiilor voştri, ci al fiicelor noastre.
Facerea Lumii, aşa cum o istorisesc
BARZII DIN INSULELE STRĂINE

În ciuda presimţirilor negre ale lui Chade, pasărea îi arătase lui Web, fără greş, la
ce ne puteam aştepta. În dimineaţa următoare, corabierul de cart a strigat că vede
pământ, iar după-amiază cele mai apropiate dintre Insulele Străine, de mici
dimensiuni, ni se perindau pe lângă babord. Ţărmuri înverzite, case mărunte şi vase
mici, de pescuit, însufleţeau peisajul, luând locul apei nesfârşite care ne înconjurase
atât de multă vreme. Am încercat să-l conving pe Thick să se ridice şi să vină pe
punte, să vadă cât de aproape de sfârşitul călătoriei ne aflam, dar nu s-a lăsat ispitit.
Mi-a răspuns înşiruind cuvintele rar, cadenţat.
— Nu ajungem la noi, a gemut. Suntem prea departe de casă şi n-o să mă mai
întorc niciodată acolo. Niciodată.
S-a răsucit cu spatele spre mine, tuşind.
Dar nici măcar acreala lui nu m-a putut face să nu mă mai simt uşurat. Eram convins
că, odată ajuns pe uscat, o să-şi recapete şi sănătatea, și buna dispoziţie. Ştiind că
eram pe punctul să scăpăm din spaţiul înghesuit de pe corabie, fiecare clipă mi se
părea cât o zi. În după-amiaza următoare am văzut deja Zyligul, dar aveam impresia
că trecuse o lună. Când bărcile mici, cu vâsle, au venit să ne întâmpine şi să ne
călăuzească prin canalul îngust către port, tânjeam să mă aflu pe punte, cu Chade
şi cu Dutiful.
În schimb măsurăm cabina prinţului cu pasul, privind înciudat prin hublourile de la
pupă. Auzeam poruncile urlate de căpitan şi ropotul picioarelor echipajului pe punte.
Acolo, sus, erau Chade, Dutiful, însoţitorii săi de viţă nobilă şi coteria Harului, privind
în jur în timp ce corabia se apropia de Zylig. Eram ca un câine înlănţuit de cuşca
lui, pe când toţi ceilalţi pleacă la vânătoare. Simţeam schimbarea din mişcările
vasului în timp ce erau strânse pânzele şi se întindeau parâme de remorcare, fixate
de bărcile care ne călăuzeau. Când ne-am oprit, călăuzele din Insulele Străine ne
aşezaseră cu pupa către Zylig. Am auzit ancora împroşcând apa în vreme ce
priveam agitat oraşul străin care ne aştepta. Celelalte corăbii din cele Şase Ducate
erau manevrate ca să ancoreze alături de noi.
Cred că nimic nu e mai plictisitor de lent decât intrarea unei corăbii în port, poate în
afară de descărcarea ei. În jurul vaselor noastre au început brusc să mişune bărci,
cu vâslele afundându-li-se şi ridicându-li-se, de parcă ar fi fost numeroasele
picioare ale unor gândaci de apă. Una, mai mare decât celelalte, s-a îndepărtat de
corabie punându-i pe prinţ şi Chade, alături de suita pe care şi-o aleseseră şi de o
mână de oşteni din gardă. I-am urmărit cu privirea, convins că uitaseră cu
desăvârşire de Thick şi de mine. Apoi am auzit o bătaie în uşă. Era Riddle, într-o
uniformă curată. Ochii îi străluceau de excitare.
— Am ordin să-i port de grijă netotului tău până te pregăteşti tu. O barcă aşteaptă
să vă ducă la ţărm pe tine, pe el şi restul gărzii. Grăbeşte-te! Toţi ceilalţi sunt gata.
Aşadar nu mă uitaseră, dar nici nu se osteniseră să-mi spună ce planuri aveau. L-
am crezut pe Riddle pe cuvânt şi l-am lăsat cu Thick ca să cobor sub punte. Locul
ocupat mai înainte de oşteni era pustiu. Ceilalţi îşi schimbaseră uniformele imediat
ce ne apropiaserăm de port. Cei care nu-l însoţiseră pe prinţ erau aliniaţi lângă
copastie, nerăbdători să plece. M-am schimbat la repezeală şi m-am grăbit să mă-
ntorc în cabina prinţului. Să-i pun lui Thick haine curate n-avea să fie nici plăcut,
nici uşor, dar, când am intrat, am văzut că Riddle o făcuse deja.
Bondocul se legăna pe marginea patului său. Tunica albastră şi pantalonii de
aceeaşi culoare îi atârnau pe trupul descărnat, înainte de a-l vedea îmbrăcat, nu-
mi dădusem seama cât de mult slăbise. Riddle a îngenuncheat lângă pat,
străduindu-se cu blândeţe să-i pună pantofii. Thick gemea abia auzit, schiţând, vag,
mişcări ajutătoare. Avea faţa încreţită de suferinţă. Dacă până atunci mă îndoisem,
în clipa aceea am fost sigur că tânărul oştean se număra printre oamenii lui Chade.
Un om oarecare din gardă n-ar fi făcut niciodată aşa ceva.
— Termin eu, i-am zis, nereuşind să nu mă răstesc uşor.
N-aş fi putut spune de ce simţeam nevoia să-l protejez pe bărbatul mărunţel, care
mă privea stors de vlagă cu ochii lui rotunzi, dar îl protejam.
— Thick, i-am spus, după ce am izbutit să-l încalţ, mergem la ţărm. Odată ce-o să
ai din nou pământ solid sub tălpi, o să te simţi mult mai bine. O să vezi.
— Ba nu, n-o să mă simt mai bine, m-a contrazis el, cu convingere.
A tuşit din nou, o tuse hârjâită, care m-a speriat. Dar i-am găsit o mantie şi l-am
săltat în picioare. A ieşit din cabină alături de mine, clătinându-se pe picioare. Ajuns
pe punte, în bătaia vântului înviorător, pentru prima oară după măi multe zile, a fost
străbătut de un tremur şi şi-a strâns mantia mai bine în jurul trupului. Soarele
strălucea, dar nu era cald, ca într-o zi de vară în Buckkeep. Zăpada încă mai avea
în stăpânire creştetele dealurilor înalte şi vântul purta răceala ei spre noi.
Localnicii ne-au dus la ţărm. A fost nevoie şi de mine, şi de Riddle ca să-l coborâm
pe Thick de pe punte în barca în dans pe valuri. I-am înjurat în gând pe toţi oştenii
noştri care au râs de noi. Fără să ştie că eu îi înţelegeam, localnicii vâsleau dând
în voie, în limba lor, glas dispreţului faţă de un prinţ care-şi alege drept însoţitor un
idiot. După ce m-am aşezat lângă Thick, a fost nevoie să-l cuprind cu braţul ca să-
i potolesc spaimele dezlănţuite în barca neacoperită. Plângea, cu lacrimile rotunde
rostogolindu-i-se pe obraji, în timp ce ne înălţăm şi coboram la trecerea fiecărui val.
Am clipit, ferindu-mă de strălucirea soarelui reflectată de apa în mişcare şi am
rămas, apatic, cu ochii la cheiul şi la casele din Zylig, în timp ce vâslaşii se încordau,
ducându-ne la destinaţie.
Priveliştea nu era însufleţitoare. Peottre Blackwater nu dispreţuia oraşul fără motiv.
În Zylig găseai tot ce poate fi mai rău într-un port plin de viaţă. Cheiurile de
descărcare şi docurile se prelungeau în golf la voia întâmplării. Între ele se
înghesuiau vase de tot soiul. Se vedeau mai ales baleniere pântecoase şi
unsuroase, îmbibate pentru totdeauna de iz de ulei rânced şi de sânge. Erau şi
câteva corăbii ale negustorilor din cele Şase Ducate. Am zărit şi una care părea
chalcedeană, iar alta ar fi putut fi jamailliană. Printre toate se strecurau vasele mici
de pescuit care hrăneau zi de zi oraşul tumultuos şi, mai mici decât ele, cele care
vindeau peşte afumat, alge uscate şi alte provizii pentru corăbiile gata să plece în
larg. Pe cer se profila o pădure de catarge şi vasele ancorate păreau tot mai mari
pe măsură ce ne apropiam de port.
Dincolo de ele întrezăream depozite, hanuri pentru corabieri, prăvălii cu provizii.
Construcţiile din piatră erau mai numeroase decât cele din lemn. Străzi înguste,
uneori cu nimic mai mult decât nişte poteci, şerpuiau printre clădiri mici, înghesuite.
Într-un capăt al golfului, unde apa era prea puţin adâncă, cu fundul prea stâncos,
nepotrivit pentru ancorare, pe ţărm se îngrămădeau case mărunte. Mai sus de linia
fluxului erau trase bărci cu vâsle şi peşti despicaţi atârnau între stâlpi, ca rufele puse
la uscat. Sub ei, în şanţuri, ardeau focuri, adăugându-le aroma fumului în timp ce îi
conservau. Am văzut şi un grup de copii alergând pe plajă şi scoţând ţipete răguşite
într-un joc sălbatic.
Ne apropiam de o parte a oraşului care părea construită de curând. În contrast cu
restul aşezării, străzile erau largi şi drepte. Lemnul completa piatra şi cele mai multe
clădiri erau mai înalte decât în alte locuri. Unele aveau, la etajele de sus, ferestre
din sticlă decorativă. Din ce auzisem povestindu-se, îmi aduceam aminte că
dragonii din cele Şase Ducate ajunseseră în portul Zylig, aducându-le duşmanilor
noştri moarte şi distrugere. În zona aceea, toate construcţiile aveau aceeaşi
vechime, iar străzile erau late şi bine pietruite. Era bizar s-o vezi în mijlocul oraşului
construit la voia întâmplării şi m-am întrebat cum o fi arătat înainte ca Verity-
dragonul să-i fi făcut o vizită. Era încă şi mai straniu să te gândeşti că distrugerile
de război puteau fi cauza unor reconstrucţii atât de frumos ordonate.
Mai sus de port se vedeau versanţii unor dealuri stâncoase. În locuri adăpostite,
coniferele de un verde întunecat păreau să stea cu umerii încovoiaţi. Printre pante
pe care păşteau oi şi capre şerpuiau urme de căruţe. Din coşurile unor colibe greu
de desluşit, fumul se înălţa în bucle printre copaci. Dincolo de toate acestea se
întrezăreau dealuri mai înalte şi munţi cu piscurile încununate de zăpadă.
Sosiserăm la ora refluxului şi docurile se înălţau deasupra noastră, susţinute de
grinzi groase, în care se încruntaseră scoici şi midii negre. Treptele scărilor către
chei erau încă ude după retragerea apei şi de ele atârnau ghirlande de alge. Prinţul
şi nobilimea din mai multe bărci erau deja sus. Alţi nobili coborau din bărcile lor în
timp ce ne apropiam. Ne-au făcut loc în silă, fiindcă Garda Prinţului trebuia s-ajungă
cât mai repede pe doc, ca să-l escorteze pe Dutiful către locul ceremoniei de
întâmpinare.
Am părăsit ultimul mica barcă legănată de valuri, după ce împinsesem un Thick
care gemea în faţa mea, pe scara alunecoasă. Odată ce ne-am văzut pe doc, m-
am îndepărtat împreună cu el de margine şi m-am uitat în jur. Prinţul, flancat de
sfetnicii săi, asculta urările de bun venit ale Hetgurdului. Eu fusesem lăsat deoparte,
cu bondocul, fără să ştiu ce se aştepta de la mine. Trebuia să-l duc într-un loc unde
să stea confortabil, ferit de ochii mulţimii. M-am întrebat, agitat, dacă n-ar fi fost mai
înţelept din partea mea să rămân cu el pe corabie. Privirile de dezgust şi dispreţ
nemascat care i se aruncau nu promiteau, pentru noi, o primire prietenoasă. Fără
îndoială că locuitorii Insulelor Străine şi ai Regatului Munţilor aveau aceeaşi părere
despre copiii diformi. Dacă s-ar fi născut în Zylig, Thick n-ar fi trăit nici măcar o zi.
Fiind deopotrivă bastard şi asasin, eu, unul, eram lăsat adesea să pândesc din
umbră în timpul ceremoniilor oficiale, aşa că nu mă simţeam desconsiderat. Dacă
aş fi fost singur, aş fi ştiut că misiunea mea era să mă amestec în mulţime şi să
observ fără să mă fac remarcat. Dar acolo, pe pământ străin, împovărat cu un netot
bolnav şi nefericit şi îmbrăcat în uniforma gărzii, nu puteam face nici una,nici alta.
Aşa că stăteam stângaci, în afara mulţimii, sprijinindu-l pe Thick cu un braţ şi
ascultând schimbul de formule de salut protocolare, urări de bun venit şi mulţumiri,
toate îmbrăcate în cuvinte alese cu deosebită grijă. Prinţul părea să se descurce
bine, dar expresia concentrată a feţei sale îmi spunea să nu-i distrag atenţia cu
vreun mesaj trimis prin Meşteşug. Judecând după diversele animale care-şi
puseseră pecetea pe tatuajele şi giuvaierurile lor, cei veniţi să-l întâmpine
reprezentau mai multe triburi. Erau mai ales bărbaţi în veşminte opulente, din
blănuri bogate, şi cu podoabe scumpe, ca simbol al rangului şi al bogăţiei
deopotrivă; dar erau şi patru femei. Hainele lor erau ţesute din lână şi tivite cu blană
şi m-am întrebat dacă astfel se făleau cu bogăţia pământurilor lor. Tatăl narcescăi,
Arkon Bloodblade, era de faţă, alături de cel puţin şase alte persoane care ofereau
vederii mistreţul tribului său. Îl însoţea Peottre Blackwater, purtându-şi narvalul ca
pandantiv din fildeş pe un lanţ de aur. Mi s-a părut bizar că n-am mai zărit pe nimeni
altcineva împodobit cu acelaşi totem. Era vorba de tribul matern al narcescăi, adică,
după obiceiul din Insulele Străine, de spiţa din care făcea în primul rând parte. Ne
aflam acolo ca să punem la punct condiţiile căsătoriei ei cu Dutiful. Evenimentul era
cu siguranţă important pentru tribul ei. De ce nu-l reprezenta decât Peottre?
Celelalte rude nu erau de acord cu alianţa?
După încheierea protocolului de bun venit, respectat în amănunt, prinţul şi suita sa
au plecat, escortaţi de gazde. Intrată în formaţie fără mine, garda mărşăluia în urma
lor. Pentru o clipă, m-am temut că eu şi Thick aveam să rămânem în port, uitaţi.
Tocmai când mă întrebam dacă n-aş putea mitui pe cineva care să ne ducă înapoi,
pe corabie, de noi s-a apropiat un bătrân. Purta un guler din blană de lup şi mistreţul
tribului lui Bloodblade, dar lăsa impresia că prosperitatea sa nu o egala pe a
celorlalţi, de mai înainte. Era evident convins că-mi poate vorbi limba, dar o stâlcea
de-a dreptul barbar, aşa am izbutit să înţeleg cam un cuvânt din patru. Temându-
mă să nu-l insult dacă-i ceream să vorbească în limba lui, am aşteptat să termine
şi am priceput în cele din urmă că Tribul Mistreţului îl trimisese să ne călăuzească
spre locuinţa noastră.
Nu s-a oferit să m-ajute să-l sprijin pe bondoc. De fapt, s-a străduit cu râvnă să nu
se apropie cumva de el mai mult decât era absolut necesar, de parcă slăbiciunea
minţii bărbatului mărunţel ar fi fost molipsitoare şi ar fi putut sări pe el ca păduchii.
Am văzut în asta o insultă, dar m-am sfătuit să nu-mi ies din fire. Bătrânul mergea
cu paşi iuţi, fără să şi-i încetinească vreodată, deşi era adesea nevoit să se
oprească pur şi simplu şi să ne aştepte. Era clar că nu voia să fie şi el ţinta privirilor
uluite pe care le atrăgeam. Eram o pereche stranie, eu în uniforma gărzii şi
sărmanul Thick, cu aerul lui jalnic, bine înfăşurat într-o mantie şi clătinându-se sub
ocrotirea braţului meu.
Călăuza noastră ne-a condus prin partea reconstruită a oraşului, pentru a intra apoi
pe o stradă mai abruptă şi mai îngustă. Răsuflarea lui Thick era geamăt şuierător.
— Mai avem mult? am strigat către bărbatul care mergea grăbit înaintea noastră.
S-a întors brusc, încruntându-se, şi, cu un gest pripit, mi-a cerut să nu mai ridic
glasul. Pe urmă a arătat în susul străzii, către o clădire veche, în întregime din piatră
şi mult mai mare decât oricare alta pe lângă care trecuserăm în partea de jos a
Zyligului, Era dreptunghiulară, cu două etaje şi cu acoperişul din plăci de ardezie
ascuţit la vârf. Ferestrele întrerupeau peretele de piatră la intervale egale. Era o
clădire simplă, funcţională, solidă şi se număra, probabil, printre cele mai vechi din
oraş. Am dat din cap, fără cuvinte. Deasupra intrării era gravat în piatră un mistreţ
care-şi înălţa sfidător colţii şi coada. Aha. Urma să fim găzduiţi în casa-tare a
Tribului Mistreţului.
Când am ajuns în curtea din jurul casei, călăuzitorul nostru îşi mesteca practic
mustaţa, scrâşnind între dinţi, scos din răbdări de încetineala cu care înaintam. Iar
mie pur şi simplu nu-mi mai păsa. Când a deschis o uşă laterală şi mi-a făcut semn
să mă grăbesc, mi-am îndreptat pe îndelete spatele, arătându-mi adevărata
înălţime, şi l-am privit aspru, de sus. Apoi i-am vorbit în limba lui, cât de bine eram
în stare şi pe deplin conştient de accentul meu mizerabil.
— Graba nu e pe placul însoţitorului prinţului. Iar eu ascult poruncile lui, nu pe ale
tale.
Am văzut nesiguranţa zugrăvindu-i-se pe chip în timp ce se întreba dacă nu cumva
ofensase pe cineva de rang mai înalt decât îşi închipuise. A fost, într-un fel, mai
curtenitor, când ne-a condus în susul a două şiruri de trepte şi apoi într-o odaie de
unde oraşul şi portul se vedeau prin volute de sticlă groasă. Până atunci avusesem
timp să-mi fac o părere despre el. L-am considerat un lacheu de mică importanţă al
unui conducător neînsemnat de războinici din tribul Mistreţului. Aşa că, odată ce
am intrat, l-am concediat fără menajamente şi am închis uşa, deşi rămăsese în faţa
ei, pe coridor.
L-am aşezat pe Thick pe pat, apoi mi-am rotit în grabă privirea prin încăpere. Exista
o uşă care o lega de o alta, mult mai spaţioasă. Am tras concluzia că primiserăm o
odaie de servitor, alăturată celei pregătite pentru prinţ. În cămăruţa lui Thick, patul
era modest şi mobila simplă. Dar, chiar şi aşa, pe lângă debaraua lui de pe corabie
părea un palat.
— Rămâi aşezat aici, i-am spus lui Thick. Nu adormi încă!
— Unde suntem? Vreau să merg acasă, a bolborosit el.
Nu i-am dat atenţie, ci m-am strecurat în camera prinţului. Acolo m-am servit cu un
ulcior cu apă pentru spălat, cu un lighean şi cu haine curate. Pe masă trona un
platou cu mâncare. Nu ştiam exact ce e, dar am luat mai multe bucăţi din ceva
cleios şi întunecat la culoare, tăiat cubuleţe, şi o prăjitură cu aspect uleios, acoperită
cu seminţe. Am luat şi o sticlă, în care m-am gândit că trebuia să fie vin, şi un pahar.
Thick se lăsase să cadă pe pat. M-am chinuit să-l salt din nou în capul oaselor. În
ciuda protestelor lui mormăite, l-am făcut să se spele pe faţă şi pe mâini. Mi-ar fi
plăcut să-l pot pune într-o cadă, fiindcă duhnea puternic după atâtea zile de boală.
Pe urmă l-am silit să mănânce şi să bea un pahar de vin. A protestat şi s-a smiorcăit
până când a început să sughită. O dată l-am simţit încercând să-şi folosească
puterea Meşteşugului împotriva mea, dar lovitura a fost atât de slabă şi de
copilărească încât nici măcar nu mi-a pus zidurile la încercare. I-am scos tunica şi
pantofii şi l-am instalat în pat.
— Odaia asta încă se mai mişcă, a murmurat arţăgos.
Pe urmă a închis ochii şi nu s-a mai foit. Câteva clipe mai târziu, a suspinat prelung,
s-a întins în pat şi a adormit de-a binelea. Am închis la rândul meu ochii şi m-am
furişat cu prudenţă în visul lui. Pe perna brodată, pisoiul dormea încovrigat într-un
mic ghem de blană. Thick se simţea în siguranţă. Am deschis ochii, dintr-odată eu
însumi atât de obosit, încât m-aş fi putut culca pe podea şi aş fi adormit pe loc.
N-am făcut-o. În schimb, am folosit apa curată rămasă. Am gustat mâncarea, nu m-
a încântat deloc, dar am dat-o totuşi gata. Bucata uleioasă voia probabil să fie un
soi de prăjitură; cealaltă avea gust puternic de pastă de peşte. „Vinul” era o băutură
fermentată din fructe; cam asta era tot ce puteam spune despre el. N-a izbutit să
mă scape cu desăvârşire de gustul de peşte care-mi zăbovea în gură.
Pe urmă, înarmat cu ligheanul cu apă murdară, am părăsit camera şi m-am
aventurat să inspectez casa. Dacă mă întreba cineva ce fac, îi puteam spune că
sunt în căutarea unui loc unde s-arunc lăturile.
Clădirea era mai degrabă o mică fortăreaţă decât un adăpost al tribului. Ne aflam
la ultimul etaj şi nu auzeam niciun zgomot făcut de altcineva. Pe pereţi erau cioplite
sau sculptate imagini cu mistreţi sau cu colţi aranjaţi în tot felul de modele. Celelalte
uşi de pe coridor nu erau încuiate. Odăile mici, ca al lui Thick, păreau să alterneze
cu unele mai mari şi mai generos mobilate. Niciuna nu se ridica la înălţimea
încăperilor din Buckkeep destinate oaspeţilor, chiar şi atunci când era vorba de
nobili mărunţi. Dar nu m-am grăbit să trag concluzii. Mă îndoiam că gazdele noastre
avuseseră intenţia să ne insulte; ştiam că în Insulele Străine ospitalitatea era privită
altfel decât în cele Şase Ducate, respecta cu totul alte obiceiuri. În general vorbind,
oaspeţii primiţi într-o casă veneau cu mâncarea lor şi cu tot ce le trebuia ca să se
instaleze confortabil. Sosiserăm în insule ştiind asta. Mâncarea şi vinul de pe masa
prinţului păreau să fie un soi de mulţumire pentru ceea ce li se oferise narcescăi şi
însoţitorilor ei la Buckkeep. La etajul acela nu văzusem niciun servitor şi mă îndoiam
că avea să ne fie trimis vreunul.
Catul de sub noi era aproape identic. Acolo camerele păreau să fi fost folosite de
curând, în toate zăboveau mirosuri de fum şi de mâncare, iar într-una chiar şi de
câine ud. M-am întrebat dacă fuseseră eliberate ca să ne poată găzdui. Toate erau
ceva mai mici, cu piele uleiată la ferestre în loc de sticlă. Obloane masive, de lemn,
unele cu urme vechi de săgeţi, apărau interiorul de orice asalt. Era clar că încăperile
de sus erau pentru oameni de rang mai înalt; cu totul altfel decât în cele Şase
Ducate, unde servitorii stăteau la caturile de sus, ca să nu fie nobilii nevoiţi să urce
prea multe trepte. Tocmai închisesem o uşă când am auzit paşi pe scări. Pe urmă
şi-au făcut apariţia mai mulţi servitori, ca un şir de furnici, cărând bagajele stăpânilor
lor, adică obiecte mărunte menite să ofere mai mult confort şi hrană pentru nobilii
din cele Şase Ducate. Şi-au târşâit picioarele pe coridor şi s-au oprit nedumeriţi, iar
unul m-a întrebat:
— Cum ştim pentru cine e fiecare odaie?
— N-am idee, i-am răspuns prieteneşte. Nu ştiu nici măcar unde s-arunc lăturile.
N-am îndepărtat şi i-am lăsat să-şi aleagă încăperile, bănuind că nobilii cu cei mai
agresivi servitori aveau să le primească pe cele mai bune. La parter am găsit uşa
din dos, am ieşit, am dat de o groapă mare, aflată în spatele latrinelor, şi mi-am
vărsat apa în ea. Dincolo de o altă uşă era un coridor care ducea într-o bucătărie
spaţioasă, unde mai mulţi bărbaţi tineri se ocupau de o bucată imensă de carne
pusă în frigare, tăiau cartofi şi ceapă şi frământau pâine. Păreau absorbiţi de munca
lor şi nu mi-au dat nicio atenţie cât i-am urmărit cu privirea. Am ocolit în grabă
clădirea şi am mai găsit o uşă, mult mai mare; era a unei săli imense, care ocupa
cea mai mare parte a parterului clădirii. Ambele canaturi erau deschise, ca să
pătrundă lumina şi aerul. Înăuntru am întrezărit ceea ce trebuia să fie, fără îndoială,
o ceremonie de întâmpinare a prinţului. Mi-am abandonat ligheanul în iarba înaltă
dintr-un capăt al casei, mi-am netezit în grabă uniforma şi mi-am dat părul pe spate,
prinzându-l într-o coadă.
M-am strecurat neobservat în partea din spate a sălii. Ceilalţi oşteni din gardă erau
înşiruiţi de-a lungul peretelui. Păreau la fel de alerţi ca orice om plictisit de moarte
şi nebăgat în seamă. De fapt, nu aveam impresia că s-ar fi putut ivi vreun pericol
de care să-l apere pe prinţ.
Sala era lungă, cu tavanul scund. Cea mai mare parte era ocupată de bănci, toate
de aceeaşi înălţime; şi pe toate stăteau bărbaţi. Nu exista niciun tron şi niciun fel de
dais. Şi nici băncile nu erau orientate astfel încât să îndrepte atenţia către o singură
persoană. Alcătuiau mai degrabă mai multe inele concentrice, lăsând mijlocul
încăperii liber. Tocmai vorbea un kaempra, un conducător de războinici încovoiat
de ani, din Tribul Vulpii. De haina scurtă îi atârnau, ca nişte franjuri, cozi de vulpe,
albe ca şi părul lui rebel. Îi lipseau trei degete de la mâna sabiei, dar un colan din
falangele duşmanilor le ţinea locul cu vârf şi îndesat. Trăgea nervos de ele,
aruncând adesea câte o privire spre Bloodblade, ca şi cum nu l-ar fi lăsat inima să-
i aducă vreo ofensă, dar era prea furios ca să tacă. Nu i-am auzit decât ultimele
cuvinte.
— Niciun trib nu poate vorbi pentru noi toţi! Niciun trib n-are dreptul să abată
ghinionul asupra noastră, a tuturor.
L-am văzut apoi dând grav din cap către toate colţurile încăperii înainte de a se
întoarce la locul lui de pe bancă. Un alt bărbat s-a ridicat, s-a dus în centru şi a
început să vorbească. I-am văzut pe prinţ şi pe Chade aşezaţi printre nobilii care îl
însoţiseră în călătorie. Coteria Harului se afla în spatele lui. Mi-am dat seama că
era vorba de o întrunire a Hetgurdului – adunarea conducătorilor de războinici din
toate triburile, care nu-i oferise prinţului meu nicio recunoaştere a rangului. Era
aşezat ca un conducător printre războinicii săi, ca toţi conducătorii războinicilor din
triburi. Lua parte la o întrunire a egalilor, adunaţi ca să discute despre logodna
narcescăi. Aşa îl vedeau pe Dutiful? Mi-am pus întrebarea străduindu-mă să nu mă
încrunt.
Am înţeles toate astea în scurtul timp în care mi s-au obişnuit ochii cu lumina
sărăcăcioasă din sală, după ce se bucuraseră de strălucirea soarelui verii. Am găsit
o porţiune liberă a peretelui şi m-am sprijinit de ea, pe ultimul şir de gărzi, alături de
Riddle. Tânărul mi-a vorbit în colţul gurii:
— Ăştia au cu totul alte obiceiuri decât noi, prietene. Nici vorbă de ospăţ, de daruri
sau de cântece care să-i ureze bun venit prinţului nostru. Doar un soi de salut-ce-
mai-faci în port, şi pe urmă l-au adus drept aici şi-au început să discute despre
logodnă. Oamenii ăştia au intrat direct în subiect. Ideea că una dintre femeile lor ar
putea pleca de pe pământurile mamei sale ca să trăiască în cele Şase Ducate nu e
pe placul unora. Li se pare nefiresc şi probabil nefast. Dar par de acord că ghinionul
o să fie atras doar asupra Tribului Narvalului, nu asupra tuturor. Adevărata
problemă e uciderea dragonului.
Am dat din cap, mulţumit de rezumatul lui laconic. Chade avea, în persoana lui
Riddle, un om destoinic. M-am întrebat unde îl găsise, apoi mi-am îndreptat atenţia
asupra bărbatului care vorbea. Am observat că stătea în centrul unui inel pictat pe
podea. Era complicat şi stilizat, totuşi recunoşteai uşor imaginea unui şarpe care îşi
muşcă propria coadă. Vorbitorul n-a început prin a-şi spune numele. Probabil
presupunea că îl cunoaşte toată lumea sau poate singura parte importantă a
identităţii sale era vidra de mare tatuată pe frunte. Folosea cuvinte simple, dincolo
de care nu era câtuşi de puţin furie, ca şi cum i-ar fi explicat unui copil nu prea
deştept ceva evident.
— Icefyre nu e o vacă, nu-i aparţine unuia dintre noi. Nu e o vită pe care-o oferi ca
parte a preţului miresei. Şi e cu atât mai puţin proprietatea unui prinţ străin. Cum
poate să ofere casei mamelor Blackwater din Tribul Narvalului, ca plată, capul unei
creaturi care nu-i aparţine? Nu putem privi promisiunea lui decât în două moduri.
Fie a făcut-o din ignoranţă, fie e un afront la adresa noastră.
A tăcut şi a făcut cu mâna un semn straniu. Am înţeles clar ce însemna o clipă mai
târziu, când prinţul Dutiful s-a ridicat încet şi a venit să i se alăture în cercul
vorbitorului.
— Nu, Kaempra Vidră. Prinţul celor Şase Ducate i se adresa considerându-l
conducătorul războinicilor tribului său. N-a fost vorba de ignoranţă. Şi nici n-am vrut
să vă aduc un afront. Narcesca m-a provocat să săvârşesc această faptă ca dovadă
că sunt demn de ea. Dutiful şi-a ridicat braţele şi le-a lăsat apoi să cadă, neajutorat.
Ce altceva aş fi putut face decât să accept? Dacă o femeie vă adresează această
provocare, spunându-vă, în faţa tuturor războinicilor voştri: „Acceptă sau
recunoaşte că eşti laş”, ce faceţi? Ce ar face oricare dintre voi?
Mulţi dintre bărbaţii adunaţi au dat aprobator din cap. Dutiful le-a răspuns făcând cu
gravitate acelaşi gest, apoi a adăugat:
— Aşa stând lucrurile, ce aş putea face eu acum? Cuvântul meu a fost dat, în faţa
războinicilor voştri şi a războinicilor mei, în sala tronului părinţilor mei. Am spus că
voi încerca s-o fac. Nu cunosc nicio cale onorabilă pe care mi-aş putea lua cuvintele
înapoi. Poporul narcescăi are vreun obicei care îi îngăduie unui bărbat să retragă
vorbele care i-au ieşit printre buze?
Prinţul a imitat gestul prin care Kaempra Vidră îi cedase locul din cercul vorbitorului.
Apoi s-a înclinat către cele patru colţuri ale sălii şi s-a întors la locul lui. În timp ce
se aşeza, Vidră a vorbit din nou.
— Dacă astfel ai acceptat provocarea, atunci nu consider că ne-ai adus un afront.
Şi păstrez pentru mine ceea ce cred despre această fiică a clanului Blackwater
pentru că a făcut-o. Nu contează în ce împrejurări.
Îl remarcasem ceva mai înainte pe Peottre Blackwater stând, aproape singur, pe
una dintre băncile din faţă. S-a încruntat la auzul vorbelor războinicului Vidră, dar
n-a dat niciun semn că ar vrea să vorbească. Tatăl narcescăi, Arkon Bloodblade,
era aşezat la o mică distanţă de el, înconjurat de războinici din Tribul Mistreţului.
Nu s-a încruntat câtuşi de puţin, de parcă reproşul n-ar fi avut nicio legătură cu el,
şi poate că lipsa lui de reacţie era îndreptăţită. Narcesca fusese învinovăţită ca fiică
a clanului Blackwater din Tribul Narvalului. Arkon Bloodblade era din Tribul
Mistreţului. Acolo, în mijlocul poporului său, se purta aşa cum aştepta toată lumea
s-o facă. Nu era decât tatăl narcescăi. Fratele mamei ei, Peottre Blackwater, era
răspunzător de educaţia ei.
După ce tăcerea s-a prelungit şi a fost limpede că nimeni nu voia să spună nimic în
apărarea narcescăi, şeful din Tribul Vidrei şi-a dres glasul.
— Prinţe din Tribul Cerbului Farseer, e adevărat că tu, ca bărbat, nu-ţi poţi lua
cuvântul înapoi. Ai spus că vei încerca să ucizi creatura asta şi sunt de acord că
trebuie s-o faci, fiindcă altminteri nu te mai poţi numi bărbat.
Însă asta nu ne scapă pe noi, cei din Insule, de îndatoririle noastre. Icefyre e al
nostru. A venit la noi, pe vremea când încă nu începuserăm să numărăm anii, şi a
cerut adăpost pentru nefericirea lui. Femeile noastre înţelepte i l-au oferit. Şi el a
făgăduit că, în schimbul adăpostului, o să ne apere. Îi cunoaştem puterea spiritului
şi invulnerabilitatea cărnii, aşa că ne temem prea puţin că îl vei ucide. Dar dacă,
prin cine ştie ce întorsătură a sorţii, vei izbuti să-l răneşti, asupra cui se va revărsa
mânia lui după ce te va fi omorât pe tine? Asupra noastră. S-a rotit încet în timp ce
vorbea, trimiţându-şi avertismentul către toate triburile. Dacă Icefyre e al nostru, şi
noi suntem ai lui. Făgăduielile care ne leagă de el sunt ca un soi de legământ de
familie. Dacă sângele lui e vărsat, nu trebuie să vărsăm şi noi sânge în schimb?
Dacă, în calitatea noastră de rude, nu-i putem veni în ajutor, n-are el, după legea
noastră, dreptul să ne ceară să plătim un preţ al sângelui de două ori mai mare?
Acest prinţ trebuie să-şi onoreze cuvântul de bărbat. E adevărat. Însă, după aceea,
nu trebuie să-nceapă din nou războiul între noi, indiferent dacă el scapă cu viaţă
sau nu?
L-am văzut pe Arkon Bloodblade răsuflând lent şi prelung. Şi am observat ceva care
îmi scăpase mai înainte. Îşi ţinea mâna într-un anumit fel, cu palma deschisă şi cu
degetele îndreptate către osul pieptului său. Am remarcat şi că mai mulţi bărbaţi
făceau acelaşi gest. Cereau să vorbească? Da, pentru că, după ce Vidră a făcut
mişcarea de acum cunoscută mie, Bloodblade s-a ridicat şi s-a dus să-i ia locul în
cerc.
— Niciunul dintre noi nu vrea să reînceapă războiul. Nici aici, pe Runele Zeului, nici
pe ogoarele poporului prinţului, dincolo de apă. Însă cuvântul unui bărbat trebuie
respectat. Deşi în sala asta nu e nicio femeie, voinţa uneia dintre ele se face totuşi
simţită. Ce războinic poate sta împotriva voinţei unei femei? Eda le-a dat femeilor
insulele, iar noi călcăm pe suprafaţa lor numai fiindcă ne-a îngăduit-o ea. Bărbaţii
nu trebuie să dispreţuiască provocarea unei femei decât dacă vor să le audă pe
mamele lor spunând: „Nu respectaţi carnea din care v-aţi născut. Nu mai aveţi
dreptul să mergeţi pe pământul pe care mi l-a dăruit Eda. Ne lepădăm de voi,
lăsându-mă doar apa sub chilă şi niciodată nisip sub picioare.” E acesta un război
uşor? Suntem prinşi între cuvântul unui bărbat şi voinţa unei femei. Şi nici cuvântul
lui, nici voinţa ei nu pot fi încălcate fără să ne facem de ocară.
Înţelesesem cuvintele lui Bloodblade, dar adevărata importanţă a semnificaţiei lor
îmi scăpa. Era evident că în insule exista o tradiţie care nu ne era cunoscută şi m-
am întrebat în ce greşeală căzuserăm punând la cale căsătoria. M-am posomorât,
temându-mă că fuseserăm atraşi într-o capcană. Oare clanul Blackwater din Tribul
Narvalului dorea să stârnească un război distrugător între cele Şase Ducate şi
Insulele Străine? Oferirea mâinii narcescăi fusese o înşelătorie, ca să ne atragă
într-o situaţie din care, indiferent ce cale am fi ales, nu puteam ieşi decât chemând
vărsarea de sânge din nou pe ţărmurile noastre?
Am cercetat chipul lui Peottre Blackwater. Cu indiferenţa întipărită pe trăsăturile
neclintite, avea o privire absentă. Părea să nu se sinchisească de dilema în care
ne adusese fiica surorii lui, şi totuşi simţeam că nu era aşa. Am avut mai degrabă
impresia că ne aflam pe o muchie de cuţit în care el se tăiase deja adânc. Mi-a
trecut brusc prin minte că arăta ca un om care nu mai are de ales. Un om care nu
mai poate spera, fiindcă ştie că, orice ar face, nu se poate salva. Aştepta. Nu
plănuia şi nu complota. Săvârşise deja ceea ce îşi propusese. Acum nu mai putea
decât să aştepte până găseau alţii o ieşire. Eram sigur că nu mă înşel, totuşi nu
puteam nici să înţeleg, nici să-mi imaginez de ce. De ce o făcuse? Sau, aşa cum
spusese Bloodblade, nu se putuse opune voinţei unei femei care, deşi mai tânără
decât el şi dependentă de el, putea hotărî cine călcă şi cine nu pe pământul stăpânit
de mama ei?
M-am uitat în jur. Am conchis că între noi existau, pur şi simplu, prea multe
deosebiri. Cum puteau trăi vreodată cele Şase Ducate în pace cu Insulele Străine,
când obiceiurile noastre erau atât de diferite? Cu toate astea, legendele spuneau
că spiţa Farseerilor avea rădăcini în insule, că Taker, întemeietorul dinastiei, fusese
un pirat insular care văzuse Buckkeepul pe când nu era decât o fortăreaţă construită
din buşteni şi se hotărâse s-o ia în stăpânire. De atunci stirpea se ramificase şi
obiceiurile o porniseră pe căi diferite. Pacea şi prosperitatea depindeau de găsirea
lucrurilor pe care le aveam în comun.
Şi se părea că nu prea erau şanse.
Mi-am ridicat ochii şi am văzut că prinţul mă ţintuia cu privirea. Mai înainte nu voisem
să-i distrag atenţia. Însă în clipa aceea i-am trimis un gând liniştitor.
Thick se odihneşte în odăile de sus. A mâncat şi a băut înainte de a adormi.
Aş vrea să fi putut face şi eu la fel. Nu mi-au lăsat timp nici măcar să mă spăl pe
faţă înainte de a aduna Hetgurdul. Şi acum adunarea pare să nu se mai termine.
Răbdare, prinţul meu. Trebuie să se termine. Până şi insularii ăştia trebuie să bea,
să mănânce şi să doarmă.
Crezi că-şi golesc şi udul? Pentru mine începe să fie o problemă urgentă. Mă
gândeam să ies discret, dar nu ştiu cum s-ar interpreta dacă m-aş ridica pur şi
simplu şi aş pleca acum, când discuţia e în toi.
Mi s-a zbârlit părul pe ceafă când am simţit atingerea stângace a Meşteşugului
altcuiva.
Thick?
Era Chade. L-am văzut pe Dutiful dând să întindă mâna, ca să-l atingă şi să-i dea
putere. L-am oprit.
Nu. Nu trebuie. Lasă-l să-ncerce singur. Chade, ne auzi?
Cu greu.
Thick doarme la catul de sus. A mâncat şi a băut înainte de a adormi.
Bun.
Am simţit de cât efort avusese nevoie pentru un răspuns atât de scurt. Însă am
zâmbit cu gura până la urechi. Totuşi, se descurca.
Termină. Zâmbet idiot, m-a mustrat el. Şi-a rotit privirea prin sală cu un aer serios.
Situaţie urâtă. Trebuie timp de gândire. Trebuie să întrerupem discuţia până nu ne
scapă prea tare de sub control.
Mi-am aşternut pe chip o expresie solemnă, mult mai potrivită cu ale celor din jur.
Arkon Bloodblade tocmai îi ceda locul din cercul vorbitorului unui bărbat care purta
ca semn distinctiv un vultur. Înainte de a intra acesta din urmă în cerc, s-au oprit ca
să se prindă de încheieturile mâinilor, într-un salut de războinic. Kaempra Vultur era
un bătrân, poate cel mai bătrân din Hetgurd. În părul rar i se amestecau şuviţe albe
şi cenuşii, dar continua să se mişte ca un luptător. Şi-a rotit privirea acuzatoare,
apoi a început brusc să vorbească, cu dinţii lipsă îndulcind sfârşitul fiecărui cuvânt.
— Bineînţeles că un bărbat trebuie să facă tot ce-a spus că va face. Ne irosim ziua
discutând despre aşa ceva. Şi bineînţeles că trebuie să onoreze legăturile de
sânge. Dacă acest prinţ străin ar veni aici şi ar spune: „I-am făgăduit unei femei c-
o să-l ucid pe Orig din Tribul Vulturului”, i-aţi răspunde cu toţii: „Trebuie să încerci,
fiindcă ai făgăduit.” Însă aţi mai spune şi: „Dar să ştii că unii dintre noi au legături
de rudenie cu Orig. Şi te vom omorî înainte de a te lăsa s-o faci.” Iar prinţul ar trebui
să accepte că aşa e drept. Bătrânul şi-a rotit încet privirea dispreţuitoare,
cuprinzând toată adunarea. Simt aici miros de negustori care au fost cândva
războinici şi oameni de onoare. Vreţi să umblăm după hrana din cele Şase Ducate
amuşinând, ca un câine care-a simţit o căţea în călduri? V-aţi vinde rudele pentru
rachiu, mere de vară şi grâu roşu? Acest Vultur n-o va face.
A pufnit cu dispreţ la adresa tuturor celor care credeau că era nevoie să continue
discuţia. A ieşit din cerc şi şi-a reocupat locul printre războinicii săi. S-a lăsat liniştea
în timp ce îi cântăream cu toţii cuvintele. Unii schimbau priviri; am simţit că bătrânul
tăiase în carne vie. Mulţi erau cuprinşi de nelinişte când se gândeau că prinţului i s-
ar fi putut îngădui să ucidă dragonul, dar erau în acelaşi timp dornici de pace şi de
negoţ. Războiul cu cele Şase Ducate îi împiedicase să facă negoţ cu locuitorii
ţinuturilor aflate la sud de noi. Iar conflictul dintre chalcedeni şi negustorii din
Bingtown le bloca din nou drumul într-acolo. Dacă nu puteau face nestânjeniţi negoţ
cu cele Şase Ducate îşi puteau lua rămas-bun de la tot ce le puteau oferi ţările mai
calde. Ideea n-avea darul să-i încânte. Însă nimeni nu putea să-l contrazică pe
Vultur fără să treacă în ochii altora drept negustor nesăţios.
Trebuie să încheiem povestea asta. Acum, înainte de a mai vorbi cineva ca să-l
susţină.
Mesajul trimis de Chade prin Meşteşugul lui firav părea disperat.
Nimeni n-a mai intrat în cercul vorbitorului. Nimeni nu se simţea în stare să ofere o
soluţie. Încordarea din sală creştea pe măsură ce se prelungea tăcerea. Ştiam că
bătrânul meu mentor avea dreptate. Era nevoie de timp ca să aflăm câte triburi de
insulari aveau să ni se opună acţionând şi câte aveau să se mulţumească să ne
dezaprobe. Ţinând cont că atât de multe triburi nu erau de acord, oare narcesca
avea să-şi menţină provocarea sau s-o retragă? S-ar fi putut răzgândi în mod
onorabil? Nu puseserăm piciorul pe pământul insulelor nici măcar de o zi şi ne
găseam deja în pragul unei confruntări.
Eram tot mai neliniştit fiindcă deveneam din ce în mai conştient că Dutiful simţea
nevoia să urineze. Am început să mă feresc de Meşteşugul lui şi în clipa aceea mi-
a venit altă idee. Mi-am adus aminte cum se răspândise pe corabie răul de mare
de care suferea Thick, afectând echipajul. Şi m-am întrebat dacă senzaţia
neplăcută care-l chinuia pe Dutiful n-ar fi putut fi folosită în aceeaşi manieră.
M-am deschis către mesajul lui involuntar, i-am dat mai multă putere şi l-am
răspândit în sală. Niciunul dintre insularii pe care i-am atins nu avea cine ştie ce
înclinaţii către Meşteşug, dar pe mulţi îi înrâurea mai mult sau mai puţin. Verity
făcuse cândva ceva asemănător ca să-i zăpăcească pe piraţii de pe Corăbiile Roşii,
convingându-i că trecuseră deja de marcajele lor şi trimiţându-le vasele să se
izbească de stânci. Iar eu mă străduiam să închei adunarea Hetgurdului amintindu-
i fiecărui bărbat pe care-l putea atinge Meşteşugul meu că trebuia să-şi golească
urgent băşica udului.
În întreaga sală, insularii au început să se foiască pe bănci.
Ce faci? m-a întrebat Chade.
Pun capăt adunării, am răspuns cu îndârjire.
Ah!
Am simţit că Dutiful înţelesese brusc şi apoi l-am simţit adăugându-şi puterea de
convingere la eforturile mele.
Cine e şeful? l-am întrebat.
Niciunul. Aici îşi împart autoritatea. Sau cel puţin aşa spun.
Dutiful era evident de părere că aşa ceva nu poate da rezultate.
Ursul a deschis discuţiile, mi-a adus la cunoştinţă Chade laconic. L-am simţit
atrăgându-mi atenţia către un bărbat cu un colan din dinţi de urs. Şi mi-am dat brusc
seama cât de tare îl secătuia pe bătrânul asasin trimiterea mesajelor lui lipsite de
vigoare.
Nu te stoarce de puteri, l-am povăţuit.
Pot aprecia de ce sunt în stare!
A ripostat cu furie, dar, chiar de la distanţa la care mă aflam, i-am văzut umerii
gârbovindu-se.
L-am izolat pe Urs de ceilalţi şi m-am concentrat asupra lui. Din fericire, era prea
puţin protejat împotriva Meşteşugului şi cu băşica udului plină. L-am făcut să creadă
că trebuia golită imediat şi s-a ridicat brusc. A înaintat ca să ceară locul din cerc.
Ceilalţi i l-au oferit cu gesturi grăitoare.
— Trebuie să ne gândim foarte bine. Cu toţii, a sugerat. Să ne despărţim, să vorbim
cu triburile noastre şi să vedem ce idei ne dau. Mâine ne vom întâlni din nou şi va
spune fiecare ce răspunsuri a primit şi la ce s-a gândit. Credeţi că e o idee
înţeleaptă?
O pădure de mâini unduitoare s-a înălţat, aprobând.
— Atunci să încheiem adunarea de azi, a sugerat din nou Ursul.
Şi cu asta s-a terminat. Toată lumea s-a ridicat imediat şi s-a îndreptat spre uşă.
Fără niciun fel de ceremonie şi fără să li se acorde întâietate celor de rang mai înalt,
pur şi simplu s-au bulucit cu toţii, unii înghesuindu-se cu mai multă nerăbdare decât
alţii.
Spune-i căpitanului tău că trebuie să vezi ce-ţi face bolnavul. Şi că ţi-am poruncit
să-l îngrijeşti în continuare, până se însănătoşeşte. Aşteaptă-te sus, urcăm imediat.
Am făcut ce mi-a cerut prinţul. După ce mi-a permis Longwick să plec, am recuperat
ligheanul lăsat afară şi m-am întors în camera lui Thick. Din câte mi-am dat seama,
nici măcar nu se clintise. I-am pus mâna pe frunte. Încă mai avea febră, dar nu mai
ardea ca pe corabie. Totuşi, l-am trezit şi l-am convins să bea apă. N-a avut nevoie
de prea multe îndemnuri ca să golească o cană întreagă, apoi s-a întins din nou în
pat. M-am simţit uşurat. Acolo, în odaia aceea stranie şi privindu-l din alt unghi decât
o putusem face pe vas, mi-am dat cu adevărat seama cât de slăbit era. Ei bine,
urma să se refacă. Avea tot ce îi trebuia: linişte, un pat, mâncare şi băutură. Trebuia
să se simtă mai bine cât de curând. M-am străduit să mă conving că speranţa mea
era întemeiată.
I-am auzit pe Dutiful şi Chade vorbind cu cineva pe coridor. M-am dus lângă uşă şi
mi-am lipit urechea de ea. L-am auzit pe Dutiful spunând cât de obosit era şi apoi
închizând uşa camerei de alături. Probabil că servitorii lui îl aşteptau acolo. A urmat
murmurul altei conversaţii, apoi glasul lui, spunându-le că puteau să plece. Nu după
mult timp, uşa dintre cele două încăperi s-a deschis şi Dutiful a intrat alene. Ţinea
în mână unul dintre cubuleţele negre din farfuria de pe masă.
— Ai idee ce-i asta? a întrebat arătându-mi-l.
— Nu tocmai, dar conţine şi pastă de peşte. Poate şi alge. Prăjiturile cu seminţe
sunt dulci. Uleioase, dar dulci.
Prinţul a privit cu dezgust bucăţica din palma sa, apoi a ridicat din umeri, ca orice
băiat de cincisprezece ani care n-a mai mâncat de multe ore, şi a înfulecat-o. S-a
lins pe degete.
— Nu e rea, dacă te-aştepţi de la bun început să aibă gust de peşte.
— De peşte vechi, am remarcat.
N-a răspuns. S-a apropiat de patul lui Thick. Şi a rămas în picioare, privindu-l. Pe
urmă a clătinat încet din cap.
— E atât de nedrept faţă de el. Crezi că acum se simte mai bine?
— Sper.
— Muzica lui e mult mai înceată, şi asta mă îngrijorează. Uneori, când îi creşte
febra, am impresia că el însuşi se îndepărtează de noi.
M-am deschis pentru muzica lui Thick. Dutiful avea dreptate. Nu mai răsuna cu
aceeaşi putere.
— Ei, e bolnav. Pentru Meşteşug ai nevoie de forţă şi de energie. Nu voiam să-l las
pe Dutiful să-şi facă griji tocmai atunci. Chade m-a surprins azi.
— Da? Ar fi trebuit să ştii c-o să se străduiască până când o să reuşească măcar
atât. Odată ce şi-a pus în cap să facă un anumit lucru, nimic nu-l mai poate opri.
Dutiful mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre uşa de legătură. Pe urmă s-a oprit.
— Vrei să mănânci ceva din toate chestiile alea?
— Nu, mulţumesc. Dar tu mănâncă liniştit.
Vorbise peste umăr. A dispărut pentru o clipă în camera lui şi s-a întors cu o mână
plină de prăjituri cu peşte. A muşcat dintr-un cubuleţ, s-a strâmbat cu stupoare, apoi
s-a grăbit să mănânce restul. Şi şi-a rotit prin încăpere privirea flămândă.
— Încă n-a adus nimeni nimic de mâncare?
— Aş zice că acum mănânci.
— Nu. Ăsta nu e decât un gest de mulţumire din partea insularilor, pentru că noi i-
am hrănit. Chade le-a spus servitorilor să caute hrană proaspătă şi s-o cumpere
pentru noi.
— Vrei să spui că Tribul Mistreţului n-are de gând să ne hrănească?
— Poate că are. Sau poate că nu. Chade pare să fie de părere că e cazul să ne
purtăm ca şi cum nu ne-am aştepta la asta. Pe urmă, dacă ne oferă mâncare, o
acceptăm ca pe un dar. Iar dacă nu, nu părem nici profitori, nici neisprăviţi.
— Le-ai spus nobililor noştri care sunt obiceiurile aici?
A dat din cap.
— Mulţi au venit atât ca să încheie înţelegeri negustoreşti noi şi ca să vadă ce
altceva mai au de oferit Insulele Străine, cât şi ca să mă ajute s-o curtez pe
narcescă. Aşa că sunt încântaţi să cutreiere Zyligul, să vadă ce se vinde aici şi ce-
ar vrea oamenii să cumpere. Însă va trebui să hrănim garda mea, servitorii şi coteria
Harului. Cred că a avut Chade grijă să facă rost de provizii.
— Hetgurdul nu pare să-ţi acorde prea mult respect, am spus îngrijorat.
— Cred că nu pricep cu adevărat ce sunt eu. Le e străină ideea că unui băiat de
vârsta mea, care nu şi-a dovedit priceperea ca luptător, i se garantează dreptul de
a conduce un teritoriu atât de întins. Aici, bărbaţii nu pretind stăpânirea asupra
pământului, dar îşi dovedesc în schimb puterea prin numărul de războinici pe care
îi pot conduce. Într-un fel, sunt privit mai degrabă ca fiu al casei mamei mele. Regina
Kettricken deţinea puterea la sfârşitul Războiului Corăbiilor Roşii, când i-am înfrânt
noi. O admiră pentru asta, fiindcă a făcut mai mult decât să-şi apere ţinutul, a trecut
la atac, trimiţând asupra lor dragonii invocaţi de ea. Aşa se povesteşte aici.
— S-ar părea că ai aflat multe, într-un timp foarte scurt.
A dat din cap, mulţumit de sine însuşi.
— În parte, fiindcă pun cap la cap ceea ce aud aici cu ceea ce am dedus din
purtarea străinilor la Buckkeep. Iar în rest fiindcă am citit despre ei pe drum. A oftat
uşor. Şi nimic nu e atât de folositor cum am sperat că ar putea fi. Vreau să spun că,
dacă sunt ospitalieri, dacă ne hrănesc, am putea deduce că suntem bine primiţi, că
ne cunosc obiceiurile şi că le respectă. Sau am putea s-o luăm drept insultă, să
considerăm că astfel ne dau de înţeles că suntem prea nevolnici ca să ne putem
hrăni singuri şi atât de proşti încât am plecat nepregătiţi. Dar, indiferent cum am
„vedea“ noi lucrurile, nu putem şti sigur ce semnificaţie au pentru ei.
— E la fel şi dacă ne gândim la uciderea dragonului. Ai venit să omori o creatură ca
să dovedeşti că eşti demn de mâna narcescăi? Sau vrei să omori dragonul care le
apără pământurile, demonstrându-le astfel că poţi lua de la ei orice doreşti?
Prinţul a pălit uşor.
— N-am privit niciodată lucrurile aşa.
— Nici eu. Dar o parte dintre ei o fac. Iar asta ne readuce la o întrebare esenţială.
De ce? De ce a ales narcesca tocmai asta ca să te pună la încercare?
— Adică tu crezi că, pentru ea, mai are şi altă semnificaţie, că nu vrea doar să vadă
că sunt dispus să-mi risc viaţa ca să mi-o fac soţie?
Pentru câteva clipe, n-am fost în stare decât să mă holbez la el. Oare eu fusesem
vreodată atât de tânăr?
— Păi da, bineînţeles că are. Nu crezi?
— Civil spune că vrea, probabil, o „dovadă a iubirii mele”. Spune că fetele se poartă
adesea aşa, adică le pretind bărbaţilor să facă lucruri periculoase sau împotriva
legii, sau aproape imposibile, pur şi simplu ca să-şi dovedească dragostea.
Mi-am propus să ţin minte asta. M-am întrebat ce i se ceruse lui Civil şi cine i-o
ceruse şi dacă avea vreo legătură cu tronul Farseer sau era doar o nesăbuinţă
copilărească pe care îi pretinsese vreo fetişcană s-o facă de dragul ei.
— Eu, unul, mă îndoiesc că, pentru narcescă, e vorba de o asemenea frivolitate
romantică. La urma urmelor, cum şi-ar putea imagina că o iubeşti după ce te-a tratat
cum te-a tratat? Şi cu siguranţă n-a dat niciun semn că s-ar topi de dragul tău.
Pentru o clipă, Dutiful m-a privit şocat. Pe urmă faţa i s-a netezit cu desăvârşire,
făcându-mă să mă întreb dacă expresia de mai înainte existase cu adevărat. Nu e
cu putinţă să fie îndrăgostit de fată, eram sigur. N-aveau nimic în comun şi, după
ce o insultase fără să vrea, ea îl tratase mai rău decât pe un câine bătut care i-ar fi
scheunat pe urme. M-am uitat la Dutiful. La cincisprezece ani, un băiat poate să
creadă aproape orice. A pufnit uşor.
— Nu. Cu siguranţă n-a lăsat nici măcar impresia că ar suporta compania mea.
Gândeşte-te. Nici măcar n-a venit aici cu tatăl şi cu unchiul ei, ca să ne întâlnească
şi să ne spună bun venit pe insulele lor. Ea e cea care a născocit aventura asta
ridicolă, dar văd că nu e de găsit nicăieri când compatrioţii ei au nevoie de o
explicaţie. Poate ai dreptate. Poate nu vrea nicidecum o dovadă a dragostei mele
pentru ea, şi nici măcar o dovadă a curajului meu. Poate că, de la bun început, n-a
vrut nimic altceva decât să pună o piedică în calea căsătoriei noastre. Poate speră
c-o să mor încercând să-i fac pe plac, a adăugat cu voce sumbră.
— Dacă insistă s-o faci, e posibil să nu împiedice doar căsătoria voastră. Ar putea
stârni un nou război între ţările voastre.
Chade a intrat tocmai când spuneam asta. Părea îngrijorat şi obosit deopotrivă. Şi-
a rotit privirea dezaprobatoare prin mica încăpere.
— Ei, a remarcat, văd că Thick a primit o odaie aproape la fel de luxoasă ca a
prinţului şi ca a mea. Pe-aici e ceva de mâncat şi de băut?
— Nimic pe care să ţi-l recomand, am răspuns.
— Peşte şi prăjituri uleioase, i-a oferit Dutiful.
Chade s-a strâmbat.
— Asta se poate cumpăra de-aici? O să trimit pe cineva să ne aducă proviziile de
pe corabie. Hrana străină n-o să-mi cadă bine după ziua asta. Haideţi. Să-l lăsăm
pe Thick să se odihnească. Vorbea peste umăr, conducându-ne în camera prinţului.
Acolo s-a aşezat pe pat, adăugând: Nu sunt de acord cu folosirea Meşteşugului în
scopuri atât de scabroase. Însă trebuie să recunosc că ne-ai scos dintr-o situaţie
dificilă. Te rog să te consulţi cu mine înainte de a-i mai da o astfel de întrebuinţare.
Era, în acelaşi timp, mustrare şi compliment. Am dat din cap, însă Dutiful a pufnit.
— Să se consulte cu tine? Eu n-am niciun cuvânt de spus?
Chade a izbutit să-şi repare greşeala.
— Bineînţeles că ai. Am vrut doar să-i sugerez lui Fitz că, în materie de diplomaţie,
nu trebuie să-şi imagineze că ştie el cel mai bine pe ce cale trebuie să pornim.
Prinţul a deschis gura, pregătindu-se să răspundă, dar în clipa aceea cineva a bătut
în uşa dinspre coridor. La un gest al bătrânului, m-am retras în odaia lui Thick,
lăsând uşa de legătură uşor întredeschisă şi aşezându-mă astfel încât să văd o
porţiune din încăpere fără să pot fi zărit cu uşurinţă.
— Cine e? a întrebat Chade, ridicându-şi vocea.
Vizitatorul a luat întrebarea drept permisiune şi a intrat. Uşa s-a deschis şi, în timp
ce muşchii mei se încordau brusc, a intrat Peottre Blackwater. A închis uşa în urma
lui şi i-a salutat pe prinţ şi pe Chade cu o plecăciune în stilul din Buckkeep.
— Am venit să vă spun că nu e nevoie să vă aventuraţi, voi sau nobilii voştri, prin
oraş, în căutare de mâncare şi băutură. E plăcerea triburilor Mistreţului şi Narvalului
să vi le ofere cu aceeaşi generozitate cu care aţi făcut-o când am venit noi în cele
Şase Ducate.
Toate cuvintele fuseseră pronunţate perfect. Se vedea că le repetase de multe ori.
Răspunsul lui Chade mi s-a părut pregătit dinainte în aceeaşi măsură.
— E o ofertă plină de amabilitate, dar oamenii noştri au avut grijă să-şi aducă
provizii.
Pentru o clipă, Peottre a părut evident stânjenit.
— Am adus deja la cunoştinţa nobililor voştri invitaţia noastră, a mărturisit apoi, şi
ne simţim onoraţi pentru că au acceptat cu toţii.
Atât Chade, cât şi prinţul au păstrat o tăcere crispată, însă îngrijorarea chinuitoare
a celui de al doilea mi-a răsunat în minte.
Ar fi trebuit să le cer tuturor să nu accepte nicio ofertă de ospitalitate care nu le e
transmisă prin mine. Oare acum vom fi consideraţi molâi?
Peottre şi-a plimbat privirea îngrijorată de la Chade la prinţ. A părut să-şi dea seama
că făcuse un pas greşit. Şi a adăugat:
— Îmi puteţi acorda timp pentru o scurtă discuţie?
— Lord Blackwater, uşa mea îţi este deschisă oricând, l-a asigurat prinţul, din reflex.
Pe faţa lui Peottre a apărut un zâmbet abia schiţat.
— Nu sunt „lord”, prinţe Dutiful, ci doar un kaempra din tribul Narvalului. Cu toate
astea, am stat în adunarea Hetgurdului fără războinici în spatele meu. Sunt tolerat
mai degrabă mulţumită bărbatul surorii mele, Arkon Bloodblade, decât din respect
pentru mine. Tribul nostru trece prin vremuri foarte grele în toate privinţele, în afară
de bogăţia pământului mamelor mele şi de onoarea stirpei noastre.
M-am întrebat, în sinea mea, în ce alte privinţe putea trece un trib prin vremuri grele,
dar am continuat să urmăresc spusele lui Peottre.
— N-am fost luat prin surprindere de ceea ce am auzit azi în adunarea Hetgurdului.
Adevărul e că m-am aşteptat la asta încă din clipa când şi-a rostit narcesca
provocarea. Şi Arkon Bloodblade şi-a dat seama că pe unii o să-i înfurie încercarea
propusă de ea prinţului. Vreau să vă spun că suntem pregătiţi să-i înfruntăm. Am
făcut planuri. Ospitalitatea pe care v-o oferim în această casă-tare e una dintre
măsurile de apărare luate de noi. Am speram că împotrivirii nu i se va da glas atât
de repede, şi nu de către cineva atât de respectat cum e kaempra Tribului Vulturului.
Spre norocul nostru, kaempra Tribului Ursului, care e aliat cu Tribul Mistreţului, s-a
gândit să încheie adunarea atât de brusc. Altminteri lucrurile ar fi mers prea departe
ca să mai putem îndrepta ceva.
— Kaempra Peottre, s-ar fi cuvenit să ne anunţi înainte de a ne înfăţişa în adunarea
Hetgurdului că unii se vor împotriviri, a subliniat Chade, cu voce scăzută, dar prinţul
i-a tăiat vorba întrebând:
— Aşadar crezi că totul se poate îndrepta? Cum?
M-am strâmbat văzându-l atât de nerăbdător. Chade avea dreptate. Insularul merita
să i se reproşeze că ne-a atras într-o cursă, nu să-i fie primit fără întrebări ajutorul
oferit ca să ieşim din ea.
— O să fie nevoie de timp, dar nu de foarte mult timp – de zile, nu de luni. De când
ne-am întors din ţara voastră, ne-am folosit o mare parte din bogăţie şi din influenţă
ca să cumpărăm aliaţi. Acum vă vorbesc, fireşte, deschis despre ceea ce nu poate
fi recunoscut pe faţă, în auzul tuturor. Cei care au fost de acord să ne sprijine nu
trebuie să treacă prea repede de partea noastră, ci să pară convinşi de argumentele
pe care le va aduce de Tribul Mistreţului. Aşa că vă sfătuiesc pe amândoi să aveţi
răbdare şi fiţi prudenţi până când izbutim să înrâurim Hetgurdul.
— Să fim prudenţi? a întrebat Chade cu voce tăioasă. Asasini?
Teama lui nerostită a ajuns, clară, până la mine.
— Nu e cuvântul potrivit, s-a scuzat Peottre. Se pare că, uneori, o limbă spune, într-
un singur cuvânt, ceva pentru care alta are nevoie de mai multe. Vă sfătuiesc să
fiţi… mai puţin văzuţi. Nu atât de vizibili. Nu uşor de găsit, ca să vi se vorbească.
— De negăsit? a sugerat prinţul.
Peottre a zâmbit uşor şi a ridicat din umeri.
— Dacă aşa spuneţi în limba voastră. Noi, aici, avem o zicală: „E greu să insulţi un
om cu care nu vorbeşti”. Asta vă sfătuiesc. Tribul Cerbului Farseer să se ferească
să aducă ofense fiind… de negăsit.
— În vreme ce lăsăm Tribul Mistreţului să vorbească în numele nostru? a întrebat
Chade. Îşi strecurase în glas o umbră de îndoială. Şi ce-ar trebui să facem între
timp?
Peottre a zâmbit. Poziţia în care stăteam nu era cea mai potrivită să-l urmăresc cu
privirea, dar mi s-a părut că-i întrezăresc pe chipul lui o oarecare uşurare, fiindcă
eram înclinaţi să-i ascultăm sfaturile.
— Aş zice să vă scoatem din Zylig. Toată lumea se aşteaptă să mergeţi în vizită în
casa mamelor narcescăi. Hetgurdul a fost aproape surprins fiindcă aţi venit mai întâi
aici. Aşa că vă propun să vă îmbarcaţi mâine pe Mistreţul colţos, o corabie a Tribului
Mistreţului, ca să mergem împreună pe Wuislington, ţinutul mamelor Tribului
Narvalului. Acolo veţi primiţi cu aceeaşi ospitalitate de care ne-am bucurat noi la
Buckkeep. Pentru asta, le-am înştiinţat pe mamele mele care sunt obiceiurile
voastre. S-ar putea să li se pară stranii, dar vor fi de acord că e drept să vă oferim
de toate, aşa cum ne-aţi oferit voi.
Şi-a oferit sfatul fără să-şi poată ascunde speranţa. Fervoarea lui m-a alarmat. Voia
să ne scoată din primejdie sau să ne momească în sânul ei? Am simţit aceeaşi
întrebare trecând prin mintea lui Chade în timp ce spunea:
— Dar abia am sosit azi şi suntem obosiţi după drumul pe mare. Însoţitorul prinţului,
Thick, nu suportă călătoriile pe apă. S-a îmbolnăvit şi are nevoie de odihnă. Nici nu
ne putem gândi să plecăm mâine.
Ştiam că o puteam face şi că, în momentul acela, Chade socotea cât ne-ar fi costat.
Dar refuzase fiindcă voia s-audă răspunsul lui Peottre. Pentru o clipă, aproape că
l-am compătimit pe insular. N-avea cum să ştie că prinţul şi sfetnicul său îşi citeau
unul altuia gândurile şi, cu atât mai puţin, că eu stăteam ascuns după uşă, nu doar
auzindu-i fiecare cuvânt, ci şi completând observaţiile celorlalţi cu ale mele. I-am
văzut disperarea înfiripându-se în spatele ochilor şi le-am spus lui Dutiful şi Chade
că îngrijorarea lui părea sinceră, timp în care el tocmai exclama:
— Dar trebuie s-o faceţi! Lăsaţi-vă omul aici, cu cineva care să-l îngrijească. O să
fie în siguranţă în casa-tare a Mistreţului. Asasinatul în casa-tare a unui trib e o
insultă cumplită la adresa casei mamelor sale şi Tribul Mistreţului e puternic. Nimeni
nu se va gândi la aşa ceva.
— Dar le-ar putea trece prin cap dacă omul nostru se aventurează în afara casei-
tari. Sau, poate, dacă ies eu în seara asta, ca să cumpăr mâncare?
Curtenia de catifea păstrată de tonul lui Chade nu masca întru totul sensul tăios al
întrebării.
Din ascunzătoarea mea, am remarcat că Peottre îşi regreta cuvintele pripite. S-a
gândit mai întâi la o minciună, apoi şi-a alungat-o cutezător din minte ca să facă loc
adevărului brutal.
— Aţi ştiut, cu siguranţă, că se poate ajunge la aşa ceva. Niciunul dintre voi nu e
prost. V-am văzut cântărind oamenii şi punând în balanţă ceea ce le oferiţi cu ceea
ce îşi doresc. V-am văzut folosindu-vă şi de miere, şi de pinteni ca să vă impuneţi
voinţa. N-aţi venit aici fără să ştiţi ce înseamnă Icefyre pentru unii dintre noi. Nu se
poate să nu vă fi aşteptat la această împotrivire.
L-am simţit pe Chade avertizându-l pe Dutiful să păstreze tăcerea în timp ce
răspundea în locul lui, cu asprime:
— La împotrivire, da. Chiar şi la murmure despre război. Dar nu şi la pericolul de
asasinare a unui om al prinţului sau chiar a prinţului însuşi. Dutiful e unicul
moştenitor al coroanei Farseer. Nici tu nu eşti prost. Ştii ce înseamnă asta. Deja l-
am pus în mare pericol îngăduindu-i să se îmbarce pentru a porni în aventura asta
ridicolă. Iar acum recunoşti că şi asasinatul poate fi o primejdie care îl pândeşte,
pentru simplul motiv că vrea să-şi ţină cuvântul dat fiicei surorii tale. Condiţiile
impuse acestei alianţe ating culmile exagerării, Peottre. Nu sunt dispus să risc viaţa
prinţului în numele căsătoriei sale. Pentru mine, pretenţia narcescăi a fost de la bun
început lipsită de sens. Dă-mi un singur motiv întemeiat ca să mergem mai departe.
Prinţul fierbea. Obiecţiile trimise de el prin Meşteşug la adresa unilateralităţii
extreme a răspunsului lui Chade mi-au potopit gândurile. Credeam că ştiu ce
urmăreşte bătrânul meu mentor, însă unicul sentiment de care izbuteam să ţin cont
era ultragiul suferit de Dutiful, fiindcă sfetnicul său sugera că şi-ar fi putut nesocoti
cuvântul dat. Până şi Thick s-a răsucit, gemând adânc, sub atacul Meşteşugului lui
Dutiful.
Peottre a aruncat o privire în direcţia prinţului. Chiar şi fără să stăpânească
Meşteşugul, îi putea simţi starea de spirit.
— Trebuie, pentru că prinţul Dutiful a spus că o va face. Dacă îşi ia acum cuvântul
înapoi şi se grăbeşte să se întoarcă acasă, o să pară şi laş, şi nevolnic. Poate că
n-o să stârnească un război, dar o să încurajeze raidurile piratereşti. Avem o zicală
pe care nu mă îndoiesc că o cunoaşteţi: „Laşul nu stăpâneşte nimic vreme
îndelungată”.
În cele Şase Ducate, zicala sună altfel: „Frica e singurul lucru pe care nu i-l poţi lua
unui laş”. Dar am presupus că înţelesul e acelaşi. Dacă prinţul dădea dovadă de
laşitate, întregul regat avea să fie privit ca un tărâm al laşităţii, iar insularii aveau
să-şi spună că e iarăşi vremea să vină pe ţărmurile noastre după pradă.
Tăcere! Uită-te urât la mine cât vrei, dar nu scoate nicio vorbă! i-a poruncit Chade
lui Dutiful, întrebuinţându-şi Meşteşugul cu o forţă pe care nu i-o mai simţisem
niciodată. Dar am fost încă şi mai uluit de mesajul trimis numai către mine: Priveşte
cu atenţie faţa lui Peottre, Fitz.
Am simţit că efortul bătrânului fusese imens, dar a izbutit să-şi rostească riposta
glacială cu voce fermă.
— M-ai înţeles greşit, kaempra Narval. N-am spus că prinţul n-o să-i ofere narcescăi
voastre capul dragonului, încălcându-şi astfel cuvântul dat. Un Farseer nu face
niciodată una ca asta. Dar, aventura asta odată dusă la bun sfârşit, nu văd de ce ar
fi necesar să întinăm obârşia prinţului nostru unindu-i cu o femeie care îi pune viaţa
sub dubla ameninţare a dragonului şi a poporului ei. O să ucidă creatura, dar n-o
să se simtă apoi obligat să se însoare cu narcesca.
Am făcut ceea ce îmi ceruse Chade, dar expresiile perindate pe chipul lui Peottre
nu mi-au dezvăluit nimic. A fost uluit, fireşte, apoi a urmat nedumerirea. Ştiam ce
voia bătrânul sfetnic să aflu. Ce anume doreau narcesca şi unchiul ei în cea mai
mare măsură: moartea dragonului sau alianţa cu Farseerii? Nu eram cu nimic mai
aproape de răspuns când l-am auzit pe Peottre bâlbâindu-se:
— Dar nu asta urmăresc în primul rând cele Şase Ducate? Să obţină, prin cununia
celor doi, o alianţă cu insulele noastre şi prietenia poporului lor?
— Narcesca nu e singura femeie de rang înalt din Insulele Exterioare, a răspuns
Chade, cu dispreţ.
Dutiful nu se clintea. Îi simţeam năvala gândurilor, dar nu le auzeam.
— Prinţul Dutiful poate găsi, cu siguranţă, printre voi o femeie care nu-i riscă viaţa
cu frivolitate. Iar dacă nu o găseşte, mai există şi alte alianţe demne de luat în
seamă. Crezi că Statele Chalced n-ar aprecia un asemenea aranjament cu cele
Şase Ducate? Îţi propun să te gândeşti la o zicală veche din regatul nostru: „În mare
nu e numai un singur peşte”.
Peottre încă se mai străduia să priceapă cum fusese posibilă o atât de bruscă
răsturnare de situaţie.
— Dar de ce şi-ar risca prinţul viaţa omorând dragonul dacă nu primeşte nimic în
schimb? a întrebat năucit.
A fost, în sfârşit, rândul lui Dutiful să răspundă. Chade îi sufla cuvintele, dar nu mă
îndoiesc că le-ar fi putut găsi şi singur.
— Ca să le reamintesc Insulelor Străine că, atunci când un Farseer spune că va
face, face. Au trecut doar câţiva ani de când tatăl meu şi-a trezit Străbunii aliaţi şi a
distrus cea mai mare parte a acestui oraş. Poate cel mai bun mod de a împiedica
un război între cele Şase Ducate şi insulele voastre nu e o nuntă. Poate e de
preferat să-i aduc din nou aminte poporului tău că, dacă spunem că facem ceva,
chiar facem.
Vocea prinţului era blândă şi egală. Nu vorbea ca de la bărbat la bărbat, ci aşa cum
vorbeşte un rege.
Nici măcar un războinic ca Peottre nu rămâne indiferent când e tratat cu atâta
aroganţă. Dar cuvintele prinţului meu l-au ofensat mai puţin decât dacă ar fi fost
rostite de un alt kaempra. Am văzut că se simţea pe un teren nesigur, dar n-aş fi
putut spune dacă gândul că o căsătorie între fiica surorii lui şi prinţul n-ar mai fi fost
posibilă îl înspăimânta sau îi lua o piatră de pe inimă.
— E adevărat, s-ar putea să aveţi impresia că ne-am folosit de o înşelăciune ca să
te facem să făgăduieşti că vei săvârşi o asemenea faptă. Iar acum, când ai
descoperit adevărata importanţă a cuvântului dat, s-ar putea să te simţi înşelat de
două ori. Elliania te-a provocat să-ţi atribui o misiune demnă de un erou. Ai jurat că
o vei duce la îndeplinire. Dacă aş vrea să umblu cu şiretlicuri, ţi-aş aminti şi că ai
făgăduit că te vei însura cu ea. Te-aş întreba dacă, fiind un Farseer, cuvântul dat
nu te obligă şi în privinţa asta în aceeaşi măsură. Dar te eliberez de această
obligaţie fără să despic firul în patru. Ai senzaţia că noi te-am trădat. Nu pot nega
că faptele lasă impresia asta. Îţi dai fără îndoială seama că, dacă îţi îndeplineşti
misiunea şi apoi refuzi mâna narcescăi, ruşinea aruncată asupra noastră va fi pe
măsura gloriei pe care o vei fi câştigat pentru tine însuţi. Numele ei va deveni un
cuvânt care descrie trădarea perfidă a unei femei. Nu savurez un astfel de viitor.
Însă mă plec în faţa dreptului tău de a adopta această poziţie. Nu voi abate asupra
ta o răzbunare sângeroasă, ci îmi voi ţine sabia în teacă, recunoscând că ai avut
dreptul să te simţi înşelat.
În ascunzătoarea mea, am clătinat din cap. Propriile sale cuvinte fuseseră pentru
Peottre motivul unei emoţii evident puternice, însă ştiam că o parte din importanţa
lor îmi scăpa. Pur şi simplu, tradiţiile popoarelor noastre erau prea diferite. Dar eram
sigur de un singur lucru şi, o clipă mai târziu, l-am auzit pe prinţ ca pe un ecou al
gândurilor mele, în vreme ce îl măsura pe Peottre cu privirea.
Ei bine, nu s-ar zice că am îmbunătăţit situaţia. Acum suntem amândoi ofensaţi,
fiecare de purtarea celuilalt. Cum îndrept lucrurile? Scot sabia şi îl provoc la luptă
acum şi aici?
Nu fi prost! Dojana lui Chade era tot atât de aspră cum s-ar fi cuvenit dacă Dutiful
ar fi vorbit serios. Acceptă-i invitaţia la bordul Mistreţului colţos pentru călătoria spre
Wuislington. Ştim că oricum trebuie s-ajungem acolo; putem lăsa impresia că am
cedat la rugămintea lui. Poate că, odată ajunşi, vom afla mai multe. Trebuie să
dezlegăm misterul ăsta şi aş vrea să te ştiu în tot acest timp departe de Hetgurd şi
de orice încercare de asasinat.
Prinţul şi-a plecat uşor fruntea. Ştiam că aşa îl sfătuise bătrânul, dar lui Peottre
trebuie să-i fi făcut impresia că, poate, îşi regreta cuvintele de mai înainte.
— Ne face plăcere să-ţi acceptăm ospitalitatea în seara asta, Peottre Blackwater.
Iar mâine ne vom îmbarca pe Mistreţul Colţos pentru călătoria spre Wuislington.
Uşurarea pe care a simţit-o insularul la auzul cuvintelor lui a fost palpabilă.
— Garantez eu însumi că oamenii voştri se vor afla în siguranţă cât veţi fi departe
de ei.
Dutiful a clătinat uşor din cap. Gândurile lui galopau. Dacă Peottre avea intenţia să-
l despartă de garda şi de sfetnicii lui, el, unul, nu era dispus să-şi dea acordul.
— Nobilii mei vor rămâne aici, fireşte. Fiindcă nu fac parte din casa Farseer,
presupun că se va considera că nu sunt din tribul meu şi nu vor deveni ţinte ale
răzbunării. Însă anturajul meu trebuie să mă însoţească. Garda mea şi sfetnicii mei.
Nu mă îndoiesc că înţelegi.
Dar Thick? E încă foarte bolnav.
Am pus întrebarea cu insistenţă.
Nu-l putem lăsa aici şi nu-l voi încredinţa îngrijirii îndoielnice a altcuiva. Oricât de
greu i-ar fi, trebuie să vină cu noi. Face parte din coteria Meşteşugului. În plus,
gândeşte-te ce haos poate provoca în absenţa noastră dacă îi revin vechile
coşmaruri.
— Prinţe Farseer al celor Şase Ducate, în privinţa asta cred că îţi putem face pe
plac cu uşurinţă.
Nerăbdător să se asigure că avea acordul nostru, Peottre aproape că se bâlbâia.
Discuţia a alunecat apoi spre subiecte care nu ascundeau niciun pericol. Peste puţin
timp, au coborât la masă, călăuziţi de Peottre. Chade i-a spus prinţului, cu glas tare,
că lui Thick trebuia să i se trimită în odaia lui o cină substanţială, ca să-şi refacă
puterile. Peottre i-a asigurat că se va rezolva şi i-am auzit plecând. Când am fost
convins că ieşiseră din camera lui Dutiful, mi-am golit plămânii după ce îmi ţinusem
răsuflarea, mi-am rotit umerii şi m-am dus să văd ce face bondocul. Continua să
doarmă, împăcat şi neavând habar că a doua zi o să fie îmbarcat pentru încă o
călătorie mizerabilă pe mare. Am zăbovit cu privirea asupra lui şi i-am trimis gânduri
liniştitoare în vise. Pe urmă m-am aşezat lângă uşă şi am aşteptat, fără niciun
entuziasm, delicatesele insulare care urmau să-mi fie aduse.
Capitolul 9
CASA MAMELOR
La vremea aceea, Bowsrin era kaempra al Tribului Bursucului. Corăbiile lui erau iuţi
şi războinicii lui erau puternici şi raidurile lui erau triumfuri, se întorcea acasă cu
rachiu, cu argint şi cu unelte de fier. Era aproape un erou înainte de a-şi face tribul
de ruşine.
Dorea o femeie din Tribul Pescăruşului. S-a dus la casa mamelor ei cu daruri, dar
ea nu l-a vrut. L-a vrut sora ei, şi s-a culcat cu ea, dar lui nu i-a fost de-ajuns. A
plecat, a umblat un an după pradă şi s-a întors la casa mamelor Bursucului cu multe
bogăţii, dar fără mândrie în suflet, fiindcă era măcinat de o poftă trupească josnică.
Războinicii lui erau luptători buni, dar necugetaţi, fiindcă s-au supus poruncii sale
când i-a dus să atace casa mamelor Pescăruşului. Războinicii tribului erau plecaţi
pe mare şi femeile pe câmp când au tras la ţărm corăbiile lui kaempra Bowsrin. El
şi oamenii lui au ucis bătrânii şi câţiva băieţi aproape ajunşi la vârsta bărbăţiei şi au
luat femeile pe pământul gol, în ciuda împotrivirii lor. Unele au preferat să moară
decât să fie siluite. Bowsrin a rămas acolo vreme de şaptesprezece zile şi în toate
a silit-o pe Serferet, fiica Tribului Pescăruşului, să-i primească trupul. În cele din
urmă, asta a ucis-o. Iar bărbaţii au plecat către casa mamelor lor.
Luna s-a schimbat, şi apoi în casa mamelor Bursucului s-a aflat ce făcuse kaempra.
Femeilor le-a fost ruşine. Şi-au alungat bărbaţii de pe pământul lor, spunându-le să
nu se mai întoarcă niciodată.
Femeile i-au dat pe şaptesprezece dintre fiii lor Tribului Pescăruşului, pentru a face
cu ei orice voiau, ca ispăşire a răului săvârşit de Bowsrin. Şi casele mamelor din
toate triburile le-au interzis lui Bowsrin şi războinicilor lui să pună piciorul pe
pământul lor, şi orice alt bărbat care le dădea vreun ajutor trebuia să le
împărtăşească soarta.
În mai puţin de un an, marea i-a înghiţit pe toţi. Iar Tribul Pescăruşului i-a folosit pe
fiii surorilor lui Bowsrin nu ca sclavi, ci ca războinici care să le apere ţărmurile și ca
bărbaţi care să le înmulţească numărul fiilor şi fiicelor. Şi femeile din casele
mamelor au trăit din nou în pace unele cu altele.
Poveste moralizatoare din Insulele Străine, istorisită de BARDUL OMBIR

A doua zi, ne-am îmbarcat şi am pornit spre insula Mayle. Dutiful şi Chade s-au
înfăţişat pentru scurt timp în faţa Hetgurdului, ca să-şi anunţe hotărârea. Prinţul a
spus, într-o scurtă cuvântare, că, după părerea lui, conflictul îi privea numai pe
insulari. El, ca bărbat, nu-şi putea lua înapoi cuvântul dat, dar voia să le ofere lor
ocazia să discute despre provocare şi să ajungă la o părere comună. Chade mi-a
povestit mai târziu că a vorbit calm şi cu demnitate şi că, trăgând concluzia că numai
Hetgurdul putea găsi o rezolvare, a părut să le netezească multora penele zbârlite.
Până şi Vulturul a părut plăcut impresionat şi a spus că un bărbat dornic să
privească o provocare drept în faţă merită respectul tuturor, oricare ar fi locul unde
s-a născut.
Reacţiile nobilimii noastre la aflarea veştii despre plecarea prinţului s-au răsfirat pe
toate treptele dintre surprindere şi consternare; hotărârea le-a fost prezentată drept
o mică schimbare de program. Cei mai mulţi nu plănuiseră să-l însoţească pe Dutiful
în vizita la casa mamelor logodnicei sale; li se spusese, încă înainte de plecarea
din Buckkeep, că o solie atât de numeroasă nu putea fi găzduită acolo cu uşurinţă.
Se aşteptaseră cu toţii să rămână în Zylig şi să-şi stabilească legături pentru viitoare
schimburi negustoreşti. Cei mai mulţi erau mulţumiţi să rămână pe Skyrene şi să
curteze parteneri de negoţ. Arkon Bloodblade, kaempra al tribului Mistreţului şi tatăl
narcescăi, ne-a asigurat discret că rămânea acolo, cu războinicii lui, ca să le asigure
nobililor noştri o şedere plăcută şi ca să câştige susţinători ai cauzei noastre în
Hetgurd.
Chade mi-a povestit mai târziu că le-a sugerat cu insistenţă lorzilor noştri să se
bucure în continuare de ospitalitatea casei-tari a Mistreţului în loc să cerceteze cum
stăteau cu ospitalitatea hanurile din oraş. I-a sfătuit şi să-şi afişeze propriile
blazoane când ies printre insulari, aşa cum îşi afişau triburile totemurile. Mă
îndoiesc că le-a explicat şi că sunt cu mult mai în siguranţă dacă se crede că nu fac
parte din Tribul Cerbului Farseer, cum numeau localnicii familia prinţului.
Mistreţul colţos era o corabie a insularilor, cu mult mai puţin confortabilă decât
Destinul Fecioarei. Se legăna mai tare pe valuri, după cum am observat când i-am
văzut pe ceilalţi îmbarcându-se, dar se afunda mai puţin în apă, fiind de aceea mai
potrivită pentru călătoria pe canelele dintre insule. Mi s-a spus că, pe o parte dintre
ele, o corabie abia izbutea să nu se împotmolească la reflux şi că o dată sau de
două ori pe an apa scădea atât de mult încât puteai traversa de pe o insulă pe alta
cu piciorul. Iar noi aveam de străbătut mai multe astfel de locuri înainte de a ieşi în
larg ca să ne îndreptăm spre micul oraş Wuislington de pe insula natală a narcescăi.
Era o cruzime să-i faci lui Thick una ca asta. L-am lăsat să doarmă cât mai mult cu
putinţă înainte de a-l trezi pentru un mic dejun cald, cu mâncăruri familiare, aduse
de pe Destinul Fecioarei. L-am îndemnat să mănânce şi să bea bine şi i-am vorbit
numai despre lucruri plăcute. Nu i-am spus că trebuia să ne îmbarcăm pentru o altă
călătorie. Era nefericit fiindcă trebuia să se spele şi să se îmbrace, nu-şi dorea decât
să se întoarcă în pat. Iar eu nu-mi doream decât să-l fi putut lăsa s-o facă, fiindcă
nu mă-ndoiam că era cel mai bine pentru sănătatea lui. Dar n-ar fi fost în siguranţă
dacă-l lăsam în Zylig.
Chiar şi după ce am ajuns în port, alături de oştenii din gardă, de coteria Harului,
de Chade şi de prinţ şi ne-am uitat cum erau încărcate darurile de logodnă pe
Mistreţul colţos, Thick a continuat să creadă că ne făceam plimbarea de dimineaţă.
Corabia era amarată de-a lungul docului. Măcar îmbarcarea n-o să fie o problemă,
mi-am spus, sumbru. Mă înşelam. Thick s-a uitat, fără să se sinchisească deloc,
cum urcau ceilalţi pe pasarelă ca să ajungă la bord, dar, când a fost rândul lui, s-a
oprit brusc lângă mine.
— Nu.
— Nu vrei să vezi o corabie de-a insularilor, Thick? Toată lumea s-a dus să se uite.
Am auzit că e cu totul altfel decât corăbiile noastre. Hai s-o vedem.
M-a privit o clipă în tăcere.
— Nu, a repetat.
Şi-a îngustat ochii mici, bănuitor.
N-avea rost să continui să-l păcălesc.
— Thick, trebuie să mergem la bord. Corabia o să ridice pânzele curând, ca să-l
ducă pe prinţ la narcescă. Trebuie să-l însoţim.
În jurul nostru, munca în port încetase. Totul fusese pus la punct şi toţi ceilalţi se
îmbarcaseră. Nu ne mai aşteptau decât pe Thick şi pe mine. Cu mai mult sau mai
puţin dezgust întipărit pe faţă, bărbaţii de pe alte corăbii şi trecătorii îl ţintuiau pe
bondoc cu priviri nesăţioase, atraşi de stranietatea înfăţişării lui. Corabierii de pe
Mistreţul colţos erau pregătiţi să ridice pasarelele de pe doc şi să arunce parâmele
de remorcare. Aşteptau, uitându-se la noi cu iritare. Simpla noastră prezenţă era o
umilinţă pentru fiecare dintre ei. De ce nu puteam ajunge la bord şi sub punte,
ascunzându-ne vederii? Era timpul să fac ceva. L-am prins pe bondoc de deasupra
cotului, cu hotărâre.
— Thick, trebuie să urcăm imediat la bord.
— Nu!
A urlat cuvântul pe neaşteptate şi m-a pălmuit cu sălbăticie, iar frica şi furia lui m-
au izbit, purtate de un val năprasnic de Meşteşug. M-am îndepărtat de el clătinându-
mă şi făcându-i pe toţi cei adunaţi să ne privească să izbucnească într-un râs
zgomotos. O palmă trasă de un netot furios aproape că mă trântise în genunchi, şi
îmi dădeam seama că spectacolul părea cu adevărat bizar.
Nu-mi place să-mi amintesc ce a urmat. N-aveam de ales, trebuia să-l duc pe
corabie cu forţa. Dar, stăpânit de groază, nici el n-avea de ales. Ne-am luptat pe
doc, cu statura mea, puterea muşchilor mei şi robusteţea zidurilor mele înălţate cu
experienţă contra Meşteşugului lui şi a loviturilor lui de bătăuş nepriceput.
Bineînţeles că atât Chade, cât şi Dutiful şi-au dat imediat seama în ce încurcătură
mă aflam. L-am simţit pe prinţ încercând s-a ajungă la Thick şi să-l liniştească, însă
ceaţa roşie a furiei bondocului ţinea perfect locul unui zid al Meşteşugului. Lui
Chade nici măcar nu-i puteam simţi prezenţa; probabil că efortul depus cu o zi
înainte îl secătuise. Când l-am înşfăcat prima oară pe Thick, vrând să-l salt pur şi
simplu de la pământ şi să-l duc la bord, m-a potopit Meşteşugul lui. Legătura creată
când mi-am atins pielea de a lui m-a făcut vulnerabil. A azvârlit în mine cu spaima
lui, umplându-mă de o asemenea teroare încât aproape că mi-am udat pantalonii.
M-a năpădit amintirea tuturor clipelor în care simţisem moartea încleştându-şi fălcile
în jurul meu. Am simţit dinţii unui neom afundându-mi-se în carnea umărului şi o
săgeată pătrunzându-mi în spate. Îl săltasem pe bondoc pe umeri şi am căzut în
genunchi, doborât nu de greutatea lui, ci de a spaimei lui. A urmat un nou hohot de
râs al privitorilor. Thick a scăpat din strânsoarea mea şi, plângând cu disperare şi
fără cuvinte, a rămas locului, pe chei, neavând unde să fugă fiindcă ne înconjura
un cerc de bărbaţi batjocoritori.
Bătaia lor de joc mă zdrobea cu mai multă forţă decât pumnii lui Thick. Nu puteam
să-l imobilizez fără să risc să mi se surpe zidurile, nici nu îndrăzneam să mi le cobor
în faţa atacului lui violent, ca să-mi pot folosi întreaga putere a propriului Meşteşug.
Aşa că mă străduiam zadarnic să-l fac să se retragă la bord, tăindu-i calea ori de
câte ori încerca să se strecoare pe lângă mine şi să scape luând-o la fugă pe doc.
Când făceam un pas spre el, se retrăgea cu un pas, apropiindu-se astfel de
pasarelă, iar cercul privitorilor îi făcea loc. Pe urmă se repezea el la mine, cu mâinile
întinse, ştiind că, dacă mă atingea, mi se prăbuşeau zidurile în faţa lui. Şi eram
nevoit să pierd teren ca să mă feresc. Şi, în tot acest timp, cei din jur râdeau şi, în
limba lor aspră, îşi strigau prietenii să vină să vadă un oştean din Ducate care nu
era în stare să ne înfrângă în luptă un netot.
În cele din urmă, salvarea mea a fost Web. Probabil că strigătele excitate ale
corabierilor de pe Mistreţul colţos l-au atras lângă copastie. Bătrânul masiv şi-a
făcut loc împingându-se prin mulţimea de gură-cască şi a coborât pasarela către
noi.
— Thick, Thick, Thick, a spus, cu glas liniştitor. Haide, omule. Nu e nevoie de aşa
ceva. N-ajută la nimic.
Ştiam că Harul poate fi întrebuinţat ca să respingi pe cineva. Cine n-a făcut un salt
înapoi din faţa clănţănitului ameninţător al dinţilor unui câine sau nu s-a ferit,
scăpând cu greu de zgârieturile unei pisici? Nu numai ameninţarea te face să pierzi
teren, ci şi furia animalului e o forţă care îndepărtează când o provoci. Cred că un
înzestrat cu Har ştie din instinct cum să respingă, aşa cum ştii că trebuie să scapi
de o primejdie cu fuga. Dar nu-mi trecuse niciodată prin minte că putea exista şi o
forţă de sens opus, care linişteşte, ademenitoare.
Nu ştiu niciun cuvânt care să descrie ceea ce a împroşcat Web către Thick. Nu
eram eu ţinta, dar eram conştient că acel ceva există la limita simţurilor mele. Îmi
netezea părul zbârlit şi-mi domolea bătăile tunătoare ale inimii. Aproape fără să
vreau, mi-am lăsat umerii în jos şi mi-am descleştat fălcile. Am văzut uimirea
aşternându-se pe faţa bondocului. I-a căzut bărbia, deschizându-i gura, iar limba
pe care nu şi-o retrăgea niciodată dintre buze i-a ieşit şi mai mult în afară, în vreme
ce ochii mici aproape că i s-au închis. Web i-a vorbit din nou, cu blândeţe.
— Uşurel, prietene. Destinde-te. Haide, acum vino cu mine.
Există o privire a pisoiului prins de ceafă şi săltat de la pământ de mama lui. Am
recunoscut-o pe chipul lui Thick Web şi s-a aşezat pe braţul lui mâna mare.
— Nu privi în jur, l-a sfătuit. Hai, ochii la mine!
Şi bondocul s-a supus, a rămas cu ochii în sus, către faţa Maestrului Harului, care
îl urca pe corabie cu uşurinţa cu care conduce un băietan un taur ţinându-l de inelul
din nas. Eu am rămas tremurând, cu sudoarea uscându-mi-se pe şira spinării.
Sângele mi-a năvălit în obraji în timp ce mă îmbarcam la rândul meu, urmărit de
vorbele cu care mă lua privitorii în râs. Mulţi vorbeau, stâlcit, limba din cele Şase
Ducate. Şi o foloseau intenţionat, ca să fie siguri că le înţeleg batjocura. Nu mă
puteam preface că nu le dau atenţie, fiindcă nu puteam opri sângele să-mi
împurpureze faţa, dându-i culoarea ruşinii. Şi mă ţineam după Web clocotind de o
furie pe care nu puteam să mi-o dezlănţui. Am auzit pasarela ridicându-se imediat
ce am ajuns la bord. Nu m-am uitat peste umăr, m-am mulţumit să merg pe urmele
celor doi către ceva care semăna a cort înălţat pe punte.
Corabia oferea un adăpost mult mai rudimentar decât Destinul Fecioarei. Pe puntea
de la provă se afla o cabină de lemn, aşa cum eram obişnuit să văd pe corăbii.
Aveam să aflu că e împărţită în două. Cea mai mare le fusese oferită prinţului şi lui
Chade, iar în cealaltă se înghesuia coteria Harului. Cabina improvizată de la pupa
era pentru gardă. Pereţii erau din piele groasă, întinsă pe stâlpi şi legată în partea
de jos de ţăruşi fixaţi de punte. Adăposturile dovedeau că sensibilităţilor noastre de
locuitori ai celor Şase Ducate erau privite cu înţelegere; insularii preferau puntea
deschisă, mai potrivită pentru mutarea mărfurilor sau pentru luptă. O privire asuprea
fetelor celorlalţi oşteni din gardă m-a convins că Thick nu era nicidecum bine-venit
printre ei. Şi, după spectacolul ruşinos pe care-l dădusem pe chei, nici eu nu eram
cu mult mai sus în stima lor. Web se străduia să-l instaleze pe bondoc pe unul dintre
cuferele aduse de pe Destinul Fecioarei.
— Nu, i-am spus, cu voce scăzută. Prinţul preferă să-l ştie pe Thick aproape de el.
Trebuie să-l ducem în cabina cealaltă.
Acolo e şi mai multă înghesuială, mi-a explicat Web, dar eu am clătinat din cap.
— În cealaltă cabină, am insistat, iar el a cedat.
Thick a mers cu el, având aceeaşi privire sticloasă, plină de încredere. I-am urmat,
obosit de parcă m-aş fi antrenat toată dimineaţa mânuind sabia. Abia mai târziu mi-
am dat seama că Web îl culcase pe Thick pe salteaua lui. Civil stătea pe o alta, mai
mică, în colţ, cu motanul mârâindu-i în braţe. Menestrelul Cockle privea neconsolat
trei coarde rupte ale unei harpe mici. Swift se uita la orice, numai la mine nu. L-am
simţit disperat, fiindcă netotul fusese adus în aceeaşi încăpere cu el. În spaţiul
minuscul, tăcerea era mai groasă decât untul.
Thick odată instalat pe saltea, Web şi-a trecut mâna bătucită peste fruntea lui
asudată. Bondocul şi-a înălţat pentru o clipă privirea uimită, apoi a închis ochii ca
un copil obosit. A adormit şi a început să respire hârjâit imediat ce a căzut în mrejele
somnului. Acolo aş fi vrut să fiu şi eu, după toate loviturile încasate, dar Web m-a
luat de braţ.
— Vino, mi-a spus. Noi doi trebuie să stăm de vorbă.
M-aş fi opus dacă aş fi putut, dar, când mi-a pus mâna pe umăr, mi-a dispărut orice
dorinţă de împotrivire. L-am lăsat să mă scoată pe punte. Am auzit strigătele
batjocoritoare ale marinarilor când am reapărut, dar Web a preferat să-i ignore şi
m-a condus lângă copastie.
— Poftim, a spus şi şi-a desprins de la şold o ploscă din piele şi i-a scos dopul.
Mirosul de rachiu a ajuns la mine. Bea o înghiţitură, apoi respiră de mai multe ori
adânc. Arăţi de parcă ai fi pierdut o grămadă de sânge.
Nu credeam că am nevoie de rachiu, dar, după ce am băut şi l-am simţit
răspândindu-se în mine, mi-am dat seama că mă înşelasem.
Fitz?

Împovărată de îngrijorare, întrebarea prinţului a ajuns la mine ca o şoaptă. Am

descoperit brusc că încă îmi mai păstram cu înverşunare zidurile. Le-am coborât cu
băgare de seamă, apoi i-am răspuns lui Dutiful.
Sunt bine. Web l-a liniştit pe Thick.
— Aşa e. L-am domolit. Dar nu e nevoie să mi-o spui.
Lasă-mă o clipă, prinţul meu, să mă adun.
Nici măcar nu-mi dădusem seama că rostisem cu glas tare primul gând trimis către
Dutiful.
— Ştiu. Cred că sunt buimăcit.
— Da, eşti. Şi nu înţeleg de ce. Dar am bănuielile mele. Netotul e foarte important
pentru prinţ, nu-i aşa? Şi asta are o legătură cu faptul c-a izbutit cumva să-mpiedice
un războinic în floarea vârstei să-i impună cu forţa ceea ce nu-i place. Ce te-a făcut
să te fereşti de atingerea lui? Mie nu mi s-a-ntâmplat nimic când l-am atins.
I-am înapoiat plosca.
— Nu e secretul meu, am răspuns, fără ocolişuri.
— Înţeleg.
A luat o înghiţitură zdravănă de rachiu. Şi s-a uitat în sus, gânditor. Risk se rotea
deasupra corabiei, aşteptându-ne. O pânză s-a întins brusc pe catarg. O clipă mai
târziu, s-a umflat în vânt şi am simţit vasul afundându-se şi câştigând viteză.
— Mi s-a spus că e o călătorie scurtă. De trei sau cel mult patru zile. Dacă am fi
mers cu Destinul Fecioarei, am fi fost nevoiţi să ocolim tot arhipelagul, apoi ar fi
trebuit s-o lăsăm în portul altei insule şi să ajungem la Wuislington cu alt vas cu
pescaj mic.
Am dat din cap cu aerul unui înţelept, fără să ştiu dacă avea sau nu dreptate. Poate
repeta ce-i spusese pasărea lui. Sau, mai probabil, cu urechile lui întotdeauna la
pândă, auzise corabierii vorbind între ei.
Pe urmă a pus o întrebare, ca şi cum ar fi fost continuarea logică a spuselor lui de
mai înainte.
— Dacă ghicesc care e secretul, îmi spui că am dreptate?
Am oftat scurt. Abia atunci, când lupta se încheiase, îmi dădeam seama ce obosit
sunt. Frica şi furia îl făcuseră pe Thick să mi se împotrivească din toate puterile.
Speram că nu-şi cheltuise rezervele în mai mare măsură decât îşi putea permite.
Boala îi secătuise deja forţele. Fusese convins că se luptă cu mine pe viaţă şi pe
moarte; de asta nu mă îndoiam. M-am simţit brusc copleşit de grijă pentru el.
— Tom? a insistat Web şi, cu o tresărire, mi-am amintit ce mă întrebase.
— Nu e secretul meu, am repetat cu încăpăţânare.
Mă inunda disperarea, ca sângele izvorât dintr-o rană. Mi-am dat seama că era
disperarea lui Thick. Dar asta nu mă ajuta cu nimic. Trebuia să i-o ţin cumva în frâu,
înainte de i se simţi efectul asupra celorlalţi oameni de pe corabie.
Te descurci singur?
Răspunsul pe care i l-am trimis prinţului îi confirma mai degrabă că înţeleg ce-mi
cere decât că puteam s-o scot la capăt.
Web mi-a întins din nou plosca. Am luat-o şi am sorbit din ea cu lăcomie.
— Trebuie să mă-ntorc la Thick, am spus apoi. Nu e bine să fie lăsat singur.
— Înţeleg asta, a răspuns, luându-şi plosca înapoi. Aş fi vrut să ştiu sigur dacă-i eşti
protector sau temnicer. Ei bine, Tom Badgerlock, când o să crezi că nu riscăm nimic
dacă stau eu cu el, să-mi dai de ştire. După cum arăţi, şi ţie ţi-ar prinde bine un
strop de odihnă.
Am dat din cap fără să scot niciun cuvânt, l-am lăsat acolo şi m-am dus în mica
încăpere care găzduia coteria Harului. Toţi ceilalţi ieşiseră, probabil stânjeniţi de
forţa sentimentelor cu care veneau dinspre Thick, purtate de fluxul puternic al
Meşteşugului. Bondocul dormea, dar nu fiindcă se liniştise, ci fiindcă îl doborâse
oboseala. M-am uitat în jos, la faţa lui, şi am văzut o simplitate fără nimic copilăresc
şi fără nimic în comun cu nerozia. Avea obrajii împurpuraţi şi broboane mici de
sudoare pe frunte. Îl chinuia din nou febra şi respira hârjâit. M-am aşezat pe podea,
lângă salteaua lui. Mi-era ruşine pentru că-i făceam aşa ceva. Nu era drept şi o
ştiam cu toţii, şi Chade, şi Dutiful, şi eu. Pe urmă m-am lăsat în voia oboselii şi m-
am întins la rândul meu.
După trei răsuflări, am izbutit să mă concentrez şi să-mi adun toată forţa
Meşteşugului. Pe urmă am închis ochii şi mi-am întins cu delicateţe un braţ peste
Thick, ca să dau mai multă putere legăturii prin care ne unea magia. Mă aşteptasem
să aibă zidurile ridicate, ca să se ferească de mine, însă se lăsase fără apărare. M-
am strecurat într-un vis în care un pisoi rătăcit îşi agita disperat lăbuţele într-o mare
furioasă. L-am scos din apă, aşa cum făcuse Nettle, şi l-am dus din nou în furgon.
I-am jurat că e în siguranţă şi neliniştea i s-a împuţinat întrucâtva. Dar, chiar şi în
vis, m-a recunoscut.
— Dar tu m-ai silit! a strigat pisoiul, pe neaşteptate. Tu m-ai silit să mă urc din nou
pe o corabie!
Am crezut c-o să se înfurie şi-o să mă sfideze sau chiar să mă atace. Dar s-a
întâmplat ceva mai rău. A început să plângă. Pisoiul plângea, nemângâiat, cu voce
de copilaş. Am simţit abisul dezamăgirii lui, pentru că îl trădasem. Avusese
încredere în mine. L-am ridicat şi l-am strâns la piept, dar n-am putut să-l liniştesc,
fiindcă eu eram motivul supărării lui.
Nu mă aşteptam s-apară Nettle. Nu era noapte şi mă îndoiam că dormea. Cred că-
mi închipuisem întotdeauna că nu poate stăpâni Meşteşugul decât în somn. O idee
prostească, dar existase. În timp ce legănam în braţe micuţa creatură care era
Thick, am simţit-o pe fiica mea alături.
Dă-mi-l mie, a spus cu iritarea pe care i-o stârneşte unei femei nepriceperea unui
bărbat.
Am lăsat-o să-l ia, cuprins de vinovăţie fiindcă mă simţeam uşurat. M-am pierdut în
fundalul visului lui Thick şi mi-am dat seama că încordarea lui slăbea pe măsură ce
mă îndepărtam. M-a durut când am înţeles că prezenţa mea îl supăra, dar nu-l
puteam învinovăţi.
După o vreme, m-am regăsit lângă turnul topit. Locul părea un colţ de lume căzut
în uitare. De jur-împrejur, pantele dealurilor erau acoperite de mărăcini uscaţi, şi
singurul sunet era foşnetul vântului printre crengile lor. Am aşteptat.
Nettle a apărut.
De ce aşa? m-a întrebat, rotindu-şi braţul ca să-mi arate peisajul dezolant.
Mi s-a părut potrivit, am răspuns abătut.
A pufnit cu dispreţ şi, cu o fluturare a mâinii, a preschimbat mărăcinii uscaţi în iarbă
înaltă, din toiul verii. Pe coasta dealului, turnul a devenit cerc de piatră sfărâmată,
cutreierat de lujeri înfloriţi. Nettle s-a aşezat pe o piatră încălzită de soare, şi-a
răsfirat fusta roşie peste picioarele desculţe şi m-a întrebat:
Întotdeauna te laşi aşa în voia sentimentelor?
Bănuiesc că da.
Viaţa alături de tine e probabil obositoare. Nu cunosc decât un singur bărbat mai
sentimental decât tine.
Şi cine e bărbatul ăsta?
Tata. Ieri s-a întors acasă.
Am lăsat să se scurgă o clipă, apoi am întrebat, străduindu-mă s-o fac cu nepăsare:
A fost la castelul Buckkeep. Numai atât ne-a spus. Arătă ca şi cum ar fi îmbătrânit
cu zece ani şi totuşi uneori îl surprind privind în gol, cu zâmbetul pe buze. În ciuda
ochilor lui înceţoşaţi, se tot holbează la mine, de parcă nu m-ar mai fi văzut în viaţa
lui. Mama spune că se simte ca şi cum şi-ar lua întruna rămas-bun de la ea. O
cuprinde cu braţele şi o strânge de parcă s-ar teme că i-o poate răpi cineva în orice
clipă. E greu să descriu cum se poartă; e ca şi cum ar fi dus în sfârşit până la capăt
o însărcinare grea şi, în acelaşi timp, ca şi cum s-ar pregăti să plece într-o călătorie.
Ce ţi-a povestit?
Am încercat să n-o las să-mi simtă spaima.
Nimic. Şi nici mamei nu i-a spus mai mult sau cel puţin aşa zice ea. S-a întors cu
daruri pentru noi toţi. Marionete de lemn pentru fraţii mei cei mai mici şi cutii cu
încuietoare secretă pentru cei mai mari. Iar pentru mama şi pentru mine, cutioare
cu şiraguri de mărgele din lemn sculptate în formă de pietre preţioase. Şi o iapă,
cea mai drăgălaşă iapă micuţă pe care-am văzut-o vreodată.
Am aşteptat, ştiind ce urma s-aud şi totuşi rugându-mă să nu fie rostit.
Iar el poartă un cercel, o bilă din lemn. Nu ţin minte să mai fi purtat vreun cercel
vreodată. Nici nu ştiam că are urechea străpunsă, ca să-l poată purta.
M-am întrebat dacă Lordul Auriu şi Burrich stătuseră de vorbă. Poate că Bufonul
lăsase pur şi simplu darurile la regina Kettricken, rugând-o să i le trimită. Aveam
atâtea întrebări şi nu puteam să pun niciuna. Şi am întrebat cu totul altceva.
Ce faci în clipa asta?
Scufund lumânări. Cea mai plictisitoare şi mai stupidă îndeletnicire care poate
exista. Nettle a păstrat câteva clipe tăcerea. Apoi: Am mesaj pentru tine.
La asta mi-a stat inima.
Oh?
Tata a zis că, dacă visez din nou lupul, să-i spun: „Ar fi trebuii să vii acasă cu mult
timp în urmă”.
Spune-i… Prin minte mi-au trecut o mie de mesaje. Ce i-aş fi putut transmite unui
om pe care nu-l văzusem de şaisprezece ani? Spune-i să nu se teamă, fiindcă n-o
să iau nimic de la el? Spune-i că-l iubesc aşa cum l-am iubit întotdeauna? Nu. Nu
asta. Spune-i că îl iert. Nu, pentru că nu mi-a greşit niciodată cu bună ştiinţă. Astfel
de cuvinte n-ar fi izbutit decât să îngreuneze povara, oricare ar fi fost, pe care şi-o
pusese singur pe suflet. Tânjeam să-i spun o mie de lucruri, dar nu cutezam s-o fac
pe Nettle mesager pentru niciunul.
Ce să-i spun? m-a îmboldit ea, roasă de curiozitate.
Spune-i că m-a lăsat fără cuvinte. Şi că-i sunt recunoscător. Că îi sunt recunoscător
de mulţi ani.
Părea prea puţin, dar mi-am impus să nu mai adaug nimic. Nu voiam să mă pripesc.
Trebuia să mă gândesc îndelung şi temeinic înainte de a-i da lui Nettle un mesaj
adevărat pentru Burrich. N-aveam idee cât de mult ştia ea sau în ce măsură ghicise
adevărul. N-aveam idee nici cât ştia Burrich din tot ce mi se întâmplase de când ne
despărţiserăm. Mai bine să-mi pară rău pentru cuvintele nerostite decât pentru cele
pe care n-aş fi putut să le mai iau vreodată înapoi.
Cine eşti?
Îi datoram măcar atâta lucru, adică un nume pe care să mă poată striga. Şi nu exista
decât unul pe care mi se părea potrivit să i-l dezvălui.
Preschimbătorul. Numele meu e Preschimbătorul.
A dat din cap, dezamăgită şi, în acelaşi timp, încântată. În alt loc şi în alt timp, Harul
m-a avertizat că erau oameni în apropierea mea; m-am smuls din vis şi Nettle m-a
lăsat cu părere de rău să plec. M-am strecurat cu grijă în propria carne. Şi am mai
ţinut o vreme ochii închişi, având grijă să-mi încordez toate celelalte simţuri. Eram
în cabină, cu Thick respirând greu alături. Am simţit mirosul uleiului cu care îşi
ungea menestrelul lemnul harpei, apoi am auzit glasul lui Swift.
— De ce doarme la ora asta?
— Nu dorm, am răspuns cu voce joasă. Mi-am luat cu grijă braţul de pe bondoc, ca
să nu-l trezesc cumva, apoi m-am săltat încet în capul oaselor. M-am străduit doar
să-l liniştesc pe Thick. E încă foarte bolnav. Aş fi vrut să nu fim nevoiţi să-l luăm în
călătoria asta.
Swift continua să mă măsoare cu o privire stranie. Menestrelul Cockle ştergea cu
ulei rama harpei, cu mişcările delicate. M-am ridicat, cu capul lăsat în jos ca să n-
ating tavanul scund, şi m-am uitat la fiul lui Burrich. Oricât şi-ar fi dorit să mă
ocolească, îmi asumasem o datorie.
— Ai vreo treabă în clipa asta? l-am întrebat.
Băiatul s-a uitat la Cockle ca şi cum s-ar fi aşteptat să vorbească în locul lui. Dar,
fiindcă n-a făcut-o, a răspuns el însuşi încet:
— Cockle o să cânte pentru insulari câte ceva din cele Şase Ducate. Voiam să merg
să-l ascult.
Am tras aer în piept. Ca să-mi ţin cuvântul faţă de Nettle, trebuia să-l atrag pe băiat
către mine. Însă, încercând să-l trimit acasă, îl înstrăinasem deja. Strunindu-l prea
strâns, nu-i putea câştiga încrederea. Aşa că am spus:
— Din cântecele unui menestrel ai multe de învăţat. Ascultă şi ce vor spune şi vor
cânta insularii şi străduieşte-te să prinzi câteva cuvinte din limba lor. Mai târziu o să
vorbim despre ceea ce-o să înveţi.
— Mulţumesc, a răspuns băţos.
Îi venea greu să-şi arate recunoştinţa în aceeaşi măsură în care nu-i plăcea să
admită că aveam autoritate asupra lui. Nici în privinţa asta nu voiam să-l forţez. Aşa
că am dat din cap şi l-am lăsat să plece. Din uşă, Cockle mi-a adresat o plecăciune
graţioasă, de menestrel, şi ochii ni s-au întâlnit pentru o clipă. M-a surprins prietenia
din ei, până ce mi-a spus în loc de „la revedere”:
— Un oştean care preţuieşte învăţătura e o raritate, mai ales dacă recunoaşte că o
pot oferi menestrelii. Îţi mulţumesc, domnul meu.
— Eu sunt cel care mulţumeşte. Prinţul meu mi-a cerut să mă ocup de educaţia
băiatului. Poate izbuteşti să-i arăţi că dobândirea cunoştinţelor nu trebuie să fie un
chin.
Pe urmă am luat, cât ai clipi, încă o hotărâre.
— Vă însoţesc şi eu, dacă nu stânjenesc pe nimeni.
Mi-a răspuns cu o nouă plecăciune complicată.
— Aş fi onorat.
Swift ieşise înaintea noastră şi n-a părut încântat când m-a văzut însoţindu-l pe
menestrel.
Corabierii insulari nu se deosebeau de oricare alţii, pe care-i întâlnisem oriunde
altundeva. Orice soi de distracţie era mai bun decât plictiseala zilnică de pe vas.
Toţi cei care nu erau de cart s-au strâns în scurt timp să-l asculte pe Cockle.
Menestrelul îşi găsise un loc minunat, stătea în spaţiul larg de pe punte cu vântul în
plete şi cu soarele în spate. Toţi cei adunaţi îşi aduseseră de meşterit, aşa cum
obişnuiesc femeile să-şi ia cu ele o broderie sau o împletitură. Unul făcea un preş
plin de noduri dintr-o funie veche, scămoşată; altul cioplea alene o bucată de lemn
tare. Atenţia cu care ascultau mi-a adeverit bănuielile. Fiindcă aşa preferase Peottre
sau doar din pură întâmplare, aproape tot echipajul lui înţelegea limba din cele Şase
Ducate. Chiar şi aceea care, nu prea departe de noi, se ocupau de pânze ascultau
cu urechile ciulite.
Menestrelul le-a cântat mai multe balade tradiţionale din cele Şase Ducate, toate
despre regii din dinastia Farseer. Era destul de înţelept ca să nu aleagă niciuna
despre îndelungatele noastre lupte cu Insulele Străine. Am fost cruţat de durerea
trezită de povestea Turnului din Insula Cornului. Swift părea interesat de cântece.
Atenţia îi era atrasă mai ales de cele care istoriseau legende ale Sângelui Străvechi.
În timp ce le cânta Cockle, i-am urmărit pe insulari întrebându-mă dacă aveam să
observ dezgustul şi indignarea cu care le întâmpinau mulţi oameni din ţara mea. Şi
nu le-am observat. Corabierii păreau în schimb să le accepte, considerându-le
cântece stranii despre o magie străină.
Când a terminat, un insular s-a ridicat cu un zâmbet larg, care i-a încreţit mistreţul
tatuat pe un obraz. A pus deoparte bucata de lemn pe care-o cioplea şi şi-a scuturat
aşchiile fine, curbate, de pe piept şi de pe pantaloni.
— Credeţi că asta e o magie puternică? ne-a provocat apoi. Ştiu una mai puternică,
şi bine-ar fi s-o ştiţi şi voi, fiindcă s-ar putea să daţi piept cu ea.
Şi-a înghiontit cu vârful piciorului gol un prieten aşezat pe punte, alături de el.
Evident jenat fiindcă se afla în mijlocul unui cerc numeros de ascultători, cel astfel
îmboldit a scos totuşi un fluier mic, de lemn, pe care-l purta sub cămaşă, agăţat de
gât cu un şnur, şi a umplut aerul cu o melodie simplă, tânguitoare, în vreme ce
primul corabier ne-a cântat, nu prea ajutat de propria voce răguşită, dar punând
suflet, povestea Omului Negru de pe Aslevjal. Cânta în limba lui şi modul aparte în
care accentuează barzii cuvintele le făcea, pentru mine, mai greu de înţeles. Omul
Negru stătea la pândă pe insulă şi abătea nenorociri asupra celor veniţi cu gânduri
rele. Era paznicul dragonului, sau poate chiar dragonul însuşi sub înfăţişare
omenească. Negru pentru că dragonul era negru, „ceva“ pentru că dragonul era
„ceva”, puternic şi de neînvins ca vântul şi necruţător ca gheaţa. Putea să roadă
oasele laşilor şi să sfâşie carnea nesăbuiţilor, să…
— La datorie! a strigat brusc Peottre, pătrunzând în cerc.
De o severitate blajină, ordinul ne reamintea tuturor că era, deopotrivă, căpitanul
corabiei şi gazda noastră. Corabierul şi-a întrerupt cântecul răguşit şi l-a privit
pieziş. Am simţit între ei încordarea; mistreţul tatuat spunea că omul făcea parte
dintre luptătorii lui Arkon Bloodblade. Alcătuit, în cea mai mare parte, din oamenii
acestuia din urmă, echipajul îi fusese împrumutat lui Peottre pentru călătoria
noastră. Unchiul narcescăi a clătinat uşor din cap, atât ca mustrare, cât şi ca
avertisment, cu ochii la corabierul care şi-a gârbovit umerii.
— Şi care ne e datoria, în timpul orelor noastre de odihnă? a întrebat totuşi, cu o
umbră de fanfaronadă în glas.
Peottre a răspuns cu blândeţe, dar cu un aer care spunea limpede că nu era dispus
să tolereze nicio sfidare.
— Datoria voastră, Rutor, e să vă odihniţi în orele acestea, ca să puteţi trece apoi
la treabă cu forţele proaspete. Aşa că Odihniţi-vă şi lăsaţi-mă pe mine să-i distrez
pe oaspeţii noştri.
În spatele lui, Chade şi prinţul ieşiseră din cabina lor şi aruncau priviri curioase.
Web îi urma. M-am întrebat dacă Peottre auzise cântecul corabierului şi îi părăsise
brusc, sub un pretext sau altul. Mi-am trimis gândul către amândoi.
Ştim vreo poveste a Omului Negru de pe Aslevjal? Sau, poate, despre un paznic al
dragonului? Despre asta era cântecul pe care l-a întrerupt Peottre.
Eu nu ştiu niciuna. O să-l întreb pe Chade, într-o clipă de linişte.
Am încercat să intru direct în legătură cu bătrânul.
Chade?
N-am primit niciun răspuns. Nici măcar nu şi-a îndreptat privirea spre mine.
Cred că ieri a forţat prea mult.
A băut azi vreun ceai? am întrebat bănuitor. Pentru un novice într-ale Meşteşugului,
ceea ce făcuse Chade cu o zi înainte era un efort istovitor, însă el părea la fel de
vioi ca de obicei. Să fi fost efectul scoarţei de spiriduş? m-am întrebat invidios. Mie
mi-o refuza, dar el o folosea?
Bea o fiertură scârboasă aproape în fiecare dimineaţă. N-am idee ce e.
Mi-am alungat gândul înainte de a mă trăda lui Dutiful. M-am hotărât să fur, dacă
era cu putinţă, cât puteam lua între degete din ierburile lui Chade şi să descopăr ce
folosea. Bătrânul nu se sinchisea prea mult de propria sănătate. Avea să-şi mistuie
viaţa încercând s-o pună în slujba cauzei noastre.
Dar nu mi s-a ivit prilejul să-mi înfăptuiesc planul. Puţinele zile rămase din scurta
noastră călătorie s-au scurs fără să se petreacă nimic ieşit din comun. L-am îngrijit
pe Thick şi am continuat să-i dau lecţii lui Swift. De fapt, am ajuns să fac şi una, şi
alta în acelaşi timp, pentru că Thick s-a trezit din îndelungatul lui somn slăbit şi
arţăgos, şi nu suporta să-i port de grijă. Însă era dispus să accepte atenţiile lui Swift.
Numai că pe băiat nu-l trăgea inima să se ocupe de el, ceea ce era de înţeles. E
greu să îngrijeşti un bolnav şi poate deveni neplăcut. În plus, aidoma majorităţii
locuitorilor celor Şase Ducate, Swift nutrea un bine înrădăcinat dezgust faţă de orice
diformitate a trupului. Dezaprobarea mea n-a izbutit să i-l alunge, însă calmul cu
care accepta Web deosebirile dintre noi şi bondoc a sfârşit prin a-l înrâuri.
Priceperea cu care îl învăţa Maestrul Harului pe Swift prin puterea exemplului mă
făcea să mă simt un preceptor stângaci şi neghiob. Îmi doream din tot sufletul să
mă descurc bine cu băiatul, aşa cum se descurcase Burrich cu Nettle, şi totuşi
dădeam greş în repetate rânduri când încercam să-i câştig încrederea.
Zilele pot fi foarte lungi când te simţi inutil. Îmi petreceam foarte puţin timp cu Chade
şi cu Dutiful. Pe corabia înghesuită, nu reuşeam să stau de vorbă cu niciunul dintre
ei între patru ochi, aşa că nu puteam discuta decât prin Meşteşug. Încercam să
comunic direct cu Chade cât mai puţin cu putinţă, sperând că un răstimp de odihnă
avea să-i refacă abilităţile. Prinţul mi-a spus că bătrânul sfetnic nu ştia nimic despre
un Om Negru de pe insula Aslevjal. Peottre îi dădea corabierului care cântase
despre el foarte mult de lucru, aşa că nu aveam când să-i pun întrebări. Izolat de
Chade şi de Dutiful şi respins de Thick, mă simţeam singur şi nu izbuteam să-mi
găsesc liniştea. Depanam amintiri şi inima îmi tânjea după vremurile vechi, după
dragostea simplă dintre mine şi Molly şi după prietenia mea cu Bufonul, atât de
lesne înfiripată. Mă gândeam adesea la Ochi Întunecaţi, fiindcă Web şi pasărea lui
îmi săreau mereu în ochi, iar motanul lui Civil se ţinea după el tot timpul, în orice
loc de pe corabie. Rămăsesem şi fără toate legăturile pline de pasiune din tinereţe
şi fără dorinţa de a căuta altele.
Cât despre Nettle şi Burrich, care mă invitase să mă „întorc acasă”… îmi era
dureros de dor s-o fac, însă ştiam că nu tânjesc să mă întorc într-un anumit loc, ci
într-un anumit timp, şi nici El, nici Eda nu-i dăruiesc unui om o asemenea şansă.
Când am intrat într-un port mic, care părea o muşcătură din coasta unei insule
mărunte, şi Peottre a strigat de bucurie că-şi revedea casa, m-a potopit invidia.
Web mi s-a alăturat lângă copastie, tulburând minunata desfătare pe care o găseam
în melancolie.
— L-am lăsat pe Swift cu Thick, îl ajută să se încalţe. O să se bucure când o să se
vadă din nou pe uscat, deşi nu vrea să recunoască. Acum nici măcar nu mai suferă
cu adevărat de rău de mare. E doar slăbit din pricina bolii lui îndelungate. Din pricina
bolii şi a dorului de casă.
— Ştiu. Dar pe corabie nu pot face nimic ca să-l vindec de ele. Sper că, odată ce
vom ajunge pe insulă, îi voi găsi un adăpost plăcut şi îi voi putea oferi linişte, odihnă
şi mâncare bună. Pentru boala lui, astea sunt de obicei cele mai bune leacuri.
Web a dat din cap şi am rămas într-o tăcere prietenoasă în timp ce ne apropiam de
ţărm. Pe un promontoriu, o siluetă solitară, o fată cu fusta roşcată unduindu-i în
vânt, ne privea apropiindu-ne. Pe iarba crescută printre stânci din jurul ei şi pe
dealurile domoale din spate păşteau oi şi capre. Pe uscat se întrezăreau dâre de
fum înălţate deasupra caselor frumoase, înghesuite printre tufe de grozamă. Din
micul golf ieşeau în întâmpinarea noastră pilonii de pe un singur doc. Nu se vedea
nimic care să semene a oraş. În timp ce-o priveam, fata de pe promontoriu şi-a
ridicat braţele deasupra capului şi le-a fluturat de trei ori. M-am gândit că ne saluta,
dar poate că de fapt era un semnal către locuitorii aşezării, fiindcă, în scurt timp,
cărarea către ţărm s-a umplut de oameni. Unii stăteau pe doc, aşteptându-ne. Alţii,
nişte copilandri, alergau pe plajă, strigând excitaţi unii la alţii.
Echipajul nostru a dus nava drept către doc, într-o demonstraţie grăbită a propriei
măiestrii. Parâmele aruncate au fost prinse şi legate cu iuţeală, oprindu-ne. Se
părea că, în câteva clipe, pânzele fuseseră coborâte şi strânse. Spre surprinderea
mea, pe punte, Peottre le-a mulţumit, ursuz, corabierilor din Tribul Mistreţului, care
manevraseră vasul. Mi-am dat încă o dată seama că aveam de-a face cu o alianţă
dintre două triburi, nu cu unul singur. Era limpede că atât Peottre, cât şi echipajul
priveau totul ca pe o mare favoare şi ca o posibilă îndatorare a unui trib faţă de
celălalt.
Am înţeles asta şi mai bine din modul în care am debarcat. Peottre a coborât primul
şi, imediat ce a ajuns pe doc, s-a înclinat adânc şi cu supunere în faţa femeilor
adunate să-l întâmpine. Veniseră şi bărbaţi, dar stăteau în spatele femeilor, şi abia
după ce a fost primit cu căldură de bătrânele tribului s-a dus Peottre să-i salute.
Printre ei am văzut puţini de vârsta potrivită pentru un războinic, şi toţi purtau
cicatricele urâte ale unor răni care îi schilodiseră. Am zărit şi câţiva mai bătrâni, şi
un grup agitat de băieţi între zece şi cincisprezece ani. M-am încruntat în sinea
mea, apoi am încercat să-mi trimit gândul către Chade.
Bărbaţii fie sunt de părere că nu se cade să ne întâmpine, fie se ascund de noi pe
undeva.
Mi-a răspuns cu un gând firav ca o şuviţă de fum.
Sau au pierit pe capete în Războiul Corăbiilor Roşii. Unele tribun au avut pierderi
grele.
Am simţit ce efort făcuse ca să comunice cu mine şi am rupt legătura. În clipa aia
avea cu totul alte griji. Pe urmă, mai degrabă cu Harul decât cu Meşteşugul, am
descoperit neliniştea şi dezamăgirea prinţului. Motivul era clar. Elliania nu se
număra printre femeile venite să ne întâmpine.
Nu-ţi face sânge rău pentru asta, l-am sfătuit. Nu le cunoaştem obiceiurile destul de
bine ca să ştim ce înseamnă absenţa ei. Nu trebuie să presupui că e un afront.
Sânge râu? Aproape că nici n-am observat. Aici e vorba de o alianţă, Fitz, nu de o
fetişcană şi de şiretlicurile ei.
Tonul tăios al replicii i-a dat de gol minciuna. Am oftat în sinea mea. Cincisprezece
ani. Nu puteam decât să-i mulţumesc Edei fiindcă era o vârstă la care nu mă mai
puteam întoarce niciodată.
Probabil că Peottre îi explicase lui Chade care erau obiceiurile în astfel de
împrejurări, fiindcă el şi noi, toţi ceilalţi din grupul nostru, am rămas pe punte până
când o femeie tânără, care nu putea avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, şi-
a înălţat vocea limpede şi l-a invitat pe Fiul Tribului Cerbului din ţinutul Farseer să
coboare de pe corabie, împreună cu oamenii lui.
— Ăsta e semnalul nostru, mi-a şoptit Web. Probabil că Swift l-a pregătit deja pe
Thick. Mergem?
Am dat din cap, apoi l-am întrebat, ca şi cum aş fi avut dreptul s-o fac:
— Ce-ţi arată Risk? Vede pe undeva bărbaţi înarmaţi?
Mi-a răspuns cu un zâmbet încordat.
— Dacă ar fi văzut, nu crezi că v-aş fi spus? Pielea mea nu s-ar fi aflat în primejdie
mai puţin decât ale voastre. Nu, nu vede decât ce-am observat şi noi. O aşezare
modestă, bucurându-se de pacea de la început de zi. Şi o vale foarte mănoasă,
chiar dincolo de dealuri.
Aşa că ne-am alăturat celorlalţi, am coborât în grup de pe corabie şi ne-am oprit la
o distanţă respectuoasă de prinţ, căruia i se ura bun venit în casa mamelor şi pe
pământurile Ellianiei Blackwater. Cuvintele de salut erau simple, iar dincolo de
simplitatea lor am desluşit ritualul. Primindu-ne şi îngăduindu-ne să punem piciorul
pe uscat, femeile îşi afirmau atât dreptul de stăpânire asupra pământului, cât şi
autoritatea asupra oricui punea piciorul în Wuislington. Însă am fost surprins când
a urmat o repetare a ritualului, pentru primirea războinicilor din tribul Mistreţului. Iar
răspunsul lor mi-a dezvăluit ceea ce îmi scăpase până atunci. Acceptând
ospitalitatea, au jurat pe onoarea caselor mamelor lor că fiecare dintre ei era
răspunzător de buna purtare a celorlalţi. Pedeapsa pentru încălcarea ospitalităţii n-
a fost descrisă explicit. Şi, o clipă mai târziu, am înţeles care era rostul unui
asemenea ritual. Într-o ţară a piraţilor, trebuia să existe ceva care să garanteze că
alţii nu le jefuiau casele cât timp erau ei înşişi plecaţi după pradă. Am bănuit că era
respectată o veche alianţă a tuturor caselor mamelor şi m-am întrebat ce pedeapsă
putea primi un bărbat din partea propriei case a mamelor pentru încălcarea
legământului făcut la sosirea pe teritoriul altui trib.
Ceremonia odată încheiată, femeile din casa mamelor Narvalului s-au îndepărtat,
fiind călăuze pentru Dutiful şi suita lui. Garda prinţului îi urma, iar pe urmele ei
înaintam eu, cu Web, Swift şi Thick. Băiatul mergea în faţa noastră, iar eu şi Web îl
sprijineam pe bondoc. În spatele nostru erau corabierii din Tribul Mistreţului, care
vorbeau despre bere şi despre femei şi ne luau în râs pe noi, cei patru din faţa lor.
Deasupra noastră, Risk se rotea pe fundalul cerului albastru. Pe drumul bine
întreţinut, nisipul de pe plajă ne scrâşnea sub tălpi.
Mă aşteptasem ca Wuislington să fie mai mare şi mai aproape de ţărm. Când, scoşi
din fire de încetineala noastră, corabierii din Tribul Mistreţului au grăbit pasul şi au
trecut pe lângă noi, Web a intrat în vorbă cu unul dintre ei. Omul era evident grăbit
să-şi ajungă din urmă prietenii şi nu-i plăcea să fie văzut în tovărăşia unui netot şi
a celor care-l îngrijeau. Aşa că a răspuns laconic, dar curtenitor, fiindcă Web părea
întotdeauna să vorbească insuflând o atitudine cuviincioasă. Corabierul ne-a
explicat că portul era bun, dar nu nemaipomenit de bun. Nu prea existau curenţi din
pricina cărora să-ţi faci griji, dar de obicei suflau vânturi puternice şi destul de reci
ca să „te pătrundă frigul până în măduva oaselor”. Wuislingtonul fusese construit
într-o adâncitură adăpostită a terenului, chiar sub următorul deal, aşa că vântul
bătea mai degrabă pe deasupra lui decât prin el.
Şi am descoperit că avea dreptate. Oraşul era cuprins în palma ocrotitoare a
ţinutului. Am continuat să coborâm pe drumul într-acolo şi aerul a părut să devină
din ce în ce mai liniştit şi mai cald. Aşezarea de sub noi era foarte bine gândită.
Construită din lemn şi piatră, casa mamelor era cea mai mare clădire, dominându-
le aidoma unei case-tari pe toate celelalte, mult mai simple, printre care se numărau
şi colibe. O împodobea un narval imens, pictat pe acoperişul placat cu ardezie.
Dincolo de ea se zărea o întindere verde de pământ cultivat, care mi-a adus aminte
de Grădina Femeilor din castelul Buckkeep. Străzile oraşului erau inele concentrice
în jurul ei, şi cele mai multe pieţe se aflau, ca şi majoritatea caselor negustorilor, în
partea cea mai apropiată de drumul către mare. Am văzut toate astea de sus,
înainte ca distanţa prea mică să ni le ascundă.
Grupul prinţului ne dispăruse de mult din vedere, dar Riddle s-a întors la noi cu paşi
iuţi, gâfâind uşor.
— Trebuie să v-arăt unde veţi locui, ne-a explicat.
— Adică n-o să fim găzduiţi împreună cu prinţul? am întrebat neliniştit.
— El o să stea în casa mamelor, împreună cu suita şi cu menestrelul. Pentru
războinicii din alte triburi, veniţi în vizită, există o locuinţă specială, în afara casei-
tari. Garda Prinţului n-o să stea împreună cu el. Nu ne place, dar lordul Chade i-a
spus căpitanului Longwick să accepte. Iar pentru Thick a fost pregătită o căsuţă.
Prinţul a poruncit să stai cu el. Riddle părea stânjenit. A adăugat, cu voce mai
înceată, parcă scuzându-se: O să am grijă să-ţi fie adus cufărul acolo. Împreună cu
toate lucrurile lui.
— Mulţumesc.
Nu era nevoie să întreb. Thick se deosebea prea mult de un om normal ca să poată
fi primit ca oaspete în casa mamelor. Ei, măcar erau destul de înţelepţi ca să nu ne
găzduiască la un loc cu garda. Totuşi, începea să mi se impună să împărtăşesc
statului de proscris al lui Thick. Oricât de puţin mi-ar fi plăcut intrigile de la curtea
Farseer, nu mă simţeam în largul meu când mă aflam prea departe de Dutiful şi
Chade. Ştiam că acolo ne aflam în primejdie, însă pericolul cel mai mare e cel
despre care nu ştii nimic. Voiam să aud tot ce auzea bătrânul sfetnic şi să ştiu, clipă
de clipă, care era mersul negocierilor. Totuşi, Chade nu putea pretinde să fim
găzduiţi împreună cu prinţul, iar cu Thick trebuia să rămână cineva. Eu eram
alegerea logică. Totul avea sens, dar asta nu mă ajuta să mă simt mai puţin
înciudat.
Nu ni se aducea un afront. Casa mică, din piatră, cu o singură încăpere, era curată,
deşi avea izul clădirilor nefolosite. Era evident nelocuită de câteva luni, însă în ladă
fuseseră puse lemne şi existau vase pentru gătit. Un butoi era plin ochi cu apă
proaspătă. În cameră se aflau o masă, scaune şi un pat cu două pături într-un colţ.
Lumina soarelui cădea prin singura fereastră, aşternându-se pe podea. Eu unul
avusesem parte şi de adăposturi mai rele.
Thick n-a spus nimic când l-am instalat pe pat. Gâfâia după drum şi i se
împurpurase faţa, dar nu era vorba de obrajii îmbujoraţi ai omului sănătos, ci de
semnul că un bolnav făcuse prea mult efort. I-am scos pantofii şi l-am învelit.
Bănuiam că acolo nopţile erau reci chiar şi vara şi m-am întrebat dacă n-avea
nevoie de mai mult decât cele două pături ca să se simtă bine.
— Te pot ajuta cu ceva? m-a întrebat Web.
Swift stătea în uşă, uitându-se nerăbdător către casa mamelor, aflată la două străzi
distanţă.
— Tu nu, dar Swift mi-ar putea fi de folos o vreme.
Mă aşteptasem la privirea consternată pe care mi-a aruncat-o băiatul. Nu mi-a făcut
hotărârea să se clatine. Am scos o monedă din pungă.
— Du-te în piaţă! N-am idee ce-o să găseşti acolo. Fii foarte curtenitor, dar adu-ne
ceva de mâncare. Carne şi legume pentru supă. Pâine proaspătă, dacă au. Fructe.
Brânză, peşte. Orice poţi cumpăra cu moneda asta.
Judecând după faţa lui, era sfâşiat între iritare şi dorinţa copilărească de a explora
un loc nou. I-am pus banul în palmă şi am sperat că insularii primeau monedele din
cele Şase Ducate.
— Pe urmă te duci înapoi, pe corabie, am adăugat şi l-am văzut crispându-se.
Cuferele o să ni le aducă Riddle, dar vreau să iei aşternuturi de pe paturile de-acolo.
Destule ca să facem culcuşuri pentru tine şi pentru mine, şi nişte pături în plus
pentru Thick.
— Dar eu o să stau în casa mamelor, cu prinţul şi cu Web şi cu toţi…
Dezamăgirea i-a frânt vocea când a clătinat din cap.
— Am nevoie de tine aici, Swift.
S-a uitat la Web ca şi cum i-ar fi cerut sprijinul. Faţa Maestrului Harului a rămas
calmă, neutră.
— Eşti sigur că nu te pot ajuta în niciun fel? m-a întrebat din nou.
— De fapt…
Am îngheţat brusc când mi-am dat seama cât de greu îmi venea să cer.
— Dacă nu te deranjează să te întorci mai târziu, m-aş bucura să am câteva ore
libere. Dacă n-are prinţul nevoie de tine altundeva.
— O să vin. Îţi mulţumesc că mi-ai cerut-o.
A doua frază era sinceră, nu o simplă formulă de politeţe. Am lăsat să se scurgă în
tăcere câteva clipe în care i-am cântărit cuvintele. Mă lăuda fiindcă izbutisem în
sfârşit să-i cer o favoare. Când i-am întâlnit ochii, mi-am dat seama cât de mult se
prelungise tăcerea, dar pe faţă nu i se citeau decât calmul şi răbdarea dintotdeauna.
Şi am avut din nou senzaţia că mă pândea, nu aşa cum pândeşte un vânător prada,
ci ca un dresor care vrea să câştige prietenia unui animal prudent.
— Mulţumesc, am reuşit să spun.
— Şi poate c-o să merg şi eu cu Swift la piaţă, fiindcă sunt tot atât de curios ca el
să văd oraşul. Dar îţi promit că n-o să pierdem vremea. Crezi că pe Thick l-ar tenta
nişte plăcinte dulci, dacă avem norocul să găsim o brutărie?
— Da. Thick a răspuns cu voce tremurătoare, dar am prins inimă când am văzut că
se arăta interesat. Şi nişte brânză, a adăugat, cu speranţă în glas.
— Poate că plăcinte şi brânză ar trebui să căutaţi în primul rând, m-am corectat eu.
M-am întors spre Thick zâmbind, dar şi-a ferit privirea. Încă nu mă iertase. Şi ştiam
că trebuia s-o mai fac de încă două ori, când aveam să ne întoarcem la Zylig şi
când aveam să ne îmbarcăm pe o corabie care să ne ducă pe Aslevjal. La o
eventuală călătorie de întoarcere acasă nu îndrăzneam să mă gândesc. Părea
descurajator de îndepărtată.
Web şi Swift au plecat, băiatul vorbind încântat şi bărbatul răspunzându-i cu acelaşi
entuziasm. Adevărul era că mă simţeam uşurat văzându-i împreună. Într-un oraş
străin, un băiat ar fi putut aduce cuiva un afront fără să-şi dea seama sau s-ar fi
putut afla în pericol. Totuşi, m-am simţit abandonat când îi priveam îndepărtându-
se.
M-am simţit tentat să-mi plâng de milă, dar mi-am îndreptat gândurile către oameni
dragi mie, retrăgându-mă astfel de lângă abisul în care mă putea azvârli un
asemenea imbold. Am încercat să nu mă întreb ce se întâmplase cu Hap şi cu
Bufonul de când plecasem din Buckkeep. Hap era un băiat inteligent. Trebuia să
am încredere în el. Iar Bufonul îşi condusese propria viaţă sau propriile vieţi, vreme
de mulţi ani fără niciun ajutor din partea mea. Totuşi, nu mă simţeam în apele mele
când mă gândeam că se afla undeva, pe teritoriul celor Şase Ducate, probabil furios
din pricina faptei mele. M-am surprins plimbându-mi degetele peste urmele argintii
care-mi rămăseseră pe încheietura mâinii după atingerea Meşteşugului lui. Nu-l
simţeam câtuşi de puţin, dar mi-am dus totuşi ambele mâini la spate. M-am întrebat
din nou ce-i spusese lui Burrich sau dacă se întâlniseră.
Frământări zadarnice, dar nu prea aveam cu ce altceva să-mi ocup timpul. Thick se
uita cum mă foiam fără rost prin mica încăpere. I-am adus un polonic de apă rece
din butoi, dar l-a refuzat. Eu am băut, şi am simţit, în apa ei, ce deosebea insula de
alte locuri. Era dulce, cu iz de muşchi. Probabil adusă dintr-un iaz, mi-am spus. M-
am hotărât să fac focul în vatră, pentru cazul că Web şi Swift se întorceau cu carne
crudă.
Timpul trecea foarte încet. Riddle şi un alt oştean din gardă ne-au adus cuferele de
pe corabie. Am scos dintr-al meu ierburi. Am umplut ibricul greu şi l-am pus pe
vatră, mai degrabă ca să am ceva de făcut decât fiindcă-mi era poftă de ceai. Ca
să iasă dulce şi liniştitor, am amestecat muşeţel, anason şi rădăcină de zmeură.
Thick m-a privit bănuitor când am turnat peste ele apa fiartă, dar nu i-am dat prima
cană. Mi-am tras în schimb un scaun lângă fereastră, de unde puteam privi oile care
păşteau pe coasta mănoasă a dealului care domina oraşul. Mi-am băut ceaiul şi am
încercat să regăsesc mulţumirea pe care mi-o ofereau liniştea şi singurătatea.
Când i-am întins a doua cană, Thick a acceptat-o. Probabil că, bând-o pe prima, îl
convinsesem că n-aveam de gând să-l droghez sau să-l otrăvesc, mi-am spus
obosit.
Web şi Thick s-au întors, cu braţele pline de pachete şi cu obrajii băiatului îmbujoraţi
după mersul prin aer curat. Thick s-a săltat încet în capul oaselor, să vadă ce
cumpăraseră.
— Aţi găsit tartă cu fragi şi brânză galbenă? i-a întrebat cu speranţă.
— Ei, nu, dar hai să vezi ce-am găsit în schimb, l-a îmbiat Web. Batoane de peşte
roşu, afumat, sărate şi dulci în acelaşi timp.
Chifle mici, cu seminţe presărate deasupra. Şi aici am, pentru tine, un paner plin cu
fructe de pădure. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Femeile le spun şoricele,
fiindcă şoarecii îşi umplu cu ele bortele şi le lasă să se usuce, pentru iarnă. Sunt un
pic cam acre, dar am găsit nişte brânză de capră, cu care se potrivesc foarte bine.
Rădăcinile astea portocalii, ciudate, cică se prăjesc pe tăciuni şi pe urmă se
mănâncă partea din interior, cu sare. Şi, în sfârşit, astea, care nu mai sunt fierbinţi,
ca atunci când le-am cumpărat, dar încă mai au un miros grozav.
Erau plăcinte de mărimea pumnului unui bărbat. Web le adusese într-o pungă
împletită din fire de iarbă răsucite şi căptuşită cu alge late. Când le-a scos pe masă,
am simţit miros de peşte. Erau umplute cu bucăţi de peşte alb, în sos gros şi uleios.
Mi-a crescut inima când Thick s-a dat jos din pat şi, clătinându-se, s-a apropiat de
masă şi a luat una. A mâncat-o hulpav, oprindu-se numai când îl silea tusea, apoi
a mestecat mai încet o a doua, cu o altă cană de ceai, ca s-o împingă la vale. Iar
după ceai a tuşit atât de tare şi de mult încât m-am temut că se înecase, dar, în cele
din urmă, a răsuflat adânc şi s-au uitat în jur cu ochi apoşi.
— Sunt atât de obosit, a spus cu voce tremurătoare şi, după ce l-a ajutat Swift să
se întoarcă în pat, a adormit imediat.
Swift ne însufleţise masa vorbind cu Web despre oraş. Eu mâncasem păstrând
tăcerea şi ascultând observaţiile băiatului. Avea ochi ageri şi minte iscoditoare. Se
părea că, după ce-i văzuseră banii, aproape toţi oamenii din piaţă se dovediseră
destul de prietenoşi. Bănuiam că lui Web îi fusese din nou de folos înnăscuta lui
curiozitate jovială. O femeie îi spusese până şi că fluxul nu prea înalt de dimineaţă
era un moment potrivit pentru culegerea micilor moluşte dulci de pe plajă. De aici,
Web a trecut la o istorisire despre moluştele adunate împreună cu mama lui când
era băieţandru, apoi au urmat alte poveşti din copilăria lui. Eu şi Swift le-am ascultat
fascinaţi.
Am împărţit o altă cană din ceaiul făcut de mine şi, tocmai când atmosfera după-
amiezii începuse să devină prietenoasă şi plăcută, în uşă şi-a făcut apariţia Riddle.
— Lordul Chade m-a trimis să vă spun că trebuie să mergeţi la casa mamelor,
pentru o ceremonie de bun venit, ne-a dat de ştire, din prag.
— Atunci ar fi bine să vă duceţi, le-am spus lui Web şi Swift, fără tragere de inimă.
— Trebuie să mergi şi tu, m-a lămurit Riddle. Aici, cu netotul prinţului, trebuie să
rămân eu.
Mi-am îndreptat ochii spre el.
— Thick, am spus încet. Îl cheamă Thick.
Mi se întâmpla pentru prima oară să-l dojenesc pe Riddle pentru ceva. S-a mulţumit
să se uite la mine şi nu mi-am dat seama dacă remarca mea îl îndurerase sau îl
ofensase.
— Thick, s-a corectat apoi. Eu trebuie să stau cu Thick. Ştii că n-am spus-o cu
niciun gând rău, Tom Badgerlock, a adăugat, aproape bosumflându-se.
— Ştiu. Dar aşa ceva răneşte sentimentele lui Thick.
— Oh! Riddle şi-a întors brusc privirea către bondocul adormit, ca şi cum l-ar fi şocat
vestea că avea sentimente. Oh!
Mi-a fost milă de el.
— Pe masă e mâncare şi ai apă caldă pentru ceai, dacă vrei.
A dat din cap şi am simţit că făcuserăm pace. Am avut nevoie de câteva minute ca
să-mi netezesc părul, dându-mi-l pe spate, şi ca să-mi pun o cămaşă nouă. Pe urmă
l-am pieptănat pe Swift, spre dezgustul lui, şi am descoperit, consternat, ce încâlcită
îi era chica.
— Trebuie să faci asta în fiecare dimineaţă. Sunt sigur că tatăl tău ţi-a spus că nu
se cade să umbli ca un căluţ de munte neţesălat.
M-a ţintuit brusc cu privirea.
— Astea-s exact cuvintele lui! a exclamat, iar eu mi-am mascat propria scăpare
răspunzând:
— Multă vreme spune aşa în Buck, băiete. Ia să te vedem acum. Ei, n-arăţi rău.
Nici dacă o să te speli ceva mai des n-o să te doară, dar acum nu e timp. Să
mergem.
Mi-a părut brusc rău de Riddle când l-am lăsat singur la masă.
Capitolul 10
NARCESCA
Iată care e obiceiul lor în ceea ce priveşte căsătoria: îi leagă doar atâta timp cât
doreşte femeia. Şi tot ea îşi alege bărbatul, deşi el o poate curta pe aceea pe care
o doreşte, oferindu-i daruri şi dedicându-i izbânzile lui din războaie. Pe Insulele
Străine, dacă o femeie acceptă curtea unui bărbat, nu înseamnă că se leagă de el,
ci doar că e bine-venit în patul ei. Distracţia asta poate dura o săptămână, un an
sau o viaţă. Hotărârea îi aparţine numai şi numai femeii. Toate lucrurile care se pot
păstra sub un acoperiş îi aparţin femeii, aşa cum îi aparţine şi tot ce oferă pământul
stăpânit de casa mamelor ei. Copiii îi aparţin tribului ei şi de obicei nu sunt educaţi
şi instruiţi de tată, ci mai degrabă de fraţii şi de unchii mamei. Atâta vreme cât
bărbatul trăieşte pe pământul ei sau în casa mamelor ei, ea e aceea care dispune
de munca lui. Una peste alta, eu, călătorul, sunt uimit fiindcă un bărbat acceptă de
bunăvoie un rol atât de minor, iar, pe de altă parte, insularii par nedumeriţi de
obiceiurile noastre şi mă întreabă uneori: „De ce renunţă femeile voastre de
bunăvoie la avuţia familiilor lor ca să ajungă servitoare în casa unui bărbat?”
SCRIBUL FEDWREN, Istorisirea unei călătorii într-un ţinut barbar

Casa mamelor Tribului Narvalului era fortăreaţă şi cămin deopotrivă. Părea cu mult
mai veche decât orice altă construcţie din Wuislington. Zidul masiv care îi înconjura
domeniul şi grădina reprezenta prima linie de apărare. Dacă invadatorii îi făceau pe
apărători să bată în retragere, aceştia se puteau refugia în casa propriu-zisă.
Urmele de arsură de pe pereţii ei de piatră şi de pe grinzi povesteau că înfruntase
până şi focul. La catul de jos uşa era singura deschidere. Cel de deasupra nu se
putea făli decât cu ambrazuri înguste, pentru săgeţi, şi abia următorul avea ferestre
adevărate, toate cu obloane destul de solide ca să oprească orice s-ar fi izbit de
ele. Însă locuinţa nu semăna cu ceea ce înţelegem noi printr-un castel. Nu era un
loc în care să adăposteşti oile sau oamenii dintr-un sat întreg sau unde să păstrezi
o grămadă de provizii. Bănuiam că era menită doar să le ţină piept piraţilor care
veneau odată cu un flux şi plecau cu următorul, nu să reziste unui adevărat asediu.
Reprezenta o altă diferenţă dintre noi şi insulari, dintre modurile noastre de gândire.
La poartă, doi tineri care purtau totemul Narvalului ne-au salutat dând din cap şi ne-
au făcut semn să intrăm. În interiorul zidului, aleea era acoperită cu nisip de pe plajă
amestecat cu frânturi de scoici, aşa că scânteia sub paşi, opalescentă. Uşa casei
mamelor, în lemnul căreia fuseseră ciopliţi narvali, stătea deschisă destul de larg
ca să poată intra trei bărbaţi, umăr la umăr. În interior, totul era penumbră şi lumină
de torţe. Era aproape ca şi cum ai fi pătruns într-o grotă.
Ne-am oprit în prag, ca să ni se obişnuiască ochii. Miresmele încăperii locuite vreme
îndelungată îngroşau aerul. Mirosea a mâncare, a fiertură înăbuşită, a carne
afumată şi a vin vărsat, a blănuri puse la sare, a oameni adunaţi laolaltă. Amestecul
ar fi putut fi o duhoare, dar nu era. Era miros de casă primitoare, de loc ferit de
primejdii, de familie.
Dincolo de uşă începea o sală imensă, cu întinderea întreruptă doar de stâlpi de
susţinere. Adăpostea trei vetre cu focul aprins, şi pe toate se pregătea mâncare. Pe
podeaua din dale de piatră era împrăştiat stuf proaspăt. De-a lungul pereţilor se
întindeau bănci şi rafturi. Cele din şirul de jos erau late şi aşternuturile de piele şi
blană rulate la marginile lor spuneau că noaptea serveau drept paturi, iar ziua drept
bănci şi mese. Cele de deasupra, mai înguste, adăposteau provizii şi obiecte
personale. Cea mai mare parte a luminii din încăpere era dată de vetre, căci
lumânările aprinse în sfeşnicele fixate pe majoritatea stâlpilor ardeau aproape fără
folos. În colţul din stânga, o scară largă se pierdea în semiîntuneric. Era singura
cale către celelalte caturi. Şi avea sens. Dacă atacatorii izbuteau să ia în stăpânire
catul de jos, asediaţii n-aveau de apărat decât o singură intrare. Năvălitorii nu
puteau urca decât plătind scump.
Am zărit toate astea printre oamenii adunaţi. Erau de toate vârstele, grupaţi
pretutindeni, şi nerăbdarea tuturor plutea în aer. Mi-am dat fără dubiu seama că noi
întârziaserăm. În capătul lungii încăperi, lângă cea mai mare dintre vetre, aştepta
Dutiful. De aceeaşi parte a vetrei se înşiruiau Chade şi coteria Harului, iar dincolo
de ei stătea Garda Prinţului, pe trei rânduri. Mulţimea din Tribul Narvalului ne-a făcut
loc s-ajungem acolo unde se cuvenea să ne aflăm. Web şi Swift au înaintat ca să
se oprească alături de menestrelul Cockle, de Civil şi de motanul care-i era tovarăş
de Har. Eu am rămas cu ceilalţi oşteni, într-un capăt al primului rând.
Elliania nu era de faţă. De cealaltă parte a vetrei se adunaseră mai ales femei.
Peottre era singurul bărbat în putere. Am văzut câţiva bunici, patru flăcăiandri cam
de vârsta narcescăi şi şase sau şapte băieţaşi de diverse vârste, chiar şi ţânci
agăţaţi de fusta mamei. Oare Războiul Corăbiilor Roşii împuţinase chiar atât de tare
Tribul Narvalului?
Erau prezenţi şi corabierii din Tribul Mistreţului, dar stăteau deoparte, părând mai
degrabă martori decât participanţi la ceea ce avea să urmeze. Oamenii îngrămădiţi
în restul sălii erau aproape numai din Tribul Narvalului, după cum o dovedeau
bijuteriile lor, ornamentele hainelor şi tatuajele. Făceau excepţie doar câţiva bărbaţi
însoţiţi de femei narval, cu care probabil se însuraseră sau cărora le erau pereche
vremelnică, drept urmare a unei înţelegeri mai puţin oficiale. Am văzut printre ei
urşi, vidre şi un vultur.
Toate femeile purtau haine şi podoabe care-ţi luau ochii. Cele fără bijuterii din aur,
argint sau pietre preţioase se împodobiseră cu scoici, pene şi seminţe. Nu-şi
neglijaseră nici părul, care, aranjat cu măiestrie, mărea simţitor înălţimea unora.
Spre deosebire de Buckkeep, unde femeile păreau să-şi schimbe podoabele
punându-se de acord printr-un misterios meşteşug numai al lor, acolo, în casa
mamelor, am văzut nenumărate stiluri. Fie ele din mărgele, brodate sau din
ţesătură, modelele rochiilor nu aveau în comun decât strălucirea culorilor şi
narvalul.
Am presupus că primul cerc era alcătuit din rudele narcescăi, dintre care cele mai
apropiate se aflau în grupul de lângă vatră. Un grup din care făceau parte aproape
numai femei. Şi toate acele femei narval aveau ceva aparte, un soi de concentrare
aproape feroce. În locul unde se aflau, încordarea din încăpere părea palpabilă. M-
am întrebat care era mama ei şi ce anume aşteptam cu toţii.
S-a lăsat o linişte deplină. Pe urmă pe scară au coborât patru bărbaţi din Tribul
Narvalului, purtând o femeie mărunţică, zbârcită. Stătea pe un scaun din bucăţi
răsucite de lemn lucios, de salcie, căptuşit cu piei de urs. Părul ei alb şi rar era
împletit în cozi prinse în jurul capului, ca o coroană. Purta o rochie roşie, pe care
narvalul apărea în repetate rânduri, conturat de nasturi mărunţi, de culoarea
fildeşului. Cei patru bărbaţi au lăsat scaunul jos, dar nu pe podea, ci pe o masă
masivă, astfel încât bătrâna să poată rămâne aşezată şi să-i privească totuşi de
sus pe toţi cei adunaţi în casa ei. Ea şi-a îndreptat spatele cu un uşor scâncet de
nemulţumire, apoi, băţoasă, şi-a plimbat privirea asupra noastră, a tuturor. Şi-a
umezit buzele zbârcite cu vârful limbii rozalii. Papucii din blană groasă îi atârnau de
picioarele descărnate.
— Bun! Ne-am adunat cu toţii! a anunţat.
Vorbea în limba insularilor, foarte tare, aşa cum sunt înclinaţi toţi bătrânii atinşi de
surzenie. Nu părea să-şi dea seama de importanţa ceremoniei şi nici nu era la fel
de încordată ca restul femeilor din familia ei.
Mama cea Mare a tribului Narvalului s-a aplecat în faţă, strângând cu degetele ei
noduroase lemnul răsucit al braţelor scaunului.
— Ei, atunci spuneţi-i să iasă în faţă. Cine vrea s-o curteze pe Elliania, narcesca
Tribului Narvalului? Unde e războinicul destul de cutezător ca să ceară îngăduinţa
mamelor pentru a împărţi patul cu fiica noastră?
Sunt sigur că nu erau cuvintele la care i se spusese lui Dutiful să se aştepte. Roşu
ca sfecla, a înaintat cu un pas. A făcut în faţa bătrânei plecăciunea supusă a unui
războinic şi a vorbit clar, în limba insularilor.
— Eu stau în faţa mamelor din Tribul Narvalului şi cer îngăduinţa să-mi unesc
stirpea cu a voastră.
Bătrâna l-a privit o clipă cu ochii cât cepele, apoi s-a încruntat, nu la el, ci la unul
dintre cei patru tineri care-i purtaseră scaunul.
— Ce caută aici sclavul ăsta din cele Şase Ducate? Şi de ce se străduieşte să
vorbească limba noastră şi-o face atât de oribil? Tăiaţi-i limba dacă mai încearcă o
dată!
S-a lăsat brusc tăcerea, întreruptă de un hohot de râs nestăpânit, venit din fundul
sălii şi înăbuşit aproape imediat. Dutiful a izbutit cumva să nu-şi piardă aplombul şi
a fost destul de înţelept ca să nu încerce să-i dea explicaţii bătrânei mame înfuriate.
O altă femeie din familia narcescăi s-a apropiat de ea, s-a ridicat pe vârfuri şi a
început să-i şoptească la ureche cu frenezie. Bătrâna a întrerupt-o iritată,
fluturându-şi mâna.
— Termină cu şuieratul şi cu scuipatul ăsta, Almata! Ştii că n-aud nici măcar un
singur cuvânt când vorbeşti aşa! Unde e Peottre? S-a uitat în jur de parcă şi-ar fi
căutat un pantof, apoi şi-a ridicat privirea şi s-a încruntat la unchiul Ellianiei. Uite-l!
Ştii că pe el îl aud cel mai bine. Ce face tocmai acolo? Vino-ncoace, pungaş
obraznic, şi explică-mi ce-nseamnă toate astea!
Să priveşti o babă dându-i porunci unui războinic călit în luptă ar fi fost delicios de
amuzant dacă îngrijorarea nu s-ar fi aşternut pe faţa lui, apăsătoare. S-a îndreptat
spre ea cu paşi mari, s-a lăsat o clipă într-un genunchi, apoi s-a ridicat. Bătrâna şi-
a pus pe umărul lui o mână ca o rădăcină de copac.
— Ce se petrece?
— Oerttre, a răspuns el încet.
Am bănuit că glasul lui gros ajungea la urechile ei bătrâne mai degrabă decât
şoaptele ascuţite ale unei femei.
— E vorba de Oerttre. Ţi-aduci aminte?
— Oerttre, a repetat ea, şi ochii i s-au umplut brusc de lacrimi. Şi-a rotit privirea prin
încăpere. Şi Kossi? Şi micuţa Kossi? Atunci e aici? A venit în sfârşit acasă?
— Nu, a răspuns scurt Peottre. Nu e aici, niciuna dintre ele nu e. Şi despre asta e
vorba. Ţi-aduci aminte? Ţi-am explicat azi-dimineaţă, în grădină. Ţi-aduci aminte?
A dat încet din cap, cu ochii la ea, încurajând-o.
Bătrâna s-a uitat la faţa lui şi i-a imitat gestul, apoi s-a oprit. A clătinat din cap, o
singură dată.
— Nu, a strigat cu voce joasă. Nu-mi aduc aminte. Albiţa nu mai înfloreşte şi anul
ăsta prunele s-ar putea să fie acre. Îmi amintesc că am vorbit despre asta. Dar…
nu. E important, Peottre?
— Da, Mare Mamă. Este. Foarte important.
Ea a părut tulburată, apoi s-a înfuriat brusc.
— Important, important! Important, spune un bărbat, dar ce ştiu bărbaţii? Vocea ei
bătrână, spartă şi stridentă s-a înălţat mânioasă şi batjocoritoare. S-a plesnit cu
mâna sfrijită peste coapsă, dezgustată. Să între în paturile femeilor şi să verse
sânge, asta-i tot ce ştiu şi tot ce cred ei că e important. Ce ştiu ei despre tunderea
oilor şi despre grădinile din care trebuie cules rodul, ce ştiu ei despre numărul
butoaielor cu peşte sărat şi al butiilor cu şuncă dulce de care e nevoie pentru iarnă?
Important! Ei bine, dacă e important, să se ocupe Oerttre. Ea e acum Mama cea
Mare, iar mie s-ar cuveni să mi se îngăduie să mă odihnesc. Şi-a luat mâna pe de
umărul lui Peottre şi s-a prins din nou, strâns, de braţele scaunului. Am nevoie de
timpul meu de odihnă! s-a plâns, cu jale în glas.
— Da, Mare Mamă. Da, ai. Şi ar trebui să te bucuri de el acum, iar eu o să am grijă
să se facă totul aşa cum trebuie. Îţi făgăduiesc.
Şi, chiar în clipa în care a terminat de rostit cuvintele, Elliania a ieşit din întunericul
din capul scării şi s-a grăbit să coboare. Purta încălţări uşoare şi păşea părând
aproape să nu atingă treptele. Jumătate din păr îi era ridicat şi prins cu agrafe ca
nişte stele minuscule; restul îi flutura liber pe umeri. Nu părea lăsat astfel cu intenţie.
În spatele ei, pe trepte, au apărut două femei tinere care au dat s-o urmeze, apoi s-
au oprit oripilate, vorbindu-şi în şoaptă. Am bănuit că o pregăteau pentru apariţia la
catul de jos, dar fugise din mâinile lor când auzise voci ridicate.
Când mulţimea s-a despicat ca să-i facă loc, i-am recunoscut mai degrabă ţinuta
decât înfăţişarea. Ca şi Dutiful, crescuse în lunile scurse de când n-o mai văzusem
şi rotunjimile de fetiţă i se topiseră, lăsând loc celor care conturau femeia. În timp
ce trecea prin faţa şirului rudelor ei de parte femeiască, n-am fost singurul bărbat
din cele Şase Ducate care a icnit scurt, uluit. Rochia îi acoperea umerii şi spatele,
dar lăsa la vedere sânii înălţaţi cu mândrie. Oare îşi vopsise cumva sfârcurile ca să
fie atât de roz? Mi-am pus întrebarea şi carnea mi s-a întărit, ca răspuns. O clipă
mai târziu, aveam zidurile ridicate şi l-am dojenit pe Dutiful:
„Controlează-ţi gândurile!”
Probabil că mă auzise, dar nici măcar n-a tresărit. Se holba la narcescă de parcă
n-ar mai fi văzut niciodată sânii unei femei, ceea ce era, de altfel, foarte posibil.
Ea n-a aruncat nici măcar o singură privire către figura lui uluită, ci s-a dus drept la
Mama cea Mare.
— Mă ocup eu de asta, Peottre, a spus, cu noua ei voce de femeie. Pe urmă li s-a
adresat bărbaţilor care o aduseseră pe bătrână, în scaunul ei. Aţi auzit ce-a spus
Mama cea Mare. Îşi vrea timpul ei de odihnă. Să-i mulţumim cu toţii pentru că ne-a
onorat cu prezenţa ei adunarea din această seară şi să-i urăm somn lin, fără durere
în oase.
I-a răspuns un murmur, ecou al urării ei de noapte bună, apoi tinerii au săltat
scaunul Marii Mame şi au scos-o din sală. Narcesca a rămas dreaptă şi tăcută,
urmărindu-i din priviri până când au dispărut în întunecimea din partea de sus a
scării. A răsuflat adânc. Prinţul se holba acum la spatele ei, la proeminenţa delicată
a ultimei vertebre de sus, dezgolită de părul ridicat, şi la gâtul graţios. Croitoresele
făcuseră o treabă foarte bună, mi-am spus. Nu i se zărea nici măcar marginea
tatuajului. L-am văzut pe Chade dându-i prinţului un mic ghiont în coaste. Tânărul
a tresărit ca trezit din vis şi a descoperit brusc că-l interesau picioarele lui Peottre.
Unchiul Ellianiei îl ţintuia cu o privire rece, ca pe un câine prost dresat, care fură de
pe masă când nu se uită nimeni.
Am văzut-o pe narcescă îndreptându-şi spatele. S-a întors ca să ne privească pe
toţi. Şi-a rotit ochii, cuprinzând întreaga adunare. Podoaba din părul ei era făcută
dintr-un corn de narval. N-am idee cum izbutise meşteşugarul să-l coloreze într-un
albastru irizat. Agrafele în formă de stele scânteiau în jurul lui şi nu mă mai îndoiam
că figurina găsită de Dutiful pe Plaja Comorilor era o previziune a acelui moment.
Dar asta nu mă ajuta să-i înţeleg semnificaţia şi n-aveam timp de gândire.
Narcesca a reuşit cumva să zâmbească. Colţurile gurii i s-au strâmbat uşor când a
râs scurt şi a ridicat din umeri.
— Am uitat ce-ar trebui să spun acum. Vrea cineva să rostească în locul meu
cuvintele Mamei?
Apoi, înainte de a avea cineva timp să-i răspundă, şi-a îndreptat privirea spre
Dutiful. Faţa lui se înroşise deja; când a întâlnit ochii ei, a părut să ia foc.
— Vezi, în seara asta contopim două dintre tradiţiile noastre, a spus Elliania, cu
voce calmă, fără să ia în seamă obrajii lui împurpuraţi. Din întâmplare, e momentul
să mă înfăţişez tribului meu ca femeie care lasă sânge. Şi chiar în ziua asta ai venit
aici, să te oferi să-mi fii pereche.
Buzele prinţului s-au mişcat. Cred că a murmurat cuvintele „femeie care lasă
sânge”, dar nu s-a auzit niciun sunet.
Narcesca a râs, dar fără nicio urmă de veselie. Un sunet de gheaţă sfărâmată.
— Poporul tău n-are nicio ceremonie pentru asta? Un băiat îşi însângerează sabia
ca să devină bărbat, nu-i aşa? Putând să ucidă, dă de veste că e de-acum întreg.
Dar o femeie n-are nevoie de sabie. Pe noi ne înseamnă cu sânge Eda însăşi,
spunând lumii că suntem întregi. Ceea ce poate lua un bărbat cu sabia poate da o
femeie doar din carnea ei. Viaţă. Şi-a pus ambele mâini, neîmpodobite de inele, pe
pântecul plat. Am vărsat primul meu sânge de femeie. Pot face viaţa să se nască
în mine. Stau în faţa voastră, a tuturor, acum femeie.
Toată sala a răspuns murmurând:
— Bine-ai venit, Elliania, femeie din tribul Narval.
Am simţit că narcesca reintrase în ritual şi îi rostise cuvintele. Peottre se retrăsese
printre bărbaţii tribului. Femeile s-au adunat în jurul ei şi a schimbat cu fiecare dintre
ele un salut ritual. Câteva fete cu părul revărsat pe umeri priveau cu ochi mari,
strânse laolaltă. Una, cea mai înaltă dintre ele şi cea mai apropiată de momentul
când avea să se poată numi femeie, a arătat cu degetul către Dutiful şi a spus ceva
laudativ către două dintre prietenele ei. Mi-am dat seama că toate îi fuseseră
tovarăşe de joacă şi însoţitoare, însă ea se despărţise acum de grupul lor, intrând
în rândul femeilor. Lipsa de efort cu care luase situaţia sub control îmi spunea că,
de mult timp şi în multe feluri, fusese o femeie printre fete. Ceremonia recunoştea
oficial că trupul ei începea să ţină pasul cu mintea.
După ce au salutat-o toate femeile, Elliania s-a retras din cercul de lumină
împrăştiată de vatră. Liniştea a coborât peste mulţime, luând locul comentariilor şi
urărilor. Pentru o scurtă clipă, am simţit stânjeneala tuturor. Peottre şi-a mutat
greutatea de pe un picior pe altul, apoi s-a silit să stea nemişcat. Dutiful nu s-a clintit
de la locul lui şi am simţit că lui minutele i se păreau ore.
În cele din urmă, femeia care şoptise la urechea Marii Mame a ieşit în faţă. Năvala
sângelui i-a îmbujorat uşor obrajii. Simţea, evident, că rangul nu-i dă dreptul să
oficieze ritualul, dar nimeni altcineva nu se oferise să o facă. Înainte de a deschide
gura, şi-a dres glasul, în care i-a rămas totuşi un tremur vag.
— Sunt Almata, o fiică a Mamelor din Tribul Narvalului. Sunt verişoara narcescăi
Elliania şi am cu şase ani mai mult decât ea. Ştiu că nu sunt demnă, dar voi vorbi
în locul Marii Mame.
S-a întrerupt, parcă vrând să le lase timp altora să-i revendice rolul. Erau de faţă
femei mai vârstnice, dar niciuna n-a scos niciun cuvânt. Câteva au încurajat-o dând
uşor din cap. Cele mai multe păreau triste. Almata a respirat adânc şi, vizibil mai
destinsă, a continuat.
— Ne-am adunat în casa mamelor noastre pentru că un bărbat din alt trib a venit
printre noi, dornic să-şi unească stirpea cu a noastră. Nu cere o femeie oarecare,
ci pe narcesca noastră Elliania, ale cărei fiice ne vor putea fi, la rândul lor, Narcescă
şi Mamă şi Mare Mamă. Apropie-te, războinicule. Cine vrea s-o curteze pe Elliania,
narcesca Tribului Narvalului? Unde e războinicul destul de cutezător ca să ceară
îngăduinţa mamelor pentru a împărţi patul cu fiica noastră, dăruindu-i fiice care vor
fi crescute pentru a deveni Mame ale Tribului Narvalului?
L-am văzut pe Dutiful respirând întretăiat. N-ar fi trebuit; s-ar fi cuvenit să fie mai
stăpân pe sine, însă n-aveam de ce să-l dojenesc. Simţeam cu toţii că în seara
aceea ceva mergea anapoda şi că de vină nu era numai prezenţa unor străini la un
ritual al insularilor. Aveam senzaţia că toată lumea se întindea ca să astupe un gol,
că încerca să îndulcească o nenorocire retrăgându-se la adăpostul tradiţiilor. Însă
nu mai era cu putinţă să fim prevăzători. Dutiful a răspuns cu voce fermă:
— Sunt aici. Eu o doresc pe narcesca Elliania din Tribul Narvalului ca mamă a
copiilor mei.
— Şi cum le vei purta de grijă, ei şi copiilor pe care i-i vei dărui? Ce i-ai adus Tribului
Narvalului, ca să-i îngăduim stirpei tale să se amestece cu a noastră?
Şi aşa ne-am trezit brusc pe pământ solid. Chade se pregătise pentru asta foarte
bine. Oşteanul de alături m-a înghiontit şi m-am tras deoparte aproape în cadenţă
tot restul gărzii. În spatele nostru era un morman acoperit cu o bucată de pânză de
cort. Longwick l-a descoperit şi fiecare oştean a luat câte un obiect şi l-a adus în
faţă, în timp ce era descris de Chade. Dutiful stătea tăcut şi mândru în vreme ce
darurile sale le erau înfăţişate atât Almatei, cât şi narcescăi, şi chiar avea cu ce se
mândri. Totul fusese pregătit fără zgârcenie.
O parte dintre daruri sosiseră odată cu noi, mutate în grabă de pe Destinul Fecioarei
pe Mistreţul Colţos. Butoaie cu rachiu din Shoaks, un balot cu blănuri de hermină
din Regatul Munţilor şi mărgele de sticlă colorată din Tilth îmbinate într-o tapiserie
care putea fi agăţată la o fereastră. Cercei de argint, lucraţi chiar de Regina
Kettricken. Ţesături fine, din bumbac, în şi lână din Bearns. Alte daruri erau doar
amintite, ca promisiuni, şi urmau să fie aduse din Zylig cu prilejul următoarei
călătorii. Citirea listei a durat ceva timp. Munca a trei fierari pricepuţi, vreme de trei
ani. Un taur şi douăsprezece vaci din cele mai bune rase din regatul nostru. Şase
perechi de boi şi un atelaj de cai. Câini de vânătoare şi doi şoimuleţi de iarnă,
învăţaţi să însoţească femeile la vânătoare. Alte lucruri oferite de Chade în numele
Prinţului Dutiful nu erau deocamdată decât vise, negoţ şi pace între cele Şase
Ducate şi Insulele Străine, grâu când pescuitul mergea prost, fier de calitate bună
şi dreptul de a face negoţ în toate porturile noastre. Înşiruirea darurilor era lungă şi,
în timp ce le enumera Chade, am simţim cum mă ajungea oboseala zilei.
Însă mi-am revenit când bătrânul a încheiat şi a vorbit din nou cu Almata.
— Acestea sunt darurile oferite tribului nostru. Mame, fiice şi surori, ce aveţi de
spus? Are vreuna dintre voi ceva împotriva lui?
S-a lăsat tăcerea. Fără îndoială că aşa îşi exprimau aprobarea, fiindcă Almata a dat
din cap cu gravitate. Apoi s-a întors spre Elliania.
— Verişoară, femeie din Tribul Narval, Elliania Narcesca, care ţi-e voia? îl doreşti
pe acest bărbat? îl iei, să fie al tău?
Lui Peottre i s-au reliefat muşchii gâtului când a făcut tânăra zveltă un pas în faţă.
Dutiful a întins o mână, cu palma în sus. Narcesca s-a oprit lângă el, umăr la umăr,
şi şi-a pus palma deschisă peste a lui. Pe urmă s-a întors să-l privească şi, când li
s-au întâlnit ochii, flăcăul meu a roşit din nou.
— Îl iau, a răspuns cu seriozitate.
O parte din mine a remarcat că nu spusese şi dacă îl dorea sau nu. A răsuflat adânc
şi a adăugat, cu voce mai răsunătoare.
— Îl iau, şi vom împărţi patul, şi îi vom da casei mamelor fiice. Dacă duce la bun
sfârşit însărcinarea pe care i-am hotărât-o deja. Dacă îmi poate aduce aici, pe
această vatră, capul dragonului Icefyre, o să poată spune că îi sunt soaţă.
Peottre a închis ochii şi i-a redeschis. S-a silit s-o vadă pe fiica surorii lui vânzându-
se. Umerii i s-au mişcat de parcă şi-ar fi înăbuşit un suspin. Almata a întins mâna
şi cineva i-a pus în ea o fâşie lungă de piele. S-a apropiat de Dutiful şi Elliania şi le-
a legat încheieturile mâinilor, spunând:
— Aceasta vă leagă aşa cum v-au legat cuvintele voastre. Atâta timp cât te acceptă
ea, nu împărţi patul cu nicio altă femeie, Dutiful, altminteri viaţa aceleia va fi curmată
de cuţitul Ellianiei. Atâta timp cât eşti satisfăcută de el, Elliania, nu-ţi împărţi patul
cu niciun alt bărbat, altminteri acela va trebui să înfrunte sabia lui Dutiful. Acum
amestecaţi-vă sângele deasupra pietrelor vetrei din casa mamelor noastre,
aducându-l ofrandă Edei pentru copiii pe care vi-i va dărui.
N-aveam niciun chef să privesc, şi totuşi am făcut-o. Cuţitul i-a fost oferit mai întâi
lui Dutiful. El n-a dat niciun semn de durere când şi-a crestat braţul, mai jos de cot,
până ce a început să sângereze din belşug. Pe urmă şi-a făcut căuş palma mâinii
legate şi a aşteptat să se prelingă sângele în el, trecând peste legătura de piele.
Elliania i-a repetat gesturile, cu o expresie serioasă şi oarecum apatică, de parcă
ar fi trecut undeva, cu atât de mult dincolo de dezonoare, încât nimic n-o mai putea
atinge. După ce în căuşul ambelor palme s-a strâns ceva sânge, Almata le-a
călăuzit mâinile, astfel încât să se încleşteze una de cealaltă. Pe urmă au
îngenuncheat şi fiecare şi-a lăsat pe vatră urma palmei mânjite de sângele lor
amestecat. Când s-au întors din nou cu faţa către adunare, Almata le-a dezlegat
mâinile şi i-a întins fâşia de piele lui Dutiful, care a primit-o cu gravitate. Almata a
trecut în spatele lor, cu câte o mână pe umărul fiecăruia. A încercat să-şi pună o
notă de voioşie în glas, care i-a sunat totuşi plat când a spus:
— Stau în faţa voastră, uniţi şi legaţi de cuvintele lor. Uraţi-le tot binele, oameni ai
tribului meu.
Murmurul aprobator care s-a înălţat în sală mi-a dat mai degrabă impresia că
aplaudau o faptă de mare curaj decât că tocmai fuseseră martori la fericita unire a
unei perechi de îndrăgostiţi.
Elliania şi-a plecat fruntea în faţa lor, de parcă s-ar fi sacrificat pentru ei într-un mod
pe care nu-l puteam înţelege.
Sunt însurat?
În gândul trimis de Dutiful prin Meşteşug se contopeau uimirea, consternarea şi
indignarea.
Nu înainte de a-i aduce ei capul unui dragon, l-am avertizat eu.
Nu înainte de a oficia o ceremonie adevărată în Castelul Buckkeep, l-a liniştit
Chade.
Prinţul părea năucit.
În jurul nostru, toată lumea din sală a început brusc să se agite. Au fost aduse mai
întâi scânduri late, care au devenit mese, apoi mâncăruri care să le umple.
Menestrelii insulari au început un cântec la instrumentele lor de suflat.
Respectându-şi tradiţia, stâlceau cuvintele atât de tare ca să se potrivească perfect
cu melodia, încât nu înţelegeam nimic. Am observat că, dintre ei, doi au venit să-l
salute de Cockle şi l-au invitat în colţul lor din sală. Urările lor de bun venit mi s-au
părut sincere şi am fost din nou izbit de buna înţelegere care părea să existe între
absolut toţi menestrelii.
Dutiful s-a folosit de Meşteşug ca să pot auzi tot ce-i spunea Elliania, cu voce
înceată.
— Acum trebuie să mă ţii de mână şi să mergem să te prezint verişoarelor mele
mai vârstnice. Nu uita că au ani mai mulţi decât mine. Deşi eu sunt narcesca, pentru
asta sunt datoare să le respect. Şi eşti dator şi tu.
Îi vorbea de parcă ar fi fost un copil.
— O să mă străduiesc să nu te fac de ruşine, a răspuns el destul de tăios.
Nu mi-au plăcut cuvintele lui, dar nu puteam să-i găsesc cu adevărat vină pentru că
le rostise.
— Atunci zâmbeşte. Şi nu vorbi, fiindcă aşa se cuvine să se poarte un războinic
într-o casă a mamelor care nu e a lui, a ripostat ea.
L-a luat de mână, dând clar de înţeles că ea îl călăuzea. Aşa ar fi condus cineva un
taur demn de laudă, ţinându-l de inelul din nas, mi-am spus în sinea mea. Femeile
nu i-au ieşit în întâmpinare.
L-a purtat Elliania de la un grup la altul. El făcea de fiecare dată plecăciunea supusă
a războinicului, după obiceiul din Insulele Străine, adică îşi întindea mâna cu care
mânuia sabia, acum însângerată, cu palma în sus, în timp ce-şi lăsa capul în jos.
Femeile îl priveau zâmbind şi îi vorbeau narcescăi, comentându-i alegerea. Am
simţit că, într-un alt moment şi într-un alt loc, ar fi glumit şi ar fi tachinat-o. Însă la
acea ceremonie şi cu acel bărbat, cuvintele erau bine chibzuite şi curtenitoare. Nu
împrăştiau tensiunea ritualului oficial, o prelungeau.
Văzând că alte grupuri de războinici se răspândeau prin sală, Chade ne-a îngăduit
să rupem rândurile.
Fii numai ochi şi urechi, mi-a cerut, pe când înaintam încet prin mulţime.
Fără încetare, i-am răspuns.
Nu era nevoie să-mi spună să nu-l scap pe prinţ din vedere. Până ce nu aflam ce
se ascundea în spatele acelei faţade, n-aveam idee cine îi voia şi cine nu-i voia răul.
Aşa că, în toiul ospăţului de nuntă, mă foiam de colo-colo, fără să mă îndepărtez
niciodată prea mult de prinţ şi păstrând tot timpul o foarte uşoară legătură cu el, prin
Meşteşug.
Petrecerea se deosebea foarte mult de orice fel de festin din Castelul Buckkeep.
Oaspeţii nu erau aşezaţi în funcţie de rang şi de favorurile câştigate la Curte. În
schimb, fusese adusă mâncarea şi fiecare se servea după bunul plac şi mânca
umblând prin sală. Carnea de oaie era în frigări ţinute calde lângă vatră, iar pe tăvi
tronau mormane de păsări de curte, fripte întregi. Am luat de pe un platou o bucată
de peşte afumat, picant, crocant şi nemaipomenit de gustos. Pâinea insularilor era
neagră şi nedospită, coaptă în forme mari, rotunde. Mesenii îşi rupeau bucăţi de
mărimea dorită, apoi puneau pe ele bucăţi de murături sau le afundau în ulei de
peşte şi în sare. Mirosurile tuturor soiurilor de mâncare mi se păreau foarte
puternice, şi aproape totul era murat, afumat sau sărat. Numai carnea de oaie şi
cea de pasăre erau proaspete, dar până şi acestea fuseseră condimentate cu un
soi de algă.
Totul se petrecea în acelaşi timp, oaspeţii mâncau, beau, vorbeau, ascultau muzică,
urmăreau un soi de concurs de jonglerie, făcând prinsoare unii cu alţii. Zgomotul
vocilor ridicate era aproape asurzitor. După o vreme, mi-am dat seama că se mai
petrecea şi altceva. Femeile tinere din Tribul Narvalului le făceau ochi dulci nu doar
oştenilor noştri, ci şi lui Civil şi Cockle. Am văzut mai mulţi bărbaţi din gardă zâmbind
prosteşte în timp ce se lăsau conduşi de ele afară sau în susul scării întunecoase.
Ne momesc oştenii înadins ca să-i îndepărteze? l-am întrebat neliniştit pe Chade,
prin Meşteşug.
Aici femeile sunt cele care aleg, mi-a răspuns el. N-au aceleaşi obiceiuri ca noi în
privinţa castităţii. Oştenilor li s-a spus să fie prudenţi, dar să nu rămână de gheaţă.
E de aşteptat ca războinicii şi însoţitorii prinţului să accepte invitaţiile, dar fără să
facă niciodată primul pas; încalci legile ospitalităţii dacă te ţii de capul unei femei
care nu ţi-a dat de înţeles că o interesezi. Dacă n-ai observat, în Wuislington e mare
lipsă de bărbaţi, iar copiii sunt mult mai puţini decât e firesc într-un loc cu atât de
multe femei. Aici, umplerea pântecului femeii într-o noapte de nuntă e de bun augur,
prezice naşterea unui copil norocos.
Există vreun motiv pentru care nu mi s-a spus asta până acum?
Te deranjează?
După câteva clipe în care mi-am rotit pe furiş privirea, l-am văzut pe bătrânul meu
mentor. Stătea pe una dintre băncile-pat, muşcând dintr-un picior de pasăre şi
vorbind cu o femeie care părea să aibă cam jumătate din vârsta lui. I-am întrezărit
pe Civil şi pe motanul lui dispărând în partea de sus a casei. Femeia care îl
conducea era cu cel puţin cinci ani mai vârstnică decât el, dar nu părea să-l
intimideze. N-am avut timp să-mi fac griji întrebându-mă unde dispăruse Swift; era
cu siguranţă prea mic ca să trezească interesul uneia dintre muierile alea
bărbătoase. În clipa aceea mi-am dat seama că Dutiful tocmai ieşea din casa
mamelor, însoţit de un cârd de prietene nevârstnice de-ale narcescăi. Ea nu părea
deosebit de încântată, dar îl ţinea de mână, conducându-l dincolo de prag.
Nu mi-a fost uşor să-l urmăresc. O femeie cu o tavă plină cu dulciuri a apărut între
mine şi uşă. Am izbutit să simulez indiferenţa omului greu de cap faţă de oferta ei,
care nu cuprindea doar bunătăţile lipicioase, făcând paradă de lăcomie când m-am
servit, umplându-mi mâna, ca să înfulec apoi totul din două îmbucături. Asta a flatat-
o cumva, fiindcă a lăsat tava deoparte şi m-a însoţit în timp ce mâncam. Era încă
lângă mine când am ajuns la uşă.
— Unde e umblătoarea? am întrebat-o şi, fiindcă n-a înţeles ce voiam să spun, pe
ocolite, aşa cum obişnuim în cele Şase Ducate, i-am explicat prin gesturi.
M-a privit uluită, mi-a arătat o clădire joasă şi s-a întors la festin.
M-am îndreptat într-acolo căutându-l pe Dutiful din priviri. În curte erau mai multe
perechi, în stadii diferite ale flirtului, şi doi băieţi care aduceau apă de la fântână. El
unde dispăruse?
L-am descoperit într-un târziu, stătea, lângă Elliania, pe o movilă acoperită de iarbă,
în apropierea câtorva meri tineri. Celelalte fete se aşezaseră în jurul lor, în cerc.
Niciuna nu era încă femeie, după cum o spunea părul lor lăsat liber pe umeri. Am
apreciat că aveau vârste între zece şi cincisprezece ani.
Fără îndoială că, până în seara asta, i-au fost Ellianiei prietene de joacă ani de-a
rândul. Acum a devenit femeie şi se despart, le lasă în urmă.
Nu tocmai, m-a informat Dutiful posomorât. M-au cercetat ca pe un cal cumpărat
din târg pe o nimica toată. „Dacă e războinic, unde îi sunt cicatricele?” „N-are trib?
De ce nu-i poartă totemul tatuat pe faţă?” O tachinează, iar una e o mică
zgripţuroaică în toată puterea cuvântului. O cheamă Lestra şi îi e Ellianiei verişoară
mai mare. Îşi bate joc de ea, spunând că e femeie şi e considerată măritată, dar se
îndoieşte că a fost sărutată de vreun bărbat. Pretinde că ea, una, a fost sărutată de
multe ori, sărutată de-adevăratelea, deşi încă nu lasă sânge. Fitz, oare în ţara asta
fetele n-au ruşine şi nu le ţine nimic în frâu?
Am căutat o explicaţie intuitivă.
Dutiful, e un ritual de despărţire. Elliania nu mai face parte dintre ele, aşa că în
noaptea asta o şicanează şi o tachinează. S-ar fi întâmplat oricum, cu siguranţă;
poate face parte chiar din ritualul trecerii ei în rândul femeilor. Şi am adăugat, deşi
nu era nevoie: Fii prudent. Lasă-te condus de ea, ca să n-o faci cumva să se
ruşineze.
N-am idee ce vrea de la mine, mi-a răspuns neajutorat. Mă priveşte cu coada
ochiului, dar mă strânge de mână de parcă aş fi parâma care-o scoate din marea
furtunoasă.
Legătura noastră prin Meşteşug m-a ajutat să văd totul foarte clar, de parcă am fi
stat unul lângă altul. Fata care o sâcâia pe Elliania era mai înaltă decât ea şi probabil
cu vreun an sau doi mai mare. Ştiam destul de multe despre femei ca să nu-mi
închipui că momentul primei sângerări depinde numai de vârstă. Într-adevăr, dacă
n-ar fi avut părul despletit, aş fi crezut-o pe Lestra deja femeie. Vorbea cu
obrăznicie, luând-o pe Elliania peste picior.
— Vasăzică aşa. Te-ai legat de el, ca să nu-l poată avea nimeni, dar nu îndrăzneşti
nici măcar să-l săruţi!
— Poate că încă nu vreau să-l sărut. Poate vreau să aştept până când se va dovedi
demn de mine.
Lestra a clătinat din cap. Avea clopoţei prinşi în păr şi i-am auzit clinchetul pletelor
când a răspuns batjocoritor.
— Nu, Elliania, te cunoaştem bine. În copilărie ai fost, întotdeauna, cea mai sfioasă
şi cea mai fricoasă dintre noi. Îndrăznesc să spun că eşti la fel şi ca femeie. N-ai
curaj să-l săruţi, iar el e un bărbat atât de timid încât nu îndrăzneşte să-ţi fure o
sărutare. E un băiat cu obrăjorii netezi, care-o face pe bărbatul. Nu-i aşa, „prinţule”?
Eşti la fel de sfios ca ea. Poate că eu aş izbuti să te deprind să fii mai curajos. Nici
măcar nu se uită la sânii tăi, Elliania! Sau poate sunt atât de mici că nu-i vede?
Nu-l invidiam pe Dutiful. Şi nu-i puteam da niciun sfat. M-am aşezat pe zidul scund,
de piatră, care înconjura o livadă de pomi tineri. Mi-am ridicat mâinile şi mi-am frecat
obrajii, ca un om care a băut prea mult şi încearcă să scape de furnicăturile de pe
faţă. Am sperat că toată lumea o să mă creadă beat şi o să pot rămâne acolo,
nestânjenit. Nu-mi plăcea să-l văd pe Dutiful în încurcătură, dar nu cutezam nici să-
l las singur. Mi-am gârbovit umerii şi am încercat să las impresia că privesc în gol
în timp ce-l urmăream cu coada ochiului.
Dutiful şi-a luat inima-n dinţi şi a răspuns cu asprime:
— Poate că o respect pe narcesca Elliania prea mult ca să iau ceea ce nu-mi oferă.
L-am simţit ferm hotărât să nu se uite la sânii ei în timp ce vorbea. Faptul că îi ştia
atât de aproape, dezgoliţi şi calzi, îşi cerea tributul.
N-a văzut cum s-a uitat Elliania într-o parte. Răspunsul lui nu-i plăcuse.
— Dar pe mine nu mă respecţi, nu-i aşa? l-a zeflemisit mica obrăznicătură.
— Nu, a răspuns el scurt, cred că nu.
— Atunci e perfect. Arată-ţi curajul sărutându-mă! i-a poruncit Lestra triumfătoare.
Şi o să o spun Ellianiei dacă pierde ceva de soi.
Ca şi cum ar fi vrut să-l forţeze, s-a aplecat brusc, împingându-şi faţa către a lui, în
timp ce o mână şireată i se repezea spre pantaloni.
— Ce-avem aici? a trâmbiţat răutăcioasă, când Dutiful a sărit în picioare cu un
strigăt ultragiat.
— Vrea mai mult decât o sărutare de la tine, Elliania. Uită-te! Oşteanul lui a înălţat
un cort pentru tine! Oare cât o să dureze asediul?
— Încetează, Lestra! a mârâit Elliania.
Se ridicase şi ea în picioare. Obrajii îmbujoraţi îi ardeau, dar nu se uita la Dutiful, ci
se încrunta la rivala ei. Sânii îi tresăltau în ritmul furios al răsuflării.
— De ce? Tu oricum n-ai de gând să faci nimic interesant cu el. De ce să nu-l iau
eu? De drept, ar trebui să-mi aparţină, aşa cum, tot de drept, eu s-ar cuveni să fiu
narcesca. Şi voi fi, după ce te va lua de-aici, ca s-ajungi o femeie fără importanţă în
casa mamelor lui.
Mai multe fete au icnit, însă Ellianiei numai privirea i s-a aprins mai tare.
— Asta e una dintre cele mai vechi minciuni pe care le răspândeşti, Lestra!
Străbunica ta a fost cea mai mică dintre gemene. Au spus-o amândouă moaşele.
— Cea care iese prima din pântec nu e întotdeauna cea mai mare, Elliania. Aşa
spune multă lume. Ca bebeluş, străbunica ta semăna cu un pisoi bolnăvicios, care
miaună jalnic. A mea era un copil voinic şi sănătos. Străbunica ta n-a avut niciun
drept să fie narcescă, aşa cum nu l-au avut nici fiica ei, nici nepoata ei, şi aşa cum
nu-l ai nici tu.
— Pisoi bolnăvicios? Nu mai spune! Atunci cum se face că încă mai trăieşte, ca
Mare Mamă? Ia-ţi minciuna înapoi, Lestra, sau ţi-o îndes pe gât!
Elliania vorbea cu voce monotonă, ameninţătoare. Se auzea până departe. Nu
eram singurul care îşi îndreptase privirea spre cearta fetelor. Când Dutiful a făcut
un pas înainte, deschizând gura ca să vorbească, Elliania şi-a proptit palma în
pieptul lui şi l-a împins înapoi. Fetele mai mici au format un cerc în jurul celor două
gata să se încaiere şi prinţul s-a trezit în afara lui. S-a uitat la mine, ca şi cum mi-ar
fi cerut ajutor.
Cred că nu e bine să te amesteci. Elliania ţi-a dat clar de înţeles că nu vrea.
Speram că sfatul meu e bun. Tocmai când încercam să-i descriu lui Chade, prin
Meşteşug, ce se petrecea, l-am văzut pe Peottre. Probabil urmărise totul de dincolo
de colţul clădirii, care îl ascunsese vederii mele. S-a apropiat tacticos de zidul scund
pe care stăteam şi s-a sprijinit cu şoldul de el, cu neglijenţă.
— Ar face bine să stea deoparte, mi-a spus cu un aer nepăsător.
Am întors capul spre el şi l-au cercetat cu ochi tulburi.
— Cine?
M-a fixat cu o privire echilibrată.
— Prinţul vostru. Trebuie s-o lase pe Elliania să lămurească lucrurile. E o
neînţelegere între femei şi amestecul lui n-o să fie bine-venit pentru ea. Avertizează-
l dacă poţi.
Peottre spune să stai deoparte. Las-o pe Elliania să se descurce singură.
Ce? a întrebat Dutiful consternat.
De ce-ţi vorbeşte Peottre ţie? a vrut să ştie Chade.
Habar n-am!
— Nu sunt decât un oştean din gardă, domnul meu, i-am răspuns unchiului
narcescăi. Nu-i dau sfaturi prinţului.
— Îi eşti gardă de corp, mi-a răspuns el prieteneşte. Sau… cum se spune în limba
voastră? Supraveghetor? Aşa cum sunt eu pentru Elliania. Eşti abil, dar nu te poţi
face nevăzut. Mi-am dat seama că stai cu ochii pe el.
— Fac parte din garda lui. Sunt dator să veghez asupra lui, am protestat, făcând
cuvintele să sune oarecum neclar.
Îmi doream să fi avut un pahar cu vin. Mirosul alcoolului poate fi foarte convingător.
Dar Peottre nu se mai uita la mine. Se holba către movilă. În spatele meu a răsunat
un strigăt, venind dinspre uşa casei mamelor şi am auzit mai mulţi oameni ieşind.
Cele două fete se încăieraseră. Lestra a trântit-o pe Elliania pe spate, dând impresia
că o făcuse cu uşurinţă. Chiar şi de la distanţa la care mă aflam, am auzit aerul
ieşindu-i din plămâni. Peottre a scos un sunet care-i trăda furia neputincioasă şi a
tresărit scurt, aşa cum li se întâmplă luptătorilor pricepuţi când văd un învăţăcel pe
care-l preţuiesc întrecându-se cu cineva. Când Lestra s-a aruncat asupra ei, Elliania
şi-a săltat brusc genunchii la piept şi a pocnit-o cu putere în burtă. Fata mai înaltă
a fost azvârlită pe spate şi a căzut izbindu-se zdravăn de pământ. Narcesca s-a
rostogolit, săltându-se în genunchi, apoi, fără să-i pese de rochia ei frumoasă şi de
părul aranjat cu migală, s-a repezit peste Lestra. Toţi muşchii de pe gâtul şi braţele
lui Peottre se încordaseră, dar nu s-a clintit din loc. Eu m-am ridicat în picioare ca
să văd mai bine şi am continuat să mă holbez prosteşte, ca toţi ceilalţi oşteni din
Buckkeep. Insularii care ieşiseră să vadă lupta erau interesaţi, dar nu absorbiţi. Era
clar că o astfel de încăierare între fete sau femei nu-l şoca pe niciunul dintre ei.
Stând pe pieptul Lestrei, cu genunchii pe braţele ei, Elliania o ţintuise în iarbă.
Dădea din picioare şi se zbătea, dar narcesca îşi umpluse pumnul cu o parte din
părul ei despletit şi îi lipise capul de pământ. A luat ţărână în mâna liberă şi i-a
frecat-o de buze, îndesându-i-o în gură.
— Să şteargă pământul sincer minciuna de pe buzele tale! a strigat triumfătoare.
Dutiful s-a retras de lângă ele, cu gura căscată. Nu-i scăpa legănarea nebună a
sânilor goi ai narcescăi, în ritmul respiraţiei ei grăbite de efort. Am simţit că reacţia
propriului trup îl oripila la fel de mult ca lupta celor două verişoare. În jurul lor,
celelalte fete ţopăiau şi ţipau, încurajându-le.
Cu un strigăt sălbatic, Lestra şi-a smuls capul din strânsoarea narcescăi, lăsându-i
în mână o şuviţă groasă de păr. Elliania a pălmuit-o cu putere, apoi a prins-o de
gât.
— Recunoaşte că sunt narcesca sau nu mai apuci să răsufli încă o dată!
— Eşti narcesca! Eşti narcesca! a strigat fata mai mare, apoi a izbucnit într-un plâns
cu sughiţuri, mai mult de ciudă şi de ruşine decât de durere.
Elliania şi-a pus palma pe faţa ei şi s-a împins ca să se ridice.
— Lăsaţi-o singură! a avertizat două fete, care s-au apropiat ca s-o ajute pe învinsă.
Să zacă aici şi să se bucure că n-am avut cuţit. Acum sunt femeie. De azi înainte,
cuţitul meu îi va răspunde oricui va cuteza să pretindă că nu sunt narcesca. De azi
înainte, cuţitul meu îi va răspunde oricui va cuteza să se atingă de bărbatul care îmi
aparţine!
M-am uitat la Peottre. Zâmbea cu gura până la urechi, arătându-şi toţi dinţii. Elliania
a ajuns la Dutiful din doi paşi. Prinţul se uita uluit în jos, la mireasa lui ciufulită. Cu
nepăsarea cu care te prinzi de coama unui cal ca să-l încaleci, s-a întins şi l-a luat
de coada de războinic. I-a tras faţa în jos, către a ei.
— Acum o să mă săruţi! i-a spus poruncitor.
Cu o clipă înainte de a fi se atinge buzele, Dutiful a întrerupt brusc legătura noastră
prin Meşteşug. Dar nici eu şi nici vreun alt privitor n-aveam nevoie de Meşteşug ca
să simţim ardoarea acelui sărut. Elliania şi-a apăsat gura peste a prinţului şi, când
braţele lui au cuprins-o, stângace, ca s-o tragă mai aproape, s-a aplecat în
îmbrăţişare şi i-a lipit înadins de piept sânii ei goi. Pe urmă a întrerupt sărutul şi, în
vreme ce el încă mai răsufla întretăiat, i-a amintit, privindu-l în ochi:
— Capul lui Icefyre. Pe vatra mamelor mele. Înainte de a putea să mă numeşti soţia
ta.
Pe urmă, fiind încă în îmbrăţişarea lui, s-a uitat către vechile ei prietene din copilărie:
— Voi, fetelor, puteţi rămâne aici să vă jucaţi dacă vreţi, le-a spus. Eu îmi duc
bărbatul înăuntru, la ospăţ.
S-a desprins din braţele lui Dutiful şi l-a luat din nou de mână. El a urmat-o docil,
zâmbind şters. Lestra stătea în capul oaselor, singură, uitându-se în urma lor
furioasă şi umilită. Mai multe femei au chiuit, aprobatoare, şi mai mulţi au oftat,
invidioşi, când a trecut narcesca pe lângă ei, ducându-şi de mână trofeul. M-am
uitat la Peottre. Părea uluit. Pe urmă ni s-au întâlnit privirile.
— Trebuia să facă asta, mi-a spus cu voce aspră. Ca să se impună în faţa celorlalte
fete. De-aia a făcut-o. Ca să vadă în ea o femeie şi ca să le fie clar că prinţul îi
aparţine.
— Mi-am dat seama, am încuviinţat cu blândeţe.
Dar nu l-am crezut. Bănuiam că tocmai se întâmplase ceva care nu se potrivea cu
planurile lui în privinţa Ellianiei şi a lui Dutiful. Mi se părea cu atât mai important să
descopăr care îi erau adevăratele intenţii.
Restul serii mi s-a părut plictisitor. Mâncarea, băutura şi cântecele barzilor nu se
putea compara cu revendicarea puterii la care fusesem martor. Am găsit o plăcintă
cu carne şi o cană cu bere şi m-am retras cu ele într-un colţ liniştit. M-am prefăcut
absorbit de mâncare în timp ce mă foloseam de Meşteşug ca să-i povestesc lui
Chade cele întâmplate.
Totul se mişcă mult mai repede decât am îndrăznit să sper, mi-a zis el. Totuşi, am
îndoieli. Elliania doreşte într-adevăr să-i fie soţ sau n-a vrut decât să demonstreze
că nimeni altcineva nu poate lua ceea ce a anunţat ea că-i aparţine? Speră că pofta
trupească îl va îmboldi să ucidă dragonul pentru ea?
Acum îmi dau pentru prima oară seama că, dacă devine soţia lui şi se mută în casa
lui, unii vor spune că şi-a pierdut locul de aici, am recunoscut, simţindu-mă ca un
prost. Lestra a spus că va deveni o „femeie fără importanţă în casa mamelor lui”.
Ce-o fi înţelegând prin asta?
Bătrânul mi-a dat un răspuns şovăitor.
Cred că tot aşa le numesc insularii pe femeile capturate în raidurile lor, dar pe care
şi le fac soţii, nu sclave. Copiii unei astfel de femei nu fac parte din niciun trib. E,
cumva, totuna cu a fi bastarzi.
Atunci de ce a acceptat Elliania aşa ceva? De ce a îngăduit Peottre să se întâmple?
Şi dacă nu mai e narcescă după ce vine la Buckkeep şi rămâne acolo, ce avem noi
de câştigat de pe urma acestei căsătorii? Chade, eu nu mai înţeleg nimic.
Sunt încă multe lucruri neclare, Fitz. Simt, sub tot ce se petrece, un scop ascuns.
Fii cu ochii în patru.
Şi asta am făcut, pe toată durata acelei seri lungi şi a nopţii şi mai lungi. Soarele
asfinţit a zăbovit sub orizont, cum se întâmplă în ţinuturile nordice, aşa că noaptea
n-a fost decât un amurg prelungit. Când a sosit vremea să se retragă mirii, Dutiful
a anunţat că avea să rămână jos, în sala comună; „ca să nu se poată spune că am
luat ceea ce n-am dobândit”. Asta i-a adăugat zilei încă un moment stânjenitor şi
am văzut-o pe Lestra, cu buzele umflate, savurându-i împreună cu prietenele ei.
Noua pereche s-a despărţit la piciorul scării, de unde Elliania a urcat, iar Dutiful s-a
întors ca să se aşeze lângă Chade. În noaptea aceea avea să doarmă în casa
mamelor, aşa cum se cădea să facă un bărbat cununat după datină cu o femeie din
trib, dar acolo, jos, pe băncile-paturi, nu sus, cu Elliania. Oştenilor din garda lui li s-
a dat liber pe timpul nopţii, ca să se întoarcă în locuinţa oferită războinicilor sau în
locuri unde erau primiţi cu mai multă căldură, dacă femeile care îi aleseseră nu-şi
aveau patul în casa mamelor. Eu, unul, tânjeam să mă apropii de Chade şi Dutiful
ca să stăm de vorbă fără martori, dar ştiam că ar fi părut ciudat. În schimb, am
hotărât că era timpul să mă întorc în casa în care eram găzduit.
Nu ajunsesem prea departe când am auzit, în urmă, nisipul aleii scrâşnind sub paşi.
M-am uitat peste umăr şi l-am văzut pe Web. Alături de el înainta cu greu un Swift
istovit. Avea pomeţii de un roz intens şi am bănuit că se dedulcise prea tare la
băutură. Web m-a privit şi a dat din cap, iar eu mi-am încetinit paşii ca să mă poată
ajunge din urmă.
— O ceremonie în toată regula, i-am spus, ca să nu tac, când l-am văzut alături de
mine.
— Da. Cred că insularii îl consideră acum pe prinţul nostru însurat cu narcesca lor.
Eu, unul, crezusem că e vorba doar de o confirmare a logodnei în faţa vetrei mamei
ei.
Cuvintele lui sunau, cumva, a întrebare.
— Nu cred că oamenii ăştia fac vreo deosebire între perechile care se căsătoresc
şi cele care anunţă că se vor căsători. Aici, unde pământul şi copiii îi aparţin femeii,
căsătoria e văzută în altă lumină.
Web a dat încet din cap.
— Nicio femeie nu trebuie să se întrebe vreodată dacă un copil e cu adevărat al ei,
a subliniat.
— Contează atât de mult cui îi aparţin copiii, dacă sunt mai degrabă ai femeii sau
ai bărbatului ei? a întrebat Swift curios.
Cuvintele lui nu erau câtuşi de puţin neclare, dar, când vorbea, simţeam în
răsuflarea lui mirosul vinului.
— Cred că depinde de bărbat, i-a răspuns Web cu gravitate.
Pe urmă ne-am continuat drumul în tăcere. Cu sau fără voia mea, gândul mi-a
zburat la Nettle, la Molly, la Burrich şi la mine. Cui îi aparţinea fiica mea în acel
moment?
Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, mi-am dat seama că oraşul din jur era
tăcut. Toţi locuitorii care nu luaseră parte la nunta din casa mamelor se culcaseră
de mult. Am deschis uşa noastră fără zgomot. Thick avea nevoie de cât mai multă
odihnă; nu voiam să-l trezesc. În fâşia de lumină pe care am lăsat-o să pătrundă
înăuntru, l-am zărit pe Riddle întins pe podea, lângă patul bondocului. Avea un ochi
deschis şi mâna pe sabia scoasă din teacă pusă lângă el. După ce a văzut cine
intrase, a închis amândoi ochii şi s-a cufundat din nou în somn.
Eu am rămas lângă uşă, neclintit. În casă mai intrase cineva şi Riddle nu-i
remarcase prezenţa. Mare şi rotofei ca o pisică dolofană, însă cu mutră de dihor,
era ghemuit pe masă, cu coada stufoasă întinsă, dreaptă, în spatele lui. Ne privea
cu ochi rotunzi pe deasupra unei bucăţi zdravene din brânza noastră, pe care o
strângea între lăbuţele din faţă. Pe ea se vedea clar urma dinţilor lui ascuţiţi.
— Ce-i ăsta? l-am întrebat în şoaptă pe Web.
— Cred că i se spune şobolan-tâlhar, deşi nu e nicidecum şobolan. N-am mai văzut
niciodată asemenea animal, mi-a răspuns la fel de încet.
Şobolanul-tâlhar se uita pe lângă noi, cu toată atenţia concentrată asupra lui Swift.
Aşa cum îţi ajung la urechi nişte şoapte, am devenit brusc conştient de scurgerea
Harului între ei doi. Pe faţa băiatului apăruse un zâmbet. A înaintat împingându-se
printre mine şi Web. A ridicat mâna, cu gândul să-l opresc, dar, înainte de a apuca
să fac mişcarea, palma lui Web a căzut pe umărul lui Swift. L-a tras înapoi atât de
brusc încât şobolanul-tâlhar a tresărit.
— Ia-ţi brânza şi pleacă, i-a spus Web creaturii, cu voce tare. Pe urmă l-a întrebat
pe Swift, cu o asprime pe care nu i-o mai auzisem niciodată în glas: Ce credeai că
faci? N-ai priceput nici măcar un singur cuvânt din tot ce m-am străduit să te-nvăţ?
Şobolanul-tâlhar şi brânza s-au pus fulgerător în mişcare şi au dispărut dincolo de
fereastra deschisă atât de repede, încât n-am întrezărit decât o zvâcnire a cozii
dungate.
Swift a scos un strigăt de dezamăgire şi a încercat să se smulgă din strânsoarea lui
Web. Dar mâna bărbatului robust îl ţinea zdravăn. Băiatul era furios, mai ales ca
răspuns la furia lui Web împotriva lui.
— N-am făcut nimic mai mult decât să-l salut! Mi-a plăcut ce radia dinspre el. Am
simţit că ne-am fi putut înţelege bine. Şi am vrut…
— L-ai vrut aşa cum vrea un copil o jucărie sclipitoare de pe taraba unui negustor
ambulant! Web l-a întrerupt cu o severitate care condamna fără dubiu fapta
băiatului, în timp ce mâna lui îi elibera umărul. Fiindcă are blană lucioasă, e iute şi
isteţ. Şi la fel de tânăr şi de prost ca tine. La fel de curios. L-ai simţit răspunzându-
ţi cu încântare nu fiindcă-şi căuta un tovarăş de Har, ci fiindcă l-ai intrigat. Legătura
dintre un om şi un animal nu se bizuie pe aşa ceva. Şi încă nu eşti nici destui de
mare, nici destul de matur ca să-ţi cauţi o făptură de care să te legi. Dacă mai încerci
şi altă dată, o să te pedepsesc, aşa cum trebuie pedepsit orice copil care se pune
cu bună ştiinţă în primejdie sau atrage pericolul asupra celor cu care se joacă.
Riddle se săltase în capul oaselor şi urmărea discuţia cu gura căscată de uimire.
Toată lumea ştia că Web şi Swift făceau parte din coteria înzestraţilor cu Har pusă
în slujba prinţului. M-am cutremurat la gândul că fusesem cât pe ce să mă dau de
gol, trădându-mi Sângele Străvechi. Până şi Thick îi asculta pe cei doi încruntându-
se şi privindu-i cu ochi somnoroşi.
Swift s-a lăsat să cadă, nefericit, pe un scaun.
— Pericol, a bombănit. Ce pericol? Ar fi fost vreun pericol dacă aş fi avut în sfârşit
pe cineva căruia să-i pese de mine?
— Nu e periculos să te legi de o creatură despre care nu ştii nimic? Are o pereche
şi pui în vizuină? L-ai fi luat de lângă ei sau ai fi rămas aici, pe insulă, după plecarea
noastră cu corabia? Ce mănâncă şi cât de des? Ai fi rămas aici pe toată durata vieţii
lui sau ai fi plecat cu el, luându-l de lângă toţi semenii lui şi condamnându-l să nu
se împerecheze niciodată? Nu te-ai gândit deloc nici la el, nici la nimic altceva în
afară de legătura voastră de moment, Swift. Ca un beţiv care se culcă noaptea cu
o fată tânără, fără să-i pese ce se va întâmpla a doua zi. Nu e o purtare pe care s-
o trec cu vederea. Nimeni dintre cei cu Sânge Străvechi n-o face.
Swift se uita urât la el. În tăcerea lăsată, Riddle s-a trezit vorbind:
— Nu ştiam că oameni cu Har respectă nişte reguli când se leagă de un animal.
Credeam că se pot lega de orice creatură, pentru o oră sau pentru un an.
— O părere greşită, pe care o au despre noi mulţi dintre cei fără Sânge Străvechi,
a spus Web apăsat. Se întâmplă ori de câte ori când o seminţie trebuie să se
ascundă şi să-şi tăinuiască obiceiurile. Dar îi face pe ceilalţi să-şi închipuie că ne
folosim de animale şi apoi le abandonăm. Şi le vine foarte uşor să creadă că-i cerem
unui urs să măcelărească familia cuiva sau că trimitem un lup să atace o turmă de
oi. Să te legi prin Har nu înseamnă să iei în stăpânire un animal. E o legătură pe
viaţă, care se bizuie pe respectul fiecăruia faţă de celălalt. Înţelegi, Swift?
— N-a vrut să fac niciun rău, a răspuns el băţos.
Cuvintele lui n-aveau nimic comun cu o scuză şi dincolo de ele nu se simţeau păreri
de rău.
— Aşa cum nu vrea nici copilul care, jucându-se cu focul, arde o casă din temelii.
Să nu vrei să faci rău nu e de-ajuns, Swift. Dacă vrei să te numeri printre noi, cei cu
Sânge Străvechi, atunci trebuie să ne respecţi legile şi obiceiurile tot timpul, nu
numai când îţi convine.
— Şi dacă n-o fac? a întrebat băiatul îmbufnat.
— Atunci o să-ţi poţi spune Pestriţ, pentru că asta o să fii. Web a respirat adânc,
apoi şi-a golit plămânii cu un oftat. Sau proscris, a completat, cu glas scăzut. Şi am
simţit că s-a străduit să nu se uite la mine când a adăugat: Nu pot pricepe de ce
preferă un om să stea departe de cei asemenea lui.
Capitolul 11
WUISLINGTON
Ataşamentul femeilor faţă de tribul lor e remarcabil. Legendele spun adesea că
pământul însuşi a fost plămădit din carnea şi oasele Edei, pe când marea îi aparţine
lui El. Uscatul e, în întregime, proprietatea femeilor tribului; bărbaţii născuţi într-un
trib pot lucra pământul şi pot da ajutor la culesul recoltei, dar femeile spun cum e
împărţită şi tot ele hotărăsc ce se va planta, şi unde, şi în ce proporţii. Nu e vorba
pur şi simplu de proprietate, ci de venerarea Edei.
Bărbaţii pot fi îngropaţi oriunde, şi cel mai adesea trupurile lor sunt date mării. Dar
toate femeile trebuie să fie îngropate pe domeniul tribului lor. Mormintele sunt
onorate vreme de şapte ani, timp în care locul unde se află rămâne necultivat. Pe
urmă e arat din nou şi din prima recoltă de pe un asemenea câmp e oferită ca un
ospăţ aparte.
Pe când bărbaţii insulari cutreieră lumea şi mulţi rămân departe de casă cu anii,
femeile sunt înclinate să stea cât mai aproape de locul unde s-au născut. Când se
mărită, soţii vin să locuiască alături de ele. Dacă o femeie din Insulele Străine moare
departe de ţinutul tribului ei, se fac eforturi ieşite din comun ca să-i fie adus trupul
acasă. Altminteri, tribul ei se acoperă de o mare ruşine şi săvârşeşte un mare
sacrilegiu. Triburile sunt gata să dezlănţuie războaie ca să aducă trupul unei femei
pe pământul său.
SCRIBUL FEDWREN, Istorisirea unei Călătorii într-un Ţinut Barbar

