Omagiu Ioan Opris 2008

https://biblioteca-digitala.
ro
In Honorem IOAN OPRIŞ
https://biblioteca-digitala.ro
Redactor coordonator: Narcis Dorin Ion
Tehnoredactor: Mihaela Ştefănescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
OMAGIU. OPRIŞ, IOAN

In honorem Ioan Opriş : patrimoniu-muzeografie
monumente istorice I Muzeul Judeţean de Istorie Braşov,
Muzeul Naţional Bran; ed.: Narcis Dorin Ion, Radu Ştefănescu.
- Braşov: C 2 Design, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-8424-58-6
I. Ion, Narcis Dorin (ed.)

II. Ştefănescu, Radu (ed.)
94(498) Opriş,!.
Editura C2 Design Braşov

Str. Dorobanţilor nr. 6 Braşov
Tel./fax: 0268 410712
E-mail: c2designc2@gmail.com
Tipar executat de:

Tipografia Brastar Print S.A. Braşov
Brasov - cartier Stupini, ramificaţie Şoseaua Feldioarei nr. 6
Tel./fax: 0368 007100, 0368 007101
E-mail: brascar. print@gmail.com
Comanda nr. 447 I 17.04. 2008
Muzeul Jude�ean de Istorie Muzeul National
)
Braşov Bran
In Honorem
IOAN OPRIŞ
PATRIMONIU - MUZEOGRAFIE
MONUMENTE ISTORICE
Editori
Narcis Dorin Ion
Radu Ştefănescu
Editura C2 Design
Braşov
2007
Editorii multumesc tuturor celor care, la un ceas
,
aniversar, au gândit să-l omagieze în acest mod pe

prof. Ioan Opriş.
BIOBIBLIOGRAFIE
S-a născut la Lechinra de Mureş, la 9 iunie 1942, încr-o familie de

)
ardeleni, tatăl fiind militar iar mama casnică.

După studiile primare şi liceale făcute la Turda (1949-1960), a devenit
student al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca,
înrre 1960 şi 1962, şi a celei din Bucureşti (1962-1965). După absolvire, a fost
(între 1965 şi 1971) profesor de istorie şi director de şcoală generală în
localităţile Arţari, Pelinu şi Dor Mărunr din judeţul Călăraşi. Din 1971 a lucrat
ca expert al Centrului Special de Perfecţionare a Personalului din sistemul
culturii, fondând programele speciale de muzeografie şi conservare-restaurare a
bunurilor de patrimoniu cultural. Între 1975 şi 1977 a condus serviciul de
evidenţă, cercetare şi studii din Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, iar la
desfiinţarea acesteia a fost transferat ca expert în Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste. cu probleme de patrimoniu (până în 1982). În acest răstimp a
coordonat importante lucrări de evidenţă a bunurilor culturale, concribuind în
mod esenţial la organizarea sistemului naţional de cercetare şi valorificare
ştiinţifică. Totodată, a fost responsabilul unor proiecte expoziţionale de largă
anvergură în Iugoslavia, Marea Britanie, Franţa, Germania Federală, [ralia,
Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Polonia, Bulgaria. În 1983 a susţinut, sub
conducerea acad. Virgil Vătăşianu, teza de doctorat. Între 1982 şi 1990 a lucrat
ca redactor principal la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, în care calitate a
coordonat valoroase volume de documence, fiind totodată redactor a peste 20
de monografii şi sinteze istorice.
În 1986 i-a apărut, la Editura Meridiane, cartea Ocrotirea patrimoniului
cultural, o primă abordare sistematică a acestui domeniu de specialitate în
literatura de profil din România, urmară, doi ani mai târziu, de Protejarea
mărturiilor cultural-artistice din Transilvania şi Banat după Marea Unire.
Lucrări de evaluare lucidă a destinului avuţiei culturale a României, acestea au
apărut în plină epocă a unor politici de intoleranţă şi dictat faţă de însemnele
istorice şi artistice.
În 1990 a fost desemnat ca director al Direcriei Muzeelor şi Colecriilor
) )
din Ministerul Culturii şi secretar al Comisiei Narionale a Muzeelor şi Colecriilor.

. ) . )
În această calicace, a promovat imporcance măsuri legislative şi organizatorice,
contribuind la refacerea şi restructurarea reţelei muzeale. Din 1991 a preluat
proiectul de organizare a Muzeului Naţional Cotroceni, pc care 1-a impus
public şi 1-a condus, asigurându-i o largă vizibilicace, până în 1994. A revenit în
Ministerul Culturii în februarie 1993, organizând Direcţia Generală a
Patrimoniului Culcural Naţional, ca o imporcancă pârghie a politicii de ocrotire
a patrimoniului naţional.
Între 1994 şi 2000 a lucrat la Muzeul Sacului, în calicace de cercecăcor
ştiinţific, şi la Fundaţia Culturală Română, ca dircccor de specialicacc. În
paralel, a fose conferenţiar universitar, promovând muzeologia în cadrul mai
mulcor instituţii de învăţămânc superior. Din 1999 escc profesor universitar
titular la Universicacea „Valahia" din Târgovişte, iar din 2000 conducăcor de
doccorac la aceeaşi prestigioasă instituţie, unde a insistat pe susţinerea
domeniilor muzeografiei şi conservării valorilor culcurale în spiritul filosofiei
moderne.
Încre 2000 şi 2004 a fose numit secretar de scac, responsabil cu
problemele patrimoniului cultural, în Ministerul Culturii şi Culcelor, în care
calicace şi-a adus aporcul la modernizarea muzeelor, iniţiind şi pregătind măsuri
legislative şi organizacorice care au consolidat sistemul naţional domenial. A
parcicipac, ca delegat al României, în cadrul unor organisme de spccialicace
incernaţionale şi la imporcance reuniuni ştiinţifice ale Consiliului Europei şi
UNESCO. Din 2005 esce şi cercecăcor ştiinţific principal la Muzeul Naţional
de Iscoric a României, unde a concinuac cu succes coordonarea unor proiecte de
cooperare incermuzeală şi s-a iluscrac prin publicarea unor lucrări ştiinţifice
prestigioase, cu largă deschidere pencru noile politici de modernizare şi
reformare a proiectelor culturale.
A primic premiul „G. Oprcscu" al Academici Române ( 1994), premiile
„Gh. Brătianu" (2005) şi „I. C. Filicci" (2007) ale Fundaţiei „Magazin Iscoric"
pentru lucrările sale de iscorie a inscicuţiilor de patrimoniu şi a elitelor culcurale
din România.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I . CĂRŢI
1. Ioan Opriş, Maria Soveja, Ioana Burlacu, Mărturii ale trecutului

{album de documente) , Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti,
1 980 {reeditare 1 993) .
2. Ioan Opriş, Varvara Aioanei, Alecsenia Andone, Ion Ardeleanu, Vasile
Arimia, Constantin Botoran, Tudor Bucur, Valentina Costake, Leliţa
Gămulescu, Mircea Muşat, Rodica Muşetoiu, Emilia Poştăriţă, Desăvârşirea
unităţii naţionale statale a poporului român. Recunoaşterea ei
internaţională. 1 9 1 8. Documente interne şi externe, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, voi. V-VI, 1 986.
3. Ioan Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural. Tradiţii, destin, valoare,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1 986.
4. Ioan Opriş, P rotejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania
şi Banat după Marea Unire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1 988.
5. Ioan Opriş, L a protection du patrimoine culturel e n Roumanie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1 988.
6. Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Editura Museion, Bucureşti,
1 994.
7. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1 994.
8. Ioan Opriş, Al exandru Lapedatu în cultura românească, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1 996.
9. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Editura Albastră,
Cluj-Napoca, 1 997.
10. Ioan Opriş, Anton Golopenţia. U n destin frânt, Editura Banatica,
Reşiţa, 1 998.
1 1. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor ( 1 94 5 ) , Editura Albatros, Bucureşti,
1 999.
12. Ioan Opriş, Transmuseographia, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000.
13. Ioan Opriş, Monumente istorice din Rom ânia, Editura Vremea,
Bucureşti, 200 l.
14. Ioan Opriş, Cercuri culturale disidente, Edicura U nivcrs Enciclopedic,
Bucureşti, 200 l.
15. Ioan Opriş, Managementul muzeal , Editura Ccncrului pcncru formare,
educaţie permanencă şi managemenc în domeniul culturii, Bucureşti,
2002.
16. Ioan Opriş, Mihaela Bodea-Bonfert, Marius Porumb, Monumente
istorice de pe Valea Arieşului, Editura Oscar Prine, Bucureşti, 200l.
17. Ioan Opriş, M uzee ş i colecţii din România, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2002.
18. Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2004.
19. Ioan Opriş, Aurel Decei sau destinul disperării , Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2004.
20. Ioan Opriş, Donaţii şi donatori, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005.
21. Ioan Opriş, M uzeosofia, Editura Oscar Priru, Bucureşti, 2006.
22. Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, I I , Editu'ra Enciclopedică, Bucureşti,
2006.
10
I I . STUDII ŞI ARTICOLE
1. Ioan Opriş, Perfecţionarea pregăti rii profesionale a muzeografilor, în

„Perfeqionarea pregat1m profesionale", Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului, nr. 3-4, 1972, p. 95-101.
2. Ioan Opriş şi Radu Florescu, Perfecţionarea muzeografilor arheologi.
Realizări şi viziune, în „Revista Muzeelor", nr. 6, 1972, p. 564-565.
3. Ioan Opriş, Perfecţionarea pregăti rii cadrelor şi contextul educaţiei
adulţilor, în „Perfeqionarea pregătirii profesionale", nr. 3-4, 1973, p. 7-8.
4. Ioan Opriş, Tradiţii de istorie şi cultură în Covasna, în ,,Îndrumătorul
Culcural", nr. 9, sept. 1972, p. 63.
5. Ioan Opriş, Nunta în Oaş, în ,,Îndrumătorul Culcural", nr. 12, dec.
1972, p. 63-64.
6. Ioan Opriş, Tehnologia instruirii şi educaţia permanentă, în
„Perfeqionarea pregătirii profesionale", nr. 6, 1973, p. 115-119.
7. Ioan Opriş, Puncte de vedere despre relaţia muzeu - mijloace de
comunicare în masă, în „Cumidava", Braşov, VI, 1973, p. 269-277.
8. Ioan Opriş, Perfecţionarea pregătirii profesionale a muzeografilor
etnografi, în „Revista Muzeelor", nr. 1, 1973, p. 61-62.
9. Ioan Opriş şi Paraschiva Pojar, Specificitatea acţiunilor de
perfecţionare profesională a muzeografilor cu specialitatea arte
plastice, în „Revista Muzeelor", nr. 1, 1973, p. 65-66.
1O. Ioan Opriş, Consideraţii asupra sistemului muzeal din Marea
B ritanie, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria muzee), nr. 2,
1974, p. 82-84.
11. Ioan Opriş, Paraschiva Pojar şi Perre Oprea, Mijloace de verificare şi
control în perfecţionarea pregătirii profesionale a muzeografilor, în
„Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria muzee), nr. 1, 1974, p. 69-71.
12. Ioan Opriş, Probleme ale instruirii şi educării publicului şcolar prin
muzeu, în „Documenta Valachica", Tîrgovişte, 1974, p. 265-274.
13. Ioan Opriş, Perfecţionarea muzeografilor din România şi recomandările
UNESCO în acest domeniu, în „Buletinul Comisiei Naţionale a
Republicii Socialiste România pentru UNESCO", an 17, nr. 3-4, 1975,
p. 44-50.
14. Ioan Opriş şi Maria Iacob, Practica şi perfecţionarea în sistemul
muzeal, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria muzee), nr. 1,
1975, p. 44-48.
11
1 5. Ioan Opriş, Relaţia dintre muzee şi monumente în Italia, în ,,Acta
Musei Napocensis", Cluj-Napoca, nr. XIII, 1 976, p. 597-600.
16. Ioan Opriş, Evidenţa centralizată d e stat a patrimoniului cultural
naţional, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor"(seria muzee) , nr. 4,
1 976, p. 62-64.
1 7. Ioan Opriş, O nouă etapă în acţiunea de perfecţionare a specialiştilor
din sistemul naţional, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria
muzee) , nr. 6, 1 976, p. 39-4 1 .
18. Ioan Opriş, Despre evaluarea patrimoniului cultural din R.S.
România, în „Revista de statistică", 8, 1 976.
1 9. Ioan Opriş şi Ioan Codea, Monumentele de arhitectură populară din
nord-vestul judeţului Buzău, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor"
(seria monumente istorice şi de artă), nr. 1 , 1 976, p. 77-82.
20. Ioan Opriş, Etape evolutive în definirea ştiinţei muzeologice, în
„Drobeta", Drobeta-Turnu-Severin, 1 976, p. 1 97- 1 99.
21. Ioan Opriş, Oficiile pentru patrimoniul cultural naţional, organisme
de mare importanţă în politica de ocrotire a patrimoniului cultural
naţional, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor"(seria muzee) , 2, 1 976,
p. 62-63.
22. Ioan Opriş, Sistemul muzeal olandez, în „Revista Muzeelor şi
Monumentelor" (seria muzee), nr. 8, 1 977, p. 73-76.
23. Ioan Opriş, Muzeul şi şcoala. Metode şi forme de colaborare, în
„Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria muzee) , nr. 9, 1 977, p. 43-45.
24. Ioan Opriş, Contribuţia slujitorilor bisericii la ocrotirea
patrimoniului naţional cultural, în „Mitropolia Ardealului", Sibiu, an
XXII, nr. 1 -3, 1 977, p. 1 00- 1 04.
25. Ioan Opriş, Muzeele etnografice ş i şcoala, pe coordonatele moderne
ale cooperării în cadrul procesului instructiv-educativ, în „Cibinium",
Sibiu, 1 974- 1 977, p. 365-372.
26. Ioan Opriş, Contribuţii la cunoaşterea activităţii de ocrotire a
patrimoniului cultural artistic din B ihor după făurirea statului
român unitar, în „Biharea", Oradea, V, 1 977, p. 273-289.
27. Ioan Opriş, Unele p robleme privind începuturile acttv1taţ11
Comisiunii Monumentelor Istorice - Secţia pentru Transilvania, în
,,Acta Musei Napocensis'', Cluj-Napoca, XIV, 1 977, p. 547-562.
12
28. Ioan Opriş, Etape şi perspective în activitatea de realizare a evidenţei
centralizate de stat a patrimoniului cultural naţional, în „Drobeta",
Drobeta Turnu-Severin, 1 978, p. 1 75- 1 78.
29. Ioan Opriş, Expoziţia româno-iugoslavă „Comori arheologice în
regiunea Porţilor de Fier", în „Scînteia", 9 iulie 1 978, p. 4.
30. Ioan Opriş, Despre ocrotirea patrimoniului cultural în România, în
„Revista Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO", an 20, nr. 1 -2,
1 978, p. 75-79.
31. Ioan Opriş, Împliniri şi perfecţionări în evidenţa unui tezaur
inestimabil, în ,, Îndrumătorul cultural", nr. 3, 1 978, p. 30-3 1
32. Ioan Opriş, Vestigii dacice prin capitalele europene (Dakische Schătze în
Europas Hauptstădten), în „Tribuna României", 1 5 august 1 979, p. 1 3- 1 4.
33. Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu şi Comisiunea Monumentelor
Istorice - Secţia pentru Transilvania, în „Tibiscum", Caransebeş, 1 979,
p. 5 - 1 9 .
34. Ioan Opriş, La civilization des Daco-Getes dans la periode clasique
exposition itinerante dans les pays de l'Europe, în „Revue de la Commission
Nationale Roumaine pour l'UNESCO", nos 3-4, 1 979, p. 386-388.
35. Ioan Opriş, Unele constatări şi propuneri cu referire la evidenţa
centralizată a patrimoniului cultural naţional, în „Peuce", Tulcea, VII,
1 979, p. 20-25, 248-250.
36. Ioan Opriş, Noi date privind contribuţia Comisiunii Monumentelor
Istorice la dezvoltarea muzeelor din Transilvania, în „Revista
Muzeelor şi Monumentelor"(seria muzee) , nr. 9- 1 0, 1 979, p. 74-80.
37. Ioan Opriş, Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, în „Revista
Muzeelor şi Monumentelor" (seria muzee) , nr. 9, 1 980, p. 1 6-23.
38. Ioan Opriş, Endo- şi exogamia în satele Poienile lzei şi Botiza, în
„Marmatia", Baia Mare, nr. 5-6, 1 979- 1 98 1 , p. 460-473 .
39. Ioan Opriş, Despre începuturile muzeografiei la Turda, în „Potaissa",
Turda, II, 1 980, p. 303-306.
40. Ioan Opriş, Tezaure ale culturii româneşti aflate în Austria, în
„Contemporanul", 1 5 august 1 980, p. 3.
41. Ioan Opriş, Succesul expoziţiei „Civilizaţia daco-geţilor în perioada
clasică", în „Luceafărul", 25 oct. 1 980.
42. Ioan Opriş, Expoziţia „Civilizaţia daco-geţilor" la Koln, în „Tribuna
României", 1 5 septembrie 1 980, p. 7.
13
43. Ioan Opriş, Schatze der rumanischen Kultur aus Osterreich, în
,,Almanahul Parohiei Ortodoxe din Viena", XIX, 1 980, p. 279
44. Ioan Opriş, Geschichte der archaologischen Forschung in Rumanien,
în Die Daker, Archăologie in Rumanien, Verlag Ph ili pp von Zahern
Mainz am Rhein, (catalog) , 1 980, p. 1 27- 1 30.
45. Ioan Opriş, Comisia Monumentelor istorice. Secţia Banat, în ,,Analele
Banatului", Timişoara, I, 1 980, p. 283-289.
46. Ioan Opriş, Unele date despre ocrotirea patrimoniului cultural în
judeţul Arad ( 1 9 1 9- 1 948), în „Ziridava", Arad, XIII, 1 98 1 , p. 289-293.
47. Ioan Opriş, Din istoria ocrotirii monumentelor antice de la Drobeta,
în „Drobeta", Drobeta Turnu-Severin, 1 98 1 , p. 377-39 1 .
48. Ioan Opriş, Despre activitatea de ocrotire a patrimoniului cultural
naţional în judeţul Hunedoara, în „Sargetia", Deva, XV, 198 1 , p. 353-362.
49. Ioan Opriş, Muzeul Unirii din Alba I ulia şi ocrotirea patrimoniului
cultural naţional ( 1 9 1 8- 1 948), în ,,Apulum", Alba Iulia, XIX, 1 981,
p. 508-524.
50. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice - Secţia pentru
Transilvania şi promovarea cercetării epocii dacice, în ,,Acra Musei
Napocensis'', Cluj-Napoca, XIX, 1 982, p. 607-6 1 6.
51. Ioan Opriş, Lucia Marinescu, Direcţii şi orientări contemporane în
muzeele de istorie din România, în „Revista Muzeelor ş1
Monumentelor" (seria muzee) , nr. 3, 1 982, p. 77-82.
52. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice şi ocrotirea
patrimoniului cultural în judeţul Mureş, în „Revista Muzeelor şi
Monumentelor" (seria monumente istorice şi de artă) , nr. l, 1 982, p. 86-88.
53. Ioan Opriş, Despre evoluţia conceptelor de conservare şi restaurare a
monumentelor istorice, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria
monumente istorice şi de artă) , nr. 1 , 1 983, p. 7- 1 6.
54. Ioan Opriş, Dezbateri pe marginea unei legi a muzeelor ( 1 93 1 - 1 943) ,
în ,,Acta Musei Napocensis", Cluj-Napoca, XX, 1 983, p. 735-742.
55. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu ş i monumentele istorice, î n „Revista
Muzeelor şi Monumentelor" (seria monumente istorice şi de artă) , nr. 1 ,
1 984, p . 60-64.
56. Ioan Opriş, N oi date despre ocrotirea patrimoniului cultural în judeţul
Sălaj ( 1 9 1 8- 1 948) , în ,,Acta Musei Porolissensis", Zalău, nr. VIII, 1 984,
p. 543-5 5 1 .
14
57. Ioan Opriş, Efectul cutremurelor asupra mon umentelor istorice
din România, în „Acta Musei Napocensis'', Cluj-Napoca, XXI , 1 984,
p. 75 9-769.
58. Ioan Opriş, Din istoricul ocrotirii patrimoniului cultural
hunedorean, în „Sargetia", Deva, XVIII-XIX, 1 984- 1 985, p. 445-45 1 .
59. Ioan Opriş, Constantin Matasă între fruntaşii muzeografiei
româneşti, în „Carpica", Bacău, val. VII, 1 985, p. 233-236.
60. Ioan Opriş, Mihaela Badea, Valori istorice şi artistice în câteva aşezări
de pe platoul Dîngăului, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria
monumente istorice şi de artă) , 1 , 1 985, p. 70-73.
61. Ioan Opriş, Etape din evoluţia spaţiului muzeal, în „Revista Muzeelor
şi Monumentelor" (seria muzee) , nr. 3, 1 985, p. 55-57.
62. Ioan Opriş, Prefaţă, în Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, ediţie de Ioan
Opriş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 985, p. 5-47.
63. Ioan Opriş, Unele date privitoare la apărarea monumentelor istorice
din Banat, în „Banatica'', Reşiţa, 1 985, p. 449-454.
64. Ioan Opriş, Dosarul de restaurare a unui monument istoric:
mănăstirea Rîmeţi, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria
monumente istorice şi de artă) , nr. 2, 1 986, p. 59-62.
65. Ioan Opriş, Cartea veche românească, tezaur material şi de date
istorice, în „Sargetia", Deva, XX, 1 986- 1 987, p. 26 1 -284.
66. Ioan Opriş, Lucrări de reparaţii, refaceri şi restaurări la monumentele
istorice din judeţul Bacău (sec. XIX-XX), în „Carpica'', Bacău, XVIII-XIX,
1 986- 1 987, p. 447-456.
67. Ioan Opriş, Lucia Apolzan. The Carpathian Mountains History
Treasure, Bucureşti, 1 986, în „Journal of the National Commision of
Romania for UNESCO", nas. 3-4, 1 987, p. 20 1 -206 (recenzie) .
68. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu ( 1 876- 1 9 50) şi contemporanii săi,
în „Tibiscum", Caransebeş, 1 987, p. 377.
69. Ioan Opriş, I .O. Ştefănescu, un învăţat român de prestigiu european,
în „Mitropolia Banatului", Timişoara, nr. 4, 1 987, p. 85-97.
70. Ioan Opriş, Arhitectura de muzeu între clasi c şi modern, în „Revista
Muzeelor şi Monumentelor"(seria muzee) , nr. 9, 1 987, p. 85-89.
71. Ioan Opriş, Încununarea unui crez. Lucia Apolzan, în „Revista de
etnografie şi folclor", an 32, nr. 2, 1 987, p. 1 76- 1 8 1 .
72. Ioan Opriş, Câteva mărturii privitoare la apărarea patrimoniului
arheologic dobrogean, în „Pontica", XX, 1 987, p. 365-368.
15
73. Ioan Opriş, Comisia Monumentelor Publice şi activitatea ei, în
„Revista arhivelor", nr. 3, 1 988, p. 267-276.
74. Ioan Opriş, De l'histoire de la conservation et de la restauration des
monuments historiques et d'art de Roumanie (On the History of
Conservation and Restauration of Historical and Art monuments in
Romania) , în „Revue de la Commission Nationale Roumaine pour
l'UNESCO", an XXX , 1 988, nr. 3, p. 49-53 (text lb. engleză) p. 38-42.
75. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în slujba istoriei naţionale, în
„Tibiscum", Caransebeş, VII, 1 988, p. 279-304.
76. Ioan Opriş, Restaurări la monumentele istorice din Oltenia între
1 8 5 0- 1 9 5 0 , în „Mitropolia Olteniei, Craiova, an XL, nr. 4, i ul ie august,
-
1 988, p. 1 0-33.
77. Ioan Opriş, Legăturile dintre doi istorici transilvăneni: Constantin
Moisil şi I ulian Marţian, în ,,Acta Musei Napocensis", Cluj-Napoca,
XXIV-XXV, 1 987- 1 988, p. 749-753.
78. Dr. Ioan Opriş, Pagini din istoria restaurării monumentelor istorice
bisericeşti din Craiova, 1 8 5 0 - 1 9 5 0 , în „Mitropolia Olteniei", Craiova,
an XL, nr. 5 , sept-oct. 1 988, p. 1 06- 1 20.
79. Dr. Ioan Opriş, Colocviul internaţional de muzeologie de la Ottawa,
în „Revista Muzeelor şi Monumentelor" (seria muzee) , nr. 9- 1 0, 1 989,
p. 1 37- 1 38 .
80. Dr. Ioan Opriş, Veress Endre. Un susţinător al concordiei istoricilor,
în ,,Athenaeum", nr. 1 , 1 990, p. 2 1 .
81. Dr. Ioan Opriş, Documente ale Marii Uniri, în „ 1 Decembrie 1 9 1 8",
ediţie internaţională sub egida „Societatea literară «Şcoala Ardeleană»",
1 dec. 1 9 1 8 - 1 dec. 1 990, Alba Iulia, p. 5 , 1 0.
82. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural din Basarabia - o preocupare constantă
a spiritelor treze româneşti, în „Moldova", laşi, nr. 4, sept. 1990, p. 1 6- 1 7.
83. Dr. Ioan Opriş, Tradiţia de presă românească în Maramureş, în
„Tribuna Marmaţiei", Sighetu Marmaţiei, an II, nr. 1 4, 1 iulie 1 990, p. 3.
84. Dr. Ioan Opriş, Valori cultural-artistice ale turcilor din România (I) ,
î n ,,Aylik Gazete, Karadeniz", a n I , nr. 2 , mayis 1 990, p. 5 .
85. Dr. Ioan Opriş, Valori cultural-artistice ale turcilor din România (II),
în ,,Aylik Gazete, Karadeniz", an I, nr. 3, Haziran 1 990, p. 3.
86. Dr. Ioan Opriş, Tradiţii şi perspective. Ocrotirea patrimoniului cultural
în România (I), în „Ţara Crişurilor", Oradea, nr. 7-8, nov. 1 990, p. 8.
16
87. Ioan Opriş, O personalitate unanim acceptată, în ,,Ardealul", Cluj-Napoca,
an I, nr. 3 , 1 990, p. 4.
88. Ioan Opriş, Claritate politică î n problema naţională, î n ,,Ardealul",
Cluj-Napoca, an I, nr. 2, 1 990, p. 3.
89. Dr. Ioan Opriş, Semnal!, în „Ţara Noastră", nr. 3, 1 990, p. 4.
90. Dr. Ioan Opriş, Tradiţii şi perspective. Ocrotirea patrimoniului cultural
în România (II) , în „Ţara Crişurilor", Oradea, nr. 9, dec. 1 990, p. 5.
91. Ioan Opriş, C u privire la legislaţia şi strategia ocrotirii patrimoniului
cultural naţional, în „Revista Muzeelor", nr. 6-7/ 1 990, p. 23-26.
92. Ioan Opriş, Dezvoltarea prin achiziţii a patrimoniului cultural
naţional şi măsuri privind protejarea lui, în „Revista Muzeelor", nr. 2,
1 990, p. 64-76.
93. Dr. Ioan Opriş, Aventura tezaurului istoric al României, în „Revista
Muzeelor", nr. 3 , 1 990, p. 59-63.
94. Ioan Opriş, Pagini de istorie contemporană românească, în ,,Acta
Musei Porolissensis", Zalău, XIV-XV, 1 990- 1 99 1 , p. 347-3 54.
95. Dr. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu, în „Lumea azi", nr. 6, 7 febr. 199 1 ,
p. 1 7.
96 . Dr. Ioan Opriş, Pentru ocrotirea monumentelor istorice, în „Cele trei
Crişuri", Oradea, an II, nr. 3 ( 1 2), martie 1 99 1 , p. 6.
97. Dr. Ioan Opriş, Un dispărut ilustru: Vasile Stoica, în „Baricada", an II,
nr. 39 (90) , 24 sept. 1 99 1 , p. 3.
98. Ioan Opriş, Specialiştii furturilor, în acţiune! (interviu de Gabriela
Eftime) , în ,,Azi", an II, nr. 362, 26 iulie 1 99 1 .
99. Dr. Ioan Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural naţional, în
,,Athenaeum'', 1 99 1 , p. 1 6- 1 7.
1 00. Ioan Opriş, Cum s-a decis soarta Teatrului Naţional, în „Athenaeum",
1 99 1 , p. 26.
1O1. Ioan Opriş, Date privind legislaţia ocrotirii patrimoniului cultural în
lume, în „Biharea", Oradea, XVIII, 1 99 1 , p. 292-294.
1 02. Ioan Opriş, Cum răzbeşte adevărul, în „Şcoala Ardeleană", Tîrgu Mureş,
an II, nr. 5 (8) , 1 992, p. 4
1 03 . Dr. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni, în „Magazin istoric", ian.
1 992, p. 29-30.
1 04. Dr. Ioan Opriş, B iserica ortodoxă română în slujba ocrotirii
patrimoniului cultural, în „Revista Muzeelor", nr. 2, 1 992, p. 5 1 -54.
17
1 05. Dr. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni, în „Curierul Naţional",
an III, nr. 287, 28 ian. 1 992, p. 7.
1 06. Ioan Opriş, O tilia Cazimir - epistolar, în „Dacia literară", laşi, nr. 1 -2,
1 992, p. 8 5-88.
1 07. Dr. Ioan Opriş, Clarviziune la Nicolae Titulescu, în „Şcoala Ardeleană'',
Tîrgu-Mureş, an II, 1 992, nr. 7 ( 1 0) , septembrie, p. 4.
1 08. Dr. Ioan Opriş, Câteva exemple de casă ţărănească de pe Valea
Arieşului. O schiţă a intercondiţionărilor, în „Ethnos'', nr. 1 , Bucureşti,
1 992, p. 54-59.
1 09. Dr. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni. A face şi a afirma un
muzeu, în „Revista Muzeelor", nr. 4, 1 992, p. 3-8 .
1 1 O. Dr. Ioan Opriş, Monumente religioase din Eparhia Argeşului în
atenţia Comisiei Monumentelor Istorice, în „Lumină Lină", Curtea de
Argeş, sub egida Episcopiei Argeşului şi Teleormanului, an IV, nr. 1 ( 1 6) ,
1 993, p. 9-10.
1 1 1 . Dr. Ioan Opriş, Starea unor lăcaşuri de cult la începutul veacului
nostru, în „Lumină lină", Curtea de Argeş, an IV, nr. 3-4 ( 1 8- 1 9) , 1 993,
p. 1 0 .
1 1 2. Dr. Ioan Opriş, Muzeul Naţional Cotroceni - expresia unei necesităţi
publice, în Muzeul Naţional Cotroceni (ghid) , 1 993, p. 5- 1 0 .
1 1 3. Ioan Opriş, Din istoria dramatică a patrimoniului cultural naţional,
în „Revista Muzeelor", nr. 1 , 1 993, p. 57-60.
1 1 4. Dr. Ioan Opriş, Starea de fapt şi proiecte fezabile pri vind patrimoniul
cultural naţional, în „Revista Muzeelor'', nr. 2, 1 993, p. 3-1 0.
1 1 5. Dr. Ioan Opriş, Programul „Dacia PROT PAT", în „Revista
Muzeelor", nr. 4, 1 993, p. 3-9.
1 1 6. Dr. Ioan Opriş, Muzee din Israel, în „Revista Muzeelor", nr. 4, 1 993,
p. 63-64.
1 1 7. Ioan Opriş, Suntem prin patrimoniu o ţară europeană importantă
(interviu realizat de Ion Murgeanu) , în „Curierul Românesc", an VI, nr. 2,
febr. 1 994, p. 3.
1 1 8 . Ioan Opriş, Despre o concepţie istorică prin muzeu, în „Dilema", an II,
nr. 77, 1 -7 iulie 1 994, p. 7.
1 1 9. Ioan Opriş, Istorie şi turism - o abordare necesară, în ,,Analele
Banatului'', Timişoara, 1 994, p. 367-375.
1 20. Ioan Opriş, Ansamblul Cotroceni, în „Datini", nr. 1 -2, 1 994, p. 44-45.
18
1 2 1 . Ioan Opriş, Premiul E.M.Y.A. (European Museum of the Year Award)
penţru Muzeul Naţional Cotroceni, în „Literatorul", nr. 39 ( 1 56),
23-30 sept. 1 994, p. 1 1 .
1 22. Ioan Opriş, I eşirea din „topul relelor", în „Literatorul", nr. 45 ( 1 62) ,
4- 1 1 nov. 1 994, p. 1 1 .
1 23. Ioan Opriş, Dezbateri curente şi consecinţe pe termen lung, în
„Literatorul'', nr. 49 ( 1 66) , 2-9 dec. 1 994, p. 6.
1 24. Ioan Opriş, Despre patrimoniul cultural, în „Literatorul", nr. 48 (165) ,
25 nov. - 2 dec. 1 994, p. 6.
1 25. Dr. Ioan Opriş, I mpresii asupra expoziţiilor româneşti din Germania,
în „Revista Muzeelor", nr. 2-3, 1 994, p. 64-66.
1 26. Dr. Ioan Opriş, Raport privind acţiunile de coordonarea cercetării,
depistării, evidenţei, conservării-restaurării, protecţiei şi valorificării
patrimoniului cultural naţional pe anul 1 99 3 , în „Revista Muzeelor",
nr. 2-3, 1994, p. 7-1 4.
1 27. Ioan Opriş, Patrimoniul şi tezaurul cultural, în ,,Academica'', an IV,
nr. 5 (4 1 ) , martie 1 994, p. 1 6- 1 7.
1 28. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu, preşedintele Academiei Române, în
,,Academica'', an IV, nr. 7, 1 994, p. 10-1 1 .
1 29. Ioan Opriş, Cuvînt înainte, la Ferdinand I . Cuvînt pentru întregirea
neamului românesc (ediţie de Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida
Moise), Editura Metropol, Bucureşti, 1 994, p. 9-1 1 .
1 30. Ioan Opriş, Einleitung, în Reichtiimer aus 6000 Jahren riimanischer
Vergangenheit Goldhelm. Schwert und Silberschătze (catalog),
Frankfurt/Main, 1 994, p. 1 3.
1 3 1 . Dr. Ioan Opriş, Tradiţii şi realizări în opera de conservare-restaurare
a monumentelor istorice (secolele XIX-XX) , în „Mousaios", Buzău,
voi. IV, partea I, 1 994, p. 389-424.
132. Ioan Opriş, Skulpture !vana Mestrovica u Rumuyskoj, în „Informatica
Museologica", 24( 1 -4), 1 993, Zagreb, p. 1 24-1 25, Zagreb, 1 994.
1 33. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural din România în contextul
dialogului internaţional, în „Revista Muzeelor'', 4, 1 994, p. 3-8 .
1 34. Ioan Opriş, Restaurarea monumentelor din Bucureşti între 1 850 şi
1 950, în „Revista Monumentelor Istorice", Bucureşti, anii LXII-LXIII,
nr. 1 -2, 1 993 şi 1 -2, 1 994, p. 64-77.
1 35. Ioan Opriş, Publicul - singurul nostru judecător, în „Literatorul'', an V,
nr. 8 ( 1 76) , 24 febr. - 3 mart. 1 995, p. 15.
19
1 36. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural - o dimensiune a viitorului în
„Rostirea Românească", Sibiu, an I, nr. 5-6, mai-iunie 1 995, p. 96-1 07.
1 37. Ioan Opriş, Monumentele istorice şi condiţionările contemporane, în
„Rostirea Românească", an I , nr. 7-8, iulie-august 1 995, p. 1 07- 1 1 4.
1 38 . Ioan Opriş, Valoare biologică - valoare culturală în perspectiva
sfârşitului de mileniu, în „Naruralia", Studii şi Cercetări, tom 1 , 1995,
p. 7-1 0 .
1 39 . Ioan Opriş, Muzeele: instituţii publice de tezaurizare, conservare,
expunere. Schimbări şi perspective, în „Culrura Naţională", an I, 23 mai
1 996, p. 1 0.
1 40. Ioan Opriş, De ce se acordă premii EMYA pentru România?, în „Cultura
Naţională'', an 1 , nr.3, joi 6 iunie 1 966, p. 1 2.
1 4 1 . Ioan Opriş, Julius Teutsch - un romantic întârziat, în „Cultura
Naţională", nr. 5, joi 20 iunie 1 996, p. 1 0 .
1 42. Ioan Opriş, Muzeologie şi ecologie, în „Culrura Naţională'', an I, nr. 6,
joi 27 iunie 1 996, p. 1 O.
1 43. Ioan Opriş, Muzeele şi sistemul de învăţământ din România, în „Cultura
Naţională", an I , nr. 9, joi 1 8 iulie 1 996, p. 1 0.
1 44. Ioan Opriş, Muzeele şi cultele religioase, în „Cultura Naţională", nr. 1 0 ,
joi 25 iulie 1 996, p. 1 0 .
1 45. Ioan Opriş, Târgul d e fete de p e Muntele Găina, în „Culrura
Naţională'', nr. 1 1 , joi 1 august 1 996, p. 6.
1 46. Ioan Opriş, Monumente istorice pentru mâine, în „Cultura
Naţională", nr. 1 2, joi 8 august 1 996, p. 6-7.
1 47. Ioan Opriş, În România sunt doar 78 muzee memoriale, în „Culrura
Naţională", nr. 1 4, joi 22 august 1 996, p. 1 0 .
1 48 . Ioan Opriş, Tehnica - reperul unei mai bune cunoaşteri d e sine, în
„Culrura Naţională", nr. 1 6, joi 5 septembrie 1 996, p. 1 O.
1 49. Ioan Opriş, Destinul unor gemeni. 1 20 de ani de la naşterea fraţilor
Alexandru şi Ion Lapedatu, în „Culrura Naţională'', nr. 1 7, joi 1 2
septembrie 1 996, p. 7.
1 50. Ioan Opriş, O vale ca multe altele, în „Culrura Naţională", nr. 1 8, joi
1 9 septembrie 1 996, p. l O.
1 5 1 . Ioan Opriş, Arhitecturi de muzeu, în „Cultura Naţională", nr. 2 1 , joi
1 0 octombrie 1 996, p. 1 0.
1 52. Ioan Opriş, Muzeul şi filmul, în „Cultura Naţională", nr. 22, joi 1 7
octombrie 1 996, p . 1 0.
20
1 53. Ioan Opriş, Monumentele istorice din România şi condiţionările
actuale, în „Teoria şi practica restaurării monumentelor istorice",
Tuşnad, 1 995, Sf. Gheorghe, 1 996, p. 48-50.
1 54. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi scriitorii, I-II, în „Dacia Literară'',
anul VII, nr. 23 (3-4/ 1 996) , p. 40-4 1 .
1 55. Ioan Opriş, Les recherches archeologiques et Ies travaux de protection
a Ulpia Traiana Sarmizegetusa entre 1 9 1 8 et 1 950, în „Omaggio a
Dinu Adameşteanu", Clusium, Cluj-Napoca, 1 996, p. 277-282.
1 56. Ioan Opriş, Corespondenţă pariziană pentru Francisc Hossu Longin. Ion
Lapedatu şi Francis Hossu Longin, în „Corviniana", II, 1 996, p. 21 5-228.
1 57. Ioan Opriş, Protecţia monumentelor istorice. Realităţi şi demersuri,
în ,,Ars Transsilvaniae", VI, 1 996, p. 1 53-1 74.
1 58 . Ioan Opriş, Etnocultură şi turism, în „Cultura Naţională" (I) , nr. 3, 6
februarie 1 997, p. 1 0; (II) , nr. 4, 20 februarie 1 997, p. 1 0 .
1 59. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu, I I I , „Dacia Literară", a n VIII, nr. 24
( 1 / 1 997) , p. 36-37.
1 60. Ioan Opriş, Documente legate de realităţile politice ale anului 1 945,
în „Dacia Literară", nr. 25(211 997) , p. 29-30.
1 6 1 . Ioan Opriş, Remodelarea instituţilor muzeale din România din
perspectiva etnoculturală şi turistică, în „Memoria satului românesc.
Studii de etnografie, etnologie şi artă populară", Timişoara, 1997, p. 245-256.
1 62. Ioan Opriş, O mare prietenie: G.T. Kirileanu şi Al. Lapedatu, în ,,Acta
Musei Petrodavensis - Memoria Antiquitas'', XXI, 1 997, p. 41 7-426.
1 63. Ioan Opriş, Românii înspre şi în America, în „Corviniana", III, 1 997,
p. 1 57- 1 62.
1 64. Ioan Opriş, O mărturie (Mircea Vulcănescu), în „Dacia Literară", nr. 29(2),
1 998, p. 1 9 .
1 65. Ioan Opriş, Destinul politic a l istoricului Vasile Netea {I) , în „Lumea
Românească'', an II (20) , 1 997, noiembrie, p. 6-7; (II) , idem, an II (2 1 ) ,
1 9 97, noiembrie, p.6-7; III, idem, a n I I (22), 1 997, decembrie, p. 6-7.
1 66. Ioan Opriş, Radu Gyr Între vină şi părtinire, în „Dacia Literară'', anul IX,
(s.n), nr. 30 (3) , 1 998, p. 22-24.
1 67. Ioan Opriş, Reforma în muzee: cum? când? cu cine?, în „Revista
Muzeelor", 2, 1 998, p. 1 -2.
1 68 . Ioan Opriş, Sur Ies oeuvres d'Ivan Mestrovic en Roumanie, în
„Transilvanyan Review'', val. VII, nr. 3, 1 998, p. 1 59- 1 80 .
21
1 69. Ioan Opriş, Scriitorii la Gherla - Vladimir Streinu, în „Symposion",
Supliment de cultură, 24 ore, laşi, miercuri 28 octombrie 1 998, p. 7.
1 70. Ioan Opriş, Pedepsirea lui Păstorel, „Dacia Literară", nr. 32, 1999, p. 21 -22.
1 7 1 . Ioan Opriş, Procesul unui mare istoric: Petre P. Panaitescu, „Lumea
românească", an IV (36) , februarie 1 999, p. 6-7.
1 72. Ioan Opriş, Constantin N oica şi aprecierea istoricului total,
,,ASTRA", an II, nr. 1 (5) , Braşov, 1 999, p. 80-8 1 .
1 73. Ioan Opriş, Elogiul profesorului Ioan Bogdan, ,,ASTRA", an II, nr. 2 (6),
Braşov, 1 999, p. 67-70.
1 74. Ioan Opriş, Dissidences de certaines cultes nonorthodoxes ( 1 944-1 948),
în „Transylvanian Review", voi. VIII, nr. 2, 1 999, p. 1 00-1 07.
1 75. Ioan Opriş, Alexandru Hodoş, Caragiale, în „Dacia Literară", an X,
nr. 34 (3) , 1 999, p. 30-32.
1 76. Ioan Opriş, Porţi deschise. Din nou despre Folklife, în „Curierul
Românesc", an X, nr. 5 ( 1 48) , mai 1 999, p. 5.
1 77. Ioan Opriş, Nicolae Steinhardt se apără, în „Curierul Românesc", nr. X,
nr. 6 ( 1 49), iunie 1 999, p. 7
1 78 . Ioan Opriş, Marieta Sadova se apără, în „Curierul Românesc", an X,
nr. 8 ( 1 5 1 ) , august 1 999, p. 1 5.
1 79. Ioan Opriş, Folklife Festival (Washington, june-july 1 999), în „Curierul
Românesc", an X, nr. 9 ( 1 52), septembrie 1 999, p. 1 8.
1 80. Ioan Opriş, De veghe la scrierile lui Constantin Noica, I , în ,,ASTRA",
an II, nr. 3 (7) , 1 999, p. 8 8-89.
1 8 1 . Ioan Opriş, De veghe la scrierile lui Constantin Noica, II, în ,,ASTRA",
an II, nr. 4 (8) , 1 999, p. 8 8-89.
1 82. Ioan Opriş, Mărturii etno-istorice româneşti în raport cu patrimonial
universal, în Fundatia Culturală Română, Reuniunea lnternatională
' '
Cultura Română în lumea contemporană (Braşov, 31 mai - 5 iunie 1 998),

Bucureşti, 1 999, p. 1 5 1 - 1 53.
1 83. Ioan Opriş, O zi la Mănăstirea ortodoxă de la Ellwood City, în „Curierul
Românesc", an X, nr. 1 0- 1 1 ( 1 53-1 54), oct.-nov. 1 999, p. 29.
1 84. Ioan Opriş, Bio-ecomuzeografie, în ,,Argessis", Studii şi Comunicări,
seria Ştiinţele naturii, tom VIII, Anuarul Muzeului Judeţean Argeş, 1 998,
p. 7-1 6.
1 85. Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice la sfârşitul primului
război mondial, în ,,Argessis", Studii şi comunicări, seria Istorie, tom VIII,
Anuarul Muzeului Judeţean Argeş, 1 999, p. 449-459.
22
1 86. Ioan Opriş, Prezenţe româneşti la expoziţiile universale, 1 , în ,,ASTRA",
an II, nr. 8 ( 1 2) , Braşov, 1999, p. 8 1 -82.
1 87. Ioan Opriş, Das Burzenland, o carte magistrală, în ,,ASTRA", an II,
nr. 1 0 (14) , Braşov, 1 999, p. 8-1 1 .
1 88. Ioan Opriş, Dave E. Davis (SUA) - un artist al sculpturii
monumentale, în „Curierul românesc", an XII, nr. 5 ( 1 60) , mai 2000,
p. 20-2 1 .
1 89. Ioan Opriş, Ion I.C. Brătianu ( 1 864- 1 927) . Cel mai de seamă om politic
român din secolul al XX-lea, în „Cuvântul", anul VI (XI), nr. 6 (278),
iunie 2000, p. 8-9.
1 90. Ioan Opriş, I.G. Duca şi clujenii, în „Cuvântul", anul VI (XI), nr. 9, {28 1 ) ,
septembrie 2000, p. 4.
1 9 1 . Ioan Opriş, Ruralistica, partea tradiţiilor, în ,,lanus", nr. l, 2000. Lemnul,
publicaţie a Programului „Tradiţie şi Postmodernitate'', EUROART,
p. 1 36-1 45.
1 92. Ioan Opriş, Istoria saşilor ardeleni de Ernest Wagner, „Transilvania",
Sibiu, 1 /2000, s.m., p. 8 1 -83.
1 93. Ioan Opriş, Exhortation de presse en temps durs, în „Transylvanian
Review", voi. IX, nr. 4, 2000, p. 89-92.
1 94. Ioan Opriş, Arrested poems, în „Transylvanian Review", voi. IX, nr. 4,
2000, p. 1 38-1 44.
1 9 5. Ioan Opriş, Consideraţii privind cercetarea sintezelor rurale
interetnice. Aşezări de pe Valea Hârtibaciului, în „Transilvania",
Sibiu, 1 /2002, p. 1 2-1 8.
1 96. Ioan Opriş, Cine n-are sat priveşte lumea noastră cu uimire şi interes,
în „Satul natal", 1 , 200 1 , Piteşti, p. 5.
1 97. Ioan Opriş, Destinul ilustrat al unei familiii transilvănene: Ion I.
Lapedatu, în „Transilvania'', nr.4/200 1 , p. 2 1 -29.
1 98 . Ioan Opriş, Forme şi soluţii ale arhitecturii noi, în „Itinerar", an l,
sept. 200 1 , nr. 7, p. 1 4- 1 5.
1 99. Ioan Opriş, Istoria Luvrului - istoria destinului asumat, în „Itinerar",
nr. 9-1 0 , 200 1 , p. 22.
200. Ioan Opriş, Impresii şi consideraţii asupra muzeologiei americane
contemporane, în „Revista Muzeelor'', nr. 1 -6/200 1 , 1 -2/2002, p. 1 29-1 36.
20 1 . Ioan Opriş, Câteva date despre viaţă şi opera lui Elie Dăianu, în
„Transilvania", 6/2002, p. 27-30.
23
202. Ioan Opriş, Despre Consiliul Superior al Muzeelor, în „Muzeul
Naţional", XIV, Bucureşti, 2002, p. 3 1 1 -3 1 4.
203. Ioan Opriş, Un simplu registru de vizitatori, în „Muzeul Naţional", XIV,
Bucureşti, 2002, p. 31 5-3 1 9.
204. Ioan Opriş, Virgil Vătăşianu, vizionarul, în ,,Academica", nr. 1 , aprilie
2002, an XII, 1 38, p. 27-28 .
205. Ioan Opriş, Cultul «originalului» muzeal, în ,,Aradul Cultural", Arad,
nr. 1 -2, 2002, p. 5 1 .
206. Ioan Opriş, Idei vechi în forme noi, în ,,Arhitext design", 1/2002, p. 1 8-19.
207. Ioan Opriş, Expoziţiile - examenul muzeografiei, în ,,Itinerar", nr. 1 2/2002,
p. 1 1 - 1 3.
208 . Ioan Opriş, Proiecte, idei şi curente ale noii muzeografii , în „Itinerar",
nr. 1 /2002, p. 1 6 .
209 . Ioan Opriş, Virgil Vătăşianu - sub ochii Securităţii, în Artă. Istorie.
Cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb, Editura Nereamia
Napocae, Cluj-Napoca, 2003, p. 405-423.
2 1 0. Ioan Opriş, Muzeul şi Puterea în ,,Aradul cultural'', Arad, aug. 2003,
p. 46-52.
21 1 . Ioan Opriş, Patrimoniul tehnic - resursă culturală, în Arheologie
industrială. Al 3-lea atelier internaţional - România (septembrie 2003),
Editura Neremia Napocae, 2003, p. 1 7-21 .
2 1 2. Ioan Opriş, Dosarul Istoria României. Noi informaţii din arhiva
Securităţii, în „Dosarele istoriei", nr. 1 0 (86), 2003, p. 1 9-23.
2 1 3. Ioan Opriş, Arhitecturile balneo-climaterice şi importanţa lor, în
Patrimoniul arhitecturii de vilegiatură din România. Primul atelier
naţional, Călimăneşti-Căciulata, 20-22 octombrie 2003, p. 1 3- 1 4.
2 1 4. Ioan Opriş, Completitudinea patrimoniului cultural naţional, în
Patrimoniul religios al României - Permanenţă spirituală europeană,
Bucureşti, 2003, p. 1 05-1 1 3.
2 1 5. Ioan Opriş, Protecting Romania's cultural heritage in a
contemporany and changing context, în Kulturgilterschutz betrifft
uns alle, lnternational Conference on the Protection of Cultural
Property, Suisse, 23-25 sept. 2002, Bem, 2003, Bundesamt fur
Bevălkerungsschutz, Kulturgilterschutz, p. 1 29-1 34.
2 1 6. Ioan Opriş, Cuvânt înainte, în Europa - o casă comună. Arhitectura
tradiţională, Muzeul Satului, Bucureşti, Editura Nereamia Napocae,
2003, p. 5-6.
24
2 1 7. Ioan Opriş, The making of collections of Antiquities in Romania, în
Antique Bronzes in Romania, Bucharest, 2003, p. 8 1 -85.
2 1 8 . Ioan Opriş, Nicolae Titulescu. U n mare Român, un mare European, un
mare contemporan, în „Dosarele istoriei", an VIII, nr. 2 (78), 2003, p. 8-9.
2 1 9. Ioan Opriş, Radiodifuziunea Română - „vinovată" de război , în
„Dosarele istoriei", an IX, nr. 1 (89), 2004, p. 1 0 - 1 3.
220. Ioan Opriş, Aşezări „departe de lume'', în „Ethnos'', nr. 5, Bucureşti,
2004, p. 29-34.
22 1 . Ioan Opriş, Ţăranul în istorie, în Ghidul Ţăranului Român, ed.
româno-engleză, 2004, p. 1 3-31 .
222. Ioan Opriş, Aurel Decei despre emigraţia română, în „Magazin
istoric", sept. 2004, p. 47-51 .
223. Ioan Opriş, Cultural Heritage - a challenge for the 2 1 st century, în
„Revista muzeelor", 4/2004, p. 5-6.
224. Ioan Opriş, Opt decenii de cercetări arheologice sistematice în
judeţul Hunedoara, în Daco-geţii, în ,,Acta Musei Devensis'', Deva,
2004, p. 5-8.
225. Ioan Opriş, Teme fundamentale ale muzeografiei contemporane, în
Studii de muzeologie şi muzeografie, în Omagiu lui N icolae
Răileanu la 60 de ani, voi. 1 , „Tyragetia", Chişinău, 2004, p. 45-54.
226. Ioan Opriş, prezentarea situaţiei României, în Report on Legislative
Reform in the Field of Cultural Heritage, în Council of Europe
Republic of Bulgaria (Ministry of Culture) - Central European lnitiative
(AT04434) , Regional Programme for Cultural and Natural Heritage
in South-East Europe. lnstitutional capacity Building Plan. Interim
Report on Leslative Reform in the Field of Cultural Heritage
(Following the Seminar in Sofia, Bulgaria, 7-9 october 2004) , p. 1 7-22.
227. Ioan Opriş, The Romanian Case, ibidem, p. 1 2 1 - 1 25.
228. Ioan Opriş, Patrimoniul cultural montan şi dezvoltarea durabilă, în
Muzeul Banatului - Timişoara, Festschrift fiir Florin Medeleţ, Zum
60. Geburtstag, Ed. lrton, 2004, p. 357-365.
229. Ioan Opriş, Culture, nature and heritage, editorial în „Naturopa",
Council of Europe, nr. 1 0 /2004, p. 3.
230. Dr. Ioan Opriş, Cultural heritage - a challenge for the 2 1 st century,
„Revista Muzeelor'', nr. 4, 2004, p. 5-6.
23 1 . Dr. I. Opriş, Ultimele însemnări. Ion I. Lapedatu, în „Magazin Istoric",
an XXXIX, s. n., nr. 2 (455) , februarie 2005, p. 5-8.
25
232. Ioan Opriş, O rientări recente asupra arhitecturilor industriale, în
,,Arhitectura", nr. 31 (s.n.), februarie 2005, p. 64-65.
233. Ioan Opriş, Semicentenarul Dobrogei - o aniversare bine pregătită, în
„Peuce", s.n„ III-IV, „Studii şi cercetări de istorie şi arheologie", 2005-2006,
p. 411-4 16.
234. Ioan Opriş, Elogiul muzeografului ales, în Gavrilă Simion, Despre
Muzee - Muzeologie - Muzeografie, Chişinău, Cart Didacr, 2006, p. 7-12.
235. Ioan Opriş, Aurel Decei, Contribuţii biografice, în „Transilvania",
Sibiu, 1-2006, p. 62-68.
236. Ioan Opriş, Relicva patriotismului, în „Cultura", s.n„ an II, nr. 17 (69),
13 aprilie 2006, p. 17-18.
237. Ioan Opriş, Istorici în arhivele Securităţii. Ştefan Meteş, în „Magazin
Istoric", an XL, s.n. nr. 5 (470), mai 2006, p. 50-53.
238 . Ioan Opriş, Un stareţ cernican - erou de război, în „Buletinul
Muzeului Militar Naţional «Regele Ferdinand !»", s.n„ Bucureşti, 2006,
nr. 4, p. 255-259.
239. Ioan Opriş, Ion. I. Lapedatu. Ultimii ani de viaţă, în Ion I. Lapedaru,
Ultimele însemnări, Editura C2 Design, Braşov, 2006, p. 11-18 .
240. Ioan Opriş, Misiunea ortodoxă română în Transnistria ( 19 4 1- 19 46) ,
în „Istorie şi Societate", voi. III, coord. Gh. Buzatu, Stela Cheprea,
Marusia Cârstea, „Editura Mica Valahie", Bucureşti, 2006, p. 26 1-284.
24 1. Ioan Opriş, Atelierele mănăstireşti - continuatoare şi modelatoare ale
industriei casnice ţărăneşti, în „Mousaios'', Muzeul Judeţean Buzău,
voi. XI, p. 331-369.
242. Ioan Opriş, The Bishop Policarp Moruşca (20 . 111. 18 83-26.X. 1958)
and the concern for the American Romanians, în „Muzeul Naţional",
Bucureşti, 2006, p. 339-376.
243. Ioan Opriş, Lideri culturali ardeleni şi modernitatea unor concepte
de protejare a bunurilor culturale ( 1940- 1945) , în ,,Annales
Universiraris Apulensis", series Historica, 1O/I, 2006, p. 25 1-264.
244. Ioan Opriş, Traian Bilţiu-Dăncuş - Contribuţii biografice, în ,,Acra
Musei Maramorosiensis" , V, Sighetu! Marmaţiei, 2006, p. 246-259.
245. Ioan Opriş, Providenţialitatea muzeală, în In honorem Radu Stancu,
Muzeul Judeţean Argeş, Ed. Tiparg - Piteşti, 2007, p. 6 1-68 .
246. Ioan Opriş, U n bursier moldav la Roma, în „Dacia literară", XVIII,
s.n„ nr. 70, 1/2007, p. 2-4.
26
247. Ioan Opriş, Paul Nicorescu şi ieşenii, în „Dacia Literară", (s.n.), nr. 72,
3/2007, p. 1 0- 1 2.
248. Ioan Opriş, Aur pentru coroana Reginei, în „Magazin Istoric", an XLI,
{s.n.), nr. 7 (484), iulie 2007, p. 30-3 1 .
249. Ioan Opriş, Istoria unui portret oficial din Palatul metropolitan
ieşean, în „Dacia Literară", an XVII (s.n.), nr. 73 (4), 2007, p. 53-54.
250. Ioan Opriş, Despre un aşezământ ortodox românesc la Ierusalim, în
,,Argesis", XV, Studii şi Comunicări, s. Istorie, Piteşti, 2006, p. 56 1 -566.
251 . Ioan Opriş, Despre Nicolae Vlădescu, în Opera Omnia. Dr. Arh. Nicolae
Vlădescu, Bucureşti, Igloo, 2007, p. 66-68.
252. Ioan Opriş, Concepte de conservare a bunurilor culturale în dezbaterea
contemporană, în vol. Valenţe ale restaurării româneşti în context
european, Braşov, 2007, p. 5-1 0.
253. Ioan Opriş, The Romanian Museums at the Beginning af a New
Millenium, "Revista Muzeelor", 1 /2007, p. 1 4-36.
254. Ioan Opriş, Cuvânt înainte şi Margareta Moşneaga sau promovarea
sensibilităţii muzeografice, în Zoe Apostolache Sroicescu, Margareta
Moşneaga. Sensul unei vieţi, monografie sentimentală, Editura Fundaţiei
Cumpăna, Bucureşti, 2007, p. 5-7, 1 52-1 58 .
255. Ioan Opriş, Mărturii despre regalitatea română l a Roma, în „Revista
Muzeelor ", an XLII, 2007, p. 35-36.
256. Ioan Opriş, Episcopul Policarp Moruşca {20. III. 1 8 83-26X. 1 958) şi
stăruinţele pentru românii americani, în ,,Angvstia", 1 1 , Istorie-Sociologie,
Ed. Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 1 57- 1 69.
257. Ioan Opriş, Grigore Antipa and Romanian Modern Museology, în
„Travaux du Museum National d'Histoire Naturelle «Grigore Antipa»'',
vol. L, octombrie 2007, p. 563-573.
27
III. RECENZII
1. Ioan Opriş, Lucia Apolzan. The Carpathian Mountains History

