Sunteți pe pagina 1din 374

ROMÂNIA

Programul Phare 2002


“Suport pentru
îmbunătăţirea şi
MI N
implementarea legislaţiei
IE I
şi jurisprudenţei în
IST
ER TIŢ
UL JU S

materie de faliment”

Noţiuni de
economie aplicate
procedurii de
insolvenţă
Noţiuni de
economie aplicate
procedurii de
insolvenţă

3
Manualul a fost realizat de către un consorţiu condus de

PwC

Colectivul de redacţie:

Profesor universitar Dr. Alexandru Buglea


Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Ştiinţe Economice

Conferenţiar universitar dr. Radu Bufan


Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Drept

Lector universitar dr. Ovidiu Constantin Bunget


Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Ştiinţe Economice

Lector universitar dr. Carmen Mihaela Imbrescu


Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Ştiinţe Economice

Lector universitar dr. Lorant Eros Stark


Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Ştiinţe Economice

Alexandru Medelean
PricewaterhouseCoopers Management Consultants SRL

Dan Pascu
PricewaterhouseCoopers Management Consultants SRL

4
CUPRINS

Titlul I – Evaluarea ………………………………………… .......13


1 Noţiuni introductive privind evaluarea ……………………. ……13
1.1 Noţiunea de Valoare ………………………………... ……13
1.1.1 Definiţii şi delimitări noţionale ………………… ……13
1.1.2 Categorii de valori utilizate în evaluare ……… ……15
1.1.2.1 Categorii de bază ………………………….. ……15
1.1.2.2 Categorii suplimentare ……………………. ……18
1.2 Conceptul de evaluare ……………………………… ……19
1.2.1 Definirea şi aria de aplicabilitate ……………... ……19
1.2.2 Tipuri de proprietate supuse evaluării ………. ……19
1.2.2.1 Proprietatea imobiliarã ……………………. ……20
1.2.2.2 Proprietatea asupra bunurilor mobile ……. ……21
1.2.2.3 Active financiare …………………………… ……22
1.2.2.4 Întreprinderile ………………………………. ……24
1.2.3 Metodele de evaluare …………………………. ……25
1.2.4 Concepte şi principii de evaluare ……………. ……27
1.2.4.1 Evaluarea imobilelor ………………………. ……27
1.2.4.2 Evaluarea bunurilor mobile ……………….. ……29
1.2.4.3 Evaluarea activelor financiare ……………. ……30
1.2.4.4 Evaluarea întreprinderilor …………………. ……30
1.3 Organizaţii pe plan mondial şi plan naţional ……… ……32
1.3.1 Organizaţii pe plan mondial …………………... ……32
1.3.2 Organizaţii pe plan naţional …………………... ……33
1.4 Profesia de evaluator ……………………………….. ……33
1.4.1 Tipuri de evaluatori autorizaţi şi aria de
responsabilitate ………………………………... ……33
1.4.2 Codul Deontologic …………………………….. ……34
1.5 Raportul de evaluare ……………………………….. ……35
1.5.1 Principii de întocmire ………………………….. ……35
1.5.2 Conţinutul minim al unui raport de evaluare ... ……36
1.6 Aspecte specifice ale evaluării în cazul insolvenţei ……37
1.6.1 Rolul evaluării şi a evaluatorului ……………... ……37
1.6.2 Cerinţe de conduită ……………………………. ……38
2 Prezentarea Standardelor Internaţionale de Evaluare …. ……40
2.1 Tipologia Standardelor Internaţionale de Evaluare ……40
2.2 Standarde internaţionale de evaluare …………….. ……43
2.2.1 Valoarea de piaţă – bază de evaluare ………. ……43
2.2.2 Baze de evaluare diferite de valoarea de
piaţă …………………………………………….. ……44
2.2.3 Raportarea evaluării …………………………... ……46
2.3 Standarde internaţionale de aplicaţie în evaluare .. ……47
2.3.1 Evaluarea pentru raportarea financiarã ……... ……47
2.3.2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului … ……48

5
2.4 Standarde internaţionale de practică în evaluare .. ……50
2.4.1 Evaluarea proprietăţii imobiliare ……………... ……50
2.4.2 Evaluarea pentru închiriere / leasing ………... ……51
2.4.3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi
echipamentelor ………………………………… ……51
2.4.4 Evaluarea activelor necorporale ……………... ……52
2.4.5 Evaluarea bunurilor mobile …………………… ……53
2.4.6 Evaluarea întreprinderii ……………………….. ……54
2.4.7 Consideraţii privind substanţele periculoase
şi toxice în cadrul evaluării …………………… …....55
2.4.8 Costul de înlocuire net .................................... .......56
2.4.9 Analiza fluxului de numerar actualizat ............ .......56
2.4.10 Evaluarea proprietăţilor agricole ..................... .......57
2.4.11 Verificarea evaluării ........................................ .......58
2.4.12 Evaluarea proprietăţii specializate
generatoare de afaceri ................................... .......58
2.4.13 Evaluarea globală pentru impozitarea
proprietăţii ....................................................... ……59
2.4.14 Evaluarea proprietăţilor din industria
extractivă ……………………………………….. ……59
3 Evaluarea în cazul insolvenţei …………………………….. …....61
3.1 Evaluarea şi insolvenţă .......................................... .......61
3.2 Relaţia dintre evaluator şi participanţii la
procedura insolvenţei ............................................. .......61
3.2.1 Evaluatorul şi judecătorul sindic ..................... .......62
3.2.2 Evaluatorul şi creditorii ................................... .......62
3.2.3 Evaluatorul şi debitorul ................................... .......63
3.2.4 Evaluatorul şi practicianul în insolvenţă ......... .......63
3.3 Locul şi rolul evaluării în procedura insolvenţei ..... .......64
3.3.1 Rolul evaluării în deschiderea procedurii ....... .......65
3.3.2 Rolul evaluării în procedura generală ............. .......66
3.3.2.1 Rolul evaluării în reorganizarea judiciară .. .......66
3.3.2.2 Rolul evaluării în faliment .......................... .......67
3.3.3 Rolul evaluării în procedura simplificată ......... .......70
3.3.4 Evaluatorul şi închiderea procedurii ............... .......71
3.3.5 Alte momente posibile de apariţie a
necesităţii evaluării ......................................... .......71
3.4 Răspunderea evaluatorului .................................... .......73
Titlul II - Elemente de contabilitate ............................... .......75
4 Aspecte privitoare la organizarea contabilităţii ................. .......75
4.1 Obiectul contabilităţii agenţilor economici .............. .......75
4.2 Contabilitatea financiară şi contabilitatea de
gestiune ................................................................. .......76
4.3 Sisteme de contabilitate ……………………………. .......77
4.4 Normalizarea contabilă .......................................... .......78

6
4.5 Sursele dreptului contabil ....................................... .......80
4.6 Planul de conturi .................................................... .......85
4.7 Documente justificative, documente financiar
contabile şi registrele de contabilitate …………….. ……86
4.8 Formele de înregistrare contabilă …………………. ……91
4.9 Răspunderi pe linia organizării şi supravegherii
contabilităţii …………………………………………... ……91
5 Aplicarea principiilor şi convenţiile contabile în cazul
societăţilor aflate în procedura de insolvenţă ……………. ……93
5.1 Concepte contabile de bază: conţinutul şi calitatea
informaţiei ……………………………………………. .......93
5.1.1 Obligaţiile contabile şi conţinutul informării
contabile ......................................................... .......93
5.1.2 Calitatea „imaginii fidele” ................................ .......97
5.1.3 Caracteristicile de regularitate şi sinceritate ... .....104
5.2 Principiile şi convenţiile generale de elaborare a
informaţiei financiar-contabile şi aplicarea
acestora în cazul societăţilor aflate în procedura
de insolvenţă ………………………………………… …..107
5.2.1 Principiul continuităţii activităţii (on going
concern assumtion) …………………………… .....108
5.2.2 Principiul prudenţei (conservatism principle) .. .....122
5.2.3 Principiul permanenţei metodelor (principle of
consistency) ................................................... .....128
5.2.4 Principiul independenţei exerciţiului (cut off) .. .....132
5.2.5 Principiul intangibilităţii bilanţului de
deschidere (time period assumption) ............. .....138
5.2.6 Principiul necompensării (non-compensation
principle) ………………………………………... .....140
5.2.7 Principiul evaluării separate a elementelor de
activ şi de pasiv .............................................. .....142
5.2.8 Principiul prevalenţei economicului asupra
juridicului (substance over form) …………….. …..143
5.2.9 Principiul pragului de semnificaţie
(materiality) …………………………………….. .....145
5.2.10 Principiul entităţii (business entity principle) ... .....148
5.2.11 Principiul nominalismului monetar .................. .....152
6 Operaţiile contabile care se efectuează cu ocazia
declanşării procedurii de insolvenţă ………………………. .....153
6.1 Sigilarea şi conservarea bunurilor .......................... .....153
6.2 Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv .....158
6.2.1 Conceptul şi scopul inventarierii ..................... .....158
6.2.2 Organizarea şi etapele inventarierii ................ .....159
6.3 Aspecte legale referitoare la refacerea
contabilităţii ............................................................ .....166
6.4 Situaţiile financiare-documente de începere a
lichidării .................................................................. .....169

7
6.4.1 Bilanţul ............................................................ .....170
6.4.2 Contul de profit şi pierdere ............................ .....179
6.5 Valorificarea activelor şi depunerea sumelor
realizate în contul debitorului ………………………. .....181
6.6 Stabilirea masei pasive .......................................... .....182
6.7 Distribuirea periodică către creditori a sumelor
realizate din lichidare ............................................. .....185
6.8 Distribuirea finală şi raportul final ........................... …..188
6.9 Elaborarea bilanţului final de lichidare ……………. .....189
Titlul III - Regimul fiscal al societăţilor aflate în
procedura de insolvenţă ............................................... .....191
7 Noţiuni introductive .......................................................... .....191
8 Regimul fiscal al lichidării voluntare ................................. .....192
8.1 Cadrul legal ............................................................ .....192
8.2 Impozitarea rezervei legale .................................... .....193
8.3 Rezervele provenite din reevaluarea imobilizărilor
corporale ................................................................ .....194
8.4 Rezerve/fonduri provenite din facilităţi fiscale ........ .....196
9 Fiscalitatea societăţilor comerciale aflate în insolvenţă ... .....197
9.1 Fiscalitatea perioadei anterioare deschiderii
procedurii ............................................................... .....197
9,2 Fiscalitatea perioadei de observaţie ...................... .....199
9.3 Fiscalitatea reorganizării ........................................ .....202
9.4 Fiscalitatea falimentului (lichidarea judiciară) ........ .....203
Titlul IV - Analiza economico-financiară în procedura .....210
de insolvenţă
10 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare
înaintea deschiderii procedurii de insolvenţă ................... .....210
10.1 Temeiul legal ………………………………………… .....210
10.2 Utilitate ................................................................... .....211
10.3 Principalele aspecte urmărite ................................ .....211
11 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare la
deschiderea procedurii de insolvenţă ............................... .....219
11.1 Temeiul legal .......................................................... .....219
11.2 Utilitate ................................................................... .....222
11.3 Principalele aspecte urmărite ................................. .....223
11.3.1 Analiza contului de profit si pierdere .............. .....229
11.3.2 Analiza bilantului contabil ............................... .....230
12 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare în
cazul reorganizării judiciare .............................................. …..230
12.1 Temeiul legal ………………………………………… .....230
12.2 Utilitate ................................................................... .....233
12.3 Principalele aspecte urmărite ................................. .....234
13 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare în
cazul falimentului .............................................................. .....238
13.1 Temeiul legal .......................................................... .....238
13.2 Utilitate ................................................................... .....239

8
13.3 Principalele aspecte urmărite ................................. .....240
14 Alte aspecte specifice ale analizei economico-financiare
în cadrul procedurii ........................................................... …..241
14.1 Temeiul legal ………………………………………… …..241
14.2 Utilitate ……………………………………………….. …..243
14.3 Principalele aspecte urmărite ……………………… …..243
15 Analiza economico-financiară- metode uzuale de analiză …..244
15.1 Analiza financiară pe baza bilanţului ...................... …..244
15.1.1 Analiza ratelor de structură …………………… .....244
15.1.2 Analiza echilibrului financiar ........................... .....246
15.1.3 Analiza lichidităţii şi solvabilităţii ..................... .....264
15.1.4 Analiza ratelor de gestiune ............................. .....270
15.1.5 Analiza rentabilităţii ........................................ .....275
15.2 Analiza pe baza Contului de profit şi pierdere ....... .....278
15.2.1 Analiza veniturilor ........................................... .....278
15.2.2 Analiza cheltuielilor ......................................... .....279
15.2.3 Analiza soldurilor intermediare de gestiune ... .....281
15.3 Analiza discriminantă a riscului de faliment ……… .....291
16 Particularităţi ale analizei previzionale ............................. .....299
16.1 Tehnici de echivalare în timp ................................. .....299
16.1.1 Tehnici generale de echivalare în timp ........... .....299
16.1.1.1 Factorul general de multiplicare .............. .....299
16.1.1.2 Factorul general de discontare ............... .....300
16.1.1.3 Factorul general de compunere .............. .....300
16.1.1.4 Factorul general de reducere .................. .....301
16.1.1.5 Factorul general de descompunere ........ .....301
16.1.1.6 Factorul general de recuperare ………… .....302
16.1.1.7 Cazuri speciale ....................................... .....302
16.1.2 Tehnici de echivalare în analiza istorică a
datelor financiare ............................................ .....303
16.1.2.1 Fenomene exprimate în valori absolute .. .....303
16.1.2.2 Fenomene exprimate în valori relative .... .....305
16.2 Previzionarea situaţiilor financiare ......................... .....305
16.2.1 Cerinţe esenţiale în previziunea situaţiilor
financiare ........................................................ .....305
16.2.2 Previziunea financiară pe seama cifrei de
afaceri …………………………………………... …..306
16.2.2.1 Previziunea cifrei de afaceri …………….. …..306
16.2.3 Estimarea elementelor contului de rezultate .. …..309
16.2.3.1 Estimarea veniturilor din exploatare …… .....309
16.2.3.2 Estimarea cheltuielilor din exploatare ..... .....309
16.2.3.3 Estimarea veniturilor financiare .............. .....310
16.2.3.4 Estimarea cheltuielilor financiare ............ .....310
Estimarea veniturilor şi cheltuielilor
16.2.3.5 extraordinare ........................................... .....310

9
16.2.3.6 Estimarea impozitului pe profit ................ .....310
16.2.3.7 Estimarea profitului net ………………….. .....310
16.2.4 Estimarea elementelor patrimoniale ............... .....311
16.2.4.1 Previziunea elementelor de activ ............ .....311
16.2.4.2 Previziunea elementelor de pasiv ........... .....312
16.2.4.3 Previziunea elementelor de trezorerie .... .....313
16.2.5 Previziunea fluxului de numerar ……………... .....314
16.3 Aspecte ale analizei situaţiilor previzionate ........... .....316
Titlul V - Decizia comercială la societăţile in 318
insolvenţa
17 Determinarea stării de insolvenţă. Insolvenţa iminentă.
Obligaţia debitorului de a cere deschiderea procedurii … .....318
17.1 Sediul materiei ………………………………………. .....318
17.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....318
17.3 Elemente de analiză ………………………………… .....318
18 Continuarea exploatării după deschiderea procedurii ….. .....321
18.1 Sediul materiei ………………………………………. .....321
18.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....321
18.3 Elementele analizei …………………………………. .....322
19 Depistarea cauzelor insolvenţei …………………………… .....323
19.1 Sediul materiei ………………………………………. .....323
19.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....324
19.3 Elementele analizei …………………………………. .....324
20 Analiza modului de conducere (administrare) a activităţii
curente a debitoarei aflate în insolvenţă …………………. .....327
20.1 Sediul materiei ………………………………………. .....327
20.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....327
20.3 Elementele analizei …………………………………. .....327
21 Viabilitatea planului de reorganizare ……………………… .....329
21.1 Sediul materiei ………………………………………. .....329
21.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....331
21.3 Elementele analizei …………………………………. .....331
22 Dacă reorganizarea decurge “normal” …………………… .....334
22.1 Sediul materiei ………………………………………. .....334
22.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....334
22.3 Elementele analizei …………………………………. .....334
23 Regimul actelor juridice anterioare deschiderii procedurii .....336
23.1 Sediul materiei ………………………………………. .....336
23.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....336
23.3 Elemente de analiză necesare deciziei de
solicitare a anulării acestora ……………………….. .....336
23.3.1 Actele juridice frauduloase …………………. .....336
23.3.2 Acte juridice, încheiate în perioada de 3 ani,
anteriori deschiderii procedurii …………….. .....338
23.3.3 Acte juridice încheiate în perioada de 120
zile anterioare deschiderii procedurii ……… .....339

10
23.3.4 Plăţile anticipate ale datoriilor, dacă
scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată
ulterioară deschiderii procedurii 10 Acte
suspecte încheiate într-o perioadă de 2 ani . .....340
23.3.5 Acte juridice încheiate de către debitor cu
persoane având relaţii speciale cu debitorul .....340
23.4 Aprecieri commune …………………………………. .....341
23.5 Elemente de drept comparat ………………………. .....343
23.6 Cauze, efecte, publicitate ....................................... .....343
24 Analiza contractelor în curs de execuţie .......................... .....345
24.1 Sediul materiei ....................................................... .....345
24.2 Necesitate / utilitate ................................................ .....345
24.3 Elementele analizei …………………………………. .....345
24.4 Prezentarea teoretică ………………………………. .....346
24.5 Tipuri de contracte ………………………………….. .....347
24.5.1 Contracte considerate executate ………….. .....347
24.5.2 Contracte în care debitorul este locatar –
art. 86 alin.5 ………………………………….. .....348
24.5.3 Contracte de închiriere în care debitorul
este locator – art. 91 ………………………… .....349
24.5.4 Contracte având ca obiect bunuri în tranzit . .....350
24.5.5 Contracte având ca obiect bunuri sau valori
cotate pe pieţe reglementate ……………….. .....351
24.5.6 Contracte de comision ….………..………... .....351
24.5.7 Contracte de consignaţie …………………… .....352
24.5.8 Alte contracte ………………………………… .....352
24.5.9 Contractul de lohn …………………………… .....353
24.5.10 Contracte de furnitură ……………………….. .....353
24.5.11 Contractul de prestări servicii specializate ... .....354
24.5.12 Contracte cu executare succesivă ………… .....355
24.5.13 Contracte de societate ……………………… .....355
24.5.14 Contractele de muncă ………………………. .....356
25 Posibilitatea executării de către creditorii garantaţi a unor
bunuri puse în garanţie …………………………………….. .....357
25.1 Sediul materiei ………………………………………. .....357
25.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....358
25.3 Elementele analizei …………………………………. .....358
26 Modalităţile de valorificare a bunurilor din averea
debitorului ……………………………………………………. .....360
26.1 Sediul materiei ………………………………………. .....360
26.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....361
26.3 Elementele analizei …………………………………. .....361
27 Încheierea de tranzacţii …………………………………….. .....365
27.1 Sediul materiei ………………………………………. .....365
27.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....365

11
27.3 Elementele analizei …………………………………. …..365
28 Determinarea prejudiciilor …………………………………. .....367
28.1 Sediul materiei ....................................................... .....367
28.2 Necesitate / utilitate ................................................ .....368
28.3 Elemente de analiză .............................................. .....368

12
Titlul I Evaluarea

1 Noţiuni introductive
1.1 Noţiunea de Valoare

1.1.1 Definiţii şi delimitări noţionale

Valoarea este o expresie a mărimii proprietăţii în economia


de piaţă1. Trecerea proprietăţilor de la o persoană la alta şi
necesitatea informării celor interesaţi asupra tranzacţiei, face ca
cea mai importantă operaţiune să fie cea de evaluare. Fiind de
cele mai multe ori legată de vânzarea întreprinderilor sau activelor,
valoarea, stabilită pe baza calculelor şi expertizelor, este văzută în
mod diferit de către vânzător şi cumpărător. Pentru vânzător este o
înstrăinare, o transformare în lichidităţi a patrimoniului. Pentru
cumpărător reprezintă o investiţie, un plasament de la care se
aşteaptă un profit. Valoarea este rezultatul unei abordări teoretice
şi practice care încearcă să se întemeieze pe un fundament logic
sau matematic cât mai riguros posibil, nefiind un fapt ci o opinie a
celui ce o stabileşte, care de fapt este evaluatorul autorizat.
Înseamnă că valoarea se bazează cel mai adesea pe o expertiză
sau pe părerile unor experţi care vizează neutralitatea,
obiectivitatea şi independenţa faţă de părţile implicate, de
raporturile de forţe de pe piaţă şi chiar faţă de situaţia pieţei.
Valoarea este creată de patru factori: utilitatea, raritatea, dorinţa şi
puterea de cumpărare.
Prin evaluare se înţelege stabilirea valorii aproximative a
unei proprietăţi.
Valoarea este un concept economic referitor la preţul cel
mai probabil, convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau
serviciu disponibil pentru cumpărare. Valoarea nu reprezintă un
fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru
bunuri şi servicii, la o anumită dată, în conformitate cu o anumită
definiţie a valorii. Conceptul economic de valoare reflectă optica
pieţei asupra beneficiilor celui care deţine bunurile sau primeşte
serviciile, la data evaluării2.
Preţul reprezintă o sumă cerută, oferită sau plătită pentru un
bun sau un serviciu. Preţul efectiv în cursul unei tranzacţii, spre
deosebire de valoare, este un fapt tangibil, fiind o informaţie reală.

1
Evaluarea întreprinderii - Teorie şi aplicaţie, Alexandru Buglea, Lorant Eros-Stark,
Editura Mirton, Timişoara 2003, pag 9
2
Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale
de Evaluare, Ediţia a VII-a, 2005, pag 26

13
Preţul de vânzare este un fapt istoric, indiferent dacă a fost
publicat sau dacă a fost confidenţial. Preţul plătit pentru bunuri sau
servicii poate avea sau nu legătură cu valoarea care ar putea fi
atribuită de evaluatori acelor bunuri sau servicii, datorită capacităţii
financiare, motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui vânzător
sau cumpărător. Totuşi, preţul constituie, în general, o indicaţie
asupra valorii relative date bunurilor sau serviciilor de către un
anumit cumpărător şi / sau vânzător, în anumite situaţii particulare.
Costul reprezintă preţul plătit de cumpărător pentru bunuri
sau servicii, sau suma necesară pentru a crea sau a produce bunul
sau serviciul de către producător. În momentul în care s-a finalizat
bunul sau serviciul, costul acestora devine un fapt istoric. Preţul
plătit pentru un bun sau un serviciu reprezintă costul acestora
pentru cumpărător.
Piaţa este mediul în care bunurile, mărfurile şi serviciile sunt
comercializate între cumpărători şi vânzători, prin mecanismul
preţului. O piaţă poate fi locală, regională, naţională sau
internaţională. Conceptul de piaţă presupune că bunurile şi / sau
serviciile se pot tranzacţiona fără restricţii, între cumpărători şi
vânzători, în condiţiile legilor în vigoare. Cumpărătorii şi vânzătorii
vor răspunde la raporturile dintre cerere şi ofertă, la alţi factori de
stabilire a preţului, în funcţie de capacitatea financiară şi
informaţiile proprii, de imaginea asupra utilităţii relative a bunurilor
şi / sau serviciilor, de nevoile şi dorinţele individuale şi de grup.
Conceptul de piaţă, în ansamblu, reflectă mai degrabă activitatea
şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul
preconceput ale unui anumit participant. Principiul economic al
cererii şi ofertei reflectă interacţiunea complexă a celor patru factori
ai valorii. Oferta este influenţată de utilitate şi raritate. Cererea este
influenţată de solicitare şi puterea de cumpărare. În conformitate
cu principiul cererii şi ofertei, preţul unui bun sau serviciu variază
invers proporţional cu oferta şi direct proporţional cu cererea.
Utilitatea este mai degrabă un termen relativ sau
comparativ şi nu un criteriu absolut. Ca urmare, valoarea unei
proprietăţi se stabileşte prin evaluarea utilităţii sale în condiţiile
factorilor legali, fizici, funcţionali, economici şi de mediu care
influenţează capacitatea sa productivă, comercială sau financiară.
Utilitatea este măsurată dintr-o perspectivă pe termen lung, de
obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui
grup de proprietăţi.
Standardele Internaţionale de Evaluare sunt destinate să
susţină obiectivele comune ale celor care efectuează evaluări de
proprietăţi şi ale celor care trebuie să se bazeze pe rezultatele
evaluărilor. Aria de aplicabilitate a Standardelor Internaţionale de
Evaluare se referă la estimarea şi raportarea valorilor proprietăţilor.
Au fost concepute pentru a facilita tranzacţiile internaţionale de
proprietăţi şi pentru a contribui la viabilitatea pieţelor globale, prin
promovarea transparenţei în raportarea financiară.

14
1.1.2 Categorii de valori utilizate în evaluare

1.1.2.1 Categorii de bază

Este foarte important ca orice tip de valoare estimată să fie


identificată şi definită foarte clar în orice misiune de evaluare.
Criteriul esenţial în evaluarea oricărei proprietăţi imobiliare sau
mobiliare este utilitatea sa. Procedurile utilizate în procesul de
evaluare au ca obiectiv comun definirea şi cuantificarea gradului
de utilitate a proprietăţii evaluată.
Evaluarea unei proprietăţi este influenţată de modul în care
proprietatea este utilizată şi/sau ar fi tranzacţionată în mod normal
pe piaţă.
Evaluatorul trebuie să privească proprietatea din perspectiva
pieţei, fie ca o entitate distinctă, fie ca parte dintr-un întreg sau
portofoliu. În evaluare, trebuie făcută o distincţie între utilitatea
proprietăţii considerate individual sau ca fiind parte a unui grup.
Pentru unele proprietăţi, utilitatea maximă este obţinută dacă
proprietatea respectivă este exploatată ca entitate distinctă. Alte
proprietăţi au o utilitate mai mare dacă sunt exploatate ca parte a
unui grup. Dacă valoarea proprietăţii, considerată ca parte din
întreg sau din portofoliu este diferită de valoarea sa individuală,
această diferenţă de valoare ar trebui luată în considerare.
Evaluatorul trebuie să prezinte explicit în primul rând scopul
evaluării, care determina tipul valorii de evaluat şi care, împreună
cu alte elemente, determină metodele de evaluare care se vor
utiliza, precum şi definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează
evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare
la evaluare.
Valoarea de piaţă este cel mai obişnuit tip de valoare asociat
cu evaluarea proprietăţilor. În general, valoarea de piaţă este cea
presupusă în absenţa unei specificări
Valorile diferite de cea de piaţă se estimează atunci când
scopul evaluării implică baze de evaluare diferite de valoarea de
piaţă.
1. Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată
pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării,
între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie
cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing
adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză,
prudent şi fără constrângere.3
Estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare
obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri.
Valoarea de piaţă este o estimare fundamentată de piaţă la data
efectuării evaluării. Atunci când este realizată o evaluare în

3
Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale
de Evaluare, Ediţia a VII-a, 2005.

15
conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, termenul
valoare de piaţă va respecta întotdeauna definiţia IVS(International
Valuation Standards).
2. Valorile diferite de valoarea de piaţă se estimează când
scopul evaluării implică baze de evaluare diferite de valoarea de
piaţă.
Există circumstanţe în care sunt necesare alte baze de
evaluare decât valoarea de piaţă. Esenţială este înţelegerea clară
a diferenţelor între baza de evaluare valoarea de piaţă şi bazele de
evaluare în afara valorii de piaţă, ca şi efectele pe care diferenţele
le pot exercita.
Valoarea de utilizare este valoarea pe care o anumită
proprietate o are pentru o utilizare specifică şi pentru un anumit
utilizator şi de aceea nu este în relaţie cu piaţa. Se referă strict la
valoarea cu care o anumită proprietate contribuie în întreprinderea
din care face parte, fără a avea în vedere cea mai bună utilizare a
proprietăţii sau suma de bani ce poate fi obţinută în urma vânzării
sale.
Valoarea de investiţie sau subiectivă, este valoarea
proprietăţii pentru un anumit investitor ori pentru o categorie de
investitori sau pentru obiective (scopuri) de investiţii clar
identificate.
Valoarea de exploatare continuă, este valoarea unei
întreprinderi în ansamblul ei în cazul în care-şi va continua
activitatea şi a cărei valoare de exploatare continuă poate fi
alocată pe părţile sale componente, reflectând astfel contribuţia
acestora la valoarea totală. Conceptul de valoare de exploatare
continuă poate fi aplicat numai pentru proprietatea care reprezintă
o parte a unei întreprinderi sau entităţi.
Valoarea de asigurare, este valoarea proprietăţii dată de
unele definiţii conţinute într-o poliţă sau contract de asigurare.
Valoarea de impozitare, de impunere sau valoarea
impozabilă este o valoare care se bazează pe definiţiile conţinute
în legile ce se referă la evaluarea, aprecierea şi/sau impozitarea
proprietăţii.
Costul de înlocuire net este considerat ca o metodă
acceptabilă utilizată în raportarea financiară pentru a determina un
surogat al valorii de piaţă a proprietăţilor specializate şi cu piaţă
limitată, pentru care nu sunt disponibile informaţii de piaţă.
Valoarea de recuperare este valoarea unei proprietăţi, cu
excepţia terenului, dată mai degrabă de valorile materialelor pe
care le conţine decât de continuarea utilizării, fără a necesita
reparaţii sau adaptări speciale.
Valoarea de lichidare sau valoarea de vânzare forţată este
suma care ar putea fi primită, în mod rezonabil, din vânzarea unei
proprietăţi, într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă
cu perioada de marketing necesară, specificată în definiţia valorii
de piaţă.

16
Valoarea specială este un termen legat de un element
extraordinar al valorii, mai mare decât valoarea de piaţă, care
poate proveni din diferite circumstanţe. De regulă este un
supliment de valoare care poate fi aplicabil unui anumit proprietar
sau utilizator, sau unui potenţial cumpărător sau utilizator al
proprietăţii mai degrabă decât pieţei în general.
Valoarea din fuziune, adică valoarea suplimentară rezultată
din contopirea a două sau mai multe participaţii la proprietate,
reprezintă o formă particulară a valorii speciale.
Valoarea de garantare a creditului ipotecar este valoarea
proprietăţii determinată de evaluator printr-o estimare prudentă a
vandabilităţii viitoare a proprietăţii, prin luarea în considerare a
aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietăţii, condiţiilor
normale şi locale de piaţă, utilizării curente şi utilizărilor alternative
adecvate ale proprietăţii. La estimarea valorii de garantare a
creditului ipotecar nu vor fi luate în considerare elementele
speculative. Valoarea de garantare a creditului ipotecar trebuie
fundamentată într-o manieră clară şi transparentă.
Alte expresii ale valorii sunt specifice unor active şi/sau
situaţii speciale, fiind definite în Standarde Internaţionale de
Practică în Evaluare.
Pentru a răspunde unor cerinţe juridice sau statutare, în
unele cazuri particulare, se poate solicita aplicarea unei definiţii
particulare a valorii. Dacă se impune o astfel de situaţie,
evaluatorul trebuie să menţioneze acest fapt şi să descrie impactul
oricăror diferenţe asupra valorii estimate.
3. Valoarea justă, este definită, ca fiind suma la care poate
fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între
părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care
preţul este determinat obiectiv.
Termenul de valoare justă este un concept de contabilitate,
definit în Standardele Internaţionale de Contabilitate şi în
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară. Expresia
valoare de piaţă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod
uzual în standardele de evaluare şi în standardele de contabilitate
sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna exact
echivalente. Valoarea justă se utilizează, în general, pentru
raportarea financiară, atât a valorii de piaţă cât şi a valorilor care
nu se bazează pe piaţă. Când se poate stabili valoarea de piaţă a
unui activ, această valoare va fi egală cu valoarea justă. Când
valoarea de piaţă a unui activ nu poate fi determinată, se decide
utilizarea unei valori surogat (cum este costul de înlocuire net).
Un caz special îl reprezintă proprietatea imobiliară, care este
diferită ca natură de celelalte bunuri şi servicii, datorită perioadei
relativ mari de expunere pe piaţă, pentru a atinge un preţ care să
reprezinte valoarea de piaţă, din cauză că proprietatea imobiliară
este o marfă cu lichiditate mai redusă.

17
Absenţa unei pieţe la vedere (o piaţă pe care mărfurile sunt
disponibile pentru vânzarea imediată, există mulţi cumpărători şi
vânzători iar preţul este relativ mic) respectiv natura şi diversitatea
proprietăţilor imobiliare şi a pieţelor acestora impune o abordare
profesionistă în stabilirea valorii lor.
Activele specializate sunt active care se vând foarte rar sau
deloc pe piaţă putând fi considerate ca fiind cele cu piaţă limitată
sau fără piaţă. Sunt active dependente de proiectarea lor
specializată, de configurarea sau aplicarea lor specifică. Când
informaţiile de piaţă sunt limitate sau nu există informaţii de piaţă
comparabile direct, procesul de evaluare devine complex. Costul
de înlocuire net aplicat pentru proprietăţile specializate, poate fi
considerat ca fiind o metodă acceptabilă pentru estimarea unui
surogat pentru valoarea de piaţă. O estimare a costului pentru o
proprietate poate avea la bază fie estimarea costului de înlocuire,
fie a costului de reconstrucţie.

1.1.2.2 Categorii suplimentare

În funcţie de scopul evaluării se pot deosebi mai multe


valori, devenite uzuale în practica evaluării:
a) valoarea de inventar (valoarea de achiziţie sau valoarea
istorică) care este dată de costurile ocazionate de achiziţionarea şi
punerea în funcţiune a bunului sau activului, adică suma de bani
plătită cu ocazia intrării unui bun în patrimoniul întreprinderii;
b)valoare contabilă netă (rămasa) care se determină ca
diferenţa între valoarea de inventar şi amortizarea cumulată de la
data întocmirii situaţiilor financiare.
c) activul net contabil care se determină prin scăderea
datoriilor întreprinderii din valoarea totală a activelor.d) valoarea
de reconstituire care este dată de suma de bani care trebuie
investită pentru constituirea unei întreprinderi similare cu cea
considerată.
e) valoarea venală care reprezintă preţul mediu ce poate fi
obţinut în urma negocierii prin vânzarea unei întreprinderi în
activitate (această se aplică în cazul unei întreprinderi de
dimensiuni mici, a cărei afacere este în declin, vânzătorul nefiind
interesat de continuare, iar cumpărătorul fiind conştient că va
trebui să restructureze afacerea);
f) valoare de utilitate care reprezintă preţul ce ar trebui
plătit pentru a achiziţiona, la momentul actual, un element
susceptibil de aceleaşi condiţii de folosinţă, în aceleaşi condiţii de
muncă, având aceeaşi durată, performanţe şi destinaţie;
g) valoarea economică, luată ca fiind valoarea propusă
pentru negocierea dintre vânzător şi cumpărător;
h) valoarea bursieră care se determină doar pentru firmele
cotate la bursă.

18
1.2 Conceptul de evaluare

1.2.1 Definirea şi aria de aplicabilitate

Evaluarea, în sens general, poate fi definită ca un ansamblu


de metode, tehnici, şi procedee prin care se stabileşte valoarea
unei proprietăţi, fie că este vorba de un bun sau grup de bunuri
imobile sau mobile, active financiare sau întreprinderi.
Misiunea evaluării solicită un grad înalt de profesionalism,
vigilenţă, experienţă şi raţionament profesional din partea
evaluatorului, mai ales în condiţiile penuriei informaţiilor de piaţă, în
cazul în care nu există condiţii normale de piaţă, când dezechilibrul
raportului ofertă-cerere determină preţuri de piaţă care nu sunt
concordante cu definiţia valorii de piaţă, în cazul activelor
specializate.
Rezultatele evaluărilor sunt prezentate în rapoarte de
evaluare. Toate rapoartele de evaluare ar trebui să prezinte clar
scopul şi utilizarea evaluării. Raportarea evaluării, pe lângă
cerinţele de pentru raportarea financiară, ar trebui ca să conţină o
identificare clară a clasei de active în care este inclus proprietatea,
ca şi a bazei pentru această includere.

1.2.2 Tipuri de proprietate supuse evaluării

Evaluările se referă la tipuri de proprietate diferite sau la


proprietăţi a căror valoare includ mai multe tipuri de proprietate.
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare
recunoaşte prin termenul proprietate supusă evaluării:
- proprietatea imobiliară;
- proprietatea mobiliară (bunuri mobile);
- active financiare;
- întreprinderi.
În ultimul timp au apărut noi clase de proprietate şi implicit
instrumente noi de evaluare, dar divizarea proprietăţii în cele patru
categorii distincte este recunoscută de mult timp pe plan
internaţional.

19
1.2.2.1 Proprietatea imobiliarã

DEFINIRE
Proprietatea imobiliară este un concept juridic. Este
distinct de bunul imobil, care este doar un activ fizic. Proprietatea
imobiliară include toate construcţiile şi amenajările de la suprafaţă
şi din subteran
De regulă, proprietatea imobiliară este inclusă, din punct de
vedere contabil, în categoria activelor de natura imobilizărilor
corporale. Ca excepţie, proprietatea imobiliară poate fi considerată
ca activ curent, când, este deţinută în stoc pentru vânzare.
Drepturile reale imobiliare se exercită asupra unui bun
imobil, fiind înregistrat într-un document formal, un titlu de
proprietate. Cuprind toate prerogativele, avantajele şi beneficiile
legate de proprietatea asupra bunurilor imobile. Dreptul de
proprietate imobiliară are următoarele atribute: posesia, folosinţa şi
dispoziţia. Acestea includ dreptul de a utiliza, ocupa, vinde,
închiria, lăsa moştenire, dona sau de a alege a exercita oricare sau
nici unul dintre acestea.
ASPECTE SPECIFICE
Prerogativele dreptului real imobiliar sunt stabilite prin lege
fiind şi subiect al unor limitări impuse de către stat, precum
impozitarea, exproprierea, confiscarea, reglementarea, planificarea
urbană sau preluarea proprietăţilor fără proprietar sau moştenitor.
Dreptul de proprietate absolut, care este limitat numai de stat, este
cunoscut sub denumirea de drept de proprietate deplin. Şi alte
prevederi legale decât cele impuse de către stat pot impune
restricţii asupra exercitării drepturilor inerente aferente unei
proprietăţi imobiliare, putând afecta utilizarea, dezvoltarea sau
transferul proprietăţii. Există şi alte drepturi de proprietate asociate
cu proprietatea imobiliară care privesc interese de natură
financiară.
În condiţiile legii, un anumit atribut poate fi separat,
transferat, închiriat sau înstrăinat. Contractele de închiriere sunt
înţelegeri prin care se creează alte drepturi reale imobiliare,
proprietarul menţinându-şi dreptul de dispoziţie, dar transferând
sau asigurând chiriaşului dreptul de ocupare şi de utilizare pentru
un timp determinat şi în anumite condiţii. În cazul în care chiriaşul
transferă unui terţ, numit subchiriaş (sublocatar) dreptul de
ocupare şi utilizare are loc subînchirierea. Servitutea reprezintă un
beneficiu necorporal asupra proprietăţii, care încredinţează
utilizarea unei părţi a acesteia fără a duce la dobândirea
proprietăţii. Drepturile de trecere sunt dobândite prin uz, contract
sau lege. Coproprietatea poate fi creată prin împărţirea legală a
drepturilor de proprietate între mai mulţi proprietari. Ipotecarea
proprietăţii imobiliare apare când aceasta este utilizată ca şi

20
colateral pentru garantarea unei finanţări dând naştere unui
beneficiu financiar.
CARACTERISTICI
Caracteristicile proprietăţilor imobiliare, de care trebuie să
se ţină cont în evaluare sunt:
- localizarea, inclusiv descrierea fizică, juridică şi
economică;
- dreptul de proprietate;
- alte proprietăţi, drepturi sau adăugiri care nu sunt
proprietate imobiliară dar sunt incluse;
- închirieri, ipotecări, servituţi, restricţii, impedimente,
condiţionări sau clasificări speciale;
- dacă proprietatea reprezintă un drept parţial, fracţionar
sau un segment fizic dintr-o parte mai mare.
Evaluatorul trebuie să analizeze în ce măsură proprietatea
imobiliară şi drepturile asociate afectează valoarea proprietăţii.
Rezultă că, în general, se evaluează dreptul de proprietate asupra
activului şi nu proprietatea ca entitate fizică.

1.2.2.2 Proprietatea asupra bunurilor mobile

DEFINIRE
Bunurile mobile sunt definite ca obiecte care pot fi
identificabile, portabile, corporale sau necorporale, considerate de
publicul larg drept mobile
Proprietatea asupra bunurilor mobile se referă la
proprietatea asupra unui bun, altul decât o proprietate imobiliară4.
TIPOLOGIE
Bunurile mobile pot fi corporale sau necorporale.
ASPECTE SPECIFICE
Evaluările de bunuri mobile reprezintă o gamă mai largă, dar
întotdeauna, tipul de valoare determinat trebuie să fie consecvent
cu scopul evaluării.
Evaluarea care include simultan bunuri mobile şi
proprietatea imobiliară trebuie să identifice bunurile mobile şi să ia
în considerare efectele acesteia asupra estimării valorii.
Bunurile mobile trebuie distinse clar de proprietatea
imobiliară, uneori fiind posibilă excluderea.
În evaluarea activelor unei întreprinderi, inclusiv în cazul
insolvenţei, evaluatorul trebuie să stabilească dacă aceste active
vor fi evaluate ca parte a valorii de exploatare continuă sau ca
active individuale.

4
Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale
de Evaluare, Ediţia a VI-a, 2003, pag 70

21
1.2.2.3 Active financiare

DEFINIRE
Activele financiare rezultă din divizarea legală asupra altor
proprietăţi, dintr-un drept opţional de a vinde sau cumpăra o
proprietate la un preţ dat şi într-o perioadă stabilită, sau prin
crearea unor instrumente investiţionale.
Pot să rezulte din divizarea legală a proprietăţii asupra
întreprinderii sau proprietăţii imobiliare (asocieri, societăţi
comerciale, societăţi mixte, coproprietatea). De asemenea pot să
rezulte dintr-un drept opţional de a vinde sau cumpăra o
proprietate (imobiliară, acţiuni sau alte instrumente financiare). Şi
prin crearea unor instrumente investiţionale bazate pe un pachet
de active imobiliare pot să rezulte active financiare.
FORMAREA ACTIVELOR FINANCIARE
1. Proprietatea asupra activelor financiare poate fi divizată în
mod legal pentru a crea asocieri în care două sau mai multe
persoane fizice sau juridice deţin în comun o proprietate sau o
întreprindere şi îşi împart profiturile sau pierderile acesteia.
Principalele entităţi juridice sunt societăţile comerciale, aşa cum
sunt definite de lege5. Alte entităţi juridice sunt asocierile în
participaţie şi sindicalizările.
O asociere în participaţie este o combinaţie de două sau mai
multe entităţi care se unesc în scopul specific de realizare a unui
anumit proiect cu o durată limitată a asocierii. Investitorii
sindicalizaţi sunt parteneri limitaţi, cu scopul de a se strânge
fonduri pentru realizarea unor proiecte.
2. Opţiunea este o înţelegere de a menţine o ofertă de a
vinde, a cumpăra, sau a închiria o proprietate într-o anumită
perioadă şi la un preţ dat, creând un drept contractual a cărei
exercitare este dependentă de îndeplinirea unor condiţii
specificate. Deţinătorul poate alege să-şi exercite sau nu opţiunea.
3. Investiţiile prin deţinerea de valori mobiliare sau de
instrumente reprezintă o alternativă la proprietatea directă,
reflectând poziţie de proprietate şi / sau de datorie. Piaţa pentru
astfel de valori mobiliare include sectorul privat, instituţional şi
public. Actorii principali sunt investitorii individuali pe piaţa de
capital, societăţi, fonduri mutuale, companii de asigurare şamd.
Instrumentele de investiţie mobilizate includ fonduri imobiliare,
fonduri ipotecare sau de alte valori mobiliare bazate pe ipoteci,
firme imobiliare etc.

5
Legea nr. 31/1990 privind Societăţile Comerciale, republicată.

22
Activele financiare sunt active necorporale şi pot include
drepturi inerente:
- deţinerii unui pachet de acţiuni sau obligaţiuni;
- deţinerii unei întreprinderi sau proprietăţi;
- din cadrul unui contract care garantează o opţiune, care
poate fi exercitată sau nu.
CATEGORII DE ACTIVE FINANCIARE
În definirea activelor financiare trebuie ţinut cont şi de
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară.
Un activ financiar, este orice activ care este fie numerar, fie
un drept contractual de a încasa numerar sau alte active financiare
de la altă întreprindere, fie un drept contractual de a schimba
instrumente financiare cu altă întreprindere în condiţii care sunt
potenţial favorabile sau un instrument de capitaluri proprii ale altei
întreprinderi.
O datorie financiară este orice datorie contractuală fie de a
vărsa numerar sau alt activ financiar unei alte întreprinderi, fie de a
schimba instrumente financiare cu altă întreprindere în condiţii care
sunt potenţial nefavorabile.
Un instrument financiar reprezintă orice contract care
generează simultan un activ financiar pentru o întreprindere şi o
datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o
altă întreprindere. Instrumentele financiare au o sferă largă,
respectiv de la instrumente financiare primare tradiţionale precum
obligaţiunile la forme variate de instrumente financiare derivate.
Instrumentele financiare derivate dau uneia dintre părţi, dreptul
contractual de a schimba active financiare cu altă parte, în condiţii
ce sunt potenţial favorabile, sau o datorie contractuală de a
schimba active financiare cu altă parte în condiţii ce sunt potenţial
nefavorabile Creează drepturi şi datorii, ce au ca efect transferarea
între părţi a unuia sau mai multor riscuri financiare, inerente unui
instrument financiar primar de bază. Multe tipuri de instrumente
financiare derivate încorporează un drept sau o datorie de a face
schimburi viitoare. Din aceste puncte de vedere, o operaţiune de
leasing financiar este considerată un instrument financiar. Un
instrument financiar compus este un instrument financiar care, din
punctul de vedere al emitentului, conţine atât un element de
datorie, cât şi de capital.
Un instrument de capital propriu este orice contract care
certifică existenţa unui interes rezidual în activele unei întreprinderi
după deducerea tuturor datoriilor sale. Includ acţiunile comune,
unele tipuri de acţiuni preferenţiale, precum şi bonurile de
subscriere de active sau opţiuni pentru subscrierea sau
cumpărarea de acţiuni de la întreprinderea emitentă.
Activele şi datoriile financiare monetare (denumite şi
instrumente financiare monetare) sunt active şi datorii financiare ce
urmează a fi încasate sau plătite în bani, pentru o sumă
determinată sau determinabilă.

23
Există şi instrumente care nu sunt active financiare. O
opţiune sau alt instrument similar, achiziţionat de o întreprindere,
care îi dă dreptul de a răscumpăra propriile instrumentele de
capitaluri proprii nu se constituie într-un activ financiar al
întreprinderii. De asemenea nici operaţiunea de leasing operaţional
nu este considerată activ financiar. Drepturile şi obligaţiile
contractuale care nu implică transferul activului financiar, ci prevăd
executarea prin primirea sau livrarea doar a unui activ fizic nu sunt
cuprinse în sfera de definiţie a activelor financiare.
ASPECTE SPECIFICE
Există mai multe situaţii în care activele financiare trebuie
evaluate:
- când sunt incluse între activele unui investitor, cu scopul
de a stabili valoarea totală a activelor deţinute;
- când un investitor doreşte să îşi vândă participaţia sa;
- când sunt moştenite, pentru stabilirea impozitului aferent
sau pentru luarea unei hotărâri judecătoreşti;
- când un asociat doreşte să cumpere un activ financiar,
inclusiv pentru aport la capital.
- când există o opţiune ce creează un puternic efect de
îndatorare şi de reducere a vandabilităţii proprietăţii;
- când este necesară garantarea emisiunilor;
- când se face în scopul emiterii rating-lui valorilor
mobiliare.

1.2.2.4 Întreprinderile

DEFINIRE
Întreprinderea este o entitate agricolă, industrială, de
construcţii, comercială, de servicii sau financiară care desfăşoară o
activitate economică.
Întreprinderile sunt entităţi constituite în mod legal. În
general, sunt unităţi distincte de exploatare, generatoare de profit
şi care furnizează clienţilor produse sau servicii.
Întreprinderile au o gamă largă de activităţi economice.
Aparţin fie sectorului privat, fie celui de stat.
Activităţile economice includ: agricultură, silvicultură,
industrie, construcţii, comerţ, turism, tehnologia informaţiei şi
comunicaţii, servicii prestate în principal întreprinderilor şi servicii
prestate în principal populaţiei, servicii financiare, asistenţă
medicală, educaţie, servicii sociale, ecologice şamd. Activităţile
sunt definite, reglementate şi clasificate în CAEN6.
Societatea comercială este o personalitate juridică - subiect
de drept autonom - având scop lucrativ şi fiind formată din cel puţin
două persoane care se învoiesc să pună ceva în comun pentru a

6
CAEN - Clasificarea Activităţilor Economiei Naţionale

24
desfăşura acte şi fapte de comerţ şi de a împărţi foloasele
rezultate.
Compania operaţională este o afacere cu o activitate
economică de producţie, vânzare sau comercializare a unui produs
sau serviciu.
Continuitatea activităţii presupune că o întreprindere îşi va
continua activitatea în viitorul previzibil, fără intenţia sau nevoia de
a fi lichidată sau de a-şi reduce în mod semnificativ activitatea.
CATEGORII DE ÎNTREPRINDERI
Întreprinderile se pot împărţi în mai multe categorii:
- asociaţiile familiale, asocierile în participaţie;
- societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă,
societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni;
- societăţile comerciale închise şi cele deschise(listate);
- grupuri de întreprinderi, holdinguri.
Întreprinderile şi proprietăţi asimilate cu o întreprindere,
proprietăţi generatoare de afaceri, proprietăţi comerciale
specializate sau entităţi operaţionale distincte sunt evaluate la
valoarea de piaţă.

1.2.3 Metodele de evaluare

Evaluarea diferitelor tipuri de proprietate implică surse


diferite de informaţii, care reflectă în mod adecvat piaţa pe care
proprietatea este evaluată.
Estimarea oricărui tip de valoare, de piaţă sau din afara
pieţei, cere ca evaluatorul să aplice una sau mai multe abordări în
evaluare, cunoscute sub denumirea de metode de evaluare.
Termenul abordare în evaluare se referă la metodologii
analitice general acceptate utilizate de obicei. Fiecare abordare în
evaluare are metode alternative de aplicare.
În general, abordările şi metodele de evaluare sunt comune
tuturor tipurilor de evaluări, incluzând proprietatea imobiliară,
bunurile mobile, întreprinderile şi activele financiare.
Abordarea evaluării poate fi realizată:
- prin cost
- prin comparaţiei vânzărilor
- prin venit
şi corespunzător metodelor de evaluare pot fi:
- metoda costului
- metoda comparaţiei vânzărilor
- metoda capitalizării veniturilor

25
Evaluările bazate pe piaţă, în mod normal, utilizează una
sau mai multe metode în evaluare, prin aplicarea principiului
substituţiei7, utilizând informaţii derivate din piaţă.
1. Metoda de evaluare pe bază de cost este o abordare
comparativă care ia în considerare pentru tranzacţionarea unei
anumite proprietăţi, ca substitut alternativa de a construi o altă
proprietate, fie ca o copie identică a originalului, fie ca o proprietate
cu aceeaşi utilitate. Metoda presupune o estimare a deprecierii
pentru proprietăţile mai vechi cu sau fără deficienţe în funcţionare
În conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare GN 8
paragraf 5.3 „în absenţa informaţiilor de piaţă, costul de înlocuire
net este privit ca o metodă acceptabilă pentru evaluarea activelor
specializate, însă evaluatorul trebuie să includă în raport observaţii
de piaţă referitoare la valoarea terenului sau la costul curent şi la
cotele de depreciere”.
2. Metoda de evaluare prin comparaţia vânzărilor este o
abordare comparativă care ia în considerare vânzările proprietăţilor
similare sau substituibile şi informaţiile referitoare la piaţă, stabilind
o estimare a valorii prin procese de comparaţie. Proprietatea
evaluată este comparată în general cu vânzările unor proprietăţi
similare, tranzacţionate pe o piaţă deschisă, sau luând în
considerare oferte de vânzare.
3 Metoda de evaluare prin capitalizarea venitului este o
abordare comparativă care ia în considerare informaţiile referitoare
la veniturile şi cheltuielile aferente proprietăţii evaluate şi
estimează valoarea printr-un proces de capitalizare. Capitalizarea
leagă venitul (de obicei, venitul net) de un anumit tip de valoare
prin convertirea venitului într-o estimare de valoare. Venitul luat în
calcul este venitul net, sumă rămasă la dispoziţia unei părţi
interesate. Metoda foloseşte rate de capitalizare (relaţie directă),
rate de actualizare (care reflectă fructificarea investiţiei),sau
ambele. Conform principiului substituţiei, fluxul de venit care
produce cea mai mare recuperare şi fructificare, corespunzătoare
unui anumit nivel de risc, conduce la cea mai probabilă mărime a
valorii.

7
Conform acestui principiu o persoană prudentă nu va plăti pentru un bun sau
serviciu mai mult decât costul de achiziţie pentru un bun sau serviciu acceptabil ca
substitut, în absenţa factorilor timp, risc sau neadecvare. Costul cel mai mic al celei
mai bune alternative, pentru un bun substitut sau pentru un bun identic, va tinde să
reflecte valoarea de piaţă.

26
1.2.4 Concepte şi principii de evaluare

1.2.4.1 Evaluarea imobilelor

Baza obiectivă pentru estimarea valorii de piaţă a


proprietăţii imobiliare o constituie valorile specifice atribuite
anumitor drepturi în proprietatea imobiliară de către participanţi pe
o piaţă în care un activ se cumpără şi se vinde.
Scopurile evaluării proprietăţii imobiliare sunt diverse:
- raportări financiare;
- tranzacţii care implică transferul proprietăţii (inclusiv
lichidarea);
- credite sau împrumuturi garantate cu proprietatea;
- litigii;
- probleme de impozitare (inclusiv executarea silită);
- consultanţa;
- luarea unor decizii investiţionale.
Există aspecte speciale în evaluarea proprietăţii imobiliare:
- fuziunea unor proprietăţi (valoarea din fuziune);
- separarea participaţiilor la o proprietate (valoarea
componentelor);
- stabilirea efectelor unor modificări de dezvoltare a
infrastructurii sau de schimbare a zonei;
- situaţia pieţelor în declin, când valoarea de piaţă este
susţinută în mică măsură de date, caz în care se
folosesc alţi indicatori ai valorii sau ai performanţelor
proprietăţii.
Valoarea de piaţă reprezintă baza de stabilire a valorii
pentru proprietăţii imobiliare, în situaţiile în care evaluările se
folosesc pentru:
- întocmirea rapoartelor financiare;
- a asista un cumpărător, un vânzător sau pentru a ajuta
ambele părţi să determine preţul de vânzare pentru o
anumită tranzacţie;
- stabilirea bazelor pentru reorganizarea judiciară;
- stabilirea valorii de lichidare în cazul falimentului;
- fuziunea unor proprietăţi multiple;
- estimarea valorii unei proprietăţi cu care se garantează
un credit ipotecar sau pentru a stabili o bază de
asigurare sau de garantare a unui credit cu o
proprietate;
- exproprieri pentru cauza de utilitate publică;
- în litigii sau arbitraj asupra unor dispute asupra unor
contracte sau interese parţiale;
- acoperirea unor daune;
- estimarea valorii de impozitare;

27
- separarea activelor în active amortizabile şi active
neamortizabile
- determinarea taxelor legate de donaţii sau moşteniri;
- clienţi interesaţi (investitori, asigurători, licitatori,
lichidatori, administraţia locală);
- alte scopuri (analize de piaţă, studii fezabilitate, analize
cost / beneficiu, determinarea valorii contabile a unor
acţiuni şi pentru stabilirea evoluţiei chiriei şi ratelor de
leasing).
Se pot folosi mai multe metode pentru evaluarea
proprietăţilor imobiliare.
Evaluatorul trebuie să reconcilieze valorile rezultate din
aplicarea simultană a mai multor metode de evaluare. Dacă
proprietatea este închiriată sau este supusă unor alte interese
parţiale, evaluatorul trebuie să facă ajustări pentru a reflecta
drepturile de proprietate care se evaluează.
Pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare se folosesc, în
general, abordările prin cost, comparaţii ale vânzărilor,
capitalizarea veniturilor şi metodele asociate cu aceste abordări.
Aceste abordări sunt bazate pe principiul substituţiei, stabilindu-se
dacă există mărfuri sau servicii similare sau asemănătoare, cele cu
preţul sau tariful cel mai mic atrăgând cea mai mare cerere şi
probabilitate de vânzare.
1. Metoda bazată pe cost stabileşte valoarea proprietăţii
imobiliare prin estimarea costurilor aferente. O estimare obţinută
de abordarea prin cost reprezintă valoarea unei proprietăţi depline.
Estimarea costului de achiziţionare a terenului şi / sau construirea
unui imobil nou cu utilitate egală sau adaptarea unei proprietăţi
vechi la aceiaşi utilizare, fără costurile legate de timpul de
construcţie sau adaptare este o procedură larg utilizată. La
costurile terenului şi de construcţie se poate adăuga un profit
estimat pentru promotorul imobiliar. În cazul proprietăţilor mai
vechi, abordarea prin cost ia în considerare şi o estimare a
deprecierii, care include deteriorarea fizică şi deprecierea
funcţională. În cazul proprietăţilor mai noi, costul şi valoarea de
piaţă sunt cele mai apropiate. În evaluarea proprietăţilor
specializate sau cu piaţă limitată, care sunt vândute rar, metoda
este deosebit de utilă. De asemenea, se poate aplica metodologia
costului de înlocuire net pentru a determina un surogat pentru
valoarea de piaţă a proprietăţilor specializate.
2. Metoda bazată pe comparaţia vânzărilor stabileşte limitele
valorii de piaţă a proprietăţii imobiliare prin analiza preţurilor de
piaţă plătite pentru proprietăţile imobiliare similare. Trebuie să
existe un indiciu clar că părţile implicate în tranzacţie au fost
motivate în mod tipic, trebuind eliminate preţurile care reflectă
motivaţii diferite. Proprietatea imobiliară este comparată cu
preţurile de vânzare sau ofertele unor proprietăţi similare, care au

28
fost tranzacţionate recent pe o piaţă liberă. Preţurile sunt analizate
prin elemente de comparaţie corespunzătoare şi ajustate pentru
diferenţele faţă de particularităţi. Trebuie să se ţină cont de
drepturile de proprietate, acestea trebuind să fie identice cu cele
asociate cu proprietăţile comparabile, altfel fiind necesare ajustări
adecvate. Metoda este aplicabilă numai atunci când există date
suficiente despre piaţă. Metoda bazată pe capitalizarea venitului
presupune că valoarea de piaţă a proprietăţilor imobiliare este
determinată pe baza capacităţii acestora de a genera venit. Se
bazează pe principiul previzional, conform căruia valoarea este
creată de beneficiile viitoare anticipate (fluxurile de venit net).
Metoda ia în considerare informaţiile asupra veniturilor şi
cheltuielilor comparabile pentru a stabili venitul net al proprietăţii
imobiliare evaluate. Capitalizarea se face prin aplicarea unei
singure rate de capitalizare (rată totală ce include toate riscurile)
asupra venitului dintr-un singur an. Se poate folosi şi procedeul de
actualizare prin aplicarea unei rate de actualizare (care ar trebui să
reflecte randamentul investiţiei sau un anumit cost al capitalului)
asupra unei serii de venituri nete previzionate pentru o anumită
perioadă. Ipotezele pentru estimările valorii prin capitalizarea
venitului pot fi comparate cu performanţa unei proprietăţi
alternative şi a investiţiilor financiare, deoarece în ambele cazuri
investitorii urmăresc nivelul ratei rentabilităţii. Metoda este utilă
pentru evaluarea proprietăţii în totalitatea sa, deci implicit a
capitalului proprietăţilor închiriate.

1.2.4.2 Evaluarea bunurilor mobile

Evaluarea bunurilor mobile se poate face prin utilizarea


tehnicilor incluse în cele trei mari categorii de metode de evaluare.
- prin cost;
- prin comparaţia vânzărilor;
- prin capitalizarea veniturilor.
Dacă se constată că bunurile mobile, incluse într-o
proprietate sunt fie superioare, fie inferioare faţă de cele aflate în
proprietăţile comparabile, trebuie să se introducă corecţii pentru a
ajusta contribuţia diferită la valoare a acestor bunuri.
Dacă este cazul, trebuie determinat gradul de deteriorare
fizică, depreciere funcţională şi depreciere economică care
afectează elementele bunurilor mobile, prin luarea în considerare a
duratei de viaţă economică rămasă a imobilelor cu care sunt
asociate bunurile mobile.

29
1.2.4.3 Evaluarea activelor financiare

Evaluarea activelor financiare este un demers dificil care


implică o serie de cunoştinţe aprofundate şi foarte specializate.
Evaluatorul trebuie să adapteze abordarea sau metodele la natura
activului financiar de evaluat.
Valoarea activelor financiare poate fi privită în mod
individual dar şi ca ansamblu. Ca regulă generală, mai întâi se
stabileşte valoarea totală a unei proprietăţi, înainte de a evalua
fracţiunile proprietăţii.
În evaluarea activelor financiare, trebuie identificate exact
drepturile de proprietate, dacă este vorba de o poziţie majoritară
sau minoritară, de un drept contractual sau un drept majoritar sau
minoritar asupra unei investiţii imobiliare mobilizate. Trebuie
examinate clauzele contractuale sau actele constitutive pentru a
verifica cota procentuală din proprietate pe care o reprezintă
subiectul evaluării. Astfel, valoarea tuturor activelor financiare,
luate ca ansamblu, asupra unei proprietăţi, poate fi mai mică sau
mai mare decât suma tuturor participaţiilor individuale asupra
acelei proprietăţi.
De asemenea, şi în cazul activelor financiare se pot folosi
toate cele trei abordări ( prin cost, prin comparaţia vânzărilor, prin
capitalizarea veniturilor).
În cadrul metodei prin comparaţia vânzărilor, trebuie
determinat dacă în preţul de cumpărare sunt incluse şi active non-
imobiliare, caz în care trebuie estimat efectul lor asupra valorii.
Aceste elemente pot include finanţări speciale, garanţii privind
ocuparea sau venitul şi servicii de management.
Opţiunile de cumpărare sunt considerate la cost de
cumpărător, când opţiunea este exercitată. Costul unei opţiuni
exercitate de a cumpăra o proprietate se adaugă la preţul de
vânzare al proprietăţii imobiliare, dar cu luarea în considerare a
efectului de îndatorare produs asupra preţului final de tranzacţie.
Preţul acţiunilor asupra unei investiţii este stabilit pe pieţele
pe care acestea sunt tranzacţionate.

1.2.4.4 Evaluarea întreprinderilor

Întreprinderile pot fi evaluate din scopuri diferite:


- estimarea valorii pachetelor de acţiuni deţinute de
acţionarii unei întreprinderi;
- achiziţia sau vânzarea unei întreprinderi individuale;
- fuziunea sau divizarea;
- cotarea la bursă şi delistarea de la bursă;
- evaluarea performanţelor manageriale;
- obţinerea de credite.

30
Evaluatorul trebuie să definească în mod clar întreprinderea
de evaluat şi pachetul de acţiuni sau părţi sociale care sunt supuse
evaluării. De asemenea trebuie să ia în considerare drepturile,
privilegiile sau condiţiile aferente dreptului de proprietate, precum
şi forma juridică a proprietăţii.
Evaluările de întreprinderi se pot baza pe valoarea de piaţă
a întreprinderii, care nu este neapărat echivalentă cu valoarea de
utilizare a întreprinderii. Evaluările de întreprinderi în scopul
raportării financiare sunt, în general, solicitate a se baza pe
valoarea justă, care poate fi echivalentă sau nu cu valoarea de
piaţă. Evaluările de întreprinderi fundamentate pe premisa
continuităţii activităţii se bazează pe valoarea de utilizare (dacă
scopul evaluării este elaborarea situaţiilor financiare ale
întreprinderii, valoarea de utilizare are un înţeles aparte).
O proprietate asupra unei întreprinderi poate fi indivizibilă
sau poate aparţine mai multor acţionari şi / sau poate implica o
poziţie majoritară sau minoritară.
În evaluările de întreprinderi se utilizează trei categorii de
abordări pentru a ajunge la valoare, dar, de obicei, evaluatorii
reconciliază rezultatele obţinute prin două sau mai multe metode.
1. Abordarea bazată pe active a evaluării ia în considerare
bilanţul unei întreprinderi, prin care se compară toate activele şi
toate datoriile la valoarea de piaţă sau la o valoare contabilă
adecvată. În mod obligatoriu, dacă se utilizează abordarea pe bază
de active în evaluare pentru întreprinderi care-şi vor continua
activitatea, valoarea obţinută trebuie să fie considerată împreună
cu estimările de valoare obţinute din alte metode (ex: Metoda
activului net corijat).
2. Abordarea prin capitalizarea venitului calculează valoarea
prezentă a veniturilor nete sau beneficiilor anticipate, având în
vedere evoluţia estimată a acestora şi momentul obţinerii lor, riscul
asociat şi valoarea în timp a banilor. Venitul este convertit în
valoare fie prin capitalizarea directă a unui nivel reprezentativ al
venitului, fie prin actualizare, caz în care în care veniturile nete
estimate a se încasa în mai multe secvenţe de timp viitoare sunt
convertite într-o valoare prezentă prin aplicarea unei rate de
actualizare (ex. Metoda fluxurilor de numerar actualizat ).
3. Abordarea prin comparaţia vânzărilor stabileşte valoarea
prin compararea întreprinderii evaluate cu întreprinderi similare, cu
pachete de acţiuni sau cu acţiuni care au fost tranzacţionate pe o
piaţă financiară. Întreprinderea evaluată trebuie să fie din acelaşi
domeniu de activitate cu cele comparate şi să depindă de aceleaşi
variabile economice (ex. Metoda multiplicatorilor de piaţă).

31
1.3 Organizaţii pe plan mondial şi plan naţional

1.3.1 Organizaţii pe plan mondial

Ritmul rapid al schimbărilor economice şi ritmul rapid de


globalizare a pieţelor investiţionale a contribuit la recunoaşterea
importanţei evaluării proprietăţii în mod profesional şi a accentuat
necesitatea apariţiei şi dezvoltării unor standarde recunoscute pe
plan internaţional pentru evaluarea proprietăţii.
Membrii comisiei tehnice a Royal Institution of Chartered
Surveyors (RICS) şi reprezentanţi ai organismelor din domeniul
evaluării din Statele Unite au demarat un dialog, care a dus la
înfiinţarea, în anul 1981 a Comitetului pentru Standarde
Internaţionale de Evaluare a Activelor (TIAVSC). În anul 1994,
Comitetul şi-a schimbat denumirea, iar în prezent este cunoscut
sub denumirea Comitetul pentru Standarde Internaţionale de
Evaluare (IVSC).
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare este
o asociaţie non-profit fiind formată din organizaţii profesionale în
domeniul evaluării la nivel mondial care sunt unite printr-un singur
act constitutiv.
Obiectivele IVSC sunt :
- să elaboreze şi publice, standarde pentru evaluare şi să
promoveze adoptarea lor la nivel global;
- să armonizeze standardele printre ţările lumii, să
identifice diferenţele în interpretare şi/sau aplicare.
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare este
o organizaţie internaţională.
Comitetul a fost înfiinţat iniţial de 20 de asociaţii
profesionale, în anul 2001 a ajuns să cuprindă 36 asociaţii
profesionale naţionale ce au statutul de membru deplin, 11 ţări au
statutul de observator, iar 3 ţări sunt reprezentate de
corespondenţi.
IVSC este o organizaţie non-guvernamentală (ONG),
membră a Naţiunilor Unite, din mai 1985 fiindu-i acordat statut în
cadrul Consiliului Economic şi Social. Lucrează în cooperare cu
ţările membre menţinând legătura cu agenţiile internaţionale, cum
ar fi: Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OECD), Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional (FMI),
Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), Comisia Uniunii
Europene, Banca pentru Reglementări Internaţionale (BIS). De
asemenea, IVSC menţine o relaţie strânsă cu organismele de
elaborare a standardelor cum ar fi Consiliul pentru Standarde
Internaţionale de Contabilitate (IASB), Federaţia Internaţională a
Contabililor (IFAC) şi Organizaţia Internaţională a Comisiilor pentru
Valori Mobiliare (IOSCO).

32
1.3.2 Organizaţii pe plan naţional

Pe plan naţional se disting două mari organizaţii:


- IROVAL - Institutul Român de Evaluare;
- ANEVAR - Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din
România.
Meseria de evaluator este reglementată de ANEVAR.
Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România este
membră în Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare.

1.4 Profesia de evaluator

1.4.1 Tipuri de evaluatori autorizaţi şi aria de responsabilitate

Evaluatorul este persoana care are pregătirea profesională


necesară, capacitatea şi experienţa de a efectua o evaluare.
În prezent în România există patru categorii de evaluatori
autorizaţi:
- evaluatori de proprietăţi imobiliare;
- evaluatori de bunuri mobile;
- evaluatori de active financiare;
- evaluatori de întreprinderi.
Experţii evaluatori trebuie să fie cu studii superioare şi să
aibă absolvite cursurile de specialitate organizate de ANEVAR.
Evaluatorii trebuie să fie fără excepţie membrii ANEVAR, iar aria
de responsabilitate se extinde pentru categoria de evaluări pentru
care sunt acreditaţi. Un evaluator poate să fie acreditat şi să
profeseze în toate cele patru categorii, cu condiţia ca pentru
fiecare în parte să urmeze cursurile de rigoare şi să absolve
examenul.
În cadrul programului de pregătire continuă, membrii
ANEVAR trebuie ca cel puţin odată la 2 ani să fie cuprinşi într-un
ciclu de studii.
De asemenea evaluatorii trebuie să facă dovada că
profesează, că sunt membri activi.
De asemenea fiecare categorie de evaluator trebuie să aibă
încheiată o asigurare de răspundere profesională.
Este esenţial ca evaluările realizate în conformitate cu
Standardelor Internaţionale de Evaluare să fie efectuate de
evaluatori profesionişti, competenţi, cinstiţi, fără interese proprii şi
prejudecăţi.
Evaluatorii vor promova şi menţine în permanenţă
încrederea în profesiunea de evaluator.
Evaluatorii trebuie să respecte Standardelor Internaţionale
de Evaluare (IVS - International Valuation Standards) din
necesitatea de a aplica prevederile legii sau ale regulamentelor. O
evaluare elaborată pe baza Standardelor Internaţionale de
Evaluare îl obligă pe evaluator să respecte Codul Deontologic.

33
Rapoartele elaborate de evaluatori trebuie să fie clare, să nu
inducă în eroare şi să prezinte toate aspectele esenţiale pentru
înţelegerea adecvată a evaluării 8. Pentru a deveni evaluator se
impune obţinerea unei autorizaţii înainte ca persoana să îşi
desfăşoare activitatea în acest sens.
Evaluatorul trebuie să fie o persoană cu o bună reputaţie
care:
- a obţinut o pregătire profesională adecvată în cadrul
unui centru de pregătire recunoscut, sau o calificare
academică echivalentă;
- este membru al unui organism naţional profesional de
evaluare recunoscut de IVCS;
- are experienţă adecvată şi este competent pe piaţa şi
categoria respectivă de proprietate sau active;
- cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod
corect acele metode şi tehnici recunoscute care sunt
necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile;
- urmează un program de instruire profesională continuă;
- respectă cerinţele Codului Deontologic prevăzut de IVS.
Evaluatorul trebuie să respecte cerinţele privind
imparţialitatea, obiectivitatea profesională, transparenţa solicitată.
Evaluatorul intern este evaluatorul angajat în cadrul
întreprinderii care deţine activele sau în cadrul firmei responsabile
cu elaborarea rapoartelor şi / sau înregistrărilor financiare ale
întreprinderii.
Evaluatorul extern este un evaluator care nu are legături
semnificative cu compania client sau cu subiectul misiunii, de
natură să pericliteze rezultatele studiului. O astfel de persoană
este numită evaluator independent.
Conform statulului ANEVAR principalele categorii de
membrii ANEVAR sunt următoarele:
- membri titulari - peroane fizice
- membri acreditaţi - persoane fizice
- membri asociaţi – persoane juridice

1.4.2 Codul Deontologic

Codul Deontologic nu are nici o autoritate legală şi nu


reprezintă decât o completare a regulilor, statutelor şi
regulamentelor asociaţiilor naţionale sau organizaţiilor care
controlează sau monitorizează activităţile evaluatorilor8.
Evaluările efectuate în conformitate IVS sunt acceptabile
pentru utilizatorii finali, atunci numai când sunt elaborate de un
membru instruit în cadrul unui organism naţional profesional şi

8
Codul Deontologic, Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru
Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia a VI-a, 2003, pag 51

34
recunoscut, care pune în aplicare standarde obligatorii de
calificare, competenţă, experienţă, etică şi comunicare în evaluare.
În România organismul recunoscut este ANEVAR.
Evaluatorii trebuie să menţină în permanenţă un standard
înalt de onestitate şi integritate. Activităţile se vor desfăşura astfel
încât să nu fie prejudiciaţi clienţii, terţii, publicul, profesia sau
organismul naţional profesional din care evaluatorii fac parte.
Evaluatorii trebuie să respecte o serie de condiţii de etică
profesională legate de: competenţă, integritate, imparţialitate,
confidenţialitate, evitarea oricăror conflicte de interese.

1.5 Raportul de evaluare

1.5.1 Principii de întocmire

Raportul de evaluare trebuie să respecte condiţii bine


definite pentru a fi reprezentativ.
Ipotezele care stau la baza unei evaluări sunt supoziţii
rezonabile considerate ca fiind adevărate, care implică fapte,
condiţii, sau situaţii ce afectează subiectul sau abordarea unei
evaluări, care pot fi ori nu verificate sau nu necesită o verificare.
După ce au fost declarate, ipotezele trebuie acceptate în vederea
înţelegerii evaluării, deoarece într-un anume grad, evaluările
depind de acceptarea ipotezelor.
Condiţiile limitative sunt restricţii impuse evaluărilor de
clienţi, de evaluator, de terţi sau de lege.
Înainte de a se încheia un contract de efectuare a unei
evaluări, evaluatorii trebuie să identifice în mod corespunzător
problema care trebuie abordată şi să fie siguri că posedă
experienţa şi cunoştinţele, sau să se asocieze cu un profesionist
care posedă experienţă sau cunoaşte forţele pieţei, limba şi
legislaţia, pentru a-şi îndeplini misiunea în mod competent.
Evaluarea trebuie să fie caracterizată de eficienţă şi
conştiinciozitate. Se va acţiona prompt şi eficient pentru
îndeplinirea cerinţelor clientului care va fi informat şi asupra
stadiilor derulării evaluării. Pretenţiile clientului vor fi refuzate în
cazul în care circumstanţele împiedică efectuarea investigaţiilor
necesare, de bună calitate şi finalizarea într-un timp rezonabil a
evaluării. Instrucţiunile scrise vor fi primite de la client şi vor fi
confirmate în scris de evaluator, conţinând detalii suficiente pentru
a evita orice interpretare eronată, înainte de raportarea evaluării.
Se vor face verificări şi investigaţii pentru a se asigura că datele
pentru analiza în evaluare sunt corecte.
Se va întocmi un dosar de lucru pentru fiecare evaluare
care, la finalizare, va conţine o copie a originalului, pe hârtie sau în
formă electronică a tuturor rapoartelor scrise, a corespondenţei şi a
notificărilor plus însemnările din dosar, care întăresc opiniile
evaluatorului prin verificări, comparare obiectivă, deducţie şi calcul.

35
Dosarul va fi reţinut pentru o perioadă de cel puţin cinci ani de la
finalizarea contractului.
Prezentarea informaţiilor este un pas esenţial în evaluare,
evaluatorii trebuind să elaboreze şi să comunice analizele, opiniile
şi concluziile lor către utilizatorii serviciilor prestate de ei, prin
rapoarte corecte care vor dezvălui orice informaţii ce ar putea
afecta obiectivitatea.
Raportul de evaluare va trebui să facă o descriere clară şi
precisă a ariei de aplicabilitate a evaluării, a subiectului şi a
scopului acesteia, prezentând orice ipoteze, scenarii sau condiţii
limitative care afectează în mod direct evaluările. Dacă este cazul,
trebuie indicat efectul acestor elemente asupra valorii.
Raportul trebuie să furnizeze suficiente informaţii pentru a
descrie activitatea desfăşurată, concluziile obţinute şi contextul în
care s-au format.
De asemenea trebuie să conţină orice relaţie personală sau
a firmei, directă sau indirectă, cu proprietatea sau compania
eventuală indicând posibile conflicte de interese (de exemplu
evaluatorul intern trebuie să arate relaţia sa cu entitatea care
controlează activele).
Raportul de evaluare trebuie să stabilească o restricţie de
nepublicare a unei evaluări sau a concluziilor acesteia fără acord
prealabil, astfel încât să se păstreze un control asupra formei şi
contextului în care evaluările sunt dezvăluite public.
De asemenea pot exista devieri rezonabile de la
Standardele Internaţionale de Evaluare care vor trebui prezentate,
indicându-se şi faptul dacă au fost sau nu evitabile. În raportul de
evaluare să fie inclusă o expunere privind raţiunea existenţei unor
devieri, care oricum trebuie să fie rezonabilă, să respecte
principiile eticii şi limitele de competenţă.
Contractele de evaluare se pot referi la una sau mai multe
proprietăţi dând o importanţă deosebită modului în care se face
raportarea valorilor.
Stilul raportului trebuie ajustat în funcţie de natura evaluării
şi de nevoile clientului, respectându-se şi anumite cerinţe minime
cu privire la conţinut.

1.5.2 Conţinutul minim al unui raport de evaluare


Conţinutul minim al unui raport de evaluare trebuie să
cuprindă următoarele elemente9:
- identitatea evaluatorului şi data raportului;
- identitatea clientului;
- instrucţiunile, data efectivă a valorii estimate, scopul şi
utilizarea evaluării;
- baza de evaluare, incluzând tipul şi definiţia valorii;

9
În conformitate cu Standardul Internaţional de Evaluare nr. 3 - RAPORTAREA
EVALUĂRII

36
- identitatea, situaţia juridică şi locaţia (locaţiile)
proprietăţii (proprietăţilor) care vor fi evaluate;
- data şi amploarea inspecţiilor;
- aria de aplicabilitate şi amploarea activităţii în misiunea
de evaluare;
- orice ipoteze şi condiţii limitative şi orice ipoteze
speciale, neobişnuite sau extraordinare;
- o declaraţie de conformitate prin care se arată că
evaluarea a fost făcută prin respectarea standardelor şi
a altor cerinţe de prezentare;
- calificarea profesională şi semnătura evaluatorului; şi
Conform exigenţelor din unele ţări, în anumite cazuri, o
certificare specifică din partea evaluatorului într-o formă
standard;
- prezentarea modelelor de evaluare utilizate şi
fundamentarea utilizării lor;
- rezultatele evaluării obţinute prin aplicarea metodelor de
evaluare adoptat;
- argumentarea adecvării şi rezonabilităţii metodei şi,
respectiv, a valorii adoptate.