Am fost oaspeţi în Wuislington, în casa mamelor narcescăi, douăsprezece zile. Ne-

au oferit o ospitalitate stranie. Lui Chade şi prinţului Dutiful li s-a îngăduit să doarmă
pe bănci, la parterul casei. Coteria Harului a fost găzduită, împreună cu Garda
Prinţului, în afara zidurilor acesteia. Eu şi Thick am rămas în căsuţa noastră, adesea
vizitaţi de Swift şi Riddle. Chade trimitea în fiecare zi doi oşteni în piaţă, să cumpere
mâncare. O parte ne era adusă nouă, în căsuţă, alta îi era dată Gărzii, iar restul
ajungea în casa mamelor. Deşi Blackwater făgăduise că ne va hrăni, Chade
prefera, cu şiretenie, tactica asta. Dacă am fi lăsat impresia că suntem dependenţi
de generozitatea casei mamelor din Tribul Narvalului, am fi fost consideraţi
nevolnici şi prea proşti ca să ne facem planuri.
Vizita noastră prelungită avea şi părţile ei bune. Thick începuse să-şi recapete
sănătatea. Încă mai tuşea şi începea să gâfâie în scurt timp dacă ieşeam la
plimbare, dar nu mai adormea răpus de febră, era interesat de ceea ce se petrecea
în jur, mânca, bea şi începea să-şi regăsească buna dispoziţie. Încă mai era pornit
împotriva mea, fiindcă îl silisem să se urce pe o corabie ca să ajungă acolo şi
fiindcă, în cele din urmă, avea să fie nevoit să plece tot pe mare. Toate strădaniile
mele de a sta de vorbă cu el păreau să ne readucă, de fiecare dată, la acest motiv
de ranchiună. Uneori mi se părea mai simplu să tac, dar atunci îi simţeam clocotind
înăbuşit de furie împotriva mea. Nu-mi plăcea încordarea aceea dintre noi, după ce
mă străduisem din răsputeri să câştig încrederea bondocului. Când i-am spus asta,
în timpul uneia dintre scurtele noastre întâlniri, Chade a conchis că era un rău
necesar.
— Vezi tu, ar fi mult mai grav dacă ar da vina pe Dutiful. În privinţa asta, trebuie să
fii băiatul de rând bătut pentru greşelile prietenului său de viţă nobilă.
Ştiam că are dreptate, dar cuvintele lui nu mi-au oferit totuşi nicio alinare.
Riddle petrecea în fiecare zi câteva ore în tovărăşia lui Thick, de obicei când voia
Chade să stau eu, discret, cu ochii pe Dutiful. Web şi Swift veneau adesea în căsuţa
noastră. Se părea că dojana lui Web domolise înverşunarea băiatului, care se purta,
în general, mult mai respectuos, şi cu el, şi cu mine. Eu îl ţineam ocupat cu lecţiile
zilnice şi îi ceream să exerseze atât trasul cu arcul, cât şi lupta cu sabia. Thick ieşea
din căsuţă şi ne privea când ne antrenam în ţarcul pentru oi. Era întotdeauna de
partea lui Swift, îşi zbiera încântarea de fiecare dată când îl vedea nimerindu-mă
cu sabia boantă de care se folosea. Şi mărturisesc că asta îmi învineţea sufletul în
aceeaşi măsură în care îmi învineţeau loviturile băiatului carnea. Voiam mai
degrabă să nu-mi pierd eu îndemânarea decât să-l învăţ pe el, însă lecţiile pe care
i le dădeam îmi ofereau nu doar un pretext ca să mă antrenez, ci şi prilejul de a-mi
dovedi priceperea în faţa insularilor. Nu se adunau să ne urmărească, dar din când
în când zăream câte un băietan sau doi cocoţat pe câte un zid din apropiere, de
unde se uitau la noi. Mă gândeam că, dacă tot mă spionau, măcar să se afle, din
vorbele iscoadelor, că nu sunt o pradă uşoară. Nu credeam că suntem priviţi din
simplă curiozitate.
Mă simţeam supravegheat tot timpul. Oriunde m-aş fi dus, mereu trebuia să se afle
cineva prin preajmă, pierzându-şi vremea. N-aş fi putut arăta cu degetul un singur
băiat sau o singură babă care mă spiona, însă simţeam întotdeauna ochii cuiva
ţintuindu-mi spatele. Şi aveam senzaţia că Thick era în pericol. Mi-o dădeau privirile
care ni se aruncau ori de câte ori ieşeam şi purtarea oamenilor cu care ne
întâlneam. Se fereau din calea lui de parcă ar fi purtat vreo molimă şi se holbau în
urma noastră de parcă ar fi văzut un viţel cu două capete. Am constatat că observa
până şi bondocul. Mi-am dat seama că, deşi nu se gândea conştient la asta, părea
să se folosească de Meşteşug ca să atragă atenţia cât măi puţin. Nu era ca rafala
de „Nu mă vezi!” cu care aproape că mă înnebunise cândva, dar îşi anunţa fără
încetare lipsa de importanţă. Mi-am propus să ţin minte că merita să discut cândva
despre asta cu Chade.
Aveam foarte rar şi pentru foarte puţin timp ocazia să-mi văd bătrânul mentor; chiar
şi prin Meşteşug îi trimiteam mesaje foarte scurte. Simţeam cu toţii că era mult mai
util să-şi folosească întreaga putere a magiei ca să poată intra oricând în legătură
cu Dutiful. Tot Chade a hotărât că, deoarece Peottre Blackwater descoperise deja
că eram garda de corp a prinţului, nu dăuna cu nimic dacă intram pe faţă în acest
rol.
— Atâta timp cât nu-şi dă seama că eşti mai mult decât atât, mă atenţionase
bătrânul sfetnic.
Încercam să fiu un observator şi un apărător discret al prinţului. Deşi nu se plângea
niciodată, cred că pe Dutiful îl stânjenea totuşi nelipsita mea veghe secretă. În
aşezarea de pe insulă, toată lumea considera că el şi Elliania erau căsătoriţi. Nimeni
nu se ostenea să-i supravegheze în vreun fel. Numai prezenţa lui Peottre, tot atât
de delicată ca a unui bolovan înalt, ne reamintea că o parte a familiei narcescăi
prefera să le rămână relaţia castă până când ducea Dutiful la îndeplinire partea lui
din înţelegere. Cred că eu şi unchiul Ellianiei ne supravegheam unul pe celălalt în
aceeaşi măsură în care stăteam cu ochii pe cei doi tineri. Pe o cale stranie, am
ajuns să fim mână-n mână.
Atunci am descoperit de ce era narcesca atât de preţuită de toţi insularii, nu doar
de Tribul Narvalului. Pe insule, femeile stăpâneau pământul şi toate roadele sale.
Crezusem că tribul nu avea altă bogăţie în afară de oile lui. Abia când am mers pe
urmele lui Dutiful şi ale Ellianiei, într-una dintre plimbările lor printre dealurile
stâncoase ale insulei, i-am descoperit adevărata bogăţie. Cei doi au trecut dincolo
de o culme, cu Peottre la distanţa cerută de discreţie în spatele lor şi cu mine încă
şi mai departe în urmă. Când, la rândul meu, am ajuns pe culme, mi s-a tăiat
răsuflarea.
În vale se întindeau trei lacuri şi din două dintre ele se înălţau aburi chiar şi în toiul
acelei zile de vară. În jurul lor, vegetaţia creştea bogată şi aceeaşi abundenţă
domnea pe ogoarele frumos aliniate şi bine îngrijite în care era împărţit terenul. Pe
măsură ce coboram, nelipsitul vânt răcoros se domolea. Şi am ajuns în căldura din
căuşul dintre dealuri, îmbibat de mirosul apei bogate în minerale. Bolovanii de toate
mărimile fuseseră îndepărtaţi şi aranjaţi astfel încât să despartă o cultură de alta ca
nişte garduri din piatră. Nu numai că recoltele erau mai bogate în acea vale caldă,
dar am văzut şi pomi şi tot felul de plante pe care nu te-ai fi aşteptat să le găseşti
atât de departe în Nord. Printre Insulele Străine exista una unde clocoteau izvoare
fierbinţi, domolind vremea, neîmblânzită pe toate celelalte, şi preschimbând locul
într-o oază caldă şi roditoare. Nu mai aveam de ce să mă mir că mâna narcescăi
era un trofeu de preţ. O alianţă cu femeia care stăpânea hrana adunată de pe
câmpurile insulei era într-adevăr valoroasă în acele ţinuturi aspre.
Însă am mai observat şi că, în plină vară, o parte a văii nu era desţelenită, iar pe
câmp munceau mai puţini oameni decât ar fi fost de aşteptat. Numărul femeilor îl
depăşea şi de data asta pe al bărbaţilor, dintre care puţini erau în floarea vârstei.
Faptul rămânea pentru mine un mister. Acolo erau femei şi mult pământ roditor,
muncit de prea puţini oameni. De ce nu veneau mai mulţi bărbaţi din alte triburi să
curteze femeile, ca să se nască mai mulţi copii pe o insulă atât de bogată?
Într-o zi, la lăsarea serii, Dutiful şi Elliania călăreau pe doi dintre poneii mici şi
costelivi pe care insularii de pe Mayle îi puneau la tot felul de treburi. Îşi aleseseră
drept teren de curse pajiştea plină de pietre de la poalele unui deal cu pantă lină şi
săreau peste obstacole încropite din puieţi tăiaţi, sprijiniţi pe câte doi bolovani. Mă
uimea înălţimea la care erau în stare să sară acei ponei de talie mică, dacă erau
îmboldiţi. Păscută de oi, iarba era scurtă şi pe marginea pajiştii se înşiruiau tufişuri.
Cerul de un albastru întunecat se boltea deasupra noastră şi primele stele aveau
să-şi facă apariţia în curând. Cei doi tineri călăreau fără şa şi, încercând să ţină
pasul cu soaţa lui neînfricată, Dutiful se alesese deja cu două căzături din spinarea
bidiviului sfrijit şi încăpăţânat. Elliania savura totul din plin. Călărea bărbăteşte;
adunată în jurul picioarelor, fusta ei galbenă părea o floare. Avea pielea dezgolită
de la genunchi în jos şi era desculţă. Cu obrajii îmbujoraţi şi părul răvăşit, galopa
străduindu-se să-i arate lui Dutiful că o poate face mai bine decât el şi nu se
sinchisea de nimic altceva. La prima lui căzătură, nu se oprise şi râsul ei batjocoritor
ne ajunsese tuturor la urechi. A doua oară se întorsese să vadă dacă nu e cumva
rănit, iar Peottre prinsese micul animal nărăvaş şi-l adusese înapoi, la ei. Eu
stăteam cu ochii aproape numai pe prinţ; eram mândru de voia bună cu care făcuse
faţă celor două căzături.
Poneii ăştia sunt slabi şi ciolânoşi ca nişte viţei. Te alegi cu mai multe vânătăi când
îi călăreşti decât dacă te trântesc când sar într-o parte.
Elliania pare să se descurce destul de bine, am subliniat eu, tachinându-l. Şi, după
privirea pe care mi-a aruncat-o, m-am grăbit să adaug: Nu pare simplu. Cred că te
admiră fiindcă nu te dai bătut.
Cred că-mi admiră vânătăile, zgripţuroaica asta mică. Am surprins în spatele injuriei
o notă de afecţiune. Iar Dutiful a continuat, ca şi cum ar fi vrut să-mi abată atenţia:
Uită-te în stânga ta şi spune-mi dacă vezi pe cineva în spatele bolovanilor de lângă
tufişuri.
Am aruncat o scurtă privire, fără să întorc capul. Acolo se ascundea ceva. Nu-mi
dădeam seama dacă după bolovani se ghemuise om sau un animal mare. Prinţul a
încălecat din nou şi s-a ţinut bine când poneiul a traversat pajiştea, arcuindu-şi de
mai multe ori spatele în timpul unor salturi. Era clar că jocul îl obosise pe micul
bidiviu, dar râsul vesel al Ellianiei l-a răsplătit pe Dutiful pentru strădania de a nu se
lăsa trântit. Prinţul a făcut săritura care nu-i izbutise mai înainte, iar narcesca l-a
salutat cu un gest larg al mâinii. Părea sincer încântată de spectacol şi o privire
către Peottre mi-a dezvăluit, chiar şi pe faţa lui aspră, lumina unui zâmbet invidios.
Mi-am amestecat râsul cu ale lor şi am venit mai aproape.
Călăreşte către locul ăla, şi cazi. Şi ai grijă s-o zbughească poneiul către bolovani.
Mi-a transmis prin Meşteşug un geamăt de dezgust, dar a făcut ce îi cerusem. Şi,
când poneiul a rupt-o la fugă, m-am repezit pe urmele lui alergând din toate puterile,
mai degrabă alungându-i cu bună ştiinţă decât încercând să-l prind. Amândoi am
speriat o femeie, îmbrăcată din cap până-n picioare numai într-un verde identic cu
al muşchiului şi în cafeniu, făcând-o să-şi părăsească ascunzătoarea. A fugit fără
să pretindă că nu ne iscodea şi nu i-am recunoscut doar mişcările, ci şi mirosul
destul de slab care a ajuns la mine, pătrunzându-mi în nări. Şi, oricât de mult mi-aş
fi dorit să fug după ea, m-am abţinut. În schimb, m-am folosit de Meşteşug ca să le
spun lui Chade şi Dutiful ceea ce ştiam acum foarte bine.
Era Henja! Servitoarea care a însoţit-o pe narcescă la Buckkeep. E aici, pe insulă,
şi ne spionează.
De la niciunul n-am primit, ca răspuns, nimic altceva decât un val de spaimă.
M-am străduit să prind poneiul cu mişcări intenţionat stângace. În cele din urmă,
Peottre a venit să m-ajute.
— Am speriat-o zdravăn pe bătrâna aia, i-am spus, în timp ce trimiteam animalul
spre el.
A prins poneiul neastâmpărat de moţul de pe frunte şi s-a uitat la cer. S-a ferit să-
mi întâlnească privirea.
— Se întunecă. Am avut noroc că prinţul n-a căzut mai rău şi nu s-a ales cu vreo
rană urâtă. Pe urmă s-a întors către cei doi tineri pe care-i aveam în grijă. Ar trebui
să ne-ntoarcem. Poneii au obosit de atâtea sărituri şi se lasă noaptea.
M-am întrebat dacă încerca să-mi spună că prinţul se afla într-un pericol mai mare
decât o cădere de pe un căluţ. L-am încolţit din nou.
— Crezi că biata bătrână n-a păţit nimic? N-ar trebui s-o căutăm? Părea de-a
dreptul înspăimântată. Mă întreb ce-o fi făcut în spatele bolovanilor.
Mi-a răspuns păstrându-şi indiferenţa vocii şi a feţei.
— Probabil că aduna surcele. Sau ierburi, sau rădăcini. Nu cred că trebuie să ne
facem griji pentru ea. Şi-a ridicat vocea. Elliania! Gata cu distracţia. Trebuie să ne
întoarcem în casa mamelor.
Am văzut faţa Ellianiei când ai pus-o pe Henja pe fugă. A fost uluită. Acum e
îngrozită.
Bruscheţea cu care a dat narcesca aprobator din cap la auzul cuvintelor lui Peottre
adeverea presupunerea prinţului. A coborât imediat de pe ponei, apoi i-a scos frâul
şi l-a lăsat liber pe coasta dealului. Peottre a făcut acelaşi lucru cu cel pe care
călărise Dutiful, şi mi-am dat deodată seama că ne îndreptam toţi patru, în grup,
spre casa mamelor. Elliania şi prinţul deschideau drumul şi liniştea aşternută între
ei contrasta întristător cu veselia de mai înainte. Mă gândeam la Dutiful cu inima
grea. Învăţa s-o iubească pe fata din Insulele Străine, dar, de fiecare dată când se
apropiau mai mult unul de altul, afurisita de politică a tronului şi a puterii se strecura
între ei, despărţindu-i. M-a năpădit brusc furia şi am întrebat cu nesăbuinţă:
— Era Henja, nu-i aşa? Femeia ascunsă în tufişuri. A fost servitoarea narcescăi în
castelul Buckkeep, dacă-mi aduc bine aminte.
L-am apreciat pe Peottre pentru sângele lui rece. Deşi nu s-a simţit în stare să mă
privească în ochi, vocea i-a rămas calmă.
— Mă îndoiesc. A plecat din slujba noastră când încă mai eram în Buckkeep. Am
fost amândoi de părere c-o să fie mai fericită în cele Şase Ducate, aşa că am
eliberat-o cu dragă inimă de orice obligaţie faţă de noi.
— Poate că s-a întors la Wuislington pe cont propriu. I s-o fi făcut dor de casă.
— Asta nu e casa ei. Nu face parte din casa mamelor noastre! a ripostat el cu
fermitate.
— Ciudat!
Eram hotărât să fiu necruţător. Ca simplu oştean din gardă, nu era de aşteptat să
mă port cu tact, ci să mă las condus de curiozitate.
— Credeam că, în ţara asta, familia mamei e mai presus de orice; oricine o slujeşte
pe narcescă ar trebui să se numere printre rudele mamei ei.
— În mod obişnuit, da. Vocea lui Peottre era din ce în ce mai încordată. Când ne-
am îmbarcat, familia nu se putea lipsi de nicio femeie. Aşa că am luat-o pe ea în
slujba noastră.
— Înţeleg. Am ridicat din umeri. M-am tot întrebat de ce mama şi surorile Ellianiei
nu se află acum lângă ea? Sunt moarte?
S-a cutremurat de parcă l-aş fi străpuns cu o săgeată.
— Nu. Nu sunt moarte. Vocea i s-a umplut de amărăciune. Cei doi fraţi mai mari i-
au murit. În războiul lui Kebal Rawbread. Mama şi sora ei mai mică trăiesc, dar
sunt… reţinute în altă parte, ca să rezolve o problemă importantă. Dacă ar putea,
ar fi alături de ea, cu siguranţă.
— Oh, nu mă îndoiesc, am răspuns prietenos.
Eram convins de adevărul fiecărui cuvânt pe care-l rostise, dar eram sigur că nu-mi
spusese tot adevărul.
În noaptea aceea, târziu, când Thick dormea adânc, i-am vorbit despre asta lui
Chade, prin Meşteşug. M-am străduit să-mi păstrez gândurile îndreptate către
bătrân doar pentru noi doi, separate de legătura mea cu Dutiful. Prinţului puteam
să-i simt somnul agitat. Ciuda şi nervozitatea băiatului erau ca un curent subteran,
care-mi încorda nervii la limită. Am încercat să las emoţiile lui deoparte în vreme ce
îi povesteam lui Chade cele petrecute între mine şi Peottre. Bătrânul asasin era
iritat din pricina grosolăniei cu care mă purtasem şi, în acelaşi timp, dorea cu
aviditate să afle ce-mi răspunsese unchiul narcescăi.
Aici sunt planuri ascunse în alte planuri, ca în bilele-ghicitoare pe care le face
Bufonul din lemn. Sunt convins că el şi narcesca urmăresc un ţel al lor, care nu le
e cunoscut tuturor celor din casa mamelor. Doar câţiva ştim. Almata, de pildă. I s-a
spus şi străbunicii narcescăi, dar nu cred că ea mai poate ţine minte care e
semnificaţia. Lestra şi mama ei mă interesează. Fata va deveni narcescă după
plecarea Ellianiei la Buckkeep. Cu toate astea, pare să rivalizeze cu Elliania,
dornică să atragă atenţia lui Dutiful, şi bănuiesc că mama ei o încurajează. Îşi dă
oare seama că să devină regină a celor Şase Ducate ar putea fi o ambiţie mai înaltă
decât furtul titlului de narcescă de la verişoara ei? Nu cred că Lestra şi mama ei
dau vreo importanţă dorinţei Ellianiei de a primi capul dragonului. Cred că ambiţiile
Lestrei ar trebui să-i îngrijoreze pe Elliania şi pe Peottre deopotrivă, însă niciunul
nu pare să sinchisească, amândoi sunt mai interesaţi de orice altceva. Elliania nu
o respinge pe Lestra decât dacă provocarea devine prea zgomotoasă ca s-o poată
ignora.
Cum s-a întâmplat în noaptea nunţii, când s-au încăierat?
A fost logodnă, Fitz, logodnă. Nu recunoaştem ceremonia aia ca nuntă adevărată.
Prinţul trebuie să se însoare acasă, în Buckkeep, şi căsătoria trebuie consumată.
Dar nu, nu doar ca lupta lor de-atunci. Între timp, Lestra a mai încercat de mai multe
ori să-l vrăjească pe Dutiful, de obicei când narcesca nu era pe-aproape.
Elliania ştie?
De unde să ştie?
I-ar fi putut spune el, am presupus. Mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă ar şti.
Nu-mi doresc câtuşi de puţin să aflu. Lucrurile sunt oricum destul de încurcate şi
aşa. Poate nu e decât o simplă rivalitate între cele două verişoare. Aş vrea să pot
pricepe ce rol joacă Henja în toate astea. E doar o babă nebună? Sau mai mult
decât atât? Eşti sigur că ea era?
Cât se poate de sigur.
Nu mi-o spuseseră doar ochii, dar nu voiam să-i povestesc lui Chade că o
mirosisem, că în mine rămăsese destul de mult dintr-un lup ca să mă bizui pe asta.
Discuţia îl obosise pe Chade, aşa că l-am lăsat să se odihnească. Am verificat dacă
uşa casei era încuiată şi am închis, cu regret, şi oblonul ferestrei. Nu-mi plăcea să
dorm într-un loc atât de strâmt. Dormeam cel mai bine când simţeam pe faţă
mişcarea nestânjenită a aerului, dar, după ce o văzusem pe Henja chiar în acea zi,
nu voiam să-i ofer nimănui prilejul să scape de mine cu uşurinţă.
Asta aveam în minte când m-am culcat şi, în dimineaţa zilei următoare, am încercat
să-mi pun coşmarurile pe seama acestor gânduri. Însă nu era drept să-mi numesc
astfel visele. N-au avut nimic înspăimântător, n-a fost decât o senzaţie de nelinişte
şi o vie impresie că totul se petrecea aievea, însă nu cea pe care o ai când intri în
vise cu Meşteşugul. L-am visat pe Bufon, dat nu sub înfăţişarea Lordului Auriu, ci
aşa cum fusese cândva, un flăcăiandru palid şi plăpând, cu ochii lipsiţi de culoare.
Arătând astfel, a încălecat în spatele Fetei-de-pe-dragon şi s-au înălţat împreună
către albastrul cerului. Şi pe urmă, brusc, a devenit Lordul Auriu şi, cu o mantie
neagră cu alb fluturându-i în urmă, în bătaia vântului, călărea în spatele lipsitei de
suflet fete cioplite care făcea parte din statuia dragonului şi care, datorită lui, se
trezise, recăpătându-şi viaţa. Părul prietenului meu, netezit şi dat pe spate, era legat
într-o coadă de războinic. Pe chip i se întipăriseră hotărârea şi neînduplecarea,
făcându-l să pară tot atât de lipsit de orice sensibilitate ca fata de al cărei mijloc
subţire se ţinea. Am fost surprins când i-am zărit mâinile dezgolite, fiindcă trecuse
mult timp de când nu-l mai văzusem fără mănuşi. Se înălţa în văzduh, mai sus şi
tot mai sus şi, când şi-a întins pe neaşteptate mâna şi a arătat cu degetul său
prelung, fata a îmboldit dragonul cu genunchii, făcându-l să zboare în direcţia
aceea. Pe urmă norii i-au ascuns şi a fost ca şi cum s-ar fi pierdut în ceaţă. Am
tresărit în somn şi m-am văzut cu propriile degete pe propria încheietură a mâinii,
acolo unde îmi lăsase el cândva urme palide. M-am răsucit în aşternut, dar n-am
izbutit să mă trezesc pe de-a-ntregul. Mi-am strâns pătura mai tare în jur şi m-am
lăsat din nou în voia somnului.
Şi apoi m-a purtat Meşteşugul prin vise, către cea mai neliniştitoare scenă cu
putinţă. În iarba de pe coasta unui deal, Nettle stătea de vorbă cu Tintaglia. Am ştiut
că mă aflam în visul fiicei mele, pentru că florile nu mai fuseseră niciodată atât de
strălucitoare şi atât de ordonat răspândite printre firele de iarbă. Mă duceau cu
gândul la o tapiserie ţesută cu migală. Dragonul de mărimea unui cal stătea
ghemuit, parcă gata de salt, dar poziţia nu era foarte ameninţătoare. Am păşit în
vis.
Cu spatele foarte drept şi cu voce aproape iritată, Nettle a întrebat creatura:
— Şi ce legătură au toate astea cu mine?
Iar în tăcere a trimis un gând doar către mine:
De ce-ai întârziat? N-ai simţit că te chem?
— Vă pot auzi, să ştiţi, a spus Tintaglia calmă. Iar el nu ţi-a simţit chemarea pentru
că n-am vrut eu s-o simtă. Aşa că, vezi tu, eşti cu desăvârşire singură dacă aşa
vreau eu să fii.
Dragonul şi-a întors brusc spre mine privirea rece. Din ochii săi de reptilă dispăruse
orice urmă de frumuseţe, lăsând doar nestemate învârtejite de mânie.
— Sper că nici ţie nu-ţi scapă asta.
— Ce vrei de la mine? am întrebat.
— Ştii ce vreau. Vreau să aflu tot ce ştii despre un dragon negru. E real? Încă mai
există în lume un alt dragon, matur şi teafăr?
— Habar n-am, i-am răspuns cu toată sinceritatea.
I-am simţit mintea trăgând de a mea, încercând să treacă dincolo de cuvintele mele
ca să descopere dacă nu cumva îi ascund ceva. A fost ca atunci când simţi labele
reci ale unui şobolan trecând peste tine în toiul nopţii, într-o temniţă. Pe urmă mi-a
găsit amintirea asta şi a încercat s-o întoarcă împotriva mea. Mi-am ridicat imediat
zidurile mai sus. Din nefericire, astfel am lăsat-o şi pe Nettle în afara lor. Au devenit
amândouă umbre vagi de pe o perdea fluturândă.
Tintaglia a vorbit din nou, şi vocea i-a ajuns la mine ca o şoaptă ameninţătoare.
— Acceptă că semenii tăi trebuie să-i slujească pe ai mei. E ordinea firească a
lucrurilor. Slujeşte-mă bine acum şi voi avea grijă să vă meargă bine ţie şi alor tăi.
Sfidează-mă, iar tu şi ai tăi veţi fi măturaţi de pe suprafaţa lumii. Imaginea femelei-
dragon a crescut brusc, Conturându-se ameninţătoare deasupra lui Nettle. Sau
devotaţi, a adăugat cu subînţeles.
Am simţit furnicături de groază. La un nivel instinctiv, Tintaglia făcea legătura dintre
mine şi Nettle. Oare numai fiindcă ajunsese întotdeauna la mine prin fiica mea sau
putea simţi legătura noastră de sânge? Şi avea asta vreo importanţă? Fiica mea se
afla în pericol, şi vina îmi aparţinea. Din nou. Şi n-aveam idee cum s-o apăr.
Frământările mi s-au dovedit inutile. Cu o clipă în urmă, pajiştea presărată cu flori
mă dusese cu gândul o tapiserie. Nettle s-a ridicat brusc, s-a aplecat, şi-a luat visul
în mâini şi l-a scuturat, aşa cum faci când vrei să scapi de praful dintr-un covor.
Dragonul a căzut din el şi s-a pierdut în neant răsucindu-se. Nettle şi-a îndreptat
spatele şi şi-a îndesat în buzunarul şorţului visul făcut ghemotoc. Nu mai ştiam dacă
mă aflu sau nu în el, dar fiica mea şi-a trimis cuvintele către mine.
Trebuie să-nveţi s-o înfrunţi şi s-o alungi, nu să te faci covrig şi să te-ascunzi. Nu
uita ce animal eşti, Umbră de lup. Nu eşti şoarece. Sau cel puţin aşa credeam.
Imaginea lui Nettle a început să dispară.
Aşteaptă! a strigat prinţul, prin Meşteşug, cu o hotărâre a disperării. Şi, într-un mod
de neînţeles pentru mine, a prins-o şi a oprit-o. Cine eşti?
Şocul lui Nettle m-a străbătut ca un val.
Cine sunt eu? Cine eşti tu, cel care îndrăzneşte să dea buzna cu atâta grosolănie?
Dă-mi drumul.
Mustrarea ei nu i-a căzut bine lui Dutiful.
Cine sunt eu? Sunt Prinţul celor Şase Ducate. Intru oriunde poftesc.
Uimirea a amuţit-o pe ea pentru o clipă.
Tu eşti prinţul? a întrebat apoi, cu o neîncredere care sărea în ochi, la fel de clară
ca sprâncenele ei încruntate.
Da, eu sunt. Iar tu nu-mi mai irosi timpul, spune-mi imediat cine eşti!
Tonul poruncitor al vocii lui mi-a smuls o tresărire de spaimă. M-am simţit în centru
un gol cumplit de tăcere, care se lărgea. Pe urmă Nettle a răspuns aşa cum mă
aşteptam.
Ei, sigur că o să-ţi spun, de vreme ce mi-o ceri cu atâta curtenie. Sunt regina Nu-
cred-o-iotă a celor Şapte Duhori. Şi poate că tu oi fi intrând „unde pofteşti”, dar o să
am grijă să nu mai pui niciodată piciorul în locuri care îmi aparţin. Preschimbătorule,
ar trebui să-ţi cauţi prieteni mai bine crescuţi.
Mi-am dat seama ce făcuse Nettle. În răstimpul de tăcere, descoperise cum se
legase Dutiful de ea. Şi, după ce i-a dat răspunsul, s-a desprins de prinţ fără niciun
efort. Şi a dispărut.
M-am trezit cu o tresărire, izbit de dispreţul ei ca de o rafală de pietricele. Sfâşiat
între veneraţia pentru fiica mea şi teama de dragon, am încercat să-mi revin.
Trebuia să mă gândesc ce puteam face. În schimb, Chade şi-a împins un gând în
mintea mea.
Trebuie să stăm de vorbă. În intimitate.
Meşteşugul lui fremăta de incitare.
În intimitate? Eşti sigur că ştii ce-nseamnă expresia asta?
De ce trebuia să mă spioneze toată lumea tocmai în noaptea aia?
Nu în intimitate. Dutiful ne-a întrerupt plin de furie împotriva noastră, a amândurora.
Cine e? De când durează povestea asta?
Cum îndrăzneşti să-i dai lecţii unei fete înzestrate cu magia Meşteşugului şi să-mi
ascunzi existenţa ei?
Duceţi-vă la culcare! Covârşitor, Meşteşugul lui Thick era ceva între geamăt şi
poruncă. Duceţi-vă la culcare şi nu mai ţipaţi. N-a fost decât Nettle, cu dragonul ei.
Culcaţi-vă la loc.
În afară de mine, toată lumea o cunoaşte pe fata asta? E de neîngăduit. Meşteşugul
lui Dutiful era încărcat de ciudă şi mânie şi de aceea oribilă senzaţie de trădare pe
care o ai când descoperi că ţi s-a ascuns un secret. Vreau să-mi spuneţi cine e.
Imediat.
Mi-am apărat gândurile şi m-am rugat, ştiind că nu-mi folosea la nimic.
Chade?
Prinţul şi-a smuls sfetnicul din tăcere.
Nu ştiu, lordul meu.
Bătrânul minţea cu eleganţă şi fără nicio remuşcare. L-am înjurat şi l-am admirat
deopotrivă.
Fitzehivalry.
Puterea numelui său adevărat asupra unui om. M-am cutremurat şi m-am grăbit să-
l implor:
Nu-mi spune aşa! Nu aici şi cu acum, fiindcă dragonul ar putea să ne-asculte.
Dar nu mă temeam de Tintaglia, ci de fiica mea. Prea multe părţi din secretele mele
îi picau în mâini.
Spune-mi, Tom!
Nu aşa. Dacă trebuie să discutăm despre asta, s-o facă glasul către ureche.
Alături de mine, în întuneric, Thick şi-a tras păturile peste cap, mormăind.
Vino să ne-ntâlnim acum.
Prinţul era plin de îndârjire.
Nu e înţelept, ne-a prevenit Chade pe amândoi. S-aşteptăm până dimineaţă, prinţul
meu. N-are rost să stârneşti curiozitatea chemând la tine un oştean în puterea
nopţii.
Ba nu. Acum. Înţelept n-a fost să nu-mi spuneţi nimic, niciunul dintre voi doi, despre
această Nettle. Vreau să aflu imediat ce se petrece în spatele meu şi de ce.
Era aproape ca şi cum m-aş fi aflat în casa mamelor, pe băncile-pat. I-am simţit
mânia alungându-i frigul de pe pieptul gol când şi-a aruncat păturile într-o parte, am
simţit cu câtă furie şi-a îndesat picioarele în pantofi.
Atunci dă-mi măcar timp să mă-mbrac, a cedat bătrânul asasin, obosit.
Nu. Rămâi unde eşti, sfetnicule Chade. Spuneai că nu ştii nimic? Atunci n-are rost
să te osteneşti. O să mă-ntâlnesc numai cu Fitz… cu Tom.
Furia îi ardea acum cu flacără mare, dar se oprise totuşi înainte de a-mi rosti numele
în întregime. Cu un colţ al minţii, i-am admirat stăpânirea de sine. Dar, în cea mare
mare parte, gândurile mi se învârteau în jurul unei dileme. Îmi înfuriasem prinţul şi
avea dreptate să vadă lucrurile aşa cum le vedea. Dar ce răspunsuri trebuia să-i
dau? Cine eram în noaptea ceea? Prietenul lui, mentorul lui, unchiul lui sau supusul
lui? Mi-am dat seama că Thick stătea în capul oaselor pe pături, uitându-se cum
mă îmbrac.
— N-o să lipsesc mult. O să fii în siguranţă oricum, m-am străduit eu să-l liniştesc,
deşi mă întrebam dacă era într-adevăr aşa.
Nu vreau să-l las pe Thick singur aici, i-am transmis prinţului, sperând că găsisem
o scuză care să mă salveze.
Atunci ia-l cu tine, a venit răspunsul lui scurt, poruncitor.
— Vrei să vii şi tu?
— L-am auzit, mi-a răspuns bondocul istovit. A oftat adânc. Mă faci întotdeauna să
merg în locuri unde nu vreau să fiu, s-a plâns, căutându-şi hainele pe întuneric.
Mi s-a părut că s-a scurs un an până când s-a îmbrăcat. M-a refuzat, ţâfnos, de
fiecare dată când m-am oferit să-l ajut. Într-un târziu, am ieşit împreună din casă şi
am pornit-o prin micul oraş. Straniul amurg numit noapte pe acele meleaguri îi
împrumuta lumii tenta sa cenuşie. Pentru ochii mei era bizar de odihnitoare şi am
înţeles în sfârşit de ce. Culorile şterse îmi aduceau aminte cum vedea Ochi
Întunecaţi totul în zori şi la căderea nopţii, în vremurile când vânam împreună. Era
o lumină blândă, netulburată de culoare, şi îţi îngăduia să zăreşti până şi cea mai
mică mişcare a vânatului. Mergeam în pas lejer, dar Thick gâfâia neconsolat lângă
mine. Tuşea din când în când. Mi-am reamintit că încă nu se însănătoşise pe deplin
şi m-am străduit, răbdător, să-mi potrivesc pasul cu al lui.
Pe deasupra satului zburau lilieci mici. Am întâlnit privirea furişă a unui şobolan-
tâlhar când s-a strecurat din spatele unui butoi cu apă de ploaie până în pragul unei
case. Mi-a trecut prin gând că ar fi putut fi chiar acela cu care încercase Swift să se
împrietenească, apoi mi l-am scos din minte. Ne apropiaserăm de casa mamelor.
Curtea era pustie. Acolo n-aveau nicio strajă, deşi cineva ţinea mereu sub
observaţie coasta insulei şi portul. Era clar că nu se temeau de atacuri din partea
tribului lor de pe insulă. M-am întrebat dacă Peottre îmi dezvăluise tot ce ştia despre
Henja. Se vedea limpede că el şi narcesca îşi făceau griji din pricina acelei femei,
despre care îmi mărturisise că era o străină. Şi atunci de ce nu pusese pe nimeni
de strajă, ca să se ferească de ea?
Nu l-am călăuzit pe Thick spre uşa principală. Ne-am apropiat de casa mamelor din
spate, trecând pe lângă zidurile de piatră şi pe lângă gardurile între care erau
închise oile. Prinţul ne aştepta dincolo de colţul unei magazii, în apropierea tufelor
din vecinătatea latrinelor. S-a foit, nervos, când ne-a văzut apropiindu-ne, şi i-am
simţit nerăbdarea. Mi-am ridicat fără vorbe mâna, ca să-i fac semn să ni se alăture
în ascunzătoarea oferită de gardul viu. Apoi:
Nu veniţi la mine! Nu vă mişcaţi! Ba nu, ascundeţi-vă! Sau plecaţi!
M-am oprit, nedumerit de neaşteptata lui poruncă. Pe urmă am văzut ce îl tulburase.
Cu o mantie peste cămaşa de noapte, Elliania s-a aplecat în afara uşii şi şi-a rotit
privirea. Abia am avut timp să-mi pun palma în pieptul lui Thick şi să-l împing înapoi,
în spatele gardului. Bondocul mi-a îndepărtat mâna plesnindu-mi-o cu furie.
— L-am auzit şi eu, s-a plâns, în ciuda zadarnic repetatului meu „st”.
Nu trebuie să facem niciun zgomot, Thick. Prinţul nu vrea să ştie Elliania că suntem
aici.
De ce nu?
Pur şi simplu nu vrea, şi atât. Trebuie să ne-ascundem aici şi să nu facem zgomot.
M-am ghemuit în spatele gardului şi am bătut cu palma alături, în pământ, ca
invitaţie pentru Thick. Sub lumina cenuşie, stătea aplecat, încruntându-se la mine.
Îmi doream să-l pot duce înapoi, acasă, dar eram sigur că, dacă se mişca, Elliania
i-ar fi auzit paşii târşiţi. Era mai bine s-aştept. N-avea să dureze mult, fără îndoială.
Probabil că narcesca voia doar să se ducă la umblătoare. M-am uitat printr-o gaură
dintre crengile gardului viu.
Vino aici până nu te vede, i-am sugerat prinţului, prin Meşteşug.
Nu. M-a văzut deja. Plecaţi. O să stăm de vorbă mai târziu.
Şi apoi nu mi-a venit să cred când şi-a înălţat zidurile Meşteşugului împotriva mea.
Devenise mai puternic. Îl simţeam mulţumită Harului, şovăind şi tremurând sub
privirea cu care-l ţintuia ea în vreme ce se apropia, în lumina tristă a soarelui care
aluneca pe linia orizontului, refuzând să apună.
M-a străbătut un val de spaimă când am văzut cât de repede a ajuns Elliania lângă
el şi la ce mică distanţă s-a oprit, în semiîntuneric. Cei doi nu se întâlneau pe furiş
pentru prima oară. Aş fi vrut să-mi întorc privirea şi totuşi mă holbam la ei cu
înfrigurare, trăgând cu ochiul printre crengi. Cuvintele narcescăi au ajuns cu greu
până la mine.
— Am auzit uşa deschizându-se şi închizându-se şi, când m-am uitat pe fereastră,
te-am văzut pe tine aşteptând aici.
— N-am putut să dorm.
Dutiful s-a întins ca şi cum ar fi vrut s-o ia de mâini, însă şi-a lăsat imediat braţele
să-i cadă pe lângă trup. Mai degrabă i-am simţit decât i-am văzut privirea tăioasă
îndreptată spre mine.
Plecaţi. O să stăm de vorbă mâine.
Îmi trimisese prin Meşteşug un mesaj firav, călăuzit pe o cale foarte strâmtă. Cred
că nici măcar Thick nu l-a simţit. Tonul era al unei porunci regeşti. Se aştepta să
mă supun fără cârtire.
Nu se poate. Ştii că e periculos. Trimite-o înapoi, în camera ei, Dutiful.
Nu mi-am dat seama dacă gândul meu a ajuns până la el sau nu. Se închisese, ca
să se concentreze numai asupra fetei. În spatele meu, Thick s-a ridicat în picioare,
căscând.
— Mă duc înapoi, mi-a spus somnoros.
St. Nu. Trebuie să rămânem aici şi să nu facem niciun zgomot. Nu vorbi tare.
Am aruncat o privire neliniştită către tânăra pereche, dar, dacă îl auzise cumva pe
Thick, Elliania m-a arătat-o. M-am întrebat, stânjenit, unde o fi fost Peottre şi ce-
avea să-i facă lui Dutiful dacă îl găsea astfel cu narcesca.
Thick a oftat din greu. S-a ghemuit din nou, apoi s-a întins pe pământ.
Asta-i o prostie. Vreau să mă duc în pat.
Elliania s-a uitat cum atârnau mâinile prinţului pe lângă trup, apoi şi-a lăsat capul
pe-o parte, înălţându-şi privirea către faţa lui.
— Aha. Şi pe cine aştepţi? I s-au îngustat ochii. Pe Lestra? Ţi-a dat întâlnire aici?
Pe faţa lui Dutiful a apărut un zâmbet straniu. Oare era încântat fiindcă stârnise
gelozia narcescăi? A răspuns vorbind mai încet decât ea, dar i-am citit cuvintele pe
buze.
— Lestra? De ce aş aştepta-o pe Lestra sub lumina lunii?
— În noaptea asta nu e lună, a subliniat ea, cu voce tăioasă. Cât despre motivul
aşteptării, ei, fiindcă ar fi dispusă să-şi ofere trupul, ca să te foloseşti de el după
plac. Mai mult ca să-mi facă mie în ciudă decât fiindcă îi pari chipeş.
El şi-a încrucişat braţele la piept. M-am întrebat dacă o făcuse ca să-şi ascundă
satisfacţia sau ca să nu-şi îngăduie s-o îmbrăţişeze. Era mlădioasă ca o salcie şi
cosiţele împletite pentru noapte îi ajungeau până la şolduri. Aproape că simţeam
mireasma trupului cald plutind către Dutiful.
— Ah. Aşadar crezi că mă găseşte chipeş?
— Cine poate şti? Gusturile ei sunt bizare. Pisica ei are coada strâmbă şi prea multe
degete. Şi ea crede că e frumoasă. Elliania a ridicat din umeri. Dar ţi-ar spune că
eşti chipeş pur şi simplu ca să te cucerească.
— Oare? Dar poate nu vreau să mă cucerească Lestra. E frumoasă, dar poate că
n-o vreau câtuşi de puţin, a spus prinţul, cu subînţeles.
Noaptea însăşi şi-a ţinut răsuflarea când şi-a înălţat Elliania privirea spre el. I-am
văzut sânii ridicându-se şi coborând când a tras aer în adâncul pieptului, adunându-
şi curajul.
— Atunci ce vrei? a şoptit ca o adiere.
El n-a încercat s-o ia în braţe. Cred că ea s-ar fi opus. În schimb, şi-a desprins o
mână de la piept şi i-a ridicat bărbia cu vârful unui deget. S-a plecat să-i fure un
sărut. Să-l fure? Dar ea n-a fugit. S-a săltat pe vârfuri, şi buzele li s-au atins sub
lumina de amurg catifelat.
M-am simţit ca un bătrân libidinos, spionându-i din umbra gardului. Ştiam că Dutiful
se pune în pericol, că amândoi riscau prosteşte, dar mi-a tresărit inima la gândul că
flăcăul meu ar fi putut cunoaşte dragostea în căsătoria lui aranjată. Când s-au
desprins în sfârşit din sărut, am sperat c-o s-o trimită în camera ei. Îi doream
prinţului să se bucure de acele clipe, dar ştiam că trebuia să mă amestec dacă
păreau să se aventureze dincolo de un sărut.
Înspăimântat, am auzit-o pe ea întrebând, cu răsuflarea tăiată:
— O sărutare. Asta e tot ce-ai vrut?
— E tot ce-o să iau acum, a ripostat el. Pieptul i se ridica şi îi cobora ca după o
alergare îndelungată. Aştept până când voi dobândi mai mult ca să iau mai mult.
Peste faţa ei a trecut un zâmbet şovăielnic.
— Nu trebuie să dobândeşti nimic dacă eu vreau să mă dau ţie.
— Dar… ai spus că n-o să-mi fii soţie până când n-o să-ţi aduc capul dragonului.
— În ţara mea, o femeie se poate oferi oricând doreşte. Nu e totuna cu căsătoria.
Sau cu a fi soţie, cum spui tu. Odată ce devine femeie, îşi poate lua în pat orice
bărbat doreşte. Nu înseamnă că se mărită cu fiecare dintre ei. Elliania s-a uitat într-
o parte şi a adăugat cu prudenţă. Pentru mine o să fii primul. Unii consideră că e
ceva mai deosebit decât jurămintele căsătoriei. Dar asta n-o să mă facă soţia ta,
fireşte. N-o să-ţi fiu soţie sau n-o să mă căsătoresc cu tine decât după ce o s-aduci
capul dragonului aici, în casa mamelor mele.
— Şi tu vei fi prima pentru mine, a răspuns Dutiful, cu aceeaşi prudenţă. Apoi a
adăugat, părând să rostească fiecare cuvânt la fel de greu cum dezrădăcinezi un
copac: Dar nu acum. Nu înainte de a face ceea ce zis că fac.
Ea a fost uluită, dar nu fiindcă voia să-şi ţină făgăduiala.
— Prima pentru tine? Adevărat? Încă n-ai cunoscut nicio femeie?
Prinţul a avut nevoie de o clipă lungă ca să recunoască.
— Aşa e obiceiul în ţara mea, deşi nu-l respectă toată lumea. Aşteptăm până când
ne căsătorim.
Vorbea cu glas încordat, parcă temându-se să nu fie luat în râs pentru castitatea
lui.
— Mi-ar plăcea să fiu prima pentru tine, a mărturisit ea.
S-a apropiat cu un pas şi, de data asta, el a cuprins-o în braţe. Trupul ei s-a topit,
lipit de al lui, când li s-au întâlnit buzele.
Mulţumită Harului, i-am simţit prezenţa lui Peottre înaintea lor. Erau atât de absorbiţi
unul de altul, încât cred că n-ar fi simţit nici măcar o turmă de oi, care ar fi trecut pe
lângă ei, de o parte şi de alta, dar eu am sărit în picioare când l-am zărit pe războinic
apărând de după colţul casei mamelor. Avea sabia la şold şi o privire care
înspăimânta.
— Elliania.
Ea s-a retras din braţele lui Dutiful dintr-un salt. Şi-a trecut peste gură o mână
vinovată, parcă vrând să ascundă sărutul primit. L-am apreciat pe Dutiful fiindcă nu
s-a pierdut cu firea. A întors capul ca să rămână, hotărât, cu ochii la Peottre. În
privirea lui nu era nici urmă de remuşcare sau ruşine, şi nimic copilăresc. Era
privirea bărbatului întrerupt în timp ce săruta o femeie care îi aparţine. Mi-am ţinut
răsuflarea, întrebându-mă dacă, făcându-mi apariţia, aş fi fost de folos sau aş fi
înrăutăţit lucrurile.
Tăcerea avea neclintirea şi vigilenţa nopţii. Prinţul şi unchiul narcescăi se priveau
în ochi. Fără să se provoace, măsurându-se doar. Când a vorbit, cuvintele lui
Peottre au fost pentru Elliania.
— Ar trebui să te-ntorci în odaia ta.
Narcesca s-a răsucit pe călcâie şi a fugit. Tălpile ei goale loveau praful din curte
fără zgomot. După plecarea ei, Dutiful şi Peottre au continuat să se privească în
ochi. În cele din urma, insularul a vorbit din nou.
— Capul dragonului. Ai făgăduit. Ţi-ai dat cuvântul de bărbat.
Prinţul a încuviinţat cu gravitate, cu o singură înclinare a frunţii.
— Da. Am făgăduit, ca bărbat.
Peottre s-a întors cu spatele, gata să plece. Dutiful a adăugat:
— Elliania mi-a oferit ceea ce mi-a oferit ca femeie, nu ca narcescă. După
obiceiurile voastre, e liberă s-o facă?
Peottre şi-a îndreptat umerii, crispându-se. S-a întors încet şi a răspuns, parcă
împotriva propriei voinţe:
— Cine altcineva îţi poate oferi aşa ceva, dacă nu o femeie? Trupul ei îi aparţine. Îl
poate împărţi cu tine. Dar nu-ţi va fi soţie cu adevărat decât după ce îi vei aduce
capul lui Icefyre.
Peottre s-a întors din nou, la fel de încet, gata să plece, şi vocea lui Dutiful l-a oprit
încă o dată.
— Atunci e mai liberă decât mine. Trupul şi sămânţa mea le aparţin celor Şase
Ducate. Nu am dreptul să le împart cu oricine, ci doar cu soţia mea. Aşa e obiceiul
nostru. Aproape că l-am auzit înghiţind în sec înainte de a continua. Aş vrea să ştie
şi ea. Să ştie că, după obiceiurile noastre, nu pot primi ceea ce îmi oferă decât
renunţând la onoare.
A urmat o rugăminte, rostită cu voce scăzută:
— O rog să nu mă ispitească şi să nu mă facă să mă simt ridicol oferindu-mi ceea
ce nu pot lua în mod onorabil. Sunt bărbat dar… sunt bărbat.
Explicaţia lui era, deopotrivă, stângace şi sinceră.
La fel a sunat şi răspunsul lui Peottre.
— O să am grijă să afle, a spus cu un respect în care se simţea invidia.
— O să… o să scad în ochii ei? O să-i par mai puţin bărbat?
— În ochii mei n-ai scăzut. O să am grijă să înţeleagă cu ce preţ refuză un bărbat o
ofertă ca asta.
S-a uitat la Dutiful ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Şi a adăugat, cu o
tristeţe imensă în spatele cuvintelor:
— Eşti bărbat. Vei fi o pereche potrivită pentru fiica surorii mele. Nepoatele mamei
tale îmi vor îmbogăţi stirpea.
A rostit ultima parte ca şi cum ar fi fost o zicală, nu ceva la care putea spera cu
adevărat. Pe urmă s-a îndepărtat în tăcere.
L-am văzut pe Dutiful răsuflând adânc şi oftând la fel de adânc. Am crezut c-o să
mă caute cu Meşteşugul, dar n-a făcut-o. S-a întors în casa mamelor Ellianiei cu
capul în jos.
Thick adormise aşezat pe pământ, cu bărbia sprijinită pe piept. A gemut abia auzit
când l-am trezit zgâlţâindu-i uşor şi l-am ridicat în picioare.
— Vreau să merg acasă, a bombănit, înaintând cu paşi şovăitori alături de mine.
— Şi eu, i-am răspuns.
Însă în minte nu mi-a venit castelul Buckkeep, ci o pajişte de pe care se vedea
marea, unde o fată cu fustă de un roşu strălucitor mă chema cu un semn. Era mai
degrabă un timp decât un loc. Către care nu mai ducea niciun drum.
Capitolul 12
VERII
Crestele ascuţite ale insulei dragonului sunt colţii ce ţin în botul ei gheţarul,
Precum stă sângele-ntr-o gură larg căscată în clipa morţii.
O să te duci acolo, tinere?
O să te urci pe gheaţă ca să câştigi respectul fraţilor tăi războinici?
O să te-ncumeţi să treci peste văzutele-i şi nevăzutele-i crevase?
O să cutezi să înfrunţi vânturile ce cântă despre Icefyre, adormit în gheaţă?
O să îţi ardă oasele cu ger, da, o s-o facă. Vântul de gheaţă este pătimaşa lui
suflare.
Cu ea o să îţi înnegrească pielea feţei, jupuindu-ţi-o de pe îndurerata carne rozalie.
O să te-aventurezi acolo, tinere?
Spre a ajunge în graţiile unei femei, o să pătrunzi sub gheaţă, pe pietre negre, ude,
care nu văd cerul?
O să găseşti tainica grotă ce se deschide doar când apa se retrage?
O să îţi numeri bătăile inimii pentru a măsura timpul până la întoarcerea valurilor
mării, ca să te strivească şi să te lase-n urmă-le, pată de sânge pe albastrul gheţii
de deasupra ta?
Urarea de bun-venit a dragonului,
cântec din Insulele Străine în traducerea lui TOM BADGERLOCK

Chiar a doua zi, ni s-a spus că toate problemele legate de uciderea lui Icefyre de
către prinţ fuseseră rezolvate. Urma să ne întoarcem la Zylig ca să acceptăm
condiţiile puse de Hetgurd, apoi puteam pleca spre Aslevjal, să vânăm dragonul.
M-am întrebat, într-o străfulgerare, dacă brusc întocmitul plan de călătorie avea
vreo legătură cu scena la care fusesem martor în timpul nopţii, însă apoi am văzut
cum era eliberată pasărea care trebuia să ducă vestea plecării noastre şi am tras
concluzia că, fără îndoială, noutăţile sosiseră la noi purtate de aceleaşi aripi.
Agitaţia care a urmat m-a scăpat de o discuţie neplăcută cu prinţul, dar mi-a adus
pe cap un alt soi de belea. Thick era complet împotriva reîntoarcerii pe o corabie. I-
am explicat degeaba că numai aşa putea ajunge în cele din urmă acasă. În astfel
de clipe îi întrezăream limitele minţii şi pe ale logicii. De când era alături de noi
făcuse progrese, nu numai că vorbea cu mai multă uşurinţă, ci reuşea şi să se
folosească de cuvinte ca să dea glas unor gânduri mai complicate. Ca o plantă care
se bucură în sfârşit de lumina soarelui, dovedea că are o mai mare putere de
înţelegere şi mai multe posibilităţi decât bănuisem pe când îşi târşea picioarele prin
turn, nefiind nimic mai mult decât servitorul nerod al lui Chade. Cu toate astea,
rămânea în permanenţă altfel decât noi, ceilalţi. Uneori se purta ca un copil speriat
şi neascultător şi, în astfel de momente, nu aveam nimic de câştigat rezonând cu
el. În cele din urmă, Chade i-a dat un somnifer puternic în seara dinaintea plecării,
aşa că a fost nevoie să-mi pierd toată noaptea veghind asupra viselor lui. Au fost
stranii şi le-am domolit cum am putut. Nettle n-a venit să m-ajute, şi asta m-a umplut
de presimţiri rele, deşi, altcumva, m-am bucurat că n-a apărut.
Thick a continuat să doarmă buştean şi a doua zi, când l-am pus într-un căruţ pentru
mărfuri, ca să-l duc pe corabie. M-am simţit ca un prost în timp ce-l împingeam către
port pe drumurile pline de hârtoape, însă Web a mers alături de mine, vorbindu-mi
cu nepăsare, de parcă aş fi făcut aşa ceva în fiecare zi.
Plecarea noastră părea un eveniment mai important decât sosirea. Ne aşteptau
două corăbii. Am observat că tot grupul din cele Şase Ducate se îmbarca pe vasul
Tribului Mistreţului, ca mai înainte. Narcesca, Peottre şi puţinii lor însoţitori s-au
urcat la bordul celuilalt, mai mic şi mai vechi, pe al cărui catarg flutura un steag cu
un narval. Mama cea Mare a venit s-o conducă pe Elliania şi s-o binecuvânteze.
Am înţeles că se mai desfăşura încă o ceremonie, dar de văzut am văzut prea puţin
din ea, fiindcă Thick a început să se agite şi m-am hotărât să nu-l las singur, ca nu
cumva să se trezească şi să plece de pe corabie.
În mica noastră cabină, m-am aşezat lângă patul lui şi m-am străduit să-mi folosesc
Meşteşugul ca să-i înseninez visele şi să le îmbib cu senzaţia că e ferit de pericole.
Însă mişcarea valurilor şi zgomotele de pe navă i-au pătruns în ele, deşi am încercat
din răsputeri să le împiedic. S-a trezit cu o tresărire şi cu un ţipăt şi s-a săltat în
capul oaselor, rotindu-şi prin cabină privirea plină de disperare şi, în acelaşi timp,
năucită.
— E un vis urât! s-a văicărit.
— Nu, i-am spus. E realitatea. Dar îţi făgăduiesc c-o să te apăr de orice primejdie,
Thick. Îţi făgăduiesc.
— Nu poţi! Nimeni nu poate făgădui aşa ceva pe o corabie! a spus, pe un ton care
mă învinovăţea de toate.
Când se săltase de pe pernă, îl cuprinsesem cu braţul, vrând să-l liniştesc. S-a
smuls din strânsoarea mea. S-a ghemuit din nou sub pături, s-a întors cu faţa la
perete şi s-a lăsat în voia unui plâns cu sughiţuri.
— Thick, i-am spus neajutorat.
Nu mă mai simţisem niciodată atât de crud, nu mai avusesem niciodată impresia
că, în tot ce am făcut, ceva e greşit.
— Cară-te!
În ciuda zidurilor mele, porunca dată prin Meşteşug dincolo de cuvinte mi-a smucit
capul spre spate. M-am pomenit în picioare, mergând pe bâjbâite către uşa cabinei
minuscule pe care o împărţeam cu coteria Harului. M-am silit să mă opresc.
— Vrei să stea cu tine cineva anume? am întrebat deznădăjduit.
— Nu! Mă urâţi cu toţii! M-amăgiţi şi mă otrăviţi şi mă faceţi să vin pe ocean ca să
mă Ucideţi! Cară-te!
Am fost destul de bucuros să-i dau ascultare, fiindcă Meşteşugul lui mă împingea
ca un vânt puternic, îngheţat. Când am ieşit pe uşa scundă, mi-am ridicat prea
repede capul şi m-am pocnit cu creştetul de toc. Izbitura puternică a fost de-ajuns
ca să mă năucească şi să fac restul drumului către punte clătinându-mă. Râsul lui
Thick, plin de cruzime, a fost ca o a doua lovitură.
Am aflat curând că nu fusese un accident. Sau poate că fusese, de acea primă
oară, însă, în toate zilele călătoriei, Thick a izbutit să se folosească de Meşteşug ca
să mă facă să mă poticnesc şi ideea că erau simple coincidenţe mi s-a spulberat
repede. Dacă îl observam, reuşeam uneori să mă apăr, însă, dacă bondocul mă
zărea primul, n-o ştiam decât după ce corabia părea să alunece de sub mine.
Încercam să-mi păstrez echilibrul şi, în schimb, mă împleticeam pe punte sau mă
izbeam de copastie.
Însă, în momentul acela, am dat vina pe stângăcia mea.
Am plecat să-i caut pe Chade şi Dutiful. Ne bucuram de mai multă intimitate decât
în călătoriile de până atunci. Peottre, narcesca şi garda lor se aflau pe celălalt vas.
Iar oamenii din tribul Mistreţului care manevrau corabia noastră păreau prea puţin
interesaţi de relaţiile dintre noi, aşa că prefăcătoria se dovedea necesară într-o mult
mai mică măsură.
De aceea m-am îndreptat fără şovăire spre cabina prinţului şi am bătut la uşă. Mi-
a deschis Chade. I-am găsit foarte bine instalaţi, chiar şi cu masa plină de mâncare.
Era un prânz pregătit după preferinţele din Insulele Străine, dar cel puţin copios.
Calitatea vinului era decentă şi am fost încântat când prinţul m-a invitat, cu o
înclinare a capului, să mănânc împreună cu ei.
— Ce face Thick? m-a întrebat, fără niciun preambul.
A fost aproape o uşurare să-i povestesc totul în amănunt, fiindcă mă temusem că
o să ceară imediat explicaţii despre Nettle. I-am descris pe larg suferinţa şi
nefericirea bondocului şi am încheiat spunând:
— Lăsând deoparte forţa Meşteşugului lui, nu văd cum îl putem sili să continue. Cu
fiecare nouă îmbarcare pe un vas, mă detestă tot mai mult şi devine tot mai
nesupus. Riscăm să trezim în el o duşmănie pe care n-o s-o putem controla
niciodată, şi asta o să-l facă să-şi întrebuinţeze Meşteşugul ca să ne pună beţe în
roate, zădărnicindu-ne toate strădaniile. Dacă se poate face fără pericol, propun să-
l lăsăm la Zylig când vom pleca spre Aslevjal.
Chade şi-a pus paharul pe masă cu o bufnitură.
— Ştii că nu e cu putinţă, aşa că de ce mai propui? Jur că nu m-am gândit niciodată
c-o să fie atât de greu pentru el, a adăugat, şi atunci am ştiut că iritarea îi masca
propriul sentiment de vinovăţie şi părerile de rău. Nu-l putem face cumva să
priceapă cât de importantă e călătoria asta?
— Prinţul ar putea să-i explice. Eu l-am înfuriat atât de tare, încât nu cred că ascultă
cu adevărat ce-i spun.
— Nu l-ai înfuriat numai pe el, a remarcat Dutiful cu răceală.
Calmul cu care vorbea m-a prevenit că furia îi era într-adevăr profundă. Şi-o
controla aşa cum îţi controlezi sabia. Aşteptând momentul când putea să lovească.
— Vă las să discutaţi între patru ochi?
Chade s-a ridicat ceva mai grăbită decât ar fi fost firesc.
— Oh, nu. Având în vedere că nici tu nu ştii nimic despre Nettle şi dragonul ei, sunt
sigur că o să primeşti la fel de multe lămuriri ca mine.
Bătrânul s-a reaşezat încet pe scaunul său, cu retragerea tăiată de sarcasmul
prinţului. Am înţeles brusc că n-avea să mă ajute câtuşi de puţin. Dimpotrivă, se
delecta văzându-mă astfel încolţit.
— Cine e Nettle? m-a întrebat Dutiful, fără menajamente.
I-am răspuns la fel.
— Fiica mea. Cu toate că ea habar n-are.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, ca şi cum l-aş fi împroşcat cu apă rece. A urmat un
lung moment de tăcere. Afurisitul de Chade şi-a acoperit gura cu palma, dar nu
înainte de a-i vedea zâmbetul. L-am săgetat cu o privire încărcată de cea mai pură
furie. A lăsat mâna în jos şi a rânjit fără fereală.
— Înţeleg, a spus Dutiful după o vreme. Apoi, ca şi cum ar fi fost cea mai importantă
concluzie la care putea ajunge: am o verişoară. O verişoară! Câţi ani are? Cum se
face că n-am întâlnit-o niciodată? Sau ne-am întâlnit? Când a fost ultima oară la
curte? Cum se numeşte nobila doamnă care îi e mamă?
N-am reuşit să-mi găsesc cuvintele şi nu mi-a plăcut când l-am auzit pe Chade
răspunzând în locul meu.
— N-a fost niciodată la curte, prinţul meu. Mama ei face lumânări. Tatăl ei…
bărbatul despre care crede ea că îi e tată e Burrich, cândva mai-marele grăjdarilor
din castelul Buckkeep. Cred că ea are acum şaisprezece ani.
Aici s-a oprit, parcă vrând să lase prinţului timp să descifreze cele aflate.
— Tatăl lui Swift? Atunci… Swift e fiul tău? spuneai că ai un băiat înfiat, dar…
— Swift e fiul lui Burrich. Şi frate vitreg cu Nettle. Am răsuflat prelung şi m-am auzit
întrebând: Aveţi rachiu? Vinul nu e de ajuns pentru povestea asta.
— Îmi dau seama.
Dutiful s-a ridicat şi mi l-a adus, fiind în acele clipe nu atât prinţul, cât nepotul meu,
gata să se lase fascinat de o veche poveste de familie. Mi-era greu s-o spun, iar
înţelegerea compătimitoare cu care îşi tot înclina Chade fruntea înrăutăţea cumva
lucrurile. Când toată încrengătura s-a limpezit în mintea lui, Dutiful s-a aşezat
clătinând din cap.
— În ce hal ai izbutit să-ncurci lucrurile, Fitzehivalry. Punând piesa asta la locul ei,
povestea vieţii tale, aşa cum mi-a istorisit-o mama, capătă mai mult sens. Şi cât de
mult trebuie să-i urăşti pe Molly şi Burrich, fiindcă te-au dat uitării, infideli, şi s-au
consolat unul cu altul.
Cuvintele lui m-au şocat.
— Nu, am spus cu hotărâre. N-a fost aşa. M-au crezut mort. Şi-au continuat viaţa
împreună fără ca asta să însemne infidelitate. Şi, dacă Molly a trebuit să i se
dăruiască altuia… mă bucur că a ales un bărbat demn de ea. Şi că Burrich a găsit
în sfârşit un strop de fericire. Şi că au vegheat împreună asupra copilului meu.
Îmi era tot mai greu să vorbesc, mi se îngusta gâtul. Mi l-am lărgit cu o duşcă de
rachiu, apoi am răsuflat şuierat.
— A fost un bărbat mai potrivit pentru ea, am izbutit să adaug.
Mi-o spusesem atât de des, de-a lungul atâtor ani.
— Mă întreb dacă ea o fi fost de aceeaşi părere, a meditat prinţul şi, după ce mi-a
văzut expresia feţei, s-a grăbit să adauge: îmi cer iertare. Nu se cuvine să-mi pun
eu astfel de întrebări. Dar… dar sunt încă uluit fiindcă mama a îngăduit toate astea.
Mi-a vorbit adesea, cu convingere, de toată răspunderea care stă pe umerii mei, ca
unic moştenitor al tronului.
— A cedat în faţa sentimentelor lui Fitz, i-a explicat Chade. În pofida sfatului meu.
Am simţit satisfacţia cu care îşi lua în sfârşit revanşa.
— Înţeleg. Adică de fapt nu înţeleg, fiindcă nu mi-e clar cum ai învăţat-o Meşteşugul.
Ai locuit mai înainte în apropierea ei sau…?
— N-am învăţat-o. A descoperit singură tot ce ştie.
— Dar mie mi s-a spus că aşa ceva e îngrozitor de periculos! Dutiful părea din ce
în ce mai şocat. Cum i-ai putut îngădui să rişte în halul ăsta, ştiind ce mult înseamnă
ea pentru tronul Farseer? Întrebarea era pentru mine, însă imediat s-a întors spre
Chade, acuzator. Tu ai împiedicat-o să vină la Curte? E tot o făcătură de-a ta, o altă
strădanie prostească, menită să apere numele Farseer?
— Nicidecum, prinţul meu, a negat bătrânul, cu voce mieroasă. Pe urmă i-a explicat,
întorcându-şi spre mine privirea calmă: I-am cerut de multe ori lui Fitz să ne
îngăduie s-o aducem pe Nettle la Buckkeep, ca să afle care e importanţa ei în
succesiunea la tronul Farseer şi ca să poată primi lecţii de Meşteşug. Dar, repet, în
privinţa asta, sentimentele lui Fitz au o cale a lor. Contrară sfaturilor primite de la
mine şi de la regină.
Prinţul a respirat de mai multe ori adânc. Apoi:
— E de necrezut, a spus cu voce joasă. Şi de netolerat. Trebuie să îndreptăm
lucrurile. O s-o fac eu însumi.
— Ce-o să faci? am întrebat.
— O să-i spun fetei cine e! Şi-o să pun să fie adusă la Curte şi tratată aşa cum are
dreptul, prin naştere. Va fi educată în toate privinţele, fără să lăsăm deoparte
Meşteşugul. Verişoara mea a fost crescută ca o fată de la ţară, a învăţat să facă
lumânări şi să destinul bufonului hrănească găini! Şi dacă tronul Farseer o să aibă
nevoie de ea? Încă nu pot pricepe cum de-a îngăduit mama una ca asta!
Există ceva care să te umple de mai mulţi fiori reci decât un băiat de cincisprezece
ani care îşi cunoaşte drepturile şi despre care ştii că are puterea să-ţi destrame
întreaga viaţă? M-am simţit dezgustător de vulnerabil.
— N-ai idee ce-ar face asta din viaţa mea, am spus implorator.
— Nu. N-am, a recunoscut cu uşurinţă, dar din ce în ce mai ultragiat. Şi n-ai nici tu.
Te simţi îndreptăţit să iei hotărâri de o importanţă colosală când e vorba de ceea ce
trebuie sau nu trebuie să ştie alţii despre propriile lor vieţi. Dar nu ştii nicidecum mai
bine decât mine ce urmări poate avea asta! Faci pur şi simplu ce crezi tu că e mai
bine, apoi de fofilezi, sperând că n-o să afle nimeni şi că n-o să fii învinovăţit când
totul o să iasă rău!
Se înfuria din ce în ce mai tare şi mi s-a trezit brusc bănuiala că la mijloc nu era
doar Nettle.
— De ce te aprinzi aşa? l-am întrebat fără ocolişuri. Toată povestea n-are nicio
legătură cu tine.
— N-are nicio legătură cu mine? Nicio legătură cu mine? S-a ridicat brusc, aproape
răsturnându-şi scaunul. Cum poţi să spui că Nettle n-are nicio legătură cu mine?
Nu avem în comun un bunic? Nu e urmaşa clanului Farseer, nu e înzestrată cu
magia Meşteşugului? Ştii…? S-a sufocat pentru o clipă, apoi şi-a recăpătat evident
controlul. A întrebat cu voce mai blândă: Ai idee ce-ar fi însemnat pentru mine să
cresc împreună cu cineva egal în rang? Cu cineva cu acelaşi sânge, destul de
apropiat de vârsta mea ca să putem sta de vorbă? Cu cineva cu care să împart
responsabilitatea tronului Farseer, ca să nu mai fiu întotdeauna numai şi numai eu,
singur eu? Şi-a întors faţa, fixând peretele cabinei cu privirea de parcă ar fi putut să
vadă prin el, şi a pufnit uşor. Ar fi putut fi ea aici, pe corabia asta, promisă, în locul
meu, ca pereche pentru cineva din Insulele Străine. Dacă mama şi Chade ar fi avut
doi Farseeri cu care să cumpere pacea, cine ştie…
Ideea mi-a îngheţat sângele în vene. Nu voiam să-i spun că exact de asta mă
străduisem s-o apăr pe Nettle. Îi dezvăluisem deja un adevăr.
— Nu mi-a trecut niciodată prin cap să privesc lucrurile din punctul tău de vedere.
Nu mi-a trecut niciodată prin cap că toată povestea asta te-ar putea afecta în vreun
fel.
— Ei bine, a făcut-o. Şi o face. Dutiful s-a întors brusc spre Chade. Iar tu ai dat
dovadă de o neglijenţă intolerabilă. Fata asta e moştenitoarea tronului Farseer,
dacă dispar eu. Faptul trebuie consemnat şi adeverit cu martori; ar fi trebuit s-o faci
înainte de plecarea noastră. Dacă mi se întâmplă ceva, dacă mor încercând să
retez capul dragonului ăluia îngheţat, o să fie haos când vor încerca toţi să
sugereze…
— Asta s-a făcut, prinţul meu. Cu mulţi ani în urmă. Şi hrisoavele se află la loc sigur.
În privinţa asta n-am fost neglijent câtuşi de puţin.
Chade părea furios pentru simplul fapt că Dutiful putuse să creadă aşa ceva.
— Aş fi vrut s-o ştiu. Îmi poate explica vreunul dintre voi de ce a fost atât de
important să mi se ascundă acest adevăr? Prinţul ne-a fulgerat pe amândoi cu
privirea, dar a continuat să vorbească rămânând cu ochii la mine. Am impresia că
ţi-ai petrecut o mare parte din viaţă luând decizii în numele altora, făcând ceea ce
ai crezut tu că e mai bine, fără să-i întrebi dacă şi ei voiau acelaşi lucru. Şi n-ai
întotdeauna dreptate!
Am izbutit să nu-mi ies din fire.
— Ăsta e necazul când iei hotărâri. Nu afli dacă te-ai înşelat sau nu decât după ce
faci ce-ai hotărât. Însă e ceea ce se aşteaptă din partea unui adult. Să ia decizii. Şi
să trăiască suportându-le urmările.
Dutiful a păstrat câteva clipe tăcerea. Pe urmă a spus:
— Şi dacă mă hotărăsc acum, ca un adult, să-i spun lui Nettle cine e? Să îndrept
măcar atât din tot răul care i s-a făcut?
Am tras aer în piept.
— Te rog să n-o faci. Nu e ceva care să-i fie dezvăluit dintr-odată, fără
menajamente.
De data asta a amuţit pentru mai multă vreme, după care a întrebat, cu un zâmbet
strâmb:
— Mai am şi alte rude ascunse, care vor da buzna în viaţa mea când mă aştept mai
puţin?
— Niciuna de care să ştiu eu, i-am răspuns cu seriozitate. Apoi, mai protocolar:
Prinţul meu, te rog. Dacă trebuie neapărat să afle, lasă-mă să fiu eu cel care-i
spune.
— E, cu siguranţă, o însărcinare pe care o meriţi, a remarcat el, şi Chade, care
păstrase un aer solemn câteva minute, a zâmbit din nou. Dutiful a părut aproape
nostalgic când a adăugat: La ea, magia Meşteşugului pare puternică. Gândiţi-vă
cum ar fi putut fi dacă s-ar fi aflat aici, cu noi. Ne-am fi bizuit pe ea, şi poate că Thick
ar fi rămas acasă, în siguranţă.
— De fapt, Nettle lucrează foarte bine cu Thick. Izbuteşte de minune să-l liniştească
şi i-a câştigat încrederea în foarte mare parte. Ea i-a domolit coşmarurile când
navigam spre Zylig. Dar, ca răspuns la ceea ce ai spus, nu, prinţul meu. Thick e
prea puternic şi prea schimbător ca să-l mai putem lăsa acum singur undeva. E o
problemă pe care va trebui s-o rezolvăm cumva, până la urmă. Cu cât îl învăţăm
mai multe, cu atât mai periculos devine.
— Cred că, pentru încăpăţânarea lui rebelă, cel mai bun leac e întoarcerea acasă,
la viaţa care îi e familiară. Cred că ar reveni la purtări echilibrate. Din nefericire,
înainte de asta trebuie să găsim şi să omorâm un dragon.
Mă simţeam uşurat fiindcă discuţia se îndepărta de Nettle, însă mai aveam totuşi
de astupat o crăpătură din zid.
— Prinţul meu, Swift nu ştie nimic din toată povestea, nu ştie că Nettle e fiica mea,
că îi e doar soră vitregă. Aş vrea să rămână lucrurile aşa.
— Ah, da. Fireşte, când ai decis să faci din asta un secret, nu te-ai întrebat niciodată
cum ar putea afecta alţi copii, care ar putea veni pe lume mai târziu.
— Ai dreptate. Nu m-am gândit, am răspuns băţos.
— Ei bine, o să păstrez tăcerea. Deocamdată. Dar poate vrei să te gândeşti cum
te-ai simţi tu dacă ai descoperi abia acum cine îţi sunt părinţii. Prinţul şi-a lăsat capul
într-o parte şi m-a privit pieziş. Gândeşte-te. Cum ar fi dacă ţi s-ar dezvălui, pe
neaşteptate, că nu eşti fiul lui Chivalry, ci al lui Verity? Sau al lui Regal? Sau al lui
Chade? Cât de recunoscător le-ai fi celor care au ştiut-o tot timpul, dar te-au
„apărat“ de adevăr?
Abisul îngheţat al îndoielii s-a căscat brusc în faţa mea, chiar în clipa când
respingeam astfel de idei năstruşnice. Da, Chade ar fi fost capabil de o asemenea
înşelătorie, dar logica mea a respins presupunerea. Însă Dutiful îşi atinsese ţinta.
Stârnise în mine furia care m-ar fi cuprins dacă aş fi fost minţit un timp atât de
îndelungat.
— Probabil că i-aş urî, am răspuns. Şi am adăugat, privindu-l drept în ochi. E un alt
motiv pentru care nu vreau să afle Nettle.
Prinţul şi-a ţuguiat buzele şi a dat scurt din cap. Nu era o promisiune că-mi va păstra
secretul, ci mai degrabă o recunoaştere a complicaţiilor care ar fi apărut dacă l-ar fi
dezvăluit. Mai mult nu-mi putea oferi. Am sperat că o să abandoneze subiectul, dar
a pus pe neaşteptate o altă întrebare, încruntându-se uşor:
— Şi de ce stă regina Nu-cred-o-iotă la taclale cu dragonul din Bingtown? Sunt în
cârdăşie?
— Nu, prinţul meu! Am fost şocat fiindcă putea să creadă aşa ceva despre Nettle.
Tintaglia a ajuns la ea urmărind gândurile mele, sau cel puţin aşa bănuiesc. Cred
că dragonul ne poate simţi când Meşteşugul nostru capătă forţă. Sau aşa cum m-
aţi descoperit tu şi Thick, când aţi umblat prin vise. Tintaglia ştie câte ceva despre
mine de la solii trimişi din Bingtown la Buckkeep. Ne-am folosit de Meşteşug fără
să ne ferim de ei şi cred că mă urmăreşte de atunci. Ştie c-o vizitez pe Nettle în vis.
Şi cred că se străduieşte s-o ameninţe pe ea, fiindcă speră că aşa o să scoată ceva
de la mine. Vrea să afle tot ce ştim noi despre Icefyre, dragonul negru. Fiindcă toţi
dragonii tineri pe care i-a adus pe lume pe Tărâmul Ploilor Sălbatice sunt prea
plăpânzi, îşi pune în el speranţa de împerechere, speranţa de-a lăsa în urmă, pe
suprafaţa pământului, semeni de-ai ei.
— Şi n-avem cum s-o apărăm pe Nettle.
Am răspuns cu o tentă de mândrie strecurată în glas.
— A dovedit că se poate descurca foarte bine singură. S-a apărat de dragon,
apărându-mă şi pe mine, mai bine decât aş fi izbutit eu s-o fac vreodată.
Dutiful m-a măsurat cu privirea.
— Şi fără îndoială că va izbuti în continuare s-o facă. Atâta vreme cât dragonul n-o
ameninţă decât în vis. Dar nu ştim mare lucru despre această Tintaglia. Dacă, aşa
cum ai sugerat, dragonul negru e singura ei speranţă de împerechere, atunci ar
putea trece la fapte, împinsă de disperare. Poate că Nettle reuşeşte să se apere de
ea în vis; dar cum s-ar descurca dacă s-ar trezi cu un dragon în faţa uşii? Casa lui
Burrich rezistă dacă o atacă un dragon furios?
Nu voiam nici măcar să-mi imaginez aşa ceva.
— S-ar părea că Tintaglia n-o poate găsi pe Nettle decât în vise. Probabil fiindcă
de fapt nu ştie unde se află.
— Sau doar fiindcă preferă să nu plece de lângă dragonii mici. Deocamdată. Dar
mâine noapte, sau peste numai o oră, mânată de disperare, şi-ar putea lua zborul
către casa lui Nettle.
Şi-a prins tâmplele în palme şi le-a frecat apăsat cu rădăcinile degetelor, închizând
ochii. Când i-a deschis, m-a privit clătinând din cap.
— Nu-mi vine să cred că nu te-ai gândit niciodată la asta. Ce e de făcut?
N-a aşteptat răspuns, s-a întors spre Chade.
— Avem la bord păsări mesagere?
— Bineînţeles, prinţul meu.
— O să-i trimit un mesaj mamei. Nettle trebuie adusă la Buckkeep, să fie în
siguranţă… oh, asta e o prostie. E mult mai rapid s-o avertizez chiar pe ea, prin
Meşteşug, că e în pericol, şi s-o trimit la mama. Dutiful s-a frecat la ochi şi a oftat
din greu când şi-a lăsat mâinile în jos. Îmi pare rău, Fitzehivalry, a spus cu blândeţe
şi sinceritate. Dacă n-ar fi fost în pericol, poate aş fi lăsat lucrurile aşa cum sunt.
Dar nu pot. Sunt uluit că nu te-ai gândit tu să faci asta.
Mi-am lăsat fruntea în jos. I-am ascultat cuvintele cu o senzaţie stranie, nu furie şi
nici disperare, ci un soi de simţ al inevitabilului care se înfăptuieşte în cele din urmă.
M-a străbătut un fior, zbârlindu-mi părul de pe dosul palmelor şi de pe braţe. În
minte mi-a venit chipul Bufonului zâmbind satisfăcut. M-am uitat în jos, căutând încă
o dată urmele degetelor lui pe încheietura mâinii mele. Mă simţeam ca un om care,
amăgit de adversarul său, tocmai a făcut o mutare fatală la Jocul Pietrelor. Sau ca
un lup încolţit. O schimbare colosală e mai presus de regrete şi de spaimă. Nu poţi
decât să încremeneşti, aşteptând avalanşa urmărilor.
— Fitzehivalry, a spus Chade, după ce tăcerea mea s-a prelungit.
I-am simţit îngrijorarea din glas şi blândeţea privirii pe care mi-a aruncat-o aproape
că m-a durut.
— Burrich ştie, am spus cu stângăcie. Ştie că trăiesc. I-am trimis prin Nettle un
mesaj, unul pe care nu-l putea înţelege decât el. Pentru că îi dădusem lui Nettle
cuvântul meu şi Burrich trebuia să afle că fiul lui… că Swift e teafăr şi e cu noi.
Burrich s-a dus la Kettricken. Şi poate c-a vorbit şi cu Bufonul. Aşa că… ştie. Am
răsuflat adânc. S-ar putea să se aştepte la aşa ceva, adică la o chemare la Curte.
Probabil bănuieşte că Nettle a moştenit magia Farseerilor. Cum altfel ar fi putut afla
de la mine că Swift e în siguranţă? El a fost Omul Regelui pentru Chivalry. Ştie ce
e Meşteşugul. Păcat că tatăl meu l-a izolat. Aş vrea să-i fi putut atinge mintea acum.
Deşi nu ştiu dacă aş fi avut destul curaj…
— Burrich a fost Omul Regelui pentru Chivalry?
Dutiful s-a lăsat pe spătarul scaunului, legănându-l pe picioarele din spate. Ne-a
privit pe rând, consternat.
— Îi împrumuta prinţului Chivalry putere pentru Meşteşug, am confirmat eu.
El a clătinat încet din cap.
— Încă un lucru despre care nu mi s-a vorbit niciodată. Şi-a lăsat scaunul să revină
cu toate picioarele pe podea, izbindu-i zgomotos. De ce e nevoie? a întrebat furios.
Ce trebuie să se întâmple aici ca să răbufnească toate secretele din voi doi?
— Ăsta nu e un secret, a spus Chade cu asprime. Nu e decât un crâmpei dintr-o
poveste veche, de mult uitată, fiindcă părea de prea mică importanţă pentru
prezent. Fitz, eşti sigur că Burrich e izolat?
— Da. Am încercat de mai multe ori s-ajung la el. Am încercat chiar şi să-mprumut
Meşteşug de la el, atunci, în munţi. Nimic. E de nepătruns. Chiar şi Nettle a încercat
să-i pătrundă în vise, dar n-a izbutit. Nu ştiu exact ce i-o fi făcut Chivalry, dar a făcut-
o definitiv.
— Interesant. Ar trebui să ne străduim să descoperim cum a reuşit. Dacă
Meşteşugul lui Thick va deveni vreodată o ameninţare şi vom fi nevoiţi să-l
eliminăm, asta ar putea fi o cale. Izolarea.
Chade vorbise pe un ton meditativ, fără să-i treacă prin cap că spusele lui i-ar fi
putut părea cuiva agresive.
— Ajunge! s-a răstit prinţul, şi am tresărit amândoi, surprinşi de impetuozitatea lui.
Şi-a încrucişat braţele la piept şi a clătinat din cap. Staţi aici ca doi păpuşari, priviţi
din afară vieţile altora şi vă gândiţi cum să-i jucaţi pe sfori.
Şi-a plimbat încet privirea de la Chade la mine, silindu-ne pe amândoi să-i întâlnim
ochii. Tânăr şi vulnerabil, a căpătat brusc expresia înţeleaptă a prăzii încolţite.
— Ştiţi cât de înspăimântători sunteţi uneori? Cum aş putea sta aici, uitându-mă
cum aţi modelat viaţa lui Nettle, fără să mă-ntreb ce ciudăţenii aţi înrădăcinat cu
bună ştiinţă în mine? Tu, Chade, vorbeşti cu atâta sânge-rece despre izolarea lui
Thick de Meşteşug. Nu pot să nu mă întreb: Oare nu-şi vor uni puterile ca să-mi
facă asta mie dacă se va întâmpla cumva să devin o ameninţare pentru planurile
lor?
Eram şocat fiindcă ne vedea atât de asemănători şi totuşi oricâţi fiori reci mi-ar fi
dat cuvintele lui, nu le puteam nega adevărul. Era acolo, în drum către o aventură
pe care nu şi-o dorea, ca să câştige o mireasă pe care nu şi-o alesese el. N-am
cutezat să mă uit la Chade, căci oare putea cineva să ştie cum ar fi interpretat prinţul
privirile schimbate între noi tocmai în acel moment? Mi-am privit în schimb paharul
cu rachiu, l-am ridicat între două degete şi am legănat lichidul, apoi l-am rotit, aşa
cum îl văzusem adesea pe Verity făcând atunci când cugeta asupra unor fapte.
Oricare ar fi fost răspunsurile întrezărite de el în dansul alcoolului, pe mine mă
ocoleau toate.
Am auzit hârşâitul lent al scaunului lui Chade când l-a îndepărtat de masă şi am
riscat să-i arunc o privire. S-a ridicat în picioare, mai bătrân decât fusese cu zece
minute înainte, şi a ocolit încet masa. Când prinţul s-a răsucit în scaun ca să-şi
întoarcă ochii spre el, bătrânul asasin s-a lăsat greoi într-un genunchi, apoi în
amândoi, în faţa lui. Şi-a plecat capul şi a vorbit către podea.
— Prinţul meu, a spus cu voce întretăiată. Apoi: Vei fi regele meu. Ăsta îmi e
singurul plan. Niciodată n-aş ridica mâna ca să-ți fac vreun rău şi nici nu i-aş îmboldi
pe alţii să ţi-l facă. Dacă vrei, primeşte acum de la mine jurământul de credinţă pe
care alţii îl vor rosti de formă când vei primi coroana. Pentru că l-am făcut în clipa
în care ai venit pe lume. Ba nu, chiar în cea în care ai fost conceput.
Am simţit în ochi usturimea lacrimilor.
Dutiful şi-a pus mâinile pe şolduri şi s-a aplecat în faţă. Apoi a vorbit către ceafa lui
Chade.
— Şi m-ai minţit. „Nu ştiu nimic despre această Nettle şi despre dragon.” Imita de
minune tonul inocent al sfetnicului său. N-ai spus aşa?
A urmat o tăcere îndelungată. Mi-a fost milă de genunchii proptiţi pe podea. Bătrânul
lor posesor a respirat adânc şi a răspuns fără tragere de inimă:
— Nu cred că e cinstit să iei drept minciună ceea ce spun când ştim amândoi că
mint. Un om aflat pe poziţia mea trebuie să-şi mintă uneori suveranul. Pentru ca
acesta să poată vorbi cu sinceritate când e întrebat dacă i s-a spus ceva despre un
anumit subiect.
— Oh, ridică-te! În glasul prinţului se simţeau deopotrivă dezgustul şi un
amuzament marcat de oboseală. Denaturezi totul, până când niciunul dintre noi nu
mai ştie despre ce vorbim. Poţi să-mi juri credinţă de o mie de ori, asta nu te
împiedică să-mi strecori a doua zi un vomitiv în pahar dacă eşti de părere că mi-ar
prii să-mi curăţ măruntaiele.
S-a ridicat şi a întins mâna. Chade i-a luat-o şi el l-a ajutat să se salte în picioare.
Bătrânul asasin şi-a îndreptat spatele cu un geamăt, apoi a ocolit masa ca să se
aşeze din nou pe scaunul lui. Părea să nu ia drept pedeapsă nici vorbele aspre ale
prinţului, nici eşecul înduioşătoarei lui demonstraţii de loialitate.
M-am întrebat la ce fusesem de fapt martor. Nu mi se întâmpla pentru prima oară
să-mi dau seama cât de diferită era relaţia dintre ei doi de ceea ce îl legase pe
Chade de mine când aveam vârsta prinţului. Şi iată care a fost, pe scurt, răspunsul
găsit. Când stătea de vorbă cu mine, o făceam ca nişte negustori nestânjeniţi de
secretele murdare ale îndeletnicii lor. Dar, am conchis, niciunul dintre noi nu discuta
aşa cu Dutiful. El nu era asasin, nu trebuia amestecat în urzelile noastre infame.
Nu-l minţeam în privinţa lor, dar ne feream să i le fluturăm pe sub nas.
Poate că, de fapt, tocmai asta voise el să ne reamintească. Mi-am plecat fruntea,
într-un gest de admiraţie tăcută. Înţelepciunea demnă de un rege înflorea în el,
firesc ca instinctul ce îndeamnă un căţeluş să ia urma vânatului. Ştia deja cum să
ne pună în mişcare şi cum să ne folosească. Nu m-am simţit umilit, ci liniştit.
El mi-a spulberat imediat senzaţia de alinare.
— Fitzehivalry, aştept să vorbeşti cu Nettle la noapte, în vise. Spune-i că îi
poruncesc să meargă la Buckkeep, la mama, şi să-i ceară adăpost în castel. Asta
o s-o convingă şi că sunt cine spun că sunt. O s-o faci?
— Trebuie să folosesc întocmai cuvintele astea? am întrebat cu inima îndoită.
— Ei… să zicem că poţi modifica fraza. Oh, de fapt, spune-i ce vrei, dacă o convingi
să plece imediat la Buckkeep şi să priceapă că pericolul e real. O să scriu un scurt
mesaj către mama şi o să-l trimit printr-o pasăre ca să înţeleagă că asta e hotărârea
mea, mai presus de orice discuţie. Dutiful s-a ridicat oftând adânc. Şi acum mă duc
să mă culc, într-un pat adevărat, din spatele unei uşi închise, în loc să mă întind la
vedere, ca un trofeu de vânătoare, pe o scândură dintr-o sală comună.
Am plecat bucuros din cabină. Am dat o tură pe punte. Vântul era înviorător, Risk
cutreiera cerul în faţa corabiei noastre şi ziua era frumoasă. Nu puteam spune dacă
mă tem sau dacă aştept cu incitare îndeplinirea însărcinării primite. Dutiful nu-mi
ceruse să-i spun lui Nettle că e fiica mea. Totuşi, trimiţând-o la castelul Buckkeep,
o invitam pe o cale a cunoaşterii. Am clătinat din cap. Nu mai ştiam ce sper. Ştiam
totuşi că mă tem de un singur lucru. Spusele prinţului despre Tintaglia mă
zguduiseră. Oare mă bizuisem prea mult pe puterea lui Nettle de a zădărnici
planurile dragonului? Creatura ar fi putut într-adevăr să ştie unde locuia?
Ziua s-a scurs foarte încet pentru mine. M-am dus de două ori să văd ce face Thick.
Rămăsese în patul lui, cu faţa la perete, păstrându-şi cu încăpăţânare convingerea
că e bolnav. De fapt, bănuiam că, împotriva voinţei sale, se obişnuise cu călătoriile
pe mare. Când i-am spus că mie nu mi se pare bolnav şi că probabil o să-i placă să
stea pe punte, a vomat cu violenţă, aproape izbutind s-o facă pe picioarele mele. Şi
a izbucnit apoi într-o tuse câtuşi de puţin prefăcută, adâncă şi hârjâită, după care
am tras concluzia că e mai bine să-l las în pace. Când am ieşit, m-am izbit „din
întâmplare” cu umărul de tocul uşii. Bondocul a râs.
Am ieşit pe punte cu mâna pe noua vânătaie. La provă l-am găsit pe Riddle, cu un
pătrat de pânză şi o mână de pietre de pe plajă, străduindu-se să-i înveţe pe doi
oameni din echipaj Jocul Pietrelor. M-am îndepărtat de acea scenă tulburătoare şi
l-am găsit pe Swift împreună cu Civil. Motanul tânărului nobil se căţărase pe unul
dintre catarge şi ei se străduiau să-l convingă să coboare, spre iritarea căpitanului
şi spre amuzamentul câtorva oameni din echipaj.
Risk se oprise pe greement, nu mai departe decât era nevoie pentru ca motanul să
n-o poată atinge, şi îi făcea în ciudă dând din aripi şi ţipând; asta până când a venit
Web, i-a poruncit să înceteze şi i-a ajutat pe ceilalţi să dea motanul jos.
Aşa a trecut ziua, până la căderea temutei şi în acelaşi timp aşteptatei nopţi. M-am
întors în cabina pe care o împărţeam cu Thick. Swift îi adusese cina, şi vasele goale
de pe podea dovedeau că nu-şi pierduse pofta de mâncare. Le-am adunat şi le-am
pus deoparte, numai ca să mă-mpiedic de ele o clipă mai târziu. Un chicotit gros a
fost singurul semn că lui Thick nu-i scăpase stângăcia mea. Când i-am spus noapte
bună, nu mi-a dat atenţie.

Singurul pat din cabină era al lui. Eu m-am întins pe podea, înfăşurat în pături, şi
mi-am petrecut o bună parte a timpului încercând să mă apropii de somn şi să
rămân în acel loc suspendat între somn şi trezie unde Meşteşugul mă purta prin
vise. O strădanie irosită. Indiferent unde o căutam pe Nettle, nu izbuteam s-o
găsesc. Asta m-a îngrijorat destul de tare ca să nu pot dormi, ci să încerc zadarnic,
aproape tot restul nopţii, să mă strecor în visele ei. Dar, cu cât o căutam mai mult,
cu atât absenţa ei devenea mai apăsătoare.
În întunericul din mica şi înăbuşitoarea cabină, mi-am spus că, dacă lui Nettle i s-ar
fi întâmplat ceva, aş fi ştiut cu siguranţă. Eram legaţi prin Meşteşug. Dacă s-ar fi
aflat în pericol, m-ar fi strigat, fără îndoială. M-am consolat cu gândul că fiica mea
mă mai împiedicase şi înainte să intru în visele ei; şi că era supărată fiindcă, la
ultima noastră întâlnire, îi „îngăduisem” prinţului să pătrundă în locul pe care îl
împărţeam cu ea. Poate că aşa mă pedepsea. Dar, stând întins, cu bezna neagră
în faţa ochilor larg deschişi, mi-am adus aminte că, ultima dată când o văzusem,
Tintaglia pretinsese că, dacă vrea, o poate împiedica pe Nettle să ajungă la mine.
„Eşti cu desăvârşire singură dacă aşa hotărăsc eu.” Unde se afla fiica mea în clipa
aceea? Captivă într-un coşmar, chinuită de un dragon? Nu, mi-am spus. Îmi
demonstrase că în vise de putea apăra foarte bine. Am blestemat raţionamentele
logice cu care mă deprinsese Chade, fiindcă îmi spuneau că, pentru a-şi atinge
ţelul, femela dragon avea să preschimbe lupta într-una mult mai pe placul ei. Cum
ar fi fost hărţuirea lui Nettle în realitate.
Cât de repede putea să zboare un dragon? Destul de repede ca s-ajungă din
Tărâmul Ploilor Sălbatice la Buckkeep într-o singură noapte? Cu siguranţă nu.
Totuşi, n-aveam de unde şti, nu puteam fi sigur. M-am foit pe podeaua de lemn, sub
păturile prea scurte.
Când a venit în sfârşit dimineaţa, m-am săltat în capul oaselor, cu ochii parcă plini
de nisip, şi m-am ridicat în picioare clătinându-mă. Am reuşit să-mi încâlcesc cumva
tălpile în pături şi am alunecat, alegându-mă cu lovituri dureroase în fluierele
picioarelor. Thick n-a părut să se trezească în vreme ce înjuram. Am ieşit din cabină
şi m-am dus drept la prinţ. M-a ascultat într-o tăcere sumbră. Nici el, nici Chade nu
mi-au spus ce prostie făcusem lăsându-mi fiica fără apărare împotriva unui dragon,
crezând că o protejam.
— Să sperăm că e doar supărată pe tine, s-a mulţumit Dutiful să-mi răspundă.
Pasărea a plecat ieri. După ce va sosi la Buckkeep, mama n-o să stea pe gânduri,
o să trimită după Nettle. I-am spus că fata e în mare pericol, să nu irosească timpul.
Am făcut tot ce ne-a stat în puteri, Fitzehivalry.
Slabă consolare. Când nu-mi imaginam cum se ospătează dragonul din trupul
delicat al fiicei mele, îmi imaginam reacţia lui Burrich la apariţia unei companii din
Garda Reginei, trimise s-o ia pe Nettle de acasă şi s-o ducă la Buckkeep. Am făcut
tot trupul simţindu-mă mizerabil, chinuit de nesiguranţă şi fără nimic altceva care
să-mi distragă atenţia în afară de ingenioasele şi necruţătoarele acte de răzbunare
ale lui Thick împotriva mea. A doua oară când mi-am julit încheieturile degetelor
întinzând mâna ca să deschid uşa, m-am întors spre el.
— Ştiu că tu faci asta, Thick. Nu cred că e corect. Nu din vina mea faci călătoria
asta.
S-a ridicat încet în capul oaselor, trecându-şi picioarele goale peste marginea
patului.
— Atunci din vina cui, eh? Cine m-a făcut să vin pe corabia asta, când aici o să-mi
găsesc moartea?
Mi-am dat seama că greşisem. Nu-i puteam răspunde că nu făceam altceva decât
să îndeplinesc poruncile prinţului. Chade avea dreptate. Eram nevoit să iau vina
asupra mea. Am oftat.
— Eu te-am adus pe corabie, Thick. Pentru că avem nevoie de ajutorul tău ca să
ucidem dragonul. Mi-am pus în glas toată căldura şi tot entuziasmul pe care le-am
mai găsit în mine. Nu vrei să-l ajuţi pe prinţ? Nu vrei să iei parte la aventura noastră?
M-a măsurat cu ochi îngustaţi, de parcă aş fi fost nebun.
— Aventură? Voma şi mâncarea care duhnesc a peşte? Legănatul în sus şi-n jos
şi iar în sus şi-n jos, tot timpul? Printre oameni care se-ntreabă de ce nu sunt mort?
Şi-a încrucişat braţele butucănoase.
Am auzit poveşti despre aventuri. Aventurile sunt cu monede de aur, cu magie şi
cu fete frumoase, pe care le săruţi! În aventuri nu verși.
În clipa aceea eram înclinat să-i dau dreptate. Când am ieşit din cabină, m-am
împiedicat de prag.
— Thick! am protestat.
— N-am făcut-o eu! a pretins, dar asta nu l-a împiedicat să râdă.
Corăbiile mici zburau peste valurile cu creste albe, purtate de vântul favorabil. Dar,
chiar şi aşa, călătoria mi se părea fără sfârşit. Ziua mă străduiam să mă ocup de
lecţiile lui Swift şi să mă asigur că Thick nu e neglijat, fără să mă aleg astfel eu
însumi cu prea multe răni uşoare. Noaptea mă străduiam degeaba s-ajung la fiica
mea. Când am intrat în portul Zylig, mă simţeam ca o epavă gata să se scufunde şi
probabil că aşa şi arătam. Când mă uitam cum ne apropiem de oraş, Web a venit
să-mi stea alături, sprijinit de copastie.
— N-o să te întreb care-ţi sunt secretele, a spus cu voce joasă. Dar mă ofer să te
ajut, în orice fel pot, să-ţi porţi povara, oricare ar fi.
— Mulţumesc, dar mi-ai uşurat-o deja într-o foarte mare măsură. Ştiu că-n ultimele
câteva zile n-am avut destulă răbdare cu Swift şi că l-ai ajutat să-şi înveţe lecţiile.
Ştiu şi că te-ai dus de multe ori la Thick, ca să nu fie răpus de plictiseală. E tot
ajutorul pe care mi-l poate da cineva acum. Îţi mulţumesc.
— Bine atunci, a răspuns cu părere de rău şi m-a bătut pe umăr înainte de a pleca.
Cât am stat în Zylig, mi s-a părut că timpul se târa. Ne petreceam nopţile în casa-
tare, iar eu rămâneam acolo şi în foarte multe zile. Thick încă nu scăpase de tuse,
dar nu cred că era atât de bolnav cum pretindea. Oricât de plictisitor ar fi fost să
stau lângă încăperea unde zăcea, mă gândeam că era totuşi de preferat, fiindcă, în
cele două rânduri când îl convinsesem să iasă, privirile îndreptate spre el nu
fuseseră binevoitoare. Era ca un puişor schilod într-un cârd de păsări sănătoase;
orice pretext ar fi fost bun ca să fie făcut fărâme cu lovituri de cioc. Nu se purta
prietenos cu mine, dar nu mă simţeam în largul meu când îl lăsam singur.
Deşi nu mă ruga niciodată să stau cu el, când plecam din încăperea în care se afla,
găsea un motiv ca să mă urmeze sau mă striga peste câteva minute.
Prima oară când a venit Web, la sugestia lui Chade, să-şi petreacă timpul cu Thick,
am crezut că bătrânul sfetnic trage sforile ca să ne aducă împreună. Însă pe urmă
m-a chemat şi m-a trimis în oraş, îmbrăcat ca un locuitor al insulelor, chiar şi cu o
bufniţă pe care mi-a desenat în grabă pe un obraz, dând impresia că era tatuată.
Cu Sulimanuri şi smoală, mi-a făcut pe buza de jos o cicatrice strâmbă, care să
explice de ce vorbeam puţin şi gutural. Mi-a dat destui bani de-ai localnicilor ca să
le pot bea o seară întreagă berea mizerabilă în prea multa căldură din tavernele lor.
Am mai ieşit pe urmă şi în alte zile, de fiecare dată deghizat în negustor dintr-un alt
trib. Zylig era un oraş de mare importanţă pentru negoţ; nimeni nu dădea atenţie
unui chip necunoscut într-un han gălăgios. Treaba mea era să stau şi să ascult
bârfele şi poveştile. Negocierile cu Hetgurdul scoseseră la iveală tot felul de
interese. Barzii erau foarte bine plătiţi ca să cânte toate cântecele despre Aslevjal
şi Icefyre pe care le ştiau şi se istoriseau multe poveşti vechi de familie, menite să
impresioneze prietenii adunaţi în jurul focului dintr-un han. Am ascultat cu atenţie şi
am scos din bârfe şi legende părţile comune, care erau probabil adevărate.
Pe Insula Aslevjal se afla cu siguranţă o creatură îngheţată, dar de aproape o
generaţie nimeni n-o mai văzuse clar. Bărbaţii spuneau poveştile istorisite de taţii
lor după ce fuseseră pe insulă. Unii îşi făcuseră tabăra pe plajă şi se urcaseră pe
gheţar ca să arunce o privire. Alţii se duseseră în vremea celor mai joase fluxuri din
an, când retragerea apelor dezgolea un tunel prin gheaţă, care răspundea în partea
de sud a insulei. Toţi spuseseră că era înşelător, fiindcă, odată ce pătrundeai în
canalul lui pereţi de gheaţă albastră, era uşor să te rătăceşti sau să calculezi greşit
timpul până la următorul flux şi să rămâi acolo prea mult. Iar marea care se întorcea
îi prindea pe imprudenţi în capcană, pentru a nu le mai elibera nici măcar oasele.
Pe cei înţelepţi, puternici şi destul de abili, tunelul din gheaţă îi conducea într-o
peşteră enormă, unde puteau să-i vorbească dragonului captiv şi să-l implore să le
facă o favoare. Unii primiseră îndemânare şi curaj la vânătoare, alţii noroc la femei,
iar alţii fecunditate pentru casele mamelor lor. Aşa spuneau poveştile.
Vorbeau şi despre lăsarea unei ofrande pentru Omul Negru de pe Aslevjal. Unii
ziceau că e un sihastru, alţii că e spiritul păzitor al dragonului. Toţi îl considerau
primejdios, spuneau că e bine să-l îmbunezi cu un dar. Unii susţineau că o halcă
de carne crudă e cea mai potrivită ofrandă; alţii îl contraziceau, spunând că i se
putea cumpăra bunăvoinţa cu pachete de ierburi pentru ceai, cu boabe strălucitoare
de mărgăritar sau cu miere.
Am auzit de două ori numele insulei pus în legătură cu Războiul Corăbiilor Roşii.
Despre asta se vorbea mai puţin; nu se omoară nimeni istorisind poveşti despre
înfruntări care n-au fost câştigate, aducând glorie. Am înţeles că, în timpul
războiului, Kebal Rawbread şi Femeia Palidă doriseră să-şi construiască pe
Aslevjal un refugiu fortificat. Nimeni nu ştia de ce, dar mulţi captivi din cele Şase
Ducate fuseseră duşi acolo, ca să-şi trăiască restul zilelor în robie. Se părea că
Rawbread îi făcuse sclavi şi pe semenii săi din Insulele Străine care nu fuseseră de
acord cu războiul. Îi preschimbase în neoameni şi îi dusese pe Aslevjal, şi nimeni
nu-i mai văzuse şi nici măcar nu mai auzise nimic despre ei, niciodată. Insula
căpătase astfel un nimb de ruşine şi oroare care rivaliza cu faima dragonului
legendar. După război, prea puţini mai doriseră să plece acolo în pelerinaj pentru
a-şi dovedi curajul.
Ţineam toate astea minte şi le povesteam, cu lux de amănunte, pentru Chade şi
Dutiful deopotrivă. În orele târzii ale serii, eu şi bătrânul meu mentor ne străduiam
să ne dăm seama cum ne-ar fi putut ajuta sau împiedica să ne încheiem cu bine
aventura. Uneori aveam impresia că luam în considerare asemenea zvonuri
ceţoase pur şi simplu fiindcă despre Aslevjal ştiam prea puţine lucruri cu certitudine.
Dutiful se întâlnise de două ori cu Hetgurdul şi, de fiecare dată, discuţiile se
prelungiseră timp de câteva zile. Ca rezultat, stabiliseră pentru vânătoarea noastră
de dragon condiţii ce te făceau să crezi că o luau drept întrecere în lupta corp la
corp sau în trageri cu arcul. Chade spumega mai ales fiindcă totul fusese aranjat
de Tribul Mistreţului, care, fără să ceară părerea lui, făgăduise în numele nostru că
vom respecta hotărârea Hetgurdului. Nu fusesem martor, dar auzisem că Arkon
Bloodblade fusese de-a dreptul uluit când Dutiful îl anunţase, cu o politeţe glacială,
că era stupefiat de condiţiile impuse.
— Nu putem schimba ceea ce au acceptat în numele nostru, mi-a spus bătrânul,
cu un aer sumbru. Dar a meritat să văd mutra lui Bloodblade când l-a auzit pe Dutiful
zicând: „Cuvântul meu îmi aparţine, sunt singurul om care îl poate da. Să nu-ţi mai
imaginezi niciodată că poţi vorbi în numele meu”.
Mi-a povestit asta la un pahar de rachiu, în aceeaşi încăpere din casa-tare care ne
găzduise şi prima oară. Dutiful şi Thick se aflau în camera alăturată. Până la noi nu
ajungea decât zvonul glasurilor lor: calmul cu care îi explica Dutiful de ce trebuia să
se îmbarce a doua zi pe corabie şi tonul pe care răspundea Thick, când scâncet
copilăresc şi când refuzul unui bărbat furios. Discuţia nu părea să ia o întorsătură
favorabilă. Dar, având în vedere ce acceptase Bloodblade în numele nostru, nu mi
se părea că lucrurile ar fi putut merge cu mult mai rău decât mergeau deja.
În lipsa noastră, nobilii care ne însoţiseră se descurcaseră mai bine decât mă
aşteptam. Înţelegerile negustoreşti dintre diverse triburi şi marile case din cele Şase
Ducate erau deja încheiate. După toate aparenţele, arborarea propriilor blazoane îi
distanţase de cerbul Farseerilor suficient de mult ca să le îngăduie să negocieze cu
triburile din insule fără prejudicii. Dutiful cina cu ei aproape în fiecare seară şi fiecare
cină aducea vestea încheierii unor înţelegeri noi. Dacă prinţul izbutea să-i înfăţişeze
narcescăi un cap de dragon, ne puteam considera ţelul pe deplin atins. Cele Şase
Ducate şi Insulele Străine urmau să lege, prin căsătorie şi negoţ, atât de strâns
încât un viitor război n-avea să fie în interesul nimănui.
Însă Hetgurdul părea hotărât să ne îngreuneze misiunea. Prinţului Farseer i se
îngăduia să provoace dragonul, însă adunarea şefilor de trib stabilise pentru
confruntare reguli stricte. Dutiful pleca spre Aslevjal fără să-şi ia cu sine întreaga
gardă, ci doar un anumit număr de luptători. Numărul înzestraţilor cu Har din coteria
sa se apropia de totalul impus şi, cel puţin până în acel moment, prinţul refuza să
ia în considerare propunerea lui Chade de a-i înlocui cu oşteni puternici. Fiindcă
Dutiful o provocase, narcesca avea să ne însoţească. Presupuneam că avea să fie
escortată de Peottre şi, probabil, de câţiva războinici din tribul Narvalului sau al
Mistreţului, însă ajutorul lor nu ne fusese promis. O corabie aleasă de Hetgurd urma
să ne ducă pe Aslevjal. Pe corabie aveau să se îmbarce şi şase reprezentanţi ai
Hetgurdului, ca să vadă dacă respectăm sau nu regulile. Era vorba de şase
războinici din triburi diferite, dar nu şi din al Narvalului sau al Mistreţului. Li se
îngăduia să se apere dacă îi ataca dragonul, dar nu şi să-i facă altminteri vreun rău
sau să ne-ajute în vreun fel. Nu puteam lua cu noi nimic mai mult decât încăpea pe
corabie şi, odată ajunşi pe insulă, aveam să cărăm totul în spate.
— Mă surprinde că nu i-au impus prinţului să înfrunte dragonul într-o singură luptă.
— Au ajuns destul de aproape, a răspuns Chade posomorându-se. Dutiful trebuie
să fie primul om care provoacă dragonul. Şi i se sugerează insistent să-i dea lovitura
de graţie, dacă e cu putinţă. Sunt războinici destul de pricepuţi ca să ştie că, în
luptă, nimeni nu poate spune exact care a fost lovitura aducătoare de moarte. Unul
dintre barzii lor o să vină cu noi, ca martor. Exact ceea ce ne trebuia. Şi-a scărpinat,
obosit, unul dintre obrajii săi cu favoriţi. Nu zic că e cazul să ne facem cine ştie ce
griji pentru toate astea. După cum am spus la început, cred că avem mai degrabă
de dezgropat o creatură de sub gheaţă, nu de ucis una vie. M-aş fi bucurat dacă
am fi avut mai multă mână de lucru. A tuşit uşor şi a adăugat, părând destul de
mulţumit de sine însuşi: Dar s-ar putea să am ceva mult mai folositor decât nişte
oameni în plus.
— Câţi poate lua Dutiful?
— Doisprezece. Şi le-am completat numărul mult prea repede. Tu şi cu mine, Web,
Civil, Cockle, Riddle, Thick, Longwick şi patru oşteni din gardă. Aş vrea să se
gândească Dutiful să-i lase aici măcar pe Civil şi Cockle. Încă doi luptători încercaţi
pot însemna o răsturnare de situaţie.
— Şi Swift? Rămâne aici?
N-aş fi putut pune dacă ideea mă făcea să mă simt uşurat sau mă neliniştea.
— Nu, îl luăm cu noi. Deocamdată nu e decât un copil, nu-l pune nimeni la socoteală
ca războinic.
— Şi plecăm mâine?
Chade a dat din cap.
— Longwick şi-a petrecut ultima săptămână adunând provizii pentru noi. Din ce-am
adus de-acasă n-a mai rămas aproape nimic. Mă tem că va trebui să ne mulţumim
cu mâncarea localnicilor. A ales din tot ce avem şi a pus deoparte doar atât cât
trebuie pentru doisprezece oameni. L-am avertizat deja că va trebui să hrănim şi o
pisică, la fel de bine ca pe noi, ceilalţi. O să purtăm cu toţii arme, indiferent dacă ne
vom servi de ele sau nu. O secure pentru tine?
Am dat din cap.
— Şi una pentru Swift. Are arcul lui cu săgeţi, dar, cum spuneai mai înainte, pentru
spart gheaţa o secure e mult mai potrivită.
Chade a oftat.
— Imaginaţia mea se opreşte aici. Fitz, n-am idee ce-o să înfruntăm de fapt. Avem
mâncare, corturi, arme şi ceva unelte. Dar, dincolo de asta, habar n-am ce ne-ar
mai trebui. Şi-a turnat rachiu – puţin, cu zgârcenie. Nu neg că-mi face plăcere să
mă gândesc că Peottre e la fel de năucit ca mine de toată povestea. El şi narcesca
ne vor însoţi. Se îmbarcă şi Bloodblade, dar nu cred că rămâne pentru decapitarea
dragonului. A rostit ultimele cuvinte cu un zâmbet sarcastic, îndoindu-se că avea să
se ajungă la aşa ceva. E condamnabil de stânjenitor să impui pentru îndeplinirea
unei misiuni reguli demne de un turnir. Pe deasupra, nu ne îngăduie să luăm cu noi
decât două păsări mesagere, de care ne vom folosi numai ca să chemăm corabia,
când vom fi gata să părăsim insula. Se vor afla în grija însoţitorilor însărcinaţi să ne
supravegheze.
Cuvintele lui mi-au îndreptat gândurile în altă direcţie.
— Crezi că pasărea trimisă de voi o fi ajuns la Kettricken?
Bătrânul m-a privit compătimitor.
— Ştii că nu e cu putinţă să aflăm răspunsul. Vânturi sau furtuni, un uliu… atât de
multe lucruri pot întârzia sau opri o pasăre. Şi pasărea mesager zboară numai către
casa şi către perechea ei. Kettricken n-are cum să ne trimită răspuns. Te-ai gândit
să-ncerci să intri în legătură cu Burrich? m-a întrebat apoi cu delicateţe.
— Azi-noapte, am răspuns. Şi am adăugat, după ce a înălţat dintr-o sprânceană.
Nimic. M-am simţit ca o molie care loveşte-n sticla felinarului. Mi-a fost imposibil s-
ajung la el. Cu ani în urmă, izbuteam să-i întrezăresc pe amândoi, pe Molly şi
Burrich. Nu printr-o atingere a minţit cu mintea, ci… ei, e zadarnic. S-a terminat.
Bănuiesc că Nettle îmi concentra privirea asupra lor, deşi nu-i vedeam prin ochii ei.
— Interesant, a murmurat, şi am ştiut că punea informaţia la păstrare, pentru o
posibilă întrebuinţare viitoare. Dar nu poţi ajunge la Nettle?
— Nu.
Am izolat cuvântul, refuzând să-l las să-mi trădeze vreun sentiment. M-am întins
peste masă şi am luat sticla de rachiu.
— Uşurel cu ăla, m-a prevenit Chade.
— Nu sunt beat nici pe departe, am ripostat nervos.
— N-am spus aşa ceva, a răspuns cu blândeţe. Dar nu ne-a mai rămas prea mult.
Şi pe Aslevjal s-ar putea s-avem mai multă nevoie de el decât aici.
Am lăsat sticla jos în vreme ce Dutiful revenea în încăpere. Thick îl urma îmbufnat.
— Nu merg nicăieri, ne-a dat de ştire, imediat ce a trecut pragul.
— Ba da, a spus prinţul, cu încăpăţânare.
— Ba nu.
— Ba da.
— Ajunge! i-a apostrofat Chade, de parcă ar fi fost doi copii de şapte ani.
— Ba nu, a şoptit Thick, aşezându-se, cu o lovitură în masă.
— Ba vii cu noi, a insistat Dutiful. Dacă nu cumva vrei să rămâi aici singur singurel.
Numai tu, singur în camera asta, până când ne-ntoarcem noi.
Bondocul şi-a împins în afară bărbia, buza de jos şi limba în acelaşi timp. Şi-a
încrucişat braţele scurte la piept şi l-a măsurat pe Dutiful cu privirea.
— Puţin îmi pasă. Şi, oricum, n-o să fiu singur. O să vorbesc cu Nettle. Îmi spune
poveşti.
Mi-am îndreptat spatele cu o tresărire.
— Vorbeşti cu Nettle.
S-a uitat urât la mine, de parcă şi-ar fi dat brusc seama că, făcându-i în ciudă lui
Dutiful, îmi oferise mie ceva. Şi-a legănat picioarele.
— Poate că da. Dar tu nu eşti în stare.
Ştiam că nu-mi pot îngădui nici să-mi ies din fire, nici să insist prea mult.
— Fiindcă mă împiedici tu să vorbesc cu ea?
— Nu. Ea nu vrea să vorbească deloc cu tine.
M-a studiat în timp ce-mi spunea asta, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă aşa ceva
mă supăra mai tare decât gândul că el mi-ar fi pus piedici. Nu se înşela. Mă rănea
mai adânc. I-am trimis o mică rugăminte lui Dutiful – numai lui.
Caut-o pentru mine. E în siguranţă?
Privirea lui Thick a zvâcnit de la mine la Dutiful şi înapoi. Prinţul nu mi-a răspuns.
Ştia la fel de bine ca mine că bondocul ne simţise comunicând. Indiferent ce mi-ar
fi spus, ar fi trezit bănuielile lui Thick. Mai ales pentru că bondocul nu fusese
încântat de discuţia lor de mai înainte. M-am amestecat şi eu.
— Adică nu vii cu noi când plecăm, Thick?
— Nu. Gata cu corăbiile.
Era o cruzime. Dar am făcut-o totuşi.
— Atunci cum o să te-ntorci acasă? Numai cu o corabie putem ajunge.
M-a privit cu neîncredere.
— Nu vă duceţi acasă. Vă duceţi pe insula aia, a dragonului.
— Pentru început, da. Dar pe urmă mergem acasă.
— Dar vă-ntoarceţi întâi aici, să-l luaţi pe Thick.
— Poate, a încuviinţat Dutiful.
— Poate, dacă rămânem în viaţă, a adăugat Chade. Ne bizuiam pe ajutorul tău.
Dacă rămâi aici şi plecăm singuri… Bătrânul a ridicat din umeri. Dragonul ne-ar
putea ucide pe toţi.
— Aţi merita, a răspuns bondocul, cu un aer sinistru.
Dar cred că izbutiserăm să-i zdruncinăm hotărârea. A părut să cadă pe gânduri,
uitându-se încruntat la mâinile lui dolofane, încleştate de marginea mesei.
— Dacă Nettle îi spune poveşti lui Thick ca să-i ţină de urât, a zis Chade răspicat,
cu un aer meditativ, nu cred că e în mare pericol, Fitz.
Dacă se aşteptase să urmeze un comentariu al bondocului, se înşelase. Thick n-a
scos decât un oftat dezgustat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului, încrucişându-şi
hotărât braţele la piept.
— Lăsaţi-l în pace, le-am şoptit celorlalţi.
Când am încercat să-mi dau seama de ce se supărase Nettle pe mine atât de tare
încât să rupă orice legătură, am descoperit mult prea multe motive. Totuşi, mi-am
spus, cu asprime, era de preferat să ştiu că e vie şi supărată pe mine, nu să mă
gândesc că dragonul ar fi putut să-i ucidă pe ea şi pe ai ei. Tânjeam totuşi după o
certitudine şi ştiam că n-o pot avea. Îmi doream din tot sufletul să pot grăbi zborul
păsării mesager. Dacă Nettle trebuia să fie furioasă, măcar să-şi dea frâu liber furiei
într-un loc sigur.
În seara aceea n-am mai vorbit prea mult. Trei dintre noi şi-au făcut bagajele, şi
Chade şi-a petrecut timpul mormăind îngrijorat, cu ochi pe o listă a încărcăturii
corabiei. În loc să-şi împacheteze lucrurile, Thick stătea ostentativ degeaba. La un
moment dat, Dutiful a început să i le adune şi să le îndese într-un sac, dar el l-a
golit, răsturnându-l pe podea, şi amândoi i-au lăsat conţinutul acolo. Era în acelaşi
loc când ne-am dus cu toţii la culcare.
N-am dormit bine. Ştiind că Nettle mă ignora înadins, am izbutit să descopăr bariera
ei şi să-i simt forma. Mai enervant era să ştiu că Thick mă urmăreşte în timp ce
bâjbâi şi că se delectează fiindcă nu sunt în stare să trec prin ea. Dacă n-ar fi făcut-
o, poate m-aş fi străduit mai mult să intru în visele lui Nettle. Astfel stând lucrurile,
am renunţat şi am încercat să dorm cu adevărat. Dar am avut parte de un somn
agitat, cu vise scurte în care apăreau toţi oamenii pe care îi făcusem să sufere sau
îi dezamăgisem, începând cu Burrich şi terminând cu Patience, şi cu privirea
acuzatoare a Bufonului mai clară şi mai intensă decât orice altceva.
În dimineaţa următoare, ne-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Am mâncat
aproape în tăcere, cu Thick îmbufnat, clocotind în sinea lui în timp ce aştepta să-l
rugăm sau să-i poruncim să ne însoţească. Dar, printr-un acord tacit, niciunul dintre
noi n-a făcut-o. Am schimbat câteva vorbe în grabă, fără să-i dăm atenţie. Ne-am
luat cu toţii bagajele. Riddle a venit să ne-ajute să le cărăm. Chade l-a lăsat să-l ia
pe al lui, însă Dutiful a insistat să şi-l ducă singur. Şi am plecat.

Riddle mergea cu un pas în urma lui Chade, ducându-i bagajul. Longwick şi ceilalţi
patru oşteni din gardă ne urmau. Nu-l cunoşteam prea bine pe niciunul dintre ei.
Hest, un tinerel, îmi plăcea destul de mult. Churry43 şi Drub44 erau prieteni buni şi
luptători trecuţi prin multe. Despre Deft45 nu ştiam decât că se ridica la înălţimea
numelui său când avea zarurile în mână. Restul gărzii rămânea cu nobilii noştri, iar
micul nostru grup trebuia să se adune în port.
— Şi ce facem dacă Thick nu vine după noi? am întrebat, mergând pe străzile
pietruite.
— Îl lăsăm aici, a răspuns Dutiful înverşunat.
— Ştii că nu se poate, am subliniat, dar el mi-a răspuns cu un mârâit.
— M-aş putea duce să-l iau pe sus, s-a oferit Riddle, fără tragere de inimă.
Ideea m-a făcut să mă crispez, iar Chade şi-a exprimat dezaprobarea clătinând din
cap.
S-ar putea ajunge la asta, am remarcat, numai pentru ei. Eu n-o pot face, fiindcă
Meşteşugul lui m-ar trânti în genunchi. Dar cineva care nu stăpâneşte magia
noastră şi asupra căruia Thick n-are putere şi-ar putea folosi forţa fizică. Gândiţi-vă
de câte ori l-au bătut alţi servitori şi i-au luat banii. Sigur, va trebui să facem faţă
furiei lui în zilele următoare, dar măcar o să fie cu noi.
Aşteptăm şi mai vedem pe urmă, mi-a răspuns Dutiful, la fel de înverşunat.
Oamenii se îndeseau în jurul nostru pe măsură ce ne apropiam de port şi într-un
târziu ne-am dat seama că mulţimea se strângea ca să ne vadă plecând. Mistreţul
colţos, vasul nostru, fusese încărcat cu o zi înainte şi aştepta să ne îmbarcăm ca
să poată ridica ancora la ora fluxului de dimineaţă. Localnicii erau într-o dispoziţie
stranie. Ca şi cum ar fi venit să vadă întrecerea dintre doi campioni, în care nu noi
eram favoritul. Nu arunca nimeni cu legume stricate, nici nu ne insulta, dar tăcerea
încărcată de subînţelesuri era aproape la fel de dură ca o ploaie de necurăţenii.
Ceva mai aproape de corabie stăteau nobilii noştri, ca să-şi ia rămas-bun şi să ne
ureze noroc. S-au îngrămădit în jurul prinţului, rostindu-şi urările de bine în timp ce
aşteptam supus în spatele lui, şi am fost uimit când mi-am dat seama cât de puţin
înţelegeau aventura în care pleca şi care ar putea fi urmările ei. Glumeau curtenitori
şi îşi făceau urările de bine cu entuziasm, dar niciunul nu părea deosebit de
îngrijorat de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla.
Când ne-am îmbarcat, Thick încă nu apăruse, aşa că mi s-a strâns inima şi spaima
mi-a pus un nod în stomac. Nu-l puteam lăsa singur, oricât de supărat pe el ar fi
fost Dutiful. Nu mă temeam doar de ce ar fi putut face în absenţa noastră, mă
îngrijoram gândindu-mă ce-ar fi putut păţi el, lipsit fiind de protecţia prinţului. În
absenţa lui Dutiful, cât de mult s-ar fi sinchisit nobilii din cele Şase Ducate de soarta
servitorului său nerod? M-am aplecat peste copastie, uitându-mă către casa-tare
pe deasupra capetelor celor de pe doc. Web a venit lângă mine.
— Ei. Aştepţi cu nerăbdare plecarea în călătorie?
I-am răspuns cu un zâmbet amar.
— Singura călătorie pe care o aştept cu nerăbdare e cea de întoarcere acasă.
— Încă nu l-am văzut pe Thick la bord.
— N-aveai cum. Încă-l mai aşteptăm. Nu-l trage inima să se îmbarce din nou pe o
corabie, dar sperăm că va veni totuşi de bunăvoie.
La asta, Web a dat încet din cap, cu aerul unui înţelept, apoi s-a îndepărtat. Eu mi-
am îndreptat spatele, frecându-mi şi muşcându-mi lateralul degetului mare.
Thick! Vii? Corabia o să plece în curând.
Lasă-mă-n pace, Pute-a-câine!
A trimis insulta cu o furie adâncă, aşa că aproape a simţit mirosul imaginii azvârlite
spre mine. Iar la hotarul mâniei l-am simţit speriat şi rănit fiindcă îl abandonam
astfel. Plecarea noastră îl tulbura şi îl îngrijora, dar mă temeam totuşi că
încăpăţânarea lui avea să învingă.
Timpul şi fluxul nu aşteaptă pe nimeni, Thick. Hotărăşte-te repede. Fiindcă, imediat
ce apa o să crească destul, corabia va trebui să plece. Iar pe urmă, chiar dacă o să
ne dai de veste că te-ai răzgândit şi vrei să vii, o să fie prea târziu. N-o să ne putem
întoarce să te luăm.
Puţin îmi pasă.
Şi, cu asta, şi-a ridicat zidurile atât de brusc şi de sus, încât am avut aproape
senzaţia că-mi trăsese, fizic, o palmă. Am rămas cu gândul că înrăutăţisem lucrurile.
Peste prea puţin timp, au început deja ultimele pregătiri de plecare. La bord a sosit
un ultim transport de pe Destinul Fecioarei. Erau mai multe butoiaşe, şi am zâmbit,
întrebându-mă dacă bătrânul meu mentor îşi amintise că pe cealaltă corabie mai
exista o provizie de rachiu. Au fost aduse, de asemenea, arme şi unelte, până ce
am umplut toate colţurile libere din cală cu orice credea Chade că ne-ar fi putut fi
de folos. Dar, în cele din urmă, a fost timpul să plecăm. Toţi nobilii care urcaseră la
bord să-şi facă urările de bine au coborât. Au sosit şi reprezentanţii Hetgurdului, cu
bagajele lor. Toată încărcătura adusă în ultima clipă a fost îngrămădită astfel încât
să nu stea în drum, iar bărcile care urmau să ne remorcheze prin apele portului,
până la ieşirea în larg, aşteptau, cu oameni la bord. Web a venit să se sprijine de
copastie, alături de mine, neliniştit.
— Nu cred că vine, i-am spus, aproape în şoaptă, având senzaţia că mi se face
rău. Mă duc să vorbesc cu prinţul. Trebuie să trimitem pe cineva după el.
— Am trimis deja, mi-a dezvăluit el sobru.
— Da? Şi prinţul Dutiful ce-a spus?
Nu văzusem niciun oştean din gardă îndepărtându-se de corabie.
— Oh. Nu, n-am vorbit cu el, a răspuns Web, cu gândul în altă parte. Dar am trimis
pe cineva. Pe Swift. Sper, a murmurat apoi, ca pentru sine, că nu l-am supus unei
încercări nepotrivite. Cred c-o poate face. Dar poate-ar fi fost mai bine să mă duc
chiar eu.
— Pe Swift? Am comparat, în gând, statura băiatului în creştere cu a bărbatului
bondoc şi am clătinat din cap. N-o să reuşească niciodată. Thick e stângaci, dar
când se înfurie e surprinzător de puternic. L-ar putea răni pe băiat. Mai bine mă duc
după ei.
Web m-a strâns de braţ.
— Nu! Stai! Uită-te. A izbutit. Vin amândoi!
Uşurarea din vocea lui te făcea să crezi că băiatul dusese la bun sfârşit o
însărcinare colosal de grea. La drept vorbind, poate chiar aşa era. I-am privit
apropiindu-se, un bărbat scund târşindu-şi picioarele alături de un băiat subţirel.
Swift căra bagajul netotului şi îl ţinea protector de mână. Imaginea m-a lăsat cu gura
căscată, dar, chiar şi de la o asemenea distanţă, atitudinea băiatului era vizibilă.
Mergea cu capul sus, atent, şi se uita în ochii tuturor bărbaţilor pe lângă care trecea,
parcă provocându-i să-l ia în râs pe netot sau să-i împiedice să treacă. Nu mai
văzusem niciodată o asemenea paradă de curaj şi Swift a crescut brusc şi enorm
în ochii mei. Eu, unul, ar fi trebuit să fac un mare efort de voinţă ca să-l duc pe Thick
de mână prin mulţimea din port, însă cei doi înaintau. Când am ajuns mai aproape
şi am văzut expresia feţei bondocului, mi-a dat seama că era vorba de mult mai
mult decât o simplă trimitere a băiatului să-l aducă la noi.
— Ce-i asta? l-am întrebat pe Web cu voce joasă.
— E Sângele Străvechi, după cum o ştii foarte bine. Web vorbea încet, fără să se
uite la mine. Lucrează mai bine de la un înzestrat cu Har la alt înzestrat cu Har, cum
ziceţi voi. Dar îi poţi atrage şi pe cei care nu au Harul. I-am cerut lui Swift să
exerseze. Azi l-am pus la o încercare mai grea decât aş fi vrut. Dar se descurcă
bine.
— Da, de asta îmi dau seama.
Pe faţa lui Thick se citea încrederea în timp ce băiatul îl conducea către locul de
îmbarcare. Acolo a şovăit, s-a oprit. Pe urmă Swift i-a vorbit cu blândeţe, încă
ţinându-l de mână, şi au urcat împreună pe pasarelă. Am stat pe gânduri înainte de
a vorbi din nou, dar curiozitatea mi-a scos cuvintele dintre buze.
— Ştiu cum să îndepărtez pe cineva de mine cu Harul. Cred că am ştiut
dintotdeauna. Dar cum îl poţi folosi ca să atragi pe cineva?
— Ah. Sigur. Respingerea poate veni din instinct. De obicei la fel vine şi atragerea.
Credeam că ştii; abia acum înţeleg de ce n-ai pus-o niciodată în aplicare cu Thick.
Şi-a lăsat capul pe-o parte şi m-a cântărit cu privirea. Uneori sunt năucit când văd
câte nu ştii. E ca şi cum ai fi uitat de o parte din tine, ca şi cum ai fi pierdut-o.
Cred că şi-a dat seama cum mă tulburau cuvintele lui, fiindcă a schimbat brusc tonul
şi a început să vorbească privind totul în general.
— Cred că toate făpturile îşi folosesc puterea de atracţie, într-o anumită măsură, cu
puii lor, sau când vor să-şi găsească o pereche. Poate ai folosit-o, fără să ştii. Dar,
vezi tu, de asta un om care a primit magia noastră ar trebui să facă un efort ca să
înveţe despre ea. Să-şi poată da seama cum o întrebuinţează. A lăsat tăcerea să
cadă între noi, apoi a adăugat: Mă ofer din nou să te învăţ ceea ce trebuie să ştii.
— Trebuie să mă duc să văd ce face Thick şi să-l instalez.
M-am grăbit să-i întorc spatele, gata să plec.
— Da. Ştiu că trebuie. Ai multe îndatoriri şi multe misiuni, şi nu pot pretinde că ştiu
tot ce faci pentru prinţul nostru. Sunt sigur că poţi găsi, în orice clipă a zilei, un motiv
ca să spui că eşti prea ocupat. Însă un om trebuie să-şi facă timp pentru ceea ce e
important în viaţa lui. Prin urmare, sper că vei veni la mine. Ţi-o spun pentru ultima
oară. De acum înainte depinde de tine dacă accepţi sau nu.
Şi, înainte de a apuca eu să plec în grabă, s-a răsucit el pe călcâie şi s-a îndepărtat
fără să mai scoată vreo vorbă. Deasupra capetelor noastre, Risk şi-a luat zborul de
pe un catarg cu un ţipăt singuratic, purtat de vânt. Parâmele de remorcare au fost
aruncate, pasarelele au fost ridicate la bord, iar bărbaţii din bărci s-au aplecat
asupra vâslelor ca să ne îndepărteze de docuri, scoţându-ne în larg, de unde ne
putea purta vântul. Mi-am făgăduit că-mi fac chiar în ziua aceea timp să vorbesc cu
Web între patru ochi despre învăţarea magiei mele. Am sperat că nu mă mint singur.
Dar nimic nu e niciodată simplu. Cu narcesca, tatăl ei Arkon Bloodblade şi unchiul
ei Peottre la bord, Dutiful şi Chade îşi petreceau cea mai mare parte a timpului
împreună cu unul sau altul dintre ei. Aveam foarte rar ocazia să le vorbesc fără
martori. În schimb, ca şi mai înainte, trebuia să rămân în compania lui Thick. El se
simţea mizerabil şi nu vedea de ce nu m-aş fi simţit şi eu la fel. Micile vânătăi şi
zgârieturi pe care mi le pricinuise în timpul ultimei călătorii au fost reînnoite şi nu
puteam face mare lucru ca să mă feresc. Dacă mi-aş fi ridicat ziduri împotriva
subtilei influenţe a Meşteşugului său, m-aş fi rupt şi de Chade şi Dutiful. Aşa că
răbdam.
Totul se înrăutăţea fiindcă pluteam pe o mare duşmănoasă. Înfruntam curenţi şi
valuri care ni se împotriveau fără oprire. Corabia s-a legănat puternic două zile la
rând şi Thick a suferit cu adevărat de rău de mare, ca şi Cockle, Swift şi Civil. Noi,
ceilalţi, mâncam puţin şi ne mişcam de la un obiect de care ne puteam ţine la altul.
Am întrezărit-o pe narcescă, foarte palidă, plimbându-se pe punte, agăţată de braţul
lui Peottre. Niciunul dintre ei nu părea să se distreze. Zilele se târau cu greutate.
N-am izbutit să găsesc prilejul pentru o discuţie cu Web despre Har. Din când în
când îmi aduceam aminte, dar părea să se întâmple numai când aveam vreo zece
alte lucruri de făcut. Încercam să pretind că împrejurările erau de aşa natură încât
mă împiedicau să vorbesc cu el. În realitate, n-aş fi putut spune ce anume mă
reţinea.
Insula Aslevjal a apărut în cele din urmă la orizont. Chiar şi de la distanţă părea un
loc deprimant. Se numără printre cele mai nordice Insule Exterioare şi e o bucată
de uscat colţuros, cu înfăţişare lugubră. Acolo vara nu triumfă niciodată cu adevărat.
Cele mai blânde zile ale scurtei ei vizite nu au destulă putere ca să topească zăpada
lăsată pe munţi de iarna de mai înainte. Şi e, în cea mai mare parte, captivă sub un
gheţar tolănit în îmbrăţişarea piscurilor ei ascuţite. Unii spun că e de fapt vorba de
două insule, cu gheţarul punte între ele, dar nu ştiu pe ce se bizuie convingerea lor.
Refluxul dezgoleşte plaje cu nisip negru, care înconjoară gheaţa ca o fustă murdară.
Într-unul din capete sunt tot timpul vizibile o plajă golaşă, bolovănoasă şi un colţ de
stâncă. În alte locuri, fâşii de piatră se întind până sub palida pătură de gheaţă. N-
aş fi putut spune dacă norul din jurul insulei era abur înălţat din gheaţa scăldată în
soare sau zăpadă spulberată de necontenitul vânt din nord pe care îl înfruntam.
Şi el, şi apa păreau să ni se opună, aşa că ne apropiam încet. Înaintam cu trudă.
Stăteam sprijinit de copastie când Dutiful şi narcesca, însoţiţi de Chade şi Peottre,
au venit să contemple insula. Dutiful s-a încruntat.
— Nu pare un loc pe care să şi-l aleagă de bunăvoie drept adăpost vreo creatură,
fie ea şi de mărimea unui dragon. De ce s-ar afla unul acolo?
Narcesca a clătinat din cap şi a răspuns cu voce scăzută:
— Nu ştiu. Ştiu doar că legendele noastre spun că e acolo. Aşa că acolo mergem.
Şi-a strâns mantia de lână mai tare în jurul trupului. Vântul părea să ne aducă
muşcătura rece a Aslevjalului.
În cursul după-amiezii, am ocolit un promontoriu şi ne-am îndreptat spre singurul
golf al insulei. Iscoadele noastre ne spuseseră că e un loc părăsit, cu rămăşiţele
unui doc şi câteva construcţii de piatră căzute în ruină. Cu toate astea, pe o stâncă
vizibilă deasupra plajei am zărit o pată de culoare. Chiar în timp ce o fixam cu
privirea, încercând să-mi dau seama ce putea fi, din ea a ieşit o siluetă. Am tras
concluzia că e un cort sau un alt soi de adăpost. Un om s-a oprit în vârful stâncii.
Mantia lui cu glugă, albă cu negru, îi flutura în jur, zvârcolindu-se în vânt. N-a schiţat
niciun gest de salut, dar stătea acolo, aşteptându-ne.
— Cine-i ăsta? l-a întrebat Chade pe Peottre, după ce strigătele corabierului de
veghe către căpitan i-au adus înapoi, pe punte.
— Habar n-am, a răspuns Peottre.
Avea vocea încărcată de spaimă.
— Poate e legendarul om negru de pe insulă, şi-a dat Bloodblade cu părerea. Apoi
s-a aplecat peste copastie cu înfrigurare, cercetând silueta singuratică de pe faleza
înaltă. Întotdeauna m-am întrebat dacă legendele sunt adevărate.
— Eu, una, nu vreau să aflu, a spus încet narcesca.
Privea insula cu ochii măriţi.
Pe măsură ce ne-am apropiat, locul de lângă copastie a devenit prea strâmt, fiindcă
ne-am îngrămădit cu toţii să ne holbăm la destinaţia noastră şi la rău prevestitoarea
siluetă solitară care ne aştepta. S-a mişcat abia după ce am aruncat ancora în golf
şi bărcile corabiei s-au pregătit să ducă la ţărm, împreună cu proviziile noastre. A
coborât pe plajă şi a rămas pe linia fluxului. Chiar înainte să-şi lase gluga în jos,
prin inimă mi-a trecut un junghi. M-am simţit bolnav de spaimă.
Bufonul mă aştepta.
Capitolul 13
ASLEVJAL
Preschimbarea în neoameni a fost, poate, cea mai distrugătoare armă întrebuinţată
de insulari împotriva noastră în timpul Războiului Corăbiilor Roşii. Încă n-am aflat
cum izbuteau s-o facă, însă rezultatul cumplit le e multora mult prea bine cunoscut.
Un asemenea atac înspăimântător a fost îndreptat pentru prima oară asupra
orăşelului Forge, o aşezare ai cărei locuitori se îndeletniceau cu mineritul,
extrăgând fier. Piraţii de pe Corăbiile Roşii au năvălit într-o noapte, omorând şi
luând prizonieri. Au trimis la Castelul Buckkeep o „cerere de răscumpărare”,
ameninţând că, dacă nu primesc aur, eliberează captivii. Regele Shrewd n-a găsit
în asta nicio logică, aşa că a refuzat să plătească. Piraţii şi-au înfăptuit ameninţarea,
au eliberat prizonierii care păreau nevătămaţi şi corăbiile s-au pierdut în noapte.
Dar toată lumea şi-a dat curând seama că, printr-un soi de magie tainică, localnicii
reîntorşi se preschimbaseră în ceva diferit de ei înşişi. Ştiau cine sunt şi din ce familii
fac parte, dar nu păreau să se mai sinchisească de asta. Tot ce însemna morală şi
etică le fusese furat. Nu se gândeau decât la nevoile lor imediate şi, ca să şi le
satisfacă, nu se sfi.au să fure, să ucidă şi să siluiască. Unii au fost „capturaţi” de
rudele lor, care s-au străduit zadarnic să-i ajute să-şi revină. Nu s-a întâmplat
niciodată.
În timpul războiului, preschimbarea în neoameni a fost folosită în repetate rânduri.
Lăsa pe teritoriul nostru o oaste ostilă, alcătuită din cei dragi nouă, fără ca piraţii lui
Kebal Rawbread să plătească pentru asta băneşte sau sufleteşte. Uciderea
neoamenilor era o însărcinare demoralizantă şi dezumanizantă, şi îi revenea
poporului nostru. A lăsat urme care n-au dispărut nici până în ziua de azi. Orăşelul
Forge n-a fost reconstruit niciodată.
FEDWREN, Istoria Războiului Corăbiilor Roşii

Împreună cu ceilalţi oşteni din Gardă, m-am aflat în prima barcă ajunsă pe Aslevjal.
Câteva clipe mai târziu, cu vârful în nisip s-a oprit o alta, aducându-i pe Chade,
Dutiful, narcescă, Peottre şi Arkon Bloodblade. Noi, oştenii, am coborât în apa puţin
adâncă, am prins barca de margini şi, când a săltat-o următorul val, am alergat cu
ea către ţărm, astfel încât cei cinci să poată coborî apoi pe nisip uscat. Şi, în tot
acest timp, am fost conştient că Bufonul stătea pe buza de pământ de deasupra
plajei, urmărindu-ne cu privirea. Nu se clintea, dar vântul rece părea să vorbească
în locul lui. Îi biciuia mantia şi părul lung, auriu, scoţând pocnete surde. Pudra care
îi făcea pielea să pară mai deschisă la culoare dispăruse, ca şi sulimanurile
jamailliene care-i dăduseră înfăţişarea unui străin. Cu cafeniul bogat al tenului peste
oasele sculpturale ale feţei şi cu coama de păr arămiu, părea desprins dintr-o
poveste. Contrastul puternic dintre albul şi negrul hainelor ştergea orice urmă a
indolentului Lord Auriu. M-am întrebat dacă, în afară de mine şi Chade, îl mai
recunoscuse cineva. Am încercat să schimb o privire cu el, dar părea să se uite prin
mine. A vorbit abia când a pus prinţul piciorul pe ţărm. A început cu o plecăciune.
— V-am pregătit ceai cald, a strigat, fixându-ne cu privirea.
Şuierând fără încetare, vântul i-a purtat cuvintele către noi.
N-a spus nimic mai mult. A arătat către cortul său şi s-a îndreptat într-acolo.
— Îl cunoaşteţi? Cine e? a întrebat Arkon Bloodblade.
Mâna i se odihnea, destinsă, pe mânerul sabiei.
— Îl cunosc de foarte mult timp, a răspuns Chade, cu glas aspru. Dar n-am idee
nici cum a ajuns aici, nici de ce.
Prinţul se străduia să nu se uite în urma bărbatului de sus cu gura căscată. Mi-a
aruncat o privire, dar m-am grăbit să mă uit în pământ.
Ala e Lordul Auriu?
Nedumerirea lui Dutiful era sinceră. Înfăţişarea celui care ne aştepta se schimbase
destul de mult ca să îndreptăţească nesiguranţa.
Nu. Şi nu e nici Bufonul. Dar e vorba de alte două faţete ale aceluiaşi om, deşi de
fapt nu ştiu cine e.
Să nu dramatizăm.
Ultimul mesaj era de la Chade, un soi de mormăială care sugera că-l iritam
amândoi.
— Nu e o ameninţare pentru noi, a spus apoi, cu voce tare. Discut eu cu el. Oşteni,
rămâneţi aici şi daţi o mână de ajutor la descărcarea corabiei. Duceţi toată
încărcătura mai sus de linia fluxului şi aveţi grijă să fie ferită de umezeală.
Chade se descotorosise foarte frumos de mine. Voia să mă ţină departe de Bufon
până descoperea ce se petrece. M-am gândit să-i nesocotesc ordinul şi să-l
însoţesc în cort. Pe urmă Riddle mi-a tras un ghiont.
— S-ar părea c-ai face bine să le dai o mână de ajutor.
Thick şi coteria Harului soseau la mal în aceeaşi barcă.
Bondocul se ţinea de marginea ei cu atâta disperare încât i se albiseră încheieturile
degetelor şi avea ochii strâns închişi. Mâna lui Web îi stătea pe umăr, abia
atingându-i, dar Thick se gârbovise sub ea. Am oftat şi m-am dus să-l iau în primire.
De corabie tocmai se desprindea o altă barcă, în care se urcaseră războinicii trimişi
de Hetgurd.
Inserarea s-a lăsat înainte de a fi toată încărcătura descărcată şi înfăşurată în pânză
de cort legată cu funii. Am aruncat o scurtă privire către micile butoiaşe aduse la
bord în ultima clipă, la porunca lui Chade. Nu erau cu rachiu. Dintr-unul se scurgea
un soi de pudră. Cu un amestec de groază şi speranţă, am recunoscut praful
exploziv inventat de bătrânul asasin. Oare de aceea nu obiectase cu mai multă
înverşunare când ne impusese Hetgurdul să luăm cu noi atât de puţini oameni? Şi
cum avea de gând să folosească blestemăţia aia?
Îmi puneam aceste întrebări în vreme ce locuinţa noastră vremelnică începea să
capete formă. Longwick era un comandant priceput. Ţinea mica noastră trupă,
alcătuită din oşteni şi din înzestraţii cu Har, într-o continuă mişcare. Alesese cel mai
înalt loc liber de pe deal, de unde împrejurimile se vedeau clar şi în întregime.
Corturile erau aranjate în şir compact, fusese săpată o groapă pentru gunoaie şi
adunaserăm toate bucăţile de lemn împrăştiate pe plajă. Aveam apă proaspătă, de
fapt un torent de zăpadă topită, care se scurgea dinspre gheţar, trecând pe lângă
tabăra noastră. Hest, cel mai tânăr oştean, un flăcău de numai douăzeci de ani, a
fost pus să stea de strajă, având în grijă întreaga tabără, iar lui Drub, un războinic
încărunţit, cu muşchi ca de urs, i s-au încredinţat toate îndatoririle unui bucătar. Deft
şi Churry au fost lăsaţi să doarmă, ca să poată lua locul lui Hest mai târziu. Lui
Riddle i s-a poruncit să se afle tot timpul la dispoziţia prinţului, fiind umbra lui oriunde
s-ar fi dus. Şi, aşa cum mă aşteptam, mie mi s-a cerut să veghez asupra lui Thick,
omul prinţului. Membrii coteriei Harului, aflaţi acum la ordinele lui Longwick, au
primit însărcinări mărunte, apoi au fost lăsaţi să se împrăştie pe plajă, liberi s-o
cerceteze. Sunt sigur că totul era nou şi straniu pentru unii dintre ei, şi mai ales
pentru un nobil tânăr, precum Civil, dar, spre lauda lui, a făcut totul cu dragă inimă
şi i-a acordat lui Longwick respectul impus de poziţia sa. L-am văzut de mai multe
ori aruncând priviri dezaprobatoare către cortul colorat al Bufonului, dar şi-a păstrat
gândurile pentru sine. Chade şi prinţul acceptaseră ospitalitatea bărbatului arămiu,
împreună cu narcesca, Peottre şi Arkon Bloodblade.
Thick a preferat să se ghemuiască, nefericit, în cortul pe care urma să-l împartă cu
mine, Web şi Swift. La nu prea mare depărtare, ardea focul bucătarului şi Drub
veghea asupra unui cazan în care fierbea încet terciul de ovăz pentru masa noastră
de seară. Eu pusesem, la marginea vâlvătăii, o oală mai mică, cu apă pentru ceai.
Prevedeam că, pe insula aia fără copaci, lemnele de foc aveau să devină curând o
problemă. Aşteptând să fiarbă apa, mă plimbam agitat încoace şi-ncolo pe lângă
cort, simţindu-mă ca un câine legat în vreme ce alţii hoinăreau în voie.
Războinicii Hetgurdului îşi întinseră corturile într-un şir separat şi-şi aduseseră pe
ţărm propriile provizii. Fiecare om avea cortul său minuscul. Îi urmăream din priviri,
pe furiş. Nu erau bărbaţi tineri, ci veterani căliţi în lupte. Nu le ştiam numele. Mi se
spusese că, pentru ceea ce aveau de făcut, nu contau numele lor, ci tribul fiecăruia,
dezvăluit de tatuajul său. Masiv şi sumbru ca animalul de pe însemnele sale, Ursul
părea să fie şeful. Bufniţa era un bărbat mai suplu, dar mai bătrân: poetul şi bardul
lor. Corbul avea părul la fel de negru ca totemul tribului său, şi ochii tot atât de
strălucitori. Foca era un bărbat scund şi îndesat, cu două degete lipsă de la mâna
stângă. Cel mai tânăr din grup era Vulpe. Părea uşor iritabil şi nefericit fiindcă
ajunsese pe Aslevjal. Vulturul era un bărbat înalt şi suplu, de vârstă mijlocie. În
noaptea aia el era de strajă, stătea de veghe pe când ceilalţi, aşezaţi în jurul focului
cu picioarele încrucişate, mâncau şi vorbeau cu voci scăzute. M-a surprins
holbându-mă la el şi mi-a răspuns cu o privire lipsită de orice expresie.
Nu simţeam niciun fel de duşmănie, din partea niciunuia dintre ei. Erau datori să
vadă dacă respectam regulile stabilite de Hetgurd pentru noi, dar nu păreau să aibă
nimic împotriva misiunii noastre. Păreau mai degrabă în aşteptarea unui soi de
turnir. Pe corabie se amestecaseră în voie printre noi, iar între poetul lor şi Cockle
se înfiripase o prietenie care era, în acelaşi timp, o rivalitate amuzantă. Odată ajunşi
la ţărm, stabiliseră între ei şi noi un hotar mai rigid, dar mă îndoiam că avea să
rămână astfel mai mult de o noapte sau două. Noi eram prea puţini, iar locul prea
sumbru.
Alături de cortul plin de culoare al Bufonului fuseseră înălţate alte două, nu cu mult
mai mari. Unul pentru narcescă şi Peottre, iar celălalt pentru Chade şi prinţ. De când
acostaserăm, pe cei patru nu-i mai văzusem decât foarte puţin. Bufonul îi
întâmpinase în cortul lui, dar n-aveam idee ce se petrecuse acolo. Chade şi prinţul
nu-mi oferiseră, prin Meşteşug, nici măcar un cât de mic indiciu. Dădusem o mână
de ajutor la ridicarea celor două corturi mari de alături şi murmurul abia auzit al
conversaţiei din interiorul celui în care se aflau fusese la fel de ispititor şi de lipsit
de substanţă ca aroma ceaiului de mirodenii, adusă de vânt.
Acum, când amurgul lua ţinutul în stăpânire încetul cu încetul, Bufonul şi coteria
Harului erau pe corabie, savurând cina de bun rămas oferită de Arkon Bloodblade.
Nici el, nici războinicii lui din Tribul Mistreţului nu rămâneau cu noi. Aş fi vrut să
pricep care era raţiunea din spatele acestui fapt. Oare Tribul Mistreţului nu voia să-
şi lege numele de încercarea nesăbuită a Tribului Narvalului sau se dorea pur şi
simplu să rămână totul sub comanda lui Peottre? M-am încruntat şi am lovit cu
piciorul în pământul rece. Prea multe lucruri nu-mi erau cunoscute. Aş fi vrut măcar
să pot cerceta locul, dar Thick refuzase cu îndărătnicie să se întoarcă pe corabie,
chiar şi fiind ispitit cu o cină copioasă, şi rămăsese pe insulă, să împartă cu noi
raţiile simple ale unor străji de care nu era nevoie. Zgomotul de paşi târşiţi pe solul
aproape îngheţat m-a făcut să întorc capul. Riddle se apropia fluturându-şi braţul şi
zâmbind larg.
— Captivant loc! Dacă-ţi plac zăpada, iarba şi nisipul.
S-a ghemuit lângă foc şi şi-a întins mâinile spre el.
— Credeam că-ţi petreci noaptea pe corabie, cu prinţul.
— Nu. Mi-a dat liber, a zis că n-are nevoie de mine acolo. Iar eu am fost încântat.
Să mă uit cum mănâncă alţii nu e distracţia mea preferată. Tu ce faci în seara asta?
— Nimic ieşit din comun. Îi ţin companie lui Thick. Acum îi fac ceai.
— Dacă vrei, pot rămâne eu aici să-i pregătesc ceaiul după ce fierbe apa, mi-a spus
Riddle, coborându-şi glasul. Ai avea o şansă să-ţi dezmorţeşti picioarele şi să
explorezi împrejurimile.
I-am acceptat propunerea cu recunoştinţă. M-am întors în cortul nostru.
— Ai ceva împotrivă dacă fac o scurtă plimbare, Thick? am întrebat. O să-ţi aducă
Riddle ceaiul.
Bondocul şi-a strâns mai tare în jurul umerilor pătura în care se înfăşurase.
— Puţin îmi pasă, a răspuns ursuz.
Avea vocea răguşită de prea multă tuse.
— Bine, atunci. Eşti sigur că nu vrei să vii şi tu? Dacă te ridici şi te mişti puţin, o să-
ţi fie în curând mai cald. Serios, Thick, aici nu e chiar atât de frig.
— Nnf.
Şi-a întors faţa, ca să nu mă mai vadă. Riddle a dat din cap cu milă şi tot cu capul
mi-a făcut apoi semn să plec.
Când mă îndepărtam, l-am auzit spunând:

— Haide, Thick, fă-ţi curaj! Cântă-ne ceva cu fluierul. O să ţină întunericul la

distanţă.
Spre surprinderea mea, bondocul l-a ascultat, în timp ce paşii mă purtau agale, tot
mai departe, am auzit notele şovăielnice ale cântecului mamei sale. I-am simţit
atenţia concentrându-se asupra lui în timp ce ostilitatea pe care mi-o trimitea prin
Meşteşug se domolea. Era ca şi cum aş fi lăsat jos o povară grea. Deşi melodia se
întrerupea des, ori de câte ori îşi trăgea bondocul răsuflarea, am sperat că interesul
lui faţă de cântec era semn de însănătoşire. Mi-aş fi dorit să simt micşorându-se
astfel şi stânjeneala care plana între mine şi Bufon. Nu schimbaserăm nici măcar
un singur cuvânt şi nici măcar nu ne aflaserăm destul de aproape ca s-o putem
face, însă îi simţisem indignarea ca pe un vânt rece pe piele. Aş fi vrut să fi rămas
în noaptea aceea pe ţărm, în cortul lui; ar fi fost un prilej nimerit ca stăm puţin de
vorbă fără martori. Dar fusese invitat la cina de rămas-bun de pe corabie. M-am
întrebat cine făcuse invitaţia: prinţul, pentru că era intrigat, sau Chade, fiindcă nu
voia să-l scape din ochi pe bărbatul arămiu?
M-am plimbat pe plajă în vreme ce lumina amurgului se împuţina şi am văzut ceea
ce descrisese iscoada lui Chade. Era ceasul refluxului, oceanul se retrăgea,
dezgolind o tot mai mare întindere de nisip. Două şiruri de stâlpi încrustaţi cu scoici
şi înclinaţi sub unghiuri bizare ieşeau din apa care îi înghiţise, dovedind că acolo
existase cândva un port. La un moment dat, pe ţărm existaseră case de piatră, dar
se transformaseră toate în ruine. Rămăseseră doar ziduri înalte până la genunchi,
ca un şirag de goluri dintr-o ţeastă cu dinţii pierduţi. Restul pereţilor de piatră se
sfărâmase şi se împrăştiase în jur, atât în interiorul, cât şi în afara construcţiilor. M-
am încruntat. Distrugerea era prea deplină. Oare mica aşezare fusese atacată de
cineva care nu voise doar să ucidă toată suflarea pe care-o adăpostea, ci şi s-o
facă de nelocuit? Se părea că năvălitorii încercaseră s-o radă de pe faţa pământului.
M-am urcat pe malul scund, deasupra prundişului de pe plajă. Am dat peste o
întindere de teren bolovănos şi plin de smocuri de iarbă, cu umbrele întinzându-li-
se dinspre rădăcini pe măsură ce ziua îşi pierdea culorile. Nu existau copaci, doar,
din loc în loc, tufe viguroase, răsucite. O fi fost vară, dar gheţarul înţepenit mai sus
de noi răspândea răsuflarea iernii pe toată durata anului. Mi-am croit drum prin iarba
înaltă, nepăscută, care foşnea frecându-şi seminţele de pantalonii mei. Pe urmă,
pe neaşteptate, m-am trezit la marginea unei cariere de piatră. Dacă ar fi fost ceva
mai întuneric, probabil că aş fi păşit în gol şi m-aş fi ales cu o căzătură urâtă. M-am
oprit pe buza gropii şi m-am uitat în ea. Cu nici doi metri mai jos, pereţii nu mai erau
de lut, ci de piatră neagră, străbătută de vinişoare subţiri, argintii. Un fior mi-a
străbătut trupul. De acolo fusese extrasă piatra amintirilor, la fel ca în imensa carieră
din munţi, unde din ea fusese sculptat dragonul lui Verity. Apa adunată în fundul
gropii era, mai jos de mine, un al doilea cer fără stele. Din ea se înălţau, ca nişte
insule sterpe, două pietre mari, ale căror unghiuri şi contururi precise spuneau că
sunt lucrul unor mâini omeneşti.
M-am îndepărtat încet şi am pornit-o pe drumul de întoarcere către tabără. Voiam
să discut cu Chade şi cu prinţul, dar simţeam că era mult mai urgent să vorbesc cu
Bufonul. De pe marginea falezei, m-am uitat în golf, unde Mistreţul Colţos se legăna
uşor, ţinut pe loc de ancoră şi înconjurat de bărcile pentru acostare. Urma să plece
a doua zi, să-l ducă pe Arkon Bloodblade înapoi, la Zylig. Noi, ceilalţi, aveam să
rămânem pe insulă, ca să începem căutarea dragonului captiv de sub gheţar.
Clipocitul monoton al valurilor sparte de plajă ar fi trebuit să fie liniştitor. În schimb,
marea părea să se agite necontenit, hotărâtă să înghită pământul încetul cu încetul.
Nu mai avusesem niciodată impresia asta.
Un animal mare a apărut, pentru scurt timp, nu departe de mal. Am înlemnit,
încercând să-mi dau seama ce e. A dispărut sub următorul val şi s-a ivit din nou
după retragerea lui. În răstimpurile când se vedea, era complet nemişcat. L-am privit
cu ochii mijiţi, dar era o formă neagră pe fundalul negru al apei şi nu izbuteam să-
mi dau seama decât că are dimensiunile unei balene mici. M-am încruntat la gândul
că o astfel de creatură stătea în ape puţin adânci. N-ar fi trebuit să se afle la atât de
aproape de ţărm decât dacă era moartă şi o adusese fluxul. Harul îmi spunea că în
ea încă mai pâlpâie viaţa, neclară, risipită. Dar nu desluşeam nici senzaţia de
înfrângere, nici disperarea unei făpturi în pragul morţii.
Am rămas pe plajă şi am aşteptat până când oceanul în retragere a dezvăluit,
treptat, nu doar conturile necizelate ale unui animal mare, ci şi mai multe blocuri de
piatră, lucind umede în lumina lunii. Am uitat de orice altceva, cu ochii la apa care
elibera ţărmul. Creatura care apărea, încetul cu încetul, mi se părea cunoscută, într-
un mod cumva mai presus de fire. Odată ce vezi un dragon întins pe spate, îţi
rămâne pentru totdeauna în memorie. Inima a început să-mi bată mai repede. Era
oare cu putinţă să fi dat peste răspunsul ghicitorii noastre?
Cred că ţi-am găsit dragonul, Dutiful. Caută un pretext ca să ieşi pe punte şi uită-te
spre ţărm. E din ce în ce mai vizibil, pe măsură ce se retrage apa. Pe plaja acoperită
de apele fluxului e un dragon de piatră.
Nu mă folosisem de Meşteşug ca să-i trimit mesajul doar lui Dutiful. A ajuns şi la
Chade. Nu după mult timp, prinţul şi ceilalţi meseni au apărut pe punte. S-au uitat
către ţărm, dar mă îndoiam că puteau să vadă creatura la fel de clar ca mine, fiindcă
acum se profila pe lumina felinarelor de pe corabie. Şi, ajutat de lumina aceea în
plus şi de retragerea apei, am văzut că mă înşelasem. Ceea ce luasem drept
dragon era, de fapt, un grup de blocuri mari de piatră, foarte apropiate unele de
altele, dar neatingându-se. Am văzut capul şi labele din faţă, gâtul şi umerii, trei
segmente ale spatelui şi picioarele din spate, apoi mai multe porţiuni, din ce în ce
mai mici, din coadă. Lipite unele de altele, ar fi alcătuit dragonul. Aşa cum stăteau
înşiruite pe pământul ud, m-au dus cu gândul la cuburile cu care le place copiilor să
se joace, îmbinându-le.
Ăsta e dragonul nostru? Vrea să duci un cap de piatră pe vatra din casa ei?
Fiind legat de Dutiful prin Meşteşug, l-am văzut arătând cu degetul şi punându-i
aceeaşi întrebare lui Peottre. Dar Arkon Bloodblade a fost cel care a râs şi a clătinat
din cap. Tot prin Meşteşug, i-am auzit răspunsul tot atât de clar ca şi cum m-aş fi
aflat pe punte, alături de ei.
— Nu, nu, ceea ce vezi e una dintre nebuniile Femeii Palide. Ea şi-a pus sclavii să
aducă pietrele aici. Spunea că numai piatra neagră de pe insula asta e balast bun
pentru corăbiile ei albe. Se pare că o parte dintre sclavi au fost puşi s-o şi sculpteze.
Dar din ce pricină probabil că n-o să…
— E târziu, l-a întrerupt brusc Peottre. Şi voi ridicaţi ancora mâine, la fluxul de
dimineaţă, frate. Să ne mai bucurăm de încă o noapte de somn bun, la bord, în
paturi, înainte de a înfrunta mâine viaţa grea de pe insulă. Şi pe tine, prinţe Dutiful,
te sfătuiesc să mergi devreme la culcare. Mâine o pornim dis-de-dimineaţă la drum,
către locul unde se spune că ne aşteaptă adevăratul dragon. O să fie o călătorie
anevoioasă. E înţelept să ne odihnim cu toţii.
— Cuvinte înţelepte, ale unui om înţelept, s-a grăbit Arkon să-i dea dreptate lui
Peottre. Atunci vă urez tuturor noroc şi vă spun noapte bună!
Ei bine, a întors-o cu măiestrie, a remarcat Chade, în vreme ce oamenii adunaţi pe
punte se împrăştiau. Arkon şi-a dat probabil seama că spunea poveşti pe care
Peottre nu vrea să le dezvăluie. Vezi ce altceva mai poţi descoperi acolo, Fitz.
Cum a reacţionat Bufonul la istorisirea lui? l-am întrebat.
Adevărul este că n-am băgat de seamă, mi-a răspuns aproape răstindu-se.
Cum a ajuns Bufonul aici? De ce e aici? De ce-l ţii unde nu pot vorbi cu el?
Am pus întrebarea fiindcă nu mai eram în stare nici să mă abţin, nici să-mi ascund
că eram nemulţumit fiindcă nu-mi împărtăşiseră răspunsurile lui.
Oh, nu te îmbufna. Chade s-a străduit să-mi calmeze iritarea. Ne-a spus destul de
puţin. Ştii cum e el. Fitz, aşteaptă până mâine, când o să fim cu toţii pe ţărm
împreună şi-o să-i poţi pune câte întrebări vrei. Cu tine o să fie fără îndoială mai
sincer decât cu noi. Şi îl ţinem sub ochii noştri mai ales ca să-l îndepărtăm de
războinicii Hetgurdului, nu de tine. Deja a spus c-o să facă tot ce-i stă în puteri ca
să ne convingă să nu omorâm dragonul. Şi a fost destul de ambiguu, de fermecător
şi de misterios ca să-i intrige pe Peottre şi pe Bloodblade, dar cred că narcesca
încă se mai teme de el. Se fereşte să-i întâlnească ochii.
Prinţul a întrerupt gândurile lui Chade.
La început, oamenii Hetgurdului au crezut că e vorba despre un soi de înşelătorie
din partea noastră, despre un aliat secret pe care l-am adus aici pe furiş. Când le-
a atras atenţia că el, unul, n-avea de unde şti ce condiţii o să pună Hetgurdul, au
recunoscut că într-adevăr nu pare posibil.
Cum au reacţionat narcesca şi Peottre când a spus că el o să ajute dragonul?
Chade a părut să aibă răspunsul gata pregătit.
Reacţia a fost stranie. Mă aşteptam să i-o ia în nume de rău, însă Peottre pare să
se simtă uşurat, ba chiar bucuros fiindcă a apărut aici. Iar eu îi sunt recunoscător
pentru că n-a spus mai mult decât atât. Iar ţie îţi cer să discuţi întotdeauna cu el
fără să vă poată auzi Peottre şi narcesca. Dacă vor afla de cât de mult timp sunteţi
prieteni, s-ar putea să creadă că şi tu eşti împotriva strădaniilor noastre.
Mesajul lui Chade era o avertizare pentru mine, o punere la încercare a loialităţii
mele. Nu i-am dat atenţie.
O s-aştept şi o să vorbesc cu el când vom fi departe de urechi străine, am spus.
Da. Aşa vei face.
Replica lui era ceva între aprobare şi poruncă.
Pe corabie, lumea se ducea deja la culcare. Am aruncat o privire în urmă, către
tabăra noastră. Se părea că şi acolo intraseră cu toţii în paturi. Focul se domolise.
Nici măcar nu-mi mâncasem porţia din raţia de seară. Probabil că, spre sfârşitul
misiunii noastre, terciul fierbinte avea să ni se pară o delicatesă, dar în clipa aceea
nu mă ispitea.
Marea se retrăsese destul de mult ca să pot ocoli dragonul fără să-mi ajungă apa
mai sus de glezne. Ştiam că în dimineaţa următoare o să regret că-mi udasem
încălţările, dar, dacă era ceva de descoperit la creatura aia de piatră, aveam cel
mai bun prilej. Nu fusese sculptată de nicio coterie a Meşteşugului, ci de adepţii
Femeii Palide. Credeam că ştiu de ce. Mă gândisem cu mult timp în urmă că Regal
şi Galen, Maestrul Meşteşugului, vânduseră părţi din biblioteca magiei noastre.
Oare ajunseseră în posesia lui Kebal Rawbread, conducătorul insularilor din timpul
Războiului Corăbiilor Roşii? Oare el şi aliata lui, Femeia Palidă, încercaseră să-şi
creeze propriii dragoni ca să-i înfrunte pe ai noştri, din cele Şase Ducate? Eram
aproape sigur că da.
Când am ajuns destul de aproape de pietrele care luceau, ude, am observat că de
ele nu se agăţaseră nici alge, nici scoici. Erau negre, curate, ca în ziua în care
fuseseră cioplite. Mi-am pus palma pe una, cu delicateţe. Am simţit-o rece, udă şi
dură şi, la atingerea mea, a zumzăit de Har. Aidoma dragonilor adormiţi din munţi.
Şi totuşi ceva era altfel. N-am izbutit să-mi dau seama ce, decât după ce am atins
piatra de alături. Şi ea adăpostea un clocot de viaţă ascuns. Însă cele două erau
diferite. Temându-mă de o capcană ascunsă, m-am apropiat prudent de ele cu
Meşteşugul. Şi n-am găsit nimic. Mi-am plimbat mâna peste suprafaţa udă, fără
alge atârnate şi fără scoici încrustate. Şi pe urmă acolo am desluşit pe neaşteptate
ceva, un amestec de voci ce se înălţau, agitate, şi iarăşi nimic.
Mi-am întors încet capul, apoi mi-am dat seama ce prost fusesem. Răbufnirea de
Meşteşug pe care-o simţisem nu era nici discuţie înăbuşită de o prea mare distanţă,
nici barieră. Cu gingăşia cu care aş fi mângâiat un tăciune încins, mi-am lăsat
vârfurile degetelor să alunece peste piatra udă din faţa mea. Am avut impresia
năucitoare că mai multe voci vorbeau în acelaşi timp, la mare distanţă de mine. Mi-
am şters din reflex mâna de partea din faţă a cămăşii şi m-am îndepărtat cu un pas.
Neliniştit, am întors pe toate părţile gândul care-mi venise în minte.
Aceea era piatră a amintirilor. Fusese scoasă din cariera de pe insulă, dar era
acelaşi soi de piatră pe care o folosise Verity ca să-şi sculpteze dragonul. Toţi
dragonii pe care îi văzusem în grădina de piatră din Regatul Munţilor fuseseră
sculptaţi din aşa ceva, unii de coterii ale Meşteşugului care doriseră să-şi păstreze
pentru totdeauna amintirile şi fiinţa; iar alţii chiar de străbuni. Dragonii pe care-i
văzusem fuseseră modelaţi atât de amintirile şi de gândurile trimise în ei, cât şi de
uneltele mânuite de sculptori. Şi, în final, toţi acei dragoni îi absorbiseră pe oamenii
care îi creaseră. Fusesem martor la trecerea lui Verity în dragonul lui. Fusese
nevoie şi de toate amintirile lui, şi de ale lui Kettle, şi de toată forţa lor vitală ca să
îmbibe şi să sature piatra, trezind-o la viaţă. Bătrâna se sacrificase de bunăvoie,
aidoma lui Verity. Fusese ultima din coteria ei, rămasă să ducă un trai singuratic,
de supravieţuitoare a regelui şi a timpului său, dar se întorsese ca să slujească
stirpea Farseer. Viaţa ei prelungită şi ardoarea lui Verity nu fuseseră de-ajuns ca
să trezească dragonul. O ştiam foarte bine. Verity luase pentru asta şi o fărâmă din
mine, iar eu însumi mă lăsasem condus de un imbold necugetat şi îi oferisem
sculpturii numite Fata-de-pe-dragon alte amintiri de-ale mele. Simţisem lăcomia
forţei de atracţie a pietrei. N-ar fi fost greu s-o las pe Fata-de-pe-dragon să-mi ia
totul; ar fi fost un soi de eliberare.
Sau poate o întemniţare. Ce se întâmpla cu un dragon de piatră care nu aduna
destule amintiri ca să poată să prindă viaţă şi să zboare? Văzusem ce i se
întâmplase Fetei-de-pe-dragon. Rămăsese acolo, în carieră, împotmolită în piatra
informă. Cred că, în ceea ce o privea, nu amintirile fuseseră prea puţine, dar
creatoarei îi lipsise dorinţa de a renunţa la individualitate, pierzându-se într-un
întreg cuprinzător. Ea condusese coteria şi încercase să-şi păstreze amintirile
deoparte, în faţa care călărea dragonul, nu să le lase să ajungă în întreaga
sculptură. Sau cel puţin aşa îmi spusese Kettle, când o întrebasem de ce nu
prinsese dragonul viaţă, de ce nu zburase. Cred că îmi istorisise povestea ca să
mă ţină departe de dragonul lui Verity; ca să mă facă să înţeleg că dragonul nu se
putea mulţumi cu nimic mai puţin decât întreaga mea fiinţă.
Aş fi vrut să fie Kettle din nou lângă mine, să-mi spună şi povestea dragonului la
care mă uitam. Deşi bănuiam că o ştiu. Pietrei nu i se dăduse forma întregului, ci a
unor părţi din întreg. Iar sculptorii nu-şi puseseră în ea propriile amintiri. În schimb,
bănuiam că mă aflu în faţa unui monument sumbru al Războiului Corăbiilor Roşii.
Ce se întâmplase cu amintirile şi cu sentimentele celor preschimbaţi în neoameni?
Indiciile disparate se adunau în creatura împărţită în bucăţi. Blocurile de piatră a
amintirilor se aflaseră, ca balast, în calele Corăbiilor Albe. Oare Femeia Palidă şi
Kebal Rawbread deprinseseră magia trezirii la viaţă a dragonilor din vreun
pergament al Meşteşugului, furat şi apoi vândut lor? Atunci ce-i împiedicase să-şi
creeze propriul dragon, care să pustiască toate coastele celor Şase Ducate? Le
lipsise dorinţa de a-şi sacrifica propriile vieţi ca să-şi însufleţească astfel creaţia?
Se gândiseră că-şi pot făuri dragonul din amintiri furate de la locuitorii ţării pe care-
o atacaseră?
Aflată în faţa ochilor mei, dovada eşecului lor mă ajuta să înţeleg de ce trebuia o
coterie să meargă la Jhaampe sau chiar mai departe ca să creeze un dragon de
piatră. Puteau să fure amintirile locuitorilor celor Şase Ducate şi să le întemniţeze
pentru totdeauna în piatră. Dar nu puteau scoate din ele unicitatea unui ţel,
trebuitoare pentru a-i insufla dragonului viaţă. Nici măcar toate coteriile care
plecaseră pentru asta în munţi nu izbutiseră. Unii se însuraseră cu muntence şi
rămăseseră acolo, să-şi încheie vieţile în dragoste. Alţii se apucaseră de cioplit, dar
eşuaseră. Nu era o treabă uşoară, nici măcar pentru o coterie foarte hotărâtă. Chiar
dacă ar fi izbutit să-l trezească, un dragon hrănit cu amintirile mai multor oameni,
adunate cu de-a sila într-o singură piatră, un dragon născut din teroare, furie şi
deznădejde ar fi fost o creatură nebună.
Oare asta avuseseră de gând Kebal Rawbread şi Femeia Palidă?
Cândva, mă simţisem din cale-afară de ispitit să mă afund într-un dragon. Încă îmi
mai aduceam aminte ce mult suferisem fiindcă Verity nu mă lăsase să iau parte la
crearea dragonului său. Pe urmă, ca bărbat cu adevărat matur, înţelesesem de ce.
Uneori, când Ochi Întunecaţi era în viaţă, mai cochetam cu ideea. Mă întrebasem
ce soi de dragon ar fi ieşit din noi doi. Iar acum, vrând-nevrând, eram din nou inclus
într-o coterie. Însă nu mă gândisem niciodată că eu, Dutiful, Chade şi Thick ne-am
fi putut dori să facem un dragon al nostru. Eram o coterie alcătuită mai degrabă din
întâmplare decât cu intenţie. Nu-mi puteam imagina că am fi găsit în noi devoţiunea
şi hotărârea necesare, şi cu atât mai puţin dorinţa de a ne încheia în aceeaşi clipă
vieţile omeneşti pentru a ne imortaliza legătura într-un dragon.
M-am întors cu spatele la piatra sculptată şi m-am îndepărtat încet. Am încercat să
nu-mi pun întrebări despre amintirile neoamenilor închise în el. În piatră era
întemniţată conştiinţa? Şi, dacă nu, ce era de fapt?
Mi-am trimis din nou gândul către Dutiful şi Chade.
Cred că am găsit o parte dintre amintirile şi sentimentele celor preschimbaţi în
neoameni în timpul Războiului Corăbiilor Roşii.
Ce?
Lui Chade nu-i venea să creadă.
După ce le-am explicat, între noi s-a prelungit o clipă de groază. Pe urmă Dutiful a
întrebat şovăind:
Le putem elibera?
La ce bun? Aproape toţi cei cărora le-au aparţinut sunt morţi de mult. Din câte ştiu,
mulţi au murit de mâna mea. În plus, nu ştiu dacă se poate face şi, cu atât mai puţin,
cum se face.
Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă nelinişteam mai mult.
Gândul lui Chade a ajuns la mine plin de o resemnare calmă.
Deocamdată trebuie să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Poate că, după ce terminăm
cu dragonul, Peottre o să fie ceva mai dornic să ne dezvăluie ceea ce ştie. Sau
poate izbutim să tragem sforile astfel încât să vină aici o corabie din cele Şase
Ducate, să ia ce ne aparţine. L-am simţit ridicând mental din umeri. Indiferent ce-o
fi fiind.

Focul bucătarului de lângă cortul nostru se mistuise, nu mai era decât un ochi roşu,
palid în noapte. L-am zgândărit un pic, împingând în el ultimele capete nearse de
lemn şi trezind la viaţă vreo două flăcări anemice. Ceaiul din oala mea parcă
plictisită părea cald şi pe fundul cazanului mai rămăsese terci. Riddle plecase, fie
fiindcă trebuia să stea de veghe, fie ca să între în culcuşul lui. M-am strecurat în
cort prin deschiderea scundă şi mi-am găsit cufărul pe bâjbâite. Thick era o siluetă
ghemuită sub pături. M-am străduit să nu-l trezesc în timp ce scotoceam, căutându-
mi cana. Am tresărit când i-am auzit vocea în întuneric.
— Locul ăsta e rău. Nu vreau să fiu aici.
În sinea mea, eram de aceeaşi părere. Dar cu glas tare am spus altceva.
— Mie mi se pare sălbatic şi arid, dar nu e mai rău decât multe alte locuri în care
am fost. Niciunul dintre noi n-a vrut cu adevărat să vină aici. Dar o să ne dăm silinţa
să facem ce avem de făcut.
A tuşit.
— E cel mai rău loc în care-am fost eu vreodată, a spus apoi. Şi tu m-ai adus aici.
A tuşit, şi am simţit ce istovit era de atâta tuse.
— Ţi-e destul de cald? l-am întrebat cu vinovăţie. Vrei una dintre păturile mele?
— Mi-e frig. Sunt îngheţat pe-afară şi pe dinăuntru, cum e şi locul ăsta. Frigul muşcă
din mine. O să ne mănânce pe toţi, până la os.
— O să-ncălzesc ceai. Vrei?
— Poate. E cu miere?
— Nu, am răspuns, apoi am cedat ispitei. Ar fi putea fi. Uite pătura mea. Pun ceaiul
la încălzit cât mă duc să văd dacă are cineva miere.
— Cred că vreau, a spus fără convingere.
Am pus pătura în jurul lui. Trecuseră multe zile de când nu ne mai aflaserăm atât
de aproape unul de altul.
— Nu-mi place când eşti supărat pe mine, Thick. N-am vrut nici să vin aici, nici să
te-aduc pe tine. Dar e pur şi simplu ceva pe care a trebuit să-l facem. Ca să-l ajutăm
pe prinţul nostru.
N-a răspuns şi n-am simţit împuţinându-se răceala cu care mă trata, dar cel puţin
nu mi-a mai scos ochii pentru nimic. Ştiam cine ar fi putut avea miere. Am ieşit şi
am urcat dealul către locul unde fuseseră înălţate corturile mai mari, pentru
narcescă şi pentru prinţ. Între ele şi puţin mai sus ca ele, fâlfâia uşor în vânt sălaşul
multicolor al Bufonului. În întunericul care se îndesea, părea să strălucească din
interior.
Am şovăit în faţa lui. Clapa era închisă, bine legată. Cândva, când nu eram decât
un băieţandru, intrasem nepoftit în odăile Bufonului. Şi regretasem amarnic, nu
numai fiindcă dădusem peste mistere mai numeroase decât cele pe care le
lămurisem, ci şi fiindcă făcusem o minusculă crăpătură în încrederea dintre noi.
Fără să le fi rostit vreodată, Bufonul mă învăţase foarte bine regulile pe care se
cuvenea să le respect ca să-i păstrez prietenia. Când îi puneam întrebări despre el,
răspundea numai la cele la care voia să răspundă şi, ori de câte ori încercam să
trag cu ochiul, vedea în asta o încălcare a intimităţii sale. Avea aceeaşi părere şi
despre strădaniile mele de a afla despre el mai mult decât se hotăra să-mi dezvăluie
singur. Aşa că m-am oprit, cu vântul dinspre gheţar suflând pe lângă mine, şi m-am
întrebat dacă voiam să-mi asum acel risc. Mult-încercata noastră prietenie nu era
deja brăzdată de prea multe crăpături?
Pe urmă m-am aplecat, am dezlegat clapa şi m-am strecurat înăuntru.
Cortul era dintr-un material necunoscut mie, poate dintr-un soi de mătase, dar una
ţesută atât de strâns încât prin ea nu trecea nici măcar o singură adiere. Strălucirea
venea de la un vas cu cărbuni, aşezat pe o vatră mică, săpată în podea. Mătasea
absorbea căldura pe care o răspândea şi o păstra de minune, iar luciul ei părea să-
i sporească lumina. Care, chiar şi-aşa, nu era strălucitoare, ci avea, mai degrabă,
căldura intimităţii. Un covor subţire acoperea restul podelei, iar într-un colţ se afla
un culcuş simplu, din pături de lână. Mirosul meu de lup a simţit parfumurile
Bufonului. În alt colţ se aflau câteva haine strict necesare şi câteva obiecte pline de
subînţelesuri. Am văzut că-şi adusese coroana cu cocoşi, cu penele ei lipsă.
Cumva, asta nu m-a surprins. Penele de pe insula celorlalţi, acele pene despre care
crezusem că se potrivesc în coroana lui, erau în cufărul meu. Unele lucruri au prea
mare importanţă ca să le scapi din ochi.
Avea puţine provizii de hrană şi o singură oală; era clar că, pentru supravieţuirea
pe termen lung se bizuise pe sosirea noastră. Printre lucrurile lui n-am văzut arme;
singurele cuţite erau cele pentru gătit. M-am întrebat ce corabie care să-l aducă
până acolo găsise şi de ce nu-şi luase bagaje mai multe. Printre merinde am dat de
un borcan mic, cu miere. L-am luat.
Nu exista nicio bucăţică de hârtie, ca să-i las un bilet. Tot ce-mi doream să-i spun
era că nu voisem să vină acolo şi să moară şi că de aceea făcusem tot ce-mi stătuse
în puteri ca să-i pun beţe-n roate. În cele din urmă, i-am mutat coroana cu cocoşi în
mijlocul culcuşului. Am răsucit în mâini cercul simplu, de lemn, şi lumina palidă a
căzut pentru o clipă pe ochiul unuia dintre cocoşi, o nestemată scânteietoare.
Bufonul avea să ştie că eu o pusesem acolo şi de ce o pusesem. Nu voiam să
creadă, nici măcar pentru o clipă, că încercam să-mi ascund vizita. Când am plecat,
am legat clapa făcând nodurile în stilul meu.
Thick aproape că adormise, dar, când am turnat ceaiul şi l-am îndulcit, s-a săltat în
capul oaselor, să-şi ia cana. Fusesem generos cu mierea. A băut jumătate şi a oftat
adânc.
— Aşa e mai bine.
— Mai vrei?
Avea să rămână foarte puţin pentru mine, dar mi se ivise prilejul să-i intru din nou
în graţii şi nu voiam să-l pierd.
— Încă puţin. Te rog!
Am simţit un zid lăsându-se în jos.
— Atunci, dă-mi cana! Ştii, Thick, am adăugat, turnându-i din nou ceai şi îndulcindu-
l, mi-a lipsit prietenia noastră. M-am săturat să te tot ştiu supărat pe mine.
— Şi eu, a recunoscut, luând cana. Şi e mai greu decât am crezut c-o să fie.
— Da? Atunci de ce continui?
— Ca s-o ajut pe Nettle să fie supărată pe tine.
— Ahaaa, am spus, lungind cu tristeţe cuvântul.
A dat încet din cap.
— Dar ea e bine, nu? Nu e rănită şi nu e în pericol?
— E furioasă. Pen’ că a trebuit să plece de-acasă. Din pricina unui dragon. M-am
speriat când am auzit şi i-am spus c-ar putea să vină aici, fiindcă noi o să tăiem
capul unui dragon. Dar ea a spus, nu-ţi face griji; tăticul meu o să mă scape de
dragon. Aşa Nettle că nu e în pericol.
Mi s-a învârtit capul. Prin urmare, era sigur. Pasărea-mesager ajunsese la
Buckkeep şi regina se grăbise s-o aducă pe Nettle la adăpost. Şi cineva, Kettricken
sau Burrich, îi spusese că e fiica mea. Am descoperit, brusc, că n-avea importanţă
de ce o făcuse şi cu ce cuvinte. Nettle ştia. Şi era plină de furie împotriva mea, dar
tot găsise o cale de a-mi trimite mesaje prin Thick, dezvăluindu-mi că aflase cine
sunt şi că era convinsă că făcusem ceea ce făcusem ca s-o apăr. Toate
sentimentele mele păreau să se lupte între ele. M-am întrebat dacă ştia totul despre
mine sau doar că îi sunt tată şi că se află în pericol fiindcă prin vene îi curgea
sângele meu. Îi explicase cineva ce e Meşteşugul? Ştia că sunt înzestrat cu Har?
Aş fi vrut să-i spun eu însumi că-mi e fiică, dacă aş fi crezut vreodată că trebuie să
afle. Oare atunci ar fi fost mai uşor pentru ea sau mai greu? Nu ştiam. Nu ştiam atât
de multe, iar ea nu ştia atât de multe despre mine!
Pe urmă în minte mi-a năvălit altceva, ca un val. Dacă Nettle se afla în Buckkeep şi
dacă îşi putea deschide mintea către Meşteşugul nostru, puteam să comunicăm cu
regina, să-i spunem ce se petrecea. M-a străbătut un mic şi straniu fior de încântare.
Prinţul Dutiful avea deja o coterie de care se putea folosi.
M-am smuls din gânduri când mi-a înapoiat Thick cana. Era goală.
— Acum ţi-e puţin mai cald? l-am întrebat.
— Puţin, a recunoscut el.
— Şi mie, i-am mărturisit, dar asta n-avea nimic de-a face cu frigul nopţii.
În anumite momente, inima unui om bate atât de tare şi atât de liberă încât nu simte
nici gerul cel mai cumplit. Mă simţeam viu şi întreg, iertat de orice vină, pentru tot
ce făcusem vreodată. Thick s-a ghemuit din nou în pat, continuând să-şi strângă
pătura mea în jurul umerilor. N-avea importanţă. Am vorbit cu prudenţă.
— Dacă Nettle vine în noaptea asta în visele tale, vrei să-i spui…
Că o iubesc. Nu. Era mult prea devreme pentru astfel de cuvinte, iar când aveam
să i le spun pentru prima oară, trebuia să le audă din gura mea. Până atunci n-ar fi
fost decât vorbe goale, din partea umbrei unui tată pe care nu-l întâlnise nicicând.
Nu.
— Vrei să-i spui s-o vestească pe regină că suntem teferi şi nevătămaţi cu toţii şi
că am ajuns cu bine pe insulă?
M-am mulţumit, cu bună ştiinţă, cu ceva atât de vag. Nu puteam şti dacă Tintaglia
nu ascultă cumva schimbul de mesaje dintre Thick şi fiica mea.
— Lui Nettle nu-i place regina. E prea bună, îi dă prea multe fuste şi miresme
frumoase şi lucruri strălucitoare. Nu e mama lui Nettle! Dar o ţine mereu aproape şi
nu-i dă voie să iasă fără gardă. Lui Nettle nu-i place deloc! Şi s-a săturat până-n gât
de lecţii, mulţumesc tare mult!
În ciuda tuturor grijilor mele, am zâmbit. Nu mă încânta ideea că fiicei mele nu-i
plăcea regina, dar, privind în urmă, îmi dădeam seama că era inevitabil. Mă amuza
sunetul cuvintelor ei în gura lui Thick. Şi era o uşurare să ştiu că numărul prea mare
ai fustelor şi al lecţiilor era cea mai cumplită ameninţare căreia trebuia să-i facă faţă.
Mă simţeam cuprins de o fericire prostească, în pofida numeroaselor moduri în care
urma să mi se complice viaţa.
Bondocului îi era somn, dar eu voiam să mai rămân o vreme cu gândurile mele. Am
ieşit din cort, închizând clapa în urma mea, şi m-am apropiat de focul muribund. Am
răzuit tot terciul rămas în oală şi l-am dat gata. Fiind ultimul om care mâncase,
cădea în sarcina mea să curăţ oala pentru a doua zi. Am frecat-o cu nisip şi am
spălat-o cu apă de mare, fără să simt nici măcar o clipă asprimea celui dintâi şi
răceala celei de-a doua. Gândurile îmi erau în altă parte. Oare Kettricken o instalase
în fosta mea odaie? Oare fiica mea purta acum bijuterii şi veşminte demne de o
prinţesă? Mi-am turnat în cană ceea ce mai rămăsese din ceai şi am aruncat lăturile
din cazan. Dar, când am vrut să-mi îndulcesc ceaiul, n-am izbutit să găsesc
borcanul cu miere pe întuneric. Şi l-am băut aşa cum era, gros şi amar, şi delicios
mulţumită schimbării care sosise în viaţa mea în acea noapte.
Capitalul 14
OMUL NEGRU
Aşa cum o coterie a Meşteşugului îşi foloseşte talentele ca să influenţeze minţile
altora, convingându-i că anumite lucruri sunt adevărate, un modelator al viselor îşi
întrebuinţează Meşteşugul influenţându-şi propria minte adormită pentru a da
naştere unei lumi la fel de reale, pentru el, ca aceea în care trăim. Într-un fel, cel
care stăpâneşte Meşteşugul viselor îşi întoarce talentul împotriva propriilor gânduri.
Pe când cei mai mulţi dintre noi nu pot controla în niciun chip ceea ce visează, celor
înzestraţi cu Meşteşugul viselor nu li s-a întâmplat probabil niciodată să viseze la
întâmplare şi s-ar putea chiar să le vină foarte greu să priceapă şi cum ar fi un
asemenea vis, şi că alţi oamenii visează astfel.
MAESTRA MEŞTEŞUGULUI SOLICITY, Meşteşugul Viselor

Am dormit bine, fără niciun fel de vise, şi m-am trezit în zgomot de valuri sparte de
plajă. Abia dacă mijeau zorii, dar atât oştenii din gardă, cât şi războinicii Hetgurdului
erau deja în picioare. Mi-am spălat faţa în pârâul rece ca gheaţa. Fluxul în creştere
acoperise dragonul sculptat, dar, ştiind că se afla acolo, simţeam un soi de zumzet
al Harului venind de sub valuri. Am aruncat o privire către vasele ancorate. Aş fi
vrut să-l întreb pe Web ce crede despre dragon, dar mă simţeam vinovat. Îmi
încălcasem cuvântul, nu-l lăsasem să mă înveţe mai multe despre Har.
Aveam oare dreptul să-i cer să-şi folosească în folosul meu cunoştinţele, după ce
refuzasem să mă deprind să le folosesc eu însumi? Ştiam ce-aş fi spus eu dacă ar
fi făcut Swift aşa ceva. Mi-am amintit, posomorându-mă, că timpul unei zile nu e
nesfârşit şi că, în ultima vreme, toate clipele zilelor mele păruseră să fie dinainte
rezervate pentru câte ceva.
Am aruncat o privire în cort, unde Thick încă mai dormea. Laş cum eram, m-am
hotărât să-l las în pace. M-am îndreptat spre focul bucătarului gărzii, unde terciul
abia începea să fiarbă. Longwick n-avea, deocamdată, nicio însărcinare pentru
mine. Am aruncat o privire către corăbiile ancorate, dar n-am văzut niciun semn de
viaţă. Probabil că stătuseră de vorbă până târziu. M-am dus din nou la cariera de
piatră. La lumina zilei, am avut impresia că întrezăresc oase şi rotunjimea unei ţeste
omeneşti sub apa de ploaie, dar pereţii erau abrupţi şi nu simţeam dorinţa să fac
cercetări. Indiferent care ar fi fost povestea celor întrezărite, se petrecuse cu mult
timp în urmă. Aveam problemele mele, mult mai urgente. Am pornit-o alene către
coturile oamenilor Hetgurdului. Erau cu toţii afară şi, la început, am crezut că aveau
mâncarea pentru micul dejun pe o masă de piatră. Pe urmă, când m-am aventurat
mai aproape, mi-am dat seama că discuţia lor presărată cu tăceri era de fapt o
ceartă. M-am oprit locului, scărpinându-mă şi întinzându-mă fără fereală, cu ochii
la ocean. Pe urmă m-am lăsat într-un genunchi, ca şi cum mi-aş fi potrivit mai bine
un pantof, ascultând în tot acest timp cu mare atenţie. Îşi murmurau nemulţumirile
unul către altul, aşa că-mi era greu să-i înţeleg. Când am auzit destul ca să pricep
că pe masa de piatră cerea tradiţia să fie depuse ofrandele aduse Omului Negru şi
că a lor fusese primită, m-am ridicat şi m-am apropiat.
Cu un zâmbet prostesc şi dându-mi silinţa să vorbesc cu cel mai puternic accent
din cele Şase Ducate, i-am întrebat, întrerupându-mă des, dacă ştiau când e posibil
să se întoarcă grupul narcescăi. Un bărbat lat în spate, cu un urs schiţat grosolan
tatuat pe obraz, mi-a spus că se va întoarce când se va întoarce. Am dat din cap
zâmbind prieteneşte, cu privirea uşor pierdută a omului care nu e sigur de înţelesul
cuvintelor abia auzite. Pe urmă, arătând cu degetul către masa de piatră, am
întrebat ce au la micul dejun. Şi am avansat cu trei paşi, înainte ca doi bărbaţi să
se aşeze între mine şi masă, împiedicându-mă să ajung la ea.
Ursul mi-a explicat că aia nu era mâncarea lor, ci o ofrandă, şi că ar trebui să mă
duc la tovarăşii mei de arme şi să mănânc cu ei, pentru că acolo n-aveau ce căuta
cerşetorii. L-am privit cu atenţie, imitându-i mişcările buzelor, ca şi cum cuvintele lui
m-ar fi nedumerit, apoi am zâmbit larg, le-am urat o seară plăcută şi am plecat.
Aruncasem o privire pe masă. Şi văzusem o oală de lut, o pâine mică, neagră, şi o
farfurie cu peşte sărat afundat în ulei. Oricât de foame mi-ar fi fost dis-de-dimineaţă,
nu arătau îmbietor, şi nu-i puteam găsi Omului Negru vreo vină fiindcă nu se
atinsese de nimic. Însă mi se părea interesantă mâhnirea pricinuită de ceea ce
părea a fi un refuz. Judecând după cuvintele lor, se aşteptaseră ca un locuitor al
insulei să ia, pe furiş, cele oferite. Dar n-o făcuse, şi asta îi îngrijora. Şi erau bărbaţi
căliţi în bătălii, oameni aleşi de Hetgurd ca să-şi îndeplinească misiunea fără
şovăire. Cei mai mulţi războinici în preajma cărora mă aflasem vreodată erau cu
picioarele pe pământ când venea vorba de religie şi de superstiţii. Puteau s-arunce
sare ca să „le poarte noroc”, dar prea puţini se sinchiseau de semnele de rău augur
dacă se întâmpla, de pildă, s-o sufle vântul într-o parte. Din câte-mi dădeam seama,
oamenii Hetgurdului se aşteptaseră să le fie primite darurile aduse Omului Negru,
care le-ar fi spus astfel că e de acord cu prezenţa lor pe insulă. Dar nu se
întâmplase, aşa că erau neliniştiţi. M-am întrebat în ce măsură îi putea afecta,
făcându-i să ne privească misiunea cu alţi ochi.
În drum spre cortul meu, m-am gândit că o asemenea credinţă a însoţitorilor noştri
spunea că, în trecut, cineva sau ceva acceptase astfel de daruri. Oare pe insulă
locuia într-adevăr cineva sau, mai degrabă, ofrandele ajungeau la o creatură de
soiul şobolanului-tâlhar cu care încercase Swift să se împrietenească şi care ne
furase mâncarea?
Am ajuns la Thick tocmai când se trezea. În ziua aceea părea ceva mai binevoitor
în privinţa mea şi m-a lăsat să-l ajut să se îmbrace gros. A avut o criză de tuse, care
l-a lăsat cu obrajii învăpăiaţi şi cu răsuflarea tăiată. M-a îngrijorat mai mult decât am
lăsat să se vadă. O tuse care nu se dă dusă poate să doboare războinici masivi, iar
el nu era nici voinic, nici viguros. Se lupta cu acea boală a plămânilor de prea mult
timp şi îl aştepta o primăvară răcoroasă, pe care era nevoit să şi-o petreacă într-un
cort prin care suflă vântul. Dar lui nu i-am spus nimic din toate astea în timp ce ne
apropiam amândoi de foc ca să ne primim porţiile de terci şi de ceai.
Riddle şi ceilalţi oşteni erau în acea stare de bună dispoziţie muşcătoare a
oamenilor aflaţi în faţa unei însărcinări dificile şi, poate, neplăcute. Schimbau între
ei glume răutăcioase, bodogăneau, nemulţumiţi de mâncare, şi făceau comentarii
jignitoare la adresa „dădacelor” noastre din Hetgurd. Longwick stătea la o oarecare
distanţă de noi şi, după ce am terminat de mâncat, a găsit câte ceva cu care să-i
ţină ocupaţi pe toţi ceilalţi. Se obişnuise cu ideea că datoria mea faţă de Coroană
era să-i port de grijă lui Thick şi nu m-a împovărat cu nimic altceva. Aşa că l-am
scos pe bondoc la plimbare. N-a avut nimic de spus nici despre cariera de piatră,
nici despre torentul de gheaţă topită, nici despre gheţarul albăstrui aplecat deasupra
noastră. L-am dus înadins pe plajă şi, când am trecut pe lângă dragonul acoperit
de valuri, a clătinat din cap şi mi-a spus, cu un aer solemn:
— Ăsta nu e un loc bun. Şi-a rotit încet privirea şi a adăugat: Aici s-au întâmplat
lucruri rele. Şi se simt de parcă s-ar întâmpla acum.
Aş fi vrut să-i pun întrebări despre asta, dar şi-a ridicat braţul butucănos, arătând
către corăbii.
— Vin! a strigat, şi avea dreptate.
Bărcile mici, pline de oameni, se îndreptau spre ţărm. Am rămas să le privim.
Peottre, Bloodblade şi narcesca erau într-una. Chade, prinţul, Civil, motanul lui şi
Web se aflau în cealaltă. În ultima erau Bufonul, Swift şi Cockle. Cel din urmă părea
foarte binedispus, dădea întruna din mâini explicând ceva, în timp ce Swift zâmbea
cu gura până la urechi, evident distrându-se de minune. Am oftat uşor, apoi am
zâmbit în sinea mea. Bufonul meu îi câştigase atât de repede pe toţi cu farmecul
lui. Îmi doream să nu fi venit; mă temeam de profeţiile lui despre propria soartă. În
acelaşi timp, nu puteam să neg că prezenţa lui mă bucura. Îi simţisem lipsa.
Când au ajuns bărcile la mal, eu şi Thick nu mai eram singurii care le aşteptau.
Riddle şi un alt oştean au tras barca lui Peottre pe plajă, dincolo de locul până la
care ajungeau valurile. Eu şi Longwick am făcut acelaşi lucru cu a prinţului şi apoi
cu a Bufonului. Acesta a coborât fără să-mi arunce nici măcar o privire care să
trădeze că ne cunoşteam. Când a ajuns toată lumea pe nisip, oamenii Hetgurdului
l-au înconjurat pe Arkon Bloodblade. Nu s-au străduit să-şi coboare vocile în timp
ce-i povesteau că Omul Negru nu le acceptase ofranda. În lumina acestui fapt,
sugerau că ar fi trebuit să recunoaştem cu toţii că intenţiile noastre erau, pentru el,
o ofensă gravă. Narcesca ar fi trebuit să se răzgândească şi să-l elibereze pe prinţ
de făgăduiala sa.
Ştiam că sunt supăraţi. Nu mi-am dat seamă că are o atât de mare importanţă
pentru ei, le-am transmis lui Chade şi prinţului, prin Meşteşug, după ce le-am
istorisit cele întâmplate lângă masa de piatră. Ei aşteptau curtenitori, la o bună
distanţă de grupul care discuta în jurul lui Bloodblade şi Peottre. Şi narcesca stătea
la distanţă de bărbaţi, privind apa. Părea cioplită în stâncă: pe faţă îi erau dăltuite
hotărârea şi resemnarea.
Discuţia despre Omul Negru a continuat, însă Bufonul mi-a abătut atenţia. Se
apropiase, vorbind prieteneşte cu Chade şi Swift. Hainele lui, o suprapunere de
negru cu alb, mi-au adus aminte de zilele în care fusese măscăriciul regelui Shrewd
şi mi s-a pus un nod în gât. Mi-a adresat o singură privire, o simplă zvâcnire a ochilor
lui de culoarea gălbuie a rachiului. Pe urmă l-a captivat brusc discuţia oamenilor
Hetgurdului cu Peottre şi Bloodblade. A fost ca şi cum aş fi văzut un câine de
vânătoare încordându-se când simte un miros. S-a concentrat asupra lor şi s-a
apropiat, fără să-i pese că ar fi putut să pară necuviincios.
Discuţia s-a preschimbat în ceartă şi furia îi făcea pe toţi să vorbească atât de
repede şi de gutural încât limba lor a devenit greu de înţeles pentru mine, aproape
că nu mai izbuteam să-i urmăresc. Peottre s-a tras cu câţiva paşi înapoi,
depărtându-se de grup, şi şi-a încrucişat braţele la piept. Şi-a întors capul într-o
parte, luându-şi privirea de la ei şi bătându-se în acelaşi timp zgomotos cu palma
peste teaca sabiei. Nu văzusem niciodată gestul în cele Şase Ducate, dar înţelesul
mi-a fost totuşi clar. Dacă voia cineva să-l contrazică, aveau să vorbească armele.
Oamenii Hetgurdului şi-au întors ochii în altă parte, evident refuzând provocarea.
S-au îngrămădit în schimb în jurul lui Bloodblade, care a gesticulat larg, a neputinţă,
apoi a întins braţul spre fiica lui, ridicând din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că
femeile depăşesc puterea de înţelegere a unui bărbat. Asta a părut să impună o
hotărâre.
Bărbatul cu urs tatuat pe obraz s-a desprins din grup şi s-a îndreptat spre narcescă.
Elliania nu s-a întors spre el, deşi nu mă îndoiesc că era conştientă de apropierea
lui. Se uita în schimb către mare, cu privirea pierdută către orizont, dincolo de
corăbii. Vântul bătea pe lângă ea, agitându-i marginile mantiei albastre, cu glugă,
şi învolburându-i fusta brodată. I-o sălta destul de sus ca să i se vadă cizmele din
piele de focă şi jambierele de lână îndesate în ele. Ea ignora libertatea pe care şi-
o îngăduia stihia cu aceeaşi uşurinţă cu care îl ignora pe bărbatul din Tribul Ursului,
rămas în aşteptare. Omul şi-a dres glasul, dar s-a văzut nevoit să-i vorbească deşi
stătea cu spatele la el.
— Narcescă Elliania, trebuie să-ţi spun câteva cuvinte.
Chiar şi după ce s-a întors spre el, singurul răspuns a fost o privire. Ursul a
considerat că astfel îi îngăduia să i se adreseze, şi cred că a vrut să fie auzit şi
înţeles de toată lumea. Bufniţa s-a apropiat în timp ce vorbeau, probabil ca să le
memoreze cuvintele pentru urmaşi. Barzii nu cred în intimitate.
— Sunt sigur că ai auzit tot ce am discutat. Dar o să repet, clar şi sincer. Noaptea
trecută am lăsat o ofrandă pentru Omul Negru, aşa cum se obişnuieşte când vii în
acest loc, din indiferent ce motiv. În dimineaţa asta, era pe masa de piatră, neatinsă.
S-a spus de mult că nimeni nu poate cumpăra bunăvoinţa Omului Negru cu daruri,
dar, când le ia, îţi îngăduie să-ţi rişti viaţa aici. În dimineaţa asta, am ştiut că nouă
nu ne permite nici măcar atât. Narcescă, am sosit aici, împreună cu tine, ştiind deja
că ai găsit pentru peţitorul tău o provocare nepotrivită. N-ai vrut să ne asculţi. O să
ţii cont acum de ceea ce ne-a arătat însuşi Omul Negru? Nu suntem bine-veniţi pe
insulă. Unii dintre noi se aşteptau să-şi arate mânia împotriva ta. Dar nu ne-am
aşteptat să nu ne primească nici măcar pe noi, cei care nu vrem decât să vedem
dacă aici se va da o luptă dreaptă. Îi pui în primejdie de toţi oamenii din acest grup,
nu doar pe tine şi pe bărbatul tău. Ne temem că, dacă îţi vei atinge ţelul,
nemulţumirea zeilor nu se va revărsa doar asupra voastră, ci şi asupra tuturor celor
care vor fi de faţă la săvârşirea faptei.
Am văzut-o pe Elliania clipind, şi poate că obrajii i s-au îmbujorat ceva mai puternic.
Doar neclintirea trupului ei spunea că ascultase în vreme ce privea în depărtare.
Războinicul a continuat cu voce mai scăzută, dar toate cuvintele i s-au auzit
limpede.
— Retrage provocarea, narcescă. Înlocuieşte-o, dacă doreşti, cu una mai potrivită.
Cere-i cornul unui narval sau colţii unui urs pe care să-l ucidă de unul singur.
Trimite-l să omoare orice creatură pe care e drept şi se cuvine s-o vâneze omul,
dar hai să părăsim insula asta şi dragonul pe care îl adăposteşte, protejându-i.
Icefyre n-a fost zămislit ca să-l ucidă un bărbat, narcescă. Nici măcar din dragoste
pentru tine.
Am crezut că o s-o convingă, până când i-am auzit ultimele cuvinte. Le-a pronunţat
cu un asemenea dispreţ, încât m-au usturat chiar şi pe mine. Elliania i-a răspuns
fără să-l privească, cu ochii la mare.
— Nu renunţ la provocare. Pentru că aşa trebuie, a adăugat, după ce s-a întors
spre Dutiful. Pentru onoarea Tribului Narvalului.
A spus asta aproape ca pe o scuză, ca şi cum ar fi regretat că e obligată să
rostească aşa ceva. Dutiful a dat încet din cap, o singură dată, acceptând atât
provocarea, cât şi faptul că ea nu putea s-o retragă. Era un act de încredere între
ei doi şi cred că atunci mi-am dat seama că, pentru Chade, asta nu mai reprezenta
de câtva timp o noutate; dacă puteau fi învăţaţi să tragă în acelaşi jug, cei doi puteau
deveni o pereche foarte puternică.
Ursul şi-a încleştat pumnii pe lângă trup şi şi-a împins bărbia în afară. Burniţa a dat
din cap spasmodic, ca pentru sine, de parcă ar fi vrut să-şi întipărească în memorie
clipa.
Narcesca s-a întors spre Peottre.
— N-ar trebui să ne pregătim de plecare? l-a întrebat. Mi s-a spus că drumul până
în locul unde stă dragonul sub gheaţă e lung şi anevoios.
Peottre a dat din cap cu gravitate.
— Imediat ce ne luăm rămas-bun de la tatăl tău.
Mie mi-a sunat a izgonire; însă Arkon Bloodblade n-a părut să se simtă ofensat, ci
uşurat.
— Trebuie să plecăm la fluxul ăsta, a încuviinţat.
— Daţi mărturie! a strigat furios Ursul.
Toată lumea s-a întors spre el.
— Daţi mărturie că, dacă murim aici, noi, cei veniţi la cererea Hetgurdului, Tribul
Narvalului şi Tribul Mistreţului, le datorăm caselor mamelor noastre preţul sângelui.
Pentru că nici n-am venit încoace din voia noastră, nici nu dorim această înfruntare.
Dacă o să cădem în dizgraţia zeilor, să nu plângă rudele noastre în van după
dreptate.
După cuvintele lui s-a lăsat tăcerea.
— Dau mărturie, a acceptat apoi Peottre, cu asprime, iar Bloodblade a repetat, ca
un ecou:
— Dau mărturie.
Am bănuit că era vorba de un obicei din Insulele Străine, necunoscut mie. Chade a
părut să-şi dea seama că eram nedumerit. I-am simţit stânjeneala când mi-a
explicat:
I-a obligat pe amândoi să facă un legământ. Orice dizgraţie sau ghinion vom atrage
prin faptele noastre de aici se cuvine să cadă numai asupra triburilor Mistreţului şi
Narvalului. Ursul a cerut să depună mărturie pentru asta toţi cei de faţă.
Mie Ursul mi s-a părut aproape dezamăgit de uşurinţa cu care îi acceptaseră cei
doi subterfugiul. Şi-a încleştat pumnii de mai multe ori, dar, fiindcă nimeni n-a
catadicsit să observe, s-a întors cu spatele şi s-a îndepărtat. Bufniţa l-a urmat. Am
bănuit că se aşteptaseră la o sfidare şi la rezolvarea oferită de o luptă cu săbiile sau
cu pumnii şi că îngăduinţa de care dăduseră dovadă Peottre şi Bloodblade pur şi
simplu îi obliga, pe el şi pe ceilalţi trimişi ai Hetgurdului, să-şi continue misiunea.
Tatăl narcescăi şi-a luat apoi rămas-bun de la un grup de oameni posomorâţi. La
ceremonie erau datori să ia parte, oficial, războinicii Hetgurdului, Chade, prinţul,
Peottre şi narcesca. Noi, ceilalţi, am rămas pe margine, ca martori neoficiali. Thick
se plimba într-o doară pe plajă, răsturnând pietrele şi înghiontind cu un băţ crabii
mărunţi cărora le strica astfel ascunzătoarea. M-am prefăcut că-l urmăresc, ca să
nu-l scap din ochi, şi m-am apropiat încetul cu încetul de Bufon. El a părut să
înţeleagă ce făceam, pentru că s-a îndepărtat de Swift şi Cockle.
— Vasăzică aşa, am zis, când am ajuns destul de aproape ca să fiu auzit fără să
ridic deloc glasul. În ciuda tuturor strădaniilor mele, ai ajuns totuşi aici. Cum ai
izbutit?
Deşi suntem de aceeaşi înălţime, a reuşit cumva să mă privească de sus, cu
răceală. Neclintirea feţei lui trăda o furie imensă. Am crezut că n-o să-mi răspundă.
Apoi l-am auzit:
— Am zburat, a spus, cu o voce de gheaţă.
A rămas nemişcat, respirând fără zgomot şi fără să se uite la mine. M-am simţit,
cumva, încurajat fiindcă nu plecase, dar m-am întrebat dacă nu cumva n-o făcuse
pur şi simplu fiindcă nu voia s-atragă atenţia asupra discuţiei noastre. Nu i-am luat
în seamă răspunsul batjocoritor.
— Cum poţi să fii supărat pe mine? Ştii de ce-am făcut-o. Ai spus că, dacă vii, o să
mori aici. Aşa că am aranjat lucrurile ca să nu poţi veni.
A păstrat o vreme tăcerea. Barca în care se urcase Arkon Bloodblade era împinsă
în mare şi o urmăream amândoi cu privirea. Doi dintre războinicii lui din Tribul
Mistreţului au pus mâna pe vâsle şi s-au aplecat asupra lor cu râvnă. Li se citea pe
feţe că erau încântaţi să părăsească insula. Bufonul m-a privit pieziş. Culoarea
ochilor i se întunecase până la a ceaiului tare, privit prin pahar. Fără pudră şi fără
Sulimanuri, faţa lui era de un cafeniu-auriu mătăsos.
— Ar fi trebuit să respecţi ceea ce ştiai că e necesar să fac, m-a mustrat.
— Dacă tu ai fi ştiut că merg la moarte, n-ai fi încercat să mă opreşti?
Alesesem greşit întrebarea, şi mi-am dat seama imediat de ce am rostit-o. Bufonul
s-a uitat lung la corabia din port, unde oamenii trudeau trăgând de lanţul ancorei şi
întindeau pânzele, şi mi-a răspuns cu voce înceată, abia mişcându-şi buzele.
— Dimpotrivă. De multe ori am ştiut că soarta sau propria ta încăpăţânare îţi vor
pune viaţa în pericol, dar ţi-am respectat întotdeauna dorinţa de a risca.
Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat fără grabă. Swift mi-a aruncat o privire stranie,
apoi s-a grăbit să-l urmeze. L-am zărit pe Civil uitându-se după ei dezgustat. Am
auzit scrâşnet de paşi pe pietrişul plajei şi, când m-am întors, l-am văzut Web, care
venea spre mine. Mi-era greu să-l privesc în ochi. Mă simţeam bizar de vinovat, de
parcă l-aş fi insultat refuzându-i oferta de a-mi da lecţii. Dacă el avea impresia că-i
adusesem un afront, o ascundea foarte bine. A arătat către Swift şi Bufon
întinzându-şi bărbia spre ei.
— Îl cunoşti, nu-i aşa?
— Bineînţeles. Întrebarea m-a surprins. E Lordul Auriu, de la Buckkeep. Nu l-ai
recunoscut?
— Nu, nu l-am recunoscut. Nu din prima clipă. Abia când i-a spus lordul Chade „lord
Auriu“ am remarcat asemănarea. Dar, chiar şi după ce i-am aflat numele, am rămas
cu senzaţia că nu ştiu nimic despre el. Însă cred că tu ştii. E o creatură stranie. Poţi
să-l simţi?
Ştiam ce vrea să spună. Pentru Harul meu, Bufonul părea să nu existe.
— Nu. Şi n-are nici miros.
— Ah.
Numai atât a spus, dar am bănuit că îi dădusem mult de gândit.
M-am uitat în jos, la picioarele mele de pe nisipul presărat cu pietre.
— Web, îmi cer iertare. Vreau mereu să găsesc timp în care să stăm de vorbă, dar
se pare că nu izbutesc niciodată. Nu înseamnă că nu sunt interesat sau că
dispreţuiesc ceea ce mă poţi învăţa. Dar apar mereu atâtea altele între mine şi ceea
ce îmi doresc să fac.
— Ca acum, a răspuns el, cu un zâmbet larg.
A ridicat din sprâncene şi s-a uitat la Thick. Bondocul stătea ghemuit lângă o bucată
de lemn adus de valuri pe care o întorsese cu josul în sus. Se uita cu atâta atenţie
la puricii de nisip şi la micii crabi scoşi astfel la vedere, încât nu lua în seamă valurile
care-i clipoceau tot mai aproape de picioare. Dacă nu mă grăbeam să-l iau de-
acolo, avea să-şi ude pantofii şi să-şi petreacă restul zilei suferind din pricina asta.
Am schimbat cu Web o privire plină de înţelegere şi am alergat să-mi fac datoria.
Înainte să dispară corabia din vedere, Longwick le împărţea deja ordine oamenilor
săi. Cu precizia firească a unui vechi oştean, i-a pus să împartă proviziile în pachete
uşor de cărat. Văzând câte erau, îţi puteai da cu uşurinţă seama că se aştepta să
ia toată lumea parte la transportul lucrurilor noastre în noua tabără. Thick renunţase
la cotrobăitul pe plajă şi se aşezase neconsolat chiar în uşa cortului, cu o pătură pe
umeri. Ziua nu era chiar aşa de rece. M-am întrebat, neliniştit, dacă are din nou
fierbinţeală. M-am dus să vorbesc cu Longwick.
— Cât de departe ar trebui s-ajungem azi?
Mi-am înclinat capul, arătând spre Thick ca să-i explic ce mă îngrijora.
Căpitanul Gărzii Prinţului a înţeles şi s-a încruntat neliniştit.
— Mi s-a spus că până în locul unde se află dragonul prins sub gheaţă avem de
mers trei zile. Dar, după cum nu mă îndoiesc că ştii, astfel de măsurători ale
distanţei nu înseamnă nimic. Un drum de o zi pentru un călător cu experienţă şi cu
bagaje uşoare poate fi, pentru un mesager împovărat cu cât de mult poate duce, o
călătorie de trei zile. Şi-a ridicat privirea, cercetând gânditor cerul senin şi piscurile
acoperite cu gheaţă de pe insulă. N-o să fie o plăcere pentru niciunul dintre noi, şi-
a dat apoi cu părerea. Când traversezi un gheţar, e întotdeauna iarnă.
I-am mulţumit şi am plecat. Ceilalţi oşteni începuseră să strângă corturile, dar Thick
nu se clintise de la intrarea într-al nostru. Am încercat să-mi pun pe faţă o mască a
bunei dispoziţii, dar mi s-a strâns inima la gândul însărcinării care mă aştepta. Dacă
mă urâse fiindcă îl îmbarcasem pe o corabie, ce sentimente aveam să-i trezesc
târându-l după mine într-o drumeţie de-a curmezişul unui gheţar?
— E timpul să ne facem bagajele, Thick, l-am înştiinţat cu veselie.
— De ce?
— Păi, dacă vrem să omorâm dragonul, trebuie să mergem acolo unde e dragonul.
— Eu nu vreau să omor dragonul.
— Ei, de fapt n-o să fim noi cei care-l omoară. Asta o s-o facă prinţul. Noi o să fim
acolo doar ca să-l ajutăm.
— Nu vreau să mee… eerg.
A lungit cuvântul, morocănos. Dar, spre uşurarea mea, s-a ridicat şi a ieşit din cort,
ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l strâng imediat.
— Ştiu, Thick. Nici eu nu vreau să merg pe jos, prin toată zăpada şi gheaţa asta.
Dar trebuie. Suntem Oamenii Regelui şi asta e datoria noastră. Acum, înainte de a
strânge cortul, trebuie să ne îmbrăcăm amândoi mai gros. De acord?
— N-avem rege.
— Prinţul Dutiful o să devină rege într-o bună zi. Iar atunci tot asta o să fim. Aşa că
acum suntem deja Oamenii Regelui. Dar poţi spune că eşti Omul Prinţului, dacă
aşa îţi place mai mult.
— Nu-mi plac zăpada şi gheaţa.
S-a întors în cort fără tragere de inimă şi s-a uitat neajutorat în jur.
— Îţi aduc eu lucrurile, i-am spus, şi am început să le adun.
În viaţa mea făcusem multe, aşa că să fiu valetul unui omuleţ bondoc nu mi se mai
părea atât de şocant cum mi s-ar fi părut odinioară. I-am înşirat hainele, apoi l-am
înfofolit în ele. Era ca şi cum aş fi îmbrăcat un copil voinic. S-a plâns că mânecile
primei cămăşi i se trag în sus sub ale celei pe care i-am pus-o peste ea şi că-l strâng
cizmele trase peste două perechi de ciorapi. Când am terminat cu ele, eram eu
însumi transpirat şi cu răsuflarea tăiată. L-am trimis afară, atrăgându-i atenţia că
trebuia să stea departe de apă, cât timp mi-am pus şi eu un rând de haine în plus
şi am reîmpachetat şi lucrurile mele, şi pe ale lui.
N-am putut să nu zâmbesc când mi-am dat seama că mă temeam de drumul care
urma, fiindcă rănile cicatrizate mă dureau întotdeauna din pricina frigului. Însă mi-
am adus aminte că, mulţumită vindecării prin Meşteşug de care avusesem de
curând parte, scăpasem de ele; sau cel puţin nu le mai aveam pe cele adâncite în
muşchi până la os, prin care mă sfredelea durerea. Fuseseră înlocuite cu simple
semne pe suprafaţa pielii, pentru a lăsa impresia că se aflau la locurile lor. Mi-am
rotit umerii, dovedindu-mi mie însumi că nu-mi mai simt carnea trasă de cicatricea
adâncă. Era o senzaţie minunată şi m-am trezit zâmbind cu gura până la urechi şi
în timp ce am târât bagajele noastre afară din cort şi pe urmă, cât am demontat
cortul.
Am cărat totul în locul unde supraveghea Longwick împărţirea poverilor. Acolo mai
era încă în picioare un singur cort mic. Căpitanul se hotărâse să lase pe plajă o
parte dintre provizii şi stătea de vorbă cu Chade ca să stabilească dacă ar fi trebuit
să fie păzite de un singur oştean sau de doi. Bătrânul sfetnic ar fi vrut să lase numai
unul, ca să avem mai mulţi oameni cu noi. Longwick susţinea, curtenitor, dar
neînduplecat, că era mai bine să rămână doi.
— Pentru că, domnul meu, insula asta are ceva neliniştitor. Şi ştim amândoi că
oştenii din gardă sunt înclinaţi către superstiţii. Războinicii Hetgurdului au tot spus
poveşti despre un Om Negru şi acum îi aud şi pe oamenii mei bombănind că, da,
azi-noapte au zărit o umbră misterioasă stând la pândă la marginea taberei. Un om
singur şi-ar face tot timpul astfel de gânduri. Doi vor juca zaruri, vor sta de vorbă şi
vor avea mai bine grijă de proviziile noastre.
În cele din urmă, Longwick şi-a impus părerea şi Chade a fost de acord să lase doi
oameni pe plajă. Churry şi Drub aveau să rămână cu rezervele noastre. Treaba
asta odată pusă la punct, bătrânul sfetnic s-a întors spre mine.
— Thick, omul prinţului, e gata de drum?
— În măsura în care-am izbutit să-l pregătesc, lord Chade. Dar nu e câtuşi de puţin
încântat.
E vreunul dintre noi?
— Minunat. Am câteva obiecte în plus, de care vom avea nevoie în preajma
dragonului. Longwick le-a împachetat separat ca să fie mai uşor de cărat.
— Cum doreşti, lord Chade.
I-am făcut o plecăciune. Şi s-a grăbit să plece, în timp ce Longwick mi-a dat un
butoiaş cu pulbere explozivă, ca să mi-l adaug în raniţă. Am gemut în sinea mea,
fiindcă era mai greu decât mă aşteptasem. Luam cu noi două. Al doilea îi fusese
încredinţat lui Riddle. Celelalte rămâneau cu restul rezervelor depozitate pe plajă.
Un singur om ar fi fost gata de plecare în scurt timp după ce-şi ridicase ancora
corabia lui Bloodblade. Dar e cu totul altceva când trebuie să pui în mişcare un grup
de oameni. Soarele ajunsese la amiază înainte de a fi totul împachetat şi adus
laolaltă. Am observat că Bufonul a strâns cortul lui complicat repede şi fără ajutor.
Indiferent din ce material o fi fost făcut, a devenit un pachet uimitor de mic. Bufonul
şi-a săltat singur toate lucrurile în spate, şi asta m-ar fi surprins dacă n-aş fi ştiut
dintotdeauna că e mult mai puternic decât ai fi zis, judecând după silueta lui zveltă.
Era în mijlocul nostru, dar nu făcea parte din niciun grup. Oamenii Hetgurdului îl
priveau cu precauţia cu care-i tratează majoritatea războinicilor pe cei atinşi de
mâna unui zeu. Nu-l dispreţuiau, dar li se părea mai înţelept să nu-i dea atenţie şi
să nu-i atragă atenţia. Oşteni din gardă simţeau că nu e treaba lor şi nu voiau să fie
recrutaţi ca să-i care lucrurile sau să-i ajute în vreun alt fel. Cockle îl privea de
departe, mirosind o poveste, dar nu cu destulă tărie ca să fie atras. Numai Swift
părea fascinat de Bufon, fără rezerve. Îşi lăsase raniţa jos şi se cocoţase pe ea în
timp ce stăteau de vorbă. Bufonul fusese întotdeauna spiritual şi Swift, care
izbucnea imediat în râs, părea să-i inspire tot mai multe vorbe de duh. Web se uita
la cei doi cu o expresie care semăna a aprobare. Abia atunci mi-am dat seama că
lui Swift i se întâmpla pentru prima oară să se împrietenească atât de uşor cu
cineva. Tocmai mă întrebam cum izbutise Bufonul să-i spulbere reţinerile când am
observat cu cât dezgust îi urmărea Civil. Când şi-a ridicat ochii şi a văzut că-l
priveam, s-a grăbit să se uite în altă parte, dar îi simţeam neliniştea clocotind, gata
să iasă la suprafaţă. M-am gândit cum aş fi putut ajunge să vorbesc cu el între patru
ochi, să-i liniştesc temerile. Era clar că-i rămăsese întipărită în minte impresia pe
care i-o făcuse Lordul Auriu când îl vizitaserăm în castelul părintesc. Şi nu-mi era
greu să ghicesc ce-l îngrijora: credea că Bufonul se străduieşte să-l seducă pe
băiat. Trebuia să intervin înainte de a-i pomeni cuiva ceva despre bănuielile sale,
fiindcă ale mele îmi spuneau că insularii nu tolerează asemenea purtări nici măcar
din partea cuiva atins de un zeu.
Longwick ne-a împărţit tuturor bastoane cu vârfuri de fier, un obiect pe care nu m-
aş fi gândit niciodată să-l iau cu mine. Dar, când Chade ne-a chemat pe toţi să-l
ascultăm pe Peottre înainte de a părăsi plaja, mi-am dat seama că bastoanele
fuseseră de fapt aduse de acesta din urmă.
Atât el, cât şi narcesca purtau poveri la fel de grele ca noi toţi. Ea aştepta alături de
trei sănii, aduse tot de Blackwater, dintre care una deja încărcată cu o mare parte
a proviziilor noastre. Haina ei lungă era numai şi numai din blană de vulpe albă ca
zăpada. Îşi ascunsese frumosul păr negru, în întregime, sub o bonetă ţesută din fire
de mai multe culori strălucitoare. Purta cizme moi, cu tălpi din piele de morsă,
frumos răzuită, şi carâmbi din piele de căprioară, de pe care blana nu fusese
îndepărtată. Dacă n-ar fi avut un aer solemn, ar fi părut costumată într-o mireasă a
zăpezii. Alături de ea, Peottre era masiv, îmbrăcat în blană neagră de lup şi în
pantaloni şi piele de urs. Semăna, mai mult decât orice înzestrat cu Har pe care-l
cunoscusem vreodată, cu un metamorf dintr-o legendă despre animale.
Numeroasele straturi de haine îl rotunjiseră până la dimensiuni aproape hilare.
Totuşi, l-am ascultat toţi cu gravitate, străduindu-ne să nu scăpăm niciun cuvânt.
— Ştiu unde doarme dragonul, a spus. Am mai fost acolo de două ori. Dar, chiar şi-
aşa, o să-mi fie greu să vă călăuzesc. Dacă ştii în ce loc de pe un gheţar se află
ceva, nu înseamnă că ştii şi drumul până acolo. Pentru că gheţarii nu sunt ca piatra
şi ca pământul, care rămân la fel an de an, iar ăsta, pe care trebuie să-l traversăm,
face parte dintre cei mai schimbători din lume. Gheţarii dorm şi merg, iar când se
trezesc gem şi cască, deschizând crăpături largi. Şi apoi dorm iar, şi zăpada adusă
de vânt construieşte punţi peste crevase, făcând din ele un pericol ascuns pentru
oricine nu înaintează cu cea mai mare prudenţă.
Să cazi într-una e aproape acelaşi lucru cu a fi înghiţit de un demon al zăpezii. O
să vă prăbuşiţi în beznă, şi acolo o să vă găsiţi sfârşitul. O să vă plângem, dar n-o
să ne oprim din drum.
A spus asta privindu-ne pe toţi, pe rând, şi n-am fost singurul care şi-a stăpânit un
tremur.
— Urmaţi-mă, a continuat Peottre. Dar asta nu înseamnă să mergeţi doar în
aceeaşi direcţie cu mine, ci să călcaţi chiar pe urmele tălpilor mele. Şi, chiar şi-aşa,
nu vă încredeţi în gheaţa de sub voi. Odată ce vom ajunge pe gheţar, verificaţi locul
la fiecare pas. Un om, doi, trei pot trece înaintea voastră cu bine, după care crusta
de gheaţă vă poate trăda. Încercaţi-o cu bastonul înainte de fiecare pas. S-ar putea
să vă plictisiţi făcând-o. Dar nu încetaţi s-o faceţi decât dacă v-aţi plictisit de viaţă.
Ne-a măsurat din nou pe toţi cu privirea. Şi a dat iarăşi din cap. Apoi a spus:
— Urmaţi-mă!
Şi, fără să mai adauge nimic, s-a răsucit pe călcâie şi a pornit-o în susul plajei.
Narcesca mergea chiar în spatele lui. În spatele ei era prinţul, iar în spatele lui,
Chade. Lordul Auriu a trecut pe următorul loc din şir şi nimeni nu i-a contestat
dreptul ăsta. După el veneau membrii coteriei Harului, căreia i se încredinţase o
sanie, apoi martorii trimişi de Hetgurd şi, în sfârşit, Longwick şi Hest, trăgând a doua
sanie, şi Deft şi Riddle cu a treia. Eu eram penultimul, cu Thick înaintând greoi în
spatele meu. Luasem o parte din bagajul pe care ar fi trebuit să-l ducă el, lăsându-
i doar atât cât era necesar ca să nu-i rănesc orgoliul. Dar am regretat asta curând
şi mi-am jurat că, în ziua următoare, avea să călătorească neîmpovărat. Chiar pe
cele mai uşoare porţiuni ale drumului, picioarele scurte şi mijlocul gros îi îngreunau
mersul. Împovărat şi cu raniţa, şi cu o tuse sâcâitoare, pur şi simplu nu putea să
ţină ritmul impus de Peottre. Când am ajuns la marginea gheţarului, între noi doi şi
restul grupului era un gol. Verificarea atentă înainte de fiecare pas a început şi am
crezut că o să-i întârzie pe ceilalţi destul de mult ca să-i ajungem. Dar nu mă
gândisem că Thick avea să respecte cu mult zel toate indicaţiile lui Peottre. Înainte
de fiecare pas, lovea în gheaţa din faţa lui de parcă ar fi vrut să înjunghie un peşte.
A început curând să gâfâie de atâta efort, dar m-a refuzat cu hotărâre când m-am
oferit să fac eu verificarea pentru amândoi.
— Nu vreau să fiu înghiţit de un demon al gheţii, mi-a spus îmbufnat.
Ne poţi vedea urma? m-a întrebat Dutiful, prin Meşteşug.
Foarte clar. Nu-ţi face griji pentru noi. Dacă o să fie nevoie să ne aşteptaţi, o să vă
dau de ştire. Mulţumită acestor încercări, măcar lui Thick o să-i fie mai cald.
Prea cald! Prea multă muncă! s-a plâns el.
— Ajunge dacă loveşti cu bastonul. Nu trebuie să-l înfigi în gheaţă.
— Ba da, m-a contrazis bondocul.
Am tras concluzia că-mi bat gura degeaba şi l-am lăsat să facă după cum voia, deşi
mi-era greu să nu-mi pierd răbdarea în vreme ce-mi iroseam timpul mergând în faţa
lui ca melcul, ca să poată ţine pasul. Mă plictiseam şi aveam mult prea mult timp în
care să chibzuiesc asupra situaţiei în care ne aflam. Nu-mi plăcea cum decurg
lucrurile, dar n-aş fi putut spune exact ce anume nu-mi convine. Poate că era exact
aşa cum spusese Thick: acolo se întâmplaseră lucruri rele şi se simţeau de parcă
s-ar fi petrecut chiar atunci.
Vântul nu înceta nicio clipă, dar cerul era albastru şi senin. Din loc în loc, vedeam
beţe bizare ieşind din zăpadă, şi de unele erau legate bucăţi de pânză viu colorate.
Am bănuit că însemnau drumul pe care ne conducea Peottre. Se oprea des ca să
îndrepte câte unul sau ca să-i lege o nouă fâşie bătătoare la ochi. Chiar şi aşa,
grupul din faţă înainta mult mai repede decât mine şi Thick. I-am privit îndepărtându-
se de noi şi devenind tot mai mici, până când mi s-au părut păpuşi ce se aventurau
pe întinderea de gheaţă înşiruite într-un dans bizar, în ritmul loviturilor de baston.
Umbrele de un alabastru palid aşternute pe gheaţa cristalizată şi pe zăpadă ni s-au
lungit şi ni s-au subţiat. Suprafaţa pe care înaintam nu mi se părea cu adevărat nici
gheaţă, nici zăpadă. Era un strat subţire de zăpadă autentică, dar sub el se
compactaseră ace de gheaţă şi noi mergeam pe vârfurile lor.
La un moment dat, mi-am dat seama că mă hotărâsem să-mi fac timp să vorbesc
cu Bufonul după căderea serii, şi orice puteau crede alţii despre asta n-avea decât
să se spulbere-n vânt. Aproape imediat, am simţit Meşteşugul lui Chade
cuprinzându-mă ca un lujer subţire. Întrebarea lui era numai pentru mine:
Băiete, eşti încă al meu?
Ar fi trebuit să fie mândru de răspunsul care a urmat. Sunt sigur că nici el n-ar fi
putut găsi, atât de repede, ceva mai bun.
În aceeaşi măsură ca întotdeauna.
Am simţit chicotitul amar din mintea lui.
Ah. Bine, cel puţin nu mă minţi. Ce ţi-a spus?
Bufonul?
Cine altcineva?
Am vorbit numai despre ceea ce m-a făcut să-l împiedic să ne urmeze. Dorinţa de
a-i salva viaţa. Am înţeles că nu i se pare un motiv suficient.
Probabil s-a gândit că eu am pus totul la cale, ca să-l ţin departe de dragon până
când e dezgropat şi lăsat fără cap. S-a întrerupt o clipă. Narcesca merge plângând.
Nu s-a întors către noi ca să-i vedem lacrimile, dar îmi dau seama după cum respiră.
Şi-a şters de două ori faţa cu mănuşa, apoi a spus, cu glas tare, că strălucirea gheţii
o face să lăcrimeze. Gândeşte-te şi tu la asta, Fitz. De ce-ar putea să plângă?
Nu ştiu. Drumul e greu, dar nu mi se pare o femeie pe care truda o face să plângă.
Poate se teme de dezaprobarea Omului Negru sau se teme că a atras dizgraţia
Hetgurdului asupra familiei ei şi a familiei tatălui ei când…
Sst! Gândul iritat, transmis de Meşteşugul lui Thick, le-a întrerupt pe ale mele. E
tristă, aşa că plânge. Terminaţi cu gălăgia şi ascultaţi! Ascultaţi şi nu mai întrerupeţi
muzica.
Şi eu, şi Chade ne-am făcut imediat gândurile să amuţească. Amândoi crezuserăm
că nu vorbim prin Meşteşug decât între noi. Eram sigur că bătrânul sfetnic se
întreabă, la fel ca mine, dacă şi prinţul ne auzise discuţia. Apoi m-am întrebat şi de
ce voise să i-o ascundă. Am mers mai departe, cu ochii la siluetele din ce în ce mai
mici ale oamenilor din restul grupului. Se îndreptau către culmea unei creste
sculptate de vânt şi aveam să-i pierd curând din vedere. Tot ce spusese Peottre
despre neîncetata schimbare a înfăţişării gheţarului era adevărat. Anumite porţiuni
erau la fel de netede ca glazura de zahăr a unei prăjituri; altele arătau ca aceeaşi
prăjitură după ce căzuse de pe masă. Urma din zăpadă era deocamdată clară, dar
ştiam că, pe măsură ce cobora soarele sub orizont, umbrele zdrenţuite aveau s-o
ascundă treptat, împiedicându-ne tot mai mult s-o desluşim. M-am uitat în urmă, la
Thick, enervat. Mergea mai încet ca niciodată.
Iritat deopotrivă fiindcă ne poruncise să tăcem şi fiindcă înainta atât de lent, i-am
întors spatele şi m-am grăbit să mă îndepărtez. Însă n-am neglijat verificarea
zăpezii din faţa mea înainte de fiecare pas. M-am gândit că bondocul o să-şi ridice
privirea şi-o să vadă că-l lăsam în urmă. Dar, când m-am uitat peste umăr, am văzut
că înainta la fel de încet, de greoi. M-am uitat lung la el, cu exasperare, şi ceva mi-
a atras atenţia. Se mişca de parcă ar fi dansat. Încerca zăpada cu bastonul, poc,
poc, poc, apoi făcea un singur pas mare, legănându-se. Şi iar încerca, poc, poc,
poc, şi iar mai făcea un pas. Mi-am coborât barierele din calea nelipsitei lui muzici.
De obicei, puteam să recunosc ce punea laolaltă în melodiile lui. Dar în ziua aceea
fiecare pas însoţea oftatul prelung al unei pale de vânt, iar acel poc, poc, poc al
bastonului lua în seamă ritmul răsunetului grav al unor lovituri uniforme. I-am blocat
din nou muzica şi am ascultat cu atenţie, dar pe insulă nu se auzea nimic
asemănător.
Cât am stat astfel locului, aproape că m-a ajuns. Şi-a desprins ochii de zăpada pe
care o scruta cu atenţie şi m-a surprins privindu-l. S-a încruntat la mine, apoi s-a
uitat pe lângă mine. Şi s-a încruntat mai tare.
— Au dispărut! De ce nu te-ai uitat după ei? Acum au dispărut, şi nu ştim unde s-
au dus!
— Nu-i nimic, Thick, l-am liniştit eu. Le văd urma. Şi, uite, acolo, în vârful movilei, e
un băţ cu o bucată de pânză în vârf. O să-i ajungem. Dar numai dacă ne grăbim.
Am încercat să nu-l las să simtă că mă îngrijora căderea nopţii, cu umbrele care se
îndeseau. Nu voiam să ne prindă pe gheţar, singuri.
Bondocul şi-a ridicat brusc braţul butucănos, întinzându-şi-l ca să arate spre culme.
— Uite! E bine! Acolo se vede unul dintre ei!
I-am urmărit cu privirea vârful degetului, bănuind că prinţul trimisese pe cineva să
stea pe culme, ca să ne călăuzească. Thick avea dreptate. Acolo era cineva. Dar,
chiar şi de la o asemenea distanţă şi în lumina tot mai palidă, mi-am dat seama că
nu era din grupul nostru. Se mişca repede şi straniu, dar, într-un mod care nu-mi
era deloc limpede, mersul lui mi se părea cunoscut. Dar n-am apucat să-l văd decât
traversând culmea în grabă. Pe urmă a dispărut. Am simţit spaima îngheţându-mi
sângele în vene. Mi-a trimis cu disperare gândul către Chade şi Dutiful.
Omul Negru! Cred că Omul Negru vă urmăreşte!
O clipă mai târziu, mi-a părut rău că intrasem în panică. Dutiful n-a izbutit să-şi
ascundă amuzamentul.
În spatele nostru nu e nimeni pe care să-l pot vedea, Fitz. Numai zăpadă şi umbre.
Aţi ajuns aproape de culme?
Nici n-am început s-o urcăm. Thick e distrat şi merge foarte încet.
Nu sunt distrat!
Am fost din nou zguduit de uşurinţa cu care auzea bondocul gânduri îndreptate
numai către alţii.
Ascult doar muzica, atâta tot. Atunci când n-o întrerupeţi.
Gândul lui Chade a venit ca uleiul pe apă.
L-am întrebat pe Peottre dacă ne oprim curând să înnoptăm şi a spus că da. O să
ne zăriţi imediat ce treceţi de culme. Mi-a arătat deja unde o să ne facem tabăra.
Dacă acolo e cât de cât adăpost, o să putem aprinde focul pentru gătit.
Foc pentru gătit? Mâncăm curând?
Da, Thick, mâncăm curând. Probabil imediat ce ajungeţi aici. Am adus nişte dulciuri
de pe corabie. Le-mpart cu tine, dacă ajungi înainte să le mănânc pe toate.
N-am putut să nu admir viclenia lui Dutiful, deşi m-a făcut să clatin din cap. Cu
gândul astfel abătut de la „muzica” lui, Thick a fost de acord să calce pe urmele
paşilor mei şi să mă lase pe mine să încerc zăpada. Oricum găseam prudenţa lui
Peottre exagerată. Cu siguranţă că, dacă întregul grup trecuse deja pe acolo,
gheaţa avea să suporte încă o traversare. Şi s-a dovedit că nu mă înşelam. Am
urcat creasta pe urmele lor, oprindu-ne de mai multe ori, atât cât era nevoie ca să
înceteze tusea lui Thick şi ca să-şi tragă răsuflarea.
Odată ajunşi pe culme, le-am văzut imediat tabăra mai jos. Bastoanele pentru
zăpadă erau înfipte împrejurul ei, la intervale egale, cu panglici viu colorate legate
în vârf. Peottre însemnase, evident, locul pe care îl considera sigur. Corturile mai
mari, pentru prinţ şi narcescă, se înălţau deja, ca nişte ciuperci. În lumina tot mai
firavă, cortul plin de culoare al Bufonului părea o floare aruncată în zăpadă.
Luminate din interior, toate feţele sale străluceau ca vitraliile. Desenele care
păruseră la început modele lipsite de semnificaţie au căpătat brusc forme de
dragoni şi şerpi prinşi într-un dans săltăreţ. Bufonul spunea clar de partea cui e. Se
zăreau şi două focuri mici de tabără pentru corturile de un cafeniu monoton menite
să ne adăpostească pe noi, ceilalţi. Oamenii Hetgurdului le înălţaseră pe ale lor
ceva mai departe şi îşi aveau propriul foc firav, ca şi cum ar fi vrut să le dea de ştire
zeilor că nu făceau parte din grupul nostru şi nu aveau de ce să ne împărtăşească
soarta.
N-am văzut nici urmă de Om Negru, şi niciun loc unde ar fi putut să se-ascundă.
Însă asta nu mi-a alungat temerile, n-a izbutit decât să le înteţească.
În drum spre tabără, am întâlnit prima spărtură din gheţar. Era o crăpătură îngustă,
şerpuitoare, atât şi nimic mai mult, şi eu, unul, am păşit pur şi simplu peste ea. Thick
s-a oprit şi s-a holbat în hăul ale cărui nuanţe şi culori acopereau toată gama dintre
albastru palid şi negru.
— Haide! l-am încurajat. Nu mai e mult până în tabără. Cred că simt deja mirosul
mâncării gătite.
— E adâncă, a spus, încheindu-şi contemplarea. Peottre are dreptate. Poate să
mă-nghită şi să mă înfulece, hap!
S-a tras înapoi, îndepărtându-se de spărtură.
— Nu, nu poate. Nu păţeşti nimic, Thick. Nu e ceva viu; e o simplă crăpătură în
gheaţă. Haide.
A răsuflat adânc, apoi a tuşit.
— Nu, a spus pe urmă. Mă duc înapoi.
— Nu poţi, Thick. O să se-ntunece curând. Nu e decât o crăpătură. Păşeşti peste
ea, şi gata.
— Nu. A scuturat din gâtul lui scurt, cu bărbia frecându-i-se de guler. E primejdios.
În cele din urmă, am păşit înapoi şi l-am luat de mână, ca să-l conving să traverseze.
Am fost cât pe ce s-alunec şi să cad când săritura lui stângace şi exagerată m-a
luat prin surprindere, la jumătatea pasului. În clipa în care m-am clătinat, cu
răsuflarea tăiată, m-am imaginat pe mine însumi înţepenit în crăpătură, prea jos ca
să ajungă la mine mâinile celor veniţi să mă ajute, dar împiedicat să-mi continui
alunecarea. Thick mi-a simţit spaima şi m-a liniştit spunând:
— Vezi? Ţi-am spus eu că e primejdios. Era să cazi şi să mori.
— Hai să coborâm în tabără! i-am propus.
Ne aşteptau cu mâncare caldă, aşa cum ne făgăduiseră. Riddle şi Hest terminaseră
deja de mâncat. Vorbeau încet cu Longwick, care stabilea cine, când şi cât stă de
strajă peste noapte. L-am aşezat pe Thick lângă foc, pe raniţa mea, şi am adus
mâncarea pusă de Deft cu polonicul în castroanele noastre. Era tocană din carne
sărată şi gustul avea de suferit şi din pricina asta, şi fiindcă fusese fiartă prea puţin.
Am rânjit scurt, în sinea mea, gândindu-mă cât de repede mă învăţasem cândva cu
mâncarea savuroasă din Buckkeep. Oare uitasem cum e să supravieţuieşti din raţia
unui oştean din gardă? În viaţa mea, trecusem prin vremuri în care, la sfârşitul unei
zile lungi şi friguroase, avusesem mâncare şi mai puţină sau chiar deloc. Am mai
luat o îmbucătură. Gândul de mai înainte ar fi trebuit să-i dea cărnii un gust mai bun,
însă n-a fost aşa. M-am uitat pe furiş la Thick, aşteptându-mă să-nceapă să se
plângă. Dar se holba la foc, obosit, cu castronul clătinându-i-se periculos pe un
genunchi.
— Ar trebui să mănânci, Thick, i-am spus, şi a tresărit ca trezit din vis.
I-am prins castronul înainte de a se înclina destul de tare ca să se verse, apoi i l-
am înapoiat. M-a ascultat, dar plictisit, fără să se entuziasmeze ca de obicei în faţa
mâncării, şi s-a întrerupt des ca să tuşească. M-am îngrijorat. Mi-am terminat
mâncarea şi m-am ridicat, lăsându-l pe Thick să mestece metodic, cu ochii la
flăcările care-şi pierdeau încet puterea.
Chade şi Dutiful stătea lângă celălalt foc, cu restul coteriei Harului. Vorbeau şi chiar
râdeau uneori, şi i-am invidiat o clipă fiindcă puteau fi împreună. Şi am avut nevoie
de câteva secunde ca să remarc că Bufonul nu se afla printre ei. Probabil se dusese
deja în cortul lui. Apoi am observat că mai lipseau şi alţii. Nici Peottre, nici narcesca
nu erau de faţă. Am aruncat o privire spre cortul lor. Dormeau deja? Ei, poate că
era cea mai bună idee. Nu mă îndoiam că Peottre avea să ne trezească pe toţi
devreme, ca să pornim la drum.
Cred că bătrânul asasin m-a zărit aşteptând la marginea cercului de lumină. L-a
părăsit şi el, ca şi cum ar fi vrut să se uşureze, şi l-am urmărit fără zgomot. M-am
oprit când am ajuns să-i stau alături şi i-am vorbit încet în întuneric.
— Îmi fac griji pentru Thick. Pare bizar de distrat. De la o clipă la alta, trece de la
iritare la frică şi apoi la veselie.
Chade a dat încet din cap.
— Cu insula asta e ceva… nu ştiu ce nume să-i dau, dar simt că trage de mine.
Îngrijorarea şi spaima mă iau în stăpânire mai mult decât ar trebui, apoi dispar. Aici,
pământul ăsta pare să-mi vorbească prin Meşteşug. Şi, dacă ajunge la cineva cu
un talent atât de firav ca al meu, cine ştie cât de multe aude Thick?
Am simţit amărăciunea cu care îşi desconsidera propria magie.
— Meşteşugul tău devine tot mai puternic pe zi ce trece, l-am asigurat. Dar cred că
e posibil să ai dreptate. Şi pe mine m-a măcinat toată ziua o îngrijorare fără nume.
Asta îmi stă uneori în fire. Dar acum pare mai lipsită de contur decât de obicei. Crezi
că poate avea vreo legătură cu amintirile captive în piatră?
A scos un sunet care-i sublinia resemnarea.
— Cum am putea şti? Pentru Thick nu putem face nimic mai mult decât să avem
grijă să mănânce şi să doarmă bine noaptea.
— Meşteşugul lui capătă tot mai multă forţă.
— Am observat. Face puterile mele mărunte să pară şi mai firave.
— Se vor întări cu timpul, Chade. E nevoie de timp şi de răbdare. Te descurci foarte
bine pentru cineva care a început atât de târziu şi s-a antrenat atât de puţin.
— Timp. În cele din urmă, după ce totul s-a spus şi s-a făcut, timpul e singurul lucru
pe care-l avem, şi totuşi nu e niciodată destul. Tu poţi să-l priveşti cu calm; ai mai
mult decât toată magia pe care ţi-ai dorit-o într-o întreagă viaţă. Pe când eu trebuie
să m-agăţ cu ghearele şi cu dinţii de o mică zdreanţă, în ultimele zile ale existenţei
mele. Cum poate fi soarta dreaptă când un nerod are din abundenţă şi nici măcar
nu preţuieşte ceva a cărui lipsă mă aduce pe mine în pragul disperării? Bătrânul s-
a întors spre mine. De ce ai avut tu întotdeauna atât de mult Meşteşug, adevărate
răbufniri ale Meşteşugului, şi nu ţi-ai dorit niciodată din toată inima să-l stăpâneşti,
aşa cum am tânjit eu toată viaţa?
Începea să mă sperie.
— Chade, cred că locul ăsta ne intră în minte, găsindu-ne temerile şi deznădejdile.
Ridică-ţi zidurile în faţa lui şi nu te încrede decât în logica ta.
— Hmf. Nu m-am lăsat niciodată stăpânit de sentimente. Iar acum am face amândoi
mai bine să ne petrecem timpul odihnindu-ne, nu stând de vorbă. Ai grijă de Thick
cât de bine poţi. Eu o să veghez asupra prinţului. Şi el pare mai prost dispus decât
de obicei. Chade şi-a frecat mâinile înmănuşate. Sunt bătrân, Fitz. Şi obosit. Şi mi-
e frig. O să fiu încântat după ce-o să se termine toată povestea asta şi-o să ne
vedem din nou acasă, în siguranţă.
— Şi eu, am încuviinţat, din toată inima. Dar mai am o veste pentru tine. Ciudat,
nu? Cândva credeam că Meşteşugul oferă intimitate şi poate păstra o conversaţie
secretă. Însă acum trebuie să te caut şi să-ţi şoptesc la ureche. Nu cred că Thick e
dispus să-mi facă o favoare. Încă îmi mai poartă pică şi mă învinuieşte. E mai bine
să vină de la tine sau de la prinţ.
— Ce? m-a întrebat nerăbdător.
S-a foit de pe un picior pe altul şi am ştiut că frigul muşca din ciolanele lui bătrâne.
— Nettle a plecat la Buckkeep. Probabil că pasărea noastră a ajuns la regină şi ea
a trimis pe cineva la Burrich. S-a dus la castel ca să fie în siguranţă. Şi ştie că
pericolul care o ameninţă are legătură cu încercarea noastră de decapitare a
dragonului.
Nu m-am putut convinge să-i spun lui Chade că Nettle ştia că-i sunt tată. Înainte ca
secretul să nu mai fie secret, voiam să aflu exact ce-i spusese Burrich fiicei mele.
Sfetnicul reginei a înţeles imediat ce însemna asta.
— Iar Thick vorbeşte cu Nettle în vis. Am putea să intrăm în legătură cu Buckkeepul
şi cu regina.
— Aproape. Cred că trebuie s-o facem cu prudenţă. Thick încă mai e nemulţumit
de mine şi ar putea să ne joace feste ca să mă enerveze. Şi Nettle e supărată pe
mine. Nu pot ajunge la ea direct şi nu ştiu câtă atenţie le-ar da mesajelor mele dacă
le-ar primi prin Thick.
Chade a scos un sunet care îi reda nemulţumirea.
— E prea târziu ca să adopţi planurile mele în privinţa ei. Nu-mi face plăcere să te
dojenesc, Fitz. Dar, dacă ne-ai fi îngăduit s-o aducem pe Nettle imediat ce am aflat
care îi sunt puterile, nu ar fi fost niciodată în pericol. Şi nici certurile dintre voi doi
nu ne-ar fi ologit astfel. Atât eu, cât şi prinţul am fi putut ajunge la ea în locul tău,
dacă ar fi fost învăţată temeinic cum să-şi folosească magia. Am fi putut rămâne în
legătură cu Buckkeepul în tot acest timp.
A fost o copilărie din partea mea, dar am ţinut s-o spun totuşi.
— Ba cred că ai fi adus-o aici, cu noi, ca să-i ofere prinţului mai multă putere.
A oftat, de parcă ar fi avut de-a face cu un învăţăcel căpos, care refuză să-şi
recunoască greşelile. Şi presupun că aşa şi era.
— Exact cum ai fi făcut şi tu, Fitz. Dar, te rog, să nu ne repezim acum cu capul
înainte, ca un taur fugărit de albine. Lasă-i câteva zile ca să se instaleze la
Buckkeep, iar în timpul ăsta o să vorbesc cu prinţul, ca să hotărâm cât de multe e
bine să afle Nettle şi să vedem cum putem intra în legătură cu ea prin Thick. Ar
putea fi necesar să-l pregătim şi pe el.
M-a cuprins un val de uşurare. Mă temusem c-o să se repeadă el ca un taur.
— O să fac cum spui. O iau încet.
— Bun băiat! a răspuns absent.
Ştiam că deja se întreabă cum să pună noile piese pe tabla de joc. Şi ne-am
despărţit ca să mergem la culcare.
Capitalul 15
CIVIL
Hoquin a fost Profetul Alb şi Ochi-Sălbatic a fost catalizatoarea lui în anii când în
Ţinuturile de Margine domnea Sardus Chif. Dar foametea stăpânea locurile de mai
multă vreme decât el şi unii spun că era pedeapsa pământului, pentru că Sardus
Prex, mama lui Sardus Chif, arsese toate dumbrăvile sacre, înnebunită de durere
şi de furie împotriva Zeului Frunziş, când soţul ei, Slevm, murise de vărsat. De
atunci încetaseră ploile, pentru că nu mai existau frunze sacre pe care să le spele.
Căci ploile cad numai ca îndatorire sfântă, nu ca să potolească setea oamenilor sau
pe a copiilor lor.
Hoquin credea că el, ca Profet Alb, avea menirea să le redea Ţinuturilor de Margine
rodnicia şi credea că, pentru a se întâmpla asta, trebuia să vină apa. Aşa că a pus-
o pe Catalizatoarea lui să afle totul despre apă şi să descopere cum putea fi adusă
pe meleagurile lor, din fântâni adânci sau săpând canale, ori înălţând rugăciuni şi
aducând ofrande ca să vină ploaia. O întreba adesea ce ar schimba ea ca să aducă
apă pe pământurile poporului ei, dar Ochi-Sălbatic n-avea niciodată un răspuns
care să-l mulţumească.
Ei puţin îi păsa de apă. Se născuse şi trăise în anii secetei şi nu cunoştea decât
seceta şi căile traiului la vreme de secetă. Ei nu-i stârneau interesul decât thippi,
micile fructe cu miezul moale şi cu multe seminţe care creşteau aproape de pământ,
la adăpostul mărăcinilor-gheară din râpele de la poalele dealurilor. Când ar fi trebuit
să-şi vadă de treburi, pleca pe furiş într-acolo şi umbla prin hăţişuri, de unde se
întorcea cu fusta şi cu părul înţesate de seminţe-gheară şi cu buzele având aceeaşi
nuanţă de violet ca fructele. Asta îl înfuria pe Hoquin cel Alb, care o bătea adesea
fiindcă îşi nesocotea îndatoririle.
Pe urmă, în jurul casei lor, unde fusese până atunci doar ţărână prăfoasă, au
început să crească mărăcini-gheară. Ţepii încâlciţi fereau pământul de soare şi la
adăpostul lor se întindeau lujerii plini cu fructe thippi. Iar în anotimpul când se
veştejesc thippi, a crescut iarbă, şi au venit iepuri s-o mănânce şi să vieţuiască sub
mărăcini. Iar Ochi-Sălbatic a început să-i prindă şi să-i gătească pentru Profetul Alb.
SCRIBUL CATEREN, Despre Profetul Alb Hoquin