Treasure, Bucureşti, 1 986, în „Journal of the National Commision of
Romania for UNESCO", nos. 3-4, 1 987, p. 20 1 -206 (recenzie) .
2. Ioan Opriş, Das Burzenland, o carte magistrală, în ,,ASTRA'', an II,
nr. 10 ( 1 4) , Braşov, 1 999, p. 8 - 1 1 .
IV. ÎNGRIJIRE DE EDIŢII
1. Ioan Opriş, Vasile Drăguţ, Tereza Sinigalia, Colloque sur la conservatio n

et la restauration des peintures murales, Suceava, Roumanie, Juillet,
1 977, B ucarest, 1 980.
2. Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 985.
3. I.I. Russu, Românii şi secuii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1 990.
4. Ioan I. Lapedatu, Memorii, Editura Institutul European, laşi, 1 998.
5. Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1 99 8 .
6. Stelian Popescu, Memorii, Editura Albatros, Bucureşti, 1 999.
7. I.I. Russu, Românii şi secuii, Cluj-Napoca, 1 999 (ediţie lb. franceză) .
8. Ioan I. Lapedatu, Ultimele însemnări, Editura C2 Design, Braşov,
2006.
V. COAUTOR LA CATALOAGE DE EXPOZIŢII
1. Descoperiri arheologice în Regiunea Porţile de Fier (Bucureşti, Belgrad) ,

1 978-1 979.
2. Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică (Bruxelles, Luxemburg,
Haga, Roma, Londra, Paris, Cracovia, Sofia, Viena, Koln), 1 979- 1 98 1 .
3. Tezaurul arheologic al României (Frankfurt/Main, Rotterdam) , 1 994.
4. Monumentele istorice din România (Franp, 1 994) .
28
VI. AUTOR DE SETURI DIAPOZITIVE ŞI FILME DOCUMENTARE
1. Ocrotirea patrimoniului cultural naţional (colab. cu Virgil Cândea) ,

Studioul Al. Sahia, 1976.
2. O crotirea patrimoniului arheologic în România (Animafllm, 1 988) -
set diapozitive.
3. O crotirea monumentelor istorice în România (Animafllm, 1 988) set -
diapozitive.
4. Monumente româneşti din Transilvania (Animafllm, 1 989) - set
diapozitive.
5. Balcic (Andia Film, 1 992).
6. Reşedinţe cantacuzine (Andia Film, 1 993) .
7. Muzeul Naţional Cotroceni (colab. cu Virgil Cândea, Televiziunea
Română, 1 993) .
8. Muzeul Naţional Cotroceni (Andia Film, 1 993).
9. Obiceiuri tradiţionale la români (Fundaţia Culturală Română, 1 999) .
10. Cultura populară tradiţională comparată din Transilvania (Fundaţia
Culturală Română, 2000).
11. Alexandru Lapedatu (Televiziunea Română, realizator Lucia Hossu
Longin, 2004) .
12. Constantin Brâncuşi , Ministerul şi Cultelor, Institutul pentru Tehnică
de Calcul, 200 1 -2005.
29
COLEGUL MEU
Acad. Răzvan Theodorescu
Pe Ioan Opriş îl cunosc de câteva decenii bune. Acest ardelean de

viguroasă statură intelectuală fusese un foarte merituos student al Universităţii
clujene, loc eminent al eminenţilor dascăli arheologi, de la „Jupiter Tonans"
care a fost Constantin Daicoviciu, la flul său harismaticul Hadrian, sau al unor
istorici de artă de prestigiul lui Virgil Vătăşianu. Acesta din urmă pare a- l fl
înrâurit cel mai mult pe Ioan Opriş, de vreme ce, încheindu-şi studiile la
Bucureşti, el avea să-şi dea doctoratul, în 1 983, cu ilustrul autor al „Istoriei
artei feudale în tările române". Subiectul tezei - activitatea Comisiei
'
Monumentelor Istorice, secţia Transilvania - indica din start preocuparea

tânărului învăţat pentru tot ce însemna operă de restaurare a monumentelor
istorice din provincia românească care îi stă, probabil, cel mai mult la inima lui
Ioan Opriş.
I-am urmărit activitatea muzeografică la Cotroceni, am avut bucuria să flu
printre cei ce i-au omologat calitatea de cadru universitar, dar, mai ales, i-am
aplaudat realizările sale, din 1 999, de la Fundaţia Culturală Română, unde ştiu
că a colaborat fructuos cu scriitorul şi academicianul Augustin Buzura, mai ales
cu prilejul acelui răsunător succes de imagine care a fost prezenp României la
Smithsonian Institutions Folklife Festival din Washington. Mi s-a vădit,
atunci, indirect, prin mărturii din mai multe surse, capacitatea managerială a
lui Ioan Opriş şi această împrejurare m-a condus către decizia pe care am luat-o
în decembrie 2000. Nominalizat pentru funcţia de ministru al culturii şi
cultelor, în momentul în care mi-am alcătuit micul „cabinet", printre cei cinci
secretari de stat l -am ales tocmai pe Ioan Opriş ca demnitar însărcinat cu
coordonarea zonei patrimoniului cultural naţional. Muzeele şi monumentele
istorice - o sferă apropiată mie, din pricini de tot evidente - intrau pentru
patru ani în grija celui care predă studenţilor muzeologia şi care scrisese mult
despre edificiile ce constituie zestrea noastră mult clamată şi, din păcate, des
abandonată. Şi-a îndeplinit misiunea, pot să o spun cu tărie, Într-un mod
remarcabil. A călătorit mult în ţară, a organizat evenimente muzeale, a
31
Răzvan Theodorescu
reprezentat peste hotare, cu multă ştiinţă, cultura românească, iar de câteva ori
am putut să constat, pe viu, eficacitatea sa: acesta a fost cazul, îmi amintesc, cu
Anul Cultural românesc în Suedia din 2002, unde expoziţiile coordonate de
Ioan Opriş au fost, din nou, un eclatant succes, aşa cum ştiu că au fost şi altele,
la Beratzhausen, Ulm sau la Vatican, ca să citez cazuri unde am fost şi eu
implicat.
În paralel cu activitatea ministerială Ioan Opriş a rămas cercetătorul
aplicat, meticulos, sagace şi în această sferă aşi aşeza investigaţiile sale în arhive.
Mai ales în cele ale fostei Securităţi, punând în lumină - „sine ira et studio" -
documente, dar mai ales destine ale unor istorici din generaţiile mult încercate
ale veacului trecut (m-am numărat printre ei şi am avut satisfacţia să văd, cu
emoţie şi melancolie, mărturii de acest fel identificate de studios) .
Cărţile, articolele, expoziţiile datorate de ani buni lui Ioan Opriş ne
dovedesc cu asupră de măsură că acest coleg al meu şi al nostru rămâne o
conştiinţă vie a prezentului. La o frumoasă aniversare îl salut cu afecţiune şi îi
urez succese pe măsura tradiţiei pe care a instaurat-o.
32
I.AUDATIO - IOAN OPRIŞ
Dr. ing. Grigore Popescu
Într-o lume în care societatea se redefineşte permanent sub impulsul

tehnologiei, una dintre probleme este corelarea noilor instrumente cu valorile
tradiţiei culturale. Cu alte cuvinte, de a folosi noile tehnologii ale informaţiei şi
comunicaţiilor pentru a contribui la facilitarea accesului la patrimoniul cultural
al omenirii. Instrumentele există, rămâne ca să se asigure conţinutul cultural,
ceea ce înseamnă o muncă îndelungată şi, nu de multe ori, monotonă.
Aceste lucruri care par banale astăzi arătau puţin altfel în contextul anilor '90,
când încă se mai agitau temeri faţă de emergenţa unei lumi dominate de maşini
care puteau deveni incontrolabile, generate de noutatea şi extinderea
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor şi alimentate mai degrabă de confuzia
între planul ştiinţei şi cel speculativ al ficţiunii cu aparenţe şiinţiflce. Integrarea
rapidă a noilor instrumente digitale, alături de modalităţile clasice şi în sprijinul
acestora, a fa.cut uitată agitaţia de acest fel. Dar atunci, puţini dintre specialiştii
domeniilor umaniste se arătau interesaţi de o alăturare a preocupărilor lor la
cele ale puţin prea originalilor manipulatori ai mediilor digitale.
Printre primii care au intuit potenţialul posibilei asocieri interdisciplinare
a fost profesorul Ioan Opriş. Ocazia care a prilejuit începutul colaborarii cu
specialiştii IT din Institutul pentru Tehnică de Calcul - ITC - a constituit-o
participarea României la Smithsonian Folklife Festival, la Washington în 1 999.
Cu această ocazie, la iniţiativa sa, au fost realizate un site de web, un ghid
interactiv multimedia şi CD-ROM-ul multimedia interactiv bilingv „Obiceiuri
tradiţionale la Români". Succesul indubitabil al acestei iniţiative se poate
măsura şi prin surpriza produsă asupra specialiştilor şi vizitatorilor, aceştia din
urmă în număr de peste un milion, din ţara cea mai avansată în privinţa
tehnologiilor digitale.
Colaborarea a continuat, la iniţiativa şi sub coordonarea profesorului
Ioan Opriş, cu alt CD-ROM multimedia interactiv, de data aceasta trilingv,
„Cultura tradiţională comparată din Transilvania", apoi CD-ROM-ul bilingv
„Brâncuşi", cel mai remarcabil document multimedia referitor la marele
33
Grigore Popescu
sculptor realizat până acum, şi mai departe domnia sa participând, până astăzi,
la lucrări ca „Muzeul virtual al Deltei Dunării" şi contribuind la realizări
importante, unele dintre ele mai puţin spectaculoase, dar constituindu-se în
instrumente complexe şi evoluate pentru asigurarea accesului deschis la
patrimoniul cultural naţional.
Am fost foarte impresionaţi de capacitatea sa de a mobiliza şi coordona
colective de autori formate dintr-un număr mare de specialişti aparţinând unor
domenii diverse şi având personalităţi diferite, de flexibilitatea faţă de cerinţele,
nu intotdeauna comode, ale mediilor digitale.
Intuiţia sa a fa.cut ca să îşi dedice o bună parte din preocupările sale
transferului valorilor culturale în mediul digital şi astfel să susţină proiecte în
acest sens care s-au soldat cu rezultate concrete. Astfel, şi datorită acestor eforturi
Muzeul National de Artă are astăzi unul din cele mai remarcabile site-uri de
,
web, aşezat pe o bază de date multimedia substanţială, iar monumentele aflate

în patrimoniul UNESCO sunt, la rându-le, prezentate într-o formă deosebit de
atractivă pe web. Multe proiecte din aria aplicării tehnologiilor digitale se referă
la zona etnografiei. În acest fel, efortul său substanţial se alătură eforturilor
adevăraţilor oameni de cultură de a prezerva valorile locale, în contextul unei
globalizări inevitabile care le-ar putea pune în pericol.
Personalitatea sa încântătoare şi civilitatea relaţiilor cu colaboratorii,
respectul pe care îl impune competenţa sa ştiinţifică, au fa.cut ca de-a lungul
acestor ani profesorul Ioan Opriş să se numere printre persoanele întâmpinate
cu cea mai mare simpatie în colectivul cu care a colaborat în ITC.
Pe lângă toate urările care se fac în asemenea ocazii şi la care toţi
specialiştii IT cu care a colaborat profesorul Ioan Opriş se asociază cu bucurie,
ar mai fi de adăugat şi o dorinţă: să fie cât mai des alături de ei, făcându-i să se
simtă mândri de faptul că participă la cauza nobilă a „culturalizării" lumii
digitale, activitate care şi-a găsit în domnia sa un deschizător de căi pline de
semnificaţie şi al căror capăt încă este departe.
34
PROFESORUL IOAN OPRIŞ - O PERSONALITATE
A MUZEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI SUB SEMNUL
CREAŢIEI DURABILE
Dr. Crişan Muşeţeanu
Radu Coroamă
Dr. Doina Pungă
A vorbi despre profesorul universitar Ioan Opriş, personalitate care se

exprimă printr-o mare diversitate de valenţe creatoare, dominând cu autoritate
complexul domeniu al patrimoniului cultural naţional şi, deopotrivă, al
muzeologiei contemporane, reprezintă cu siguranţă un demers emoţional,
circumscris respectului şi admiraţiei colegiale.
Cercetător dăruit cu intuiţia şi vocaţia restituirilor istorice, diplomat cu
vorba măsurată, mereu calm şi zâmbitor, om de aleasă cultură, fondator al unor
prestigioase instituţii muzeale şi catedre universitare, pedagog şi creator de
şcoală, manager dinamic şi vizionar, profesorul a rezistat, prin verticalitate
asumată, vicisitudinilor unui trecut nu prea îndepărtat şi neproductivei inerţii
umane.
O sinteză pe care o dorim a fi evocatoare, are acum menirea de a
evidenţia câteva dintre direcţiile şi motivaţiile care i-au asigurat impresionanta
evoluţie şi deplina împlinire.
Dăruit cu o mobilitate excepţională, proprie numai anvergurii ştiinţifice,
Ioan Opriş s-a aşezat cu temeinicie şi durabile rezultate între tainele istoriei şi
destinul muzeologiei româneşti. Am ales astfel, având mereu în memorie
statura sa dinamică şi generatoare de idei, predestinată actului creator, doar
câteva coordonate şi linii evolutive din care se poate recompune secvenţial un
portret cu adevărat impresionant.
La originea creafiei sale în domeniul patrimoniul cultural se află
cunoaşterea valorilor acestuia, relaţionată orizontului legislativ şi cadrului
cultural internaţional, cunoaştere concretizată în realizarea primei baze de date
centralizată la nivel naţional. Au urmat momente de cumpănă, înaintea
pragului istoric din Decembrie 1 989. Măsura puterii creatoare a profesorului
35
Crişan Muşereanu, Radu Coroamă, Doina Pungă
Ioan Opriş şi-a dovedit anvergura odată cu venirea sa la conducerea Direcţiei

Muzeelor şi Colecţiilor din noul Minister al Culturii şi, ulterior, a Direcţiei
Generale pentru Patrimoniu Cultural Naţional.
Atunci, în acei ani ce reclamau o nouă şi temeinică abordare conceptuală
şi practică, fructificând ani îndelungaţi de acumulări şi meditaţii, a apărut un
nou concept şi s-a întemeiat un inedit Program - Programul Dacia Prot Pat.
Conceput ştiinţific, Într-o tonalitate optimistă şi istoric vizionară, ca vastă
strategie naţională, Programul D acia Prot Pat, viabil prin ecourile sale cu
putere regeneratoare, îşi dovedeşte şi acum durabilitatea.
Contribuţia metodologică a profesorului Ioan Opriş, ca autor şi ca înalt
administrator al patrimoniului cultural, director general şi Secretar de Stat în
Ministerul Culturii şi Cultelor a fost esenţială. I se datorează elaborarea
legislaţiei specifice pentru protecţia monumentelor istorice, a patrimoniului
arheologic, a patrimoniului cultural mobil, pentru muzeele şi colecţiile publice,
entuziastele grupuri de lucru, la care au participat generaţii diferite de
specialişti, fiind formate sub atenta sa îndrumare. Profesorul Ioan Opriş a
promovat un sistem instituţional eficient şi novator în politicile şi strategiile
privitoare la patrimoniul cultural, a relansat conferinţele de artă, arheologie,
carte rară, a iniţiat premii şi distincţii pentru specialişti.
Cunoscător avizat al orizontului internaţional, Ioan Opriş şi-a propus
revitalizarea tuturor palierelor structurale ale activităţilor specifice domeniului
şi, din această perspectivă, sunt binecunoscute şi au marcat istoria culturală a
acestor ani programele pe care le-a iniţiat şi coordonat pentru a promova peste
hotare valorile şi dimensiunea europeană a patrimoniului naţional - ,,Anul
României în Suedia", ,,Anul României în Marea Britanie'', ,,Anul Internaţional
Constantin Brâncuşi", „Programul Regional de Patrimoniu Cultural al Consiliului
Europei 2003-2005'', „Programul muzeal bilateral româno-american:
Metropolitan Museum of Art şi Muzeul Naţional de Istorie a României".
Experienţa practică şi implicarea directă au determinat abordări teoretice
de importanţă majoră, înscrise în seria volumelor, studiilor şi articolelor
publicate în ţară şi în străinătate sau prezentate în cadrul a numeroase reuniuni
şi conferinţe internaţionale. Orizontul de interes al acestora este de o
copleşitoare vastitate, de la problematica cu adânci reverberaţii a protecţiei
patrimoniului cultural, realuată ca leit-motiv al strategiei naţionale, la tradiţiile,
istoria, valoarea şi destinul acestuia în contextul dialogului internaţional.
Problematicii patrimoniului cultural naţional i se adaugă a altă imagine a
36
Profesorul Ioan Oprii - o personalitate a muzeografiei române1ti.
personalităţii profesorului Ioan Opriş şi anume aportul creator în domeniul

muzeografiei şi al ştiinţei muzeologice.
Strategia privitoare la reţeaua muzeelor din România a debutat sub
semnul reformei în 1 990, în paralel cu reala reevaluare a situaţiei acestora.
ltinerariile atent alcătuite, la care au participat alese echipe interdisciplinare,
cuprindeau, Într-o unică viziune, atât muzeele cât şi harta monumentelor. Pe
drum, în sălile de muzeu sau în faţa bisericilor şi cetăţilor medievale, în timpul
vizitelor la autoritătile locale, sau târziu în noapte, se sintetizau informatiile, se
, ,
discutau aprins soluţiile şi programele viitoare. În acelaşi timp, se forma şi noul

profil al specialistului de muzeu iar discuţiile cu profesorul Ioan Opriş se
transformau în cursuri de înaltă tinută academică pentru toti cei care îl
' ,
însoţeau.
Ioan Opriş a descifrat cu pertinenţă coordonatele pe care se aşează noua
dinamică socială, dominată de circuite şi schimbări uneori imprevizibile la nivel
mondial, în care „noutatea şi inovaţia" se impun în „Cetate", modificând
personalitatea, spiritul şi nivelul de receptare al auditoriului previzibil. A venit
timpul, subliniază adesea colegul Ioan Opriş, ca muzeele să-şi găsească metode
rapide de adaptare, pentru a păstra în continuare „pentru eternitate, propria
noastră imagine, cu limitele şi cu performanţele ei". Este aceasta o voce care,
prin amplitudinea sa, se impune a fi ascultată cu atenţie; este totodată o
chemare către originalitate şi modernitate.
Cu trecerea timpului, aducând un plus de valoare, toate acţiunile
profesorului au avut drept efect recunoscut modernizarea şi dezvoltarea
muzeelor româneşti, a managementului muzeal şi a gândirii muzeografice.
Un exemplu care se înscrie în istoria contemporană a muzeelor este deschiderea
pentru public a Muzeului Naţional Cotroceni, instituţie prestigioasă, pe care a
fondat-o cu o admirabilă vocaţie de ctitor şi pe care a condus-o către acordarea
în 1 994, la Belfast, a unei prestigioase menţiuni speciale EMYA. Ioan Opriş a
iniţiat, având alături o echipă tânără şi entuziastă de specialişti, colocviile
tematice naţionale ale muzeului, volumele de studii dedicate artei decorative şi
volumele „Cotrocenii în istorie". Sunt acestea evenimente şi manifestări
ştiinţifice care au devenit tradiţionale şi care definesc profilul Muzeului
Naţional Cotroceni. Misiunea muzeului, concepută şi definită de Ioan Opriş, a
fost şi a rămas aceea de a cerceta istoria şi arta românească în dialog cu
particularităţile specifice unei zone cu conotaţii şi particularităţi atât de diverse.
Sub directa sa coordonare, cercetarea ştiinţifică a căpătat un alt nivel
de recunoaştere în muzeele româneşti, prin înfiinţarea posturilor de
37
Crişan Muşeţeanu, Radu Coroamă, Doina Pungă
cercetători. A fost mereu convins de necesitatea majoră a revitalizării, pe un

alt plan, a pedagogiei muzeale. Considerând publicul drept „singurul nostru
j udecător", Ioan Opriş este cel care, împreună cu un grup de entuziaşti, a
iniţiat în anul 1 991 Colocviile Naţionale de Pedagogie Muzeală şi apariţia
unei serii de patru Caiete metodologice instrumente de referinţă pentru
-
recunoaşterea demnităţii educatorului de muzeu în ansamblul specializărilor

specifice din care se recompune profllul muzeografului în lumea
contemporană. Prin conţinutul dezbaterilor şi prin concluziile formulate,
aceste Colocvii, susţinute convingător de către participanţi, au constituit o
etapă însemnată în istoria pedagogiei muzeale româneşti, disciplină alungată
în anii '80 şi, de atunci, abordată aproape ca o excepţie.
Suntem siguri că spirala progresului, în care se înscrie majoritatea
muzeelor noastre, nu şi-ar fi definit cu atâta claritate parcursul dacă generaţia
medie a multora dintre specialiştii şi tinerii muzeografi nu şi-ar fi desăvârşit
vocaţia sub îndrumarea profesorului, beneficiind de erudiţia şi experienţa sa.
La rândul lor, fructificând darul profesional oferit întotdeauna cu generozitate,
aceştia au creat programe şi evenimente apreciate la nivel internaţional. I se
datorează, aşadar, acumularea de cunoştinţe şi informaţii la zi, interpretate fără
ostentaţie, la un înalt nivel intelectual, Într-o vreme în care documentarea în
străinătate reprezenta pentru mulţi dintre noi un vis cu puţine şanse de a fi
concretizat. Ioan Opriş a creat astfel - marcând prin prestaţia sa profesorală
evoluţia Centrului pentru Formare, Educaţie Permanentă şi Management în
Domeniul Culturii - o adevărată şcoală de muzeografie şi o adevărată familie
de muzeografi şi cercetători cu o pregătire superioară. A comunica cu
personalitatea sa, deschisă întotdeauna dialogului, cu replică adecvată, luminată
de un fin humor ardelenesc, a reprezentat un privilegiu pentru toţi cei care îl
ascultau. De acest privilegiu beneficiază acum şi studenţii săi, alături de
absolvenţii înscrişi la cursurile de masterat şi doctorat.
Experienţa valoroasă pe care a acumulat-o cu perseverenţă de-a lungul
unei existenţe dedicate cercetării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural
este cuprinsă astăzi în numeroasele volume şi studii ce îmbogăţesc ştiinţa
muzeologiei. A fost alcătuită astfel, sub semnătura profesorului, o
impresionantă bibliografie de referinţă, deseori citată şi comentată în
numeroase lucrări ulterioare. Analist atent al muzeologiei contemporane, cu o
rară putere de diseminare în spaţiul românesc a noutăţilor, receptate şi trecute
prin flltrul critic al propriei gândiri, a scris pentru studenţii săi şi pentru noi
toţi Transmuseographia şi Muzeosofia, oferindu-ne interpretări inedite ale
38
Profesorul Ioan Opri[ - o personalitate a muzeografiei românejti.
conceptelor cunoscute sau concepte noi, propuse descifrării şi abordării în

practica muzeografică.
Apreciind patrimoniul cultural şi muzeele ca o necesară „dimensiune a
viitorului", Ioan Opriş este creatorul recunoscut al unui sistem cultural
deschis, cu o puternică forţă regeneratoare.
Considerăm firesc să ne mărturisim acum orgoliul de a-i fi colegi şi îi
dorim, la Ceas Aniversar, deplina împlinire a proiectelor viitoare, sănătate şi
viaţă îndelungată, asigurându-l de o aleasă şi colegială preţuire.
BĂIATUL DE LA „LICEUL DE FETE"
Doru Munteanu
Pe băieţii de la fostul Liceu de Fete din Turda îi priveam cu oarecare

circumspecţie. Nu prea înţelegeam din ce raţiuni aleseseră această şcoală, care,
de altfel, era o instituţie solidă, cu profesori aleşi pe sprânceană şi cu
performanţe remarcabile în activitatea didactică. Dar remanenp în memorie a
şcolilor împărţite pe sexe şi naţionalităţi era destul de puternică prin anii aceia.
Odată cu mixtarea liceelor, lucrurile începuseră să se schimbe şi apăruseră
şi rivalităţile profesionale sau sportive Între instituţii, cu toate că dascălii noştri
aveau grijă să ne „socializeze" în programe comune, cum ar fi excursiile
tematice. Totuşi, spiritul concurenţial exista şi era stimulator pentru competiţiile
adevărate.
Devenise clasic un concurs, „Drumeţii veseli" (cine ştie câştigă) între cele
două licee. Întrebările pentru echipajul liceului de băieţi şi a celui „aşa zis" de
fete erau desprinse din excursia comună în Transilvania (cu vagon de dormit,
timp de două săptămâni) organizată de tatăl meu, profesor de istorie la ambele
şcoli în acea perioadă, 1957-1 958. Echipele au mers „cap la cap" până la
Întrebarea de baraj, iar lovitura de graţie ne-a fost dată de un băiat „de la fete"
pe numele de Ioan Opriş. Ne-am uitat ciudat la el, poate că atunci îl
descoperisem cu adevărat. Bine clădit, cu un păr negru şi creţ, mai degrabă
modest şi timid, dăduse răspunsul cel mai rapid şi cel mai exact la întrebarea
încuietoare: câte urechi au caii de pe basoreliefurile bisericii romano-catolice
din Alba-Iulia? „Trei", a răspuns Opriş, fară şovăială, iar domnul profesor de
istorie declară echipajul „de la fete" câştigător. De atunci, l-am privit cu alţi
ochi pe Nelu Opriş. Deşi era mai mare ca mine cu patru ani, am legat o
prietenie ce s-a consolidat în anul lui de finiş liceal, când îl vizita săptămânal pe
tatăl meu, optând să urmeze facultatea de istorie. Îl priveam cu oarecare
curiozitate, intrigat într-un fel, că-şi alesese istoria. Ca să nu existe nici un
dubiu, Nelu Opriş nu se medita la istorie cu tatăl meu, pentru că pe vremea
aceea nimeni nu concepea aşa ceva. Se meditau doar cei slabi la învăţătură.
Tatăl meu îl îndrăgise pe Nelu şi văzuse în el un viitor istoric, şi n-a greşit
41
Doru Munteanu
deloc, pentru că traiectoria lui intelectuală îl situează, astaz1, printre cei mai
reputaţi cercetători şi valorificatori ai materialului istoric.
Cred că nu greşesc dacă afirm că, pentru mulţi dintre cei care-l cunosc pe
Ioan Opriş, numele lui se leagă (indisolubil) de monumentele istorice, de opera
de păstrare, restaurare şi valorificare a patrimoniului istoric. Dacă privesc în
urmă şi socotesc (ca un contabil) , sunt peste 40 de ani din viaţa şi activitatea
lui, pe care i-a dedicat cu osârdie şi devotament pentru o cauză de multe ori
bagatelizată şi ridiculizată de mai marii zilei. Îndrăznesc să spun că în istoria
„Comisiei Monumentelor Istorice", de la Cuza încoace, Ioan Opriş îşi găseşte
un loc binemeritat, fiind unul dintre cei mai longevivi istorici care au slujit
instituţia, odrăslind în acelaşi timp tineri care şi-au asumat răspunderea pentru
acest inegalabil patrimoniu. Şi, poate, cel mai bun exemplu este fiul lui ce îi
calcă pe urme, întărind zicerea că „aşchia nu sare departe de trunchi". De fapt,
dacă mă gândesc bine, Nelu Opriş copilărind în Turda, vechea Potaissa,
participând de copil la săpăturile arheologice de pe „cetate", petrecându-şi orele
dimineţii juvenile pe lângă muzeul de istorie a oraşului şi pe lângă dascăli ca
tatăl meu, împătimiţi ai adevărului istoric, nu putea să-şi amăgească visul din
copilărie cu altceva. Idealizată şi donquijotească, meseria de istoric e păguboasă
în raport cu cele care fac profi t uri, dar necesară pentru averea naţională a
memoriei unui neam. Şi Ioan Opriş a ştiut asta de la început şi, ca un ardelean
harnic din Câmpia Transilvaniei, şi-a gospodărit temeinic resursele şi ogorul.
Fără să se grăbească, rară să facă valuri inutile, şi-a asumat istoria ca un crez de
viaţă, adunând în timp, din articole şi cărţi, o operă. Munca la muzeu, la
Ministerul Culturii sau la instituţiile monumentelor istorice i-a ocupat cea mai
mare parte a vieţii, risipindu-se cu generozitate şi devotament pentru
patrimoniul românesc. Cadru didactic şi excelent muzeograf a format, cu
înţelegere, pricepere şi vocaţie, zeci de cercetători, ce se afirmă în peisajul
istoriografic. A muncit totdeauna în echipă, stimulându-şi colegii mai tineri şi
pot să spun, rară să greşesc, că a lăsat o şcoală în urma sa.
Cărţile sale sunt puncte de referinţă pentru modul în care cercetarea
trebuie să fie valorificată în scris, indiferent că subiectul abordat e: destinul lui
Aurel Decei, Comisia Monumentelor Istorice, istoricii şi Securitatea, cercurile
culturale disidente sau colecţiile şi donaţiile din România. Cel mai important şi
substanţial capitol al preocupărilor sale este viaţa şi activitatea fraţilor Ion şi
Alexandru Lapedatu, cărora le-a dedicat cinci cărţi, dacă nu mă înşel.
Reeditând memoriile şi amintirile celor doi, însumând părerile
contemporanilor lor, creionând contribuţia fiecăruia la viaţa social-politică şi
42
Băiatul de la „Liceul de Fete ''.
economică a României, Ioan Opriş a reconstituit o epocă şi a restituit memoriei

colective adevărul necesar despre Ion şi Alexandru Lapedatu. Apropierea lui de
istoricul Alexandru Lapedatu poate e şi una sentimentală, pentru că, Într-o
bună măsură, i-a călcat pe urme în funcţiile publice.
Ar mai fl multe de spus, ar mai fl unele de povestit, dar nu mai avem
timp pentru a depăna amintiri. Prietenul meu mai mare, Ioan Opriş,
împlineşte 65 de ani şi nu-mi vine să cred că atâta amar de vreme a trecut peste
noi. Istoria trăită şi rememorată ne-a încărunţit tâmplele, ne-a mai potolit
mişcările energice altădată, şi găsim tot mai des răgazul să povestim despre toate
şi despre nimic. Ioan Opriş mă priveşte cu aceeaşi ochi neastâmpăraţi ca prin
nişte ferestre ale unui suflet tânăr. Îşi muşcă, Într-un gest reflex, mustaţa bogată
şi-mi spune: „Măi, Doruţule, a venit vremea să ne mai şi cruţăm", dar nici el
nu crede şi începe un alt proiect. Bunăoară, a început restituirea pentru
contemporaneitate a lui Vasile Stoica.
Nu pot decât să flu de acord că aşa am fost plămădiţi: să căutăm mereu
în colbul arhivelor, să trudim neostoiţi până când în urma noastră se vede ceva,
iar Ioan Opriş a zidit pentru eternitate lucruri durabile. Aş putea să-i spun
acum, aşa cum se zice la noi, la Turda: La mulţi ani, bade Ioane! pentru cei
patru ani pe care îi are înaintea mea şi mă alătur celor ce ridică în cinstea lui un
pahar de vin de viaţă lungă.
43
„DECEBALUS" LA GERMISARA
Dr. Adriana Rusu Pescaru

Eugen Pescaru
Situl arheologic Germisara se află situat în partea de sud-vest a

Transilvaniei, în judeţul Hunedoara, pe malul drept al râului Mureş, la o
distanţă de aproximativ 1 4 km de Orăştie, în imediata apropiere a drumului ce
lega în antichitate Colonia Ulp ia Traiana Sarmizegetusa (capitala Daciei
romane) de Micia şi Apulum.
Bazinetul depresionar (bazinul Glodului) ce găzduieşte staţiunea
Geoagiu-Băi (352 m altitudine) , este amplasat în partea sudică a Munţilor
Metaliferi, acolo unde terminaţiile acestora încep să se piardă în câmpia şi
terasele Mureşului dându-i un farmec aparte.
Proprietăţile curative ale apelor termale, bicarbonate, calcice, magneziene,
hipotonice cardiovasculare sunt utile la diferite forme de cardiopatie ischemică,
tulburări ale sistemului circulator periferic, afecţiuni reumatismale,
arterosderoză, afecţiuni ginecologice şi gastrointestinale 1 •
Materialele arheologice şi epigrafice, descoperiri întâmplătoare şi ca
urmare a cercetărilor sistematice, au dus la identificarea pe aceste meleaguri a
localităţii antice Germisara. Toponimicul este autentic traco-getic, cu analogii
în sud-vestul Europei şi Asia Mică, fiind format din germ, care înseamnă cald
fierbinte, şi din sara, adică apă. Conţinutul toponimului dacic indică folosirea
băilor înaintea venirii romanilor, fapt confirmat şi de monedele (Thasos,
Apollonia, Dyrrachium, denari republicani, etc.), descoperite la Geoagiu.
Analizând datele existente, suntem în măsură să afirmăm că Germisara
cuprindea în antichitate castrul militar cu canabae, aşezarea civilă şi termae-le.
Castrul identificat, în urma cercetărilor de suprafaţă şi a descoperirilor
întâmplătoare, în hotarul localităţii Cigmău, pe platoul Turiac, în locul numit
1 C. Stoica, Staţiuni Ji izvoare minerale din ,tinutul Hunedoarei, Deva, 1 970; Idem, Consideraţii
fizico-geografice asupra zonei Geoagiu-Băi, în Sargetia, VII, 1 970, p. 307-3 1 4; Idem, Geoagiu-Băi,
Deva, 1 980.
45
Adriana Rusu Pescaru, Eugen Pescaru
de localnici „Progadie" sau „Cetatea Urieşilor", găzduia unitatea militară

Numerus Singulariorum Britannicianorum. Această unitate avea menirea să
apere drumurile ce legau Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Micia de Apulum şi
asigura paza teritoriului, în general. Tot aici au fost cantonate detaşamente ale
Legiunii a XIII-a Gemina despre a căror existenţă stau mărturie inscripţiile
votive şi tegulae ce poartă denumirea unităţii militare.
În vecinătatea castrului se află aşezarea civilă identificată în „Lunca"
dintre Cigmău şi Geoagiu. Pe malul stâng al pârâului Geoagiu existau cariere
de piatră, iar sub actualul oraş Geoagiu se extindea necropola romană.
La aproximativ 5 km nord de castrul de la Cigmău au fost localizate băile
din epoca romană. Urme materiale ce poartă însemnele unităţilor cantonate în
castrul de la Cigmău, descoperite în număr mare şi în cadrul complexului
termal, denotă participarea militarilor celor două trupe la realizarea acestuia.
Cercetările arheologice sistematice începute în anul 1 986 ca urmare a
numeroaselor foraje geologice, au fost efectuate de către IPEG Hunedoara la
comanda OJT Geoagiu-Băi în vederea depistării de noi surse de apă termală
pentru staţiune. În timpul lucrărilor de cercetare geologică, în zona „Dâmbul
romanilor" a avut loc o prăbuşire şi alunecare de teren în urma cărora au apărut
un număr însemnat de monede şi plăcuţe votive din aur de perioadă romană.
Aici, cercetările arheologice ce au urmat, în punctul numit de localnici
„Dâmbul romanilor" din actuala staţiune Geoagiu-Băi, au dus la identificarea
unui complex termal din perioada romană unde au fost stabilite întinderea,
amenajările, modul de utilizare al acestora, precum şi dezvoltarea şi folosirea lui
în perioadele ulterioare.
Mamelonul de travertin şi tuf calcaros pe care au fost identificate termae-le
are o formă circulară cu diametrul de 90 - 95 m.
Complexul (PI. I) a funcţionat în două faze2 : una exclusiv de suprafaţă şi a
doua în subteran şi suprafaţă. În centrul mamelonului se află o cavitate naturală,
rezultat al activităţii apelor termale din subteran. În antichitate, această cavitate, cu
o deschidere la partea superioară de 1 8 x 1 2 m şi o adâncime maximă de
aproximativ 7 m, având formă de pâlnie, era plină cu apă termală. În peregrinările
lor, romanii cantonaţi în castrul de la Cigmău şi împrejurimi au descoperit acest
„lac" şi au constatat efectele benefice ale apelor. Posibil ca, într-o primă etapă, ei să
se fi scăldat chiar în interiorul acestuia. Cu timpul, a început amenajarea unei reţele
2 E. Pescaru, A. Rusu Pescaru, Faze fi etape de amenajare ale complexului termal Germisara
(Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara), în Sargetia, XXVII I , 1 995-1 996, p. 325-339.
46
„Decebalus " la Germisara.
de canale de dirijare a apei de la sursă spre bazinele săpate în pământ şi căptuşite cu

scândură: acestea se aflau la baza mamelonului (inexistente astăzi din cauza
degradării materialului folosit şi a lucrărilor de amenajare a staţiunii) . Canalele au
fost realizate prin cioplire direct în stânca mamelonului, iar în wnele unde aceasta
nu permitea, traseul a fost completat cu tegulae şi mortar anhidric. Pe aceste canale
apa curgea prin cădere. Din acest moment „lacul" devine un loc de cult, în
interiorul lui fiind descoperite peste 600 monede din bronz şi argint, o frumoasă
statuie a zeiţei Diana, realizată din marmură de Bucova, altare votive (dispuse
cândva în jurul cavităţii şi prăbuşite ulterior în interior), precum şi 8 plăcuţe votive
din aur dedicate zeităţilor tămăduitoare şi protectoare ale apelor termale3 (PI. II) .
1 . - Plăcu fă de aur de 22 K; dimensiuni: 1 7x7, 1 cm ; literele de circa
4 mm; greutatea: 26, 1 0 g (PI. III, l a) ; Muz. Deva, i nv. 32263.
Piesa de formă prelungă4, bombată în partea de jos, prezintă în partea
superioară o prelungire ascuţită şi două laterale, încovoiate. Nervura centrală de
deasupra aediculei se termină în menţionata prelungire ascuţită. Nervuri paralele
se află pe toată suprafaţa, în afara aediculei şi a câmpului inscripţiei. În aedicula
(PI. III, 1 b) mărginită de două coloane răsucite, cu capiteluri vegetale şi cu un
acoperiş ornamentat la rândul său cu motive vegetale este reprezentată Diana.
Divinitatea este întoarsă spre dreapta privirii, sprijinindu-se pe piciorul stâng. În
mâna stângă ţine arcul, iar cu dreapta scoate o săgeată din tolbă. Poartă chiton-ul
doric şi are părul strâns într-un coc. În planul al doilea, dincolo de piciorul stâng,
se află ciuta. În aedicula, la picioarele zeiţei, sunt gravate din spate, cu un vârf mai
gros, literele DIA. Câmpul propriu-zis al inscripţiei se află dedesubt şi are marginile
arcuite. Aici literele sunt zgâriate din faţă, cu un vârf ascuţit (PI. III, le) .
Dia(nae) I Corne I !ia Mar I cellin(a).
Traducere: „Dianei (i-a închinat) Cornelia Marcellina".
2. Plăcuţă de aur de 22 K; dimensiuni: 16,8 x 7,1 cm; literele de circa
-
4 mm; greutate: 25,75 g (PI. III, 2a); Muz. Alba Iulia; inv. R8280.
Forma piesei5 , a aediculei şi a câmpului inscripţiei sunt la fel ca la nr. 1 şi
trădează nu n umai acelaşi atelier, ci şi apartenenţa la aceeaşi serie. Prelungirea
din stânga sus este un pic deteriorată, ceea ce ar putea explica şi uşoara
3 I. Piso, A. Rusu, Nymphaeum-ul de la Germisara, În RM!, 1 , 1 990, p. 9-17; A. Rusu, E. Pescaru,

Germisara daco-romaine, În La Politique edilitaire dans Ies provinces de l'empire romain {Actes du r
Colloque Roumano-Suisse, Deva, 1991), Cluj-Napoca, 1 993.
4 I . Piso, A. Rusu, loc. cit., nr. 1; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit., fig. 1 6; Catalog expoziţie
„ Traiano ai confini dell'impero", 1 998, nr. 269/ 1 .
5 I . Piso, A. Rusu, loc. cit., nr. 2 ; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit„ fig. 1 7; Catalog . . . . , 269/2.
47
diferenţă de greutate faţă de nr. 1 . În aedicula este reprezentată Hygia întoarsă

spre dreapta. În dreapta ţine şarpele, căruia îi oferă, cu stânga, un obiect oval,
prins cu două degete. Poartă diademă şi un chiton lung, ale cărui falduri trec şi
peste braţul stâng (Pl. III, 2b) . Literele YGI sunt imprimate în interiorul
aediculei, A în afara ei, toate din spate. Textul din câmpul inscripţiei este
zgâriat pe faţă (Pl. III, 2c) .
(H)ygia(e) I Come I l(ia) Mar I cellina.
Traducere: „Hygiei {i-a închinat) Cornelia Marcellina".
În rândul 1 H a fost omis nu neapărat dintr-o eroare, ci fiindcă în limba
populară nu se pronunţa6 • Numele divinităţii a fost scris de meşter la nominativ,
pentru a se şti cui îi aparţine imaginea, dar dedicanta a folosit în sinea ei dativul.
Aceeaşi Cornelia Marcellina a dedicat şi plăcuţa nr. 1 .
3 . - Plăcuţă de aur de 2 2 K; dimensiuni: 1 1 x 4,6 cm; literele de circa
5 mm; greutate: 3,33 1 g (PI. IV, l a) . M uz. Deva, inv. 345 37.
Plăcuţa7 de formă prelungă, cu marginile laterale arcuite, are marginea de jos
curbă, cu o prelungire triunghiulară ascuţită, străpunsă. Deasupra câmpului
inscripţiei se distinge o nervură centrală. În partea de sus avem de-a face cu un vârf
ascuţit şi două prelungiri laterale încovoiate; marginile sunt decorate cu nervuri
paralele. Limitele câmpului inscripţiei au fost trasate în partea de jos a piesei, ca
ultimă operaţiune în confecţionarea ei {Pl. IV, 1 b). Ultimul rând a fost scris peste
marginea de jos a câmpului inscripţiei, ceea ce arată că Între confecţionarea piesei şi
scrierea textului nu există neapărat o legătură, deci că inscripţia putea fi incizată şi
în afara atelierului. În rândul 1 al celei de a treia litere îi urmează o încercare ratată
sau o literă ştearsă şi nu ne dăm seama dacă aceasta a fost P sau F. Prescurtarea care
se termină în F pare a fi mai firească (Pl. IV, le).
Nym{f(is)J I Baebius I Ingen(uus)
Traducere: „Nimfelor (le-a închinat) Baebius Ingenuus".
Baebius, nomen italic, nu este încă atestat în Dacia. Cognomenul
Ingenuus, scris aici prescurtat, indică o origine socială umilă, poate libertină.
4. - Plăcută de aur de 22 K; dimensiuni: 9,4 x 4, 1 cm; literele: 2,5-4 mm;
.
greutate: 4,25 g (Pl. IV, 2a). Muz. Deva, inv. 34640.

Piesa8 este ruptă în două bucăţi. Are o formă prelungă, bombată în
partea de jos, unde se termină printr-un vârf ascuţit. Sus se disting un vârf
6 H. Mihăescu, La langue latine dam le sud-est de !'Europe, Bucureşti-Paris, 1 978, p. 20 1 .

7 I . Piso, A. Rusu, loc. cit., nr. 3 ; Catalog . , 269/3; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit., fig. 1 8.
. .
8 I. Piso, A. Rusu, loc. cit., nr. 4; Catalog . 269/4; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit„ fig. 19.
. „
48
ascuţit şi două prelungiri laterale foarte încovoiate, formând cu corpul plăcuţei

două orificii aproape rotunde. Modul de decorare ne apare foarte clar. Întâi au
fost trasate cele trei linii longitudinale şi tabula ansata (PI. IV, 2b) , iar apoi
nervurile paralele pe margini. I nscripţia a fost incizată din spate (PI. IV, 2c) ,
ceea ce explică forma literei N.
Nymph I is Lici(nia) I Cale
Traducere: „Nimfelor (le-a închinat) Licinia Cale".
Remarcăm greşita împărţire în silabe Între rândurile 1 -2 şi prescurtarea
nomenului Licinia. Judecând după cognomenul grecesc Cale, dedicanta trebuie
să fi fost liberta unui Licinius, având în vedere că nici o matroană onorabilă nu
purta un astfel de nume.
5 . Plăcută de aur de 22 K; dimensiuni: 1 6,2 x 6,9 cm; literele de circa
-
J
7 mm; greutate: 1 3, 5 3 g (PI. V, l a) ; Muz. Deva, inv. 34536.

Plăcuţa9 are o formă prelungă, cu marginile laterale arcuite şi se termină
jos printr-un vârf triunghiular ascuţit. Vârful de sus a dispărut, iar prelungirea
încovoiată din dreapta este deteriorată. Întâi au fost trasate cele trei linii
longitudinale şi tabula ansata, aceasta din urmă foarte neglijent, apoi au fost
trasate nervurile paralele pe margini (PI. V, 1 b) . Scrierea este întrucâtva
influenţată de cea cursivă, ceea ce se vede mai ales la litera F (PI. V, le) .
NymfI is Dece I balus L u I ci(i) posuit
Traducere: „Nimfelor le-a pus (ca ofrandă) Decebalus, fiul lui Lucius".
De remarcat că Nymfis este scris cu /în loc de ph, iar împărţirea în silabe
este greşită. Cu totul special este numele dedicantului, de care ne vom ocupa în
continuare.
De o continuitate a elementelor dacice în provincie nu se mai pot îndoi
astăzi cei care cunosc cu adevărat istoria Daciei romane. Această continuitate a fost
demonstrată arheologic şi mai puţin prin inscripţii, unde numele traco-dacice
reprezintă circa 2%. Se poate afirma că numeroşi daci se ascund printre noii
cetăţeni, M. Vipii, P. Aelii sau M. Aurelii, şi aşa trebuie să fie 10• Tot atât de
adevărat este că despre nici unul dintre purtătorii de nume traco-dacice din
provincia Dacia nu avem siguranţa că este dac, mai ales că majoritatea sunt călăreţi
în trupele auxiliare. Cunoaştem că în secolul II tracii, deci cei din sudul Dunării,
erau înrolaţi în trupele de călăreţi din Britannia până în Orient, deoarece tactica lor
în lupta călare era socotită cea mai bună şi urmau s-o impună şi altora.
9 I. Pisa, A. Rusu, loc. cit„ nr. 5; Catalog. . „269/5; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit„ fig. 20.
10
I. Pisa, A. Rusu, loc. cit. (cu bibliografia menfionată) .
49
Decebalus Luci(i) este fară îndoială dac, căci Decebalus nu mai trebuie
privit ca un simplu nume dacic, ci ca un determinativ al etniei. El nu poate fi,
deci, purtat de o persoană de o altă origine, nici chiar tracică. Prin structură
numele Decebalus Luci(i) aparţine unui peregrin şi nu, de pildă, unui sclav.
Decebalus este - din punctul de vedere al onomasticii romane - un nume
personal, o poreclă, iar Luci(i) (filius) un patronimic 1 1 • Nu are nici o
importanţă dacă unul sau chiar ambele componente sunt romane. Întâlnim
numai în Dacia zeci de cazuri când tatăl poartă un nume roman, iar flul unul
neroman. Un exemplu apropiat este cel al lui Mucasenus Ce(n}sorini, călăreţ în
garda guvernatorului Daciei. Aici Mucasenus este un nume traco-dacic, iar
Censorinus un nume roman 1 2 •
În ceea ce priveşte datarea inscripţiei din Germisara, nu ne putem afla
după anul 2 1 2, când marea majoritate a peregrinilor din imperiu dobândesc
cetăţenia romană şi, odată cu ea, tria nomina. Pe Decebalus Luci(i) îl putem
data cândva în a doua jumătate a secolului II, ca fa.când parte din a doua sau a
treia generaţie de daci din provincie. Este înstărit, căci altfel nu şi-ar fl putut
permite o ofrandă atât de scumpă şi este destul de bine romanizat, căci se
închină nimfelor şi scrie sau, dacă nu scrie, dictează textul în latineşte. Pentru a
deveni roman îi lipseşte cetăţenia şi, împreună cu ea, tria nomina. Le va
dobândi probabil el sau urmaşul său, dar odată cu asta orice indiciu al originii
dacice se va şterge.
Numele Decebalus este purtat şi după anul 1 06, fiindcă a aparţinut
celebrului rege dac. Îl întâlnim, de asemenea, în Moesia Inferior, Pannonia,
Britannia, în Latium şi chiar la Roma printre sclavi, peregrini şi cetăţeni, între
care soldati. '
În fenomenul romanizării trebuie ţinut seama de o serie de factori, inclusiv

de cei psihologici. Survine şocul cuceririi. Nu ştim cum a scăpat cu viaţă sau de
sclavie tatăl sau bunicul lui Decebalus, dar nu avea nimic de c�tigat dacă apărea
în viaţa publică purtând un nume dacic. Şi-a zis sau i s-a zis Lucius 1 3 •
6. Plăcuţă de aur de 22 K; dimensiuni: 9,5 x 3,5 cm; greutate: 2,3 1 g
-
(Pl. VI, l a) ; Muz. Deva; inv.35358.

Piesa este de formă alungită, tronconică, cu partea inferioară uşor
bombată şi rotunjită, terminată Într-un pinten de formă trapezoidală. La partea
1 1 I. Piso, A. Rusu, foc. cit., p. 12.

12 Ibidem.
1 3 Ibidem.
50
superioară, în axul longitudinal, se termină cu un vârf ascuţit şi două elemente

arcuite, dispuse simetric faţă de acesta. Pe toată suprafaţa piesei sunt trasate
nervuri paralele, oblice, plasate simetric faţă de trei nervuri longitudinale 14•
Într-o aedicula sau tabula, plasată central în partea inferioară a piesei,
apar trei personaje feminine, reprezentate până în zona genunchilor, în poziţie
statică, în semiprofl.l, orientate spre stânga (PI. VI, 1 b) . Cele trei divinităţi
reprezentate, probabil Nymphae-le, sunt înveşmântate în chiton lung şi au părul
strâns în coc. O descriere detaliată a acestora este destul de. dificilă, din cauza
stării de conservare a piesei.
Plăcuţa nu poartă inscripţie.
7. - Plăcuţă de aur de 22 K; dimensiuni: 1 6 x 7,4 cm; greutate:
1 2, 54 g (PI. VI, 2) ; Muz. Deva; inv. 3 5 5 5 2 .
Are o formă prelungă, cu marginile laterale arcuite şi terminată în partea
de jos, bombată, printr-un vârf triunghiular. Prelungirea ascuţită de sus şi
prelungirile laterale au dispărut. Au fost trasate trei linii longitudinale, iar
spaţiul dintre ele nu a fost ornamentat decât cu patru linii curbe în partea de
jos. Ornamentul cu nervuri paralele nu există decât pe margini. Nu poartă
inscripţie 1 5 •
8 . Plăcută de aur de 2 2 K; dimensiuni: 7, 1 x 3,3 cm; greutate: 1 ,09 g
-
(PI. VI, 3 ) ; Muz. Deva, inv. 345 3 8 .

Piesa a suferit deformări, iar prelungirile de sus sunt rupte. S e observă
aceeaşi prelungire ascuţită jos, aceleaşi trei linii longitudinale şi, în afara lor,
decorul cu nervuri paralele. Nu poartă inscripţie 16 ·
Plăcuţele sunt realizate din foiţe de aur de 22 K, cu grosimea de 1 mm
sau mai puţin, în tehnica „au repousse", folosindu-se şi matrice de lemn.
Plăcuţele nr. 1 şi 2 au fost lucrate cu aceeaşi matrice.
Lungimea pieselor variază Între 7, 1 cm şi 1 7 cm, iar greutatea între 1 ,09 g
şi 26, 1 O g. Împreună cântăresc 88,90 g. Au o formă prelungă şi lăţită în partea
de jos. Piesele cu nr. 1 şi 2 sunt rotunjite jos, pe când nr. 3-8 se termină cu o
prelungire triunghiulară ascuţită, care, la piesa nr. 3, este străpunsă. Cu
excepţia, poate, a piesei cu nr. 8, aceeaşi prelungire a existat şi sus; ea s-a păstrat
la plăcuţele nr. 1 -4. Toate plăcuţele au, în afară de cea cu nr. 8, câte o nervură
14 E. Pescaru, în Sargetia, XXI-XXIV, 1988-199 1 , p. 663-666; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit., fig. 2 1 ;
Catalog . . . , 269/8.
1 5 I. Pisa, A. Rusu, loc. cit., nr. 6; Catalog . . . , 269/6; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit., fig. 23.
16
I . Pisa, A. Rusu, loc. cit., nr. 7; Catalog . . . , 269/7; A. Rusu, E. Pescaru, loc. cit., fig. 22.
51
centrală, care la nr. 7 apare pe toată lungimea piesei. Plăcuţele 1 şi 2 au în câte

o aedicula imaginea diviniţăţii, sub care se află câmpul inscripţiei cu marginile
laterale arcuite. La piesele cu nr. 3-5 câmpul inscripţiei se află în câte o tabula,
care la nr. 4 şi 5 are anse. Plăcuţele de la nr. 7 şi 8 sunt lipsite de inscripţii. Tot
într-o tabula la plăcuţa nr. 6 întâlnim imaginea a trei divinităţi - nimfele.
Toate plăcuţele au, pe întreaga suprafaţă liberă sau numai pe margini, nervuri
succesive în formă de brăduleţ sau de os de peşte.
În întregul imperiu sunt cunoscute până acum circa 1 00 de piese
asemănătoare. Cifrele şi cele mai importante informaţii sunt precizate în
lucrarea lui R. Noll, Das Inventar des Dolichenuz-heiligtums von Mauer an der
Uri (Noricum), Wien, 1 980, unde este analizat inventarul celei mai bogate
descoperiri arheologice facute vreodată pe teritoriul austriac. Din tezaurul de la
Mauer an der Url fac parte 28 de plăcuţe ca acelea de la Germisara, dar de
argint 17 • P. Merlat a văzut în forma acestor plăcuţe o combinaţie între vârful de
lance şi frunza de palmier 18 • Părerea generală este că ele ar fi de inspiraţie
orientală 1 9• Evident, influenţe orientale putem întâlni în orice loc şi în orice
manifestare spirituală. Aportul Orientului în chestiunea plăcuţelor trebuie
privit cu multă prudenţă atât timp cât, cu excepţia Pessinuntului, importantul
centru al religiei galatine, nu le găsim nicăieri în lumea orientală. Cele circa 1 00
de piese au fost descoperite în Britannia, Germania, Gallia, Noricum,
Pannonia, Moesia Superior, iar în Italia doar în zona alpină. Cele mai apropiate
geografic de Dacia sunt descoperirile de la Tekija pe Dunăre, din Moesia
Superior, şi de la Adony din Pannonia20 • Putem spune, deci, că piesele sunt
caracteristice provinciilor nordice şi, din ceea ce s-a constat până acum, în
special, mediului celtic. Rămâne de explicat cum s-a ajuns la o asemenea formă
a plăcuţelor. Cert este că ele au fost, cel mai adesea, închinate nu unor
divinităţi aparţinând panteonului greco-roman, ci unor divinităţi orientale sau
autohtone. Când întâlnim divinităţi facând parte din panteonul greco-roman,
avem de obicei de-a face cu interpretatio Romana21 • În stabilirea ponderii
divinităţilor orientale trebuie să ţinem seama de faptul că totalul celor 25 de
17 R. Noll, Mauer an der Uri, p. 52 sqq.