1.6 Aspecte specifice ale evaluării în cazul insolvenţei

1.6.1 Rolul evaluării şi a evaluatorului

Rolul evaluării şi a evaluatorului este stipulat în mod


expres în PROIECTUL DE LEGE PRIVIND PROCEDURA
INSOLVENŢEI la Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a
„Falimentul”.
La §1 „Măsuri premergătoare lichidării” este un articol care
prevede în mod expres implicarea evaluatorului autorizat.
Art. 115 (1) Inventarul va trebui să descrie toate bunurile
identificate ale debitorului, şi să indice valoarea lor aproximativă la
data inventarului. Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul
va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului,
pentru evaluarea bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai
multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul.
(2) Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar, de
debitor, prin administratorul special, iar dacă acesta nu participă la
inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.
La §2 „Efectuarea lichidării” este un articol care prevede în
mod expres implicarea evaluatorului autorizat.
Art. 116 - (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi
efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru
maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate
demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a
acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea
debitorului.

37
(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către
lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile
vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de
funcţionare sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor respectiv
licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două va
fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii
lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Lichidatorul
va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător.
(3) Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator,
persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului
creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din
averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de
evaluare.
(4) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil,
bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi
în bloc (prin bloc, ca ansamblu funcţional, se înţelege o parte sau
toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei
afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe
bunurile componente).
Obiectul evaluării îl reprezintă averea debitorului aşa cu
este prevăzută în proiect (Capitolul 1 DISPOZIŢII GENERALE) la
Art.3(2)
Art.3 (2) Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi
drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul
procedurii insolvenţei – care pot face obiectul executării silite, în
condiţiile reglementate de Codul de procedură civilă).
Scopul evaluării este stabilirea valorii maxim posibile a
averii debitorului. În vederea creşterii la maximum a valorii averii
debitorului, evaluatorul va evalua bunurile din averea debitorului
atât individual cât şi în bloc, având obligaţia să recomande cea mai
bună variantă.

1.6.2 Cerinţe de conduită

Evaluatorul va trebui să respecte o serie de cerinţe de


conduită, ce constau în obligaţia de a face sau a nu face anumite
lucruri.
Un evaluator autorizat are obligaţia de a respecta
întotdeauna următoarele condiţii:
- trebuie să respecte legile şi reglementările ţării în care
îşi desfăşoară activitatea;
- să posede cunoştinţele, competenţa şi experienţa
necesară pentru a îndeplini misiunea în mod eficient;
- să ia toate măsurile necesare pentru a nu se ivi conflicte
între interesele clienţilor şi cele ale altor terţi, ale

38
evaluatorului, ale firmei sale, rudelor, prietenilor sau
asociaţilor10;
- să aibă grijă ca orice subordonat, să respecte Codul
Deontologic al IVS;
- să trateze problemele clientului cu discreţia şi
confidenţialitatea corespunzătoare;
- să efectueze evaluarea cu independenţă, obiectivitate,
imparţialitate;
- să nu condiţioneze onorariul de orice aspect al
raportului;
- să raţioneze imparţial şi să-şi justifice motivele pentru
care este de acord sau nu cu concluziile raportului altui
evaluator.
În nici un caz, un evaluator autorizat nu are voie:
- să acţioneze în mod înşelător sau fraudulos;
- să redacteze şi să comunice în mod conştient un raport
ce conţine analize false, inexacte sau părtinitoare;
- să contribuie sau să participe la un serviciu de evaluare
pe care alţi evaluatori îl consideră ca nejustificat;
- să pretindă în mod conştient o prezentare a calificărilor
profesionale pe care nu le posedă;
- să folosească în mod conştient pretenţii sau reclame
false, eronate sau exagerate;
- să acţioneze pentru una sau mai multe părţi în aceeaşi
problemă, cu excepţia consimţământului în scris;
- să accepte o raportare a unor opinii şi concluzii
predeterminate;
- să accepte raportarea unor condiţii ipotetice asumate, ce
nu pot fi realizate într-un timp rezonabil;
- să pună în dependenţă onorariul cu rezultatul evaluării;
- să se bazeze pe informaţiile furnizate de orice parte care
nu are calificare corespunzătoare;
- să se bazeze pe concluzii fără suport sau prejudecată;
- să divulge informaţiile sensibile, altor persoane decât
celor autorizate de client, cu excepţia cazului în care
legea solicită acest lucru în mod expres.

10
Posibilele conflicte ce sunt cunoscute înainte de efectuarea evaluării vor fi
evidenţiate în scris, înainte de acceptarea instrucţiunilor clientului. Orice conflicte,
pe care evaluatorul le cunoaşte ulterior începerii evaluării, trebuie să fie imediat
comunicate. Dacă respectivele conflicte sunt percepute după finalizarea evaluării,
comunicarea acestora trebuie făcută într-o perioadă de timp rezonabilă.

39
2 Prezentarea Standardelor Internaţionale de
Evaluare
2.1 Tipologia Standardelor Internaţionale de Evaluare

Evaluarea porneşte întotdeauna de la noţiunea de


proprietate şi apoi de la noţiunea de valoare.
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare
recunoaşte prin termenul proprietate supusă evaluării: proprietatea
imobiliară, proprietatea mobiliară (bunuri mobile), active financiare,
întreprinderi.
Efectuarea evaluărilor se poate face pe două pe baze de
valori:
- pe baza valorii de piaţă;
- pe baze diferite de valoarea de piaţă.
Evaluările utilizează conceptele de piaţă, preţ, cost şi
valoare, relevante pentru ambele baze de evaluare.

TIPURI DE PROPRIETATEA BUNURI ACTIVE ÎNTREPRINDERI


PROPRIETATE IMOBILIARĂ MOBILE FINANCIARE

TIPURI DE VALOAREA TIPURI DE VALORI DIFERITE


VALOARE DE PIAŢĂ DE VALOAREA DE PIAŢĂ

Schema 2.1.1.Tipurile de proprietate şi tipuri de valoare

Valorile diferite de valoarea de piaţă sunt foarte eterogene,


referindu-se la situaţii diverse.

VALOAREA DE UTILIZARE

VALOAREA DE INVESTIŢIE SAU SUBIECTIVĂ

VALOAREA DE EXPLOATARE CONTINUĂ

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALORI DIFERITE VALOAREA DE ASIGURARE


DE
VALOAREA DE PIAŢĂ VALOAREA DE IMPOZITARE

VALOAREA DE RECUPERARE

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA SPECIALĂ

VALOAREA DIN FUZIUNE

Schema 2.1.2.Tipurile de valori diferite de valoarea de piaţă

40
Evaluările pe baza valorii de piaţă implică existenţa unei
pieţe funcţionale în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţii,
evaluatorul trebuind să stabilească cea mai bună sau cea mai
probabilă utilizare a proprietăţilor. Analizele sunt elaborate pe baza
informaţiilor specifice pieţelor şi prin metode care să reflecte
acţiunile participanţilor. Conceptul de valoare de piaţă este legat de
percepţiile colective şi de comportamentul participanţilor pe piaţă,
care recunoaşte factorii ce pot influenţa tranzacţiile şi îi separă de
alte considerente. Metodele de evaluare pe baza pieţei derivă din
aplicarea abordărilor valorii prin cost, comparaţia vânzărilor şi
capitalizarea venitului.
Evaluările pe alte baze decât valoarea de piaţă trebuie să
includă definiţia clară a valorii aplicate în raport, asigurându-se
faptul că valoarea definită nu va fi interpretată ca valoare de piaţă.
În acest caz trebuie să se utilizeze metodele corespunzătoare şi să
analizeze suficiente informaţii pentru estimarea rezonabilă a valorii.
Principiile, metodele şi tehnicile de evaluare sunt înţelese în
cadrul profesiei de evaluator şi sunt recunoscute de mediul de
afaceri.
Tipologia împarte standardele internaţionale în 3 categorii
mari:
1. Standarde Internaţionale de Evaluare de Bază
IVS1. Valoarea de piaţă – bază de evaluare (SIE1)
IVS2. Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă (SIE2)
IVS3. Raportarea evaluării (SIE3)
2. Standarde Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare
IVA1. Evaluarea pentru raportarea financiarã (SIAE1)
IVA2. Evaluarea pentru garantarea împrumutului (SIAE2)
3. Standarde Internaţionale de Practică în Evaluare
GN1. Evaluarea proprietăţii imobiliare (SIPE1)
GN2..Evaluarea pentru închiriere / leasing (SIPE2)
GN3..Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor
(SIPE3)
GN4..Evaluarea activelor necorporale (SIPE4)
GN5..Evaluarea bunurilor mobile (SIPE5)
GN6..Evaluarea întreprinderii (SIPE6)
GN7..Substanţele periculoase şi toxice în cadrul evaluării
(SIPE7)
GN8. Abordarea prin cost pentru raportarea financiară (CIN)
GN9..Analiza fluxului de numerar actualizat (SIPE9)
GN10..Evaluarea proprietăţilor agricole (SIPE10)
GN11.Verificarea evaluării (SIPE11)
GN12. Evaluarea proprietăţilor specializate generatoare de
afaceri
GN13. Evaluarea globală pentru impozitarea proprietăţii
GN 14. Evaluarea proprietăţilor din industria extractivă.
Standarde Internaţionale de Evaluare trebuie utilizate şi
înţelese în totalitatea lor.

41
STANDARDELE INTERNAŢIONALE DE EVALUARE

STANDARDE SIE 1 (IVS 1) SIE 2 (IVS 2) SIE 3 (IVS 3)


DE EVALUĂRI BAZATE PE EVALUĂRI PE BAZE DIFERITE RAPORTAREA
EVALUARE VALOAREA DE PIAŢĂ DE VALOAREA DE PIAŢĂ EVALUĂRII

STANDARDE SIAE1 (IVA 1) SIAE (IVA 2)


INTERNAŢIONALE DE EVALUAREA PENTRU EVALUAREA PENTRU
APLICAŢII ÎN EVALUARE RAPORTAREA FINANCIARÃ GARANTAREA ÎMPRUMUTULUI

STANDARDE SIPE 1 (GN 1) SIPE 2 (GN 2) SIPE 3 (GN 3) EVALUAREA


INTERNAŢIONALE DE EVALUAREA PROPRIETĂŢII EVALUAREA PENTRU INSTALAŢIILOR, MAŞINILOR
PRACTICĂ ÎN EVALUARE IMOBILIARE ÎNCHIRIERE / LEASING ŞI ECHIPAMENTELOR

SIPE 4 (GN 4) SIPE 5 (GN 5) SIPE 6 (GN 6)


EVALUAREA ACTIVELOR EVALUAREA BUNURILOR EVALUAREA
NECORPORALE MOBILE ÎNTREPRINDERII

SIPE 7 (GN 7) SIPE 8 (GN 8) SIPE 9 (GN 9)


SUBSTANŢELE PERICULOASE COSTUL DE ÎNLOCUIRE ANALIZA FLUXULUI DE
ŞI TOXICE ÎN EVALUĂRE NET NUMERAR ACTUALIZAT

SIPE 10 (GN 10) SIPE 11 (GN 11)


EVALUAREA VERIFICAREA
PROPRIETĂŢILOR AGRICOLE EVALUĂRII

Schema 2.1.3.Tipologia Standardelor Internaţionale de Evaluare

Comunicarea rezultatelor evaluării depinde de conţinutul şi


prezentarea raportului de evaluare. O importanţă deosebită se
acordă transmiterii concluziei cu privire la valoare utilizatorilor
evaluării, confirmării bazei de evaluare / definire a valorii, scopului
evaluării, ipotezelor sau condiţiilor limitative. Un alt aspect
important este legat de furnizarea unor detalii privind procesele
analitice şi informaţiile empirice pentru a ajuta beneficiarul să
înţeleagă mai bine raportul. Alte informaţii esenţiale care trebuie
conţinute în raportul de evaluare includ: numele evaluatorului,
proprietatea şi drepturile de proprietate supuse evaluării, data
evaluării şi data raportului de evaluare, amplitudinea analizelor,
corelaţiile cu SIE.
Un raport de evaluare bine elaborat îndeplineşte două
funcţiuni de bază:
- este bine elaborat, fiind uşor de înţeles modalitatea de
obţinere a rezultatelor;
- este comunicat într-un mod clar.
Legătura Standardelor Internaţionale de Evaluare cu
Insolvenţă rezultă din proiectul de lege la Art 116 (3) (Capitolul 3,
secţiunea a 7-a, §2): ... va angaja în numele debitorului un
evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul
comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua
bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele
internaţionale de evaluare.

42
2.2 Standarde internaţionale de evaluare

2.2.1 Valoarea de piaţă – bază de evaluare

Denumire: IVS1 Valoarea de piaţă - bază de evaluare


(SIE1)
Obiectivul standardului este de a oferi o definiţie uzuală a
valorii de piaţă şi de asemenea, să explice criteriile generale
referitoare la această definiţie şi la aplicarea ei în evaluarea
proprietăţii, atunci când scopul şi utilizarea propusă a evaluării cer
estimarea valorii de piaţă11.
Definiţie: Valoarea de piaţă este suma estimată pentru
care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un
cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ
determinat obiectiv, după o activitate de marketing
corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă
de cauză, prudent şi fără constrângere.
Pentru a estima valoarea de piaţă, trebuie să se determine
mai întâi cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare.
Această utilizare poate fi pentru continuarea utilizării existente a
proprietăţii sau pentru unele utilizări alternative. Aceste determinări
sunt realizate din evidenţa pieţei.
Valoarea de piaţă se estimează prin aplicarea metodelor de
evaluare care reflectă natura proprietăţii şi circumstanţele în care
aceasta va fi cel mai probabil tranzacţionată pe piaţă. Toate
metodele de măsurare a valorii de piaţă, dacă pot fi utilizate şi
aplicate corect şi adecvat, vor conduce la reflectarea valorii de
piaţă, atâta timp cât se bazează pe criterii derivate din piaţă.
Cele mai utilizate metode pentru estimarea valorii de piaţă
includ:
- metoda de evaluare pe bază de cost;
- metoda de evaluare prin comparaţia vânzărilor;
- metoda de evaluare prin capitalizarea veniturilor
(inclusiv analiza fluxului de numerar actualizat).
Evaluatorul autorizat va lua în considerare fiecare metodă
posibilă de utilizat pentru a obţine o largă analiză a valorii de piaţă.
De asemenea va determina care dintre metode este cea mai
potrivită sau dacă mai multe sunt potrivite, va concilia rezultatele.
Aria de aplicabilitate a IVS1 Valoarea de piaţă - bază de
evaluare (SIE1) se extinde asupra valorii de piaţă a proprietăţilor.
Condiţia necesară este ca proprietatea să fie privită ca fiind de
vânzare pe piaţă, în contrast cu evaluarea acesteia ca parte a
valorii totale a întreprinderii care îşi va continua activitatea normală
de exploatare sau pentru alt scop.

11
IVS1- Valoarea de piaţă - bază de evaluare, Standarde Internaţionale de
Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 95

43
Cerinţe de prezentare a informaţiilor în raportul de
evaluare
Rapoartele de evaluare trebuie să fie clare şi vor conţine:
- o referinţă specifică la definiţia valorii de piaţă în
conformitate cu standardul;
- o referinţă specifică privitoare la proprietate (de utilitate
existentă, de cea mai bună utilizare, sau cea mai
probabilă utilizare);
- o prezentare a tuturor ipotezelor.
Se va identifica în mod clar:
- data efectivă a evaluării (data la care valoarea estimată
este valabilă);
- scopul şi utilizarea propusă a evaluării;
- alte criterii relevante să asigure o interpretare
corespunzătoare a rezultatelor evaluării.
- dacă este implicat un evaluator intern.
- orice deviere de la IVS1 care trebuie corelată cu
prevederile conţinute de IVS 3 Raportarea evaluării.
Utilitatea în cazul insolvenţei
Pentru maximizarea valorii averii debitorului (aşa cum
prevede proiectul de lege la Art 116, Capitolul 3, secţiunea a 7-a,
§2) , lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piaţă,
într-o formă adecvată, a acestora.
În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile
din averea debitorului vor fi evaluate:
- atât individual;
- cât şi în bloc.
Standardul IVS1 se poate aplica evaluării activelor
individuale din averea debitorului, pentru care există o piaţă
funcţională.
Standardul IVS1 nu se poate aplica evaluării activelor în bloc
din averea debitorului.

2.2.2 Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă

Denumire: IVS2 Baze de evaluare diferite de valoarea de


piaţă (SIE2)
Standardul (IVS 2) are două obiective12:
- în primul rând să identifice şi să explice bazele de
evaluare altele decât valoarea de piaţă şi să stabilească
standarde pentru aplicarea lor;
- în al doilea rând, să prezinte deosebirea dintre aceste
baze şi valoarea de piaţă.
Există circumstanţe în care sunt necesare alte baze de
evaluare decât valoarea de piaţă. Esenţială este înţelegerea clară

12
IVS2 Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă, Standarde Internaţionale de
Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003,pag 109

44
a diferenţelor între dintre baza de evaluare valoarea de piaţă şi
bazele de evaluare în afara valorii de piaţă, ca şi efectele pe care
diferenţele le pot exercita.
Alte valori decât cea de piaţă se estimează când scopul
evaluării implica baze de evaluare diferite de valoarea de
piaţă..
Valorile diferite de valoarea de piaţă sunt următoarele:
- valoarea de utilizare;
- valoarea de investiţie sau subiectivă;
- valoarea de exploatare continuă;
- valoarea de lichidare sau vânzare forţată;
- valoarea de asigurare;
- valoarea de impozitare;
- valoarea de recuperare;
- valoarea specială;
- valoarea din fuziune;
- valoarea de garantare a creditului ipotecar;
- alte expresii ale valorii.
Cerinţe de prezentare a informaţiilor în raportul de
evaluare
Pentru evaluările care nu sunt bazate pe valoarea de piaţă
este necesar să se specifice clar, care este scopul folosirii lor şi
transparenţa totală a bazelor de evaluare utilizate, a aplicabilităţii şi
limitărilor acestora.
Fiecare raport va conţine o expunere a condiţiilor limitative
sau o prezentare similară. De asemenea trebuie să conţină o
certificare a valorii / declaraţie de conformitate semnate sau un
certificat. Trebuie să se arate cum se face distincţia între valoarea
de piaţă şi orice altă formă de evaluare aplicată.
Utilitatea în cazul insolvenţei
Standardul IVS2 se poate aplica evaluării activelor
individuale din averea debitorului, pentru care nu există o piaţă
funcţională.
Standardul IVS2 se poate aplica evaluării activelor în bloc
din averea debitorului, în cazul în care activele respective pot fi
utilizate pentru derularea unei afaceri, caz în care se poate
determina valoarea de exploatare continuă.
În cazul reorganizării judiciare, aşa cum prevede proiectul de
lege la Capitolul 1 „Dispoziţii generale” Art1(18) sau a falimentului
aşa cum se prevede la Art.1 (21) în multe cazuri cea mai
reprezentativă valoare poate fi valoarea de lichidare a unor active.
Valoarea de lichidare sau valoarea de vânzare forţată este
suma care ar putea fi primită, în mod rezonabil, din vânzarea unei
proprietăţi, într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă
cu perioada de marketing necesară, specificată în definiţia valorii
de piaţă.
Perioada prea scurtă poate rezulta şi din prevederile Art. 5
alin. (2) din Cap.2: „Organele prevăzute la Art. 5 alin. (1) trebuie să

45
asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute
de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a
drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi
operaţiuni.”

2.2.3 Raportarea evaluării

Denumire: ISV3 Raportarea evaluării (SIE3)


Raportul de evaluare prezintă concluzia asupra valorii.
Raportul de evaluare este un document care înregistrează
instrucţiunile pentru o anumită misiune de evaluare, baza de
evaluare şi scopul evaluării ca şi rezultatele analizei care a condus
la opinia privind valoarea.
Fiind etapa finală a procesului de evaluare, importanţa
critică rezidă în comunicarea concluziei asupra valorii, a bazei de
evaluare, a scopului evaluării şi a oricăror ipoteze si condiţii
limitative.
Obiectivele principale ale standardului:
- să comenteze cerinţele privind raportarea, care
corespund celei mai bune practici profesionale;
- să identifice elementele esenţiale care trebuie incluse în
rapoartele de evaluare.
Aria de aplicabilitate se poate privi din mai multe puncte de
vedere:
- cerinţele privind raportarea, se aplică tuturor tipurilor de
rapoarte de evaluare;
- conformitatea cu cerinţele privind raportarea este cerută
atât evaluatorilor externi, cât şi celor interni;
- includerea aspectelor specifice când evaluarea se referă
la scopuri şi tipuri specifice de proprietate.
Conţinutul minim al unui raport de evaluare trebuie să
cuprindă următoarele elemente:
- identitatea evaluatorului şi data raportului;
- identitatea clientului;
- instrucţiunile, data efectivă a valorii estimate, scopul şi
utilizarea evaluării;
- baza de evaluare, incluzând tipul şi definiţia valorii;
- identitatea, situaţia juridică şi locaţia (locaţiile)
proprietăţii (proprietăţilor) care vor fi evaluate;
- data şi amploarea inspecţiilor;
- aria de aplicabilitate şi amploarea activităţii în misiunea
de evaluare;
- orice ipoteze şi condiţii limitative şi orice ipoteze
speciale, neobişnuite sau extraordinare;
- o declaraţie de conformitate prin care se arată că
evaluarea a fost făcută prin respectarea standardelor;
- calificarea profesională şi semnătura evaluatorului; şi
Conform exigenţelor din unele ţări, în anumite cazuri, o

46
- certificare specifică din partea evaluatorului într-o formă
standard;
- prezentarea modelelor de evaluare utilizate şi
fundamentarea utilizării lor;
- rezultatele evaluării obţinute prin aplicarea metodelor de
evaluare adoptat;
- argumentarea adecvării şi rezonabilităţii metodei şi,
respectiv, a valorii adoptate

Cerinţe specifice de prezentare a informaţiilor sunt legate


de ipostaza evaluatorului în misiunea de evaluare şi faţă de terţii
interesaţi.
Dacă evaluările sunt făcute de un evaluator intern, în
raportul de evaluare vor fi prezentate informaţii specifice referitoare
la existenţa şi natura relaţiei dintre evaluator şi entitatea care
controlează activul.
Dacă evaluatorul participă la misiunea de evaluare în altă
calitate decât cea de evaluator, de exemplu ca agent independent
sau imparţial, consultant al întreprinderii sau ca mediator,
evaluatorul trebuie să prezinte rolul specific în fiecare dintre aceste
misiuni.
Utilitatea în cazul insolvenţei
Ca o bună practică, deşi legea nu prevede în mod expres, ar
putea fi precizarea în detaliu de către evaluator la scopului
evaluării şi a fazei procedurii pentru care elaborează raportul. De
exemplu evaluarea poate interveni ca un capitol distinct în
structura planului de reorganizare13. De asemenea evaluarea poate
să intervină în lichidare, aspect prezentat în textele anterioare.

2.3 Standarde internaţionale de aplicaţie în evaluare

2.3.1 Evaluarea pentru raportarea financiarã

Denumire: IVA1 Evaluarea pentru raportarea financiarã


(SIAE1)
Obiectivul standardului este de a explica principiile care
stau la baza evaluărilor realizate pentru utilizarea în situaţiile
financiare şi în conturile adecvate ale întreprinderilor14.
Standardul prezintă criteriile care trebuie luate în
consideraţie în realizarea evaluărilor pentru elaborarea situaţiilor
financiare şi a conturilor adecvate. Pentru precizia tehnică,
evaluatorii trebuie să ia în considerare Standardele Internaţionale

13
vezi structura minimă a planului de reorganizare „Manual de Bune Practici”,
PricewaterhouseCoopers, 2005
14
IVA1 Evaluarea pentru raportarea financiarã, Standarde Internaţionale de
Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 135

47
de Contabilitate, Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară sau reglementările naţionale relevante.
Aria de aplicabilitate se referă la toate clasele de active,
incluse în orice situaţie financiară, care corespund calificării şi
experienţei evaluatorilor. IVS sunt elaborate în concordanţă cu IAS
şi IFRS.
Cerinţele de prezentare a informaţiilor derivă din
coroborarea IVS3 cu IFRS1. Astfel, evaluatorul trebuie să prezinte
toate informaţiile necesare conform IVS 3, Raportarea evaluării,
dar şi în conformitate cu IFRS1, cu solicitările impuse de
Standardele Internaţionale de Contabilitate, iar dacă este cazul
trebuie să prezinte cadrul legislativ şi orice deviere de la aceste
standarde.
Utilitatea în cazul insolvenţei
În cazul insolvenţei, un evaluator autorizat poate determina
efectele aplicării IVA1 în momentul în care se depune bilanţul
certificat. În mod expres la Art. 28 - alin (1) litera (a) şi (f) (Capitolul
3 Procedura, Secţiunea 1 Cererile introductive, § 1. - Cererea
debitorului) se prevede că: „Cererea debitorului va trebui să fie
însoţită de următoarele acte: a) bilanţul certificat de către
administrator şi cenzor / auditor, balanţa de verificare pentru luna
precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii; ...f)
contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;...)

2.3.2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului

Denumire: IVA2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului


(SIAE2)
Scopul standardului este de a oferi instrucţiuni evaluatorilor
care elaborează evaluările pentru garantarea împrumuturilor,
oferind cadrul în care se pot face evaluări pentru instituţiile de
creditare şi alte instituţii care oferă finanţări, care trebuie
garantate15.
Cadrul oferit este mai degrabă pentru instituţiile de creditare
şi alte instituţii care oferă finanţări, care trebuie garantate, decât
pentru creditele destinate persoanelor fizice sau întreprinderilor.
Majoritatea acordurilor de finanţare sunt garantate cu anumite
active. De regulă se preferă ipoteca imobiliară, dar garanţiile
pentru un împrumut în alte acorduri de finanţare pot fi definite mai
pe larg.
În anumite situaţii, chiar activul net al unei întreprinderi poate
fi pus ca garanţie. Chiar dacă proprietăţile diferă din multe puncte
de vedere, principiile de evaluare sunt aceleaşi.
Aria de aplicabilitate se referă la toate situaţiile în care
evaluatorii sunt solicitaţi să avizeze sau să raporteze instituţiilor de

15
IVA2. Evaluarea pentru garantarea împrumutului, Standarde Internaţionale de
Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 185

48
creditare sau altor furnizori de capital de împrumut, în cazurile în
care evaluările sunt efectuate pentru garantarea împrumuturilor.
Acest Standard trebuie perceput ca o continuare a IVS 1.
Cerinţe de prezentare a informaţiilor în raportul de
evaluare sunt specifice.
În general, rapoartele elaborate în conformitate cu acest
standard vor respecta cerinţele de raportare prezentate de IVS 1,
eventual IVS2 şi IVS 3. În particular acestea vor conţine trimiteri
specifice la definiţia valorii în cazul acestui standard, împreună cu
trimiteri la utilitatea sau cea mai bună utilizare a proprietăţii. De
asemenea, să prezinte data evaluării, scopul, funcţionalitatea şi
alte criterii relevante pentru a asigura interpretarea corectă. Dacă
există valori alternative legale adecvate, acestea trebuie raportate.
În raportarea unei de valori de piaţă estimată pentru garanţiile unui
împrumut, evaluatorul va respecta aceleaşi reguli ca şi în cazul
IVS1 şi INS3.
Utilitatea în cazul insolvenţei
Utilitatea este prevăzută în mod expres (de Articolul 39
Aliniatul 1 litera A, din Capitolul 3 Procedura, Secţiunea a 2 a
Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii).
Art. 39 - (1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu
ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie
de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării
prevăzute la art. 38 cu privire la creanţa sa şi valorificarea
imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a
dispoziţiilor art. 116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a
cheltuielilor prevăzute de art. 121 alin. (1) punctul 1,a bunului
asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre
următoarele situaţii:
A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de
un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este
pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi părţilor de
creanţe garantate cu acel obiect; şi
a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă
pentru reuşita planului de reorganizare propus; sau
b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional,
iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor
rămase nu se diminuează.
B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a
creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:
a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui
pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;
b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang
inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi
penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;
c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului
pierderii sau deteriorării.

49
(3) Reclamantul într-o cerere de ridicare a suspendării
trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A. a),
rămânând debitorului / administratorului sau altei părţi interesate
sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte
elemente.

2.4 Standarde internaţionale de practică în evaluare

2.4.1 Evaluarea proprietăţii imobiliare

Denumire: GN1 Evaluarea proprietăţii imobiliare (SIPE1)


Scopul standardului constă în clarificarea fundamentelor în
evaluarea proprietăţii imobiliare16.
Standardul presupune că evaluatorii cunosc complexitatea
pieţelor şi a proprietăţilor imobiliare. Ipoteza de la care pleacă
standardul este că dacă sunt urmate Principiile General Acceptate
de Evaluare (GAVP), diferenţele de pe pieţele imobiliare şi dintre
proprietăţi vor fi reflectate cu acurateţe şi credibilitate. Evaluarea
proprietăţii imobiliare necesită o pregătire, instruire şi experienţă
speciale. Standardul furnizează cadrul pentru aplicarea metodelor
general acceptate, utilizate pentru evaluarea proprietăţii imobiliare.
De asemenea trebuie bine înţelese relaţiile dintre GN6 „Evaluarea
întreprinderii” şi GN1 „Evaluarea proprietăţii imobiliare”. În
evaluarea întreprinderii se poate regăsi şi proprietatea imobiliară,
care poate fi doar o componentă. Proprietatea imobiliară este
evaluată ca o entitate distinctă, ca active fizice asupra cărora se
aplică anumite drepturi de proprietate. Valoarea de piaţă a
proprietăţii imobiliare este întotdeauna evaluată în concordanţă cu
IVS1. Când estimarea valorii proprietăţii imobiliare este o
componentă a evaluării întreprinderii, se estimează valoarea de
piaţă a acelei proprietăţi imobiliare.
Elementele principale ale standardului includ:
- o identificare a termenilor şi definiţiilor cheie;
- o sinteză a procesului de evaluare şi logica sa;
- o prezentare a importanţei principiilor şi conceptelor;
- o prezentare a cerinţelor adecvate de prezentare a
informaţiilor şi de raportare;
- exemple de abuzuri şi confuzii;
- o prezentare a instrucţiunilor de aplicare a evaluării.
Aria de aplicabilitate trebuie înţeleasă într-un sens mai
larg. Standardul este elaborat pentru a oferi sprijin în elaborarea
sau în utilizarea evaluărilor de proprietate imobiliară.
Aplicarea specifică a procedurilor de evaluare calitative şi
cantitative nu face obiectul standardului, dar presupune că
evaluatorii sunt instruiţi în astfel de proceduri şi că aceste

16
GN1 Evaluarea pentru garantarea împrumutului, Standarde Internaţionale de
Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 199

50
proceduri sunt incluse în practicile general acceptate. De obicei se
aplică mai multe metode de evaluare, iar apoi rezultatele se
reconciliază. Scopul este de a obţine valoarea de piaţă sau o altă
valoare specificată.

2.4.2 Evaluarea pentru închiriere / leasing

Denumire: GN2 Evaluarea pentru închiriere / leasing


(SIPE2)
Pentru a evita neînţelegerile sau interpretările eronate,
trebuie făcută clar distincţia între aspectele legale şi cele fizice,
implicate în analiza drepturilor de a închiria.
Această clasă de proprietate este, atât pentru dreptul
absolut de proprietate, cât şi pentru proprietatea închiriată, comun
pentru toate tipurile de active imobiliare evaluate. O proprietate
poate să conţină una sau mai multe dezmembrări ale dreptului de
proprietate, fiecare dintre acestea având o valoare de piaţă17.
Relaţiile între diferitele drepturi de proprietate asupra aceleiaşi
proprietăţi pot fi complexe şi trebuie clar delimitate de evaluator
pentru a nu genera confuzii. Nu se recomandă evaluarea distinctă
a drepturilor de închiriere, ale căror valori estimate să fie apoi
însumate pentru a se ajunge la mărimea unui tip de valoare definit
pentru proprietatea imobiliară. Contractele de închiriere / leasing
stabilesc drepturi care sunt diferite de dreptul deplin de proprietate.
Aria de aplicabilitate este dată de faptul că standardul
stabileşte definiţiile, principiile şi aspectele importante ce trebuie
luate în considerare în evaluarea drepturilor de închiriere / leasing,
ţinând cont de referinţele speciale conţinute în IVS 1 şi IVS2.
Standardul se poate aplica doar unde locatorul / chiriaşul deţine un
drept asupra terenului şi / sau clădirilor, drept care reprezintă o
formă distinctă a dreptului legal de proprietate.

2.4.3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor

Denumire: GN3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi


echipamentelor (SIPE3)
Standardul încearcă să evite impactul neînţelegerii sau a
diferenţelor conceptuale referitoare la evaluarea instalaţiilor,
maşinilor şi echipamentelor. Responsabilitatea în alegerea
metodelor de evaluare corecte pentru îmbunătăţirea înţelegerii
evaluării revine evaluatorului autorizat. Standardul defineşte
instalaţiile, maşinile şi echipamentele o clasă generală de
proprietate, diferită de proprietatea imobiliară, asimilată în
contabilitate sub denumirea de active corporale.

17
GN2 Evaluarea pentru închiriere / leasing, Standarde Internaţionale de Evaluare,
IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 223

51
Obiectivul standardului este de a oferi evaluatorilor
clarificări şi instrucţiuni pentru elaborarea evaluărilor de instalaţii,
maşini şi echipamente18.
Împreună cu IVA1, GN3 clarifică şi extinde conceptul de
evaluare a activelor de natura imobilizărilor corporale, altele decât
proprietatea imobiliară, făcând distincţia dintre evaluările pentru
raportarea financiară de alte baze de evaluare. Principiile,
metodele şi tehnicile pot să difere în funcţie de motivul evaluării
acestei clase de proprietăţi. În scopul raportării financiare,
instalaţiile, maşinile şi echipamentele sunt evaluate ca alte active,
aplicându-se conceptele de valoare de piaţă şi costul de înlocuire
net. Atunci când scopul evaluării este diferit de raportarea
financiară, aceste active sunt evaluate prin aplicarea unei baze de
evaluare adecvate.
Situaţia se poate complica deoarece aceste active se pot
combina pentru a constitui o mare varietate de situaţii, solicitând o
evaluare profesionistă a utilităţii proprietăţii evaluate. De asemenea
trebuie luate în considerare caracteristicile fizice, funcţionale şi
economice proprietăţilor de această natură. În plus, pot fi vândute
în conjuncţie cu o varietate de alte active, grupate şi vândute
separat. Unele active pot fi divizate în componente separate şi apoi
vândute.
Metodele de evaluare includ aceleaşi abordări ca în cazul
altor standarde: prin comparaţia vânzărilor, prin cost, prin
capitalizarea venitului.
Fiind de regulă vorba de active puternic specializate,
abordarea prin cost se face pe baza costului de înlocuire net.
Aria de aplicabilitate este dată de faptul că standardul
cuprinde definiţii, principii şi consideraţii referitoare la evaluarea
instalaţiilor, maşinilor şi a echipamentelor, dar trebuie aplicat cu
referiri particulare la IVS1, IVS2 şi IVA1.
Regula de bază în aplicarea GN3 este dat diferenţierea între
evaluările pe baza valorii de piaţă şi cele pe alte baze decât
valoarea de piaţă, respectiv de separarea între evaluările pentru
raportarea financiară şi cele cu alte scopuri.

2.4.4 Evaluarea activelor necorporale

Denumire: GN4 Evaluarea activelor necorporale (SIPE4)


Obiectivul standardului este de a asigura calitatea lucrărilor
pentru raportarea situaţiilor financiare şi pentru evaluările de active
necorporale19.

18
GN3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor, Standarde Internaţionale
de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 237
19
GN4 Evaluarea activelor necorporale, Standarde Internaţionale de Evaluare,
IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 245

52
Evaluările de active necorporale se fac la valoarea de piaţă
folosind IVS1 sau pe alte baze de evaluare folosind IVS2.
Metodele aplicate în evaluarea de active necorporale, în
general, sunt aceleaşi ca şi cele folosite la alte tipuri de evaluări,
însă anumiţi termeni pot avea sensuri sau utilizări diferite.
Trebuie făcută distincţia între valoarea activelor necorporale
individuale, care sunt active necorporale identificabile şi ca
elemente componente ale unei proprietăţi sau afaceri.
Aria de aplicabilitate este dată de modalitatea de
construire, adică la efectuarea sau la utilizarea serviciilor de
evaluare a activelor necorporale.
Pe lângă Standarde Internaţionale de Evaluare, în evaluările
de active necorporale pot fi aplicate şi alte principii.

2.4.5 Evaluarea bunurilor mobile

Denumire: GN5 Evaluarea bunurilor mobile (SIPE5)


Scopul standardului este de a îmbunătăţi consecvenţa şi
calitatea evaluărilor de bunuri mobile în avantajul utilizatorilor
serviciilor de evaluare a bunurilor mobile20.
Evaluările bunurilor mobile se realizează aplicând
prevederile IVS1 când baza de evaluare este valoarea de piaţă,
respectiv aplicând prevederile IVS2 când baza de evaluare este
alta decât valoarea de piaţă.
Conceptele şi procesele aplicate în evaluarea bunurilor
mobile, în general sunt aceleaşi cu cele folosite pentru alte tipuri
de evaluări, chiar dacă unii termeni pot avea definiţii alternative, iar
aplicabilitatea metodelor specifice poate să difere. Când se
folosesc termeni cu mai multe semnificaţii trebuie să se specifice
diferenţele. Trebuie acordată o atenţie deosebită distincţiei între
valorile de piaţă corespunzătoare bunurilor mobile şi componentele
pieţei.
Aria de aplicabilitate este dată de utilitatea standardului,
adică pentru a fi folositor la prestarea sau utilizarea serviciilor de
evaluare referitoare la bunuri mobile.
Standardul conţine un comentariu amplu al procesului de
evaluare a bunurilor mobile, pe lângă alte elemente comune altor
standarde. cu scopul de a caracteriza procedeele implicate în
evaluările bunurilor mobile şi pentru a furniza o bază de
comparaţie cu alte tipuri de evaluări. Pe lângă Standarde
Internaţionale de Evaluare, în evaluările de bunuri mobile pot fi
aplicate şi alte principii.

20
GN5 Evaluarea bunurilor mobile, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC,
Ediţia a VI-a, 2003, pag 259

53
2.4.6 Evaluarea întreprinderii

Denumire: GN6 Evaluarea întreprinderii (SIPE6)


Scopul standardului este de a îmbunătăţi conţinutul şi
calitatea evaluărilor de întreprinderi în cadrul comunităţii
internaţionale, în beneficiul orientării utilizatorilor situaţiilor
financiare şi ai evaluărilor de întreprinderi21.
Evaluarea unei întreprinderi se poate realiza aplicând
prevederile IVS1 când baza de evaluare este valoarea de piaţă
sau aplicând prevederile IVS2 când baza de evaluare este alta
decât valoarea de piaţă.
Conceptele şi procesele aplicate în evaluarea
întreprinderilor, în general sunt aceleaşi cu cele folosite pentru alte
tipuri de evaluări, chiar dacă unii termeni pot avea definiţii
alternative, iar aplicabilitatea metodelor specifice poate să difere.
Când se folosesc termeni cu mai multe semnificaţii trebuie să se
specifice diferenţele. Standardul GN6 prezintă un set de definiţii
importante utilizate în evaluările de întreprinderi.
Trebuie făcută o distincţie clară între valoarea unei entităţi
de afaceri, evaluarea activelor deţinute de acea entitate şi alte
aplicaţii posibile diferite. De asemenea trebuie luate în considerare,
unde este cazul, principiile de continuitate a activităţii.
În evaluarea întreprinderii se folosesc două mari premise:
- premisa continuităţii activităţii;
- premisa lichidării.
Premisa continuităţii activităţii este o premisă a evaluării,
conform căreia se consideră că o întreprindere îşi va continua
activitatea de exploatare într-un orizont de timp nelimitat. Premisa
continuităţii activităţii reprezintă o alternativă la premisa lichidării.
Adoptarea premisei continuităţii activităţii permite ca întreprinderea
să fie evaluată la o valoare mai mare decât valoarea ei de lichidare
şi este esenţială pentru estimarea valorii de piaţă a întreprinderii.
Tipurile de valori specifice evaluării de întreprinderi
vehiculate de standard sunt:
- valoare netă contabilă şi valoarea contabilă corectată;
- valoare de piaţă;
- valoarea de exploatare continuă.
Evaluatorul de întreprindere este o persoană care prin
pregătire, instruire şi experienţă este calificată să efectueze o
evaluare a unei întreprinderi, participaţii, acţiuni şi / sau a activelor
necorporale.
Principalele abordări în evaluare aplicabile unei
întreprinderi sunt:

21
GN6 Evaluarea întreprinderii, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia
a VI-a, 2003, pag 273

54
- pe bază de active, când estimarea valorii unei
întreprinderi şi / sau unei participaţii la capital se face
utilizând metode bazate pe valoarea activelor
întreprinderii, minus datoriile;
- prin capitalizarea venitului, când estimarea valorii
întreprinderii, participaţii sau unei acţiuni se face prin
folosirea uneia sau mai multor metode prin care
valoarea este estimată prin convertirea beneficiilor
(câştigurilor) anticipate în valoare;
- prin piaţă, când estimarea valorii unei întreprinderi,
participaţii sau unei acţiuni se face prin folosirea uneia
sau mai multor metode care compară subiectul evaluat
cu alte întreprinderi similare, participaţii sau acţiuni
similare care au fost vândute pe o piaţă specializată.
În general, în estimarea valorii întreprinderii se folosesc mai
multe metode specifice de evaluare. Este rolul evaluatorului de a
reconcilia valorile.
Aria de aplicabilitate este în general mai largă decât în
cazul altor standarde. Standardul a fost elaborat să sprijine
efectuarea sau utilizarea evaluărilor de întreprinderi. În plus, faţă
de elementele comune cu alte standarde, GN6 conţine o analiză
mai amănunţită a procesului de evaluare a întreprinderii, cu rolul
de a prezenta o bază de comparaţie cu alte tipuri de evaluări.
Pe lângă Standardele Internaţionale de Evaluare, în
evaluarea întreprinderii pot fi aplicabile şi alte principii de bază ale
evaluării.

2.4.7 Consideraţii privind substanţele periculoase şi toxice în


cadrul evaluării

Denumire: GN7 Consideraţii privind substanţele periculoase


şi toxice în cadrul evaluării (SIPE7)
Obiectivul standardului este de a sprijini evaluatorii în
efectuarea evaluărilor în cazul în care substanţele periculoase sau
toxice pot influenţa valorile proprietăţii22. Substanţele periculoase şi
toxice fac parte din acei posibili factori de mediu care, când este
cazul, sunt luaţi în consideraţie în mod specific de către evaluatori.
Standardul conţine concepte, principii şi consideraţii
generale care îi orientează efectuarea evaluărilor când sunt
prezente substanţe periculoase sau toxice, care pot influenţa
valoarea proprietăţii.
Când se iau în considerare efectele asupra valorii ale unor
astfel de riscuri, trebuie apelat la recomandările unor experţi.
Aria de aplicabilitate este aferentă tuturor evaluărilor de
proprietăţi care includ riscuri provenite din existenţa sau utilizarea

22
GN7 Consideraţii privind substanţele periculoase şi toxice în cadrul evaluării,
Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 299

55
substanţelor toxice şi care pot influenţa valoarea de piaţă sau o
altă valoare recunoscută, dar numai cu respectarea cerinţelor de
ordin legislativ.

2.4.8 Costul de înlocuire net

Denumire: GN8 Abordarea prin cost pentru raportarea


financiară – (CIN) (SIPE8)
Scopul standardului este de a informa pe utilizatorii şi
elaboratorii rapoartelor de evaluare asupra interpretării corecte a
conceptului de cost de înlocuire net, utilizat în practica
internaţională de evaluare23.

În conformitate cu paragraful 5.3 „în absenţa informaţiilor de piaţă,


costul de înlocuire net este privit ca o metodă acceptabilă pentru
evaluarea activelor specializate, însă evaluatorul trebuie să includă
în raport observaţii de piaţă referitoare la valoarea terenului sau la
costul curent şi la cotele de depreciere”.

Are o utilitate deosebită în evaluările pentru raportarea


financiară.
Aria de aplicabilitate este dată de faptul că standardul
stabileşte procedurile care trebuie să fie urmate de evaluatori în
adoptarea, ca bază de evaluare, a costului de înlocuire net în
corelaţie cu IVS2 (Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă)
şi IVA1 (Evaluarea pentru raportarea financiară).

2.4.9 Analiza fluxului de numerar actualizat

Denumire: GN9 Analiza fluxului de numerar actualizat


(SIPE9)
Scopul standardului este de a prescrie Principiile de
Evaluare General Acceptate (GAVP), cea mai bună practică şi
atenţia deosebită pe care evaluatorii trebuie să o acorde, în
efectuarea analizei fluxului de numerar actualizat, pentru evaluările
bazate pe piaţă şi pe baze diferite de piaţă şi să facă distincţia între
aplicarea analizei în aceste două tipuri diferite de misiuni de
evaluare24.
Analiza fluxului de numerar actualizat (DCF) reprezintă o
tehnică de modelare financiară bazată pe ipotezele explicite
referitoare la venitul şi cheltuielile previzionate aferente unei
proprietăţi sau întreprinderi. Ipotezele se referă la cantitatea,

23
GN8 Costul de înlocuire net, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a
VI-a, 2003, pag 309
24
GN9 Analiza fluxului de numerar actualizat, Standarde Internaţionale de
Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 321

56
calitatea, variabilitatea, momentul şi durata intrărilor şi ieşirilor care
sunt actualizate la valoarea prezentă.
Este una din metodologiile de evaluare din cadrul abordării
prin capitalizarea venitului.
Analiza fluxului de numerar actualizat este utilizată în
evaluarea proprietăţii imobiliare, a întreprinderilor şi activelor
necorporale, în analizele investiţiilor şi ca procedură de
contabilitate pentru estimarea valorii de utilizare.
Evaluările bazate pe GN9 sunt fundamentate pe analiza
datelor istorice şi pe ipotezele referitoare la condiţiile viitoare de
piaţă care afectează cererea, oferta, venitul, cheltuielile şi
potenţialul de risc, care determină capacitatea proprietăţi sau
întreprinderi de a genera venit.
Aria de aplicabilitate se referă la evaluările bazate pe piaţă
şi cele din afara pieţei, luând în considerare structura şi
componentele modelelor şi cerinţele de raportare pentru evaluările
bazate pe analiza fluxurilor de numerar. Aria de aplicabilitate se
extinde şi asupra naturii rezonabile şi sustenabile, a ipotezelor pe
care se bazează o astfel de analiză.

2.4.10 Evaluarea proprietăţilor agricole

Denumire: GN10 Evaluarea proprietăţilor agricole (SIPE10)


Proprietăţile şi în mod special terenurile destinate utilizării
agricole sunt astfel subiectul principal al serviciilor de evaluare,
datorită multor motive, printre care enumerăm transferul public şi
privat al dreptului de proprietate, impozitarea, stabilirea garanţiei
pentru finanţare şi pentru studii economice, de amenajare a
teritoriului şi de investiţii. Evaluările credibile ale terenurilor agricole
sunt esenţiale pentru a asigura capitalul necesar pentru sprijinirea
continuităţii bazei economice, pentru a promova utilizarea
productivă a terenului, pentru a păstra încrederea în pieţele de
capital şi pentru a respecta cerinţele generale de raportare
financiară25.
Proprietatea agricolă posedă caracteristici specifice.
Pentru ca evaluările să fie corecte, evaluatorul trebuie să
posede cunoştinţe solide şi să poată înţelege elementele fizice şi
economice care afectează capacitatea de producţie a terenurilor
agricole şi valoarea mărfurilor produse pe acestea. Dacă nu
posedă astfel de cunoştinţe, trebuie să folosească opinia unui
expert.
Aria de aplicabilitate se referă la caracteristicile specifice
ale valorii proprietăţilor agricole şi cerinţele de bază ale
standardelor GN aplicate în agricultură.

25
GN10 Evaluarea proprietăţilor agricole, Standarde Internaţionale de Evaluare,
IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 321

57
2.4.11 Verificarea evaluării

Denumire: GN11 Verificarea evaluării (SIPE11)


Verificarea evaluării este o verificare cu raţionament
profesional imparţial a activităţii unui evaluator efectuată de un alt
evaluator26.
Scopul standardului derivă din necesitatea de a garanta
acurateţea, corectitudinea şi calitatea rapoartelor de evaluare.
Verificările ca parte a practicii profesionale, se fac luând în
considerare corectitudinea, consecvenţa, credibilitatea şi
completitudinea evaluărilor. O verificare trebuie să analizeze
soliditatea evaluării din punct de vedere al adecvării şi relevanţei
datelor utilizate şi a cercetărilor efectuate, a corectitudinii
metodelor şi tehnicile folosite, adecvării şi credibilităţii analizelor,
opiniilor şi concluziilor şi în general a faptului că raportul verificat
respectă Principiile de Evaluare General Acceptate (GAVP). O
verificare poate solicita intervenţia experţilor cu cunoştinţe de
specialitate oferind o viză de control credibilă cu privire la
evaluarea verificată.
Motivele efectuării verificărilor evaluărilor sunt diferite:
- precauţia necesară pentru raportarea financiară;
- mărturia de expert judiciar în procedurile şi
circumstanţele legale;
- oferirea unei baze pentru deciziile în afacere;
- determinarea faptului că se respectă cerinţele
reglementate de standarde şi de lege.
Există mai multe tipuri de verificări:
- verificare administrativă (de conformitate);
- verificare tehnică;
- verificare de birou;
- verificare în teren.
Aria de aplicabilitate a standardului se referă la elaborarea
şi raportarea verificării evaluărilor, fiind obligatorie pentru fiecare
evaluator care efectuează o verificare.

2.4.12 Evaluarea proprietăţii specializate generatoare de


afaceri

Denumire: GN12 - Evaluarea proprietăţii specializate generatoare


de afaceri (PSGA)

Aria de aplicabilitate
Proprietăţile specializate generatoare de afaceri (PSGA) sunt
proprietăţi individuale, precum hoteluri, staţii de benzină,
restaurante, care, în mod uzual, sunt tranzacţionate pe piaţă în

26
GN11 Verificarea evaluării, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a
VI-a, 2003, pag 339

58
timp ce rămân operaţionale. Aceste proprietăţi includ nu numai
teren şi clădiri, ci şi alte active fixe (mobilier, utilaje şI echipamente)
şi o componentă comercială, formată din active necorporale
(inclusiv fondul comercial transferabil).

Acest Standard de Practica (GN) oferă o orientare atât în


evaluarea PSGA-urilor în întregul lor, ca active operaţionale, cât şi
în alocarea valorii PSGA pe principalele componente.

2.4.13 Evaluarea globală pentru impozitarea proprietăţii

Denumire: GN13 - Evaluarea globală pentru impozitarea


proprietăţii

Aria de aplicabilitate

Obiectivul acestui Standard Internaţional de Practica în Evaluare


constă în asigurarea unui cadru pentru realizarea misiunii evaluării
globale în vederea impozitării proprietăţii în funcţie de valoare,
aplicabil tuturor statelor membre ale IVSC.

Procesul de evaluare globală poate fi utilizat ca o metodologie


pentru impozitarea proprietăţii în funcţie de valoarea acesteia sau
ca studii statistice şi economice subordonate programelor
Administraţiilor Financiare.

Baza de evaluare, pentru evaluarea globală, este valoarea de


piaţă, aşa cum a fost definită în IVS 1, secţiunea 3, referitor la orice
modificare a conceptului care este specificat în instrucţiuni sau
acte normative relevante. Dacă acestea stipulează o altă bază de
evaluare, diferită de valoarea de piaţă, aşa cum este definită mai
sus, evaluatorii ar trebui să aplice metode de evaluare adecvate,
pentru a realiza obiectivele Standardelor IVSC în aceste
circumstanţe.

2.4.14 Evaluarea proprietăţilor din industria extractivă

Denumire: GN14 - Evaluarea proprietăţilor din industria extractivă

Aria de aplicabilitate

Obiectivul acestui Standard de Practică (GN) este de a clarifica şi


de a oferi instrucţiuni pentru evaluarea activelor sau drepturilor
(intereselor) deţinute de entităţi care funcţionează în industria
extractivă.

59
Este necesară realizarea unor evaluări credibile ale activelor din
industria extractivă, inclusiv ale intereselor (drepturilor) în
proprietăţi din ramură, pentru a asigura disponibilitatea
investitorilor de a sprijini, cu capitalul necesar, continuitatea
functionării industriei extractive - componentă de bază a
economiei mondiale, promovarea unor modalităţi productive de
folosire a resurselor naturale minerale şi petroliere şi menţinerea
încrederii în pieţele de capital.

60
3 Evaluarea în cazul insolvenţei
3.1 Evaluarea şi insolvenţă

Evaluarea în cazul insolvenţei27 se face în conformitate cu


Standardele Internaţionale de Evaluare.
Obiectul evaluării în reprezintă averea debitorului, aşa cum
este prevăzută această avere în proiectul de lege la Capitolul 1
DISPOZIŢII GENERALE, Art3 (2).
Scopul evaluării este stabilirea valorii maxim posibile a
averii debitorului. În vederea creşterii la maximum a valorii averii
debitorului, evaluatorul va evalua bunurile din averea debitorului
atât individual cât şi în bloc, având obligaţia să recomande cea mai
bună variantă.
Rolul evaluării şi a evaluatorului este stipulat în mod
expres în PROIECTUL DE LEGE PRIVIND PROCEDURA
INSOLVENŢEI la Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a
„Falimentul”, la §1 „Măsuri premergătoare lichidării” în articolul 115
şi La §2 „Efectuarea lichidării” în articolul 116.
Raportul de evaluare, pe lângă cerinţele minime prezentate
în capitolele anterioare va trebui să prezinte scopul evaluării care
în acest caz se va referi la procedura insolvenţei şi principiul de
maximizare a averii debitorului.
Deşi legea nu stipulează în mod expres la alte articole, în
practica internaţională şi naţională s-au desprins câteva practici
care pot impune necesitatea efectuării evaluării şi în alte etape ale
procedurii insolvenţei decât lichidarea.
Astfel scopul evaluării trebuie coroborat cu scopul legii aşa
cum este prevăzut în Capitolul 1 „Dispoziţii generale” la articolul 2.
Art. 2 Scopul legii este instituirea unei proceduri colective
pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, fie prin
reorganizarea activităţii acestuia, prin instituirea unui plan care să
prevadă restructurarea activităţii sale şi / sau lichidarea unor bunuri
din averea lui, până la stingerea pasivului, fie prin faliment.

3.2 Relaţia dintre evaluator şi participanţii la procedura


insolvenţei

Participanţii la procedura insolvenţei sunt prevăzuţi în mod


expres de lege28, aceştia fiind:
- instanţele judecătoreşti;
- judecătorul-sindic;
- adunarea creditorilor, comitetul creditorilor;

27
Noţiunea de insolvenţă se înţelege în temeiul aliniatului 1, literele (a) şi (b) ale
articolului 3 din Capitolul 1 Dispoziţii generale
28
Capitolul 2 PARTICIPANŢII LA PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A
FALIMENTULUI

61
- administratorul special;
- administratorul judiciar;
- lichidatorul.
Între evaluatorul autorizat şi participanţii la procedura
insolvenţei pot să apară diverse relaţii şi rapoarte juridice.
În cadrul unei proceduri de faliment principalele domenii
care necesită angajarea unor experţi independenţi sunt: evaluarea
patrimoniului debitorului, tehnic, contabil, judiciar, mediu29.
Potrivit codului de procedură civilă, când pentru lămurirea
unor împrejurări de fapt instanţa sau judecătorul-sindic consideră
necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea
părţilor (creditori, comitetul creditorilor) ori din oficiu, unul sau mai
mulţi experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei
urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze
expertiza.
În domeniile strict specializate, în care nu există experţi
autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi
judecătorul-sindic va putea solicita punctul de vedere al uneia sau
mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.
Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în
şedinţă publică, părţile (creditorii, debitorul, comitetul creditorilor)
fiind îndreptăţite să pună şi ele întrebări.

3.2.1 Evaluatorul şi judecătorul sindic

În unele situaţii, judecătorul-sindic va putea desemna un


expert evaluator. Acest lucru rezultă din Art.10 (Capitolul 2
participanţii la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,
Secţiunea a 2 a Judecătorul-sindic): „În îndeplinirea îndatoririlor
sale, judecătorul-sindic va putea desemna, prin încheiere,
persoane de specialitate, stabilindu-le şi retribuţia. Retribuţiile vor fi
plătite în conformitate cu art. 4 alin (1)”.

3.2.2 Evaluatorul şi creditorii

În ceea ce priveşte relaţia dintre evaluator şi adunarea


creditorilor, aceasta poate decurge indirect din articolul 15
(Capitolul 2 Participanţii la procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, Secţiunea a 3 a Adunarea creditorilor. Comitetul
creditorilor) .
În ceea ce priveşte relaţia dintre evaluator şi comitetul
creditorilor rezultă din Art. 115 (1) unde se prevede că: „...Cu
aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va angaja un expert
evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea

29
pentru detalii vezi Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

62
bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în
stare de funcţionare, dacă este cazul.” 30
Evaluatorul va trebui să elaboreze raportul de evaluare
astfel încât să evite iscare conflictelor de interese. Un creditor
membru al comitetului creditorilor va fi considerat în conflict de
interese atunci când în aspectul discutat el are un interes contrar
interesului concursual al masei credale. Creditorii garantaţi se pot
afla, în conflict de interese atunci când se vor discuta rapoartele de
evaluare ale unor active care servesc drept garanţie acelor
creditori. Dorind rapiditatea realizării creanţei garantate, aceştia vor
fi tentaţi să accepte cea mai mică valoare la care le este acoperită
creanţa şi să nu ţină cont de faptul că este in interesul celorlalţi
creditori obţinerea unui preţ superior valorii creanţei garantate de
activ.

3.2.3 Evaluatorul şi debitorul

În ceea ce priveşte relaţia evaluatorului cu debitorul,


aceasta decurge direct din articolul 116(3) unde se prevede că:
„Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator,
persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului
creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din
averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de
evaluare.” 31
Relaţia dintre evaluator şi administratorul special poate
să apară (dacă există un astfel administrator special care să
reprezinte interesele debitorului) în cazul inventarierii patrimoniului,
evaluării elementelor patrimoniale acestea semnează împreună cu
părţile implicate actele aşa cum prevede Art.115(2): „ ...va fi
semnat de lichidatorul judiciar, de debitor, prin administratorul
special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către
lichidatorul judiciar” şi în funcţie de rolul dat de lege în Art.18
(Capitolul 2, Secţiunea a IV a Administratorul special).

3.2.4 Evaluatorul şi practicianul în insolvenţă

Legătura dintre evaluator şi administratorul judiciar iese


în evidentă în prevederile care reglementează rolul
administratorului judiciar ca şi participant la procedura insolvenţei,
fapt ce reiese din Art.23 (Capitolul 2 Participanţii la procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, Secţiunea a 4 a
Administratorul judiciar): „În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale,
administratorul judiciar va putea desemna persoane de

30
Art.115(1), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a „Falimentul”, §1 „Măsuri
premergătoare lichidării”
31
Art.116(3), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a „Falimentul”, l§2 „Efectuarea
lichidării”

63
specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor
fi supuse aprobării comitetului creditorilor, cu excepţia cazurilor în
care s-a stabilit că acestea vor fi achitate din fondul constituit
conform. art.4.”
Legătura dintre evaluator şi lichidator este evidentă în Art.
116(3): „Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator,
persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului
creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din
averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de
evaluare”. În primul caz evaluatorul este extern iar în al doilea caz
evaluatorul este intern. Implicaţiile poziţiei evaluatorului sunt
esenţiale şi trebuie menţionate în conformitate cu standardul IVS3
Raportarea Evaluării.

3.3 Locul şi rolul evaluării în procedura insolvenţei

Pe plan mondial există recomandări privind principalele


caracteristici pentru cadrul legal al insolvenţei corporative32 dintre
care pe evaluator îl privesc în mod direct următoarele:
- să asigure maximizarea valorii debitorului prin oferirea
posibilităţii de reorganizare;
- să asigure un echilibru atent între reorganizare şi
lichidare.
- să prevină iniţiativele premature şi mai ales individuale
ale creditorilor de a dezmembra şi mai ales de a vinde
pe bucăţi activele debitorului insolvent;
- să ofere unui cadru transparent de desfăşurare care să
se bazeze pe accesul liber la informaţie a tuturor
participanţilor la procedură.
Descrierea prevăzută de legea privind procedura insolvenţei
este un instrument, care se doreşte echidistant între debitorul
insolvent şi creditorii săi:
- din perspectiva debitorului, scopul legii este atins dacă
se reuşeşte reabilitarea acestuia şi reîntoarcerea lui la
activitate normală;
- din perspectiva creditorilor, scopul legii este atins în
cazul realizării unui echilibru între nivelul de recuperare
a creanţelor şi timpul scurs între data deschiderii
procedurii şi momentul distribuirii sumelor;
- din perspectiva mediului de afaceri importante sunt:
transparenţa procedurii de insolvenţă, predictibilitatea şi
accesul facil la remediile oferite de aceasta.
Evaluarea în cazul insolvenţei se face în contextul textului
de lege, aşa cum este prezentat în articolul 3 la Capitolul 1
„Dispoziţii generale”:

32
Directivele Băncii Mondiale privind procedurile de insolvenţă

64
Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de
mai jos au următoarele semnificaţii:
(1) Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului
care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când
debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă
de unul sau mai mulţi creditori care au pretins plata unor creanţe
certe, lichide şi exigibile;
b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că
debitorul nu va putea plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate,
cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
...
(21) Prin procedura falimentului se înţelege procedura de
insolvenţă concursuală şi colectivă care se aplică debitorului în
vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului, fiind
urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat.
(22) Procedura generală reprezintă procedura prevăzută de
prezenta lege, prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile
prevăzute la art. 1 alin. (1) fără a le îndeplini simultan şi pe cele de
la art. 1 alin (2), intră, după perioada de observaţie, succesiv, în
procedura de reorganizare judiciară şi în procedura de faliment,
sau separat, doar în reorganizare judiciară sau doar în faliment.
(23) Procedura simplificată reprezintă procedura prevăzută
de prezenta lege prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile
prevăzute la art. 1 alin. (2) intră direct în procedura de faliment.

3.3.1 Rolul evaluării în deschiderea procedurii

Evaluarea poate să apară ca şi o componentă în rapoartele


din perioada de observaţie.
În exercitarea atribuţiilor sale33 în perioada legală de la
deschiderea procedurii administratorul judiciar sau lichidatorul
trebuie să întocmească două rapoarte esenţiale pentru continuarea
ulterioară a procedurii pe care trebuie să le depună în termenele
legale la dosarul cauzei şi să le comunice membrilor comitetului
creditorilor.
Rezultate ale evaluărilor pot să apară ca elemente
componente în cadrul raportului asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă aşa
cum acest raport este prezentat în articolul 20 aliniatul 1 litera (b)
din lege (vezi Capitolul 2, Secţiunea a 4-a): „...examinarea
activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi

33
Art. 20 (lit a-n) Capitolul 2, Secţiunea a 4-a

65
asupra existentei premiselor angajării răspunderii acestora, în
condiţiile art. 138 din lege...”
În acest caz poate să apară nevoia verificării evaluării în
conformitate cu standardul GN11, când pentru raportarea
financiară a debitorului s-au efectuat evaluări în conformitate cu
IVA1.
Un alt caz în care poate să apară nevoia evaluării unui activ
este atunci când există suspiciuni că acel activ a fost înstrăinat la o
valoare mult prea mică, creând un prejudiciu patrimoniului
debitorului şi implicit intereselor creditorilor, situaţia putând fi
încadrată la bancruta frauduloasă aşa cum prevede aliniatul 2 din
articolul 142 (Capitolul 5 Infracţiuni şi pedepse).

3.3.2 Rolul evaluării în procedura generală

3.3.2.1 Rolul evaluării în reorganizarea judiciară

Legea prevede două categorii mari de planuri de


reorganizare:
a) planuri bazate pe reducerea activului debitorului
(respectiv lichidarea parţială sau totală a acestuia) în vederea
achitării în totalitate a creanţelor restante;
b) planuri care prevăd reorganizarea operaţională şi / sau
financiară a debitorului având drept urmare o restituire a obligaţiilor
faţă de creditori în cuantum cel puţin egal cu cel la care s-ar şi
îndestulat aceştia în cazul în care asupra debitorului s-ar fi iniţiat
procedura de faliment.
În cadrul aliniatului 2 al articolului 94 (Capitolul 3, Secţiunea
a 5 a Planul) se prevede că: „Planul va putea să prevadă fie
restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea
unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două
variante de reorganizare.” Tot aici în articolul 95 se precizează ce
va conţine în mod obligatoriu planul de organizare.
Unii specialiştii pe plan internaţional propun ca bune practici
o structură minimă a planului de reorganizare34.
Structura planului de reorganizare trebuie să includă cel
puţin următoarele elemente:
1) Informaţii generale referitoare la debitor
2) Prezentarea activului societăţii debitoare
3) Evaluarea patrimoniului
4) Surse de finanţare pe perioada reorganizării
5) Pasivul societăţii
6) Previziunea situaţiilor financiare ale societăţii debitoare pe
perioada reorganizării

34
Pentru detalii vezi 8.2. Planul de reorganizare, Manual de Bune Practici,
PricewaterhouseCoopers, 2005

66
În cazul reorganizării scopul evaluării este asigurarea
premiselor pentru aplicarea unui tratament corect şi echitabil
fiecărui titular de creanţe, prin oferirea unei recuperări cel puţin la
fel de mare ca în situaţia falimentului.
Estimarea valorii imobilizărilor corporale trebuie făcută în
cazul a două situaţii distincte:
- în condiţiile continuării activităţii (în conformitate cu
IVS2, GN6, GN9)
- în condiţiile opririi activităţii şi a vânzării în lichidare a
bunurilor (conform valorii de lichidare prevăzut în IVS2,
sau dacă este posibil valoarea de piaţă conform IVA1)

3.3.2.2 Rolul evaluării în faliment

Rolul evaluării în cazul falimentului este dat de:


- Art.115(1), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a
„Falimentul”, §1 „Măsuri premergătoare lichidării”:
Art. 115 - (1)Inventarul va trebui să descrie toate bunurile
identificate ale debitorului, şi să indice valoarea lor aproximativă la
data inventarului. Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul
va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului,
pentru evaluarea bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai
multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul.
(2) Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar, de
debitor, prin administratorul special, iar dacă acesta nu participă la
inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.
- Art.116 (3 şi 4), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a
„Falimentul”, l§2 „Efectuarea lichidării”:
Art. 116 - (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi
efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru
maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate
demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a
acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea
debitorului.
(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către
lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile
vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de
funcţionare sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor respectiv
licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două va
fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii
lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Lichidatorul
va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător.
(3) Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator,
persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului
creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din
averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de
evaluare.

67
(4) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil,
bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi
în bloc; prin bloc, ca ansamblu funcţional, se înţelege o parte sau
toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei
afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe
bunurile componente.
Identificarea, conservarea şi recuperarea bunurilor este o
etapă a procesului de lichidare prin care se urmăreşte şi punerea
în siguranţă a bunurilor şi totodată stabilirea valorii orientative a
acestora pe care să se fundamenteze analizele şi în consecinţă
deciziile iniţiale ale lichidatorului. Un alt aspect este cel referitor la
evaluarea bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai multe
ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul. Această ultimă
parte (referitoare la evaluarea ca unul sau mai multe ansambluri în
stare de funcţionare) este necesară acolo unde debitorul mai
desfăşoară activitate sau unde există premise ca activitatea să fie
reluată, ceea ce ar putea să ducă la vânzarea bunurilor ca unul
sau mai multe ansambluri în vederea creşterii cuantumului sumelor
recuperate. Când se pune problema evaluării ansamblului sau a
mai multor ansambluri în stare de funcţionare, acest lucru necesită
un interval de timp mai mare datorită lucrărilor de evaluare
laborioase.
După ce lichidatorul afişează tabelul definitiv consolidat,
raportului dintre activul şi masa pasivă a debitorului sunt stabilite
clar. În aceste condiţii, se poate trece la lichidarea bunurilor care
se află în patrimoniul debitorului în vederea satisfacerii creanţelor
înscrise în tabelul definitiv consolidat în ordinea de prioritate
prevăzută de lege.
În condiţiile în care unul dintre rolurile de bază ale
lichidatorului este maximizarea valorificării averii debitorului, legea
introduce expres o flexibilitate mare în alegerea metodei de
vânzare a proprietăţilor, asumându-se că lichidatorul va face toate
demersurile care îi stau la îndemână pentru a identifica cât mai
mulţi potenţiali cumpărători pentru aceste active.
Inventarierea bunurilor debitorului constituie etapa imediat
următoare. În special în cazul proprietăţilor industriale, pe
parcursul inventarierii, lichidatorul, asistat de expertul evaluator, va
trebui să determine o imagine cât mai fidelă a activului şi pasivului
debitorului, ţinând cont de condiţiile specifice trecerii la închiderea
operaţională. Principalele active, imobile, maşini şi echipamente, şi
mijloace de transport vor fi analizate pe fişe individuale atât din
perspectiva tehnică cât şi din perspectiva modului în care ele vor
putea fi valorificate.
Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică,
negociere directă sau o combinaţie a celor două, este aprobată de
către adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a
recomandării comitetului creditorilor. În acelaşi timp, odată cu

68
propunerea de vânzare, lichidatorul va prezenta şi regulamentul de
vânzare corespunzător.
Instrumentele principale de decizie cu privire la strategia de
vânzare ar trebui să fie raportul de inventariere şi rapoartele de
evaluare a averii debitorului (în ansamblu şi pe bucăţi).
Decizia privind alegerea uneia dintre modalităţile posibile de
vânzare(între vânzarea în bloc; ca un ansamblu în stare de
funcţionare; vânzarea pe bucăţi), trebuie să plece din analiza a
două aspecte:
- nivelul de încredere în faptul că pentru activitatea pentru
care au fost constituite activele există cerere pe piaţă şi,
pe cale de consecinţă, starea de insolvabilitate s-a
datorat unor factori interni respectivei activităţi şi nu unor
factori externi (în acest caz recurgându-se de preferinţă
la IVS1);
- valoarea de utilizare alternativă a proprietăţii industriale,
altfel spus, estimarea valorii pe care aceasta ar avea-o
din perspectiva schimbării domeniului de activitate în
care să opereze (în acest caz recurgându-se de
preferinţă la IVS2).
Analiza trebuie făcută de un expert evaluator specializat în
evaluarea întreprinderilor şi pe baza standardului de evaluare GN9
Evaluarea întreprinderilor. În cazul în care se doreşte vânzarea în
bloc a bunurilor debitorului, potenţialii cumpărători pot fi interesaţi
mai mult de valoarea afacerii care nu este echivalentă cu valoarea
totală a bunurilor debitorului.
Se recomandă ca raportul expertului evaluator să cuprindă
următoarele capitole35:
- elementele de identificare ale bunurilor;
- descrierea bunurilor;
- evaluarea bunurilor atât individual cât şi în bloc;
- sarcinile de care grevează bunurile;
- modalităţile de vânzare;
- celelalte aspecte generale prevăzute de IVS3;
- raportarea evaluării.
Un alt aspect important este existenţa unor garanţii pe o
parte a proprietăţii care se vinde în bloc. Deoarece preţul aferent
acelei părţi se va distribui către creditorul garantat şi numai
diferenţa se va distribui spre restul creditorilor, în raportul de
evaluare va trebui să se evidenţieze valoarea garanţiilor raportată
la valoarea totală a activului precum şi orice aspecte speciale
prevăzute de standardul IVA2 „Evaluarea pentru garantarea
împrumutului”. Această valoare trebuie adusă la cunoştinţa
creditorilor pentru ca să se poată exprima din timp asupra modului
în care preţul se va împărţi în conformitate cu articolele 121 şi 123

35
pentru detalii vezi Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

69
(Capitolul 3 Procedura, Secţiunea a 7-a Falimentul, §.3.
Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării)
După obţinerea aprobării din partea adunării creditorilor
asupra modalităţii de vânzare (pe baza informaţiilor culese în
timpul inventarierii, a rezultatelor evaluării şi a opţiunilor strategice)
lichidatorul va întocmi un memorandum de prezentare a
proprietăţilor şi va stabili strategia de publicitate, după care va
testa interesul pieţei pentru respectivele proprietăţi.

3.3.3 Rolul evaluării în procedura simplificată

Având în vedere particularităţile procedurii simplificate,


evaluarea va avea un conţinut specific.
Evaluarea patrimoniului debitorului are ca scop estimarea
valorii de lichidare a acestuia.
Valoarea de lichidare va fi estimată atât pentru varianta unei
vânzări în bloc a patrimoniului cât şi pentru varianta în care
vânzarea acestuia se va face pe active sau chiar individual. Având
în vedere necesitatea minimizării cheltuielilor de lichidare în scopul
maximizării sumelor care vor fi distribuite creditorilor, va fi preferată
evaluarea patrimoniului în bloc sau pe active componente,
evaluarea pe elemente singulare de patrimoniu urmând a fi făcută
doar în cazul identificării unor bunuri a căror valoare este
maximizată numai în cazul unor tranzacţii separate. Experţii care
vor efectua evaluarea patrimoniului debitorului vor fi selecţionaţi
numai dintre membrii ANEVAR. În cazul în care patrimoniul include
elemente care nu sunt specifice ariilor de specializare a membrilor
ANEVAR, evaluarea acestora va fi realizată de experţi specializaţi
şi atestaţi pe domeniul respectiv
Evaluarea individuală a activelor din patrimoniului debitorului
va fi făcut de experţi ANEVAR şi numai în conformitate cu
standardele internaţionale de evaluare elaborate de IVSC. Experţii
trebuie selecţionaţi funcţie de specializarea lor (proprietăţi
imobiliare, bunuri mobile, întreprinderi, active financiare).astfel
încât să fie acoperite toate ariile de expertiză. În cazul în care
evaluarea patrimoniului va necesita angajarea mai multor experţi
care să acopere ariile de expertiză menţionate rezultatele evaluării
vor fi prezentate în rapoarte ataşate, însoţite de o scrisoare de
transmitere care va prezenta sintetic valorile estimate semnate şi
ştampilate de către expertul / experţii care au participat la
elaborarea acestuia. După caz expertul sau experţii vor face o
analiză a structurii patrimoniului pe elemente componente şi vor
colabora la identificarea activelor de bază, respectiv cele care
participă la realizarea obiectului de activitate al debitorului şi
activele complementare, respectiv cele care nu participă la
realizarea obiectului de activitate al debitorului şi care pot face
obiectul unei valorificări rapide.

70
Evaluarea activelor cu caracter special din patrimoniul
debitorului are loc în cazul existenţei unor active al căror specific
este în afara ariilor de expertiză specifice ANEVAR evaluarea
acestora va fi făcută de experţi specializaţi, atestaţi în domeniu. În
funcţie de necesităţile impuse de derularea procedurii de faliment
lichidatorul va proceda după caz la angajarea experţilor pe
domeniile menţionate în cazul unor arbitraje, litigii, contestaţii, etc.
În cazul unor bunuri mobile de mare complexitate şi strictă
specializare va fi elaborată numai în baza unor rapoarte de
inspecţie efectuate de experţi tehnici sau inspectori autorizaţi în
domeniul respectiv şi care sunt, de preferinţă, membri ANEVAR.

3.3.4 Evaluatorul şi închiderea procedurii

În momentul în care are loc închiderea procedurii


evaluatorul, ca de fapt orice participant la procedura falimentului
sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la
procedură, aşa cum prevede legea la articolul 136 (Capitolul 3
„Procedura”, Secţiunea a 8 a „Închiderea procedurii”)
Art. 136 - Prin închiderea procedurii judecătorul-sindic,
administratorul / lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat
sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la
procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii,
acţionari sau asociaţi.

3.3.5 Alte momente posibile de apariţie a necesităţii evaluării

Un caz special este cazul evaluării bunurilor care


constituie obiectul unor garanţii.
Aspectele sunt prevăzute la Art. 39 (Capitolul 3 „Procedura”,
Secţiunea a 2 a „Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii
procedurii”) prezentat la IVA2 Evaluarea pentru garantarea
împrumutului. Evaluarea bunului care constituie obiectul garanţiei
se va efectua în conformitate cu Standardele Internaţionale de
Evaluare.
În ipoteza în care, pe parcursul procedurii, unul dintre
creditorii deţinând o creanţă garantată formulează una sau mai
multe cereri de ridicare a suspendării legale, în condiţiile textului
Art.40, judecătorul sindic va trebui să îi dispună administratorului
judiciar / lichidatorului să analizeze dovezile aduse de către
reclamant. Baza teoretică a acestei posibilităţi acordate creditorilor
garantaţi, consacrată şi la Art. 121, aliniatul 3 din Lege (Capitolul 3
Procedura, Secţiunea a 7-a Falimentul, §.3. Distribuirea sumelor
realizate în urma lichidării), o reprezintă posibilitatea acordată
acestora de a-şi satisface creanţele cu prioritate din vânzarea
bunurilor afectate garanţiei lor.

