STATELE MEDIEVALE ÎN APUSUL EUROPEI

ANGLIA
La jumătatea secolului al-XI-lea , Anglia era un regat aflat sub stăpânirea
anglo-saxonilor.
În 1066 în urma bătăliei de la Hastings, ea a fost cucerită de regele
Normandiei William , supranumit Cuceritorul.
El a devenit cel mai puternic rege din Europa apuseană, stăpânind un
domeniu regal întins şi numeroase posesiuni în Franţa.
Urmaşii săi au continuat politica de centralizare a statului. A fost iniţiată
cucerirea Irlandei.
Puterea maximă a fost atinsă în timpul regelui Henric al II-lea ( 1154-1189 )
din dinastia normandă Plantagenet, care a organizat administrativ-juridic şi financiar
întregul regat.
Plecarea regelui Richard I Inimă de Leu în Cruciada a III-a a slăbit autoritatea
regală.
În consecinţă , regele Ioan fără Ţară a fost obligat în 1215 să emită actul
„ Magna Charta Libertatum”( Marea Cartă a Libertăţilor ), prin care puterea centrală
recunoştea privilegiile clerului , nobilimii şi orăşenilor bogaţi.
Pe baza acestui document s-a format Parlamentul Englez, alcătuit din
reprezentanţii celor trei stări sociale privilegiate.
Puterea regală a slăbit foarte mult în urma înfrângerii în Războiul de 100 de
ani
( 1337-1453) , purtat împotriva Franţei pentru stăpânirea posesiunilor de pe
continent.
Astfel , timp de un sfert de veac , în Anglia s-a desfăşurat un sângeros conflict
intern cunoscut sub numele de Războiul celor două roze (1455- 1485).
Luptele dintre nobili au slăbit puterea acestora , ceea ce a dat posibilitatea
regilor din dinastia Tudorilor ( 1485-1603 ) să instaureze absolutismul monarhic.

1
FRANŢA
Centralizarea şi unificarea statului francez s-a realizat prin mărirea domeniului
regal , care iniţial se întindea pe o suprafaţă restrânsă în jurul oraşului Paris.
Etapele importante ale acestui proces s-au desfăşurat în timpul domniei unor
regi din dinastia Capeţienilor ( 987-1328 ) şi Valois ( 1328-1589 ).
Filip al II-lea August ( 1180-1223) a profitat de luptele pentru tronul Angliai ,
confiscând întinsele posesiuni ale regelui englez de pe teritoriul Franţei.
Ludovic al IX-lea cel Sfânt ( 1226-1270) a consolidat cuceririle
predecesorilor săi, obligându-l pe regele Angliei, Henric al III-lea să se declare „vasal
principal” al suveranului francez.
A întărit instituţiile administrative şi financiare ale statului , arătându-se
preocupat de soarta tuturor supuşilor săi.
Filip al IV-lea cel Frumos ( 1285-1314) a alipit domeniului regal provincia
Champagne şi a convocat pentru prima dată Adunarea Stărilor Civile în 1302.
În confruntarea cu Papa Bonifaciu al VIII-lea, regele sprijinit de juriştii săi
( „ legiştii” ) a ieşit învingător, proclamând princpiul că „ regele este împărat în regatul
său”.
Sub domnia regelui Ludovic al XI-lea ( 1461-1483 ) a fost înlăturată primejdia
reprezentată de ducatul Burgundiei care a fost anexat regatului Franţei.
Pe măsura desfăşurării procesului de centralizare , creşteau tot mai mult
atribuţiile regalităţii. Cele mai importante instituţii ale statului se găseau la Curtea
Regală.
Astfel , în Consiliul Regal se discutau problemele cele mai însemnate ale
politicii interne şi externe ale statului , iar hotărârea finală revenea regelui.

SPANIA
Începând cu anul 711 , cea mai mare parte a Peninsulii Iberice a fost cucerită
de arabi.
Spania arabă era cea mai bogată ţară a Europei apusene.Cordoba şi Toledo
devin mari centre economice şi culturale.
În regiunile muntoase din nordul Spaniei s-a menţinut un mic regat creştin ,
Asturia , de unde a început lupta pentru recucerirea teritoriilor ocupate de arabi
( Reconquista ).
În timpul Reconquistei s-au format regatele Leon, Castilia, Aragon şi
Portugalia.
În anul 1212 , în urma victoriei de la Las Navas de Tolosa , aproape întreaga
Spanie a fost eliberată.
Arabilor le-a mai rămas partea de sud a ţării ( Emiratul de Granada ).
Unificarea teritorială a Spaniei s-a realizat prin căsătoria moştenitoarei tronului
Castiliei , Isabela, cu moştenitorul Aragonului , Ferdinand , în anul 1479.
Armata spaniolă condusă de cei doi a cucerit şi Emiratul Granadei în 1492.
Regatul Spaniei era o monarhie centralizată , în care puterea nobilimii a fost
mult redusă de conducerea autoritară exercitată de cei doi suverani ( „ regii
catolici” ). Cortesurile cuprindeau pe reprezentanţii marii nobilimi ( granzii de
Spania ), nobilimii mici , clerului şi oraşelor.
Regii erau sprijiniţi de Biserică şi de Inchiziţie care veghea asupra fidelităţii
faţă de catolicism şi regalitate.

