Rolul literaturii în perioada pașoptistă

Perioada pașoptistă (1830-1860) are ca nucleu revoluția de la 1848. Modernizarea

societății românești, independența politică, libertatea națională, unirea provinciilor române
sunt obiectivele social politice ale mișcării pașoptiste.
Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii moderne.
Pașoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular și
supusă unor comandamente exterioare: mesianismul cultural și revoluționar, spirit critic,
deschiderea spre Occident și lupta pentru impunerea unui specific național, conștiință civică și
patriotică.
Două personalități au rolul de îndrumător al fenomenului cultural-literar.
Într-o primă etapă, corespunzătoare primei generații pașoptiste, acest rol îi revine lui
Ion Heliade-Rădulescu prin articolele din ziarul Curierul românesc, apărut la București,
începând cu 1829, căruia îi adaugă din 1837 Curierul pentru ambele sexe.
O altă etapă este marcată de contribuția lui Mihail Kogălniceanu, redactorul revistei
ieșene Dacia literară, care are ca obiectiv exclusiv literatura.

Revista DACIA LITERARĂ

Constituirea deplină a romantismului pașoptist a fost marcată de programul teoretic

Introducție, redactat de Mihail Kogălniceanu. Publicat în primul număr al revistei,
articolul-program reprezintă manifestul literar al romantismului românesc.

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

1. Întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiu estetic: “Critica
noastră va fi nepărtinitoare; vom critica opera iar nu persoana.”
2. Afirmarea idealului de realizare a unității limbii și literaturii române: “țălul
nostru este realizarea dorinții ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru
toți.”
3. Combaterea imitațiilor și traducerilor mediocre: “Dorul imitație s-a făcut la noi o
manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Această manie este mai
ales covârșitoare în literatură. (…) Traducțiile însă nu fac o literatură.”
4. Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirație în
conformitate cu specificul național și cu estetica romantică: „Istoria noastră are
destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre
sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris,
fără să avem pentru acesta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.”