71
Pentru a evita conflictul de interese şi pentru că există
interconectări între distribuţia pentru creditorii garantaţi şi cea
pentru creditorii chirografari, este important ca vânzarea acestor
bunuri să se facă la valoarea lor cea maximă, nu la cea care
mulţumeşte numai pe creditorul garantat, excedentul urmând a fi
alocat satisfacerii creditorilor chirografari. În acest caz este
necesară consultarea comitetului creditorilor. Legea prevede că o
astfel de vânzare poate avea loc numai dacă valoarea bunului este
complet acoperită de valoarea creanţei garantate. În cazul în care
preţul de vânzare obţinut excede această valoare, iar creditorii
chirografari se opun vânzării bunului, vânzarea nu poate avea loc,
chiar dacă bunul nu este determinant pentru un eventual plan de
reorganizare. Prevederile se aplică numai garanţiilor reale
mobiliare sau ipotecilor precum şi drepturilor de retenţie aparţinând
creditorilor care au dobândit o creanţă legată de un bun.
Un caz special ce decurge din primul este excepţia de la
interzicerea curgerii dobânzilor, aşa cum este prevăzut în Art.41
aliniatul 2: „Prin excepţie de la alin. (1), creanţele garantate se
înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după
caz, la valoarea garanţiilor, evaluată în conformitate cu art. 39 alin
(1) lit. A, dar nu mai mult decât valoarea totală a creanţei garantate
de acea garanţie. La distribuţia preţului garanţiei, creditorul
garantat va fi îndreptăţit să calculeze accesoriile la creanţa
garantată până cel mult la data vânzării bunului, cu condiţia ca
preţul bunului să fie corespunzător mai mare decât valoarea iniţial
evaluată. În cazul în care preţul va fi inferior valorii evaluate, la
distribuţie se va ajusta corespunzător raportul dintre partea
garantată şi cea negarantată a creanţei”. Creanţele faţă de care
operează interzicerea curgerii dobânzilor sunt cele fără garanţii
reale ori drept de retenţie de orice fel, inclusiv creanţele bugetare.
Trebuie să se facă o distincţie clară între creanţe şi părţi:
- negarantate, care exced faţă de valoarea sau preţul
bunului;
- parţial garantate;
- integral garantate.
Existenţa unei parţi negarantate a creanţei este identificată
prin calculul aritmetic al diferenţei între elementele de determinare
a excedentului, care sunt:
- evaluarea bunului la data constituirii garanţiei sau
reevaluarea la data înregistrării creanţei sau la data
verificării creanţei ori preţul obţinut din vânzarea bunului;
- cuantumul creanţei la data cererii de deschidere a
procedurii.
Un alt caz special este cazul evaluării valorilor mobiliare.
În conformitate cu Art. 119 - Valorile mobiliare vor fi vândute în
condiţiile Legii 297/2004 privind piaţa de capital. Valorile mobiliare
pot fi acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau

72
orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare în această categorie.
Valorile mobiliare deţinute de debitoare pot fi vândute numai
prin intermediul societăţilor de servicii de investiţii financiare sau al
altor intermediari autorizaţi de C.N.V.M.
Cererea declanşării procedurii de insolvenţă de către
CNVM (Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare) este un alt caz
special.
C.N.V.M. instituie măsuri de administrare specială36 în
situaţia în care constată că o entitate autorizată37 se află în situaţia
de a deveni insolvabilă sau în situaţia în care oricare dintre
administratorii judiciari, directorii executivi sau auditorii acesteia se
fac vinovaţi de:
a) încălcarea prevederilor prezentei legi ori a reglementărilor
emise de C.N.V.M., care a produs sau poate produce prejudicii
importante sau care pune în pericol buna funcţionare a pieţei de
capital;
b) încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în
autorizaţia de funcţionare;
c) administrarea necorespunzătoare a instrumentelor
financiare şi fondurilor aparţinând investitorilor.
În situaţia constatării unor disfuncţionalităţi majore, C.N.V.M.
va putea solicita dizolvarea consiliului de administraţie al entităţilor
autorizate şi va numi o persoană fizică sau juridică specializată,
care va asigura administrarea. Administratorul special prezintă
C.N.V.M. un raport scris cu privire la situaţia financiară a entităţii
autorizate şi anexează documente referitoare la evaluarea
activelor şi pasivelor, situaţia recuperării creanţelor, costul
menţinerii activelor şi situaţia lichidării debitelor. După primirea
raportului administratorului special, C.N.V.M. va decide, dacă este
cazul, asupra prelungirii activităţii administratorului special, pe o
perioadă limitată. În situaţia prelungirii activităţii, administratorul
special va prezenta, lunar, C.N.V.M. evaluarea situaţiei financiare
a respectivei entităţi autorizate.

3.4 Răspunderea evaluatorului

În mod expres legea nu se referă la răspunderea


evaluatorului autorizat, însă în prevederile legale (Capitolul 4
„Răspunderea membrilor organelor de conducere” şi Capitolul 5
„Infracţiuni şi pedepse”) sunt prevăzute toate aspectele care pot
atrage această răspundere.

36
Conform Legii nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piaţa de capital
37
Prin entităţi autorizate se înţeleg acelea care sunt autorizate să opereze pe pieţe
financiare precum şi alte entităţi ce nu sunt autorizate ori reglementate, dar al căror
unic obiect de activitate este investiţia în valori mobiliare.

73
În ceea ce priveşte categoria persoanelor răspunzătoare, în
reglementarea actuală a legii, legiuitorul nu a mai limitat
responsabilitatea doar la administrator judiciari, lichidatori,
directori, cenzori, cum era prevăzută în reglementările anterioare,
ci a extins categoria persoanelor răspunzătoare la orice persoană
care a contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a societăţii.
Legea nu dispune în mod expres cu privire la identitatea acestor
persoane, astfel încât, în această categorie pot fi incluşi, în
anumite condiţii, şi evaluatorii.
Răspunderea se extinde şi asupra evaluatorilor care au
efectuat evaluări pentru debitori înainte de declanşarea procedurii
de insolvenţă.

Referinţe bibliografice

1. Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru


Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia a VII-a, 2005
2. Evaluarea întreprinderii - Teorie şi aplicaţie, Alexandru Buglea,
Lorant Eros-Stark, Editura Mirton, Timişoara 2003
3. Evaluarea întreprinderii; Editura IROVAL 2003, Sorin V Stan
4. Evaluarea întreprinderii - Teorie şi studiu de caz, Alexandru
Buglea, Lorant Eros-Stark, Editura Marineasa, 2001
5. Legea Insolvenţei. Manual de Bune Practici,
PricewaterhouseCoopers, 2005
6. Legea nr. 31/1990 privind Societăţile Comerciale, republicată.
7. Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piaţa de capital

74
Titlul II Elemente de contabilitate

4 Aspecte privitoare la organizarea contabilităţii


4.1 Obiectul contabilităţii agenţilor economici

Discutabilă sub aspectul caracterului ştiinţific al său,


contabilitatea s-a impus în viaţa socială şi economică drept
principala formă a evidenţei economice cu sarcini şi funcţii
specifice). Ea înregistrează, urmăreşte şi controlează, în mod
documentat, exhaustiv, neîntrerupt fenomenele şi procesele
economice exprimate valoric (dar şi cu ajutorul etalonului natural).
De-a lungul timpului, literatura contabilă a conturat mai multe
concepţii38 privitoare la obiectul contabilităţii, însă ele pot fi grupate
pe patru39 categorii: concepţia administrativă, concepţia juridică,
concepţia juridică şi concepţia financiară.
Concepţia administrativă aparţine scolii italiene (E. Pisani,
G. Massa, V. Gitti) în baza căreia obiectul contabilităţii este
reprezentat de reflectarea şi controlul valoric al faptelor
administrative în vederea obţinerii, cu eforturi minime, de efecte
economice maxime.
Concepţia juridică consideră obiectul contabilităţii
patrimoniul unei persoane privit din punct de vedere juridic, adică
drepturi (de proprietate şi creanţă) în activ şi obligaţiile
corespunzătoare (faţă de terţi), contabilitatea fiind „ştiinţa
înregistrării egalităţilor de schimb din patrimoniul unei persoane”.
Concepţia juridică a fost dominată de şcoala germană de
contabilitate (Fr. Hugli, R. Reisch, I.C. Kreibig) şi preluată la noi de
profesorii G. Trancu Iaşi, S. Iacobescu şi Al. Sorescu.
Concepţia economică consideră obiectul contabilităţii ca find
circuitul capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui (capital fixe şi
capital circulant) şi al modului de dobândire (capitaluri proprii, şi
capitaluri străine). Concepţia economică a cunoscut dezvoltarea în
şcolile de contabilitate europene (J. Fr. Schar, R:P. Coffy, E.
Leautey, A. Guibbault) şi a fost susţinută în România de profesorii
I. Evian, C. Panţu şi D. Voina.
Concepţia financiară consideră drept obiect al contabilităţii
studierea şi abordarea laturii valorice a existenţei, mişcării şi
transformării resurselor patrimoniale, privite sub aspectul
provenienţei (resurse permanente şi resurse temporare) şi din
punct de vedere al utilizării (utilizări durabile şi utilizări ciclice).

38
Ovidiu Bunget – Repere ale evoluţiei contabilităţii, Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 121 şi următoarele
39
Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă – Bazele contabilităţii, Editura de Vest, Timişoara,
1997, p. 31

75
Într-o îmbinare reuşită, concepţia financiară şi concepţia financiară
domină studiile şi tendinţele contemporane, stând la baza
elaborării principiilor de drept contabil conţinute în Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară

4.2 Contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune

Conform Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată,


„societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile
autonome, institutele de cercetare-dezvoltare, societăţile
cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitate proprie, respectiv
contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, şi contabilitate de
gestiune adaptată specificului activităţii.”
Contabilitatea financiară (sau generală) se organizează şi se
conduce conform unor norme unitare care au caracter obligatoriu
pentru toate unităţile patrimoniale sau cu caracter non-patrimonial
(denumite de noi în continuare „entităţi”)şi are ca obiectiv principal
furnizarea de informaţii destinate atât entităţii însăşi, cât şi terţilor.
Din punct de vedere doctrinar, se admite faptul că informaţia
financiară furnizată de contabilitatea financiară organizată după
normele contabile româneşti (de inspiraţie europeană40 şi
internaţională41) are drept principali beneficiari creanţierii entităţii
(spre deosebire de normele anglo-saxone unde beneficiarii
prioritari ai informaţiilor contabilităţii financiare sunt investitorii).
Având în vedere cele prezentate mai sus, în mod sintetic,
contabilitatea financiară se caracterizează prin următoarele
aspecte:
- este organizată pe baza unor norma unitare şi
obligatorii, având la bază un plan de conturi, cerinţă
impusă, în primul rând, din motive fiscale şi de
necesitatea realizării controlului financiar-fiscal al
statului; aceste norme îmbracă forma, în cele mai multe
cazuri, unor ordine ale ministrului finanţelor publice sau,
uneori, hotărâri ale Guvernului.
- are ca obiect circuitul patrimonial al entităţii luat în
totalitatea şi structuralitatea sau activităţi fără scop
patrimonial; scopul său este de a determina periodic, de
regulă la închiderea exerciţiului financiar şi în primul
rând, situaţia patrimoniului şi situaţia financiară a
entităţii;
- asigură şi gestionează informaţiile necesare întocmirii
situaţiilor financiare formate, după caz, din bilanţ, cont
de profit şi pierdere, situaţia modificării capitalurilor
proprii, situaţia fluxurilor de trezorerie şi notele
explicative.

40
Directiva a IV-a (Directiva 78/660 a Comunităţilor Economice Europene din 25
iulie 1978) referitoare la conturile anuale ale unor societăţi,
41
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară

76
Contabilitatea de gestiune se organizează de fiecare unitate
în parte în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii,
având drept obiective finale determinarea costurilor, calcularea
rezultatelor şi rentabilităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor
executate, întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe feluri de
activităţi, precum şi urmărirea şi controlul executării acestora.
Din cele menţionate anterior rezultă că principalele funcţii
ale contabilităţii de gestiune pot fi rezumate după cum urmează:
- determinarea costurilor pe produse, lucrări şi sectoare
de activitate;
- determinarea diferitelor marje şi rezultate analitice pe
produse şi/sau activităţi;
- furnizarea de informaţii necesare elaborării bugetelor şi
costurilor previzionate;
- furnizarea de informaţii operative necesare
managementului societăţii în pilotarea activităţilor
entităţii;
- determinarea performanţelor (rentabilitate, productivitate
etc.) la nivelul activităţilor şi sau produselor, lucrărilor,
serviciilor.
Contabilitatea de gestiune furnizează toată informaţia
contabilă care este cuantificată, prelucrată şi transmisă pentru
utilizarea internă de management. Ea descrie circuitul managerial
al întreprinderii, definit de activităţile consumatoare de resurse şi
producătoare de rezultate.
Ca organizare şi funcţionare, contabilitatea de gestiune se
bazează pe concepte şi principii pur interne al căror conţinut este
liber de normalizare, acesta fiind definit în funcţie de propriile
convenţii ale fiecărei entităţi.
Deşi organizarea contabilităţii de gestiune este obligatorie42,
aceasta beneficiază de o libertate separată în ceea ce priveşte
posibilitatea de adaptare de către fiecare întreprindere, în funcţie
de specificul activităţii şi de nevoile de informare în vederea actului
decizional.

4.3 Sisteme de contabilitate

Evoluţia contabilităţii, ca teorie şi practică, se caracterizează


prin demersul continuu de dezvoltare a bazei sale conceptuale şi
de perfecţionare a modului de transpunere practică. Forma de
organizare şi de funcţionare a contabilităţii entităţilor se
diferenţiază, în principal, în raport de cultura şi concepţia contabilă
adoptată.

42
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor
privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de
gestiune

77
i) În funcţie de concepţia de reprezentare a obiectului
contabilităţii, literatura şi practica contabilă a creat mai multe
sisteme de contabilitate, dintre care, contabilitatea în partidă
simplă şi contabilitatea în partidă dublă sunt cele mai dominante.
Contabilitatea în partidă simplă poartă această denumire nu
pentru că nu ar fi prea elaborată ci pentru că, în concepţia ei de
reprezentare, o operaţiune economică este reprezentată într-o
singură partidă. În România, această formă de contabilitate este
specifică persoanelor fizice autorizate, asociaţiilor familiare etc.
Contabilitatea în partidă dublă concepe reprezentarea
operaţiilor economice prin recunoaşterea fiecăreia în două părţi: o
partidă arată originea, iar o alta arată destinaţia.
ii) În funcţie de concepţia de organizare a conturilor în
circuitul economic au fost construite sisteme de contabilitate cu un
singur circuit (monist) şi sisteme de contabilitate cu două circuite
(dualist). În această direcţie, cele mai marcante şi mai influente
culturi contabile din lume sunt „cultura europeană” şi „cultura
anglo-saxonă”.
Sistemul de contabilitate cu un singur circuit (monist)
presupune organizarea, în cadrul unei entităţi, a unu singur circuit
contabil, deci o singură contabilitate, atât pentru latura internă cât
şi pentru latura externă.
Sistemul de contabilitate cu dublu circuit (dualist)
organizează informaţiile contabile încât delimitează două circuite
separate, dar corelate: un circuit care are drept obiect înregistrarea
elementelor şi operaţiunilor patrimoniale legate de schimburile şi
relaţiile cu terţii, precum şi rezultatele financiare şi un al doilea
circuit care înregistrează operaţiunile gestiunii interne privind
producţia, costurile şi rentabilitatea produselor, lucrărilor, serviciilor
şi activităţilor realizate. În acest context se formează circuitul
contabilităţii financiare sau generale şi circuitul contabilităţii de
gestiune. Aşa cum am menţionat în subcapitolul precedent, pentru
contabilitatea din România operează sistemul de contabilitate
dualist.

4.4 Normalizarea contabilă

Nevoia de armonizare şi uniformizare în contabilitate impune


normalizarea sa. Normalizarea contabilă presupune:
i) definirea de norme şi principii generale bazate pe o
terminologie precisă şi identică pentru toţi utilizatorii
informaţiei contabile;
ii) aplicarea lor practică în vederea asigurării
comparabilităţii informaţiilor contabile în timp şi în
spaţiu.
Interesul armonizării trebuie văzut în nevoia de omogenizare
a informaţiilor furnizate, analiza în timp şi în spaţiu a informaţiei
contabile, dar şi asigurarea comparabilităţii la diferitele niveluri

78
economice în ceea ce priveşte producţia şi sinteza informaţiei
contabile.
Pentru a defini normalizarea contabilă pot fi utilizate două
mijloace principale:
a) Un instrument tehnic utilizat în normalizarea contabilă
reprezentat de sistemul contabil de întreprindere. Contabilitatea
este legată de existenţa unei entităţi, de acel loc unde ea este
produsă şi se concretizează. În fapt, sistemul contabil de
întreprindere este instrumentul ideal al normalizării contabile.
Calitatea anterior menţionată atribuită sistemului contabil de
întreprindere are în vedere că el permite:
- definirea clară şi precisă a termenilor, normelor,
principiilor generale, regulilor tehnice şi documentele de
sinteză;
- adaptarea soluţiilor comparabile în timp şi spaţiu la
mărimea şi specificitatea activităţii întreprinderilor,
precum şi la dificultăţi sau la specificităţi determinate de
evenimente sau situaţii;
- o formare adecvată a personalului producător de
informaţii contabile.
Normele, regulile contabile şi tot ceea ce se referă la
ordonanţarea conturilor se pot formaliza prin:
- planul contabil general, ţări în care normalizarea rezultă
dintr-o largă înţelegere între autorităţile publice,
organismele profesionale şi utilizatori (ex. Franţa, etc.);
- principii contabile general admise şi planuri de conturi,
ţări în care practicile contabile sunt guvernate de legi,
regulamente şi practici administrative (ex. Germania,
România etc.);
- norme (standarde) contabile, ţări în care profesiunea
contabilă reglementează practicile, în colaborare cu
mediile de afaceri şi cu grupurile de utilizatori (ex.
Statele Unite ale Americii etc.).
Doctrinar, în elaborarea normelor contabile s-au conturat
două tipuri de şcoală: cea care preconizează un demers
conceptual sau deductiv, principiile sunt determinate de un
raţionament urmând să se regăsească în metodele ce trebuie puse
în practică (cazul majorităţii ţărilor europene) şi ce bazată pe un
demers pragmatic sau inductiv care pleacă de la tradiţie sau
experienţe pentru a construi norme (ţările anglo-saxone).
Pentru ca normalizarea contabilă să poată realiza
obiectivele ce-i sunt destinate este necesar ca elaborarea să fie
opera unei instituţii eficace în măsură să asigure:
- definirea sistemului contabil general;
- elaborarea normelor contabile;
- adaptările profesionale necesare;
- actualizarea sistemului ori sistemelor definite;

79
- trecerea în cont a evoluţiilor naţionale şi internaţionale, a
teoriilor contabile şi a soluţiilor tehnice.
b) O instituţie de esenţă publică sau profesională. De
exemplu, în Franţa, instituţia este una statală (publică) denumită
Consiliul Naţional al Contabilităţii; în Marea Britanie, instituţia este
cea a profesiei contabile (Accounting Standards Board), iar în
Statele Unite ale Americii asistăm la o variantă mixtă, în care
intervenţia statului face obligatorii normele elaborate de
organismele profesiei liberale.
Corespunzător celor două categorii de instituţii, normele şi
principiile contabile sunt reglementate pe cale legală (abordare
politică) şi sub forma unor „principii general admise” rezultate din
experienţa practică şi codificate de specialiştii contabilităţii
organizaţi în asociaţii profesionale (abordare pragmatică).
Determinativul „general admise” relevă faptul că entităţile nu sunt
legal obligate să se conformeze acestor reguli, dar ele sunt
acceptate sub forma unor cutume, iar entităţile sunt puse în situaţia
de a le aplica printr-o coerciţie indirectă.
În România, normalizarea contabilă este de factură publică.
Fără a fi considerată încheiată, ea este realizată de către
Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia de Reglementări
Contabile asistată de Colegiul Consultativ al Contabilităţii şi
Raportării Financiare format din reprezentanţi ai Ministerului
Finanţelor Publice, Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi din România, universitari şi reprezentanţi ai instituţiilor
interesate în reforma şi evoluţia contabilităţii.
În România, normele contabile şi formalizarea
corespunzătoare se concretizează, în prezent, în Legea nr.
82/1991, legea contabilităţii, republicată, şi, apoi, o serie de ordine
ale ministrului finanţelor publice emise în aplicarea prevederilor
legii contabilităţii.

4.5 Sursele dreptului contabil43

Printre sursele principiilor şi regulilor contabile actuale se


disting cele legale (legi emise de Parlament, completate de o serie
de reglementări emise de puterea executivă şi structurile ei), pe de
o parte, şi surse jurisprudenţiale şi doctrinare, pe de altă parte.
A) Sursele legale
Aşa cum am precizat şi anterior, sursele legale sunt
reprezentate de o serie de legi, precum şi de reglementări ale
puterii executive care au avut o evoluţie determinată de
necesităţile economice apărute
B) Surse jurisprudenţiale şi doctrinale
1) Jurisprudenţa

43
Ovidiu Bunget Constantin – Repere ale evoluţiei contabilităţii, teză de doctorat,
coordonator ştiinţific profesor universitar dr. Mihail Epuran, 2005

80
Dacă sursele legale de drept contabil în România sunt cele
importante, sursele jurisprudenţiale „inovante” ale dreptului contabil
sunt foarte puţin utilizate: aceasta nu pentru că hotărârile, deciziile
etc. instanţelor relative la conflicte unde intervine contabilitatea
sunt rare, ci pentru că instanţele româneşti se pronunţă asupra
unui aspect numai dacă legea sau o altă reglementare prevede
aspectele supuse judecăţii. De asemenea, se poate preciza că,
instanţele nu au avut de soluţionat cauze pure de drept contabil,
poate cu excepţia câtorva referitoare la ţinerea contabilităţii,
înregistrarea anumitor documente în contabilitate etc., marea parte
a problemelor supuse judecăţii fiind probleme de drept comercial,
civil sau penal cu conexiuni contabile.
În ultimii ani se poate constata că, la instanţele de drept
penal sau de drept comercial, judecătorii iau în considerare şi
aspectul neaplicării unei anume dispoziţii de drept contabil (lege,
ordonanţă, decret etc.) care ar putea constitui elementul material al
unei infracţiuni. Acest element material poate surveni fie de la
nivelul modului de stabilire al conturilor anuale,44 (fals în înscrisuri,
bancrută etc.) sau la nivelul modului de utilizare (delicte relative la
prezentarea şi publicarea conturilor anuale care nu prezintă
„imaginea fidelă”, distribuirea de dividende fictive, abuzul de
încredere, gestiunea frauduloasă, delapidarea etc.).
După 1991, şi instanţele de judecată au jucat un rol esenţial
în construcţia dreptului contabil. Uneori, anumite hotărâri ale
instanţelor au fost urmate de elaborarea de norme contabile scrise.
De asemenea, hotărârile instanţelor referitoare la publicarea sau
prezentarea de conturi care nu dau o „imagine fidelă” sau relative
la repartizarea de dividende fictive au contribuit din plin, implicit, la
afirmarea principiului prudenţei.
2) Doctrina contabilă românească
Opiniile şi recomandările diferitelor organisme publice sau
profesionale (Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi,
Camera Auditorilor, Uniunea Naţională a Practicienilor în
Reorganizare şi Lichidare, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,
Asociaţia Generală a Economiştilor, Asociaţia Română de
Contabilitate etc.) ar putea fi adăugate dispoziţiilor şi
reglementărilor dreptului contabil. Însă, acestea practic sunt ca şi
inexistente, atâta timp cât întregul proces de normalizare cade în
sarcina Direcţiei de Reglementări Contabile din cadrul Ministerului
Finanţelor Publice. Punctele de vedere exprimate în diverse
publicaţii vin doar să dea anumite explicaţii sau să se exprime
asupra unor probleme nelămurite, dar care pentru a fi acceptate
trebuie să îmbrace forma oficială.
Deşi, aşa cum arătam într-un capitol precedent, prin
Hotărârea de Guvern nr. 575/1992 s-a înfiinţat Colegiul Consultativ

44
În România, destul de puţine cazuri s-au putut identifica, dar trebuie să amintim
celebrele scandaluri financiare de dincolo de Ocean: Enron şi Worldcom

81
al Contabilităţii şi Raportării Financiare care fiinţează pe lângă
Ministerul Finanţelor, ca organism mixt, «cu participarea unei game
largi de „actori” interesaţi de normalizarea contabilităţii
(reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor, CECCAR, BNR, Curţii de
Conturi şi altor organisme centrale, directori financiari-contabili,
universitari etc.) având scopul declarat de a elabora propuneri şi
recomandări privind perfecţionarea şi aplicarea standardelor
contabile, procesul de normalizare contabilă românească continuă
să aibă o puternică dominantă publică, deoarece acest organism
nu şi-a format şi publicat propria doctrină contabilă sub formă de
avize, propuneri sau recomandări privind normele contabile».45
Răspunsurile administraţiei la întrebările agenţilor
economici46 şi doctrina administraţiei publice pot fi considerate
surse de drept contabil. Ele aduc precizări asupra interpretărilor
date de diverse norme aplicabile: acestea sunt, în principiu, simple
păreri şi nu au forţă obligatorie, ceea ce nu se poate spune în
materie fiscală. Alături de aceste practici, un rol deosebit îl au
circularele, instrucţiunile, precizările şi diverse alte documente
emise de Ministerul Finanţelor cu caracter fiscal şi contabil.
3) Doctrina internaţională
3.1. Directivele Consiliului Comunităţilor Europene
Comisia Comunităţilor Europene a fost însărcinată, în baza
art. 54-3 lit. g a Tratatului de la Roma, să elaboreze directive a
căror finalitate este de a realiza o armonizare a dreptului
societăţilor.
În domeniul dreptului contabil, până la acest moment, au
fost aprobate trei directive:
- Directiva a IV-a (Directiva 78/660 a Comunităţilor
Economice Europene din 25 iulie 1978) relativă la
conturile anuale ale unor societăţi,
- Directiva a VII-a (Directiva 83/349 a Comunităţilor
Economice Europene din 13 iunie 1983) relativă la
conturile consolidate,
- Directiva a VII-a (Directiva 84/253 a Comunităţilor
Economice Europene din 10 aprilie 1984) relativă la
agrearea persoanelor însărcinate cu controlul legal al
documentelor contabile.
Cele trei texte fixează condiţiile juridice minimale în scopul
asigurării coordonării dispoziţiilor naţionale ale statelor membre ale
Comunităţii. Ele sunt completate de Directiva 86/635 a
Comunităţilor Economice Europene din 8 decembrie 1986 relativă
la conturile societăţilor bancare şi instituţiilor de credit.

45
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1998, p. 487
46
Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş are o pagină pe Internet
unde contribuabilii pot adresa on-line întrebări

82
Aceste directive au fost transpuse în dreptul românesc, în
mod deosebit, prin Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii
republicată, modificată şi completată, prin Ordinul 94/2001 pentru
aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-
a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, Ordinul ministrului finanţelor nr.
306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate,
armonizate cu directivele europene, Ordinul ministrului finanţelor
nr. 772/2000 pentru aprobarea Normelor privind consolidarea
conturilor, care reglementează conturile consolidate ale societăţilor
de grup, Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea
activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi şi
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea
de audit financiar (vezi şi OMF 1752/2005).
3.2. Recomandările Comitetului de Standarde Internaţionale
de Contabilitate (IASC)
La 29 iunie 1973 s-a semnat, la Londra, de către
reprezentanţii principalelor organisme contabile naţionale din
Australia, Canada, Franţa, Germana, Irlanda, Japonia, Marea
Britanie, Mexic, Olanda şi SUA, carta creării unui organism
internaţional, Comitetul de Standarde Internaţionale de
Contabilitate (International Accounting Standards Committee) ce
avea drept obiectiv crearea de norme contabile de bază care să fie
acceptate în întreaga lume. Astăzi, acest organism profesional
reuneşte 120 organizaţii contabile profesionale din 89 de ţări care îi
sunt membrii: acestea îi reprezintă, în primul rând, pe contabilii ce-
şi exercită profesia liberală, dar şi reprezentanţi din industrie,
finanţe, comerţ, învăţământ, servicii publice, din întreaga lume.
Filosofia IASC se concentrează asupra unei dezvoltări
contabile comune.47 În fapt, pentru IASC, armonizarea principiilor
contabile este necesară în întreaga lume deoarece principiile
contabile elaborate sau care erau în curs de elaborare (reflexie), şi
care stăteau la baza întocmirii situaţiilor financiare de sinteză,
prezentau diferenţe semnificative. Din aceste considerente se are
în vedere o abordare internaţională comună urmându-se
următoarele căi:
- participarea la discuţii de fiecare dată când o ţară
încearcă să-şi extindă textele de norme contabile;
- adaptarea standardelor internaţionale pentru ţările care
nu au norme contabile naţionale,
- utilizarea standardelor internaţionale ca şi bază pentru
elaborarea normelor naţionale,
- compararea standardelor internaţionale cu normele
naţionale cu scopul eliminării diferenţelor semnificative,

47
Alain Burland – Comptabilité et Droit Comptable – L’inteligence des comptea et
leur cadre légal sous la direction d’Alain Burland avec le concurs de Fraçois-Denis
Poitrial et Eduard Salustro – Gualino éditor, Paris, 1998, p. 27

83
- convingerea autorităţilor naţionale asupra avantajelor
unei armonizări cu standardele de contabilitate
internaţionale.
IASC arată că misiunea sa de armonizare va trebui să
rămână compatibilă cu dispoziţii mai detaliate existente în anumite
ţări sau să aibă în vedere necesitatea adaptării la circumstanţele
naţionale. IASC nu dispune de nici o putere de constrângere
pentru a-şi impune propriile norme sau să aplice sancţiuni. Nu
rămâne decât să-şi convingă interlocutorii (cei care prezintă şi cei
care utilizează situaţiile financiare, membrii organizaţiilor
profesionale contabile, organizaţii interguvernamentale etc.) de
avantajele adoptării standardelor de contabilitate internaţionale.
Chiar dacă ele nu sunt întotdeauna aplicate, standardele de
contabilitate internaţionale reprezintă un corp doctrinar de interes
major, o sursă deloc neglijabilă în procesul de armonizare
contabilă internaţională. În număr de 41 (o parte dintre ele au fost
eliminate şi/sau înlocuite), IAS cuprind, în general, norme proprii,
scrise cu caractere groase, la care se adaugă comentarii ce
dezvoltă regulile stabilite prin norme.
3.3. Recomandările Organizaţieis Naţiunilor Unite (ONU),
ale Organizaţiei pentru cooperare şi dezvoltare economică (OCDE)
şi Organizaţiei internaţionale a comisiilor de valori mobiliare
(IOSCO)
a) Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU).
Comisia societăţilor transnaţionale a Organizaţiei Naţiunilor
Unite (ONU) a elaborat recomandări referitoare la constituirea de
norme contabile şi conţinutul conturilor anuale ale societăţilor
transnaţionale.
b) Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică
(OCDE)
Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică
(OCDE) a publicat „principiile directoare ale intenţiei
întreprinderilor” care cuprind recomandări făcute întreprinderilor de
a publica şi informa publicul astfel încât acesta să dispună de cât
mai multe informaţii relevante despre activitatea internă şi
internaţională a întreprinderii.
c) Organizaţia internaţională a comisiilor de valori mobiliare

84
Această organizaţie lucrează împreună cu IASC şi IFAC
(Federaţia Internaţională a Contabililor) în vederea definirii
principiilor contabile şi a normelor de verificare pe care autorităţile
de reglementare să le accepte în cazul plasamentelor
internaţionale. România este reprezentată la IOSCO de Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM).48

4.6 Planul de conturi

Contul este un mijloc (instrument) de consemnare, de calcul


şi de cunoaştere a situaţiei modificărilor succesive ale unui
element a cărui natură economico-juridică a fost în prealabil
definită (element de activ, de pasiv, de cheltuieli, de venituri etc.).
Planul de conturi reprezintă formalismul propriu ţinerii
contabilităţii. Acesta cuprinde sistemul de conturi; în cadrul său
fiecare cont sintetic (de gradul I) se dezvoltă pe conturi sintetice de
gradul II şi conturi analitice pentru cuprinderea elementelor de
patrimoniu şi activităţi (operaţii) fiind delimitat de următoarele
caracteristici:
- simbolul contului;
- denumirea;
- încadrarea într-o anumită clasă sau grupă în raport de
un anumit criteriu de clasificare;
- un conţinut economic;
- funcţiunea contabilă (cum se debitează şi cum se
creditează);
- corespondenţa cu alte conturi.
De asemenea, este prezentată şi o monografie privind
înregistrarea în conturi a principalelor operaţiuni economico-
financiare.
Planul de conturi general românesc este, aşa cum se poate
deduce din prezentările anterioare, un produs guvernamental fiind
standardizat la nivel naţional (el este acelaşi pentru toţi agenţii
economici). La nivelul domeniilor, agenţilor economici există însă
diferenţieri în funcţie de elementele descrise, recunoscute şi
evaluate în situaţiile financiare.
Se apreciază că opţiunea pentru un sistem de contabilitate
cu un plan de conturi este proprie primei faze de dezvoltare a

48
CNVM este o autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică care a
luat fiinţă pe baza legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
Această lege, modificată şi abrogată de Ordonanţa de urgenţă nr. 25/13 martie
2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare precum şi
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital reglementează statutul CNVM, crearea
şi funcţionarea pieţelor de valori mobiliare cu instituţiile şi operaţiunile specifice
acestor pieţe, în scopul mobilizării economiilor băneşti şi disponibilităţilor financiare
prin intermediul valorilor mobiliare în condiţii adecvate de protecţie pentru investitor.
CNVM adoptă norme prin regulamente şi instrucţiuni care sunt puse în aplicare prin
ordin al preşedintelui acestui organism; actele individuale sunt deciziile,
ordonanţele, atestările şi avizele.

85
contabilităţii. Ulterior, pe măsura dezvoltărilor economice, sociale şi
democratice, o dată cu acceptarea standardelor de contabilitate,
„proces special complicat care impune un marketing abil într-un
context politic”, descentralizarea şi individualizarea planurilor de
conturi la nivelul entităţilor poate fi o realitate.

4.7 Documente justificative, documente financiar contabile


şi registrele de contabilitate49

A) Documente justificative şi documente contabile


Persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, legea
contabilităţii, republicată, consemnează operaţiunile economico-
financiare, în momentul efectuării lor, în documente justificative, pe
baza cărora se fac înregistrări în jurnale, fişe şi alte documente
contabile, după caz.
Documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele
elemente principale:
- denumirea documentului;
- denumirea şi, după caz, sediul unităţii care întocmeşte
documentul;
- numărul documentului şi data întocmirii acestuia;
- menţionarea părţilor care participă la efectuarea
operaţiunii economico-financiare (când este cazul);
- conţinutul operaţiunii economico-financiare şi, atunci
când este necesar, temeiul legal al efectuării acesteia;
- datele cantitative şi valorice aferente operaţiunii
economico-financiare efectuate;
- numele şi prenumele, precum şi semnăturile
persoanelor care răspund de efectuarea operaţiunii
economico-financiare, ale persoanelor cu atribuţii de
control financiar preventiv şi ale persoanelor în drept să
aprobe operaţiunile respective, după caz;
- alte elemente menite să asigure consemnarea completă
a operaţiunilor efectuate.
Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate
pot dobândi calitatea de document justificativ numai în condiţiile în
care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în
vigoare.
Documentele provenite din relaţiile de cumpărare a unor
bunuri de la persoane fizice pot fi înregistrate în contabilitate numai
în cazul în care se face dovada intrării în gestiune a bunurilor
respective. În cazul în care documentele respective se referă la
cheltuieli pentru prestări de servicii efectuate de persoane fizice
impuse pe bază de norme de venit, pentru a fi înregistrate în
contabilitate, acestea trebuie să aibă la bază contracte sau

49
Conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004 privind registrele şi
formularele financiar-contabile

86
convenţii civile, încheiate în acest scop, şi documentul prin care se
face dovada plăţii.
Documentele contabile - jurnale, fişe etc. - care servesc la
prelucrarea, centralizarea şi înregistrarea în contabilitate a
operaţiunilor consemnate în documentele justificative, întocmite
manual sau prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare
automată a datelor, trebuie să cuprindă elemente cu privire la:
- felul, numărul şi data documentului justificativ;
- sumele corespunzătoare operaţiunilor efectuate;
- conturile sintetice şi analitice debitoare şi creditoare;
- semnăturile pentru întocmire şi verificare.
B) Completarea şi corectarea erorilor din documente
Înscrierea datelor în documente se face cu cerneală, cu
pastă de pix, sau prin utilizarea sistemelor informatice de
prelucrare automată a datelor, după caz.
În documentele justificative şi în cele contabile nu sunt
admise ştersături, modificări sau alte asemenea procedee, precum
şi lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în acestea sau
file lipsă.
Erorile se corectează prin tăierea cu o linie a textului sau a
cifrei greşite, pentru ca acestea să poată fi citite, iar deasupra lor
se scrie textul sau cifra corectă.
Corectarea se face în toate exemplarele documentului
justificativ şi se confirmă prin semnătura persoanei care a
întocmit/corectat documentul justificativ, menţionându-se şi data
efectuării corecturii.
În cazul documentelor justificative la care nu se admit
corecturi, cum sunt cele pe baza cărora se primeşte, se eliberează
sau se justifică numerarul, sau al altor documente pentru care
normele de utilizare prevăd asemenea restricţii, documentul
întocmit greşit se anulează şi rămâne în carnetul respectiv (nu se
detaşează), cu excepţia ordinului de deplasare (delegaţie), pe
baza căruia se primeşte sau se restituie diferenţa dintre cheltuielile
efective de deplasare şi avansul acordat.
La corectarea documentului justificativ în care se
consemnează operaţii de predare-primire a valorilor materiale şi a
mijloacelor fixe este necesară confirmarea, prin semnătură, atât a
predătorului, cât şi a primitorului.
În cazul completării documentelor prin utilizarea sistemelor
informatice de prelucrare automată a datelor, corecturile sunt
admise numai înainte de prelucrarea acestora, menţionându-se
data rectificării şi semnătura celui care a făcut modificarea.
Documentele prezentate în listele de erori, anulări sau completări
(pe baza cărora se fac modificări în fişiere sau în baza de date a
unităţii) trebuie să fie semnate de persoanele împuternicite de
conducerea unităţii.
În cazul în care prelucrarea documentelor justificative se
face de către unităţi prestatoare de servicii de informatică, în

87
relaţiile dintre aceste unităţi şi cele beneficiare este necesar
ca, pentru asigurarea înregistrărilor în contabilitate, să se respecte
următoarele reguli:
- documentele justificative să fie întocmite corect şi la timp
de către unităţile beneficiare, acestea răspunzând de
realitatea datelor înscrise în acestea;
- documentele contabile, întocmite de unităţile prestatoare
de servicii de informatică pe baza documentelor
justificative, trebuie predate unităţilor beneficiare la
termenele stabilite prin contractele sau convenţiile civile
încheiate, unităţile prestatoare de servicii de informatică
răspunzând de corectitudinea prelucrării datelor;
- unităţile beneficiare trebuie să efectueze verificarea
documentelor contabile obţinute de la unităţile
prestatoare de servicii de informatică în sensul
cuprinderii tuturor documentelor justificative preluate
pentru prelucrare, respectării corespondenţei conturilor
şi exactităţii sumelor înregistrate etc.
În vederea înregistrării în jurnale, fişe şi celelalte documente
contabile a operaţiunilor economico-financiare consemnate în
documentele justificative, potrivit formelor de înregistrare contabilă
utilizate de unităţi, se poate face contarea documentelor
justificative, indicându-se simbolurile conturilor sintetice şi analitice,
debitoare şi creditoare, în conformitate cu planul de conturi general
aplicabil.
Înregistrările în contabilitatea sintetică şi analitică se fac pe
bază de documente justificative, fie document cu document, fie pe
baza unui centralizator în care sunt înscrise mai multe documente
justificative al căror conţinut se referă la operaţiuni de aceeaşi
natură şi perioadă.
În cazul operaţiunilor contabile pentru care nu se întocmesc
documente justificative, înregistrările în contabilitate se fac pe bază
de note de contabilitate care au la bază note justificative sau note
de calcul, după caz.
În cazul stornărilor, pe documentul iniţial se menţionează
numărul şi data notei de contabilitate prin care s-a efectuat
stornarea operaţiunii, iar în nota de contabilitate de stornare se
menţionează documentul, data şi numărul de ordine al operaţiunii
care face obiectul stornării.
Corectarea înregistrărilor făcute în contabilitate se face
numai pe baza notelor de contabilitate întocmite în acest scop.
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic, prin
respectarea succesiunii documentelor după data de întocmire sau
de intrare a acestora în unitate şi sistematic, în conturi sintetice şi
analitice, în conformitate cu regulile stabilite pentru fiecare formă
de înregistrare în contabilitate.
Înregistrările în contabilitate se pot face manual sau utilizând
sistemele informatice de prelucrare automată a datelor.

88
Registrele de contabilitate şi formularele comune pe
economie, care nu au regim special de înseriere şi numerotare,
privind activitatea financiară şi contabilă pot fi adaptate în funcţie
de specificul şi necesităţile persoanelor prevăzute la art. 1 din
Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, cu condiţia
respectării conţinutului minimal de informaţii şi a normelor de
întocmire şi utilizare a acestora. Acestea pot fi retipărite sau editate
cu ajutorul sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor.
Numărul de exemplare al formularelor care nu au regim
special de înseriere şi numerotare poate fi diferit de cel prevăzut în
prezentele norme, în condiţiile în care procedurile proprii privind
organizarea şi conducerea contabilităţii impun acest lucru.
În situaţia în care persoanele prevăzute la art. 1 din Legea
nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi
completată, încredinţează activitatea de întocmire a documentelor
justificative şi financiar-contabile unor persoane fizice sau juridice,
în baza unui contract de prestări de servicii, normele de întocmire
şi utilizare a formularelor respective se adaptează în mod
corespunzător, fiind obligatoriu să se prevadă în contract clauze
referitoare la întocmirea şi utilizarea formularelor în aceste condiţii.
Formularele comune pe economie, care nu au regim special
de înseriere şi numerotare, privind reflectarea în contabilitate a
operaţiunilor legate de taxa pe valoarea adăugată (Jurnal pentru
vânzări, Jurnal pentru cumpărări ş.a.) sunt cele aprobate prin ordin
al ministrului finanţelor publice în conformitate cu prevederile Legii
nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare.
Neîntocmirea, întocmirea eronată şi/sau neutilizarea
documentelor justificative şi financiar-contabile, conform
prevederilor prezentelor norme metodologice, se sancţionează
potrivit dispoziţiilor legale.
C) Registrele de contabilitate
Datele consemnate în documentele justificative, după
prelucrarea şi verificarea lor sunt înregistrate cronologic şi
sistematic în anumite formulare, denumite registre de contabilitate.
În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 82/1991, legea
contabilităţii, republicată, registrele de contabilitate obligatorii sunt:
Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Cartea mare. Întocmirea,
editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează
conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Registrele de contabilitate se utilizează în strictă
concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi
astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea şi
controlul operaţiunilor contabile efectuate.
Pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a
operaţiunilor efectuate se întocmeşte balanţa de verificare, cel
puţin anual, la încheierea exerciţiului financiar, sau la termenele de
întocmire a situaţiilor financiare periodice.

89
i) Registrul-jurnal este un document contabil obligatoriu în
care se înregistrează, în mod cronologic, toate operaţiunile
economico-financiare.
ii) Registrul-inventar este un document contabil obligatoriu în
care se înregistrează toate elementele de activ şi de pasiv, grupate
în funcţie de natura lor, inventariate de unitate, potrivit legii.
Registrul-inventar se întocmeşte la înfiinţarea unităţii, cel
puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării unităţii, cu ocazia
fuziunii, divizării sau încetării activităţii, precum şi în alte situaţii
prevăzute de lege pe bază de inventar faptic.
În acest registru se înscriu, într-o formă recapitulativă,
elementele inventariate după natura lor, suficient de detaliate
pentru a putea justifica conţinutul fiecărui post al bilanţului.
Registrul-inventar se completează pe baza inventarierii
faptice a fiecărui cont de activ şi de pasiv. Elementele de activ şi
de pasiv înscrise în Registrul-inventar au la bază listele de
inventariere sau alte documente care justifică conţinutul acestora.
În cazul în care inventarierea are loc pe parcursul anului, în
Registrul-inventar se înregistrează soldurile existente la data
inventarierii, la care se adaugă rulajele intrărilor şi se scad rulajele
ieşirilor de la data inventarierii până la data încheierii exerciţiului
financiar.
iii) Cartea mare este un registru contabil obligatoriu în care
se înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea conturilor,
mişcarea şi existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, la un
moment dat Acesta este un document contabil de sinteză şi
sistematizare şi conţine simbolul contului debitor şi al conturilor
creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor, precum şi
soldul contului pentru fiecare lună a anului curent Registrul Cartea
mare poate conţine câte o filă pentru fiecare cont sintetic utilizat de
unitate Cartea mare stă la baza întocmirii balanţei de verificare.
Registrul Cartea mare poate fi înlocuit cu Fişa de cont
pentru operaţiuni diverse.
Editarea Cărţii mari se va efectua numai la cererea
organelor de control sau în funcţie de necesităţile proprii
Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Registrul Cartea mare
se păstrează în arhiva entităţilor, timp de 10 ani, cu începere de la
data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost
întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de
50 de ani. păstrează în unitate timp de 10 ani de la data încheierii
exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de
pierdere, sustragere sau distrugere, trebuie reconstituite în termen
de maximum 30 de zile de la constatare.

90
4.8 Formele de înregistrare contabilă
Formele de înregistrare în contabilitate reprezintă sistemul
de registre, formulare şi documente contabile corelate între ele,
care servesc la înregistrarea cronologică şi sistematică în
contabilitate a operaţiunilor economico-financiare efectuate pe
parcursul exerciţiului financiar.
Principalele forme de înregistrare în contabilitate a
operaţiunilor economico-financiare în cazul unităţilor care conduc
contabilitatea în partidă dublă sunt: „pe jurnale”, „maestru-şah”
şi forma combinată „maestru-şah cu jurnale”.
În cadrul formei de înregistrare în contabilitate „pe jurnale”,
principalele registre şi formulare care se utilizează sunt:
- Registrul-jurnal;
- Registrul-inventar;
- Cartea mare;
- Jurnale auxiliare;
- Balanţa de verificare.
Trăsătura caracteristică acestei forme de contabilitate o
reprezintă utilizarea jurnalelor multiple care servesc la înregistrarea
sistematică a operaţiunilor economice lunare.
În cadrul formei de înregistrare „maestru-şah”, principalele
registre şi formulare care se utilizează sunt:
- Registrul-jurnal;
- Registrul-inventar;
- Cartea mare -şah;
- Balanţa de verificare.
Trăsătura caracteristică acestei forme de contabilitate o
constituie dezvoltarea pe conturi corespondente atât a rulajului
debitor, cât şi a rulajului creditor al conturilor. Această formă de
contabilitate utilizează registre separate pentru înregistrarea
cronologică, sintetică sistematică, analitică sistematică, prin
prelucrarea paralelă a datelor.
În cazul utilizării formei de înregistrare combinată „maestru-
şah cu jurnale”, pe lângă formularele menţionate la forma de
înregistrare „maestru-şah” se utilizează jurnalele auxiliare specifice
formei de înregistrare „pe jurnale”.
4.9 Răspunderi pe linia organizării şi supravegherii contabilităţii
În conformitate cu art. 10 din Legea nr. 82/1991, legea
contabilităţii, republicată „răspunderea pentru organizarea şi
conducerea contabilităţii entităţilor revine administratorului,
ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia
gestionării unităţii respective.”
În situaţii de insolvenţă, practicianul în insolvenţă,
(administratorul judiciar sau lichidatorul) are obligaţia gestionării
entităţii aflate în insolvenţă (art. 20, respectiv art. 25 din legea

91
insolvenţei). Prin urmare, el este cel responsabil de organizarea şi
conducerea contabilităţii entităţilor aflate în insolvenţă.
Entităţile organizează şi conduc contabilitatea, de regulă, în
compartimente distincte, conduse de către directorul economic,
contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească
această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice
superioare şi răspund împreună cu personalul din subordine de
organizarea şi conducerea contabilităţii, în condiţiile legii.
Contabilitatea poate fi organizată şi condusă pe bază de
contracte de prestări de servicii în domeniul contabilităţii, încheiate
cu persoane fizice sau juridice autorizate în condiţiile Ordonanţei
Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză
contabilă şi a contabililor autorizaţi, cu modificările şi completările
ulterioare, care răspund, potrivit legii. La persoanele juridice la care
contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte, care
nu au personal calificat încadrat, potrivit legii, sau contracte de
prestări de servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane
fizice sau juridice autorizate în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.
65/1994 şi care au înregistrat o cifră de afaceri anuală de până la
echivalentul în lei a 50.000 euro, răspunderea pentru ţinerea
contabilităţii, potrivit legii, revine administratorului sau altei
persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective
(administratorul judiciar sau lichidatorul).
În cazul societăţilor pe acţiuni, acestea trebuie să aibă minim
trei (art. 73)50 cenzori (număr impar) şi toţi atâţia supleanţi, aleşi de
către adunarea generală a acţionarilor şi care acţionează în baza
unui contract de mandatului. De asemenea, societatea declarată în
stare de insolvenţă poate avea un auditor financiar extern
independent, în locul cenzorilor, cu care are încheiat un contract
civil de prestări de servicii. Practicianul în insolvenţă are
posibilitatea de a denunţa respectivele contracte (art. 86 din legea
insolvenţei), însă apreciem că, dacă în situaţia de insolvenţă,
operaţiunile sunt realizate de către administratorul judiciar sau
lichidator, sub controlul şi supravegherea judecătorului sindic, din
motiv de interes public, verificarea faptului că bilanţul şi contul de
profit şi pierderi sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele,
dacă acestea din urma sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea
patrimoniului s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea
bilanţului trebuie realizate de către auditori financiari externi
independenţi care se vor exprima asupra modului în care au fost
reflectate în contabilitate operaţiunile realizate şi nu asupra
legalităţii respectivelor operaţiuni. În fapt, judecătorul, cu aprobarea
adunării creditorilor, poate numi un expert care să se pronunţe
asupra aspectelor de natură contabilă realizate de administratorul
judiciar sau lichidator pe parcursul derulării procedurii.

50
Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare

92
5 Aplicarea principiilor şi convenţiile contabile în
cazul societăţilor aflate în procedura de
insolvenţă
5.1 Concepte contabile de bază: conţinutul şi calitatea
informaţiei

La nivelul cel mai general, dreptul contabil pune în discuţie


obligativitatea ţinerii contabilităţii şi defineşte informarea realizată
prin intermediul situaţiilor financiare anuale, în termeni de conţinut
şi din punct de vedere calitativ, prin prisma principiilor de
regularitate, sinceritate şi imagine fidelă51.

5.1.1 Obligaţiile contabile şi conţinutul informării contabile

Nu se poate pune în discuţie un asemenea „principiu”, dat


fiind gradul deosebit de ridicat de generalitate. Totuşi este util,
pentru înţelegerea conceptelor fundamentale ale contabilităţii, de a
ne referi la caracteristicile obligaţiei contabile aşa cum este ea
definită în drept.
Codul civil român, ca de altfel şi alte coduri civile moderne,
nu defineşte obligaţia. Este motivul pentru care această misiune şi-
a asumat-o doctrina modernă. Termenul de „obligaţie” provine din
cuvântul obligatio, care însemna în latina veche „a lega” (ligare) pe
cineva „din pricina” (ob, obs) neexecutării prestaţiei pe care o
datora altuia.52 Reiese că în dreptul roman, termenul de obligaţie,
în accepţiunea sa iniţială, însemnă o legătură pur materială
(vinculum corporis), concretă, între două persoane, constând în
înlănţuirea debitorului faţă de creditor. În această concepţie,
obligaţia era ius in personam, adică „un drept asupra unei
persoane”, fiind asemănată dreptului de proprietate care era „un
drept asupra lucrului” (ius in rem). Urmare a evoluţiei societăţii
romane, cu timpul, noţiunea de obligaţie încetează a mai fi
înţeleasă doar ca o simplă legătură materială (vinculum corporis),
ea devine o legătură pur juridică (vinculum iuris), adică un raport
juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să
execute prestaţia ce i se datorează, în caz de neexecutare, de
bună voie, putând recurge la constrângere (adstringimur),
procedând la executarea silită asupra bunurilor debitorului.
În terminologia juridică actuală, termenul de obligaţie are
două înţelesuri.53 Într-un prim sens, propriu, prin obligaţie

51
Bunget Ovidiu Constantin – Contabilitatea românescă: între reformă şi
convergenţă, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 56
52
Vladimir Hanga – Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977, p. 345
53
Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.
12

93
înţelegem raportul juridic în întregul său, cu ambele laturi, activă şi
pasivă. Într-un alt sens, mai larg, termenul de obligaţie este
sinonim cu acela de îndatorire juridică, noţiune generică, prin care
înţelegem îndatoririle juridice generale şi particulare.
Sub aspectul material, obligaţia contabilă de informare este
atât una de mijloace, dar şi de diligenţă (mai ales dacă ne referim
la conţinut). Punând în discuţie obligaţia de informare contabilă
trebuie adus textul din legea contabilităţii care precizează (art. 1)
că „Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile
autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile
cooperatiste şi celelalte persoane juridice cu scop lucrativ au
obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie […].”
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene vizează doar
societăţile de capitaluri; dreptul român, preluând din dreptul
contabil francez, a lărgit această obligaţie la toate categoriile de
comercianţi, incluzând aici atât societăţile de persoane, cât şi
întreprinzătorii individuali (asociaţiile familiare, liber-profesioniştii
etc.). Dorind să extindă câmpul obligaţiei informării prin
contabilitate, textele de lege româneşti reprezintă mai degrabă
dovada unui manifestări de voinţă de ataşament la noţiunea de
„întreprindere” decât la alte categorii juridice tradiţionale. Se poate
spune, din acest punct de vedere, că dreptul contabil român
recunoaşte, implicit, principiul anglo-saxon al „entităţii” (entity) care
defineşte unitatea de observare a faptelor contabile: „o
întreprindere este considerată entitate distinctă, separată nu numai
de creditorii şi clienţii săi, ci şi de proprietarul sau proprietarii săi.
Ea trebuie să aibă un set complet diferit de înregistrări, iar
rapoartele şi evidenţele sale financiare trebuie să se refere numai
la propriile operaţiuni financiare.”54 Fără a merge prea departe,
rezultă cu claritate că întreprinderea este subiectul de drept care
este supus obligaţiei de informare asupra operaţiunilor desfăşurate
de ea însăşi; acest lucru poate determina anumite dificultăţi în
aplicarea principiilor contabile.
În ceea ce priveşte conţinutul obligaţiei, trebuie făcute două
observaţii:
- textele de lege vizează, pe de o parte, procedurile, iar pe
de altă parte situaţiile financiare anuale, primele fiind calea de
realizare a secundelor: „înregistrarea operaţiunilor patrimoniale în
contabilitate se face cronologic, prin respectarea succesiunii
documentelor justificative, după data de întocmire sau de
înregistrare în unitate, în conturi sintetice şi analitice, cu ajutorul
registrului jurnal şi al cărţii mari […]” (pct. 4, alin. 2 din
Regulamentul de aplicare al legii contabilităţii); de asemenea se
precizează obligaţia efectuării „inventarierii generale a elementelor
de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată

54
Belverd Needles Jr., Henry Anderson şi James Caldewell – Principiile de bază ale
contabilităţii, Editura Arc, Chişinău, 2000, p. 13

94
pe an pe parcursul funcţionării sale, în cazul fuziunii sau încetării
activităţii, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege” (art. 8 din
Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată), iar apoi
întocmirea de „situaţii financiare anuale, inclusiv cu ocazia fuziunii,
divizării sau încetării activităţii […].”(art. 27 din Legea nr. 82/1991,
legea contabilităţii, republicată). Rezultă cu claritate, procedura
obligatorie de construcţie a situaţiilor financiare („Întocmirea
situaţiilor financiare anuale trebuie să fie precedată de
inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv şi a
celorlalte bunuri şi valori aflate în gestiune şi administrare, potrivit
normelor emise în acest scop de Ministerul Finanţelor Publice”),
însă dacă ne referim la informare, avem în vedere doar „situaţiile
financiare”. Dar este evident că modul de realizare a procedurilor
de înregistrare curentă şi de efectuare a inventarierii condiţionează
calitatea informaţiei contabile. Principiile contabile, despre care o
să discutăm, au drept „target” mai cu seamă la situaţiile financiare
anuale, dar se aplică de aceeaşi manieră şi procedurilor curente.
- documentele financiare de sinteză nu se rezumă doar la
„conturi” (prezentate de o manieră sistematică în Registrul Cartea
Mare) în sens strict, ele fiind formate dintr-o serie de componente
care ţin seama de cadrul juridic aplicabil astfel: pentru persoanele
juridice care aplică reglementări contabile armonizate cu directivele
Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate (Ordinul ministrului finanţelor nr.
94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate) situaţiile financiare
anuale se compun din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia
modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie,
politici contabile şi note explicative (vezi şi OMF 1752/2005);
pentru persoanele juridice care aplică reglementări contabile
simplificate armonizate cu directivele europene se compun din
bilanţ, cont de profit şi pierdere, politici contabile şi note explicative
şi opţional, situaţia fluxurilor de trezorerie; instituţiile publice
întocmesc situaţii financiare trimestriale şi anuale, care se compun
din bilanţ, cont de execuţie şi anexe. Dominată, în anii ’90 de un
anume conservatorism şi uniformitate asociată cu o redusă sau
formală intervenţie a controlului profesional, informarea financiară,
cel puţin „pe hârtie”, la ora actuală se doreşte a fi un prim pas spre
o comunicare pertinentă.
Dacă situaţiile financiare „principale” (bilanţul contabil, contul
de rezultate) sunt normalizate, nu acelaşi lucru se poate spune
despre situaţiile financiare „secundare” (mai ales note şi politicile
contabile) care ţin de o anume încadrare juridică a celui care
publică situaţiile financiare, dar şi de profesionalismul (sau
interesul) managementului financiar contabil; rezultă, în mod
evident, rolul pe care trebuie să-l joace, pe această piaţă a cererii

95
şi ofertei de informaţii financiare, profesionistul contabil
independent, obiectiv şi competent.
Pe de altă parte, complementar situaţiilor financiare, consiliul
de administraţie/administratorul trebuie să elaboreze un raport55
care conţine, în principal, următoarele:
- o analiza fidelă a evoluţiei activităţii întreprinderii pe
durata exerciţiului financiar şi a situaţiei sale la
încheierea acestuia;
- valoarea dividendelor propuse, care a fost recomandată
de consiliul de administraţie şi aprobată de
asociaţi/acţionari;
- informaţii privind evenimente importante survenite de la
încheierea exerciţiului financiar, care au afectat
întreprinderea;
- informaţii asupra evoluţiei probabile a activităţii
întreprinderii;
- informaţii asupra activităţilor din domeniul cercetării şi
dezvoltării;
- următoarele informaţii în ceea ce priveşte acţiunile
proprii ale întreprinderii, care au fost achiziţionate sau
deţinute la orice moment în cursul exerciţiului financiar:
- motivele oricăror achiziţii efectuate în cursul
exerciţiului financiar;
- numărul şi valoarea nominală a acţiunilor
achiziţionate şi vândute în cursul exerciţiului
financiar şi ponderea pe care o reprezintă în
capitalul social;
- în cazul achiziţiilor sau vânzărilor, valoarea plaţilor
sau încasărilor pentru acţiunile respective;
- numărul şi valoarea nominală ale tuturor acţiunilor
achiziţionate şi deţinute de întreprindere, precum
şi ponderea pe care o reprezintă acestea în
capitalul social;
- numărul şi valoarea acţiunilor anulate;
- numele şi pregătirea profesională a fiecărui
administrator;
- politica privind protecţia mediului.
Din punct de vedere al formei şi conţinutului se poate spune
că suntem în „consonanţă” cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene care pretinde (art. 46) ca raportul de
gestiune să furnizeze o expresie fidelă despre situaţia economico-
financiară a entităţii şi evoluţiei afacerilor.

55
Reglementări contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, pct. 7.1.

96
5.1.2 Calitatea „imaginii fidele”

Imaginea fidelă reprezintă calitatea pe care trebuie să o aibă


informarea contabilă, rezultatul pe care trebuie să-l atingă.
Situaţiile financiare ale întreprinderii trebuie să dea o imagine
fidelă, clară şi completă […]” (art. 23 din Regulamentul de aplicare
a Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii). Acesta este mai mult decât
un principiu director, este un imperativ, iar toate principiile şi
regulile contabile i se vor subordona. Acest meta-principiu se
„bucură” de o oarecare ambiguitate. Vehicularea acestei noţiuni, în
România, s-a realizat mai cu seamă în plan teoretic, fapt datorat
unor numeroase considerente obiective, care ţin de modul de
reglementare al dreptului contabil, dar şi subiective, care ţin de
existenţa unor mentalităţi contabile tehniciste. Lipsa de „priză”
evidentă vizează atât noţiunea de „imagine” cât şi cea de „fidelă”
care, în accepţiunea multor contabili români, ar ţine de alte
domenii, şi mai puţin de contabilitate.
b1) despre „imagine”
O primă problemă ce se pune este cea de a cunoaşte
obiectul acestei „imagini”; ce trebuie să vedem în această
transpunere, imagine? „Patrimoniul, situaţia financiară şi
rezultatele obţinute” conform Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii,
republicată care reia cuvânt cu cuvânt prevederea din Codul
comercial francez (art. 9, alin. 5) şi Directiva a IV-a (art. 2-3).
Obiectul este deci unul plurivalent şi, oarecum, imprecis; cu atât
mai mult cu cât nici un alt text de lege nu vine să facă alte
precizări. Textul iniţial al Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii (art.
12) ce prevedea faptul că „Obiectul contabilităţii îl constituie
reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile […],
precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor
patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute
[…]”, precum şi controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate prin
inventariere ne-ar putea duce la concluzia că obiectul contabilităţii
s-ar limita la elementele de natură patrimonială, rezultând, de aici,
o regulă practică: nu pot figura în bilanţ decât bunurile asupra
cărora organizaţia exercită un drept de proprietate precum şi
creanţe şi datorii stabilite pe baza inventarului. Această regulă
implicită este uneori ridicată la rangul de normă („principiul
patrimonialităţii”) care însă este adesea contestată prin referinţa
„principiului realităţii” care „vorbeşte” de prevalenţa realităţii
economice în raport cu aparenţa juridică. Acest principiu este
specific sistemelor contabile nord-americane şi anglo-saxone
(substance over form principle) şi greu de acceptat în ţările de
drept roman, în România accepţiunea sa practică nu „sare”, încă,
departe de cea a principiului patrimonialităţii. De altfel prevalenţa
acestei noţiuni este departe de a fi absolută. În fapt, cei care
întocmesc situaţiile financiare sunt «invitaţi să ţină cont de realitate
şi de aparenţă, nu numai de prima în locul celei de-a doua. Poate

97
că „realitatea” şi „aparenţa” nu au o încărcătură filosofică prea
mare, dar ele sunt mai subiective. Cuvintele cheie ”substance” şi
”form” exprimă, atât în engleză cât şi în franceză (de altfel, şi în
română), concepte complementare: orice element al universului
material este definit prin substanţa şi forma sa.»56 Legea şi
doctrina contabilă românească a înregistrat „evenimente
deviaţioniste”, cei drept particulare, de la principiul patrimonialităţii
justificate de impactul unor activităţi generate de contextul
economiei de piaţă (leasing-ul, vânzarea-cumpărarea de bunuri cu
clauza transferului dreptului de proprietate etc.). Importanţa
criteriului patrimonialităţii este relativă, mai cu seamă că ea
vizează doar bilanţul, obiectul imaginii fidele fiind o noţiune mai
largă decât cea de „situaţia patrimonială” şi anume situaţia
financiară. De altfel bilanţul, contul de rezultate exprimă doar cifre,
care nu pot fi relative, iar înţelegerea în fapt şi în drept a „valorii”
acestor cifre trebuie să nu ignore conţinutul notelor explicative şi a
politicilor contabile (anexele bilanţului) care oferă informaţii despre
substanţa şi forma patrimoniului. Imaginea, ca şi la o hartă
geografică, este relevantă doar prin prisma utilizării unui limbaj
comun, al culorii, al cuvintelor şi cifrelor.
Dreptul contabil introduce, alături de noţiunea juridică de
„patrimoniu” din dreptul civil şi noţiunea de „situaţie financiară”. Un
punct comun al celor două poate fi găsit în atenţia ce se acordă
terţilor, poate, ca ultim scop al informaţiei contabile. Patrimoniul
social al întreprinderii constituie pentru terţi o garanţie imediată,57
iar examinarea situaţiei financiare permite efectuarea de judecăţi
asupra viabilităţii întreprinderii şi, adăugând la acestea referinţa
rezultatelor obţinute, aprecierea rentabilităţii şi profitabilităţii, dacă
avem în vedere investitorii potenţiali. Însă „imaginea” se poate
obţine prin luarea în considerare a tuturor componentelor, de la
caz la caz, prevăzute de art. 27 alin. 3 şi alin. 4 al Legii
contabilităţii, în complementaritatea lor pentru ca să putem discuta
şi de „fidelitate”.
b2) despre „fidelitate”
Ambiguitatea adesea denunţată de conceptul imaginii fidele,
provine, mai cu seamă dintr-un considerent dublu subiectiv:
imaginea este destinată utilizatorilor de informaţii şi furnizată de
producătorii ei, în cele mai multe cazuri, persoane diferite.
Fidelitatea presupune că producătorul informaţiei contabile are
capacitatea de a aprecia calitatea informaţiei contabile, nu
subiectiv, în raport cu cerinţele sale, ci ţinând seama de destinatarii
ei externi, cu alte cuvinte de a se pune „în pielea” altui lector al
acestor informaţii financiare decât el însuşi. Situaţiile financiare
trebuie să pună în evidenţă orice fapt ce poate avea influenţă

56
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1998, p. 395
57
Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, art. 3 alin. (1)

98
asupra judecăţilor beneficiarilor informaţiei contabile. Fidelitatea
presupune o informare (informaţie) completă, însă nu poate fi
limitată la acest criteriu de exhaustivitate (care poate fi considerat
ca şi element al principiului sincerităţii), clară, inteligibilă, uşor de
exploatat (fără a pierde însă din relevanţă).
Fidelitatea informării contabile rezultă în mod implicit din
textele legale, de aceea discutăm de o concepţie subiectivă a
fidelităţii justificată, de asemenea şi de imprecizia constatată
relativă la imagine. Nu este vorba de o „fotografie mişcată”, care ar
reda o imagine imprecisă, dubioasă, ci de una pertinentă pentru
diverşii utilizatori ai informaţiei contabile, interesaţi, poate, de
elemente diferite, iar a da un plus de „precizie” poate conduce la
privilegierea unor anume categorii de utilizatori. Putem discuta,
totuşi, de două interpretări ce se dau principiului imaginii fidele:
- o concepţie obiectivă, pe care o putem califica drept o
abordare maximală, conform căreia contabilitatea
trebuie să reflecte realitatea economică. Această
afirmaţie se poate situa la un nivel înalt de abstractizare
încât este destul de dificil să i se realizeze reguli
operaţionale şi se poate „aluneca” spre un alt principiu,
al prevalenţei realităţii economice asupra formei juridice.
- o accepţiune minimalistă, conform căreia imaginea este
„fidelă” dacă ea este conformă regulilor contabile şi, în
particular, dacă se respectă principiile de regularitate şi
sinceritate.
Imaginea fidelă nu se confundă cu o copiere exactă a
realităţii.58 Imaginea fidelă este reprezentată de „imaginea în care
se poate avea încredere”,59 imaginea căreia i se poate da credit;
aceasta deoarece „s-a acreditat ideea că pot exista mai multe
imagini fidele”.
b3) accepţiunea principiului
Regulile dreptului contabil continental-european tradiţional
nu făceau referiri la noţiuni cum ar fi „fidelitate”, „loialitate” în ceea
ce priveşte informarea contabilă. Aceasta deoarece, bazată pe o
doctrină şi o practică ce ţinea de reflectarea exactă a realităţii
economice (să nu uităm că o parte din cei care au studiat relaţia
contabilităţii cu mediul au stabilit că există origini matematice ale
contabilităţii), contabilitatea, voles noles, sub condiţia dovedirii
falsului, era considerată ca fiind un „instrument de precizie”, iar
noţiunea de „fidelitate” aducea cu sine o umbră de incertitudine.
Este adevărat că vorbim de precizia cifrelor care nu ar lăsa nici un
dubiu de interpretare, dar rigoarea poate crea chiar şi haos. Dar tot
aşa de bine s-ar putea spune că nimic nu este dat, totul este o

58
Ioan Oprean şi colaboratorii – Întocmirea şi auditarea bilanţului contabil. Sinteza
şi valorificarea informaţiei contabile, Editura Intelcredo, Deva, 1997, p. 101
59
Michel Capron – Contabilitatea în perspectivă, traducere în limba română, Editura
Humantas, Bucureşti, 1994, p. 138

99
construcţie! Obiectivul imaginii fidele a situaţiilor financiare, ca
noţiune, a fost împrumutat de la britanici şi introdus prin Directiva a
IV-a din 25 iulie 1978. În dreptul contabil continental nu s-a dat
niciodată o definiţie „imaginii fidele”, iar aceasta a făcut şi cu
siguranţă va mai face să mai curgă multă cerneală!
A true and corect view (o imagine adevărată şi corectă) a
apărut întâia oară în Legea societăţilor comerciale (Companies
Act), în 1947, însă, sub influenţa practicilor de audit şi contabilitate
care vedeau în această expresie o rigurozitate excesivă, s-a
transformat în a true and fair view (o imagine adevărată şi loială),
iar apoi au fost utilizaţi şi alţi termeni ca full (complet), true
(adevărat), correct (corect). Exprimarea era prea pretenţioasă,
chiar şi pentru comitetul de realizare a Directivei a IV-a care era
condus de un reputat specialist german, Wilhem Elmendorff, şi
cunoscând aptitudinile prudenţialiste ale doctrinei contabile şi
financiare ale legilor germane, era greu de crezut că o exprimare
neclară ar putea pătrunde într-o reglementare a Comunităţilor
Economice Europene. Şi totuşi s-a putut!
O dată cu dezvoltarea Pieţei Comune, cadrul instituţional şi
spaţiul economic al organizaţiilor au suferit o serie de modificări:
înainte de a discuta de o bună funcţionare a pieţei unice trebuia
asigurat un mediu economic şi monetar omogen. Din aceste
considerente, obiectivele Directivei a IV-a în materie de armonizare
contabilă au fost:
- realizarea unor dispoziţii acceptabile şi comparabile
pentru a-i ghida în mod raţional pe investitorii de
capitaluri,
- blocarea intenţiilor de constituire de societăţi comerciale
acolo unde exigenţele în materia conturilor anuale sunt
foarte slab dezvoltate,
- dezvoltarea relaţiilor comerciale şi participaţiilor
societăţilor,
- realizarea unei securităţi juridice graţie unei omogenizări
a obligaţiilor societăţilor localizate în diferite ţări
comunitare.
Cadrul contabil adoptat se dorea a avea vocaţia unei
contabilităţi europene, chiar internaţionale. Ţinându-se seama de
natura juridică a Directivei, textul ei trebuia introdus (lucru de altfel
realizat) în legislaţia contabilă a fiecărui stat membru al
Comunităţii.
b4) despre relativitatea conceptului de imagine fidelă
Textul oficial al Directivei a IV-a precizează: „Conturile
anuale trebuie să dea o imagine fidelă a patrimoniului, situaţiei
financiare şi rezultatelor societăţii.” (secţiunea I, art.2 al. 3). Aşa
cum am menţionat, lipsa unei definiţii fac din orice reflecţie o
poveste fără de sfârşit. Dacă bilanţul şi contul de rezultate prezintă
valori matematice, totuşi ele se „bucură” de o anumită precizie care

100
exprimă o realitate! Cine este imprecis, imaginea sau fidelitatea?
Sau ambele?
Am putea spune că „imaginii fidele”, atâta timp cât nu este
definită, i s-ar putea face o interpretare „infidelă”. Contabilitatea se
doreşte a fi o reprezentare a realului, aşa precum o hartă ar
reprezenta o realitate geografică. Vorbim oare de realitatea/situaţia
„economică” şi deci situaţiile financiare ar servi pentru analiza
economică a drepturilor şi obligaţiilor respectivei entităţi? Trebuie
să credem pentru a avea încredere în „imaginea fidelă”? În lipsa
unei definiţii se presupune că este măcar necesară o înţelegere
mai bună a implicaţiilor pe care le aduce în mod obligatoriu, mai
ales în ceea ce priveşte conţinutul informativ al documentelor
susceptibile a exprima imaginea fidelă a întreprinderii. De aici se
pare că un rol însemnat l-ar avea anexele (notele explicative) la
situaţiile financiare.
Una din tehnicile de interpretare a unei noţiuni utilizată în
drept este ca atunci când o noţiune nu este bine definită să se
admită, per a contrario, o interpretare a termenului prin opoziţie cu
alţi termeni specifici, definiţi cu precizie. „Imaginea” este
reprezentarea situaţiei entităţii, care va avea impact asupra terţilor.
Situaţiile financiare sunt vectorii informării partenerilor de afaceri ai
entităţii, iar rolul contabilităţii este de a da expresia dimensiunii
faptelor consemnate în documente. Contabilitatea „traduce”, într-
un limbaj adecvat realitatea economică şi juridică a entităţii, dar
metodele de realizare a „traducerii” evoluează, iar principiile şi
convenţiile contabile nu sunt intangibile şi nici instituite ca dogme.
Fidelitatea imaginii furnizate nu trebuie să fie una „din cărţi”, ci cea
a patrimoniului, performanţelor şi situaţiei financiare a entităţii. Nu
se pune problema unei fidelităţi 100%, ci a unei fidelităţi care să
satisfacă cerinţele unei informări financiare, obiective pentru
utilizatorii situaţiilor financiare. Situaţiile financiare nu trebuie să
conţină deformaţii marcante în raport cu situaţia pe care trebuie să
o reprezinte sau cu nevoile celor pentru care va trebui să existe.
„Imaginea nu poate fi fidelă decât în raport cu interpretarea pe care
o va face utilizatorul; trebuie ştiut, deci, cine este destinatarul
imaginii….Fiecare caută propriul adevăr!”60 Limbajul utilizat în
prezentarea situaţiilor financiare trebuie să fie un limbaj acceptat
atât de contabili, cât şi de utilizatori. Cât de sofisticat trebuie să fie
el pentru a prezenta imaginea fidelă a situaţiilor financiare?
b5) imaginea fidelă şi cercetarea realităţii companiilor
Construirea imaginii fidele rezultă, mai cu seamă, din
utilizarea cu competenţă şi bună credinţă a regulilor naţionale (şi
de ce nu, comunitare sau internaţionale). Reprezentarea
convenţională care se dezvoltă dintr-un joc de imagini şi accepţiuni
nu trebuie a mai fi considerată o stare „îngheţată”. Imperativele de

60
Jean-Michel Matt şi Alain Mikol – L’Image fidèle, la doctine et la loi, Revue
française de comptabilité, nr. 174/1986, p. 39-50

101
fidelitate a reprezentării economice a unei companii, relevă, de o
manieră singulară dizarmoniile noţiunii, fragilitatea corelate cu
utilitatea sa. Considerate compatibile cu convenţiile contabile,
dizarmoniile imaginii fidele pun în mare impas analizele realităţii
economice dintr-o companie. În acest sens trebuie să cităm doar
câteva din insuficienţele armonizării contabile europene:
- influenţa încă semnificativă a fiscalităţii asupra
contabilităţii;
- o determinare eterogenă a conţinutului şi valorii
imobilizărilor necorporale;
- o aplicare diversificată a principiului costurilor istorice ori
a utilizării derogărilor;
- deprecierea sistematică ori menţinerea la costul istoric
în ceea ce priveşte imobilizările financiare;
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli limitate la nivelul
datoriilor incerte sau cele referitoare la provizioanele
„dinamice” pentru cheltuieli;
- reguli de evaluare diferenţiate pentru conturile
consolidate şi conturile sociale.
Aceste „distorsiuni” devin mai vizibile mai ales în prezent în
ţările Uniunii Europene când întocmirea situaţiilor financiare în euro
permite realizarea de comparaţii imediate şi, în plus, utilizarea
standardelor internaţionale de contabilitate obligă la aplicarea de
tratamente contabile identice în prezentarea conturilor consolidate
pentru societăţile cotate.
Imaginea fidelă este fragilă pentru că este incompletă şi
manipulabilă. „Diluarea” are loc mai ales în contextul
internaţionalizării finanţării companiilor. Imaginea fidelă se
dovedeşte, în prezent, a fi incompletă deoarece nu răspunde la
probleme ca de exemplu:
- tratamentul precis aplicabil operaţiunilor: în faţa
inovaţiilor de natură comercială, juridică, economică ori
financiară care nu au corespondent în soluţii contabile
normalizate sau reglementări contabile imediate,
contabilii fac probe de imaginaţie;
- natura informaţiilor ce trebuie furnizate: conturile anuale
nu prezintă toate riscurile cu care se confruntă o
companie.
- pe de altă parte, vorbim de informări contabile şi
financiare pe segmente, interimare, previzionale care
sunt incomplete ori, prin natura lor, aceste informări sunt
în primul rând cifre ce nu ţin seama întotdeauna de
efecte colaterale;
- tratamentul contabil al unei tranzacţii sau al unui risc,
dacă ele depind de contextul conjunctural sau
operaţional al unui eveniment, de psihologia, de intenţia
investitorului sau de cea a celui care a întocmit situaţiile

102
financiare, în acest context, nu va apare de o manieră
explicită.
Ceea ce considerăm că ar trebui remarcat este faptul că
toate aceste elemente, dificil de reperat, pot să condiţioneze
prezentarea şi evaluarea contabilă şi o schimbare a unuia dintre
aceşti parametri induce o schimbare în această prezentare sau
evaluare.
Imaginea fidelă poate fi manipulată atâta timp cât discutăm
de schimbări inopinate, accelerate sau retroactive ale metodelor de
prezentare sau evaluare ce vizează decizii de oportunitate sau
chiar „fapte arbitrare”. Dacă ne referim la sistemul românesc al
„normelor metodologice de închidere”, acest fapt devine şi mai
evident.
Imaginea fidelă poate fi privită ca o anumită regularitate în
raport cu o gestiune optimă a opţiunilor contabile ce au un impact
asupra mărimii sau prezentării rezultatului sau care ameliorează
prezentarea bilanţului sau a fluxurilor de numerar. Această supleţe
a putut fi „acoperită” prin indicarea abilă sau prudentă a faptului că
„situaţiile financiare prezintă o imagine fidelă a patrimoniului,
situaţiei financiare şi rezultatelor companiei”. Imagine fidelă este
faţeta „perversă” a contabilităţii creative, atâta timp cât tranzacţiile
sunt iniţiate spre obţinerea unei imagini dorite.
Pe de altă parte, imaginea fidelă obţinută ca urmare a
aplicării normelor naţionale de drept, chiar inspirate din directivele
europene, este una cu cea rezultată din aplicarea normelor
contabile internaţionale? Introducerea cu titlu derogatoriu a acestor
norme, face ca în legislaţia naţională să se adopte respectivele
norme în strânsă corelaţie cu directivele europene. Directivele fiind
neschimbate, putem ajunge la concluzia că în materie de imagine
fidelă putem vorbi de reguli ale geometriei variabile. Având în faţă
jocuri de imagini personalizate ce construiesc companiile şi
grupurile multinaţionale, noţiunea de imaginea fidelă se dovedeşte,
poate, a fi nefinisată şi fragilă.
În România, deşi legea contabilităţii nu precizează în mod
expres despre calitatea informării financiare, prin prisma
prezentării principiilor contabile, reglementările contabile, altele
decât legea, dau un rol particular acestui principiu, situându-l
deasupra tuturor altor reguli. Aplicarea prescripţiilor de drept
contabil nu este chiar atât de suficientă pentru a fi absolut convinşi
că „situaţiile financiare principale” prezintă o imagine fidelă, din
care motive sunt necesare informaţii suplimentare ce trebuie
prezentate în notele explicative (anexe).
În plus, trebuie remarcat faptul că, legea contabilităţii nu face
distincţie, în ceea ce priveşte imperativul imaginii fidele, între o
entitate aflată în on going concern şi o societate aflată în
procedură de insolvenţă: prin urmare, furnizarea unei imagini fidele
este obligatorie în ambele situaţii.