În ciuda sfatului lui Chade, n-am intrat imediat sub pături. M-am întors lângă foc,
unde Thick se holba la tăciunii rămaşi şi tremura tot mai tare, din ce în ce mai
pătruns de răceala gheţarului. L-am smuls din somnolenţă şi l-am dus la culcare, în
cortul pe care-l împărţeam cu Riddle şi Hest. Locul strâmt era bine-venit, fiindcă
fiecare putea să se bucure de căldura trupurilor celorlalţi. S-a instalat, a scos un
oftat prelung, încheiat cu o criză de tuse, a oftat din nou şi a adormit. M-am întrebat
dacă avea să vorbească peste noapte cu Nettle. Poate că dimineaţă izbuteam să-
mi fac destul curaj ca să-l întreb. Deocamdată eram mulţumit s-o ştiu în siguranţă,
la Buckkeep.
Am ieşit din nou afară, sub stele. Focurile se stinseseră aproape cu totul. Longwick
avea câţiva tăciuni într-un vas, dar nu şi destul lemn ca să ardă focul toată noaptea
cu putere. Din cortul lui Dutiful venea o lumină slabă; probabil că înăuntru încă mai
era aprins un felinar mic. Şi cortul Bufonului era luminat, strălucea ca o nestemată
în noapte. M-am îndreptat într-acolo, păşind fără zgomot pe zăpadă.
M-am oprit când am auzit voci dinăuntru. Nu puteam să-nţeleg cuvintele, dar am
recunoscut glasurile. Swift a spus ceva şi Bufonul i-a răspuns tachinându-l. Băiatul
a chicotit. Discuţia părea liniştită, prietenoasă. Brusc şi dureros, m-am simţit lăsat
pe dinafară şi am fost gata să mă întorc în cortul meu. Pe urmă m-am mustrat pentru
scurta mea criză de gelozie. Aşadar Bufonul se împrietenise cu băiatul. Era,
probabil, cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui Swift. Fiindcă n-aveam în ce
uşă să bat ca să-mi anunţ prezenţa, mi-am dres zgomotos glasul şi m-am aplecat
ca să salt clapa cortului. O dâră de lumină s-a întins pe zăpadă.
— Pot să intru?
Am primit răspunsul după cea mai scurtă ezitare cu putinţă:
— Dacă vrei. Încearcă să laşi zăpada şi gheaţa afară.
Mă cunoştea foarte bine. Mi-am îndepărtat cu mâna zăpada umedă de pe pantaloni,
apoi mi-am scuturat-o pe cizme. M-am ghemuit ca să intru şi am lăsat clapa să se
închidă în urma mea.
Bufonul avusese întotdeauna inegalabilul talent de a-şi crea o mică lume a lui,
oricând dorea să se retragă. Cortul respecta regula. Când îl mai vizitasem, fusese
un loc încântător, dar pustiu. Bufonul îl ocupase şi îl umpluse cu prezenţa lui. Focul
ardea într-un mic vas de metal din centrul podelei, aproape fără să scoată fum. În
aer zăbovea mirosul unei mâncări condimentate. Swift stătea, cu picioarele
încrucişate, pe o pernă cu ciucuri, iar Bufonul se lăfăia pe salteaua lui, întins pe
jumătate. Două săgeţi, una de un cenuşiu mat, iar cealaltă viu colorată şi fără
îndoială meşterită de Bufon, stăteau pe genunchii lui Swift.
— Ai nevoie de mine, domnul meu? s-a grăbit băiatul să mă întrebe.
Am simţit, din tonul vocii lui, că nu-l trăgea inima să plece.
Am clătinat din cap.
— Nici măcar nu ştiam că eşti aici.
Când s-a săltat Bufonul în capul oaselor, am văzut ce-l făcuse pe Swift să râdă.
De mâna lui atârna o marionetă minusculă, de cinci fire negre, câte unul legat de
fiecare deget. N-am putut să nu zâmbesc. Sculptase un măscărici micuţ, vopsit în
alb şi negru. Figura palidă era chiar a lui, aşa cum arătase în copilărie. În jurul feţei
mici atârna păr alb, pufos. Zvâcnirea unui deget lung a înclinat spre mine capul
creaturii.
— Ei, Tom Badgerlock, ce te-aduce aici? m-au întrebat Bufonul şi păpuşa lui.
O mişcare a degetului a înclinat capul marionetei pe-o parte, dându-i un aer
întrebător.
— Camaraderia, am răspuns, după câteva clipe de gândire.
M-am aşezat lângă foc, faţă-n faţă cu Swift. Băiatul mi-a aruncat o privire încărcată
de ranchiună, apoi şi-a luat ochii de la mine.
Expresia feţei Bufonului era neutră.
— Înţeleg. Bine-ai venit!
Dar în cuvintele lui nu se simţea pic de căldură. Eram un intrus. S-a lăsat o tăcere
stânjenitoare şi am înţeles pe deplin cât de mare îmi era greşeala. Băiatul nu ştia
nimic despre legătura dintre mine şi Bufon. Nu puteam vorbi liber. Mi-am dat brusc
seama că nu sunt în stare să găsesc ceva de spus. Băiatul privea posomorât focul,
evident aşteptând să plec. Bufonul a început să-şi desprindă marioneta de degete,
fir după fir.
— N-am mai văzut niciodată un cort ca ăsta. E din Jamaillia?
Întrebarea a sunat, chiar şi în urechile mele, ca unul dintre nimicurile politicoase
spuse unei cunoştinţe întâmplătoare.
— De fapt, e din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Materialul e lucrat de Străbuni, dar eu
am ales modelele cusute pe el.
— E lucrat de Străbuni?
Swift şi-a îndreptat spatele, cu nerăbdarea unui băiat care presimte că urmează o
poveste.
Pe buzele Bufonului a jucat un zâmbet firav. Presupun că nu i-a scăpat nici scurtul
licăr de interes de pe faţa mea.
— Aşa zic oamenii din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Cei care trăiesc în susul Râului
Sălbatic. Povestesc că, odinioară, acolo erau oraşe mari, şi în oraşele alea locuiau
Străbunii. E greu de spus ce sau cine erau de fapt. Dar, în unele locuri, există oraşe
de piatră, adânc îngropate în mâlul din mlaştinile râului. Uneori, câte cineva
izbuteşte să găsească un drum către ele şi, în încăperile care-au rămas uscate şi
intacte, descoperă comori ale altor oameni, dintr-un alt timp. O parte dintre obiectele
găsite sunt magice, cu întrebuinţări şi însuşiri pe care nici măcar localnicii nu le
înţeleg pe deplin. Iar alteori găsesc lucruri care arată la fel cum le-am face noi, dar
de o calitate mai bună.
— Ca săgeata asta? a întrebat Swift, ridicând-o pe cea cenuşie. Ai spus că e din
Tărâmul Ploilor Sălbatice.
Privirea Bufonului s-a îndreptat spre mine, pentru o singură clipă.
— E din lemnul vrăjitorului, o raritate. Chiar mai greu de găsit decât materialul
cortului, care e mai fin decât mătasea, dar mai rezistent decât ea. Pot să-l
mototolesc într-un ghemotoc care-mi încape în pumn, dar, întins pe stâlpii cortului,
e rezistent şi ţesătura e atât de deasă încât nu lasă să între vântul şi frigul.
Swift s-a întins să-şi plimbe un deget cercetător pe unul dintre pereţi.
— E plăcut aici, înăuntru. Mai cald decât aş fi crezut că poate fi într-un cort. Şi îmi
plac dragonii de pe pereţi.
— Şi mie, a zis Bufonul.
S-a întins din nou pe saltea şi s-a uitat la focul din vas. Flăcările mărunte şi-au găsit,
în ochii lui, case gemene. M-am lăsat pe spate, îndepărtându-mă de lumină, şi l-am
cercetat cu privirea. Am desluşit pe faţa lui plane şi unghiuri care nu existaseră când
eram copii. Odată cu culoarea, părul părea să fi căpătat substanţă. Când era lăsat
liber, ca în momentul acela, nu-i mai plutea zbârlit în jurul feţei. Îi cădea pe umeri,
lucios ca o coamă de cal, dar mai fin decât ea.
— Dragonii sunt motivul pentru care mă aflu aici.
Ochii lui i-au întâlnit pe ai mei pentru mai puţin de o secundă. Mi-am încrucişat
braţele pe piept şi m-am lăsat mai tare pe spate, în întuneric.
— În Tărâmul Ploilor Sălbatice sunt dragoni, a adăugat el, vorbindu-i lui Swift. Însă
numai unul e sănătos şi viguros. O femelă, Tintaglia.
Băiatul s-a tras mai aproape de el.
— Atunci negustorii din Bingtown spun adevărul? Chiar au un dragon?
Bufonul şi-a înclinat capul către un umăr, ca şi cum ar fi cumpănit răspunsul.
Colţurile gurii i s-au arcuit din nou într-o umbră de zâmbet. Pe urmă a negat cu un
gest.
— Eu, unul, n-aş spune aşa ceva. Aş spune mai degrabă că pe Tărâmul Ploilor
Sălbatice trăieşte un dragon femelă şi că pe teritoriul pe care-l consideră al său se
află Bingtownul. E o creatură magnifică, albastră ca oţelul foarte bun şi argintie ca
un inel strălucitor.
— Ai văzut-o cu ochii tăi?
— Da, chiar aşa. Bufonul a zâmbit, ca răspuns la uimirea băiatului. Şi am vorbit cu
ea.
Swift şi-a tras răsuflarea. Părea să fi uitat de prezenţa mea stângace. Totuşi, m-am
întrebat cui i se adresează Bufonul când l-am auzit spunând:
— Cortul ăsta e unul dintre darurile pe care mi le-au făcut oamenii de pe Râul
Sălbatic fiindcă i-a convins ea.
— De ce le-a cerut să-ţi facă daruri?
— Fiindcă ştia că o să slujesc neabătut ţelurilor ei. Pentru că ne-am cunoscut, în
alte vremuri şi sub alte înfăţişări.
— Cum adică?
Băiatul se temea că e luat în râs. Eu mă temeam că nu.
— Nu sunt primul dintre semenii mei care face o înţelegere cu un dragon. Iar ea
deţine toate amintirile rasei sale. I se revarsă în minte în cascadă, ca mărgelele
strălucitoare alunecând pe-un fir. Se întorc în timp, mai înainte de şarpele care a
fost cândva şi mai înainte de oul din care a ieşit şarpele, către dragonul care a făcut
oul, către şarpele care a fost acel dragon…
— Ajunge!
Băiatul râdea cu răsuflarea tăiată. Limba Bufonului părea să jongleze cu cuvintele.
— Către momentul în care a întâlnit un altul ca mine. Şi, dacă aş fi avut o memorie
de dragon, poate aş fi putut să-i spun: „Ah, da, sigur că-mi aduc aminte, şi chiar aşa
a fost. Ce plăcere să te revăd”. Dar n-am memorie de dragon. Prin urmare, a trebuit
s-o cred pe cuvânt când mi-a spus că sunt cea mai demnă de încredere persoană
pe care ar fi putut s-o întâlnească.
Cuvintele se înşiruiseră în cadenţa măiestrită a unui povestitor priceput. Băiatul era
vrăjit.
— Şi care e acel ţel căruia o să-i slujeşti?
— Ah! Bufonul şi-a îndepărtat părul de pe faţă, s-a întins, apoi degetul lui lung a
arătat brusc spre mine. El ştie. Pentru că a făgăduit c-o să m-ajute. Nu-i aşa, Tom
Badgerlock?
Mi-am scormonit memoria cu frenezie. Făgăduisem c-o să-l ajut? Sau spusesem
doar c-o să mă hotărăsc când o să fie momentul? Am zâmbit şi am răspuns, ca şi
cum aş fi spus doar o vorbă de duh:
— Când o să vină vremea, o să-mi slujesc propriul ţel.
Ştiam că remarcase cu cât mă îndepărtasem de cuvintele lui, dar a zâmbit ca şi
cum aş fi fost de acord.
— Ca noi toţi. Ca şi tânărul Swift, fiul lui Burrich şi al lui Molly.
— De ce mă numeşti aşa? În clipa aceea, băiatul se simţea rănit. Tatăl meu nu-
nseamnă nimic pentru mine. Nimic!
— Indiferent ce ar însemna pentru tine, rămâi fiul lui. Poate că tu îl poţi renega, dar
nu-l poţi face pe el să te renege. Anumite legături nu pot fi retezate cu un cuvânt.
Pur şi simplu există. Astfel de legături ţin lumea şi timpul laolaltă.
— De el nu mă leagă nimic, a insistat băiatul posomorât.
A urmat o scurtă tăcere. Şi-a dat seama că rupsese firul poveştii şi că Bufonul n-
avea de gând să-l reînnoade. După o şovăire, a cedat şi a întrebat din nou:
— Cărui ţel al dragonului îi serveşti aflându-te aici?
— Oh, ştii despre ce e vorba! Bufonul şi-a îndreptat spatele. Ai auzit ce s-a spus pe
plajă, şi ştiu cât de repede se află totul într-un grup mic, ca al nostru. Voi aţi venit
aici ca să Ucideţi dragonul. Eu am venit ca să vă împiedic.
— Dacă nu e o luptă dreaptă. Dacă dragonul nu ne atacă primul.
Bufonul a clătinat din cap.
— Nu. Mă aflu aici pur şi simplu ca să am grijă să supravieţuiască dragonul.
Privirea lui Swift s-a plimbat de la Bufon la mine şi înapoi. A vorbit şovăind:
— Atunci eşti duşmanul nostru? Vrei să te lupţi cu noi dacă încercăm să omorâm
dragonul? Dar eşti de unul singur! Cum crezi că ne poţi înfrunta?
— Nu înfrunt pe nimeni. Nu consider pe nimeni duşmanul meu, deşi unii par să
creadă că le sunt duşman. Swift, lucrurile stau pur şi simplu aşa cum am spus. Mă
aflu pe insulă ca să mă asigur că nu ucide nimeni dragonul de sub gheaţă.
Băiatul s-a foit stânjenit. Aproape că puteam să văd ce-i trece prin minte şi, când
şi-a rostit gândurile, a vorbit într-o atât de mare măsură ca Burrich, încât mi s-a frânt
inima.
— Am jurat să-mi slujesc prinţul. S-a oprit ca să tragă aer în piept, dar a vorbit tot
cu nelinişte în glas. Dacă eşti împotriva lui, domnul meu, atunci trebuie să fiu
împotriva ta.
Bufonul i-a răspuns ţintuindu-l cu privirea.
— Sunt sigur că o vei face, dacă vei fi convins că se cuvine s-o faci, a spus cu voce
scăzută. Şi, dacă aşa vor sta lucrurile când va sosi vremea, ei bine, vom fi curând
unul împotriva altuia. Sunt sigur că vei respecta datoria mea de suflet, la fel cum o
respect eu pe a ta. Dar, până atunci, călătorim cu toţii împreună, în aceeaşi direcţie,
şi nu văd de ce nu ne-am bucura de ceea ce a venit Tom Badgerlock să caute aici.
De camaraderie.
Băiatul ne-a privit din nou pe rând.
— Adică voi doi sunteţi prieteni?
— De mulţi ani, am zis, aproape în aceeaşi clipă în care a vorbit şi Bufonul:
— Aş zice că mai mult decât prieteni.
Exact în momentul acela, Civil Bresinga a săltat clapa cortului şi şi-a vârât capul
înăuntru.
— Cât m-am temut de asta! a exclamat furios.
Swift şi-a ridicat privirea spre el, cu gura rotunjită într-un „0“ al surprinderii. Bufonul
a oftat cu exasperare. Eu am fost primul care şi-a regăsit graiul.
— Temerile tale sunt neîntemeiate, am spus încet, pe când Swift, înţelegând cu
totul greşit vorbele lui Civil, a ripostat:
— N-o să-mi trădez niciodată prinţul, indiferent cine m-ar ispiti!
Cred că asta l-a derutat pe tânărul Bresinga cu desăvârşire.
Nemaiştiind deloc ce să creadă despre ceea ce se petrecea, a ordonat cu dispreţ:
— Swift, ieşi de-acolo şi du-te să te culci sub păturile tale. Apoi, către Bufon: Să nu
crezi că asta se opreşte aici. O să-i spun prinţului ce mă îngrijorează.
Şi, imediat, înainte ca eu sau Bufonul să fi avut timp să-i răspundem, l-am auzit pe
Riddle strigând:
— Rămâi pe loc! Cine-i acolo?
L-am împins pe Swift deoparte din calea mea şi m-am repezit afară din cort.
Aproape că l-am trântit pe Civil când am dat buzna pe lângă el, şi n-aş fi regretat
dacă ar fi căzut. Am simţit că aleargă pe urmele mele şi am ştiut că o făceau şi
Swift, şi Bufonul. Când am ajuns în locul unde stătea de strajă Riddle, aproape toată
lumea ieşise din culcuş să vadă ce stârnise zarva.
— Cine-i acolo? a repetat Riddle, destul de nesigur pentru ca glasul să-i fie mai
degrabă furios decât autoritar.
— Unde? am întrebat, după ce m-am oprit lângă el, şi mi-a arătat cu degetul.
— Acolo, a spus încet, şi atunci am văzut umbra străinului.
Sau o fi fost chiar el? Suprafaţa denivelată a zăpezii aduse de vânt pe gheţar şi
lumina firavă a focului, contopită cu cenuşiul intens al nopţii nordice, împiedicau
ochiul să deosebească trupul de umbra lui. Munţii înzăpeziţi din jur aruncau asupra
noastră o a doua umbră, mai deasă când atingea zăpada. Mi-am mijit ochii. Cineva
stătea la marginea cercului de lumină din jurul focului muribund. N-am desluşit
decât silueta omului, dar am fost sigur că era cel pe care-l zărisem mai devreme.
— Omul Negru! l-am auzit pe Peottre strigând în spatele meu, cu răsuflarea tăiată.
Rostise cuvintele cu spaimă, iar murmurul care se răspândea printre oamenii
Hetgurdului, treziţi şi ei din somn, era neliniştitor. Bufonul a apărut brusc lângă mine,
strângându-mă puternic de braţ cu degetele lui lungi. Mi-a vorbit în şoaptă, şi mă
îndoiesc că, în afară de mine, l-a mai auzit cineva.
— Ce e creatura asta?
— Înaintează şi arată-te! a poruncit Riddle.
Avea sabia în mână când a ieşit din cercul nostru, păşind în întuneric. Longwick a
apropiat o torţă de rămăşiţele focului. Dar când s-a aprins şi a ridicat-o,
necunoscutul pur şi simplu nu mai era acolo. Dispăruse, aşa cum dispare o umbră
când se apropie lumina.
Apariţia misterioasă trezise toată tabăra, dar dispariţia ne-a aruncat într-un adevărat
haos. Toată lumea vorbea în acelaşi timp. Riddle şi celălalt oştean din gardă s-au
repezit să cerceteze locul unde stătuse necunoscutul chiar în timp ce le striga
Chade să nu calce în zăpada de acolo. Când a ajuns el, deja distrusese orice urmă
ar fi putut exista. Longwick a ridicat torţa mai sus, dar n-am văzut niciun fel de urme
clare lăsate de cineva care s-ar fi îndreptat spre locul acela sau l-ar fi părăsit. Era
în interiorul limitelor trasate de Peottre pentru tabără, şi urmele se încrucişau în jur
de mai multe ori.
Unul dintre insulari rostea cu glas tare o rugăciune către El. N-am mai auzit
niciodată ceva atât de tulburător ca rugăciunea unui războinic călit în lupte către un
zeu neîndurător. Era o rugăciune aspră, care făgăduia ofrande şi sacrificii dacă El
îşi îndrepta atenţia în altă parte. Web părea şocat şi, în lumina torţei, Peottre era
mai palid decât îl mai văzusem vreodată. Uluită, narcesca părea sculptată în fildeş,
atât de neclintite îi erau trăsăturile.
— Poate n-a fost decât o nălucire, un joc de umbre şi lumini, a presupus Cockle,
dar nimeni nu l-a luat în serios.
Oamenii Hetgurdului n-au făcut nicio sugestie, dar vorbeau între ei rostind cuvintele
în grabă, cu voce scăzută. Păreau îngrijoraţi. Şi Peottre păstra tăcerea.
— Indiferent ce sau cine a fost, a plecat, a spus în cele din urmă Chade. Să dormim
în cât a mai rămas din noaptea asta. Longwick, dublează străjile. Şi înteţeşte
focurile.
Probabil neavând încredere în santinelele noastre, oamenii Hetgurdului şi-au pus
propria strajă. Şi au întins pe zăpada din marginea taberei o piele de vidră, pe care
au pus din nou ofrande. L-am văzut pe Peottre conducând-o pe narcescă înapoi, în
cortul lor, dar mă îndoiam că el avea să mai adoarmă în acea noapte.
M-am întrebat de ce părea atât de zguduit şi mi-am dorit să fi ştiut mai multe despre
acel „Om Negru“ şi despre tradiţiile legate de el.
Am crezut că bătrânul sfetnic o să vrea să stea de vorbă cu mine, dar n-a făcut
nimic mai mult decât să-mi arunce o privire învinovăţitoare. La început am crezut
că ar fi vrut să mă străduiesc mai mult ca să-l prind pe vizitator; apoi mi-am dat
seama că era nemulţumit fiindcă Bufonul stătea în continuare alături de mine. A dat
să mă îndepărtez de el, apoi m-am răzgândit, iritat. Eu hotăram unde vreau să mă
aflu, nu Chade. I-am susţinut privirea cu faţa lipsită de expresie. Oricum, a clătinat
uşor din cap înainte de a-mi întoarce spatele ca să-l însoţească pe Dutiful înapoi,
în cortul lor.
Mi-am dat seama că Swift era speriat când a vorbit lângă mine.
— Eu ce-ar trebui să fac acum?
I-am auzit în glas spaima nemărturisită, am încercat să mă gândesc ce m-ar fi liniştit
pe mine la vârsta lui, şi m-am întors la înţelepciunea lui Burrich: dă-i o însărcinare.
— Du-te după prinţ şi rămâi lângă el. Cred că e cel mai bine să dormi în cortul lui,
pentru că ai şi văzul, şi auzul agere, plus Harul, care-o să-ţi dea de ştire dacă se
apropie cineva de-afară. Reaminteşte-le asta şi Spune-le că eu ţi-am sugerat să fii
garda de corp a prinţului până în zori. Grăbeşte-te, ia-ţi păturile şi alătură-li-te
înainte de a se culca.
Mai întâi s-a uitat la mine cu gura căscată. Apoi mi-a aruncat o privire încărcată de
cea mai pură recunoştinţă. Mi-a întâlnit ochii fără pic de ranchiună şi de reţinere,
spunând:
— Ştii că-i sunt loial prinţului meu.
— Ştiu, am confirmat.
M-am întrebat dacă tot aşa radiase şi faţa lui Burrich când anunţase Chivalry că e
omul lui. Şi am avut brusc senzaţia că acest fiu al său era cumpărat prea ieftin.
Dacă avea măcar jumătate din loialitatea şi curajul tatălui său, Dutiful dobândise o
nestemată veritabilă. În timp ce Swift alerga prin tabăra întunecată, m-am întors la
auzul unor paşi în spatele meu. Web s-a apropiat, cu Civil la mai puţin de un metru
în spatele lui.
— Băiatul o să fie un om valoros, a spus, de parcă mi-ar fi putut citi gândurile.
— Dacă e lăsat să crească astfel, fără amestecul sau insuflarea unor pofte nefireşti,
a adăugat Civil.
A păşit alături de noi şi n-am văzut niciodată cu om mai pregătit să sară la bătaie.
Motanul lui îi stătea lipit de picioare, ca o fantomă ninsă. Nu voiam aşa ceva. Nu
voiam nici insinuări, nici vreo încăierare. Dar nu-mi dădeam seama cum le-aş fi
putut evita. Bufonul a vorbit înainte de a deschide eu gura.
— Insişti cu încăpăţânare să interpretezi greşit lucrurile, a spus cu voce scăzută.
Dar, dacă trebuie să repet, o s-o fac. Nu reprezint o ameninţare pentru băiat. Ceea
ce s-a petrecut între noi în casa mamei tale a fost un subterfugiu, menit să justifice
plecarea mea pripită. Nu eşti prost. Ai văzut că atât eu, cât şi Tom Badgerlock îl
slujim pe prinţ, în moduri pe care nu ţi le-a explicat nimeni pe de-a-ntregul. Şi nici
n-o s-o facă. Aşa că nu spera c-o să se-ntâmple. Asta e tot ce poţi afla de la mine,
şi ţi-o spun clar. Băiatul ăsta nu mă atrage fizic, nu-mi stârneşte nicio poftă. Şi tot
aşa stau lucrurile în privinţa sentimentelor mele faţă de tine.
Mărturisirea ar fi trebuit să-l liniştească pe Civil, dacă ar fi avut legătura cu ceea ce
îl rodea cu adevărat. Dar n-avea, fireşte. Mi-am dat seama când am văzut cum şi-
a lăsat motanul lui urechile în jos. Tânărul nobil a vorbit cu voce joasă.
— Şi fosta mea logodnică, Sydel? O să-mi spui că nici ea nu te-a atras fizic şi nu ţi-
a stârnit nicio poftă când ai distrus încrederea care domnea între noi?
Tăcerea şi frigul care s-au lăsat în jurul nostru nu i se datorau pe de-a-ntregul
gheţarului. Rareori îl mai văzusem pe Bufon cântărindu-şi cuvintele cu atâta grijă.
Mi-am dat brusc seama că, la marginea cercului nostru, martor al spuselor noastre,
stătea Cockle şi că toţi cei care o porniseră spre corturi se opriseră, la rândul lor,
să privească spectacolul. M-am întrebat ce-o să scoată menestrelul din tot ce
auzise deja, fără să mai pun la socoteală ceea ce urma să mai spună Bufonul.
— Când am văzut-o ultima oară, Sydel era o copilă încântătoare, a început el, cu
voce înceată. Şi, ca orice copil, era atrasă de orice fantezie şi uşor de fascinat. Am
profitat de interesul ei faţă de mine. Recunosc. Şi ţi-am spus deja de ce am făcut-
o. Dar n-am distrus eu încrederea dintre voi. Numai voi o puteaţi face, şi aţi făcut-
o. A trecut ceva timp şi, dacă priveşti acum înapoi, probabil o să-nţelegi că ea
tocmai asta ţi-a dat: încrederea unei copile, nu dragostea unei femei. Aş pune
prinsoare că nu mai întâlnise prea mulţi alţi bărbaţi tineri; nu te alesese cu adevărat,
Civil. Te aflai pur şi simplu acolo şi părinţii ei erau de acord. Iar când am apărut eu
şi a descoperit că ar putea să aleagă…
— Nu încerca s-arunci toată vina asupra mea! Vocea lui Civil era un mârâit jos.
Motanul l-a imitat, ca un ecou. Ai sedus-o şi mi-ai furat-o. Şi pe urmă ai aruncat-o,
lăsând-o cu ruşinea ei.
— Nu…
Şocul Bufonului mi s-a părut palpabil. Aveam impresia că nu-şi mai găseşte
cuvintele. Dar, când a continuat, vocea îi era fermă, bine ţinută sub control.
— Te înşeli. Ai văzut tot ce s-a întâmplat între mine şi Sydel. Fiindcă bineînţeles că
asta am şi vrut. N-am petrecut nici măcar o singură clipă în intimitate şi nu am
sedus-o. Am părăsit-o, aşa e, dar n-am dezonorat-o.
Civil a clătinat din cap, cu ceva cam prea multă vigoare. Cu cât îi vorbea mai calm
Bufonul, cu atât mai agitat devenea el.
— Nu! Nu, ai distrus tot ce exista între noi cu poftele tale dezgustătoare! Iar acum
îmi spui c-a fost un fel de joc sau de şiretlic. Ai sfărâmat visurile pe care şi le făcuse
mama pentru noi şi l-ai umilit pe tatăl ei, într-un asemenea hal încât n-a mai suportat
să se afle în aceeaşi încăpere cu ea. Şi toate astea ca o simplă glumă? Nu. Nu,
refuz să cred.
Am fost îngreţoşat. Şi eu luasem parte la farsa despre care vorbeau. Fuseserăm
oaspeţi în casa familiei Bresinga, prefăcându-ne că luăm parte la o partidă de
vânătoare, când de fapt ne aflam pe urmele prinţului Dutiful şi ale Pestriţilor cu care
fugise. Când fusese nevoie să plecăm cât mai repede, ca să nu-i pierdem din ochi,
Lordul Auriu îi dăduse lui lady Bresinga un motiv să considere plecarea noastră
necesară. Îi făcuse avansuri bătătoare la ochi lui lady Sydel, logodnica lui Civil,
sucind capul ei tânăr cu bogăţia, farmecul şi complimentele lui. Iar când Civil
încercase să intervină, Lordul Auriu îi spusese, cu voce de beţiv, că şi cu el şi-ar fi
împărţit cu încântare patul. O făcuserăm pentru binele prinţului, ca să putem pleca
pe urmele sale cât mai curând, fără să se mire nimeni că părăseam brusc conacul
familiei Bresinga. Însă acum ravagiile lăsate atunci în urmă mă îngreţoşau.
Gândindu-mă la ce puteau conduce, mi s-a făcut dintr-odată frică.
Prinţul meu, mă tem că trebuie să-ţi cer să intervii între Civil şi Bufon. Se ceartă, şi
Civil cred c-o să sară la bătaie.
— Îmi pare rău, a spus Bufonul, punând în spatele cuvintelor un sentiment atât de
profund încât nimeni nu se putea îndoi de sinceritatea lor. A tăcut câteva clipe, apoi
a continuat: Civil, într-adevăr nu e niciodată prea târziu. Dacă o iubeşti pe fată atât
de mult cum se pare, spune-i-o imediat ce te întorci în cele Şase Ducate. Lasă-i
timp să devină femeie şi vezi dacă îţi împărtăşeşte sentimentele. Dacă o face,
bucuraţi-vă unul de altul. Dacă nu, ei, atunci o să ştii că oricum legătura voastră n-
ar fi durat, cu sau fără apariţia mea.
Nu era ceea ce voia Civil să audă. Faţa lui, mai înainte stacojie, s-a albit, şi a strigat
pe neaşteptate:
— Cer să-mi dai satisfacţie!
Şi s-a aruncat asupra Bufonului.
Web a întins braţul spre umărul lui o clipă prea târziu. Şi, tot o clipă prea târziu, eu
am încercat să-i tai calea. A sărit asupra Bufonului cum sare pisica pe un şoarece
şi s-au rostogolit împreună în zăpadă. Dar cred că Web a făcut totuşi ceva, adică l-
a împiedicat pe motanul lui Civil să se amestece în încăierare. Eu am înaintat cu un
pas, gata să intervin, dar l-am simţit în mintea mea pe prinţ imediat ce a apărut la
faţa locului, doar pe jumătate îmbrăcat.
Lasă-i să lămurească lucrurile, Fitz. E mai bine să-şi încheie socotelile între ei,
decât să te amesteci şi să ne trezim că toată lumea trece de partea unuia sau a
altuia. Pentru Civil, e o bubă care supurează de mult şi cuvintele nu sunt de ajuns
ca s-o vindece.
Dar Bufonul nu se bate! Nu l-am văzut niciodată bătându-se cu nimeni!
Nu contează. Asta de la Chade, cu un soi de satisfacţie sumbră. O s-o facă acum.
Cred că se aşteptau să-l vadă pe Civil învingând repede. Însă eu îl cunoşteam pe
Bufon mai bine. Avea înfăţişarea unui bărbat firav, dar se păruse întotdeauna în
stare să-şi măsoare puterile cu ale mele, chiar şi când eram un luptător bine
antrenat. Odată, când fusesem rănit, mă dusese în braţe, prin zăpadă, până la el
acasă. Iar pentru scamatoriile lui de acrobat avusese întotdeauna nevoie şi de forţă,
nu doar de agilitate. Prin urmare, ştiam că e destul de puternic ca să-l înfrângă pe
Civil, dacă vrea. Însă mă temeam c-o să prefere să n-o facă. Iar temerile mele erau
întemeiate. Tânărul nobil încălecase deasupra lui. M-am crispat când am auzit cum
îl lovea cu pumnii, în piept, în umeri şi în falcă.
Opreşte-i! l-am implorat pe prinţ. Porunceşte-le să se oprească!
Să-i lăsăm să termine, ca să se-ncheie şi povestea asta, o dată pentru totdeauna,
a propus Chade, şi i-am aruncat o privire furioasă, gândindu-mă că avea şi alte
motive să-l vadă pe Bufon mâncând bătaie în faţa oamenilor care se adunaseră în
jur cu mare repeziciune.
Atunci îi opresc eu!
Dar, când am făcut un pas înainte, am văzut că soarta luptei deja se schimbase.
Bufonul, care se zvârcolise sub Civil până când ajunsese cu un şold sub el, i-a prins
un picior în scobitura genunchiului. Apoi, printr-o răsucire abilă, l-a răsturnat brusc,
inversând poziţiile. O secundă mai târziu, era deasupra lui Civil. Am fost şocat, deşi
mă aşteptasem să-l văd luându-şi revanşa.
Dar nu asta s-a întâmplat. A prins braţele lui Civil, care băteau aerul, şi l-a imobilizat,
lăsând impresia c-o face cu mare uşurinţă. Dintr-o nară îi curgea sânge de un roşu
întunecat. Picura pe tânărul nobil, care se zvârcolea. Bufonul nu făcea altceva decât
să-şi înteţească strânsoarea şi am văzut că nu i-a plăcut deloc când a fost nevoit
să sucească unul dintre braţele lui Civil până când i-a răspuns un ţipăt de durere.
Motanul tânărului mârâia alături, cu sălbăticie. Web părea doar să-i atingă uşor
spatele, fără niciun efort, dar animalul nu se clintea, de parcă l-ar fi ţinut pe loc
lanţuri de fier.
Bufonul îşi ţintuia adversarul la pământ. Îl simţeam pe Civil ultragiat la culme pentru
că omul arămiu părea să-l domine cu atâta uşurinţă. Când insulţi un om, punându-
i la îndoială bărbăţia, nu te aştepţi să te doboare.
— Gata, a spus Bufonul cu hotărâre, nu doar pentru Civil, ci şi pentru noi toţi. S-a
terminat. N-o să mai vorbesc niciodată cu tine despre asta.
Civil şi-a pierdut brusc toată vlaga. Bufonul a mai continuat să-l imobilizeze pentru
încă o clipă, apoi s-a împins, săltându-se de deasupra trupului lăţit pe zăpadă, s-a
retras cu un pas, clătinându-se, şi şi-a îndreptat spatele. Tocmai începuse să se
îndepărteze, când Civil s-a ridicat şi s-a năpustit spre el. M-am avântat dintr-un salt
exact în clipa când Bufonul, fără să arunce nici măcar o privire în urmă, s-a tras
sprinten într-o parte. M-am oprit piept în piept cu Civil, el uitându-se în sus, la mine,
cu gura căscată, în timp ce îl fixam cu privirea coborâtă spre faţa lui. A făcut un pas
înapoi împleticindu-se, apoi s-a răsucit spre Bufon, să-şi şuiere insulta:
— Spui că nu-ţi e iubit, dar e gata să sară la bătaie în locul tău.
Bufonul a străbătut noaptea înzăpezită ca o corabie cu vânt în toate pânzele, ca să
se proptească bătăios lângă tânărul nobil. I-a vorbit cu hotărâre.
— Nu e iubitul meu. Pentru mine înseamnă mult mai mult, e mult mai preţios. Sunt
Profetul Alb, iar el e Catalizatorul meu, şi am venit aici ca să schimbăm cursul
timpului. Sunt pe insulă ca să am grijă să rămână Icefyre în viaţă.
Peottre ajunse pe nesimţite la marginea cercului de privitori. Acolo, în semiîntuneric,
s-a cutremurat de parcă l-ar fi nimerit o săgeată. Adunaţi pentru plăcerea de a privi
o luptă, oamenii Hetgurdului au început brusc să vorbească între ei pe şoptite. Dar
n-aveam timp să le dau atenţie. Civil părea o pisică ghemuită, cu coada biciuind
aerul. Era concentrat numai şi numai asupra Bufonului când a mârâit:
— Puţin îmi pasă cum îţi spui ţie sau cum îi spui lui. Ştiu ce sunteţi!
A scuipat ultimele cuvinte şi s-a năpustit din nou. Însă, de data asta, Bufonul a
rămas să-l înfrunte. Civil a încercat să-l pocnească din toate puterile, dar el s-a ferit,
a trecut brusc în spatele lui şi l-a înşfăcat. Nu l-a împins într-o parte, ci înainte, dând
mai multă forţă avântului său, şi tânărul s-a prăbuşit, cu faţa în jos, pe zăpada
îngheţată. Bufonul s-a lăsat să cadă peste el. L-a imobilizat din nou, înconjurându-
i gâtul cu un braţ şi trecându-şi-l pe celălalt pe sub braţul lui drept, ca să i-l salte
apoi, îndoindu-i-l la spate. Civil înjura cu disperare, gata să izbucnească în lacrimi,
când l-a avertizat, cu voce răguşită:
— Putem face asta de câte ori doreşti. Zvârcoleşte-te şi-ţi scot mâna din umăr.
Vorbesc serios, jur! Dă-mi de ştire când te calmezi şi eşti gata să laşi baltă toată
povestea.
M-am temut că băiatul era destul de prost ca să-şi facă singur rău. Întins peste el şi
apăsându-l cu toată greutatea sa, Bufonul îl ţinea lipit de zăpadă, lăsându-l să se
zvârcolească astfel. Civil a încercat de două ori să se salte ca să scape din
strânsoare. De fiecare dată l-am auzit gemând de durere. În cele din urmă,
convingându-se că Bufonul era hotărât să se ţină de cuvânt, a rămas neclintit. Dar
nicidecum calm. Gâfâia, înjura şi, în cele din urmă, a strigat:
— Totul a fost din vina ta! Nu poţi să negi. Ai distrus totul, totul. Şi acum mama e
moartă, iar eu nu mai am nimic. Nimic. Sydel a fost dezonorată şi eu nu mă pot
duce la ea să-i cer mâna, pentru că nu mai am nimic, iar tatăl ei dă vina pe familia
mea pentru ghinionul fiicei sale. N-o să-mi îngăduie s-o văd. Dacă n-ai fi venit acolo,
nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Aş mai fi avut încă o viaţă a mea.
— Iar prinţul ar fi fost mort. Sau mai rău.
Fără să-mi dau seama, mă apropiasem de cei doi. M-am întrebat dacă mai auzise
şi altcineva replica Bufonului, rostită cu voce joasă.
Gemând învins, Civil şi-a lăsat faţa pe zăpadă. Şi n-a mai schiţat nicio mişcare.
Bufonul nu i-a cerut să-şi recunoască prin viu grai înfrângerea. În schimb, l-a
eliberat şi s-a ridicat. M-am crispat imaginându-mi cât îl durea.
Pe urmă a vorbit cu respiraţia întretăiată.
— N-a fost vina mea. Nu ţi-am ucis eu mama. Nici n-am necinstit-o eu. Au făcut-o
Pestriţii. Pe ei trebuie să dai vina. Nu pe mine. Şi nu mai acuza o fetişcană care n-
a făcut nimic mai rău decât să flirteze cu un străin. Iart-o… şi iartă-te. Aţi fost
amândoi atraşi în cursă şi folosiţi. Amândoi.
Cuvintele lui pătrunzătoare au străpuns sufletul lui Civil şi suferinţa i s-a revărsat în
noapte. Am simţit-o, cu Harul şi cu Meşteşugul deopotrivă, ca pe o otravă fierbinte,
purulentă, năboind în afară. Când i-a întors Bufonul spatele, tânărul n-a mai sărit la
el, ci s-a întors pe-o parte, ghemuindu-se în zăpadă, sufocat de suspine de durere.
Motanul lui a mârâit gros, a nefericire, şi, eliberat de Web, a fugit lângă el. Bufonul
s-a oprit la distanţă de amândoi. Gâfâind, şi-a trecut mâneca peste faţă şi a clătinat
din cap când a văzut că mânjise materialul alb ca zăpada cu roşul închis al sângelui
său. S-a mai îndepărtat cu câţiva paşi, s-a aplecat şi, cu palmele pe genunchi, a
respirat adânc şi întretăiat aerul rece.
Prinţul a vorbit în sfârşit.
— Să încheiem istoria asta aici, chiar acum. Suntem un grup mic şi nu ne putem
permite să ne învrăjbim. Civil, ai provocat şi asta e satisfacţia pe care ai primit-o.
Lord Auriu, te afli aici prin bunăvoinţa mea. Ai spus pe faţă că eşti împotriva misiunii
mele. Accept asta, aşa cum accept şi motivele pentru care a trimis Hetgurdul
oameni să ne supravegheze. Dar, dacă din această pricină rămâi pornit împotriva
lui Civil, îngăduinţa mea dispare. Te scoatem din grup, să mergi pe drumul tău.
Am simţit în ultimele cuvinte o ameninţare. M-am dus lângă Bufon şi am aşteptat
să-şi tragă răsuflarea. Web se dusese la Civil şi îngenunchease lângă el, în zăpadă.
Tânărul zăcea strângându-şi la piept motanul, aşa cum strânge un copil o jucărie,
căutând alinare. Maestrul Harului îi vorbea cu voce înceată, ca un murmur gros. Nu
izbuteam să desluşesc cuvintele. Swift încremenise, prins la mijloc, uitându-se de
la unul dintre cei doi adversari la altul. L-am luat pe Bufon de braţ şi l-am condus
către cortul lui. Totul odată încheiat, părea pe jumătate buimăcit.
— Urmează-ţi prinţul, fiule, i-am spus lui Swift, când am trecut pe lângă el.
Deocamdată s-a terminat. Stăm de vorbă mai târziu.
A dat din cap, privindu-ne cu ochi holbaţi. Bufonul se împleticea uşor şi l-am prins
mai strâns de braţ. În spatele nostru, l-am auzit pe Longwick mustrând santinelele
fiindcă-şi lăsaseră atenţia abătută de la datoria lor. Toată lumea s-a împrăştiat
încetul cu încetul, ducându-se la culcare.
L-am duş pe Bufon în cortul său, apoi am ieşit din nou, cu batista lui în mână, să i-
o umplu cu zăpadă. Când m-am întors, adăugase puţin ulei în micul vas pentru foc,
şi flăcările reînviate dansau înălţându-se mai sus şi aruncând pe pereţii mătăsoşi
umbre colorate unduitoare. Sub privirile mele, a pus deasupra vâlvătăii un vas mic,
apoi s-a aşezat pe salteaua lui, ţinându-şi nările strâns închise cu o mână mânjită
de sânge. Nasul aproape că nu-i mai sângera, dar faţa începuse să i se
învineţească acolo unde îl nimeriseră pumnii lui Civil. S-a lăsat pe spate încet, ca
şi cum l-ar fi durut toată jumătatea stângă a corpului.
— Încearcă asta, i-am spus.
M-am aşezat lângă el şi i-am apăsat compresa rece pe lateralul feţei. S-a ferit de
ea.
— Te rog, nu! E rece ca gheaţa, şi deja mi-e frig, s-a plâns. Şi a adăugat obosit: În
locul ăsta mi-e tot timpul prea frig.
— Nu contează, am răspuns neînduplecat. Doar până când nu-ţi mai curge sânge
din nas. Şi n-o să-ţi lase nici faţa să se umfle prea mult. Dar o să ai probabil oricum
un ochi vânăt.
— Te rog, Fitz, a protestat cu voce slabă şi s-a întins, prinzându-mă de încheietura
mâinii, cu degetele neînmănuşate, chiar în clipa când vârfurile degetelor mele îi
măturau obrazul.
Şocul dublei atingeri m-a orbit pentru o clipă, ca şi cum aş fi ieşit din semiîntunericul
unui grajd direct în lumina orbitoare a soarelui. M-am îndepărtat de el dintr-o
smucitură, lăsând batista cu zăpadă să cadă pe podeaua cortului, şi am clipit, dar
ceea ce văzusem îmi rămăsese întipărit pe interiorul pleoapelor. N-aş putea spune
de unde ştiam ce anume întrezărisem. Poate că mi-o spusese din acel cerc închis
prin atingere. Am tras aer în piept gâfâind şi mi-am întins cu îndrăzneală degetele
spre faţa lui.
— Pot să te vindec, am spus, destul de uluit de descoperire ca să mi se taie
răsuflarea. Bucuria deţinerii unei noi puteri îmi alerga prin sânge, fierbinte ca rachiul
tare. Văd ce nu e în ordine, şi fărâmele desprinse şi cum îţi bălteşte sângele sub
piele acolo unde n-ar trebui. Bufonule, mă pot folosi de Meşteşug ca să te vindec.
M-a prins iarăşi de încheietură, de data asta ca să-mi ţină mâna la distanţă de faţa
lui. Când mi-a atins pielea cu degetele îmbibate cu Meşteşug, m-am simţit din nou
zguduit de acea senzaţie a legăturii noastre. S-a grăbit să mă apuce, în schimb, de
manşeta cămăşii.
— Nu, a spus încet, dar cu un zâmbet dansându-i pe faţa umflată. N-ai învăţat nimic
din „vindecarea „ta datorată nouă? N-am rezerve de ars de dragul unei refaceri
rapide. O să-mi las trupul să se vindece singur, în felul lui şi în timp. Mi-a eliberat
mâna. Dar îţi mulţumesc că te-ai oferit, a adăugat, aproape în şoaptă.
M-a străbătut un tremur, de parcă aş fi fost un cal care se scutură de muşte. L-am
privit clipind nedumerit, ca şi cum abia m-aş fi trezit din somn. Ispita dispărea prea
încet. Mi-am spus că semăn foarte mult cu Chade. Ştiind că pot să fac ceva anume,
fremătam de nerăbdare să încerc. Mă uitam la faţa lui învineţită ca la un tablou
agăţat strâmb. Mă simţeam instinctiv îmboldit să-l îndrept. A oftat. Mi-am încrucişat
hotărât braţele pe piept şi m-am îndepărtat de el.
— Înţelegi, nu-i aşa? m-a întrebat.

Am dat din cap şi, o clipă mai târziu, m-a şocat, fiindcă se gândea la cu totul altceva.
— Trebuie să i se trimită cumva vorbă reginei. Cred că Sydel n-are absolut nicio
vină. Merită să fie salvată. Merită şi, după situaţia nefericită în care a ajuns şi din
pricina mea, sper că va fi. Nu mă aventurez să ghicesc care dintre părinţii ei e Pestriţ
sau a lucrat pentru Laudwine. Poate că amândoi. Sydel e compromisă în ochii lor,
fiindcă ne-a fost întâmplător de folos ca să ne atingem ţelurile. Iar Civil nu mai e
considerat o pereche potrivită pentru ea fiindcă a trecut de partea Farseerilor.
Bineînţeles. Totul se lega foarte clar, era uşor de înţeles ascultând explicaţia
Bufonului. M-am gândit din nou la reacţiile părinţilor ei după atenţia pe care i-o
acordase „Lordul Auriu”. Mama ei lăsase impresia că e nerăbdătoare să profite;
tatăl păruse mult mai prudent. Oare se gândiseră că, prin el, Pestriţii ar fi putut
ajunge la curte, în Buckkeep? Sau că ar fi putut deveni un binefăcător a cărui avere
să le sprijine cauza?
— De ce Civil nu i-a spus pur şi simplu lui Dutiful, cu luni în urmă?
Eram indignat. Prinţul meu îl iertase pe Civil, îl acceptase din nou ca însoţitor şi
prieten, iar el ne ascunsese o informaţie foarte importantă.
Bufonul a clătinat din cap.
— Cred că Dutiful încă n-a înţeles toate implicaţiile celor petrecute. Poate că o parte
din el are nişte bănuieli, dar nu îndrăzneşte să-şi îngăduie să le ia în considerare.
E cu adevărat Sânge Străvechi, nu Pestriţ. După părerea lui, ceea ce au făcut ei e
atât de monstruos încât nu-şi poate imagina că Sydel a avut vreo legătură.
S-a aplecat, a ridicat batista cu zăpadă de pe podea, s-a uitat la ea cu jale, apoi şi-
a lipit-o cu delicateţe de partea umflată a feţei.
— M-am săturat să-mi tot fie frig, a spus.
A deschis cu o singură mână cutia mică, de lemn, de la căpătâiul saltelei şi a scos
cana şi castronul pe care le adăpostea. Stătuseră peste o pungă mică, de pânză,
din care a pus în ele ierburi.
— Numai aşa se potriveşte totul cap la cap, a continuat. Sydel e dezonorată în ochii
tatălui ei; logodna e ruptă. Civil presupune că tatăl ei a prins-o în patul meu. E
singura explicaţie pe care o poate găsi, de aceea mă consideră vinovat de
distrugerea legăturii lor. Dar lucrurile nu stau nicidecum aşa. Unul dintre părinţii ei
e Pestriţ, dacă nu cumva chiar amândoi. Şi-au folosit legăturile strânse cu familia
Bresinga ca să intercepteze scrisorile trimise lui Civil şi să răspundă în locul lui. Au
avut grijă să fie prinţul găzduit acolo fără să se ştie. Pisica dăruită lui Dutiful a fost
probabil adusă cu ajutorul lor. Pe Civil îl doreau ca soţ pentru fiica lor pentru ca
averea şi poziţia lui să fie puse în slujba cauzei Pestriţilor. Însă ea le-a stricat
planurile când a flirtat cu mine. Iar noi am fost mecanismul care a condus la
distrugerea acelui prim plan al Pestriţilor. Aşa a ajuns ea dezonorată.
A oftat, s-a lăsat pe spate în aşternutul său şi şi-a mutat batista într-un alt loc de pe
faţă.
— Slabă alinare faptul că am lămurit misterul abia acum.
— O să am grijă să afle Kettricken, i-am făgăduit, fără să-i spun cum aveam de
gând să încerc.
— În seara asta am dezlegat o enigmă, dar am dat peste alta, mai complicată. Cine
e el, ce e?
A pus întrebarea dus pe gânduri.
— Omul Negru?
— Bineînţeles.
Am ridicat din umeri.
— Vreun soi de pustnic care trăieşte pe insulă, acceptă tribut de la oamenii
superstiţioşi şi îi pândeşte pe cei care nu-i lasă daruri. E cea mai simplă explicaţie.
Învăţasem de la Chade că explicaţia cea mai simplă e adesea cea adevărată.
Bufonul a clătinat încet din cap. M-a învăluit într-o privire neîncrezătoare.
— Nu. Aşa ceva nu pot să cred în niciun caz. N-am mai simţit niciodată un om atât
de încărcat de prevestiri… nu mi s-a mai întâmplat de când te-am întâlnit pe tine
prima oară, atât de plin de semnificaţii încât mi-ai dat fiori. E important, Fitz, foarte
important. Poate cel mai important om pe care l-am întâlnit vreodată. Nu i-ai simţit
însemnătatea plutind în aer aidoma ceţii?
A dat batista cu zăpadă deoparte şi s-a aplecat nerăbdător în faţă. De vârful nasului
îi atârna, stingheră, o ultimă picătură de sânge. I-am arătat-o şi a şters-o, neglijent,
cu mâneca lui deja pătată.
— Nu, n-am simţit nimic de felul ăsta. De fapt… Oh, Eda şi El! De ce-mi dau seama
de-abia acum? N-am putut să-l văd când a strigat santinela, iar când mi l-a arătat,
mi s-a părut că nu e decât o umbră. Pentru că nu l-am simţit cu Harul. Deloc. Era
la fel de pustiit ca un neom… E neom, Bufonule. Ceea ce înseamnă că n-avem cum
să ne dăm seama ce-ar putea face.
În ciuda căldurii plăcute din cort, m-a străbătut un fior rece. Trecuseră mulţi ani de
când fusesem nevoit să am de-a face cu neoamenii, dar amintirile nemiloase nu
voiseră să se şteargă. Ca ucenic al asasinului Chade, una dintre îndatoririle mele
fusese să ucid cât mai mulţi, prin mijloace cât mai rapide. Morţile locuitorilor din cele
Şase Ducate cărora le adusesem sfârşitul continuau să mă bântuie, deşi ştiam că
nu avusesem de ales. Tot ce îi făcea oameni le fusese furat şi era de neredobândit.
— Neom? Oh, cu siguranţă nu!
Uimirea Bufonului mi-a întrerupt gândurile. A clătinat din cap.
— Nu, Fitz. Nu neom. Aproape opusul neoamenilor, dacă aşa ceva e cu putinţă.
Am simţit în el greutatea unei sute de vieţi omeneşti, importanţa a zece eroi. Poate
să… schimbe soarta. În privinţa asta, îmi seamănă foarte mult.
— Nu înţeleg, am spus stânjenit.
Nu-mi plăcea când vorbea aşa. Şi adora s-o facă.
S-a aplecat în faţă, cu ochii strălucindu-i de entuziasm. În timp ce vorbea, a luat
oala de pe flacăra care mistuia uleiul şi a turnat apa aburindă în cană şi în castron.
Aroma de ghimbir şi de scorţişoară a plutit către mine.
— Timpul întreg, fiecare fărâmă din el luată în parte, abundă de puncte de cotitură,
în care poţi să alegi. Suntem atât de obişnuiţi cu asta încât uneori eu, unul, trebuie
să mă opresc şi să-mi reamintesc că fac o alegere, chiar şi atunci când nu s-ar
părea. Fiecare răsuflare e o alegere. Dar uneori eşti forţat să-ţi aduci aminte, fiindcă
întâlneşte câte un om atât de împovărat cu posibilităţi în aşteptare, cu atâtea
eventualităţi încât simpla sa trecere prin lume zdruncină realitatea. Pe tine încă te
mai simt astfel. Pura improbabilitate a existenţei tale îmi taie răsuflarea. Am
descoperit relativ puţine viitoruri posibile în care îţi faci apariţia. În cele mai multe,
ai murit în copilărie. În celelalte… ei, nu cred că trebuie să-ţi povestesc eu cum ai
murit în fiecare dintre ele. De câte ori ai fost smuls din ghearele morţii pe cele mai
mai puţin probabile căi? Crede-mă, Fitz, în alte scurgeri ale timpului, paralele cu a
noastră, ţi-ai găsit moartea în acele clipe. Şi totuşi eşti încă aici, încă alături de mine,
sfidând soarta prin existenţa ta. Şi, prin această simplă existenţă, schimbi timpul în
întregime, o faci la fiecare răsuflare. Eşti ca o pană de lemn înfiptă într-un butuc
uscat. La fiecare bătaie a inimii, te afunzi tot mai mult în „ceea ce ar putea fi“ şi,
înaintând, lărgeşti crăpătura care deschide viitorul şi scoţi la lumină o sută, ba chiar
o mie de posibilităţi noi, dintre care fiecare se ramifică oferind încă o sută sau chiar
încă o mie.
S-a oprit să-şi tragă răsuflarea. Şi a izbucnit într-un râs zgomotos când mi-a văzut
figura îmbufnată.
— Ei, fie că-ţi place sau nu, aşa stau lucrurile, Catalizatorul meu. Iar în noaptea
asta Omul Negru mi-a făcut aceeaşi impresie. În jurul lui pâlpâiau atâtea
eventualităţi încât abia dacă-l puteam vedea. Existenţa lui e chiar mai improbabilă
decât a ta.
A scos din mânecă o batistă neagră şi şi-a şters toate urmele de sânge de pe faţă
şi de pe mâini. Şi a îndesat-o la loc după ce a strâns-o, înfăşurând-o cu grijă în jurul
părţii însângerate. Apoi s-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de perne, şi a rămas cu
ochii la umbrele de sub vârful cortului.
— Şi n-am niciun indiciu care să-mi sugereze cine sau ce e. Nu l-am mai zărit până
acum. Ce-o fi însemnând asta? Că numai sosirea voastră aici i s-a dat lui
posibilitatea să influenţeze viitorul?
A luat castronul din care se înălţau aburi şi mi l-a oferit, spunând ca scuză:
— N-am adus decât o cană. Ca să am cât mai puţine bagaje, înţelegi.
Am luat vasul, bucuros să-i simt căldura în palme. Şi mi-am amintit, cu o tresărire
stranie, că în cele Şase Ducate era vară. Acolo, în tabăra noastră de pe un gheţar
din Insulele Străine, vara părea lipsită de orice putere. Bufonul a luat cana şi s-a
uitat în jur, încruntându-se uşor.
— Tu mi-ai luat mierea, nu-i aşa? Şi n-o ai din întâmplare la tine, nu? Are darul să
întărească aroma ghimbirului şi face ceaiul să pară mai cald.
— Îmi pare rău, am lăsat-o în cortul meu… nu, nu e tocmai adevărat. Am lăsat-o
noaptea trecută afară, lângă foc, şi dimineaţă pur şi simplu dispăruse. Am tăcut,
având senzaţia că auzisem o cheie răsucindu-se în broască. Sau fusese luată, m-
am corectat apoi. Bufonule, insularii au lăsat daruri pentru Omul Negru. Şi el n-a
luat nimic, deşi printre ele era şi miere. Şi mierea ta a dispărut.
— Crezi că a luat-o pe a mea? Că a crezut-o o ofrandă lăsată de tine?
M-am gândit că presupunerea mea îl entuziasmează prea din cale-afară. Am sorbit
din ceai. Ghimbirul m-a încălzit. L-am simţit răspândindu-mi-se liniştitor în pântec
chiar în timp ce cuvintele lui m-au tulburat.
— E mult mai probabil s-o fi luat cineva din tabără. Cum ar putea un om să se
furişeze printre corturi fără să fie zărit?
— Fără să fie zărit şi fără să-l simtă nimeni, a completat el. Ai spus că Harul tău nu
poate să-l vadă. Presupun că nu-l vede nici al altora. Prin urmare, cred că el a luat
mierea. Şi astfel şi-a contopit soarta cu a noastră. A creat o legătură între noi, Fitz,
înţelegi?
A sorbit din ceaiul cald cu o plăcere care i-a îngustat ochii, aproape închizându-i.
Când a lăsat cana jos, în ea nu mai rămăsese mare lucru. A întins mâna după o
cuvertură de un galben strălucitor, tot atât de lipsită de substanţă ca materialul
cortului, şi-a pus-o pe umeri şi s-a înfăşurat în ea, şi-a scos cizmele moi, apoi şi-a
tras sub el picioarele delicate.
— Asta îl leagă de noi amândoi. Cred că poate avea o foarte mare importanţă. Îţi
dai seama că ar putea schimba rezultatul misiunii noastre de aici? Mai ales dacă
dau de ştire că Omul Negru a acceptat oferta noastră.
M-am gândit în grabă la toate posibilităţile. O astfel de veste i-ar fi adus pe insulari
de partea lui? I-ar fi întors împotriva lui pe narcescă şi pe Peottre? Unde m-ar fi
adus pe mine, nu numai în relaţia cu ei doi, dar şi în ochii lui Chade? Răspunsurile
n-au avut darul să mă liniştească.
— În grupul nostru, neînţelegerea dintre cele două tabere s-ar adânci.
Şi-a dus cana la gură şi a băut restul ceaiului înainte să-mi răspundă.
— Nu. Ar deveni doar mai vizibilă. S-a uitat la mine aproape implorându-mă din
priviri. Fitz, ăsta e punctul culminant al muncii mele de-o viaţă. Nu te poţi aştepta
să refuz dacă soarta îmi oferă o armă sau un avantaj. Dacă trebuie să mor pe insula
asta îngheţată şi părăsită, măcar lasă-mă să-mi dau sufletul ştiind că mi-am atins
ţelul.
Am băut ceaiul din castron şi l-am aşezat lângă cana lui. Apoi i-am vorbit cu
hotărâre.
— N-am de gând să mai ascult aiureala asta. Nu cred nicio iotă.
Dar credeam. Şi îmi îngheţa sângele în vene mai mult decât gerul şi decât orice
pericol pe care-l înfruntasem vreodată.
— Şi îţi închipui că, dacă nu vrei tu să crezi, n-o să se-ntâmple? Asta e aiureală,
Fitz. Acceptă soarta şi hai să scoatem tot ce e mai bun din timpul care ne-a mai
rămas.
Vocea îi era atât de cumplit de calmă, încât am simţit brusc nevoia să-l lovesc. Dacă
moartea stătea într-adevăr la pândă, aşteptându-l, n-ar fi trebuit să fie atât de liniştit,
n-ar fi trebuit s-o accepte. Ar fi trebuit să lupte împotriva ei, ar fi trebuit făcut să
lupte.
Am răsuflat adânc.
— Nu. N-o să cred şi n-o să accept. Mi-a venit o idee şi am încercat să i-o spun în
glumă, dar a sunat ca o ameninţare. Nu uita ce sunt pentru tine, Profetule Alb. Sunt
Catalizatorul. Preschimbătorul. Şi pot schimba lucrurile, chiar şi pe cele pe care le
crezi tu bătute în cuie.
Pe la jumătatea glumei mele, i s-a schimbat expresia feţei. Aş fi tăcut, dar, odată ce
începusem să vorbesc, cuvintele păruseră să mi se înşiruie după bunul lor plac.
Trăsăturile Bufonului erau atât de crispate, încât am avut impresia că-i văd oasele
dezgolite.
— Ce tot spui? m-a întrebat, într-o şoaptă încărcată de groază.
Mi-am ferit privirea. Altminteri nu puteam să-i răspund.
— Nimic altceva decât mi-ai spus tu aproape toată viaţa. Tu eşti Profetul, prevezi
viitorul. Dar Catalizatorul sunt eu. Eu schimb mersul lucrurilor. Poate chiar şi pe cel
prevestit de tine.
— Fitz, te rog!
Cuvintele lui m-au îmboldit să-l privesc din nou.
— Ce?
— Nu face asta! m-a implorat. Nu încerca să mă-mpiedici să lupt ca să-mi ating
ţelul. Credeam că, pe plajă, te-am făcut să înţelegi. Aş fi putut fugi de soartă. Aş fi
putut să rămân în Buckkeep sau să mă întorc la Bingtown, sau chiar să mă duc
acasă. Adică acolo unde a fost cândva casa mea. Dar n-am fugit. Sunt aici. Îmi
privesc destinul în faţă. Mi-e frică şi recunosc că mi-e frică. Şi ştiu că ţie o să-ţi fie
greu. Dar e vorba de ceea ce am urmărit în toţi aceşti ani. Înţelegi ce înseamnă
datoria faţă de familie şi faţă de rege. Înţelegi foarte bine. Te rog să înţelegi acum
că asta e datoria mea faţă de mine. Dacă tu te hotărăşti să-mi dejoci planurile pur
şi simplu de dragul de a mă păstra în viaţa, o să-mi faci viaţa lipsită de sens. Toate
cele prin care am trecut până acum vor fi în zadar. Mă vei condamna să trăiesc
ştiind că am dat greş. Mi-ai face asta?
M-a privit cu jale. I-am lăsat câteva clipe în care să-şi poată regăsi calmul, apoi i-
am răspuns, cu voce scăzută:
— Prim urmare, vrei să spui că, dacă văd că te ucide ceva, trebuie să las asta să
se întâmple, chiar dacă o pot împiedica?
A părut brusc încurcat.
— Cred că da…
— Şi dacă mă înşel? Dacă te văd în pericol să fii ucis de un urs, dar ar trebui să
mori strivit de o avalanşă? Şi nu intervin, aşa că mori cum n-ar trebui, şi tot pentru
nimic se va dovedi c-au fost toate?
M-a privit o clipă fără nicio expresie.
— Dar asta… Nu. Cred că o să ştii. Când o să fie timpul, cred c-o să ştii că…
— Şi dacă n-o să ştiu? Dacă o să mă-nşel, pe urmă ce-o să fie?
— Păi nu…
A ezitat şi a amuţit.
— Nu vezi ce stupidă e teoria ta? m-am dezlănţuit eu. Nu pot să stau cu mâinile în
sân uitându-mă cum mori, Bufonule. O ştiu, şi o ştii şi tu. Îmi ceri să fiu cu totul altfel
decât sunt. Şi asta ar însemna să faci tu schimbarea, nu eu. Şi nu mi-ai spus cândva
că să grăbesc lucrurile e menirea mea, nu a ta? Aşa că nu-mi cere mie aşa ceva.
Dacă soarta te vrea mort, atunci probabil că tot mort o să fiu şi eu. Şi mă îndoiesc
că pe urmă o să mai conteze ceva pentru vreunul dintre noi. M-am ridicat brusc. Şi
e ultima oară când vorbim despre asta. Sunt hotărât să nu accept redeschiderea
discuţiei. E târziu şi sunt obosit. Mă duc la culcare.
Expresia feţei i s-a schimbat într-o asemenea măsură încât am fost şocat. Ceea ce
am văzut în ochii lui era uşurare în cel mai pur sens al cuvântului. Cred că atunci
am înţeles cât de mult se temea cu adevărat de ceea ce simţea că îl aşteaptă.
Faptul că nu se trăda în faţa nimănui era cea mai măreaţă dovadă de curaj pe care
o văzusem vreodată. Când am săltat clapa cortului, a vorbit din nou.
— Fitz, ţi-am simţit cu adevărat lipsa. Nu pleca! Dormi aici în noaptea asta. Te rog!
Şi aşa am făcut.
Capitolul 16
SCOARŢA DE SPIRIDUŞ
Scoarţa de spiriduş, numită, mai exact, scoarţă de săpar, e un stimulent puternic,
dar, pe lângă asta, are şi un efect nedorit, adică trezeşte disperarea şi spaima. De
aceea, în Chalced, e folosită adesea pentru a le da sclavilor putere să muncească
mai mult timp, domolindu-le în acelaşi timp dorinţa de revoltă. Luată cu regularitate
vreme îndelungată, duce la dependenţă, iar unii spun că până şi întrebuinţată
sporadic poate schimba firea omului, făcându-l bănuitor şi temător chiar şi faţă de
cei mai apropiaţi prieteni şi măcinându-i încrederea în sine. Dar, în ciuda tuturor
acestor neajunsuri, uneori merită să rişti, pentru vitalitatea pe care ţi-o oferă la
nevoie. Nu are niciodată urmări atât de neaşteptate precum seminţele de carris sau
cindrinul, căci acestea două pot trezi un val violent de sentimente sau o euforie
măsluită, care te poate îndemna către fapte deopotrivă nesăbuite şi periculoase.
Cea mai bună scoarţă de spiriduş e aceea de pe ramurile tinere ale copacilor foarte
bătrâni. Strecuraţi unghia sau vârful cuţitului sub marginea scoarţei şi îndepărtaţi-o
cu băgare de seamă de pe creangă. O să se strângă imediat sul. Puneţi-o la
păstrare într-o pungă sau într-un loc ferit de umezeală şi răcoros, până când se
usucă îndeajuns ca s-o puteţi face pulbere, iar peste pulbere se toarnă apă clocotită
ca s-o faceţi ceai.
Dacă vă e neapărat şi grabnic trebuitoare, puteţi face ceaiul din scoarţă proaspăt
desprinsă, dar e mult mai greu să vă daţi seama care e puterea fierturii judecând
după culoarea ei.
RAICHAL, Listă de plante de leac

Am ieşit din cortul Bufonului foarte devreme, înainte de a se trezi restul taberei.
Dormisem prost, asaltat de coşmaruri. Când se apropiaseră zorii, rămăsesem treaz,
dorindu-mi să fi avut puterea lui Nettle de a lua sub control visele stânjenitoare. Asta
mi-a adus aminte de ea. Trebuia să vorbesc cu Chade şi Dutiful fără martori, fără
să ne asculte nici măcar Thick. M-am îndreptat spre marginea taberei, să mă
uşurez. Santinelă era Deft, şi m-a salutat în trecere, dând din cap. Pe urmă m-am
dus direct spre cortul prinţului, mergând fără zgomot. Uitasem că l-am pus pe Swift
să stea de strajă acolo. Băiatul avea simţurile ascuţite şi prudenţa unei vulpi, căci,
la apropierea mea, clapa cortului s-a săltat uşor, lăsând să se vadă nu doar ochii
lui vigilenţi, ci şi vârful unei săgeţi gata să zboare.
— Eu sunt, m-am grăbit să spun, şi m-am simţit uşurat când a lăsat săgeata în jos
şi a destins arcul.
Mi-am stors creierii gândindu-mă cum să-l îndepărtez şi mi-a venit ideea să-l trimit
după zăpadă curată, pe care s-o topim ca să se spele prinţul. I-am reamintit că nu
trebuie să se aventureze dincolo de marginea marcată a taberei.
Imediat ce a plecat cu o găleată în mână, m-am strecurat în semiîntunericul din cort.
— V-aţi trezit? am întrebat, fără să ridic glasul.
Dutiful a oftat din greu.
— Acum da. Mă simt de parcă aş fi stat treaz aproape toată noaptea. Lord Chade?
Un mormăit înăbuşit a fost singurul răspuns. Chade avea păturile trase peste cap.
— E important, şi trebuie să terminăm de vorbit repede, înainte de a se întoarce
Swift, i-am avertizat.
Chade a săltat un colţ al păturilor.
— Atunci vorbeşte, a spus. A căscat până i-au trosnit fălcile. Sunt prea bătrân ca
să dorm în cort, pe zăpadă, după o zi întreagă de mers pe jos, a bombănit, cu
răutate, de parcă totul ar fi fost din vina mea.
— Am stat de vorbă cu Bufonul azi-noapte, după ce s-a bătut cu Civil.
— Ah, da. Iar noi am stat de vorbă cu Civil. Adică el a vorbit. Destul de mult. N-
aveam idee că mascarada voastră de la Galekeep a fost atât de convingătoare.
Civil e cât se poate de nemulţumit fiindcă îi îngăduim lui Swift să-şi petreacă timpul
cu Lordul Auriu, a răspuns Chade posac.
Dutiful a chicotit când m-am încruntat.
— De fapt, Civil preferă să creadă fantasmagoria asta în locul adevărului. Bufonul
m-a lămurit cum stau lucrurile. După părerea lui, părinţii lui Sydel sunt trădătorii care
l-au vândut pe Dutiful Pestriţilor; sau, dacă nu amândoi, măcar unul dintre ei.
Bănuiesc că tatăl ei e cel care a rupt logodna şi că a făcut-o mai degrabă, deoarece
Civil e împotriva Pestriţilor decât fiindcă s-a purtat Sydel prosteşte.
Am fost răsplătit prin apariţia nasului lui Chade de sub pături. L-am privit chibzuind,
întorcând totul pe toate părţile, ca să se convingă că se poate pune cap la cap.
După câteva clipe, a spus aproape în silă:
— Da. E posibil să aibă dreptate. Părinţii lui Sydel se aflau pe poziţia ideală pentru
a pune aşa ceva la cale. Dacă aş avea o pasăre mesager în plus, i-aş da de veste
reginei! Dar n-am decât una pentru Buckkeep şi una pentru Hetgurd, ca să vină să
ne ia. Nu sunt pasări de rezervă.
L-am privit înălţând dintr-o sprânceană.
— Thick şi Nettle? am spus fără ocolişuri.
M-am întrebat dacă îi vorbise lui Dutiful despre planurile noastre.
A clătinat din cap, cu părul alb unduindu-i pe pături.
— Nu. Legătura asta nu e pregătită pentru veşti de o asemenea importanţă.
Gândeşte-te la consecinţe dacă mesajul nu e interpretat corect sau dacă fata refuză
să creadă veştile date de Thick. Nu.
Aranjamentul ăsta trebuie pus la punct şi la încercare, folosit mai întâi pentru
mesaje simple, atât trimise, cât şi primite, înainte de a ne putea bizui pe el pentru
veşti importante. A oftat adânc, şi sunetul mi s-a părut o dojană nerostită la adresa
mea. Thick o să doarmă la noapte în cortul nostru. Înainte de a adormi, Dutiful o să-
l roage să-i transmită salutări lui Nettle şi să-i dea un mesaj simplu pentru regină,
unul care s-o facă să trimită răspuns. E nevoie să ne punem serios mintea la
contribuţie pentru crearea acestei legături. Dacă merge bine, în noaptea următoare
încercăm să trimitem un mesaj mai important. Şi numai după ce vom fi siguri că
mesajele sunt redate întocmai ne vom transmite bănuielile despre trădare. Chade
a dat din cap ca pentru sine, apoi şi l-a întors pe pernă, ca să se uite la prinţ. De
acord?
— De acord. La rândul lui, Dutiful a oftat uşor. Să sperăm că regina Nu-cred-o-iotă
o să fie dispusă să între în legătură cu mine prin Meşteşug.
Şi el mi-a aruncat o privire tăioasă care-mi spunea, făţiş, că numai şi numai din vina
mea nu-şi cunoştea verişoara.
— Am făcut ce-am crezut că e mai bine, m-am apărat băţos.
Iar Chade, mereu gata să profite de un avantaj, a încuviinţat cu voce lină:
— Desigur, Fitz. Tu faci întotdeauna totul din motive pline de nobleţe. Dar, data
viitoare când o să ai de luat o hotărâre importantă bizuindu-te pe ceea ce „crezi că
e mai bine”, adu-ţi aminte de situaţia în care ne aflăm acum şi gândeşte că poate
eu am câţiva ani de experienţă în plus faţă de tine. Poate că astfel părerea mea o
să capete, în ochii tăi, ceva mai multă greutate.
— O să-ţi ţin minte sfatul, m-am declarat eu de acord, rostind cuvintele atât cu o
politeţe rece, cât şi bombastic.
Nu mă gândisem niciodată să-i las pe Chade şi pe Bufon să-şi dispute loialitatea
mea de parcă ar fi fost o zdreanţă de care trag doi căţeluşi. Amândoi recunoşteau
că hotărârea trebuia să-mi aparţină, dar niciunul nu părea să mă creadă în stare s-
o iau fără ajutorul lui. Pe urmă s-a întors Swift, cu o găleată plină cu zăpadă bine
îndesată, aşa că m-am scuzat şi am ieşit din cort. Prinţul m-a urmărit cu o privire
gânditoare, dar nu i-am simţit absolut deloc mintea atingându-se de a mea.
Între timp, restul taberei se trezise. Riddle mi-a spus că Peottre ieşise devreme din
cort şi plecase să cerceteze terenul pentru prima parte a călătoriei noastre. Nu-i
plăcea vântul blând, dar rece, îngreunat de umezeală, care sufla peste zăpadă.
Până şi Thick ieşise din aşternut şi se foia prin cort, împrăştiindu-şi lucrurile din
raniţă în căutarea unor haine curate. Când i-am explicat că ne luaserăm puţine
bagaje şi că amândoi aveam să purtăm tot hainele în care călătoriserăm cu o zi
înainte, a părut din cale afară de nemulţumit. I-am reamintit că, pe vremea când
intrase în serviciul prinţului, n-avusese decât un singur rând de haine. La asta, şi-a
unit sprâncenele ca şi cum s-ar fi adâncit în gânduri, apoi a dat din cap, spunând
că nu-şi aducea aminte să fi existat în viaţa lui o asemenea perioadă. M-am gândit
că n-avea sens să mă cert cu el. L-am înfofolit în hainele groase pe care le purta
pe deasupra şi l-am scos ca să poată oştenii din gardă să strângă cortul.
Afară am găsit mâncare pentru noi: nişte terci simplu şi câte o bucăţică de peşte
sărat. N-a fost mulţumit de micul dejun, aşa cum n-am fost nici eu, dar era tot ce-
aveam. Pe urmă mi-am făcut de lucru uşurând raniţa lui şi încărcând-o mai tare pe-
a mea. Şi i-am vorbit tot timpul, pe ton încurajator, despre călătoria din acea zi,
spunând că, fiindcă ştiam deja cum se merge pe gheaţă, o să ne descurcăm mai
bine şi o să putem ţine pasul cu ceilalţi. A dat din cap, dar cu atâta lipsă de
convingere încât mi-a pierit tot curajul.
— N-am dormit bine azi-noapte, am spus cu o nepăsare pe care n-o simţeam.
Coşmaruri. Dar tu te-ai întâlnit probabil cu Nettle şi te-a întâmpinat cu vise
liniştitoare.
Şi-a scos mănuşa ca să-şi scarpine nasul, apoi a avut nevoie de câteva clipe ca să
şi-o pună la loc.
— Azi-noapte visele urâte au fost peste tot, a spus cu un aer sumbru. Nettle n-a
izbutit să le schimbe. Când am chemat-o, n-a spus decât: „Ieşi de-acolo, nu te uita
la aia”. Dar n-am putut. Erau peste tot. Am mers şi am mers şi iar am mers prin
zăpadă, dar visele urâte veneau întruna la mine şi mă priveau. Şi-a scos din nou
mănuşa şi şi-a împuns gânditor nasul cu un deget. Unul avea viermi în nas. Ca nişte
muci uscaţi, dar se mişcau. M-a făcut să cred că sunt viermi în nasul meu.
— Nu, Thick, nasul tău n-are absolut nimic. Nu te mai gândi la asta.
Am fost gata de plecare printre primii. Mă gândeam cu nelinişte la drumul care
urma, pentru că seninul cerului se ascunsese deja sub nori groşi. Şi vântul era
umed, iar faptul că era posibil să ningă sau să plouă mă descuraja. Ceilalţi păreau
să aibă nevoie de foarte mult timp ca să se pregătească, deşi Peottre umbla
încoace şi-ncolo prin tabără, aruncând priviri îngrijorate spre cer şi implorându-ne
să plecăm cât mai curând. Thick a început să se plângă că e prea obosit ca să
meargă pe jos şi că îl stânjenesc hainele îmbrăcate unele peste altele. Vrând să-i
abat atenţia, l-am dus lângă cortul Bufonului, ca să vedem cum îl demontează. Swift
era deja acolo, îi dădea o mână de ajutor. Raniţa băiatului, tolba lui de săgeţi şi
arcul aşteptau alături, aşezate cu grijă, în timp ce el urma instrucţiunile Bufonului
demontând stâlpii de lemn care susţinuseră pânza fină a cortului. Am observat, în
treacăt, că săgeata stranie pe care-l văzusem ţinând-o pe genunchi cu o seară
înainte ajunsese printre cele din tolbă.
Cortul a fost dat jos repede. Stâlpii au fost demontaţi în bucăţi nu mai lungi decât o
săgeată bine făcută. Crezusem că micul vas în care ardea ulei e din lut greu, dar,
când l-am ridicat de curiozitate, mi s-a părut uşor şi aproape poros. Strânse, păturile
lui eterice se reduseseră la dimensiunile unei perne mici. Odată împachetat totul,
raniţa Bufonului era mare şi probabil mai grea decât a mea, chiar şi după ce
adăugasem lucrurile lui Thick. Însă el şi-a trecut braţele printre curele şi a săltat-o
în spate fără să icnească din pricina efortului. Nu mai văzusem niciodată un cort
strâns cu atâta uşurinţă şi rapiditate şi admiraţia mea pentru măiestria cu care
făuriseră Străbunii astfel de lucruri a crescut.
— Străbunii au creat asemenea minunăţii, apoi au dispărut. M-am întrebat
întotdeauna ce le-a adus sfârşitul.
Nu încercam atât să încep o discuţie, cât să abat atenţia lui Thick. Îşi freca din nou
nasul.
— Când au pierit dragonii, Străbunii au pierit odată cu ei. Nu puteau exista unii fără
alţii.
Bufonul vorbise pe tonul pe care ar fi spus că frunzele sunt verzi şi cerul albastru,
de parcă ar fi spus ceva acceptat de toată lumea.
Înainte de a apuca să comentez uluitoarea lui afirmaţie, Thick şi-a luat mâna de la
nas şi a întrebat:
— Ce sunt străbunii?
— De fapt, nu ştie nimeni, am spus, apoi privirea Bufonului m-a făcut să amuţesc.
Mi s-a părut c-o să explodeze dacă nu-l las pe el să răspundă. M-am întrebat de
unde îşi dobândise cunoştinţele şi de ce era atât de dornic să le împărtăşească.
Simţind că urma ceva interesant, Swift s-a tras mai aproape.
— Străbunii au fost un popor care a trăit cu mult timp în urmă, Thick. Şi nu doar
timpul scurs din vremurile lor de glorie e îndelungat, la fel era şi viaţa fiecăruia dintre
ei. Bănuiesc că, pentru unii, amintirile coborau în timp nu doar până la începutul
lungii existenţe proprii, ci cuprindeau şi întâmplări din vieţile înaintaşilor.
Thick se chinuia să priceapă, cu fruntea încruntată de efort. Swift era deja vrăjit de
poveste. Eu am întrerupt-o.
— Ştii toate astea sau doar le presupui?
A stat o clipă pe gânduri.
— Sunt sigur de adevărul lor atât cât se poate, în lipsa unui Străbun sau a unui
dragon căruia să-i cer părerea.
De data asta, eu am fost cel uluit.
— A unui dragon? De ce ai cere părerea unui dragon despre Străbuni?
— Existenţele lor sunt… întreţesute. Bufonul a părut să aleagă cu mare grijă ultimul
cuvânt. În tot ce am citit sau am auzit, nu i-am găsit niciodată unii fără alţii. S-ar
părea că se creează unii pe alţii sau că-şi sunt, cumva, necesari unii altora. Nu pot
să explic asta, pot doar s-o remarc.
— Atunci, dacă izbuteşti să aduci înapoi dragonii, vor reapărea şi Străbunii? am
întrebat dintr-un impuls.
— Poate. A zâmbit nesigur. Nu ştiu. Dar nu cred c-ar fi rău dacă s-ar întâmpla.
N-am avut timp să continuăm discuţia. Reîntors din recunoaştere, Peottre voia să
ne mişcăm cât mai repede cu putinţă. Prinţul l-a strigat pe Thick, şi ne-am grăbit să
mergem la el. Chade mi-a aruncat o privire încruntată.
Despre ce-aţi vorbit atât de mult?
Despre Străbuni, am răspuns, ştiind foarte bine că atât Dutiful, cât şi Thick ne aud
gândurile. Lordul Auriu crede că, dacă poate readuce dragonii în lume, vor reapărea
şi Străbunii. Simte că între ei există o legătură, deşi nu poate explica despre ce e
vorba.
Şi asta a fost tot?
Da.
Ştiam că o replică atât de scurtă spune cât de mult îmi displace să fiu iscodit. M-am
întrebat dacă tăcerea lui Dutiful poate fi luată drept aprobare sau drept dezaprobare
a purtării lui Chade. Pe urmă mi-am spus că nu contează. Dacă avea să vină un
moment în care să decid eu dacă dragonul trăieşte sau moare, aveam să mă
hotărăsc atunci. Între timp, refuzam să mă chinuiesc gândindu-mă la asta sau să
stric prietenia cu vreunul dintre cei doi.
Peottre ne-a înşiruit pentru drum. Ne-a găsit, mie şi lui Thick, loc chiar în spatele
suitei prinţului. Ne-a avertizat pe toţi că vântul uşor care mătura gheţarul în faţa
noastră îi putea face suprafaţa foarte înşelătoare. Aveam să mergem pe vechiul
drum, călăuzindu-ne după beţele scoase în evidenţă de bucăţi de pânză, dar trebuia
să ţinem minte că se schimbaseră condiţiile şi că nu ne mai aflam pe o cale întru
totul demnă de încredere. Zăpada suflată de vânt putea să acopere crăpăturile
apărute de curând, dându-ne impresia că ne aflăm pe teren solid. Ne-a avertizat
din nou să verificăm locul înainte de fiecare pas. Pe urmă ne-am pus în mişcare, în
şir, cu bastoanele în mâini. În prima parte a marşului, Thick a ţinut pasul destul de
bine. Tuşea, dar nu la fel de mult ca mai înainte, şi îşi târşâia picioarele vitejeşte.
Peottre mergea mai încet în ziua aceea, afundându-şi bastonul în zăpada din faţa
noastră la fiecare pas. Avusese dreptate în privinţa vremii înşelătoare.
Deşi ne-a făcut în curând să ne descheiem gulerele şi să ne dezlegăm şnururile
glugilor, vântul mai cald sculpta zăpada umedă în forme fantastice. Umbrele
albăstrui aruncate de mormanele de gheaţă îi dădeau ţinutului din jur înfăţişarea
unui tărâm de vis.
Peottre ne-a întors de două ori din drum. Prima dată, a lovit cu bastonul şi o crustă
subţire a cedat brusc sub apăsare. Zăpada de deasupra s-a încovoiat, apoi s-a
surpat şi s-a prăbuşit într-un gol. Adânc, căscat în faţa noastră. Vântul sculptase
din cristale de zăpadă îngheţată un pod diafan, prea fragil ca să susţină greutatea
vreunei făpturi! Ne-am întors şi am ocolit prăpastia care ni se dezvăluise.
A doua oară am fost nevoiţi să ne întoarcem în timpul după-amiezii. Între timp, Thick
obosise şi îşi pierduse curajul. Zăpada umedă ni se lipise, grea, de pantaloni şi de
cizme şi, în scurt timp, grosul grupului s-a distanţat de noi, până ce am ajuns să
mergem pe o urmă bătătorită. Tocmai ajunseserăm pe culmea unei creste joase şi
lungi, când i-am întâlnit pe ceilalţi, care făceau cale întoarsă. Peottre dăduse de
zăpadă foarte moale, în care i se afundase bastonul, arătând că statul avea
înălţimea unui bărbat scund, aşa că se văzuseră nevoiţi să se întoarcă, în căutarea
unui traseu mai bun. Urcuşul fusese obositor, şi Thick bombănea înjurând când am
început să coborâm în urma grupului în adâncitura de gheaţă.
Albăstruie sau albă, zăpada reflecta lumina zilei, orbindu-ne. Ne mijeam ochii până
ni se umpleau de lacrimi şi ne dureau frunţile de încordare. Iar Peottre ne tot
îndemna să înaintăm.
Am străbătut un drum mai lung decât în prima zi şi am mers timp mai îndelungat.
Soarele îşi începuse înceata coborâre către orizont şi noi ne târam mai departe. Eu
şi Thick urmam grupul la o distanţă considerabilă şi începusem să mă întreb dacă
Peottre avea să mai spună vreodată că e timpul pentru popasul de noapte.
Bondocul se oprise deja de două ori, refuzând să continue. Era obosit, zăpada
umedă îi pătrundea prin pantaloni şi prin cizme, îi era frig, îi era foame şi îi era sete.
Rostea o litanie a propriilor mele nemulţumiri, mult mai greu de suportat când le
ascultam înşiruite de vocea lui plângăreaţă. Îmi venea destul de greu şi să mă
conving să nu-l împing ca să se mişte. În ziua aceea, muzica lui nu conţinea decât
bufnituri surde îndreptate împotriva mea, o neînduplecată ploaie de scrâşnete
uniforme ale zăpezii îngheţate sub tălpile noastre şi sunetul ascuţit al bastoanelor
care loveau crusta de gheaţă.
Dacă i-o luam înainte, Thick zăbovea, rămânând cu mult în urmă, aşa că trebuia să
stau în spatele lui, suportându-i cu nervii tociţi de repetatele şi metodicele lovituri în
zăpadă. Pe măsură ce înserarea lungea umbrele, totul devenea o repetare
plicticoasă a zilei de mai înainte. Clocoteam mergând în urma lui, un pas lent după
altul, şi situaţia începea să mi se pară din ce în ce mai greu de suportat. Furia îmi
creştea încet, dar continuu, ca un foc hrănit rând pe rând cu câte o bucată de
cărbune. De când mi se încredinţase rolul ăsta? De ce îl suportam? De ce mă alese
Chade tocmai pe mine pentru o însărcinare atât de înjositoare? Era cu siguranţă o
pedeapsă, o degradare intenţionată. Cândva îi slujisem pe Farseeri ca războinic.
Acum, ca răzbunare pentru libertatea de care mă bucurasem o vreme, bătrânul
sfetnic mă umilea făcând din mine dădaca unui idiot gras şi împuţit. Am încercat să-
mi reamintesc toate motivele logice, să mă întreb cine altcineva ar fi putut fi câinele
de pază al unui netot cu un Meşteşug atât de puternic ca Thick, şi totuşi nu m-am
putut convinge că era necesar să primesc o sarcină atât de dezgustătoare.
Gândurile îmi coborau, în spirală, într-un hău tot mai adânc al dudei, furiei şi
ranchiunei. Cu un efort, am izbutit să mă controlez.
— Thick, mergi te rog puţin mai repede, am încercat să-l conving, cu voce mieroasă.
Uite, au început să instaleze tabăra. Nu vrei s-ajungi lângă foc, să te usuci şi să te-
ncălzeşti?
Şi-a întors capul ca să mă fulgere cu privirea.
— Spui cuvinte frumoase. Dar ştiu cum sunt gândurile tale despre mine. Cuţite,
pietre şi ciomege mari. Ei bine, tu m-ai adus aici. Şi, dacă-ncerci să-mi faci vreun
rău, o să te lovesc mai tare. Pentru că sunt mai puternic decât tine. Sunt mai
puternic şi nu trebuie să te-ascult supus.
Mă prevenise prosteşte. M-am grăbit să-mi înalţ zidurile Meşteşugului în timp ce-mi
pregăteam propria lovitură împotriva lui. Dar, cu o clipă înainte de a mă izbi cu
Meşteşugul, mi-am dat seama că toată furia mea împotriva lui dispăruse, aşa cum
se stinge un foc peste care arunci brusc o pătură udă. Atacul lui a căzut asupra mea
ca un ciocan de fier pe o nicovală de brânză. Nu mă atinsese, dar a fost ca şi cum
mi-ar fi zdrobit trupul în strânsoare. M-am clătinat şi am căzut în zăpadă, având
senzaţia că îmi ţâşneşte tot sângele prin piele, şi imediat l-am auzit întrebând:
— De ce suntem nebuni? Ce facem?
Era strigătul unui copil înspăimântat. Probabil că-şi înălţase zidurile împotriva mea
şi furia îi dispăruse brusc, la fel cum mi se întâmplase mie. S-a împleticit prin zăpadă
către locul unde căzusem, în timp ce ploaia care ne ameninţa de mult a început să
ne biciuiască. M-am rostogolit, ferindu-mă de el, pentru că, deşi ştiam că voia să
m-ajute, mă temeam că, dacă m-ar fi atins, mi-ar fi căzut zidurile.
— Nu sunt rănit, Thick. Serios, nu sunt. Mi-e doar greaţă, doar un pic.
Şi eram năucit. Şi tremuram din toate încheieturile. Şi mă durea tot trupul, de parcă
aş fi căzut de pe cal. Mi-am adunat genunchii sub mine şi m-am ridicat clătinându-
mă.
— Nu, Thick, nu mă atinge. Dar ascultă-mă. Ascultă-mă. Cineva încearcă să ne
amăgească. Cineva se foloseşte de propria noastră magie ca să ne pună în cap
gânduri rele. Cineva pe care nu-l cunoaştem.
Am ştiut-o, brusc, cu certitudine. Cineva se folosea de Meşteşug împotriva noastră.
— Cineva pe care nu-l cunoaştem, a repetat el, cu voce plată.
Eram vag conştient că Dutiful încerca să ia legătura prin Meşteşug cu mine. El şi
Chade simţiseră, fără îndoială, un soi de umbră a atacului lui Thick asupra mea. M-
am aventurat să-mi cobor zidurile pentru o clipă, ca să-i previn.
Fiţi prudenţi! Protejaţi-vă gândurile!
Şi mi-am reînălţat brusc zidurile, apărându-mă de tentaculele viclene de Meşteşug
care încercaseră din nou să mi se strecoare în minte. Ştiam că ar fi trebuit să
ripostez sau cel puţin să merg pe firul magiei către cel de la care pornise. Mi-am
adunat tot curajul, până la ultima fărâmă, şi mi-am lăsat zidurile în jos. M-am repezit
în afară cu frenezie, căutând cu Meşteşugul în toate părţile să aflu cine îmi
înveninase gândurile împotriva lui Thick.
N-am simţit nimic şi pe nimeni. Chade, Dutiful şi Thick erau acolo, cu zidurile ridicate
în faţa mea. M-am gândit să bâjbâi în căutarea lui Nettle, dar mi-am spus că n-ar fi
fost bine; poate că atacatorii nu ştiau nimic despre ea; nu trebuia să le-o arăt. Am
răsuflat cutremurându-mă şi mi-am înălţat din nou zidurile. Nu mă simţeam pe
deplin în siguranţă. Aveam un duşman necunoscut. Nu mă puteam linişti până nu
aflam despre el tot ce era cu putinţă.
— Sunt cei care mi-au făcut visele urâte, mi-a dat de ştire Thick, sigur pe el.
— Nu ştiu. Poate.
— Eu ştiu. Da. Sunt ei. Făcătorii de vise rele.
Bondocul a dat din cap cu convingere.
Ploaia cădea neobosită, fleşcăind zăpada din jur. Am sperat că, în tabără, ceilalţi
înălţaseră deja corturile şi că aveam să găsim un adăpost uscat. În haine îmi
pătrunsese toată ziua apă din zăpada umedă. Şi altă apă se revărsa acum peste
mine, făcându-mă să mă simt cât se poate de mizerabil.
— Haide, Thick. Să mergem în tabără, am propus şi am pornit-o clătinându-ne prin
hârtoapele din zăpada inegal bătătorită. Ţine-ţi zidurile Meşteşugului ridicate, l-am
avertizat, în vreme ce înaintam cu greutate. Cineva încearcă să ne umple de
gânduri rele, întărâtându-ne unul împotriva altuia. Nu ştie că suntem prieteni.
Încearcă să ne îmboldească să ne facem rău.
Bondocul m-a privit cu jale.
— Uneori suntem prieteni. Şi uneori ne certăm.
Era adevărat. Şi era la fel de adevărat că nu-mi plăcuse niciodată să-i port de grijă.
Cineva descoperise ranchiuna şi iritarea cu care îl priveam şi le dăduse mai multă
vigoare, exact aşa cum obişnuia Verity să caute frica şi aroganţa duşmanilor noştri
şi să le întărească până ce duceau la greşeli fatale. Fusese un atac subtil şi bine
pus la punct de cineva care se atinsese de mintea mea într-o destul de mare
măsură încât să descopere sentimente pe care le ascundeam. Era descurajant.
— Uneori ne certăm, am recunoscut. Dar nu ne facem cu adevărat rău unul altuia.
Nu suntem de acord. Prietenilor li se întâmplă des să nu fie de acord. Dar nu
încercăm să ne facem rău unul altuia. Nici măcar atunci când ne înfuriem nu
încercăm să ne facem rău. Pentru că suntem prieteni.
A oftat adânc, pe neaşteptate.
— Eu am încercat să-ţi fac rău. Pe corabie. Te-am făcut să te loveşti la cap de multe
ori. Acum îmi pare rău.
Erau cele mai sincere scuze pe care le primisem în toată viaţa mea. Trebuia să ofer
ceva în schimb.
— Şi mie îmi pare rău că te-am făcut să vii până aici călătorind pe corăbii.
— Cred că te iert. Dar o să mă înfurii din nou dacă o să mă urci pe corabie ca să
mergem acasă.
— E corect, am spus după o ezitare.
Şi am încercat să nu-mi las teama şi descurajarea să mi se simtă în glas.
Thick m-a şocat când s-a oprit brusc şi m-a luat de mână. Chiar şi cu zidurile
Meşteşugului ridicate, am simţit căldura nesmintită a respectului său.
— Şi mama mă înfuria de fiecare dată când îmi spăla urechile, mi-a spus. Dar ştia
că o iubesc. Şi pe tine te iubesc, Tom. Mi-ai dat un fluier. Şi o prăjitură roz. O să-
ncerc să nu mai fiu rău cu tine.
Cuvintele lui simple m-au prins cu garda jos. Stătea locului, cu buzele şi limba
împinse în afară şi cu ochii lui mici şi rotunzi privindu-mă de sub căciula împletită
din lână. Era un omuleţ care semăna a broscoi şi îi curgea nasul. Trecuse mult timp
de când nu mi se mai oferise dragoste, atâta simplitate şi sinceritate. În mod bizar,
a trezit lupul din mine. Aproape că vedeam coada lui Ochi Întunecaţi bâţâindu-se în
semn de încuviinţare. Eram o haită.
— Şi eu te iubesc, Thick. Haide! Să scăpăm de toată udeala asta.
Ploaia s-a răcit tot mai tare şi, când am intrat în tabără clătinându-ne, se
transformase în lapoviţă. Chade ne-a ieşit în întâmpinare.
— Ţine-ţi zidurile ridicate, l-am avertizat imediat ce a fost destul de aproape ca să
audă o şoaptă. Cineva a încercat să ne înceţoşeze gândurile cu Meşteşugul, aşa
cum le făcea Verity duşmanilor noştri din Războiul Corăbiilor Roşii, ca să-i
năucească şi să-i distrugă. A… a încercat să ne întoarcă pe mine şi pe Thick unul
împotriva altuia. Şi a fost cât pe ce să izbutească.
— Cine se ascunde în spatele unei astfel de fapte? m-a întrebat el, ca şi cum chiar
aş fi ştiut.
— Ăia care fac vise urâte, i-a răspuns Thick cu convingere.
Am ridicat din umeri când s-a încruntat Chade. Era un răspuns la fel de bun ca
oricare altul care mi-ar fi trecut mie prin cap.
În noaptea aia, tabăra era un loc mizerabil. Totul era ud sau umed. Micile focuri pe
care ne permiteam să le facem din preţioasele noastre rezerve de lemn şi cărbune
nu voiau să ardă. Peottre a marcat din nou marginile taberei, apoi a riscat să plece
într-o recunoaştere, să vadă pe unde era cel mai bine să mergem în ziua următoare.
Din cortul narcescăi venea o lumină palidă, probabil dată de o singură lumânare.
Cortul bufonului era o floare superbă şi ispititoare în noapte şi tânjeam pur şi simplu
să intru acolo, dar Chade mi-a cerut să-l însoţesc şi am recunoscut că era necesar
să afle tot ce aveam de istorisit.
În cortul prinţului, hainele ude înşirate peste tot împuţinau spaţiul liber. Nici măcar
nu pretindea nimeni că aveau să se usuce până dimineaţa. Chade şi Dutiful se
schimbaseră deja, purtau îmbrăcăminte uscată. Aşezată într-o cană de metal, o
lumânare groasă se străduia, tristă, să încălzească un ibric cu zăpadă topită. În
timp ce se îmbrăca Thick cu o cămaşă lungă, de lână, şi îşi punea şosete uscate,
i-am dus haina şi cizmele afară, să le scutur de bucăţile de zăpadă lipite de ele.
Când am ieşit din nou sub cerul liber, muşcătura umezelii şi a vântului mi s-a părut,
cumva, mai cumplită. Am adus hainele lui Thick înapoi, în cort, şi am găsit, pe
podea, un loc unde să le pun la uscat. A doua zi ne aştepta un drum groaznic,
reîmbrăcaţi în hainele încă ude. Ei, dar nu era nimic de făcut, m-am gândit cu
amărăciune.
— Nu i-am auzit niciodată pe menestrelii care povestesc despre monştri ucişi de
dragul unei prinţese descriind o aventură ca a noastră, am ţinut totuşi să spun,
posomorându-mă.
— Aşa e, a încuviinţat Thick amărât. În poveşti sunt săbii şi sânge. Nu idioţenia asta
de zăpadă udă.
— Nu cred că săbiile şi sângele ţi-ar plăcea mai mult decât zăpada udă, Thick, a
subliniat prinţul, cu un aer sumbru, dar, pe moment, eu, unul, eram înclinat să
împărtăşesc părerea bondocului.
O singură bătălie sângeroasă părea de preferat în locul nesfârşitului mers istovitor.
Cu norocul meu, probabil că, înainte de a ne încheia misiunea, urma să trec şi printr-
o luptă.
— Avem un duşman, i-am anunţat. Unul care ştie cum să folosească Meşteşugul
împotriva noastră.
— Da, ne-ai mai spus, a răspuns Chade. Dar eu şi Dutiful am stat de vorbă şi n-am
simţit deloc aşa ceva.
A turnat apa călduţă peste ierburile de ceai, încruntându-se neîncrezător.
Asta m-a năucit pentru o clipă. Dacă pusese cineva la cale un atac, mă aşteptam
să-l fi îndreptat împotriva întregii coterii. Mi-am rostit gândul şi am adăugat:
— De ce doar eu şi Thick am fost ţinta? Părem cei mai umili dintre oamenii tăi.
— Oricine stăpâneşte Meşteşugul îşi dă seama că nici Thick, nici tu nu sunteţi ceea
ce păreţi. Poate şi-a dat seama cât de mare e puterea lui Thick şi a încercat să
scape de ea făcându-vă să vă distrugeţi unul pe altul.
— Dar de ce să nu lovească direct în prinţ şi în sfetnicul lui de încredere? De ce să
nu vă întoarcă pe voi unul împotriva altuia, de ce să nu semene discordia printre
conducători, în loc s-o ia de jos în sus?
— Ar fi frumos s-o ştim, a recunoscut Chade, după câteva clipe de gândire. Dar n-
avem habar. Ştim numai că tu şi Thick v-aţi simţit atacaţi. Eu şi prinţul n-am simţit
absolut nimic până când nu v-aţi întors voi doi unul împotriva altuia.
— A fost impresionat, a spus Dutiful, frecându-şi obosit tâmplele. Apoi a căscat pe
neaşteptate. Aş vrea să se fi terminat deja toată tărăşenia, odată pentru totdeauna,
a adăugat încet. Sunt istovit, mi-e frig şi, de fapt, nu mă trage deloc inima să fac ce
e de făcut.
— S-ar putea să te influenţeze cineva prin Meşteşug, foarte subtil, l-am prevenit.
Tatăl tău îşi folosea magia astfel, ca să-i zăpăcească pe cârmacii de pe Corăbiile
Roşii, să-i facă să se ciocnească de stânci.
Prinţul a clătinat din cap.
— Zidurile mele sunt ridicate şi sunt solide. Nu, asta vine din mine însumi.
S-a uitat la Chade, care a turnat nişte ceai gălbui din oală, s-a oprit, apoi a reînceput
să toarne.
— Nu e vorba de o influenţare prin Meşteşug, l-a susţinut bătrânul sfetnic, cu
amărăciune. E din pricina afurisitului de Bufon, care vorbeşte cu coteria Harului şi
cu oamenii Hetgurdului, trezindu-le mila faţă de dragon şi profitând de superstiţiile
insularilor. Păstrează-ţi hotărârea, prinţe. Nu uita, i-ai dat narcescăi cuvântul tău că
o să pui, pentru ea, capul dragonului pe vatra din casa mamelor ei.
— Într-adevăr, a întărit Peottre, cu voce apăsată, săltând clapa cortului. Pot intra?
— Da, intră, i-a răspuns Dutiful. Şi da, ţin minte ce am făgăduit. Dar n-am făgăduit
niciodată că o s-o fac cu plăcere.
Harul mă avertizase că se apropia cineva de cort, dar mă aşteptasem să fie Swift
sau Riddle. M-am întrebat de ce venise unchiul narcescăi şi am sperat că n-o s-
aştepte să plec înainte de a spune ce avea de spus. Dar m-a salutat dând scurt din
cap, ca şi cum mi-ar fi recunoscut dreptul de a mă afla acolo. Nici nu ne-a mai
înspăimântat vorbind despre pericolele care ne pândeau pe drum, ci ne-a adresat
un zâmbet aspru.
— Ziua de azi ne-a adus tuturor prea puţine bucurii. Iar cea de mâine va fi la fel de
istovitoare. După o zi atât de friguroasă şi de umedă, m-am gândit să vă ofer unul
dintre leacurile noastre care ne alină după asemenea călătorii neplăcute. A oftat
adânc. Vremea asta nu ne ajută câtuşi de puţin. Ploaia mistuie zăpada, şubrezind
locuri mai înainte rezistente. Mâine, când o să traversăm şaua gheţarului, va trebui
să ne ferim şi de avalanşe, nu doar de crăpături.
În timp ce vorbea, a desfăşurat dintr-un pătrat de pânză pătată o prăjitură întunecată
la culoare. Mi-era foame şi aveam mirosul fin. Indiferent din ce ar fi fost, era îmbibată
cu rachiu ca să se păstreze. Peottre a rupt o bucată, dând la iveală stafide, bucăţele
de seu şi ceva care părea o felie de măr uscat. Mirosul de alcool a devenit mai
puternic. Thick şi-a îndreptat spatele nerăbdător, dar prudent. Eram apărat de
Meşteşugul lui, dar neliniştea i-a ajuns, vag, până la mine. Ulei de peşte. O fi avut
gust de ulei de peşte?
Peottre a părut să-mi observe privirea lacomă şi mi-a oferit prima bucată zâmbind.
— Pari cel mai înfrigurat şi cel mai ud, a remarcat.
Era adevărat, fiindcă toţi ceilalţi avuseseră timp să-şi pună haine uscate. Am luat
bucata cu recunoştinţă. În timp ce o mâncam, insularul a adăugat:
— Războinicii noştri numesc aşa ceva „prăjitura curajului”. O facem cu miere
neagră, groasă, cu fructe uscate şi cu plante de leac care dau putere şi totul e
îmbibat în rachiu, ca să se păstreze bine. Cu o singură porţie, un om poate să lupte
o zi sau să călătorească două.
Dulceaţa şi tăria alcoolului mi-au umplut gura. După ce am înghiţit, am rămas cu un
gust cunoscut. Amăreala scoarţei de spiriduş fusese acoperită de dulceaţa
puternică a mierii, gustul de grăsime şi de fructe. Am ştiut că trebuie să-l avertizez
pe Chade, chiar în timp ce trupul meu obosit se entuziasma în aşteptarea valului
de energie care avea să urmeze.
Şi pe urmă lumea a murit în jurul meu.
Nu ştiu cum altfel aş putea descrie ce am simţit. Când întâlnisem pentru prima oară
neoameni, devenisem tot pentru prima oară conştient că stăpâneam magia Harului.
Nu-mi dădusem niciodată seama că am, în plus faţă de alţii, un simţ al înrudirii
tuturor făpturilor, până când nu întâlnisem semeni de-ai mei care nu existau pentru
simţul acela. Neoamenii erau scoşi din împletitura tuturor vieţilor, fiecare nu mai era
decât o creatură desprinsă de oricine şi de orice altceva, care mânca, siluia şi exista
fără nicio legătură a empatiei şi a înţelegerii faţă de celelalte fiinţe. Numai după ce
i-am întâlnit mi-am dat seama cum mă leagă Harul de tot ce e viu.
Acum trăiam o experienţă similară, dar în sens invers. Crezusem că magia
Meşteşugului mă leagă doar de toţi ceilalţi care-l întrebuinţau. Dar îmi fuseseră
brusc retezate nenumăratele legături firave pe care le crea între toţi oamenii.
Colosala voce a întregii omeniri, murmurul neîntrerupt al tuturor gândurilor şi
minţilor din jurul meu, se întrerupsese. Am strâns din ochi şi m-am grăbit să îmi înfig
un deget într-o ureche, întrebându-mă, pentru o fracţiune de secundă, ce mi se
întâmplase. Vedeam, auzeam, simţeam ce ating şi gustul prăjiturii încă-mi mai
zăbovea în gură, dar un alt simţ, fără nume şi necunoscut mie până în acea clipă,
îmi fusese complet înăbuşit după o singură îmbucătură. A făcut brusc un imens
efort de a ajunge la Chade şi Dutiful cu Meşteşugul, însă era ca şi cum aş fi încercat
să-mi mişc o mână înţepenită. Îmi aduceam aminte cum obişnuiam să-mi trezesc
acel simţ, însă, acolo unde ar fi trebuit să-i găsesc, în mine nu mai era decât un loc
amorţit.
Zâmbind, Peottre îi dăduse o bucată de prăjitură lui Thick. Bondocul şi-o ducea spre
gura larg deschisă. M-am repezit să-l prind de încheietura mâinii, îndepărtând-o de
el. Gura i s-a dus după prăjitură şi a muşcat în gol, un gest care ar fi fost amuzant
dacă nu s-ar fi aflat coteria noastră în pericol.
— Scoarţă de spiriduş!
Lipsa Meşteşugului m-a făcut să strig cuvintele, de parcă numai vocea n-ar fi fost
de-ajuns pentru un asemenea avertisment.
Mi-am domolit imediat glasul, purtându-mă ca şi cum cuvintele mele nu i s-ar fi
adresat decât bondocului.
— Nu, Thick! Ştii că planta asta îţi face rău. Dă-mi prăjitura şi promit că-ţi găsesc
altceva bun de mâncare. Te rog, Thick!
— Ce plantă? Nu mi-e rău! E a mea, e a mea! Ai spus că suntem prieteni şi nu ne
facem rău unul altuia. Dă-mi drumul! Nu e drept, nu e frumos să şterpeleşti aşa!
Îmboldit de nesăţioasa lui poftă de dulciuri, s-a luptat cu mine pentru prăjitură. N-
am îndrăznit nici măcar să-l las să guste. Scoarţa de spiriduş nu avusese niciodată
asupra mea un efect atât de puternic. I-am simţit valul de energie invadându-mă şi
m-am întrebat cât de adâncă avea să fie inevitabila disperare care mă cuprindea,
în final, ori de câte ori o întrebuinţam. Pe urmă i-am smuls prăjitura din mână. S-a
aşezat pe podea, a suspinat cu furie, apoi l-a apucat tusea. M-am grăbit să-i întind
prăjitura lui Chade, improvizând un avertisment:
— Eu n-aş mânca aşa ceva în faţa lui, domnul meu. Ştiu cât de mult îi plac dulciurile.
Dacă vă vede mâncând fără să-i daţi, ei bine, presimt o răbufnire care o să ne
asurzească pe toţi.
M-am întrebat dacă Dutiful şi Chade încercau să-mi vorbească prin Meşteşug. Şi
dacă Thick se străduia să se răzbune făcându-mă să mă împiedic şi să cad în foc.
Dar n-am simţit absolut nimic. Nici cea mai vagă atingere. Harul meu ştia că erau
cu toţii acolo, şi asta mă alina întru câtva. Dar toate legăturile noastre prin Meşteşug
fuseseră retezate. Peottre s-a încruntat, arătând aproape ca şi cum i s-ar fi adus un
afront. Dar Chade a reacţionat mai repede decât aş fi putut spera.
— O, da! Thick, îmi amintesc ce efect a avut ultima oară asupra ta. Nu ţi-ar prii
deloc, hai, nu te mai zbuciuma, fii băiat bun. Sunt sigur c-o să găsim pentru tine
ceva la fel de gustos. S-a întors spre Peottre şi i-a făcut cu ochiul, privindu-l
complice. Însoţitorul prinţului a stat treaz o zi şi-o noapte, apoi a fost atât de
deprimat încât, mai multe zile de-a rândul, nimic n-a izbutit să-i smulgă nici măcar
un zâmbet. Nu e genul de stare pe care ţi-o doreşti în timpul unei expediţii ca a
noastră. Haide, Thick, nu te încrunta aşa. Cred că prinţul are nişte batoane din
zahăr de orz păstrate pentru tine.
Prinţul îşi scotocea deja prin raniţă, iar Chade s-a grăbit să ia de la mine bucata de
prăjitură strivită, s-o pună la un loc cu restul şi să reînfăşoare totul. Pe urmă a
îndesat pachetul în raniţa lui.
— Eu şi prinţul vom savura câte o bucată mai târziu, probabil după ce adoarme
Thick, i-a spus lui Peottre, cu voce scăzută. Apreciez ceea ce poate face o plantă
ca scoarţa de spiriduş pentru un om bătrân. Nu ştiam că e întrebuinţată aici, în
Insule.
— Scoarţă de spiriduş?
Oare Peottre o făcea pe neştiutorul?
— N-avem nicio plantă cu nume atât de ciudat. În prăjitură sunt ierburi de leac, dar
fiecare casă a mamelor îşi are propria reţetă şi secretul ei e păzit cu străşnicie. Vă
garantez că asta e din casa mamelor mele, care e şi casa mamelor narcescăi.
„Prăjitura curajului” îi e de ajutor Tribului Narvalului de generaţii.
— Nu mă îndoiesc! a exclamat Chade cu încântare. Abia aştept s-o gust în seara
asta, ceva mai târziu, sau poate mâine-dimineaţă, ca să mă învigoreze pentru toată
ziua, după somnul adânc al nopţii. Bietul meu Tom, ştiu ce efect are scoarţa de
spiriduş asupra ta! S-ar putea să-ţi facă plăcere acum, dar mă îndoiesc că, la
noapte, o să pui geană pe geană. Ţi-am mai spus şi înainte să nu te desfeţi cu aşa
ceva seara. Dar, în privinţa asta, ţie îţi vorbesc degeaba, nu?
Am izbutit să zâmbesc larg, deşi nimic nu mă îndemna s-o fac.
— E adevărat, lord Chade, domnul meu. Oricât de lungă ar fi predica pe care mi-ai
ţine-o, mă îndoiesc c-o s-aud vreun cuvânt.
O mică schimbare din privirea lui mi-a spus că mă înţelesese foarte bine.
Şi-a turnat o cană de ceai slab, a sorbit din ea, apoi a tuşit zgomotos, aproape
înecându-se şi lovindu-se zdravăn cu pumnul în piept. Pe urmă a vorbit cu glas
şuierător.
— Eşti liber, Tom Badgerlock. Du-te să mănânci ceva, dar te rog să te-ntorci aici
înainte de culcare. Cred că Thick o să prefere să doarmă la noapte în cortul ăsta.
— Da, domnul meu.
Înţelesesem ce mimase. Am ieşit din cort şi m-am dus, pe ocolite, în celălalt capăt
al taberei. Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Odată ajuns la marginea
însemnată de Peottre, mi-am băgat două degete pe gât şi am încercat cu disperare
să vărs mica bucată de prăjitură pe care o mâncasem. N-a mers. Răbdasem de
foame prea mult şi pântecul meu o mistuise prea repede. Puţinul pe care am izbutit
să-l scot din mine era atât de amar, încât m-am cutremurat. Am mâncat un pumn
de zăpadă ca să scap de gustul de fiere din gură şi tot zăpadă am împins, cu
piciorul, peste ceea ce vomasem. Mă străbăteau fiori reci, şi nu doar fiindcă-mi era
frig. Cred că orice om care a trăit experienţa perfidei trădări a otrăvii nu-şi mai revine
niciodată pe deplin. Când ştii că ai lăsat ceva să-ţi între în trup şi eşti conştient că
face schimbări, schimbări care te şubrezesc, pleci pe tărâmul groazei, într-o
incursiune greu de descris. Gustasem scoarţă de spiriduş şi îi simţeam deja efectul.
Dacă în prăjitură mai erau şi alte droguri cărora nu le cunoşteam gustul, şi care-mi
făceau un rău pe care încă nici nu-l bănuiam? M-am străduit să-mi strunesc
gândurile, îndepărtându-le de abisul al spaimei. Mi-am spus că e o temere fără
sens. Prăjitura fusese un dar de la Peottre, oferit, după câte se părea, fără niciun
gând viclean. Ne aflam pe insulă ca să ucidem dragonul, aşa cum ne ceruse
nepoata lui; de ce ar fi încercat să-l otrăvească pe unul dintre noi? Îmi venea greu
să privesc faptul că-mi dăduse scoarţă de spiriduş sub o formă capabilă să-mi
distrugă magia ca pe un simplu ghinion, ca pe o întorsătură nedreaptă a sorţii.
Mi-era frig, eram ud şi tremuram din toate încheieturile. Nu voiam să mă-ntorc în
cortul gărzii înainte de a mă linişti. Dintr-o dorinţă instinctivă de retragere într-un loc
sigur, m-am trezit lângă cortul Bufonului. Mâinile mele reci au tras cu stângăcie de
clapă.
— Lord Auriu, am spus încet, aducându-mi cu întârziere aminte că ar fi putut avea
şi alţi oaspeţi.
Probabil că a desluşit în vocea mea ceva care mi-a trădat suferinţa, făcându-l să
între în panică. A deschis clapa dintr-o smucitură şi mi-a făcut semn să intru repede.
— Aşteaptă aici, mi-a spus apoi. Ca să nu faci peste tot numai apă.
Îşi scosese hainele de călătorie. Purta o robă neagră lungă, uscată şi călduroasă.
L-am invidiat.
— Peottre mi-a dat o bucată de prăjitură. Avea scoarţă de spiriduş în ea şi mi-am
pierdut magia Meşteşugului.
Cuvintele s-au revărsat din mine, întrerupte de clănţănitul dinţilor.
— Scoate-ţi hainele ude.
Începuse să caute în raniţă aproape imediat ce intrasem. A tras de-acolo un
veşmânt lung, arămiu.
— Probabil c-o să-ţi vină bine. E mai călduros decât pare. Cum a putut scoarţa de
spiriduş să-ţi fure toată magia după o singură înghiţitură? Nu ţi-a mai făcut niciodată
aşa ceva.
Am clătinat din cap.
— Pur şi simplu a făcut-o acum. Şi cineva ne atacă pe mine şi pe Thick cu
Meşteşugul, trezindu-i fiecăruia ura împotriva celuilalt.
Aproape că a izbutit, până când, temându-mă că o să mă lovească Thick cu magia
lui, mi-am înălţat zidurile; atunci mi-au revenit în minte propriile gânduri şi am ştiut
că, de fapt, nu-i pot purta pică fiindcă sunt nevoit să-l dădăcesc tot timpul. În
realitate, nu e vina lui şi, chiar dacă nu-mi place că sunt nevoit s-o fac, nu trebuie
să mă supăr pe el pentru asta, nu-i aşa? Dacă trebuie să-mi îndrept furia împotriva
cuiva, atunci e vorba de Chade, nu de Thick. El e cel care m-a adus în situaţia asta
şi cred că, pe jumătate, a făcut-o ca să mă ţină ocupat, departe de tine, ca să nu
mă poţi influenţa împotriva lui. Fiindcă vrea să-i îndeplinesc poruncile şi atât, să nu
mă gândesc…
— Opreşte-te! a exclamat Bufonul alarmat.
Am amuţit la jumătatea unui cuvânt. Pe urmă am deschis gura ca să-l întreb ce se
întâmplase, dar el şi-a ridicat amândouă mâinile:
— Fitz. Ascultă-te. Nu te-am mai auzit niciodată trăncănind aşa. E… neliniştitor.
— E din pricina scoarţei de spiriduş.
N-am cutremurat, străbătut de o energie neobosită. Toată îmbrăcămintea mea udă
ajunsese morman pe podea şi am primit cu recunoştinţă veşmântul pe care mi-l
întindea Bufonul, apoi am tresărit când i-am simţit în mâini greutatea de gheaţă.
— E rece! E rece ca fierul! Din ce e, din solzi de peşte?
— Ai încredere în mine şi îmbracă-te. Se încălzeşte repede.
Nu prea aveam de ales. Mi l-am tras peste cap. Mi-a alunecat în josul trupului. Era
o robă lungă, mi-a ajuns aproape până la călcâie. Mi-am mişcat umerii în
strânsoarea ei şi a cedat brusc.
— Ce ciudat! Părea să mă ţină peste piept, dar a fost de-ajuns să ridic din umeri ca
să mi se potrivească perfect pe trup. Îmi ajunge până la încheieturile mâinilor. Pare
făcută din zale inimaginabil de fine. Ţine tot de magia Străbunilor? E din Tărâmul
Ploilor Sălbatice? Mă întreb cum au făcut-o, şi din ce? Uite cum i se schimbă
culoarea când mă mişc!
— Nu mai pălăvrăgi aşa, Fitz. E descurajant.
Bufonul îmi luase în primire hainele ude. Când le-a ridicat, din ele s-a prelins apă,
ca o perdea fină.
— Le duc să se scurgă afară. Dar nu putem spera să se usuce până dimineaţă. Mai
ai şi altele?
— Da. În raniţa mea, dar am lăsat-o în cortul prinţului. Am lăsat acolo şi butoiaşul
lui Chade cu pulbere explozivă. Şi mai toate lucrurile lui Thick sunt la mine în raniţă,
dar e în ordine, fiindcă el e acolo şi îi vor trebui. Prin urmare, e bine că le are deja
cu sine.
M-am auzit flecărind şi am izbutit să mă opresc înainte de a mi-o cere el.
Am mai tremurat câteva clipe, apoi roba a început să-mi înapoieze căldura
propriului corp. Am oftat, m-am lăsat să cad pe păturile Bufonului şi mi-am tras sub
mine picioarele îngheţate. O clipă mai târziu, m-am întins şi mi-am căutat agitat o
nouă poziţie. Bufonul s-a reîntors în cort şi m-a privit nedumerit când m-am ridicat
şi am început să mă foiesc în jurul micii lui lumânări.
— Ce-ai păţit?
— Am impresia că-mi aleargă furnici pe sub piele.
Mi-am îndepărtat părul răvăşit de pe faţă şi mi-am refăcut coada de războinic.
— Nu pot să stau locului. Nu pot să nu vorbesc şi să nu gândesc, şi de fapt nu pot
să-mi ordonez gândurile, dacă toate astea au vreun sens.
Propriile mâini mi s-au părut dintr-odată prea mari pentru trupul meu. Mi-am trosnit
pe rând toate încheieturile degetelor, apoi mi le-am destins şi le-am scuturat. Mi-
am ridicat privirea şi am văzut că bufonul se holba la mine, cu dinţii strânşi.
— Îmi cer iertare, m-am grăbit să mă scuz. Nu mă pot stăpâni.
— Asta mi-e limpede, a murmurat. Pe urmă a adăugat, cu voce mai clară. Aş vrea
să te-ajut cumva, dar să-ţi dau nişte ierburi care să te liniştească s-ar putea să nu
fie cea mai bună soluţie. Mă tem de deprimarea care-o să urmeze după avântul tău
nebunesc de acum. Nu te-am mai văzut niciodată cuprins de o agitaţie atât de
nestăpânită. Dacă disperarea sumbră care urmează după ce trece primul efect al
scoarţei de spiriduş o să fie la fel de profundă pe cât de puternică îţi e ţicneala asta,
mă tem pentru noi toţi.
Am citit pe faţa lui că vorbea serios.
— Şi mie mi-e frică. Adică ştiu că ar trebui să-mi fie, dar pur şi simplu nu mă pot
concentra ca să gândesc la asta. Mă copleşesc prea multe alte gânduri. Cum mi s-
ar putea usca hainele până mâine, şi ar trebui să mă duc mai târziu să-i dau raportul
lui Chade, dar nu cred că ar trebui să umblu prin tabără îmbrăcat în roba asta, oricât
de călduroasă ar fi. Însă mi-e groază să mă gândesc că trebuie să-mi pun din nou
hainele unde, fie şi numai atât cât e nevoie ca s-ajung în cortul lui Dutiful. Mi-am
lăsat raniţa acolo, cu hainele uscate în ea. Şi cu hainele lui Thick. Dar e bine, fiindcă
el e acolo şi îi vor trebui.
— Taci, m-a implorat Bufonul, întrerupându-mi avalanşa gândurilor. Fitz,
domoleşte-te şi lasă-mă să-ncerc să mă gândesc. Până acum, scoarţa de spiriduş
n-a făcut nimic altceva decât să-ţi scadă puterea Meşteşugului, dar a fost o stare
vremelnică. Oare putem spera că e tot ceva trecător şi că magia o să-ţi revină?
Am ridicat din umeri cu violenţă.
— Nu ştiu. Habar n-am dacă putem aprecia ceea ce mi se întâmplă acum judecând
după ceea ce mi-a mai făcut scoarţa de spiriduş în alte dăţi. Ţi-am spus că şi Thick
a fost cât pe ce să mănânce din prăjitura aia?
— Nu. Nu mi-ai spus. Bufonul îmi vorbea cu prudenţă, ca şi cum aş fi fost atins de
o uşoară nebunie, şi poate chiar eram. N-ai vrea să-ncerci să-mi povesteşti? Lasă-
ţi părul şi buzele în pace. Ţine-ţi mâinile pe genunchi şi spune-mi ce ţi s-a întâmplat
azi. Începând de dimineaţă.
Înainte de a-mi atrage el atenţia, nu-mi dădusem seama că mă trăgeam de buza
de jos. Mi-am încrucişat mâinile în poală şi m-am străduit să-i istorisesc totul de-a
fir a păr, ca şi cum ar fi fost Chade. I-am văzut faţa căpătând o expresie tot mai
gravă în timp ce vorbeam şi am ştiut că revărs asupra lui o grindină de cuvinte şi că
povestea mea e dezmembrată, o înşiruire de fărâme şi de petice care-mi urmărea
periplul minţii, înainte şi înapoi, printre tot ce se petrecuse. Înainte de a termina,
eram în picioare şi măsuram cu pasul spaţiul îngust din cort. Nu-mi puteam stăpâni
agitaţia. Mi-a venit brusc o idee.
— Uite! am strigat, apropiindu-mă de el, cu încheietura mâinii dezgolită. Hai să
vedem dacă Meşteşugul mi-a dispărut de tot, aşa cum cred. Atinge-mă. Încearcă
să pătrunzi în mine prin Meşteşug, cum ai mai făcut-o.
M-a privit cu ochi holbaţi şi cu gura căscată de uimire. Pe urmă pe faţă i s-a lăţit un
zâmbet bolnăvicios, neîncrezător.
— Îmi ceri tu aşa ceva?
— Bineînţeles. Da. Să aflăm cât de grav e. Dacă încă mai poţi ajunge la mine, poate
o să-mi recapăt Meşteşugul după ce trece efectul plantei. Hai să-ncercăm.
M-am aşezat lângă el şi mi-am pus braţul, cu încheietura în sus, pe genunchiul lui.
S-a uitat la urmele palide lăsate pe propriile lui degete pe mâna mea, apoi m-a privit
pieziş.
— Nu. S-a tras înapoi, îndepărtându-se de mine. În seara asta nu eşti tu însuţi, Fitz.
În mod obişnuit, nu mi-ai îngădui aşa ceva şi, mai ales, nu mi-ai cere-o. Nu.
— De ce, ţi-e frică? l-am provocat. Fă-o. Ce-avem de pierdut?
— Respectul pe care ni-l purtăm. Pentru că aş face-o când ai mintea tulbure, ca şi
cum ai fi beat. Nu, Fitz. Nu mă mai ispiti.
— Nu-ţi face griji. Mâine o să-mi amintesc că eu ţi-am cerut-o. Trebuie să ştiu. A
murit magia mea în mine?
Undeva, într-un cotlon al sufletului, simţeam panica. Aş fi vrut să opresc totul şi să
mă gândesc, dar o dorinţă arzătoare mă îmboldea. Fă-o acum, fă ceva acum, fă
orice acum. Imboldul de a acţiona făcând nu conta că era o nevoie apăsătoare pe
care nu mi-o puteam alunga.
M-am întins şi l-am luat de încheietura subţire a mâinii lui. Nu purta mănuşă şi nu
opunea rezistenţă. I-am pus-o pe încheietura mea, aşa cum îmbini piesele de lemn
ale unui joc de copil. Degetele reci s-au aşezat peste cicatricele pe care mi le
lăsase. Am aşteptat. N-am simţit nimic. Mi-am ridicat spre el privirea întrebătoare.
Stătea cu ochii închişi. I-a deschis o clipă mai târziu. Erau de un auriu intens şi i se
citea în ei dezolarea, când a spus, nevenindu-i să creadă:
— Nimic. Ţi-am simţit sub degete căldura mâinii. M-am întins către tine, dar nu eşti
acolo. Şi asta a fost tot.
Inima a părut să-mi iasă din piept. M-am străduit brusc să neg ceea ce
descoperiserăm.
— Ei, cred că asta nu dovedeşte nimic. N-am mai încercat niciodată, aşa că de
unde-am putea şti la ce să ne aşteptăm? Nu ştim nimic. Absolut nimic. Poate că
mâine o să mă trezesc şi o să simt că Meşteşugul meu e la fel de puternic ca de
obicei.
— Sau poate că nu, a zis el încet, cu ochii la mine. Degetele îi rămăseseră pe
încheietura mea. Probabil că n-o să mai putem niciodată să intrăm într-o astfel de
legătură.
— Sau poate că nu, am încuviinţat. Poate c-o să mă trezesc la fel de izolat şi de
surd ca acum. M-am ridicat, retrăgându-mi mâna din strânsoarea lui uşoară. Ei, n-
are rost nici să ne gândim la asta, nici să ne facem griji, nu-i aşa? Aşa cum n-are
rost să ne frământăm întrebându-ne dacă mâine o să plouă sau nu. Ce va fi va fi.
Am tăcut, gândindu-mă că ar trebui să mă calmez, însă întrebarea a răbufnit totuşi:
— Crezi că Peottre mi-a făcut asta dinadins? Crezi c-a ştiut că scoarţa de spiriduş
o să-mi distrugă Meşteşugul? Şi de unde ar fi putut şti că stăpânesc eu magia asta?
Şi, dacă vrea să-l ajut pe prinţ să omoare dragonul, de ce mi-ar ciunti puterile? Doar
dacă nu cumva de fapt nu vrea să-l ucidem pe Icefyre. Poate ne-a momit aici tocmai
ca să dea prinţul greş. Asta n-are sens. Nu-i aşa?
Bufonul părea strivit de asaltul gândurilor mele.
— Poţi să taci, Fitz? m-a întrebat, cu seriozitate, după câteva clipe de gândire.
Am clătinat din cap.
— Nu cred.
Am vorbit foindu-mă, neliniştit. Mă simţeam, dintr-odată, foarte nefericit. Nu puteam
găsi o poziţie comodă, în care să stau locului. Eram conştient că mi-e somn, dar
nu-mi mai aminteam cum să mă destind, lăsându-mă în voia somnului. Mi-a dorit
brusc să se termine totul şi să fiu lăsat în pace. Mi-am proptit capul în palme şi mi-
am acoperit ochii.
— În toată viaţa mea, n-am făcut nimic aşa cum ar fi trebuit.
— O să fie o noapte lungă, a remarcat Bufonul, cu jale în glas.
Capitolul 17
ICEFYRE
Iată, aceasta este povestea lui Yysal Sealskoes46 şi a dragonului Icefyre, şi a tot
ceea ce i s-a întâmplat ei în vremea când Wisal era, în casa mamelor sale, Mama
cea Mare. Lui Wisal nu i-a plăcut un tânăr pe care şi l-a adus Yysal în pat, şi asta,
a zis ea, din trei pricini: era crăcănat şi avea pieptul scobit, şi ştim cu toţii că aşa
ceva li se poate transmite copiilor, şi Wisal nu voia să se umple casa mamelor ei
de slăbănogi crăcănaţi. Avea părul roşu, şi nici aşa ceva nu voia Wisal pentru
urmaşii ei; şi, ori de câte ori venea primăvara pe insule şi ramurile de salcie se lăsau
în jos, îngreunate de mulţimea micilor mâţişori păroşi, bărbatul strănuta, plângea şi
tuşea şi nu era nicidecum bun de muncă. Aşa că, într-o zi de vară, când Yysal s-a
dus să culeagă fructe de vuietoare de pe coastele înalte ale muntelui lor, Wisal le-
a spus celorlalte femei să adune bulgări de pământ şi pietre destul de mici pentru
ca lovitura lor să doară, dar să nu lase răni urâte, şi să-l gonească pe bărbatul cu
care îşi împărţea Yysal patul. Şi surorile, mama şi mătuşile ei au ascultat-o, pline
de intenţii bune, fiindcă niciuneia nu-i plăcea zâmbetul prostesc cu care le privea el
în lipsa lui Yysal.
Când s-a întors şi a văzut că perechea ei fugise, Yysal a plâns şi s-a certat cu
celelalte femei şi, în cele din urmă, a jurat c-o să se ducă la dragon şi-o să ceară
răzbunare împotriva celor de un sânge cu ea. Ştim cu toţii că ăsta e un mare păcat
împotriva unei case a mamelor, dar ea n-a vrut nici să asculte glasul raţiunii ţi nici
să-l primească în pat pe războinicul tânăr, viguros şi cu plete negre pe care i l-au
oferit în locul mucosului ei sfrijit. Aşa că s-a dus pe Aslevjal şi a aşteptat cel mai
bun flux al anului, şi atunci s-a strecurat sub straturile de gheaţă şi a pătruns adânc
în inima gheţarului, ca să-l implore pe dragon să îndeplinească dorinţa ei cumplită.
Cu mult sub creştetul de sloiuri boltit deasupra insulei, şi-a lăsat mica barcă pe un
ţărm nămolos. Şi-a înălţat torţa, dar nu s-a oprit nici măcar o singură dată ca să se
minuneze de frumuseţea albăstruiului mormânt de gheaţă al lui Icefyre. În schimb,
s-a dat imediat jos din barcă şi apoi şi-a croit drum prin întortocheatele canale
albastre, către locul de unde putea să-şi ridice privirea către dragonul încorsetat de
gheaţă. Iar în gheaţa de lângă ea a făcut o gaură cu sângele mielului pe care-l
adusese cu sine şi i-a cerut lui Icefyre să devină sterpe pântecele tuturor femeilor
care-l goniseră din patul ei pe bărbatul ales de ea.
Balada unui menestrel din Insulele Străine, tradusă de TOM BADGERLOCK

Îmi aduc aminte de restul nopţii şi de ziua şi noaptea care i-au urmat aşa cum îţi
aminteşti visele cu care te bântuie febra. Gândurile mele se feresc de amintirea
suferinţei de atunci.
— Totul a fost în mintea ta, mi-a zis Chade, mult mai târziu, şi m-a durut uşurinţa
cu care desconsidera tot ceea ce îndurasem.
Toată viaţa se petrece în minţile noastre, aş fi vrut să-i spun. Unde altundeva ar
putea şase desfăşoare, unde altundeva putem aduna laolaltă tot ce înseamnă
pentru noi, scăzând apoi ceea ce pierdem? O întâmplare nu e decât un simplu fapt
până când nu-i dă cineva o semnificaţie.
Am supravieţuit. Oricine susţine că o astfel de plantă se deosebeşte de o otravă nu
s-a prăbuşit niciodată în adâncurile în care am ajuns eu. În prima noapte, Chade l-
a trimis la un moment dat pe Riddle să mă caute. Tânărul mi-a pus o pătură pe
umeri, a înfăşurat-o în jurul meu şi m-a dus în grabă în cortul prinţului, desculţ şi
îmbrăcat în roba caraghioasă a Străbunilor. Acolo, dacă memoria nu-mi joacă feste,
a petrecut mai multe ore, spunându-i lui Chade cât de mult mă detest. Dutiful mi-a
mărturisit, mai târziu, că nu mai ascultase niciodată o reenumerare atât de
plictisitoare a păcatelor pe care-şi imaginează cineva că le-a săvârşit. Mi-aduc
aminte că a încercat, în repetate rânduri, să mă readucă pe calea raţiunii. Am spus
de mai multe ori, sus şi tare, că vreau să mă sinucid, o idee care îmi trecuse prin
minte de mai multe ori şi întotdeauna dispăruse repede, dar despre care nu mai
vorbisem niciodată. Pe Dutiful l-a dezgustat sentimentalismul fanteziilor mele, iar
Chade mi-a atras atenţia că ar fi fost un act egoist, care nici măcar n-ar fi îndreptat
vreuna dintre prostiile pe care le săvârşisem. Cred că, în clipa aceea, începuse să
se sature aproape peste măsură de tot ce îndrugam.
Când Thick n-a mai putut să-mi suporte povestea bântuită de sentimente mult prea
intense, a fost chemat Riddle, căruia i s-a cerut să-l ducă în cortul coteriei Harului,
unde l-a luat în primire Web şi l-a pregătit de culcare. Chade şi Dutiful plănuiseră
să încerce în noaptea aceea să ia legătura cu Nettle prin Meşteşug, dar starea în
care eram i-a împiedicat să se concentreze. Înainte de plecarea lui Thick, au
încercat toţi trei, uniţi în coterie, să-şi trimită magia către mine. Dar n-au avut mai
mult noroc decât Bufonul. Când i-am povestit lui Chade despre experimentul nostru,
s-a întunecat la faţă şi am ştiut că dezaproba până şi simplul fapt că îl încercasem.
A doua zi, atât Riddle, cât şi Web au mers alături de Thick şi de mine. Sunt sigur că
Riddle a fost trimis de Chade, dar cred că Web a venit din propria lui voinţă. Mă mai
întreb şi în ziua de azi ce i-o fi spus Thick ca să ajungă la concluzia că trebuia să-
mi poarte de grijă. Cuprins de o disperare cruntă, am străbătut fără nicio vorbă
drumul, suportând strălucirea chinuitoare a gheţii şi zăpada spulberată de o adiere
lină. Riddle şi Thick mergeau în faţa mea, vorbind foarte puţin. Web a stat toată ziua
în spatele meu şi n-a scos niciun cuvânt. Vara îşi reintrase în drepturi şi vântul care
sculptase troienele, dându-le forme fantastice, era blând şi aproape cald. Îmi aduc
aminte că pasărea lui Web s-a rotit de două ori pe deasupra noastră, ţipându-şi
tristeţea, apoi s-a întors spre mare. Prezenţa fiinţei legate de Web prin Har mi-a
reamintit cu sălbăticie absenţa celei de care mă legasem eu, azvârlindu-mă într-un
nou abis al suferinţei. N-am hohotit de plâns, dar lacrimile mi-au curs fără
întrerupere.
Sentimentele dezlănţuite pot fi mult mai obositoare decât truda fizică. Când ne-a
dat Peottre de ştire că ne putem înălţa corturile, nu-mi mai păsa de nimic. Îmi
pierdusem orice strop de voinţă şi stăteam locului, uitându-mă cum făceau ceilalţi
tabăra. Îmi aduc vag aminte că Peottre i-a cerut iertare lui Chade pentru că „porţia
de curaj” pe care mi-o oferise mă făcuse atât de neputincios. Bătrânul sfetnic i-a
primit scuzele cu detaşare, spunând că am fost dintotdeauna imprevizibil din fire şi
ispitit să fac abuz de ierburi ameţitoare. Am ştiut din ce motiv spunea aşa ceva, şi
totuşi cuvintele lui mi-au săgetat inima. Nu m-am putut convinge să mănânc
castronul de terci adus într-un târziu de Web. M-am strecurat sub pături când nimeni
altcineva nu se culcase încă. Dar n-am adormit, am stat cu ochii la umbrele din
cotloanele cortului, încercând să pricep la ce bun se culcase tata cu mama. Părea
că făcuseră ceva foarte rău. L-am auzit pe Web dincolo de peretele cortului,
cântând pentru Thick la micul său instrument, şi am simţit brusc lipsa straniei muzici
a Meşteşugului bondocului. În cele din urmă am adormit, chiar adânc.
Când m-am trezit, se luminase de mult de ziuă. În jurul meu, toate aşternuturile
răvăşite ale oştenilor erau pustii. M-am întrebat de ce nu mă treziseră şi de ce nu
fusese strânsă tabăra, ca să plecăm la drum. Am ieşit de sub pături târâş şi
tremurând, m-am strâmbat la roba pe care încă o mai purtam şi m-am grăbit să-mi
trag pe mine pantalonii şi să-mi pun haina. Mi-am îndesat roba în raniţă, continuând
să mă întreb de ce era atâta linişte în tabără. Mă temeam că, ameninţaţi de o
înrăutăţire a vremii, eram nevoiţi să ne amânăm călătoria.
Am ieşit din cort în bătaia calmă a unui vânt blând, împovărat de cristalele de
zăpadă măturate de pe marginea bombată a gheţarului care ne domina cu înălţimea
lui. Tabăra părea aproape părăsită. Web încălzea mâncare într-o oală pusă pe
trepied, deasupra micului foc dintr-un vas de lut. Căldura topise crusta îngheţată şi
vasul era uşor afundat în zăpadă.
— A, te-ai trezit! a spus cu un zâmbet prietenos. Sper că te simţi mai bine.
— Păi… da, da, mai bine, am răspuns, cumva surprins, fiindcă era adevărat.
Tristeţea sumbră, mai presus de raţiune, care mă împovărase cu o zi înainte,
dispăruse. Nu eram vesel; pierderea Meşteşugului continua să mă apese şi
misiunea care ne aştepta îmi trezea temeri, dar disperarea profundă care mă
îndemna să-mi pun capăt vieţii se spulberase. În mine a început să crească încet o
furie surdă. Îl uram pe Peottre pentru ceea ce mă făcuse să-ndur. Ştiam că strategia
aleasă de Chade în privinţa lui nu-mi îngăduia să mă răzbun, dar refuzam să cred
că ne oferise, în „porţiile de curaj”, o cantitate de scoarţă de spiriduş pe care
războinicii din tribul lui o puteau absorbi fără urmări devastatoare. Fusesem otrăvit
cu bună ştiinţă. Din nou. Speram că, la un moment dat, înainte de întoarcerea
noastră în cele Şase Ducate, soarta avea să-mi ofere ocazia să fiu chit cu Peottre.
Educaţia mea de asasin îmi interzicea luxul unei răzbunări. Încă de când îmi
încredinţase Regele Shrewd acest rol, fusesem învăţat că toate talentele mele
trebuiau întrebuinţate numai când o dorea coroana, nu când credeam eu de cuviinţă
sau pentru răzbunări personale. Încălcasem aceste reguli o dată sau de două ori,
cu rezultate dezastruoase. Mi-am reamintit-o de mai multe ori în timp ce cercetam
din priviri împrejurimile.
Tabăra noastră se afla pe o pantă lină, înzăpezită. Nu prea departe, o creastă
zimţată de piatră neagră străpungea zăpada. Un munte abrupt se înălţa cu mult mai
sus de noi. Locul te ducea cu gândul la o ceaşcă din buza căreia lipseşte o bucată.
Ici şi colo, din crusta de zăpadă se înălţau stânci negre. Căuşul era plin cu zăpadă
şi gheaţă, iar o cascadă îngheţată cobora spre noi. Tabăra se afla pe ultima ei
împrăştiere, care era şi cea mai plată.
— Eşti foarte tăcut, a comentat Web cu blândeţe. Ai dureri?
— Nu. Îţi mulţumesc că te interesează soarta mea. Pur şi simplu am o mulţime de
lucruri la care să mă gândesc.
— Şi ţi-a fost furată magia Meşteşugului.
A răspuns privirii pe care i-am aruncat-o, ridicându-şi mâna într-un gest de apărare.
— Nimeni altcineva nu ţi-a mai aflat secretul ăsta. Pe mine m-a lămurit Thick, din
întâmplare. Era foarte amărât din pricina asta. Enervat de tine şi, în acelaşi timp,
îngrijorat pentru tine.
Azi-noapte a încercat să-mi explice că nu-l sperie doar ideile tale sumbre, vorbăria
ta neîncetată şi agitaţia, ci şi faptul că i-ai dispărut din minte. Mi-a povestit o
întâmplare din copilăria lui. Erau undeva, unde se ţinea un târg şi, într-o seară,
mama lui nu l-a mai ţinut de mână pe o stradă plină de lume. A rătăcit ore de-a
rândul, fără s-o poată găsi nici cu ochii, nici cu mintea. Din câte mi-a spus, cred că
l-a părăsit în mulţime, dar s-a răzgândit şi s-a întors după el, în aceeaşi noapte.
Thick a avut nevoie de foarte mult timp ca să-mi explice că ştia că mama lui e acolo,
numai că nu-l lasă să-i atingă gândurile. Însă tu, a zis el, tu ai dispărut pur şi simplu.
Ca şi cum ai fi mort, aşa cum e acum mama lui. Numai că tu eşti aici, te vede. Acum
ai ajuns să-l înspăimânţi.
— Probabil îi par un soi de neom.
Web a strâns din ochi cu înţelegere. Pe urmă am ştiut că se aflase cândva în
prezenţa deprimantă a neoamenilor, fiindcă a spus:
— Nu, dragă prietene. Eu te simt cu Harul. Magia asta nu ţi-ai pierdut-o.
— Dar la ce-mi foloseşte, fără un tovarăş de Har?
Am pus întrebarea cu amărăciune.
A păstrat o clipă tăcerea, apoi a vorbit cu resemnare.
— Te-aş putea învăţa şi asta, dacă o să ai vreodată timp să înveţi.
Nu prea aveam ce răspunde. Aşa că am pus altă întrebare:
— Astăzi de ce nu ne-am pus încă în mişcare?
M-a privit cu uimire, apoi a zâmbit.
— Pentru că am ajuns, prietene. E cel mai bun şi apropiat loc pentru tabără pe care
l-am putut găsi. Peottre a spune că, nu departe de aici, dragonul era înainte vizibil
prin gheaţă, ca o formă ceţoasă. Prinţul Dutiful, Chade şi toţi ceilalţi urcă spre
dragon, conduşi de Peottre şi de narcescă. Martorii Hetgurdului îi însoţesc. Acolo,
sus.
A arătat cu degetul.
Suprafaţa lucioasă şi sculptată a gheţarului era înşelătoare. Unde părea netedă şi
continuă era de fapt plină de ridicături şi adâncituri. Uitându-mă cu atenţie, am zărit
grupul nostru, ca un şir de furnici, pe panta îngheţată. L-am desluşit pe Peottre, în
blănurile lui, în frunte, urmat la doi paşi de narcescă. Erau cu toţii acolo, în spatele
celor doi, pe panta aflată imediat deasupra noastră. Numai eu şi Web rămăseserăm
în tabără. Am întrebat de ce.
— N-am vrut să te trezeşti aici singur. Riddle mi-a spus că ai vorbit de sinucidere.
A clătinat din cap, cu un aer sever. Te cred mai presus de aşa ceva. Totuşi, văzând
în ce toane proaste erai ieri, n-am vrut să risc.
— N-o să-mi pun capăt zilelor. A fost o nebunie trecătoare, otrava ierbii, răspândită
în mine, nu ceea ce gândesc eu, m-am scuzat.
De fapt, privind înapoi, la vorbele nebuneşti pe care le înşirasem în cu o zi în urmă,
mi-era ruşine că-mi rostisem astfel de gânduri cu glas tare. În cele Şase Ducate,
sinuciderea a fost întotdeauna condamnată, ca dovadă de laşitate.
— Şi de ce foloseşti o astfel de iarbă, când ştii că-ţi face atât de rău? m-a întrebat
cu asprime.
Mi-am muşcat limba, dorindu-mi să fi ştiut ce spusese Chade despre starea mea
de slăbiciune.
— Am mai folosit-o, ca leac pentru dureri foarte puternice sau pentru istovire, am
răspuns cu voce scăzută. De data asta, doza a fost mult mai puternică decât am
crezut.
A oftat prelung.
— Înţeleg, s-a mulţumit să spună, dar am simţit cât de mult mă dezaproba.
Am mâncat fiertura îngheţată din oală. Era mâncare de-a insularilor şi duhnea
puternic a untură de peşte. Făcuseră o supă din cubuleţe cleioase de peşte uscat
fiert, terciuit şi amestecat cu untură, ca să-l ţină laolaltă. Îl încălziseră în zăpadă
topită şi ieşise o supă groasă şi grasă. În ciuda mirosului scârbos, m-am simţit într-
o mai mare măsură eu însumi. Dar continua să mă înconjoare o absenţă stranie.
Nu amuţise doar muzica lui Thick. Mă obişnuisem cu prelungirile filiforme ale
conştienţei, întinse către Dutiful, către Chade, către Bufon, către Nettle. Fusesem
rupt de reţeaua mea de legături.
Web m-a privit mâncând şi curăţând apoi oala. Am adăpostit focul din vasul de lut,
cu prea puţină speranţă că avea să supravieţuiască.
— Ne alăturăm celorlalţi? m-a întrebat apoi, şi am dat din cap posomorât.
Peottre marcase drumul cu bucăţi strălucitoare de pânză roşie legate de beţe înfipte
atât în dreapta, cât şi în stânga. Am pornit-o împreună cu Web pe poteca
şerpuitoare pe suprafaţa gheţarului. La început am mers aproape în tăcere. Pe
urmă, Web a început să-mi vorbească şi am sfârşit prin a-l asculta.
— M-ai întrebat la ce e bun Harul dacă nu mai ai tovarăş. Înţeleg că încă îţi mai
jeleşti lupul şi găsesc că aşa se şi cuvine. Ai fi scăzut în ochii mei dacă te-ai fi repezit
să te legi de o altă făptură doar ca să nu fii singur. Cei cu Sânge Străvechi nu au
astfel de obiceiuri, nu sunt ca un văduv care se însoară pur şi simplu ca să le facă
rost de o mamă copiilor săi şi ca să-i încălzească lui cineva patul. Prin urmare, e
drept să aştepţi. Dar, între timp, n-ar trebui să-i întorci spatele magiei tale.
Stai prea puţin de vorbă cu noi, ceilalţi înzestraţi cu Har. Care nu ştiu că stăpâneşti
şi tu magia noastră, şi printre ei se numără Swift, cred că ne ocoleşti fiindcă o
dispreţuieşti. Chiar dacă nu vrei să afle că ai şi tu Sânge Străvechi, ar trebui să le
schimbi impresia asta. Nu pot să înţeleg pe deplin de ce păstrezi secretul ambelor
tale magii. Regina a spus că n-o să mai îngăduie să fie persecutaţi înzestraţii cu
Har, şi am văzut că tu te bucuri oricum de protecţia ei. Iar dacă, aşa cum cred acum,
stăpâneşti şi magia Farseerilor, Meşteşugul, ei bine, în cele Şase Ducate asta a
fost întotdeauna considerată onorabilă şi privită cu ochi buni. De ce ascunzi faptul
că-ţi slujeşti cu ea regina şi prinţul?
M-am prefăcut că urcuşul mi-a tăiat prea tare răsuflarea ca să pot răspunde imediat.
Panta era abruptă pe toată lungimea ei, dar nu mă obosise chiar atât de mult. În
cele din urmă, am cedat în faţa tăcerii lui Web.
— Aş dezvălui prea multe despre mine. Cineva ar putea să le pună cap la cap, să
se uite la mine şi să zică: Bastardul cu Har trăieşte. Ucigaşul regelui Shrewd,
bastardul nerecunoscător întors împotriva bătrânului care i-a oferit adăpost. Nu cred
că politica reginei de tolerare a Sângelui Străvechi e pregătită să dea piept cu aşa
ceva.
— Prin urmare, o să-ţi trăieşti tot restul vieţii fiind Tom Badgerlock?
— Mi se pare foarte probabil.
Am încercat să nu-mi las amărăciunea să-mi ajungă în glas, dar n-am izbutit.
— Simţi asta? m-a întrebat Web pe neaşteptate.
— Simt că e cel mai înţelept lucru pe care-l pot face. Chiar dacă nu e şi cel mai
uşor, am răspuns fără tragere de inimă.
— Nu, nu. Deschide-te pentru Har, omule. Simţi ceva, ceva imens, atât de mare
cum n-ai mai simţit niciodată?
M-am oprit şi am încremenit în tăcere. Harul e ca orice alt simţ. Te obişnuieşti într-
o asemenea măsură cu sunetele zilei sau cu mirosurile din jurul focurilor din
bucătărie încât nu le mai dai atenţie. Aşa că am rămas neclintit, ca şi cum aş fi
ascultat, dar, în realitate, deveneam conştient de împletitura vieţii care mă
înconjura. L-am simţit pe Web, cald şi sincer, şi lângă mine. Mai sus, pe potecă, i-
am simţit pe ceilalţi, un şir neclar de creaturi din care izvorau, în proporţii diferite,
oboseala şi neplăcerea. Pentru înzestraţii cu Har senzaţia era ceva mai puternică,
mai clară decât pentru ceilalţi din grup. N-am simţit pasărea lui Web; bănuiam că
zbura deasupra apei, hrănindu-se.
— Numai obişnuitele… am început să dau răspunsul, apoi am amuţit.
Oare simţisem ceva? O foarte mare şi subtilă creştere a senzaţiei date de Har?
Fusese ca şi cum o uşă s-ar fi deschis pentru foarte, foarte puţin timp, pentru a se
închide iarăşi. M-am străduit să nu mă mai mişc deloc şi am închis ochii. Nu.
— Nimic, am zis, deschizându-i din nou.
Web îmi studiase tot timpul faţa.
— Ai simţit, mi-a spus. Iar eu încă mai simt. Data viitoare când o simţi, agaţă-te de
ea.
— Să mă agăţ de ea?
A clătinat din cap cu regret.
— Nu contează. E unul dintre acele lucruri pe care o să le înveţi de la mine „într-o
bună zi”, când o să ai timp.
Niciodată nu-mi mai spusese ceva care să semene atât de mult a dojană. Am fost
surprins, fiindcă mi-a sunat atât de usturător.
Dar ştiam că mă mustră pe bună dreptate. Am găsit în mine puterea de a întreba
cu umilinţă:
— Crezi că ai putea să-mi explici acum, până ajungem?
A întors capul spre mine şi a înălţat din sprâncene, prefăcându-se uşor surprins.
— Păi da, sigur, Fitz. Acum, dacă mi-o ceri, pot. Alege pe cineva din grupul din faţa
noastră, cineva fără Har, şi o să-ncerc să-ţi explic cum se face. O parte dintre cei
cu Sânge Străvechi spun că aşa îşi aleg vânătorii în haită un animal dintr-o turmă
şi îl însemnează drept pradă. Probabil că ai văzut lupi tineri sau alţi prădători, care
nu izbutesc să facă acest prim pas al vânătorii. În loc să-şi aleagă un singur animal,
fug după toată turma sau după toată cireada şi nu prind nimic. Fiindcă, fireşte, în
asta stă puterea turmei. Animalele vânate îşi maschează individualitatea şi se
ascund de vânători rămânând în văzul lor.
Şi astfel, cu foarte mare întârziere, mi-am început lecţiile cu Web. Când i-am ajuns
din urmă pe ceilalţi, puteam deja să-l izolez pe Chade şi să fiu conştient de prezenţa
lui chiar şi atunci când îl pierdeam din ochi. Şi mai avusesem, de alte două ori, acea
senzaţie a unei prezenţe masive, remarcate de Har. Dar, spre deosebire de Web,
pentru mine nu era o noutate. Nu i-am spus asta, deşi faptul m-a îngrijorat. Puteam
să recunosc un dragon când îl simţeam. M-am aşteptat de fiecare dată să văd
umbra unor aripi imense trecând pe deasupra mea, fiindcă nu-mi explicam cum
altfel pot să simt o creatură atât mare, pentru ca în clipa următoare senzaţia să
dispară cu desăvârşire. Dar cerul a rămas albastru, senin şi pustiu.
I-am găsit pe ceilalţi la adăpostul precar al unui afloriment stâncos. Runele
insularilor dăltuite pe suprafaţa pietrei erau un şirag unduitor, care se pierdea sub
gheaţă. Martorii Hetgurdului stăteau lângă piatră şi li se citea pe chipuri cât de
nemulţumiţi erau de prezenţa lor acolo. Însă pe feţele celor mai mulţi se desluşea
şi un amuzament amar. M-am întrebat din ce motiv. Unul stătea în genunchi şi săpa
în gheaţa care urcase în susul pietrei. Se folosea de cuţitul său de la centură şi-i
înfigea lama de oţel în gheaţa încăpăţânată de parcă ar fi înjunghiat pe cineva.
După mai bine de zece lovituri, a dat deoparte o cantitate neglijabilă de gheaţă
sfărâmată. Efortul părea zadarnic, dar era hotărât să-l facă.
Oamenii lui Longwick îşi aduseseră uneltele. Aveau lopeţi, târnăcoape şi răngi, dar
încă nu se apucaseră de treabă. Pregătiţi să treacă la lucru oricând, stăteau plictisiţi
şi neinteresaţi, aşa cum e de obicei un oştean bun, şi aşteptau să li se spună ce au
de făcut. N-a fost nevoie să mă întreb prea mult de ce nu începuseră încă. Când
ne-am apropiat, Chade şi Dutiful stăteau faţă în faţă cu narcesca şi Peottre. Coteria
Harului aştepta în apropiere. Thick se aşezase pe zăpadă în spatele lor şi fredona
pentru sine, dând ritmic din cap în contrapunct.
— Da, dar unde? a întrebat Chade şi, din tonul lui, mi-am dat seama că n-o făcea
pentru prima oară.
— Aici, a răspuns Peottre răbdător. Aici. Şi-a rotit larg braţul, arătând micul platou
pe care ne aflam. Aşa cum spun runele de pe stâncă, „aici doarme dragonul
Icefyre”. V-am adus aici, aşa cum ne-am înţeles, iar narcesca ne-a însoţit ca să fie
martoră la îndeplinirea însărcinării tale. Mai departe depinde de voi. Voi sunteţi cei
care trebuie să-l dezgroape şi să-i ia capul. Nu asta a acceptat prinţul să facă, atunci
când se afla chiar în casa mamei sale?
— Da, dar nu m-am gândit că va fi nevoie să fac ţăndări un gheţar întreg! Am crezut
că locul în care se află e însemnat într-un fel sau altul. Aici nu e nimic, doar gheaţă,
zăpadă şi stânci. De unde începem?
Unchiul narcescăi a ridicat din umeri.
— Cred că de oriunde vreţi.
La asta, unul dintre războinicii Hetgurdului a râs scurt, tăios. Chade şi-a rotit privirea
aproape nebuneşte. A văzut că ajunsesem în sfârşit şi privirea i s-a oprit o clipă
asupra mea, dar nu părea să creadă că i-aş fi putut fi de cine ştie ce folos. A încercat
din nou cu Peottre.
— Când ai fost ultima oară aici şi ai putut să vezi dragonul, unde se afla?
Peottre a clătinat încet din cap.
— N-am mai venit aici decât de două ori, cu mătuşa mea, când eram un băieţandru.
M-a adus ca să-mi arate drumul. Dar n-am văzut niciodată dragonul, doar inscripţia
care marchează locul. Ultima oară a fost zărit prin gheaţă cu cel puţin o generaţie
în urmă.
Asta a părut să-i trezească o amintire insularului din Tribul Bufniţei, fiindcă a înaintat
brusc, desprinzându-se de grupul celorlalţi membri ai Hetgurdului. A început să
vorbească zâmbind uşor şi dând din cap pentru sine.
— Bunica mea l-a văzut, în copilăria ei. O să vă povestesc ce mi-a povestit ea şi
poate o să aflaţi câte ceva. A venit aici cu mama mamei ei, să lase un dar pentru
Icefyre şi să ceară să ne fie oile mai bune de prăsilă. Când au ajuns, mama mamei
ei i-a arătat o umbră întunecată, care nu se zărea prin gheaţă decât la acea oră a
zilei când are soarele cea mai mare putere. „Iată-l”, i-a pus ea bunicii mele. „Înainte
era mult mai uşor de văzut, dar gheaţa se îngroaşă pe an ce trece, iar el se afundă
tot mai mult. Acum nu mai e decât o umbră şi va veni o vreme când oamenii se vor
îndoi că a existat vreodată. Aşa că uită-te bine şi ai grijă să nu ne facă niciunul
dintre urmaşii noştri de râs îndoindu-se de cunoştinţele propriului popor.”
Bardul şi-a încheiat povestea la fel de brusc cum o începuse. A rămas tăcut, cu
obrajii îmbujoraţi de vântul care-i flutura părul lung, şi a dat din cap, încântat de sine
însuşi.
— Atunci înseamnă că ştii de unde ar trebui să-ncepem să căutăm dragonul?
Omul din Tribul Bufniţei a râs.
— Nu ştiu. Şi, chiar dacă aş şti, nu v-aş spune.
— Sunt curios, a zis prinţul, cu voce blândă, ce ofrande i se aduceau dragonului şi
cum le accepta.
— Sânge, s-a grăbit Bufniţa să răspundă. Tăiau gâtul unei oi şi lăsau sângele să
curgă pe gheaţă. Mamele cercetau forma băltoacei care se forma şi vedeau unde
o soarbe gheaţa şi unde rămâne la suprafaţă. Şi îşi dădeau seama dacă îl
mulţumiseră sau nu pe Icefyre cu ofranda lor. Pe urmă lăsau oaia aici, pentru Omul
Negru, şi plecau acasă. În primăvara următoare, o grămadă de oi de-ale noastre
au fătat câte doi miei în loc de unul şi niciuna nu s-a îmbolnăvit de pântecăraie. Am
avut un an bun.
Bufniţa ne-a privit cu acreală.
— Ăsta era norocul de care ne bucuram onorându-l pe Icefyre. Dezonoraţi-l şi
îndoiţi-vă de el, şi mă sperie gândul la ghinionul care se va abate asupra caselor
voastre.
— Şi asupra caselor noastre, cu siguranţă, pentru că am fost de faţă, a subliniat
morocănos, omul Hetgurdului din Tribul Focii.
— Casa mamelor noastre a acceptat să ia totul asupra ei, le-a reamintit Peottre,
fără să-i privească. Asupra voastră n-o să cadă nimic.
— Aşa spui tu! a pufnit Bufniţa cu dispreţ. Însă mă îndoiesc că vorbeşti pentru
Icefyre, pe care vrei să-l omori fiindcă aşa i s-a năzărit unei femei!
— Unde e dragonul? i-a întrerupt Chade, în culmea exasperării.
Răspunsul a venit de unde nu se aştepta nimeni.
— E aici, a spus Swift cu voce joasă. O, da, este. Prezenţa lui se retrage şi apoi dă
năvală ca valul purtat de furtună, dar nimeni nu poate nega că e aici.
Băiatul vorbea legănându-se şi vocea părea să-i vină de foarte departe. Cockle i-a
pus mâna pe umăr, iar Web a plecat în grabă de lângă mine către el.
— Uită-te la mine! i-a poruncit lui Swift şi l-a zgâlţâit când a văzut că nu se grăbeşte
să i se supună. Uită-te la mine! a repetat cu insistenţă. Swift! Eşti tânăr şi încă nu
te-ai legat prin Har niciodată. Poate că n-o să pricepi ce-ţi spun, dar ţine-te pe tine
pentru tine. Nu te duce la el şi nu-l lăsa să pătrundă în tine. Simţi o prezenţă
puternică, magnifică şi copleşitoare. Dar nu te lăsa absorbit în ea. Simt în creatura
asta farmecul unei pisici uriaşe, viclenia ademenitoare care o poate lega de un
copilandru, cu sau fără voia lui.
— Poţi simţi dragonul? E cu siguranţă aici şi e viu?
Lui Chade nu-i venea să creadă.
— O, da, a răspuns Dutiful, parcă fără să vrea.
Atunci mi-am dat pentru prima oară seama ce palid e. Noi toţi, ceilalţi, aveam obrajii
îmbujoraţi de frig. El stătea nemişcat, la distanţă de grup. Vorbea uitându-se la
narcescă.
— Dragonul Icefyre e într-adevăr aici. Şi e viu, deşi nu pricep cum e cu putinţă. A
tăcut, ca şi cum s-ar fi gândit profund, cu privirea pierdută. Pot doar să-mi ating
mintea de a lui. Mă întind către el, dar nu-mi dă atenţie. Şi nu pricep nici de ce pot
fi într-o anume clipă conştient de prezenţa lui, pentru ca în următoarea să se
îndepărteze atât de mult încât să nu-l mai pot simţi.
Am încercat să nu casc gura de uimire fiindcă dezvăluise cu atâta nepăsare că e
înzestrat cu Har. Eram surprins şi fiindcă părea să simtă dragonul foarte clar, pe
când Harul meu abia izbutea să-l perceapă. Îmi dădusem seama, cu ceva timp în
urmă, că Harul lui nu e la fel de puternic ca al meu. Oare i-l sensibilizaseră lecţiile
primite de la Web? Pe urmă m-am gândit la o alternativă care m-a şocat. Oare
vorbea despre Har sau despre Meşteşug? În visele mele, Tintaglia mă atinsese cu
Meşteşugul. Şi bănuiam că tot de Magia Meşteşugului se folosise şi ca s-o
găsească pe Nettle. Mi-am îndreptat privirea spre Chade. Părea cufundat în gânduri
şi înciudat. Thick a fost cel care m-a ajutat să mă conving. Părea cu desăvârşire
absorbit de ceea ce fredona şi dădea din cap ritmat. Aş fi vrut să-i pot auzi muzica
Meşteşugului şi mi-am dorit mai mult decât oricât să-l pot face să-şi ridice zidurile.
Nu-l mai văzusem niciodată atât de vrăjit.
— Nu-l căuta! Web şi-a rostit porunca fără să se sinchisească de rangul prinţului.
Există legende, poveşti de demult ale înzestraţilor cu Har, despre puterea de
fascinaţie a dragonilor. Se spune că, dacă te prind nepregătit, îţi pot suci minţile,
inspirându-ţi devotamentul unui sclav. Cele mai vechi cântece te previn că te pun
în pericol respirând răsuflarea unui dragon.
S-a întors brusc spre Cockle, făcându-mă să-l asemuiesc cu un comandant care le
dă ordine oştenilor săi.
— Ştii cântecul despre care vorbesc, nu-i aşa? Ar fi bine să-l ascultăm diseară cu
toţii. În tinereţea mea nu dădeam importanţă acestor cântece foarte vechi, dar, pe
măsură ce am îmbătrânit, am învăţat că în versurile din vremuri îndepărtate se
poate ascunde mult adevăr. Aş vrea să-l ascult din nou.
— Şi eu, i s-a alăturat Chade pe neaşteptate. Aş vrea să ascult orice alt cântec care
are vreo legătură cu dragonii. Dar, deocamdată, dacă simte dragonul, coteria
Harului din slujba prinţului nostru ne-ar putea arăta de unde să-ncepem să săpăm.
— Să vă spunem unde este, ca să ajungeţi la el şi să-l omorâţi? Nu! Eu, unul, n-o
s-o fac!
Swift rostise cuvintele cu o neaşteptată pasiune arzătoare. Nu-l mai văzusem
niciodată atât de îndurerat. Chade s-a întors imediat spre el.
— Ţi-ai uitat atât de repede jurământul de credinţă faţă de prinţ?
— Nu…
Băiatul nu-şi putea găsi cuvintele. S-a împurpurat la faţă, apoi a pălit. L-am privit
străduindu-se să-şi regăsească loialitatea şi mi-am dorit să-l pot ajuta. Dintre toţi
cei de faţă, ştiam probabil cel mai bine ce sfâşiat îi era sufletul.
— Încetaţi! a spus încet Web, în vreme ce bătrânul asasin îl fixa pe băiat cu o privire
aspră.
— N-are nicio legătură cu tine, a răspuns Chade, la fel de încet şi, pentru prima
oară, l-am văzut pe Web înfuriindu-se.
I s-au reliefat muşchii şi i s-a bombat pieptul. S-a stăpânit, dar mi-am dat seama cât
de greu îi era. Şi-a dat seama şi prinţul.
— Încetaţi! a repetat el cuvântul rostit de Web, pe tonul poruncii unui rege.
Linişteşte-te, Swift. Nu-ţi pun la îndoială loialitatea faţă de mine. Nu o pun la
încercare cerându-le oamenilor mei să aleagă între ceea ce le spune inima că e
drept şi ceea ce au jurat să facă. Nu împovărez pe nimeni impunându-i aşa ceva.
Iar în clipa asta nici măcar convingerea mea nu e deplină.
Şi-a îndreptat brusc privirea spre narcescă. Ea nu i-a susţinut-o, a preferat să
contemple platoul înzăpezit de sub noi. Am fost surprins când l-am văzut pe Dutiful
apropiindu-se de ea şi oprindu-se în faţa ei. Peottre a făcut un pas, ca şi cum ar fi
vrut să intervină, dar Dutiful n-a încercat s-o atingă. În schimb, a întrebat-o încet:
— Vrei să te uiţi la mine, te rog?
Elliania şi-a întors capul şi şi-a înălţat bărbia, ca să-i întâlnească ochii. Pe faţă nu i
s-a clintit niciun muşchi, doar în ochi i-a apărut un scurt licăr sfidător. Pentru câteva
clipe, Dutiful n-a spus nimic, ca şi cum ar fi aşteptat să-i vorbească ea. Totul era
tăcere, în afară de şuierul vântului, care răscolea cristalele mărunte de zăpadă
veche de pe gheţar, şi de scrâşnetul acestora sub tălpile oştenilor care se foiau de
pe un picior pe altul, aşteptându-şi ordinele. Nici măcar Thick nu mai fredona. I-am
aruncat o privire. Părea năucit, ca şi cum ar fi încercat să-şi aducă aminte ceva.
Fiindcă narcesca n-a scos nicio vorbă, Dutiful a oftat.
— Ştii despre dragonul ăsta mai mult decât mi-ai spus vreodată. Şi n-am luat
niciodată însărcinarea pe care mi-ai dat-o drept provocarea adresată de o fecioară
peţitorului ei. Nu mi-ai cerut-o dintr-un simplu capriciu, nu-i aşa? N-ai vrea să-mi
spui care e marea importanţă a misiunii pe care mi-ai impus-o, ca să pot lua
hotărârea cea mai potrivită?
Înainte de a rosti ultima frază, am crezut că o convinsese. Aproape că am simţit cât
o îndurera gândul că prinţul s-ar fi putut răzgândi. Am văzut-o îndepărtându-se de
sinceritatea care o ispitise şi preferând o indignare demnă de o tânără nobilă,
crescută la Curte.
— Aşa îţi ţii făgăduielile, prinţe? Ai spus că o s-o faci. Dacă acum ţi s-a făcut frică,
spune-o pe faţă, să ştie toată lumea în ce moment ţi-ai pierdut curajul.
Nu-şi rostise provocarea din inimă. Am simţit-o, aşa cum a simţit şi Dutiful. Cred că
a fost cu atât mai îndurerat, fiindcă Elliania nici măcar nu pusese suflet în atât de
necruţătoarea cutezanţă cu care îi rănea orgoliul. A răsuflat adânc şi şi-a îndreptat
spatele.
— Îmi ţin cuvântul. Nu. Nu ăsta e adevărul. Ţi-am dat cuvântul meu ţie, şi tu preferi
să-l ţii. Ai putea să mi-l înapoiezi şi să-mi iei de pe umeri această însărcinare. Dar
nu o faci. Aşa că, pentru a păstra atât onoarea casei mamei tale, cât şi pe a casei
tatălui meu, o să fac ceea ce am jurat să fac.
— Asta nu e un cerb pe care-l vânezi pentru carne, prinţul meu, a intervenit Web.
Nu e nici măcar un lup pe care-l omori ca să-ţi aperi turmele. Dacă legendele spun
adevărul, e o creatură tot atât de inteligentă ca tine, care nu te-a provocat în niciun
fel s-o ucizi. Nu poţi să treci cu vederea…
Aici Web s-a oprit. Oricât de stârnită i-ar fi fost furia, n-a putut să-şi trădeze prinţul,
dezvăluind secretul Harului său.
— Nu poţi să treci cu vederea ceea ce îţi voi spune acum. E viu, acest Icefyre. Nu
ştiu cum izbuteşte să supravieţuiască, nici cât de puternică e scânteia vieţii care
mai zăboveşte în el. Apare şi dispare la hotarul conştienţei mele, ca o flacără
muribundă pe ultimul tăciune. S-ar putea să fi bătut atâta drum ca să sosim aici la
timp ca să fim martorii despărţirii sale de lume. În asta n-ar fi nimic dezonorant. Şi
am călătorit destul de mult alături de tine ca să ştiu că nu-ţi stă în fire să măcelăreşti
o făptură care-ţi zace neajutorată la picioare. Poate îmi vei dovedi că m-am înşelat.
Dar sper să nu fie aşa. Însă – şi aici s-a întors către ceilalţi înzestraţi cu Har dacă
nu îndeplinim cererea prinţului nostru de a descoperi exact unde se află dragonul,
dacă nu-l scoatem pe Icefyre din gheaţa care-l ţine strâns, cred că va muri cu
siguranţă, exact aşa cum va muri dacă i se va tăia capul. Voi, ceilalţi, puteţi face ce
doriţi. Însă eu voi folosi fără şovăire magia cu care m-a binecuvântat Eda ea să
găsesc închisoarea dragonului şi ca să-l eliberez. Şi-a coborât vocea. Mi-ar fi,
desigur, mult mai uşor dacă m-aţi ajuta.
În timp ce se spuseseră toate acestea, oamenii Hetgurdului se strânseseră
deoparte. Le-am aruncat o privire şi n-am fost prea surprins când l-am văzut pe
Bufon nu printre ei, ci lângă grupul lor, ca şi cum ar fi vrut să arate foarte clar de
partea cui era. Bufniţa, bardul, asculta totul cu acea privire atentă pe care o
cunoşteam atât de bine din zilele petrecute alături de Starling. Fiecare cuvânt rostit
acolo avea să-i rămână întipărit în memorie, spre a-şi găsi mai târziu locul în
ritmurile unduitoare ale graiului menestrelilor din insule. Pe feţele celorlalţi se
desluşea un amestec de presupuneri şi spaime. Iar pe şeful lor, războinicul din
Tribul Ursului, l-am văzut bătându-se cu pumnul în piept, ca să atragă atenţia
tuturor.
— Nu uitaţi de noi, şi nu uitaţi de ce ne aflăm aici. Dacă e aşa cum spun vrăjitorii
voştri, dacă dragonul trăieşte, dar abia mai suflă, iar voi îl dezgropaţi, noi vom
depune mărturie pentru asta. Şi dacă prinţul plugarilor din cele Şase Ducate omoară
dragonul nostru când e bolnav şi nu poate lupta, mânia tuturor triburilor nu se va
cădea doar asupra triburilor Narvalului şi Mistreţului, pentru că au iertat o faptă atât
de laşă, ci şi asupra celor Şase Ducate. Dacă tânărul prinţ face asta ca să încheie
o alianţă şi să împiedice alte războaie cu poporul de pe Runele Zeului, să aibă grijă
s-o facă întocmai aşa cum ne-am înţeles. Trebuie să înfrunte dragonul nostru în
luptă dreaptă, nu să-i reteze capul cu josnicie, când zace bolnav. Nu e nicio onoare
în uciderea unui războinic deja aflat pe moarte, dacă nu l-ai doborât cu mâna ta.
Bufonul a ascultat vorbele Ursului în tăcere, într-o poziţie care izbutea cumva să
dea impresia că insularul vorbeşte în numele lui. Nu-şi ţinea braţele încrucişate pe
piept şi nu se încrunta ameninţător. În schimb, se uita fix la Dutiful, Profetul Alb îl
cântărea pe omul care ar fi putut sta în calea încercării sale de a aduce lumea pe o
cale mai bună. Privirea lui mi-a trimis un fior rece pe şira spinării.
Ca şi cum mi-ar fi simţit ochii ţintuindu-l, i-a îndreptat brusc pe ai lui către mine.
Întrebarea din adâncul lor era clară. Ce aveam să fac eu, ce aveam să aleg? Am
întors capul. Nu puteam alege, nu încă. O să ştiu când o să văd dragonul, mi-am
spus. Dacă moare înainte de a-l scoate din gheaţă, a murmurat apoi o parte laşă
din mine, se rezolvă totul, n-o să fiu niciodată nevoit să mă declar fie împotriva lui
Chade, fie împotriva Bufonului. Nu mă simţeam deloc alinat bănuind că amândoi
îmi cunoşteau această speranţă secretă.
Ursului i-a răspuns Peottre. A făcut-o cu aerul plictisit al omului care repetă a o suta
oară o explicaţie pentru un copil încăpăţânat.
— Casa mamelor nervalului e de acord să luăm asupra noastră toate urmările
acestei fapte. Dacă dragonul se ridică împotriva noastră şi ne blesteamă urmaşii,
aşa să fie. Dacă rudele şi prietenii voştri se întorc împotriva noastră, aşa să fie.
Primim ceea ce atragem singuri asupra capetelor noastre.
— Poţi să juri în numele tău! a ripostat furios Ursul. Dar nici vorbele, nici faptele tale
nu-l obligă cu nimic pe Icefyre! Cine poate spune că n-o să se răzbune pe toţi cei
care au venit aici, să fie martori când se săvârşeşte împotriva lui un act de trădare?
Peottre s-a uitat la zăpada din faţa picioarelor sale. Părea să-şi adune puterile, ca
şi cum s-ar fi pregătit să salte o povară mai grea peste cea care îi încovoia deja
umerii. Pe urmă a vorbit clar şi răspicat, ca şi cum ar fi oficiat un ritual, deşi cuvintele
erau simple.
— Când vine timpul să treceţi într-o tabără sau în alta, ridicaţi-vă armele împotriva
mea. Jur că n-o să dau înapoi, o să mă lupt cu voi toţi. Iar dacă voi fi înfrânt, fie să
vă împlântaţi cu toţii armele în mine înainte să-mi dau ultima suflare.
La jumătatea micului său discurs, Elliania icnise scurt şi se repezise, ca şi cum ar fi
vrut să treacă în faţa lui. Peottre o împinsese, brutal, cu o asprime cu care nu-l mai
văzusem tratând-o vreodată, şi o ţinuse la o lungime de braţ distanţă, strângând-o
de deasupra cotului, ca şi cum n-ar fi vrut să n-o amestece în ceea ce tocmai luase
asupra lui. Trupul ei fremăta în timp ce-şi înăbuşea suspinele sau ţipetele şi, când
unchiul ei a continuat să vorbească, şi-a ascuns faţa în mâini.
— Dacă Icefyre e ceea ce spun legendele că este, atunci va şti că aţi luptat pentru
cauza lui, şi nu le va găsi caselor mamelor voastre nicio vină pentru ceea ce se
întâmplă aici. Asta vă mulţumeşte?
Odată ce a tăcut, a tras-o brusc pe Elliania lângă el şi luat-o în braţe, s-a aplecat
asupra ei murmurându-i în păr cuvinte pe care nu le puteam auzi. Spusele lui
aşternuseră pe feţele tuturor insularilor expresii de o gravitate înfricoşătoare. Am
căutat din nou, pe bâjbâite, semnificaţia unui gest care îmi era străin. Simţeam că,
într-un fel, Peottre Blackwater făcuse un nou legământ, atât în numele lui, cât şi în
numele lor. Oare în ceea ce le propusese exista ceva dezonorant pentru ei? N-
aveam de unde să ştiu, nu puteam decât să fac presupuneri.
Dutiful urmărea totul cu faţa albă ca varul. Chade stătea nemişcat şi tăcut, şi
tânjeam să-mi pot folosi din nou Meşteşugul. Aveam impresia că, brusc, zarurilor li
se dăduse posibilitatea să cadă în prea multe moduri. Dragonul dezgropat putea să
fie mort, putea să fie viu, putea să se lupte cu noi, putea să nu se lupte, puteam să-
l ucidem şi să-i tăiem capul, dar Peottre putea să moară făcând ce făgăduise… M-
am trezit brusc cântărindu-i pe toţi martorii Hetgurdului ca luptători, gândindu-mă
pe cine aş fi putut ucide în luptă dreaptă şi pe cine doar printr-un truc. Am aruncat
o privire spre Longwick, l-am văzut dându-le oamenilor săi ordine în şoaptă, şi am
bănuit că, de-atunci încolo, prinţul urma să aibă o umbră în fiecare clipă a zilei şi a
nopţii.
Dar Web, Cockle, Swift şi Civil s-au purtat, poate, cel mai ciudat. Neluând în seamă
altceva, s-au pus în mişcare cercetând locul parcă la voia întâmplării şi uitându-se
cu mare atenţie în jos, ca şi cum fiecare ar fi pierdut câte un diamant printre
cristalele scânteietoare de zăpadă. Web a găsit primul un loc unde să se oprească.
A rămas tăcut şi nemişcat, aşteptând. Swift a încremenit la vreo doisprezece paşi
de el. Cam la o lungime de corabie distanţă de băiat, Civil s-a urcat pe un sloi abrupt
şi, la rândul lui, a rămas nemişcat. Cockle a fost ultimul care şi-a ales locul. Avea
nesiguranţă în privire. Şi mergea încet, cu mâinile întinse, în căutare, de parcă ar fi
vrut să simtă o încălzire a aerului, acolo unde aşa ceva nu putea să existe. S-a
îndepărtat treptat de toţi ceilalţi, până când a ajuns să se oprească la vreo
cincisprezece paşi de Web. La care menestrelul s-a uitat apoi, nesigur, părând să-
i aştepte încuviinţarea. Web a dat încet din cap.
— Da. Cred că ai dreptate. E imens, mai mare decât orice altă creatură pe care am
văzut-o vreodată. Aici, sub picioarele mele, se face simţit cu cea mai mare putere.
Dar n-aş putea spune dacă aici îi bate inima înceată sau i se odihneşte capul. Poate
că nu e decât locul unde îi ajunge vârful cozii cel mai aproape de suprafaţă. Voi, toţi
ceilalţi, însemnaţi cu ceva locul unde vă aflaţi. Pe urmă veniţi spre mine, ca să-mi
spuneţi dacă vorbele mele vi se par întemeiate.
Cockle şi-a scos una dintre mănuşile lui cu un singur deget şi a lăsat-o să cadă, în
vreme ce Civil şi-a înfipt în zăpadă bastonul. Amândoi s-au întors lângă Maestrul
Harului, păşind cu atenţie. Eu şi Dutiful am schimbat o privire, apoi ne-am îndreptat
spre Web, ca şi cum am fi fost pur şi simplu curioşi. Am privit cu atenţie chipul
prinţului şi am avut impresia că, pentru el, senzaţia nu era tot atât de clară cum era
pentru mine. Apărea şi dispărea, pâlpâind ca o lumânare gata să se stângă. Chiar
şi după ce am ajuns lângă Web, umăr la umăr cu prinţul, cu Harul nu puteam simţi
dragonul fără întrerupere. Dar eram de acord cu Maestrul. Când îl simţeam, în locul
acela senzaţia era cea mai puternică.
Toţi membrii coteriei Harului stătuseră până atunci cu ochii plecaţi, ca şi cum ar fi
putut vedea prin zăpadă. Şi i-au înălţat pe rând. Dutiful a aşteptat până când i-a
întâlnit pe ai lui Web. Nu ştiu ce s-a petrecut între ei cât timp s-au fixat astfel; poate
s-au măsurat din priviri. Dar, când cel de-al doilea a dat încet din cap, prinţul l-a
lăsat pe al lui în jos, în semn de încuviinţare. S-a întors spre Chade.
— Aici vom începe să săpăm, a spus.
 ROBIN HOBB
DESTINUL BUFONULUI
vol. 2
Robin Hobb este al doilea pseudonim al romancierei americane Margaret Astrid
Lindholm Ogden. Născută în 1952, în California, a crescut în Alaska şi a urmat
cursurile Universităţii Denver timp de un an. La vârsta de optsprezece ani s-a
căsătorit, a abandonat facultatea şi s-a mutat pe insula Kodiak, în apropiere de
Alaska, unde a început să scrie şi să publice în revistele pentru copii. Între 1983 şi
1992, a semnat exclusiv cu pseudonimul Megan Lindholm, în majoritate lucrări de
fantasy contemporan. Din 1995 a adoptat pseudonimul Robin Hobb pentru cărţi de
fantasy european medieval, tradiţional. Ucenicul asasinului, romanul de debut sub
pseudonimul Robin Hobb, a fost nominalizat pentru British Fantasy Award. Până în
2003 cărţile ei se vânduseră în peste un milion de exemplare. În anul 2006, romanul
Forest Mage a obţinut Premiul Endeavour.
Seria THE RAIN WILDE CHRONICLES (Dragon Keeper, Dragon Haven, City of
Dragons şi Blood of Dragons) s-a bucurat de mare succes. După aceea scriitoarea
a publicat şi apreciata trilogie OMUL ARĂMIU, tipărită la Editura Nemira. Trilogia
FOREST MAGE, de asemenea importantă în cariera lui Robin Hobb, s-a încheiat
în 2008. Ea cuprinde volumele: Shaman’s Crossing (2005), Forest Mage (2006),
Renegade’s Magic (2008).

Capitolul 18
GHEAȚĂ
Regina mea,
Ştii că rămân cel mai loial dintre slujitorii tăi. Nu pun la îndoială înţelepciunea
judecăţii tale, dar îţi cer să aşezi alături de această înţelepciune şi gândul că, poate,
ceea ce am îndurat ne-a împins dincolo de hotarele împărţirii nepărtinitoare a
dreptăţii, conducându-ne către răzbunare. Te asigur că raportul despre „masacrul
Pestriţilor“ e o exagerare grosolană. Dacă noi, cei cu Sânge Străvechi, am căzut în
greşeală, e pentru că ne-am ţinut prea multă vreme mâinile în frâu, împiedicându-
le să treacă la fapte care să-i convingă pe renegaţii din sânul nostru că nu le mai
suportăm atacurile asupra semenilor lor. A fost, într-un anumit sens, o purificare a
propriei noastre case, şi mizeria pe care a trebuit să ne-o curăţăm din sânge ne
umple de ruşine. Te implor să priveşti în altă parte în vreme ce scoatem din stirpele
noastre tot ce ne dezonorează.
Scrisoare anonimă, primită
după masacrul de la Grimston

Aşa că am început să săpăm în gheaţă.

Longwick i-a trimis pe Riddle şi Hest în tabără, să aducă lopeţi, târnăcoape şi răngi.
În aşteptarea lor, l-a întrebat pe prinţ, cu gravitate:
— Cât de mare vrei să fie groapa, lordul meu?
Dutiful şi Chade i-au desenat conturul în zăpadă, încadrând un loc destul de larg
pentru ca patru oameni să poată lucra fără să se stânjenească unul pe altul. La
săpat am trecut eu, Riddle şi Hest. Şi Longwick ni s-a alăturat, spre surprinderea
mea. Cred că simţea că o companie de gardă atât de puţin numeroasă îi impunea
să pună şi el umărul. Oştenii munceau cu râvnă, dar şi cu stângăcie. Erau luptători,
nu lucrători ai pământului şi, cu toate că ştiau tot ce se cuvenea ca să-şi fortifice în
grabă poziţia, nu mai fuseseră niciodată nevoiţi să sape într-un gheţar. Nici mie nu
mi se mai întâmplase. Trăiam o experienţă plină de învăţăminte.
Săpatul în gheaţă nu e ca săpatul în pământ. Pământul e alcătuit din particule, care
se dau la o parte din faţa lamei unei lopeţi. Gheaţa încheie alianţe şi se ţine bine de
ea însăşi. Stratul de zăpadă pulverizată deasupra a fost cel mai enervant, aveam
senzaţia că luăm în lopeţi făină foarte fină. Fiecare încărcătură era uşoară, dar o
aruncam fără să putem şti niciodată unde cade. Următorul strat ne-a dat mai puţină
bătaie de cap. Odată spartă crusta de gheaţă, a fost ca şi cum am fi săpat în zăpada
bătătorită. Dar munca a devenit tot mai grea pe măsură ce am ajuns tot mai jos. Nu
mai puteai să-nfigi lopata, s-o ridici şi să-i azvârli conţinutul. Ne foloseam în schimb
de târnăcoape ca să spargem gheaţa, împroşcându-ne unii pe alţii cu aşchii şi
bucăţi mărunte. După ce o sfărâmam, puteam s-o luăm în lopeţi şi s-o aruncăm
afară, unde ceilalţi o încărcau pe sănii şi o îndepărtau de marginea gropii. Dacă
lucram cu haina pe mine, sudoarea îmi şiroia pe spate. Dacă o scoteam, aveam pe
cămaşă un strat de promoroacă.
Nu munceam singuri. S-a ajuns la o înţelegere cu membrii coteriei Harului, care
îndepărtau gheaţa scoasă din groapă. După o vreme, cele două grupuri au început
să lucreze în schimburi cu târnăcoapele, cu lopeţile şi la căratul gheţii. La căderea
întunericului, aveam o groapă adâncă până la umăr şi niciun semn că sub fundul ei
s-ar fi aflat un dragon.
Odată cu căderea serii, s-a înteţit vântul, plimbând pe suprafaţa gheţarului rafale
de cristale de gheaţă. Când ne-am adunat în tabăra noastră aflată ceva mai jos, să
ne mâncăm cina călduţă îngrămădiţi în jurul focurilor din vase mici de lut, m-am
întrebat cu nelinişte cât de multă zăpadă avea să arunce vântul în groapa noastră.
În timpul zilei, trudind în comun, ne dăduserăm uitării neînţelegerile, dar seara, în
tabără, ni le-am reamintit. Ne îngrămădiserăm cu toţii în spaţiul strâmt protejat de
cercul de corturi care stăteau în calea vijeliei, despicându-i rafalele, şi ne dădeau,
cumva, iluzia unui adăpost pe întinderea de gheaţă pustie, măturată de vânt. Deşi
n-aveam mult loc, eram împărţiţi în grupuri. Războinicii Hetgurdului erau mai
prietenoşi decât până atunci faţă de înzestraţii cu Har şi de Bufon, stăteau de vorbă
şi făceau schimb de mâncăruri. Bufniţa, bardul lor costeliv, a stat lângă Cockle în
timp ce ne cânta. Menestrelul nostru ne-a desfătat cu două balade fără
acompaniament, fiindcă nu voia să-şi ţină nici mâinile, nici instrumentele în bătaia
vântului îngheţat. Una era despre un dragon care a încântat un bărbat într-o
asemenea măsură, încât acesta şi-a părăsit familia şi casa, şi n-a mai fost văzut
niciodată. Dacă în spatele poveştii se ascundea vreun mare adevăr, eu nu l-am
descoperit. După cum spusese Web, era vorba despre un om care respirase
răsuflarea dragonului şi, în acea clipă, îi dăruise creaturii inima sa. Cea de-a doua
amintea de dragoni într-un mod mult mai obscur, însă am păstrat cu toţii tăcerea şi
am ascultat-o, gânditori, cântată de vocea lui Cockle, care înfrunta vântul de una
singură. Nu-i făcea concurenţă decât glasul lui Thick. Bondocul stătea lângă Dutiful,
fredonând pentru sine şi legănându-se. Chade i-a adresat de mai multe ori câte un
„st”, încercând să-l amuţească, dar bondocul şi-a reînceput de fiecare dată muzica
după numai câteva minute. Asta m-a îngrijorat, dar nu puteam face nimic.
Ceva mai devreme, în timpul zilei, îi zărisem pe Peottre şi pe narcescă privindu-ne
de sus în timp ce munceam. Aveau amândoi feţele neclintite, încremenite într-o
expresie care trăda speranţă şi spaimă. Dutiful se dusese să le vorbească, dar nu
auzisem nici cuvintele lui, nici vreun răspuns de-al lor. Narcesca îl privise ca pe un
străin care o deranja în timp ce mintea ei era plină de cu totul altceva. Iar seara cei
doi nu ni se alăturaseră ca să ia cina lângă foc, ci intraseră direct în cortul lor. Numai
licărul palid al unei lumânări aprinse înăuntru dovedea că se aflau alături de noi.
Când s-a încheiat cântecul lui Cockle şi i-am mulţumit cu toţii, eram cât se poate de
nerăbdător să intru în aşternut. Oricât de mult mi-aş fi dorit să pot sta de vorbă, fără
martori, cu Chade, cu Dutiful şi cu Bufonul, mă simţeam mult mai atras de somn.
Trupul meu nu-şi revenise pe deplin după excesul de scoarţă de spiriduş, iar munca
grea şi frigul mă istoviseră.
M-am ridicat întinzându-mă, şi Chade m-a chemat lângă el cu un semn din cap.
Când m-a văzut alături, mi-a cerut să-l aduc pe Thick în cortul prinţului şi să-l ajut
să se pregătească de culcare. La început am crezut că era un pretext, ca să putem
sta de vorbă în linişte, dar, când m-am aplecat asupra bondocului, îngrijorarea mea
a crescut. Se legăna într-o parte şi-ntr-alta, fredonând fără întrerupere. Ţinea ochii
închişi. Am şovăit înainte de a-l atinge, aşa cum şovăie un copil care s-a ars când
îşi întinde din nou mâna spre foc. Pe urmă, muţenia Meşteşugului meu m-a convins
că orice salt al minţii lui către a mea ar fi fost de fapt o uşurare, nu un şoc. Aşa că
i-am pus mâna pe umăr şi l-am zgâlţâit uşor. Nu numai că n-a urmat nicio smucitură
a Meşteşugului, dar Thick nici măcar n-a dat vreun semn că s-ar fi trezit. L-am
zgâlţâit din nou, cu mai multă hotărâre, apoi am fost nevoit să-l trag de picioare
înainte de a se dezmetici cât de cât. După ce a început să se smiorcăie ca un
bebeluş smuls din somn pe neaşteptate, l-am condus spre cortul prinţului simţindu-
mă ca o bestie. În vreme ce-i scoteam cizmele pline de zăpadă şi hainele groase
de deasupra, n-a făcut nimic altceva decât să-şi bombăne plângerile incoerente
despre frig. S-a strecurat sub pături fără să fie nevoie de vreun îndemn şi le-am
îndesat bine în jurul lui.
Tocmai terminasem când au intrat Chade şi prinţul.
— Îmi fac griji pentru el, am spus, pe şoptite, arătând spre Thick cu capul.
De sub mormanul de pături, începuse să fredoneze încetişor.
— E din pricina dragonului, a spus Chade posomorât.
— Aşa credem, a adăugat Dutiful obosit. S-a aşezat pe marginea saltelei sale şi s-
a aplecat să-şi scoată cizmele. Nu putem fi siguri. Încercăm să ajungem la Thick
prin Meşteşug, şi pare să fie acolo, dar nu ne bagă în seamă.
Le-am dat vestea pe care o purtasem toată ziua cu mine, ca pe o piatră pe suflet.
— N-am niciun semn că mi-aş reveni. Meşteşugul meu e în continuare dispărut.
Prinţul a dat încet din cap, fără să pară surprins.
— Am încercat şi s-ajung la tine şi e ca şi cum n-ai exista. E o senzaţie stranie. Şi-
a ridicat privirea, ca s-o întâlnească pe a mea. Acum îmi dau seama că, în cea mai
mare parte a vieţii, te-am simţit. O prezenţă minusculă, într-un colţ al minţii mele.
Ştiai?
— M-am temut de asta, am recunoscut. Şi am discutat cu Chade. Mi-a spus că
aveai vise stranii când erai mic, vise în care îţi apăreau un lup şi un bărbat.
Pentru o clipă, a amuţit de uimire. Pe faţă i s-a aşternut încet un zâmbet.
— Erai tu? Cu Ochi întunecaţi? Pe neaşteptate, a răsuflat adânc şi şi-a ferit privirea
de a mea. Au fost unele dintre cele mai frumoase vise pe care le-am avut vreodată.
Uneori, când eram mic, mă duceam noaptea la culcare dorindu-mi să am aceleaşi
vise. Nu se repetau niciodată, dar câteodată apărea unul nou. Hm. Mă învăţai
Meşteşugul chiar şi atunci, mă învăţai cum să te caut. Şi Ochi întunecaţi. Oh, pe
Eda, Fitz, ce mult trebuie să-i simţi lipsa! În visele alea, eraţi o singură fiinţă. Ştiai?
M-au podidit brusc lacrimile. M-am întors şi mi-am şters ochii înainte de a începe
să se prelingă.
— Cred că da. Şi Nettle tot aşa mă vede, ca pe un om-lup.
— Înseamnă că ai intrat şi în visele ei?
În glasul lui era oare o umbră de gelozie?
— Nu intenţionat. În visele niciunuia dintre voi. Nu mi-am imaginat niciodată că îl
învăţ pe vreunul dintre voi Meşteşugul. Pe ea o căutam uneori, ca să aflu ce mai
fac Burrich şi Molly. Pentru că îi iubesc şi le simt lipsa. Şi pentru că ea e fiica mea.
— Dar pe mine?
Pentru o singură clipă, m-am bucurat că îmi dispăruse Meşteşugul. N-am vrut
niciodată să afle prinţul ce rol am jucat în conceperea lui. E adevărat că Verity s-a
folosit de trupul meu pentru asta, dar Dutiful rămâne fiul regelui meu. Nu al meu.
Nu al meu, în niciun fel, în afara celui în care o căutase mintea lui pe a mea.
— Tu eşti fiul lui Verity, am spus cu voce tare. Nu te-am căutat în mod conştient şi
n-am ştiut că-mi împărtăşeşti visele. Am aflat mult mai târziu.
Am aruncat o privire spre Chade şi am descoperit, cu surprindere, că abia dacă ne
urmărea discuţia. Părea să privească în gol, fără să vadă ce avea în faţa ochilor.
— Chade? am întrebat cu îngrijorare. Te simţi bine?
A tras brusc aer în piept, ca şi cum l-aş fi trezit din somn.
— Cred că pe Thick îl fascinează dragonul. Am încercat să-i atrag atenţia, dar
muzica lui e puternică, îl acaparează cu totul. Nici eu, nici prinţul nu putem simţi
dragonul cu Meşteşugul. Dar, când mă folosesc de Meşteşug ca să ajung la Thick,
simt că acolo e ceva. Numai că e straniu… ca şi cum ai vedea umbra unui om, nu
şi omul. Nu pot spune despre el nimic mai mult decât că există. Dutiful spune că,
din când în când, Harul lui simte răsuflarea lui Icefyre, dar dispare, ca un miros când
se schimbă vântul.
Am rămas o clipă nemişcat şi mi-am trimis Harul să caute. După o vreme, mi-am
lăsat atenţia să revină în cort.
— E acolo. Şi pe urmă nu mai e. Nu pot spune dacă o face intenţionat, dacă e un
soi de mascare a Harului sau dacă, aşa cum a sugerat Web, e în pragul morţii.
M-am uitat la Dutiful, dar gândurile lui se îndreptaseră în cu totul altă direcţie. M-am
întrebat dacă auzise ceva din tot ce spuseserăm eu şi Chade.
— La noapte o să-ncerc să vorbesc cu Nettle prin Meşteşug, ne-a dat brusc de
ştire. Avem nevoie să păstrăm cu adevărat legătura cu Buckkeepul, şi ea e singura
noastră speranţă. Mai cred şi că, dacă poate distrage cineva atenţia lui Thick de la
dragon, dacă dragonul e ceea ce îl fascinează, tot ea o să izbutească. Chiar dacă
dragonul n-are nicio legătură, Nettle poate fi cea mai sigură cale de a ajunge la
Thick.
Eram uluit. Nu voiam să încerce aşa ceva. Şi totuşi voiam.
— Crezi că poţi da de ea?
— Poate. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi cunoscut-o.
A subliniat ultimele cuvinte astfel încât să-mi fie foarte clar că din vina mea nu o
întâlnise niciodată. Cred că simţise şovăiala cu care întrebasem, că o simţise
dureros. Am trecut peste asta şi l-am lăsat să continue.
— Mintea mea nu s-a atins de a ai decât o singură dată, şi atunci prin tine. S-o
găsesc singur o să-mi fie greu.
Neliniştea a început să mă mistuie. Ştiam că n-ar fi trebuit să-i pun o asemenea
întrebare, dar i-am pus-o.
— Dacă izbuteşti, ce-o să-i spui?
— Adevărul, a răspuns, după ce m-a fixat îndelung cu o privire întristată. Îmi dau
seama că e o idee cu totul nouă, dar mă gândesc că măcar un singur Farseer ar
trebui să-ncerce.
Ştiam că se străduia să mă provoace. Întâmplările din ziua aceea îl puseseră din
greu la încercare şi începuse brusc să se poarte ca un băiat de cincisprezece ani
bosumflat, în căutarea cuiva pe care să dea vina. M-am străduit din nou să trec
nepăsător peste asta.
— Adevărul e ceva foarte vast. Ce parte a lui vrei să-i dezvălui?
În aşteptarea răspunsului, am încercat să zâmbesc.
— Deocamdată, numai părţile care mă privesc. O să-i spun că sunt într-adevăr
prinţul Dutiful şi că am o nevoie disperată de ajutorul ei ca să-i trimit veşti mamei
mele şi ca să aflu apoi sfaturile ei. Vreau să afle mama cum stau lucrurile cu Sydel
şi cu părinţii ei. Ca să-şi piardă încrederea în ei într-o măsură suficientă ca s-o
salveze pe Sydel, recunosc. Şi, dacă Nettle o să-mi asculte mesajul ăsta şi o să fie
de acord să-l transmită, o să-i explic şi de ce mă tem pentru Thick: pentru că un
dragon îi fură şi puţina minte pe care o are. Dutiful a oftat pe neaşteptate. Presupun
c-o să fiu norocos dacă o să ajungem cu discuţia atât de departe.
Mi-a aruncat încă o privire tristă.
Cred că în clipa aceea m-a durut cel mai tare pierderea Meşteşugului meu. Nu
voiam să vorbească Dutiful cu fiica mea fără să-l aud, fără să fiu conştient de asta.
Mă temeam de ceea ce i-ar fi putut dezvălui din întâmplare. I-ar fi putut influenţa
părerea despre mine înainte de a avea şansa s-o las să mă cunoască nemijlocit. I-
a răspuns gândului meu, de parcă l-ar fi auzit.
— Nu-ţi rămâne decât să ai încredere în mine, nu-i aşa?
Am tras aer în piept.
— Am într-adevăr încredere în tine, am zis, străduindu-mă să rostesc cuvintele pe
tonul cel mai sincer.
— O să fiu eu alături de băiat, mi-a spus Chade şi a izbucnit într-un râs zgomotos
când mi-a citit pe faţă consternarea. Nu, nu-mi spune că ai încredere în mine. Nu
cred că aş putea să suport.
— Dar n-am încotro, am subliniat, şi el a dat din cap. Ce părere aveţi despre cele
petrecute azi? am întrebat apoi. Credeţi că oamenii Hetgurdului se vor întoarce
împotriva noastră şi ne vor ataca dacă dragonul va fi dezgropat viu şi vom încerca
să-i tăiem capul?
— Da, a răspuns Dutiful. Fără nicio îndoială. Presupun că toate superstiţiile lor şi
toate temerile pe care le-au avut vreodată au fost aţâţate când au văzut că Omul
Negru nu-şi dă aprobarea.
— Cred că ai dreptate, a încuviinţat Chade. Am observat că, în seara asta, când
ne-am dus la culcare, i-au lăsat o altă ofrandă la marginea taberei.
L-am privit clătinând din cap.
— Ştiu la ce te gândeşti. Chiar dacă aş putea s-o fac, sunt de părere că n-ar fi
înţelept. Dacă ofranda ar fi primită acum, nu s-ar gândi că Omul Negru îi aprobă în
sfârşit tocmai fiindcă s-au declarat împotriva misiunii prinţului? E prea târziu pentru
astfel de tertipuri, Chade.
— Presupun că aşa e, a recunoscut, fără să adauge vreo scuză. Iar dacă ai fi prins
furând ofranda, ar putea trece imediat la fapte. Nu. Mai bine să aşteptăm. A oftat şi
şi-a frecat braţele cu vigoare. Sunt atât de sătul de gheţăria asta. Sunt prea bătrân
ca să-mi fie atât de frig tot timpul.
Prinţul şi-a întors privirea în tăcere.
Am schimbat vorba.
— Vă rog pe amândoi să fiţi foarte prudenţi când încercaţi să ajungeţi la Thick. Şi
tu, Dutiful, ai mare grijă când încerci să dai de Nettle. Sunt sigur că nu mi-am
imaginat ceea ce ni s-a întâmplat mie şi lui Thick în ziua aia. Cineva s-a folosit de
Meşteşug ca să ne învrăjbească. Indiferent cine ar fi, încă mai stă la pândă. A izbutit
deja o dată să între în mintea lui Thick. Când încercaţi să vă trimiteţi gândurile spre
el, s-ar putea să vă trădaţi prezenţa. Şi, Dutiful, dacă te urmăreşte, ar putea ajunge
şi la ea în noaptea asta, când o să-ncerci să-i vorbeşti. Sau ai putea să atragi asupra
ta atenţia Tintagliei.
Am devenit brusc laş, fiindcă nu mai speram c-o să-l pot apăra pe niciunul dintre ei.
— Fiţi prudent, am repetat.
— O să fiu, mi-a răspuns Dutiful iritat, şi am avut certitudinea că nu-i dădea
avertismentului meu importanţa meritată.
M-am uitat la Chade.
— Ţi s-a părut vreodată că îmi lipseşte prudenţa? m-a întrebat mentorul meu.
Da, sigur că da, am fost cât pe ce să răspund. Când ai început să studiezi
Meşteşugul, te-ai repezit cu capul înainte. Mă tem că o s-o faci din nou şi-o să-i pui
în primejdie pe toţi cei care-mi sunt dragi. Dar mi-am ţinut gura şi m-am mulţumit să
clatin din cap în loc de răspuns.
— Mi se pare ciudat să ştiu că aveţi atâtea de făcut în noaptea asta şi eu nu vă pot
ajuta în niciun fel. Mă simt inutil. Dacă nu mai e nevoie de mine aici, mă duc să mă
culc. Sunt obosit. Mi-am rotit umerii. În ultimele luni, la Buckkeep, ar fi trebuit să mă
antrenez mânuind lopata, nu sabia.
Prinţul s-a silit să chicotească.
— Treci pe la Bufon în seara asta? m-a întrebat Chade, cu toată seriozitatea.
— Da.
Am rămas în gardă, aşteptând.
— O să dormi din nou acolo?
Nu l-am întrebat de unde ştia că mai dormisem în cortul Bufonului. I-am răspuns cu
voce golită de orice sentiment.
— Poate. Nu ştiu. S-ar putea, dacă o să stăm de vorbă până târziu şi o să vrea să-
i ţin de urât.
— Ştii, celorlalţi o să li se pară ciudat. Nu te încrunta la mine, eu nu-mi fac griji. Te
cunosc de prea multă vreme ca să mă-nşel în privinţa gusturilor tale când e vorba
să-ţi iei pe cineva în pat. Vreau doar să spun că alţii ar putea să creadă că-i
împărtăşeşti părerea în privinţa lui Icefyre, că şi tu vrei să săpăm ca să eliberăm
dragonul, nu ca să îndeplinim însărcinarea primită de prinţ de la narcescă.
Am păstrat câteva secunde tăcerea, chibzuind. Apoi am răspuns, cu voce scăzută:
— Nu-i pot împiedica pe oameni să creadă una sau alta, Chade.
— N-o să-l ocoleşti?
L-am privit în ochi.
— Nu. E prietenul meu.
Pentru o clipă, Chade a strâmbat din buze. Pe urmă m-a întrebat cu prudenţă:
— Ai vreo şansă să-l convingi să privească lucrurile la fel ca noi?
— La fel ca tine? l-am corectat. Mă îndoiesc. Nu e vorba de o idee care i-a venit din
senin, Chade. A crezut dintotdeauna că e Profetul Alb. Şi că o parte din ţelul vieţii
lui e să readucă dragonii în lume. Nu cred că-l pot convinge că nu e o idee bună.
— Sunteţi prieteni de foarte mult timp. Ţine foarte mult la tine, a subliniat el, cu
delicateţe.
— Tocmai de asta n-o să încerc să-l influenţez.
Mi-am îndepărtat părul din ochi. Sudoarea încă neuscată care-mi îmbibase cămaşa
în timp ce săpam începea să-şi facă simţită răceala. Durerea se strecura în trupul
meu obosit, şi nu numai în trup.
— Chade, în privinţa asta va trebui să ai încredere în mine. Nu pot fi unealta ta şi
nu-ţi pot făgădui că o să fac un anumit lucru, indiferent ce vom dezgropa de sub
gheaţă. Pentru prima oară în viaţa mea, de data asta trebuie să-mi fiu fidel mie
însumi.
Mânia i-a schimonosit faţa, pe care apoi, într-o atât de scurtă străfulgerare de era
să-mi scape, i s-a văzut suferinţa. S-a întors aproape cu spatele, ascunzându-şi
chipul în umbră când a spus:
— Înţeleg. Credeam că jurământul tău faţă de Farseeri valorează mai mult decât
atât. Şi, în prostia mea, am crezut că şi eu îţi sunt prieten vechi, poate mai vechi
decât Bufonul.
— Oh, Chade. M-am simţit brusc atât de obosit încât abia mai puteam vorbi. Pentru
mine eşti mult mai mult decât un prieten. Mi-ai fost prieten, părinte şi apărător când
împotriva mea s-au ridicat multe mâini. Mi-aş da viaţa pentru tine, de asta să nu te
îndoieşti niciodată.
— Şi e un Farseer, s-a amestecat brusc Dutiful, surprinzându-ne pe amândoi. Unul
pe care jurământul faţă de familia sa l-a costat deja foarte mult. Aşa că, de data
asta, iată care e porunca mea, ca prinţ al tău, pentru tine, Fitzchivalry Farseer.
Respectă-ţi jurământul faţă de tine. Fii credincios inimii tale aşa cum i-ai fost
credincios lui Verity şi, înaintea lui, regelui Shrewd. Asta îţi porunceşte regele tău.
L-am primit uluit, nu doar de generozitatea poruncii sale, care-mi oferea o libertate
niciodată garantată mie de un alt rege Farseer, ci şi de neaşteptata schimbare dintr-
un băietan de cincisprezece ani bosumflat într-un moştenitor al tronului. Privirea
mea uimită l-a făcut să se încrunte uşor, neavând nicidecum idee ce se întâmplase.
Mi-am recăpătat graiul.
— Mulţumesc, prinţul meu. E cea mai mare favoare pe care mi-a făcut-o vreodată
un rege Farseer.
— Cu plăcere. Sper doar că n-am făcut ceva cu adevărat prostesc. Fiindcă amândoi
trebuie să ţinem minte că, indiferent ce hotărâre o să iei în ceea ce te priveşte, eu
trebuie să-mi ţin făgăduiala făcută narcescăi. Sunt aici ca să iau capul dragonului.
Şi mare bucurie o să-i mai facă ei o ţeastă îngheţată!
A redevenit brusc băiatul îmbufnat. L-am privit şi mi-am reamintit din nou cât de
greu trebuia să-i fie. Lăsase sărutările furate în urmă, pe insula Mayle. Mă îndoiam
că mai schimbase vreo vorbă cu Elliania între patru ochi de când părăsise casa
mamelor ei. A clătinat din cap, ca răspuns la privirea mea înţelegătoare.
— Nu pot decât să-ncerc să fac ceea ce e corect şi să sper că de data asta am
ghicit ce se înţelege prin „corect”.
— Aşadar suntem doi, a mormăit Chade.
— Nu. Trei, l-am contrazis.
Eram aplecat asupra micului vas pentru foc şi izbutisem să trezesc tăciunii, unindu-
i într-o singură limbă de flacără. Am luat o bucată mică de cărbune şi am aşezat-o
pe vâlvătaia minusculă.
— Sunt prea bătrân ca să mai fac aşa ceva, şi-a repetat Chade plângerea preferată.
— Nu. Nu eşti. Prea bătrân o să fii când n-o să mai faci aşa ceva. Călătoria asta ţi-
a priit, după părerea mea. M-am ghemuit lângă el. Chade, crede-mă, te rog.
Problema nu e cine mă manevrează, tu sau Bufonul. Asta nu e o luptă între voinţele
voastre, ca să vedeţi cine e stăpân pe inima mea.
— Atunci ce e? a întrebat în silă.
M-am străduit să-i dau un răspuns.
— Înainte de a mă hotărî de partea cui sunt, trebuie să pricep care e adevărul. Ştim
cu toţii, încă dinainte de a pleca din Buckkeep, că sub pretenţia narcescăi se
ascunde altceva. S-ar putea să vină o vreme când o să vă bucuraţi că am şovăit în
loc să mă supun orbeşte voinţei ei. Între camerista ei, Henja, şi Pestriţi a existat o
legătură. Pun prinsoare pe orice vrei. Elliania, Peottre şi casa mamelor ei sfidează
majoritatea Hetgurdului punându-i prinţului condiţia asta. De ce? Ce au de câştigat?
Ce valoare are pentru ei un cap putred de dragon?
— Ea nu pare încântată fiindcă a trebuit să-mi ceară asta, a remarcat Dutiful, cu
voce joasă. Vrea s-o fac pentru ea, hotărârea ei e de nezdruncinat, ca o stâncă.
Dar nu pare să aştepte cu nerăbdare şi entuziasm, ci cu teamă şi dezgust. Ca şi
cum pretenţia asta n-ar fi apărut din voia ei.
— Dar dintr-a cui? A lui Peottre?
Chade a clătinat uşor din cap.
— Nu. Amândoi au aceleaşi interese şi ea pare să-i fie loială. Nu. Prin urmare, Fitz
a pus întrebarea esenţială. Din voia cui?
Am dat răspunsul care părea cel mai potrivit.
— A Henjei. Are, cumva, putere asupra lor. Asta am văzut. Şi e în cârdăşie cu
Pestriţii, care nu ne au deloc la suflet.
— Pestriţii. Chade mi-a cântărit spusele. Atunci n-o pui la socoteală pe Femeia
Palidă despre care vorbeşte Bufonul?
A pus întrebarea cu mult interes.
— Nu ştiu. În privinţa ei, ce-am văzut noi sau ce-am auzit? Nimic în afară de ceea
ce-a povestit Bufonul. Insularii o pomenesc considerând-o un rău din vechime, o
rea-voinţă din trecut care trebuie ocolită, nu sunt înspăimântaţi cum ar fi dacă i-ar
ameninţa acum. Dragonii noştri din cele Şase Ducate i-au omorât pe ea şi pe Kebal
Rawbread sau cel puţin aşa am auzit spunându-se adesea. Şi totuşi, fac toţi o
legătură între ea şi insula asta. Spun că au scos piatra neagră din cariera de aici ca
balast pentru Corăbiile ei Albe. Şi nu se poate nega că dragonul abandonat la locul
debarcării noastre duhneşte a neoamenii lăsaţi în urmă de Corăbiile Roşii.
Un căscat m-a luat prin surprindere, nu mi l-am putut stăpâni.
— Oh, du-te la culcare, m-a dojenit Chade. Măcar tu te poţi odihni. În noaptea asta,
eu şi Dutiful trebuie să ajungem cu Meşteşugul departe, să vedem dacă o putem
convinge pe Nettle să ne ajute. Recunosc că tânjesc să aflu ce se petrece acum în
cele Şase Ducate. Dacă acolo Pestriţii au trecut cumva la acţiune, ar putea însemna
că fac joc dublu.
— Poate, a încuviinţat Dutiful căscând, şi mi s-a făcut brusc milă de el.
Eu mă duceam să dorm liniştit. Pe el îl aştepta o noapte de muncă. Totuşi, când le-
am urat noapte bună şi am plecat, am simţit că vedea în Nettle o provocare pe care
o aştepta cu interes şi de care se temea în acelaşi timp. Dar nu m-am mai gândit la
asta după ce am ieşit din cort. Nu mai avea rost. Deocamdată fusesem scos din
joc. Poate pentru totdeauna. Când mi-a trecut asta prin minte, am simţit pământul
clătinându-mi-se sub picioare, apoi m-am silit să-mi continui drumul. Ar fi fost chiar
atât de cumplit să-mi petrec restul vieţii fără Meşteşug? Nu mă puteam gândi că
eram eliberat de el?
M-am oprit pentru scurt timp în cortul gărzilor. Longwick veghea cu priviri obosite
asupra deschiderii de la intrare. A dat din cap către mine în tăcere când m-am
strecurat înăuntru printre oştenii adormiţi, pentru a ieşi pe urmă iarăşi în noapte. Nu
m-a întrebat ce fac. Era omul lui Chade. Asta erau cu toţii, m-am corectat apoi,
privind siluetele adormite. Toţi oştenii care ne însoţeau pe insulă fuseseră aleşi de
el însuşi, pentru discreţia şi loialitatea lor. Cât de necruţători puteau deveni ca să-i
asculte poruncile?
Încă mă mai gândeam la asta când m-am oprit în faţa cortului Bufonului. Am ascultat
o clipă şuierul vântului aducător de rafale de ace de gheaţă, învolburate într-o
furtună ce nu urca mai sus de glezne. Din când în când, câte o pală mă lovea
usturător peste faţă. Dar vuietul vântului şi freamătul gheţii sfărâmate erau singurele
zgomote. În cortul Bufonului, totul era tăcere, însă creaturile de pe pânza subţire şi
rezistentă aveau strălucirea micului foc din interior.
— Pot să intru? am întrebat în şoaptă.
— O clipă, a venit răspunsul, la fel de încet.
Am auzit foşnet de pânzeturi, aproape de nedeosebit de al vântului, şi, după o
scurtă aşteptare, a dezlegat clapa cortului şi m-a primit înăuntru. Stratul de
promoroacă lipit de haine a pătruns odată cu mine. N-aveam ce altceva să-i fac,
dar, când l-am scuturat, Bufonul s-a tras înapoi, înfiorându-se. Mi-am scos de sub
haine, împăturită, roba Străbunilor.
— Uite, ţi-am adus-o înapoi.
Se întinsese deja pe salteaua lui şi se acoperise cu păturile. Mica lui oală stătea,
promiţătoare, deasupra flăcării nu mai mari decât a unei lumânări. El a înălţat din
sprâncene şi a zâmbit.
— Dar arăţi atât de încântător în ea. Eşti sigur că nu vrei s-o păstrezi?
Am oftat. Frivolitatea lui stranie contrasta violent cu tot ce simţisem în seara aceea.
— Chade şi Dutiful vor încerca la noapte să ia legătura cu Nettle. Prin Meşteşug.
Se tem că dragonul fură minţile lui Thick şi speră că ea îi poate abate atenţia de la
Icefyre.
— Şi tu preferi să nu-i ajuţi?
— Nu pot. Nu mai izbutesc să găsesc în mine nicio fărâmă de Meşteşug. Ştiu că
Thick nu e în apele lui doar după felul în care-şi murmură cântecul. Înainte,
Meşteşugul lui era întotdeauna muzică. De ce acum fredonează şi vorbeşte
nedesluşit? E o schimbare, şi nu-mi plac schimbările, mai ales cele pe care nu le
pricep.
— Viaţa e schimbare, a subliniat el apatic. Iar moartea e o schimbare cu atât mai
mare. Cred că trebuie să acceptăm schimbările cu resemnare, Fitz.
— M-am săturat de atâta resemnare. Pentru că asta a fost toată viaţa mea, o
resemnare îndelungată.
Mi-am lăsat roba să cadă pe salteaua lui şi m-am trântit la capătul ei, silindu-l să-şi
retragă picioarele ca să-mi facă loc. Mi-am scos mănuşile şi mi-am întins mâinile
către focul lui plăpând, încercând să mă încălzesc.
— Ah, Catalizatorule, cum e cu putinţă să nu-ţi dai seama câte s-au schimbat
datorită ţie? Unele fiindcă te-ai resemnat şi ţi-ai acceptat soarta, altele fiindcă te-ai
împotrivit cu disperare. Poţi spune că nu poţi suferi schimbarea, dar eşti schimbarea
însăşi.
— O, te rog! Mi-am încrucişat braţele pe genunchii ridicaţi la piept şi mi-am culcat
fruntea pe ele. Nu vorbi despre aşa ceva în seara asta. Găseşte orice altceva. Te
rog, acum nu mă pot gândi la alegeri şi la schimbări.
— Prea bine. Vocea îi suna blând. Despre ce vrei să vorbim?
— Despre orice. Despre tine. Cum ai ajuns aici, după ce te-am lăsat noi la
Buckkeep?
— Ţi-am spus. Am zburat.
Mi-am săltat capul de pe braţe şi l-am privit cu acreală.
Îmi zâmbea provocator. Vechiul zâmbet al Bufonului, cel care făgăduia adevărul,
deşi ştiai bine că te minte.
— Ba nu. N-ai zburat, am spus răspicat.
— Bine. Dacă zici tu.
— Probabil că, în ciuda sfaturilor lui Chade, Kettricken te-a ajutat să te îmbarci. Şi
ai ajuns aici pe o corabie cu nume de pasăre.
Făceam presupuneri la întâmplare, ştiind că sub povestea lui fantastică trebuia să
se ascundă un sâmbure de adevăr.
— De fapt, în timpul scurtei noastre întâlniri, Kettricken m-a sfătuit să rămân în
Buckkeep. Cred că a avut nevoie de multă voinţă ca să nu-mi spună nimic în plus.
A fost pur şi simplu un noroc că l-am întâlnit pe Burrich, care intra în castel când eu
tocmai ieşeam. Dar, dacă tot am fost de acord să-ţi istorisesc povestea asta, dă-mi
voie să-ncep cu începutul. Să ne întoarcem în clipa în care te-am văzut ultima oară.
Când am crezut că te grăbeşti să-mi vii în ajutor.
Am tresărit, crispându-mă, dar el a continuat cu voce egală:
— Mai-marele portului a chemat Garda Oraşului, care l-a descotorosit de Lordul
Auriu şi de bagajele lui făcând treabă foarte bună. După cum presupun că ai bănuit,
m-au ţinut închis până au plecat corăbiile. Pe urmă am fost eliberat, cu un potop de
scuze şi de asigurări că totul fusese o greşeală groaznică. Dar despre cele
întâmplate se dusese vestea. Când s-a întors Lordul Auriu la locuinţa lui cu
bagajele, creditorii apăruseră deja, convinşi că voise să plece din oraş fără să le
plătească. Şi chiar asta avusese de gând. Au fost încântaţi să-i confişte totul, în
afară de o singură raniţă, cu strictul necesar pentru supravieţuire, pe care fusese
destul de prevăzător ca s-o lase în odăile lui din castelul Buckkeep.
Din micul vas de cupru aburul a început să se înalţe, pufăind. Bufonul l-a săltat de
pe flacăra minusculă şi a turnat apa într-un ceainic împodobit cu desene vesele.
N-am putut să nu zâmbesc. Am arătat interiorul cortului cu un gest larg.
— Strictul necesar.
A înălţat dintr-o sprânceană aurie.
— Da, pentru un aventurier civilizat.
A pus capacul ceainicului. Avea forma unui trandafir.
— De ce-ar vrea cineva să fie mulţumit cu mai puţin? Ei, unde rămăsesem? Ah, da.
Lordul Auriu, văduvit de bunurile sale şi de misteriosul său farmec, nu mai era
Lordul Auriu, ci doar un datornic fugar. Cei care-l cunoşteau au fost uimiţi de
sprinteneala cu care a coborât, ca un păianjen, pe faţada clădirii, ca s-o rupă apoi
la fugă pe alee. M-am făcut nevăzut.
M-a lăsat să aştept. S-a frecat la un ochi şi mi-a zâmbit gânditor. Mi-am muşcat
falca până când a renunţat şi a continuat.
— Am ajuns la Kettricken, prin mijloace şi pe căi pe care te las să ţi le imaginezi.
Cred că a fost din cale-afară de uluită când m-a găsit aşteptând-o în dormitorul ei.
După cum ţi-am spus, m-a îndemnat să rămân la Buckkeep, chiar în castel, sub
aripa ei protectoare, până la încheierea însărcinării tale. A trebuit să refuz, fireşte.
Şi…
Aici a tăcut, şovăind.
— Am stat de vorbă cu Burrich. Cred că ştiai deja sau bănuiai. Am fost şocat fiindcă
m-a recunoscut imediat, la fel ca tine. Mi-a pus întrebări, nu fiindcă ar fi avut nevoie
de răspunsuri, doar să confirm ceea ce pusese deja cap la cap de unul singur, după
o discuţie purtată mai înainte cu Kettricken.
A urmat o pauză atât de lungă, încât m-am temut că n-o să mai adauge nimic. Pe
urmă a zis, abia auzit:
— La un moment dat, cuvintele mele l-au înfuriat atât de tare încât am crezut că mă
omoară pe loc. Apoi, pe neaşteptate, a început să plângă.
A amuţit din nou. Am aşteptat neclintit şi mut, simţind că, în loc de limbă, aveam
gura plină cu cenuşă. Am ajuns aproape să sper că n-o să mai continue. Când a
făcut-o, am ştiut că lăsase multe nespuse.
— Neprimind niciun sprijin de la castel, m-am gândit, prosteşte, să mă întorc la han,
să văd ce resturi care m-ar fi putut ajuta să plec lăsaseră în urmă creditorii. Odăile
mele goale arătau de parcă le-ar fi prădat un stol de lăcuste. Dar partea cea mai
rea urma de atunci încolo. Proprietarul m-a zărit intrând, creditorii mei îl mituiseră
ca să-i anunţe imediat ce mă vede sau aude ceva despre mine. Şi şi-a câştigat pe
merit banii murdari. Fiindcă şi-a făcut apariţia un al doilea val de foşti prieteni furioşi.
Ai fi crezut c-au adunat din muncă cinstită banii câştigaţi de la mine la jocuri de
noroc, atât de îndreptăţită părea indignarea lor.
Aşa că am fugit din nou. De data asta prin tot oraşul, nu atât de teama creditorilor,
cât de furie împotriva „prietenilor” mei. Tu mă trădaseşi, Fitz. Şi poate că era rândul
tău să mă trădezi, având în vedere cât de urât te-am trădat eu cândva.
— Ce?
Eram uimit că putea spune aşa ceva. Dar, când ni s-au întâlnit privirile, am văzut în
ochii lui tot mai închişi la culoare o ruşine rămasă de demult şi mi-am adus aminte
că, odinioară, în munţi, duşmanii mei îl folosiseră împotriva mea.
— Ştii că nu ţi-am purtat niciodată pică pentru asta. N-a fost vina ta, Bufonule. N-a
fost.
— Şi poate că, atunci când m-ai trădat, a fost mai degrabă lucrarea lui Chade decât
a ta, dar răul fusese oricum făcut. Şi eram furios şi înspăimântat şi dezolat când mă
gândeam că ajunsesem atât de departe ca să fiu trădat tocmai de omul în care
aveam cea mai mare încredere. Am fugit din Buckkeep pe jos, scăpat de urmăritori,
dar neştiind pentru cât timp şi întrebându-mă ce-aş mai fi putut face. M-am întrebat
cum era cu putinţă să schimbe Catalizatorul lucrurile astfel încât Profetul Alb să fie
definitiv înfrânt. Şi, încet-încet, mi-a venit ideea că una ca asta nu se poate; că
faptele respectă un tipar mai profund, pe care nu l-am întrezărit de la bun început.
Şi m-am hotărât să mă abandonez în voia lui, deşi nu puteam ghici despre ce e
vorba.
Îmi întorsesem capul, sprijinindu-mi-l pe braţe astfel încât să-l pot privi în vreme ce
povestea. În clipa aceea am oftat şi mi-am destins trupul îndoit. Bufonul a scos
mâna de sub pături ca să pună câte puţin ceai într-o cană şi într-un castron, apoi
mi-a făcut semn să aleg ce vreau. Oala era evident făcută pentru un om care
călătorea singur, şi am fost mişcat fiindcă totuşi îşi împărţea ceaiul cu mine. Am luat
castronul şi am sorbit din el. Avea gust de flori, sorbisem o gură de vară în acel ţinut
unde iarna domnea pe vecie. Căldura se risipea cu iuţeală, încălzindu-mi pentru
scurt timp mâinile când trecea prin vasul de lut. Bufonul îşi bea porţia cu elegantele
lui degete lungi în jurul cănii.
— Continuă, l-am îndemnat, când a rămas în tăcere.
Ştiam că e un truc de povestitor, dar nu-i purtam pică pentru asta.
— Ei bine, a doua hoardă de creditori ascultase cu atenţie tot ce-i spusese prima.
A ajuns curând pe urmele mele. Am fugit, şi încă repede, dar îmbrăcămintea
Lordului Auriu era ceva cam prea bătătoare la ochi ca să mă pot pierde în mulţime,
iar raniţa mă stânjenea. Ţii minte dealul de lângă Buckkeep, cel pe care se află
Pietrele Mărturiei?
— Bineînţeles, am răspuns intrigat.
Era ultimul loc unde aş fi fugit. Pietrele golaşe, negre se înălţau pe o coastă
dezolantă de deal, aşa cum stătuseră dintotdeauna, tocite de vreme şi nepăsătoare.
Locuitorii celor Şase Ducate le folosiseră mereu drept loc de jurământ. Îndrăgostiţii
se făgăduiau acolo unul altuia. Se spunea că, dacă doi oameni se duelau în mijlocul
pietrelor, zeii aveau grijă să se facă dreptate. Acolo câştigau mereu cei buni, chiar
dacă nu li se întâmpla nicăieri altundeva. În jurul pietrelor, povârnişul arăta bizar de
solemn, lipsit de tufe şi de plante agăţătoare. Un om sau un animal hăituit nu avea
unde să se ascundă.
— Dar de ce te-ai dus acolo?
A ridicat din umerii lui înguşti, un gest grăitor.
— Ştiam că nu pot ajunge departe. Dacă mă prindeau şi mă duceau înapoi, la
Buckkeep, creditorii nu s-ar fi mulţumit să-mi ia raniţa, m-ar fi pus să-mi plătesc
datoriile muncind din greu. Şi misiunea mea în lume ar fi eşuat definitiv. Aşa că m-
am hotărât să mă las în voia sorţii, să verific o idee care-mi venise cu mult timp în
urmă. Pietrele Mărturiei sunt porţi, Fitz, la fel ca stâlpii Meşteşugului, de care te-ai
folosit tu când a trebuit să fugi. Fireşte, cu deosebirea că, demult, cineva sau ceva
le-a şters runele de pe toate feţele. Poate că sunt atât de vechi încât au dispărut de
la sine; sau poate vreun strămoş înzestrat cu Meşteşug s-a gândit să pună capăt
întrebuinţării lor ca porţi. Oricum, runele care spun încotro conduc au dispărut,
lăsând în urmă doar semne ciuntite cu timpul. Alergând către ele, cu raniţa mea
grea în spate, mi-am amintit tot ce mi-ai povestit despre aventurile tale şi ale
prinţului Dutiful pe Plaja Comorilor. Ştiam că s-ar fi putut s-aleg o faţă nepotrivită a
pietrei şi să mă trezesc plonjând în apa adâncă şi rece.
Mi-am îndreptat spatele, cuprins cu încetineală de o spaimă care mi-a îngheţat
sângele în vene.
— Bufonule, poate fi mult mai rău! Dacă o piatră e căzută cu faţa în jos şi tu ţâşneşti
din ea izbindu-te de pământ tare? Sau dacă îţi alegi ca destinaţie un loc unde piatra
s-a sfărâmat sau…
— Toate gândurile astea mi-au năvălit în minte când alergam spre pietre. Din
fericire, n-am avut timp să aleg, n-am avut nici măcar timp să mă întreb dacă în
degetele mele a mai rămas destul Meşteşug ca să deschid poarta. M-am izbit de-o
piatră, cu vârfurile degetelor înainte, ştiind doar că trebuie, trebuie, trebuie să trec
prin portal.
A tăcut. În timp ce mă aplecam spre el cu atenţia încordată şi cu sufletul la gură.
Trecerea printr-o poartă a Meşteşugului mă pusese întotdeauna la grea încercare.
Nu ştiam mare lucru despre ele, adică nimic mai mult decât că prin anumiţi monoliţi
verticali tăiaţi din piatra amintirilor şi marcaţi cu rune se putea trece ca să ajungi în
locuri îndepărtate. În toată viaţa mea, nu-i folosisem decât de vreo zece ori, şi
niciodată fără pic de îngrijorare sau chiar de spaimă. O parte dintre înzestraţii cu
Meşteşug din slujba lui Regal, prea puţin experimentaţi, îşi pierduseră minţile când
fuseseră siliţi să-i întrebuinţeze. Iar cel prin care trecusem cu Dutiful învălmăşise
amintirile lui despre timpul petrecut pe Plaja Comorilor şi ne sleise pe amândoi de
puteri.
Bufonul mi-a adresat un zâmbet suav.
— Nu te uita aşa la mine. Doar vezi că am supravieţuit.
— Cu ce preţ? am întrebat, ştiind că întotdeauna te costa ceva.
— Istovire. Am ieşit undeva, n-aş putea să-ţi spun unde. Într-un loc pe care nu-l mai
văzusem în viaţa mea. Era o cetate în ruină, atât de încremenită cum numai piatra
poate fi. În apropiere curgea un râu. E tot ce sunt în stare să-ţi spun. Am dormit,
habar n-am cât de mult. Când m-am trezit, mijeau zorii. Iar stâlpul Meşteşugului se
înălţa deasupra mea. Era curat lună, fără licheni şi fără muşchi, cu toate runele atât
de clare încât păreau dăltuite cu doar o zi înainte. Le-am studiat vreme îndelungată,
înspăimântat de moarte şi totuşi ştiind că erau singura mea speranţă. Până la urmă,
au rămas doar două care ar fi putut fi calea către ceea ce-mi doream. Şi am intrat
din nou în stâlp.
— Nu, am gemut.
— Exact asta am simţit atunci. Am ieşit având senzaţia că alesesem greşit. Dar
ajunsesem unde trebuia.
A tăcut, încântat că mă silea astfel să-i pun întrebarea aşteptată.
— Unde?
— Ţi-aduci aminte de ruinele care semănau cu o piaţă de demult, înconjurată de
prăvălii? De locul ăla pe care se străduia pădurea să-l năpădească? Acolo m-am
urcat pe un stâlp de piatră şi, pentru o clipă, într-un vis, am purtat coroana cu cocoşi.
Şi tu m-ai văzut. Ţi-aduci aminte.
Am dat încet din cap.
— Era pe drumul nostru către Grădina de Piatră. Grădina în care dormeau dragonii
înainte de a-i trezi noi şi de a-i trimite să lupte cu Corăbiile Roşii. Şi unde dorm acum
din nou, cu Verity-Dragonul printre ei.
— Întocmai. Am străbătut din nou poteca din pădure, apoi l-am văzut acolo. Dar nu
pe el îl căutam. Am regăsit-o pe Fata-de-pe-dragon, dormind, cu braţele în jurul
gâtului dragonului, exact aşa cum mi-ai povestit tu. Şi am trezit-o şi am făcut-o să
înţeleagă că trebuie să merg pe Aslevjal, şi am încălecat din nou în spatele ei, şi a
zburat cu mine încoace. Aşa că, vezi tu, vechiul meu prieten, nu te-am minţit. Chiar
am ajuns pe insulă zburând.
Mi-am îndreptat umerii, cu somnul care mă încercase pierit ca prin farmec. În minte
mi-au năvălit o sută de întrebări, dar i-am dat glas celei mai importante.
— Cum ai trezit-o? Ca să trezeşti un dragon de piatră e nevoie de Har, de Meşteşug
şi de sânge. O ştiu foarte bine!
— Aşa e. A fost nevoie. Meşteşugul îl aveam pe degete, iar de sânge era uşor să
fac rost. Şi-a frecat încheietura mâinii, probabil cu gândul la o tăietură veche. Har
nu aveam, şi nu am. Dar nu se poate să nu-ţi aduci aminte că, prosteşte, pusesem
deja ceva din mine în Fata-de-pe-dragon, când încercasem s-o termin de dăltuit şi
s-o trezesc.
— Ca şi mine, mi-am reamintit, cu un sentiment de vinovăţie.
— Da, ştiu, a murmurat. E încă în ea. Ţi-ai pus acolo amintirile pe care nu le puteai
suporta şi sentimentele pe care nu-ţi îngăduiai să le nutreşti. Ai vrut să uiţi că mama
ta te-a părăsit şi că nu ţi-ai cunoscut tatăl. I-ai lăsat şi amintirea torturii din temniţa
lui Regal. Şi, mai presus de orice, i-ai dat durerea pierderii lui Molly şi a copilului
tău, care au ajuns să fie familia lui Burrich, tocmai a lui, dintre toţi oamenii din lume.
Ţi-ai pus în Fata-de-pe-dragon furia şi suferinţa, şi sentimentul că ai fost trădat. A
oftat scurt. E totul încă în ea. Tot ce nu ţi-ai putut îngădui să mai simţi.
— Le-am abandonat pe toate cu mult timp în urmă, am spus încet.
— Ai tăiat o parte din tine şi ai mers mai departe, fiind mai puţin decât până atunci.
— Eu nu văd lucrurile aşa, am răspuns cu voce crispată.
— Nu le mai poţi vedea aşa, mi-a adus el la cunoştinţă, cu tot calmul. Fiindcă nu-ţi
mai poţi aduce cu adevărat aminte cât de cumplite ţi se păreau toate. Fiindcă le-ai
lăsat în Fata-de-pe-dragon.
— Nu putem trece peste asta? l-am întrebat, aproape înfricoşat şi aproape furios,
dar neînţelegând de ce mă simţeam aşa.
— Trebuie. Pentru că deja te-ai lepădat de ele, cu atâţia ani în urmă. Şi numai eu o
să mai ştiu vreodată care a fost adevărata profunzime a acelor sentimente. Numai
eu îmi amintesc întru totul ce şi cine erai înainte de-a o face. Fiindcă suntem legaţi,
nu numai prin Meşteşug şi prin soartă, ci şi pentru că amândoi trăim în Fata-de-pe-
dragon. Pentru că ştiam ce amintiri adăposteşte, am putut s-ajung la ea şi s-o
trezesc. Am putut să-i spun care e ţelul meu disperat. Şi ea m-a adus pe Aslevjal.
A fost o călătorie stranie, nebunească, sublimă. Ştii că am mai călărit alături de ea.
Şi ea, şi ceilalţi dragoni au atacat nu numai Corăbiile Roşii care asaltau cele Şase
Ducate, şi ci Corăbiile Albe, uneltele cruzimii Femeii Palide. Pentru mine, a fost
bizar să mă văd prins în mijlocul unei bătălii adevărate. Nu mi-a plăcut.
— Nimănui nu-i place, l-am asigurat.
Mi-am sprijinit din nou fruntea pe genunchi şi am închis ochii.
— Presupun că nu. Dar, de data asta, zborul alături de ea a fost cu totul altfel. N-
am fost martor la niciun omor, pe lângă noi nu zbura niciun alt dragon. Nu eram
decât noi, ea şi eu în spatele ei, cu braţele în jurul taliei ei zvelte. Ştii că ea face
parte din dragon, nu e o creatură separată. E, mai degrabă, unul dintre membrele
lui, unul în formă de fată. Aşa că nu-mi vorbea, dar, bizară treabă, îmi zâmbea şi,
din când în când, se întorcea să mă privească sau să-mi atragă atenţia cu un gest
dacă voia să-mi arate ceva din lumea de sub noi.
A zburat fără oprire. De când m-am urcat în spatele ei şi puternica bătaie din aripi
a dragonului ne-a ridicat deasupra frunzişului copacilor şi până în clipa când am
coborât pe nisipul negru al plajei pe de Aslevjal, nu s-a odihnit nicio clipă. Şi nici eu.
Mai întâi am zburat sub cerul albastru al verii din ţinuturile de dincolo de Regatul
Munţilor. Apoi ne-am înălţat mai sus, până ce a început să-mi bată inima cu putere
şi m-a cuprins ameţeala, am trecut peste culmile înzăpezite şi peste pasurile dintre
ele, şi ne-am văzut din nou în inima verii. Am zburat peste satele de pe înălţimi.
Sunt cuibărite la cotituri şi pe pante, şi turmele lor risipite pe păşuni abrupte par flori
de măr căzute în livadă după o furtună de primăvară.
Mi-am imaginat scena în minte şi am zâmbit uşor când mi-a spus cum au trecut,
dis-de-dimineaţă, pe deasupra unui cătun din cele Şase Ducate şi un băietan care
s-a uitat în sus i-a văzut şi a fugit în coliba lui urlând. Şi a continuat să vorbească
despre râuri ca nişte cusături argintii ale pământului, şi despre ogoarele care par
petice când le priveşti de sus, şi despre ocean, încreţit ca o hârtie cu vârfurile
pliurilor acoperite cu argint. În mintea mea, am zburat cu el.
Probabil că am adormit în susurul de cântec de leagăn al acelei poveşti stranii.
Când m-am trezit, în jurul nostru era noapte adâncă. În afara cortului, tabăra era
cufundată în tăcere şi nemişcare, iar în vasul de lut nu mai pâlpâia decât o singură
flacără, pe un fitil îmbibat cu ulei. Eu eram înghesuit sub una dintre păturile
Bufonului, căzută peste marginea culcuşului. El dormea încovrigat ca un pisoi, cu
fruntea aproape atingându-i-se de a mea, în celălalt capăt al saltelei. Răsufla adânc
şi uniform şi una dintre mâinile lui lungi stătea pe păturile dintre noi cu palma în sus,
ca şi cum ar fi oferit ceva sau ca şi cum m-ar fi implorat să-i dau ceva din mine.
Somnoros, mi-am întins braţul şi mi-am pus mâna într-a lui. N-a părut să se
trezească. Şi, ciudat, m-am simţit împăcat cu toate. Am închis ochii şi am căzut într-
un somn adânc, fără vise.
Capitolul 19
SUB GHEAŢĂ
Locuitorii Insulelor Străine au fost întotdeauna piraţi. Înainte de Războiul Corăbiilor
Roşii ne jefuiau când şi când ţărmurile şi se pare că au avut acest obicei
dintotdeauna. Câte o corabie singuratică, condusă de kaempra unui trib, dădea câte
o lovitură rapidă şi se retrăgea luând cu sine vite, o parte din recolta adunată şi,
uneori, prizonieri. Oamenii din Bearns aveau parte de cele mai multe incursiuni şi,
după câte se părea, le făceau faţă cu aceeaşi încântare cu care savurau cei din
Shoaks încăierările de la graniţa cu Statele Chalced. Ducele de Bearns părea
mulţumit că era treaba lui şi nu se plângea prea mult din pricină că le avea pe cap.
Dar, odată cu apariţia corăbiilor roşii ale Kebal Rawbread, regulile luptei s-au
schimbat. Vasele piraţilor au început brusc să atace în grup, iar piraţii păreau mai
dornici să siluiască şi să distrugă decât să facă repede rost de diverse lucruri.
Ardeau sau nimiceau tot ce nu puteau lua cu ei, măcelărind cirezile şi turmele şi
dând foc grânelor de pe câmpuri şi magaziilor. Îi omorau chiar şi pe aceia care nu
li se împotriveau. Raidurile lor erau de o răutate nouă, una care nu se delecta doar
cu hoţia, ci şi cu devastarea şi nimicirea.
La vremea aceea, nu ştiam absolut nimic despre Femeia Palidă şi despre influenţa
ei asupra lui Rawbread.
SCRIBUL FEDWREN, O Istorie a
Războiului Corăbiilor Roşii

