beneficiarului opţiunii.

De exemplu, pactul de opţiune privind un contract de

vânzare trebuie să conţină bunul care urmează a fi vândut şi preţul.
23. Forma pactului de opţiune. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1278
alin.5, atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare a beneficiarului
trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile
urmăresc să îl încheie. De exemplu, dacă contractul pe care părţile doresc să îl
încheie între ele trebuie întocmit în formă autentică, atunci pactul de opţiune şi
declaraţia de acceptare trebuie încheiate tot în formă autentică.
24. Încheierea contractului promis. Potrivit art. 1278 alin.4, contractul se
încheie prin exercitarea opţiunii de către beneficiar în sensul acceptării declaraţiei de
voinţă (ofertei) a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact.
Declaraţia de acceptare a beneficiarului trebuie făcută în termenul stabilit de
părţi sau de către instanţa de judecată, şi comunicată celeilalte părţi. Dacă până la
expirarea termenului de opţiune nu s-a făcut o declaraţie de acceptare a ofertei, pactul
devine caduc, dar dacă cel legat de propria declaraţie de voinţă acceptă să încheie
contractul, acesta este perfect valabil, căci el a renunţat la termen.
Declaraţia de acceptare a ofertei este un act unilateral al beneficiarului, care
trebuie să fie capabil în momentul în care face această declaraţie.
Exercitarea opţiunii din partea beneficiarului, în sensul acceptării ofertei,
formează definitiv contractul de vânzare urmărit, fără nici o altă formalitate, (art.1186
alin.2); de la această dată beneficiarul este şi el angajat. De exemplu, în cazul pactului
de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat,
beneficiarul devine titularul dreptului de proprietate, dar trebuie să achite preţul.
Formarea contractului promis nu retroactivează până în ziua pactului de
opţiune deoarece, la acel moment, beneficiarul nu a consimţit să cumpere, ci doar a
convenit cu cealaltă parte să-şi păstreze libertatea de opţiune (de a accepta sau refuza
oferta de vânzare). Dacă beneficiarul refuză declaraţia de voinţă (oferta) a celeilalte
părţi, contractul urmărit nu se poate forma.
De asemenea, dacă beneficiarul păstrează tăcerea pe întreaga perioadă a
termenului de opţiune, nu se poate considera că a acceptat oferta, întrucât declaraţia
de acceptare presupune o manifestare de voinţă expresă.
Ca urmare a perfectării contractului promis, atât partea care s-a obligat la
încheierea pactului de opţiune, cât şi beneficiarul, trebuie să execute acest contract. În
cazul în care părţile nu-şi respectă obligaţiile asumate, se va angaja răspunderea lor
contractuală.
25. Dreptul de opţiune al beneficiarului. În literatura juridică română se
consideră că dreptul de opţiune al beneficiarului este un drept de creanţă
deoarece izvorul său îl reprezintă convenţia celor două părţi, care sunt legate
printr-un raport obligaţional în care unul este creditor, iar altul este debitor 81.
În literatura juridică franceză, în care promisiunea unilaterală de vânzare
este denumită "pact de opţiune", neexistând nici o deosebire între aceste

81
Ibidem.

28
instituţii juridice, se consideră că dreptul de opţiune al beneficiarului este un
drept potestativ 82.
Împărtăşim această din urmă opinie deoarece, înainte de exercitarea
opţiunii, dreptul beneficiarului este un simplu drept potestativ care îi conferă
doar posibilitatea de a opta pentru a accepta sau refuza declaraţia de voinţă a
celelalte părţi. În opinia noastră, nu este vorba despre un drept de creanţă
deoarece beneficiarul opţiunii nu este încă creditor (nu poate cere de la cealaltă
parte să dea, să facă sau să nu facă ceva atâta timp cât nu şi-a exercitat opţiunea
în sensul acceptării declaraţiei de voinţă a acesteia). Abia după exercitarea
opţiunii, în sensul acceptării declaraţiei, beneficiarul are un drept de creanţă
împotriva obligatului (de exemplu, poate solicita predarea bunului).