103
5.1.3 Caracteristicile de regularitate şi sinceritate

Contabilitatea este produsul unei îndelungate practici


economice, în cadrul căreia omul a dorit să cunoască cât mai
exact starea de fapt (dar şi de drept) a fenomenelor şi proceselor
economice, exprimată la un moment dat prin limbajul cifrelor.
Criteriul de performanţă al informaţiei contabile îl constituie
imaginea fidelă, măsura în care aceasta redă realitatea obiectivă,
completă şi pertinentă a tuturor faptelor consemnate. Pentru
contabilitatea continentală, imaginea fidelă reprezintă un obiectiv
fundamental, în timp ce pentru contabilitatea anglo-saxonă este un
principiu fundamental către care converg toate celelalte principii.61
Imaginea fidelă este suma dintre regularitate şi sinceritate. Aceste
două principii sunt întotdeauna evocate împreună, ca o dublă
obligaţie, pe de o parte impunerea făcută de legea contabilităţii, iar
pe de altă parte ca fiind strâns legate, în fapt, de obiectivul de
imagine fidelă.
Obligaţia de regularitate, în sine poate apărea ca fiind un
non-sens: ea impune, de o manieră pe cât de simplă din punct de
vedere al exprimării, pe atât de complexă sub aspectul fondului
problematicii, conformitatea cu regulile şi procedurile în vigoare,
respectiv aspectul că orice informaţie relativă la situaţia financiară,
patrimoniu şi rezultate este obţinută prin respectarea regulilor şi
procedurilor în vigoare, pornind de la principiile de bază. Pe aceste
considerente se pot face două remarci:
- ideea de a menţiona procedurile alături de reguli
exprimă faptul că această conformitate nu trebuie să fie
apreciată numai la nivelul informaţiei produse şi
prezentate publicului, ci include şi ideea de organizare
internă contabilă a unei întreprinderi, modul de realizare
a înregistrărilor operaţiunilor: schemele de tratament
contabil, documentele justificative ce stau la baza
informaţiilor din situaţiile financiare etc.
- definiţia prezentată de legiuitor ne trimite la un ansamblu
normativ care nu se rezumă doar la norme de drept
scris; vorbind de „reguli în vigoare” putem lua în discuţie
reglementările profesionale, doctrina, jurisprudenţa.
Ierarhia regulilor este cea de drept comun în materia
dreptului civil şi comercial, atât în ceea ce priveşte
acţiune în timp cât şi acţiune în spaţiu (conflictul de legi).
Trebuie remarcat faptul că dreptul contabil românesc nu
face nici o referire la noţiunea de iregularitate ori de contabilitate
fictivă, aşa cum este prevăzut în dreptul contabil francez. Putem
însă înţelege că lipsa regularităţii conduce la o „contabilitate falsă”
şi implicit este adus în discuţie principiul de sinceritate. Este drept

61
Niculae Tabără şi Emil Horomnea – Dimensiunile etice ale profesiunii contabile în
Revista Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor nr. 12/2000, p. 51

104
că, de o manieră implicită, putem accepta că şi iregularitatea este
prezentată şi sancţionată în sensul că „Efectuarea cu ştiinţă de
înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor
în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor,
cheltuielilor, rezultatelor financiare precum şi a elementelor de
activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ constituie infracţiunea de
fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.”62 Nu putem însă să
fim extremişti şi să considerăm ca fiind neconforme cu regulile
anumite operaţiuni atâta timp cât informaţia furnizată este de bună
credinţă; dar anumite iregularităţi vor putea conduce la acuzaţia de
situaţii financiare ce nu oferă o imagine fidelă (absenţa
inventarului, a situaţiilor financiare, a jurnalelor auxiliare de
contabilitate, confuzii în ceea ce priveşte clasificarea unor cheltuieli
şi a cheltuielilor entităţii etc.): drept consecinţă putem afirmă că
între regularitate şi fidelitate există strânse legături.
Referindu-ne la sinceritate, literatura de specialitate o
defineşte, preluând în cea mai mare parte prescrierea din Planul
contabil francez, ca reprezentând „aplicarea cu bună credinţă a
regulilor şi procedurilor, în funcţie de cunoştinţa pe care trebuie să
o aibă, în mod normal, asupra realităţii şi importanţei operaţiunilor,
evenimentelor şi situaţiilor.”63
Sinceritatea64 conturilor presupune, în primul rând
sinceritatea producătorului informaţiei contabile faţă de utilizatorii
interni şi externi ai acesteia. Discutăm aici de o concepţie
subiectivă a „sincerităţii” care vizează calitatea morală (şi nu cea
juridică!) a contabilului: buna credinţă, în condiţiile în care a atins
competenţa profesională necesară. Aceasta presupune lipsa unor
intenţii de natură frauduloasă şi considerarea responsabilă a
faptului că informaţia contabilă trebuie să fie conformă realităţii
cunoscute, importanţei operaţiunilor realizate. Putem avea, de
asemenea o latură obiectivă a principiului sincerităţii, conform
căruia contabilul trebuie să-şi manifeste profesionalismul în
aplicarea corectă a principiilor contabile şi să oferea informaţii şi
date suplimentare care să ajute lectorul situaţilor financiare la
înţelegerea corectă şi exhaustivă a acestora.

62
„Art. 289 Falsul intelectual – Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii
acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte.” – Constantin Crişu -
Codul penal şi Codul de procedură penală, Editura Juris Argessis, Curtea de Argeş,
2001, p. 150
63
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1998, p. 426
64
„Sinceritatea nu este adevăr. (…). Totuşi se poate spune că, în opoziţie cu
adevărul care caută a conforma acţiune propriei conştiinţe la spectacolul lucrurilor,
sinceritatea încearcă să conformeze acţiunea propriei conştiinţe la spectacolul pe
care îl prezint” – Louis Navelle, L’Erreur de Narcisse

105
Ceea ce se poate constata este faptul că informarea
contabilă răspunde la un tri-principiu, sau mai exact, la un singur
principiu cu trei faţete: realizarea unei imagini fidele presupune
respectarea regulilor de informare şi comunicare către utilizatori,
cu bună credinţă şi loialitate, a unor situaţii financiare anuale
suficient de complete şi clare pentru a-şi putea forma judecăţile de
valoare. În fapt, avem de discutat doar de „o bună informare”.
Relaţiile imagine-realitate, conformitate-derogare,
sinceritate-responsabilitate, neutralitate-credibilitate socială a
informaţiei deschid noi abordări care exprimă complexitatea
conceptului de imagine fidelă. Imaginea fidelă nu reprezintă doar
„un deziderat spre care contabilitatea tinde în permanenţă, dar
care nu se poate realiza în sensul absolut”.65 „Adevărul spus de
contabilitate nu este decât un filtru care permite înţelegerea unei
realităţi”, iar de aici şi exigenţele pe care contabilitatea trebuie să şi
le autoimpună în faţa unor utilizatori diferiţi, dar şi a unor reguli
diferite.
Diferenţa dintre conformitatea cu regulile şi sinceritate este
similară diferenţei dintre litera (litera legii) şi spirit.66 Regularitatea
vizează operaţiuni simple şi repetitive care pot fi standardizate, în
timp ce sinceritatea vizează, mai degrabă, operaţiuni complexe, ce
presupun anumite demersuri cu o anumită doză de subiectivism.
Urmând demersurile realizate pe plan mondial, organismele
profesionale ale contabililor, organismele de normalizare,
autorităţile publice au avut în vedere în permanenţă găsirea
mijloacelor pentru ca informarea contabilă să fie utilă. Eforturile lor
s-au concertat spre formarea de contabili şi a unui fundament solid
al profesiei contabile, norme de lucru, de conduită etică
profesională, includerea în textele de lege a răspunderii celor care
întocmesc situaţiile financiare anuale şi a celor îndrituiţi cu
verificarea acestora etc. Dar în ultimul sfert de secol lumea a
devenit mult mai liberală, mai bogată, mai diversificată şi mai
complexă. Concurenţa a devenit puternică, iar riscurile de afaceri
ca de altfel şi oportunităţile se difuzează uşor de la o ţară la alta.
Problema comunicării financiare se situează mai cu seamă la
nivelul grupurilor multinaţionale. În aceste cazuri nu se mai poate
spune că buna informare este cea care se bazează pe
reglementările naţionale. Exemplul tipic ce se prezintă în literatură
este cel al companiei germane Daimler Benz când, cu ocazia
introducerii pentru prima dată spre a fi listată pe Wall Street, în
1993, cu ocazia conversiei situaţiilor financiare s-au constatat
diferenţe cifrate la aproximativ 44% pentru capitalurile proprii
determinate conform regulilor americane de contabilitate în raport

65
Emil Horomnea – Contabilitatea de la geneză la performanţă şi controverse, în
Revista de Finanţe Credit, Contabilitate, nr. 2/2000
66
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1998, p. 428

106
cu regulile germane precum şi o diferenţă semnificativă la nivelul
rezultatului companiei. În ambele cazuri contabilitatea a fost
„conformă regulilor şi sinceră”! Cifrele sunt demne de încredere în
ambele cazuri pentru că sunt generate conform regulilor şi
uzanţelor din fiecare ţară, fără însă a indica aceleaşi rezultate.
Relativitatea contabilă în context juridic, economic şi social,
ţinând seama de necesităţile şi situaţiile întreprinderii a devenit o
stare de fapt de care trebuie să se ţină seama cu mare atenţie de
către cei care realizează analize financiare, precum şi pentru
utilizatorii informaţiei financiare.

5.2 Principiile şi convenţiile generale de elaborare a


informaţiei financiar-contabile şi aplicarea acestora în
cazul societăţilor aflate în procedura de insolvenţă

Realizarea obiectivului de imagine fidelă este condiţionată


de respectarea cu bună credinţă a principiilor sau convenţiilor
contabile. Aceste principii, în dreptul contabil, sunt enunţuri de
esenţă conceptuală foarte generale şi delimitate ca sistem de
referinţă pentru construirea informaţiei contabile privind situaţia
patrimoniului, situaţia financiară şi rezultatul obţinut.67
Principiile contabile general admise sunt reguli de ordine şi
bun sens, generate de practică pe baza cărora profesioniştii
contabili îşi fundamentează munca lor, toate fiind subordonate
obiectivului fundamental al contabilităţii, acela de imagine fidelă.
Literatura principiilor şi a convenţiilor contabile este foarte
abundentă şi impune astfel o schemă a acestora. De asemenea,
fiind rezultate din practică, aceste principii pot să se modifice o
dată cu modificările din practica şi teoria contabilă, unele principii
noi se generează, altele pot deveni desuete sau chiar divergente.
O asemenea dinamică reflectă faptul că realitatea economică are
multiple aspecte şi că principiile trebuie aplicate în raport cu
câmpul de acţiune al contabilităţii. Din punct de vedere juridic nu
se poate vorbi de o listă exhaustivă a principiilor contabile, însă, în
literatura contabilă, cei mai mulţi autori insistă asupra aceloraşi
convenţii fundamentale. Ele sunt admise prin acceptarea, adesea,
tacită. Ele au ca punct de pornire experienţe, raţiuni, cutume şi
uzanţe şi într-o oarecare măsură, necesităţi practice. Nu numai că
aceste principii se completează reciproc, dar ele se suprapun,
parţial, pentru a genera un ansamblu coerent şi logic. Totuşi nu
este facil de a face clasificări în jurul unei anumite problematici sau
teme, deşi acestea nu lipsesc în literatura contabilă.
Sistemul de drept contabil român face o prezentare, mai
completă, a principiilor şi regulilor contabile în Ordinul Ministrului
Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor

67
Oprea Călin şi Mihai Ristea - Contabilitate generală, Editura Independenţa
Economică, Brăila, 1999, p. 32

107
contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, Secţiunea 5 „Principii şi reguli contabile”, astfel:
principiul continuităţii activităţii, principiul permanenţei metodelor,
principiul prudenţei, principiul independenţei exerciţiului, principiul
evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv, principiul
intangibilităţii, principiul noncompensării, principiul prevalenţei
economicului asupra juridicului, principiul pragului de semnificaţie
(vezi şi OMF 1752/2005).

5.2.1 Principiul continuităţii activităţii (on going concern


assumtion).

a) Despre principiu
„Acesta presupune că întreprinderea îşi va continua în mod normal
funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea
continuării activităţii sau reducerea semnificativă a acesteia. Dacă
administratorii întreprinderii au luat cunoştinţă de unele elemente
de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la
incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste
elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care
situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului
continuităţii activităţii, această informaţie trebuie prezentată
împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a raportării
financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei
conform căreia întreprinderea nu îşi mai poate continua
activitatea.”68
Acest principiu este adesea văzut ca un argument justificativ
al recursului la costul istoric: în ipoteza că întreprinderea îşi va
continua în mod normal activitatea, afacerile în curs se vor derula
în continuare, imobilizările vor fi utilizate în mod adecvat etc.
Regula valorii de piaţă (valabilă în condiţiile opticii lichidative), este
implicit eliminată din considerente de pertinenţă. Întreprinderea
este percepută ca un proces continuu de creare de valori prin
transformarea factorilor de producţie în produse şi venituri, ca o
trecere de la costuri (istorice) la valori.
Principiul continuităţii vine să rezolve paradoxul pe care îl
constituie faptul de a prezenta o informare periodică asupra unei
activităţi continue69. El realizează o reconciliere între decupajul
temporar al vieţii întreprinderii şi realitatea economică: situaţiile
financiare trebuie interpretate din perspectiva continuităţii activităţii

68
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39
69
Ovidiu Bunget, Alin Dumitrescu - Principiului continuităţii activităţii şi opinia
auditorului financiar extern asupra situaţiilor financiare, Revista Contabilitatea,
Expertiza şi Auditul Afacerilor nr. 10/2005

108
şi că ele nu reprezintă o stare finală. Luarea în calcul a continuităţii
activităţii condiţionează semnificaţia informaţiilor din situaţiile
financiare anuale: dacă acest lucru nu se verifică în practică,
situaţiile financiare întocmite pe baza principiilor care decurg din
această convenţie sunt false sau cel puţin nu sunt fidele.
Continuitatea activităţii nu este o ipoteză pe care, în mod tacit, o
putem accepta, ci ea trebuie să fie verificată.
Obligaţia implicită de apreciere şi de realizare de judecăţi vis
à vis de continuitate ridică o dublă întrebare: până la ce nivel
trebuie să meargă această verificare şi care sunt criteriile de
verificare a continuităţii? Aprecierea stării de (ne)continuitate poate
să ne conducă la aprecierea realizării unui diagnostic economic al
întreprinderii. Însă chiar şi prin realizarea unei asemenea lucrări
proba continuităţii activităţii se poate dovedi un eşec.
Proba continuităţii activităţii nu trebuie să fie un obiectiv în
sine: ideea de prezumare implică mai degrabă faptul că această
convenţie va fi acceptată în lipsa probei contrarii, cea a
necontinuităţii. Pe de altă parte, faptul că întreprinderea cunoaşte
la un moment dat anumite dificultăţi (greutăţi de realizare a
exportului, chiar dacă acesta reprezintă ponderea în cifra de
afaceri, datorită unor evenimente temporare, gen războaie zonale
etc. cu efect asupra desfăşurării activităţilor de producţie) nu
reprezintă în mod obligatoriu o încetare totală sau parţială a
activităţii. Este indicat a nu se exagera în ceea ce priveşte această
obligaţie de verificare, ţinându-se seama şi de următoarele
observaţii:
- nu se pune problema de a face o judecată de valoare
relativă la continuitatea activităţii pe termen lung, ci doar
de a valida semnificaţia informaţiei produse în fiecare
exerciţiu financiar: rezultă că aprecierea continuităţii
activităţii se va întinde doar asupra unui exerciţiu
financiar (care în România corespunde cu anul civil),
deci pentru doisprezece luni viitoare;
- faptul că anumite impedimente particulare şi temporale
fac nesigură într-un anumit fel continuitatea activităţii, nu
justifică abandonul acestei convenţii, aceasta putându-
se reflecta în viitor poate într-o cesiune parţială sau
totală de activitate şi reflectată ca atare în situaţiile
financiare;
- nu este vorba de a face opţiunea între o continuitate
foarte probabilă şi perspectiva cedării activităţii:
informaţia poate fi nuanţată în cadrul notelor explicative
la situaţiile financiare. În ipoteza că principiul continuităţii
activităţii suferă erodări, riscul ce există poate fi
menţionat (precizându-se natura acestor dificultăţi ori
raţiunile pentru care principiul a fost totuşi menţinut),
stare ce vine să relativizeze acest principiu.

109
Având în vedere aceste considerente se poate afirma că
principiul continuităţii trebuie definit mai degrabă per a contrario,
aşa cum este realizat în cadrul Standardelor Contabile
Internaţionale de Contabilitate, pentru care el exprimă faptul că la
data întocmirii situaţiilor financiare, comercianţii (persoane fizice
sau juridice) „nu au intenţia şi nici obligaţia de a se pune în stare
de lichidare sau de reducere semnificativă a activităţilor lor.” (IAS 1
Prezentarea situaţiilor financiare § 7). Raţionând optimist, se poate
afirma că orice întreprindere care nu este în încetare de plăţi
(insolvenţă70), deci care nu este în reorganizare judiciară sau
faliment, va fi prezumată că îşi va continua activitatea pe un viitor
de încă 12 luni.71
Din punct de vedere juridic, postulatul continuităţii a fost
menţionat mai întâi în textele anglo-saxone şi internaţionale.
Europa comunitară, la rândul ei, menţionează acest principiu în
recomandarea Comisiei Europene nr. 4 din 1978 şi Directiva a IV-
a. Deşi nu au menţionat acest principiu, planurile contabile, emise
de organismul normalizator francez, în 1947 şi 1957, au publicat
reguli care să fie în acord cu practicile general admise, legate de
continuitatea exploatării: amortizarea imobilizărilor, utilizarea
conturilor de regularizare, etalarea anumitor cheltuieli înscrise în
activ, evaluarea în costurile istorice etc. Cu toate că Planul contabil
general francez din 1982 nu menţionează continuitatea în

70
„Prin insolvenţă se înţelege acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată
prin incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile”
– art. 1 alin. 2 din Legea nr. 64/1994 republicată, privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului
71
Un indiciu relativ la starea de necontinuitate a activităţii îl poate reprezenta
înregistrarea continuă de pierderi (prin analogie cu prevederile din dreptul fiscal
relative la realizarea controlului financiar de fond în situaţia în care întreprinderea
înregistrează pierderi timp de trei ani consecutivi) un număr de ani cu impact asupra
mărimii capitalurilor proprii. De altfel, art. 153, alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
republicată, legea societăţilor comerciale prevede că „dacă administratorii constată
pierderea unei jumătăţi din capitalul social, sunt obligaţi să convoace adunarea
generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la
suma rămasă sau dizolvarea societăţii.” Responsabilităţi pe linia judecării în going
concern a activităţii unei întreprinderi revin şi cenzorilor, dar mai cu seamă
auditorilor externi independenţi care trebuie să facă public starea de necontinuitate
prin raportul lor. Aşa cum reiese şi din definiţia de la nota anterioară, legiuitorul a
instituit în mod implicit o manieră de identificare-atenţionare a situaţiei de
nerespectare a principiului continuităţii activităţii. De aici se pot desprinde trei
posibilităţi:
- principiul continuităţii activităţii este acceptat în mod tacit dacă nici un fapt
nu a fost în măsură să demonstreze contrariul; totuşi, este indicat ca în notele
explicative, la politici, principii şi metode contabile, să se precizeze bazele întocmirii
situaţiilor financiare,
- continuitatea este pusă sub semnul întrebării, dar nu compromisă – în
acest caz sunt necesare explicaţii obligatorii în notele explicative la situaţiile
finaciare, cu precizarea impactului asupra bilanţului şi contului de rezultate,
- continuitatea este compromisă, în acest caz situaţiile financiare trebuie
întocmite şi prezentate pe baze diferite intrând în rol prevederile Legii nr. 64/1994
republicată, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

110
secţiunea dedicată principiilor generale (de altfel, foarte puţin
dezvoltată), el face referire la aceasta atunci când tratează
evaluarea bunurilor şi regulile de prezentare a documentelor de
sinteză. În schimb, legea contabilă din 1983 inserează
continuitatea într-un articol distinct al Codului de Comerţ. Până la
aplicarea legii din 1 martie 1984, privind prevenirea dificultăţilor
întreprinderilor, comisarii de conturi (auditorii legali) francezi
manifestau o atitudine relativ pasivă faţă de acest principiu. Astăzi,
prin legea amintită mai sus (aplicabilă societăţilor mari), se solicită
comisarului de conturi o vigilenţă mult mai mare. Comisarul de
conturi poate declanşa „procedura de alertă”, cerând explicaţii
consiliului de administraţie, convocând reunirea acestuia sau
întocmind un raport special care să fie prezentat adunării generale
a acţionarilor, în cazul în care, în urma examinării situaţiei
întreprinderii, sunt relevate aspecte care vin să compromită
continuitatea activităţii.
Continuitatea exploatării este o ipoteză care conduce la
evaluarea bunurilor, în funcţie de utilitatea lor, presupunând că
dimensiunea activităţii întreprinderii se va menţine fără o reducere
sensibilă într-un viitor previzibil. Ea implică, deci, analiza
întreprinderii, ceea ce presupune fie confirmarea orizontului său
economic, în care nu intervin insuficienţe majore în activitate, fie
afirmarea stării de necontinuitate.
Legăturile dintre principiul continuităţii activităţii şi celelalte
principii sunt dificil de pus în evidenţă, aceasta nu pentru că ele nu
există sau sunt de slabă intensitate, ci dimpotrivă, pentru că acest
principiu este adiacent celei mai mari părţi a principiilor de drept
contabil. Fără a avea pretenţia de a face o demonstraţie
exhaustivă, se poate observa că:
„ principiul continuităţii este complementar principiului
independenţei exerciţiului, în sensul că procedura de etalare a
cheltuielilor înregistrate în avans ori a cheltuielilor de cercetare
dezvoltare (în anumite condiţii), ce vor fi repartizate pe mai multe
perioade viitoare, conduce la supoziţia perenităţii întreprinderii;
„ principiul continuităţii legitimează, în parte, aplicarea
principiului nominalismului, în speţă, în cazul activelor amortizabile
care în bilanţ apar la valoarea netă contabilă ce rezultă dintr-o
repartiţie a costului unui bun (corporal sau necorporal) pe o durată
probabilă de utilizare,72 pe baza unui plan de amortizare;
continuitatea activităţii este văzută aici implicit prin prisma faptului
că aceste bunuri au fost achiziţionate pentru a fi utilizate până la
expirarea duratei lor de viaţă.

72
În România amortizarea activelor corporale şi necorporale se realizează în baza
prevederilor Legii nr. 15/1994, republicată, privind amortizarea capitalului imobilizat
în active corporale şi necorporale şi a Hotărârii Guvernului nr. 964/1998 pentru
aprobarea clasificaţiei şi a duratelor normale de funcţionare a mijloacelor fixe

111
Ceea ce pare mai interesant, din punctul nostru de vedere,
este studiul implicaţiilor principiului continuităţii activităţii raţionând
per a contrario, punându-ne să judecăm prin prisma abandonării
acestui principiu. În acest caz, imperativul imaginii fidele conduce
la a prezenta situaţiile financiare în ipoteza lichidării (totale sau
numai parţiale, pe bază de plan):
- de unde, în mod logic, au loc schimbări de metode, şi
implicit o să asistăm la derogări de la principiul
permanenţei metodelor;
- principiul independenţei exerciţiilor (sau al specializării)
va trebui, de asemenea, abandonat: pentru că
repartizarea cheltuielilor pe mai multe exerciţii devine
nefondată, acestea trebuie integrate, în totalitatea lor, în
exerciţiul în care s-a constatat starea de inaplicabilitate a
principiului continuităţii activităţii. De asemenea, o
atenţie sporită trebuie acordată elementelor de active
imobilizate necorporale de tipul cheltuielilor de
cercetare-dezvoltare, cheltuielilor de constituire, aplicaţii
informatice etc., active ce prezintă interes sub aspectul
prezentării lor în situaţiile financiare doar privite prin
prisma principiului continuităţii activităţii întreprinderii;
- pe de altă parte, regulile de evaluare ce au la bază
principiul nominalismului devin inoperante deoarece ne
punem problema de a prezenta situaţii financiare în
valori lichidative; acest fapt ne poate conduce la apariţia
de plus-valori de activ ori de elemente de activ non-
recunoscute prin prisma aplicării principiului continuităţii
activităţii. Este posibil ca o dată abandonat principiul
continuităţii activităţii să asistăm la apariţia de noi datorii
în pasivul bilanţier (generate de contractele oneroase,
litigii etc.).
Putem constata că cele trei principii metodologice (principiul
independenţei exerciţiului, principiul permanenţei metodelor şi
principiul nominalismului) ale contabilităţii sunt strâns legate de
principiul continuităţii activităţii.
b) În situaţii noi, abordări noi
Date fiind prezentările de mai sus, aplicarea principiului
continuităţii trebuie nuanţat după cum discutăm de o reorganizare
când efectele judecăţilor profesionale vizează doar o parte din
activele societăţii şi respectiv faliment, când se va consemna un
abandon al principiului, activitatea societăţii fiind subordonată
exigenţelor lichidării.
Trecerea la starea de insolvenţă a societăţilor comerciale,
deşi menţine personalitatea juridică, are drept consecinţă
întreruperea activităţii economice normale a societăţii comerciale.
Scopul activităţii ei nu îl mai constituie obţinerea de beneficii, ci
finalizarea lichidării acesteia. Obiectivele activităţii se limitează la
derularea operaţiilor comerciale în curs în momentul dizolvării,

112
vânzarea activelor şi plata datoriilor, iar documentele emise poartă
menţiunea că societatea este în lichidare („în faliment”).
Luând în considerare Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară (IFRS), activele societăţii sunt deţinute
pentru vânzare, potrivit IFRS 5 „Active imobilizate deţinute pentru
vânzare şi activităţi în curs de întrerupere”, deoarece sunt
disponibile imediat pentru vânzare în starea actuală, vânzarea
prezintă un grad înalt de probabilitate, întrucât trebuie identificat
cumpărătorul activului sau grupului de active, vânzarea trebuie să
se facă în cadrul unei pieţe active, la un preţ rezonabil, cât mai
aproape de valoarea justă actuală.
Dacă în caz de continuitate, evaluarea patrimoniului şi,
implicit, determinarea rezultatelor se realizează ţinând seama de
valoarea de utilitate a bunurilor; în caz de necontinuitate, se va
recurge la alte valori decât valoarea de utilitate, numite, în teorie şi
în practică, valori lichidative (respectiv valoarea care se obţine din
vânzarea forţată a activelor întreprinderii, într-un termen limitat,
valoare, de regulă, mai scăzută decât valoarea actuală).
În situaţia lichidării bunurilor, valoarea lor se reduce sensibil
deoarece pot să nu aibă aceeaşi utilitate pentru cumpărător,
vânzarea antrenează anumite cheltuieli, manifestarea unor
elemente ale psihologiei vânzării forţate etc.
Numai prezentarea bilanţului contabil la valori lichidative
poate să asigure o imagine fidelă asupra situaţiei financiare a
patrimoniului şi a rezultatelor lichidării.
c) Adecvarea principiului continuităţii activităţii
Continuitatea exploatării şi aplicarea principiului în discuţie
ar fi lipsite de utilitate practică, iar prezentarea aspectelor teoretice
ar fi realizată doar de dragul etalării diferitelor cunoştinţe teoretice
dacă ea nu ar fi susţinută de criterii de apreciere, de o analiză a
consecinţelor contabile şi de o abordare a evaluării în condiţii
lichidative.
Factorii care pot afecta capacitatea întreprinderii de a-şi
realiza obiectivele curente şi strategice se manifestă într-o gamă
diversificată şi din diferite medii, având intensităţi diferite de la un
caz la altul. Cele mai frecvente sunt dificultăţile de ordin financiar,
dar nu trebuie neglijate nici cele de ordin comercial, tehnic, social,
reglementar, chiar politic.
Relevarea criteriilor nefavorabile relative la continuitatea
exploatării poate să rezulte:
- din analiza conturilor anuale ale exerciţiului curent şi
exerciţiilor precedente, care reliefează o anumită situaţie
economică şi financiară în curs de degradare;
- din conturile previzionale ale întreprinderii sau din datele
previzionale ale unui sector de activitate (elemente ale
contabilităţii de gestiune);
- din luarea la cunoştinţă a evenimentelor posterioare
închiderii conturilor.

113
În literatura de specialitate străină, dar şi în standardul
internaţional de audit: ISA 570 „Principiul continuităţii activităţii”,
criteriile73 sunt grupate astfel:

Criterii care sugerează


încălcarea principiului
continuităţii activităţii

Indicii Alte indicii


financiare Indicii din
exploatare

Indiciile financiare se referă la:


- datoria netă sau situaţia datoriei nete curente.
- apropierea scadenţei împrumuturilor cu termen fix fără
perspective realiste de reînnoire sau rambursare, sau
bazarea excesivă pe împrumuturile pe termen scurt
pentru finanţarea activelor pe termen lung.
- semne de retragere a sprijinului financiar de către
debitori şi alţi creditori.
- fluxuri de numerar operaţionale negative indicate de
situaţiile financiare istorice sau prognozate.
- indicatori financiari cheie nefavorabili.
- pierderi substanţiale din exploatare ori deteriorarea
semnificativă a valorii activelor utilizate pentru generarea
fluxurilor de numerar.
- restanţe sau întreruperi în plata dividendelor.
- incapacitatea de a plăti creditorii la data scadenţei.
- dificultate în conformarea cu termenii acordurilor de
împrumut.
- schimbarea tranzacţiilor pe credit în tranzacţii cu plata la
livrare cu furnizorii.
- incapacitatea de a obţine finanţare pentru dezvoltarea
de noi produse esenţiale sau alte investiţii esenţiale.
Indiciile din exploatare constă în:
- pierderea de membrii cheie din conducere fără
înlocuirea lor.
- pierderea unei pieţe principale, a franşizei, a licenţei sau
a unui furnizor principal.
- dificultăţi cu forţa de muncă sau deficienţe importante în
aprovizionare.

73
Ovidiu Bunget, Alin Dumitrescu - Aplicarea principiului continuităţii activităţii în
cazul entităţilor aflate în stare de insolvenţă, Revista Phoenix nr. 3/2005

114
Alte indicii se referă la:
- neconformitatea cu cerinţele referitoare la capital sau cu
alte cerinţe legale.
- acţiuni în justiţie pe rol împotriva entităţii, care, dacă au
succes, pot avea drept rezultat obligaţii care probabil nu
pot fi îndeplinite.
- schimbări legislative sau de politică guvernamentală
aşteptate să aibă un impact negativ asupra entităţii.
Semnificaţia unor astfel de evenimente sau condiţii, deseori,
poate fi redusă de alţi factori. De exemplu, efectul incapacităţii unei
entităţi de a-şi onora în mod firesc obligaţiile de plată poate fi
ponderat de planurile conducerii de a menţine un nivel adecvat al
fluxurilor de numerar prin mijloace alternative, cum ar fi vânzarea
de active, reeşalonarea rambursării împrumuturilor sau obţinerea
unui capital suplimentar. În mod similar, pierderea unui furnizor
principal poate fi micşorată de disponibilitatea unei surse
alternative de aprovizionare.
Trebuie precizat că întinderea fiecărui criteriu sau indiciu,
luat izolat, poate să nu fie semnificativă şi deci să nu afecteze
continuitatea exploatării. În general, numai acumularea mai multor
criterii nefavorabile şi complementaritatea lor pot să exprime un
risc real asupra continuităţii.
În acelaşi timp, fiecare criteriu trebuie confruntat cu
realitatea întreprinderii, analiza acestuia ţinând cont de evoluţia lui
pe o anumită perioadă.
Potrivit Companiei Naţionale a Comisarilor de Conturi
(CNCC) din Franţa (instituţia care reuneşte comisarii de conturi:
auditorii legali) a formulat o listă a acestor criterii, care cuprinde:
Criterii bazate pe situaţia financiară:
- situaţia netă negativă;
- fondul de rulment insuficient sau într-o stare de
deteriorare evidentă;
- situaţia de trezorerie negativă sau agravată în
asemenea proporţii încât ar solicita cereri de
reeşalonare a scadenţelor sau ar conduce la
imposibilitatea plăţii creditorilor la scadenţă;
- imposibilitatea de a reînnoi, la scadenţă, creditele
indispensabile sau de a obţine finanţări suplimentare
necesare;
- cererea formulată de terţi privind acordarea unor
asigurări exorbitante întreprinderii;
- căutarea de surse de finanţare excesiv de oneroase;
- creditul-furnizori inferior normelor sau nul;
- starea financiară precară a unui debitor important;
- abandonul politicii obişnuite de distribuire a dividendelor
sau dividende distribuite în pofida unor importante
rezultate deficitare;

115
- absorţia unei filiale în dificultate sau „filializarea” unui
sector important;
- decizia societăţii mamă de a suprima susţinerea
financiară a unei filiale;
- garanţii conferite unor filiale aflate, şi ele, în dificultate.
Criterii bazate pe exploatare:
- capacitatea de autofinanţare negativă (rezultatul
exploatării negativ sau insuficient pentru acoperirea
amortismentelor economice);
- pierderi importante de clientelă (pierderea unor pieţe
importante, reducerea numărului de comenzi sub pragul
de rentabilitate);
- dispariţia unor surse importante de venit, direct sau prin
intermediul filialelor;
- grad de subactivitate mare şi continuu, în anumite
sectoare ale întreprinderii;
- pierderi de licenţă şi de brevete, reînnoirea
concesiunilor;
- ruptură în regimul de aprovizionare cu materii prime
esenţiale.
Alte criterii:
- conflicte sociale grave şi repetate;
- distrugerea capacităţii de producţie;
- schimbări nefavorabile de lege sau de proiecte de lege;
- conflicte grave în activitatea unor clienţi sau furnizori
importanţi; dificultăţi politice serioase în ţara partenerilor
comerciali străini;
- plecarea salariaţilor indispensabili;
- consecinţe ale procedurilor judiciare în curs;
- neexecutarea de către terţi sau întreprindere a unor
convenţii esenţiale (pe linie de distribuţie, prelucrare la
terţi a unor componente din contract etc.);
- dependenţa semnificativă de succesul unui proiect
(nepracticarea unui portofoliu de activităţi, asiguratoriu
din punct de vedere al riscului);
- catastrofe naturale în întreprindere sau la un terţ.
În acelaşi timp, în listă sunt menţionate şi modalităţile de
atenuare a influenţelor nefavorabile:
În domeniul valorilor de activ şi de pasiv:
- cesiunea activelor care nu mai sunt necesare
exploatării;
- posibilitatea reaprovizionării şi reînnoirii cu întârziere a
unor stocuri sau imobilizări;
- recursul la contractele de leasing financiar;
- negocierea unui nou scadenţar al datoriilor;
- reînnoirea împrumuturilor, la scadenţă;
- reducerea sau suprimarea dividendelor de distribuit;

116
- recursul la deţinătorii de capitaluri sau intrarea de noi
asociaţi.
În domeniul exploatării:
- suprimarea sectoarelor de activitate cu capacităţi de
autofinanţare negative;
- amânarea cheltuielilor de întreţinere sau de cercetare-
dezvoltare;
- reducerea cheltuielilor generale;
- funcţionarea provizorie în regim de subactivitate;
- creşterea dividendelor obţinute de la filiale şi a altor
venituri decât încasările curente;
- obţinerea de subvenţii de exploatare.
În alte domenii se manifestă posibilitatea de:
- a înlocui rapid clienţi şi furnizori aflaţi în dificultate;
- a găsi noi pieţe şi a lansa noi produse;
- a înlocui persoanele, în pricipiu, indispensabile (care au
plecat din întreprindere).
În prezent, în România se pot considera drept indicii de
nerespectare a principiului continuităţii activităţii şi restricţiile ce vor
fi impuse de Uniunea Europeană în diverse sectoare economice
vis-à-vis de calitatea de membru al acesteia, aspect care poate fi
conturat şi de experienţa fostelor ţări comuniste care au devenit,
recent, membre, experienţă ce relevă o intensificare a mediului
concurenţial odată cu libera circulaţie a capitalului, produselor şi
forţei de muncă, fapt care a determinat în mod direct falimentul
unui procent semnificativ din numărul societăţilor comerciale,
societăţi ce reprezentau actori importanţi pe scena economiilor
respective.
Un alt indiciu al nerespectării principiului continuităţii
activităţii, propriu economiei româneşti, poate fi reprezentat şi de
nerespectarea convenţiilor de eşalonare a obligaţiilor faţă de
bugetul consolidat al statului agreate de către un număr important
de entităţi mari privatizate, care prevăd că anumite datorii
erau/sunt „amânate în vederea scutirii”, urmând ca, în cazul
nerespectării obligaţiilor de plată a eşalonărilor, sumele „amânate
în vederea scutirii” să fie „activate” şi să devină exigibile.
d) Consecinţele (ne)aplicării principiului continuităţii
activităţii
Plecând de la diferitele criterii de apreciere, analiza
efectuată, cu ocazia întocmirii situaţiilor financiare anuale, permite
degajarea a trei tipuri de situaţii:
1. Nu există nici un risc sau incertitudine privind capacitatea
întreprinderii de a-şi continua activitatea într-un viitor previzibil.
2. Există un anumit număr de riscuri şi incertitudini,
capacitatea întreprinderii de a continua activitatea depinzând de
realizarea sau nerealizarea acestora.

117
3. Ţinând cont de diferitele elementele de apreciere, este
foarte probabil ca întreprinderea să se găsească într-un viitor
apropiat, în starea de incapacitate de a continua exploatarea.
Deşi, în practică, este foarte dificil să se opteze clar pentru
una din situaţii, acest lucru trebuie realizat deoarece fiecare din
cele trei situaţii conduce la consecinţe contabile distincte,
referitoare la aplicarea principiului continuităţii activităţii:
1. Continuitatea exploatării este asigurată – este situaţia
cea mai simplă, fiind întâlnită în cazul majorităţii întreprinderilor.
Situaţiile financiare sunt întocmite prin aplicarea celorlalte principii,
a regulilor şi metodelor contabile general admise.
Absenţa, în notele explicative, a unor informaţii referitoare la
acest aspect semnifică, implicit, pentru utilizatorii situaţiilor
financiare, că entitatea se regăseşte în situaţia normală de
continuitate a activităţii şi că situaţiile financiare au fost întocmite în
baza acestui principiu de bază.
2. Continuitatea activităţii este nesigură – este situaţia
frecventă, pentru întreprinderile aflate în dificultate.
Incertitudinea legată de capacitatea întreprinderii de a-şi
continua activitatea nu justifică, în mod normal, abandonul
principiului continuităţii activităţii: măsurile luate sau în curs de
execuţie explică menţinerea convenţiei, în vederea întocmirii
situaţiilor financiare.
Această situaţie presupune două situaţii:
a) incertitudinile planează în momentul întocmirii situaţiilor
financiare – această situaţie trebuie să antreneze
prezentarea în notele explicative a ipotezelor şi a
condiţiilor care justifică menţinerea per a contrario a
principiului continuităţii activităţii.
b) incertitudinile au dispărut în momentul întocmirii
situaţiilor financiare – acest caz presupune prezentarea,
opţională, a situaţiei în notele explicative.
3. Continuitatea activităţii nu este sigură – atunci când
întreprinderea nu poate să continue exploatarea fie din intenţia sa,
fie din obligaţie sau din iniţiativa terţilor creditori, convenţia
contabilă de continuitate trebuie abandonată şi prezentată per a
contrario, fapt care determină prezentarea activelor la nivelul unor
valori lichidative. O astfel de prezentare este relativ rară, deoarece
spiritul de siguranţă asupra unui eveniment cum este încetarea
activităţii trebuie să guverneze întocmirea situaţiilor financiare. În
baza acestei certitudini, numai valorile lichidative (chiar dacă ele
sunt estimate sau aproximate, datorită dificultăţilor de determinare)
sunt acelea care creează premisele pentru obţinerea unei imagini
fidele asupra situaţiilor financiare, patrimoniului şi rezultatului
întreprinderii.
În situaţia de insolvenţă abandonul principiului continuităţii
activităţii este o certitudine cu consecinţe asupra celorlalte principii

118
contabile, asupra evaluării activelor şi pasivelor, precum şi în ceea
ce priveşte prezentarea informaţiei contabile:
1) Efecte asupra celorlalte principii contabile:
- principiul permanenţei metodelor nu mai este aplicată,
deoarece valorile lichidative sunt, cel mai adesea, diferite de
costurile istorice, precum şi din necesitatea înregistrării activelor şi
pasivelor latente, generate direct de încetarea activităţii;
- principiul independenţei exerciţiilor nu mai este nici ea
aplicată, deoarece trebuie pus în evidenţă ansamblul de
evenimente viitoare iminente: concedierea, impozitele generate de
lichidarea întreprinderii, abandonarea contractelor etc.
- principiul prudenţei continuă să fie respectat într-o
anumită măsură, dar cu un amendament: dacă se dovedeşte
necesar pentru aprecierea datoriilor şi cheltuielilor, precum şi
pentru determinarea plusurilor de valoare eventuale, aplicarea lui
este atenuată deoarece aceste plusuri de valoare trebuie
contabilizate.
- principiul prevalenţei economicului asupra juridicului
nu mai poate fi recunoscut în gestiunea societăţii, în special la
lichidarea judiciară. Dacă într-o societate normală există
prevalenţa economicului asupra juridicului, în cazul lichidării
judiciare, activitatea se desfăşoară sub controlul judecătorului
sindic, care urmăreşte în primul rând interesele creditorilor.
2) Efecte asupra evaluării activelor şi pasivelor.
Principiile costurilor istorice este abandonat, elementele
de activ sunt evaluate la valoarea lor de realizare, iar pasivele la
valoarea actuală.
Activele imobilizate sau grupurile cedate se evaluează la
cea mai mică valoare, dintre valoarea contabilă şi valoarea justă,
mai puţin costurile cedării. Dacă activul imobilizat face parte dintr-
un grup, evaluarea se aplică grupului de active (activele şi dotările
direct asociate acestor active într-o tranzacţie unică), ca un tot
unitar, astfel ca grupul respectiv să fie evaluat la cea mai mică
valoare dintre valoarea contabilă şi valoarea justă mai puţin
costurile de vânzare74.
În situaţia în care nu există posibilitatea de a determina o
valoare de piaţă deoarece acel grup de active este rar vândut,
acestea sunt evaluate conform IAS 16 „Imobilizări corporale” la
costul de înlocuire mai puţin amortizarea.
În legătură cu amortizarea activelor imobilizate în perioada
lichidării, se pune problema dacă aceasta să se calculeze sau nu.
Legislaţia din România prevede ca amortizare să se calculeze şi
să se includă pe cheltuielile exerciţiului până la scoaterea lor din
gestiune. Apreciem că, dacă activele imobilizate nu mai aduc
beneficii economice viitoare, întrucât nu mai funcţionează,

74
IFRS 5 „Active imobilizate deţinute pentru vânzare ţi activităţi în curs de
întrerupere”

119
conducerea unităţii trebuie să dea o decizie de trecere în
conservare, şi prin urmare acestea nu se mai amortizează. În
acest mod se respectă şi IFRS 5 „Active imobilizate deţinute pentru
vânzare şi activităţi în curs de întrerupere”, care prevede că
activele şi grupurile de active destinate vânzării nu se amortizează.
Principiul prudenţei va conduce la evaluarea unui plus de
valoare numai dacă acesta este sigur.
În scopul unei delimitări mai precise şi utilizării într-o
manieră adecvată a noţiunii de „valoare lichidativă”, ne vom opri în
continuare asupra unei prezentări a elementelor bilanţiere în
condiţiile dihotomiei: cost istoric – valoare lichidativă.
În situaţia imobilizărilor necorporale, dacă atunci când se
respectă principiul continuităţii activităţii, acestea sunt prezentate
în situaţiile financiare la valoarea contabilă, valoare care, în
accepţiunea standardelor internaţionale de contabilitate, reflectă
diferenţa dintre valoarea de intrare şi valoarea amortizată şi/sau
provizionată, după caz, primând, deci, principiul costului istoric; în
situaţia în care principiul este perceput per a contrario, tratamentul
aplicat diferă în funcţie de natura activului necorporal:
- cheltuielile de constituire sunt recunoscute direct ca şi
cheltuieli, aspect care are un impact direct asupra
rezultatului;
- cheltuielile de dezvoltare, de asemenea, sunt
recunoscute ca şi cheltuieli, cu excepţia cazului în care
există o altă entitate care doreşte să achiziţioneze şi să
continue activitatea de dezvoltare, fapt care conferă
activului necorporal o valoare de realizare;
- alte imobilizări necorporale trebuie considerate la
valoarea de realizare, în cazul în care sunt vandabile,
dar trebuie să se manifeste o prudenţă maximă
deoarece valoarea acestor active depinde, adesea, de
capacitatea întreprinderii de a se dezvolta şi de a realiza
profituri, fapt care, în cazul necontinuităţii activităţii şi a
lipsei de cumpărători, antrenează pierderi.
În ceea ce priveşte imobilizările corporale şi financiare,
atunci când se respectă principiul continuităţii activităţii, acestea
sunt prezentate în situaţiile financiare la valoarea contabilă,
respectiv costul de achiziţie, primând principiul costului istoric. În
cazul nerespectării principiului continuităţii activităţii, valoarea
activelor imobilizate corporale este valoarea actuală, determinată
prin referinţă la o valoare de piaţă sau valoarea rezultată dintr-o
promisiune de vânzare (valoare de lichidare). Calculul amortizării
imobilizărilor, efect al punerii în practică principiului continuităţii
activităţii, în opinia noastră, va trebui să înceteze; activele trebuie
să fie evaluate la valoarea de lichidare şi recunoscute drept active
deţinute pentru vânzare, conform IFRS 5 „Active imobilizate
deţinute pentru vânzare şi activităţi în curs de întrerupere” şi
prezentate ca atare în notele explicative la situaţiile financiare.

120
Pierderile constatate nu vor avea caracterul reversibil, ci mai
degrabă vor fi recunoscute drept cheltuieli cu amortizarea decât
cheltuieli cu amortizările.
În cazul stocurilor, respectarea principiului continuităţii
determină prezentarea stocurilor în situaţiile financiare la cost de
achiziţie sau de producţie, iar în cazul deprecierii acestora se
constituie provizioane. Atunci când nu se mai respectă principiul
continuităţii activităţii, stocurile trebuie reflectate la valoarea de
realizare care, în cele mai multe cazuri, este inferioară valorii
contabile nete. O discuţie aparte vizează producţia în curs de
execuţie (şi chiar imobilizările în curs de execuţie) care are o
valoare nulă dacă nu se poate vinde. Pentru contractele pe termen
lung, pot exista situaţii în care trebuie recunoscute pierderi
suplimentare (mai degrabă sub forma unor pierderi definitive decât
sub forma constituirii de provizioane suplimentare).
În condiţii de continuitate, creanţele sunt evidenţiate la
valoarea nominală constituindu-se, atunci când este necesar,
provizioane pentru depreciere pentru creanţele a căror realizare
este incertă. Atunci când nu se respectă principiul continuităţii
activităţii, se poate pune în discuţie suplimentarea provizionului, iar
pentru conturile de regularizare, recunoaşterea ca şi cheltuieli ale
exerciţiului.
Titlurile de plasament sunt evidenţiate la costul de
achiziţie, iar în cazul înregistrării unor cursuri bursiere inferioare, se
constituie provizioane pentru depreciere, aspecte reflectate atunci
când se respectă principiul continuităţii. Dacă entitatea nu mai
respectă principiul continuităţii activităţii, valoarea de prezentare a
titlurilor de plasament este cursul bursier sau valoarea de
negociere pentru titlurile necotate.
Atunci când respectă principiul continuităţii exploatării,
datoriile sunt prezentate la valoarea nominală. În momentul în
care nu se mai aplică principiul continuităţii activităţii, pasivul va
trebui să ţină cont de toate costurile de exploatare, până la
încetarea activităţii şi de toate datoriile cauzate de încetarea
activităţii.
O aplicaţie particulară a principiului continuităţii activităţii o
reprezintă şi textul art. 41 din legea insolvenţei:
(1) Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori
cheltuială, numite generic accesorii, nu vor putea fi adăugate
creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii.
(2) Prin excepţie de la alin. (1), creanţele garantate se
înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după
caz, la valoarea garanţiilor, evaluată în conformitate cu art. 39 alin
(1) lit. A, dar nu mai mult decât valoarea totală a creanţei garantate
de acea garanţie. Creanţele bugetare garantate nu sunt supuse
evaluării prevăzute de art. 39 din lege. La distribuţia preţului
garanţiei, creditorul garantat va fi îndreptăţit să calculeze
accesoriile la creanţa garantată până cel mult la data vânzării

121
bunului, cu condiţia ca preţul bunului să fie corespunzător mai
mare decât valoarea iniţial evaluată. În cazul în care preţul va fi
inferior valorii evaluate, la distribuţie se va ajusta corespunzător
raportul dintre partea garantată şi cea negarantată a creanţei
(3) In cazul în care se confirmă un plan de reorganizare,
dobânzile, majorările sau penalităţile de orice fel ori cheltuielile
accesorii la obligaţiilor născute ulterior datei deschiderii procedurii
generale se achită în conformitate cu actele din care rezultă şi cu
prevederile programului de plăţi. În cazul în care planul eşuează
prevederile alin. (1) şi (2) se aplică corespunzător pentru calculul
accesoriilor cuprinse în programul de plăţi, la data intrării în
faliment.
(4) Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori
cheltuială, numite generic accesorii, nu vor putea fi adăugate
creanţelor născute ulterior datei deschiderii procedurii simplificate
cât şi celei generale în cazul în care nici un plan de reorganizare
nu este confirmat.
Practic, stoparea calcului dobânzilor, majorărilor sau
penalităţilor de orice fel ori cheltuielilor, numite generic accesorii
vine în contradicţie cu logica desfăşurării unei exploataţii curente
normale oricărei activităţi economice.
3) Efecte asupra informaţiei contabile
În notele explicative, trebuie să se menţioneze principiile şi
metodele utilizate pentru evaluarea activelor şi datoriilor şi pentru
aprecierea ansamblului riscurilor. Trebuie prezentate, de
asemenea, motivele abandonării anumitor principii general,
precum şi influenţa acestui aspect asupra situaţiilor financiare.
O atenţie deosebită trebuie acordată:
- sistării contractelor în curs de desfăşurare care
antrenează penalizări;
- obligaţiilor fiscale care decurg din lichidare;
- subvenţiilor pentru investiţii care trebuie virate la venituri;
- indemnizaţiilor şi salariilor compensatorii antrenate de
desfacerea contractelor de muncă;
- datoriilor contingente care în momentul declanşării
procedurii de faliment pot deveni exigibile.

5.2.2 Principiul prudenţei (conservatism principle)

a) Despre principiu
„Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza
principiului prudenţei. În mod special se vor avea în vedere
următoarele aspecte:
a) se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute
până la data încheierii exerciţiului financiar;
b) se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de
pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului
financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar

122
dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii
exerciţiului şi data întocmirii bilanţului;
c) se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate
deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit
sau pierdere.”75
Dacă definiţia din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.
94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate este destul de
exhaustivă şi explicită (vezi şi OMF 1752/2005), definiţia din
Hotărârea Guvernului României nr. 704/1993 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a legii contabilităţii (abrogată în
prezent), arăta, că respectarea principiului prudenţei presupune
faptul de a nu fi „admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a
veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a
cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile
posibile generate de desfăşurarea activităţii în exerciţiul curent sau
anterior.”
În materie de evaluare, obiectivul primordial este exactitatea.
Dar se ştie că, în numeroase cazuri, acest obiectiv este un ideal
inaccesibil.76 Principiul prudenţei are mai degrabă caracterul unei
soluţii de aplicat, recomandând, în caz de incertitudine, o atitudine
precaută de realizare de judecăţi. El este rezultatul practicii
profesioniştilor contabili preocupaţi de aprecierea rezonabilă a
faptelor cu scopul de a nu transfera în viitor incertitudinile prezente
susceptibile să greveze patrimoniul şi rezultatele întreprinderii.
Principiul prudenţei a fost recunoscut de jurisprudenţă încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea reprezentând „atitudinea de spirit a
celui care, reflectând la consecinţele actelor sale, îşi ia toate
măsurile pentru a evita erorile şi neplăcerile posibile, se abţine la
tot ceea ce ar putea fi sursă de neajunsuri”.77
O observaţie ce o putem face vizează faptul că foarte mulţi
cercetători contabili leagă acest principiu în primul rând de
fiscalitate, îi dedică foarte multe aprecieri legate de aspectele de
tehnica înregistrărilor contabile, lăsând pe plan secundar aspectul
considerat de noi esenţial, şi anume faptul că acest principiu a fost
generat în primul rând de practică, şi ca atare importantă este
buna diligenţă a profesionistului contabil, în special a auditorului
financiar extern independent. Situaţiile financiare vor trebui
elaborate ţinându-se seama de toate precauţiunile necesare pentru
a evita prezentarea către terţi a unei situaţii financiare nete ori a

75
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39
76
Credem că evaluarea performanţelor universitare este un bun exemplu!
77
Costel Istrate – Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Editura Polirom, Iaşi,
1999, p. 27

123
unor profituri supraevaluate.78 Pe de altă parte nu trebuie să
cădem în cealaltă extremă, a prezentării unei situaţii subevaluate.
Poate şi din acest motiv, al subiectivismului în aplicare, principiul
prudenţei, în planul logicii, este contestabil.79
Aplicarea principiul prudenţei are în vedere aplicarea unui
tratament asimetric al incertitudinii:
- atunci când se prevede o diminuare viitoare a valorii
patrimoniului sau a rezultatului, va trebui să anticipăm
pierderile sau minus-valorile latente;
- atunci când se anticipează câştiguri potenţiale,
beneficiile sau plus-valorile latente nu vor fi recunoscute
în situaţiile financiare; câştigurile nu sunt recunoscute
pentru că nu sunt realizate.
Prudenţa, complement al imaginii fidele, constă în a nu
prezenta o imagine prea favorabilă prin ignorarea unor fapte sau
evenimente de care se are ştiinţă astăzi şi care pot avea impact în
viitor asupra situaţiilor financiare.80 Această referinţă implicită la
finalitatea informării contabile este foarte importantă deoarece
permite evitarea unei deviaţii de la principiul prudenţei: nu se pune
în discuţie producătorul de informaţie contabilă în sensul de a se
comporta „prudent” cu scopul de a se proteja pe el însuşi, ci de al
proteja pe destinatarul şi utilizatorul informaţiei, care să nu-şi
bazeze analizele pe un patrimoniu supraevaluat. Prudenţa se
regăseşte în sinceritate (în sensul de a prezenta în situaţiile
financiare fapte susceptibile de a influenţa destinatarul informării)
şi trebuie să servească noţiunea de imagine fidelă.
Rămâne în discuţie ideea de anticipare a riscurilor care este
mai puţin clară decât cea de realizare de câştiguri. Riscul este
omniprezent în activitatea economică: până la ce nivel trebuie să
fim „prudenţi”? Aprecierea „rezonabilă” se bucură de un real
subiectivism influenţat de factori dintre cei mai diverşi. Aplicarea
principiului prudenţei vizează evenimente care au intervenit în
cursul exerciţiului, dar şi evenimentele ulterioare închiderii
exerciţiului financiar şi care pot avea impact asupra situaţiilor

78
Francis Rousse – Normalisation comptable. Pricipes et pratiques, Ministère de la
Coopération et du Dévelopement, Collection Métodologie, Paris, 1989, p. 134
79
Daniel Boussard - La modélisation comptable en Question(s), Edition Economica,
Paris, 1997, p. 117
80
„Cei care elaborează situaţii financiare trebuie să se confrunte cu incertitudini
care, inevitabil, planează asupra multor evenimente şi circumstanţe, cum ar fi
încasarea creanţelor îndoielnice, durata de utilizare probabilă a utilajelor şi
echipamentelor şi numărul eventualelor reclamaţii cu privire la produsele în
garanţie. Astfel de incertitudini sunt recunoscute prin prezentarea naturii şi valorii
lor, dar şi prin exercitarea prudenţei în întocmirea situaţiilor financiare. Prudenţa
înseamnă includerea unui grad de precauţie în exercitarea raţionamentelor
necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de incertitudine, astfel încât
activele şi veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie
subevaluate.” – Standarde Internaţionale de Contabilitate 2001, Cadrul general
paragraful 37, p. 67

124
financiare anuale. Este o regulă practică, dar nu indestructibilă
dacă ne gândim că această regulă a individualizării riscurilor poate
fi „răsturnată” de constituirea de provizioane pentru riscuri
statistice, unde este vorba de o eventualitate şi mai puţin de o
probabilitate, limita de anticipare a riscurilor nefiind clar precizată.
Prezentările anterioare ne-au condus clar la ideea că forma
practică de aplicare a principiului prudenţei îşi găseşte reflectarea
sub forma provizioanelor. Deprecierile elementelor de activ sunt
constatate şi calculate la finele fiecărui exerciţiu financiar. Dacă
este cazul, ele se acumulează an de an şi, din punct de vedere al
gestiunii financiar contabile sunt:
- fie prezentate în formă subtractivă în bilanţ, în raport cu
costul istoric al fiecărui element de activ, pentru ca terţii
să fie informaţi asupra valorii reale;
- fie adăugate valorii situaţiei nete ca şi element de
autofinanţare a întreprinderii; în fapt, îşi regăsesc
impactul într-o reducere a valorii excedentului brut de
exploatare, ca o economie, şi pot fi considerate, pe cale
de consecinţă, ca o generare de resurse durabile.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt constituite dacă
se constată, la finele exerciţiului financiar, o mare probabilitate ca
într-un viitor apropiat să se constate pierderi ca urmare a unor
evenimente anterioare constrângătoare care vor genera ieşiri de
beneficii şi care pot fi estimate de o manieră rezonabilă (o sumă
aproximativă). Ca şi deprecierile elementelor de activ
(provizioanele pentru deprecieri), provizioanele pentru riscuri şi
cheltuieli au impact asupra excedentului brut de exploatare şi sunt
un element al capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.
Reglementările contabile româneşti în materie au fost
aproape ignorate relativ la aplicarea principiului prudenţei.
Aplicarea acestuia s-a dovedit reală (şi nici aici întotdeauna,
întreprinderile vizate de noi fiind acelea care au apelat la credite
bancare, cu un grad de îndatorare ridicat, aflate la limita
profitabilităţii) doar în ceea ce priveşte reglementările fiscale
relative la deductibilitatea provizioanelor:81
- provizioanele pentru clienţii neîncasaţi, în cazul
declarării falimentului acestora (departe de starea de
„normalitate” ce obliga la constituirea de provizioane
pentru pierderi din creanţe);
- provizioane pentru pierderi din diferenţe de curs valutar
(care în fapt erau pierderi sau profituri financiare,

81
Hotărârea Guvernului nr. 335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi
deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici şi societăţilor bancare
(abrogată) şi Hotărârea Guvernului nr. 830/2002 privind regimul deductibilităţii
fiscale a provizioanelor agenţilor economici, ale băncilor, organizaţiilor cooperatiste
de credit şi fondurilor de garantare

125
„transferate” în bilanţ prin intermediul conturilor de
diferenţe de conversie, întreprinderile având
posibilitatea-opţiunea de a înregistra doar pierderea din
evoluţia nefavorabilă a cursurilor valutare cu impact
asupra evaluării creanţelor şi datoriilor în valută,
deductibilitatea fiind acordată doar la nivelul pierderii
nete.
- provizioane pentru garanţii de bună execuţie, acordate
clienţilor conform clauzelor contractuale, pentru
efectuarea remedierilor în perioada de garanţie.
Reglementările fiscale relative la impozitul pe profit au mai
prevăzut, de-a lungul timpului, pentru anumite domenii de
activitate, constituirea de provizioane deductibile.
Dreptul contabil românesc nu acordă o importanţă
privilegiată principiului prudenţei. În schimb toate cutumele,
uzanţele şi mai cu seamă normele profesionale îl fac să ocupe un
loc privilegiat, apărând ca unul interesant şi în acelaşi timp
dominant în raport cu celelalte, fără însă a abuza de el prin
„crearea de rezerve latente sau oculte”.82 În fapt, o subestimare
deliberată a patrimoniului poate reprezenta o reducere a
rezultatelor finaciare (contabile) ale unui an ca urmare a constituirii
de provizioane nejustificate economic cu scopul reluării acestora
într-un exerciţiu viitor mai puţin profitabil sau chiar cu pierderi, iar
principiul prudenţei poate fi invocat cu succes pentru a justifica
această manevră. În drept, putem discuta de un delict referitor la
furnizarea unei imagini infidele. Însă există un alt aspect care
justifică importanţa ce se dă acestui principiu şi anume acela de
interzicere a distribuţiei de dividende în cursul exerciţiului
(„dividende în avans”).83
Implicaţiile principiului prudenţei sunt reflectate şi prin
influenţa sa asupra altor principii:
- justifică (asociat cu principiul continuităţii activităţii)
aplicarea principiului nominalismului, respectiv
înscrierea în bilanţ a unei valori contabile rezultate din
costul istoric (chiar şi în cazul unor plus valori latente),
introducându-se însă şi o derogare în sensul că
valoarea venală va trebui să substituie costul istoric
dacă acesta îi este inferior,

82
„[…] exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de rezerve
ascunse sau provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau a
veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau a cheltuielilor […].” -
Standarde Internaţionale de Contabilitate 2000, Cadrul general paragraful 37, p. 52
83
„Se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani […] reprezentantul legal al
societăţii, care […] încasează sau plăteşte dividende, sub orice formă, din beneficii
fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de bilanţ contabil ori contrarii celor
rezultate din acesta” – art. 265 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, legea societăţilor
comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33/29 ianuarie
1998

126
-el influenţează direct principiul independenţei exerciţiului
sub aspectul conectării cheltuielilor la veniturile
exerciţiului,
- se regăseşte în principiul non-compensării, în sensul că
nu este permisă compensarea câştigurilor realizate cu
minus-valorile (pierderile) potenţiale.
Un aspect însemnat pe linia punerii în practică a principiului
prudenţei a îl reprezintă prevederile din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei84 care la Titlul II „Asigurarea
transparenţei şi stabilităţii în mediul de afaceri”, art. 9 (prin care se
aduc modificări la Legea nr. 31/1991, republicată, legea societăţilor
comerciale) se fac precizări referitoare la interzicerea utilizării
rezervelor (diferenţelor favorabile) din reevaluarea patrimoniului
pentru majorarea capitalului social; cu atât mai mult devine mai
prohibitivă utilizarea acestor rezerve pentru acoperirea de pierderi
înregistrate.
Din cele prezentate până acum, principiul continuităţii
activităţii şi principiul prudenţei apar ca fiind două principii
complementare, pe de o parte prin modul lor de articulare, iar pe
de altă parte prin faptul că servesc (sub imperativul imaginii fidele)
la definirea şi ghidajul tuturor celorlalte principii de drept contabil.
b) Consecinţele aplicării principiului prudenţei în cazul
societăţilor în procedură de insolvenţă
Aşa cum arătam anterior, aplicarea principiului prudenţei
trebuie realizată în continuare, chiar dacă on going concern devine
inoperant. Însă dacă se dovedeşte necesar pentru aprecierea
datoriilor şi cheltuielilor, precum şi pentru determinarea plusurilor
de valoare eventuale, aplicarea lui este atenuată deoarece aceste
plusuri de valoare vor trebui recunoscute în situaţiile financiare.
Un caz tipic este cel care priveşte imobilizările corporale.
Apreciem că valorificarea rezultatelor inventarierii la deschiderea
procedurii de insolvenţă poate conduce la necesitatea reevaluării
imobilizărilor corporale în vederea stabilirii unor baze de negociere,
în funcţie de inflaţie, utilitatea bunului, starea lui şi preţul pieţei,
efectuată de către evaluatori autorizaţi, sau conform IFR 5 „Active
imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi în curs de
întrerupere”. Standardul IAS 16 „Imobilizări corporale”, prevede că
dacă nu există nici o posibilitate de a identifica o valoare de piaţă
întrucât acel gen de active este rar vândut, acestea sunt evaluate
la costul de înlocuire, mai puţin amortizarea. Plusul sau minusul
rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale trebuie reflectat în
conformitate cu IAS 16 „Imobilizări corporale” în debitul sau creditul
contului „Rezerve din reevaluare”. În cazul în care valoarea
contabilă a unui activ este majorată în urma reevaluării, majorarea

84
Monitorul Oficial nr. 279/21 aprilie 2003

127
se înregistrează în creditul conturilor de capital sub formă de
rezervă (diferenţă din reevaluare). Aceasta trebuie recunoscută ca
venit, în măsura în care compensează o descreştere din
reevaluarea aceluiaşi activ, recunoscută anterior ca o cheltuială.
Dacă valoarea contabilă este diminuată ca rezultat al unei
reevaluări, aceasta trebuie recunoscută ca o cheltuială. Ea va fi
scăzută direct din surplusul din reevaluarea anterioară a aceluiaşi
activ, în măsura în care diminuarea nu depăşeşte valoarea
înregistrată anterior ca surplus din reevaluare.
Susţinem ideea efectuării reevaluării imobilizărilor corporale
ale societăţilor în procedură de insolvenţă, dar la cedarea acestora
va trebui avută în vedere „descărcarea” (debitarea), mai întâi a
rezervelor din reevaluare şi numai eventuala diferenţă să fie
recunoscută drept cheltuială a perioadei. Tot în acest context, în
situaţia societăţilor aflate în insolvenţă, atunci când se pune
problema reevaluării activelor corporale este mai indicat a se utiliza
metoda eliminării amortizării din valoarea brută a activului înainte
de reevaluare (adoptarea valorii de piaţă) decât metoda recalculării
proporţionale a amortizării cu modificarea valorii brute a activului
reevaluat (adoptarea valorii de înlocuire).

5.2.3 Principiul permanenţei metodelor (principle of consistency)

a) Despre principiu
„Acesta presupune continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi
norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi
prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurându-
se comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt
cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat
informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile
întreprinderii.
Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a
oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să
poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod
adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor reportate ale
perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii societăţii.”85
Principiul permanenţei metodelor prescrie constanţă în
aplicarea de metode identice de la un exerciţiu la altul în
prezentarea situaţiilor financiare succesive ale unei întreprinderi.
Acest principiu îşi găseşte fundamentele în necesitatea asigurării
unei bune înţelegeri a situaţiilor financiare şi în mod deosebit a
unei comparabilităţi indispensabile a informaţiei financiare în timp.

85
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

128
Proiecţiile financiare pe care le realizează diverşii utilizatori
ai situaţiilor financiare vor fi greu de realizat dacă seriile
cronologice au la bază metode şi tratamente contabile diferite, iar
interpretarea tendinţelor poate deveni dubioasă în măsura în care
nu se cunoaşte dacă fluctuaţiile rezultă ca urmare a influenţei unor
factori interni ori a unor factori externi (condiţiile economice,
concurenţa etc.).
Dreptul contabil românesc nu se remarcă cu ceva deosebit
relativ la abordarea principiului permanenţei metodelor. Principiul
permanenţei metodelor vizează, aşa cum ne gândim în primă
instanţă, informaţiile de natură cifrică, prezentarea metodelor de
evaluare, însă noţiunea de permanenţă vizează şi procedurile de
obţinere a informării.
Discutând de normalizare în materie de permanenţă a
metodelor trebuie să notăm faptul că IAS 1 Prezentarea situaţiilor
financiare § 7 prevede simplu „metodele contabile sunt prezumate
a fi constante”, iar Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice
Europene prevede că „modelele de evaluare nu pot fi modificate
de la un exerciţiu la altul” (art. 31-1b).
Finalitatea acestui principiu, şi anume dorinţa de a avea
informaţii comparabile în timp, ne conduce la ideea unei „imagini
fidele în dinamică”, principiul permanenţei metodelor vine să
completeze inconvenientele periodicităţii informărilor asupra
întreprinderii. Obiectivul prezentării de informaţii comparabile
rezultă şi în mod implicit prin prevederea obligativităţii prezentării
„paralele” a posturilor din situaţiile financiare atât pentru anul
curent, cât şi pentru anul precedent, fapt ce prezumă în mod
evident o continuitate în prezentare şi o omogenitate în metodele
care au condus la determinarea acestor cifre corespondente.
Aşa cum reiese şi din definiţie, schimbarea de metode este
permisă în situaţii excepţionale şi cu totul limitate de reglementarea
contabilă: dacă legea/un standard contabil ori schimbarea de
metode conduce la furnizarea de informaţii mai relevante sau mai
credibile. Drept consecinţă, în opinia noastră, iar practica poate să
confirme acest lucru, cazurile de schimbare de metode sunt foarte
numeroase. Se pot menţiona câteva, fără a putea impune cuiva
crezul că acestea sunt cele mai frecvente ori cele mai însemnate:
- posibilitatea de a înscrie în bilanţ (activ) anumite
cheltuieli pentru ca apoi să fie etalate în timp: cheltuielile
de cercetare dezvoltare, costurile generate de
îndatorare ori cheltuielile reprezentate de diferenţele de
curs valutar aferente unor achiziţii în devize în cazul în
care întreprinderea decide la aplicarea tratamentului
contabil alternativ prescris de Standardele Contabile
Internaţionale,
- opţiuni legate de punerea în practică a principiului
prudenţei ca de exemplu în cazul încetării capitalizării

129
- dobânzilor ori limitării posibilităţilor de provizionare
relative la angajamentele pentru pensionare,
- alternativele prevăzute de diverse reglementări în ceea
ce priveşte alegerea strictă a unei metode contabile, aici
fiind vizate în mod deosebit metodele de amortizare, aşa
cum sunt ele prevăzute de Legea nr. 15/1995 privind
amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi
necorporale, republicată ori modul de evaluare a
stocurilor („Metoda aplicată trebuie să fie considerată de
administrator ca fiind cea mai adecvată situaţiei
respective. Aceste metode sunt:
- metoda FIFO;
- metoda LIFO;
- metoda costului mediu ponderat;
- altă metodă similară, recunoscută de
reglementările în vigoare.
Metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvenţă pentru
elemente similare stocurilor şi de la un exerciţiu la altul. Dacă în
situaţii excepţionale decid să schimbe metoda pentru un anumit
element de stocuri sau active fungibile, trebuie să se prezinte
următoarele informaţii:
(i) motivul schimbării metodei;
(ii) efectele sale asupra rezultatului exerciţiului.” 86
- opţiuni de prezentare: de exemplu un titlu deţinut poate
fi clasificat ca fiind imobilizare financiară respectiv
investiţie financiară. Acest aspect poate viza atât
conturile individuale cât şi conturile consolidate, atunci
când se defineşte perimetrul de consolidare.
Pe de altă parte cel care întocmeşte situaţiile financiare,
când a procedat la o modificare de metode, va trebui să precizeze
motivul schimbării metodei cu „justificarea” opţiunii făcute.
Problema apare ca fiind simplă atunci când o lege sau un standard
contabil propune/obligă la aplicarea unei metode diferite sau noi,
justificarea fiind imediat realizată în cadrul notelor explicative. Însă
atunci când modificarea este realizată din iniţiativa întreprinderii,
aceasta nu se poate justifica decât printr-un imperativ de imagine,
(iar intrarea în procedura de insolvenţă este un imperativ în acest
sens) pe care îl putem identifica într-una din următoarele situaţii:
- un principiu, regulă, metodă a fost aplicată inadecvat
până la acel moment: este vorba deci, de a corecta o
eroare putându-se invoca imaginea fidelă. În această
situaţie, doctrina nu statuează starea ca fiind o
schimbare reală de metodă, însă informaţii despre acest

86
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 46

130
- fapt trebuie prezentate în notele explicative la situaţiile
financiare;
- modificări în condiţiile de activitate (exploatare) ale
întreprinderii justifică o schimbare în modalităţile de
aplicare a metodelor şi a regulilor (de exemplu,
schimbarea planului de amortizare a unui activ poate
avea la bază noile condiţii de exploatare care modifică
durata sa probabilă de utilizare). Din punct de vedere
doctrinar, în astfel de cazuri nu este obligatorie
prezentarea de comparative în notele explicative.
- o „schimbare excepţională” a intervenit în viaţa unei
întreprinderi şi justifică realizare unei alegeri din opţiunile
oferite de reglementări: este practic singurul caz de
schimbare de metodă în sens strict, informaţii
suplimentare care să permită utilizatorului situaţiilor
financiare să aprecieze impactul schimbării asupra
bilanţului şi a contului de rezultat, în comparaţie cu
exerciţiul precedent, trebuie furnizate în notele
explicative la situaţiile financiare şi în plus să se
„probeze” faptul că noua metodă dă o imagine mai
fidelă.
Am dori să subliniem un aspect de nuanţă în sensul
inexistenţei unei distincţii nete, în practică, între reguli şi metode pe
de o parte şi modalităţi de aplicare, pe de altă parte. În fapt, este
vorba de respectarea aceluiaşi principiu, însă precizăm că
schimbarea de metodă nu trebuie să rezulte dintr-o decizie
arbitrară a întreprinderii, mai cu seamă atunci când este afectat
rezultatul exerciţiului.
b) Principiul permanenţei metodelor în cazul societăţilor
în procedură de insolvenţă
Fără nici un dubiu, situaţia excepţională generată de starea
de insolvenţă solicită, aşa cum este precizat şi în IAS 8 „Modificări
ale politicilor şi estimărilor contabile şi corectarea erorilor”,
abandonul principiului permanenţei metodelor, pe de o parte de
renunţarea automată la costul istoric şi de necesitatea realizării
unor evaluări specifice.
Schimbarea de metodă nu trebuie confundată cu
schimbarea modalităţilor de aplicare a metodelor. Acestea din
urmă constituie, în cadrul aceleiaşi metode, modificări în ipotezele
de calcul, reţinute pentru evaluarea aceluiaşi fenomen (de
exemplu, deprecierea clienţilor, deprecierea stocurilor etc.).
În plus, comparabilitatea nu mai este pusă în discuţie, pe de
o parte, în mod direct, pentru că schimbarea este evidentă,
societatea intrând într-o nouă „eră” (ultima), iar pe de altă parte
pentru că, în fapt, această „eră” este considerată un singur
exerciţiu financiar, unic prin metode şi mod de aplicare a principiilor
contabile.

131
O modificare a unei politici contabile, alta decât aceea făcută
în urma promulgării unui nou standard sau a unei interpretări,
trebuie, conform IAS 8 revizuit să fie contabilizată retrospectiv.
Soldul de deschidere al rezultatului reportat pentru prima perioadă
prezentată (exerciţiul financiar al lichidării).
Efectul cumulat al unei schimbări a politicii este, în general
determinat calculând, în primul rând, venitul înainte de impozitare
şi sub incidenţa noului principiu şi sub incidenţa vechiului principiu,
pentru toate perioadele afectate. Se determină apoi diferenţa,
dintre cele două sume ale venitului pentru fiecare perioadă
anterioară. Apoi aceste diferenţe sunt ajustate pentru efecte
fiscale. Acest total reprezintă ajustarea efectului cumulativ la
începutul perioadei curente (exerciţiul financiar al lichidării). Efectul
cumulativ va fi fie o adăugare la, fio o scădere din venitul perioadei
curente, în funcţie de felul în care modificarea noului principiu
afectează venitul.
În general, numai efectele directe ale modificării şi efectul
fiscal al venitului aferent ar trebui să fie incluse în calculul efectului
cumulativ (de exemplu, atunci când compania îşi modifică metoda
de cost a stocurilor, numai efectele modificării costului bunurilor
vândute, net de impozit, sunt considerate a fi directe). Efectele
indirecte, cum ar fi efectul asupra plăţii dividendelor sau altor
similare care au avut loc ca rezultat al modificării venitului net, nu
sunt incluse în calculul efectului cumulativ.
În ceea ce priveşte corectarea erorilor fundamentale,
acestea vor fi corectate prin ajustarea rezultatului reportat
(capitalurilor de deschidere), ca tratament contabil de referinţă sau
impactul unei corectări de erori fundamentale va putea fi
recunoscut la rezultatul perioadei lichidării.