1 8 P. Merlat, „Rev. Arch", XLIII, 1 954, p. 188; Idem, Jupiter Dolichenus, p. 1 87; R. Noii,
Mauer an der Uri, p. 75-76; R. Degen, Zeitschriftfar Archdologie und Kunstgeschichte, XXXVI II,
4, 1 98 1 , p. 244-249.
19 G. Behrens, Mainzer Zeitschrift, XXXVI , 1 94 1 , p. 1 8; R. Noii, loc cit.
20 R. Noll, Mauer on der Uri, p. 72-75.
2 1 Idem, op. cit. , p. 75.
52
„Decebalus " la Germisara: ·
piese închinate lui Iupiter Dolichenus sau perechii sale provine din numai două
descoperiri, cele de la Mauer an der Uri şi de la Heddernheim22 • Plăcuţele nu
sunt, deci, tipice pentru cultul lui Dolichenus.
Două din cele cinci plăcuţe de la Germisara poartă atât numele cât şi
imaginea divinităţilor, şi anume ale Dianei şi Hygiei. Alte trei poartă numai
numele divinităţilor, care sunt nimfele; o alta poartă doar imaginea
divinităţilor, mai mult ca probabil nimfele în număr de trei. Ultimele două,
care nu sunt scrise, se află probabil în legătură tot cu cultul nimfelor.
Toate divinităţile de la Germisara par să aparţină panteonului greco-roman.
Din cele circa 1 00 de plăcuţe cunoscute până acum în imperiu 2 sunt de
bronz, 9 1 de argint şi 7 de aur. Descoperirea de la Germisara dublează, deci,
numărul celor din urmă. Dintre plăcuţele de aur cunoscute până acum, numai
despre una, de la Carnuntum, ştim cui i-a fost închinată, şi anume lui Sol13•
G. Loeschke a văzut o legătură între cultul lui Dolichenus ş i fabricarea din
argint a pieselor votive24 , dar a fost contrazis de P. Merlat şi R. Noll, potrivit
cărora materialul era ales după posibilităţile financiare ale dedicanţilor şi după
resursele locale. AI fi însă ciudat ca toţi dedicanţii de la Mauer an der Uri să-şi
poată permite numai ofrande de argint, iar toţi dedicanţii din Germisara să-şi
poată permite numai ofrande de aur, având în vedere şi apropierea de centrul
minier din Munţii Apuseni.
Fiecare divinitate avea pretenţiile ei în ceea ce priveşte ritualul,
mirodeniile sau metalul din care erau confectionate ofrandele. Dacă lui
,
Dolichenus i-au fost închinate atâtea plăcuţe de argint şi nici una din alt metal,
înseamnă că această divinitate prefera argintul.
Revenind la Germisara, divinităţile adorate sunt vindecătoare prin
excelenţă, ca Hygia, sau vindecătoare în cazul dat, ca nimfele şi Diana.
Deoarece dorinţa de însănătoşire este una dintre cele mai puternice, relaţiile cu
cel care te vindecă au fost şi în antichitate cu totul speciale şi poate că în asta
trebuie să căutăm explicaţia ofrandelor de aur.
Cum erau oferite divinităţii asemenea plăcute? În ce priveşte plăcuţele de
la Germisara, în primul moment s-a crezut că ar fi fost aruncate în apă
împreună cu monedele. Depunerile votive în fântâni şi în izvoare sunt bine
22
P. Merlat, fupiter Dolichenus, p. 1 89; R. Noii, Romost, III, 1 975, p. 1 7 1 .
23 R Noii, op. cit., p . 1 67- 1 70,
nr. 2 ; pentru celelalte plăcuţe de aur op. cit., p . 167, 170 sqq;
idem, Mauer an der Uri, p. 72-75.

24 G . Loeschke, „Bjb", CVII , 1 90 1 , apud P. Merlat, fupiter Dolichenus, p. 1 84.
53
cunoscute atât în preistorie, cât şi în antichitate. În cazul nostru lucrurile s-au

petrecut altfel, căci plăcuţa cu nr. 3 este străpunsă în partea de jos de un cui, iar
în textul plăcuţei nr. 5 este folosit predicatul posuit, nepotrivit dacă urma a fi
aruncată în apă. P. Merlat presupusese că plăcuţele erau fixate cu ajutorul unor
orificii pe o suprafaţă verticală25 • R. Noll observă însă că numai patru dintre
plăcuţele cunoscute prezintă orificii, între care nici una dintre cele de la Mauer
an der Url26. Bazându-se apoi pe imaginea reliefului din Villadecanos, socoteşte
că piesele ar fi putut fi fixate cu ajutorul vârfului de jos în nisip, pământ sau în
crăpătura unei scânduri. Nu vedem de ce asemenea ofrande nu ar fi putut fi
expuse în mai multe feluri. În ce priveşte plăcuţele de la Germisara, piesele cu
nr. 1 şi 2 nu se termină în partea de jos printr-un vârf ascuţit, deci nu puteau fi
fixate aşa cum a presupus R. Noii. Credem ca toate erau agăţate de un perete cu
ajutorul prelungirilor laterale din partea de sus. Ajunge, spre a ne convinge, să
examinăm plăcuţa nr. 4 de la Germisara, cea cu cele mai încovoiate urechiuşe.
Piesa nr. 3, la care urechiuşele nu sunt destul de încovoiate, este găurită în
partea de jos, drept măsură de siguranţă, cu un cui. Plăcuţele puteau fi agăţate
pe un perete de lemn cu ajutorul cuielor sau puteau fi cusute pe un material.
Această ultimă soluţie este sugerată de fir ul de aur găsit în orificiul uneia dintre
piesele de la Tekija27 •
Nici pe plăcuţele de la Germisara, nici pe cele din restul imperiului n u
apar decât numele unor persoane de origine socială de jos. N u întâlnim între
ele nici ofiţeri superiori, nici demnitari civili, nici măcar simpli soldaţi, aceştia
dedicau altare şi statui şi făceau sacrificii deoarece asemenea acţiuni se înscriau
în concepţia despre mos maiorium şi despre propria respectabilitate. Plebea,
femeile de origine modestă şi, în general, humiliores se mulţumeau de obicei cu
acţiuni mai puţin spectaculoase, dar nu lipsite de fastul religios.
Plăcutele de la Germisara au fost realizate, aici, Într-un atelier ce flinta
, , în
apropierea minelor de aur ai cărui meşteri erau organizaţi Într-un collegium
aurariorum, care închină, chiar, un altar zeului suprem lupiter28 •
15 P. Merlar, Jupiter Dolichenus, p. 1 84.

26 R. Noll, Mauer an der Uri, p. 76.
27 Dj. Mano-Zissi, Les trouvailles de Tekija, 1 957, nr. 34, pi. 23, apud R. Noll, Mauer an der Uri,
p. 75-76, nr. 1 8.
28 CIL, III, 941 ; I. I. Russu, /DR, III/3. nr. 235.
54
VOR FI SALVATE DE LA RUINARE BISERICILE
RUPESTRE DIN VECHIUL COMPLEX MONAHAL DE
LA ŞINCA VECHE?
Dr. Florea Costea
La întoarcerea din cea de a patra sa călătorie făcută în Ţara Făgăraşului,

Nicolae Iorga aşternea pe hânie şi următoarele rânduri: „Drumul tot înainte duce la
Şinca Veche, una din cele mai bogate aşe-zări româneşti din Ţara Oltului. Numărul
caselor de piatră, cu perdele la multele fereşti de către stradă, e foarte mare. Bogăţia
sătenilor se vede la tot pasul. Cutare din ei ar fi având peste 1 00.000 de florini.
Pometurile sunt de un deosebit bielşug. Până şi stradele par mai late decât aiurea.
Biserica, unită, nu prea are urme din trecut, afară de pomenirea unui
ofiţer român mort supt steagurile stăpânitorilor lui în 1 866. Şi totuşi, de aici,
din această boierime îndrăzneaţă şi înstărită, a plecat unul dintre cei mai mari
cercetători ai trecutului românesc, omul cu puteri neînfrânte şi cu principii
neclintite, care a vrut să dea neamului «hronicul» bogat al tuturor faptelor şi
suferinţilor lui şi a trecut prin viaţă cufundat în acest gând mare, aspru şi
neiertător faţă de alţii, până ce a căzut frânt pe o margine de drum, care era
însuşi locul răzleţ menit a-i fi mormântul. În cimitirul stropit cu flori galbene
căzute din mănunchele pe care ieri le-au adus femeile la biserică, în acest cimitir
unde acel mucenic al credinţei sale în idee nu s-a putut odihni lângă ai săi, mi
se pare că văd rătăcind în singurătate mândră chipul lui Gheorghe Ş incai,
neînduplecat şi neîmpăcat până dincolo de hotarele morţii" 1 •
Nu este singura dată când cel mai mare istoric al românilor dedică pagini
uneia sau celor două Şinei, asemenea celor mai multe localităţi din Ţara Oltului2•
1 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Ardeal /i Ţara Ungurească la anul 1906, p. 50-55.
2 Vezi, spre exemplu, Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal 1i Ungaria, Edirura Ştiinrifkă şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1 989 (îngrijită de Georgeta Penelea) passim, iar asupra aceluiaşi cărturar
p. 308. Facem precizarea ci sub voce Şinca s-a strecurat o confuzie, datorată recenrului editor, la p. 74:
este vorba de biserica-cetate de la Cincu (=Cincu Mare, în apropiere existând şi localitatea Cincşor -
Klein Schenk), şi nu de o cetate a localităfii acum în discurie, confuzia provenind de la fonia
asemănătoare între numele german al Cincului (Gross Schenk=Şenc) şi cel românesc al Şincii.
55
Florea Costea
Păstrând proporţiile, şi semnatarul acestor rânduri se numără printre cei

care au scris despre trecutul celor două localităţi cu acest nume, mai mule
despre sacul-marcă, Şinca Veche, motivul principal fiind oferit de cercetarea
aşezării dacice de pe Dealul Pleşu3, dar şi cel prilejuit de reîntoarcerea la
investigarea „Mănăstirii din Peşteră"4, ale cărei rezultate au fose de curând
încredinţate tiparului5•
Cunoscând profunda pasiune şi grijă a prietenului şi colegului Ioan Opriş
atât pentru monumentele „reper", cât şi pentru cele modeste ale trecutului
nostru6, îndrăznesc să sper că nu am făcut o alegere greşiră atrăgând şi cu
prilej ul omagierii domniei sale atenţia contemporanilor noştri asupra bisericilor
rupestre de la Şinca Veche. Poate că, în felul acesta, ele nu vor rămâne doar cu
zbuciumatul lor trecut.
Şinca Veche este menţionată documentar pentru prima dacă în anul 1 476,
într-un act emis de Basarab cel Bătrân, prin care voievodul muntean întărea
fraţilor Şerban şi Aldea jumătate din sat, împreună cu muntele Nămaia. Următoarea
menţiune are loc peste două decenii, când se întâmplă o altă vânzare-cumpărare
de moşii Între boierii făgărăşeni. În secolele următoare, numele va apărea deseori
cu grafia limbii în care va fi scris: 1 5 1 1 -Sinke; 1 534-Şinca (Puşcariu, Fragmente,
IV, p. 1 03- 1 07) ; 1 590-Synka ( Veress) ; 1 598- 1 659-Sink. La 1 768 apare şi Şinca
Nouă, nominalizată oficial acum dar constituită anterior, din cauze în primul
rând de natură religioasă, dar şi din refuzul localnicilor de a se înrola în armata
imperială7• Desprinderea unei părţi din populaţia românească făgărăşană
reprezintă unul dintre cele mai târzii exemple de roire demografică şi cea mai
recentă creaţie toponimică din zonă 8 • Suntem la 300 de ani de la prima atestare
3 FI. Costea, Aşezarea dacică de le Şinca Veche, în Cumidava, 22-24, p. 7 şi urm; Dacii din
sud-estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii romane, Braşov, 2002, p. 1 72-1 73;
Repertoriul arheologic aljudeţului Braşov, Braşov, 2004 (ediria a II-a), p. 1 24-125.
4 Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 996
(edifie îngrijită de Nicolae Sabău), p. 1 8.
5 FI. Costea, Bisericile rupestre din complexul monahal de la Şinca Veche (jud Braşov), în
Cumidava, 28, Braşov, 2005, p. 47-9 1 .
6 Ioan Opriş, Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania şi Banat după Marea
Unire, Bucureşti, 1 988.
7 Î n legătură cu constituirea Şincăi Noi, a se vedea afirmariile lui Valeriu Literat care susrine că
procesul se desfăşoară Între 1 761 şi 1 765, dar că biserica (din lemn) este ctitorită la anul 1 729
(op. cit., p. 1 7-2 1 , precum şi Ioana Cristache Panait, op. cit.).
8 I. Ciupea, Observaţii asupra toponimiei şi antroponimiei Ţării Făgăraşului (I), în Acta Musei
Napocensis, 24-25, 1 987-1 988, p. 277 şi urm. dar în special p. 282, 296.
56
Vorfi salvate de la ruinare bisericile rupestre?
documentară a satului-matcă, dată la care Ţara Făgăraşului încetase a mai fi un

teritoriu organizat şi condus administrativ şi spiritual de voievozii Ţării
Româneşti.
„Uniaţia" s-a dovedit, în scurtă vreme, a fi deopotrivă amăgire şi deziluzie
pentru români, care, cel puţin în Ţara Oltului, se vor întoarce la fel de repede
la ortodoxie. Deşi neunită, majoritatea locuitorilor a rămas în vatra veche şi şi-a
desfaşurat viaţa spirituală fie în lăcaşurile anterioare, fie în cele nou ridicate, la
care vor face referire înscrisurile oficiale.
Destul de numeroase în comparaţie cu alte teritorii româneşti, cercetările
asupra vieţii religioase din Ţării Oltului, implicit a localităţilor Şinca, sunt în
măsură să contureze imaginea acestei componente a spiritualităţii şi istoriei lor
în general. Din dorinţa de a nu o deforma, în cele ce urmează vom reda, cât
mai detaliat posibil, câteva dintre cele mai importante mărturii scrise şi păstrate
până în prezent, deşi este greu şi chiar nedelicat a proceda la ierarhizarea valorii
lor. Procedăm astfel deoarece de fiecare dată se fac menţiuni şi despre subiectul
prezentului studiu.
Printre cei mai asidui cercetători ai vieţii religioase fagărăşene se numără
Ştefan Meteş. lată ce scria acesta despre mănăstirile din Transilvania, în
general, şi despre cele din Ţara Făgăraşului, în special: „De mănăstiri ortodoxe
simple şi sărăcăcioase ne vorbeşte o scrisoare a papei lnocenţiu al Iii-lea din
1 204, cătră episcopul latin (catolic, n. n.) din Oradea Mare9• Din cele vreo 20
de mănăstiri pe care le întâlnim în Ţara Făgăraşului în veacul al XVIII-iea,
multe au fost zidite pe banii domnilor din Ţara Românească, cari au stăpânit
acest ţinut românesc până pe la mijlocul veacului al XV-iea 10• Cea mai veche
pare a fi cea din satul Scorei, care e dăruit de Mircea cel Bătrân, la 27
decembrie 1 39 1 , egumenului Stanciu şi fratelui său Călin" 1 1 •
Acelaşi autor, în lucrarea capitală amintită anterior, afirmă: ,,În 1 733 (la
Şinca Veche, n.n.) sunt 2 preoţi: acest Aldea unit şi Roman ort. (bigam), o biserică
şi 89 familii; avere: arător (pământ cultivabil, n.n.) de 3 câble şi fânaţ de 1 car
de fân. În 1 750 sunt toţi ortodocşi: 2 preoţi, o biserică şi 508 credincioşi. Aşa
constată şi Buccow în 1 76 1 , adică 5 preoţi ort. cu o biserică şi 148 familii (a 5 ,
deci 740 suflete) şi o familie unită (s.n.). O conscripţie din anul 1 758 n e spune
9 Cf. Hurmuw.ki, I, p. 39, nota XXX.

10 Şt. Meteş, Viaţa bisericească a românilor din Ţara Oltului, Sibiu, 1 930.
11
Idem, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, I, Sibiu, 1 935, p. 46 (cf. Hurmuw.ki, I, 2,
p. 34 1 -342).
57
Florea Costea
că poporul e ortodox şi independent de episcopul unit ( . . . ) . Conscripţia

oficială din 1 748 ne arată că în Şinca Veche erau 2 mănăstiri: Una în partea de
jos a satului pe pământul boieresc al călugărului bătrân şi neputincios popa
Manu, cu 4 călugări şi 2 călugăriţe cu această avere: 1 cal, 1 vacă cu lapte, 9
stupi, arător de 2 gălete de cucuruz şi fânaţ de 2 care de fân; cealaltă mănăstire
în partea de sus a comunei (devenită apoi Şinca Nouă) pe un loc fiscal pe care-l
folosea iobagul şi hagiul popa Avram, care fusese la Ierusalim şi era călugăr şi
preot al mănăstirii, cu 5 călugări şi o călugăriţă; avea numai 1 cal şi 9 stupi.
Episcopul unit P.P. Aron spune că aceste două mănăstiri sunt ocupate de
ortodocşi. O conscripţie din 1 758 ne dă unele lămuriri referitoare la aceste
lăcaşuri, fiind acum trei ( . . . ) . După altă conscripţie avem aici 5 mănăstiri, care
se numeau după locul unde erau adăpostite; 1 . La Trestioara; 2. În Strâmba; 3 .
Î n Valea Lărguţă; 4 . Pe Creţul ş i 5. Nenumit locul. Mănăstirea ş i chiliile
călugărilor de «pe Creţul» erau fa.cute în stâncă. Ce s-a întâmplat cu aceste
mănăstiri, dintre care una a fost refacută pe la 1 779, ne spun preoţii din Şinca
Nouă ( . . . ) şi în hotarul comunei sus zise la Creţu s-a aflat o peşteră în peatră cu
călugări, unde s-a slujit sfânta liturghie, şi o biserică în părăul mănăstirei, numit
Strâmba, unde iar se slujea sfânta liturghie de cătră călugări (este vorba despre
viitoarea mănăstire de la Şinca Nouă, n.n.). La aceste schituri a fost venind
tinerime din tot Ardealul la învăţătură, unde a fost Învăţând de la călugări . . . Şi
înţelegând generalul (Buckow, n.n.) aceasta, numaidecât a poruncit şi a venit
cătane şi au trimis la numitele schituri de le-au ars şi le-au stricat cu tot, şi în 3-lea
iunie 1 76 1 s-au ars schirurile şi oamenii au ieşit din casele lor şi s-au dus în
Ţara Românească. O parte din populaţie însă a rămas în sat, dar, silită şi
batjocorită, a trecut la uniţi . . " 1 2 •
.
Asiduu cercetător al fenomenului religios din Ţara Oltului a fost

Valeriu Literat, cel care în anul 1 932 îi scria lui Constantin Daicoviciu că are
pregătite pentru tipar studii referitoare la bisericile mănăstireşti de la Ş inca
Veche şi Şinca Nouă, ca şi despre „bisericile de pe drumul de sus (de sub
munte, n.n.), de la Perşani, Şercăiţa, Bucium, cele două Comăne şi
Cuciulata" 1 3 • Înştiinţarea o fa.cea în calitate de funcţionar al statului român,
12
Şt. Meteş, Viaţa bisericească, p. 1 1 1 - 1 1 3 (cf. Sextil Puşcariu, Documente pentru limbii, I,
p. 392-393).
13 Vezi Ioan Opriş, Protejarea mărturiilor cultura-artistice din Tramilvania şi Banat după Marea
Unire, Bucureşti, 1 988, cu trimitere la Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pentru
Tramilvania, I, 1 932, nr. 4 1 2. V. Literar, Biserici vechi, p. 5-53.
58
multe dintre monumentele ragărăşene beneficiind acum de cronici datorită

strădaniilor sale de atunci 14.
lată câteva însemnări ale lui V. Literat referitoare la bisericile, mănăstirile
şi schiturile din Ţara Făgăraşului: „Numai pe hotarul comunei Şinca au fost mai
mult de cinci mănăstiri. În jurul celor adâncite (ascunse, n.n.) în pădure s-a
închegat un nou sat Şinca Nouă, în care oamenii s-au stabilit ca să nu fle siliţi
să se înroleze în regimentul de graniţă. Epoca frământării (formării, n.n.)
satului Şinca Nouă se poate pune între anii 1 76 1 şi 1 765.
Pe teritoriul rămas la Şinca, acum cea veche, se menţionează locul a 5
mănăstiri: Pe Creţu, La Trestioara, În Strâmba, În Valea Largă şi încă la un loc
rară nume, dintre cari la Trestioara şi la Valea Strâmbă se mai văd ruinele
zidurilor . . . Aici eu dau date despre ce a mai rămas din mănăstirea de pe pârâul
Creţu şi de cea din cimitirul de la Şinca Nouă.
Din Şinca Veche, la câteva minute spre miazăzi, ajungi la dealul Pleşul. Pe
versantul de apus al colinei, înspre părăul Cetăţuie, e o fostă mănăstire, scobită în
gresie nisipoasă, foarte uşor de măcinat, chiar şi numai frecând-o cu degetele.
Peştera de la început a trebuit să fle lărgită cu ciocanul, urme de ciocan se
văd pretutindeni pe pereţi. Azi e în stare rea, apa ploilor şi gerul macină mereu
din păreţii ei, pavimentul e îngrămădit de această măcinătură ( . . . )".
Ş i cărturarul prezintă detalii asupra ruinelor, detalii pe care le redăm în
continuare spre a fi comparate cu cele găsite de noi în anul 2005, şi unele şi
celelalte putând fi luate în considerare la o dorită restaurare a monumentului.
„Judecând după proporţiile şi aşezarea [dispunerea] încăperilor, cea mai
din fund a fost biserica, delimitată în încăperile tradiţionale, altarul (a), naosul
(b) şi pronaosul (c) . Alăturat se află o sală (d), care pare a fi fost tot un naos,
încheiat la răsărit printr-o absidă semicirculară (Fig. 1 ) . Cele două săli (b şi d)
n-au altă comunicaţie între ele decât o ferestruică rectangulară. În amândouă
altarele se găsesc răsturnate câte o piatră, care trebuie să fi servit drept picior de
prestol. În pronaos se mai conservă un fragment de piatră care a fost altădată
stâlp de sprij in. Încăperea din vecinătatea intrării (f) va fi servit drept locuinţă,
găsindu-se în ea vatră şi horn condus prin, «bolta» de piatră amenajată în creasta
dealului. Dimensiunile încăperii elimină presupunerea că vatra ar fi fost destinată
numai să păstreze, în vremea slujbei, cărbunii aprinşi pentru cădelniţă.
14 Recent, profesorul clujean Nicolae Sabău a înmănunchiat aceste studii, din manuscrise
originale sau din ACM!T dintre anii 1 926- 1 938, sub titlul deja cunoscut: Biserici vechi
româneşti din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, 1 996, cu prefaţă şi indice ale editorului.
59
Florea Costea
Deasupra pronaosului e o scobitură rotundă, ca pentru semicalota

Pantocratorului. Ea răzbeşte până la suprafaţa pământului. O deschizătură din
această scobitură boltită era îndreptată spre naos (b), aşa că, ziua, aceste două
despărţituri primeau lumină de sus, prin spărtura largă, care mi se spune că nu
era înainte cu câţiva ani. În păreţi, ici acolo, pot fi văzute scobituri puţin
adânci, cari au de cele mai multe ori formă circulară. Foarte probabil că
altădată vor fi servit drept cadre de icoane. Încăperea de pe latura sudică (d) , cu
absida semicirculară, precum şi absidele a, c, au înălţimea mijlocie de 2,80 m,
camera de locuit (f) are 1 ,70 m. Naosul prezintă înălţimea de 2,40 m, bolta
pronaosului e mult mai ridicată iar intrarea în tinda femeilor are cam 2 m.
Cifrele înălţimilor nu pot fi fixe {exacte, n.n.) , fiindcă locul se ridică mereu cu
măcinătura de nisip care curge de sus ( . . . ). Ar merita totuşi să se păstreze
această rămăşiţă a trecutului şi deci ar trebui făcut ceva pentru a împiedica
ruinarea ei şi pe mai departe" 15 (fig. I ) .
Asupra bisericilor rupestre de l a Şinca veche s-au oprit de curând Antal
Lucacs 16 şi A.A. Rusu 1 7• Primul preia practic descrierile lui V. Literat şi Şt.
Meteş, iar în ceea ce priveşte datarea afirmă că ,,Începuturile ei {deci nu observă
că sunt două biserici!) coboară mult înainte de acest veac (XVIII, n.n.), dar
numai cercetările arheologice ar putea stabili vechimea ei" 18• A.A. Rusu reţine
corect că ambele biserici {s.n.) erau în cult în anul 1 758, dar afirmă, fără nici o
acoperire documentară, că sursele documentare din secolul al XVIII-lea au
folosit „pentru aceleaşi mănăstiri toponime diferite" 1 9 • Afirmaţia ni se pare
foarte gravă măcar din două motive: denaturează voit şi în necunoştinţă de
cauză realitatea din teren, toate toponimele din actele medievale fiind
cunoscute cu precizie şi în prezent; pe de altă parte, „confundarea" toponimelor
ar complica şi mai mult şi inutil lucrurile, modificând chiar numărul bisericilor
şi mănăstirilor de la Şinca Veche20 •
1 5 V. Literat, op. cit„ p. 1 7- 1 9.

16 Ţara Făgăraşului în Evul Mediu, secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1999, p. 1 33 şi urm.
17 Dicţionarul mănăstirilor din Tramilvania, Banat, Cri1ana 1i Maramure1, Cluj-Napoca, 2000,
p. 256 şi nr. 256 în harta 1 .
18 O
p. cit„ loc. cit.
19 Ibidem.
2° Fac precizarea că subsemnatul a intrat în posesia unei hărţi cadastrale austro-ungare unde nu
numai denumirile sunt vizibile şi corecte, ci şi parcelele tuturor proprietarilor din zona
Dealului Pleşu. Aşa încât afirmaţia colegului A.A. Rusu nu are nici o acoperire.
60
O mănăstire la Şinca Veche apare şi în harta anexă a cărţii lui Marius

Porumb, cu legenda Monumente amintite documentar, dispărute în secolul XVII 21 •
Siturile arheologice de la Şinca Veche l-au preocupat şi pe semnatarul
acestor rânduri, care mai întâi a efectuat săpături arheologice de salvare în
aşezarea dacică de pe acelaşi deal, dar cu câteva sute de metri mai spre sud22 , iar
în anul 2005 chiar în monumentele acum în discuţie23 • În esenţă (şi rezumat) ,
cercetările noastre au constat în îndepărtarea „construcţiilor" foarte recente
fa.cute de turişti şi în degajarea depunerilor din încăperi, pe care le constatasem
şi anterior. Îndepărtarea acestora s-a fa.cut manual, pe parcursul lucrărilor
urmărindu-se cu atentie posibila existentă a unor inscriptii sau a altor dovezi
. . .
referitoare la începuturile, funcţionarea şi sfârşitul monumentelor, ca şi a unor

„piese de mobilier" nelipsite din bisericile ortodoxe şi la care fa.ceau referire
sursele literare anterioare. Astfel s-a ajuns la dezvelirea şi conturarea, pentru
prima oară, reală a ruinelor şi a planurilor bisericilor. Totodată au fost precizate
amplasarea, componenţa intimă şi funcţionalitatea fiecărei încăperi. Au fost
recoltate şi vestigii mobile, preponderent ceramică, importante, din păcate,
numai pentru momentul de sfârşit al unei încăperi a schitului.
În final, transpunerea planimetrică a pus în evidenţă cel puţin două
constatări pe care le credem importante: Valeriu Literat este singurul istoric
care a văzut schitul la faţa locului, în timp ce succesorii lui au preluat fară
acribie un desen care, cum este firesc, nu putea fi exact tocmai din cauza
avansatului stadiu de degradare menţionat de acesta pentru anul 1 930. Tocmai
din acest motiv, planul publicat de V. Literat (Fig. 1 ) diferă de cel real atât în
ceea ce priveşte amplasarea unor încăperi, cât şi în ceea ce priveşte existenţa
absenţa altora. Diferită este şi „alinierea" anexelor celor două biserici, perfectă
la V. Literat, dar „unghiulară" în realitate (Fig. 2) .
O altă observaţie vizează dimensiunile puţin diferite între cele două date
şi planul absidei bisericii din planul îndepărtat, pe care noi am numerotat-o
Biserica 2. Acesta este la V. Literat perfect semicircular, parţial diferit de cel
dezvelit de noi, de unde se poate deduce că la 1 930 nivelul de depunere
nisipoasă avea cota superioară mai ridicată decât aceea din 2005.
21 Marius Porumb, Pictura românească din Tramilvania, Cluj, 1 98 1 .

22 Florea Costea, Aşezarea dacică de la Şinca Veche, în Cumidava, 22-24, 1 998-2000, p. 7 şi urm.
23 Idem, Bisericile rupestre din complexul monahal de la Şinca Veche, în Cumidava, 28, 2005,
p. 47-9 1 . Cercetările s-au efectuat la iniţiativa doamnei Maria Bâgiu, preşedintele Fundaţiei
Ortodox-Culturală „Maica Sfântă - Bucuria Neaşteptată", care a luat iniţiativa restaurării
monumentelor.
61
Florea Costea
Compararea desenului publicat de către V. Literat24 cu acela rezultat în

urma cercetărilor noastre conduce la constatări interesante, importante pentru
viitoarea restaurare. Redăm aceste constatări, trimiţând, acolo unde se va impune,
la planul Literat (Fig. 1 ) sau planul Costea25 (fig. 2). În scopul urmăririi descrierii
am numerotat prima biserică (cea dinspre sud, de la intrarea în complex) drept
Biserica l, iar pe cea din planul îndepărtat (dinspre nord) Biserica 2.
Încăperea (/) (Literat şi Costea) nu se află pe locul marcat în 1 930, cu alte
cuvinte nu este coaxială cu absida (a), naosul (b) şi cu pronaosul (c) . Ea este
retrasă cu 1 ,60 m spre sud faţă de peretele nordic al pronaosului (în fapt a
turnului-clopotniţă) şi nu are comunicare cu încăperile enumerate. 2. Absida
Bisericii 2 are la V. Literat un plan dreptunghiular cu colţurile rotunjite, în
contrast cu cel real, care are doar laturile de nord şi de est în arc, cea sudică fiind
aproape rectilinie şi mult „înclinată" spre sud în „colţul" de sud-est. 3. Naosul
Bisericii 2 nu comunică în nici-un fel cu absida bisericii din faţă, o comunicare a
acestora existând doar cu nartexul celei din urmă, printr-o ,,ferestruică
dreptunghiulară" la 1 930 dar greu de definit geometric acum, în urma
deteriorării deopotrivă de către turişti şi de trecerea timpului. 4. Pronaosul (c) ,
naosul (b) şi absida (a) nu se află pe acelaşi ax longitudinal, absida având o
accentuată „deplasare" către sud. 5. Încăperea (d) diferă de varianta Literat prin
două amănunte importante, lăsând la o parte faptul că nu are legătură de vedere
cu absida (a) : nu are diaconicon, dar are un perete şi o uşă (intrare) perfect
vizibile pe latura de vest, intrarea fiind asemănătoare celei dintre încăperile (b) şi
(c) . De aici se poate deduce că la 1 930 acest perete „cruţat" în rocă era complet
acoperit de dărâmături. 6. Îndepărtarea atentă a depunerilor din suprafaţa
delimitată de către V. Literat cu o linie întreruptă, şi pe care sunt indicate două
intrări, s-a soldat cu apariţia unei noi încăperi, notată de noi (g), încăpere care se
situează faţă de Biserica 1 în aceeaşi dispunere planimetrică pe care o are acum
camera (f) în raport cu Biserica 2 (şi ea retrasă spre sud faţă de axul longitudinal
al construcţiei (d) la Literat şi Costea) . 7. Încăperea (d) are o firidă spre sud, în
nartex şi nu în absidă. 8. La sud de intrarea în încăperea (g), transversal pe
culoarul rezultat din parterul pronaosului (c) şi spaţiul din faţa încăperii (d) a fost
dezvelită partea inferioară din cadrul unei uşi de lemn, prăbuşită spre nord
{interior) şi carbonizată, ardere care este aproape sigur că s-a produs la ieşirea
definitivă din funcţie a întregului complex.
24 Biserici vechi, p. 1 9, fig. 1 4.

25 Desenele au fost făcute împreună cu colegele Mihaela Cioc şi Lucica Savu.
62
Componenta care şi-a păstrat aproape în Întregime înfăţişarea descrisă de

V. Literat este pronaosul (c) . Istoricul nu avea însă cum să observe, şi ca atare nu
menţionează că de fapt „scobitura rotundă de deasupra pronaosului, ca pentru
semicalota Pantocratorului, care răzbeşte până la suprafap pământului" este în
realitate turnul-clopotniţă al Bisericii 2. În acelaşi plan nu sunt marcate nişele şi
firidele decupate în rocă şi cu rosturi precise Într-o biserică ortodoxă, deşi autorul
nu le trece cu vederea în text26• Micile deosebiri de plan sau descriptive, fireşti
pentru vremea şi condiţiile în care V. Literat şi-a efectuat cercetarea, nu
diminuează valoarea informativă, istorică şi arhitecturală a descrierii sale. Toate
acestea au fost completate prin campania arheologică din anul 2005, în prezent
devenind foarte clare planurile şi volumetria monumentelor. De aceea acum se
poate afirma cu siguranţă că avem de-a face cu două biserici săpate în roca
friabilă, nisipoasă, ambele componente ale unui ansamblu mănăstiresc la care fac
referire unele izvoare scrise, mănăstirea de „Pe Creţu", singura din această zonă
care a scăpat de urgia generalului Buckow din 3 iunie 1 76 1 27•
Datarea monumentelor. La nici unul dintre autorii citaţi l a începutul
acestor rânduri nu se întâlnesc menţiuni asupra începutului construirii acestor
biserici. Pentru toate cele iniţial Y8 şi apoi 5 29 avem o dată sigură ante quem
anume 3 iunie 1 76 1 . Sigură este şi funcţionarea ambelor biserici la anul 1 758:
„Mănăstirea şi chiliile călugărilor de «pe Creţul» erau făcute în stâncă" 30 . Există
o mărturie indubitabilă că ele nu au fost distruse de generalul Buckow, anume
scrisoarea pastorului catolic de Făgăraş către Iosef Benkă: „Mănăstirea a rămas
şi după vremea lui Buckow, dar nu se cunoaşte vreun privilegiu al ei".
Funcţionarea bisericilor în secolele XVII-XVIII este asigurată de vestigiile
descoperite în cursul săpăturilor din anul 2005: mai multe fragmente ceramice,
două cioburi de sticlă şi o monedă din bronz. Primele au rezultat din încăperea
recent dezvelită (g) în care se găseau in situ, acoperite integral de tavanul
prăbuşit peste ele la o dată pe care nu o cunoaştem dar care sigur este tocmai
cea care a pus capăt locuirii călugărilor în ea. Repertoriul ceramic cuprinde vase
de diferite dimensiuni şi forme (străchini, castroane, urcioare, căni, căniţe), care
puteau fi folosite fie în gospodărie, fie cultual. Majoritatea au smalţ şi sunt
26 Ibidem, p. 19.
27 Toate datele, în special cele referitoare la dimensiuni, la FI. Costea, în Cumidava, 28, în
special p. 54-6 1 .
28 Urbariul din anul 1 758.
2 9 V. Literat, Biserici vechi, p. 1 7.
30 Şt. Meteş, Viaţa bisericească, p. 1 1 2.
63
Florea Costea
decorate cu motive vegetale sau geometrice, altele sunt angobate; doar unul nu
are nici angobă şi nici smalţ. Există şi un exemplar puternic afumat pe ambele
feţe, probabil dintre cele în care se ţineau cărbunii pentru cădelniţă. Foarte
probabil, vasele provin dintr-un atelier fagărăşan, poate chiar de la Şinca, şi se
datează larg în secolele amintite, cu precizarea că acelea cu smalţ maroniu
continuă până în primele trei decenii ale secolului XIX31 •
Moneda din bronz este un Kreutzer emis în vremea lui Francisc II, la
anul 1 800. Uzura avansată a piesei face dovada aflării ei îndelungate în curs,
precizare care la rândul ei susţine aflarea bisericilor în cult multă vreme după
anul 1 800
În secolele XVII-XVIII pot fi datate şi cele două fragmente de sticlă
puternic irizate, unul de la un geam, celălalt de la un recipient, foarte probabil
produse ale manufacturii de la Porumbacu de S us, tot în Ţara Făgăraşului.
Cum este firesc, nici unul dintre vestigiile enumerate nu au valoare
documentară pentru începuturile bisericilor32 • Acest moment poate fi doar
apreciat pe baza a două categorii de surse: I -părerile şi propunerile arheologilor
şi ale istoricilor de artă medievală care s-au ocupat de ele, şi, 2-analogiile
arhitecturale premergătoare sau contemporane lor.
Antal Lukacs susţine, pe bună dreptate, că „începuturile ei (el crede că
este numai o biserică) coboară probabil mult înainte de acest veac (XVIII,
n.n.), dar numai cercetările arheologice ar putea stabili vechimea ei" 33 • În altă
parte însă, acelaşi autor acceptă, cu probabilitate, datarea acestora chiar mai
înainte de secolul al XV-iea: „în afară de cetăţile amintite mai înainte şi de
mănăstirea cisterciană de la Cârţa, Ţara Fîgăraşului păstrează puţine
monumente mai vechi de secolul al XV-iea (bisericile din Voivodenii Mari şi
Viştea de Jos şi poate mănăstirea rupestră de la Şinca Veche) " 34 . Este, de fapt, o
acceptare a propunerii facută de către V. Literat, sprijinită tot pe cercetări
arheologice35 • A.A. Rusu nu acceptă, dar nici nu neagă începuturile bisericilor
în secolul XV: „Datarea pentru secolul al XV-iea rămâne discutabilă"36•
31 Datare făcută de doamna dr. Ligia Fulga, căreia îi aduc multumiri şi pe această cale.
32 Vestigii cu asemenea valoare documentară există cu cenitudine în zonă, dar ele pot fi
descoperite numai prin extinderea cercetărilor arheologice şi la „chiliile" despre care fac
mărturie unele documente scrise.
33 Ţara Ftigtira[ului, p. 1 34.
34 Ibidem, p. 3 1 .
35 Biserici vechi, p . 1 8- 1 9.
36 Dicţionarul, p. 256.
64
Trecând la cel de al doilea criteriu de datare, vom enumera câteva

analogii. Un prim monument asemănător ca plan, altfel îndepărtat ca epocă şi
ca spaţiu, este una dintre bisericuţele de la Basarabi (jud. Constanţa) . Ea este
identică Bisericii 2 de la Şinca Veche, nu doar pentru că este scobită în rocă {la
Basarabi în cretă) , ci şi în ceea ce priveşte compartimentarea planimetrică
(pronaos, naos, absida semicirculară) şi volumetria, pronaosul şi naosul având
bolta semicilindrică iar absida în formă de semicalotă. Se înţelege că nu ne
gândim la o datare similară (992) 37 pentru Şinca Veche, dar credem că se
cuvine reţinută similitudinea monumentelor comparate, conservată şi de
nimeni contestată pe durata multor secole, uşor de păstrat în primul rând de o
viaţă monahală îndelungată şi bine instituţionalizată.
Tot. săpate în stâncă sunt schiturile de la Negru Vodă-Cetăţuia (datate în
secolele XIII-XIV) şi Corbii de Piatră (jud. Argeş) (datat în secolul XV), Aluniş
(fondat la 1 277) de la care se mai păstrează puţine chilii, şi complexul de
schituri de la Nucu (ambele în j udeţul Buzău) , cu monumente databile de-a
lungul secolelor XIII-XVP8 .
Se cunosc analogii şi cu construcţii supraterane, (cu parte din elevaţie
vizibilă şi în prezent) unele chiar în apropiere de Şinca Veche, în Ţara
Făgăraşului. Cea mai frapantă asemănare se întâlneşte la Voivodenii Mari,
anume biserica al cărei hram este ,,Adormirea Maicii Domnului", identică în
plan (dar de dimensiuni puţin mai mari) cu Biserica 2 de la Şinca Veche,
inclusiv altarul puţin „decroşat" şi absida semicirculară. O altă coincidenţă o
reprezintă existenţa în tâmplă a două uşi, despărţite iniţial la Şinca de un stâlp
„cruţat" în rocă, a cărui „talpă" se vede clar şi în prezent. Biserica din
Voivodenii Mari este datată de către E. Greceanu pe la anul 1 500, nu numai pe
criterii planimetrice39•
Altă biserică din Ţara Făgăraşului care prezintă analogii până la identitate
cu cele de la Şinca Veche se află la Viştea de Jos, datată de către Şt. Meteş în a
doua jumătate a secolului al XV-lea40, datare necombătută de către E.
Greceanu4 1 , foarte bună cunoscătoare a monumentelor fagărăşene din Evul
Mediu.
37 V. Drăguf. Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, 1 966, p. 46.

38 Ibidem, toate sub voce.
39 Ţara Făgăraşului, p. 35; V. Drăguf, op. cit., p. 3 1 8 .
40 Biserici vechi, p . 1 26.
41 Ţara Făgăraşului, p. 45.
65
Florea Costea
Cea mai bună analogie a bisericilor de pe Dealul Pleşu se găseşte însă la

Râmeţ, în judeţul Alba, a cărei descriere corespunde integral Bisericii 2 de la
Şinca Veche42 •
Biserici cu organizare spaţială similară sau foarte apropiată, mai ales cu
turnul-clopotniţă alipit peretelui vestic al nartexului, chiar construcţii separate
fond, sunt cele de la Streisângeorgiu (sec. XI) , Strei (sec. XIII) , Sântămărie
Orlea (sec. XIII) , toate cu altar dreptunghiular, Ostrovu Mare (sec. XV),
Peşteana (sec. XIV) , Ribiţa (datată sigur la 1 4 1 7) , Criscior etc.
Din lista abia încheiată se poate uşor deduce că bisericile rupestre din
complexul monahal de la Şinca Veche se înscriu în rândul celor mai vechi
monumente medievale româneşti, nu numai din Ţara Făgăraşului. Planul
romanic sau descendenţa din acest plan, bolţile semicilindrice ale naosului şi ale
pronaosului (în cazul nostru „parterul" clopotniţei, sau sala femeilor) , cupolele
(tavanele) absidelor în formă de calotă semisferică dar neîmplinită ca atare spre
nord unde se arcuiesc doar până la nivelul de sus al proscomidiilor, forma
semicirculară a absidelor, dar mai cu seamă analogiile de plan cu alte
monumente datate cu maximă precizie sau cu mare probabilitate, ne
îndreptăţesc să presupunem începuturile construirii şi funcţionării bisericilor de
pe Dealul Pleşu în secolele XIV-XV. Prezenţa lor în cult s-a menţinut
aproximativ o jumătate de mileniu, foarte probabil până în jurul anului 1 900.
Sigură este doar abandonarea lor înainte de vizita făcută acolo de către V.
Literat ( 1 930) , care mai observă la locul lor unele piese de mobilier ritualic
„cruţat" în rocă, inclusiv picioare de prestol, nici unul însă identificat de noi în
cursul cercetărilor arheologice recente, nici măcar la baza dărâmăturilor.
În situaţia dată, deşi pare neverosimil, cel mai bun mijloc de datare a
sfârşitului bisericilor este „studierea" atentă a scrijelării numelor de turişti pe
pereţi, anul cel mai mic devenind obligatoriu cel mai apropiat de acela al ieşirii
lor din uz!
Nici una dintre bisericuţe nu este pictată sau zugrăvită, pe pereţi şi pe
bolte fond vizibile doar urmele ciocanelor cu care s-a realizat „construcţia".
Nici despre icoane fixate pe pereţi nu avem ştiri scrise, deşi firide decupate în
aceştia există atât în pronaosul Bisericii 2, cât şi în cele două abside. Singurele
imagini vizibile în prezent (exceptând „capodoperele" turiştilor) se află într-o
nişă săpată în peretele estic al absidei Bisericii 2. Este vorba de „Pecetea lui
Solomon" sau „Scutul lui David", considerate în genere „emblemă a
42 V. Drăguf, op. cit„ p. 259 şi urm. şi fig. 1 de la p. 260.
66
iudaismului"43, în centrul căreia se află yin şi yang. Ambele simboluri au

contururile relativ îngrijit adâncite în gresie, la yin şi yang fiind marcare inclusiv
cele două puncte („ochi") care semnifică interdependenţa celor două
determinări, „urmă a luminii în umbră şi a umbrei în lumină"44 .
Lângă această firidă, spre nord, este incizat un bust de bărbat privind spre
dreapta, pentru care orice identificare cu personaje laice sau bisericeşti este
hazardară.
Lăsând în afara discuţiei acest bust, trebuie spus că nici asupra prezenţei
celor două cunoscute simboluri nu se pot face multe comentarii atâta vreme cât
nu se cunoaşte nici cine sunt autorii lor, nici momentul şi, mai ales, motivul
realizării lor. Existau ele la dara vizitării monumentelor de către V. Literat
( 1 930) , şi dacă existau de ce acesta nu vorbeşte nimic despre ele atâta vreme cât
prezintă numeroase alte detalii? Dacă ar fi fost mai vechi, eventual din secolul
al XIX-iea şi puse acolo de adversari ai ortodoxiei, cum de nu face nici o referire
la ele nici N. Iorga la 1 906? Sunt ele manifestări ale antisemitismului de după
anii '30 ai secolului trecut în care erau angrenaţi mulţi dintre intelectualii
români şi V. Literat s-a temut să le facă publice?
Singurul lucru neîndoios este că ele nu par foarte recente, fiind la fel de
„bine" afumate ca şi restul interiorului. Surprinzătoare este doar prezenţa lor
efectivă într-un lăcaş de cult ortodox45 , pentru că altfel simbolurile sunt
acceptate rară rezervă, ba chiar însuşite de multe popoare şi religii (spre
exemplu, „Pecetea lui Solomon" sau „pentagrama pitagoreică" sunt de timpuriu
asimilate de lumea musulmană, o vreme figurând chiar pe monedele Hoardei
de Aur46) . Rămânem totuşi la ideea că ambele simboluri sunt denigratoare la
adresa ortodoxiei, iar explicaţia (pentru care există suficiente dovezi) poate fi
mult mai simplă: înainte de marea rezistenţă anticomunistă a tagărăşenilor, în
zonă a existat şi un puternic centru legionar coordonat, după relatările pe care
ni le-au tacut cu peste 20 de ani în urmă localnicii din Mândra, chiar de către
Horia Sima, care nu o dară înainte de părăsirea ţării s-a ascuns în localitatea
amintită sau în altele dintre Olt şi Carpaţi („Pe Ţară") , unde avea un frate
vitreg. În această situaţie, şi rămânând foarte precauţi, nu excludem
43 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1 995, voi. 3, p. 62, 257.
44 Ibidem, p. 485.
4� Vezi FI. Costea, în Cumidava, 28, p. 65.
4 6 Ernest Oberlănder-Târnoveanu, Un te/ier monitaire de la Horde d'Or au Sud de la Dobroudja
a la fin du XJI!e sirele et son importance historique, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani,
Brăila, 2004, p. 535 şi urm.
67
Florea Costea
posibilitatea ca atât cele două simboluri, cât şi „Portretul de bărbat" de alături,

să nu fie altceva decât „semnături" ale lui Horia Sima însuşi sau ale cuibului de
legionari făgărăşeni, bisericile vechii mănăstiri devenind una dintre
ascunzătorile lor cele mai sigure, de aici fiind numai câţiva paşi până în pădurea
care se pierdea la fel de repede în munte.
Este doar o presupunere, care nu mi se pare apriori de neluat în seamă.
Din nefericire, aşa cum s-a mai afirmat pe parcursul acestor rânduri,
monumentele în discuţie au fost deteriorate nu numai de curgerea timpului, ci
şi de om, poate chiar cu mai multă sârguinţă. Ele au devenit locul de
„pelerinaj", dar mai ales de orgii al multor grupuri de persoane sau secte care
nu au nimic comun cu religia, în general, sau cu ortodoxia, în special. Crearea
unui fals „folclor", conform căruia avem de-a face cu o peşteră în care se petrec
fenomene paranormale, mistere, sau în care se susţine că, biserici fiind, ele
datează cu 7-8000 de ani înainte de Hristos, a atras numeroşi vizitatori din ţară
sau din străinătate, urmările „rugăciunilor" lor fiind vizibile la tot pasul. De
aceea cred că nu ar fi lipsită de interes publicarea unei liste a acestor „ctitori ai
distrugerii", numele lor fiind perfect vizibile, unele şi cu localitatea din care
provin . . .
Salvarea bisericilor rupestre de la Şinca Veche a început prin grija
doamnei Maria Bâgiu, preşedintele Fundaţiei Ortodox-Culturale „Maica
Sfântă-Bucuria Neaşteptată". Prin grija domniei sale, s-au efectuat cercetările
arheologice, a fost îndepărtată vegetaţia şi s-au luat măsurile primare menite a
împiedica pătrunderea apei pluviale în monumente. Totodată, au fost efectuate
studii minuţioase de către istorici de artă, geologi, ingineri specialişti în
rezistenţă etc., toate cu scopul de a opri, pentru început, degradarea
monumentelor, şi de a crea premisele unei dorite şi necesare restaurări.
Complexitatea tuturor lucrărilor preconizate depăşeşte, din păcate, toate
posibilităţile materiale ale amintitei Fundaţii de a duce la bun sfârşit o iniţiativă
mai mult decât lăudabilă. Lipsită însă de aportul autorităţilor locale, dar în
special de acela al Ministerului Culturii şi Cultelor, iniţiativa poate avea o
soartă asemănătoare cu aceea a cărturarului V. Literat din secolul trecut. Şi ar fi
păcat, pentru că un pas înainte trebuie neapărat făcut, fle şi după opt decenii . . .
Unicitatea bisericilor rupestre din Dealul Pleşu de la Şinca Veche o
merită!
68
Bibliografie
A. Aron, Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş,

Făgăraş, 1 9 1 3 .
Ioan Ciupea, Observaţii asupra toponimiei şi antroponimiei Ţării Făgăraşului (I),
în Acta Musei Napocensis, 24-25, 1 987- 1 988.
Florea Costea, Dacii din sud-estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii
romane. Contribuţii la etnogene:za şi continuitatea românilor, Braşov, 2002.
Florea Costea, Repertoriul arheologic aljudeţului Braşov, Braşov, 2004 (ediţia a II-a).
Florea Costea, Aşezarea dacică de la Şinca Veche, în Cumidava, 22-24, p. 7 şi urm.
Florea Costea, Bisericile rupestre din complexul monahal de la Şinca Veche, în
Cumidava, 28, p. 47-9 1 .
Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti,
1 976.
Elena Greceanu, Ţara Făgăraşului zonă de radiaţie a arhitecturii de la sud de
Carpaţi, în BMI, 2, 1 970.
Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, 1 996,
ediţie îngrijită de Nicolae Sabău.
Antal Lucacs, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI, Bucureşti,
1 999.
Ştefan Meteş, Viaţa bisericească a românilor din Ţara Oltului, Sibiu, 1 930.
Ştefan Meteş, Istoria bisericii româneşti din Transilvania, (!) , Sibiu, 1 93 5 .
Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1 936.
I. N. Moldoveanu, Schituri şi mănăstiri din Transilvania distruse de generalul
Nicolaus von Buckow, în „Biserica Ortodoxă Română", 1 1 4, 1 996, nr. 1 -6.
Ioana Cristache Panait, Datarea bisericii de lemn de la Şinca Nouă, în
Monumente Istorice. Studii şi lucrări de restaurare, Bucureşti, 1 967.
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1 980- 1 98 1 .
M . Păcurariu, Mănăstirile şi bisericile ortodoxe române din Transilvania şi Banat
în sec. XVI/l în Biserica Ortodoxă Română, 93, 1 975, nr. 1 -2.
Z. Pâclişanu, Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal, Blaj, 1 9 1 9.
Adrian Andrei Rusu, Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana
şi Maramureş, Cluj-Napoca, 2000.
69
NICOLAE IORGA ÎN FRUNTEA COMISIUNII MONUMENTELOR
ISTORICE ŞI CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE IA CETATEA
TURNU -TURNU MĂGURELE
(I)
Conf. univ. dr. Ionel Cândea

Dr. Ecaterina Tântăreanu
' .
Nicolae Iorga a avut, în aproape toate domeniile în care forţa sa

intelectuală s-a manifestat cu vigoare dar şi cu pasiune, un rol recuperator.
Încă din tinereţe monumentele noastre istorice l-au interesat în cel mai
înalt grad, ele reprezentând autentice şi convingătoare izvoare, în felul lor,
întregind informaţiile de natură documentară sau narativă.
Valoarea lor era însă şi una sufletească şi se cunoaşte bine cât preţ punea
Nicolae Iorga pe viaţa sufletească a oamenilor, mai ales a neamului său 1 • lată de
ce bisericile şi mănăstirile, în primul rând, reprezentau pentru viitorul savant
mult mai mult decât simple lăcaşe de cult, mai mult sau mai puţin vechi. La 34
de ani, un tânăr de o maturitate ce răzbate din greutatea şi frumuseţea
cuvântului aşezat în Prefaţa l a primul volum din Inscripţii din bisericile
României2, arată cât preţ aşeza istoricul pe astfel de mărturii, dar şi durerea
sinceră de a le vedea rău tratate:
„Biserici şi mănăstiri, unele drese şi foarte rău drese3, altele în toată măreţia
vechimii lor, acopăr tot pământul ţării, cu sutele. De când s-au încheiat cu evlavia
părinţilor noştri, nimeni nu le-a avut grija, dacă nu s-a întâmplat să nemerească la
1 N. Iorga, Faze sujletesti şi cărţi reprezentative la romdni cu specială privire la legăturile

,,Alexandriei" cu Mihai Viteazul, în AARMSI, seria II, tomul XXXVI I, 1 9 1 4- 1 9 1 5, Bucureşti,
1 9 1 5, p. 545-605.
2 Idem, Inscripţii din bisericik Romdniei, adunate, adnotate şi publicate de„„ fascicula I nr. 1-764,
Bucureşti, Minerva, 1 905, p. V-VIII.
:; Aici cred că N. Iorga face aluzie la lucrările de restaurare neizbutite şi destul de costisitoare de
la Mănăstirea Curtea de Argeş biserica lui Neagoe Basarab, sau, Trei Ierarhi de la laşi, ctitoria
-
lui Vasile Lupu, unde şcoala de restaurare a lui Violet Le Duc, prin Le Comte de Noiiy, a
afectat două din monumentele noastre reprezentative.
71
Ionel Cândea, Ecaterina Ţânţăreanu
ele vre-un preot gospodar, vre-un egumen cu tragere de inimă, cari au fast de tot
rari şi cari şi-au închinat viaţa clădirii ce li se încredinţase. S-a ruinat tot ce
ajunsese a se dărdma, şi cine a vrut să strice şi să mdzgălească o clădire îndoit de
sfdntă, fiindcă e şi a lui Dumnezeu şi a strămoşilor, a fost lăsat să pdngărească în
voie.. . Cine a vrut a fost lăsat să preschimbe, să prefacă şi să schilodească. Rare ori
s-a văzut la un popor ce pretinde să înfaţişeze cultura, o astfel de păcătoşenie. În
biserici şi mănăstiri se păstrează însă.. . amintirea trecutului nostru, care ne este
scump, ori de-a fast bun, ori de-a fast rău, ori de cuprinde în el mari nenorociri, ori
de vădeşte şi cdte o clipă de fericire"4•
Dacă astfel de gânduri îl apăsau pe istoricul pornit să repertorieze
pisaniile - inscripţiile - vechilor noastre biserici şi mănăstiri, având conştiinţa
deplină atdt a valorilor efortului său, dar şi a scăderilor, pentru o lucrare fa.cută
în condiţii improprii {lecturi la lumina lumânării, etc.) , în schimb hotărârea sa
de a continua investigaţiile este fermă şi ultimele rânduri ale Prefeţei mai sus
citate conţin rânduri ce ne dezvăluie caracterul, dar şi concepţia lui N. Iorga
despre monumente în cuvinte profetice: ,.Apoi într-o zi va veni un aşezămdnt de
cultură, va veni un învăţat demn, solemn, impunător, vor veni lucrători precişi,
care vor pune la cale, cu ce am dat eu, ceva mai întins, mai strălucitor decdt pot da
astăzi. Se vor arăta atunci toate greşelile şi toate scăderile mele, uitdndu-se numai
două lucruri: munca mea necruţătoare şi inima din care a pornit totdeauna.
Dumnezeu îi va ierta poate, eu îi iert dinainte" 5•
De la o astfel de abordare, cu elanurile tineretii încă evidente în notele
'
înalte ale scrisului, istoricul a trecut prin realităţile timpului de până la

Războiul de întregire, convins că lupta pentru cauza monumentelor istorice în
România trebuie dusă până la capăt.
Aflat în fruntea Comisiunii Monumentelor Istorice, N. Iorga avea să fie
în situatia de a gestiona o serie de initiative ce vizau monumente dintre cele mai
' '
importante, aflate atunci şi din păcate şi acum, în situaţii grele, în ruină,

- -
confruntate cu primejdia dispariţiei lor. Între acestea, nu o biserică sau

mănăstire, ci o cetate, fortificaţia de la Turnu Măgurele, la vărsarea Oltului în
Dunăre, avea să ajungă în zona în care se luau decizii cu privire la soarta
acestora. Atunci, ca şi acum (din păcate) , deşi priceperea şi voinţa erau de cea a
mai bună calitate, fondurile băneşti au fost şi (din păcate) au rămas o piedică
aproape de netrecut. Aşadar, din câteva file păstrate din corespondenţa începută
4 N. Iorga, op. cit., p. V-VI.