Dimineaţă, şi eu şi Riddle am gemut când am ajuns la marginea gropii săpate. Pe

urmă am trecut la treabă, aruncând zăpada cu care o umpluse vântul pe jumătate.
Era uşoară, nebătătorită, însă munca în sine era enervantă. Era ca şi cum ai fi săpat
într-un loc plin cu pene, dintre care jumătate pluteau în aer, ca să recadă pe fundul
gropii. Aproape că sosise amiaza când am izbutit s-o curăţăm în întregime, făcând-
o să arate aşa cum o lăsaserăm în seara dinainte. Pe urmă au apărut târnăcoapele
şi am început să spargem gheaţa, apoi ne-am apucat s-o răzuim şi s-o scoatem cu
lopeţile.
La început m-au durut muşchii, apoi nu m-au mai durut, apoi am început să am
dureri în alte locuri. În noaptea aceea, istovit, am căzut într-un somn adânc, fără
vise şi fără regrete. Vântul a bătut din nou. Era vânt în fiecare noapte. În fiecare
dimineaţă ne începeam munca scoţând zăpada pe care-o aducea în timpul nopţii.
Totuşi, încet-încet, trudind necontenit, înaintam, iar groapa se adâncea. Când n-am
mai putut să aruncăm gheaţa afară din groapă, am săpat într-un capăt o rampă. Pe
urmă puneam cu lopeţile gheaţa pe o sanie pe care doi oameni o trăgeau până sus,
apoi aruncau gheaţa. Munca era mai mult decât plictisitoare. Iar în fundul gropii
nimic nu dovedea că dragonul se află dedesubt. Mai rău decât atât, cu Harul nu-l
simţeam nicidecum cu mai multă putere, ci tot mai slab.
După acea primă zi, ceilalţi au început să ne ajute. Mai întâi ni s-a alăturat prinţul
Dutiful, care şi-a suflecat mânecile şi a luat un târnăcop. Chade s-a mulţumit să
participe supraveghindu-ne. Mi se părea că seamănă cu motanul lui Civil, care
stătea pe o margine a gropii, privindu-ne cu un dezinteres suprem.
Când a coborât narcescă în groapă, Dutiful şi-a încetat lucrul ca să-i atragă atenţia
că gheaţa pe care-o trimitea în zbor târnăcopul lui ar fi putut s-o rănească. Ea i-a
răspuns cu un mic zâmbet straniu – ceva între tristeţe şi flirt, apoi l-a avertizat să se
ferească de gheaţa azvârlită de târnăcopul ei. Şi a trecut la treabă lângă el, mânuind
unealta cu priceperea unei fete de la ţară.
— Ne-a ajutat întotdeauna să scoatem bolovanii, primăvara, când pregătim ogoare
noi, a spus Peottre.
M-am întors şi l-am văzut privind-o cu un amestec de mândrie şi întristare.
— Haide, dă-mi mie lopata ta o vreme, cât te odihneşti.
Am înţeles ce voia şi i-am dat-o. Pe urmă, împreună cu Elliania şi străduindu-se să
nu se îndepărteze niciodată prea mult de ea, a lucrat cot la cot cu noi. În schimb,
nepoata lui părea să aibă grijă să se afle mereu în apropierea prinţului. Era primul
semn de căldură faţă de Dutiful după mai multe zile, şi lui asta părea să-i dea curaj.
Stăteau de vorbă între două lovituri de târnăcop, cu răsuflările tăiate, şi-şi făceau
pauzele pentru odihnă în acelaşi timp. Peottre veghea asupra lor, uneori
dezaprobator şi alteori melancolic. Cred că, în ciuda voinţei sale, prinţul începea
să-i placă.
Coteria Harului s-a hotărât că e de acord cu eliberarea dragonului, aşa că membrii
săi au început să ne ajute să săpăm fără să se simtă vinovaţi. Iar când Bufonul a
început să-şi folosească forţa trupului vânos atât ca să sape, cât şi ca să care
gheaţa, reprezentanţii Hetgurdului s-au apropiat cu prudenţă să ne privească. În a
treia zi, ne ajutau să tragem afară din groapă săniile pline cu zăpadă şi gheaţă.
Bănuiesc că erau curioşi să vadă dragonul captiv în gheaţă, ceea ce reprezenta un
motiv la fel de bun ca oricare altul.
În a cincea zi, Chade i-a trimis pe Riddle şi pe tânărul Hest înapoi, în tabăra de pe
plajă, după provizii. Peottre nu era sigur că e o idee bună şi le-a atras de mai multe
ori atenţia să nu se abată absolut deloc de la drumul pe care îl însemnase. Când
au plecat, i-a urmărit neliniştit din priviri, cu un aer grav. Au luat cu ei o sanie, pentru
că trebuiau să se întoarcă la noi cu mâncare şi cu sapele şi târnăcoapele de rezervă
necesare, fiindcă numărul mâinilor de lucru crescuse. Chade le-a spus să aducă şi
toată pânza de cort, sperând că puteam să înconjurăm groapa cu un paravan
împotriva vântului sau s-o acoperim cumva, ca să nu ne mai zădărnicească zăpada
spulberată munca în fiecare noapte. Am bănuit că le-a cerut să vină şi cu restul
butoiaşelor cu pulbere explozivă. Când mă gândeam la asta seara, nu-mi doream
deloc să am de-a face cu ceea ce conţineau, însă în timpul zilei, când mă luptam
cu gheaţa veche şi tare, tânjeam uneori să aflu ce-ar fi putut face.
Săpam întruna. Când mă opream să mă odihnesc şi priveam pereţii gropii, vedeam
straturile de gheaţă care marcau trecerea vremii. În fiecare an, acolo se depusese
altă zăpadă, şi o alta o acoperise în anul următor. Mi-a trecut prin minte că săpam
de fapt în timp şi, uneori, privind straturile, mă întrebam în ce an se aşternuse, în
chip de zăpadă, gheaţa pe care stăteam. De când se afla Icefyre sub ea şi cum
ajunsese acolo? Groapa se adâncea, se adâncea tot mai mult, şi încă nu
văzuserăm nici măcar un solz de dragon. Din când în când, Chade şi Dutiful cereau
părerea coteriei Harului. De fiecare dată, membrii ei îi asigurau pe prinţ şi pe
sfetnicul lui că simţeau prezenţa creaturii, deşi numai din când în când. Eram de
acord cu ei. Însă acele discuţii m-au ajutat să-mi dau seama că Harul meu era
substanţial mai puternic decât al lui Dutiful. Nu eram la fel de perceptiv ca Web, dar
cred că mă aflam cel puţin pe picior de egalitate cu Swift. Cockle era, probabil, cu
foarte puţin mai puternic decât Dutiful, iar Civil era mai puternic decât menestrelul,
dar nu tot atât de ager ca mine. Era straniu să-mi dau seama că Harul putea fi un
talent mai accentuat sau mai firav. Crezusem întotdeauna că e un simţ pe care îl ai
sau nu. Acum îmi dădeam seama că era ca înclinaţia către muzică sau către
grădinărit. Puterea lui varia pe o scară largă, ca şi talentul pentru Meşteşug.
Poate că enorma putere a Meşteşugului lui Thick era cea care îl lega atât de strâns
de dragon. Bondocul părea să fi devenit pe de-a-ntregul idiot, se uita tot timpul în
gol şi fredona. Din când în când, se oprea şi gesticula scurt cu mâinile. Nici mişcările
acelea, nici melodia nu-mi spuneau nimic. La un moment dat, într-o pauză de
odihnă după săpat, m-am aşezat lângă el. I-am pus şovăitor mâna pe umăr şi am
încercat să-mi regăsesc Meşteşugul. Sperasem că înverşunatul foc al magiei, care
ardea în permanenţă în el, mi-ar fi putut reaprinde propriul talent. Dar nu s-a
întâmplat nimic altceva decât, în scurt timp, o mişcare a umărului, prin care Thick
s-a descotorosit de mâna mea, aşa cum se scutură un cal de o muscă. Nu-l mai
interesa nici mâncarea, şi asta mă îngrijora cel mai mult. În afară de Galen, primul
meu maestru de Meşteşug, şi Verity mă avertizase că e periculos să te laşi prea
absorbit de magie. Era întotdeauna cel dintâi obstacol de care trebuiau să treacă
noii iniţiaţi şi pentru unii se dovedise letal. Pergamentele cu lecţii conţineau multe
poveşti triste despre învăţăcei promiţători care se lăsaseră furaţi de curentul
Meşteşugului pierzându-şi legătura cu lumea noastră în vreme ce se lăsau desfătaţi
de atingerea fără de pereche a magiei. În cele din urmă, astfel de oameni erau atât
de fermecaţi încât îşi pierdeau interesul faţă de mâncare şi băutură şi de discuţiile
cu semenii lor şi ajungeau să nu se mai îngrijească deloc de ei înşişi. Un pergament
atrăgea atenţia că un astfel de utilizator al Meşteşugului avea să devină un „bebeluş
mare şi bălos”, iar Thick părea pornit pe panta unui asemenea declin. Crezusem
întotdeauna că pericolul era fascinaţia Meşteşugului în sine, fiindcă o simţisem
adesea eu însumi. Dar, dacă Dutiful şi Chade nu se înşelau, bondocul nu era sedus
de magie, ci de atingerea unei minţi străine, mult mai puternice decât a lui. Eu, unul,
am încercat de mai multe ori, zadarnic, să-l stârnesc la vorbă, primind de la el cele
mai scurte răspunsuri posibile, până când, sâcâit, a încheiat spunând:
— Pleacă! Nu e frumos să deranjezi un om ocupat.
Apoi privirea i s-a pierdut în gol şi a reînceput să se legene.
În mine, Meşteşugul rămânea mort.
Şi asta mă umplea de ciudă şi fiindcă Dutiful intrase în legătură cu Nettle. Îi atinsese
mintea de două ori, încercând s-o convingă mai întâi că era într-adevăr prinţul şi
apoi să-l ajute. Prima oară, fiica mea îşi ridicase brusc zidurile în nasul lui, spunând
că n-avea chef de poveşti prosteşti şi că nu vedea de ce ar fi încercat un prinţ să
între în legătură cu ea în vis. A doua oară fusese mai îngăduitoare, probabil fiindcă
Dutiful îi stârnise curiozitatea. Chiar încercase, cu prea puţin succes, să abată
atenţia lui Thick de la preocuparea lui, deşi cred că fusese de acord mai degrabă
fiindcă îşi făcea griji pentru bondoc decât ca să îndeplinească dorinţa prinţului.
Dutiful o însoţise în timpul încercării, dar înţelesese prea puţin semnificaţia
imaginilor de care se folosise ea în vis. N-a putut să-mi spună decât că Thick părea
să se afle într-un loc unde cântecul lui era o parte esenţială dintr-o compoziţie
muzicală mai amplă, din care nu putea fi momit să se desprindă. Analogia era
descurajanta. Cât despre mesajul prinţului către regină, Nettle se declarase de
acord să-i vorbească lui Kettricken despre „visele ei stranii” numai dacă i se ivea
prilejul să o facă între patru ochi, căci nu voia să rişte să se facă de râs în faţa
doamnelor de la Curte. Deja i se întâmplase de mai multe ori, fiindcă nu le cunoştea
obiceiurile, şi nu dorea să le ofere prilejul să se amuze pe socoteala ei o dată în
plus.
Asta m-a umplut de remuşcări. Dacă aş fi fost de acord de la bun început să i se
dezvăluie adevărul şi să fie adusă la Curte, ar fi crescut printre nobili şi n-ar fi avut
de ce să se ruşineze din cauza deprinderilor de ţărancă. M-am întrebat dacă regina
pusese pe cineva să se ocupe şi de studiile şi de manierele ei, ca să-şi poată
îndeplini rolul de moştenitoare secundară a tronului. Tânjeam să pot vorbi cu ea, să
aflu ce i se spusese despre drepturile pe care le avea prin naştere şi să-i explic de
ce fusese crescută aşa cum fusese. Dar lipsa Meşteşugului meu mă reducea la
tăcere şi nu puteam decât să-l implor pe prinţ, în fiecare seară, să-i vorbească
numai în limitele prudenţei.
Continuam să săpăm în fiecare zi. Munca era istovitoare, iar mâncarea puţină şi
searbădă. Nopţile erau friguroase şi vântoase şi abia aşteptam să se întoarcă
trimişii noştri cu pânza de cort. Dar nu apăreau. Chade le-a dat o zi în plus, apoi
două. Oamenii Hetgurdului pretindeau că-l zăresc noaptea pe Omul Negru dând
târcoale taberei, dar ofrandele lor nu erau niciodată acceptate, iar zăpada
spulberată de vânt ascundea urmele pe care le-ar fi putut lăsa. Într-una dintre
discuţiile noastre din fiecare noapte, Bufonul mi-a spus că avusese de mai multe
ori impresia că simte prezenţa Omul Negru şi că bănuieşte că suntem pândiţi. Şi eu
avusesem senzaţia neliniştitoare că sunt privit, dar nu văzusem niciodată pe nimeni
spionându-ne. Am presupus că i se întâmplase şi lui Web, fiindcă îi ceruse lui Risk
de două ori să-şi întrerupă căutarea hranei pe plajă ca să zboare pe deasupra
taberei. Mi-a spus că pasărea nu zărise nimic ieşit din comun, doar zăpadă şi
gheaţă, străpunse pe alocuri de colţi de stâncă.
În scurtele răstimpuri când nu săpam, nu mâncam şi nu dormeam, Web îşi găsea
timp să mă înveţe să-mi folosesc Harul. Mi-a spus, fără pic de cruzime, că lipsa
unui tovarăş de Har îmi prinde bine, fiindcă mă pot concentra asupra magiei fără s-
o reduc la legătura mea cu un animal anume. A adăugat că şi Swift are de câştigat
fiindcă studiază nestingherit, şi de aici am dedus că lecţiile cu băiatul continuau, ca
şi ale mele. Când era cu mine, Web se străduia să mă facă să înţeleg cum lega
Harul toate făpturile vii; nu doar pe oamenii cu Sânge Străvechi, ci şi toate
creaturile. Mi-a arătat cum era cu putinţă să-şi extindă Harul, înfăşurându-l în jurul
lui Thick, percepându-i mai bine nevoile şi sentimentele, deşi bondocul nu era
conştient de asta. Nu se putea face cu uşurinţă, pentru că îţi cerea să renunţi la
propriile nevoi şi interese, slujindu-le pe ale altcuiva.
— Uită-te la mama unui sugar, la orice mamă, fie ea femeie sau doar femelă. O să
vezi cum se petrece asta la cel mai simplu şi mai instinctiv nivel. Dacă eşti dispus
să-ţi dai silinţa, poţi folosi acest soi de percepţie în cazul oricui. Merită să o faci, te
aduce pe un nivel de înţelegere a altora care face ura aproape imposibilă. Se
întâmplă foarte rar să poţi urî un om pe care îl înţelegi.
Mă îndoiam c-o să-mi reuşească vreodată aşa ceva, dar am încercat. Într-o seară,
când mâncam împreună cu Chade şi Dutiful în cortul lor, m-am străduit să-mi extind
Harul, cuprinzându-l pe bătrânul sfetnic. Mi-am dat uitării foamea, spatele care mă
durea şi îngrijorarea pricinuită de Meşteşugul pierdut, şi m-am concentrat asupra
lui. L-am văzut foarte clar, ca pe o pradă pe care aş fi pus ochii. Am studiat poziţia
în care stătea, spatele lui drept – de parcă i-ar fi fost atât de înţepenit încât nici
măcar nu-şi putea lăsa umerii în jos –, modul în care, fără să-şi fi scos mănuşile, îşi
umplea lingura cu terciul albicios de care aveam parte la cină. Faţa îi era un joc al
contrastelor, cu nasul şi obrajii roşii şi fruntea palidă din pricina frigului. Pe urmă, ca
şi cum i-aş fi văzut pentru prima oară umbra, am întrezărit o singurătate care îl
însoţea din primăvara vieţii. Am simţit brusc povara anilor săi şi stranietatea unui
destin care îl trimisese, la o vârstă înaintată, într-o tabără de pe un gheţar, alături
de un băiat pe care voia să-l facă rege.
— Ce e? m-a întrebat brusc, şi am tresărit, dându-mi seama că mă holbam la el.
Mi-am scotocit mintea în căutarea unui răspuns.
— Mă gândeam câţi ani şi în câte rânduri am stat la masă în faţa ta şi mă întrebam
dacă te-am văzut vreodată cu adevărat.
A făcut ochii mari, aproape ca şi cum l-ar fi speriat un asemenea gând. Pe urmă s-
a încruntat.
— Şi eu, care credeam că-ţi trece prin cap ceva util! Ei, iată la ce mă gândeam eu.
Riddle şi Hest nu s-au întors cu proviziile. Ar fi trebuit s-apară deja. Azi l-am întrebat
pe Web dacă pasărea lui n-ar putea să-i caute. A zis că e greu să-i explice că vrea
veşti despre doi oameni anume, că e ca şi cum ai întreba un om dacă n-a văzut doi
pescăruşi anume. I-a cerut să caute doi bărbaţi cu o sanie; pe urmă mi-a spus că
pasărea nu i-a văzut. Chade a clătinat din cap. Mă tem de tot ce poate fi mai rău.
Trebuie să trimitem pe cineva pe plajă, nu doar ca să-i caute pe Riddle şi Hest, ci
şi ca să ne-aducă proviziile de care avem nevoie. În seara asta, Longwick mi-a spus
că mai avem mâncare pentru patru zile sau, dacă micşorează din nou raţiile, pentru
cinci. Şi-a frecat obosit mâinile înmănuşate. Nu mi-am imaginat niciodată c-o să fie
nevoie de atât de mult timp ca să dezgropăm dragonul. Toate istorisirile care-au
ajuns până la noi păreau să spună că e aproape de suprafaţă, ba chiar vizibil până
acum câţiva ani. Şi totuşi săpăm şi iar săpăm şi nu găsim nimic.
— E aici, l-a asigurat prinţul. Şi ne apropiem de el pe zi ce trece.
Chade a pufnit.
— Şi dacă fac un pas pe zi către sud, mă apropii de Buckkeep pe zi ce trece, dar
nimeni nu-mi poate spune în cât timp o s-ajung acolo.
S-a ridicat cu un geamăt. Era clar că nu stătea comod pe solul rece, cu toate că îl
despărţeau de el mai multe pături. S-a foit prin spaţiul îngust din cort, mergând încet
şi întinzându-şi cu prudenţă picioarele şi spatele.
— Mâine îl trimit pe Fitz să vadă ce s-a întâmplat cu Riddle şi Hest. Şi vreau să-i iei
pe Thick şi pe Bufon cu tine.
— Pe Thick şi pe Bufon? De ce?
Pentru el răspunsul era evident.
— De cine altcineva mă pot lipsi la săpat? Dacă-l luăm pe Thick de lângă dragon,
s-ar putea să-şi revină. Şi, dacă-şi revine, lasă-l pe plajă, cu Churry şi Drub şi cu
proviziile. Şi să ne transmită de acolo, prin Meşteşug, ce-o să aflaţi.
— Dar de ce şi Bufonul?
— Pentru că e nevoie de doi oameni ca să tragă sania încărcată şi nu cred că Thick
o să-ţi fie de mare folos pentru aşa ceva. Bănuiesc că va trebui să-l puneţi pe sanie
ca să-l luaţi de-aici. Şi tu eşti unul dintre puţinii oameni care se poate înţelege cât
de cât cu el, aşa că trebuie să te numeri printre cei care pleacă, Fitz. Ştiu că nu e o
însărcinare pe placul tău, dar pe cine altcineva aş putea să trimit?
L-am privit pieziş.
— Nu încerci pur şi simplu să ne îndepărtezi pe mine şi pe Bufon de locul ăsta
înainte de a fi dezgropat dragonul?
A oftat.
— Dacă te-aş fi trimis numai pe tine, fără Bufon, m-ai fi întrebat dacă încerc să vă
despart. Dacă l-aş fi trimis doar pe el, nu şi pe tine, sunt sigur că ai fi spus acelaşi
lucru. Presupun că l-aş fi putut ruga pe Web să plece în misiunea asta cu Thick şi
cu încă un om, dar el nu înţelege cum stau lucrurile cu Meşteşugul bondocului. Şi
dacă s-a întâmplat ceva cu Riddle şi Hest, ei, cred că tu poţi face faţă unei
ameninţări mai bine decât… Şi-a ridicat brusc mâinile şi a spus, parcă apărându-
se: Să fie cum vrei tu, Fitz. Oricum te conduci după capul tău, iar Bufonul n-o să te
însoţească decât dacă o să-l rogi tu. Eu n-am puterea să-l trimit nicăieri. Prin
urmare, hotărârea îţi aparţine.
M-am simţit oarecum jenat. Poate căutasem motive care, de fapt, nu existau.
— Mă duc. Şi-o să-l rog pe Bufon să vină cu mine. Ca să fiu sincer, o schimbare
care mă scapă de săpat e bine-venită. Fă o listă cu tot ce vrei să-ţi aduc.
În sinea mea, m-am hotărât să adun tot lemnul adus de valuri pe plajă şi să-l iau cu
mine, indiferent cât de mult s-ar fi îngreunat povara. Lui Chade i-ar fi priit un foc
bun, mi-am spus, chiar dacă n-ar fi durat decât o singură noapte.
— Atunci să fiţi gata de plecare în zori, m-a sfătuit Chade.
Bufonul n-a fost la fel de încântat ca mine să scape de săpat.
— Şi dacă ajung la dragon în lipsa noastră? Ce se-ntâmplă dacă nu sunt aici să-l
apăr?
— Oamenii Hetgurdului şi coteria Harului sunt împotriva uciderii lui în aceeaşi
măsură ca tine. Nu crezi că sunt destul de mulţi?
Eram întinşi în acelaşi aşternut, spate în spate, ca să profite fiecare de căldura
trupului celuilalt, aşa cum obişnuiam să ne culcăm în Regatul Munţilor, cu atâţia ani
în urmă. Adevărul e că eu aveam foarte puţin de câştigat, fiindcă pe Bufon îl
simţisem întotdeauna rece la atingere. Mă gândeam că e aproape ca şi cum aş
dormi lungit lângă o şopârlă. Dar, cu toate că nu-mi oferea cine ştie ce căldură,
spatele lui lipit de al meu era o dovadă liniştitoare de prietenie, ceva de care nu mai
avusesem parte de când murise Ochi întunecaţi. Te simţi în siguranţă când ştii că
în spatele tău e un prieten, chiar şi dacă doarme buştean.
— N-am idee. Am ajuns prea aproape de momentul în care mi s-au oprit
întotdeauna viziunile.
A tăcut, ca şi cum ar fi aşteptat să-i pun o întrebare, dar era un subiect despre care
nu voiam să aflu amănunte.
— Crezi că ar trebui să mergem? m-a întrebat apoi, cu prudenţă.
M-am foit în aşternut, gemând când muşchii mei îndureraţi s-au plâns.
— Cred că nu m-am gândit prea mult la asta. Chade îmi spune de atât de mult timp
ce să fac, încât am acceptat pur şi simplu să plec. Însă aş vrea să ştiu ce s-a
întâmplat cu Riddle şi Hest. Şi aş vrea să văd dacă Thick îşi revine când ne
îndepărtăm de dragon. Şi… M-am foit din nou, gemând. Nu mă deranjează să fac
câteva zile orice altceva în afară de săpat.
A păstrat tăcerea. Am păstrat-o şi eu, cu gândul la tăcerea lui. M-am întrebat de ce
avea nevoie de atât de mult timp ca să se hotărască. Pe urmă am izbucnit în râs.
— Ah, da. Aproape că uitasem. Eu sunt Catalizatorul, cel care face schimbările. Iar
asta e o schimbare faţă de ceea ce crezi că ar trebui să faci. Aşa că nu te poţi hotărî
dacă să mi te opui sau nu.
Tăcerea s-a prelungit atât de mult, încât mi-am închipuit că adormise. Ziua fusese
cea mai caldă de până atunci, gheaţa de la suprafaţă devenise apoasă şi trudiserăm
toată ziua în umezeală. Am ascultat vântul, sperând că frigul nopţii o să acopere
gheţarul cu o crustă, astfel încât zăpada să nu poată fi spulberată. Pe urmă, când
eram eu însumi aproape adormit, Bufonul a început să vorbească.
— Mă sperii uneori, când dai glas gândurilor mele. Plecăm mâine. Şi luăm cortul
ăsta cu noi, ca adăpost, da?
— Ideea mi se pare foarte bună, am spus, chiar înainte de a mă afunda în somn.
Aşa că am pornit la drum în dimineaţa următoare. Longwick ne-a dat provizii pentru
trei zile, spunând că n-aveam nevoie de mai mult ca să ajungem pe plajă. Am strâns
minunatul cort al Bufonului şi l-am pus pe sanie în vreme ce Longwick ne-a dat
ultimele instrucţiuni. Dacă ajungeam pe plajă fără să-i întâlnim pe ceilalţi doi trimişi,
trebuia să-i avertizăm pe oştenii care păzeau proviziile, spunându-le că îl
văzuserăm pe Omul Negru. Dacă găseam dovezi că lui Riddle şi Hest li se
întâmplase ceva, trebuia să ne întoarcem imediat în tabără, să dăm de ştire. Dacă
ne întâlneam cu ei, aflaţi pe drumul de întoarcere, trebuia pur şi simplu să revenim
în tabără împreună. Pasărea lui Web avea să vină din când în când să vadă unde
ne aflam. Am dat din cap în timp ce aranjam pe sanie cortul şi aşternuturi pentru
trei oameni. Aşa cum prezisese Chade, a trebuit să-l aşezăm pe sanie şi pe Thick.
Nu putea fi convins să se pună în mişcare. Nu se împotrivea, pur şi simplu nu-şi
dădea câtuşi de puţin silinţa. Făcea câţiva paşi, apoi se oprea, pierdut în gândurile
lui. Dutiful şi Chade au venit să ne ureze drum bun. Prinţul i-a potrivit bondocului
căciula pe urechi. Ştiam că-şi folosea Meşteşugul încercând, disperat, să-l
trezească.
Nu puteam să-i simt strădaniile, dar concentrarea i se citea pe faţă. Thick şi-a întors
încet capul spre el.
— Mă simt foarte bine, a spus alene.
Şi privirea i s-a pierdut din nou în depărtare.
— Să ai grijă de el, Tom, mi-a cerut prinţul ţâfnos.
— Făgăduiesc, prinţul meu. Vom încerca să mergem repede.
Şi, spunând asta, am început să trag sania cea mare, pe care Thick stătea înfăşurat
în pături ca într-un cocon.
Tălpicile bine unse cu ceară alunecau pe zăpadă cu uşurinţă. Aproape prea uşor,
fiindcă de data asta mergeam la vale, nu urcam. A trebuit să mă opresc şi să-i pun
frâna ca să nu coboare în goană, dând peste mine. Cu raniţa sprijinită pe partea de
sus a spatelui, Bufonul deschidea drumul, verificând zăpada ca să fie sigur că
înaintea noastră era teren solid, deşi mergeam pe poteca însemnată de Peottre.
Ziua era călduroasă şi zăpada mi se lipea de cizme, îngreunându-le. Când
traversam câte un platou, tălpicile saniei se împotmoleau. Sania croia, peste urma
veche, una mai adâncă şi, când se afundau, tălpicile se încărcau cu zăpada grea,
îmbibată cu apă. Dar ziua era frumoasă şi trăgându-l pe Thick cu sania oboseam
mai puţin decât săpând o groapă în gheaţă. Sabia ieftină pe care mi-o dăduse
Bufonul mă lovea peste gambe la fiecare pas, fiindcă Longwick insistase să fiu
măcar eu înarmat. Mergeam oricum mai repede decât o făcusem prima oară, fiindcă
Peottre marcase foarte clar drumul, care cobora tot timpul, fie şi în pantă foarte lină.
Fredonatul lui Thick, scârţâitul tălpicilor şi scrâşnetul paşilor noştri pe crusta
înmuiată a zăpezii nu erau singurele zgomote. Căldura trezise gheţarul. Am auzit,
în depărtare, căderea unor sloiuri, ca un tunet prelungit ceva vreme. Au urmat
trosnete şi pocnete mai puţin zgomotoase, dar la fel de îndepărtate.
Bufonul a început să fluiere şi m-am înveselit când l-am văzut pe Thick îndreptându-
şi spatele şi ascultându-l. Încă mai fredona întruna, dar am început să fac comentarii
despre decorul de un alb neîntrerupt, primind din când în când câte un răspuns de
la el. Asta m-a umplu de o bucurie iraţională, dar m-a pus şi pe gânduri.
Puterea Meşteşugului n-avea legătură cu distanţa, şi totuşi, pe măsură ce ne
îndepărtam de dragon, bondocul părea să redevină tot mai conştient de lumea
înconjurătoare. Nu înţelegeam de ce şi aş fi vrut să pot vorbi despre asta cu Dutiful
şi Chade.
Am încercat de mai multe ori, zadarnic, să mă folosesc de Meşteşug. Un om fără
picioare care s-ar fi străduit să facă un salt s-ar fi descurcat mai bine decât mine.
Magia mea pur şi simplu dispăruse. Gândul la pierderea ei îmi punea un gol de
gheaţă în pântec, aşa că l-am alungat. Oricum până una-alta nu era nimic de făcut.
Ciclul căldură-frig din fiecare zi şi vântul din fiecare noapte neteziseră urmele
periplului nostru pe acelaşi drum. Am încercat să le descifrez, să-mi dau seama
dacă Riddle, Hest şi sania lor trecuseră pe acolo, dar n-am izbutit. Vedeam foarte
bine întinderile înzăpezite de mai jos de noi. Nicăieri nu se mişca nimic, cu siguranţă
nu ceva de mărimea a doi oameni cu o sanie. Mi-am spus că era posibil că fi zăbovit
mai mult în tabăra de pe plajă sau să fi avut vreun ghinion care să-i întârzie. Am
încercat să nu leg dispariţia lor de furtul Meşteşugului meu şi de apariţiile Omului
Negru. Cunoşteam prea puţine fapte ca să pot trage vreo concluzie. Mi-am dat în
schimb silinţa să mă bucur de prospeţimea şi frumuseţea zilei. La un moment dat,
am auzit din înălţimi strigătul unei păsări de mare, mi-am ridicat privirea şi am văzut
un pescăruş descriind un cerc larg deasupra noastră. Mi-am fluturat mâna,
salutând-o pe Risk şi întrebându-mă dacă o să-i spună lui Web că o recunoscusem.
Am trecut de fostul nostru loc de tabără când de lăsarea serii ne mai despărţea
destul timp şi mai aveam destulă energie ca să ne continuăm drumul, aşa că am
făcut-o. În noaptea aceea ne-am înălţat cortul pe urma din spatele saniei. Thick
încă mai fredona din când în când, dar s-a arătat interesat de mâncare şi apoi
descurajat de simplitatea cinei pe care am pregătit-o. Cortul era cam mic pentru trei
oameni, dar s-a încălzit mult mai repede. În seara aceea, Bufonul ne-a istorisit mai
multe poveşti simple, pentru copii, până când ni s-a făcut somn. De la o poveste la
alta, Thick fredona tot mai puţin şi punea tot mai multe întrebări. Înainte vreme, m-
aş fi enervat fiindcă întrerupea atât de des firul istorisirilor. Însă atunci m-am simţit
uşurat.
— Vrei să le spui lui Chade şi Dutiful noapte bună din partea mea? l-am întrebat pe
bondoc în timp ce se înfăşura în pături.
— Spune-le singur, mi-a răspuns ursuz.
— Nu pot. Am mâncat ceva rău şi acum nu-i mai pot găsi în mintea mea.
S-a săltat într-un cot şi s-a holbat la mine.
— O, da. Acum mi-aduc aminte. Ai dispărut. E mare păcat. A amuţit pentru o vreme,
apoi a adăugat: Ne-au urat noapte bună şi ne-au mulţumit fiindcă i-am căutat. Şi
poate că eu ar trebui să rămân pe plajă, dar se vor hotărî mai târziu.
A răsuflat adânc, mulţumit şi s-a strecurat din nou sub pături.
A fost rândul meu să mă ridic.
— Thick, nu mai tuşeşti. Şi nu mai respiri şuierat.
— Nu.
S-a răsucit în aşternut, izbutind să-mi tragă un picior. Mă pregăteam să mă plâng,
când a adăugat:
— El mi-a spus: „Vindecă-te singur. Nu fi prost, vindecă-te singur, nu mă mai
enerva”. Şi m-am vindecat.
— Cine ţi-a spus asta? l-am întrebat, brusc copleşit de vinovăţie.
De ce eu, Chade şi Dutiful nu ne gândiserăm să-l vindecăm?
În clipa aceea, mi s-a părut evident că ar fi trebuit s-o facem. Mi-a fost ruşine, fiindcă
nu ne trecuse prin cap.
— Uff, a răspuns Thick meditativ. Numele lui e o întreagă poveste, prea lung ca să
fie istorisit. Mi-e somn. Nu mai vorbi cu mine.
Şi asta a fost tot. A adormit adânc. M-am întrebat dacă Icefyre mai avea şi un alt
nume, un nume de dragon.
În timpul nopţii, m-am trezit la un moment dat şi am avut impresia că aud paşi
prudenţi afară. M-am târât până la clapă, apoi am ieşit fără tragere de inimă în frigul
nopţii senine. N-am văzut nimic şi pe nimeni, cu toate că am dat ocol cortului.
În dimineaţa următoare, am mers în jurul adăpostului nostru pe un cerc mai larg în
timp ce Bufonul s-a străduit să încălzească apă pentru ceai. M-am întors cu noutăţi.
— Cineva ne-a vizitat azi-noapte, am spus, dându-mi silinţa s-o fac cu nepăsare.
S-a plimbat în jurul taberei, la mare distanţă. Pe urmă a stat o vreme lungit pe
zăpadă, uite acolo. Şi a plecat în partea aia, de unde a venit. Crezi că ar fi bine să
vedem unde s-a dus?
— De ce? a întrebat Thick, chiar în timp ce Bufonul spunea:
— Cred că lordul Chade şi prinţul Dutiful ar vrea să afle asta.
— Şi eu cred.
M-am uitat la Thick. A oftat plictisit, apoi s-a concentrat.
— „Duceţi-vă pe plajă”, ne-a dat de ştire, peste câteva clipe. Dutiful crede că a lăsat
nişte zahăr de arţar în tabăra aia, într-o pungă. Au spus că trebuie să ne grăbim s-
ajungem şi să ne întoarcem cu proviziile şi să le cerem oştenilor de acolo să vină
cu noi. „Nu vă duceţi acum să vedeţi unde merg urmele!”
— Atunci aşa facem.
Cât de mult îmi doream să pot auzi eu însumi gândurile lui Chade!
Am strâns cotul şi l-am pus pe sanie, iar Thick s-a instalat lângă el fără să stea pe
gânduri. Am chibzuit şi am decis că era cel mai simplu să călătorim aşa. Era mai
uşor să-l car, aşezat pe sanie, decât să mergem în ritmul lui lent. Ca şi mai înainte,
Bufonul mergea în faţa noastră, verificând poteca, iar eu trăgeam sania. Ziua era
superbă, peste faţa înzăpezită a lumii sufla un vânt cald. Dacă izbuteam să ne
mişcăm la fel de repede ca până atunci, mă aşteptam să ajungem pe plajă în după-
amiaza următoare. Thick a început brusc să vorbească.
— Nettle a zis că ţi-a simţit lipsa. M-a întrebat dacă o urăşti.
— Dacă o urăsc… Când? Când a spus asta?
— Noaptea. Bondocul şi-a fluturat mâna într-un gest vag. A zis că ai plecat şi nu te-
ai mai întors la ea niciodată.
— Dar e din pricină că am mâncat ceva rău. N-am mai putut s-ajung la ea.
— Da. Thick a trecut peste explicaţia mea cu nepăsare. I-am spus că nu mai poţi
vorbi cu ea. S-a bucurat s-audă asta.
— S-a bucurat?
— Te crezuse mort. Sau cam aşa ceva. Acum are o nouă prietenă, o fată nouă. Ne
oprim curând să mâncăm?
— Nu înainte de a se însera. Avem puţină mâncare, aşa că trebuie să fim chibzuiţi.
Thick, Nettle a…
M-a întrerupt un strigăt de spaimă al Bufonului. Bastonul cu care verifica drumul se
afundase brusc foarte mult. L-a scos, a făcut doi paşi la stânga şi a încercat din
nou. Şi bastonul s-a afundat din nou.
— Nu te mişca! i-am spus lui Thick.
Am luat unul dintre bastoanele de rezervă de pe sanie şi m-am dus lângă Bufonul
nedumerit.
— Zăpadă moale? l-am întrebat.
A clătinat din cap.
— Parcă n-ar fi decât o crustă şi nimic sub ea. Dacă n-aş fi ţinut bastonul bine, ar fi
căzut în gol.
— Trebuie să fim foarte prudenţi. L-am prins de mânecă. Thick, rămâi pe sanie! i-
am reamintit bondocului.
— Mi-e foame!
— Mâncarea e în sacul din spatele tău. Stai liniştit pe sanie şi mănâncă.
Aşa era cel mai simplu să-i dau o ocupaţie. Am făcut trei paşi spre dreapta,
trăgându-l pe Bufon după mine. De data asta, am înfipt bastonul meu. Şi am simţit
exact ceea ce-mi spusese. Crusta de zăpadă a opus mai întâi rezistenţă, apoi
bastonul a intrat în golul de sub ea.
— Beţele lui Peottre sunt înfipte chiar deasupra găurii, a remarcat Bufonul.
— N-ar fi fost greu să le mute cineva, am remarcat eu.
— Totuşi, ca să le mute cineva, ar fi trebuit să treacă pe aici.
— Noaptea crusta ar putea fi mai solidă. Aşa cred.
Nu-mi puteam da seama dacă întâlnisem un pericol firesc pe gheţar sau dacă
drumul însemnat ne condusese către o capcană.
— Să ne întoarcem la sanie, am propus.
— Pare o idee bună, a încuviinţat Bufonul.
Şi, când l-am tras înapoi, îndepărtându-l de prăpastia ascunsă, am căzut amândoi
prin crustă. Eu m-am afundat până la genunchi, iar el până la şolduri, amândoi
ţipând îngroziţi. Pe urmă, când am rămas înţepeniţi aşa, eu am izbucnit într-un râs
zgomotos, amuzat de spaima noastră. Nu era nimic altceva decât un loc unde se
înmuiase zăpada.
— Dă-mi mâna, i-am spus Bufonului, care se chinuia s-ajungă deasupra stratului
alb.
S-a prins de mâna mea şi apoi, în timp ce se apropia de mine, am trecut amândoi
prin a doua crustă şi am căzut în gol.
Am văzut, pentru o scurtă clipă, faţa lui Thick schimonosită de groază. Pe urmă,
ţipătul lui de spaimă a fost înăbuşit de cascada de zăpadă şi gheaţă căzută odată
cu noi şi în urma noastră. M-am ţinut strâns de mâna Bufonului în timp ce mă
zvârcoleam nebuneşte, căutând ceva stabil în lumea din jur. Dar nu găseam nimic.
Totul era alb, ud şi rece şi eram prinşi într-o cumplită şi nesfârşită alunecare de
zăpadă şi de bucăţi de gheaţă.
Când ninge la lumina zilei, zăpada pare atât de uşoară şi de pufoasă! Dar când
umple aerul, dându-i grosimea unui terci, n-o poţi respira. Mi se strecura sub haine,
se târa de parcă ar fi fost vie şi atrasă de căldura mea. M-am străduit să-mi ridic
mâna liberă, punându-mi cotul peste faţă, într-un inutil gest de apărare. Căderea
continua, alunecam lent şi o parte a minţit mele ştia că pe urmele noastre mai
aluneca un val de zăpadă. Şi, în tot acest timp, mă ţineam strâns de mâna Bufonului
şi ştiam că mâna lui liberă nu-i apăra faţa, ci se încleşta cu disperare de umărul
hainei mele. Nu mai aveam ce aer să respir.
Pe urmă, ca şi cum am fi intrat în gâtul unei pâlnii, am căpătat viteză, ajungând
aproape în cădere liberă. Am dat din picioare, cu mişcări vagi de înotător, şi l-am
simţit pe Bufon zvârcolindu-se aproape la fel. Apoi am simţit cum ne oprim, într-un
întuneric umed şi rece. Asta m-am îngrozit şi m-am zbătut, aşa cum ţi-o cere trupul
când e în ghearele morţii. Şi, cumva, deşi n-ar fi părut cu putinţă, am izbutit să-mi
scot capul de sub zăpadă. Am tras în piept aer aproape curat şi m-am săltat cu greu
către el, trăgându-l pe Bufon după mine. Era moale şi m-am temut că se sufocase
deja.
Totul era beznă şi frig, şi zăpadă şi gheaţă în cădere. Târându-l în urma mea pe
Bufon, am mers, afundat până la şolduri, printr-un troian din care am ieşit pe
neaşteptate. Am înaintat cu greutate prin zăpada care nu-mi mai trecea de
genunchi, apoi m-am trezit brusc scăpat de ea. L-am auzit pe Bufon respirând
şuierător. Am răsuflat şi eu adânc, o dată, apoi încă o dată. În aerul pe care l-am
tras în piept încă mai erau cristale fine de gheaţă, dar, chiar şi-aşa, îmbunătăţirea
mi se părea considerabilă. Ne aflam în întuneric.
Mi-am scuturat zăpada din păr şi mi-am scos-o cu pumnii din guler. Îmi pierdusem
pălăria şi o cizmă. În jur totul era negru şi nu se auzeau decât scrâşnetele de
nedescris ale zăpezii care-şi găsea locul după cădere şi respiraţiile noastre hârjâite.
— Unde suntem? am întrebat gâfâind, şi firava mea voce omenească a părut
chiţăitul înăbuşit al unui şoarece dintr-un hambar plin cu grâne.
Bufonul a tuşit.
— Aici, jos.
Nu ne mai ţineam de mână, dar rămăseserăm destul de aproape unul de altul ca
să ni se atingă trupurile. Era ghemuit la picioarele mele şi l-am simţit făcând ceva,
apoi în palme i-a înflorit o lumină palidă, verzuie. Am clipit, nezărind la început nimic
mai mult decât strălucirea aceea, apoi mi-am dat seama că venea dintr-o cutie mică,
pe care-o ţinea în mâini.
— N-o să dureze mult, m-a prevenit, cu faţa cadaverică în lumina spectrală. Cel
mult o zi. E magie rămasă de la Străbuni, din soiul cel mai rar şi mai scump. Nu mi-
am cheltuit toată averea la jocuri de noroc şi pe băutură. O mare parte a ei e aici,
în mâinile mele.
— Slavă zeilor pentru asta! am spus din toată inima.
M-am întrebat, într-o străfulgerare, dacă nu cumva rostisem acea unică rugăciune
sinceră despre care îmi vorbise cândva Web. Oricât de slabă ar fi fost lumina, îmi
oferea o mare alinare. Era de-ajuns ca să ne lumineze amândurora feţele când ne
priveam. Bufonul îşi păstrase pălăria. Iar raniţa îi atârna, legănându-se, de o singură
curea, cealaltă se rupsese. Eram şocat pentru simplul fapt că n-o pierduse. Centura
sabiei mele dispăruse, cu armă cu tot. Sub privirile mele, Bufonul şi-a închis la loc
mica raniţă. Am păstrat tăcerea în cele câteva clipe în care ne-am scuturat zăpada
de pe haine, apoi ne-am ridicat şi ne-am rotit privirile.
N-am izbutit să vedem nimic. Lumina noastră era prea slabă ca să ne-arate mai
mult decât avalanşa de zăpadă din care ieşiserăm şi pe noi înşine. Eram într-o
gaură sau într-o grotă de sub gheaţă, dar felinarul Străbunilor nu bătea până la
pereţii ei. De sus nu venea niciun licăr de lumină. M-am gândit că potopul de zăpadă
revărsat pe urmele noastre astupase spărtura prin care căzuserăm. Apoi:
— Thick! Oh, Eda, dă-i minte ca să-i caute pe Dutiful şi Chade cu Meşteşugul, să
le spună ce s-a întâmplat. Sper că n-o să se mişte de pe sanie. Dar o să vină
noaptea, o să vină frigul, şi ce-o să facă atunci? Thick!
Am urlat brusc cuvântul, cu gândul la bondocul pierdut într-o lume de gheaţă, singur
pe o sanie.
— St! m-a dojenit tăios Bufonul. Dacă te aude, s-ar putea să se dea jos de pe sanie
şi să vină spre spărtură. Taci. E într-un pericol mai mic decât noi şi mă tem că
trebuie să-l laşi să-l înfrunte singur. O să le dea de ştire celorlalţi prin Meşteşug,
Fitz. Mintea lui n-o fi fiind foarte ageră, dar îi merge destul de bine şi are timp
berechet să decidă ce are de făcut.
— Poate, am cedat.
Aveam inima cât un purice. Din toate momentele în care aş fi putut fi lipsit de
Meşteşug, acela era cel mai înfiorător. Şi, în clipa următoare, m-am simţit din nou
devastat de absenţa lui Ochi Întunecaţi. Îmi lipseau instinctele lui, raţiunea lui de
supravieţuitor. Mi s-a pus un nod în gât. Eram singur.
Şi-o să te-neci în lacrimi plângându-ţi de milă. Gândul era atât de usturător, încât
părea să vină cu adevărat de la Ochi întunecaţi. Dezmeticeşte-te şi fă ceva.
Supravieţuirea Bufonului depinde de tine. Poate şi a lui Thick.
Am răsuflat adânc şi mi-am ridicat privirea. Licărirea verde izvorâtă din cutie nu-mi
arăta nimic, dar asta nu însemna că nu era nimic de văzut. Dacă nu exista nicio altă
cale de ieşire, atunci trebuia să risc o nouă avalanşă de zăpadă săpând ca să urc
prin prima. Dacă exista alt drum spre suprafaţă, trebuia să-l găsim. Asta era toată
filosofia. Stând acolo şi scâncind ca un căţeluş rătăcit nu rezolvam nimic. L-am
săltat pe Bufon în picioare.
— Haide. Nu putem urca înapoi. Să vedem unde ne aflăm. Dacă ne mişcăm, o să
ne încălzim.
— Bine.
A rostit cuvântul cu atâta încredere, încât mi s-a frânt inima.
Unul dintre bastoanele noastre pentru încercat zăpada ar fi fost bine-venit, dar nu
puteam ghici unde erau îngropate. Aşa că Bufonul a întins mica lui cutie luminoasă
în faţa noastră şi ne-am pus în mişcare, mai mult pe dibuite.
Mergeam fără să dăm de nimic. Dacă ne opream, neclintiţi, şi ne ţineam respiraţia,
auzeam apă picurând şi răsuflarea lentă a gheţarului din jur, pe care-o simţeam
până în măduva oaselor. Călcam pe gheaţă zgrunţuroasă. Deasupra nu puteam
zări niciun tavan. Ne aflam într-o noapte fără stele şi singurele legături ale oricăruia
dintre noi cu lumea erau suprafaţa solidă de sub picioare şi atingerea celuilalt. N-
am zărit nici măcar întunecimea peretelui din faţa noastră până ce n-am simţit-o
izbindu-ne.
Am rămas amândoi lipiţi de el o vreme, fără să scoatem nicio vorbă. În liniştea
aceea, mi-am dat seama că Bufonul tremura şi respira întretăiat.
— De ce nu mi-ai spus că ţi-e chiar atât de frig? l-am întrebat.
A pufnit, apoi a râs fără vlagă.
— Ţie nu îţi e? Mi s-a părut inutil să vorbim despre aşa ceva. Asta e gheaţă sau
piatră? a adăugat, după o nouă răsuflare tremurată.
— Ridică lumina.
A ridicat-o. Am privit peretele cu atenţie.
— Tot nu-mi dau seama. Dar e un zid de care nu putem trece. Să mergem de-a
lungul lui.
— Asta ne-ar putea aduce înapoi, aici.
— Ar putea, dar n-avem de ales. Dacă ajungem de unde-am plecat, măcar o să
ştim că nu există nicio ieşire. Asta e. Aşteaptă o clipă.
Am pus o mână pe perete, la înălţimea umărului, iar cu cealaltă mi-am căutat cuţitul
de la centură. Dispăruse. Fireşte. Bufonul rămăsese cu al lui şi mi l-a împrumutat
ca să scrijelesc un semn. Dar gestul părea inutil.
— La stânga sau la dreapta? am întrebat.
N-aveam idee unde se află nordul şi sudul.
— La stânga, a răspuns, fluturându-şi vag mâna într-acolo.
— Stai puţin, am zis cu glas aspru şi mi-am dezlegat mantia.
Am pus-o pe umerii lui, deşi a încercat să se ferească.
— O să ţi se facă frig! a protestat.
— Îmi e deja. Dar corpul meu s-a încălzit întotdeauna mai uşor decât al tău. Şi,
dacă te doboară frigul, n-o să fie în folosul niciunuia dintre noi. Nu-ţi face griji, o să-
ţi spun dacă o s-o vreau înapoi. Deocamdată poart-o.
A cedat imediat, şi abia atunci mi-am dat seama cât de frig îi era în realitate. Şi-a
lăsat raniţa pe podea şi mi-a dat mie felinarul Străbunilor în timp ce-şi lega mantia.
Şi-a strâns-o în jurul trupului tremurând. Am înălţat cutia şi m-am gândit că strania
culoare a feţei lui nu era doar o iluzie creată de lumina verzuie. S-a uitat la mine cu
un zâmbet abia schiţat.
— Încă mai păstrează căldura ta. Mulţumesc, Fitz.
— Mulţumeşte-ţi ţie. E cea pe care mi-ai dat-o când o făceam pe servitorul tău.
Haide. Să mergem. Am luat raniţa înaintea lui. Ce mai ai aici?
— Mă tem că nimic de prea mare folos. Doar câteva lucruri personale de care n-aş
vrea să mă despart niciodată. La fund e o sticlă mică, cu rachiu. Şi cred că şi câteva
prăjituri cu miere. Le-am luat pentru vreo urgenţă sau poate ca să-l răsfăţ pe Thick.
A râs scurt, sugrumat. Urgenţă. Dar nu ca asta. Oricum, cred că trebuie să le
păstrăm cât mai mult cu putinţă.
— Înclin să-ţi dau dreptate. Să mergem.
N-a întins mâna după cutia luminoasă, a rămas cu braţele înfăşurate în jurul
trupului. Aşa că am ţinut-o eu şi am deschis drumul de-a lungul peretelui. După felul
cum mergea, mi-am dat seama că picioarele Bufonului erau îngheţate. A fost cât
pe ce să cad pradă disperării. Pe urmă lupul din mine a alungat-o. Eram încă vii şi
ne puteam mişca. Exista speranţă.
Ne-am târşâit picioarele mai departe. Parcă la nesfârşit. Timpul a devenit mişcare,
paşi în întuneric. Uneori închideam ochii ca să mi-i apăr de lumina nefirească, dar
mi se părea că nu vrea să dispară. Într-un asemenea moment, l-am auzit pe Bufon
spunând, cu un tremur în glas:
— Ce-i asta?
Am deschis ochii.
— Care asta?
Îmi faţa ochilor îmi zăboveau, într-un dans albăstrui, scânteieri ale luminii la care
mă uitasem mai înainte. Am clipit. N-au dispărut.
— Asta. Nu e lumină? Închide cutia. Vezi dacă există sau e doar un soi de oglindire.
Cutia era greu de închis. Aveam degetele îngheţate, iar laba piciorului rămas fără
cizmă îmi părea un ciot dureros sub gleznă. Dar, cutia odată închisă, licărul de
lumină albastră a continuat să ne îmbie. Era diformă, cu margini neclare. Am privit-
o cu ochi îngustaţi, încercând să-i descopăr ceva cât de cât familiar.
— E foarte stranie, nu? Să mergem spre ea.
— Şi să ne îndepărtăm de perete? am întrebat, cu o ciudată lipsă de tragere de
inimă. Nu ne putem da seama la ce distanţă e.
— Lumina trebuie să vină de undeva, a subliniat Bufonul.
Am răsuflat adânc.
— Prea bine.
Am pornit-o către lumină. Nu părea să capete mai multă putere. Sub picioare am
început să simţim hârtoape şi am continuat să ni le târâm, amorţite, bâjbâind. Pe
urmă, nu după mult timp, perspectiva s-a schimbat. Un perete din stânga ne
astupase până atunci vederea, aşa că nu zăriserăm decât o reflexie în gheaţă.
Când înaintam spre ea, strălucirea albastră a părut să se deschidă, devenind un
culoar ademenitor, săpat în gheaţă albăstruie şi albă. Cu speranţele reînnoite, am
grăbit pasul. Am trecut dincolo de un cot al încăperii întunecate în care ne aflam şi
am dat cu ochii de o neaşteptată privelişte luminoasă. Pe măsură ce ne apropiam,
toate amănuntele deveneau din ce în ce mai clare. Am cotit din nou spre lumina
care a căpătat mai multă putere şi, după ce am străbătut o porţiune îngustată a
culoarului, ne-am văzut într-o lume a gheţii inundate de strălucire.
Lumina părea să vină de pretutindeni şi de nicăieri, ca şi cum ar fi ajuns la noi
trecând prin ferestre, oglinzi şi prisme de gheaţă. Am pătruns într-un labirint straniu
de spărturi şi goluri dintr-un tărâm al pereţilor de o strălucire palidă. Mergeam pe
un drum când îngust, când larg. Sub picioarele noastre, podeaua nu era niciodată
netedă. Uneori aveam impresia că înaintăm printr-o spărtură proaspătă, cu muchii
ascuţite, iar alteori poteca unduitoare pe care o urmam părea să fi fost sculptată
încetul cu încetul de apa prelinsă când se topea gheaţa. Când ajungeam la o
ramificaţie, alegeam întotdeauna culoarul cel mai larg. Care se îngusta adesea la
scurt timp după aceea. Nu i-am spus Bufonului la ce mă gândeam; mă temeam că
mergem prin fisuri întâmplătoare ale gheţarului, care nu duceau nicăieri. N-aveam
de ce să ne aşteptăm c-o să ajungem undeva.
Primele semne că pe acolo mai fuseseră şi alţii au trecut aproape nebăgate de
seamă. M-am temut că speranţa îmi juca feste. Se părea că, acolo unde drumul era
alunecos, cineva împrăştiase nisip. Iar pereţii păreau să fi fost neteziţi. Şi am simţit
mai întâi un miros: de excremente omeneşti proaspete. În clipa când am fost sigur
că nu mă înşel, l-am auzit pe Bufon spunând:
— S-ar părea că, în faţa noastră, sunt trepte cioplite în podea.
Am dat din cap. Urcam, cu siguranţă, şi în podeaua de gheaţă fuseseră tăiate trepte
late, joase. Am numărat douăsprezece înainte de a trece pe lângă o încăpere croită
în gheaţa din dreapta noastră. Lărgită, o fisură naturală devenise o groapă largă,
pentru aruncarea gunoaielor şi pentru deşertarea oalelor de noapte. Şi un mormânt
infam. Am zărit un picior gol, obscen de palid şi de sfrijit, înălţându-se din mormanul
de mizerie. Un alt leş zăcea deasupra lui, cu faţa în jos şi braţele şi picioarele
răsfirate, cu coastele vizibile printre zdrenţe. Numai frigul făcea duhoarea
suportabilă. M-am oprit.
— Crezi că trebuie să mergem mai departe? i-am şoptit Bufonului.
— E singura cale, mi-a răspuns cu vocea poticnindu-i-se. Trebuie s-o urmăm.
Se holba întruna la trupul aruncat, părând să nu-şi poată desprinde privirea.
Tremura din nou.
— Încă îţi mai e frig? l-am întrebat.
Eu aveam impresia că în culoarele prin care mergeam era ceva mai cald decât
fusese în beznă. Lumina părea să vină din ele însele.
Mi-a zâmbit stins.
— Tremur de frică. A închis o clipă ochii, făcând lacrimile să i se prelingă pe genele
aurii. Mergem înainte, a adăugat cu glas mai ferm.
A trecut pe lângă mine, ca să deschidă el drumul, şi l-am urmat cuprins de spaimă.
Cel care arunca lăturile şi vărsa oalele de noapte era un individ neglijent. Pereţii de
gheaţă erau plini de pete şi de stropi împroşcaţi, care împestriţau şi podeaua. Cu
cât înaintam mai mult, cu atât se vedea mai clar că toate coridoarele fuseseră făcute
sau cel puţin modificate de mâna omului. Şi am descoperit de unde venea
strălucirea albastră când am trecut pe sub un glob palid, fixat pe perete, mai sus de
capetele noastre. Era mai mare decât un dovleac şi dădea lumină, dar nu şi căldură.
M-am oprit şi m-am holbat. Pe urmă, când mi-am înălţat spre glob degetele
curioase, Bufonul m-a prins de mânecă şi mi-a tras mâna în jos. A clătinat din cap,
avertizându-mă fără vorbe.
— Ce e? am întrebat în şoaptă.
A ridicat din umăr.
— Habar n-am. Dar ştiu că e al ei. Nu-l atinge, Fitz. Haide. Trebuie să ne grăbim.
Şi ne-am grăbit – pentru o vreme. Până am ajuns la prima celulă.
Capitalul 20
CORIDOARE
Se spune că, odinioară, pe Insula Aslevjal locuia o prezicătoare sau o profetesă.
Povestea asta pare să fie foarte veche. Unii zic că e vorba despre o singură femeie,
care a trăit timp de mai multe generaţii, dar a rămas tânără, cu părul ca pana
corbului şi ochii negri. Alţii zic că pe insulă se afla o casă a mamelor, că Mama cea
Mare îi lăsa moştenire celei mai mari dintre fiicele sale îndatoririle de prezicătoare,
aşa că e vorba despre un şir de profetese. Dar se spune că toate îşi continuau viaţa
şi după ce îşi încheiau rolul de Mare Mamă. Acum nu mai trăieşte nimeni care ar
putea adeveri povestea. Se spune că prezicătoarea trăia în gheţar şi că nu ieşea
decât ca să primească ofrandele aduse lui Icefyre de oamenii care ajungeau pe
insulă. Dacă unul dintre aceştia aducea un animal pentru sacrificare, prezicătoarea
îi vărsa sângele, apoi îi azvârlea maţele în aer şi le lăsa să cadă, aburinde, pe
gheaţă. Şi ghicea viitorul stăpânului vietăţii privind cum se curbaseră. Pe urmă, în
numele dragonului, femeia cerea animalul ucis.
Cockle, poveşti culese din Insulele Străine

Uşa era aproape invizibilă. Bufonul trecuse de ea înainte de a-mi da eu seama ce

e şi de a-l opri cu o atingere pe umăr. Fie era din gheaţă, fie o acoperea un strat de
gheaţă atât de gros încât materialul din care fusese făcută nu se mai vedea.
Balamalele erau umflături vagi în perete, şi n-am văzut niciun soi de clanţă sau de
lacăt. Asta m-a năucit. Dar, cam la înălţimea taliei, exista o deschizătură îngustă.
M-am aplecat să mă uit prin ea şi am fost şocat când am zărit un bărbat în zdrenţe
şi plin de vânătăi ghemuit în cel mai îndepărtat colţ al unei celule. Se uita în direcţia
mea, mut şi lipsit de orice expresie.
M-am retras clătinându-mă, cu un strigăt nearticulat.
— Ce e? a şoptit Bufonul şi s-a aplecat să se uite înăuntru cu ochii lui. A rămas
ghemuit lângă uşă, cu faţa o mască a groazei. Trebuie să-i scoatem de-acolo, a
spus apoi. Într-un fel sau altul.
Am clătinat din cap cu vehemenţă, apoi mi-am regăsit graiul.
— Nu, Bufonule! Te rog, ai încredere în mine. Sunt neoameni. Oricât de lipsiţi de
inimă am părea dacă-i lăsăm aici, să-i eliberăm n-ar fi doar o cruzime, ne-am pune
şi în pericol. S-ar întoarce împotriva noastră, ca să ne ia mantiile sau doar ca să se
distreze. Nu putem risca să-i lăsăm să iasă.
S-a uitat la mine, nevenindu-i să creadă. Pe urmă a vorbit cu glas scăzut.
— Nu i-ai văzut pe toţi, nu-i aşa? Riddle e înăuntru. Şi Hest.
Nu voiam să mă uit. Trebuia să mă uit. Cu inima bătându-mi nebuneşte şi cu
respiraţia tot mai grăbită, m-am apropiat şi am mai aruncat o privire prin deschidere.
Aceeaşi strălucire albastră umplea celula de o lumină slabă. A trebuit să-mi las ochii
să se obişnuiască înainte de a desluşi totul. Încăperea fusese cioplită în gheaţă.
Podeaua era plină de necurăţenii. Înăuntru erau cinci neoameni, şi nimic altceva.
Patru stăteau cu spatele la perete, în colţuri, unde se simţeau în siguranţă. Slăbit
de răni, Hest zăcea pe podea, în mijlocul încăperii, cu braţele şi picioarele răsfirate.
Era clar că niciunul dintre ceilalţi nu îndrăznea să se aventureze să-l atace, fiindcă
înaintând n-ar mai fi avut spatele acoperit. Cei trei străini din celulă erau insulari,
înfometaţi, plini de cicatrice şi în zdrenţe. Cei care-i capturaseră pe Hest şi Riddle
le luaseră hainele groase, de blană, dar, chiar şi aşa, erau într-o stare mai bună
decât ceilalţi neoameni. Îşi păstraseră cizmele. I-am cercetat disperat cu Harul,
dorindu-mi din tot sufletul să simt ceva dinspre ei. Dar nu era absolut nimic. Stăteau
ghemuiţi, holbându-se unii la alţii cu o duşmănie bestială, ajunseseră mai prejos
decât animalele. Fuseseră jefuiţi de orice legătură cu lumea şi cu societatea
oamenilor.
M-am retras de lângă uşă şi m-am lăsat să cad pe podeaua de gheaţă. M-au potopit
suferinţa şi dezgustul. Amintiri oribile, pe care le crezusem pierdute de multă vreme
în uitare, ieşeau la suprafaţă croindu-şi loc cu degete râioase. Nu cred că Bufonul
putea să înţeleagă cât de profundă îmi era groaza. Pentru că nu simţea lipsa
legăturii captivilor cu omenirea aşa cum o simţeam eu.
— Nu putem face nimic pentru ei? m-a întrebat încet.
Pe faţă mi s-a aşternut un zâmbet bolnav. Mi-am încleştat dinţii, refuzând să mă las
în voia sentimentelor care ameninţau să mă invadeze. Mă mai gândisem la asta,
cu mult timp în urmă, o întorsesem pe toate părţile şi ştiam toate răspunsurile. N-
avea rost să mă chinuiesc repetând lecţii deja bine învăţate. Am răspuns cu
hotărâre:
— Aş putea să-i ucid. Poate aş izbuti. Patru încă sunt teferi şi, cu toate că, dintre
ei, trei par slăbiţi şi înfometaţi, ştiu că neoamenii se pot uni în haite, ca să lupte
împreună. Pentru o vreme, până când vine momentul să-şi împartă prada. Nu ştiu
dacă aş fi în stare să-i ucid pe toţi înainte de a mă doborî ei. Riddle e un luptător
bun. Şi e încă zdravăn.
— Dar… Riddle şi Hest?
Vocea Bufonului mă implora.
Ar fi trebuit să ştie mai bine cum stăteau lucrurile.
— Ăia nu mai sunt Riddle şi Hest, Bufonule. Corpurile lor sunt acolo, ca şi tot ceea
ce au ştiut vreodată. Dar numai atât. Nu le mai pasă de nimeni şi de nimic. Nu mai
ţin cont decât de poftele trupului. Riddle l-ar fi lăsat pe Hest să zacă pe podea, rănit
şi lipsit de apărare? Ăla nu e Riddle. Nu mai e.
— Dar… trebuie să facem ceva!
În şoapta lui se simţea suferinţa.
Am oftat.
— Dacă deschidem uşa, va trebui să-i ucid. Mă vor obliga să-i ucid, ca să nu-i las
să mă omoare ei.
— Atunci n-avem de ales?
Am zâmbit cu amărăciune.
— Întotdeauna ai de ales. Dar uneori alegi ce n-ar trebui. Îi omor sau ne omoară ei.
Sau ne vedem de drum.
Bufonul a păstrat tăcerea multă vreme. Pe urmă s-a întors cu spatele către uşa
celulei şi s-a îndepărtat. I-am călcat pe urme.
Pe coridoarele de gheaţă au început să apară tot mai multe semne ale întrebuinţării
lor. Podeaua părea să poarte multe urme de paşi şi era murdară, iar pereţii erau
plini de zgârieturi. Am trecut pe lângă mai multe celule, identice cu prima. Ne-am
uitat în toate – bolnavi de groază –, dar n-am vorbit despre oamenii pe care i-am
văzut înăuntru. Mi-au sfâşiat inima cele în care se aflau o femeie şi o fetiţă. Aveau
pe podea un strat de paie şi câte o saltea într-un colţ. Era clar că vieţile celor două
captive trebuiau prelungite. Părea o soartă mai crudă decât a lui Riddle, Hest şi a
celorlalţi prizonieri. Pentru ei, moartea n-avea să fie rapidă, dar frigul mistuie
sănătatea trupului fără încetare, ca şi foamea. Nu-i aştepta o suferinţă îndelungată.
După lungimea părului neîngrijit al femeii şi a unghiilor ei murdare, se afla acolo de
multă vreme. Ghemuită sub o blană de urs soioasă, stătea într-un colţ, holbându-
se la un perete. În celula alăturată, o fetiţă de vreo şapte ani îşi zgândărea cojile
unor răni de pe glezne. Ochii i-au zvâcnit către ai mei în timp ce o priveam prin golul
îngust din uşă. N-am desluşit în ei nimic altceva în afară de neîncredere.
În cele din urmă, coridorul cu celulele s-a sfârşit. Am intrat în altul, mai lat, cu
globurile luminoase mai dese. Fusese mai degrabă sculptat decât cioplit în gheaţă.
Pereţii se uneau deasupra noastră într-o boltă cu ornamente superbe. Podeaua era
curată şi presărată cu nisip ca să nu fie alunecoasă. Construcţia părea mai veche
decât restul şi menită să îngăduie trecerea multor oameni, dar încă nu întâlniserăm
pe nimeni.
Pe urmă am ajuns la o răspântie din care porneau trei coridoare. Cel principal se
întindea drept înainte. În stânga, un altul, foarte lat, cobora în trepte scunde, în
spirală, pierind din vedere. În dreapta noastră, în gheaţă fusese tăiată o scară
abruptă, care urca. Ambele scări păreau mai vechi şi mai tocite decât culoarul pe
care merseserăm. Ne-am oprit amândoi şi am schimbat o privire.
Prin deschiderea din stânga ajungea până la noi un şuier slab. Venea de departe,
dar la intervale egale. Mi-am dus mâna pâlnie la ureche, ca s-aud mai bine.
— Acolo, jos, pare să răsufle o creatură imensă, a şoptit Bufonul, nu după mult timp.
Mi-am lăţit nările şi am respirat adânc. Mirosul mi-a trezit o speranţă care m-a ajutat
să recunosc imediat sunetul.
— Nu, sunt valuri, e marea. Pe-aici ajungem pe o plajă. Haide.
Faţa i s-a luminat ca a unui osândit la moarte care află c-a fost iertat.
— Da! a spus, cu ardoarea unei rugăciuni fierbinţi, şi a început să coboare grăbit
pe treptele late.
L-am urmat, l-am prins de umăr şi l-am tras spre curbura interioară a scării.
— Mergi pe lângă perete, l-am povăţuit, cu voce înceată. Dacă auzim pe cineva
urcând, asta o să ne ofere clipa necesară ca să-l luăm prin surprindere.
Singura noastră armă, cuţitul purtat de el în teaca de la centură, se afla deja în
mâna mea.
Eram istoviţi, nu ştiam de câtă vreme exploram labirintul de gheaţă. Treptele erau
scunde şi înnebunitor de neuniforme. Aveau şi scobituri, de parcă în susul şi în jurul
lor ar fi fost târâte des obiecte grele. Mirosul de mare devenea tot mai puternic şi
aerul tot mai umed. Şi treptele deveneau din ce în ce mai alunecoase şi au început
în curând să fie acoperite de câte o peliculă de apă. Cineva aruncase nisip, care se
afundase însă inegal sub suprafaţă, formând dâmburi strălucitoare şi alunecoase
acolo unde te aşteptai mai puţin. Ne-am văzut siliţi să mergem mai încet. Pereţii au
început să lucească de apă care se prelingea leneşă şi altă apă ne picura de
deasupra capetelor. Mirosul oceanului s-a înteţit, dar lumina albastră care ne scălda
a rămas neschimbată.
Când am ajuns pe ultima treaptă, am văzut cât de zadarnică ne fusese speranţa.
Gheaţa continua cu o pantă de piatră măcinată de ocean, dincolo de care se
întindea o plajă cu nisip negru. În ea erau înfipţi mai mulţi ţăruşi de metal, ca şi cum
acolo ar fi fost trase cândva multe bărci. Valurile clipoceau venind şi plecând, dar
ajungeau de fiecare dată mai sus. Iar deasupra capetelor noastre, abia vizibilă în
lumina palidă a globurilor, era o boltă înaltă de gheaţă strălucitoare.
— Dacă am fi avut o barcă şi dacă ar fi fost ceasul refluxului, mi-aş fi încercat
norocul, am spus.
— Dacă, a zis Bufonul, apoi a chicotit.
L-am privit şocat. Arăta groaznic, şi nu doar din pricina luminii albastre. Şi-a luat
raniţa de pe braţul meu şi s-a aşezat cu ea pe treptele ude. În prima clipă a strâns-
o în braţe, aşa cum îşi strânge un copil cea mai îndrăgită jucărie. Pe urmă a deschis-
o şi a scotocit în ea, în căutarea sticlei cu rachiu. A destupat-o şi mi-a întins-o mai
întâi mie.
A luat-o, am cântărit-o în mână şi n-am băut mai mult de un sfert. Era acelaşi rachiu
de caise pe care îl adusese în coliba unde locuisem cândva împreună cu Hap. Am
sorbit căldura unei zile de vară, apoi am răsuflat cu gura deschisă, savurând gustul
caiselor şi al prieteniei în timp ce îi înapoiam sticla. A luat-o şi mi-a dat, în schimb,
un cub de pâine neagră. Era cât jumătate din palma mea. M-am aşezat lângă el şi
am început să mestec încet. În pâine se ascundeau stafide şi nuci. Era compactă,
dulce şi mică, şi mi-am dat seama că mă chinuia foamea, deşi n-o luasem în seamă.
Am mâncat amândoi pe îndelete, în tăcere. După ce mi-am lins ultima firimitură din
palmă, m-am uitat la el.
— Urcăm?
— Scările nu duc afară, a spus cu blândeţe. Gândeşte-te unde suntem şi aminteşte-
ţi legendele insularilor. Pe aici intră ei sub gheaţă ca să vadă dragonul. Scara aia
mică, în spirală, urcă probabil până la Icefyre. Unde altundeva ar putea să ducă?
— Poate afară, am spus cu încăpăţânare. N-avem de unde şti până nu încercăm.
Poate există o altă scară, mai largă, care ajunge la dragon. Ar avea mai mult sens.
A clătinat din cap.
— Nu. Dragonul trebuie să se afle deasupra noastră, altminteri nu s-ar zări uneori
de la suprafaţă. Scara duce la dragon. Nu afară.
Părea mai mult decât convins. Şi-a sprijinit capul de peretele de gheaţă.
— Pentru mine nu există cale de ieşire. Am ştiut-o dintotdeauna.
M-am săltat în picioare. Mi se udase turul pantalonilor. Exact ce-mi lipsea.
— Ridică-te! i-am spus.
— N-are niciun rost.
— Ridică-te! am repetat, şi, fiindcă nu s-a clintit, l-am prins de partea din spate a
gulerului şi l-am ridicat eu.
Nu s-a împotrivit, mi-a aruncat doar o privire încărcată de jale.
— Am ajuns până aici împreună, străbătând ani îndelungaţi şi o groază de drumuri.
Şi dacă ne e dat să ne găsim sfârşitul în locul ăsta, sub gheaţa de pe Aslevjal, atunci
vreau să-l văd pe blestematul ăla de dragon din pricina căruia am venit încoace. Şi
o să-l vezi şi tu.
Te poate obosi ceva mai mult decât nişte trepte scunde? Poate nişte trepte scunde
alunecoase. Le-am urcat totuşi, mergând, ca şi mai înainte, pe lângă peretele
interior, cu urechile ciulite ca să auzim dacă s-ar fi apropiat cineva. Dar auzeam
numai zgomotul valurilor, tot mai slab în urma noastră, şi, când şi când, pleoscăitul
stropilor de apă căzuţi de pe tavan. Într-un târziu, am ajuns la răspântia prin care
trecea culoarul sculptat. Ne-am oprit şi am ascultat cu atenţie, dar iarăşi n-am auzit
nimic.
Eram istovit. Nu mă îndoiam că ora la care ar fi trebuit să ne începem binemeritatul
somn al nopţii trecuse. Capul meu părea plin cu pâslă şi cu muşte bâzâitoare.
Bufonul arăta şi mai rău. Am traversat coridorul către cealaltă scară şi m-a urmat în
susul treptelor înguste. Se înşiruiau tot pe o spirală şi, imediat ce curbura ei ne-a
adăpostit de ochii oricui ar fi trecut pe coridorul principal, m-am oprit.
— Hei, bea acum rachiul care-a mai rămas. O să te încălzească şi poate o să-ţi dea
şi ceva curaj. Oricum, o să-ţi facă mai mult bine dacă o să fie pântecul tău, nu în
sticlă.
— Pot să m-aşez? a întrebat.
— Nu. Mă tem că n-o să izbutesc să te ridic ca să mergem mai departe, am răspuns
necruţător, dar se lăsase deja să cadă pe o treaptă.
A scos din nou sticla, a deschis-o şi mi-a întins-o mai întâi mie.
— Bea tu restul, i-am spus, după ce mi-am umezit buzele.
Şi l-a băut dintr-o singură înghiţitură prelungă. A părut să aibă nevoie de foarte mult
timp ca să astupe sticla goală şi s-o pună la loc.
— E greu, a spus, fără să dea impresia că mi-ar fi vorbit mie. Sunt prea aproape de
sfârşit. Am întrezărit câte ceva din toate astea, dar niciodată foarte clar. Iar acum
nu ştiu decât că trebuie să ne continuăm drumul şi că fiecare pas mă aduce mai
aproape de moarte. Mi-a întâlnit privirea şi a adăugat, fără să se ruşineze: Sunt
îngrozit.
Am zâmbit.
— Bine-ai venit printre noi, oamenii. Haide! Să vedem dragonul ăsta, după ce ai
bătut atâta drum ca să-l salvezi.
— De ce? Ca să-i spun că n-am reuşit?
— De ce nu? Trebuie să-i spună cineva că ne-am străduit.
A fost rândul lui să zâmbească.
— N-o să-i pese. Dragonii nu iau în seamă nici bunele intenţii, nici încercările
neizbutite. O să ne dispreţuiască, atât şi nimic mai mult. Dacă o să remarce
prezenţa noastră.
— Ah! Şi o să fie o experienţă atât de nouă pentru noi amândoi!
La asta a râs, şi am râs şi eu, nu zgomotos, ci aşa cum râd oamenii care ştiu că ar
putea fi ultima oară când gustă o glumă împreună cu un prieten. Nu eram beţi, cel
puţin nu de rachiu Dacă Bufonul avea dreptate, beam drojdia vieţilor noastre. Cred
că, oricând şi-ar da seama de asta, orice om încearcă să savureze orice firimitură
de plăcere.
Ne-am continuat drumul. Scara şerpuia îngustându-se, şi m-am întrebat ce nebun
o cioplise. Era vorba de o fisură naturală a gheţarului, transformată în scară la
poruncă, sau doar de fantezia unui sculptor? Am urcat mai departe. Am ajuns în
dreptul unor basoreliefuri cioplite în gheaţă, dar fuseseră stricate, probabil
intenţionat. Nu se mai desluşeau decât fragmente de gambe sau câte un pumn
strâns, şi, într-un loc, buzele şi bărbia unei femei. Am ajuns să-mi detest mersul
greoi, cu un picior ocrotit de o cizmă şi cu celălalt doar într-un ciorap cu crustă de
gheaţă. Când ne-am oprit să ne tragem sufletul, l-am lăsat pe Bufon să se aşeze.
S-a sprijinit de perete şi am crezut că adormise. Când am văzut lacrimi şiroindu-i
pe obraz, l-am zgâlţâit.
— Astea n-ajută la nimic. Ridică-te. Plecăm.
Glasul îmi era mai blând decât cuvintele. A dat din cap şi s-a săltat în picioare. Ne-
am continuat urcuşul. Spirala treptelor se prelungea ca un coşmar nesfârşit.
Globurile palide nu izbuteau să lumineze fiecare cotlon. Toate nuanţele posibile de
albastru şi alb apăreau rând pe rând. Treceam printr-un loc de o frumuseţe rece,
monotonă. Urcam din ce în ce mai încet, ne opream în acelaşi timp să ne odihnim
şi plecam în acelaşi timp mai departe. Se părea că, în final, aveam să ieşim
deasupra gheţarului, că până la suprafaţă nu mai putea fi mult. Apoi am ajuns într-
o galerie plană, tăiată în gheaţă. Şi la dragon.
Stratul de gheaţă care ne despărţea de el era gros. Îl vedeam deformat, ca prin
ceaţă, dar, chiar şi-aşa, la vederea lui ţi se tăia răsuflarea. Am străbătut galeria
încet, de-a lungul trupului său. Era mai mare decât două corăbii laolaltă. Avea aripile
strânse, lipite de corp, şi coada arcuită, întoarsă peste labe. Capul stătea aplecat
către gâtul lung, curbat spre partea opusă nouă. L-am privit cu veneraţie şi spaimă.
Bufonului i se zărea în ochi durerea din inimă. Viaţa dragonului era o senzaţie
amplă, aproape copleşitoare pentru Harul meu. Nu mă mai aflasem niciodată atât
de aproape de o creaţie însufleţită a naturii de o asemenea mărime. Apoi am ajuns
la un tunel sfredelit grosolan, ca un vierme îndreptat spre pieptul dragonului. M-am
aplecat şi m-am uitat înăuntru. Se termina în întunericul de lângă solzii negri. Am
răsuflat adânc.
— Dă-mi felinarul Străbunilor, i-am spus Bufonului.
— Vrei să intri acolo?
Am dat încet din cap, nefiind în stare să spun de ce trebuia s-o fac.
— Vin cu tine.
— Nu e loc. Rămâi aici şi odihneşte-te. O să-ţi povestesc dacă o să găsesc ceva.
În el păreau să se lupte oboseala şi curiozitatea. În final, a lăsat raniţa jos şi mi-a
dat cutia luminoasă spunând:
— Mai sunt două bucăţi de pâine. Le mâncăm acum?
— Mănânc-o pe a ta. Pe a mea o mănânc după ce mă întorc.
La simpla amintire a mâncării, am început să salivez. Şi gândul mi s-a îndreptat
spre Thick, pe neaşteptate. Vorbise cu Chade şi Dutiful prin Meşteşug sau se
mulţumise să ne aştepte, jeluindu-se? Rămăsese pe sanie, în siguranţă, sau
căzuse şi el prin crusta de zăpadă? Mi-am alungat din minte întrebările
nefolositoare. Bufonul mi-a întins cutia şi am deschis-o, lăsând-o să-şi reverse
strania lumină verzuie.
— Nu sta prea mult, mi-a spus, în timp ce intram în tunel. Abia aştept să aflu ce-o
să găseşti.
Tunelul nu era destul se înalt ca să merg în picioare. Am înaintat târâş, împingând
în faţa mea cutia cu lumină. Strălucirea albastră din galerie s-a stins treptat în
spatele meu. Am rămas doar cu lumina de un verde palid, oglindită bizar în gheaţa
din jur. Duhoarea dragonului a devenit din ce în ce mai puternică, până când am
ajuns s-o gust în aceeaşi măsură în care o miroseam. Îmi trezea o amintire
puternică a izului neplăcut al şerpilor-jartieră, pe care, copil curios fiind, îi prindeam
şi îi ţineam în mână. Tunelul se îngusta din ce în ce mai mult, ca şi cum cel care îl
săpase ar fi fost atât de nerăbdător s-ajungă la dragon încât nu se ostenise să-i
păstreze dimensiunile.
Se termina în faţa unui perete de solzi negri, lucioşi, niciunul mai mic decât palma
mea deschisă, cu degetele răsfirate. În faţa lui, pe o fâşie de piele întinsă pe gheaţă,
se înşiruiau, în ordine, mai multe unelte. Erau pumnale, ciocane, burghie şi piroane,
toate de mai multe soiuri şi mărimi. Două fuseseră date deoparte, cu tăişurile
ciuntite sau turtite. Am apropiat felinarul Străbunilor de Icefyre şi mi s-a făcut silă
când mi s-au adeverit bănuielile. Cineva se târâse prin tunel până la el, apoi
încercase să-i sfredelească trupul şi să-l înjunghie în inimă.
M-am uitat la solzii care îl apăraseră. Unii erau crestaţi, dar se părea că niciunul
dintre vârfurile de metal nu izbutise să ajungă la carnea de sub ei. Un soi de pană
metalică rămăsese înfiptă, împinsă între solzii negri, suprapuşi, ca să-i salte, creând
un punct vulnerabil. Am adus lumina mai aproape. Solzii ridicaţi lăsau să se vadă
un al doilea strat, tot de solzi suprapuşi, dar de culoarea fildeşului şi perpendiculari
pe cei de deasupra lor. Sub unul fusese împlântat un piolet. Trecuse prin pielea
groasă de dedesubt, dar nu cursese nici sânge, nici vreun alt fluid. Mi-am imaginat
că era ca şi cum ai fi înfipt un cuţit în copita unui cal. Cu toate astea, cruzimea
mişelească a unei asemenea fapte m-a dezgustat.
Dragonul era viu. Cineva se strecurase până acolo ca un vierme şi încercase să
ajungă la inima lui ciopârţindu-i carnea în timp ce gheaţa îl ţinea nemişcat.
Mi-am dat seama cât de densă îi era armura naturală când mi-am adunat toate
puterile ca să-i smulg pioletul din piele. A trebuit să bat cu ciocanul în lateralul penei
ca să-l pot smulge. În clipa când a ieşit, solzii din jur au fremătat şi s-au răsucit,
închizându-se. Pentru o clipă, Icefyre s-a făcut simţit de Harul meu cu forţa unui val
care se năpusteşte. Apoi a dispărut la fel de brusc. Peretele de carne acoperită de
solzi din faţa mea părea din bucăţi de metal puse laolaltă de mâna omului. Am
şovăit, apoi mi-am plimbat cu curaj palma peste solzii suprapuşi. Se îmbinau atât
de strâns încât nu-mi puteam strecura nici măcar unghia sub marginea striată a
oricăruia dintre ei. Şi erau reci, la fel de reci ca gheaţa care îi înconjura.
Am înfăşurat toate uneltele menite să-i facă rău dragonului în fâşia de piele şi m-
am retras luându-le cu mine. A trebuit să mă târăsc de-a-ndărătelea; n-aveam loc
să mă întorc. Când am ajuns înapoi, în galerie, eram transpirat, iar duhoarea de
reptilă a dragonului mă îngreţoşa.
L-am găsit pe Bufon dormind buştean în capătul galeriei dinspre capul ascuns al
creaturii. Stătea pe podea, cu genunchii strânşi la piept şi cu creştetul lui auriu
deasupra lor. Părul îi atârna, liber, acoperindu-i faţa. Oboseala îi înfrânsese
curiozitatea. M-am aşezat lângă el şi m-am rezemat de peretele de gheaţă. A
murmurat ceva în somn şi s-a tras mai aproape, sprijinindu-se pe mine cu toată
greutatea. Am oftat şi l-am lăsat să stea aşa. M-am întrebat de ce atacatorul
dragonului nu săpase un tunel acolo, mai aproape de capul creaturii. Se temuse că,
până şi captiv fiind, Icefyre ar fi găsit cum să se apere?
Mi-am ridicat privirea spre tavanul de gheaţă de deasupra mea. Era de un albastru
intens şi părea fără fund, aşa cum ţi se pare o apă adâncă, privită îndelung. Mi-am
garantat că undeva, acolo, sus, prinţul Dutiful săpa alături de coteria Harului. M-am
întrebat cât de groasă o fi fost gheaţa care îl despărţea de noi. Şi cât ar fi trebuit să
aşteptăm eu şi Bufonul acolo înainte de a auzi şi de a vedea apoi progresul muncii
lor? Un ev întreg, mi-am răspuns. Nu auzeam nici zgomotul făcut de lopeţi, nici voci,
nu vedeam nici crăpătură în gheaţă ca urmare a strădaniilor lor. Era ca şi cum s-ar
fi aflat de cealaltă parte a lumii.
M-am apropiat mai tare de Bufon. Trupul lui stătea ca o piedică în calea căldurii
trupului meu, n-o lăsa să-l părăsească prin partea unde se afla. Eram înfiorător de
obosit şi de flămând. Folosindu-mă de una dintre noile mele arme, am cioplit o
aşchie de gheaţă din perete şi am supt-o ca să-mi potolesc setea. Am pus cutia cu
lumină a Străbunilor la loc, în raniţa prietenului meu. Pe urmă am găsit bucata de
pâine pe care mi-o lăsase şi am mâncat-o. A fost foarte bună şi foarte puţină. Apoi
mi-am lăsat capul pe creştetul Bufonului şi am închis ochii pentru o clipă. Presupun
că am adormit.
M-au trezit propriile mele tremurături. Aveam impresia că-mi zornăie oasele,
încercând să se desprindă unele de altele. M-a durut când mi-am îndreptat trupul.
În timp ce mă băteam peste braţe şi loveam cu tălpile în podea, încercând să mi le
simt din nou, Bufonul a alunecat încet şi a ajuns să zacă pe gheaţă. Am
îngenuncheat lângă el şi l-am lovit peste obraji cu mâini prea înţepenite ca să facă
o treabă bună. Pielea lui avea o culoare groaznică. Când a gemut uşor, am oftat
uşurat.
— Trezeşte-te, i-am spus.
Nu am ridicat vocea şi m-am înjurat în gând fiindcă adormisem ca un idiot într-un
loc atât de periculos. Dacă ar fi urcat cineva pe scări, ne-ar fi văzut imediat, dormind
buştean şi uşor de încolţit.
— Haide, trebuie să plecăm! E încă nevoie să găsim o ieşire din locul ăsta.
A scâncit şi s-a încovrigat mai strâns. L-am înghiontit, în acelaşi timp furios şi
disperat.
— Nu ne putem da bătuţi. Scoală-te, Bufonule! Trebuie să plecăm!
— Te rog! A şoptit cuvintele. O moarte blândă. O alunecare în braţele ei.
— Nu! Ridică-te!

A deschis ochii. Şi ceva de pe faţa mea trebuie să-i fi spus că n-aveam de gând să-
l las în pace. Şi-a îndreptat trupul, încă tot atât de ţeapăn ca păpuşile de lemn pe
care le cioplea cândva. Şi-a întins mâinile în faţă şi le-a privit prosteşte.
— Nu le simt.
— Ridică-te şi mişcă-te. O să te dezmorţeşti.
A oftat.
— Visam atât de frumos! Se făcea că muriserăm amândoi şi se terminase totul. Nu
mai puteam face nimic, şi toată lumea era de acord că ne străduiserăm şi că, de
fapt, nu era vina noastră. Vorbeau frumos despre noi. M-a privit cu ochi mari. Cum
ai izbutit să te ridici în picioare?
— Nu ştiu. Pur şi simplu fă-o.
Îmi pierdusem răbdarea.
— Încerc.
În timp ce se sălta de jos cu mare efort, i-am povestit ce găsisem la capătul tunelului.
I-am arătat uneltele şi s-a cutremurat. Cu fiecare cuvânt pe care-l rosteam, îşi mai
venea puţin în fire. În cele din urmă, s-a văzut în picioare şi a făcut câţiva paşi
târşindu-şi-le. Tremuram amândoi de frig, dar eu reîncepusem să-mi simt din ce în
ce mai mult mâinile. Le-am frecat pe ale lui cu brutalitate, fără să-i iau în seamă
icnetele de protest şi de durere. Când a putut din nou să-şi deschidă şi să-şi închidă
pumnii, i-am întins unul dintre cuţite. L-a strâns cu stângăcie, dar a dat din cap când
i-am cerut să-l ţină pregătit.
— După ce coborâm scările, am spus, refuzând cu un aer vesel să mă gândesc cât
de greu ar fi putut să ne fie, va trebui să mergem pe culoarul principal. A rămas
singura noastră speranţă.
— Fitz, a început el, cu convingere, dar privirea mea l-a făcut să amuţească.
Ştiam ce vrea să spună: că nu mai avem speranţe. I-am aruncat dragonului o lungă
privire de rămas-bun. Era din nou somnolent, Harul meu nu mai putea să-l simtă.
De ce? l-am întrebat, fără cuvinte. De ce te afli aici şi de ce îţi vrea Elliania capul?
Pe urmă i-am întors spatele şi, urmat de Bufon, am început lunga noastră coborâre.
A fost mult mai rău decât la urcare. Eram tot istoviţi, flămânzi şi înfriguraţi. Am
pierdut socoteala nenumăratelor dăţi în care am alunecat şi am căzut. Lipsit de
obişnuita lui graţie, Bufonul mergea alături de mine împleticindu-se. M-am aşteptat
tot timpul să ne întâlnim cu cineva care urca să chinuie dragonul, dar scara a rămas
albastră, rece şi tăcută, complet indiferentă la suferinţele noastre. Când ni se făcea
sete, ciopleam bucăţele de gheaţă din perete şi le sugeam. Era singura alinare pe
care ne-o puteam oferi.
În cele din urmă, am ajuns jos. Am fost aproape surprinşi când, după o curbă a
spiralei, am dat brusc cu ochii de culoarul care părea să ne aştepte. Gâfâind, ne-
am uitat în jur de după ultimul cot. Eu, unul, n-am simţit pe nimeni, dar neoamenii
pe care îi văzusem în celule îmi reamintiseră că există pericole care-i scăpau
Harului meu. Însă culoarul era larg, pustiu şi tăcut.
— Să mergem, am şoptit.
— N-o să ne scoată de-aici.
Bufonul a vorbit cu glas tare. Auriul pielii lui căpătase o tentă întunecată,
nesănătoasă, de parcă viaţa ar fi început deja să i se retragă din trup, iar vocea îi
era stinsă.
— Culoarul ăsta duce la ea. Acolo trebuie să ducă. Dacă îl străbatem, mergem către
moarte. Nu vreau să spun că am avea de ales. După cum mi-ai atras atenţia mai
devreme, uneori toate hotărârile sunt nefaste.
Am oftat.
— Şi-atunci ce sugerezi? Să coborâm din nou pe ţărm şi să sperăm c-o să vină
cineva cu o barcă şi c-o să fim în stare să-l omorâm înainte de a ne omorî el? Să
ne întoarcem la neoameni şi să ne dăm pe mâna lor? Sau să ne revenim în bezna
din locul unde am căzut?
— Cred… a început, nesigur, apoi a înmărmurit.
Arăta către ceva din spatele meu şi m-am întors să văd ce e.
— Omul Negru! a icnit Bufonul.
Şi era el, acelaşi bărbat pe care îl întrezăriserăm eu şi Thick. Stătea în faţa primei
cotituri a culoarului lat, cu mâinile încrucişate la piept, parcă anume ca să-l vedem.
Tot ce purta era negru: tunica, pantalonii, cizmele. Părul lui lung era tot atât de
negru cum îi erau ochii şi pielea, de parcă ar fi fost făcut dintr-o singură substanţă
şi înveşmântat tot în ea. Ca şi mai înainte, Harul meu nu-l simţise. A rămas pentru
o clipă neclintit, fixându-ne cu privirea. Pe urmă s-a răsucit pe călcâie şi s-a
îndepărtat cu paşi mari şi iuţi.
— Aşteaptă! a strigat Bufonul, apoi s-a repezit pe urmele lui.
Nu ştiu de unde a găsit destulă putere ca să alerge, cum de-a mai fost destul de
agil pentru asta. Nu ştiu decât că am pornit-o după el păşind cu zgomot surd, şocat
de fiecare dată când mi se izbeau tălpile amorţite de podeaua de gheaţă. Omul
Negru ne-a aruncat o privire peste umăr, apoi a rupt-o la fugă. Părea s-alerge fără
efort, dar distanţa dintre noi nu se mărea. Picioarele lui nu făceau niciun zgomot.
Bufonul a alergat o vreme cu iuţeală, iar eu am ţinut pasul, cu inima bătând să-mi
spargă pieptul. Pe urmă l-a părăsit ultima fărâmă de energie şi a încetinit brusc. Dar
Omul Negru nu s-a îndepărtat nici de data asta. A rămas în faţa noastră, destul de
aproape ca să-l vedem şi destul de departe ca să nu-l putem atinge, ca o fantomă
zeflemitoare. Şi nu simţeam niciun miros venind dinspre el, deşi respiram adânc în
vreme ce mergeam alături de Bufon clătinându-mă.
— Nu e real! E o vrăjitorie, un soi de truc.
Am rostit cuvintele gâfâind şi dorindu-mi să le cred.
— Ba nu. Şi e important.
Bufonul răsufla întretăiat şi acum mai degrabă se împleticea decât alerga. M-a prins
de mânecă şi s-a sprijinit de mine câteva clipe, apoi s-a silit să se îndrepte şi să se
pună din nou în mişcare.
— N-am mai întâlnit niciodată un om pe care să-l simt atât de semnificativ. Ajută-
mă, Fitz, te rog! Trebuie să-l urmărim. Vrea să-l urmărim. Nu-ţi dai seama?
Nu-mi dădeam seama decât că nu-l puteam prinde. Îl urmăream gâfâind şi
clătinându-ne, fără să izbutim să-l ajungem, dar şi fără să-l pierdem din ochi.
Coridoarele prin care ne purta erau din ce în ce mai largi şi mai bogate în
ornamente. Lujeri şi flori împodobeau buiandrugii de gheaţă şi arcadele pe sub care
înaintam. Omul Negru nu se uita nici în dreapta, nici în stânga şi nu ne lăsa nici
nouă timp s-o facem. Am trecut pe lângă un bazin de gheaţă înfrumuseţat de
ghirlande, în mijlocul căruia era sculptată o fântână arteziană, cu jetul de apă captiv
în nemişcare. Traversam culoarele spaţioase şi elegante ale unui palat de gheaţă,
fără să zărim vreun suflet şi fără să simţim vreo adiere de căldură.
Am încetinit până la un mers împleticit, întrerupt de câţiva paşi iuţi ori de câte ori
dispărea Omul Negru dincolo de un colţ şi ne temeam să nu-i pierdem urma.
Niciunul dintre noi nu mai avea suflu ca să vorbească. Presupun că unicul gând al
Bufonului era să-l ajungă. N-avea rost să-l întreb de ce. Chiar dacă aş fi reuşit să-
mi înşirui cuvintele, nu mi-ar fi răspuns. Aveam gura uscată, îmi auzeam inima
bătând în urechi, dar nu încetam urmărirea. Omul Negru părea să străbată labirintul
de coridoare foarte sigur pe sine. Mă întrebam unde mergem şi din ce motiv.
Pe urmă ne-a condus într-o ambuscadă.
Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Trecuse din nou dincolo de un colţ şi, când eu şi
Bufonul, rămaşi în urmă, am grăbit pasul, am ajuns, la rândul nostru, dincolo de
colţul acela, am picat drept în braţele unui grup de şase oşteni. L-am întrezărit
pentru ultima oară pe Omul Negru, la mare depărtare, pe acelaşi coridor. S-a oprit,
dar a dispărut în clipa când cei şase s-au aruncat asupra noastră cu strigăte de
surpriză.
Era imposibil să ne apărăm. Alergaserăm prea mult şi avuseserăm parte de prea
puţină mâncare, prea puţină apă, prea puţin somn. Eu, unul, n-aş fi putut para nici
măcar atacul unui iepure furios. Când l-au înşfăcat pe Bufon, din el a părut să se
scurgă toată viaţa. Cuţitul i-a căzut din mâna vlăguită. Gura i s-a deschis, dar nici
măcar n-a ţipat. Eu mi-am înfipt arma în tunica din piele de lup a primului om care-
a sărit la mine. L-am lovit în timp ce mă dobora.
Ceafa mi s-a izbit de podeaua de gheaţă cu o răbufnire de lumină albă.
Capitolul 21
PE TĂRÂMUL FEMEII PALIDE
Religia Profeţilor Albi n-a avut niciodată prea mulţi adepţi în ţinuturile din Nord, dar,
la un moment dat, a devenit prilej de distracţie pentru nobilii de la Curtea jamailliană.
Satrapul Esclepius era un mare iubitor al cărţilor cu profeţii ţi le oferea sume mari
negustorilor care îi puteau aduce copii ale unor asemenea manuscrise rare. Pe
acestea le încredinţa apoi preoţilor lui Sa, care făceau pentru el o mulţime de alte
copii. Se spunea că, de foarte multe ori, le întrebuinţa după cum urmează: îi aducea
o ofrandă lui Sa, punea o întrebare ţi alegea, la întâmplare, un pasaj dintr-unul dintre
manuscrise. Pe urmă medita asupra pasajului cu pricina până când era de părere
că a găsit răspunsul, întotdeauna dornici să-l imite, în scurt timp nobilii de la curte
ţi-au făcut, la rândul lor, rost de copii ale Profeţiilor Albe ţi au început să le
întrebuinţeze în acelaşi mod. Distracţia asta s-a bucurat de o mare popularitate o
vreme, până când marele preot al lui Sa a început să o condamne, numind-o cale
către idolatrie ţi blasfemie. La insistenţele lui, aproape toate pergamentele au fost
strânse și fie distruse, fie încredinţate grijii restrictive a preoţimii.
Însă se zvoneşte că pasiunea satrapului pentru astfel de scrieri a jucat un rol de
mare importanţă în folosul unui băiat cu pielea ciudat de palidă, aflat în căutare de
ajutor, care a izbutit să treacă peste toate piedicile ţi a fost primit în audienţă.
Impresionat de uşurinţa cu care cita băiatul din scrierile sfinte şi convins că fapta
fusese prezisă de interpretarea dată unor versete, i-a îngăduit să se îmbarce
nestânjenit la bordul unei corăbii cu sclavi şi să plece spre Chalced.
ANONIM, Credinţe din Ţinuturile din miazăzi

Mi-am recăpătat cunoştinţa de două ori, fără să mi-o pot păstra. Prima dată, doi
bărbaţi mă târau pe un coridor de gheaţă, ţinându-mă fiecare de câte un braţ. A
doua oară, mi-am dat seama că sunt întins pe burtă şi cineva îmi leagă zdravăn
mâinile la spate. A treia oară, eram din nou târât de cei doi bărbaţi care mă păzeau.
De data asta, m-am cramponat cu încăpăţânare de luciditate, oricâtă durere ar fi
însemnat. Intrasem într-o sală a tronului dintr-un adevărat palat. Fusese scobită în
interiorul rece al gheţarului şi coloanele cilindrice groase, canelate, păstrate ca să
sprijine tavanul înalt erau albastre. Basoreliefurile de pe pereţi erau o glorificare
repetată a aceleiaşi femei, un tablou măreţ după altul. Era înfăţişată la prova unei
corăbii, cu o sabie în mână şi cu părul fluturând în vânt; deasupra duşmanilor căzuţi,
cu piciorul pe gâtul unui bărbat; pe tron, cu un deget acuzator îndreptat către
sceleraţii care tremurau în faţa ei. Depăşind cu mult mărimea naturală, imaginile
sculptate ne dominau, ameninţătoare şi necruţătoare. Intraserăm pe tărâmul Femeii
Palide.
Dar chiar şi acolo, în inima împărăţiei ei, avea un rival. În tavanul sticlos al încăperii,
dincolo de un strat gros de gheaţă de un albastru ceţos, am desluşit în fine întregul
contur al creaturii pe care o căutaserăm la capătul unui drum atât de lung. Şerpuind
prin coridoare, ajunseserăm sub dragon. Puteam să întrezăresc chiar şi strălucirea
unui dreptunghi luminos, probabil rodul săpăturilor noastre febrile. M-am întrebat
dacă acolo, deasupra, prietenii mei încă mai trudeau ca să-şi cioplească prin gheaţă
drumul către dragon. N-avea rost să încerc să-i strig; ar fi fost ca şi cum aş fi vrut
să mă fac auzit nu doar prin unul, ci prin trei sau patru ziduri groase, de cetate.
Adepţii Femeii Palide se adunaseră cu zecile ca să ne vadă aduşi în faţa ei. Globuri
albe imense, suspendate de lanţuri înconjurate de un strat de gheaţă, umpleau sala
de o lumină nefirească, de un albastru albicios. Înveşmântaţi în blănuri şi piei
groase, războinicii ei insulari păreau pitici în copleşitoarea imensitate a palatului din
gheţar. Se uitau la noi în tăcere, cu feţe neclintite, în vreme ce erau târâţi prin faţa
lor. Aveau tatuajele triburilor ascunse sub pete negre. Câţiva purtau însemnele noii
lor lealităţi, sub forma unor tatuaje cu dragon sau cu şerpi. Ne urmăreau cu priviri
lipsite şi de milă, şi de ură, ba chiar şi de curiozitate. Nu păreau însufleţiţi de niciun
fel de pasiune. Insensibilitatea pe care o desluşeam în sufletele lor era dincolo de
resemnare şi de acea acceptare a suferinţei la care ajung de obicei animalele
maltratate. Chiar şi Harul meu îi simţea, cumva, ciuntiţi. M-am întrebat dacă Femeia
Palidă nu descoperise cumva o cale de a-i opri înainte de preschimbarea deplină
în neoameni, lipsindu-i de tot ce îi lega de semenii lor, în afară de teama inspirată
de ea, suficientă ca să-i facă să i se supună. Dintre toţi, n-am recunoscut decât o
femeie. Era Henja, servitoarea care o însoţise pe narcescă la Buckkeep şi pe care
ceea ce se petrecea nu părea s-o intereseze mai mult decât pe ceilalţi. Am întors
capul, ca să mă conving că nu mă înşel. Da, ea era. De când plecase din castelul
Buckkeep, o mai văzusem o dată în oraş, în momentul când mă aduseseră Pestriţii
în pragul morţii, şi apoi pe o coastă din deal din insula Mayle, spionându-i pe prinţ
şi pe narcescă în vreme ce se distrau călărindu-şi poneii. Unde îşi avea locul în
întreaga poveste? Rolul ei nu-mi era clar, dar am devenit brusc foarte sigur că
fusese dintotdeauna unealta Femeii Palide. Prinţul meu se afla în pericol în aceeaşi
măsură în care mă aflam eu.
Am izbutit să-mi aduc picioarele sub mine, dar nu şi să merg în ritmul sprinten al
paznicilor mei. Mă împleticeam între ei şi, când ne-am oprit în sfârşit şi m-au silit să
îngenunchez în faţa tronului, nu m-am opus. Încă mi se mai învârtea capul. Voiam
să mă odihnesc în orice poziţie, să-mi recapăt puterile într-o binecuvântată
nemişcare. Am încercat să mă răsucesc ca să mă uit la Bufon, dar n-am izbutit
decât să-l întrezăresc, cu capul atârnându-i, în timp ce doi oameni îl ţineau, în faţa
conducătoarei lor, într-o poziţie de supunere lipsită de vlagă. Pe urmă, palma
usturătoare a unuia dintre paznicii mei mi-a reîndreptat privirea către femeia al cărei
prizonier ajunsesem.
Era albă, la fel de albă cum fusese Bufonul cândva, şi părul îi unduia liber pe umeri.
Culoarea ochilor îi lipsea, aşa cum îi lipsise Bufonului în copilărie. Faţa ei era a lui,
îndulcită de trăsăturile feminine. Avea o frumuseţe din altă lume, rece precum
gheaţa care o înconjura. Stătea pe blănuri suprapuse, de urs alb, de vulpe albă şi
de hermină, cu cozile negre atârnând, pe un tron dăltuit din gheaţă. Roba din cea
mai pură lână albă nu-i ascundea rotunjimile trupului. Purta un colier de flori făurite
din fildeş. În mijlocul fiecăreia sclipea câte un diamant. Destinse, mâinile cu degete
lungi i se odihneau nepăsătoare pe braţele îmbrăcate în blană ale tronului. Purta
inele din argint, cu pietre albe. Se uita în jos, la noi, amândoi ţintuiţi în genunchi în
faţa ei, fără să pară nici încântată, nici surprinsă. Poate că, aidoma Bufonului, ştiuse
dintotdeauna că asta avea să se întâmple.
Tronul era cuibărit în curbura trupului unei statui din piatra amintirilor. Înfăţişa un
dragon adormit, al cărui trup negru cu argintiu sclipea, arcuindu-se, imens, în
spatele tronului, cu aripile groase atârnându-i grele în jur. Nu era dintr-un singur
bloc de piatră, ci din bucăţi probabil cărate cu trudă din celălalt capăt al insulei şi
apoi alăturate cu grijă, astfel încât să dea naştere unei singure sculpturi. Migălite cu
mare grijă, îmbinările nu se zăreau cu uşurinţă. Creatura adormită era enormă, mai
mare decât fusese Verity-Dragonul, dar nu la fel de mare ca Icefyre. Şi era
neterminată, parcă prăbuşită, încă otova, fără niciun amănunt reliefat, mai degrabă
sugestia informă a unui dragon decât imaginea lui reală. Gâtul lung, arcuit se
termina cu un cap grosolan aşezat, ca o treaptă, în faţa tronului Femeii Palide. Avea
pleoapele lăsate. Chiar şi aşa, m-am cutremurat la vederea cruzimii pe care o reda.
Harul meu desluşea strigătele unor sentimente în conflict, spaimă, ură, durere, poftă
trupească, răzbunare. Erau, toate, captive în piatra cioplită grosolan.
Şi înţelegeam cum ajunseseră acolo. De flancurile creaturii erau înlănţuiţi, la mică
distanţă, o mulţime de insulari. Purtau urmele vizibile ale torturii şi ale lipsurilor. Aşa
le insufla Femeia Palidă trăiri destul de puternice ca să-i fie de folos. O coterie a
Meşteşugului îşi sculpta dragonul în piatră hrănindu-i cu sentimente şi amintiri ca
să unească astfel, într-o conştiinţă unică, tot ceea ce ştia şi ceea ce era fiecare
dintre ei. Nu pricepeam cum de îşi imagina ea că, odată însufleţită, o creatură
hrănită cu amintirile discordante ale unor nefericiţi torturaţi putea avea o conştiinţă.
Ce avea să le unească, să dea un scop zborului acelui dragon? Cei pe care îi mai
văzusem erau creaţia unei devoţiuni închinate unui singur ţel, încununarea
glorioasă a crezului unei coterii. Oricât de stranie ar fi fost forma aleasă de cei care
îi creaseră, erau pătrunşi de frumuseţe. Până şi zborul mistreţului înaripat era plin
de graţie. Creaţia Femeii Palide nu era decât un mozaic de suferinţe furate. Ce
temperament ar fi putut avea o asemenea creatură? Harul îmi spunea, fără dubiu,
că tot ce era omenesc în prizonierii înlănţuiţi fusese deja luat, smuls din sufletele
lor şi îndesat în statuie. Deja nu-i mai oferea decât chinurile mute ale unor fiinţe mai
prejos decât orice animal. Ce soi de dragon avea să se nască din durere, ură şi
cruzime?
Între labele din faţă ale dragonului se afla un alt tron, tot din gheaţă şi tot acoperit
cu blănuri. Dar şi ele, şi gheaţa erau murdare şi mânjite de necurăţenii omeneşti.
Acolo era ţintuită o caricatură de bărbat, cu lanţuri prinse de încheieturile mâinilor,
de glezne şi de gât cu inele care îi intraseră în carne. Purta o coroană neagră
dureros de strâmtă, înţepenită deasupra sprâncenelor, şi veşmintele regeşti pătate
şi rupte. La gât avea lanţuri de argint, iar cele care îl legau de tron fuseseră
împodobite cu nestemate, ca batjocură adăugată captivităţii. Părul şi barba îi
crescuseră lungi şi se încâlciseră; unghiile erau galbene, acoperite de o crustă.
Degerăturile îi înnegriseră vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioarele desculţe.
Pe podea, în faţa lui, erau împrăştiate oase golite de carne. Unul părea dintr-un braţ
omenesc. Mi-am întors privirea, câtuşi de puţin dornic să ştiu cu ce-l hrăneau.
Fusese oprit înainte de a se preschimba în neom cu totul. Harul meu îi percepea
ura, vâlvătaia ei. Poate că era singurul sentiment care îi fusese lăsat. Apoi, exact
cum se întâmplă când un braţ amorţit revine la viaţă, am simţit o furnicătură stranie
a Meşteşugului. Mi-am întors capul, de parcă astfel aş fi putut s-o prind, aşa cum îți
încordezi auzul ca să desluşeşti mai bine un sunet. N-a devenit mai clară, dar mi-
am dat seama de unde pornise. Regele nebun încercase să-şi întrebuinţeze
Meşteşugul ca să între în legătură cu mine. Pentru o clipă, am simţit întreaga forţă
a urii pe care o trimitea, a fost ca şi cum aş fi primit o lovitură. Pe urmă a dispărut,
nu fiindcă mi-am ridicat zidurile, ci fiindcă mi-am pierdut din nou abilitatea de a o
simţi. Am tras aer în piept gâfâind, şocat de puterea Meşteşugului lui. Poate că a
lui Thick îi era pe măsură; eu n-aş fi putut s-o egalez niciodată.
Am izbutit să-mi salt capul şi să mă uit din nou la Femeia Palidă, şi am tresărit
văzând că îmi zâmbea. Mă aşteptase, lăsându-mă să cercetez totul şi să-mi trag
propriile concluzii. Mâna ei lungă, graţioasă a arătat spre regele captiv.
— Kebal Rawbread. Numai Catalizatorul meu neisprăvit merită o asemenea
pedeapsă, după cum nu mă îndoiesc că ai ghicit, Fitzchivalry Farseer. Oh, nu e
nevoie să te uiţi cu atâta groază. Nu fac nimic altceva decât să termin ce-au început
dragonii voştri, din cele Şase Ducate. S-a aventurat prosteşte afară, să tragă cu
arcul în ei. Simpla lor trecere pe deasupra lui l-a văduvit de o bună parte a
inteligenţei. Nu vreau să spun că înainte ar fi avut prea multă. Dar, o vreme, a fost
o unealtă utilă. Era viclean şi ambiţios, şi cunoştea arta războiului.
S-a ridicat şi a coborât de pe postamentul tronului, călcând pe capul dragonului. S-
a îndreptat agale spre tronul murdar şi spre monarhul jegos, pe care l-a măsurat cu
privirea.
— Oricum, m-a dezamăgit.
Şi-a întins spre el mâna subţire. Nările lui s-au lărgit şi şi-a dezgolit dinţii, părând
gata s-o muşte. Femeia Palidă a clătinat de cap, aproape cu drag, de parcă ar fi
privit un armăsar prea iute ca să-i poţi acorda încredere. Şi l-a întrebat cu voce
suavă:
— Să-i mai dau o fărâmă din tine dragonului, drăgălaşule? Ţi-ar plăcea?
În jurul ochilor afundaţi în orbite ai regelui nebun au zvâcnit toţi muşchii, de parcă
ar fi încercat cu disperare să-şi regăsească o amintire. Pe urmă s-a tras înapoi, cât
mai departe de ea, şi şi-a înălţat un umăr, ca şi cum astfel ar fi putut să se apere.
Apoi a scos un geamăt gros, prelung:
— Nuuuuuuu!
— Poate că nu imediat. Dar fireşte că, în final, te va primi cu totul. Când n-o să mai
am ce stoarce din tine, o să te-arunc peste dragon şi o să văd cum te topeşti în el.
Aşa se petrec lucrurile, nu? Spunând asta, s-a întors spre mine. Cei sacrificaţi
dragonului nu sunt complet absorbiţi în momentul însufleţirii lui? Când îi sunt date
unui dragon, coteriile Meşteşugului din cele Şase Ducate nu dispar pentru
totdeauna în trupul său?
N-am răspuns, mai degrabă din pricina şocului decât fiindcă nu voiam să-i ofer
informaţia. Vorbea părând convinsă că o coterie e silită să între într-un dragon, nu
că o face din proprie voinţă. N-aveam de gând s-o scot din ignoranţă. Unul dintre
paznicii mei a mârâit şi m-a ameninţat cu pumnul, dar Femeia Palidă a clătinat din
cap, fluturându-şi degetele spre el, în semn că tăcerea mea n-avea nicio importanţă.
Şi-a îndreptat în schimb privirea spre Bufonul atârnat, inconştient, între cei doi
oşteni care îl prinseseră, şi i-am văzut pentru prima oară trăsăturile sculpturale
schimonosite de încruntarea frunţii.
— Sper că nu i-aţi făcut niciun rău! V-am spus că trebuie să mi-l aduceţi nevătămat.
E cea mai mare curiozitate din lume, cea mai rară dintre creaturi, un Profet Alb fals.
Deşi nu prea merită să i se spună astfel. Uitaţi-vă la el, e cafeniu din cap până-n
picioare, ca o floare veştedă. E mort?
— Nu, Prea Mare Doamnă. E doar leşinat.
Oşteanul care vorbise părea nervos.
— Nu cred. Zgâlţâie-l puţin. E rezistent ca o mâţă şi presupun că tot atât de greu
de ucis. Deschide ochii, Preaiubitule. Salută-mă din nou cu un zâmbet şi cu o mică
plecăciune, cum ai făcut când erai o fărâmă de om. Oh, ce creatură drăgălaşă era,
un copil ca o prăjiturică din albuş, lapte şi zahăr. Cu limbă de viperă!
Se aplecase pe neaşteptate spre el, cu venin în glas. Şi, ca şi cum ura ei l-ar fi făcut
să-i simtă otrava, Bufonul a icnit brusc şi s-a mişcat. Şi-a săltat capul legănându-l
şi s-a uitat în jur fără să vadă. Apoi în minte i s-a limpezit totul, cu o violenţă
zdrobitoare. Când i-am văzut toţi muşchii feţei încordându-se, am crezut c-o să ţipe.
Dar a încremenit dintr-odată. M-a privit şi mi-a vorbit numai mie.
— Îmi pare atât de rău. Cumplit de rău.
Femeia Palidă ne-a întors brusc spatele şi s-a urcat pe tron. S-a instalat pe îndelete,
cuibărindu-se în blănuri. Odată aşezată comod, a început să-şi împartă poruncile.
— Aştept ziua asta de mult. Nu văd de ce mi-aş grăbi sau mi-aş întârzia plăcerea.
Ca să fiu sinceră, m-am aşteptat să vă am pe amândoi aici, în faţa mea, acum un
an. Le promisesem Pestriţilor inuit aur, dar numai şi numai dacă v-ar fi dat pe mâna
mea pe amândoi, nevătămaţi. Şi n-au părut în stare s-o facă. O răzbunare
personală prostească a dat peste cap înţelegerea încheiată cu ei. Sunt aliaţi pe care
nu te poţi bizui, cu micile lor lighioane murdare întotdeauna alături şi cu minţile
mânjite de gânduri de animal, ca sodomiţii care se împreunează cu oile! Nu e de
mirare că n-au fost în stare să mă ajute. N-ar fi trebuit să-mi pierd timpul cu ei. Ei,
dar nu mai are nicio importanţă. Vă am pe amândoi aici, mulţumită sforilor pe care-
am ştiut să le trag cu mâna mea.
S-a lăsat pe spate, şi-a apropiat mâinile fine, unindu-le vârfurile degetelor, şi ne-a
privit satisfăcută.
— V-am pregătit de mult câte o odaie. Gărzi, duceţi-i pe amândoi acolo unde se
cuvine să se afle şi aveţi grijă să profite din plin de tot ce le ofer! Odihneşte-te şi
destinde-te, Fitzchivalry. O să te chem curând la mine. Acum vrei să-mi pui vreo
întrebare? Nu? Păcat. Nu mă ofer prea des să dau răspunsuri, dar pentru tine aş fi
făcut-o. Fiindcă, după părerea mea, cu cât o să ştii mai multe, cu atât mai bine o să
înţelegi cum te-a amăgit şi te-a condus pe căi greşite micul tău impostor îndrăgit.
Luaţi-i, dar cu blândeţe, cu blândeţe. Să nu le clintiţi nici măcar un fir de păr din cap.
Dincolo de uşa imensei ei săli ne-au despărţit, Bufonul a fost dus într-o parte, iar pe
mine m-au împins în partea opusă.
— Fitz!
La auzul strigătului său neaşteptat am tresărit şi m-am încordat în strânsoarea celor
doi paznici. Unul mi-a răsucit cu blândeţe braţul la spate, săltându-mi-l mai sus. Mi-
am proptit călcâiele în gheaţă şi am alunecat când au continuat să mă târască,
neînduplecaţi. Strigătul Bufonului mi-a ajuns la urechi estompat.
— Mi-am cunoscut soarta! Am hotărât s-o accept! Rămâi pe drumul tău şi nu te
îndoi! Totul va fi aşa cum…
Strigătul s-a încheiat cu un ţipăt înăbuşit, apoi am fost târât, clătinându-mă, dincolo
de un colţ şi de-a lungul altui coridor îngheţat.
— Unde îl duc? am întrebat şi am avut parte de o altă exemplificare a ceea ce
înţelegeau slugile Femeii Palide prin blândeţe când m-a izbit un pumn protejat de
armură, făcându-mă să mă îndoi de mijloc.
Aproape că izbutisem să-mi recapăt răsuflarea când s-au oprit în faţa unei uşi de
gheaţă. Unul a scos o unealtă lungă, a strecurat-o într-o mică deschidere a gheţii,
a rotit-o într-o parte şi într-alta până ce s-a auzit zgomotul unei încuietori, apoi a
tras de ea ca să deschidă uşa. M-au aruncat înăuntru şi am căzut, cu faţa în jos, pe
un soi de aşternut pestriţ, din piei de căprioară. Un paznic a intrat în urma mea şi
m-am rostogolit, încercând să scap de pedeapsa la care mă aşteptam cu siguranţă,
dar m-a prins doar de încheieturile legate ale mâinilor, mi-a săltat braţele destul de
sus ca să-mi smulgă un scurt ţipăt de durere şi mi le-a eliberat brusc. În trecere,
cuţitul cu care-mi tăiase legătura îmi crestase mâna. N-a părut să se sinchisească.
— Să nu faci gălăgie! m-a avertizat. Ei nu-i place, iar mie nu-mi place să fiu nevoit
să te amuţesc.
Uşa de gheaţă s-a închis în urma lui înainte de a apuca să mă gândesc la un
răspuns. Eram încă năucit după lovitura primită mai devreme în ţeastă. Mi-am
săltat-o doar atât cât era nevoie ca să mă conving că eram singur în încăpere.
Imediat ce m-am asigurat că nu mă pândea niciun neom, mi-am lăsat capul să cadă
la loc şi am încercat să mă gândesc, cu ochii închişi.
I-am redeschis. Trecuse un minut, o zi sau o săptămână. Lumina din cameră nu se
schimbase. În gând nu-mi venise nimic care să-mi fie de vreun ajutor şi probabil că
dormisem. M-am ridicat încet, simţind tot felul de dureri. Mi-au dispărut din minte
când m-a inundat un val de îngrijorare pentru Bufon. Unde îl duseseră, care îi
fusese soarta? Mi-a fost dintr-odată imposibil să pricep de ce nu ne străduiserăm
din răsputeri să nu-i lăsăm să ne despartă.
N-am avut nevoie de mult timp ca să-mi explorez celula. Patul era o cutie de lemn
plină cu paie, peste care fuseseră întinse mai multe pături. Într-un colţ, o găleată
servea drept latrină. În alta era apă, cu o pojghiţă de gheaţă. O cârpă lăsată alături
sugera că e pentru spălat. Pe podea erau pieile de căprioară. Probabil că paznicii
îmi luaseră, în timp ce eram inconştient, sculele găsite lângă dragon. Nu mai aveam
nicio armă, nici măcar micul cuţit al Bufonului. Nu existau ferestre, decât crăpătura
îngustă şi joasă din uşa greu de descuiat. Nimic de mâncare. Nimic cu care să
măsor scurgerea timpului. M-am mutat de pe podea pe patul rudimentar. Şi m-am
gândit la sfatul primit demult de la Ochi Întunecaţi: când somnul e singura alinare
de care poţi avea parte, bucură-te de ea. O să fii mai bine pregătit pentru orice va
urma.
Am închis ochii şi am încercat să adorm. N-am izbutit. Am încercat să mă folosesc
de Meşteşug. Nimic. Am cercetat locul cu Harul. Am simţit, vag, că în apropiere
erau oameni, dar prezenţa dominantă era dragonului. Însă Icefyre a dispărut din
nou. M-am săltat în capul oaselor şi mi-am sprijinit ceafa învineţită de peretele de
gheaţă. Zvâcnirile dureroase mi s-au domolit. Şi probabil că am adormit, fiindcă m-
am trezit cu părul îngheţat, lipit de perete. Mi l-am desprins încet, mormăind enervat
de mine însumi.
Când au apărut paznicii, inspectasem de mai multe ori şi despicătură prin care se
putea trage cu ochiul, şi crăpătura care contura uşa. Eram aşezat pe podea şi mă
uitam în afara celulei. Când i-am zărit, m-am întrebat dacă trebuia să mă simt flatat
fiindcă Femeia Palidă trimisese trei. Erau alţii, nu cei care mă capturaseră.
— Întinde-te cu faţa în jos pe podea! mi-a poruncit unul, de dincolo de uşă.
M-am supus. Luptându-mă cu trei bărbaţi n-aş fi ajuns nicidecum într-o stare mai
bună. I-am auzit intrând şi unul şi-a dovedit simţul practic punându-şi genunchiul pe
spatele meu ca să mă ţină nemişcat cât mi-a legat din nou mâinile la spate. S-au
folosit de funia aia şi de părul meu ca să mă salte în picioare. Erau o echipă
experimentată, n-a fost nevoie să-şi vorbească în timp ce m-au scos din celulă şi
au pornit-o cu mine pe coridor, cu feţe aspre.
— Unde e prietenul meu? Bărbatul arămiu care era cu mine?
Mi-a răspuns o lovitură de pumn în stânga, chiar sub coaste.
Şi-au continuat mersul, târându-mă până ce am izbutit să-mi aduc din nou picioarele
sub mine. Nu ne-am întâlnit cu nimeni şi mi-am dat seama că nu mă puteam orienta.
Chiar dacă aş fi fost eliberat în clipa aia, n-aş fi ştiut încotro s-o iau, indiferent dacă
aş fi vrut să-l caut pe Bufon sau doar drumul spre ieşire. Se părea că n-aveam de
făcut nimic mai bun decât să merg cu ei.
În cele din urmă, am ajuns în faţa unei intrări boltite, cu uşi din lemn lustruit. Unul
dintre paznici a ciocănit. O voce de femeie le-a poruncit să mă aducă înăuntru. Uşile
s-au deschis şi am intrat în dormitorul Femeii Palide. Globurile albe care dădeau
lumină erau puse în locuri bizare, pe podea şi pe o masă joasă, de unde luminau
doar centrul încăperii. Într-un vas de fier ardeau cărbuni fără să scoată fum,
încălzind uşor aerul. Restul camerei se pierdea treptat în întuneric. La marginea
cercului de lumină am întrezărit un pat scund şi un şir de servitori care aşteptau
porunci în tăcere. N-aş fi putut spune cât de mare era încăperea. Stăpâna tărâmului
de sub gheaţă tocmai ieşea dintr-o baie aburindă. Cada părea din sticlă foarte
groasă. Apa era de un alb ceţos, iar în abur se înălţa parfumul unor flori de vară.
Femeia Palidă a rămas, în picioare, pe o blană bogată de urs alb, privindu-ne calmă
în vreme ce două cameriste apatice o ştergeau frecându-i şi tamponându-i pielea.
Cu trupul de un alb uniform, părea o făptură de zăpadă sau de marmură. Apa îi
lipea de cap părul alb şi picura din vârful fiecărei şuviţe. Sfârcurile întărite ale sânilor
rotunzi aveau o vagă tentă rozalie. Smocul de păr de sub pântec îi era tot atât de
alb ca pletele. Aidoma Bufonului, avea membre lungi şi mijloc zvelt, dar şoldurile şi
sânii i se rotunjeau cu generozitate. Niciun bărbat n-o putea privi fără s-o dorească.
O ştia foarte bine. Şi mi se arăta mie, captivului, ca şi gărzilor ei, ca şi cum abilitatea
cu care îşi lăsa trupul la vedere fără să se teamă de urmările poftelor stârnite ar fi
fost o dovadă a puterii sale asupra noastră, a tuturor. Oştenii cu feţe de piatră n-au
reacţionat la vederea goliciunii ei. Au rămas nemişcaţi, doi încadrându-mă, iar al
treilea în spatele meu.
Cameristele i-au adus cizme din blană moale şi o robă de mătase fină, peste care
i-au pus o alta, mai grea, din lână tivită cu blană albă. Pe urmă s-a aşezat alene de
un tron cu spătarul scund, din lemn întunecat. O a treia insulară s-a apropiat şi am
recunoscut-o brusc pe Henja. Aducea un prosop curat, perii şi ace de păr. A trecut
în spatele tronului şi a început să pieptene părul ud al Femeii Palide. Care, în tot
acest timp, n-a scos niciun cuvânt. S-a sprijinit pe spătar şi s-a lăsat în grija Henjei
cu vădită plăcere, îngustându-şi ochii în timp ce peria cu mâner de fildeş i se plimba
prin pletele albe. După ce i-au fost pieptănate şi împletite într-o multitudine de codiţe
lungi, ridicate apoi spre creştet şi prinse cu ace de păr, şi-a săltat pleoapele şi şi-a
rotit privirea. S-a uitat la mine ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară şi s-a
încruntat uşor.
— E murdar! Nu v-am spus să-i aduceţi apă pentru spălat înainte de a veni cu el
aici?
Paznicii s-au făcut mici, iar unul s-a grăbit să răspundă.
— I-am adus apă, doamna mea. Dar nu i-a dat atenţie.
— Nu sunt mulţumită.
La auzul celor trei cuvinte, toţi paznicii mei au pălit.
Ea şi-a îndreptat privirea spre mine.
— Puţi de parcă ai fi Kebal Rawbread. Credeam că bărbaţii din cele Şase Ducate
sunt mai curaţi. Ochii i-au zvâcnit spre cadă. Asta se poate rezolva acum. Acolo e
apă. S-a tolănit pe tron, provocatoare. Spală-te, Fitzchivalry! O să cinezi cu mine,
şi vreau să simt aroma mâncării, nu duhoarea ta.
Nu m-am clintit şi nici măcar nu mi-am schimbat expresia feţei. Ea mi-a adresat un
zâmbet lenevos.
— Te temi c-o să-ţi pierzi demnitatea dacă te dezbraci şi te speli? Te asigur că
printre servitorii mei nu mai sunt prea mulţi care mai ţin minte ce e „demnitatea
umană” şi toţi se sinchisesc cu atât mai puţin de demnitatea ta. Te agăţi de propria
împuţiciune de parcă ţi-ai pierde onoarea scăpând de ea. Îţi pot garanta un singur
lucru: demnitatea ta o să aibă mai mult de suferit dacă o să fii spălat cu forţa.
Hotărăşte-te repede. Nu sunt înzestrată cu răbdare şi nu suport putoarea asta la
masa mea. Aş fi crezut că fiul unui rege, chiar şi bastard fiind, are mai mult respect
pentru sine însuşi, a adăugat apoi, uitându-se la servitorii ei, ea şi când n-aş fi fost
de faţă.
— Am mâinile legate, am subliniat băţos.
Mintea mea a căutat o cale de scăpare, s-a întrebat cum aş fi putut profita de
situaţie, dar n-a găsit niciun răspuns. Spusele Femeii Palide m-au făcut să-mi dau
seama că puţeam într-adevăr. În prima clipă mi-a fost ruşine, apoi i-am recunoscut
tactica. Chade îmi explicase, cu mult timp în urmă, cât de util e să înfrângi mândria
unui om şi să-l lipseşti de stima de sine înainte de a-l interoga. Uneori e de mai mult
folos decât tortura. Lasă-l fără ultima fărâmă de demnitate, întemniţează-l ca pe un
animal şi apoi înapoiază-i o cât de mică parte din avantajele civilizaţiei, şi
recunoştinţa lui va fi adesea disproporţionată. Uneori poţi câştiga un om prin cea
mai măruntă manifestare a bunăvoinţei. Ţine-l într-o celulă friguroasă, în întuneric
şi fără mâncare şi, în ochii lui, o lumânare şi un castron cu supă caldă vor avea
valoarea unei graţieri. Aşa îi înfrângi voinţa mult mai uşor decât prin tortură.
Ea mi-a zâmbit.
— Ah, da. Cu mâinile legate ţi-ar fi mult mai greu. I-a făcut semn unui paznic. Du-l
lângă cadă şi taie-i legăturile!
Am fost împins într-un mod care m-a convins că aş fi fost silit să fac orice dorea ea.
Împotrivirea mea le-ar fi oferit paznicilor încă un pretext ca să mă lovească. Dacă
mă supuneam, poate aş fi câştigat un avantaj, mai ales dacă mă dezlegau. Am
strâns din dinţi şi mi-am lăsat demnitatea deoparte. Odată ce mi-am văzut mâinile
libere, m-am întors cu spatele la femeia palidă şi m-am dezbrăcat. Şi am reuşit să-
mi ascund în palmă insigna cu vulpe, înfiptă sub cămaşă. Am intrat în apă. M-am
spălat în grabă, refuzând să las apa caldă să-mi ofere prea multă alinare. Una dintre
femei mi-a adus săpun moale într-un vas. Şi m-am pomenit, cumva, mulţumindu-i
ceremonios. Nu mi-a răspuns. Când am ieşit din cadă, apa era cenuşie. Două femei
mi-au adus prosoape. Le-am luat pe amândouă şi m-am întors cu spatele la ele,
apoi m-am şters. S-au întors o clipă mai târziu, cu pantofi moi, din lână pâslită, şi
cu o robă curată, de lână albă. Hainele mele vechi, din Buck, dispăruseră. M-am
îmbrăcat cu ceea ce mi se oferise, ascunzându-mi insigna sub gulerul robei, şi m-
am întors către Femeia Palidă şi către slugile ei. Ea ceruse să-i fie rotit scaunul, ca
să mă poată privi.
— Ai cicatrice interesante, a comentat, zâmbindu-mi ca o pisică. Şi trup de
războinic. Bărbiereşte-l, Henja! Vreau să văd toată faţa bărbatului care a fost
aproape rege.
Ultimele cuvinte m-au şocat. Nu mă gândisem niciodată astfel la mine însumi.
Pentru o clipă, titlul a părut aproape real. Pe urmă am respins ideea, considerând
că ţinea de tactica ei. Cele două femei s-au întors cu un scaun, iar Henja s-a
apropiat cu un castron, cu săpun şi cu un brici.
— Mă bărbieresc singur, m-am grăbit să spun.
N-o puteam lăsa pe femeia aia să umble cu o lamă ascuţită pe lângă beregata mea.
— N-o s-o faci, m-a înştiinţat Femeia Palidă, schiţând un zâmbet. Nu te subestimez,
Fitzchivalry. Ştiu pentru ce te-a pregătit familia ta. Te-a făcut ucigaş, nu prinţ. Şi nu
te-a lăsat niciodată să-ţi dai seama că astfel ai fost înşelat. Dar eu o voi face. Îţi voi
arăta adevărata ta moştenire, care ţi-a fost furată. Dar, înainte de a mă convinge că
înţelegi ce îţi ofer, n-o să-ţi pun în mână nicio armă. Acum stai liniştit. Henja e pe
măsura celui mai iscusit dintre valeţi, şi n-o s-o consider nicidecum vinovată dacă
o să te mişti.
Cred că, în toată viaţa mea, nu m-am aflat niciodată într-o situaţie mai neplăcută.
În timp ce Henja mă bărbierea şi-mi pieptăna părul ud, dându-mi-l peste cap, alte
femei mi-au cercetat mâinile, mi-au curăţat unghiile şi mi le-au tăiat. Şi tot albul ăla
din jur, şi Femeia Palidă privindu-mă cu ochii unei pisici care pândeşte o pasăre.
Nimeni nu-mi mai purtase de grijă într-o asemenea măsură, însă luxul de care mă
bucuram în clipa aceea mă umilea în loc să mă încânte. Am deschis gura o singură
dată.
— Unde e Bufonul? am întrebat, şi briciul Henjei mi-a crestat imediat pielea.
Am simţit un firicel de sânge prelingându-mi-se pe lateralul gâtului. Camerista l-a
oprit apăsând un prosop pe tăietură, iar Femeia Palidă mi-a răspuns:
— Sunt convinsă că nu-l scăpăm din ochi, nu-i aşa?
În privinţa asta, n-aş fi putut s-o contrazic. Gărzile ei au chicotit, îndatoritoare, dar
sub privirea ei aspră şi-au recăpătat seriozitatea. În vreme ce cameristele ei se
agitau în jurul meu, iar oştenii stăteau nemişcaţi, fixându-mă cu indiferenţă, alţi
servitori au adus o masă. Au aşternut o faţă de masă albă, pe care au aşezat
tacâmuri şi farfurii din argint masiv. Au pus în mijloc un sfeşnic cu mai multe braţe
şi au aprins şase lumânări albe, lungi. Pe urmă a fost rândul unor platourilor,
supierelor şi sosierelor, toate acoperite. Aburii şi aromele bogate ale mâncării s-au
furişat în aer, chinuindu-mă. Au adus şi vin, şi pahare şi, în final, două scaune
capitonate, pe care le-au aşezat la cele două capete ale mesei. Henja mi-a şters
faţa şi s-a retras cu un pas, ca să i se-ncline stăpânei sale. Femeia Palidă s-a
apropiat de mine, dar nu atât de mult încât s-o pot atinge dacă mi-aş fi întins braţul.
Şi-a lăsat capul pe-o parte şi m-a măsurat cu răceală, din creştet până-n tălpi, de
parcă aş fi fost un cal pe care voia să-l cumpere.
— Eşti bine făcut, mi-a spus, în cele din urmă. Probabil că, înainte de a îngădui
familia ta să fii maltratat, erai un bărbat frumos. Ei, mâncăm?
S-a apropiat de scaunul ei şi un oştean gardă l-a tras, ca să se poată aşeza. M-am
ridicat şi m-am îndreptat la rândul meu spre masă, conştient că un alt oştean mă
urma. Un gest al Femeii Palide mi-a dat de înţeles că mă puteam aşeza în faţa ei.
Odată ce am făcut-o, a gesticulat din nou. Paznicul din spatele meu s-a retras în
adâncurile întunecoase ale încăperii. La porunca ei, lumina spălăcită a globurilor
din cameră s-a împuţinat brusc. N-a rămas decât sfeşnicul, izolându-ne într-un cerc
de lumină galbenă. Crea o falsă impresie de intimitate, căci ştiam că garda şi
cameristele ei rămăseseră nevăzuţi în întuneric, privindu-ne din afara oazei din jurul
lumânărilor.
Masa era mică. Femeia Palidă a pus un polonic de supă într-un castron şi mi l-a
întins, înainte de a umple şi castronul ei din aceeaşi supieră.
— Ca să nu crezi cumva că vreau să te otrăvesc sau să te droghez, mi-a explicat,
luându-şi lingura. Mănâncă, Fitzchivalry. O să descoperi că e foarte gustoasă, şi
ştiu că trebuie să fii flămând. Deocamdată te las s-o savurezi fără să te tulbur
vorbindu-ţi.
Totuşi, nu mi-am luat lingura decât după ce şi-a dus-o pe a ei de două ori la gură.
Supa albă era o minune, cremoasă, cu gust bogat, plină cu bucăţi de legume şi de
carne macră. Nu mai pusesem gura pe ceva atât de bun de când plecasem din
Buckkeep, şi aş fi înfulecat-o pe nemestecate dacă mi-aş fi dat uitării bunele
maniere. Însă stăpânirea de sine era singurul scut care-mi rămăsese, aşa că mi-
am impus să mănânc încet, cu pâine şi unt din coşul şi din farfuria întinse spre mine
de Femeia Palidă. Ea a turnat vin alb pentru amândoi şi, după ce am terminat supa,
m-a invitat să mă servesc de pe un alt platou, cu felii de carne de pasăre, fragedă
şi deschisă la culoare. Erau delicioase, şi mâncarea bună mi-a destins trupul, în
ciuda dorinţei mele de a rămâne în gardă. Ca desert, am avut o budincă albă, cu
aromă puternică de vanilie, presărată cu mirodenii picante. Am mâncat-o toată, timp
în care ea m-a privit tăcută, meditând. Vinul îmi cânta în sânge, moleşindu-mă. O
senzaţie cu care m-am luptat înainte de a o recunoaşte. Am răsuflat adânc şi m-am
lăsat în voia ei. Nu era momentul să mă împotrivesc.
Femeia Palidă a zâmbit. Oare îmi simţise abandonul? Am devenit mult mai
conştient de prezenţa ei. Parfumul care o învăluia m-a dus cu gândul la narcise.
Cina odată încheiată, ne-am ridicat amândoi. O fluturare a mâinii ei i-a chemat pe
servitorii nevăzuţi. În timp ce unii au ieşit din întuneric ca să ia masa, un bărbat a
înteţit focul din vas, adăugându-i cărbuni. În faţa flăcărilor fusese aşezată o canapea
plină de perne, în formă de semicerc. Femeia Palidă s-a instalat, apoi a bătut cu
palma în pernele de alături. Am urmat-o şi m-am afundat în moliciunea lor. Purtarea
primitoare a gazdei îmi alunga prudenţa. Mă simţeam sătul, mâncarea şi vinul îmi
tociseră înverşunarea. Ştiam că o să-ncerce să-mi smulgă informaţii punând
întrebări nevinovate. Mi-am domolit gândurile. Misiunea mea era să nu las garda
jos şi să aflu de la ea cât mai multe, dezvăluindu-i în schimb cât mai puţine lucruri
cu putinţă. Mi-a surâs, şi m-am temut că intuia ce pun la cale. Apoi şi-a îndoit
picioarele sub ea, exact aşa cum ar fi făcut Bufonul, şi s-a aplecat spre mine.
Genunchii ei rotunzi erau îndreptaţi în direcţia mea.
— Îţi aduc aminte de el? m-a întrebat pe neaşteptate.
Părea lipsit de sens să neg.
— Da. Îmi aduci aminte de el. Unde e?
— La loc sigur. Ţii foarte mult la el, nu-i aşa? L-ai îndrăgit? Sigur că da, a continuat,
fără să-mi lase timp să răspund. Are efectul ăsta asupra oamenilor, când se
hotărăşte să-l folosească. E atât de fascinant, atât de fermecător. Nu te simţi flatat
pur şi simplu fiindcă-ţi oferă prilejul să-l cunoşti? Dansează la hotarele înţelegerii
tale, îţi dezvăluie indicii mărunte despre cel care e de fapt, aşa cum îi dai bucăţele
de zahăr unui câine. De fiecare dată când primeşti câte una te simţi preţuit fiindcă
are o asemenea încredere în tine. Şi, tot de fiecare dată, stoarce de la tine, până la
ultima fărâmă, tot ce îl interesează, te lasă pradă primejdiei şi suferinţei ca să-şi
atingă propriile ţeluri şi ia de la tine tot ce ai de oferit.
— Îmi e cel mai drag prieten. Aş vrea să-l văd, să ştiu că e bine tratat.
Cuvintele mele aveau ceva rigid. Simţeam un cuţit în inimă. Îl descrisese pe Bufon
exact aşa cum era. Mă descurajase şi îmi dădeam seama că o ştia.
— Nu mă-ndoiesc că vrei. Poate mai târziu. După ce vom sta de vorbă. Spune-mi,
crezi într-adevăr că e Profetul Alb, venit să aducă lumea pe o cale mai bună?
Am ridicat din umeri. În privinţa asta nu-mi dădusem niciodată un răspuns clar. Dar
am avut senzaţia că-l trădez când am recunoscut:
— Aşa mi-a spus el întotdeauna.
— Ah. Dar ţi-ar fi putut spune, cu aceeaşi uşurinţă, că e regele dispărut al Insulei
Basmelor. L-ai fi crezut şi atunci?
— Nu mi-a dat niciodată motive să mă-ndoiesc de el.
Încercam să vorbesc cu convingere, dar simţeam îndoiala pe care mi-o trezise
strecurându-mi-se în suflet.
— Nu ţi-a dat motive? înţeleg. Ei bine, atunci o să-ţi ofer eu câteva.
Şi-a lăsat braţul în jos, ca să-şi umple pumnul cu ceva dintr-un vas de pe podea,
ascuns vederii mele. A aruncat în flăcări acel ceva, care a ars împrăştiind un miros
dulce, de trandafiri. M-am aplecat, încercând să mă feresc de mireasmă, şi ea a
râs.
— Te temi c-o să-ţi tulbur mintea? Nu e nevoie. Chiar logica ta şi bunul tău simţ te
vor convinge. Prietenul nostru ţi-a spus că e Profetul Alb. Deşi nimeni nu poate
nega că alb nu mai e. Ţi-a spus, cu siguranţă, şi că un adevărat Profet Alb rămâne
alb toată viaţa lui, nu-i aşa? Nu? Ei, ţi-o spun eu acum. Descindem, după cum ţi-a
dezvăluit sau nu, din adevăraţii Albi din legende. Au fost un popor minunat, dispărut
de mult din lumea asta şi din toate celelalte. Albi ca laptele şi de o înţelepciune mai
presus de orice poţi descrie prin cuvinte. Pentru că erau clarvăzători.
Fireşte, oricine e în stare să pună cap la cap două gânduri îşi poate da seama că
niciun viitor nu e dăltuit în piatră. La sfârşitul oricărei clipe înmuguresc viitoruri fără
număr şi oricare dintre ele poate fi modificat de desprinderea unei singure petale
de trandafir. Totuşi, unele au mai multe şanse decât altele să prindă viaţă, iar câteva
sunt atât de favorizate, încât par albii bine conturate, prin care timpul se poate
scurge năvalnic. În vremuri atât de vechi, încât poporul tău nu şi le aduce aminte,
noi, Albii, am înţeles asta şi am început totodată să ne dăm seama că, prin ceea ce
facem, putem călăuzi lumea către un astfel de viitor. Fireşte că izbânda nu e
garantată, dar putem folosi ceea ce ştim ca să-i aducem pe alţi oameni, mai prejos
decât noi, pe o cale care va abate încetul cu încetul scurgerea timpului către ape
mai liniştite şi mai sigure, unde vieţile tuturor pot fi înfloritoare. Înţelegi ce-ţi spun,
Fitzchivalry?
Am dat încet din cap. În ciuda spuselor ei, fumul aromat din vasul cu jăratic mă
atrăgea către ea. Nu puteam să nu dau atenţie pielii ei parfumate şi frumosului ei
păr alb, împletit în cozi atât de lucioase. Nu-i puteam nesocoti trupul, îmi pătrundea
prin toţi porii, aşa cum se îndreaptă către muguri vigoarea primăverii. Am oftat, şi
ea a zâmbit. Părea să se fi apropiat de mine fără să se mişte.
— Da. E adevărat. Gândeşte-te cum aţi ajuns în fortăreaţa mea, dându-vă în
mâinile mele. Ştiam că, într-o bună zi, o să vă am aici pe amândoi. Însă nu vedeam
limpede ce era de făcut ca s-ajungeţi în puterea mea. Aşa că am început să modific
viitorul, punând în mişcare tot ce ar fi putut să vă aducă la mine sau să vă ucidă.
Oamenii mei au negociat cu Regal, oh, da, ca să fiu sigură că anumite unelte care
ţi-ar fi fost de folos erau trimise într-un loc unde nu puteai ajunge la ele. Şi, totodată,
multor oameni li s-a dat un ţel, au urmărit s-ajungă la tine sau la Verity şi să vă
omoare. Au dat greş cu toţii, dar strădaniile mele au continuat. Am trimis-o pe Henja
la Buckkeep şi i-am mituit pe Pestriţi ca să vă prindă pe-amândoi şi să vă expedieze
la mine. Şi ei au dat greş. Şi mi-am întins din nou năvoadele, ţi-am trimis o prăjitură
cu scoarţă de săpar, ca să-ţi sufoce magia. Dar n-ai mâncat decât o parte din ea,
şi astfel mi-ai stricat planul. I-am capturat pe oamenii trimişi de Chade după provizii,
ştiind foarte bine că tu va trebui să vii după ei. Dar, înainte de a apuca să pun mâna
pe tine, te-am pierdut pur şi simplu din vedere. Ca să cazi apoi drept în ghearele
mele! Asta e puterea curgerii timpului, Fitzchivalry! Sosirea ta aici era aproape
inevitabilă. Ar fi trebuit să mă încred în noroc, să nu mă îndoiesc c-o să te aducă la
mine. Dar stă în firea noastră, a Albilor, să ne asigurăm că viitorul va fi acela pe
care îl vrem. Chiar şi atunci când am ştiut că rasa noastră urma să dispară de pe
faţa pământului, am încercat să ne întindem către viitor ca să ne asigurăm că
influenţa noastră nu va fi pierdută pe de-a-ntregul.
Vezi tu, clarviziunea lor i-a prevenit pe Albi că într-o zi vor dispărea şi că lumea va
fi nevoită să meargă înainte pe dibuite, fără ajutorul lor. Însă una dintre ei, o femeie
care vedea viitorul mai limpede decât oricine altcineva dintre semenii ei, a ştiut că
influenţa lor putea să continue dacă-şi amesteca de bunăvoie sângele cu al
muritorilor de rând. Şi n-a stat pe gânduri. A cutreierat lumea şi, oriunde a găsit un
erou merituos, i-a făcut un copil. Şi-a adus pe lume şase fii şi şase fiice şi cu toţii
semănau cât se putea de bine cu oamenii obişnuiţi. Dar ea însăşi a părăsit lumea
mulţumită. Fiindcă ştia că, ori de câte ori se vor întâlni doi descendenţi ai copiilor
săi şi se vor contopi prin dragoste trupească, se va naşte un prunc Alb.
Înţelepciunea şi darul profeţiei poporului ei n-aveau să fie pierdute pentru lume. Nu
e o poveste minunată?
— Bufonul spune că, în aceeaşi vreme, nu se nasc doi profeţi Albi.
— Bufonul, oh, ce minunat nume de alint pentru el! Femeia Palidă a zâmbit, cu
buzele albe curbându-i-se ca un arc de fildeş. Şi atât de potrivit. Mă surprinde că îţi
îngăduie să-i spui aşa. A oftat scurt. Presupun că sinceritatea lui faţă de tine ar
trebui să mă-ncânte. Da. Numai un singur Profet Alb poate domni. Iar în epoca
noastră acela sunt eu, fireşte. Naşterea lui a fost o ciudăţenie, a venit pe lume în
afara timpului său. Presupun că de aceea e tot mai întunecat la culoare. Dacă ar fi
fost ţinut în templu până când îi dispărea albeaţa, n-ar fi putut face niciun rău. Dar
paznicii lui au fost întotdeauna prea blânzi cu el, au avut prea multă încredere într-
un micuţ atât de fermecător. Iar el i-a părăsit pe furiş şi a plecat să-şi înfăptuiască
stricăciunile. Să vedem dacă noi doi, tu şi cu mine, le putem îndrepta cât de cât.
Spune-mi, care e acea soartă cumplită a lumii de care se teme el şi din pricina
căreia trebuie să-şi folosească influenţa măruntă împotriva influenţei mele?
Am păstrat o vreme tăcerea, apoi am recunoscut:
— Nu ştiu exact. Un ev al întunericului şi al răului.
— Hrm. A scos un sunet care-i trăda plăcerea, ca o pisică tolănindu-se în locul
preferat. Uite, eu o să-ţi vorbesc mai clar decât a făcut-o el vreodată. Se teme de
un ev al omenirii în care vor conduce cei puternici, ţinând sub controlul lor sălbăticia
şi dezordinea din lume. N-am înţeles niciodată de ce consideră că ar fi rău. În ceea
ce mă priveşte, e ţelul meu. Să avem ordine şi strădanii spornice, să-i vedem pe cei
puternici zămislind prunci puternici şi crescându-i. Dacă reuşesc, voi vedea puterea
aducând echilibrul în lume. Sărmanilor mei insulari de pe aceste meleaguri le
lipsesc toate lucrurile bune. N-ai decât un pământ stâncos pe care să-l lucreze în
verile lor scurte şi reci şi smulg din marea necruţătoare cele trebuitoare ca să-şi
ducă traiul. Cu toate astea, au ajuns un popor puternic, care merită lucruri mai bune.
Menirea mea e să încerc să-i ajut. Nu poţi nega că i-aş face lumii un mare bine.
Însă prietenul tău arămiu crede că ideile lui sunt mai presus. Prin alte idioţenii, crede
că trebuie să readucă pe lume dragonii, pentru ca supremaţia omenirii să fie pusă
la încercare prin apariţia rivalităţii. Ţi-a spus asta?
— Da, mi-a spus câte ceva.
— Serios? Mă surprinde. Ce mare bine zice el că se va face readucând la viaţă un
prădător imens care consideră întreaga lume terenul său de vânătoare? Un
prădător care nu respectă niciun hotar, nu recunoaşte nicio proprietate şi, în cel mai
bun caz, îi consideră pe oameni folositori doar ca sursă de hrană? Spune-mi, te
încântă gândul că semenii tăi vor fi vitele uriaşilor monştri solzoşi?
— Nu în mod deosebit.
Era singurul răspuns posibil la o asemenea întrebare, dar m-am simţit din nou ca
un trădător. Cuvintele ei bine alese trimiteau în mine şuvoaie de neîncredere, care
mă străbăteau dezlănţuite.
A râs, încântată de răspunsul meu, şi s-a apropiat ceva mai mult de mine.
— Bineînţeles că nu. Niciunuia dintre noi nu-i e pe plac. Eu sunt o Albă, dar părinţii
mei erau oameni.
Am încercat să o înfrunt.
— Dar i-ai trimis pe insulari împotriva poporului meu, i-ai trimis să ne jefuiască
ţinutul cu Corăbiile lor Roşii. Au ars, au prădat şi au transformat oameni din ţara
mea în neoameni.
— Şi crezi că eu i-am îndemnat să facă aşa ceva? Oh, ce impresie greşită!
Dimpotrivă, dragul meu prieten. I-am ţinut în frâu, nu le-am îngăduit să revendice
ţinuturile cucerite. L-ai văzut pe Kebal Rawbread. Ţi s-a părut un bărbat căruia i s-
au îndeplinit visurile de cucerire şi de jaf? Sunt sigură că nu. Şi cine l-a pus acolo
unde e acum? Eu. Cum e cu putinţă să ştii toate astea şi totuşi să crezi că-i sunt
duşmanca poporului tău?
La aşa ceva n-aveam răspuns. Mi-am luat ochii de la ea ca să mă uit din nou la
vasul cu jăratic. Am simţit din nou o uşoară atingere a magiei Meşteşugului meu şi
am auzit sau am crezut că aud, în depărtare, muzica lui Thick. Mi-am spus că-mi
imaginam, fiindcă Meşteşugul murise în mine. Am simţit pe obraz atingerea mâinii
ei reci când m-a întors ca să-mi întâlnească din nou privirea. M-am uitat la coloana
albă a gâtului ei. Ce catifelată ar fi fost sub degetele mele!
A început să-mi vorbească, privindu-mă în ochi.
— Bufonul tău n-a minţit când a spus că Profeţii Albi se nasc ca să schimbe mersul
istoriei. Eu, una, am făcut tot ce mi-a stat în puteri. N-am putut să modific cursul
evenimentelor în totalitate, dar m-am străduit. Corăbiile Roşii v-au prădat coastele,
dar n-au revendicat teritoriul.
Vorbea simplu, raţional. Îi simţeam cuvintele strângându-mi-se în jur ca o plasă.
— Când trădători chiar din regatul vostru i-au vândut lui Kebal cărţi de magie, nu l-
am putut împiedica s-o înveţe şi s-o îndrepte împotriva alor voştri. Dar, pentru asta,
o parte din vină se cuvine să cadă asupra oamenilor din ţara ta. Ei au vândut
pergamente despre Meşteşug, nu-i aşa? Şi de ce? Pentru că un frate mezin, de o
obârşie regală de necontestat, a vrut mai multă putere pentru sine însuşi. Ştiu că
Regal nu ţi-a plăcut. Nici el nu te-a iubit. O anumită parte din el şi-a dat seama ce
făptură improbabilă erai şi ce raritate reprezenta naşterea ta pe toate firele de timp
din împletitura posibilelor viitoruri. A încercat să scape de tine aproape din instinct,
ca să poată curge timpul pe albia sa dinainte stabilită. Gândeşte-te la asta. Regal a
purtat, în taină, tratative cu insularii de pe Runele Zeului. Dacă ar fi ajuns la putere,
tratativele s-ar fi desfăşurat cu mult mai în văzul lumii. Insularii ar fi fost bine-veniţi
pe ţărmurile voastre, dar ca negustori, nu ca piraţi. Ar fi fost chiar atât de groaznic?
Şi chiar ar fi putut fi aşa, dacă n-ar fi existat maşinaţiile Bufonului tău. O să fiu
sinceră cu tine. O asemenea pace şi prosperitate ar fi cerut stingerea timpurie a
scânteii vieţii tale. Dar poţi spune, cu toată sinceritatea, că preţul ar fi fost prea
mare? Ai fost în repetate rânduri gata să-ţi dai viaţa pentru familia ta. Nu făcea
Regal parte din familia asta, nu era un Farseer în aceeaşi măsură ca tine? Dacă n-
ai fi murit decât o singură dată, repede şi fără suferinţă, pentru Regal, nu ai fi făcut
un sacrificiu onorabil?
Luase viziunea mea despre lume, despre familia mea şi despre cele Şase Ducate
şi o deformase, făcând-o de nerecunoscut. Firul de mătase al spuselor ei mi se
înfăşura neînduplecat în jur, devenind noul adevăr care mă călăuzea. Am căutat pe
bâjbâite tot ce ştiusem cu numai câteva clipe înainte şi am găsit o fisură în logica
ei.
— Dacă nu m-aş fi născut eu, tatăl meu ar fi ajuns rege.
A râs uşor şi mi-a zâmbit cu blândeţe.
— Oh, acum despici firul în patru, şi o ştii foarte bine. Tatăl tău ar fi murit într-un
accident de vânătoare, fiind încă tânăr şi fără urmaşi. În viziunile mele, s-a întâmplat
în repetate rânduri. Verity nu s-ar fi însurat niciodată şi ar fi fost răpus de o febră
urâtă în iarna următoare. Dacă tu ai fi murit la momentul potrivit, Regal ar fi ajuns
să moştenească tronul în mod firesc. S-ar fi bucurat de favorurile şi de îndrumarea
tatălui său şi ar fi devenit un conducător de seamă. Da, dinastia lui s-ar fi stins odată
cu el, dar sfârşitul ar fi fost superb, ar fi lăsat şi cele Şase Ducate, şi Insulele Străine
în pace şi belşug. N-am de ce să te mint în privinţa tuturor acestora. E mult prea
târziu pentru ca un asemenea viitor să mai fie posibil, aşa că de ce te-aş minţi?
Habar n-aveam, dar ştiam totuşi. Meşteşugul mi-a fluturat din nou la hotarele minţii.
Era o magie capricioasă, nedemnă de încredere. Ştiam asta; o ştiusem
întotdeauna. Am simţit-o pe Femeia Palidă asigurându-mă că aşa era.
Nu-i da nicio atenţie.
— Mă năuceşti cu bună ştiinţă. Te contrazici singură şi stâlceşti adevărurile pe care
le ştiu. Îţi baţi joc de mine.
A râs, un sunet gutural, plin de încântare.
— Bineînţeles. Aşa cum face şi preaiubitul tău Bufon. Şi tare-ţi mai place când
dansează cuvintele lui în jurul tău, oferindu-ţi o sută de moduri în care să vezi
lumea. Tot aşa te voi încânta şi eu, acum, când îmi aparţii. Pentru că te iau. Trebuie
să te iau. Trebuie să lucrăm împreună ca să aducem lumea înapoi, pe cursul ei
adevărat. De data asta nu prin moartea ta, ci prin viaţa pe care ţi-o voi da. De-acum
vei fi Catalizatorul meu, unul de o mie de ori mai puternic decât a fost Kebal
Rawbread. Iar eu te voi delecta de o mie de ori mai mult decât a făcut-o jalnicul tău
Bufon. Pentru că fiecare dintre noi şi-a găsit, în sfârşit, perechea desăvârşită. N-o
să fim doar Profet şi Catalizator, ci şi bărbat şi femeie, alcătuind întregul care
schimbă lumea. Voi fi, pentru tine, tot ceea ce a tânjit el în taină să devină şi nu a
izbutit. Numai că eu voi fi fără cusur, pe când el avea cusururi. Vei înţelege că nu-l
trădezi pe el, ci le eşti loial lumii şi tuturor celor ce au fost menite să existe. Gustă
dulceaţa vieţii, aşa cum a fost hărăzită să fie. Gustă.
În timp ce vorbea, faţa i s-a apropiat şi mai mult de a mea, apoi mi-a atins gura cu
a ei. Buzele îi erau doar moliciune suavă, iar limba o răcoare jucăuşă strecurată
între buzele mele. M-am înfiorat când mi-am pus mâinile pe umerii ei, păstrându-i
gura lipită de a mea.
M-a năpădit dorinţa, iar îndreptăţirea şi imposibilitatea ocolirii acelei clipe mi-au
alungat orice alt gând. Nu-mi păsa că gărzile şi cameristele ei ne priveau de dincolo
de cercul flăcărilor de lumânare; nu mă interesa nimic altceva decât perfecţiunea
strălucitor de albă a trupului ei. Din viitorul pe care mi-l oferea lipsea un singur lucru.
Mi-am lăsat mintea să alunece către el.
— O să avem un copil frumos, m-a asigurat ea când s-a desprins de mine şi s-a
ridicat în picioare. O să fii încântat de fiul nostru. Ţi-o făgăduiesc!
Am simţit adevărul din cuvintele ei, care m-au pătruns înfiorându-mă, ca gheaţa şi
argintul din sânge. Un copil, avea să-mi dăruiască un copil pe care să-l pot ţine în
braţe, pe care să-l pot iubi. Un copil pe care n-avea să mi-l ia nimeni, niciodată. Ştia
ce-mi doresc cel mai mult şi-mi oferea totul. Îmi umplea gândurile de viitorul după
care tânjisem întotdeauna cel mai mult, croit după modelul tuturor dorinţelor mele.
Cum puteam să rezist, de ce rezistam?
S-a ridicat, şi-a tras rochia peste cap şi a lăsat-o să cadă alături de canapea.
Veşmântul de mătase de sub ea a ajuns în acelaşi loc. Femeia Palidă a rămas în
faţa mea, lăsând lumina galbenă a vasului cu jăratic să-i danseze pe trup.
Strălucirea aurie se prelingea pe albeaţa ei, poleindu-i contururile trupului şi ale
feţei. Sânii ei albi erau rotunzi şi grei. I-a ridicat ca să mi-i arate, cântărindu-şi-i în
mâini, invitându-mă să-i gust. S-a lăsat să cadă încet lângă mine, apoi s-a întins pe
spate, deschizându-şi braţele şi coapsele pentru mine.
— Vino! Ştiu tot ce ţi-ai dorit vreodată şi o să-ţi dau totul.
Şi-a lăsat capul pe spate, pe braţul canapelei. Ochii ei lipsiţi de culoare priveau prin
mine şi dincolo de mine.
Adevărul cuvintelor ei îmi răsuna puternic în trup, în ritmul în care îmi zvâcnea
sângele. M-am ridicat şi mi-am îndepărtat pe bâjbâite veşmintele care-mi stăteau
în cale. Ea şi-a lăsat ochii în jos, să vadă ce aveam să-i ofer.
Şi, în clipa aceea, mi-am înălţat brusc zidurile Meşteşugului, mai sus decât mai
fuseseră vreodată, tăind calea lujerilor perfizi ai înrâuririi Femeii Palide. M-am
aruncat asupra ei, aşa cum se aştepta, dar mâinile mi s-au închis în jurul gâtului ei
lăptos, în timp ce genunchiul mi se lăsa, brutal, pe pântecul ei uşor rotunjit. I-am
simţit Meşteşugul lovind cu pumnii în mine. Ştiam foarte bine că n-aveam decât o
singură şansă să profit de strânsoarea în care o prinsesem şi ştiam în ce clipă
dătătoare de fiori de gheaţă o pierdusem. Ar fi trebuit să ştiu că nu-i semăna
Bufonului doar la înfăţişare, avea şi puterea lui stranie. N-a avut nevoie să-şi cheme
garda în timp ce-şi împingea bărbia în jos ca să mă-mpiedice s-o sugrum. Mâinile
ei încleştate s-au ridicat între coatele mele, după care şi-a desfăcut larg braţele,
silindu-mă să-i dau drumul. M-a aruncat de pe ea şi, când am căzut, izbindu-mă cu
spatele de vasul cu jăratic şi azvârlindu-l cât colo, cu tăciunii încinşi zburând în toate
părţile, şi-a ridicat mâinile. Globurile albe şi-au revărsat brusc strălucirea, umplând
încăperea de lumină. Gărzile au năvălit asupra mea din toate părţile, un puhoi de
bărbaţi înarmaţi. Era inevitabil să mă doboare, şi ar fi fost înţelept să-i las s-o facă,
să le ofer brusca mea capitulare. Dar l-am întrezărit pe Bufon, cu căluş şi răsfirat
pe peretele de gheaţă ca o blană păstrată drept trofeu, şi asta a urcat în mine o
furie cum nu mai simţisem de când îi înfruntam cu securea pe piraţii de pe Corăbiile
Roşii.
Vasul în care fusese jarul mi-a ars mâinile când l-am înşfăcat şi l-am aruncat către
atacatori. M-am luptat cu ei aşteptându-mă să mă ucidă, adică dezlănţuindu-mă
fără teamă. Cred că de aceea au avut nevoie de atât de mult timp ca să mă învingă.
Ştiu că i-am frânt cuiva clavicula, fiindcă am auzit-o pocnind, şi ţin minte că am
scuipat o bucată de ureche, dar, aşa cum mi se întâmplă în toate luptele în care mă
las purtat de mânie, n-am rămas decât cu amintiri vagi, rupte unele de altele.
Clar mi-aduc doar că am pierdut. Am ştiut că s-a terminat când m-am văzut întins
pe burtă, cu trei oameni îngenuncheaţi deasupra mea. Aveam sânge în gură, în
parte al meu. De când mă legasem prin Har de un lup îmi foloseam fără scrupule
dinţii în încăierări. Braţul stâng nu mi se mai supunea. Când m-au ridicat în picioare,
s-a bălăngănit şi mi-a căzut pe lângă trup. Smuls din umăr, m-am gândit, îngreţoşat,
şi am aşteptat să mă găsească durerea.
Aproape că am izbutit s-ajung la picioarele Bufonului. Mi-am ridicat ochii spre el. Cu
braţele larg desfăcute, era ţintuit de peretele de gheaţă ca un fluture, chiar şi cu
capul lipit de el de o bandă de metal care-i înconjura gâtul. Căluşul era destul de
strâns ca să-i taie colţurile gurii. Prelins dintr-unul, sângele era o dâră din care îi
picurau stropi pe cămaşă. Probabil cotrobăiseră prin sacul lui de călătorie, fiindcă
purta Coroana cu cocoşi, cercul ei de lemn îi fusese îndesat pe cap până la vârfurile
urechilor. Avea ochii larg deschişi şi am ştiut că văzuse spectacolul dat pentru el de
Femeia Palidă, că asta fusese încercarea ei de seducţie. Când ni s-au întâlnit
privirile, am ştiut că înţelesese că nu-l trădasem nici măcar pentru o singură clipă.
I-am văzut, la una dintre mâinile ţintuite, şi mişcările febrile ale vârfurilor degetelor
înzestrate cu Meşteşug. Simţise şi el subtilul atac îndreptat spre mine prin magia
mea renăscută.
— Am încercat! am strigat, când capul i s-a lăsat în jos, atât cât i-o permitea legătura
de metal, iar ochii au început să i se închidă.
Gărzile se distraseră cu el. Sângele îi pătrunsese în haine, pătându-le, şi-i lăsase
dâre în părul năclăit de sudoare. Acum, imobilizat şi amuţit, era lipit de gheaţă,
torturat de frigul pe care îl detestase întotdeauna atât de mult. Oare în viziuni îi
apăruse propria moarte lentă, printre gheţuri? De aceea se temuse întotdeauna atât
de mult de frig?
— Aduceţi-mi-i pe amândoi în sala tronului!
Glasul Femeii Palide părea înşiruire de pocnete de gheaţă. Mi-am întors capul spre
ea. Îşi luase hainele şi se îmbrăcase. Buza de jos începea să i se umfle şi pe lângă
obraji îi atârnau, desprinse din pieptănătură, mai multe codiţe împletite. Urmările
atacului meu ucigaş asupra ei. M-am simţit uşor amuzat în timp ce gărzile m-au
înşfăcat cu brutalitate, fără să le pese că un braţ îmi atârna moale, nefolositor.
Ţipetele jalnice ale Bufonului au răsunat în urma mea când l-au smuls din legături.
Culoarele mi s-au părut mai lungi şi mai albe decât până atunci, de parcă furia
femeii care mergea în faţa noastră cu paşi mari i-ar fi dat luminii mai multă strălucire.
Am întâlnit puţini oameni şi toţi chirceau sau se retrăgeau către pereţi la trecerea
ei. Am încercat să ţin minte încotro mergeam şi de câte ori coteam, spunându-mi
că, dacă eu şi Bufonul izbuteam să ne eliberăm, trebuia să ştim încotro s-o luăm la
fugă. Dar mă străduiam zadarnic şi să memorez drumul, şi să-mi păstrez speranţa.
Eram înfrânt, ne înfrânsese pe amândoi, totul se terminase. Bufonul avea să moară
şi eu aveam să pier alături de el, şi tot ce ne dăduserăm silinţa să înfăptuim avea
s-ajungă la un inutil sfârşit însângerat.
— Ca şi cum aş fi murit prima oară când s-a uitat Regal la mine şi i-a propus lui
Verity să mi se pună capăt vieţii fără tămbălău.
Mi-am dat seama că rostisem cuvintele cu glas tare abia când una dintre gărzi m-a
zgâlţâit cu brutalitate.
— Ţine-ţi gura închisă! mi-a poruncit.
Am mers mai departe. Îmi era greu să mă concentrez şi cu atât mai greu să-mi
înfrâng spaima, dar mi-am lăsat în jos zidurile ridicate împotriva Meşteşugului. Mi-
am adunat puţinele puteri şi am încercat să dau de Dutiful, să-i previn pe ceilalţi şi
să-i implor să ne ajute. M-am simţit ca un om care-şi pipăie hainele, în căutarea
unei pungi prinse în alt loc decât de obicei. Magia mea dispăruse, nu mai găseam
nicio fărâmă. Până şi acea ultimă armă era pierdută pentru mine.
Când am intrat noi în sală, Femeia Palidă deja se reinstalase pe tron. Pe lângă
pereţi erau înşiruiţi câţiva dintre servitorii ei. Ne priveau indiferenţi pe mine şi pe
bufon, târâţi prin faţa lor. Pe urmă am fost opriţi şi siliţi să îngenunchem, ca mai
înainte. Femeia Palidă s-a uitat tăcută în jos, la noi, vreme îndelungată. Pe urmă a
arătat către Bufon cu bărbia ei îngustă.
— Pe ăla daţi-i-l dragonului. Poate lua locul lui Theldo. Pe celălalt lăsaţi-i să
privească.
— Nu! am strigat, înainte ca un pumn în ureche să mă trântească, lat, pe gheaţă.
Bufonul n-a scos niciun sunet când au început să-l târască. Când au ajuns aproape
de unul dintre captivii înlănţuiţi, un om din gardă şi-a scos cu nepăsare sabia şi a
înfipt-o în trupul nefericitului. Omul n-a murit repede, dar nici nu s-a zvârcolit. Cred
că-şi pierduse deja cea mai mare parte, intrată în dragon, că din spiritul lui
rămăsese o prea mică parte care să jelească pierderea trupului. Mort, s-a prăbuşit
peste dragon, a alunecat în jos pe flancul de piatră al creaturii. Pentru câteva clipe,
sângele lui a pătat-o într-un roşu viu. Pe urmă sângele a dispărut de pe suprafaţa
ei, supt aşa cum suge nisipul apa, şi lăsând în urmă, în acel loc, solzi mult mai bine
conturaţi decât fuseseră până atunci.
Cu gesturi precise, având grijă să nu atingă dragonul, doi oameni din gardă au
desprins din lanţuri trupul nenorocitului mort. Unul s-a uitat la regina lor şi, când ea
a dat aprobator din cap, el a retezat braţul leşului din umăr, de parcă ar fi pregătit o
găină pentru supă. L-a aruncat către Kebal Rawbread, fără să se uite. Mi-am dorit
să nu mă fi uitat nici eu. Regele nebun s-a întins atât cât i-a îngăduit lanţul, a
înşfăcat braţul căzut cu zgomot surd şi s-a aruncat asupra lui la fel de hulpav ca un
câine asupra unei hălci de carne proaspătă. Mânca zgomotos. Am întors capul,
îngreţoşat.
Dar mă aştepta o privelişte şi mai cumplită. Cele două gărzi care mă ţineau m-au
strâns mai tare şi un al treilea s-a apropiat ca să mă prindă de coada de războinic,
imobilizându-mi capul. Cei care-l ţineau pe Bufon au înaintat, trăgându-l după ei.
Nu li s-a împotrivit. Avea figura unui om care a sângerat aproape până la moarte,
părea să nu mai simtă nici groaza, nici durerea, ci numai apropierea sfârşitului. L-
au legat de dragon cu lanţuri prinse de glezne şi de încheieturile mâinilor. Stând pe
jumătate ghemuit, cu genunchii şi coatele în afară, se putea feri să atingă piatra
însetată. Poziţia în sine era o tortură, nimeni nu putea rămâne astfel prea multă
vreme. Mai curând sau mai târziu avea să obosească, să cadă peste dragon şi să-
i dea ceva din sine însuşi.
Pe Bufon îl aştepta o moarte lentă, prin preschimbarea în neom.
— Nu, am murmurat, când am înţeles adevărul. NU! am urlat apoi către Femeia
Palidă. Mi-am întors capul ca să mă uit la ea, fără să-mi pese de părul smuls. Orice!
i-am făgăduit. Fac orice vrei dacă-l eliberezi!
S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de blănuri.
— Ce plictisitor! Capitulezi mult prea repede, Fitzchivalry Farseer. N-ai nici măcar
răbdare să vezi demonstraţia. Ei bine, eu n-o să-mi refuz plăcerea asta. Dret! Fă-i
cunoştinţă cu dragonul.
Oşteanul strigat a făcut un pas înainte şi şi-a scos sabia.
— Nu! am urlat, zbătându-mă neajutorat în strânsoarea celor care mă ţineau, în
timp ce Dret îşi proptea vârful sabiei în şalele Bufonului, împingându-l spre dragonul
de piatră.
L-a ţintuit acolo o singură clipă. Bufon n-a ţipat. Poate că atingerea nu provoca
durere. Dar, când s-a retras sabia, s-a îndepărtat de piatră aşa cum se retrage o
mână din faţa tăciunilor încinşi. A rămas atât de departe cât i-o îngăduiau lanţurile,
tremurând în tăcere. Pe dragon am văzut, pentru o clipă în care i-a sorbit amintirile
şi sentimentele, conturul trupului prietenului meu. Pe urmă a dispărut.
M-am întrebat ce pierduse Bufonul prin acel scurt sărut al pietrei. O zi de vară din
copilăria lui, un moment în care îi privise pe regele Shrewd şi pe Chade stând de
vorbă la lumina focului, în odaia bătrânului rege? Fusese o clipă pe care o
împărţisem cu el, acum smulsă din memoria lui şi pierdută pentru totdeauna? Avea
să ştie că toate astea se întâmplaseră, dar atingerea dragonului ştersese
semnificaţia pe care o aveau pentru el. Înainte de moarte, amintirea prieteniei
noastre şi a tot ce însemnam unul pentru celălalt aveau să-i fie îndepărtate din minte
încetul cu încetul. Avea să se stângă fără ca trecerea în nefiinţă să-i fie uşurată de
amintiri care să-i spună că fusese iubit. Mi-am ridicat ochii spre Femeia Palidă. Am
simţit că-mi sorbea nefericirea aşa cum sorbise dragonul amintirile furate de la
Bufon.
— Ce vrei de la mine? am întrebat-o. Ce?
Mi-a răspuns cu voce calmă.
— Numai să alegi calea cea mai simplă şi să joci cel mai probabil rol în zilele care
vor urma. N-o să-ţi fie greu, Fitzchivalry. În aproape toate viitorurile pe care le-am
întrezărit, îmi faci pe plac. Îndeplineşte porunca prinţului, porunca lui Chade,
porunca narcescăi. Porunca mea. Ia capul lui Icefyre. Asta e tot. Gândeşte-te cât
bine le vei face tuturor. Chade va fi încântat, regina ta va încheia alianţa cu Insulele
Străine. În ochii lor, vei fi un erou. Dutiful şi narcescă vor putea să se bucure de
iubirea care îi leagă. Nu-ţi cer nimic greu pentru tine, doar ceea ce speră atât de
mulţi prieteni de-ai tăi că vei face.
— Nu-l ucide pe Icefyre! m-a implorat Bufonul, strigând cu voce sugrumată.
Femeia Palidă a oftat, exasperată de parcă ar fi întrerupt-o un copil prost crescut.
— Dret! Vrea să sărute din nou dragonul. Ajută-l.
— Te rog! am zbierat, în timp ce bărbatul din gardă îşi scotea din nou sabia. Mi-am
smuls capul din strânsoarea celui care mă ţinea de păr ca să mi-l aplec în faţa ei.
Te rog, nu! O să-l omor pe Icefyre. O să-l omor.
— Bineînţeles c-o să-l omori, a încuviinţat ea, cu dulceaţă, în timp ce vârful sabiei
pătrundea în spatele bufonului.
El a rămas pe loc, deşi cămaşa i se îmbiba de sânge proaspăt.
— Fitz! Le are pe mama şi pe sora narcescăi captive aici. Le-am văzut, Fitz. Le-a
făcut neoameni! Elliania şi Peottre i se supun pentru ca, în loc de asta, să fie ucise!
Pe urmă a ţipat fără cuvinte în timp ce se lăsa înfrânt de muşcătura sabiei,
sprijinindu-se încă o dată de dragon. Convulsiile i-au cuprins trupul şi apăsarea
armei a părut să-l ţină acolo o eternitate. Dacă aş fi avut mâinile libere, mi-aş fi
acoperit ochii. Dar i-am închis strâns, ferindu-i de imaginea de nesuportat. Când,
după ce a încetat ţipătul, i-am deschis, pe dragon era conturul argintiu al trupului
prietenului meu. Mai preţioase decât sângele, experienţele de viaţă care făcuseră
din el ceea ce era se pierdeau, absorbite de piatra fără suflet. Bufonul stătea în
picioare, cu muşchii încordaţi, trăgând de lanţuri ca să nu se mai atingă de piatră. Îi
auzeam respiraţia întretăiată şi m-am rugat să nu vorbească din nou, dar a vorbit.
— Ea mi le-a arătat! Ca să ştiu ce-mi poate face! Nu mă poţi salva, Fitz. Nu zădărnici
toate eforturile noastre de până acum. Nu i te supu…
— Din nou! a spus Femeia Palidă, cu ceva între plictiseală şi amuzament pe seama
încăpăţânării lui.
Dret a păşit din nou în faţă. Din nou sabia, din nou apăsarea ei lentă, neînduplecată.
Mi-am lăsat capul în jos în timp ce prietenul meu ţipa. Dacă aş fi putut, aş fi murit în
acea clipă. Ar fi fost mai uşor decât să ascult cum îl torturau. Mult mai uşor decât
cumplita şi egoista uşurare pe care mi-o simţeam pentru că nu eram în locul lui.
Când ecourile ţipetelor lui s-au stins, nu mi-am ridicat privirea. Nu puteam suporta.
N-aveam să-i mai spun nimic ei şi nimic Bufonului, nimic care l-ar fi putut îndemna
să vorbească şi ar fi însemnat o nouă pedepsire. Mi-am privit picăturile de sudoare
prelinse pe faţă căzând pe gheaţă şi dispărând în ea. La fel cum dispărea Bufonul
în dragon.
Preaiubitule.
Am încercat să ajung la el cu Meşteşugul, să-i trimit o parte din puterea mea, dar
efortul era inutil. Otrăvită de scoarţa de spiriduş, magia mea capricioasă dispăruse
iarăşi.
— Cred că te-am convins, a remarcat Femeia Palidă, cu voce mieroasă. Dar o să-
ţi explic cât se poate de clar. Alegerea îţi aparţine. Viaţa lui Icefyre sau a
Preaiubitului tău. Te eliberez, ca să poţi porni pe calea uciderii dragonului.
Îndeplineşte-mi dorinţa şi-ţi înapoiez prietenul. Sau ceea ce mai rămâne din el. Cu
cât te mişti mai repede, cu atât poţi primi o mai mare parte din el înapoi. Întârzie, şi
s-ar putea să-l găseşti pe de-a-ntregul neom. Dar nu mort. Asta ţi-o făgăduiesc. Va
fi viu. Înţelegi, Fitzchivalry Farseer, micul meu rege-asasin?
Am dat din cap fără să-mi înalt ochii spre ea. Pentru asta am primit un pumn în
coaste şi am izbutit să mă uit în sus.
— Da, am spus încet. Înţeleg.
M-am ferit să mă uit la Bufon.
— Minunat!
Mulţumirea din glasul ei era arzătoare. Şi-a ridicat privirea spre tavanul sălii de
gheaţă şi a zâmbit. Apoi a spus cu voce sonoră:
— Iată, Icefyre. Înţelege. O să te ducă în braţele morţii.
S-a uitat la gărzile care mă ţineau.
— Scoateţi-l prin hornul din nord. Şi lăsaţi-i să plece! Pe urmă, ca şi cum mi-ar fi
simţit nedumerirea, m-a privit în ochi zâmbindu-mi cu blândeţe. Habar n-am cum o
să-i găseşti din nou pe ai tăi. Ştiu doar c-o să ajungi la ei. Şi c-o să omori dragonul.
Acum mi-e totul foarte limpede. Nu mai există nicio altă cale. Pleacă, Fitzchivalry.
Îndeplineşte-mi voia şi răscumpără-ţi Preaiubitul. Pleacă!
N-am strigat niciun cuvânt de rămas-bun către Bufon când m-au scos din sală. Mă
temeam să nu se simtă tentat să-mi răspundă cumva, primind în schimb o altă
sărutare a dragonului de piatră. Gărzile m-au purtat prin labirintul de gheaţă al
bârlogului lor cu paşi iuţi şi m-au urcat pe o scară parcă fără sfârşit până ce am
ajuns într-un soi de grotă îngheţată, un spaţiu dintre stâncă şi gheţar. Doi m-au ţinut
în genunchi, iar al treilea a curăţat zăpada adusă de vânt şi gheaţa care blocau
intrarea. Pe urmă m-au ridicat şi m-au împins afară.
Capitolul 22
REÎNTÂLNIREA
… că prinţul nostru moştenitor, Chivalry, nu e nicidecum fiul pe care credea regele
Shrewd că îl are. După cum îţi poţi foarte uşor imagina, asta l-a îndurerat pe bunul
meu soţ mai mult decât se poate spune prin cuvinte, dar, ca întotdeauna, prinţul
Regal şi-a dat toată silinţa ca să-şi aline tatăl. A fost trista mea datorie să le aduc
deopotrivă la cunoştinţă nobilului meu rege şi prinţului nostru îndărătnic că, în
lumina umplerii ţinuturilor noastre cu bastarzi (fiindcă ne putem oare îndoi că, acolo
unde există unul, mai sunt şi alţii?), ducii mei din ţinuturile de interior au început să
se întrebe dacă într-adevăr Chivalry merită să ne conducă după moartea tatălui
său. Privind astfel lucrurile, tânărul a fost convins să renunţe la tron.
Dar n-am avut la fel de mult succes când m-am străduit să-mi conving soţul că
prezenţa acestui copil nelegitim în castel e un afront la adresa mea şi a tuturor
soţiilor virtuoase. El susţine că, dacă băiatul stă numai la grajduri şi se află în grija
grăjdarului, noi, ceilalţi, nu trebuie să ne facem griji, fiindcă această dovadă vie a
slăbiciunilor lordului Chivalry ni se plimbă pe sub nas. L-am implorat zadarnic să
găsească o soluţie pe termen lung…
Scrisoare a REGINEI DESIRE
către lady Peony de Tilth

Ieşiserăm dintr-o crăpătură aflată în vârful unei pante abrupte. Gărzile care mă
aduseseră acolo au început să râdă. Până să pricep de ce, m-am trezit zburând
prin frig şi întuneric, apoi m-am izbit de zăpadă. Am trecut prin pojghiţa ei, mi-am
regăsit echilibrul şi m-am rostogolit, ridicându-mă apoi în picioare. Eram în plină
beznă şi, după un prim pas, m-am împleticit, am căzut, am alunecat, m-am săltat
din nou în picioare, am mai căzut şi am mai alunecat. Nu eram îmbrăcat decât cu
roba de lână şi cu pâslarii pe care mi-i dăduse Femeia Palidă. Mă protejau prea
puţin. Zăpada m-a găsit şi s-a lipit de mine, mi s-a topit pe faţa asudată şi s-a răcit
apoi cu mare repeziciune. Braţul meu stâng era ceva care se legăna pe lângă mine.
În cele din urmă, am izbutit să stau în picioare şi m-am uitat înapoi, să văd de unde
plecasem. Cerul nopţii era ascuns de nori şi bătea vântul, ca de obicei. Nu vedeam
nimic care să-mi arate intrarea domeniului Femeii Palide. Ştiam că zăpada purtată
de vânt avea să-mi acopere curând toate urmele.
Dacă nu mă întorceam chiar atunci, n-aveam să regăsesc drumul niciodată.
Şi, dacă mă întorceam chiar atunci, ce mare lucru aş fi putut face? Braţul stâng îmi
atârna nefolositor şi n-aveam nicio armă.
Dar un dragon de piatră îl devora pe Bufon încetul cu încetul.
Am început să urc dealul cu paşi nesiguri, încercând să regăsesc locul de unde
alunecasem. Panta a devenit prea abruptă. Am simţit că băteam pasul pe loc,
neizbutind să mai urc deloc, în vreme ce se făcea tot mai frig. M-am îndepărtat de
urmele mele şi am încercat să urc prin zăpada neumblată, care mi s-a lipit de lâna
robei, îngreunând-o şi împiedicând-o să-mi mai protejeze în vreun fel gambele
goale. Mi-am pierdut echilibrul şi, ţinându-mi braţul beteag strâns lipit de piept, am
căzut şi m-am rostogolit la vale. O vreme am rămas în locul unde mă oprisem,
gâfâind. Pe urmă, când mă străduiam să mă salt în picioare, am zărit o lumină
galbenă minusculă în valea de sub mine.
M-am ridicat şi am privit-o îndelung, încercând să-mi dau seama ce era. Se legăna
în ritmul paşilor unui om. Era un felinar purtat de cineva. Putea fi unul dintre oamenii
Femeii Palide. Dar ce mi-ar fi putut face, mai rău decât îmi făcuseră deja? Ar fi putut
fi cineva din tabăra noastră. Ar fi putut fi cineva cu desăvârşire străin.
Mi-am înălţat glasul şi am strigat prin vânt. Felinarul s-a oprit. Am mai strigat o dată
şi încă o dată, şi felinarul a reînceput brusc să se mişte. Spre mine. Am murmurat
o rugăciune, către orice zeu care s-ar fi îndurat să mă ajute. La fiecare pas
alunecam încă trei, şi am ajuns curând să alerg, încercând să sar prin zăpadă ca
să nu cad cu nasul în ea. Felinarul se oprise la baza pantei, dar, când am ajuns
destul de aproape ca să desluşesc silueta omului care îl ţinea, şi-a reluat mişcarea
săltăreaţă. Se îndepărta, mă părăsea. Am strigat, dar nu s-a oprit. Am simţit un
hohot înfiorător de plâns gata să se reverse din mine. Nu puteam merge mai
departe de unul singur, şi totuşi trebuia să merg. Îmi clănţăneau dinţii şi durerea mi
se răspândea în tot trupul pe măsură ce frigul îmi crispa pielea învineţită în timpul
bătăii, şi omul ăla mă lăsa acolo. M-am ţinut după el, împleticindu-mă. Am mai
strigat de două ori, dar felinarul nu s-a oprit. Am încercat să măresc pasul, dar nu
izbuteam să micşorez distanţa dintre noi. Am ajuns în locul unde stătuse pentru
scurt timp purtătorul luminii, apoi am mers pe urmele lăsate de el în zăpadă,
înaintând ceva mai uşor. Nu ştiu cât am mers. Întunericul, gerul şi durerea din umăr
au făcut înaintarea mea trudnică prin noapte şi vânt să pară fără sfârşit. Mă dureau
tălpile şi începuseră să-mi amorţească. Pielea de pe pulpele mele îngheţate părea
solzoasă. Urmărindu-l pe omul cu felinar am urcat un deal, am mers de-a lungul
său pe culme, am coborât într-o vale, înaintând prin zăpadă mai înaltă şi am urcat
încet şi îndelung o altă pantă. Nu-mi mai simţeam tălpile şi nu mai ştiam dacă încă
mai purtam sau nu pâslarii subţiri. Roba mă plesnea la fiecare mişcare, biciuindu-
mi picioarele cu povara de zăpadă îngheţată agăţată de ţesătură. Şi la fiecare pas
ştiam că Bufonul era tot înlănţuit de dragon, încovoindu-se slăbit cât mai departe
de piatra care îi fura la orice atingere câte o parte din ceea ce îl făcea om.
Pe urmă, ca prin miracol, legănarea felinarului a încetat. Oricine ar fi fost călăuza
mea, mă aştepta în vârful dealului pe care îl urcaserăm încetul cu încetul. Mi-am
smuls un nou strigăt din gâtul iritat şi mi-am dublat eforturile; m-am apropiat tot mai
mult şi mai mult, lăsându-mi capul în piept ca să mă apăr de vântul mai puternic pe
culme. Pe urmă, când mi-am ridicat privirea ca să-mi dau seama cât înaintasem,
am văzut clar cine ţinea felinarul.
Era Omul Negru.
M-a cuprins o spaimă fără nume. Totuşi, după ce-l urmasem atâta vreme, ce altceva
puteam face decât să continui? M-am apropiat, am ajuns la o distanţă destul de
mică pentru ca, în momentul când a ridicat felinarul, să-i întrezăresc trăsăturile
acviline de sub gluga neagră. Apoi a lăsat felinarul jos şi a rămas în aşteptare. Mi-
am strâns braţul la piept şi, clătinându-mă pe picioare, m-am încăpăţânat să
continui urcuşul. Lumina a devenit mai strălucitoare, dar nu-l mai vedeam pe Omul
Negru alături de ea. Când am ajuns lângă felinar, am văzut că era aşezat pe un colţ
de piatră ieşit în afara stratului mai subţire de zăpadă de pe culmea măturată de
vânt.
Omul Negru plecase.
Mi-am folosit mâna dreaptă ca să mi-o las pe cea stângă în jos cu toată delicateţea
de care eram în stare. Umărul mi-a urlat când mi s-a legănat braţul, tras în jos de
întreaga lui greutate, dar am strâns din dinţi şi nu i-am dat atenţie. Am luat felinarul,
l-am înălţat cât mai sus şi am strigat. Nu l-am zărit nicăieri pe Omul Negru, nu se
vedea decât zăpada spulberată. Am înaintat cu trudă pe urmele lui. Se terminau pe
o culme cu toată zăpada de pe piatra curăţată de vânt. Dar în următoarea vale, nu
cu mult sub mine, am văzut corturile firav luminate din tabăra noastră şi am uitat
imediat de Omul Negru. Jos erau prieteni, căldură şi o posibilă salvare a Bufonului.
M-am îndreptat spre corturi clătinându-mă prin zăpadă şi strigând numele lui
Chade. După al doilea strigăt, Longwick mi-a răspuns somându-mă să mă opresc.
— Sunt eu, sunt Fitz. Nu, vreau să spun că-s Tom, sunt eu!
Mă îndoiesc că a izbutit să înţeleagă vreun cuvânt din tot ce spusesem. Răguşisem
de atâta strigat din răsputeri, ca să acopăr zgomotul vântului. Îmi amintesc perfect
că m-am simţit puternic uşurat când am văzut alţi oameni ieşind în grabă din corturi,
aprinzând felinare şi ridicându-le. M-am clătinat şi am alunecat pe pantă, către ei,
când s-au răsfirat ca să-mi taie calea. Am recunoscut silueta lui Chade şi apoi pe a
prinţului. Bondocul Thick nu era printre ei şi am simţit un suspin pornindu-mi din
piept. Când am ajuns în sfârşit destul de aproape ca să mă fac auzit, am strigat
gâfâind:
— Sunt eu, sunt Tom, lăsaţi-mă să trec, lăsaţi-mă înăuntru, sunt mort de frig! Unde
e Thick, l-aţi găsit pe Thick?
Din mijlocul lor s-a desprins un bărbat lat în umeri, trecând pe lângă Longwick, care
i-a făcut zadarnic semn să se întoarcă. A ajuns lângă mine din trei paşi mari şi am
tras aer în adâncul pieptului, nevenindu-mi să cred când i-am simţit mirosul, chiar
înainte de a mă cuprinde într-o îmbrăţişare de urs. În ciuda durerii din umăr, nu m-
am împotrivit. Mi-am pus capul pe umărul lui şi l-am lăsat să mă sprijine, simţindu-
mă pe deplin în siguranţă, aşa cum nu mi se mai întâmplase de amar de ani. Mi s-
a părut brusc că totul avea să fie bine, că totul se putea îndrepta. Inima Haitei era
acolo şi el nu îngăduise niciodată să ni se întâmple vreun rău.
Burrich s-a răstit la Chade cu furie, peste creştetul meu:
— Uită-te la el! Am ştiut întotdeauna că n-ar fi trebuit să ţi-l încredinţez ţie. N-ar fi
trebuit s-o fac niciodată!
În haosul dezlănţuit în jur, am rămas neclintit pe picioarele mele îngheţate, fără să-
mi pese de întrebările strigate din toate părţile. Burrich mi-a vorbit la ureche.
— Uşurel, băiatule. Am venit să vă iau acasă, pe amândoi, pe tine şi pe Swift al
meu. Ce credeai? Ce-a fost în capul tău?
— Trebuie să omor dragonul, i-am spus. Cât mai curând cu putinţă. Dacă omor
dragonul, ea o să-i lase pe Bufon să trăiască. Trebuie să tai capul lui Icefyre,
Burrich. Trebuie.
— Dacă trebuie, o s-o faci, a spus el, cu voce liniştitoare. Dar nu în clipa asta. Pe
urmă s-a întors spre Swift. Nu mai căsca gura, băiete! Adu haine uscate şi fă-i de
mâncare şi un ceai fierbinte. Grăbeşte-te!
M-am încredinţat cu recunoştinţă mâinilor ferme în care avusesem întotdeauna
încredere. M-a condus, prin grupul de bărbaţi care se holbau la noi, către cortul
prinţului, unde aproape că mi-a stat inima de uşurare când l-am văzut pe Thick,
somnoros, săltat în capul oaselor pe salteaua lui. Oboseala nu-l făcea să arate mai
rău şi a părut chiar încântat să mă vadă până când i s-a spus că în noaptea aia
trebuia să doarmă în altă parte, ca să fie loc pentru mine. A plecat ursuz cu
Longwick, care l-a luat în grijă. Thick se folosise de Meşteşug ca să le dea de veste
lui Chade şi prinţului imediat după căderea mea şi a Bufonului în crevasă, iar Chade
îi trimisese imediat pe Longwick şi Cockle să-l aducă înapoi. Bondocul petrecuse o
noapte groaznică stând pe sanie, în frig, şi având ca singură încurajare legătura
prin Meşteşug. Sosiţi a doua zi, salvatorii lui nu mai găsiseră nicio altă urmă a
Lordului Auriu şi a mea în afară de adâncitura rămasă în zăpadă după ce o parte
din ea umpluse crevasa.
M-am aşezat, năucit de frig şi de oboseală, pe patul lui Chade. Burrich îmi vorbea
făcând un mic foc în vasul de lut. Vocea lui profundă şi ritmul cuvintelor erau leacuri
familiare, care mă alinaseră în copilărie. O vreme l-am ascultat fără să dau atenţie
sensului cuvintelor, apoi mi-am dat seama că-mi povestea cum ajunsese acolo,
exact aşa cum îi povesteam eu isprăvile mele în copilărie. Odată ce hotărâse că
trebuia să ne aducă acasă şi pe Swift, şi pe mine, venise cât de repede putuse, dar
îi părea rău, tare rău, că avusese nevoie de un timp atât de îndelungat ca să ne dea
de urmă. Regina însăşi îl ajutase să închirieze o corabie care să-l aducă pe Aslevjal,
dar niciun om din echipaj n-ar fi pus de bunăvoie piciorul pe insulă. Odată ajuns pe
uscat, încercase să convingă gărzile lui Chade să-l călăuzească până la noi, însă
oştenii refuzaseră, pe bună dreptate, să plece din cortul lor de pe plajă şi de lângă
proviziile pe care le păzeau. Aşa că o pornise la drum singur, orientându-se după
stâlpii marcatori ai lui Peottre. Ajunsese la sania lui Thick aproape în acelaşi timp
cu Cockle şi Longwick. Numai strigătele lor de avertizare îl împiedicaseră să cadă
în acelaşi abis care ne înghiţise pe mine şi pe Bufon. După ce găsise un loc de
trecere sigur, se întorsese în tabără împreună cu salvatorii bondocului, aducând
vestea pierderii lui Tom Badgerlock şi a Lordului Auriu. Chade îl dusese în cortul
prinţului şi acolo, între patru ochi, îi dezvăluise, cu voce înceată, că sub acele nume
ne ascundeam eu şi Bufonul. Burrich făcuse tot drumul până în Aslevjal numai ca
să afle din nou că murisem. Mi-a povestit totul cu voce netulburată, ca şi cum
durerea lui la auzul unei asemenea veşti n-ar fi avut nicio importanţă.
— Mă bucur să văd că s-a înşelat. Încă o dată.
Avea mâinile ocupate, încălzeau palmele şi tălpile mele, readucându-le la o viaţă
dureroasă.
— Mulţumesc, am spus încet, când am putut din nou să-mi îndoi degetele.
Aveam prea multe să-i spun lui Burrich şi niciun prilej să i le spun între patru ochi.
Aşa că m-am uitat la Chade şi am pus cea mai arzătoare dintre întrebările pe care
le aveam în minte:
— Cât de mult ne-am apropiat de momentul când vom putea ucide dragonul?
Bătrânul asasin a venit să se aşeze lângă mine pe patul lui.
— Suntem mult mai aproape decât în ziua în care ai dispărut, dar nu destul de
aproape, mi-a răspuns, cu amărăciune. Când ai plecat tu, părerile erau împărţite.
Acum e mai rău. Am fost trădaţi, Fitz. De un om în care ajunseserăm cu toţii să
avem încredere. Web şi-a trimis pescăruşul la Bingtown, cu un mesaj care le
povesteşte neguţătorilor totul şi îi roagă s-o trimită pe Tintaglia să ne împiedice să-
l ucidem pe Icefyre.
Mi-am îndreptat privirea spre Dutiful şi m-am holbat la el, nevenindu-mi să cred.
— L-ai lăsat să facă aşa ceva?
Prinţul stătea pe un capăt al saltelei sale, privindu-ne cu ochi mari. Pe faţă i se
conturaseră linii noi şi avea pleoapele umflate, de parcă ar fi plâns din belşug în
ultimele zile. Mi-era greu să-l privesc.
— Nu mi-a cerut voie, a răspuns Dutiful îndurerat. A spus că nimeni n-are nevoie
de vreo permisiune când face ceea ce se cuvine de drept să facă. A oftat. În cele
câteva zile în care ai lipsit s-au întâmplat într-adevăr foarte multe. În absenţa ta, am
continuat să săpăm în gheaţă. Am ajuns într-un punct de unde putem vedea, sub
noi, un trup imens, întunecat. Ne-am dat seama că groapa noastră se adânceşte
spre pieptul creaturii, aşa că am început să facem, din lateralul ei, un tunel care-i
urmăreşte conturul spatelui, mergând spre cap. Lucrăm într-un spaţiu foarte îngust,
dar e mai puţin dificil decât să facem o groapă de mărimea dragonului. Avem
impresia că acum îi vedem deja, sub noi, gâtul şi o parte a capului. Dar, cu cât ne
apropiem mai mult de el, cu atât mai puternică e senzaţia coteriei Harului că nu
avem dreptul să ucidem această creatură; că în ea e deopotrivă viaţă şi inteligenţă,
deşi niciunul dintre noi nu o poate simţi clar şi fără întrerupere. Prietenii mei cu
Sânge Străvechi sapă cot la cot cu noi în fiecare zi, dar mă tem că, dacă încerc să-
l ucid pe Icefyre, vor trece de partea Hetgurdului.
Dutiful şi-a desprins privirea de a mea, ca şi cum l-ar fi copleşit ruşinea fiindcă îi
fusese trădată încrederea.
— În seara asta, chiar înainte de întoarcerea ta în tabără, Web a recunoscut în faţa
mea că l-a trimis pe Risk. Discuţia a fost aprinsă.
Speranţa mea într-o moarte grabnică a dragonului s-a spulberat. Am avut nevoie
de toată disciplina cu care fusesem deprins vreodată ca să povestesc, în amănunt
şi în ordine, tot ce avuseserăm ghinionul să ni se întâmple. Am istorisit, mistuit de
o ruşine mai presus de raţiune, cum îi abandonaserăm pe Hest şi Riddle. Când le-
am spus de ce soartă avea parte Bufonul şi ce-mi dezvăluise el despre mama şi
sora narcescăi, Dutiful, aşezat pe salteaua lui, s-a clătinat din tot trupul.
— În sfârşit se lămureşte totul. Prea târziu.
Ştiam că are dreptate şi m-a cuprins din nou disperarea. Chiar dacă găseam drumul
înapoi şi chiar dacă izbuteam să-i conving să adune toate forţele noastre ca să
atacăm fortăreaţa Femeii Palide, eram prea puţini. Iar ea putea să-l ucidă pe Bufon
sau să-l transforme în neom în câteva clipe şi nu mă îndoiam că avea s-o facă. Şi
nici măcar nu puteam spera c-o să ucidem dragonul destul de repede ca să-mi
eliberez prietenul. Chiar dacă îndepărtam gheaţa, trebuia să trecem de Hetgurd, de
propriii noştri oameni cu Sânge Străvechi şi probabil şi de Tintaglia.
Făgăduiala Femeii Palide că n-o să-l ucidă pe Bufon era o ameninţare prea puţin
mascată. Avea să-l facă neom. Mie mi-ar fi revenit misiunea să iau ce-i va mai fi
rămas din viaţă. Nici măcar nu mă puteam gândi la asta.
— Dacă ne-am furişa în groapă, am putea cumva să-l omorâm pe Icefyre? În taină?
În noaptea asta?
Era singurul plan care-mi venise în minte.
— Imposibil, mi-a răspuns prinţul. Avea faţa cenuşie şi vocea sumbră. Gheaţa
dintre el şi noi e prea groasă. Mai avem de săpat zile întregi înainte de a ajunge la
trupul lui. Şi mă tem că Tintaglia va sosi aici mai repede. Şi-a închis ochii pentru o
clipă. Misiunea mea nu mai există, am dat greş. Mi-am pus încrederea în cine n-ar
fi trebuit.
M-am uitat la Chade.
— Cât timp mai avem?
Cât timp mai are Bufonul?
A clătinat din cap.
— Cât de repede zboară un pescăruş? Cu câtă iuţeală vor reacţiona neguţătorii din
Bingtown la mesajul lui Web? Cât de repede poate zbura un dragon? Nimeni nu
ştie toate astea. Însă cred că prinţul are dreptate. Am pierdut.
Am scrâşnit din dinţi.
— Gheaţa poate fi îndepărtată în mai multe feluri, am spus uitându-mă la Chade cu
subînţeles.
Bătrânului i-au sticlit ochii. Dar, înainte de a apuca să răspundă, din afara cortului
s-a auzit glasul lui Swift:
— Tată! Am adus raniţa lui Tom Badgerlock, şi va sosi şi mâncarea. Pot să intru?
Dutiful a dat din cap către Burrich, care s-a ridicat să salte clapa cortului.
Swift şi-a făcut apariţia. S-a înclinat rigid şi protocolar în faţa prinţului şi nu s-a uitat
nici la tatăl lui, nici la mine. Am văzut, cu durere, că neînţelegerea dintre Dutiful şi
coteria Harului sfâşia sufletul băiatului. La porunca lui Burrich, a căutat în raniţa
mea şi a scos haine uscate. Nu părea mai puţin nemulţumit de tatăl lui, dar i se
supunea. Burrich şi-a dat seama că îi studiam şi, după plecarea băiatului, a spus
cu glas scăzut:
— Nu s-ar putea zice că Swift s-a bucurat să mă vadă când am sosit aici. Nu l-am
ocărât cum merita, dar mi-a simţit ascuţimea limbii de mai multe ori. N-a ripostat
aproape deloc, fiindcă ştie că nu i-am spus nimic nemeritat. Ia astea. Şi scoate-ţi
roba aia udă.
Când mă străduiam să-mi pun pantalonii, Burrich s-a aplecat brusc spre lumină,
cercetându-mă cu ochii lui înceţoşaţi.
— Ce-i cu tine? Ce s-a-ntâmplat cu braţul tău?
— A ieşit din umăr, am răspuns cu voce sugrumată.
La vederea ochilor lui, mi se pusese o gheară-n gât. M-am întrebat în ce măsură
mai vedea. Şi cum reuşise să ne dea de urmă, umblând prin zăpadă cu vederea lui
tulbure?
A strâns din pleoape şi a clătinat din cap.
— Vino aici, mi-a spus apoi, scurt.
M-a răsucit şi m-a aşezat pe podea, la picioarele lui. Şi-a plimbat degetele peste
umărul meu, stârnindu-mi o durere bizar de liniştitoare. Ştiam ce făcea. Ştiam că o
să mă doară, dar şi că o să mă vindece. Simţeam asta din degetele lui, la fel cum
o simţisem şi când nu eram decât un băieţel, şi când mă ajutase să-mi revin după
ce Galen aproape că mă omorâse.
— Am adus mâncarea. Putem intra?
Vocea din afara cortului era a lui Web. Prinţul Dutiful a dat scurt din cap, cu buzele
strânse într-o linie dreaptă, şi Burrich a săltat clapa cortului încă o dată. După ce a
intrat, Web m-a salutat spunând:
— Mă bucur că te văd viu, Tom Badgerlock.
Am dat din cap cu seriozitate, nefiind sigur că eram în stare să-mi găsesc cuvintele.
El mi-a întâlnit privirea şi mi-a acceptat ostilitatea. Prinţul s-a ferit să-l privească,
dar fiecare amănunt al poziţiei sale spunea că purtarea celuilalt îl rănise. Chade l-a
scrutat cu asprime. Web avea aceeaşi privire blândă şi calmă dintotdeauna.
Din oala mică pe care o adusese se ridica un miros de carne gustoasă, de vită, nu
de peşte, cum mă aşteptasem. Swift era în spatele lui, cu un vas cu ceai. S-au
îngrămădit în cort ca să lase totul jos, destul de aproape de mine ca să nu fie nevoie
decât să întind mâna.
Burrich a continuat să-mi cerceteze umărul, de parcă nou-sosiţii n-ar fi fost acolo.
L-a ignorat pe Web, dar Maestrul Harului îl privea cu atenţie. Când a vorbit, Burrich
s-a întors spre Dutiful:
— Prinţe Dutiful, lordul meu. În clipa asta mi-ai putea fi de mare ajutor, dacă ai vrea.
Am nevoie de cineva care să-l ţină zdravăn de piept şi să-l sprijine cât fac ce am de
făcut. Dacă vrei să stai aici şi să-l cuprinzi cu braţele… Mai sus. Aşa.
Dutiful a fost de acord şi s-a aşezat în spatele meu. După ce i-a pus braţele în jurul
meu aşa cum a vrut, Burrich mi s-a adresat mie:
— O să-ţi smucesc mâna foarte tare. Nu te uita la mine când o fac. Uită-te drept
înainte şi lasă-te cât mai moale. Nu te încorda de teama durerii care-o să urmeze,
altminteri o să fie nevoie să smucesc încă o dată, cu mai multă putere. Fii calm.
Ţine-l bine, lordul meu. Şi-acum ai încredere în mine, flăcăule. Ai încredere în mine.
Rostindu-şi cuvintele liniştitoare, Burrich mi-a ridicat încet braţul. Îl ascultam, lăsam
vorbele lui să-mi înece durerea, îi lăsam atingerea să mă umple de calm şi de
încredere.
— Lasă-te moale, moale, şi… Acum!
Şocul neaşteptat mi-a smuls un urlet şi, o clipă mai târziu, Burrich era pe podea,
lângă mine, sprijinit într-un genunchi, iar mâinile sale mari, bătătorite îmi ţineau
braţul la locul lui din umărul care mă furnica şi mă durea, dar era o durere bună, şi
m-am sprijinit de el, cu o uşurare care îmi sleise puterile. În timp ce-mi trăgeam
răsuflarea, am observat că-şi ţinea piciorul beteag în afară, înclinat, cu genunchiul
foarte puţin îndoit. M-am întrebat ce însemnase pentru el, aproape orb şi pe
jumătate olog, să Iacă un drum atât de lung şi m-am simţit umilit.
El mi-a vorbit încet, la ureche, în timp ce mă strângea în braţe.
— Au trecut atâţia ani şi eşti bărbat în toată firea, dar jur că, ori de câte ori te văd
suferind, ai din nou opt ani şi îmi spun: „I-am făgăduit tatălui lui c-o să am grijă de
băiat. I-am făgăduit”.
— Te-ai ţinut de cuvânt, l-am asigurat. Ai avut grijă.
Web ne-a întrerupt, cu voce adâncă.
— Sunt uluit. E o parte a magiei Sângelui Străvechi pe care o credeam pierdută.
Când nu eram decât un băietan, am văzut de câteva ori animale lecuite astfel,
înainte de a muri bătrânul Bendry în Războiul Corăbiilor Roşii. Dar n-am mai văzut-
o nici întrebuinţată pentru vindecarea unui om, nici săvârşită cu atâta uşurinţă. Cine
te-a învăţat? Unde ai fost în toţi aceşti ani?
— Eu, unul, nu mă folosesc de Magia Animalelor, a zis Burrich, apăsând cuvintele.
— Eu, unul, ştiu ce-am văzut, a răspuns Web neînduplecat. Dă-i orice nume murdar
vrei. O stăpâneşti ca un maestru, într-un mod pe care-l credeam aproape uitat. Cine
te-a învăţat, şi tu de ce nu i-ai învăţat pe alţii?
— Nu m-a învăţat nimeni nimic. Ieşi afară. Şi stai departe de Swift. Cuvintele lui
Burrich ascundeau o ameninţare sumbră şi spaimă. Web nu şi-a pierdut calmul.
— Plec, căci Fitz are nevoie de linişte şi de timp în care să stea de vorbă între patru
ochi cu tine. Dar n-o să-ţi las fiul să rămână în ignoranţă. Îşi are magia de la tine.
Ar fi trebuit să-l înveţi tot ce ştii.
— Tata are Harul?
Swift părea şocat până în măduva oaselor.
— Acum se lămureşte totul, a continuat Web, cu voce scăzută. S-a aplecat spre
Burrich şi i-a întâlnit ochii pentru ceva care trecea dincolo de un simplu schimb de
priviri. Mai-marele grajdurilor. Şi mai-marele maeştrilor Harului. Câte creaturi îţi pot
vorbi? Câinii? Caii? Care altele? De unde ai venit, de ce te-ai ascuns?
— Ieşi afară! s-a înfuriat Burrich.
— Cum ai putut? a întrebat Swift, izbucnind brusc în lacrimi. Cum ai putut să mă
faci să mă simt atât de murdar şi de josnic, când Harul vine de la tine, când îl ai şi
tu? N-o să te iert niciodată! Niciodată!
— N-am nevoie de iertarea ta, a răspuns Burrich categoric. Doar de supunerea ta
şi, dac-o să fie nevoie, o să te supun cu forţa. Acum ieşiţi amândoi. Am treabă şi-
mi staţi în cale.
Băiatul a lăsat orbeşte jos oala cu ceai şi a ieşit din cort împleticindu-se. Am auzit
hohotele de plâns care-l zguduiau în timp ce alerga, pierzându-se în noapte.
Web s-a ridicat mai încet şi a lăsat vasul cu supă din mâini cu mare grijă.
— Plec, omule. Nu e momentul să stăm de vorbă. Dar va fi, şi atunci o s-asculţi ce
am de spus, chiar dacă va trebui să ne luăm întâi la bătaie. Pe urmă s-a întors spre
mine. Noapte bună, Fitz! Mă bucur că n-ai murit. Dar sufăr fiindcă Lordul Auriu nu
s-a întors împreună cu tine.
— Ştii cine e?
Cuvintele au izbucnit din gura lui Burrich.
— Da. Ştiu. Şi, pornind de la el, ştiu cine eşti tu. Şi ştiu cine s-a folosit de Har ca
să-l întoarcă din moarte şi să-l ridice din mormânt. Şi o ştii şi tu.
Web a lăsat aceste cuvinte în urmă când a căzut clapa cortului în spatele lui.
Burrich l-a urmărit cu privirea, apoi a clipit din ochii înceţoşaţi.
— Omul ăsta e un pericol pentru fiul meu, a spus cu voce încordată. Chiar s-ar
putea să ne luăm la bătaie.
Apoi a părut să lase asta deoparte. Şi-a întors capul spre Chade şi Dutiful.
— Am nevoie de o fâşie de pânză sau de o curea de piele, sau de orice altceva cu
care să-i leg braţul de umăr peste noapte, până când dispare umflătura şi stă singur
fixat la locul lui. Ce-avem pe-aici?
Dutiful a ridicat roba pe care mi-o dăduse Femeia Palidă. Burrich a aprobat cu o
înclinare a capului şi prinţul a început să taie o fâşie de la poalele ei.
— Mulţumesc, a zis Burrich, înainte de a-mi vorbi mie: Poţi să mănânci cu mâna
dreaptă cât mă ocup de asta. Mâncarea fierbinte o să te-ncălzească. Încearcă doar
să nu te mişti prea mult.
Dutiful i-a dat lui Burrich fâşia de material, apoi mi-a pus supă într-un castron şi mi-
a turnat ceai într-o cană, de parcă mi-ar fi fost paj. Şi în timpul ăsta a vorbit, dar nu
cred că s-a adresat cuiva anume.
— Nu mai am ce face aici. Încerc să mă gândesc ce-ar trebui să fac, dar nu-mi vine
nimic în minte.
După cuvintele lui s-a lăsat tăcerea. Eu mâncam, Burrich se ocupa de umărul meu.
După ce mi-a imobilizat braţul de trup, s-a aşezat din nou pe saltea, cu piciorul
beteag întins stângaci în faţa lui. Chade arăta de parcă ar fi îmbătrânit brusc cu
zece ani. Cântărise între timp spusele lui Dutiful, fiindcă a început să vorbească pe
îndelete:
— O poţi lua pe mai multe căi, prinţul meu. Am putea pleca pur şi simplu mâine.
Recunosc că ideea mă ispiteşte, fie şi numai ca să-i lăsăm baltă pe cei care ne-au
înşelat încrederea şi ne-au trădat. Dar ar fi o răzbunare meschină şi, în final, nu ne-
ar aduce nicio mulţumire. O altă cale ar fi să urmăm planul lui Web, să ne dăm toată
silinţa ca să eliberăm dragonul, renunţând la speranţele noastre de aliere cu
Insulele Străine şi sperând să câştigăm în schimb bunăvoinţa Tintagliei şi a
negustorilor din Bingtown.
— Abandonându-l pe Bufon, am adăugat cu voce pierită.
— Şi pe Riddle şi Hest. Abandonându-le pe mama şi pe sora Ellianiei şi încălcându-
mi cuvântul. Încălcându-mi cuvântul dat nu doar în faţa ducilor mei, ci şi în faţa
oamenilor din Insulele Străine. Dutiful şi-a încrucişat braţele la piept, părând
îngreţoşat. O să devin un rege minunat.
— Pe Bufon suntem nevoiţi să-l părăsim, a răspuns Chade. Rostise cuvintele cu
toată blândeţea, dar pe mine mă înjunghiaseră ca tot atâtea cuţite. Abandonarea
rudelor Ellianiei şi încălcarea cuvântului tău pot fi iertate, pentru că ne-a amăgit ca
să-ţi smulgă făgăduiala. Ca în multe alte împrejurări, totul o să depindă de modul în
care vom înfăţişa lucrurile.
Dutiful părea abătut.
— Înşelăciune. Noi ce-am fi făcut în locul ei? Mama şi sora mai mică a Ellianiei. Nu
e de mirare că are în ochi atâta tristeţe. Şi de aceea a fost ceremonia noastră de
logodnă din casa mamelor ei atât de bizară, de aceea n-a apărut mama ei în timpul
negocierilor. Credeam că preschimbarea în neoameni a fost o nenorocire din
vremuri trecute. N-am gândit niciodată că s-ar putea prelungi până în ziua de azi,
ca să-mi schimbe mie viaţa.
— Dar s-a întâmplat. Şi explică în mare măsură purtarea narcescăi şi a lui Peottre,
a completat Chade.
M-am hotărât să las secretele deoparte. Erau prea multe în joc ca să aştept liniştit
până când cântărea Chade, în amănunt, toate căile pe care puteam merge mai
departe.
— Plecăm acum, în noaptea asta, numai eu şi Dutiful, în taină. Chade a făcut o
pulbere care azvârle orice în aer şi are forţa unei lovituri de trăsnet. O întrebuinţăm
ca să omorâm dragonul. O să-i luăm pe-ai noştri de la Femeia Palidă, într-un fel
sau altul. Iar când vor fi în siguranţă – morţi, am adăugat în gând, cu sânge-rece –
, vom găsi cumva o cale ca s-ajungem la ea şi s-o ucidem.
Chade şi prinţul s-au holbat la mine. Dutiful părea să se întrebe cine sunt de fapt.
— Gândeşte-te! s-a răstit Burrich la mine, pe neaşteptate. Gândeşte-te singur, lasă
deoparte presupunerile altora. Eu, unul, găsesc în toată povestea asta multe lucruri
fără sens, sunt multe întrebări la care ar trebui să-ţi răspunzi înainte de a te grăbi
să faci orbeşte ce-ţi cere ea, indiferent cu ce te ameninţă. De ce n-a omorât pur şi
simplu ea însăşi dragonul? De ce ţi-a cerut s-o faci tu şi de ce te-a aruncat pe urmă
afară din fortăreaţa ei, când ar fi fost mult mai simplu să te ajute s-ajungi la creatură?
Detest aşa ceva, a murmurat apoi, ca pentru sine. Nu-mi place modul ăsta de
gândire, nu-mi plac intrigile şi comploturile. Le-am detestat întotdeauna. A rămas
cu privirea pierdută într-un cotlon îndepărtat de lumina slabă din cort. Am detestat
balanţa complicată a puterii, ambiţia, înclinarea Farseerilor către dezlănţuirea unor
forţe pe care să le stăpânească apoi ei înşişi. Şi toate secretele. Asta ţi-a ucis tatăl,
cel mai bun dintre oamenii pe care i-am cunoscut vreodată. L-a ucis şi pe tatăl lui
şi l-a ucis pe Verity, un om pe care sunt mândru că l-am slujit. Trebuie să mai ucidă
încă o generaţie, trebuie să piară toţi urmaşii lor înainte de a vă lăsa păgubaşi? A
întors capul şi a părut să dea brusc cu ochii de prinţ. Pune-i capăt, lordul meu. Te
implor! Chiar şi cu preţul vieţii Bufonului, chiar şi cu preţul logodnei tale. Pune-i
capăt acum. Pune capăt pierderilor tale, deja prea mari. De la familia narcescăi nu
poţi primi în schimb decât moarte. Îndepărtează-te de toate astea. Pleacă de aici,
navighează către casă, însoară-te cu o femeie cu o judecată sănătoasă, care-ţi va
dărui copii sănătoşi. Lasă-le cupa asta cu durere acestor oameni din Insule Străine,
care au umplut-o. Te rog, prinţul meu, sânge din sângele celui mai drag prieten al
meu! Renunţă la toate astea. Să mergem acasă!
Cuvintele lui ne-au lăsat cu gura căscată pe toţi şi cu atât mai mult pe Dutiful.
Aproape că-i vedeam gândurile alergând în timp ce-l fixa pe Burrich cu privirea.
Oare lui îi trecuse vreodată prin minte că ar fi putut face un asemenea pas? S-a
uitat pe rând la noi toţi, apoi s-a ridicat în picioare. Pe faţa lui se schimbase ceva.
Nu mai văzusem niciodată întâmplându-se una ca asta, nu bănuisem niciodată că
un băiat poate deveni bărbat într-o singură clipă. Am aflat atunci. Dutiful s-a
îndreptat spre ieşirea cortului.
— Longwick!
Căpitanul gărzii şi-a strecurat capul în cort.
— Prinţul meu?
— Adu-mi-i pe lordul Blackwater şi pe narcescă. Vreau să vină imediat încoace.
— Ce ai de gând? a întrebat Chade, cu voce joasă, după ce s-a retras Longwick.
Prinţul a ocolit răspunsul direct.
— Cât de multă pudră din aia magică ai? Chiar poate face ce-a spus Fitz?
În ochii bătrânului s-a aprins o lumină, cea care mă speria când îi eram ucenic.
Ştiam că încă nu descoperise tot ce putea face pulberea lui, dar că era gata să
pună rămăşag că o să dea rezultate.
— Două butoiaşe, prinţul meu. Şi da, cred că e de-ajuns.
Am auzit pojghiţa de gheaţă trosnind sub tălpi în afara cortului. Am amuţit cu toţii.
Longwick a săltat clapa.
— Prinţul meu, lordul Blackwater şi narcescă Elliania.
— Să între, a spus Dutiful.
Şi a rămas în picioare. Şi-a încrucişat braţele la piept. Poziţia avea ceva
ameninţător, dar bănuiesc c-o alesese ca să nu-şi lase mâinile să tremure. Faţa îi
părea cioplită în piatră. Când au apărut cei doi, nici nu i-a salutat, nici nu i-a invitat
să se aşeze, ci s-a mulţumit să spună:
— Ştiu de ce are Femeia Palidă putere asupra voastră.
Elliania a icnit, însă Peottre s-a mulţumit să dea scurt din cap.
— Când s-a întors omul vostru, m-am temut că ai aflat. Ea mi-a trimis vorbă, mi-a
spus că n-a vrut să divulge secretul ăsta, dar că, acum fiind cunoscut, vă pot implora
pe faţă să ne ajutaţi.
A răsuflat adânc şi am crezut că ştiu cât îl costa pe el, bărbatul mândru, să se lase
încet în genunchi.
— Şi asta fac.
Şi-a lăsat capul în jos şi a aşteptat. M-am întrebat dacă mai îngenunchease
vreodată în faţa unui om. Faţa palidă a Ellianiei s-a înroşit brusc. A înaintat cu un
pas şi a pus mâna pe umărul unchiului ei. Încet, a îngenuncheat şi ea alături. Tânăra
orgolioasă şi-a lăsat capul în piept până ce părul negru i-a căzut peste faţă.
I-am fixat cu ochi mari, dorindu-mi să-i urăsc pentru intrigile şi pentru trădarea lor.
N-am putut. Ştiam prea bine de ce-ar fi fost în stare Chade dacă ar fi ajuns
Kettricken ostatică. Am crezut că prinţul o să-i ceară Ellianiei să se ridice, dar el s-
a mulţumit să se holbeze la cei doi. De vorbit, a vorbit Chade.
— Ţi-a trimis vorbă? Cum?
— Are mijloacele ei, a răspuns Peottre încordat, rămânând tot în genunchi. Şi
despre ele mi-e încă interzis să vorbesc. Îmi pare rău.
— Îţi pare rău? Nu puteaţi fi sinceri cu noi de la bun început? De ce nu ne-aţi spus
că faceţi ceea ce faceţi fiindcă nu aveţi încotro, nu fiindcă vă interesează alianţa şi
căsătoria? De ce continuaţi să-i păstraţi secretele? Ţi-a interzis să vorbeşti? Ce rău
vă mai poate face, mai mult decât v-a făcut deja?
Suferinţa şi furia din glasul prinţului erau dincolo ce ceea ce pot cuvintele să descrie.
Acum ştia, ca noi toţi, că pentru narcescă nu e decât o unealtă, nu un om drag. Era
îndurerat şi se simţea umilit. Ştiam că, în ciuda deosebirilor dintre ei, se îndrăgostise
de Elliania.
Peottre a strâns din dinţi. A răspuns cu voce scrâşnită.
— Asta e întrebarea care nu mă lasă să dorm. N-aţi aflat decât de cele mai recente
şi mai urâte atacuri ale ei asupra Tribului Narvalului. Vreme îndelungată nu ne-am
lăsat înfrânţi de loviturile ei, spunându-ne: „Ne-a făcut cel mai mare rău de care e
în stare şi am rezistat. Nu ne plecăm în faţa ei”. Şi de fiecare dată ne-am înşelat.
Ce ne-ar putea face, mai rău decât ne-a făcut? Nu ştim. Iar faptul că nu ştim cum
ne va lovi data viitoare e cea mai cumplită armă de care se foloseşte împotriva
noastră.
— Nu v-aţi gândit niciodată să-mi spuneţi că sunt ostatici la mijloc? Ai crezut că nu
m-ar fi impresionat destul de mult ca să vă ajut? a întrebat Dutiful.
Peottre a clătinat din cap cu putere.
— N-ai fi acceptat niciodată târgul pe care ni l-a impus. Preţuieşti prea mult
onoarea.
Prinţul n-a dat atenţie acelui compliment straniu.
— Despre ce pact e vorba? a întrebat Chade cu asprime.
— Dacă-l convingem pe prinţ să-l ucidă pe Icefyre, le omoară şi ea pe Oerttre şi
Kossi. Chinurile şi ruşinea lor iau sfârşit, a răspuns Peottre cu voce plată. Pe urmă
şi-a înălţat capul şi s-a uitat la mine, deşi mi-am dat seama că nu-i venea uşor să
mă privească, dar a continuat cu sinceritate. Şi ne-a făgăduit că, dacă vă dăm pe
mâna ei pe tine şi pe omul arămiu, vii, primim şi trupurile lor. Ca să-l ducem înapoi,
pe pământurile mamelor noastre.
Am căutat zadarnic să mă-nfurii, n-am simţit decât greaţă. Nu era de mirare că se
bucuraseră atât de mult să-l vadă pe Bufon aşteptându-ne pe Aslevjal. Ne
vânduseră ca pe vite.
— Pot să vorbesc?
Elliania şi-a ridicat fruntea. Poate că purtase întotdeauna în ea aceeaşi amărăciune
puternică, dar n-o mai văzusem niciodată cuprinsă de ruşinea care o copleşea în
acele clipe. Părea mai nevârstnică decât îmi aduceam aminte, dar avea ochii unei
femei în prag de moarte. S-a uitat la Dutiful şi suferinţa pe care el nu şi-o ascundea
a făcut-o să-şi plece privirea.
— Cred că trebuie să te lămuresc în multe privinţe. E mult de când m-am săturat
de prefăcătoria asta oribilă. Dar datoria mea faţă de familie îmi cere să fiu prima ca
să-ţi explice totul. Mama şi sora mea… e esenţial să… să… Glasul i s-a oprit în gât,
părând s-o sufoce. Pe urmă şi-a săltat brusc capul şi s-a silit cu încăpăţânare să
continue. Nu cred că poţi înţelege câtă importanţă are. Că ele trebuie să moară, că
trupurile lor trebuie să se întoarcă în casa mamelor mele. Pentru cineva născut în
insulele noastre, pentru o fiică a Tribului Narvalului, o altă cale n-a fost posibilă
niciodată. Elliania şi-a încleştat mâinile în faţă. N-a fost niciodată o cale onorabilă,
a izbutind să adauge înainte de a i se stinge vocea.
— Aşezaţi-vă, dacă găsiţi unde, a murmurat Dutiful. Cred că acum am ajuns cu toţii
în acelaşi loc.
Şi locul la care se gândea nu era cortul.
Ne-am mişcat cu toţii, încercând să stăm comod în micul adăpost. Burrich a gemut,
străduindu-se să-şi dea piciorul bolnav la o parte din drum. În vreme ce Peottre şi
Elliania căutau un colţ în care să stea, el mi-a scuturat cămaşa şi mi-a înfăşurat-o
în jurul trupului. Aproape că m-a făcut să zâmbesc. Indiferent ce s-ar fi întâmplat,
nu mă putea lăsa să ofensez o doamnă rămânând în prezenţa ei cu pieptul gol.
Nepot al unei sclave, fusese întotdeauna mult mai preocupat de bunele maniere
decât mine.
Elliania a continuat cu glas obosit, încărcat de ruşine. Îşi ţinea umerii încovoiaţi, cu
încordare.
— Întrebi ce altceva ne-ar putea face? Multe. Nu ştim sigur cine se află în puterea
ei. Ne răpeşte bărbaţii şi băieţii de ani de zile. Războinicii noştri pleacă şi nu se mai
întorc. Băieţandrii dispar când ne păzesc turmele, chiar de pe pământul tribului
nostru! Copil după copil, ne-a micşorat familia. Pe unii i-a omorât. Alţii au plecat la
joacă şi s-au întors în chip de monştri fără suflet. Narcesca s-a uitat într-o parte,
spre Peottre, care privea în gol. Am ucis vlăstarele tribului nostru cu propriile
noastre mâini, a şoptit.
La auzul cuvintelor ei, prinţul a scos un sunet scurt, firav. Ea a tăcut şi a continuat
cu respiraţia întretăiată.
— Henja a slujit în casa noastră mulţi ani înainte de a ne trăda. Încă nu ştim cum
au fost mama şi sora mea smulse cu atâta uşurinţă din mijlocul nostru. Şi, aşa cum
au fost luate ele, pot fi luaţi şi alţii. Bunica mea e bătrână şi mintea ei pâlpâie ca o
lumânare gata să se stângă, după cum aţi văzut. Toate cunoştinţele ei ar fi trebuit
să treacă până acum la mama mea. Însă mama nu e acolo, să le primească. Aşa
că bunica îşi târăşte viaţa mai departe, străduindu-se să-i poarte de grijă casei
noastre cât de bine poate, în ciuda poverii anilor. Poate că vi se pare jalnică. Totuşi,
dacă am rămâne şi fără ea, inima casei mamelor noastre ar fi distrusă cu
desăvârşire. Familia mea ar înceta să mai existe. Deja am avut foarte mult de suferit
din pricina lipsei mamei mele şi a discordiei care-a luat naştere după dispariţia ei.
Ce e o casă a mamelor fără nicio mamă?
A pus întrebarea fără să aştepte răspuns, dar prinţul s-a îmbăţoşat brusc. Şi a
întrebat, la rândul lui, cu vocea încordată:
— Atunci, dacă vii la Buckkeep ca să-mi fii soţie, părăsind casa mamelor tale, cine
va deveni Mama Cea Mare când ar trebui să preiei tu rolul ăsta?
În ochii Ellianiei a scânteiat pentru o scurtă clipă furia. Apoi a vorbit cu dispreţ.
— După cum ai observat, verişoara mea se vede deja luându-l în primire. Se
străduieşte să convingă pe toată lumea că i se cuvine de drept, nu fiindcă nu există
altă soluţie.
Pentru o clipă, am avut-o în faţa ochilor pe tânăra rea de gură de pe insula natală
a narcescăi, iar Elliania a oftat uşor şi şi-a ridicat mâinile, într-un gest de
neajutorare.
— Dar ai dreptate. Când am primit să mă mărit cu tine, am renunţat la orice speranţă
de a deveni vreodată ceea ce am fost născută să fiu. Pierderea asta e preţul morţii
surorii şi mamei mele, preţul încetării chinurilor şi înjosirii lor.
Pe urmă a părut să se retragă în ea însăşi, gârbovindu-şi umerii. Şi-a încleştat
mâinile şi am văzut picături de sudoare brobonindu-i fruntea.
— Dar de ce nu v-a cerut vouă să Ucideţi dragonul? a întrebat Chade. Sau de ce
nu-l omoară ea?
I-a răspuns Peottre.
— Se crede o mare profetesă, una care nu numai că poate vedea viitorul, dar poate
să şi aleagă ce viitor va prinde contur. În timpul războiului, a spus că dinastia
Farseer trebuie să piară, ca să nu trimită dragonii asupra noastră, cum s-a întâmplat
în vechime. Unii au crezut-o şi s-au străduit să facă după voia ei. Dar au dat greş,
şi cuvintele ei s-au adeverit. Voi, Farseerii, aţi abătut asupra noastră mânia
dragonilor, care ne-au zdrobit corăbiile şi ne-au distrus satele.
— Dar, dacă nu ne-aţi fi atacat cu Corăbiile Roşii… a început Dutiful indignat.
Peottre a continuat să vorbească.
— Acum, ea spune că încă mai avem o şansă să ne salvăm. Spune că dragonul
nostru merită să moară, pentru că n-a fost în stare să se înalţe ca să ne apere. Mai
mult decât atât, merită să moară de mâna unui Farseer, pentru că voi sunteţi
duşmanii de care n-a izbutit să ne ferească. Dar, mai presus de toate, spune că un
Farseer trebuie să-l ucidă pe Icefyre, pentru că asta i-au arătat viziunile ei despre
viitor. Ca să meargă totul aşa cum vrea ea, trebuie s-o facă un Farseer.
— E un motiv foarte bun ca să vă gândiţi să n-o faceţi, mi-a şoptit Burrich.
Prinţul avea auzul fin. A ripostat cu amărăciune.
— Dar cel mai bun motiv ca să ne gândim să n-o facem e faptul că pare imposibil.
Ştiţi că în grupul meu sunt oamenii care încep să se îndoiască de îndreptăţirea
misiunii mele. Cu cât ne apropiem mai mult de Icefyre, cu atât mai puternic îl simţim,
şi nu-i simţim doar viaţa care nu l-a părăsit, ci şi puterea. Inteligenţa. Iar acum am
descoperit că prietenii mei au trecut la fapte împotriva mea. Lord Blackwater,
narcescă Elliania, nu-mi pot ţine cuvântul dat. Prietenii în care aveam încredere le-
au dat de veste negustorilor din Bingtown. Vor trimite dragonul lor să ne oprească.
Poate e deja pe drum.
— Nu înţeleg, l-a întrerupt Peottre. Ştiu că în grupul vostru unii se opun uciderii lui
Icefyre. Dar de ce tot spuneţi că îl „simţiţi”?
— Nu sunteţi singurii care au secrete, şi pe ăsta deocamdată îl păstrez. Aşa cum
păstraţi voi secretă calea pe care vă trimite vorbă Femeia Palidă. Ea ţi-a cerut să-l
otrăveşti pe Fi… Tom cu prăjitura pe care ne-ai adus-o, nu-i aşa?
Peottre şi-a îndreptat spatele, strângând din buze. Dutiful a dat scurt din cap,
confirmându-şi singur spusele.
— Da. Secrete. Dacă n-aţi fi crezut de cuviinţă să le păstraţi cu atâta străşnicie pe
ale voastre, am fi acţionat de la bun început toţi ca unul, nu împotriva dragonului, ci
împotriva Femeii Palide. Dacă mi-aţi fi spus…
Narcesca a căzut brusc. S-a prăbuşit pe-o parte, gemând, apoi s-a cutremurat şi a
rămas nemişcată.
Blackwater a îngenuncheat lângă.
— N-am putut! a exclamat cu amărăciune. Nici măcar nu-ţi poţi imagina ce scump
a plătit micuţa asta fiindcă v-a vorbit acum atât de deschis. Buzele ei au fost
pecetluite, ca şi ale mele, de altfel. Peottre s-a întors pe neaşteptate spre Burrich.
Bătrâne oştean, dacă ţi-a rămas în suflet un strop de milă, vrei să-mi aduci nişte
zăpadă?
— Aduc eu, am spus cu voce scăzută, neştiind dacă Burrich mai vedea destul de
bine ca să se descurce.
Dar el se ridicase deja şi, după ce a luat o oală goală, a ieşit din cort. Peottre a
rostogolit-o pe Elliania pe burtă şi, lăsând deoparte orice etichetă, i-a ridicat tunica
în sus. Văzând ceea ce ieşise astfel la iveală, prinţul a icnit scurt şi a întors capul
îngreţoşat. Dragonul şi şarpele de pe spatele ei se inflamaseră şi ici-colo apăreau
picături de sânge, iar alte locuri se umflaseră şi se umeziseră, ca arsurile proaspete.
— Într-o bună zi, a plecat la plimbare cu Henja, camerista ei de încredere, a povestit
Peottre, printre dinţii încleştaţi. Şi peste două zile s-a întors acasă împleticindu-se,
adusă de Henja, cu ăştia pe spate şi cu pactul plin de cruzime propus de Femeia
Palidă. Tot Henja ni l-a adus la cunoştinţă, fiindcă Elliania nu poate vorbi despre
asta fără s-o pedepsească dragonii tatuaţi. O fac chiar şi dacă nu spune nimic
altceva decât numele Femeii Palide.
Burrich s-a întors cu oala cu zăpadă. A aşezat-o lângă fata întinsă pe burtă şi a
privit-o îngrozit, încercând să priceapă ce întrezărea.
— O suferinţă a pielii? a întrebat şovăind.
— O otrăvire a sufletului, a răspuns Peottre cu amărăciune.
Şi-a umplut mâna cu zăpada curată adusă de Burrich şi a întins-o pe spatele
Ellianiei. Ea s-a mişcat uşor. I-au fluturat pleoapele. Am crezut că e pe punctul să
se trezească din leşin, dar n-a scos niciun sunet.
— Vă eliberez de tot ce-aţi făgăduit, a spus încet Dutiful.
Peottre l-a privit cu durere. Dar prinţul a continuat.
— Nu poate fi legată de mine prin niciun legământ făcut sub ameninţare. Însă o să
vă omor dragonul, a adăugat cu aceeaşi voce scăzută. În noaptea asta. Şi, după
ce vom fi dobândit o moarte onorabilă pentru oamenii noştri captivi, după ce în
pericol n-o să mai fie nimeni, în afară de mine însumi, o să fac tot ce-mi stă în puteri
ca să scăpăm de Femeia Palidă odată pentru totdeauna. A răsuflat adânc şi, parcă
temându-se să nu fie luat în râs, a adăugat: Iar dacă vom supravieţui amândoi, mă
voi înfăţişa înaintea Ellianiei şi o voi întreba dacă mă vrea.
Narcesca a vorbit. Cu voce firavă, fără să-şi ridice capul.
— O să spun da. Nesilită de nimeni.
A rostit ultimele cuvinte cu ceva mai multă putere. Nu cred că au fost pe placul lui
Peottre şi Chade, dar niciunul dintre ei n-a scos nicio vorbă. Elliania a îndepărtat
mâna plină cu zăpadă a unchiului ei. Însă s-a prins de braţul lui şi a izbutit să se
salte în capul oaselor. Încă mai avea dureri. Arăta de parcă ar fi fost rănită de
moarte.
Chade s-a întors brusc spre mine.
— Atunci trecem la fapte. În noaptea asta. Ne-a privit pe toţi, pe rând, a apoi a
renunţat evident la tot ce însemna prudenţă. Nu ne mai îngăduim să aşteptăm,
fiindcă, dintre noi toţi, cine ştie cât de repede poate zbura un dragon? Dacă
acţionăm cu toţii şi o facem repede, poate ducem treaba la capăt şi plecăm de-aici
înainte de sosirea Tintagliei. Sângele i-a năvălit brusc în obraji, înroşindu-i. N-a
putut să-şi ascundă un mic zâmbet când a recunoscut: E adevărat. Am inventat o
pulbere care are forţa unui fulger. Am adus-o aici. Speram că, pentru misiunea asta,
o să pot folosi mai multă. Cea mai mare parte a rămas pe plajă. Dar poate că atâta
câtă am e de-ajuns. Când e aruncată în flăcări într-un vas închis, răbufneşte cu
violenţă, ca atunci când loveşte trăsnetul. Dacă o punem în tunel şi îi dăm foc, o să
spulbere cu siguranţă o mare parte din gheaţă. Ar putea chiar să ucidă dragonul.
Dacă n-o face, ajungem mai repede la el.
M-am străduit să mă ridic în picioare.
— Ai o mantie de care m-aş putea folosi? l-am întrebat pe Burrich.
El nu m-a luat în seamă, se uita fix la Chade.
— Nu seamănă cu ceea ce ai făcut în noaptea morţii lui Shrewd? Nu ştiu ce-ai pus
în lumânările alea, dar n-au prea făcut ce spuneai. Acum ce riscăm?
Însă o imediată punere la încercare a pulberii sale îl umpluse pe Chade de un
entuziasm deja mai presus de orice precauţie. Era ca un puştan dornic să vadă ce
poate noul lui zmeu sau noua lui barcă.
— De data asta e cu totul altceva. Atunci a fost nevoie de o potrivire exactă a
cantităţilor şi am făcut-o mult mai în grabă decât mi-aş fi dorit. Ai idee ce-a însemnat
să mă ocup de toate lumânările şi de lemnele de foc necesare în seara aia pe furiş?
Nimeni n-a apreciat niciodată asta, nu, şi nici vreo alta dintre toate minunăţiile pe
care le-am făcut pentru domnia Farseerilor. Însă, oricum, acum nu e acelaşi lucru.
O să se petreacă la scară mult mai mare şi sunt liber să întrebuinţez oricât de multă
pulbere credem că e nevoie. N-o să umblăm cu jumătăţi de măsură.
Burrich a clătinat din cap în timp ce-mi eliberam braţul din legătură şi mi-l strecuram
în mâneca stângă a cămăşii. Era dureros, dar îl puteam folosi. Cu grijă. Gândul că
dragonul ar fi putut fi ucis chiar în acea noapte mă înflăcăra. O parte mai lucidă a
sinelui meu ştia că totul depindea de făgăduiala Femeii Palide, care spusese c-o
să-l elibereze pe Bufon imediat după moartea dragonului. Nu mă puteam bizui
aproape deloc pe ea, însă era singura mea şansă. Şi, dacă pulberea lui Chade
ucidea creatura, atunci încă o măsură din ea, întrebuinţată alături de leşul
dragonului, ar fi putut deschide drumul către domeniul ei de sub gheaţă. Dar, până
una-alta, am ţinut acest ultim plan sub tăcere.
— Care sunt pericolele dacă folosim pudra? a întrebat Dutiful, însă Chade a
nesocotit orice temere cu o fluturare a mâinii.
— Am încercat-o de foarte multe ori. Am făcut găuri în pământ, pe ţărm, am aprins
focuri în adâncul lor şi, când a început să ardă cu putere, am pus înăuntru vasul cu
pulbere şi m-am retras. Când a răbufnit, a făcut o groapă cu atât mai mare cu cât
mai multă a fost în cutie. De ce s-ar întâmpla altceva când e vorba de gheaţă şi
zăpadă? Oh, îţi garantez că sunt mai grele şi că stratul e mai gros, dar de aceea o
punem în ceva foarte mare. Cât despre foc…
— E uşor de făcut, m-am amestecat eu. Mintea îmi alerga nebuneşte. Găsisem
mantia lui Chade şi mi-o potriveam pe umeri. Trebuie un vas, o oală mare, pentru
gătit. Cea în care facem tocană şi topim zăpadă ca s-avem apă. E foarte bună.
Facem un foc mic în fundul ei, apoi adăugăm uleiul pe care-l ardea Bufonul. Îl ţinea
în cort, aşa că trebuie să fie tot acolo. Mă târăsc în tunel, aprind focul, pun pulberea
şi mă târăsc afară. Repede.
M-am uitat la Chade şi ne-am zâmbit larg unul altuia. Mă molipsisem de entuziasmul
lui.
Bătrânul asasin a dat aprobator din cap, apoi a încruntat din sprâncene.
— Dar oala nu e destul de mare ca să încapă butoiaşul. Ah, lăsaţi-mă să mă
gândesc, lăsaţi-mă să mă gândesc. Ştiu. Mai multe straturi de piele pentru armuri
sub oală. După ce se aprinde focul în ea, o răstorni peste piele – o să reziste puţinul
timp de care avem nevoie. Pe urmă arunci butoiaşul în foc. Şi ieşi din tunel. Repede.
Mi-a zâmbit, de parcă totul ar fi fost o glumă bună. Peottre părea speriat, iar
narcesca năucită. Burrich se încruntase, cu faţa înnegurată ca un nor de furtună.
Prinţul Dutiful părea sfâşiat între dorinţa unui băietan de a pune lucrurile în mişcare
şi nevoia unui rege de a cântări totul pe îndelete. Când a vorbit, am ştiut care dintre
cele două părţi ale sale câştigase.
— Ar trebui s-o fac eu, nu Fi… Tom Badgerlock. Braţul lui aproape că nu e bun de
nimic. Şi eu am făgăduit c-o să omor dragonul. E misiunea mea.
— Nu, i-a interzis Chade. Eşti moştenitorul tronului Farseer. Nu-ţi putem pune viaţa
în pericol.
— Aha! Deci recunoşti că există un pericol! a mârâit Burrich, în timp ce eu îmi
trăgeam cizmele lui Chade.
Îmi erau mari. Nu-mi dădusem niciodată seama că bătrânul ciolănos avea tălpile
atât de lungi.
În minte mi se învălmăşeau tot felul de planuri.
— Îmi trebuie oala, uleiul din proviziile Bufonului, surcele, amar şi iască, două piei
rezistente. Şi butoiaşul cu pulbere.
— Şi un felinar. O să ai nevoie de el ca să vezi ce faci acolo, jos, în întuneric. Ţin
eu felinarul.
Dutiful nu se sinchisea de avertizarea lui Chade.
— Nu. Fără felinar. Ei, poate unul cât mai mic. Plecăm acum şi o facem fără zarvă.
Iar dacă restul coteriei Harului prinde de veste ce avem de gând… ei. Pur şi simplu
nu trebuie să afle.
Străduindu-mă să-mi pun cizmele, mi-am dat seama că era nevoie de cineva care
să m-ajute. Umărul continua să-mi zvâcnească la cel mai mic efort. Prinţul urma să
meargă cu mine. Aveam să-l trimit afară din tunel imediat ce avea să se aprindă
focul. Şi putea să stea lângă mine pe marginea gropii cât aşteptam să-şi facă
pulberea treaba. Era cu siguranţă de-ajuns ca să se considere că îşi va fi ţinut
făgăduiala, va fi luat capul dragonului.
— O coterie a Harului! a răbufnit Burrich.
Am simţit că-mi pierd răbdarea. I-am răspuns în timp ce căutam prin hainele lui
Dutiful şi Chade. Am luat căciula de blană a celui de-al doilea.
— Da. Un grup de oameni cu Har care-l slujesc pe regele Farseer. Crezi că
Meşteşugul e singura magie care poate face aşa ceva? Întreabă-l pe Swift despre
ce e vorba. E pe punctul să între în coteria asta. Şi, cu toate că Web ne-a trădat,
dezvăluindu-ne planul, nu cred că ideea e rea. Apoi, pe când Burrich se holba la
mine, uluit şi ofensat deopotrivă, m-am întors spre Chade. Trimite-l pe Longwick să
aducă el însuşi tot ce ne trebuie. E scump la vorbă şi ne e loial; n-o să sufle nimănui
nicio vorbă.
— Îl însoţesc eu, a spus Dutiful.
N-a aşteptat încuviinţarea nimănui, ci şi-a înşfăcat mantia. S-a oprit pentru scurt
timp în faţa Ellianiei. I-a vorbit fără s-o privească în ochi.
— Ai cuvântul meu. Dacă voi putea găsi şi moarte uşoară, şi onorabilă pentru mama
şi sora ta, vor avea parte de ea.
Apoi a ieşit.
— Prinţul Farseer se foloseşte de magie? a întrebat Peottre, uitându-se în urma lui.
Chade a încropit la repezeală o minciună.
— Tom n-a spus asta. Prinţul are un grup de prieteni care pot folosi Harul, care, în
cele Şase Ducate, se numeşte Magia Sângelui Străvechi. L-au însoţit ca să-l ajute.
— Magia e o treabă murdară, şi-a spus Peottre părerea. Sabia e măcar o armă
onestă, omul îşi vede moartea venind. De magie s-a folosit Femeia Palidă ca să ne
înrobească oamenii, să ne facă să ne fie ruşine cu ei. Prin magie continuă să ne
lege de ea, ca să îndeplinim dorinţele ei josnice.
La asta, Burrich a dat încet din cap, aprobator.
— Ar trebui să ne scape de ea magia unei săbii. Nu e niciodată bine când un bărbat
puternic cade pradă vicleniei unei femei rele şi pline de ambiţii.
Am ştiut că se gândea la tatăl meu şi la comploturile reginei Desire, care-i
aduseseră moartea. Habar n-am ce-a înţeles Peottre din cuvintele lui.
Kaempra Tribului Narvalului s-a ridicat încet în picioare, de parcă în minte i s-ar fi
răsfirat un gând supărător. A dat din cap, părând s-o facă pentru sine însuşi. Alături
de el, narcescă s-a ridicat la rândul său.
— Spuneţi-i prinţului Dutiful rămas-bun din partea mea, vă rog, a spus, cu voce
joasă, fără să i se adreseze cuiva anume.
— Şi dintr-a mea, a adăugat Peottre cu glasul lui gros. Sunt îndurerat fiindcă s-a
ajuns la asta. Aş vrea să fi existat o cale mai bună pentru noi toţi.
Au plecat amândoi fără grabă, el mişcându-se de parcă ar fi purtat o povară grea.
Dutiful s-a întors repede, cu o parte din cele necesare pentru misiunea noastră.
Longwick a adus restul câteva clipe mai târziu. A rămas nemişcat după ce a lăsat
totul jos. Era clar că ar fi vrut să pună nişte întrebări, dar n-a primit nicio lămurire
înainte de a-i mulţumi Chade şi de a-i spune că poate pleca. Căpitanul părea
îngrijorat. Nu era greu de ghicit că eu şi Dutiful ne pregăteam pentru un soi de
incursiune. Dar, fiind un bun oştean, a acceptat lipsa explicaţiilor, considerând-o
îndreptăţită, şi s-a întors la postul lui din faţa cortului.
Am mai întârziat puţin, pentru că bătrânul asasin a ajuns la concluzia că un foc
aprins pe piei puse pe gheaţă ar fi putut să nu fie destul de puternic ca să aibă efect
asupra pulberii lui. A făcut încercări, ca să vadă de ce dimensiuni trebuia să fie un
vas care să încapă în oală. A început să caute ceva destul de mic ca să aibă loc şi
destul de mare ca să cuprindă pulbere îndeajuns, pecetluită în el. În cele din urmă,
a ales o ulcea de lut cu dop, plină de ierburi pentru ceai. Judecând după felul în
care a bodogănit pentru sine în timp ce o golea, am presupus că ierburile erau unul
dintre amestecurile lui speciale. Pe urmă a deschis butoiaşul cărat de mine de pe
plajă şi a turnat cu mare grijă pudra grăunţoasă în ulcea. A făcut-o la o bună distanţă
de flacăra firavă a lumânării, îndesând-o cu degetele şi mormăind în acest timp
pentru sine.
— E puţin cam umedă, a murmurat, în timp ce se întorcea spre mine cu ulcica
pecetluită. Dar, ei, şi cea din flaconul pe care l-am pus pe vatra ta era uşor umezită
la interior, şi totuşi şi-a făcut treaba. Nu m-aş fi aşteptat să sară în aer aşa cum a
făcut-o, dar, eh, presupun că numai astfel poţi învăţa asemenea lucruri. Ai grijă s-o
ţii departe de focul din oală până când se-aprinde foarte bine, până când o încinge
cât de tare crezi că se poate. Pe urmă pui asta în oală, în centru, ca să nu stângă
vâlvătaia. Şi ieşi de-acolo cât de repede poţi.
Asta a avut de spus pentru mine. Pe urmă s-a întors spre prinţ.
— Tu pleci imediat ce aprinde Fitz focul în oală. Nu stai până pune pulberea
înăuntru, ieşi şi-l aştepţi cât mai departe de gura tunelului. M-ai înţeles?
— Da, da, a răspuns Dutiful nerăbdător.
Aduna într-un sac tot ce ne trebuia pentru foc.
— Făgăduieşte-mi. Făgăduieşte-mi că pleci imediat ce se-aprinde focul.
— Am spus că eu voi ucide dragonul. Rămân cel puţin până văd că pune pulberea
în oală.
— O să plece înainte de a ajunge pulberea pe foc, i-am spus lui Chade, luând ulcica
pecetluită. Îţi făgăduiesc eu. Haide, Dutiful! N-a mai rămas mult până în zori.
Când ne îndreptam spre clapa cortului, Burrich s-a ridicat în picioare.
— Vrei să car eu o parte din toate astea? m-a întrebat.
L-am privit o clipă cu nedumerire. Pe urmă l-am înţeles şi i-am răspuns.
— Nu mergi cu noi, Burrich. Aşteaptă-ne aici. N-o să dureze mult.
El nu s-a aşezat.
— Trebuie să vorbim. Tu şi cu mine. Despre multe.
— Şi vom vorbi. Pe săturate. Şi eu am multe să-ţi spun. Dar, cum au aşteptat atâţia
ani, vor mai aştepta până îndeplinim misiunea asta. Pe urmă o s-avem tot timpul să
stăm de vorbă. Între patru ochi.
Am apăsat pe ultimele trei cuvinte.
— Tinerii sunt atât de convinşi că mai târziu o să aibă mai mult timp!
A făcut observaţia uitându-se la Chade. Apoi s-a întins, cu nepăsare, să ia o parte
din povara cu care-şi încărcase Dutiful braţele.
— Bătrânii ştiu mai bine. Îşi amintesc de câte ori şi-au închipuit c-o să fie mai mult
timp, şi n-a fost. Tot ce-am crezut c-o să am timp să-i spun tatălui tău mi-a rămas
pe suflet, nerostit. Haide!
Am oftat. Dutiful a rămas locului, cu gura uşor întredeschisă. L-am privit şi am ridicat
din umeri.
— Pe Burrich n-are rost să-l contrazici. E ca şi cum ai contrazice-o pe mama ta. Să
mergem!
Am ieşit din cort şi am înaintat prin întuneric în tăcere. Numai înzestraţii cu Har pot
merge făcând atât de puţin zgomot, chiar şi atunci când unul dintre ei nu recunoaşte
că are Harul. Burrich şi-a pus o mână, uşor, pe umărul meu teafăr. Era singura
înlesnire pe care i-o făcea văzului său slăbit şi n-am spus nimic despre asta. M-am
uitat o dată în urmă şi l-am văzut pe Chade stând în deschiderea cortului, în cămaşă
de noapte, urmărindu-ne cu privirea. A părut să se jeneze fiindcă îl surprinsesem;
a lăsat clapa cotului să cadă. Însă eu aflasem că-şi făcea griji şi m-am străduit să
nu mă întreb cât de bine îşi pusese la încercare pulberea explozivă. Şi Longwick se
uita după noi.
Drumul către tunelul din gheaţă urca. Până atunci nu mi se păruse obositor, dar
toate cele petrecute în ultimele zile lăsaseră urme asupra mea. Acum urcuşul mi se
părea greu şi gâfâiam când am ajuns pe rampa care cobora în groapă. Acolo ne-
am oprit şi am luat de la Burrich uleiul, crispându-mă uşor de durere sub greutatea
lui.
— Aşteaptă-ne aici.
— N-ai de ce să te temi c-o să vă urmez. Ştiu că vederea mea e pe ducă şi nu vreau
să vă pun în pericol însoţindu-vă. Dar trebuie să-ţi spun măcar vreo două vorbe
înainte să pleci. Între patru ochi, dacă n-ai nimic împotrivă.
— Burrich, în fiecare clipă pe care o irosesc, dragonul poate absorbi mai mult din
Bufon.
— Băiete, în sufletul tău ştii că e deja prea târziu ca să-l salvăm. Iar eu ştiu că
trebuie să te duci să faci ce ţi-ai pus în gând.
Şi-a întors capul, fără să se uite la prinţ, dar „văzându-l”. Ca răspuns la privirea mea
rugătoare, Dutiful s-a retras cu câţiva paşi, oferindu-ne intimitatea pe care o dorea
Burrich, care şi-a coborât totuşi glasul.
— Am venit aici ca să vă iau acasă pe tine şi pe Swift. I-am promis lui Nettle că-i
aduc fratele teafăr şi nevătămat, că, dacă pentru asta o să fie nevoie să omor un
dragon, o s-o fac şi că, pe urmă, totul va fi ca mai înainte. Într-un fel, ea e încă o
copilă, crede că tăticul o să poată mereu s-o apere de orice. Şi mi-ar plăcea s-o
creadă în continuare, cel puţin pentru o vreme.
Nu înţelegeam exact ce anume îmi cerea, dar eram prea grăbit ca să ocolesc
răspunsul.
— O să-mi dau toată silinţa ca să fie aşa, l-am asigurat. Trebuie să plec, Burrich.
— Ştiu. Dar… noi doi te-am crezut mort. Eu şi Molly. Şi am făcut ce-am făcut numai
fiindcă am crezut asta. Ştii, nu?
— Bineînţeles. Poate c-o să discutăm mai târziu despre asta.
Dar, după furia şi durerea pe care le-au trezit în mine cuvintele lui, am ştiut brusc
că nu doream să mai deschidem vorba niciodată. Că nici măcar nu voiam să mă
mai gândesc că am fi putut s-o facem. Am tras aer în piept şi am rostit cuvintele pe
care mi le spusesem mie însumi de atâtea ori.
— Tu ai fost pentru ea un bărbat mult mai bun. Am dormit liniştit noaptea, ştiind că
veghezi asupra ei şi asupra lui Nettle. Şi pe urmă… nu m-am mai întors. Pentru că
n-am vrut niciodată să ai impresia că…
— Că te-am trădat, a încheiat el cu voce joasă.
— Burrich, soarele o să răsară curând. Trebuie să plec.
— Ascultă-mă! a izbucnit el, înfierbântându-se dintr-odată. Ascultă-mă, lasă-mă să
spun ce am de spus. Cuvintele astea mă sufocă de când am aflat ce-am făcut. Îmi
pare rău, Fitz. Îmi pare rău pentru tot ceea ce am luat de la tine, fără să ştiu că
luasem. Îmi pare rău pentru toţi anii pe care nu ţi-i pot da înapoi. Dar… nu pot să
simt nicio părere de rău fiindcă am făcut-o pe Molly soţia mea sau pentru copiii pe
care i-am adus pe lume împreună. Pe care-i avem. Nu pot. Pentru că am fost într-
adevăr un bărbat mai bun pentru ea, aşa cum a fost Chivalry mai bun pentru
Patience, după ce mi-a luat-o fără să ştie că mi-o lua. Burrich a oftat brusc, din
adâncul pieptului. Pe Eda şi El. Pe ce spirală stranie şi crudă am dansat cu toţii.
Aveam gura plină de cenuşă. Nu era nimic de spus.
Pe urmă el m-a întrebat cu foarte, foarte multă blândeţe:
— Ai de gând să te întorci şi să mi-o iei? S-o iei din casa noastră, de lângă copiii
noştri? Pentru că ştiu că poţi. A păstrat întotdeauna în inima ei un loc pentru băiatul
pe care l-a iubit. N-am… n-am încercat niciodată să schimb asta. Cum aş fi putut?
Şi eu l-am iubit.
O viaţă întreagă mi s-a rotit în jur într-un vârtej de vânt. Mi-a şoptit cum ar fi putut
să fie, cum putea să fie, cum ar fi trebuit să fie. Încă ar mai fi putut să fie. Dar n-
avea să fie. Am vorbit în sfârşit.
— N-o să mă-ntorc să ţi-o iau. N-o să mă-ntorc deloc. Nu pot.
— Dar…
— Nu pot, Burrich. Nu e cu putinţă să-mi ceri aşa ceva. Îţi imaginezi că aş putea
pune şaua pe cal ca să vin în vizită, că aş putea să stau la masa voastră să beau o
cană de ceai, că aş putea să mă iau la trântă, în joacă, cu mezinul vostru, că m-aş
putea uita la caii voştri fără să mă gândesc… fără să mă gândesc…
— S-ar putea să-ţi vină greu, m-a întrerupt el cu înverşunare. Dar te-ai putea
deprinde s-o faci. Aşa cum m-am deprins eu. De fiecare dată când am călărit în
spatele lui Patience şi al lui Chivalry, de fiecare dată când plecau călare împreună,
când îi vedeam şi…
N-am mai suportat să-l ascult. Ştiam că un astfel de curaj nu puteam avea niciodată.
— Burrich, trebuie să plec. Bufonul contează pe mine.
— Atunci du-te. În glasul lui nu era furie, doar disperare. Du-te, Fitz. Dar noi doi
trebuie să vorbim despre asta. O s-o descâlcim cumva. Îţi făgăduiesc. N-o să te
pierd din nou.
— Trebuie să plec, am spus, pentru o ultimă oară, apoi i-am întors spatele şi m-am
îndepărtat în goană.
L-am lăsat acolo, orb în vântul rece, şi a rămas să aştepte de unul singur, convins
că o să mă întorc.
Capitolul 23
MINTEA UNUI DRAGON
Străbunii erau o rasă răspândită pe un teritoriu imens. Deşi din vremea lor ne-au
rămas puţine scrieri şi nu le putem descifra toate runele, multe dintre glifele noastre
par să descindă din marcajele lor de pe hărţi şi de pe monoliţi. Puţinul pe care îl
ştim despre ei pare să spună că trăiau printre oamenii obişnuiţi, uneori chiar în
aceleaşi oraşe, şi că o mare parte a cunoştinţelor noastre i s-ar putea datora acestui
trai în comun. Locuitorii Regatului Munţilor au hărţi străvechi, care sunt cu siguranţă
copii după pergamente şi mai vechi şi par o dovadă a familiarizării cu un ţinut mult
mai întins decât cel aflat acum între frontierele lor. Mai multe drumuri şi oraşe de pe
acele hărţi fie nu mai există, fie au fost construite în timpuri atât de vechi încât acum
par legendare. Dar poate că nimic nu e mai straniu decât faptul că pe cel puţin una
dintre acele hărţi se văd cetăţi care acum s-ar afla tot atât de departe ca Bearns, în
partea de nord, sau ca Ţărmurile Blestemate în sud.
FEDWREN, Tratat despre un popor pierdut