5.2.4 Principiul independenţei exerciţiului (cut off)

a) Despre principiu
„Se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile
corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face
raportarea, fără a se ţină seama de data încasării sumelor sau a
efectuării plăţilor.”87
Creată pentru a dura, o întreprindere îşi desfăşoară şi-şi
dezvoltă activitatea de-a lungul timpului, fără ca finalul să fie
previzibil. Însă este necesar, ca la anumite perioade, din motive de
apreciere a gestiunii ori pentru informarea terţilor să se observe şi
analizeze această stare de funcţionare continuă. Din acest motiv,
viaţa întreprinderii este divizată în perioade contabile egale,

87
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

132
exerciţii financiare, care, în cele mai multe cazuri au durata de un
an, însă în practică pot fi şi semestrul, trimestrul sau chiar luna.
Acest „decupaj al filmului vieţii” unei întreprinderi este o obligaţie
legală: „Bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi se vor întocmi
în condiţiile prevăzute de lege.”88 „Persoanele prevăzute la art. 1
au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în
situaţia fuziunii, divizării sau încetării activităţii, în condiţiile legii.”89
Fiecare din aceste informări succesive (definite bilanţ ori situaţii
financiare anuale) este o informare independentă din punctul de
vedere al alocării pe o anumită perioadă. Independenţa
(specializarea ori separarea) exerciţiului implică „conectarea”
cheltuielilor la veniturile perioadei contabile.
i) periodicitatea şi autonomia (independenţa) informării
Dreptul contabil românesc statuează faptul că exerciţiul
contabil (periodicizarea) „începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31
decembrie, cu excepţia primului an de activitate, când acesta
începe la data înfiinţării, respectiv înmatriculării […].”90 Aceasta
reprezintă regula ce vine oarecum în consonanţă cu practicile şi
cutumele româneşti relative la „bilanţul de la cumpăna dintre ani”.
Excepţie prevăzută de lege se referă la faptul că „Guvernul, la
propunerea Ministerului Finanţelor Publice, poate aproba ca
exerciţiu financiar să înceapă şi să se încheie şi la alte date decât
cele prevăzute la alin. 9.” Ar părea ieşit din anumite tipare, însă, în
opinia noastră un alt sistem de separaţie ar putea fi aplicat doar în
situaţii cu totul excepţionale, ca de exemplu războaie, calamităţi
etc. ori ca urmare a unor restricţii impuse de anumite cerinţe de
raportare externă.
Informările impuse de asemenea periodicizare („exerciţiul
financiar”) rezultă nu numai din prevederea explicită prevăzută de
legea contabilităţii, dar şi din altele implicite. Noţiunea de
„periodicitate”, respectiv principiul unei informări, în termeni
contabili, asupra unui exerciţiu financiar-contabil rezultă şi din
obligativitatea inventarului la care întreprinderea trebuie să
procedeze cel puţin o dată pe an pentru a constata existenţa şi

88
Art. 177 din Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale
89
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii
90
Art. 26 alin. (9) din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii

133
valoarea elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ-valoric sau
numai valoric, după caz.91
La momentul inventarului are loc evaluarea elementelor
patrimoniale la valoarea actuală (de utilitate) denumită şi valoare
de inventar (valoarea estimată care se determină în funcţie de
valoarea de piaţă şi utilitatea bunului pentru întreprindere) pentru
determinarea căreia „întreprinderea utilizează referinţele şi
tehnicile cele mai adaptate naturii şi caracteristicilor fiecărui
element patrimonial: preţul pieţei, baremul mercurial, indici specifici
etc.”92 Implicaţiile inventarului asupra „decupajului temporar” sunt
mult mai multe: constituirea de provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli, înregistrarea cheltuielilor şi a veniturilor ce privesc
respectivul exerciţiu financiar şi neînregistrate încă, cu alte cuvinte,
efectuarea unui ataşament al cheltuielilor şi veniturilor la exerciţiul
contabil adecvat. Situaţiile financiare anuale sunt stabilite ţinându-
se seama de înregistrările contabile din cursul anului şi de
inventar: această „închidere” a exerciţiului marchează limita unei
perioade contabile, pentru care se determină şi rezultatul aferent,
independent de exerciţiul precedent sau următor. Această afirmaţie
aparent riguroasă a autonomiei perioadei de raportare cunoaşte
totuşi o largheţe importantă, în sensul posibilităţii luării în
considerare, în prezentarea situaţiilor financiare, şi a evenimentelor
ulterioare închiderii exerciţiului financiar. Este vorba, în fapt, de
aplicarea principiului prudenţei care impune să se ţină seama de
riscurile ce pot surveni între data de închidere a exerciţiului
financiar şi data de întocmire a situaţiilor financiare, respectiv data
când sunt supuse aprobării adunării generale a
acţionarilor/asociaţilor. Din capul locului precizăm că atunci când
vorbim de evenimente ulterioare sunt vizate doar cele cu impact
negativ asupra situaţiilor finaciare. Afectarea situaţiilor financiare
prin constituirea de provizioane (bilanţul şi contul de rezultate) ori
prin prezentarea doar ca informaţii în notele explicative depinde în

91
Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de
pasiv aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004 prevăd la
pct. 3: „În temeiul prevederilor din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, unităţile au obligaţia să efectueze inventarierea generală a
elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe
an, pe parcursul funcţionării lor, în cazul funzionării, divizării sau încetării activităţii,
precum şi în următoarele situaţii:
a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuarii controlului, sau a altor
organe prevazute de lege;
b) ori de câte ori sunt indicii ca exista lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi
stabilite cert decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;
d) cu prilejul reorganizarii gestiunilor;
e) ca urmare a calamitatilor naturale sau a unor cazuri de forta majora;
f) în alte cazuri prevazute de lege.”
92
Niculae Feleagă şi Ion Ionaşcu – Contabilitate financiară, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1993, p. 38

134
mod deosebit de judecata realizată în legătură cu calificarea unui
anume fapt sau eveniment.
ii) ataşarea cheltuielilor la veniturile perioadei
Principiul independenţei exerciţiilor dobândeşte adevăratul
său sens atunci când se discută despre determinarea rezultatului
perioadei: acesta se determină prin luarea în considerare a tuturor
cheltuielilor şi a tuturor veniturilor afectate exerciţiului financiar,
aspect care pune în discuţie problema criteriilor de ataşament
(conectare). Din acest punct de vedere discutăm de „contabilitatea
de angajament” care are la polul opus „contabilitatea de casă”:
efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute
atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc şi nu pe măsură
ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit. Din
acest punct de vedere am putea discuta de o „contabilitate a
creanţelor şi a datoriilor”; iar de aici se poate spune că un venit se
poate recunoaşte numai dacă întreprinderea are o creanţă
corespondentă. Acest lucru rezultă din „rularea” principiului
prudenţei: un câştig nu se recunoaşte ca fiind realizat numai dacă
venitul este sigur (presupunând că în perioadele anterioare au fost
angajate cheltuielile), posesia unei creanţe fiind cel mai bun criteriu
de certitudine. Aşa cum am prezentat anterior, principiul prudenţei
este puţin „părtinitor” în sensul unui tratament „asimetric” al
cheltuielilor în raport cu veniturile, în speţă prin anticiparea
riscurilor ce conduc la recunoaşterea, în contul de rezultate, a unei
cheltuieli, numai probabile, cu provizioanele. Cu siguranţă noţiunea
de provizion nu are nimic în comun cu noţiunea de cheltuială
angajată; dar practic există o situaţie intermediară ce se plasează
între datoria constatată şi riscul susceptibil a se transforma în
datorie: este cazul unei cheltuieli care a luat naştere în cursul
exerciţiului, în sensul că aceasta este identificată, ireversibilă şi se
poate evalua, fără ca datoria să fi fost încă constatată. În atare
condiţii, ea trebuie să fie considerată ca şi angajată şi înregistrată
ca şi o „datorie provizorie” (furnizori-facturi de primit, dobânzi
datorate, cheltuieli de plătit etc.).
Pe de ală parte „contabilitatea de angajament” se situează
la polul opus atunci când discutăm de „contabilitate prin
operaţiuni”, adică înregistrarea veniturilor şi a cheltuielilor în funcţie
de operaţia care le-a generat şi nu în funcţie de perioada în care
au apărut, mai precis un ataşament al cheltuielilor la veniturile pe
care le-au generat. Această optică nu este incompatibilă cu
decupajul în exerciţii contabile anuale dacă raţionamentele se
realizează global şi nu cu o desfăşurare logică pe operaţiuni. În
fapt, dacă putem detalia activitatea unei întreprinderi în operaţiuni,
se poate constata că cheltuielile corespunzătoare operaţiunilor
nefinalizate la sfârşitul exerciţiului se regăsesc în valoarea
stocurilor, producţiei (curente sau investiţii) în curs. Optica
prezentată este de origine anglo-saxonă (matching principle) şi
introduce o legătură de tip cauză-efect în raţionamentul contabil,

135
fără însă a avea o cvasiapliacabilitate. Se cunoaşte că pot fi
identificate două tipuri de costuri: costuri ale produselor şi costuri
ale perioadei. Această clasificare, în mod evident, nu indică faptul
că ultimele nu au legătură cu procesul de producţie, însă ele nu pot
fi puse în relaţie directă cu un anume produs, cu o anume
tranzacţie ori cu o anumită componentă a cifrei de afaceri. Costul
mărfurilor vândute, comisioanele plătite sunt doar două exemple
clare de costuri aferente unor venituri. Chiriile, asigurările, anumite
cheltuieli de publicitate, cheltuielile cu formarea profesională, etc.
sunt costuri ale perioadei (după R.N. Anthony, cost of being in
business). Aceste costuri se raportează direct perioadei când sunt
atribuite pe baza celei mai bune afectări, chiar dacă uneori pot
exista şi anume erori (de exemplu efectele viitoare ale investiţiilor
în formarea profesională sunt foarte incerte şi ca atare trebuie să
fie considerate cheltuieli ale perioadei şi nu cheltuieli ce se vor
etala).
Noţiunea de ataşare a cheltuielilor la venituri este prezentă
şi în sistemul de drept contabil românesc, ea conducând la mai
multe reguli de ataşare fondate pe principiul contabilităţii de
angajament. Acestea pot fi clasificate în trei grupe: regularizări,
etalarea cheltuielilor şi venituri parţiale în contractele pe termen
lung:
- cazul când nu există o concordanţă între ieşirea de stocuri
sau realizarea de lucrări şi înregistrarea venitului corespondent: la
data închiderii exerciţiului, factura este întocmită, însă bunurile nu
sunt livrate ori prestarea de servicii nu a fost realizată, ori invers,
bunurile sunt livrate, serviciile sunt prestate, însă factura nu a fost
întocmită şi, implicit, creanţa nu a fost încă recunoscută. În ambele
cazuri trebuie stabilită corespondenţa: în primul caz prin
intermediul unui „cont de regularizare” care să afecteze doar
bilanţul sub forma unui venit constatat în avans, iar în cel de-al
doilea caz, cheltuielile fiind realizate, va fi afectat atât bilanţul prin
intermediul unui cont „clienţi-facturi de întocmit”, iar contul de
rezultate va fi afectat cu venitul aferent. Situaţia poate fi privită şi
din unghi opus, când societatea s-ar afla în situaţia în care ar fi
primit factura şi nu ar fi primit bunurile ori serviciile când nu se
poate pune în discuţie afectarea unui cont de stocuri, imobilizări
etc. ci tot un cont de regularizare (cheltuieli înregistrate în avans ori
decontări din operaţiuni în curs de clarificare) sau situaţia în care
bunurile şi serviciile au fost recepţionate fără a avea însă factură,
caz în care obligaţia corelativă va fi evidenţiată, în bilanţ, într-un
cont de furnizori-facturi de primit.
- cazul în care cheltuielile sunt asociate unei succesiuni de
venituri viitoare: atunci când o cheltuială angajată în cursul
exerciţiului are ca efect generarea de venituri în cursul exerciţiilor
viitoare, ea poate fi proporţional reportată asupra perioadelor
viitoare (respectiv repartizată asupra duratei probabile în cursul
cărora vor fi constatate veniturile). Este cazul cheltuielilor de

136
constituire93 ori a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare (atunci când
este vorba de un proiect bine individualizat şi cu serioase şanse de
reuşită şi rentabilitate economică). Deşi nedefinite în planul
structurilor contabilităţii financiare, „cheltuielile de repartizat”
reprezintă cheltuieli nerepetitive ce au vocaţia de generare de
beneficii economice viitoare (cheltuielile cu o campanie publicitară)
sunt tot o consecinţă a aplicării principiului independenţei
exerciţiului. Această procedură a etalării anumitor cheltuieli
înscrise în activul bilanţier vine să răspundă şi ipotezei continuităţii
activităţii întreprinderii. Însă apare conflictul94 dintre principiul
prudenţei şi principiul independenţei exerciţiilor: principiul prudenţei
solicită, aşa cum am discutat înregistrarea cheltuielilor de
cercetare-dezvoltare ca şi o cheltuială, în timp ce principiul
independenţei exerciţiului impune eşalonarea lor în fiecare
exerciţiu; astfel amortizarea este eşalonată pe durata de folosinţă a
activului imobilizat, nefiind calculată şi încorporată integral în
cheltuielile exerciţiului în care au avut loc: are loc conectarea
cheltuielilor la venituri;
- în cazul operaţiunilor cu perioadă lungă de realizare (mai
mare de un an), cum este cazul lucrărilor de construcţii,
problematica este puţin diferită: cheltuielile (eforturile) sunt
angajate, chiar şi încasate în cursul unui exerciţiu, pe când
veniturile corespondente nu sunt realizate decât în exerciţiile
viitoare. În acest caz se pune problema reportării unei cote-părţi,
dar şi anticiparea unei cote părţi a veniturilor (IAS 11 Contracte de
construcţii prezintă în detaliu procedurile de urmat în astfel de
situaţii).
În concluzie, se poate afirma că principiul independenţei
exerciţiului vine să concilieze regula unei contabilităţi de
angajament, ce poate reclama o imagine fidelă a patrimoniului, cu
căutarea unei concordanţe între cheltuielile şi veniturile exerciţiului
ce vizează oferirea unei imagini fidele a rezultatului.
b) Particularităţi ale aplicării principiului independenţei
exerciţiilor în cazul societăţilor în procedură de insolvenţă
Dacă, în mod normal, exerciţiul financiar, respectiv perioada
pentru care trebuie întocmite situaţiile financiare coincide cu anul
calendaristic (12 luni), în cazul persoanelor juridice care se
lichidează, exerciţiul financiar începe la data încheierii exerciţiului
financiar anterior şi se încheie în ziua precedentă datei când
începe lichidarea. Perioada de lichidare este considerată un singur
exerciţiu financiar, indiferent de durata sa.

93
O argumentare pertinentă este realizată de doamna profesoară dr. Corina Grosu
în cadrul cursului de Contabilitatea de gestiune al Facultăţii de Ştiinţe Economice,
secţia Contabilitate şi Informatică de Gestiune
94
Irimie Emil Popa – Mecanismul financiar-contabil al provizioanelor, Editura
Risoprint, Cluj Napoca, 2003, p. 31

137
În acest sens, societăţile aflate în procedură de insolvenţă
vor întocmi situaţii financiare la data deschiderii procedurii
denumite situaţii financiare de deschidere în care vor avea în
vedere şi rezultatele inventarierii efectuate pentru acea dată.
De asemenea, în respectarea prevederilor Legii nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi luarea în
considerare a prevederilor Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii,
republicată, se impune separarea şi evidenţierea distinctă a
obligaţiilor societăţii anterioare şi ulterioare deschiderii procedurii
de insolvenţă. În plus, trebuie avut în vedere recunoaşterea unor
obligaţii contingente, prezentate anterior în notele explicative la
situaţiile financiare, şi care, în noile condiţii devin obligaţii curente
(de exemplu scrisori de garanţie bancară, penalităţi şi majorări
aferente convenţiilor de eşalonare a datoriilor faţă de bugetul
conolidat al statului etc.)

5.2.5 Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere (time


period assumption)

a) Despre principiu
„Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să
corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent, cu
excepţia corecţiilor impuse de aplicarea IAS 8.”95 Acest principiu,
aparent simplu, are totuşi o justificare profundă şi implicaţii precise.
Identitatea bilanţului de închidere cu bilanţul de deschidere
reprezintă o garanţie că nu există cezură, o ruptură între două
perioade contabile: tot ceea ce nu a fost reflectat în situaţiile
financiare ale unui exerciţiu va fi reflectat în situaţiile financiare ale
exerciţiului următor. Din acest punct de vedere, principiul
intangibilităţii apare ca un complement indispensabil principiului
independenţei exerciţiilor: necesitatea „dării de seamă” impune
decupajul activităţii continue a întreprinderii în perioade ce vor fi
tratate de o manieră autonomă, însă aceste perioade se înşiruie
fără nici o ruptură. Există o continuitate a informării, fără nici un
moment „nevăzut”.
Această identitate nu este un tabu, deoarece între data de
închidere a exerciţiului şi data de prezentare a situaţiilor financiare
există un termen relativ lung, pe de o parte, iar pe de altă parte
anumite politici şi metode contabile pot fi schimbate ori pot fi
identificate anumite erori fundamentale care au afectat informarea
contabilă. Implicaţia majoră a acestui principiu este că nu se poate
lua în considerare un element ori stare ce a fost evidenţiat în

95
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

138
bilanţul de deschidere dacă aceasta nu a fost considerată şi în
bilanţul de închidere al exerciţiului precedent (inclusiv
evenimentele ulterioare datei de închidere). În mod practic,
aplicarea acestui principiu interzice ca efectele schimbării
metodelor sau politicilor contabile ori a corectării unor erori să fie
imputate capitalurilor cu care întreprinderea îşi începe noul
exerciţiu financiar. De asemenea, prin aplicarea acestui principiu
trebuie să se realizeze o informare corectă a utilizatorilor externi ai
informaţiei contabile pentru ca efectele schimbării metodelor sau
politicilor contabile ori a corectării unor erori să se regăsească în
situaţiile financiare ale exerciţiului expirat şi nu prin disimulare
„scurtcircuitând” situaţia patrimonială de pornire în exerciţiul
financiar curent.
Excepţia de la principiul intangibilităţii, şi anume aplicarea
IAS 8 Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori
fundamentale şi modificări ale politicilor contabile vine să disturbe
doctrina românească de până la aplicarea Ordinul Ministrului
Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, în sensul acceptării ca, pe de o parte impactul
retratării (în primul an de aplicare) situaţiilor financiare să se
regăsească la nivelul capitalurilor proprii în contul 1172 „Rezultatul
reportat provenit din adoptarea pentru prima data a IAS, mai puţin
IAS 29”, iar ulterior, impactul modificărilor de politici contabile ori
din corecţia unor erori fundamentale să afecteze nivelul
capitalurilor proprii utilizând conturile 1173 „Rezultatul reportat
provenit din modificările politicilor contabile” şi respectiv 1174
„Rezultatul reportat provenit din corectarea erorilor fundamentale”
(vezi şi OMF 1752/2005).
b) Particularităţi ale aplicării principiului intangibilităţii
bilanţului de deschidere în cazul societăţilor în procedură de
insolvenţă
Aşa cum se poate observa, aplicarea principiului
intangibilităţii bilanţului de deschidere conţine o componentă
tehnică (identitatea bilanţului de deschidere cu cel de închidere96)
şi una calitativă care vizează informarea utilizatorilor externi asupra
efectelor schimbărilor de metode şi ale corectărilor de erori (aspect
discutat de noi cu ocazia prezentării principiului permanenţei
metodelor).
Intangibilitatea bilanţului de deschidere este un principiu
care vizează fondul contabilităţii, în ceea ce priveşte funcţia sa

96
A se vedea şi Ordonanţa Guvernului nr. 22/1996 privind actualizarea şi
completarea regimului general al contabilităţii, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 170/1996 «„(5) Eventualele erori constatate în contabilitate, după
aprobarea şi depunerea bilanţului contabil, vor fi corectate în anul în care acestea
se constată, bilanţurile contabile ale exerciţiilor anterioare nemaiputând fi
modificate."»

139
patrimonial-juridică.97 El se interpune între principiul continuităţii
activităţii şi principiul independenţei exerciţiului, închiderea unui
exerciţiu fiind începutul altuia, o „bornă” pe un drum, considerat
iniţial, fără sfârşit. Dar o dată cu declanşarea procedurii de
insolvenţă, primului exerciţiu financiar are o de regulă inferioară
unui exerciţiu financiar normal, ca de altfel şi exerciţiul financiar
aferent perioadei de lichidare. Însă cu excepţia modificărilor de
metode contabile ori a corectării unor erori (fundamentale),
principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere trebuie aplicat şi în
cazul stării de insolvenţă, pentru ultimul exerciţiu al „vieţii”
societăţii.
Bilanţul de deschidere a procedurii de insolvenţă este totuşi
unul atipic, determinat de abandonul principiului continuităţii
activităţii: este primul bilanţ al ultimei perioade de viaţă a unei
societăţi comerciale.

5.2.6 Principiul necompensării (non-compensation principle)

„Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi


compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv
veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi
pasive admise de Standardele Internaţionale de Contabilitate.”98
Principiul necompensării are în vedere găsirea unei relaţii optime
între calitatea informării contabile şi nivelul său de detaliere.
Preocuparea este evidentă: jocul compensărilor poate disimula
(deliberat sau nu) o parte a informării: prea detaliată, poate deveni
ilizibilă, prea sintetică, poate deveni insuficientă.
Acest principiu interzice să se compenseze, de exemplu, o
creanţă cu o datorie, chiar dacă ea priveşte acelaşi terţ (excluzând
aici, bineînţeles, mecanismul compensărilor legale, compensărilor
convenţionale ori judiciare). Cazul tipic este cel al avansurilor şi
aconturilor virate de clienţi care vin să diminueze masa creanţei
(discutând de aceeaşi persoană) şi, de o manieră simetrică, cel al
avansurilor acordate furnizorilor, iar apoi cel al veniturilor şi
cheltuielilor implicite generate. Pe aceeaşi ideea se poate înscrie şi
practica necompensării liniilor de credit cu soldurile de
disponibilităţi la bancă. Trebuie observat faptul că anumite tipuri de
compensări sunt prevăzute explicit de reglementările contabile:
este cazul reducerilor comerciale (rabaturi, remize şi risturnuri)
acordate (primite) care vin să corecteze suma din factura de

97
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1998, p. 407
98
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

140
vânzare (cumpărare).99 Doctrina contabilă românească relevă şi
aplicarea implicită a acestui principiu, chiar dacă nu se dau
exemple clare de necompensare: exemplificăm, în acest sens,
existenţa, în bilanţul contabil a unor poziţii distincte „Avansuri
încasate în contul comenzilor” (rândul 41), însă fără a se bucura de
constanţă, deoarece, în ceea ce priveşte creanţele, principiul nu
mai este respectat, la rândul 26 „Creanţe comerciale” realizându-
se o compensare a conturilor de activ cu conturi de pasiv (ct.
4092+4111+4118+413+418-491).
La nivelul contului de rezultate, aplicarea principiului
necompensării este mai delicată: pentru orice operaţiune care are
drept efect un profit sau o pierdere, cheltuielile şi respectiv
veniturile vor fi prezentate separat în posturi care să cuantifice
acest efect. Interesul în sensul aplicării acestui principiu, în scopul
unei bune informări, este evident şi dăm drept exemplu situaţia
dobânzilor percepute (cont 766 „Venituri din dobânzi”) şi respectiv
a dobânzilor plătite (cont 666 „Cheltuieli privind dobânzile”) care
sunt prezentate distinct şi nu rezultat net, oferind astfel informaţii
lizibile şi clare. Lucrurile pot fi privite diferit în situaţia realizării unor
operaţiuni financiare complexe unde doar rezultatul final este
semnificativ şi când aplicarea principiului necompensării devine
inoperantă.
O aplicare particulară a principiului necompensării s-a
regăsit în ceea ce priveşte diferenţele de conversie aferente
creanţelor şi datoriilor în devize, aceasta corelată cu aplicarea
principiului prudenţei: diferenţele de conversie activ şi diferenţele
de conversie pasiv trebuiau să fie evidenţiate separat (era interzisă
compensarea) pentru ca provizioanele pentru pierderi din schimb
valutar să fie constituite, din motive prudenţiale, la nivelul
pierderilor potenţiale reprezentate de diferenţele de conversie
activ.
După cum se poate observa, principiul necompensării nu se
referă la operaţiunea comercială de compensare a unei creanţe cu
o datorie. El vizează modalitatea în care vor fi prezentate în
situaţiile financiare elementele de active şi de pasive, cheltuielile şi
veniturile. Deschiderea procedurii de insolvenţă are unele implicaţii
din punct de vedere al aplicării principiului necompensării. Cu alte
cuvinte, deşi discutăm de o entitate ce a avut active şi pasive,

99
„Cifra de afaceri netă, care trebuie prezentată la poziţia nr. 1 în contul de profit şi
pierdere, cuprinde sumele provenind din vânzarea de bunuri şi servicii ce intra în
categoria activităţilor curente ale întreprinderii, după scăderea reducerilor
comerciale, a taxei pe valoarea adaugată şi a altor impozite şi taxe aferente.” –
Capitolul V Explicarea unor termeni utilizaţi şi colaterali acestora, art. 12 din Ordinul
Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii
economici, p. 99

141
înainte de deschiderea procedurii, unele ajustări mai sunt permise
faţă de o situaţie normală în sensul celor prevăzute de art. 52 din
legea privind procedura insolvenţei: „Deschiderea procedurii de
insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca
compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci
când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală
sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.”
Ce ar însemna acest lucru? În cursul inventarierii
elementelor de activ şi de pasiv ale debitorului falit un terţ poate
avea atât calitatea de debitor, cât şi cea de creditor. Înainte de
întocmirea bilanţului de deschidere şi întocmirea tabelului de
creanţe există posibilitatea compensării creanţelor individuale cu
obligaţiile individuale ale aceluiaşi terţ. Practic are loc o
compensare înainte de întocmirea şi prezentarea bilanţului de
deschidere şi astfel un terţ (anterior debitor şi creditor) va apărea
pe o singură poziţie. Trebuie menţionat faptul că acest
„aranjament” admis de lege vizează doar creanţele şi obligaţiile
reciproce şi nu posibilitatea stingerii unei creanţe prin preluarea
unui activ corporal sau circulant.

5.2.7 Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de


pasiv100

„În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei


poziţii din bilanţ se va determina separat valoarea aferentă fiecărui
element individual de activ sau de pasiv.”101 Introdus curând în
dreptul contabil românesc, acest principiu urmăreşte evaluarea
corespunzătoare, separată, a elementelor patrimoniale, fiind deci
consecinţa unei optici patrimonialiste asupra contabilităţii.
Evaluarea separată a elementelor de bilanţ rezultă din teoria
riscurilor, obligând pe cel ce realizează informarea contabilă să
ţină seama de caracteristicile fiecărui element de activ ori de pasiv.
Ca atare, principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de
pasiv apare atât în ceea ce priveşte evaluarea curentă, evaluarea
la inventar, dar şi evaluarea în bilanţ. Legat de principiul prudenţei,
principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv
reprezintă o restricţie de pesimism sistematic ce are ca efect:
- un anumit comportament în evaluarea curentă a
elementelor de activ, în funcţie de caracteristicile lor
(bunuri fungibile sau bunuri nefungibile) şi de pasiv
(legat de teoria obligaţiilor),

100
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, art. 31. pct. 1, lit. e)
101
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în
Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 40

142
- recunoaşterea minusurilor de valoare, chiar potenţiale, a
riscurilor legate de un anumit activ sau pasiv, fără a
recunoaşte plusurile de valoare numai când sunt
efective ori activele contingente,
- realizarea unei corelaţii permanente între informaţiile
rezultate din evaluarea curentă (valoarea contabilă) şi
evaluările realizate periodic (valoarea de inventar)
pentru a putea fi prezentate în bilanţ.
Trebuie menţionat şi faptul că aplicarea corectă a principiului
evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv va trebui să
aibă în vedere faptul că metodele de evaluare adoptate de
întreprindere trebuie să fie aceleaşi în tot cursul exerciţiului, dar şi
de la un exerciţiu la altul, iar în cazul schimbării metodelor de
evaluare va trebui prezentată influenţa acestei situaţii asupra
bilanţului şi a contului de rezultat.
Dacă în procedura de insolvenţă comercială, patrimoniul
este elementul central, iar acesta este reflectat de bilanţul contabil,
rezultă cu claritate că evaluarea separată a elementelor de activ şi
a pasivelor (prin tabelul de creanţe) este un principiu contabil
important.

5.2.8 Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului


(substance over form)

„Informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să


reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu
numai forma lor juridică.” Pentru ca informaţia să prezinte, credibil,
evenimentele şi tranzacţiile pe care le reprezintă, este necesar ca
acestea să fie contabilizate şi prezentate în concordanţă cu fondul
lor şi cu realitatea economică, şi nu doar cu forma lor juridică.102
Existent de o manieră implicită în dreptul contabil românesc
(mai cu seamă în ceea ce priveşte contractele de leasing),103
principiul prevalenţei economicului asupra juridicului a fost introdus
explicit prin „Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor
financiare elaborat de Comitetul pentru Standarde de Contabilitate
Internaţionale” (vol. II).104 Acest principiu îşi are originea în
sistemele contabile nord-americane şi anglo-saxone, iar
Standardele Internaţionale de Contabilitate au inserat acest
principiu în Cadrul general.
Prevalenţa realităţii în faţa formei juridice poate conduce,
pentru un susţinător convins al concepţiei juridice, la reacţii
nebănuite, mergând până la afirmaţia că nerespectarea regulilor

102
Standarde Internaţionale de Contabilitate 2000, Cadrul general paragraful 35, p.
66
103
Ordonanţa nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 224/1997
104
Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Legislaţie Contabilă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999

143
juridice în întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare este o
infracţiune, în sensul că „domnia dreptului ar fi opusă domniei
realităţilor”. De aceea, interpretarea principiului nu trebuie realizată
gramatical, stricto senso, ci prin prisma intenţie avute de
reglementator. Nu este vorba de o ierarhizare vădită ale celor două
caracteristici, ci mai degrabă o punere în vedere a unor
problematici de exprimare a unor situaţii de fapt, dar şi de drept, în
sensul recunoaşterii acestora în situaţiile financiare. Oricum,
aparenţa juridică nu este exclusă („nu numai forma lor juridică”),
principiul subliniază faptul că luând în considerare doar (în mod
unic) latura legală a unei fapte, cei care întocmesc situaţiile
financiare riscă să devină insuficienţi sau chiar superficiali. Aceştia
sunt chemaţi să ţină seama de realitatea economică dar şi de
aparenţa juridică. În consecinţă nu este vorba de o substituire ci de
o juxtapunere a celor două noţiuni.
În ţările de drept roman (cazul Franţei), principiul prevalenţei
economicului asupra juridicului nu este recunoscut de dreptul
contabil, pe considerentul unui „atac” la imaginea fidelă conformă
regulilor, şi ca atare discutăm de „o nouă realitate” care vine să
conteste criteriul patrimonialităţii ori principiul prudenţei.
Comentariile franceze, ca repulsie la anglicismul „substance over
form” au partea lor de adevăr, la care subscriem şi noi, în sensul
că acest principiu sugerează ideea că dreptul nu descrie
ansamblul situaţiilor aferente „realităţii economice” lăsând doar să
se înţeleagă acceptabilitatea acestuia doar în cadrul contractelor
de locaţie, fără a detalia problematica, oarecum similară, a
vânzărilor de bunuri cu privilegii sau cu clauză de rezervare a
dreptului de proprietate ori cazul contractelor de construcţii pe
termen lung nefinalizate. Un alt exemplu, referitor la angajarea sau
nu a principiului prevalenţei realităţii asupra juridicului este dat de
înregistrarea creanţelor, la valoarea nominală (art. 7 alin 2 din
Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii), fără a analiza, a priori,
solvabilitatea juridică a acestora.
În insolvenţă, practic ceea ce interesează intervenienţii este
averea debitorului reprezentat de drepturile de propietate şi
drepturile de creanţă evidenţiate în activul bilanţului şi pasivele
debitorului reprezentate de drepturile de creanţă pe care le au
partenerii anteriori deschiderii procedurii. Discutând despre
activele societăţii, de foarte multe ori o parte dintre activele pe care
le utilizează entităţile sunt preluate cu titlu de închiriere, leasing
sau concesiune, deci active asupra cărora entitatea nu exercită un
drept de proprietate (jus utendi, jus fruendi, jus abutendi). Principiul
prevalenţei economicului asupra juridicului va trebui, în fapt,
abandonat, în recunoaşterea activelor (şi pasivelor, implicit),
concepţia patrimonialistă asupra contabilităţii fiind cea care domină
în procedura de insolvenţă. Prin urmare, lichidatorul, sub controlul
judecătorului sindic, ca urmare a „schimbării” obiectului de
activitate a entităţii va avea posibilitatea denunţării unor contracte

144
devenite oneroase, principiul contabil al prevalenţei economicului
asupra juridicului fiind abandonat.

5.2.9 Principiul pragului de semnificaţie (materiality)

„Orice element care are o valoare semnificativă trebuie


prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu
valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau funcţii similare
trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.” Este
evident că prezentarea în situaţiile financiare a tuturor conturilor
întreprinderii, chiar fie ea o microîntreprindere, reprezintă o lectură
lungă, plicticoasă şi poate chiar de neînţeles. La polul opus, o
prezentare foarte scurtă a acestor conturi nu va îndeplini rolul unei
bune informări pe care şi-o doresc situaţiile financiare. Pentru un
utilizator extern, acest principiu prezintă o importanţă deosebită,
însă nu prezintă utilitate pentru cei care raţionează contabil foarte
formalist. Un bun contabil nu va tratata cu aceeaşi unitate de
măsură faptele fără importanţă semnificativă aşa cum sunt tratate
alte fapte. De exemplu, un stilou, un registru etc. sunt active ale
căror costuri vor trebui etalate proporţional cu durata lor de
utilizare, pe mai multe exerciţii financiare. Este evident că aplicarea
unui asemenea tratament contabil, sub aspectul costurilor, nu va fi
compensat printr-un câştig de precizie în informarea financiară. De
aceea contabilul va trebui să distingă ceea ce este semnificativ de
ceea ce nu este.
„Relevanţa informaţiei este influenţată de natura sa şi de
pragul de semnificaţie. În anumite cazuri, natura informaţiei este
suficientă, prin ea însăşi, pentru a determina relevanţa sa. De
exemplu, raportarea unui segment de activitate poate influenţa
evaluarea riscurilor şi oportunităţilor unei întreprinderi, indiferent de
semnificaţia rezultatelor obţinute în cadrul segmentului respectiv în
perioada de raportare. În alte cazuri, atât natura, cât şi pragul de
semnificaţie sunt importante, de exemplu, volumul valoric al
stocurilor din fiecare categorie principală pe care o întreprindere ar
trebui să le deţină pentru a avea o activitate adecvată. Informaţiile
sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar
putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza
situaţiilor financiare. Pragul de semnificaţie depinde de mărimea
elementului sau a erorii, judecat în împrejurările specifice ale
omisiunii sau declarării greşite. Astfel, pragul de semnificaţie oferă
mai degrabă o limită, decât să reprezinte o însuşire calitativă
primară pe care informaţia trebuie să o aibă pentru a fi utilă.”105
Principiul pragului de semnificaţie (importanţei relative) este
dificil de aplicat pentru un „spirit cartezian”, pe de o parte, dar şi
obiectiv discutând: oare, de exemplu, trebuie să fie descompuse

105
Standarde Internaţionale de Contabilitate 2000, Cadrul general paragraful 29-30,
p. 65

145
facturile de telefon, ştiind că perioada de facturare nu corespunde
cu o lună calendaristică, pentru a imputa fiecărei perioade costurile
exacte aferente, cunoscând că valoarea lor diferă puţin de la o
lună la alta? Pe de altă parte, ceea ce este material (semnificativ)
pentru o întreprindere poate fi insignifiant pentru alta, o tranzacţie
între o întreprindere şi unul dintre directorii săi nu poate îndemna la
aceeaşi atenţie ca o tranzacţie de aceeaşi natură şi valoare pe
care întreprinderea o are cu o terţă întreprindere, necontabilizarea
unei cheltuieli nu are aceeaşi importanţă în ceea ce priveşte
semnificaţia şi impactul asupra rezultatului etc. Ceea ce este
important este cunoaşterea faptului dacă o omisiune, eroare, fapt
influenţează opinia celui care citeşte situaţiile financiare, fiind vorba
de unul din cele trei obiective importante ce trebuie luate în
considerare în întocmirea situaţiilor financiare. Importanţa relativă
nu trebuie să fie „un pretext pentru a neglija un domeniu de
activitate sau pentru a disimula informaţiile obligatorii sau
importante, pentru simplu motiv al cuantumului lor scăzut.”106
Acest principiu pare a avea următoarele domenii de aplicare:
- în prezentarea bilanţului, a contului de rezultate, a situaţiei
fluxurilor de trezorerie ori a situaţiei modificărilor capitalului propriu,
componente exhaustive prin natura lor ale situaţiilor financiare
anuale, nu se pune în discuţie omiterea de la prezentarea anumitor
elemente cu o însemnătate redusă, conturile cu o importanţă
secundară fiind incluse în posturi a căror natură este cea mai
adecvată, evitându-se prezentarea lor izolată;107 mai mult putem
discuta de materialitate şi atunci când reglementările relative la
forma de prezentare impun publicarea cifrelor în mii lei, implicit,
orice sumă sub 1000 ROL devine nesemnificativă. În schimb,
notele explicative la situaţiile financiare, unde elementele nu sunt

106
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1998, p.398
107
„Fiecare element obligatoriu prezentat în situaţiile financiare ale unei persoane
juridice poate fi prezentat mai detaliat decât se cere în formatul adoptat, dacă
această detaliere conduce la prezentarea unei informaţii mai elocvente pentru
utilizatorii de informaţii. De asemenea nu se menţin în bilanţ şi în contul de profit şi
pierdere acele elemente (posturi) pentru care nu există valori nici în exerciţiul
financiar curent, nici în cel precedent.” – Ordinul ministrului Finanţelor publice nr.
2332/2001 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la
închiderea exerciţiului financiar pe anul 2001 la persoanele juridice care, potrivit
prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată prin
Ordonanţa nr. 61/2001, au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, pct.
48

146
prezentate de o manieră exhaustivă108, apare implicit obligaţia de
furnizare doar a unor informaţii cu caracter semnificativ.109
- corelat cu ceea ce arătam mai sus principiul pragului de
semnificaţie vine în complementaritatea aplicării altor principii de
drept contabil: aprecierea stării de continuitate, realizarea unor
compensări între active şi pasive sau între cheltuieli şi venituri,
prezentarea unor evenimente ulterioare închiderii exerciţiului
financiar (independenţa exerciţiilor), utilizarea estimărilor etc.
- privit prin prisma importanţei relative, sistemul de drept
contabil porneşte a priori, clasificând întreprinderile româneşti în
categorii distincte cărora li se aplică „pachete” de reguli diferite.
Avem în vedere aici Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002
pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate,
armonizate cu directivele europene şi respectiv Ordinul ministrului
finanţelor nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (vezi şi
OMF 1752/2005).
Noţiunile de „importanţă relativă” şi „prag de semnificaţie”
sunt larg utilizate de profesioniştii auditori. Pragul de semnificaţie
reprezintă „nivelul, mărimea unei sume, peste care auditorul
consideră că o eroare, o inexactitate sau o omisiune poate afecta
regularitatea şi sinceritatea conturilor anuale, cât şi imaginea fidelă
a rezultatului, situaţiei financiare şi a patrimoniului întreprinderii.”110
Auditorii nu pot verifica fiecare tranzacţie care generează efecte
asupra situaţiilor financiare auditate pentru că timpul afectat unei
misiuni de audit nu poate, în mod normal, să ofere „satisfacţia”
unor verificări exhaustive care ar compromite şansele de câştig ale
acestora şi ar fi în discordanţă cu aria de aplicabilitate a misiunilor

108
„Notele explicative cuprinse în cap. III (10 la număr - n.n.) din reglementările
contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001 nu sunt
limitative, existând obligativitatea păstrării ordinii de prezentare a notelor
exemplificative în reglementările menţionate, celelalte note urmând să fie
numerotate cu nr. 11.” – Ordinul ministrului Finanţelor publice nr. 2332/2001 pentru
aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la închiderea exerciţiului
financiar pe anul 2001 la persoanele juridice care, potrivit prevederilor Legii
contabilităţii nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată prin ordonanţa nr.
61/2001, au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, pct. 46
109
„Notele explicative conţin informaţii suplimentare, relevante pentru necesităţile
utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele obţinute. Notele
explicative trebuie prezentate de o manieră sistematică. Fiecare element
semnificativ al bilanţului, contului de profit şi pierdere, situaţiei fluxurilor de
trezorerie şi al situaţiei modificărilor capitalului propriu trebuie însoţit de o trimitere la
nota care cuprinde informaţii legate de acel element semnificativ” - Ordinul
Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii
economici, pct. 5.42, p. 49
110
Victor Munteanu - Control şi audit financiar, Editura Lucman Serv, Bucureşti
1998, p. 334

147
de audit.111 Pe aceste considerente auditorii acceptă, din start, că
vor opera cu o anumită marjă de eroare, problema la care trebuie
să dea răspuns profesionistul auditor este aceea a mărimii erorii pe
care o poate accepta. Dimensiunea marjei de eroare determină
pragul de semnificaţie care este în relaţie de inversă
proporţionalitate cu mărimea (numărul) probelor (procedurilor) de
audit şi implicit cu riscul de audit. Caracterul semnificativ al unei
informaţii auditate constituie, mai degrabă, „un prag sau o
demarcaţie decât un criteriu calitativ pe care această informaţie
trebuie să-l posede pentru a fi utilă.”112
Stabilirea pragului de materialitate se realizează la începutul
misiunii, individual, şi global, dar poate oscila pe parcursul misiunii,
în funcţie de rezultatele controalelor auditorului, permiţându-i
acestuia să aprecieze corespunzător domeniile, sistemele şi
conturile semnificative şi cu risc, să aprecieze anomaliile detectate,
astfel încât să emită o opinie corespunzătoare.
Alături de aceste principii prevăzute explicit în Reglementări
contabile pentru agenţii economici (Ordinul ministrului finanţelor nr.
306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate,
armonizate cu directivele europene şi respectiv Ordinul ministrului
finanţelor nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (vezi şi
OMF 1752/2005), doctrina şi practicile contabile româneşti se
înscriu pe „traiectoria internaţională”, în sensul identificării şi a altor
principii (necodificate) şi anume:

5.2.10 Principiul entităţii (business entity principle)

a) Despre principiu
Activitatea economică se desfăşoară în cadrul unor unităţi
distincte de persoanele care le-au creat, le conduc, finanţează sau
care lucrează, indiferent de forma juridică în care sunt organizate:
„(1) Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile
autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile
cooperatiste şi celelalte persoane juridice cu scop lucrativ au
obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie,
respectiv contabilitate financiară, potrivit prezentei legi, şi
contabilitate de gestiune adaptată specificului activităţii. (2)
Prevederile alin. (1) se aplică şi instituţiilor publice, asociaţiilor şi

111
„Raportul de audit trebuie să includă o declaraţie asupra faptului că auditul a fost
planificat şi desfăşurat pentru a se obţine o asigurare rezonabilă asupra situaţiilor
financiare şi că acestea nu conţin erori semnificative” .- ISA 700 Raportul asupra
situaţiilor financiare, Audit Financiar 2000. Standarde. Codul privind conduita etică
şi profesională, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 214
112
Laurenţiu Dobroţeanu şi CameliaLiliana Dobroţeanu – Audit – concepte şi
practici.Abordare naţională şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.
148

148
celorlalte persoane juridice cu şi fără scop lucrativ, precum şi
persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi
independente.”113
Entitatea contabilă este unitatea de observare pentru care
se generează informarea contabilă. Acest concept este unul din
fundamentele cadrului conceptual american care nu a fost
transpus în dreptul contabil românesc de o manieră explicită. Aşa
cum se deduce, principiul entităţii este datat înaintea altor principii,
fiind generat de necesitatea clarificării, în contabilitate, a confuziei
dintre patrimoniul personal al proprietarilor şi patrimoniul
întreprinderii.114 Din considerente practice, poate susceptibil a fi
criticate, în prezentarea noastră am „adoptat” noţiuni ca
„întreprindere”, „societate”, „companie”, dar nu de o manieră
restrictivă, termenul de „entitate” vizând atât comercianţii,
persoane fizice sau juridice, cât şi necomercianţii. Dacă problema
separaţiei entităţii economice reprezentate de întreprindere de
proprietarii săi s-a pus înainte de emergenţa dreptului contabil,
ceea ce dorim să punem în discuţie se referă la a cunoaşte dacă
această entitate economică se confundă cu entitatea contabilă. În
fapt, unitatea de observare a faptelor contabile se poate situa la un
nivel mai generos (grupul-un ansamblu de întreprinderi legate
juridic şi economic), sau, din contră, la un nivel mai riguros (un
segment de activitate – uzină, departament, divizie), ori la nivelul
tradiţional, cel al întreprinderii.
Ordinul nr. 772/2000 pentru aprobarea Normelor privind
consolidarea conturilor115 pune în discuţie, în materia dreptului
contabil românesc, problematica noţiunii de „grup” ca entitate:
„Prezentele norme se aplică grupurilor a căror societate
consolidantă este persoană juridică română. Grupul reprezintă
„ansamblu de societăţi116 format din societatea care consolidează -
persoană juridică română (consolidantă) - şi filialele acesteia -
societăţi române şi străine.” În sensul celor arătate, se poate
observa că nu există noţiunea juridică de grup ca subiect de drept
(având personalitate juridică), în acest sens înscriindu-ne pe linia
dreptului contabil european. Grupul de societăţi reprezintă o
entitate economică dominantă, care cuprinde mai multe entităţi
juridice independente, dintre care una le controlează pe celelalte,

113
Art. 1 din Legea nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată prin
Ordonanţa nr. 61/2001
114
Dorim să prezentăm un aspect demn de luat în seamă legat de apariţia şi
existenţa acestui principiu în SUA şi anume faptul că cele mai importante companii
sunt societăţile anonime şi, un fapt interesant, marile averi personale constau mai
puţin în „active corporale”, ci mai cu seamă în „active financiare”, situaţie
determinată, pe de o parte de cultura de afaceri americană, iar, pe de altă parte, dar
nu de neglijat pentru spiritul pragmatic american, taxele pe succesiuni sunt destul
de mari…
115
Monitorul Oficial nr. 374 din 11 august 2000
116
Cadrul juridic de organizare şi funcţionare îl reprezintă Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată, şi legile speciale

149
fapt ce implică existenţa de relaţii de dependenţă între celelalte
societăţi şi societatea de decizie. „Economicul predomină
juridicului în activităţile moderne, dar se analizează totuşi
aspectele din punct de vedere juridic pentru că acestea există de
fapt. Doctrina a fost influenţată de economic, prezentându-se o
vedere mai pragmatică a situaţiilor societăţilor influenţate de
aspectul economic.”117 Per a contrario, absenţa personalităţii
juridice poate să ne conducă la afirmaţia că o societate nu poate
să o domine pe alta, societăţile în cadrul grupului sunt
independente din punct de vedere juridic. Lipsa personalităţii
juridice a grupului are impact asupra concepţiei patrimonialiste a
contabilităţii în sensul negării existenţei noţiunii de patrimoniu
social (purtător de drepturi şi obligaţii), dar şi asupra poziţiei sale
ca subiect de drept civil, neputând fi acţionat în instanţă.
Dezacordul dintre realitatea economică şi expresia juridică a ceea
ce înţelegem prin „grup” conduce la dificultăţi şi în stabilirea
limitelor noţiunii. Referinţa la „perimetrul de consolidare” ar părea o
soluţie simplă, dar în acelaşi timp destul de „lejeră” (aici fiind
incluse şi societăţile asupra cărora societatea-mamă exercită o
„influenţă notabilă”), în plus textele lasă o oarecare supleţe în
definirea acestui perimetru, riscând să raţionăm asupra unei
„entităţi cu geometrie variabilă.”
Chiar dacă legea prevede că situaţiile financiare consolidate
trebuie „să furnizeze o imagine fidelă şi corectă a activelor,
datoriilor, poziţiei financiare, profitului sau pierderii aferente
societăţilor incluse în consolidare, luate ca un tot unitar” (art. 22
alin. 2), acest ansamblu fiind considerat ca şi o entitate, obligaţiile
sunt definite prin referinţă la societatea-mamă, grupul nefiind
subiect de drept. Entitatea „grup” poate fi discutată doar sub
aspectul unei informări pur economice şi nu ca subiect şi obiect de
drept. În plus, asistăm la un fapt inedit ce vine să infirme
considerarea, în mediul contabil românesc, grupului drept
„entitate”: „Persoanele juridice care aplică Reglementările contabile
armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice şi cu
Standardele Internaţionale de contabilitate118 aprobate prin Ordinul
Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001, nu au obligaţia legală de
a întocmi situaţii financiare consolidate (vezi şi OMF 1752/2005).
Pentru necesităţi proprii de informare persoanele juridice pot
întocmi situaţii financiare consolidate pe care le prezintă
utilizatorilor de informaţii, alţii decât statului.” Nu mai punem în
discuţie divergenţele de texte, însă deducem că, chiar statul nu
recunoaşte, deocamdată, grupul ca entitate de drept.

117
Nicoleta Farcane, Dumitru Cotleţ – Consolidarea conturilor. Principii şi cazuri
practice, Editura Eubeea, Timişoara, 2002, p. 11
118
Art. 53, alin 2 din Precizările privind unele măsuri referitoare la închiderea
exerciţiului financiar pe anul 2002 la persoanele juridice care, potrivit Legii
contabilităţii nr. 82/1991, republicată, au obligaţia să întocmească situaţii financiare
anuale, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1784/2002

150
În ceea ce priveşte informarea sectorială, adică referinţa la o
entitate de un nivel mai fin, problema devine mai delicată decât în
cazul grupului, şi nu are acelaşi conţinut. Problematica raportării pe
segmente este abordată de IAS 14 Raportarea pe segmente şi
preluată implicit în dreptul contabil românesc prin Ordinul
Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate în sensul că la Nota 10 „Alte
informaţii” este necesar să fie prezentate informaţii asupra ventilării
cifrei de afaceri pe sectoare de activitate, pe segmente de piaţă şi
de asemenea asupra rezultatului sectorial, repartizarea
elementelor de activ pe sectoare şi metoda de valorizare a
cesiunilor intersectoriale (vezi şi OMF 1752/2005).
Problema „entităţii” trebuie totuşi să fie abordată în cadrul
unei reflexii de fond asupra nevoilor de informare asupra căreia
situaţiile financiare trebuie să dea un răspuns. Dezbaterea trebuie
purtată asupra „entităţii-grup” versus „entitate-întreprindere”. Este
evident că situaţiile financiare consolidate, acolo unde este cazul,
vehiculează un alt tip de informare comparativ cu informaţia din
situaţiile financiare ale unei întreprinderi individuale (din grup),
chiar dacă discutăm de aplicarea aceloraşi principii contabile: în
timp ce situaţiile financiare ale unei întreprinderi sunt „dominate” de
preocuparea protecţiei acţionarilor şi creanţierilor (creditorilor),
situaţiile financiare consolidate se prezintă ca fiind un mijloc real de
comunicare financiară. În concluzie, problema „entităţii” nu este
deci neutră sub aspectul noţiunii de informare.
b) Particularităţi ale aplicării principiului entităţii în cazul
societăţilor în procedură de insolvenţă
Următorul text de lege ne face să afirmăm că aplicarea
principiului entităţii se aplică cu mult mai multă pregnanţă: „Art. 45 -
(1) După rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a
procedurii, toate actele şi corespondenţa emise de debitor,
administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, în mod
obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză şi
franceză, menţiunea "în insolvenţă", „in insolvency”, „en procédure
collective„.
(2) După intrarea în reorganizare judiciară sau faliment,
actele şi corespondenţa vor purta, în condiţiile prevăzute la alin.
(1), menţiunea "în reorganizare judiciară", in judicial
reorganisation”, en redressement sau, după caz "în faliment", „in
bankruptcy”, ” en faillite”. După intrarea în procedura simplificată se
va face de asemenea menţiunea "în faliment", „in bankruptcy”, ” en
faillite”.
(3) Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare
a nerespectării obligaţiei debitorului menţionate la alin. (1) şi (2),
vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat

151
actele ca reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă averea
debitorului.”
În fapt avem de aplicare a principiului entităţii, însă pentru o
nouă entitate, cu „rădăcini” în vechea entitate, dar cu o nouă
identitate şi cu alte obiective: transformarea tuturor activelor în
lichidităţi şi distribuirea acestora către creanţieri, într-o anumită
ordine de prioritate, şi acţionarilor.
Din punct de vedere legal, entitatea în insolvenţă îşi
păstrează numărul de înregistrare la Registrul Comerţului, codul
unic de înregistrare, atributul fiscal; discutăm de o prelungire a
existenţei entităţii sub o altă formă: în insolvenţă, în faliment, în
reorganizare judiciară.

5.2.11 Principiul nominalismului monetar

Principiul nominalismului monetar impune exprimarea


elementelor constituante ale patrimoniului, a veniturilor şi a
cheltuielilor, în etalon monetar. Se presupune că unitatea este
stabilă în timp, deci, implicit, că ea îşi conservă valoarea. Dacă în
versiunea iniţială legea contabilităţii prevedea că „obiectul
contabilităţii patrimoniului îl constituie reflectarea în expresie
bănească a bunurilor mobile (…)”, în versiunea republicată,
această prevedere nu mai apare, dovadă că principiul
nominalismului a fost pus sub semnul întrebării. Acest principiu
este destul de controversat. Este evident că valoarea celor mai
multe monede naţionale a fost erodată. Inflaţia, ce afectează
inclusiv monedele de referinţă, vine să se adauge variaţiilor
constante ale cursurilor de schimb. Inflaţia şi problemele sistemului
monetar internaţional par să afecteze calitatea obiectivă a
informării financiare. Nici un teoretician nu a putut da o soluţie
completă şi necriticabilă la această problemă. Contabilitatea
românească este un drum destul de minat, baleiind între
nominalism, justificat de motive fiscale şi de prudenţă, şi valoare
actuală, orientată spre viitor [putem da aici un exemplu: art. 7 alin.
2 din legea contabilităţii – „Creanţele şi datoriile se înregistrează în
contabilitate la valoarea lor nominală”, iar Standardele
Internaţionale de Contabilitate au în vedere înregistrarea creanţelor
la valoarea realizabilă anticipată, iar provizionul pentru creanţele
incerte să fie calculat ca diferenţa dintre valoarea facturată şi
valoarea actualizată a fluxurilor viitoare de numerar utilizând rata
de actualizare efectivă aferentă unui instrument financiar similar
(valoarea recuperabilă)]. Creşterile accentuate ale preţurilor fac din
nominalism, pentru România, o premisă riscantă cu efecte asupra
creşterii profiturilor, decapitalizare, distribuirea de dividende fictive
etc.

152
6 Operaţiile contabile care se efectuează cu ocazia
declanşării procedurii de insolvenţă
Atât în procedura generală cât şi în cea simplificată de
insolvenţă prevăzută în Legea privind procedura insolvenţei,
intervine falimentul ca procedură care se aplică debitorului în
vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind
urmat de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Aplicarea procedurii de insolvenţă presupune efectuarea a o serie
de operaţiuni contabile privind constatarea şi conservarea bunurilor
debitorului, elaborarea de situaţii financiare de începere a lichidării
şi de finalizare a ei, valorificarea activelor şi plata creditorilor.
Aceste operaţiuni sunt reglementate de Legea privind procedura
insolvenţei şi de Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1376/
2004 de aprobare a Normelor Metodologice privind reflectarea în
contabilitate a principalelor operaţiuni de fuziune,divizare,dizolvare
şi lichidare a societăţilor comerciale, precum şi retragerea sau
excluderea unor asociaţi din societăţile comerciale şi tratamentul
fiscal al acestora.

6.1 Sigilarea şi conservarea bunurilor

Lichidarea averii debitorului presupune luarea unor măsuri


premergătoare lichidării. Astfel după trecerea la faliment conform
art. 113-115, din Legea insolvenţei, judecătorul-sindic va desemna
un lichidator care are ca atribuţii aplicarea sigiliilor, inventarierea
bunurilor debitorului şi luarea măsurilor de conservare.
Legat de stabilirea masei active a debitorului o mare
importanţă o are întocmirea listei bunurilor debitorului.
a. Întocmirea listei bunurilor debitorului.
Cel care cunoaşte cel mai exact ce bunuri posedă nu poate
fi decât debitorul însuşi. De aceea, în momentul în care debitorul,
aflat în stare de insolvenţă sau la care starea de insolvenţă este
iminentă, introduce la tribunal o cerere în vederea declanşării
procedurii insolvenţei, va trebui în mod necesar să-i anexeze mai
multe acte, inclusiv a unei liste complete a tuturor bunurilor sale,
incluzând toate conturile şi băncile prin care îşi rulează fondurile.
Pentru bunurile grevate de datorii, va menţiona datele din
registrele de publicitate (art. 28). În situaţia în care debitorul nu
dispune în momentul înregistrării cererii de vreuna dintre informaţii
este obligat să înregistreze la tribunal acea informaţie, în termen
de 10 zile. În caz contrar, cererea lui se consideră ca declaraţie a
stării de insolvenţă, judecătorul-sindic propunând procedura
simplificată de insolvenţă (falimentul)
Dacă cererea de declanşare a procedurii insolvenţei este
formulată de către creditori, debitorul este obligat ca în termen de
10 zile de la data deschiderii procedurii să depună la dosarul

153
cauzei lista tuturor bunurilor sale menţionate mai sus.
Nerespectarea acestei dispoziţii fără motive temeinice se
sancţionează cu amendă civilă care este aplicată persoanelor care
îl reprezintă legal pe debitor.
În cazul în care apar modificări cu privire la ansamblul
bunurilor deţinute şi debitorul nu face această precizare, sau nu o
mai poate face deoarece dreptul de administrare a averii sale i-a
fost ridicat de către instanţa judecătorească, obligaţia îi revine
lichidatorului.
În cazul în care debitorul ulterior intrării în procedura
simplificată de insolvenţă nu prezintă lista completă a bunurilor, a
creditorilor şi alte documente prevăzute de art 28 din Legea
insolvenţei, lichidatorul desemnat le va reconstitui în măsura
posibilului, cheltuielile fiind suportate din averea debitorului.
b. Sigilarea bunurilor din averea debitorului.
Una dintre obligaţiile lichidatorului o constituie sigilarea
bunurilor din averea debitorului a inventarierii bunurilor şi a luării
măsurilor corespunzătoare conservării acestora.
Apreciem că aceste măsuri privesc averea debitorului,
fiind calificate ca şi măsuri de siguranţă, având caracter de
urgenţă, luate în vederea protejării acestei averi astfel încât să
fie posibilă satisfacerea proporţională a creanţelor
creditorilor. Sigilarea bunurilor este o măsură preventivă cu
caracter conservator fiind aplicată în scopul evitării de către
debitor să-şi diminueze averea.
Acţiunea de sigilare precede pe cea de inventariere care
stabileşte masa activă, atât descriptiv cât şi cantitativ şi valoric.
Judecătorul – sindic va dispune sigilarea bunurilor din
averea debitorului, iar atunci când acesta posedă bunuri şi în alte
judeţe, va trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în vederea
sigilării de urgenţă a bunurilor. Documentele întocmite de alte
tribunale, certificând că sigiliile au fost aplicate, se vor trimite
judecătorului – sindic.
Obiectul sigilării bunurilor debitorului este constituit din
bunurile existente în: magazine, magazii, depozite, birouri,
corespondenţă comercială, arhivă, dispozitive de stocare şi
prelucrare a informaţiei, contracte, mărfuri şi orice alte bunuri
mobile aparţinând averii debitorului.
Sunt exceptate de la sigilare următoarelor bunuri ale
debitorului:
- obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, spre a
evita deteriorarea lor materială sau pierderea din
valoare;
- registrele de contabilitate;
- cambiile şi alte titluri de valori scadente sau care
urmează să fie scadente în scurt timp, precum şi
acţiunile ori alte titluri de participare ale debitorului, care

154
vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate, sau pentru
a efectua activităţile de conservare cerute;
- numerarul pe care lichidatorul îl va depuse la bancă în
contul averii debitorului.
În cadrul măsurii de sigilare administratorul/lichidatorul are
următoarele misiuni:
- de a stabili care bunuri vor trebui valorificate de urgenţă
şi care sunt strategiile de punere în valoare a bunurilor,
astfel încât valorificarea lor să fie maximă;
- de a determina gradul de perisabilitate a bunurilor, iar în
funcţie de convingerea sa va trece la valorificarea
acestora sau la depozitarea temporară şi conservarea
lor până la finalizarea inventarului;
- de a ţine seama de costurile cu conservarea care să nu
fie disproporţionat de mari în raport cu valoarea lor, cu
lichidităţile posibil de obţinut prin valorificarea lor şi cu
posibilităţile materiale ale debitorului în vederea
conservării bunurilor.
Dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o
singură zi, lichidatorul va putea proceda imediat la inventariere fără
a aplica sigilii.
c. Conservarea bunurilor.
Debutul efectuării acestor măsuri se plasează din punct de
vedere cronologic concomitent cu deschiderea procedurii
insolvenţei şi durează până la reorganizarea cu succes a
întreprinderii debitorului sau până la lichidarea efectivă a bunurilor
din patrimoniul acestuia.
În raportul întocmit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au
determinat insolvenţa debitorului un loc aparte îl ocupă bunurile de
orice fel ale debitorului.
După identificarea şi sigilarea bunurilor debitorului,
lichidatorul va aplica măsurile adecvate menţinerii bunurilor în cea
mai bună stare. În acest fel, bunurile corporale vor fi păstrate în
condiţii care să le asigure conservarea substanţei şi paza lor, iar
drepturile patrimoniale vor fi protejate prin măsuri cum ar fi:
întreruperea unei prescripţii, exercitarea acţiunilor în justiţie, luarea
inscripţiilor ipotecare, efectuarea somaţiilor.119
Bunurile exceptate de la sigilare vor fi excluse şi de la
conservare, deoarece acestea sunt supuse valorificării.
Bunurile debitorului pot fi vândute de lichidator înainte de
afişarea tabelului definitiv consolidat al creanţelor doar cu caracter
de excepţie, având drept justificare preocuparea de a împiedica
diminuarea averii debitorului, datorită timpului necesar întocmirii
tabloului de creanţe. În cadrul acestei categorii intră:

119
Gh. Gheorghiu – Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 179.

155
- bunurile care înregistrează o diminuare a valorii lor,
odată cu trecerea timpului, şi anume, bunuri perisabile
prin natura lor sau bunuri al căror preţ variază în funcţie
de sezon;
- bunuri a căror conservare implică cheltuieli
disproporţionat de mari în raport cu valoarea lor,
- bunuri care îşi pierd total sau parţial valoarea;
- bunurile „importante”, atât ca valoare intrinsecă cât şi ca
pondere în activitatea comercială a debitorului, pot fi
vândute doar în urma propunerii lichidatorului autorizat
de judecătorul – sindic.
Procedura aplicabilă valorificării bunurilor perisabile şi a
celor supuse deprecierii iminente este lăsată la aprecierea
lichidatorului care este pus în situaţia alegerii acelei proceduri de
vânzare care se dovedeşte cea mai adecvată bunurilor, în funcţie
de valoarea lor, gradul de perisabilitate, contextul pieţei, numărul
de solicitanţi, astfel încât să obţină cel mai bun preţ, concomitent
cu cele mai scăzute cheltuieli de conservare şi vânzare pentru
bunurile respective.120
În conformitate cu reglementările în vigoare „perisabilităţile
reprezintă scăzămintele care se produc în timpul transportului,
manipulării, depozitării şi desfacerii mărfurilor alimentare, menaj şi
nealimentare cauzate de procese naturale:uscare, evaporare,
pulverizare, descompunere, scurgere etc.” Nu se includ pierderile
din normele de consum tehnologic, produse din neglijenţă,
sustragerii sau alte cauze imputabile persoanelor vinovate sau
determinate de forţa majoră. Acestea se stabilesc cu ocazia
inventarierii.121
Pe de altă parte, bunurile imobile – de tipul instalaţii, fabrici,
clădiri – care implică cheltuieli de conservare ridicate şi în acelaşi
timp nejustificate, vor putea fi vândute ca urmare a propunerii
lichidatorului, aprobată de judecătorul – sindic. Este important a se
clarifica asupra situaţiei juridice a unor astfel de bunuri, dat fiind că
decizia de a le conserva poate implica valori deosebit de mari –
sau, dimpotrivă, de a le valorifica cât mai urgent – poate duce la
obţinerea unor lichidităţi ce nu satisfac necesităţile masei credale şi
care variază în funcţie de mai mulţi factori: metode de evaluare
utilizate, conjunctura pieţei, posibilitatea vânzării ca un ansamblu
sau individual, implicând întotdeauna un coeficient de risc sau de
inspiraţie. De aceea apreciem că este necesară aprobarea
vânzărilor de către judecătorul – sindic şi înştiinţarea debitorului şi
creditorilor cu garanţii reale, în vederea depunerii de contestaţii.
Propunerea lichidatorului trebuie să identifice imobilul prin situaţia

120
Radu Bufan- Reorganizarea judiciară şi falimentul. Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
p.254
121
Hotărârea Guvernului nr. 831/ 2004 pentru aprobarea Normelor privind limitele
admisibile de perisabilităţi la mărfuri în procesul de comercializare.

156
de pe teren şi prin datele din registrele de publicitate imobiliară,
arătând în acelaşi timp sarcinile de care este grevat imobilul.
Alături de aceste măsuri care privesc conservarea bunurilor,
lichidatorul poate lua şi măsuri de conservare a drepturilor
debitorului:
- formularea de obiecţiuni la creanţele depuse;
- urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului,
rezultate din transferul de bunuri sau sume de bani
efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc.
d. Inventarierea averii debitorului.
Din punct de vedere contabil inventarierea reprezintă o
lucrare preliminară elaborării situaţiilor financiare prin care se
stabileşte mărimea reală a patrimoniului şi evaluarea elementelor
patrimoniale la valoarea actuală. Astfel inventarierea constă în
ansamblul operaţiilor prin care se constată existenţa tuturor
elementelor de activ şi pasiv, cantitativ valoric sau numai valoric la
o anumită dată şi de stabilire a valorii actuale a lor.122
Privită sub aspectul procedurii insolvenţei inventarierea
averii debitorului este operaţia prin intermediul căreia lichidatorul
identifică, în mod concret, toate bunurile debitorului, în vederea
cunoaşterii acestora şi a stării în care se prezintă, precum şi a
evaluării lor.
Scopul inventarierii bunurilor constă în stabilirea bunurilor
din averea debitorului, atât cele supuse lichidării judiciare cât şi
cele nesesizabile, „nepuse sub sigiliu”, indiferent că sunt bunuri
corporale sau necorporale.
Atunci când averea debitorului poate fi inventariată într-o
singură zi în mod complet, lichidatorul va proceda la inventariere
imediat, fără a mai aplica sigiliile. Chiar şi în ipoteza inventarierii
într-o singură zi, bunurile debitorului nu pot rămâne
nesupravegheate şi nedestinate realizării unui anumit scop.
Aceasta va depinde de etapa în care se află debitorul supus
procedurii: în reorganizare sau lichidare.
Deoarece lichidatorul este un profesionist şi este remunerat
pentru activitatea pe care o desfăşoară, el va răspunde pentru
orice culpă – culpa levis în abstracto – în ceea ce priveşte
păstrarea bunurilor debitorului conform art.1600 Cod Civil.
Pe măsura desfăşurării inventarierii, lichidatorul este obligat
să ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar.123
Efectuarea inventarului se face în prezenţa debitorului,
acesta din urmă fiind obligat să asiste la operaţie atunci când
judecătorul sindic dispune aceasta. Nerespectarea dispoziţiei dată
de judecătorul sindic în sensul participării debitorului la întocmirea
listelor de inventar nu atrage sancţiunea nulităţii acestora sau

122
Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă, Carmen Imbrescu – Teoria contabilităţii, Editura
Economică, 2004, p. 435
123
art. 114 din Legea privind insolvenţa

157
inopozabilităţii faţă de debitor, ci dimpotrivă, dacă debitorul nu s-a
prezentat el nu poate contesta datele din inventar. Semnătura
debitorului pe listele de inventar are o valoare deosebită, deoarece
atestă că listele întocmite sunt completate în mod corect, fără
omisiuni sau adăugiri de bunuri şi că sunt descrise în modul în
care se prezintă ele în realitate. Mai mult semnarea listelor de
inventariere marchează momentul din care administrarea şi
conservarea bunurilor debitorului trec în sarcina lichidatorului,
descărcând pe acesta de obligaţia legală de a răspunde de ele.
Întocmirea listelor de inventariere trebuie să răspundă unor
parametrii stabiliţi de lege, astfel se vor indica în cuprinsul acestora
toate bunurile debitorului, cu descrierea fiecăruia, precum şi cu
precizarea valorii lor aproximative la data întocmirii inventarului.
Judecătorul sindic poate dispune ca, la întocmirea listelor de
inventariere, să participe şi un expert evaluator, pe cheltuiala averii
debitorului. Numirea expertului se va face atunci când există
dificultăţi în aprecierea valorii bunurilor debitorului, care se pot
referi la vechimea bunurilor, gradul de uzură.
Evaluarea bunurilor din averea debitorului, nu trebuie să fie
exactă, ci doar aproximativă deoarece în caz de reorganizare nu
ne interesează valoarea de achiziţie a bunului, ci posibilităţile
concrete ale acestuia de a îndeplini funcţia dată prin planul de
reorganizare în corelaţie directă cu celelalte componente ale averii
debitorului şi cu perspectivele de redresare ale activităţii acestuia,
iar în caz de lichidare nu prezintă importanţă valoarea de achiziţie
a bunului ci suma care poate fi obţinută în mod real în urma
valorificării acestuia, sumă care este mai greu de determinat, mai
ales pentru bunurile care nu sunt în perfectă stare şi pentru care
nu există o piaţă organizată.
Actul de inventar şi fiecare listă în parte se semnează de toţi
participanţii la întocmirea acestuia: lichidator judiciar, expert şi
debitor prin administratorul judiciar. Dacă debitorul nu participă la
inventariere actul de inventar se semnează numai de lichidatorul
judiciar.

6.2 Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv

6.2.1 Conceptul şi scopul inventarierii

Inventarierea reprezintă o lucrare preliminară elaborării


situaţiilor financiare respectiv a bilanţului prin care se stabileşte
mărimea reală (faptică) a patrimoniului şi evaluarea elementelor
patrimoniale la valoarea actuală, iar documentul contabil care se
întocmeşte este inventarul .
Inventarierea elementelor de activ şi pasiv în conformitate cu
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004 pentru
aprobarea normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii
elementelor de activ şi de pasiv (art. 1) constă în ansamblu

158
operaţiilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor de
activ şi de pasiv, cantitativ – valoric sau numai valoric la data la
care se efectuează.
Scopul principal al inventarierii îl constituie stabilirea situaţiei
reale a tuturor elementelor de activ şi pasiv a fiecărei unităţi, a
bunurilor şi valorilor deţinute aparţinând altor persoane fizice sau
juridice în vederea elaborării situaţiilor financiare anuale care
trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a
performanţei unităţii pentru exerciţiu financiar respectiv.
În temeiul Legii nr. 82/1991 legea contabilităţii, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare (art. 7) societăţile
comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome,
institutele naţionale de cercetare dezvoltare şi celelalte persoane
juridice au obligaţia să efectueze inventarierea generală a
elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel
puţin odată pe an pe parcursul funcţionării, în cazul fuziunii sau
încetării activităţii şi în alte situaţii prevăzute de lege.

6.2.2 Organizarea şi etapele inventarierii

Răspunderea pentru organizarea şi efectuarea inventarierii,


potrivit Legii nr. 82/1991 legea contabilităţii, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare şi Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 1753/2004pentru aprobarea normelor privind
organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de
pasiv, revine administratorului, ordonatorului de credite, sau altei
persoane care are obligaţia gestionării unităţii, respectiv a
administrării patrimoniului.
Inventarierea anuală a elementelor de activ şi pasiv se face
de regulă cu ocazia încheierii exerciţiului financiar. Aceasta este o
lucrare complexă care se derulează în mai multe etape:
a – pregătirea inventarierii
b – inventarierea propriu-zisă
c – stabilirea şi regularizarea rezultatelor inventarierii.
a. Pregătirea inventarierii este o etapă premergătoare
inventarierii propriu zise, etapă de care depinde eficienţa celorlalte
etape. Aceasta necesită luarea unor măsuri de natură
organizatorică şi contabilă prin care să se asigure desfăşurarea
corectă a ei:
i) precizarea obiectului inventarierii;
ii) numirea comisiilor de inventariere şi a subcomisiilor;
iii) măsuri pentru crearea condiţiilor corespunzătoare de
lucru a comisiei de inventariere;
iv) măsuri care trebuie luate de către comisie pentru
efectuarea inventarierii.
- Obiectul inventarierii îl pot constitui stocurile,
imobilizările, disponibilităţile băneşti, creanţele etc.,

159
- putând fi inventariere generală, sau parţială a unor
categorii de active sau pasive.
Inventarierea anuală este obligatorie înainte de închiderea
conturilor pentru toate unităţile, având ca scop reflectarea în bilanţ
a situaţiei reale a patrimoniului. Ea fiind o lucrare premergătoare
întocmirii bilanţului cuprinde toate bunurile proprii şi cele ce aparţin
altor unităţi, însă se găsesc în unitatea respectivă în păstrare,
închiriere, prelucrare, precum şi toate disponibilităţile băneşti
drepturile şi obligaţiile întreprinderii, fiind o inventariere generală şi
completă.
- Numirea comisiilor de inventariere şi a subcomisiilor
conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr.
1753/2004pentru aprobarea normelor privind
organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de
activ şi de pasiv (art. 6) se face prin decizie scrisă de
către persoanele care răspund de organizarea şi
efectuarea ei potrivit legii. În decizia de numire se
menţionează obligatoriu: componenţa comisiei, numele
responsabilului comisiei, modul de efectuare a
inventarierii, gestiunile supuse inventarierii, data de
începere şi terminare a ei. Comisia de inventariere este
formată din cel puţin două persoane, iar la gestiunile
mici (unităţi mici de desfacere cu amănuntul sau gestiuni
din cadrul unor unităţi al căror număr de personal
salariat este de una sau două persoane) poate fi
efectuată de o singură persoană. Dacă este cazul,
comisiile de inventariere sunt coordonate de către o
comisie centrală care organizează, instruieşte şi
controlează efectuarea operaţiilor de inventariere. Din
comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii de
depozite şi contabilii care ţin evidenţa gestiunii
respective.
- Dintre măsurile pentru crearea condiţiilor
corespunzătoare de lucru a comisiei de inventariere
conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr.
1753/2004pentru aprobarea normelor privind
organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de
activ şi de pasiv (art.8) menţionăm:
- ţinerea la zi a evidenţei tehnico-operative a
gestiunilor de valori materiale şi confruntarea
periodică a datelor cu cele din contabilitate;
- participarea la lucrările de inventariere a întregii
comisii;
- asigurarea personalului necesar pentru manipularea
valorilor materiale inventariate, respectiv sortare,
aşezare, cântărire, măsurare, numărare etc.;

160
- asigurarea participării la identificarea bunurilor
inventariate (calitate, sort, preţ etc.) a unor
specialişti din celelalte compartimente ale unităţii;
- dotarea cu aparate şi instrumente pentru măsurare,
cântărire, cataloage, formulare şi rechizite necesare;
- dotarea comisiei cu mijloace tehnice de calcul şi
sigilare a spaţiilor inventariate;
- dotarea gestiunilor cu două rânduri de încuietori
diferite.
- Măsurile organizatorice ce trebuie luate de către comisia
de inventariere sunt:
- declaraţie scrisă de la gestionar din care să rezulte
dacă: gestionează valori materiale şi în alte locuri de
depozitare, are în gestiune bunuri aparţinând terţilor
cu sau fără documente; are valori materiale
nerecepţionate sau care trebuie expediate, primite
sau eliberate; are plusuri sau minusuri, deţine
numerar din vânzarea bunurilor; are documente de
predare-primire neoperate în evidenţa gestiunii sau
nepredate la contabilitate;
- să identifice toate locurile de depozitare a valorilor
ce urmează a fi inventariate;
- închiderea şi sigilarea în prezenţa gestionarului, ori
de câte ori se întrerup operaţiile de inventariere şi se
părăseşte gestiunea;
- să bareze şi să semneze ultima operaţie din fişele
de magazie;
- la unităţile de desfacere cu amânuntul care folosesc
metoda global valorică se va întocmi de către
gestionar, înaintea începerii inventarierii raportul de
gestiune care cuprinde valoarea documentelor de
intrare şi de ieşire a mărfurilor şi a numerarului
depus la casierie şi predarea lui la contabilitate;
- să verifice dacă aparatele de măsură sunt în stare
bună de funcţionare;
- să sisteze operaţiile de predare, primire, livrare a
bunurilor, iar dacă nu este posibil, acestea se vor
efectua în prezenţa comisiei cu menţiunea, „primit
sau eliberat în timpul inventarierii”.
Lucrările premergătoare de natură contabilă cuprind:
- înregistrarea tuturor operaţiilor economice şi financiare
în contabilitatea sintetică, analitică şi în evidenţa
operativă (fişe de magazie, rapoarte de gestiune etc.);
- verificarea exactităţii înregistrărilor prin confruntarea
datelor din contabilitate cu cele din evidenţa operativă şi
prin întocmirea balanţelor de verificare sintetice şi
analitice;

161
b) Inventarierea propriu-zisă, constă în constatarea,
descrierea şi evaluarea elementelor patrimoniale.
Constatarea este operaţia de stabilire directă şi concretă
(faptică) a stocurilor la locurile de depozitare a existenţei şi mărimii
elementelor patrimoniale prin cântărire, măsurare, cubare, în
funcţie de natura acestora. Fac excepţie bunurile materiale aflate
în ambalaje originale intacte, care se despachetează şi verifică prin
sondaje, materialele de masă (ciment în vrac, nisip, balast,
rezervoare de benzină etc.) ce se inventariază prin calcule tehnice
şi analize de laborator.
Bunurile cu grad mare de perisabilitate se inventariază cu
prioritate fără a împiedica desfacerea imediată a lor.
În cazul imobilizărilor constatarea lor se efectuează astfel:
- la imobilizările necorporale, prin verificarea existenţei şi
apartenenţei lor la unităţile deţinătoare, iar în cazul
brevetelor, licenţelor, al know-how şi al mărcilor de
fabrică, prin dovedirea existenţei lor pe baza titlurilor de
proprietate.
- inventarierea terenurilor şi a clădirilor se face pe baza
titlurilor de proprietate, a schiţelor de plasament al
terenurilor şi a dosarului tehnic al clădirilor, etc.
Elementele de activ şi de pasiv a căror existenţă nu poate fi
constatată prin inventariere fizică, se verifică pe baza datelor din
contabilitate. Astfel, inventarierea mijloacelor băneşti de la bănci, a
drepturilor şi obligaţiilor întreprinderii faţă de furnizori, creditori,
bănci, clienţi etc., se face prin confirmarea soldurilor din
contabilitate de către aceştia, a confruntării sumelor din
contabilitate cu extrasele de cont a băncii şi cu documentaţia ce a
stat la baza înregistrării lor. Disponibilităţile în valută şi în lei din
casierie se inventariază prin confruntarea soldurilor din registrul de
casă cu cele din contabilitate.
Obligaţiile constatate faţă de terţi la inventariere trebuie să
corespundă în cazul insolvenţei unităţii debitoare cu totalul din
Tabloul definitiv de creanţe.
Pe baza constatărilor făcute, elementele inventariate se
înscriu în listele de inventariere unde pe lângă cantitatea faptică şi
scriptică se descriu principalele caracteristici privind calitatea,
starea lor, preţul unitar şi diferenţele constatate (plusuri şi minusuri,
precum şi valorii de inventar figura nr. 3).
Listele de inventariere se întocmesc separat pentru:
- locuri de depozitare şi gestionare, pe categorii de
bunuri;
- bunuri proprii corespunzătoare calitativ;
- bunuri depreciate, neutilizabile, fără desfacere, comenzi
în curs abandonate sau sistate;
- creanţe şi obligaţii incerte şi în litigiu;

162
- bunuri aparţinând altor persoane fizice sau juridice
(consignaţie, închiriere, prelucrare etc.), cărora li se
trimite o copie de pe aceste liste;
- imobilizările şi producţia în curs de execuţie;
- formulare cu regim special.
Acestea se semnează filă cu filă de către comisia de
inventariere şi de către gestionari, iar pe ultima filă gestionarul
menţionează următoarele: cantităţile s-au stabilit în prezenţa lui,
bunurile respective se află în păstrarea sau răspunderea lui, dacă
are bunuri neinventariate şi eventualele obiecţii.
Evaluare elementelor patrimoniale de activ şi de pasiv cu
ocazia inventarierii se efectuează cu respectarea principiului
permanenţei metodelor, potrivit căruia regulile de evaluare trebuie
menţinute asigurându-se comparabilitatea în timp a informaţiilor
contabile. Aceasta se face la valoarea actuală a fiecărui element,
denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea
bunurilor, starea lor şi de preţul pieţei astfel (Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile simplificate armonizate cu Directivele Europene (vezi şi
OMF 1752/2005), Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
1753/2004pentru aprobarea normelor privind organizarea şi
efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv):
i) Bunurile de natura imobilizărilor, stocurile se evaluează la
valoarea actuală, denumită şi valoare de inventar.
ii) Bunurile depreciate se evaluează la valoarea de utilitate a
fiecărui element, stabilită în funcţie de utilitatea bunului pentru
firmă şi de preţul pieţii.Ca urmare la stabilirea valorii de inventar a
bunurilor se ţine seama de toate ajustările de valoare datorate
deprecierilor (Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
1753/2004pentru aprobarea normelor privind organizarea şi
efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv pct.39)
Dacă valoarea de inventar este mai mare decât valoarea din
contabilitate, potrivit principiului prudenţei, în listele de inventariere
se înscriu valorile din contabilitate. În cazul în care valoarea de
inventar stabilită în funcţie de utilitatea bunului şi preţul pieţii este
mai mică decât valoarea din contabilitate, în listele de inventariere
se va înscrie valoarea de inventar.
iii) Creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea lor
nominală, iar cele incerte sau în litigiu la valoarea de utilitate
stabilită în funcţie de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv
de plată.
iv) Creanţele, datoriile şi disponibilităţile băneşti în divize se
evaluează la cursul în vigoare în ultima zi a exerciţiului.
v) Titlurile de valoare se evaluează la valoarea lor de utilitate
dată de cotaţia lor la bursă la sfârşitul exerciţiului financiar, iar cele
necotate la valoarea probabilă de negociere.