5 Ibidem, p. VIII.
72
Nicolae Iorga fi cercetările arheologice de la cetatea Turnu - Turnu Măgurele (I).
între autorităţile locale şi centrale (îndreptăţite a se pronunţa asupra

intervenţiilor la Cetatea Turnu), putem constata cum au decurs lucrurile şi
cum s-a ajuns ca între 1 937 şi 1 943 Grigore Florescu să realizeze investigaţiile
de la Cetatea Turnu6•
Aşa cum stau lucrurile, înţelegem că în 1 934, cu adresa nr. 352,
Comisiunea Monumentelor Istorice s-a adresat Primăriei oraşului Roşiorii de
Vede (?!) care, la 1 4 iulie acelaşi an, răspundea Onor Comisiei: „Rezultat al
adresei Dumneavoastră, avem onoarea a vă comunica... S-a luat act cu plăcere de
această iniţiativă şi momentan a fost însărcinat dl. inginer al oraşului, cu
întocmirea planurilor. . . " Semnau preşedintele Comisiei interimare şi secretarul
general al Primăriei Într-un moment de reaşezare a Instituţiei primarului.
Dacă în iulie 1 934 Comisiunea se adresa Primăriei oraşului Roşiorii de
Vede, la 3 iunie 1 936 se întocmeşte Referatul pentru Releveul şi cercetările fostei
Cetăţi Nicopolis Minor dela Turnu-Măgurele, judeţul Teleorman, semnat de
arhitectul Em.T. Costescu. În el se face, în mod firesc, referire la autorităţile de
la Turnu Măgurele şi cele ale judeţului Teleorman.
Din acest referat aflăm că ,,În urma scrisorii dlui general R. Rosetti, dl.
preşedinte Prof N Iorga m-a delegat în scris de a face în vara aceasta releveul şi
săpăturile necesare la fosta cetate Nicopolis Minor dela Turnu-Măgurele, după ce
mai întâiu va fi terminat cu Hotinul.
Pentru aceasta, vă rog să binevoiţi a dispune să se rezerve o sumă de circa
J O. OOO lei pentru lucrările de mai sus, din rămăşiţa de 50.000 lei a bugetului
C. M I. pe 1936.
Deasemenea se va interveni de urgenţă pe lângă Prefectura jud Teleorman
cu rugămintea de a prevede o sumă, celpuţin egală (1 O. OOO lei) în bugetul anului
1936 (la judeţ şi comună) pentru aceste lucrări, după cum a vorbit dl. Prefect, cu
dl. general R. Rosetti în toamna anului trecut.
Arhitect Em. T Costescu"
La puţin timp, în 12 iunie, o primă rezoluţie a subcomisiei de arhitectură

arată că „subcomisia e de părere a se aproba referatu!', pentru care semnează,
între alţii, şi arh. Petre Antonescu. La o săptămână după această acceptare în
subcomisia de arhitectură, la 1 9 iunie, urma o nouă rezoluţie: Dna [Broşteanu}
6 Arhiva DMI, Monumente Istorice, f. 1 - 1 8 din care vom folosi, în această primă parte a
articolului nostru, doar f. 1-8.
73
Ionel Cândea, Ecaterina Ţân�ăreanu
dl Teodoru [deci arhitectul Horia Teodoru, n.n.] spune ca să daţi JO. OOO lei
imediat dela Neprevăzute din to{talul} de lei 75. OOO.
Vă rog a face şi adresa către Prefectura Teleorman cerând să prevadă încă
JO. OOO lei anul acesta. 1 9.VI . [ 1 ] 936 Arhit[ect] Em. T. Costescu
Pe verso-ul Referatului arhitectului Em. Costescu găsim două concepte:
către Prefectura Teleorman (27 iunie [ 1 ]936 ,,În vederea releveului şi săpăturilor
ce se vorface la fosta cetate Nicopolis Minor de la T[urnu} Măgurele prin dl. Em.
Costescu, arh[itect} al C[omisiunii} M[onumentelor} J[storice} avem onoarea a vă
ruga să binevoiţi a prevede şi în bugetul acelei Prefecturi o sumă de JO. OOO lei care
împreună cu ce se va da de la C [omisiunea] M [onumentelor] se poate executa
[sic] lucrările menţionate. Semnătură"
Pentru 30 iunie către Minister[ul] Instrucţiunii se cerea: ,,Avem onoare a
vă ruga să binevoiţi a aproba ordon[anţarea} sumei de lei JO. OOO lei pe numele
dlui Em. Costescu, arh[itect} al Comisiunii Monumentelor Istorice, pentru releveul
şi săpăturile la fosta cetate Nicopolis Minor de la Turnu Măgurele.
Ordon{anţarea} se va face din rezerva de 75. OOO a exerciţiului J936 - fondul
neprevăzute -justificându-se în urmă. Primiţi" (ss. indescifrabil) .
Aşadar, în toamna lui 1 93 5 , după tentativa autorităţilor locale (dar de la
Roşiorii de Vede şi nu de la Turnu Măgurele ?!), generalul Radu Rosetti,
cunoscut specialist al istoriei noastre militare, a vorbit cu prefectul de
Teleorman (pe de o parte) , iar pe de alta, s-a adresat Preşedintelui Comisiunii
Monumentelor Istorice, nimeni altul decât Nicolae Iorga, aflat în această
funcţie încă din 1 9237•
Rezultatul acestui demers a fost numirea directă, în scris, de către N.
Iorga a arhitectului Em. Costescu, drept specialistul ce trebuia să releveze
Cetatea Turnu, după ce avea să termine întâi lucrări de aceeaşi natură la
Cetatea Hotin, unde, probabil, pe bună dreptate, situaţia făcea din acest
obiectiv o prioritate.
În continuare, Arhiva Direcţiei Monumentelor Istorice păstrează două
adrese din anul 1 937, prima trimisă de Primăria Turnu-Măgurele către
Domnul Preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice - deci către Nicolae
Iorga - în care, la 1 0 aprilie, se arată că . . . în bugetul acestei comune, pe
„
exerciţiul în curs s-a alocat suma de 60. OOO lei, iar în bugetul Prefecturii locale s-au
alocat restul de 65. OOO lei, în total J25. OOO lei, sumă cerută de Dumneavoastră cu
adresa de mai sus, pentru acoperirea cheltuielilor ce s-ar face cu săpăturile
7 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, 1871 -1940, voi. I, Bucureşti, 1 976, p. 74.
74
Nicolae Iorga şi cercetările arheologice de la cetatea Turnu - Turnu Măgurele (I).
arheologice, la ruinele cetăţii denumite « Turnu» din apropierea acestui oraş; şi,
întrucât, timpul este prielnic pentru începerea acestor lucrări avem onoare a vă
ruga să binevoiţi a da dispoziţiuni în consecinţă".
Pe această adresă către N. Iorga, la 19 aprilie 1 937 arhitectul Horia
Teodoru nota: „Rog onorata Comisiune să dispună facerea unei adrese de
multumiri". Această colaborare, mai mult decât promitătoare, a auroritătilor
' ' '
locale cu Comisiunea Monumentelor Istorice era continuată pe 1 6 aprilie de

adresa Prefecturii judeţului Teleorman, care comunica aceleiaşi Comisiuni a
Monumentelor Istorice aprobarea prin bugetul pe exerciţiul financiar
1 937/ 1 938 a sumei de 60.000 lei „pentru săpături şi punerea în valoare de
monument istoric (sic) a ruinelor Turnului, de lângă oraşul Turnu Măgurele" 8 •
Într-adevăr, fondurile au fost folosite în cursul campaniei de cercetări din
1 937 de conf. univ. dr. Grigore Florescu, dublat de arhitectul Em. T. Costescu.
Acesta din urmă, încă din 26 ianuarie 1 9389 concepuse următoarele demersuri
ce trebuiau întreprinse pentru obţinerea fondurilor în continuare, adică pentru
anul 1 938. Aşadar, Em.T. Costescu arată că: ..În campania anului 1937. s-a dat
de către Prefectura jud. Teleorman suma de lei 60. OOO şi de către Primăria
oraşului Turnu Măgurele suma de 66 000 lei, pentru scoaterea la lumină a
zidurilor vechii cetăţi « Turnu», aflată la marginea oraşului.
Pentru continuarea lucrărilor de mai sus, în campania 1938 mai este nevoie
de următoarele sume, în afară de munca defolos obştesc:
1) Săpătura de pământ a circa 114 din suprafaţa cetăţii rămasă în partea de
nord, precum şi a şanţului de apărare înconjurător.
Transportulpământului cu căruţa în afara şanţului:
circa m. c. 1 OOO 40 lei = 4O. OOO
x
2) Consolidarea şi completarea zidurilor groase ale cetăţii, cu piatră scoasă

din dărâmături:
circa m.c. 400 200 lei = 80. 000
x
Total lei 120. OOO

Pentru obţinerea fondului de lei 120. OOO, vă rog să binevoiţi a aproba
intervenirea în mod oficial, pe lângă:
a) Ministerul de Interne, spre a aproba şi ordona trecerea în bugetele
Prefecturii şi Primăriei, a fondurilor respective de câte 60. OOO lei pentru
continuarea lucrărilor în 1938 şi -
8 Ibidem, f. 4.
9 Ibidem, f. 7.
75
b) Către Prefectura jud. Teleorman şi Primăria oraşului Turnu Măgurele,

pentru a trece în bugetele pe 1938 a câte 60. OOO leifiecare, pentru acelaşi scop".
261. [1}938
P. S. Delegatul CM.] pentru aceste săpături este dl. conferenţiar Gr.
Florescu şi sumele se vor ordonanţa pe numele Domniei sale.
Ni se pare deosebit de important să relevăm aici cele câteva referate
alăturate pe linie ierarhică în cadrul Comisiunii Monumentelor Istorice de
către arhitectul Horia Teodoru. Mai întâi, în aceeaşi zi, la 26 ianuarie 1 938,
şeful arhitecţilor din cadrul Comisiunii arăta: „Sunt de părere să se aprobe
referatul domnului arhitect Costescu şi să se dispue facerea intervenţiilor cerute".
Apoi, la 7, 1 5 şi 1 7 martie, secretarul - director general Victor Brătulescu -
notează succesiv: „ Cu lucrările anterioare"; „se fac intervenţiile cerute" şi,
respectiv: „Dl Preşedinte (N. Iorga), doreşte ca toate săpăturile să prevadă şi
consolidările. Ca atare se completează toate adresele cu acest adaos şi pentru
cele viitoare".
La 23 martie 1 938 avem, pe acelaşi referat al lui Em. T. Costescu
următoarele însemnări, deosebit de importante pentru grija specială ce o purta
N. Iorga monumentelor noastre.
„23 martie 1938. Se comunică şi domnului Costescu şi domnului Florescu,
dorinţa domnului Preşedinte de a se face întâi consolidările săpăturilor mai vechi şi
apoi vor continua pe cele de anul acesta" semnat V[ictor] B[rătulescu] . Mai jos, tot la
23 martie: „Luat cunoştinţă" şi semnat Em. Costescu şi Gr. Florescu, iar sus referatul
ultim al zilei de 23 martie semnat de arhitectul Horia Teodoru precizează:
„Domnul arhitect Costescu a luat cunoştinţă de dispoziţiunile Domnului
Preşedinte şi se va conforma întocmai. Sunt de părere să se ceară sumele pentru a
se puteaface lucrările de consolidare şi apoi a se continua cu săpăturile".
În continuare, filele 5 şi 6 1 0 din dosarul cercetărilor de la Turnu din
campaniile interbelice sunt simple adrese de confirmare a alocării sumelor
cerute de consolidări şi săpături dar conţin şi două note interesante pentru
maniera de lucru a Comisiunii, asaltată de atâtea situaţii grele ale
monumentelor noastre istorice.
Astfel pe adresa Ministerului Internelor către ministrul Cultelor şi
Artelor, respectiv către Comisiunea Monumentelor Istorice, din 1 2 aprilie
1 938, probabil V[ictor] B [rătulescu] , face la 1 4 aprilie următoarea notă: „ Către
Min{isterul} lnter[nelor}: Prefectura şi Primăria Turnu Măgurele vor fi rugate a
1 0 Ibidem, f. 5 şi 6.
76
Nicolae Iorga şi cercetările arheologice de la cetatea Turnu - Turnu Măgurele (I).
defalca o parte din sumă (120000 lei) pentru restaurarea bisericii Ţigănia
Văcăreşti, unul din cele mai preţioase monumente ale jud. Teleorman".
Pe aceeaşi filă (dar pe verso) este concepută şi adresa către Ministerul de
Interne, Direcţia Administraţiei locale, în numele Preşedintelui Comisiunii
Monumentelor Istorice, motivaţia fond cea sugerată mai sus: . biserica Ţigănia
„ „
Văcăreşti fiind unul dintre cele mai preţioase monumente istorice ale jud.
Teleorman" şi ne permitem să credem că N. Iorga însuşi va fi dorit acest lucru.
Credem că vizitele celor interesaţi cu adevărat de soarta monumentelor
noastre s-au îndesit în zonă odată cu cercetările arheologice, dar N. Iorga a fost
la Alexandria şi, poate, la Turnu, la 26 mai 1 93 5 1 1 când va fi văzut biserica
Ţigănia Văcăreşti.
Apoi, la 17 mai 1 938 avem pe fila 6 a dosarului Cetatea Turnu de la
Arhiva DMI, - Monumente Istorice următoarea notarea a arhitectului Em.
Costescu: ,,Am rugat pe dl General Radu Rosetti, membru al Academiei Române,
spre a interveni la Ministerul de Interne pentru aprobarea fondurilor. În luna
iunie a. c. va merge şi Domnia sa la Cetatea Turnu".
Despre evoluţia în continuare a cercetărilor de la Cetatea Turnu sub
auspiciile Comisiunii Monumentelor Istorice condusă de N. Iorga vom relata
în partea a doua a acestui articol.
1 1 B. Theodorescu, op. cit„ p. 1 1 2.
UN ASPECT PARTICULAR AL ROMANICULUI DIN
TRANSILVANIA
Prof. univ. dr. Tereza Sinigalia
Cu mulţi ani în urmă, pasionată de bisericile fortificate ale saşilor

transilvăneni, am întreprins cercetări în numeroase aşezări, descoperind astfel
aspecte uimitoare, care scăpaseră cercetătorilor care ne-au precedat sau care - deşi
remarcate - au beneficiat de interpretări care astăzi ar putea fi amendate.
Una din surprizele cele mai plăcute a fost descoperirea în podul de
deasupra tribunei de peste colaterala sud a bisericii evanghelice din Deal
Frumos a unor vechi ferestre, pe care nu le găsisem menţionate niciodată în
literatura de specialitate (fig. 1 ) . Nici măcar vrednicul Walter Horwath, care
bătuse satele, cercetase şi desenase planurile şi secţiunile celor mai importante
biserici - inclusiv Dealul Frumos 1 - nu le văzuse.
Am publicat la scurt timp după aceea un articol amplu asupra evoluţiei
bisericii2 şi am continuat să cercetez de preferinţă arhitectura romanică a zonei
de colonizare săsească, în speranţa unor noi descoperiri.
De la Deal Frumos am ajuns la Cincu, cu biserica sa monumentală,
străjuită de puternicul turn vestic (fig. 2) . Bine cunoscută, beneficiind şi de o
monografie a lui Erhard Antoni, serios redactată, bazată pe o cercetare mai
veche, din anii '30 ai secolului :XX3 , biserica nu oferă aparent surprize, deşi ele
nu sunt excluse şi voi explica imediat de ce.
Ca şi biserica din Deal Frumos, cea de la Cincu este o basilică cu trei
nave, care pare însă a fi avut turnul vestic incorporat în nava centrală încă de la
început (fig. 3, 4) . Acest fapt ar susţine datarea ei după invazia tătară din 1 24 1 ,
căci, j udecând după argumentele furnizate de cercetarea de la Deal Frumos,
bisericile din zonă - existente înainte de marele flagel - nu vor fi fost prevăzute
1 Walter Horwath, Siebenburgisch-s'âchsische Kirchenburgen, Sibiu, 1 940, p. 45 48.

-
2 Tereza Sinigalia, Biserica fortificată din Deal Frumos, în Revista Muzeelor şi Monumentelor.
Monumente Istorice şi de Artă, nr. 1 , 1 976, p. 67 - 76.
3 Erhard Anroni, Die Grof!.schenker Burgkirche, Editura Kriterion, Bucureşti, 1 982.
79
Tereza Sinigalia
cu o asemenea amenajare, care, dincolo de rolul jucat în cult, avea în mod

evident şi unul pe care l-am putea numi social: cel de reprezentare, întrucât
oferea vizibilitate bisericii de la mare distanţă şi, în cazul nostru, conferea
prestigiu comunităţii unui sat care va deveni sediu de Scaun, dar şi cel practic,
de a avertiza în caz de primejdie internă (incendii) sau externă (invazii) .
Biserica din Cincu este, în mod evident, o basilică înaltă chiar şi în
situaţia actuală, când deasupra arcadelor care despart nava centrală de colaterale
există un şir de deschideri largi, semicirculare, care corespund unui registru de
goluri asimilate ca fiind bifore (fig. 5), dar şi o boltă gotică în reţea cu nervuri
ceramice, evident mult mai târzie decât navele. Taţi cercetătorii au interpretat
aceste bifore ca fiind pur şi simplu ferestrele care luminau nava centrală, ele
pierzându-şi coloneta centrală, dar primind în schimb grilajele de fier, decorate
baroc, care poartă anul 1 796, an considerat a fi cel al amenajării actualelor
tribune de deasupra colateralelor4 . În realitate, faptul nu putea fi posibil atunci
când vorbim despre starea originară a bisericii, judecată în contextul arhitecturii
vremii. Acceptând că aceasta ar fi fost situaţia, nava centrală ar fi fost nefiresc
de joasă în raport cu lungimea mare a bisericii (corpul bazilical 38 m,
-
sanctuarul 7,4 m) şi cu lăţimea ei la nivelul corpului bazilical ( 1 1 ,04 m) .

-
Trebuie remarcat că toate bisericile romanice din Transilvania, inclusiv cea de

la Cisnădioara, care este o basilică scurtă, au o înălţime remarcabilă a navei
centrale, consonantă cu restul dimensiunilor, fapt ce conferă interiorului o
anume armonie, iar exteriorului o gradaţie coerentă, ascensională, a volumelor.
Ceea ce am numit „biforă" reprezintă, în arhitectura romanică şi gotică,
un gol care reuneşte sub un singur arc magistral, semicircular sau frânt, două
deschideri gemene, de asemenea semicirculare, respectiv frânte, unite printr-o
colonetă mediană şi descărcate lateral prin colonete adosate, toate prevăzute cu
capitel. Biforele nu apar însă în Romanic, în Europa Centrală şi de Vest, la
arhitectura navei centrale, cu funcţie de fereastră, Întrucât practic nu puteau fi
închise, golurile lor facilitând pe de o parte crearea unor curenţi puternici în
interior, iar pe de alta pătrunderea intemperiilor, în zone cu un regim bogat
4 Erhard Antoni, op. cit„ p. 7-8; Denkmaltopographie Siebenburgen. Kreis Kromtadt.

3.3./Topografia monumentelor din Transilvania. Judeţul Braşov. 3.3. Cincu,Toarcla, Dacia.
Jibert, Lovnic, Bărcut, Felmer, Rotbav, Selişcac, Şoarş, Elaborată de Gheorghe Andron, Paul
Niedermaier, Corina Popa, losefina Postăvaru, Martin Rill, Adriana Stroe, Aurelian Stroe,
Editată de Chiristoph Machat, Wort und Welt Verlag, Thuar bei lnsbruck, 1 995, Editura
Thausib, Sibiu, 1995, p. 36.
80
Un a.spect particul.ar al romanicului din Tramilvania.
pluviometric şi cu zăpezi m timpul iernii5• Biforele, respectiv triforele, sunt

folosite la turnurile-clopotniţă, de predilecţie pentru nivelul camerei clopotelor,
ele contribuind şi la crearea unui anumit raport gol-plin, ca şi în zonele marilor
cloîtreslgalerii ale clausurilor la bisericile de mănăstire.
Cu aceste premise, în cazul Cincu trebuie imaginate alte soluţii care vor fi
fost adoptate de constructori, menite să confere interiorului o proporţie optimă,
iar navei centrale o iluminare concordantă cu soluţiile curente în epocă.
În aceste condiţii, deasupra a ceea ce este numit în mod curent registrul
de bifore nu putea funcţiona cu funcţie de iluminat, era normal să fi existat
încă un registru de ferestre mici, cu terminaţie probabil semicirculară, de tipul
celor întâlnite la Deal Frumos şi rămase în podul de la Cincu după construirea
bolţii gotice în reţea, cu penetraţii, la începutul secolului al XVI-iea. Aceste
ferestre au existat în realitate şi au fost văzute de noi în 1 976, iar Erhard Antoni
le menţionează şi el în monografia sa6: la fel Hermann Fabini le aminteşte
fugitiv, fără a insista asupra lor7 . În acest context, pare ciudată nemenţionarea
lor în lucrarea care repertoriază arhitectura saşilor transilvăneni: Topografia
localităţilor germane din Transilvania8 •
Soluţia, puţin modificată faţă de ceea ce am propus aici, este întâlnită la

biserica din Drăuşeni. Comparativ cu biserica din Cincu, cea din Drăuşeni şi-a
pierdut, în decursul timpului, navele laterale, cu excepţia traveii vestice a
colateralei sud, arcadele dintre nava centrală şi colaterale fiind înzidite (fig. 6, 7) .
Deasupra fostelor arcade se ridica şirul de „bifore", iar mai sus peretele are o
înălţime de peste 2,5 m. Decaparea tencuielilor, prilejuită de elaborarea unui
proiect de restaurare din anii '90, a permis observarea a două niveluri de
ferestre mici, care, ca şi la Deal Frumos, nu au funcţionat concomitent. Dacă
registrul intermediar de ferestre propriu zise are o perioadă de funcţionare
5 Ferestre de acest tip - bifore sau trifore - apar în arhitectura bizantină la absida altarului şi
uneori la abisidiolele pastoforiilor, dar nu rămân deschise, golul fiind acoperit cu plăci subtiri
de marmoră prevăzute cu perforatii circulare, în care se montau rotocoale de sticlă. Sistemul nu
este cunoscut în Romanic.
6 Erhard Antoni, op. cit., p. 7-8; la fig. IO este reprodusă imaginea unei ferestre din acelaşi
registru, însă de pe latura de est a navei centrale, aflată initial deasupra acoperişului corului.
Odată cu înăltarea acestuia, prilejuită de fortificarea sa şi a altarului, această fereastră şi-a
pierdut funqionalitatea, ea rămânând în zona destinată apărării.
7 Hermann Fabini, Atlas der Siebenburgisch-Sâchsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, Band I-II,
Monumenta Verlag Hermannstadt und Arbeitkreis fur Siebenbiirgische Landeskunde e.V.
Heidelberg, 1 999, p. 247.
8 Denkmaltopographie Siebenburgen. Kreis Kronstadt. 3.3, Cincu, p. 36 şi releveul de la p. 37.
81
Tereza Sinigalia
incertă, posibil strict contemporană cu ridicarea basilicii îns�i şi singurul

existent în acel moment, cel superior era alcătuit din ferestre cu terminaţie în
segment de cerc cu ancadrament de piatră. După o altă opinie, aşa cum ne
informează unul dintre autorii ultimului proiect de restaurare, ferestrele ar fi
însă circulare şi ele trimit la zona de influentă , cisterciană de la Cârta,
, dar cu
aplicabilitate la un monument încă eminamente Romanic, venite fle pe
influenţă directă, fle pe filiera bisericii de la Bartolomeu. În virtutea
argumentaţiei de mai jos, însă, faptul mi se pare improbabil, forma cea mai
plauzibilă, înainte de desfacerea golurilor fiind cea dreptunghiulară cu
terminaţie semicirculară.
În acest context, evident se ridică încă o Întrebare. Care a fost funcţia
exactă a amenajărilor pe care le numim în mod curent „bifore" (fig. 8) ?
Ele apar la Cincu, la Drăuşeni, la Caţa (fig. 9) şi la Rodbav (fig. 1 O, 1 1 ) 9 .
Î n afară d e forma d e biforă - c u u n gol care reuneşte sub u n singur arc magistral
semicircular două deschideri gemene, separate printr-o colonetă mediană şi
descărcate lateral prin colonete adosate, toate prevăzute cu capitel - aceste goluri
nu au nimic dintr-o fereastră romanică tipică pentru o navă centrală de basilică.
Acest fel de goluri sunt însă mult mai tipice pentru deschiderile tribunelor
care se construiesc deasupra bolţilor navelor laterale, deschizându-se spre cea
centrală în foarte multe biserici romanice din Europa Centrală şi Vestică.
Ideea de tribună presupune existenţa în spatele deschiderii de tip biforă
sau, mai curent, în Romanicul european, triforă, a unui spaţiu accesibil, de unde
anumite persoane - adesea aparţinând unor ordine monahale - puteau asista la
serviciile divine. În Transilvania însă, bisericile la care apare acest tip de tribune
sunt destinate unor comunităţi seculare. Din acest motiv, credem că
funcţionalitatea lor obişnuită era redusă şi că ele aveau mai curând un rol
decorativ înlocuind aşa-numitul triforium din arhitectura romanică occidentală.
Aceasta ar însemna că Între peretele care se înălţa deasupra celui al colateralelor şi
partea din spate a biforei exista un spaţiu redus, îngust, dar nu necirculabil,
probabil neboltit, ci acoperit direct cu o şarpantă cu o singură pantă, fapt ce
contribuia direct la sublinierea aspectului basilical pur al bisericilor, conform
principiului „sincerităţii arhitecturii", respectat în Romanic.
Singura biserică la care această soluţie este sigur că nu a existat este cea de
la Cincu. Întreaga compoziţie spaţială şi volumetrică a bisericii pledează pentru
9 Denkmaltopographie Siebenburgen, 3.3. Kreis Kronstadt, Rodbav, la p. 290-293, plan şi secţiuni

p. 29 1 , 292.
82
Un aspect particular al romanicului din Tramilvania.
existenţa unor tribune reale, având în spatele biforelor deschise spre nava
centrală un spaţiu larg care servea legăturii dintre turnul vestic şi cele două mici
capele aflate la etajul turnurilor din extremităţile estice ale colateralelor. Accesul
de la nivelul navelor se făcea pe cele două scări care permiteau intrarea şi în
tribuna vestică, cele care comunicau prin două arcade semicirculare, relativ
scunde, cu acest spaţiu aflat la primuf etaj al turnului-clopotniţă (fig. 4) .
Soluţia biforelor adoptată pentru aceste patru biserici nu se mai regăseşte
ulterior în Transilvania, ceea ce ne face să credem că ele ar putea fi datate într-un
interval scurt, curând după invazia tătară din 1 24 1 şi că se datorează unui
şantier invitat posibil din zona renană, de acolo de unde se presupune că au
venit cel puţin coloniştii din Cincu cu câteva decenii înainte 10 , colonişti care îşi
vor fi păstrat anumite legături cu zonele lor de baştină.
Datarea propusă, posibil până către 1 260- 1 270, este susţinută şi de faptul
că nu întâlnim la ele nici un element care ar putea aparţine goticului propriu-zis:
nava centrală era sigur tăvănită, iar bolţile în cruce de pe traveile corului şi de
pe colaterale sunt caracteristice Romanicului.
Pentru biserica din Cincu sigur şi posibil pentru cea de la Drăuşeni mai
există un argument suplimentar care trimite către un şantier german sau măcar
de influenţă germană şi anume prezenţa în extremitatea estică a colateralelor a
unor turnuri de plan rectangular. La Cincu, cele două turnuri au fost ridicate
cel puţin până la nivelul cornişei colateralelor, atât cât se păstrează şi astăzi, ele
comunicând la primul nivel cu nava centrală, iar la cel de al doilea cu spaţiul
numit de noi tribună, din spatele biforelor. Amplasamentul şi forma lor ne
determină să le considerăm a fi servit drept capele. Chiar şi acest sistem de
amplificare a spaţiului liturgic în condiţiile în care se măreşte numărul de altare
pentru a putea răspunde exigenţelor cultului (mai mulţi preoţi care erau
obligaţi să celebreze liturghia zilnic, însă în condiţiile în care nu se putea oficia
decât o singură dată pe zi pe acelaşi altar) indică prezenţa unui model
împrumutat dintr-o zonă importantă, posibil urbană sau monahală cu mulţi
preoţi (vezi bisericile St Kunibert - fig. 1 2 - şi St Maria in Lyskirchen din
Koln 1 1 ) , ceea ce evident nu era cazul satelor săseşti din Transilvania.
La Drăuşeni, arheologii au descoperit o serie de urme de fundaţii paralele
cu zidul sudic al colateralei sud, în zona răsăriteană, fundaţii a ceea ce ar fi putut
10 Denkmaltopographie Siebenburgen, 3.3. Kreis Kromtadt, Cincu, la p. 28.

11 Hiltrud Kier şi Ulrich Krings, Die Romanischen Kirchen in Kâln, Ki:iln, Vista Point Verlag,
1 985, p. 24-26, fig. 38-42 St Kunibert, p. 30-32, fig. 56 şi plan - St Maria in Lyskirchen.
-
83
Tereza Sinigalia
fi două turnuri estice12, despre care însă nu ştim dacă au fost ridicate Într-adevăr
sau nu, dar intenţia ca atare existase (fig. 1 1 ) . În orice caz, calitatea prelucrării
pietrei la Drăuşeni (portalul vestic, capitelurile pilaştrilor rămase încastrate în
zidăria de umplutură a fostelor colaterale) indică un şantier destul de
experimentat.
Cele de mai sus sunt o invitaţie, o invitaţie la a cerceta, regândi şi în fond
de a redescoperi monumentele noastre de fiecare dată când le vedem sau
revedem. Este una dintre rarele bucurii adevărate şi una dintre satisfacţiile
statornice ale meseriei noastre.
12
Daniela Marcu, Biserica fortificată de la Drău1eni, jud Bra1ov, în Arhitectura religioasă
medievală, II, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2002, p. 47-5 1 , pi. 2. autoarea
săpăturii arheologice nu interpretează în acest fel descoperirea sa.
84
MĂNĂSTIREA CĂLDĂRUŞANI ÎN A DOUA
JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI LA
ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA
Pr. p rof. dr. Florin Şerbănescu
I. VREMURI DE RESTRIŞTE
(DE LA SECULARIZAREA AVERILOR MĂNĂSTIREŞTI
PÂNĂ LA STĂREŢIA FOSTULUI MITROPOLIT PRIMAT
GHENADIE PETRESCU)
Cu toate realizările deosebite din epoca paisiană, prin care Mănăstirea

Căldăruşani s-a ridicat la nivelul celor mai însemnate vetre monahale din
spaţiul românesc, s-au făcut resimţite, uneori, chiar până la 1 863, şi unele
momente mai dificile în viaţa Sfântului Aşezământ, cum a fost starea de
oarecare tensiune creată în obşte pe la 1 8 1 9, când călugării munteni, numiţi
„pământeni", se plângeau că, dat fiind numărul mare al monahilor originari
din Transilvania, aceştia, n urni ţi şi aici „ ungureni", ca peste tot unde se
aşezaseră locuitori proveniţi de peste munte, aj unseseră a prevala numeric în
administraţia mănăstirii, covârşind aşadar numărul monahilor de la sud de
Carpaţi 1 •
C u tact, înţelepciune şi în duhul lucrător al iubirii frăţeşti, asemenea
momente au fost, însă, depăşite, ele nearătându-se decât nişte mărunte
sincope într-o durată a stabilităţii.
Să fie oare o expresie a acestor vremelnice împrejurări faptul că la 1 5
şi 1 6 iunie 1 8 1 5 , apare cu totul episodic, menţionat numele unui oarecare
1 Pr. prof. dr. Florin Şerbănescu, Valori ale ortodoxiei româneşti. Mânăstirea Căldăru1ani,
Teză de doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, 2005, voi. II, Anexe, nr. 95-97,
p. 226-230; vezi şi Veniamin Nicolae, Mânăstirea Căldăruşani. Monografie, Bucureşti, 1 973,
anexele III, IV, V, p. 1 33-1 36.
85
Florin Şerbănescu
stareţ Teodosie, Întrerupând lunga stăreţie a marelui năstavnic Dositei,

urmaşul lui Gheorghe arhimandritul? 2 Sau e, în acest caz, vorba doar de o
accidentală greşeală de transcriere a numelui lui Dositei ceea ce, deşi mai
greu de crezut, nu poate fi cu totul exclus. O ricum, acesta din urmă l-am
văzut deja conducând în continuare, îndelung şi spornic, obştea
Căldăruşanilor până la 1 837, urmat, de stareţii Meletie şi Eftimie, cu nu
mai puţin aşezate cârmuiri: 1 84 1 - 1 850, respectiv 1 8 50- 1 863, răstimpuri în
care, precum s-a arătat, a fost ridicată marea trapeză de către Meletie în
1 8 50, şi au fost reconstruite, în vremea lui Eftimie, după un puternic
incendiu, construcţiile din afara cetăţii, în frunte cu stăreţia şi bolniţa, chiar
dacă acum, după mijlocul secolului al XIX-iea, pe fondul acestor eforturi de
reconstrucţie, apăreau şi unele plângeri privind o austeritate, considerată
excesivă, în traiul zilnic al obştii 3.
Abia la 1 863- 1 864, putem spune însă că au intervenit cu adevărat
factori nu numai perturbatori, dar chiar profund destabilizatori ai vieţii
tradiţionale a obştii căldăruşene faţă de felul cum fusese ca aşezare dintru
început şi, apoi, reorânduită de stareţul Gheorghe la cumpăna secolelor
XVIII-XIX. De data aceasta a fost vorba, aşadar, de afectarea temeliilor înseşi
ale aşezământului monahal, de natură a imprima un curs general regresiv
istoriei sale până atunci, timp de aproape un veac, atât de bogată în împliniri
şi de înălţătoare spiritual.
Cea dintâi grea lovitură au primit-o Căldăruşanii dimpreună cu alte
vetre monahale prin Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1 3 decembrie
1 863 care, iniţiată ca o măsură de soluţionare a problemei mănăstirilor
închinate, s-a extins, în fapt, în cele din urmă, şi asupra mănăstirilor
neînchinate Între care se află şi bătrâna ctitorie de la nord de Bucureşti a lui
Matei Basarab Voievod 4 •
Prin efectul acestei legi, Mănăstirea Căldăruşani a fost deposedată de cea
mai mare parte a numeroaselor şi întinselor sale proprietăţi, multe dabândite
încă din vremea ctitoririi ei, din secolul al XVII-iea, şi a căror evidenţă era
2 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.l.C.), Doc. ist., CMLXXIV, 85, 86.
3 Damian Stănoiu, Mânăstirea CăUăru1ani, Bucureşti, 1 924, p. 44-4 5 .
4 Mircea Păcurariu, Istoria B. O.R , voi. III, ed. a-II-a, Bucureşti, 1 994, p . 1 1 3-1 1 7 şi bibliografie
p. 1 24-1 25; Episcop Gherasim Cristea al Râmnicului, Istoricul Mânăstirii Căldăru1ani,
Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1 997, p. 143; D. Stănoiu, op. cit.,
p. 43-50.
86
Mănăstirea Căldăruşani.
publicată în primăvara anului 1 864 în Monitorul Oficial, tocmai spre a fi

limpede precizat domeniul expropriabil5.
În urma secularizării, Căldăruşanilor le-au mai rămas doar 1 00 ha teren
arabil, o livadă şi vie în suprafaţă de 1 2 ha la Ceptura (Prahova) , precum şi
metohul bucureştean din mahalaua Armenească 6 •
Câţiva ani mai târziu, din ceea ce-i rămăsese ca teren arabil mănăstirii
îndată după secularizare s-au mai luat şi trupurile de moşie Brânzeasca şi
S urlarii7.
Lipsită fiind de cea mai msemnată parte a resurselor sale materiale,
mănăstirea a fost afectată, aşadar, direct şi imediat în posibilităţile sale de
întreţinere, atât a vastului ansamblu monahal, cât şi a obştii sale, care era pe
atunci, încă foarte numeroasă, după cum o arată acea ultimă catagrafie din
1 862, ilustrând starea aşezământului căldăruşan la zenitul epocii paisiene8 •
După secularizare a venit însă, curând, la numai un an, a doua lovitură:
„Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti" din 30 noiembrie
1 864 (supranumit şi „Legea călugăriei") , care interzicea intrarea în monahism a
bărbaţilor sub 60 de ani şi a femeilor sub 50 de ani, cu excepţia acelora ce vor fi
absolvit „învăţături monahale superioare" 9 •
Era evident că prevederi d e felul acesta aveau s ă ducă foarte repede la
înlăturarea din obştile monahale a acelora dintre monahi ce nu îndeplineau
amintitele condiţii şi care constituiau, desigur, marea majoritate a vieţuitorilor.
5 Monitorulu, jurnalu Oficialu alu Principatelor Unite Române, Vineri 20 martie/ 1 aprilie, 1 864,
p. 30 1 : Mo1iile: Glodeanul şi Amarul (BZ}, Cărbuneşti + 3 sfori (PH}, Călăraşii Vechi (IL) ,
Meteleu (BZ), Bivolira (TR}, Ulmul (IL), Portăreasa sau Odaia Chirului (IF}, Moara Săracă
(IF}, Ţâţa şi Fieni 6 trupuri (DB), Bărboşii sau Gormăneşti şi Dobroşenii (IF) , Răduleşti
-
(IF), Muntele Urlaţii (PH), Lipia şi Bojdani (IF}, Căzăneştii sau Regeghea (IL) , Săpunarii sau
Copuzul şi Cerveniia (IL), Locul de la Sărata (BZ), Livadă de fân afară din Ploieşti (PH}, Loc
în Târgovişte numit Baia de Aramă (DB}; Viile de la: Călăraşi (IL) 36 pog„ Ceptura (PH)
- -
35 pog„ Saduri (PH) 35 pog., Dealul Bozienilor (PH) 1 8 pog„ Dobroteni (PH) 1 1 pog.;
- - -
Bradu (PH) 1 1 pog.; Cocidau (PH) 12 pog„ Case şi prăvălii: Prăvălie la Temniţa Veche,
- -
Calea Târgului de Afară (Buc.}, Idem suburbia Mântuleasa (Buc.), Idem ci. Tg. de Afară, Idem
- -
- rachierie - Piaţa Sf. Anton (Buc.), Casa din suburbia Sf. Visarion (Buc.}, H anul de la Ţăruşi de
la Fântâna Boului, 1 O prăvălii din Bucureşti, O pivniţă în Târgovişte, O casă în suburbia
Armenilor (Bucureşti) servind de metoh, embaticul boului din str. Rahtivan (Bucureşti).
6 Gherasim Cristea, op. cit„ p. 1 43; vezi, în continuare, despre lucrări la metoh după 1 875.
7 D. Stănoiu, op. cit„ p. 46.
8 Florin Şerbănescu, op. cit„ voi. II, Anexe, p. 272-297; Damian Stănoiu, op. cit., p. 77-8 1 .
9 Mircea Păcurariu, Istoria B. O.R., voi.III, ed. a-II-a, Bucureşti, 1 994, p . 1 1 8; Bibliografie, p . 1 24;
Gherasim Cristea, op. cit., p. 55.
87
Florin Şerbănescu
Fapt este că, atât fiecare în parte, cât şi, mai ales, coroborate, cele două
legi au determinat dificultăţi deosebite, destabilizând şi destructurând viaţa
aşezămintelor monahale Întocmai precum consecinţele interacţiunii unor plăci
tectonice sau a unor lame de foarfecă, ceea ce, în cazul Căldăruşanilor - o
manasure importantă, neînchinată, bine gospodărită, cu obşte foarte
numeroasă şi cu activităţi specifice multiple - a determinat efecte decadente cu
atât mai vizibile şi dureroase.
Pe la 1 866, vizitând mănăstirea şi admirând aşezarea ei pitorească ce îi
amintea de malurile Bosforului şi de peninsula Cornului de Aur al
Constantinopolului, preotul Grigore Musceleanu sesiza deja cele dintâi efecte
ale lipsurilor materiale, prin degradarea incintei patrulatere numită „cetate",
unde mai locuiau doar părinţii cei săraci, ceilalţi folosind mai ales casele
dimprejurul acesteia care, ca urmare a intensei acuvaap a şcolii de zugrăvie,
fuseseră împodobite, în anii anteriori, cu zugrăveli interioare şi chiar
exterioare 1 0 •
Acum şcoala de zugrăvie îşi redusese însă simţitor activitatea, după cum
vom avea posibilitatea să constatăm În analiza specială consacrată acesteia în
ultima parte a volumului I al lucrării de doctorat dedicată Mânăstirii
Căldăruşani.
Şi celelalte manifestări de viaţă culturală se aflau în stare de suferinţă sau
chiar de părăsire. O sporadică încercare de reînviere a activităţii tipografice a
Întreprins, pe la 1 878, stareţul arhimandrit Teofilact Dinu ( 1 874-1 875; 1 878- 1 879),
care a adus o tipografie cu aj utorul căreia s-a tipărit, în amintitul an, o carte de
rugăciuni intitulată „Rugăciuni de suflet folositoare pentru evlavioşii creştini
tipărită . . . cu binecuvdntarea Înalt Preasfinţitului mitropolit primat al Romdniei,
D.D. Calinic Miclescu, Căldăruşani, tipografia arhimandritului Teofi!act Dinu,
1 878". Din păcate, această iniţiativă editorială a rămas singulară, arhimandritul
Teofi!act fiind în situaţia de a vinde tipografia după o jumătate de an. 1 1
Câţiva ani mai târziu, în 1 882, vizitau mănăstirea, î n cadrul unei comisii,
scriitorii Ioan Slavici şi C. Mandrea. Ei constatau starea de degradare în care se
găseau construcţiile ansamblului, începând cu „cetatea" şi continuând cu clădirile
adiacente, fle locuinţe călugăreşti, fle având alte destinaţii (infirmerie bolniţă,
=
conac pentru vizitatori = arhondaric, fabrică = atelier de potcapuri ş.a.) : ,,Astăzi

una din puţinele mănăstiri în care părinţii nu-şi petrec vremea în nelucrare, cu
10 „Calendarul antic'', 1 866, p. 70; V. Nicolae, op. cit„p. 30.

1 1 D. Stănoiu, op. cit., p. 49-50; op. cit., p. 80-8 1 .
88
Mănăstirea Căldărufani.
încetul, cu încetul se surpă, deoarece cheltuielile de Întreţinere a unui complex

de ziduri ca cel de la Căldăruşani sunt cu mult mai mari decât ca ele să poată fi
acoperite pe deplin şi la timp" 1 2 •
După secularizare, în afară de faptul că resursele materiale ale mănăstirii
au fost substanţial diminuate, cele încă existente au fost supuse unui regim de
control al statului care fa.cea foarte anevoioasă utilizarea lor. Ca şi celelalte
mănăstiri, Căldăruşanii au trebuit să-şi verse veniturile într-un cont la Casa de
Depuneri şi Consemnaţiuni, iar pentru a le putea folosi era necesară aprobarea
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice 13•
În caz de necesitate, consiliul economic al mănăstirii, creat ca urmare a unei
legi din 1 873 14, adresa o cerere către ministerul de resort, unde solicitarea era
îndreptată, prin rezoluţie, către arhitect spre a Întocmi un deviz. Dacă acesta era
aprobat, se publica anunţul de licitaţie în Monitorul Oficial în vederea atribuirii
execuţiei. Antreprenorul căruia i se încredinţa lucrarea făcea, mai apoi, la încheierea
ei, un raport prin care solicita recepţia. În baza procesului-verbal de recepţie, cu
aprobarea ministerului, se elibera suma de plată, din contul mănăstirii, în
cuantumul ce mai rămăsese de achitat după plata obişnuitului avans.
Precum se vede, utilizarea resurselor proprii ale mănăstirii nu numai că
nu era la latitudinea sa, dar depindea strict numai de aprobarea Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice, fără implicarea conducerii bisericeşti eparhiale
în frunte cu ierarhul care era, în acest caz, însuşi mitropolitul primat!
În contextul procedurii enunţate se cunosc, spre exemplu, din această vreme,
de pe la 1 876- 1 879, 1 880, 1 886- 1 887 repetate şi insistente cereri ale stareţilor
Timotei ( 1 865- 1 866; 1 868- 1 870; 1 875-1 878), Gherasim ( 1 879- 1 886), Teoftlact
Dinu ( 1 874- 1 875; 1 878- 1 879) şi Procopie (1 870- 1 874; 1 886- 1 895; 1 896- 1 90 1 )
pentru obţinerea, cu aprobarea Ministerului Cultelor ş i Instrucţiunii Publice, a
unor fonduri în vederea reparaţiilor neapărat necesare.
Dacă anterior aceste necesităţi erau lesne de soluţionat prin proprii
resurse şi prin auto-gospodărire, acum mănăstirea se vedea nevoită să ceară
aprobare şi fonduri până şi pentru acoperirea unui grajd a cărui învelitoare
fusese luată de o furtună la 1 7 noiembrie 1 875! 15
1 2 Monumente naţionale. Mănăstiri fi biserici ortodoxe. Raporturi de la comisiunile întocmite pentru

cercetarea wr, partea a-II-a, Bucureşti, 1 882, p. 238-239; Gherasim Cristea, op. cit., p. 1 45.
13 Vezi spre ex.: A.N.I.C., Ministerul lnstrucţiunei publice fi al Cultewr, dosar 33 1 1/ 1 876, f. 1 -108.
14 D. Stănoiu, op. cit. , p. 49.
1 5 A.N.l.C., Ministerul Cultewr fi Instrucţiunii Publice, dos. 33 1 1/ 1 876, f. 4; voi. II, Anexe, nr. 105,
p. 244.
89
Florin Şerbănescu
Cererea către minister a consiliului economic al Căldăruşanilor - compus

din stareţul Timotei şi membrii Elisei, Gherasim şi Teodosie - era urmată de
întocmirea, de către arhitectul şef M. Capuţineanu, a unui deviz estimativ de 2394
lei şi 50 bani 16, redus la 1 0 februarie 1 876 la 1 432, 55 lei, în vederea execuţiei
lucrărilor pe timp de vară 1 7, cu plata din fondul mănăstirii de la Casa de Depuneri
şi Consemnaţiuni, fond având valoarea totală, în acel moment, de 567 1 lei. 18
În aceeaşi perioadă, la 26 ianuarie 1 876, mănăstirea cerea aprobarea
ministerului pentru reparaţii la metohul său din Bucureşti, situat în mahalaua
Armenească.19 Devizul, iniţial de 2 1 57,50 lei şi apoi iarăşi redus la 1 8 14,40 lei, era
adjudecat la licitaţie de antreprenorul Pascu Rosenfeld pentru suma de 1 500 lei. 20
La recepţia făcură la sfârşitul lunii mai 1 876, reprezentanţii mănăstirii se
plângeau că lucrurile nu fuseseră Întocmite corespunzător, dar arhitectul
adjunct D. Poenaru infirma aceste obiecţii, considerând lucrările ca fiind
executate Întocmai după deviz, drept pentru care ministerul cerea să se elibereze
antreprenorului la 1 0 iulie 1 876 suma de 1 500 de lei, din suma de 4326,3 lei
pe care mănăstirea o mai avea la Casa de Depuneri. 21
La 23 august, în acelaşi an 1 876, Consiliul economic al Căldăruşanilor -
având în competenţă pe acelaşi stareţ Timotei arhimandritul şi pe membrii
Procopie arhimandritul, fost şi viitor stareţ, Elisei, Teodosie şi loil monahul ca
econom - cerea efectuarea de reparaţii strict necesare, începând cu acoperişul,
la casa rezervată primirii domnitorului, mitropolitului şi a altor oaspeţi de
seamă. 22 Devizul arhitectului D. Poenaru, de 8 1 9, 1 7 lei, era, şi de astă dată,
redus la j umătate (444 lei) şi scos la licitaţie, dar fără rezultat, căci nu s-a
prezentat nici un concurent, din cauza vremii de iarnă nefavorabile pentru
lucru şi poate şi din cauza valorii scăzute a devizului. 23
Altă cerere a mănăstirii, Întocmită la 30 august 1 876, privea necesitatea
unor reparaţii ale acoperişului bisericii de la Cocioc24, dar nici la licitarea acestei
lucrări, în valoare de 8 1 9, 1 7 lei, nu s-a prezentat nici-un antreprenor interesat. 25
16 Ibidem, f. 5 R.
1 7 Ibidem, f. 3 V.
1 8 Ibidem, f. 6 R - 8 R.
1 9 Ibidem, f. 1 R.
20 Ibidem, f. 9 R - 26 R.
2 1 Ibidem, f. 32-37.
22 Ibidem, f. 38; vol. II, Anexe, nr. 1 06, p. 245.
23 Ibidem, f. 41 R, 45 R, 48 R, 60 R.
24 Ibidem, f. 42 - 43; Florin Şerbănescu, op. cit„ vol. II, Anexe, nr. 1 07, p. 246.
25 Ibidem, f. 41 R, 47 R.
90
Mănăstirea Căldăru1ani.
În acelaşi timp mănăstirea mai avea nevoie de reconstruirea unui adăpost

pentru vite (56 m lungime, 6 m lăţime, 2,70 m înălţime) şi de repararea unui
pătul (porumbar) care se aflau „într-o stare aproape de desfiinţare", lucrări în
valoare estimată totală de 3290 lei, pe care se obliga să le suporte din aceleaşi
venituri proprii depuse la bancă, cerând, însă, ministerului ca materialul
lemnos, în valoare totală de 4360 lei, să-i fie atribuit din pădurea statului,
întrucât pădurea mănăstirească fusese expropriată. 26
Cele două lucrări erau atribuite antreprenorului Grigorie Grecescu la
licitaţia din 30 iunie 1 877, la o valoare totală de deviz de 5 1 94,34 lei. 27
Concomitent erau reluate, la 25 aprilie 1 877, solicitările pentru repararea
învelitorii bisericii de la Cocioc şi a aceleia de la casa oaspeţilor de seamă, fiind
şi acestea adjudecate de acelaşi Grigorie Grecescu la o licitaţie din 1 8 iulie, la
care participase un acelaşi contraofertant ca şi în cazul precedent, un anume
Costache Panait. 28
Contractele de executie, în urma celor două licitatii, se încheiau cu Gr.
. .
Grecescu la 1 august 1 87729 , iar la 19 octombrie 1 877 arhitectul ministerului, D.

Poenaru, făcea raportul de recepţie al lucrărilor în valoare totală de 6397,37 lei din
care urmau să se scadă 400 lei pentru faptul că la pătul („magazia de producţie") se
folosise şi şindrilă veche curăţită, rămânând, astfel, de achitat suma de 5967,37 lei30 •
În anul următor, la 25 ianuarie 1 878, stareţul Timotei şi comitetul
economic cereau ministerului să facă două luntre noi pentru pescuit, cele vechi
nemaifiind reparabile, precizând apoi, la cerere, la 1 8 februarie, costul total de
500 lei (250 lei fiecare luntre) . La 20 februarie cererea era clasată, în aşteptarea
bugetului pe anul respectiv31 •
La 1 0 iulie 1 878 semna un memoriu, ca superior al mănăstirii,
arhimandritul Teofl.lact Dinu, care atrăgea atenţia asupra unor lucrări de reparaţii
strict necesare, rugând „a se pune în lucrare cât mai urgent, căci lăsându-se astfel
cum se găsesc stricăciunea creşte şi va fi trebuinţa de o mai mare sumă pentru viitor
şi noi credem că în regie le-am putea efectua mult mai solid, făcându-se de noi"32 •
Devizul arhitectului D. Poenaru însoţind, la 1 4 iulie, acest memoriu se referea
26 Ibidem, f. 49 R - 5 1 R.
27 Ibidem, f. 56 R - 64 V.
28 Ibidem, f. 60 R, 67 R - 69 R.
29 Ibidem, f. 70 R - 7 1 v.
30 Ibisem, f. 77 R.
31 Ibidem, f. 79 R - 8 1 R.
32 Ibidem, f. 82 R.
91
Florin Şerbănescu
la reparaţii necesare la stăreţie (interioare, exterioare ŞI m pod) , la magazia

alăturată stăreţiei şi la arhondărie, la un preţ total de 2473,28 lei 33 • Solicitarea a
rămas şi de astă dată fară răspuns.
În anul 1 880, la 24 februarie, noul stareţ, arhimandritul Gherasim, relua
cererea de reparare a celor două case pentru primirea domnitorului, a
mitropolitului şi a altor oaspeţi de seamă, evaluate la circa ,,400 franci",
menţionând, totodată, că Mănăstirea Căldăruşani „de la 1864 şi până astăzi n-a
dobândit un ban din suma alocată în bugetul general al statului cu destinaţia la
restaurarea monastirilor"34• Era, astfel, scos în evidenţă faptul că toate reparaţiile
câte se putuseră face până atunci în anii din urmă se executaseră numai cu plata
din fondul destul de redus al mănăstirii aflat la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Noul arhitect al ministerului, Alexandru Săvulescu, a întocmit, în
consecinţă, un deviz în 30 de puncte şi în valoare de 7327,33 lei, dar ministrul
nu a aprobat decât suma maximă de 3000 lei, cu lucrarea executată în regie
proprie35• Executându-se, în consecinţă, numai lucrările de la două puncte din
deviz (4 şi 5), dar şi numai acestea ajungând, totuşi, la valoarea de 4 1 1 4 lei, cu
greu s-a obţinut, până la urmă, din partea ministrului, la 1 1 septembrie 1 880,
aprobarea pentru plata restului sumei faţă de cea iniţial aprobată36•
În anul următor, 1 88 1 , la 3 septembrie, stareţul Gherasim arhimandritul
revenea cu un memoriu pentru executarea lucrărilor restante din devizul anului
precedent.
Arhitectul Săvulescu întocmea un nou deviz în valoare de 9 1 38,98 lei,
din care se scădeau, iarăşi, cei 5304,50 lei de la punctul 1 6 (învelirea cu tablă a
locuinţelor părinţilor din stânga şi dreapta primei clopotniţe) rămânând astfel
de executat lucrări de numai 3 .834,48 lei37•
Insistent, stareţul Gherasim înainta la 4 aprilie 1 883 un nou memoriu,
rămas însă fară urmare38 •
De-abia în 1 88 5 se reîntocmea un nou deviz în valoare de 1 2.927,48 lei,
care reproducea pe un altul din 1 882, demonstrând că în intervalul respectiv
nu se aprobase nici-o reparaţie, iar degradările se accentuau tot mai mult39 •
33 Ibidem, f. 83 R 84 v.
-
34 Ibidem, f. 85 R-v; vezi şi Florin Şerbănescu, op. cit., voi.II, Anexe, nr. 108, p. 247.
35 Ibidem, f. 86 R 89 v.
-
36 Ibidem, f. 90 R 95 R.
-
37 Ibidem, f. 97 R 1 00 v.
-
38 Ibidem, f. 1 0 1 R.
39 Ibidem, f. 102 R 1 03 v.
-
92
Mănăstirea Căldăru[ani.
La 5 iunie 1 885 noul memoriu al stareţului Gherasim, arătând că până în

anul 1 880 Mănăstirea Căldăruşani se mai bucurase de unele mici sume pentru
anumite reparaţii de întreţinere, vorbea limpede că în ultimii ani devizele,
reînnoite annual, rămăseseră fără nici-un răspuns. Însă rezoluţia suna sec şi fără
speranţă: ,,În vedere la timp"40 •
U n nou stareţ, Procopie arhimandritul, încerca, l a rându-i s ă sensibilizeze
ministerul arătând, la 29 august 1 886, că în anii din urmă la Căldăruşani nu se
mai dăduse nici-un ban de reparaţii, încât „toate sunt într-o complectă ruină", şi
rugând alocarea măcar a unui minim fond de 1 500 lei ce aflase a mai fi
disponibil41 . Deşi pe acest memoriu un referat asigura că „mai sunt disponibil
lei 1 300", rezoluţia suna la fel de dezamăgitor: „La dosar, nefiind fond".
În sfârşit, la 2 aprilie 1 887, stareţul Procopie făcea o tentativă disperată,
ajungând a reproduce întocmai pasajul din memoriul lui Gherasim de la 1 88 5 ,
referitor l a minimul sprijin (de fapt din fo ndul mănăstirii n.n.) de până l a 1 880
şi la absenţa oricărui sprijin după anul respectiv, Căldăruşanii rămânând astfel
„în afara monastirilor îngrijite". Şi de această dată, însă, rezoluţia de clasare
pecetluia cererea cu aceleaşi cuvinte fără speranţă: ,,În vedere la timp"42•
Dacă am inserat, asemenea unui studiu de caz, toate aceste mărturii
documentare presărate pe intervalul a peste un deceniu ( 1 875- 1 887) , a fost
pentru a evidenţia strădaniile stareţilor şi ale membrilor consiliului economic al
mănăstirii din perioada de după secularizare de a face, cât de cât, faţă unor
necesităţi de reparaţii tot mai apăsătoare, în condiţiile unei penurii accentuate a
resurselor şi ale unui sistem care făcea destul de anevoioasă utilizarea puţinelor
fonduri existente, chiar atunci când aceste mici sume proveneau din chiar
fondul mănăstirii de la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Atunci când nici
acest fond n-a mai fost disponibil, toate apelurile au rămas, din 1 880 înainte,
fără răspuns, iar degradarea ansamblului monahal a avansat tot mai mult şi mai
cu grăbire, fără a mai putea fi, ani de-a rândul, stăvilită.
Starea mănăstirii ca urmare a acestui proces îndelungat de degradare era
relatată de stareţul Dometian ( 1 90 1 - 1 905) într-un raport înaintat Casei Bisericii la
8 aprilie 1 905: „Domnule Administrator, Aspectul cetăţii acestei sfinte mănăstiri
Căldăruşani, fundată de Domnul Ţării, Matei Basarab Vv. la anul 1 638, devenind
a fi, din cauza vechimei, cu totul trist şi necuviincios privirii, deoarece se află ajunsă
40 Ibidem, f. 1 04 R, V; Florin Şerbănescu, op. cit. , voi.II, Anexe, nr. 109, p. 248.
4 1 Ibidem, f. 1 08 R; Florin Şerbănescu, op. cit., voi.II, Anexe, nr. 1 1 1 , p. 250.
4 2 lbidem, f. 1 05 R, v; Florin Şerbănescu, op. cit., voi.II, Anexe, nr. 1 1 0, p. 249.
93
Florin Şerbănescu
într-o stare cum nu se poate descrie, şi fiind necesitate de a i se face acestei cetăţi
o radicală reparaţie: atât în părţile exterioare, cât şi în cele interioare, chiar în vara
anului acestuia; mai cu seamă că în unele părţi ale zidurilor deteriorarea este
ajunsă până la aşa proporţii, cât nu mai iartă nici-o întârziere pentru aşa ceva. Şi
este păcat, Domnule Administrator, a fi lăsat acest monument domnesc al ţării
spre a se distruge, uitându-ne cu ochii. De asemenea, biserici îi trebuie făcută
învelitoarea, care actualmente se află stricată în multe locuri - pe unde pătrunde
ploaia, aşa că poate strica bolţile şi pictura pe care a început chiar a se arăta şi
semnele pe unde curge ploaia; precum de asemenea şi clopotniţa, care din cauza
marei furtuni ce a bântuit pe aici toamna trecută, a rămas, fără o parte din
lemnăria ce o înconjură"43 •
În această nefericită stare bătrâna, de acum, mănăstire a Căldăruşanilor
putea încă să impresioneze prin maiestatea senectuţii sale din mijloc de ape şi de
codru, atunci când, în acei primi ani ai secolului XX, îi trecea, pentru întâia oară,
pragul marele nostru istoric Nicolae Iorga. Şi Într-atât era de copleşit tânărul savant
de aripa veacurilor trecute ce adumbrea locul, încât, pentru moment, inima putea
trece chiar cu vederea ceea ce ochiului de specialist nu-i putea scăpa, în privinţa
prea apăsătoarei amprente a unor vremuri de încercănare a chipului vechii ctitorii a
lui Matei Vodă. Depăna atât de frumos Iorga, în pasul molcom al cailor de la
trăsură: „Câmpia se prăvale la dreapta într-o căldare, o căldăruşe, în care izvoarele
puternice au întins o pânză de apă, ce se reînnoieşte, sorbită deasupra de soare.
Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuţite; din loc în loc,
ostroave mărunţele îşi arată ţepii de rogoz şi ierburi înalte; li se zice cociocuri şi în
desişurile lor se prind peştii ce fac ici şi colo vârtejuri luminoase. Biserica mănăstirii
e prefăcută de iznoavă în 1 838, cu geamlâcuri în faţă şi sfinţi simandicoşi, cum nu-i
ştia vechea zugrăveală religioasă. Dreasă după gustul zilelor noastre e şi bolniţa . . .
Din vremurile Regulamentului Organic sunt, aşa cum se văd astăzi, şi casa
stareţului, şi casa de oaspeţi şi atâtea case particulare ale călugărilor înstăriţi".
„Vechimea trăieşte în zidurile de apărare şi de locuinţă care ascundeau biserica de la
început. Un mare turn, ca acela de la biserica din Câmpulung, păzeşte spre
Bucureşti; în el vor fi fost de atâtea ori străjeri la apropierea turcilor sau când se
mişcau hoţii în aceste păduri care sunt cele vestite ale Vlăsiei. Oe la el porneşte
clădirea cu două caturi; cel de jos are arcade de piatră, cel de sus îşi sprijină arcurile
de beţişoare înnegrite ca şi ceardacele de demu!t".44
43 D. Stănoiu, op. cit„ p. 54.