Când l-am ajuns din urmă pe Dutiful, n-am scos niciun cuvânt şi nici el nu mi-a pus
întrebări. Cu micul felinar legănându-i-se în mână, a luat-o înainte pe rampa care
cobora într-o groapă care, de când săpasem eu ultima oară acolo, se lungise şi se
îngustase considerabil. Mi-am dat seama că îşi înmulţiseră strădaniile după ce
întrezăriseră umbra animalului captiv în gheaţa de sub ei. Şi, din nou, ca şi cum m-
ar fi udat pe neaşteptate un val, Icefyre a devenit o prezenţă tot mai puternică,
simţită de Harul meu, pentru ca apoi să-şi piardă vigoarea şi să dispară. Mă
descurajam când eram atât de conştient de prezenţa creaturii pe care trebuia s-o
ucid.
Condus de Dutiful, am ajuns într-un loc unde groapa devenea tunel în gheaţă. La
început, era de înălţimea unui bărbat şi lat cât să încapă doi. Dar n-am ajuns prea
departe înainte de a se îngusta, şi curând mergeam aplecat, o poziţie în care umărul
mă durea mai tare.
În timp ce îl urmam astfel pe Dutiful, o parte din spusele lui Burrich mi s-au rearanjat
brusc în minte. Venise acolo să omoare un dragon dacă n-avea încotro, era în stare
de orice ca să-l aducă pe Swift acasă. Iar Nettle îi spusese lui Thick că tatăl ei
plecase să ucidă un dragon. Puse cap la cap, cele două informaţii îmi dezvăluiau
că Nettle nu ştia de mine. Nu ştia nimic despre mine. Eram sfâşiat între uşurarea
pe care-o simţeam fiindcă nu-mi scăpase nimic care să mă dea de gol şi neplăcuta
presimţire că în viaţa ei n-aveam să exist niciodată cu adevărat. Întunericul şi
gheaţa au părut să se închidă asupra mea şi, preţ de o clipă năucitoare, m-am simţit
strivit în gheţar, captiv şi dorindu-mi să pot muri, dar nefiind în stare nici măcar de-
atât. Sufocat de ruşine, am încercat să-mi doresc propria moarte.
Pe urmă întunericul înăbuşitor a dispărut şi am continuat să înaintez clătinându-mă.
Mi i-am scos din gând pe Nettle, Burrich şi Molly, mi-am împins deoparte trecutul şi
mi-am îndreptat atenţia numai către ceea ce trebuia să fac cât de curând: să ucid
dragonul. L-am urmat pe Dutiful, pătrunzând tot mai mult în inima gheţii şi
spunându-mi că, poate, încă mai aveam şanse să-l salvez pe Bufon. Adică
minţindu-mă.
Felinarul prinţului nu-mi dezvăluia decât silueta lui şi pereţii netezi, strălucitori.
Tunelul s-a sfârşit brusc. Dutiful s-a întors spre mine şi s-a ghemuit.
— Acolo, jos, e capul lui. Aşa credem.
M-am uitat lung la gheaţa pe care stătea.
— Nu văd nimic.
— Cu un felinar mai mare şi cu lumina zilei în spate, l-ai vedea. Crede-mă pe
cuvânt. Capul lui e chiar sub noi.
Cu mişcări stânjenite de spaţiul îngust, a lăsat jos, în faţa lui, sacul pe care-l cărase
pe umăr. Tot în faţa lui m-am ghemuit şi eu. După ce aprindeam focul, trebuia să
aibă loc să păşească peste oală şi să se strecoare pe lângă mine.
Frigul îmi pătrunsese în umăr, înţepenindu-l, iar faţa învineţită de lovituri îmi era o
mască rece, dureroasă. N-avea importanţă. Puteam să-mi folosesc mâna dreaptă.
Cât de greu putea fi s-aprinzi un foc şi să pui o ulcea în el? Eram în stare s-o fac
până şi eu.
Pieile au ajuns jos. Dutiful le-a aranjat între noi doi, de parcă am fi fost oşteni care
se pregătesc să joace zaruri. Erau piei groase, una de urs al gheţurilor şi alta de
vacă de mare. Amândouă puţeau. Am pus oala în mijlocul lor şi am aşezat cu grijă,
alături de ea, sticla cu ulei. Lângă sticlă am pus ulceaua cu pulbere. În loc de iască,
aveam aşchii fine de lemn şi nişte pânză de in deja pârlită. Am încropit un soi de
cuib mic în fundul oalei. Am trimis zadarnic spre el, de trei ori, câte o ploaie de
scântei din amnar, înainte de a mă întreba Dutiful, cu glasul încărcat de curiozitate:
— N-am putea să-l aprindem pur şi simplu de la felinar?
Mi-am ridicat ochii şi l-am săgetat cu o privire ucigaşă. Mi-a răspuns cu un rânjet.
Lumina atrăgea atenţia asupra obrajilor lui îmbujoraţi de ger şi a buzelor crăpate. În
mine nu mai rămăsese niciun zâmbet, dar am izbutit să mimez cumva unul pentru
el. Mi-am amintit, pentru o clipă, că şi umerii lui tineri purtau poveri, dintre care cea
mai uşoară nu era gândul că uciderea dragonului însemna un soi de trădare a
propriului său Sânge Străvechi şi a coteriei lui de înzestraţi cu Har. Şi nici măcar
nu-i îndeplinea propriul vis. Fata de care ajunsese să se îndrăgostească nu era
decât momeala menită să-l convingă să îndeplinească voia Femeii Palide. Nu i se
oferise nici din dragoste, nici ca să întărească o alianţă, ci doar ca să cumpere
moartea mamei şi a surorii ei. M-am legănat pe călcâie.
— Fă-o tu, i-am spus. Şi pe urmă ieşi de-aici. Oh. Şi călăuzeşte-l pe Burrich în locul
meu, du-l cât mai departe de marginea gropii. Nu vede bine.
— Oh, serios? Credeam că e orb.
Era o glumă de om tânăr, sarcasmul sumbru al celui care nu se teme că va avea
vreodată parte de o soartă ca aceea de care îşi bate joc. N-am mai fost în stare să
zâmbesc, dar poate că Dutiful n-a observat. A cerut o bucăţică din pânza pârlită şi
i-a oferit-o flăcării felinarului, care a lins-o lacom, aprinzând-o imediat. Dutiful s-a
grăbit s-o lase să cadă în oală, peste aşchii. Şi acolo s-a stins.
— Nimic nu e uşor, niciodată, a remarcat el, după a treia încercare nereuşită.
A trebuit să ţin oala culcată şi Dutiful şi-a ars degetele îndesând sub aşchii ultima
bucată de pânză aprinsă. Am aşteptat ţinându-ne răsuflarea şi mica flacără s-a
prins de aşchii şi s-a săltat peste ele. Am hrănit-o cu rumeguş şi m-am hotărât să
nu ridic oala, riscând să împrăştii aşchiile, îndepărtându-le de inima focului, ci să
pun ulcica noastră cu pulbere înăuntru aşa cum se pune pâinea în gura cuptorului.
Fumul s-a ridicat, stârnindu-mi tusea.
— E timpul să pleci, i-am spus prinţului.
— Fă-o, şi plecăm pe urmă amândoi.
— Nu.
N-am spus că, înainte de a pune pulberea pe foc, voiam să fiu sigur că a ajuns
destul de departe ca să nu se afle în pericol. I-am spus cu totul altceva.
— Burrich înseamnă foarte mult pentru mine. Şi e foarte orgolios. N-o să fugă decât
după ce-o să mă vadă lângă el. Ia-l de braţ şi spune-i că vin, că mă vezi. Şi du-l cât
mai departe de groapă. Ştim amândoi că amestecurile lui Chade lucrează uneori
mult mai bine decât se aşteaptă el s-o facă.
— Vrei să-l mint?
Dutiful era scandalizat.
— Vreau să-l duci într-un loc sigur. Are un genunchi beteag, nu se poate mişca atât
de repede ca tine sau ca mine. Aşa că fă-l să se îndepărteze deja. Vă las un minut
sau două pentru asta, apoi pun pulberea în foc şi ies de-aici.
A mers. Prinţul n-ar fi plecat dacă în pericol s-ar fi aflat numai el. Dar o făcea ca să-
l ajute pe Burrich. I-am mulţumit lui Kettricken pentru că, încetul cu încetul, pusese
o inimă mare în fiul ei care tocmai păşea cu delicateţe peste oala încinsă şi pe lângă
mine. I-am ascultat sunetul paşilor prin tunelul de gheaţă, încercând să-mi dau
seama când avea să iasă din groapă, să ajungă la Burrich şi să plece cu el cât mai
departe. Fără grabă, mi-am spus. Încă nu e nevoie să rişte nimeni nimic. Peste
numai câteva minute, dragonul avea să fie mort. Şi poate că Bufonul izbutea să
scape cu bine.
M-am întins pe fundul tunelului, ca să mă feresc de fumul care plutea în partea de
sus şi ca să hrănesc focul. Voiam un strat gros de tăciuni. Pe urmă aveam să pun
pulberea înăuntru. Am hotărât, nu fără şovăire, că tot atunci trebuia să adaug şi
ulei, destul de mult ca să fac flăcările să se înalţe în jurul ulcelei cu pulbere. Am
scos dopul sticlei cu ulei şi mi-am pus-o la îndemână. Nu era niciun pericol.
Pulberea din sticla pusă în vatra mea avusese nevoie de mult timp ca să explodeze.
Dar, fireşte, asta se întâmplase înainte de a o îmbunătăţi Chade.
Nu te gândi la asta, mi-am spus. Nu te gândi că s-ar putea să mori aici, ars şi strivit.
Nu. Puteam rămâne captiv în gheaţă, imobilizat, purtat de frig tot mai mult şi mai
mult către adâncurile întunericului, până ce aveam să mă pierd în sfârşit. M-am
gândit la o astfel de scufundare lentă în moarte. Părea aproape o laşitate. Totuşi,
cum altcumva se putea ajunge acolo? Era moartea în gheaţă o soartă chiar atât de
crudă când te ştiai singur, fără să-ţi poţi găsi o pereche?
Desprinsă de tavan, o picătură de apă rece mi-a căzut pe ceafă, readucându-mi
gândurile la ceea ce aveam de făcut. M-am întrebat cum de ajunsesem cu mintea
atât de departe. În jurul oalei care adăpostea flăcări, pieile se încălzeau, scorojindu-
se şi duhnind tot mai puternic. Mi-am ars degetele când am înclinat oala, aducându-
i gura ceva mai sus, pentru ca, odată turnat în ea, uleiul să nu se scurgă. Am înjurat
şi mi le-am lipit de gheaţă, încercând să-mi domolesc durerea. Şi apoi, aşa cum
urcă fluxul, dragonul a năvălit în mine.
Nu cred că a făcut-o dinadins. Cred că era ca un om care-şi ţine răsuflarea, sperând
că astfel o să-şi pună capăt vieţii. Dar în ultima clipă trupul e mai puternic decât
mintea, şi ia acea gură de aer care sileşte mintea să trăiască. Şi ne-am atins chiar
în clipa când mintea lui a pierdut controlul. N-avea legătură nici cu Harul, nici cu
Meşteşugul, şi, când am înţeles asta, am ştiut că era ceva care stă numai în puterea
dragonilor. Ceva pe care îl mai simţisem când îmi invadase Tintaglia visele, prin
Nettle. Atunci crezusem că era un mod bizar prin care putea doar ea să între cu
cineva în legătură, dar mă înşelasem. Icefyre făcea acelaşi lucru. Tintaglia era mai
pricepută sau poate că, având de-a face mai ales cu oamenii, învăţase să-şi
modeleze gândurile pe potriva noastră. Icefyre mi-a trecut prin minte şi m-a afundat
în el însuşi. Nimic nu era în cuvinte şi idei omeneşti; de fapt, nu încerca să comunice
cu mine. Era o răbufnire de gânduri, sentimente şi cunoştinţe, şi am aflat despre el
mult mai multe decât mi-aş fi dorit. Când mi s-a retras din minte, lăsându-mă eşuat
în propria mea individualitate, mi-a alunecat cotul şi m-am trezit pe burtă, cu faţa
neplăcut de aproape de oala fierbinte.
Scurtul moment în care îşi împărţise amintirile cu mine mi se părea mai real decât
întreaga mea viaţă. Icefyre era fără îndoială viu. Şi conştient, dar concentrat numai
asupra adâncurilor fiinţei sale. Îşi dorea moartea. Venise acolo anume ca s-o caute.
Dragonii nu mor cu uşurinţă. Îşi pot găsi sfârşitul din pricina unei boli sau a unei răni
făcute de unul de-al lor în luptă, dar, dacă nu au o astfel de soartă, nimeni nu ştie
de-a lungul câtor ani li se poate întinde existenţa. Icefyre fusese o creatură
puternică şi sănătoasă, cu o viaţă îndelungată înainte. Dar cerul se golise, rămas
fără semenii săi, iar şerpii care ar fi trebuit să se întoarcă pentru a le îngroşa
rândurile dispăruseră la rândul lor. Dragonii şi cea mai mare parte a Străbunilor,
slujitorii lor, pieriseră când se cutremurase şi se despicase pământul, şi munţii
azvârliseră în aer fum şi destinul bufonului foc, şi vânturi otrăvitoare. Şi asta turtise
copacii şi pârjolise tot verdele din lume.
Dragonii şi servitorii lor muriseră, în cea mai mare parte, în primele câteva zile ale
cataclismului, arşi sau sufocaţi de ploaia de cenuşă. Alţii pieriseră în zilele aspre
care urmaseră, pentru că, în anul acela, primăvara nu venise, iar fluviul altădată lat,
cu ape repezi, devenise un firicel de apă ce se prelingea către mare bâjbâind printr-
un strat de cenuşă fină, absorbitoare. Murise şi vânatul, fiindcă pajiştile erau
îngropate sub cenuşă şi zgură, iar frunzişul copacilor supravieţuitori era firav şi
prăfos.
Fuseseră vremuri grele. Dintre dragonii rămaşi în viaţă, unii spuseseră că era bine
să-şi părăsească ţinuturile strămoşeşti. Câţiva chiar plecaseră şi nimeni nu mai
aflase vreodată ce se întâmplase cu ei, pentru că nu se mai întorseseră nicicând.
Lupta pentru mâncare îi slăbise pe mulţi şi adusese moartea unora în încăierările
pentru vânatul costeliv care se mai putea găsi. Peste câmpurile cândva verzi se
aşternuse cenuşa, groasă şi acidă. Acolo seminţele nu încolţeau şi prea puţine
plante se înălţau deasupra. Oamenii mureau rând pe rând, şi chiar şi Străbunii,
rudele lor apropiate, capitulaseră în faţa unei morţi lente. Turmele şi cirezile
oamenilor îşi găsiseră sfârşitul, alături de îngrijitorii lor cu două picioare. Puţinele
oraşe care scăpaseră neîngropate se înălţau pustii, pline de ziduri crăpate, surpate
şi secătuite de viaţă, ca un cuib prădat de ouă.
Totuşi, niciunul dintre ai lor nu se temuse că acela era sfârşitul dragonilor. Oamenii
şi Străbunii puteau să piară, copacii puteau să se usuce şi vânatul să dispară, dar
dragonilor nu li se putea întâmpla una ca asta. În mare rămăseseră cinci generaţii
de şerpi. Aveau să urmeze cinci anotimpuri ale migraţiei, coconii aveau să apară
de cinci ori la rând. Şerpii intraţi în ei aveau să iasă preschimbaţi în dragoni, iar
pământul trebuia să se lecuiască în cele din urmă. Aşa crezuse Icefyre. Dar
anotimpurile trecuseră unul după altul, şi numai el îşi întinsese aripile pe cer,
veghind şi aşteptând să se întoarcă şerpii. Dar în ţinutul unde îşi făureau colonii nu
apăruse niciunul. El îi aşteptase, adesea rămânând fără mâncare de teamă că ar fi
putut sosi în lipsa lui şi n-ar fi găsit niciun dragon care să-i ajute să-şi ţeasă coconii
din nisipul negru de pe plajă şi din propria salivă. La asta trebuia să se adauge
saliva şi veninul lui, prin care le transmitea amintirile, acele amintiri ce coborau în
trecut, vorbind despre vremuri dinainte de naşterea lui. Fără ele, tinerii dragoni ar fi
fost pierduţi. Numai cu ajutorul lui puteau dobândi toate amintirile neamului lor în
clipa când îşi părăseau coconii, ieşind în zăduful verii.
Dar şerpii nu mai veniseră.
Şi, când înţelesese că vor mai veni, că nu se vor mai întoarce niciodată, că el e
ultimul dintre semenii săi, începuse să se gândească la propriul sfârşit. Nu la unul
dezonorant, rănit la vânătoare şi apoi răpus de foame, cu leşul putrezit mistuit de
animale nevolnice. Nu. Avea să-şi aleagă clipa şi locul morţii, şi avea să moară
astfel încât trupul să i se păstreze neatins.
Asta avea de gând când venise pe îngheţata insulă Aslevjal. Am zărit-o aşa cum
apăruse atunci în ochii lui, o insulă acoperită aproape în întregime de gheaţă. Mi-
am amintit cât de dezamăgit fusese la vederea ei, deşi nu înţelegeam de ce. Poate
că nivelul apei fusese pe atunci mai scăzut sau vânturile fuseseră mai reci, pentru
că în jurul insulei era gheaţă şi mai mult simţise decât întrezărise marea de sub ea.
Zburase pe deasupra banchizei, cu negrul trupului la fel de strălucitor ca albul ei,
dar nu găsise intrarea pe care o căuta. În cele din urmă, se mulţumise cu o
crăpătură în gheaţă, se ghemuise în ea şi se lăsase cuprins de somn, ştiind că,
pentru dragoni, de la somnul în frig până la moarte nu mai e decât un pas foarte
mic.
Însă corpul alege întotdeauna viaţa. Nu se lasă înrâurit nici de logică, nici de
sentimente. Icefyre alunecase într-o stare de întrerupere a sinelui, dar nu putuse să
se despartă de corpul său. În ciuda propriilor strădanii, erau momente când îşi
recăpăta cunoştinţa şi striga că îi e frig, că e înţepenit şi lihnit de foame. Gheaţa
închisă în jurul lui îl strângea şi îl încovoia, dar nu putea să-l strivească. Iar el nu
putea să-şi curme zilele.
Tânjea să moară. Visa moartea. Plonja în ea iarăşi şi iarăşi, numai pentru ca trupul
trădător să se agaţe de o altă răsuflare înceată, numai pentru ca inima lui proastă
să mai zvâcnească încă o dată. Oamenii veneau la el şi plecau în grabă, ca muştele
atrase de un cerb pe moarte. Unii încercau să-i pătrundă în minte, alţii se străduiau
să-i străpungă carnea. Niciunul nu-i era de niciun folos. Nu-l puteau ajuta să moară.
Am tras eu însumi aer în piept şi m-am întrebat de când n-o mai făcusem. Era ca şi
cum ar fi deschis cineva obloanele unei taverne, ca să-mi arate ce se petrece
înăuntru, pentru a le închide apoi pe neaşteptate. Eram uluit de tot ce aflasem,
brusc, despre dragoni. Icefyre mă absorbise, dându-mi impresia că eu eram el. M-
am întins pe gheaţă, potopit de nedorita conştientizare a raţiunii fiinţei captive în
gheaţa de sub mine.
Am înţeles, cu uşurare, că îşi dorea moartea. Prin urmare, făceam, pentru el, o faptă
bună. M-am săltat în genunchi, gemând când umărul rănit mi-a susţinut o mai mare
parte a greutăţii decât aş fi dorit. M-am uitat în oala mea transformată în cuptor,
apoi m-am lăsat mai jos, ca să suflu în ea. Tăciunii străluceau, roşii. Au adăugat
câteva aşchii mărunte şi mi-am pus la îndemână altele, pe care aveam să le
înghesui în jurul ulcelei cu pulbere.
Ştiam cum e să-ţi jinduieşti moartea. Mă străduisem să mor când mă aflasem în
puterea lui Regal. Torturat, înfrigurat, singur, înfometat, aş fi primit atunci cu bucurie
o moarte rapidă, fără doar şi poate. Intrasem în tunel hotărât să ucid dragonul, şi
între timp aflasem că ar fi primit cu bucurie o asemenea dovadă de bunătate. N-
aveam de ce să şovăi. Am luat ulcica şi, cu un băţ, am făcut loc s-o cuibăresc între
tăciuni. Cu ce putea schimba un dragon soarta lumii? Chiar dacă l-am fi eliberat,
era prea slăbit ca să supravieţuiască.
Desigur, dacă eu aş fi murit în temniţa lui Regal, aşa cum sperasem, probabil că
regina Kettricken nu l-ar fi găsit niciodată pe Verity sau el n-ar fi izbutit să trezească
dragonii de piatră, ca să apere cele Şase Ducate. Ba nu. Îmi dădeam prea multă
importanţă. Ar fi plecat singură în căutarea regelui. Dar ar fi putut trezi dragonii dacă
eu şi Ochi Întunecaţi n-am fi fost acolo? Dacă n-am fi însoţit-o, dacă Ochi întunecaţi
n-ar fi vânat pentru ea, oare ar fi reuşit? Ar fi supravieţuit Kettle, ca să-l ajute pe
Verity să-şi dăltuiască dragonul? Oare, aşa cum repeta cu insistenţă Bufonul,
soarta unei lumi întregi atârnă, zi de zi, de faptele fiecărui om?
Tăciunii din oala încinsă aşteptau şi pulberea era în mâinile mele. Undeva, sub
mine, în sala Femeii Palide, Bufonul îşi încorda muşchii ca să se ţină departe de
piatra amintirilor, care continua să-l preschimbe tot mai mult în neom, la fiecare
atingere. Ar fi trebuit să mă grăbesc.
Nu puteam.
Am gemut şi am mai pus încă o dată totul în balanţă. Ce câştigam dacă eliberam
dragonul? Nimic. Poate că Icefyre s-ar fi înălţat şi s-ar fi împreunat cu Tintaglia;
poate că în lume aveau să fie din nou dragoni. Bufonul nu făgăduise niciodată că
asta avea să ne facă un mare bine, singura lui convingere era existenţa unui anumit
soi de legătură între dragoni şi Străbuni. Eliberarea dragonului nu-mi garanta nimic
altceva decât o transformare lentă a Bufonului în neom şi o continuă înrăutăţire a
stării în care se aflau mama şi sora narcescăi. În schimb, dacă omoram dragonul,
Dutiful avea să câştige dragostea şi recunoştinţa Ellianiei. Aveau să-şi consume
căsătoria, să domnească vreme îndelungată, să aducă pe lume mulţi copii, şi urma
să trăim în pace cu Insulele Străine…
„Gândeşte-te singur, lasă deoparte presupunerile altora”, îmi spusese Burrich.
Orb cum era, vedea totuşi mai limpede decât mine şi decât Chade. Noi fuseserăm
atât de preocupaţi de consfinţirea logodnei, atât de hotărâţi să ucidem dragonul.
Dar, în momentul acela, aproape prea târziu, am făcut ceea ce mă învăţase Chade,
cu atâţia ani în urmă.
„Întreabă-te: Ce se va întâmpla pe urmă? Cine are de câştigat?”
Mi-am scos gândurile de pe făgaşul lor, ca şi cum ar fi fost o căruţă împotmolită.
Ucid dragonul. Femeia Palidă le ucide pe mama şi pe sora narcescăi şi mi-l
încredinţează pe Bufon. Şi pe urmă? Cine are de câştigat?
Un Farseer omoară dragonul din Insulele Străine. Ce urmează? Am văzut totul
limpede, de parcă aş fi fost înzestrat cu darul destinul bufonului prorocirii, ca
Bufonul. O asemenea insultă la adresa insularilor nu face doar imposibilă
întoarcerea dragonilor în lume, ci izbuteşte şi să unească toate triburile în lupta
împotriva celor Şase Ducate. Departe de a fi garanţia unei căsătorii care aduce o
pace durabilă, e scânteia care stârneşte un nou război. Eu, Dutiful şi Chade suntem
ultimele vlăstare de parte bărbătească ale clanului Farseer; izbuteşte vreunul dintre
noi să plece viu din insule? Mă îndoiam. Şi Nettle? Dacă adevărata ei obârşie e
dezvăluită de Kettricken, care o declară moştenitoare a tronului, o lasă insularii să
domnească în linişte? Mă îndoiam şi de asta. Pacea nesigură de care ne
bucuraserăm în ultimii cincisprezece ani se spulberă. Măcelul început pe Aslevjal
se întinde. Şi nu se mai trezesc dragonii de piatră şi niciun Străbun nu ne devine
aliat şi nu ne ajută. Pe ţărmurile noastre reîncep distrugerile şi preschimbările în
neoameni. În viitorul creat de ea, Femeia Palidă domneşte nestingherită.
Îngrozit de ceea ce fusesem gata să fac, îmi simţeam inima bătând nebuneşte. Aşa
cum prezisese Bufonul, devenisem cel care trebuia să ia o hotărâre. Fusesem atât
de aproape de înfăptuirea viselor Femeii Palide! Mi-am pus vârfurile degetelor pe
semnele lăsate de Bufon pe încheietura mâinii mele.
— Iartă-mă! l-am implorat. Iartă-mă pentru că fac ceea ce ai sperat că voi face.
Pe urmă m-am lipit cu tot trupul de gheaţă şi, cu fiecare strop de putere care-mi mai
rămăsese, mi-am trimis către dragon conştiinţa, Harul şi Meşteşugul.
Meşteşugul meu era un fluture de noapte cu aripile abia fâlfâindu-i, însă Harul era
puternic. Am simţit că dragonul devenea conştient de prezenţa mea. Am simţit şi
pericolul din privirea lui, ca în clipa când prada îşi înalţă brusc capul, ştiind că o
urmăresc ochii unui prădător. Dar n-am început să tremur în faţa lui, ci am strigat
din toate puterile, ca un prădător care îl provoacă pe altul la luptă pentru teritoriu.
Cu Harul nu-i puteam trimite gândurile mele, dar poate că avea să se întindă el
către mine. Poate izbutea să-şi atingă mintea de a mea, să afle tot ce ştiam eu. Să
afle că mai exista un dragon, o femelă, aflată chiar în clipa aceea în zbor spre el,
călăuzită de un pescăruş.
Ştiam că mă simţise, dar pentru el nu eram nici pradă, nici seamăn, ci doar un soi
de corb care nu merita să fie luat în seamă. Gândurile lui au trecut peste mine şi s-
au îndepărtat de mine, şi a plonjat din nou în moarte şi în uitare.
Mintea mi s-a zvârcolit, în panică. Tocmai când aveam nevoie de el mai mult decât
oricând, din Meşteşugul meu nu mai rămăsese decât un licăr firav, de tăciune. Nu
eram destul de puternic să intru de unul singur în legătură cu dragonul. Era prea
hotărât să se rupă de lume. Am încercat din nou, adunându-mi Meşteşugul într-un
ascuţiş ca un vârf de săgeată şi azvârlindu-l către dragon.
Iată-te. Credeam că ai murit! Te caut de mult, noapte de noapte. Ce s-a întâmplat,
de ce-ai dispărut?
Viguros, mesajul trimis de Nettle a prins Meşteşugul meu firav aidoma unor mâini
puternice încleştate de un om pe cale să se înece. Îmi îmbrăţişa gândurile cu ale
ei. Am împins-o.
Nettle, nu acum. Pleacă. Acum n-am timp pentru tine.
Apoi, în clipa când se retrăgea, jignită şi rănită, mi-am descoperit brusc prostia şi
am strigat în urma ei:
Nu, întoarce-te, aşteaptă, am nevoie de tine!
S-a oprit la marginea conştienţei mele. Am văzut fluturând frânturi din visul ei. Era
la vânătoare, cu părul legat la spate, gata să-şi arunce plasa asupra prăzii. M-am
întins spre ea, implorând:
Nu, întoarce-te! Te rog! Am nevoie de ajutorul tău!
Pentru ce? m-a întrebat cu răceală.
O rănisem respingând-o brutal, după o absenţă atât de lungă. Mă îndoiesc că-şi
amintea că ea îşi baricadase mai întâi gândurile, ferindu-le de mine. Aş fi vrut să
am timp pentru explicaţii, dar nu aveam. Cu Harul simţeam dragonul din ce în ce
mai slab. Peste câteva clipe avea să fie prea departe ca să-l mai pot atinge.
Ajută-mă să trezesc un dragon! am implorat-o. Se afundă tot mai mult în visele lui,
căutându-şi moartea. Dar, dacă poţi intra în adâncul somnului său, poate izbuteşti
să i te strecori în visul lui de moarte şi să-l scoţi de-acolo.
Dar… Umbră de lup? Preschimbătorule? Eşti tu într-adevăr şi îmi ceri asta? Până
acum m-ai sfătuit mereu să mă feresc de femela dragon, mi-ai spus că nu e bine
nici măcar să-i rostesc numele. Şi acum vrei s-o trezesc pentru tine?
Ăsta e alt dragon.
Apoi, ştiind cât de puţin timp aveam, am pătruns cu paşi apăsaţi acolo unde nu mai
cutezasem niciodată să mă aventurez.
Te rog. Fă numai atât pentru mine, fără să mă-ntrebi de ce. Ai încredere în mine.
Timpul e atât de scurt! Dacă ar fi mai lung, ţi-aş spune totul, şi o să-ţi spun când se
va încheia întreaga poveste. Acum nu-ţi cer decât să ai încredere în mine. Trezeşte
dragonul ăsta pentru mine. Ajută-mă să-i vorbesc.
Care dragon?
Ăsta!
I l-am arătat, înnebunit, cu Harul şi cu Meşteşugul, dar Icefyre plecase iarăşi.
Aşteaptă, aşteaptă! am implorat-o. Acum plonjează în adânc de vis, dar e aici, jur!
Aşteaptă împreună cu mine şi fii cu ochii în patru. O să se-ntoarcă peste câteva
clipe.
Eşti teafăr? De ce n-ai ieşit încă? Ai pus pulberea?
Plin de panică, mesajul lui Dutiful mi-a întrerupt gândurile disperate, trimise către
Nettle.
Încă un moment sau două, prinţul meu. Mai am ceva de făcut.
Pe urmă, când dragonul a reapărut brusc sub mine, am strigat cu frenezie către
Nettle:
Iată-l. E aici. Trezeşte-l, atinge-l! Spune-i că nu e ultimul dintre ai lui, vorbeşte-i de
Tintaglia. Spune-i că ea vine spre el, vine să-l trezească şi să readucă dragonii în
aer şi pe pământ.
Pe urmă s-a amestecat Chade, ca un tunet care vesteşte o osândă:
Fitz, ce faci? Ne trădezi? Eşti în stare să mă trădezi pe mine, după atâţia ani? Eşti
în stare să trădezi tronul Farseer, să-i trădezi pe cei care sunt sânge din sângele
tău?
Fac ceea ce trebuie să fac!
Am trimis mesajul din toate puterile, simţind că Meşteşugul mi se împleticea, sleit
de vlagă. Nu ştiam dacă mă auzea cineva.
Am descoperit că eram întins pe gheaţa din tunel. Dragonul dispăruse iarăşi. Lângă
capul meu, oala strălucea, încinsă la roşu. Ulcica plină cu pulbere era alături de
degetele mele. Mi-am adunat magia, am modelat-o ca pe un fier înroşit şi am
azvârlit-o în lume. Am implorat, sperând că Nettle îmi auzea gândul.
Spune-i să se întoarcă din moarte, să aleagă viaţa. Să aleagă lupta, truda
istovitoare, şi minunata, încântătoarea viaţă. Vorbeşte-i, spune că Tintaglia trăieşte.
Vorbeşte-i în locul meu.
O să încerc, a încuviinţat ea, fără convingere. Păstrase legătura noastră. Îi simţeam
gândul, dar nu mai puteam s-o văd. Nu-l zăresc pe dragonul ăsta despre care
vorbeşti. Dar, dacă mi-l poţi arăta, dacă-mi poţi arăta visul lui, poate reuşesc să intru
şi să-l găsesc.
Am înălţat, cu Meşteşugul, un zid şubred în calea ameninţărilor lui Chade, a
blestemelor şi a rugăminţilor lui, ca şi în calea nedumeririi lui Dutiful, în vreme ce
mă lipeam de podeaua de gheaţă, căutând dragonul care n-avea habar de prezenţa
mea. Nu puteam ajunge la el. Pentru mine, timpul alerga şi se târa în acelaşi timp.
Trebuia să dau de Icefyre cât mai repede, înainte de a izbuti Chade să treacă la
fapte împotriva mea, fizic sau cu Meşteşugul. Nu mă îndoiam că m-ar fi oprit dacă
ar fi putut.
Mi-am amintit că exista un loc în care minţile noastre – a dragonului şi a mea – se
atinseseră şi intrasem în visul lui. Nu voiam să mă întorc în acel timp şi în acea
amintire. Pentru mine fusese un punct de cotitură în timp, şi mi-am dat brusc seama
că nu se deosebea prea mult de cel în care tocmai mă aflam. Fusese una dintre
răscrucile Bufonului; un loc unde hotărârea unui singur om schimbase tot ce urma.
Burrich se hotărâse, de dragul meu, să se folosească de o magie odioasă în ochii
lui. Se hotărâse să se încreadă într-un lup, să accepte pentru mine o moarte care
nu era moarte. Şi astfel, fără s-o ştiu, eu alesesem să continui să exist.
Am găsit locul în care ceea ce trăisem eu se potrivea cu ceea ce trăia Icefyre. Am
găsit frigul şi întunericul, şi disperarea, am regăsit dorinţa de a pune capăt unei vieţi
pe care nu mi-o puteam lua singur. Mi-am trimis sufletul înapoi, în temniţa lui Regal,
unde erau bătăile şi singurătatea.
Să ştiu că fusesem într-un asemenea loc era una. Şi era cu totul altceva să mă
întorc, să-mi simt din nou sângele de atunci în jurul dinţilor care mi se clătinau, să-
mi simt duhoarea puroiului din răni, să mă simt din nou amorţind la atingerea
zidurilor de piatră rece, dar nu destul de rece ca să-mi domolească durerea cărnii
strivite de lovituri. Mi-am pus din nou sufletul în acel trup întemniţat şi am simţit din
nou disperarea cu care tânjeam după o moarte care nu venea să mă ia. Mi-am
împins viaţa afară din trup şi am ţinut-o la distanţă, numai ca să o simt scurgându-
se neînduplecată înapoi, în mine, imediat ce m-am destins, lăsând garda jos.
Pe dulcea Eda, erai într-adevăr tu, captiv astfel? Credeam că nu e decât unul dintre
coşmarurile tale!
Groaza lui Nettle m-a smuls din propria disperare, dar, chiar atunci, am simţit
dragonul înălţându-se din nou spre ţărmul vieţii. În clipa aceea ne-am atins şi ne-
am copiat unul pe altul. Coşmarul meu şi al lui erau unul singur, şi am simţit mintea
lui Nettle scurgându-se dintr-al meu în visul lui întunecat.
O clipă mai târziu, am înţeles enormitatea greşelii mele. Coşmarul lui Icefyre s-a
închis în jurul ei, a luat-o cu el când şi-a dus iarăşi viaţa în adâncuri. Am auzit ţipătul
ei stingându-se în completa uitare a conştiinţei care o prinsese în mreje.
N-am avut timp decât să icnesc. Pe urmă Nettle a dispărut, căzută în negrul de
smoală al întunericului care a înghiţit-o.
Am strigat-o zadarnic cu Meşteşugul. Era ca şi cum aş fi bâjbâit printr-o apă neagră,
îngheţată. Şi apoi n-am mai fost conştient de prezenţa dragonului, şi fiica mea a
dispărut odată cu el, trasă în jos, în moartea căutată de Icefyre cu atâta sete.
Văzusem cândva un peşte-pestriţ sărind din valuri ca să prindă o pasăre de mare
în bot şi să coboare cu ea sub apă. Aşa se întâmplase şi cu Nettle. Fusese alături
de mine, gata să se avânte acolo unde îi ceream. O făcuse şi, o clipă mai târziu,
dispăruse, târâtă într-un loc pe care nici măcar nu mi-l puteam imagina. O pusesem
să rişte, neînarmată, fără să fi învăţat vreodată ceva despre Meşteşug. Colosala
dimensiune a prostiei mele mă devora. Nu puteam nici să clipesc, nici să respir.
Hrănisem un dragon cu fiica mea.
Am încercat să nu cred că se întâmplase, să dau timpul înapoi cu un efort de voinţă.
Nu era cu putinţă să se întâmple ceva atât de îngrozitor cât ai clipi, o greşeală atât
de cumplită nu putea fi de nereparat. Nedreptatea unei asemenea întâmplări ar fi
trebuit s-o facă imposibilă. Nettle n-avea de ce să fie pedepsită cu un asemenea
sfârşit. Greşeala era a mea; eu ar fi trebuit s-o plătesc. Secătuit de groază, zgâriam
zadarnic cu unghiile suprafaţa dură ca fierul a realităţii. Nu puteam anula existenţa
unei singure clipe de prostie. Ce mă posedase, de ce nu mă oprisem să chibzuiesc
înainte de a o azvârli pe Nettle în visul unui dragon?
Vag, eram conştient de prezenţa celorlalţi.
Ea unde s-a dus? Ce s-a întâmplat?
Întrebarea venise de la Dutiful.
S-a dus în dragon. Am fost acolo. Muzica e puternică, iar el nu te lasă să pleci. Nu
te vede şi nu îi pasă. Acolo, jos, trebuie să fii muzica lui. Nu e loc pentru muzica ta.
Adus de Meşteşug, gândul lui Thick era plin de veneraţie şi spaimă.
Dar cel mai greu de suportat era tânguirea lui Chade: Oh, Fitz, ce-ai făcut? Ce-ai
făcut?
Voiam să mor, dacă moartea mă putea scăpa de ruşine şi de remuşcări. Trebuia
să mor, fiindcă nu puteam trăi cu ruşinea şi cu remuşcările.
Şi, în oribilul loc unde m-au adus astfel de gânduri, am atins din nou mintea
dragonului. Am atins-o şi am ştiut că, prin Nettle, mesajul meu ajunsese la el. I-l
luase şi ceruse mai mult de la ea, vrând să ştie lucruri pe care ea nu le ştia. O
deschisese sfâşiind-o şi o golise, pe ea, o femelă tânără, nefolositoare, cu mintea
plină de fantezii banale… Aşa că o aruncase, o scuipase înapoi, în Meşteşug, ca
pe un rest nedigerabil şi nefolositor. Se descotorosise de ea aşa cum îşi scutură un
copil nepăsător mâinile murdare de solzii de pe aripile unui fluture mort.
Nepregătită, Nettle se împrăştiase ca un strop de cerneală palidă pe suprafaţa unei
ape tumultuoase.
Şi dragonul m-a găsit astfel pe mine, fără cuvinte, invadându-mă cu urlet,
deschizându-mă pentru Meşteşug aşa cum rupi coaja de pe o rană veche. Dar nu
Meşteşugul ne unea minţile, ci altceva, înrudit cu el într-un mod straniu. Şi, într-o
clipă, am scăpat totul din mâini. Pentru că eu aveam cunoştinţele pe care şi le
dorea, aşa că le-a luat. Mi-a desfăcut mintea ca pe o pungă veche, mi-a răsturnat-
o ca pe o oală plină de ciudăţenii, mi-a cotrobăit grăbit prin viaţă, căutând ceea ce
îl interesa. Şi, chiar înainte de a termina, soarta noastră, a tuturor oamenilor, a fost
pecetluită. Pentru că Tintaglia a dat brusc buzna peste mine, vuind ca o vijelie şi
folosindu-se de faptul că era conştientă de existenţa mea ca să-l găsească pe
Icefyre. Era ca şi cum ar fi fost amândoi atraşi spre mine; am fost făgaş pentru
amândoi pentru o scurtă vreme, până când s-au recunoscut. Pe urmă şi-au unit
minţile, izolându-se de restul lumii şi azvârlindu-mă afară, nefolositor, neobservat şi
lipsit de importanţă. Dar, întrebuinţându-mă, mă deschiseseră larg şi mă
întorseseră pe dos, golindu-mă în curenţii năvalnici ai Meşteşugului. Nu mă mai
puteam găsi şi nici nu prea aveam chef să încerc.
Zăceam ca un peşte răzuit de solzi şi Meşteşugul aluneca pe lângă mine, purtând
fărâme din mine. Mi se părea, dintr-odată, că toate zidurile pe care mi le înălţasem
nu fuseseră menite să mă apere, ci să mă-nchidă, să-mi stea în cale, ca nişte
bariere, despărţindu-mă de tot ce putea fi mai bun. Nu mă mai gândeam nici măcar
că şuvoiul Meşteşugului era ispititor şi amăgitor; mi se părea doar inevitabil, era
sfârşitul destinat mie dintotdeauna. Avea să-mi şteargă urmele şi să-mi îngăduie să
uit cine fusesem şi ce făcusem. Era un soi de bunăvoinţă impersonală, cea după
care tânjeam.
Verity era acolo, undeva. Îl simţeam ca pe o mireasmă aproape uitată până ce o
adiere vicleană a vântului ţi-o poartă pe sub nări. Verity, da, şi ceilalţi, mai bătrâni,
mai înţelepţi, mai calmi. Atât de calmi, ei, Străbunii din torentul Meşteşugului. Totul
era doar linişte şi pace. Apoi a început o agitaţie nebună şi cineva îi vorbea altcuiva,
atât de repede încât abia izbuteam să le urmăresc gândurile. Căutau pe cineva care
se pierduse, o fată, ba nu, un bărbat, ba nu, o fată şi un bărbat, luaţi de curent. Mare
păcat, dar n-avea nicio legătură cu mine. Mi-aş fi dorit să nu-şi mai facă griji pentru
asta, să se lase purtaţi, să ni se alăture. De ce luptau împotriva păcii şi a comuniunii
de care se puteau bucura acolo?
Să-ţi fie ruşine. Şi-a înfipt dinţii în mine şi m-a zgâlţâit cu furie. Ruşine să-ţi fie fiindcă
ai lăsat puiul să se înece. Ai fi venit după mine şi eu aş fi venit după tine. Ruşine
să-ţi fie că ai lăsat-o să se piardă. Nu suntem toţi o haită? Dacă faci asta, mă pierzi.
Ştii? Îţi pasă? Oare ai fost vreodată cu adevărat lup?
Cu întrebarea asta m-a înjunghiat mai tare decât cu colţii şi m-a trezit la luptă.
Chade, Dutiful şi Thick erau acolo, uniţi în coterie, căutându-ne. Nu făceau nimic
cum trebuie, ca un om care scoate apă din mare cu sita, încercând să prindă un
peşte. Chade o căuta pe Nettle la întâmplare, fiindcă, în afară de Thick, niciunul
dintre ei nu-i cunoştea forma din şuvoiul Meşteşugului, şi nici bătrânul, nici prinţul
nu se gândiseră să-i ceară bondocului să dea de ea. M-am zbătut s-adun destul de
mult din mine ca să pot ajunge la ei. Era ca într-un vis, când faptele se înşiruiesc
fără nicio logică şi realitatea se schimbă în fiecare clipă. În cele din urmă l-am atins
pe Thick, o atingere de scamă căzută pe o mânecă, şi i-am şoptit:
Găseşte-o pe femeia care a ajutat pisoiul. Aşa arată aici. Găseşte-o!
Şi a găsit-o. Ştiusem că e puternic, dar nu-l mai pusesem niciodată la încercare
acolo, unde nu conta decât cum navighezi prin Meşteşug. A cântat cântecul care
era Nettle, şi ea s-a adunat în jurul notelor. N-a căutat-o, ci mai degrabă a chemat-
o să umple forma pe care i-o pregătise. Apoi a readus-o în visul lui despre ea, cu
grija cu care pui o statuetă de sticlă la locul ei de pe etajeră. Mai considerase cineva
vreodată că o femeie e atât de preţioasă? Am întrezărit o clipă interiorul furgonului
care străbătea drumurile, unde pisoiul de pe pat îi spunea femeii stoarse de vlagă,
întinsă alături de el:
Totul e bine. Acum odihneşte-te. De-aici ştii drumul către casă. Pleacă acolo după
ce îţi tragi sufletul. Gata, eşti în siguranţă. Ştii că te iubesc.
N-am avut decât o clipă în care să mă minunez de ceea ce făcuse, şi încă aproape
fără niciun efort. Pe urmă a părut să mă simtă şi m-a alungat din visul lui. N-aveam
ce căuta acolo. Dar până şi asta însemnase o recunoaştere a formei mele. Mă
fixase în mine însumi ca să mă poată scoate din lumea lui, şi dintr-odată l-am simţit
pe Dutiful înşfăcându-mă.
Fitz! Iată-te! Credeam că te-am pierdut!
De ce ne-ai trădat? Ce-ai făcut? Unde e fata? a întrebat Chade.
Nettle e teafără şi nevătămată. Am refăcut-o. Acum îl refac şi pe el, a răspuns Thick
cu spirit practic.
Şi, fără să se mai complice cu altceva, m-a trântit înapoi, în corpul meu.
Gâfâiam pe podeaua tunelului de gheaţă. Când mi-am găsit ochii şi i-am deschis,
totul era roşu şi negru. Pe urmă mi-am dat seama că mă uitam în interiorul încins
al oalei. Am simţit sub degete vasul cu pulbere. L-am rostogolit sub palmă în vreme
ce mă târam, îndepărtându-mă de foc. Mi se părea prea obositor să gândesc.
Undeva, în jurul meu, în mine şi sub mine, dragonii îşi vorbeau. Şi pentru mine asta
însemna un tunet în plămâni. Nu voiam să fac parte din comuniunea lor. Deja
fusesem la un pas de moarte din pricina ei. Mi-am adunat puterile şi am izbutit să-
mi trag genunchii sub mine. Aş putea să mă târăsc, mi-am spus. M-aş fi putut târî
până afară.
Apoi s-au întâmplat trei lucruri în acelaşi timp. L-am auzit pe Dutiful strigându-mă
din gura tunelului. Am simţit gheaţa de sub mâna mea crăpându-se pe neaşteptate.
Iar Femeia Palidă mi-a invadat mintea.
Stăpânea Meşteşugul. Ar fi trebuit s-o ştiu şi să fiu mai prudent. Tocmai mi se uita
în suflet cu ochii ei fără culoare şi ura ei mă străpungea. Cuvintele ei m-au pălmuit.
Ai ales, rege bastard. Ai ales un dragon în locul Preaiubitului tău. Şi o să trăieşti
amintindu-ţi ce ai ales. Aşa cum îşi va aminti şi el. Pentru o scurtă vreme. Până
când o să te las să vezi ce ai ales!
Cu asta a dispărut, lăsându-mă strivit şi mânjit de atingerea minţii ei. Atâta ură şi
atâta violenţă nu puteau cunoaşte limite şi am ştiut că-l condamnasem pe Bufon să
îndure toată suferinţa pe care putea să i-o provoace înainte de a-i lua minţile. Mi-a
simţit şira spinării înmuindu-se şi m-am întins pe gheaţă, prea sleit ca să mă mai
pot mişca şi nedorindu-mi să mă mai mişc vreodată. Am simţit iarăşi, vag, o
zvârcolire sub mine şi am auzit sunete stranii, stridente în gheaţa care protesta. Pe
urmă a încremenit din nou totul. Şi, aşa cum tânjise Icefyre, am tânjit la rândul meu
să mă afund în acea nemişcare, să-mi caut moartea în ea, dar Dutiful
îngenunchease lângă mine şi mă zgâlţâia cu disperare.
— Ridică-te, Fitz! Ridică-te! Trebuie să ieşim de-aici! Dragonul se mişcă şi gheaţa
crapă. S-ar putea să se surpe peste noi. Ridică-te! Şi, fiindcă n-am fost în stare, m-
a prins de guler şi m-a târât, m-a scos din tunel în groapă şi m-a tras în susul rampei,
în lumea luminii şi a oamenilor.
Capitolul 24
PORUNCA TINTAGLIEI
Şi, când a istovit şi i s-a tocit sabia tot izbind în pielea de nestrăpuns, ciobanul-
devenit-războinic a căzut de pe dragon, asudat şi gâfâind. Dar, când şi-a recăpătat
răsuflarea îndeajuns ca să poată blestema, a făcut-o iarăşi, spunând c-o să se
răzbune întreit pe creatura care îi mâncase toată turma.
La cuvintele astea, dragonul a părut să se trezească din somnul în care se
afundase, sătul fiind. Mai încet decât apare soarele în zori, şi-a săltat capul şi a
deschis ochii. S-a uitat în jos, la om şi la sabia lui, şi verdele ochilor săi imenşi s-a
învolburat şi s-a învârtejit. Unii spun că erau ca nişte bulboane din fund de abis şi
că au sorbit sufletul lui Herderson47 în adâncurile lor, făcându-l slujitorul dragonului.
Alţii spun că Herderson i-a susţinut dârz privirea şi că abia când a respirat aerul din
răsuflarea creaturii a devenit supusul ei. E greu să găseşti un martor care să ştie
adevărul, fiindcă toţi cei adunaţi să-l vadă pe cioban încercând să ucidă dragonul
s-au oprit la marginea păşunii.
Dar, fie cu privirea, fie cu răsuflarea, dragonul a luat sufletul omului în stăpânire.
Herderson a azvârlit pe neaşteptate scutul şi sabia şi a strigat:
— Iartă-mă, tu, cel de smarald, tu, făptură de piatră preţioasă, de foc şi adevăr. N-
am fost în stare să-ţi văd splendoarea şi puterea de la bun început, când m-am
apropiat. Iartă-mă şi îngăduie-mi să te slujesc şi să te slăvesc câte zile voi avea.
Povestea sclavului dragonului

Lumea era un loc rece, de un alb strălucitor. Mi-am găsit picioarele, le-am tras cu
hotărâre sub mine şi mi-am amintit cum să le fac să meargă. Burrich a apărut de
undeva şi m-a luat de celălalt braţ. Pe urmă ne-am îndreptat toţi trei, clătinându-ne
şi alunecând, către corturile scăldate în lumina zorilor. L-am văzut pe Chade
alergând în susul dealului, către noi. Venea şi Thick, înaintând greoi, la mare
distanţă în spatele lui. Îi urmau Longwick şi oştenii care îi mai rămăseseră. Membrii
coteriei Harului ieşiseră din cortul lor pe jumătate dezbrăcaţi şi stăteau în zăpadă,
arătând către culmea dealului şi strigând unii la alţii în timp ce-şi puneau cizmele şi
hainele groase. Războinicii Hetgurdului stăteau deoparte, uitându-se în jur cu ochi
holbaţi şi dând din cap unul către altul, ca şi cum s-ar fi aşteptat tot timpul la o
asemenea osândă. Prima sa încercare de eliberare păruse un mic cutremur şi
dragonul se străduia în continuare, în timp ce ne grăbeam să ne îndepărtăm de
groapă. Mai degrabă simţeam decât auzeam, în urma noastră, cum se zvârcolea
Icefyre ca să scape din temniţa lui rece. Se lupta cu gheaţa care scârţâia şi pocnea.
Însă mi se părea că eforturile lui îşi pierdeau treptat forţa. Când am ajuns la
jumătatea dealului, pârâitul gheţii a încetat. Harul meu continua să-i simtă prezenţa
viguroasă, dar intuiam că dragonul făcuse un efort imens şi că era la un pas de
pierderea puterilor şi de moarte.
— Ar fi o ironie, le-am spus lui Dutiful şi Burrich, gâfâind, dacă, după atâţia ani în
care şi-a dorit moartea, ar pieri străduindu-se să trăiască.
— Toţi murim într-o ultimă strădanie de a trăi, a pufnit Burrich.
— Ce s-a întâmplat? a vrut Dutiful să ştie. De ce l-ai trezit în loc să-l ucizi? Pulberea
n-a luat foc? De ce te-ai răzgândit?
Înainte de a apuca să-i răspund, Chade era lângă noi. S-a apropiat furios de mine,
tremurând de indignare.
— Cum ai putut? m-a întrebat, cu vocea tremurându-i de furie, imediat ce a ajuns
destul de aproape ca să-l aud. Cum ai putut să-i trădezi pe cei de-un sânge cu tine?
Ai fost trimis să ucizi dragonul. Cu ce drept ai hotărât să faci altceva? Cum te-ai
putut întoarce împotriva familiei tale?
— Nu m-am întors împotriva familiei mele. Pentru binele Farseerilor l-am lăsat pe
Bufon să îngroaşe rândurile neoamenilor, am ripostat.
Când am rostit adevărul crud sub lumina strălucitoare a zorilor, totul a căpătat
textura realităţii. Am simţit nevoia să răsuflu adânc. Şi am continuat cu voce mai
scăzută.
— Chade, Femeia Palidă ne-a lăsat să ne uităm la nişte păpuşi, până când am uitat
că ea e acolo, deasupra lor, trăgând sforile. Ea vrea să moară dragonul, aşa e.
Poate că, dacă l-am fi ucis, chiar ni l-ar fi dat înapoi pe Bufon, dar numai ca să fie
martor la năruirea tuturor speranţelor noastre. Numai ca să vadă sfârşitul dinastiei
Farseer.
Fără să-mi pese că spre noi veneau oameni care ajunseseră destul de aproape ca
să ne audă, le-am spus, lui şi prinţului, care fusese raţionamentul meu. În tăcerea
lor prelungită, i-am simţit cântărindu-mi în gând argumentele şi găsind că erau
solide. În liniştea aşternută, i-am spus lui Dutiful:
— Am încălcat făgăduiala ta şi ţi-ai pierdut mireasa. Dar nu pot spune că-mi pare
rău. Ar fi fost o cununie clădită pe un omor şi singurul ei rod ar fi fost moartea. Aşa
cel puţin am ales viaţa. Viaţa pentru Icefyre. Şi, poate, o pace mai durabilă între
cele Şase Ducate şi Insulele străine decât cea clădită pe moartea lui.
— Frumoase vorbe! a răbufnit Chade. Măreţe cuvinte, dar habar n-ai ce-ai ales de
fapt. Aşa cum n-am nici eu! Dacă dragonul izbuteşte să iasă şi e flămând, crezi c-o
să „aleagă viaţa” pentru noi? Sau un prânz copios? Recunosc că n-am fost în stare
să privesc destul de departe. Poate ai fost înţelept fiindcă nu l-ai ucis. Dar asta nu
înseamnă că ai fost înţelept şi când l-ai trezit. Cine o să-ţi mulţumească pentru asta,
Fitzchivalry, la sfârşitul acestei zile lungi?
— Fitzchivalry? l-am auzit pe Civil repetând, în timp ce se apropia cu paşi mari, ca
să se oprească în spatele lui Chade. Asta a spus? Tom Badgerlock e Fitzchivalry,
Bastardul cu Har?
Cu neîncredere în priviri, s-a întors spre Web şi şi-a încleştat degetele de braţul lui,
cerând un răspuns. Făcuse ochii mari şi şocul îi tăiase răsuflarea. Şi se holba la
mine ca şi cum nu m-ar mai fi văzut până atunci, dar în privirea lui nu era nici urmă
de admiraţie. Era un om înşelat de o legendă, un om căruia i se arătase un pumn
de pământ când se aştepta să vadă strălucirea aurului.
— Taci!
Web încerca să reducă la tăcere un secret care nu mai încăpea în vechea sa tainiţă.
— Nu acum. Îţi explic mai târziu. Acum n-avem timp. L-a trezit pe Icefyre. Eliberarea
lui depinde de noi.
M-a măsurat cu privirea şi a părut încântat de ceea ce vedea. A dat din cap către
mine – un gest apropiat de o plecăciune apoi a trecut de noi cu paşi mari.
Atunci am observat pentru prima oară că înzestraţii cu Har aveau cu ei sapele şi
răngile. Îi însufleţea un nou ţel. Swift şi Cockle trăgeau sania, ca să care gheaţa.
Băiatul a trecut pe lângă mine şi Burrich fără să ne privească. Însă tatăl său l-a
simţit şi nu s-a lăsat descurajat de muţenia lui.
— Ai mare grijă, fiule, l-a avertizat. Nimeni nu ştie nici ce a trezit Fitz, nici care sunt
sentimentele creaturii faţă de noi.
Pe urmă s-a uitat la mine; nu ştiusem că ochii lui înceţoşaţi încă te mai puteau
săgeta.
— Ce ai făcut acolo, sus? Şi de ce?
Poate că sosise şi timpul dezvăluirii acelui adevăr.
— N-am făcut-o eu. Nu în totalitate. Ştiam că dragonul trăieşte, dar n-am putut s-
ajung la el decât cu Harul, nu şi cu Meşteşugul. Pentru că al meu nu e destul de
puternic. Însă pe urmă m-a găsit Nettle. Şi…
— Şi Nettle l-a trezit! a dat de veste Thick, fericit, când s-a văzut în sfârşit lângă noi,
după ce străbătuse cu trudă distanţa care ne despărţea. Şi eu am salvat-o şi am
dus-o la adăpost. Mă iubeşte.
— Ce? a izbucnit Burrich, ultragiat şi îndurerat. Nettle, Nettle a mea? Cu Har? Nu
e cu putinţă, nu se poate!
— Nu. Nu are Har. Stăpâneşte Meşteşugul. Chade părea să-şi fi pierdut răbdarea.
Dar n-a fost instruită. E periculos de neinstruită. Un alt fapt pentru care trebuie să
le mulţumim lui Fitz şi toanelor lui. Aproape că am pierdut-o în torentul
Meşteşugului, dar Thick o cunoştea destul de bine ca s-o găsească şi s-o scoată
de-acolo. Acum e în siguranţă, Burrich. Probabil foarte nedumerită de ceea ce i s-
a întâmplat, dar în siguranţă.
— E prea mult. Nu pot face faţă.
Burrich mă ţinuse de braţ ca să mă sprijine, dar am ajuns brusc să-l sprijin eu pe el.
A scos un oftat tremurător.
— Bănuiam că are ceva din magia lui Chivalry. Bănuiam de multă vreme, iar când
mi-a povestit despre lupul din visul ei… atunci am ştiut că trebuie să merg la
Kettricken, să aflu ce însemna şi să cer să fie instruită Nettle.
Mi-a adresat un zâmbet straniu, dezvăluind că era mândru de ea, dar se temea
pentru viitorul ei.
— A avut destulă putere ca să trezească un dragon?
Pe urmă am fost cu toţii zguduiţi de răbufnirea unui gând care l-a făcut pe Chade
să se clatine şi să cadă apoi în genunchi. Era mesajul unui dragon, pătrunzând în
minţile noastre. Tintaglia ne găsise.
Duceţi-vă să-l ajutaţi! Dezgropaţi-l pe Icefyre şi nu-i vătămaţi nici măcar un singur
solz. Vin iute ca focul, fiindcă, atingându-vă minţile, ştiu unde se află, nu mai e
nevoie să mă călăuzească o pasăre! Vă previn, nu sunt departe şi vreau să-l găsesc
în picioare, aşteptându-mă. Altminteri, vai vouă, tuturor!
Nu se folosise nici de Meşteşug, nici de Har, şi totuşi mă izbise cu forţa unui mesaj
trimis de cineva în care magia Farseerilor e puternică. Icefyre se folosise de curând
de mintea mea, lăsându-mi-o neapărat în calea Meşteşugului, şi mesajul Tintagliei
mă făcuse pur şi simplu să mă clatin pe picioare. Bănuiesc că toţi cei în care magia
asta era puternică o auziseră cu mai multă vigoare decât ceilalţi. Zguduise, cu
siguranţă, întreaga coterie a Meşteşugului. Cei din coteria Harului au reacţionat în
fel şi chip, unii părând să fi înţeles importanţa fiecărui cuvânt şi alţii părând
nedumeriţi, pe când Cockle dădea impresia că n-avea habar de nimic.
— Aţi auzit-o cu toţii! a strigat Civil. Tintaglia porunceşte să-l dezgropăm pe Icefyre!
S-o facem!
A rupt-o la fugă în susul dealului de parcă ar fi condus o şarjă împotriva unei oşti
duşmane.
Un insular s-a prosternat, crezând că îi vorbeşte un zeu sau un demon. Alţi doi se
holbau în zare, ca şi cum ar fi căutat ceva pe care era posibil să-l fi auzit. Ceilalţi n-
au reacţionat în niciun fel. Fiindcă tatăl meu se apărase şi îl apărase izolându-l de
Meşteşug cu multă vreme în urmă, Burrich a părut doar uluit pentru o clipă, ca şi
când tocmai şi-ar fi amintit ceva. Bănuiesc că Harul lui îl făcuse să-şi dea vag seama
de primirea unui mesaj, fără să fi priceput gândul pe care îl conţinea.
N-am avut decât o secundă ca să observ toate astea. Pe urmă, zâmbind vesel, cu
gura până la urechi, Thick a fugit de lângă noi către vârful dealului, mişcându-şi
picioarele scurte cât de repede putea.
— Vin! a strigat. Vin să te dezgrop, Icefyre!
I-am pus entuziasmul pe seama influenţei lui Icefyre, sub care i se aflase de curând
mintea simplă, şi a salvării lui Nettle, care trebuie să fi fost, pentru el, o experienţă
îmbătătoare. L-am urmat, cu Dutiful şi Chade în spatele meu. Şi m-am mirat de
neaşteptatul entuziasm al prinţului abia când l-am auzit murmurând:
— Am îndepărtat o mare parte din gheaţa de pe spatele lui. O să spargă mai întâi
porţiunea aia, cu siguranţă. Nu mai avem de muncit prea mult!
— Atunci nu împărtăşeşti speranţa lui Chade, nu crezi că am putea lăsa pur şi
simplu dragonul unde şi cum era?
— Ba da. Asta sper şi eu. Adică speram. Dar… înainte. Înainte să-l trezească
Nettle. Nu. Înainte… Dar asta e porunca Tintagliei. Tintaglia… Şi-a încetinit paşii şi
m-a privit nedumerit şi indignat. Este, a fost, exact ca atunci când mi-ai dat tu o
poruncă prin Meşteşug. Ba nu, e altfel. De asta pot să nu ţin cont. Cred că pot. Cu
o expresie ciudată pe chip, m-a tras de braţ, făcându-mă să mă opresc. A poruncit
şi, în prima clipă, nu m-am putut gândi decât să mă supun. Bizar. Asta înseamnă
să fii vrăjit de un dragon?
Am tresărit când a vorbit Burrich. Aproape că uitasem de el şi izbutise cumva să
ţină pasul cu noi.
— Poveştile vechi spun că dragonii te vrăjesc cu resuflarea lor. Ce mi-a scăpat? Un
soi de mesaj prin Meşteşug?
— Cam aşa ceva. Dutiful a căzut pe gânduri. Cred c-a fost aproape o poruncă
trimisă prin Meşteşug, dar nu sunt sigur. Bănuiesc că am vrut să-l ajut pe Icefyre şi
înainte de a mi-o porunci ea. Am impresia că a fost propriul meu gând. Totuşi…
Şi pe urmă Chade a trecut pe lângă noi, ne-a luat-o înainte murmurând:
— Pulberea. Pulberea o s-o facă; o să explodeze, eliberându-i. Nu trebuie decât s-
o punem în alt loc. Sau poate în vase mai mici…
Am schimbat o privire cu Dutiful, apoi l-am ajuns pe sfetnicul său din urmă. L-am
prins de mânecă, dar s-a smuls din mâna mea. L-am înşfăcat din nou.
— Chade, acum nu-l mai poţi ucide. E prea târziu. Tintaglia o să apară cât de
curând, şi prea mulţi dintre oamenii noştri vor să-l dezgroape ca să-l elibereze. N-o
să meargă.
— Să… să-l ucid? Bătrânul asasin m-a privit aproape şocat. Nu, nu vreau să-l ucid.
Vreau să-l eliberez cu o explozie, prostule!
Am schimbat o altă privire îngrijorată cu prinţul.
— De ce? l-am întrebat pe Chade cu blândeţe.
A părut uimit de ignoranţa mea. Pe urmă, pe faţă i s-a aşternut, pentru o singură
clipă, o altă expresie, care m-a îngrijorat. Bâjbâia. Dar, oricum i-ar fi înceţoşat
Tintaglia mintea, fusese întotdeauna expert când trebuia să găsească motive destul
de convingătoare ca să fac ce voia.
— Ţi-a scăpat că o femelă-dragon se îndreaptă furioasă încoace, după ce,
mulţumită ţie, a aflat unde suntem? Ce ne-a mai rămas de făcut? Dacă-l ucidem
acum, ne omoară ea pe toţi. A spus-o deja. Din nefericire, asta înseamnă că trebuie
să ajutăm dragonul. Dacă-l scoatem din gheaţă înainte de sosirea ei, o s-o ia drept
dovadă a bunelor noastre intenţii. Tu însuţi ai spus că am putea profita de
bunăvoinţa ei ca să încheiem o alianţă cu Bingtownul. Până aflăm cât de puternică
e, mi se pare înţelept să-i facem pe plac oricum ne stă în puteri. Eşti de altă părere?
— Şi crezi că e cel mai simplu să-l eliberăm folosindu-ne de pulberea ta?
— O singură explozie poate înlocui munca a zece oameni cu lopeţi. Crede-mă, Fitz.
Ştiu ce fac.
Părea gata să-şi întrebuinţeze pulberea ca să elibereze dragonul cu acelaşi
entuziasm cu care voise mai înainte să-l ucidă cu ajutorul ei. În cât de mare măsură
îl influenţase porunca Tintagliei? Avusese puterea unei porunci date prin Meşteşug,
căreia i te supui lăsând deoparte orice dublu şi nesocotindu-ţi propria raţiune?
Oare Bufonul fusese deja preschimbat în neom? Murise? Venit pe neaşteptate,
gândul m-a izbit ca un val rece, alungându-mi orice altă grijă. M-am clătinat pe
picioare. Făcusem ceea ce sperase el c-o să fac. Trezisem dragonul şi toate forţele
noastre tocmai se uneau ca să-l elibereze pentru a se împreuna cu Tintaglia. Când
o făcusem, simţisem că trebuie să fac. Însă acum, în adâncul sufletului, îmi doream
să-mi pot croi drum în sens invers curgerii necruţătoare a timpului. Nu mă putea
întoarce să-mi schimb hotărârea, iar povara ei mi se părea dintr-odată prea grea şi
prea usturătoare ca s-o port pentru tot restul vieţii. Pentru o clipă, am simţit urmele
degetelor Bufonului de pe încheietura mâinii mele ca pe o arzătoare atingere
îngheţată.
Însă picioarele au continuat să mă poarte pe urmele celorlalţi. Când am ajuns la
groapă, am văzut că strădaniile lui Icefyre nu fuseseră de mare ajutor. Gheaţa pe
de spatele lui avea crăpături care se ramificau, pornind de dedesubt, iar o parte din
tunelul săpat deasupra gâtului şi a capului său se surpase. Coteria Harului se
năpustise deja asupra crăpăturilor, cu entuziasm mult şi putere puţină. Când am
sosit eu, oamenii Hetgurdului deja li se alăturaseră. Toată suflarea din tabără îşi
unea pentru prima oară eforturile, şi asta ca să dezgroape dragonul viu. Dar, oricât
de intensă ar fi fost, ardoarea cu care trudeau nu le putea uşura munca.
Când a aflat că fugisem din tunel abandonând pulberea, Chade m-a dojenit pentru
idioţenia mea. A pus doi oameni să redeschidă tunelul, apoi i-a nedumerit cu
desăvârşire pe suspicioşii membri ai coteriei Harului când le-a cerut să sape găuri
adânci şi înguste de-a lungul dragonului.
— O să punem cantităţi mici de pulbere pe muchia acestei crăpături făcute de el.
N-o să fie destul de multă ca să-i facă rău, dar o să spargă gheaţa, ca s-o scoatem
apoi în bucăţi mari. Fitz, trebuie să-mi ajuţi să-mpart pulberea şi s-o împachetez.
Ajută-mă şi tu, Dutiful, şi adu-i şi pe Longwick. Avem nevoie şi de mai multe vase
în care se poate face focul. O să fie greu să aprindem pulberea din toate găurile
aproape în acelaşi timp, dar sunt sigur că asta ne poate fi de cel mai mare folos.
Organizând şi improvizând, Chade se simţea în elementul lui. Punerea propriilor
idei în practică îl umplea de o bucurie arzătoare, frenetică. Mi-am dat seama că
asta stătea în firea lui, că ar fi fost un oştean şi un strateg minunat, aproape pe
măsura lui Verity. În toată viaţa mea, nu-l văzusem niciodată însufleţindu-se mai
tare decât atunci când putea trece în sfârşit peste orice ca să-şi preschimbe
gândurile în fapte.
Burrich s-a întors împreună cu noi în cortul lui Chade, fiindcă nu putea fi de mare
ajutor la săpat. M-am întristat când am înţeles că-şi dădea seama de asta. Mă
ducea, cumva, cu gândul la un câine bătrân, care rămâne lângă calul stăpânului,
căci ştie că nu mai poate ţine pasul cu haita, luând urma după miros, dar e convins
că poate lua măcar parte la uciderea vânatului. L-am privit aşezându-se cu grijă pe
salteaua lui Chade. Bătrânul asasin a deschis un alt butoiaş cu pulbere. Am
îngenuncheat pe podea, cu o bucată de piele curată întinsă în faţă, şi am început
să împart pulberea în grămăjoare cam de mărimea celei făcute de Chade, ca model.
Pulberea m-a pus pe gânduri; nu avea o culoare uniformă, iar o parte din granule
păreau mai fine decât restul, dar bătrânul asasin a scăpat de întrebările mele
ridicând din umeri.
— O s-o perfecţionez cu timpul. Dar, până una-alta, o să ne fie de folos, şi asta,
băiete, e tot ce contează. Unde e prinţul? L-am trimis să adune, din toate corturile,
vase de mărimea potrivită pentru pulbere. Ar fi trebuit să se-ntoarcă deja. Ca şi
Longwick, cu oale pentru foc. Trebuie să le împerechem unele cu altele şi e cu atât
mai bine cu cât începem mai repede.
— Sunt sigur că vor fi aici cât de curând, i-am răspuns, apoi m-am întors spre
Burrich. Eşti foarte tăcut. Oare fiindcă ai venit încoace ca să ucizi un dragon şi acum
ne străduim cu toţii să-l salvăm?
M-a privit împreunând-şi sprâncenele întunecate.
— Crezi că am venit ca să ucid dragonul? A pufnit amuzat, apoi a clătinat din cap.
Nu credeam că există dragonul. L-am crezut visul urât al unei fete, aşa că mi-a fost
uşor să-i făgăduiesc lui Nettle c-o s-o apăr de el. Am dus-o la Buckkeep, şi acolo
am aflat că pe insula asta e cu putinţă să existe rămăşiţele unui dragon. Dar am
bătut tot drumul încoace doar ca să vă aduc acasă, pe tine şi pe Swift. Căci, oricât
de mult te-ar costa sau oricât m-ar costa pe mine, acolo îţi e locul. A oftat pe
neaşteptate. Am fost întotdeauna un om simplu, Fitz, şi am căutat rezolvări simple
pentru problemele mele. Şi iată-mă aici, încercând să văd cum se poate descâlci
harababura în care-am amestecat toate lucrurile noi doi, tu şi cu mine, cum o pot
apăra pe Nettle de un dragon care-i cunoaşte numele şi cum să-i scot lui Swift din
cap Magia Animalelor. Ştii, credeam că tu ai murit din pricina Harului. Regina s-a
străduit să-mi spună tot ce ştie din povestea asta, mi-a vorbit despre neomul care
a ajuns să poarte cămaşa pe care ţi-o făcusem, cu acul Regelui Shrewd încă înfipt
în guler… Şi când mă gândesc cât am suferit când l-am îngropat pe nenorocitul
ăla…
L-a întrerupt Dutiful, dând buzna în cort.
— Au dispărut! Nu le dau nicăieri de urmă!
— Vasele bune pentru pulbere? a întrebat Chade, cu un singur gând în minte. Adică
au dispărut toate?
— Nu! Narcesca şi Peottre! Au dispărut, şi aşternuturile lor sunt neatinse. Cred că
nu s-au întors în cort după ce am stat de vorbă azi-noapte. Cred că, în schimb, au
plecat din tabără şi, dacă au făcut-o…
— Nu puteau pleca decât într-un singur loc. Deşi îmi spusese că nu contează,
Chade privea încruntat grămăjoarele şi îşi înfigea degetul în cele cu pulberea mai
fină. S-au dus la Femeia Palidă. Şi i-au povestit că s-a întors Fitz şi că acum ştim
care e adevărata miză a jocului. S-a încruntat brusc mai tare. Şi noi am vorbit de
faţă cu ei despre pescăruşul lui Web, am spus că vine Tintaglia. Probabil că i-au
dezvăluit toate astea. Probabil că Femeia Palidă ştie acum ce gândim despre ea şi
ne cunoaşte punctele slabe. Ştie şi că, dacă vrea să ne atace, trebuie să se mişte
repede. Iar singura noastră scăpare e să ne mişcăm mai repede decât ea. Trebuie
să scoatem dragonul ăla de sub gheaţă.
— Dar de ce-ar fi făcut Elliania şi Peottre una ca asta? De ce să se întoarcă
împotriva noastră, când ştiau că vreau să ucid dragonul pentru ei?
Prinţul suferea cumplit.
— Habar n-am. Chade era neînduplecat. Dar pentru noi e cel mai sigur să
presupunem că ne-au trădat, că tot ce-am vorbit azi-noapte i-a fost povestit Femeii
Palide. Şi trebuie să ne gândim în ce măsură am devenit mai vulnerabili.
— Dar de azi-noapte încoace s-a schimbat totul! Azi-noapte, eu şi Fitz am plănuit
să-i facem pe plac Femeii Palide. De ce să se fi dus cei doi la ea ca să-i spună asta,
de ce să nu fi aşteptat săvârşirea faptei? Dutiful s-a încruntat. Când au plecat de
aici azi-noapte, Peottre nu arăta ca un om gata să se prosterneze la picioarele
duşmanului.
— Nu ştiu. Chade se ocupa de pregătiri cu aceeaşi concentrare. Fitz, când pulberea
e mai fină, nu face grămăjoarele mai mari decât asta. Apoi: Nu ştiu, Dutiful. Dar
datoria mea e să presupun că-ţi vor răul şi să mă gândesc cum îi putem împiedica.
A micşorat una dintre grămăjoarele mele cu o racletă. Asta după ce eliberăm
dragonul, a adăugat, aproape doar pentru sine. Pe urmă şi-a ridicat din nou privirea
spre prinţ. Totuşi, avem nevoie de vasele alea.
— Le aduc, a răspuns băiatul cu voce slabă.
— Bun. Deocamdată nu te mai gândi la fată şi la Peottre. Dacă au fugit din tabără
azi-noapte, sunt plecaţi de mult şi au ajuns prea departe ca să mai putem noi face
ceva. Ne ocupăm mai întâi de problema cea mai urgentă, apoi de următoarea.
Dutiful a dat din cap cu un aer absent şi a plecat. Mă gândeam la el cu inima grea.
— Crezi într-adevăr că s-au dus să-i dea raportul Femeii Palide?
— E posibil. Dar nu cred. După cum i-am spus lui Dutiful, trebuie să ne imaginăm
ce e mai rău şi să fim pregătiţi să ne apărăm. Iar cea mai bună apărare ar putea fi
eliberarea dragonului pe care l-ai trezit.
A căzut pe gânduri, încruntând din sprâncene, apoi a părut să considere că
grămăjoarele lui de pulbere meritau cel mai mult interes.
— O să ne gândim mai bine la asta după ce-l scoatem pe Icefyre din gheaţă.
Mă temeam că porunca Tintagliei i se întipărise mult prea adânc în minte. Voiam
să cred că bătrânul sfetnic gândeşte limpede, dar nu puteam fi nicidecum sigur.
Longwick a apărut primul, cu oalele, apoi s-a întors şi Dutiful, cu vase de diverse
mărimi. Imediat ce a primit ceea ce dorea, Chade i-a trimis pe cei doi înapoi, la
groapa din gheaţă, ca să se asigure că se lucra cu spor la cele şase găuri cerute
de el. M-am întrebat dacă voia pur şi simplu să-l ţină pe prinţ ocupat. Bătrânul
asasin mi s-a părut foarte năzuros când a ales vasele, mai întâi pe cele pentru
pulbere, convingându-se că dopurile sau capacele le închideau fără greş, apoi
oalele pentru foc, cu care le-a împerecheat. M-am oferit să-l ajut, dar m-a refuzat.
— În final, o să fabric vasul perfect pentru pulberea mea. Trebuie să poată lua foc,
dar nu prea repede, fiindcă omul care aprinde focul are nevoie de timp ca să se
îndepărteze. Şi trebuie să se închidă destul de bine ca să nu pătrundă umezeala,
ca să poţi păstra pulberea în el în siguranţă. Trebuie şi să se poată umple astfel
încât să nu rămână niciun fir de pulbere lipit de el pe dinafară. Şi o să găsesc o
metodă mai bună de aprindere…
Era pe deplin acaparat de ceea ce făcea, un meşter încă nedumerit de noua sa
invenţie şi câtuşi de puţin dornic s-o încredinţeze în mâinile unei calfe. M-am retras
discret şi m-am aşezat pe salteaua lui Dutiful, alături de tăcutul Burrich. Care părea
adâncit în gânduri. Încă mai aveam senzaţia că totul trebuie să se rezolve cât mai
repede, îmi doream să se termine. Nu-mi dădeam seama dacă era din pricina
poruncii Tintagliei sau fiindcă mă chinuia gândul la Bufon. Nu puteam să mi-l scot
din minte. Am încercat să nu mă întreb prin ce trecea sau dacă nu cumva trecuse
dincolo de orice suferinţă. Atingerea minţii dragonului părea să-mi fi redat
Meşteşugul, dar, când am bâjbâit în căutarea legăturii mele cu Bufonul, întotdeauna
la fel de delicată ca un fir de mătase, n-am putut să-l simt. Asta m-a înspăimântat.
— Fac ceea ce ai vrut tu să fac, i-am spus cu voce abia auzită. O să-ncerc să-l
eliberez pe Icefyre.
Preocupat de alegerea vaselor şi de umplerea lor cu pulbere, Chade n-a părut să
mă audă, dar m-a auzit Burrich. Probabil că, aşa cum se spune că se întâmplă,
pierderea văzului îi ascuţise celelalte simţuri. Şi-a pus mâna pe umărul meu. Poate
că, dacă nu mi-ar fi vorbit Web despre asta, nu mi-aş fi dat seama niciodată. Însă
avusese dreptate. Am simţit calmul lui Burrich scurgându-se în mine. Nu-i
ajunseseră la mine gândurile, ci doar un simţ al legăturii cu fiinţa lui. Nu avea
puterea comuniunii prin Har dintre un om şi un animal, însă exista. Mi-a vorbit cu
glas scăzut.
— Faci asta de prea multă vreme, băiete. Faci ceea ce vor alţii să faci. Iei asupra
ta însărcinări pe care nu le vrea nimeni.
Nu mă judeca, era o simplă constatare.
— La fel ca tine.
A păstrat o clipă tăcerea.
— Da. E adevărat, a recunoscut apoi. Ca un câine care are nevoie de stăpân, după
cum mi-a spus odată cineva, dacă-mi aduc bine aminte.
Cuvintele tăioase pe care i le adresasem cândva ne-au adus amândurora pe buze
câte un zâmbet amar.
— Poate e adevărat şi în privinţa mea, am admis.
Şi, fără să mai adăugăm niciun cuvânt, am stat o vreme aşa, în liniştea din ochiul
furtunii dezlănţuite în jur. De afară veneau zgomotele înăbuşite ale muncii
săpătorilor. În aerul rece, vocile ajungeau la distanţe mari. Auzeam loviturile
uneltelor de metal în gheaţă, ca pe nişte pocnete surde, şi bufniturile mai profunde
ale bucăţilor de gheaţă azvârlite pe lemnul săniilor. Mai aproape de noi, Chade
murmura ceva pentru sine şi răzuia pulberea din grămăjoare, dozând-o cu toată
precizia posibilă. Am căutat dragonul cu Harul, şi era acolo, dar se făcea simţit cu
prea puţină putere, ca şi cum şi-ar fi păstrat forţele pentru mai târziu, mulţumindu-
se deocamdată să rămână în viaţă şi să-şi aştepte salvarea. Mâna lui Burrich era
tot pe umărul meu. Am avut brusc bănuiala că şi el căutase dragonul.
— Ce-ai de gând în privinţa lui Swift? l-am întrebat, chiar înainte de a-mi da seama
că voiam să vorbesc.
Mi-a răspuns aproape cu nepăsare.
— O să-mi iau fiul acasă. O să-ncerc să-l cresc astfel încât să scot din el un bărbat
integru.
— Adică unul care nu-şi foloseşte Harul.
A scos un sunet care putea fi încuviinţare sau semn că voia să schimbăm subiectul.
Dar n-am fost în stare s-o fac.
— Burrich, toţi anii petrecuţi la grajduri, darul tău de a vindeca, linişti şi dresa
animalele… în toate astea n-a fost Harul? Nu te-ai legat prin Har de Vulpiţa?
Nu s-a grăbit să-mi răspundă. Şi, când a deschis gura, mi-a pus, în schimb o
întrebare.
— De fapt, mă întrebi dacă eu am făcut şi vouă vă cer alta?
— Da.
A oftat.
— Fitz. Am fost beţiv. Şi nu mi-am dorit niciodată să vă văd pe tine sau pe fiii mei
robi ai băuturii. Am căzut pradă şi altor ispite, ştiind că nu-mi puteau aduce nimic
bun. Sunt om şi nu-mi sunt străine slăbiciunile omeneşti. Dar asta nu înseamnă că
o să închid ochii dacă băieţii mei îmi calcă în privinţa asta pe urme sau că o să-i
încurajez să continue. Tu ai face-o? Kettricken mi-a spus că ai un fiu adoptiv. M-am
bucurat să aflu că n-ai fost pe de-a-ntregul singur. Dar crescându-i n-ai învăţat nimic
despre tine însuţi? N-ai învăţat că propriile greşeli care îţi repugnă par şi mai
îngrozitoare când îţi vezi fiul repetându-le?
Descrisese sentimentul mult prea clar, în puţine cuvinte. Dar m-am întors de unde
plecaserăm:
— N-ai folosit niciodată Harul când erai mai-marele grajdurilor?
A tras aer în piept şi a răspuns scurt:
— Am preferat să n-o fac.
Am crezut că n-o să mai adauge nimic, dar, nu după mult timp, şi-a dres glasul şi a
continuat:
— Dar e aşa cum a spus Ochi Întunecaţi cu mult timp în urmă. Puteam refuza să le
răspund animalelor, dar nu puteam să nu le aud. Ştiu cum îmi spuneau câinii. Mi-
am auzit numele ăsta chiar şi desprinzându-se de pe buzele tale. Inima Haitei.
Ştiam cum mă numesc şi eram conştient de… respectul pe care mi-l purtau. În
timpul vânătorii, când îşi strigau către mine bucuria, nu le puteam ascunde că-mi
sunt cunoscute gândurile lor. Le împărtăşeam încântarea, şi ei o ştiau.
Mi-ai spus cândva că nu l-ai ales tu pe Ochi Întunecaţi. Că te-a ales el, s-a legat de
tine şi nu ţi-a mai lăsat mare lucru de făcut în privinţa asta. La fel a fost cu Vulpiţa
şi cu mine. Era o căţeluşă bolnăvicioasă, singura pipernicită dintre surorile şi fraţii
ei, cu toţi viguroşi. Dar avea… ceva aparte. Stăruinţă. Şi destulă minte ca să
ocolească piedicile. Când o împingeau ceilalţi căţeluşi de lângă sfârc, nu scheuna
către mama ei, ci către mine. Şi ce puteam să fac? Să mă prefac că nu aud când
cerea să-şi primească porţia cuvenită, să i se dea o şansă să supravieţuiască?
Aveam grijă să sugă şi ea. Iar când s-a făcut destul de mare ca să se apere singură,
se legase de mine. Şi, cu timpul, am ajuns să mă bizui pe ea, e adevărat.
La un anumit nivel al cunoaşterii, ştiusem asta. Habar n-am de ce voiam să
recunoască.
— Adică mi-ai interzis mie ceea ce făceai tu.
— Cred că da.
— Ai idee cât de nefericit am fost din pricina asta?
Nici măcar n-a tresărit.
— Cam tot atât de nefericit cum eram eu când nu mă ascultai. Dar probabil că n-ai
idee despre ce vorbesc. Fără îndoială că nu i-ai interzis niciodată lui Hap ceva de
care te simţeai tu vinovat. Şi sunt sigur că el a ascultat întotdeauna sfaturile tale
înţelepte.
Se pricepea foarte bine. Sarcasmul nu exista în vorbele lui decât dacă îl căutam.
Cu asta m-a făcut să amuţesc o vreme. Dar mai aveam încă o întrebare.
— Dar de ce, Burrich? De ce dispreţuiai Harul, de ce continui să-l dispreţuieşti cu
atâta putere? Web, un om pe care îl admir foarte mult, nu vede în magia lui niciun
rău şi niciun pericol. Cum e cu putinţă să te dezguste propria ta magie?
Şi-a netezit părul, îndepărtându-şi-l pe de faţă, apoi s-a frecat la ochi. A răspuns
fără tragere de inimă.
— Ah, Fitz, e o poveste lungă şi veche. Bunica mea a fost îngrozită când a
descoperit că sunt întinat. Şi tatăl ei fusese. Şi, când a avut de ales între a-şi salva
nevasta şi copiii mici de negustorii de sclavi sau tovarăşul de Har dintr-un grajd care
ardea, a ales să-l salveze pe el. Şi, din pricina asta i-au prins negustorii. Pe urmă,
străbunica mea n-a mai avut parte decât de o viaţă scurtă, mizerabilă. Bunica
spunea că a fost o femeie foarte frumoasă. Şi că, pentru o sclavă, puţine lucruri pot
fi mai rele decât propria frumuseţe. Stăpânii se foloseau de ea, iar stăpânele
geloase o maltratau. Bunica şi surorile ei au fost martore la toate astea. Şi au
crescut ele însele ca sclave, folosite şi maltratate. Pentru că un bărbat, care ar fi
trebuit să fie legat în primul rând de nevasta lui, a preferat să salveze un cal, nu pe
ea şi pe copiii ei.
— A fost un singur om, Burrich. Un singur om care a luat o hotărâre greşită. Sau
cine ştie ce i-a trecut atunci prin minte? Poate s-a gândit că, având calul, îşi poate
duce nevasta şi copiii într-un loc sigur? Sau că i-ar fi fost mai uşor să se lupte cu
negustorii de sclavi? Nu putem şti. Dar a fost un singur om. E un argument prea
şubred ca să îndreptăţească deplina condamnare a Harului.
A pufnit scurt, pe nas.
— Fitz, hotărârea lui a însemnat o osândă pentru trei generaţii din propria familie.
N-a fost lipsită de însemnătate pentru niciunul dintre cei care au purtat povara asta.
Iar bunica mea s-a temut că, dacă mi se îngăduia să continui aşa cum începusem,
o să fac la fel. O să găsesc un animal şi o să pun legătura cu el mai presus de orice
altceva. Şi, după moartea ei, pentru o vreme, s-a văzut că avusese dreptate. Exact
asta am făcut. Ca şi tine, de altfel. Te-ai uitat vreodată în urmă, la viaţa ta,
întrebându-te: „Ce s-ar fi schimbat dacă n-aş fi avut Harul?” Gândeşte-te. Dacă
între noi doi n-ar fi fost Curiosul, n-am fi fost mai apropiaţi în copilăria ta? Dacă nu
te-ai fi legat de Faur, nu te-ai fi descurcat mai bine la lecţiile de Meşteşug? Dacă în
viaţa ta n-ar fi existat Ochi Întunecaţi, ar mai fi avut Regal vreun pretext ca să te
condamne?
Pentru o clipă, m-a lăsat fără grai. Pe urmă am găsit răspunsul.
— Dar, dacă Harul n-ar fi fost considerat o ruşine, nimic din tot ce spui n-ar fi fost
adevărat. Dacă mi-ai fi vorbit despre el numindu-l Sânge Străvechi şi mi-ai fi explicat
de ce nu trebuie să mă leg de un animal, dacă Harul ar fi fost o magie la fel de
respectată cum e Meşteşugul, totul ar fi mers bine.
Faţa lui Burrich s-a înnegurat când i s-a urcat sângele în obraji şi, pentru o clipă, i-
am întrezărit vechea fire. Pe urmă mi-a răspuns că o răbdare n-o poţi dobândi decât
cu timpul.
— Fitz, am fost învăţat cum stau lucrurile încă de când bunica mea a descoperit să
sunt întinat. Harul e o magie ruşinoasă şi îi compromite pe cei care o practică. Tu
îmi vorbeşti despre oameni care o folosesc fără fereală şi nu văd nimic ruşinos în
asta. Ei bine, am auzit că există locuri unde un bărbat poate să se însoare cu
surorile lui, să aibă copii cu ele, unde femeile umblă pe stradă arătându-şi sânii,
unde nu e ruşine să-ţi alungi nevasta pentru că nu mai e tânără. Dar oare ţi-ai învăţa
copiii că e bine să se poarte astfel? Sau le-ai spune că se cuvine să trăiască aşa
cum ai fost tu învăţat s-o faci?
Am tresărit când i-a răspuns Chade.
— În fiecare societate există reguli nescrise. Cei mai mulţi dintre noi nu le pun
niciodată la îndoială. Dar sunt sigur, Burrich, că tu ţi-ai pus la un moment dat
întrebări despre ceea ce ai învăţat. Nu te-ai gândit niciodată că ar trebui să hotărăşti
singur dacă merită sau nu să fii înzestrat cu magia asta?
Burrich s-a întors spre el şi l-a privit cu ochi înceţoşaţi. Ce vedea? O siluetă, o umbră
sau acea parte a lui Chade pe care o simţea cu Harul?
— Am ştiut întotdeauna că merită s-o ai, lord Chade. Dar eu eram om în toată firea
şi ştiam cât mă poate costa. Dar să ne gândim la prinţul tău: cât l-ar fi costat magia
asta utilă, pe care merită s-o stăpâneşti, dacă s-ar fi aflat că are Har? Nu recunoşti
că-l are, tocmai ca să-l aperi de ură şi de prejudecăţile mulţimii. Îmi găseşti mie vreo
vină fiindcă am încercat să-l apăr pe fiul lui Chivalry?
Chade şi-a coborât privirea către munca mâinilor sale şi nu a răspuns. Terminase.
Şase vase de tot soiul, de la sticlă plată la cutie pentru sare, erau pline cu pulberea
lui şi aşteptau, aşezate în ibrice sau oale.
— Sunt gata, a spus. S-a uitat la mine cu un zâmbet straniu. Să mergem să
eliberăm dragonul.
Nu puteam citi în ochii lui verzi. Nu-mi puteam da seama dacă voia într-adevăr să-
l scoată pe Icefyre din gheaţă sau să-l rupă în bucăţi. Dar, ca şi cum hotărârea lui
ar fi fost molipsitoare, m-am simţit brusc nerăbdător să duc totul până la capăt.
— Cât de periculos e? a întrebat Burrich.
— Tot atât de periculos ca azi-noapte, a răspuns Chade ţâfnos.
Burrich a întins mâna şi şi-a trecut vârfurile degetelor peste oale, atingându-le foarte
uşor.
— Nu de şase ori mai periculos? a întrebat. Cum o s-o faceţi? Un singur om o să
le-aprindă pe toate sau vor fi şase oameni?
Chade a căzut o clipă pe gânduri.
— Şase oameni, ca să aprindă fiecare focul în câte o oală. Şi apoi Fitz o să pună
pe rând câte un vas cu pulbere în fiecare.
Am dat din cap, recunoscând că ideea era înţeleaptă. Şase oameni, fiecare
hotărând când să pună pulberea şi luând-o apoi la fugă, s-ar fi putut împiedica unii
de alţii.
— O s-o fac.
Am luat trei oale, iar Chade le-a cărat pe celelalte trei. Burrich a luat un sac cu
cărbuni şi o oală mai mică, plină cu tăciuni rămaşi din focul păstrat de santinele pe
timpul nopţii. Când am pornit-o în susul dealului, ziua părea foarte frumoasă. Pentru
locul în care ne aflam, era cald şi gheaţa strălucea, reflectând soarele.
— Eşti sigur că Nettle nu se află acum în niciun pericol? m-a întrebat Burrich, în
timp ce urcam. Nu înţeleg ce i s-ar fi putut întâmpla, dar se pare că s-a petrecut
ceva care v-a înspăimântat pe toţi.
Am înghiţit în sec şi mi-am recunoscut vina.
— Eu am rugat-o să între în visul dragonului şi să-l trezească. Partea cea mai
puternică a Meşteşugului ei e modificarea viselor. Nu m-am gândit că ar putea fi
periculos, că visele unui dragon te pot pune la o încercare cu totul diferită de ceea
ce te aşteaptă când pătrunzi în visul unui om.
— Şi a intrat totuşi?
Dincolo de cuvintele lui Burrich se simţea mândria.
— Da, a intrat. Pentru că am rugat-o eu. Mi-e tare ruşine că am pus-o în primejdie.
A păstrat tăcerea preţ de câţiva paşi.
— Prin urmare te cunoaşte, a spus apoi, şi încă destul de bine ca să-i inspiri
încredere. De când?
— Nu ştiu sigur. E greu de explicat, Burrich. Mi-am simţit obrajii înroşindu-se, dar
m-am silit să continui. Obişnuiam să… trag cu ochiul la voi. Nu prea des. Numai
când simţeam că trebuie neapărat să… Nu s-ar fi cuvenit s-o fac.
Tăcerea s-a prelungit. Într-un târziu a întrerupt-o.
— Probabil te-ai supus unui chin neobişnuit. Fiindcă, în cea mai mare parte a
timpului, am fost fericiţi.
Am răsuflat adânc.
— Da. A fost un chin. Dar nu mi-am dat niciodată seama că, pentru asta, era nevoie
de Nettle. Ea era… nu ştiu cum să spun, poate ţinta concentrării mele. Şi, după un
timp, a devenit conştientă de prezenţa mea. M-a cunoscut visându-mă, sub chipul
unui om-lup.
Am tăcut stânjenit.
— Ei, a zis Burrich, aproape izbutind să-şi ascundă amuzamentul, măcar asta
explică o parte din coşmarurile ei stranii, de când era foarte mică.
— Habar n-aveam că fac aşa ceva. Dar, după o vreme, am devenit şi eu conştient
de prezenţa ei. Tot în vise. Stăteam de vorbă într-o lume de vis creată de ea. Am
avut nevoie de timp ca să-mi dau seama că e o manifestare a Meşteşugului, într-
un mod pe care nu-l mai întâlnisem. Dar niciodată… Adică ea nu ştie, n-are idee
că…
Şi, brusc, n-am mai putut să continui. Un nod din gât îmi strivise cuvintele nerostite.
— Ştiu. Dacă i-ai fi spus că nu sunt tatăl ei, aş fi ştiut.
Am dat din cap în tăcere. Era straniu să-mi dau seama cum vede el lucrurile. Pentru
mine conta că nu-i dezvăluisem lui Nettle numele adevăratului ei tată. Pentru
Burrich, doar că nu aflase că nu îi e el tată.
Şi-a dres glasul şi a schimbat vorba.
— Trebuie să fie învăţată cum să-şi folosească magia, altminteri Meşteşugul îi
poate fura minţile. Ştiu asta din ceea ce m-a învăţat Chivalry.
— Da, trebuie, am recunoscut. A devenit primejdios pentru ea să meargă mai
departe fără să fie instruită. Şi va continua astfel, dacă nu intervenim. Trebuie să
primească lecţii.
— De la tine? s-a grăbit să întrebe.
— De la cineva, am subliniat.
Şi am tăcut amândoi. Am ascultat zgomotul uneltelor care spărgeau crusta de
zăpadă şi gheaţa şi neîncetatul şuier al vântului. Părea un soi de muzică stranie, în
care se strecurau vocile ridicate ale oamenilor când se îndemnau unii pe alţii. Dar
toată lumea a amuţit când am apărut noi pe marginea gropii.
Chade s-a oprit acolo şi le-a vorbit tuturor, explicându-le ce era pulberea lui
explozivă şi cum avea de gând s-o întrebuinţeze. Simţindu-mă ciudat de desprins
de tot ce se petrecea, mi-am plimbat privirea de la o faţă înălţată spre noi la alta,
am văzut îngrijorarea pe chipul lui Web şi privirea intrigată a menestrelului Cockle.
Unii au redevenit copii, dorindu-şi cu entuziasmul unor băieţandri să încerce ceva
cu totul nou. Chade a coborât panta cu oalele lui şi eu l-am urmat cu ale mele. A
inspectat găurile făcute după indicaţiile lui Dutiful şi ale lui Longwick. A cerut să fie
adâncită una şi să se renunţe la alta, care trebuia înlocuită o gaură nouă, săpată în
apropierea intrării în tunelul prăbuşit. Toate se înşiruiau de-a lungul celei mai adânci
spărturi pricinuite de zvârcolirea dragonului. Chade era de părere că acolo gheaţa
se şubrezise cel mai tare şi pulberea avea să dea cele mai bune rezultate. A ales
şase oameni care să facă focul în oale, şi Burrich a mers încet de la unul la altul,
dându-i fiecăruia iască, cărbuni şi tăciuni din vasul lui cu foc. Pe urmă Chade i-a
cerut să iasă din groapă. El a rămas, a trecut pe îndelete de la un vas cu foc la altul,
convingându-se că toate erau bine puse în găurile lor din gheaţă şi că focul avea
să dea naştere unui strat gros de tăciuni, în care să fie cuibărite apoi vasele cu
pulbere. În vreme ce oamenii aleşi de el se ocupau de focuri, bătrânul sfetnic a
repetat de mai multe ori că ne foloseam de cantităţi mici de pulbere, care nu puteau
să-i facă dragonului niciun rău, dar erau de-ajuns ca să crape gheaţa din jurul lui,
ajutându-l să iasă mai repede la suprafaţă.
Cei şase oameni s-au ridicat pe rând, fiecare când a socotit că focul din vasul său
arde aşa cum trebuie. Chade s-a dus pe rând la fiecare, a mai adăugat cărbuni şi a
trimis omul lângă ceilalţi, pe marginea gropii. Vasele cu pulbere au fost aşezate pe
gheaţă, la câte două palme distanţă de foc. Când în groapă n-am mai rămas decât
noi doi, Chade mi-a spus cu voce scăzută:
— Urc şi eu pe margine. Când îţi fac semn cu capul, du-te repede la vase. Pune-l
pe fiecare în oala care i se potriveşte. Şi grăbeşte-te pe urmă să mi te alături. O să
fie nevoie de ceva timp ca s-ajungă focul la pulbere, dar cred că e cel mai bine să
nu rămâi prea mult aici.
— Aşa cred şi eu.
A şovăit ca şi cum ar fi vrut să mai adauge ceva, apoi a clătinat din cap fără cuvinte.
M-am întrebat din nou dacă nu cumva între ceea ce făcea şi voinţa lui se dădea o
luptă. L-am urmărit cu privirea cât a urcat panta ca să între în rândul celor care se
uitau la mine de pe buza gropii. Am văzut, cu uimire, că toate zidurile care
despărţiseră la început grupul dispăruseră. Oamenii Hetgurdului, oştenii din gardă
şi coteria Harului se amestecaseră. Burrich stătea lângă Chade. Swift era lângă
Web. Motanul lui Civil se instalase cu burta pe gheaţă şi mă privea curios.
Am respirat adânc, m-am dus la capătul şirului şi am luat primul vas cu pulbere. L-
am lăsat să cadă în prima oală cu foc, şi în jurul lui au sărit scântei. Cu al doilea s-
a întâmplat acelaşi lucru; al treilea a picat într-o poziţie nepotrivită şi a fost nevoie
să-l împing ca să se afunde în flăcări. Al patrulea a ajuns la locul său cu uşurinţă.
Al cincilea s-a înţepenit în gheaţă şi mi s-a părut că s-a scurs un an până când l-au
pus în mişcare ghionturile mele. Dar asta i-a slăbit capacul şi din el a sărit un strop
de pulbere. Am închis din nou vasul şi am îndepărtat pulberea. Când a ajuns în foc,
flăcările i-au lins cu lăcomie partea atinsă de pulbere, albindu-se şi azvârlind
scântei. Al şaselea vas a intrat la fel de uşor ca primul, iar eu m-am lăsat îmboldit
de instinct şi am rupt-o la fugă. Am urcat panta într-un suflet, către grupul de pe
margine. Al cincilea vas a izbucnit brusc într-o jerbă bubuitoare de flăcări, scântei
şi aburi cu iz de sulf. Am auzit în jur icnete de uimire şi de spaimă, dar, când m-am
văzut pe buza gropii, focul avântat în aer s-a micşorat şi s-a domolit. Vasul în care
ardea crăpase cu zgomot şi gheaţa topită întâlnise focul cu un şuierat.
Când am ajuns lângă el, Chade clătină din cap.
— Ăsta s-a irosit, a spus scurt. Pe boaşele lui El! Aş fi vrut să am mai mult timp ca
să-mi pun pulberea la încercare şi ca să fabric vase potrivite. Pe de altă parte,
gândeşte-te cum a călătorit flacăra prin pulbere ca s-ajungă la grosul ei. Ne-am
putea folosi de asta? Eram convins că pulberea trebuie să fie într-un vas ca să…
Şi a urmat prima explozie. N-a fost pulberea din primul vas. Cred că din al doilea,
pesemne vasul ăla a ars mai repede. Era greu să-ţi dau seama, fiindcă, în timp ce
din fundul gropii au răbufnit aşchii şi bucăţi de gheaţă, căzând în ploaie asupra
noastră, a explodat un alt vas sau poate două în aceeaşi clipă.
Mult mai puternică decât prima, a doua detunătură m-a asurzit. Aşa ceva nu mi se
mai întâmplase niciodată. Aerul însuşi a părut să-mi pălmuiască pielea şi am avut
senzaţia că urechile îmi fuseseră închise în cutii. Ace subţiri de gheaţă mi-au înţepat
faţa. Am clipit, gândindu-mă că orbisem, dar în aer atârna un val de zăpadă de o
fineţe incredibilă.
În jurul meu, bărbaţii ţipau, voci groase scoteau strigăte de furie şi de spaimă, în
timp ce se retrăgea toată lumea de lângă groapă. Îngrozit, motanul lui Civil a trecut
pe lângă mine în trombă, urmat de stăpânul său înnebunit. Dinspre dragonul
îngropat s-a înălţat un val de furie.
Ne străduim să te eliberăm! i-am transmis prin Meşteşug, dar n-am primit niciun
răspuns.
Încă lângă mine, Burrich m-a prins de umăr şi s-a uitat în jur cu disperare, cu faţa
schimonosită de panică.
L-am luat de braţ, ca să-l conduc mai departe de buza gropii, dar s-a desprins de
mine răsucindu-se.
— Swift! Unde e băiatul meu? a strigat, în timp de următoarea explozie a trimis
pământul să ne izbească tălpile.
M-am pomenit în genunchi, cu Burrich întins pe burtă lângă mine. Aerul era gros de
ace cristaline purtate de vânt, şi Burrich a părut să se înăbuşe şi a scuipat înainte
de a striga din nou:
— Swift! Swift, unde eşti, băiete?
— Aici, tati! i-a răspuns strigătul băiatului, care a alergat spre noi prin pâclă şi i s-a
aruncat în braţe. Avea ochii măriţi de spaimă.
— Slavă Edei, eşti teafăr! Rămâi lângă mine. Afurisiţi să fie ochii mei. Fitz, ce se
petrece? Mă aşteptam la flăcări, scântei şi fum, nu la asta. Ce-a făcut nebunul?
— E ca atunci când pocneşte un buştean în foc, Burrich, nimic mai mult. Pulberea
a explodat şi a spart gheaţa din jur. Nu credeam c-o să fie chiar aşa, dar s-a
terminat. Linişteşte-te.
Dar, chiar în timp ce rosteam cuvintele, încercând să mă calmez pe mine însumi în
aceeaşi măsură, pământul ni s-a ridicat din nou sub picioare. Şi, în aceeaşi clipă,
un gând furios mi-a atacat mintea.
O să plătiţi, viermi trădători! O să vă curgă sângele, câte o găleată pentru fiecare
solz smuls din pielea lui. Sosesc! Mânia Tintagliei se revarsă asupra voastră! O să
muriţi cu toţii!
— Încercăm să-l ajutăm, nu să-l rănim! mi-a trimis mesajul cu toată forţa, prin
Meşteşug şi prin Har, rostindu-i în acelaşi timp cu glas tare.
Tintaglia n-a răspuns.
Dar, după ce am clipit, scăpând de fărâmele de gheaţă care mi se lipiseră de gene,
orbindu-mă, şi m-am uitat în groapă, am văzut ceva mişcându-se acolo. Rafalele
de cristale de gheaţă în cădere îl ascundeau, dar, printre ele, ceva negru se zbătea
şi se ridica, înălţându-se deasupra valului de pâclă albă ca o balenă care sparge
suprafaţa mării. Am auzit gheaţa sfărâmându-se cu scrâşnete şi pocnete şi până la
mine a ajuns un miros, o duhoare de carne stătută şi murdară, un iz de reptilă. M-
am grăbit să mă ridic în picioare, m-am apropiat de marginea gropii şi m-am uitat în
ea.
Acolo, jos, se purta cu încetineală o luptă de proporţii gigantice. Se vedeau părţi din
spatele sfrijit al dragonului. Coada i se sălta şi i se răsucea, aproape părând o
creatură independentă, zbătându-se ca să-şi scoată din gheaţă vârful biciuitor. Una
dintre labele imense din spate era liberă şi ghearele crescute peste măsură săpau
şanţuri adânci în gheaţă în timp ce de mult-captivul dragon se străduia să-şi scoată
la lumină tot trupul. Bucăţi de gheaţă au zburat în toate părţile când i s-a înălţat o
aripă, ca pânza zdrenţuită a unei corăbii abandonate. A fluturat cu disperare, şi
mirosul de animal bolnav m-a sufocat. Icefyre se zbătea, cu gâtul şi capul încă
prizoniere într-un sloi. Pe când ceaţa de fărâme de gheaţă cobora, aşternându-se,
oamenii răzleţiţi s-au întors pe buza gropii şi s-au uitat în jos, unii cu gura căscată
şi alţii transfiguraţi de spaimă. Faţa lui Chade era un întreg tablou. Dar nu izbuteam
să-mi dau seama dacă înfăţişa veneraţia faţă de puterea distrugătoare a pulberii
sale sau faţă de mărimea creaturii pe care reuşise s-o elibereze pe jumătate.
Burrich a vorbit primul.
— Bietul animal!
Şi-a ridicat amândouă mâinile, cu degetele depărtate, şi le-a împins uşor în aerul
din faţa lui. Ce des îl văzusem făcând acelaşi gest când se apropia de un cal
neliniştit! În clipa aceea, m-am întrebat dacă din palmele lui pornea, liniştitor,
îndemnul la calm. Şi-a înălţat brusc glasul.
— Are nevoie de ajutorul nostru. Luaţi lopeţile şi târnăcoapele, dar vreau să le
mânuiţi cu multă grijă. Acum e mai uşor să-i facă rău decât să-l ajute. Nu-i încurajaţi
să se zvârcolească.
S-a apropiat de groapă împleticindu-se, cu o mână încleştată de umărul lui Swift şi
cu cealaltă întinsă în faţă.
— Calm, calm, acolo, jos! striga, şi cuvintele lui, încărcate cu puterea liniştitoare a
Harului, erau pentru dragon. Linişteşte-te. Nu te mai zvârcoli, n-o să izbuteşti decât
să-ţi faci rău. Sau să ne faci rău nouă. Stai liniştit. O să te ajutăm.
Am fost din nou conştient de valul de alinare care-i însoţea vorbele. Se părea că îl
simţise şi dragonul. Sau poate că doar oboseala l-a făcut să se zbată din ce în ce
mai puţin, până a încetat cu desăvârşire.
— Atenţie, omule, ai ajuns la marginea gropii. Rampa e acolo. Swift, condu-l pe
tatăl tău jos. O s-avem nevoie de el.
Fruntea lui Web sângera, cu pielea crestată în treacăt de o bucată de gheaţă. A
trecut pe lângă noi cu paşi mari, cu o lopată în mână, fără să se sinchisească de
propria rană. Mi-am dat pentru prima dată seama că explozia îi rănise pe unii dintre
noi. Un om de-al Hetgurdului zăcea în zăpadă, inconştient, cu sânge prelingându-
i-se din nas şi din urechi. Unul dintre tovarăşii săi era îngenuncheat alături, părând
năucit. Civil îşi prinsese motanul, care şuiera, zbătându-se în strânsoarea lui
stângace, în timp ce se străduia să-l liniştească. M-am uitat după Dutiful şi l-am
văzut deja grăbindu-se să coboare către dragonul captiv, folosindu-se de o rangă
în chip de baston ajutător. Fundul gropii se spărsese şi mă ducea cu gândul la
sloiurile plutitoare de pe o mare agitată.
— Fii prudent, prinţul meu! Dragonul poate fi periculos! a strigat Chade în urma lui,
începând la rândul său să coboare.
Înzestraţi cu Har sau nu, oamenii s-au adunat în jurul creaturii captive şi s-au apucat
să îndepărteze bucăţile de gheaţă. Erau în primejdie, pentru că Icefyre continua să
se încordeze şi să tresalte, încercând să se elibereze.
Duhoarea era groaznică. Reptila somnolentă şi lihnită de foame împuţea aerul. Dar
pe Burrich n-a părut să-l deranjeze când s-a apropiat şi şi-a pus palmele liniştitoare
pe solzii negri de pe spatele ei.
— Linişteşte-te! Nu te mai zvârcoli până când nu îndepărtăm bucăţile de gheaţă din
jurul tău. Dacă-ţi frângi acum o aripă n-o să te-ajute cu nimic.
Icefyre s-a liniştit. Şi nu Meşteşugul, ci Harul m-a făcut conştient că intrase în
panică, simţind că se sufoca. Mi-am dat seama şi că îşi îndreptase atenţia în altă
parte şi am bănuit că izbutise să comunice cu Tintaglia. Am sperat că-i spune cât
ne străduim să-l ajutăm.
— Trebuie să-i eliberăm capul. N-are destul aer ca să se lupte cu gheaţa, a zis
Burrich, când am ajuns mai aproape.
— Ştiu. Simt şi eu. Am încercat să nu rânjesc când am adăugat: Am Har, doar ştii.
Nu-mi dădusem seama că Swift mă poate auzi. Poate din pricină că încă îmi mai
ţiuiau urechile vorbisem mai tare decât credeam. Dar băiatul s-a holbat la mine,
sorbindu-mă din ochi cu o atenţie lacomă.
— Atunci chiar eşti Fitzchivalry, Bastardul cu Har. Şi e adevărat că te-a crescut tata,
în grajduri?
Vocea lui avea un ritm straniu, ca şi cum ar fi descoperit brusc, în familia sa, o
legătură cu ceva faimos, legendar. Şi am presupus că exact despre asta era vorba,
dar încântarea lui mi s-a părut nesănătoasă.
Am răspuns aproape într-un glas cu Burrich.
— Vorbim mai târziu despre asta.
Swift ne-a privit cu gura căscată şi a râs scurt, sugrumat.
— Îndepărtaţi gheaţa desprinsă din jurul umărului său stâng! a strigat Web, în
trecere pe lângă noi, şi băiatul s-a grăbit să-i dea ascultare, aidoma tuturor celorlalţi.
Dar maestrul Harului s-a oprit în spatele nostru, cu un târnăcop în mână. L-a reţinut
pe Swift lângă el cu un gest brusc. Pe urmă i-a spus lui Burrich, cu voce scăzută:
— Niciunul dintre voi n-o să poată lăsa totul pe mai târziu la nesfârşit. Va veni o
vreme când veţi fi amândoi nevoiţi să-i daţi explicaţii băiatului.
Însă cuvintele lui nu ascundeau o mustrare şi am avut impresia că le-a rostit cu un
mic zâmbet în colţul buzelor. S-a înclinat în faţa lui Burrich şi a continuat:
— Iartă-mă dacă îţi aduc vreo ofensă. Ştiu că văzul te lasă, dar spatele şi umerii tăi
par încă puternici. Dacă te călăuzeşte fiul tău, ne-ai putea ajuta să tragem sania
încărcată cu bucăţi de gheaţă din locul unde săpăm. Vrei?
Am crezut că Burrich o să refuze. Ştiam că încă mai prefera să stea departe de
Web şi de tot ce reprezenta. Dar rugămintea fusese curtenitoare, iar el putea fi într-
adevăr de mare ajutor. Îmi imaginam cât suferea stând cu braţele încrucişate lângă
un animal captiv în vreme ce alţii trudeau din greu ca să-l elibereze. În plus,
propunerea lui Web i-l lăsa pe Swift alături, sub autoritatea paternă. L-am văzut pe
Burrich făcând un compromis delicat. Nu i-a vorbit lui Web, ci lui Swift.
— Du-mă la sanie, băiete, şi să ne punem spinările la muncă!
Am rămas singur după ce tatăl şi fiul au plecat să îndeplinească rugămintea lui
Web. I-am privit prinzând în mâini hamurile saniei, alături de Civil şi Cockle. S-au
aplecat şi s-au încordat cu toţii şi, în ciuda piciorului său beteag, muşchii lui Burrich
au fost de cel mai mare folos. Sania încărcată a început să urce rampa către ieşirea
din groapă. Cei doi fuseseră aduşi cu măiestrie alături, şi cred că asta îl încânta pe
Burrich la fel de mult cât îl nemulţumea pe Swift. Oare Web încerca să repare
ruptura dintre ei, aşa cum se străduia şi să-l facă pe Burrich să privească Harul cu
mai multă bunăvoinţă?
Încă mă mai gândeam la toate variantele posibile când s-a dezlănţuit ultima
explozie.
Privind în urmă, cred că focul lăsat din neglijenţă aprins când mă retrăsesem de
deasupra capului dragonului continuase să ardă.
Oare mistuise în cele din urmă pieile pe care fusese făcut şi ajunsese la sticla cu
ulei şi la vasul cu pulbere? Sau uleiul se vărsase mai înainte, când exploziile
răsturnaseră sticla pe piei, lângă pulbere şi lângă oala în care ardea focul? Am
petrecut mult timp punându-mi aceste întrebări nefolositoare.
Era o cantitate mai mare de pulbere, pregătită ca să ucidă. Explozia a aruncat în
aer, la mare înălţime, acoperişul de gheaţă al tunelului şi, în acelaşi timp, a azvârlit
bucăţile de gheaţă deja desprinse din gura lui către groapa în care lucram cu toţii.
Oamenii şi gheaţa au fost săltaţi de la pământ de suflul exploziei. Eu am fost azvârlit
în cealaltă parte a gropii. În urma detunăturii, aşchii de gheaţă mai ascuţite decât
săgeţile s-au prăvălit în ploaie, rănindu-i pe unii dintre noi. Am simţit bolovanii de
gheaţă căzând, dar în faţa mea totul era alb. Am crezut că orbisem şi surzisem
deopotrivă. Pe urmă pulberea de gheaţă fină a început să se aştearnă, dezvăluind
un haos cufundat în tăcere. L-am văzut pe Web împleticindu-se pe lângă mine, cu
mâinile apăsate pe urechi. L-am văzut pe insularul din Tribul Vulturului căzut
grămadă, strivit sub bucăţi enorme de gheaţă. Am văzut oameni ţipând, dar nu i-
am auzit. M-am întrebat dacă o să mai aud ceva vreodată.
Mi-am ridicat privirea şi i-am zărit pe Chade şi Dutiful Uitându-se în jos, îngroziţi.
Nu fuseseră în groapă şi, o clipă mai târziu, mi-am dat seama că şi toţi cei care
trăgeau sania fuseseră probabil feriţi de cele mai periculoase urmări ale exploziei.
Dar, tocmai când îmi adunasem picioarele sub mine şi trăsesem concluzia că n-am
niciun os rupt, am simţit o a doua zguduitură. Gheaţa s-a mişcat sub mine, bucăţi
din ea mi s-au înălţat sub picioare, au apărut mai multe crăpături noi şi s-au lărgit
dintr-odată. Deasupra bucăţilor de gheaţă spartă s-a înălţat o movilă neagră.
Liber!
Era cel mai coerent gând pe care-l primisem până atunci de la Icefyre, dar era mai
mult un sentiment de triumf decât un cuvânt.
Enormul său cap negru a fost ridicat de un gât şerpuitor. Pe jumătate deschise,
aripile i-au servit drept labe în plus când s-a săltat deasupra gheţii, cu bucăţi din ea
încă lipite de sine. La vederea trupului său captiv vreme îndelungată mi s-a făcut
milă, în toiul groazei trezite de soarta oamenilor din jur. Aproape că nu mai avea
carne pe oase, iar lui pielea solzoasă era zdrenţuită şi atârna ca un veşmânt prost
croit. Când şi-a întins aripile, am văzut că erau pline de rupturi şi de găuri, ca o
haină frumoasă străpunsă de mărăcini.
S-a ridicat din gheaţă cu greutate, oprindu-se de mai multe ori ca să urle şi ca să
se zbată, până ce şi-a eliberat o labă şi un vârf de aripă. Nu se sinchisea de oamenii
care zăceau uluiţi în jurul lui, dar asta nu m-a liniştit, fiindcă senzaţia lui de foame
cumplită, apărută brusc, radia din el ca un val de căldură. Pentru prima oară, am
ştiu, instinctiv, că sunt prada unui animal cu mult mai mare. Cuvintele mele n-ar fi
avut asupra gândurilor lui mai mult efect decât spaima nebună a unui iepure asupra
gândurilor unui lup. Eu şi Ochi Întunecaţi nu încercaserăm niciodată să vorbim cu
mâncarea noastră cât mai era încă vie; nici creatura aia n-ar fi făcut-o.
— Bufonule, am gemut, ce ai eliberat în lumea noastră?
Dragonul s-a mai avântat o dată, clătinându-se, şi s-a săltat cu totul deasupra gheţii
prăvălite. Mărimea lui a devenit cu atât mai impresionantă. În timp ce-şi proptea
labele pe ruinele alunecătoare ale fostului său mormânt, şi-a scos şi coada din
gheaţă. A apărut şi a tot apărut, incredibil de lungă, până când a ajuns să stea în
jurul lui, pe sloiurile sfărâmate, părând cureaua curbată a unui bici. Icefyre şi-a
azvârlit brusc capul pe spate şi a scos un urlet sălbatic, început ca un muget gros
pentru a se preschimba într-un ţipăt din ce în ce mai înalt, până când urechile mele
n-au mai putut să-l perceapă. Dar era primul sunet pe care-l auzeam după explozie
şi, când mi-a zdruncinat plămânii, am crezut că trezise în mine un nou simţ.
Pe urmă i-am văzut nările lărgindu-se, şi capul triunghiular i-a coborât spre trupul
Vulturului. Omul era mort, dar ceea ce urma să i se întâmple m-a îngrozit. Dragonul
l-a adulmecat, apoi l-a scos de sub bolovanii de gheaţă care îl striviseră. L-a prins
cu grijă între buze, l-a săltat şi l-a scuturat de gheaţa care rămăsese agăţată de el,
cum scutura Ochi întunecaţi frunzele uscate de pe un peşte. Dragonul a mâncat la
fel ca un pescăruş, azvârlind carnea care fusese un om în aer şi căscându-şi apoi
botul, astfel încât trupul în cădere să-i între pe jumătate în gâtlej înainte de a-l înghiţi
lacom. Şi insularul din Tribul Vulturului n-a mai fost nimic altceva decât un cocoloş
în alunecare printr-un gâtlej lung.
Lupul din mine nu l-a condamnat: un om mort putea fi considerat o halcă de carne
şi dragonul nu făcuse nimic altceva decât să mănânce un stârv. O făcusem eu
însumi la vreme de mare foamete, când furasem cu încântare o parte din prada
unui urs adormit după ce să îndopase pe săturate. Însă Vulturul fusese om, fusese
conducătorul altor oameni, mâncase alături de mine şi îi întâlnisem privirea pe
deasupra focului. În lumea în care a devenit, pe neaşteptate, nimic mai mult decât
hrană pentru creatura pe care o treziserăm, totul s-a întors cu susul în jos.
În clipa aceea am înţeles, vag, în ce gigantică măsură reordonase lucrurile acţiunea
noastră. Icefyre nu era un dragon de piatră, impregnat cu sufletele unor eroi şi trezit
ca să ne salveze. Era o creatură imensă, din carne şi oase, cu poftele şi nevoile
sale, pe care dorea să şi le satisfacă pentru a supravieţui ea însăşi, fără să-i pese
cât i-ar fi costat asta pe oameni.
Mi-am ridicat privirea năucită, căutând o cale de scăpare. Nu mă aflam chiar în faţa
lui Icefyre, dar mă număram printre cele mai la îndemână prăzi. Am fost şocat la
vederea unor oameni însângeraţi, care se apropiaseră clătinându-se pe picioare de
marginile gropii, unde se înşiruiseră şi ca să se uite şocaţi în jos, la ceea ce
eliberaseră. Burrich era acolo, cu mâna încleştată de umărul lui Swift, era şi Cockle,
privind cu ochi lacomi, de menestrel, era şi Civil. Lângă el, cu fiecare fir de păr
zbârlit, motanul părea de două ori mai mare. Pe Chade şi Dutiful i-am căutat
zadarnic cu privirea, şi m-am temut că muriseră. Nu departe de mine, am văzut un
picior încălţat cu o cizmă şi am sperat că, sub zăpada răvăşită, restul trupului era
încă ataşat de el. Cine o fi fost? Am văzut braţul lui Swift ridicându-se, cu un deget
îndreptat cu disperare spre mine în timp ce îi spunea ceva lui Burrich, şi prostul ăla
şi-a mişcat buzele şi am ştiut ce cuvinte striga:
— Fitz! Fitz, ieşi de-acolo, fugi!
Şi dragonul s-a întors către sunet. I-am văzut ochii ca două vârtejuri de argintiu şi
negru aţintindu-se asupra omului care mă crescuse, i-am văzut capul înălţându-se
în vârful gâtului lung.
— Nu! am urlat, dar propriul cuvânt mi-a ajuns la urechi ca o şoaptă.
Burrich a apărut să-şi dea seama că atrăsese atenţia lui Icefyre asupra sa, fiindcă
l-a îmbrâncit pe Swift cu violenţă, trimiţându-l cu faţa în jos în zăpadă. Şi s-a întors
să înfrunte dragonul cu mâinile goale.
Pe urmă m-a trântit o nouă zdruncinătură. Gheaţa a părut să se surpe dintr-odată
sub mine. Şi Icefyre s-a străduit brusc să rămână pe picioare. Şi-a întins larg aripile
zdrenţuite şi s-a prins cu ghearele de buza gropii. Oamenii au fugit din faţa lui când
a zgâriat marginea, săltându-se apoi deasupra ei. În timp ce o făcea, gheaţa pe
care stătuse s-a prăvălit în gol. M-am agăţat de marginea surpăturii şi o parte din
mintea mea a înţeles brusc ce se întâmplase. Şubrezit de zvârcolirile cu care
încercase dragonul să se elibereze, şi poate şi de explozia pulberii lui Chade,
tavanul marii săli a tronului Femeii Palide se prăbuşea peste ea.
Am sperat, cu cruzime, c-o să fie strivită sub dărâmături. M-am uitat în jos, la
bucăţile de gheaţă în cădere, ca o ploaie de bolovani grei revărsată asupra palatului
de dedesubt. M-am întrebat dacă nu era cu putinţă să apară o deschidere către
încăperea de jos, dacă n-aş fi putut pătrunde prin ea, supravieţuindu-i unei căderi
prin cascada de sloiuri, şi dacă n-aş fi izbutit cumva să-l eliberez pe Bufon, cât mai
trăia încă. Dar era mult mai probabil ca tavanul surpat să umple sala, distrugând-o.
O moarte rapidă pentru el, a spus o parte din mine, dar am strigat din toate puterile:
— Nu! Nu, nu, nu! Preaiubitule Bufon! Nu!
Ca un răspuns la strigătul meu, în gheaţa de sub mine s-a mişcat ceva. Am privit-o
cu ochii holbaţi, neizbutind să înţeleg ce putea avea atâta putere încât să se agite,
tresăltând sub avalanşă. Mişcarea a încetat.
Mi-am încleştat degetele de marginea de gheaţă şi am ţipat, şocat, când m-a prins
Dutiful de încheietura mâinii.
— Vino sus! a urlat la mine, şi am ştiut dintr-odată că mă mai strigase şi înainte,
încercând să-mi abată atenţia de la căderea de gheaţă şi de la dragonul care se
străduia să iasă din groapă.
Şi Icefyre aproape că izbutise. Toată lumea părea să fi fugit, n-am mai văzut decât
două trupuri fără viaţă şi n-am putut să-mi dau seama ale cui erau.
M-am agăţat de Dutiful, atârnând de el cu toată greutatea, şi a gemut, proptindu-se
bine deasupra gropii ca să mă pot târî pe peretele ei şi să ies.
— Unde e Chade? Trebuie să fugim! i-am strigat.
A făcut un gest larg, care ar fi putut însemna că toţi ceilalţi fugiseră deja în josul
dealului, către tabără. Pe urmă a căscat gura, tot mai mult şi mai mult, şi ochii i-au
ieşit din orbite de groază. M-am răsucit ca să privesc peste umăr, fiindcă se uita în
jos, în groapă. Pe fundul ei acoperit de gheaţa surpată, agitându-se ca să iasă la
suprafaţă aidoma unui broscoi trezit din hibernare, era dragonul Femeii Palide.
Însufleţirea nu-i dăruise niciun strop de graţie. Numeroasele vieţi discordante se
îngrămădeau în aceeaşi creatură grosolan sculptată, de o culoare cenuşie
noroioasă, ca a lutului nears. Harul meu a simţit în ea urletul foamei. O mistuia pe
dinăuntru şi am ştiut c-o să devoreze tot ce-o să-i iasă în cale. Pe urmă m-a izbit
suflarea Meşteşugului său şi m-am retras din faţa ei. Nu era simpla foame a unei
fiare nesăţioase. Personalitatea unui bărbat izbutise să domine monstrul care urla
sub noi, bălăcindu-se în zăpadă şi gheaţă sfărâmată. Am ştiu că Femeia Palidă îl
azvârlise în dragonul ei de piatră, într-o ultimă strădanie disperată de a-l trezi. Şi îl
trezise.
Soseşte Rawbread! Vin să subjug, să ucid şi să devorez! Mi-e foame de carne de
ţărănoi. Azi răzbunarea va fi a mea! Privirea i s-a oprit asupra lui Icefyre. Dragon al
celor Şase Ducate, asta e ziua morţii tale!
S-a întins, şi ghearele imense i s-au încleştat de coada lui Icefyre. Pe urmă s-a
proptit pe labele butucănoase şi a început să-l tragă pe dragonul negru după el,
înapoi, în groapă.
Capitolul 25
DRAGONI
În timpul Războiului Corăbiilor Roşii, multe case ale mamelor le-au plătit lui Kebal
Rawbread şi Femeii Palide, sub forma sacrificiului bărbaţilor din stirpea lor, un tribut
pe care n-ar fi vrut să-l dea. Dacă refuzau să-şi lase războinicii să se adune în jurul
lui Rawbread, pedeapsa era ceea ce se numeşte în cele Şase Ducate preschimbare
în neoameni. Şi asta li se întâmpla mai ales femeilor şi fetelor din triburi. Iar bărbaţii
rămâneau într-o încurcătură din care nu se putea ieşi. Femeile devenite neoameni
erau o ruşine şi o dezonoare pentru trib, însă nicio casă a mamelor nu-i putea
îngădui unuia dintre bărbaţii săi să ucidă o femeie fără să-şi atragă aceeaşi soartă.
Pentru bărbaţi era de preferat să se îmbarce ca războinici ai lui Rawbread în loc să
rişte distrugerea întregului lor trib. Dar cei întorşi în cele din urmă acasă nu mai erau
aceeaşi oameni. După război, mulţi au părut să moară în somn. Unii spun că au
fost otrăviţi de femeile din casa mamelor lor, pentru că nu mai aveau spiritul unor fii
virtuoşi.
COCKLE, Scurtă Istorie a
Corăbiilor Roşii din Insulele Străine

Din cerul fără nori s-a prăvălit un fulger albastru şi argintiu. Tintaglia s-a năpustit
direct în groapă, toată numai coadă biciuitoare şi cap în zbor de săgeată, cu botul
larg căscat dezvăluind şiruri de dinţi ca tot atâtea pumnale. S-a oprit în spinarea
dragonului care fusese Kebal Rawbread ca o pisică furioasă şi fălcile i s-au închis
în jurul gâtului lui, chiar sub capul butucănos. Ghearele i-au scrâşnit şi i-au zăngănit
pe solzii lui, într-o strădanie de a se prinde zdravăn şi de a rămâne deasupra. Şocul
atacului a abătut atenţia lui Rawbread de la Icefyre. Şi-a căscat botul ca să urle şi
dragonul negru s-a îndepărtat cu o zvâcnire.
Pleacă de lângă el. Caţără-te, ieşi şi zboară. Nu încerca să le lupţi cu ăsta pe
pământ!
Sunetele veneau de la Tintaglia. Nu erau un limbaj, dar purtau în ele un înţeles care
nu mi-a scăpat. Nu cred că toţi oamenii îi pricepeau spusele. Iar Icefyre ştia, cu
siguranţă, că îi vorbeşte lui, şi i-a răspuns cu un strigăt, deşi cred că nu desluşise
întreaga semnificaţie a mesajului. Probabil că întâlnirile noastre de până atunci mă
ajutau s-o înţeleg pe Tintaglia cel mai bine. Oricare ar fi fost motivul, l-am văzut pe
zdrenţuitul Icefyre căţărându-se pe marginea gropii şi îndepărtându-se de coada
biciuitoare a dragonului adevărat şi de dragonul de piatră de sub el. Ştiam că
Tintaglia n-o să-l poate ţine pe Rawbread prea mult pe loc. Era femelă şi bănuiam
că era cu mult mai mică decât Icefyre ca urmare a deosebirilor dintre sexe fireşti
pentru specia lor.
Dragonul de piatră era masiv şi diform, grosolan pe când ea era delicată şi suplă,
greoi pe când ea era sprintenă. În comparaţie cu Rawbread, era un şoim de
vânătoare care înfruntă un bivol. Era viteza încarnată, totuşi nu-i putea face niciun
rău. Dinţii ei i se înfipseseră în gât, dar n-am văzut scurgându-se niciun strop de
sânge. Ghearele puternice ale labelor ei din spate nu lăsau în urmă, pe trupul lui,
decât dâre albe, cum se întâmplă când zgârie un copil o piatră cu o alta. Nu păreau
să-l rănească. S-a scuturat din toate puterile, încercând să scape de Tintaglia, dar
ea se ţinea bine, atacându-l zadarnic cu arme care nu-i făceau niciun rău. Ghearele
ei erau la unghiile unei femei care încearcă să sfâşie armura de piele a unui
războinic. M-am întrebat dacă în el exista sânge care să fie vărsat. Sau nu era decât
piatră însufleţită prin puterea voinţei?
Şi ce putea să-l ucidă? Dacă pielea lui nu putea fi străpunsă de o creatură puternică,
ca Tintaglia, ce îl putea opri?
Rawbread emana Meşteşug în valuri. Simţeam nedumerirea şi ciuda cu care se
străduia să se înveţe cu trupul lui puternic, dar stângaci. Fusese însufleţit, dar era,
cumva, neterminat. Picioarele i se zbuciumau în gheaţa spartă, fără să-l ajute să
iasă din groapă. Şi-a întins cu stângăcie o aripă, dar n-a părut în stare s-o fluture,
şi nici măcar să şi-o aducă înapoi, lângă trup. Biciuia aerul, azvârlindu-şi greoi capul
într-o parte şi în alta, într-o zadarnică încercare de a scăpa de femela înverşunată.
Ochii argintii ai Tintagliei s-au îndreptat spre Icefyre, să vadă ce izbutise să facă.
Dragonul negru oferea un spectacol jalnic. Se săltase afară din groapă. Când şi-a
regăsit echilibrul, săltându-se pe picioarele din spate, ravagiile făcute de lunga lui
şedere în învelişul de gheaţă au devenit cu mult mai vizibile. Prin pielea solzoasă îi
atârna, lăsând să se vadă conturul osului din centrul pieptului. Mă ducea cu gândul
la un stârv de pasăre mâncat de furnici. Şi-a săltat aripile zdrenţuite, deschizându-
le larg. Când le-a fluturat, de probă, m-a izbit un val de duhoare de animal bolnav.
Şi-a unduit gâtul lung şi a lovit de mai multe ori cu coada, ca un om care încearcă
să-şi găsească mai bine locul în hainele ce i-au rămas mici de mult. Părea să facă
totul pe îndelete, ca şi cum lupta din groapă n-ar fi avut nicio legătură cu el. Şi-a
plimbat botul peste aripi, cu gesturi de pasăre care se ciuguleşte. Pe urmă şi le-a
întins şi le-a scuturat, cum îşi rearanjează un corb penele după ce a făcut-o pe
cerşetorul. Le-a fluturat o dată, încet, apoi încă o dată, iar a treia oară şi le-a coborât
cu o forţă care a spulberat zăpada în timp ce vântul şuiera strecurându-se prin
rupturile lor. S-a sprijinit brusc pe ele, cu muşchii picioarelor din spate împungându-
l în faţă şi în sus. S-a avântat greoi, ca o pasăre de mare stângace, dar, odată ce i
s-au desprins ghearele pe gheaţă, a părut eliberat din legăturile ei. A început să se
înalţe tot mai sus.
Am întrezărit-o pe Risk descriind cercuri largi deasupra noastră şi m-am întrebat ce
simţea la vederea unei creaturi de o asemenea imensitate, care urca spre ea.
Părând să fi tras concluzia că stângaciul dragon de piatră nu mai putea fi un pericol
pentru Icefyre, Tintaglia i-a dat brusc drumul şi a sărit în sus, sprintenă ca o şopârlă.
Aripile ei argintii-albăstrui s-au întins cu graţie şi, după două fluturări, a început să
se înalţe în văzduh.
Rawbread a părut să-şi dea seama cu întârziere că nu-l mai ataca nimeni. Şi-a
aruncat capul pe spate, urlându-şi ura către noi, apoi şi-a întins gâtul, mai scurt şi
mai gros decât al unui dragon adevărat, ca să-şi îndrepte spre cer un ochi de
culoarea nămolului. Din gâtlej s-a înălţat un soi de huruit bolborositor.
Femeia Palidă i-a trimis un mesaj care avea forţa furiei. Nu eram eu ţinta gândului
ei şi i l-am simţit doar măturându-mă în treacăt, dar nu mi-a fost greu să-l înţeleg.
Meşteşugul ei părea să-şi fi pierdut din putere, de parcă eliberarea dragonului ar fi
istovit-o. Îşi împingea gândurile printr-o mocirlă de durere.
Omoară dragonii, omoară unul sau pe amândoi, dar măcar unul! Nu te sinchisi de
oameni. Nu sunt în stare să-ţi facă niciun rău. Mai târziu o să-i poţi devora după
bunul tău plac. Însă acum răzbună-te pe cele Şase Ducate. Omoară-le dragonii,
Rawbread!
Şi, în aceeaşi clipă, el şi-a întors capul masiv, căscându-şi botul către coada
Tintagliei şi prinzându-i între fălcile lui de piatră vârful care se legăna în aer. A
smucit-o, preschimbându-i zborul graţios într-o cădere dezlânată. Ea a ţipat, şi l-am
văzut pe Icefyre înclinându-şi aripile, apoi i-am simţit privirea plimbându-se asupra
luptei de pe gheaţă. S-a lăsat pe-o parte, apoi a plonjat brusc. Dragonul de piatră
descoperise în sfârşit cum să-şi întindă aripile şi le-a folosit mai întâi ca s-o
oprească pe Tintaglia din zbor, dar, în timpul acelui efort stângaci, a părut să-şi dea
vag seama cum îl mai puteau ajuta. Fără să scape nicio clipă din bot coada femelei,
şi le-a fluturat sălbatic, făcând salturi neizbutite în aer. Zbătându-se tot timpul în
strânsoarea lui, regina-dragon a zvâcnit de fiecare dată ca un zmeu de hârtie legat
de un arc. A scos un strigăt subţire, ca un scrâşnet de sabie smulsă brusc din teacă,
şi s-a arcuit pe neaşteptate, întorcându-se ca să-şi atace atacatorul. Dar a fost o
greşeală. În ciuda mărimii ei impresionante, părea un fluture care se bate cu o
şopârlă. Vântul stârnit de aripile ei agitate frenetic mi-a azvârlit în faţă un val de
zăpadă îngheţată mărunţită şi m-a trântit la pământ, dar nu l-a impresionat câtuşi
de puţin pe Rawbread. A pocnit-o cu aripile lui grele, dându-i lovituri cumplite care-
i plesneau pielea aidoma ciocanelor din abatoare.
Avea s-o ucidă.
O clipă mai târziu, am înţeles care ar fi fost urmările acestei fapte. Femeia Palidă
ar fi învins totuşi. În pofida tuturor celor întâmplate, ar fi pus capăt existenţei
dragonilor în lume. Şi niciun om nu mai putea să intervină. Dacă ghearele Tintagliei
nu izbutiseră nici măcar să cresteze pielea monstrului de piatră, cum l-ar fi putut
vătăma oricare dintre armele noastre?
O clipă s-a lungit cât o viaţă. Mi-am dat seama că prinţul stătea înlemnit lângă mine
şi mi-am blestemat prostia. L-am zgâlţâit şi am zbierat:
— Ieşi de-aici! Nu mai putem face nimic! Fugi!
Dar a rămas nemişcat, cu gura căscată, urmărind transfigurat lupta purtată în faţa
ochilor noştri.
Apoi s-a năpustit Icefyre, ca un fulger negru. Trupul lui enorm a izbit dragonul de
piatră cu o forţă care a zguduit pământul ca o explozie de-a lui Chade. Nici eu, nici
Dutiful nu ne-am mai putut ţine pe picioare. Când am izbutit să mă salt în genunchi
şi mi s-a limpezit vederea, Tintaglia ieşise din învălmăşeală. Se îndepărta încet,
târându-şi labele şi aripile pe gheaţă. Zăpada fumega când o atingea sângele ei
gros. Harul meu simţea durerea revărsându-i-se în valuri. Probabil că nu mai
avusese niciodată parte de o asemenea suferinţă; era năucită de indignare şi de
spaimă.
Nu mi-a venit să-mi cred ochilor când cei doi masculi încleştaţi în luptă s-au înălţat
din groapa cu gheaţă surpată lovindu-se cu ghearele şi fluturându-şi aripile. Izbeau
aerul cu o forţă care ne-a trântit pe mine şi pe prinţ în genunchi, în repetate rânduri,
în vreme ce ne clătinam pe picioare, încercând să ne îndepărtăm de locul luptei.
— Dacă stai prea mult sub umbra unui dragon de piatră, rişti să devii neom! i-am
strigat lui Dutiful, târându-l după mine. Trebuie să fugim!
Pe urmă puterea vântului stârnit de aripile celor doi s-a micşorat. Prinţul şi-a
continuat mersul împleticit când l-am împins înaintea mea, însă eu m-am oprit şi m-
am uitat în urmă. Şi în sus.
Încleştaţi în luptă, dragonii continuau să se înalţe, dând din aripi aproape la unison.
Păreau prinşi într-un dans straniu, unduitor, cu ghearele căutând să se împlânte şi
cu capetele năpustindu-li-se iarăşi şi iarăşi, în atacuri şerpeşti. Dar erau ridicaţi mai
degrabă de forţa aripilor ponosite ale lui Icefyre decât de strădaniile dragonului de
piatră. Agăţaţi unul de altul, s-au înălţat urlând până când n-am mai văzut decât
două siluete negre pe fundalul cerului albastru.
— Fitz! Uite!
Pentru urechile mele maltratate, care ţiuiau, strigătul lui Dutiful nu era decât o
şoaptă, dar felul în care m-a zgâlţâit n-avea cum să nu-mi atragă atenţia. Idiotul se
întorsese. Şi arăta cu degetul către groapa plină cu gheaţă surpată. Într-un capăt,
era o mică deschidere, unde gheaţa nu umpluse în întregime imensa sală a
palatului de dedesubt. O gaură neastupată. Şi pe panta aia, cu bucăţile gheaţă
mişcându-i-se sub picioare, urca Elliania. Îşi croia cu hotărâre drum către noi,
strângând între degete lanţul legat de încheieturile mâinilor unei fetiţe pe care o târa
după ea, ignorându-i urletele şi zvârcolirile. Murdăria lipea de cap părul copilei şi
cămaşa zdrenţuită pe care o purta abia dacă îi acoperea trupul, dar asemănarea
dintre cele două fete sărea în ochi. Elliania îşi capturase sora. În urma lor, Peottre
a ieşit din gaură aproape târându-se. Ţinea în mână o sabie însângerată şi trăgea
după el o femeie sfrijită, care atârna fără vlagă. O jumătate din faţa lui era acoperită
de sângele prelins dintr-o rană din ţeastă. Imediat ce a avut loc să se ridice în
picioare, a săltat femeia în braţe şi a încercat să urce panta în fugă, dar bucăţile
înşelătoare de gheaţă se clătinau şi îi alunecau de sub tălpi. A izbutit să înainteze
cu vreo două şchioape, apoi a căzut într-un genunchi. Respira întretăiat şi era
aproape la capătul puterilor. Sub privirile noastre, şi-a lăsat brusc sora jos şi s-a
întors să-şi înfrunte urmăritorii, care tocmai ieşeau din gaură în patru labe. Oerttre
Blackwater a căzut moale, leşinată sau moartă, şi a început să alunece înapoi, către
deschidere.
Elliania tocmai ajunsese lângă noi. S-a uitat în urmă şi a ţipat ascuţit când l-a văzut
pe Peottre la strâmtoare.
— Ţine asta! i-a poruncit lui Dutiful, aruncându-i lanţul.
El l-a prins din reflex, privindu-şi năucit logodnica răvăşită. Dintr-o nară îi cursese
sânge, conturându-i o jumătate a buzei de sus cu o crustă subţire, iar părul despletit
îi atârna ciufulit în jurul feţei. I-a întors spatele răsucindu-se pe călcâie şi, cu o sabie
scurtă în mână, a luat-o la fugă spre Peottre.
— Ţine asta! i-a repetat Dutiful brusc cuvintele, aruncându-mi lanţul mie.
A căzut înainte de a apuca să-l prind, dar am făcut un pas înainte şi l-am reţinut sub
talpă, ca să nu poată fugi copila. Numai că nu voia să fugă. S-a repezit la mine, cu
gura larg căscată. Pentru Harul meu nu exista, dar, când am înşfăcat-o, încercând
să mă feresc de atacul ei, carnea mea i-a simţit loviturile. Mă luptasem cu mulţi
bărbaţi, dar nu mă gândisem niciodată c-o să fiu nevoit să înfrunt o fetiţă
slăbănoagă de zece ani, căreia nu-i e frică de nimic şi nu-i pasă dacă
supravieţuieşte sau nu. Având ca arme dinţii, unghiile şi genunchii, părea hotărâtă
să-mi smulgă carnea de pe oase sau să mi-o strivească, şi a izbutit întru câtva, mi-
a zgâriat faţa şi m-a muşcat de încheietura unei mâini înainte de a reuşi s-o azvârl
jos. Am acoperit-o cu trupul meu, strivind-o de gheaţă, până când am putut s-o
rostogolesc pe burtă. Mi-a strecurat mâinile sub ea, am prins-o de coate şi am
smucit-o, lipind-o cu spatele de mine, astfel încât să-i stea braţele încrucişate pe
piept. Mă izbea în continuare cu picioarele, dar era desculţă, iar pielea groasă a
pantalonilor mei mă apăra în mare măsură. Şi-a lăsat capul în jos şi mi-a prins
mâneca între dinţi, trăgând de ea de parcă şi-ar fi prins prada, dar lâna era
rezistentă, aşa că am lăsat-o s-o mestece. Fiindcă muşcăturile n-au eliberat-o, şi-a
repezit capul pe spate, izbindu-mă cu un zgomot surd în piept. Nu era o plăcere,
dar, atâta timp cât îmi ţineam bărbia ridicată, puteam să suport.
Duşmanul meu costeliv odată imobilizat cu atâta bravură, mi-am întins gâtul, să văd
ce se întâmplă mai jos de mine. În groapa plină cu zăpadă alunecoasă, Elliania
ajunsese lângă mama ei. Stătea ghemuită alături, cu sabia pregătită, ca ultimă linie
a apărării, în timp ce Peottre se lupta cu doi dintre oştenii cu ochi stinşi ai Femeii
Palide. Nu ştiam dacă narcescă voia să-i ţină la distanţă pe atacatori sau să-i dea
mamei ei lovitura de graţie înainte de a fi capturată iarăşi. Preţ de o clipă în care
mi-a stat inima, nu l-am zărit nicăieri pe Dutiful. Pe urmă l-am întrezărit dincolo de
Peottre. Stătea, hotărât, în faţa găurii din care apăruseră narcescă şi Peottre. Cuţitul
lui era roşu şi bloca ieşirea oricărui alt urmăritor.
Suntem atacaţi!
Avertizarea trimisă de Chade prin Meşteşug a ajuns la mine exact în clipa când
nişte strigăte m-au făcut să-ntorc capul. M-am uitat către tabăra noastră. Lacheii
Femeii Palide îşi făcuseră apariţia ca să ne atace grupul împuţinat şi năucit. Lăsau
impresia că vor să împiedice pe oricine să sară în ajutorul Tintagliei, dar niciunul nu
era destul de curajos ca s-o atace pe femela-dragon prăbuşită. L-am zărit pe
bătrânul meu mentor aşa cum nu-l mai văzusem niciodată. Bine proptit pe picioare,
cu sabia în mână, stătea alături de Longwick. Thick era ghemuit în spatele lor,
văicărindu-se, cu braţele încrucişate protector deasupra propriului cap.
Thick! Împinge-i, cum mă împingeai pe mine! Nu vor da toţi înapoi, dar unii o vor
face! Atacă-i! Spune-le Plecaţi!”, Spune-le „Nu ne vedeţi!” Te rog, Thick!
Cuprins de disperare, continuam s-o ţin pe fetiţa care încă se mai zbătea. Nu
îndrăzneam să-i dau drumul, dar cât o ţineam nu puteam face nimic altceva.
Am avut impresia că Thick nu mi-a luat în seamă sugestia. Pe urmă l-am văzut
săltându-şi un braţ şi uitându-se în jur ca un copil speriat. Şi am simţit uşoara
atingere trecătoare a Meşteşugului cu care le vorbea atacatorilor:
Plecaţi, plecaţi, plecaţi, plecaţi!
Am văzut cel puţin doi dintre războinicii Femeii Palide supunându-i-se, întorcându-
se brusc cu spatele către câmpul de bătaie şi plecând în grabă, ca şi cum şi-ar fi
adus brusc aminte că au în altă parte treburi care nu îngăduie amânare. Dintre
ceilalţi, mulţi şi-au pierdut avântul şi s-au mulţumit să se apere, ca şi cum ar fi
început deodată să se întrebe de ce ne atacaseră.
Fă-o din nou, Thick! Ajută-mă!
Am auzit mesajul lui Chade simţind, în acelaşi timp, că sufla greu. Sabia i se părea
grea cât tot pământul, şi nu-i plăcuse niciodată să se uite în ochii omului pe care-l
omora. A urmat un val roşu de durere când i-a crestat o sabie, chiar sub cot. L-am
văzut pe Thick sărind înapoi şi strângându-şi în mână propriul braţ.
Chade! Blochează-ţi durerea! Thick o simte. Thick! Spune-i durerii să plece! Trimite-
o la oamenii răi. Poţi s-o faci!
O clipă mai târziu, o pală de vânt m-a izbit de sus, şi m-am ghemuit ca un şoarece
de câmp când simte în aer fluturarea unei aripi de bufniţă. Dragonii se întorceau,
luptându-se într-o linişte înspăimântătoare, întreruptă doar de şuierul fluturărilor de
aripi şi de zgomotul surd al loviturilor lor. Încleştaţi într-o luptă frenetică, se
avântaseră spre înălţimi. Ghemuit, mi-am ridicat privirea către ei şi m-am gândit că
înţeleg strategia lui Rawbread. Se agăţase de Icefyre, cu fălcile încleştate de
spatele gâtului lui. Dragonul negru avea nevoie aproape de toată forţa lui ca să
rămână în aer. Ştia că numai acolo putea spera să-l învingă pe dragonul de piatră.
Aşa că se răsucea şi se zvârcolea, încercând să-i scape din strânsoare.
Amândoi ar fi putut să cadă chiar peste noi!
— Ieşiţi de-acolo! i-am strigat lui Dutiful. Se prăbuşesc dragonii!
Prinţul şi-a ridicat privirea, a tresărit, apoi a făcut un salt înapoi ca să se ferească
de sabia potrivnicului său. Pe urmă a strigat ceva către narcescă şi către unchiul ei.
Peottre îl omorâse pe unul dintre atacatorii săi, iar celălalt se retrăgea. Elliania şi-a
prins mama de o gleznă şi a început s-o târască afară din groapă, având în tot acest
timp sabia pregătită să lovească. Atunci când a ajuns destul de aproape, m-am
întins spre ea, am prins-o de încheietura mâinii cu sabia şi am tras-o peste buza
gropii. În clipa următoare, am fost nevoit s-o ţin mai strâns pe sora ei, care scuipa
şi se zvârcolea. Elliania şi-a târât mama mai departe de groapă, apoi a strigat:
— Ieşiţi de-acolo! Se prăvălesc!
Avea dreptate. Dragonii erau un nod zvârcolitor care cădea drept spre noi, mărindu-
se văzând cu ochii. Iar Dutiful şi Peottre au renunţat la luptă şi au luat-o la fugă, cu
bucăţi de gheaţă rostogolindu-li-se şi alunecându-le sub tălpi în timp ce se străduiau
să urce şi să iasă din groapă. Elliania se retrăgea la rândul ei, trăgându-şi mama
de glezne şi strigându-le cu disperare celor doi să se grăbească, să se grăbească.
Eu am săltat fetiţa în braţe şi am urmat-o. Ştiam că nu pot face nimic altceva şi
totuşi, fugind, mă simţeam ca un laş. Cu cizmele lovind zgomotos în gheaţă, Dutiful
a trecut de mine. A ajuns lângă narcescă, s-a aplecat, a ridicat-o pe mama ei, apoi
şi-a săltat-o pe umeri. O clipă mai târziu, mâna lui Peottre s-a lăsat, grea, pe umărul
meu, împingându-mă ca să mă mişc mai repede, şi am alergat aşa împreună.
Umbra dragonilor în cădere se lăţea deasupra noastră. M-am simţit năuc şi ameţit
pentru o clipă, apoi am continuat să fug împleticindu-mă. I-am ajuns din urmă pe
Dutiful şi pe cele două femei. Elliania a arătat spre cer fără vorbe.
Icefyre scăpase din strânsoarea lui Rawbread. Fluturarea frenetică a aripilor îl purta
tot mai sus şi mai sus, iar Rawbread cădea ca un bolovan, fără pic de graţie, cu
aripile lui întinse neizbutind nimic mai mult decât să-i încetinească prăbuşirea
trupului masiv.
S-a izbit gheţar cutremurându-l. Căzuse jumătate în groapă şi jumătate dincolo de
marginea pe care stătusem eu cu câteva clipe înainte. Am sperat că murise, dar s-
a rostogolit încet, s-a ridicat în picioare şi şi-a scuturat aripile. Capul grosolan i s-a
rotit pe gâtul gros, întorcându-se în toate părţile. Pe urmă i s-au mişcat labele
puternice şi, aidoma unei şopârle care iese din nămol, s-a săltat din groapă târându-
se pe burtă, cu coada agitându-i-se cu furie şi învolburând zăpada în urma lui. A
părut să mă fixeze cu privirea şi mi-au îngheţat toate măruntaiele. Pe urmă, ca un
cal smucit brusc de frâu, şi-a tras capul spre spate şi şi l-a scuturat cu ciudă. Ochii
săi, lipsiţi de luciu dacă îi comparai cu vârtejul argintiu din ai Tintagliei, m-au măturat
în treacăt cu privirea, apoi s-au oprit asupra femelei-dragon, ţintuind-o. Nu ne-a mai
dat nicio atenţie şi a pornit-o greoi către ea, pufnind cu furie. Am devenit conştient
de îndemnurile trimise către el, prin Meşteşug, de Femeia Palidă, care îi cerea să
ucidă femela şi îi făgăduia că apoi totul o să fie minunat, o să-şi poată satisface şi
ura, şi foamea, după bunul plac. Dar mai întâi trebuia să omoare femela. Între el şi
victorie nu mai stătea nimic. Tintaglia nu mai era în stare să i se opună.
Însă Femeia Palidă se înşela. Mi-am simţit inima în gât când mi-am dat seama că
Tintaglia încă mai avea doi apărători. Aproape orbul Burrich stătea lângă ea şi se
străduia să-i oprească sângerarea apăsându-i din toate puterile pe gât mantia lui
împăturită. Materialul fumega, şi m-am întrebat din ce-o fi fost făcut sângele
dragonilor. Burrich era concentrat asupra îndeletnicirii sale, iar Tintaglia avea gâtul
lung arcuit, cu capul îndreptat protector către propriul trup. Niciunul nu părea să fie
conştient de moartea masivă care cobora greoaie dealul, apropiindu-se de ei.
Însă Swift era. Stătea în faţa Tintagliei, o furnică apărând un castel. Săgeata viu
colorată primită de la Bufon i-a zburat din arc, ca să se frângă zadarnic când a izbit
dragonul de piatră. Neînfricat, Swift a scos din tolbă o altă săgeată, a potrivit-o în
arc şi l-a încordat. Luându-şi curajul dintr-o rezervă care părea prea mare pentru un
băiat atât de mic, a făcut doi paşi către dragon. A tras din nou, cu un rezultat la fel
de inutil. Dar nu s-a clintit şi a scos din tolbă o a treia săgeată. Ca să ajungă la
Tintaglia, Rawbread ar fi trebuit să-l calce în picioare. L-am văzut pe Swift strigând
peste umăr ca să-şi pună în gardă tatăl. Avea săgeata deja în arc. Iar eu nu puteam
face nimic mai mult decât să privesc neputincios dragonul de piatră îndreptându-şi
către el privirea necruţătoare. Rawbread s-a avântat brusc într-un galop stângaci.
Swift şi-a privit moartea în faţă şi gura i s-a deschis larg într-un strigăt de groază şi,
în acelaşi timp, de sfidare. Arcul i-a tremurat în mâini, cu vârful săgeţii cenuşii
legănându-se nebuneşte, dar a rămas pe loc.
Burrich şi-a săltat capul. S-a întors. Încă mai ţin minte totul, în amănunt. L-am văzut
trăgând aer în piept şi, printre ţiuiturile din urechi, l-am auzit urlând de indignare
fiindcă îndrăznea ceva să-i ameninţe fiul.
Nu-l mai văzusem niciodată mişcându-se cu atâta iuţeală. S-a repezit către Swift şi
către dragon, azvârlind cu cizmele bulgări de zăpadă la fiecare pas. Tintaglia şi-a
săltat uşor capul, martoră fără vlagă la goana lui dezlănţuită. O clipă mai târziu,
Burrich ajunsese între băiatul său şi dragon şi scotea cuţitul de la centură din fugă.
Era cel mai ridicol şi cel mai curajos atac pe care-l văzusem vreodată. A ţâşnit în
întâmpinarea dragonului, ridicând cuţitul. Am zărit lama crăpând când a izbit cu ea
în carnea de piatră. Şi, în acelaşi timp, am simţit răbufnirea respingerii trimise cu
Harul către creatură. Ca pe una dintre exploziile lui Chade. A fost înverşunarea
armăsarului care-şi apără herghelia, sălbăticia lupoaicei sau a ursoaicei care-şi
apără puii, născută mai ales din dragostea pentru ceea ce apăra decât din ura
împotriva a ceea ce înfrunta. A avut ca ţintă dragonul, şi forţa răbufnirii a trântit
monstrul de piatră în genunchi.
Dar, fluturând sălbatic în cădere, una dintre aripile grele ale lui Rawbread l-a pocnit
pe Burrich, aruncându-l într-o parte ca pe o nimica toată. A zburat prin aer
învârtindu-se.
— Nu! am strigat, dar răul fusese deja săvârşit.
S-a izbit cu putere de zăpada îngheţată, îndoindu-se ca o păpuşă de cârpă azvârlită
cu furie, apoi a alunecat pe gheaţă răsucindu-se. Rawbread s-a ridicat, stângaci,
pe labele lui negre, cu gheare. Şi-a scuturat capul masiv şi l-am văzut gâfâind până
ce şi-a recăpătat răsuflarea. Pe urmă, cu botul căscat, a pornit-o din nou către Swift
şi Tintaglia.
Băiatul urmărise din priviri căderea zdrobitoare a tatălui său. S-a întors din nou spre
dragon şi în urletul care i-a ieşit din gura larg deschisă nu era decât ură, ură în cea
mai pură stare. Cu puterea ei, şi-a încordat arcul, mai tare şi tot mai tare, până când
am crezut că o să-l văd plesnind. Însă l-am văzut pe Swift devenind una cu săgeata
când s-a uitat în ochii dragonului care se apropia greoi.
A tras.
Loială ca dragostea tatălui său, săgeata cenuşie a zburat strălucind. S-a înfipt în
ochiul dragonului şi s-a afundat în el, aproape dispărând. L-am văzut pe Rawbread
începând să-şi ridice o labă din faţă către ea. Pe urmă s-a oprit brusc, ca şi cum ar
fi ascultat ceva. Eram conştient că Femeia Palidă îi vorbea prin Meşteşug,
poruncindu-i isterică să termine odată, să-l omoare pe arcaş, s-o omoare pe femela-
dragon, făgăduindu-i că pe urmă putea să facă orice dorea, tot ce dorea. Am crezut
că Rawbread încremenise ca s-o asculte cu atenţie. Dar n-a mai reînceput să se
mişte. Culoarea cafenie a vieţii i-a dispărut din piele şi patina ternă a pietrei l-a luat
în stăpânire. A rămas aşa, cu aripile pe jumătate întinse, cu laba din faţă gata să
prindă în gheare săgeata din ochi, cu botul larg căscat. Peste întregul câmp de luptă
s-a aşternut tăcerea oamenilor cărora nu le venea să-şi creadă ochilor. Dragonul
de piatră murise.
O clipă mai târziu, fetiţa din braţele mele s-a însufleţit. Harul meu a simţit-o
deschizându-se larg, ca o floare. Încetase să se mai zbată din clipa morţii
dragonului. Şi mi s-a ghemuit pe neaşteptate în braţe.
— Mi-e tare frig. Mi-e tare foame, a scâncit şi, când mi-am coborât spre ea privirea
uluită, a izbucnit în lacrimi copilăreşti.
— O clipă, o clipă, i-am spus şi, detestând ceea ce eram nevoit să fac, am pus-o
cu micile ei tălpi goale pe zăpadă.
Mi-am scos dintr-o smucitură mantia lui Chade şi am înfăşurat-o în ea. O acoperea
până la pământ şi, după ce am luat-o din nou în braţe, şi-a tras picioarele la
adăpostul ei cu recunoştinţă, cuibărindu-mi-se la piept ca un ghem tremurător.
— Dă-mi-o mie, dă-mi-o mie! mi-a cerut Peottre.
Lacrimile îi şiroiau pe faţă, lăsând dâre prin sângele care i-o mânjea.
— Oh, peştişorule, oh, Kossi a mea! Elliania, uite, uite, Kossi a noastră s-a întors la
noi. E din nou ea însăşi!
Bătrânul războinic s-a întors spre narcescă, apoi, ca şi cum bucuria l-ar fi sleit de
puteri, a căzut în genunchi, strângând copila la piept şi murmurând ceva deasupra
ei.
Elliania s-a uitat la noi, cu ochii oglindindu-i sufletul, apoi şi-a coborât privirea spre
femeia răsfirată pe zăpadă, la picioarele ei. A căzut în genunchi, alături de ea.
— Am salvat-o pe una dintre ele, a spus, cu ochii umplându-i-se de lacrimi. Măcar
am salvat-o pe una dintre ele. Mamă, am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Ne-am
străduit cu toţii din greu.
Dutiful s-a uitat la Elliania. Era îngenuncheat de cealaltă parte a mamei ei. Cu
blândeţea unei dădace, i-a îndepărtat părul murdar de pe faţa suptă.
— Nu. Le-aţi salvat pe amândouă. E leşinată, Elliania, dar a revenit şi ea. O simt cu
Harul. Şi mama ta s-a întors la voi.
— Dar… de unde ştii?
Elliania a rămas cu ochii la chipul femeii, neîndrăznind să spere.
Dutiful i-a zâmbit.
— Ai încredere în mine, ştiu. Mulţumită unei vechi magii a Farseerilor, un dar de
moştenit de la stirpea tatălui meu. S-a aplecat din nou s-o ridice pe femeia leşinată.
S-o ducem la căldură şi la adăpost. Şi să-i dăm să mănânce. Bătălia pare să se fi
încheiat, cel puţin deocamdată.
Au încetat toţi lupta când a murit dragonul, mi-a confirmat Chade, în timp ce mă
uitam atent în jos, la câmpul de bătaie. De parcă şi-ar fi pierdut brusc curajul.
Nu. N-au pierdut nimic, au redobândit. E greu să-ţi explic, Chade, dar o simt cu
Harul. Servitorii Femeii Palide erau pe jumătate neoameni, dar, când a murit
dragonul, tot ce le fusese luat ca să însufleţească piatra s-a întors la ei. Cu mama
şi cu sora narcescăi s-a întâmplat acelaşi lucru. Nu mai sunt neoameni. Spune-le
insularilor să le vorbească bărbaţilor cu care v-aţi luptat. Să le ofere hrană, să le
ureze bun-venit. Şi să-i liniştească. E posibil să fie de-a dreptul năuciţi.
Mi-am lăsat ochii să se plimbe pe câmpul de luptă şi am văzut că presupunerile
mele se adevereau. Toţi oştenii Femeii Palide, până la unul, îşi aruncaseră armele.
Un bărbat stătea în picioare, cu mâinile apăsate peste urechi, plângând. Un altul îşi
ţinea un prieten de umăr şi îi vorbea râzând zgomotos. Un mic grup de oameni se
adunase în jurul dragonului de piatră. Lipsit de viaţă, strica uniformitatea gheţarului,
era o statuie urâtă, aşezată strâmb.
Dar, mai straniu decât orice altceva, Tintaglia se ridicase în picioare. S-a apropiat
de dragonul de piatră cu mers încordat, de pisică la vânătoare. Şi-a întins prudentă
gâtul graţios. L-a adulmecat, l-a pipăit precaută cu botul, apoi, pe neaşteptate, la
pocnit violent cu o labă din faţă. Dragonul de piatră s-a legănat uşor în zăpadă, dar
n-a căzut. Însă ea şi-a întins gâtul, înălţându-şi capul cât mai sus cu putinţă, apoi
şi-a trâmbiţat triumful asupra duşmanului. Sângele încă se mai ivea din
numeroasele zgârieturi şi muşcături, dar pretindea că victoria îi aparţine. Dacă
văzuse cineva vreodată ceva mai bizar decât un dragon vestindu-şi triumful în
mijlocul unor oameni care ovaţionau, menestrelii nu istorisiseră asta niciodată.
Din înaltul cerului a părut să se întoarcă ecoul strigătului ei triumfal. Istovit şi
zdrenţuit, Icefyre s-a rotit deasupra noastră pe o spirală amplă. Apoi şi-a înclinat
aripile şi a alunecat prin văzduh către gheţar, pentru a se roti iarăşi, mult mai
aproape de noi. Jos, Tintaglia şi-a azvârlit capul pe spate şi a strigat iarăşi. În jurul
gâtului, porţiuni de solzi i s-au săltat brusc, ca o coamă, iar o creastă, abia vizibilă
pe capul ei până atunci, s-a înălţat argintie, ca o coroană. Pe trup i s-a întins o tentă
de culoare, de la albastrul cel mai profund la argintiul cel mai strălucitor. Oamenii
adunaţi în jurul ei s-au tras înapoi. S-a avântat în aer dintr-un salt tot atât de lipsit
de efort ca al unei pisici de pe podea pe masă. Aripile i s-au deschis în aceeaşi
clipă şi, după ce au fluturat de trei ori, a început să urce.
Icefyre s-a înălţat la rândul său, bătând din aripi cu frenezie, dar Tintaglia l-a ajuns
şi l-a întrecut cu uşurinţă. Dragonul negru şi-a trimis după ea un strigăt pătimaş, dar
n-a primit răspuns. Am văzut-o ajungând tot mai sus şi mai sus, până când pentru
ochii mei încordaţi a părut doar un pescăruş argintiu, în zbor deasupra mea. De
două ori mai mare decât ea, flămând şi zdrenţuit, Icefyre s-a străduit s-o urmeze.
Am clipit când au trecut prin dreptul soarelui.
Pe urmă s-au avântat împreună pe o spirală. Strigătele lui groase erau o provocare
adresată lumii întregi, însă ale ei, mult mai ascuţite, erau sfidare şi batjocură doar
la adresa lui. A fost o clipă deasupra ei, apoi Tintaglia şi-a înclinat aripile şi s-a
îndepărtat. Sau cel puţin aşa am crezut. Însă Icefyre şi-a strâns brusc aripile şi s-a
lăsat să cadă asupra ei, cu botul larg deschis atât de stacojiu la culoare încât i l-am
văzut chiar şi de la distanţa aceea, înainte de a i se strânge dinţii în jurul gâtului ei
întins. Pe urmă aripile lui mai mari le-au umbrit pe ale ei, şi toate patru au început
brusc să bată la unison. Dragonul negru a tras-o cu putere către el, şi coada lui mai
lungă s-a înfăşurat în jurul cozii Tintagliei când i s-a arcuit el deasupra.
Ştiam la ce sunt martor. După acea împerechere în zbor, pe cerul nostru aveau să
fie iarăşi dragoni. Am rămas cu ochii la acel miracol, la acel spectacol mai presus
de pudoare al reîntoarcerii lor la viaţă şi m-am întrebat ce îi redaserăm lumii.
— Nu înţeleg! a exclamat narcescă îngrozită. A bătut atâta drum ca să-l salveze,
iar el o atacă. Uitaţi-vă cum se luptă!
Dutiful şi-a dres glasul.
— Nu cred că se luptă.
— Atunci ce… Ba da! Uită-te cum o muşcă! De ce o ţine aşa, dacă nu vrea să-i facă
niciun rău?
Elliania şi-a umbrit ochii cu mâna, Uitându-se la cei doi dragoni uluită. Părul negru
îi atârna încâlcit pe umeri şi pe spate, iar bărbia ridicată îi dezgolea gâtul lung.
Tunica îi stătea întinsă peste sâni. Dutiful a scos un sunet scurt din fundul gâtului.
Şi-a luat ochii de la ea şi privirea i s-a plimbat de la mine la Peottre. Unchiul
narcescăi avea un braţ în jurul umerilor surorii sale, iar cu celălalt o strângea la piept
pe Kossi. Cred că prinţul a decis că părerea noastră nu mai conta pentru el. S-a
apropiat de Elliania şi a luat-o în braţe.
— O să-ţi arăt, a spus spre uimirea ei.
A strâns-o mai tare, trăgând-o mai aproape, apoi şi-a coborât buzele către ale ei.
În ciuda a tot ce mi se întâmplase în ziua aceea şi a tuturor pierderilor suferite, m-
am trezit zâmbind. Ceea ce se petrecea între dragoni, deasupra noastră, afecta
probabil pe oricine stăpânea Meşteşugul. Narcesca a întrerupt într-un târziu sărutul.
Şi-a sprijinit fruntea pe umărul lui Dutiful, râzând încetişor.
— Oh, a spus.
Apoi şi-a înălţat din nou faţa, ca să fie sărutată. Mi-am întors privirea în altă parte.
Oerttre n-a făcut-o. Era scandalizată. Deşi murdară şi în zdrenţe, a vorbit cu
indignarea unei regine:
— Peottre! îi îngădui unui ţărănoi s-o sărute pe narcescă noastră?!
El a râs zgomotos. Şi am fost şocat când mi-am dat seama că îl auzeam pentru
prima oară râzând.
— Nu, soră a mea. Dar ea îi îngăduie şi îi oferă ceea ce a dobândit. Trebuie să-ţi
mai explic multe. Dar, Crede-mă, nu se întâmplă nimic împotriva voinţei ei. Peottre
a zâmbit. Şi ce e un bărbat, ca să se poată opune voinţei unei femei?
— Nu se cuvine, a răspuns Oerttre, strâmbând din nas şi, în pofida rochiei ei pătate
şi a părului soios, tonul era al unei narcesce de pe Runele Zeilor.
Am fost uluit când mi-am dat seama cât de bine îşi revenise.
Mi-a trecut brusc prin minte că, indiferent în ce măsură ar fi devenit neom, dacă
supravieţuise, şi Bufonul îşi revenise pe deplin după moartea dragonului. Speranţa
a zvâcnit nebuneşte în mine, în timp ce lumea din jur se clătina.
— Bufonul! am strigat şi, după ce Peottre m-a măsurat cu o privire dezaprobatoare,
crezând că îl luam în râs pe prinţ, m-am simţit dator să-i lămuresc: Omul arămiu.
Lordul Auriu. Ar putea fi încă în viaţă!
I-am întors spatele şi am luat-o la fugă pe zăpada îngheţată. Am ajuns la marginea
gropii săpate de noi şi am încercat să descopăr pe unde aş fi putut coborî în
siguranţă. Înălţarea dragonilor o transformase într-un loc periculos. Deschiderea
prin care ieşiseră Peottre şi narcesca dispăruse. Căderea lui Rawbread pe
marginea gropii şi râvna cu care se străduise să se salte deasupra ei ascunsese
gaura prin care se putea pătrunde în palatul Femeii Palide. Dar ştiam unde se aflase
şi, fără îndoială, fără nici cea mai mică îndoială, nu o acoperea un strat prea gros
de zăpadă. Am început să cobor panta înşelătoare, încercând şi să mă grăbesc şi
să rămân în picioare în timp ce sfărâmăturile de gheaţă îmi scrâşneau sub tălpi,
pentru a începe apoi şi să alunece în cascadă pe lângă mine. M-am oprit şi m-am
străduit să înaintez cu mai multă atenţie. Mi-am croit drum în josul râpei alunecoase,
urând tot ce mă întârzia. Fiecare bucată de gheaţă pe care o dislocam însemna o
mişcare în plus. Deschiderea fusese în cel mai adânc cotlon. Aproape ajunsesem
când am auzit pe cineva strigându-mă. M-am oprit şi m-am uitat peste umăr. Peottre
stătea pe marginea gropii, uitându-se în jos, la mine. A clătinat din cap, cu ochii plini
de milă. Şi mi-a vorbit pe şleau.
— N-are rost, Badgerlock. E mort. Prietenul tău e mort. Îmi pare rău. L-am văzut
când ne căutam rudele prin celule. Îmi făgăduisem mie însumi că, dacă e încă în
viaţă, încerc să-l scot şi pe el. Dar nu mai trăia. Am ajuns prea târziu. Îmi pare rău.
Am rămas neclintit, holbându-mă la el. Şi, dintr-odată, n-am mai putut să-l văd.
Contrastul dintre lumina strălucitoare a zilei şi silueta lui întunecoasă părea să mă
orbească. Frigul a urcat în mine, urmat de un val de amorţeală. Am crezut c-o să
leşin. M-am aşezat foarte încet pe gheaţă. Şi am detestat cuvintele prosteşti care
mi-au ieşit din gură:
— Eşti sigur?
Peottre a dat din cap, apoi mi-a răspuns, fără tragere de inimă:
— Foarte sigur. L-au… A tăcut brusc. Apoi a continuat, cu voce plată: Era mort. N-
a putut să supravieţuiască. Era mort. A tras aer în piept, apoi a oftat prelung. Te
strigă, jos, în tabără. Băiatul, Swift, e cu muribundul. Te cheamă acolo.
Muribundul. Burrich. Am recăzut în gândurile mele cu violenţa exploziilor lui Chade.
Da. Aveam să-l pierd şi pe el. Era prea mult, mult prea mult. Mi-am ascuns faţa în
mâini şi m-am ghemuit, legănându-mă înainte şi-napoi în zăpadă. Prea mult. Prea
mult.
— Cred că ar trebui să te grăbeşti.
Vocea lui Blackwater a ajuns la mine dintr-un loc îndepărtat. Pe urmă altcineva a
spus, cu glas scăzut:
— Du-te să te-ngrijeşti de ai tăi. De oamenii mei am grijă eu.
Am auzit pe cineva coborând către mine pe panta plină de bucăţi de gheaţă, dar nu
m-am sinchisit. Am rămas locului, încercând să mor, încercând să scap de o viaţă
în care cei dragi mie pieriseră fiindcă nu fusesem în stare să-i salvez. Pe urmă mi
s-a lăsat o mână grea pe umăr.
— Ridică-te, Fitzchivalry! mi-a spus Web. Swift are nevoie de tine.
Am clătinat din cap copilăreşte. Niciodată, absolut niciodată, n-aveam să mai las pe
cineva să depindă de mine.
— Ridică-te! a repetat el, cu mai multă asprime. Am pierdut destui oameni astăzi.
Nu vrem să te pierdem şi pe tine.
Mi-am săltat capul şi m-a uitat în sus, la el. Mă simţeam ca un neom.
— Pe mine m-aţi pierdut cu mult timp în urmă, i-am spus.
Apoi am răsuflat adânc, m-am ridicat şi l-am urmat.
Capitolul 26
VINDECĂRI
Tatuarea sclavilor din Statele Chalced cu un semn special al proprietarului a fost,
la origine, un obicei la modă printre nobili. În primele sale zile, se practica doar
tatuarea celor mai valoroşi sclavi, pe care te aşteptai să-i păstrezi o viaţă. S-ar
părea că s-a generalizat după ce lordul Grart şi lordul Porte, doi nobili puternici de
la Curtea chalcedeană, au început să se întreacă în a face paradă de bogăţie. Pe
vremea aceea, bijuteriile, caii şi sclavii dădeau măsura averii, şi lordul Grart s-a
hotărât să-şi însemne, cât mai vizibil, toţi caii şi să-şi tatueze toţi sclavii. Şi unii, şi
alţii îl urmau, înşiruiţi, oriunde s-ar fi dus. Se spune că, imitându-şi rivalul, lordul
Porte pur şi simplu a cumpărat sute de sclavi ieftini, care nu aveau deloc sau prea
puţin valoare ca meşteşugari sau învăţaţi, doar ca să-i tatueze cu blazonul său şi
să-i arate lumii.
Pe vremea aceea, în Chalced, stăpânii le îngăduiau unora dintre sclavii lor, care
erau meşteşugari, artizani sau curtezane, să fie plătiţi de alţii pentru serviciile făcute.
Din când în când, câte unul dintre aceşti sclavi privilegiaţi izbutea să strângă destui
bani ca să-şi răscumpere libertatea. Dar pe mulţi stăpâni nu-i trăgea deloc inima să
lase nişte oameni atât de valoroşi să plece. Deoarece tatuajele nu puteau fi
îndepărtate de pe faţa cuiva fără să lase cicatrice urâte, iar hrisoavele care
consfinţeau eliberarea erau adesea falsificate, foştilor sclavi le era foarte greu să
aducă dovezi că-şi câştigaseră într-adevăr libertatea. Proprietarii au profitat de asta
născocind, ca dovezi ale eliberării, aşa-numitele „verigi ale libertăţii”, nişte cercei
foarte scumpi, din aur sau argint şi adesea împodobiţi cu nestemate, pentru care
fiecare familie nobilă îşi avea propriul model unic. După ce-şi cumpărau libertatea,
sclavii aveau adesea nevoie de ani de muncă pentru a putea plăti şi costisitorul
cercel care demonstra că erau cu adevărat liberi să plece din Chalced după bunul
plac, fără a mai avea nevoie de altă dovadă decât propriul cuvânt.
FEDWREN, Istoria obiceiurilor
chalcedene legate de sclavie

Ştiam foarte bine cum arată un câmp de luptă după încetarea ei. Mersesem pe
pământ însângerat şi păşisem peste trupuri ciopârţite. Dar nu mai fusesem în niciun
loc unde zădărnicia războiului să sară atât de bine în ochi. Oamenii îşi bandajau
rănile pe care şi le făcuseră unul altuia, iar insularii care luptaseră împotriva noastră
stăteau de vorbă cu oamenii Hetgurdului, cerând îngrijoraţi veşti despre rudele şi
triburile de care fuseseră despărţiţi cu ani în urmă. Păreau treziţi dintr-un legendar
somn vrăjit, bâjbâiau în căutarea vieţilor lor pierdute, încercând să treacă peste o
fisură care însemna ani mulţi. Era limpede că ţineau foarte bine minte tot ce
făcuseră în slujba Femeii Palide. L-am recunoscut pe unul dintre oştenii care mă
târâseră în faţa ei. S-a grăbit să-şi ferească privirea de a mea, iar eu l-am lăsat în
pace. Peottre îmi spusese deja singurul lucru pe care simţeam nevoia să-l ştiu.
Am traversat tabăra. Era strânsă cu o grabă aproape scandaloasă. Doi bărbaţi grav
răniţi, ambii din oastea Femeii Palide, erau deja întinşi pe o sanie, şi corturile se
aşterneau pe pământ. Peste trei morţi era înălţat, în grabă, un mormânt de gheaţă.
Toţi trei o slujiseră pe Femeia Palidă. Trupul Vulturului, omul Hetgurdului ucis de
explozia care îl eliberase pe Icefyre, fusese apoi mâncat de acesta. Pentru el n-
avea să existe niciun mormânt. Ceilalţi doi oameni pe care-i pierduserăm, Vulpe şi
Deft, fuseseră deja îngropaţi când se surpase groapa. Presupun că ar fi fost lipsit
de sens să-i dezgropăm ca să-i îngropăm din nou. Părea să fie o abandonare pripită
şi necuviincioasă a morţilor, dar ştiam ce sentiment stătea dincolo de ea. Plecarea
noastră avea aura grabei, ca şi cum cu cât părăseam locul mai repede, cu atât mai
repede avea să devină Femeia Palidă o creatură din trecut. Speram că fusese şi
ea îngropată sub colosala surpare a gheţii.
Web mergea alături de mine, iar Chade mi-a ieşit în întâmpinare aproape alergând.
Cineva îi bandajase braţul.
— Pe aici, a spus, şi m-a condus în locul unde zăcea Burrich, întins pe zăpadă.
Swift era îngenuncheat lângă el. Nu încercaseră să-l mişte. Zăcea într-o poziţie
nefirească. Şira spinării nu era făcută să se răsucească astfel. M-am lăsat să cad
în genunchi, alături de el, surprins că avea ochii deschişi. O mână i se lăţise,
vlăguită, pe zăpadă. Am strecurat-o pe a mea dedesubt. Respira foarte scurt, parcă
ferindu-se de durerea care-l pândea în jumătatea de jos a trupului. A izbutit să
spună un singur cuvânt:
— Singuri.
M-am uitat la Web şi Chade. S-au retras fără niciun cuvânt. Ochii lui Burrich i-au
întâlnit pe ai lui Swift. Băiatul a părut să se încăpăţâneze. Burrich a respirat ceva
mai adânc. Pielea din jurul gurii şi a ochilor lui avea o tentă de culoare stranie, tot
mai întunecată.
— Doar o clipă, i-a spus fiului său, cu voce răguşită, sugrumată.
Swift şi-a aplecat uşor fruntea şi s-a îndepărtat de noi.
— Burrich, am spus, dar o mişcare aproape precisă a mâinii lui către a mea mi-a
cerut să tac.
L-am văzut adunând toată puterea care-i mai rămăsese. A vorbit sacadat, cu câte
o respiraţie după fiecare propoziţie.
— Du-te acasă, mi-a spus. Apoi, poruncitor: Ai grijă de ei. De Molly. De băieţi.
Am început să clatin din cap, fiindcă îmi cerea imposibilul şi, pentru o clipă, mâna i
s-a strâns peste a mea, cu o umbră a vigorii de altădată.
— Ba da. O s-o faci. Trebuie. Pentru mine.
O altă răsuflare. S-a încruntat, ca şi cum ar fi luat o hotărâre importantă.
— Malta şi Ruddy. Când intră ea în călduri. Nu Brusque. Ruddy.
M-a privit dând dintr-un deget, ca şi cum s-ar fi gândit că o să-i contest alegerea. A
răsuflat mai adânc.
— Aş fi vrut să-l văd pe mânzul ăla.
A clipit cu încetineală. Apoi:
— Swift, a spus cu glas chinuit.
— Swift! am strigat eu şi l-am văzut pe băiatul care umbla fără ţintă încoace şi-ncolo
săltându-şi capul şi luând-o la fugă spre noi.
Înainte de a ajunge, Burrich a vorbit iarăşi.
— Am fost un bărbat mai bun pentru ea, a spus aproape zâmbind.
O răsuflare. Apoi o şoaptă:
— Totuşi, ea te-ar fi ales pe tine. Dacă te-ai fi întors.
Pe urmă Swift s-a aruncat în genunchi în zăpada de lângă Burrich şi l-am lăsat să-
i stea alături, în locul meu. Chade şi Web s-au întors cu o pătură groasă.
— O să încercăm să săpăm în zăpada de sub tine ca să te ridicăm pe pătură şi să
te punem pe sanie. Prinţul a dat deja drumul păsării care cheamă corăbii ca să ne
ducă înapoi, la Zylig.
— Nu mai contează, a spus Burrich şi degetele i s-au strâns în jurul mâinii lui Swift
în timp ce i se închideau ochii.
Câteva clipe mai târziu, i-am văzut mâna destinzându-se, fără vlagă.
— Mutaţi-l acum, am propus. Cât e leşinat.
I-am ajutat, săpând în zăpada de sub trupul lui şi strecurând acolo pătura. Deşi ne-
am străduit s-o facem cu toată delicateţea, a gemut când l-am transportat şi, pentru
Harul meu, prezenţa lui a devenit o idee mai palidă. N-am spus nimic, dar am fost
sigur că Swift simte acelaşi lucru. Cuvintele nu-şi aveau rostul. L-am aşezat pe
sanie, alături de ceilalţi doi răniţi.
Chiar înainte de a părăsi locul, mi-am înălţat ochii spre cerul senin, cercetându-l.
Dar nici urmă de vreunul dintre dragoni.
— Nici măcar un „mulţumesc”, am spus uitându-mă la Web.
A ridicat din umeri, fără cuvinte.
În tot restul zilei, fie am mers pe lângă Burrich, fie am tras sania, de câte ori mi-a
venit rândul. Swift a avut tot timpul grijă să nu-şi scape din ochi tatăl, dar nu cred
că pleoapele lui Burrich s-au mai săltat în ziua aceea. Thick stătea în partea din
spate a saniei, înfăşurat într-o pătură şi holbându-se în jur. Kossi şi Oerttre erau
aşezate pe cealaltă sanie, bine înfofolite ca să nu sufere de frig. Peottre o trăgea
fredonând, iar narcesca şi Dutiful mergeau pe lângă ea. Erau în faţa noastră. Nu
auzeam ce-i spunea narcesca mamei ei, dar puteam să ghicesc. Când se uita la
Dutiful, privirea ei era mai puţin dezaprobatoare, dar cel mai adesea îşi sorbea din
ochi fata, cu mândrie. Oamenii Hetgurdului rămaşi în viaţă ne călăuzeau, încercând
zăpada ca să fie siguri că nu există crăpături sub ea. Web şi Chade au mers o
vreme alături de mine. Din tot ce aveam să ne spunem nu rămăsese nimic nerostit.
Am numărat în gând pierderile noastre, în primul rând fiindcă nu-mi puteam
împiedica mintea s-o facă. Prinţul meu sosise pe insulă cu doisprezece oameni,
plus Swift şi Thick. Hetgurdul trimisese şase bărbaţi să ne supravegheze.
Fuseserăm douăzeci cu toţii. Plus Bufonul şi Burrich. Douăzeci şi doi. Femeia
Palidă îi ucisese pe Hest, pe Riddle şi pe Bufon. Burrich era pe moarte, rănit de
dragonul ei. Războinicul din Tribul Vulturului murise în timpul rafalei de gheaţă
stârnite de explozia lui Chade, ca şi cel din Tribul Vulpii, ca şi Deft. La Zylig ne
întorceam şaisprezece. Am presupus că Drub şi Churry, rămaşi singuri pe plajă,
supravieţuiseră. Am răsuflat adânc. Le duceam pe mama şi pe sora narcescăi
acasă. Asta conta, cu siguranţă. Şi opt insulari, oameni pe care rudele îi credeau
morţi de mult, aveau să se întoarcă la familiile lor. Încercam să simt un soi de
satisfacţie, dar nu-mi izbutea. Ultima şi cea mai scurtă luptă din Războiul Corăbiilor
Roşii mă costase cel mai mult.
Când s-a lăsat asupra noastră cenuşiul serii, Peottre ne-a strigat să ne oprim şi am
înnoptat într-o tabără tăcută.
Am folosit două corturi ca să înălţăm un adăpost improvizat în jurul saniei cu răniţi,
astfel încât să nu fim nevoiţi să-i mutăm. Ceilalţi doi puteau să vorbească şi să
mănânce, dar Burrich nu se mişca şi tăcea. I-am adus lui Swift mâncare şi băutură
şi am stat cu el o vreme, apoi am simţit că-şi dorea să fie singur cu tatăl lui. L-am
lăsat acolo şi am ieşit să mă plimb pe sub cerul senin.
Pe Runele Zeului noaptea nu e niciodată cu adevărat neagră. Nu se zăreau decât
cele mai strălucitoare stele. Aerul era rece şi vântul bătea fără încetare,
îngrămădind zăpada spulberată lângă adăposturi. Nu mă puteam gândi la niciun
loc în care mi-aş dorit să fiu şi la niciun lucru pe care mi-aş fi dorit să-l fac. Dutiful
şi Chade se îngrămădiseră în cortul narcescăi, alături de familia lui Peottre. Erau
cu toţii triumfători şi bucuroşi; două sentimente străine mie. Oamenii Hetgurdului şi
insularii care-şi regăsiseră adevăratul sine se adunaseră la rândul lor. Am trecut pe
lângă un foc minuscul, unde Bufniţa ardea, calm, cu fierul roşu, tatuajul cu dragon-
şi-şarpe de pe braţul unui bărbat. Vântul purta mirosul de carne arsă în timp ce
gemetele de durere ale omului deveneau urlete. Şi coteria Harului, fără Swift, se
îngrămădise într-un cort mic. În trecere, am auzit vocea profundă a lui Web şi am
întrezărit strălucirea unui ochi de motan care tocmai arunca o privire afară. Nu mă
îndoiam că împărtăşeau triumful prinţului. Ei eliberaseră dragonul, iar el câştigase
preţuirea narcescăi.
Longwick stătea, singur, în faţa unui foc mic, lângă un cort întunecat. M-am întrebat
de unde avea rachiul al cărui miros îl simţeam. Am vrut să trec mai departe,
mulţumindu-mă să dau din cap în tăcere, dar ceva de pe faţa lui mi-a spus că în
noaptea aia locul meu era acolo. M-am ghemuit şi mi-am întins mâinile deasupra
flăcărilor firave.
— Căpitane, am spus, în chip de salut.
— Căpitanul cui? a ripostat. Şi-a lăsat capul pe spate cu un trosnet de oase şi a
oftat. Hest. Riddle. Deft. Titlul ăsta nu-mi mai spune decât că toţi oamenii care m-
au însoţit aici sunt morţi şi eu încă mai trăiesc.

— Eu sunt în viaţă, i-am atras atenţia.