163
În vederea calculării plusurilor şi a minusurilor de inventar,
elementele patrimoniale se evaluează la valoarea de intrare în
patrimoniu.
c. Stabilirea şi regularizarea rezultatelor inventarierii.
În această etapă se determină rezultatele inventarierii prin
trecerea în listele de inventariere a soldurilor scriptice din
contabilitate, stabilindu-se diferenţele contabile în plus sau minus
faţă de mărimile faptice.
Diferenţele în plus sau în minus constatate la inventariere se
tratează în contabilitate diferit, dacă acestea, sunt: a) diferenţe
cantitative sau b) diferenţe valorice.
i) Diferenţele cantitative între stocurile faptice şi cele
scriptice evaluate la valoarea de intrare în patrimoniu se
înregistrează în contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar,
după efectuarea în prealabil a compensărilor admise de lege. Dacă
cantităţile şi valorile constatate faptic sunt mai mari decât cele din
contabilitate diferenţa reprezintă plus de inventar, iar în situaţia
inversă minus de inventar, calcule făcute direct pe listele de
inventariere.
Dacă plusurile şi minusurile constatate la inventariere sau
produs în aceiaşi perioadă, la acelaşi gestionar, la sortimente
asemănătoare unde sunt posibile confuzii (culoare, desen, aspect
exterior etc.) şi în cadrul unei activităţi normale de serviciu, este
posibilă compensarea plusurilor cu minusurile pentru cantităţile
egale de plusuri şi minusuri, se interzice compensarea valorică.
Deci, pentru a se asigura concordanţa dintre datele din
contabilitate cu realitatea, concretizată în datele inventarierii, se
efectuează înregistrări menite să rectifice în plus sau minus datele
din contabilitate cu plusurile cantitative, respectiv cu minusurile
cantitative constatate, adică are loc regularizarea rezultatelor
inventarierii.
ii) Diferenţe valorice (plus sau minus) rezultate prin
compararea valorii contabile (Vc) sau a valorii nete contabile (Vcn)
şi valoarea de inventar (Vi) sunt tratate potrivit principiului
prudenţei astfel:
- Pentru elementele de activ
Vi ≥ Vc ⇒ plus de valoare (+) nu se înregistrează în
contabilitate, elementele de activ îşi menţin valoarea de intrare sau
contabilă.
Vi < Vc ⇒ minus de valoare (-) se înregistrează în
contabilitate pe seama cheltuielilor cu provizioanele sau amortizări
suplimentare. Valoarea activelor se menţine la valoarea contabilă
(de intrare).
- Pentru elementele de pasiv de natura datoriilor
Vi ≤ Vc ⇒ minus de valoare (-) nu se înregistrează în
contabilitate, elementele de pasiv îşi menţin valoarea contabilă.

164
Vi ≥ c ⇒ plus de valoare (+) se înregistrează în contabilitate
prin constituirea pe seama cheltuielilor de provizioane, valoarea
pasivelor se menţine la valoarea contabilă (intrare).
Rezultă, că în contabilitatea curentă elementele inventariate
îşi menţin valoarea de intrare în patrimoniu.
Rezultatele inventarierii se consemnează de către comisia
de inventariere în procesul verbal de inventariere din care rezultă:
- persoanele ce au participat la inventariere;
- perioada şi gestiunile inventariate;
- caracterul plusurilor şi a minusurilor constate, vinovaţii;
- compensările efectuate;
- bunurile depreciate, creanţele şi datoriile în litigiu;
- valorificarea rezultatelor inventarierii
- constituirea şi regularizarea provizioanelor, privind
deprecierea elementelor patrimoniale.
Procesul verbal de inventariere, după aprobarea
propunerilor comisiei, serveşte compartimentului de contabilitate
pentru punerea de acord a datelor din contabilitate cu realitatea.
ƒ Înregistrarea diferenţelor cantitative la inventariere.
Diferenţele cantitative pot să fie plusuri sau minusuri (lipsuri)
i) Plusurile cantitative constate la inventariere, ca urmare a
ţinerii necorespunzătoare a evidenţelor, funcţionarea defectuoasă
a aparatelor de măsurat, intenţii de sustragere etc. se înregistrează
ca orice intrare de mijloace economice.
ii) Lipsurile cantitative la inventariere pot fi imputabile şi
neimputabile.
Lipsurile neimputabile se produc ca urmare a manipulării şi
păstrării mijloacelor materiale. Înregistrarea în contabilitate a lor se
face ca orice ieşire de mijloace, mărindu-se cheltuielile exerciţiului.
Dacă lipsurile la inventariere sunt provocate de calamităţi, acestea
măresc cheltuielile extraordinare privind calamităţile şi alte
evenimente extraordinare.
Lipsurile imputabile pot preveni din neglijenţe, sustrageri,
valoarea lor recuperându-se de la cei vinovaţi. Imputarea se face
la valoarea actuală (de înlocuire), existentă la data producerii, sau
constatării pagubei. La evaluarea pagubei se ţine seama de gradul
de uzură stabilit prin probe legale, iar dacă aceasta nu este posibil
se impută la valoarea integrală.
ƒ Înregistrarea diferenţelor valorice.
Pentru elementele de activ minusul de valoare, reprezintă o
depreciere a acestora şi se înregistrează în contabilitate prin:
i) constituirea pe seama cheltuielilor a provizioanelor pentru
deprecieri în cazul deprecierii reversibile:
Vi < Vc => minus de valoare
ii) înregistrarea unei amortizări suplimentare în cazul
deprecierii ireversibile:
Vi ≤ Vcn
Vcn = Vc-Ac

165
în care Ac reprezintă amortizarea cumulată.
Aceste diferenţe valorice nu afectează direct conturile de
active, care rămân în contabilitatea curentă înregistrate la valoarea
de intrare (contabilă).
În mod asemănător prin constituirea unui provizion, se
înregistrează plusul de valoare în cazul elementelor de pasiv
(datorii) valoarea pasivelor menţinându-se la valoarea de intrare.
La sfârşitul anului, în baza datelor cuprinse în listele de
inventariere, procesele verbale de inventariere şi a bilanţului
contabil anual, se întocmeşte Registrul-inventar (figura nr. 4),
document obligatoriu de înregistrare anuală şi grupată a
rezultatelor inventarierii patrimoniului şi a conţinutului unor posturi
de bilanţ, servind ca probă în litigii.
Prin înregistrarea în contabilitate a diferenţelor cantitative
(plusuri şi minusuri) constante la inventariere se asigură corelaţia
dintre contabilitate şi realitate şi întocmirea unui bilanţ real.

6.3 Aspecte legale referitoare la refacerea contabilităţii

La baza înregistrării fiecărei operaţii economico-financiare în


contabilitate stă un document care consemnează operaţia
economică în momentul efectuării ei, dobândind astfel calitatea de
document justificativ (art 6 alin 1 din Legea nr.82/1991, legea
contabilităţii, republicată, modificată şi completată) în condiţiile în
care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în
vigoare (Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004 pentru
aprobarea Normelor metodologice de întocmire şi utilizare a
registrelor şi formularelor comune pe economie privind activitatea
financiar contabilă).
Nici o operaţie economică nu se poate înregistra în
contabilitate fără un act scris în care să fie consemnată operaţia
respectivă .Potrivit Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii,
republicată, modificată şi completată (art.6), „documentele
justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate,
angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi
aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate”.
Acestea sunt documente care probează legal o operaţiune.
Operaţiile economice consemnate în documente justificative
sunt prelucrate, centralizate şi înregistrare în contabilitate cu
ajutorul registrelor de contabilitate (Registrul Jurnal, Registrul
Inventar,şi Cartea Mare) şi a altor documente contabile în funcţie
de forma de contabilitate adoptată.
Înregistrarea în contabilitate a operaţiilor economico-
financiare a debitorului aflat în insolvenţă potrivit art. 45 din Legea
privind procedura insolvenţei prezintă următoarele particularităţi:
- după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorului
sindic de deschidere a procedurii toate actele şi
corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar

166
sau lichidator vor cuprinde în mod obligatoriu şi cu
caractere vizibile în limba română, engleză şi franceză
menţiunea „ în insolvenţă”, „in insolvency”, „en
procedure collective „.
- după intrarea în reorganizare judiciară sau faliment
actele şi corespondenţa vor purta în condiţiile alin 1
menţiunea „în reorganizare judiciară”, „ in judicial
reorganisation”, „en redressement” sau după caz „în
faliment”, „in bankruptcy”, „en faillite”.După intrarea în
procedura simplificată se face menţiunea „în faliment”,
„in banckrupcy”, „en faillete”.
- prejudiciile suferite de terţii cu bună credinţă datorită
nerespectării obligaţiilor debitorului privind întocmirea
actelor cu menţiunile respective, vor fi reparate exclusiv
de câtre persoanele care au încheiat actele ca
reprezentanţi legali ai debitorului,fără a se atinge averea
debitorului.
Aspectele legale privind refacerea contabilităţii privesc
reconstituirea documentelor pierdute sau distruse, anularea de
către judecătorul-sindic a unor acte ale debitorului care afectează
patrimoniul acestuia în dauna drepturilor creditorilor etc.
Reconstituirea documentelor
În caz de pierdere,sustragere sau distrugere a unor
documente contabile conform art. 26 din Legea nr. 82/1991, legea
contabilităţii, republicată, modificată şi completată se vor lua
măsuri de reconstituire a acestora în termen de 30 zile, de la
constatare pe baza unui dosar de reconstituire, întocmit pentru
fiecare caz în parte.124 Acest dosar trebuie să conţină:
- sesizarea scrisă în termen de 24 ore de la constatare, a
conducătorului, administratorului unităţii,
coordonatorului de credite, sau a altei persoane care
gestionează patrimoniul, de către orice persoană care
constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor
acte, evidenţe sau lucrări privind gestiunea elementelor
patrimoniale;
- dacă pierderea, sustragerea sau distrugerea
documentelor sau evidenţelor constituie o infracţiune se
aduce la cunoştinţă şi organelor de urmărire penală;
- procesul-verbal de constatare a pierderii, distrugerii sau
sustragerii întocmit în trei zile de la sesizare de către
conducătorul unităţii. El conţine datele de identificare a
actului dispărut; numele şi prenumele salariatului
responsabil cu păstrarea actului; data şi împrejurările în
care s-a constatat lipsa. Procesul-verbal este semnat de

124
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004, pentru aprobarea Normelor
metodologice de întocmire şi utilizare a registrelor şi formularelor comune pe
economie privind activitatea financiar-contabilă, pct .27

167
- către conducătorul unităţii, conducătorul
compartimentului financiar-contabil, angajatul
responsabil cu păstrarea actului şi şeful ierarhic al
acestuia;
- declaraţia scrisă a responsabilului cu păstrarea actului,
a împrejurărilor în care acesta a dispărut;
- dovada sesizării organelor de urmărire penală sau
sancţionării disciplinare a persoanei vinovate;
- dispoziţia scrisă a conducătorului unităţii pentru
reconstituire;
- actul reconstituit în copie.
Dacă documentul provine de la o altă unitate, reconstituirea
se va face de către unitatea emitentă la cererea scrisă a
conducătorului unităţii solicitante.
Documentele şi evidenţele reconstituite poartă obligatoriu şi
vizibil menţiunea „reconstituit“ arătându-se numărul şi data
dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea.
Nu fac obiectul reconstituirii actele de cheltuieli nenominale
(bonuri, bilete de călătorie etc.) pierdute sau sustrase înainte de
înregistrarea în contabilitate, vinovaţii suportând paguba cauzată.
Găsirea ulterioară a documentului original care a fost
reconstituit nu anulează sancţiunile disciplinare sau penale. În
acest caz actul reconstituit se anulează pe bază de proces-verbal.
Vinovaţii răspund material de pagubele provocate din cauza
dispariţiei, sustragerii sau distrugerii temporare a documentelor şi
pentru cheltuielile făcute cu reconstituirea şi găsirea lor.
Conducătorii unităţilor răspund de evidenţa tuturor reconstituirilor
de documente şi de păstrarea dosarelor de reconstituire.
Anularea de către judecătorul-sindic a unor acte ale
debitorului care afectează patrimoniul acestuia în dauna
drepturilor creditorilor.
Administratorul judiciar şi lichidatorul potrivit atribuţiilor
acestora (art. 20 alin. h, art. 25 alin. c) şi art. 79 şi 80 din Legea
procedurii insolvenţei pot introduce acţiuni la judecătorul sindic
pentru anularea unor acte ale debitorului care afectează
patrimoniul acestuia în următoarele situaţii:
- acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei trei ani
anteriori deschiderii procedurii.
- acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de
drepturi patrimoniale către terţi şi restituirea de către
aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii
executate, realizate de debitor prin următoarele acte:
- acte de transfer cu titlul gratuit efectuate în cei trei
ani anteriori deschiderii Fprocedurii,cu excepţia
sponsorizărilor în scop umanitar,

168
- operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului
depăşeşte vădit pe cea primită şi efectuată în cei trei
ani anteriori deschiderii procedurii,
- acte încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii
procedurii, cu intenţia părţilor implicate de a
sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori
sau de a leza în orice alt fel drepturile,
- acte de transfer de proprietate către un creditor
pentru stingerea unei datorii anterioare, sau în
folosul lui, efectuate în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul
ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului
este mai mică decât valoarea actului de transfer,
- constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru
o creanţă care era chirografară, în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii,
- plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120
de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă
scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară
deschiderii procedurii,
- alte operaţiuni prevăzute de lege încheiate de
debitor în cei 2-3 ani anteriori deschiderii procedurii
cu persoanele aflate în raporturi juridice.
Anularea acestor acte, restituirea de către terţi debitorului a
bunurilor şi valorilor altor prestaţii, a plăţilor anticipate ale
datoriilor,etc, presupune reflectarea în contabilitatea debitorului a
intrării în patrimoniu a bunurilor, a încasării prestaţiilor şi a plăţilor
anticipate, diminuarea drepturilor de creanţă ale debitorului faţă de
terţi, etc, deci este necesară refacerea contabilităţii ca urmare a
anulării acestor acte.

6.4 Situaţiile financiare-documente de începere a lichidării

Documentele oficiale de prezentare a situaţiilor economico-


financiare conform Legea nr.82/1991, legea contabilităţii,
republicată, modificată şi completată (art 9) a unităţilor patrimoniale
sunt situaţiile financiare anuale care trebuie să ofere o imagine
fidelă a poziţiei financiare şi a celorlalte informaţii privind activitatea
desfăşurată.
Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale,
regiile autonome, institutele naţionale de cercetare - dezvoltare,
societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice, potrivit Legea
nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi
completată (art 28) au obligaţia să întocmească situaţiile financiare
anuale, inclusiv în cazul fuziunii, divizării sau încetării activităţii.
În situaţia aplicării reglementărilor contabile simplificate
conform Directivelor Europene (Ordinul ministrului finanţelor nr.
306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate,

169
armonizate cu directivele europene), situaţiile financiare cuprind:
bilanţul, contul de profit şi pierderi, politicile contabile şi notele
explicative (vezi şi OMF 1752/2005).

6.4.1 Bilanţul

A) Conceptul de bilanţ
Bilanţul este un document de sinteză a situaţiei patrimoniului
întreprinderii la un moment dat. Prin bilanţ se reflectă principiul
dublei reprezentări a averii integrată în patrimoniul unităţilor
patrimoniale sub două aspecte:
a) sub aspect concret, natural-material, al destinaţiei şi
utilităţii bunurilor în activitatea desfăşurată, bunuri ce constituie
obiect al proprietăţii, pentru care se utilizează noţiunea de
mijloace economice (avere),
b) sub aspectul raporturilor de proprietate, în cadrul cărora
se dobândesc elementele de avere, respectiv al modului de
dobândire (provenienţă), pentru care se utilizează noţiunea de
surse economice.
Dubla reprezentare este determinată de faptul că
reflectarea, urmărirea şi controlul averii agenţilor economici nu se
pot limita doar la modul de utilizare (alocare) a bunurilor materiale
şi băneşti, în activitatea desfăşurată de aceştia. Este necesar să
se urmărească relaţiile de proprietate, faptul că aceste bunuri
aparţin cuiva, că sunt în posesia unei persoane fizice sau juridice
(proprietarului, asociaţilor, băncilor, creditorilor etc.), deci să se
reflecte regimul juridic al bunurilor.125
În figura nr. 5, prezentăm conceptul de bilanţ pe baza dublei
reprezentări a averii constituită în patrimoniu.

125
Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă ,Carmen Imbrescu - Teoria contabilităţii, Editura
Economica, Bucureşti, 2004 p 131-132

170
AVEREA
ELEM ENT AL PATRIM ONIULUI

M IJLOACE ECONOM ICE SURSE DE PROCURARE


concrete, privite din punct de A AVERII (relaþii de pro-
vedere al destinaþiei, al utili- prietate)
tãþii lor (REALITATEA PA-
TRIM ONIULUI)

care transpuse în

BILANT
devin

ACTIV PASIV

Figura nr. 5 Dubla reprezentare a averii

Cele două părţi (laturi) ale bilanţului poartă denumirea de


ACTIV - partea stângă şi PASIV - partea dreaptă.
Într-o altă manieră de exprimare, conceptul de bilanţ este
definit ca o reprezentare a utilizărilor şi resurselor de care dispune
o unitate patrimonială la un moment dat.
UTILIZĂRI = RESURSE

ACTIV = PASIV
Astfel, se consideră că prin bilanţ, capitalurile sunt
reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele
(aporturi la capital, rezerve, datorii, beneficii), cât şi al modului lor
de utilizare concretă (bunuri economice, creanţe).
Bilanţul are deci două părţi, partea stângă activ, care
cuprinde componenţa mijloacelor economice concrete, şi partea
dreaptă pasiv, care oglindeşte sursele de provenienţă a acestor
mijloace. Întrucât între totalul valorii mijloacelor economice şi
totalul valorii surselor de provenienţă a acestora trebuie să fie o
egalitate perfectă, rezultă că şi între valoarea activului şi valoarea
pasivului bilanţului trebuie să existe o egalitate permanentă.
Reglementările contabile româneşti (Ordinul ministrului
finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
simplificate, armonizate cu directivele europene) precizează că
bilanţul este „documentul contabil de sinteză prin care se prezintă
elementele de activ, datorii şi capital propriu grupate după natură şi
lichiditate în cazul activelor şi după natură şi exigibilitate în cazul

171
pasivelor (datorii şi capital propriu), al persoanei juridice la
încheierea exerciţiului financiar şi în celelalte situaţii prevăzute de
lege” (vezi şi OMF 1752/ 2005). El constituie un document de
cunoaştere şi caracterizare la un moment dat a situaţiei economico
– financiare a unei unităţi economice.
Practica şi Directiva a IV - a a CEE cunoaşte două forme de
scheme de bilanţ:
- forma de tablou cu două părţi (partea stângă - activul, partea
dreaptă - pasivul), numită schema orizontală de bilanţ; (tabelul 1)
- forma de listă verticală sau schema bilanţului vertical (tabelul 2).
Bilanţul sub formă de tablou cu două părţi pune în evidenţă
egalitatea existentă între mijloace şi surse (utilizări şi resurse) şi
este cea mai răspândită.
Bilanţul sub formă orizontală (bilaterală sau de cont) descris
de Directiva a IV-a a CEE se prezintă în tabelul nr.4 adoptat în
România în perioada 1994 – 2000 sub inspiraţie şi consiliere
franceză.
Tabelul 1 - Bilanţ orizontal
Posturi de ACTIV Posturi de PASIV
A. Capital subscris nevărsat A. Capitaluri proprii
(creanţe) B. Provizioane pentru riscuri şi
B. Activ imobilizat cheltuieli
C. Activ circulant C. Datorii
D. Conturi de regularizare - activ D. Conturi de regularizare – pasiv
E. Pierderea exerciţiului E. Beneficiul exerciţiului
Total ACTIV Total PASIV
Bilanţul sub forma listei verticale ordonează structurile
patrimoniale în active, datorii, capitaluri, rezerve şi alte
componente ale situaţiei nete, finalitatea fiind tocmai prezentarea
situaţiei nete a patrimoniului (Situaţia netă = Activul - Datorii faţă
de terţi), formă adoptată şi în România.
Tabelul 2 - Bilanţ vertical
Denumirea posturilor SOLD la
Începutul Sfârşitul
anului anului
A. ACTIVE IMOBILIZATE 21.890.000 25.000.000
I. Imobilizări necorporale 3.000.000 3.000.000
II. Imobilizări corporale 13.890.000 17.000.000
III. Imobilizări financiare 5.000.000 5.000.000
B. ACTIVE CIRCULANTE 10.100.000 13.000.000
I. Stocuri 2.100.000 2.500.000
II. Creanţe 100.000 200.000
III. Investiţii financiare pe termen scurt 20.000 20.000
IV. Casa şi conturi la bănci 7.880.000 10.280.000
C. CHELTUIELI ÎN AVANS 10.000 -
TOTAL ACTIV (A) 32.000.000 38.000.000

172
D. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE 3.000.000 7.000.000
PÂNĂ LA 1 AN (D)
E. ACTIVE CIRCULANTE NETE 7.080.000 6.000.000
RESPECTIV DATORII CURENTE
NETE (B+C=D - VENITURI ÎN AVANS)
F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CU 28.970.000 31.000.000
RENTE (A+E - SUBVENŢII PENTRU
INVESTIŢII)
G. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE 4.470.000 6.300.000
PESTE 1 AN (D)
H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI 500.000 400.000
ŞI CHELTUIELI
I. VENITURI ÎN AVANS
- Subvenţii pentru investiţii - -
- Venituri în avans 30.000 -
J. CAPITAL ŞI REZERVE 24.000.000 24.300.00
I. Capital 23.000.000 23.000.000
II. Prime de capital 200.000 200.000
III. Rezerve din reevaluare - -
IV. Rezerve - 50.000
V. Rezultatul reportat 300.000 300.000
VI. Rezultatul exerciţiului financiar 500.000 750.000
Total PASIV (P) 32.000.000 38.000.000
Situaţia netă (A – D) 24.530.000 24.700.000

B) Delimitări şi definiţii privind activele.


Activele în general sunt definite, ca fiind o resursă
controlată de către întreprindere ca rezultat a unor evenimente
trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice
viitoare pentru întreprindere.
Beneficiile economice viitoare încorporate în active,
reprezintă potenţialul lor de a contribui direct sau indirect la fluxul
de numerar sau echivalentele numerarului către întreprindere.
Acestea pot preveni din:
a) utilizarea activului separat sau împreună cu alte active
pentru prestarea de servicii, sau producţia de bunuri destinate
vânzării de către întreprindere;
b) activul este schimbat cu alte active;
c) folosirea activului pentru stingerea unei datorii;
d) distribuit proprietarilor întreprinderi.
În funcţie de abordarea juridico- patrimonială a obiectului
contabilităţii, unde primează dreptul de proprietate şi de creanţă,
activele sunt clasificate în funcţie de lichiditatea lor iar datoriile
în funcţie de exigibilitate.
Astfel, activele (mijloacele economice) se divid în active
imobilizate şi active circulante, în funcţie de rolul (destinaţia) lor
în activitatea economică, criteriu ce ţine seama de perioada de
timp pentru care bunurile sunt destinate să servească întreprinderii
şi de care depinde lichiditatea lor, adică capacitatea activelor de a

173
parcurge mai rapid sau mai încet întregul circuit economic până la
transformarea lor în bani.
Activele imobilizate reprezintă resurse controlate (bunuri şi
valori) pe o perioadă îndelungată de timp, în activitatea unităţilor
patrimoniale (de regulă mai mare de un an) care degajă prin
utilizarea lor beneficii economice viitoare şi ca urmare îşi
recuperează eşalonat valoarea prin includere în cheltuieli în mai
multe exerciţii în funcţie de durata lor de utilizare.
Sub aspectul conţinutului (figura nr. 6) se deosebesc
următoarele structuri de imobilizări:imobilizări necorporale,
imobilizări corporale,imobilizări în curs şi imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale reprezintă resurse controlate
timp îndelungat nemateriale (care nu se concretizează într-un bun
material, fizic, concret) identificabile cu caracter non monetar,
deţinute pentru a genera beneficii economice viitoare prin utilizarea
lor pentru producţie, sau furnizarea de bunuri sau de servicii, ori
pentru alte scopuri.
Imobilizările corporale sunt resurse controlate timp
îndelungat peste un an, de natură materială, non monetare,
concretizate în terenuri, construcţii, instalaţii tehnice mijloace de
transportat, etc. destinate să genereze beneficii economice viitoare
ca urmare a utilizării lor în activitatea de exploatare, a cedării
dreptului de folosinţă sau în alte scopuri şi au o valoare mai mare
decât limita stabilită de lege.
Imobilizările financiare sunt resurse controlate timp
îndelungat, de natură monetară, deţinute în vederea obţinerii de
beneficii economice viitoare, concretizate în titluri de participare în
capitalul altor societăţi, alte titluri de valoare şi creanţe imobilizate.
Imobilizările în curs constituie resurse controlate timp
îndelungat de natură corporală sau necorporală, în stadiu de
execuţie până în momentul în care se finalizează şi se
concretizează în imobilizări corporale sau necorporale.
Activele circulante sunt elemente patrimoniale care se
utilizează o perioadă scurtă în activitatea întreprinderii, participă la
un singur circuit economic modificându-şi în permanenţă forma.
Acestea sunt destinate să asigure continuitatea ciclului de
exploatare, fiind într-o permanenţă schimbare şi transformare în
cadrul unui circuit închis.
Ciclul de exploatare (figura nr. 7) al unei persoane juridice
reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor prime
care intră într-un proces de exploatare şi finalizarea acestora în
numerar sau sub forma unui echivalent de numerar (investiţii
financiare pe termen scurt, uşor convertibile în numerar şi al căror
risc de schimbare a valorii este nesemnificativ).

174
1. Imobilizări - Cheltuieli de constituire
necorporale - Cheltuieli de dezvoltare
- Concesiuni, brevete, licenţe mărci
comerciale şi alte drepturi şi valori
similare
- Fond comercial
- Alte imobilizării necorporale

Active - Terenuri şi amenajări de terenuri


imobilizate - Construcţii
- Instalaţii tehnice, mijloace de transport,
2. Imobilizări animale, plantaţii
corporale - Mobilier, aparatură birotică, echipament
de protecţie a valorilor umane şi
materiale şi alte active corporale

- Imobilizări corporale în curs


3. Imobilizări - Avansuri acordate pentru imobilizări
în curs corporale
- Imobilizări necorporale în curs
- Avansuri acordate pentru imobilizări
necorporale

- Titluri de participare deţinute la


societăţi în cadrul şi în afara grupului
4. Imobilizări - Imobilizări financiare sub formă de
financiare interese de participare
- Alte titluri imobilizate
- Creanţe imobilizate

Figura nr. 6 Structura activelor imobilizate


Mijloace băneşti

Procesul de aprovizionare

CREANŢE
Stocuri de materiale

Produse expediate Procesul de exploatare

Procesul de desfacere Produse finite Producţie


(vânzare) nefinită

Figura nr. 7 Circuitul ciclului de exploatare

175
Deci, pe parcursul circuitului de exploatare activele
circulante, se găsesc concomitent, fie în sfera exploatării, fie a
circulaţiei (aprovizionarea – vânzare).
Un activ se consideră activ circulant când:126
- este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau
în scopul comercializării şi va fi realizat în termen de 1
an de la data bilanţului;
- constituie creanţe aferente ciclului de exploatare;
- este reprezentat de numerar sau echivalent de numerar
a căror utilizare nu este restricţionată.
În categoria activelor circulante se includ:
- stocurile, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru
care nu a fost întocmită factura:
- creanţele;
- investiţiile financiare pe termen scurt;
- mijloacele băneşti din casă şi de la bănci.
Stocurile constituie active circulante:
a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării
normale a activităţii;
b) în curs de producţie în vederea vânzării pe parcursul
desfăşurării unei activităţi normale;
c) materii prime, şi alte materiale ce urmează a fi folosite
în procesul de producţie sau pentru prestări de
servicii.
În cadrul stocurilor se includ:
Materia primă constituie substanţa principală în
componenţa produsului finit în care se regăseşte total sau parţial în
forma ei iniţială sau transformată, cum sunt: fierul, oţelul în
industria constructoare de maşini, seminţe în fabricaţia de uleiuri,
firele în industria textilă etc.
Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili,
materiale pentru ambalat, piese de schimb, furaje, seminţe etc.)
participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare, fără
a se regăsi, de regulă, în produsul finit.
Materiale de natura obiectelor de inventar adică active ce
nu îndeplinesc condiţiile imobilizărilor corporale.
Produsele care includ produsele finite, semifabricatele şi
produsele reziduale.
Produsele finite reprezintă bunuri materiale a căror proces
de fabricaţie s-a terminat şi nu au nevoie de prelucrări ulterioare în
cadrul unităţii, corespund normelor de calitate, au fost recepţionate
şi s-au întocmit documentele de predare la magazie.
Semifabricatele sunt produse a căror proces tehnologic s-a
terminat într-o secţie (fază a fabricaţiei), întocmindu-se
documentele de predare la depozit, urmând a fi prelucrate în

126
Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile simplificate, armonizate cu directivele europene

176
continuare pentru a intra în componenţa produselor finite sau
vândute terţilor.
Produsele reziduale reprezintă produsele rebutate, ce nu
corespund normelor de calitate, materiale recuperabile şi
deşeurile.
Mărfurile sunt bunuri pe care unitatea patrimonială le
cumpără în vederea revânzării, sau produsele predate spre
vânzare magazinelor proprii.
Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu
a parcurs toate fazele (stadiile) de prelucrare prevăzute de
procesul tehnologic, precum şi cele nesupuse probelor şi recepţiei
tehnice sau necompletate în întregime. Se includ şi lucrările şi
serviciile precum şi studiile în curs de execuţie sau neterminate.
Investiţiile financiare pe termen scurt, includ titlurile de
plasament reprezentând acţiunile proprii răscumpărate, acţiunile
achiziţionate, obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile şi
alte titluri de plasament achiziţionate în vederea realizării unui
profit într-un termen scurt.
Creanţele reprezintă drepturile unei persoane juridice de a
pretinde şi primi de la terţe persoane bunuri sau valori în virtutea
unor operaţii comerciale, financiare,etc.
În patrimoniul unităţilor economice (societăţilor comerciale),
drepturile de creanţă provin, în principal, din:
i) dreptul societăţii comerciale de a pretinde de la acţionari
sau asociaţi depunerea aportului la capitalul social subscris prin
contractul de constituire a societăţii sau prin subscripţie publică;
ii) drepturile întreprinderii furnizoare de a pretinde clienţilor
săi preţul produselor şi mărfurilor livrate sau tariful lucrărilor şi
serviciilor executate la termenele stabilite prin contracte;
iii) drepturile unităţii patrimoniale de a cere persoanelor
cărora le-a acordat sume de bani (avansuri) pentru a efectua
diferite operaţiuni (cumpărături, deplasări, lucrări etc.) justificarea şi
decontarea acestora;
iv) alte drepturi faţă de terţe persoane, salariaţi, organisme
sociale şi stat generate de operaţii contractuale sau legale.
Mijloacele circulante băneşti sunt reprezentate prin
numerarul aflat în casieria unităţii, disponibilităţile băneşti existente
în conturile de la bănci, alte valori băneşti (mărci poştale şi timbre
fiscale, tichete de călătorie, bilete de tratament şi odihnă, efecte
comerciale etc.).
În general, toate mijloacele economice (imobilizări, stocuri)
sunt afectate în timp de acţiuni ale unor factori depreciativi, (uzura
fizică, uzura morală, dezasortare, conjuncturi nefavorabile pe piaţă
etc.).
Procesele de depreciere, în cele mai multe cazuri,
acţionează sistematic, sunt tipice, astfel că se poate prevedea şi
determina prin calcul valoarea lor în vederea recuperării sub forma
amortizării în cazul imobilizărilor.

177
Alte deprecieri au caracter aleator, sunt atipice, ele se
produc în anumite împrejurări, ca de pildă diminuarea valorii de
utilitate a unor materii prime ca urmare a restructurării producţiei,
scăderea preţurilor unor mărfuri etc. Pentru aceste deprecieri, în
scopul recuperării şi luării lor în calculul rezultatelor financiare ale
gestiunii, se estimează mărimea lor şi se constituie rezerve, care
sunt denumite în literatura contabilă şi în metodologie
provizioane.
C) Delimitări şi definiţii privind pasivele
În pasivul bilanţului (pasivele) se includ capitalurile proprii
şi obligaţiile (datoriile).
Datoriile sunt obligaţii actuale ale întreprinderii care provin
din evenimente trecute şi care trebuie să antreneze cu ocazia plăţii
lor o ieşire de resurse generatoare de avantaje economice.
(achiziţionare de bunuri, utilizarea de servicii, primirea unui credit
de la bănci etc.)
O obligaţie reprezintă un angajament sau o responsabilitate
de a acţiona într-un anumit fel; ea poate să aibă o bază
contractuală, legală sau statutară; să rezulte din practici
comerciale curente sau din dorinţa de a menţine relaţii bune de
afaceri ori de a se comporta într-o manieră echitabilă.
Contabilitatea face distincţie între obligaţiile curente şi cele
pe termen lung.
Obligaţiile curente sunt obligaţiile exigibile în cadrul ciclului
normal de exploatare, adică într-un an de la data bilanţului, iar cele
pe termen lung au exigibilitatea peste un an.
Obligaţiile faţă de terţi (externe) sunt acele obligaţii
generate de activităţile curente de exploatare şi financiare în
relaţiile cu băncile, furnizorii, creditorii şi statul în urma cărora în
patrimoniul întreprinderii se formează angajamente (datorii).
Capitalul propriu (C) reprezintă dreptul proprietarilor
(acţionari/asociaţi) asupra activelor (A) unei întreprinderi, după
deducerea datoriilor acesteia (D), rezultând din relaţia (Ordinul
ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele
europene (vezi şi OMF 1752/2005)):
C=A–D
În structura lui se includ: capitalul subscris (vărsat de către
asociaţi şi nevărsat) prime de capital, rezerve constituite din profit,
rezultatul reportat, adică profitul anilor precedenţi rămas
nerepartizat şi rezultatul exerciţiului financiar (profit/pierdere).
Capitalul străin este partea din capital care provine de la
terţi şi care este rambursabil la un anumit termen (împrumuturi din
emisiune de obligaţiuni, credite bancare pe termen lung, alte
împrumuturi şi datorii etc.).

178
Capitalul propriu împreună cu capitalul străin pe termen
lung, constituie capitalul permanent.
*
* *
Bilanţul se întocmeşte pe baza datelor din contabilitatea
curentă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. Ca urmare la
închiderea exerciţiului, elementele de activ,se evaluează şi se
reflectă în bilanţ la valoarea contabilă netă (valoarea de intrare
după deducerea amortizării şi provizioanelor pentru deprecieri
cumulate) iar elementele de pasiv de natura datoriilor la valoarea
de intrare (contabilă) pusă de acord cu rezultatele inventarierii.

6.4.2 Contul de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierderi cuprinde cifra de afaceri netă,


veniturile şi cheltuielile exerciţiului, grupate după natura lor
(activitate de exploatare, financiară şi extraordinară) precum şi
rezultatul exerciţiului.
Realizarea obiectului de activitate a unităţilor patrimoniale
generează cheltuieli şi apoi venituri din care se obţin rezultatele
financiare.
Cheltuielile unităţii patrimoniale reprezintă sumele plătite
sau de plătit pentru consumul de materii prime şi materiale, pentru
lucrările executate şi serviciile prestate de terţi, plata personalului
şi a altor obligaţii legale sau contractuale, amortizarea
imobilizărilor, valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau
dispărute, precum şi provizioanele constituite pentru acoperirea
deprecierilor reversibile care afectează activele întreprinderii.
Cadrul general pentru înlocuirea şi prezentarea situaţiilor
financiare elaborat de IASB şi reglementărilor contabile româneşti
armonizate cu Directiva a IV-a CEE şi cu standardele
internaţionale de contabilitate menţionează „cheltuielile constituie
diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii
activelor sau creşterii ale datoriilor, care se concretizează în
reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din
distribuirea acestora către acţionari”.
Deci cheltuielile pot lua forma:
- reduceri de active în situaţia plăţii de lichidităţi sau a
consumului de active de natura stocurilor sau a
imobilizărilor etc.
- creşterii datoriilor ca urmare a achiziţionării de active,
sau diverse servicii de la terţi.
În contabilitate şi în contul de profit şi pierderi cheltuielile
sunt grupate pe activităţi: activitatea de exploatare, financiară,
extraordinară şi cheltuieli cu impozitul pe profit.

179
Veniturile unităţilor patrimoniale includ atât sumele sau
valorile încasate sau de încasat din activităţi curente cât şi
câştigurile din alte surse.
Activităţile curente reprezintă activităţile desfăşurate ca parte
integrantă a obiectului de activităţi a unei persoane juridice,
precum şi activităţile conexe acestora. Veniturile din activităţi
curente se pot regăsi sub diverse forme: vânzări, comisioane,
dobânzi, dividende, chirii.
Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice
care pot apărea sau nu, ca rezultat al activităţii curente şi care nu
diferă ca natură de veniturile obţinute din această activitate (sume
rezultate din cedarea activelor imobilizate etc.).
În conformitate cu standardele internaţionale de contabilitate
şi cu prevederile Ordinului ministrului finanţelor nr. 94/2001 pentru
aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-
a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate veniturile „constituie creştere ale
beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile
sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale
datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii
altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor” (vezi şi
OMF 1752/2005).
Veniturile pot lua forma:
a) creşteri de active, respectiv a numerarului, creanţelor,
bunurilor şi serviciilor primite în schimbul celor furnizate.
b) lichidarea datoriilor în situaţia când o întreprindere
furnizează bunuri şi servicii unui creditor în scopul lichidării unei
datorii, (împrumut).
Structura lor se face pe categorii de venituri după natura lor :
activitate de exploatare,activitate financiară şi activitate
extraordinară, în vederea comparării cu cheltuielile şi stabilirea
rezultatelor financiar pe activităţi.
Rezultatele financiare sintetizează eficienţa activităţii
economice a unităţii patrimoniale. Rezultatul exerciţiului (R)
respectiv beneficiul (B) sau pierderea (P) se determină ca diferenţă
între veniturile (V) şi cheltuielile (C) exerciţiului indiferent de data
încasării sau plăţii lor.
Deci:
R = V - C.

Profit (B) = Venituri > Cheltuieli


Pierdere = Venituri < Cheltuieli.
În contabilitate, profitul sau pierderea se stabileşte lunar,
cumulat de la începutul anului, iar rezultatul definitiv al exerciţiului
se stabileşte anual şi reprezintă soldul final al contului 121 „Profit şi
pierderi”.

180
În bilanţ se înscriu rezultatele financiare nete respectiv
profitul sau pierderea rezultată din toate activităţile obţinute ca
diferenţă între totalul veniturilor şi cheltuielilor diminuată cu
impozitul pe profit.
Cifra de afaceri include veniturile rezultate din livrări de
bunuri, executarea de lucrări şi prestări de servicii şi alte venituri
din exploatare mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri
acordate clienţilor.
Cifra de afaceri netă cuprinde veniturile provenind din
activitatea de exploatare după scăderea reducerilor comerciale, a
TVA-ului şi a altor impozite şi taxe aferente.
În conformitate cu art. 34 din Legea nr. 82/1991, legea
contabilităţii republicată, modificată şi completată, situaţiile
financiare anuale ale persoanelor juridice care organizează
contabilitatea în partidă dublă trebuie să fie publicate. Fac obiectul
publicării situaţiilor financiare anuale raportul administratorilor,
raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori după caz.
Conform art.33 alin. 2 a aceleiaşi legi „sunt supuse auditului
financiar situaţiile financiare anuale şi cele privind încetarea
activităţii ale persoanelor juridice care aplică reglementările
contabile conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate”.
Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani
iar în caz de încetare a activităţii se predau arhivelor statului.

6.5 Valorificarea activelor şi depunerea sumelor realizate în


contul debitorului

Lichidarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu


art. 116 din Legea privind procedura insolvenţei se efectuează de
către lichidator sub controlul judecătorului sindic, după finalizarea
inventarierii bunurilor din averea debitorului.
Bunurile debitorului pot fi vândute în bloc ca un ansamblu în
stare de funcţionare sau individual. Vânzarea bunurilor se poate
face prin licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a
celor două, metodă aprobată de către adunarea creditorilor, pe
baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului
creditorilor.
În vederea evaluării bunurilor destinate valorificării în
conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare,
lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană
fizică sau juridică, sau va folosi un evaluator propriu cu acordul
comitetului creditorilor.
În cazul propunerii vânzării în bloc lichidatorul prezintă
comitetului creditorilor un raport în care se menţionează:
- descrierea şi evaluarea bunurilor debitorului care se
vând în bloc,
- sarcinile de care, eventual sunt grevate,
- propuneri privind modalităţile de vânzare în bloc:

181
a) vânzare prin negociere directă către un cumpărător
deja identificat, precizându-se condiţiile minime ale
contractului, respectiv preţul şi modalitatea de plată,
b) vânzarea prin negociere directă, fără cumpărător
identificat, cu precizarea preţului minim propus,
c) vânzarea la licitaţie.
O copie a raportului lichidatorului se va depune la grefa
tribunalului, putând fii studiată de orice persoană interesată.
Dacă adunarea creditorilor aprobă raportul lichidatorului,
judecătorul-sindic va da printr-o încheiere dispoziţie lichidatorului
să efectueze actele şi operaţiile de vânzare.
Aceleaşi prevederi se aplică şi pentru vânzarea în bloc a
creanţelor deţinute de debitor faţă de terţe persoane.
Imobilele se pot vinde direct în urma propunerii lichidatorului,
aprobată de câtre adunarea creditorilor.
În cazul valorificării activelor debitorului contabilitatea va
evidenţia pe de o parte dreptul faţă de cumpărător pentru activul
vândut, iar pe de altă parte venitul obţinut (preţul de vânzare) şi
TVA-ul datorat bugetului de stat.
De asemenea contabilitatea va reflecta scăderea din
gestiune a bunurilor vândute şi încasarea de la cumpărător a
contravalorii bunurilor vândute.
Sumele încasate din vânzări în numerar se depun de către
lichidator în contul averii debitorului deschis la o unitate bancară iar
recipisele vor fi predate judecătorului sindic. Sumele încasate prin
instrumente bancare (ordin de plată) se depun direct în contul
bancar al debitorului.

6.6 Stabilirea masei pasive

Masa pasivă constituie totalitatea datoriilor comerciale şi


necomerciale existente în patrimoniul debitorului supus procedurii
sau totalitatea creanţelor pe care creditorii concurenţi le au
împotriva debitorului. Toţi creditorii sunt virtuali participanţi la masa
credală, dar pentru ca ei să devină creditori concurenţi trebuie să
îndeplinească două condiţii:să facă o cerere de admitere a
creanţelor în termenul prevăzut de lege şi să fie admişi în urma
verificării creanţelor.
Stabilirea masei pasive constituie ansamblu de acte şi
operaţiuni efectuate în condiţiile legii,pentru a determina datoriile
debitorului .Astfel stabilirea masei pasive a debitorului presupune
cunoaşterea creditorilor acestuia, iar în acest sens trebuie depusă
lista creditorilor la dosarul de insolvenţă al debitorului.
Stabilirea masei pasive presupune următoarele etape:
1) Întocmirea listei creditorilor.
Pe baza listei creditorilor se creează o imagine corectă a
tuturor obligaţiilor patrimoniale ale debitorului, precum şi a titularilor
de creanţe împotriva debitorului, putându-se evalua gradul de

182
îndatorare a debitorului şi aprecia raportul dintre masa activă şi
masa pasivă.
Atunci când procedura este declanşată la cererea
debitorului, acesta este obligat să depună la dosar, alături de alte
acte şi o listă a numelor şi adreselor creditorilor indiferente de
creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide,
scadente sau nescadente, contestate sau necontestate, arătându-
se suma, cauza şi drepturile de preferinţă.
Dacă debitorul nu a prezentat lista creditorilor sau aceasta
este prezentată într-un mod necorespunzător, judecătorul sindic
poate să angajeze un expert contabil pe cheltuiala averii
debitorului care folosind bilanţul, registrele contabile, şi
documentele contabile şi extracontabile ale debitorului să o
întocmească sau să o corecteze.
Posibilitatea ca lista creditorilor să nu fie completă apare în
cazul în cazul în care nu este ţinută regulat contabilitatea de către
debitor mai ales la societăţile mici sau la cele cu răspundere
limitată cu un singur asociat; fie este vorba de creanţe care nu au
fost stabilite printr-un înscris ; sau de facturi primite cu întârziere de
către debitor pentru bunurile expediate sau servicii prestate
acestuia de către creditori.
2) Notificarea creditorilor privind deschiderea procedurii
de insolvenţă.
Privind procedura insolvenţei „toate creanţele născute după
data deschiderii procedurii generale şi până la data începerii
procedurii falimentului, acceptate de către lichidator în urma
verificării acestora „. În tabel va fi menţionată atât suma solicitată
de către creditor cât şi suma acceptată şi rangul de preferinţă.
3) Tabelul definitiv consolidat al creanţelor.
După definitivarea tabelului suplimentar al creanţelor se va
întocmi de către lichidator tabelul definitiv consolidat al creanţelor
Tabelul definitiv consolidat al creanţelor cuprinde, conform
art. 3 din Legea privind procedura insolvenţei „ totalitate creanţelor
ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe şi cele din
tabelul suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în urma
soluţionării contestaţiilor la tabelul preliminar suplimentar .În
situaţia în care s-a dispus intrarea în faliment după confirmarea
unui plan de reorganizare, În urma deschiderii procedurii,
administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor
menţionaţi în lista depusă de debitor sau după caz debitorului şi
Oficiului Registrului contestaţiilor.
Conform art. 3 din Legea privind insolvenţa prin „ tabelul
definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate
creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii,
acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat
contestaţii, precum şi creanţele admise în urma soluţionării
contestaţiilor.”În acest tabel se arată suma admisă şi rangul de
prioritate al creanţei.

183
4) Tabelul suplimentar al creanţelor. Comerţului unde
debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii conform art
61 din Legea privind insolvenţa . Prin notificare creditorii sunt
încunoştinţaţi asupra deschiderii procedurii împotriva debitorului şi
posibilitatea de a depune declaraţia de creanţă, precum şi a
condiţiilor de depunere a acesteia. Dacă nu s-a putut întocmi lista
creditorilor sau aceasta este incompletă, judecătorul-sindic va
putea dispune efectuarea notificării prin publicitate.
3)Depunerea la tribunal a cererii creditorilor de admitere
a creanţelor având anexate documentele justificative şi verificarea
lor de către administratorul judiciar.
4)Tabelul preliminar al creanţelor.
Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul judiciar va
întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând
toate creanţele împotriva averii debitorului precizând că
sunt:chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau
nescadente şi arătând pentru fiecare numele, denumirea
creditorului, suma pentru care s-a cerut verificarea şi suma cu care
a fost trecut în tabel.
5) Tabelul definitiv al creanţelor.
După ce au fost soluţionate toate contestaţiile la creanţe,
administratorul judiciar va înregistra la tribunal şi va afişa tabelul
definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând
suma, prioritatea şi situaţia – garantată sau negarantată – a
fiecărei creanţe.
Tabelul definitiv al creanţelor va fi întocmit de administratorul
judiciar numai după rămânerea irevocabilă a soluţiei date asupra
tuturor.
Tabelul suplimentar al creanţelor cuprinde conform art.3 din
Lege, urmează a se întocmi o variantă actualizată a tabelului
definitiv consolidat, în concordanţă cu programul de plată a
creanţelor cuprins în planul de reorganizare şi cu deducerea
sumelor achitate pe parcursul desfăşurării acestuia.”
Din studiile realizate, a rezultat că, uneori, datoriile din bilanţ
ale unei societăţi comerciale aflate în lichidare judiciară, nu
corespund cu cele stabilite de către instanţa judecătorească în
„Tabloul definitiv consolidat de creanţe”, care adesea sunt mai
mari. Rezultă că bilanţul nu asigură o imagine fidelă privind poziţia
financiară a societăţii, informaţiile nu sunt relevante şi credibile.
Apreciem că se impune punerea de acord a datelor din
contabilitate cu „Tabloul definitiv consolidat de creanţe” după
aprobarea lui de către judecătorul sindic, prin reconstituirea
documentelor,penalizări, etc.) sau pe venituri a celor în minus, faţă
de fiecare creditor. În acest mod s-ar evidenţia în mod real
obligaţiile faţă de fiecare creditor în parte şi lipsă la debitor sau prin
trecerea pe cheltuieli a obligaţiilor în plus,(amenzi asigura
imaginea fidelă a poziţiei financiare şi informaţii credibile despre
societatea respectivă.

184
De asemenea, pentru a se urmări datoriile pe categorii de
creditori şi pe fiecare creditor din „Tabloul consolidat de creanţe”
aprobat de către judecătorul sindic, este necesară evidenţierea în
conturile în afara bilanţului a datoriilor pe categorii: chirografare,
garantate şi negarantate şi pe fiecare creditor în parte. Aceasta ar
asigura o evidenţă clară a obligaţiilor, a le putea compara cu cele
din tabloul de creanţe şi a urmări lichidarea lor în funcţie de gradul
lor de prioritate. Tot în conturile de ordine şi evidenţă ar trebui
evidenţiate activele şi datoriile contingente, potrivit IAS 37
„Provizioane, datorii şi active contingente” în toate cazurile în care
societatea comercială a depus garanţii sau a gajat, respectiv a
ipotecat, active proprii pentru garantarea unor obligaţii în favoarea
creditorilor, menţionând, dacă este posibil, şi valoarea, pentru a
urmări modul corect de plată a obligaţiilor garantate.

6.7 Distribuirea periodică către creditori a sumelor realizate


din lichidare

Lichidatorul este obligat să prezinte judecătorului sindic un


raport de distribuire periodică, a sumelor obţinute din lichidare,
între creditori, la fiecare trei luni, calculat de la data începerii
lichidării. Pentru motive temeinice acest termen, poate fi prelungit
cu cel mult o lună sau poate fi scurtat de către judecătorul-sindic
conform art. 122 din Legea privind insolvenţa.
Raportul lichidatorului va cuprinde fondurile obţinute din
lichidarea bunurilor din averea debitorului şi din lichidarea bunurilor
altor persoane care le-au oferit pentru a garanta executarea
obligaţiilor debitorului; retribuţia care se cuvine lichidatorului şi alte
cheltuieli prevăzute de lege.
Deodată cu raportul, lichidatorul va depune şi planul de
distribuire între creditori. Raportul împreună cu planul de distribuire
între creditori se va prezenta comitetului creditorilor şi vor fi
înregistrate la grefa tribunalului de către lichidator şi vor fi afişate la
uşa tribunalului. Procesul-verbal de afişare va fi întocmit şi semnat
de grefierul care îl asistă pe judecătorul-sindic în acel dosar de
faliment.
Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula
contestaţii la raport şi la plan în termen de 15 zile de la afişarea
contestaţiilor care se vor soluţia în 20 de zile de la afişare de către
judecătorul-sindic printr-o sentinţă.
Un punct central al procedurii lichidării îl constituie modul în
care creditorii comerciantului aflat în lichidare judiciară sunt
îndestulaţi din lichidarea activului, deoarece în majoritatea cazurilor
nu există un activ suficient pentru a fi stinse toate creanţele
împotriva averii debitorului.
Procedura lichidării fiind o procedură concursuală, colectivă
şi egalitară doreşte o participare echitabilă a creditorilor la
recuperarea creanţelor lor, dar face distincţie între creditorii

185
garantaţi şi cei privilegiaţi pe de-o parte şi cei chirografari pe de
altă parte, consideraţi mai puţin diligenţi în a-şi garanta creanţele şi
care suportă cea mai mare depreciere a creanţelor lor, fiind
frecvente cazurile când nu primesc nimic în urma lichidării.
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor debitorului,
grevate de ipoteci în favoarea creditorului, de gajuri sau alte
garanţii reale imobiliare, vor fi distribuite în primul rând pentru
acoperirea taxelor, timbrelor şi orice alte cheltuieli aferente vânzării
bunurilor respective, inclusiv cheltuielile pentru administrarea
acestor bunuri şi plata retribuţiilor persoanelor angajate. Sumele
rămase vor fi destinate stingerii creanţelor creditorilor cu garanţii
reale asupra bunurilor vândute cuprinzând capitalul, dobânzile,
majorările şi penalităţile precum şi cheltuielile creanţelor garantate
conform art.122 din legea privind insolvenţa.
În urma efectuării plăţilor ne putem găsi în trei situaţii:
- acoperirea exactă şi stingerea integrală a creanţelor
garantate;
- stingerea doar parţială a creanţelor garantate;
- stingerea totală a creanţelor garantate şi degajarea unui
excedent de fonduri.
Partea din creanţele cu garanţii reale, rămasă nestinsă va
avea regimul de creanţă chirografară şi care va concura cu
celelalte creanţe chirografare la distribuirea finală.
Dacă după plata creanţelor garantate rezultă o diferenţă în
plus din vânzarea bunurilor respective aceasta se depune de către
lichidator în contul averii debitorului.
Un creditor cu creanţă garantată poate participa la distribuiri
de sume înaintea vânzării bunului supus garanţiei. În acest caz
sumele primite se scad din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit
să le primească ulterior din preţul bunului vândut.
Ordinea de distribuire pentru toate creanţele chirografare în
cazul falimentului este următoarea:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente
procedurii instituite prin Legea procedurii insolvenţei, inclusiv
cheltuieli necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor
din averea debitorului şi plata persoanelor angajate;
2. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi
cheltuielile aferente, acordate de instituţii de credit după
deschiderea procedurii, precum şi creanţe rezultând din
continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;
3. creanţele izvorâte din raporturi de muncă, pe cel mult
6 luni anterioare deschiderii procedurii;
4. creanţe bugetare;
5. creanţe reprezentând sumele datorate de către debitor
unor terţi în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori
sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor
de existenţă;

186
6. creanţe reprezentând sumele stabilite de judecătorul-
sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă aceasta
este persoană fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile
şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări
de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9. creanţe subordonate, în următoarea ordine de
preferinţă:
- credite acordate persoanei juridice debitoare de către
un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din
capitalul social, respectiv din drepturile de vot în
adunarea generală a asociaţilor, ori după caz, de către
un membru al grupului de interes economic;
- creanţe izvorând din acte cu titlu gratuit.
Prin planul de distribuire se va prevedea procentul, suma
alocată pentru fiecare creanţă. Procentul de satisfacere a
creanţelor poate fi unic pentru toate categoriile de creditori sau
diferenţial pentru fiecare categorie în parte. În cazul în care s-a
prevăzut ca plata creanţelor să se facă într-un anumit procent
sumele vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare
creanţă din tabelul definitiv consolidat între creditorii de acelaşi
rang. Nu este permisă satisfacerea diferenţiată a creditorilor din
aceeaşi categorie, aceasta echivalând cu o favorizare a unora, în
detrimentul celorlalţi.
Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui
sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din
categoria ierarhic superioară.
În cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de
interes economic, ori a unei societăţi în nume colectiv sau în
comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în
tabelul definitiv consolidat al creanţelor, împotriva grupului sau
societăţii, judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în
condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată sau
după caz membrilor, pronunţând o sentinţă definitivă şi executorie,
care va fi pusă în executare de lichidator prin executorul
judecătoresc (art.126 din Legea privind insolvenţa.) După
definitivarea tabelului suplimentar al creanţelor se va întocmi de
câtre lichidator tabelul definitiv consolidat al creanţelor.
Cu ocazia distribuirii parţiale se vor consemna următoarele
sume:
- sume proporţionale datorate creditorilor ale căror
creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-
a realizat încă;
- sume proporţionale, datorate proprietarilor de titluri la
ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar
nu le-au prezentat;

187
- sume proporţionale, datorate creanţelor admise
provizoriu;
- rezerve destinate să acopere cheltuielile viitoare ale
averii debitorului.
Pentru creditorii cu creanţe înscrise în tabelul de creanţe,
cărora li s-au alocat sume numai parţial, sau cu creanţe sub
condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele
cuvenite vor fi păstrate la bancă, într-un cont special de depozit,
până la clarificarea situaţiei.
Înregistrarea în contabilitatea debitorului a plăţii creanţelor
se face prin scăderea obligaţiei faţă de terţi (furnizori, buget, etc.)
şi micşorarea disponibilităţilor băneşti la bancă.

6.8 Distribuirea finală şi raportul final

După transformarea averii debitorului în lichidităţi, a încasării


creanţelor şi a soluţionării contestaţiilor privind creanţele
creditorilor, lichidatorul are obligaţia de a întocmi raportul final şi
bilanţul general al lichidării, în care vor fi precizate în detaliu
operaţiunile de lichidare, sumele încasate şi sumele cuvenite
creditorilor (tabelul 4).

Tabelul 4 Raportul (planul)de distribuire finală între


creditori la data...........
TOTAL
A. ÎNCASĂRI
Disponibilităţi (Sold iniţial) la începutul lichidării 817.916
Încasări din vânzarea bunurilor: - preţ de vânzare 2.323.875
din care:
Suma netă (preţ de vânzare) 1.952.836
TVA aferent vânzării bunurilor 371.039
Alte încasări (inclusiv garanţii ulterior restituite) 586.674
Încasări din dobânzi 87.344

TOTAL ÎNCASĂRI 2.997.893


B. TOTAL PLĂŢI AFERENTE PERIOADEI FALIMENTULUI 1.940.177
C. SOLD (DISPONIBIL în cont) 1.875.632
Onorariul lichidatorului pe perioada…….. 113.800
C.1. SOLD (disponibil în cont la data…..) 1.761.832
Alte cheltuieli 160.350
Onorariul lichidatorului 91.200
TVA aferent plăţilor lichidatorului 16.150
Alte salarii şi contribuţii salariale 33.000
Cheltuieli cu arhiva 5.000
Cheltuieli de închidere a procedurii 15.000

Suma de distribuit (disponibil în cont) 1.601.482


Distribuţii până la data de………… 1.483.667

188
Suma de distribuit în ordinea de prioritate prevăzută de art. 136.134
Suma de distribuit în ordinea de prioritate prevăzută de art. 15.380
Suma de distribuit în ordinea de prioritate prevăzută de art. 1.332.153
Suma finală rămasă de distribuit după data de…. 117.815

Debitorului şi fiecăruia dintre creditori li se comunică în copie


planul de distribuire finală, iar o altă copie se afişează la uşa
tribunalului. În termen de maximum 30 de zile de la afişarea
raportului final, judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor.
Obiecţiile creditorilor la raportul final trebuie să fie înregistrate cu
cel puţin 5 zile înainte de data adunării creditorilor.
Judecătorul-sindic se pronunţă în şedinţa adunării
creditorilor prin încheiere asupra tuturor obiecţiilor la raportul final.
Dacă obiecţiunile sunt respinse în totalitate, încheierea va aproba
raportul final. Dacă obiecţiunile sunt admise, judecătorul-sindic va
analiza necesitatea de modificare a raportului final sau de refacere
a acestuia.
Dacă judecătorul-sindic a decis aprobarea raportului final,
lichidatorul va face distribuirea finală către creditori, a tuturor
sumelor de bani din lichidarea averii debitorului. Sumele creditorilor
care în termen de 90 de zile nu solicită intrarea în posesie, vor fi
depuse la bancă, în contul averii debitorului, iar extrasul de cont va
fi depus la tribunal. Termenul de 90 de zile curge de la data
pronunţării hotărârii de către tribunal.
În urma aprobării raportului final, care succede distribuirea
averii debitorului şi depunerii fondurilor nereclamate la bancă, deci
la cel puţin 90 de zile după aprobarea raportului final, lichidatorul
adresează judecătorului sindic o cerere. El va solicita închiderea
lichidării dacă toate sumele de bani obţinute din lichidarea
patrimoniului debitorului au fost distribuite creditorilor iar sumele
nereclamate au fost depuse în contul averii debitorului.
Judecătorul-sindic dă o încheiere de închidere a procedurii care se
comunică în scris debitorului, creditorilor şi camerei de comerţ şi
industrie.
În baza raportului final de lichidare se reflectă în
contabilitatea debitorului micşorarea obligaţiei faţă de terţi cu suma
finală de distribuit şi necesarul disponibilităţilor băneşti din contul
de la bancă.

6.9 Elaborarea bilanţului final de lichidare

Lichidatorul va depune judecătorului sindic odată cu raportul


final privind lichidarea şi situaţiile financiare finale respectiv bilanţul
final şi contul de profit şi pierdere din ultimul rezultând rezultatul
lichidării ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.
Bilanţul final de lichidare reflectă mărimea activelor şi
pasivelor societăţii în urma operaţiilor de lichidare (Tabelul 5) şi
cuprinde:

189
- ca active soldul conturilor de disponibilităţi băneşti;
- ca pasive, capitalurile proprii constituite în timpul
funcţionării, rezultatul operaţiilor de lichidare şi în cazuri
excepţionale datoriile neachitate.

Tabelul 5
Bilanţ final
Activ Pasiv
Posturi de activ Posturi de pasiv
Conturi la bănci 1.Capital social vărsat
2.Rezerve
3.Rezultatul lichidării (profit / pierdere)
Total activ Total pasiv

În urma operaţiilor de lichidare, bilanţul final poate prezenta


una din următoarele variante:
i) rezultatul lichidării este pozitiv, acoperindu-se datoriile şi
obţinându-se un câştig din lichidare,
ii) închiderea lichidării cu acoperirea datoriilor, fără un câştig
din lichidare,
iii) închiderea lichidării cu datorii neachitate şi fără un câştig
din lichidare.
Copii ale situaţiilor financiare vor fi comunicate tuturor
creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la tribunal.
La închiderea procedurii de insolvenţă judecătorul-sindic
decide ca pasivul debitorului, respectiv obligaţiile neplătite să fie
suportate de membrii organelor de conducere a debitorului, sume
ce pot fi folosite pentru plata creanţelor din Tabelul definitiv
consolidat sau să ia o altă decizie privind datoriile ne plătite.

190
Titlul III Regimul fiscal al societăţilor aflate în
procedura de insolvenţă

7 Noţiuni introductive
Evoluţia în paralel pe de o parte a legislaţiei fiscale, marcată
în principal de apariţia şi modificarea Codului fiscal şi pe de altă
parte a legislaţiei insolvenţei, caracterizată la rândul său prin
repetate şi substanţiale modificări ale Legii nr. 64/1995 face dificilă
interconectarea celor două serii de texte într-o manieră care să
elimine sau să diminueze numărul mare de procese dintre fisc şi
practicienii în insolvenţă ca reprezentanţi ai societăţilor aflate în
procedura Legii nr. 64/1995.
Pe de altă parte nici lichidarea voluntară a societăţilor
comerciale nu are din punct de vedere fiscal un regim uşor de
identificat datorită multiplelor modificări ale textelor legale
pertinente. Oricum conform dispoziţiilor O.G. nr. 79/1999
modificată în ambele situaţii de lichidare – atât voluntară cât şi
judiciară – competenţa administrării lor revine practicienilor în
insolvenţă.
Principalele probleme cu care se confruntă practicienii Legii
nr.64/1995 în interpretarea şi aplicarea textelor fiscale se regăsesc
printre următoarele:
- impozitarea diferenţei dintre încasările (veniturile) şi
plăţile (cheltuielile) perioadei de lichidare,
caracterizabile drept profit
- constituirea de provizioane asupra propriilor clienţi ai
debitoarei aflate în insolvenţă, clienţi cu şanse reduse
de a fi încasaţi
- regimul TVA aferente creanţelor deţinute de către
debitoarea aflată în procedură asupra propriilor clienţi
cu situaţii dificile
- caracterizarea ca venit a datoriilor debitoarei faţă de
creditorii care nu-şi declară creanţele, nu obţin
înscrierea acestora la masa credală sau fac remiteri de
datorie în cadrul planului de reorganizare
- regimul unor cheltuieli care nu mai au sens a fi
contabilizate în faliment, cum ar fi amortizarea
- regimul accesoriilor (dobânzi, majorări, etc.) datorate
pentru creanţele bugetare născute după deschiderea
procedurii Legii nr. 64/1995.
Interpretarea şi aplicarea coerentă, după reguli clare şi
consistente în timp a textelor pertinente din aceste două serii de
reglementări necesită în prealabil o incursiune în materia
interpretării normelor dreptului fiscal.
Această operaţiune este necesară datorită faptului că din
1989 până în prezent, dreptul nostru fiscal nu s-a racordat în mod

191
evident la niciunul dintre cele două curente principale existente în
materie în ţările europene dezvoltate, respectiv:
- concepţia interpretării stricte, chiar restrictive a textelor
de natură fiscală, concepţie care nu admite metodele de
interpretare prin analogie, teleologică, etc. (îmbrăţişată
în Franţa şi Belgia)
- concepţia interpretării mai largi, bazate pe argumente
raţionale, aflate în afara literei textului, care fac apel şi la
scopul urmărit de legiuitor, la păstrarea unei egalităţi
sau proporţionalităţi între categoriile de contribuabili,
etc, dezvoltată mai ales în Germania.
Aspectele fiscale ale lichidării voluntare şi a celei judiciare
sunt comune doar pentru anumite elemente care concură la
stabilirea impozitelor şi taxelor aplicabile. În cele ce urmează
elementele comune prezentate la lichidarea voluntară nu vor mai fi
preluate şi la lichidarea judiciară.

8 Regimul fiscal al lichidării voluntare


8.1 Cadrul legal

Cadrul legal al lichidării voluntare este prevăzut de Legea nr.


31/1990127. Regimul fiscal al lichidării este descris de Codul fiscal
care însă conţine o serie de texte ce pot conduce la confuzii şi
necesită unele precizări pentru evitarea acestora.
- Art. 7 ,,Definiţii” stabileşte foarte clar că din operaţiunea
de lichidare nu pot rezulta dividende, acesta fiind sensul
neechivoc al definiţiei de la pct. 12. De aceea Codul
fiscal nu face vorbire despre impozitul pe dividende în
Titlul II ,,Impozit pe profit”; impozitul pe dividende este
reglementat doar în Titlul III ca venit impozabil din
investiţii al persoanelor fizice.
- Surplusul din lichidare, respectiv suma primită de către
asociaţi (acţionari) peste capitalul subscris şi vărsat la
societate are o reglementare proprie. Acest ,,bonis de
liquidation” constituie un venit ,,din orice sursă” al
persoanei juridice române, sau un venit impozabil din
investiţii al persoanei fizice rezidente [art. 65, al. (1), lit.
e), Cod fiscal].
Deoarece acest surplus nu era impozitat dacă beneficiarul
venitului este un nerezident, modificările Codului fiscal intrate în
vigoare de la 1.01.2006 completează această omisiune
introducând la art. 115, al. (1) un (nou) text corespunzător, la lit.
p1).

127
Modificată ultima oară prin Legea nr. 302/2005, publicată în Monitorul Oficial nr.
953 din 27 octombrie 2005

192
- Textul de principiu aplicabil în materia lichidării
voluntare pare a fi art. 27, al. (2) Cod fiscal care dispune
că ,,distribuirea de active de către o persoană juridică
română către participanţii săi, fie sub formă de dividend,
fie ca urmare a operaţiunii de lichidare, se tratează ca
transfer impozabil, exceptându-se cazurile prevăzute la
al. (3)”. Pe baza acestui text ,,transferul impozabil”
respectiv valoarea activului net distribuit se va impozita
cu titlu de ,,bonis de liquidation” (surplus din lichidare).
- Dacă în cursul operaţiunilor de lichidare se vor obţine
venituri superioare cheltuielilor, această diferenţă
constituie profit şi se impozitează fără a fi necesar alt
text decât cel de principiu al art. 19 şi 21 din Codul
fiscal. Totuşi pentru a se evita orice confuzii, Normele
metodologice prevăd, la pct. 81, următoarele: ,,Profitul
impozabil în cazul lichidării se calculează ca diferenţă
între veniturile şi cheltuielile efectuate pentru realizarea
acestora, calculate cumulat de la începutul anului fiscal,
luându-se în calcul: profitul din lichidarea patrimoniului,
sumele din anularea provizioanelor, sumele înregistrate
în conturi de capitaluri proprii constituite din profitul brut
şi care nu au fost impozitate la data constituirii, alte
elemente similare veniturilor şi cheltuielilor.”

8.2 Impozitarea rezervei legale

În interpretarea art. 81 din Norme trebuie făcute următoarele


precizări:
- sumele rezultate din anularea provizioanelor constituie
venituri impozabile, în cazul în care cheltuielile cu
provizioanele au fost deductibile fiscal la data constituirii
lor sau la o dată ulterioară
- sumele înregistrate în conturi de capitaluri proprii
constituite din profitul brut şi care nu au fost impozitate
la data constituirii sunt, în principal, rezervele legale (5%
din profitul brut). Baza teoretică a impozitării rezervelor
legale la lichidare o constituie lipsirea lor de rolul de
,,tampon” în acoperirea pierderilor înainte de a afecta
capitalul, rol ce nu mai poate fi îndeplinit datorită
lichidării societăţii.
Deşi Codul fiscal a intrat în vigoare la 1.01.2004, o
reglementare la nivel corespunzător de act normativ (lege,
ordonanţă) a existat şi în Legea nr. 414/2002; art. 9, al. (5), al
acestui act normativ dispunea următoarele: ,,Schimbarea
destinaţiei rezervelor si a fondurilor care au fost deductibile din
profitul impozabil, potrivit prevederilor legale, prin distribuirea către
acţionari, sub orice forma, cu ocazia lichidării, divizării, fuziunii,
dizolvării societăţii sau a retragerii unui acţionar/asociat, va atrage

193
impunerea sumelor respective cu impozit pe profit si impozit pe
dividende, conform prevederilor legale în vigoare. Fac excepţie
sumele transferate în cazul dizolvării fără lichidare, daca
succesorul de drept al contribuabilului menţine sistemul de
impunere conform prezentei legi.”
Pe baza textelor constituţionale referitoare la
neretroactivitatea legii [art. 15, al. (2)] considerăm că rezervele
legale constituite înainte de 30.06.2002 nu sunt impozabile cu
impozit pe profit nici la lichidare, în lipsa unui text expres care să
stabilească acest impozit.

8.3 Rezervele provenite din reevaluarea imobilizărilor


corporale

Art. 22, al. (5) Cod fiscal, ca text de principiu, dispune


următoarele: ,,Reducerea sau anularea oricărui provizion ori a
rezervei care a fost anterior dedusă se include în veniturile
impozabile, indiferent dacă reducerea sau anularea este datorată
modificării destinaţiei provizionului sau a rezervei, distribuirii
provizionului sau rezervei către participanţi sub orice formă,
lichidării, divizării, fuziunii contribuabilului sau oricărui alt motiv.
Prevederile prezentului alineat nu se aplică dacă un alt contribuabil
preia un provizion sau o rezervă în legătură cu o divizare sau
fuziune, reglementările acestui articol aplicându-se în continuare
acelui provizion sau rezervă.”
În interpretarea acestui text sunt necesare următoarele
precizări:
- rezervă (sau provizion) anterior dedusă înseamnă, în
sens larg nu doar constituirea unui provizion fiscal
deductibil dar şi spre ex., includerea în costuri, sub
forma amortizării, a unei părţi din valoarea reevaluată
(impactul reevaluării) înregistrată în conturile de
imobilizări
- provizionul sau rezerva nu sunt active ci pasive şi deci
nu se pot distribui către participanţi (asociaţi/acţionari),
neintrând, într-o interpretare literală, în câmpul de
aplicare al art. 27, al. 2 Cod fiscal în aplicarea căruia au
fost emise normele metodologice de la pct. 80, 81 şi 82.
La lichidare mai degrabă suntem în situaţia modificării
destinaţiei rezervei (provizionului) lato sensu, datorită
lichidării
Pct. 571 din Normele metodologice dispune următoarele: ,,În
aplicarea prevederilor art. 22, alin. (5), corelate cu dispoziţiile art.
19 din Codul fiscal, surplusul din reevaluarea imobilizărilor
corporale, care a fost anterior deductibil, evidenţiat potrivit
reglementărilor contabile în contul ,,Rezultatul reportat” sau în
contul ,,Alte rezerve”, analitice distincte, se impozitează la
momentul modificării destinaţiei rezervei, distribuirii rezervei către
participanţi sub orice formă, lichidării, divizării, fuziunii

194
contribuabilului sau oricărui alt motiv, inclusiv la folosirea acesteia
pentru acoperirea pierderilor contabile. Pentru calculul profitului
impozabil aceste sume sunt elemente similare veniturilor.”
- Acest text fiscal, chiar dacă foarte neplăcut pentru practicienii
fiscali, este în concordanţă cu normele ce reglementează
contabilitatea reevaluării, din reevaluare neputând rezulta
consecinţe fiscale.
- Prin reevaluare se majorează valoarea de înregistrare
(de inventar) a activelor imobilizate, concomitent cu
creşterea de aceeaşi mărime a pasivului în conturile de
rezerve (rezerve din reevaluare). La vânzarea sau
casarea acestor imobilzări, practica contabilă curentă
debitează valoarea amortizată şi ca diferenţă până la
valoarea de inventar înregistrează cheltuieli, adică
valoarea rămasă neamortizată.
Un tratament contabil corect ar pretinde însă
debitarea contului de rezerve din reevaluare cu suma
aferentă rezervelor constituite la fiecare reevaluare (din
1990 până la zi) pentru respectivul mijloc fix vândut.
Astfel, efectul fiscal dispare, deoarece pe costuri se va
înregistra doar valoarea rămasă neamortizată (foarte
mică), calculată ca diferenţă între preţul de vânzare pe
de o parte şi suma diferenţelor din reevaluare cu
amortizarea cumulată pe de altă parte. În acest sens,
prin Normele de aplicare a H.G. nr. 403/2000 s-au
precizat şi înregistrările contabile ce trebuie făcute la
reevaluare, dar şi ulterior la ieşirea mijlocului fix
respectiv.
Acest mod de evidenţiere a reevaluărilor este în
concordanţă cu OMFP nr. 94/2001 care armonizează
reglementările contabile române cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, valabile în economii
stabile, cu rata redusă a inflaţiei (vezi şi OMF
1752/2005).
Împărtăşim această optică pentru situaţiile juridice
născute în perioada de stabilitate a preţurilor, însă
considerăm că este inadecvată pentru active existente
sau achiziţionate în deceniul ultim al sec XX deoarece
conduce la aplicarea unui impozit pe un venit fără a-l
putea corecta cu cheltuiala aferentă acestuia.
O încercare de ameliorare a efectelor fiscale ale
acestor operaţiuni s-a manifestat prin modificările din
2004 care prevedeau că profiturile (câştigurile) din
vânzarea de imobilizări se impozitează cu doar 10 %,
comparativ cu cota normală de impozit pe profit de 25 %
existentă la acea dată; această modificare a Codului
fiscal nu a reuşit însă să reziste în timp.