44 N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1 905, p. 21 0-220.
94
Mănăstirea Căldăru1ani.
II. INIŢIATIVELE FOSTULUI MITROPOLIT PRIMAT

GHENADIE PETRESCU, STAREŢ AL CĂLDĂRUŞANILOR
( 1 905- 1 9 1 8)
Întâmplarea fa.cea ca, în 1 905, pe când vedeau lumina tiparului impresiile

de călătorie ale lui Nicolae Iorga, la Căldăruşani să fie ales stareţ, la 1 8 decembrie,
unul dintre ierarhii de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme,
fostul mitropolit primat Ghenadie Petrescu.
Pe ce cale se ajunsese la această împrejurare puţin obişnuită?
Bucureştean de origine, născut în 1 836 în familia unui mic negustor de
lângă biserica Sfântul Ştefan de pe Calea Călăraşilor, tânărul Ghiţă a intrat ca frate
în Mănăstirea Căldăruşani la vârsta de 14 ani, ca ucenic al unui bătrân duhovnic,
rudă cu mama sa, fiind rânduit, dintru început, cu ascultare la pitărie45•
Graţie unor însuşiri deosebite, el a intrat în atenţia mitropolitului Nifon
care - rânduindu-i tunderea în monahism, hirotonia în diacon în 1 859 şi
metania la Mănăstirea Cernica - l-a luat pe lângă sine, cultivându-i inteligenţa,
energia şi prezenţa plăcută la slujbele bisericeşti.
În anul 1 873 a fost înălţat la treapta de arhiereu-vicar cu numele
Piteşteanu, pentru ca în 1 875 să devină episcop al Argeşului, scaun în care a
păstorit vreme de 1 8 ani, până la alegerea sa, în primăvara anului 1 893 în
scaunul de mitropolit primat46•
Ca episcop al Argeşului s-a preocupat în chip deosebit de clădirea şi
restaurarea a peste 400 biserici şi mănăstiri, în frunte cu renumita ctitorie
mănăstirească din 1 5 1 2 - 1 5 1 7 a lui Neagoe Vodă Basarab de la Curtea de
Argeş, având funcţie de catedrală episcopală, şi care a fa.cut obiectul unei
laborioase restaurări sub conducerea arhitectului francez Lecomte de Noiiy47 • A
desfaşurat o susţinută activitate pastoral-misionară prin cercetarea multor
parohii, precum şi o apreciabilă activitate filantropică şi culturală ajutând
numeroase societăţi cu asemenea profil şi contribuind, între altele, la susţinerea
Facultăţii de Teologie cu suma de 30.000 lei, precum şi a apariţiei colecţiei de
4� V. Nicolae, op. cit., p. 84; Gherasim Cristea, op. cit., p. 56; D. Stănoiu în op. cit., p. 50-5 1 ,
afirmă că intrarea în mănăstirea Căldăruşani ar fl avut loc l a vârsta de 1 8 ani.
46 D. Stănoiu, op. cit., p. 52; V. Nicolae, op. cit. p. 85; Gherasim Cristea, op. cit., p. 56.
,
47 D. Stănoiu, op. cit., p. 52; V. Nicolae, op. cit., p. 85; Gherasim Cristea, op. cit., p. 56; Florin
Şerbănescu, op. cit. , voi. II, Anexe, p. 396.
95
Florin Şerbănescu
Documente privitoare la istoria modernă a României48• Tot la Argeş el a început

înălţarea unui palat episcopal a cărui primă aripă, odată terminată, a constituit
prilejul unei dispute cu regele Carol I, care intenţiona să folosească noua
construcţie pentru familia regală. Faptul că episcopul Ghenadie nu a cedat a
fost urmat, doar în chip aparent paradoxal, de alegerea sa în scaunul de
mitropolit primat (vacantat în 1 893 în urma retragerii mitropolitului Iosif
Gheorghian) , ceea ce a însemnat, desigur, prin plecarea sa din scaunul eparhiei
argeşene, înlăturarea opreliştii pe care o reprezenta prezenţa lui acolo49 •
În scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, Ghenadie a păstorit doar trei
ani, de la 2 1 mai 1 893 (ales la 8 1 ani) , până la 20 mai 1 89650 •
Chiar în preziua înscăunării sale propriu-zise, la 20 mai 1 893, era
sancţionată Legea clerului mirean şi a seminariilor, pe care el o susţinuse cu
vigoare şi care lege crea preoţimii o situaţie mai bună şi mai stabilă decât până
atunci, dând, totodată, seminariilor un cadru de organizare ce avea să dăinuiască
până la reforma din 1 948, când ele au fost trecute exclusiv pe seama bisericii51 •
Demn de o aparte menţiune în prezentul context este şi faptul că, fără a
fi beneficiat, dintru început, de o formaţie culturală specială, mitropolitul
Ghenadie şi-a continuat şi în scaunul de la Bucureşti mecenatul, el având în
j urul său, printre alţii, o serie de artişti cunoscuţi, precum pictorii Sava Henţia,
Vasile Georgescu ori Ion Bărbulescu, prin lucrări ale cărora va pune bazele unei
reprezentative colecţii personale ce dăinuie, până astăzi, în sălile fostei sale
reşedinţe din ultima parte a vieţii de la Căldăruşani52•
Din păcate însă, relativ curând mitropolitul Ghenadie s-a aflat în plasa unui
cerc de adversităţi şi intrigi care aveau să-i producă însăşi înlăturarea din scaun.
Conflictul început la Argeş, cu regele Carol I, avea să se adâncească în
împrejurările botezului principelui Carol, flul moştenitorului Coroanei,
Ferdinand, şi viitorul rege cu numele Carol al II-iea, botez care a avut loc în
chiar anul 1 893, al înscăunării lui Ghenadie la Bucureşti, ca mitropolit primat.
Conform Constituţiei, ca viitor moştenitor al Tronului, Carol trebuia să
fle botezat în religia ortodoxă, dar regele şi anturaj ul său îl vroiau botezat
48 Mircea Păcurariu, Istoria B. O.R., voi. III, Bucureşti, 1 994, p. 1 36.

49 Florin Şerbănescu, op. cit. , voi. II, Anexe, p. 396.
50 Mircea Păcurariu, Istoria B. O.R., voi. 3, Bucureşti, 1 994, p. 136, 535; D. Stănoiu, op. cit. ,p . 52;
V. Nicolae, op. cit., p. 85; Gherasim Cristea, op. cit., p. 56.
51 Mircea Păcurariu, Istoria B. O.R., voi. III, Bucureşti, 1 994, p. 1 33; Florin Şerbănescu, op. cit. ,
voi. II, Anexe, p. 396.
52 Vezi în prezenta lucrare descrierea Pinacotecii, N. 3.
96
romano-catolic. Stăruind pentru botezul ortodox, mitropolitul Ghenadie a

comandat chiar o cristelniţă specială. Dar înainte ca aceasta să fie gata, regele a
hotărât săvârşirea mai degrabă a botezului la Sinaia, naşi fiind el însuşi şi o principesă
ortodoxă rusă, iar invitaţi la vârf din panea înaltului cler fiind mitropolitul primat
ortodox Ghenadie şi arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti.
În această situaţie neprevăzută, Ghenadie a trimis în grabă la Peleş
cristelniţa bisericii Domniţa Bălaşa, iar la data stabilită, în prezenţa tuturor
invitaţilor, a luat, fară ezitare, iniţiativa de a începe slujba şi a săvârşit botezul
pruncului Carol în rit ortodox pe care l-a dat apoi, în braţe, principesei ortodoxe,
ca naşă, surprinzând, astfel, Întreaga asistenţă, în frunte cu regele Carol I.
Acesta a adresat invitaţia arhiepiscopului romano-catolic să săvârşească
aceeaşi sfântă taină, dar, pentru a doua oară, surprins, s-a văzut, pe bună
dreptate, refuzat cu explicaţia că botezul creştin fusese deja facut şi, conform
canoanelor celor două biserici, nu putea fi repetat. Afectat de turnura
lucrurilor, regele Carol a părăsit sala, fară a putea însă uita ceea ce el a
interpretat ca fiind un grav afront personal din partea mitropolitului primat,
când, de fapt, nu era decât respectarea unei prevederi constituţionale de
însemnătate deosebită pentru regatul României.
Când, nu multă vreme mai târziu, guvernul conservator, în vremea căruia
fusese instalat ca primat Ghenadie, a fost înlocuit cu un guvern liberal condus
de D. A. Sturdza, s-a socotit că este momentul decontării supărărilor pe care el
le provocase. Intrigile politice au atins, din păcate, şi pe unii membri ai
Sinodului, începând cu episcopii Partenie Clinceni al Dunării de Jos şi
Gherasim Timuş al Argeşului, dimpreună cu acuzatorii loanichie Fior
Băcăuanul, Pimen Piteşteanu şi Atanasie Craioveanul53 •
Astfel, s-a putut ajunge la chemarea mitropolitului în judecata sinodală
de la 20 mai şi la demiterea sa prin hotărârea din 22 mai 1 896 care-l lipsea,
totodată, de harul arhieriei şi al preoţiei, trimiţându-l ca simplu monah, la
Mănăstirea Căldăruşani 54•
În fata
, acuzatiilor
, de inovatii în sluj"bă, de cercetare a unor eparhii
,
sufragane fară ştirea chiriarhului locului, de primire a unor preoţi în eparhie

fară carte canonică, de imoralitate - pe baza unor scrisori dovedite mai apoi a fi
53 Florin Şerbănescu, op. cit., voi. II, Anexe, p. 397. Ghenadie Petrescu, Cum am fost judecat,
Bucureşti, 1 896, p. 48; V. Nicolae, op. cit., p. 85.
54 Florin Şerbănescu, op. cit., voi. II, Anexe, p. 396-397; D. Stănoiu, op. cit., p. 52-53; V. Nicolae,
op. cit.,p. 85; Gherasim Cristea, op. cit., p. 56.
97
Florin Şerbănescu
fost plăsmuite ş.a. - mitropolitul Ghenadie şi-a afirmat cu tărie nevinovaţta,

reluând, mai apoi, Într-o lucrare intitulată Cum am fost judecat, apărută în
acelaşi an, 1 896: „Mărturisesc înaintea lui D umnezeu că aştept cu încredere în
nevinovătia mea ziua J·udecătii"55•
' '
Cât priveşte modalitatea în care se desfăşurase procedural judecata el

spunea, Între altele, cu adâncă mâhnire şi cu sentimentul nedreptăţii profunde
ce i se făcuse: ,,Am fost chemat la judecată de azi pe mâine, cu trei citaţiuni făcute
în două zile . . . Actul de acuzaţiune nu mi s-a comunicat. Am cerut să mi se
recunoască dreptul de a avea un apărător şi mi s-a respins cererea, zicându-mi-se
că lumina în sfeşnic trebuie să ardă singură! Am fost judecat de acuzatorii mei.
Am fost osândit îndată după citirea actului de acuzaţiune, fără cercetarea
probelor, fără instrucţiunea învinuirilor, fără ascultare de martori, fără acte
scrise care să purceadă de la mine sau de la alţii pentru închipuite fapte ce s-ar fi
petrecut cu ani de zile înainte de a fi ales mitropolit primat" . . . 56
Înainte de a părăsi palatul mitropolitan, vlădica Ghenadie a săvârşit o
ultimă liturghie în paraclis, aruncând blestem, asupra acelora care-i puseseră la
cale, în amintitele condiţii, îndepărtarea din scaun 57 •
Purtat sub pază la Căldăruşani, el a fost aşezat la Cocioc, unde mergea la
biserică încadrat, înainte şi în urmă, de străjeri. Astfel i-a fost suferinţa
umilinţei vreme de şase luni, până în luna decembrie a aceluiaşi an, 1 896. În
tot acest dureros răstimp a avut, însă mângâierea de a primi vizite ale unor
pelerini bucureşteni în frunte cu tribunul Nicolae Fleva, care i-au adus
îmbărbătarea ştirilor că în Bucureşti credincioşii îi rămăseseră alături,
organizând chiar unele adunări de protest şi publicând broşuri împotriva
înlăturării sale de la mitropolie58 .
Schimbarea guvernului după numai câteva luni a oferit noului ministru
conservator al Cultelor, George Mârzescu, ocazia să devină purtătorul de
cuvânt al dorinţei de reparaţie morală ce se cuvenea a fi făcută fostului
mitropolit primat Ghenadie Petrescu. O comisie sinodală, alcătuită din
episcopii Silvestru al Huşilor, Ghenadie al Râmnicului şi Partenie al Dunării de
Jos prezenta, la 4 decembrie 1 896, reanaliza cazului dinaintea Sfântului Sinod,
55 Ghenadie Petrescu, Cum am fostjudecat, Bucureşti, 1 896, p. 45.

56 Ibidem, p. 5.
57 Florin Şerbănescu, op. cit. , voi. II, Anexe, p. 397.
58 D. Stănoiu, op. cit„ p. 53; V. Nicolae, op. cit., p. 86-87; Gherasim Cristea, op. cit., p. 56; În acel
răstimp apărea însă şi o broşură care căuta să justifice hotărârea de depunere: Un preot ortodox,
Caterisirea metropolitului primat Ghenadie Petrescu, Studiu de drept canonic, Bucureşti, 1 896.
98
Mănăstirea Căldărufani.
constatându-se că nu se cunoscuseră, dintru început, toate elementele legate de

învinuirile aduse.
Pe baza noii cercetări, acuzatiile
, initiale
, apărând ca nefondate, sentinta ,
din luna mai era anulată, Ghenadie fiind reabilitat şi redându- i-se atât treapta
arhieriei, cât şi rangul de mitropolit primat.
Făcută'1.ind această necesară reaşezare a lucrurilor în făgaşul dreptăţii,
mitropolitul Ghenadie a socotit, cu demnitate, ca fiind „în interesul păcii în
Biserică şi în ţară" să-şi depună, în aceeaşi zi, demisia59 •
În scrisoarea adresată regelui, prin care îşi anunţa această decizie, el
spunea: „M-am ţinut statornic în faţa nedreptăţii, prilej de vrajbă Între fraţii
mei Întru Hristos nu voesc să fiu"60 •
A rămas, aşadar, î n continuare l a Căldăruşani, î n casa duhovnicului
Teodosie Olteanu, pe care a reparat-o şi a împodobit-o cu opere picturale ce
s-au păstrat în spaţiile ce constituie, astăzi, aşa-numita „pinacotecă".
În amintirea suferinţelor sale sufleteşti trăite vreme de j umătate de an în
modestul aşezământ de la Cocioc, mitropolitul Ghenadie a iniţiat, în 1 898,
restaurarea, pe cheltuiala sa, a sfântului lăcaş de acolo, atât la exterior, cât şi la
interior. S-a realizat acum şi o repictare în tempera a bisericii, lucrarea având ca
autor pe Torna Vintilescu, pictor din Ploieşti.
În pronaos, lângă fereastra de pe latura sudică, a fost pictat acum, de
către amintitul artist, peste zugrăveala veche, din deceniul al treilea al secolului
al XIX-lea, un portret ctitoricesc, al mitropolitului Ghenadie Petrescu. Pictorul
este semnat dedesupt. În ce priveşte aspectul exterior, după ce s-a refăcut, din
lemn, turla de pe naos, bisericuţa a primit şi picturi murale executate de acelaşi
pictor, constând din panouri verticale decorate cu două registre suprapuse, în
registrul inferior fiind reprezentaţi apostoli în picioare, iar în cel de sub cornişa
acoperişului sfinţi-bust, aşa precum vedem într-o fotografie document din
monografia de la 1 924 a lui Damian Stănoiu61 •
59 D. Stănoiu, op . cit„p. 53; V. Nicolae, op. cit„ p. 87; Gherasim Cristea, op. cit„ p. 56; Florin
Şerbănescu, op. cit„ voi. II, Anexe, p. 397.
60 G.I. Gibescu, Un mare ierarh din trecutul apropiat al bisericii noastre, 1893-1896:
Mitropolitul Ghenadie Petrescu, Bucureşti, 1940, p. 23-24.
61
D. Stănoiu, op. cit„ p. 75; Florin Şerbănescu, op. cit„ voi. II, Anexe, PI. XLIX, fig. 74;
Despre restaurare pisania, menţionând mai întâi zidirea bisericii în 1 825 de către fraţii
Bâţcoveni, adaugă, în final: "Iar acum reparată radical pe dinafară şi pe dinăuntru de Înalt Prea
Sfinţia Sa Ghenadie Mitropolitul, anul 1 898 august 20" D. Stănoiu, op. cit„ p. 74-75;
-
Gherasim Cristea, op. cit„ p. 3 1 .
99
Florin Şerbănescu
Cu trecerea vremii, această pictură exterioară s-a şters, nepăstrându-se

nici turla de lemn, astfel încât restaurarea ultimă, din deceniul al nouălea al
secolului XX, n-a urmărit decât să confere o consolidare lăcaşului, cu refacerea
unui acoperiş simplu, în două ape, păstrându-se însă pridvorul închis cu
geamlâc la 1 898.
Pe când, în liniştea Căldăruşanilor, Ghenadie prim-mitropolit îşi
petrecea anii de după retragere în seninătatea adumbrită în răstimpuri de
amintirile vremii penitenţei sale, regele Carol I era cuprins de o boală grea care
l-a chinuit ani de zile.
Dintr-o relatare a arhimandritului Martinian Stoenescu, ucenic în casa
lui Ghenadie şi apoi stareţ al Căldăruşanilor ( 1 9 1 8- 1 920) , se ştie că regina
Elisabeta, încredinţată că suferinţa regelui este urmarea blestemului fostului
mitropolit primat, l-a convins pe suveran să meargă la Căldăruşani şi să-i ceară
iertare. Dând curs acestui îndemn, Carol I a venit la mănăstire, a cerut să
vorbească între patru ochi cu mitropolitul şi, căzând în genunchi, a primit
iertarea acestuia, dimpreună cu citirea rugăciunilor de dezlegare de blestem. În
acelaşi timp Ghenadie, a profitat de împrej urare pentru a-i cere regelui să
sprijine restaurarea mănăstirii care devenise de multă vreme absolut necesară,
mai ales la biserica mare şi la cetate, dar pentru care lucrări nu se aflaseră până
atunci, nici bunăvoinţă, nici fonduri.
Regele a promis sprijinul său întru aceasta, adăugând că lucrările trebuiau
să se săvârşească sub conducerea mitropolitului Ghenadie, căruia avea să i se
încredinţeze stăreţia mănăstirii pe viaţă, lucru şi întâmplat în anul 1 905 şi
confirmat prin decret regal în 1 909 62• Astfel s-a săvârşit împăcarea celor doi,
după evenimentele învolburate care îi aşezaseră, atâta vreme, pe poziţii de
adversitate63 •
Pentru ca promisiunea lui Carol să se pună în practică a mai fost, însă,
nevoie şi de o intervenţie în scris a mitropolitului Ghenadie către regina
Elisabeta pe care, la 1 4 ianuarie 1 908, o ruga să fie mijlocitoare către rege, spre
reamintirea făgăduinţei asumate de dânsul:
„Majestate!
În momente de indispunere, ne voind să supăr pe M.S.Regele, recurg la
bunătatea Majestăţii Voastre şi o rog să-mi acorde bunăvoinţa de a mijloci către
Majestatea Sa iubitul nostru Suveran, ca să-mi sprijine umila şi legitima cerere
62 D. Stănoiu, op. cit., p. 59-60.

63 Gherasim Cristea, op. cit., p. 56-57; Florin Şerbănescu, op. cit. , voi. II, Anexe, p. 397.
100
ce fac pentru restaurarea monumentului religios din mănăstirea Căldăruşani.

Biserica şi cetatea acestei mănăstiri se găsesc actualmente în mare ruină.
Piosul nostru rege Carol I, în dreptele Sale aprecieri, a constatat că
norocul ţării noastre a stat şi stă în aceste monumente religioase-istorice, în care
zi şi noapte se slăveşte Dumnezeu, se pomenesc numele Voastre şi se roagă
pentru fericirea poporului românesc.
Pe lângă monumentele cele mai însemnate în istoria ţării, luate sub scutul
M.S.Regelui şi readuse în fiinţă mai mult ca în vechea lor splendoare, Îl rog din
adâncul inimii mele să binevoiască a lua sub a Sa înaltă protecţie şi pe acest
monument istoric numit mănăstirea Căldăruşani.
Pomenirea Voastră şi a Dinastiei Voastre va fi mult mai mare şi mai
arătată când glorioasele Voastre nume vor fi gravate pe murii acestui sfânt
monument istoric.
Din micile mele iconomii rămase, viu şi eu ca văduva din Evanghelie, cu
dinarul de 1 O.OOO lei ca să se înceapă chiar în anul acesta restaurarea; şi rog şi
pe Majestatea Voastră să binevoiţi a ruga pe M.S.Regele să vie în ajutor cu ce va
binevoi, puind la cale şi pe d-l Ministru al Cultelor şi pe Casa Bisericii să dea
fondurile necesare ca să se pună în lucrare restaurarea bisericii şi cetăţii din
jurul ei.
Pe lângă recunoştinţa ţării către Majestăţile Voastre, vor fi şi neîncetatele
rugăciuni ale soborului petrecător în această mănăstire: pentru sănătatea şi
îndelungata voastră viaţă, scumpă ţării şi poporului român"64 •
Ca urmare a acestei scrisori, î n primăvara aceluiaşi an, 1 908, Căldăruşanii
primeau vizita regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, iar la 1 2 mai avea loc, iarăşi
în mănăstire, o şedinţă a Comisiunii Monumentelor Istorice în care se constata
starea ansamblului monahal şi se hotărau cele de rigoare pentru începerea
deîndată a restaurării65 •
Începute în 1 908, lucrările, de mare complexitate, s-au prelungit până în
anul 1 9 1 5 66•
La biserica mare s-a început cu operaţiile de consolidare a zidurilor şi
bolţilor, înălţându-se cornişa monumentului cu cca 0,50 m, desfacându-se
64 O. Stănoiu, op. cit., p. 55-56.

65 Ibidem, p. 56.
66 „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", An I. 1 908, p. 175; IV, 1 9 1 1 , p. 35; V,
1 9 1 2, p. 40, 1 86; Ibidem, p. 56-58; V. Nicolae, op. cit., p. 33-37; Gherasim Cristea, op. cit. ,
C. Jalbă, M-rea Căldăruşani, Bucureşti, 1 965, p. 9; Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui
Matei Basarab, Bucureşti, 2002, p. 73.
101
Florin Şerbănescu
geamlâcul anterior al arcadelor pridvorului, reducându-se numărul

deschiderilor pe faţada vestică a acestuia de la cinci la trei, micşorându-se
înălţimea ferestrelor şi modificându-li-se profilul prin arcuire semirculară la
partea superioară. Concomitent deschiderile de pe pereţii de nord şi sud ale
pronaosul ui au fost închise prin zidire67•
S-au refăcut din zidărie cele două turle mici de pe pronaos, distruse de
cutremurul din 1 838 şi refăcute ulterior din lemn68 •
S-a trecut apoi la refacerea picturii murale interioare, lucrare executată în
manieră neobizantină de pictorul Dimitrie Belizarie şi păstrată, în mare parte,
până astăzi.
În anul 1 9 1 O amintitele lucrări erau încheiate69 •
Ulterior, prin 1 9 1 3- 1 9 1 4, biserica mare a fost pictată ş i l a exterior de
acelaşi artist, recepţionarea întregului ansamblu pictural făcându-se la 14 iunie
1 9 1 4, dar menţionându-se că la exterior urma a se mai executa, după aceasta,
pictarea cu sfinţi a registrului inferior, de la brâu în jos, precum şi ciubucăria
panourilor decorative, în timp ce câmpul acestora urma a rămâne alb, lucrare
legată şi de refacerea soclului bisericii, încă neterminat la acea dată70 •
După 1 9 1 O, în interiorul bisericii s-a refăcut integral mobilierul, inclusiv
tâmpla, de către sculptorul Bahic, iar pictura acesteia, în afara câtorva elemente
mai vechi de la partea inferioară, a fost realizată tot de pictorul Belizarie, cel
căruia i se încredinţase şi ansamblul de pictură murală.
În acelaşi timp sfântul lăcaş a fost acoperit cu tablă de zinc, lucru regretat
de Ghenadie, care ar fi dorit tablă de aramă, mai rezistentă. De altfel, după
numai câţiva ani, deteriorarea unor părţi din învelitoare şi căderea crucilor aveau
să necesite noi intervenţii, deodată cu realizarea din beton a soclului bisericii7 1 •
Un volum mare din lucrările perioadei 1 908- 1 9 1 5, desfăşurate sub
auspiciile Comisiei Monumentelor Istorice, cu implicarea şi supravegherea
permanentă şi neobosită a mitropolitului - stareţ Ghenadie Petrescu, a privit
vastul ansamblu al clădirilor incintei fortificate.
În acest sens, s-a consolidat şi refăcut zidăria corpurilor de chilii,
dimpreună cu cea a arhondaricului şi a turnului-clopotniţă.
67
Florin Şerbănescu, op. cit. , voi. III, PI. XXXI V comparativ cu PI. XXXV.
68
Ibidem
69
„Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", an IV, 1 9 1 1 , p. 35.
70 ,,Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice'', 1 9 14, p. 39-40, 43.
71 D. Stănoiu, op. cit., p. 58; V. Nicolae, op. cit., p. 37.
102
Mănăstirea Citldărufani.
Aceasta din urmă a pierdut acum circa 1 5 m în înălţime prin înlăturarea

părţii superioare, din lemn de stejar, cu încăpere de strajă în vârf, ce fusese
adăugată în vremea lui Filaret, la 1 775- 1 778. Odată cu această scădere de nivel
nu numai monumentalitatea acestui element dominant din faţada vestică a
incintei s-a diminuat, dar însăşi sonoritatea clopotelor nu a mai fost cea
dinainte, când ele se auzeau de la mare depărtare72•
Pe de altă parte, s-a refacut acoperişul tuturor acestor părţi componente ale
incintei. Olanele folosite au fost însă de slabă calitate, aşa încât după numai patru
ani a fost nevoie ca acoperirea să se refacă folosindu-se, de astă dată, tabla73 •
Un aspect demn de reţinut, în chip special pentru etapa de restaurare
1 908- 1 9 1 5, este modificarea radicală a aspectului corpurilor de chilii care, la etaj,
au primit, în locul galeriilor de geamlâcuri pe stâlpişori de lemn, alte galerii arcate
deschise, precum se văd şi astăzi, pe stâlpi de zidărie, în stil neo-românesc,
foarte mult agreat în concepţia şi practica arhitecturală şi de restaurare a epocii,
dar care, deşi conferă un aspect plăcut, de specific autohton, nu au mai avut,
după unele opinii, funcţionalitatea practică a spaţiilor - tampon dintre încăperi
şi spaţiul exterior pe care o ofereau, ca avantaj, fostele săli închise cu geamlâc,
de factură pregnant balcanică74•
O serie de lucrări de protecţie, în special a acoperişului, s-au facut şi la
trapeza lui Meletie de pe latura de răsărit, în care s-a amenajat un paraclis şi
căreia i s-a remodelat intrarea şi i s-a facut şi o pictură interioară de către
Dimitrie Belizarie, terminată în mai 1 9 1 5 , dar care, din păcate, nu s-a păstrat
până astăzi75•
Cu aceasta, ampla restaurare iniţiată şi condusă de mitropolitul Ghenadie
Petrescu, în calitate de stareţ al Căldăruşanilor, lua sfârşit.
Valoarea totală a lucrărilor, din care marea majoritate acoperite prin credite
alocate de către stat prin Casa Bisericii s-a ridicat, în perioada 1 908- 1 9 1 5, la
suma de peste 1 .500.000 lei76• Cuvântul cuplului regal a cântărit, desigur, greu
întru acest sprijin consistent şi pe termen lung, ce a dus la finalizarea lucrărilor
72 Florin Şerbănescu, op. cit., voi. III, pi. XLVI, fig. 66, pi . XLVII, fig. 68; D. Stănoiu, op. cit.,
p. 58;V. Nicolae, op. cit., p. 37; Gherasim Cristea, op. cit., p. 27.
73 D. Stănoiu, op. cit., p. 58; V. Nicolae, op. cit., p. 37.
74 Florin Şerbănescu, op. cit. , voi. III, pi. XLVI, fig. 67, pi . XLVII, fig. 70; D. Stănoiu, op. cit.,
p. 58; V. Nicolae, op. cit., p. 37; Descriere a restaurării la Cristian Moisescu, Arhitectura epocii
lui Matei Basarab, Bucureşti, 2002, p. 73.
75 ,,Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice", 1 91 4, p. 43, 1 9 1 5, p. 28; V. Nicolae, op. cit., p. 35.
76 V. Nicolae, op. cit., p. 37.
1 03
Florin Şerbănescu
după moartea însăşi a regelui Carol I, în anul 1 9 1 4 . S-a adăugat şi o contribuţie,

după posibilităţi, din partea mănăstirii, apreciată la peste 1 00.000 lei, precum şi
cei IO.OOO lei77 pe care, simbolic, bătrânul ierarh îi punea dintru început, din
propriile economii, la temelia strădaniilor de a atinge un scop din care a făcut, în
ultima parte a vieţii, o proprie şi profundă motivaţie de a nu se abandona Într-o
retragere a unei senectuţi pur contemplative.
Deşi nu lipsită de critici, în bună măsură motivate, restaurarea epocii
mitropolitului - stareţ Ghenadie Petrescu are marea virtute de a fi salvat, în
chip parcă miraculos şi cât încă nu a fost, totuşi, prea târziu, ansamblul
monahal al Căldăruşanilor de la o degradare iremediabilă78 •
Iar la 23 aprilie 1 9 1 5, la praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi
ziua de naştere şi onomastică de mirean a mitropolitului, în haina cea nouă pe
care i-o conferiseră Căldăruşanilor cei opt ani de asidue eforturi ale preînnoirii,
Ghenadie trăia bucuria care i-a fost, desigur, cea din urmă împlinire a vieţii, de
a oficia, în ziua patronului numelui său de mirean şi în calitate de amfitrion,
retârnosirea, cu mare fast, pe care într-atâta o aşteptase, a bisericii celei mari a
mănăstirii sale de suflet.
Alături de el au slujit episcopul Sofronie al Râmnicului - Noului Severin
şi arhiereul Evghenie Humulescu, de faţă fiind I.G. Duca, ministrul Cultelor,
doctorul C. Istrati, preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice, C. Dissescu
şi P. Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericii, în fruntea unei mari mulţimi
de clerici şi credincioşi din Bucureşti şi din localităţile învecinate.
Cuvântând la sfârşitul slujbei religioase asupra însemnătăţii momentului,
mitropolitul Ghenadie rememora starea tristă în care aflase mănăstirea la
revenirea sa fortuită aici în anul 1 896: . . văzând starea . . . de ruină jalnică în
„ .
care se afla . . . , m-am întristat şi amărât în duhul meu. Cuvioşii părinţi, părăsind
cetatea, se adăposteau pe lângă lac. Jivinile şi animalele periculoase îşi făcuseră
cuiburi în cetate, iar zidurile se prăbuşeau zilnic" . Apelul său la autorităţi în
aceste împrejurări a fost auzit şi „cu ajutorul îmbelşugat al cârmuitorilor ţării" s-a
putut realiza, vreme de opt ani, restaurarea pe care „ştiind ce am întâmpinat la
Curtea de Argeş, m-am împotrivit şi am condus eu şi lucrul la interiorul bisericii,
fară a da voie cuiva a se amesteca; şi l-am scos la lumină aşa după cum se vede,
77 D. Stănoiu, op. cit., p. 59

78 Pe lângă obiecţiunile prezentate deja, reamintim şi un punct de vedere, poate prea dur, al lui
Gala Galaction care, la 13 iunie 1 926, afirma în ,,Adevărul literar" că restaurarea lui Ghenadie
apare ca o „universală şi ieftină spoială".
1 04
pentru care chiar Comisiunea Monumentelor Istorice, în frunte cu răposatul

Ioan Kalinderu, mi-a adus nesfârşite mulţumiri"79 •
Invitaţii de seamă care au luat cuvântul la agapa din trapeza cea mare a
mănăstirii au întărit, prin mărturia lor, meritele mitropolitului-stareţ în
renaşterea ansamblului mănăstiresc al Căldăruşanilor 80 •
De atunci, sub vechea pisanie a lui Matei-Vodă Basarab se află adăugată,
încadrând uşa de la intrare din pridvor în pronaos, următoarea inscripţie: „Iar
acum restaurată/în totul de către l .P.S. Mitropolit al Ungrovlahiei D.D.
Ghenadie Petrescu/fost Primat al României/Anul 1 9 1 5 mai 23".
Iar în pronaosul bisericii, pe peretele vestic, alături de vechile portrete
ctitoriceşti ale lui Matei Basarab Voievod şi Elena Doamna, străjuiesc, tot de
atunci, realizate de mâna pictorului Dimitrie Belizarie, portretele ctitorilor
înnoitori de la 1 908 - 1 9 1 5 : regele Carol I - lângă Matei Vodă, în dreapta
uşii spre sud, Regina Elisabeta - lângă Elena Doamna, în stânga uşii, spre nord,
şi mitropolitul Ghenadie Petrescu, iarăşi în dreapta, cel mai spre sud, după
Carol I.
În afară de restaurarea mănăstirii, ce rămâne realizarea cea mai de seamă a
stăreţiei sale la Căldăruşani, Ghenadie proin mitropolitul a mai împlinit şi alee
lucruri notabile pentru aşezământul metaniei sale de copil.
Astfel, după ce, încă din 1 906, obţinuse pentru mănăstire 34 ha teren
agricol, la 8 aprilie 1 909, prin decretul regal care destina Căldăruşanii ca
reşedinţă mitropolitului, întărindu-l ca stareţ pe viaţă, sub autoritatea canonică
privind călugăririle şi hirotoniile a mitropolitului primat, mănăstirii îi mai erau
returnate alte 200 ha teren arabil din moşia statului cea mai apropiată.
Totodată Ghenadie a mai rânduit plantarea a 1 6 pogoane de vie la Ceptura,
amenajând acolo şi două crame. A restaurat şi celelalte sfinte lăcaşuri ale
mănăstirii, închizându-le pridvoarele cu geamlâcuri, pictându-le la exterior, iar
pe cel de la Cocioc, precum s-a arătat şi pe dinăuntru în 1 898, a construit nişte
case în str. Sfântul Ş tefan din Bucureşti, ca metoc al Căldăruşanilor, pe locul
unde el însuşi văzuse lumina zilei, a fondat un cămin de bătrâne pe strada
Labirint din Capitală, a amenajat un paraclis în trapeza stareţului Meletie de la
1 850 şi a reparat dependinţele gospodăreşti ale mănăstirii, devenind, prin toate
acestea, un al treilea mare ctitor al mănăstirii după Matei-Vodă şi Filaret 81 •
79 „Biserica Ortodoxă Română", an XXXIX, 1 9 1 5, p. 170-177; V. Nicolae, op. cit., p. 36-37.

80
Ibidem; D. Stănoiu, op. cit., p. 59.
81
D. Scănoiu, op. cit. , p. 59-60.
1 05
Florin Şerbănescu
Fire autoritară, mitropolitul-stareţ Ghenadie nu tolera însă nici o

exprimare alternativă din partea vieţuitoarelor obştii la felul său de a vedea şi de
a rândui toate lucrurile în mănăstire, primind însă laude adesea nelipsite de
oportunism, ceea ce a creat cu timpul o distanţă Între el şi ceilalţi monahi,
dintre care unii chiar au trebuit să plece în alte părţi. Răceala obştii s-a
accentuat când el a socotit necesar să vândă pădurea mănăstirii şi să arendeze
atât moşia abia redobândită, cât şi lacul. A fost chiar la un pas de a arenda şi via
de la Ceptura, care era o ultimă sursă directă de venit a mănăstirii.
Explicaţia acestor gesturi surprinzătoare din ultimii ani ai vieţii a fost,
pare-se, grija sa obsesivă de a asigura căminului de bătrâne de pe strada Labirint
din Capitală resursele necesare de subzistenţă, în condiţiile în care, în 1 9 1 6, un
prieten se refugiase la laşi luând cu sine recipisa depunerilor de economii ale
mitropolitului Ghenadie de la Casa de Depuneri şi făcând astfel ca acele rezerve
financiare să devină inutilizabile. 82
În cercul acestor intime frământări, mitropolitul Ghenadie, după ce s-a
făcut schimnic, continuând însă a conduce mănăstirea şi a fi prezent neîncetat
la slujbe, şi-a aflat odihna cea de-a pururea la 3 1 august 1 9 1 8, întâmplându-i-se
sfârşitul în azilul fondat de el pe strada Labirint din Bucureşti. A fost adus şi
înmormântat la Căldăruşani, în biserica de la Cocioc, unde-şi trăise
amărăciunea celor şase luni de ostracizare în 1 896.
După mai bine de patru decenii, vrednicul de pomenire patriarh Justinian
Marina, apreciindu-i jertfa vieţii şi pilda de demnitate, a rânduit, în 1 960,
stareţului de atunci, actualul întâistătător al Eparhiei Râmnicului, Prea Sfinţitul
Episcop Gherasim Cristea, să exhumeze rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului
Ghenadie Petrescu de la Cocioc, pregătindu-le pentru a fi reînhumate în
pridvorul bisericii mari dimpreună cu cele ale mitropolitului Grigorie Dascălul,
alt mare ierarh îndeaproape legat de Căldăruşani şi ale cărui oseminte fuseseră
aduse în mănăstire la şapte ani după înmormântarea sa, în 1 834, la mitropolie.
Relatează Prea Sfinţia Sa în lucrarea consacrată Căldăruşanilor apărută în
1 996 că, la deschiderea mormântului mitropolitului Ghenadie, osemintele sale
răspândeau o plăcută mireasmă de tămâie, menţinută, mai apoi, şi după ce acestea,
aşezate fiind Într-o nouă radă, mai mică, au fost depuse Într-o încăpere din fosta
sa reşedinţă, iar ulterior Într-o altă sală din mănăstire. Faptul nu a putut fi, însă,
făcut public atunci, din pricina rigorilor cunoscute ale regimului comunist. 83
82 D. Stănoiu, op. cit. , p. 60-6 1 .

83 Gherasim Cristea, op. cit. , p . 58.
106
Mănăstirea Căldiiru1ani.
În toamna anului 1 96 1 pregătirile de reînhumare fiind încheiate, s-a

săvârşit solemna ceremonie în ziua de duminică, 29 octombrie, în fruntea
soborului aflându-se însuşi patriarhului Justinian, însoţit de fostul întâistătător
al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, pe
atunci episcop-vicar patriarhal. 84
Deasupra criptei sale, aflată în latura din stânga (nordică) a pridvorului,
s-a aşezat lespedea de marmură decorată cu un chenar de frunze de stejar şi
lujeri de cafea, mac şi crin încadrând sus un vultur cu cruce în cioc, înconjurat
de o coroană dintr-o creangă de stejar şi măslin, iar jos fiind reprezentată
simbolica ţeastă mortuară, în vreme ce câmpul dintre aceste elemente poartă
inscripţia: ,,Aici odihneşte robul lui Dumnezeu Ghenadie Petrescu, fost
mitropolit primat şi stareţ al sfi n tei mănăstiri Căldăruşani, născut la anul 1 836
aprilie 23, decedat la anul 1 9 1 8 august 3 1 ".85
84 Florin Şerbănescu, op. cit. , voi. II, Anexe, p. 39 1 -399.

85 Florin Şerbănescu, op. cit. , voi. II, Anexe, p. 398-399; voi. III, pi. XXXIX, fig. 53; Gherasim
Cristea, op. cit., p. 57-58
1 07
MARILE PUTERI ŞI PROBLEMA INDEPENDENŢEI
ROMÂNIEI ÎN PRIMUL DECENIU AL DOMNIEI
LUI CAROL I
Acad. Dan Berindei
Ca şi în timpul domniei lui Cuza, dar poate chiar Într-o măsură şi mai
accentuată în deceniul premergător proclamării ei, independenţa apare stăruitor
în documentele diplomatice ca problemă majoră în faţa căreia se găsea tânăra
Românie. Reprezentanţii consulari străini înregistrau, de cele mai multe ori cu
plăcere, tendinţele spre neatârnare manifestate la Bucureşti, acestea iritând
îndeosebi pe agenţii britanici, dată fiind tradiţionala politică engleză de conservare
a Imperiului Otoman. „Următoarea problemă la care te poţi aştepta - scria, la
27 septembrie 1 872, consulul general J. Green - nu este o declaraţie oficială de
independenţă, ci vreun eveniment sau evenimente care să plaseze această
chestiune în loc de frunte". „Poate până la urmă, adăuga el cu vădită iritare şi
rea voinţă, invariabilul succes al necugetatelor violări ale Convenţiei de la Paris
va fi răzbunat şi România va fi ştearsă de pe hartă" 1 • Zvonuri aj ung şi la Paris,
provocând o telegramă a ministrului de Externe al Franţei2 , dar şi această
putere, ca şi Germania, nu apărea deloc interesată să sprijine eficient o
schimbare a statutului internaţional al României. Lordul Russell raporta de la
Berlin, la 22 decembrie 1 873, că la o Întrebare a sa „prinţul Bismarck a răspuns
că independenţa României este o chestiune care nu-l interesează. . " 3 . .
Î n anii imediat premergători redeschiderii problemei orientale, România

a ales îndeosebi calea economică ca drum de acces spre independenţa ţării.
Negocierile iniţiate, în primul rând, cu Austro-Ungaria, dar în paralel şi cu alte
puteri urmăreau să asigure recunoaşterea indirectă de către marile puteri a
neatârnării României. Interesate să obţină avantaje comerciale, nu în aceeaşi
măsură puterile s-au arătat însă dispuse să accepte planurile de la Bucureşti.
1 Independenţa României. Documente, Bucureşti, 1 977, voi. II, partea l-a, p. 64.
2 Ibidem, p. 67.
3 Ibidem.
1 09
Dan Berindei
Austro-Ungaria a invocat în negocieri nelezarea drepturilor politice ale Porţii,

considerând că noile „angajamente" trebuiau să fie „lipsite de orice caracter
politic"4• Între Rusia, Germania şi Austro-Ungaria au avut loc negocieri, în
1 874, în temeiul cărora cele trei imperii s-au arătat dispuse la încheierea de
înţelegeri cu România - care, Între timp, încerca să determine şi Franţa la o
convenţie similară 5 -, dar, totodată, reprezentanţii lor diplomatici de la
Constantinopol au fost instruiţi de a da „asigurarea formală" guvernului
otoman asupra faptului că ele nu înţelegeau să aducă „vreun prej udiciu nici
drepturilor sultanului, nici poziţiei pe care tratatele au garantat-o provinciilor
vasale faţă de curtea suzerană"6•
În vara anului 1 874, ambasadorul britanic la Constantinopol ridica cu
multă îngrijorare, ţinând seama de poziţia Angliei, problema „aspiraţiilor de
independenţă totală" a României, pe care, deşi le aprecia „fireşti" şi chiar
„justificabile", le considera cu nelinişte. El remarca totodată că „rezoluţiile
ambasadorilor . . . au fost nesocotite în mod tacit de către Principate, care
invariabil au reuşit să urmeze o cale proprie" şi îşi punea Întrebarea asupra
oportunităţii în acest caz a persistenţei Angliei pe vechea ei poziţie7•
Reprezentantul Angliei la Bucureşti constata „progresul real" al României
înregistrat din 1 856 şi, mai ales, „sentimentul unei forţe sporite şi a unei
încrederi în sine", care ducea în mod firesc la un „vis de independenţă" .
Referindu-se la opiniile românilor, el nota cu sinceritate: „Ei nu pot înţelege
cum Anglia, care a atins un asemenea nivel de prosperitate comercială şi putere,
poate dori să înăbuşe evoluţia sănătoasă a unei naţiuni tinere pe care ea ar
trebui atât de mult să o ajute să se afirme". „Nu poate oare Anglia - continua el
să exprime gândurile românilor - să vadă că noi am crescut în mod firesc din
hainele care ne-au fost făcute în 1 858, că acestea necesită să fie lărgite şi că ne
este imposibil să fim tot mereu înghesuiţi În scutecele care ne-au fost făcute în
copilărie?" . . . „ . . . este imposibil să negi afirmaţiile lor - mai adaugă el - că cele
două Principate au înregistrat un mare progres în ultimul timp (deşi este puţin,
în comparaţie cu ce mai rămâne de făcut) , că ele s-au dovedit competente să-şi
administreze propriile afaceri, că există aici suficiente semne de stabilitate
pentru a garanta presupunerea că progresul şi dezvoltarea ţării vor continua şi
4 Ibidem, p. 69-70.
5 Ibidem, p. 7 1 -72.
6 Ibidem, p. 74-75.
7 Ibidem, p. 77.
1 10
Marile puteri şi problema independenţei României.
că, oricare ar fi revendicarea teoretică de către Turcia a suveranităţii aici, practic

aceasta este o pură ficţiune"8 •
O bună parte dintre puteri a u căutat s ă împace î n aceeaşi vreme, în
preajma redeschiderii problemei orientale, dorinţa lor de a intensifica relaţiile
economice cu România cu intenţia lor de a nu ,,leza" poziţiile guvernului
otoman9, dar semnificativ a fost faptul că România nu s-a arătat dispusă să
accepte sancţionarea prin firmane a convenţiilor ei economice cu alte mari puteri,
folosind, pentru desfaşurarea acţiunilor ei, potrivit opiniei unui reprezentant
britanic, dezbinările dintre marile state10• Un raport deosebit de important,
scris la sfârşitul anului 1 874 de baronul Des Michels, agentul Franţei la
Bucureşti, sintetiza, într-o manieră deosebit de semnificativă, poziţia României
în lunile imediat premergătoare izbucnirii răscoalelor balcanice. „Teoria - scria
el - care prevalează actualmente în consiliile principelui Carol, aceea care pare a
fi devenit de acum înainte baza programului lor politic, constă în a susţine că
Principatele se află în posesia tuturor imunităţilor statelor autonome. În acest
sistem prerogativele suzeranităţii Porţii sunt reduse la perceperea tributului
anual. Această formalitate îndeplinită, guvernul român înţelege să trateze cu
puterile străine şi chiar cu Poarta pe picior de egalitate şi de independenţă
perfectă". „Principele - adăuga el - a adoptat acest program cu ardoare şi
trebuie recunoscut că opinia publică i se alătură tot mai mult pe zi ce trece" .
Agentul francez mai arăta că „guvernul princiar mizează mult mai mult pe
dezbinarea dintre puteri decât pe sprijinul uneia sau alteia dintre ele". „Deşi
recunosc că ţara lor nu există decât datorită garanţiei colective a puterilor - mai
scria el - şi că ei vor trebui să refuze chiar şi independenţa, dacă le este oferită
fară această garanţie, ei profită de scindările şi resentimentele dintre puteri
pentru a se elibera, puţin câte puţin, de toate obligaţiile lor, pentru a lua cu forţa
drepturile pe care le pretind, pentru a ajunge de fapt la situaţia pe care şi-au
propus-o ca obiectiv şi care, dacă nu este independenţă declarată, seamănă cel
puţin foarte mult cu aceasta". Neînţelegând sensul continuu ascendent al
mişcării pentru independenţă şi confundând intensificarea acestei mişcări cu
însăşi apariţia ei, diplomatul conchidea sceptic, de pe poziţia egoistă a marilor
puteri, confirmând însă, pe de altă parte, existenţa la o tensiune deosebiră a
mişcării româneşti pentru neatârnare: „Ceea ce nu a fost, până acum un an,
8 Ibidem, p. 80, 8 1 , 82.

9 Ibidem, p. 85-87.
10
Ibidem, p. 90-9 1 .
111
Dan Berindei
decât o agitaţie artificială şi factice, a devenit, în urma rezultatelor obţinute şi a

concesiilor străine, o mişcare de opinie reală, care se generalizează rapid şi de
care va trebui să ţinem seama mai devreme sau mai târziu, dacă nu vom izbuti
s-o împiedicăm" 1 1 • Era evident, şi acest raport consular nu fa.cea decât să
confirme această realitate, că naţiunea română se afla din nou în preajma
realizării unuia din cele mai de seamă ţeluri ale sale şi era, de asemenea, cert că
nepăsarea sau ostilitatea majorităţii puterilor înfruntate cu destoinicie, tact, dar
mai ales, dârzenie nu aveau să poată stăvili un proces istoric aflat în pragul
împlinirii sale.
Redeschiderea problemei orientale prin insurecţiile din Herţegovina şi
Bosnia a dat problemei independenţei României noi dimensiuni 1 2 • Năzuinţa
seculară era menită evident să se concretizeze într-o realitate istorică de
nezdruncinat. România nu putea rămâne străină de lupta naţiunilor din
Balcani, unele beneficiind de autonomie, altele supuse direct dominaţiei
otomane, ci alături de acestea ea trebuia să folosească împrejurările
internaţionale pentru a-şi dobândi noul statut de neatârnare. Este evident că se
impunea încă o perioadă de neutralitate, forţele naţiunii urmând a fi angajate
în război numai atunci când situaţia urma să se arate propice succesului, dar,
totodată, din vara anului 1 875 România a trăit efervescenţa momentelor
istorice în faţa cărora ea se găsea. Românii au fost departe de a asista pasivi la
ceea ce se desfaşura la sudul Dunării şi, totodată, ei au oferit sprijin celor ce se
luptau sau se pregăteau să ia armele în mâini împotriva dominaţiei otomane.
Bucureştii apar, încă în vara anului 1 875, ca un punct de concentrare a
emigraţiei revoluţionare bulgare. La 2 1 august/2 septembrie 1 875, Comitetul
revoluţionar bulgar din Bucureşti, printre membrii săi numărându-se şi Hristo
Botev, lansa un apel pentru organizarea „unei cete mari şi bine organizate 13• În
acelaşi timp, comemorarea ocupării Bucovinei de către Austria a prilejuit, la
începutul toamnei, manifestaţii ieşene interpretate de un consul străin ca
reprezentând un avertisment dat principelui Carol şi guvernului conservator
privind necesitatea de a se urma o cale naţională 14• Străduinţe de a se afirma
poziţia de sine stătătoare a ţării continua să depună şi guvernul în direcţia
1 1 Ibidem, p. 93-98.
12 Vezi Dan Berindei, La Roumanie et Ies evenements balkaniques des annees 1875-1876, în
„Revue Roumaine d'Histoire", XV (1 976). nr. 2, p. 207-223.
1 3 Ibidem, p. 1 02- 1 04.
14 Ibidem, p. 1 04- 105.
Marile puteri ji problema independenţei României.
stabilirii de noi relaţii cu marile puteri, desfăşurându-se tratative pentru

conventii comerciale cu Franta şi cu Rusia. S-a dorit să se încheie o conventie
> I I
similară cu Anglia, fără a se reuşi să se obţină sprijinul reprezentantului

britanic. „„eu consider că liberul schimb şi un tarif scăzut pentru mărfurile
britanice, raporta acesta, constituie politica firească şi de bun simţ a guvernului
român, care n-ar mai necesita să fle stabilită într-o convenţie" 1 5 • Se prefera să se
obţină avantajele, fără a se lua un angajament scris cu semnificaţie politică
evidentă.
Dar pentru România noile împrejurări din Balcani impuneau stăruinţe
mai accentuate pentru dobândirea directă a statutului de independenţă. Îngrijorat,
consulul britanic St. John semnala Lordului Derby nu numai pregătirile
luptătorilor bulgari desf'aş urate la Bucureşti, dar şi intenţia principelui României
de a proclama independenp ori amânarea semnificativă pentru intenţiile
României a plăţii tributului către Poartă; cumpărarea de arme - 1 00 OOO de
puşti Chassepots din Germania - era menită a completa tabloul, indicând
limpede calea pe care se găsea angajat statul român autonom 16• ,,Într-o
întrevedere pe care am avut-o zilele acestea cu domnitorul - nota, în ianuarie
1 876, agentul rus Zinoviev - Alteţa Sa m-a făcut să înţeleg clar că situaţia
actuală, în virtutea căreia România se vede încătuşată de un stat în plină
descompunere, devine intolerabilă şi că ea speră să vadă încetând curând o
situaţie jignitoare atât pentru amorul propriu naţional, cât şi incompatibilă cu
angajamentele morale pe care, în calitatea sa de prinţ de Hohenzollern, şi le-a
luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale"; el mai adăuga, semnificativ,
deoarece arăta că aspiraţia la independenţă nu era străină nici conservatorului
Lascăr Catargiu, că „limbajul principelui Carol oferă o ciudată coincidenţă cu
cel al preşedintelui Consiliului de Miniştri 17• Cuvintele principelui erau
neîndoielnic autentice, deoarece gânduri similare le expusese el într-o scrisoare
adresată tatălui său cu puţin mai înainte18•
Ele reflectau însă, înainte de toate, poziţia însăşi a României, aflată în
pragul schimbării statutului ei internaţional.
Rusia, care, potrivit unui raport al agentului britanic la Bucureşti,
intenţiona să pretindă teritoriile de la nordul gurilor Dunării pe care tratatul de
1 5 Ibidem, p. I 07.
16 Ibidem, p. 109, 1 1 1 .
1 7 Ibidem, p. 1 1 3-1 1 5.
18
Carol I, Cuvântări ji scrisori, voi. I, Bucureşti, 1 909, p. 438.
1 13
Dan Berindei
la Paris le retrocedase Moldovei 19, era departe de a se arăta binevoitoare faţă de

năzuinţele de neatârnare ale României. Ambasadorul Rusiei la Viena scria, în
primele luni ale anului 1 876, cu oarecare ironie despre intenţia României de a
folosi „complicaţiile actuale pentru a-şi proclama independenţa" 20 • Scepticism
faţă de perspectivele statului român manifestau şi alţi diplomaţi. Ducele Decazes,
ministrul de Externe al Franţei, considera, la 1 2/24 februarie, că românii, slăbind
legăturile cu Turcia, „securitatea care rezultă pentru ei din tratate slăbeşte în
aceeaşi măsură" 2 1 , iar consulul general britanic Vivian, înregistrând declaraţiile
concesive ale lui Lascăr Catargiu şi ale lui Ioan Bălăceanu - remarcând însă că
guvernul conservator avea o situaţie precară -, care dăduseră asigurări în
numele guvernului privind respectarea unei „stricte neutralităţi" şi plata
tributului, aprecia - neînţelegând resursele reale ale ţării - că România era
incapabilă de a face faţă, pe plan economic şi financiar, eforturilor unei lupte de
independenţă. El denunţa, totodată, pe principe, crezând a regăsi în el pe autorul
circulării trimise de primul ministru agenţilor diplomatici români la începutul
anului 1 876, întrucât şeful statului, nota răuvoitor diplomatul, „a vorbit foarte
necontrolat despre ţara sa ca fiind Belgia Orientului" şi-i spusese că „orice
încercare de a ocupa sau de a folosi teritoriul României, în scopuri ostile fără
permisiunea sa, va fi respinsă prin forţă" ; domnitorul mai adăugase, ca un
preaviz, că „statul român avea să se alieze, în caz de conflagraţie, cu acea putere
care-i va garanta independenţa" 22 •
Între timp, în România au avut loc importante schimbări politice. Lunga
guvernare conservatoare a luat sfârşit. După un guvern de tranziţie condus de
generalul Ioan Em. Florescu, conservator mQderat, puterea a fost preluată, la 28
aprilie/ I O mai 1 876, de coaliţia opoziţionistă zisă de la Mazar Paşa, preşedinţia
guvernului fiind asumată de Manole Costache Epureanu. Mihail Kogălniceanu
a preluat portofoliul Ministerului de Externe. Programul noului guvern, deşi
continua să fle axat în domeniul politicii externe pe neutralitate, conţinea şi
elemente noi, care indicau viitoare încercări pentru o dobândire a statutului de
independenţă, folosindu-se împrejurările externe. „Politica noastră externă va fi
paşnică - se declara în program - va fi plină de respect pentru tratatele
internaţionale care statornicesc condiţiunea politică a României, care-i asigură
1 9 Independenţa României. Documente.. . , vol. II, partea I, p. 1 07.