A dat din cap. Pe urmă a arătat cu bărbia spre cort.
— Netotul tău e acolo, doarme. În seara asta avea un aer rătăcit, aşa că l-am luat
înăuntru.
— Mulţumesc.
M-am simţit vinovat pentru o clipă, apoi m-am întrebat dacă ar fi trebuit să plec de
lângă Burrich ca să mă ocup de Thick. M-am gândit că, poate, pentru Longwick era
cel mai bun lucru să aibă cui îi purta de grijă. S-a foit, apoi mi-a întins un bidonaş
plat, de tablă, cu rachiu. Era deformat şi zgâriat, rezerva de alcool a unui oştean, şi
un dar care merita toată preţuirea. Am băut cu cumpătare şi i l-am înapoiat.
— Îmi pare rău pentru prietenul tău. Bărbatul Auriu.
— Mulţumesc.
— Vă cunoşteaţi de mult.
— Din copilărie.
— Da? îmi pare rău.
— Mulţumesc.
— Cât despre căţeaua aia, sper c-a avut o moarte lentă. Riddle şi Hest erau băieţi
buni.
— Da.
M-am întrebat dacă murise într-adevăr. Dacă mai trăia, oare mai putea fi o
ameninţare? Rămăsese fără dragon, fără Rawbread şi fără jumătate dintre
neoamenii care o slujeau. Stăpânea Meşteşugul, dar nu-mi dădeam seama cum l-
ar fi putut folosi împotriva noastră, a tuturor. Dacă trăia, era la fel de singură ca
mine. Am stat aşa o vreme, întrebându-mă ce-mi doream de fapt: să fie moartă sau
încă vie şi să sufere? În cele din urmă am găsit răspunsul. Eram prea obosit ca să-
mi pese.
Peste un timp, l-am auzit pe Longwick întrebându-mă:
— Eşti într-adevăr el? Bastardul lui Chivalry?
— Da.
A dat încet din cap, ca pentru sine, parcă asta ar fi explicat ceva.
— Mai multe vieţi decât o pisică, a spus încet.
— Mă duc la culcare, am zis.
— Vise plăcute! mi-a urat, şi am râs amândoi cu amărăciune.
Mi-am găsit raniţa şi aşternutul şi le-am dus în cortul căpitanului. Thick s-a foit uşor
când mi-am pregătit culcuşul lângă al lui.
— Mi-e frig, a murmurat.
— Şi mie. O să mă culc cu spatele lipit de al tău. O să ne fie mai cald.
M-am întins sub pături, dar n-am adormit. Mă bântuiau întrebări inutile. Ce îi făcuse
Femeia Palidă Bufonului? Cum îl omorâse? Ajunsese pe de-a-ntregul neom înainte
de a-l ucide? Dacă îl trimisese în dragon, însemna că simţise şi el o ultimă durere
în clipa morţii creaturii? întrebări prosteşti, idioate.
Lipit de spatele meu, Thick s-a mişcat în aşternut cu putere.
— N-o găsesc, a spus încet.
— Pe cine? am întrebat tăios.
Femeia Palidă îmi umplea toate gândurile.
— Pe Nettle. Nu pot să dau de ea.
Propria conştiinţă mi-a tras o palmă. Era fiica mea, bărbatul care o crescuse îşi trăia
ultimele clipe şi eu nici măcar nu mă gândisem să-ncerc s-ajung la ea.
Thick a vorbit din nou.
— Cred că-i e frică s-adoarmă.
— Ei, nu pot s-o condamn.
Nu mă puteam condamna decât pe mine.
— Acum ne întoarcem acasă?
— Da.
— Dar n-am omorât dragonul.
— Nu. Nu l-am omorât.
A urmat o tăcere îndelungată şi am sperat că adormise. Pe urmă a şoptit:
— Ne întoarcem cu o corabie?
Am oftat. Îngrijorarea lui copilărească era singurul lucru care mă putea împovăra
mai tare. Am încercat să-l înţeleg şi să-mi fie milă. Era greu.
— Numai aşa ne putem întoarce acasă, Thick. Doar ştii.
— Nu vreau.
— Nu te învinuiesc pentru asta.
— Nici eu.
A oftat din adâncul pieptului.
— Aşadar asta a fost aventura noastră, a spus ceva mai târziu. Şi acum prinţul şi
prinţesa se vor cununa şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, cu mulţi copii care
să le lumineze viaţa.
Probabil că auzise fraza asta de o mie de ori. Aşa îşi încheiau menestrelii toate
poveştile despre eroi.
— Probabil, am răspuns cu prudenţă. Probabil.
— Şi cu noi, ceilalţi, ce-o să se-ntâmple?
Longwick a intrat în cort. A început să-şi pregătească patul în tăcere. După cum se
mişca, am bănuit că-şi terminase rachiul.
— Noi, ceilalţi, o să ne vedem de vieţile noastre, Thick. Tu o să te-ntorci la
Buckkeep ca să-l slujeşti pe prinţ. Când o s-ajungă rege, o să-i stai alături. M-am
străduit să găsesc un final fericit pentru el. O s-o trăieşti bine, cu prăjituri roz şi cu
haine noi ori de câte ori o să ţi le doreşti.
— O să fie şi Nettle, a spus cu satisfacţie. Nettle e acum la Buckkeep. O să mă-
nveţe cum să-mi fac visele frumoase. Cel puţin aşa a spus. Înainte de dragon şi tot
restul.
— Da? Atunci e bine.
Cu asta a părut să se liniştească. A început curând să răsufle în ritmul mai lent al
somnului. Am închis ochii şi m-am întrebat dacă Nettle m-ar fi putut învăţa şi pe
mine să-mi fac visele frumoase. M-am întrebat dacă o să am vreodată curajul să
dau ochii cu ea. Dar în clipa aceea n-o voiam în gândurile mele. Fiindcă asta ar fi
însemnat să mă gândesc cum să-i spun ce se întâmplase cu Burrich.
— Dar tu ce vei face, lord Fitzchivalry?
În întuneric, întrebarea lui Longwick a părut rostită de o voce a stelelor.
— Nu vorbeşti despre mine, am răspuns încet. O să mă-ntorc în cele Şase Ducate
şi o să fiu Tom Badgerlock.
— Se pare că acum secretul tău le e cunoscut multor oameni.
— Cred că sunt, cu toţii, oameni care ştiu să-şi stăpânească limba. Şi că o vor face,
la cererea prinţului Dutiful.
S-a foit sub pături.
— Unii ar face-o la simpla cerere a lordului Fitzchivalry.
Am râs fără să vreau, apoi am izbutit să spun:
— Lordul Fitzchivalry ar aprecia asta cu multă recunoştinţă.
— Prea bine. Dar eu, unul, cred că e mare păcat. Meriţi o soartă mai bună. Cum
rămâne cu gloria? Cu aclamaţiile pe care le meriţi pentru izbândă, din partea
mulţimii care ar trebui să ştie cine eşti şi ce-ai făcut? Nu vrei să rămâi în amintirea
poporului tău pentru faptele tale?
N-a trebuit să stau prea mult pe gânduri. Ce om nu s-a jucat cu astfel de visuri,
noaptea târziu, privind tăciunii? Era un drum pe care-l străbătusem atât de des,
încât îi cunoşteam toate răscrucile şi toate hârtoapele.
— Aş vrea mai degrabă să fie uitate faptele pe care crede poporul că le-am săvârşit.
Şi aş da orice ca să pot să uit tot ce n-am izbutit să fac.
Şi cu asta am amuţit amândoi.
Presupun că, la un moment dat, am adormit, fiindcă m-am trezit în lumina cenuşie
dinaintea zorilor. Am ieşit târâş din aşternut, ca să nu-l trezesc pe Thick, şi m-am
dus imediat la Burrich. Swift dormea ghemuit lângă el, ţinându-l de mână. Harul mi-
a spus că mai-marele grajdurilor se pierdea, îndepărtându-se de noi. Era pe moarte.
M-am dus la Chade şi la Dutiful şi i-am trezit.
— Vreau ceva de la voi, le-am spus.
Dutiful m-a privit somnoros de sub pături. Chade s-a săltat încet în capul oaselor,
înţelegând din tonul meu că era vorba despre ceva serios.
— Ce?
— Vreau să-ncerce coteria să-l vindece pe Burrich. Fiindcă niciunul n-a spus nimic,
am adăugat. Acum. Înainte de a aluneca mai departe.
— Ceilalţi îşi vor da seama că tu şi Thick sunteţi mai mult decât păreţi a fi, mi-a
atras Chade atenţia. De asta n-am încercat o vindecare a rănii mele. Fireşte, nu e
nici pe departe atât de gravă ca a lui Burrich.
— Oricum toate secretele mele par să se fi răspândit pe insula asta. Dacă trebuie
să trăiesc suportând urmările, aş vrea măcar să am ceva de câştigat. În schimbul a
tot ce am pierdut aici, aş vrea să-l trimit pe Swift acasă, la Molly, împreună cu tatăl
lui.
— Cu bărbatul ei, mi-a reamintit Chade, cu voce scăzută.
— Crezi că nu ştiu, crezi că nu m-am gândit la tot ce înseamnă asta?
— Du-te să-l trezeşti pe Thick, mi-a sugerat prinţul, azvârlindu-şi păturile. Ştiu că
vrei să ne grăbim, dar te sfătuiesc să-i dai mai înainte să mănânce bine la micul
dejun. Când e flămând, nu se poate concentra la nimic altceva. Şi dimineaţa nu e
în cea mai bună formă. Aşa că măcar hrăneşte-l.
— N-ar trebui să ne gândim puţin înainte… a început Chade, dar Dutiful l-a
întrerupt.
— E singurul lucru pe care mi l-a cerut Fitz vreodată. Şi îl primeşte, lord Chade. Îl
primeşte imediat. Ei, cât mai curând cu putinţă. După ce mănâncă Thick.
A început să se îmbrace, iar Chade şi-a dat păturile deoparte gemând.
— Te porţi de parcă nu m-aş fi gândit eu însumi la asta. Am făcut-o. Chivalry l-a
izolat pe Burrich de Meşteşug. Sunt singurul care-şi aduce aminte? a întrebat cu
voce obosită.
— Putem încerca, s-a încăpăţânat Dutiful.
Şi am făcut-o. Pregătirea micului dejun pentru Thick a părut să dureze o veşnicie
şi, în timp ce l-a mâncat în stilul lui grijuliu şi meticulos, am încercat să-i explic lui
Swift ce aveam să facem. Mă temeam să-i dau prea multe speranţe şi, în acelaşi
timp, doream să înţeleagă care erau pericolele. Dacă încercarea noastră de
refacere a trupului său zdrobit era prea grea pentru rezervele lui de putere fizică şi
murea, nu voiam să creadă băiatul că îl uciseserăm din nesăbuinţă.
Credeam c-o să-mi vină greu să-l fac să priceapă. Mai greu era să-l fac să se
gândească la ceea ce îi spuneam. Am încercat să-l chem deoparte ca să-i vorbesc,
pentru că Ursul era acolo, îi îngrijea pe insularii răniţi. Însă Swift a refuzat să plece
de lângă tatăl său fie şi numai o singură clipă, aşa că, până la urmă, i-am spus totul
lăsându-l să rămână unde se afla. Imediat ce a aflat că prinţul ar putea să se
folosească de magia Farseerilor ca să refacă trupul lui Burrich, a devenit atât de
dornic să vadă încercarea înfăptuindu-se, încât sunt sigur că n-a auzit când l-am
avertizat că eşecul era posibil. Arăta ca un naufragiat, cu cearcăne negre şi cu ochii
duşi în fundul capului de supărare. Oricât dormise peste noapte, somnul nu-l
odihnise. Când l-am întrebat dacă mâncase, a clătinat din cap, ca şi cum o
asemenea idee l-ar fi istovit.
— Când începeţi? m-a întrebat, pentru a treia oară, şi m-am dat bătut.
— Imediat ce sosesc ceilalţi, i-am răspuns şi aproape în aceeaşi clipă Chade a
săltat clapa cortului improvizat în jurul saniei şi a intrat.
Dutiful şi Thick s-au îngrămădit în urma lui. În adăpostul încropit grosolan era acum
atât de multă lume încât ameninţa să-l năruie şi Dutiful a sugerat, cu un gest
nerăbdător:
— Să-l dăm jos şi la o parte. O să ne abată mai degrabă atenţia decât să ne
adăpostească în timp ce lucrăm.
Aşa că, în timp ce Swift îşi muşca nerăbdător buza, eu şi Longwick am strâns pânza
groasă care ne adăpostea şi am împachetat-o pentru transport. Când am terminat,
prin tabără se răspândise vestea despre ceea ce aveam de gând şi toată lumea se
aduna să privească. Nu-mi surâdea să fac încercarea în faţa tuturor, şi cu atât mai
puţin să dezvălui cât de intimă era legătura mea cu prinţul. Dar n-aveam încotro.
Ne-am adunat în jurul lui Burrich. Era greu să-l conving pe Swift să se dea deoparte
şi să mă lase să-mi pun mâinile pe tatăl lui, dar, într-un târziu, Web l-a tras înapoi.
A rămas în spatele lui, ţinându-l ca pe un băiat mult mai mic. L-a cuprins cu Harul
şi cu braţele, liniştindu-l, şi i-am aruncat o privire încărcată de recunoştinţă. A dat
din cap, atât în semn că înţelegea, cât şi cerându-mi să încep.
Chade, Dutiful şi Thick s-au luat de mâini, părând bărbaţi gata să se prindă într-un
joc de copii. M-am cutremurat, înspăimântat de ceea ce urma să facem şi încercând
să nu iau în seamă atenţia lacomă a privitorilor. Menestrelul Cockle făcuse ochii
mari, încordat. Iar insularii, atât trimişii Hetgurdului cât şi cei salvaţi, ne priveau
bănuitor. Peottre stătea la mică distanţă, cu femeile din familia sa în jur şi cu un aer
solemn, concentrat.
Când aveam doar câţiva ani mai mult decât Swift, încercasem, la sugestia lui
Burrich, să iau putere pentru Meşteşug de la el, aidoma tatălui meu. Încercarea
eşuase, şi nu doar fiindcă nu ştiam prea bine ce fac. Chivalry îl folosise pe Burrich
ca Om al Regelui, ca izvor de forţă fizică pentru ceea ce făcea prin Meşteşug. Însă
orice om devine astfel o cale către cel care îl foloseşte şi Chivalry îl izolase pe
Burrich de orice alţi întrebuinţători ai Meşteşugului, ca să nu poată fi nici atacat, nici
spionat prin involuntara lui mijlocire. Iar eu aveam să asaltez cu toată forţa mea şi
a coteriei lui Dutiful vechea baricadă creată de tatăl meu, încercând să trec de ea
şi să pătrund în sufletul lui Burrich.
Am întins o mână către ceilalţi, şi Thick m-a prins de ea. Pe cealaltă am aşezat-o
pe pieptul lui Burrich. Harul mi-a spus că zăbovea în propriul corp fără tragere de
inimă. Animalul în care sălăşluia era rănit, fără speranţă de vindecare. Dacă trupul
lui ar fi fost un cal, l-ar fi părăsit deja. Gândul mă neliniştea, aşa că l-am alungat.
Am încercat în schimb să-mi las deoparte Harul şi să-mi ascut Meşteşugul ca pe o
sabie. Mi-am scos orice altceva din minte şi am căutat un loc pe care să-l străpung
cu acea pricepere a mea.
N-am găsit niciunul. Simţeam restul coteriei, simţeam nerăbdarea şi zelul cu care
doreau să intervină, dar nu izbuteam să găsesc un loc în care să lovesc cu ardoarea
lor. Îl simţeam şi pe Burrich, dar asta se oprea la suprafaţă, alunecam peste el fără
să-i pot pătrunde în trup. N-aveam habar nici cum îl izolase tatăl meu, nici cum să
distrug ceea ce făcuse. Nu ştiu cât timp m-am luptat ca să-i străpung zidurile. Ştiu
numai că, într-un târziu, Thick a dat drumul mâinii mele ca să-şi şteargă palma
asudată de pieptul jiletcii.
— E mult prea greu, a proclamat. Să facem mai bine pe ăsta, mai uşor.
N-a cerut permisiunea nimănui, s-a aplecat pur şi simplu peste Burrich, ca să-şi
pună palma pe umărul unuia dintre insularii răniţi. Nici nu-l mai ţineam pe bondoc
de mână, dar în clipa aceea am ştiut totul despre omul întins lângă Burrich. Fusese
sclavul Femeii Palide atât de mulţi ani încât nici nu le mai ştia numărul. Se întreba
dacă fiului său îi mersese bine în casa mamei lui şi se gândea şi la cei trei băieţi ai
surorii sale. Cu toţi acei ani în urmă, le făgăduise c-o să-i înveţe să mânuiască
sabia. Oare o făcuse altcineva în locul lui?
Toate aceste gânduri îl chinuiau la fel de mult ca rana pricinuită de sabia
războinicului din Tribul Ursului, cu care se luptase. Lama îi sfârtecase carnea
pieptului şi-i pătrunsese adânc în partea de sus a braţului. Pierduse mult sânge, şi
asta îl slăbise. Dacă găsea în el destulă forţă ca să trăiască, trupul avea să i se
vindece. Dar marginile tăieturii au prins să crească, apropiindu-se. A urlat şi a ridicat
o mână, prinzându-şi rana care se închidea. Ca un veşmânt deşirat care se reface
singur, carnea i se întindea către celălalt capăt al ei înseşi. Fărâmele moarte sau
de nerefăcut erau azvârlite din trup. M-am uitat, cu un soi de groază, cum îi
dispăreau, parcă topindu-se, petice de carne de pe faţă. Din fericire era voinic, avea
destule rezerve pe care i le putea mistui propriul trup.
S-a ridicat brusc de pe salteaua lui, apoi şi-a smuls bandajele murdare şi le-a
aruncat. Toţi privitorii au icnit. Carnea lui nouă, vindecată, lucea, dar nu avea
sclipirea fără pori a cicatricelor, ci era la fel de sănătoasă ca a unui copil. Îi cobora
în josul corpului ca o dâră palidă, fără păr, trasă pe pielea lui negricioasă. S-a uitat
în jos, la el însuşi, cu ochii holbaţi, apoi, punându-şi uimirea într-un hohot de râs
gutural, s-a bătut cu pumnul în piept, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că îi era
carnea într-adevăr sănătoasă. Câteva secunde mai târziu, îşi rotise picioarele peste
marginea saniei şi sărise jos, să zburde pe zăpadă cu tălpile goale. În clipa
următoare a fost înapoi, l-a săltat pe Thick, desprinzându-i de pământ picioarele
butucănoase şi învârtindu-l într-un cerc larg înainte de a-l lăsa din nou jos, uluit. I-a
mulţumit în limba lui, numindu-l Mâinile Edei, o expresie din graiul insularilor pe care
n-o înţelegeam. Însă Ursul a înţeles-o, pentru că s-a îndreptat imediat spre celălalt
rănit, i-a aruncat păturile şi a arătat spre el, chemându-l pe Thick.
Bondocul nici nu s-a uitat la noi, ceilalţi. Iar eu n-aveam timp să mă gândesc la el şi
la ceea ce făcea. Îl fixam cu privirea pe Swift, care se uita la mine cu ochi goi, din
care pierise speranţa. I-am întins o mână inutilă, cu palma în sus. Am înghiţit în sec
şi şi-a întors faţa. Pe urmă s-a apropiat, dar nu de mine, de Burrich. S-a aşezat din
nou lângă tatăl său şi i-a luat mâna din ce în ce mai înnegrită. Şi m-a privit din nou,
cu o întrebare în ochi.
— Îmi pare rău, am spus, printre strigătele de uimire din momentul când s-a ridicat
şi al doilea insular, cu rănile lecuite. E izolat. Tatăl meu l-a închis pentru oricine
altcineva stăpâneşte Meşteşugul. Nu pot pătrunde în trupul lui, să-l ajut.
Şi-a luat ochii de la mine, cu o dezamăgire atât de adâncă încât se învecina cu ura;
nu mă ura neapărat pe mine, ci ura mai degrabă acea clipă, îi ura pe cei care se
săltau pe picioare, vindecaţi, îi ura pe cei care se bucurau văzându-i vindecaţi. Web
se îndepărtase de el, îngăduindu-i să se lase pradă furiei. Iar mie mi se părea lipsit
de sens să încerc să-i mai spun atunci şi altceva.
Thick părea să deţină puterea de a lecui prin Meşteşug şi, supravegheat cu
moderaţie de Dutiful, a trecut la vindecarea celor doi bărbaţi care îşi arseseră cu o
seară înainte tatuajele făcute de Femeia Palidă. Carnea lor supurândă, plină de
băşici, a fost înlocuită de alta, sănătoasă, cu pielea netedă, deschisă la culoare. Din
obiect de batjocură, Thick a crescut brusc în ochii insularilor, devenind demn de o
înaltă preţuire, o întrupare vie a Mâinilor Edei. L-am auzit pe Urs implorându-l pe
prinţul Dutiful să-i ierte pentru că îi desconsideraseră servitorul. Nu-şi dăduseră
seama că primise darul Edei, dar acum înţelegeau de ce îl preţuia prinţul şi de ce îl
adusese pe un câmp de luptă. M-a durut să-l văd pe Thick lăfăindu-se brusc,
înconjurat de stima tuturor, la fel cum se ghemuise mai înainte, speriat de dispreţul
aceloraşi oameni. Mă simţeam, cumva, trădat pentru că uitase atât de repede cum
îl batjocoriseră. Dar mă bucuram totuşi că putea s-o facă, deşi mie contradicţia nu-
mi scăpa. Aproape că-mi doream să fiu la fel de netot ca el şi să cred că oamenii
îşi lasă cu sinceritate gândurile să li se citească pe chip.
Chade a venit în spatele meu şi mi-a pus mâna uşor pe umăr. M-am întors spre el
cu un oftat, aşteptându-mă să-mi dea vreo însărcinare. În schimb, bătrânul m-a luat
în braţe. Apoi m-a strâns mai tare şi mi-a şoptit la ureche:
— Îmi pare rău, băiete. Am încercat. Mă îndurerează şi moartea Bufonului. N-am
fost întotdeauna de acord, el şi cu mine. Dar a făcut, şi pentru regele Shrewd, şi
pentru Kettricken, ceea ce n-ar fi putut face nimeni altcineva. În ultima vreme am
fost unul împotriva altuia, dar crede-mă că n-am dat uitării acele vremuri de demult.
Oricum, el a câştigat. Chade şi-a ridicat privirea spre cer, aproape ca şi cum s-ar fi
aşteptat să vadă dragoni în zbor. A câştigat şi ne-a lăsat să dăm piept cu indiferent
ce a câştigat pentru noi. Şi sunt sigur că asta i-ar face plăcere.
— Mi-a spus c-o să moară aici. Nu l-am crezut niciodată întru totul. Dacă aş fi făcut-
o, aş fi avut multe să-i spun.
Am oftat, brusc cotropit de înţelegerea inutilităţii unor astfel de gânduri, ca şi a
tuturor lucrurilor pe care voisem să le fac, dar nu le făcusem niciodată. Am căutat
pe bâjbâite în mine însumi, sperând să găsesc un gând sau un sentiment plin de
semnificaţii. Dar nu mai aveam la ce să mă gândesc sau ce să spun. Absenţa
Bufonului mă umplea, nemailăsând loc pentru nimic.
În ziua aceea ne-am continuat drumul, cu cea mai mare parte a grupului radiind de
fericire. Burrich călătorea acum singur pe sanie, tăcut şi neclintit, tot mai slăbit pe
măsură ce se apropia seara. Swift mergea de o parte a lui şi eu de cealaltă, şi nu
ne vorbeam. Când ne opream să ne tragem sufletul, turnam câteva picături de apă
printre buzele lui Burrich. O înghiţea de fiecare dată. Totuşi, ştiam că e pe moarte
şi nu-l minţeam pe Swift în privinţa asta.
Noaptea a sosit şi am făcut tabăra, apoi ne-am pregătit cina. Thick nu mai ducea
acum lipsă de prieteni care să-i poarte de grijă şi adora să i se dea atenţie. M-am
străduit să alung senzaţia că mă abandonase. Atâtea zile de-a rândul îmi dorisem
să fiu eliberat de povara lui, iar acum, când eram, o voiam înapoi, să-mi abată
atenţia de la orice altceva. Web a venit la mine şi la Swift; băiatului i-a adus
mâncare, iar către mine a dat din cap, îndemnându-mă să-mi întrerup veghea ca
să mă odihnesc. Dar, când m-am îndepărtat de Burrich şi de fiul său, noaptea mi s-
a părut mai rece.
M-am oprit la focul lui Longwick, care mi-a spus ce mai povesteau oamenii din grup.
O parte dintre insularii eliberaţi o slujiseră pe Femeia Palidă încă din timpul
Războiului Corăbiilor Roşii. Fuseseră cândva cu sutele, dar îi folosise ca să-şi
hrănească fără încetare dragonii. Principala aşezare de pe insulă se aflase la
început pe plajă, lângă cariera de piatră, dar, după război, Femeia Palidă începuse
să se teamă că insularii se vor întoarce împotriva ei. Şi, de la bun început, fusese
hotărâtă să pună capăt vieţii dragonului Icefyre. Legendele spuneau că sălile şi
tunelurile de sub gheţar există de generaţii. Ea aşteptase cel mai puţin înalt flux al
anului ca să descopere, sub gheaţă, intrarea despre care se povestea. Pe urmă
distrusese aşezarea de pe plajă şi le poruncise slujitorilor ei să mute cel mai mare
dintre dragonii de piatră, bucată cu bucată, în marea sală de gheaţă şi să-l
reconstruiască acolo. Fusese o însărcinare colosală, dar nu-i păsase câţi oameni
şi cât timp trebuia să piardă pentru a o vedea dusă la bun sfârşit.
În anii de după război, sălăşluise în gheţar, primind tribut de la triburile care încă se
mai temeau de ea sau sperau să-şi recapete oamenii luaţi ostatici. Încheia cu
insularii târguri de o cruzime cumplită; pentru un transport de hrană, înapoia un
cadavru. Sau făgăduia că ostaticul n-o să fie niciodată eliberat ca să-şi facă familia
de ruşine. Când l-am întrebat dacă e de părere că locul sălaşului ei e cunoscut de
foarte multă lume pe Insulele Străine, Longwick a clătinat din cap.
— Am înţeles că să-i plăteşti tribut era o ruşine. Cei care o făceau nu suflau nicio
vorbă despre asta.
Am încuviinţat în sinea mea. Eram sigur că în Tribul Narvalului prea puţini ştiau
adevărata poveste a lui Oerttre şi Kossi; nu se aflase decât că dispăruseră. Şi ştiam
foarte bine că marile secrete puteau rămâne cu adevărat secrete.
Aşa că regatul Femeii Palide fusese construit prin munca unor războinici pe
jumătate neoameni. Când unul era rănit sau îmbătrânea, sau nu i se supunea, îi
era dat dragonului. În încercările ei zadarnice de a o anima, piatra înghiţise multe
vieţi. Noi sosiserăm la apusul puterii sale. Zecile de oameni care o slujeau fuseseră
cândva sute. Dragonul ei şi munca forţată îi nimiciseră.
Încercase să-l ucidă ea însăşi pe Icefyre, dar nu izbutise nimic mai mult decât să-l
chinuiască. Se temea să îndepărteze gheaţa care îl ţinea captiv şi nu fusese în
stare să născocească o armă care să poată străpunge solzii lui suprapuşi şi pielea
lui groasă. Ura şi teama inspirate de dragon Femeii Palide le erau cunoscute tuturor
sclavilor ei.
— Totuşi, nu înţeleg, i-am spus lui Longwick, cu voce scăzută, în vreme ce priveam
amândoi flăcările muribunde ale micului său foc. De ce o slujeau? Cum îi făcea pe
neoameni să i se supună? Cei pe care i-am văzut în Buck nu erau capabili de niciun
fel de loialitate.
— Habar n-am. Am luptat în Războiul Corăbiilor Roşii şi ştiu despre ce vorbeşti.
Oamenii cu care am discutat acum spun că amintirile lor din timpul în care au slujit-
o sunt neclare. Nu-şi amintesc decât suferinţa, nicio plăcere, niciun miros, niciun
gust al mâncării. Doar că făceau ce le poruncea, fiindcă era mai uşor decât să nu i
te supui. Cei care se revoltau îi erau daţi dragonului. Cred că aici avem de-a face
cu o preschimbare în neoameni mai rafinată decât în cele Şase Ducate. Un bărbat
mi-a spus că, atunci când i-a luat loialitatea şi dragostea faţă de trib şi de familie, a
rămas cu convingerea că ea era singura pe care o putea sluji. Şi a slujit-o, deşi,
oricât de palide i-ar fi amintirile despre ceea ce a săvârşit la porunca ei, e vorba de
fapte care îl umplu acum de ruşine.
Când m-am despărţit de Longwick şi m-am îndreptat către sania pe care zăcea
Burrich, i-am văzut pe prinţ şi pe narcescă printre corturi. Cu capetele aproape
atingându-li-se, stăteau în picioare, ţinându-se de mână cu degetele împletite. M-
am întrebat cum privea mama ei apropiata lor căsătorie. Probabil că i se părea o
alianţă întristătoare şi stranie cu un vechi duşman. Avea să fie de acord cu o
înţelegere care îi obliga fiica să plece din casa mamelor ca să domnească într-un
ţinut îndepărtat? Mă întrebam şi ce sentimente îi trezea ideea asta Ellianiei; abia îşi
regăsise mama şi sora. Era dispusă să le părăsească, plecând în cele Şase
Ducate?
I-am găsit pe Web şi Swift lângă Burrich. Durerea îl maturizase pe băiat, aducându-
l aproape în pragul bărbăţiei. M-am aşezat în tăcere alături de ei, pe marginea
saniei. Nu o ferea de vânturile nopţii decât un cort improvizat, în care nu ardea decât
o singură lumânare. În ciuda păturilor care îl acopereau, Burrich avea mâinile reci;
mi-am dat seama când am luat-o pe una într-a mea.
Swift părea deja înfrânt când m-a întrebat încet:
— N-ai putea să mai încerci? Toţi ceilalţi… s-au refăcut atât de repede. Şi acum
stau în jurul focului cu prietenii lor, vorbesc şi râd. De ce nu-l poţi vindeca pe tata?
Îi mai spusesem. Dar am repetat.
— Pentru că, cu mulţi ani în urmă, Chivalry l-a izolat de Meşteşug. Ştiai că tatăl tău
a fost în slujba prinţului Chivalry? Că l-a slujit ca Om al Regelui, ca un izvor de
putere pentru rege, când vrea să-şi folosească magia?
A clătinat din cap, cu ochii încărcaţi de regrete.
— În afară de faptul că mi-e tată, ştiu prea puţin despre el. E un om rezervat. Nu ne
vorbeşte niciodată despre copilăria lui, aşa cum ne povesteşte mama despre oraşul
Buckkeep şi despre tatăl ei. M-a învăţat multe despre cai şi despre îngrijirea lor, dar
asta a fost înainte… A tăcut, apoi s-a silit să continue. Înainte de a afla că am Har.
Ca el. Pe urmă, s-a străduit să nu mă mai lase în grajd şi să mă ţină cât mai departe
cu putinţă de animale. Şi asta a însemnat foarte puţin timp petrecut alături de el.
Dar nici despre Har nu mi-a vorbit decât ca să-mi interzică să-mi ating mintea de a
oricărui animal.
— Cam tot aşa s-a purtat şi cu mine, când eram copil, am recunoscut.
Mi-am scărpinat ceafa, dintr-odată obosit şi nesigur. Ce îmi aparţinea mie? Ce îi
aparţinea lui Burrich?
— După ce am mai crescut, mi-a spus mai multe, mi-a explicat mai multe. Cred că,
mai târziu, ţi-ar fi povestit şi ţie mai multe despre el.
Am răsuflat adânc. Mâna lui Burrich era într-a mea. M-am întrebat dacă avea să
mă ierte pentru ceea ce voiam să fac sau dacă avea să-mi mulţumească.
— Mi-aduc aminte când l-am văzut pentru prima oară. Cred că aveam vreo cinci
ani. Unul dintre oamenii prinţului Verity m-a dus într-o sală unde mâncau oştenii din
gardă, în vechea lor cazarmă din Moonseye. Prinţul Chivalry era plecat, însoţit de
cea mai mare parte a gărzii lui, dar tatăl tău rămăsese în urmă, încă refăcându-se
după o rană la genunchi. Din pricina căreia încă mai şchioapătă. Când şi-a rănit
genunchiul prima oară, a sărit între tatăl meu şi un mistreţ sălbatic, ai cărui colţi i-ar
fi sfâşiat altminteri măruntaiele. Ei, acolo, într-o bucătărie plină cu oşteni, era
Burrich, un bărbat tânăr, la vârsta când eşti cel mai bun pentru luptă, impulsiv, cu
piele întunecată şi ochi negri. Şi iată-mă dat în grija lui pe neaşteptate, fără să-l fi
avertizat nimeni pe niciunul dintre noi. Îţi poţi imagina? Încă mă mai întreb ce i-o fi
trecut prin minte când m-a pus oşteanul pe masă, în faţa lui, spunându-i că sunt
micul bastard al lui Chivalry şi că trebuie să-mi poarte de grijă.
Pe faţa lui Swift a apărut, fără să vrea, un zâmbet firav. Şi aşa am înaintat în noapte,
povestindu-i despre tânărul năprasnic din fire care mă crescuse. Web a rămas cu
noi o vreme. Nu ştiu în ce moment a plecat, pe nesimţite. Când lumânarea a început
să pâlpâie, dând să se stângă, ne-am culcat de o parte şi de alta a lui Burrich, să-i
ţinem de cald, şi am continuat să vorbesc în şoaptă, pe întuneric, până ce l-a furat
pe Swift somnul. Mi s-a părut că, în toate acele ore, Burrich s-a făcut simţit pentru
Harul meu cu mai multă putere, dar poate o fi fost numai fiindcă îmi aminteam de
el şi de tot ce însemnase pentru mine. Printre amintirile despre felul în care mă
încurajase şi mă educase cu stricteţe, despre zilele în care mă pedepsise pe bună
dreptate şi în care mă lăudase, am desluşit mult mai clar momentele când un burlac
tânăr renunţase la o parte din viaţa lui de dragul unui băieţel. Am înţeles, cu umilinţă,
că dependenţa mea de el îi modelase probabil viaţa în aceeaşi măsură în care o
influenţase pe a mea.
În dimineaţa următoare, când i-am dat apă, pleoapele lui Burrich au fluturat uşor.
M-a privit pentru o scurtă clipă, cu nefericirea unui prizonier.
— Mulţumesc, a spus apoi, cu voce şuierătoare, şi cred că nu pentru apă.
— Tati? a spus Swift, cu înfrigurare, dar deja leşinase iarăşi.
În ziua aceea am înaintat cu spor şi, la căderea serii, ne-am hotărât să facem un
efort ca să ieşim de pe gheţar înainte de a poposi pentru noapte. Ideea ne-a
entuziasmat pe toţi. Cred că ne săturaserăm deja să ne tot înălţăm corturile pe
gheaţă, însă distanţa pe care o mai aveam de străbătut s-a dovedit a fi mai mare
decât crezuserăm. Am mers şi am tot mers, trecând dincolo de oboseală pentru a
rămâne în acel loc unde domneşte încăpăţânarea cu care refuzi să recunoşti că te-
ai înşelat. Noaptea se lăsase de mult când ne-am apropiat de plajă. Am văzut
lumina primitoare a focurilor de veghe şi, înainte de a-mi trece prin mintea vlăguită
că, pentru doi oşteni, era de-ajuns un singur foc, a răsunat strigătul lui Churry, care
ne soma să spunem cine suntem. Prinţul Dutiful i-a răspuns şi au urmat ţipete de
bucurie înălţate de multe voci. Însă niciunul dintre noi nu se aştepta să-l audă pe
Riddle urându-ne bun venit. Când mi-am amintit cum îl văzusem ultima oară, mi s-
a zbârlit părul de pe ceafă. Pentru o clipă, am sperat nebuneşte, împotriva raţiunii,
că şi Bufonul putea fi, cumva, acolo. Pe urmă mi-am amintit ce-mi spusese Peottre
şi m-a doborât tristeţea.
Am fost printre ultimii care au intrat în tabără. În momentul sosirii noastre, glasurile
se contopeau într-un vacarm de salutări călduroase şi de istorisiri. A trecut aproape
o oră înainte de a izbuti să aflu de la cineva povestea. Riddle şi şaptesprezece
insulari, cu toţii supravieţuitori din palatul Femeii Palide, erau pe plajă.
Redeveniseră ei înşişi, probabil în clipa uciderii dragonului. Riddle şi ceilalţi captivi
fuseseră scoşi din temniţă de unul dintre paznicii lor, când îşi recăpătase
sentimentele. Îşi uniseră forţele ca să descopere o ieşire şi Riddle reuşise să-i
călăuzească pe drumul către tabăra cu provizii. Erau nedumeriţi cu toţii, neavând
idee ce-i ajutase să-şi recapete partea omenească a minţit şi libertatea. Am avut
nevoie de tot restul nopţii ca să punem faptele cap la cap pentru ei.
A doua zi, Chade m-a chemat în cortul lui, să fiu de faţă când le-a dat Riddle, lui şi
prinţului, un raport amănunţit despre tot ce i se întâmplase. L-am ascultat pe tânăr
povestind cum se năpustiseră oştenii Femeii Palide asupra lui şi a lui Hest,
capturându-i pe amândoi. Îl zăriseră pe unul apărând din intrarea ascunsă a
tărâmului subteran, şi faptul le fusese fatal. Nu puteau fi lăsaţi să-i ducă prinţului o
asemenea informaţie. N-a putut să descrie coerent cum ajunsese neom. Avea
legătură cu dragonul, dar, de fiecare dată când încerca să vorbească despre asta,
începea să tremure atât de tare încât nu mai putea continua. În cele din urmă, spre
uşurarea mea, Chade a renunţat la încercarea de a scoate de la el amănuntele.
Eram sincer convins că era de preferat să se piardă informaţia, nu să fie dezvăluită.
Riddle a fost uluit când i-am spus că eu şi Bufonul îl zărisem în temniţă. A spus că
nu mă condamnă pentru că îl lăsasem acolo; dacă aş fi forţat uşa, m-ar fi atacat cu
siguranţă, ca să-mi ia hainele călduroase. În ochii lui era ceva, un soi de ruşine atât
de adâncă fiindcă fusese văzut în starea aceea, încât m-am temut că prietenia
noastră nu-i putea supravieţui. Nu credeam că m-aş mai fi simţit vreodată în largul
meu privind în faţă un om pe care îl abandonasem, lăsându-l să moară.
M-am întrebat dacă el putea redeveni tânărul mereu vesel de mai înainte. Văzuse
un cotlon întunecat din sine însuşi şi avea să rămână cu amintirea lui până în ultima
clipă a vieţii. A recunoscut, în faţa noastră, a tuturor, că el fusese acela care îl
omorâse, în cele din urmă, pe Hest. Îi folosise cămaşa ca să-şi înfăşoare mâinile,
încălzindu-le. Îşi putea aminti cu câtă grijă plănuise să-l ucidă pe bărbatul rănit şi
să-l jefuiască de tot ce avea în timp ce toţi ceilalţi neoameni din temniţă dormeau.
Îşi mai aducea aminte şi cum le spusese Femeia Palidă că îi supunea unei încercări;
cei care izbuteau să supravieţuiască două săptămâni erau eliberaţi, li se îngăduia
s-o slujească şi primeau mâncare de trei ori pe zi. Ne-a mărturisit, cu un zâmbet
nebunesc şi încleştându-şi dinţii ca şi cum s-ar fi străduit să nu vomite când vorbea,
că, în clipa aceea, nu-şi putea imagina o soartă mai bună decât o viaţă în slujba ei,
primind mâncare de trei ori pe zi.
Doi dintre insularii care se întorseseră cu Riddle erau din Tribul Narvalului, oameni
dispăruţi de mult, pe care toată lumea îi crezuse morţi. Peottre i-a întâmpinat cu
mare bucurie. Femeia Palidă răpise bărbaţi din tribul lor de mai bine de zece ani,
împuţinându-le primejdios numărul, până când îi aruncase în final în braţele
disperării, lăsându-i fără narcesca domnitoare şi fără fiica ei mezină. Revenirea
celor doi războinici în sânul tribului nu putea decât să-l salte pe prinţ, în ochii lor, la
înălţimea unui erou de o şi mai mare importanţă.
Când a terminat Chade cu întrebările, i-am întrebat şi eu, pe toţi trei, ceea ce mă
rodea. Toate răspunsurile au fost dezamăgitoare. Riddle nu-l văzuse pe Bufon nici
în timpul captivităţii, nici după eliberare. După ce ieşise din temniţă, n-o mai văzuse
nici pe Femeia Palidă; nu-i văzuse nici măcar cadavrul.
— Dar nu cred că trebuie să ne mai facem griji din pricina ei. Omul care m-a eliberat,
Revke, i-a văzut cu ochii lui sfârşitul. Ceva a înnebunit-o brusc. A strigat că toată
lumea a trădat-o, absolut toată lumea, şi că numai dragonul îi mai putea încheia
ziua cu o victorie. A poruncit să-i fie aduşi, probabil, vreo douăzeci de oameni. Siliţi,
rând pe rând, să se apropie de dragon, au fost ucişi lângă el. Revke a povestit că
piatra a supt sângele. Dar nici măcar asta n-a mulţumit-o. A cuprins-o furia, a
început să urle că trebuiau împinşi în dragon cu totul, că n-o să se trezească până
când n-o să între cineva în el.
S-a uitat în jur, la uluirea încremenită pe feţele noastre.
— Nu cunosc limba insularilor atât de bine cum ar trebui. Ştiu că sună a nebunie,
dar ea voia să între cineva în dragonul de piatră. S-ar părea că asta mi-a spus
Revke. E posibil şi să-l fi înţeles greşit.
— Nu. Bănuiesc că ai înţeles foarte bine. Continuă, l-am implorat.
— În cele din urmă, a poruncit să-i fie dat dragonului Kebal Rawbread. Revke mi-a
povestit că oştenii care l-au scos din lanţuri au subestimat şi puterea bătrânului
războinic, şi ura lui faţă de Femeia Palidă. S-au străduit să-l ţină zdravăn şi l-au
târât către dragon, şi s-a luptat cu ei tot timpul. Apoi s-a repezit brusc în partea
opusă, către Femeia Palidă. A înşfăcat-o de încheieturile mâinilor, şi râdea şi striga
că vor intra împreună în dragon şi se vor înălţa, ca să triumfe Runele Zeului. Pentru
că numai aşa puteau să învingă. Şi a târât-o către dragon, şi ea ţipa şi-l lovea cu
picioarele. Apoi… Riddle s-a întrerupt din nou. Vă spun povestea exact cum am
auzit-o de la Revke. N-are sens, dar…
— Continuă! i-a poruncit Chade, cu voce răguşită.
— Rawbread s-a îndreptat către dragon cu spatele. Şi, cumva, s-a topit în piatră,
ţinând-o strâns pe Femeia Palidă şi trăgând-o după el.
— A intrat şi ea în dragon? am exclamat.
— Nu. Nu cu totul. Rawbread a dispărut în dragon, şi o trăgea după el, şi mâinile ei
au pătruns până la încheieturi. Ea ţipa la oamenii din gardă, cerându-i s-o ajute, şi,
în cele din urmă, doi au apucat-o şi au tras-o înapoi. Dar… dar palmele i se topiseră.
Dispăruseră în dragon.
Prinţul îşi apăsa cu putere o mână pe buze. Eu am descoperit că tremuram.
— Asta e tot? a întrebat Chade.
M-am întrebat cum izbutea să-şi păstreze calmul.
— Aproape. Braţele ei se terminau cu un soi de arsuri. Revke a zis că nu sângera,
era ca şi cum restul ar fi dispărut carbonizat. A spus că ea a rămas pur şi simplu
încremenită, privindu-şi cioturile. Şi, între timp, dragonul a prins viaţă. Când s-a pus
în mişcare, şi-a săltat capul prea sus şi din tavan s-au prăvălit bucăţi mari. Revke
mi-a povestit că toată lumea a fugit, ca să se ferească atât de dragon, cât şi de
gheaţa care cădea. Şi el, unul, încă mai era ascuns când şi-a regăsit pe neaşteptate
adevăratul sine.
Riddle a tăcut brusc, apoi a adăugat cu destulă greutate:
— Pot să vă explic cum e. Eu eram în celula mea, cu spatele lipit de perete,
străduindu-mă să rămân treaz, fiindcă, dacă aş fi adormit, m-ar fi omorât ceilalţi. Pe
urmă m-am uitat în jos şi l-am văzut pe podea pe Hest, mort. Şi, dintr-odată, mi-a
părut rău că murise, fiindcă îmi fusese prieten. A clătinat din cap şi vocea i-a coborât
până la o şoaptă. Pe urmă mi-am amintit că îl Omorâsem.
— N-a fost vina ta, a spus prinţul cu glas scăzut.
— Dar eu am făcut-o. Am fost eu, eu…
L-am întrerupt, tot cu voce înceată, înainte de a se gândi prea mult la ceea ce
făcuse.
— Şi cum aţi ieşit?
Riddle a părut aproape recunoscător pentru întrebare.
— Revke a descuiat uşa şi ne-a condus afară din temniţă şi prin palatul ei. E ca un
labirint imens sub gheaţă. În cele din urmă, am ieşit printr-o deschidere care părea
o crăpătură, chiar într-un flanc al gheţarului. Odată ce ne-am văzut sub cerul liber,
nimeni n-a mai ştiut ce trebuia să facă. Ceilalţi nu cunoşteau niciun loc de pe insulă
în care s-ar fi putut adăposti. Dar, din locul unde ne aflam, eu am zărit marea. Le-
am spus că, dacă izbutim să coborâm spre mare şi să mergem apoi de-a lungul
plajei, o s-ajungem în tabăra asta, chiar dacă o să fie nevoie să ocolim insula. Şi
am avut noroc. Am ales cel mai scurt drum şi am sosit aici înaintea voastră.
Mai aveam o ultimă întrebare, dar mi-a răspuns înainte de a o rosti.
— Tom, ştii cum suflă vântul noaptea. Probabil că zăpada spulberată ne-a acoperit
deja urmele. Chiar dacă aş vrea, nu cred că aş putea găsi drumul înapoi.
— N-o să-ţi ceară nimeni aşa ceva, l-a asigurat Chade, şi a avut dreptate. N-am
insistat.
Când m-am întors la Burrich şi Swift, mijeau zorii. Băiatul dormea lângă tatăl său.
Am observat că una dintre mâinile acestuia se mişcase, stătea în afara păturilor.
Când am atins-o, am descoperit că strângea în ea cercelul de lemn. L-am
recunoscut; îl sculptase Bufonul şi ştiam că în el o să găsesc cercelul de eliberare
din sclavie dobândit cu atâta trudă de bunica lui Burrich. Fiindcă găsise destulă
putere ca să şi-l scoată, mi-am dat seama cât de important era pentru el. Şi am
crezut că ştiu cu ce intenţie şi-l scosese.
Dutiful eliberase porumbelul care trebuia să zboare înapoi, acasă, la Zylig, dând de
veste Hetgurdului că aventura noastră se încheiase. Dar corăbiile aveau nevoie de
câteva zile ca să ajungă la noi; între timp, ne-am văzut nevoiţi să ne reducem raţiile,
ca să ajungă pentru un grup mai mare. Ideea nu era surâzătoare, dar cred că, după
toate cele prin care trecuserăm, cei mai mulţi dintre noi nu s-au sinchisit de asta.
Am găsit un moment în care să pot vorbi în tihnă cu Swift, stând la căpătâiul unui
Burrich pe care-l simţeam pierzându-se din ce în ce mai mult. I-am spus povestea
cercelului în vreme ce mă străduiam să-i scot din carapacea lui de lemn. În cele din
urmă, lucrarea mâinilor Bufonului s-a dovedit prea sofisticată pentru mine. N-am
putut s-o deschid fără s-o distrug. Înăuntru am găsit cercelul, strălucind la fel de
albastru şi de argintiu ca în ziua în care mi-l arătase pentru prima oară Patience. Şi,
la fel ca ea atunci, am străpuns urechea băiatului cu vârful ascuţit al agăţătorii, ca
să poată purta mica bijuterie. Dar am fost ceva mai blând decât fusese Patience cu
mine; am amorţit lobul cu zăpadă înainte de a înfige cercelul.
— Să-l porţi tot timpul, i-am spus lui Swift. Şi să-ţi aduci aminte de tatăl tău, aşa
cum a fost.
— Făgăduiesc, a zis el cu voce joasă.
A atins cercelul cu degete şovăitoare; cât de bine îmi aminteam cum îl simţeam eu
atârnându-mi de ureche!
— Acum îmi pare rău că am folosit-o, a spus apoi, ştergându-şi de pantaloni
sângele de pe vârfurile degetelor. Dacă aş mai fi avut-o, ţi-aş fi dat-o.
— Ce mi-ai fi dat?
— Săgeata pe care mi-a dăruit-o Lordul Auriu. Atunci m-am gândit că e urâtă, dar
am luat-o ca să mă port curtenitor. Pe urmă, când toate celelalte au ricoşat de
dragon, săgeata cenuşie l-a străpuns. N-am mai văzut niciodată aşa ceva.
— Mă îndoiesc c-a mai văzut cineva, am răspuns.
— Poate că el văzuse. A spus că e o bucată urâtă de lemn, dar că s-ar putea să
mă slujească bine la nevoie. În noaptea aia a zis că e profet. Ce crezi, o fi ştiut că
săgeata cenuşie o să ucidă dragonul?
Am reuşit să zâmbesc.
— Chiar şi când era în viaţă, n-aveam niciodată idee când ştiuse într-adevăr ceva
dinainte de a se întâmpla şi când doar îşi rearanja cu ingeniozitate cuvintele, lăsând
impresia că ştiuse. Însă de data asta se pare că a avut dreptate.
— Da. Dar l-ai văzut pe tata? Ai văzut ce-a făcut? A oprit dragonul, l-a ţinut pe loc.
Web spune că n-a mai simţit niciodată o asemenea forţă, destulă forţă ca să
respingi un dragon.
M-a privit parcă provocându-mă să-l contrazic când a adăugat:
— A spus că o astfel de putere se moşteneşte uneori în familiile cu Sânge
Străvechi. Şi că poate voi izbuti s-o stăpânesc, dacă o să-mi folosesc magia ţinând
cont de disciplină şi de raţiune.
I-am prins bărbia în căuşul mâinii şi am simţit în palmă răceala cercelului.
— Să sperăm că vei izbuti. Lumea noastră are nevoie de o asemenea putere.
Longwick şi-a strecurat capul în adăpost.
— Te cheamă Prinţul Dutiful, Tom, a spus scuzându-se.
— Vin imediat, l-am asigurat, apoi m-am întors spre Swift. Nu te superi, nu?
— Du-te. Aici niciunul dintre noi nu poate face nimic altceva decât să stea de veghe.
— Mă întorc, am făgăduit, apoi am ieşit şi l-am urmat repede pe Longwick.
În cortul prinţului era înghesuială. Înăuntru se aflau el, Chade şi Thick, împreună cu
Peottre, Oerttre, Kossi şi narcesca. Buza lui Thick era împinsă în afară şi i-am simţit
supărarea. Cu o pătură pe umeri, narcesca stătea pe podea, cu spatele la mine.
Am salutat cu o plecăciune şi am rămas în aşteptare.
— Avem necazuri cu tatuajele narcescăi, a spus prinţul. Vrea să le îndepărteze, dar
Thick n-a reuşit s-o facă, cu Meşteşugul lui. Chade s-a gândit că poate izbuteşti s-
o ajuţi tu, fiindcă ai făcut să dispară cicatricele tale.
— O cicatrice nu e totuna cu un tatuaj, am subliniat, dar vreau să încerc.
Dutiful s-a aplecat spre narcescă.
— Elliania? Poate să le vadă?
Ea n-a răspuns. Stătea cu spatele foarte drept, iar pe chipul mamei ei se citea
dezaprobarea. Pe urmă, încet, fără niciun cuvânt, Elliania s-a înclinat în faţă, lăsând
pătura să alunece. Am îngenuncheat şi am ridicat o lumânare, ca să văd mai bine.
Frumuseţea strălucitoare a şerpilor şi a dragonilor dispăruse. Tatuajele i se
afundaseră în carnea spatelui, trăgând de piele, de parcă ar fi fost făcute cu fierul
roşu. Am bănuit că era o ultimă răzbunare a Femeii Palide.
— Încă o mai dor din când în când, a spus încet prinţul.
— Acum fac presupuneri, am recunoscut. Poate că Thick n-a putut s-o vindece cu
uşurinţă, fiindcă nu e o rană recentă. Una e să ajuţi trupul să termine mai repede
ceea ce se străduia oricum să facă. Şi altceva avem aici, tatuajele sunt vechi, trupul
ei le-a acceptat deja.
— Cicatricele tale au dispărut când te-am lecuit noi, a subliniat prinţul.
— Astea nu sunt ale ei, a spus Thick ursuz. Nu vreau să le-ating.
Nu am încercat să pricep ce voia să spună.
— Cred că Bufonul m-a refăcut aşa cum mă vedea el întotdeauna. Fără cicatrice.
Nu voiam să spun, acolo şi atunci, mai mult decât atât, şi cred că ştiau asta cu toţii.
— Atunci ardeţi-le şi lecuiţi apoi arsura, a propus Elliania, cu vocea tremurându-i
doar foarte uşor. Nu-mi pasă de ce e nevoie. Nu vreau decât să dispară. Nu vreau
să mai port pe trup semnele ei.
— Nu! a exclamat prinţul îngrozit.
— Aşteptaţi. Vă rog, am spus. Lăsaţi-mă să încerc. Am ridicat o mână, apoi mi-am
amintit să cer voie. Pot să te-ating?
Elliania şi-a lăsat fruntea mai jos şi i-am văzut toţi muşchii spatelui încordându-se.
Pe urmă a dat din cap. O singură dată. Cu braţele încrucişate pe piept, Peottre ne
domina cu înălţimea lui. M-am uitat la el şi i-am întâlnit privirea. Pe urmă m-am
aşezat pe podea, în spatele narcescăi, şi mi-am pus pe spatele ei ambele palme.
Le-am ţinut acolo printr-un act de voinţă. Mâinile mele simţeau căldura spatelui unei
fete tinere, dar Meşteşugul meu simţea dragoni şi şerpi zvârcolindu-mi-se sub
degete.
— Sub pielea ei e mai mult decât cerneală, am spus, dar nu ştiam ce anume simt.
Elliania a vorbit cu un efort.
— A făcut cernelurile din propriul său sânge. Ca să-i aparţină întotdeauna şi să i se
supună.
— E rea, a spus Thick cu glas sumbru.
Dar Elliania ne dezvăluise ceea ce trebuia să ştim. Chiar şi-aşa, a urmat o seară în
care ne-am folosit de Meşteşug trudind din greu. N-o cunoşteam bine pe Elliania,
iar lui Thick nu-i plăcea s-o atingă. Ne-a împrumutat puterea lui, dar desenele
complicate trebuiau scoase din pielea ei rând pe rând. Mama şi sora ei priveau în
tăcere. Peottre a rămas în cort o vreme, apoi a ieşit, a umblat prin tabără, s-a întors,
a ieşit iarăşi. Nu-l condamnam. Şi eu aş fi vrut să nu văd aşa ceva. Cerneala urât
mirositoare mustea şi îi ieşea din pori opunând rezistenţă. Mai rău decât atât, o
durea. Îşi încleşta dinţii, apoi lovea în tăcere cu pumnii în podea. Sudoarea îi
îngreunase părul lung şi negru, dar deoparte ca să nu ne încurce. Dutiful stătea în
faţa ei, ţinând-o cu mâinile de umeri ca s-o sprijine, în timp ce eu urmăream cu
vârful unui deget fiecare desen, cerându-i pielii ei să împingă în afară răutatea
scârboasă a Femeii Palide. Şi, în tot acest timp revedeam spatele Bufonului,
împodobit cu atâta măiestrie şi cruzime, şi îi mulţumeam sorţii fiindcă fusese tatuat
înainte ca Femeia Palidă să fi învăţat Meşteşugul şi să-l fi pervertit. Nu puteam să
pricep de ce ni se împotriveau tatuajele Ellianiei. Când şi ultima labă cu gheare
fusese deja silită să-i iasă din piele, mă simţeam pur şi simplu istovit, dar spatele ei
era neted şi curat.
— Gata, am anunţat, cu voce vlăguită, am ridicat pătura şi i-am pus-o din nou pe
umeri.
Narcesca a răsuflat adânc, aproape suspinând, şi Dutiful a luat-o cu delicateţe în
braţe.
— Mulţumesc, mi-a spus, cu voce înceată, apoi i-a vorbit Ellianiei: S-a terminat,
pentru totdeauna. N-o să-ţi mai poată face rău niciodată.
Pentru o clipă, m-am întrebat neliniştit dacă avea într-adevăr dreptate. Dar, înainte
de a putea da glas vreunei îndoieli, am auzit din afara cortului un strigăt:
— Pânze! Se văd două pânze! Una poartă totemul Mistreţului şi cealaltă pe al
Ursului!
Capitolul 27
PORŢI
Cu cât le cercetez mai atent îndeletnicirile şi prieteniile, cu atât sunt mai convins că,
în ceea ce-i priveşte pe lordul Grayling48 şi pe doamna lui, bănuielile noastre sunt
cât se poate de întemeiate. Deşi au acceptat s-o trimită pe tânăra lady Sydel la
Castelul Buckkeep, unde a fost invitată de regină ca să-şi petreacă un timp la Curte,
au făcut-o în silă şi fără să se grăbească deloc. În privinţa asta, tatăl şi-a împietrit
inima cu mult mai multă hotărâre decât mama, care a fost de-a dreptul scandalizată
fiindcă a trimis-o pe fiica lor fără niciun veşmânt potrivit pentru o zi oarecare la Curte,
ca să nu mai vorbim de festinuri şi baluri. Iar renta pe care i-a stabilit-o nu i-ar ajunge
nici măcar unei lăptărese. După părerea mea, speră că se va face de râs la Curte
într-o asemenea măsură încât va fi trimisă acasă.
Femeia care i-a fost aleasă drept cameristă nu e demnă de încredere. Sugerez să
se găsească un motiv de nemulţumire, suficient pentru ca această Opal să fie
izgonită din Buckkeep cât mai curând cu putinţă. Aveţi grijă să plece cu tot cu pisica
ei gri.
Sydel nu pare să se facă vinovată de nimic altceva în afara faptului că e tânără şi
frivolă. De aceea cred că nu ştie că părinţii ei s-au declarat Pestriţi şi că are cu atât
mai puţin idee de comploturile la care iau parte.
Raportul unei iscoade, nesemnat

Un flux favorabil a adus corăbiile la ţărm mai curând decât ne aşteptam. Dar, dacă
noi am fost surprinşi fiindcă au sosit atât de repede, echipajele au fost la fel de
şocate când au văzut ce numeros era grupul care aştepta pe insulă. Oameni dornici
să afle noutăţile au umplut până la refuz bărcile trimise la mal, unde mulţimea celor
ieşiţi în întâmpinarea lor le-a tras afară din apă şi în susul plajei înainte de a avea
cineva timp să debarce. Toată lumea se străduia să le povestească nou-sosiţilor
uluiţi propria versiune despre cele întâmplate, şi zgomotul părea al unei bătălii. Se
auzeau râsete, bătăi cu pumnul în piept, bătăi prieteneşti pe umăr în timp ce fiecare
încerca să fie primul care începe să istorisească. Deasupra tuturor s-a înălţat
strigătul vesel al lui Arkon Bloodblade, care se simţea părtaş la triumful Tribului
Narvalului. El şi Oerttre au fost mult mai reţinuţi şi întâlnirea lor mult mai protocolară
decât mă aşteptasem. Era tatăl Ellianiei, dar nu fusese niciodată căsătorit oficial cu
Oerttre, iar Kossi nu-i era fiică. Aşa că se bucura de reîntoarcerea lor ca un prieten,
nu ca un tată şi ca un soţ, iar satisfacţia lui părea mai degrabă a unui războinic
încântat de triumful unui aliat.
Ceva mai târziu, am aflat că narcesca îi făcuse tatălui ei multe promisiuni generoase
legate de recolte şi negoţ, ca şi de alte favoruri. Pământurile Tribului Mistreţului erau
stâncoase şi abrupte, minunate pentru porci, dar nu şi pentru cultura grânelor.
Bloodblade avea opt nepoate tinere pe care trebuia să le sprijine şi acele copile din
Tribul Mistreţului aveau să prospere mulţumită victoriei Tribului Narvalului.
Dar la vremea respectivă eu nu ştiam nimic altceva decât că veselia şi triumful care
ne înconjurau pe mine şi pe Swift făceau, prin comparaţie, tristeţea noastră mai
adâncă. Mai rău decât atât, cu o noapte înainte luasem o hotărâre, una pe care o
simţeam neîndoielnic întemeiată, aşa că nimic nu mă putea face să mi-o schimb.
Prin urmare, în vreme ce afară răsunau strigăte de bucurie şi vocile se înălţau pe
întrecute, fiecare vrând să-şi facă auzită partea lui de poveste, eu i-am vorbit încet
lui Swift, stând în semiîntunericul de sub pânza cortului alături de Burrich, care
zăcea fără cunoştinţă.
— N-o să mă întorc cu voi. Îi poţi purta de grijă tatălui tău fără mine?
— Dacă pot… Cum adică n-o să te întorci cu noi? Ce altceva poţi face?
— Rămân aici. Trebuie să intru din nou în gheţar, Swift. Vreau să caut o cale către
palatul ei subteran. Măcar ca să găsesc trupul prietenului meu şi să-l ard. Nu putea
să sufere frigul. Nu vreau să rămână înmormântat pe vecie în gheaţă.
— Şi ce altceva mai ai de gând să faci? Mai e ceva ce nu-mi spui.
Am răsuflat adânc, m-am gândit la o minciună, apoi am renunţat. Minţisem deja
destul pentru o viaţă.
— Sper să dau peste cadavrul Femeii Palide. Sper s-o găsesc moartă, să ştiu c-a
murit pentru tot ce-a făcut. Iar dacă o găsesc vie, sper s-o ucid.
Era o mică făgăduială simplă pe care mi-o făcusem. Mă îndoiam c-o s-o pot duce
cu uşurinţă la îndeplinire, dar era singura alinare pe care eram în stare să mi-o ofer.
— Pari alt om când vorbeşti aşa, a zis Swift pe şoptite. S-a aplecat către mine. Când
vorbeşti aşa, ai ochi de lup.
Am clătinat din cap şi am zâmbit. Sau cel puţin mi-am arătat dinţii.
— Nu. Niciun lup nu-şi iroseşte timpul ca să se răzbune, şi despre asta vorbesc
acum. Pur şi simplu de răzbunare. Când oamenii par mai răi ca oricând, nu vezi
partea lor animalică. Ai în faţa ochilor o sălbăticie de care numai omul e în stare.
Când vezi că sunt loial familiei mele, întrezăreşti lupul din mine.
Şi-a atins cercelul cu un deget. Apoi a întrebat, încruntând din sprâncene:
— Vrei să rămân cu tine? N-ar trebui să treci prin asta singur. Şi, după cum ai văzut,
n-am minţit. Mă descurc bine cu arcul.
— Da, într-adevăr bine. Dar ai pe cap altele, mai urgente. Burrich n-are absolut
nicio şansă dacă rămâne aici. Du-l pe corabie şi înapoi, la Zylig. S-ar putea să fie
acolo vindecători pricepuţi.
Şi o să găseşti cel puţin un loc unde e cald, cu mâncare bună şi cu un pat curat
pentru el.
— Tata o să moară, Fitzchivalry. N-are rost să pretindem altceva.
Ah, puterea care stă în rostirea numelor! I-am dat dreptate.
— Aşa e, Swift. Dar nu e nevoie să moară în frig, sub o pânză de cort care se
zbuciumă în vânt. Măcar atâta lucru îi putem oferi.
Băiatul s-a scărpinat în cap.
— Aş vrea să fac după voia lui. Cred că mi-ar fi spus să rămân cu tine. Că pe el nu-
l pot ajuta la fel de mult cum te-aş putea ajuta pe tine.
Am stat o clipă pe gânduri.
— Poate că ţi-ar fi spus asta. Dar nu cred că ţi-ar spune-o şi mama ta. Cred că
trebuie să fii cu el. Înainte de moarte şi-ar putea să-şi revină. Şi să aibă pentru tine
cuvinte pe care le vei preţui. Nu, Swift, du-te cu el! Stai lângă el, pentru mine.
Nu mi-a răspuns, dar după ce am tăcut şi-a lăsat capul în jos.
Chiar în timp ce vorbeam, corturile erau strânse şi tot ce se afla în tabără era
încărcat pe corăbii. Cred că Swift a fost şocat când au venit insularii după el şi după
Burrich. Căpitanul Urs şi-a înclinat fruntea în faţa băiatului şi a întrebat dacă poate
avea onoarea să-i ia pe el şi pe tatăl lui pe corabia Hetgurdului. I-a numit, pe el şi
pe Burrich, „omorâtorii demonului” şi cred că Swift a fost uluit când a înţeles că
fusese lăsat singur cu durerea lui din respect, nu din neglijenţă. Bardul din tribul
Bufniţei le-a cântat în vreme ce se îmbarcau şi, cu toate că stâlcea cuvintele în
graiul lui de menestrel, am înţeles cu o mândrie care mi-a pus un nod în gât că
istorisea despre bărbatul care-l trântise pe demonul-dragon în genunchi şi despre
băiatul care-l ucisese eliberându-i pe ostaticii Femeii Palide. Am observat că Web
era cu ei, în barcă, că el şi Swift aveau să facă drumul cu aceeaşi corabie. Asta m-
a liniştit. Oricât l-ar fi venerat Străinii, nu voiam să fie băiatul singur printre ei după
moartea lui Burrich şi mă temeam că acesta din urmă n-avea să trăiască destul ca
să mai vadă portul Zylig.
Pe urmă m-am trezit cu prinţul alături, întrebându-mă pe ce vas voiam să mă
îmbarc.
— Eşti bine-venit pe oricare, dar pe amândouă locul va fi strâmt. Nu şi-au imaginat
că vor avea de luat atât de mulţi oameni. O să fim înghesuiţi ca peştele sărat în
butoi. Chade, în înţelepciunea lui, a decis să mă separe de narcescă, aşa că eu voi
fi pe corabia Tribului Ursului. Chade o să meargă cu a Mistreţului, împreună cu
Peottre şi cu femeile din familia lui, fiindcă speră să pună la punct, pe drum, ultimele
negocieri legate de alianţa noastră.
Deşi aveam inima grea, n-am putut să nu zâmbesc.
— Încă o mai numiţi alianţă? Mie a început să mi se pară nuntă. Şi i-ai dat cumva
lui Chade motiv ca să creadă că e mai bine să te despartă de narcescă în timpul
călătoriei?
A ridicat dintr-o sprânceană şi i s-a încreţit colţul gurii.
— Nu eu. Elliania a anunţat că e mulţumită de răspunsul meu la provocarea ei, că
m-am dovedit demn de ea şi că de-acum înainte mă consideră bărbatul ei. Nu cred
că mama ei a fost foarte încântată, dar Peottre nu vrea să se opună voinţei
narcescăi. Chade a încercat să-i explice Ellianiei că e necesar să mă cunun cu ea
în „casa mamei” mele, dar ea n-a vrut să priceapă. „Şi cine se crede un bărbat, ca
să i se opună unei femei când e vorba de aşa ceva?” l-a întrebat.
— Mi-ar fi plăcut să aud răspunsul lui, am spus.
— A zis: „Ca să fiu sincer, doamna mea, habar n-am. Însă regina mea nu vrea să
ajungă fiul ei în patul tău înainte de a te vedea în faţa ei şi a nobililor din casa ei, ca
să le dai tuturor de veste că eşti mulţumită şi că prinţul e demn de tine”.
— Şi ea cum a primit asta?
— Nu cu bunăvoinţă, a spus Dutiful flatat evident de nerăbdarea viitoarei sale soţii,
dar Chade m-a făcut să-i promit că o să mă înfrânez. Şi nu se poate spune că
Elliania se poartă astfel încât să mă ajute s-o fac. Aşa că eu merg pe corabia Ursului
şi ea cu a Mistreţului. Chade va fi la bordul Mistreţului, unde credem că se va afla
şi Thick, fiindcă insularii îl preţuiesc acum şi preţuiesc Mâinile Edei cu care a fost
dăruit. Tu ce alegi? Vino la bordul Ursului. O să fii cu Burrich, cu Swift şi cu mine.
— Nu mă îmbarc pe nicio corabie. Dar mă bucur c-o să fii la bordul Ursului, cu Swift.
Trece prin clipe cumplite. S-ar putea să-i fie mai uşor printre prieteni.
— Cum adică pe nicio corabie?
Era vremea să-mi fac cunoscută hotărârea.
— Rămân aici, Dutiful. Trebuie să mă duc înapoi să-ncerc să găsesc trupul
Bufonului.
A mijit ochii şi mi-a cântărit spusele, apoi, dând dovadă de o înţelegere care m-a
umplut de căldură, a acceptat pur şi simplu că trebuia s-o fac.
— Rămân cu tine, fireşte. Şi-o să mai ai nevoie de nişte oameni, dacă vrei să sapi
un tunel, pornind din groapa dragonului.
Am fost mişcat fiindcă n-a încercat să mă convingă de inutilitatea încercării mele şi
fiindcă s-a oferit să-şi amâne propria întoarcere triumfală.
— Nu. Tu pleacă. Ai de revendicat mâna unei narcesce şi de creat o alianţă. Eu n-
o să am nevoie de nimeni, întrucât sper să mă întorc înăuntru pe unde au ieşit
Riddle şi ceilalţi.
— Fitz, asta sună a fanfaronadă de bufon. N-o să regăseşti intrarea niciodată. L-
am ascultat pe Riddle cu tot atâta atenţie ca şi tine.
Alesese cuvinte care m-au făcut să zâmbesc.
— Oh, ba cred că o s-o găsesc. Când e vorba de aşa ceva, nu mă dau bătut cu
uşurinţă. Nu vă cer decât să-mi lăsaţi toată mâncarea de care vă puteţi lipsi şi toate
hainele groase în plus. S-ar putea să am nevoie de ceva timp.
Asta l-a făcut să capete un aer nesigur.
— Lord Fitzchivalry, iartă-mă că ţi-o spun, dar s-ar putea să rişti cu nesăbuinţă, fără
sorţi de izbândă. Lordul Auriu nu mai simte acum nimic. Ai puţine şanse să găseşti
intrarea şi încă şi mai puţine să-i găseşti trupul. Cred că nu e înţelept din partea
mea să-ţi îngădui una ca asta.
Nu i-am luat în seamă ultima frază.
— Şi mai e ceva. La întoarcere o să ai parte de destul haos. Nu trebuie să i se
adauge şi învierea lui Fitzchivalry. Te sfătuiesc să te-ntâlneşti în secret cu coteria
Harului şi să le ceri tuturor să nu sufle nicio vorbă despre mine. Cu Longwick am
vorbit deja. Şi nu cred că avem de ce să ne facem griji în privinţa lui Riddle. Iar toţi
ceilalţi sunt morţi.
— Dar… insularii ştiu cine eşti. Ne-au auzit de multe ori spunându-ţi pe nume.
— Pentru ei nu înseamnă nimic. Nu-şi vor aminti numele meu adevărat mai bine
decât şi-l amintesc pe al cuiva din Tribul Ursului sau dintr-al Vulturului. O să fiu pur
şi simplu nebunul care a rămas pe insulă.
Dutiful şi-a desfăcut larg braţele, într-o expresie a disperării.
— Şi iată-ne întorşi la rămânerea ta pe insulă. Pentru cât timp? Până când mori de
foame? Până când descoperi că aventura ta e la fel de lipsită de sens cum a fost a
mea?
Am cântărit lucrurile cu iuţeală.
— Dă-mi două săptămâni, am răspuns. Pe urmă trimite o corabie după mine. Dacă
nu izbutesc în două săptămâni, renunţ şi mă întorc acasă.
— Nu-mi place asta, a mormăit.
Am crezut c-o să mai încerce să mă convingă, dar n-a mai spus decât:
— Două săptămâni. Şi nu vreau să mai aud nimic altceva, aşa că să nu mă cauţi
cu Meşteşugul ca să mă implori să prelungesc timpul. Peste două săptămâni, aici
o să acosteze o corabie ca să te ia. Şi, indiferent dacă o să izbândeşti sau nu, o să-
i ieşi în întâmpinare şi-o să te îmbarci. Acum să ne grăbim, până n-apucă să încarce
toate proviziile.
Dar această ultimă temere s-a dovedit neîntemeiată. De fapt, echipajele descărcau
tot felul de lucruri de pe corăbii, ca să facă loc pentru călătorii în plus. Chade a
mormăit şi a înjurat, nemulţumit de încăpăţânarea mea, dar în cele din urmă a
trebuit să-mi facă pe plac, fiindcă nu voiam să renunţ şi fiindcă toţi ceilalţi se
grăbeau să plece profitând de flux.
Mi s-a părut totuşi nemaipomenit de straniu să stau pe ţărm, privind cum se
îndepărtau corăbiile. În spatele meu, pe plajă, era un morman de obiecte
amestecate. Aveam mult prea multe corturi şi sănii pentru un singur om şi provizii
de hrană îndestulătoare, deşi nu tentante. În timpul scurs între plecarea corăbiilor
şi lăsarea întunericului, am sortat ce-mi lăsaseră şi am încărcat în raniţa mea veche
ceea ce credeam că o să folosesc într-adevăr. Mi-am pus haine de rezervă,
mâncare pe măsura nevoilor mele şi penele de pe plaja Celorlalţi. Longwick îmi
lăsase o sabie rezistentă, probabil a lui Deft, şi propriul său cuţit. Am păstrat cortul
şi aşternuturile Bufonului, din care mi-am făcut adăpost pentru noapte, şi vasele lui
de gătit, pe de-o parte fiindcă erau ale lui şi pe de alta fiindcă erau cele mai uşoare.
Am descoperit, amuzat, că bătrânul Chade îmi lăsase un butoiaş cu pulberea lui
explozivă. De parcă aş fi avut chef să risc folosind-o iarăşi. Auzul meu încă nu-şi
revenise. Totuşi, în cele din urmă mi-am pus în raniţă o oală plină cu aşa ceva.
În noaptea aia mi-am făcut un foc zdravăn. Pe plajă nu se găseau lemne din belşug,
dar nu trebuia să mă-ncălzesc decât pe mine, aşa că m-am răsfăţat. Mă aşteptasem
să-mi găsesc liniştea pe care mi-o aducea de obicei izolarea. Oricât de sumbră mi-
ar fi fost starea de spirit, singurătatea şi natura mă alinaseră întotdeauna. Dar de
data asta nu izbuteau. Neîncetatul zumzet al pietrei dragonului scufundate era un
soi de reamintire clocotitoare a răutăţii Femeii Palide. Aş fi vrut s-o pot amuţi cumva,
să pot purifica statuia malefică, retransformând-o în piatră pură. Mi-am pregătit o
porţie generoasă de terci de ovăz şi am îndulcit-o nesăbuit de mult cu o parte din
zahărul de orz pe care mi-l lăsase Dutiful.
Tocmai luasem prima îmbucătură când am auzit paşi în spatele meu. Am fost cât
pe ce să mă-nec şi am sărit în picioare, scoţându-mi sabia. Thick a păşit în cercul
de lumină din jurul focului, zâmbind cu sfială.
— Mi-e foame.
M-am clătinat pe picioare de uimire.
— Nu e cu putinţă să te afli aici. Trebuia să fii pe corabie, în drum spre Zylig.
— Nu. M-am săturat de corăbii. Pot primi ceva la cină?
— Cum ai izbutit să rămâi pe insulă? Chade ştie? Dar Prinţul? Thick, nu se poate!
Am multe de făcut, lucruri importante. Acum nu-ţi pot purta de grijă.
— Nimeni nu ştie încă. Şi pot să-mi port singur de grijă! a răspuns ofensat.
Îi rănisem sentimentele. Ca şi cum ar fi vrut să-mi demonstreze că era într-adevăr
în stare să se descurce, s-a dus la mormanul de lucruri abandonate şi a scormonit
până când a dat de un castron. Eu am rămas locului holbându-mă la flăcări şi
simţindu-mă înfrânt de soartă. Bondocul s-a întors lângă focul meu şi s-a aşezat de
cealaltă parte a lui pe o piatră. Apoi a adăugat umplându-şi castronul cu mai mult
de jumătate din terci:
— A fost uşor să rămân. Lui Chade i-am transmis cu prinţul, cu prinţul, iar prinţului,
cu Chade, cu Chade. Amândoi m-au crezut şi s-au urcat în bărci.
— Şi nimeni altcineva n-a băgat de seamă că lipseşti? am întrebat nevenindu-mi
să cred.
— Oh. Lor le-am spus nu mă vezi, nu mă vezi. A fost simplu.
A continuat să mănânce, savurându-şi concentrat porţia. Era evident încântat de
propria lui isteţime. Între două îmbucături, m-a întrebat:
— Tu cum i-ai păcălit ca să te lase să rămâi?
— Nu i-am păcălit. Am rămas fiindcă am o misiune. Vor veni să mă ia peste două
săptămâni. Mi-am prins capul în mâini. Thick, mi-ai pus beţe-n roate. Ştiu că n-ai
vrut, dar e rău. Ce-o să mă fac cu tine? Ce ţi-ai pus în gând când ai rămas aici?
A ridicat din umeri şi a vorbit cu gura plină.
— Să nu mă urc pe nicio corabie. Asta mi-am pus în gând. Tu ce te-ai gândit să
faci?
— Un drum lung înapoi, până în locul îngheţat. Ca s-o omor pe Femeia Palidă dacă
o găsesc. Şi ca să iau trupul Lordului Auriu dacă îl găsesc.
— Bun. Putem să facem asta. S-a aplecat să se uite în oala cu terci. Mai mănânci
de-aici?
— Cred că nu.
Îmi pierise pofta de mâncare, împreună cu speranţa că mi-aş fi putut găsi liniştea.
Aveam de ales între două rele. Ştiam că nu-l pot lăsa pe bondoc pe plajă ca să plec
în căutarea Femeii Palide. Ar fi fost ca şi cum aş fi lăsat un copilaş să-şi poarte
singur de grijă. Aş fi putut rămâne cu el pe plajă două săptămâni, până sosea
corabia trimisă de Dutiful. Pe urmă l-aş fi îmbarcat şi aş fi rămas să-ncerc să fac ce
aveam de gând. Dar până atunci pe insula aia nordică ar fi venit toamna. Ninsoarea
s-ar fi amestecat cu zăpada spulberată de vânt, ascunzând tot ce putea să indice o
intrare. Sau aş fi putut să-l trag pe Thick după mine, înaintând în ritmul lui chinuitor
de lent şi punându-l totodată în pericol. Şi amestecându-l într-o foarte intimă parte
a vieţii mele. Nu voiam să găsesc trupul Bufonului cu el de faţă. Voiam s-o fac fiind
singur, trebuia să fiu singur.
Şi totuşi Thick se afla acolo. Depinzând de mine. În minte mi-a venit, nepoftită,
amintirea chipului lui Burrich din clipa când îi fusesem dat în grijă. Asta i se
întâmplase lui atunci. Şi acelaşi lucru mi se întâmpla mie. L-am privit pe Thick
adunând ultimele resturi de terci din oală şi lingându-şi lingura lipicioasă.
— O să fie greu, Thick. O să ne trezim devreme şi o să mergem repede. O să ne-
ntoarcem acolo unde e frig. Fără prea mult foc şi având mereu aceleaşi feluri de
mâncare. Eşti sigur că vrei să faci asta?
Habar n-aveam de ce îi dădeam de ales.
A ridicat din umeri.
— Mai bine decât să merg pe-o corabie.
— Dar în cele din urmă va trebui s-o faci. Când vine corabia după mine, plec de pe
insulă.
— Nu, a spus respingând ideea. Eu nu mai merg cu corabia. O să dormim în cortul
frumos?
— Trebuie să le dăm de veste lui Chade şi prinţului că eşti aici.
La asta s-a încruntat şi m-am temut c-o să se folosească de Meşteşug ca să mă
împiedice. Dar în final, când mi-am trimis gândul spre cei doi, a fost alături de mine,
foarte încântat de renghiul pe cale li-l jucase. Am simţit că isprava lui îi scosese din
sărite şi că mă compătimeau, dar niciunul nu s-a oferit să-ntoarcă din drum corabia.
Şi adevărul e că le era imposibil. O poveste ca aceea pe care o aveau de spus nu
putea fi lăsată să aştepte. Nicio corabie nu putea face cale întoarsă. Pentru că nici
absenţa narcescăi, nici absenţa prinţului n-ar fi fost acceptate de Hetgurd. Trebuiau
să-şi continue drumul. Chade s-a oferit, îndârjit, să trimită o corabie după noi imediat
ce ajungea la Zylig, însă eu i-am cerut să aştepte până când o să-l vestesc prin
Meşteşug că suntem gata de plecare.
Nu cu corabia, a adăugat Thick, vehement, şi niciunul dintre noi nu s-a încumetat
să-ncerce să discute cu el pe loc. Eram ferm convins că o să mă urmeze când o să
vadă că plec. Probabil că până atunci avea să fie istovit şi plictisit de traiul pe insulă.
Nu mi-l putea imagina dornic să rămână singur acolo.
Pe urmă, pe măsură ce ne apropiam de miezul nopţii, m-am gândit, că poate, în
anumite feluri, mi-era mai bine cu el alături. Când ne-am dus la culcare, în cortul
Bufonului, Thick mi s-a părut un intrus, la fel de nelalocul lui ca o vacă prinsă în
dans la Festivalul Recoltei. Totuşi, ştiam că, dacă n-ar fi fost cu mine, aş fi fost
mistuit de o amărăciune adâncă, gândindu-mă la tot ce pierdusem. Şi, cu toate că-
mi abătea atenţia şi mă irita, era totuşi un însoţitor. Având grija lui, nu-mi rămânea
timp să-ntorc pe toate părţile durerea mea. În schimb, am pregătit pentru el o raniţă
cu o parte din provizii, pe care m-am gândit că le poate căra. I-am pus mai ales
haine călduroase şi hrană, ştiind că n-o să abandoneze mâncarea nici în ruptul
capului. Dar când eram gata să adorm, m-a înspăimântat deja gândul că a doua zi
trebuia să-l târăsc după mine.
— Acum o să dormi? m-a întrebat Thick când mi-am tras păturile peste cap.
— Da.
— Îmi place cortul ăsta. E frumos.
— Da.
— Mi-aduce aminte de furgonul nostru de când eram mic. Mama făcea lucrurile
frumoase, le colora, le punea panglici şi mărgele.
Am păstrat tăcerea, sperând c-o să-l ia somnul.
— Şi lui Nettle îi plac lucrurile frumoase.
Nettle. Ruşinea m-a năpădit brusc. O pusesem în pericol şi aproape că o
pierdusem. Şi pe urmă nu mai încercasem câtuşi de puţin să intru în legătură cu
ea. Modul în care o primejduisem mă umplea de ruşine, şi-mi era ruşine şi fiindcă
nu fusesem eu cel care o salvase. Şi nici măcar n-avusesem curaj s-o implor să mă
ierte, şi nu îndrăzneam să-i spun că tatăl ei era pe moarte. Simţeam cumva că se
întâmplase din vina mea. Dacă n-aş fi fost eu acolo, oare Burrich ar mai fi venit? Ar
mai fi provocat dragonul? Faptele dădeau măsura laşităţii mele. Cutezam să plec
cu sabia în mână, sperând s-o ucid pe Femeia Palidă. Dar nu puteam da ochii cu
fiica mea, cu care mă purtasem oribil.
— Se simte bine? am întrebat ursuz.
— Binişor. O să-i arăt cortul în noaptea asta, da? O să-i placă.
— Probabil.
Am şovăit, apoi m-am aventurat încă un pas.
— Încă îi mai e frică să doarmă?
— Nu. Da. Adică numai dacă nu sunt eu acolo. I-am făgăduit că n-o mai las să cadă
în locul ăla. Că n-o scap din ochi şi am grijă să fie în primejdie. Eu intru primul în
somn. Pe urmă vine şi ea.
Povestea de parcă s-ar fi întâlnit într-o tavernă, de parcă „somn” ar fi fost o odaie
din altă parte a oraşului sau un alt sat de pe marginea drumului. Când a vorbit din
nou, m-am străduit să pricep ce însemnau pentru el acele cuvinte simple.
— Ei, acum trebuie s-adorm. Probabil că Nettle aşteaptă să vin s-o iau.
— Thick, spune-i… Nu. Mă bucur. Mă bucur că poţi să fii acolo aşa.
S-a sprijinit pe unul dintre coatele lui butucănoase şi mi-a spus, cu convingere:
— O să fie bine, Tom. O să-şi găsească din nou muzica. O s-o ajut eu. A răsuflat
prelung şi a oftat, somnoros. Acum are o prietenă. O altă fată.
— Da?
— Îhâm. Sydel. Vine de la ţară, e singură şi plânge mult şi n-are hainele pe care ar
trebui să le aibă. Aşa că e prietenă cu Nettle.
Îmi spusese mai mult decât aş fi vrut să aflu. Fiicei mele îi era frică să doarmă, era
nefericită noaptea, singură şi prietenă cu o Pestriţă repudiată de părinţi. Am fost
brusc sigur că nici Hap nu se descurca mai bine decât Nettle. M-am descurajat. Am
încercat să mă simt mulţumit fiindcă regina o scosese pe Sydel dintr-o izolare
nedreaptă. Mi-a venit greu.
Uleiul din oala de lut a Bufonului ardea între noi cu flacără pâlpâitoare şi s-a stins
treptat. Întunericul sau ceea ce trecea drept întuneric într-o noapte de vară din acea
parte a lumii şi-a aşezat peste cortul nostru căuşul unei mâini. Stăteam nemişcat
ascultând răsuflarea lui Thick şi vuietul valurilor pe plajă, şi neliniştitorul murmur al
dragonului dezmembrat de sub apă. Am închis ochii, dar cred că mi-era frică să
adorm, mă temeam deopotrivă că o s-o găsesc pe Nettle şi că nu o s-o găsesc.
După o vreme, mi s-a părut că somnul era într-adevăr un loc şi că uitasem unde se
află.
Totuşi, trebuie să fi adormit până la urmă, pentru că m-a trezit lumina zorilor,
strălucind în culorile cortului Bufonului. Dormisem mult mai mult decât voiam, iar
Thick încă mai dormea. Am ieşit din cort, m-am uşurat şi am dus dintr-un pârâu rece
ca gheaţa apă proaspătă, ca s-o încălzesc. Thick nu s-a trezit decât după ce a simţit
mirosul terciului care fierbea. Atunci a ieşit din cort întinzându-se vesel şi mi-a
povestit că el şi Nettle prinseseră fluturi toată noaptea şi că ea îi făcuse o pălărie
din fluturi, care zburaseră chiar înainte de a se trezi. O prostie drăguţă, care m-a
înveselit, deşi contrasta puternic cu planurile mele.
Am încercat să-l zoresc pe Thick, fără să reuşesc mare lucru. A hoinărit la
întâmplare pe plajă în timp ce am strâns cortul şi mi l-am pus în spate. A fost nevoie
de ceva putere de convingere ca să-l fac să-şi ia şi el raniţa şi să mă urmeze. Pe
urmă am pornit-o pe plajă, în direcţia din care veniseră Riddle şi însoţitorii săi.
Ascultasem cu mare atenţie povestea tânărului. Ştiam că merseseră de-a lungul
plajei vreo două zile. Speram că, dacă fac acelaşi lucru şi le caut apoi urmele ca să
văd pe unde coborâseră pe ţărm, o să găsesc crevasa prin care ieşiseră de pe
tărâmul Femeii Palide.
Însă nu ţinusem cont că o să mă însoţească Thick. La început m-a urmat vesel,
cercetând bălţile lăsate de flux şi bucăţile de lemn, penele şi algele aduse de apă.
S-a udat la picioare, fireşte, şi a bodogănit nemulţumit, apoi i s-a făcut curând
foame. Mă gândisem la asta, aşa că aveam într-o pungă nişte pâine a călătorilor şi
ceva peşte sărat. Nu era ceea ce sperase, dar când i-am spus că am de gând să-
mi continui drumul indiferent ce face el, le-a luat şi le-a ronţăit din mers.
Apa proaspătă nu ne lipsea. Curgea în pârâiaşe care traversau plaja sau se
prelingeau pe pantele stâncoase. Stăteam cu ochii pe fluxul în creştere, fiindcă nu
voiam să ne surprindă vreo parte a plajei unde nu ne puteam feri. Dar valurile n-au
ajuns prea departe şi am fost chiar răsplătit când mi-au atras atenţia asupra unor
urme aflate chiar deasupra liniei fluxului. Erau urmele trecerii lui Riddle, ceea ce m-
a înveselit, şi ne-am continuat drumul.
Se apropia noaptea, aşa că am adunat puţinele şi împrăştiatele bucăţi de lemn pe
care ni le dăruia plaja, am întins cortul cu mult mai sus decât cel mai înalt nivel al
fluxului şi am făcut focul. Dacă n-aş fi avut inima atât de grea, seara ar fi fost plăcută,
pentru că se întrezărea luna, inspirându-i pe Thick, care şi-a scos fluierul şi a
început să cânte. Mi se întâmpla pentru prima oară să-mi pot permite să mă
deschid, ascultându-i ambele muzici, pentru că i-o auzeam pe a Meşteşugului
alături de sunetele ascuţite ale fluierului. Cântecul Meşteşugului cuprindea nelipsitul
şuier al vântului, ţipete pătrunzătoare ale păsărilor de mare şi clipocitul valurilor la
ţărm. Fluierul se strecura printre ele, intrând şi ieşind, ca un fir strălucitor printr-o
tapiserie. Îi înţelegeam muzica pentru că puteam pătrunde în mintea lui. Sunt sigur
că, fără Meşteşug, n-aş fi auzit decât note iritante, înşiruite la întâmplare.
Cina a fost simplă, o supă de peşte uscat, la care am adăugat nişte alge proaspete,
de pe plajă, şi pâinea călătorilor. Mâncare săţioasă; altceva mai bun nu se putea
spune despre ea. Thick a înfulecat în primul rând fiindcă îi era foame.
— Aş vrea să fi avut prăjituri de la bucătărie, mi-a spus, cu jind, în timp ce curăţăm
oala cu nisip.
— Ei, aşa ceva n-o să mai mâncăm până nu ne întoarcem în Buckkeep. Cu o
corabie.
— Nu. Nu cu corabia.
— Thick, n-avem cum altfel să ajungem acolo.
— Dacă mergem destul de mult, poate ajungem.
— Nu, Thick. Aslevjal e o insulă. Jur-împrejurul ei e apă. Nu ne putem întoarce
acasă mergând pe uscat. Mai curând sau mai târziu, va trebui să ne urcăm pe o
corabie.
— Nu.
Aşa o luam mereu de la început. Bondocul părea în stare să priceapă multe, până
când ajungeam la un lucru pe care fie îl refuza, fie nu voia să-l accepte. În seara
aceea m-am dat bătut şi am intrat amândoi sub pături. L-am privit alunecând în
braţele somnului cu aceeaşi uşurinţă cu care pătrunde un înotător în apă. N-am mai
avut curajul să-i vorbesc despre Nettle. M-am întrebat ce credea ea despre absenţa
mea sau dacă o remarcase. Pe urmă am închis ochii şi am adormit şi eu.
În a doua zi de drum, pe Thick a început să-l plictisească monotonia călătoriei. De
două ori m-a lăsat să i-o iau atât de mult înainte încât aproape că nu mă mai vedea.
Şi de fiecare dată m-a ajuns din urmă furios, aproape alergând pe nisipul ud. Şi tot
de fiecare dată m-a întrebat de ce trebuie să mergem atât de repede. Nu mi-a venit
în gând niciun răspuns care l-ar fi putut mulţumi. De fapt, ştiam doar de ce mă
grăbeam eu. Ştiam că fac ceva care trebuie dus până la sfârşit şi mai ştiam că n-o
să pot avea linişte până când n-o să-l duc la bun sfârşit. Când mă gândeam că
Bufonul e mort şi că trupul i-a fost lepădat în labirintul de gheaţă, imaginea mă
umplea de o durere care mă aducea aproape în pragul leşinului. Ştiam că n-o să
pricep cu adevărat că e mort decât după ce o să-l văd. Era ca şi cum m-aş fi uitat
la un picior cangrenat, ştiind că vindecarea nu e posibilă decât după tăierea lui. Mă
grăbeam să dau piept cu suferinţa.
Noaptea ne-a prins pe o plajă îngustă, mărginită de un perete stâncos, plin de
ţurţuri. M-am gândit că aveam doar atâta loc cât ne trebuia pentru cort şi că puteam
fi în siguranţă dacă nu izbucnea nicio furtună care să umfle apele fluxului mai mult
decât de obicei. Aşa că am întins cortul, fixându-l cu pietre care să-i ţină marginile
lipite de nisip, am făcut focul şi am mâncat din nou din proviziile noastre lipsite de
savoare.
Lumina lunii câştigase în strălucire şi am stat o vreme sub stele, privind marea. Mi-
am găsit timp să mă întreb cum se descurca Hap, dacă reuşise să-şi înfrângă
dragostea primejdioasă pentru Svanja sau dacă se lăsase cu desăvârşire înrobit de
ea. Nu puteam decât să sper că nu-şi pierduse capul, că-şi ascultase raţiunea. Cu
gândul la asta, am oftat, şi Thick m-a întrebat, cu milă:
— Te doare burta?
— Nu. Nu tocmai. Îmi fac griji pentru Hap, fiul meu, care a rămas în Buckkeep.
— Oh!
Bondocul n-a părut foarte interesat. Dar a adăugat, parcă dezvăluind ceva care îl
rodea de multă vreme:
— Tu eşti întotdeauna altundeva. Nu-ţi faci niciodată muzica acolo unde te afli.
Am rămas cu ochii la el o clipă, apoi am renunţat la zidul care mă ferea necontenit
de muzica lui. Când am lăsat-o să pătrundă, a fost ca şi cum mi-aş fi lăsat ochii să
soarbă noaptea în ceasul când amurgul ia lumea în stăpânire şi se cade să înceapă
vânătoarea. M-am destins, am primit în mine plăcerea cu care savurează un lup
clipa, aşa cum nu mi se mai întâmplase de mult. Şi am devenit conştient de
prezenţa apei şi de uşoara suflare a vântului. Am simţit şoaptele nisipului şi ale
zăpezii pe care le purta prin aer şi, dincolo de ele, într-un adânc, lenevosul geamăt
scrâşnit al gheţarului care acoperea insula. În nări mi-a pătruns brusc mirosul de
sare al oceanului, alături de cel de iod al algelor de pe plajă şi de răsuflarea
îngheţată a zăpezii aşternute de cine ştie când.
A fost aidoma deschiderii unei uşi către un loc şi un timp mai vechi. M-am uitat la
Thick şi l-am văzut, deodată, complet, întreg în acel decor, pentru că-l lăsase să-l
cuprindă. În vreme ce stăteam acolo, bucurându-ne de frumuseţea nopţii, lui nu-i
lipsea nimic.
— Ai fi fost un lup perfect, i-am spus.
Şi, în noaptea aceea, când am adormit, Nettle m-a găsit. Am avut nevoie de ceva
timp ca să-mi dau seama că era acolo, fiindcă stătea la marginea visului meu,
lăsând vântul venit dinspre mare să-i ciufulească părul în vreme ce se uita pe
geamul camerei mele de băietan din Buckkeep. Când mi-am îndreptat în sfârşit
privirea spre ea, a ieşit pe fereastră şi a venit pe plaja mea, spunând doar:
— Ei, iată-ne pe amândoi aici.
Am simţit toate scuzele şi toate explicaţiile înălţându-mi-se către buze,
îngrămădindu-se ca să fie primele cuvinte care să iasă printre ele. Pe urmă ea s-a
aşezat pe nisip lângă mine şi s-a uitat la apă. Părul îi unduia în vânt ca blana unui
lup. Nemişcarea ei era într-un asemenea contrast cu învălmăşeala grăbită a
vorbelor din mine, încât mi-am dat brusc seama ce plictisitor puteam fi când
umpleam aerul cu răpăit de cuvinte şi de nelinişti. Am descoperit că stăteam alături
de ea cu coada frumos încolăcită în jurul picioarelor din spate. Şi am zis:
— I-am promis lui Ochi întunecaţi c-o să-ţi spun poveşti despre el şi n-am făcut-o
niciodată.
Tăcerea s-a întins între noi ca o pânză de păianjen, până când am auzit vocea ei.
— Cred că mi-ar plăcea să ascult una în noaptea asta.
I-am povestit cum făcea un puiandru neîndemânatic, cu botul scurt, salturi înalte ca
să cadă asupra şoarecilor neajutoraţi şi cum învăţaserăm să avem încredere unul
în altul şi să vânăm de parcă am fi fost unul singur. Ea m-a ascultat toată noaptea,
lăsându-şi din când în când capul pe-un umăr ca să spună la unele dintre poveşti:
— Cred că-mi amintesc asta.
M-am trezit când a pătruns lumina zorilor printre animalele strălucitoare al căror
dans umplea pereţii cortului şi pentru o clipă am uitat că purtam povara amărăciunii
şi a dorinţei de răzbunare. N-am văzut nimic altceva decât un dragon albastru,
sclipitor, legănându-se în vânt cu aripile larg deschise, în vreme ce prin apa de sub
el unduiau şerpi roşii şi violeţi. Apoi am devenit brusc conştient de sforăitul lui Thick
şi de faptul că valurile clipoceau foarte aproape de cortul nostru. Zgomotul lor m-a
umplut de panică şi m-am repezit spre uşa cortului, să arunc o privire afară. În prima
clipă, m-am liniştit, fiindcă apa se retrăgea. Dormeam când ajunsese la numai doi
paşi de noi, punându-ne cu adevărat în pericol.
Am ieşit din cort în patru labe, m-am ridicat în picioare şi m-am întins cu ochii la
valuri. Mă cuprinsese o senzaţie stranie, de împăcare. Aveam încă în faţă
dureroasa mea misiune, dar îmi redobândisem o parte a vieţii pe care o crezusem
pierdută. M-am îndepărtat de cort ca să mă uşurez, aproape încântat de răceala
nisipului de sub tălpile mele goale. Dar când m-am întors mi-am pierdut brusc
seninătatea.
La câţiva centimetri de clapa cortului, înfipt în nisip, stătea borcanul cu miere al
Bufonului.
L-am recunoscut imediat şi mi-am adus aminte cum dispăruse din faţa cortului meu
în prima noapte petrecută pe insulă. M-am grăbit să cercetez cu privirea şi plaja, şi
stâncile de deasupra noastră, căutând orice mi-ar fi putut dovedi prezenţa unei alte
fiinţe omeneşti. N-am văzut nimic. M-am apropiat de borcan tiptil, de parcă ar fi fost
în stare să mă muşte, şi am căutat din priviri o cât de mică urmă lăsată de cineva
care venise şi plecase în timpul nopţii fără să se trădeze nici măcar printr-un singur
sunet. Dar valurile ajunse pe plajă şterseră orice l-ar fi putut da de gol. Omul Negru
izbutise din nou să se ferească de mine.
În cele din urmă am luat borcanul. I-am scos capacul, aşteptându-mă la habar n-
aveam ce, dar am descoperit că era cu desăvârşire gol, fără niciun rest din deliciul
dulce pe care-l conţinuse. L-am dus în cort şi l-am pus cu mare grijă alături de
celelalte lucruri ale Bufonului, întrebându-mă ce semnificaţie putea avea apariţia lui.
M-am gândit să le fac cunoscută strania mea descoperire lui Chade şi Dutiful, prin
Meşteşug, dar în cele din urmă m-am hotărât să nu spun deocamdată nimic
nimănui.
În dimineaţa aceea am găsit prea puţine lemne, aşa că am fost nevoiţi să ne
mulţumim la micul dejun cu peşte sărat şi cu apă rece. Aveam impresia că proviziile
care mi se păruseră mai mult decât suficiente pentru un singur om se împuţinau
acum prea repede. Am răsuflat adânc şi am încercat să fiu lup. Până una-alta,
vremea era minunată şi pentru o zi mâncarea ajungea din belşug, aşa că trebuia
să profit de asta şi să-mi continui călătoria fără să mă vait că n-aveam mai mult.
Thick a părut extraordinar de binedispus, până când am început să strâng cortul.
Pe urmă s-a plâns că nu voiam să fac nimic altceva decât să umblu pe plajă în
fiecare zi. Mi-am muşcat limba ca să nu-i amintesc că el era acela care preferase,
neinvitat, să rămână pe insulă şi să-şi lege viaţa de a mea. I-am spus, în schimb,
că nu mai aveam mult de mers. Asta a părut să-l încurajeze, fiindcă nu i-am
dezvăluit că mă aflam în căutarea oricărui semn care ar fi putut să-mi arate pe unde
coborâseră pe plajă Riddle şi ceilalţi. Tânărul oştean din gardă vorbise despre o
stâncă şi am sperat că trecerea lor lăsase urme neşterse de vânt şi de flux.
Aşa că ne-am continuat lungul şi obositorul drum şi am încercat să mă bucur de
prospeţimea zilei şi de înfăţişarea mereu schimbătoare a oceanului, deşi stăteam
cu ochii pe faleza stâncoasă pe lângă care înaintam. Şi în întâmpinarea privirii mele
a venit un semn, unul cu siguranţă fără legătură cu Riddle şi însoţitorii săi. Era
zgâriat de curând pe piatră, vântul şi apa încă nu-şi începuseră atacul asupra lui şi
nu era nu putinţă să-l înţeleg greşit. Un dragon rudimentar desenat dansând
deasupra unui şarpe arcuit spre el. Şi deasupra dragonului o săgeată care arăta în
sus.
Mi s-a părut că, indiferent cine ar fi fost, cel care îl făcuse ne alesese o cale destul
de uşoară către culmile stâncoase. Totuşi, m-am urcat singur, nestânjenit de nicio
povară, iar Thick m-a aşteptat liniştit pe plajă. Pe culmea tocită de vânt a stâncilor
se întindea o fâşie îngustă de pământ dezgolit, pe care creşteau tufe de ierburi
rezistente, înconjurate de un soi de muşchi sfărâmicios. Dincolo de ea, într-o vale
puţin adâncă, se întindea o pajişte plină de ierburi, de bolovani cu o crustă de licheni
şi de tufişuri sumbre. Urcasem cu un cuţit în dinţi, dar sus nu mă aştepta nimeni,
nici prieten, nici duşman. Nimic altceva în afară de o întindere aridă şi de un vânt
rece, dinspre gheţarul ascuns în depărtare. M-am întors pe plajă, ca să aduc sus
mai întâi raniţele noastre şi apoi pe Thick. Putea să se caţăre destul de bine, dar
era stânjenit de statura prea măruntă şi de mijlocul prea gros. Totuşi, în cele din
urmă ne-am văzut împreună pe culme.
— Ei, a exclamat el după ce a încetat să mai gâfâie, şi acum?
— Nu sunt sigur, am răspuns, şi m-am uitat în jur, presupunând că, după ce ne
lăsase un semn atât de clar, misterioasa noastră călăuză n-avea să ne
abandoneze.
Am avut nevoie de câteva clipe ca să descopăr următorul semn. Pesemne căutase
înadins ceva subtil, dar găsise greu ceva de care să se folosească. Mai multe pietre
de pe plajă se înşiruiau în linie dreaptă. Un capăt era îndreptat către locul de unde
urcaserăm. Celălalt se îndrepta către interiorul insulei.
I-am întins lui Thick raniţa lui, apoi mi-am pus-o şi pe a mea pe umeri.
— Haide, i-am spus. Mergem încolo.
Am arătat cu degetul.
Bondocul mi l-a urmărit cu privirea, apoi a clătinat din cap dezamăgit.
— Nu. De ce? Acolo nu e decât iarbă. Şi pe urmă zăpadă.
N-am găsit nicio explicaţie uşor de înţeles. Avea dreptate. În depărtare, câmpul cu
iarbă scurtă îşi ceda locul zăpezii şi gheţii ameninţătoare. Dincolo de toate se înălţa
o pantă stâncoasă, cu o crustă de zăpadă şi gheaţă.
— Ei, eu acolo merg, am răspuns.
Şi am plecat. Fără grabă, dar şi fără să mă uit în urmă. În schimb, am ascultat şi l-
am căutat pe Thick cu Harul. Venea după mine, dar numai fiindcă n-avea încotro.
Mi-am încetinit paşii destul de mult ca să mă poată ajunge din urmă. Când l-am
văzut lângă mine, i-am spus prieteneşte:
— Ei, Thick, cred că azi o să avem răspunsuri pentru cel puţin câteva dintre
întrebările noastre.
— Ce întrebări?
— Cine sau ce este Omul Negru?
M-a privit cu încăpăţânare.
— Puţin îmi pasă.
— Ei, măcar e o zi superbă. Şi nu mai mergem pe plajă.
— Mergem către zăpadă.
Avea dreptate şi am ajuns curând la marginea ei. Iar acolo se vedeau clar urmele
Omului Negru, venind şi plecând. Am luat-o pe dâra lor, fără vorbe, cu bondocul
înaintând cu greu în spatele meu.
— Mergem fără să încercăm zăpada cu bastoane, a zis el după scurtă vreme. Am
putea să cădem sub ea.
— Atâta vreme cât nu ne îndepărtăm de urmele astea, cred că suntem în siguranţă,
l-am liniştit eu. Şi nici n-am ajuns încă pe adevăratul gheţar.
Pe la începutul după-amiezii, traversaserăm deja un câmp de zăpadă şi gheaţă
bântuită de curenţi de aer şi ajunseserăm lângă un perete de stâncă. Înalt şi de
netrecut, sfida vântul. Gheaţa i se întindea pe toată suprafaţa, formând coloane, şi
îl crăpase pe alocuri. De la poalele lui, urmele porneau către vest. Ne-am lăsat
călăuziţi de ele. Noaptea şi-a pus pe cer nuanţele cenuşii şi eu am continuat să
merg cu încăpăţânare, dându-i lui Thick batoane de peşte sărat când se plângea
că-i e foame. Când amurgul s-a înstăpânit în jur, până şi curiozitatea mea s-a dat
dusă, m-a părăsit odată cu ultimele puteri. În cele din urmă, ne-am oprit. M-am
întors spre Thick cu un soi de sfială.
— Ei, m-am înşelat. Întindem cortul aici pentru noapte, da?
Limba şi buza de jos i-au ieşit în afară şi m-a privit încruntând dezamăgit din
sprâncene.
— Chiar trebuie?
M-am uitat în jur, neştiind ce altceva aş fi putut să-i ofer.
— Ce ţi-ar plăcea să facem?
— Să mergem acolo! a exclamat, arătând cu degetul lui butucănos.
Mi-am ridicat ochii, ca să i-l urmăresc cu privirea. Şi mi s-a tăiat răsuflarea.
Înaintasem cu ochii la urme. Nu mi-i ridicasem către peretele de stâncă din faţa
noastră. Drept înainte, cam la jumătatea versantului abrupt, o crăpătură largă
fusese astupată cu o uşă din lemn cenuşiu. Golurile rămase în jurul ei fuseseră
umplute cu pietre de diferite dimensiuni. Şi uşa aceea era întredeschisă, lăsând să
se vadă lumina galbenă a focului dinăuntru. Acolo era cineva.
Cu o grabă reînnoită, am lăsat din nou urmele să ne fie călăuze, până în locul unde
coteau brusc, intrând pe o cărăruie care urca pieptiş. Cărăruie e mult spus. Am fost
nevoiţi să mergem în şir, cu raniţele izbindu-ni-se de stânci. Însă poteca îngustă era
totuşi îngrijită, curată şi fără gheaţă înşelătoare. Acolo unde încercaseră s-o
traverseze, dârele de gheaţă fuseseră sparte şi sfărâmăturile fuseseră îndepărtate.
Şi asta părea să se fi întâmplat de curând.
În ciuda acestor semne de ospitalitate, tremuram când ne-am oprit în sfârşit în faţa
uşii. Fusese făcută din bucăţi de lemn adus de apă, netezite manual şi prinse unele
de altele cu migală. De dincolo de ea nu venea doar căldură, ci şi miros de mâncare
gătită. Deşi era întredeschisă şi spaţiul din faţa ei era îngust, m-am oprit acolo,
şovăind. Spre deosebire de Thick. Bondocul s-a împins pe lângă mine şi a deschis
uşa.
— Salutare! a strigat plin de speranţă. Suntem aici şi ne e frig.
— Intraţi, vă rog, a răspuns o voce joasă, plăcută.
Accentua bizar cuvintele şi era uscată, ca şi cum n-ar mai fi fost întrebuinţată de
mult, dar tonul sugera clar că eram primiţi cu bucurie. Thick a intrat fără să ezite. L-
am urmat cu paşi mult mai înceţi.
După întunecimea nopţii, lumina flăcărilor din vatră părea strălucitoare. La început,
n-am izbutit să desluşesc decât o siluetă aşezată în faţa focului, pe un scaun de
lemn. Pe urmă Omul Negru s-a ridicat încet şi s-a întors cu faţa spre noi. L-am auzit
pe Thick icnind. Dar, spre marea mea uimire, şi-a revenit imediat şi, regăsindu-şi
bunacuviinţă, a spus, cu prudenţă:
— Bună seara, tataie!
Omul Negru a zâmbit. Dinţii lui tociţi, gălbui ca oasele, erau înconjuraţi de pielea
neagră, foarte neagră a feţei. Avea riduri adânci în jurul gurii şi ochii afundaţi în
orbite, ca nişte discuri de abanos strălucitor. A vorbit, şi mintea mea a avut nevoie
de timp ca să-i priceapă cuvintele din limba insularilor, bizar accentuate.
— De când sunt aici nu ştiu. Dar ştiu asta. E prima oară când a intrat cineva pe uşa
mea şi mi-a spus „tataie”.
S-a ridicat în picioare fără să dea impresia că făcea vreun efort, şi avea spatele
drept. Însă întreaga lui înfăţişare îi trâmbiţa vârsta şi avea în toate mişcările acea
graţie lentă a omului care-şi fereşte trupul de orice şoc. Ne-a arătat o masă mică.
— Oaspeţi rar am, dar cu dragă inimă îi întâmpin, în ciuda lucrurilor care-mi lipsesc.
Vă rog. Mâncare am făcut. Poftiţi!
Thick n-a şovăit. Şi-a dat jos raniţa, lăsând-o să alunece pe podea fără nicio părere
de rău.
— Îţi mulţumim, am spus.
Am rostit cuvintele rar, punând cu grijă jos şi raniţa mea şi aşezându-le apoi pe
amândouă deoparte.
Ochii mi se obişnuiseră cu lumina. Nu ştiu dacă ar fi trebuit să numesc sălaşul lui
grotă sau crevasă largă. Nu vedeam tavanul şi bănuiam că fumul se înălţa fără să
iasă afară. Mobila era simplă, dar foarte bine lucrată, cu îndemânarea şi migala
unui om care a avut mult timp în care să-şi formeze deprinderile şi să şi le pună în
practică. Avea un pat într-un colţ, un raft pentru provizii, o găleată cu apă, un butoi
şi un covor ţesut. O parte dintre obiecte păreau să fi fost adunate de pe plajă, unde
le aduseseră valurile, iar altele erau, fără îndoială, făcute din puţinele materiale
oferite de insulă. Şi toate vorbeau despre o şedere îndelungată în acel loc.
Bărbatul care le stăpânea era de înălţimea mea, cu pielea de un negru tot atât de
intens cum fusese cândva albul pielii Bufonului. Nu ne-a întrebat cum ne numim şi
nici nu ne-a spus numele lui, dar a pus supă în trei castroane de piatră încălzite pe
vatră. La început a vorbit puţin. Ne înţelegeam în limba insularilor, dar nu era limba
maternă a niciunuia dintre noi. Şi eu, şi Omul Negru ne străduiam să ne facem
înţeleşi. Lui Thick îi reuşea vorbind în limba din cele Şase Ducate. Masa era scundă,
iar scaunele erau de fapt perne dintr-o împletitură de trestie umplută cu iarbă
uscată. Lingurile erau din os şlefuit. În supă pusese peşte, dar peşte proaspăt,
rădăcini fierte şi câteva legume. Era foarte gustoasă, după atât de multe zile în care
nu mâncaserăm decât carne uscată sau conservată. Am tresărit când a pus pe
masă lipii, iar el a zâmbit larg când a văzut că le priveam.
— Din cămara ei într-a mea, a spus, fără nicio remuşcare în glas. Ce mi-a trebuit
am luat. Şi uneori mai mult. A oftat. Acum s-a terminat. Mai modest o să fie traiul
meu. Iar al tău mai singuratic, cred.
Am avut brusc impresia că ne aflam în mijlocul unei conversaţii, că amândoi ştiam
deja, fără să fi fost nevoie de cuvinte, de ce ne întâlniserăm. Aşa că am spus pur şi
simplu:
— Trebuie să mă-ntorc după el. Detesta frigul. Nu-i pot lăsa trupul acolo. Şi trebuie
să fiu sigur că s-a terminat totul. Că ea e moartă.
A dat din cap cu gravitate, acceptând inevitabilul.
— Asta va fi calea ta, şi calea asta trebuie s-o urmezi.
— Da. Atunci o să mă ajuţi?
A clătinat din cap, nu cu părere de rău, ci cu supunere faţă de ceea ce nu se poate
ocoli.
— Calea ta, a repetat. Calea Preschimbătorului îţi aparţine numai ţie.
Un fior rece mi-a alunecat pe şira spinării când l-am auzit spunându-mi astfel.
Totuşi, am insistat:
— Dar nu ştiu drumul care duce în palatul ei. Tu trebuie să-l ştii, pentru că te-am
văzut acolo. Nu poţi să-mi arăţi măcar atât?
— Calea te va găsi, m-a asigurat zâmbind. În întuneric nu se poate ascunde.
Thick şi-a întins castronul gol.
— A fost bun.
— Atunci mai vrei?
— Te rog! a strigat bondocul şi a suspinat adânc, de plăcere, când bătrânul i-a
umplut castronul.
Şi-a mâncat a doua porţie mult mai încet. Nimeni n-a mai spus nimic în timp ce
Omul Negru s-a ridicat şi a pus pe foc un ibric vechi, stâlcit, plin cu apă. A înteţit
focul şi am văzut lemnele aprinzându-se şi arzând în flăcări care căpătau din când
în când culori stranii. Bătrânul s-a apropiat de un raft şi s-a uitat chibzuind în cele
trei cutiuţe de lemn de acolo. M-am ridicat şi eu în grabă şi m-am dus la raniţa mea.
— Te rog, îngăduie-ne să contribuim şi noi cu ceva la această masă. Am aici ierburi
pentru ceai.
Când s-a întors spre mine, am ştiut că intuiţia nu mă înşelase. Era ca şi cum i-aş fi
oferit giuvaieruri şi aur. Am deschis fără şovăire pacheţelele Bufonului şi i le-am
întins. S-a aplecat să le miroasă, apoi a închis ochii şi a zâmbit, cu cea mai autentică
expresie a plăcerii zugrăvindu-i-se pe faţă.
— O inimă generoasă ai! a exclamat. Aici creşte o amintire a florilor. Nimic nu-mi
aduce în minte atâtea amintiri ca miresmele.
— Te rog, păstrează-le pe toate, ca să te bucuri de ele, i-am spus, şi a devenit
radios de încântare, cu ochii negri strălucindu-i.
A făcut ceaiul cu o meticulozitate aparte, strivind ierburile ca să le preschimbe în
pulbere şi turnând apa fierbinte peste ele într-un vas pe care l-a acoperit apoi foarte
bine. Când a săltat capacul şi aburul s-a înălţat răspândind aroma, a râs de plăcere,
iar eu şi Thick ne-am alăturat râsului lui, din pura dorinţă de a-i împărtăşi încântarea,
aşa cum ţi se întâmplă când râde un copilaş. Bătrânul era de o vioiciune
încântătoare, care nu mă lăsa nicidecum să concentrez gândurile asupra grijilor şi
frământărilor mele. A împărţit ceaiul, şi l-am băut cu toţii cu sorbituri mărunte,
savurându-i gustul şi aroma. Când l-am terminat, lui Thick îi trosneau fălcile
căscând, şi asta mă făcea cumva să mă simt mai istovit eu însumi.
— Un loc pentru somn, a spus gazda noastră, şi i-a arătat bondocului propriul său
pat.
— Te rog, avem aşternuturile noastre. Nu e nevoie să ne dai culcuşul tău, l-am
asigurat, dar el l-a bătut pe Thick pe umăr şi i-a arătat din nou patul.
— O să te simţi bine. Vise frumoase, fără spaime. Somn uşor!
Thick n-avea nevoie de mai multe invitaţii. Deja îşi scosese cizmele. S-a aşezat pe
pat, şi am auzit scârţâitul împletiturii din funii care susţinea salteaua. A săltat
păturile, s-a strecurat sub ele şi a închis ochii. Cred că a adormit aproape imediat.
Eu începusem deja să întind lângă foc aşternuturile noastre, printre care se afla şi
cuvertura Bufonului, făcută de Străbuni, şi Omul Negru a cercetat-o cu mare atenţie,
frecându-i între două degete materialul subţire.
— Atât de bun eşti, atât de bun. Mulţumesc, a spus apoi. Şi a adăugat, privindu-mă
aproape cu tristeţe. Calea ta aşteaptă. Fie soarta îndurătoare şi noaptea blândă!
S-a înclinat în faţa mea, un gest prin care-şi lua, fără îndoială, rămas-bun.
M-am uitat nedumerit către uşă. Când mi-am întors din nou ochii spre el, a dat din
cap.
— Voi veghea eu, mi-a făgăduit, arătând spre bondoc.
Am continuat să mă holbez la el încurcat. A răsuflat adânc şi a şovăit. Aproape că-
l vedeam împingându-şi gândurile în cuvinte pe înţelesul meu. Şi-a pus mâinile pe
obraji, apoi şi-a întins spre mine palmele negre.
— Cândva, eu am fost Cel Alb. Profetul.
A zâmbit când m-a văzut făcând ochii mari, apoi privirea neagră i s-a umplut de
tristeţe.
— Am dat greş. Odată cu cei de odinioară am venit aici. Eram ultimii, şi o ştiam.
Celelalte oraşe erau pustii, cufundate în nemişcare. Dar eu văzusem că încă mai
exista o şansă, o foarte mică şansă, să redevină totul precum fusese. Când a
apărut, dragonul mi-a dat la început speranţă. Era pradă disperării, îl măcina ca o
boală. S-a târât în gheaţă. Am încercat. M-am dus la el, l-am implorat, l-am…
încurajat. Dar mi-a întors spatele, ca să-şi caute moartea. Şi nu mi-a mai lăsat nimic.
Nicio speranţă. N-a mai fost decât aşteptarea. Atât de îndelungată! N-aveam nimic.
Nu vedeam nimic. Viitorul se întuneca, şansele se împuţinau.
Şi-a împreunat mâinile şi s-a uitat printre palmele lor uşor arcuite, ca şi cum ar fi
tras cu ochiul printr-o crăpătură, ca să-mi arate ce mult se îngustase viziunea lui.
Pe urmă şi-a ridicat din nou ochii spre mine. Cred că nedumerirea mea l-a
dezamăgit. A clătinat din cap şi a continuat cu un efort vizibil.
— O singură viziune mi-a rămas. Abia vedeam… nu! Abia întrezăream ceea ce ar
fi putut să fie. Şi nu părea niciodată un viitor sigur, dar era o şansă. Un altul ar fi
putut să vină. Cu un alt Catalizator.
A întins mâna spre mine, uitându-se printr-o mică deschizătură a pumnului. Cea
mai mică dintre şanse, poate chiar asta era. Atât de măruntă, cu atât de puţini sorţi
de izbândă. Dar era o şansă.
M-a fixat cu o privire încordată.
M-am silit să dau din cap, deşi încă nu eram sigur că pricep tot ce-mi spune. Fusese
un Profet Alb care dăduse greş? Şi totuşi prevăzuse că, în cele din urmă, eu şi
Bufonul aveam să sosim acolo?
Gestul meu i-a dat curaj.
— A apărut ea. „E cea aşteptată!”, m-am gândit la început. Şi-a adus Catalizatorul.
Pe mine m-a umplut speranţa. Mi-a spus că e în căutarea dragonului. Şi am fost
prost. I-am arătat calea. Apoi a venit trădarea. A încercat să-l ucidă pe Icefyre. M-
am înfuriat, dar a fost mai puternică. M-a gonit, şi a trebuit să fug, pe cale de
neurmat pentru ea. M-a crezut mort şi a luat totul în stăpânire. În schimb, eu mi-am
făcut aici un loc al meu. În partea asta a insulei nu veneau oamenii ei. Dar trăiam şi
ştiam că ea nu e profetul adevărat. Voiam s-o distrug. Dar să fiu Preschimbător nu
e menirea mea. Şi Catalizatoarea mea…
Aici vocea i s-a asprit brusc. A continuat cu greutate.
— E moartă. Moartă de atât de mulţi ani. Cine şi-ar fi putut imagina că moartea
durează mai mult decât viaţa într-o asemenea măsură? Aşa că n-am rămas decât
eu. Şi nu puteam face schimbarea de care era nevoie. Nu puteam decât să aştept.
Şi am aşteptat iar. Am sperat. Pe urmă l-am văzut pe el, auriu, nu alb. Uluit am fost.
Tu ai venit după el. Pe el l-am recunoscut la prima privire. Pe tine te-am recunoscut
când mi-ai lăsat un dar. Inima mea…
Şi-a atins pieptul, apoi şi-a înălţat mâinile cât de sus a putut. A zâmbit în extaz.
— Tânjesc să te ajut. Dar nu pot fi Preschimbătorul. Am dreptul să fac prea puţin,
altminteri se surpă totul. Înţelegi?
Am răspuns rostind cuvintele fără grabă.
— Cred că da. Nu-ţi este îngăduit să fii cel care face schimbările. Eşti Profetul Alb
al timpului tău, nu Preschimbătorul.
— Da. Da, asta e! Mi-a zâmbit. Şi acest timp nu e al meu. Dar e al tău, ca să fii
Preschimbătorul, şi al lui, ca să te călăuzească. Aţi schimbat. Noua cale e găsită.
Şi el a plătit preţul.
A tăcut, nu întristându-se, ci primind ceea ce fusese hărăzit. Pe mine cuvintele lui
m-au făcut să-mi plec capul.
M-a bătut pe umăr şi mi-am ridicat privirea spre el. Mi-a zâmbit, şi era zâmbetul
bătrâneţii.
— Şi mergem înainte, mi-a spus încurajator. Către vremuri noi! Pe căi noi, dincolo
de toate viziunile. Ăsta e un timp pe care nici eu, nici ea, cea care m-a dezamăgit,
nu l-am văzut niciodată. Numai Profetului tău i s-a arătat! O cale nouă, după
reîntoarcerea dragonilor. A oftat adânc, pe neaşteptate. Mare a fost preţul pentru
voi, dar s-a plătit. Du-te! Găseşte ce-a rămas din el. Să-l laşi aici… Bătrânul a
clătinat din cap. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple. A gesticulat din nou. Du-te,
Preschimbătorule! Eu nu cutez nici măcar acum să fiu cel-care-schimbă. Cât trăieşti
tu, tu trebuie s-o faci. Acum du-te!
A arătat către raniţa mea şi către uşă. Şi a zâmbit.
Pe urmă, fără să mai scoată nicio vorbă, s-a aşezat cu grijă în culcuşul Bufonului şi
s-a întins în faţa focului.
Am simţit o sfâşiere stranie. Eram istovit şi, aşa cum ar fi făcut şi Bufonul, Omul
Negru crease în jurul său un ostrov de pace. Pe de altă parte, tocmai comparaţia
dintre cei doi mă îmboldea o dată în plus să duc totul la un sfârşit definitiv. Îmi
doream să fi aflat dinainte că o să-l părăsesc; l-aş fi avertizat pe Thick, ca să ştie la
ce să se aştepte. Dar, cumva, nu credeam că o să se sperie când o să se trezească
şi o să vadă că nu mai sunt acolo.
Mi se părea inevitabil să-mi părăsesc gazda. Mi-am pus din nou toate hainele, încă
reci ca gheaţa, şi mi-am săltat raniţa pe umăr. Mi-am mai rotit o dată privirea prin
micul sălaş al Omului Negru şi n-am putut să nu remarc cât de puternic contrasta
cu splendoarea domeniului de gheaţă al Femeii Palide. Pe urmă mi s-au înteţit
bătăile inimii la gândul că trupul prietenului meu încă mai zăcea aruncat în locul ăla
îngheţat. Am ieşit fără zgomot în cenuşiul dens al nopţii, închizând cu hotărâre uşa
în urma mea.
Capitolul 28
CATALIZATORUL
Acolo, pe malul unui braţ mort al râului, nu departe de Oraşul Ploilor Sălbatice, se
află nişte buşteni imenşi, cunoscuţi sub numele de „Pădurea Vrăjitorului”.
Corăbierul mi-a spus că e vorba despre un soi de coconi făuriţi de şerpi în timpul
lentei lor preschimbări în dragoni. Se zice că acel aşa-zis lemn are multe puteri
magice. Obiectele cioplite din el dobândesc până la urmă o viaţă a lor însele; despre
Corăbiile Vii ale negustorilor din Bingtown se spune că au fost construite dintr-un
astfel de lemn. Se spune că, dacă doi îndrăgostiţi îl macină fin până se face pulbere
şi apoi şi-l dăruiesc unul altuia, somnul le aduce aceleaşi vise. Înghiţit în cantităţi
mari, e otrăvitor. Când am întrebat de ce e ceva atât de preţios lăsat să zacă pe
malul unui râu, corăbierul mi-a răspuns că Tintaglia, femela-dragon, şi puii ei îl
păzesc de parcă ar fi de aur. Merită să-ţi rişti viaţa, mi-a spus, ca să furi fie şi numai
o aşchie din lemnul ăla. Dar am încercat cu desăvârşire zadarnic să-l mituiesc ca
să-mi aducă o bucăţică.
Raportul unei iscoade către
Chade Fallstar, nesemnat
Omul negru avusese dreptate. Nu exista nicio noapte care să-mi poată ascunde
mie calea.
Cu toate astea, era o adevărată provocare să mergi prin întuneric pe poteca aia
îngustă de pe o pantă stâncoasă. Cât zăbovisem la adăpost, o traversaseră tiptil
pârâiaşe firave, transformate între timp în şerpi de gheaţă pe care eram nevoit să
păşesc. De două ori am fost cât pe ce să cad, iar când m-am văzut în sfârşit la
poale, m-am uitat în urmă şi în sus, minunându-mă că izbutisem să cobor fără să
păţesc nimic.
Şi mi-am zărit calea. Sau cel puţin am văzut de unde începea. Pe coasta stâncoasă,
ceva mai sus şi de uşa Omului Negru şi nu departe de ea, stânca acoperită de
gheaţă răspândea o lumină foarte palidă. Şi m-am cutremurat, fiindcă-mi era
înspăimântător de familiară. Apoi, cu un oftat, m-am reîntors pe poteca abruptă.
Urcuşul ar fi fost periculos chiar şi în timpul zilei. Scurta mea odihnă din grota
Omului Negru părea mai degrabă să mă fi stors de puteri decât să mă fi revigorat.
M-am gândit, şi nu doar o singură dată, să mă întorc la căldura şi tihna din sălaşul
lui şi să dorm până la ivirea zorilor. Nu m-am gândit ca la ceva ce aş fi putut face,
ci ca la ceva ce mi-aş fi dorit să fac. Mai lipsea atât de puţin ca să-mi ating ţelul şi
lipsa mea de tragere de inimă din acele clipe era bizară. Pusesem un mic zid de
timp între durerea mea şi mine. Ştiam că urma să-mi privesc pierderea în faţă, să-i
simt întreaga putere. Îmi doream, cu o stranie nerăbdare, să se termine totul.
Când am ajuns, într-un târziu, la crăpătura prin care se zărea licărul palid, mi-am
dat seama că nu e destul de largă ca să mă pot trece prin ea. Apa prelinsă pe
suprafaţa stâncii îngheţa, închizând-o încetul cu încetul. Mi-am imaginat că Omul
Negru trebuia să vină acolo în fiecare zi ca să-o păstreze deschisă şi destul de lată
ca s-o poată folosi.
Mi-am scos cuţitul de la centură şi am spart perdeaua de gheaţă atât cât era nevoie
ca să mă strecor înăuntru. Raniţa mi s-a frecat de o margine, hârşâind. Odată ce
am pătruns în interiorul fisurii, a fost totuşi nevoie să mă răsucesc către lumina
palidă, trăgându-mi raniţa după mine. Golul se lărgea foarte lent şi, când m-am uitat
în urmă, drumul către lumea de afară nu mi-a oferit o privelişte încurajatoare. Dacă
n-aş fi ştiut că nu era aşa, aş fi spus că fisura avea celălalt capăt înfundat. S-a
îngustat şi s-a curbat apoi uşor înainte de a se deschide într-un culoar săpat în
stâncă. Acolo strălucea unul dintre globurile Femeii Palide; lumina lui singuratică
mă călăuzise către intrare.
Mi-am plimbat cu prudenţă privirea de-a lungul coridorului înainte de a ieşi din
fisură. Era pustiu în ambele direcţii şi domnea o linişte atât de deplină încât auzeam
apa picurând încet în depărtare şi geamătul slab al gheţarului, care aluneca uşor
undeva. Harul îmi spunea că locul e pustiu, dar acolo asta nu însemna mare lucru.
De unde puteam şti dacă toţi neoamenii fuseseră eliberaţi? Mi-am înălţat nările,
adulmecând ca un lup, dar n-am simţit decât miros de gheaţă topită şi un vag iz de
fum. M-am întrebat în ce parte s-o iau, apoi am pornind-o spre stânga, cedând unui
impuls. Înainte de a pleca, am scrijelit un semn pe piatra de lângă spărtură, la
înălţimea ochiului, un mic gest care spunea că mă aştept să mă-ntorc.
Am străbătut încă o dată coridoarele reci de pe domeniul Femeii Palide. Mi se
păreau înfiorător de familiare, şi totuşi străine din pricina deplinei lor asemănări. Îmi
aduceau aminte de un loc în care fusesem, dar nu puteam regăsi amintirea. În acel
tărâm subteran n-aveam cum să măsor trecerea timpului. Lumina globurilor
bulboase era uniformă, nu pâlpâia. M-am pomenit mergând cu paşi uşori, fără
zgomot, şi apropiindu-mă cu precauţie de fiecare colţ. Simţeam că scotocesc un
mormânt, nu numai fiindcă eram în căutarea trupului Bufonului. Poate din pricina
mişcării aerului prin tunelele îngheţate aveam tot timpul impresia că mă însoţesc
şoapte care abia izbutesc să-mi ajungă la urechi.
Acea parte a fortăreţei Femeii Palide părea să nu mai fi fost locuită de foarte multă
vreme. De o parte şi de alta a coridorului pe care înaintam erau mai multe încăperi,
aproape toate goale. Într-una am văzut, împrăştiate, câteva resturi nefolositoare: un
ciorap vechi, o săgeată frântă, un capăt de pătură zdrenţuită şi un castron crăpat
fuseseră abandonate în praful de pe podeaua de piatră. În alta, podeaua era plină
de cuburi din piatra amintirilor, evident căzute de pe rafturile lungi şi înguste care
acopereau pereţii. M-am întrebat cine locuise în toate acele odăi, şi când. Locul
fusese o fortăreaţă în care stăteau echipajele Corăbiilor Roşii când nu ne atacau
coastele? Sau avea dreptate Omul Negru şi toate încăperile erau creaţia altor
oameni, pe care îi adăpostiseră cândva? Am ajuns la concluzia că fuseseră locuite
cu mult înainte de Războiul Corăbiilor Roşii. Pe un perete, cu mult mai sus decât
urcau distrugerile făcute la întâmplare, am întrezărit, printre rămăşiţele unor
basoreliefuri, faţa îngustă a unei femei, un dragon în plin zbor, un rege înalt şi zvelt.
Nu rămăseseră decât fragmente distanţate şi m-am întrebat dacă nimicirea
frumuseţii se făcuse la porunca Femeii Palide sau pur şi simplu neoamenii se
distraseră prosteşte. Am început să pricep treptat – treptat, totul, şi, în final, mi-am
pus din nou întrebări. Oare Femeia Palidă voise să distrugă tot ce putea dovedi că
acele tuneluri le aparţinuseră cândva Străbunilor? Ei erau „cei de odinioară” despre
care spusese Omul Negru că-şi găsiseră acolo sfârşitul?
Coridorul pe care mergeam se unea, fără să-mi dau seama cum se făcuse
îmbinarea, cu un altul, săpat în gheaţă. Paşii mei s-au întors de pe piatra neagră
pe albastrul ei. Am făcut vreo zece, apoi, printr-un portal sculptat, am pătruns într-
o încăpere boltită imensă, săpată în gheaţă. Pe stâlpii de gheaţă masivi, lăsaţi să
sprijine bolta albăstruie, fuseseră sculptaţi lujeri înfloriţi. Timpul le estompase
contururile, ascunse treptat de topirea lentă, dar graţia nu şi-o pierduseră. Era un
sălaş al amurgului, o grădină de gheaţă sub lumina izvorâtă din semiluna încastrată
în tavan şi din constelaţiile de globuri mai mărunte, şi ele fixate de boltă. Grădina
Femeilor din castelul Buckkeep ar fi încăput în locul acela de două ori. Fusese, fără
îndoială, creată ca loc hărăzit frumuseţii şi păcii. Însă în părţile de jos fântânile de
gheaţă sculptate cu o măiestrie fantastică şi băncile ornamentate purtau urmele
unor strădanii de distrugere mustind de răutate. Era acel soi de profanare care
trădează mai degrabă furia şi ranchiuna decât indolenţa. Pe un stâlp de gheaţă nu
mai rămăsese decât trupul unui dragon. Aripile fuseseră sparte şi aruncate, iar
capul sfărâmat în vreo zece bucăţi. Mirosul de urină era puternic şi stâlpul care-i
era suport căpătase o culoare gălbuie, de parcă simpla distrugere a statuii
dragonului n-ar fi fost de-ajuns.
Am traversat grădina de gheaţă şi am ajuns la o scară în spirală. Probabil că
avusese cândva trepte care coborau şi o balustradă, dar timpul şi topirea lentă a
gheţii le preschimbaseră pe cele dintâi într-o pantă înşelătoare, plină de hârtoape.
Am căzut de mai multe ori şi mi-am înfipt unghiile în pereţi ca să-mi încetinesc
alunecarea, muşcându-mi interiorul obrajilor ca să nu ţip de durere. Distrugerile din
sala rămasă deasupra mea mi-au adus aminte de câtă ură era în stare Femeia
Palidă. Încă mă mai temeam că mă pândeşte undeva, în labirintul ei de gheaţă. Am
ajuns jos plin de vânătăi şi descurajat. Am refuzat să mă gândesc cum o să urc
înapoi.
Un culoar lat şi drept se pierdea în depărtarea albastră. Globurile fixate din loc în
loc luminau firidele goale din pereţi. Când am ajuns în dreptul lor, am văzut, într-
una, cioturi de picioare, retezate de la jumătatea gambei. În alta, un fund un vază.
Am înţeles că în toate se aflaseră cândva sculpturi, că mergeam, probabil, printr-
un soi de galerie de artă. Din ea pornea un coridor lateral simplu, nimic mai mult
decât o cale de legătură pe care am străbătut-o aproape uşurat fiindcă mă
îndepărtam de toate acele frumuseţi distruse. Mi s-a părut că a durat o veşnicie.
Cobora în pantă lină. La următoarea răscruce, am luat-o la dreapta, crezând că ştiu
unde mă aflu.
Dar mă înşelasem. Umblam printr-un labirint de tuneluri săpate în gheaţă, care se
tot intersectau. Unele erau mărginite de uşi, dar gheaţa le blocase şi un aveau
ferestre. Am făcut semne la toate răscrucile, dar am ajuns curând să mă întreb dacă
aveam să mai regăsesc vreodată calea către ieşire. Am încercat, de fiecare dată,
să aleg culoarul cel mai larg sau cel mai des folosit, călăuzindu-mă după mizeria
cât mai proaspătă lăsată în urmă de oameni. Şi o întâlneam tot mai des pe măsură
ce coboram către nivelele de jos ale oraşului de gheaţă. Fiindcă nu mă mai îndoiam
că asta fusese. Privind în urmă, m-am întrebat dacă Străbunii lăsaseră gheaţa să-l
acopere şi apoi o modelaseră sau dacă îşi construiseră intenţionat aşezarea în
piatra insulei şi o măriseră apoi, pătrunzând şi în gheţar. Când am găsit coridoarele
şi sălile de care se folosiseră Femeia Palidă şi supuşii ei pe jumătate neoameni, am
simţit că mă despărţeam de frumuseţea şi eleganţa Străbunilor ca să cobor către
josnicia şi înclinaţia către distrugere a semenilor mei, de care mi-a fost ruşine.
Au apărut dovezi că încăperile fuseseră locuite cu puţin timp în urmă. În colţurile
celor care păreau să fi avut rol de cazarmă erau găleţi încă pline cu necurăţenii.
Într-o sală a gărzii, pe podea erau împrăştiate blănuri pentru dormit, în mijlocul
harababurii obişnuite într-un asemenea loc. Însă n-am văzut nimic din ceea ce ţin
de obicei oştenii în locurile unde dorm: nici urmă de zaruri sau de piesele altor jocuri,
de amulete aducătoare de noroc dăruite de iubitele lor, de cămăşi împăturite cu
grijă ca să fie purtate seara, în taverne. Încăperea vorbea despre o viaţă grea,
pustie, văduvită de tot ce e omenesc. Despre neoameni. În mine a răbufnit mila
pentru toţi cei care îşi pierduseră ani din viaţă în slujba Femeii Palide.
Mai degrabă norocul decât memoria m-a condus, în cele din urmă, în sala tronului
ei. Când am dat cu ochii de uşa cu două canaturi, m-a străbătut un val de teamă
îngreţoşătoare. Acolo îl văzusem pe Bufon ultima dată. Oare trupul lui înlănţuit era
încă răsfirat pe podea? La gândul ăsta m-a cuprins ameţeala şi pentru o clipă mi s-
a făcut negru înaintea ochilor. M-am oprit imediat şi am răsuflat adânc şi prelung,
aşteptând să-mi dispară slăbiciunea. Apoi mi-am silit picioarele să mă ducă
înăuntru.
Unul dintre canaturile înalte era întredeschis. Pe culoar se prelinsese o movilă
scundă de zăpadă şi gheaţă. La vederea ei mi-a stat inima. Poate că întreaga sala
imensă se surpase, devenind un morman îngheţat şi zădărnicindu-mi căutările.
Zăpada revărsată formase o pantă lină către intrare; trecuseră zile şi nopţi de când
omătul şi gheaţa încremeniseră în strânsoarea rece a tavanului prăbuşit. Numai
treimea de sus a intrării mai era liberă. M-am căţărat şi am pătruns înăuntru. Şi m-
am oprit o clipă, înfiorându-mă copleşit sub împuţinata lumină albăstruie.
Partea din mijloc a tavanului cedase. Gheaţa şi zăpada de sus se prăvăliseră,
umplând centrul încăperii şi prelingându-se în avalanşă către margini, unde stratul
era foarte subţire. Lumina izvora din puţinele globuri rămase şi se strecura,
şovăielnică, de sub cascada de gheaţă. M-am întrebat cât de mult aveau să mai
ardă acele felinare nefireşti. Şi care erau creaţia magiei Femeii Palide sau
rămăseseră tot din vremurile când acolo locuiau Străbunii?
Am înaintat cu prudenţa unui şobolan care cercetează o încăpere necunoscută,
furişându-mă pe lângă pereţi, unde stratul de gheaţă prăvălită era cel mai subţire.
M-am căţărat pe bucăţile mari şi pe grămezile de sfărâmături care-mi stăteau în
cale, temându-mă c-o să găsesc până la urmă drumul blocat. Dar, într-un târziu,
am ajuns în capătul unde se afla tronul şi am văzut ce mai rămăsese din marea
sală a Femeii Palide.
Surparea cruţase partea aceea, alunecarea încetase înainte de a o atinge.
Avalanşa de gheaţă se oprise la mică distanţă de tron. Era răsturnat şi sfărâmat,
dar am presupus că asta se întâmplase în momentul trezirii dragonului la viaţă.
Creatura nu părea să fi ieşit prin acel capăt al tavanului, ci prin mijlocul său. Am
desluşit resturile două leşuri aflate în afara cascadei de greaţă. Poate erau
războinicii pe care îi înfruntase Dutiful sau pur şi simplu se nimeriseră în calea
dragonului când se năpustise în luptă. Femeia Palidă nu se zărea nicăieri. Am
sperat că le împărtăşise soarta.
În locul în care mă aflam, contururile obiectelor erau neclare în lumina globurilor
căzute şi îngropate. Totul era gheaţă şi umbră albăstruie. Am ocolit tronul răsturnat,
străduindu-mă să-mi amintesc cu cât mai mare precizie în ce loc fusese Bufonul
înlănţuit de dragon. Mi se părea imposibil ca monstrul ăla să fi fost chiar atât de
mare cum mi-l aminteam. Am căutat zadarnic lanţuri căzute şi trupul prietenului
meu. În cele din urmă, m-am urcat pe un morman de gheaţă, ca să cercetez
încăperea din acel loc mai avantajos.
Am zărit aproape imediat un vârtej de culori şi forme cunoscute. Stomacul mi s-a
strâns ghem când am coborât şi m-am îndreptat într-acolo. Şi am rămas apoi
locului, uitându-mă în jos, incapabil de mâhnire, ci pradă doar unei groaze
mistuitoare şi neîncrederii. Stratul de promoroacă nu mă putea împiedica să
recunosc ceea ce aveam în faţa ochilor. În cele din urmă, m-am lăsat în genunchi,
dar nu-mi amintesc dacă am făcut-o ca să văd mai bine sau fiindcă mi se
înmuiaseră picioarele.
Dragoni şi şerpi se învălmăşeau şi se îmbrânceau pe faldurile lepădate pe podea.
O chiciură stacojie întărea conturile. Nu trebuia să le ating; nu mă puteam convinge
să le ating şi nici măcar nu era nevoie s-o fac ca să ştiu ce îngheţase pe podea,
întărindu-se. Odată părăsită de căldura corpului, se afundase în gheaţă şi devenise
una cu ea.
Îi jupuiseră pielea tatuată de pe spate.
Am îngenuncheat alături, ca în rugăciune. Fără îndoială că o făcuseră cu
încetineală şi cu mare grijă, ca s-o scoată intactă. Deşi se încreţise în cădere, îmi
dădeam seama că era o bucată de piele continuă, toată pielea spatelui Bufonului.
Cu siguranţă că nu le fusese uşor s-o desprindă. Nu voiam să-mi imaginez cum îl
ţintuiseră locului şi cine mânuise cu mare drag cuţitul. Pe urmă, în locul acelei
imagini oribile mi s-a înfiripat un alt gând. Femeia Palidă nu pusese capăt vieţii lui
într-un asemenea mod din răzbunare, după ce îşi dăduse seama că o sfidasem,
trezind dragonul. Îl jupuise mai degrabă ca să se distreze, pe îndelete, probabil că
începuse să-i salte pielea de carne, încetul cu încetul, aproape imediat ce fusesem
eu scos din încăpere. Azvârlită într-o parte, bucata de piele încreţită îngheţase pe
podea, ca o cămaşă aruncată cu nepăsare. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Nu
puteam să nu-mi imaginez fiecare clipă a morţii lente a Bufonului. Asta apăruse în
vizuinile lui; ăsta era sfârşitul pe care se temea să-l înfrunte. De câte ori îl
asigurasem că aveam să-mi dau viaţa înainte de a vedea cum e smulsă a lui? Şi
iată-mă îngenuncheat acolo, viu.
Mi-am venit în fire după o vreme. Nu leşinasem şi nu ştiu către ce îmi fugiseră
gândurile, dar mă simţeam ca şi cum m-aş fi trezit după un timp în care totul fusese
beznă, o beznă deplină. M-am ridicat ţeapăn. N-aveam de gând să-ncerc să
desprind trofeul ei sinistru ca să-l iau cu mine. Nu făcea parte din Bufonul meu. Nu
era decât marcajul crud cu care îl însemnase Femeia Palidă şi care îi amintea, zi
de zi, că trebuia să se întoarcă în cele din urmă, ca să poată ea lua înapoi ceea ce
îi întipărise pe piele.
Aşa că putea să zacă acolo, îngheţat pe vecie. Cu o furie tot mai neagră şi cu o
durere tot mai adâncă, am fost dintr-odată sigur că ştiu unde o să găsesc trupul
prietenului meu.
Când m-am ridicat, am zărit o licărire cenuşie, curbată. Nu era departe de pielea
lăsată să zacă pe podea. Am îngenuncheat alături şi am şters obiectul de un strat
de chiciură, dând la iveală o frântură pătată de sânge din coroana cu cocoşi a
Bufonului. Din ochiul sculptat al unei păsări licărea o singură nestemată. Am luat
bucata cu mine. Ne aparţinuse, lui şi mie, şi nu voiam s-o abandonez.
Am plecat din sala distrusă şi am străbătut culoare la fel de îngheţate ca inima mea.
În orice parte aş fi luat-o, arătau toate exact la fel, şi nu izbuteam să mă concentrez
ca să-mi amintesc pe unde fusesem târât până la Femeia Palidă şi cu atât mai puţin
unde se afla temniţa în care mă închiseseră. Dar ştiam, fără dubiu, unde trebuia să
mă duc. Nu mai trebuia decât să găsesc drumul către primul coridor pe care
intrasem împreună cu Bufonul.
Ştiu că am avut nevoie de mai mult decât tot restul nopţii. Am umblat până când am
trecut dincolo de oboseală. Frigul mă înghiontea şi îmi încordam auzul încercând
să prind sunete imaginare. N-am văzut nici urmă de creatură vie. Într-un târziu, când
au început să mă doară ochii după ce-i ţinusem deschişi atât de mult timp, m-am
hotărât să mă odihnesc. În colţul unei încăperi mici, în care fusese depozitat lemn
de foc, mi-am lăsat raniţa jos. Şi m-am aşezat pe ea. Mi-am strâns sabia în mâini
în timp ce-mi sprijineam capul pe genunchi. Am avut parte de un somn agitat până
când coşmarurile m-au trezit de-a binelea şi m-am pus din nou în mişcare.
În cele din urmă, am găsit dormitorul ei, cu ţurţuri atârnând de vasele pentru cărbuni.
Înăuntru, lumina strălucea puternic, aşa că am putut vedea totul, dulapurile de haine
din lemn sculptat, măsuţa elegantă pe care-şi avea oglinda şi periile de păr,
bijuteriile scânteindu-i pe un suport ca un arbore. Poate că, înainte de a fugi, cineva
intrase să fure, pentru că unul dintre dulapuri era deschis şi hainele din el zăceau
pe podea. M-am întrebat de ce nu luase bijuteriile. Pe blănurile moi din patul ei era
chiciură. N-am zăbovit acolo. Nu voiam să mă uit la cătuşele prinse de peretele din
faţa patului ei, nici la petele de sânge pe care le încadrau pe suprafaţa de gheaţă.
Dincolo de odaia Femeii Palide am mai văzut o uşă deschisă. Am aruncat o privire
înăuntru din mers, apoi m-am oprit, m-am întors şi am intrat. În mijlocul încăperii
era o masă, iar de-a lungul pereţilor se înşiruiau rafturi cu pergamente. Erau
aranjate cu grijă, dar rulate şi legate aşa cum se obişnuieşte la noi, în cele Şase
Ducate. M-am apropiat ştiind ce găsisem, dar am rămas ciudat de insensibil. Am
luat un pergament la nimereală şi l-am desfăşurat. Da. Era scris de Maestrul
Treeknee. Vorbea despre regulile de comportament pe care trebuie să le respecte
candidaţii în timpul instruirii. Interzicea cu stricteţe orice renghi jucat cu ajutorul
Meşteşugului. I-am dat drumul pe podeaua de gheaţă şi am ales altul, tot la
întâmplare. Era mai nou, am recunoscut scrisul lui Solicity, rotunjit, cu literele foarte
înclinate. Cuvintele îmi dansau în faţa ochilor înlăcrimaţi şi l-am lăsat să cadă lângă
celălalt. Mi-am ridicat privirea şi mi-am rotit-o prin încăpere. Acolo era biblioteca
dispărută din Buckkeep, vândută pe ascuns de Regal, ca să-şi poată permite un
trai luxos la Tradeford. Negustori aflaţi în slujba Femeii Palide şi a lui Kebal
Rawbread cumpăraseră de la cel mai tânăr dintre prinţi cunoştinţe despre Magia
Farseer. Moştenirea noastră ajunsese în Nord, în mâinile Străinilor şi, în final, în
încăperea aceea. Acolo învăţase Femeia Palidă s-o întoarcă împotriva noastră, de
acolo aflase cum să-şi facă un dragon din piatră. Chade ar fi dat orice ca să-şi poată
petrece acolo o singură după-amiază. Era o comoară de cunoştinţe pierdute. Dar
nu-mi putea oferi ceea ce-mi doream mai presus de orice: o şansă de a schimba
mersul lucrurilor. Am clătinat din cap, m-am răsucit pe călcâie şi am lăsat-o acolo.
În cele din urmă, am găsit celulele în care fuseseră ţinute mama şi sora narcescăi.
Când le scosese, Peottre lăsase uşile întredeschise. În următoarea celulă mă
aştepta o privelişte mult mai sinistră. Pe podeau zăceau trei bărbaţi morţi. M-am
întrebat dacă îşi găsiseră sfârşitul ca neoameni, bătându-se între ei, s-au dacă,
după moartea dragonului, redeveniseră ei înşişi şi fuseseră răpuşi de frig şi de
foame, înţelegând foarte bine ce li se întâmpla.
Uşa celulei în care se aflaseră Riddle şi Hest era larg deschisă. Leşul celui de al
doilea rămăsese pe podea, cu faţa în sus, după ce i se furaseră hainele. M-am silit
să-i privesc chipul. Frigul şi moartea îi înnegriseră pielea, dar altminteri continua să
fie bărbatul tânăr pe care îl cunoscusem. După o ezitare de câteva clipe, m-am
aplecat şi l-am luat de umeri. M-am opintit din greu, dar l-am săltat de la podea. N-
a fost o plăcere, îngheţase, lipindu-se de ea. L-am târât în încăperea în care stătuse
mama narcescăi şi l-am întins pe patul de lemn. Am adunat din celula ei şi din a
fiicei ei tot ce se putea arde, aşternuturile vechi şi paiele de pe podea. Le-am
îngrămădit peste el, apoi am sacrificat jumătate din uleiul de care-l adusesem ca să
ard trupul Bufonului. Am avut nevoie de ceva timp ca să aprind câteva paie, dar,
odată apărute, flăcările s-au întins grăbite către ulei şi au urcat peste lemn şi peste
restul paielor. Am aşteptat până ce în jurul trupului s-a înălţat o perdea de foc. Pe
urmă am pus pe rugul funerar o şuviţă tăiată din părul meu, aşa cum cere tradiţia
din cele Şase Ducate când îţi iei ultimul rămas-bun de la un tovarăş de arme.
— N-a fost zadarnic, Hest. N-a fost zadarnic, i-am spus, dar l-am lăsat arzând şi
am plecat întrebându-mă dacă într-adevăr înfăptuiserăm ceva.
Numai anii care aveau să vină ne puteau da răspunsul, aşa că nu mai eram încă în
stare să susţin că eliberarea dragonului fusese un triumf pentru omenire.
Şi nu-mi mai rămăsese decât ultima încăpere. Fireşte. Pentru Bufon era suprema
degradare, Femeia Palidă îl aruncase, triumfătoare, batjocorindu-i astfel pentru o
ultimă oară. În acel loc plin de necurăţenii omeneşti şi de gunoaie, pe un morman
de stârvuri şi de mizerie, mi-am găsit prietenul.
Trăia când îl aruncaseră acolo. Ea dorise, probabil, să fie conştient de ultima
umilinţă pe care i-o oferea. Se târâse într-un colţ cu mai puţină murdărie. Şi murise
ghemuit sub o bucată de sac împuţit. Nu mă îndoiam că, pentru Bufonul meu atât
de curat în timpul vieţii, moartea printre gunoaie însemnase un chin în plus. Nu
ştiam dacă aruncase cineva peste el sacul vechi sau dacă îl căutase el însuşi,
înainte de a-şi da în sfârşit sufletul, strâns încovrigat pe podeaua de gheaţă. Poate
că le fusese mai uşor să-l care până acolo îngrămădit în pânza slinoasă. Sângele
şi alte fluide ale trupului îmbibaseră ţesătura grosolană, aspră, făcând-o să îngheţe
strâns lipită de corpul lui slăbit. Îşi săltase genunchii şi îşi îndesase bărbia în piept,
şi chipul îi încremenise într-o expresie a durerii. Părul lui strălucitor atârna în laţe
murdare, cu sânge închegat captiv în încâlceala lor.
Mi-am pus mâna pe încruntata lui frunte rece. N-am ştiut ce aveam de gând să fac
decât după ce am făcut-o. L-am căutat cu toată forţa Meşteşugului pe care am
izbutit să mi-o adun. N-am găsit decât nemişcare. Mi-am pus amândouă mâinile pe
obrajii lui şi am forţat pătrunderea înăuntru. I-am cercetat leşul, împungându-mă pe
căi prin care viaţa cursese cândva fără efort. Am încercat să-l vindec, să-l trezesc
din nou la viaţă.
Curgi! i-am poruncit sângelui lui. Trăieşte! i-am poruncit cărnii.
Dar trupul Bufonului fusese prea mult timp neclintit. Fără tragere de inimă, am aflat
foarte clar ceea ce ştie oricine a vânat vreodată. Descompunerea începe în clipa
morţii. Minusculele fărâme din care e alcătuită carnea prind să alunece către
putreziciune, desprinzându-se unele de altele spre a-şi putea găsi libertatea de a
deveni altceva. Sângele Bufonului era gros, iar pielea care ţinuse cândva lumea în
afara fiinţei lui devenise un sac în care îi era închisă carnea ce nu mai însemna o
singură făptură. Cu răsuflarea tăiată, am împins în ea, vrând să-i insuflu viaţă, dar
era ca şi cum ai fi încercat să deschizi o uşă cu balamalele înţepenite de rugină.
Piese care se mişcaseră separat erau acum un tot de neurnit. Mişcarea devenise
neclintire. În el lucrau acum alte forţe, despărţindu-l cele mai mărunte fărâme,
mărunţindu-l cum sunt măcinate grânele pentru a deveni făină. Toate legăturile care
le uniseră erau dezlegate. Cu toate astea, am încercat. M-am străduit să-i mişc
braţul. M-am străduit să-i fac trupul să soarbă o gură de aer.
— Ce faci?
Era Thick, uşor sâcâit fiindcă îi stricasem somnul. Când l-am simţit alături de mine,
m-a cuprins brusc o bucurie frenetică.
Thick, l-am găsit, l-am găsit pe Bufon, pe prietenul meu, pe Lordul Auriu. L-am găsit.
Ajută-mă să-l lecuiesc. Te rog, împrumută-mi puterea ta!
Mi-a acceptat rugămintea cu o bunăvoinţă somnolentă.
Bine. Thick o să încerce. L-am simţit căscând, fără să încerce să se ascundă. Unde
e?
Aici! Chiar aici!
I-am arătat trupul nemişcat din faţa mea folosindu-mă de Meşteşug.
Unde?
Chiar aici! Aici, Thick! Sub mâinile mele.
Acolo nu e nimeni.
Ba da, este. Îl ating, e chiar aici. Te rog, Thick! Pe urmă, în disperarea mea, mi-am
trimis rugămintea mai departe. Dutiful, Chade, vă rog! Împrumutaţi-mi putere şi
Meşteşug pentru vindecare! Vă rog!
E cineva rănit! Sper că nu Thick!
Chade mi s-a alăturat brusc, cuprins de panică.
Nu, eu sunt teafăr. El vrea să vindece pe cineva care nu e acolo.
E aici. Am găsit trupul Bufonului, Chade. Te rog! Voi toţi m-aţi întors pe mine din
moarte. Vă rog! Ajutaţi-mă să-l vindec, ajutaţi-mă să-l aduc acum pe el înapoi!
Dutiful mi-a vorbit calm.
Fitz, suntem cu toţii aici şi ştii că vom face asta pentru tine. S-ar putea să fie mai
greu, pentru că ne aflăm în locuri diferite, dar vom încerca. Arată-ni-l!
E aici. E chiar aici, îl ating.
M-a cuprins brusc o nerăbdare încărcată de furie împotriva lor. De ce erau atât de
idioţi? De ce nu mă ajutau?
Nu-l simt, a spus Dutiful, după o pauză îndelungată. Atinge-l!
Dar îl ating. M-am aplecat şi i-am luat în braţe trupul ghemuit. Îl ţin în braţe. Vă rog!
Ajutaţi-mă să-l vindec!
Ce? Nu ţii în braţe un om. Thick era evident nedumerit. Nimeni nu poate vindeca
gunoiul!
M-a năpădit furia.
Bufonul nu e gunoi!
Dutiful s-a amestecat cu blândeţe.
Nu e nimic, Thick. Nu te întrista. N-ai greşit cu nimic. N-ai vrut să le dai spuselor
tale înţelesul ăsta. Pe urmă mi s-a adresat mie. Of, Fitz, îmi pare atât de rău. Dar e
mort. Şi Thick are dreptate, în stilul lui grosolan. Trupul din braţele tale a devenit…
altceva. Nu-l mai pot simţi ca pe un corp omenesc. Numai ca…
A tăcut, neizbutind să-mi transmită cuvintele. Stârv. Putreziciune. Carne stricată.
Gunoi.

Chade mi-a vorbit calm, ca şi cum mi-ar fi adus aminte de o lecţie evidentă.
Vindecarea e o posibilitate a trupurilor vii, Fitz. Meşteşugul o poate grăbi, dar corpul
e cel care o săvârşeşte. Când e în viaţă. Acum nu-l ţii în braţe pe Bufon, Fitz. Ţii
învelişul lui, gol. Nu-i poţi insufla viaţă, aşa cum nu i-o poţi insufla unei pietre. Nu-l
poţi întoarce din moarte.
Thick a adăugat, cu simţ practic:
Chiar dacă poţi face învelişul să se mişte din nou, n-ai pe cine pune în el.
Şi cred că abia atunci am înţeles adevărul spuselor tuturor. Leşul nu mai era trupul
lui. Sufletul lui nu mai era acolo.
A părut să se scurgă un timp îndelungat. Pe urmă a vorbit din nou Chade, cu
delicateţe.
Fitz. Ce faci acum?
Nimic. Stau pur şi simplu. Am dat greş. Din nou. Cum s-a întâmplat şi cu Burrich. A
murit, nu-i aşa?
Aproape că am văzut resemnarea de pe faţa bătrânului. Am ştiut cum a tras aer în
piept şi a oftat fiindcă insistam să-mi pun toată durerea laolaltă, s-o înfrunt pe toată
în acelaşi timp.
Da. S-a stins. Cu fiul lui alături. Şi cu Web. Fam adus cu toţii omagiul nostru. Am
oprit corăbiile, ca să fim cu toţii de faţă când l-au lăsat să alunece peste copastie şi
să plece. Aşa cum trebuie să-l laşi şi pe Bufon să plece.
Nu voiam nici să fiu de acord cu el, nici să-i răspund. Obiceiurile de-o viaţă sunt
puternice. Am abătut atenţia lui Chade.
Am găsit pergamentele Meşteşugului. Biblioteca furată. E aici, în fortăreaţa Femeii
Palide. Numai că nu cred că locul ăsta îi aparţine ei cu adevărat. Am văzut lucruri
care m-au făcut să cred că aici au locuit Străbunii.
Răspunsul bătrânului asasin m-a surprins.
Mai târziu, Fitz. Mai târziu o să fie timp din belşug ca să ne gândim la recuperarea
pergamentelor. Acum ascultă-mă! Oferă-i trupului prietenului tău onorurile care
crezi că i se cuvin. Eliberează-l. Pe urmă grăbiţi-vă, tu şi Thick, să vă reîntoarceţi
pe plajă. O să fiu la bordul corabiei trimise după voi. Am judecat greşit ceea ce ţi-ai
pus în gând să faci. Nu trebuie să fii lăsat să faci faţă singur unei asemenea dureri.
Aici se înşela. O astfel de durere îşi zămisleşte propria singurătate şi ştiam că
trebuie s-o îndur. Am căutat o cale de mijloc, ştiind că numai aşa îl puteam face să
stea deoparte.
Eu şi Thick o să fim pe plajă când soseşte corabia. Dar nu e nevoie să te întorci cu
ea. O să am grijă să nu păţească nimic niciunul dintre noi. Însă acum vreau să fiu
singur. Dacă nu te superi.
Nicio corabie! a spus Thick, cu hotărâre. Niciodată. Nu. Decât să mai pun piciorul
pe vreo corabie, mai bine rămân aici, unde mă aflu. Pentru totdeauna.
Thick nu e cu tine?
Chade părea neliniştit.
Nu. O să vă explice el. Eu mai am ceva de făcut, Chade. Mulţumesc. Vă mulţumesc
tuturor. Pentru că aţi încercat.
Mi-am ridicat zidurile, închizându-mă pentru ei toţi. L-am simţit pe Dutiful încercând
să ajungă la mine, dar în clipa aceea nu puteam tolera nici măcar atingerea lui
delicată. M-am rupt de ei tocmai când Thick le spunea, somnoros, că mâncarea
Omului Negru e minunată. Am simţit şi o atingere fină, probabil a lui Nettle, care
încerca să-mi ofere alinare.
Dar nimic nu mă putea alina şi nu voiam s-o fac să-mi simtă durerea. O aştepta o
durere a ei, cât de curând. Mi-am închis zidurile. Era timpul să-i fac faţă morţii
Bufonului.
L-am desprins de podea, lăsând conturul trupului său ghemuit şi o mână de fire de
păr de culoarea aurului să-i însemne locul trecerii în nefiinţă. Îl simţeam compact şi
rece în braţele mele. Mort, părea mai uşor decât fusese în viaţă, de parcă spiritul i-
ar fi plecat luând cu sine cea mai mare parte din el.
Îl ţineam ghemuit la piept, cu încâlceala murdară a părului auriu sub bărbia mea, cu
pânza aspră a sacului lipită de degetele mele. Mergeam pustiit pe coridoarele de
gheaţă. Am trecut pe lângă încăperea în care Hest încă mai ardea. Fumul trupului
său se târa către tavan, întinând aerul neclintit cu mirosul de carne arsă. Aş fi putut
pune trupul Bufonului pe acelaşi rug, dar mi se părea o nedreptate. Prietenul meu
avea să ardă singur, ca un rămas-bun pe care ni-l luam între patru ochi. Mi-am
continuat drumul pe lângă uşile celorlalte celule.
După o vreme, mi-am dat seama că îi vorbeam cu glas tare.
— Unde? Unde ai vrea s-o fac? Aş putea să te pun în patul ei şi să te ard în mijlocul
mormanului ei de bogăţii… Ai vrea? Sau ai spune că atingerea oricărui lucru care
i-a aparţinut ei te pângăreşte? Unde ai vrea să fii ars? Sub cerul nopţii, cred, ca să-
ţi trimiţi propriile scânteieri către stele. Ţi-ar plăcea, Bufonule? Sau ai prefera să fie
în cortul Străbunilor, cu lucrurile tale în jur, în intimitatea pe care ai preţuit-o
întotdeauna? De ce n-am stat niciodată de vorbă despre asta? E ceva care ar trebui
ştiut de cel mai bun prieten. Dar, în final, oare are cu adevărat vreo importanţă? Ce
s-a dus s-a dus, cenuşa e cenuşă… totuşi cred că ai prefera să ţi se piardă fumul
în vântul nopţii. Ai fi râs de mine fiindcă gândesc aşa? O, zei! Cât mi-aş dori să poţi
să râzi din nou de mine!
— De-a dreptul mişcător!
La auzul cadenţei vioaie a batjocurii, al sarcasmului tăios şi al vocii atât de
asemănătoare cu a lui mi-a stat inima, reluându-şi apoi bătăile cu o şovăire. Mi-am
înălţat zidurile Meşteşugului, întărindu-le, dar nu le asalta nimeni. M-am întors
dezgolindu-mi dinţii, gata s-o înfrunt. Stătea în uşa dormitorului ei. Purta o mantie
de hermină, blană albă întreruptă ici şi colo de cozi răzleţe, mici şi negre. Îi
ascundea tot trupul, căzând în falduri de pe umeri până la podea. Dar, în ciuda
bogăţiei veşmântului, părea descompusă. Faţa ei perfectă, sculpturală era suptă,
cu pielea lipită de oase şi încadrată de părul alb, care atârna neîngrijit, ca un
şomoiog de paie uscate.
Stăteam în faţa ei, strângând la piept trupul Bufonului. Ştiam că e mort şi că ea nu-
i mai putea face rău, dar m-am tras totuşi înapoi, ca şi cum încă aş mai fi simţit
nevoia să-l apăr de ea. De parcă aş fi fost vreodată în stare să-l apăr de ea!
Şi-a înălţat bărbia, dezgolindu-şi gâtul lung şi alb.
— Lasă-l jos, mi-a sugerat, şi vino să mă ucizi.
Oare fiindcă era ideea ei m-am gândit imediat că nu e una bună?
— Nu, am spus dintr-odată, nemaidorindu-mi nimic altceva decât să fiu lăsat
complet singur.
Ţineam în braţe un mort cu care avusesem o legătură mult prea profundă. Dintre
toţi oamenii, ea era ultima pe care doream s-o ştiu savurându-mi suferinţa sau
martoră a durerii mele.
— Pleacă! am adăugat, şi mârâitul gros din propriul meu glas mi s-a părut străin.
A râs, şi sunetul mi-a adus în minte imaginea gheţii sfărâmate de piatră.
— Să plec? Atâta tot? Asta e răzbunarea râvnită de Fitzchivalry Farseer împotriva
mea? Ah, va ajunge în poveşti şi cântece. „Şi-atunci, ţinându-şi în braţe preaiubitul,
el şi-a îndreptat spatele şi i-a strigat duşmancei lor: «Pleacă!» “
A râs din nou, şi râsul nu era melodios. Era răpăit de pietre rostogolite pe o coastă
de deal şi, fiindcă nu i-am răspuns, s-a pierdut în tăcere. Femeia Palidă s-a holbat
la mine, părând, preţ de câteva clipe, total nedumerită. Crezuse cu adevărat că mă
poate face să-l pun pe Bufon jos şi s-o atac. Şi-a lăsat capul pe-o parte, fixându-mă
tot timpul cu privirea şi, o clipă mai târziu, a vorbit iar. De data asta n-a mai ridicat
vocea.
— Aşteaptă. Înţeleg. Încă n-ai desfăcut darul meu pentru tine. Încă n-ai văzut tot ce
i-am făcut. Aşteaptă să-i vezi mâinile, degete lui iscusite şi graţioase. Oh, şi limba,
şi dinţii, cu care îşi rostea vorbele de duh, distrându-te.
A tăcut pentru foarte scurt timp, apoi a continuat, ca şi cum ar fi vrut să-mi aducă
aminte:
— Ei, Fitz. E momentul să mă ameninţi că mă omori dacă te urmăresc.
Fusesem pe punctul să rostesc cuvintele. Nu le-am lăsat să mi se desprindă de
buze. Le făcuse să pară găunoase şi copilăreşti. Sau poate că aşa şi erau. Mi-am
aşezat mai bine povara în braţe, apoi i-am întors spatele şi m-am îndepărtat.
Zidurile Meşteşugului meu erau înalte şi solide şi, dacă a încercat să le ia cu asalt,
încercarea a fost prea firavă ca s-o pot simţi. Dar îmi simţeam spatele vulnerabil şi
recunosc că aş fi vrut s-o rup la fugă. M-am întrebat de ce n-o omoram. Şi răspunsul
mi s-a părut prea simplu ca să fie adevărat. Nu voiam să las trupul lui jos, pe podea,
pentru asta. Mai mult decât atât, nu voiam să fac nimic din tot ce se aştepta ea să
fac.
— Te-a strigat! Femeia Palidă a trimis în urma mea cuvinte melodioase. Presupun
că s-a crezut în pragul morţii. Şi bineînţeles că nu era. Mă pricep mult prea bine ca
să se poată întâmpla aşa ceva. Dar el a crezut că durerea o să-l ucidă, şi te-a
strigat: „Preaiubitule! Preaiubitule!”
Imitaţia batjocoritoare a vocii Bufonului în agonie era perfectă. Mi s-a zbârlit părul
pe ceafă, de parcă l-aş fi auzit vorbindu-mi de dincolo de mormânt. În ciuda îndârjitei
mele voinţe, mi-am încetinit paşii. Am strâns mai tare trupul fără viaţă şi mi-am
aplecat mai mult capul, ca să-l lipesc mai tare de al lui. Am detestat forţa cuvintelor
ei, care-mi umpluseră ochii de lacrimi. Ar fi trebuit s-o omor. De ce n-o omoram?
— La tine se gândea, nu-i aşa? Ei, bineînţeles că da, deşi tu s-ar putea să nu ai
habar. Mă îndoiesc că ţi-e cunoscut obiceiul poporului părinţilor lui; că ştii că doi
oameni îşi schimbă numele între ei, ca semn că se leagă unul de celălalt pe viaţă.
Tu l-ai strigat vreodată pe numele tău, ca să-i arăţi că ţii la el cum ţii la viaţa ta? Ai
făcut-o? Sau ai fost prea laş pentru o astfel de mărturisire?
În clipa aia am vrut s-o omor. Dar ar fi trebuit să las trupul Bufonului jos, şi asta n-o
voiam. Nu mă putea convinge să-l abandonez din nou. N-aveam de gând nici să-
mi las prietenul jos, nici să mă întorc s-o privesc. Mi-am gârbovit spatele, într-o
încercare de a mă apăra de cuvintele ei, şi mi-am văzut de drum.
— Ai făcut-o? Ai făcut-o? Ai făcut-o?
Mă aşteptam să-i aud vocea stingându-se pe măsură ce mă îndepărtam. Dar şi-a
ridicat-o şi furia i-a umplut-o în timp ce-şi repeta întrebarea încărcată de ură. După
o vreme, am ştiut că mă urmărea. Cuvintele îi erau acum strigăte răguşite, aidoma
croncănitului corbilor, când se poftesc unii pe alţii la un festin bogat pe câmpul unde
s-a încheiat o bătălie.
— Ai făcut-o? Ai făcut-o? Ai făcut-o?
Chiar şi când am auzit-o alergând în urma mea şi am ştiut că o să mă atace, nu m-
am putut hotărî să las jos trupul Bufonului. L-am strâns mai tare şi m-am întors,
punându-mi umărul în calea atacului ei încărcat de-o furie nebună. Cred că nu se
aştepta nicidecum la asta. Poate sperase c-o s-o întâmpin cu sabia scoasă. A
încercat să se oprească, dar podeaua de gheaţă a trădat-o. A alunecat şi s-a lovit
de mine. Nu i-am dat drumul Bufonului când m-am izbit de perete şi am rămas,
cumva, în picioare. Ea n-a izbutit. S-a întins pe-o parte, icnind răguşit de durere.
Am privit-o în tăcere, neînţelegând cum putea să-i provoace o simplă căzătură atâta
suferinţă. Pe urmă, când a încercat să se ridice, am văzut ce-mi ascunsese.
Istorisirea lui Riddle era adevărată. M-am holbat la cioturile înnegrite şi zbârcite cu
care i se terminau braţele, mai jos de coate, în timp ce încerca să le folosească. Nu
izbutea nici să se ridice, nici să şi le acopere din nou cu mantia. I-am întâlnit ochii
lipsiţi de culoare şi i-am vorbit cu răceală:
— Tu eşti laşă. În ultima clipă, n-ai putut să renunţi la tine însăţi nici măcar ca să
schimbi lumea, aducând-o pe calea din viziunea ta. Ţi-a lipsit curajul lui. El a
acceptat preţul cerut de propriul destin. Nu şi-a ocolit chinurile şi moartea şi a învins.
A triumfat. Tu ai eşuat.
A scos un sunet, ceva între ţipăt şi scâncet, plin de ură şi de mânie. A izbit în zidurile
Meşteşugului meu, dar n-a izbutit să treacă de ele. Oare înainte îşi absorbea
puterea magiei de la Kebal Rawbread? M-am uitat cum încerca să se ridice în
picioare. Mantia lungă o stânjenea, fiindcă îngenunchease pe tivul ei. Beţele negre
care-i fuseseră mâini nu-i erau de niciun ajutor. De la coate în jos rămăseseră fără
carne şi se terminau cu vârfuri ascuţite, carbonizate. Îi vedeam rămăşiţele celor
două oase ale antebraţului. Dar nici urmă de palme şi degete. I le luase dragonul,
înainte de a reuşi să se desprindă de el. Mi-am adus aminte cum dispăruseră Verity
şi Kettle, topindu-se în dragonul pe care-l dăltuiseră cu atâta dragoste pentru binele
poporului lor. Apoi i-am întors Femeii Palide spatele şi m-am îndepărtat.
— Opreşte-te! mi-a poruncit ea. Părea ultragiată. Aici mă ucizi! În coşmarurile mele,
te-am văzut de o sută de ori făcând-o. Mă ucizi acum! E soarta hărăzită mie dacă
dau greş. Înainte mă îngrozea, dar acum îţi poruncesc s-o înfăptuieşti! Viziunile
mele s-au adeverit întotdeauna! Îţi e menit să mă omori.
I-am răspuns peste umăr, fără să-mi aleg cuvintele.
— Eu sunt Catalizatorul. Schimb lucrurile. În plus, acum ne aflăm în acel timp pe
care l-a ales Bufonul. Trăiesc în viitorul din viziunea lui. O viziune în care te las aici.
Ca să mori încet. Singură.
Mă îndepărtasem cu încă vreo zece paşi când a început să ţipe. A zbierat până
când i s-a tăiat răsuflarea, apoi am auzit-o gâfâind întretăiat. Nu m-am oprit.
— Încă mai eşti Catalizator! a strigat în urma mea. În voce nu-i mai rămăseseră
decât disperarea şi nedumerirea. Dacă nu mă omori, întoarce-te şi foloseşte-i
Meşteşugul ca să mă vindeci. O să te slujesc în toate felurile! O să mă poţi folosi
după bunul tău plac, şi o să te-nvăţ tot ce am aflat din pergamentele Meşteşugului!
Ai puterea de care e nevoie ca să mânuieşti magia asta! Vindecă-mă, şi-o să-ţi arăt
calea către putere. O să fii regele de drept al celor Şase Ducate, al Insulelor Străine
şi al Ţărmurilor Blestemate! O să stăpâneşti totul. Întoarce-te, şi-o să-ţi îndeplinesc
toate visurile!
Visul meu era mort în braţele mele. Mi-am continuat drumul.
Am auzit cioturile negre ale braţelor ei topite frecându-se de gheaţă. M-am dus cu
gândul la un gândac căzut pe spate, care încearcă să iasă dintr-un lighean. Nu m-
am uitat în urmă. M-am întrebat, în treacăt, dacă în viziunile ei apăruse clipa pe
care o trăiam, dacă îşi imaginase vreodată cum arată spatele meu în timp ce mă
îndepărtez. Nu, mi-am răspuns, ştiind dintr-odată. Omul Negru îmi spusese.
Mergeam prin lumea Bufonului, prin viitorul modelat de el. Aici, ea nu putea să vadă
nimic, nu putea să prezică nimic. Timpul în care ne aflam nu era al ei. Era cel ales
de Bufon.
Nu sunt crud din fire, dar n-am avut absolut niciodată remuşcări pentru ceea ce am
făcut. Am mai auzit-o urlând o dată, ca un animal căzut în capcană, dar nu m-am
uitat în urmă. Am trecut după un colţ şi am mers mai departe, pe drumul pe care
venisem.
Eram nespus de obosit, de înfrigurat şi de flămând. Însă nimic din toate astea nu
mă mistuia ca durerea din suflet. La un moment dat, mi s-au umplut ochii de lacrimi.
Au căzut pe părul auriu al Bufonului şi mi-au împăienjenit vederea până când
culoarele nu mi s-au mai părut decât un labirint cu contururi palide. Poate că, năucit
fiind, n-am văzut unul dintre semnele mele de pe perete. Mi-am dat seama şi m-am
întors să-l caut, dar m-am trezit într-un culoar care nu-mi era cunoscut. Am ajuns la
o scară cu trepte tocite şi am încercat să urc, dar am văzut că, împovărat cum eram,
n-o puteam face. M-am întors şi am continuat să înaintez cu greutate, rătăcind fără
speranţă.
La un moment dat, mi-am întins mantia pe podea şi am dormit o vreme, cu braţul
întins, protector, peste trupul îngheţat al Bufonului. Când m-am trezit, am căutat în
raniţă, am găsit o bucată din pâinea călătorilor şi am mâncat-o. Am băut din ploscă,
apoi mi-am udat o margine a mantiei şi am şters o parte din sângele şi murdăria de
pe faţa lui schimonosită. N-am putut să-i şterg durerea de pe frunte. Pe urmă m-am
ridicat, l-am luat din nou în braţe şi am plecat, cu desăvârşire dezorientat sub
neschimbătoarea lumină palidă. Poate că eram atins de nebunie.
Am ajuns într-un loc unde un perete era de gheaţă şi unul era de piatră. Ar fi trebuit
să mă întorc, dar, ca o molie atrasă de lumină, am pornit pe culoarul care urca. Am
dat de trepte tăiate în piatră şi am mers în susul lor. Lumina albăstruie a globurilor
strălucitoare rămânea aceeaşi, nu devenea niciodată mai puternică şi nu pălea
niciodată, aşa că purtam trupul mort printr-un labirint fără timp, cu trepte ce urcau
mereu lin, în spirală. Pe un palier, m-am oprit să-mi trag sufletul. Şi am văzut o uşă,
din lemn crăpat şi uscat. Am deschis-o împingându-mă în ea, cu gândul că aş fi
putut găsi ceva din care să încropesc un rug.
Dacă până atunci mă mai îndoisem când şi când că tărâmul de gheaţă le aparţinuse
străbunilor, încăperea aceea mi-a spulberat orice dubiu. Mai văzusem mobilă ca
aceea, şubrezită, în ruinele cetăţii de lângă râu. Mai văzusem şi o hartă de soiul
celei aflate acolo, deşi acum părea să fie vorba de o întreagă lume, nu doar de un
oraş şi de ţinutul care-l înconjura. Se afla pe o masă din mijlocul încăperii. Era
rotundă, dar nu şi plată, şi nu desenată pe hârtie. Totul fusese sculptat, fiecare
insulă, fiecare coastă şi fiecare val. Munţi mărunţei se înălţau în şiruri şi suprafaţa
apei era încreţită. Râuri strălucitoare unduiau printre fâneţe în drumul lor către
ocean.
Exact în centru se afla o insulă, probabil Aslevjal. Altele erau presărate pe marea
din jur. În sud-vest am văzut coasta celor Şase Ducate, deşi în multe locuri era uşor
diferită de cea pe care o ştiam. În nord se întindea uscatul, un pământ pentru care
n-aveam niciun nume, iar dincolo de largul oceanului, din marginea dinspre est a
hărţii, am văzut o coastă acolo unde ştiam, din bătrâni, că nu e decât apă. Pe hartă
erau împrăştiate, la întâmplare, nestemate minuscule, fiecare însemnate cu câte o
rună. Unele păreau să strălucească, luminate din interior. Una sclipea, albă, chiar
pe Aslevjal. Patru scânteiau în Buck, în colţurile unui pătrat minuscul, chiar lângă
gura de vărsare a râului. Prin cele Şase Ducate se mai aflau câteva, unele
strălucitoare şi altele mate. În Regatul Munţilor erau mai multe, iar unele se
înşiruiau, la distanţe ce păreau alese cu grijă, de-a lungul Râului Sălbatic, deşi
dintre acestea multe erau stinse. Am dat încet din cap, pentru mine însumi. Fireşte.
Eram vag conştient că mă dureau spatele şi braţele. Însă nu mi-a trecut nici măcar
o clipă prin minte să-mi las povara jos şi să mă odihnesc o vreme. Inevitabilă
precum amurgul, într-un colţ se afla o uşă către o altă scară. I-am trecut pragul.
Scara era mai îngustă decât cea dinaintea ei şi cu trepte mai abrupte. Am urcat
încet, târşâindu-mi picioarele ca să găsesc treptele pe nevăzute. Lumina a început
să se schimbe încetul cu încetul. Strălucirea albastră a pălit, înlocuită treptat de
sărăcăcioasa lumină adevărată a zilei. Apoi am ajuns într-o odaie din vârf de turn,
cu pereţii din panouri de sticlă. Unul crăpase şi toate erau îngheţate. După forma
tavanului mi-am dat seama că deasupra se afla o turlă ascuţită, cu streşini
protectoare. Mi-am lipit ochiul de crăpătură şi m-am uitat afară. Zăpadă. Zăpadă
purtată de vânt. N-am zărit nimic altceva.
În centrul încăperii era un stâlp al Meşteşugului. Runele de pe laturi se vedeau la
fel de clar ca în ziua când fuseseră dăltuite. După ce am ocolit încet stâlpul, am
găsit una despre care ştiam că o să fie acolo. Am dat din nou din cap pentru mine
însumi. L-am strâns pe Bufon mai tare în braţe şi am şoptit în părul lui năclăit de
sânge:
— Atunci să mergem înapoi.
Am întins o mână, cu palma deschisă, şi am intrat în stâlpul Meşteşugului.
Poate că, tot practicându-mi magia în ultima vreme, devenisem mai puternic sau
poate că stâlpul lucra mai bine decât ceilalţi, de care mă mai folosisem. Cu Bufonul
în braţe, am păşit din toiul iernii în al verii, ieşind dintr-un turn de piatră în ceea ce
mai rămăsese dintr-o piaţă. Fusese aproape înghiţită de o pădure din care se auzea
zumzetul zilei de vară. Am mai făcut doi paşi şi am căzut în genunchi, copleşit
deopotrivă de oboseală şi de recunoştinţă. Acolo, dintr-odată, nu mi s-a mai părut
o blasfemie să-l culc pe Bufon pe piatră curată şi pe pământ neîntinat. M-am aşezat
lângă el, să-mi trag sufletul. Am rămas o vreme nemişcat, în ciuda trilurilor de păsări
şi a zumzăitului insectelor care-şi vedeau cu sârg de treabă. M-am uitat în lungul
drumului năpădit de ierburi, ca un tunel prin verdele pădurii, ducând către Grădina
de Piatră în care dormeau dragonii Străbunilor. M-am uitat la stâlpul măcinat de
vreme pe care se cocoţase cândva un Bufon mai tânăr pentru a se preschimba sub
ochii mei într-o fată albă, care purta o coroană împodobită cu capete şi cozi de
cocoş.
— E un loc bun, am spus încet. Mă bucur că ne-am întors aici.
M-am lăsat pe spate şi am închis ochii. Am adormit.
A fost nevoie de mult timp ca să mă pătrundă căldura după-amiezii. Când m-am
trezit, îmi era prea cald. Trupul Bufonului se dezgheţa şi se destindea sub lumina
soarelui. Mi-am scos hainele de iarnă ca şi cum mi-aş fi lepădat o piele uzată, până
ce am rămas numai în tunică şi în pantaloni. Eram acolo, singuri şi împreună, şi am
simţit toată graba de care mă lăsasem purtat părăsindu-mă. Aveam timp, un timp
care ne aparţinea numai nouă, un timp în care puteam face totul aşa cum se
cuvenea.
Am adus apă din pârâul din care băuserăm cândva. I-am spălat cu delicateţe faţa,
ştergându-i sângele de pe buze şi netezindu-i părul peste urechea sfâşiată. Când
am putut, i-am dezlipit pânza de sac de pe carnea vie a spatelui. La început, ceea
ce am văzut m-a năucit. Da. Femeia Palidă avusese dreptate. Mi-a părut rău că
plecasem în loc să o fac să moară în chinuri, aşa cum merita. Dar, cât am îndreptat,
aşa cum am putut, mâinile şi picioarele lui schingiuite şi ţepene şi i-am şters cu
frunze verzi şi iarbă murdăria şi cheagurile de sânge, din mine s-a scurs toată ura.
Acolo era Bufonul meu şi, dacă nu fusesem în stare să-l scap de moarte, puteam
măcar să-l ajut să părăsească lumea celor vii cu demnitate.
Se încovrigase, protector, în jurul ultimei sale comori. Strângea în mâinile fără viaţă
coroana cu cocoşi. Am desprins cu grijă lemnul ei mat, cenuşiu, dintre degetele lui
fără unghii. Torţionarii sfărâmaseră coroana, probabil când îl bătuseră, dar el o
reparase înainte de moarte. Când am văzut cum izbutise, cum îşi folosise propriul
sânge închegat, în loc de clei, ca să adune toate bucăţile laolaltă, mi s-a pus un nod
în gât, sufocându-mă. În cercul de lemn era un gol. M-am întrebat dacă murise
îndurerat din pricina asta.
Am scos din pungă, cu grijă, aşchia rămasă pe podeaua din sala tronului. Era
singura bucată care lipsea. I-am înmuiat marginile în sângele lui dezgheţat şi am
unit-o cu restul, întregind coroana. Îmbibat cu sânge, lemnul s-a umflat, s-a înţepenit
şi a rămas fixat, de parcă ruptura n-ar fi existat niciodată. Nu ştiam ce era de fapt
acea comoară a lui. Dar, indiferent ce ar fi însemnat pentru el, avea să plece pe
tărâmul morţii purtând-o.
Am pus-o deoparte până când am adunat, pentru rugul lui funerar, crengi de
conifere şi ramuri căzute, uscate, nuiele şi iarbă pârjolită de arşiţă. La căderea serii,
încă nu terminasem. Când a fost în sfârşit gata, am întins peste toate mantia mea.
Albastrul întunecat al cerului îmi pâlpâia deasupra capului şi, de jur-împrejur, vara
părea să-şi ţină răsuflarea în aşteptarea primelor stele. Scânteile înălţate de pe rug
aveau să li se alăture. L-am ridicat pe Bufon în braţe şi l-am culcat pe mantie. Ştiam,
din experienţă, că lemnul coniferelor avea să ardă bine, mistuindu-l. Cu inima grea,
m-am aşezat lângă rug, pe o piatră, ţinând coroana cu cocoşi pe genunchi.
Am scos din raniţa mea un pachet. Am desfăşurat cu grijă pânza în care era învelit.
Pe urmă am scos, una câte una, penele de pe plaja Celorlalţi. Cât le-am ţinut pe
rând în mână, m-am minunat încă o dată de măiestria cu care le fuseseră dăltuite
formele complicate. Deşi mă însoţiseră într-o călătorie atât de lungă, erau
nevătămate. Nu înţelegeam de ce fusese ales un lemn atât de lipsit de luciu pentru
o lucrare atât de delicată. Era mat şi anost, ca săgeata pe care i-o dăduse Bufonul
lui Swift.
Mi-am oferit timp ca să pun fiecare pană la locul potrivit. Şi am observat, pentru
prima oară, că toate aveau capătul cotorului crestat. Şi toate au intrat în câte o
deschidere a coroanei, făcută pe măsură. Când am împins-o pe ultima la locul ei,
ochii mei obosiţi au avut impresia că un val de culori a străbătut coroana şi penele
deopotrivă. Poate n-a fost decât un curcubeu apărut pentru o clipă în lacrimile care
mi-au izvorât pe neaşteptate. Le-am şters cu un gest nerăbdător. Era timpul să
termin totul.
Coroana mi-a zumzăit a nemulţumire în mâini, cum bâzâie o muscă prinsă în pumn.
Ce magie puternică a Străbunilor era captivă acolo, împiedicată de moartea
Bufonului să se mai elibereze vreodată? Degetele mi-au zăbovit câteva clipe pe
suprafeţele tocite ale capetelor de cocoşi care împodobeau coroana. Bufonul fie că
nu avusese timp s-o vopsească în culorile pe care ni le aminteam amândoi, fie că
ea refuzase să păstreze vopseaua. Urmele i se mai vedeau în adânciturile mai
pronunţate ale sculpturii. În doi dintre ochii dăltuiţi încă mai sticleau pietre preţioase;
ceilalţi erau goi şi lipsiţi de culoare. În locul unde cercul fusese frânt şi lipit cu
sângele Bufonului se vedeau dungi întunecate. Am bătut cu atenţie într-una dintre
ele, punându-i la încercare trăinicia. A rezistat, iar Bufonul mi-a apărut brusc în
minte, într-o amintire atât de zguduitoare şi de completă, încât durerea m-a
înjunghiat până în măruntaie.
M-am aşezat greoi pe rug, alături de el. Înţepeneala morţii păstrase poziţia curbată
pe care o luase trupul lui, apărându-se. În privinţa asta nu era nimic de făcut. Aş fi
vrut să-i netezesc pielea feţei, încreţită de groază şi durere, înainte de a-l trimite pe
ultimul său drum. I-am îndepărtat părul auriu de pe fruntea arămie.
— Oh, Preaiubitule! am spus.
M-am aplecat şi l-am sărutat pe frunte, luându-mi rămas-bun. Apoi, înţelegând cât
de îndreptăţită era acea tradiţie străină, i-am vorbit dându-i numele meu. Fiindcă
ştiam că arderea lui însemna, deopotrivă, şi sfârşitul meu. Cel care fusesem n-avea
să-i supravieţuiască acelei pierderi.
— Adio, Fitzchivalry Farseer!
Am luat coroana în amândouă mâinile şi i-am pus-o pe cap. Am simţit, brusc, că
întreaga mea viaţă mă purtase către acea clipă. Cel mai puternic curent al existenţei
mele mă adusese într-un asemenea moment de sfârşit total, de pierdere deplină, şi
asta mi s-a părut o cruzime. Dar pentru mine nu mai exista nicio altă cale. Unele
lucruri nu pot fi schimbate. Era timpul să-l încoronez pe saltimbancul regelui şi să-l
trimit pe drumul lui.
M-am oprit.
Mi-am oprit mişcarea mâinilor şi am simţit că, făcând-o, mă ridicam de unul singur
împotriva destinului şi sfidam curgerea timpului. Ştiam ce îmi era menit să fac. Ar fi
trebuit să-mi încoronez Bufonul şi să torn uleiul rămas pe rug. O singură scânteie
sau cel mult două ar fi ajuns ca să se aprindă lemnul găunos, uscat de arşiţă.
Prietenul meu ar fi fost mistuit în întregime şi fumul s-ar fi înălţat, purtat de vântul
verii din acel ţinut de dincolo de Regatul Munţilor. Iar eu m-aş fi întors, prin stâlp,
pe Aslevjal. L-aş fi luat pe Thick, ne-am fi dus în micul golf şi am fi aşteptat corabia
trimisă după noi. Era drept să fie aşa, era de neocolit, era albia prin care îşi dorea
o lume întreagă să curgă. Viaţa ar fi mers înainte fără Bufon, pentru că el murise.
Vedeam totul atât de limpede, de parcă aş fi ştiut dintotdeauna că asta urma să se
întâmple.
Era mort. Nimic nu putea să schimbe asta.
Dar eu eram Preschimbătorul.
M-am ridicat brusc. Am înălţat spre cer coroana lui zumzăitoare.
— NU! am urlat. Încă nu ştiam cui îi vorbesc. Nu! Lasă lucrurile să fie altfel! Nu aşa!
Ia de la mine orice vrei! Dar nu îngădui să se sfârşească totul astfel! Lasă-l să ia
viaţa mea şi dă-mi mie moartea lui. Lasă-l să fie eu şi lasă-mă să fiu el. Iau moartea
lui! Mă auzi? Iau moartea lui pentru mine.
Am ridicat coroana către soare. Printre lacrimile care îmi şiroiau, o vedeam irizată,
şi penele păreau să fluture lin în adierea caldă. Pe urmă, cu o răsucire aproape
fizică, am rupt calea hărăzită timpului. Mi-am apăsat cu hotărâre coroana pe propria
frunte. Cu lumea învârtindu-mi-se în jur, m-am întins pe rugul funerar, mi-am luat
prietenul în braţe şi m-am lăsat în voia a orice m-ar fi aşteptat dincolo de asta.
Capitolul 29
PENELE DE PE O TICHIE DE BUFON
Era cea mai bogată fată din lume, pentru că nu avea doar un tată de viţă nobilă,
multe rochii de mătase şi atâtea coliere şi inele încât nici măcar o duzină de copile
nu le-ar fi putut purta pe toate în, acelaşi timp, mai avea şi o cutie mică, cenuşie,
cioplită din pântecul unui dragon. Iar în ea, fin măcinate, sălăşluiau toate amintirile
fericite ale celor mai înţelepte prinţese care trăiseră vreodată.
Aşa că, ori de câte ori se întrista fie şi numai un pic, nu trebuia decât să deschidă
cutiuţa şi să tragă pe nări un firicel din acele amintiri, şi apoi… hapciu! Era din nou
atât de fericită cât poate fi o fată.
Basm Jamaillian Vechi

Am făcut un pas greşit în întuneric. Aşa a fost, o zdruncinare neaşteptată.

— Sângele e amintire.
O voce de bărbat mi-a şoptit asta la ureche, pot să jur.
— Sângele e cine suntem, a încuviinţat o femeie tânără. Îşi aminteşte cine suntem.
Sângele e ceea ce va rămâne din noi, în amintiri. Lucrează-l lent în lemn, cu luare-
aminte.
Cineva a râs, o femeie bătrână, cu dinţi puţini.
— Spune asta repede, de şase ori la rând! a chicotit. Apoi a făcut-o: Lucrează-l lent
în lemn, cu luare-aminte. Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte. Lucrează-l lent
în lemn, cu luare-aminte.
Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte. Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte.
Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte.
Au râs şi ceilalţi, amuzaţi de poticnelile limbii ei.
— Ei, încercaţi şi voi, ne-a provocat.
— Lucrează-l lin în lemn, luând lent aminte, am spus, cu supunere.
Dar nu eram eu.
În mine erau cinci alţi oameni, privind prin ochii mei, trecând limba mea peste dinţii
mei, scărpinând barba mea cu unghiile mele neîngrijite. Trăgând în piept răsuflarea
mea şi savurând mireasma pădurii din aerul nopţii. Făcându-mi părul să fluture, din
nou vii.
Cinci poeţi, cinci saltimbanci. Cinci istorisitori de poveşti. Cinci menestreli care,
recunoscători pentru eliberarea lor, ţopăiau, făceau tumbe şi se învârteau, îmi
scuturau degetele, îmi mlădiau vocea şi deja se sfădeau, străduindu-se care mai
de care să-mi atragă atenţia.
— De ce ai nevoie? De un cântec de slavă pentru o aniversare? Am o droaie la
dispoziţia mea şi nu e greu, nu e deloc greu să potrivesc într-unul numele celui pe
care îl sărbătoreşti.
— Şarlatanie! Şarlatanie neruşinată, această ciopârţire şi îmbucătăţire a amintirilor
de demult, această înţolire a schelelor cu straie noi! Dă-mi mie vocea ta, şi
cântecele mele îţi vor trimite oştenii la luptă şi-ţi vor înfiora fecioarele de-o renăscută
sete de desfătări trupeşti!
Vorbise un bărbat şi îmi umpluse plămânii ca să îşi poată trâmbiţa frazele. Toate
vorbele şi toate vocile izvorau din propriul meu gâtlej. Pentru ei eram o marionetă,
un fluier de care se foloseau.
— Desfătarea trupească nu e decât o clipă umedă, o potopire şi o împroşcare, a
ripostat cu dispreţ o voce de femeie. Vocea unei tinere care ţinea minte că avusese
pistrui pe şaua nasului. Era bizar să-i aud cuvintele ieşind dintre buzele mele. Vrei
un cântec de dragoste, nu-i aşa? Ceva mai presus de timp, ceva mai vechi decât
munţii năruiţi şi mai nou decât seminţele care încolţesc acum în pământ bogat. Aşa
e dragostea.
— Îţi urez noroc! a exclamat un bărbat, cu consternare. Cuvintele lui aveau o tentă
din dispreţul unui filfizon. Ascultaţi: tra, la, la, la, la, la, la – oh, nicio speranţă! Omul
ăsta are glas de corăbier şi graţia unei bucăţi de lemn. Cea mai frumoasă melodie
pe care s-a cântat vreodată o să izvorască din el sunând a croncănit de cioară. Cine
e şi cum a pus mâna pe comoara noastră?
— Menestreli, am spus, cu voce ternă. Menestreli, saltimbanci şi barzi. Oh,
Bufonule, asta e comoara ta. O mână de măscărici. Nu ne pot da niciun ajutor.
Mi-am luat capul în palme. Am simţit lemnul aspru al coroanei între degete. Am
împins în el, dar s-a încăpăţânat să rămână pe loc. Mi se înţepenise pe frunte.
— Abia am sosit, s-a plâns baba fără dinţi. N-avem de gând să plecăm deja.
Suntem un dar de mare preţ, un dar magnific, primit doar de acela care îi place cel
mai mult regelui. Suntem un cor de voci din toate epocile, un curcubeu al istoriei.
De ce vrei să scapi de noi? Ce fel de comediant eşti?
— Niciun soi de comediant.
Am oftat din greu. Pentru o clipă, am redevenit pe deplin conştient de propriul meu
trup. Stăteam pe rugul funerar. Nu-mi aminteam să mă fi ridicat între timp. În jurul
nostru era noapte neagră şi greierii îşi acordau glasurile. În aerul răcorit plutea
mirosul bogat, de frunze mucegăite, al pădurii. Intrat în descompunere, leşul
Bufonului îşi adăuga propria tentă dulceagă, de putreziciune. În toată viaţa lui
fusese, pentru Ochi întunecaţi, Cel-fără-Miros. Iar acum, când era mort, eu îi
simţeam mirosul. Nu mă îngreţoşa. Încă mai eram lup într-o destul de mare măsură
pentru ca mirosul lui să fie, pur şi simplu, mirosul lui. Schimbarea era cea pe care
o simţeam ca pe un junghi, căci dovedea, fără putinţă de tăgadă, că trupul lui se
întorcea în pământ, în firescul ciclu al putrezirii şi renaşterii care mă înconjura. Am
încercat să rămân nemişcat destul de mult ca să găsesc în asta o cât de mică
alinare, dar cei cinci din mine erau prea nerăbdători ca să suporte neclintirea. M-au
făcut să mă răsucesc încet, să ridic braţele, mi-au pus la încercare elasticitatea
picioarelor, mi-au umplut plămânii cu aer.
I-am simţit sorbind cu lăcomie noaptea, gustul ei, mirosul ei, sunetele ei, atingerea
aerului pădurii pe obraji. Erau însetaţi de viaţă.
— De ce soi de ajutor ai nevoie? m-a întrebat fata pistruiată, şi i-am simţit în voce
compătimirea şi bunăvoinţa cu care se pregătea să mă asculte. Iar sub ele, abia
ascunsă, dorinţa tuturor menestrelilor de a afla povestea suferinţelor altora. Dorea
să recapete şi acea parte a vieţii. Iar eu nu voiam să-i dezvălui povestea mea.
— Nu. Plecaţi! Nu mă puteţi ajuta. Apoi, în ciuda voinţei mele, le-am dat oricum
răspunsul. Prietenul meu e mort. Vreau să-l readuc la viaţă. Un menestrel mă poate
ajuta s-o fac?
Preţ de o clipă, în care mi-am coborât privirea spre cadavrul Bufonului, au păstrat
o tăcere respectuoasă. Pe urmă, fata pistruiată a spus, cu sfială:
— E mort de-a binelea, nu-i aşa?
— Da, chiar aşa, a zis cel cu voce tunătoare. Îi pot face un cântec, mulţumită căruia
i se va păstra amintirea o mie de ani de acum înainte. Numai aşa poate trăi un
muritor de rând mai mult decât trupul lui. Povesteşte-mi tot ce-ţi aminteşti despre
el, şi trec la treabă.
Baba mi-a vorbit cu bun-simţ.
— Dacă am fi ştiut cum să învingem moartea, am mai fi fost ceea ce suntem, pene
din tichia unui bufon? Suntem norocoşi fiindcă ne-a mai rămas chiar şi atâta viaţă.
Păcat că prietenul tău nu se bucură de favorurile unui dragon, care i-ar putea face
acelaşi hatâr.
— Dar ce sunteţi voi? am întrebat.
— Suntem cântec rămas cu drag în amintiri păstrate pentru ca, în iarna nopţii
noastre, să ne puteţi simţi din nou savoarea verilor.
Vorbise tânărul, atât de conştient de propria lui imagine încât a distrus-o pentru
mine.
— Altcineva, am implorat, când a tăcut el.
— Nouă ne-au făcut favoruri dragonii, a spus calmă o femeie.
Era singura pe care n-o mai auzisem până atunci. Vocea ei era un lac adânc, liniştit,
mai aspră şi mai joasă decât a celor mai multe femei. I-am auzit-o în minte chiar
înainte de a-i porni cuvintele din gâtul meu.
— Am trăit lângă un râu de nisip negru, într-un oraş mic, care se numea Junket.
Într-o zi m-am dus după apă şi atunci mi-am întâlnit dragonul. Era o femelă tânără,
la sfârşitul primei ei veri, iar eu mă aflam în primăvara vieţii. O, era verde, de o mie
de nuanţe de verde, cu ochi ca două lacuri adânci de aur topit. Stătea în râu, şi apa
curgea pe lângă ea, învolburată. Pe urmă s-a uitat la mine şi mi-a căzut inima în
vârtejul ochilor ei, pentru a nu mai ieşi niciodată la suprafaţă. A trebuit să-i cânt;
doar să-i vorbesc nu era de ajuns. M-a fermecat şi am cântat pentru ea, fermecând-
o la rândul meu. I-am fost menestrel şi bard în toate zilele vieţii mele. Iar când mi s-
a apropiat sfârşitul, a venit la mine cu darul pe care numai un dragon îl poate face.
Era o aşchie de lemn din coconul unui dragon… ştii despre ce vorbesc? Leagănele
pe care le împletesc ei şi în care dorm şerpii până când ies de-acolo fiind dragoni?
Uneori, câte unul nu supravieţuieşte, moare în somn, fiind ceva între dragon şi
şarpe. Coconul lui de lemn a distrus încetul cu încetul stihii şi niciun om nu are
dreptul să-l atingă fără să fi primit îngăduinţa dragonilor. Însă frumoasa Aripă-de-
fum mi-a adus o aşchie din el. Mi-a spus s-o ud bine cu sângele meu şi s-o apăs cu
degetele ca să-l absoarbă, gândindu-mă tot timpul la o pană. Ştiam ce înseamnă o
asemenea favoare. Chiar şi menestrelilor care şi-au slujit bine dragonul le e
acordată rar. Însemna că o să am un loc în coroana menestrelilor, astfel încât
cântecele, cuvintele şi felul în care gândesc să continue să existe încă mult timp
după moartea mea. Coroana îi aparţine Cârmuitorului Ţinuturilor Fluviului. Numai el
hotărăşte cine o poartă şi cântă cu vocile menestrelilor morţi de o vreme
îndelungată. E o mare onoare, fiindcă numai un dragon te poate alege ca să devii
pană şi numai Cârmuitorul îi poate conferi cuiva dreptul să poarte coroana. Cu
adevărat o mare onoare. Îmi aduc aminte cum am strâns pana în mână în clipa
morţii… pentru că am murit cu adevărat. Ca şi prietenul tău. Păcat că n-a câştigat
şi el favorurile unui dragon, ca să primească un asemenea dar!
Ironia situaţiei m-a izbit.
— Ar fi trebuit să i se ofere. A murit ca să trezească un dragon, Icefyre, ultimul
dragon de parte bărbătească din lume, ca să-i fie pereche Tintagliei, ultimul dragon
de parte femeiască.
Clipele de tăcere care au urmat mi-au spus că îi impresionasem.
— Ei, asta e o poveste care merită să fie spusă. Dă-ne toate amintirile tale despre
ea şi o să-ţi facem fiecare câte un cântec, pentru că dintr-o asemenea faptă se pot
scoate cel puţin douăzeci de balade!
Vorbise baba, şi mie îmi căzuse falca.
— Dar nu vreau un cântec despre el. Îl vreau pe Bufon aşa cum era, viu şi
nevătămat.
— Ce e mort e mort, mi-a răspuns bărbatul cu voce răsunătoare. Dar a spus-o cu
blândeţe. Dacă vrei să-ţi deschizi amintirile în faţa noastră, o să-ţi facem cântece.
Chiar şi cu o voce ca a ta, tot vor avea viaţă lungă, pentru că adevăraţii menestreli
te vor auzi şi vor dori să le cânte ei, aşa cum se cuvine. Vrei să faci asta?
— Nu. Te rog, Fitz, nu! Las-o baltă. Lasă să se termine totul.
A fost ca o şoaptă către toate simţurile mele, ca o adiere firavă, purtătoare de
cuvinte. M-am înfiorat, cu speranţă şi cu spaimă.
— Bufonule, am murmurat, rugându-mă să primesc un răspuns.
În schimb, cei cinci menestreli-pană mi-au strigat o duzină de întrebări pentru care
nu aveam răspuns, într-un vălmăşag de gânduri din care nu puteam desluşi clar
niciunul. Într-un târziu, Voce-tunătoare i-a acoperit pe toţi cu un răspuns.
— E aici! Cu noi. În coroană, peste tot. Şi-a pus sângele în coroană!
Dar Bufonul n-a mai spus nimic. Am vorbit eu în numele lui.
— Coroana s-a rupt. Şi-a folosit sângele ca s-o lipească.
— Coroana s-a rupt! Baba era înspăimântată. Ar fi fost sfârşitul nostru, al tuturor!
Pentru totdeauna!
— Nu poate rămâne în coroană. N-a fost ales. În plus, coroana aparţine tuturor.
Dacă o ia el, n-o să mai putem vorbi decât prin el.
Tânărul era scandalizat de invadarea brutală a teritoriului său.
— Trebuie să plece! a conchis cel cu voce răsunătoare. Ne pare foarte rău, dar
trebuie să plece. Se află, fără niciun drept, într-un loc cu care nu se potriveşte.
— N-a fost ales.
— N-a fost invitat.
— Nu e bine-venit.
Nu mi-au lăsat timp să-mi spun părerea. Coroana îmi strângea fruntea şi
strânsoarea a devenit brusc mai puternică. Mi-am ridicat mâinile spre ea, fiindcă toţi
păreau să-mi fi părăsit trupul retrăgându-se ca să facă, în coroană, ceea ce aveau
de făcut. Aşa că trupul meu era din nou numai al meu. Am încercat să-mi smulg
coroana de pe cap, dar n-am izbutit să-mi strecor între ea şi piele nici măcar o
unghie. Potopit de un val de groază, am înţeles că se topea pătrunzându-mi în
carne, se topea în mine cum se prelinge o coterie într-un dragon de piatră.
— Nu! am urlat.
Mi-am clătinat cu putere capul, mi-am înfipt unghiile în coroană. Nu s-a clintit. Mai
rău decât atât, sub degete nu mai simţeam lemn. Simţeam o bandă de carne. Când
mi-am ridicat îngreţoşat mâinile mai sus, să le pipăi, penele s-au îndoit, moi, de
parcă ar fi fost ale unui cocoş tânăr. Mi s-a făcut rău.
M-am întors tremurând la rugul funerar şi m-am lăsat să cad pe el, lângă prietenul
meu mort. În coroană nu simţeam nicio luptă, nimic altceva decât pe cei cinci
menestreli, unindu-şi strădaniile. Bufonul nu li se împotrivea; pur şi simplu nu ştia
cum ar fi putut face ceea ce îi cereau. Iar eu nu mai aveam o voce cu care să mă
amestec în tot ce se petrecea. Era ca o ceartă care-mi ajungea la urechi din cealaltă
parte a pieţei, un conflict de care eram conştient, dar în care nu jucam jucam niciun
rol. Aveau să-l scoată din coroană, şi atunci avea să plece cu adevărat, pentru
totdeauna. Nu puteam împiedica asta.
I-am luat trupul pe genunchi, l-am strâns în braţe. Timpul rigidităţii trecuse, acum
era moale, fleşcăit. O mână i-a alunecat într-o parte şi i-am prins-o de încheietură
ca să i-o aduc înapoi, pe piept. Ceva din mişcarea ei atât de lipsită de viaţă mi-a
trezit o amintire dintr-un timp îndepărtat. M-am încruntat, străduindu-mă s-o
limpezesc. Nu era a mea, era a lui Ochi Întunecaţi, era ceea ce trăise el, lupul.
Vedeam în lumina vânătorii, în culori şterse. Şi totuşi eu mă aflasem acolo. Cumva.
Şi apoi mi-am reamintit totul.
Cel Cenuşiu, Chade, sprijinit într-o lopată, cu răsuflarea albă în aerul rece. E la o
oarecare distanţă, ca să nu ne sperie. Pe marginea gropii, cu picioarele în
mormântul meu, stă Inima Haitei. Picioarele i se leagănă în groapa din faţa lui, lângă
sicriul meu spart. Îmi ţine leşul pe genunchi. Îşi flutură mâna spre mine, făcându-i
semn lupului să se apropie. Harul lui e puternic şi Ochi întunecaţi nu se poate
convinge să nu i se supună Inimii Haitei. Inima Haitei ne vorbeşte, o curgere
uniformă de cuvinte calme.
— Vino înapoi, în ăsta. E al tău, Preschimbătorule. Vino înapoi, în el.
Ochi întunecaţi îşi dezgoleşte colţii de sus şi mârâie. Recunoaştem moartea când
îi simţim mirosul. Trupul ăla e mort. E putred, nu e o masă gustoasă. Ochi întunecaţi
îşi trimite mesajul către Inima Haitei.
— Miroase urât. E carne stricată, nu ne trebuie. La iaz e carne mai bună decât asta.
— Vino mai aproape! ne porunceşte Burrich.
Începând din clipa aceea, pentru mine e deopotrivă Burrich şi Inima Haitei. Din clipa
aceea, alunec din lumea văzută de lup în amintirea păstrată de mine, ca om.
Bănuisem de mult că eram mort de-a binelea, deşi Chade mă asigurase că otrava
lui nu face nimic mai mult decât să provoace o moarte aparentă. Trupul meu fusese
prea chinuit ca să mai suporte vreun soi de otravă. În amintirea mea, mirosul
animalului îmi spune necruţător adevărul. Trupul ăla e mort. Dar puternicul Har al
lupului îmi mai dezvăluie ceva, ceva care nu mi-a mai trecut niciodată prin gând.
Inima Haitei face mai mult decât să-mi ţină în braţe carnea. A pregătit-o pentru mine;
e gata să se întoarcă din nou la viaţă, dacă şi numai dacă pot fi convins să intru în
ea. Ochi întunecaţi e şoaptă liniştitoare, în luptă cu raţiunea mea.
Harul. Nu Meşteşugul. Burrich o făcuse cu Harul. Dar la el magia Harului era mult
mai puternică decât a mea, iar el era mult mai înţelept decât mine. Am mângâiat
faţa flască a Bufonului, dorind să-i pun trupul într-o comuniune cu al meu, dar n-am
izbutit să găsesc o cale de intrare în el. Nu avea Har. Cum schimba asta lucrurile?
Nu ştiam. Dar ştiam că existase, cândva. Cândva, mă trăsese din trupul lupului
înapoi, într-al meu. Mi-am răsucit încheietura propriei mâini sub lumina şovăielnică
a lunii şi am găsit urmele întunecate ale amprentelor lui. I-am luat mâna mutilată
într-a mea. Unghiile fuseseră smulse de pe trei dintre degetele lui lungi, delicate.
Mi-am îndepărtat gândurile de suferinţa pe care o îndurase. I-am umbrit mâna cu a
mea când i-am pus, cu mare grijă, fiecare vârf de deget pe semnul pe care mi-l
lăsase pe încheietură. Am bâjbâit în căutarea subţiraticei legături prin Meşteşug
care se înfiripase între noi cu atât de mulţi ani în urmă.
Şi era acolo, firavă ca o pânză de păianjen, dar exista. Mi-am adunat curajul, ştiind
că locul în care pătrundeam era însăşi moartea. Dar am intrat. Oare nu abia
spusesem că asta o să fac, că o să iau eu moartea lui? Simţeam că menestrelii din
coroană îl alungau, că îl împingeau în carnea mea, dar n-aveam timp să-l aştept şi
să-i explic. Am răsuflat adânc şi m-am prelins prin legătura Meşteşugului, lăsându-
i corpul meu conştienţei lui, care se trezea, şi intrând în ruina trupului lui.
Pentru o fărâmă infimă de timp, tot ce-mi puteau spune simţurile s-a dublat. Bufonul
era în carnea mea, se uita prin ochii mei. Şi-a privit înspăimântat propriul leş, moale
în braţele mele. A ridicat o mână ca să-mi atingă bărbia acoperită de miriştea bărbii.
— Preaiubitule! a gemut. Oh, Preaiubitule, ce-ai făcut? Ce-ai făcut?
— E în ordine, l-am liniştit, cu voce înceată. Dacă dau greş, ia viaţa mea şi trăieşte-
o. Eu iau de bunăvoie moartea ta.
Apoi, ca o piatră căzută în nămol, m-am afundat în carnea lui văduvită de viaţă.
Pătrunsesem într-un trup care murise, care era mort de mai multe zile.
În trupul ăla nu mai rămăsese niciun strop de viaţă, aşa că nu mai era un trup. Tot
atât de neînsufleţit ca o piatră, se descompunea în părţile sale alcătuitoare şi se
întorcea în pământ. Meşteşugul meu habar n-avea ce să facă într-o asemenea
situaţie.
Mi-am alungat imboldul de a-l folosi ca să-i strig pe Thick, Chade şi Dutiful. N-ar fi
făcut nimic altceva decât să mă silească să mă întorc în trupul meu, ca să mă
salveze.
Harul e conştientizarea vieţii din jur. E o împletitură, o reţea care ne leagă de orice
creatură însufleţită. Unele complicate, pline de energie, animale mari, sănătoase,
îmi cereau, ca întotdeauna, să le recunosc ca atare. Deşi dau dovadă de mai multă
discreţie, copacii şi toate celelalte plante au, pentru continuitatea vieţii, un rol cu
mult mai esenţial decât fiinţele în stare să se mişte. Sunt urzeala ţesăturii lumii şi,
fără ele, firele care ne leagă s-ar încâlci şi ne-am prăvăli cu toţii în neant. Totuşi,
izbutisem din plin să le trec mereu cu vederea, remarcând doar în treacăt
fantomatica viaţă verde a copacilor bătrâni. Dar, dincolo de toate acestea şi sub ele,
curge o viaţă încă şi mai vagă.
E moartea.
Fiecare nod al reţelei care ne uneşte pe toţi înseamnă moarte, dar nu omoară. În
acele locuri unde firele se răsucesc şi laţurile se strâng, viaţa nu e distrusă, ci
remodelată. Trupul Bufonului mişuna de viaţă. Era un cazan în care viaţa fierbea la
foc mic, dându-şi în clocot calea spre renaştere. Toate elementele care se uniseră
ca să facă din trupul lui o fiinţă vie erau încă acolo. Însă mă întrebam dacă sunt în
stare să le conving să-şi reia vechile locuri şi să nu aleagă formele mai simple la
care se reducea corpul.
Lipsit de răsuflare, de voce şi de simţuri, m-am abandonat în acel clocot interior.
Era, în felul său, un torent ca al Meşteşugului, pentru că se agăţa şi trăgea de firele
trupului Bufonului, purtând fărâme din el care puteau fi de folos altundeva. Am privit
fascinat împrăştierea sistematică, resortarea şi reordonarea. Era ca şi cum ai fi
urmărit partida de pietre dintre doi maeştri. Fărâmele se mişcau respectând un tipar.
Am încercat să conving una să-şi reia vechea poziţie, dar s-a scurs pe lângă mine
ca să li se alăture semenilor săi.
Din nou vechiul joc. Dar tu n-o să-l vezi nici acum. Nu vânează separat, sunt o haită.
Voinţa ta nu luptă cu o singură altă voinţă. Sunt prea multe. Nu le poţi opri. Aşa că
mână-le unde vrei. Foloseşte-le. Pune în locul vechiului noul pe care-l alcătuiesc
ele acum.
Era înţelepciunea lupului. Lucrurile se petreceau aşa cum îmi spusese Rolf cel
Negru că e cu putinţă să se petreacă. Ochi întunecaţi era cu mine, nu aşa cum
fusese, ci cum fuseserăm. În noaptea aia am folosit viziunea lui asupra lumii, simpla
lui conştientizare a faptului că, atunci când mănânci carne, mănânci totodată viaţă.
Elegantul echilibru dintre prădător şi pradă se putea aplica şi acum, în aceeaşi
măsură ca în vremurile când vânam împreună. Moartea hrăneşte viaţa. Pune din
nou laolaltă ceea ce se descompune în trup.
Nu vindecam prin Meşteşug. Călăuzeam posibilităţile, duceam turma fărâmelor în
locurile pe care mi le reaminteam. Mă îndoiam că o fac cu aceeaşi pricepere cu
care o făcuse Burrich. Fluxurile pe care le corectam se inversau în repetate rânduri
şi trebuia să le conving din nou să construiască în loc să dărâme. Şi nici Bufonul nu
era întru totul uman. În noaptea aia am dat piept cu întreaga lui natură stranie.
Crezusem că îl cunosc. În acele ore de reconstruire, mi-am dat seama că îl
acceptasem aşa cum era. Asta a fost, în sine, o revelaţie. Avusesem mereu
impresia că între noi există mai multe asemănări decât deosebiri. Pur şi simplu mă
înşelasem. Era om în acelaşi fel în care eram eu lup.
Mi-am continuat munca până când am simţit că sângele a început să-i curgă din
nou prin vene, până când am ajuns, încetul cu încetul, să simt că puteam să trag
aer în plămânii lui. Îi vindecasem o parte a trupului în timp ce îl refăceam. Avusese
două coaste rupte. Capetele oaselor îşi găsiseră perechile şi începuseră să se
alipească. Firişoare diafane de carne îi închiseseră cele mai urâte despicături din
trup. Dar nu puteam face aproape nimic acolo unde carnea, osul sau o unghie
lipseau cu desăvârşire. I-am îmboldit cu delicateţe trupul ca să înceapă să se
vindece singur. N-am cutezat să-l forţez prea mult ca să-şi grăbească refacerea
migăloasă. Îi consumasem deja toate rezervele. Îi acoperisem cu piele carnea vie
de pe spate, ca s-o feresc de sărutarea torturantă a aerului. Şi îi convinsesem limba
despicată să fie din nou dintr-o bucată. Dar îi lipseau doi dinţi şi pentru asta nu
aveam leac. Când am ştiut că făcusem pentru trupul lui tot ce se putea, am răsuflat
adânc, umplându-i plămânii, şi i-am deschis ochii.
Noaptea era pe sfârşite, se retrăgea din faţa zorilor. Stelele mai puţin strălucitoare
se lăsaseră deja înfrânte de lumina zilei, care sporea pe nesimţite. Un cântec de
pasăre chema dimineaţa. Un altul o sfida. Insectele îmi zumzăiau lângă ureche. De
trupul meu am devenit conştient cu mai multă încetineală. Sângele curgea prin mine
şi am simţit gustul aerului care-mi ieşea din plămâni. Era bine. Era şi durere, multă
durere. Dar durerea e mesagerul trupului, dă de veste că s-a stricat ceva şi trebuie
reparat. Durerea spune că eşti încă viu. Am luat în seamă mesajul şi l-am savurat.
Pentru un foarte lung moment, mi s-a părut de ajuns.
Am clipit şi am întors capul. Cineva mă ţinea în braţe. Braţul pe care şi-l trecuse pe
sub spatele meu era o chinuitoare şfichiuire stacojie, dar n-aveam putere să mă
feresc de atingerea lui. Mi-am ridicat privirea spre propria mea faţă. Nu era totuna
cu a te privi în oglindă. Eram mai bătrân decât credeam. Bufonul îmi scosese
coroana, dar aveam pe frunte o crestătură, acolo unde strânsoarea ei îmi tăiase
pielea. Aveam ochii închişi şi de sub pleoape îmi alunecau lacrimi pe obraji. M-am
întrebat de ce plângeam. Cu mare efort, am ridicat încet o mână şi mi-am atins faţa.
Ochii mi s-au deschis brusc şi m-am holbat la ei cu uimire. Nu ştiam că sunt atât de
negri şi că puteam privi făcându-i atât de mari. Mă uitam în jos, la mine, cu
neîncredere.
— Fitz?
Vocea răguşită era a mea, dar inflexiunea era a Bufonului.
Am zâmbit.
— Preaiubitule.
Braţele i s-au închis în jurul meu aproape convulsiv. M-am arcuit ca să scap de
durere, dar n-a părut să-şi dea seama. Plângea cutremurat de suspine.
— Nu înţeleg, a hohotit către cer. Şi-a rotit privirea, înnebunit de nesiguranţă şi de
spaimă. N-am văzut niciodată clipa asta. Mă aflu în afara timpului meu, dincolo de
clipa în care s-a încheiat. Ce s-a întâmplat? Ce s-a ales de noi?
Am încercat să mă mişc, dar aveam atât de puţină putere! Am fost nevoit să nu mă
sinchisesc de lacrimile lui în timp ce mi-am evaluat starea. Vătămările erau
numeroase, dar trupul se străduia din răsputeri să le lecuiască. Mă simţeam
plăpând, înfiorător de plăpând. Am tras aer în piept, apoi am murmurat:
— Pielea de pe spatele meu e nouă şi încă foarte sensibilă.
Şi-a umplut plămânii cu lăcomie. Şi a protestat, cu răsuflarea întretăiată.
— Dar am murit. Eram în trupul ăla, şi ea mi-a jupuit toată pielea de pe spate. Am
murit. La ultimele cuvinte, vocea i s-a frânt. Mi-aduc aminte. Am murit.
— A fost rândul tău să mori, am încuviinţat. Şi rândul meu să te aduc înapoi.
— Dar cum? Unde suntem? Ba nu, ştiu unde, dar când? Cum e cu putinţă să fim
aici, vii? Cum putem fi astfel?
— Linişteşte-te. Vorbeam cu vocea lui. Am încercat să-i dau şi ritmul lui vesel şi
aproape că mi-a reuşit. Totul o să fie bine.
Mi-am găsit încheietura cu mâna lui. Vârfurile degetelor ştiau unde să se aşeze.
Privirile ni s-au întâlnit pentru o clipă, în vreme ce ne contopeam. O singură fiinţă.
Întotdeauna fuseserăm o singură fiinţă. Ochi întunecaţi o spusese cu mult timp în
urmă. Era bine să fii din nou întreg. Am folosit puterea noastră ca să mă salt, ca să
lipesc fruntea lui de a mea. N-am coborât pleoapele lui. Şi am rămas ochi în ochii.
Am simţit, pe gura lui, răsuflarea mea înspăimântată.
— Ia-ţi trupul înapoi, i-am cerut, cu voce înceată.
Şi aşa am trecut unul în celălalt, dar dintr-un spaţiu în care fuseserăm unul.
Contopirea noastră topise hotarele dintre noi. Fără hotare. Mi-am amintit că-l
auzisem spunând asta şi am înţeles dintr-odată. Niciun hotar între noi. M-am retras
încet din el. Mi-am îndreptat spatele şi m-am uitat la Bufon, aflat în braţele mele. M-
a fixat o clipă cu o privire limpede, cu nimic altceva în afară de uimire pe faţă. De
urmă durerea din trupul lui mutilat i-a atras toată atenţia. L-am văzut strângând din
ochi şi ferindu-se de atingerea mea.
— Îmi pare rău, am şoptit.
L-am întins încet pe mantie. Crengile de conifere, care ar fi trebuit să-i fie rug
funerar, îi erau acum saltea.
— N-ai avut destule rezerve ca să te pot vindeca pe deplin. Poate peste o zi sau
două…
Dar el adormise deja. Am săltat un colţ al mantiei şi i l-am pus peste ochi, ca să-l
apăr de soarele care se înălţa. Am adulmecat aerul şi mi-a trecut prin gând că era
momentul potrivit pentru vânătoare.
Pentru asta am avut nevoie de toată dimineaţa şi m-am întors cu un braţ de iepuri
şi cu câteva legume. Bufonul era întins exact acolo unde îl lăsasem. Am jupuit
iepurii şi am atârnat carnea, ca să se scurgă sângele. Am întins cortul lui, ca să
aibă umbră. Am găsit roba Străbunului primită de la el cândva şi am aşternut-o
înăuntru. M-am dus să văd ce face Bufonul. Încă nu se trezise. L-am privit cu ochii
critici. Îl găsiseră insectele care ciupesc. Ele, ca şi soarele tot mai arzător pe pielea
lui, m-au convins că trebuia să-l mut.
— Preaiubitule, am spus, încet.
Nu mi-a răspuns. Am continuat totuşi să-i vorbesc, ştiind că uneori conştientizăm
ceea ce auzim în somn.
— O să te mut de-aici. S-ar putea să te doară.
Din nou tăcere. Mi-am strecurat braţele pe sub mantie şi l-am ridicat cu toată
delicateţea de care am fost în stare. Cu toate astea, a strigat fără cuvinte şi mi s-a
zvârcolit în braţe, încercând să scape de durere. Ochii i s-au deschis în timp ce
traversam piaţa străveche, îndreptându-mă spre cortul întins la umbra copacilor. S-
a uitat la mine şi prin mine, nerecunoscându-mă şi nefiind cu adevărat treaz.
— Te rog! m-a implorat, cu voce întretăiată. Te rog, încetează! Nu-mi mai face rău.
Te rog!
— Eşti în siguranţă acum, l-am liniştit. Gata. S-a terminat.
— Te rog! a strigat din nou cu voce sonoră.
A trebuit să mă las într-un genunchi ca să intru cu el în cort. A ţipat când materialul
i-a atins spatele, în trecere. L-am lăsat jos cât de lin am putut.
— Aici o să fii la adăpost de soare şi de insecte, i-am spus.
Nu cred că m-a auzit.
— Te rog, încetează. Fac orice vrei, orice. Numai încetează. Încetează.
— A încetat, am răspuns. Acum eşti în siguranţă.
— Te rog.
Pleoapele i-au fâlfâit şi s-au închis. A rămas nemişcat. Nu se trezise cu adevărat
nicio clipă.
Am ieşit din cort. Trebuia să plec de lângă el. Mi se frângea inima de mila lui, iar
amintirile trezite brusc mă făceau să sufăr. Ştiam ce-nseamnă tortura. Metodele lui
Regal fuseseră grosolane, dar eficiente. Numai că avusesem un mic scut, care
Bufonului îi lipsise. Ştiusem că atâta timp cât rezist, atâta timp cât refuz să-i ofer
dovada că am Har, nu mă poate omorî pur şi simplu. Aşa că suportasem cu
înverşunare bătăile şi lipsurile; nu-i dădusem lui Regal ceea ce voia. Dacă i-aş fi
dat, i-aş fi îngăduit să mă ucidă fără nicio mustrare de conştiinţă, cu aprobarea
ducilor din regat. Iar în final, când ştiusem că nu mai pot să îndur, îi furasem moartea
mea, preferând să iau otravă în loc să mă las înfrânt.
Însă Bufonul nu avusese nimic de ascuns. Femeia Palidă nu voise de la el nimic
altceva decât suferinţa lui. Ce îl făcuse să implore, ce îl făcuse să făgăduiască doar
ca să râdă ea de capitularea lui şi să-l supună unor torturi noi? Nu voiam să ştiu.
Nu voiam să ştiu şi îmi era ruşine că fugeam de durerea lui. Dacă refuzam să aflu
prin ce trecuse, puteam pretinde că nu se întâmplase?
M-am ferit întotdeauna de propriile gânduri făcând treburi mărunte. Mi-am reumplut
burduful cu apă curată şi rece din pârâu. Am luat de pe rugul funerar lemne pentru
un foc la care să gătesc. Când s-a aprins cât trebuia de tare, am pus un iepure la
fript pe o ţepuşă, iar pe celălalt la fiert, în oală. Mi-am adunat hainele de iarnă
împrăştiate, le-am scuturat de ţărână şi le-am atârnat de tufişuri, la aerisit. În timp
ce făceam toate astea, am dat de coroana cu cocoşi, pe care Bufonul părea s-o fi
aruncat cu ciudă. Am luat-o şi am pus-o în cort, imediat după clapa de la intrare. M-
am dus la pârâu şi m-am spălat – frecându-mă cu coada-calului –, apoi mi-am legat
părul care picura de apă într-o coadă de războinic. Dar nu mă simţeam războinic.
M-am întrebat dacă omorând-o pe Femeia Palidă m-aş fi simţit mai bine. M-am
gândit să mă întorc pe insulă, s-o omor şi să-i aduc Bufonului capul ei.
Nu credeam că ar fi ajutat la ceva, fiindcă altminteri probabil că aş fi făcut-o.
Am pus supa de iepure deoparte, să se răcească, şi am mâncat iepurele fript. După
ce n-ai mai mâncat aşa ceva de mult, nimic nu se compară cu carnea proaspătă.
Era foarte suculentă, cu partea de lângă os în sânge. Am mâncat ca un lup,
lăsându-mă absorbit de clipă şi de senzaţia plăcută pe care ţi-o dă burta plină. Dar,
în cele din urmă, am fost nevoit să arunc în foc ultimul os de pe care rosesem
carnea şi să mă gândesc la seara care mă aştepta.
Am dus oala cu supă în cort. Bufonul era treaz. Zăcea întins pe burtă, cu ochii la un
colţ al adăpostului său. Lumina razantă a după-amiezii pătrundea prin ferestruicile
cortului, umplându-l de pete de culoare. Ştiusem că e treaz. Odată reînnoită
legătura noastră prin Meşteşug, ar fi fost imposibil să nu ştiu. Puteam să-i blochez
cea mai mare parte a durerii pe care o simţea fizic. Să i-o blochez pe cea
sufletească era mai greu.
— Ţi-am adus mâncare, i-am spus.
După un răstimp de tăcere, am adăugat:
— Preaiubitule, trebuie să mănânci. Şi să bei. Am adus apă proaspătă.
Am aşteptat.
— Dacă vrei, pot să-ţi fac ceai.
În cele din urmă, am luat o cană şi am turnat în ea supa care se răcise.
— Bea asta, şi n-o să te mai sâcâi. Dar numai dacă o bei.
În pragul serii, se auzea ţârâit de greieri.
— Preaiubitule, nu glumesc. Nu te las în pace până nu bei asta.
Atunci a vorbit. Cu voce plată şi fără să se uite la mine.
— Ai putea să nu-mi mai spui aşa?
— Preaiubitule? am întrebat nedumerit.
S-a crispat la auzul cuvântului.
— Da. Aşa.
Am rămas locului, cu cana de supă rece în ambele mâini. După un timp am spus,
încordat:
— Dacă aşa doreşti, Bufonule. Dar tot nu plec până nu bei asta.
În penumbra din cort, s-a mişcat întorcându-şi capul spre mine şi apoi întinzând
mâna către cană.
— Ea-şi bătea joc de mine spunându-mi aşa, a zis, cu voce înceată.
— Oh!
A luat cana cu stângăcie, ferindu-se s-o atingă cu vârfurile degetelor schingiuite. S-
a săltat într-un cot, tremurând de durere şi de efort. Aş fi vrut să-l ajut. Dar ştiam că
e mai bine să nu mă ofer. A băut supa din două sorbituri lungi, apoi mi-a întins cana
cu o mână tremurătoare. Am luat-o, şi el s-a lăsat din nou pe burtă. Fiindcă n-am
plecat, mi-a atras atenţia istovit:
— Am băut-o.
Am luat oala şi cana cu mine afară, în noapte. Am adăugat apă în oala cu supă şi
am aşezat-o lângă flăcări. Să fiarbă la foc foarte mic până dimineaţă. Şi am rămas
cu ochii la vâlvătaie, amintindu-mi lucruri la care nu voiam să mă gândesc şi
muşcându-mi unghia degetului mare, până când am strâns puţin cam tare şi am
rupt-o. M-am strâmbat apoi, cu privirea pierdută în întuneric, am clătinat din cap.
Eu putusem să mă refugiez devenind lup. În această stare, nu fusesem nici umilit,
nici dizgraţiat. Ca lup, îmi păstrasem demnitatea şi puterea, rămânând stăpân pe
viaţa mea. Bufonul nu avusese unde să se ducă.
Eu îl avusesem pe Burrich, cu calmul lui, cu obiceiurile lui familiare mie. Mă putusem
izola, îmi putusem găsi liniştea, avusesem lupul. M-am gândit la Ochi întunecaţi, m-
am ridicat şi am plecat să vânez.
N-am mai avut norocul din prima noapte. După răsăritul soarelui, nu m-am întors în
tabără cu carne, ci cu cămaşa plină de prune coapte. Bufonul dispăruse. Un vas cu
ceai fusese lăsat lângă foc, să stea cald. Am rezistat imboldului de a-l striga şi am
aşteptat acolo, aproape răbdător, până când l-am văzut venind pe poteca dinspre
pârâu. Purta roba Străbunilor şi părul lui ud era neted, lipit de cap. Mergea fără pic
de graţie, clătinându-se şi şchiopătând, cu umerii gârboviţi. Aş fi vrut să mă duc la
el, să-l ajut, dar m-am stăpânit cu greu.
— Am găsit prune, am spus când a ajuns în sfârşit lângă foc.
Cu un aer grav, a luat una şi a muşcat din ea.
— E dulce, a spus, ca şi cum asta l-ar fi surprins.
S-a aşezat pe pământ cu prudenţa unui bătrân. L-am văzut plimbându-şi limba prin
gură şi crispându-se când a dat, într-o parte, de golul rămas în locul unui dinte.
— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, mi-a cerut cu voce înceată.
Şi asta am făcut. Am început cu momentul în care mă aruncaseră gărzile ei în
zăpadă şi i-am istorisit totul cu atât de multe detalii ca şi cum l-aş fi avut pe Chade
alături, dând aprobator din cap în timp ce mă asculta. Expresia feţei i s-a schimbat
încet când am început să vorbesc despre dragoni. Şi-a îndreptat treptat spatele.
Am simţit legătura Meşteşugului dintre noi întărindu-se când s-a străduit să
privească în inima mea ca să găsească acolo confirmarea cuvintelor pe care le
auzea, de parcă ele n-ar fi fost de ajuns ca să-l convingă. M-am deschis intenţionat
către el şi l-am lăsat să împărtăşească experienţa mea din ziua aceea. Când i-am
spus că Icefyre şi Tintaglia se împreunaseră în zbor şi apoi dispăruseră, l-a
cutremurat un suspin. Dar n-a vărsat lacrimi în timp ce a spus neîncrezător:
— Atunci… noi am învins. Ea a dat greş. Pe cerul acestei lumi vor fi din nou dragoni.
— Bineînţeles, am răspuns, şi abia apoi mi-am dat seama că el nu avusese de unde
să ştie asta. Acum păşim prin viitorul tău. Pe calea pe care ai ales-o pentru noi.
A suspinat din nou, destul de tare ca să-l aud. S-a ridicat ţeapăn şi a făcut câţiva
paşi. S-a întors lângă mine, cu toate frământările citindu-i-se în ochi.
— Dar… aici sunt orb. În nicio viziune nu mi-a apărut nimic din toate astea. Triumful
apărea întotdeauna, în toate, şi îl plăteam cu moartea mea. Muream întotdeauna.
Şi-a lăsat încet capul pe-un umăr şi m-a întrebat, ca pentru confirmare:
— Am murit într-adevăr?
— Da, am recunoscut tărăgănând cuvântul, însă n-am putut împiedica un zâmbet
să mi se lăţească pe faţă. Dar, aşa cum ai spus la Buckkeep, eu sunt Catalizatorul.
Sunt Preschimbătorul.
A rămas neclintit ca o stană, apoi, când mi-a înţeles pe deplin sensul cuvintelor, a
fost ca şi cum aş fi privit un dragon de piatră trezindu-se. Viaţa l-a pătruns încetul
cu încetul. A început să tremure şi de data asta nu mi-a mai fost teamă să-l iau de
braţ şi să-l ajut să se aşeze.
— Şi restul, mi-a cerut cu voce şovăitoare. Povesteşte-mi şi restul.
Şi i-am povestit, asta am făcut toată ziua, în timp ce mâncam prune şi beam ceai,
şi apoi am dat gata supa de iepure rămasă din noaptea dinainte. I-am povestit tot
ce ştiam despre Omul Negru, şi a făcut ochii mari. I-am spus cum i-am căutat trupul
şi, fără tragere de inimă, i-am dezvăluit cum îl găsisem. Şi-a ferit privirea de a mea
şi am simţit legătura noastră prin Meşteşug pălind, de parcă ar fi vrut să-mi dispară
din faţa ochilor dacă ar fi putut. I-am povestit totuşi şi nu i-am ascuns nici întâlnirea
mea cu Femeia Palidă. Şi-a frecat braţele în timp ce vorbeam despre ea şi vocea i-
a tremurat când m-a întrebat:
— Atunci încă mai trăieşte? N-a murit?
— N-am ucis-o, am recunoscut.
— De ce? m-a întrebat cu glas strident, nevenindu-i să creadă. De ce n-ai omorât-
o, Fitz? De ce?
Răbufnirea lui m-a şocat şi am răspuns simţindu-mă dintr-odată idiot şi dornic să
mă apăr:
— Nu ştiu. Poate fiindcă m-am gândit că vrea s-o omor. Şi am adăugat, deşi
cuvintele mi s-au părut prosteşti. Mai întâi Omul Negru şi apoi Femeia Palidă mi-au
spus că sunt Catalizatorul acestui timp. Mi-a fost teamă să nu schimb cumva ceea
ce ai făcut tu.
Pentru o vreme, între noi s-a lăsat tăcerea. Bufonul se legăna aplecându-se uşor în
faţă şi pe spate şi respirând pe gură. După o vreme a părut să se calmeze sau
poate doar s-a stăpânit.
— Sunt sigur că ai făcut ce-a fost mai bine, Fitz, a zis apoi cu un efort pe care n-a
încercat să şi-l ascundă. Nu-ţi port pică pentru asta.
Poate spusese ceea ce gândea, dar cred că în clipa aceea ne-a fost amândurora
greu să fim convinşi de adevărul cuvintelor sale. Triumful lui îşi pierduse din
strălucire şi între noi apăruse un mic zid întunecat. Mi-am continuat totuşi istorisirea
şi, când i-am povestit cum ajunseserăm acolo printr-un stâlp al Meşteşugului găsit
de mine în palatul de gheaţă, a încremenit.
— În viziuni nu mi-a apărut niciodată aşa ceva, a recunoscut, cu o umbră de uimire.
Nici măcar nu mi-am imaginat vreodată.
Pe urmă am ajuns repede la sfârşit. Când i-am vorbit despre coroana cu cocoşi,
mărturisind cât de uluit am fost când mi-am dat seama că nu reprezintă un talisman
magic puternic, ci doar un grup de cinci menestreli îngheţaţi în timp, a ridicat din
umeri, ca şi cum s-ar fi scuzat pentru că îşi dorise ceva atât de frivol.
— Nu pentru mine am vrut-o, a şoptit.
Am păstrat o clipă tăcerea, aşteptând să-mi dezvăluie mai mult decât atât. N-a
făcut-o, şi eu n-am insistat. Chiar şi după ce mi-am încheiat povestea şi şi-a dat
seama cât de deplină îi era izbânda, a rămas ciudat de tăcut. De parcă de la triumful
lui ar fi trecut câţiva ani, nu câteva zile. L-a acceptat făcându-l să pară ceva
inevitabil, nu o luptă câştigată cu greu.
Seara a coborât asupra noastră pe nesimţite. Eu îi povestisem totul, dar el nici
măcar n-a încercat să-mi spună ce i se întâmplase. Nici nu mă aşteptasem s-o facă.
Însă tăcerea aşternută pe urmă între noi a fost ca o istorisire. Vorbea despre
umilinţă şi despre uimirea cu care înţelegea că putea să se ruşineze de ceva care i
se făcuse. L-am înţeles mult prea bine. Am înţeles şi că, dacă aş fi încercat să-i
spun asta, aş fi lăsat impresia că-i vorbesc de sus. Tăcerea noastră durase prea
mult. Frazele scurte, eu spunându-i că o să mai aduc lemne de foc sau el
remarcând că ţârâitul insectelor era plăcut după nopţile tăcute, petrecute pe gheţar,
păreau să plutească aidoma unor bule izolate în liniştea care ne despărţea.
Într-un târziu, a spus că se duce la culcare. A intrat în cort, iar eu mi-am văzut de
micile treburi care se cer făcute noaptea într-o tabără. Am acoperit focul, ca să se
păstreze tăciunii până dimineaţă, şi am strâns puţinele noastre lucruri. Abia când
m-am apropiat de cort mi-am văzut mantia lângă el, pe pământ, împăturită cu grijă.
Am luat-o şi mi-am făcut culcuşul lângă foc. Am înţeles că era încă agitat, că voia
să fie singur. Dar gestul lui m-a durut, mai ales fiindcă mi-aş fi dorit să fie vindecat
într-o mai mare măsură decât era.
Era noapte adâncă, ca şi somnul meu, când din cort s-a auzit primul ţipăt. M-am
săltat în capul oaselor, cu inima bătând să-mi spargă pieptul şi cu mâna repezindu-
mi-se imediat către sabia de lângă mine. Înainte de a apuca s-o scot din teacă,
Bufonul a dat buzna afară din cort, cu ochii mari şi părul zbârlit. Răsufla cu atâta
spaimă încât i se zdruncina tot trupul şi stătea cu gura deschisă, într-un efort de a
trage în piept cât mai mult aer.
— Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat şi a tresărit îndepărtându-se de mine.
Apoi a părut să-şi vină în fire şi să-mi recunoască silueta de lângă focul acoperit.
— Nimic. Doar un vis urât.
Pe urmă şi-a prins coatele în palme şi s-a aplecat peste braţele sale încrucişate,
legănându-se uşor, de parcă o durere cumplită i-ar fi chinuit măruntaiele.
— Am visat că ea a venit prin stâlp, a mărturisit. M-am trezit şi mi s-a părut c-o văd
stând aplecată deasupra mea în cort.
— Mă îndoiesc că ştie ce e un stâlp al Meşteşugului şi cum se foloseşte, am zis.
Pe urmă mi-am dat seama cât de nesigur sunau cuvintele cu care încercasem să-l
liniştesc şi mi-am dorit să nu le fi rostit.
N-a răspuns. În schimb, a înaintat tremurând prin aerul călduţ al nopţii şi s-a oprit
lângă foc. Fără să-l întreb, m-am aplecat şi am mai adăugat lemne. A rămas în
picioare, strângându-şi pieptul în braţe şi privind cum se trezeau flăcările, luând în
stăpânire lemnul. Pe urmă a spus, pe tonul cuiva care-şi cere iertare:
— Nu mă pot întoarce înăuntru în noaptea asta. Nu pot.
N-am zis nimic, dar mi-am întins mai mult mantia pe pământ. S-a apropiat de ea,
prudent ca o pisică. N-a scos nicio vorbă în timp ce s-a lăsat stângaci în jos şi s-a
întins între mine şi foc. Am rămas nemişcat, aşteptând să se destindă. Focul
bolborosea ca pentru sine şi mi s-au îngreunat din nou pleoapele. Începuse să mă
ia somnul când a vorbit, aproape în şoaptă:
— Poţi să uiţi vreodată aşa ceva? Tu ai izbutit?
Am simţit că îşi dorea cu toată sinceritatea să existe un mâine lipsit de o asemenea
umbră.
I-am spus adevărul, cel mai greu de rostit adevăr care mi s-a desprins vreodată de
pe buze.
— Nu. Nu poţi. Eu n-am izbutit. N-o să-ţi izbutească nici ţie. Dar mergi mai departe.
Devine o parte din tine, ca orice altă cicatrice. O să mergi mai departe.
În noaptea aceea, când dormeam spate în spate, sub stele, întinşi pe vechea mea
mantie, l-am simţit cutremurându-se, apoi zvârcolindu-se şi luptându-se în somn.
M-am răsucit cu faţa spre el. Lacrimile i se prelingeau pe obraji sclipind şi se zbătea,
vorbindu-i nopţii:
— Te rog, încetează. Încetează! Fac orice, orice! Te rog numai să încetezi, te rog!
L-am atins şi a scos un ţipăt sălbatic, împotrivindu-mi-se o clipă cu frenezie. Pe
urmă s-a trezit icnind. I-am dat drumul şi s-a rostogolit imediat, desprinzându-se de
mine. S-a grăbit să se îndepărteze, în patru labe, traversând piaţa pavată cu piatră
către marginea pădurii, unde şi-a lăsat capul în jos ca un câine bolnav şi a vomat,
iarăşi şi iarăşi, încercând să verse cuvintele laşe pe care le rostise. Nu m-am dus
după el. Nu atunci.
Când s-a întors, mergând ca oamenii, i-am întins burduful meu cu apă. Şi-a clătit
gura, a scuipat, apoi a băut. A rămas în picioare, ferindu-şi ochii de ai mei şi privind
lung noaptea, de parcă ar fi putut găsi în ea părţi pierdute din sine însuşi. Am
aşteptat. În cele din urmă, tăcut, a venit şi s-a lăsat să cadă pe mantie, alături de
mine. Când ne-am culcat în sfârşit, s-a aşezat pe o parte, strâns ghem, cu spatele
la mine. Tremura violent, din tot trupul. Am oftat.
M-am întins lângă el. M-am apropiat cât mai mult şi, în ciuda împotrivirii lui, l-am
întors cu mare grijă spre mine şi l-am cuprins într-o îmbrăţişare stângace. Plângea
încet, şi i-am şters lacrimile de pe obraz cu degetul mare. Străduindu-mă să nu-i
îndurerez spatele sensibil, l-am tras spre mine, i-am pus capul sub bărbia mea şi l-
am cuprins cu braţele. L-am sărutat cu delicateţe pe creştet.
— Dormi, Bufonule! i-am spus cu glas aspru. Sunt aici. O să am grijă de tine.
Şi-a adus mâinile între noi, şi m-am temut c-o să mă împingă. Însă m-a prins de
pieptul cămăşii şi s-a agăţat strâns de mine.
L-am ţinut toată noaptea în braţe, atât de aproape cum mi-aş fi ţinut copilul sau
iubita. Atât de aproape cum m-aş fi ţinut pe mine însumi, rănit şi singur. L-am ţinut
în braţe în timp ce plângea şi l-am ţinut şi după ce i-au secat lacrimile. I-am îngăduit
să-şi ia, din căldura şi din puterea trupului meu, toată alinarea de care avea nevoie.
Şi nici măcar o singură clipă nu m-am simţit mai puţin bărbat făcând asta.
Capitolul 30
ÎNTREGIRE
Scriu acesta eu, cu pana mea, şi te rog să ierţi stângăcia cu care conturează mâna
mea de munteancă literele din cele Şase Ducate. Mult-apreciatul nostru scrib
Fedwren îţi pregăteşte o misivă oficială, dar pe acest pergament am ţinut să-ţi scriu
eu, ca de la văduvă la văduvă şi ca de la femeie la femeie, ca să ştii că înţeleg că
nici împroprietărirea cu un teren şi nici vreun titlu de nobleţe nu te pot face să înduri
mai uşor pierderea suferită.
Soţul tău şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în slujba Coroanei Farseer. E
adevărat că ar fi trebuit să-l răsplătesc cu ani în urmă pentru devotamentul faţă de
regii săi. Faptele lui ar trebui cântate în tot regatul. Numai fiindcă şi-a riscat viaţa
am izbutit eu să supravieţuiesc în acea sumbră noapte în care Uzurpatorul Regal
s-a întors împotriva noastră. În modestia sa, soţul tău a cerut să nu cânte despre el
menestrelii. Pare o adevărată cruzime că abia acum, după ce şi-a dat viaţa slujindu-
ne, îşi aminteşte tronul celor Şase Ducate ce îi datorează.
Eram în căutarea unei moşii din domeniile Coroanei, care să răsplătească din plin
serviciile aduse de Burrich, când a sosit un mesager de la lady Patience. Se pare
că veştile chiar se răspândesc cu iuţeală, fiindcă trecerea soţului tău în nefiinţă îi
era deja cunoscută. Mi-a scris că Burrich se număra printre cei mai dragi prieteni ai
răposatului prinţ Chivalry şi că e sigură că domnul ei ar fi dorit să vadă că
pământurile sale de la Withywoods ajung în îngrijirea familiei voastre. Titlul de
proprietate asupra lor îţi va fi trimis imediat, pentru a vă aparţine, ţie şi urmaşilor tăi,
pentru totdeauna.
Scrisoare a reginei Kettricken către Molly Chandler, soţia lui Burrich

— Am visat că eram tu.