2
 FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

TRANSILVANIA
Voievodatul Transilvaniei s-a format în condiţiile cuceririi de către maghiari a
vechilor voievodate româneşti atestate în secolul 9-11.
Cucerirea Transilvaniei a fost definitivată abia în secolul XIII.
Regii maghiari au fost obligaţi să organizeze Transilvania ca voievodat ,
întrucât această formă statală era specifică populaţiei româneşti majoritare.
Primul voievod atestat a fost Leustachius ( 1176).
În Transilvania au fost colonizaţi saşii şi secuii, însă românii au continuat să fie
cei mai numeroşi locuitori.
Nobilimea românească era exclusă treptat din adunările nobiliare, care aveau
în special atribuţii judecătoreşti.
Acest fapt a avut ca rezultat participarea ei la formarea celorlalte state feudale
româneşti.
În Transilvania saşii au contribuit la dezvoltarea comerţului meşteşugarilor şi
mineritului.
ŢARA ROMÂNEASCĂ
S-a format ca stat la începutul secolului al XIV-lea prin unirea cnezatelor şi
voievodatelor existente la sud de Carpaţi.
Unele dintre acestea sunt cunoscute din „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” ( 1247)
acordată de regele Ungariei Andrei al II-lea :
- voievodatul lui Litovoi, cnezatele lui Ioan şi Farcaş ( Oltenia ).
- voievodatul lui Seneslau ( în refiunea Argeşului ).
Legendele arată că unificatorul Ţării Româneşti a fost Negru Vodă , venit la
sud de Carpaţi din Ţara Făgăraşului.
Însă primul conducător atestat de documente a fost Basarab I Întemeietorul
( 1310?-1352).
Acesta a reuşit să apere independenţa noului stat prin victoria obţinută asupra
regelui Ungariei , Carol Robert de Anjou în bătălia de la Posada ( 1330).
MOLDOVA
La mijlocul secolului XIV , în urma unor campanii împotriva tătarilor, cneazul
maramureşean Dragoş a unit cnezatele şi voievodatele de la răsărit de Carpaţi într-
o formaţiune vasală regatului Ungariei.
După moartea lui Dragoş , voievodul Bogdan ( 1359-1365) i-a izgonit pe
urmaşii acestuia şi a obţinut independenţa Moldovei.
Toate încercările regilor Ungariei de a-şi reinstaura dominaţia la răsărit de
Carpaţi au fost respinse.
DOBROGEA
S-a format în secolul XIV un stat românesc în Dobrogea , al cărui nume vine
de la cel al conducătorului Dobrotiţă ( Dobrotici ). După moartea sa , Dobrogea a fost
alipită Ţării Româneşti de Mircea cel Bătrân în 1388.

3
 Organizarea statelor feudale în Ţara Românească şi Moldova

În fruntea statului se afla domnul. Acesta era comandantul armatei şi

judecătorul suprem. Era ajutat de dregători, care erau boieri şi formau Sfatul
Domesc.
Cel mai însemnat dregător din Ţara Românească era banul Craiovei, care
conducea Oltenia.
Ţara Românească era împărţită în judeţe iar Moldova în ţinuturi conduse de
reprezentanţi ai domnului.
Un moment însemnat în afirmarea independenţei celor două state l-a constituit
organizarea primelor mitropolii ortodoxe : 1359 în Ţara Românească şi 1382 în
Moldova.

Oastea
La apărarea ţării participa tot poporul ( mai ales moşnenii şi răzeşii ) , care
forma „oastea cea mare”. La aceasta se adăuga oastea domnului , cetele boiereşti
etc.

Dregători în Ţările Române

Vornicul – conducătorul curţii domneşti , atribuţii judecătoreşti.

Logofătul – şeful cancelariei domneşti , redacta actele emise de domn.
Vistierul –atribuţii finaciare.
Spătarul – conducea călărimea şi avea în grijă spada domnului.
Stolnicul – se îngrijea de ospeţele domneşti.
Comisul – avea în grijă caii domnului.
Postelnicul – se ocupa de camera de dormit a domnului şi era sfătuitorul său de
taină.