20 Ibidem, p. 1 1 8.
21 Ibidem, p. 1 20.
22
Ibidem, p. 1 2 1 - 1 22.
1 14
independenţa, care-1 garantează neutralitatea". Se încerca deci să se creeze o

paralelă Între ideea de neutralitate şi cea de independenţă, deşi în acea vreme
România nu beneficia în fapt decât de o largă autonomie. Mai semnificativă a
fost însă afirmaţia că România urma să-şi apere neutralitatea prin forţele sale
armate şi că, în consecinţă, „imperios dar se cere ca ţara să-şi organizeze bine
forţele militare" 2 3 • Izbucnirea răscoalei poporului bulgar chiar în zilele formării
noului cabinet ministerial şi apoi intrarea în luptă a Serbiei şi a Muntenegrului,
în a doua decadă a lunii iunie, au marcat o accentuare a crizei orientale şi noua
stare de lucruri s-a reflectat firesc şi în evoluţia poziţiei României.
Mulţi dintre reprezentanţii străini nu înţelegeau sensul evoluţiei
evenimentelor. Se semnala episodul dramatic al expediţiei vasului „Radetzki"24 ,
dar n u s e recunoştea totdeauna capacitatea naţiunii române de a face faţă
evenimentelor. Agentul Italiei aprecia sceptic capacităţile armatei române şi
susţinea că ea n-ar fi fost în stare să respingă „nici măcar un atac dat de câteva
trupe serioase oricât de slab şi de scurtă durată ar fi el" 2 5 , impresie pe care
faptele concrete aveau s-o spulbere în anul următor, când armata română avea
să arate măsura capacităţii ei combative. Aceeaşi miopie o avea agentul Italiei şi
atunci când considera războiul „impopular în rândurile locuitorilor" şi vorbea
de o „apatie" în fapt inexistentă 26 •
Dar, între timp, păstrându-şi încă neutralitatea, România începuse să
acţioneze cu mai multă vigoare. Memoriul din 1 5/27 iunie - întocmit cu
minuţiozitate de Mihail Kogălniceanu şi comunicat în ziua următoare agenţilor
diplomatici ai tării , - sintetiza revendicările României fată , de Poartă.
Exprimându-şi speranţa că Turcia, în urma schimbării de regim ce avusese loc
la Constantinopol, avea să recunoască că românii reprezentau „un popor
prietenos şi sincer, care doreşte să aibă cu Turcia legături Întemeiate pe cea mai
desăvârşită armonie şi pe cea mai bună înţelegere'', Kogălniceanu a cerut
satisfacerea unor probleme ridicate de relaţiile româno-otomane, ţinându-se
seama şi de faptul că România menţinuse „cea mai strictă neutralitate" şi că
această atitudine „corectă şi leală" trebuia să-şi găsească legitima răsplătire. El
pretindea nu numai recunoaşterea denumirii de România, dar şi a
23 Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, voi. I, partea a II-a,
Bucureşti, 1 954, p. 144.
24 Independenţa României. Documente... , voi. I, partea l-a, p. 1 27-1 28, 1 32-1 33.
25 Ibidem, p. 1 3 1 .
26
Ibidem, p. 1 32.
1 15
Dan Berindei
„individualităţii statului român". Or, Între recunoaşterea individualităţii şi

independenţă deosebirea era redusă, lucru confirmat şi de celelalte revendicări
(admiterea reprezentantului român la Constantinopol în corpul diplomatic,
regularizarea situaţiei supuşilor români din Turcia „după modelul situaţiei
celorlalţi supuşi străini'', încheierea cu Turda însăşi „a unor convenţii
comerciale, de extrădare a răufăcătorilor, poştale şi telegrafice" etc.) 27• Era
evident că, prin memoriu, noul ministru de Externe încerca să obţină fără
război un adevărat statut de independenţă României.
Agentul şi consulul general al Rusiei, I. A. Zinoviev, remarca cu
perspicacitate că „nici în circulara sa, nici în memoriu, domnul Kogălniceanu
nu pronunţă cuvântul independenţă, dar natura unora din cererile sale arată
foarte bine că scopul său este de a revendica, în favoarea ţării sale, drepturile
unui stat suveran" 28 • Dar, ca şi celelalte puteri, Rusia nu a susţinut revendicările
româneşti. La aproape o lună după emiterea sa, memoriul mai era încă
comentat de diplomaţi, ministrul plenipotenţiar al Belgiei la Petersburg
remarcând că „guvernul de la Petersburg a primit cu multă rezervă comunicarea
memoriului guvernului român şi s-a arătat puţin dispus să-l sprijine la
Constantinopol" 29 • Aceeaşi atitudine o vor avea, în general, şi celelalte puteri.
Un evident ecou a avut-o, printre agenţii diplomatici şi consulari
acreditaţi în România, acţiunea întreprinsă de guvernul român după intrarea în
război a Serbiei pentru neutralizarea unei porţiuni a Dunării, în aşa fel încât
ostilităţile turco-sârbe să nu se poată desfăşura la frontiera ţării. Baronul de
Fava, agentul şi consulul general al Italiei, semnala, la 26 iunie/8 iulie, discuţia
ce avusese loc în această privinţă Între agentul României la Constantinopol şi
ministrul de Externe otoman, ultimul exclamând în faţa dârzeniei celui dintâi:
„dar aceasta este o declaraţie de război pe care o faceţi"30 • Reprezentantul I taliei
mai nota atitudinea intransigentă şi hotărâtă pe care o constatase şi el la
Kogălniceanu, ministrul de Externe al României3 1 • Aceeaşi problemă, a
neutralizării parţiale a Dunării, o mai întâlnim relatată de viceconsulul Statelor
Unite la Bucureşti32, ca şi de însărcinatu! cu afaceri al consulatului general al
27 Documente privind istoria României... , voi. I, partea a II-a, p. 1 92-208.

28 Ministerstvo lnostrannih Oei, Moskva, fondul Canţelearia, 1 876, doc. 1 5.
29 Independenţa României. Documente , voi. II, partea l-a, p. 1 6 1 .
. . .
30 Ibidem, p . 1 37.
31 Ibidem.
32 Ibidem, p. 140-1 4 1 .
1 16
Franţei în mai multe rapoarte33• Ultimul arăta că ministrul român îi vorbise de

posibilitatea unei schimbări a atitudinii României faţă de Poartă în cazul
persistenţei Imperiului Otoman de a refuza neutralizarea propusă de guvernul
român34 • „Turcia - spusese altădată Kogălniceanu - nu trebuie să uite ce
influentă
, poate exercita, în momentul de fată, , atitudinea României. Această
atitudine a fost până acum ireproşabilă şi ar fi cu totul nepolitic să o facem să
regrete aceasta, s-ar putea astfel trezi vechi duşmănii naţionale şi să se ajungă la
crearea unui sentiment popular, a cărui presiune să fle de natură a antrena chiar
guvernul într-o opoziţie faţă de dorinţele sale" 35 • Acceptarea propunerii
româneşti a reprezentat un succes de prestigiu al tinerei diplomaţii româneşti.
Dar în timp ce memoriul din 1 5/27 iunie a devenit un document de
valoare internaţională şi în vreme ce Poarta a trebuit să cedeze în problema
neutralizării parţiale a Dunării, ministrul de Externe român şi-a accentuat
ofensiva diplomatică menită a duce la recunoaşterea de către puterea suzerană a
noului statut al României. Nota pe care el a adresat-o, la 20 iulie/I august,
agenţilor diplomatici ai ţării marca limpede intransigenţa sa, menită, în cazul
nemaleabilităţii dregătorilor otomani, să pregătească spiritele pentru intrarea
României în acţiune. „Dacă, Într-adevăr - scria el, evocând ecoul produs în
România de evoluţia evenimentelor sud-dunărene - aceste îngrijorări şi aceste
simpatii nu pot fi decât comune tuturor naţiunilor civilizate şi tuturor
popoarelor creştine, ele trebuiesc să fle, îndrăznesc s-o afirm cu tărie, cu atât
mai vii la noi, care suntem o ţară învecinată şi avem atâtea legături cu popoarele
de pe malul drept al Dunării". În încheierea notei, Kogălniceanu reliefa „faptul
că frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zi ce trece, că un mare partid
politic de la noi s-a pronunţat categoric în favoarea creştinilor, că armata
română freamătă sub j ugul disciplinei să ia parte la luptă" 36 •
Era o evidentă schimbare de ton, care a fost firesc înregistrată şi de
reprezentanţii străini - unuia dintre aceştia Kogălniceanu a trebuit să-i dezmintă
iniţierea mobilizării armatei37 -, consemnându-se, între altele, încă din iulie
1 876, şi dorinţa guvernului român ca gurile Dunării şi Dobrogea să facă parte
din statul român 38, ceea ce indica că independenţa era considerată în corelare
33 Ibidem, p. 1 39, 140, 1 43-146.

34 Ibidem, p. 139.
35 Ibidem, p. 1 44-145.
36 Documente privind istoria României. Războiul de independenfă . , voi. I, panea a II-a, p. 292-294.
.. .
37 lndependenfa României. Documente .. , voi. II, panea l-a, p. 1 59.

.
38 Ibidem.
1 17
Dan Berindei
cu o eventuală cuprindere în hotarele ţării a încă unei părţi a teritoriului

naţiunii. Merită să fie amintit şi faptul că România a hotărât, tot în această
vreme, cum se grăbea un reprezentant al Franţei să-l înştiinţeze pe ducele
Decazes să acorde clauza naţiunii celei mai favorizate Franţei şi altor câtorva
state, pe o perioadă de nouă luni, în schimbul acceptării de către ele a încheierii
de convenţii comerciale cu România39, ceea ce, în parte, presupunea
recunoaşterea de către ele a statutului de independenţă faţă de Poartă, cel puţin
pe plan economic.
Modificările de poziţie ale României n-au rămas fară ecou şi în cercurile
otomane. Acceptarea neutralizării parţiale a Dunării fusese semnificativă în
această privinţă, dar poate mai importantă a fost declaraţia aproape resemnată
fa.cută la Berlin de un diplomat otoman - Edem Paşa -, care, comentând
zvonurile de mobilizare a armatei române, exclamase: „Vom avea un inamic în
plus, dar ce să facem, după un proverb turcesc mâinile sunt fa.cute să apere
capul; noi trebuie să le punem pe amândouă pe al nostru" 40• Între timp, din
B ucureşti, unde o importantă remaniere ministerială era în perspectivă,
consulul britanic Charles St. John raporta Lordului Derby efectivele de care
putea dispune România, considerând că acestea se puteau ridica la peste 3 5 OOO
de oameni în primele 1 2 ore, la care se mai puteau adăuga alţi 75 OOO în decurs
de o lună, fară a se mai vorbi de cei peste 90 OOO oameni reprezentând trupele
neregulate4 1 • Aceste cifre, care desminţeau scepticismul altor reprezentanţi
diplomatici sau consulari privind armata română, indicau că forţa militară a
României, chiar nepusă pe deplin în acţiune, putea reprezenta o piesă
însemnată în cursul desfaşurării evenimentelor balcanice. Avea să mai treacă
aproape un an până când România urma să intre în acţiune, dar era evidentă
angajarea ei în faza finală a procesului de schimbare a statului internaţional.
39 Ibidem, p. 1 5 1 .
40 Ibidem, p. 1 54.
4 1 Ibidem, p. 1 63-1 64.
1 18
SERBĂRILE DINASTICE DIN IANUARIE/FEBRUARIE 1 893
ŞI NOUA IDENTITATE NAŢIONALĂ
Dr. D iana Fotescu Mandache
Căsătoria Principesei Marie Alexandra Victoria a Marii Britanii cu

Ferdinand, Prinţul de Coroană al României a avut loc la Sigmaringen pe 1 O
ianuarie 1 893 (29 decembrie 1 892 stil vechi) ; (foto 1 ) .
Viaţa noii Principese moştenitoare a României a fost marcată de spiritul
victorian caracteristic secolului XIX. Treptat viaţa în România a adus un
element nou în structura sa, românismul. Adaptarea sau chiar treptata
transformare la mediul românesc s-a întâmplat în primii ani ai secolului XX
când Maria a compus scrisori sau însemnări în limba română. Despre primele
lecţii de limba română aminteşte într-o scrisoare către regina Victoria:
„Bucureştiul este un oraş curios, îmi aduce aminte de unele din oraşele ruseşti,
casele sunt construite diferit, şi cele mai multe sunt Înconjurate de grădini; în
acest moment, străzile sunt într-o stare jalnică încât este aproape imposibil să
mergi . . . Iau lecţii de limba română, dar este cu adevărat foarte dificil, şi-mi este
teamă că va lua ceva timp până când o voi învăţa." 1
Românizarea numelui său în Maria, învătarea limbii tării adoptive,
, ,
promovarea şi încurajarea tradiţiilor populare româneşti, adoptarea de către ea

şi familia regală a României a costumului popular, susţinerea artiştilor români
în cadrul societăţii „Tinerimea artistică", toatea acestea au reprezentat în cele
din urmă noua identitate a principesei în România.
Sosirea noii principese moştenitoare împreună cu soţul său, Ferdinand
moştenitorul Coroanei, în Bucureşti a avut loc pe 23 ianuarie/4 februarie 1 893
după-amiaza. Acest fapt a marcat o nouă etapă în evoluţia dinastiei în România
şi ca atare a avut parte de-o primire fastuoasă din partea autorităţilor.
După scurta vizită făcută la Viena Împăratului Franz Joseph, trenul
princiar s-a îndreptat spre România. Trenul a fost decorat cu flori din Viena
spre Bucureşti din sumele alocate de Căile Ferate Române sub conducerea
1 Arhivele Naţionale (AN ), fond Regina Maria (RM), V/3237 9/2 1 februarie 1 893, Bucureşti.
-
1 19
Diana Fotescu Mandache
directorului acestora G. Duca. Cheltuielile s-au ridicat la suma de douăzeci de

mii lei.
Agenţia Havas scria că Alteţele Lor Regale au sosit la Predeal la ora 9:50,
unde primirea a fost entuziastă, onorurile militare fiind făcute de batalionul din
Ploieşti, la sosirea acestora cântându-se imnul naţional. S-au oferit buchete de
flori tinerei principese şi s-au ţinut discursuri din partea oficialităţilor locale.
După o şedere de 20 minute trenul princiar a pornit spre Bucureşti2 , unde au
sosit pe 23 ianuarie/4 februarie 1 893 (stil nou) . Au fost întâmpinaţi de Regele
Carol I şi de înalte oficialităţi.
În acea zi a apărut în ziarul „Timpul" din Bucureşti şi salutul românilor
din Ardeal prin cel mai autentic reprezentant al lor, George Coşbuc, care în
poezia „Mirilor României", de 1 2 strofe, preamărind trecutul românesc şi pe
regele Carol, se adresează cu aceste cuvinte de frumoase şi mari dorinţe, azi
deplin înfăptuite, Moştenitorilor Tronului:
„S-aveţi eternă parte de zile înfloritoare

Voi mirii României, voi cei mai tineri miri.
Să ne înmulţiţi vitejii Domniei viitoare
Şi viaţa să vă fie lumină, flori şi soare
Şi 'nalte făptuiri!
Tu mire să ai parte de gloria străbună!

Iubind moşia noastră, să fii iubit de noi,
Domn bun ca Alexandru, când vremea este bună
Mihaiu să fi şi Carol la vreme de furtună
Şi Ştefan la război!
Iar' Tu mireasa tării, Tu care ai fost străină

'
De ieri, de azi eşti mama acestui neam! Să fi

Şi mare ca Elena şi bună ca Despina -
Şi'n sufletul Tău nobil reverse-se lumină
Eternei veselii." 3
2 Vezi „Timpul", nr. 17, 24 ianuarie 1 893.

3 Ştefan Meteş, Regele Ferdinand al României, Institutul de Ane Grafice ,,Ardealul", Cluj, 1 926,
p. 1 6- 1 7.
1 20
Serbările dinastice din ianuarie/februarie 1893 ji noua identitate naţională
Acest poem este asemănător cu cel scris de Lord Alfred Tennyson {,,A
Welcome to Her Roya! Highness Marie Alexandrovna, Duchess of Edinburgh")
în cinstea căsătoriei Mariei Alexandrovna cu Alfred, Ducele de Edinburgh, şi
sosirii acestora în Anglia în martie 1 87 4, căsătoria fiind încheiată în Rusia.
În ziua sosirii Mariei şi a lui Ferdinand în Bucureşti, erau temperaturi
extrem de scăzute, în noaptea premergătoare fiind înregistrate minus 28 de
grade Celsius. Pe 23 ianuarie/4 februarie după-amiaza, la orele 3 trenul a sosit
în Gara de Nord din Bucureşti. Salonul oficial de primire a Alteţelor Regale
Principele Ferdinand şi principesa Maria a fost construit cu acel prilej, după
planul arhitectului Lecomte de Noiiy {foto 2). Salonul avea o lungime de 30 de
metri şi o lăţime de 1 5 metri. În mijloc pe un piedestal bogat împodobit se
aflau busturile Regelui Carol I şi al Reginei Elisabeta. În stânga se afla încadrată
într-un buchet de roze litera „M" {Maria), iar în dreapta litera „F'' {Ferdinand) .
Pereţii salonului şi plafonul erau decoraţi cu roze şi frunze de stejar artificiale,
decorarea s-a făcut de către Lucia Duca, soţia directorului general al Căilor
Ferate, precum şi de doamna Miclescu şi domnişoarele Ştirbei. În exteriorul
salonului se aflau arborate drapelele Marii Britanii şi cel al României, iar în
interior erau numai steaguri româneşti. Vestiarul era decorat cu crengi de brad
naturale şi cu covoare naţionale. 4
Din partea autorităţilor române primarul capitalei Grigore Triandafll şi
politicienii Al. Marghiloman şi Take Ionescu au fost însărcinaţi cu organizarea
sărbătorilor ocazionate de sosirea principesei Maria în România. Consiliul de
Miniştri s-a reunit pe 9/2 1 ianuarie sub preşedinţia lui Lascar Catargi pentru
programul serbărilor ocazionate de sosirea în Bucureşti a perechii princiare.
Consiliul de Miniştri a deschis primarului B ucureştiului un credit de 50 mii
franci pentru a face faţă ultimelor pregătiri ale oraşului. 5 De asemenea, în 26
ianuarie/7februarie presa scria că Primăria Bucureştiului ar fl. cerut un credit
suplimentar de 20 mii lei în ajunul sosirii mirilor princiari, pe lângă cele 80 mii
lei cheltuite deja pentru serbările dinastice. 6
Primii paşi în capitala României au fost făcuţi la Gara de Nord unde a
avut loc primirea în frumosul salon ridicat special cu acel prilej. Maria a fost
mtampinată de Regele Carol I, de miniştri, înalţii demnitari de stat, înalţii
funcţionari, doamnele din înalta societate, parlamentari, foşti miniştri.
4 Vezi „Timpul", nr. 1 5, 22 ianuarie 1 893.

5 Vezi „L'independence Rournaine", 9/2 1 ianuarie 1 893
6 Ecourile serbărilor dinastice, în „Adevărul", 26 ianuarie 1 89 3.
121
Primarul capitalei Gr.Triandafil a oferit Alteţelor lor Princiare pâinea şi sarea

tradiţională pe un platou din argint aurit comandat la Paris. În centrul
platoului se afla solniţa, iar în cele patru colţuri ale acestuia se aflau spice de
grâu, simbolul prosperităţii şi abundenţei. De asemenea erau gravate însemnele
heraldice ale oraşului Bucureşti, ale României şi Marii Britanii şi inscripţia:
„Bine ai venit Mireasă/ În Casa Românească". La gară s-au oferit tinerei
principese moştenitoare 1 50 de buchete de flori, iar soţia generalului Lahovary
i-a prezentat un manşon de flori. 7
După prezentările făcute de către Rege, cortegiul regal a luat drumul spre
Mitropolie.
Ceremonia în rit ortodox de la Mitropolie a binecuvântat căsătoria
cuplului princiar8 (foto 3) . După liturghie, preşedintele Consiliului de Miniştri
a citit un document care omagia căsătoria prinţului Ferdinand cu Maria9,
eveniment care avea loc în cel de-al douăzecişişaptelea an al domniei lui Carol I,
încununând munca pentru consolidarea Dinastiei 1 0 • De aici, familia regală s-a
îndreptat spre Palatul Regal din Calea Victoriei, care a fost pentru scurt timp şi
prima reşedinţa a principesei Maria (foto 4) .
Pentru întâmpinarea noii familii moştenitoare a Tronului României,
Bucureştiul a fost decorat cu cinci arcuri de triumf decorate cu verdeaţă (gard
viu), acestea fiind dispuse unul la Gară, altul la Mitropolie iar celelalte trei
răspândite pe traseul stabilit de autorităţi. Seara oraşul a fost iluminat special şi
au fost focuri de artificii. Era în practica timpurilor ca mari sărbători să fie
organizate cu asemenea prilejuri, la fel în 1 874 Londra întâmpina, dar cu şi mai
mare fast, pe Maria Alexandrovna (mama Mariei) , unica fiică a Ţarului
Alexandru II.
A doua zi, 24 ianuarie/5 februarie, presa era elogioasă şi reflecta gândirea
majorităţii românilor, a bucuriei sosirii principesei Maria în România. „Intrând
în Capitala împodobită ca în zi de sărbatori, Domniţa Maria pătrunde în inima
ţării. . . Până acum Ţara s-a bucurat de căsătoria Principelui moştenitor ca de
un eveniment fericit din punct de vedere naţional dinastic şi politic; ca în toate
7 C. Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, voi.II 1 885-1 900, Ed. Ziarului „Universul'', Bucureşti,
1 928, p. 148
8 N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu ocazia încoronării, Socec, Bucureşti, 1 923, p. 1 6-17.
9 Ibidem, p. 17.
1 0 Treizeci de ani de conducere ai regelui Carol I Cuvântări şi documente, voi. II, 1 88 1 - 1 896,
Ediţia Academiei Române, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1 897, p. 344-345,
vezi şi „The Illustrated London News", 21 ianuarie, 1 893, p. 352 - 353.
1 22
Serbările dinastice din ianuarie/februarie 1893 şi noua identitate naţională
momentele însemnate ale istoriei noastre partidele au lăsat la o parte deosebirile

lor în faţa unui fapt ce atinge de binele obştesc al patriei". 1 1 Sosirea principesei
de Edinburgh, Maria, era văzută ca un eveniment al speranţei pentru ţară şi
dinastie. „Din viţă de împăraţi, nepoată a Reginei mărilor şi a Împărătesei
Indiilor, ea vine la noi cu menirea de a da Dinastiei acea continuitate firească ce
va strânge încă mai mult şi pe vecie legăturile dintre Tron şi Ţară". 12 Dar ce era
mai important pentru acele zile, în viziunea nu numai a ziariştilor, dar a
populaţiei, era că şi acele serbări erau nu numai ale dinastiei, ele erau naţionale,
„căci Ţara şi Dinastia păşesc împreună spre un falnic viitor". 13 Nuanţele
naţionaliste ale cuvintelor erau fireşti pentru acele vremuri, în care idealul
românilor era cel al unităţii naţionale, de reunificare a teritoriilor româneşti,
aflate sub stăpânire străină (Transilvania, Bucovina şi Basarabia) . Spre deosebire
de percepţiile româneşti, cele britanice erau opuse. Nu se dădea nici o
semnificaţie politică acestei căsătorii, problema era văzută doar strict personal,
ca pe un mariaj prea timpuriu pentru principesă, logodna fiind cam precipitată
în viziunea reginei Victoria. Nici mai târziu această legătură matrimonială n-a
fost plăcută de casa regală britanică. În 1 900 prinţul de Wales (viitorul rege
Edward VII) scria surorii sale Vicky fa.când referire la Maria: „Such a sweet
pretty creature but with such an awful fool of husband". 14
Programul serbărilor în Bucureşti
După procesiunea nunţilor celor 32 de miri şi mirese reprezentante ale

judeţelor României de atunci, s-a mers la Ateneu. Sala cea mare a colonadelor a
fost transformată în sală de banchet. Patru rânduri de mese înguste erau dispuse
ingenios în aşa fel încât se putea merge printre mese şi se putea vedea întreaga
sală. În faţa opusă intrării principale se înalţase o estradă cu 3 fotolii din catifea
roşie cu însemnele heraldice ale României brodate în aur, între 2 coloane.
Balcoanele scărilor erau împodobite cu covoare scumpe şi ocupate de doamnele
din înalta societate. Două tarafe de lăutari îmbracati în frumoase costume
'
naţionale (prezentate la expoziţia universală de la Paris din 1 889) cântau
11
„Timpul'', nr. 1 8 , duminică 24 ianuarie/5 februarie 1 893, Serbarea ele azi.
12
Ibiclem.
1 3 Ibidem.
1 4 RA VIC/Add A4/l 79, 25 septembrie 1 900 - Scrisoarea Prinţului de Wales către Vicky.
1 23
cântece româneşti. La intrarea cortegiului regal (ora 2 pm) , lăutarii au cântat

imnul naţional, iar publicul i-a aclamat. Regele a prezentat prinţesei Maria din
ce judeţ este fiecare pereche, trecând pe la fiecare. Cei 32 de însurăţei au primit
de la prinţesă o pungă din catifea ce avea însemnele heraldice ale ţării brodate
în aur, fiecare conţinând 25 de Caroli noi de aur de câte 20 de lei, iar prinţul
Ferdinand le-a înmânat o medalie comemorativă şi un sul de hârtie legat cu
panglică tricoloră şi care conţinea portretele Regelui şi ale perechii princiare.
Tache Ionescu şi Al. Odobescu au primit felicitările principesei pentru
organizarea serbării de la Ateneu.
Seara s-a mers la Teatrul Naţional pentru a asista la reprezentaţia piesei
de W. Shakespeare „Visul unei nopţi de vară", tradusă de Sterian. Înaintea piesei
de teatru a fost o „cântare inaugurală" pe versurile lui V. Alexandrescu-Urechia,
iar muzica de Spetrino. „La sfârşitul piesei s-au intercalat câteva versuri de
ocazie scrise de Dumitru Olănescu şi interpretate de actorul Constantin
Nottara" 15•
lată câteva din versuri:
Bine-ai venit la noi Mireasă!

Cu ochii dulci să înveseleşti
Palatu-ti falnic de Crăiasă,
,
Asupra-ne să răspândeşti
Şi bunătatea şi iubirea,
De ale inimii comori,
Şi anii rodnici curgători
Să-ţi nemurească-ţi fericirea!
Bine-ai venit la noi Mireasă!
De mult, cu drag, Te aşteptam,
Ca pe un răsărit de soare,
Pe fruntea ţării să aprinzi
Luminile de sărbătoare
Şi cu belşug să răsădeşti
În piepturile noastre vii
Speranţa şi mândria
Cu mâna-ti blândă să le învii!
,
1 5 Vezi „Timpul", nr. 19, din 26 ianuarie/7 februarie 1 893, „Serbările de ieri".
1 24
Serbările dinastice din ianuarie/ftbruarie 1893 fi noua identitate nafională
Acestea au fost spuse în mijlocul scenei, alături de personajele din piesa

lui Shakespeare. Principesa Maria la acea vreme nu înţelegea limba română.
Faptul că piesa de teatru a fost tradusă special pentru acest eveniment, şi n-a
fost lăsată în original pentru principesa britanică, arată din partea autorităţilor
de la B ucureşti nevoia adoptării rapide a noii identităţi. Este cunoscut de
contemporanii acelei epoci ce însemna Teatrul Naţional pentru înalta societate
bucureşteană. În primăvara lui 1 893 (martie) juca celebra actriţă Sarah
Bernardt. În toate serile sala teatrului era plină, aristocraţia bucureşteană fiind
prezentă alături de alţi iubitori ai teatrului sau ai lumii mondene. Se spune că
erau femei „care şi-au ipotecat casele ca să-şi poată cumpăra diamante, toalete şi
plăti loja" pentru a asista la aceste piese de teatru. Era o nebunie ce bântuia în
rândul femeilor bucureştene, mai puţin înstărite, dar care preferau să renunţe la
viaţa normală pentru o lună sau mai multe, în schimbul prezenţei la
reprezentaţiile lui Sarah Bernardt, unde se afla întreg High Life-ul bucureştean.
Era acelaşi lucru în psihologia acelor femei, care apreciază că „Parisul şi
francezii sunt începutul şi sfârşitul înţelepciunii şi al fericirii". 16
Pe 26 ianuarie/? februarie, seara a avut loc balul Primăriei, organizat la
Teatrul Naţional. Consemnările epocii amintesc că nicicând sala n-a fost decorată
şi atât de strălucit împodobită. lată ce consemna scriitorul C. Bacalbaşa despre
acea seară:
„După intrarea regelui şi a perechii princiare au început dansurile la ora
1 1 precis. Întâiul dans a fost un cadril de onoare la care au participat: Prinţul
Ferdinand cu doamna Grigore Triandafl.l, având în faţă pe generalul Manu,
preşedintele Camerei, care dansa cu doamna de Coutouly, soţia ministrului
Franţei. Principesa Maria cu primarul Gr.Triandafll având în faţă pe G.
Cantacuzino, preşedintele Senatului, şi doamna Simona Lahovary soţia
ministrului de Externe.
Toate doamnele au primit în dar un evantai-carnet de fildeş alb cu
portretul regelui, reginei şi a perechii princiare (foto 5). Ordinea dansurilor era
gravată pe una din ramuri. Primarul a oferit Prinţesei Maria un evantai-carnet
garnisit cu un inel de aur încrustat cu briliante. Pentru acest bal Primăria a
, 1 7•
trimis trei mii de invitatii"
16 Ibidem.
1 7 C. Bacalbaşa, Bucureftii de altă dată, voi. II 1 885-1 900, Ed. Ziarului „Universul", Bucureşti,
1 928, p. 1 49-150
125
Presa vremii consemna: ,,Această serbare avea îndoitul scop de a arăta

tinerei şi frumoasei Domniţe un număr cât mai mare de public român, într-un
cerc cât se poate de strălucit, şi-n acelaşi timp de a procura plăcerea şi fericirea
de a vedea şi admira pe gingaşa şi graţioasa noastră Domniţă în toată
splendoarea tinereţii şi frumuseţii, sub noua formă a veşmintelor de bal". 18
Sala Teatrului era îmbrăcată în flori şi verdeaţă, toate faţadele lojilor şi
până sus la galerii erau ornamentate cu flori Întrerupte cu gust, de funde din stofă
vaporoasă azurie şi trandafirie. Dintr-un coş de flori porneau ghirlande de frunze
şi flori în toate direcţiile spre a se fixa de plafon. Printre acestea se aflau instalaţii
electrice, lumini care creau o feerie. Instalaţia electrică era de 2400 becuri, cu 800
mai mult decât în mod obişnuit, şi fusese furnizată de Siemens & Halske. La ora
1 0:30 seara şi-a făcut intrarea Regele şi perechea princiară. Familia regală a
primit salutul reprezentanţilor Capitalei. Presa vremii descrie în detaliu acest
eveniment organizat de Primăria Bucureştiului, acordând o atenţie specială
principesei: ,,A.S. Regală Maria poartă o rochie de mătase albă cu garnitură de
tuile pe poale, având pe partea anterioară a poalelor trei şiruri foarte înguste de
verdeaţă, în formă de ghirlande, podoaba discretă care se repeta pe pieptul
corsajului. Deosebit de agrafele de briliante, care ţin cutele rochiei, şi de brăţări,
Alteţa Sa poarta superbul colan (Viviere) de briliante ce l-a dăruit Regele [Carol I] ,
precum şi diadema, colierul şi cerceii de turcoaze cu briliante pe care le-a primit
ca dar de nuntă de la augustul său părinte, Ducele de Edinburgh". 19 În acea
seară a fost oferit domnişoarelor „un evantai în miniatură de celuloză imitând
fildeşul şi având pe cele patru aripi interioare portretele în negru ale Regelui,
Reginei, Prinţului şi Prinţesei. Pe una din laturile exterioare era stema oraşului
B ucureşti cu data balului, tot în negru, iar pe cealaltă stema ţării în culori"
(foto 5 ) .20
Mai trebuie amintit că la primirile făcute la Palatul regal au fost aşteptate
pe lângă autorităţile române şi doamnele patroane ale Societăţii „Furnica'',
conduse de Elena Cornescu, care au dat un cadou tinerei principese, iarăşi
simbol al noii identităţi naţionale - două costume naţionale prezentate după
datină în tradiţionala ladă de lemn, împodobită cu picturi. Patroanele Societăţii
„Munca" au fost primite şi au dăruit o faţă de pian. Alaturi de reprezentanţi ai
noii ţări, s-au prezentat şi delegaţi ai coloniei engleze. Delegaţia era compusă
1 8 „Timpul", nr. 2 1 , din 28 ianuarie/9 februarie 1 893, „Balul Primăriei".

1 9 Ibidem.
20
Ibidem.
126
Serbările dinastice din ianuarie/februarie 1893 şi noua identitate na,tională
din soţii Hardinge (Legaţia Marii Britanii, însărcinatul cu afaceri), Miss Youell,
Sanderson, Art. Green, Godwin şi fiul, Boxshall, Monckton şi Tatham. Doamna
Hardinge a prezentat o scrisoare semnată de toţi rezidenţii englezi din România.
Aceasta era scrisă pe pergament, legată în piele albă şi purtând însemnele Angliei
şi României, precum şi monograme de aur cu coroana regală deasupra. Aceasta
era pusă Într-o cutie de catifea roşie împodobită cu monograme de aur.
Pentru principesa Maria exista o percepţie diferită. În scrisorile către
mama sa, Ducesa de Edinburgh (născută Mare Ducesă a Rusiei, Maria
Alexandrovna) , Maria admira dar şi deplângea exagerarea unor manifestări în
care era nevoită să se arate noii societăti: .
,,Aceste ultime zile au fost mai degrabă obositoare, pentru că am fost

nevoită să văd o nesfârşită mare de oameni. A fost un bal alaltăieri la teatru,
unde atmosfera era teribil de înţesată, am fost câteva mii. Aici nu este dificil să
te faci plăcut, pentru că toată lumea este încântătoare, şi sunt o mulţime de
lucruri de făcut, prin vizitarea de şcoli sau instituţii etc . . . iar mie mi se pare
firesc să am un interes în ele. Sunt organizate, de asemenea, multe baluri de
caritate, iar anul acesta ei speră să aibă succes, eu fiind marea atracţie pentru
oricine şi roti sunt dornici să mă întâlnească. La ultimul bal, m-am simtit mai
. .
degrabă ca un animal expus, dar dacă dorinţa de a mă privi le dădea satisfacţie

atunci nu mă deranja. Doamna Grecianu 21 este cu adevărat drăguţă şi mă ajută
destul de mult în noile contacte, îmi spune cine sunt şi cu cine trebuie să
vorbesc. "22 Pe 5/17 februarie Maria participase la un bal de caritate, iar
costumele tradiţionale româneşti o impresionaseră; despre toate acestea îi
povestea mamei sale în nenumăratele sale scrisori. 23
Pentru români serbările dedicate căsătoriei principelui moştenitor
Ferdinand cu o prinţesă engleză, nepoată a reginei Victoria dar şi a Ţarului
Alexandru II, au constituit un moment simbolic. Atunci s-a celebrat asigurarea
continuitătii dinastiei de Hohenzollern în România, iar oflcialitătile au dorit să
. .
creeze o legătură mai puternică Între dinastie şi ţară. Aşadar, aceste serbări
dinastice au fost dovada respectului autorităţilor şi populaţiei pentru tânăra
dinastie dar şi un mijloc de propagandă a noii lor identităţi naţionale.
21 Doamna de onoare a principesei Maria.

22 AN, RM V/225 1 , scrisoarea Principesei Maria către mama sa, Ducesa Maria de Edinburgh,
,
9 februarie 1 893.
23 AN, RM V/2250
, - scrisoarea Principesei Maria a României către mama sa, Maria de
Edinburgh, Bucureşti 6/1 8 februarie 1 893.
1 27
REGELE CAROL I - CTITOR LA COTROCENI
Dr. arh. N iculae Vlădescu
Casele domneşti de la Cotroceni, ctitorie a Voievodului Şerban

Cantacuzino, au fost folosite după construire de aproape toţi domnitorii şi
făuritorii de istorie ai Ţării Românesti.
În secolul al XIX-iea Domnitorul Barbu Ştirbei ( 1 849- 1 8 56) şi apoi
Alexandru Ioan Cuza ( 1 859- 1 866) au folosit casele de aici ca reşedinţă
princiară permanentă, modernizându-le şi completându-le mobilierul şi
dotările.
Prima reşedinţă a Domnitorului Carol a fost la Cotroceni, pentru ca apoi
Regele Ferdinand şi Regina Maria să locuiască aici Întreaga lor viaţă, palatul
devenind treptat unul din centrele vieţii de stat a României.
Pentru a corespunde destinaţiei sale, În anul 1 893 Regele Carol I a cerut
arhitectului Paul Gottereau să refuncţionalizeze casele domneşti, ridicând pe
puternicele lor ziduri un nou palat (fig. 1 ) .
HRONICUL PALATULUI COTROCENI

În cei trei sute două zeci şi cinci de ani de existenţă ai complexului de la
Cotroceni, timpul a lăsat asupra sa amprentele specifice a patru perioade:
PERIOADA CANTACUZINĂ, care a stat sub isprăvnicia spatarului
Mihail Cantacuzino;
PERIOADA ECLECTISMULUI FRANCEZ, patronată de arh. Paul
Gottereau;
PERI OADA ROMANTISMULUI - secession şi neoromânesc - sub
semnul creaţiei arhitectilor Karel Liman şi, respectiv, Grigore Cerchez;
PERIOADA RENAŞTERII CANTACUZINE ŞI A RESTAURAŢIEI
realizată sub conducerea arh. N. Vlădescu
X X X
1 29
Niculae Vlădescu
PERIOADA CANTACUZINĂ este perioada de strălucire a începutului.

Îi conferim această aură bazându-ne pe valoroasele informaţii ce ne-au parvenit
prin însemnările cronicarilor sau călătorilor străini trecuţi pe la Curtea
domnească a Cotrocenilor. Cunoscutul epigrafist englez Edmund Chishull,
care a poposit aici în zilele lui Constantin Brâncoveanu, arăta că mănăstirea
asezată „cam la o jumătate de ceas afară din oraş, este cea mai frumoasă din
toate cele clădite în acest ţinut de domnii de acum ori dinainte . . . are forma
unui dreptunghi alungit, zidit din blocuri de piatră cioplită . . . ". Este
semnificativă precizarea referitoare la zidirea cu blocuri de piatră cioplită. Dacă
avem în vedere că în aceeaşi perioadă cumnatul lui Matei Basarab, boierul
cărturar Udrişte Năsturel, ridicase „un palat fără egal în lume, zidit pe
dinăuntru şi pe dinafara cu piatră slefuită" pe care Paul din Alep îl socotea o
clădire excepţională „atât de frumoasă că imprăstie toată grija sufletului
întristat", avem temeiul unui mod de a construi în secolul al XVII-iea. Nu
putem să nu remarcăm calitatea execuţiei deosebite a coloanelor care
împodobeau casele domneşti de la Cotroceni şi care aveau menţionată pe abaca
uneia dintre coloane data de începere a lucrărilor la clădirile mănăstireşti
„ 1 679", cu cifre arabe, sau o altă inscripţie în slavona, „25" mai 1 679 pe abaca
unei coloane învecinate.
Anton Maria del Chiaro lăsa şi el însemnări privind „marile clădiri ale
frumoasei mănăstiri Cotroceni" .
D e asemenea relatări despre frumuseţea caselor domneşti de l a Cotroceni
au mai lăsat italianul Domenico Sestini, referindu-se chiar la momentul de
ctitorire, precum şi austriacul Franz-loseph Sulzer (fig. 2).
A doua perioadă, cu profunde semnificaţii pentru timpul nostru, este cea
a ECLECTISMULUI FRANCEZ, la depărtare de peste două sute de ani; e
reprezentată de intervenţia autoritară a Regelui Carol I, în privinţa expresiei
arhitecturale atât la interior cât şi la exterior. Evident că funcţionalitatea trebuia
şi ea adaptată unui mod de viaţă mult schimbat. Perioada aceasta este dominată
de spiritul eclectismului francez, adus de arh. Paul Gottereau şi echipa sa,
raspunzând dorinţei suveranului comanditar, Regele Carol I, care şi-a dorit o
reşedinţă pentru familia principelui moştenitor. Anul 1 893 a marcat începerea
lucrărilor de modernizare. Cele mai concludente informatii , au fost furnizate de
planurile generale originale semnate de arh. Paul Gottereau, descoperite
întâmplător la Castelul Peleş. Acestea aveau, pe lângă configuraţia partiului şi
indicarea stilului decoraţiei interioare a fiecărei încăperi. Pentru exterioare,
credem că este relevant un detaliu privind furnitura de tinichigerie. Aceasta,
1 30
Regele Carol I ctitor la Cotroceni.
-
însemnând burlane, senouri, coame de acoperiş, pinacli, lucarne, coşuri etc. , a

fost livrată de firma Geiser din Bucureşti, ele găsindu-se într-un catalog
deosebit de bogat. Astfel, echipa arh. Paul Gottereau a fost scutită de studierea
şi detalierea pieselor respective pe de o parte, confecţionarea lor fiind expresia
unui mod de industrializare a unor subansambluri, înscriindu-se de pe atunci
într-un mecanism de economie concurenţiala de piaţă, încurajată şi în
domeniul construcţiilor de Regele Carol I. Această orientare a fost benefică
pentru Întreaga salbă de clădiri monumentale ridicate în timpul domniei
primului Rege al Romaniei, cu reverberaţii prelungite şi după aceea (fig. 3,4) .
A treia perioadă, a ROMANTISMULUI poartă amprenta voinţei
Reginei Maria, cel mai longeviv locatar al palatului. Dorinţa sa de a fi în pas cu
moda timpului a determinat o serie de modificări concepute de arh. Karel
Liman, cel care realizase şi palatul Pelişor din complexul Peleş. Stilul preferat a
fost secession sau art nouveau (pentru a ne apropia mai mult de teritoriul
albianului, locul de origine al reginei Maria) . O decoraţie foarte incărcată cu
reprezentări din regnul vegetal, destul de bizar şi cu o paletă cromatică „grea"
de tonuri de aur patinat roşcat, a înlocuit decoraţia stil Ludovic al XIV- lea din
fosta sală a tronului, denumită în planurile lui Gottereau „salonul principesei "
Noua imagine a determinat şi schimbarea numelui acestuia în cel de „salon de
aur" (fig. 5).
În aceeaşi perioadă marcată de autoritara voinţă regală a Reginei Maria se
înscrie şi o altă orientare: aceea de a se identifica în aspiraţii, pe toate planurile,
cu spiritualitatea noii sale patrii, pe care a slujit-o cu un rar devotament. Stilul
românesc şi l-a dorit la Cotroceni, pe linia unui romantism ce l-a impus şi la
Bran, Balcic sau Copăceni. Pentru realizarea acestei dorinţe l-a ales pe arh.
Grigore Cerchez, ilustru reprezentant al neoromânescului din perioada celui de
al doilea deceniu al sec. al XIX-iea.
Astfel putem caracteriza cea de a treia perioadă a intervenţiilor asupra
Cotrocenilor, ca expresie a voinţei regale, a Reginei Maria materializată prin
opera arh. Grigore Cerchez şi a lui Karel Liman. Acesta din urmă a schimbat
salonul stil Ludovic al XV-iea şi sala bizantină concepute de Gottereau,
unificându-le Într-un singur spaţiu denumit salon de vânătoare, cu decoraţie în
spirit italian.
Ultima perioadă a RENAŞTERII CANTACUZINE ŞI A RESTAURAŢIEI
de reînnoire a pulsaţiei de viaţă în incintele Cotrocenilor, poate fi caracterizată
prin deschiderea pe care a avut-o restauratorul faţă de trecut, de a aduce la
lumină cu evidenţă crâmpeiele valorilor începutului, atâtea câte au mai rămas.
131
Niculae Vlădescu
Ascunse fiind de cele două perioade anterioare, vestigii autentice sunt mărturii
medievale cu virtuţi estetice şi constructive caracteristice timpului voievodal.
Şerban Cantacuzino a fost şi el exponent de voinţă şi clar viziune în ceea ce
trebuia să se impună ca factor de putere, prin fastul aulic realizat la curtea sa.
Dacă biserica de el ctitorită nu a mai ajuns până la noi decât prin croiala
volumetrică şi caracteristicile funcţionale, orientarea sa către vestitul în timp
monument al Basarabului Neagoe este dovada unei duble ambiţii: atestarea
descendenţei pământene şi demonstrarea puterii. Însemnările lăsate de
contemporanii voievodului din prima perioadă a Caselor domneşti sunt
edificatoare; ambiţia restauratorului de astăzi a fost de a pune în evidenţă
valoare ceea ce a mai ajuns până la noi, chiar dacă, din cauza intervenţiilor în
timp, mărturiile erau numai fragmentare. Dar câteva piese de excepţie pot fi
expresia unui demers împlinit. Pe măsură ce pătrundeam în taine ascunse
ochiului, atâtea secole se revărsa asupra-ne, un fel de secret al unei puteri, care
cucereşte prin farmec şi vigoare în acelaşi timp. Ni se revelau virtuţi cardinale
ale meşteşugului. De unde atâta rafinament şi precizie în alcătuiri spaţiale ale
unei lumi, ale unui mic univers, care prin ele aspirau parcă spre sacralitate? Să fi
fost însăşi voinţa voievodală a unui domn instruit în înalte cercuri apusene sau
bizantine, domn ce a adus o seamă de schimbări comportamentale în viaţa de
curte? Fără indoială că acest ev mediu valah nu se putea manifesta decât pe
fagaşul unei tradiţii a locului, tradiţie care a suferit însă influenţe benefice din
orientarea antiotomană a politicii domniei şi apropierea evidentă de curtea
vieneză. Fosta bucătărie a mănăstirii, exemplu unic, credem, în tradiţia unor
astfel de funcţiuni, ca şi perfecţiunea boltirii din trapeza alăturată sunt
reverberatii
, ale unor rezolvări cel putin de aceeaşi fartă,
, , ce vor fi existat în casele
domneşti. Toată seria de chilii, de beciuri şi camere care le preced ca şi
frumuseţea celor trei camere de pe latura de sud a curţii mici atestă aceleaşi
performanţe ale vremii (fig. 6).
* * *
După trecerea a 200 de ani de la ctitorirea sa, Curţii Domneşti de la

Cotroceni i-a fost dat să renască. Aleasă de Principele Carol I ca reşedinţă pe
perioada construim palatului regal din Capitală (lucrare încredinţată
arhitectului Paul Gottereau) , devenită apoi reşedinţa de vară, prin ambianţa
placută cu totul nouă tânărului principe a sitului, prin armonia construcţiilor
ce o alcătuiau, prin liniştea reconfortantă găsită aici i s-a hărăzit un nou destin.
1 32
-
Deoarece avansau lucrările la Castelul Peleş acesta devenind principala

reşedinţa regală, casele domneşti de la Cotroceni au fost destinate viitoarei
familii, moştenitoarea Tronului, Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad
de Hohenzolern proaspăt căsătorit cu principesa Maria Alexandra Victoria de
Saxa Coburg Gotha. Astfel, după cununia ce a avut loc în 1 O ianuarie 1 893,
guvernului i s-a deschis un credit de 1 700 00 lei pentru construirea unui nou
palat, folosindu-se zidurile vechilor case domneşti. Proiectarea reşedinţei
princiare de la Cotroceni a fost încredintata tot arhitectului Paul Gottereau.
Respectând dorinta Regelui Carol I, acesta a adus un spirit cu totul nou în
alcătuirea spaţiilor, a funcţionalităţii lor şi, nu în ultimul rând, al decoraţiei
interioare. Deşi Principele Ştirbei făcuse unele îmbunătăţiri şi apoi Alexandru
Ioan Cuza investise cca. 400 OOO lei pentru decorarea şi mobilarea saloanelor,
atmosfera nu era compatibilă cu accepţia noului domnitor privind standardul
de viaţă al familiei sale. Lucrările de construcţie ale acestei etape s-au încheiat în
martie 1 896.
În timpul nostru, o întâmplare nefericită s-a produs când într-una din
încăperile unde se efectuau lucrări de restaurare la Castelul Peleş s-a inundat o
cameră-depozit de documente. Acest eveniment a fost un moment deosebit
pentru noi care lucram la Proiect Carpaţi. Investigând atât cât era permis în
acei ani, am descoperit în acea cameră o bogată arhivă ce se referea la lucrarea
noastră. Între documentele cele mai valoroase au fost găsite şi două planuri ale
lui Paul Gottereau. Valoarea lor specială a constituit-o faptul că acele planşe
contineau indicatii privind destinatia, dar şi stilurile decoratiei interioare
, , , ,
iniţiale ale încăperilor (fig. 7) .

Opţiunea Regelui Carol I a fost către sobrietate, echilibru, dar şi o anume
monumentalitate, apropierea de stilul Ludovic al XIV-iea chiar în încăperi
destinate principesei fiind expresia dorinţei sale de a impune o anume conduită
de demnitate şi rigoare dinastică moştenitorilor Tronului.
Principesa Maria, personalitate puternică şi de cu totul altă construcţie
spirituală decât a „unchiului", cu deferenţa cuvenită s-a distanţat cu timpul de
opţiunile regale. De altfel, în jurnalul său ce cuprinde însemnări din perioada
în care a fost în preajma familiei regale la castelul Peleş este menţionată starea
de spirit apăsătoare: un program protocolar riguros, o anume severitate degajată
şi de ambianţa interioară dominată de stilul Renaşterii sau al Barocului german
i-au creat un sentiment de constrângere; avea impresia că peste tot întâlneşte
inscripţia „verboten''. Această stare de spirit însă nu a influenţat cu nimic
preţuirea şi admiraţia sa datorate augustului rege.
1 33
Niculae Vlădescu
CORPUL PRINCIPAL AL PALATULUI

Intrând în palat trebuie să facem lumină în privinţa denumirilor folosite
în studiile noastre, diferite de unele adoptate de utilizatorii actuali.
Împotriva conjuncturilor timpului, fiind captivaţi de restituiri istorice,
denumeam cu bucurie unele spaţii cu nume consacrate de cronici sau file de
jurnal regal, având sentimentul ca ne apropiam de adevăr. Astfel, ne-au aparut
ca semnificative „salonul alb", „micul salon norvegian", „salonul de pictura"
etc., din parte-ne facându-ne plăcere sa consemnăm în adresarea curentă, unele
încăperi cu denumiri ca: sufrageria Regelui Ferdinand sau sufrageria Regelui
Carol I {fig. 8).
HOLUL DE ONOARE
Fiind în această parte a palatului, trebuie să ne oprim mai mult asupra
holului de onoare, pentru că suntem în faţa unei piese de deosebită
reprezentativitate, Domnitorul Carol I admirator fiind al personalităţii
Împaratului Napoleon al Iii-lea s-a îndreptat către stilul arhitecturii agreat de
acesta. Astfel i-a cerut arhitectului Paul Gottereau ca holul de onoare al noului
palat şi nu numai acesta să fie realizat în „styl Garnier Opera".
Zăbovim mai mult asupra acestei piese şi din cauza amplelor intervenţii
pe care le-am efectuat, obligaţi de situaţia clădirii, atât ca finisaje cât şi ca
structură:
ornamente din ipsos desprinse sau căzute;
plăci de stucomarmură acoperite cu vopsea şi perforate pentru montarea
tubulaturii electrice sau a conductelor de încălzire;
pereţi lipsiţi de orice decoraţie pe galeria de la etaj;
pardoseli din parchet în aceeaşi galerie, dar şi la parter, deşi ele continuau
pardoselile de marmură din holul adiacent;
lipsa uşilor care trebuiau să delimiteze diferitele secţiuni ale zonei;
nişe de radiator fără măştile necesare;
dar cel mai grav aspect, starea grinzilor tavanului: piese din lemn de brad
de cca 30x40 cm putrede pe reazem.
Dată fiind această situaţie s-a intervenit masiv: astfel, au fost desfăcute în
totalitate ornamente, profilaturi, tencuieli, plăci de stucomarmură agresare şi
evident planşeul de lemn pentru a fi înlocuit cu unul din beton armat. Au fost
păstrate numai coloanele din stucomarmură de la etaj, scara de onoare din
1 34
-
marmură Botticino, treptele din marmură de Carrara şi pardoseala de la parter

şi cea de pe podestul etajului.
A fost refacută integral decoraţia holului şi a casei scării de onoare,
extinzându-se şi în galeria de la etaj, inclusiv în spaţiul scării celei noi. Aceasta
nu a mai fost fa.cută din lemn ca cea iniţială, ci din marmură cu balustrada din
fler forjat. În acest spaţiu a mai fost montat şi un lift.
Cu prilej ul acestor lucrări a fost decorat corespunzator cu holul adiacent
şi coridorul de la parter. În zona holului au fost înlocuite cele două balustrade
din faţa garderobei, care aveau componente din ipsos, cu baluştri din marmură
de Muhry. Au fost confecţionate din fler forj at, similar cu balustrada de la etaj,
cele două măşti care flanchează intrarea principală precum şi cele două de sub
scara de onoare.
Covoarele din această zonă sunt noi, ornamentul de margine reluând
motivul decorativ care bordează arcadele monumentale din holul de intrare.
Vitraliile sunt şi ele noi, în cartuşele principale fiind ilustrate scene din
diverse legende populare.
Feroneria uşilor şi a ferestrelor este în parte cea veche, dar plecând de la
modelele existente inţial s-au multiplicat, astfel încât sa fle folosit Într-o aceeaşi
încăpere, acelaşi model.
Corpurile de iluminat sunt reluarea unor modele găsite aici, ca şi lustrele
şi cele patru lampadare (din windfang şi de pe palierul de la etaj al scării de
onoare) (flg. 9).
SUFRAGERIA REGELUI CAROL I

La capătul galeriei decorate acum în stil Renaştere se găseşte sufrageria
Regelui Carol I. La aceasta sunt de semnalat o serie de adevăruri. Camera era,
ca foarte multe altele, lipsită de decoraţii la pereţi şi pardoseli în momentul
începerii lucrărilor de restaurare. Dar din planurile lui Gottereau reieşea că va fl
fost cândva decorată în stilul Renaşterii Germane. Informaţia era susţinută şi de
decoraţia plafonului; grinzi puternice din lemn, cu marcarea particulară a
centrului sau printr-un cartuş foarte bogat, finisat în stuc şi foiţa de aur care îşi
trimetea ecourile decorative până către marginile plafonului, prin prezenţa unor
console, frunze de acant etc. şi ele aurite. Din păcate toate acestea erau din
ipsos vopsit, imitând lemnul. Grinzile structurii din lemn de brad ale
planşeului, altele decât cele false ale tavanului, erau putrezite puternic la
reazeme. Evident că au fost înlocuite cu planşeu de beton, decoraţia tavanului
fiind retacută însă din lemn, lemn ales poate cu prea multă grijă în a fl cât mai
135
Niculae Vlădescu
frumos, fară noduri, fară diferenţe de fibră sau culoare, încât aduce expresia
neverosimilă a perfecţiunii (fig. 1 0) .
Imaginea plafonului şi precizările din planurile lui Gottereau ne-au
impus alegerea decoraţiei parietale: un lambriu cu ritmul riguros al renaşterii
germane. Deasupra acestui registru pereţii au fost trataţi cu un tapet de tipul
„papier mache". Neavând nici un fel de informaţii despre el am considerat că
pentru „sufrageria regelui Carol I" sursa cea mai sigură o găseam în opera de o
viaţă a marelui suveran: Castelul Peleş. Am găsit în depozitele acestuia câteva
eşantioane; am ales unul ce părea mai potrivit. În privinţa şemineului trebuie să
precizăm că în acel loc au fost găsite urme a ceva similar, dar era vorba numai
de o mască a unui „mont charge" ce lega sufrageria de bucătăria ce se găsea la
nivelul inferior. Şemineul actual este lucrat din marmură albaneză „Muhry".
Deasupra lui, pentru a întregi atmosfera, lipsindu-ne un „Chagal", am optat
pentru un tablou de gen, din şcoala flamandă. Draperiile reiau în decoraţia lor
elemente din repertoriul renaşterii germane care se regăsesc în tapet (fig. 1 1 ) .
Covorul este o achiziţie facută î n timpul construirii palatului.
Candelabrul este cel original.
Din această categorie, mai sunt originale, devenite modele, lustrele de pe
coridorul etajului I şi lampadarele podestului scării de onoare, piese ce au fost
multiplicate pentru a rezolva unitar zona, inclusiv vestibulul de intrare.
SALONUL DE VÂNĂTOARE
„Salonul de vânătoare" denumire pe care o găsim consemnată în planurile
lui Karel Liman (arhiva castelului Peleş) este de factură italienească: lambriu din
lemn de tei de culoare închisă cu ancadramentele uşilor foarte bogat sculptate,
contrastând cu câmpurile ce înconjoară camera pe trei laturi. Din cauza degradării,
câmpurile au fost înlocuite în totalitate, dar tot cu furnir din tei (fig. 1 2) .
Plafonul din lemn de răşinoase, ş i e l foarte afectat de timp, a fost refacut
în câmpurile dintre grinzi. Au fost adăugate însă, la restaurare, două console ce
susţin la capete grinda principală longitudinală.
Descoperind în planşele de arhivă desenul vitraliilor din ferestre, am
considerat oportun să le readucem aidoma în restaurarea facută.
Este necesar să fle semnalat faptul că zidurile acestui salon sunt vestigii
din vechile case domneşti. Chiar în reazemele arcului median transversal se
găseşte zidăria originară, care împărţea spatiul actual în două, situaţie atestată şi
de planurile document ale lui Gottereau: acele documente vorbesc de existenţa
unui salon bizantin şi de micul salon Ludovic al XV-iea (fig. 1 3) .
1 36
-
SALONUL FLORILOR
Denumirea a fost inspirată de prezenţa unor bogate ghirlande „secession"
găsite pe bolţile din partea sa de est.
În această zonă a intervenit mai mult arh. Paul Gottereau. El a demolat
peretele exterior şi a extins salonul cu o travee din trei arcade, intervenţie
evidenţiată de tipul de caramidă folosit, cu dimensiuni mai mari decât ale
cărămizilor originare, prezente în ceilalţi trei pereţi ai camerei. Decapând
tencuiala a fost găsita uşa de comunicare cu biblioteca, precum şi nişa unui
şemineu în spatele dinspre coridor. Aceasta ne-a determinat să repunem în acel
loc un nou şemineu. Au mai fost descoperite, pe peretele dinspre bibliotecă,
urmele unui cos din vechime.
În finisajul interior din spaţiul principal nu s-a mai păstrat absolut nimic.
Numai în traveea adaugată au rămas ornamentele de pe bolţi, cu ghirlande de
flori de tip „art nouveau", ce marcau intersecţiile bolţilor. În câmpul acestor
bolţi se mai păstrau urme ale zugrăvelii vechi: un fond gri-bleu (fig. 1 4) .
Documentatie concludentă care s ă ilustreze decoratia ce va fi fost în
, ,
ultima etapă, cea a „salonului de aur", ne-a lipsit.