195
- Impozitarea rezervelor din reevaluare are şi o logică
economică şi fiscală evidentă: dacă s-a majorat activul şi
efectul reevaluării a fost trecut în costuri, pentru a contribui la
constituirea fondurilor de înlocuire a imobilzărilor, odată cu
încetarea activităţii principiul on going concern nu mai
acţionează, deci dispare premisa pe care s-a admis
deductibilitatea acestor sume.
- Pe teren strict juridic, nu este însă clar de când produce
efecte această dispoziţie, având în vedere că normele de
înregistrare contabile standard ce prevăd debitarea ct. 105
datează oficial din anul 2000. Dacă admitem că aceasta este
baza legală, este aplicabilă doar reevaluărilor efectuate
începând cu H.G. nr. 403/2000; dacă însă admitem că logica
contabilă ce prevede debitarea mai întâi a rezervelor (la
vânzarea/ieşirea mijlocului fix) este în vigoare încă de la data
apariţiei Legii nr. 82/1991, dispoziţia fiscală s-ar aplica pentru
toate reevaluările efectuate ulterior intrării în vigoare a acestei
legi.

8.4 Rezerve/fonduri provenite din facilităţi fiscale

Textul art. 22, al. (6) Cod fiscal dispune următoarele:


,,Sumele înregistrate în conturi de rezerve legale şi rezerve
reprezentând facilităţi fiscale nu pot fi utilizate pentru
majorarea capitalului social sau pentru acoperirea pierderilor.
În cazul în care nu sunt respectate prevederile prezentului
alineat, asupra acestor sume se recalculează impozitul pe
profit şi se stabilesc dobânzi şi penalităţi de întârziere, de la
data aplicării facilităţii respective, potrivit legii.”
Acest text a fost introdus în dreptul nostru fiscal prin Legea
nr. 232/31 mai 2003 de aprobare a O.G. 36/30 ianuarie 2003, şi
anume art. II, pct. 2 care modifică art. 2, al. (7) al Legii nr.
41472002.
În aplicarea acestui text legal, pct. 58 din Normele
metodologice dispun că ,,Intră sub incidenţa art. 22, alin. (6) din
Codul fiscal următoarele sume înregistrate în conturi de rezerve
sau surse proprii de finanţare, în conformitate cu reglementările
privind impozitul pe profit:
a) sumele reprezentând diferenţele nete rezultate din
evaluarea disponibilului în devize, în conformitate cu actele
normative în vigoare, care au fost neimpozabile;
b) scutirile şi reducerile de impozit pe profit aplicate asupra
profitului investit potrivit prevederilor legii, inclusiv suma profitului
investit, diferenţa dintre cota redusă de impozit pentru exportul de
bunuri şi/sau servicii şi cota standard, precum şi cele prevăzute în
legi speciale.”
O aplicare a acestor texte intervine în lichidare doar când
societatea a înregistrat pierderi şi contul de pierderi este ,,închis”

196
(soldat) prin diminuarea contului de pasiv care evidenţiază
rezervele provenite din facilităţile fiscale.
Totuşi, dispoziţiile severe ale pct. 58 par a fi contrazise de
dispoziţiile pct. 82 din Norme care dispun că ,,La calculul
impozitului pe profit datorat de contribuabilii care îşi încetează
existenţa în urma operaţiunilor de lichidare nu sunt impozitate
rezervele constituite din profitul net, inclusiv sumele aferente unor
reduceri ale cotei de impozit, repartizate ca surse proprii de
finanţare pe parcursul perioadei de funcţionare, potrivit legii,
acestea fiind tratate în conformitate cu prevederile art. 22”. Din
acest text reţinem că singurul caz în care nu se contrazice cu pct.
58 este cel în care societatea în lichidare nu are pierderi, în acest
caz rezerva fiind neimpozabilă, textul legal aplicabil fiind art. 22, al.
(6) Cod fiscal.
Şi în cazul în care rezervele ar fi utilizate pentru acoperirea
pierderilor, considerăm că dispoziţiile pct. 58 nu sunt aplicabile
decât acelor facilităţi fiscale (scutiri şi reduceri ale impozitului pe
profit) constituie după intrarea în vigoare a Codului fiscal (2004).
Aceste dispoziţii nu pot fi în nici un caz aplicabile facilităţilor fiscale
acordate înainte de 02.02.2003 deoarece se încalcă principiul
constituţional al neretroactivităţii legii consacrat la art. 15 al. (2) din
Constituţia României.
S-ar putea totuşi susţine că ar fi suficiente - pentru a
impozita rezervele provenite din facilităţi fiscale - şi textele deja
invocate din legile anterioare, respectiv art. 9, al. (5) din Legea nr.
414/2002. Această interpretare extrem de largă pare totuşi
excesivă faţă de textul care este supus interpretării şi care nu
permite o astfel de extensie, pe nici o metodă de interpretare
raţională.

9 Fiscalitatea societăţilor comerciale aflate în


insolvenţă
9.1 Fiscalitatea perioadei anterioare deschiderii procedurii

A. Recalcularea profitului/pierderii
În perioada anterioară deschiderii procedurii, regimul fiscal
al comerciantului este cel de drept comun. Odată însă cu
deschiderea procedurii administratorul desemnat are atribuţia şi
obligaţia de a verifica operaţiunile încheiate în perioada suspectă
de 3 ani anteriori, putând anula unele acte făcute în paguba
creditorilor. În cazul în care va proceda la anularea unor astfel de
acte, în general transferuri de bunuri la preţuri derizorii, va corecta
rezultatele financiare ale perioadei şi baza impozabilă aferentă cu
aceste ajustări, operaţiuni din care pot rezulta obligaţii mai mari
către stat, datorită ,,repunerii” unor operaţiuni caracterizate prin
venituri mai mici (preţ vânzare derizoriu) şi cheltuielile deductibile
mai mari (valoare rămasă) sau anulării actelor ,,comutative
dezechilibrate”.

197
În acest caz obligaţiile fiscale mai mari, stabilite pentru
perioade anterioare, vor atrage accesorii (dobânzi, majorări) care
vor conduce la creşterea masei pasive în mod corespunzător.
Pentru a nu se denatura ordinea legală a distribuirii
administratorul judiciar va verifica regularitatea şi sinceritatea
situaţilor financiare din cei 5 ani anteriori; de regulă, în perioada
anterioară încetării plăţilor, comercianţii încearcă să mascheze
pierderile, înregistrând ca active bilanţiere anumite sume ce ar fi
trebuit înregistrate pe cheltuieli, astfel: cheltuieli în avans, sume în
curs de clarificare, producţie neterminată (supraevaluare), etc.
Probabilitatea de a identifica astfel de manopere este foarte mare,
deoarece de regulă, insolvenţa este expresia insolvabilităţii, a
preponderenţei pasivului faţă de activ; în majoritatea cazurilor de
societăţi insolvente, lipsa de cash este consecinţa unei activităţi
deficitare, a pierderilor acumulate, ori menţinerea artificială în viată
a acestor societăţi prin credite bancare înseamnă inclusiv
,,cosmetizarea” bilanţului. În acest caz, va modifica corespunzător
contul de profit şi pierderi al exerciţiului financiar în care se
găseşte, pentru a aplica corespunzător dispoziţiile art. 26, al. (1)
Cod fiscal, ce dispune că ,,pierderea anuală stabilită prin declaraţia
de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile
obţinute în următorii 5 ani consecutivi”
În cazul în care se descoperă astfel de erori sau alterări ale
situaţiilor financiare, profitul declarat se va diminua sau se va
transforma în pierdere, cu consecinţa diminuării masei credale atât
cu diferenţa de impozit (pe profit şi dividende) cât şi cu accesoriile
(majorări, dobânzi, etc.) aferente.
Creanţele bugetare reprezentând impozite şi taxe datorate
diferitelor bugete vor fi declarate şi înscrise la masa credală,
calculate până la data deschiderii procedurii.

B. Regimul majorărilor, dobânzilor, penalităţilor


În sensul utilizat în prezent, calcularea de accesorii unei
creanţe (în sensul C. pr. fisc. art. 22) înseamnă a-i adăuga
dobânzi, majorări şi penalităţi; pentru identificarea acestor
accesorii, legea fiscală foloseşte denumiri diferite, variabile în timp
(penalităţi de întârziere, etc.).
Rolul economic esenţial al acestor accesorii constă în aceea
că ele reprezintă o modalitate de conservare a valorii unei creanţe,
punând la adăpost pe creditorul ce le poate invoca împotriva
erodării valorii reale a creanţei sale datorită inflaţiei, etc.
Aceste accesorii au şi un rol educaţional important,
reprezentând o sancţiune pentru încălcarea obligaţiei legale de
plată a debitului (principalului) la termenul legal.
Pentru societăţile comerciale aflate sub incidenţa dispoziţiilor
Legii nr. 64/1995 republicată, următoarele texte legale sunt
pertinente:

198
Legea nr. 64/1995, republicată:
Art. 45: ,,Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel
ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior
deschiderii procedurii şi negarantate cu ipotecă, gaj sau altă
garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, sau
părţilor negarantate din creanţele garantate cu astfel de garanţii,
de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin
programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare,
se derogă de la prevederile de mai sus.”
Art. 106, al. (4): ,,Prevederile art. 45 se aplică în mod
corespunzător in ceea ce priveşte creanţele existente la data
intrării în faliment.”
Art. 92, al. (7): ,,Pentru neachitarea obligaţiilor bugetare
datorate atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de
reorganizare judiciară, debitorul datorează majorări de întârziere şi
penalităţi de întârziere conform legii speciale în materie, până la
data achitării acestora sau, după caz, până la data intrării în
faliment.”
Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003, republicată):
Art. 118, al. (4): ,,Pentru obligaţiile fiscale neplătite la
termen, atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de
reorganizare judiciară, se datorează dobânzi şi penalităţi de
întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment. Pentru
obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii de
faliment şi neplătite la termen nu se datorează dobânzi şi penalităţi
de întârziere.”
Interpretarea coroborată a textelor amintite conduce la
următoarele concluzii în privinţa admisibilităţii acestor accesorii în
perioada anterioară deschiderii procedurii:
- Pentru toate obligaţiile născute în perioada anterioară
deschiderii procedurii se pot calcula dobânzi, majorări
sau penalităţi până la data deschiderii procedurii
prevăzute de Legea nr. 64/1995
- Pentru obligaţiile născute în perioada anterioară
deschiderii procedurii şi negarantate/părţile negarantate
din obligaţiile garantate nu se mai pot calcula dobânzi,
majorări sau penalităţi de la data deschiderii procedurii,
cu excepţia cazului în care s-a prevăzut astfel printr-un
plan de reorganizare confirmat (art. 45, art. 92, al. (6)
din Legea nr. 64/1995)

9.2 Fiscalitatea perioadei de observaţie

A. Principalele repere
Perioada de observaţie este cea care începe odată cu
deschiderea procedurii şi se încheie fie la începerea reorganizării,
fie la intrarea în faliment consecutivă neaprobării niciunui plan.

199
Până la stabilirea de către adunarea creditorilor a modalităţii
de continuare a procedurii, în cursul perioadei de observaţie
activitatea societăţii poate continua. În cazul în care activitatea
societăţii continuă în perioada de observaţie, exploatarea poate
genera profit, în sensul că veniturile sunt în cuantum mai mare
decât cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora. Orice
profituri însă trebuie să servească satisfacerii creditorilor societăţii,
dar dată fiind intrarea acesteia în procedura reorganizării judiciare
şi falimentului, nu se mai pot face plăţi decât în condiţiile legii, orice
distribuire trebuind să respecte ordinea de prioritate a creanţei şi
proporţionalitatea gradului de îndestulare a creditorilor din aceeaşi
categorie. Profitul realizat de societate la sfârşitul execiţiului
financiar trebuie însă calculat luându-se în considerare şi
eventualele datorii neplătite, angajate în cursul perioadei de
observaţie care se constituie în cheltuieli ale exploatării aferente
respectivului an.
Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 26, al. 1 din Codul
fiscal, pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe
profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în
următorii 5 ani. Datoriile neonorate ale societăţii din anii anteriori
intrării în procedură vor genera pierdere fiscală care se va imputa
asupra profitului realizat în anul intrării în procedura Legii nr.
64/1995 şi în anii următori.

B. Clasificarea obligaţiilor fiscale pentru distribuire


Obligaţiile faţă de fisc născute în perioada de observaţie
sunt în mod neechivoc purtătoare de dobânzi: majorări şi penalităţi,
aşa cum se desprinde din textul art. 118, al. 4, teza I din Codul de
procedură fiscală. Explicaţia acestui regim constă în asigurarea
unei concurenţe corecte şi loiale între comercianţi, debitoarea fiind
prezumată a se afla într-un regim fiscal normal.
Pentru acele proceduri în care nu se face o declaraţie a
debitoarei că doreşte reorganizarea, născându-se, în baza textului
art. 33, al. (1), lit. g) al Legii nr. 64/1995 prezumţia că debitoarea
va intra în faliment, ar fi normal ca majorările, dobânzile, etc. să nu
mai curgă deoarece societatea se îndreaptă spre lichidare.
Concursul dintre creditori ar impune ca tuturor creanţelor născute
în această perioadă să li se aplice aceleaşi reguli în materia
dobânzilor şi majorărilor, însă, în prezent interpretarea strictă a
dispoziţiilor art. 118 Cod. Procedură fiscală nu permite stoparea
calculării acestora.
Obligaţiile fiscale născute în această perioadă şi neplătite
pot fi calificate diferit din punct de vedere al priorităţii lor la o
viitoare distribuire, astfel:
- impozitele şi taxele pe clădiri, terenuri, mijloace de
transport, etc. vor fi considerate cheltuieli de conservare
şi administrare a bunurilor.

200
- impozitele şi taxele aferente continuării activităţii (ex:
impozit pe salarii, TVA, etc.) vor fi considerate cheltuieli
clasificate la prioritatea prevăzută de art. 122, pct. 2.
În această optică, practic toate creanţele fiscale născute
după deschiderea procedurii nu vor mai fi clasificate la art. 122,
pct. 4, aici urmând a fi incluse, per a contrario, doar cele născute
înaintea deschiderii procedurii.
Practica nu a consacrat o anumită orientare în ce priveşte
alocarea acestor datorii fiscale la poziţiile de la art. 122, pct. 1, pct.
2 sau pct. 4, în funcţie de natura lor lor; considerăm însă că o
analiză a acestor datorii pe naturi este utilă pentru a preveni spre
exemplu, perseverarea într-o reorganizare fără şanse, etc.
Argumentul principal în favoarea acestei teze îl constituie
egalitatea de tratament a creditorilor care susţin activitatea
societăţii debitoare după deschiderea procedurii; în acest
,,concurs” fiscul nu trebuie să fie nici prioritizat dar nici
dezavantajat ci trebuie să aibă acelşi regim ca şi ceilalţi creditori
care susţin (creditează) activitatea debitoarei.

C. Profiturile născute din diminuarea pasivului contabil


În procedura insolvenţei există cazuri în care apar diferenţe
în minus între datoriile înregistrate în contabilitatea debitoarei şi
sumele verificate şi acceptate în procedura constituirii masei
credale.
Această situaţie se întâlneşte în cazul în care la deschiderea
procedurii Legii nr. 64/1995, o seamă de datorii înscrise în
contabilitate nu sunt reţinute (acceptate) în tabelul definitiv al
creanţelor sau mai pur şi simplu nu sunt declarate de către
creditori.
Concluzia – neplăcută pentru creditori care văd fiscul
îmbogăţindu-se în urma renunţării lor decurge logic din
următoarele dispoziţii legale:
- art. 1, alin. 1 din Codul fiscal care impune cadrul legal
pentru impozitele şi taxele care constituie venituri la
bugetul de stat şi bugetele locale, precizează
contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite
şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al
acestora. Mai mult, articolul autorizează Ministerul
Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice,
instrucţiuni şi ordine în aplicarea codului.
- punctul 12 din Normele metodologice care precizează
că baza documentară pentru determinarea veniturilor o
reprezintă evidenţa contabilă şi normele contabile
aferente.
- dispoziţiile normative contabile: OMF 94/2001 şi OMF
306/2002 abrogate recent prin OMF 1752/2005 care
precizează că orice reducere a obligaţiilor constituie
venit impozabil (vezi şi OMF 1752/2005).

201
- Art. 19 şi 20 Cod fiscal nu prevăd aceste sume printre
veniturile neimpozabile, fiind în consecinţă venituri
realizate “din orice sursă”.

9.3 Fiscalitatea reorganizării

În situaţia în care, în baza planului de reorganizare confirmat


de creditori, activitatea societăţii continuă iar o parte din creanţele
asupra acesteia au fost reduse, ca urmare a unor remiteri de
datorie consimţite de către creditori, scăderea cuantumului
obligaţiilor se evidenţiază ca un venit impozabil al societăţii. Astfel,
societatea beneficiază de prestaţia sau bunul achiziţionat, fără a
plăti în schimb echivalentul bănesc pe care s-a obligat prin contract
să-l plătească, datorită faptului că creditorii au consimţit, prin
intermediul planului de reorganizare, o remitere de datorie.
În perioada de reorganizare conform textului art. 118, al. 4
Cod procedură fiscală, majorările şi dobânzile continuă să curgă
pentru acele obligaţii fiscale născute înăuntrul perioadei de
reorganizare. Pentru creanţele bugetare născute în perioada de
observaţie, regimul este identic; problema este că atunci când se
întocmeşte planul nu pot fi prevăzute în plan şi datoriile născute
ulterior întocmirii planului dar anterior aprobării lui, însă, în baza
textului art. 118, al. 4, Cod procedură fiscală care nu distinge, nu
putem trage decât o singură concluzie.
Pentru obligaţiile de la masa credală (născute anterior
deschiderii procedurii), planul poate prevede protejarea acestora
contra deprecierii, adăugând majorări, dobânzi, etc.; această
soluţie rezultă din interpretarea textului art. 45 din Legea nr.
64/1995: ,,nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori
cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior
deschiderii procedurii, şi negarantată … în afară de cazul în care,
prin programul de plată a creanţelor cuprins în planul de
reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus,,
Consideraţiile expuse la analiza creanţelor fiscale născute în
perioada de observaţie referitoare la clasificarea lor drept cheltuieli
de conservare şi administrare respectiv de continuare a activităţii
sunt valabile şi pentru perioada de reorganizare.
Atât în perioada de observaţie cât şi în reorganizare,
societatea debitoare este prezumată a se comporta ca orice alt
agent economic (comerciant) într-o activitate normală, plătind
impozitele prevăzute de lege, TVA, accize, etc.
Cu toate acestea, unele dispoziţii de natură fiscală par a nu
mai recunoaşte această stare de ,,normalitate,,: spre ex.
dispoziţiile art. 185 Cod fiscal care pot conduce la retragerea
autorizaţiei de antrepozit fiscal societăţilor împotriva cărora s-a
deschis procedura Legii nr. 64/1995.

202
9.4 Fiscalitatea falimentului (lichidarea judiciară)

A. Particularităţi ale procedurii falimentului care au consecinţe


de natură fiscală
În procedura falimentului – în care ajung şi majoritatea
comercianţilor ce încep o reorganizare – există o serie de aspecte
particulare ce vor influenţa modul de aplicare a reglementărilor
fiscale, dintre care amintim pe cele mai importante:
- restrângerea treptată şi apoi încetarea activităţii de
exploatare; această regulă este consecinţa principiului
capacităţii restrânse de folosinţă, care dispune că o
societate în lichidare poate face doar acele operaţiuni
necesare pentru activitatea de lichidare nemaiputând
începe operaţiuni comerciale noi.
- începerea de noi operaţiuni poate fi aprobată doar în
mod excepţional de către creditori, când lichidatorul
demonstrează documentat că pierderea pentru averea
debitorului astfel înregistrată este inferioară comparativ
cu cea la care se ajunge în ipoteza opririi activităţii.
Prin urmare, în faliment, majoritatea veniturilor vor proveni
din activităţi financiare (dobânzi din sumele păstrate în bănci, în
depozite la termen) şi din activităţi ,,excepţionale,, care constau în
vânzarea bunurilor debitoarei. Cu toate acestea, legea nr. 64/1995
nu a consacrat expres, până în prezent, care sunt condiţiile în care
continuarea activităţii este permisă, doar recenta modificare
acordând dreptul respectiv comitetului creditorilor.
- restrângerea şi schimbarea structurii cheltuielilor, astfel:
- nu se mai justifică cheltuieli cum ar fi cele de
protocol, sponsorizare/mecenat, etc.
- cheltuielile de publicitate pot fi alocate doar pentru
vânzarea bunurilor
- amortizarea nu mai este necesară în perspectiva
lichidării societăţii.
- separarea clară a cheltuielilor înregistrate pe conturile
debitoarei, de cele suportate de către lichidator; având
în vedere că lichidatorul conduce activitatea debitorului,
sunt frecvente cazurile în care salariaţi ai debitorului
sunt însărcinaţi cu executarea vânzării bunurilor,
operaţiune care, cel puţin în cazurile în care se acordă
onorariu de succes, trebuie realizată exclusiv cu
personalul plătit de către lichidator. În prezent persistă
încă o stare de confuzie provocată şi de lipsa de bune
practici în acest domeniu; este extrem de important de
delimitat care sunt cheltuielile ce urmează a fi suportate
de către lichidator şi care vor fi suportate de către
societatea debitoare, pentru a nu se denatura rezultatul
lichidării. Chiar dacă limite foarte precise nu se pot

203
stabili la începutul operaţiunilor, pe parcurs, lunar sau
trimestrial, această departajare este indicat să fie
controlată şi certificată de către un auditor extern
independent.
- activitatea lichidatorului trebuie să se desfăşoare în aşa
fel încât acesta să nu producă prejudicii debitoarei; spre
exemplu, tot ceea ce vinde trebuie încasat imediat sau
cu documente asiguratorii. În consecinţă, nu sunt
admisibile cheltuielile cu provizioane pentru creanţe
născute în timpul lichidării. De asemenea, cheltuielile cu
dobânzile pot fi admise doar pentru creanţele garantate
înscrise la tabelul definitiv al creanţelor.

B. Dispoziţiile legale pertinente pentru profitul realizat în


această fază a procedurii
a. Sediul materiei
Dispoziţiile legale pertinente pentru profitul realizat în
această fază a procedurii sunt următoarele:
Cod fiscal, art. 27, al. (2): ,,Distribuirea de active de către o
persoană juridică română către participanţii săi, fie sub formă de
dividend, fie ca urmare a operaţiunii de lichidare, se tratează ca
transfer impozabil, exceptându-se cazurile prevăzute la al. (3).”
În aplicarea acestei ultime prevederi legale, Normele
metodologice dispun următoarele:
Pct. 80: ,,Distribuirea de active de către o persoană juridică
română către participanţii săi se poate realiza în cazul lichidării”
Pct. 81: ,,Profitul impozabil în cazul lichidării se calculează
ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile efectuate pentru
realizarea acestora, calculate cumulat de la începutul anului fiscal,
luându-se în calcul: profitul din lichidarea patrimoniului, sumele din
anularea provizioanelor, sumele înregistrate în conturi de capitaluri
proprii constituite din profitul brut şi care nu au fost impozitate la
data constituirii, alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor.”
Pct. 82: ,,La calculul impozitului pe profit datorat de
contribuabilii care îşi încetează existenţa în urma operaţiunilor de
lichidare nu sunt impozitate rezervele constituite din profitul net,
inclusiv sumele aferente unor reduceri ale cotei de impozit,
repartizate ca surse proprii de finanţare pe parcursul perioadei de
funcţionare, potrivit legii, acestea fiind tratate în conformitate cu
prevederile art. 22. Acelaşi tratament se aplică şi rezervelor
constituite din diferenţe de curs favorabile capitalului social în
devize sau din evaluarea, în conformitate cu actele normative în
vigoare, a disponibilului în devize, dacă legea nu prevede altfel.”
b. Reglementarea Codului fiscal în lumina principiului
legalităţii
Interpretarea dispoziţiilor legale citate conduce la ideea că
sunt aplicabile şi la lichidarea voluntară (administrativă) şi la
faliment deoarece textele nu disting.

204
Singurul text care, în baza principiului legalităţii, poate
produce efecte în materia fiscală, este textul art. 27 Cod fiscal care
pune ipoteza distribuirii de active către acţionari sau asociaţi; deci
evident doar cazul lichidării voluntare.
Pct. 81 din Norme, în maniera în care este redactat, duce
însă la concluzia că în orice lichidare se va obţine profit dacă
veniturile provenite din lichidare sunt superioare cheltuielilor
efectuate pentru realizarea veniturilor. Deci textul pct. 81 constituie
un adaos nefericit la textul art. 27, al. 2, singurul text legal în
materie fiscală.
Dacă s-a dorit ca pct. 81 din Norme să constituie o detaliere
a dispoziţiilor art. 27, al. 2 din Codul fiscal atunci evident este o
eroare de sistematizare deoarece textul pct. 81 nu are nici o
legătură cu distribuirea de active. În acest caz ar fi fost mai potrivit
ca pct. 81 să fie plasat în explicarea principiului enunţat de art. 19
Cod fiscal care defineşte profitul impozabil.
În aceeaşi ordine de idei, se remarcă faptul că în Cod nu se
mai reiau dispoziţiile anterioare ale art. 14, al. 1 din Legea
412/2002, care arata expres că, ,,în situaţia lichidării/dizolvării unui
contribuabil, pentru determinarea profitului impozabil se ia în calcul
şi profitul rezultat din lichidarea patrimoniului acestuia,,.
Putem oare considera că legiuitorul fiscal a considerat că nu
mai este necesar un text distinct, fiind ,,acoperitor” pentru toate
situaţiile textul art. 19 care defineşte profitul impozabil ca diferenţă
între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în
scopul realizării de venituri? Dacă avem în vedere că acest text
figurează la ,,reguli generale”, putem accepta această ipoteză,
însă ar fi fost mai bine ca surplusul din lichidare să fie caracterizat
expres ca „profit” („boni de liquidation”) şi pentru cazul falimentului,
printr-un text al Codului fiscal şi nu prin norme.
Această precizare ar fi binevenită deoarece la un moment
dat legiuitorul a acordat expres un regim mai favorabil vânzării de
active, taxându-se cu doar 10%, surplusul (,,profitul”) obţinut din
această activitate.

C. Calcularea amortizării la societăţile aflate în faliment


Deşi legea fiscală nu prevede explicit, este evident că în
faliment imobilizările nu mai sunt amortizabile, deci nu se mai
poate admite deductibilitatea fiscală a acestui tip de cheltuieli.
Principalele argumente în acest sens sunt:
- textul de principiu al art. 19 din Codul fiscal care
consideră deductibile cheltuielile efectuate în scopul
realizării veniturilor; ori, cum în faliment veniturile se
obţin în principal din vânzarea bunurilor societăţii,
producţia (activitatea) fiind oprită sau desfăşurându-se
doar operaţiunile în curs de finalizare, amortizarea nu
constituie o cheltuială aferentă veniturilor

205
- principiul continuităţii activităţii nu mai acţionează,
societatea urmând a-şi înceta existenţa în viitorul
previzibil
- textul Codului fiscal (titlul II, art. 24, al. 2) care arată că
una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite de un mijloc
fix amortizabil este că acesta ,,este deţinut şi utilizat în
producţia sau livrarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri
administrative,, ori o societate în faliment nu se
încadrează în aceste condiţii.
- prevederile art. 17 din Legea nr. 15/1994 referitoare la
compensarea valorii neamortizate a mijloacelor fixe
scoase din funcţiune; din interpretarea dispoziţiilor
acestui articol rezultă că legea este concepută a fi
aplicată doar societăţilor în funcţiune
- profitul contabil este irelevant în faliment, ceea ce
contează fiind excedentul operaţiunilor de lichidare, deci
încasări minus cheltuieli ; această sumă se distribuie
creditorilor, şi nu profitul. Ori, cum amortizarea este o
cheltuială dar nu şi o plată (o ieşire de cash), calcularea
sau recalcularea ei nu afectează distribuţia;

D. Taxa pe valoare adăugată. Ajustarea bazei de impozitare a


TVA
Codul fiscal prevede la art. 128 al. (3) lit. (b) că se
asimilează livrării de bunuri şi ,, transferul dreptului de proprietate
asupra bunurilor, în urma executării silite”.
H.G. nr. 44/2004 care aprobă Normele metodologice de
aplicare a legii prevede, la comentariul afectat acestor dispoziţii,
condiţia ca debitorul să fie înregistrat ca plătitor de T.V.A.
Din aceste dispoziţii sumare, se pune problema dacă
vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor în procedura Legii
nr.64/1995, constituie sau nu o operaţiune supusă T.V.A.
În primul rând, deşi majoritatea covârşitoare a doctrinei
consideră că falimentul constituie o procedură de executare silită,
nicăieri în Legea nr.64/1995 modificată nu există o dispoziţie clară,
neechivocă, care să ratifice acest punct de vedere teoretic.
Singura prevedere în Legea 64/1995 ce ar putea fi adusă ca
argument în acest sens o constituie cea de la art. 3 care defineşte
averea debitorului ca ,,totalitatea bunurilor care pot face obiectul
unei executări silite, în condiţiile C.pr.civ.”; acest text nu este însă
suficient pentru ca, într-o interpretare sistematică, falimentul să fie
considerat, în dreptul fiscal o executare silită.
Reamintim că, în doctrina actuală, din acest punct de
vedere, procedura Legii nr.64/1995 este apreciată ca având

206
caracter de remediu (reorganizare), respectiv de executare silită
(falimentul).128
Pe aceste considerente nu putem accepta ideea că,
vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor în procedura Legii
nr.64/1995 este supusă T.V.A. în baza prevederilor art. 128 al.(3)
lit.(b) Codul fiscal, respectiv că ar constitui o executare silită.
Vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor în procedura Legii
64 este totuşi, supusă T.V.A.-ului, însă dispoziţiile129 generale
Codului fiscal, şi nu dispoziţiilor de excepţie ce reglementează
executarea silită.
Baza legală a obligaţiei de a plăti T.V.A. de către
comercianţii supuşi procedurii Legii nr.64/1995 o constituie
următoarele prevederi ale Codului fiscal:
- art. 126 al. (1), operaţiunile îndeplinind cumulativ
condiţiile următoare:
- constituie o livrare de bunuri sau o prestare de
servicii efectuată cu plată
- locul de livrare al bunurilor sau de prestare a
serviciilor este considerat a fi în România
- sunt efectuate de persoane impozabile (plătitoare de
T.V.A.)
- rezultă dintr-una din activităţile economice prevăzute
la art. 27 al.(2)
- art. 128 al.(2) care explică noţiunea de bunuri, incluzând
bunurile mobile, bunurile imobile, bunurile de natură
mobilă care nu pot fi detaşate fără a antrena
deteriorarea mobilelor, etc.
Această concluzie este întărită de alte prevederi legale care
exclud din operaţiunile impozabile anumite acte cum ar fi:
- transferurile efectuate cu ocazia fuziunii sau divizării
- aportul în natură la capitalul unei societăţi comerciale
În consecinţă, considerăm că debitorul comerciant aflat în
procedură va efectua operaţiunile de vânzare cu T.V.A., dacă nu
sunt operaţiuni scutite, înscriindu-se în regimul general al T.V.A.
Din aplicarea acestei reglementări rezultă că, deşi unele
bunuri – achiziţionate înainte de adoptarea T.V.A. – nu au condus
la drept de deducere, în prezent dau naştere unei obligaţii de plată
a T.V.A..
Noua reglementare fiscală prevede chiar şi posibilitatea
recuperării TVA aferente facturilor neîncasate emise asupra
clienţilor în faliment; în acest sens, art. 138, lit. d) din Cod prevede
posibilitatea ajustării (diminuării) bazei de impozitare cu
contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate care nu se

128
Stanciu D. Cărpenaru - Drept comercial român, ed. a IV-a, Ed. All Beck, 2002, p.
576

207
poate încasa din cauza falimentului beneficiarului, ajustarea fiind
permisă cu data la care se declară falimentul.
Pentru a amâna momentul reducerii bazei impozabile,
Comisia Centrală Fiscală a emis o extrem de bizară decizie (nr.
10/2004) în care interpretează textul legal referitor la declararea
falimentului respectiv intrarea în faliment (conform noţiunilor
utilizate de Legea nr. 64) asimilându-l cu închiderea falimentului;
evident că această decizie nu are nici o forţă legală, deşi ar putea
beneficia de o bază raţională; dacă însă voinţa reală a legiuitorului
fiscal a fost în sensul de a lega ajustarea bazei de impozitare de
închiderea procedurii falimentului şi nu de declararea (începerea)
falimentului, singura soluţie o reprezintă modificarea
corespunzătoare a textului art. 138, lit. d) din Codul fiscal.

E. Problema deductibilităţii provizioanelor


Prevederi legale aplicabile ,,prin ricoşeu” sunt cele
referitoare la deductibilitatea provizioanelor constituite pentru
creanţele deţinute de către debitoarea în insovenţă asupra
propriilor săi debitori. Aceste prevederi cunosc permanente
modificări, în prezent fiind următoarele:
- art. 21, al. (2): ,,sunt cheltuieli efectuate în scopul
realizării de venituri şi:
lit. n) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a
creanţelor neîncasate, în următoarele cazuri:
1. procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe
baza hotărârii judecătoreşti;
2. debitorul a decedat şi creanţa nu poate fi recuperată de
la moştenitori;
3. debitorul este dizolvat, în cazul societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic, sau lichidat, fără succesor;
4. debitorul înregistrează dificultăţi financiare majore care
îi afectează întreg patrimoniul.
- art. 21, al. (4): ,,Următoarele cheltuieli nu sunt
deductibile:
lit. o) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a
creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru
partea neacoperită de provizion, potrivit art. 22, precum
şi pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a
creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, în alte
situaţii decât cele prevăzute la art. 21, al. (2) lit. n). În
această situaţie, contribuabilii care scot din evidenţă
clienţii neîncasaţi sunt obligaţi să comunice în scris
acestora scoaterea din evidenţă a creanţelor respective,
în vederea recalculării profitului impozabil la persoana
debitoare, după caz;
- art. 22: ,,Provizioane şi rezerve”
sunt deductibile:

208
ƒ al. (1), lit.c) ,,provizioanele constituie în limita unui procent de
20% începând cu data de 1 ianuarie 2004, 25% începând cu
data de 1 ianuarie 2005, 30% începând cu data de 1 ianuarie
2006, din valoarea creanţelor asupra clienţilor, înregistrate de
către contribuabili, altele decât cele prevăzute la lit. d), f) g) şi
i), care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
1. sunt înregistrate după data de 1 ianuarie 2004
2. sunt neîncasate într-o perioadă ce depăşeşte 270 zile de
la data scadenţei;
3. nu sunt garantate de altă persoană
4. sunt datorate de o persoană care nu este persoană afiliată
contribuabilului
5. au fost incluse în veniturile impozabile ale contribuabilului
ƒ al. (5) ,,Reducerea sau anularea oricărui provizion ori a
rezervei care a fost anterior dedusă se include în veniturile
impozabile, indiferent dacă reducerea sau anularea este
datorată modificării destinaţiei provizionului sau a rezervei,
distribuirii provizionului sau rezervei către participanţi sub orice
formă, lichidării, divizării, fuziunii contribuabilului sau oricărui
alt motiv. Prevederile prezentului alineat nu se aplică dacă un
alt contribuabil preia un provizion sau o rezervă în legătură cu
o divizare sau fuziune, reglementările acestui articol aplicându-
se în continuare acelui provizion sau rezervă.”
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că devin
deductibile provizioanele doar dacă clienţii debitorului sunt şi ei în
faliment iar procedura a fost închisă; deci trebuie aşteptat până la
închiderea procedurii, deşi, din rapoartele lichidatorului rezultă că
nu mai rămâne nimic de distribuit creditorilor chirografari. Pentru
atenuarea acestor efecte şi pentru deductibilitatea rapidă a acestor
provizioane, noile dispoziţii legale privind procedura simplificată pot
conduce la efecte pozitive.

Bibliografie
1. Radu Bufan – Reorganizarea judiciară şi falimentul, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
2. Radu Bufan – Tratat de drept fiscal, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005
3. Ovidiu Constantin Bunget – Contabilitatea românească: între
reformă şi convergenţă, Editura Economică, Bucureşti, 2005
4. Ovidiu Constantin Bunget – Repere ale evoluţiei contabilităţii,
Editura Economică, Mirton, Timişoara, 2005
5. Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă, Carmen Imbrescu – Teoria
contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2004

209
Titlul IV Analiza economico-financiară în
procedura de insolvenţă
Pe tot parcursul materialului ne vom referi la noua formă a
Legii 64/1995 modificată sub denumirea de „Lege” sau „Legea”.
Scopul acestui capitol este acela de a identifica articolele din
Lege care presupun aplicarea elementelor de analiză economico-
financiară, de a descrie pe scurt utilitatea analizei economico-
financiare în context şi de a face trimitere la principalele elemente,
metode şi tehnici care ar putea fi utilizate în efectuarea unei
asemenea analize.
Capitolele următoare vor oferi mai multe detalii despre
elementele, metodele şi tehnicile aplicabile.

10 Aspecte specifice ale analizei economico-


financiare înaintea deschiderii procedurii de
insolvenţă
10.1 Temeiul legal

Articolele de Lege pentru aplicarea cărora este necesară


recurgerea la analiza economico-financiară sunt prezentate în
continuare

Definiţii
„Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de
mai jos au următoarele semnificaţii:
1. Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului
care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când
debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă
de unul sau mai mulţi creditori care au pretins plata unor creanţe
certe, lichide şi exigibile;
b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că
debitorul nu va putea plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate,
cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
………..”

Cererea debitorului
„Art. 27 - (1) Debitorul aflat în stare de insolvenţă este
obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la
apariţia stării de insolvenţă.
(2) Va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi
supus dispoziţiilor prezentei legi şi debitorul în cazul căruia apariţia
stării de insolvenţă este iminentă.
………..

210
(4) Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor
a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea
patrimonială a debitorului persoană fizică sau a reprezentanţilor
legali ai persoanelor juridice debitoare, pentru prejudiciile
pricinuite.”

Cererile creditorilor
„Art. 31 - (1) Orice creditor îndreptăţit să solicite
deschiderea procedurii prevăzută de prezenta lege împotriva unui
debitor prezumat de insolvenţă, poate introduce o cerere
introductivă………….”.

10.2 Utilitate

În condiţiile în care fie că s-a depus sau nu o cerere de


deschidere a procedurii (de către debitor sau de către creditori)
întrebarea primordială la care trebuie să se găsească un răspuns
este dacă insolvenţa este sau nu iminentă sau dacă societatea se
află sau nu deja în stare de insolvenţă.
Răspunsul, de multe ori, nu este unul simplu iar importanţa
unui astfel de răspuns este evidentă, trebuind ca deopotrivă
debitorul dar şi creditorii să fie protejaţi unul faţă de eventualele
abuzuri ale celorlalţi.
Răspunsul la aceste întrebări se poate da de către persoane
de specialitate (practicianul sau alţi experţi) în urma realizării unei
analize economico-financiare, analiză ce trebuie adaptată fiecărui
caz în parte.
În acest stadiu efectuarea analizei activităţii unei societăţi
comerciale urmăreşte să identifice dificultăţi care au situat sau vor
situa această societate în imposibilitatea efectuării plăţilor
scadente.
De asemenea este necesar să se stabilească dacă aceste
dificultăţi au un caracter accidental sau unul de permanenţă, în
funcţie de care măsurile care se vor adopta vor privi respingerea
cererii sau deschiderea procedurii, urmată de reabilitarea sau
reorganizarea activităţilor viabile, respectiv lichidarea celor
neviabile.

10.3 Principalele aspecte urmărite

O întreprindere se poate confrunta pe termen scurt cu


dificultăţi în desfăşurarea activităţii specifice, legate în special de
criza de lichiditate. Dacă însă aceste dificultăţi persistă, situaţia
întreprinderii se agravează, putând conduce la incapacitate de
plată sau, altfel spus, la insolvenţă.
În ceea ce priveşte decizia referitoare la depunerea unei
cereri de deschidere a procedurii sau judecarea unei astfel de
cereri, din punct de vedere al analizei economico-financiare trebuie

211
lămurite noţiunile de insolvenţă vădită (prezentă) şi insolvenţă
iminentă.
În general, Legea se referă la insolvenţă ca fiind acea stare
a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. În cele
două situaţii amintite mai sus, insolvenţa este judecată prin
apelarea la instrumente diferite, după cum este prezentat în
continuare.
Insolvenţa vădită
În accepţiunea Legii, insolvenţa este prezumată ca fiind
vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a
plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori care au pretins
plata unor creanţe certe, lichide şi exigibile.
În practică, pentru a putea determina dacă un debitor se află
sau nu în stare de insolvenţă vădită, trebuie ca:
- Să se demonstreze pe baza informaţiilor financiare că
debitorul se află într-o evidentă criză de lichiditate;
adică, la un moment dat, acesta nu dispune de
suficiente active lichide pentru a face faţă datoriilor
exigibile
- Să se ia în calcul ca informaţie relevantă pentru această
analiză şi orice alte informaţii financiare pe care
debitorul le poate pune la dispoziţie referitoare la
resursele de care acesta deja dispune sau va dispune în
perioada imediat următoare, cum ar fi (fără ca lista să fie
exhaustivă):
- Credite neutilizate: debitorul are credite neutilizate
pe care le poate accesa, sau dovedeşte în mod
indubitabil că este în curs de a obţine astfel de
credite
- Reversarea cauzelor care au dus la lipsa de
lichiditate, printre altele cele referitoare la: încasarea
de clienţi restanţi (prin prezentarea dovezii efectuării
plăţii sau a garanţiei că aceasta va fi efectuată pe
termen scurt), factoring (transformarea debitorilor în
lichidităţi prin intermediul băncilor), rescadenţarea
unor împrumuturi sau obţinerea unor termene de
plată a creditorilor mai avantajoase, etc., cu condiţia
ca aceste informaţii să arate în mod indubitabil
faptul că criza de lichiditate a fost sau este pe cale
să fie soluţionată într-un termen extrem de scurt
- Să se ia în calcul cazul în care debitorul nu plăteşte o
creanţă din motive comerciale, cum ar fi contestarea
cuantumului acesteia, etc, fapt care trebuie soluţionat în
afara procedurii
O detaliere a modalităţilor de calcul şi de interpretare a
indicatorilor de lichiditate este prezentată în cadrul capitolului 2.1.

212
Analiza financiară pe baza bilanţului (subcapitolele 2.1.1.,
2.1.2, 2.1.3.).
În concluzie, utilizarea indicatorului de lichiditate ca şi criteriu
de decizie în ceea ce priveşte stabilirea stării de insolvenţa vădită
a unui debitor trebuie să fie făcută din considerente de ordin
practic într-o manieră flexibilă, fără însă a tergiversa deschiderea
procedurii atunci când situaţia o impune.
În cazurile starea de insolvenţă este dificil de apreciat pe
baza dovezilor puse la dispoziţie, judecătorul sindic are opţiunea
apelării la un expert care să se pronunţe asupra unei astfel de
speţe.
Insolvenţa iminentă
În ceea ce priveşte determinarea stării de insolvenţă
iminentă, analiza în acest caz este mai complexă decât în cazul
anterior (cel al insolvenţei vădite).
Dificultatea sporită este dată în special de:
- Necesitatea previzionării momentului apariţiei stării de
insolvenţă, (dificultatea realizării de previziuni, inclusiv
prin apariţia de neevitat a laturii subiective, indiferent de
onestitatea autorului)
- Luarea în sine a deciziei: este sau nu este, de această
dată vorba de insolvenţă iminentă
Cu alte cuvinte, debitorul (societatea) unei estimări deloc
uşoare în ceea ce priveşte probabilitatea apariţiei insolvenţei în
perioada următoare (de obicei următoarele luni). De multe ori se
întâmplă ca o stare previzionată de criză de lichiditate (aparent o
stare de insolvenţă iminentă) să poată fi depăşită prin măsuri ce
pot fi planificate în momentul constatării existenţei unui asemenea
risc.
Pentru a putea prevedea insolvenţa iminentă şi a depune
cererea de intrare în procedură, debitorul trebuie să:
- Realizeze o previziune a situaţiilor financiare ale
societăţii (în special a fluxurilor de numerar) pe baza
cărora să se confirme sau să se infirme un asemenea
risc potenţial (insolvenţa iminentă)
- Inventarieze măsurile pe care le are la dispoziţie în
perioada premergătoare crizei de lichidităţi previzionate,
astfel încât să fie în măsură să estimeze riscul apariţiei
stării de insolveţă
În condiţiile în care concluzia analizei anterior menţionate
este că societatea se îndreaptă către o criză de lichidităţi pentru
care nu sunt identificate modalităţi de evitare sau de rezolvare,
atunci debitorul trebuie să introducă cererea de intrare în
procedură.
Trebuie foarte clar menţionat că previzionarea unei crize de
lichidităţi pentru care se cunosc şi măsurile de contracarare (criza
este una temporară – situaţie frecvent întâlnită) nu constituie un
caz în care trebuie solicitată deschiderea procedurii.

213
Întrucât analiza efectuată cu scopul determinării existenţei
unei stări de insolvenţă iminentă este una complexă, debitorul are
varianta apelării la un expert, fapt care are în plus avantajul lipsei
subiectivităţii de care ar putea da dovadă debitorul atunci când
este pus în situaţia investigării în mod critic a propriei afaceri.
De asemenea, judecătorul sindic, atunci când este pus în
situaţia analizării daca la un moment dat debitorul ar fi trebuit sau
nu să fie în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte starea de
insolvenţă iminentă, are la îndemână apelarea la un expert. În
acest caz acesta trebuie să răspundă în plus la întrebarea dacă la
data la care ar fi trebuit luată decizia introducerii unei cereri de
către debitor, se poate considera că acesta în mod rezonabil ar fi
putut să fie în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte insolvenţa
iminentă.
Pentru o detaliere a metodelor şi tehnicilor de previziune
aplicabile în vederea efectuării unei astfel de analize considerăm
relevante capitolele 3.2. Previzionarea situaţiilor financiare şi 3.3.
Aspecte ale analizei situaţiilor previzionate.
Pentru a sublinia diferitele situaţii în care se poate afla o
societate din punct de vedere al degradării activităţii sale, mai jos
sunt prezentate câteva scurte consideraţii referitoare la starea în
care se poate afla la un moment dat aceasta, inclusiv din punctul
de vedere al insolvenţei sau al insolvenţei iminente.
Degradarea activităţii societăţii poate fi sintetizată în trei
componente:
- degradare economică;
- degradare financiară;
- degradare juridică.
Degradarea economică a activităţii poate fi un semnal al
unor pierderi care semnalează faptul că societatea nu mai este
rentabilă, generând mai multe cheltuieli decât venituri. Rezultatul
activităţii nu mai produce profit, iar activitatea nu mai contribuie
pozitiv la dezvoltarea economiei.
Cel mai frecvent, pentru detectarea nonprofitabilităţii, se
utilizează un indicator al activităţii de exploatare care nu ţine cont
de politicile financiare şi fiscale şi de amortizare, calculând soldul
încasărilor şi cheltuielilor legate de activitatea industrială şi
comercială. Acest indicator este excedentul brut de exploatare
(EBE).
Analiza EBE ne conduce la concluzia că ultimul stadiu al
degradării economice îl reprezintă înregistrarea unei valori
adăugate negative.
Un alt indicator care reflectă starea de degradare a
activităţii, dar care ia în considerare politica de amortizare, politica
financiară cât şi cea fiscală, este rezultatul curent (Rc).
Degradarea financiară a activităţii este datorată faptului că
societatea comercială nu poate acoperi din activele lichide,

214
datoriile exigibile, pasivul pe termen scurt fiind superior activului pe
termen scurt.
Această situaţie generează imposibilitatea efectuării plăţilor
scadente şi o situaţie tensionată cu partenerii de afaceri, în special
cu creditorii şi furnizorii.
Pentru a urmări degradarea stării financiare se poate apela
la:
- analiza structurală a activelor şi pasivelor pe termen
scurt, pentru a evidenţia ponderea disponibilităţilor
băneşti şi a datoriilor pe termen scurt ;
- analiza lichidităţii şi solvabilităţii societăţii, pentru a
evidenţia dacă elementele de activ sunt suficiente pentru
a acoperi datoriile societăţii ;
- analiza vitezei de rotaţie a creanţelor şi datoriilor pe
termen scurt, pentru a urmări ce relaţie există între
durata de încasare a creanţelor şi durata de plată a
datoriilor;
- analiza echilibrului financiar, pentru a urmări dacă
regulile echilibrului financiar sunt respectate (mijloacele
economice permanente să fie acoperite din resurse
permanente, iar mijloacele economice temporare să fie
acoperite din resurse temporare).
Degradarea juridică a activităţii este generată de:
- situaţia financiară dificilă, care, deşi nu presupune
încetarea plăţilor, priveşte societăţile comerciale care se
confruntă cu dificultăţi de trezorerie şi care nu respectă
echilibrul financiar.
sau chiar
- încetarea plăţilor, datorată întreruperii efective (şi – în
anumite cazuri – definitive) a activităţii societăţii
comerciale, caz în care situaţia întreprinderii este
compromisă.
Dacă la nivelul unei întreprinderi are loc încetarea plăţilor,
criza este în general avansată, relaţiile întreprinderii cu partenerii
săi au devenit conflictuale şi în majoritatea cazurilor salvarea
activităţii este aproape imposibilă
În aceste situaţii, degradarea din punct de vedere juridic
presupune declanşarea stării de insolvenţă.
Chiar şi la acest nivel este important să se facă o distincţie
între societăţile comerciale nerentabile, aflate în imposibilitatea de
a-şi onora plăţile, care nu mai pot supravieţui şi societăţile
comerciale cu o situaţie financiară bună, dar vulnerabile şi care se
pot afla, temporar, în încetare de plăţi.
Cauzele care determină degradarea economică şi financiară
a unei societăţi comerciale şi creşterea vulnerabilităţii acesteia se
pot grupa în cauze exogene (Tab.1) şi cauze endogene (Tab.2).

215
Într-un studiu realizat în Franţa în 1986 pe un eşantion de
244 de întreprinderi aflate în dificultate130, s-a constatat că aceste
dificultăţi pot fi grupate în 5 categorii:
- reducerea activităţii, pentru 33,2 % din cazuri;
- reducerea rentabilităţii, pentru 17,5 % din cazuri;
- probleme specifice de trezorerie, pentru 18,7 % din
cazuri;
- probleme de management, pentru 23 % din cazuri;
- cauze accidentale, pentru 7,5 % din cazuri.

130
Gresse, Carol, op.cit., pag. 28

216
Tabel nr. 1. Factori exogeni care conduc la creşterea vulnerabilităţii întreprinderii
Sursa: Negrilă, A., Restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag.22
Tabel nr. 2. Factori endogeni care conduc la creşterea vulnerabilităţii întreprinderii
Sursa: Negrilă, A., Restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag.23
11 Aspecte specifice ale analizei economico-
financiare la deschiderea procedurii de
insolvenţă
11.1 Temeiul legal

Definiţii
„Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de
mai jos au următoarele semnificaţii:
……………
12. Activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi
operaţiuni financiare efectuate de debitor în perioada de
observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi:
a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de
activitate;
b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente
acestora;
c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente.
……………”
Administratorul judiciar
„Art. 20 - (1) Principalele atribuţii ale administratorului
judiciar, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a
documentelor depuse conform prevederilor art. 28 şi art. 35 şi
întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în
procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în
cadrul procedurii generale, şi supunerea acelui raport
judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu
va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului
judiciar;b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui
raport amănunţit asupra cauzelor care au dus la apariţia stării de
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi
asupra existentei premiselor angajării răspunderii acestora, în
condiţiile art. 138 din lege, precum şi asupra posibilităţii reale de
reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu
permit reorganizarea şi supunerea acelui raport judecătorului-
sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
………..
d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii
debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului prevăzut la lit. a) şi în
condiţiile şi termenele prevăzute la art. 94;
e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului
debitorului; sau
f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii
debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese
ale judecătorului sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de
efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;

219
………..
h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor
frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor,
precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor
garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile
creditorilor;
i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care
constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea
sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;
j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de
debitor;
…………..
m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic,
încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea
fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
…………..”
„Art. 23 - În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale,
administratorul judiciar va putea desemna persoane de
specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor
fi supuse aprobării comitetului creditorilor, cu excepţia cazurilor în
care va fi stabilit că acestea vor fi achitate din fondul constituit
conform art.4 din prezenta lege.”

Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii


„Art. 39 - (1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu
ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie
de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării
prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea
imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a
dispoziţiilor art. 116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a
cheltuielilor prevăzute de art. 121 alin. (1) pct.1, a bunului asupra
căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre
următoarele situaţii:
A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de
un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este
pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi părţilor de
creanţe garantate cu acel obiect; şi
a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă
pentru reuşita planului de reorganizare propus; sau
b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional,
iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor
rămase nu se diminuează.
B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a
creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:
a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui
pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;

220
b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang
inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi
penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;
c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului
pieirii sau deteriorării.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B judecătorul-sindic
va putea respinge cererea de ridicare a suspendării formulată de
creditor, dacă administratorul/debitorul propune în schimb
adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite a oferi o protecţie
corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum:
a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului,
pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii
părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;
b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului,
pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice
fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de
diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate
dintr-o creanţă cu rang inferior;
c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii
suplimentare, reale sau personale, ori prin substituirea obiectului
garanţiei cu un alt obiect.
(3) Reclamantul într-o cerere de ridicare a suspendării
trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A. a),
rămânând debitorului/administratorului sau altei părţi interesate
sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte
elemente.”
„Art. 49 - (1) Pe perioada de observaţie, debitorul va putea
să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi
către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite
de exercitare a activităţii curente, după cum urmează:
………………
(2) Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile
menţionate la alin. (1) vor putea fi autorizate, în exercitarea
atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va
convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii
spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de
maximum 5 de zile de la data primirii acesteia.”
„Art. 59 – (1) Administratorul judiciar, sau după caz,
lichidatorul în cazul procedurii simplificate va întocmi şi va supune
judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar
care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raport
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei
debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
(2) În cazul în care debitorul nu se încadrează în criteriile
prevăzute la art. 1 alin. (2), raportul va indica dacă există o
posibilitate reală de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori,
după caz, motivele care nu permit reorganizarea şi, în acest caz,
va propune intrarea în faliment.

221
(3) În cazul în care, prin raportul său administratorul judiciar
arată că activitatea debitorului este reorganizabilă, acesta va trebui
să precizeze dacă recomandă ca planul de reorganizare să fie cel
propus de debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la
întocmirea acelui plan, sau dacă intenţionează să propună un alt
plan singur sau împreună cu unul sau mai mulţi creditori.
(4) Propunerea privind intrarea în faliment a debitorului, în
procedura generală, prevăzută la alin. (2) va fi supusă aprobării
adunării generale a creditorilor la prima şedinţă a acesteia.
…………….”

11.2 Utilitate

În această perioadă (de observaţie) administratorul trebuie


să întocmească un număr de rapoarte şi de analize esenţiale
pentru desfăşurarea procedurii, pe baza cărora creditorii,
judecătorul sindic sau chiar acesta trebuie să ia decizii cruciale (cu
impact foarte mare asupra debitorului şi a sumelor care urmează a
se recupera). Exemplele cele mai importante sunt:
- raportul prin care se propune continuarea perioadei de
observaţie sau intrarea în procedura simplificată
(falimentul) – într-un interval de 30 de zile de la
desemnare
- raportul amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care
au dus la apariţia stării de insolvenţă precum şi asupra
posibilităţii reale de reorganizare ori a motivelor care nu
permit reorganizarea – într-un interval de 60 de zile de la
desemnare
- elaborarea planului de reorganizare a debitorului sau
propunerea intrării în faliment
- stabilirea activităţilor curente, supravegherea gestionării
patrimoniului sau conducerea în tot sau în parte a
activităţii debitorului
- fundamentarea dovezii contrare în ceea ce priveşte
cererea unui creditor de ridicare a suspendării (art.36) în
vederea valorificării imediate a unei garanţii
- analizele în vederea anulării unor acte frauduloase sau a
unor tranzacţii ce ar prejudicia drepturile creditorilor,
menţinerii sau denunţării unor contracte sau propunerii
unor tranzacţii
Având în vedere termenele prevăzute de Lege precum şi
durata estimativă a perioadei de observaţie se poate trage
concluzia clară că aceasta este o perioadă extrem solicitantă
pentru participanţii la procedură.
Astfel, din punctul de vedere al administratorului, acesta
trebuie în acelaşi timp să analizeze în amănunţime deopotrivă
istoria societăţii, activitatea curentă şi perspectivele pe termen
scurt, mediu şi chiar lung, pentru a putea răspunde întrebărilor şi

222
provocărilor pe care le ridică rapoartele şi analizele mai sus
menţionate.
Analiza economico-financiară stă la baza tuturor rapoartelor
şi analizelor menţionate, având ca scop final fundamentarea
deciziilor extrem de importante care trebuie luate în această
perioadă.
Unul dintre aspectele prezente în acest stadiu este
efectuarea analizei activităţii unei societăţi comerciale, care are ca
şi scop diagnosticarea stării financiare în vederea identificării
punctelor slabe şi a punctelor forte a gestiunii financiare şi mai ales
a acelor activităţi care generează pierderi.
Obiectivul analizei este de a furniza informaţii pentru
pregătirea restructurării şi construirea bilanţului previzional, în
situaţia reorganizării activităţii.

11.3 Principalele aspecte urmărite

Principalele aspecte urmărite (sinteza modalităţii de


abordare), în cazul fiecăruia dintre rapoartele şi analizele mai sus
menţionate, sunt prezentate în continuare.

Analiza în vederea continuării perioadei de observaţie –


„Raportul de 30 de zile”
În vederea luării unei astfel de decizii (continuarea perioadei
de observaţie sau propunerea intrării în faliment) sunt necesare, în
principal:
- analiza situaţiilor financiare ale debitorului pe o perioadă
anterioară deschiderii procedurii (de ex. cel puţin 3 ani),
în paralel cu
- analiza elementelor de mediu intern (inclusiv elemente
operaţionale) şi mediu extern care explică rezultatele
înregistrate de debitor în perioada respectivă
- înţelegerea situaţiei actuale şi a perspectivelor
continuării activităţii (redresării) debitorului, bazată pe
previziuni financiare întocmite pentru o perioadă
relevantă, chiar dacă acestea sunt în acest moment într-
o formă incipientă
Practic, demersurile efectuate pentru întocmirea „Raportului
de 30 de zile” constituie o bună parte din demersurile „Raportului
de 60 de zile” ale cărui principale obiective cuprind depistarea
cauzelor insolvenţei şi evidenţierea posibilităţilor reale de
reorganizare, toate analizele efectuate până aici fiind folosite în
continuare în pregătirea raportului menţionat, în cazul în care nu se
decide intrarea în procedura simplificată (faliment).

223
„Raportul de 60 de zile” – Depistarea cauzelor insolvenţei şi
analiza posibilităţilor de redresare
Pentru a putea răspunde obiectivelor raportului (cauzele şi
împrejurările care au dus la starea de insolvenţă, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi existenţa premiselor
necesară atragerii răspunderii acestora şi opinie asupra
posibilităţilor reale de reorganizare) sunt necesare, în principal:
- analiza situaţiilor financiare ale debitorului pe o perioadă
anterioară deschiderii procedurii (de ex. cel puţin 3 ani),
în paralel cu
- analiza elementelor de mediu intern (inclusiv elemente
operaţionale) şi mediu extern care explică rezultatele
înregistrate de debitor în perioada respectivă,
- ambele urmate de
- concluzii din care să rezulte cauzele care au dus la
deteriorarea situaţiei societăţii, inclusiv eventuala
contribuţie a managementului/ administratorilor la
ajungerea în respectiva stare
- înţelegerea situaţiei actuale şi a perspectivelor
continuării activităţii (redresării) debitorului, bazată pe
previziuni financiare întocmite pentru o perioadă
relevantă, într-o formă în care chiar dacă nu oferă
garanţia reuşitei unei reorganizări, cel puţin arată
posibilităţi reale de reorganizare
- conlucrarea cu debitorul şi/sau creditorii în vederea
înţelegerii punctului de vedere pe care aceştia îl au
referitor la situaţia societăţii şi eventualele posibilităţi de
redresare, în vederea luării deciziei de participare şi/sau
susţinere a unui plan propus de către aceştia sau de
depunere a unui plan propriu
- contactul cu partenerii de afaceri ai debitorului în
vederea estimării apetitului acestora în ce priveşte
continuarea relaţiilor de afaceri cu debitorul (clienţi,
furnizori, finanţatori)
La sfârşitul acestei perioade, fără ca planul de reorganizare
să fie întocmit, trebuie totuşi ca liniile directoare ale acestuia să fie
conturate, astfel încât să poată fi trasă concluzia existenţei unor
posibilităţi reale de reorganizare.

Elaborarea planului de reorganizare


Elaborarea planului de reorganizare trebuie privită ca o
continuare a celor două rapoarte anterior analizate (cel de 30 şi cel
de 60 de zile). Practic, în momentul în care se ajunge la elaborarea
acestui plan, concluzia Raportului de 60 de zile este aceea că
există posibilităţi reale de reorganizare.
Înainte de orice alte consideraţii, trebuie făcute două
precizări importante:

224
- Nici una dintre părţile interesate (debitor sau creditori)
nu trebuie să aştepte momentul finalizării raportului de
60 de zile pentru a finaliza un plan de reorganizare;
dimpotrivă, acesta poate fi depus chiar şi odată cu
cererea de deschidere a procedurii, în cazul în care
debitorul depune această cerere, solicitând totodată
intrarea în procedura reorganizării judiciare
- Dacă toate lucrurile decurg normal, ar trebui ca ulterior
finalizării raportului de 60 de zile, planul de reorganizare
să fi fost deja întocmit într-o bună măsură, ceea ce ar
face ca pentru finalizarea acestuia să mai fie necesare
acţiuni referitoare în principal la fundamentarea
premizelor pe baza căruia acesta a fost întocmit
Astfel, presupunând că ne aflăm în situaţia descrisă mai sus
la al doilea paragraf (ceea ce înseamnă că planul a fost deja – în
mare – conturat), ar trebui ca acţiunile celor care îl întocmesc să
se concentreze asupra fundamentării principalelor premize luate în
considerare, cum ar fi (fără ca enumerarea să fie exhaustivă):
- Demonstrarea existenţei/disponibilităţii surselor de
finanţare necesare reuşitei planului, inclusiv analiza
capitalului de lucru necesar
- Demonstrarea, într-un mod rezonabil, a existenţei cererii
pentru produsele sau serviciile debitorului (cantităţi şi
preţuri)
- Estimarea şanselor de vânzare a unor active la preţurile
propuse, pe baza de studii ale pieţei sau cereri ale unor
potenţiali cumpărători
- Fundamentarea costurilor aferente produselor şi
serviciilor debitorului, etc

Stabilirea activităţilor curente, supravegherea sau conducerea


activităţii debitorului
Activităţilor curente înseamnă, conform definiţiei date de
Lege, acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare efectuate de
debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului
său (cum ar fi continuarea activităţilor contractate, efectuarea
operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora sau asigurarea
finanţării capitalului de lucru în limite curente).
În opinia noastră identificarea activităţilor curente laolaltă cu
decizia continuării acestora pe parcursul perioadei de observaţie
trebuie să fie făcute având în vedere şi faptul că această decizie
afectează nu numai pe termen scurt averea debitorului (şi implicit
gradul de recuperare al creanţelor creditorilor) ci şi pe termen
mediu şi lung (privite din perspectiva procedurii):
- Perspectivele de reorganizare ale debitorului, prin aceea
că afectează activitatea pe termen scurt a acestuia
(profitabilitate, capital de lucru, etc) şi percepţia pieţei

225
- asupra acestuia (de ex. un client pierdut eventual se mai
poate recâştiga doar cu eforturi semnificative)
- Vânzarea în bloc a unor active în stare de funcţionare,
prin aceea că, de exemplu, menţinerea unor activităţi
(chiar şi în condiţiile înregistrării de pierderi) poate să
ducă la vânzarea în stare de funcţionare la un preţ
semnificativ mai mare decât dacă activele ar fi fost în
stare de conservare
Pentru aceasta, trebuie efectuate în principal:
- O analiză a activităţilor aflate în desfăşurare la
momentul deschiderii procedurii, în vederea stabilirii
activităţilor curente (şi implicit a delimitării oricăror alte
activităţi care ar mai putea fi în desfăşurare la acel
moment)
- O analiză a acestor activităţi pentru a înţelege efectele
financiare imediate ale desfăşurării lor, inclusiv în ceea
ce priveşte înţelegerea nivelului normal al capitalului de
lucru aferent
- O analiză a efectelor ce le-ar produce pe termen mediu
şi lung decizia referitoare la activităţile curente (aceasta
trebuie făcută în paralel/corelare cu cele două rapoarte,
de 30 şi 60 de zile sau cu elaborarea planului de
reorganizare, beneficiind de efortul făcut pentru
întocmirea acestora).
În legătură cu stabilirea activităţilor curente este şi
supravegherea gestiunii patrimoniului debitorului sau, după caz,
conducerea în tot sau în parte a activităţii acestuia.
În plus faţă de cele efectuate în vederea stabilirii activităţilor
curente, pentru a exercita oricare dintre formele de supraveghere
sau conducere amintite, administratorul trebuie să:
- Înţeleagă activitatea debitorului (fără excepţie, toate
rapoartele şi analizele anterior amintite contribuie
covârşitor la obţinerea gradului de înţelegere necesar)
- Planifice/Bugeteze activitatea debitorului: fără ca acest
lucru să constituie un scop în sine, fără întocmirea sau
revizuirea unor planuri/bugete (exprimate deopotrivă în
termeni operaţionali şi financiari) nu este posibilă
urmărirea sau conducerea activităţii debitorului; în acest
sens, având în vedere perioada încărcată pe care o
presupune deschiderea procedurii, este necesară orice
variantă de planificare care poate constitui o bază
rezonabilă pentru verificarea rezultatelor ce urmează a
se înregistra
- Urmărească rezultatele înregistrate în comparaţie cu
planificarea/ bugetarea întocmită şi să explice cauzele
înregistrării oricăror abateri faţă de acestea

226
Posibilitatea executării de către creditorii garantaţi a unor
bunuri puse în garanţie
Analiza economico-financiară este de asemenea implicată în
momentul în care se află în discuţie o cerere a unui creditor
garantat, formulată în baza art.39 din Lege, cu ajutorul analizei
trebuind să:
- se demonstreze că obiectul garanţiei prezintă o
importanţă determinantă pentru reuşita planului de
reorganizare propus, în cazul în care creditorul garantat
susţine contrariul, aceasta putând a fi demonstrat prin
întocmirea unei variante a planului care să arate efectele
acestei alterări, sau şi mai simplu prin demonstrarea
faptului că desfăşurarea planul devine imposibilă
- se demonstreze că obiectul garanţiei face parte dintr-un
ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea
lui separată, valoarea bunurilor rămase se diminuează,
prin estimarea fluxurilor de numerar actualizate (adică a
valorii) ansamblului de bunuri în cele două variante (cu
sau fără activul în discuţie)
Practic, în condiţiile în care în acelaşi timp se află în curs de
întocmire un plan de reorganizare (sau mai mult decât atât un
astfel de plan a fost deja întocmit), răspunsul la o astfel de
întrebare nu ar trebui să constituie în sine o dificultate.

Denunţarea, menţinerea sau propunerea unor


contracte/tranzacţii
În etapa imediat ulterioară deschiderii procedurii, deciziile
referitoare la anularea unor acte frauduloase sau a unor tranzacţii
ce ar prejudicia drepturile creditorilor, menţinerea sau denunţarea
unor contracte sau propunerea unor tranzacţii trebuie să fie o
consecinţă firească a analizelor şi rapoartelor aflate în curs de
realizare în această perioadă.
Toate rapoartele şi analizele anterior prezentate (raportul de
60 de zile, planul de reorganizare, etc) aduc administratorul în
posesia unor informaţii care îl fac să fie în măsură să ia, chiar în
aceste moment incipient al procedurii, decizii de natura celor
enumerate.
În continuare, după ce se va fi luat decizia referitoare la
declanşarea reorganizării sau trecerea în lichidare, există
oportunitatea finalizării unor astfel de analize şi luării deciziilor
necesare pentru creşterea gradului de recuperare a creanţelor
creditorilor.
Mai multe aspecte referitoare la modalitatea practică de
luare a unor astfel de decizii va fi prezentată în cadrul capitolului
1.5. Alte aspecte specifice ale analizei economico-financiare în
cadrul procedurii.
Ca o concluzie generală, toate analizele şi rapoartele
prezentate în cadrul subtitlurilor de mai sus se sprijină pe metodele

227
şi tehnicile de analiză economico-financiară prezentate în
capitolele 2. Analiza economico-financiară – metode uzuale de
analiză şi 3. Particularităţi ale analizei previzionale.
Mai jos sunt prezentate, cu titlu de exemplu, câteva dintre
elementele de analiză la care se apelează, precum şi aspectele
care trebuie atinse în legătură cu planul de reorganizare.
La acest nivel se realizează o analiză detaliată a situaţiilor
financiare a agentului economic, pentru determinarea nivelului de
performanţă şi a stării financiare.
Principalele capitole care se vor analiza în cadrul raportului
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi
asupra existentei premiselor angajării răspunderii acestora, în
condiţiile art. 138 din lege, precum şi asupra posibilităţii reale de
reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu
permit reorganizarea, sunt următoarele131:
1. Preambul (legislaţia aplicabilă, numirea administratorului,
premize avute în elaborarea raportului)
2. Obiectul de activitate, evoluţia şi structura capitalului social a
debitorului (dacă există date se va prezenta şi un scurt
istoric al debitorului)
3. Analiza situaţiei patrimoniale (se va face analiză pe bilanţ
contabil, iar dacă acesta este mai vechi de 12 luni, se vor
lua în considerare informaţiile financiare avute la dispoziţie
pentru perioada ulterioară ultimului bilanţ contabil)
4. Analiza indicatorilor bilanţieri în istoric (pe 3 ani în urmă de
la data deschiderii procedurii)
5. Analiza contului de profit şi pierdere în istoric (pe 3 ani în
urmă de la data deschiderii procedurii)
6. Indicatori financiari şi evoluţia acestora (pe 3 ani în urmă de
la data deschiderii procedurii
7. Analiza activităţii comerciale desfăşurate (după caz se va
face referire la marketingul societăţii, analiza vânzărilor, a
contractelor etc.)
8. Analiza litigiilor: Analiza litigiilor în care debitorul are
calitatea de pârât ; Analiza litigiilor în care debitorul are
calitatea de reclamant
9. Organizarea (Organigrama) funcţională şi de conducere a
debitorului
10. Analiză resurse umane - evoluţie
11. Analiza obligaţiilor/nivelului de îndatorare/surselor
12. Prezentarea cauzelor intrării în stare de insolvenţă
13. Analiza posibilităţii de reorganizare
14. Concluzii
Din perspectiva analizei situaţiei istorice, dar şi din
perspectiva analizei posibilităţilor de reorganizare, analiza

131
Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

228
economico-financiară trebuie să fie una de tip structural, la nivel de
produse/componente ale afacerii, de tipul diagnosticului financiar,
care să evidenţieze totodată şi:
- produsele/afacerile la care se înregistrează pierderi sau
o profitabilitate foarte redusă;
- produsele/afacerile cu o rotaţie greoaie a stocurilor;
- produsele/afacerile cu o rotaţie greoaie a încasărilor;
- volumul creanţelor şi rotaţia acestora pe clienţi;
- volumul şi scadenţa datoriilor pe creditori (furnizori,
salariaţi, stat, clienţi, bănci) şi rotaţia acestora;
- deficienţe ale politicii creditului client şi furnizori şi
motivele de manifestare;
- activele cu grad redus de utilizare.
precum şi să identifice posibilele soluţii de
remediere/îmbunătăţire sau renunţare referitor la activităţile sau
produsele în discuţie, sau să permită tragerea unei concluzii
referitoare la motivele care nu permit reorganizarea.

11.3.1 Analiza Contului de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierdere permite urmărirea activităţii


desfăşurate de întreprindere pe tipuri de activităţi şi construirea
indicatorilor care reflectă volumul şi eficienţa activităţii de producţie
şi comercializare.
Pentru identificarea punctelor forte şi slabe ale nivelului de
performanţă se vor urmări:
- evoluţia cifrei de afaceri, pe total şi pe produse, în preţuri
curente şi preţuri constante;
- evoluţia profitului brut;
- evoluţia marjei profitului brut;
- evoluţia şi structura veniturilor;
- evoluţia şi structura cheltuielilor;
- evoluţia corelaţiei dintre consumul de resurse materiale
şi volumul producţiei;
- evoluţia corelaţiei dintre consumul de resurse umane şi
volumul producţiei;
- evoluţia corelaţiei dintre consumurile totale şi volumul
producţiei;
- evoluţia corelaţiei dintre producţie şi vânzări;
- evoluţia corelaţiei dintre vânzări şi încasări;
- evoluţia corelaţiei dintre plăţi şi obligaţii de plată.

229
11.3.2 Analiza Bilanţului contabil

Starea financiară a societăţii comerciale rezultă din:


- evoluţia capitalului permanent şi a structurii acestuia;
- evoluţia gradului de îndatorare, globală şi la termen;
- evoluţia echilibrului financiar (fond de rulment, necesar
de fond de rulment, trezorerie);
- evoluţia structurii activelor circulante;
- evoluţia si structura stocurilor;
- evoluţia creanţelor;
- evoluţia furnizorilor;
- evoluţia şi structura lichidităţii şi solvabilităţii;
- evoluţia vitezei de rotaţie a stocurilor;
- evoluţia vitezei de rotaţie a creanţelor;
- evoluţia vitezei de rotaţie a datoriilor;
- evoluţia rentabilităţii.

12 Aspecte specifice ale analizei economico-


financiare în cazul reorganizării judiciare
12.1 Temeiul legal

Planul
„Art. 94 ………….
(3) Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi
continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din
averea acestuia, fie o combinaţie a celor două variante de
reorganizare.
……………….”
„Art. 95 - (1) Planul de reorganizare va indica perspectivele
de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii
debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei
faţă de oferta debitorului şi va cuprinde măsuri concordante cu
interesele creditorilor şi ale membrilor sau asociaţilor/acţionarilor,
precum şi cu ordinea publică, inclusiv în ce priveşte modalitatea de
selecţie, desemnare şi înlocuire a administratorilor şi directorilor.
(2) Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu
programul de plată a creanţelor.
(3) Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi
3 ani, socotiţi de la data confirmării.
(4) La recomandarea administratorului judiciar, după
trecerea unui termen de cel mult 18 luni de la confirmarea planului,
această perioadă va putea fi extinsă, cu cel mult încă o perioadă
de un an, dacă propunerea este votată de cel puţin două treimi
dintre creditorii aflaţi în sold la acea dată.
(5) Planul de reorganizare va menţiona:
a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate în sensul
legii:

230
b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;
c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de
interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi
asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi
de răspundere;
d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor
categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar
putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea
estimativă se va calcula la data propunerii planului.
(6) Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa
în aplicare, cum ar fi:
A. păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a
conducerii activităţii sale, inclusiv dreptul de dispoziţie asupra
bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de către
un administrator desemnat în condiţiile legii;
B. obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea
realizării planului şi sursele de provenienţă ale acestora;
C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii
debitorului către una sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituite anterior sau ulterior confirmării planului;
D. fuziunea debitorului, în condiţiile legii;
E. lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii
debitorului, separat sau în bloc, libere de orice sarcini, sau
distribuirea acestora către creditorii debitorului, în contul creanţelor
pe care aceştia le au faţă de averea debitorului;
F. Lichidarea parţială sau totală a activului debitorului în
vederea executării planului se face potrivit art. 116-120.
G. modificarea sau stingerea garanţiilor reale, cu acordarea
obligatorie, în beneficiul creditorului garantat, a unei garanţii sau
protecţii echivalente, în condiţiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit.
c);
H. prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei
dobânzii, penalităţii sau a oricărei alte clauze din cuprinsul
contractului sau a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;
I. modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile
legii;
J. emiterea de titluri de valoare de către debitor sau oricare
dintre persoanele menţionate la lit. C şi D, în condiţiile prevăzute
de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi
de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi
completările ulterioare. Pentru înscrierea în plan a unei emisiuni de
titluri de valoare este necesar acordul expres, în scris, al
creditorului care urmează să primească titlurile de valoare emise,
acord ce se va da înainte de admiterea planului de către
judecătorul-sindic, în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (3).
Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (2) din Legea nr.
297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările

231
ulterioare, operaţiunile cuprinse la acest punct sunt considerate
operaţiuni exceptate în sensul art. 205 alin (1) din acea lege.
K. prin derogare de la prevederile alin. (6) litera J., planul de
reorganizare nu poate prevedea conversia creanţelor bugetare în
titluri de valoare.
L. inserarea în actul constitutiv al debitorului - persoană
juridică - sau al persoanelor menţionate la lit. C. şi D. a unor
prevederi:
a) de prohibire a emiterii de acţiuni fără drept de vot;
b) de determinare, în cazul diferitelor categorii de acţiuni
ordinare, a unei distribuţii corespunzătoare a votului între aceste
categorii; şi
c) în cazul categoriilor de acţiuni preferenţiale cu dividend
prioritar faţă de alte categorii de acţiuni, de reglementare
satisfăcătoare a numirii administratorilor reprezentând categoriile
de acţiuni respective în ipoteza neonorării obligaţiei de plată a
dividendelor.
(7) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 31/1990, privind
societăţile comerciale, republicată, şi de la Legea 297/2004 privind
piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, planul
propus de creditori poate prevedea modificarea, fără acordul
statutar al membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului, a
actului constitutiv, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:
a) planul propus de debitor oferă o recuperare mai redusă a
creanţelor debitorului;
b) în caz de faliment membrilor sau asociaţilor/acţionarilor
debitorului nu li s-ar cuveni nimic din distribuire;
c) membrii sau asociaţii/acţionarii debitorului refuză să
participe la planul propus de creditori.
(8) Înregistrarea menţiunii în registrul comerţului va fi
solicitată de administratorul judiciar pe cheltuiala debitorului, în
baza hotărârii de confirmare a planului de reorganizare care se va
publica în Monitorul Oficial al României partea a VI-a”.
„Art. 98
…………….
(3) Judecătorul-sindic va putea admite un plan propus de
părţile legal îndreptăţite, care conţine toate informaţiile prevăzute
de prezenta lege. Judecătorul-sindic poate să ceară unui practician
în insolvenţă, să-şi exprime o opinie privind posibilitatea de
realizare a planului, înainte de admiterea lui. Plata expertului va fi
suportată din averea debitorului.
………”

Reorganizarea
„Art. 105 - (1) Dacă debitorul nu se conformează planului
sau desfăşurarea activităţii aduce pierderi averii sale,
administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare dintre

232
creditori, precum şi administratorul special poate solicita oricând
judecătorului-sindic să aprobe intrarea în faliment, în condiţiile art.
107 şi următoarele.
(2) Înregistrarea cererii menţionate la alin. (1) nu suspendă
continuarea activităţii debitorului până când judecătorul-sindic nu
hotărăşte asupra ei, printr-o încheiere.”
„Art. 106 - (1) Debitorul prin administratorul special sau,
după caz, administratorul judiciar va trebui să prezinte, trimestrial,
rapoarte comitetului creditorilor asupra situaţiei financiare a averii
debitorului. Ulterior aprobării de către comitetul creditorilor,
rapoartele vor fi înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau,
după caz, administratorul judiciar va notifica aceasta tuturor
creditorilor, în vederea consultării rapoartelor.
(2) De asemenea, administratorul judiciar va prezenta şi
situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii, în
vederea recuperării acestora, potrivit art. 102 alin. (4), care va fi
avizată de către comitetul creditorilor.
(3) În termen de 5 zile de la şedinţa comitetului creditorilor
menţionată la alin. (1), comitetul creditorilor va putea convoca
adunarea creditorilor pentru a prezenta măsurile luate de debitor
şi/sau administratorul judiciar, precum şi efectele acestora şi să
propună, motivat şi alte măsuri.”