Vorbea încet, cu ochii la flăcări.
— Da?
— Şi tu erai eu.
— Ce caraghios!
— Să nu mai faci asta, m-a prevenit.
— Ce să nu mai fac? am întrebat, cu inocenţă.
— Să nu mai fi eu.
S-a foit în culcuşul nostru, lângă mine. Noaptea ne era baldachin deasupra
capetelor, iar vântul adia cald. Şi-a ridicat degetele subţiri ca să-şi salte de pe faţă
părul auriu. Lumina muribundă a focului aproape că izbutea să-i ascundă vânătăile
tot mai palide de pe chip, dar umerii obrajilor încă îi mai ieşeau prea mult în afară.
Aş fi vrut să-i spun că trebuise ca cineva să fie el, fiindcă el însuşi încetase cu
desăvârşire s-o facă. Dar am spus altceva.
— De ce?
— Mă sleieşte de vlagă. A respirat adânc, apoi şi-a golit plămânii cu un oftat. De
când ne aflăm aici?
În noaptea aia mă trezea pentru a treia oară. Mă obişnuisem. Nu dormea bine pe
întuneric. Nici nu mă aşteptam la aşa ceva. Mi-aduceam aminte că, în zilele refacerii
mele după tot ce mi se întâmplase în temniţa lui Regal, preferam să dorm numai
ziua şi când se afla Burrich lângă mine, veghind asupra mea. În viaţă sunt momente
când e liniştitor să dormi cu lumina soarelui pe pleoape. Şi momente când noaptea,
oricât de istovit ai fi, e mai bine să stai de vorbă pe îndelete în loc să dormi. Am
încercat să mă gândesc cât timp trecuse de când îi adusesem trupul prin stâlp. Era
bizar de greu. Nopţile cu somnul întrerupt şi zilele de odihnă însorite, cu petele lor
de umbră, păreau să se multiplice.
— Dacă numărăm zilele, au trecut cinci. Sau patru nopţi. Nu te agita din cauza asta.
Eşti încă foarte slăbit. Nu vreau să încercăm o călătorie prin stâlpul Meşteşugului
decât după ce capeţi mai multă putere.
— Nu vreau sub nicio formă să-ncerc o călătorie prin stâlpul Meşteşugului.
— Îhî. Am scos un sunet care se voia aprobator. Dar, în cele din urmă, va trebui s-
o facem. Nu-l pot lăsa pe Thick cu Omul Negru pentru totdeauna. Şi i-am promis lui
Chade că o să fim pe plajă, gata de plecare, când va sosi corabia. Asta ar trebui să
se întâmple peste, oh, peste cinci zile, aşa cred.
În labirintul de gheaţă pierdusem şirul timpului. Am încercat să mă gândesc la asta.
Blocasem orice legătură prin Meşteşug cu coteria după încercarea noastră eşuată
de vindecare. Simţisem de mai multe ori zgrepţănări vagi la uşa mea, dar le
ignorasem cu hotărâre. Probabil că-şi făceau griji pentru mine.
— Am o viaţă la care trebuie să mă-ntorc, am spus, cu glas tare, ca să mă conving.
— Eu nu.
Bufonul părea mai degrabă încântat. Asta mi-a dat curaj. Încă i se mai întâmpla să
încremenească şi să rămână aşa, ca şi cum ar fi încercat să asculte, cu speranţa
că avea să audă viitoruri care nu-i mai vorbeau. Fiindcă toată viaţa lui se străduise
să îndrepte curgerea timpului către făgaşul pe care-l socotea cel mai potrivit. Şi
izbutise: trăiam în viitorul creat de el. Cred că atunci când se gândea la asta oscila
între mulţumirea izbânzii şi teama pe care i-o stârnea rolul lui în cele ce urmau.
Uneori stătea pur şi simplu, ţinându-şi mâinile vătămate în poală, şi se uita la
pământul de dincolo de genunchii săi. În asemenea momente, avea privirea
pierdută şi respira atât de lent şi de scurt încât abia dacă i se mişca pieptul. Ştiam
că, ori de câte ori stătea astfel, încerca să găsească logica unor lucruri lipsite de
sens prin însăşi natura lor. Era o stare din care nu încercam să-l scot. Dar încercam
să fiu optimist în privinţa vremurilor viitoare, aşa că am spus:
— E adevărat. N-ai o viaţă la care trebuie să te întorci; n-ai de purtat nicio povară,
nu trebuie să te reînhami la nimic. Ai murit. Vezi ce plăcută poate fi viaţa după
moarte? Odată ce ai murit, nimeni nu se mai aşteaptă să fii rege. Sau profet.
S-a săltat într-un cot.
— Vorbeşti din experienţă.
A spus-o dus pe gânduri, fără să ia în seamă tonul meu glumeţ.
Am zâmbit larg.
— Da.
S-a întins din nou pe mantie, alături de mine, şi s-a uitat la cer. El nu zâmbise. I-am
urmărit privirea. Stelele păleau. M-am rostogolit îndepărtându-mă de el şi m-am
ridicat în picioare.
— Curând va fi timpul să vânez. Zorii sunt aproape. Crezi că ai destulă putere să
vii cu mine?
A trebuit să aştept până s-a hotărât să răspundă. Pe urmă a clătinat din cap.
— Cu toată sinceritatea, nu. Mă simt mai obosit decât am mai fost vreodată de când
mă ştiu. Ce-ai făcut cu trupul meu? Niciodată nu m-a mai simţit atât de slăbit şi de
zdrobit.
Niciodată n-ai mai fost torturat până la moarte. Dar nu părea un răspuns bun pentru
el, aşa că l-am ocolit.
— Cred c-o să fie nevoie de timp ca să-ţi revii, atâta tot. Dacă ai fi avut mai multă
carne pe oase, ne-am fi putut folosi de Meşteşug ca să te vindecăm.
— Nu.
Se opunea cu hotărâre. N-am insistat.
— În orice caz, eu, unul, m-am săturat de raţiile de călătorie ale insularilor, şi oricum
nu ne-a mai rămas mare lucru din ele. Nişte carne proaspătă ţi-ar face bine. Dar
pentru asta nu trebuie să leneveşti aici. Dacă vrei carnea gătită, încearcă să aţâţi
focul până mă-ntorc.
— Bine, a încuviinţat cu voce scăzută.
În dimineaţa aia nu mi-a mers bine la vânătoare. Îmi făceam griji pentru Bufon, şi
asta îmi înceţoşa mintea. Aproape că am călcat pe un iepure şi totuşi a izbutit să-
mi scape când m-am repezit la el cu frenezie. Din fericire, în pârâu erau peşti, mari,
argintii şi uşor de prins. M-am întors odată cu primele raze de soare, ud până la
umeri, dar cu patru peşti. I-am mâncat în timp ce soarele căpăta putere, apoi am
insistat să mergem împreună la pârâu, să ne spălăm de grăsimea afumată de pe
mâini şi de pe feţe. Pe urmă, cu burta plină, eram gata s-adorm, dar Bufonul avea
un aer gânditor. S-a aşezat lângă foc şi l-a zgândărit. Când a oftat a treia oară, m-
am întors cu faţa în sus şi l-am întrebat:
— Ce e?
— Nu mă pot întoarce pe Aslevjal.
— Ei, nu poţi rămâne aici. Acum e plăcut, dar iernile sunt grele în locurile astea.
Crede-mă pe cuvânt.
— Şi tu vorbeşti din experienţă.
Am zâmbit.
— Am stat cu vreo două văi mai încolo de locul ăsta. Dar da, din nou din experienţă.
— Pentru prima oară de când ţin minte, nu ştiu ce să fac, a recunoscut. M-ai purtat
mai departe, într-un loc şi într-un timp de dincolo de moartea mea. În fiecare
dimineaţă, sunt şocat când mă trezesc. N-am idee ce-o să mi se întâmple în viitor.
Nu ştiu ce-ar trebui să fac cu viaţa mea. Mă simt ca o barcă dezlegată de mal şi
lăsată să plutească în voia valurilor.
— E chiar atât de îngrozitor? Pluteşte la întâmplare o vreme. Odihneşte-te, capătă
puteri. Cei mai mulţi dintre noi tânjesc după un răgaz în care s-o poată face.
A oftat din nou.
— Eu nu ştiu cum s-o fac. Nu m-am mai simţit niciodată aşa. Nu-mi pot da seama
dacă e bine sau rău. N-am idee ce să fac cu viaţa asta în plus pe care mi-ai dat-o.
— Ei, probabil că ai putea rămâne aici până la sfârşitul verii, dacă înveţi să
pescuieşti singur şi să vânezi cât de cât. Dar nu te poţi ascunde la nesfârşit de viaţă
şi de prieteni. În cele din urmă, va trebui să te arăţi din nou.
Aproape că a zâmbit.
— Şi asta o spune un om care şi-a petrecut mai bine de zece ani fiind mort. Poate
ar trebui să-ţi urmez exemplul. Să găsesc o căsuţă într-un loc liniştit şi să trăiesc ca
un pustnic vreo zece ani sau chiar douăzeci. Şi pe urmă să mă-ntorc în lume,
dându-mă drept altcineva.
Am chicotit.
— Iar peste zece ani aş putea veni să te caut. Fireşte, atunci o să fiu bătrân.
— Iar eu nu, a subliniat, cu voce înceată.
I-am întâlnit ochii când a spus-o, şi avea un aer solemn.
Ideea era neliniştitoare, aşa că am alungat-o cu bucurie. Nu voiam să mă gândesc
prea adânc la astfel de lucruri. La întoarcerea acasă mă aşteptau destule altele,
deloc uşoare. Moartea lui Burrich. Swift. Nettle. Hap. Şi, în cele din urmă, Molly,
văduva lui Burrich. Băieţii ei, încă mici, acum fără tată. Complicaţii pe care nu voiam
şi nu ştiam cum să le înfrunt. Era mult mai simplu să nu mă gândesc la ele. Le-am
dat deoparte şi probabil că am izbutit mai bine decât Bufonul să-mi înalţ ziduri
apărătoare de lumea care mă aştepta la întoarcere, pentru că eram obişnuit cu aşa
ceva. În următoarele două zile, am trăit ca lupii, numai în prezent. Aveam carne şi
apă, şi vremea continua să fie frumoasă. Locul era plin de iepuri şi în raniţă încă
mai găseam bucăţi din pâinea uscată a călătorilor, aşa că mâncam destul de bine.
Bufonul se vindeca şi, cu toate că nu râdea, în anumite momente părea aproape
destins. Eram învăţat cu nevoia lui de intimitate, dar acum părea să mă evite dintr-
o lipsă de interes care mă întrista. Mă străduiam să-l tachinez şi nu primeam niciun
răspuns. Înainte găsea întotdeauna ceva amuzant chiar şi în împrejurări sumbre,
aşa că îi simţeam lipsa, deşi eram împreună. Dar căpăta din ce în ce mai multă
vigoare şi îl vedeam mişcându-se cu din ce în ce mai puţină precauţie. Mi-am spus
că se simţea tot mai bine şi că nici nu-mi puteam dori mai mult de-atât. Cu toate
astea, începeam să fiu tot mai agitat, aşa n-am avut nimic de obiectat în dimineaţa
în care mi-a spus:
— Acum am destulă putere.
Pentru plecare nu era nevoie de multe pregătiri. Am încercat să strâng cortul
Străbunilor, dar el a clătinat din cap aproape nebuneşte.
— Nu. Lasă-l aici. Lasă-l aici, a spus, cu voce răguşită.
Asta m-a surprins. Era adevărat că, de când avusese coşmarul, preferase să
doarmă între mine şi foc, dar crezusem că voia cortul. Însă n-am încercat să-i
schimb hotărârea. De fapt, aruncându-i o ultimă privire, am văzut dragonii şi şerpii
de pe pânza fină unduind în bătaia lină a vântului, şi nu m-am putut gândi decât la
pielea jupuită a Bufonului, aruncată pe gheaţă. M-am cutremurat şi m-am întors cu
spatele.
În trecere, am ridicat de jos coroana cu cocoşi. Era din nou de lemn, dacă fusese
vreodată altfel cu adevărat, nu doar ca rod al imaginaţiei mele. Penele gri-argintii
stăteau drepte, într-un cerc ţeapăn. Încă mai părea să şoptească şi să-mi zumzăie
în mână. I-am întins-o Bufonului.
— Ce facem cu asta? l-am întrebat. E un cerc de menestreli. Încă o mai vrei? Sau
o lăsăm în vârful stâlpului, în amintirea celei care a purtat-o cândva?
Mi-a aruncat o privire stranie, apoi a răspuns, cu voce înceată:
— Ţi-am spus. Nu o voiam pentru mine. Era pentru un târg pe care l-am încheiat
cu mult timp în urmă. M-a privit cu atenţie şi, dând foarte uşor din cap, a adăugat:
Şi cred că e timpul să-l onorez.
Aşa că nu ne-am dus imediat la stâlp, ci am străbătut din nou poteca tot mai puţin
vizibilă de sub coroanele arcuite ale copacilor, am trecut pe lângă pârâu şi am intrat
în Grădina de Piatră. Drumul a fost la fel de lung cum mi-l aminteam şi gâzele care
pişcau ne-au găsit imediat ce am intrat în umbră. Bufonul n-a zis nimic despre ele,
dar a grăbit pasul. Deasupra capetelor noastre treceau în zbor păsări, iar umbrele
lor traversau poteca. Pădurea mişuna de viaţă.
Mi-am amintit cât de uimit fusesem când dădusem pentru prima oară cu ochii de
dragonii de piatră adormiţi, ascunşi printre copaci. Fusesem îngrozit, copleşit, în
adevăratul sens al cuvântului, de un amestec de spaimă şi veneraţie. Deşi între
timp trecusem printre ei de nenumărate ori, deşi îi văzusem readuşi la viaţă şi
luându-şi zborul ca să între în luptă cu Corăbiile Roşii, continuau să mă uluiască în
aceeaşi măsură. I-am căutat cu Harul şi i-am găsit, viaţă în aşteptare, părând lacuri
de un verde întunecat sub umbra copacilor.
Era locul de odihnă al tuturor dragonilor dăltuiţi care se treziseră la viaţă ca să apere
cele Şase Ducate în Războiul Corăbiilor Roşii. Acolo îi găsiserăm şi acolo îi
treziserăm cu sânge, Har şi Meşteşug şi acolo se întorseseră, după încheierea
anului de luptă. Îi numisem dragoni şi tot aşa continuam să-i numesc, ca urmare a
unui vechi obicei, dar unii arătau altfel. Aveau înfăţişările altor animale fantastice
sau heraldice legendare. Plantele drapau cu lujerii lor imensele siluete sculptate, iar
mistreţul înaripat avea pe cap un coif din frunzele anului de mai înainte. Ochiului îi
păreau de piatră, dar sub atingerea Harului meu erau vii, scânteindu-şi abundenţa
de culori şi detalii. Simţeam viaţa care mişuna în adâncul pietrei, dar nu puteam s-
o trezesc.
Am mers printre ei ştiind mult mai multe decât atunci când îi descoperiserăm acolo
şi închipuindu-mi chiar şi că îi puteam deosebi de pe cei creaţi de Străbuni de aceia
dăltuiţi de coteriile din cele Şase Ducate. Printre cei din urmă se număra Mistreţul
înaripat, fără nicio îndoială. Ajunsesem să bănuiesc că toţi cei care semănau foarte
mult a dragoni erau ciopliţi de mâinile Străbunilor. Fireşte că mai întâi m-am dus la
Verity-dragonul. Nu m-am chinuit încercând să-l trezesc din indiferent ce vis al
pietrei l-o fi găzduit. Mi-am scos cămaşa şi i-am îndepărtat gunoaiele pădurii de pe
fruntea solzoasă, de pe spatele musculos şi de pe aripile strânse. Albastrul de Buck
al celui care fusese regele meu a strălucit sub lumina împestriţătoare a soarelui
după ce l-am lustruit în întregime. După toate cele prin care trecusem în ultima
vreme, creatura adormită mi se părea acum împăcată. Am sperat că aşa şi era.
Bufonul se dusese, fireşte, la Fata-de-pe-dragon. Când m-am apropiat de ei, am
văzut că stătea tăcut în faţa ei, cu coroana într-o mână. Cealaltă se sprijinea uşor
pe umărul dragonului şi am văzut că degetele lui cu Meşteşug atingeau creatura.
Pe faţă nu i se clintea niciun muşchi în timp ce se uita în sus, la chipul fetei
încălecate pe dragon. Frumuseţea ei îţi tăia răsuflarea. Avea părul mai auriu decât
al Bufonului; îi cădea pe umeri în bucle mari. Pielea te ducea cu gândul la
smântână. Purta o jiletcă de un verde vânătoresc, dar era desculţă, cu picioarele
dezgolite până sub genunchi. Dragonul ei o întrecea în splendoare, cu solzii
lucindu-i verzi, ca nişte smaralde întunecate. Avea graţia molatică a unei pisici de
vânătoare adormite. Când o văzusem ultima oară, şi fata părea să doarmă, cu
braţele în jurul gâtului suplu al dragonului. Acum îl călărea ţinându-şi spatele drept.
Avea ochii închişi, dar îşi înălţase faţa, ca şi cum ar fi simţit pe obraji atingerea
razelor rătăcitoare ale soarelui. Un zâmbet uşor îi arcuia buzele. Verdeaţa strivită
sub bidiviul ei adormit spunea cât de puţin timp trecuse de când zburase ultima
oară. Îl dusese pe Bufon pe insula Aslevjal, apoi se întorsese ca să li se alăture, în
somn, semenilor ei.
Credeam că mă apropiasem fără zgomot, dar, când am ajuns în spatele lui, Bufonul
a întors capul ca să se uite la mine.
— Ţi-aduci aminte cum am încercat s-o eliberăm în noaptea aia?
Mi-am lăsat fruntea în jos. Încă îmi mai era oarecum ruşine fiindcă fusesem atât de
tânăr şi de năvalnic.
— Regretele nu m-au părăsit niciodată.
Încercasem să ajung la ea cu Meşteşugul, crezând că e de-ajuns ca s-o eliberez.
Şi nu izbutisem decât s-o trezesc ca să fie conştientă de chinurile ei.
Bufonul a dat încet din cap.
— Dar ai mai atins-o şi a doua oară. Asta ţii minte?
Am oftat din greu. Se întâmplase în noaptea când călătorisem purtat de Meşteşug
şi o văzusem pe Molly luându-l pe Burrich de bărbat. În seara aceea, aproape de
căderea nopţii, îmbrăcasem trupul lui Verity, fiindcă el îl împrumutase pe al meu ca
să-şi zămislească un fiu. Ca să i-l dăruiască pe Dutiful reginei Kettricken. Nu
ştiusem că asta avea de gând. În trupul chinuit de dureri al unui bătrân, hoinărisem
prin cariera de piatră a amintirilor. Hoinărisem până ce, împreună cu Ochi
întunecaţi, dădusem peste Bufon îndeplinindu-şi misiunea interzisă. Sfărâma piatra
din jurul picioarelor dragonului, se străduia să termine statuia, sperând că astfel
putea s-o elibereze. Mi se făcuse milă de el, o milă a cărei putere o egala pe a
empatiei lui faţă de creatură. Ştiusem şi de ce era cu adevărat nevoie ca să eliberezi
un dragon; truda mâinilor omeneşti nu era de-ajuns fără dăruirea vieţii şi a amintirilor
sale, a iubirilor, suferinţelor şi bucuriilor. Aşa că pusesem mâinile argintate de
Meşteşug ale lui Verity pe carnea de piatră a Fetei-de-pe-dragon şi revărsasem în
ea toată mizeria şi suferinţa scurtei mele vieţi, ca să le poată lua, primind şi viaţă
odată cu ele. Pusesem în piatră tot ce însemna părăsirea mea de părinţi în grija
străinilor şi toată suferinţa pe care mi-o provocase Galen, ca şi pe cea din temniţa
lui Regal. Îi dăruisem toate acele amintiri dragonului, să le păstreze şi să se
modeleze pe sine însuşi cu ele. Îi oferisem singurătatea mea din copilărie şi toată
mizeria chinuitoare din noaptea în care îmi părăsisem trupul. I le dădusem de
bunăvoie şi simţisem durerea domolindu-mi-se, în timp ce lumea pălea în jurul meu
şi dragostea mea pentru ea îşi pierdea o fărâmă din putere. I-aş fi dat mult mai mult
dacă nu m-ar fi oprit lupul. Ochi Întunecaţi mă dojenise spunând că nu-şi dorea
drept tovarăş de Har un neom. Atunci nu pricepusem exact ce voia să spună. Dar,
după ce îi văzusem pe războinicii Femeii Palide, înţelegeam mult mai bine.
Am crezut că înţeleg şi ce avea Bufonul de gând, motivul pentru care ne aflam
acolo.
— N-o face! l-am implorat, apoi s-a uitat la mine cu o bruscă surprindere. Ştiu că
vrei să-ţi pui în dragon amintirile despre tortură. Fata-de-pe-dragon le poate sorbi
din tine, le poate păstra, pentru totdeauna, într-un loc de unde nu te pot face să
suferi. Ar merge. Ştiu. Dar această încetare a durerii are un preţ, Bufonule. Când
iei din puterea durerii şi o ascunzi de tine însuţi…
Cuvintele mi-au pierit. Nu voiam să creadă că-mi plâng de milă.
— Iei şi din puterea bucuriei, a încheiat el, simplu.
Şi-a desprins ochii de mine, încreţindu-şi buzele. M-am întrebat dacă punea cele
două pierderi în balanţă. Avea să se hotărască să scape de spaima nopţilor plătind
cu prospeţimea bucuriei din fiecare dimineaţă?
— Am văzut asta la tine, a continuat. M-am simţit vinovat. Dacă nu m-aş fi apucat
să sfărâm piatra din jurul Fetei-de-pe-dragon, n-ai fi făcut-o niciodată. Mi-am dorit
să îndrept lucrurile. Peste mulţi ani, când am venit să te văd în coliba ta, mi-am
spus: „S-a vindecat între timp, cu siguranţă. Şi-a revenit, fără nicio îndoială”. Dar
nu-ţi reveniseşi, a adăugat întorcându-şi din nou privirea spre mine. Doar te…
opriseşi. Într-un anumit fel. Oh, erai mai bătrân şi, presupun, mai înţelept. Dar nu
făcuseşi absolut nimic ca să-ţi recapeţi viaţa. Dacă n-ai fi avut lupul, presupun că
ar fi fost mult mai rău. Te-am găsit trăind ca un şoarece în borta lui din perete, din
firimiturile de dragoste pe care ţi le arunca Starling. Până şi ea, aşa nesimţitoare
cum e din fire, îşi dăduse seama. Ţi-l adusese pe Hap şi tu îl luaseşi în grijă. Dar,
dacă nu ar fi venit cu el să ţi-l arunce în pragul uşii, te-ai fi gândit tu însuţi să cauţi
pe cineva cu care să-ţi împarţi viaţa? S-a aplecat mai mult către mine. Chiar şi după
ce te-ai întors la Buckkeep, în propria ta lume, ai continuat să te ţii departe de ea.
Nimic din tot ce-am făcut şi din tot ce ţi-am oferit n-a ajutat. Negruţa. N-ai fost în
stare să te ataşezi nici măcar de un cal.
L-am ascultat fără să mă clintesc. Cuvintele lui mă usturau, dar spunea adevărul.
— Ce s-a făcut e bun făcut, am răspuns în cele din urmă. Cel mai potrivit lucru pe
care-l pot spune acum e să n-o faci, dacă pentru asta ai venit aici. Nu merită.
A oftat.
— Recunosc că mi-a trecut prin minte. Recunosc că am tânjit s-o fac. Îţi mărturisesc
chiar şi că, de când am venit aici, nu e prima oară când o vizitez pe Fata-de-pe-
dragon. Mi-am gândit să-i ofer amintirile mele. Ştiu că le-ar lua, la fel cum le-a luat
pe ale tale. Dar… într-un fel… deşi n-am văzut viitorul ăsta, pare aşa cum ar trebui
să fie. Fitz, mai ţii minte povestea fetei?
Am tras aer în piept.
— Verity mi-a spus că a făcut parte dintr-o coterie care făurea un dragon. Îmi
amintesc numele ei. Salt49. L-am aflat în noaptea în care i-am dat amintirile mele.
Dar Salt n-a vrut să se piardă în dragon. A vrut să rămână în coterie, dar ca parte
separată, să fie numai fata din Fata-de-pe-dragon. Şi, prin asta, i-a condamnat.
Pentru că a păstrat prea mult din ea, n-au avut destulă viaţă ca să-şi ia zborul, ca
dragon. Au fost pe punctul să se avânte, însă au recăzut şi s-au împotmolit în piatră.
Până când i-ai eliberat tu.
— Până când i-am eliberat noi. Bufonul a continuat după o tăcere îndelungată: Totul
mi se pare ecoul unui vis. Salt era conducătoarea coteriei sale, care se numea, ca
urmare, Coteria lui Salt. Dar când au început să sculpteze dragonul, cel dornic să-i
dea inima lui a fost Realder. Şi, când au fost convinşi cu toţii că dragonul îşi poate
lua zborul, au dat de ştire numindu-l Dragonul lui Realder. Ai văzut-o, a adăugat
măsurându-mă cu o privire calmă. Purta coroana cu cocoşi. O onoare acordată rar,
şi încă şi mai rar pentru cineva dintr-o ţară străină. Dar ea bătuse cale lungă ca să-
şi caute Catalizatorul. Şi, la fel ca mine, alesese rolul unui comediant. Bufon,
menestrel, saltimbanc. A clătinat din cap. Mi s-a oferit doar un singur moment în
care am putut să fiu ea. Doar în acel scurt vis în care stăteam pe stâlp. Eram, aşa
cum şi sunt, Profet Alb, stăteam cu mult deasupra mulţimii şi le dădeam de veste
oamenilor din oraşul Străbunilor că Dragonul lui Realder se va avânta în zbor. Dar
o făceam cu regret. Ştiam că, în acea zi, Catalizatorul meu îşi va împlini destinul.
Urma să între în dragon, pentru ca, peste nişte ani de atunci încolo, să facă o
schimbare.
Bufonul s-a întrerupt şi a zâmbit amuzat şi întristat deopotrivă, şi era primul zâmbet
pe care i-l vedeam pe faţă după multe zile.
— Cât de îndurerată trebuie să fi fost când a văzut dragonul rămânând captiv în
piatră şi dând greş din pricina şovăirii lui Salt. Dar, dacă Realder n-ar fi făcut un
dragon şi, dacă dragonul lui n-ar fi dat greş şi noi nu l-am fi găsit acolo, încă în
cariera de piatră… ce-ar fi fost atunci, Fitzchivalry? În ziua aia, tu ai privit cu mult în
urmă ca să vezi un Profet Alb făcând-o pe măscăriciul în vârful unui stâlp al
Meşteşugului. Ai văzut toate astea?
Am strâns încet din pleoape. Era ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis sau poate ca
şi cum m-aş fi întors într-un vis. Cuvintele lui păreau să-mi trezească amintiri pe
care n-ar fi trebuit să le am.
— O să-i dau Dragonului lui Realder coroana cu cocoşi. Ăsta a fost preţul pe care
mi l-a cerut, prima oară când am zburat cu el. A spus că vrea să poarte pentru
totdeauna coroana care-l împodobea de Profetul Alb în ziua când preaiubitul său
şi-a luat rămas-bun înainte de a intra în dragon.
— Preţul pentru ce? l-am întrebat, dar nu mi-a răspuns.
În schimb, şi-a agăţat coroana de încheietura mâinii şi a început să se caţăre, cu
prudenţă, pe dragon. M-am întristat când l-am văzut mişcându-se atât de ţeapăn şi
cu atâtea precauţii. Aveam impresia că simt cum i se încordează pielea nouă, parcă
prea strâmtă, trăgându-l de spate. Nu i-am întins mâna ca ajutor; cred că aş fi
înrăutăţit lucrurile pentru amândoi. Odată ce a ajuns pe crupa creaturii, în spatele
fetei, şi-a căutat o poziţie stabilă. Pe urmă a luat coroana în ambele mâini şi a
aşezat-o pe fruntea ei. Pentru o clipă, a rămas neschimbată, din acelaşi lemn
argintiu. Pe urmă, din dragon a urcat în ea culoare. A prins să strălucească, aurie,
iar cercul de capete de cocoş a căpătat o strălucire roşie şi ochii din nestemate au
clipit. Penele au dobândit luciul celor reale şi şi-au pierdut toată rigiditatea arcuindu-
se aidoma adevăratelor pene de cocoş.
Obrajii fetei au părut inundaţi de o roşeaţă mai profundă. Şi parcă a tras aer în piept.
Am încremenit de uimire. Pe urmă ochii ei s-au deschis, la fel de verzi ca solzii
dragonului. Mie nu mi-a aruncat nici măcar o singură privire, dar s-a răsucit către
Bufon, care rămăsese în spatele ei. A întins o mână şi a prins bărbia lui în palmă.
S-a uitat în ochii lui. Luat în stăpânire de privirea ei, Bufonul s-a aplecat spre ea. Pe
urmă mâna ei s-a mutat pe ceafa lui şi i-a tras gura în jos, către a ei.
L-a sărutat cu sete. M-am trezit martor la pasiunea trezită de ceea ce împărţea cu
el. Dar nu părea să fie vorba de recunoştinţă şi, pe când ea a prelungit sărutul, cred
că Bufonul s-ar fi desprins dacă ar fi putut. S-a crispat şi i-am văzut muşchii gâtului
reliefându-se. N-a cuprins-o nici măcar o clipă cu braţele, în schimb a trecut de la
palmele larg deschise, în semn de interzicere, la pumni încleştaţi, împingând în
pieptul ei. Şi totuşi ea a continuat să-l sărute şi m-am temut c-o să-l văd fie topindu-
se în ea, fie preschimbându-se în piatră în îmbrăţişarea ei. M-a înspăimântat gândul
la ceea ce îi dădea el, dar m-am speriat mai tare imaginându-mi ce i-ar fi putut lua
ea. Oare Bufonul nu auzise nici măcar un singur cuvânt din tot ce-i spusesem? De
ce-mi nesocotea avertizarea?
Apoi, la fel de brusc cum prinsese viaţă, fata l-a eliberat. Ca şi cum Bufonul n-ar
mai fi însemnat nimic pentru ea, i-a întors spatele şi şi-a îndreptat din nou chipul
spre soare. Mi s-a părut că, înainte de a închide ochii, a oftat o dată adânc. Şi s-a
cufundat din nou, treptat, în neclintire. Strălucitoarea coroană cu cocoşi devenise o
parte a Fetei-de-pe-dragon.
Însă Bufonul, eliberat din acea intimitate nedorită, era vlăguit şi cădea. S-a prăbuşit
de pe spatele dragonului, aproape leşinat, şi am izbutit cu greu să-l prind şi să-i
împiedic rănile abia vindecate să se redeschidă. Chiar şi-aşa a ţipat când l-am prins
în braţe. L-am simţind tremurând puternic, de parcă ar fi avut febră. S-a întors spre
mine, privindu-mă fără să mă vadă, şi a strigat, cu jale în glas:
— E prea mult. Eşti om într-o prea mare măsură, Fitz. Eu nu sunt făcut pentru aşa
ceva. Ia-o de la mine, ia-o, altminteri o să mă ucidă.
— Ce să iau? am întrebat.
Mi-a răspuns cu răsuflarea tăiată.
— Suferinţa ta. Viaţa ta.
Stăteam înlemnit, neînţelegând, când şi-a înălţat buzele spre mine.
Cred c-a încercat să dea dovadă de blândeţe. Cu toate astea, m-am simţit mai
degrabă muşcat de un şarpe decât sărutat când gura i s-a lipit de a mea şi s-a scurs
veninul durerii. Cred că, dacă dragostea lui nu s-ar fi contopit cu suferinţa pe care
mi-a dat-o înapoi, uman sau nu, mi-ar fi adus moartea. Era un sărut arzător, o
revărsare de amintiri şi, odată ce a început, n-am putut să le reneg. Niciun om în
plinătatea vârstei n-ar trebui să retrăiască întreaga pasiune de care a fost capabil
în prima tinereţe. Pe măsură ce îmbătrânim, inimile noastre devin tot mai fragile. A
mea a fost gata să se spargă în bucăţi sub forţa asaltului.
Era un uragan de sentimente. Nu-mi uitasem mama. Niciodată. O izgonisem într-o
tainiţă a sufletului şi refuzasem să-i mai deschid vreodată uşa, dar era acolo, cu
părul ei lung, auriu, plin de parfum de gălbenele. Şi-mi aduceam aminte şi de
bunica, munteancă şi ea, însă bunicul nu fusese decât un oştean din gardă, care,
rămas prea mult în garnizoana din Moonseye, adoptase obiceiurile muntenilor. Am
ştiut totul dintr-o străfulgerare, mi-am adus aminte cum mă chema mama de pe
păşunea unde, chiar şi la numai cinci ani, aveam în grijă o parte dintre animale.
— Keppet, Keppet! răsuna vocea ei limpede, şi mă grăbeam să alerg la ea, cu
picioarele goale prin iarba umedă.
Şi Molly… cum putusem vreodată să-mi alung din amintire mirosul şi gustul ei de
miere şi de ierburi şi râsul, clinchet de clopoţei în vreme ce alergam în urma ei pe
plajă, fusta roşie fluturându-i în fugă, largă în jurul pulpelor goale, sau senzaţia pe
care mi-o dăruia părul ei când îl prindeam în mâini, cu şuviţele lui grele încâlcindu-
se şi agăţându-se de pielea aspră a palmelor mele? Avea ochii negri, dar prindeau
în ei licărul lumânărilor dacă mă uitam în jos, la ea, când făceam dragoste în odaia
ei de servitoare din înălţimile castelului Buckkeep. Crezusem că lumina aia o să-mi
aparţină întotdeauna numai mie.
Şi Burrich. Îmi fusese ca un tată în orice fel putea şi prieten de când crescusem
destul de înalt ca să-i stau alături. O parte din mine înţelegea cum se îndrăgostise
de Molly când mă crezuse mort, dar o alta se simţea ofensată şi rănită mai presus
de orice simţ practic şi de orice raţiune, fiindcă putuse să şi-o facă soţie pe mama
fiicei mele. Din ignoranţă şi pasiune, îmi furase deopotrivă femeia şi copilul.
Loviturile cădeau asupra mea în ploaie. Eram fier bătut pe nicovala memoriei. Am
suferit din nou în temniţa lui Regal. Am simţit mirosul paielor putrede de pe podea
şi am zăcut acolo, simţind răceala pietrei pe buzele mele sparte şi pe obrazul
terciuit, încercând să mor, ca să nu-mi mai poată face niciun rău. Fusese ca un
ecou tăios al bătăii pe care mi-o trăsese Galen cu ani în urmă în acel loc din vârful
turnului de piatră pe care îl numim Grădina Reginei. Mă atacase în acelaşi timp fizic
şi cu Meşteşugul şi, ca să-şi ducă însărcinarea la bun sfârşit, îmi schilodise magia,
înrădăcinându-mi zdravăn în minte ideea că n-aveam nici cea mai mică înclinare
către ea şi că aş fi făcut mai bine să mă sinucid decât să trăiesc fiind o ruşine pentru
familia mea. Mă lăsase cu amintirea de neşters a clipelor când fusesem pe punctul
să-mi iau viaţa.
Totul era o noutate, mi se întâmpla iarăşi, jupuindu-mi sufletul şi lăsându-mi-l
dezgolit în bătaia unui vânt sărat.
Am revenit în toi de vară, sub puterea căldurii alinătoare a soarelui. Sub copaci,
umbrele erau mai întunecate. Întins pe pământ, în pădure, cu faţa ascunsă în mâini,
trecusem dincolo de lacrimi. Bufonul era aşezat lângă mine, pe frunze căzute şi
iarbă, bătându-mă pe spate ca pe un copil şi cântând, în limba lui, un cântec suav
şi prostesc. Mi-a atras atenţia încetul cu încetul, iar respiraţia cutremurătoare mi s-
a domolit. Când mi s-a oprit într-un târziu tremurul, mi-a vorbit aproape în şoaptă:
— Acum e bine, Fitz. Eşti din nou întreg. De data asta, când ne vom întoarce, vei
reveni la vechea ta viaţă. La întreaga ta viaţă.
Peste o vreme, am izbutit să respir din nou profund. M-am săltat treptat în picioare.
Mă mişcam cu atâta prudenţă, încât Bufonul a venit să mă ţină de braţ. Însă ceea
ce îmi încetinea paşii nu era slăbiciune, ci uimire. Eram ca un om care şi-a
redobândit vederea. Marginile fiecărei frunze căpătau relief când le priveam, ca şi
toate nervurile ei, ca şi golurile dantelate, în formă de inimă, lăsate în urmă de
insectele care se înfruptaseră. Deasupra capului meu, păsările se strigau şi îşi
răspundeau, şi Harul meu surprindea totul cu atâta agerime încât nu mă puteam
concentra asupra întrebărilor pe care mi le tot punea Bufonul, cu voce înceată.
Strecurându-se prin bolta de frunziş, lumina cobora azvârlindu-se prin pădure în
săgeţii aurii. Polenul plutea prin aer scânteind scurt în bătaia lor. Am ajuns lângă
pârâu şi am îngenuncheat, vrând să beau din apa rece şi dulce. Dar, stând aplecat
astfel, trecerea lui vălurită peste pietre m-a captivat şi m-a atras în lumea
semiîntunericului limpede de sub undele curgătoare. Nămolul se aşternuse peste
pietrele netede desenând tot soiul de modele, şi curentul apei legăna uşor plantele.
Un peştişor argintiu a trecut pieziş printre ele şi a dispărut sub o frunză ca un
chepeng cafeniu. Am împuns în ea cu degetul şi n-am putut să nu râd zgomotos
când peştişorul s-a îndepărtat dintr-o zvâcnire. Mi-am ridicat ochii spre Bufon, vrând
să-mi dau seama dacă îl văzuse şi el şi am descoperit că mă privea cu afecţiune şi
cu un aer solemn. Şi-a pus mâna pe creştetul meu, ca un tată care-şi
binecuvântează copilul.
— Dacă mă gândesc la tot ce mi s-a întâmplat ca la o înlănţuire care m-a adus în
cele din urmă în locul ăsta, cu tine îngenuncheat lângă apă, viu şi întregit, atunci…
atunci preţul n-a fost prea mare, a spus. Văzându-te din nou întreg, mă vindec.
Avea dreptate. Eram întreg din nou.
N-am plecat în seara aia din piaţa din mijlocul pădurii. În schimb, am făcut din nou
focul şi l-am fixat cu privirea aproape toată noaptea. Ca şi cum aş fi sortat
pergamente sau ierburi pentru Chade, am trecut prin toţi anii scurşi de când
renunţasem la jumătate din viaţa mea şi am reordonat tot ce trăisem între timp.
Jumătăţi de pasiuni. Relaţii în care nu pusesem nimic şi care nu-mi oferiseră nimic.
Refugieri şi ocoliri. Retrageri. Bufonul stătea întins între mine şi foc, prefăcându-se
adormit. Ştiam că şi el era treaz. Când zorii erau aproape, m-a întrebat:
— Ţi-am făcut un rău?
— Nu, i-am răspuns aproape în şoaptă. Eu mi-am făcut un rău, cu mult în urmă. Tu
m-ai pus pe calea către îndreptarea lui.
Nu ştiam cum urma s-o fac, dar aveam s-o fac.
În dimineaţa următoare, am împrăştiat cenuşa focului prin piaţă. Am lăsat cortul
Străbunilor să fâlfâie în bătaia vântului şi ne-am grăbit să plecăm înainte de
începerea unei furtuni de vară, care îşi trimisese deja semnele prevestitoare. Ne-
am împărţit îmbrăcămintea mea de iarnă, apoi, cu degetele lui apăsate pe
încheietura mea, ca să fim legaţi prin Meşteşug, am intrat în stâlp.
Am ieşit în încăperea stâlpului din castelul de gheaţă al Femeii Palide. Bufonul a
icnit şi, după doi paşi împleticiţi, a căzut în genunchi. Pe mine trecerea prin stâlp nu
mă afectase atât de rău, deşi, preţ de câteva clipe, m-a cuprins o ameţeală. Frigul
m-a luat în primire aproape imediat. L-am ajutat pe Bufon să se ridice. S-a uitat în
jurul uluit, Cuprinzându-se cu braţele ca să se încălzească. I-am lăsat timp ca să-şi
revină şi ca să studieze geamurile îngheţate, imaginea zăpezii de afară şi stâlpul
Meşteşugului, care domina încăperea, apoi i-am spus cu voce scăzută:
— Haide.
Am coborât treptele şi ne-am oprit din nou în camera hărţii. S-a uitat la lumea
înfăţişată acolo. Degetele lungi i s-au plimbat peste marea ondulată, apoi s-au întors
şi s-au oprit deasupra ducatului Buck. Mi-a arătat cele patru pietre preţioase de
lângă Buckkeep fără să le atingă.
— Nestematele astea… sunt stâlpi ai Meşteşugului?
— Aşa cred, am răspuns. Iar astea trebuie să fie Pietrele Mărturiei.
A dezmierdat cu nostalgie coasta uscatului îndepărtat din sud-estul Buckkeepului.
Era total lipsit de nestemate. A clătinat din cap.
— Acolo nu mai e în viaţă nimeni dintre cei care m-au cunoscut. A fost o prostie
chiar şi să mă gândesc.
— Nu e niciodată o prostie să te gândeşti să mergi acasă, l-am asigurat. Dacă o
rog pe Kettricken, o să…
— Nu, nu, nu, m-a întrerupt, cu voce scăzută. A fost doar un capriciu de-o clipă,
Fitz. Nu mă pot întoarce acolo.
Când a terminat de studiat harta, ne-am continuat coborârea, afundându-ne în
lumina de un albastru palid a labirintului. Aveam impresia că ne adâncim într-un
vechi coşmar. Pe măsură ce înaintam, Bufonul tremura din ce în ce mai tare. A pălit,
şi nu doar de frig. Vânătăile pe jumătate trecute de pe faţa lui săreau în ochi ca nişte
umbre ale puterii Femeii Palide asupra noastră. Am încercat zadarnic să rămân în
culoarele de piatră şi să găsesc o ieşire de acolo. Hoinărind dintr-o încăpere în alta,
frumuseţea locului m-a vrăjit, deşi tot mai îndelungatele tăceri ale Bufonului mă
îngrijorau, ca şi slăbiciunea lui tot mai mare. Poate că ne înşelaserăm, poate că nu
era încă pregătit să revadă locul unde fusese torturat cu atâta cruzime.
Pe nivelul de piatră, multe săli păreau neatinse de devastările şi de degradarea pe
care le întâlnisem în alte locuri din fortăreaţa de gheaţă. Imaginile minunat dăltuite
pe pragurile de sus ale uşilor înfăţişau păduri, flori şi peşti şi se regăseau pe partea
din interior a pereţilor. Toate frizele părea stranii şi străine, culorile erau fie prea
pastelate, fie prea sumbre după gustul meu de locuitor al celor Şase Ducate. Feţele
oamenilor erau prelungi, cu ochi de culori bizare şi cu semne ciudate pe piele. Mi-
au adus aminte de Selden, negustorul din Bingtown, cu nefirescul lui chip solzos. I-
am spus asta Bufonului, care a dat din cap a aprobare. Ceva mai târziu, când
străbăteam un alt culoar de piatră, mi-a pus o întrebare.
— Ai văzut vreodată un trandafir alb care a crescut ani de zile alături de unul roşu?
— Probabil, am spus cu gândul la grădinile din Buckkeep. De ce?
A ridicat dintr-un colţ al gurii.
— Cred că te-ai uitat la ei fără să-i vezi cu adevărat. După ce se află mai mulţi ani
atât de aproape, se petrece o schimbare. La trandafirii albi e cel mai uşor de
observat, căci capătă o tentă roz, sau bobocii cândva albi ca neaua încep să aibă
vinişoare roşii, foarte fine. Se întâmplă din pricină că are loc un schimb, cele două
plante îşi schimbă între ele esenţa însăşi.
I-am aruncat o privire nedumerită, întrebându-mă dacă nu cumva mintea lui o lua
razna şi dacă ar fi trebuit să-mi fac griji. S-a uitat la mine clătinând din cap.
— Ai răbdare. Îngăduie-mi să te lămuresc. Dragonii şi oamenii pot trăi unii alături
de alţii. Dar când o fac vreme îndelungată, se influenţează unii pe alţii. Străbunii au
stat în preajma dragonilor vreme de generaţii şi urmările au început să se vadă.
A clătinat din nou din cap, acum cu o uşoară tristeţe, înainte de a adăuga:
— Transformarea nu era întotdeauna o plăcere. Uneori, când stăteau prea mult
timp prea aproape, copiii nu supravieţuiau la naştere sau li se scurta viaţa. Pentru
unii, viaţa putea fi prelungită, dar sămânţa lor îşi pierdea rodnicia. Străbunii trăiau
mult, dar nu erau fecunzi. Copiii veneau pe lume rar şi erau foarte preţuiţi.
— Iar noi am readus dragonii printre oameni, ca să aibă din nou o astfel de înrâurire
asupra noastră? l-am întrebat.
— Da. Aşa e. Părea să privească totul cu mult calm. Omenirea va afla care e preţul
traiului alături de dragoni. Unii îl vor plăti bucuroşi. Străbunii se vor întoarce.
Am mers o vreme în tăcere, apoi deodată mi-a venit în gând o altă întrebare.
— Dar dragonii? Lor nu li se întâmplă nimic fiindcă trăiesc în apropierea noastră?
Mi-a răspuns după o tăcere şi mai îndelungată.
— Bănuiesc că da. Dar schimbarea li se pare ruşinoasă şi îi izgonesc pe cei la care
apare. Ai fost pe insula Celorlalţi.
Asta mi-a învălmăşit gândurile. N-am mai găsit nimic de spus. Am ajuns din nou la
o răspântie, unde se întâlneau un culoar de gheaţă şi două de piatră. L-am ales pe
unul dintre cele cele din urmă, la întâmplare. În timp ce-l străbăteam, am încercat
să împac părerea Bufonului despre Străbuni cu tot ce ştiam din experienţa mea.
— Credeam că Străbunii sunt aproape nişte zei, am zis, într-un târziu. Cu mult mai
presus decât oamenii când e vorba de suflet şi minte. Sau cel puţin aşa mi s-au
părut mie atunci când i-am întâlnit, Bufonule.
Mi-a răspuns cu o privire nedumerită.
— În torentul Meşteşugului. Fiinţe fără trup, cu o mare putere a minţit.
Şi-a înălţat brusc capul şi m-am oprit lângă el ascultând. S-a întors să se uite la
mine cu ochi imenşi. Mâna mi s-a dus la sabie. El a rămas o vreme înlemnit. Eu n-
am auzit nimic.
— Nu te speria, am spus. În culoarele astea vechi se stârnesc curenţi de aer. Uneori
ai impresia că auzi şoapte în depărtare.
A dat din cap, dar răsuflarea i s-a domolit abia după câteva minute. Pe urmă a spus:
— Bănuiesc că Meşteşugul v-a rămas din vremuri vechi. Cred că e ultima rămăşiţă
a unei legături create dintre dragoni şi oameni, pentru comunicare. Nu înţeleg ce
vrei să spui când vorbeşti despre torentul său, dar poate că talentul ăsta îţi îngăduie
să-ţi dai seama de ce are nevoie un trup. Mi-ai arătat deja că e o magie mai
puternică decât mi-aş fi închipuit vreodată. Poate e o urmare a traiului alături de
dragoni, poate a dăinuit. Aşa că descendenţii Străbunilor au păstrat-o după
dispariţia dragonilor şi le-au lăsat-o moştenire copiilor lor. Unii au primit-o într-o mai
mică măsură. În alţii – aici s-a uitat pieziş la mine – sângele Străbunilor curge cu
mai multă vigoare.
După ce am păstrat un timp tăcerea, m-a întrebat aproape batjocoritor:
— Nu-ţi vine s-o recunoşti cu glas tare, nu-i aşa? Nici măcar doar faţă de mine.
— Cred că te înşeli. Dacă toate astea ar fi adevărate, nu le-aş şti? Nu le-aş simţi?
După cum se pare, vrei să zici că eu descind din Străbuni. Ceea ce ar însemna că
într-un fel sunt în parte eu însumi dragon.
La asta a izbucnit în râs. Era un sunet atât de bine-venit din partea lui încât l-am
preţuit, cu toate că râdea de mine.
— Numai tu puteai s-o spui astfel, Fitz. Nu. Nu eşti în parte dragon, ci, mai degrabă,
ceva din fiinţa dragonilor a pătruns în stirpea voastră. Pesemne că un strămoş de-
al tău „a respirat răsuflarea dragonului”, cum se spune în poveştile de demult. Şi a
ajuns până la tine.
Ne-am continuat drumul, cu picioarele târşâindu-ni-se pe piatră. În coridoare
ecourile erau stranii, şi Bufonul s-a uitat de mai multe ori peste umăr.
— Ca atunci când se naşte un pisoi cu coada lungă după un lung şir de mâţe cu
doar un ciot de coadă? l-am întrebat.
— Cred că poţi privi lucrurile astfel.
Am dat încet din cap, pentru mine însumi.
— Asta ar explica de ce apar oameni înzestraţi cu Meşteşug în locuri bizare. S-ar
părea că sunt chiar şi aici, în Insulele Străine.
— Ce-i asta?
Avusese întotdeauna ochi mai ageri decât ai mei. Degetele lui lungi au atins un
semn zgâriat pe un perete. Neîncrezător, m-am apropiat să-l cercetez. Era unul
dintre cele făcute de mine.
— E drumul către casă, i-am răspuns.
Capitolul 31
CAPUL DRAGONULUI
Şi posomorâta Oerttre, mamă a tuturor, şi-a ridicat privirea, clătinându-şi
mustrătoare capul.
— Nu se poate, a spus, cu un aer hotărât. Nu ne obligă cuvintele, dacă doar nişte
simpli bărbaţi le-au rostit.
Fata mea mai mare trebuie să fie, după mine, conducătoare. Aici a fost mereu aşa,
puterea trece de la o femeie la fiica sa.
Vrei să-ţi fie narcescă noastră regină ţie? Din tot ce avem, din tot ce înseamnă
pentru noi avuţie,
E ultima de care poate fi tribul lipsit, orice ai fi înfăptuit. Şi arată-mi, de fapt, cum ai
îndeplinit
Ceea ce ai făgăduit. Cu sânge ţi-ai scris legământul, c-o să faci voia ei ţi-ai dat
cuvântul.
O, prinţule Farseer, adu-ţi aminte cum te-ai lăudat:
„Pe vatra din casa mamelor tale capul lui Icefyre va fi aşezat”.
COCKLE LONGSPUR50, Capul dragonului
Am străbătut labirintul Străbunilor călăuziţi de semnele lăsate de mine şi, în cele din
urmă, am ieşit la lumina zilei prin crăpătura din perete. Vântul proaspăt umplea aerul
cu cristale de gheaţă, ciupindu-ne usturător feţele şi făcând poteca abruptă de sub
picioarele noastre şi mai înşelătoare. Clară, adevărata lumină a zilei mi-a îndurerat
ochii, umplându-i de lacrimi. Bufonul cobora panta în faţa mea. Acolo, în voia
vântului şi a gerului, slăbiciunea lui sărea în ochi şi am bombănit, nemulţumit de
propria-mi prostie. Drumul îl storsese de puteri. Când a alunecat a doua oară, l-am
prins zdravăn de guler şi l-am ţinut astfel în picioare până ce ne-am văzut în faţa
sălaşului Omului Negru.
— Bate la uşă! i-am cerut, dar când n-a făcut altceva decât să-mi întoarcă privirea,
cu ochii înceţoşaţi de oboseală, m-am întins pe lângă el şi am lovit în lemn cu
pumnul.
Uşa s-a deschis atât de repede încât nu m-am putut convinge că zâmbitorul Om
Negru care ne-a apărut în faţă nu ne aştepta. Dar Bufonul a rămas nemişcat cu
ochii la el.
— E mort de frig şi istovit din cale-afară, am spus ca scuză şi l-am împins înăuntru
înaintea mea.
Apoi am închis cu putere uşa în urma noastră şi m-am întors, recunoscător, către
odaia primitoare. Am clipit şi am aşteptat să mă obişnuiesc cu semiîntunericul, după
strălucirea luminii din plină zi. Am văzut mai întâi vatra mică, apoi cum se holba
Omul Negru la Bufon; amândoi păreau să nu-şi poată crede ochilor.
— Era mort, mi-a spus Omul Negru cu hotărâre. A murit.
Făcuse ochii mari, foarte mari.
— Da. Era, am confirmat. Dar eu sunt Catalizatorul. Pot schimba lucrurile.
Pe urmă Thick a ţâşnit de lângă vatră şi m-a cuprins cu braţele lui scurte. A început
să ţopăie ca un ursuleţ, strigând:
— Te-ai întors! Te-ai întors! Am crezut că n-o să te mai întorci niciodată. Chade a
zis: „Vine corabia”, iar eu am spus: „Dar el nu-i aici şi eu nu mă urc pe nicio corabie”.
Pe urmă el a spus: „Vine oricum”. Şi a venit, şi acolo nu era nimeni, şi a plecat
înapoi, pentru că eu am spus: „Nu, nu mă întorc singur, numai eu singur, şi oricum
nu vreau să mă urc pe-o corabie!”
Şi-a încetat ţopăiala şi a adăugat rânjind satisfăcut:
— Dacă nu eşti mort, Chade e atât de supărat pe tine încât o să-ţi doreşti să fii. Aşa
a zis el. Dutiful. Oh, şi capul dragonului, am uitat să-ţi spun partea cu capul
dragonului. Nettle a făcut-o!
A trimis capul dragonului în casa mamelor şi a fost o mare surpriză pentru toată
lumea. În afară de mine. Ea mi-a spus că poate vorbi cu Tintaglia, că o poate face
să-i pară rău dacă n-o ascultă. Şi a ascultat-o. Şi totul e din nou bine.
A spus-o cu atâta încredere, încât mi-a venit greu să mă uit în jos, în ochii lui rotunzi
şi veseli şi să răspund:
— Cred că n-am înţeles nici măcar jumătate din tot ce mi-ai spus. Şi presupun că
am lipsit mai mult decât credeam.
M-am desprins din îmbrăţişarea lui. În cealaltă parte a odăii se lăsase o linişte
stranie. Omul Negru şi Bufonul se uitau unul la altul nu cu ostilitate, ci cu
neîncredere. Văzându-i pe amândoi alături, am remarcat o asemănare, dar părea
datorată unor strămoşi comuni, nu unei legături de rudenie apropiată. Omul Negru
a vorbit primul.
— Bine-ai venit! a spus cu voce slabă.
— Nu te-am văzut niciodată, a răspuns Bufonul minunându-se. În toate viitorurile
întrezărite, în tot ce-ar fi putut să fie, nu te-am văzut niciodată.
A început brusc să tremure şi am ştiut că ajunsese la capătul puterilor. Şi Omul
Negru a părut să-şi dea seama, pentru că a împins o pernă mai aproape de foc şi
s-a grăbit să-i facă semn să stea jos. Bufonul mai degrabă s-a prăbuşit decât s-a
aşezat. Mi-am luat mantia de pe umerii lui spunându-i:
— Focul o să te-ncălzească mai repede aşa.
— Nu cred că mi-e chiar atât de frig, a răspuns cu glas firav. Numai că… sunt în
afara timpului meu, Fitz. Mă simt ca un peşte în aer sau ca o pasăre sub apă. Sunt
dincolo de existenţa mea şi înaintez din zi în zi bâjbâind, întrebându-mă ce să fac
cu mine însumi. Mi-e foarte greu.
Vocea i s-a stins la ultimele cuvinte. S-a uitat în sus, la Omul Negru, parcă
implorându-l să-l ajute. Capul a început să-i tremure.
N-am ştiut ce să-i spun. Nu-i plăcea că-i prelungisem viaţa? Gândul mă durea şi
am păstrat tăcerea. L-am privit pe Omul Negru căutându-şi cuvintele.
— Asta te pot eu învăţa…
Şi-a lăsat cuvintele să se stângă încet. Un zâmbet i s-a aşternut pe faţă încetul cu
încetul, ca un răsărit de soare. Şi-a aplecat capul spre prietenul meu şi a spus ceva
într-o altă limbă.
Bufonul s-a deschis către el ca o floare către lumină. Un surâs tremurător i-a luminat
chipul şi, şovăind, a răspuns în aceeaşi limbă. Omul Negru a scos un strigăt de
încântare. A arătat către sine însuşi şi a spus ceva foarte repede, apoi, ca şi cum
şi-ar fi reamintit brusc de bunele maniere, a luat ceainicul şi o cană, a turnat ceaiul
cu eleganţă în mişcări şi l-a pus în faţa Bufonului. Care l-a copleşit cu mulţumiri. În
limba lor părea să fie nevoie de foarte multe cuvinte ca să spui lucruri simple. Nici
măcar o singură silabă nu semăna cu vreo altă limbă pe care o auzisem cândva.
Vocea Bufonului şi-a pierdut puterea. A tras aer în piept şi a încheiat ceea ce
începuse să spună.
Am avut, copilăreşte, impresia că sunt exclus. Aproape ca şi cum mi-ar fi simţit
nemulţumirea, Bufonul s-a întors spre mine. Şi-a îndepărtat părul de pe faţă cu
degete tremurătoare.
— N-am mai auzit limba copilăriei mele de când, ei, de când am plecat de-acasă.
Acum, când o ascult din nou, mă unge pe suflet.
Probabil că Dutiful şi Chade aflaseră de la Thick că mă întorsesem, fiindcă i-am
simţit asediindu-mi zidurile Meşteşugului cu loviturile lor. Am hotărât, fără tragere
de inimă, că era timpul să-i las să ajungă la mine. Am luat cana cu ceai pe care
tocmai o umpluse Omul Negru pentru mine, m-am aşezat lângă focul lui şi, văzând
că Bufonul era absorbit de discuţia cu gazda noastră, am capitulat coborându-mi
zidurile Meşteşugului.
Mai înainte de orice gând, de la Chade a venit o răbufnire de furie, teamă şi ciudă,
care m-a zgâlţâit şi m-a pălmuit ca pe un servitor tânăr şi rebel. Când a terminat,
cred că l-am scos mai tare din sărite râzând de violenţa atacului său, ceea ce l-a
înveselit pe Dutiful.
Nu ţi s-a întâmplat nimic prea rău dacă poţi să râzi aşa! Nu te-am mai simţit
niciodată atât de lipsit de griji.
Mi-am dat seama că băiatul era surprins, că pur şi simplu se minuna.
Gândul lui Chade a venit o clipă mai târziu, ca un ecou.
Ce-i cu tine? Eşti beat?
Nu, sunt întregit şi pe deplin vindecat. Ca şi Bufonul. Dar povestea mea poate să
aştepte. La voi e totul bine? Prinţul nostru şi-a câştigat cu adevărat mireasa? Thick
mi-a spus o poveste bizară, despre un cap de dragon pe vatra din casa mamelor
ei. E adevărat? Cine l-a ucis pe Icefyre?
N-a omorât nimeni dragonul. El şi-a pus capul acolo. Dar, da, s-ar părea că totul s-
a aranjat, mi-a răspuns Chade, cu o satisfacţie din care răzbătea înverşunarea.
Acum, când ştim că eşti teafăr, putem ridica pânzele. Asta dacă Dutiful îşi face
destul curaj ca să-i spună miresei lui că trebuie să-l însoţească.
Îi las pur şi simplu timp, ca să fiu sigur că o face din propria ei voinţă, a răspuns
Dutiful cu asprime.
Nu înţeleg. Vrea cineva să înceapă cu începutul şi să-mi spună toată povestea?
Şi apoi am aflat, pe de-a-ntregul, de la Chade şi Dutiful deopotrivă, ca şi din
comentariile entuziaste ale lui Thick, cum o sâcâise şi o îmboldise Nettle pe
Tintaglia, pătrunzându-i în vise când dormea şi în gânduri când era trează, ca să-i
ceară cu insistenţă să-i răsplătească pe oamenii plăpânzi care avuseseră atâta de
suferit când îl eliberaseră pe Icefyre. La rândul ei, Tintaglia îl condusese pe acesta
din urmă, cam aşa cum îşi duce un porumbel perechea în cuib, mai întâi la Zylig,
unde i se înfăţişaseră amândoi Hetgurdului, încă adunat acolo, şi apoi către insula
Mayle şi la Wuislington.
Dragonii coborâseră pe pământ în faţa casei mamelor Ellianiei. Am înţeles că asta
pricinuise nişte stricăciuni, dar uriaşul Icefyre izbutise să pătrundă în casa mamelor,
unde îşi pusese, fără pic de graţie şi pentru foarte scurt timp, capul pe vatră, pentru
ca făgăduiala făcută de Dutiful Ellianiei să fie îndeplinită întru totul.
Credeam că Elliania s-a declarat mulţumită, că a considerat că Dutiful şi-a îndeplinit
făgăduiala şi s-a dovedit demn de ea ajutând la eliberarea mamei şi a surorii ei.
Eram nedumerit, nu pricepeam de ce fusese nevoie de aşa ceva.
Oh, ea e foarte satisfăcută, şi asta de câteva zile, a răspuns Chade cu acreală, şi
am bănuit că virtutea lui Dutiful se lăsase înfrântă de insistenţele fetei. Mama ei e
cea care ne-a făcut greutăţi, îndurerându-l pe Peottre. Oerttre ne-a spus, chiar
înainte de a ajunge la Zylig, că ea nu-şi consideră fiica obligată să respecte nicio
înţelegere încheiată de bărbaţi. I se pare de neconceput să-şi părăsească Elliania
casa, chiar şi pentru a deveni regina celor Şase Ducate. I-a găsit aranjamentului
nostru o mie de hibe, a spus că, fiind încă în viaţă, ea era adevărata narcescă şi că
totul s-a stabilit fără a avea încuviinţarea ei, aşa cum s-ar fi cuvenit. Nu e de acord
să moştenească Lestra titlul de narcescă; nu o consideră potrivită să conducă după
moartea ei. Cât despre copiii Ellianiei şi ai lui Dutiful, pe ea o îngrozeşte gândul că
vor rămâne în cele Şase Ducate.
E vorba numai de fete, nu şi de băieţi, s-a amestecat Dutiful.
Aşa e, a recunoscut Chade. S-a arătat mai mult decât dornică să le îngăduie lui
Dutiful şi Ellianiei să, adică să devină, să facă…
N-a izbutit să găsească nişte cuvinte care să-i exprime gândul cu delicateţe.
Dutiful s-a dovedit mult mai prozaic.
A fost de acord să împart patul cu Elliania. A părut ofensată de ideea că s-ar putea
pune cineva de-a curmezişul când Elliania vrea să se culce cu un anumit bărbat. Şi
narcesca Oerttre a propus ca toţi băieţi născuţi din unirea noastră să le fie daţi celor
Şase Ducate. Când vor împlini şapte ani.
Au părut înţeleşi să-mi lase timp să rumeg ideea. Era de neconceput. Niciunul dintre
duci n-ar fi recunoscut un asemenea moştenitor.
Şi acum? Acum, după ce Icefyre a făcut din răspunsul lui Dutiful la provocarea
Ellianiei o izbândă deplină?
Narcesca Oerttre a fost impresionată. E greu să nu fii impresionat când o creatură
de o asemenea mărime îşi croieşte drum prin casa ta şi-şi pune capul pe pietrele
vetrei tale. Mai ales când încă mai are în jurul gâtului o parte din tocul uşii tale.
Mi-a fost uşor să-l iert pe Dutiful pentru satisfacţia aproape copilărească pe care i-
o oferea o asemenea răzbunare.
Cred că s-a terminat cu obiecţiile ei. Şi, chiar dacă încă mai are rezerve, aici sunt
destui membri ai Hetgurdului care au văzut totul şi nu pot fi reduşi la tăcere. Acum
văd cu toţii o onoare în plecarea Ellianiei în ţara mea. „Ca să întemeieze o nouă
casă a mamelor”, aşa spun.
De parcă devenind soţia lui Dutiful ar cuceri cele Şase Ducate, s-a plâns Chade.
Însă i-am simţit uşurarea. Prevedeam greutăţile pe care ni le rezerva viitorul, în
momentele nepotrivirilor dintre obiceiurile din ţara ei şi ale noastre. Dacă primul ei
copil urma să fie băiat, oare rudele ei aveau să fie scandalizate văzând că
moşteneşte el tronul? Mi-am alungat gândul din minte. Aveam destul timp să-mi fac
griji pentru asta după ce urma să se întâmple.
Şi cum a fost convins dragonul să ne-ajute?
Întreabă-l pe Thick. S-ar părea că el şi Nettle au pus totul la cale.
Zâmbetul meu a pălit. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
Nettle ştie că a murit Burrich?
Da.
Răspunsul lui Chade a fost scurt şi acru.
Dacă aş fi fost în locul ei, eu, unul, n-aş fi vrut să mi se ascundă aşa ceva, a subliniat
Dutiful, cu severitate. Am ştiut că se justifica nu numai faţă de mine, ci şi faţă de
Chade. Şi am făcut aşa cum cred că e mai bine. În plus, şi mama trebuia să afle,
ca să ia în grijă familia unui bărbat care ne-a slujit atât de bine şi atât de mult. Ca
să nu mai spun că, atunci când o să stau în faţa verişoarei mele în carne şi oase n-
o să-mi placă s-o fac ţinând la spate un sac cu secrete murdare.
Suna aspru, şi am desluşit în spatele cuvintelor o neînţelegere între Dutiful şi
Chade. Nu părea un moment potrivit ca să-mi spun propria părere. În plus, ceea ce
se făcuse era bun făcut, era prea târziu pentru o schimbare. Dar puteam încerca să
schimb subiectul.
Prin urmare, acum nunta se poate face fără să mai pună nimeni piedici.
Acum da. Dutiful a insistat să rămânem aici până când primim veşti de la tine. Sau
până când ajungem la concluzia că ai murit şi trimitem pe cineva după Thick, deşi
ideea întoarcerii acasă nu-l încântă. Însă acum, când ştim că eşti acolo, o să
trimitem imediat o corabie, să vă ia pe amândoi. Imediat ce ajungeţi aici, putem
pleca acasă.
Fără corăbii! a insistat Thick.

Prinţul nu i-a dat atenţie.

Aşteptându-l pe Fitz n-am irosit timpul, a spus contrazicându-l pe Chade. Nu s-ar fi
cuvenit s-o smulgem imediat pe narcescă din sânul familiei sale. Elliania a fost prea
mult timp despărţită de mama şi de sora ei. Mi-a făcut plăcere să le văd împreună.
Şi când se uită de la sora ei la mine… Fitz, în ochii ei sunt un erou. Barzii din insule
compun balade despre asta.
Balade foarte lungi, a completat Chade. Am fost nevoiţi să le ascultăm zâmbind
aproape în fiecare seară.
Am păstrat o vreme o tăcere plină de mulţumire. Prinţul meu îşi dobândise mireasa.
Între cele Şase Ducate şi Insulele Străine avea să fie pace. Pe urmă Dutiful a spus
cu o tentă solemnă:
Şi mă bucur pentru că ai avut timp să-ţi jeleşti prietenul. Îmi pare foarte râu pentru
el, Fitz.
Ai izbutit să găseşti trupul Bufonului? m-a întrebat Chade cu blândeţe.
A urmat clipa mea de triumf.
L-am găsit pe Bufon.
Credeam c-a murit!
Solemnitatea lui Dutiful şi-a cedat locul uimirii.
Aşa am crezut şi eu, am răspuns, hotărându-mă brusc să nu dau şi alte explicaţii.
Era uşor să le abat atenţia de la Bufon. N-a trebuit să adaug decât: îmi pare rău că
n-am fost aici când aţi trimis corabia. Dar nu e nevoie să mai trimiteţi alta. Eu şi
Thick ne putem întoarce la Buckkeep mult mai simplu. Şi fără să mai fie nevoie să
se îmbarce pe vreun vas.
Uimirea lor când au aflat de existenţa unui stâlp folosibil al Meşteşugului n-a fost
nimic pe lângă încântarea care l-a cuprins pe Thick când i-am spus că se putea
întoarce acasă fără să călătorească pe mare. M-a luat brusc de mijloc, m-a săltat
în picioare şi a început să ţopăie în jurul meu cu atâta frenezie, încât nu m-am mai
putut concentra atât cât era nevoie pentru Meşteşug. L-am prins de umeri şi m-am
proptit bine pe picioare ca să pun capăt dansului nostru, apoi mi-am ridicat privirea
şi am văzut că Omul Negru se uita la noi amuzat şi speriat totodată. Bufonul părea
prea obosit ca să mai fie surprins.
— Tocmai a înţeles că ne putem întoarce acasă prin stâlpii Meşteşugului, le-am
explicat. Lui Thick nu-i plac călătoriile pe mare. Şi e încântat, fiindcă drumul nostru
s-ar putea să dureze doar câteva clipe în loc de mai multe zile.
Omul Negru m-a privit fără să priceapă. Pe urmă Bufonul i-a spus ceva în limba lui,
şi atunci a scos un „aaaah” care sugera că se lămurise şi a dat din cap cu
înţelepciune. Explicaţia a părut să-i fi adus aminte de o altă întâmplare, fiindcă a
început un monolog lung adresat Bufonului.
Thick s-a oprit brusc locului, apoi şi-a lăsat capul pe-o parte, ca şi cum ar fi ascultat
ceva.
— Pergamentele Meşteşugului, spune Chade, aduceţi pergamentele Meşteşugului.
A tăcut şi s-a încruntat concentrându-se asupra mesajului bătrânului sfetnic. Dar nu
încă! Nu plecaţi încă acasă, aşteptaţi până găsesc o explicaţie bună pentru sosirea
voastră. Va fi curând. Nettle a început să se sature de atâtea mesaje. Tu te-ai
descurca mai bine.
Îi dădusem lui Chade o temă amplă de gândire şi, spre uşurarea mea, a întrerupt
discuţia noastră prin Meşteşug tocmai pentru asta. Dutiful a încercat să-mi explice
cum îl convinsese Nettle pe Icefyre să-şi pună capul pe vatra narcescăi, dar Thick
era prea entuziasmat ca să ne lase să stăm de vorbă. Şi am simţit la prinţ un
neastâmpăr care mi-a dezvăluit că-şi putea petrece timpul într-un mod mai
interesant decât rămânând la taclale cu mine. L-am trimis să-şi vadă de ale lui,
prevenindu-i cu asprime că trebuia să fie prudent, şi sunt sigur că mi-a ignorat sfatul.
Mi-am reîndreptat toată atenţia către ceea ce se petrecea în jur şi am văzut că
Bufonul dădea obosit din cap, ascultând o lungă explicaţie a Omului Negru. Bătrânul
vorbea în cea mai de neînţeles limbă auzită de mine vreodată, din care nu
pricepeam nici măcar un singur cuvânt. Thick a ţinut morţiş să-mi spună cum îşi
petrecuse timpul cu Omul Negru, descriindu-mi cu lux de amănunte tot ce
mâncaseră, cum se înfuriase şi se supărase Chade şi ce derdeluş minunat
descoperise la nu prea mare distanţă. I-am privit faţa rotundă, care strălucea de
mulţumire. Era un omuleţ minunat. Privea cu aceeaşi seninătate reîntoarcerea mea,
apariţia Bufonului, care nu mai era mort, şi apropiata noastră plecare acasă, fără
să avem nevoie de vreo corabie. Alunecarea pe zăpadă îl umplea de tot atâta
încântare ca şi sosirea mea. Îl invidiam pentru uşurinţa cu care accepta schimbările
şi viitorul.
În timp ce sporovăia, am încercat să descifrez ce-mi rezerva viitorul mie. Urma să
ne întoarcem la Buckkeep şi eram însărcinat să mut acolo biblioteca Meşteşugului.
Numărul călătoriilor prin stâlp necesare pentru asta era deja destul de mare ca să
mă umple de temeri. Şi totuşi părea o misiune simplă, dacă o comparam cu ceea
ce avea să urmeze. Trebuia să apar, în carne şi oase, în faţa lui Nettle. Şi să-i
dezvălui lui Molly că eram în viaţă. Gândul m-a umplut de un val de dor, aproape
tăindu-mi răsuflarea. Redându-mi toate amintirile despre ea, Bufonul îmi trimisese
sufletul înapoi, în clipa când pricepusem pentru prima oară că, pentru mine, era
pierdută. Suferinţa era nouă, iar dragostea mea pentru ea, puternică. Mă
înspăimânta gândul la prima noastră întâlnire, la toate explicaţiile pe care trebuia
să i le dau. Mă temeam şi să-ncerc să fac faţă durerii pentru pierderea bărbatului
ei, dar ştiam că n-am de ales. Burrich îi purtase de grijă fiicei mele în vreme ce
fusesem „mort”. Puteam face mai puţin pentru fiii lui încă mici? Dar n-avea să-mi fie
uşor. Nimic n-avea să-mi fie uşor. Totuşi, cu o stranie tresărire a inimii, am înţeles
că aşteptam totul cu nerăbdare, că ştiam că, dincolo de durerea pentru moartea lui
Burrich, pe care o împărtăşeam, s-ar fi putut afla, în cele din urmă, altceva. Gândul
m-a făcut să mă simt uşuratic şi hrăpăreţ, dar a rămas totuşi acolo. Mi se părea că
trecuseră ani de când nu mai privisem înainte văzând prilejuri faste şi posibilităţi.
Am ştiut, dintr-odată, că-mi doream să fac schimbări, să trăiesc cu adevărat şi să
înfrunt pericolele unei încercări de recucerire a dragostei lui Molly.
Thick m-a zgâlţâit de umeri.
— Ei? m-a întrebat în culmea încântării. Vrei să mergem acum?
— Da, m-am trezit spunând, apoi am devenit conştient că ascultasem zâmbind şi
dând aprobator din cap tot ce-mi spusese despre alunecarea pe zăpadă.
Mă oferisem să mergem pe derdeluş împreună. Era prea fericit ca să-l dobor dintr-
al nouălea cer şi mi-a trecut brusc prin minte că, de fapt, n-aveam nimic mai bun de
făcut. Bufonului i-ar fi prins bine odihna şi părea să savureze discuţia cu Omul
Negru. Aşa că ne-am înfofolit şi am ieşit în zăpadă. Îmi propusesem să mă las să
alunec pe zăpadă împreună cu el o dată sau de două ori, doar atât cât era nevoie
ca să se simtă mulţumit, dar panta pe care o găsise era tot atât de lungă şi de
netedă ca acelea lăsate în urmă de alunecările vidrelor şi la fel de tentantă. Thick o
folosise atât de des în ultimele câteva zile, încât era lustruită. Ne-am dat drumul la
vale mai întâi pe burtă şi apoi împreună, stând alături pe mantia mea şi chiuind ca
nişte copii, fără să ne pese că era frig şi că ne udam hainele.
Era joacă, în toată simplitatea şi puritatea ei. Joacă pentru care nu-mi mai găsisem
timp, pe care o respinsesem, considerând că nu e necesară, că e o întrerupere a
tuturor îndeletnicirilor practice din viaţa mea meticulos ordonată. Când ajunsesem
să nu-mi mai îngădui o plăcere simplă? M-am lăsat furat de ea şi am revenit în lume
cu o tresărire când am auzit pe cineva strigându-mă. Tocmai ajunsesem la capătul
de jos al pantei şi, când m-am întors către vocea Bufonului, Thick s-a izbit de mine.
Am fost azvârlit prin aer şi am căzut, aproape fără să mă lovesc câtuşi de puţin, cu
bondocul deasupra mea. Ne-am ridicat zvârcolindu-ne şi l-am văzut pe Bufon
privindu-ne amuzat şi cu o afecţiune la care era greu să te uiţi. Nici nostalgia şi
regretele nu-i lipseau din privire.
— Ar trebui să-ncerci şi tu, i-am spus pe jumătate ruşinat, fiindcă fusesem surprins
zbenguindu-mă ca un băieţel prin prima zăpadă a anului.
Odată ce m-am văzut în picioare, l-am ajutat şi pe Thick să se proptească bine pe
ale lui. În ciuda tumbei noastre, bondocul zâmbea cu gura până la urechi.
— Spatele meu, a spus încet Bufonul, şi eu am dat din cap întristându-mă brusc.
Ştiam că era vorba de mai mult decât de spatele lui abia vindecat, de mai mult decât
rigiditatea unor răni pe jumătate lecuite. Ceea ce trăise nu-i înţepenise şi nu-i
umpluse de cicatrice doar trupul. M-am întrebat de cât timp era nevoie ca să-şi
redobândească mlădierea spiritului.
— O să te vindeci, am zis, deopotrivă pentru el şi pentru mine, urcând către locul
unde ne aştepta.
Aş fi vrut să-mi pot pune mai multă siguranţă în glas.
— Prilkop ne-a pregătit masa, mi-a spus el. Am venit să vă spun că e gata. V-am
strigat amândoi din uşă, dar nu ne-aţi auzit. A şovăit o clipă. De sus, coborârea
până aici părea uşoară. N-a fost. Acum mă gândesc cu groază că trebuie să merg
înapoi.
— Urcuşul e abrupt, am încuviinţat, când am pornit-o pe drumul de întoarcere.
Imediat ce auzise de mâncare, Thick îşi iuţise paşii mărunţi şi mergea înaintea
noastră aproape alergând.
— Prilkop?
— E numele Omului Negru. Bufonul înainta cu greutate, alături de mine, pe poteca
de pe coasta stâncoasă. Respira scurt gâfâind. A avut nevoie de câteva clipe ca să
şi-l amintească. Trecuse mult timp de când nu mai stătuse de vorbă cu nimeni şi
încă şi mai mult de când nu mai vorbise în limba mamelor noastre.
— Am avut impresia că amândoi aţi savurat asta, am spus sperând că n-aveam în
glas nicio urmă de gelozie.
— Da, a încuviinţat. Şi a zâmbit. El n-a mai ajuns acasă de atât de mult timp şi,
când i-am povestit tot ce-mi amintesc din copilărie, n-a putut decât să se minuneze
fiindcă s-au schimbat atât de multe. Ne întrebăm amândoi cum o mai fi acolo acum.
— Ei, presupun că acum s-ar putea duce acasă dacă ar vrea. Adică nu mai există
nicio viziune care să-l ţină aici. Nu-i aşa?
— Da, nu mai există.
Am mers o scurtă vreme în tăcere, apoi el a adăugat cu voce înceată:
— Fitz, acasă înseamnă oameni. Nu un loc. Dacă te întorci când oamenii nu mai
sunt, nu mai poţi vedea decât ceea ce nu mai există acolo.
Şi-a pus mâna pe braţul meu, şi m-am oprit.
— Lasă-mă să-mi trag sufletul, m-a implorat, apoi a profitat de scurta pauză doar
ca să vorbească pe un ton plin de seriozitate. Tu eşti cel care ar trebui să meargă
acasă. Cât mai poţi. Cât mai sunt acolo oameni pe care-i cunoşti şi pe care
întoarcerea ta o să-i bucure. Nu doar castelul Buckkeep. Ci şi Molly. Şi Patience.
— Ştiu. Vreau s-o fac.
L-am privit cu nedumerire, surprins fiindcă îi trecuse prin cap că n-o voi face.
Aproape că s-a albit la faţă de uimire.
— Da? Cu adevărat?
— Bineînţeles.
— Vorbeşti serios, nu?
Mi-a cercetat chipul cu privirea. Mi s-a părut că-i văd în ochi umbra unei dezamăgiri.
Apoi mi-a luat o mână într-ale lui şi a adăugat:
— Mă bucur pentru tine, Fitz. Mă bucur cu adevărat. Ai spus c-o s-o faci, dar păreai
şovăielnic. M-am temut că, poate, n-o să te ţii de cuvânt.
— Ce altceva aş fi putea face?
A ezitat o clipă, parcă vrând să spună ceva. Pe urmă a părut să se răzgândească.
A pufnit scurt.
— Ai putea găsi o peşteră în care să trăieşti de unul singur în următorii zece ani.
— De ce să fac una ca asta? Retragere din viaţă, renunţare la orice prilej de
îmbunătăţire a lucrurilor… Oh.
Am fost răsplătit de vechiul lui zâmbet, care i s-a lăţit încet pe toată faţa.
— Ajută-mă să urc, a spus, şi am făcut-o cu bucurie.
S-a sprijinit de braţul meu, lăsându-se mai greu decât mă aşteptasem. Când am
ajuns în grota lui Prilkop, l-am ajutat să se aşeze.
— Alcool? Rachiu? l-am întrebat pe Omul Negru, care a clătinat din cap abia după
ce Bufonul a tradus cuvintele mele cu voce slabă.
S-a apropiat de prietenul meu şi s-a aplecat ca să-i privească faţa. I-a atins fruntea
şi a clătinat din cap încă o dată.
— O să fac ceai. Pentru asta, un ceai care ajută.
Am mâncat împreună şi ne-am petrecut seara povestind. Bufonul şi Prilkop părea
să-şi fi potolit o parte din dorinţa de a vorbi în limba lor. Am pregătit un culcuş pentru
Bufon şi am insistat să se întindă lângă foc. Am încercat să-i spun lui Prilkop
întreaga poveste a sosirii noastre pe Aslevjal. M-a ascultat cu atenţie, dând din cap
cu fruntea încruntată. Bufonul îi explica pe scurt, din când în când, câte ceva greu
de înţeles pentru el. Dar, în cea mai mare partea a timpului, a stat nemişcat
ascultând. Când îmi întrerupea spusele, era straniu să aud cum punea cap la cap
tot ce se petrecuse, lăsând impresia că menirea nostru fusese, dintotdeauna,
trezirea lui Icefyre şi readucerea dragonilor în lume. Cred că, pentru el, chiar ăsta
era adevărul. Dar era bizar să-mi văd propria viaţă într-o asemenea lumină.
S-a făcut foarte târziu, şi Thick a adormit cu mult înainte de a ne spune Prilkop
noapte bună. Am trecut printr-un straniu moment de stânjeneală când mi-am întins
păturile la distanţă de ale Bufonului. Acolo aveam aşternuturi din belşug. Nu mai
era nevoie să împărţim acelaşi culcuş. Dar dormisem alături de el în atâtea nopţi
încât mă întrebam dacă nu şi-ar fi dorit să mă simtă aproape, să-l apăr de spaimele
celei care începea, dar n-am ştiut cum să-i pun lui întrebarea. În schimb, mi-am
sprijinit capul pe braţ şi l-am privit dormind. Avea faţa suptă de oboseală, iar durerea
continua să-i încreţească fruntea. Ştiam că, după toate prin care trecuse, avea
nevoie să stea un timp departe de mine, să fie singur cu el însuşi, ca să redescopere
cine era. Dar îmi doream, cu egoism, să nu ne despărţim iarăşi. Nu renăscuse doar
dragostea mea pentru Molly, ci şi afecţiunea prietenească pe care i-o purtam
Bufonului, dorinţa de a mă afla în apropierea lui. Voiam să fim din nou cei mai buni
prieteni, să nu ne sinchisim de deosebirile dintre noi, să ne bucurăm împreună de
fiecare zi şi să înfruntăm greutăţile cu optimism; el reprezenta toate astea pentru
mine şi mi-am jurat că n-o să-i mai las să-mi alunece printre degete, din neglijenţă.
El şi Molly aveau să-mi rotunjească viaţa, făcând din ea ceea ce fusese cândva. Ei
doi şi Patience, mi-am spus, cu uimire. Aveam s-o redobândesc şi pe ea, indiferent
cât m-ar fi costat.
Poate pentru că Thick dormea atât de aproape de mine sau poate doar pentru că
de când mă aventurasem pe domeniul Femeii Palide aveam pentru prima oară
parte de un somn atât de profund încât să-mi visez propriile vise, m-a găsit Nettle.
Sau poate eu am găsit-o pe ea. M-am pomenit într-un loc unde se însera. Un loc
pe care aproape că mi-l reaminteam, dar care se schimbase atât de mult încât nu
puteam fi sigur. Straturi de flori străluceau luminoase în semiîntuneric. Miresmele
lor pluteau în adierea din amurg contopindu-se.
Nettle stătea singură pe o bancă de piatră. Cu capul sprijinit de zidul din spatele ei,
privea lung cerul nopţii. Am tresărit când am văzut-o. Părul ei superb fusese tuns
foarte scurt. Era cel mai vechi dintre însemnele doliului din cele Şase Ducate, de
care femeile se foloseau foarte rar. M-am aşezat în faţa ei, pe pietrele pavajului,
sub înfăţişarea mea de lup. Nettle s-a mişcat şi şi-a coborât privirea spre mine.
— Ştii că tatăl meu e mort?
— Da. Îmi pare rău.
Nettle foia între degete un fald al fustei ei negre.
— Ai fost de faţă? m-a întrebat într-un târziu.
— Când a murit nu. Doar când a primit rana de la care i s-a tras moartea.
Între noi s-a lăsat pentru o scurtă vreme tăcerea.
— De ce te simţi atât de stânjenit de întrebarea asta de parcă nu s-ar cuveni să fiu
curioasă? Ştiu că prinţul preferă să ocolească răspunsul, să spună doar că tata s-
a luptat cu mult curaj, că a fost un erou. Dar pentru mine nu e de ajuns. Vreau să
ştiu cum a murit… cum a fost rănit. Vreau… trebuie să aflu toate amănuntele.
Pentru că i-au aruncat trupul în mare şi n-o să-l mai văd niciodată, nici viu, nici mort.
Ştii cum e? Când ţi se spune doar că tatăl tău e mort, şi nimic mai mult?
— Ştiu foarte bine, i-am răspuns. Şi mie mi s-a întâmplat.
— Dar, în cele din urmă, ţi s-a povestit?
— Mi s-a spus aceeaşi minciună care li s-a servit tuturor. Nimeni nu mi-a dezvăluit
adevărul despre moartea lui.
— Îmi pare rău, a zis ea cu toată sinceritatea. Şi-a întors capul spre mine şi m-a
privit curioasă. Te-ai schimbat, Umbră de lup. Eşti… răsunător. Ca… un clopot când
e lovit. Cum se numeşte asta?
— Rezonanţă, am sugerat, şi ea a dat din cap.
— Te percep mai clar. Aproape ca şi cum ai fi real.
— Sunt real.
— Adică de parcă te-ai afla în realitate aici, lângă mine.
Aş fi vrut să fiu.
— Ce vrei să ştii? am întrebat-o.
Şi-a înălţat bărbia.
— Totul. Absolut totul. A fost tatăl meu.
— Într-adevăr, m-am văzut silit să încuviinţez.
Mi-am adunat tot curajul. Pe urmă mi-a venit o altă idee.
— Unde te afli acum? am întrebat-o. Eşti trează?
A oftat.
— După cum vezi. Sunt în Grădina Reginei din castelul Buckkeep, a răspuns cu
jale în glas. Regina mi-a îngăduit să plec acasă pentru trei zile. Ne-a cerut scuze
mie şi mamei mele, explicându-ne că numai atât îmi poate oferi ca să-mi plâng tatăl.
De când am învăţat să-mi controlez visele, nici nopţile nu-mi mai aparţin. Sunt tot
timpul la dispoziţia tronului Farseer, trebuie să-i dedic întreaga mea viaţă.
Mi-am ales cu grijă următoarele cuvinte.
— Prin asta eşti cu adevărat fiica tatălui tău.
M-a fulgerat brusc cu privirea, luminând grădina cu furia ei.
— Şi-a dat viaţa pentru tron! Şi ce-a primit în schimb? Nimic. Ei, da, un domeniu,
acum, când e mort, un loc numit Withywoods, de care n-am auzit în viaţa mea. Cui
îi pasă de pământ şi de titluri?
Lady Nettle, aşa mi se zice acum, de parcă aş fi fiica unui nobil. Iar pe la spate mă
numesc lady Mărăcine, pur şi simplu fiindcă spun cu sinceritate ce gândesc. Puţin
îmi pasă de părerea lor despre mine. O să plec de la Curte imediat ce-o să fie
posibil, o să mă-ntorc acasă. În adevărata mea casă, cea construită de tata, cu
hambarele şi cu păşunile ei. N-au decât să-şi ia Withywoods şi să-l dărâme piatră
cu piatră. Eu aş prefera să-mi primesc înapoi tatăl.
— Şi eu. Dar, pe de altă parte, ai mai mult decât oricine altcineva dreptul să primeşti
Withywoods. Tatăl tău l-a slujit pe prinţul Chivalry, dar domeniul ăsta s-a numărat
printre favoritele sale. Primindu-l, e aproape ca şi cum ai fi moştenitoarea prinţului
mort.
Şi eram sigur că asta fusese intenţia lui Patience. Putea să numere anii şi lunile pe
degete şi să ştie că fiica lui Molly era şi a mea. Bătrâna făcuse tot ce îi stătea în
puteri ca să vadă o parte din pământurile bunicului lui Nettle ajunse în stăpânirea
ei. Gestul mă ungea pe suflet. Şi am ştiut brusc de ce aşteptase să moară Burrich
înainte de a-i dărui Withywoods fiicei mele. Îi respectase dorinţa de a fi considerat
tatăl lui Nettle şi nu voise să facă nimic care să-l contrazică. Acum domeniul putea
fi privit ca o proprietate dobândită de Burrich pentru urmaşii săi, nu o moştenire
ajunsă la o nepoată. Subtilităţile excentricei mele mame vitrege mă delectaseră
întotdeauna.
— Chiar şi aşa, tot l-aş prefera pe tata.
Nettle a pufnit, apoi şi-a luat ochii de la mine.
— I-a vorbit întunericului, cu voce răguşită. Ai de gând să-mi spui ce i s-a întâmplat?
— Da. Îţi spun. Dar încerc să mă hotărăsc cu ce să încep.
Am pus în balanţă prudenţa şi curajul, apoi mi-am dat seama că hotărârea nu
trebuia să ţină cont de sentimentele mele. Câte şocuri putea suporta dintr-odată o
femeie tânără, singură şi îndurerată? Nu era momentul să schimb ceea ce credea
că e adevărat despre sine. Deja trebuia să facă faţă prea multor schimbări. Am
lăsat-o să jelească fără să-şi pună întrebări ca acelea pe care le-ar fi putut ridica
dezvăluirile mele.
— E adevărat că tatăl tău a fost rănit de moarte în timp ce slujea monarhia Farseer.
Dar când a silit un dragon să îngenuncheze prin simpla forţă a voinţei sale, n-a
făcut-o pentru prinţ. S-a întâmplat pentru că dragonul de piatră ameninţa viaţa
iubitului său fiu.
Ei nu i-a venit să-şi creadă urechilor.
— Viaţa lui Swift?
— Bineînţeles. Pentru Swift a venit el aici. Ca să-şi ia fiul şi să-l ducă acasă în
siguranţă. Nu şi-a imaginat că pentru asta va fi nevoit să înfrunte un dragon
adevărat.
— Sunt atât de multe lucruri pe care nu le înţeleg! Spui că era un „dragon de piatră”.
Ce înseamnă asta?
Avea dreptul să ştie. Aşa că i-am istorisit povestea unui erou, plină de magia neagră
a Femeii Palide şi de faptele unui bărbat pe jumătate orb care venise, de unul
singur, să înfrunte un dragon de dragul fiului său îndărătnic. I-am povestit şi cum
stătuse Swift, fără teamă, în faţa dragonul înfuriat şi cum trăsese săgeata care-l
omorâse. I-am vorbit şi despre loialitatea băiatului faţă de tatăl său în agonie. I-am
explicat chiar şi ce era cu cercelul pe care avea să-l poarte Swift la întoarcerea
acasă. Nettle m-a ascultat plângând cu lacrimi negre, care cădeau ca să dispară
imediat. Imaginea grădinii ei a pălit şi vântul rece dinspre gheţar a suflat pe lângă
noi, iar atunci mi-a dat seama că istorisirea mea avea atâta forţă încât Nettle vedea
ce-i descriam, exact aşa cum vedeam şi eu. Abia după ce s-a stins până şi ecoul
cuvintelor mele a reapărut grădina. Miresmele erau mai pătrunzătoare, ca şi cum
tocmai ar fi udat-o ploaia. Un fluture de noapte a zburat pe lângă noi.
— Dar când se întoarce Swift acasă? m-a întrebat neliniştită. Mamei îi e destul de
greu de când ştie că bărbatul ei a murit. N-ar trebui să-şi facă acum griji pentru fiul
ei, neştiind când şi dacă o să se întoarcă teafăr. De ce mai zăbovesc atât odată ce
şi-au îndeplinit misiunea?
— Swift e în slujba prinţului său. O să se întoarcă odată cu Dutiful, am asigurat-o
eu. Încă mai negociază căsătoria care va lega cele două ţări prin prietenie. Pentru
astfel de lucruri e nevoie de timp.
— Ce se-ntâmplă cu fata aia? s-a înfuriat Nettle. Ce-i lipseşte, mintea sau onoarea?
Ar trebui să-şi respecte cuvântul. Capul dragonului a ajuns pe vatra ei. Am avut eu
grijă de asta!
— Am auzit, am spus cu un zâmbet strâmb.
— Eram plină de furie împotriva lui, mi-a mărturisit ea. A fost singurul lucru pe care
m-a dus mintea să-l fac.
— Te mâniaseşi pe Icefyre?
— Nu. Pe prinţul Dutiful. Şovăia, şovăia şi iar şovăia. Oare îi plac, oare mă iubeşte,
n-o s-o silesc să-şi ţină o făgăduială făcută sub constrângere, eu sunt atât, oh, atât
de nobil… De ce nu-i spune fetei ăleia capricioase din Insule „am plătit, acum trec
podul”. Eu aşa aş fi făcut.
Indignarea cu care răbufnise s-a domolit brusc când a adăugat:
— Sper că nu vezi în cuvintele mele o crimă de lezmajestate, nu-i aşa? Nu uit că-i
datorez respect. Îi sunt ilustrului tău prinţ o supusă la fel de loială ca oricine
altcineva. Numai că, atunci când vorbesc cu el de la minte la minte, mi-e greu să
nu uit că e prinţ, că se află cu mult deasupra mea. Uneori pare la fel de neghiob ca
fraţii mei şi-aş vrea să-l zgâlţâi puţin ca să-şi vină în fire!
Deşi tocmai spusese că-i era loială suveranului său, a părut brusc doar o fată
exasperată de băieţii nătângi.
— Ei, şi ce-ai făcut?
— Păi, în zilele alea insularii protestau sus şi tare, spunând că prinţul nu adusese
capul dragonului pe vatra mamei Ellianiei. De parcă salvarea mamei şi a surorii ei
nu valorează cât un cap însângerat de animal care-ţi duhneşte în casă lângă foc!
Simţeam ce eforturi făcea Nettle ca să se stăpânească.
— Ţine cont că ştiu toate astea numai pentru că i le spun reginei. Eu sunt cea care
trebuie să stea în fiecare dimineaţă în faţa ei şi să-i dea astfel de veşti transmise
prin mine. Oare el îşi închipuie că e o plăcere? Dar în zorii unei zile, după ce o
lăsasem pe regină cu un aer grav şi cu inima grea la gândul că era cu putinţă să nu
mai fie vorba de nicio căsătorie, mi-am dat seama că am şanse să fac eu ceva. În
ciuda fanfaronadelor şi ameninţărilor ei, o cunosc bine pe Tintaglia. Sau poate că
datorită lor o cunosc bine. Prin urmare, m-am ţinut de capul ei, exact aşa cum a
făcut ea, tulburându-mi visele ori de câte ori dormeam. Cu atâtea veniri şi plecări
din somnul meu a croit un soi de potecă, pe care am izbutit s-o urmez până la ea.
Dacă mă poţi înţelege.
— Pot. Dar mă minunez că avut cineva curajul să „se ţină de capul” unei asemenea
creaturi.
— Oh, în lumea viselor suntem una pe măsura alteia, după cum cred că-ţi aduci
aminte. Şi mă-ndoiesc că ar zbura tocmai până aici ca să facă zob un simplu om.
Iar, spre deosebire de mine, ea preferă să doarmă adânc după ce mănâncă bine şi
după ce se împreunează. Prin urmare, astea au fost momentele alese ca s-o sâcâi.
— Şi ai rugat-o să-i ceară lui Icefyre să se întoarcă pe insula Mayle şi să-şi pună
capul pe vatra narcescăi?
— S-o rog? Nu. I-am pretins. Iar când a refuzat, i-am spus că, dacă în ciuda a tot
ce au făcut oamenii ca să-l salveze pe Icefyre, ea nu e în stare de atâta lucru,
înseamnă că dragonul negru e prea îngust la minte ca să priceapă că datorează
ceva. Şi că ea nu cutează să-i ceară nimic, fiindcă, deşi susţine că e regină, îi
îngăduie lui s-o domine, s-o conducă. I-am spus că împerecherea i-a tulburat
probabil mintea. Şi-ţi garantez că la asta a spumegat de mânie.
— Dar de unde-ai ştiut că aşa o să fie?
— N-am ştiut. Pur şi simplu m-am înfuriat şi am spus ce mi-a venit mai întâi în minte.
Am simţit-o pe Nettle oftând.
— E unul dintre defectele mele, unul din pricina căruia nu mă bucur de popularitate
aici, la Curte. Nu-mi ţin limba în frâu. Dar cred că e cel mai bun mod în care îi poţi
vorbi unui dragon. I-am spus că, dacă nu e în stare să-l convingă pe Icefyre să facă
imediat ceea ce se cuvine, se grozăveşte degeaba dându-se mare şi tare. Nu pot
să sufăr oamenii care te privesc de sus când ştii foarte bine că dacă îi iei la bani
mărunţi nu sunt cu nimic mai presus de tine. E valabil şi pentru dragoni, a adăugat
după câteva clipe de tăcere. În toate legendele sunt înţelepţi sau incredibil de
puternici, sau…
— Incredibil de puternici sunt, într-adevăr! am întrerupt-o. Asta ţi-o garantez eu!
— Poate. Dar, în anumite privinţe, Tintaglia e… exact ca mine. Zgândăreşte-i puţin
orgoliul şi e gata să demonstreze că poate face tot ce-ai spus că nu poate. E
pisăloagă sau mai rău, o adevărată brută, când crede că pentru asta nu poate fi
pedepsită. Şi pentru simplul fapt că are o viaţă atât de lungă şi s-a născut amintindu-
şi o atât de mare parte din tot ce-au ştiut înaintaşii ei, se poartă de parcă noi am fi
molii sau furnici, făpturi a căror viaţă nu e câtuşi de puţin sacră.
— S-ar părea că aţi avut mai multe discuţii pe tema asta.
Nettle a şovăit o clipă.
— Tintaglia e o creatură interesantă. Nu cred c-o să îndrăznesc vreodată s-o
consider prietena mea. Ea crede că este sau, mai exact spus, crede că-i datorez
loialitate, supunere şi veneraţie, pur şi simplu pentru că e dragon. Însă e greu să
vezi un prieten în cineva pentru care ştii că moartea ta n-ar însemna mai mult decât
înseamnă pentru tine pieirea unei molii ajunse în flacăra lumânării. Pfui! Oh, s-a
dus. Păcat. Ca şi cum aş fi un animal.
A smuls o floare din stratul de alături, părând dornică s-o facă bucăţi.
Nu mi-am putut reţine o tresărire. Nettle a simţit-o.
— Nu, am vrut să spun un gândac sau un peşte. Nu m-am gândit la un lup.
Şi a adăugat, ca şi cum ideea i-ar fi venit cu doar o clipă în urmă:
— Nu eşti aşa cum te văd în mintea mea. Acum ştiu. Ştiu că nu eşti lup. Adică nu
mă gândesc la tine ca şi cum ai fi un animal. Ţi-am rănit sentimentele?
S-a grăbit să lipească floarea la loc, pe tulpina ruptă.
Mă rănise, dar nu credeam că-mi pot explica asta nici măcar mie însumi, şi cu atât
mai puţin ei.
— E în ordine. Ştiu ce-ai vrut să spui.
— Iar când o să te-ntorci, odată cu ceilalţi, o să te întâlnesc în sfârşit şi o să te văd
aşa cum arăţi?
— E foarte posibil să ne întâlnim când o să mă întorc.
— Dar cum o să te recunosc?
— O să-ţi spun că sunt eu.
— Bun. Ţi-am simţit lipsa cât ai fost plecat, a adăugat cu voce şovăitoare. Când mi-
au spus că tata e mort, am vrut să-ţi vorbesc. Dar n-am izbutit să dau de tine. Unde
ai fost?
— Cineva foarte important pentru mine a avut necazuri. M-am dus să-l ajut. Dar
acum s-a aranjat totul şi ne vom întoarce acasă curând.
— Cineva important pentru tine? O să-l cunosc şi pe el?
— Bineînţeles. Cred că o să-ţi placă.
— Cine eşti?
Nu mă aşteptam la întrebarea asta tocmai atunci. M-a prins pe picior greşit. Nu
voiam să-i spun nici că sunt Fitzchivalry, nici că sunt Tom Badgerlock. M-am trezit
vorbind fără să mă gândesc:
— Sunt cineva care a cunoscut-o pe mama ta înainte de a-l întâlni pe Burrich şi de
a se mărita cu el.
A reacţionat cu totul altfel decât mă aşteptam.
— Eşti chiar atât de bătrân?
Era şocată.
— Şi cred că tocmai am îmbătrânit mai mult, i-am spus râzând.
Dar n-a râs cu mine. Replica ei a sunat aspru:
— Atunci cred că la întoarcere o să fii mai degrabă prietenul mamei mele decât al
meu.
Era o complicaţie pe care n-o luasem în considerare. Gelozia vibra, verde, în
gândurile ei. Am încercat s-o stăvilesc.
— Nettle, ţin de multă vreme la voi amândouă. Şi la fel va fi şi de-acum înainte.
— O să-ncerci să iei locul lui în inima ei?
M-am simţit prost şi stângaci. Am bâjbâit în căutarea unui răspuns, apoi m-am silit
să fac faţă unui adevăr pe care îl tot ocolisem.
— Nettle. Cât timp au fost împreună, şaisprezece ani? Şi au crescut împreună şapte
copii. Crezi că poate lua cineva locul lui în inima ei?
— Voiam doar să ştiu că înţelegi asta, mi-a răspuns oarecum domolită.
Apoi a scăpat de mine adăugând:
— Acum trebuie să te scot din visele mele, fiindcă prinţul ar putea dori să-mi
vorbească. El şi lordul Chade au aproape în fiecare noapte de spus ceva pe care
trebuie să i-l transmit reginei. Nu prea mai am timp să-mi ţes propriile vise. Noapte
bună, Umbră de lup!
Pe urmă, grădina ei înmiresmată şi lumea ei scăldată în lumina unui apus blând au
început să pălească şi am rămas în întuneric. Am avut nevoie de un scurt timp în
care să-mi dau seama că, de fapt, nu dormeam, ci stăteam întins pe podeaua
peşterii Omului Negru, privind întunericul prea puţin împrăştiat de licărirea firavă a
tăciunilor din vatră. M-am gândit la tot ce-i spusesem lui Nettle şi am tras concluzia
că făcusem o prostie dezvăluindu-i că odinioară o iubisem pe Molly. Şi cum de nu-
mi dădusem seama că toţi copiii lui Molly, chiar şi Nettle, ar fi putut vedea în mine
un intrus în casa lor? M-a năpădit descurajarea şi m-am gândit să mă retrag din
calea lor cu desăvârşire.
Dar după asta am ajuns la o hotărâre fermă. Nu. N-aveam să fug de haosul adus
de mine în viaţa mea. Pe Molly o mai iubeam încă şi m-am gândit că poate o mai
lega şi pe ea ceva de mine. Şi chiar dacă nu era aşa, îi făgăduisem lui Burrich c-o
să am grijă să se bucure copiii lui încă nevârstnici de o viaţă bună. În casa lor era
nevoie de mine, chiar dacă la început n-aveam să fiu bine-venit. Aş fi putut să dau
greş; Molly m-ar fi putut izgoni. Dar n-aveam să renunţ înainte de a încerca.
Plecam acasă.
Capitolul 32
PRIN PIETRE
Din vremuri a căror amintire s-a pierdut, Pietrele Mărturiei stau, înfruntând furtuni şi
cutremure, pe Dealul Mărturiei, lângă Castelul Buckkeep. În niciun hrisov nu scrie
cine le-a înălţat. Unii spun că sunt tot atât de vechi precum temeliile fortăreţei. Alţii
susţin că sunt chiar mai vechi. De ele se leagă multe tradiţii. E un loc unde oamenii
vin adesea să-şi rostească jurămintele de cununie, fiindcă se zice că dacă spui o
minciună în faţa lor, zeii înşişi te vor pedepsi. Se mai spune şi că, dacă doi bărbaţi
se întâlnesc acolo ca prin luptă să se afle de partea cui e dreptatea, pietrele îi
privesc şi au grijă ca izbânda să fie a celui care o merită.
Astfel de pietre mai există şi în alte locuri din cele Şase Ducate sau din afara lor.
Toate par să fi fost cioplite din aceeaşi stâncă neagră. Toate par să fi fost bine
înfipte în pământ, ca să facă faţă tuturor stihiilor. Unele sunt împodobite cu rune.
Altele par netede, dar când le cercetezi îndeaproape descoperi că odinioară le-au
înfrumuseţat şi pe ele rune pe care fie le-a şters trecerea timpului, fie le-a îndepărtat
dalta omului.
Deşi în pergamentele despre Meşteşug ajunse în mâinile noastre n-am găsit nimic
despre ele, suntem aproape siguri că Străbunii le foloseau ca să călătorească dintr-
un loc în altul cu iuţeală. De aceea am întocmit o hartă cu toate locurile unde ştim
că se află stâlpi ai Meşteşugului, cum le spunem noi. Pe hartă am adăugat o notiţă
care dezvăluie ce rune descriu un asemenea loc sau altul. Deşi o parte dintre stâlpi
par nemarcaţi, un deţinător experimentat al Meşteşugului îi poate totuşi întrebuinţa.
Cât despre ceilalţi, se sugerează că nu e bine să fie lăsaţi să călătorească prin stâlpi
de unii singuri. Trebuie într-adevăr să fie însoţiţi de cineva care ştie foarte bine ce
face şi să nu plece în astfel de călătorii decât dacă e neapărat necesar. Pentru un
novice, drumurile prin pietre pot fi istovitoare, sleindu-l de puteri, sau, dacă sunt
prea dese, îi pot lua minţile.
CHADE FALLSTAR, Despre stâlpii Meşteşugului

Paşii şovăielnici către însănătoşire ai Bufonului s-au împotmolit la primele ore ale
dimineţii. M-am trezit în întuneric şi în zgomotul zvârcolirilor lui în somn. Când am
încercat să-l trezesc, am văzut că îi ardea faţa şi n-am izbutit să-l smulg din
coşmaruri. M-am aşezat lângă el, l-am luat de mână şi i-am vorbit cu blândeţe,
călăuzindu-l încetul cu încetul către vise mai puţin agitate. Eram stânjenit de faptul
că şi Omul Negru se trezise. Stătea întins în patul lui şi se uita la mine şi la Bufon
în tăcere. Nu puteam să-i văd ochii, dar îi simţeam asupra mea. Ne cântărea pe
amândoi şi nu ştiam de ce.
Când s-au apropiat zori, Chade a încercat să-mi pătrundă în minte. L-am lăsat, deşi
nu mă trăgea inima.
Acum puteţi pleca. Lată care va fi povestea voastră. Eu şi prinţul te-am trimis acasă
mai devreme, împreună cu Thick, cu corabia unor negustori, pentru că el nu se
simţea deloc bine aici şi pentru că am vrut să-i duci cât mai iute veşti reginei. Cred
că o să fii crezut; ai grijă doar nu să dai amănunte. O să-mi pară foarte bine să te
ştiu acolo. Nettle e minunată, dar trebuie să formulez cu multă prudenţă tot ce
transmit cu ajutorul ei şi să am grijă să n-o împovărez cu ceva care o depăşeşte. E
neapărat necesar să am în preajma reginei pe cineva căruia îi pot încredinţa fără
teamă orice.
Acum nu pot să plec, Chade. Bufonul s-a îmbolnăvit. Nu poate călători.
Bătrânul a păstrat tăcerea câteva clipe, apoi a răspuns:
Dar, din câte spuneai, n-o să fie nevoie să-l duci prea departe. Doar până la Stâlpul
Meşteşugului, după care o să ajungă cât ai clipi acasă, unde sunt vindecători şi
căldură şi unde o să se afle în siguranţă.
Aş vrea să fie atât de simplu. Drumul până la stâlp e primejdios şi e foarte frig. Iar
călătoria prin stâlp îl istoveşte. Nu îndrăznesc să-l pun în pericol. A trecut deja prin
prea multe.
Înţeleg. Chade mi-a cântărit cuvintele. Apoi: Crezi c-o să se simtă mai bine mâine?
Ţi-aş mai putea da încă o zi.
I-am răspuns pe ton ferm.
Nu ştiu. Dar o să aştept atât cât e nevoie pentru el, Chade. Nu vreau să-l supun
niciunul risc.
Bine. I-am simţit supărarea, dar şi încuviinţarea de dincolo de gând. Dacă trebuie.
Da, chiar trebuie, am ripostat, cu hotărâre. O să facem călătoria după ce-o să mai
prindă putere Bufonul. Nicidecum înainte.
La răsăritul soarelui, îngrijorarea mă mistuia. Ştiam foarte bine câţi oameni mureau
din pricina rănilor la multe zile după ce le primiseră pe câmpul de luptă, doborâţi de
febră, de pierderea sângelui sau de cangrenă. Călătoria până în grota Omului
Negru storsese prea multă vlagă din trupul încă nevindecat al Bufonului şi stricase
ceea ce făcuse pentru el odihna de mai înainte. A dormit adânc până ce a trecut cu
mult de amiază, iar după ce s-a trezit, cu ochii lipiţi şi duşi în fundul capului şi cu
faţa suptă, a băut apă, cană după cană. Prilkop a insistat să-l luăm de pe podea şi
să-l ducem în patul lui. Bufonul a făcut cei câţiva paşi de care era nevoie clătinându-
se între noi doi, apoi s-a lăsat pe patul Omului Negru părând mort de oboseală şi a
adormit aproape imediat. Îi simţeam pielea caldă sub degete.
— Poate nu e decât timpul pentru o nouă schimbare, i-am spus lui Prilkop. Aşa
sper. Ar fi mai bine decât o infecţie. O să aibă fierbinţeală şi o să fie slăbit câteva
zile, apoi o să i se ia un strat de piele, ca după o arsură. Sub el, noua piele o să fie
mai întunecată la culoare. Dacă despre asta e vorba, nu pot face pentru el nimic
mai mult decât să am grijă să nu-i lipsească nimic şi să aştept.
Prilkop i-a atins amândoi obrajii, apoi mi-a zâmbit.
— Asta bănuiesc şi eu. Unora dintre noi li se întâmplă. Răul o să treacă.
Pe urmă, coborându-şi privirea către Bufon, a adăugat:
— Dacă n-are nimic altceva, a clătinat din cap. Rănile lui sunt prea multe.
Mi-a venit în gând o întrebare şi am pus-o fără să stau să mă gândesc dacă
săvârşeam sau nu o impoliteţe.
— Tu de ce te-ai schimbat? El de ce se schimbă? Femeia Palidă a rămas albă.
Şi-a ridicat mâinile într-o expresie a nedumeririi.
— La asta m-am gândit de multe ori. Poate deoarece provocăm schimbări, ne
schimbăm şi noi. Alţi profeţi, care adesea rămân albi, vorbesc mult, dar fac prea
puţin. Noi, el şi eu, am prevestit în tinereţea noastră numeroase schimbări. Pe urmă
am ieşit în lume şi le-am făcut. Şi poate că ne-am schimbat şi pe noi înşine.
— Dar şi Femeia Palidă a trecut la fapte, încercând să schimbe lucrurile.
A zâmbit cu o satisfacţie sumbră.
— A încercat. Şi a dat greş. Noi am triumfat. Am schimbat. Pe urmă şi-a lăsat capul
pe-o parte. Poate. Aşa gândesc eu, un bătrân. S-a uitat la Bufonul adormit şi a dat
din cap, ca pentru sine însuşi. De odihnă are nevoie. De somn şi de mâncare bună.
Şi de linişte. Tu şi Thick duceţi-vă la pescuit. Peştele proaspăt e bun pentru el.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau să-l las singur când e în starea asta.
Prilkop mi-a pus mâna pe umăr cu blândeţe.
— Din pricina ta e agitat. Îţi simte îngrijorarea. Ca să se poată odihni, trebuie să fii
departe.
Thick a vorbit din colţul lui de lângă vatră.
— Ar trebui să plecăm acasă. Vreau să merg acasă.
Bufonul a tresărit şi m-a strigat cu voce răguşită:
— Fitz.
Am ajuns imediat lângă el cu o cană cu apă. N-a vrut să bea, dar am insistat. Şi-a
întors ceafa către cană.
— Voiai altceva?
Febra le dădea o strălucire nefirească ochilor lui.
— Da, vreau să te duci acasă.
— Nu ştie ce vorbeşte, i-am spus lui Prilkop. Nu pot să plec cu el când se simte atât
de rău.
Bufonul a răsuflat adânc. Pe urmă a vorbit cu mare efort.
— Ba da. Ştiu. Ştiu ce spun. Ia-l pe Thick. Duceţi-vă acasă. Lăsaţi-mă aici.
A tuşit, apoi a făcut semn că vrea apă. A băut oprindu-se după fiecare înghiţitură,
apoi a tras din nou aer în adâncul pieptului. Am aşteptat să se întindă din nou sub
pături.
— Nu te las aici aşa, i-am făgăduit. O să aşteptăm cât de mult o să fie nevoie. Nu-
ţi face nicio grijă. O să fiu tot timpul lângă tine.
— Nu. Părea iritat şi în acelaşi timp obosit, cum sunt de obicei bolnavii. Ascultă-mă.
Eu trebuie să rămân aici. O vreme. Cu Prilkop. Trebuie să înţeleg… unde sunt, când
sunt… trebuie să… Fitz, el mă poate ajuta. Ştii că n-o să mor din asta. E doar o
nouă schimbare de-a mea. Dar ceea ce trebuie să-nvăţ trebuie să-nvăţ singur.
Trebuie să fiu o vreme singur. Înţelegi. Ştiu că înţelegi. Am fost tu.
Şi-a ridicat degetele subţiri ca să-şi frece fruntea şi obrajii. Pielea întunecată s-a
încreţit, s-a răsucit şi s-a cojit de pe cea mai nouă şi mai închisă la culoare de sub
ea. Ochii i s-au îndreptat spre Prilkop.
— Ar trebui să plece, a spus, de parcă Omul Negru m-ar fi putut sili. Acasă e nevoie
de el. Şi el are nevoie s-ajungă acasă.
M-am aşezat pe podea, lângă pat. Înţelegeam, într-adevăr. Ţineam minte zilele
nesfârşite ale refacerii mele, după timpul petrecut în temniţa lui Regal. Ţineam minte
cât de nesigur mă simţisem. Tortura te umileşte. Te frânge, urli, implori,
făgăduieşti… Dacă n-ai trecut prin toate astea tu însuţi, probabil că nu i le poţi ierta
altuia. Bufonul avea nevoie să fie o vreme singur, să se reconsidere pe sine însuşi.
Eu nu-mi dorisem să-mi pună Burrich o mie de întrebări; nu-mi dorisem nici măcar
să fie îngrijorat şi bun. Probabil că, la un anumit nivel instinctiv, el ştiuse asta şi mă
lăsase, zile de-a rândul, să stau fără să scot nicio vorbă, privind lung pajiştile şi
dealurile. Îmi venise greu să recunosc că eram om, nu lup; dar şi mai greu îmi
fusese să recunosc că încă mai eram eu însumi.
Bufonul a scos de sub pături o mână subţire. M-a bătut pe umăr cu stângăcie, apoi
şi-a trecut degetele peste obrazul meu neras.
— Du-te acasă. Şi bărbiereşte-te când ajungi, a izbutit să schiţeze un zâmbet uşor.
Lasă-mă să mă odihnesc, Fitz. Pur şi simplu lasă-mă să mă odihnesc.
— Bine. M-am străduit să-mi alung impresia că mă izgonea. M-am întors spre Thick.
Atunci te duc acasă. Îmbracă-te gros, dar nu trebuie să-ţi iei bagaje. Ajungem la
Buckkeep înainte de ivirea zorilor.
— Şi-o să fie cald din nou? a insistat bondocul. Şi-o să avem bunătăţi de mâncare?
Pâine proaspătă şi unt, lapte şi mere, prăjituri dulci şi stafide? Brânză şi şuncă? În
noaptea asta?
— O să fac tot ce-mi stă în puteri. Tu pregăteşte-te. Şi dă-i de veste lui Chade din
partea mea că plecăm acasă în seara asta. O să le spun străjerilor de la poartă că
ne-am întors cu prima corabie. Fiindcă ţie ţi-era frig.
— Mi-e frig, a încuviinţat el, cu sinceritate. Dar fără corăbii. Ai făgăduit.
Nu-i făgăduisem, dar am dat din cap oricum.
— Fără corăbii. Pregăteşte-te, Thick.
M-am întors către Bufon. Închisese din nou ochii. I-am vorbit aproape în şoaptă.
— Ei, faci cum ţi-e voia. Se pare că aşa faci mereu. Îl duc pe Thick acasă. O să
lipsesc o zi. Sau cel mult două. Pe urmă o să mă-ntorc cu vin şi mâncare. Ce ţi-ar
plăcea? Ce poţi să mănânci?
— Ai vreo caisă? m-a întrebat cu voce tremurătoare.
Era clar că nu înţelesese tot ce-i spusesem.
— O să-ncerc să-ţi aduc câteva, am zis, îndoindu-mă că era cu putinţă, dar
detestând să-i spun adevărul.
I-am netezit părul, îndepărtându-i-l de pe faţa înfierbântată. Şuviţele erau ţepene,
uscate. M-am uitat la Prilkop. A dat încet din cap, ca răspuns la rugămintea mea
tăcută. Înainte de a pleca, am potrivit păturile mai bine deasupra umerilor Bufonului.
Pe urmă m-am aplecat şi, cu toate că ţinea ochii închişi, mi-am apăsat fruntea peste
a lui.
— Mă întorc curând, am promis.
Nu mi-a răspuns; poate adormise deja. M-am îndepărtat de pat.
Prilkop şi-a luat rămas-bun de la noi în interiorul grotei.
— Ai grijă de el, i-am spus. Mă întorc mâine. Ai grijă să mănânce.
La auzul cuvintelor mele, a clătinat din cap.
— Nu atât de curând, m-a prevenit. Ai folosit deja portalurile de prea multe ori, prea
des. A făcut un gest care sugera o smulgere din piept. Asta ia de la tine şi, dacă
nu-ţi mai rămâne destul, te poate păstra acolo.
M-a privit în adâncul ochilor, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că-l înţelesesem.
Nu era aşa, dar am dat din cap.
— O să fiu prudent, l-am asigurat.
— La revedere, omule Thick. La revedere, Preschimbător al Bufonului! O să am
grijă de el, a adăugat în şoaptă, arătând spre Bufon cu o uşoară înclinare a capului.
Mai mult de-atât nu poate face niciunul dintre noi.
Pe urmă, parcă jenându-se, a întrebat:
— Omul mic a spus brânză?
— Brânză. Da. O să-ţi aduc brânză. Şi ceai, mirodenii şi fructe. Cât de multe pot să
car.
— Când te poţi întoarce fără să fii în pericol, ar fi minunat.
Radia când i-am mulţumit din nou pentru tot ce făcuse pentru noi. Apoi am plecat.
Vântul se înteţise şi noaptea era rece. Thick refuzase cu încăpăţânare să-şi
abandoneze raniţa, nevrând să se despartă de niciunul dintre obiectele din ea, aşa
că mergea în spatele meu împovărat, pe poteca abruptă şi îngustă către crăpătura
din stâncă. Apa prelinsă îngheţase, îngustând-o iarăşi, şi am fost din nou nevoit să-
mi scot sabia şi să sparg gheaţa pe întuneric. Thick scâncea, nemulţumit de beznă
şi de frig, şi spunea întruna că vrea să meargă acasă, părând să nu priceapă că,
pentru asta, trebuia mai întâi să ne croim drum.
Am izbutit într-un târziu să mă strecor înăuntru. L-am tras pe Thick după mine, după
ce s-a înţepenit pentru o clipă în deschidere. A mers apoi pe urmele mele, din ce în
ce mai încet, pe măsură ce ne apropiam de nefireasca lumină albastră.
— Nu-mi place, mi-a atras atenţia. Nu cred că e drumul spre casă. Pe-aici intrăm în
stâncă. Ar trebui să ne-ntoarcem.
— Nu, Thick, suntem pe drumul cel bun. Aici e vorba de o magie veche. Ajungem
unde trebuie. Ţine-te după mine.
— Sper că ai dreptate, spre binele tău, m-a avertizat.
A continuat să meargă pe urmele mele, uitându-se în toate părţile la fiecare pas.
Cu cât pătrundeam mai în adânc, cu atât devenea mai prudent. Când am ajuns la
primele sculpturi rămase de la Străbuni, a icnit şi s-a tras înapoi.
— Visele dragonului! Astea erau în visele dragonului! a exclamat.
Şi a adăugat brusc, ca şi cum m-ar fi prins înşelându-l:
— Oh, eu am mai fost aici. Acum ştiu. Dar de ce e aşa frig? Nu era aşa de frig.
— Pentru că suntem sub gheaţă. De-asta e frig. Acum haide. Şi nu mai merge atât
de încet.
— Nu pe frigul ăsta, mi-a dat el un răspuns de neînţeles înainte de a o lua din nou
pe urmele mele, dar nu mai repede decât până atunci.
Credeam că-mi întipărisem bine drumul în minte. Totuşi, m-am trezit de două ori
mergând într-o direcţie greşită. Iar încrederea lui Thick în mine s-a împuţinat de
fiecare dată când am făcut cale întoarsă. Dar, în pofida încetinelii lui şi a memoriei
mele înşelătoare, am ajuns în cele din urmă în sala hărţii.
— Nu atinge nimic, i-am cerut bondocului.
Am studiat harta şi runele de lângă cele patru pietre preţioase minuscule din
apropierea Buckkeepului. Eram sigur că reprezentau Pietrele Mărturiei. Erau
considerate de generaţii un loc al puterii şi al adevărului, o poartă către zei. În clipa
aceea am bănuit care putea fi originea legendei. M-am străduit să memorez corect
runele.
— Haide, Thick, am spus. E timpul să mergem acasă.
Nu mi-a răspuns; după ce i-am pus mâna pe umăr, şi-a ridicat privirea spre mine
cu încetineală. Se aşezase pe podea. Curăţase cu o mână dalele de praf, scoţând
la lumină o scenă pastorală. Judecând după expresia feţei, era aproape năucit.
— Le plăcea aici, a murmurat. Cântau mult şi des.
— Ridică-ţi zidurile, Thick! i-am poruncit, dar n-am avut senzaţia că s-a supus.
L-am luat de mână şi l-am ţinut strâns. Nu eram sigur că mă ascultă, dar, în timp
ce-l conduceam pe scări către încăperea stâlpului, i-am explicat de mai multe ori că
trebuie să ne ţinem bine unul de altul şi să trecem astfel prin stâlp, ca să ajungem
acasă. Începuse să respire profund, ca şi cum ar fi dormit adânc. M-am întrebat
neliniştit dacă era afectat de oraşul în sine.
Nu mi-am lăsat timp în care să mă întreb dacă străvechile şi tocitele Pietre ale
Mărturiei încă îşi mai puteau îndeplini rolul de stâlpi al Meşteşugului. La urma
urmelor, Bufonul le folosise, şi magia lui nici măcar nu avea puterea magiei mele.
Am răsuflat adânc, am scuturat mâna lui Thick ca să-i atrag atenţia, apoi am intrat
cu hotărâre în stâlp, trăgându-l după mine.
Cu răsuflarea tăiată, am avut iarăşi de acum familiara senzaţie a unei lungi
întreruperi a fiinţării mele. Mi s-a părut că am străbătut nedefinita întindere a unei
întunecimi presărate cu stele, din care am ieşit pe coasta ierboasă a unui deal de
lângă Buckkeep. Thick îmi era încă alături. După un moment de ameţeală, a trecut
pe lângă mine împleticindu-se şi s-a aşezat pe iarbă. Căldura verii ne-a atins pielea,
iar miresmele nopţii mi-au umplut nările. Am rămas nemişcat, lăsându-mi ochii să
se înveţe cu întunericul. Cele patru Pietre ale Mărturiei se conturau în spatele meu,
înălţându-se spre cerul nopţii. Am tras în adâncul pieptului aerul cald. Purta mirosul
oilor pe de păşunea din apropiere şi pe cel mult mai îndepărtat al mării. Eram acasă.
M-am dus la Thick şi i-am pus mâna pe umăr.
— Totul e bine, i-am spus. Am ajuns acasă. Ţi-am spus. E ca şi cum ai intra pe o
uşă.
Pe urmă, ameţeala m-a cuprins ca un val, m-am împleticit şi am căzut pe burtă. Am
rămas aşa pentru o scurtă vreme, făcând eforturi ca să nu vărs.
— Totul e bine? m-a întrebat Thick cu jale în glas.
— O să fie, peste câteva clipe, l-am asigurat cu răsuflarea tăiată. Peste câteva clipe
o să ne simţim foarte bine.
— A fost la fel de rău ca pe corabie, a zis el acuzator.
— Dar a durat mult mai puţin, am ripostat. Timpul a fost mult mai scurt.
În ciuda asigurărilor mele, am avut ceva de aşteptat înainte de a ne reveni pe deplin
şi a ne ridica în picioare. De la Pietrele Mărturiei până la porţile castelului era o bună
bucată de drum, şi Thick a început să se plângă şi să gâfâie cu mult înainte de a
ajunge. Se părea că oraşul de gheaţă al Străbunilor şi călătoria prin stâlpi îi
dezorientaseră şi îl istoviseră. M-am simţit plin de cruzime, fiindcă l-am silit să
grăbească pasul ispitindu-l cu promisiuni din care nu lipseau mâncărurile
savuroase, berea rece şi un pat cald şi moale. Soarele care se înălţa ne-a oferit
lumină, salvându-ne de multe căzături. Înainte de a străbate cea mai mare parte a
drumului, cărăm deja raniţa lui Thick, căreia i s-au adăugat apoi mantia şi pălăria
lui. Şi-ar fi scos mai multe haine dacă l-aş fi lăsat. În dimineaţa aceea frumoasă de
vară, am ajuns la poartă uzi leoarcă de transpiraţie sub hainele noastre de iarnă.
Cred că străjerii l-au recunoscut pe Thick înainte de a mă recunoaşte pe mine. Eram
nebărbierit şi nepieptănat. Le-am spus că fuseserăm trimişi înapoi mai devreme, cu
corabia mizerabilă a unor negustori din Insulele Străine, că avuseserăm parte de o
călătorie groaznică şi că ne bucuram că am ajuns în sfârşit acasă. Thick a fost mai
mult decât încântat să întărească proasta mea părere despre corăbii. Străjerii
aveau o groază de întrebări, dar le-am explicat că plecaserăm la drum cu mult în
urmă, că fusese o călătorie mult prea lungă şi că mi se spusese să-i dau raportul
reginei înainte de a spune poveşti în dreapta şi-n stânga.
La acea oră a zilei, prin castel nu umblau decât servitori şi oşteni. Pe Thick n-a fost
nevoie să-l duc decât până în bucătărie. Oştenii din Sala Gărzilor se obişnuiseră să
tolereze prezenţa favoritului prinţului. Glumeau cu el, destul de grosolan de altfel, îi
ascultau poveştile şi le apreciau adevărul judecând după ceea ce ştiau că îndrugă
ei înşişi. Dacă se fălea povestind despre dragoni, despre stâlpi magici sau despre
Omul Negru, aveau să-i pună totul la îndoială din plin. Ştiam că acolo era pentru el
cel mai sigur loc. În plus, bănuiam că gura avea să-i fie prea plină ca să poată vorbi
prea mult. L-am lăsat să se bucure de o masă caldă şi l-am sfătuit să plece pe urmă
fie în odaia lui – la culcare –, fie s-o caute pe Seda, să facă o baie şi să-i spună,
subliniind asta, că, pe toată durata călătoriei noastre, nu murise nimeni de rău de
mare.
Pe urmă am luat o chiflă proaspătă şi am mâncat-o lacom în drum spre cazarmă.
După multele săptămâni petrecute în frig, aerul verii părea încărcat de miresme.
Dormitorul gărzii din clădirea lungă şi scundă era prăfuit şi pustiu. M-am
descotorosit de hainele groase, de lână, tânjind să mai zăbovesc ca să mă spăl şi
să mă bărbieresc, dar m-am mulţumit să-mi pun doar o uniformă curată. Tânjeam
încă şi mai mult să mă arunc cu faţa în jos în patul meu de-acolo, dar ştiam că
trebuia s-o văd pe regină cât mai curând posibil. Dar mai ştiam şi că ea încă nu mă
aştepta.
Am intrat pe culoarul care ducea către cămări şi către debaralele de lângă
bucătărie. Când am fost sigur că nu mă vede nimeni, m-am strecurat în cea în care
se afla un dulap cu fund fals. Tot acolo se păstrau şunca şi cârnaţii afumaţi şi m-am
servit cu unul dintre ei înainte de a închide în urma mea uşa secretă şi de a-mi
începe urcuşul obositor pe scara întunecoasă. Am mers pipăind pereţii, pentru că
bezna era deplină. Am terminat cârnatul când am ajuns în faţa odăii din turn a lui
Chade. Am deschis uşa şi am intrat.
M-au întâmpinat întunericul şi mirosul de aer stătut. M-am izbit cu şoldul de masa
de lucru, am înjurat, apoi am găsit pe bâjbâite drumul până la cămin. Am dat de
amnar la capătul poliţei. Când am izbutit în cele din urmă să am o flacără minusculă
în vatra lăsată atât de mult în părăsire, m-am grăbit să aprind şi lumânările pe
jumătate arse din sfeşnicul de pe poliţă, ca să mă bucur de un strop de lumină. Şi
tot mai degrabă pentru lumină decât pentru căldură am mai pus lemne pe foc. Odaia
arăta lugubru, plină de praf şi de umezeală după săptămânile scurse fără foc în
cămin. Flăcările aveau să împrospăteze aerul.
Am devenit conştient de prezenţa lui Gilly cu o clipă înainte să dea buzna în
încăpere dintr-o ascunzătoare de-a lui, plin de entuziasm la gândul că se întorsese
în sfârşit omul care aducea cârnaţi. Când a descoperit că nu venisem decât cu
mirosul şi cu vreo două dâre de grăsime pe deget, m-a muşcat uşurel, ca mustrare,
şi a încercat să mi se caţăre pe picior.
— Nu acum, micuţule. Îţi aduc bunătăţi mai târziu. Trebuie s-ajung mai întâi la
regină.
M-am grăbit să-mi dau părul peste cap netezindu-l şi l-am prins într-o scurtă coadă
de războinic. Mi-aş fi dorit mai mult timp în care să mă ocup de înfăţişarea mea, dar
ştiam că regina o să-mi treacă mai degrabă cu vederea ţinuta neîngrijită decât
întârzierea necesară ca să mă dichisesc. Am intrat în coridoarele secrete şi m-am
îndreptat către apartamentele ei, având drept ţintă salonul privat. M-am oprit înainte
de a intra şi am ascultat cu atenţie, ca nu cumva să dau buzna dacă nu era singură.
Am fost cât pe ce să cad când a deschis ea brusc uşa.
— Ţi-am auzit paşii. Te aşteptam. Oh, mi s-a părut că te-aştept de-o zi întreagă. Ce
bine că te-ai întors acasă, Fitz! Sunt atât de bucuroasă să văd pe cineva cu care
pot vorbi fără reţinere!
N-am regăsit-o pe regina calmă şi raţională pe care-o ştiam. Era trasă la faţă şi
părea neliniştită. Odaia cândva încărcată de seninătate era aproape dezordonată.
Fitilurile lumânărilor albe care arseseră pe masa ei joasă ar fi trebuit tăiate, iar
alături de ele stătea, uitat, un pahar de vin, încă plin pe sfert. Pe aceeaşi masă
tronau un ceainic şi două căni cu sfărâmături de plante pentru ceai împrăştiate în
jur. Două pergamente despre Insulele Străine şi obiceiurile lor zăceau într-un colţ.
Mai târziu aveam să aflu că nu-i măcinaseră nervii doar mesajele sporadice şi greu
de descifrat trimise de Dutiful şi Chade prin Nettle, ci şi înfruntările sângeroase
dintre cei cu Sânge Străvechi şi Pestriţi, dezlănţuite în cele Şase Ducate după
plecarea noastră. În ultimele trei săptămâni, avusese de-a face cu omucideri şi
răzbunări, urmate de alte măceluri. Deşi trecuseră şase zile de când nu i se mai
raportase niciun omor, încă se mai temea de o bătaie în uşă, urmată de apariţia
unui tub cu mesaje. Era o ironie că le impusese nobililor să se asigure că înzestraţii
cu Har sunt toleraţi, pentru ca aceştia să se întoarcă în final unii împotriva celorlalţi.
Dar nu despre asta am vorbit atunci. Kettricken m-a implorat să-i povestesc de-a fir
a păr totul, ca să poată avea o bază solidă pentru hotărârile pe care Dutiful şi Chade
îi cereau să le ia. Am început să istorisesc supus, dar m-am trezit întrerupt de
întrebările ei despre desfăşurarea primei întâlniri cu Hetgurdul şi legătura dintre
ceea ce se petrecuse atunci şi ceea ce se petrecea în prezent. Apoi a vrut să ştie
şi dacă, după părerea mea, poporul Ellianiei avea să se simtă sau nu ofensat dacă
o luam ca să ne fie regină şi dacă ea însăşi trecuse de bunăvoie de partea lui Dutiful.
După cinci astfel de întreruperi, şi-a dat seama ce făcea.
— Îmi cer iertare.
Se aşezase lângă masă, pe o banchetă scundă. Puteam să-mi dau seama că-i era
ciudă fiindcă nu luasem parte la petrecerea de întoarcere de pe Aslevjal în casa
mamelor Ellianiei. N-am putut să-i spun cum reacţionaseră insularii la apariţia
dragonului, pentru că nu fusesem de faţă.
A început să-mi pună o altă întrebare. Am ridicat o mână.
— N-ar fi mai bine să intru în legătură cu prinţul Dutiful sau cu lordul Chade? De-
asta m-am întors acasă. Să-i lăsăm pe ei să răspundă la întrebările care te rod cel
mai tare şi apoi, dacă va fi nevoie, îţi voi povesti eu, pe larg, tot ce-am văzut şi ce-
am făcut.
A zâmbit.
— Pentru tine, magia asta e de-acum ceva obişnuit. Pe mine încă mă mai surprinde.
Nettle îşi dă toată silinţa să ne ajute, e o tânără mai presus de orice reproş. Dar
Chade e atât de secretos, iar mesajele lui Dutiful par stângace. Dacă poţi, intră în
legătură cu fiul meu. Te rog!
Pentru mine a urmat o dimineaţă în care Meşteşugul m-a stors de puteri mai mult
ca oricând. Căpătasem putere în ceea ce privea magia, dar pentru prima oară în
viaţa mea am ajuns să înţeleg cum îşi serveau primele coterii regii. Ştiind că era cel
mai apropiat de inima ei, l-am căutat mai întâi pe Dutiful, care a fost încântat să afle
că ajunsesem acasă cu bine. A urmat o revărsare de gânduri şi sentimente
împărtăşite mamei sale şi am izbutit cu greu să ţin pasul. La început am făcut-o cu
stângăcie, fiindcă îi vorbea ca de la fiu la mamă, cu o familiaritate firească pentru
ei, dar greu de redat pentru mine. Iar când îi dezvăluia reflecţii lui asupra unor
întâmplări, îmi venea greu să nu-l corectez, fiindcă, inevitabil, părerea lui despre
cele petrecute nu coincidea cu a mea cu totul.
I-a mărturisit că îi propusese Ellianiei să o dezlege de făgăduiala pe care şi-o
făcuseră unul altuia. Asta după ce ajunseseră aproape să se certe. Ea nu înţelegea
de ce, dacă se căsătoreau, nu putea rămâne narcesca Tribului Narvalului, cu Dutiful
venind la ea şi plecând pentru a se reîntoarce iarăşi şi iarăşi, aşa cum făceau toţi
ceilalţi soţi şi amanţi. Prin mine, Dutiful i-a dezvăluit mamei sale că o rănise adânc
pe Elliania, spunând că nu putea renunţa la tron ca să fie bărbatul ei.
De ce nu? m-a întrebat. Nu exact asta îi cer eu ei, adică să-şi abandoneze casa,
familia şi titlul ca să-mi fie mie soţie într-un loc straniu şi, mai mult decât atât, să-şi
jefuiască tribul de copiii ei, care ar trebui în mod firesc să-i aparţină? E complicat,
mamă. Mă face să privesc totul într-o altă lumină. Chiar şi acum, gândindu-mă la
asta, mă întreb dacă totul e corect.
— Dar aici o să fie regină! Nu-şi dau seama câtă onoare şi câtă putere oferă titlul
ăsta?
După ce i-am transmis fiului ei mesajul, am simţit regretul din răspunsul lui.
N-o să mai facă parte din Tribul Narvalului. La început, când mama ei n-a vrut s-o
lase să plece, Elliania s-a înfuriat. A ameninţat că părăseşte tribul fără acordul
mamei ei. A fost oribil. Peottre a trecut de partea ei, dar aproape toate femeile din
trib i-au fost împotrivă. Mama ei a spus că, dacă pleacă, înseamnă că-i părăseşte
ca să devină o… ei, au un cuvânt pentru asta. E dezonorant pentru o femeie. Aşa
sunt numite cele răpite din tribul lor ca să le fie date străinilor. Multe dintre legile lor,
printre care şi ale ospitalităţii, spun că familia trebuie să rămână întotdeauna pe
primul loc. Aşa că, pentru ei, e vorba de o insultă gravă.
Am trimis către prinţ îngrijorarea lui Kettricken.
Dar acum. S-a rezolvat? îşi părăseşte poporul cu onoarea neştirbită?
Cred că da. Şi mama ei, şi Mama cea Mare au fost de acord. Totuşi, ştii că poţi
spune ceva în cuvinte fără să-l simţi în inima ta. Exact aşa cum îi tolerează o parte
dintre nobilii noştri pe cei cu Sânge Străvechi. Respectă litera legii, dar în realitate
nu simt că trebuie să se poarte corect cu ei.
Înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Cât ai lipsit, aici am trecut prin vremuri grele,
Dutiful. Eu, una, am făcut tot ce mi-a stat în puteri, dar aştept cu nerăbdare
întoarcerea lui Web. A fost o vărsare de sânge cumplită şi mulţi nobili de rang mai
mic bombăne, susţinând că e aşa cum au spus ei, că înzestraţii cu Har nu sunt cu
nimic mai buni decât animalele cu care se întovărăşesc şi că, nemaifiind stăviliţi de
ameninţarea unei pedepse, se măcelăresc între ei cu încântare. Zelul cu care i-au
nimicit cei cu Sânge Străvechi pe Pestriţi mai degrabă a stricat reputaţia înzestraţilor
cu Har în loc să le-o spele.
Şi aşa a continuat discuţia lor, trecând de la una la alta. După o vreme, a fost
aproape ca şi cum ar fi uitat că eram şi eu acolo. Am răguşit repetându-i reginei tot
ce a vrut Dutiful să-i spună. M-am simţit uşurat fiindcă nici Chade, nici Nettle nu
luau parte la conversaţie. I-a dezvăluit lui Kettricken toate îndoielile lui şi toate micile
şi dulcile izbânzi de care avusese parte curtându-şi mireasa. Ei îi plăcea o anumită
nuanţă de verde, iar prinţul s-a străduit din răsputeri să o descrie, fiindcă spera că
s-ar fi putut regăsi în odăile pregătite pentru ea la Buckkeep. Avea multe plângeri
mărunte legate de soluţiile găsite de Chade la ultimele negocieri şi ar fi vrut să-şi
ţină regina sfetnicul în frâu şi în multe alte privinţe. Aici, ea şi Dutiful n-au căzut întru
totul de acord şi mi-a fost din nou foarte greu să le slujesc doar drept legătură, fără
să-mi spun propriile păreri.
Şi, pe măsură ce se foloseau de magia mea în interesul tronului Farseer, am
început să devin, încetul cu încetul, tot mai conştient de existenţa torentului
Meşteşugului. Mă atrăgea altfel decât mi se mai întâmplase. Nu era ispititorul
impuls, bine-cunoscut mie, de a plonja ca să mă pierd în curgerea lui spre mă pierde
în ea pentru totdeauna; semăna, în schimb, cu muzica încântătoare care răzbate
dintr-o altă încăpere, abătându-ţi gândurile de la ceea ce faci, până ce ajungi să te
laşi pe deplin absorbit de ea. La început venea de departe, aidoma vuietului unei
cascade în timp ce pluteşti pe partea lină a cursului unei ape. Mă atrăgea, dar nu
cu mare putere. Aveam impresia că o ignor. Cuvintele trimise de Dutiful către
Kettricken şi răspunsurile ei se scurgeau prin mine şi abia dacă dădeam atenţie
vorbelor pe care le rosteam sau gândurilor pe care le trimiteam către Dutiful.
Începeam să am senzaţia că însăşi albia Meşteşugului trecea prin mine, că eu eram
fluviul său, şi m-am dezmeticit cu o tresărire abia când regina s-a aplecat spre mine
şi m-a zgâlţâit cu putere.
— Fitz! a strigat ea.
Fitz! am transmis eu, îndatoritor, către Dutiful.
Apoi:
Trezeşte-l cumva, nu contează cum. Aruncă-i apă în faţă, ciupeşte-l. Mă tem că,
dacă mă retrag acum, se duce la fund cu totul.
Şi, chiar în timp ce repetam pentru ea cuvintele prinţului, regina şi-a luat cana şi mi-
a azvârlit pe faţă ceaiul care se răcise. Am împroşcat lichidul care-mi ajunsese în
gură, am tuşit şi am redevenit pe deplin conştient de ceea ce mă înconjura.
— Îmi cer scuze, am spus ştergându-mi faţa cu mâneca. Nu mi s-a mai întâmplat
până acum. Cel puţin nu în felul ăsta.
Regina mi-a întins o batistă.
— Am avut şi cu Nettle câteva mici probleme asemănătoare. E unul dintre motivele
pentru care Chade voia să te întorci cât mai repede acasă.
— Mi-a dat de înţeles câte ceva. Păcat că n-a făcut-o mai clar. Aş fi găsit o cale ca
să mă-ntorc mai curând.
— Nettle va trebui să primească lecţii de Meşteşug, Fitz. Ar trebui să le înceapă cât
mai curând. De fapt, ar fi trebuit să le înceapă cu mult timp în urmă.
— Acum ştiu că ai dreptate, am recunoscut cu umilinţă. O grămadă de lucruri ar fi
trebuit să-nceapă cu mult timp în urmă. Dar am ajuns acasă şi o să mă ocup de
toate cât de curând.
— Ce-ar fi să-ncepi chiar în clipa asta? m-a întrebat Kettricken cu voce egală. Pot
să-mi chem camerista şi s-o trimit după Nettle. Ai putea face cunoştinţă cu ea chiar
acum.
M-a străbătut un val de groază.
— Nu încă!
Apoi m-am corectat:
— Nu când arăt aşa, doamna mea, te rog! Lasă-mă să mă spăl şi să mă bărbieresc.
Şi să mă odihnesc. Am tras aer în piept. Şi să mănânc ceva, am adăugat încercând
s-o fac fără să sune a reproş.
— Oh, Fitz, îmi pare rău! Mi-am lăsat propriile nevoi şi dorinţe să le alunge cu
brutalitate pe ale tale. O dovadă de egoism. Îmi cer iertare.
— Nu, ai făcut ceea ce era neapărat necesar, am liniştit-o. Să-l caut din nou pe
Dutiful? am întrebat apoi. Sau pe Chade? Ştiu că trebuie să mai afli multe altele.
— Nu acum. Cred că e bine să nu te mai foloseşti de Meşteşug un timp.
Am dat din cap. Rămas singur în mintea mea, o simţeam aproape goală, mi se
părea că nu mai sunt în stare să pun cap la cap un gând de-al meu. Pesemne că
se vedea, căci Kettricken s-a aplecat şi şi-a pus mâna peste a mea.
— Puţin rachiu, lord Fitzchivalry?
— Te rog, am răspuns, şi regina mea s-a ridicat ca s-aducă băutură pentru
amândoi.
Cândva, mai târziu, am deschis brusc ochii. Fusesem înfăşurat într-un şal şi bărbia
mi se odihnea pe piept. Rachiul aştepta în faţa mea. Tăcută, Kettricken îşi privea
mâinile sprijinite pe masă. Ştiam că meditează şi n-am vrut s-o tulbur. Dar, imediat
ce am deschis ochii, a părut să-şi dea seama că sunt treaz. S-a uitat la mine cu un
zâmbet obosit.
— Regina mea, îmi cer umil iertare.
— N-ai mai avut de mult timp să te odihneşti, şi-a înăbuşit ea însăşi un căscat. Am
trimis să mi se aducă micul dejun şi i-am spus cameristei mele că sunt moartă de
foame. O să vrea să facă ordine aici înainte de aşterne masa. Ascunde-te până
când bat în perete.
Aşa că mi-am petrecut un timp aşezat pe trepte în întuneric, dincolo de uşa secretă.
Am închis ochii, dar n-am mai adormit. Însă nu problemele celor Şase Ducate îmi
împovărau gândurile. În privinţa lor, eram o simplă unealtă. Aveam să mănânc
împreună cu regina, să merg la baia de abur şi să mă bărbieresc, să dorm puţin şi
apoi să mă furişez cumva afară din castel ca să ajung la Pietrele Mărturiei. Însă m-
am hotărât să dau mai înainte o raită prin cămară, după brânză, fructe şi vin pentru
Bufon şi pentru Omul Negru. Poate i-ar fi încântat şi nişte pâine proaspătă. Am
zâmbit în sinea mea, gândindu-mă cât de bine-venită o să li se pară o schimbare a
meniului lor de zi cu zi. Poate că Bufonul îşi revenise deja într-o măsură suficientă
ca să poată călători. Dacă ar fi fost aşa, i-aş fi adus pe amândoi la Buckkeep, unde
nu m-aş fi îndoit că Bufonul e în siguranţă. Apoi aş fi fost în sfârşit liber, liber să mă
duc la Molly, să astup ruptura căscată între noi vreme de atâţia ani.
Am auzit-o pe regină bătând în perete.
Profitase de scurtul răgaz ca să-şi netezească părul şi să-şi pună altă rochie. Pe
masa scundă fusese adus micul dejun, pe care mulţi l-ar fi considerat bogat. Din
ceainicul cu flori se înălţau aburi şi am simţit miros de pâine caldă şi de unt topit
peste terciul fierbinte, aşezat lângă un castron plin cu smântână groasă, gălbuie.
— Vino să mănânci, m-a invitat ea. Şi, dacă mai ai putere să vorbeşti, povesteşte-
mi prin ce aţi trecut şi cum aţi izbutit, tu şi Thick, să vă întoarceţi atât de repede.
Mi-am dat seama cât de deplină era încrederea reginei în mine. Din mesajele
transmise prin Nettle lipsiseră multe, ca să poată fi păstrate secretele lui Chade.
Doar câteva indicii subtile îi dăduseră lui Kettricken de înţeles că trebuia să aştepte
întoarcerea mea, dar ea fusese întru totul convinsă că o să vin. Aşa că, în timp ce
mâncam, am ajuns să continui istorisirea aventurilor noastre. Ea avusese
întotdeauna răbdare să-şi plece urechea la spusele altora şi, de-a lungul anilor, îmi
fusese confidentă de mai multe ori. Poate de aceea m-am trezit dezvăluindu-i
adevărul într-o mult mai mare măsură decât oricui altcuiva. I-am povestit cum
căutasem trupul Bufonului prin oraşul de gheaţă şi, când a aflat unde şi cum îl
găsisem, lacrimile i-au curs nestingherite pe obraji. Ochii luminoşi i s-au aprins de
uimire când i-am spus cum ne reîntorsesem în piaţa părăsită. Ei şi numai ei i-am
povestit cum mă aventuraserăm pe teritoriul morţii. Şi tot numai ei i-am povestit de-
a fir a păr despre vizita pe care le-o făcuserăm dragonilor şi despre refacerea
coroanei cu cocoşi.
M-a întrerupt doar o dată, imediat ce i-am povestit cum îl curăţasem pe Verity-
dragonul de praf şi de frunze uscate. Şi-a întins brusc braţul peste masă şi mi-a
strâns mâna în palma ei rece.
— Dacă m-ai ţine de mână, m-ai putea duce, prin aceşti stâlpi, până la el? Măcar o
singură dată? Ştiu, ştiu că el n-o să fie acolo pentru mine. Totuşi, dacă aş putea
măcar atinge piatra care îl ţine captiv… Oh, Fitz, n-ai idee ce ar însemna pentru
mine!
— Să duci pe cineva care nu stăpâneşte Meşteşugul printr-un stâlp. Nu ştiu care ar
putea fi întregul preţ plătit de mintea ta pentru asta. Ar putea fi foarte greu şi foarte
primejdios, regina mea.
Nu mă trăgea inima să risc, iar s-o dezamăgesc îmi doream cu atât mai puţin.
— Şi Dutiful, a continuat ea, de parcă nu mi-ar fi auzit avertismentul. Dutiful ar trebui
să stea, măcar o singură dată, lângă dragonul tatălui său. Astfel, ce a făcut Verity
o să i se pară cu adevărat un sacrificiu şi şi-ar putea percepe propriul sacrificiu drept
unul mult mai uşor.
— Sacrificiul lui Dutiful?
— N-ai auzit ceea ce n-a putut să spună? Ca bărbat, ar putea să rămână acolo, cu
Elliania, să-i fie un soţ primit cu braţele deschise de familia ei. Dar, ca prinţ, nu
poate. Nu e un sacrificiu mărunt, Fitzchivalry. Elliania o să-l urmeze aici, e adevărat.
Dar între ei o să existe întotdeauna un mic zid. Ai aflat pe pielea ta cât de dureros
poate fi când o dezamăgeşti pe femeia pe care o iubeşti fiindcă trebuie să-ţi faci
datoria faţă de poporul tău.
M-am pomenit vorbind fără să mă întreb câtă raţiune era în vorbele mele.
— Acum o să mă-ntorc la ea. Sacrificiul ăsta s-a încheiat. Burrich nu mai e, nu mai
stă între noi. O să mi-o iau înapoi pe Molly.
S-a lăsat imediat tăcerea şi mi-am dat seama că o şocasem. Pe urmă mi-a spus,
cu blândeţe:
— Mă bucur că ai luat în sfârşit hotărârea asta. Şi îţi vorbesc ca femeie şi ca
prietenă. Nu te duce la Molly prea curând. Aşteaptă să i se întoarcă mai întâi fiul
acasă. Lasă-i familia să-şi vindece rana cumplită. Şi du-te pe urmă la ea fiind tu
însuţi, nu un bărbat venit să-i ia locul lui Burrich.
Mi-am dat seama cât de înţelept era sfatul ei imediat ce l-am auzit. Dar inima mea
urla, cerându-mi să fug cât mai curând la Molly, să încep cât mai curând să ofer
ceva în locul anilor pierduţi pentru noi. Îmi doream să-i alin durerea. Mi-am lăsat
fruntea în jos, înţelegând cât de egoist îmi era impulsul. Oricât de greu mi-ar fi fost
să stau deoparte şi să aştept, asta trebuia să fac, pentru binele fiilor lui Burrich.
— La fel stau lucrurile şi cu Nettle, a continuat ea necruţătoare. O să-şi dea curând
seama că s-a schimbat ceva, fiindcă n-o chem ca să-i trimită lui Dutiful mesajele
mele. Dar, dacă vrei să mă asculţi, nu da buzna peste ea. Şi, mai presus de orice,
nu încerca să-i iei locul tatălui ei. Pentru că asta i-a fost Burrich, Fitz, şi nu din vina
ta. Şi asta îi va fi întotdeauna. Va trebui să-ţi găseşti un alt rol în viaţa fiicei tale şi
să te mulţumeşti cu el.
Suna dureros pentru mine, şi era cu atât mai dureros să recunosc că regina avea
dreptate.
— Ştiu, am oftat. O s-o învăţ Meşteşugul. Timpul astfel petrecut va fi cel împărţit de
mine cu ea.
Mi-am continuat istorisirea şi, când am ajuns la sfârşit, ceainicul se golise. Mi-a fost
oarecum ruşine când am văzut că dădusem gata şi toată mâncarea. Bănuiam că,
de fapt, Kettricken mâncase o foarte mică parte. Am strâns din ochii care mă
usturau de parcă aş fi avut nisip sub pleoape şi am izbutit să-mi înăbuş un căscat
imens. Regina mi-a zâmbit obosită.
— Du-te la culcare, Fitz.
— Mulţumesc. Asta o să fac. Dacă ai putea să vorbeşti cu noul ucenic al lui Chade,
mi-ar fi de mare ajutor, am adăugat, fiind conştient că n-ar fi trebuit să cunosc
identitatea persoanei despre care vorbeam. A treia magazie de pe coridorul dinspre
răsărit e locul unde lăsa el ceea ce trebuia să-i aducă Thick în odaia din turn. Pe
Bufon vreau să-l aduc înapoi, la Buckkeep, imediat ce-o să poată călători. Şi cred
că odaia aia din turn ar putea fi cel mai potrivit loc pentru el până când n-o să mai
poată fi recunoscut drept Lordul Auriu. De refacerea proviziilor s-ar putea ocupa
ucenica lui Chade, dacă…
Şi mi-am muşcat limba, ştiind că mă dădusem de gol, dezvăluind că ştiam ceea ce
n-ar fi trebuit.
Regina Kettricken m-a privit cu un zâmbet îngăduitor.
— O să-i cer lui lady Rosemary să aibă în vedere tot ce e necesar. Dar dacă o să
am nevoie de tine?
Am stat o clipă pe gânduri, apoi rezolvarea evidentă mi-a sărit în ochi.
— Îi ceri lui Nettle să între în legătură cu Thick.
A clătinat din cap.
— Am de gând s-o trimit pe Nettle o vreme la familia ei. Acolo au nevoie de ea. Nu
e drept să fie despărţiţi în asemenea momente.
Am încuviinţat cu un gest al capului.
— Thick rămâne aici. Ai putea să-l păstrezi lângă tine. Asta o să-l ţină ocupat şi o
să-l împiedice să spună prea multe poveşti despre calea pe care s-a întors acasă.
A dat din cap cu gravitate. Am răspuns cu o plecăciune, simţindu-mă brusc înfiorător
de obosit.
— Du-te, Fitz, şi ia mulţumirile mele cu tine. Oh!
Sunetul ascuţit cu care şi-a tras răsuflarea m-a pus în gardă.
— Ce e?
— O aşteptăm pe lady Patience. Mi-a trimis vorbă c-o să mă viziteze prin acelaşi
mesager care mi-a dat de ştire că vrea să-i cedeze Withywoods lui lady Nettle. M-
a prevenit şi că vrea să-mi „ceară părerea în privinţa unor probleme serioase legate
de anumite moşteniri de care e timpul să ne îngrijim”.
N-avea rost să nu le spunem lucrurilor pe nume.
— Ştie că Nettle e fiica mea, sunt sigur. Eda s-o ajute pe biata copilă dacă Patience
s-a hotărât să se ocupe de educaţia ei.
Am zâmbit cu tristeţe, amintindu-mi de lecţiile primite de la soţia lui Chivalry.
Regina a dat din cap. Apoi m-a întrebat, cu seriozitate:
— Cum e zicala? Ţi s-au întors toţi puii de găină la culcare pe stinghie?
— Cred că da. Dar, regina mea, oricât ar părea de ciudat, pentru mine sunt bine-
veniţi.
— Mă bucur să te-aud spunând asta.
Apoi, cu un semn al capului, mi-a dat de înţeles că puteam să plec la culcare.
Am părăsit încăperea şi drumul de întoarcere în turnul lui Chade mi s-a părut
nesfârşit. Odată ce am ajuns, m-am întins pe pat. Am închis ochii şi am încercat să
dorm, dar curentul Meşteşugului mi s-a părut dintr-odată foarte aproape. Poate din
pricină că mă folosisem atât de mult de el în dimineaţa aceea. Am deschis ochii şi
am devenit conştient de propriul meu miros. Am oftat şi mi-am spus că o baie înainte
de culcare nu era o idee rea.
Am străbătut încă o dată imensul castel vechi, ocolind sala gărzilor şi inevitabilele
rafale de întrebări. La acea oră a zilei, baia de aburi era aproape pustie. Înăuntru
nu erau decât doi oşteni din gardă care nu mă cunoşteau, aşa că, deşi m-au salutat
cu destulă prietenie, nu m-au întrebat nimic. Asta m-a făcut să mă simt tot atât de
uşurat ca descotorosirea de favoriţii de pe obraji. M-am frecat cât mai bine cu
putinţă, apoi, simţindu-mă de parcă aş fi fost purificat prin opărire, am ieşit curat şi
gata să mă abandonez în braţele somnului.
Nettle mă aştepta în faţa băii de aburi.
Capitolul 33
FAMILIA
Aşa ca va trebui să vin la Buckkeep, călătorind prin arşiţa verii, fiindcă nu cutez să-
i încredinţez unui mesager nici veştile, nici obiectele pe care le aduc. Bătrâna mea
Lacey ţine să mă însoţească, deşi în ultima vreme are răsuflarea slabă. De aceea
te rog, pentru binele ei, să ne găseşti nişte odăi până la care nu trebuie urcate prea
multe trepte.
Îţi cer şi o audienţă între patru ochi, fiindcă a sosit timpul să-ţi dezvălui un secret pe
care l-am ascuns mulţi ani. Nefiind proastă, cred că ai ghicit deja o parte din el, dar
aş vrea totuşi să stăm de vorbă pe îndelete despre ceea ce e de preferat să facem
pentru binele tinerei femei la care mă refer.
Scrisoare de la LADY PATIENCE
pentru regina Kettricken

Am recunoscut-o imediat după părul scurt. Dar asemănarea ei cu înfăţişarea din

vise se oprea aici. Purta o rochie de călătorie verde, croită pentru mersul călare, şi
o mantie de un cafeniu practic, dintr-un material ţesut în casă. Era cu siguranţă
convinsă că-i seamănă mamei sale, fiindcă aşa îmi apăruse în vise. Mie îmi aducea
aminte mai degrabă de tatăl lui Molly, dar nu-i lipseau o parte din trăsăturile stirpei
Farseer. Cu o privire Farseer m-a ţintuit când am apărut, distrugându-mi speranţa
că aş fi putut trece pe lângă ea fără să mă recunoască. M-am oprit imediat locului.
Am înlemnit şi am aşteptat, mut, ceea ce avea să urmeze. Ea a continuat să mă
privească drept în ochi. Peste câteva clipe, m-a întrebat cu glas scăzut:
— Crezi că dacă stai perfect nemişcat nu te pot vedea, Umbră de lup?
Am zâmbit prosteşte. Avea vocea gravă, mai joasă decât te-ai fi aşteptat să fie a
unei fete, exact cum fusese a lui Molly la vârsta ei.
— Păi… nu, sigur că nu. Ştiu că mă poţi vedea. Dar… cum m-ai recunoscut?
Nettle a făcut doi paşi către mine. M-am uitat în jur, apoi m-am îndepărtat de baia
de aburi, fiind conştient că o tânără nobilă de la curtea din Buckkeep surprinsă pe
când se plimba agale sporovăind cu un soldat bătrân din gardă putea deveni subiect
de bârfă. Nettle m-a urmat fără să pună întrebări şi am condus-o către o bancă
izolată din Grădina Femeilor.
— Oh, a fost foarte simplu. Ai făgăduit c-o să mi te înfăţişezi, nu-i aşa? Ştiam că te
întorci. Azi-noapte, când am stat de vorbă, Dutiful a spus că în curând o să fiu
scutită, pentru un timp, de această îndatorire. Prin urmare, când m-a chemat regina
şi mi-a spus că mă pot duce pentru câteva zile acasă, să alin durerea mamei, am
ştiut ce înseamnă asta. Că eşti aici. M-am întâlnit cu Thick, care mergea la regină
când eu tocmai plecasem de acolo, a adăugat cu un zâmbet de sinceră încântare.
L-am recunoscut după muzica lui, ca şi după nume. Şi el m-a recunoscut, dintr-o
singură privire. Şi cum m-a îmbrăţişat! Lady Sydel a fost de-a dreptul şocată, dar o
să-şi revină. L-am întrebat pe Thick unde e tovarăşul lui de drum. A închis ochii
pentru o clipă, apoi a răspuns: „La baia de aburi.” Aşa că am venit să te-aştept aici.
Mi-am dorit să-mi fi dat Thick de veste.
— Şi m-ai recunoscut când m-ai zărit?
Mi-a răspuns după un hâm scurt.
— Ţi-am recunoscut descurajarea când ai constatat că te-am găsit. De-aici n-a mai
ieşit niciun bărbat care să caşte gura aşa la mine.
M-a privit pieziş, încântată de sine însăşi, dar ochii îi azvârleau scântei mărunte. M-
am întrebat dacă ai mei arătau la fel când eram furios. Vocea îi suna calm şi nu
spunea nimic nelalocul lui, exact cum făcea Molly uneori, când mânia începea să-i
dea în clocot. După câteva clipe de gândire, am tras concluzia că Nettle avea tot
dreptul să fie furioasă pe mine. Îi făgăduisem că-i dau de ştire când mă întorc. Şi
avusesem intenţia să-mi nesocotesc promisiunea.
— Ei bine, m-ai găsit, am zis fără convingere şi am ştiut imediat că era cea mai
nepotrivită dintre toate replicile pe care le-aş fi putut rosti.
— Nu mulţumită ţie!
S-a aşezat cu hotărâre pe bancă. Eu am rămas în picioare, foarte conştient de
aparenta diferenţă de rang dintre noi. Nettle a fost nevoită să-şi înalţe privirea spre
mine, dar n-a lăsat impresia asta când m-a întrebat:
— Care ţi-e numele, domnule?
Şi m-am văzut silit să i-l spun pe cel sub care eram cunoscut când purtam uniforma
albastră a Gărzii din Buckkeep.
— Tom Badgerlock, doamna mea. Din Garda Prinţului.
A căpătat brusc înfăţişarea unei pisici care s-a văzut cu şoarecele în gheare.
— Se potriveşte de minune! Regina mi-a spus că pot lua un oştean din gardă ca
escortă pe drumul către casă. Te prefer pe tine.
Cuvintele ei erau o provocare.
— Nu sunt liber să plec, doamna mea.
Suna a scuză, şi m-am grăbit să adaug:
— Trebuie să-ţi preiau îndatoririle, după cum ai ghicit. Lordul Chade, prinţul Dutiful
şi buna noastră regină trebuie să poată intra în legătură cu ajutorul meu.
— Sunt sigură că pentru asta se pot folosi de Thick.
— Magia lui e puternică, dar Thick are limitele sale, doamna mea.
— Doamna mea! a bombănit cu dispreţ. Şi eu ce formulă de adresare ar trebui s-
aleg? Lord Lup? a clătinat din cap, exasperată. Ştiu că-mi spui adevărul. Am
ghinion. Umerii i s-au gârbovit brusc, şi tinereţea şi durerea ei au devenit brusc mai
vizibile. N-am pentru mama şi fraţii mei o poveste uşor de istorisit. Dar au dreptul
să ştie cum a murit tata. Şi că Swift nu l-a abandonat.
Cu gândul în altă parte, şi-a trecut mâinile prin părul scurt până când a izbutit să şi-
l zbârlească, înălţându-i în turle şi piscuri. Această magie a Meşteşugului îmi e o
povară greu de purtat. M-a smuls de-acasă şi mă ţine aici când mama are mai multă
nevoie de mine decât oricând. De ce, dintre toţi oamenii, m-ai ales tocmai pe mine
ca să-mi dai magia asta? m-a întrebat întorcându-se ca să mă învinovăţească din
priviri.
Am rămas cu gura căscată.
— N-am făcut aşa ceva. Nu te-am ales eu. Ai avut magia, te-ai născut cu ea. Şi,
dintr-un motiv oarecare, ne leagă unul de altul. Vreme îndelungată nici măcar n-am
ştiut că erai acolo urmărindu-mi viaţa.
— În anumite momente, asta chiar era evident, a recunoscut ea.
Înainte de a avea timp să mă întreb ce îi dezvăluisem despre mine fără să fi vrut, a
adăugat:
— Şi acum o am, ca pe un soi de boală, şi înseamnă c-o să rămân pentru totdeauna
în slujba reginei. Şi a regelui Dutiful, când îi va urma la tron. Nu cred că-ţi poţi
imagina ce împovărător poate fi pentru mine.
— Am o vagă idee, am răspuns cu voce scăzută.
Pe urmă, fiindcă stătea neclintită în faţa mea, am întrebat-o:
— N-ar trebui să fii pe drum? întotdeauna cel mai bine e să călătoreşti pe lumină.
— Abia ne-am întâlnit, şi eşti deja atât de nerăbdător să ne despărţim! Şi-a coborât
privirea în pământ.
Brusc, a devenit acea Nettle din vise când a spus, clătinând din cap:
— Mi-am imaginat prima noastră întâlnire cu totul altfel. Am crezut c-o să fii încântat
să mă vezi, c-o să râdem şi o să fim prieteni. Cu mult timp în urmă, când am început
să vă visez, pe tine şi pe lup, îmi imaginam că o să ne întâlnim într-o zi în realitate,
a tuşit uşor şi a recunoscut cu sfială. Îmi imaginam că ai vârsta mea, că eşti chipeş,
aşa, ca un lup, şi c-o să mă găseşti frumoasă. Era o prostie, nu?
— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, am spus cu prudenţă. Şi, oricum, cu siguranţă
te găsesc frumoasă.
Mi-a aruncat o privire care sugera că astfel de complimente din partea unui oştean
trecut de prima tinereţe o pun într-o situaţie stânjenitoare. Iluziile ei în ceea ce mă
privea erau o barieră la care nu mă aşteptasem. M-am apropiat şi m-am ghemuit
lângă ea, ca s-o pot privi în ochi.
— Oare n-am putea s-o luăm de la început? am spus întinzându-i mâna. Numele
meu e Umbră de lup. Şi, Nettle, nici nu-ţi poţi imagina de câţi ani îmi doresc să te
cunosc.
Mi s-a pus un nod în gât pe neaşteptate. Am sperat că n-o să mi se umple ochii de
lacrimi. Fiica mea a şovăit, apoi şi-a pus mâna într-a mea. Era subţire, aşa cum e
firesc pentru o doamnă nobilă, dar arsă de soare şi cu bătături pe care i le simţeam
în palma lipită de a mea. Atingerea ne-a întărit legătura prin Meşteşug şi a fost ca
şi cum mi-ar fi strâns inima, nu degetele, între ale ei. Chiar dacă aş fi vrut să ascund
ceea ce simţeam pentru ea, n-aş fi putut. Şi cred că asta a făcut o breşă într-un soi
de zid pe care şi-l înălţase.
Mi-a privit chipul, aflat acum la înălţimea feţei ei. Ni s-au întâlnit ochii, iar buza ei de
jos a început brusc să tremure, ca a unui copil.
— Tăticul meu e mort! a bâiguit. Tăticul meu e mort, iar eu nu ştiu ce să fac! Cum
ne putem descurca de aici înainte? Chivalry încă nu e decât un copil, iar mama nu
ştie nimic despre cai! Deja zice că vrea să-i vândă pe toţi şi să se mute în oraş,
fiindcă nu poate rămâne într-un loc unde totul strigă că tata nu mai e! vocea i s-a
stins sugrumată. Totul o să se ducă de râpă, a icnit. Eu o să mă duc de râpă! Nu
pot fi atât de puternică, nu atât cât se aşteaptă toată lumea să fiu. Dar trebuie. Şi-a
îndreptat spatele şi s-a uitat la mine. Trebuie să fiu puternică, a repetat, ca şi cum
astfel oasele i s-ar fi putut preschimba în fier.
Şi a părut să meargă. N-avea lacrimi în ochi. Căpătase curajul disperării. Am luat-
o în braţe. Pentru prima oară în viaţa ei şi a mea, îmi strângeam fiica la piept. Părul
ei scurt stătea zbârlit sub bărbia mea şi singurul lucru la care mă puteam gândi era
cât de mult o iubesc. M-am deschis către ea, mi-am lăsat gândul să se scurgă în
ea. Am simţit că o şocau, deopotrivă, profunzimea sentimentului meu şi o astfel de
îmbrăţişare primită de la cineva mai degrabă străin. Am încercat să-i explic.
— O să am grijă de voi. O să am grijă de voi toţi. Am făgăduit… i-am făgăduit tatălui
tău că o voi face, că voi avea grijă de tine şi de fraţii tăi mai mici. Şi aşa va fi.
— Nu cred c-o să poţi, a răspuns. Nu aşa cum izbutea el. Sunt convinsă c-o să
încerci. Dar în lumea asta nu mai există nimeni ca tăticul meu. Nimeni, a adăugat
străduindu-se să-şi îndulcească spusele.
M-a lăsat s-o mai ţin o clipă în braţe. Apoi s-a desprins cu delicateţe.
— Calul meu e probabil înşeuat şi aşteaptă, a zis cu tristeţe. Probabil că e acolo şi
oşteanul din gardă trimis de regină. A respirat adânc, şi-a ţinut răsuflarea, apoi a
lăsat aerul să iasă încetul cu încetul. Trebuie să plec. Acasă sunt multe de făcut.
Fără tata, mama nu se poate descurca la fel de bine cu copiii. E nevoie de mine.
Şi-a găsit batista şi şi-a tamponat ochii, deşi nu vărsase nicio lacrimă.
— Da. Sunt sigur că este, am şovăit. Am un mesaj de la tatăl tău. Poate c-o să ţi se
pară bizar sau fără însemnătate, dar pentru el avea importanţă.
Mi-a adresat o privire întrebătoare.
— Când o să între Malta în călduri, s-o împerecheaţi cu Rudy.
Nettle şi-a dus o mână la gură şi a râs scurt, sugrumat. A vorbit după ce şi-a
recăpătat răsuflarea.
— De când e iapa la noi, el şi Chivalry s-au tot sfădit din pricina asta. O să-i spun,
s-a îndepărtat doi paşi. O să-i spun.
Apoi s-a răsucit pe călcâie, învârtejindu-şi fusta, şi a plecat.
Am rămas o clipă nemişcat, simţindu-mă jefuit. Pe urmă un zâmbet trist mi-a cuprins
faţa. M-am aşezat pe bancă şi mi-am plimbat privirea prin Grădina Femeilor. Era
vară şi miresmele bogate ale ierburilor şi florilor umpleau aerul, dar parfumul părului
fiicei mele îmi rămăsese în nări, şi l-am savurat. M-am uitat pe deasupra unei tufe
de liliac şi am căzut pe gânduri, cu privirea pierdută în zare. Avea să fie nevoie de
mai mult timp decât crezusem ca să ajung să-mi cunosc fiica. Şi poate n-avea să
fie niciodată momentul potrivit să-i spun că-i sunt tată. Dar era o informaţie care nu
mi se mai părea atât de importantă ca odinioară. În schimb, conta mult mai mult să
pot intra în vieţile lor fără să provoc nici suferinţă, nici discordie. N-avea să fie uşor.
Dar aveam s-o fac. Cumva.
Probabil că am adormit. Când m-am trezit, după-amiaza era pe sfârşite. În prima
clipă nu mi-am putut aduce aminte unde eram, ştiam doar că sunt fericit. Aveam
foarte rar parte de o asemenea senzaţie, aşa că am rămas întins acolo uitându-mă
la cerul albastru printre frunze verzi. Pe urmă am simţit că-mi înţepenise spatele
după somnul pe banca de piatră şi, în clipa următoare, mi-am amintit că în ziua aia
trebuia să mă întorc la Bufon, cu mâncare şi vin. Ei, pentru asta nu era prea târziu,
mi-am spus. M-am ridicat, m-am întins şi mi-am rotit umerii şi capul destinzându-
mă.
Drumul către bucătărie trecea prin grădina cu ierburi de leac. Eram în luna când
levănţica, mărarul şi chimenul dulce se lungesc cel mai mult, iar în anul acela
păreau să fi crescut mai înalte decât de obicei. Am auzit o femeie spunându-i alteia
cu voce gâlcevitoare:
— Ia te uită în ce hal au lăsat grădina! E o ruşine. Smulge buruiana aia, dacă ajungi
la ea.
Pe urmă, chiar înainte de a mă apropia destul ca să le şi văd, am recunoscut vocea
lui Lacey, care tocmai spunea:
— Nu cred că e o buruiană, suflete. Cred că e o gălben… Ei, indiferent ce-o fi fost,
e prea târziu acum, ai smuls-o cu rădăcini cu tot. Dă-mi-o, o s-o arunc în tufişuri,
unde n-o s-o găsească nimeni.
Şi apoi le-am văzut, erau cele două bătrâne dragi mie. Patience într-o rochie de
vară care probabil că nu mai văzuse lumina zilei de când era tatăl meu prinţ
moştenitor. Lacey purta, ca de obicei, o rochie simplă, de slujitoare. Patience îşi
ţinea într-o mână pantofii, iar în cealaltă avea gălbeneaua ruptă. Şi-a îndreptat spre
mine privirea mioapă. Probabil că n-a desluşit nimic mai mult decât albastrul
uniformei în timp ce mi-a vorbit cu glas aspru:
— Ei bine, nu-şi avea locul aici. Mi-a fluturat în faţa nasului floarea vinovată. O
plantă care creşte acolo unde nu trebuie e ceea ce numim buruiană, tinere, aşa că
n-ai de ce să te holbezi la mine. Mama ta nu te-a învăţat bunele maniere?
— Oh, sacră Eda-a-Câmpiilor! a exclamat cealaltă femeie.
M-am gândit că încă mai aveam timp să mă retrag, însă Lacey, impasibila şi masiva
Lacey, s-a răsucit încet şi a căzut, leşinată, peste levănţică.
— Ce faci, draga mea? Ai pierdut ceva? a strigat Patience, cu ochii la ea.
Pe urmă, când şi-a dat seama că era căzută pe spate şi nu mişca, s-a întors spre
mine, ultragiată:
— Uite ce-ai făcut! Ai speriat-o de moarte pe biata bătrână. Da, chiar aşa! Ei, nu sta
cu mâinile în sân, neghiobule! Ridic-o din levănţică până când n-o striveşte de tot!
— Da, doamna mea, am spus şi m-am aplecat şi am ridicat-o pe Lacey.
Fusese întotdeauna o femeie voinică, şi vârsta n-o împuţinase. Am izbutit totuşi s-
o salt în braţe şi chiar s-o duc într-un loc umbros înainte de a o culca pe iarbă.
Patience ne-a urmat clătinând din cap şi bombănind, nemulţumită de
neîndemânarea mea.
— A început acum să leşine cât ai clipi! Biata mea bătrânică. Te simţi mai bine?
S-a lăsat în jos lângă însoţitoarea ei şi a bătut-o pe mână. Lacey a fluturat din
pleoape.
— N-ar fi bine să-i aduc nişte apă?
— Ba da. Şi grăbeşte-te. Şi nici prin gând să nu-ţi treacă să speli putina, tinere. La
urma urmelor, asta e numai şi numai isprava ta.
Am dat fuga la bucătărie după o cană şi, la întoarcere, am umplut-o de la fântână.
Când am ajuns înapoi, Lacey stătea în capul oaselor, iar lady Patience îi făcea
bătrânei sale servitoare vânt cu evantaiul, când dojenind-o, când compătimind-o.
— … şi ştii la fel de bine ca mine cum ne joacă ochii feste la vârsta noastră. Uite,
chiar săptămâna trecută am încercat să-mi alung şalul de pe masă, fiindcă am
crezut că e pisica. Ştii, din cauza felului în care era încolăcit.
— Nu, doamna mea. Uită-te bine. E el sau fantoma lui. Arată exact ca tatăl său la
vârsta asta. Uită-te la el, uită-te bine.
Mi-am ţinut ochii în jos când am îngenuncheat şi i-am întins cana.
— Puţină apă, doamnă, şi sunt sigur c-o să te simţi mai bine. Sunt aproape sigur c-
a fost din pricina căldurii.
În timp ce Lacey lua cana, Patience a întins mâna şi m-a prins de bărbie.
— Uită-te la mine, tinere! Am spus să te uiţi la mine!
Pe urmă, aplecându-se din ce în ce mai mult ca să mă privească cât mai de
aproape, a adăugat:
— Chivalry al meu n-a avut niciodată un asemenea nas. Dar ochii ăştia… îmi aduc
aminte de el. Oh. Oh, fiule, fiule! Nu se poate. Nu se poate!
Mi-a dat drumul şi s-a reaşezat pe pământ. Lacey i-a întins cana cu apă şi ea a luat-
o absentă. A băut, i-a înapoiat-o lui Lacey, apoi a spus, calmă:
— N-ar fi cutezat. N-ar fi avut îndrăzneala.
Lacey continua să se holbeze la mine.
— Doamna mea, ai auzit zvonurile, ca şi mine. Şi menestrelul ăla cu Har ne-a cântat
o baladă despre dragoni şi despre Bastardul cu Har, care s-a ridicat din mormânt
ca să-şi slujească regele.
— N-ar fi cutezat, a repetat Patience.
S-a uitat lung la mine şi mi-am simţit limba înţepenită, lipită de cerul gurii. Apoi:
— Ajută-mă să mă ridic, tinere. Ajut-o şi pe Lacey. În ultima vreme leşină des.
Mănâncă prea mult peşte, de la asta i se trage. Şi mai e şi peşte de apă dulce. O
face nesigură pe picioare, aşa că o să ne conduci până în odăile noastre, da?
— Desigur, doamna mea. Va fi o plăcere.
— Va fi, fireşte. Până când o s-ajungem în spatele uşilor închise. Acum ţine-o de
braţ şi ajut-o.
Dar era uşor de zis şi greu de făcut, fiindcă Patience mi s-a agăţat de celălalt braţ
de parcă s-ar fi temut să nu fie luată de apele năvalnice ale unui fluviu.
Lacey mergea într-adevăr clătinându-se şi mi-a părut cumplit de rău că-i pricinuisem
un asemenea şoc. Niciuna dintre ele nu mi-a mai adresat niciun cuvânt, deşi
Patience a arătat de două ori către omizile de pe trandafiri, spunând că pe vremuri
aşa ceva nu s-ar fi trecut cu vederea nici în ruptul capului. Odată intraţi în castel,
am mai avut totuşi mult de mers prin Sala Mare şi apoi în susul scării largi. M-am
simţit recunoscător fiindcă n-a trebuit să urcăm decât un sigur şir de trepte, căci
Patience bombănea cuvinte murdare de câte ori ridica piciorul spre una dintre ele,
iar genunchii lui Lacey trosneau alarmant. Am intrat pe coridor, şi Patience a întins
mâna arătându-mi o uşă. Era a uneia dintre cele mai bune odăi din Buckkeep, şi
am fost încântat mai mult decât sunt în stare s-o spun pentru faptul că regina
Kettricken o trata cu atâta respect. Cufărul de călătorie al bătrânei doamne era deja
deschis în mijlocul încăperii, iar pe poliţa căminului stătea o pălărie. Kettricken îşi
amintise chiar şi că lui Patience îi plăcea să mănânce în odăile ei, pentru că în locul
unde cădeau razele de soare pătrunse prin fereastra afundată în zid fusese aşezată
o masă mică, alături de două scaune.
Le-am aşezat pe câte un scaun, apoi le-am întrebat dacă doreau să le mai aduc
ceva.
— Şaisprezece ani, s-a răstit Patience. Ai putea să-mi aduci şaisprezece ani!
Închide uşa aia. Nu cred c-ar fi înţelept să se lăţească vorba despre asta în întregul
Buckkeep. Şaisprezece ani, şi nici măcar o vizită pe furiş, nici măcar o aluzie. Tom,
Tom, ce-a fost în capul tău?
— Probabil nimic, a răspuns Lacey fixându-mă cu o privire de martir.
A sunat usturător, fiindcă, în copilărie, ori de câte ori mă certa Patience, Lacey îmi
lua apărarea. Părea să-şi fi revenit pe de-a întregul după leşin. Avea pete de culoare
în obraji. S-a ridicat de pe scaun cu greu şi s-a dus în camera de alături. S-a întors
după câteva clipe cu trei ceşti şi o sticlă de rachiu pe o tavă mică. A pus-o pe măsuţa
dintre ele două şi m-am crispat când i-am văzut degetele noduroase, cu încheieturi
umflate. Timpul îi schilodise mâinile vioaie cu care croşeta dantele tot timpul.
— Cred că ne-ar prinde bine tuturor câte un strop. Nu fiindcă tu ai merita, a adăugat
cu răceală. Mi-ai tras o spaimă zdravănă în grădină. Ca să nu mai vorbesc de anii
în care te-am jelit.
— Şaisprezece ani, a subliniat Patience, pentru cazul că aş fi izbutit să uit atâta
lucru în ultimele câteva minute. Pe urmă s-a întors spre Lacey: Ţi-am spus că nu e
mort! Chiar şi când i-am pregătit trupul pentru înmormântare, chiar şi atunci, în timp
ce-i spălam picioarele reci, ţi-am spus că nu poate fi mort. Nu ştiu cum de-am ştiut,
dar am ştiut. Şi am avut dreptate!
— Era mort, a insistat Lacey. Doamna mea, dintre buze nu-i ieşea nicio răsuflare
care să aburească oglinda, nu i se mai simţea nicio bătaie a inimii. Era mort.
Şi-a îndreptat degetul spre mine. M-am cutremurat uşor.
— Iar acum eşti viu. Ai face bine să ai o explicaţie clară pentru asta, tinere.
— A fost ideea lui Burrich, am început şi, înainte de a apuca să mai adaug un alt
cuvânt, Patience şi-a azvârlit braţele în sus, strigând:
— Oh, ar fi trebuit să ghicesc că omul ăsta e în spatele întregii poveşti. Fata pe
care-a crescut-o în toţi anii ăştia e a ta, nu-i aşa? La vreo trei ani după ce te
îngropaserăm, am auzit un zvon. Tinichigiul ăla, Cottlesby, care vinde nişte ace atât
de bune, ne-a spus că a văzut-o pe Molly în, oh, într-un oraş, cu o fetiţă de mână.
O fetiţă de câţi ani? m-am întrebat atunci. Fiindcă, i-am spus lui Lacey când a plecat
brusc din slujba mea, Molly vărsa şi dormea ca o femeie grea. Pe urmă a plecat,
înainte de-a avea eu timp să mă ofer s-o ajut să se descurce cu bebeluşul. Era fiica
ta, nepoata mea! Pe urmă, mai târziu, am aflat că Burrich a plecat cu ea şi, când
am pus întrebări, a pretins că toţi copiii sunt ai lui. Ei bine, ar fi trebuit să ştiu că
minţea. Ar fi trebuit să ştiu.
Nu fusesem pregătit să întâlnesc o Patience atât de bine informată. Dar ar fi trebuit
să fiu. În zilele de după moartea mea, ea condusese castelul Buckkeep şi îşi
încropise o reţea întinsă de oameni care-i dădeau raportul.
— Cred că mi-ar prinde bine nişte rachiu, a spus cu voce scăzută.
M-am întins spre sticlă, dar Patience mi-a dat peste mână.
— Mă ocup eu! a exclamat îmbufnată. Crezi că poţi să te prefaci mort şi să dispari
din viaţa mea şaisprezece ani, ca să te-ntorci pe urmă şi să te-nfrupţi din rachiul
meu cel mai bun? Câtă obrăznicie!
A scos dopul, dar, când a încercat să toarne, mâna i-a tremurat atât de tare, încât
ameninţa să inunde masa. I-am luat sticla şi am umplut cănile în timp ce ea a
început să suspine. Când am lăsat sticla jos, plângea cu sughiţuri. Părul, niciodată
frumos aranjat pentru prea multă vreme, îi alunecase pe jumătate pe lângă obraji.
Oare când încărunţise atât de tare? Am îngenuncheat în faţa ei şi m-am silit s-o
privesc în ochii care păreau să-şi fi pierdut din culoare. Şi-a acoperit faţa cu mâinile
şi hohotele i s-au înteţit. I-am atins cu prudenţă dosul palmelor.
— Te rog să mă crezi. N-am avut de ales, mamă. Dacă m-aş fi putut întoarce la tine
fără să-i pun în primejdie pe oamenii pe care-i iubesc, aş fi făcut-o. O ştii foarte
bine. Iar felul în care mi-ai pregătit trupul pentru înmormântare mi-a salvat viaţa.
Mulţumesc.
— Ai găsit momentul potrivit ca să-mi spui mamă, după toţi aceşti ani, s-a smiorcăit
ea. Şi ce putea să ştie Burrich despre ceva care n-are patru picioare şi copite?
Dar şi-a pus pe obrajii mei mâinile ude de lacrimi şi m-a tras spre ea ca să mă sărute
pe frunte. Pe urmă s-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a coborât spre mine o privire
severă. I se înroşise vârful nasului.
— Acum trebuie să te iert. Numai Eda ştie dacă n-o să pic cumva moartă mâine şi,
oricât de tare m-ai fi înfuriat, n-aş vrea să-ţi pară rău pentru tot restul vieţii fiindcă
am murit fără să te fi iertat. Dar asta nu înseamnă că mânia mea s-a stins, aşa cum
nu s-a stins nici a lui Lacey. Meriţi să cadă asupra ta.
Şi-a tras zgomotos nasul. Lacey i-a întins o batistă. Bătrâna servitoare s-a aşezat
la masă măsurându-mă cu o privire încărcată de reproşuri. Şi am văzut mai clar
decât oricând cum şterseseră anii hotarele dintre doamna nobilă şi servitoare.
— Da. Merit.
— Ei, ridică-te. Nu vreau să-mi sucesc gâtul uitându-mă în jos, la tine. De ce cerului
eşti îmbrăcat ca un oştean din gardă? Şi de ce-ai fost atât de prost încât să te-ntorci
în castelul Buckkeep? Nu ştii că încă mai există oameni care s-ar bucura să te vadă
mort?! Aici nu eşti în siguranţă, Tom. Vii cu mine când mă-ntorc la Tradeford. Poate
te pot da drept fiul rebel al unui văr sau drept grădinar. Ceea ce nu înseamnă c-o
să te las să te-atingi de plantele mele. Nu ştii nimic despre grădini şi despre flori.
M-am ridicat încet şi nu m-am putut împiedica să-i răspund:
— Te-aş putea ajuta la plivit. Ştiu cum arată o gălbenea, chiar şi atunci când nu e
înflorită.
— Poftim! Ai auzit, Lacey? Eu îl iert, şi următorul cuvânt care-i iese dintre buze e o
batjocură la adresa mea!
Pe urmă şi-a acoperit brusc gura, ca şi cum ar fi vrut să-şi înăbuşe un alt suspin.
Tendoanele şi venele albăstrui îi ieşeau în relief pe dosul mâinii. A respirat scurt
înainte de a spune:
— Acum o să-mi beau rachiul.
A sorbit din ceaşcă. M-a privit peste marginea ei şi din ochi i-au izvorât brusc alte
lacrimi. S-a grăbit s-o lase jos clătinând din cap.
— Eşti aici şi eşti viu. Nu ştiu de ce plâng. Dacă nu mă gândesc că am pierdut
pentru totdeauna şaisprezece ani şi o nepoată. Cum ai putut, mizerabilule? Explică-
mi ce s-a petrecut în tot acest timp. Explică-te şi spune-mi ce treburi atât de
importante te-au ţinut departe de mine.
Şi, brusc, toate motivele întemeiate pentru care o ocolisem mi s-au părut
neînsemnate. Aş fi putut găsi o cale către ea. Apoi m-am auzit spunând:
— Dacă nu i-aş fi dat suferinţa mea dragonului de piatră, m-aş fi întors cumva la
tine, oricât de riscant ar fi fost. Poate că trebuie să nu-ţi dai uitării nici durerile, nici
pierderile, ca să le poţi supravieţui tuturor încercărilor la care te pune viaţa. Poate,
dacă în viaţă nu-ţi păstrezi suferinţa la locul ei, ajungi să trăieşti ca un laş.
Patience a izbit cu palma în masă şi a ţipat când a simţit durerea din degete.
— Nu ţi-am cerut o predică moralizatoare, ţi-am cerut explicaţii amănunţite. Fără
scuze!
— N-am uitat niciodată merele pe care mi le-ai aruncat printre gratiile celulei. Tu şi
Lacey aţi fost incredibil de curajoase când aţi venit să mă vedeţi în temniţă şi când
mi-aţi luat apărarea, deşi prea puţini alţii au cutezat s-o facă.
— Încetează! a şuierat indignată, cu ochii din nou plini de lacrimi. Aşa ai ajuns să
te distrezi acum? Le faci pe femeile bătrâne să plângă?
— Nu asta am vrut.
— Atunci povesteşte-mi tot ce ţi s-a întâmplat. Din clipa când te-am văzut ultima
oară.
— Doamna mea, mi-ar face o nespusă plăcere. Şi o să-ţi povestesc, promit. Dar
când ne-am întâlnit mă duceam să îndeplinesc o însărcinare urgentă, pe care mi-
am dat-o singur. Una pe care trebuie s-o duc la bun sfârşit înainte de a se întuneca.
Lasă-mă să plec, şi-ţi făgăduiesc că mă-ntorc mâine, să-ţi spun totul de-a fir a păr.
— Nu. Nici nu mă gândesc. Ce însărcinare?
— Îl ţii minte pe prietenul meu, Bufonul? E bolnav. Trebuie să-i duc nişte ierburi de
leac, mâncare şi vin.
— Băiatul ăla cu pielea ca aluatul? N-a fost niciodată un copil sănătos. Dacă vrei
să ştii părerea mea, mânca prea mult peşte. Asta păţeşti din pricina peştelui.
— O să-i spun. Dar trebuie să mă duc la el.
— Când l-ai văzut ultima dată?
— Ieri.
— Ei, pe mine nu m-ai mai văzut de şaisprezece ani. Îşi poate aştepta rândul.
— Dar nu se simte deloc bine.
Patience şi-a pus ceaşca pe farfuriuţă cu un zăngănit.
— Nici eu nu mă simt! a exclamat, şi din ochii i-au izvorât alte lacrimi.
Lacey a venit s-o bată pe umeri.
— Nu e întotdeauna raţională, mi-a destăinuit pe deasupra capului ei. Mai ales când
e obosită. Abia am sosit aici în dimineaţa asta. I-am spus că trebuie să se
odihnească, dar a vrut să ia o gură de aer din grădini.
— Şi ce-i, mă rog, iraţional în asta? a întrebat Patience.
— Nimic, m-am grăbit s-o asigur. Absolut nimic. Haide, am o idee. Întinde-te în pat
şi, după ce te instalezi comod, mă aşez lângă tine şi-mi încep povestea. Iar dacă
adormi, plec fără zgomot şi mă întorc mâine să continui. Fiindcă şaisprezece ani nu
pot fi povestiţi într-o oră, şi nici măcar într-o zi.
— E nevoie de şaisprezece ani ca să povesteşti şaisprezece ani, a zis ea cu
asprime. Atunci ajută-mă să mă ridic. Ştii, am înţepenit după atâta drum.
I-am oferit braţul şi s-a sprijinit de el când am condus-o până la pat. S-a aşezat
gemând.
— Prea moale, a bombănit, când salteaua de fulgi s-a lăsat sub greutatea ei. N-o
să pot niciodată să dorm pe aşa ceva. Oare oamenii ăştia cred că-s găină şi-mi
trebuie cuib? Ştii, mi-ai stricat surpriza, a adăugat în timp ce se întindea şi eu o
ajutam să-şi salte picioarele în pat. Venisem pregătită să-mi chem la mine o
nepoată, ca să-i spun că s-a născut dintr-o stirpe cu sânge nobil şi să-i dau câteva
amintiri rămase de la tatăl ei. Oh, ajută-mă să-mi scot pantofii. Când mi-au ajuns
picioarele atât de departe de mâini?
— N-ai pantofi. Cred că ţi i-ai lăsat în grădină.
— Şi a cui e vina? Să ne sperii tu în halul ăsta! E o minune că nu mi-am uitat acolo
şi capul.
Am încuviinţat cu un gest şi am remarcat, fără să spun nimic, că purta ciorapi
desperecheaţi. Patience nu se sinchisise niciodată prea mult de amănunte.
— Despre ce amintiri e vorba? am întrebat.
— Nu mai are aproape nicio importanţă. Fiindcă eşti viu, am de gând să le păstrez.
— Ce sunt? am insistat din cale-afară de curios.
— Un tablou pe care mi l-ai dat, nu mai ţii minte? Şi, când erai mort, ţi-am luat o
şuviţă din păr. O port de-atunci într-un medalion.
Am rămas fără grai, iar ea s-a săltat într-un cot.
— Lacey, vino să te întinzi şi tu puţin aici. Ştii că nu-mi place să fii prea departe
când am nevoie de tine. Auzul tău nu mai e cea fost. I-au pus un pat mic şi îngust
într-o odăiţă cât un dulap, mi-a mărturisit mie cu glas scăzut. Minunat când
camerista ta e o fetişoară slăbuţă, dar câtuşi de puţin potrivit pentru o femeie
matură. Lacey!
— Sunt chiar aici, draga mea. Nu e nevoie să strigi.
Bătrâna servitoare a trecut în partea cealaltă a patului. Părea uşor stânjenită la
gândul că trebuia să se întindă în prezenţa mea, de parcă eu aş fi crezut că nu se
cade să-şi împartă patul cu o doamnă de rang înalt. Dar eu găseam ideea cât se
poate de potrivită.
— Sunt obosită, a recunoscut aşezându-se.
Adusese un şal, şi l-a întins peste picioarele lui Patience.
Mi-am tras un scaun lângă pat şi m-am aşezat pe el călare, cu faţa spre spătar.

— Cu ce să-ncep? am întrebat.
— Începe aşezându-te ca oamenii! mi-a cerut Patience şi m-am conformat. Nu-mi
povesti cum a încercat uzurpatorul ăla nemernic să te ucidă. Am văzut destule pe
trupul tău şi n-am putut nici atunci să suport. Spune-mi, în schimb, cum ai izbutit să
supravieţuieşti.
Am stat o clipă pe gânduri, nehotărât.
— Ştii că am Harul.
— M-am gândit că e posibil să-l ai, a recunoscut. Apoi a căscat. Şi?
Mi-am început povestea. I-am spus că m-am refugiat în lupul meu, i-am spus şi cum
m-au chemat Burrich şi Chade înapoi, în propriul trup. I-am povestit despre înceata
mea refacere şi despre vizita lui Chade. Pe urmă am crezut că adormise, dar când
am încercat să mă ridic a deschis ochii.
— Stai jos! mi-a poruncit şi, după ce m-am supus, m-a luat de mână, ca şi cum ar
fi vrut să mă-mpiedice să plec pe furiş. Te ascult. Continuă.
I-am povestit cum a plecat Burrich şi cum au venit neoamenii. I-am explicat cum a
ajuns Burrich să creadă că murisem, cum s-a întors s-o apere pe Molly şi să apere
copilul pe care îl purta ea. I-am vorbit despre lunga mea călătorie din Buck către
Tradeford şi despre Arena Regelui, construită acolo de Regal. Patience a deschis
un ochi.
— Acum e toată o grădină. Am tot felul de plante, copaci şi flori din toate cele Şase
Ducate şi din afara lor. Viţă coadă-de-maimuţă din Jamaillia şi tufişuri ac-albastru
din Insulele Mirodeniilor. Şi, chiar în mijlocul fostei arene, un rond de plante de leac,
cu un model superb. O să-ţi placă, Tom. Când o să te stabileşti la mine, o să-ţi
placă.
— Sunt sigur c-o să-mi placă, am spus ocolind cu grijă discuţia despre locul unde
aveam sau nu să mă stabilesc. Îţi mai povestesc, sau acum vrei să dormi?
În jumătatea ei de pat, Lacey sforăia încetişor.
— Continuă. Nu mi-e somn deloc. Spune mai departe.
Dar, când am ajuns la jumătate cu istorisirea încercării mele de a-l ucide pe Regal,
dormea. Am mai stat nemişcat o vreme, până când strânsoarea în care îmi ţinea
mâna a slăbit şi am putut să mă desprind.
M-am îndreptat fără zgomot spre uşă. Când am ridicat zăvorul, Lacey s-a săltat într-
un cot. Auzul ei era perfect şi am bănuit că, în ciuda degetelor noduroase, încă mai
ţinea un pumnal ascuns în mânecă. Am dat din cap către ea şi am ieşit, lăsând-o
pe Patience să doarmă.
Am coborât în sala gărzii şi am mâncat cu poftă. Nimic nu te face să apreciezi mai
bine pâinea cu unt şi friptura rece de pasăre decât un lung răstimp în care ai mâncat
zilnic peşte sărat. Plăcerea mâncării mi-a fost cumva ştirbită de gândul că se lăsa
seara. Oştenii din gardă par să fie veşnic flămânzi, aşa că nu s-a mirat nimeni că
am luat cu mine o pâine întreagă şi un calup sănătos de brânză. După masă m-am
dus direct în cămară, de unde m-am servit cu un coş şi cu doi cârnaţi. Am pus în
coş şi pâinea, şi brânza. Am urcat cu comoara mea în camera lui Chade din turn.
Thick fusese acolo. Ştersese în grabă praful de pe masă şi de pe poliţa căminului
şi-mi lăsase un castron cu fructe. În cămin ardea un foc mic. În lada de alături era
o provizie modestă de lemne de foc, pe masă stătea un mănunchi de lumânări şi în
butoi era apă. Am fost uimit. După toate cele prin care trecuse, Thick, întors acasă
de numai o zi, îşi adusese aminte de vechile lui îndatoriri. Mi-am pus în coş vreo
şase prune galbene şi vineţii şi am aşezat o sticlă din vinul lui Chade între pâine şi
brânză. Tocmai împachetam în hârtie nişte iarbă moale şi nişte scoarţă uscată de
salcie când l-am simţit pe Chade înghiontindu-mi mintea.
Ce e?
Trebuie să vorbesc cu regina, Fitz.
Nu te poţi folosi de Thick? Sunt în drum spre stâlpii Meşteşugului.
N-o să dureze mult.
Trebuie să găsesc o cale ca să pot sta de vorbă cu regina fără martori.
Am luat deja legătura cu ea, prin Thick. Răspunsul a fost „da, imediat”. Dacă te duci
în salonul ei privat, vine şi ea acolo în scurt timp.
Bine.
Pari supărat.
Îmi fac griji pentru Bufon. Am aici câteva lucruri pe care aş vrea să i le duc. Fructe
proaspete şi ierburi de leac pentru febră.
Înţeleg, Fitz. Dar n-o să dureze mult. Pe urmă poţi să dormi peste noapte şi să pleci
dimineaţă.
Bine.
Am întrerupt legătura. Bine. Ce altceva aş fi putut să răspund? Avea dreptate. Lui
Thick i-ar fi fost greu să priceapă multe dintre gândurile pe care i le trimisese Dutiful
reginei, şi încă şi mai greu să le redea. Am încercat să nu mă supăr pentru timpul
care mi se fura astfel. Bufonul o să scape cu bine, mi-am zis. Mai făcuse faţă şi altor
preschimbări, şi cine l-ar fi putut îngriji mai bine decât Omul Negru? Chiar îmi
spusese că avea nevoie de un timp în care să se afle departe de mine, de un timp
în care să reflecteze. Timp de gândire fără să aibă în faţa ochilor chipul cuiva care
văzuse tot ce i se întâmplase. În plus, mi-am spus cu asprime, era mai bine să mă
ocup de asta eu, nu Nettle. Ea trebuia să fie alături de familie, acasă, unde prezenţa
ei era fără îndoială necesară. Am găsit o bucată curată de pânză şi am acoperit
pâinea. Am coborât lungul şir de trepte întunecoase ca s-o aştept pe regină.
Discuţia n-a fost scurtă. Chade şi Dutiful se certau şi bătrânul sfetnic voia să-şi
asigure un avantaj vorbind cu regina înaintea prinţului. Se aflau amândoi la bordul
corabiei care trebuia să ridice ancora în după-amiaza zilei următoare. Narcesca ar
fi trebuit să-i însoţească, dar, cu puţin timp în urmă, se dusese la Dutiful şi îl
implorase s-o mai lase încă trei luni alături de rudele ei, înainte de a le părăsi ca să
vină la Buckkeep. Prinţul se declarase de acord în intimitate, fără să ceară părerea
lui Chade.
Într-o manieră foarte intimă, a precizat bătrânul sfetnic, clocotind de furie, şi m-am
întrebat dacă trebuia sau nu să-i spun reginei că favorul fusese cerut şi acordat în
timpul unei întâlniri de o intimitate care nu se bucura de aprobarea lui Chade.
Până la urmă, am spus:
— Prinţul şi narcesca au discutat despre asta cu foarte multă discreţie.
— Înţeleg, mi-a răspuns ea, şi m-am întrebat dacă înţelegea într-adevăr.
Deocamdată nu s-a făcut niciun anunţ public. Nu e prea târziu să retragem
permisiunea oferită. Mă tem că, dacă i se îngăduie fetei să rămână aici, planurile
noastre vor fi date peste cap. În primul rând, dacă se ţine de cuvânt şi vine într-
adevăr, ar însemna să sosească în toiul iernii, nicidecum la timp ca să fie celebrată
nunta în toamnă, în timpul sărbătorii recoltei. Prinţul o să se întoarcă în mijlocul
nobililor săi fără o mireasă, adică fără nimic vizibil, care să justifice timpul acordat
expediţiei sale şi toate cheltuielile. Dacă, aşa cum sperăm, ai de gând să-i presezi
pe duci ca să-l declare prinţ moştenitor, n-o să te poţi bizui decât pe ceva lipsit de
strălucire. Poveştile despre dragoni salvaţi şi capete de dragoni pe vetre nu vor
însemna mare lucru pentru nişte nobili care n-au văzut în viaţa lor nici măcar un
singur solz de dragon, ca să nu mai vorbim de mireasa şi de alianţa dobândite graţie
unor astfel de dovezi de curaj.
Şi mă tem şi că narcescăi îi va fi cu atât mai greu să se desprindă de femeile din
tribul ei cu cât rămâne mai mult în mijlocul lor. Cu fiecare ceas care trece, le trage
tot mai puţin inima să se despartă de ea. O jelesc de parcă s-ar duce la moarte, de
parcă ar dispărea din lume pentru totdeauna.
— Atunci, a sugerat regina după ce i-am transmis gândurile lui Chade, poate ar fi
înţelept să-i lăsaţi mai mult timp ca să-şi ia rămas-bun de la poporul ei. Vă rog,
asiguraţi-i că oaspeţii vor fi întotdeauna bine-veniţi la noi, iar ea se va întoarce cu
regularitate să-şi vadă rudele. Le-aţi spus că invităm în Buckkeep pe oricine din
tribul ei, nu doar ca oaspete la nuntă, ci şi pentru a-i rămâne alături, ca să nu se
simtă singură aici?
În timp ce-i trimiteam vorbele ei lui Chade, mi-am amintit foarte clar cât de singură
fusese Kettricken când plecase din munţi, neînsoţită nici măcar de o cameristă.
Oare îşi aducea şi ea aminte de acele prime zile în care se simţise singură la o
Curte străină, unde nimeni nu vorbea limba ei şi nimeni nu-i cunoştea obiceiurile?
Asta e una dintre problemele noastre. După cum am înţeles, legătura unei femei cu
pământul ei e sacră. Cele din stirpea care conduce casa mamelor nu pleacă de pe
teritoriul lor aproape niciodată. Trăiesc numai pe pământul lor, mor pe el şi în el
sunt îngropate. Tot ceea ce pătrunde în trupul lor şi tot ceea ce e expulzat din el
trebuie să rămână în locul ăla. Aşa că nicio femeie sus-pusă n-o să plece la drum
către noi împreună cu narcescă. O va însoţi Peottre, probabil alături de vreo doi veri
de-ai ei. Vor veni şi Arkon Bloodblade, şi un mare număr de şefi din alte triburi, ca
să pecetluiască înţelegerile negustoreşti încheiate cu nobilii noştri care i-au vizitat
pe insule. Dar n-o să aibă o suită de doamne nobile şi de slujitoare.
— Înţeleg, a răspuns Kettricken, lungind cuvintele.
Eram singuri în salonul ei. Turnase vin pentru noi doi şi paharele stăteau neglijate
pe măsuţa joasă. De când n-o mai văzusem, încăperea fusese rearanjată.
Kettricken îşi căuta, ca de obicei, liniştea în simplitate. O singură floare plutea într-
o vază scundă, de lut, iar abajururile făceau din lumina lumânărilor o strălucire
blândă. Flăcările lor răspândeau o aromă liniştitoare, dar regina era încordată ca o
mâţă cocoţată în copac. M-a văzut privindu-i mâinile încleştate de marginea mesei
şi a avut grijă să-şi lase degetele să se întindă.
— Chade aude tot ce îţi spun? m-a întrebat aproape în şoaptă.
— Nu e tot timpul cu mine, nu-mi e alături, cum era Verity. Pentru asta e nevoie de
o concentrare foarte puternică. Şi cere o renunţare totală la intimitatea gândurilor.
Nu l-am invitat să facă aşa ceva. Prin urmare, nu aude decât ce vrei să-i spun.
Umerii i s-au lăsat uşor când i s-a destins tot trupul.
— Uneori eu şi sfetnicul meu avem păreri diferite, Când vorbim prin Nettle… ei. E
greu, pentru că şi eu, şi el suntem prudenţi, avem grijă să n-o amestecăm în lucruri
mai presus de puterea ei de înţelegere sau pe care nu e nevoie să le afle. Dar acum
eşti aici.
Şi-a ridicat uşor capul. Şi aproape că a zâmbit.
— Iau putere de la tine, Fitzchivalry. Într-un mod straniu, când te foloseşti de
Meşteşug pentru mine, mă slujeşti ca Om al Reginei. Şi-a îndreptat spatele. Spune-
i lui Chade că, în privinţa asta, cuvântul dat de prinţ logodnicei sale va fi respectat.
Dacă el crede că iarna nu e un anotimp fast pentru căsătorie, s-o amânăm până la
primăvară, când traversarea oceanului va fi cu siguranţă mai plăcută şi mai sigură
pentru narcescă. Cât despre proclamarea lui Dutiful ca prinţ moştenitor, ei bine,
asta a depins întotdeauna de ducii săi. Dacă trebuie să aducă acasă o femeie drept
trofeu pentru a fi demn de titlul ăsta, atunci e un titlu care înseamnă prea puţin
pentru mine. În cele din urmă le va fi oricum rege. După părerea mea, blândeţea şi
respectul faţă de viitoarea lui mireasă pot mai degrabă să întărească alianţa celor
două ţări decât s-o slăbească.
Kettricken a tăcut, părând dusă pe gânduri şi strângând cu hotărâre din buze. Apoi
a continuat:
— Spune-i toate astea, te rog.
Şi-a luat paharul şi a sorbit din vin.
Nu e înţelept, Fitz. Nu poţi încerca s-o convingi? Prinţul e înnebunit după Elliania.
Trebuie făcut să priceapă că, pentru viitorul amândurora, e acum mai important să
facă pe placul ducilor săi, nu pe al mamei miresei. Cu cât se înfăptuieşte mai curând
căsătoria asta, cu atât mai repede vor vedea în el un bărbat care se apropie de
urcarea pe tron în loc de un prinţ nevârstnic. E mult prea impetuos, îşi ascultă inima
când binele celor Şase Ducate îi impune să ia hotărâri folosindu-şi mintea. Fitz, fă-
o să înţeleagă că ne-am petrecut vara îndeplinind dorinţa narcescăi şi că acum e
timpul să le arate ducilor săi că şi-au păstrat locul în inima lui şi că pune mai mult
preţ pe părerile lor decât pe fericirea Insulelor Străine.
I-am cântărit o clipă cuvintele, apoi am deschis ochii, întâlnind privirea neliniştită a
reginei.
— Iată care e părerea lui Chade, am spus, şi i-am transmis esenţa mesajului.
Ei nu i-a scăpat subtilitatea replicii mele.
— Şi părerea ta care e, Fitzchivalry?
Mi-am plecat fruntea în faţa ei.
— Părerea mea e că tu eşti regina. Şi că prinţul Dutiful ne va fi rege într-o bună zi.
— Atunci mă sfătuieşti să ignor părerea sfetnicului meu şi să-mi sprijin fiul?
— Regina mea, mă bucur că în privinţa asta nu trebuie să-ţi dau sfaturi.
Aproape că a zâmbit din nou.
— Trebuie, pentru că ţi le cer.
Am păstrat o vreme tăcerea, cântărindu-mi cu furie ideile.
— Scaunul e comod? m-a întrebat îndatoritoare. Te foieşti de parcă ar fi plin de
furnici de foc.
M-am sprijinit de spătar cu hotărâre.
— Eu aş căuta o cale de mijloc, doamna mea. Ducii ar fi încântaţi dacă Dutiful ar fi
însurat şi i-ar veni pe lume moştenitorul, dar e încă foarte tânăr, n-are nici măcar
vârsta la care poate deveni prinţ moştenitor. Cred că nunta mai poate aştepta. Să-
i lăsăm narcescăi un timp pe care să şi-l petreacă alături de mama şi de sora ei.
Am văzut cum e folosită acolo puterea. Deşi Oerttre e încă narcescă, pentru că e
în viaţă, plecarea Ellianiei va însemna o abdicare tot atât de clară ca momentul în
care tatăl meu i-a trecut coroana lui Verity. Unii vor pune în discuţie moştenirea
titlului. Cât timp se află acolo, Elliania poate da forţă pretenţiilor surorii sale mai mici.
Şi cred că e în interesul celor Şase Ducate să rămână la putere ramura din care
face ea parte. Ducii noştri pot fi împăcaţi pe altă cale. Negoţul o să le umple
vistieriile, iar triburile Narvalului şi Mistreţului nu sunt singurele interesate de ceea
ce le putem oferi. Deschide larg porţile. Invită-i aici pe kaempra, conducătorii
războinicilor lor. Sunt bărbaţi cu toţii, nu-şi fac scrupule să plece din casele mamelor
dacă astfel pot avea câştiguri negustoreşti. Să celebrăm asta odată cu recolta
toamnei. Începe pregătirile pentru un Festival care să le arate bogăţia regatului
nostru. Încurajează-i pe duci să ia parte, cu toată nobilimea de pe teritoriile lor. Să
avem acum o sărbătoare a negoţului şi să lăsăm nunta să fie cheie de boltă la timpul
ei.
Kettricken s-a sprijinit pe spătarul scaunului şi m-a privit cu atenţie.
— Când te-ai deprins să fii atât de subtil, Fitzchivalry?
— Un bătrân înţelept m-a învăţat că diplomaţia e mănuşa de catifea care ascunde
pumnul puterii. Convingerea, nu forţa, dă cele mai bune şi mai trainice roade.
Încheie alianţa asta astfel încât ducii să aibă cât mai mult de câştigat şi vor fi cât se
poate de dornici s-o întâmpine cu onoruri pe narcescă, oricând va sosi.
Nu am adăugat că primisem lecţia pe vremea când bătrânul se mulţumea să
spioneze din spatele zidurilor şi să tragă din umbră sforile, în numele tronului.
— Aş vrea să-şi amintească asta el însuşi. Împărtăşeşte-i gândurile tale, dar
îmbracă-le în cuvinte astfel încât să pară ale mele.
Îmi doream din răsputeri să nu fi luat parte la tocmeala dintre Chade şi regină, dar
n-aveam de ales. Am fost martor, văzând şi înţelegând totul mai clar decât mi-aş fi
dorit, la lupta lor subtilă pentru putere. Vârsta şi experienţa vieţii în cele Şase Ducate
erau de partea lui Chade. M-am crispat dureros de fiecare dată când a subliniat că
educaţia primită în Regatul Munţilor o făcea pe Kettricken oarbă la acea necesitate
politică reprezentată de dovada unei voinţe puternice în negocierile cu Insulele
Străine.
Ştiam deja că bătrânul sfetnic acaparase puterea pentru el însuşi. Nu mă gândeam
că are intenţii rele; după părerea mea, credea cu toată sinceritatea că luptă pentru
binele celor Şase Ducate. Dacă aş fi fost eu cel care manipulase puterea tronului
un timp atât de îndelungat, aş fi devenit fără îndoială convins că îmi aparţine de
drept. Pe de altă parte, îmi dădeam foarte clar seama că, dacă regina Kettricken
nu-şi păstra cu fermitate poziţia, Dutiful avea să moştenească o coroană care n-ar
mai fi însemnat nimic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele, am început să-i sugerez lui Kettricken să-şi
ducă sfetnicul cu vorba şi am trecut de partea ei cu toată forţa. Nu mă îndoiesc că
el şi-a dat curând seama de asta. Însă vicleanul bătrân cicălitor a părut să guste şi
mai mult jocul, venind cu tot mai multe obiecţii şi punând în discuţie tot mai multe
posibilităţi. Am tot înaintat în noapte, aproape până la ivirea zorilor. Bătrânul părea
neobosit, venea mereu cu argumente noi, dar eu mă simţeam istovit şi o vedeam
pe regină devenind tot mai palidă.
În cele din urmă, într-o pauză din toiul unei dispute foarte întortocheate, după ce
Chade îi împărţise pe duci şi pe kaempra insulari pe categorii, precizând ce avea
să susţină fiecare, m-am lăsat înfrânt de oboseală.
— Spune-i pur şi simplu „Nu!”, am sugerat. Spune-i că prinţul şi-a dat cuvântul în
faţa logodnicei sale şi că nici Chade, nici tu nu-l puteţi anula. Spune-i că, dacă e
vorba de o greşeală, e greşeala prinţului, şi niciun dascăl nu-l poate învăţa pe un
conducător tânăr mai mult decât învaţă singur, din propriile greşeli.
Vorbisem atât de mult încât răguşisem şi mi se uscase gura. Mi se părea că am
capul prea mare şi prea greu pentru propriul meu gât şi un strat de nisip pe ochi.
Am vrut să iau sticla de vin, ca să mai umplu paharele, dar când am întins mâna
Kettricken mi-a luat-o într-ale ei. Am tresărit, mi-am săltat fruntea şi ni s-au întâlnit
privirile. Ochii ei albaştri ardeau aşa cum nu-i mai văzusem până atunci; păreau mai
întunecaţi şi, cumva, mai sălbatici.
— Spune-i-o tu, Sacrificiu. Nu-i transmite asta ca şi cum ar fi părerea mea. Vreau
să ştie că hotărârea îţi aparţine. Că asta porunceşti tu, ca rege de drept, chiar dacă
n-ai fost încoronat.
Am clipit scurt, apoi m-am holbat la ea.
— Nu… nu pot.
— De ce nu?
Răspunsul m-a făcut să mă simt plin de curaj.
— Dacă accept poziţia asta, nu mai pot da înapoi. Odată ce mă declar astfel în faţa
lui Chade, trebuie să-mi apăr în faţa lui dreptul ăsta, dreptul de a avea ultimul
cuvânt.
— Până când îşi pune Dutiful cu adevărat coroana. Da.
— Viaţa mea n-o să mai fie niciodată sub stăpânirea mea.
— E viaţa care te-a aşteptat întotdeauna. Viaţa ta, propria ta viaţă, pe care n-ai luat-
o niciodată în stăpânire. Ia-o acum!
— Ai vorbit cu Dutiful despre asta?
— Ştie că te consider Sacrificiu. Când i-am spus-o, n-a protestat.
— Regina mea, eu…
Mi-am apăsat rădăcinile degetelor pe tâmplele care-mi zvâcneau. Voiam să spun
că nu mă mai gândisem niciodată să-mi asum un astfel de rol. Însă o făcusem. În
noaptea morţii Regelui Shrewd fusesem la un pas de asta. Fusesem gata să iau
tronul. Nu pentru mine, ci ca să păstrez puterea pentru regină până la întoarcerea
lui Verity. Mă simţeam înclinat să accept coroana-fantomă pe care mi-o oferea ea.
Dar avea oare dreptul să mi-o dea?
Chade mi-a pătruns în gânduri.
E târziu şi eu sunt bătrân. Ajunge. Spune-i…
Nu.
Ea nu avea dreptul să-mi ofere coroana. Eu aveam dreptul s-o iau.
Nu, Chade. Prinţul nostru şi-a dat cuvântul şi niciunul dintre noi nu i-l poate anula.
Dacă e o greşeală, atunci e greşeala lui, şi niciun dascăl nu-l poate învăţa pe un
conducător tânăr mai mult decât învaţă singur, din propriile greşeli.
Astea nu sunt cuvintele reginei.
Nu. Sunt ale mele.
A urmat o lungă absenţă a gândurilor lui. Îl simţeam acolo, aproape că-l auzeam
respirând uniform în timp ce-mi stivuia spusele, aranjându-le şi privindu-le sub toate
unghiurile. Când mi-a atins mintea, i-am simţit zâmbetul şi, bizar, răbufnirea
mândriei.
Ei bine, după cincisprezece ani, avem în sfârşit din nou un Farseer adevărat pe
tron?
Am rămas neclintit. Aşteptând. Aşteptând batjocura, contestarea sau sfidarea.
O să-i spun prinţului că hotărârea lui a fost confirmată. Şi o să am grijă să ajungă
binevoitoarea ta invitaţie la fiecare kaempra insular. Va fi precum doreşti, Rege Fitz.
Capitolul 34
ANGAJAMENTE
Am suferit o pierdere însemnată, şi asta numai din pricina rămăşagului prostesc
făcut de novici cu nimic mai înţelepţi decât copiii. Din porunca Maestrului
Meşteşugului Treeknee, vor fi îndepărtate toate marcajele de pe Pietrele Mărturiei.
Din porunca Maestrului Meşteşugului Treeknee, tuturor candidaţilor la Meşteşug şi
tuturor novicilor li se va interzice să se apropie de Pietrele Mărturiei dacă nu sunt
însoţiţi de Maestrul Meşteşugului. Din porunca Maestrului Meşteşugului Treeknee,
de acum înainte, nimic din tot ce se ştie despre întrebuinţarea Pietrelor Mărturiei nu
le va mai fi dezvăluit decât candidaţilor la statutul de Maestru.
Pergament vechi despre Meşteşug, recuperat