Informaţiile sumare găsite, prin bizareria lor, nu au putut constitui un
suport pentru o restituire corectă. Fotografii cu „Sala tronului" sau cum este
menţionat în planurile Gottereau „marele salon al principesei stil Ludovic al
XIV-iea" din prima etapă, dar mai ales decoraţiile rămase în traveea adăugată
de Gottereau au fost singurele certitudini şi ne-au determinat să le păstrăm
acolo unde au fost găsite şi să le transmitem şi în spaţiul principal, inclusiv la
şemineu. În felul acesta s-a aj uns la decoraţia interioară a salonului fost stil
Ludovic al XIV-iea, apoi salon de aur, devenind în final „Salonul florilor", Într-o
soluţie cu un mai mic risc de a greşi (fig. 1 5) .
Vitraliile sunt nou proiectate. Draperiile, d e asemenea, desenate d e noi
au fost executate de o cooperativă din Ploieşti, care de altfel a realizat şi
goblenurile mobilierului şi ale lambrochenelor.
BIBLIOTECA REGELUI
Legătura dintre fostul salon de aur şi bibliotecă, în timpul „pionierilor" a
fost blocată: uşa prin care acestea comunicau a fost zidită cu două „coji" din
rabiţ, la �ijloc rămânând foile de uşă.
Întrucât a fost necesară o intervenţie de consolidare radicală la plafon,
creându-se un planşeu din beton armat în locul celui din grinzi metalice şi
1 37
Niculae Vlădescu
bolţişoare de cărămidă. S-au investigat în amănunţime şi restul elementelor

construcţiei precum şi lambrisajul. Examinarea biologică s-a impus, fiind vorba
de o mare cantitate de lemn. A fost demontat întreg lambriul constatându-se că
lemnul de ulm s-a comportat foarte bine din punct de vedere biologic. Piesele
au fost în totalitate curăţate şi remontate de specialiştii intreprinderii de mobilă
şi decoraţiuni „Heliade". În schimb, parchetul din stejar grav agresat a trebuit
să fie ars. Practic în această încăpere a rămas nedemontat numai şemineul din
marmură „Port oro" (fig. 1 6) .
Î n final a fost restituită atmosfera Henric al II-lea,completată c u o pictură
de gen deasupra şemineului.
Decoraţia plafonului a fost refăcută identic, desenul acestuia fiind reluat
şi pentru modelul covoarelor.
SALONUL ALB
Cu acest nume este menţionat în j urnalul Reginei Maria spaţiul denumit
în prezent „Salonul Cerchez" (!?) . Oare celorlalte ar fi trebuit să li se spună
„Saloanele Gottereau"!? Nu, pentru că ele au un nume în planurile arhitectului
francez. „Salonul alb", astfel citat în j urnalul Reginei Maria, a rezultat din
comasarea celor două saloane: unul pentru recepţii - stil Garnier Opera - şi
celalalt, marea sufragerie - stil renaştere franceză. Din decoraţia acestora au fost
găsite mărturii rămase deasupra marilor bolţi sau calote sferice ale proiectului
arh. Cerchez. Sistemul constructiv al acestora - bolţi din rabiţ - era constituit
din tiranti de sârmă la distante relativ mari - cca 80- 1 00 cm. Cred că numai
, ,
ipostaza de suprafeţe autoportante le-a menţinut fără a se prăbuşi. Foarte

afectat la seismul din '77 a fost zidul exterior - cel nordic - care s-a desprins de
structura planşeului realizat din profile metalice, simplu rezemate pe pereţii
longitudinali, precum şi arcul de separaţie a celor două zone ale salonului alb,
desigur aflat pe poziţia zidului ce despărţea cele două vechi saloane. Aceeaşi
deplasare către exterior a avut-o şi zidul culoarului alăturat, tot din cauza
planşeului format din prelungirea profilelor metalice din planşeul salonului alb.
Cu prilejul restructurării făcute de arh. Gottereau a fost necesar să se intervină
cu un zid Între salon şi culoar. Pentru aceasta s-au făcut în subsol noi stâlpi de
beton, care în mod fortuit au străpuns arcele dublou din pivniţă în zona
centrală, la chee. Pentru a integra noii stâlpi în atmosfera generală, acum sunt
placaţi cu cărămidă de epocă şi terminaţi cu arcade din cărămidă, înlocuind
imaginea vechilor stâlpi de beton de o execuţie reprobabilă. Au fost descărcate
de umplutură arcele transversale şi longitudinale secundare de sub pardoseala
138
-
salonului alb. S-au turnat plăci de beton care să asigure legătura Între cele trei
ziduri longitudinale (fig. 1 7, 1 8) .
Au fost restaurate toate decoraţiile din piatră care fusesera vopsite cu
aracet de culoare gri închis, cu prilejul turnării unui film.
S-au introdus instalaţii de climatizare şi de sonorizare precum şi tot ce
este necesar pentru transmisiuni TV.
Toate uşile şi măştile de radiator au fost restaurate şi completate.
Faţă de situaţia anterioară a fost sporit nivelul de iluminare prin
prevederea de candelabre.
În prelungirea salonului alb s-a construit, tot de arh. Gr. Cerchez, noua
sufragerie regală, precedată de un mic salon, ambele în stil neoromânesc.
Pardoselile salonului alb şi ale sufrageriei realizate cu plăci din piatră de
Rusciuc au fost demontate cu grijă, iar completările inevitabile s-au efectuat cu
piatră din aceeaşi zonă. Se poate observa o diferenţă de culoare totuşi, plăcile
noi fiind de culoare mai deschisă. Montarea lor s-a făcut în aceeaşi poziţie cu
cea initială.
,
Trebuie să menţionăm faptul că masa de marmură pe care Regina Maria

îşi expunea „corabioarele sale de argint" (azi dispărute!) s-a demontat din cauza
lucrărilor ample efectuate atât la pardoseală cât şi la bolţi. Întrucât în odiseea sa
a fost degradat unul din suporţii zoomorfi, s-a impus refacerea lui pe baza
înregistrărilor fotografice realizate înainte de demontare. Readucerea sa în
„Salonul alb" s-a făcut cu mare dificultate, date fiind dimensiunile (7,00 x 0,70
m) şi greutatea blatului ( I O cm grosime) . Din cauza mărimii covorului nou
ţesut pentru spaţiul de lângă sufrageria nouă, masa de marmură a fost aşezată în
prima parte a „Salonului alb", cel de lângă bibliotecă şi nu în spaţiul următor,
cum a fost iniţial (fig. 1 9) .
Aripa dinspre vest a Palatului Cotroceni, cea dintre cuhnie ş i foişorul lui
Dionisie are subsol parţial, parter şi trei etaje. Subsolul şi bună parte din parter
au zidărie medievală, pusă în valoare prin decopertare totală la subsol şi numai
local la parter, acolo unde s-au putut determina zone lipsite de intervenţii în
timp cu materiale specifice acelui moment. Pe cele trei etaje au fost probabil
apartamentele doamnelor de companie. În unele documente se menţionează ca
destinaţie a acestora: camerele aghiotanţilor.
La intrarea noastră în lucrare am găsit la etajul I şi II camere mari lipsite
de orice urmă de functionalitate şi mai putin de decoratie.
, , ,
1 39
Niculae Vlădescu
După cutremurul din '77 spectacolul a fost dezastruos: ziduri prăbuşite

(mai ales la etajul III), peretele dinspre nord desprins, iar plafoanele pline de
crăpături.
Reamenajarea s-a facut, evident după consolidarea zidurilor prin găsirea unor
functiuni similare celor din zona adiacentă: la parter functiuni auxiliare - servicii,
, .
vestiare etc., la etajul I spaţii de recepţie-săli de întâlniri, expoziţii etc. - cu o

decoraţie din familia salonului alb - iar la etajul II spaţii de odihnă - cazare, cu
decoraţie apuseană.
ETAJUL II
Dacă la etajul I au fost o serie de saloane care - după consolidare pe baza
informaţiilor, oferite în principal de ele - au putut fi restaurate, la etajul II am
avut numai trei: micul salon norvegian, dormitorul reginei şi salonul de
pictură.
SALONUL NORVEGIAN
„Micul salon norvegian" decorat în totalitate cu lemn de pin, bogat
sculptat cu reprezentări zoomorfe din mitologia scandinavă. Din păcate lemnul
prezenta crăpături foarte mari. A fost nevoie să se demonteze totul pentru
restaurare. În spatele lemnului s-a găsit o termoizolaţie din plăci de plută la
pereţi. Surpriza a constituit-o faptul că pe tavanul iniţial al „micului salon de
familie'', cum era denumit în planurile arh. Paul Gottereau, am descoperit o
decoraţie stil Louis XV de o sensibilitate deosebită (fig. 20) .
Din respect pentru punctul de vedere al lui Gottereau am preluat această
decoraţie şi am montat-o într-o cameră alaturată, care cândva a fost „camera
copiilor".
Spre deosebire de alte situaţii, pentru salonul norvegian au fost găsite în
fosta bucătărie a sufrageriei germane, piese de mobilier: două scaune şi masa
realizată din acelaşi lemn masiv de pin ca şi decoraţia interioară.
DORMITORUL REGINEI
În „dormitorul reginei" faza de astăzi, în stil Tudor, este cea de a treia;
anterior a fost un alt decor de factură celtică, foarte bogat ornamentat, iar
inainte de acesta, conform planurilor lui Gottereau, marele dormitor al
prinţului şi prinţesei era rezolvat în stil Ludovic al XIV-iea. Este interesant de
reţinut faptul că, sub „coaja" actualului perete din rabiţ, s-au găsit numeroase
mărturii ale fazei celtice, cu urme ale finisajului argintiu. Planşeul fiind cu
140
-
grinzi de lemn a permis deplasarea peretelui exterior cu câţiva centimetri, fiind

obligaţi să-l ancorăm până la consolidare. Pardoseala rece era fa.cută cu plăci de
l Ox l O cm din ceramică vitrificată de culoare turcoaz, rămasă din faza decoratiei
,
celtice. Din cauza numărului mare de plăci degradate au fost fa.cute repetate
încercări de a o reproduce, dar nu au dat rezultatul scontat. În final s-a apelat la
pictorul Mihu Vulcănescu, rezident în Italia, care s-a oferit să realizeze
pardoseala cu plăci de gresie de 20x20 cm, într-o fabrică din Florenţa. Au fost
reproduse toate tipurile de plăci păstrându-se aceea.şi ornamentaţie. Din păcate
ceea ce s-a obţinut nu este identic cu ceea ce a fost, dar creeaza atmosfera
initială.
,
O precizare specială trebuie fa.cuta în legatură cu grinzile decorative ale
plafonului. Acestea, din cauza contaminării lor bacteriologice, au fost arse, nu
înainte de a se realiza integral replicile corespunzatoare din lemn de paltin
(fig. 2 1 ) .
Bazându-ne pe documentaţia fotografică am refăcut şi piesele de mobilier
cu precizarea că la tăblia mică a patului în loc de sfinţi, din motive ce nu au
nevoie de comentarii, am folosit o iconografie din zodiac.
Din aceleaşi motive, nu am reprodus nici nişa din dreptul patului cu
Cristul crucificat, şi nici decoraţia din capela mică de la intrarea în dormitor.
Ar mai fi de mentionat faptul că, uşa dinspre salonul norvegian era
finisată cu vopsea de ulei neagră. Încercând să o decapăm în vederea revopsirii a
apărut un material de o esenţă nobilă: lemn de nuc. A fost curăţată şi s-a
obţinut o uşă superbă. Acesteia îi lipsea însă ancadramentul, pe care l-am
proiectat bizuindu-ne pe documentaţia fotografică. Uşa din dreapta patului, de
acces la anexele dormitorului, de acelea.şi dimensiuni dar fiind o confecţie
simplă, chiar rudimentară, vopsită alb, a fost schimbată cu o uşă identică cu cea
din lemn de nuc revenind astfel la ceea ce a fost cândva, la rezolvarea atestată de
fotografii de epoca.
SALONUL DE PICTURĂ
Tot la etajul II a supravieţuit o încăpere cu o croială specială: un spaţiu
pe dublă înălţime şi cu o supantă în partea opusă peretelui vitrat: salonul de
pictură în care, clupa unele relatări ale timpului „se bea ceaiul şi se făcea şi
muzică". Este, în linii generale, o preluare a salonului de pictură existent în
Castelul Peleş dar cu finisajul lemnului cu vopsea de ulei în culori închise.
În cazul Cotroceni trebuie să semnalăm că atenţia a fost îndreptată spre
modul de rezolvare a tavanului în stil Tudor şi a supantei. Lemnul de brad
141
Niculae Vlădescu
crăpat, obosit de timp şi de straturile de vopsea aplicate nu mai putea fi păstrat

într-un palat. La fel şi scara metalică în formă de melc. Prezenţa sa era străină
din punct de vedere decorativ. În această situaţie au fost înlocuite toate piesele
din lemn, inclusiv scara, păstrând însă forma plafonului, a supantei precum şi
decoraţia balustradei supantei. S-a realizat şi o comunicare cu un spaţiu orientat
catre curtea principală. Acesteia i s-au prevăzut şi spaţiile necesare pentru
pregătirea unei ceşti de ceai sau cafea.
Plasând în salonul de pictură un mobilier oriental din abanos, un fel de
replică a celui din Castelul Peleş, am optat pentru covoare, inspirându-ne de la
aceeasi sursa din Sinaia, comandând la cooperativa din Ploieşti covoarele de tip
Mahal de factură indiană.
O dificultate întâlnită la acest salon a fost accesul pe terasă. Din cauză că
nu s-a demontat şi parapetul foişorului de aici care s-a prăbuşit la cutremurul
di� '77, pentru a pune un nou strat de hidroizolaţie a fost nevoie sţ ne ridicăm
mult peste cota veche a terasei. Însă din cauza traforului balustradelor nu s-a
putut ridica în mod corespunzator hidroizolaţia, fapt care generează situaţii
neplăcute în anotimpul umed, în special pentru salonul de la etajul I, sufrageria
Ferdinand.
Dacă în decursul timpului la interioare s-au fa.cut o serie de schimbări, la

faţade intervenţiile conceptuale au fost practic inexistente. Ele conservă
compoziţia şi detaliile perioadei Carol I. Cu prilejul ultimei restaurări însă,
constatându-se precaritatea majoritaţii materialelor utilizate, am reuşit să
folosim la faţade piatră, multa piatră la bosaje, profllaturi, scoici, console,
coloane (realizate monolit) , capiteluri etc.
Au fost completate decoraţiile ceramice sau cele din fler forjat.
A fost, de exemplu, completat baldachinul de la intrarea principală,
refacându-se dragonii şi felinarele precum şi consolele, pornind de la o imagine
de epocă găsită în arhiva foto a Castelului Peleş, astfel încât credem că faţadele
sunt imaginea fidela începutului, cea gândită de arhitectul Paul Gottereau,
conform dorinţei Regelui Carol I.
Cu acestea se incheie seria de mărturii care să ne vorbească de perioada
dintâi a palatului, perioada esenţială pentru existenţa astăzi a Întregului
ansamblu. Daca Regele Carol I nu avea iniţiativa revigorării lui, este greu de
presupus ce s-ar fi întâmplat cu vestigiile cantacuzine.
Destoinicul Rege a cumpănit cu înţelepciune starea monumentului,
apropierea de Capitală precum şi cadrul ambiental deosebit oferit de dealul
142
-
Cotrocenilor. Şi a pornit hotărât la împlinirea gândului său. Un gând extins

asupra întregului regat, o perioadă de avânt constructiv uluitor. Trebuie să
avem în vedere că acelaşi Paul Gottereau realizează în această perioadă pe lângă
palatul Cotroceni, şi palatul regal, Fundaţiunea Universitară Carol I şi Palatul
Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni. Lista realizarilor ce marchează demersul
devenirii noastre trebuie completată cu Palatul Ateneului Român, Palatul
Băncii Naţionale, Palatul Poştelor, Palatul Cantacuzino, Palatul Sturdza,
Palatul de Justiţie şi puţin mai târziu Cercul Militar, Camera Deputaţilor,
Palatul Kretzulescu, marea Expoziţie Jubiliară din 1 906 şi lista nu se opreşte
aici; Facultatea de Medicină, Ministerul Agriculturii etc., etc., numai în
Bucureşti. Toate se constituie într-un monumental portret al epocii, epoca
Regelui Carol I, acest strălucit exemplar de homo faber, de morală a muncii şi a
demnităţii (fig. 22) .
Ilustraţiile provin din arhiva Castelului Peleş, a Muzeului Naţional

Cotroceni şi a autorului.
143
NICOLAE TITULESCU:
„M-am străduit să aprind lumina"
Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu
Ne aflăm deseori în situaţia în care constatăm, cu surprindere, că despre

mari oameni ai istoriei noastre, personalităţi care prin munca şi harul lor şi-au
pus amprenta asupra unei epoci sau a unui domeniu de activitate umană,
oameni cu care pe bună dreptate ne putem mândri, cunoaştem foarte puţine
lucruri despre ei, ca fiinţe umane, cu bucuriile şi tristeţile lor, cu suferinţele lor,
cu împlinirile sau deziluziile lor etc. Deci despre ei, oameni ca obişnuiţi, semeni
ai noştri, dincolo de meseria lor, dincolo de imaginea lor publică, reală sau
inventată, despre viaţa lor, despre efortul lor de a ajunge acolo unde istoria i-a
pus, pentru ca noi să-i cinstim azi. Mărturisesc, de exemplu, că dacă despre
Nicolae Titulescu diplomatul, despre activitatea lui în slujba ţării şi a păcii,
cunoaştem deja multe lucruri şi vom cunoaşte şi mai multe pe măsură ce
ambiţiosul proiect iniţiat în cadrul Fundaţiei Europene Titulescu de profesorul
George Potra privind publicarea integrală a documentelor acestui mare român
va fi dus la bun sfârşit, despre Nicolae Titulescu, dincolo de demnitatea
oficială, cunoaştem mult mai puţin. Şi este păcat, pentru că această cunoaştere
ne-ar dezvălui un om profund dedicat ţării pe care o iubea mai presus de orice,
pentru care a dus adevărate bătălii şi a repurtat numeroase succese pe arena
internaţională, pentru care şi-a sacrificat sănătatea, pentru care a lucrat zi şi
noapte fără răgaz. Aşa l-am umaniza pe marele diplomat şi l-am iubi şi mai
mult.
Anul 1 927, anul în care a preluat conducerea Ministerului Afacerilor
Străine, nu a fost un an fast pentru Nicolae Timlescu, în primul rând din
punct de vedere al sănătăţii, pentru el şi pentru Ecaterina, soţia sa. Încă din
1 926 starea lui de sănătate lăsa de dorit. În februarie 1 927 are o gripă
puternică, ce-l ţintuieşte mai mult timp la pat. Cum se face bine, încep grijile
pentru soţie: bolnavă de cancer? Urmează trei luni de nelinişti şi de
incertitudini şi, în sfârşit, la 9 iunie, soţia este operată. Dar numai după două
zile, când aceasta era încă în spital, este nevoit să o părăsească şi să se ducă la
145
Ion Calafeteanu
Geneva, unde urma să apere interesele României Într-unul din cele mai dificile
procese internaţionale: procesul optanţilor. La Geneva s-a acoperit de glorie,
dar un an mai târziu, amintindu-şi de dramatismul şi zbuciumul acelor zile,
Titulescu va scrie: „Oribil". '
Pe 20 iunie s-a întors de la Geneva, dar peste câteva zile primeşte o
telegramă de la Ion l:C. Brătianu, prin care era invitat să vină la Bucureşti
pentru a prelua conducerea diplomaţiei româneşti. Scrie Titulescu: ,,Am sărit şi
am lăsat pe Catherina singură, în voia Domnului, la spital".2
Ajunge la Bucureşti pe 3 iulie. Aici are numeroase întâlniri, munceşte
mult. La 1 2 iulie nota în jurnal: „Obosit mort şi zăpăcit". Continuă să
muncească. De la soţie îi vin veşti îngrijorătoare: „Primit telegramă
neliniştitoare de la Catherine. Amărât de tot şi îngrijat de Catherine", scria el la
1 7 iulie. 3 A doua zi va nota în j urnal o nouă ştire care îl afecta profund:
„Regele e foarte rău şi se aşteaptă repede deznodământul fatal. Sunt nespus de
întristat". 4 Când, la 20 iulie, regele Ferdinand a încetat din viaţă, Titulescu,
marcat profund de eveniment, se gândeşte la impactul acestuia asupra ţării: „Ce
cuprinde în sine ziua de azi pentru viitorul ţării? Să dea Dumnezeu de bine!". 5
În zilele care au urmat, Nicolae Titulescu, la cererea lui 1.1.C. Brătianu,
lucrează la documentele privind funcţionarea Regenţei, statutul Casei Regale,
partaj, lista civilă etc. 6 Şi, desigur, la Minister, unde găseşte o situaţie de care nu
este deloc mulţumit: „Lucrat până la 7 (seara) . S unt amărât de prost ce merge la
Minister. Parcă am să-mi fabric puşca tocmai în momentul când e războiul". Şi
concluzionează cu amărăciune: „N-am instrumentul necesar de muncă". 7 În
plus, trebuie să facă faţă şi unor obligaţii protocolare. „Oribil - va scrie el în
j urnal la 26 iulie. Trebuie. Sunt obosit şi amărât. Nu ştiu unde să mai dau cu
capul".8
Nu are însă timp de odihnă: în august-septembrie trebuie să plece la
Geneva, pentru procesul optanţilor, unde se acoperă de glorie. Dar cu ce preţ?
1 Nicolae Tintlescu, Opera politico-diplomatică (iulie 1927-iulie 1928). Volum îngrijit de

George G. Potra şi Costică Prodan, Fundaţia Europeană Titulescu, 2003, Partea a II-a, p. 877.
2 Ibidem, p. 947.
3 Ibidem, p. 949.
4 Ibidem.
s Ibidem, p. 950.
6 Ibidem, p. 939.
7 Ibidem, p. 9 5 1 .
8 Ibidem, p . 95 3.
1 46
Nicolae Titu/eseu: ,,M-am străduit să aprind lumina ''.
O spune chiar el: acasă la Eduard Ciuntu cade din picioare de oboseală, în faţa
a 40 de persoane prezente. 9
În toată această perioadă, Ecaterina Titulescu se afla internată în spitalul
comunal de la Samaden.
În septembrie, pe când se afla încă în străinătate, I.G. Duca, ce era ad-interim
la Ministerul Afacerilor Străine, îi telegrafia în legătură cu candidatura lui Titulescu
pentru un loc în Senatul Universităţii. 10 Dar Titulescu refuză oferta, invocând
„extrema stare de oboseală" în care se afla şi faptul că nu putea fi prezent la alegeri,
ceea ce - aprecia el - ar fi fost o impoliteţe faţă de membrii Senatului
Universităţii. 1 1 La insistenţele lui Duca12, Titulescu cedează 1 3 şi este ales cu 6 1 de
voturi, faţă de Nicolae Iorga 22 şi Simion Mândrescu 6. „De unde pornirea
- -
contra mea, pe drept cuvânt, a lui Iorga" - va nota cu onestitate Nicolae Titulescu,
care dorea să se ştie că el nu a vrut să candideze împotriva lui Nicolae Iorga. 1 4
După ce, în octombrie 1 927, se întoarce în Bucureşti, Nicolae Titulescu
va face un prim gest menit - poate - să-l îmbuneze pe marele istoric: va da
instrucţiuni lui Gheorghe Filality, ministrul României la Istanbul, să intervină
pe lângă guvernul turc pentru a obţine autorizarea ca un delegat român să poată
cerceta arhivele otomane cel puţin până la 1 700. „Pun un mare preţ pe un
răspuns afirmativ în această chestiune" - încheia Nicolae Titulescu telegrama
către Gh. Filality. 1 5 A urmat un nou gest: promite lui N. Iorga un ajutor
pentru instituţiile culturale de la Vălenii de Munte şi în iulie 1 928, cu puţin
timp înainte de a părăsi Ministerul Afacerilor Străine, Nicolae Titulescu îşi va
respecta promisiunea, dând ajutorul bănesc promis, în valoare de 1 50.000 lei. 16
Lunile de vară sunt pentru Nicolae Titulescu luni de muncă asiduă.
Problemele sunt multe, dar deasupra tuturor este problema optanţilor care se
dezbate la Geneva, la Consiliul Ligii Naţiunilor. La 8 august, pleacă cu trenul
spre Geneva. Starea în care se afla? O spune chiar el: „Mă mir că nu cad în
bucăţi de oboseală". 1 7 Ajuns la Saint Moritz, unde se afla soţia în convalescenţă,
9 Ibidem, p. 877, 939.

10 Ibidem, partea I, p. 224.
1 1 Ibidem, p. 225.
12
Ibidem, p. 229, 236.
1 3 Ibidem, p. 237.
14 Ibidem, partea a II-a, p. 939.
1 5 Ibidem, partea I, p. 270.
16 /bidem, partea a II-a, p. 9 17.
1 7 Ibidem, p. 954.
1 47
Ion Calafeteanu
Titulescu nu se acomodează: „Mă simt bolnav şi extrem de obosit. Nu-mi place

la Saint Moritz, căci e frig" - nota el la 1 O august. 1 8 Dar marea îngrijorare vine
dinspre Geneva. Notele din jurnal sunt o dovadă în acest sens. Scrie la 1 4 august:
„Sunt scârbit de cele ce mă aşteaptă la Geneva în chestia optanţilor. M-am
săturat de camera de torturi de la Geneva". A doua zi o nouă însemnare: „Mi-e
frig. Sunt îngrijorat de optanţi. Europa e oarbă". 19 La 1 8 august nota: ,,Îngrijorat
de Geneva şi de multe altele"; la 1 9 august: „Sunt scârbit de Geneva şi
îngrijorat". 20 În plus, este supărat de cele ce-i spusese Nicolae L. Lupu, că
Bucureştiul nu realizează că situaţia în problema optanţilor este „foarte grea" şi îl
suspecta pe el că exagerează. „Curată necunoaştere a situaţiei" - conchidea el21 ,
deşi câteva zile înainte îi telefonase lui l.G. Duca şi-l informase despre situaţia
(„foarte gravă") şi despre campania antiromânească a lordului Rothermere. 22
În această atmosferă primeşte ştirea că soţia sa s-a îmbolnăvit din nou,
din fericire, o problemă minoră: un abces, temperatură (39,3° C) şi o
interventie , chirurgicală ce rezolvă situatia.
,
În septembrie, Titulescu negociază la Geneva cu Gustav Stresemann

problema biletelor de bancă emise de administraţia germană de ocupaţie în
1 9 1 6- 1 9 1 8, dar toată atenţia este îndreptată spre optanţi. Notaţiile lui scurte
din jurnal redau, succint, evoluţia evenimentelor: 1 septembrie - „Merge prost de
tot cu optanţii", ceea ce-l face să se simtă „obosit şi amărât cum nu pot spune"
(2 septembrie) . 23 Discută cu Aristide Briand despre proces („Binevoitor, dar
confuz" - 3 septembrie) şi nu agreează ideea acestuia de a merge la Tribunalul de
la Haga („Halal de aliat" - 4 septembrie) . 24 În continuare, note foarte pesimiste:
„Prost" (5 septembrie); „merge prost" (6 septembrie) . Iar când „francezii spun
(că) afacerea noastră merge bine'', el notează: „Mie mi-e teamă". 25 Şi avea
dreptate să fie pesimist, pentru că la 1 3 septembrie nota sec: „Merge prost". 26
În sfârşit, la 1 5 septembrie, o rază de soare apare când este prezentat
raportul lui Chamberlain asupra optanţilor, „care e foarte favorabil, afară de un
18 Ibidem, p. 957.
1 9 Ibidem.
20 Ibidem, p. 958.
2 1 Ibidem, p. 96 1 .
22 Ibidem, p. 960.
23 Ibidem, p. 962.
24 Ibidem, p. 963.
25 Ibidem, p. 966.
26 Ibidem, p. 967.
1 48
Nicolae Titu/eseu: ,,M-am străduit să aprind lumina ''.
punct de elucidat" . Şi după zile de chin scria: „M-am bucurat mult" . 27 Iar la 1 7
septembrie nota cu o satisfacţie abia stăpânită despre o şedinţă la Consiliul
Societăţii Naţiunilor: „După masă, vorbit eu. Chamberlain a fost bine. Replica
Apponyi. Apoi l-am plesnit eu. Refuză să primească raportul". 28 Este satisfăcut
după o discuţie asupra optanţilor cu ministrul Chinei, care îi spune că „teza
română convine Chinei, căci n-admite privilegii pentru străini". 29
Încheiată fiind bătălia de la Geneva, deocamdată cu succes, îşi oferă
câteva zile de odihnă. Nu reuşeşte: „Nu pot să am un moment să răsuflu.
Nimeni în ţară nu se gândeşte că am şi eu dreptul la puţină odihnă". 30 Şi ca şi
cum asta nu ar fi fost suficient, nota la 8 octombrie: „Mă plictisesc ungurii care
mă spionează şi trei agenţi italieni care mă păzesc". 3 1
Întors în ţară la mijlocul lunii octombrie 1 927, scrie în j urnal la 4
noiembrie: „Sunt obosit mort şi am ajuns la convingerea că e aproape imposibil
să realizez ce vreau la Externe. Ce fac?". 32 Această întrebare începe să se repete.
Astfel, la 1 4 noiembrie se întreabă: „Lucrez şi mă consum degeaba? Sunt foarte
slăbit şi foarte, foarte amărât". 33
La sfârşitul lunii se îmbolnăveşte de pneumonie şi este nevoit să anuleze
vizita oficială la Roma. Boala şi moartea subită a lui Ion l.C. Brătianu îl
afectează profund („Oribil, oribil. Bolnav. Am căzut mai rău") . Deşi bolnav, cu
febră de 39°C, din însărcinarea primului ministru, Vintilă Brătianu, „pertractează"
cu Iuliu Maniu o colaborare, dar fără succes. 34
Lucrează mult: reapar optanţii, dar şi probleme noi - „afacerea mitralierelor",
pactul Briand-Kellog, tulburări studenţeşti la Oradea, cu implicaţii internaţionale
(„Balamuc curat")35 etc.
La 25 decembrie, de Crăciun, îşi face o listă cu peste 20 de probleme ce
trebuiau rezolvate până la sfârşitul anului!36 A doua zi, deşi foarte slăbit, după
36 de zile în care a fost bolnav la pat, începe să rezolve problemele identificate.
27 Ibidem, p . 968.
28 Ibidem.
29 Ibidem, p. 970.
30 Ibidem, p . 972.
31 Ibidem.
32 Ibidem, p. 979.
33 Ibidem, p. 982.
34 Ibidem, p. 940, 986.
35 Ibidem, p. 992.
36
Ibidem, p. 338-339.
1 49
Ion Calafeteanu
Notează însă cu amărăciune în jurnal, la 26 decembrie: „Sunt surmenat şi am

impresia că pentru că am lucrat şi bolnav nu se apreciază efortul şi mi se
suspectează intenţiile. Oribil". 37
La începutul anului 1 928, deşi încă incomplet refăcut, la rugămintea lui
Vintilă Brătianu făcea o vizită la Roma (ianuarie), Paris (februarie) şi la Menton,
unde se întâlneşte cu Gustav Stresemann. Se îmbolnăveşte din nou, iar însemnările
din jurnal ne prezintă gravitatea situaţiei în care se afla. La 1 7 februarie scrie:
„Stat în pat. Una din cele mai oribile zile: muream de somn şi nu puteam
dormi". 38 ; la 2 februarie: „Sunt ca mort"; la 22 februarie: „Mi-a fost foarte rău.
Am stat în pat. Am redactat cu multă trudă nota de răspuns guvernului ungur
în chestia optanţilor"; tot la 22 februarie: „N-am fost bolnav ca azi de mult"; la
23 februarie: „Bolnav ca un câine"; la 26 februarie: „Mi-e rău de tot, abia o mai
duc". În sfârşit, la 2 martie, când se afla la Geneva, nota: „Preocupări prea
multe". 39 Participă la dezbateri privind procesul optanţilor şi „afacerea
mitralierelor" (,,Am plesnit pe unguri"). 40 Dar la 1 1 martie mărturisea că „n-am
mâncat de trei zile"4 1 ; la 1 6 martie: „Iar n-am mâncat nimic. Sunt foarte
îngrijorat. Stau culcat. Extrem de slăbit". Dar adăuga, cu o notă de mândrie
evidentă: „Numai capul merge şi putere de muncă am".42
La 20 aprilie, aflat tot la Geneva, o însemnare din jurnal ne dezvăluie un
alt Titulescu: ,,Azi sunt 4 ani de când a murit mama. Mama mea. Adormit
3,30. Sculat 7 (ora românească) , ora când a murit mama ... Mi-e dor de mama".
A doua zi, soţia îi aduce o veste tristă: unul dintre nepoţii lui, Ionel Nenişor, a
decedat. „Simţeam eu că ieri se întâmplă ceva, căci numai la mama m-am
gândit. Exact patru ani. Am fost zăpăcit toată ziua, lucrat prost, sunt
consternat. Sunt bolnav, nenorocit. În pat"43 - scria el.
La începutul verii 1 928, nemulţumit de faptul că sfaturile sale în
domeniul politicii externe nu erau urmate de guvern, dar şi de atitudinea faţă
de el a unor oameni politici, inclusiv a lui Vintilă Brătianu şi a unor atacuri de
presă total nefondate, Titulescu hotărăşte să părăsească locul ocupat în guvern.
Scria însă în jurnal: „Dar nu e bine să fac scandal. Tac, tac, tac, dar plec. Cel
37 Ibidem, p. 995.
38 Ibidem, p. 1 009.
39 Ibidem, p. 1 0 1 0- 1 0 1 1 .
40 Ibidem, p. 1 O 13.
4 1 Ibidem, p . 1 0 1 5.
42 Ibidem, p. 1 0 16.
43 Ibidem, p . 1 023.
150
Nicolae Titu/eseu: ,,M-am străduit să aprind lumina ".
puţin să-mi scap sănătatea pin acest joc infernal, unde am intrat cu atâta bună
credinţă şi bunăvoinţă" . 44
Va fi numit ministru plenipotenţiar la Londra, adică acolo de unde
venise ca ministru de Externe. Când, la 30 iulie 1 928, va trece frontiera tării ,
spre Iugoslavia, îndreptându-se spre Londra, va scrie aceste cuvinte în jurnal:

,,Amărât, mi se rupe inima .� plec din ţară". 45
Nu regreta însă anul petrecut în fruntea diplomaţiei româneşti şi era
convins că ideile sale „vor avea utilitate ca să scoatem ţara din Întunericul în
care se zbate". Era convins că „important pentru ţară nu este să faci tu ce
trebuie, ci să se facă ce trebuie". Misiunea pe care el şi-o aroga în continuare era
de a transforma sinceritatea pe care el o avusese în raporturile cu lumea politică
.
din ţară „într-un punct luminos pentru ţară" . Şi încheia o însemnare din 8 mai
1 928, cu aceste cuvinte care îl definesc ca om şi diplomat: „Şi chiar de nu voi fi
un far, ci o candelă, ajungcţ� Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot aj unge, căci
m-am străduit să aprind lumina" . 46
44 Ibidem, p. 879.
45 Ibidem, p . 1 053.
46 Ibidem, p . 837.
151
CONFESIUNI ÎNTRE DOI MARI GAZETARI.
CORESPONDENŢĂ ÎNTRE GRIGORE GAFENCU ŞI
TIMOLEON PISANI
Nicolae Petrescu
Dr. George Trohani
Grigore Gafencu a fost una dintre personalităţile importante ale veacului

trecut, prestigiul său căpătat în diferite domenii depăşind cu mult hotarele ţării
noastre.
Fiu al inginerului Alexandru Saunders, devenit Gafencu, şi al Ralucăi
Costache, descendentă a unei vechi familii de boieri şi nepoată a mitropolitului
Veniamin Costachi, tânărul Grigore a beneficiat de condiţii excelente de studii
urmând Între anii 1 903 şi 1 9 1 2 colegiul din Graisseg şi Facultatea de Drept din
Geneva, pentru ca apoi, în 1 9 1 4, să-şi ia doctoratul la Facultatea de Drept a
Universităţii Sorbona din Paris.
După anii furtunoşi ai Războiului Întregirii, în care s-a afirmat prin
vitej ie şi devotament, împinse până la abnegaţie, care i-au adus titlul de
cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul", o dată cu instalarea păcii, Grigore
Gafencu s-a dedicat activităţilor civile menite să contribuie la consolidarea
României Mari.
Cu aureola de observator-mitralior în Escadrila a 7-a comandată de Andre
Gaulin şi studii strălucite la Sorbona, nu i-a fost greu să devină preşedintele
Consiliului de administratie la Uzinele l.A.R., societate româno-franceză, sau
.
membru la „Standard Electrica Română", „Colwnbia", „Ford Română", „Mărăşeşti",

„Letea'', „Vulcan'', „Lares" ori la băncile „Chrissoveloni" şi „Franco-Română".
Marea sa pasiune era însă gazetăria, pentru care manifesta calităţi
deosebite ca spirit de observaţie, analiză profundă, interpretare cu sinteze
admirabile într-un stil subtil, rafinat, impecabil.
Prima publicaţie a Întemeiat-o în 1 92 1 cu titlul „Revista Vremii", cu apariţie
bilunară şi conţinut politic, literar şi economic. În calitate de director, împreună
cu S. Şerbescu, a reuşit să atragă în rândul colaboratorilor pe Camil Petrescu,
1 53
Nicolae Petrescu, George Trohani
Brătescu-Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Mihai Jora, Virgil Madgearu, Eugen

Filotti, Ion Jalea, Paul Zarifopol, Cella Delavrancea etc. 1
Din 8 octombrie 1 923 a preluat conducerea reputatului cotidian
economic ,,Argus". Acesta fusese creat ca un organ de publicitate şi informare a
cercurilor economice care tindeau să-şi manifeste autarhia faţă de capitalul
străin. Primul număr al publicaţiei apăruse la 1 noiembrie 1 9 1 O sub
conducerea lui Christian D. Staicovici, dar din 20 octombrie 1 9 1 2 editor şi
proprietar a devenit Simion Pauker2, care în noiembrie 1 9 1 6 s-a refugiat la
Odessa. Drama trăită de proprietar prin înregimentarea fiului acestuia, Marcel,
la bolşevici l-a determinat să vândă ziarul lui Andrei Corteanu, fost secretar
general al Ministerului de Interne în timpul guvernului condus de Alexandru
Marghiloman3•
La ziarul ,,Argus" Grigore Gafencu venea cu exerciţiul şi cu experienţa
acumulate la „Revista V remii", unde ca tânăr j urist şi gazetar pasionat scrisese
mult şi bine pe teme foarte variate din domeniile economic, social, politic şi
1 I. Stanca Desa, D. Morărescu, I. Patrichie, A. Rădulescu şi I. Sulică, Publicaţii periodice

românqti, II, Bucureşti, 2005, p. 808. Dintre articolele publicate în „Revista Vremii", sub
semnătura Grigore Gafencu ori Saunders, menţionăm: „Ungurii vor un rege", în nr. 2 din 1 3
noiembrie 1 92 1 , p . 4 , „De la Washington la Cannes", î n nr. 6 din 8 ianuarie 1 922, p . 5-6,
„Pacea nouă şi vechiul război'', în nr. 7 din 29 ianuarie 1 922, „Politica naţională a Rusiei
expusă de Rakowski" (comentariu la prefaţa unei broşuri de diplomaţie sovietică), în nr. 9 din
26 februarie 1 922, p. 1 5- 1 8, „Tratativele guvernului Averescu cu Sovietul de la Odessa"
(documente 1 9 1 8), în nr. 1 0 din 1 2 martie 1 922, p. 1 6, „Corepondenţa Take Ionescu - Cicerin"
(1 920), în nr. 1 2 din 9 aprilie 1 922, p. 1 4- 16, „Criza europeană şi politica României", în nr. 1 5
din 2 1 mai 1 922, p . 8-9, „Procesul comuniştilor", în nr. 1 6 din 4 iunie 1 922, p . 1-2, „Lupta
pentru pacce", în nr. 1 7 din 1 8 iunie 1 922, p. 5-6, „Concepţia politică a lui Take Ionescu", în
nr. 18 din 21 iulie 1 922, p. 1 -3, ,,Ideea confederaţiunei dunărene" (în viziunea sociologului
maghiar Oszkar Iaszi), în nr. 20 din 1 5 octombrie 1 922, p. 8, „Victoria lui Poincare", în nr.
21 din 28 octombrie 1922, p. 4, „Constituţia cea nouă", în nr. 21 din 28 octombrie 1 922, p. 9,
„Caracterele" (despre C. Stere), în nr. 23 din 26 noiembrie 1 922, p. 9, „Partidul care ne
trebuie" (despre Nicolae Iorga), idem, p. 1 2, „Europa de mîine", în nr. 2 din 4 februarie 1 923,
p. 9-1 1 , „Moştenitorul prezumtiv" (despre Al. Averescu), în nr. 4 din 4 martie 1 923, p. 1 2,
„Cele două opoziţii", în nr. 7 din 22 aprilie 1 923, p. 1 5, „Problema viitorului", în nr. 9 din 27
mai 1 923, p. I , „Maniera forte" (contra fascismului), în nr. 14 din 1 4 octombrie 1 923, p. 13,
„Pacea Europei şi tratatele de garanţie", în nr. I din 3 februarie 1 924, p. 5, „Basarabia" (despre
conferinţa cu Rusia, la Viena), în nr. 5 din 20 aprilie 1 924, p. I .
2 G . Răduică şi N . Răduică, Publicaţii periodice româneşti, III. Bucureşti, 1 987, p. 46-47; idem,
Dicţionarulpresei româneşti (1731-1918), Bucureşti, 1 995, p. 52.
3 N. Trohany, Ziaristul Timoleon Pisani (1868-1943) schiţă biografică în Muzeul Naţional,
- -
XIV, 2002, p. 229.
1 54
Confesiuni între doi mari gazetari.
cultural ridicate de necesităţile privind desăvârşirea teritorială, administrativă şi

politică a ţării. Dar nici problemele de politică externă nu i-au fost indiferente,
participând ca reporter sau urmărind de la distanţă dezbaterile numeroaselor
conferinţe internaţionale în care se încerca organizarea lumii de după marele
război şi asigurarea păcii atât de dorită.
Interesul manifestat ca jurnalist pentru chestiuni atât de diversificate şi
importante pe plan intern şi internaţional îi vor facilita activităţile viitoare din
viaţa parlamentară şi guvernamentală. La alegerile pentru Adunarea Deputaţilor
din 1 2 decembrie 1 928 a fost ales pe lista P.N.Ţ. în circumscripţia Fălticeni4,
iar în 1 93 1 a candidat pentru judeţul Caliacra ce-l va desemna senator şi în
anul următor. În băncile ministeriale Grigore Gafencu a devenit o prezenţă
familiară şi foarte activă pentru guvernările naţional-ţărăniste. La 2 1 noiembrie
1 928 era delegat consilier tehnic cu atribuţiuni de secretar general la Ministerul
Afacerilor Străine în guvernul condus de Iuliu Maniu. Din 30 aprilie 1 929 a
ocupat postul de subsecretar de stat la departamentul Lucrărilor Publice şi
Comunicaţiilor, pentru ca apoi, în 1 93 1 să redevină pe vechiul post în
vremelnicul cabinet al lui Gheorghe Gh. Mironescu. După o săptămână a
revenit ca subsecretar de stat la Preşidenţia Consiliului de Miniştri deţinută tot
de către Iuliu Maniu.
În timpul guvernelor conduse de Alexandru Vaida-Voevod a fost
subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine între 9 iunie 1 O august -
1 932 şi 1 1 august 1 9 octombrie 1 932, iar de la 1 4 iunie la 1 3 noiembrie

-
1 933 subsecretar de stat la Ministerul Industriei şi Comerţului.

Anii 1 929- 1 930 nu l-au tinut implicat numai în activitătile ministeriale,
, ,
oferindu-i şi posibilitatea participării la unele reuniuni internaţionale de

politică externă a căror teme le-a abordat apoi în reuniuni publice şi mai ales în
paginile ziarului ,,Argus" de care a rămas la fel de ataşat. Ca secretar general al
ministerului de externe, invitat de Institutul Social Român, a tinut o conferintă
, ,
despre Pactul Kellog-Briand şi scopurile urmărite de diplomaţia română prin

ratificarea acestuia5 •
La Geneva participă alături de Nicolae Titulescu, ministrul de Externe, la
lucrările conferinţei privind minorităţile la Societatea Naţiunilor, având şi
posibilitatea de a se întâlni cu ministrul de Externe al Bulgariei, evenimentele
fiind prezentate în mai multe numere din luna martie 1 929 din ,,Argus". În
4 „Monitorul Oficial" nr. 283 din 19 decembrie 1 928.

5 ,,Argus" din 18 februarie 1 929.
155
acelaşi an, în zilele de 1 9-20 februarie, prezidase discuţiile din cadrul

conferinţei economice a Micii Înţelegeri având grijă ca în ,,Argus" să apară un
comunicat6•
Cuvântarea „Situaţia şi politica noastră externă" susţinută în Adunarea
Deputaţilor la 5 decembrie 1 930, a avut un larg ecou în paginile aceluiaşi ziar,
mai ales prin concluzia pe care o trăgea:
„Pretutindeni trebuie să se ştie că deasupra certurilor noastre interne,
deasupra neînţelegerilor dintre diferitele noastre naţionalităţi, stă voinţa
hotărâtă a întregului popor român să-şi apere chemarea, hotarele şi fiinţa"7•
Câteva săptămâni mai târziu, în articolul „Procesul de la Moscova"
dezminţea acuzaţiile privind pregătirile antisovieţice din partea României8 •
Nici problemele de politică internă n u l-au lăsat indiferent, cum s-a
întâmplat cu venirea lui l.G. Duca la conducerea Partidului Naţional Liberal9 •
Gazetar atât d e pasionat ş i polivalent, Grigore Gafencu a slujit nu numai
presa scrisă cât şi pe cea vorbită, mai ales că era unul dintre fondatorii Agenţiei
Române de Presă „Orient Radio" - Raclor - care a funcţionat ca agenţie de ştiri
guvernamentală până în anul 1 948, iar preţuirea pentru lumea mirifică a
undelor i-o stimulase şi cumnatul său Mihail Jora, director muzical al Societăţii
de radiodifuziune. Aşa s-a întâmplat că în ziua de 2 octombrie 1 930 Grigore
Gafencu a ţinut la radio conferinţa „Zilele păcii la Societatea Naţiunilor" 1 0 ,
reluată şi în ziarul ,,Argus". Anul următor, pe 28 ianuarie, a vorbit tot la Radio
despre „Statornicia tratatelor de pace".
Activitatea sa neobosită în domeniul guvernamental, cu aplecare spre
diplomaţie, cât şi aceea din gazetărie - împărţirea între ele a surprins-o cu mult
farmec într-o conferinţă ţinută spre sfârşitul vieţii:
„Ca orice om care s-a dedicat vieţii publice, a trebuit să exercit mai multe
meserii diferite, însă numai uneia i-am rămas credincios, şi anume
jurnalismului. Am fost şi rămân un journalist, şi asta este, după cum ştiţi, exact
opusul unui diplomat. Jurnalistul este obligat profesional să spună tot ce ştie,
ba chiar mai mult decât atât. Dimpotrivă, un diplomat trebuie să pună sub
tăcere ceea ce ştie cu adevărat dar şi ceea ce pare a şti.

7 ,,Argus" din 6 decembrie 1 930, p. 3-4.
8 ,,Argus" din 1 8 decembrie 1 930.
9 ,,Argus" din 31 decembrie 1 930, p. 1 .
10
,,Argus" din 3 octombrie 1 930, p . 1 -3.
1 56
Acum ştiu, din proprie experienţă, ce brutale pot fi urmările ciocnirii

dintre două medii atât de diferite. lntâmplările politicii m-au adus în tinereţe
în postul extern al ţării mele, mai întâi ca secretar de stat. Pentru respectabilii
diplomaţi al căror şef devenisem peste noapte, aceasta era nu n umai o surpriză
ci direct un scandal. Indignarea împotriva intrusului a devenit auzită atunci
când am făcut îndrăzneaţa încercare de a-mi înştiinţa colegii de la presă
despre ce se întâmpla în spatele uşilor închise ale ministerului nostru. De
altfel, fără să ştiu şi fără să mă ghidez după exemplul american, pot spune că
inventasem <conferinţa de presă>. Aceasta mi-a adus mare necaz. Plângerile şi
acuzaţiile colegilor mei diplomaţi, a căror linişte o tulburasem într-un mod
atât de ciudat, au ajuns până la urechile lui Nicolae Titulescu, un om foarte
talentat şi deosebit de important, pe care orice guvern îl voia mai bine în
străinătate, şi care coordona din Londra, unde era ambasador, politica noastră
externă. Gândurile mele nelalocul lor i s-au părut lui Titulescu suspecte, şi
astfel trimise guvernului o telegramă scurtă, dar cuprinzătoare, pe care
diplomaţii noştri o descifrară cu mulţumire,pentru că suna cam aşa: <Afară cu
tânărul Bismarck> .
N-a existat nici o ezitare şi nici o contrazicere. Tânărul Bismarck, adică
eu, a trebuit să părăsească barca. Cum şeful guvernului era un om onorabil,
am fost promovat. Astfel am devenit ministrul Transporturilor şi am condus
străzile şi trenurile, lucru pentru care nu aveam nici un fel de pregătire,
înlăturându-se în acest mod pericolul de a intenţiona să schimb ceva.
Această intrare şi ieşire consecutivă în cariera diplomatică, deşi a fost
neplăcută, nu mi-a lăsat nici un gol în suflet. Şapte ani mai târziu am ajuns
iarăşi în fotoliul de externe, de această dată ca ministru, stăpân în casă,
hotărât să nu îngădui nici o răscoală, dar mă străduiam să fiu prudent.
Credeam că am înţeles că un loc care este închinat politicii externe şi unde se
realizează relaţiile cu alte state, nu poate rămâne despărţit şi închis de lume,
dar nici nu poate sta cu uşile deschise. Înţelepciunea diplomatică nu este o
minune ascunsă care trebuie păstrată în singurătate, dar are nevoie de o
anumită tradiţie şi o înţelegere deosebită pentru a păstra legături şi condiţii, şi
pentru a avea altele, Într-o lume în care nu dorinţa şi interesul unei singure
puteri dau tonul, ci în care totul se bazează pe echilibru şi înţelegere
reciprocă. De aceea cei <noi>, politicienii bine intenţionaţi, dar
neexperimentaţi, care vor neapărat să <aerisească> vechea casă, pentru a
<aduce viaţă>, sunt la fel de periculoşi în activitatea diplomatică precum şi
1 57
specialiştii prea înrutinaţi, care sunt încremeniţi Într-o formulă respectuoasă

dar depăşi tă" 1 1 •
În anul 1 93 1 , intrând în „vacanţă" guvernamentală, Partidul Naţional
Ţărănesc fond în opoziţie, la putere venind un cabinet de „tehnicieni'', Grigore
Gafencu a avut timp să se dedice intens gazetăriei.
La începutul acestui an 1 93 1 scrisese diverse articole, publicate în ,,Argus",
precum: „ 1 930: Anul Restauraţiei", „Libertatea presei", ,,Aviaţia Romantică"
(după o conferinţă ţinută la Fundaţia „Carol I"), ,,Arcul de Triumf' (despre
importanţa aviaţiei), „Hotare statornice" (combătând revizionismul) .
Candidat al Partidului Naţional Ţărănesc pe listele pentru judeţul Caliacra,
Grigore Gafencu a denunţat violenţele săvârşite în alegeri, condamnându-le în
paginile ziarului 12, iar apoi şi în Parlament.
Pe 8 iunie l-a elogiat pe regele Carol al Ii-lea la un an de domnie 13, dar
peste două săptămâni va proceda la fel şi cu Iuliu Maniu, cu ocazia retragerii
acestuia din fruntea P. N.Ţ. 14 Asupra personalităţii lui Iuliu Maniu a mai
revenit, dar nu l-a uitat nici pe Take Ionescu ajungând la concluzia în
articolul ce i l-a dedicat că România trebuie să continue politica externă
promovată de „Marele European" 15 • În acelaşi sens, la temerile Franţei că
România şi-ar schimba orientarea externă, Grigore Gafencu scrisese articolul
„ Recunoştinţa", arătând că ţara noastră va păstra legături ferme cu aliaţii săi 1 6 •
Regimul de dreapta îl defineşte într-un articol cu titlu omonim 17, iar în
„Generaţia domnului Nae" polemizează cu binecunoscutul profesor Nae
Ionescu.
Din toamna anului 1 93 1 articolele sale sunt şi mai numeroase şi
diversificate ca tematică, subiectele vizând chestiuni de ordin general ori
specific naţional, personalităţi, evenimente.
1 1 Din interventia lui Grigore Gafencu la dezbaterea pe tema „Mai avem nevoie de diplomati ?"
destaşurată la Bonn, în ziua de 8 decembrie 1 956. Direcţia Arhivelor Nationale Istorice
Centrale, fond Grigore Gafencu, nr. inv. 1 698, dosar 45; sau în Grigore Gafencu„ Politica în
exil, 1942-1957. Studiu introductiv şi selecţia textelor de Nicolae Petrescu şi Gheorghe Zamfir,
Bucureşti, 2000, p. 364-373.
12 A se vedea articolul ,,Alegerile din Caliacra", publicat în ,,Argus", 5 iunie 1 93 1 .
1 3 Anicolul „Regele Carol" î n ,,Argus" din 8 iunie 1 9 3 1 .
1 4 Anicolul „Demisia Domnului Maniu'', î n ,,Argus" din 25 iunie 1 93 1 .
1 5 În ,,Argus" din 22 şi 24 iunie 1 93 1 .
1 6 În ,,Argus" din 1 3 iunie 1 93 1 .
1 7 În ,,Argus"din 2 1 iunie 1 93 1 .
1 58
În paginile ziarului ,,Argus" au apărut sub semnătura sa diferite articole

despre: „Crima din Bazargic" 18, „Cazul Boilă" 19, separatism20 , activitatea
, ministrului de finante22,
edilitară a lui Dem. Dobrescu2 1 , dificultătile , raportul
stat-piaţă23, demisia unor generali24, despre partide25, guvern de concentrare26,
capitalism27, alegeri libere28 , falimentul Băncii Marmorosch Blank29, poliţie30 ,
cavalerii Ordinului „Mihai Viteazul" 3 1 , Ion Mihalache32, Gheorghe Brătianu33 ,
A.C. Cuza34 şi, din nou, Nae lonescu35 •
Viaţa parlamentară a surprins-o în toată complexitatea ei prin cronici
legate de deschiderea parlamentului 36 , manifestul primului ministru37,
discuţiile supra conversiunii datoriilor agricole38 , adversitatea P.N.Ţ. asupra
guvernului39 , retrageri de miniştri40 , călătoria lui Constantin Argetoianu la
Paris4 1 •
, relatiilor
În privinta , , internatională42,
externe a scris despre situatia ,
despre diplomaţie şi calităţile slujitorilor ei43, despre raporturile cu Bulgaria şi
18 Articol în ,,Argus" din 5 septembrie 1 93 1 .

19 Articolele „Unitatea naţională" şi „Trădare" în ,,Argus" din 1 7 şi 2 1 septembrie 1 93 1 .
20 Articolul „O primejdie" în ,,Argus" din 1 8 septembrie 1 93 1 .
2 1 Articolul „Repede, domnule primar!" în ,,Argus" din20 septembrie 1 93 1 .
22 Articolul „Naivitate" în ,,Argus" din 26 septembrie 1 93 1 .
2 3 Articolul omonim apărut în ,,Argus" din 23 octombrie 1 93 1 .
24 Articolul „Exces de zel" în ,,Argus" din 2 6 octombrie 1 93 1 .
2 5 Articolul „Partidele" î n ,,Argus" din 1 7 octombrie 1 93 1 .
26 Articolul „Guvern de concentrare" în ,,Argus" din 1 4 octombrie 1 93 1 .
2 7 Articolul „Capitalismul" î n ,,Argus" din 1 9 octombrie 1 93 1 .
28 Articolul „Ţăranul analfabet (pentru alegeri libere)" în ,,Argus" din 1 noiembrie 1 93 1 .
29 Articolul „Interesele generale" în ,,Argus" din 7 noiembrie 1 93 1 .
30 Articolul „Poliţia şi civilizaţia" în „Argus" din 1 3 noiembrie 1 93 1 .
3 1 Articolul „Mihai Viteazu" în ,,Argus" din 9 noiembrie 1 93 1 .
3 2 Articolul „Bancherul Mihalache" în ,,Argus" din 1 3 octombrie 1 93 1 .
33 Articolul „Urmaşii" în ,,Argus" din 1 1 noiembrie 1 93 1 .
34 Articolul „Zidanii de la Zeneva" în ,,Argus" din 1 8 decembrie 1 93 1 .
35 Articolul „Ca funia pe spânzurat" în ,,Argus" din 2 3 noiembrie 1 93 1 .
36 Anicolele „Parlamentul", „Zăpăceala" şi „La Răspântie" în ,,Argus" din 16, 1 8 şi 1 9 noiembrie 193 1 .
37 Articolul „Manifestul" î n ,,Argus" din 2 2 noiembrie 1 93 1 .
38 Articolele „Deculachizarea", „Retragerea" şi „Conversiunea" în ,,Argus" din 26, 28 şi 2 1 noiembrie 1931.
3 9 Articolele „Trei învinuiri" şi „Opoziţia" în ,,Argus" din 23 şi 24 decembrie 1 93 1 .
40 Articolul „Sarabanda" în ,,Argus" din 2 0 noiembrie 1 93 1 .
4 1 Articolul „Drumul la Canossa" î n ,,Argus" din 2 0 decembrie 1 93 1 .
42 Articolele „Cum din toate . . . " şi „Ordine internaţională" î n „Argus" din 16 octombrie ş!,_ 30
noiembrie 1 93 1 .
1 59
Rusia44 , cu Franţa45, Polonia46, despre Anglia47, relatări privind Conferinp

interparlamentară de la Bucureşti48 •
Odată cu trecerea în anul 1 932 Grigore Gafencu scrie noi articole
precum: ,,Anul politic"49 , „Rusia şi vecinii ei"50 , „Negocierile de la Riga" 5 1 ,
„Tragedia politicii noastre externe" 52, „Punctul mort" 53, „Declaraţiile d-lui
Litvinov" 54, „Informare" 55 sau „Pactul de neagresiune" 56•
Un eveniment internaţional asupra căruia Grigore Gafencu a insistat mai
mult a fost Conferinţa pan-europeană a statelor succesoare fostului Imperiu
Austro-Ungar desfaşurată în zilele de 1 3- 1 4 februarie 1 932 la Budapesta.
Conferinţa a reunit delegaţii din partea Austriei, Cehoslovaciei, Jugoslaviei,
Poloniei, României şi Ungariei, ca membrii ai secţiilor naţionale ale Uniunii
Pan-Europene sau invitaţi speciali precum şi reprezentanţi neoficiali ai vieţii
economice şi politice din cele şase state. Din partea României a participat
Mihai Manoilescu, fost ministru al Industriei şi guvernator al Băncii Naţionale,
şi Grigore Gafencu. Cu ocazia banchetului oferit delegaţiilor străine Grigore
Gafencu a ţinut un discurs. Şi dacă rezoluţia reuniunii s-a pronunţat pentru
intensificarea cooperării economice între cele şase state, ca şi Între acestea şi
celelalte state străine pentru depăşirea crizei, Grigore Gafencu îşi exprima
speranţa că „puternicul fluviu al Europei va deveni un simbol al înţelegerii între
popoare, o icoană a patriotismului dunărean"57.
4 3 Articolele „Diplomaţie" şi „Mişcarea în diplomaţie" în ,,Argus" din 20 noiembrie 1 93 1 .