Dreptul de preemţiune

26. Noţiune. Potrivit art.1730 alin.1 din noul Cod civil "În condiţiile
stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempţiune, numit
preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun" 83.
Aşa cum rezultă din cele de mai sus, dreptul de preempţiune este
facultatea conferită unei persoane, prin lege sau contract, de a cumpăra un bun
cu preferinţă faţă de oricare alta 84.
Dispoziţiile noului Cod civil privitoare la dreptul de preempţiune sunt
aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileşte altfel.
27. Felurile dreptului de preempţiune. Dreptul de preempţiune este de
două feluri: legal sau convenţional.
Dreptul legal de preempţiune este un drept prioritar la cumpărarea unui
bun, fiind prevăzut expres de lege în favoarea anumitor persoane fizice sau
juridice, ori chiar a statului 85. Acest drept se naşte în virtutea legii, independent
82
A se vedea Fr. C.Dutilleul, PH.Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 6e ed,
Ed.Dalloz, 2002, Paris, p.62, citaţi după F.Moţiu, op.cit. p.29.
83
De la data intrării în vigoare a Codului civil, prevederile referitoare la dreptul de preemţiune
cuprinse în legile speciale aflate în vigoare la această dată se completează cu dispoziţiile
art.1730 -1740 din Codul civil.
Pentru dreptul de preemţiune creat prin convenţie, dispoziţiile art.1730-1740 din Codul civil
se aplică numai în situaţia în care convenţia a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preemţiune este supus dispoziţiilor art.1730-1740 din Codul civil numai cu
privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.
84
A se vedea P.Malaurie, L.Aynes, P.Y.Gautier, op.cit., p.95-97.
85
Pentru definiţii asemănătoare, a se vedea C.Toader, M-Nicolae, R.Popescu, B.Dumitrache,
coordonatori C.Bîrsan, Gh.Beleiu, F.Deak, Instituţii de drpt civil, Curs selectiv pentru licenţă
2004-2005, p.292; F.Deak, op.cit. p.28; D.Chirică, op.cit., vol.1 (2005), p.107; Dreptul de
preempţiune apare reglementat nu numai în cazul înstrăinării bunurilor prin vânzare, ci şi prin
încheierea unor contracte de închiriere sau de concesionare (de exemplu, dreptul prioritar al
expropriatului la închirierea imobilului de care a fost expropriat, prevăzut de art. 34 din

29
de voinţa vânzătorului, care are obligaţia de a-l respecta din momentul în care
decide să vândă bunul, sub sancţiunea impusă de lege. Însă, dreptul de
preempţiune se poate exercita numai după ce proprietarul bunului s-a hotărât să
îl vândă.
Dreptul convenţional de preempţiune rezultă dintr-o convenţie prin care
proprietarul unui bun se obligă faţă de o altă persoană, numită preemptor, că -
în cazul în care se va decide să vândă bunul - să o prefere drept cumpărător, la
preţ şi condiţii egale 86. Deci, proprietarul bunului nu se obligă să vândă bunul,
ci se obligă doar să acorde preferinţă, în caz de vânzare, celui cu care a încheiat
convenţia.
Dreptul convenţional de preempţiune se deosebeşte de promisiunile
unilaterale sau bilaterale de vânzare. Astfel, în cazul promisiunilor de vânzare
promitentul-vânzător este obligat să vândă promitentului-cumpărător, la preţul şi
condiţiile deja stabilite în antecontract. În cazul dreptului convenţional de
preempţiune, preţul şi celelalte elemente ale contractului de vânzare urmează să
fie negociate şi stabilite liber între proprietarul bunului, beneficiarul dreptului de
preempţiune şi terţii cumpărători, preferinţa operând numai la preţ şi condiţii
egale.
În literatura juridică se apreciază că recunoaşterea acestui drept reprezintă
o derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor şi de la principiul potrivit
căruia proprietarul dispune liber, exclusiv şi absolut, de bunul său. Este
adevărat, însă trebuie făcută precizarea că existenţa dreptului de preempţiune
afectează doar libertatea vânzătorului de a-şi alege cocontractantul, nu şi
libertatea acestuia de a nu vinde. Vânzătorul nu poate fi obligat să vândă, dar
dacă vinde atunci trebuie să respecte dreptul de preempţiune 87.

Legea nr.33/1994 a exproprierii pentru cauză de utilitate publică; dreptul de preempţiune la

concesionarea prin licitaţie publică a dreptului de pescuit în scop comercial în favoarea
deţinătorilor de active şi pentru cei care au contracte în derulare, stabilit de art. 14 lit.a din
Legea nr.192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura).
86
Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil dreptul prioritar la cumpărarea unui bun,
rezultând din convenţia părţilor, era denumit "pact de preferinţă", fiind creaţia doctrinei şi a
practicii judiciare. A se vedea M.Mureşan, op.cit. (Curs 1999), p.133; D.Chirică, Pactul de
preferinţă, în R.D.C. nr.11/1999, p.28 şi următ.; M.Dagot, Le pacte de préférence; Ed Litec,
Paris 1988.
87
În literatura juridică anterioară noului Cod civil este controversată chestiunea de a şti dacă
dreptul de preempţiune este un drept real sau un drept de creanţă ori un drept potestativ. În
acest sens, a se vedea I.Negru, D.Corneanu (I); A.G.Ilie, M.Nicolae (II) Discuţii în legătură
cu natura juridică a dreptului de preempţiune, în „Dreptul” nr.1/2004, p.22-65. Opinia
majoritară este în sensul că dreptul de preempţiune face parte din categoria drepturilor reale (
în acest sens, a se vedea F.Deak, op.cit.(2001), p.29; I.Adam, Drept civil. Drepturile reale,
Editura All Beck, Bucureşti 2002, p.290-291; I.Romoşan, Drept civil. Drepturile reale,
Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996, p.167-168; G.Boroi, Drept civil. Partea generală,
Edituta All Educaţional, Bucureşti 1998, p.61. În literatura juridică franceză se apreciază că
dreptul de preempţiune nu poate fi încadrat comod în categoria drepturilor reale sau personale
(a se vedea C.Saint-Alary-Houin, Le droit de preemption, Librairie Générale de Droit et de

30