Trecerea în faliment
„Art. 107 - (1) Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă
sau, după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 32, intrarea în
faliment în următoarele cazuri:
……………….
C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt
îndeplinite, în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau
desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale
aduce pierderii averii sale;
…………………”

12.2 Utilitate

În ceea ce priveşte perioada de reorganizare (incluzând aici


planul de reorganizare), analiza economico-financiară stă la baza:
- alegerii variantei de reorganizare şi întocmirii unui plan
detaliat (incluzând aici soluţiile creative permise de lege)
- analizării planului propus de părţile legal îndreptăţite şi
exprimării unei opinii privind posibilitatea de realizare a
planului, la solicitarea judecătorului sindic
- întocmirii rapoartelor trimestriale asupra situaţiei
financiare a averii debitorului (incluzând abaterile faţă de
plan şi explicaţiile aferente)
- solicitării de aprobare a intrării în faliment, atunci când
se consideră că planul va eşua

233
Trebuie făcută încă de la început precizarea foarte
importantă referitoare la modalitatea în care trebuie să fie judecată
conformarea debitorului faţă de planul aprobat precum şi aducerea
de pierderi asupra averii sale. Abaterile faţă de un plan stabilit
precum şi înregistrarea de pierderi temporare sunt posibile fără
însă ca aceasta să însemne neapărat că planul va eşua.
Orice analiză şi decizie care se va face în acest sens trebuie
să fie una de perspectivă (pe termen scurt şi mediu), care să poată
să răspundă la întrebarea dificilă referitoare la necesitatea
solicitării intrării în faliment.
În acest stadiu efectuarea analizei presupune calcularea
indicatorilor economico-financiari, pe baza fluxului de numerar,
contului de profit şi pierderi şi a bilanţului previzionate, care reflectă
starea financiară după aplicarea măsurilor de redresare
economico-financiară.
Printre mijloacele folosite în vederea atingerii obiectivelor
urmărite prin planul de reorganizare, se regăsesc:
- îmbunătăţirea lichidităţii prin gestionarea mai bună a
capitalului de lucru (obiectiv pe termen scurt şi mediu);
- restrângerea portofoliului de produse/activităţi la cele
profitabile şi competitive;
- creşterea profitabilităţii societăţii (prin renegocierea
preţului de vânzare, reorientarea spre alte pieţe,
reducerea costurilor de producţie).

12.3 Principalele aspecte urmărite

Pentru succesul planului de reorganizare este necesar să fie


identificate şi aplicate un set de măsuri de urgenţă care să vizeze,
în principal, restructurarea financiară (de exemplu, eşalonate pe
maxim un trimestru), şi un program de activităţi cu caracter de
permanenţă (de exemplu, eşalonat pe o durată de 3 ani) care
privesc domeniul organizatoric, managerial şi tehnologic.
Structura planului de reorganizare trebuie să includă cel
puţin următoarele elemente132:
1) Informaţii generale referitoare la debitor
- Structura acţionariatului la momentul declanşării
procedurii de insolvenţă şi eventualele modificări
propuse prin plan
- Managementul societăţii
- Pieţe pe care acesta acţionează
2) Prezentarea activului societăţii debitoare
- Prezentare generală
- Necesarul de investiţii
- Previziunea recuperării creanţelor deţinute
3) Evaluarea patrimoniului.

132
Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

234
Scopul evaluării este asigurarea premiselor pentru aplicarea
unui tratament corect şi echitabil fiecărui titular de creanţe,
prin oferirea unei recuperări cel puţin la fel de mare ca în
situaţia falimentului.
Estimarea valorii imobilizărilor corporale trebuie făcută în
cazul a două situaţii distincte:
- În condiţiile continuării activităţii
- În condiţiile opririi activităţii şi a vânzării în lichidare a
bunurilor
4) Surse de finanţare pe perioada reorganizării
- Finanţare prin aport de numerar
- Finanţare prin apelarea la credite bancare
- Finanţare prin vânzarea unora dintre activele debitorului
În cazul în care aportul de capital se face într-o societate
listată pe piaţa de capital şi prin efectuarea acestui aport
unul dintre acţionari depăşeşte neintenţionat pragul de
control, el nu va fi, prin excepţie de la prevederile art. 205
alin. (2) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,
obligat să facă o ofertă publică celorlalţi acţionari deoarece
el şi-a luat un risc în demersul de redresare al debitorului, la
care ceilalţi acţionari nu au vrut să achieseze.
5) Pasivul societăţii
- Tabelul creditorilor. Categorii de creditori.
- Modalităţi de acoperire a datoriilor - Programul de plată
a creditorilor.
6) Previziunea situaţiilor financiare ale societăţii
debitoare pe perioada reorganizării
- Contul de profit şi pierderi
- Situaţia fluxurilor de numerar
Programul măsurilor de urgenţă are ca şi obiective principale
restructurarea producţiei şi creşterea lichidităţii.
Restructurarea producţiei poate fi realizată prin :
- reorganizarea producţiei, care presupune:
- stoparea producţiei la produsele cu pierderi;
- redimensionarea producţiei pentru produsele cu
rotaţie redusă a stocurilor şi creanţelor.
- realizarea de economii la cheltuieli, prin:
- redimensionarea personalului;
- creşterea productivităţii muncii;
- redimensionarea stocurilor;
- identificarea surselor de aprovizionare mai ieftine;
- eliminarea pierderilor.
Creşterea lichidităţii, care poate fi realizată prin:
- obţinerea de lichidităţi, care presupune:
- stabilirea activelor neutilizate sau cu utilizare redusă
şi vânzarea lor;
- reducerea volumului creanţelor;
- atragerea de noi surse de finanţare externe.

235
- restructurarea datoriilor, prin:
- renegocierea termenelor de plată a furnizorilor;
- reeşalonarea datoriilor faţă de bănci, stat, clienţi,
salariaţi etc.
Programul de activităţi cu caracter continuu are ca şi obiectiv
principal redresarea financiară a societăţii comerciale şi urmăreşte,
în principal, creşterea lichidităţii şi creşterea profitului. Aceste
obiective derivate presupun măsuri specifice pentru fiecare
subsistem funcţional al societăţii comerciale.
Creşterea lichidităţii poate fi realizată prin următoarele
măsuri:
- la nivelul subsistemului financiar:
- urmărirea riguroasă a încasării creanţelor;
- obţinerea unor termene de plată mai relaxate;
- redimensionarea activelor circulante;
- studierea efectului de levier (de exploatare şi
financiar).
- la nivelul subsistemului comercial:
- urmărirea clienţilor;
- identificare de noi clienţi şi furnizori;
- reducerea creanţelor;
- urmărirea stocurilor la clienţi;
- redimensionarea stocurilor;
- direcţionarea politicii de creditare comercială.
- la nivelul subsistemului cercetare- dezvoltare:
- identificarea de resurse materiale de substituţie;
- la nivelul subsistemului personal:
- cursuri de recalificare;
- selecţia şi perfecţionarea personalului;
- pregătirea agenţilor comerciali şi de distribuţie;
- îmbunătăţirea disciplinei.
- la nivelul subsistemului tehnic:
- asigurarea dotării logistice;
- fundamentarea necesarului de investiţii;
- redimensionarea necesarului de aprovizionat;
- îmbunătăţirea organizării producţiei.
Creşterea profitului poate fi realizată prin următoarele
măsuri:
- la nivelul subsistemului financiar:
- fundamentarea costurilor;
- stabilirea şi urmărirea bugetelor pe proiecte şi
activităţi;
- reducerea cheltuielilor comune.
- la nivelul subsistemului comercial:
- creşterea vânzărilor;
- dimensionarea nivelului producţiei în funcţie de
evoluţia cererii.
- la nivelul subsistemului cercetare- dezvoltare:

236
- orientarea producţiei;
- realizarea de noi produse;
- elaborare, cercetarea şi implementarea de noi
tehnologii.
- la nivelul subsistemului personal:
- redimensionarea necesarului de personal;
- elaborarea şi perfecţionarea criteriilor de promovare
şi antrenare.
- la nivelul subsistemului tehnic:
- urmărirea şi perfecţionarea calităţii;
- implementarea investiţiilor;
- introducerea standardelor de calitate;
- încărcarea capacităţilor de producţie.
- la nivelul subsistemului productiv:
- stabilirea obiectivelor şi sarcinilor individuale;
- îndeplinirea sarcinilor de producţie;
- îmbunătăţirea organizării muncii;
- îmbunătăţirea disciplinei de producţie;
- economii de costuri;
- creşterea intensivă a productivităţii muncii;
- creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de
producţie;
- reducerea cheltuielilor indirecte.
Programul măsurilor de urgenţă precum şi Programul de
activităţi cu caracter continuu pregătesc, dacă mai este cazul,
condiţiile de implementare şi realizare a programului de
restructurare pe termen mediu şi lung.
Pe baza măsurilor care urmăresc creşterea gradului de
lichiditate şi a profitului se va elabora bilanţul previzionat (precum
şi fluxul de numerar şi contul de profit şi pierderi previzionate) care
vor fi utilizate pentru aprecierea noii stări financiare a societăţii
comerciale.
Cealaltă etapă importantă care urmează după alcătuirea şi
votarea unui plan de reorganizare este urmărirea îndeplinirii
prevederilor planului. Această activitate (de urmărire) este una
extrem de importantă, consecinţa eşuării unui plan fiind intrarea în
faliment a debitorului.
Pentru a putea să răspundă la întrebarea referitoare la
respectarea planului de reorganizare, administratorul trebuie să:
- dispună de o planificare/bugetare detaliată (expresia la
nivel de detaliu operaţional şi financiar a planului de
reorganizare) a activităţii societăţii pe o perioadă cel
puţin egală cu perioada propusă pentru reorganizare, la
nivel lunar, trimestrial şi anual
- planificarea detaliată să fie bazată pe un model
economico-financiar flexibil care să permită în orice
moment adaptarea rapidă a planului la noile condiţii de

237
mediu (schimbare de preţuri, modificare a previziunilor
în ceea ce priveşte vânzările, etc)
- sistemul de urmărire a rezultatelor activităţii debitorului
să fie consistent cu planificarea-bugetare, astfel încât
analizele de tip „realizat faţă de bugetat” să poată fi
efectuate în timp real
- înţeleagă (explice) diferenţele „realizat faţă de bugetat”
să stabilească cauzele obiective sau subiective care le-
au generat şi să poată estima impactul acestora asupra
şanselor de reuşită a planului (cu alte cuvinte, în orice
moment – chiar şi când de exemplu se înregistrează
pierderi temporare – să poată aprecia dacă planul este
în pericol să eşueze)
- să deţină controlul asupra situaţiei în care se găseşte
debitorul (cel puţin în ceea ce priveşte înţelegerea
poziţiei financiare în care acesta se află) astfel încât să
fie în măsură să preîntâmpine crize, să ia măsuri
corective, sau la extremă să propună trecerea în
faliment a debitorului.

13 Aspecte specifice ale analizei economico-


financiare în cazul falimentului
13.1 Temeiul legal

Efectuarea lichidării
„Art. 116 - (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va
fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru
maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate
demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a
acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea
debitorului.
(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către
lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile
vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de
funcţionare - sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor,
respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a
celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza
propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor.
Lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare
corespunzător.
(3) Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator,
persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului
creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din
averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de
evaluare.
(4) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil,
bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi

238
în bloc; prin bloc, ca ansamblu funcţional, se înţelege o parte sau
toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei
afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe
bunurile componente.”

Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării


„Art. 127 - Cu ocazia distribuirilor parţiale următoarele sume
vor fi consemnate:
1. sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe
sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă;
2. sume proporţionale, datorate proprietarilor de titluri la
ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar nu le-au
prezentat;
3. sume proporţionale, datorate creanţelor admise
provizoriu;
4. rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale
averii debitorului.”

13.2 Utilitate

Printre primele decizii comerciale ce trebuie luate ca urmare


a intrării în faliment se află decizia referitoare la modalitatea de
vânzare a bunurilor (în bloc sau individual) decizie care trebuie să
se bazeze pe:
- evaluarea individuală (în vederea vânzării separate) a
bunurilor debitorului
- evaluarea pentru unul sau mai multe blocuri de active
(ca ansamblu funcţional), evaluare care se bazează la
rândul ei pe planurile de afaceri şi previziunile financiare
care pot fi întocmite în mod rezonabil pentru acel bloc
De asemenea, luarea deciziilor privind încetarea sau
continuarea activităţii, până la încheierea tranzacţiilor referitoare la
vânzarea activelor, trebuie luată pe criterii economice,
fundamentate de asemenea pe baza analizei economico-
financiare.
O altă activitate în care analiza economico-financiară
(previziunea) este implicată, este cea de estimare a rezervelor
destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului,
estimare ce se face cu ocazia distribuirii de sume realizate în urma
lichidării.
Cu cât procesul de lichidare se află într-un stadiu mai
incipient (altfel spus cu cât timpul necesar finalizării procedurii este
mai mare), cu atât este mai complicată o astfel de estimare, care
trebuie să prevadă evenimente viitoare îndepărtate (împreună cu
reflectarea bănească a acestora).

239
13.3 Principalele aspecte urmărite

În acest caz nu se efectuează o analiză pe bază de


indicatori, ci se urmăreşte desfăşurarea activităţilor specifice în aşa
fel încât să se maximizeze averea distribuibilă a debitorului.
Oricare dintre activităţile desfăşurate presupun încasări (din
vânzări de active imobilizate sau circulante şi din creanţe, etc),
precum şi plăţi.
Dacă acestea sunt prevăzute a se desfăşura pe o perioadă
suficient de mare (de exemplu pe o perioadă mai mare de un an),
în orice estimări se realizează în vederea luării unor decizii
comerciale se impune actualizarea lor.

Modalităţi de valorificare a bunurilor din averea debitorului


Unul dintre cazurile în care analiza economico-financiară şi
previziunea sunt implicate este decizia de vânzare în bloc a unor
bunuri ca un ansamblu în stare de funcţionare, prin bloc, ca
ansamblu funcţional înţelegându-se o parte sau toate bunurile
debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care
un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente.
Preţul nedefalcat ce s-ar oferi pentru un astfel de ansamblu
(bloc) se estimează ca valoare de randament a ansamblului
funcţional, care se determină prin parcurgerea mai multor etape,
dintre care amintim:
- stabilirea ansamblului/ansamblurilor de bunuri care ar
trebui să funcţioneze împreună
- întocmirea unui plan de afaceri/ previziuni financiare pe
termen mediu şi lung, în varianta de funcţionare care
poate fi în mod rezonabil identificată ca reprezentând
cea mai bună utilizare a ansamblului
- identificarea unei rate de actualizare (costul capitalului)
care să reflecte cel mai bine riscurile asociate activităţii
respective
- estimarea valorii ansamblului pe baza previziunilor
financiare şi a ratei de actualizare
- ajustarea valorii obţinute astfel încât să se obţină un
interval de negociere (sau bază de plecare a preţului de
vânzare), prin care să se ţină cont de faptul că bunurile
se vând în faliment
- compararea valorii estimate de vânzare în bloc cu suma
valorii de vânzare individuală a activelor componente,
astfel încât să se poată valida varianta de vânzare în
bloc.

240
Estimarea rezervelor destinate cheltuielilor viitoare
Estimarea rezervelor destinate să acopere cheltuielile
viitoare ale averii debitorului, estimare ce se face cu ocazia
distribuirii de sume realizate în urma lichidării (distribuiri ce pot să
se întindă de-a lungul unei perioade semnificative de timp) trebuie,
în principiu, să apeleze la:
- previziunea cheltuielilor viitoare, pe o perioadă de timp
care în anumite cazuri poate să depăşească semnificativ
durata unui an (în cazul procedurilor complexe), care la
rândul lor pot să cuprindă
- cheltuieli de funcţionare (cheltuieli datorate
continuării activităţii sau cheltuieli aferente strict
operaţiunilor de lichidare)
- cheltuieli excepţionale (cum ar fi costuri viitoare
necesare acoperirii unor riscuri: de exemplu
costurile estimate a fi necesare pentru plata
despăgubirii aferente pierderii unor procese) pentru
care de regulă se estimează un cost şi o
probabilitate (de producere a evenimentului)
- previzionarea veniturilor viitoare:
- din continuarea activităţii
- din lichidarea averii debitorului, inclusiv a dobânzilor
viitoare

14 Alte aspecte specifice ale analizei economico-


financiare în cadrul procedurii
14.1 Temeiul legal

Situaţia unor acte juridice ale debitorului


Art. 80 - (1) Administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru
anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale
către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor
transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor
prin următoarele acte:
……………….
b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului
depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii;
………………
d) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru
stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate
în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe
care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului
este mai mică decât valoarea actului de transfer;
……………….

241
f) plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită
pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii.
g) actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de
debitor într-o perioadă de doi ani anteriori datei deschiderii
procedurii, cu intenţia de a ascunde/ întârzia starea de insolvenţă
sau de a frauda o persoană fizică sau juridică faţă de care era la
data efectuării transferului unor operaţiuni cu instrumente
financiare derivate, inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de
compensare bilaterală (netting), realizate în baza unui contract
financiar calificat, sau a devenit ulterior, debitor în sensul prezentei
legi.
……………”
„Art. 81
……………
(3) Administratorul judiciar/lichidatorul va putea menţine
contractele de credit şi va putea, cu acordul cocontractanţilor, să le
modifice clauzele, astfel încât acestea să asigure echivalenţa
viitoarelor prestaţii ale debitorului. Modificările vor fi supuse
aprobării comitetului creditorilor, care va avea în vedere dacă ele
sunt atât în folosul averii debitorului, cât şi în cel al averii
creditorilor.”
Art. 86 - (1) În vederea creşterii la maximum a valorii averii
debitorului, administratorul judiciar /lichidatorul poate să menţină
sau să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte
contracte pe termen lung, atâta timp cât aceste contracte nu vor fi
fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile
implicate. Administratorul judiciar /lichidatorul trebuie să răspundă,
în termen de 30 de zile, unei notificări a contractantului, prin care i
se cere să opteze pentru menţinerea ori denunţarea contractului;
în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar /lichidatorul
nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit
denunţat.
(2) În cazul denunţării unui contract, o acţiune pentru
despăgubiri poate fi introdusă de către contractant împotriva
debitorului.
(3) Pe parcursul perioadei de observaţie, cu acordul
cocontractanţilor, administratorul judiciar va putea menţine
contractele de credit, sau să le modifice clauzele, astfel încât
acestea să asigure echivalenţa viitoarelor prestaţii. Modificările vor
fi supuse aprobării comitetului creditorilor, care va verifica dacă ele
sunt atât în folosul averii debitorului, cât şi în cel al averii
creditorilor.
………….”

242
14.2 Utilitate

În discuţie fiind analiza unor acte juridice ale debitorului,


există două mari categorii care trebuie analizate şi unde decizia
comercială se ia de asemenea pe baza analizei economico-
financiare:
- tranzacţii deja efectuate şi care ar putea fi (în anumite
condiţii) anulate
- contracte de credit sau comerciale ce pot fi menţinute,
modificate sau denunţate

14.3 Principalele aspecte urmărite

În vederea analizării contractelor încheiate de societate (în


vederea menţinerii, modificării sau anulării) trebuie avute în
vedere, în principal, două chestiuni:
- dacă în prezent sau la momentul încheierii lor (după
caz) valoarea prezentă netă (fluxurile de numerar
actualizate) este sau era pozitivă
- dacă societatea are sau avea alternative mai bune
În vederea analizării oportunităţii/necesităţii anulării
constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi
a restituirii de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor
prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele actele
enumerate la art. 80 din Lege, trebuie avut în vedere:
- investigarea existenţei cazurilor în care prestaţia
debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, pentru
tranzacţii efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii, unde trebuie depăşită dificultatea majoră a
determinării condiţiilor de piaţă de la data efectuării
tranzacţiilor
- identificarea situaţiilor în care suma pe care creditorul ar
putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este
mai mică decât valoarea actului de transfer, unde
dificultatea care trebuie depăşită se referă la estimarea
sumelor distribuibile în caz de faliment

243
15 Analiza economico-financiară- metode uzuale de
analiză
15.1 Analiza financiară pe baza bilanţului

15.1.1 Analiza ratelor de structură

Analiza structurii pasivului arată că societăţile comerciale


utilizează diferite surse de finanţare: surse proprii, reprezentate de
capitalul social şi rezultatele obţinute; surse împrumutate, de
natura împrumuturilor obligatare sau bancare (pe termen lung,
mediu şi scurt) şi surse atrase (credite comerciale).
Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii
adoptate de întreprindere în domeniul financiar, prin evidenţierea
unor aspecte privind stabilitatea financiară, autonomia financiară,
precum şi gradul de îndatorare.
a) Rata stabilităţii financiare (rsf) reflectă legătura dintre
capitalul permanent aflat la dispoziţia întreprinderii şi
patrimoniul total, calculându-se cu relaţiile:
Capital permanent
rsf = *100
Pasiv total
Datorii pe termen scurt
rsf = *100
Pasiv total
Dacă, de exemplu, se analizează evoluţia în timp a primei
rate, putem identifica următoarele două cazuri:
- când rsf1 > rsf0, atunci are loc o creştere a ponderii
capitalului permanent în totalul surselor de finanţare, în
mărimi relative, a surselor stabile în raport cu sursele
ciclice. Această sporire are loc prin:
- majorarea capitalului social, prin aporturi în numerar
sau în natură;
- creşterea profitului nerepartizat;
- creşterea rezervelor;
- constituirea de provizioane;
- primirea de subvenţii;
- contractarea de noi împrumuturi pe termen mediu şi
lung;
- lichidarea unor datorii pe termen scurt.
- când rsf1 < rsf0, atunci are loc o scădere a capitalului
permanent în totalul pasivului, în mărimi relative a
surselor stabile în raport cu sursele ciclice. Această
diminuare are loc prin:
- diminuarea capitalului social;
- pierderi în cursul exerciţiului;

244
-repartizarea rezultatului exerciţiului pentru
dividende;
- diminuarea sau anularea provizioanelor;
- rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi
lung;
- creşterea datoriilor pe termen scurt, într-un ritm
superior creşterii capitalului permanent.
b) Rata autonomiei financiare exprimă gradul de
finanţare a elementelor de activ pe seama resurselor
proprii şi se determină cu relaţia:
- rata autonomiei financiare globale (rafg):
Capital propriu
rafg = *100
Pasiv total
Reflectând ponderea capitalurilor proprii în total surse de
finanţare, raţia are o valoare optimă care diferă în funţie de tipul
afacerii şi de mediul extern.
Mai mult, trebuie luată în considerare politica financiară a
fiecărei întreprinderi, fiind până la urmă o operaţiune delicată
aceea de stabilire a nivelului optim al ratei; doar ca un exemplu, ar
putea ca într-un anumit caz să se considere satisfăcătoare o rată a
autonomiei financiare globale care să fie mai mare decât 1/3.
Când rafg1 > rafg0, are loc creşterea ratei şi deci a autonomiei
financiare globale ca urmare a modificării capitalului propriu într-un
ritm mai mare decât totalul resurselor (ICpr > IPt).
Când rafg1 < rafg0, are loc diminuarea gradului de autonomie
financiară globală, ca urmare a modificării capitalului propriu într-
un ritm mai redus decât totalul resurselor (ICpr < IPt).
- rata autonomiei financiare la termen (raft):
Capital propriu
raft = * 100
Capital permanent
sau
Capital propriu
raft = * 100
Împrumuturi pe termen mediu şi lung
Rata autonomiei financiare la termen este considerată mai
expresivă decât precedenta, deoarece exprimă structura
capitalurilor permanente care asigură o finanţare îndelungată a
întreprinderii.
c) Rata îndatorării măsoară ponderea datoriilor
întreprinderii în total resurse, calculându-se în
următoarele variante:
- rata îndatorării globale (rîg), ia în considerare totalul
datoriilor faţă de terţi, indiferent de natura lor:

245
Datorii totale (ÎTML + DTS)
rîg = * 100
Pasiv total
ÎTML = împrumuturi pe termen mediu şi lung
DTS = datorii pe termen scurt

Este de dorit ca nivelul ratei să fie subunitar, îndepărtarea


de 1 (în sensul scăderii sub această valoare) semnificând
reducerea îndatorării, respectiv creşterea autonomiei financiare.
Nivelul ratei de îndatorare globală poate fi explicitat prin
următoarele rate:
- rata datoriilor bancare;
- rata datoriilor comerciale;
- rata datoriilor fiscale.
Rata datoriilor bancare (rdbc) evidenţiază ponderea pe care o
au împrumuturile bancare (pe termen lung, mediu şi scurt) în
totalul datoriilor întreprinderii:
Datorii bancare
rdbc = *100
Datorii totale
Rata datoriilor comerciale (rdc) evidenţiază ponderea
obligaţiilor întreprinderii faţă de furnizori:
Datorii comerciale
rdc = *100
Datorii totale
Rata datoriilor fiscale (rdf) evidenţiază ponderea obligaţiilor
întreprinderii faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale şi
faţă de bugetele locale:
Datorii fiscale
rdf = * 100
Datorii totale
Rata altor datorii (rad) evidenţiază ponderea obligaţiilor
întreprinderii faţă de personalul propriu sau alţi creditori:
Alte datorii
r ad = * 100
Datorii totale
15.1.2 Analiza echilibrului financiar

Întreprinderile dispun de două mari categorii de resurse ale


pasivului bilanţier: capitalurile permanente compuse din capitaluri
proprii şi datorii mai mari de un an şi datoriile pe termen scurt
care sunt compuse din datoriile nefinanciare şi datoriile financiare.
Aceste resurse (capitaluri) finanţează activul imobilizat sau
utilizările durabile (imobilizările necorporale, corporale şi

246
financiare) şi activul circulant sau utilizările temporare (stocuri,
creanţe, investiţii financiare pe termen scurt, disponibilităţi).
La nivelul unei întreprinderi, analiza echilibrului financiar se
poate realiza la trei nivele:
- echilibru pe termen lung, când se compară resursele
permanente cu utilizările permanente şi când pentru
măsurarea echilibrului se foloseşte indicatorul "fond de
rulment" (FR);
- echilibru pe termen scurt, când se compară resursele
temporare cu utilizările temporare, iar indicatorul folosit
este "necesarul de fond de rulment"(NFR);
- echilibrul curent, când se urmăreşte nivelul trezoreriei
(T), prin compararea disponibilităţilor cu nivelul creditelor
bancare temporare.
Fondul de rulment se determină prin două modalităţi:
a) pornind de la elementele cuprinse în partea
superioară a bilanţului, ca diferenţă între capitalul permanent şi
imobilizările nete:

FR = CP - Ain
Active imobilizate Capitaluri
nete permanente
Fond de rulment

Fig. 1. Fondul de rulment financiar


(calculat pe partea de sus a bilanţului)

În această accepţiune, fondul de rulment reprezintă


excedentul de resurse permanente care asigură finanţarea
activelor circulante. Acest excedent de resurse permanente
degajat de partea de sus a bilanţului este folosit pentru acoperirea
nevoilor de finanţare din partea de jos a bilanţului, fiind destinat
reînnoirii activelor circulante.
b) pornind de la elementele cuprinse în partea de jos
a bilanţului, ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe
termen scurt:
FR = Ac - DTS
Active circulante Datorii pe termen scurt
Fond de rulment

Fig. 2. Fondul de rulment financiar


(calculat pe partea de jos a bilanţului)

247
În această accepţiune, fondul de rulment evidenţiază
surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare sau
partea activelor circulante nefinanţată de resursele pe termen scurt
şi care este finanţată de resurse permanente.
Indiferent de modalitatea de calcul, fondul de rulment apare
ca o "marjă de securitate financiară", care permite întreprinderii să
facă faţă, fără dificultate, diverselor riscuri care se manifestă pe
termen scurt.
Analiza fondului de rulment permite stabilirea următoarelor
corelaţii:
a) fondul de rulment creşte (FR1 > FR0). Această situaţie
este considerată pozitivă deoarece o parte tot mai mare a activelor
circulante este finanţată din capitalul permanent. Dacă această
creştere s-a datorat însă creşterii gradului de îndatorare pe termen
lung, prin apelarea la credite pe termen mediu şi lung, atunci vor
creşte şi dobânzile, care vor avea ca efect diminuarea rezultatului
exploatării. Înseamnă că apelarea la credite pe termen lung are un
efect favorabil asupra echilibrului financiar doar în situaţia în care
eficienţa activităţii de exploatare este superioară ratei dobânzii
bancare (re > rd).
Pornind de la structura fondului de rulment spunem că
situaţia financiară a întreprinderii se îmbunătăţeşte dacă creşterea
fondului de rulment s-a realizat pe seama creşterii capitalurilor
proprii.
Creşterea fondului de rulment trebuie analizată cu atenţie,
deoarece un fond de rulment care acoperă în totalitate stocurile nu
este dovada unei bune gestiuni a resurselor, deoarece în locul
resurselor permanente (mai costisitoare) se pot folosi resurse
temporare (mai puţin costisitoare).
b) fondul de rulment scade (FR1 < FR0). Deşi această
situaţie de cele mai multe ori este considerată negativă, scăderea
fondului de rulment poate fi compensată printr-o gestionare mai
eficientă a activelor circulante.
Reducerea fondului de rulment va avea consecinţe negative
dacă se datorează reducerii capitalurilor proprii.
Dacă diminuarea fondului de rulment se datorează creşterii
activelor imobilizate, situaţia financiară a întreprinderii ar trebui să
se îmbunătăţească în perioada următoare datorită rezultatelor
exploatării generate de investiţii.
c) fondul de rulment rămâne neschimbat (FR1 = FR0).
Această situaţie teoretic poate fi posibilă, dar practic este mai puţin
probabilă, deoarece presupune o armonizare totală a resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora.
Factorii de influenţă care modifică fondul de rulment se
prezintă în tabelul de mai jos:

248
Factori care diminuează Factori de creştere a
fondul de rulment fondului de rulment
1. Creşterea activului 1. Creşterea capitalului
imobilizat: permanent:
• creşterea cheltuielilor de • sporirea capitalului propriu
constituire şi cercetare – prin:
dezvoltare • creşterea aportului
• investiţii (necorporale, asociaţilor
corporale, financiare) • creşterea rezultatului
exerciţiului
• obţinerea de subvenţii
• creşterea rezervelor
• creşterea datoriilor pe
termen mediu şi lung:
• emisiunea de obligaţiuni
• contractarea de noi credite
pe termen mediu şi lung
2. Diminuarea capitalului 2. Diminuarea activului
permanent: imobilizat:
• reducerea capitalului • dezinvestiţii prin:
propriu prin: • scoatere din funcţiune de
• reducerea capitalului social mijloace fixe
• distribuirea de dividende • vânzarea activelor
• înregistrarea de pierderi necorporale, corporale şi
• distribuirea rezervelor financiare
• rambursarea • amortizare
împrumuturilor pe termen • încasarea unor
mediu şi lung împrumuturi pe termen
• răscumpărarea lung acordate de
obligaţiunilor întreprindere

Factorii de variaţie ai fondului de rulment


Fondul de rulment poate avea următoarele valori:
- FR = 0; Ac = DTS, adică activele pe termen scurt sunt
finanţate integral pe seama datoriilor pe termen scurt şi,
implicit, activele stabile sunt finanţate din capitaluri
permanente. Neexistând fond de rulment, întreprinderea
se află într-o situaţie riscantă generată de faptul că, pe
de o parte, obligaţiile de plată au termene de plată bine
precizate, iar pe de altă parte, transformarea activelor
circulante în lichidităţi poate fi întârziată datorită
disfuncţionalităţilor apărute în activitatea întreprinderii.
- FR > 0; Ac > DTS, există un surplus de surse
permanente care poate fi alocat finanţării ciclului de
exploatare. Existenţa unui fond de rulment pozitiv
diminuează riscul de lichiditate în cazul unor dereglări
ale ciclului de încasări şi plăţi.

249
- FR < 0; Ac < DTS, adică transformarea activelor
circulante în lichidităţi nu acoperă datoriile pe termen
scurt, ceea ce determină întreprinderea să apeleze la
împrumuturi pe termen scurt pentru a-şi onora obligaţiile
de plată. Mai mult decât atât, o parte a activelor
imobilizate sunt acoperite tot din datorii pe termen scurt,
întreprinderea nedispunând, în acest caz, de nici o
marjă de securitate pe termen scurt, reprezentată de
active lichide excedentare. Această stare reflectă un
dezechilibru financiar ce însă trebuie analizat în funcţie
de specificul activităţii desfăşurate de întreprindere.
Nu întotdeauna un fond de rulment negativ este expresia
unei activităţi ineficiente. Astfel, în cazul unui agent economic cu
activitate de comerţ, echilibrul se poate menţine şi cu un fond de
rulment negativ. În acest caz, ponderea redusă în totalul resurselor
a capitalurilor proprii şi a datoriilor pe termen lung este
compensată de rotaţia rapidă a elementelor ciclului de exploatare,
care permit acoperirea unei părţi a utilizărilor stabile.
Ratele care se pot construi pe baza fondului de rulment:
- rata de finanţare a cifrei de afaceri
FR
rf CA = ⋅ 360
CA
- rata de finanţare a activelor circulante
FR FR
rf Ac = ⋅ 360 sau rf Ac = ⋅100
Ac Ac
- rata de acoperire a necesarului de fond de rulment
FR
rf NFR = ⋅ 100
NFR
- rata de acoperire a datoriilor pe termen scurt
FR
rf DTS = ⋅100
DTS
Ultimele rate oferă o imagine a modului de finanţare a
ciclului de exploatare. Dacă nivelul lor este > 100% ele semnifică
faptul că FR a asigurat finanţarea integrală a activelor circulante, a
necesarului de fond de rulment respectiv a datoriilor pe termen
scurt.
Determinarea nivelului fondului de rulment, în practica
financiară se realizează pe baza a trei strategii, cu implicaţii diferite
din partea întreprinderilor.
O primă strategie este de a constitui un fond de rulment care
să acopere nevoile medii de active circulante (Fig. 3.).

250
Valori

Credite pe termen scurt

Necesar de fond de rulment

Fond de rulment

Excedent de lichiditati
Timp
Trim I Trim II Trim III Trim IV

Fig. 3. Strategia echilibrată a FR

Dacă se foloseşte această strategie, în perioada de vârf de


activitate se apelează la credite pe termen scurt, iar în perioada de
gol de activitate apare un excedent de lichidităţi în fondul de
rulment care să poată fi utilizat pentru diverse plasamente pe
termen scurt1. Această politică este considerată una de echilibru,
care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de
rentabilitate şi lichiditate: diminuarea disponibilităţilor "leneşe"2 va
determina creşterea rentabilităţii, iar reducerea solicitărilor de
credite pe termen scurt va determina creşterea capacităţii de plată,
respectiv a autonomiei financiare a întreprinderii. Disponibilităţile
"leneşe" sunt determinate de creşterea progresivă a trezoreriei
nete, determinată de creşterea, tot progresivă, a fondului de
rulment, disponibilităţi care, în lipsa unui plasament rentabil, au un
cost de oportunitate ridicat.
O altă linie strategică ce poate fi adoptată de întreprindere
este de a-şi constitui un fond de rulment care să acopere orice
oscilaţii trimestriale a necesarului de active circulante (Fig. 4.).

1
Toma , M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică,
Bucureşti, 1994, pag.204
2
Stancu, I., Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 326

251
Valori
Fond de
Excedent de lichidităţi
rulment

Necesar
de active
circulante

Trim I Trim II Trim III Trim IV Timp

Fig. 4. Strategia prudenţială a FR

Este o politică prudenţială, ce se caracterizează prin


renunţarea totală la creditul pe termen scurt şi înregistrarea
permanentă de excedent de lichidităţi, care ar putea fi utilizate
pentru acoperirea oricărei creşteri neaşteptate a activelor
circulante. Pentru rentabilitatea generală a societăţii, devine
imperios necesar să se găsească plasamente pe termen scurt
pentru fructificarea excedentului.
A treia strategie constă în asigurarea unui fond de rulment
inferior oscilaţiilor activelor circulante din cursul anului.
Reprezentarea grafică a acestei strategii se regăseşte în figura 5.

Valori
Credite pe termen scurt
Necesar de
fond
de rulment

Fond de ru
lment

Trim I Trim II Trim III Trim IV Timp


Fig. 5. Strategia riscantă a FR

252
În acest caz întreprinderea apelează mereu la credite de
trezorerie, ceea ce ridică nivelul costurilor. Se poate aprecia ca o
politică riscantă a fondului de rulment, întrucât întreprinderea
depinde de deciziile băncii cu privire la nivelul creditelor şi al
dobânzilor. Totuşi, dacă nivelul rentabilităţii este mai mare decât
nivelul dobânzii, această politică a fondului de rulment este
acceptabilă întrucât apare efectul pozitiv de îndatorare.
Din cele trei reprezentări ale strategiilor privind fondul de
rulment, se poate observa că fondul de rulment are caracter relativ
stabil. Dacă nu au loc investiţii importante şi nici operaţiuni
financiare pe termen lung, putem asista la o evoluţie progresivă a
fondului de rulment, ca urmare a autofinanţării, respectiv a
acumulărilor succesive de amortizări, provizioane şi profituri nete
nerepartizate.
Necesarul de fond de rulment este acea partea din
activele circulante care trebuie finanţată.
Relaţia de calcul este:
NFR = Active curente – Pasive curente
Sau

NFR = (Stocuri + Creante) - Datorii nefinanciare


Necesarul de fond de rulment indică mărimea capitalurilor
pe care întreprinderea trebuie să le deţină pentru finanţarea
stocurilor şi a decalajelor temporare între plata cumpărărilor şi a
altor datorii de exploatare şi încasarea vânzărilor.
În practica economică, necesarul de fond de rulment este
analizat pe două componente:
- necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE);
- necesarul de fond de rulment din afara exploatării
(NFRAE).
Necesarul de fond de rulment din exploatare are un caracter
dual, incluzând o dimensiune structurală, ce rezultă din natura
activităţii desfăşurate şi din condiţiile de exploatare, respectiv o
dimensiune temporară, determinată de volumul activităţii, fluctuaţia
cifrei de afaceri, a stocurilor, cât şi a variaţiei creditelor client,
respectiv furnizor.
Elementele strict legate de exploatare corespund mărimii
activelor şi pasivelor aferente operaţiilor de aprovizionare,
producţie şi vânzare. În activ aceste mărimi înglobează în
principal, stocurile, creanţele asupra clienţilor şi avansurile achitate
de întreprindere cu ocazia unor comenzi făcute furnizorilor. În
pasiv, aceste elemente înglobează, în principal, datorii contractate
de întreprindere faţă de furnizorii săi şi anumiţi clienţi care au
acordat avansuri asupra comenzilor lor în curs.
Astfel, necesarul de fond de rulment din exploatare
evidenţiază nevoia de finanţare determinată de ciclul de

253
exploatare, suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o
nevoie durabilă, permanentă, de finanţare, pe când noţiunea de
necesar de fond de rulment din afara exploatării este legată de
operaţiuni diverse ale întreprinderii (operaţiuni de transfer,
operaţiuni fiscale etc).
Pe parcursul desfăşurării activităţii unei societăţi comerciale,
evoluţia necesarului de fond de rulment este influenţată de
următorii factori:
a) obiectul de activitate al agenţilor economici, care
face ca în cazul celor cu activitate de producţie necesarul de fond
de rulment să fie mai degrabă pozitiv, degajând o nevoie de
exploatare, pe când în cazul celor cu activitate de comerţ sau
prestări de servicii să poată să fie chiar şi negativ, degajând o
resursă de exploatare. Cele două situaţii se datorează diferenţelor
care există între duratele de imobilizare a stocurilor şi duratele
creditului clienţi.
b) durata ciclului de exploatare a cărei modificare
determină modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de
rulment prin:
- schimbarea tehnologiilor de fabricaţie;
- modificarea structurii producţiei în favoarea unor
produse cu durată a ciclului de fabricaţie mai mare sau
mai mică decât durata medie;
- măsuri de natură organizatorică, care conduc la
diminuarea timpului de lucru.
c) mărimea cifrei de afaceri, care determină
modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de rulment.
Limita inferioară a eficienţei creşterii necesarului de fond de
rulment este ca ritmul modificării necesarului de fond de rulment să
fie inferior, cel mult egal, cu ritmul de modificare a cifrei de afaceri
(INFR ≤ ICA).
d) mărimea valorii adăugate, determină, la fel ca şi cifra
de afaceri, modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de
rulment.
Astfel, pentru agenţii economici cu un nivel redus al valorii
adăugate şi o durată a ciclului de exploatare mică, necesarul de
fond de rulment din exploatare este foarte mic sau chiar poate
degaja resurse nete de exploatare.
În cazul agenţilor economici cu un volum mare al valorii
adăugate şi o durată a ciclului de exploatare mare, necesarul de
fond de rulment înregistrează valori substanţiale.
Prima situaţie se regăseşte în cazul agenţilor economici cu
profil comercial, pe când cea de-a doua în cazul agenţilor
economici care produc echipamente tehnice şi tehnologice.
e) modul de gestionare a stocurilor, exprimat prin
viteza de rotaţie a stocurilor, are o influenţă invers proporţională
asupra necesarului de fond de rulment. Reducerea necesarului de
fond de rulment presupune:

254
- creşterea vitezei de rotaţie a stocurilor de materii prime,
materiale şi a stocurilor de produse finite;
- dimensionarea optimă a stocurilor;
- reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi desfacere.
f) indicele inflaţiei determină modificarea în acelaşi
sens a necesarului de fond de rulment;
g) costurile de producţie, care determină:
- reducerea necesarului de fond de rulment, ca urmare a
reducerii costurilor prin diminuarea consumurilor
specifice de resurse materiale şi umane sau scăderea
preţurilor şi tarifelor
- creşterea necesarului de fond de rulment ca urmare a
depăşirii costurilor de producţie prin neîncadrarea în
consumurile specifice de resurse sau prin creşterea
preţurilor şi tarifelor;
h) nivelul datoriilor ciclice generat de obligaţiile
întreprinderii faţă de furnizori, bugetul statului, salariaţi, care are o
influenţă invers proporţională asupra necesarului de fond de
rulment;
i) contextul economic, care are o influenţă asupra
necesarului de fond de rulment prin factorii externi care pot
influenţa mărimea acestuia, cum sunt creditul acordat clienţilor sau
cel primit din partea furnizorilor. O mărime a acestora care
influenţează negativ nevoia de fond de rulment impune revizuirea
termenilor de negociere cu partenerii comerciali.
Sensul şi intensitatea acţiunii acestor factori provoacă
modificarea necesarului de fond de rulment în perioada curentă
faţă de perioada de bază în aşa fel încât necesarul de fond de
rulment al perioadei curente poate fi mai mare, egal sau mai mic
decât necesarul de fond de rulment al perioadei anterioare.
NFR1 > NFR0, semnifică o creştere a necesităţilor ciclice de
finanţare a întreprinderii generată fie de creşterea activelor din
exploatare şi din afara exploatării, fie de diminuarea datoriilor de
exploatare şi din afara exploatării, fie de acţiunea simultană a
acestor două cauze.
NFR1 < NFR0, semnifică o reducere a necesităţilor ciclice de
finanţare a întreprinderii generată de diminuarea activelor din
exploatare şi din afara exploatării, de creşterea datoriilor de
exploatare şi din afara exploatării sau de acţiunea simultană a
acestor două cauze.
Analiza necesarului de fond de rulment poate evidenţia
următoarele stări:
a) NFR > 0, Ac > Pc
Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică faptul că
există un surplus de active ciclice în raport cu datoriile curente,
pentru care întreprinderea trebuie să aloce resurse.
Un necesar de fond de rulment pozitiv reflectă:

255
(a) o situaţie normală dacă este determinată, de exemplu,
de:
- politica de investiţii, care atrage creşterea nevoii de
finanţare a ciclului de exploatare;
- creşterea vânzărilor;
- mărirea duratei ciclului de fabricaţie, datorită creşterii
complexităţii produselor.
(b) o situaţie anormală, dacă este determinată, de exemplu,
de:
- existenţa unui decalaj nefavorabil între lichiditatea
activelor circulante şi exigibilitatea datoriilor din
exploatare (a crescut durata în zile a încasărilor şi s-a
redus durata în zile a plăţilor);
- existenţa unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă.
b) NFR < 0, Ac < Pc
Necesarul de fond de rulment este negativ, ceea ce reflectă
existenţa unui surplus de resurse temporare (ciclice) în raport cu
activele ciclice (nevoi temporare).
Situaţia este pozitivă dacă este determinată, de exemplu,
de:
- accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi creanţelor;
- angajarea unor datorii de exploatare cu termene de
plată mai relaxate.

Pentru analiza NFR se mai folosesc şi următoarele rate:


- rata necesarului de fond de rulment
NFR
rNFR = ⋅ 360
CA
Această rată evidenţiază intervalul de timp în care necesarul
de fond de rulment este acoperit prin cifra de afaceri (exprimată în
zile).
Rata necesarului de fond de rulment se poate descompune
în:
NFRE
- rNFRE = ⋅ 360
CA
NFRAE
- rNFRAE = ⋅ 360
CA
- rata de acoperire a necesarului de fond de rulment

FR
rfNFR = ⋅ 100
- NFR

256
Rata de acoperire a necesarului de fond de rulment indică
procentual cu cât participă fondul de rulment la acoperirea unor
nevoi temporare. Cu cât rata este mai mare, cu atât societatea
comercială nu va avea dificultăţi în plata datoriilor curente.
Trezoreria reflectă soldul final al ansamblului de fluxuri de
încasări şi plăţi.
În practică, trezoreriei i-au fost ataşate mai multe noţiuni, ca
totalul valorilor de casă, ansamblul activelor lichide, cel mai
frecvent utilizată fiind cea de trezorerie netă. În această
accepţiune, trezoreria reprezintă diferenţa dintre activul realizat şi
disponibilul, pe de o parte, şi datoriile financiare pe termen scurt,
pe de altă parte, respectiv diferenţa dintre valorile de trezorerie de
activ şi valorile de trezorerie de pasiv.

Dezinvestiţii Flux de ieşire Investiţii


Flux de intrare

Obligaţiuni
Acţionari
TREZORERIE
Bănci şi
instituţii
financiare
Creanţe

Cheltuieli de Furnizori
exploatare

Produse finite
Stocuri

Proces de producţie

Fig. 6. Fluxuri de intrare şi ieşire ale trezoreriei


Sursa: Peyrard, Josette – Analyse financière avec exercises,
6e édition, Ed. Vuibert, Paris, 1996, pag.133

În categoria activelor de trezorerie se includ:


- disponibilităţile (în casă şi în cont curent);
- depozitele la termen;
- activele financiare de trezorerie, ca:
- investiţii financiare pe termen scurt;
- efecte comerciale de încasat;
- acreditive;
- bilete de trezorerie şi certificate de depozit;
- avansuri de trezorerie.

257
În categoria pasivelor de trezorerie intră:
- împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni cu scadenţă sub
un an corectate cu valoarea primelor privind
rambursarea obligaţiunilor;
- partea din creditele bancare pe termen lung scadentă
sub un an;
- datoriile ce privesc imobilizările financiare;
- alte împrumuturi şi datorii asimilate, la care se adaugă
dobânzile aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate;
- creditele bancare pe termen scurt.
Analiza trezoreriei este analiza echilibrului financiar curent,
când se compară o mărime relativ constantă (fondul de rulment) cu
o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment).
Trezoreria se calculează în general ca diferenţă între fondul
de rulment sau fondul de rulment net global şi necesarul de fond
de rulment:
T = FR - NFR
În acest fel, trezoreria este influenţată atât de modificarea
fondului de rulment (financiar sau global), cât şi de modificarea
necesarului de fond de rulment:
- dacă fondul de rulment financiar (sau fond de rulment
net global) este mai mic decât necesarul de fond de
rulment, trezoreria netă este negativă;
- dacă fondul de rulment financiar (sau fond de rulment
net global) este mai mare decât necesarul de fond de
rulment, trezoreria netă este pozitivă.
Trezoreria pozitivă este rezultatul echilibrului financiar
curent al întreprinderii, când fondul de rulment este superior
necesarului de fond de rulment. Expresia trezoreriei pozitive se
regăseşte sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi
în casă şi investiţiilor pe termen scurt.

NFR > 0 FR > 0


T>0
Fig. 7. Trezoreria pozitivă

Această situaţie favorabilă se concretizează într-o


îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune de
lichidităţi care îi permit atât plata datoriilor pe termen scurt, cât şi
efectuarea diverselor plasamente eficiente pe piaţa monetară sau
financiară.
În acest caz se poate vorbi de o autonomie financiară pe
termen scurt.
Chiar dacă înregistrarea unei trezorerii pozitive pe mai multe
exerciţii financiare demonstrează o rentabilitate economică
ridicată, nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei

258
situaţii favorabile, deoarece scopul întreprinderii nu este obţinerea
unei trezorerii, ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente.
Un fond de rulment pozitiv corelat cu un necesar de fond de
rulment negativ va determina de asemenea o trezorerie pozitivă.
Dacă existenţa necesarului de fond de rulment negativ se
datorează îmbunătăţirii gestiunii activelor curente şi a datoriilor
curente, atunci la nivelul societăţii efectul se va regăsi în existenţa
unor resurse suplimentare care au un efect favorabil asupra
echilibrului financiar.

FR > 0
T>0
NFR < 0
Fig. 8. Trezoreria pozitivă

O trezorerie pozitivă se poate obţine şi dacă întreprinderea


înregistrează un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de
rulment, de asemenea negativ, dar în mărime absolută mai mare.

FR < 0 NFR < 0


T>0
Fig. 9. Trezoreria pozitivă

În acest caz, deşi teoretic trezoreria pozitivă reflectă un


echilibru financiar al întreprinderii, practic întreprinderea, pe termen
lung, se va confrunta cu un dezechilibru, deoarece o parte din
imobilizări şi ciclul din exploatare sunt finanţate din datoriile pe
termen scurt (furnizori, salariaţi, stat şi bănci).
Trezoreria negativă evidenţiază un dezechilibru financiar,
când nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime
din resurse permanente.
Acest deficit monetar este acoperit prin angajarea de credite
pe termen scurt, întreprinderea fiind dependentă faţă de resursele
financiare pe termen scurt.
În acest caz situaţia de dependenţă a întreprinderii are ca
efect limitarea autonomiei financiare pe termen scurt.

NFR > 0 FR > 0


T<0
Fig. 10. Trezoreria negativă

Echilibrul financiar curent este grav afectat dacă la nivelul


societăţii se înregistrează un fond de rulment negativ şi un necesar
de fond de rulment pozitiv.
În acest caz, pentru acoperirea nevoilor financiare atât pe
termen lung cât şi pe termen scurt, se va apela la credite de

259
trezorerie care dacă nu sunt corelate cu măsuri de redresare
a activităţii pot conduce la blocaj financiar.

FR < 0 T<0
NFR > 0
Fig. 11. Trezoreria negativă

În decursul desfăşurării activităţii sale, o societate


comercială poate să înregistreze o trezorerie pozitivă sau negativă
(mai rar una nulă în situaţia, cu totul întâmplătoare, când fondul de
rulment şi necesarul de fond de rulment au aceeaşi mărime).

FR NFR
NFR
T
FR

Timp
Trezoreria Trezoreria nulă Trezoreria
negativă pozitivă

Fig. 12. Evoluţia trezoreriei

Cele mai frecvente cauze care conduc la o trezorerie


negativă se pot grupa în133:
- criză de creştere, când are loc o creştere puternică a
cifrei de afaceri. În acest caz, creşterea resurselor
permanente este insuficientă pentru atingerea unui nivel
al FR care să acopere NFR, a cărei creştere este
proporţională cu cifra de afaceri.

133
Buglea, A., op. cit., pag. 202

260
T
bani
[u.m.]

NFR

T<0

FR

FR
T>0
T Evoluţia cifrei de afaceri
NFR
timp
Fig. 13. Criza de creştere

Ca şi modalităţi de remediere a situaţiei se recomandă


creşterea rentabilităţii, creşterea de capital sau reducerea
necesarului de fond de rulment corelată cu încetinirea creşterii.
- criză de gestionare, caracterizată prin creşterea NFR
într-un ritm mai mare decât nivelul de creştere al cifrei
de afaceri. Această stare poate apare după mai multe
exerciţii financiare pe parcursul cărora întreprinderea
beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare, dar care nu
este urmată de o creştere a cifrei de afaceri. În acest
caz, întreprinderea acceptă noi facilităţi acordate
clienţilor concretizate în creşterea creanţelor şi implicit a
nevoii de fond de rulment.
T
bani
[u.m.]

NFR

T<0

FR

FR
T T>0
Evoluţia cifrei de afaceri
NFR
timp
Fig. 14. Criza de gestionare

Îmbunătăţirea situaţiei întreprinderii se poate realiza prin


corelarea activelor ciclice cu pasivele ciclice realizată prin
reducerea activelor şi creşterea pasivelor. În primul rând, în acest
caz se va urmări creşterea eficienţei gestionării stocurilor şi a
creditelor acordate clienţilor.
- politică financiară deficitară. Cauza acestei situaţii
este generată de realizarea unor investiţii masive fără a
se recurge la o finanţare pe termen lung. Ca şi efect,
resursele permanente au fost alocate imobilizărilor,

261
existând şi posibilitatea înregistrării unui fond de rulment
negativ.
Remedierea situaţiei presupune efectuarea unei analize a
investiţiilor care să conducă la restructurarea fondului de rulment
printr-un aport de fonduri proprii, prin apelarea la împrumuturi pe
termen mediu şi lung, prin creşterea aportului acţionarilor sau chiar
prin cesionarea de imobilizări.
T
bani
[u.m.]

NFR

FR
T<0

T T>0
FR
Evoluţia cifrei de afaceri
NFR

Fig. 15. Politică financiară deficitară timp

- criză de rentabilitate. Înregistrarea unei rentabilităţi


reduse sau chiar de pierderi provoacă diminuarea
capitalului propriu şi, implicit, reducerea fondului de
rulment.
T
bani
[u.m.]

NFR

FR T<0

T T>0
FR
Evoluţia cifrei deafaceri
NFR
timp

Fig. 16. Criză de rentabilitate

Restabilirea echilibrului pe termen lung presupune, în primul


rând, creşterea rentabilităţii, compensarea pierderilor prin aport de
capital propriu şi numai dacă aceste variante au fost epuizate,
apelarea la împrumuturi pe termen lung.
- diminuarea activităţii. Reducerea continuă a cifrei de
afaceri determină reducerea necesarului de fond de
rulment. Trezoreria se poate ameliora ca urmare a

262
- diminuării creanţelor de exploatare şi a stocurilor, în timp
ce creditele furnizor rămân aceleaşi.
T
bani
[u.m.]

NFR

FR T<0

T T>0
NFR FR
Evoluţia cifrei de afaceri

timp
Fig. 17. Diminuarea activităţii

Ca şi remedii pentru îmbunătăţirea situaţiei, în primul rând,


se impune reducerea nevoii de fond de rulment în acelaşi timp cu
reducerea activităţii, apoi redresarea rentabilităţii şi activităţii şi
abia în ultimul rând aportul de capital.
În mod practic, întreprinderile se confruntă, de cele mai
multe ori, cu o trezorerie negativă, generată de corelaţiile dintre
fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment
În activitatea curentă, cauzele cele mai frecvente ale
dezechilibrului financiar, care fac ca întreprinderea să intre în
incapacitatea de a-şi onora obligaţiile pe care le are faţă de
furnizori, stat, salariaţi, acţionari şi bănci, se regăsesc în:
- imobilizarea resurselor financiare în stocuri de materii
prime şi materiale peste necesar, ca urmare a
aprovizionării acestora în cantităţi exagerate sau într-o
altă structură decât cea corespunzătoare nevoilor
producţiei:
- în producţia neterminată, ca urmare a nerespectării
disciplinei tehnologice şi a depăşirii ciclului de
fabricaţie;
- în stocuri de produse finite, ca urmare a lansării în
fabricaţie a unor produse fără desfacere asigurată, a
calităţii necorespunzătoare sau a nelivrării la termen
a produselor finite către beneficiari;
- nerealizarea profitului prevăzut sau înregistrarea de
pierderi;
- neîncasarea la timp, de la clienţi, a contravalorii
produselor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor
prestate.

263
15.1.3 Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Lichiditatea întreprinderii este o formă a echilibrului


financiar, fiind percepută în literatura de specialitate în mai multe
sensuri1:
- în sens foarte larg, ca fiind capacitatea unor active de a
fi transformate, la un moment dat, în bani;
- în sens larg, ca fiind capacitatea pe care o are o
întreprindere de a acoperi, prin elemente patrimoniale
de mijloace circulante active, obligaţiile pe termen scurt,
ca elemente de pasiv (lichiditatea patrimonială);
- în sens restrâns, ca fiind capacitatea întreprinderii de a
satisface prompt din disponibilităţi şi alte plasamente
lichide, în maximum 10 – 20 zile, obligaţiile exigibile.
Ratele de lichiditate, cunoscute în literatura de specialitate şi
sub denumirea de rate de trezorerie, măsoară capacitatea
întreprinderii de a face faţă obligaţiilor pe care le are pe termen
scurt.
Analiza ratelor de lichiditate se realizează prin compararea
ansamblului lichidităţilor potenţiale (active care pot fi transformate
în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii care
trebuie rambursate pe termen scurt).
Formele pe care le îmbracă ratele de lichiditate sunt:
- rata lichidităţii generale;
- rata lichidităţii reduse;
- rata lichidităţii curente;
- rata lichidităţii imediate.
Rata lichidităţii generale (rlg) exprimă capacitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt (de
exploatare) din activele de exploatare.

Ac Stocuri + Creante + Ifts + Disponibilitati banesti


rl g = =
Pc Pc(Datorii pe termen scurt)
unde:
Ac – active circulante;
Pc – pasive curente;
Ifts – investiţii financiare pe termen scurt.

De cele mai multe ori se consideră că lichiditatea generală


reflectă o situaţie favorabilă, bună, dacă are valori cuprinse între
[1,2 ÷ 2] limita minimă a sa fiind 1.
Dacă rata lichidităţii generale are valori mai mari de 1,2
situaţia întreprinderii este bună, deoarece cel puţin pe termen
scurt, datorită activelor circulante mai mari decât obligaţiile
curente, aceasta are capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile.

1
Băileşteanu, Ghe., op. cit., pag. 184

264
În acest caz, apariţia unor evenimente neprevăzute în
mişcarea activelor circulante sau în deteriorarea valorii acestora
este acoperită tocmai prin diferenţa dintre valoarea activelor
circulante şi datoriile pa termen scurt.
Trebuie avut în vedere totuşi că o rată a lichidităţii generale
mare nu înseamnă o activitate eficientă deoarece mărimea ratei
este influenţată de nivelul stocurilor care de multe ori se
concretizează printr-un nivel redus al lichidităţii (stocuri cu mişcare
lentă, stocuri fără mişcare, stocuri degradate şi nevandabile, etc.).
Valoarea maxim acceptabilă a ratei lichidităţii generale este
de 2, peste acest nivel considerându-se că activele circulante sunt
gestionate necorespunzător.
Dacă rata lichidităţii generale este egală cu 1, situaţia
întreprinderii este delicată deoarece există o corespondenţă
deplină între activele circulante şi resursele corespunzătoare, şi
orice întârziere în încasarea creanţelor conduce la imposibilitatea
acoperirii obligaţiilor curente.
Dacă rata lichidităţii generale este mai mică decât 1, situaţia
întreprinderii este riscantă, ea fiind în situaţia de a înregistra plăţi
restante cu influenţă asupra fluxurilor băneşti şi financiare ale
întreprinderii. În acest caz remedierea situaţiei se poate realiza prin
reducerea nivelului stocurilor fără a influenţa însă continuitatea
producţiei sau prin reducerea duratei creditului client.
Pentru analiza lichidităţii generale trebuie să ţinem seama
de următoarele aspecte:
- asupra nivelului lichidităţii acţionează mai mulţi factori
ca: natura sectorului de activitate, structura activelor
circulante, viteza de rotaţie a activelor circulante,
sezonalitatea, faza de maturitate a întreprinderii;
- nu este suficient ca rata lichidităţii generale să fie
supraunitară, ci trebuie ca tendinţa acesteia să fie de
creştere.
Rata lichidităţii reduse (rlr) exprimă capacitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din acele
active circulante care pot fi transformate relativ rapid în
disponibilităţi. În acest fel, pentru calculul ratei, se elimină influenţa
lichidităţii stocurilor.
Ca modalităţi de calcul, rata lichidităţii reduse se poate
determina:
- prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor
circulante şi raportarea la valoarea pasivelor circulante:

Ac − S Ac − S
rl r = =
Pc Datorii pe termen scurt

265
- prin raportarea sumei creanţelor, investiţiilor financiare
pe termen scurt şi disponibilităţilor băneşti, la valoarea
pasivelor circulante:

Creante + Investitii financiare pe termen scurt + Disponibilitati banesti


rl r =
Pc(Datorii pe termen scurt)

Mărimea optimă a acestui indicator este 1, dar această rată


este de regulă subunitară, considerându-se că un nivel între [0,6 ÷
1] reflectă o bună capacitate de plată a obligaţiilor pe termen scurt.
Depăşirea nivelului optim poate reflecta o utilizare ineficientă
fie a creanţelor (dificultăţi în încasarea lor), fie a disponibilităţilor
(lipsa unei strategii în utilizarea acestora).
Rata lichidităţii curente (rlc), pune în corespondenţă
elementele cele mai lichide ale activului cu obligaţiile pe termen
scurt, reflectând capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile
pe termen scurt din plasamente şi disponibilităţi.
Investitii financiare pe termen scurt + Disponibilitati banesti
rlc =
Pc

Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între [0,4 ÷


0,6].
Rata lichidităţii imediate (rli) caracterizează capacitatea
întreprinderii de a rambursa prompt datoriile, ţinând cont de
disponibilităţile existente.

Disponibilitati
rl i =
Pc (Datorii pe termen scurt)

Valoarea optimă a acestei rate de lichiditate este cuprinsă


între [0,2 ÷ 0,3].
O valoare mai ridicată a acestei rate nu constituie o garanţie
că întreprinderea poate să-şi plătească datoriile pe termen scurt
dacă celelalte elemente ale activului circulant au un grad redus de
lichiditate.
Un nivel redus al acestei rate poate asigura menţinerea
echilibrului financiar dacă întreprinderea deţine stocuri, creanţe sau
titluri de plasament uşor mobilizabile, în concordanţă cu
exigibilitatea datoriilor pe termen scurt.
Analiza ratei lichidităţii imediate trebuie efectuată cu
rezerve1 deoarece:

1
Tabără, N., Horomnea, E., Toma, C., Analiza contabil-financiară, Tipografia
Moldova, Iaşi, 2001, pag. 159

266
- disponibilităţile se modifică semnificativ, în perioade
scurte de timp, ca urmare a raportului dintre încasări şi
plăţi;
- încasările substanţiale dintr-o anumită perioadă nu
reprezintă neapărat un indiciu de echilibru financiar, ci
pot fi cauzate de încasări lente în perioada imediat
precedentă;
- nivelul relativ scăzut poate fi interpretat nu numai ca un
semnal al dificultăţilor întâmpinate în recuperarea
creanţelor, dar şi ca o politică de gestiune strictă a
disponibilităţilor.
O altă formă a lichidităţii este lichiditatea patrimonială (lp)
calculată cu relaţia:
D+S+T + A
lp = ⋅ 100
C
unde:
D - disponibilităţi în casă, cont, plafoane de credit aprobate;
S - sume de încasat din vânzări de mărfuri, prestări servicii,
clienţi, debitori, etc.;
T - titluri de credit negociabile – acţiuni, obligaţiuni, efecte
comerciale;
A - elemente de activ – stocuri (mai puţin cele degradate),
clienţi (mai puţin cei neîncasaţi la termen);
C - credite pe termen scurt şi alte datorii.

Lichiditatea patrimonială indică o situaţie bună atunci când


valoarea indicatorului este mai mare sau cel puţin egală cu 100%.
În activitatea practică nivelele optime ale indicatorilor de
lichiditate pot fi considerate orientative şi în consecinţă modificate
corespunzător dacă se iau în considerare şi alţi factori, precum:
- condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii de
exploatare a fiecărei societăţi când deţinerea de active
de natura stocurilor, creanţelor şi plasamentelor uşor
mobilizabile permite transformarea lor rapidă în
disponibilităţi;
- abilitatea de negociere cu clienţii şi furnizorii pentru
obţinerea unor durate de încasare a creanţelor mai mici
decât durata de plată a datoriilor pe termen scurt;
- folosirea eficientă a resurselor materiale prin obţinerea
unor viteze de rotaţie a acestora, exprimată în număr de
rotaţii, mai mari decât nivelul mediu al ramurii.
Indicatorii de lichiditate caracterizează calitatea activităţii
economico – financiare, care scade atunci când mijloacele băneşti
sunt avansate în elemente de active circulante cu o rotaţie
încetinită sau întreruptă (mărfuri greu vandabile, clienţi neîncasaţi
la timp, materiale şi materii prime degradate).

267
Gradul de lichiditate al elementelor de active circulante are o
influenţă directă asupra echilibrului financiar. Cu cât nivelul
lichidităţii este mai mic sau înregistrează o tendinţă de scădere,
influenţa se transmite direct asupra necesarului de fond de rulment
care va înregistra valori crescătoare.
În ultimă instanţă deprecierea gradului de lichiditate va
influenţa structura utilizărilor temporare şi implicit echilibrul
întreprinderii pe termen scurt.
Înregistrarea unui nivel al lichidităţii insuficient are
consecinţe nefavorabile asupra mediului de afaceri, dintre care
amintim:
- pentru întreprinderea în cauză:
- limitarea şi chiar reducerea producţiei;
- imposibilitatea achiziţionării de materii prime şi
materiale în momentul apariţiei unor situaţii
favorabile pe piaţă;
- posibilităţi reduse de a achiziţiona cantităţi mari;
- precipitarea actului decizional.
- pentru creditorii întreprinderii:
- întârzieri în încasarea veniturilor financiare aferente
sumelor împrumutate;
- neîncasarea sau încasarea cu întârziere a ratelor
scadente;
- greutăţi în asigurarea echilibrului financiar avut în
vedere la acordarea împrumuturilor;
- pentru clienţii întreprinderii:
- neprimirea la termen sau primirea cu întârziere a
produselor contractate;
- perturbarea activităţii de exploatare;
- modificarea condiţiilor creditului comercial.
Solvabilitatea poate fi definită în două modalităţi:
- ca aptitudinea întreprinderii de a face faţă
angajamentelor sale în caz de lichidare1;
- ca şi capacitatea unei firme de a-şi achita obligaţiile pe
termen lung2;
Pornind de la aceste definiţii ale solvabilităţii se pot construi
mai multe rate de solvabilitate:
- Solvabilitatea patrimonială (gsp) exprimă gradul în
care capitalul social asigură acoperirea obligaţiilor pe
termen mediu şi lung, determinându-se cu relaţia:

1
Cristea, H., Ştefănescu, N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Mirton,
Timişoara, 1996, pag. 292
2
Higgins, RC, Analysis for Financial Management, Irwin, Homewood, H Boston,
MA, USA, 1992, pag 6

268
Capital social
gs p = ⋅ 100
ITML + Capital social
unde:
ITML – împrumuturi pe termen mediu şi lung.

Putem să considerăm o întreprindere ca fiind insolvabilă,


atunci când capitalurile proprii sunt negative datorită faptului că
datoriile întreprinderii sunt mai mari decât valoarea activelor.

- Solvabilitatea patrimonială la termen (gspt)care se


construieşte în două variante:
Total activ Active imobilizate + Active circulante
gs pt = =
Datorii totale IMTL + DTS
unde:
DTS – datorii pe termen scurt.

O întreprindere aflată în stare de funcţionare spunem că


este solvabilă atunci când suma activelor fixe şi circulante este mai
mare sau cel puţin egală cu totalul pasivelor exigibile. Înseamnă că
o întreprindere poate să fie solvabilă chiar dacă la un moment dat
ea nu are capacitate de plată şi nu dispune de lichiditatea
financiară.
Lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot fi temporare dacă
societatea comercială este solvabilă.
Din acest motiv se spune că solvabilitatea unei întreprinderi
este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidităţii
(capacităţii de plată) se datorează unor situaţii conjuncturale.
Solvabilitatea patrimonială la termen, construită cu această
relaţie, exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare
absolută, şi anume „situaţia netă”.
Valoarea optimă este influenţată de sectorul de activitate al
întreprinderii, gradul de lichiditate şi exigibilitate şi de viteza de
rotaţie a elementelor patrimoniale. Creşterea ponderii activelor
imobilizate pentru numărător şi a datoriilor pe termen scurt pentru
numitor în condiţiile în care datoriile pe termen scurt au un termen
de exigibilitate mai mic decât durata de transformare a activelor
circulante în lichidităţi, conduc la creşterea nivelului indicatorului, şi
deci la creşterea nivelului optim.

Total activ
gs pt =
Datorii financiare totale
Indicatorul ne arată măsura în care datoriile financiare ale
societăţii (aferente împrumuturilor pe termen lung, mediu şi scurt)
sunt acoperite pe seama activelor.

269
Solvabilitatea întreprinderii poate fi urmărită şi prin
capacitatea de rambursare a datoriilor pe care le înregistrează,
când putem folosi indicatorii:
- gradul de acoperire a serviciului datoriei (gsd), arată
măsura în care întreprinderea îşi acoperă rata de
rambursare a creditului pe termen mediu şi lung (Rc) şi
dobânda aferentă creditului pe termen mediu şi lung
(Db) din profitul net (PN) şi amortizare (A). Relaţia de
calcul este:

PN + A - Dividente platite
gs d =
Rc + Db
Cu cât indicatorul are un nivel mai scăzut cu atât el arată o
marjă de siguranţă mai mică.
În acest caz relaţia evidenţiază oportunitatea creditului din
punct de vedere al efectelor generate, considerâdu-se că acesta
trebuie rambursat din veniturile viitoare obţinute şi nu din lichidarea
activelor.
- capacitatea de rambursare a datoriilor (grd) exprimă
măsura în care datoriile totale ale întreprinderii pot fi
acoperite din rezultatele obţinute, calculânde-se cu
relaţia:

Excedentul brut de exploatare


.
Datorii totale
- gradul de acoperire al dobânzii (gad) arată gradul în
care rezultatul exploatării poate acoperi cheltuielile cu
dobânzile:

Rezultatul exploatarii
ga d =
Cheltuielile cu dobanzile
15.1.4 Analiza ratelor de gestiune

Analiza gestiunii resurselor urmăreşte completarea


informaţiilor financiare statice, cu valoare descriptivă rezultate din
analiza echilibrului financiar şi a lichidităţii întreprinderii cu
informaţii care reflectă manifestarea dinamică a echilibrului
financiar, a cărui scop este acoperirea datoriilor din vânzările
proprii.
Urmărirea modului de gestionare a resurselor se face cu
ajutorul ratelor de gestiune (viteze de rotaţie) care arată rapiditatea
cu care resursele trec prin toate stadiile până se reîntorc în formă
bănească iniţială. Mai precis, cu ajutorul acestor rate se măsoară

270
viteza de transformare a activelor în lichidităţi, precum şi viteza de
reînnoire a datoriilor.
Rata de gestiune a stocurilor arată rapiditatea cu care
stocurile trec prin toate stadiile până se reîntorc în formă bănească
iniţială.
Folosind indicatorii de gestiune determinăm de câte ori, într-
o perioadă de gestiune, stocurile materiale trec succesiv prin
fazele aprovizionare – fabricaţie – vânzare, respectiv durata în zile
a unei rotaţii complete.
Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare, cu atât
eficienţa folosirii lor este mai ridicată, deoarece efectele obţinute în
urma folosirii acestora sunt mai mari.
Principalii factori care determină mărimea stocurilor se
regăsesc în:
- nivelul previzionat al vânzărilor;
- durata procesului de fabricaţie;
- perisabilitatea produselor finite;
- uşurinţa aprovizionării sau uşurinţa înlocuirii stocurilor;
- consecinţele neasigurării unui anumit tip de materie
primă.
Gestiunea stocurilor se urmăreşte cu ajutorul ratei de
gestiune exprimate prin:
- numărul de rotaţii într-o anumită perioadă;
- durata în zile a unei rotaţii.

CA Stoc mediu
nr = sau dz = ⋅ 360
Stoc mediu CA

Stoc mediu= Stoc iniţial + Stoc final


2
CA = cifra de afaceri

În cadrul stocului mediu se includ:


- stocul de materii prime şi materiale;
- stocul de producţie în curs;
- stocul de produse finite.
Factorii de influenţă asupra duratei unei rotaţii pot fi grupaţi
după mai multe criterii, dintre care pot fi reţinute două:
(a) după locul unde se manifestă vom avea:
- factori interni;
- factori externi.
Factorii interni sunt legaţi de activitatea agentului economic
şi se regăsesc în:
- durata ciclului de producţie;
- complexitatea procesului tehnologic;
- particularităţile produselor stocate;

271
- caracterul sezonier al producţiei.
Factorii externi sunt legaţi de mediul în care îşi desfăşoară
activitatea agentul economic, fiind regăsiţi în:
- conjunctura economică;
- relaţiile dintre întreprindere şi partenerii de afaceri
(furnizori, clienţi).
(b) după stadiile circuitului activelor circulante, vorbim de
factori ai:
- aprovizionării;
- producţiei;
- comercializării.
În stadiul aprovizionării căile de creştere a vitezei de
rotaţie s-ar reduce la:
- reducerea cheltuielilor cu materiile prime şi materialele;
- reducerea la minimum necesar a stocurilor de materii
prime, materiale, obiecte de inventar.
Măsurile de accelerare a vitezei de rotaţie în acest stadiu
vizează:
- dimensionarea optimă a stocurilor;
- aprovizionarea ritmică cu resurse materiale;
- organizarea corespunzătoare a relaţiilor cu furnizorii şi
cu transportatorii, pentru asigurarea ritmicităţii şi
continuităţii procesului de producţie;
- aprovizionarea cu materii prime şi materiale de la
sursele cele mai apropiate şi cu mijloacele de transport
cele mai economice;
- urmărirea schimbărilor care au loc în tehnologia de
fabricaţie şi adaptarea aprovizionării la necesităţile
procesului de producţie;
- eliminarea degradărilor şi a pierderilor din timpul
transportului;
- reducerea şi eliminarea stocurilor supranormative şi a
cheltuielilor neeconomicoase;
- îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare şi manipulare prin
folosirea mijloacelor mecanizate şi automatizate în
vederea eliminării pierderilor, degradărilor şi
sustragerilor de materiale.
În stadiul producţiei căile creşterii vitezei de rotaţie privesc:
- reducerea duratei ciclului de producţie;
- reducerea costurilor de fabricaţie.
În acest stadiu, măsurile de creştere a vitezei de rotaţie sunt
mult mai complexe şi privesc:
- perfecţionarea şi modernizarea tehnologiilor de
fabricaţie;
- creşterea calităţii produselor şi eliminarea rebuturilor;
- reducerea la minim a deşeurilor şi valorificarea
superioară a acestora;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie;

272
- aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă;
- îmbunătăţirea organizării muncii prin folosirea completă
a zilei de muncă;
- ridicarea calificării personalului muncitor;
- asigurarea ritmicităţii producţiei;
- reducerea consumurilor specifice;
- eliminarea circuitelor inutile;
- creşterea productivităţii muncii;
- raţionalizarea cheltuielilor de conducere, administraţie şi
servicii.
În stadiul comercializării căile de creştere a vitezei de
rotaţie urmăresc reducerea duratei de imobilizare în produse finite
şi creşterea ritmului de încasare a produselor livrate.
Măsurile în acest stadiu privesc:
- încheierea, în termen, a contractelor de livrare a
produselor;
- desfăşurarea ritmică a livrărilor, conform termenelor
stabilite;
- organizarea depozitării de produse finite şi a
transportului de la secţiile de producţie la depozite;
- îmbunătăţirea relaţiilor cu beneficiarii şi cu unităţile de
transport;
- urmărirea modului de respectare a clauzelor
contractuale, atât de către unitate, cât şi de către clienţi:
- promovarea unor programe de marketing care să
conducă la creşterea vânzărilor;
- evitarea lansării în fabricaţie a unor produse fără
desfacere asigurată;
- alegerea celei mai avantajoase forme de decontare;
- urmărirea şi evidenţierea exactă a documentelor de
decontare;
- reducerea şi eliminarea cauzelor care generează
refuzuri de plată;
- aplicarea sancţiunilor economice şi financiare în cazul
neîmplinirii condiţiilor contractuale.
Rata de gestiune a clienţilor (viteza de rotaţie a creanţelor)
ne arată cât de repede îşi încasează întreprinderea contravaloarea
livrărilor de la clienţi, putându-se aprecia fie prin numărul de rotaţii
al creditului clienţi, fie prin durata de încasare, în zile a creditului:

CA
nrCl = sau
Sold mediuClienti
Sold mediuClienti
dzCl = ⋅ 360
CA

273
Mărimea acestui indicator este influenţată de:
- strategia întreprinderii furnizoare care, dacă este în
expansiune, va acorda un interval de timp de plată mai
mare decât concurenţii ei;
- relaţiile stabilite cu clienţii, când se acordă un termen
mai mare de plată pentru clienţii tradiţionali, pentru
întreprinderi care prezintă garanţii serioase;
- specificul producţiei când pentru produsele perisabile
intervalul este mult mai mic;
- conjunctura economică care este favorabilă,
determinând întreprinderea să acorde un interval de
timp mai mare;
- politica de credit practicată pe piaţă care determină ca