În dimineaţa aceea, când m-am întors în odaia lui Chade din turn, urcând pe scara
secretă, trecusem dincolo de oboseală. Păream să nu fiu în stare să-mi găsesc un
gând coerent. După-amiază, Chade şi Prinţul Dutiful aveau să pornească pe drumul
spre casă. Invitaţia la Sărbătoarea Recoltei urma să-i fie transmisă fiecărui
kaempra, din fiecare trib. Kettricken avea să ceară începerea pregătirilor pentru cea
mai grandioasă sărbătorire organizată vreodată la Buckkeep. Invitaţiile trimise
ducilor şi nobililor lor, mâncarea, găzduirea oaspeţilor, menestrelii, saltimbancii şi
păpuşarii care trebuiau angajaţi… Mi se învârtea capul numai când mă gândeam la
toate astea şi tânjeam să mă întind în pat şi să dorm. În schimb, imediat ce am
ajuns în odaia mea, am pus câteva lemne uscate pe tăciunii muribunzi din vatră.
Am umplut un urcior cu apă din butoi, am turnat-o în ligheanul vechi şi mi-am
afundat faţa în ea. M-am ridicat, m-am frecat la ochi până când senzaţia că sunt
plini de nisip a dispărut în mare măsură, apoi mi-am şters bine faţa. M-am uitat în
mica oglindă pe care o ţinea Chade dintotdeauna acolo şi am întrebat cine era
bărbatul care îmi întorcea privirea.
Am înţeles brusc ce-mi spusese mai înainte Bufonul. Ajunsesem într-un loc şi într-
un timp care nu-mi apăruseră în viziuni niciodată, erau de dincolo de moartea mea.
În faţă mi se conturau viitoruri pe care nu mi le imaginasem nicicând şi n-aveam nici
cea mai mică idee la care ar fi trebuit să aspir. Făcusem un pas către revendicarea
tronului, în esenţa sa, chiar dacă nu în văzul lumii. M-am întrebat ce înseamnă asta
şi dacă am împins viaţa mea alături de Molly în afara posibilelor viitoruri pe care le
pot revendica.
Sabia lui Chivalry se odihnea acolo unde o lăsasem: deasupra căminului. Am luat-
o şi mi s-a părut că fusese făcută pentru mâna mea. Am ridicat-o fluturând-o, apoi
am întrebat odaia pustie:
— Acum ce spui de bastardul tău, rege Chivalry? Ah, uitasem. Nici tu n-ai purtat
coroana niciodată. Nimeni nu ţi-a spus vreodată „rege Chivalry”. Am îndreptat vârful
sabiei către podea, acceptându-mi soarta. Nici în faţa mea n-o să-şi plece nimeni
niciodată genunchiul. Dar lumea va păstra urmele trecerii mele.
M-a străbătut un tremur straniu şi a dispărut lăsându-mă calm. M-am grăbit să pun
sabia la locul ei şi mi-am şters palmele transpirate de pieptul cămăşii. Un rege
minunat, ştergându-şi sudoarea de uniforma lui de oştean din gardă, mi-am spus.
Regele Fitz, monarhul bastard. Luasem o hotărâre şi refuzam să mă mai gândesc
la ea. Am adăugat în coş o sticlă cu rachiu bun, am acoperit totul cu un şervet, am
înşfăcat o mantie grea şi m-am grăbit să plec.
Am lăsat coridoarele secrete în urma mea şi am ieşit pe poarta gărzii. A trebuit să
trec pe lângă bucătării şi am fost cât pe ce să mă opresc ca să mănânc. M-am servit
în schimb din sala de mese a gărzii cu una dintre micile pâini dulci coapte dimineaţa
şi am înfulecat-o din mers. Am trecut de poartă nestânjenit, după ce flăcăul care o
păzea m-a salutat dând somnoros din cap. M-am întrebat cum aş fi putut schimba
lucrurile, înlăturând neglijenţa, apoi am alungat gândul de la asta. M-am îndepărtat
cu paşi mari. Am ieşit de pe drumul către oraş, intrând pe poteca bătătorită care
trecea prin pădure şi apoi peste panta lină a unui deal. În lumina zorilor, Pietrele
Mărturiei, clar conturate, se profilau pe cerul albastru aşteptându-mă. Oile păşteau
iarba din jurul lor. Când m-am apropiat, m-au privit cu acea lipsă de curiozitate care
e luată adesea drept prostie. Pe urmă s-au îndepărtat agale.
Am ajuns lângă Pietre şi le-am ocolit fără grabă. Patru pietre. Patru feţe ale fiecăreia
dintre ele. Şaisprezece destinaţii posibile. De câte ori fuseseră întrebuinţate de-a
lungul anilor? Am rămas pe vârful dealului şi m-am uitat în jur. Iarbă şi copaci şi,
dacă te uitai cu atenţie, urma unui drum foarte vechi. Dacă acolo existaseră cândva
ruinele unor case, pământul le înghiţise de mult sau, mai probabil, fuseseră
încărcate în căruţe, ca să fie construite colibe altundeva.
Cu mâinile la spate, am studiat feţele pietrelor. Am tras concluzia că runele fuseseră
şterse înadins, cu multă vreme în urmă. M-am întrebat de ce şi am bănuit că n-o să
aflu niciodată. Şi a fost aproape ca o uşurare.
Coşul de pe braţul meu părea să se îngreuneze şi soarele începea să mă
încălzească prea tare. Mi-am pus mantia grea pe umeri. Acolo unde mergeam era
frig. M-am apropiat de acea faţă a stâlpului prin care ieşisem după ultima mea
călătorie, mi-am pus palma pe ea şi am trecut prin ea.
Am ieşit în sala stâlpului împleticindu-mă uşor. Pe urmă m-a cuprins ameţeala şi m-
am aşezat pe dalele prăfuite până când a dispărut.
— Prea puţin somn, şi am folosit pietrele de două ori la rând într-un timp prea scurt.
Nu e bine, mi-am spus cu fermitate. Nu e înţelept.
Am vrut să mă salt în picioare, apoi am hotărât să mă aşez din nou, să aştept până
n-o să se mai învârtească turnul cu mine.
Stătusem destul de mult astfel când am observat în sfârşit ceva evident. Podeaua
nu mai era rece. Mi-am lipit ambele palme de ea, ca dovadă pentru mine însumi.
N-aş fi putut spune că mi s-a părut caldă; era, mai degrabă undeva la mijloc, nici
caldă, nici rece. M-am ridicat şi am remarcat că gheaţa groasă care înceţoşa
ferestrele începea să dispară. Mi s-a părut că aud şoapte în spatele meu şi m-am
întors brusc. N-am văzut pe nimeni. Poate că nu era decât un vânt de vară, un suflu
cald răzleţit, care mătura insula venind dinspre sud. Foarte straniu. Dar n-aveam
timp să mă gândesc la asta.
Am părăsit încăperea stâlpului şi, cu coşul pe braţ, am încercat să grăbesc pasul
prin labirintul de gheaţă. Capul îmi zvâcnea. Nu-mi imaginasem o schimbare a
temperaturii. Pe unul dintre coridoare, apa se prelingea peste pietrele podelei ca un
pârâu puţin adânc. Uşoara încălzire a sălilor şi culoarelor a dispărut încetul cu
încetul pe măsură ce mă apropiam de locul unde piatra se întâlnea cu gheaţa. În
faţa ochilor îmi dansau pete negre, mărunte. M-am oprit, mi-am sprijinit fruntea de
peretele îngheţat şi m-am odihnit. Petele au dispărut şi mi-am revenit încetul cu
încetul. Frigul părea să-mi ajute. Când am ieşit prin crăpătura din peretele de gheaţă
şi am pornit-o pe poteca îngustă către grota Omului Negru, aveam mantia bine
strânsă în jurul meu şi al coşului.
Am coborât panta abruptă şi am bătut iarăşi la uşa lui Prilkop. Nu mi-a răspuns
nimeni. Am bătut încă o dată, am ezitat o clipă, apoi am tras de sfoara zăvorului.
Uşa s-a deschis şi am intrat.
Am avut nevoie de câteva clipe ca să mi se obişnuiască ochii cu prea puţina lumină
din încăpere. Focul ardea mocnit. Bufonul dormea adânc pe un aşternut de lângă
vatră. Nici urmă de Prilkop. Am închis uşa fără zgomot, am pus coşul pe masa
scundă şi mi-am scos mantia. M-am apropiat de Bufon în tăcere, m-am ghemuit
lângă el şi i-am privit chipul cufundat în somn. Nuanţa mai întunecată a pielii sale
era deja vizibilă. Aş fi vrut să-l trezesc şi să-l întreb cum se simte. I-am opus
imboldului o rezistenţă necruţătoare. În schimb, am golit coşul, am găsit o farfurie
mare de lemn pentru pâine şi brânză şi un paner pentru fructe. Butoiul lui Prilkop
era aproape gol. Am pus ce mai era în el la încălzit pentru ceai, apoi am ieşit şi am
coborât până în locul unde apa prelinsă pe stâncă ajungea pe o mică ieşitură a
peretelui şi cădea în gol. Am aşteptat să se umple găleţile cu care venisem şi le-am
cărat înapoi. Apa fiersese între timp, aşa că am putut face un ceai înmiresmat din
mirodenii.
Cred că aroma lui l-a trezit pe Bufon. A deschis ochii şi a rămas o clipă nemişcat,
fixând cu privirea focul revigorat. Nu s-a mişcat decât după ce m-a auzit vorbindu-
i.
— Bufonule! Te simţi mai bine?
A tresărit uşor şi a întors capul spre mine, în timp ce trupul i-a zvâcnit strângându-
se ghem ca şi cum s-ar fi apărat. Mi-a părut rău că-l speriasem, dar i-am înţeles
foarte bine mişcarea instinctivă. N-am comentat-o, m-am mulţumit să spun doar:
— M-am întors şi am adus mâncare. Ţi-e foame?
Şi-a împins păturile ceva mai în jos şi s-a săltat în capul oaselor, apoi s-a lăsat să
cadă din nou în aşternut.
— Mi-e din ce în ce mai bine. Ceaiul miroase minunat.
— N-am găsit caise, dar ţi-am adus prune.
— Caise?
— M-am gândit că aiurezi când mi-ai spus că vrei caise. Ştii, aveai fierbinţeală.
Totuşi, dacă ar fi fost la-ndemână, aş fi şterpelit câteva pentru tine.
— Mulţumesc, a spus. Apoi s-a holbat la mine. Arăţi altfel. Nu doar mai curat.
— Mă simt altfel. Dar şi spălatul ajută. Aş fi vrut să-ţi pot aduce baia de aburi din
Buckkeep. Ţi-ar fi făcut bine. Dar te duc acasă imediat ce-o să poţi merge. I-am
spus lui Kettricken c-o să te instalez în vechiul turn al lui Chade pentru o vreme,
până când te refaci complet şi te hotărăşti cine ţi-ar plăcea să devii pe urmă.
— Cine mi-ar plăcea să devin…
A scos un sunet scurt, care-i trăda amuzamentul. Eu n-am găsit un cuţit potrivit
pentru pâine, aşa că i-am rupt un colţ pentru el. I l-am dat, cu o bucată de brânză
şi cu o prună, iar când a fost gata ceaiul i-am turnat o cană.
— Unde e Prilkop? l-am întrebat în timp ce sorbea o înghiţitură.
Eram cam supărat fiindcă îl lăsase pe Bufon singur.
— Oh, pe-afară, pe undeva. Cercetează fortăreaţa Străbunilor, să vadă ce
stricăciuni i s-au făcut. După plecarea ta, am avut mai mult timp să stăm de vorbă
în momentele când am fost treaz. Cred că nu s-a întâmplat prea des. Mi-a spus
poveşti despre oraşul străvechi; par să mi se împletească printre vise. Bănuiesc că
acum e acolo. Spunea că vrea să vadă ce-a stricat ea şi ce poate să repare.
Presupun că a făcut câte ceva ca să nu pară un loc prea primitor, cu speranţa că
ea o să plece. Acum are de gând să repună totul la loc. „Pentru cine?” l-am întrebat,
iar el a răspuns: „Poate doar de dragul de a fi totul cum trebuie”. După ce toţi ceilalţi
au murit, a trăit acolo, singur, mulţi ani. Poate vreme de generaţii. N-a ţinut nicio
socoteală, dar sunt sigur că e aici de foarte mult timp. Când a sosit Femeia Palidă,
a primit-o cu braţele deschise, fiindcă a crezut că venise cu Catalizatorul ei ca să-l
ajute să-şi atingă ţelurile.
Şi-a tras răsuflarea şi a sorbit din ceai.
— Mănâncă, şi-mi povesteşti pe urmă, i-am sugerat.
— Povesteşte-mi tu cât mănânc. Ţi s-a întâmplat ceva spectaculos. Se vede din
ţinuta şi din ochii tăi.
Şi i-am povestit, aşa cum nu i-aş fi povestit nimănui altcuiva, tot ce se petrecuse. A
zâmbit, dar părea împovărat de tristeţe, şi a dat din cap pentru sine însuşi, ca şi
cum n-aş fi făcut altceva decât să confirm lucruri pe care le ştia. Când am terminat,
şi-a aruncat sâmburele de prună în foc şi a comentat cu voce înceată:
— Ei bine, îmi face plăcere să aflu că ultima mea viziune şi prorocire s-a adeverit.
— Atunci voi trăi fericit până la adânci bătrâneţi, ca în cântecele menestrelilor?
M-a privit strâmbând din buze şi a clătinat din cap.
— Vei trăi printre oameni care te iubesc şi care aşteaptă multe de la tine. Asta o să-
ţi facă viaţa înfiorător de complicată şi jumătate din timp o să fii bolnav de grija lor.
Cealaltă jumătate o să te sâcâie. Sau o să te încânte. Şi-a luat ochii de la mine ca
să-şi ridice cana şi să se uite în ea, ca o vrăjitoare-tămăduitoare care ghiceşte în
frunze de ceai. Destinul nu te mai urmăreşte, Fitzchivalry Farseer. Ai învins. În
viitorul pe care l-ai găsit acum, e aproape sigur c-o s-ajungi la o vârstă înaintată, în
loc să-ncerce soarta să te măture de pe tabla de joc ori de câte ori se iveşte ocazia.
Am încercat să-i iau spusele în glumă.
— Mă săturasem să tot fiu tras iarăşi şi iarăşi înapoi de la uşa morţii sau de dincolo
de ea.
— E cumplit. Acum ştiu cât de cumplit. Mi-ai arătat. Să ne oprim şi să considerăm
că suntem chit, da? O singură dată ca plată pentru toate celelalte? a adăugat
aproape regăsindu-şi vechiul zâmbet.
Am dat din cap. El s-a grăbit să continue, ca şi cum ar fi trebuit să nu-mi lase timp
să-l întrerup.
— Eu şi Prilkop am vorbit despre ceea ce ar trebui să facem de acum înainte.
Am zâmbit.
— Un nou plan de salvare a lumii? Unul care nu-mi mai cere să mor atât de des?
— Unul care nu mai are nimic de-a face cu tine, a răspuns cu voce scăzută. Într-un
fel, se poate spune c-o să ne întoarcem acasă. În locul unde ne-am format.
— Spuneai că acolo nu-şi mai aduce nimeni aminte de tine; că e aproape lipsit de
sens să te întorci.
Începeam să intru în panică.
— Nu acolo unde se află casa în care m-am născut. În locul care ne-a pregătit pe
amândoi să ne înfruntăm destinul. Ai putea zice că e un fel de şcoală. Ţi-am vorbit
despre ea, ţi-am povestit că am fugit de-acolo când au refuzat să admită adevărul
spuselor mele. Acolo toată lumea mă ţine minte foarte bine, ca şi pe Prilkop. Fiecare
Profet Alb care a trecut vreodată pe-acolo a rămas bine întipărit în amintiri.
— Bine, atunci lasă-i să te ţină minte. Am înţeles că nu te-au tratat corect. De ce să
te-ntorci?
— Ca să am grijă să nu i se mai întâmple aşa ceva niciunul copil niciodată. Ca să
fac ceea ce nu s-a mai făcut, să mă întorc şi să interpretez pentru ei vechile profeţii
în lumina a tot ceea ce ştim acum. Ca să le arunc din biblioteci tot ce le-a lăsat
Femeia Palidă, sau măcar să-i învăţ să privească tot ce au de la ea sub alt unghi.
Ca să le împărtăşim experienţele trăite de noi în lume.
Am păstrat tăcerea vreme îndelungată înainte de a întreba:
— Cum o să ajungeţi acolo?
— Prilkop spune că poate folosi stâlpii. Împreună, putem străbate o bună distanţă
către Sud înainte de a fi nevoiţi să găsim un alt mod de călătorie. O să ajungem la
destinaţie. În cele din urmă.
— Poate folosi stâlpii? am întrebat uluit. Atunci de ce-a rămas aici în frig şi ducând
un trai plin de lipsuri atâta amar de ani?
Bufonul m-a privit de parcă răspunsul ar fi fost evident.
— Cred că îi poate folosi, dar se teme să-i folosească. Există concepte ale
Străbunilor pe care îi e greu să mi le explice, chiar şi în limba noastră. Magia stâlpilor
îţi ia ceva de fiecare dată când îi întrebuinţezi. Nici măcar Străbunii nu-i foloseau la
întâmplare. Un mesager care avea de dus ceva important călătorea doar prin unul
sau doi, apoi misiunea era continuată de altcineva. Dar a mai rămas aici şi din alt
motiv. A făcut-o ca să apere dragonul. Şi ca să aştepte sosirea unui Profet Alb şi a
Catalizatorului său, care îi apăruseră în viziuni şi care ar fi izbutit, poate, să ducă la
bun sfârşit misiunea lui. Care era, la urma urmelor, scopul întregii lui vieţi.
— Nu-mi pot imagina o astfel de devoţiune.
— Nu poţi? Cred că eu pot.
Am auzit scârţâitul uşii şi a intrat Prilkop. A părut surprins să mă vadă, lucru la care
mă aşteptam, apoi a exclamat ceva adresându-i-se Bufonului, care a tradus pentru
mine.
— E uluit fiindcă te-ai întors atât de repede şi întreabă ce-a fost atât de urgent încât
a trebuit să înfrunţi din nou stâlpii.
Mi-am fluturat mâna într-un gest de nerecunoaştere a pericolului înainte de a-i
răspunde lui Prilkop.
— Am vrut să v-aduc mâncare; uite, aici ai pâine şi brânză, aşa cum ţi-ai dorit, şi
vin, şi prune. Am sperat c-o să vă găsesc pe amândoi gata să mergem împreună
la mine acasă. Dar Bufonul pare încă slăbit.
— Să mergem împreună la tine acasă? m-a întrebat el, şi am dat din cap zâmbind.
S-a întors către Bufon şi i-a vorbit încet şi mult în limba lor. Bufonului i-a dat un
răspuns mult mai scurt. Pe urmă s-a întors spre mine şi mi s-a adresat fără tragere
de inimă.
— Fitz, prietene, te rog, vino cu mine lângă foc. Trebuie să stăm de vorbă.
S-a ridicat ţeapăn, şi-a pus o pătură pe umeri lăsând-o să cadă în falduri şi s-a
îndreptat încet către o pernă pufoasă de lângă vatră. S-a aşezat cu băgare de
seamă, iar eu m-am instalat pe cea de alături. Prilkop cerceta mâncarea. A rupt o
bucăţică de brânză, şi-a pus-o în gură, apoi a închis ochii cu o expresie de plăcere
în cea mai pură stare. Când i-a deschis din nou, şi-a înclinat capul spre mine în
semn de mulţumire. I-am răspuns cu acelaşi gest, fericit fiindcă îi oferisem un prilej
de încântare. Când m-am întors spre el, Bufonul şi-a umplut pieptul cu aer înainte
de a spune:
— Prilkop nu are de gând să vină cu tine la Buckkeep. Şi nici eu.
M-am holbat la el întorcându-i cuvintele pe toate părţile în minte. N-aveau sens.
— De ce? Misiunea lui s-a încheiat, ca şi a ta. De ce să rămâneţi într-un loc atât de
neprimitor? E frig, şi acum e vară! Aici viaţa e şi grea, şi pustie! Când vine iarna…
nici măcar nu-mi pot imagina cum ar fi să mi-o petrec aici. N-aveţi niciun motiv să
mai rămâneţi pe insulă, absolut niciunul, şi toate motivele din lume să veniţi la
Buckkeep. De ce-aţi vrea să rămâneţi aici? Ştiu că vreţi să vă-ntoarceţi la „şcoala”
voastră, dar cu siguranţă puteţi trece mai întâi prin Buckkeep. Odihniţi-vă şi refaceţi-
vă o vreme, apoi vă puteţi îmbarca pe o corabie.
Bufonul s-a uitat în jos la mâinile lui cu degete lungi, pe care şi le ţinea lejer pe
genunchi.
— Am discutat despre asta cu Prilkop, pe îndelete. Sunt atât de multe lucruri pe
care niciunul dintre noi nu le ştie despre situaţia asta, despre viaţa în afara timpului
nostru de Profeţi Albi. Lui i se întâmplă de mai mult timp decât mie. A rămas aici
pentru că e ultimul loc, pentru că în ultima lui viziune se afla aici. A rămas cu
speranţa că acea ultimă viziune, în care un alt Profet şi Catalizatorul său veneau
să-i ducă misiunea la bun sfârşit, îi dezvăluise adevărul. Şi aşa a fost. Ultima lui
viziune nu l-a minţit.
S-a uitat la foc, apoi s-a aplecat ca să-mpingă o bucată de lemn cu totul în flăcări.
— Am avut şi eu o ultimă viziune. Cu ceea ce se va întâmpla după moartea mea.
Am rămas în aşteptare.
— Te-am văzut pe tine, Fitz. Te-am văzut în mijlocul a ceea ce eşti pe cale să devii
acum. Nu mi s-a părut că erai întotdeauna fericit, dar m-am gândit că erai mai
complet decât înainte.
— Ce legătură are asta?
— Are legătură cu ceea ce n-am văzut. Eu ar fi trebuit să fiu mort, fireşte. Am văzut
limpede că moartea mea făcea parte din viitorul tău. Nu, aşa sună a cruzime, ca şi
cum tu mi-ai fi plănuit moartea. Să zicem, mai degrabă, că moartea mea era un
punct de reper, indica un moment din călătoria ta prin viaţă. Trecuseşi dincolo de
moartea mea ca să-ţi duci viaţa mai departe.
— Am trecut dincolo de moartea ta. Dar, după cum ai spus-o atât de des, eu sunt
Catalizatorul. Te-am adus înapoi.
— Da. M-ai adus. Asta nu mi-a apărut în viziuni niciodată. Nici lui Prilkop. Şi niciunul
dintre noi nu-şi aminteşte să fi văzut aşa ceva în vechile scrieri pe care le-am studiat
şi memorat în anii noştri de pregătire. Aproape că a zâmbit. Ar fi trebuit să ştiu că
tu şi numai tu puteai face o astfel de schimbare, una care s-ar putea să ne fi dus în
afara oricărui viitor văzut vreodată de un Profet Alb.
— Dar… am început, însă m-a oprit ridicând un deget arătător lung.
— Am discutat cu Prilkop şi despre asta. Niciunul dintre noi nu crede că trebuie să
risc rămânând prea mult în apropierea ta. Aş putea face o greşeală gravă. Dacă nu
mă întorc cu tine, sunt mai puţine şanse s-o fac.
— Nu înţeleg. O greşeală? Ce greşeală? Încă mai ai fierbinţeală şi vorbeşti fără
sens.
Eram îngrijorat şi iritat în acelaşi timp. M-am foit furios şi s-a întins ca să-mi pună o
mână pe braţ. Pielea lui era aproape rece. Era încă slăbit, fiindcă se afla în perioada
schimbării, dar nu vorbea tulburat de febră. Avea vocea aproape aspră, de parcă el
ar fi fost un bătrân, iar eu, un tinerel încăpăţânat.
— Ba da, înţelegi. Nu vrei să ţii cont, dar ştii. Încă mai eşti Preschimbătorul,
Catalizatorul. Ai dovedit-o chiar şi în scurtul răstimp în care te-ai aflat în Buckkeep.
Schimbarea se roteşte în jurul tău ca într-un vârtej. Odată ce ai redevenit tu însuţi,
n-o mai pui pe fugă, ci pari s-o atragi. Iar eu, eu sunt acum orb, n-am cum să văd
ce schimbări vaste ar putea să provoace influenţa mea asupra ta. Asta e.
A păstrat o vreme tăcerea. Eu am aşteptat.
— N-o să vin cu tine. Nu, nu spune nimic. Lasă-mă pe mine să vorbesc.
Dar în loc să vorbească, a amuţit imediat. Am rămas cu ochii la el, gândindu-mă
cum se schimbase. Băietanul palid, cu faţa rotundă, mlădios şi sprinten, devenise,
evident, un bărbat în floarea tinereţii. Încercările prin care trecuse cu scurt timp în
urmă îi ascuţiseră unghiurile feţei, iar vânătăile apărute în jurul ochilor din pricina
torturii încă se mai cunoşteau, din ce în ce mai decolorate. Dar până aici era vorba
doar de trupul lui. Privirea posomorâtă şi aerul lui solemn nu păreau să ţină de o
stare sufletească trecătoare, erau noua gravitate a firii sale. I-am lăsat timp să-şi
ordoneze în minte cuvintele. Bănuiam că încearcă să ia o decizie şi că, oricât de
hotărât ar fi pretins că e, în adâncul inimii încă mai punea în balanţă două posibilităţi.
— Fitz, am făcut faţă morţii mele, poate nu cu curaj, dar fără şovăire. Fiindcă am
văzut ce putea să urmeze după ea şi m-am gândit că merită preţul. Am ales să vin
pe insula asta, punând în mişcare evenimente care urmau să se încheie cu trezirea
dragonului. Ştiam că o să am parte de o moarte cumplită, în chinuri şi în frig. Dar
am văzut şi că lumii i se oferea astfel şansa să cunoască din nou dragonii, şansa
de a mai exista şi alte creaturi tot atât de arogante şi de încântătoare cum sunt
oamenii, ca să fie cu putinţă apariţia unui echilibru. Am visat o lume în care oamenii
să nu poată domina întreaga natură, impunându-i o ordine a lor. N-o să fie o lume
paşnică şi poate că omenirea mă va blestema pentru rolul meu în cele întâmplate.
Dar va fi o lume în care atât oamenii, cât şi dragonii îşi vor da unii altora destul de
mult de lucru ca să nu poată subjuga întreaga natură. Asta am văzut, ăsta a fost
marele meu plan.
— Perfect! am spus, sătul de toată discuţia despre dragoni şi destul de neliniştit
când mă gândeam ce eliberaserăm în lume. Acum vom avea dragoni. O mulţime,
judecând după ceea ce am văzut petrecându-se deasupra câmpului de luptă. Dar
de ce nu te poţi întoarce…?
— St! m-a apostrofat el cu asprime. Crezi că mie mi-e uşor? Crezi că, în afară de
acest ţel amplu, nu mai am şi alte motive? Crezi că plec pe altă cale fără durere în
suflet? Nu. Există ceva mult mai personal care ne desparte drumurile. E vorba de
ceea ce am întrezărit la o scară mult mai măruntă. Te-am văzut după moartea mea
bucurându-te de tot ceea ce ţi-ai refuzat, lucruri şi oameni deopotrivă, atâta vreme.
Trăind, după moartea mea, viaţa pe care ţi-a fost dat s-o trăieşti. Mi-ai dat o viaţă
în plus. S-o folosesc ca să te jefuiesc de a ta? Te pot iubi, Fitz, a adăugat, vorbind
mult mai rar, dar nu pot îngădui ca dragostea asta să te distrugă pe tine, să
nimicească tot ceea ce eşti.
Şi-a frecat obosit obrajii, trădându-şi supărarea cu o exclamaţie când a văzut pielea
care i se luase pe degete. Şi le-a scuturat, apoi şi-a frecat din nou, cu vigoare, toată
faţa, înainte de a-şi pune mâinile pe genunchi, cu ochii la foc. Am aşteptat privindu-
l, nerăbdător şi nedumerit.
În spatele nostru, Prilkop se mişca tăcut prin încăpere. Am auzit un zăngănit şi am
aruncat o privire peste umăr. Deschisese un săculeţ şi scotea din el blocuri mici de
piatră. Am recunoscut-o imediat. Piatra amintirilor, tăiată uniform, în cuburi ca
acelea pe care le întrezărisem în încăperea Străbunilor. L-am privit lipindu-şi unul
pentru scurt timp de tâmplă şi apoi zâmbind şi punându-l alături. A făcut acelaşi
lucru cu altul, apoi cu încă unul.
Mi-am dat curând seama că sorta cuburile, le aşeza în teancuri diferite. Şi-a ridicat
ochii când a simţit că îl priveam şi eu, şi bufonul. A surâs şi ne-a întins un cub.
— Muzică.
Apoi altul.
— Puţină poezie.
Şi încă unul.
— Istorie. Şi iarăşi muzică.
Mi-a întins unul, dar am refuzat cu o fluturare a mâinii, stânjenit. Însă Bufonul s-a
întins şi l-a atins uşor cu vârful unuia dintre degetele lui cu Meşteşug. Şi l-a retras
imediat, de parcă s-ar fi ars, dar pe urmă mi-a zâmbit.
— Muzică, într-adevăr. Se revarsă asupra ta ca un potop. Ar trebui să încerci, Fitz.
— Stăteam de vorbă, i-am reamintit cu voce joasă. Despre întoarcerea ta la
Buckkeep, împreună cu mine.
— Nu, vorbeam despre motivele care mă împiedică să mă întorc.
A încercat să-mi zâmbească, dar n-a izbutit.
M-am mulţumit să mă uit la el. Nu peste mult timp, i s-a adresat lui Prilkop, cerându-
i ceva. Şi, aproape în aceeaşi clipă, l-am simţit pe Chade pătrunzându-mi în
gânduri.
Aş vrea să vorbesc cu regina.
În clipa asta nu pot. Încearcă să te foloseşti de Thick.
Ştii foarte bine de ce nu se poate. Te rog, Fitz! N-o să dureze mult.
Aşa ai spus şi data trecută. În plus, nu mă aflu nicidecum în apropierea reginei. Am
plecat prin stâlp. Sunt cu Bufonul.
Ce? Fără să dai de ştire nimănui şi fără să te consulţi cu nimeni?
Cred că viaţa mea încă îmi mai aparţine.
Nu. Răspunsul lui Chade suna categoric. Nu, domnul meu, nu îţi aparţine. Azi-
noapte mi-ai impus voinţa ta, şi am simţit că ai făcut-o cu aprobarea reginei. Nu poţi
pretinde puterea la un moment dat ca să te lepezi de ea în clipa următoare.
Coroanele nu pot fi scoase cu atâta uşurinţă.
Nu sunt cu adevărat rege şi tu ştii foarte bine.
E prea târziu ca să adopţi atitudinea asta, Fitz! Chade părea furios. Prea târziu.
Regina ţi-a oferit puterea şi tu ai acceptat-o.
Nu m-am dat bătut. Nu mă simţeam în stare să decid dacă eram sau nu de acord
cu el.
Oferă-mi un scurt răgaz. Probabil că acum sunteţi pe mare. Ce poate fi atât de
urgent, odată ce aţi ridicat deja ancora?
Poate aştepta o vreme, asta e adevărat. Dar după asta, Fitz, nu trebuie să mai
dispari fără să ne dai de ştire tuturor.
Am ajuns servitor, şi timpul meu nu mai e al meu?
Mai rău. Eşti rege. Şi Sacrificiu pentru orice.
Şi-a desprins mintea de a mea înainte de a avea timp să-i răspund. Am clipit şi mi-
am dat seama că tocmai auzisem uşa închizându-se. Prilkop plecase. Bufonul se
uita la mine, cumva ştiind că vorbeam prin Meşteşug şi aşteptând să-mi îndrept din
nou atenţia către el.
— Îmi cer iertare. Chade a dat buzna, ca de obicei, cerând să-l pun în legătură cu
regina. Pretinde că, odată ce ea m-a recunoscut ca Sacrificiu, fie şi numai pentru
câteva clipe, am toate îndatoririle şi responsabilităţile unui rege încoronat. E ridicol.
— Oare?
— Ştii foarte bine că e!
Protestul meu a părut să dezlănţuie un potop de cuvinte de-ale lui, ca şi cum ar fi
stat toate în aşteptare, ca apa dincolo de un stăvilar.
— Fitz, întoarce-te la viaţa pe care ţi-a fost menit s-o trăieşti şi îndrăgeşte-o fără
rezerve. Eu asta te-am văzut făcând. A râs aproape isteric. M-a ajutat când mi-am
dat sufletul. Să ştiu că, după moartea mea, o să te bucuri de viaţa asta. Când
durerea a fost cea mai cumplită, m-am dus cu gândul la ceea ce văzusem pentru
tine şi am lăsat-o să treacă prin mine.
— Dar… ea mi-a spus că m-ai strigat. Când te tortura.
Am rostit cuvintele şi am dorit imediat să mi le pot retrage. Bufonul a părut dintr-
odată bolnav şi bătrân.
— Se prea poate, a recunoscut. N-am pretins niciodată că sunt curajos. Dar faptul
că a izbutit să-mi smulgă un astfel de strigăt nu schimbă nimic, dragul meu prieten.
Nimic.
S-a uitat la foc ca şi cum ar fi pierdut ceva acolo şi mi-a fost ruşine că-i readusesem
tortura în amintire. Nimănui n-ar trebui să i se aducă aminte că a ţipat în faţa unor
oameni care s-au delectat auzindu-l.
— De aici ar trebui probabil să-nvăţ că, în multe privinţe, nu sunt atât de puternic
cum aş vrea. Şi n-ar trebui să mă pun în situaţii în care slăbiciunea mea ne poate
face rău amândurora.
M-a luat pe neaşteptate de mână. Am tresărit şi ochii ni s-au întâlnit când mi-am
ridicat privirea.
— Fitz. Te rog! Nu mă ispiti să te urmez şi să mă amestec în viitorul pe care ţi l-am
văzut. Nu mă ispiti să ies din timpul meu şi să fac ceva care nu mi-a fost menit
niciodată.
S-a cutremurat brusc, parcă străbătut de un frison. A dat drumul mâinii mele şi le-a
întins pe ale lui spre foc, aplecându-se mai tare spre el. Unghiile începuseră să-i
crească la loc. Şi-a frecat palmele, făcând să se desprindă un start de piele, ca o
cenuşă albă. Apărută la vedere, noua lui piele m-a dus cu gândul la lemnul lustruit.
— Ai fi fost mulţumit să trăieşti alături de Ochi Întunecaţi printre lupi? m-a întrebat
aproape în şoaptă.
— Aş fi fost dispus să încerc, am răspuns cu încăpăţânare.
— Chiar dacă perechea lui nu te-ar fi acceptat niciodată întru totul?
— N-ai putea, măcar o singură dată, să spui de-a dreptul ceea ce ai de spus?
M-a privit frecându-şi bărbia, ca şi cum întrebarea mea i-ar fi dat într-adevăr de
gândit. Pe urmă a zâmbit cu tristeţe.
— Nu. Nu pot. Nu fără să distrug ceva preţios pentru mine. I-ai spus vreodată lui
Dutiful că e fiul trupului tău? m-a întrebat pe urmă, de parcă n-ar fi schimbat
subiectul.
Nu-mi plăcea să vorbească despre asta cu glas tare nici măcar când eram singuri.
Meşteşugul era, între mine şi Dutiful, o legătură puternică, mă făcea să-l simt tot
timpul aproape.
— Nu, am răspuns scurt. Ar vedea prea multe lucruri diferit. Ar suferi fără niciun
folos. Imaginea tatălui lui i-ar fi ştirbită, ca şi sentimentele faţă de mama lui, ba chiar
şi sentimentele faţă de mine. La ce bun?
— Întocmai. Aşa că o să-l iubeşti întotdeauna ca pe un fiu, dar o să te porţi cu el
aşa cum se cuvine faţă de prinţul tău. Rămânând la un pas distanţă faţă de ceea
ce tânjeşti să fii. Căci, chiar dacă i-ai spune, n-ai putea niciodată să-i devii tată.
Începeam să mă înfurii din nou.
— Tu nu eşti tatăl meu.
— Nu. S-a uitat din nou la foc. Şi nici iubitul tău nu sunt.
M-am simţit dintr-odată obosit şi înăcrit.
— Despre asta e vorba? De o poftă trupească? Nu te întorci la Buckkeep fiindcă nu
mă culc cu tine?
— Nu!
N-a strigat cuvântul, dar ceva din felul în care l-a rostit m-a adus la tăcere. A
continuat cu voce joasă, aproape hârjâită.
— Ajungi întotdeauna la asta, de parcă ar fi singura încununare posibilă a iubirii.
A oftat şi s-a lăsat brusc pe spate sprijinindu-se de perete. M-a privit gânditor.
— Spune-mi, l-ai iubit pe Ochi întunecaţi? m-a întrebat apoi.
— Bineînţeles.
— Fără rezerve?
— Da.
— Şi, privind lucrurile în lumina logicii tale, ţi-ai dorit să te culci cu el?
— Dacă am dorit… Nu!
— Ah. Şi asta numai fiindcă şi el era tot de parte bărbătească? N-a avut nimic de-
a face cu deosebirile dintre voi?
M-am uitat la el cu gura căscată. A izbutit să-şi mai păstreze câteva clipe expresia
serioasă şi sincer întrebătoare a feţei. Pe urmă a început să râdă atât de
nestingherit cum n-o mai făcuse de foarte mult timp. Aş fi vrut să mă simt ofensat,
dar râsul lui, chiar şi pe socoteala mea, îmi oferea o asemenea uşurare încât mi-a
fost imposibil.
— Ei, uite, a continuat după ce şi-a tras răsuflarea. E simplu, Fitz. Ţi-am spus că
dragostea pe care ţi-o port nu cunoaşte hotare. Şi chiar aşa e. Totuşi, nu m-am
aşteptat niciodată să-mi oferi trupul tău. Nu ţi-am vrut decât inima, toată, plină doar
de mine.
Deşi n-am avut niciodată dreptul s-o pretind. Pentru că tu o dăruiseşi deja, cu mult
înainte de a ne cunoaşte. A clătinat din cap. Cu multă vreme în urmă, mi-ai spus că
Molly n-a putut niciodată să accepte legătura ta cu lupul. Că te-ar fi obligat să alegi
între ei doi. Încă mai eşti de părerea asta?
— Mi se pare din cale-afară de probabil, am murmurat, neavând încotro.
— Şi cum crezi c-o să mă privească pe mine? A şovăit o clipă. Pe cine o să alegi?
Şi, fiind silit să faci o astfel de alegere, ce crezi c-o să ai de pierdut, indiferent ce-ai
hotărî? Astea sunt întrebările asupra cărora a trebuit să chibzuiesc. Iar dacă mă
întorc cu tine, dacă fac schimbarea asta în viitorul tău, ce altceva o să mai schimbe
Catalizatorul meu prin luarea unei asemenea decizii? Dacă pleci spre cele Şase
Ducate împreună cu mine, ce viitor cu totul necunoscut o să ia naştere?
Am clătinat din cap şi mi-am ferit privirea de a lui. Dar cuvintele continuau să i se
reverse necruţătoare şi îmi ajungeau la urechi.
— Ochi Întunecaţi a ales. A ales între haita de lupi care l-ar fi acceptat şi legătura
lui cu tine. Nu ştiu dacă ai vorbit vreodată cu el despre preţul acestei hotărâri. Dar
mă îndoiesc. Puţinul pe care îl ştiu despre el mă face să cred că a ales şi a mers
mai departe fără să privească înapoi. N-o spun ca să te simţi ruşinat. Dar nu-i aşa
că, pentru legătura voastră, pentru dragostea pe care aţi împărtăşit-o, Ochii
întunecaţi a plătit mai scump decât tine? Care a fost preţul pentru el? Răspunde-mi
sincer.
Mi-am ferit din nou privirea, fiindcă îmi era ruşine.
— A plătit cu renunţarea la traiul în haită, la a fi lup pe deplin. A renunţat la perechea
pe care ar fi putut-o avea, la puii pe care i-ar fi putut aduce amândoi pe lume. Exact
aşa cum ne-a prevenit Rolf. Fiindcă nu i-am impus legăturii noastre niciun hotar.
— Tu ai avut poate bucuria împărtăşirii naturii lui de lup. Ai fost atât de aproape de
a deveni lup cât e cu putinţă pentru un om. Dar… iartă-mă… cred că Ochi Întunecaţi
n-a căutat niciodată omul din el cu ardoarea cu care ţi-ai dorit tu să devii lup.
— Aşa e.
Mi-a luat din nou o mână într-ale lui. Mi-a întors-o şi s-a uitat la umbrele care erau
urmele degetelor lui, purtate de încheietura mea de atâţia ani.
— Fitz. Eu m-am gândit mult la asta. Nu vreau să te lipsesc de o pereche a ta şi de
copiii tăi. Anii mei vor fi îndelungaţi; prin comparaţie, ţie nu ţi-au mai rămas prea
mulţi. Şi, indiferent câţi ar mai fi, n-o să te iau de lângă Molly. Pentru că sunt sigur
că veţi fi din nou împreună. Ştii ce sunt eu. Ai fost în trupul meu, aşa cum am fost
şi eu într-al tău. Şi am simţit – oh, ferească-mă zeii de amintirea asta! —, am simţit
ce înseamnă să fii om, pe de-a-ntregul om, în clipele când ţi-am găzduit dragostea,
suferinţa şi pierderile. Mi-ai îngăduit să fiu om atât cât e cu putinţă pentru mine să
fiu. Mi-ai dat înapoi înzecit ceea ce mi-au luat profesorii mei. Alături de tine, am fost
copil. Alături de tine am devenit bărbat. Alături de tine… Exact aşa cum te-a lăsat
pe tine Ochi întunecaţi să fii lup.
Vocea i s-a stins treptat şi am rămas în tăcere, de parcă i s-ar fi terminat cuvintele.
Nu mi-a eliberat mâna. Atingerea m-a făcut mult mai conştient de legătura prin
Meşteşug dintre noi. Am simţit Meşteşugul lui Dutiful ca pe un ghiont, încercând să-
mi atragă atenţia. L-am ignorat. Făceam ceva mai important. Am încercat să înţeleg
exact de ce se temea Bufonul.
— Crezi c-o să mă faci să sufăr dacă o să te-ntorci la Buckkeep. C-o să mă-mpiedici
să duc viaţa pe care mi-ai văzut-o.
— Da.
— Te temi c-o să îmbătrânesc şi o să mor. Iar ţie n-o să ţi se întâmple.
— Da.
— Şi dacă eu nu mă sinchisesc de toate astea? De cost.
— Mă sinchisesc eu oricum.
Am pus o ultimă întrebare cu o dureroasă strângere de inimă, temându-mă de
răspunsul lui, oricare ar fi fost.
— Şi dacă-ţi spun că atunci te voi urma eu? Dacă-mi las în urmă cealaltă viaţă şi
vin cu tine?
Cred că asta l-a uluit. Şi-a tras răsuflarea de două ori înainte de a-mi răspunde cu
o şoaptă răguşită:
— Nu ţi-aş îngădui. N-aş putea.
Pe urmă am mai stat mult în tăcere. Lemnele de pe foc s-au mistuit. Apoi am pus
întrebarea finală, cumplită:
— După ce te las aici, o să te mai revăd vreodată?
— Probabil că nu. N-ar fi înţelept.
Mi-a ridicat mâna şi mi-a sărutat cu tandreţe palma bătătorită, de spadasin, apoi a
ţinut-o iarăşi în ambele lui mâini. Îmi spunea adio, o ştiam, şi mai ştiam şi că nu pot
face nimic ca să-l împiedic. Am rămas nemişcat, cu senzaţia că în mine creşte un
gol şi că mi-e tot mai frig, de parcă Ochi Întunecaţi ar fi murit pentru a doua oară. Îl
pierdeam. Se retrăgea din lumea mea, şi mi se părea că sângerez până la moarte,
că viaţa se prelinge din mine. Şi mi-am dat brusc seama cât de aproape de adevăr
sunt.
— Încetează! am strigat, dar era prea târziu.
Mi-a eliberat mâna înainte de a o mi-o smuci eu. Aveam încheietura curată, goală.
Urmele degetelor lui dispăruseră. Şi le luase cumva înapoi şi legătura noastră prin
Meşteşug atârna, ruptă.
— Trebuie să te las să pleci, mi-a spus în şoaptă, cu vocea frângându-i-se. Cât pot.
Dar vreau să-mi rămână atâta lucru, Fitz. Să fiu eu cel care a rupt legătura. Să ştiu
că n-am luat ceea ce nu e al meu.
L-am căutat bâjbâind. Îl vedeam, dar nu îl simţeam. Nu găseam nimic cu Harul, nici
cu Meşteşugul, nici cu mirosul. Nici urmă de Bufon. Tovarăşul meu de joacă din
copilărie, prietenul meu din tinereţe dispăruse. Îşi îndepărtase de mine acea faţetă
a lui însuşi. Un bărbat cu piele cafenie şi ochi căprui mă privea cu milă.
— Nu poţi face asta, am spus.
— S-a făcut, a subliniat el. S-a săvârşit.
Puterea a părut să-l părăsească odată cu ultimele cuvinte. Şi-a întors faţa de la
mine, de parcă aşa m-ar fi putut împiedica să ştiu că plânge. Am rămas locului
amorţit, cum te simţi după ce capeţi o rană cumplită.
— Sunt pur şi simplu obosit, a spus cu voce firavă, tremurătoare. Încă mai sunt
obosit, doar obosit. Atâta tot. Cred că trebuie să mă întind din nou.
Fitz. Regina are nevoie de tine.
Thick s-a împins în mintea mea fără niciun efort.
Curând. În clipa asta sunt cu Bufonul.
E vorba de Sângele Străvechi. Cât mai repede, te rog, zice ea.
Curând, am răspuns posomorât.
Şi nici nu-mi dispăruse Thick bine din minte că l-am şi simţit pe Chade bătându-mă
pe umăr. Mi-am îndreptat atenţia spre el.
Dacă tot eşti acolo, mă gândesc că ai putea să te-ntorci măcar cu o parte din
pergamentele Meşteşugului pe care spuneai că le-ai găsit. Cred că o s-avem nevoie
de ele.
O să le-aduc, Chade. Dar, te rog, lasă-mi un timp doar pentru mine.
Bine. Replica era acră. Pe urmă s-a înmuiat şi a adăugat cu ceva mai multă
blândeţe:
Ce s-a întâmplat? E chiar atât de bolnav?
De fapt, se simte mai bine. Dar am nevoie de timp pentru propriile mele gânduri.
Bine.
M-am întors spre Bufon, dar fie se afundase cu adevărat într-un somn adânc, fie se
prefăcea atât de convingător încât nu m-am simţit în stare să-ncerc să-l trezesc.
Voiam timp de gândire. Nu era cu putinţă să nu descopăr cum să-l fac să se
răzgândească, nu trebuia decât să-mi pun mintea la lucru în linişte.
— O să mă întorc, i-am spus, apoi mi-am aruncat mantia pe umeri şi am ieşit.
M-am hotărât să intru în labirint, să recuperez o parte din pergamentele
Meşteşugului. Asta avea să-mi dea de lucru în timp ce căutam o soluţie. Nu
obţinusem niciodată un rezultat bun chibzuind în timp ce stăteam nemişcat. M-am
strecurat prin crăpătură cu uşurinţă. Repetatele mele veniri şi plecări o ţineau
deschisă, mi-am spus. Nu înaintasem prea mult prin nefireasca lumină a globurilor
Străbunilor când am văzut pe cineva venind spre mine. Am tresărit speriat în prima
clipă, apoi l-am recunoscut pe Omul Negru. Căra pe umăr o halcă de carne afumată
şi, când am ajuns unul lângă altul, a dat din cap spre mine, apoi a lăsat-o cu grijă
pe podea.
— Proviziile ei, le furam. De multe ori. Nu ca acum. O bucăţică de ici, una de colo.
Acum, ceea ce vreau iau. M-a privit lăsându-şi capul pe-o parte. Dar tu?
— Cam tot aşa ceva. Cu ani în urmă, de la regele meu au fost luate pergamente,
nişte scrieri deosebite. Le are ea acolo, într-o încăpere de lângă dormitorul ei. Vreau
să duc câteva înapoi, acasă.
— Ah, acelea. Le-am văzut cu mult timp în urmă.
— Da.
— Te ajut.
Nu eram sigur că-i vreau ajutorul, dar se părea că n-aveam cum să-l refuz fără să
fiu nepoliticos. Am schiţat un gest de mulţumire şi am pornit-o împreună pe
coridoare. A clătinat din cap ori de câte ori am trecut pe lângă o statuie profanată
sau o firidă văduvită de opera ei de artă. Mi-a vorbit despre oamenii care locuiseră
acolo în timpuri de care îşi aducea aminte. Thick avusese dreptate. Coridoarele de
piatră fuseseră cândva încălzite. Străbunii veneau şi plecau, ca să se bucure de
minunile dăruite de zăpada şi gheaţa care lipseau din ţinuturile lor mai calde. Am
încercat să-mi imaginez plăcerea pe care ţi-o putea oferi călătoria într-un tărâm al
frigului, dar ideea îmi era complet străină.
Prilkop izbutise cumva să anuleze magia care dădea căldură pietrei. Încercase s-o
lase pe Femeia Palidă şi fără lumina Străbunilor, dar asta nu-i reuşise. Însă ea
rămăsese acolo, chiar şi fără căldură. Prilkop fusese nevoit să se ascundă, iar ea
încurajase distrugerea artei Străbunilor prieteni cu dragonii ca să-şi arate dispreţul
faţă de ei şi faţă de el.
— A lăsat sala hărţii neatinsă, i-am atras eu atenţia.
— N-a ştiut de ea, pesemne. Sau, neavând habar la ce foloseşte, nu s-a sinchisit.
Despre portalurile de călătorie nu ştia nimic. Odată, o singură dată, am fugit de ea
folosindu-mă de unul.
Amintirea l-a făcut să clatine din cap.
— Atât de slăbit, atâta greaţă, atâta… Şi-a dus pumnii la tâmple, lovindu-şi-le uşor.
Nu m-am putut întoarce decât după multe zile. Când am izbutit – a ridicat din umeri
–, ea îmi luase oraşul în stăpânire. Acum mi-l iau înapoi.
Cunoştea labirintul foarte bine. M-a dus pe o altă cale, pe coridoare mai înguste,
care fuseseră probabil construite pentru servitori sau pentru negustori. Am intrat
într-un culoar care ne-a adus în faţa dormitorului Femeii Palide mai repede decât
aş fi crezut. Am aruncat o privire înăuntru. Cineva fusese acolo de când mă uitasem
ultima oară. Toate obiectele fuseseră împinse sau târâte. Dintr-o casetă cu bijuterii
se revărsaseră pe podea un şirag de perle, un lănţişoare de argint şi pietre albe,
scânteietoare. Unele se topiseră încet. Prilkop m-a văzut holbându-mă şi a intrat
calm.
— Asta o să fie bună, mi-a spus, şi a tras de pe patul ei cuvertura de mătase.
Sub privirile mele, i-a înnodat colţurile, transformând-o într-un sac mare. Înţelegând
ce făcea, am găsit încă una şi l-am imitat. Apoi am intrat în sala pergamentelor cu
sacii noştri improvizaţi atârnaţi de umeri.
Nu eram pregătit pentru priveliştea care mă aştepta acolo. Rafturile fuseseră
înadins împinse către mijlocul încăperii, astfel încât, prin cădere, tot ce conţineau
să se amestece într-un morman. Alături de ele zăcea un urcior spart şi uleiul se
îmbibase în mai multe pergamente. Femeia Palidă căzuse pe podea, în apropiere.
Era moartă. Cioturile înnegrite ale braţelor ei m-au dus cu gândul la picioarele
insectelor. Frigul şi moartea îi întunecaseră culoarea pielii. Murise cu capul azvârlit
pe spate şi cu gura deschisă, arătându-şi dinţii într-un mârâit ca de pisică. Un glob
luminos de-al Străbunilor, smuls din suportul lui, zăcea lângă manuscrisele
impregnate cu ulei. Era stâlcit, ca şi cum ar fi fost lovit cu cioturile ei şi cu picioarele.
Eu şi Prilkop am rămas o vreme cu ochii holbaţi, în tăcere.
— A încercat să facă focul, să se încălzească, m-am hazardat să ghicesc. A crezut
că în globul luminos e ceva care ar putea aprinde pergamentele.
Omul Negru a clătinat din cap cu dezgust.
— Nu. A fost ca să distrugă. Numai asta dorea. Dragonii distruşi. Alţi profeţi distruşi.
Frumuseţea. Cunoaşterea. A atins uşor cu piciorul unul dintre pergamentele pline
de ulei de lângă cadavru.
Ce n-a putut poseda sau controla a distrus. N-a putut să-l controleze pe Bufonul
tău, a adăugat când mi-a întâlnit privirea.
Am trecut amândoi la treabă. Am încărcat într-un sac pergamentele care scăpaseră
de distrugere, mânuindu-le cu mare atenţie, pentru că erau foarte vechi şi foarte
fragile. Pe cele care supseseră uleiul le-am pus separat. Am remarcat că amândoi
ne feream s-o atingem pe Femeia Palidă. Când a trebuit s-o mişc ca să ajung la
pergamentele de sub ea, Prilkop s-a tras înapoi şi s-a uitat în altă parte. După ce
am recuperat toate pergamentele, am privit leşul.
— Vrei să fac ceva cu trupul ei? am întrebat încet.
S-a holbat la mine, ca şi cum nu m-ar fi înţeles. Pe urmă a dat încet din cap.
Aşa că am înfăşurat-o într-una dintre blănurile luxoase întinse pe patul ei şi am
târât-o pe coridor, în urma mea. Prilkop mi-a arătat o uşă, una foarte mică, pe lângă
care aş fi trecut fără s-o observ. S-a deschis către o pantă abruptă şi am auzit
zgomotul îndepărtat al valurilor. Omul Negru mi-a făcut semn s-o împing dincolo de
prag. A dispărut, şi asta a părut să-l umple pe însoţitorul meu de o mare satisfacţie.
Ne-am întors în sala manuscriselor să ne luăm comoara. Am străbătut coridoarele
mai degrabă târând sacii decât cărându-i. Pergamentele sunt surprinzător de grele.
Le-am dus în susul scărilor crispându-mă la fiecare bufnitură şi imaginându-mi cum
m-ar fi dojenit Chade pentru că le tratam astfel. Ei bine, n-avea de unde să ştie în
ce stare se aflau când le găsisem. Cu ajutorul lui Prilkop, am ajuns cu amândoi sacii
în sala stâlpului. În ciuda numeroşilor săi ani, bătrânul părea sprinten ca un flăcău.
M-am întrebat pentru prima oară până la ce vârstă era de aşteptat să trăiască
Bufonul. Apoi, încă şi mai straniu, mi-a trecut prin minte să mă întreb în ce punct al
vieţii sale se afla. Era încă tânăr? Tinereţea era o noţiune care avea sens pentru
el? Cândva îmi spusese că e mai bătrân decât mine şi Ochi întunecaţi la un loc…
Mi-am alungat curiozitatea stânjenit. Nu voiam să mă gândesc cât de deosebiţi
eram, cât de deosebiţi fuseserăm dintotdeauna. Prietenia noastră trecuse peste
asta şi făcuse din noi doi unul.
Aşa cum şi legătura mea cu Ochi Întunecaţi ne făcuse pe amândoi unul. Şi totuşi.
Am oftat coborând în urma Omului Negru treptele către sala hărţii. Şi totuşi nu
putuse să ne facă unul singur cu adevărat. Eram om, cu toate grijile omului pentru
lumea lui, incapabil să trăiesc numai şi numai în prezent, ca lupul, şi incapabil să
prelungesc viaţa lupului mai mult decât era firesc să dureze.
Oare tot aşa mă vedea Bufonul pe mine?
Am scos un mic sunet din fundul gâtului. Prilkop mi-a aruncat o privire peste umăr,
dar n-a spus nimic. Când am intrat în sală, s-a oprit să privească. S-a uitat gânditor,
frecându-şi mâinile, apoi a arătat către hartă înălţând dintr-o sprânceană.
Am atins grupul de nestemate de lângă castelul Farseerilor.
— Buckkeep, am spus. Casa mea.
A dat din cap, cu un aer plin de înţelepciune. Pe urmă, la fel cum făcuse Bufonul
mai înainte, a atins uscatul aflat departe, în Sud.
— Acasă, a spus. Apoi a pus degetul pe un mic golf de pe acea coastă şi a adăugat:
Clerres.
— Şcoala voastră, am ghicit eu. Locul unde vreţi să vă întoarceţi.
A şovăit cu capul lăsat pe-o parte, apoi a încuviinţat cu o înclinare a frunţii.
— Da. Şcoala noastră. M-a privit cu tristeţe. Unde trebuie să ne întoarcem. Tot ce
am învăţat trebuie aşternut pe hârtie. Pentru alţii, care vor veni. Foarte important
este.
— Înţeleg.
Omul Negru m-a măsurat cu blândeţe.
— Nu. Nu înţelegi.
A privit din nou harta şi a adăugat, parcă pentru sine însuşi:
— Să laşi să se ducă e greu. Totuşi, asta trebuie să faci. S-o faceţi amândoi. Să
lăsaţi să se ducă. Altminteri o să dezlănţuiţi mai multe schimbări. Orbeşte. Dacă
faci din pricina lui un lucru care schimbă ceva, unde ne poartă asta? Nimeni nu ştie.
Chiar dacă e o nimica toată. Vii la el cu pâine. El o mănâncă. Dacă nu i-ai fi dat-o
lui, ar fi mâncat-o altcineva. Vezi, e o schimbare. O schimbare mică. Lui îi dai timpul
tău, cuvintele tale, prietenia ta. Şi atunci cine nu primeşte timpul tău? Hm? Asta e,
poate, o mare schimbare, aşa cred. Lasă să se ducă, Preschimbător al Bufonului.
Timpul vostru împreună s-a sfârşit. S-a încheiat.
Nu era treaba lui şi mi-a stat pe limbă să i-o spun. Dar mă privea cu atâta blândeţe
şi cu atâta milă încât toată furia mi s-a stins aproape imediat ce mă cuprinsese.
— Să ne întoarcem, a sugerat. Începusem să dau aprobator din cap când mi-a
pătruns Thick în gânduri.
Fitz? Încă n-ai terminat? Regina te aşteaptă.
Am oftat obosit. Era mai bine să fac ce aşteptau de la mine şi să le cer apoi timp
pentru ale mele.
Am terminat. De data asta aduc acasă pergamentele Meşteşugului. Vino să ne
întâlnim la Pietrele Mărturiei, ca să-mi ajuţi să le car.
Nu! Mănânc tartă cu zmeură. Şi cu frişcă.
Atunci după ce-ţi termini tarta.
M-a învăluit brusc un val de înţelegere pentru Thick, care nu voia să-şi întrerupă
masa ca să vină într-un suflet să mă întâmpine. Prilkop ajunsese în capul scării. Mi-
a aruncat o privire întrebătoare.
— Trebuie să mă duc pentru o vreme acasă, i-am explicat. Te rog, spune-i
Bufonului că mă întorc cât de repede pot. O să vin cu mai multă mâncare, cu fructe
proaspete şi cu pâine.
Omul Negru a părut cuprins de panică.
— Nu prin pietrele portal! Atât de curând? Înţelept nu e este. Neghiobie, chiar.
Următorul lui gest a fost o invitaţie clară.
— Vino acasă la Prilkop. O noapte, o zi, o noapte, o zi, apoi cale întoarsă prin pietre.
Dacă trebuie.
— Mă tem că trebuie să plec acum.
Nu voiam nici să-l mai văd pe Bufon, nici să-i mai vorbesc înainte de a găsi
argumente mai puternice decât ale lui.
— Preschimbătorule? Poţi s-o faci? Ai mai făcut-o?
— De mai multe ori.
S-a întors lângă mine, cu creţurile frunţii înmulţite de nelinişte.
— N-am mai văzut niciodată asta făcându-se atât de des, cu popasuri atât de
scurte. Ai mare grijă. Nu te întoarce aici prea curând. Odihneşte-te.
— Am mai făcut-o, am insistat.
Mi-am adus aminte cum călătorisem prin pietre, dus şi întors, în acea zi îndepărtată
când fugisem împreună cu Dutiful de pe plaja Celorlalţi.
— Nu-ţi face griji pentru mine.
În ciuda cuvintelor mele pline de curaj, m-am întrebat dacă nu era cumva o
nesăbuinţă să trec din nou prin pietrele Meşteşugului. Ori de câte ori mă întorc cu
gândul în urmă, către ziua aceea, mă întreb ce a pus atunci stăpânire pe mine.
Neaşteptata întrerupere a legăturii noastre de către Bufon mi-a pricinuit o durere
prea apăsătoare? Cred sincer că nu. Cred că a fost vorba, pur şi simplu, de prea
puţin somn, vreme de prea multe zile.
Am urcat din nou treptele către stâlpul Meşteşugului. Omul Negru m-a urmat cu
îngrijorare.
— Sigur eşti? Sigur de asta?
M-am oprit şi am luat cei doi saci în mâini.
— N-o să păţesc nimic, l-am asigurat. Spune-i Bufonului că o să mă-ntorc.
Am prins zdravăn ambii saci într-o singură mână. Mi-am deschis larg palma
celeilalte şi am împins-o în stâlp. Am intrat într-o noapte înstelată.
Capitolul 35
REÎNCEPERE
În acest ultim dans de hazard inventat,
Noi doi nu vom mai intra împreună.
Eu doar voi privi când, în pas cadenţat,
Vei fi în vârtej, strângând altă mână.

În acest ultim dans de hazard inventat,

Când bun rămas vieţii tale-i voi spune,
Spera-voi din suflet că-n ea-ţi va fi dat
Să-nveţi cum să zbori tot mai sus, de minune.

În acest ultim dans de hazard inventat,

Când voi şti că al meu să fii nu se poate,
Cu speranţă-n mai binele tău necurmat,
Accepta-voi, tânjind, orice ne desparte.

În acest ultim dans de hazard inventat,

Voi şti ce gândeşti şi vei şti ce-am în gând.
Când tot ce ne leagă va fi dezlegat,
Ne vom despărţi în suflet plângând.

Soarta mi-a dat o ultimă lovitură. Aşa am ajuns să mă gândesc la cele petrecute.
Poate că zeii au vrut să întărească avertizarea lui Prilkop.
Am fost foarte puţin surprins. Am văzut întunericul veşnic şi stele puzderie,
împrăştiate şi strălucind care mai mult şi care mai puţin. Eram întins pe spate în
vârful unui turn şi priveam cu ochi larg deschişi o noapte de vară. Dar, în clipa
aceea, aveam cu totul altă impresie. În clipa aceea mă simţeam alunecând în derivă
printre stele. Dar nu eram în cădere. Nu mă gândeam la nimic, nu-mi puneam nicio
întrebare. Pur şi simplu mă aflam acolo. Acolo unde era şi o stea mai luminoasă
decât altele, şi am fost atras către ea. De fapt, n-aş fi putut spune dacă mă apropiam
de ea sau dacă ea se apropia de mine. N-aş fi putut să spun nimic, pentru că, deşi
eram conştient de toate acestea, mi se păreau lipsite de orice semnificaţie. Viaţa,
orice interes şi orice sentiment erau suspendate, în aşteptare. Când distanţa dintre
mine şi stea s-a micşorat în sfârşit, am încercat să mă prind de ea. Era ceva fără
nicio legătură cu voinţa şi cu intenţiile mele. Mai degrabă ca atunci când un mic
strop de apă îşi începe contopirea cu un altul, mai mare. Însă steaua m-a smucit,
eliberându-mă de ea însăşi, şi, în acea clipă în care m-a cântărit, mi-am recăpătat
conştiinţa existenţei propriului sine.
Ce? Iar tu? Eşti într-adevăr chiar atât de hotărât să rămâi aici? Eşti mult prea mic,
să ştii. Neterminat. Eşti prea puţin ca să poţi exista aici de unul singur. Ştii asta?
Ştii asta?
Aidoma unui copil care învaţă să vorbească, i-am repetat ultimele cuvinte,
încercând să le prind înţelesul. Fascinat de bunătatea ei, m-am cufundat în ea multă
vreme. Mi se părea alcătuită din dragoste şi acceptare. Dacă mi-ar fi îngăduit, aş fi
ieşit dintre hotarele mele, amestecând pur şi simplu ceea ce fusesem cu ceea ce
era. Pentru mine n-ar mai fi existat nici cunoaştere, nici gânduri, nici spaime.
Fără să-i fi vorbit, a părut să ştie ce am în minte.
Şi asta e ceea ce îţi doreşti cu adevărat, micuţule? Să încetezi să mai fi tu însuţi
înainte de a avea măcar destulă vreme ca să te împlineşti? Poţi creşte, cu mult mai
mult poţi să fii.
Să fii, am repetat ca un ecou, şi acele două cuvinte simple am căpătat brusc forţă,
şi am reînceput să exist. Am trecut printr-o clipă de înţelegere deplină, a fost ca şi
cum, înălţându-mă din adâncul apei, aş fi luat o gură de aer. Molly şi Nettle, Dutiful
şi Hap, Patience şi Thick, Chade şi Kettricken, cu toţii s-au întors la mine, într-un
noian de posibilităţi. Spaima s-a contopit nebuneşte cu speranţa când m-am gândit
la tot ce aş fi putut deveni prin ei.
Ah. Mă gândeam eu că pentru tine încă mai există ceva. Atunci vrei să te duci
înapoi?
Înapoi.
Unde?
Buckkeep. Molly. Nettle. Prieteni.
Nu cred că spusele mele aveau vreun înţeles pentru ea. Era dincolo de toate astea,
dincolo de dragostea dăruită unui om sau unui loc anume. Dar cred că mi-a înţeles
dorul.
Prea bine, atunci. Înapoi du-te. Fii mai prudent data viitoare. Dar şi mai bine ar fi să
nu existe o dată viitoare. Nu înainte de a te simţi pregătit să rămâi.
Şi am avut brusc trup. Unul întins, cu faţa în jos, pe iarba de pe coasta rece a unui
deal. Cumva, degetele încă mi se mai încleştau de cei doi saci pe care-i ţineam pe
umăr. Erau peste mine. Am închis ochii. Iarba îmi gâdila faţa şi ţărâna îmi pătrundea
în nări. Am tras în piept mirosurile de pământ şi iarbă, de oi şi de balegă şi, spre
uimirea mea, amestecul lor mi-a furat orice gând. Cred că am adormit.
Când m-am trezit, mijeau zorii. Tremuram de frig, în ciuda sacilor făcuţi din cuverturi
şi plini de pergamente care mă acopereau. Eram ţeapăn, cu pielea udă de rouă. M-
am săltat în capul oaselor cu un geamăt şi lumea mi s-a rotit alene în jur până când
m-am întins din nou. Lâna groasă rotunjea oile care şi-au săltat capetele, surprinse
de foiala mea. M-am sprijinit pe genunchi şi palme, apoi m-am ridicat clătinându-
mă şi m-am holbat în jur ca un mânz abia fătat, în timp ce încercam să-mi pun viaţa
cap la cap. Am răsuflat rar şi adânc, dar nu m-am simţit cu mult mai bine. M-am
gândit că mâncarea şi un pat adevărat aveau să mă înzdrăvenească, şi că la
Buckkeep găsesc şi una, şi alta.
Mi-am săltat un sac pe umăr şi am început să-l târăsc pe celălalt. Sau cel puţin asta
am vrut să fac. Am căzut după trei paşi. Dacă se schimbase ceva, atunci mă
simţeam mai rău decât în clipa când ieşisem din pietre. Prilkop avea dreptate, am
recunoscut în silă şi m-am întrebat neliniştit cât timp trebuia să treacă înainte de a
mă putea întoarce prin portaluri. Însă până atunci aveam de rezolvat probleme mai
urgente.
Am căutat cu Meşteşugul, pe bâjbâite. Am izbutit cu greu să mă concentrez atât cât
era nevoie ca să-l pot întrebuinţa, iar când am dat de muzica lui Thick şi apoi de el
însuşi, era deja în legătură cu Dutiful şi Chade. Am încercat să pătrund în minţile
lor şi n-am izbutit. Gândurile lor le spulberau pe ale mele. Nu păreau să discute, ci
să facă un soi de exerciţiu de Meşteşug. Am devenit conştient de prezenţa lui Nettle,
plutitoare ca un parfum suav. A pătruns în cercul lor, aproape că s-a ancorat acolo,
apoi s-a îndepărtat iarăşi, plutind la voia întâmplării. În tăcerea încărcată de
dezamăgire care a urmat după încercarea ei nereuşită, am găsit loc pentru mesajul
meu firav.
Thick. Nu mă simt bine. Poţi veni să ne-ntâlnim la Pietrele Mărturiei? Adu un ponei
sau chiar un măgar şi o căruţă. Nu sunt sigur că pot să stau în şa. Am doi saci mari,
plini cu pergamente.
Am simţit, dinspre toţi, răbufnirea unei uimiri fără cuvinte. Urmată de o ploaie de
întrebări:
Unde eşti?
Unde ai fost?
Eşti rănit? Te-a atacat ceva?
Ai fost ţinut prizonier?
Tocmai am ieşit din pietre. Mă simt slăbit. Prilkop m-a prevenit: nu folosi pietrele
prea des.
Pe urmă am lăsat legătura să se piardă, înfrânt de greaţă şi de ameţeală. M-am
întins pe-o parte în iarbă. Dimineaţa era rece, am tras peste mine unul din cei doi
saci din cuvertură şi am rămas nemişcat, tremurând.
Au venit cu toţii. Am deschis ochii şi m-am pomenit uitându-mă la pantofii lui Nettle
şi la fusta ei de călărie. Un vindecător m-a sâcâit pipăindu-mă peste tot ca să se
convingă că n-am oase rupte şi holbându-se la ochii mei. M-a întrebat dacă
fusesem atacat. Am reuşit să clatin din cap.
— Întreabă-l unde a fost în ultima lună, a spus Chade. Aşteptăm pergamentele
astea de când ne-am întors la Buckkeep.
Am închis ochii şi mi-am ţinut gura. Pe urmă, vindecătorul şi ajutorul lui m-au urcat
într-o căruţă. Sacii cu pergamente au fost aşezaţi lângă mine. Căruţa a coborât
clătinându-se pe panta plină de smocuri de iarbă. Chade şi Dutiful călăreau de
aceeaşi parte a ei, cu feţe grave. Thick ne urma pe un ponei îndesat, descurcându-
se destul de bine. Nettle călărea o iapă, evident una din prăsila lui Burrich. În spatele
ei erau mai mulţi oşteni din gardă, cu toţii călare, cu privirile aspre, de bărbaţi care
se aşteptaseră măcar la o luptă cu un duşman neînsemnat şi care încă mai nutreau
speranţe într-o încăierare, pierzându-şi-le încetul cu încetul. Am vorbit puţin,
temându-mă să nu spun prea multe în prezenţa unor urechi care n-ar fi trebuit să
le audă.
Mintea mi se zbuciuma ca un atelaj împotmolit în noroi. Mi-am scos din memorie
vechile legende despre pietrele înalte. Îndrăgostiţii se refugiau în ele ca să scape
de furia părinţilor şi se întorceau după un an sau după zece, când toate
nemulţumirile fuseseră uitate. Erau porţi către tărâmul pecksiilor, unde un an se
putea scurge într-o zi. Sau unde o zi putea să ţină cât un an. Mi-am adus aminte,
ameţit, de timpul petrecut în întunecimea înstelată. Cât de îndelungat fusese?
Trecuseră câteva săptămâni? Chade vorbise de o întreagă lună. Era evident că
fusese îndeajuns ca să se întoarcă la Buckkeep tocmai din Mayle. Pentru că erau
acolo. „Sprinteneala” logicii mele mi-a adus pe buze un zâmbet slab.
După ce am ajuns la castel, Chade a plecat, în fruntea gărzilor care cărau sacii cu
pergamente. Prinţul m-a luat de mână şi mi-a mulţumit pentru o treabă bine făcută,
de parcă aş fi fost un oştean oarecare, întors după îndeplinirea unei misiuni
periculoase. Profitând de faptul că ne atingeam unul de altul, şi-a trimis Meşteşugul
în mintea mea. Abia am izbutit să-l aud.
Vin curând să te văd. Acum odihneşte-te.
Nettle şi Thick l-au urmat când s-a îndepărtat cu paşi mari, iar eu am fost ajutat să
ajung la bolniţă, unde am fost foarte mulţumit fiindcă puteam să zac nemişcat, fără
să mă gândesc la nimic. Cred că au trecut mai multe zile. Mi-era greu să ţin cont
de lucruri de soiul scurgerii timpului. Durerile de cap şi ameţelile mi-au dispărut, dar
totul continua să mi se pară vag, fără contur. Fusesem undeva şi avusesem parte
de o trăire vastă şi ştiam asta, dar nu găseam nici măcar cuvinte cu care să-mi ofer
mie însumi o explicaţie. Era ceva atât de amplu şi de străin, încât răvăşea cu
desăvârşire sensul şi ordinea întregii mele vieţi de până atunci. Atenţia îmi era
abătută către lucruri mărunte: dansul firelor de praf într-o rază de lumină, lâna
răsucită din care fusese ţesută pătura mea, fibrele lemnului din rama patului. Nu se
poate spune că nu eram în stare să întrebuinţez Meşteşugul; mai degrabă nu
izbuteam nici să-mi dau seama ce rost ar fi avut s-o fac, nici să-mi adun energia şi
să mă concentrez asupra ei.
Mă hrăneau bine şi mă lăsau să mă odihnesc. Prietenii veneau să mă vadă şi
plecau, aproape fără să-mi facă nicio impresie. La un moment dat, am deschis ochii
ca s-o văd pe Lacey uitându-se în jos, la mine, cu asprime dezaprobatoare. I-am
închis. Vindecătorul nu mă putea ajuta cu nimic şi spunea adesea, cu glas puternic
şi în apropierea mea, că sunt un puturos care-o face pe bolnavul. Au găsit o femeie
foarte, foarte bătrână şi au adus-o să mă vadă. După ce ni s-au întâlnit ochii, a
spus, dând din cap cu vigoare:
— Oh, da, are privirea oamenilor muşcaţi de pecksii. L-au luat sub pământ şi s-au
hrănit din el. Se ştie că au o gaură acolo, lângă Pietrele Mărturiei. Iau câte un miel
nou-născut sau câte un copil, sau chiar şi câte un bărbat în putere dacă e beat mort
şi hoinăreşte pe-acolo. A dat din nou din cap cu un aer înţelept şi şi-a oferit sfatul:
— Să bea ceai de mentă şi să-i gătiţi carnea cu usturoi până când ajunge să
duhnească şi el ca usturoiul. Nu pot să sufere mirosul şi-or să-i dea cât de repede
drumul. Când îi cresc unghiile destul de lungi ca să fie tăiate, o să se elibereze dacă
şi le taie singur.
Aşa că mi-au oferit o masă cu carne de oaie cu usturoi şi ceai de mentă, apoi au
anunţat că m-am vindecat şi m-au scos din bolniţă.
Riddle mă aştepta. Mi-a spus că arăt ca un idiot. M-a dus la baia de aburi, plină cu
oşteni zgomotoşi, care râdeau mult prea tare, apoi a trecut la supremul act de
purificare al gărzilor, ducându-mă în desăvârşitul haos din sala lor de mese, unde
m-a convins fără efort să beau bere cot la cot cu el până când am ieşit să vărs,
clătinându-mă pe picioare. Conversaţiile zbierate şi râsetele m-au făcut să mă simt
bizar de singur. Un oştean tânăr m-a întrebat de vreo şase ori unde am fost şi, în
cele din urmă, i-am răspuns simplu:
— M-am rătăcit la întoarcere.
Şi pentru asta am fost, aproape o oră întreagă, cel mai spiritual individ din sală.
Dacă flăcăul crezuse că mă poate momi să-mi spun povestea, se înşelase. Dar,
destul de ciudat lucru, m-am simţit mai bine, de parcă protestul violent al trupului
meu faţă de tratamentul nedrept la care îl supusesem m-ar fi convins că, da, sunt
om şi trebuie să ţin cont de asta. M-am trezit a doua zi, în cazarmă, transpirat şi
puţind, şi m-am întors la baia de aburi. Mi-am ras barba murdară, m-am frecat cu
sare şi mi-am spălat tot trupul cu apă rece. M-am îmbrăcat cu o uniformă curată –
căci cufărul meu se întorsese acasă odată cu restul companiei plecate în expediţie
şi cu echipamentul ei apoi am luat, în zgomotoasa sală a gărzii, un mic dejun foarte
simplu, mulţumindu-mă cu o porţie de terci. Chiar dincolo de uşă erau bucătăriile,
revărsându-şi zăngănitul şi zdroncănitul, de parcă înăuntru s-ar fi purtat o luptă, cu
întreaga oaste a ajutoarelor de bucătar atacându-şi însărcinările.
Simţindu-mă eu însumi, aşa cum nu mi se mai întâmplase de multe zile, m-am
strecurat pe uşa secretă de lângă curtea spălătoriilor, am intrat în labirintul lui Chade
şi am urcat în camera mea de lucru.
Am găsit masa plină cu pergamentele mânjite de ulei, întinse la uscat şi pentru a fi
copiate. Într-un coş vecin cu scaunele de lângă cămin erau mere proaspăt culese.
Când fusesem ultima oară în încăperea aceea, încă nu se copseseră. Asta m-a
zdruncinat mai mult decât mă aşteptasem. M-am aşezat, m-am concentrat, apoi l-
am căutat pe Chade.
Unde eşti? Trebuie să-ţi povestesc. Am nevoie să mă ajute cineva să pricep totul.
Ah! E minunat să te-aud. Pentru mine, istorisirea ta e cât se poate de bine-venită.
Suntem în turnul lui Verity. Poţi să urci?
Cred că da. Dar nu repede. Aşteptaţi-mă.
Am izbutit să ajung, dar au fost într-adevăr nevoiţi să aştepte. Când am intrat pe
uşa de lângă cămin, am avut un şoc, pentru că lady Nettle, inconfundabila lady
Nettle, în rochia ei verde, cu guler de dantelă, stătea la masa mare, alături de
Chade, Dutiful şi Thick. N-a părut decât uşor surprinsă de apariţia mea. Am ridicat
pânza de păianjen care-mi stătea pe ochi şi mi-am scuturat-o de pe degete în foc.
Pe urmă, neştiind ce rol trebuia să joc, le-am adresat tuturor plecăciunea
curtenitoare a unui oştean şi am rămas în picioare, ca şi cum aş fi aşteptat o
poruncă.
— Te simţi într-adevăr bine? m-a întrebat Dutiful, apoi a venit să-mi ofere braţul ca
să mă conducă la masă.
Eram prea mândru ca să-i accept ajutorul, dar, chiar şi după ce m-am aşezat, am
rămas în aşteptare, nefiind sigur cum ar fi trebuit să mă port. Chade m-a surprins
trăgând pe furiş cu ochiul la Nettle şi a izbucnit în râs.
— Fitz, mi-a spus, ea face acum parte din coteria noastră. Probabil te-ai aşteptat
să se ajungă la asta.
M-am uitat din nou la ea. Privirea îi era ca un cuţit şi i-am simţit cuvintele
străpungându-mă, tot atât de reci şi de tăioase.
— Îşi ştiu numele, Fitzchivalry Farseer. Ştiu chiar şi că sunt fiica ta bastardă.
Înţelegi, mama nu cunoaşte niciun Tom Badgerlock. Aşa că, în timp ce erai la
bolniţă, a vrut să vadă cine pretinde că îi e vechi prieten. După ce a ieşit de-acolo,
mi-a povestit totul. Totul.
— Nu ştie „totul”, am ripostat cu voce slabă.
Şi brusc n-am mai fost în stare să găsesc nimic altceva de spus. Chade s-a grăbit
să se ridice, a umplut un pahar cu rachiu şi mi l-a adus. Mâna îmi tremura şi am
reuşit cu greu să mi-l duc la buze.
— Ei, mama ta ţi-a găsit un nume foarte potrivit, i-a spus Dutiful51 lui Nettle52.
— Ca şi a ta, i-a răspuns ea, cu voce suavă.
— Terminaţi, amândoi! a spus Chade, cu voce fermă. Lăsăm astea deoparte cât ne
povesteşte Fitz unde a fost în vreme ce-au scotocit gărzile tot regatul în căutarea
lui.
— Molly e aici? În Buckkeep?
— Toată lumea e aici, în Buckkeep. Am venit la Festivalul Recoltei. E mâine-seară,
m-a lămurit Thick cu satisfacţie în glas. Eu le ajut să preseze merele.
— Mama e aici. Şi toţi fraţii mei. Care nu ştiu nimic din toată povestea asta, eu şi
mama am hotărât că e cel mai bine să lăsăm lucrurile aşa. Au venit fiindcă la
Festival tatei i se vor aduce onoruri pentru că a ajutat la uciderea dragonului. Ca şi
lui Swift şi restului coteriei Harului.
— Bun. Asta mă bucură, am spus, şi chiar aşa era, dar cuvintele mi-au sunat sec.
Vestea că a doua zi începea Festivalul Recoltei mă şocase, dar asta nu era tot. Mă
simţeam jefuit de demnitate şi de controlul propriei vieţi. Şi, în mod bizar, eliberat
de el. Nu mai era nevoie să hotărăsc când şi cum să-i spun lui Molly că sunt în
viaţă. Mă văzuse. Ştia că trăiesc. Poate că următoarea mutare era a ei. Iar ceea ce
mi-a trecut apoi prin gând m-a azvârlit într-un hău fără fund. Poate că o făcuse deja.
Poate îmi întorsese spatele.
— Fitz?
Am devenit conştient că bătrânul sfetnic mi se mai adresase de câteva ori abia când
şi-a pus mâna pe braţul meu. Am tresărit şi am redevenit conştient de prezenţa
oamenilor din jurul mesei. Dutiful părea plin de înţelegere, Nettle era distantă, iar
Thick plictisit. Chade şi-a pus mâna pe umărul meu şi m-a strâns uşor.
— Vrei să povesteşti în faţa coteriei unde ai fost şi ce ţi s-a întâmplat? Am bănuielile
mele, dar aş vrea să-mi fie confirmate.
Obişnuinţa m-a făcut să încep cu ultimul moment în care auzise de mine. Le
povesteam fără să-mi fac probleme cum intrasem în sălaşul Omului Negru, când
mi-am dat brusc seama că nu mă trăgea inima să le dezvălui tot ce spusese
Bufonul. Aşa că mi-am privit mâinile aşezate pe masă şi am rezumat discuţia
noastră, lăsând deoparte cât mai multe amănunte intime cu putinţă. Dintre toţi cei
care mă ascultau, cred că numai Chade a întrezărit ce însemna pentru mine
despărţirea de Bufon. Fără să mă gândesc, am spus cu glas tare:
— Dar nu m-am dus înapoi, iar voi spuneţi că am lipsit mai bine de o lună. Nu ştiu
cum îmi vor interpreta absenţa. Vreau să mă întorc la ei, dar acum mă tem de stâlpi,
cum nu m-am mai temut niciodată.
— Şi bine faci, dacă tot ce am citit în pergamentele aduse de tine e demn de
crezare. Însă despre asta o să vorbim mai târziu. Povesteşte-ne restul.
Şi asta am făcut, le-am spus cum am plecat din grotă, cum am recuperat
pergamentele şi cum ne-am descotorosit de leşul Femeii Palide. Chade era fascinat
de magia Străbunilor, care oferea lumină şi căldură, iar despre cuburile din piatra
amintirilor mi-a pus o mulţime de întrebări, la care n-am ştiut să-i răspund. L-am
simţit deja nerăbdător să încerce o călătorie şi să exploreze el însuşi acel târâm
încărcat de magie. Am continuat cu despărţirea de Prilkop şi apoi cu nesfârşita mea
trecere prin stâlpi. Când am ajuns la făptura care mă salvase, Dutiful şi-a îndreptat
spatele.
— Ca acelea din timpul şederi noastre pe plaja Celorlalţi.
— Da şi nu. Cred că atunci numai minţile noastre au fost în lumea lor. În schimb,
prin stâlpi am ajuns acolo şi cu trupul. De când m-am întors, mă simt… ciudat. Mult
mai viu, în anumite feluri. Într-o legătură mai strânsă chiar şi cu cele mai mărunte
fărâme ale acestei lumi. Şi totuşi, în acelaşi timp, mult mai singur.
Pe urmă am amuţit. Am avut impresia că nu mai e nimic de adăugat. M-am uitat la
Nettle. Mi-a răspuns cu o scurtă privire indiferentă, care-mi spunea că nu însemn
nimic pentru ea şi că nici nu însemnasem vreodată.
Chade a părut să considere că avea suficiente subiecte de meditaţie, pentru că şi-
a îndepărtat scaunul de masă ca şi cum ar fi încheiat un prânz copios.
— Ei, e o poveste la care va trebui să ne gândim mult ca s-o înţelegem, şi
deocamdată ne oprim aici şi cu lecţiile de Meşteşug. Avem cu toţii multe altele de
făcut, iar Festivalul Recoltei bate la uşă. În seara asta se va ţine o adunare în Sala
Mare, cu muzică, saltimbanci, dansuri şi poveşti. Vor veni mulţi dintre prietenii noştri
din Insule, precum şi ducii din regat. Sunt sigur că ne vom întâlni acolo.
Fiindcă au rămas toţi pe scaunele lor, continuând să-l privească, a adăugat, cu
asprime:
— Iar acum aş vrea să vorbesc cu Fitz între patru ochi.
Thick s-a ridicat. Ca şi Nettle.
— După ce vorbesc eu cu el între patru ochi, a anunţat Dutiful calm.
Thick a părut încurcat, dar s-a grăbit să adauge:
— Şi eu.
— Eu nu, a spus Nettle, cu răceală, îndreptându-se spre uşă. Nu-mi pot imagina c-
o să mai vreau să-i spun ceva vreodată.
Bondocul părea să fi prins rădăcini, plimbându-şi privirea de la Dutiful la Nettle.
Părea evident sfâşiat de porniri contrare. Am izbutit să-mi pun pe faţă un zâmbet
pentru el.
— Thick, noi doi o s-avem mai târziu timp berechet să stăm de vorbă. Făgăduiesc.
— Da, a încuviinţat el dintr-odată, şi a reuşit să ajungă la uşă înainte de a se închide
în spatele lui Nettle.
A ieşit în urma ei.
Dutiful i-a aruncat o privire lui Chade, care s-a retras lângă fereastră şi şi-a îndreptat
privirea spre mare. Era clar că nu asta îşi dorea Dutiful. Şi că lupta pentru putere
dintre el şi sfetnic continua. M-am uitat la prinţ. S-a aşezat pe scaunul de lângă
mine şi l-a tras mai aproape. A început să vorbească încet şi m-am aşteptat să aflu
ce griji îşi făcea în privinţa narcescăi şi a logodnei lor.
— Am vorbit mult cu ea despre tine. Acum e furioasă, dar cred că, dacă o să-i laşi
timp, o să se calmeze destul ca să te-asculte.
Am priceput abia peste câteva clipe.
— Nettle?
— Bineînţeles.
— Ai vorbit mult cu ea despre mine?
Din ce în ce mai bine, m-am gândit posomorându-mă. Dutiful mi-a simţit
consternarea.
— Am fost nevoit, a răspuns în apărarea lui. Spunea întruna: „A părăsit-o pe mama
când era grea şi n-a venit niciodată să mă vadă”. N-o puteam lăsa să tot repete
astfel de lucruri, şi cu atât mai puţin să le creadă. Aşa că i-am dezvăluit adevărul,
întocmai cum mi l-ai povestit.
Apoi, peste câteva clipe:
— Fitz?
— Oh. Iartă-mă. Mulţumesc.
— Îţi vor plăcea fraţii ei. Mie îmi plac. Chivalry pare cam prea plin de el, dar cred că
numai de faţadă, ca să nu se observe ce mult îl sperie toate schimbările. Nimble53
nu seamănă câtuşi de puţin cu Swift54. N-am văzut niciodată doi gemeni mai puţin
asemănători decât ei. Steady55 se ridică la înălţimea numelui său, în timp ce just56
trăncăneşte ca o moară stricată. Iar Hearth57, cel mai mic, nu face nimic altceva
decât să alerge, să se hlizească şi să-ncerce să-i provoace pe fraţi şi pe Nettle să
se ia la trântă cu el. Nu se teme de nimeni şi de nimic.
— Şi au venit aici cu toţii, la Festivalul Recoltei.
— La invitaţia reginei. Pentru că lui Swift îi vor fi recunoscute meritele, iar lui Burrich
i se vor aduce onoruri.
— Bineînţeles.
M-am uitat la tăblia mesei dintre mâinile mele. Se găsea în tot ce-mi dezvăluise
vreun loc pentru mine?
— Ei, cred că asta e tot ce-am ţinut să-ţi spun. Mă bucur că te simţi mai bine. Şi
cred că Nettle o să revină la sentimente mai bune dacă o să-i dai timp. Se simte
înşelată. Te-am prevenit că aşa o să fie. E destul de bizar, dar cred că s-a înfuriat
mai ales fiindcă ai dispărut. A luat-o cumva ca pe-o ofensă la adresa ei. Presupun
că, dacă îi dai timp, o să-şi schimbe părerea despre tine.
— Nu cred că am de ales.
— Nu, cred că nu ai. Dar n-am vrut să-ţi imaginezi că nu mai există nicio speranţă,
să te dai bătut şi să pleci cine ştie unde ca să n-o mai vezi. Locul tău e acum la
Buckkeep. Ca şi al ei.
— Mulţumesc.
— Nu-ţi port spune ce înseamnă pentru mine s-o am aici, la Curte. E atât de sinceră
şi de tăioasă. N-am fost niciodată prieten cu o fată aşa cum pot să fiu cu ea. Poate
pentru că suntem veri.
Am dat din cap, neştiind care era adevărul, dar oricum bucuros. Odată ce câştigase
prietenia prinţului, Nettle avea un protector puternic la Curte.
— Trebuie să plec. Am lipsit de la ultimele două probe pentru hainele mele de la
Festival. Şi jur că Thick plăteşte ponoasele pentru lipsa mea, îl înţeapă cu acele
„din întâmplare” dacă nu sunt de faţă ca să-l apăr. Aşa că mai bine mă duc.
Am dat din cap şi de data asta, pe urmă el s-a ridicat în picioare şi a ieşit, iar în
încăpere s-a lăsat tăcerea, aproape fără să observ cum se întâmplase. Chade mi-
a pus în faţă un pahar cu rachiu, bătând cu hotărâre în masă. M-am uitat la masă,
apoi în sus, la el.
— S-ar putea să ai nevoie, mi-a spus cu blândeţe. Şi a început să-mi povestească.
Bufonul a fost aici, acum două săptămâni. Aş da multe ca să aflu cum poate să vină
şi să plece fără să fie văzut, dar izbuteşte întotdeauna. Am auzit o bătaie în uşa
salonului meu privat, noaptea târziu. Şi când am deschis, el era acolo. Schimbat,
fireşte, aşa cum ai spus. Cafeniu ca o sămânţă de măr, din cap până-n picioare.
Părea obosit şi cam bolnav, dar cred că din pricina drumului prin stâlp. N-a spus
nimic despre Omul Negru, de fapt n-a vorbit decât despre tine. Era clar că se
aşteptase să te găsească aici. Asta m-a înspăimântat.
Am pus paharul gol pe masă. Fără să mă întrebe, Chade mi l-a umplut din nou cu
rachiu.
— Când i-am spus că nici noi nu te mai văzuserăm, a părut uluit şi îngrozit. I-am
spus cât de amănunţit te căutaserăm şi că, în sinea mea, fusesem convins că ai
plecat cu el. M-a întrebat dacă ne folosiserăm de Meşteşug; i-am răspuns că, da,
fireşte, dar nici urmă de tine. Mi-a dat adresa unui han unde avea să stea o
săptămână şi m-a rugat să trimit un mesager imediat ce am vreo veste despre tine.
La sfârşitul săptămânii, m-a vizitat din nou. Părea cu zece ani mai bătrân. Mi-a spus
că făcuse şi el cercetări, fără niciun rezultat. Şi că trebuie să plece, dar vrea să-mi
lase ceva pentru tine. Niciunul dintre noi nu credea c-o să mai apari vreodată ca să
primeşti darul lui.
N-a trebuit să-l cer. Chade a pus pe masă un pergament sigilat, nu mai mare decât
pumnul strâns al unui copil, şi o punguţă făcută dintr-un material de-al Străbunilor.
Mi-am dat seama că era din roba arămie. M-am uitat la cele două obiecte, dar n-
am întins mâna să le ating sub privirea lui Chade.
— A spus ceva? Adică a lăsat vreun mesaj pentru mine?
— Cred că tocmai asta ai în faţă.
Am dat din cap.
— Hap a venit să te vadă când erai la bolniţă. Ştiai?
— Nu. Nu ştiam. De unde-a aflat că sunt acolo?
— Cred că petrece foarte mult timp în taverna menestrelilor. Când te-am căutat, am
răspândit ştirea prin menestreli, bineînţeles. Ne doream cu disperare să aflăm orice
zvon despre tine, aşa că a ştiut că Tom Badgerlock ar fi trebuit să fie în Buckkeep
şi nu era. Iar când te-am găsit, menestrelii au prins de veste, desigur. A auzit de la
ei. Ar trebui să-l vezi cât mai curând, să-l linişteşti.
— Se duce des la taverna menestrelilor?
— Aşa mi s-a spus.
Nu l-am întrebat nici cine îi spusese, nici de ce primea sfetnicul reginei informaţii
despre ucenicul unui tâmplar. N-am spus decât:
— Îţi mulţumesc că veghezi asupra lui.
— Ţi-am spus c-o s-o fac. Dar nu s-ar zice că m-am descurcat prea bine. Fitz, îmi
pare rău că trebuie să-ţi dau vestea asta. Nu cunosc amănuntele, dar am înţeles că
a avut ceva necazuri prin oraş şi a pierdut ucenicia. De atunci stă printre menestreli.
Am clătinat din cap dezamăgit. Trebuia să mă fi ocupat mai mult de el. Era timpul
să-l strunesc. M-am hotărât s-o caut pe Starling, ca să aflu unde dau de băiatul
meu. Mă simţeam vinovat şi neglijent fiindcă nu mă gândisem mai devreme la asta.
— Mai sunt şi alte noutăţi pe care ar trebui să le aflu?
— Lady Patience m-a altoit zdravăn cu evantaiul când a aflat că erai la bolniţă de
câteva zile şi ei nu-i dăduse nimeni de veste.
Am izbucnit în râs fără să fi vrut.
— În public?
— Nu. Odată cu bătrâneţea a venit şi ceva mai multă discreţie. M-a invitat la o
discuţie între patru ochi în odăile ei. Lacey mă aştepta. Am intrat, ea mi-a oferit un
ceai, iar Patience şi-a făcut apariţia şi m-a pocnit cu evantaiul.
Chade s-a frecat deasupra urechii şi a adăugat, cu jale în glas:
— Ar fi trebuit să-mi spui că ştie că trăieşti şi te dai drept oştean din gardă. Un fapt
pe care ea-l consideră de-a dreptul insultător, apropo.
— N-am avut ocazia. Ei, şi e furioasă din pricina mea?
— Bineînţeles. Dar n-ai izbutit s-o înfurii mai mult decât mine. M-a numit „păianjen
bătrân“ şi mi-a promis o bătaie cu biciul dacă nu încetez să mă mai amestec în viaţa
fiului ei. Cum a făcut legătura între noi doi?
Am clătinat încet din cap.
— Ştie întotdeauna mai multe decât lasă să se vadă.
— Într-adevăr. Aşa stăteau lucrurile chiar şi când trăia tatăl tău.
— O să trec şi pe la ea. Ei, se pare că viaţa mea e mai încâlcită ca niciodată. Cum
merg lucrurile la Buckkeep, în general?
— Planurile tale au reuşit destul de bine. Ducii care nu l-au însoţit pe prinţ în Insulele
Străine sunt încântaţi că au ocazia să încheie înţelegeri negustoreşti cu acei
kaempra care vin la Festival. Unii cred că insularii vor avea de câştigat destul de
mult pentru ca Hetgurdul să pună capăt tuturor atacurilor piratereşti asupra
ţărmurilor noastre. Nu ştiu dacă adunarea căpeteniilor se bucură de destulă
autoritate pentru aşa ceva, dar, dacă toţi ducii susţin cu fermitate că negoţul ar
putea pune capăt tuturor incursiunilor, e posibil să aibă dreptate. Probabil o să te
surprindă, dar au apărut şi propuneri de căsătorii între nobilimea din regatul nostru
şi triburile din Insulele Străine. Deocamdată, toţi kaempra s-au oferit să se alăture
„caselor mamelor” din cele Şase Ducate şi a trebuit să le atrag nobililor noştri atenţia
că insularii nu înţeleg întotdeauna prin căsătorie ceva atât de permanent cum
considerăm noi. Dar câteva dintre aranjamentele astea ar putea să meargă. În
marea noastră nobilime, mulţi au fii mezini pe care i-ar putea oferi pentru căsătorii
în Insule.
S-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a turnat rachiu.
— Ar putea fi vorba chiar de o pace îndelungată, Fitz. Pace cu Insulele Străine în
timpul vieţii mele! Drept să-ţi spun, nu m-am gândit niciodată că o să apuc să văd
una ca asta.
A sorbit din pocal şi a adăugat:
— Totuşi, n-o să vând pielea ursului din pădure. Încă mai avem cale lungă. Mi-ar
plăcea să-l văd pe Dutiful ajuns prinţ moştenitor înainte de sfârşitul iernii, însă
pentru asta s-ar putea să fie nevoie să ne mai ostenim puţin. Băiatul e încă prea
repezit şi prea năvalnic. I-am atras atenţia, în repetate rânduri, că un rege îşi poartă
coroana pe cap, nu în inimă. Şi nici cu mult mai jos de inimă. Trebuie să le
dovedească ducilor că are gândirea echilibrată a unui bărbat şi părerile chibzuite
ale unui monarh, nu pasiunile unui băieţandru. Atât Tilth cât şi Farrow au spus că
preferă să-l vadă însurat sau să mai aştepte câţiva ani care să-l echilibreze înainte
de a-l recunoaşte drept prinţ moştenitor.
Mi-am împins paharul către el şi mi l-a umplut.
— N-ai spus nimic despre dragoni. Înseamnă că n-au fost probleme?
Mi-a răspuns zâmbind strâmb.
— Cred că oamenii noştri din cele Şase Ducate sunt cam dezamăgiţi, fiindcă n-au
văzut nici măcar un solz de dragon. Ar fi fost încântaţi dacă Icefyre ne-ar fi spart
porţile ca să-şi înfăţişeze reginei propriul cap. Sau aşa cred ei. Când despre mine,
sunt foarte mulţumit că lucrurile stau aşa cum stau. Cât se află la distanţă, dragonii
sunt creaturi uimitoare şi nobile, de legendă. Însă, fiindcă i-am văzut de aproape,
propria experienţă îmi spune că ar râgâi cu nobleţe după ce m-ar înghiţi.
— Atunci nu crezi că s-au întors în Bingtown?
— Cred cu convingere că mai degrabă nu. Săptămâna trecută Negustorii au trimis
un sol, să afle noutăţi despre Tintaglia. Din misiva lor n-am izbutit să-mi dau seama
dacă îşi fac griji pentru ea sau sunt furioşi fiindcă au ajuns să fie singurii care
hrănesc mai mulţi dragoni prea nevolnici ca să-şi ia zborul. Voiam să le spun că n-
avem idee ce s-a mai întâmplat după apariţia lui Icefyre la casa mamelor din Tribul
Narvalului. Pe urmă s-a hotărât Nettle să dezvăluie tot ce ştie. A zis că Tintaglia şi
Icefyre sunt ocupaţi să se hrănească şi să se împerecheze, fiind complet absorbiţi
de aceste două îndeletniciri. N-a putut să spună unde. Legătura ei cu Tintaglia se
întrerupe des, iar un dragon descrie locurile şi poziţiile lui cu totul altfel decât
obişnuim noi. Însă cei doi mănâncă urşi de mare. De-asta cred că se află undeva,
la nord de noi. S-ar putea chiar să-i vedem dacă se hotărăsc să se întoarcă la
Bingtown.
— Am presentimentul că o să mai auzim de ei. Dar ce s-a mai întâmplat aici, mai
aproape de casă? S-a rezolvat ceva cu oamenii noştri cu Sânge Străvechi?
— Cei cu Sânge Străvechi au vărsat mult sânge cât am fost plecaţi. Mulţi duci au
fost zguduiţi când au descoperit că Sângele Străvechi curge prin venele mai multor
nobili decât se ştia. Au apărut chiar zvonuri despre Celerity de Bearns, care spun
că, probabil, ea şi şoimul ei văd prin aceiaşi ochi. Şocant. Totul a ieşit la iveală pe
măsură ce răzbunările s-au înteţit şi fiecare val de omoruri a stârnit altul. Lui
Kettricken i-a fost din cale-afară de greu să păstreze ordinea în regat. Dar, în
esenţă, se pare că înzestraţii cu Har au izbutit să-şi cureţe definitiv propria casă de
„pacostea Pestriţă”. Web a fost îngrozit de veştile aflate la întoarcerea noastră. El,
unul, şi-a dat silinţa, mai mult decât s-a mai întâmplat vreodată, să facă din cei cu
Sânge Străvechi o comunitate recunoscută şi respectată. Într-un fel, baia de sânge
a fost, pentru el, o piedică serioasă. Ironia e că el a sugerat construirea unui oraş
al celor cu Har, ca loc unde ar putea să demonstreze că sunt muncitori harnici şi
oameni civilizaţi. Ceea ce au refuzat mai înainte, de teama unui masacru general,
e acum propus de ei înşişi, ca dovadă că sunt inofensivi. Dacă nu sunt provocaţi.
Regina se gândeşte la asta. Pentru alegerea unui loc va fi nevoie de negocieri. În
prezent, multă lume se teme de înzestraţii cu Har mai mult decât oricând.
— Ei, cred că e imposibil să meargă totul ca pe roate. Măcar de acum înainte e
posibil să se desfăşoare lucrurile într-o mult mai mare măsură la lumina zilei.
Am păstrat o clipă tăcerea, minunându-mă. Celerity de Bearns, înzestrată cu Har?
Mă îndoiam. Dar, privind în urmă, nu puteam fi sigur.
— Şi lordul Fitzchivalry Farseer? O să iasă şi el în sfârşit la lumină?
— Ce, numai lord? Credeam c-o să fiu rege! am izbucnit în râs fiindcă nu-l mai
văzusem niciodată pe Chade atât de şocat încât să-i piară graiul. Nu, m-am hotărât
apoi. Nu, cred că-l vom lăsa pe lordul Fitzchivalry să se odihnească în pace.
Oamenii care contează pentru mine au aflat adevărul. E singurul lucru de care mi-
a păsat vreodată.

A dat din cap, dus pe gânduri.

— Aş putea să-ţi urez un sfârşit fericit al poveştii tale, pe placul menestrelilor, cu
„multă dragoste şi mulţi copii”, dar mă tem că nu se va îndeplini niciodată.
— Nici pentru tine nu s-a îndeplinit.
S-a uitat în ochii mei, apoi şi-a ferit privirea.
— Eu te-am avut pe tine, a spus. Dacă n-ai fi existat, probabil că aş fi murit ca
„păianjen bătrân”, ascuns între pereţi. Nu te-ai gândit niciodată la asta?
— Nu. Chiar nu m-am gândit.
— Am o groază de treabă, a spus pe neaşteptate. Apoi, când s-a ridicat în picioare,
şi-a pus mâna pe umărul meu. Crezi că ţi-ai revenit?
— În măsura în care era de aşteptat, am răspuns.
— Atunci te las. O să-ncerci să fii mai prudent? a adăugat Uitându-se în jos la mine.
Nu mi-a fost deloc uşor în zilele în care-ai lipsit. Am crezut că ai fugit din Buckkeep
ca să scapi de îndatoririle impuse de obârşia ta, iar pe urmă, când a venit Bufonul,
te-am crezut mort pe undeva. Din nou.
— O să-mi port de grijă în aceeaşi măsură în care ai tu grija ta, i-am făgăduit.
A înălţat dintr-o sprânceană, apoi a dat din cap.
După plecarea lui, am stat o vreme neclintit, cu ochii la micul pachet şi la sulul de
pergament. L-am desfăcut mai întâi pe al doilea. Am recunoscut scrisul îngrijit al
Bufonului. Şi am citit de două ori. Era o poezie despre dans şi un adio. Mi-am dat
seama că o scrisese înainte de a afla că dispărusem. Prin urmare nu se răzgândise.
El şi Prilkop se opriseră în Buckkeep doar ca să-şi ia rămas-bun de la mine, nu
fiindcă începuse să vadă altfel lucrurile.
Pachetul era noduros şi destul de greu. După ce am tăiat materialul alunecos, pe
masă s-a rostogolit o bucată din piatra amintirilor, cam cât pumnul meu. Eram sigur
că fusese sculptată de degetele abile ale Bufonului. Am pipăit-o cu prudenţă, dar n-
am simţit decât piatra. Am ridicat-o s-o privesc. Avea trei feţe, pierdute una în alta.
Ochi întunecaţi era acolo, eram şi eu, era şi Bufonul. Lupul se uita la mine cu
urechile ciulite şi botul în jos. Pe faţeta următoare eram eu, tânăr, fără cicatrice, cu
ochii mari şi gura uşor întredeschisă. Fusesem vreodată cu adevărat atât de tânăr?
Iar Bufonul se sculptase pe sine însuşi ca măscărici al regelui, cu o tichie cu moţ
lung, cu arătătorul său suplu în faţa buzelor ţuguiate şi cu sprâncenele puternic
arcuite, în bătaie de joc.
Abia când am cuprins sculptura în căuşul palmei s-a trezit pentru mine,
dezvăluindu-mi amintirile cu care o impregnase Bufonul. Evoca trei momente
simple. Dacă atingeam cu degetele imaginea lupului şi pe a mea, îl vedeam pe Ochi
întunecaţi dormind încovrigat în patul meu din colibă. Dar dormea întins, cu labele
răsfirate, în faţa vetrei din Munţi a Bufonului, atunci când atingeam în acelaşi timp
imaginile lor. A treia amintire m-a nedumerit la început. Îmi ţineam degetele pe mine
şi pe Bufon. Şi imaginea apărută m-a făcut să clipesc, neînţelegând. M-am holbat
la ea o vreme până ce am priceput că era un alt moment, aşa cum îi rămăsese lui
în memorie. Aşa arătasem când îşi apăsase fruntea peste a mea şi mă privise în
ochi. Am reaşezat piatra pe masă şi Bufonul s-a uitat în sus, la mine, cu un zâmbet
batjocoritor. I-am zâmbit la rândul meu şi, dintr-un imbold de moment, i-am atins
fruntea cu un deget. Şi atunci i-am auzit vocea, aproape ca şi cum ar fi fost acolo,
cu mine în odaie.
— N-am fost niciodată înţelept.
La asta am clătinat din cap. Ultimul mesaj către mine şi trebuise să fie o ghicitoare
de-a lui!
Mi-am luat comorile, m-am strecurat prin uşa din spatele căminului şi am închis-o
în urma mea. M-am întors în camera mea de lucru şi le-am ascuns acolo. Gilly şi-a
făcut apariţia, cu o droaie de întrebări despre lipsa cârnaţilor. I-am promis că o să
mă ocup. A spus că ar trebui, apoi m-a muşcat hotărât de deget, ca să nu uit.
Mi-am părăsit odaia de lucru şi am reintrat pe furiş pe coridoarele principale din
castel. Ştiam că Starling îi spiona pe menestrelii veniţi la Festival, aşa că m-am dus
în sala de jos, unde repetau de obicei şi unde li se oferea, cu generozitate, mâncare
şi băutură. Încăperea era înţesată cu saltimbanci care se luau la întrecere în stilul
lor gălăgios şi prietenos totodată, dar n-am văzut nici urmă de Starling. Am căutat-
o pe urmă în Sala Mare şi în Sala Mică, dar tot zadarnic. Renunţasem şi eram în
drum către oraş când am zărit-o în Grădina Femeilor. Se plimba agale, împreună
cu alte doamne nobile. Am aşteptat până când am fost sigur că mă văzuse, apoi m-
am dus să mă aşez pe una dintre băncile puse la loc ferit. Eram sigur c-o să-mi dea
de urmă acolo, şi n-a fost nevoie să aştept prea mult. Dar, aşezându-se lângă mine,
a spus în loc de salut:
— Nu e înţelept. Dacă ne vede cineva, lumea o să bârfească. N-o mai auzisem
niciodată dând glas unei asemenea îngrijorări şi cuvintele ei m-au uimit, rănindu-mi
în acelaşi timp sentimentele.
— Atunci o să-ţi pun doar o întrebare şi o să-mi văd de drum. Mă duc în oraş, să-l
caut pe Hap. Am auzit că se duce des într-o tavernă de-a menestrelilor şi m-am
gândit că poate ştii care e.
A părut surprinsă.
— Eu nu! Sunt câteva luni bune de când n-am mai pus piciorul în niciuna dintre
tavernele astea.
S-a lăsat pe spătarul băncii, cu braţele încrucişate la piept şi m-a privit aşteptând
să continui.
— Dar ai idee care ar putea fi?
A stat o clipă pe gânduri.
— Traista Pelicanului. Menestrelii tineri se adună acolo, cântă pe versuri obscene
sau fac unele noi. E un loc zgomotos.
Vorbea pe un ton dezaprobator. Am înălţat din sprâncene. Şi m-a lămurit.
— E foarte bun pentru tinerii care se deprind acum să cânte şi să povestească, dar
nicidecum potrivit pentru mine în prezent.
— Potrivit? am întrebat străduindu-mă să-mi ascund un rânjet. Starling, când ţi-a
mai păsat ţie dacă un loc e potrivit sau nu?
Şi-a ferit privirea clătinând din cap. Mi-a răspuns fără să se uite în ochii mei.
— Nu trebuie să-mi mai vorbeşti cu atâta familiaritate, Tom Badgerlock. Şi nici nu
ne mai putem întâlni astfel, singuri. Vremurile astea s-au încheiat pentru mine.
— Ce te-a apucat? am răbufnit şocat şi oarecum rănit.
— Ce m-a apucat? Eşti orb, omule? Uită-te la mine.
Şi-a îndreptat mândră spatele, cu mâinile pe pântec. Văzusem burţi mai mari la
femei mai mărunte. Am primit răspunsul mai degrabă de la poziţia ei decât de la
conturile trupului.
— Ai rămas grea? am întrebat nevenindu-mi să cred.
A tras aer în piept şi un zâmbet şovăielnic i-a luminat faţa.
A început brusc să vorbească de parcă ar fi redevenit vechea Starling, cu cuvintele
revărsându-i-se în clocot.
— E un mic miracol. Vindecătoarea pe care-o plăteşte lordul Fisher ca să-mi poarte
de grijă spune că uneori, la vârsta când aproape că nu mai are nicio şansă să
reuşească, o femeie poate prinde rod. Şi eu am prins. Oh, Fitz, o să am un copil,
un copil al meu. Îl iubesc deja atât de mult încât, fie zi, fie noapte, nu pot să nu mă
gândesc la el.
Radia de fericire. Am clipit nedumerit. Obişnuia să se plângă uneori cu amărăciune
că e stearpă, spunând că, dacă pântecul ei nu poate prinde rod, înseamnă că n-o
să se bucure niciodată de un cămin statornic şi un soţ credincios. Dar nu scosese
nicicând nicio vorbă despre setea cu care tânjise probabil întotdeauna să aibă un
copil. Eram uluit.
— Mă bucur pentru tine, am spus cu sinceritate. Mă bucur din toată inima.
— Am ştiut c-o să-ţi pară bine.
M-a atins scurt şi uşor pe dosul palmei. Zilele în care ne salutam îmbrăţişându-se
se încheiaseră.
— Şi ştiam c-o să înţelegi de ce trebuie să-mi schimb felul de fi. Viitorul copilului
meu nu trebuie să fie mânjit nici măcar de umbra vreunui scandal şi de nicio aluzie
la purtările nepotrivite ale mamei sale. E timpul să devin o matroană cuviincioasă,
preocupată doar de bunăstarea casei sale.
Am trecut printr-o clipă şocantă de invidie pură.
— Îţi doresc să ai parte din plin de bucuriile vieţii de familie, am spus încet.
— Mulţumesc. Înţelegi de ce trebuie să ne despărţim?
— Da, desigur. Adio, Starling. Rămâi cu bine!
Am rămas pe bancă şi am privit-o îndepărtându-se. Nu mergea, plutea, cu braţele
pe pântec, parcă îmbrăţişându-şi deja copilul nenăscut. Am avut senzaţia unei
pierderi, ca o împunsătură. În felul ei, fusese întotdeauna cineva la care puteam
căuta alinare în vremuri grele. Şi asta se încheiase.
În drum spre oraş, m-am gândit la zilele mele alături de ea. Oare dacă nu i-aş fi dat
suferinţa mea dragonului, i-aş mai fi dăruit vreodată lui Starling ceva din mine
însumi? Oricum, nu avuseserăm nicicând prea multe în comun. Mi-am amintit cum
ajunseserăm să fim împreună şi am fost uimit de propria mea purtare.
Traista Pelicanului se afla într-o parte nou-construită a oraşului, în capătul unui
drum abrupt, unde terenul cobora din nou, aşa că o jumătate de tavernă se sprijinea
pe piloni. Era nouă în sensul că nu existase în tinereţea mea, însă grinzile păreau
deja foarte afumate, iar tăbliile meselor purtau urme de lovituri, ca în majoritatea
tavernelor pentru menestreli, unde muşteriii sunt înclinaţi să sară pe mobilă ca să
cânte sau ca să declame o baladă.
Era încă prea devreme ca să se trezească menestrelii, aşa că am intrat într-o
tavernă aproape pustie. Proprietarul stătea pe un taburet înalt, lângă o fereastră cu
dâre de sare uscată, privind marea. După ce mi s-au obişnuit ochii cu
semiîntunericul ce părea să domnească fără întrerupere, l-am văzut pe Hap singur
la o masă dintr-un colţ. Avea în faţă mai multe bucăţi de lemn şi le muta de colo-
colo, de parcă ar fi fost piesele unui joc. Îşi lăsase o barbă scurtă, o simplă bordură
de păr ondulat de-a lungul fălcilor. La prima vedere, nu mi-a plăcut. M-am apropiat
şi m-am oprit de cealaltă parte a mesei, până când şi-a ridicat privirea şi a dat cu
ochii de mine. A sărit în picioare cu un strigăt, făcându-l pe proprietarul care moţăia
să tresară, şi a ocolit masa ca să mă strângă în braţe.
— Tom! Iată-te! îmi pare atât de bine că te văd! Se dusese vestea că ai dispărut.
Am venit la tine când am auzit că te-ai întors, dar dormeai ca mort. Ţi-a dat
vindecătorul biletul meu?
— Nu, nu mi l-a dat.
Tonul meu l-a pus în gardă. Umerii i s-au gârbovit puţin.
— Ah. Atunci văd că n-ai aflat decât veştile rele despre mine, nu şi pe cele bune.
Pun prinsoare. Stai jos. Sperasem că l-ai citit, că nu e nevoie să-ţi povestesc din
nou totul. M-am săturat să tot repet mereu acelaşi lucru, mai ales fiindcă am făcut-
o atât de des în ultima vreme. Şi-a ridicat vocea. Marn? Putem primi două halbe de
bere? Şi puţină pâine, dac-a ieşit deja vreuna din cuptor. Stai jos, a spus din nou
către mine, aşezându-se pe scaunul lui.
Eu m-am aşezat pe cel din partea opusă a mesei. Hap s-a uitat drept la mine.
— Îţi povestesc totul repede. Svanja mi-a luat banii şi i-a cheltuit pe ţoale frumoase,
care au atras privirile unui bărbat mai vârstnic. Acum e doamna Pins. S-a măritat
cu un postăvar, un bărbat de cel puţin două ori mai bătrân ca mine. Şi bogat, şi cu
un rost. Un om cu greutate. Şi cu asta basta.
— Şi ucenicia ta? am întrebat cu voce scăzută.
— Am pierdut-o, mi-a răspuns la fel de încet. Tatăl Svanjei a venit la atelier să se
plângă de mine. Iar meşterul Gindast mi-a spus că ori îmi schimb apucăturile, ori
plec. Şi am fost prost. Am plecat. Am încercat s-o conving pe Svanja să fugim
împreună, să ne întoarcem în vechea ta colibă. I-am spus că o să fie greu, dar că
am putea duce o viaţă simplă şi că dragostea pe care ne-o purtăm unul altuia ne-
ar face bogaţi. S-a înfuriat când a auzit că nu mai sunt ucenic şi mi-a spus că mi-
am pierdut şi minţile dacă-mi închipui că ea vrea să trăiască în pădure crescând
găini. Patru zile mai târziu, mergea la braţul domnului Pins. Ai avut dreptate în
privinţa ei, Tom. Ar fi trebuit să te-ascult.
Mi-am muşcat limba ca să nu spun că exact aşa e. Am rămas cu ochii la tăblia
mesei întrebându-mă ce-avea să se-aleagă de băiatul meu. Îl lăsasem de unul
singur tocmai când avea cea mai multă nevoie de un tată. M-am întrebat ce era de
făcut.
— Vin cu tine, m-am oferit. Mergem împreună la Gindast, să vedem dacă nu se
răzgândeşte. O să-l implor dacă o să fie nevoie.
— Nu! a spus Hap îngrozit, apoi a râs. Nu m-ai lăsat să-ţi povestesc şi restul. Te-ai
agăţat, ca de obicei, de partea cea mai rea, Tom, şi ţi-ai închipuit că asta e tot. Mă
aflu aici, printre menestreli, şi sunt fericit. Uite.
A împins bucăţelele de lemn către mine. Forma era încă grosolană, dar mi-am putut
da seama că, prinse una de alta, avea să alcătuiască o harpă. Stătusem destul de
mult împreună cu Starling ca să ştiu că unul dintre primii paşi ai uceniciei unui
menestrel era construirea unei harpe simple.
— N-am ştiut niciodată că sunt în stare să cânt. Ei, adică ştiam că pot să cânt,
fireşte, dar nu că pot s-o fac destul de bine ca să devin menestrel. Am crescut
ascultând-o pe Starling şi cântând împreună cu ea. Nu mi-am dat seama cât de
multe dintre cântecele şi poveştile ei am învăţat pe dinafară, pur şi simplu auzindu-
le seara. Sigur, eu şi Starling am avut nişte neînţelegeri, şi nu e deloc de acord s-o
pornesc pe calea asta. Spune că tu o să dai vina pe ea. Dar a garantat pentru mine
şi a dat de veste că pot să cânt cântecele ei până când le voi avea pe ale mele.
Halbele cu bere şi pâinea proaspătă, cu coaja bine rumenită şi încă aburindă, au
fost aduse pe masa noastră. Hap a rupt-o bucăţi şi a muşcat dintr-una, în vreme ce
eu încă mai încercam să pricep tot ce-mi spunea.
— O să te faci menestrel?
— Da. Starling m-a dus la un bărbat pe nume Sawtongue58. Are o voce groaznică,
dar, sub degetele lui, toate corzile sună aproape ca o muzică divină. E cam bătrâior,
aşa că un tânăr ca mine îi poate fi de mare folos la căratul raniţelor şi la încropirea
unui foc, când ne prinde noaptea pe drum, între două hanuri. Rămânem în oraş
până se termină Festivalul Recoltei, fireşte. El o să cânte diseară lângă vatra mică
şi s-ar putea să cânt şi eu un cântec sau două mai devreme, la reprezentaţia pentru
copii. Tom, n-am ştiut niciodată că viaţa poate fi atât de frumoasă. Ador ceea ce fac
acum. Cu tot ce-am învăţat de la Starling, fără să ştiu, am deja un repertoriu, sunt
mai mult decât un ucenic. Cu toate că încă nu mi-am făcut propriul instrument şi am
scris prea puţine cântece. Dar vor fi mai multe. Sawtongue spune să am răbdare,
să nu încerc să compun cântece, ci să aştept să vină ele la mine.
— Nu mi-am imaginat niciodată c-o să devii menestrel, Hap.
— Nici eu. A ridicat din umeri şi a zâmbit cu gura până la urechi. Mi se potriveşte
ca o mănuşă, Tom. Nimănui nu-i pasă cine au fost sau n-au fost mama şi tata, sau
dacă n-am ochii de aceeaşi culoare. Asta nu e nesfârşita corvoadă a unui lucrător
al lemnului. Oh, aş putea să mă plâng fiindcă trebuie să recit, repetând şi iar
repetând, până ce sună fiecare cuvânt exact aşa cum vrea Sawtongue, dar nu e
greu. N-am ştiut niciodată că am o memorie atât de bună.
— Şi după Festivalul Recoltei?
— Oh. Asta o să fie singura parte tristă. Pe urmă plec cu Sawtongue. El iernează
întotdeauna în Bearns. O să ne câştigăm traiul pe drum cântând la harpă, apoi o să
stăm la protectorul lui, lângă o vatră caldă, cât o să ţină iarna.
— Şi nu regreţi nimic?
— Doar că o să te văd chiar mai puţin decât te-am văzut în vara asta.
— Dar eşti fericit?
— Hmm. Atât de aproape de fericire cât poate ajunge un om. Sawtongue spune că,
atunci când nu te cramponezi de nimic şi-ţi urmezi soarta în loc să-ncerci să-ţi
schimbi viaţa şi să-ţi controlezi destinul, descoperi că fericirea se ţine pe urmele
tale.
— Aşa să fie pentru tine, Hap. Aşa să fie.
Am mai stat o vreme de vorbă despre vrute şi nevrute şi ne-am băut berea. Eu,
unul, mă minunam că, după ce primise atâtea lovituri, izbutise să se ridice din nou
în picioare. Mă minunam şi că Starling îi sărise în ajutor, dar mie nu-mi spusese
nimic. Aflând că îi îngăduise să cânte cântecele ei, înţelesesem că avea într-adevăr
de gând să-şi lase vechea viaţă în urmă.
Aş fi fost în stare să stau de vorbă cu Hap toată ziua, dar s-a uitat pe geam şi a
spus că trebuie să plece să-şi trezească maestrul şi să-i ducă micul dejun. M-a
întrebat dacă în seara aceea o să vin la reprezentaţiile din ajunul Festivalului
Recoltei, şi i-am răspuns că nu sunt sigur, dar că sper că o să se distreze din plin.
A zis că de asta nu se îndoieşte şi apoi ne-am luat rămas-bun.
În drum spre casă am trecut prin piaţă. Am cumpărat flori de la o tarabă şi dulciuri
de la alta şi mi-am stors cu disperare creierii întrebându-mă cu ce alte daruri mi-aş
fi putut plăti reintrarea în graţiile lui Patience. Dar nu mi-a venit nicio idee şi m-am
îngrozit când mi-am dat seama cât timp pierdusem umblând de la o tarabă la alta.
După ce am ieşit din oraş, m-am pierdut în mulţimea care se îndrepta spre castel.
Am mers în spatele unei căruţe pline cu butoaie de bere şi în faţa unui grup de
jongleri care îşi repetau numerele din mers. O fată din grup m-a întrebat dacă florile
sunt pentru iubita mea şi, când i-am spus că sunt pentru mama, au râs cu toţii,
privindu-mă cu milă.
Pe Patience am găsit-o în odăile ei, stând cu picioarele sprijinite pe un taburet. M-
a dojenit şi s-a tânguit fiindcă putusem să fiu atât de lipsit de inimă încât s-o las să-
şi facă griji, în timp ce Lacey punea florile într-o vază şi dulciurile alături de cănile
de ceai pregătite pentru noi. Povestea despre ceea ce mi se întâmplase de fapt m-
a readus în graţiile bătrânei doamne, însă s-a plâns că rămăseseră doisprezece ani
din viaţa mea despre care nu-i spusesem încă nimic.
Încercam să-mi aduc aminte în ce punct al istorisirii mă întrerupsesem când Lacey
a spus, cu voce scăzută:
— Acum câteva zile, Molly a venit să ne viziteze. A fost o plăcere s-o revedem după
atâţia ani.
Am amuţit şi am încremenit, iar ea a adăugat:
— E încă o femeie foarte frumoasă, chiar şi în rochie de doliu.
— I-am spus că n-ar fi trebuit să-mi ascundă existenţa nepoatei mele! m-a anunţat
Patience pe neaşteptate. Oh, a avut pentru asta o sută de motive întemeiate, dar
niciunul destul de bun pentru mine.
— Te-ai certat cu ea? am întrebat cu spaimă.
Era oare cu putinţă să se înrăutăţească lucrurile şi mai tare?
— Nu. Sigur că nu. Ea a trimis-o pe fată la mine a doua zi. Nettle. Ce nume pentru
un copil mai e şi ăsta? Dar le spune lucrurilor pe nume. Mi-a plăcut. A zis că nu vrea
nici Withywoods nici orice altceva care ajunge la ea fiindcă îi eşti tată. I-am explicat
că n-are nicio legătură cu tine, ci doar cu faptul că e nepoata lui Chivalry, şi cui
altcuiva i-aş putea da domeniul? Asta e. Cred că o să descopere că sunt mult mai
încăpăţânată decât ea.
— Nu cu mult, a remarcat Lacey satisfăcută.
Degetele ei strâmbate dansau pe marginea mesei. Am simţit lipsa dantelei la care
obişnuia pe vremuri să lucreze fără încetare.
— Molly a spus ceva despre mine? am întrebat temându-mă de răspuns.
— Nimic care te-ar încânta dacă i-aş repeta acum cuvintele, a răspuns Patience.
Aflase că trăieşti; dar nu de la mine. Ştiu să păstrez un secret. Mai bine decât tine,
după cum s-ar părea! Cred că a venit aici pregătită de ceartă, dar, după ce a aflat
că şi eu am suferit în toţi aceşti ani crezându-te mort, ei bine, am descoperit că
avem în comun multe lucruri despre care să stăm de vorbă. Şi despre dragul de
Burrich, fireşte. Dragul şi căposul de Burrich. Am plâns amândouă puţin pentru el.
A fost prima mea dragoste, ştii, şi nu cred că-şi ia cineva vreodată înapoi fărâma
de inimă pe care i-o dă primei iubiri. Ea nu s-a supărat fiindc-am spus asta, căci un
strop din mine încă-l mai iubeşte pe bărbatul ăla groaznic de încăpăţânat. I-am spus
că nu contează cât de urât s-a purtat prima ta dragoste, îşi păstrează oricum locul
în inima ta. Iar ea a zis că e destul de adevărat.
O ascultam fără să schiţez nici cel mai mic gest.
— Da, a zis, a încuviinţat Lacey, şi ochii i s-au îndreptat pentru scurt timp spre mine,
ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama cât de prost pot să fiu.
Patience a continuat să vorbească ba despre una, ba despre alta, dar mi se părea
greu să-i urmăresc cuvintele. Inima mea era în altă parte, se plimba pe vârfuri de
stâncă bătute de vânt, alături de o fată cu fusta roşie unduită de orice adiere. Într-
un târziu, mi-am dat seama că Patience îmi spunea că trebuie să plec; că ea trebuia
să-nceapă să se îmbrace pentru sărbătoarea din seara aceea, fiindcă acum pentru
aşa ceva avea nevoie de mai mult timp decât pe vremuri. M-a întrebat dacă eu o
să fiu acolo şi i-am răspuns că nu, probabil că nu, pentru că încă îmi e greu să-mi
fac apariţia în mijlocul nobilimii adunate, unde aş fi putut trezi cuiva vechi amintiri
despre mine. A dat din cap a încuviinţare, însă a adăugat:
— Te-ai schimbat mai mult decât îţi dai seama, Fitz. Dacă n-ar fi fost Lacey, eu,
una, aş fi trecut pe lângă tine fără să te recunosc nicidecum.
Nu mi-am dat seama dacă era sau nu un motiv ca să mă simt alinat. Lacey m-a
condus până la uşă, vorbindu-mi în acest timp.
— Ei, cred că ne-am schimbat mult cu toţii. Sigur, pe Molly aş fi recunoscut-o
oriunde, dar eu nu mai sunt femeia de altădată. Chiar şi în privinţa ei s-a schimbat
câte ceva. Mi-a spus, uite ce mi-a spus: „Închipuie-ţi, Lacey, m-au găzduit în Odaia
Violetă, din aripa de sud. Eu, care am fost servitoare la caturile de sus, stau acum
în Odaia Violetă, unde locuiau de obicei lady şi lordul Flicker. Îţi poţi imagina aşa
ceva?”
Ochii ei bătrâni mi-au aruncat din nou o scurtă privire.
Am dat încet din cap o singură dată.
Capitolul 36
SĂRBĂTOAREA RECOLTEI
După cum aţi cerut, vă trimit un mesager, ca să vă dau de veste că Tintaglia, regina-
dragon albastră, şi Icefyre, însoţitorul ei negru, au fost văzuţi. Păreau bine sănătoşi
şi cu poftă de mâncare. Le-am transmis că vă faceţi griji pentru ei şi pentru mirii
dragoni lăsaţi în îngrijirea voastră. Nu suntem siguri că au înţeles gravitatea sau
importanţa dorinţei voastre de a afla noutăţi despre ei aşa cum probabil le înţelegeţi
voi. Par foarte absorbiţi unul de altul şi prea puţin dispuşi să stea de vorbă cu
oamenii sau să le înlesnească intrarea în legătură cu ei.
Scrisoare trimisă de REGINA KETTRICKEN Consiliului Negustorilor din Bingtown.

Seara m-a găsit la vechiul meu post din spatele zidului. Mi se întâmpla pentru prima
oară să spionez mai degrabă pentru propria curiozitate decât fiindcă primisem o
însărcinare de la Chade. Aveam o sticlă cu vin, pâine, mere, brânză, cârnaţi şi un
dihor în coşul de lângă mine, plus perna pe care să stau. M-am ghemuit cu ochiul
lipit de o crăpătură şi am privit învălmăşeala oaspeţilor din cele Şase Ducate şi din
Insulele Străine; i-am văzut întâlnindu-se şi amestecându-se.
În seara aceea atmosfera era prea puţin protocolară; ceremoniile oficiale aveau să
se desfăşoare a doua zi. Deocamdată era mâncare din abundenţă, dar mesele
fuseseră lipite de pereţi ca să rămână loc pentru dans. O mulţime de menestreli,
saltimbanci şi păpuşari tineri şi nu prea cunoscuţi aveau prilejul să-şi dovedească
măiestria. Domnea un soi de haos vesel şi gândul la recoltă era o bucurie pentru
toată lumea. Oamenii de rând şi nobilimea se amestecau în săli şi în curţile
interioare ale castelului. Probabil că aş fi putut umbla în siguranţă printre ei, dar n-
aveam destul curaj. Aşa că stăteam ascuns, trăgeam cu ochiul şi mă desfătam
privind cum se bucură alţii.
Mi-am ocupat postul la timp ca să-l aud pe Hap cântând. Cânta pentru copiii adunaţi
acolo devreme, fiindcă tot devreme aveau să fie trimişi la culcare, şi alesese două
cântece prosteşti, unul despre un bărbat care vâna luna şi altul despre o femeie
care plantase o cană ca să răsară din ea vin, o furculiţă ca să răsară carne şi aşa
mai departe. El râdea de fiecare dată când i le cânta Starling, şi au râs şi spectatorii
lui. Hap părea sincer încântat, şi încă din cale-afară, iar maestrul lui părea mulţumit
de el. Am oftat uşor. Băiatul meu printre menestreli! Nu-mi imaginasem niciodată
una ca asta.
L-am zărit şi pe Swift, cu părul tuns scurt, în semn de doliu, mergând alături de
Web. Băiatul părea mai vârstnic decât ultima oară când îl văzusem, nu ca înfăţişare,
ci ca ţinută. Nu se dezlipea de Maestrul Harului, şi m-am bucurat că-şi găsise un
asemenea mentor. Ochii mi-au alunecat prin mulţime şi l-am descoperit, în mijlocul
dansatorilor, pe tânărul lord Civil. Ţinea în braţe o fată şi am fost şocat când am
recunoscut-o pe Nettle. Mestecând, i-am urmărit din priviri până când s-a terminat
melodia şi Dutiful i-a adus-o lui Civil înapoi pe lady Sydel şi a invitat-o pe Nettle la
dansul următor. M-am gândit că, în ciuda expresiei de fericire impusă de etichetă
de pe chipul său, prinţul părea deznădăjduit. Mă îndoiam că îşi dorea într-adevăr
să danseze cu aleasa prietenului său ori cu propria verişoară. Cât despre Nettle,
dansa bine, dar cu sfială, şi m-am întrebat dacă se temea să nu greşească paşii
sau era stângace din pricina rangului partenerului. Rochia ei era simplă, la fel de
simplă cum era şi costumul prinţului, şi am recunoscut aici mâna lui Kettricken.
Odată ce regina mi-a venit în gând, am căutat-o din priviri şi am văzut-o pe un scaun
înalt, dominând festivitatea. Părea obosită, dar încântată. Chade nu era lângă ea,
ceea ce mi s-a părut ciudat până când l-am văzut dansând cu o femeie cu părul ca
focul care, avea probabil cam o treime din vârsta lui.
Ochii mei i-au căutat şi i-au găsit, pe rând, pe toţi oamenii care avuseseră un loc în
ţesătura celor mai importante părţi ale vieţii mele. Starling, acum lady Fisher, stătea
pe un scaun capitonat. Lordul ei era în apropiere, în picioare, îndatoritor, şi îi aducea
el însuşi mâncare şi băutură de pe mese, ca şi cum servitorilor nu li s-ar fi putut
încredinţa o însărcinare atât de importantă. Lady Patience a intrat purtând mai multă
dantelă decât toate celelalte femei la un loc, cu Lacey alături. Au găsit liber un capăt
de banchetă lângă scena unui păpuşar şi au stat acolo înghiontindu-se, arătând cu
degetul şi vorbind între ele în şoaptă, ca două fetiţe. Am observat-o pe lady
Rosemary stând de vorbă cu doi kaempra insulari. Eram sigur că zâmbetul ei
fermecător şi pieptul generos adunau o mulţime de informaţii asupra cărora avea
să chibzuiască lordul Chade a doua zi.
Arkon Bloodblade, şi el prezent, purta o mantie tivită cu blană de vulpe roşcată şi îi
vorbea ducesei de Bearns cu un aer serios. Ea părea să-l asculte curtenitoare, dar
m-am întrebat dacă vreo înţelegere negustorească putea să-i schimbe vreodată
sentimentele faţă de Străini. Am mai recunoscut trei bărbaţi pe care-i văzusem la
adunarea Hetgurdului, acum aflaţi lângă mesele încărcate cu mâncare, şi alţii, stând
în picioare şi uitându-se, nedumeriţi, la reprezentaţia unui păpuşar. Ochii mi s-au
oprit din nou asupra lui Nettle, care se strecura de una singură prin mulţimea
adunată la festivitate. Un bărbat îndesat, foarte tânăr, s-a apropiat de ea. După
buclele lui tunse foarte scurt, am dedus că trebuia să fie Chivalry, cel mai mare
dintre fiii lui Burrich. Au stat de vorbă în mijlocul zgomotelor şi al râsetelor. În timp
ce-i priveam, de ei s-a apropiat o femeie într-o rochie simplă, de un albastru foarte
închis, ţinând de mână un băieţel care se smucea. M-am crispat la vederea capului
ras al lui Molly, ştiind cu o profundă certitudine că Burrich n-ar fi fost niciodată de
acord cu dispariţia buclelor ei. Capul golaş o făcea să pară ciudat de tânără. Îl ţinea
pe Hearth strâns de mână şi arăta către un alt băieţel, evident rugându-l stăruitor
pe Chivalry s-o ajute să-i adune ca să-i ducă la culcare. În schimb, Nettle şi-a luat
fratele mai mic în braţe, l-a învârtit şi a intrat cu el printre dansatori, unde copilul a
ţipat de încântare fiindcă scăpase de mama lui, aducând zâmbete pe feţele mai
multor perechi. Chivalry a întins spre Molly o mână împăciuitoare, încuviinţând cu
o înclinare a capului ceea ce spunea ea. Pe urmă nişte acrobaţi s-au avântat unii
deasupra altora, exact acolo unde trebuia ca să-mi astupe vederea. Când şi-au
încheiat numărul, n-am mai regăsit-o deloc pe Molly.
M-am destins în întuneric, cu spatele sprijinit de perete. Lângă mine, Gilly a întrebat:
Cârnaţi?
Am căutat pe bâjbâite în coş, dar n-am găsit decât bucăţele de carne zdrenţuite. Îi
făcuse pe toţi bucăţi, imaginându-şi că îi ucide. Am găsit un ciot mai mare decât
restul, i l-am oferit şi el mi l-a smuls fericit din mână.
Şi aşa a trecut seara. I-am văzut pe toţi cei dragi inimii mele printre dansatori,
rotindu-se şi mişcându-se în ritmul unei muzici care abia izbutea să-mi ajungă la
urechi prin zidurile groase. Spre uşurarea spatelui meu îndurerat, m-am rezemat de
perete, îndepărtându-mă din nou de gaura de observare. Prin ea ajungea la mine
o mică pată de lumină. Am lăsat-o să-mi cadă pe palmă şi am fixat-o îndelung cu
privirea. O metaforă a vieţii mele, m-am gândit. Dar am refuzat să-mi plâng de milă
şi m-am aplecat din nou spre gaură.
Thick pleca de lângă masa cu mâncare ţinând cu amândouă mâinile un teanc de
tarte. Muzica lui era puternică şi veselă, şi se mişca în ritmul ei, nepotrivit cu al
melodiei pe care o auzea tot restul lumii adunate. Dar cel puţin se afla în sală, mi-
am spus. Măcar se afla acolo, printre toţi ceilalţi. Mi-am simţit îmboldit să las
prudenţa să mi se spulbere în cele patru vânturi şi să mă duc la el, dar m-am domolit
la fel de brusc cum mă stârnisem. Nu.
Copiii lui Molly găsiseră un saltimbanc pe placul lor. Stăteau înşiruiţi pe o jumătate
de cerc, privindu-l. Nettle îi ţinea de mână pe Hearth şi Steady. Just era în braţele
lui Chivalry. Nimble şi Swift stăteau alături. L-am văzut pe Web în spatele lor, la
distanţă, dar totuşi prezent. Ochii mi-au hoinărit prin mulţime, căutând fără să
găsească. M-am ridicat în picioare. I-am lăsat dihorului perna şi coşul şi am plecat
prin coridoarele înguste neîmpovărat de nimic.
Ştiam că şi în peretele Odăii Violete era o gaură de observare. Am ocolit-o. Am ieşit
din labirintul meu secret, mi-am petrecut un scurt timp într-o debara, scuturându-
mă de praf şi de pânze de păianjen, apoi am pornit pe culoarele castelului mergând
ţeapăn, cu ochii în jos. N-am atras atenţia nimănui, nu m-a strigat nimeni pe nume
şi nici nu m-a oprit nimeni ca să mă întrebe unde fusesem. Ca şi cum aş fi fost
invizibil. Mulţimea s-a rărit pe măsură ce urcam scările, iar când am ajuns în partea
unde erau găzduiţi nobilii n-am mai întâlnit nici ţipenie de om. Toată lumea era jos,
la distracţie. Toată lumea în afară de mine şi, poate, în afară de Molly.
Am trecut de trei ori prin faţa Odăii Violete. A patra oară mi-am poruncit să bat la
uşă şi am făcut-o, cu mai multă putere decât aş fi vrut. Inima îmi bătea nebuneşte
şi tremuram într-adevăr ca o frunză. Nu mi-a răspuns decât tăcerea. Pe urmă,
tocmai când mă gândeam că-mi adunasem zadarnic curajul, că înăuntru nu era
nimeni, am auzit-o pe Molly întrebând aproape în şoaptă:
— Cine e?
— Eu, am răspuns prosteşte.
Apoi, pe când mă întrebam ce nume să-mi rostesc, ea mi-a dat clar de înţeles că
ştie cine sunt.
— Pleacă!
— Te rog!
— Pleacă!
— Te rog!
— Nu!
— I-am făgăduit lui Burrich că o să vă port de grijă, ţie şi celor mici. I-am făgăduit.
Uşa s-a întredeschis. Nu i-am văzut decât un ochi în timp ce-mi spunea:
— Bizar. Asta mi-a spus şi el când a început să vină la mine cu tot felul de lucruri.
Că ţi-a făgăduit, înainte de moarte, c-o să-mi poarte de grijă.
La asta n-aveam niciun răspuns, şi uşa a început să se închidă. Mi-am strecurat
vârful piciorului înăuntru.
— Te rog! Lasă-mă să intru! Doar o clipă.
— Ia-ţi piciorul sau ţi-l strivesc!
Vorbea serios.
M-am hotărât să risc.
— Te rog, Molly. Te rog! După atâţia ani, nu primesc nici măcar o şansă ca să-ţi
explic? Doar una?
— Explicaţia ar fi trebuit să vină acum şaisprezece ani. Când ar fi putut schimba
lucrurile.
— Te rog! Lasă-mă să intru.
A deschis brusc uşa. Mi-a spus cu ochii în flăcări:
— De la tine vreau s-aud un singur lucru. Povesteşte-mi despre ultimele ore de
viaţă ale bărbatului meu.
— Prea bine, am spus, încet. Cred că-ţi datorez asta.
— Da, a răspuns ea dându-se la o parte din uşă şi ţinând-o deschisă doar atât cât
era nevoie ca să mă strecor cu greu înăuntru. Îmi datorezi asta. Şi multe altele.
Purta o cămaşă de noapte şi un şal. Avea trupul mai plin decât i-l ţineam minte şi
mai degrabă trăsăturile unei femei decât ale unei fete. Nu era lipsită de farmec.
Odaia căpătase mirosul ei, în care i se amestecau parfumul, mireasma pielii, izul
de ceară de albine şi de lumânărie. Rochia ei stătea, împăturită cu grijă, pe capacul
cufărului de la picioarele patului. Un alt pat, pe rotile, pregătit alături, mărturisea că
îşi culca băieţii în cameră cu ea. Îşi ţinea peria şi pieptănul pe o măsuţă, mai
degrabă din obişnuinţă decât pentru că i-ar fi trebuit.
Primele cuvinte prosteşti care mi-au venit pe buze au fost:
— El n-ar fi vrut să-ţi tai părul.
Şi-a dus mâna la cap cu o uşoară jenă.
— Te unde ştii tu? m-a întrebat indignată.
— Prima dată când te-a văzut, cu mult înainte de a te lua de la mine, a vorbit despre
părul tău. „Roşu presărat în coama ei”, aşa a spus.

— Da, el ar fi ales astfel de cuvinte, a zis ea, apoi: Nu „m-a luat“ niciodată de la tine.
Amândoi te-am crezut mort. Ne-ai lăsat să te credem mort şi eu am învăţat ce e
disperarea. N-aveam nimic, decât un copil care depindea de mine întru totul. Dacă
a luat cineva ceva, eu l-am luat pe Burrich. Pentru că l-am iubit. Pentru că s-a purtat
frumos şi cu mine, şi cu Nettle.
— Ştiu.
— Mă bucur că ştii. Aşază-te acolo. Povesteşte-mi cum a murit.
M-am aşezat pe un scaun, ea s-a cocoţat pe cufărul cu haine şi i-am povestit cum
fuseseră ultimele zile din viaţa lui Burrich. Era ultimul lucru despre care mi-aş fi
imaginat c-o să vorbesc cu ea în acea împrejurare. Totuşi, în timp ce vorbeam, am
simţit o mare uşurare. Aveam nevoie să-i spun cuiva toate astea, aşa cum avea
Molly nevoie să le audă. M-a ascultat cu lăcomie, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost
un moment din viaţa bărbatului ei pe care-l putea lua ea, pentru sine. Nu mă trăgea
inima să vorbesc despre Harul lui Burrich, însă nu aveam cum să-l las în afara
istorisirii. Probabil ştia deja de existenţa lui, fiindcă n-a părut nici şocată, nici
scârbită. I-am povestit aşa cum nici măcar Swift n-ar fi putut s-o facă, fiindcă eu i-
am putut spune că, în final, am înţeles limpede cât de mult şi-a iubit Burrich fiul şi
că, în clipa morţii lui, între ei nu exista nicio ruptură. Nu era totuna cu a-i povesti lui
Nettle. Fiindcă Molly a înţeles întreaga semnificaţie a rugăminţii lui Burrich de a
avea grijă de ea şi de fiii lui încă mici. I-am repetat ce-mi spusese, că el fusese un
bărbat mai bun pentru ea şi am repetat şi că eu eram de acord.
Şi-a îndreptat spatele şi mi-a răspuns cu amărăciune:
— Perfect. Aşadar aţi căzut amândoi de acord în privinţa asta. I-a trecut vreunuia
din voi prin minte să mă întrebe ce cred eu? S-a gândit vreunul dintre voi că poate
eu sunt cea care trebuie să ia o hotărâre în privinţa asta?
Şi cuvintele ei mi-au deschis uşa prin care să mă întorc cu ani în urmă, să-i spun
ce făceam atunci şi unde şi cum aflasem că ea i se dăruise lui Burrich. M-a ascultat
fără să mă privească, rozându-şi unghia degetului mare.
— Te-am crezut mort, a spus după ce cuvintele mele s-au pierdut în tăcere. Dacă
aş fi avut idee că nu e aşa… Dacă aş fi avut idee că nu e aşa…
— Ştiu. Dar n-aveam cum să-ţi trimit vorbă fără să pun pe nimeni în pericol. Iar apoi,
odată ce ai… a fost prea târziu. Dacă m-aş fi întors, ar fi fost cumplit pentru noi toţi.
S-a aplecat în faţă, cu bărbia în ambele palme şi cu degetele peste gură. Avea ochii
închişi, dar de sub gene i se prelingeau lacrimi.
— În ce hal ai încâlcit totul. Ce zăpăceală am făcut din vieţile noastre.
Pentru asta existau o sută de răspunsuri. Aş fi putut protesta, explicându-i că nu
încâlcisem nimic, că lucrurile se întâmplaseră pur şi simplu, năvălind asupra
noastră. Dar am simţit brusc că n-aveam destulă putere. Aşa că nu m-am împotrivit.
Am renunţat la orice împotrivire.
— Iar acum e prea târziu ca să mai existe ceva pentru noi doi.
— Oh, Fitz.
Chiar şi ca dojană, numele meu rostit de buzele ei era un soi de alinare.
— Pentru tine a fost întotdeauna prea târziu sau prea devreme. Întotdeauna ai
amânat pentru cândva. Întotdeauna ai lăsat pe mâine, pentru ziua următoare
ducerea la bun sfârşit a unei ultime îndatoriri faţă de rege. Pentru o femeie, trebuie
să existe întotdeauna o şansă ca lucrurile să se petreacă acum. Eu am avut nevoie
de asta. Îmi pare rău că pentru noi s-a întâmplat atât de rar.
Am mai rămas o vreme în liniştea noastră încărcată de tristeţe. Pe urmă ea a spus
încet:
— Chivalry o să mi-i aducă pe cei mici cât de curând. Le-am făgăduit că pot sta
până se termină ultima reprezentaţie cu păpuşi. N-aş vrea să te găsească aici. N-
ar înţelege, iar eu n-aş fi în stare să le explic.
Aşa că am plecat înclinându-mă în faţa ei înainte de a ieşi pe uşă. Nu-i atinsesem
nici măcar mâna. Mă simţeam mai rău decât în clipele când nu îndrăznisem să bat
la uşă. Atunci încă mai exista posibilitatea, oricât de firavă. Acum nu-mi rămăsese
decât realitatea. Prea târziu.
Am coborât scările, revenind în mijlocul mulţimii gălăgioase. Dar zgomotul părea
mai puternic, oamenii vorbeau excitaţi, unii punând întrebări, iar alţii repetând ce se
zvonea.
— O corabie! Din Insulele Străine!
— E prea târziu ca să poată ancora în port!
— Un steag al Tribului Narvalului?
— Mesagerul tocmai a intrat! L-am recunoscut după tub.
Pe urmă m-am trezit captiv în mulţimea care se îngrămădea către Sala Mare. Am
încercat să mă retrag pe marginea coridorului, dar n-am izbutit decât să primesc
lovituri de cot în coaste, să fiu înjurat şi călcat pe picioare. M-am dat bătut şi am
lăsat valul de oameni nerăbdători să mă poarte spre Sala Mare.
La regină ajunsese într-adevăr un mesager. A fost nevoie de ceva timp ca să-şi dea
toată lumea seama de asta. Mai întâi au amuţit muzicanţii care le cântau
dansatorilor, apoi şi-au încetat reprezentaţiile păpuşarii. S-au oprit toate jongleriile.
Mulţumea zumzăia ca un stup gata să roiască şi tot mai mulţi oameni se înghesuiau
înăuntru. Mesagerul stătea în faţa reginei nemişcat şi gâfâind, încă strângând în
mână tubul care dădea de veste că este un sol regal şi nimeni nu trebuie să-i stea
în cale. Chade a apărut cât ai clipi lângă regină, iar Dutiful a urcat treptele daisului
o secundă mai târziu, ca să-i stea şi el alături. Kettricken a întins în faţă pergamentul
derulat, ca să-l poată citi amândoi. Pe urmă l-a ridicat în aer şi toate murmurele şi
presupunerile au încetat.
— Veşti bune! În port a acostat o corabie cu însemnele Narvalului, a dat ea de
veste. S-ar părea că, mâine, kaempra Peottre din Tribul Narvalului de pe Insulele
Străine ne va fi alături la Festivalul Recoltei.
Vestea era minunată şi strigătul entuziasmat al lui Arkon Bloodblade s-a înălţat cu
uşurinţă peste murmurele curtenitoare ale ducilor şi duceselor. Un insular l-a bătut
pe ducele de Tilt cu palma pe spate. Prinţul a dat din cap către întreaga adunare,
arătându-şi astfel mulţumirea, apoi le-a făcut semn muzicanţilor, care au început o
melodie festivă, plină de viaţă. Nu mai era loc pentru dans; însă toată lumea părea
mulţumită să ţopăie pe loc sau să se legene în ritmul melodiei vesele. Pe urmă
înghesuiala din sală s-a mai micşorat când unii s-au grăbit să iasă, dornici de aer
proaspăt, de mai mult spaţiu sau de prilejul de a da vestea mai departe. Păpuşarii
şi-au terminat reprezentaţiile şi i-am văzut pe Chivalry şi Nettle adunându-şi fraţii
mai mici şi scoţându-i din sală. Şi alţi copii erau duşi la culcare. Tocmai când
mulţimea se rărise destul şi m-aş fi putut retrage cu eleganţă fără să fiu trimis către
uşă dintr-un cot în altul, de afară a venit un nou val de strigăte entuziaste. Lumea a
început imediat să se reverse înapoi, în sală. Am simţit că mă trage cineva de
mânecă şi, când m-am întors, am dat cu ochii de Lacey.
— Vino să stai cu noi, băiete. O să te-ascundem.
Şi aşa m-am trezit pe o banchetă, între Patience şi Lacey, sărind în ochi ca o vulpe
într-un coteţ cu găini. Mi-am gârbovit umerii, mi-am ascuns faţa în spatele unei căni
cu suc de mere proaspăt şi am aşteptat să văd ce pricinuise noua învălmăşeală.
Era vorba de sosirea lui Peottre. Sau cel puţin aşa am crezut când a apărut şi s-a
oprit în uşă, nemişcat. Zarva de afară părea mult prea puternică, nu era cu putinţă
s-o fi stârnit simpla lui prezenţă, iar expresia plină de hotărâre a feţei lui anunţa un
eveniment spectaculos. Şi-a ridicat ambele braţe deasupra capului şi a strigat din
toate puterile:
— Faceţi loc, vă rog! Lăsaţi loc de trecere!
Era mai uşor de spus decât de făcut într-o sală atât de înţesată de lume, însă
oamenii s-au străduit să se retragă într-o parte şi-n alta. Peottre a intrat primul, cu
paşi cadenţaţi, iar în spatele lui a apărut ceva cum nu mulţi mai văzuseră vreodată.
Elliania purta o mantie albastră, cu glugă. Gluga era tivită cu blană albă care
atrăgea atenţia asupra ochilor şi a părului ei de un negru strălucitor. Mantia ajungea
până la podea, prelungindu-se cu o trenă. Albastrul era de Buck, presărat cu cerbi
şi narvali în plin salt. Aveau drept ochi nestemate minuscule, de un alb strălucitor,
aşa că părea să înainteze prin sală înveşmântată cu cerul unei nopţi de vară.
Prinţul Dutiful rămăsese pe dais, lângă mama lui. Şi-a coborât privirea spre Elliania
şi nimeni din sală nu s-a îndoit că o sorbea din ochi cu încântare. Nu le-a adresat
niciun cuvânt lui Chade sau reginei. Şi nici nu s-a ostenit să coboare cele două
trepte, a sărit direct pe podea. Când l-a văzut, Elliania şi-a aruncat gluga pe spate
şi a fugit către el. S-au întâlnit în mijlocul Sălii Mari.
În timp ce li se încleştau mâinile, glasul ei s-a înălţat limpede şi vesel.
— N-am putut să aştept. N-am putut să aştept să treacă iarna, n-am putut să aştept
să vină primăvara. Sunt aici ca să mă mărit cu tine şi o să mă străduiesc din
răsputeri să trăiesc după obiceiurile voastre, oricât de stranii ar fi.
Prinţul s-a uitat în jos, la ea. I-am văzut faţa luminându-se de bucurie, apoi i-am
văzut ezitarea. L-am văzut bâjbâind în căutarea cuvintelor pe care trebuia să le
rostească, pe care era corect să le spună în faţa supuşilor săi adunaţi în sală.
Privirea Ellianiei era ridicată spre el şi i-am văzut chipul începând să se întunece în
timp ce se străduia Dutiful să-şi alcătuiască o replică bine chibzuită.
Spune-i că nici tu nu poţi aştepta, i-am transmis prin Meşteşug, cu frenezie. Spune-
i că o iubeşti şi că te vei însura cu ea imediat. O dragoste venită de atât de departe
şi cu un asemenea preţ nu trebuie descurajată! O femeie are nevoie să fie iubită în
clipa prezentă, nu altcândva.
Pe faţa lui Chade încremenise un zâmbet îngrozit. Regina s-a ridicat în picioare şi
am ştiut că-şi ţinea răsuflarea. Peottre stătea ca o stană şi pe faţă nu i se clintea
niciun muşchi. Ştiam că se ruga să n-o rănească sau s-o umilească prinţul pe tânăra
fată.
Dutiful a răspuns cu voce puternică şi clară.
— Atunci ne vom cununa peste nu mai mult de o săptămână. Nu doar în faţa ducilor
mei, ci în faţa tuturor celor adunaţi aici. Ne vom cununa şi vom aduce recolta în
castel ca soţ şi soţie. Ţi-ar plăcea?
— El şi Eda, Mare şi Uscat! a strigat Bloodblade. Cerbul şi Narvalul! La cumpăna
anilor! Norocul să fie de partea noastră, a tuturor!
— Aşa să fie! a strigat şi Peottre, şi pe faţă i s-a aşternut un soi de uimire.
— Mi-ar plăcea.
Am văzut cuvintele formându-se pe buzele Ellianiei, dar nu le-am auzit. Zgomotul a
erupt în jurul meu, de parcă sute de guri ar fi început să vorbească în acelaşi timp.
Chade a închis ochii, apoi şi-a aşternut pe faţă un zâmbet, lăsând falsa impresie că
îşi privea neînfrânatul prinţ iute din fire cu dragoste. Însă ascunsa acreală a privirii
sale era înfrântă şi nimicită de ceea ce strălucea în ochii Ellianiei. Dacă avusese
vreodată nevoie de o confirmare a hotărârii ei, Dutiful i-o oferise. M-am întrebat cât
de mare fusese, pentru ea şi pentru tribul ei, preţul venirii la Festival. Pe mantia ei
erau cerbi şi narvali deopotrivă şi mă îndoiam că şi-o făcuse în întregime singură.
Am dedus că decizia ei se bucurase şi de un oarecare ajutor material.
— Se cunună săptămâna asta? m-a întrebat Patience, şi am dat din cap drept
răspuns. Va fi un Festival al Recoltei de neuitat, a remarcat ea. Ar face bine să
trimită mesageri în toată ţara. Nimeni n-ar vrea să-i scape aşa ceva. La Buckkeep
n-am mai avut o nuntă celebrată cum se cuvine de când m-am măritat eu cu
Chivalry.
— Cred că nici acum n-o s-avem. S-au făcut pregătiri pentru un Festival al Recoltei,
nu pentru o nuntă. Bucătăreasa o să fie din cale-afară de supărată! ne-a atras
atenţia Lacey.
Avea dreptate, fireşte. Am izbutit să mă retrag din haosul pe care-l creasem şi în
noaptea aia chiar am putut să dorm câteva ore, ascuns în odaia mea de lucru. Mă
tem că prea puţini alţii au reuşit. Servitorii au trudit toată noaptea. Era un noroc că
sărbătoarea recoltei începuse şi castelul fusese deja împodobit cu ghirlande de
toamnă. Era un noroc că ducii şi ducesele sosiseră deja pentru Festivalul Recoltei,
fiindcă ar fi fost mare scandal dacă dorinţa prinţului de a se căsători fără zăbavă l-
ar fi împiedicat pe vreunul dintre înalţii săi nobili să ajungă la nuntă.
A doua zi aproape că am dus dorul găurii de observare. Am stat pe toată durata
interminabilei celebrării a recoltei în rândul din spate al Gărzii Prinţului. Longwick
completase compania noastră, dar eram totuşi dureros de conştient de lipsa celor
care plecaseră împreună cu noi în căutarea dragonului. Riddle era lângă mine şi
cred că era trist din acelaşi motiv. Cu toate astea, ne simţeam satisfăcuţi uitându-
ne la prinţul nostru şi la mireasa lui.
Erau costumaţi ca rege şi regină a recoltei. Trecuse multă vreme de când acest
obicei străvechi nu mai fusese respectat, pentru că de multă vreme cu mai existase
în castel o pereche regală. Croitoresele munciseră probabil toată noaptea. Elliania
îşi purta mantia cu narvali şi cerbi, iar pentru Dutiful fusese cumva făcut un veston
care se asorta perfect. Diadema simplă purtată de obicei de prinţ fusese înlocuită
cu coroana bogat împodobită a regelui recoltei, şi aici am simţit mâna subtilă a lui
Chade, care îl aducea pe prinţ în faţa ducilor săi sub înfăţişarea unui monarh
încoronat. Era o simplă parte a costumaţiei din timpul ceremoniei, dar făcea totuşi
o anumită impresie. Şi Elliania purta coroană. Pe când cea a prinţului era
împodobită cu coarne de cerb poleite cu aur, a ei n-avea decât un singur corn de
narval lăcuit în albastru, cu ornamente de argint. Când au dansat împreună, singuri
în mijlocul podelei acoperite cu nisip, au părut o pereche desprinsă dintr-o legendă
pentru a reveni la viaţă.
— Ca Eda şi El înşişi, a remarcat Riddle, iar eu am dat din cap, încuviinţând în sinea
mea.
Nobilii şi oamenii de rând sunt în aceeaşi măsură impresionaţi de ceremoniile pline
de fast şi de spectacolele grandioase. În următoarele câteva zile, oamenii s-au
adunat în castel şi în oraş într-un număr la care nu se mai ajunsese de mulţi ani. La
ceremonia în onoarea coteriei Harului a venit multă lume, mult mai multă decât ar
fi atras în condiţii obişnuite. Cockle a spus povestea aventurii din Insulele Străine şi
a făcut-o cu o exactitate neobişnuită pentru un menestrel. Poate fiindcă avea el
însuşi Har, n-a vrut să lase impresia că brodează pe marginea realităţii peste
măsură. A istorisit cu o simplitate mişcătoare, vorbind mai puţin de magia
întrebuinţată de Burrich şi de membrii coteriei şi mai mult despre dorinţa lor de a
sacrifica totul pentru prinţ.
Cockle, Swift, Web şi Civil au fost recunoscuţi oficial drept coterie a Harului aflată
în slujba prinţului. La asta, unii au bodogănit puţin, fiindcă nobilii mai vârstnici îşi
aduceau foarte bine aminte că odinioară cuvântul se folosea doar pentru un grup
de oameni care stăpâneau Meşteşugul şi îl ajutau pe rege. Chade i-a asigurat că
urma să existe într-adevăr şi o coterie a Meşteşugului, de îndată ce candidaţii
corespunzători aveau să fie puşi la încercare şi selectaţi.
Regina a preferat să-i ofere Withywoods lui Molly, nu lui Nettle, pentru ca donaţia
să fie considerată o răsplată pentru serviciile lui Burrich, oferită urmaşilor săi. Molly
a acceptat cu un aer sobru şi am ştiut că veniturile aduse de proprietate erau bine-
venite pentru ea şi pentru copiii ei. Lady Nettle a fost prezentată drept cea mai nouă
dintre doamnele de companie ale reginei, iar Swift a devenit, oficial, ucenicul lui
Web, Maestrul Harului. Web a vorbit puţin, dar cu convingere despre puterea magiei
lui Burrich şi a deplâns faptul că fusese nevoit să şi-o ascundă în loc să-şi înveţe
fiul cum să profite de ea. Spera că niciun talent n-avea să se mai irosească vreodată
astfel. Pe urmă a dezvăluit răspunsul ghicitorii pe care mi-o spusese la începutul
călătoriei noastre. A făcut-o povestind că, înainte de moarte, Burrich îşi revenise
pentru un timp foarte scurt, dar îndeajuns ca să-şi ia rămas-bun de la fiul său şi ca
să-şi dea sufletul cu Rugăciunea Războinicului pe buze. Spusese „da“ cu ultima
suflare, şi toată lumea ştia că asta era rugăciunea supremă adresată vieţii:
acceptarea.
Seara, în odaia mea de lucru, m-am gândit la vorbele lui. Aveam degetele
alunecoase din pricina uleiului de lampă. Se îmbibase în pergamentele
Meşteşugului, făcând multe dintre literele scrise cu mult timp în urmă să le pară
ochilor mei obosiţi neclare şi bombate. Era o îndeletnicire descurajantă şi
istovitoare. Am îndepărtat manuscrisele împingându-le, mi-am şters mâinile cu o
cârpă şi mi-am turnat puţin cam mult rachiu.
Nu eram sigur că împărtăşesc părerile lui Web, şi totuşi aveam impresia că „da“
fusese cuvântul adresat de Burrich vieţii. Cu siguranţă nu ai parte de cine ştie ce
glorie şi de satisfacţii spunându-i „nu”. Eu o făcusem destul de des ca să simt din
plin că e adevărat.
Căutasem în van un alt prilej de a vorbi cu Molly între patru ochi. Părea să fie
întotdeauna înconjurată de copiii ei. Stând singur lângă foc, am ajuns încetul cu
încetul la concluzia că erau o parte din ea. Prilejul pe care mi-l refuzasem atâta
vreme era acolo şi atunci, dar îmi aluneca printre degete cu iuţeală.
În dimineaţa următoare, în ajunul nunţii, m-am dus cu noaptea-n cap la baia de
aburi. M-am spălat şi m-am bărbierit cu mare grijă, aşa cum nu mi se mai întâmplase
de mulţi ani. Odată întors în odaia din turn, mi-am pieptănat părul dându-l pe spate
şi mi l-am strâns într-o coadă de războinic, apoi am scos hainele pe care mi le
făcuse Bufonul. M-am îmbrăcat pe îndelete cu un veston albastru peste o cămaşă
albă, completându-mi costumul cu o pereche de pantaloni strâmţi, a căror culoare
era albastrul de Buck. Arătam cu siguranţă ca un locuitor îndreptăţit al castelului,
dar nu mai aveam înfăţişarea unui servitor sau a unui oştean. M-am privit în oglindă
şi am zâmbit cu tristeţe. Patience ar fi fost încântată. Eram, într-o periculos de mare
măsură, fiul tatălui meu. Mi-am făcut curaj, apoi mi-am desprins insigna cu vulpe de
sub veston şi am prins-o deasupra lui, la vedere. Minusculul animal mi-a făcut cu
ochiul şi i-am răspuns cu un zâmbet.
Am ieşit din labirintul secret pe coridoarele cunoscute de toată lumea. M-am simţit
de mai multe ori ţintuit de priviri şi un bărbat chiar s-a oprit brusc în faţa mea,
scrutându-mă încruntat, de parcă s-ar fi străduit să-şi aducă aminte ceva. Am trecut
pe lângă el. Castelul mişuna de servitori grăbiţi şi de nobili care stăteau de vorbă
între ei. M-am îndreptat către Odaia Violetă şi am bătut la uşă cu hotărâre.
Mi-a deschis Nettle. Pentru asta nu eram pregătit, îmi imaginasem că o să încep
prin a da piept cu tânărul Chivalry. Fiica mea s-a holbat la mine, apoi m-a
recunoscut cu o tresărire vizibilă. N-a scos niciun cuvânt până când n-am întrebat-
o:
— Pot să intru? Aş vrea să vorbesc cu mama şi cu fraţii tăi.
— Nu cred că e înţelept. Pleacă, a spus dând să închidă uşa.
Dar Chivalry a oprit-o, întrebând:
— Cine e?
Apoi mi s-a adresat ignorându-şi sora:
— Nu-i da atenţie, domnul meu. E îmbrăcată ca o doamnă nobilă şi se poartă ca o
nevastă de pescar.
Încăperea părea plină de copii. Nu-mi mai dădusem niciodată seama că şapte
înseamnă atât de mulţi. Swift şi Nimble stăteau pe podea, lângă cămin, cu un joc
de pietre între ei, iar Steady urmărea partida. Swift şi-a ridicat privirea, a dat cu ochii
de mine şi gura i s-a deschis într-un „0“ încărcat de surprindere. L-am văzut pe
fratele lui geamăn înghiontindu-l şi l-am auzit întrebând:
— Ce s-a-ntâmplat? E rândul tău.
Hearth şi Just se luptau în pat, fără să se sinchisească de apariţia mea. Am înţeles
brusc care era dimensiunea promisiunii pe care i-o făcusem lui Burrich, la
rugămintea lui; Chivalry îi ceruse ceva de şapte ori mai simplu când mă dăduse pe
mâna lui să mă crească. Cei doi băieţaşi care se luaseră la trântă mototoliseră
păturile, iar sfeşnicul de pe noptieră era în mare pericol să se răstoarne. Apoi,
înainte de a avea Nettle timp să-mi închidă uşa în nas sau Chivalry să mă invite
înăuntru, a intrat Molly, din odaia alăturată. A încremenit, cu ochii la mine.
Cred că m-ar fi azvârlit cât colo dacă ar fi putut.
Hearth s-a ridicat în picioare în pat şi a sărit la fratele lui, care s-a ferit rostogolindu-
se într-o parte. Am făcut doi paşi uiţi şi l-am prins pe băieţelul de şase ani înainte
de a se izbi de podea. S-a zbătut şi s-a desprins imediat din braţele mele,
repezindu-se să-şi continue lupta cu Just. M-au făcut să mă duc brusc cu gândul la
nişte căţeluşi hârjonindu-se în culcuşul lor şi am vorbit surâzând.
— I-am promis lui Burrich c-o să le port de grijă băieţilor lui. Nu pot s-o fac fără să-
i cunosc. Am venit să mă prezint.
Swift s-a ridicat să mă privească în faţă. Întrebarea din ochii lui era clară. Am răsuflat
adânc. Am găsit răspunsul potrivit. Da.
— Numele meu e Fitzchivalry Farseer. Am crescut în grajdurile din Buckkeep. Tatăl
vostru m-a învăţat tot ce credea că trebuie să ştie un bărbat. Trebuie să-i duc
cunoştinţele mai departe, la fiii săi.
Chivalry văzuse stânjeneala lui Nettle, iar numele meu îl neliniştise şi mai mult. S-
a aşezat între copiii mai mici şi mine. Gestul a fost atât de instinctiv, încât n-am
putut să nu zâmbesc, chiar în timp ce spunea:
— Domnul meu, cred că sunt eu însumi în stare să le transmit fraţilor mei
învăţăturile tatei.
— Nu mă îndoiesc. Dar o să fii nevoit să te ocupi şi de multe alte lucruri. Cine are
grijă de animalele şi de grajdurile voastre acum, când sunteţi plecaţi cu toţii?
— Oxworthy59. Un bărbat din satul nostru care venea din când în când să-l ajute
pe tata la muncile grele. Se poate descurca foarte bine câteva zile, dar va trebui să
mă-ntorc acasă imediat după nunta prinţului.
— Asta nu e treaba lui! s-a amestecat Nettle indignată.
Ştiam că trebuie s-o înfrâng înfruntând-o cu curaj sau s-o las să mă alunge.
— Am făgăduit ceva, Nettle. Swift a fost de faţă. Nu cred că tatăl vostru mi-ar fi
cerut să am grijă de fiii lui nevârstnici dacă n-ar fi vrut să fie asta treaba mea. Aşa
că hotărârea nu-ţi aparţine ţie.
— Dar îmi aparţine mie! a ripostat Molly cu hotărâre. Şi din numeroase motive nu
cred că e o hotărâre înţeleaptă.
Am tras aer în piept şi mi-am oţelit voinţa. M-am întors spre Chivalry.
— O iubesc pe mama ta. O iubesc de mult, m-am îndrăgostit de ea cu mulţi ani
înainte de a-l alege pe tatăl vostru. Însă vă făgăduiesc că n-o să încerc să iau locul
lui pe lângă niciunul dintre voi. O să fac numai ce mi-a cerut. O să am grijă de voi
toţi.
M-am uitat din nou la Molly. Era atât de albă la faţă, încât am crezut c-o să leşine.
— Fără secrete, i-am spus. Fără secrete între noi.
S-a aşezat greoaie pe pat. Cei doi băieţi mai mici s-au gândit imediat să vină lângă
ea şi Hearth i s-a urcat în poală. L-a strâns din reflex la piept.
— Cred că ar fi mai bine să pleci, mi-a spus cu glas slab.
Steady a venit lângă mama lui şi a înconjurat-o protector cu braţul.
Swift s-a ridicat brusc.
— Fără secrete? Atunci o să le spui şi că ai Har?
Era o provocare.
I-am zâmbit.
— Cred că tocmai ai făcut-o în locul meu. Am respirat adânc şi m-am uitat la Nettle.
Şi îi voi da surorii voastre lecţii de Meşteşug. Magia regală, vechea magie, am
adăugat ca răspuns la privirea nedumerită a lui Chivalry. O are. Vorbeşte cu
dragonii. Ar trebui să staţi câteodată cu ea la taclale despre asta. De aceea a fost
chemată aici, la Buckkeep, ca să-şi ajute prinţul. Cred că şi tatăl vostru a avut
înclinaţii către Meşteşug, pentru că a fost Omul Regelui pentru prinţul moştenitor
Chivalry. Omul al cărui nume e purtat de fratele vostru mai mare.
Swift se holba la mine, nesigur.
— Web a zis că nu trebuie să-i spunem nimănui cine eşti de fapt. Că încă mai există
oameni care vor să te vadă mort. Că viaţa ta e în mâinile noastre.
M-am înclinat în faţa lui.
— Da, îmi pun viaţa în mâinile voastre.
M-am uitat din nou la Nettle şi am adăugat:
— Dacă îţi doreşti într-adevăr să scapi de mine, o să-ţi fie foarte uşor.
— Te rog, Fitz, a spus Molly disperată. Pleacă. Trebuie să stau de vorbă cu copiii
mei fără martori. Aş vrea să nu le fi încredinţat celor mici un secret atât de important.
În ei n-am încredere nici măcar când e vorba de spălatul pe faţă în fiecare zi, şi cu
atât mai puţin când ştiu o asemenea taină.
M-am simţit întru câtva ca un neghiob.
— Cum vrei, Molly, m-am mulţumit să spun cu o plecăciune înainte de a pleca.
Nu mă îndepărtasem decât cinci paşi de uşa închisă când genunchii au început să-
mi tremure atât de tare încât a trebuit să mă sprijin o clipă de perete. O servitoare
în trecere m-a întrebat dacă mi-e rău şi am asigurat-o c-o să-mi revin. Dar, după ce
mi-am adunat puterile şi mi-am continuat drumul pe coridor, am început să nu mai
fiu chiar atât de sigur.
Mesajul trimis de Nettle prin Meşteşug, pe neaşteptate, m-a izbit cu forţa unui baros.
Vin dragonii! Tintaglia ne porunceşte să-i aşteptăm cu carne, în locul „obişnuit”.
Norocul ne-a adus dragonii chiar în ziua nunţii prinţului, însă Nettle a avut inspiraţia
să numim tributul imperios cerut de Tintaglia „Festinul Dragonilor”. Nişte juncani
ghinionişti, împodobiţi cu panglici lungi, albastre, au fost închişi în ţarcuri, nu departe
de Pietrele Mărturiei, ca să-şi aştepte soarta. Tintaglia şi Icefyre n-au apărut la
ceremonia propriu-zisă, ceea ce a fost la fel de bine. Prinţul şi Elliania şi-au rostit
legămintele în mijlocul Pietrelor Mărturiei şi mulţimea dornică să fie de faţă s-a
înghesuit pe pantele ambelor dealuri. Cei doi au fost superbi, în albastru şi alb. În
centru spaţiului conturat de pietre, sub un cer miraculos de azuriu, vocile li s-au
înălţat puternice şi limpezi.
M-am numărat printre oştenii din gardă înşiruiţi să păstreze terenul din jurul
ţarcurilor cu vite liber pentru dragoni. Cei doi au apărut pe cer, ca nişte giuvaieruri
minuscule, chiar în clipa când prinţul îşi încheia făgăduielile către mireasa lui şi către
duci. S-au apropiat, şi din mulţime s-a înălţat un cor de „aa“ şi „oo”, de parcă ar fi
văzut o trupă de acrobaţi chemată pentru desfătarea oaspeţilor. Dragonii au devenit
tot mai mari şi mai mari, şi în curând n-a mai fost nicidecum greu să păstrăm locul
liber, fiindcă oamenii au început să priceapă care sunt adevăratele dimensiuni ale
creaturilor. Toată lumea a amuţit brusc când ne-am dat clar seama că Tintaglia
fugea de Icefyre, care o urmărea cu înfocare. S-au învârtit, au făcut tumbe şi s-au
prefăcut că se bat chiar deasupra Pietrelor Mărturiei, zburând destul de jos pentru
ca vântul stârnit de aripile lor să ciufulească părul şi să fluture eşarfele privitorilor.
Cu solzii scânteindu-le negri şi albaştri-argintii, s-au avântat împreună, înălţându-
se aproape vertical, apoi Icefyre s-a întins către perechea sa şi a prins-o. S-au
împerecheat dezvăluindu-şi pofta nesăţioasă şi nestăvilită, spre încântarea
oamenilor adunaţi, care au văzut în asta un semn de bun augur pentru prinţ şi noua
noastră prinţesă. Toţi cei în care exista cea mai mică fărâmă din Magia
Meşteşugului n-au putut rămâne indiferenţi la răbufnirea de pasiune a celor două
creaturi uriaşe. Peste mulţime s-a revărsat un val de dragoste şi de dorinţe trupeşti
care a prelungit sărbătoarea din aceea noapte şi i-a făcut pe mulţi să o păstreze
printre cele mai preţioase amintiri.
Dragonii s-au sinchisit prea puţin de toate astea. S-au împreunat de mai multe ori,
scoţând strigăte puternice şi provocându-se unul pe altul în joacă, apoi s-au năpustit
asupra juncanilor cu o poftă de mâncare care i-a îngrozit pe privitori. Ţarcurile n-au
putut să reţină vitele cuprinse de panică, şi un oştean a fost călcat în picioare, iar
mai multe zeci de oameni au luat-o la fugă, în căutare de adăpost, înainte de a
încheia Tintaglia şi Icefyre măcelul şi de a începe să mănânce în tihnă. Spectacolul
a fost atât de sângeros şi de haotic, încât până şi cei rămaşi să-i privească pe
dragonii omorând toate vitele au preferat să se retragă în castel şi să urmărească
totul de la o distanţă sigură.
Cu toate că dragonii n-au dat aproape nicio atenţie ceremoniei, prezenţa lor a fost
pentru prinţul nostru un triumf. Înainte de a pleca fiecare în ducatul său, ducii s-au
adunat şi au fost cu toţii de acord să-l recunoască pe Dutiful ca prinţ moştenitor. Şi
astfel aventura lui a avut un sfârşit demn să ajungă în cântecele menestrelilor, şi
chiar s-au compus multe şi au fost cântate adesea în zilele ce au urmat. Ospeţele
şi veselia au continuat în castel încă douăzeci de zile, până când un vânt cu iz de
iarnă i-a convins pe nobili că ar face bine să se întoarcă în castelele şi pe domeniile
lor înainte ca drumul până acolo să devină mult prea neplăcut. Traiul din Buckkeep
a revenit, încetul cu încetul, la vechile obiceiuri. Totuşi, pe toată durata acelei ierni,
a rămas un loc atât de plin de viaţă cum nu mai fusese de mulţi ani. Prinţul
moştenitor şi tânăra sa mireasă n-au atras în jurul lor doar tineretul de obârşie înaltă
din cele Şase Ducate, ci şi pe cei mai tineri kaempra din Insulele Străine. S-au
încheiat alianţe care n-aveau nimic de-a face cu negoţul şi s-au făcut planuri de
nuntă care au unit cele două ţări. Printre perechile care şi-au anunţat o asemenea
intenţie s-au numărat lordul Civil şi lady Sydel.
Dar a fost şi un moment al despărţirilor. Mi-am luat rămas-bun de la Hap şi de la
maestrul lui, pentru că şi-au urmat lordul pe drumul de întoarcere în castelul său,
unde avea să-şi petreacă iarna. Băiatul meu părea cu adevărat fericit şi, chiar dacă
n-am fost încântat că ne despărţeam, m-am bucurat că găsise ceva care să-i ofere
atât de multă satisfacţie. Web l-a luat pe Swift cu el, spunând că pentru băiat venise
vremea să iasă în lume şi să cunoască mai mulţi oameni asemenea lui, ca să
înţeleagă mai bine toate nuanţele Harului şi să-şi dea seama că trebuie întrebuinţat
cu chibzuinţă. Declaraţia mea de dragoste pentru mama lui înălţase un nou zid între
mine şi Swift. Nu eram sigur c-o să-l pot dărâma curând, şi totuşi mă simţeam mai
bine ştiind că vorbisem cu sinceritate. Web a încercat să mă convingă să merg cu
ei, spunând că şi eu aş fi avut de câştigat, dar i-am cerut din nou s-o lăsăm pe mai
târziu, făgăduindu-i că sigur, absolut sigur o să-mi fac timp într-o bună zi. A zâmbit
şi mi-a reamintit că niciun om nu poate să-şi facă timp, ci doar să profite cu
înţelepciune de timpul care i-a fost dat. I-am promis că asta voi încerca şi eu şi i-
am condus până la porţile castelului, de unde mi-am fluturat mâna luându-mi rămas-
bun.
Dragonii au plecat la primul îngheţ şi nu ne-a părut rău. Fiecare era în stare să
mănânce câte două vite pe zi. Nettle ne-a avertizat de la începutul vizitei lor că,
dacă nu-i hrănim din belşug de bunăvoie, se vor ospăta probabil cu orice vor avea
chef. Turmele şi cirezile noastre scăpaseră de toate animalele bolnave sau prea
plăpânde înainte ca frigul iernii să alunge dragonii către Sud. M-a amuzat într-o
noapte, când am devenit brusc conştient că Nettle stătea de vorbă cu Tintaglia într-
un vis în care zbura către Sud, purtată de ea, cu puţin în urma lui Icefyre. Adierea
vântului răcoros, stelele de deasupra capului şi miresmele pământului adormit de
dedesubt erau îmbătătoare.
Şi dincolo de deşertul ăsta o să găsiţi unele dintre cele mai mari cirezi, cu cele mai
grase vite din partea asta a lumii. Sau cel puţin aşa am auzit.
Nettle oferea informaţii cu cel mai nepăsător aer cu putinţă.
Deşert? Nisip uscat? Mi-e dor de-o baie bună de ţărână. Nisipul ud îmi rămâne
agăţat sub solzi, iar apa nu poate curăţa sângele uscat de pe ei aşa cum o face
nisipul.
Cred că acolo o să vă placă foarte mult. Am auzit că vitele din Chalced sunt pe puţin
de două ori mai mari decât ale noastre ţi atât de grase, încât carnea ia foc dacă
încerci s-o frigi chiar deasupra flăcării.
Visul lui Nettle abunda de miros de carne friptă şi de grăsime prelinsă. Aproape că
mi s-a făcut foame.
N-am auzit niciodată că vitele din Chalced ar fi din cale-afară de mari sau de grase,
am obiectat.
Nu vorbeam cu tine, a subliniat Nettle, cu asprime. Iar tot ce ştiu despre Chalced
ştiu din poveştile tatei despre ţara aia. Cred că oamenii locului ar avea multe de
câştigat de pe urma vizitei unor dragoni flămânzi.
Apoi m-a azvârlit din visul ei, şi m-am trezit pe podea, alături de pat.
Eu, Dutiful, Chade, Nettle şi Thick am continuat să ne întâlnim dimineaţa, devreme,
ca să studiem Meşteşugul şi să-l înţelegem cât mai bine. Fiica mea era curtenitoare,
însă îmi vorbea numai dacă era neapărat necesar. Nici eu nu încercam să trec cu
forţa de zidurile ei, dar îi instruiam pe ea, Dutiful şi Thick în grup. Măruntul meu
avantaj asupra celorlalţi a devenit curând iluzoriu şi am început să învăţăm umăr la
umăr, ca o coterie. Ceea ce aflam din pergamentele recuperate nu ne ajuta să
progresăm mai repede, ci, dimpotrivă, ne încetinea, fiindcă ne dădeam seama că
ne foloseam magia aşa cum mânuieşte un băieţel o sabie, înţelegând prea puţin şi
pericolul pe care-l reprezenta, şi adevărata ei putere. Chade îşi dorea cu disperare
să experimenteze trecerea prin Pietrele-portal, cum începuserăm să le numim. Îl
ademeneau cetăţile Străbunilor şi bogăţiile şi tainele pe care bănuiam cu toţii că le
ascund deopotrivă. Numai aversiunea cumplită pe care ne-o stârneau mie şi lui
Thick l-au convins că trebuia s-aştepte până când ajungea să stăpânească mai bine
magia înainte de a face o asemenea încercare. Poate că, pentru noi, cea mai mare
izbândă a fost faptul că bătrânul sfetnic s-a declarat de acord să facem în primăvară
o Chemare după vechile tradiţii şi să alegem, dintre cei care aveau să-i răspundă,
candidaţi pe care să-i instruim prin metodele pline de prudenţă descrise în
pergamente.
În pofida numeroaselor mele îndatoriri, mi se părea că zilele iernii abia se târăsc. A
doua zi după nuntă, Molly şi cinci dintre fiii ei au plecat din Buckkeep. Nu şi-a luat
rămas-bun de la mine în niciun fel. Am sângerat pe dinăuntru vreme de trei zile,
apoi, neavând alţi sfătuitori în probleme ale inimii, m-am dus la Patience şi Lacey
cu jalnica poveste a nesăbuinţei mele. M-au ascultat cu mare atenţie, mi-au lăudat
curajul şi sinceritatea şi mi-au condamnat prostia, apoi mi-au mărturisit că Molly le
povestise deja totul. După ce m-au dojenit fiindcă mă pripisem să fac tocmai ce-mi
spuseseră ele că nu trebuia, Patience mi-a dat de ştire că nimic nu putea fi mai
potrivit decât să-mi petrec restul iernii cu ea, la Tradeford, să-mi găsesc în
permanenţă o ocupaţie şi să-i las timp lui Molly. Am izbutit cu mare greutate să-i
refuz oferta scăpând cu faţa curată. Dar mi-a fost la fel de greu şi să-mi iau rămas-
bun de la ele şi le-am promis că voi veni să le vizitez înainte de sfârşitul anului.
— Dacă o să mai fim în viaţă, s-a declarat ea de acord pe un ton plin de veselie.
Au făgăduit că-mi vor trimite în fiecare lună câte o scrisoare, odată cu raportul
asupra proprietăţii destinat reginei, iar eu am promis să le scriu cu aceeaşi
regularitate. Le-am privit îndepărtându-se, amândouă călare, în mijlocul gărzii pe
care insistase regina să le-o ofere, fiindcă, în ciuda vârstei, amândouă dispreţuiau
confortul călătoriei în litieră. Am stat în drum uitându-mă în urma lor până ce au
dispărut după prima curbă.
Capitolul 37
PÂNĂ LA ADÂNCI BĂTRÂNEŢI
Chemarea trebuie anunţată, cu o bună bucată de vreme înainte, fiindcă oamenii au
dreptul să fie preveniţi că i-ar putea atinge pentru prima oară Magia Meşteşugului.
Fără avertizare, Chemarea poate pricinui mare spaimă, pentru că unii dintre cei în
care mocneşte Meşteşugul n-ar şti ce li se întâmplă şi ar putea cădea pradă groazei,
nebuniei sau altor rele, mai cumplite. Aşa că trimiteţi călăreţi vestitori din timp. Dar
nu daţi de veste şi în ce zi anume se va întâmpla. În trecut s-a irosit mult timp
încercându-se să fie trezit Meşteşugul în oameni care veniseră la Buckkeep
pretinzând că au auzit Chemarea, când de fapt nu voiau decât să scape de o viaţă
de plugar, brutar sau barcagiu.
Chemarea să fie trimisă de cea mai puternică dintre coteriile din castel, ca să ajungă
cât mai departe. Iar între două Chemări trebuie să se scurgă cel puţin cincisprezece
ani.
TREEKNEE, Despre Chemarea candidaţilor

M-am străduit. Dar n-am izbutit să mă înfrânez.

La o lună după plecarea lui Patience, m-am lăsat condus de un imbold. I-am trimis
lui Molly o borcan cât toate zilele cu fructe de perişor conservate. L-am rugat pe
Riddle să-mi fie mesager. Părând surprins când l-am întrebat dacă e prins cu multe
treburi, mi-a spus că i se ceruse cu câteva săptămâni înainte să-mi stea mereu la
dispoziţie. De când începusem să am un rol mult mai activ în tot ce ţinea de
problemele tronului Farseer, Chade făcuse câteva mici schimbări în privinţa mea.
Se pretindea din ce în ce mai puţin că sunt un simplu membru al Gărzii Prinţului şi
toată lumea accepta, în mod tacit, că slujeam familia regală într-un chip cu mult mai
tainic. Mă numeam tot Tom Badgerlock, dar rareori mai purtam uniforma Gărzii, iar
insigna cu vulpe îmi stătea întotdeauna la vedere, pe piept.
Riddle a părut uimit de misiunea pe care i-am încredinţat-o, însă a dus darul meu
şi l-a înmânat.
— Ce-a spus ea? l-am întrebat încordat la întoarcere.
M-a privit cu nedumerire.
— Nimic. I-am dat borcanul băiatului care mi-a deschis uşa. Dar i-am spus că e
pentru mama lui. Nu asta voiai să fac?
Am şovăit înainte de a-i răspunde:
— Ba da. Chiar asta. Da.
O lună mai târziu, am trimis o scrisoare în care spuneam că Nettle se descurcă
foarte bine în privinţa învăţăturii şi că se simte din ce în ce mai în largul ei la Curte.
I-am mai spus familiei şi că Web trimisese o pasăre ca să ne dea de ştire că el şi
Swift îşi vor petrece probabil iarna alături de ducele şi ducesa de Bearns. Web
părea foarte mulţumit de băiat, iar eu mă gândisem că Molly o să se bucure aflând
despre cei doi că sunt bine sănătoşi şi le merge bine. I-am vorbit numai despre
copiii ei în întreaga scrisoare; şi i-am trimis-o însoţită de două marionete de lemn,
un urs sculptat şi o pungă de bomboane cu voronic.
Riddle le-a dus pe toate şi, la întoarcere, mi-a povestit ceva puţin mai încurajator.
— Unul dintre cei mici a zis că voronicul e bun, dar nu la fel de bun ca menta.
În luna următoare, scrisoarea mea despre Nettle a fost însoţită de o pungă de
bomboane cu voronic şi una de bomboane cu mentă, ca şi de nuci şi stafide. Astfel
am dobândit un scurt răspuns de la Molly, care a scris pe dosul misivei mele că
veştile despre Nettle sunt bine-venite, dar că mă roagă să nu mă mai străduiesc să-
i îmbolnăvesc băieţii trimiţându-le atâtea dulciuri.
Scrisoarea mea din următoarea lună a fost un raport sec despre Nettle, completat
cu veşti despre Swift, care, ca şi alţi copii din castelul Ripplekeep din Bearns, se
îmbolnăvise de febră pătată, dar se vindecase, iar boala nu lăsase urme. Ducesa
însăşi părea foarte interesată de băiat şi îl învăţa o mulţime de lucruri despre şoimi.
Eu, unul, m-am întrebat cât de multe, dar nu mi-am trecut presupunerile în
scrisoare. În loc de dulciuri, am trimis două pungi cu bile de lut ars, un curăţător de
copite de o calitate excepţională, în toc de piele, şi două săbii de lemn pentru
antrenament.
Riddle mi-a povestit, amuzat, că Hearth îl plesnise pe Just cu una dintre săbii chiar
înainte ca el să coboare de pe cal şi că refuzase să-i dea lui Nimble arma în
schimbul pungii de bile trimise pentru el. Gândindu-mă că era semn bun, m-am
bucurat pentru faptul că Riddle ajunsese să-i ştie pe băieţi după nume şi că ei
ieşiseră din casă să-l întâmpine.
Răspunsul lui Molly nu era la fel de încurajator. Just se alesese cu un cucui zdravăn
la ceafă, şi ea mă considera pe mine vinovat. Iar băieţii fuseseră dezamăgiţi fiindcă
scrisoarea sosise fără dulciuri şi, după părerea ei, vina era tot a mea. Scrisorile erau
bine-venite, dar ar fi trebuit să încetez să aduc zâzanie în familie cu daruri
nepotrivite. Erau şi câteva rânduri de la Chivalry, care-mi mulţumea stângaci pentru
curăţătorul de copite. Şi mă întreba dacă ştiam unde ar putea găsi ulei de şofrănaş,
fiindcă una dintre iepe avea la o copită o infecţie care nu voia să se vindece şi, din
câte îşi amintea el, tatăl lui folosea ulei de şofrănaş pentru aşa ceva.
N-am mai aşteptat o lună întreagă. Am făcut imediat rost de leacul cerut şi i l-am
trimis lui Chivalry, sfătuindu-i să mute iapa în altă boxă şi să-i spele cu oţet toate
copitele, pe care apoi să pună ulei de şofrănaş, şi în interior, şi pe dinafară. I-am
sugerat şi să aştearnă în vechea ei boxă un strat gros de cenuşă din vatră, să-l lase
trei zile, apoi să-l măture, să spele locul cu oţet şi să aştepte să se usuce bine
înainte de a aduce acolo alt cal. Împreună cu uleiul de şofrănaş şi cu scrisoarea
pentru Chivalry, am trimis, sfidător, batoane din zahăr de orz, rugându-l să le
împartă cu porţia, astfel încât să nu se plângă nimeni de dureri de burtă.
Băiatul mi-a răspuns cu un bilet în care mi-a mulţumit pentru ulei şi a adăugat că
uitase cât oţet trebuia să pună în leacul pentru infecţie. Întreba dacă ştiam
proporţiile corecte pentru o anumită alifie pe care obişnuia Burrich s-o facă, fiindcă
el încercase, dar ceea ce îi ieşise se scurgea prea repede. Şi mă asigura că zahărul
de orz o să le fie dat celor care îl câştigau muncind. Şi Molly a trimis un bilet pe care
scria însă, foarte clar: Pentru Nettle.
— Dar Steady mi-a spus că, de fapt, tuturor le-a plăcut mai mult menta, mi-a adus
Riddle la cunoştinţă când mi-a dat misiva lui Chivalry. Steady pare să fie cel tăcut.
Ştii, băiatul bun care e adesea trecut cu vederea când se află în mijlocul altora, mai
zurbagii. Aşa am fost şi eu când eram mic, a adăugat cu zâmbetul omului pus pe
şotii.
— Da, sunt convins, am spus neîncrezător.
— Ai vreun răspuns? m-a întrebat, şi i-am spus că-mi trebuia timp de gândire.
Am avut nevoie de mai multe zile în care am stat la masa de lucru, experimentând,
până mi-a reuşit alifia. Şi aşa mi-am dat seama cât de multe uitasem. Am umplut
mai multe borcane şi le-am astupat foarte bine. Chade a făcut una dintre rarele sale
vizite în odaia de lucru pe care o împărţiserăm cândva. A adulmecat gânditor aerul
şi m-a întrebat ce prepar.
— Mite, i-am răspuns cu sinceritate.
— Aha, a zis şi, fiindcă n-a mai adăugat şi altceva, am ştiut că Riddle continua să
fie şi iscoada lui. Văd că ai făcut câteva schimbări aici sus, a adăugat plimbându-şi
ochii prin încăpere.
— Mai ales cu o mătură şi cu nişte apă. Şi aş da mult ca să am o fereastră.
Mi-a aruncat o privire ciudată.
— Odaia de lângă asta stă mereu goală. A fost a lui lady Thyme. Se zvoneşte că
încă mai bântuie pe aici. Mirosuri stranii, ştii, şi zgomote noaptea. A rânjit cu
subînţeles. A fost o cotoroanţă folositoare. Am zidit uşa dintre încăperi cu ani şi ani
în urmă. E acolo, în spatele tapiseriei ăleia. Probabil că ai putea dărâma zidul, dacă
izbuteşti fără să faci zgomot.
— Să dărâm zidul fără să fac zgomot?
— S-a putea să fie puţin cam greu.
— Puţin. Aş putea să-ncerc. O să-ţi dau de ştire.
— Sau ai putea s-o muţi pe Nettle din fosta ta odaie de dedesubt, ca s-o foloseşti
tu.
Am clătinat din cap.
— Încă mai sper că va sosi o vreme când o să-i facă plăcere să vină seara aici, prin
coridorul secret, ca să stăm de vorbă.
— Dar deocamdată n-ai înaintat prea mult în direcţia asta.
— Nu. Mă tem că nu.
— Aha, e la fel de căpoasă cum erai tu la vârsta ei. N-o lăsa să se-apropie de placa
de pe cămin cu un cuţit pentru fructe.
M-am uitat la cel încă înfipt acolo, adânc cât izbutise s-o facă furia mea de
băieţandru.
— N-o să uit asta.
— Nu uita nici că tu m-ai iertat. În cele din urmă.
Am vrut să trimit alifia prin Riddle, împreună cu o pungă cu bomboane cu mentă,
cu nişte ceai de mirodenii şi cu o marionetă micuţă care întruchipa un cerb.
— Nu-i bine aşa, mi-a spus el. Măcar adaugă şi nişte titirezi, să fie câte ceva pentru
fiecare.
I-am ascultat sfatul. Mi-a sugerat, cu inocenţă, să le trimit şi câte un fluier, dar i-am
atras atenţia că încercam să-mi fac intrarea în casa lor, nu s-o provoc pe Molly să
mă ucidă. A rânjit, a dat din cap, plecat, şi s-a întors cu două zile mai târziu decât
de obicei, din pricina unui viscol.
A adus două scrisori, una pentru mine şi una pentru Nettle, şi vestea că mâncase
cu familia ei şi îşi petrecuse noaptea în grajduri, după câte şase partide de pietre
cu Steady în fiecare seară.
— Am spus numai lucruri bune când m-a rugat Chivalry să le vorbesc despre tine.
Le-am spus că-ţi petreci nopţile citind pergamente şi scriind şi că, dacă n-o să-ţi
porţi de grijă, o să te preschimbi în scrib. Aşa că Hearth a întrebat: „Adică s-a
îngrăşat?”, fiindcă am înţeles că scribul din oraşul lor e un bărbat peste măsură de
corpolent. Şi i-am răspuns că nu, dimpotrivă, în ultima vreme ai pierdut din greutate
şi ai devenit mai tăcut. Şi că-ţi petreci de unul singur mai mult timp decât e sănătos
pentru un bărbat.
Mi-am lăsat capul pe-un umăr şi l-am privit pieziş.
— N-ai fi putut să mă faci să par şi mai jalnic?
Mi-a imitat gestul şi privirea.
— E vreun neadevăr în tot ce-am spus?
Scrisoarea era de la Chivalry, îmi mulţumea pentru alifie şi pentru reţeta ei.
Nu ştiu ce cuprindea scrisoarea lui Molly către Nettle. În dimineaţa următoare, după
lecţia de Meşteşug, ea nu s-a grăbit să plece. Dutiful a strigat-o ca s-o întrebe dacă
nu vrea să facă o plimbare călare, împreună cu el, cu Elliania, cu Civil şi Sydel.
Nettle i-a spus s-o ia înainte, căci ea avea să-l ajungă repede din urmă, fiindcă nu-
i trebuia o veşnicie ca să-şi dichisească părul pentru aşa ceva.
S-a întors spre mine şi, fiindcă m-a prins zâmbind, s-a simţit datoare să mă
lămurească.
— Îi vorbesc protocolar când sunt şi alţii pe-aproape. Numai aici îmi îngădui să mă
port aşa.
— Lui îi place. S-a înveselit când a aflat că are o verişoară. A spus că e plăcut să
cunoască o fată care îi spune exact ce gândeşte.
La asta a înlemnit brusc şi mi-am regretat remarca, fiindcă am crezut că-i tăiasem
cheful de vorbă cu mine. Însă Nettle mi-a întâlnit privirea, şi-a înălţat bărbia şi şi-a
proptit în şolduri pumnii strânşi.
— Oh. Şi ar trebui să-ţi spun şi ţie exact ce gândesc?
Nu ştiam sigur ce-ar fi trebuit să-i răspund.
— Ai putea încerca, i-am sugerat.
— Mama mi-a scris că e bine sănătoasă şi că vizitele lui Riddle sunt o bucurie
pentru frăţiorii mei. Dar se întreabă dacă nu cumva ţi-e frică de ei şi de-asta nu vii
tu însuţi.
M-am gârbovit în scaun şi m-am uitat la tăblia mesei.
— Mi-e mai degrabă frică de ea. Pe vremuri era iute la mânie.
Mi-am muşcat unghia degetului mare.
— Am înţeles că pe vremuri te pricepeai foarte bine s-o înfurii.
— Cred că e adevărat. Prin urmare crezi că vizita mea ar fi bine primită?
Nu mi-a răspuns imediat, a păstrat pentru câteva clipe tăcerea. Pe urmă a întrebat:
— Atunci te temi şi de furia mea?
— Puţin, am recunoscut. De ce întrebi?
S-a apropiat de fereastra lui Verity şi a privit marea, aşa cum făcea el de obicei.
Stând acolo, părea să facă parte din stirpea Farseerilor într-o mai mare măsură
decât mine. Şi-a trecut mâinile prin păr, absentă, dându-şi-l pe spate. Ar fi putut într-
adevăr să piardă ceva mai mult timp cu „dichiseala”. Părul ei scurt stătea zbârlit, ca
blana de pe spatele unei pisici furioase.
— Cândva am crezut c-o să fim prieteni. Pe urmă am descoperit că-mi eşti tată. De-
atunci înainte, nu prea ai mai încercat să-mi vorbeşti.
— Am crezut că nu vrei.
— Poate-am vrut doar să văd cât de tare o să te străduieşti. S-a răsucit ca să-mi
arunce o privire acuzatoare. Nici măcar n-ai încercat.
Am rămas tăcut vreme îndelungată. Ea s-a îndreptat spre uşă.
M-am ridicat în picioare.
— Ştii, Nettle, am fost crescut de un bărbat, printre bărbaţi. Uneori cred că e cel mai
mare dezavantaj pe care-l poate avea un băiat când ajunge el însuşi bărbat şi
trebuie să le facă faţă femeilor.
S-a întors din nou cu faţa spre mine. I-am vorbit din inimă.
— Nu ştiu ce să fac. Vreau să mă cunoşti cel puţin ca pe un alt om. Burrich ţi-a fost
tată şi s-a descurcat foarte bine. Poate că pentru mine e prea târziu să-i iau locul în
viaţa ta. Şi nici în viaţa mamei tale nu pot găsi un loc pentru mine. O iubesc şi acum,
la fel de mult ca în ziua când m-a părăsit. Atunci am crezut că, după ce îmi voi fi
îndeplinit toate misiunile, o s-o găsesc şi o să putem fi fericiţi împreună. Şi iată-ne
acum, şaisprezece ani mai târziu, şi încă n-am izbutit să regăsesc drumul înapoi
către ea.
Nettle a stat o vreme cu mâna pe uşă, părând stânjenită. Pe urmă a vorbit:
— Probabil că nu sunt eu femeia căreia trebuie să-i spui toate astea.
Şi a ieşit fără zgomot, lăsând uşa să i se închidă în urmă.
Câteva zile mai târziu, Riddle m-a găsit aşezat la masa din sala gărzii, la micul
dejun. S-a instalat pe banca din faţa mea.
— Nettle mi-a dat o scrisoare pentru mama şi fraţii ei. Mi-a spus să le-o duc când o
să mă trimiţi tu din nou la ei.
S-a întins peste masă şi mi-a luat o bucată de pâine din farfurie. A muşcat din ea şi
m-a întrebat cu gura plină:
— O să fie în curând?
Am stat puţin pe gânduri.
— Mâine-dimineaţă, am propus.
A dat din cap.
— Mi-am închipuit eu.
Am încălecat pe Negruţa şi am coborât în piaţa din oraş, luptându-mă cu ea tot
timpul. Îşi petrecuse o jumătate de an cu un băiat de la grajduri care credea că o
antrenează dacă o scoate din boxă, o lasă să alerge pe-afară cât vrea şi o duce
înapoi. Încăpăţânată şi brutală, smucea de zăbală şi nu se sinchisea când trăgeam
de hăţuri. Mi-a fost ruşine de mine însumi fiindcă o neglijasem. M-am dus în piaţa
de iarnă şi m-am întors acasă cu ghimbir dulce şi cu două lungimi de braţ de dantelă
roşie. Le-am pus într-un coş, împreună cu o sticlă de vin de păpădie, sustrasă din
rezervele castelului. Am stat toată noaptea cu o bucată de hârtie fină în faţă şi am
izbutit să scriu trei fraze.
„Te ţin minte în fusta roşie. Urcai pe stâncile de pe plajă înaintea mea şi ţi-am văzut
gleznele dezgolite, pline de nisip. Am crezut c-o să-mi sară inima din piept.”
M-am întrebat dacă ea avea să-şi amintească de ziua aia de demult, când nu
cutezasem nici măcar s-o sărut. Am sigilat biletul cu un gogoloi de ceară. Şi l-am
desigilat de patru ori, încercând să găsesc cuvinte mai potrivite. În cele din urmă, i
l-am încredinţat lui Riddle aşa cum era şi, în următoarele patru zile, m-am foit de
colo-colo agitat, dorindu-mi să n-o fi făcut.
În a patra noapte, am apăsat pe pârghia care deschidea uşa dormitorului lui Nettle.
Nu m-am dus s-o chem, aşa cum mă chemase Chade pe mine. În schimb, am
coborât pe treptele abrupte până la jumătatea drumului şi am lăsat acolo o lumânare
aprinsă. Pe urmă am urcat înapoi şi am aşteptat.
Aşteptarea a părut să dureze o veşnicie. Nu ştiu ce a trezit-o în cele din urmă lumina
sau curentul de aer dar i-am auzit într-un târziu paşii şovăielnici pe scară. Făcusem
un foc bun în capătul confortabil al odăii.
S-a uitat pe după colţul dincolo de care se afla uşa secretă, m-a văzut, dar a
continuat să înainteze cu prudenţa unei pisici. A trecut încet pe lângă masa mea de
lucru, cu pergamente pline de pete întinse pe tăblie, şi încă şi mai încet pe lângă
vatra pentru experimente, înconjurată de rafturi pline de cleşti, de vase gradate
pentru măsurare şi de tingiri ruginite. A ajuns în sfârşit la fotoliile de lângă foc. Era
în cămaşă de noapte, cu un şal împletit pe umeri. Tremura.
— Aşază-te, am invitat-o, şi asta a şi făcut, încet. Aici lucrez, am adăugat.
Şi, fiindcă apa din ibric clocotea, am întrebat-o:
— Vrei un ceai?
— În toiul nopţii?
— În toiul nopţii îmi fac cea mai mare parte a treburilor.
— Când aproape toată lumea doarme.
— Eu nu sunt ca toată lumea.
— Într-adevăr.
S-a ridicat şi a cercetat obiectele de pe poliţa căminului. Adică statueta lupului,
primită de la Bufon, şi piatra amintirilor, cu imaginea ei răsturnată. A atins mânerul
cuţitului pentru fructe împlântat acolo şi mi-a aruncat o privire nedumerită. Apoi s-a
întins şi şi-a pus palma pe mânerul sabiei lui Chivalry.
— O poţi da jos, dacă vrei. A fost a bunicului tău. Ai grijă. E grea.
Şi-a retras mâna.
— Povesteşte-mi despre el.
— Nu pot.
— E un alt secret?
— Nu. Nu-ţi pot povesti, pentru că nu l-am cunoscut. M-a dat în grija lui Burrich
când aveam cinci sau şase ani. Pe el nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. Cred
că mă privea din când în când prin ochii lui Verity, cu ajutorul Meşteşugului. Dar pe
vremea aia nu ştiam.
— Seamănă cu povestea mea şi-a ta, a spus lungind cuvintele.
— Da, aşa e, am recunoscut. Numai că eu am acum prilejul să te cunosc. Dacă
avem amândoi destul curaj ca să nu-l lăsăm să ne scape.
— Sunt aici, a subliniat Nettle afundându-se mai tare în fotoliu.
Apoi a tăcut, iar eu n-am găsit nimic de spus. Pe urmă ea a arătat către statueta
cioplită de Bufon.
— E lupul tău? Ochi întunecaţi?
— Da.
A zâmbit.
— Arată exact aşa cum îmi imaginam că arăţi tu. Povesteşte-mi despre el.
Şi i-am povestit.
Riddle s-a întors trei zile mai târziu, plângându-se de drumurile proaste şi de frig.
Viscolul îl însoţise pe drumul spre casă. Abia dacă l-am auzit. Am luat micul sul de
hârtie din scoarţă de copac pe care mi l-a întins şi l-am dus cu mare grijă în bârlogul
meu, unde l-am deschis. La prima vedere, mi s-a părut un desen. Pe urmă mi-am
dat seama că era o hartă desenată în grabă. În partea de jos a paginii am văzut şi
câteva cuvinte.
„Nettle spune c-o să-ţi fie greu să găseşti drumul către mine. Poate că asta o să te-
ajute.”
În jurul castelului Buckkeep se aşternea un strat gros de zăpadă umedă. Norii erau
grei; nu mă aşteptam să înceteze ninsoarea prea curând. M-am dus în odaia mea
de lucru şi mi-am îndesat un rând de haine în coburi. Pe urmă i-am vorbit lui Chade,
prin Meşteşug.
Plec pentru o vreme.
Bun. Poţi termina traducerea manuscrisului ăluia la noapte.
M-ai înţeles greşit. O să lipsesc cel puţin câteva zile. Mă duc la Molly.
A şovăit şi mi-am dat seama cu câtă putere îşi dorea să se opună. Aveam prea
multă treabă ca să mă lase să plec. Traducerile, rafinarea prafului lui – la care
dădeam o mână de ajutor pregătirea Chemării. Pergamentele care îi preveneau pe
oamenii din regat, pentru ca nu cumva părinţii şi prietenii să-i creadă nebuni pe cei
care aveau s-audă voci în minte. Dădeam de ştire şi că ziua exactă a Chemării
rămânea secretă, ca să nu irosească şarlatanii timpul Maestrului Meşteşugului.
Iritat, am dat astfel de gânduri deoparte. Am rămas în aşteptare.
Atunci du-te. Noroc! I-ai spus lui Nettle?
A fost rândul meu să şovăi.
Nu ţi-am spus decât ţie. Crezi că ar trebui să-i spun şi ei?
Ce sfaturi poţi să-mi ceri! Niciodată pe cele pe care sper că mi le vei cere şi
întotdeauna pe cele care… Ei, nu contează. Da. Spune-i. Numai pentru că, dacă
nu-i spui, s-ar putea simţi înşelată.
Aşa că mi-am căutat fiica.
Nettle, i-am spus, am primit o scrisoare de la Molly. Mă duc să-i fac o vizită. Pe
urmă mi-a trecut prin gând ceva evident. Vrei să vii cu mine?
E viscol şi, după cum arată, se va înteţi. Când pleci?
Acum.
Nu e înţelept.
N-am fost înţelept niciodată.
Cuvintele au sunat bizar în mintea mea şi am zâmbit.
Atunci, du-te! Îmbracă-te gros.
Aşa o să fac. Rămâi cu bine!
Şi am plecat. Negruţei nu i-a plăcut că am scos-o din grajdul cald şi uscat ca să
înfrunte viscolul. Ziua era rece, umedă, iar drumul plictisitor. Singurul han la care
m-am oprit era plin de călători înzăpeziţi, aşa că am fost nevoit să dorm pe podea,
lângă vatră, înfăşurat în mantie. În noaptea următoare, un ţăran mi-a îngăduit să
mă adăpostesc în hambarul lui. Viscolul n-a încetat şi călătoria a devenit din ce în
ce mai neplăcută, dar m-am încăpăţânat s-o continui.
Din fericire, când de proprietatea lui Burrich nu mă mai despărţea decât o vale,
ninsoarea a încetat şi norii s-au risipit. În timp ce o mânam pe Negruţa în josul
drumului acoperit de zăpadă, întreaga gospodărie mi s-a părut desprinsă dintr-o
poveste. Zăpada se adunase pe acoperişul casei şi pe al grajdului. Deasupra
coşului, fumul se înălţa unduitor către cerul albastru. Între casă şi hambare, cineva
făcuse deja o potecă. Am tras de frâu ca s-o opresc pe Negruţa şi am stat o vreme
acolo, privind în jos. L-am văzut pe Chivalry deschizând uşa unui hambar şi ieşind
apoi cu o roabă plină cu paie murdare. Am fluierat ca să-i dau de ştire că se apropie
un oaspete şi am pus-o din nou pe Negruţa în mişcare în josul dealului. Băiatul a
rămas locului, cu ochii la mine. În curtea din faţa casei m-am oprit, căutând cuvinte
potrivite ca să-l salut. Negruţa a smucit de două ori de zăbală, apoi şi-a azvârlit
capul pe spate iritată.
— Calul ăsta cere mai mult dresaj, a remarcat Chivalry dezaprobator.
S-a apropiat, apoi m-a recunoscut.
— Ah, tu eşti.
— Da. Şi au urmat cuvintele greu de rostit. Pot să intru?
Poate că abia împlinise cincisprezece ani, însă el era bărbatul familiei.
— Bineînţeles. Dar rostise cuvântul fără niciun zâmbet. Am eu grijă de calul tău.
— Aş prefera s-o fac eu însumi, dacă nu te superi. E o iapă pe care am neglijat-o,
şi asta se simte. Trebuie s-o strunesc mult timp ca să-ndrept lucrurile.
— Cum doreşti. Pe aici.
Am descălecat şi am aruncat o privire spre casă, dar, dacă înăuntru era cineva care
observase că am venit, n-a dat niciun semn. Mi-am luat iapa de frâu şi am intrat, în
urma lui Chivalry, într-un grajd bine întreţinut. Nimble şi Just scoteau bălegarul din
boxe. Steady a intrat cu găleţi cu apă. S-au oprit cu toţii la vederea mea. M-am
simţit brusc înconjurat şi umbra unei amintiri s-a ridicat la suprafaţă. Ochi Întunecaţi,
la marginea unei haite.
Dorindu-şi atât de mult să între printre lupi, dar ştiind că, dacă se apropia făcând o
cât de mică greşeală, avea să fie respins.
— Aici se văd peste tot mâinile tatălui vostru, am spus, şi era adevărat.
Ştiam că Burrich construise cândva grajdul ca să răspundă tuturor nevoilor lui.
Boxele erau mai late decât cele din Buckkeep. Când erau deschise obloanele de
vreme rea, aerul şi lumina pătrundeau în voie. L-am văzut pe Burrich în modul în
care erau aranjate ţesalele şi în care era agăţat harnaşamentul. Aproape că-l
simţeam alături. Am clipit şi mi-am venit în fire, brusc conştient că sunt ţinta privirilor
lui Chivalry.
— O poţi pune aici, mi-a spus arătându-mi o boxă.
Şi-au văzut cu toţii de treburile lor cât m-am ocupat eu de Negruţa. I-am dat apă,
puţină mâncare şi am lăsat-o curată şi uscată. Chivalry a venit s-o privească peste
uşa boxei şi m-am întrebat dacă trecusem cu bine de inspecţia lui.
— Frumos animal, s-a mulţumit să spună.
— Da. E un dar de la un prieten. Cel care i-a trimis-o tatălui vostru pe Malta când a
ştiut că nu mai are nevoie de ea.
— A, e o iapă pe cinste! a exclamat şi l-am urmat către boxa ei.
L-am văzut pe Brusque, un armăsar de patru ani, descendent al lui Ruddy, cu care
voise Chivalry s-o împerecheze. Şi am intrat şi în boxa lui Rudy. Care cred că m-a
recunoscut. A venit să-şi sprijine capul de umărul meu şi a rămas o vreme aşa. Era
bătrân şi vlăguit.
— Probabil că următorul mânz născut din sămânţa lui va fi ultimul, am spus încet.
Cred că de-asta a vrut Burrich să-l folosească. Ca ultimă încrucişare a celor două
descendenţe. La vremea lui, a fost un armăsar de prăsilă excelent.
— Ţin minte când ne-a fost adus. O femeie a coborât dealul cu doi cai şi i l-a dat
pur şi simplu tatei. Atunci n-aveam nici hambar, şi cu atât mai puţin grajd. Tata a
scos toate lemnele din magazie ca să nu stea caii peste noapte afară.
— Cred că Ruddy s-a bucurat când l-a văzut.
Chivalry m-a privit nedumerit.
— Nu ştiai că Ruddy a fost calul tatălui vostru, cu mult timp în urmă? Verity l-a lăsat
să aleagă un armăsar de doi ani. Şi el l-a ales pe Ruddy. E un cal pe care-l ştia din
clipa venirii lui pe lume. În noaptea când regina Kettricken a fugit din Buckkeep ca
să-şi salveze viaţa, Burrich i-a dat calul ăsta. A dus-o pe tot drumul până în Munţi.
Teafără şi nevătămată.
Băiatul era de-a dreptul uluit.
— Nu ştiam. Tata nu vorbea prea mult despre vremurile când a locuit la castel.
Şi aşa am ajuns să-i ajut să scoată bălegarul şi să hrănească animalele înainte de
a merge s-o văd pe Molly. Chivalry m-a plimbat prin grajd cu o mândrie îndreptăţită.
Se ocupase de toate făcând treabă bună, şi i-am spus-o. Mi-a arătat şi iapa cu
copita infectată, lecuită între timp, apoi am mers în staul, unde ţineau o vacă de
lapte şi o duzină de găini.
Când m-a condus Chivalry pe drumul spre casă, cu ceilalţi băieţi în spatele nostru,
am simţit că mă descurcasem bine cu ei toţi.
— Mamă, ai un oaspete! a strigat Chivalry deschizând uşa.
Mi-am scuturat tălpile de zăpadă şi bălegar şi am intrat în urma lui.
Ea ştiuse că sosisem. Avea obrajii de un roz încântător şi îşi netezise părul scurt,
dându-l pe spate. M-a văzut privindu-i-l şi şi-a dus mâna la el, aproape fără să vrea.
În clipa aceea ne-am amintit amândoi de ce şi-l scurtase, iar umbra lui Burrich a
păşit între noi.
— Ei, am terminat treburile şi plec la Staffman60, a spus Chivalry înainte de a avea
timp s-o salut.
— Vreau să merg şi eu! Vreau să-l văd pe Kip şi să mă joc cu căţeluşii! a strigat
Hearth.
Molly s-a aplecat spre el.
— Nu poţi să mergi cu Chivalry de fiecare dată când se duce în vizită la iubita lui, l-
a dojenit.
— Azi poate, a hotărât fratele mai mare pe neaşteptate. M-a privit pieziş, parcă
vrând să se asigure că ştiu că-mi face o mare favoare. Îl pun pe şa, în spatele meu;
pentru poneiul lui zăpada e prea mare. Hai, pregăteşte-te repede!
— Vrei o cană cu ceai, Fitz? Probabil ţi-e frig.
— De fapt, după un drum lung călare, nimic nu te încălzeşte mai bine decât munca
în grajd. Dar da, aş vrea.
— Băieţii te-au pus să munceşti în grajd? Oh, Chiv, ne e oaspete!
— Dar ştie foarte bine ce se face cu lopata, a ripostat Chivalry, şi era un
compliment. Grăbeşte-te, Hearth, a adăugat. N-o să te-aştept toată ziua.
Au urmat câteva minute de haos zgomotos, care păreau necesare când se pregătea
un băieţel de şase ani să plece undeva, deşi asta n-a surprins pe nimeni, în afară
de mine. Prin comparaţie, sala în care mâncau oştenii din gardă era un loc liniştit.
Când au ieşit cei doi pe uşă, Steady se retrăsese deja la mansardă, iar Just şi
Nimble se aşezaseră la masă. Cel de-al doilea se prefăcea că-şi curăţă unghiile,
pe când celălalt mă fixa cu privirea fără fereală.
— Fitz, aşază-te, te rog. Nimble, trage-ţi scaunul mai încolo, fă loc. Just, mi-ar
prinde bine mai multe surcele.
— Mă trimiţi afară ca să scapi de mine!
— Ce isteţ eşti! Hai, du-te! Nimble, ai putea să-l ajuţi. Curăţaţi zăpada de pe stiva
de lemne atât cât e nevoie ca să puteţi lua o parte dintre ele, pe care să le duceţi în
magazie, să se usuce.
Au plecat amândoi, dar nu fără zarvă şi nici cu dragă inimă. După ce s-a închis uşa
în urma lor, Molly a răsuflat adânc. A luat ibricul de pe foc, a turnat apa peste
mirodeniile pentru ceai dintr-o oală mare şi a adus-o pe masă. A pus şi căni pentru
noi doi, şi un borcan cu miere. Şi s-a aşezat în faţa mea.
— Bine te-am găsit! i-am spus.
Mi-a zâmbit.
— Bine-ai venit!
— Am întrebat-o pe Nettle dacă vrea să vină şi ea, dar nu i-a plăcut să călătorească
prin viscol.
— Nu-i pot găsi nicio vină. Cred că uneori îi e greu să vină acasă. Aici totul e mult
mai sărăcăcios decât în castelul Buckkeep.
— Ai putea să te muţi la Withywoods. Acum îţi aparţine, ştii.
— Ştiu. Peste faţă i-a trecut o umbră şi mi-am dorit să nu fi adus vorba despre asta.
Dar ar fi prea multe schimbări, prea repede. Băieţii încă mai trebuie să se înveţe cu
gândul că tatăl lor nu se mai întoarce. Şi, după cum vezi, Chivalry curtează o fată.
— Mi se pare cam tânăr pentru asta, am îndrăznit să spun.
— E un tânăr cu o proprietate foarte mare. Cu încă o femeie în casă, ne-ar fi mult
mai uşor tuturor. La ce să mai aştepte, dacă a găsit o fată care-l iubeşte? m-a
contrazis ea.
Şi, fiindcă n-am răspuns, a adăugat:
— Dacă se căsătoresc, nu cred că Thrift61 o să vrea să plece departe de casa
părintească. E foarte apropiată de sora ei.
— Înţeleg.
Şi chiar înţelegeam. Mi-am dat brusc seama că Molly nu mai era fiica unui alt bărbat,
ca să fie luată din casa tatălui ei şi să devină a mea. Era centrul unei lumi, cu
rădăcini şi legături.
— Viaţa e complicată, nu-i aşa? a spus ea ca răspuns la tăcerea mea.
M-am uitat la ea, în rochia ei simplă, în culori sobre. Mâinile nu-i mai erau lungi şi
subţiri; avea pe faţă linii care nu fuseseră acolo în zilele iubirii noastre. Anii îi
moleşiseră şi rotunjiseră trupul. Nu mai era fata în rochie roşie care alergase pe
plajă înaintea mea.
— În toată viaţa mea, nu mi-am dorit niciodată nimic atât de mult cum te-am dorit
pe tine.
— Fitz! a exclamat ea aruncând o privire către mansardă, şi mi-am dat brusc seama
că rostisem cuvintele cu glas tare.
Obrajii i s-au învăpăiat şi şi-a ridicat amândouă mâinile, acoperindu-şi gura cu
vârfurile degetelor.
— Îmi cer iertare, am zis. Îmi dau seama că e prea curând. Mi-ai spus. Şi o să
aştept. O să aştept oricât de mult vrei tu. Eu vreau doar să fiu sigur că ştii că aştept.
Am văzut-o înghiţind în sec.
— Nu ştiu de cât de mult timp o să fie nevoie, a spus cu voce răguşită.
— Nu contează.
Mi-am întins mâna pe masă, cu palma în sus. Molly a şovăit, apoi şi-a pus-o pe a
ei într-a mea.
Şi am stat aşa, fără să vorbim, până s-au întors băieţii, cu câte un braţ de surcele
pline de zăpadă, ca să fie dojeniţi de mama lor fiindcă nu se şterseseră pe picioare.
Am rămas până după-amiază. Am băut ceai şi am vorbit despre viaţa lui Nettle la
Curte, şi le-am spus băieţilor poveşti despre Burrich din tinereţea lui. Am pus şaua
pe Negruţa şi mi-am luat rămas-bun înainte de a se întoarce Chivalry şi Hearth.
Molly a ieşit ca să-mi spună la revedere şi m-a sărutat. Pe obraz. Şi am ajuns înapoi,
la Buckkeep, după trei zile de mers.
Riddle a continuat să ducă scrisori pe drumul dintre casa lui Molly şi Buckkeep. Şi
au venit cu toţii la Festivalul Primăverii şi am reuşit să dansez o dată cu Molly. Era
prima oară când dansam cu ea şi prima oară, după mulţi ani, când încercam să
dansez. Pe urmă am dansat cu Nettle, care m-a sfătuit să nu mai repet încercarea.
Dar a spus-o zâmbind.
L-am văzut pe Hap în primele zile ale primăverii. El şi Sawtongue am venit în Buck,
ca început al călătoriilor lor din vară. Hap era mai înalt şi mai zvelt şi părea mulţumit
de viaţa lui. Văzuse o mare parte din Bearns şi urma să meargă în Rippon şi apoi
în Shoaks. Făcuse două cântece ale lui, amândouă amuzante, şi amândouă au
părut să fie bine primite când le-a cântat pentru noi, în faţa vetrei mici. Web şi Swift
s-au întors la Buckkeep tot în luna aceea, ceva mai târziu. Swift se lăţise în umeri
şi era mai închis în el decât îl ţineam minte. Web a rămas la castel, iar băiatul s-a
dus să-şi petreacă o săptămână alături de familia sa. Când s-a întors, ne-a dat de
veste că fratele lui mai mare, Chivalry, o să se însoare peste trei luni.
M-am dus la nuntă. Mistuit de invidie, m-am uitat cum stătea în faţa lui Thrift şi i se
făgăduia ei, în timp ce ea roşea şi zâmbea,abia izbutind să-l privească. Pentru ei
putea fi atât de simplu. Se cunoscuseră, se îndrăgostiseră şi se căsătoreau şi
bănuiam că, înainte de a se împlini anul, aveau să legene un bebeluş. Iar eu nu mă
puteam apropia de Molly mai mult decât era nevoie ca să-i ating mâna sau ca s-o
sărut pe obraz.
Vara s-a înstăpânit, din ce în ce mai fierbinte. A fost o vară bună. Elliania rămăsese
grea şi toată suflarea din cele Şase Ducate se simţea în culmea încântării. Roadele
pământului păreau să crească sub ochii mei. Negruţa a învăţat drumul până la Molly
şi înapoi. L-am ajutat pe Chivalry să fixeze grinzile pentru camerele în plus pe care
le construia şi le-am privit pe Molly şi Thrift gătind împreună, ca două prietene. Mă
uitam la Molly când se foia prin cameră, ocupându-se de treburile ei simple, când
amesteca în supă şi când îşi îndepărta din ochi părul din ce în ce mai lung. Nu mai
fusesem atât de înfierbântat de dorinţă de la cincisprezece ani. Nu mai puteam să
dorm noaptea, iar când dormeam, trebuia să nu las pe nimeni să-mi pătrundă în
vise. Puteam s-o văd pe Molly şi puteam să-i vorbesc, dar asta se petrecea
întotdeauna în casa lui Burrich şi cu fiii lui Burrich agăţaţi de mâini. În lumea ei părea
să nu existe niciun loc pe care să-l pot revendica şi deveneam din ce în ce mai
irascibil, cu toată lumea.
M-am dus să le văd pe Patience şi Lacey, aşa cum făgăduisem, am făcut lungul
drum până la ele prin arşiţa şi praful zilelor din miezul verii, iar Chade jura că
devenisem atât de capricios încât se bucura să scape de mine pentru o vreme. Nu
i-am găsit pentru asta nicio vină. Lacey se simţea tot mai slăbită şi Patience
angajase două femei care s-o ajute să-i poarte de grijă bătrânei sale slujitoare.
Mergând prin grădinile lui Patience cu mâna ei împuţinată de vreme pe braţul meu,
văzând cum preschimbase pământul însângerat din Arena lui Regal într-un paradis
de verdeaţă, frumuseţe şi pace, am devenit de o seninătate pe care n-o mai
cunoscusem de mult timp. Din harababura ei, Patience a ales şi mi-a dat câteva
lucruri care îi aparţinuseră tatălui meu: o centură simplă pentru sabie, scrisori în
care Burrich îi povestea despre mine şi un inel de jad, care mi se potrivea perfect.
M-am întors acasă purtându-i.
În prima dimineaţă de după întoarcerea mea, Nettle nu s-a grăbit să plece după
lecţia de Meşteşug. Şi Chade a zăbovit, dar după ce i-am aruncat o privire, a oftat
şi s-a retras, lăsându-mă singur cu fiica mea.
— Ai lipsit mult. Săptămâni de-a rândul, mi-a spus ea.
— N-o mai văzusem pe Patience de mult. Şi e tot mai bătrână.
Nettle a dat din cap.
— Thrift a rămas grea.
— E o veste excelentă.
— Da. Suntem cu toţii foarte entuziasmaţi. Dar mama spune că, ştiind c-o să fie în
curând bunică, se simte bătrână.
Asta m-a amuţit pentru o clipă.
— „Timpul trece mai repede când eşti mai bătrân, Nettle”, mi-a spus. Nu e o idee
bizară?
— Şi eu am aceeaşi impresie, de ceva vreme.
— Da? Cred că femeile o ştiu, poate, mai bine.
Am fixat-o cu privirea în tăcere.
— Poate că nu, a spus apoi şi a ieşit.
Peste patru zile, am pus din nou şaua pe Negruţa şi am plecat la Molly. Chade mi-
a atras cu severitate atenţia că trebuie să mă întorc la timp pentru Chemare, şi i-
am făgăduit că aşa va fi. Ziua era superbă, iar Negruţa – în toane bune şi în formă.
Serile de vară sunt lungi, aşa că am făcut drumul în doar două zile, în loc de trei.
Odată ajuns, am descoperit că sunt cât se poate de bine-venit, căci Chivalry
înlocuia stâlpii gardului padocului. Swift şi Steady îl ajutau stivuind vechii stâlpi
putreziţi, iar Just şi Health lărgeau gropile. Eu şi Chivalry veneam în urma lor, fixând
noii stâlpi, înalţi şi drepţi. El mi-a tot spus cât de entuziasmat se simte fiindcă o să
devină tată, până când şi-a dat seama că tăcerile mele erau din ce în ce mai lungi.
Pe urmă a zis că-i duce pe băieţi la pârâu şi-i lasă să înoate o vreme, fiindcă
transpiraserăm cu toţii destul muncind într-o zi fierbinte. M-a întrebat dacă vreau
să-i însoţesc, dar am clătinat din cap.
Tocmai îmi turnam în creştet o găleată de apă rece, scoasă din fântână, când a
apărut Molly, cu un coş pe braţ.
— Thrift a adormit. Căldura o oboseşte. Aşa se-ntâmplă când eşti grea. M-am
gândit că e mai bine s-o lăsăm singură, în linişte, şi că poate găsim ceva mure
destul de coapte ca să fie deja dulci.
Am urcat pe coasta domoală a dealului din spatele casei. Strigătele băieţilor care
împroşcau apa în pârâul de mai jos de noi s-au pierdut în depărtare. Am trecut pe
lângă stupii din paie ai lui Molly, meticulos aranjaţi, cu albinele zumzăind încet în
căldura zilei. Rugii de mure erau dincolo de ei şi Molly m-a condus către cea mai
îndepărtată margine dinspre miazăzi, spunând că fructele din partea aia se coceau
cel mai devreme. Şi albinele ei aveau de lucru, unele printre ultimele flori rămase
pe crengi, iar altele zburând în căutarea sucului din murele destul de coapte ca să
plesnească. Am cules până când am umplut coşul pe jumătate. Pe urmă, când am
aplecat o creangă plină de spini, ca să poată ajunge Molly la fructele din vârf, am
înfuriat o albină. S-a repezit la mine, mai întâi încurcându-mi-se în păr şi apoi
bâzâindu-mi mai jos de guler. Am pocnit-o şi am înjurat când am simţit-o înţepându-
mă. Am plecat de lângă rugul de mure împleticindu-mă şi apărându-mă cu mâinile
de alte două, care începuseră brusc să-mi zumzăie în jurul capului.
— Îndepărtează-te repede, m-a sfătuit Molly, apoi a venit să mă ia de mână,
făcându-mă să alerg în josul dealului.
Înainte de a renunţa la urmărire, o a doua albină m-a înţepat în spatele urechii.
— Şi am lăsat acolo coşul cu toate murele. Să-ncerc să mă duc după el?
— Nu încă. Aşteaptă până se liniştesc albinele. Ei, nu te freca acolo, probabil că
acul a rămas înăuntru. Lasă-mă să văd.
M-am aşezat la umbra unui anin şi Molly mi-a plecat capul în faţă, ca să se uite la
înţepătura din spatele urechii.
— Se umflă. Şi tu ai împins acul înăuntru. Nu te mişca.
A încercat să apuce acul cu degetele. Am tresărit de durere şi ea a ras.
— Nu te clinti. Nu pot să-l prind cu unghiile.
S-a aplecat şi şi-a lipit gura de muşcătură. I-am simţit limba căutând acul, pe care
l-a smuls apoi prinzându-l cu dinţi. Şi l-a scos dintre buze cu degetele.
— Uite. Îl împinseseşi cu totul înăuntru. Mai e vreunul?
— În josul spatelui, am răspuns, fără să-mi pot împiedica glasul să tremure.
A rămas o clipă nemişcată, cu ochii la mine. Pe urmă a întors capul şi m-a privit din
nou, ca şi cum nu m-ar mai fi văzut de foarte multă vreme. Avea vocea răguşită
când a spus:
— Scoate-ţi cămaşa. Să văd dacă te pot scăpa de el.
Când i-am simţit din nou gura atingându-mă, m-a luat ameţeala. Molly mi-a arătat
al doilea ac. Pe urmă şi-a pus degetele pe cicatricea rănii de săgeată de pe spatele
meu.
— De la ce e asta? a întrebat.
— De la o săgeată. Cu mult timp în urmă.
— Şi asta?
— De la o sabie. Mai de curând.
— Bietul meu Fitz! Mi-a atins cicatricea dintre umăr şi gât. Cu asta ţin minte când
te-ai ales. Ai venit în patul meu, încă bandajat.
— Aşa e.
M-am întors spre ea ştiind că mă aşteaptă. A fost totuşi nevoie să-mi adun tot
curajul. Am sărutat-o cu mare delicateţe. I-am sărutat obrajii, gâtul şi, în cele din
urmă, gura. Avea gust de mure. Am sărutat-o iarăşi şi iarăşi, cât mai fără grabă cu
putinţă, am încercat să îndepărtez cu sărutări toţi anii în care îmi lipsise. I-am
descheiat bluza şi i-am scos-o peste cap, dezgolind-o sub cerul albastru al verii.
Sânii îi erau catifelaţi şi grei în mâinile mele. Erau comorile mele. Fusta i-a alunecat,
floare maronie în iarbă. Mi-am culcat iubita printre firele înalte şi am luat-o pentru
mine savurându-i dulceaţa.
Era întoarcere acasă şi întregire, şi un miracol care merita să se repete. Am aţipit
amândoi o vreme şi, când ne-am trezit, umbrele se lungiseră.
— Trebuie să ne-ntoarcem! a exclamat ea, dar eu am răspuns:
— Nu încă.
Am luat-o iarăşi, prelungind totul atât cât am putut suporta, iar numele meu, şoptit
la urechea mea în timp ce ea vibra sub mine a fost cel mai dulce sunet pe care-l
auzisem vreodată.
Ne-am simţit brusc ca nişte adolescenţi vinovaţi când ne-au ajuns la urechi strigăte:
— Mamă? Fitz?
Ne-am grăbit să ne îmbrăcăm. Molly s-a aventurat singură să recupereze coşul cu
mure. Ne-am scuturat frunzele şi firele de iarbă rupte de pe haine şi din păr, râzând
pe înfundate. Am sărutat-o iarăşi.
— Trebuie să încetăm! m-a prevenit ea.
Mi-a înapoiat sărutul cu ardoare, apoi a strigat, ridicându-şi glasul:
— Sunt aici, vin!
Am luat-o de mână în timp ce ocoleam rugii de mure şi aşa am coborât cu paşi mari
dealul către copiii ei.
Epilog
Withywoods e o vale călduroasă, străbătută de un râu leneş, ale cărui meandre au
tăiat o câmpie largă printre dealuri domoale. E un loc minunat pentru viţă-de-vie,
pentru grâne, pentru albine şi pentru băieţi mici. Conacul e construit mai mult din
lemn decât din piatră şi sunt momente în care încă mi se mai pare cât de poate de
străin. Acum dorm într-o odaie şi într-un pat care i-au aparţinut cândva tatălui meu
şi le împart cu femeia pe care o iubesc de când eram doar un băieţandru.
Vreme de trei ani, ne-am iubit pe ascuns. Ne-a venit greu, dar, pe de altă parte,
totul a părut cu atât mai delicios. Întâlnirile noastre de dragoste au fost, în acel timp,
puţine şi nesigure şi, pentru asta, le-am preţuit cu atât mai mult. Molly a venit la
următorul Festival al Recoltei însoţită de băieţii ei şi am răpit-o din mijlocul muzicii
şi al dansului ca s-o duc în patul meu. Nu mă gândisem niciodată că aş fi putut s-o
am acolo şi, încă multe nopţi după aceea, parfumul ei a zăbovit pe pernele mele,
îndulcindu-mi visele. O vizită în casa ei putea să nu-mi ofere nimic mai mult decât
un sărut furat în grabă, dar care merita din plin un drum atât de lung. Pe Chivalry
nu cred că am izbutit să-l păcălim prea mult timp, iar comentariile lui Nettle mi-au
dat de înţeles, fără dubiu, că pe ea n-o putem înşela. Dar am continuat să ne ferim,
cu mare grijă, de dragul fraţilor ei mai mici, şi n-am regretat niciodată că mi-am oferit
timp în care să le câştig respectul.
Nimeni n-a fost mai surprins decât mine când Steady a răspuns Chemării. La
început, Meşteşugul lui n-a părut foarte puternic, dar i-am descoperit curând
rezerve de forţă şi de seninătate care-l fac cât se poate de potrivit pentru rolul de
Om al Regelui. Nettle era mândră de el şi îl proteja, iar eu m-am simţit recunoscător,
fiindcă Molly avea pretext să mă viziteze mai des, de vreme ce fiul ei încă atât de
mic locuia în castel. Steady şi Nettle au devenit inima noii Coterii a Regelui, fiindcă
legătura dintre frate şi soră e puternică. La Chemare au mai răspuns încă
doisprezece candidaţi, dintre care patru cu Meşteşugul destul de plin de forţă ca să
între în coteria lui Nettle, iar ceilalţi mai puţin înzestraţi. Nu am respins pe nimeni
dintre cei sosiţi ca urmare a acelei prime Chemări, căci, aşa cum a subliniat chiar
Chade, Meşteşugul are uneori nevoie de timp ca să se manifeste pe deplin. Eu şi
Thick continuăm să îndeplinim misiuni ca Singuratici. Chade, ca de obicei, are în
plasa lui fire care îl leagă de noi toţi şi-şi încearcă limitele Magiei, punându-se pe
sine însuşi în pericol în moduri pe care le-ar numi nesăbuite dacă ar fi vorba de
oricine altcineva în afară de el.
Când s-a născut al doilea fiu al lui Chivalry, Molly a anunţat, dintr-odată, că, pentru
Thrift, e timpul să aibă propria ei vatră şi propria ei casă. A hotărât să-i ia pe Hearth
şi Just la Withywoods. Nimble a preferat să rămână cu fratele lui mai mare, pentru
că gospodăria e prea întinsă ca să-i poată purta de grijă un singur bărbat şi pentru
că lui îi plăcuseră dintotdeauna caii. Molly mi-a dezvăluit, între patru ochi, că, după
părerea ei, adevăratul motiv e mai degrabă o fetişcană roşcată, fiica unui rotar din
cel mai apropiat oraş.
Nunta noastră a fost o ceremonie discretă, ne-am făcut făgăduielile în faţa regelui
meu, de faţă fiind copiii lui Molly, Kettricken, Elliania, Chade, Hap şi Riddle. Chade
a plâns, apoi m-a îmbrăţişat cu înfocare şi mi-a urat să fiu fericit. Hap a întrebat-o
pe Nettle dacă îşi poate săruta noua soră şi a fost plesnit zgomotos de un Hearth
protector, ca pedeapsă pentru impertinenţa lui. Thick şi micul prinţ Prosper au
moţăit aproape tot timpul.
Am mers apoi s-o vedem pe Patience, care nu mai izbutise să facă drumul până la
noi, şi să punem o floare pe mormântul lui Lacey. Am stat o lună, şi am crezut că
Hearth şi Just ne-au istovit gazda cu poznele şi cu neostoita lor curiozitate. Dar, cu
două zile înainte de plănuita noastră plecare, Patience ne-a anunţat brusc că s-a
săturat de Tradeford şi că e prea bătrână ca să se mai ocupe de domeniu, aşa că
o să vină să stea cu noi, la Withywoods. Spre uşurarea mea, pe Molly a încântat-o
ideea.
Hearth şi Just au părut să savureze plăcerile şi absurdităţile traiului alături de o
asemenea bunică. Hearth a făgăduit că o să-i ceară voie lui Molly înainte de a-şi
face alte tatuaje, iar interesul pe care au ajuns să i-l stârnească lui Just plantele şi,
mai cu seamă, ierburile de leac pune la grea încercare chiar şi cunoştinţele lui
Patience. Riddle şi-a făcut apariţia la Withywoods când abia ne instalaserăm,
spunând că l-a trimis Chade, ca să rămână în serviciul meu. Bănuiesc că încă mă
mai spionează în folosul bătrânului păianjen, dar asta nu mă deranjează. Sunt
dispus să-i ofer lui Chade tot ce e necesar că să fie convins că încă mai controlează
lumea în care trăieşte. Dar i-am luat, fărâmă cu fărâmă, o mare parte din putere,
pentru a o trece în mâinile lui Dutiful când s-a dovedit pregătit să-i facă faţă. Chiar
dacă n-am purtat niciodată coroana celor Şase Ducate, sunt convins că am făcut
multe ca să ajungă, intactă, la moştenitorul ei legitim.
Riddle a dovedit că se pricepe să angajeze servitori şi să conducă un domeniu mai
bine decât aş fi putut bănui vreodată. Şi e minunat, pentru că nici eu, nici Molly nu
ne-am aşteptat să fim nevoiţi vreodată s-o facem, iar Patience susţine că e mult
prea bătrână ca să se mai sinchisească de aşa ceva. Riddle e un om de nădejde.
Când ne-a vizitat ultima oară Nettle, l-am dojenit fiindcă o tratează cu prea multă
familiaritate, până când m-a luat Molly deoparte şi mi-a spus, pe şoptite, să-mi văd
de treaba mea.
Sunt adesea chemat la Buckkeep, iar Dutiful şi Elliania au venit de două ori să ne
viziteze şi să meargă la vânătoare cu şoimi, fiindcă lanurile noastre cu grâne atrag
o sumedenie de păsări. Pe mine nu m-a tentat niciodată soiul ăsta de distracţie, aşa
că, în ambele dăţi, m-am jucat cu fiul lor în vreme ce erau plecaţi călare. Prosper e
un băieţel voinic şi sănătos.
Chade a continuat să se antreneze cu zel, aşa cum recomandă vechile manuscrise,
apoi s-a aventurat să facă o călătorie prin pietre. A ales să meargă pe Aslevjal ca
să cerceteze el însuşi ruinele rămase acolo din vremea Străbunilor. A stat zece zile
şi s-a întors cu uimirea întipărită în priviri şi cu o pungă plină de cuburi cu amintiri.
N-a dat de drumul către grota lui Prilkop şi, chiar dacă l-ar fi descoperit, probabil că
ar fi găsit-o pustie. Cred că atunci când l-a vizitat ultima oară pe Chade Bufonul era
în drum către Sud, către şcoala în care se formase, ca să ducă acasă toate
cunoştinţele dobândite de el şi de Omul Negru. Mă îndoiesc că o să se mai întoarcă
vreodată aici.
Despărţirea noastră a fost, cumva, ştirbită, trunchiată. Amândoi avuseserăm
intenţia să ne revedem. Amândoi am mai fi avut de spus câteva ultime cuvinte.
Zilele petrecute împreună ni s-au încheiat ca o partidă de pietre întreruptă la
jumătate, în plină încordare, cu deznodământul indecis, cu multe răsturnări de
situaţie încă posibile. Uneori, faptul că între noi au rămas atât de multe lucruri
nelămurite mi separe o adevărată cruzime; alteori văd o adevărată binecuvântare
în faptul că încă există speranţă de regăsire. E aidoma tuturor posibilităţilor sugerate
de un menestrel deştept când se întrerupe câteva clipe, lăsând tăcerea să se
adune, înainte de ultimele stihuri ale cântecului său. Uneori, un gol poate părea
făgăduinţă ce încă mai poate fi îndeplinită.
Mi-e dor de el adesea, dar în acelaşi fel în care mi-e dor de Ochi întunecaţi. Ştiu că
n-o să mai întâlnesc niciodată pe nimeni care să le semene. Mă consider norocos
fiindcă au trecut prin viaţa mea. Nu cred nici c-o să mă mai leg vreodată prin Har,
nici c-o să mai am vreodată parte de o prietenie atât de profundă. Aşa cum i-a spus
Burrich cândva lui Patience, un cal nu poate purta două şei. O am de Molly, şi ea
îmi este de ajuns, ba chiar mai mult decât atât.
Sunt mulţumit.

Notes
[←1] Tom Dungă-de-Bursuc, nume ales de Fitz datorită asemănării cicatricei lui cu
dungile albicioase de pe botul bursucului (n.tr.).

[←2] Tăciune (n. Tr.).

[←3] Îndatoritor (n.tr.).

[←4] Aluzie la înţelesul pe care îl are numele prinţului, acela de amabil, îndatoritor
(n.tr.).

[←5] Lamă însângerată (n.tr.).

[←6] Politicos (n.tr.).

[←7] Dafin (n.tr.).

[←8] Bine situat (n.tr.).

[←9] Colina Mică (n.tr.).

[←10] Lipan (n.tr.).

[←11] Joc de cuvinte intraductibil: Farseer înseamnă „prevestitor”, „profet” (n.tr.).

[←12] Gros (n. tr.).

[←13] Apă neagră (n. tr.).

[←14] Bârlog-de-Păr (n. tr.).

[←15] Şase-Degete (n. tr.).

[←16] Gălbenele (n. tr.).

[←17] Heliotrop, plantă folosită la obţinerea parfumurilor (n. tr.).

[←18] Limba-peştelui (n. tr.).

[←19] Lemn de brad (n. tr.).

[←20] Trifoi (n. tr.).

[←21] Orz (n. tr.).

[←22] Corn de cerb (n. tr.).

[←23] Chihlimbar (n. tr.).

[←24] Corb (n. tr.).

[←25] Prăjit (n. tr.).

[←26] Vesel (n. trad.).

[←27] Pescar (n. trad.).

[←28] Badgerlock (n. tr.).

[←29] Mlaştină (n. trad.).

[←30] Împletitură (n. trad.).

[←31] Flăcăul (n. trad.).

[←32] Ochi Argintiu (n. trad.).

[←33] Bot înţelept (n. trad.).

[←34] Nume derivat din „brig“ - bric (n. trad.).

[←35] Boschet (n. trad.).

[←36] Neghină (n. trad.).

[←37] Cel cu Har (n. trad.).

[←38] Cel care ia (n. tr.).

[←39] Os mort sau spavan - umflătură a unui os (de obicei de la picioarele din spate
ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară.

[←40] Cimilitură (n. tr.).

[←41] Fitil lung (n. tr.).

[←42] Poruncă (n. tr.).

[←43] Ţârâit (n. tr.).

[←44] Tropăit (n. tr.).

[←45] Dibaci (n. tr.).

[←46] Pantofi de focă (n. Tr.).

[←47] Fiul Ciobanului (n. tr.).

[←48] Lipan, sau fluture cenuşiu (n. yr.).

[←49] Sare (n. tr.)

[←50] Pinten lung (n. tr.).

[←51] Supus, ascultător, respectuos (n. tr.).

[←52] Urzică sau a irita/enerva (n. tr.).

[←53] Vioi, sprinten (n. tr.).

[←54] Iute, rapid (n. tr.).

[←55] Cuminte, aşezat (n. tr.).

[←56] Corect, drept (n. tr.).

[←57] Vatră, casă, patrie (n. tr.).

[←58] Glas de fierăstrău (n. tr.).

[←59] Priceput la vite (n. tr.).

[←60] Baston (n. tr.).

[←61] Cumpătare (n. tr.).