44 Articolele „Dunăre şi Nistru!" în ,,Argus" din 5 noiembrie 1 93 1 ; „Rusia" (editorial despre
pactul franco/sovietic) în ,,Argus" din 3 1 august 1 93 1 .
45 Articolul ,,Inimă şi minte" în ,,Argus" din 7 octombrie 1 93 1 .
46 Articolele „Polonia" şi ,,Alianţa cu Polonia" în ,,Argus" din 3 septembrie şi 19 decembrie 19 3 1 .
47 Articolele „Tremură pământul" (despre importanţa Imperiului Britanic) şi „Ordine prin
Ordine" (despre alegerile din Anglia) în ,,Argus" din 28 septembrie şi 3 1 octombrie 1 93 1 .
4 8 Articolul „Pace î n cer şi pe pământ" în ,,Argus" din 1 O octombrie 1 93 1 .
49 ,,Argus" din 1 ianuarie 1 932.
5o ,,Argus" din 4 ianuarie 1 932.
51 despre tratativele cu Uniunea Soviectică în „Argus" din 14 ianuarie 1 932.
53 tot despre tratativele cu Rusia în ,,Argus" din 25 ianuarie 1 932.
55 Prezenta poziţia faţă de Rusia, în ,,Argus" din 1 februarie 1 932.
57 ,,Argus" din 17 februarie 1 932, articolul „Europa dunăreană" cu rezoluţia adunării în p. 3.
160
Această reuniune internaţională a avut un ecou prelungit în activitatea lui

Grigore Gafencu prin articole ca: „Statele dunărene" şi „Problema dunăreană"58 •
În aceeaşi perioadă a susţinut pe 30 martie la Institutul Social român conferinţa
,,Apropierea economică a ţărilor dunărene" 59 • Atunci a vorbit despre planul
Tardieu ca primă „înţelegere economică" a ţărilor dunărene şi a arătat că
România trebuie să acţioneze ca în Mica Antantă să existe un acord deplin
pentru a apăra noua grupare economică dunăreană de influenţele interesate din
afară şi de tendinţele revizioniste dinăuntru. Concluzia pe care a rostit-o cu
fermitate era: „nu schimbarea hotarelor politice, care e şi va fi întotdeauna o
imposibilitate, ci coborârea hotarelor economice. lată singura revizuire pe care
o putem admite, singura revizuire menită nu să turbure, ci să împace şi să
îndrepte Europa Dunăreană"60•
O altă conferinţă pe aceeaşi temă a ţinut-o la Cluj , în prezenţa lui Iuliu
Maniu şi Alexandru Vaida-Voevod, elogiată de cotidianul „Ellenzek" . În acelaş
timp, în interviurile date presei maghiare, Grigore Gafencu amintea că Iuliu
Maniu, la Întrevederile avute cu un an în urmă cu A. Tardieu, la Paris, a fost
cel care a lansat „ideea unei conferinte dunărene"61 •
,
Ultimele sale articole din primăvara anului 1 932 au fost pe aceeaşi temă:
„Urmările conferinţei din Londra"62 (despre planul Tardieu) şi „România şi
problemele dunărene" 63•
Criza politică internă, subliniară de Grigore Gafencu64, se agravase la
maximum anunţând căderea guvernului de tehnicieni şi revenirea la putere a
naţional-ţărăniştilor, Alexandru Vaida-Voevod încredinţându-i atributele de
ministru-subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine.
La conducerea ziarului ,,Argus" Grigore Gafencu a rămas ca director şi
colaborator până la 25 decembrie 1 938. Între timp, în mai 1 937, a întemeiat ca
director fondator ziarul „Timpul" din care, cu talentul său excepţional, cu
pasiune şi competenţă, a reuşit să facă unul din cele mai bune cotidiene din ţară.
58 „Argus" din 1 1 şi 1 6 martie 1 932.

59 ,,Argus" din 30 martie 1 932.
60 Textul conferintei a fost publicat în „Argus" din 1 1 aprilie 1 932, p. 3-4.
6 1 ,,Argus" din 6 aprilie 1 932.
62 ,,Argus" din IO aprilie 1 932.
63 ,,Argus" din 1 1 aprilie 1 932.
64 Articolele „Teorii" şi ,,Alarma" reflectă criza şi sunt îndreptate contra lui Nicolae Iorga,
preşedintele Consiliului de Miniştri - ,,Argus" din 1 5 şi 30 aprilie 1 932.
161
Desemnarea sa ca ministru de Externe la 2 1 decembrie 1 938, într-o

perioadă care se anunţa foarte dificilă pentru soarta ţării l-a îndepărtat de
,,Argus", grijile sale fiind mai numeroase şi de altă natură. De „Timpul", deşi pe
frontispiciul ziarului a apărut ca director fondator până la 3 1 decembrie 1 938,
a rămas legat în continuare având în vedere că era şi acţionar majoritar la
societatea omonimă.
În cadrul bogatei sale activităţi destaşurată pe multiple planuri, Grigore
Gafencu a cunoscut mulţi gazetari cu care a Întreţinut colaborări fructuoase,
jurnalişti tineri sau vârstnici, mari scriitori sau anonimi devotaţi şi sârguincioşi. În
rândul gazetarilor străini s-a bucurat de aprecieri unanime atât când deţinea funcţii
ministeriale cât şi mai târziu, în timpul exilului din Elveţia, Franţa ori S.U.A. unde
a fost recunoscut ca un profund analist politic, reputat comentator, dar înainte de
toate jurnalist celebru. Nu întâmplător anicolele sale din „Le Temps" aveau o
poziţionare specială şi menţiunea „ces articles sont ecrit specialement pour <Le
temps de Paris> par Ies plus celebres journalistes etrangers"65 •
Prestigiul său a crescut de-alungul timpului de la elogiile pe care i le-au
adus mari publicişti britanici din timpul războiului la acelea ale altora mai
tineri din anii de început ai mişcărilor de unificare a Europei.
Dintre toţi colaboratorii lui Grigore Gafencu ne oprim în cele ce
urmează asupra ziaristului Timoleon Pisani căruia i-a împărtăşit multe din
gîndurile sale de gazetar în câteva scrisori care se mai păstrează şi astăzi.
Timoleon Pisani s-a născut în anul 1 868 şi încă din studenţie a colaborat
la diferite ziare - „Naţionalul", „Epoca" lui Nicolae Filipescu pe care l-a avut
ca mentor, iar după primul război mondial la ,,Argus"66 . Venit la ,,Argus", la
început „corespondent de război" în campania din Tessalia a luptelor din greci
şi turci, apoi comentator al evenimentelor externe asistând la dezbaterile
parlamentului grec şi la tratativele de la Sevres, T. Pisani a devenit un gazetar
de seamă care analiza profund cauzele evenimentelor abordate şi propunea
soluţii judicioase.
În anul 1 9 1 1 T. Pisani, ca urmare a hotărârii Partidului Conservator de a
rezerva pe listele de candidaţi şi câţiva gazetari, a fost ales deputat al colegiului
III din Covurlui. La noile alegeri din anul următor este reales deputat al
aceluiaşi colegiu. Iar în 1 928 este ales în Parlament, ca senator, pe listele
65 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond G. Gafencu, inv. 1 698, dosar 57, f. 1 26.
66 Pentru detalii a se vedea N. Trohani în op. cit. din „Muzeul Naţional", XIV, 2002, p. 2 1 4-238.
162
Confesiuni mtre doi mari gazetari.
Partidului Naţional-Ţărănesc, liste pe care mai apărea şi un alt mare gazetar,

Pamfil Şeicaru, precum şi Grigore Gafencu.
De la tribuna Senatului a abordat, mai întâi sub aspect economic,
probleme ale şcolii şi culturii româneşti, vâzând în instituţiile de cultură factori
de educaţie şi nu numai de instrucţie. Astfel, la 2 decembrie 1 930 a criticat
slaba pregătire a corpului profesoral, deficienţele grave ale manualelor şi chiar
unele definiţii hilare din Dicţionarul Academiei Române, spre nemulţumirea
lui Sextil Puşcariu care renunţă la polemică pe motivul că atunci „când ai a face
cu un gazetar eşti în inferioritate". Adversarii nu l-au iertat cu toţii, unii
acuzându-l a fi „om vechi", de atitudine retrogradă.
Grigore Gafencu, care se bucurase de o afecţiune cvasi-părintească din
partea lui T. Pisani, i-a luat adeseori apărarea. Nemulţumit că Eugen Lovinescu
a ignorat Într-un interviu funcţia pe care T. Pisani o avea la „Argus", a publicat
o notă adresându-i-se ca unui „pretins critic" şi admonestându-l că nu ştie de
Pisani „scriitor odinioară preţuit de Caragiale şi Delavrancea". Riposta marelui
critic şi istoric literar nu a întârziat: „Domnul G.G. - sub iniţialele căruia se
ascunde probabil autorul celor zece volume de Critice, ale celor trei volume de
Istoria literaturii române contemporane - se înşeală însă când afirmă că m-aş
pretinde critic, întrucât e de notorietate faptul că singurele mele preocupări
intelectuale consistă în a urmări cota leului la bursă şi a cerealelor la Galaţi. Cât
despre d. Pisani, e de invidiat că, după ce a fost preţuit de Caragiale şi
Delavrancea, a ajuns, în sfârşit, preţuit şi de d. G.G."67
Dincolo de supărarea şi „aprecierea" caustică a lui Eugen Lovinescu la
adresa celor doi gazetari şi a ziarului lor, ,,Argus" a avut un rol important
pentru presa şi economia românească, Grigore Gafencu reliefându-i importanţa
într-un editorial omonim68 când se aniversau 20 ani de la apariţie: „Un ziar are
îndatorirea să dea, înainte de toate, informaţii adevărate şi cât de precise.
Cetitorii pot mărturisi dacă de la apariţia lui şi până astăzi <Argus> şi-a
îndeplinit această sarcină.
Un ziar mai e dator să răspândească şi să apere cu tărie şi curagiu ideile
sale dezbrăcat de orice interes lăturalnic şi călăuzit numai de binele obştesc.
A avut <Argus> această tărie şi acest curaj ?
67
E. Lovinescu, Memorii. Aquaforte, Bucureşti, 1 998, p. 46.
68
G. Gafencu, Argus, în „Argus", anul XXI, nr. 5 3 1 3 din 25 decembrie 1 930.
163
Răsfoim colecţia ziarului. Găsim în fiece număr din aceşti douăzeci de

ani de muncă şi de luptă, pe care îi serbăm azi, dovada dârzei noastre sforţări
pentru statornicirea unei vieţi economice normale.
Am luptat pentru stabilizarea monetară, în vremea când partizanii
revalorizării leului erau mulţi şi mai ales puternici.
Am luptat, zi de zi, să se dea toată grija agriculturei, cerând desfiinţarea
taxelor de export, îmbunătăţirea transporturilor, organizarea creditului agricol.
Am luptat pentru aşezarea României În atenţia şi în sfera de interese a
lumei civilizate, cerând libera circulare a capitalului şi arătând, neclintit, nevoia
unei strânse colaborări cu capitalul străin.
Apărând interesele comerţului şi ale industriei, am arătat tot răul ce se
face prin amestecul neîncetat al Statului în angajamentele şi în raporturile
dintre particulari.
Azi, când viata economică a tării trece încă prin atâtea greutăti, ideile
' ' '
pentru care am luptat sunt împărtăşite de toţi factorii răspunzători, de toate

cercurile politice şi economice şi au pătruns adânc în opinia publică.
Toţi văd în ele chezăşia unui viitor mai bun.
În aceasta stă răsplata şi mulţumirea noastră."
În semn de preţuire, Grigore Gafencu i-a dedicat lucrarea cu discursurile
sale parlamentare din 1 934 ,,închinată - după cum preciza în scrisoarea
(Introducere) adresată bătrânului său prieten - unei idei pe care de zece ani,
alături de dumneata şi urmând înţeleptele dumitale sfaturi, o apăram în ziarul
<Argus> cu o stăruitoare convingere: ideea de ordine." 69
Anii au trecut peste Timoleon Pisani, care, cum se confesa într-un
articol din ,,Argus", la începutul lui decembrie 1 939, ajunsese la vârsta înaintată
care nu-l împiedica să muncească „uneori, de dimineaţă până la miezul nopţii",
convins de adevărul unui vers al lui Virgiliu, pe care-l deprinsese de pe băncile
liceului că „munca îndărătnică toate le învinge" . Articolul avea ca temă
cuvântarea „Politica noastră externă" ţinută de Grigore Gafencu în
Parlamentul României cu care prilej a adus un elogiu discipolului său Într-ale
gazetăriei, devenit diriguitor al relatiilor internationale ale tării noastre Într-o
' ' '
perioadă atât de încercată. Şi astfel, T. Pisani s-a aplecat cu căldură să scrie

„despre frumoasa cuvântare pe care a ţinut-o d. Grigore Gafencu, desluşind
politica externă a ţării noastre." „D. Gafencu - arăta el - vede lucrurile cu un
rar simţ politic, le adânceşte şi le j udecă sănătos. Din înălţimea şi delicateţea
69 G. Gafencu, Idea de ordine, Editura ,,Argus", 1 934, p. 5
164
gândirii, din cuvintele alese şi eleganţa frazei, vezi îndată că este prietenul
cărţilor bune care l-au format, îl povăţuiesc şi îl îndrumează. Cuvântarea lui e
cumpătată şi totuşi plină de însufleţire. E mândră fără să fie trufaşă. E aşa
cum se cade să vorbească ministrul de Externe al unei ţări independente şi
neutre." 70
Colaborarea şi prietenia dintre Grigore Gafencu şi Timoleon Pisani s-a
continuat şi după apariţia ziarului „Timpul'', până în ajunul plecării marelui
diplomat în misiunea de la Moscova. Pregătirile precipitate ale misiunii şi unele
neglijenţe au dus la întârzierea unor plăţi restante bătrânului gazetar, de unde şi
unele nemulţumiri adresate lui G. Gafencu. De fapt nu a fost decât o urmă
uşoară de regret pe lângă afecţiunea multor ani, o parte din ea surprinsă şi în
scrisorile care urmează71 •
Dincolo de aceste scrisori corespondenţa dintre Grigore Gafencu şi
Timoleon Pisani se pare a fi fost şi mai bogată, în special din partea celui de al
doilea către primul, cei doi simţind nevoia să-şi împărtăşească gândurile
indiferent de locurile unde se aflau. Aşa s-a întâmplat ca la începutul lui
septembrie 1 937 T. Pisani, aflat la Paris, să-i scrie lui G. Gafencu tot în
„Oraşul Luminii", despre înmormântarea, în Cimitirul „Pere Lachaise'', a unui
medic comunist ucis în Spania. Scurta relatare a bătrânului jurnalist conchidea
că civilizaţia „e rodul de veacuri de muncă şi de jertfe, iar ca să le păstrezi toate
acestea trebue tot jertfă şi muncă!". La rândul său, G. Gafencu în articolul
„Pere Lachaise", pornind de la scrisoarea prietenului său, pe care a reprodus-o,
condamna „propagandiştii sovieţici cari, ( . . . ) îndrăsnesc să laude neîngrădita
mizerie a imperiului sovietic", propaganda fiind făcută de turiştii sovieţici care
scandau pe malul Senei „Les Soviets partout, Ies Soviets partout!". La fel a
criticat „acele străduinţi <bărbăteşti> de aiurea de a alcătui, prin jertfe grele,
armate uriaşe nu pentru a apăra o ţară, ci pentru a distruge o lume". Şi ca să fle
cât mai convingător asupra riscurilor la care era expusă omenirea încheia cu o
scurtă evocare a rivalităţii dintre Atena şi Sparta.
„Erau pe vremuri - d. Pisani o ştie mai bine ca mine - două mândre
republici.
70 T. Pisani, Politica noastră externă. Cuvântarea d-lui Grigore Cafencu - privim viitorul cu
linişte, cu bărbăţie şi cu toată încrederea, în ,,Argus" din 2 decembrie 1 939.
7 1 Scrisorile au fost predate de către Zoe Pisani, soţia lui Timoleon Pisani, prin anii '60 ai
secolului XX, lui Nicolae Trohani, pe acea vreme economist la Româniafilm, iar mai apoi,
după pensionarea din 1 974, consilier de presă la Ambasada Greciei din Bucureşti până în 2001 ,
la înaimata vârstă de 89 ani.
1 65
Cea dintâi a cheltuit toată vlaga unui popor, înzestrat cum nu a fost altul
pentru a desăvârşi arta de a vorbi, de a scrie, de a gândi, arta de a crea, arta de a
trăi.
A doua s-a străduit, prin jertfe grele, şi dureroase răstrângeri, să atingă
scopul superior de a îngenunchea întreaga peninsulă grecească. Şi a izbutit.
În urma lor, ne rămân azi ruini şi amintiri glorioase.
Pe ruinele Atenei însă, cresc flori de laur. Şi înţelepţii, din lumea
întreagă, se închină în faţa Acropolei.
Pe ruinele Spartei, cânta doar din fluer un ciobănaş, mângâind duios
singurătatea turmei sale de oi"72 •
Dar să prezentăm o parte din corepondenţa inedită dintre cei doi mari
gazetari.
S CRISORI GAFENCU - PISANI
1) Notă redactată de către Grigore Gafencu, în limba franceză, prin anii

1 925-1 927, la Berlin, Hotel Esplanade:
Excelenţa Sa Dl. Dernburg
mi-a declarat:
Ceea ce ne desparte din punct de vedere politic este chestiunea Băncii
Generala.
Nu cunosc intenţiile guvernului vostru actual în această privinţă. Dar
cunosc foarte bine, din contra, atitudinea pe care o adoptase guvernul Brătianu.
Am avut, în adevăr, ocazia să discut această chestiune la Bucureşti, cu mai bine
de cinci ani în urmă, cu membrii vechiului minister liberal.
Ne reclamaţi reparaţii pentru prejudiciile pe care vi le-a produs războiul.
Aceasta, în virtutea anumitor clauze ale tratatului de la Versailles.
Ne-aţi declarat război bazându-vă pe sprijinul ruşilor, care v-au fa.cut
greutăţi . Cine declară război nu acceptă oare şi toate riscurile războiului ?
Eram gata să vă dăm satisfacţie. Eu însumi am fost însărcinat să va transmit
două oferte condiţionale, susceptibile de a regla chestiunea biletelor B.G.
72 G. Gafencu, Pere Lachaise, în ziarul „Timpul" din 6 septembrie 1 937.
166
Prima ofertă comporta livrări în natură. A doua, plata unei anumite

sume.
Guvernul dumneavoastră a declarat aceste propuneri ca inacceptabile şi
le-a respins. Sperau că îi va face dreptate Comisiunea Reparaţiilor.
Dar evenimentele au luat o întorsătură favorabilă Germaniei: planul
Dawes, acceptat de comisiunea reparaţiilor, îngloba totalitatea obligaţiilor
Germaniei.
De arunci pretenţiile voastre nu ne mai priveau direct. Ele depindeau de
cota parte ce vă era rezervară în suma globală a reparaţiilor, pusă pe seama
Reichului.
Cu aceasta orice bază juridică pentru pretenţiile voastre directe dispăruse.
Cunosc contra-argumentele voastre şi teza pe care o apără cartea voastră
verde. După mine, aceste argumente n-au nici o valoare j uridică. Cred că în
afara sumelor prevăzute prin planul Dawes, nu veţi obţine de la Reich, cu titlu
de reparaţii, de obligaţii speciale sau de datorii de război nici o sumă.
Vă rămîne un mijloc de „sancţiune" : Articolul 1 8 . Dar acest articol are
aplicaţia prin care roate statele europene, în afară de voi, au deja renunţat, este
în realitate puţin eficace. Serveşte cel mult la lichidarea câtorva negustori şi
„băcani'' .
Nocivitatea sa, din contră, este mare, căci îngreunează reluarea legăturilor
comerciale Între ţările noastre două.
Durata articolului 1 8, atât ca sancţiune nu este de altfel veşnică, esenţială
din punct de vedere financiar pentru noi. Am atacat în j ustiţie, la Înalta Curte
de la Haga, lichidările de bunuri sechestrate operate după intrarea în vigoare a
planului Dawes.
Vedeţi că timpul lucrează împotriva spiritului intransigent şi pe măsura
ce discuţia dintre ţările noastre se lungeşte riscaţi de a pierde, unul după altul,
argumentele voastre.
Or această discuţie a durat prea mult. A costat scump, atât pentru
Germania cât şi pentru România căci a împiedicat reluarea afacerilor dintre cele
două ţări - reluare care ar fi produs mult mai mult decât reglementarea
diferendelor.
Discuţia poate lua sfârşit, în avantaj ul celor două părţi, dacă de o parte şi
de alta se arată conciliere.
Este datoria celui „care cere" de a da exemplu, renunţând la pretenţii care
nu mai au nici o bază juridică. Reichul, la rândul său, este în situaţia de a vi se
face agreabil. Posibilitatea există de a încheia acorduri financiare şi economice
167
avantajoase pentru ţara dumneavoastră. Condiţia pieţii noastre financiare ne

permite de a ne procura bani ieftini. Putem dirija importante credite spre
România. Putem de asemenea dirija produse manufacturiere de care aveţi
nevoie. Putem de asemenea asigura un anumit debuşeu pentru produsele
voastre: petrol, cereale, lemn.
Sub astfel de auspicii, doi particulari rezonabili şi de bună credinţă, s-ar
înţelege în câteva minute.
De ce două state ar pierde atâta timp?
p (entru) conf(ormitate) G. Gafencu, director la ,,Argus"
2) Într-un plic pe care ştampila poştei din Bucureşti, la sosire, este trecută
data de 2 1 VII 1 925. Scrisoare G. Gafencu către T. Pisani:
20 August ( 1 9)25
Iubite Domnule Pisani
Iţi mulţumesc foarte mult pentru felul cum ai aranjat şi temperat
articolul. Aş scrie poate altul, cu material nou dar pe aceiaş temă. Numai dacă
băile de soare, care îmi sleiesc puterile şi energia îmi vor îngădui să duc până la
capăt această sforţare uriaşă.
Sunt pe atât de liniştit, cât sunt de agitat la Bucureşti, în redacţie.
Absenţa A(rgus) urilor nu mă chinuieşte. Chiar faptul că Argus a apărut
Duminică numai în patru pagini nu m-a emoţionat. Doar iscălitura G.G. sub
un articol de specialitate didactică m-a cam surprins. În colo nimic nu
răscoleşte nici deranjează o dulce viaţă vegetativă: aer, soare, apă.
Aştept, ca o surpriză, numărul viitor al Ediţii franceze73 • E o plăcere, a
cărei amărăciune nu sunt în stare s-o resimt pe plajă. Să constat că nimeni nu
este indispensabil, şi că buletinul francez poate foarte bine fi scris şi fară mine.
Nu ştiu încă în ce zi voi veni la Bucureşti. În orice caz, înaintea plecărei
d.tale în congediu. Dacă îl vezi pe Corteanu74 spune-i să treacă pe la mine. lmi
fagăduise că va fi mereu la Constanţa, şi când colo . . .
73 De la 1 ianuarie 1 925 apare la Bucureşti „Argus. Organe economique roumain. Commerce,

industrie, finances, agriculcure, statistique, enquetes, ecudes. Edition frani;:aise". Director este
Grigore Gafencu şi a continuat până în 1 932.
74 Andrei G. Coreeanu, avocat şi publicist ( 1 879-?), fost secretar general la Ministerul de
Interne, în 1 9 1 8, iar în 1 93 1 deputat de Roman din partea Uniunii Naţionale. Colaborator la
„Revista Vremii" unde în nr. 5 din 20 aprilie 1 922 semna articolul „Confederaţia dunăreană".
168
Iţi strâng mâna cu toată dragostea, G (rigore) G(afencu)
3) 1 3 ianuarie 1 9 27, scrisoare trimisă din Paris, de către G. Gafencu către

T. Pisani:
Hotel Lutetia, Paris
1 3 I (1 9)27
Iubite Domnule Pisani,
Te rog dă această scrisoare şi dlor Melun75 şi Hurtig76 , căci îi priveşte.
Mâine, plec în mod definitiv de la Paris. Am fugit ca un cal de poştă.
Sper cu profit.
Am vorbit şi am strâns interwiewuri de la dnii : Loucheur77,
Bokanovski, Gaston lene (?), Lucien Romier (Figaro) , Robert de Flers78 ,
Marsal, de Tarde ş i Diamandi79 . Unele din ele (de lene <?> ş 1 Romier)
„ .
foarte interesante.
În chestia publicitate sunt pe cale să aranjez o chestiune importantă.
Rezultatul definitiv îl voi şti mîine la 1 2 . - Dacă da, - afacere excelentă. Dacă
nu - nimica toată.
Împreună cu amicul meu Berthelot, pe care l-am adus în ţară, într-o
afacere de publicitate, am vizitat aci marele ziar: la lournee lndustrielle (Argusul
francez: organul comerţului, industriei etc!) şi am căzut de acord cu directorul
acestui ziar să facem împreună, Argus şi J. Indus. Numărul special francez pentru
România80 • Noi vom tipări la noi, pe socoteala noastră, însă într-un format
special, singurul care convine clientelei franceze, iar ei vor strânge publicitatea
făcând apel la clientela lor, înainte de toate cu marile bănci şi la comitetul de
A fost redactor şi la „Argus", Gr. Gafencu preţuindu-l şi luându-i chiar apărarea Într-un articol
intitulat ,,Adevărul" în numărul din 4 decembrie 193 1 .
75 Pseudonimul lui Mihail Lungianu, scrii torc şi avocat (1 879- 1 966) .
76 Alex. Hurtig (n. 1 897 în Piatra Neamţ), ziarist din 1 9 1 8, redactor la Argus şi director la
agenţia de presă Rador.
77 Louis Loucheur ( 1 872- 1 9 3 1 ) , om politic francez, ministru al Muncii şi Prevederilor Sociale
între anii 1 926- 1 930.
78 Robert de Flers (1 872- 1 927), scriitor şi diplomat francez, mare prieten al României.
79 Constantin Diamandy, ministrul României la Paris.
80
La Bucureşti, în ,,Argus" din 22 aprilie 1 927 a apărut un supliment consacrat relaţiilor
franco-române. Printre colaboratori menţionăm pe Robert de Flers, Fran<;ois Marsal, Paul
Morand, I. Mitilineu, I.G. Duca, Gr. Gafencu, T. Pisani, Victor Efrimiu, Herman Johnson.
1 69
forges, care sunt acţionarii ziarului. Banii strânşi (minimum, sub care numărul
nu se tipăreşte: l S0.000 franci) se vor împărţi astfel: 20% pentru curtierii şi
agenţii francezi, o sumă de SO.OOO franci pentru Argus, reprezentând costul
tiparului apoi beneficiul de împărţit în două: 2/3 Argus, 1 /3 Journee Industrielle.
Titlul suplimentului trebuie să cuprindă sub ,,Argus" şi numele ziarului francez.
Suma de SO.OOO nu e nici definitiv fixată, căci eu am cerut 6S.OOO, şi
sper să mai ridic ceva.
Tatul depinde dacă Consiliul de Administraţie care se adună mâine la 1 O
dimineaţa, va certifica procentul directorului. Vă voi înştiinţa telegrafic.
Verbal, apoi, vă voi comunica amănuntele.
Profir de plecarea dlui Nicu Vassalopol, pentru a vă trimete în grabă
aceste rânduri - împreună cu toate complimentele!
Stau 4 zile la Berlin - apoi acasă!
Cu dragoste, G . G . .
4) 6 mai 1 927, scrisoare trimisă de G. Gafencu către A. Corteanu şi T.

Pisani:
6 Mai ( 1 9)27
Iubiţii mei prieteni azi s-ar zice colegi - A(ndrei Corteanu) şi T.
P(isani) .
Vă scriu din Sala Reformaţiei, de la pupitru meu, de personalitate de o
incontestabilă însemnătate internaţională. Alături de mine, alt mare european,
amicul Gigă Ştefanescu, e adâncit în meditarea gravelor probleme la ordinea zilei.
La tribună un portughez, negru şi creţ, coborâtor desigur a unei explorări
coloniale extraconjugale a lui Vasco da Gama, ne vorbeşte într-o franţuzească
păsărească de „nezezites indoustrielles de l'Urope".
În spatele nostru şăd înşiraţi pe o bancă Johnson, Horia81 , Radu, Bucur
şi Libros, delegaţia Marei, Sfintei Rusii. Alături de noi delegaţia portugheză.
Cum vedeţi suntem înconjuraţi de revoluţie.
Mi-e dor de atmosfera de la ,,Argus" şi de faptul că nu putem comenta
împreună discursurile şi activitatea de aci.
Nimeni nu ar pătrunde mai multă înţălegere şi cu mai mult entuziasm în
careul speculaţiunilor, de un interes şi de un farmec incontestabil, a
comuniştilor de la Geneva, decât domnul A. (Corteanu)
81 Georges Horia ( 1 894-?), secretar de redacţie la Argus.
1 70
Şi mmem nu ar aşeza toate aceste zădărnicii în cadrul evenimentelor

efemere ale istoriei cu mai mult spirit ca moşul T.P. (isani)
Ce să vă spun ? Sunt aproape saturat de economie politică. Devin - a vue
d'oeil - mai competent. La întoarcere nu voi mai sta de vorbă decât cu
Madgearu82, şi îmi rezerv ultimul cuvânt.
Portughezul a isprăvit.
La tribună i-a urmat d. Henry M. Robinson - un american din cei mai
importanţi. Lumea ascultă cu emoţie. Ne spune pe englezeşte de ce suntem atât
de săraci în Europa. Cât de uşor e să-ţi bazezi elocinţa pe valoarea dolarului! Noi,
delegaţii leului, ascultăm smeriţi. Cine ştie, poate e rost de un împrumut „ .
Sper c ă citiţi - chiar Corteanu - articolele mele. Mâine o discuţie cu

Ruşii. Senzaţional. Apoi interview-uri cu Loucheur şi Layton. Etc. etc.
Vă strâng mâna la amândoi, cu toată prietenia.
Salutati, cu simpatie, toti prietenii din redactie şi administratie.
, . , ,
Complimente şi lui Garoflid83 • G.G.

Gică84 nu vrea să iscălească.
Buclează.
5) 27 ianuarie 1 928, scrisoare cu plic. Data poştei 28 ianuarie 1 928, ora

1 1 , 4 5 a.m., Londra, şi 2 februarie Bucureşti. Trimisă de G. Gafencu către T.
Pisani:
Carlron Hotel, London
27 I ( 1 9)28
I ubite Domnule Pisani,
De trei zile sunt la Londra. Ceaţă, ploaie, furtună pe mare, greaţă ere.
Aci am tras la primul hotel din capitală pe care mi l-a recomandat
călduros ţărănistisimul meu prieten Madgearu fiindcă nu pentru că ni s-ar face,
cică, ceva reducere, în vedere că venim la putere85 . Reducerea nu e simţitoare.
În schimb sunt simţitoare preţurile. De câte ori mă urcă cu liftul un elveţian
costumat în amiral englez sunt nevoit să-i las ca bacşiş leafa pe o chenzină. Şi
totul e în proporţie.
82 Virgil Madgearu, colaborator încă de la „Revista Vremii".

83 Constantin A. Garoflid ( 1 872-1 942), ministru al Agriculturii.
84 Gheorghe Ştefanescu.
8 5 Afirmaţie pripită, Partidul Naţional-Ţărănesc a venit la guvernare în 1 0 noiembrie 1 928.
171
În schimb am o odaie care „ne convine" soţiei mele şi mie şi visez

noaptea că sunt nabab anglo-saxon.
Treabă am făcut destul de bună. Aveam buzunarele pline cu scrisori de
recomandaţie f(oarte) apreciate aci: Greg, Maniu, Vaida şi mai ales Anton
Bibescu, pe care l-am întâlnit la Paris.
Am văzut pe Sir Crew, şeful departamentului Oversean Trade, şi pot
conta pe vreo zece articole sigure, de la primii techniciani ai Angliei. Am vizitat,
vizitez şi voi vizita pe cei care nu au răspuns încă şi sper că mă voi Întoarce cu
cel puţin douăzeci articole „ilustre" şi practice.
Printre puternicii zilei nu am văzut încă decâ(t) pe Sir Henri Deterding.
M-a primit cu multă amabilitate în informul de la City, la etajul al V-lea, într-o
odăită
, de care nu s-ar multumi , nici Horia nici Stroe86 • Ce ar zice Regele
petrolului de palatul Băncei lui P.O. ? Şi-ar da seama că există capital românesc.
Căci în interwiewul său a negat aceasta. lnterview de o oră - senzational. Mi-a
vorbit de România de la Petrache Carp până azi, cunoaşte perfect şi judecă
perfect pe toţi fruntaşii noştri. E mai rău cu Vintilă (Brătianu) decât chiar
Madgearu.
„Urmăresc pe d. Vintilă B(rătianu) tocmai din 1 9 1 0 şi nu pricep ce vrea
şi unde vrea să ajungă. E un fenomen!" I-am istorisit boala lui Mitiţă Sturdza şi
diagnosticul doctorului de la Paris: e nebun de zece ani. Deterding a râs cu
hohote spunând: acum pricep în sfârşit, e o tradiţie!
Mi-a vorbit de Rusia, de lupta lui cu Standard Oii, de greutăţile ,,Astrei
Române", de necesitatea capitalului străin în R. Şi m-a autorizat să reproduc
tot. Va fi un articol excelent, şi Hurtig poate să-l anunţe de pe acum
petroliştilor ca să-i îndemne la publicitate.
Sir William Tyrell, şeful inamovibil de la Foreign Office ne va primi luni
la 1. Mă bucur mult de această întrevedere. Am avut o lungă Întrevedere cu
Seton Watson87 care dă un articol despre Anglia şi siguranţa României (arătând
neseriozitatea campaniei Rothermere88) . Mâine la 4 mă primeşte W(ickam) .
Steed, marele jurnalist de la Times, căruia vreau să cer un articol despre partea
pe care a luat-o Anglia la izbânda principiului naţionalităţilor În Orient.
86 George Stroe (1904-?), economist, redactor la ,,Argus".

87
.
R.W. Seton-Watson, istoric britanic cu pseudonimul „Scotus Viator" (Călătorul Scoţian}
considerat ca „cel mai popular şi mai preţuit crainic şi slujitor străin al cauzei independenţei şi
al desăvârşirii unităţii noastre politice" - C. Bodea şi H. Seton-Watson în R. W Seton-Watson şi
Românii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1 988, p. XV.
88 De la lordul Rothermer, conducătorul unui trust de presă de multe ori favorabil Ungariei.
1 72
Mă vor primi de asemeni şefii casei Schroeder ca să-mi vorbească despre

chestia rentelor.
Sper. În sfârşit că voi putea vedea, săptămâna viitoare pe Winston
Churchill şi pe Norman Montaogue!
Col. Stead a văzut pe prietenul său Crawford, şeful marei case de
publicitate, care drept mulţumire că i-am publicat memoriul ne-a promis tot
concursul său. A vrut însă mai întâi lista definitivă a colaboratorilor, pe care
sper s-o pot întocmi până marţi viitoare.
Am primit un singur răspuns la circularele noastre, Ass.Brit.
Manufactures care cere o pagină întreagă şi doreşte să mă vadă. Mă voi duce . . .
d e ce nu ?
Arată te rog această scrisoare lui Hurtig.
Tot ce văd aci mă pasionează. Dar sunt peste măsură de obosit. Gonesc
într-una. Mănânc în grabă. Sforţarea de a vorbi o limbă pe care nu o cunosc
decât pe j umătate sau de a pricepe franţuzeasca chinuită a englezilor sleieşte
nervii.
Din fericire am o odaie de maharadja(h) şi o sală de baie de curtezană
imperială, cu duşuri care ţâşnesc din toate părţile, de sus, de jos şi pe din lături ...
Vă îmbrăţişez pe toţi, dragii mei prieteni din direcţie, redacţie şi
Administraţie (am pus adm. La sfârşit dar am pus un a mare) G.G.
6) 1 0 februarie 1 928, scrisoare cu plic, data poştei din Paris 1 0 februarie

1 928, iar din Bucureşti 1 4 februarie 1 928. Trimisă de G. Gafencu către T.
Pisani:
Hotels St. James & d'Albany
Vineri 1 0 II ( 1 9)28
Am isprăvit cu Anglia. De eri seară sunt la Paris, la susnumitul hotel.
Cred că am făcut treabă foarte bună. Am văzut nenumărate persoane din
lumea financiară, industrială şi politică. Toţi m-au primit cu cea mai
desăvârşită politeţă: amabilitatea britanică întrece cu mult tot ce se poate
închipui pe continent, nu numai la noi unde mojicia domneşte pretutindeni
dar chiar în Franţa şi în Germania.
Am primit din partea multor personalităţi de mâna întâia articole atât de
binevoitoare şi de prietenoase faţă de România încât Legaţia de la Londra a
1 73
rămas uimită. Cred că am găsit „metoda" cea bună ca să mă prezint şi să

vorbesc englezilor. Articolele pe care le-am câştigat astfel vor da ediţii noastre
speciale nu numai un interes economic dar şi o însemnătate politică vădită.
lată câteva nume:
Sir Henri Deterding (petrol) un lung interview.
Sir Frederic Lewis (preşedintele lui Furnes Withya C. - cea mai mare
asociaţie de soc. de navigaţie) un articol de navigaţie anglo-română, mare şi
D unăre.
Sir J. Sandeman Allen (deputat) . Un articol de „amintiri din România" =
posibilitate de dezvoltare economică a României.

Lordul Gainford, preşedintele federaţiei industriei britanice! un lung
articol introductiv la ediţia specială britanică a ziarului ,,Argus"
Mr. Douglas Vickers: interview - metalurgia în România.
Colonel Sir A. Trawor Dawson (membru în consiliul de adm. al Soc.
Vickers - Armstrong lted.) un articol despre metalurgia britanică.
Sir Edgar Jones (preşedinte al asoc. Industriilor de „tinpente" = cred
„cositor" pe rom.) un articol despre viitorul comerţului de cositor Între Rom. şi
Anglia.
Lista continuă:
G.E. Rowland (preşedintele asociaţii inginerilor agricoli şi preşedintele
asociaţii de fabrici de articole agricole) comerţul de articole agricole între R. şi A.
Colonel F. V. Willay (cel mai cunoscut fruntaş al industriei textile de la
B irmingham şi Manchester) „comeq:ul de textile între R. şi A."
Sir N. Guedder (preşedintele soc. Dunlop pentru industria cautciucului) -
un articol despre cautciucuri . . .
(Guglielmo) Marconi (senator italian şi directorul marii soc. britanice de
telegrafie fără flr) un articol despre t.f. f.
Mr. Harrison (preşedintele marelui trust de fabrici de hârtie din Anglia)
un articol despre „posibilităţile dezvoltărei industriei de hârtie în România" .
Gologan, consul onorific al R. la Londra: „comerţul de cereale româneşti
pe piaţa Londrei."
În afară de aceste articole pe care le am cu mine, aştept la Paris încă vreo
patru articole promise cu privire la construcţia navală, la cărbuni, la
elecrticitate, la construcţia de căi ferate şi de material rulant.
Mai am de asemenea cu mine articole importante cu caracter politic sau
teoretic şi anume:
1 74
Confesiuni intre doi mari gazetari.
T.P. O'Connor (decan al Camerei comunelor, luptător irlandez vestit şi

cel mai ilustru jurnalist al M.B.) un articol: ,,Anglia şi România".
I. Wickam Steed, marele ziarist care a condus politica „Times"ului în
timpul războiului, un articol despre: „Viitorul României".
Layton, directorul revistei The Economist, fost reprezentant al Angliei la
Conf(erinţa) intern(aţională) econom(ică) de la Geneva, un articol despre:
libertatea comerţului şi Europa orientală.
Profesorul Evans de la Cambridge. Posibilităţile de dezvoltare ale
României.
Pe toţi aceşti domni i-am vizitat personal, am dejunat de multe ori cu ei
şi am fost nevoit să-i interwiewez de utilitatea colaborării lor.
Cred că această listă poate fi publicată de pe acum, cu menţiunea
introductivă că am părăsit Anglia după o călătorie de studiu şi de informare, cu
următoarele articole etc. etc.
Am vizitat şi discutat de asemeni lucruri interesante cu următorii domni,
care nu trebue să fie mentionati:
' '
Sir William Tyrell, subsecretar de stat la Foreign Office.

Tiarks, director general la Schroeder.
Gairdner şi Dudley Ward, director general şi sub direct(or) . la British
Oversean Bank, şi în fine, last not least:
Norman Montaigue guvernatorul Bank of England.
Voi cuprinde declaraţiile foarte importante ale acestor domni, mai ales
ale celui din urmă într-un articol rezumativ intitulat: „City".
Am luat masa la Wickham Steed cu d. Caclamanos, ministrul Greciei la
Londra, cu care m-am împrietenit şi care mi-a dat documente şi amănunte
interesante asupra împrumutului grecesc.
lată partea redacţională, succesul moral după.
Partea adminis(trativă) o voi scrie în curând lui Hurtig.
Deocamdată 2 vorbe:
Crawford, care la început fa.cea fasoane - multe fasoane - când a văzut
lista numelor, care au scris în adevăr şi ce au scris, mi-a delegat numaidecât un
agent, care mi-a garantat (garanţie morală bine înţeles, dar „englezească") 20
pagini în următoarele condiţiuni: 50 livre pagina - rară commission.
Comisionul îl ridică el pe deasupra. Adică pentru noi, încasare netă 50%. Am
acceptat. La 20 ale lunei trebue să închidă activitatea.
Cu toată dragostea, G. Gafencu.
1 75
7) 1 928, carte poştală ilustrată trimisă din Constantinopole - vedere din

Arnaut Keoi spre Europa cu Bosforul. Ştampila poştală este ilizibilă în privinţa
datei - se văd doar părţile superioare ale cifrelor 2 şi 8 (?). Datarea s-a făcut
după cele două mărci poştale româneşti cu care a fost francată cartea poştală: 1 )
marca poştală de 2 lei, de culoare verde, a emisiunii j ubiliare Regele Ferdinand
cu ocazia împlinirii vârstei de 60 ani, emisă la 1 iulie 1 926 ; 2) marca poştală
,,Asistenţa Socială" de tipul IV, cu valoarea de 25 bani, de culoare neagră, emisă
mai întâi în 1 92 1 şi apoi în 1 928 infirmieră în costum naţional ocrotind un
-
copil şi un bătrân.
Scrisul este cu creionul. G. Gafencu scrie pe româneşte, iar diplomatul
român Edmond Ciuntu în greceşte (cu două greşeli de ortografie) :
Plecăm din Bizanţ spre Ellada. Timp frumos, vânt uşor de Nord. Mâine
acostăm la picioarele Acropolei. Complimente lui Corteanuşi Întregii redacţii.
Cu toată dragostea, G.G. I Foarte frumos este aici (7toA.fl - în loc de !! -
euµopq>n în loc de g Etvm EOw) Ciuntu

- - -
8) 1 7 aprilie 1 93 1 , scrisoare cu plic, data poştei din Paris 1 7 aprilie 1 93 1 ,

ora 1 3 .30. Trimisă de G. Gafencu către T. Pisani:
Hotels St. James & d'Albany
1 7 Aprilie ( 1 9)3 1
Doresc ca mica mea epistolă să va găseasca m momentele cele mai
fericite, adică sub oblăduirea unui guvern Titulescu în sfârşit constituit, guvern
de largă concentrare şi de sinceră colaborare Între Maniu şi Goga, Duca şi
George Brătianu.
Am încercat să urmăresc de aproape evenimentele din România. Mi-a
fost, din nefericire cu neputinţă. Ziarele de aci nu dădeau crizei româneşti decât
importanţa ei internaţională, adică un spaţiu cât mai restrâns: o telegramă în
câteva cuvinte, care se repetă de vreo zece zile şi anunţă că: „M. Titulesco
corupte constituer son gouvernement j usqu'a ce soir. " 89 Nu ştiu dacă această
veste e inspirată de Alecu Hurtig, în orice caz e lipsită de amănunte, de
preciziune şi de . . . confirmare.
89 Dl. Tirulescu socoate a-şi constitui guvernul până diseară.
1 76
Am putut în schimb urmări de-aproape o altă criză, tot atât de

interesantă şi de instructivă, criza spaniolă. Cu atât mai de aproape cu cât
.
Regele şi Regina Spaniei sunt de eri vecinii noştri, vecini de casă şi de balcon.
Nu pot pune capul la fereastră fară să dezlănţui un indescriptibil
entuziasm, deoarece toată Franţa republicană e grămădită în Rue de Rivoli,
aşteptând să zărească printre perdele un cap regal sau cel puţin capul unui
monarhist convins.
În ce priveşte criza noastră, care se desfaşoară ca toate marile episoade ale
istoriei noastre (intrăm sau nu intrăm, vine sau nu vine) cu o enervantă
încetineală, prima mea hotărâre a fost, deîndată ce am aflat prăbuşirea lui
Bonbon, să mă Întorc în ţară. La Viena luasem chiar biletul de întoarcere.
A doua hotărâre a fost însă să-mi văd de treabă şi de drum şi nu-mi pare
rău că am urmat această a doua hotărâre, deoarece am facut o călătorie
minunată, iar criza până azi nu e încă dezlegată.
Acuma, aşi vrea să te rog un lucru. Dacă cumva noul guvern dizolvă
parlamentul şi se vorbeşte de noi alegeri, aşi dori să vezi, din partea mea pe
Maniu sau pe Vaida şi să îi rogi ca să-mi fixeze candidatura în Ardeal. Nu sunt
mulţumit de Fălticeni. Dnii Maniu şi Vaida ştiu greutăţile pe care le-am
întâmpinat acolo. Le vei spune că mă voi Întoarce când mă vor chema
(deocamdată mai am nevoie de zece zile pentru a termina cu pata mea de la
ochi, care a fost operată eri, foarte uşor şi în cele mai bune condiţiuni) .
Bine înţeles că mă pot Întoarce şi mai devreme, dacă e neapărată nevoe.
Azi şi mâine stau în casă. Poimâine mă voi plimba pe cheiuri şi prin
librării pentru a căuta cărţile pe care mi le-ai Însemnat. Dacă doreşti încă ceva
îmi scrii repede la Paris, unde mai stăm câteva zile. De aci ne gândim să
coborâm la Marsilia, Nisa şi să ne Întoarcem în ţară prin Italia de Nord - ca să
schimbăm itinerariul.
Cred că e bine ca Argus să aibă o atitudine de Încredere şi binevoitoare
faţă de guvernul Tit(ulescu) . , faţă de Tit(ulescu) . personal şi faţă de sforţarea
regelui de a potoli luptele de partid. Mai târziu vom vedea. Cu toată dragostea
şi cu cele mai bune sentimente pentru toţi prietenii de la Argus, Andrei,
Melun, Horia, Stroe etc. etc. G.G.
9) 1 8 mai 1 932, scrisoare cu plic. Plecată din Paris, pe 1 9 mai 1 932, data
Poştei de pe ştampilă. Trimisă de G. Gafencu către T. Pisani:
1 77
Paris, Hotel St. James

1 8 Mai ( 1 932)
Dragă Domnule Pisani,
Am văzut pe Rist90 la scoborârea lui din tren. Mi-a zis: „situaţia la d.v. e
gravă, mult mai gravă decât credeam. Am toate actele la mine, pregătesc
raportul şi îl predau mâine la Quai d'Orsay. Nu l-am dat la Bucureşti. Va fi
comunicat acolo prin Quai d'Orsay.
Am expus verbal guvernului român cele constatate şi cele recomandate de
mine. Nu am impresia că am fost prea bine înţeles. Gravitatea situaţii la d.va. e
de altfel mai mult datorită oamenilor decât lucrurilor. Argus mi-a dat cel mai
preţios concurs. Nu am dat nici un interview."
Iţi trimit prin avion aceste declaraţii, pentru informarea d.tale, nu ca
„interview" sau declaraţie.
Aştept ultimii bani ai camaradului Hurtig ca să plec în ţară: Sâmbătă sau
D uminică.
În sfârşit (s-)a arătat soarele!
Salutări la toată lumea.
G.G.
1 O) 2 1 mai 1 932, scrisoare datată în ziua de sâmbătă 22 mai fără trecerea

anului, trimisă din Paris, de către G. Gafencu către T. Pisani. Datarea s-a făcut
pe bază de calendar: ziua de sâmbătă 22 mai fiind doar în anii 1 926 şi 1 937, ori
din context se vede clar că nu este vorba de anul 1 937. Dar credem că este o
greşeală de scriere fiind posibil şi anul 1 929, dar atunci sâmbătă era 23 mai sau
mai curând anul 1 932 şi atunci sâmbătă era 2 1 mai. Or din context şi făcând o
coroborare cu scrisoarea anterioară reiese clar că este vorba de anul 1 932:
Rog pe Mişnea să dea, de urgenţă, această scrisoare ziarului Argus.
În grabă scrisă şi nerecitită!
Sâmbătă 22 Mai
9° Charles Rist ( 1 874- 1 935), economist francez, de nuanţă liberală, specialist în probleme
monetare, profesor la Facultatea de Drept din Paris. În 1 929 a avut misiunea din partea
Societăţii Naţiunilor, unde era expert din anul 1 924, de a pregăti stabilizarea leului. Membru
de onoare al Academiei Române în 1 93 1 .
1 78
Nota de pesimism, de descurajare şi de supărare, pe care Rist şi Auboin

au adus-o din misiunea lor la Bucureşti, s-a răspândit aci, în câteva zile, în toate
cercurile oficiale.
La Quai d'Orsay, unde am făcut mai multe vizite, interesându-mă de
„planul danubian" mi s-a vorbit cu multă îngrijorare de situaţia din România.
Aceiaş îngrijorare a manifestat-o, acum două zile, în termenii cei mai
categorici şi cei mai energici, Tardieu faţă de Mihalache, Într-o convorbire care
a impresionat mult pe prietenul nostru. Tardieu91 a vorbit de uşurinţa şi de
inconştienţa acelor care distrugând creditul la noi împing ţara la dezastru.
„ Franţa, a zis Tardieu, nu mai poate face azi nimic pentru România. În situaţia
în care s-a pus, România nu poate avea alt recurs decât la Societatea
Naţiunilor!" - lăsând să înţeleagă prin aceasta că rolul de „sprij in şi ajutor
amical" al Franţei a încetat şi că începe acum rolul de „control" al Societăţii
Natiunilor,
, ca pentru micile rări învinse, control care nu se exercită în numele
.
unei singure puteri. Ci în numele tuturor şi pentru apărarea principilor de

credit comun întregii lumi civilizate.
În ce priveşte misiunea Rist-Auboin, iată amănuntele care mi-au fost
date, cu toată preciziunea, şi care vor fi completate de altfel, prin cifre şi date ce
vă vor fi trimise direct.
1 . Guvernul român a cerut guvernului francez să trimeată o misiune de
studiu şi cercetare în România. Iniţiativa e de partea guvernului român.
De asemenea şi însărcinarea misiunei s-a făcut însă de guvernul francez
(nu ca pe vremea stabilizării, când Rist a fost cerut de noi Bancei Franţei) .
Rist avea deci de astă dată un caracter oficial, iar raportul său l-a făcut
către guvernul francez, care îl va comunica el, la Bucureşti, însoţindu-l de
„ unele observaţii şi comentarii." Am fost informat că aceste observaţii vor fi
foarte aspre, cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte din raportul Rist (90%!
mi s-a spus) se ocupă cu greşelile de administraţie, de concepţia financiară şi de
gospodărie a guvernului actual, stăruind că situaţia gravă din România nu se
datoreşte decât în mică parte împrejurărilor generale şi În cea mai mare parte
uşurinţei şi dezordinei omeneşti.
9 1 Andre Tardieu (1 876- 1 945), om politic francez, prim-ministru în anii 1 929- 1 930, 1 932, de
mai multe ori ministru.
1 79
În afară de aceste „observaţii'', care vor însoţi raportul Rist, s-a produs de
pe acum un protest diplomatic la Bucureşti, fa.cut de Puaux92 , după ce a
înştiinţat toate celelalte legaţii a statelor creditoare din capitală. Acest protest se
datoreşte faptului că legea de concesiune nesocoteşte statutul B ăncei Naţionale,
prin mai multe articole. În deosebi s-a omis măsura (convenită în mod formal
între M. de Finanţe şi Consilierul Technic) ca legea conversiunei să nu poată fi
opusă Băncei Naţionale în mod obligatoriu, rămânând ca B.N. să ia, în mod
facultativ şi la a ei voinţă, măsurile necesare de amortizare a datoriilor
convertite. În locul acestui articol, convenit de M. de Finante, s-a introdus în
'
lege prevederea că statul va face „anumite compensaţiuni" în favoarea Băncei

Naţionale (Statul, care n-are franc!) , între altele va deschide un cont debitor
Băncii. Adică Bilete de bancă gajate pe semnătura statului - inflaţie - tocmai
ce Statutul Băncei Naţionale a vrut să oprească pentru totdeauna.
Protestul internaţional se bizue pe faptul că statutul B. Naţionale
prezintă caracterul unui angajament internaţional, pe baza căruia s-a garantat
stabilizarea şi s-au fa.cut două împrumuturi de stat.
Pe acelaş motiv se bizue şi protestul personal a lui Auboin, care a remis în
scris B (ăncii) . Naţionale demisia lui, nemai putând lua parte la o operă care a
fost compromisă prin măsuri care nu ţin seama nici de convenţiile comune,
nici de cele mai elementare reguli de finanţă şi de bună gospodărie.
Îngrijorarea şi supărarea celor doi experţi se datoreşte în deosebi faptului
că nimeni, de sus până jos, nu i-a Întrebat, după ce au încheiat lucrările lor „ce
e de fa.cut ? Cum putem îndrepta situaţia ?" şi cu atât mai puţin nu li s-au dat
asigurări că e cineva dispus să ia măsuri de îndreptare. Dimpotrivă, Argetoianu
s-a arătat aproape satisfacut de dezastrul care există complet inconştient de
răspunderea ce apasă asupra lui, şi mai că nu a spus lui Rist (dar i-a dat să
înţeleagă, în mod categoric) : „Dacă nu ne dai bani, ce ai venit să cauţi aicea ?!"
Îngrijorarea lui R(ist) . şi A(uboin) . e cu atât mai mare cu cât sunt
convinşi că în fond Argetoianu urmăreşte un faliment general, în credinţa
nebună, că lumea întreagă merge spre un asemenea faliment, care singur va
putea fi salvator. ( . . . teza oficială germană!)
Şi îngrijorarea lor e mărită şi prin faptul că nimeni nu se opune serios
regimului anarhic Iorga-Argetoianu.
Prietenii noştri au stăruit asupra acestor puncte care pot fi dezvoltate:
92 Gabriel Puaux, ministru al Franţei în România, membru de onoare al Academiei Române

( 1 933).
1 80
Cerem experţi. Ei vin, lucrează, constată, sunt gata să dea sfaturi. Nimeni
nu se interesează de constatările sau de sfaturile lor. Se face şantaj ul clasic: bani
sau nimic. Nu primim sfaturi. Suntem hotărâţi, prin noi înşine, să nu facem
nimic.
Unde mergem? Constatările oficiale sunt împotriva noastră. Situaţia
noastră se datoreşte, după un raport care va fi dat publicităţii, dezordinei,
uşurinţei, incapacităţii cârmuitorilor. Situaţia noastră morală, şi politică, va fi
deci mai rea ca a tuturor celorlalte state, care nu pot plăti, din motive
economice, nu de rea gospodărie.
Rezultat. Control al S.N. şi prăbuşirea prestigiului politic, tocmai în
vremuri de primejdie, când problema revizuirii tratatelor se pune din nou
înainte!
{Sunt informat că pe cale diplomatică ni se vor face asemenea reflexiuni.
În ce priveşte Argusul, urmaţi cu hotărâre campania începută.)
2. Raportul Rist stărue asupra faptului că toate greutăţile monetare prin
care trece piaţa rom. se datoresc greşelilor politice şi administrative, care:
a) au mărit în mod îngrijorător deficitul bugetar, neţinând seama de
legile bugetare şi de normele unei gestiuni de bun simţ.
b) au distrus creditul printr-o legislaţie absurdă. Rezultatul: nimeni nu
mai vinde (Nu se mai plătesc impozitele şi datoriile, banul e nesigur, deci se
păstrează mărfurile) .
c) a încetat exportul de cereale, a început exportul de capitaluri. Semnele
politicei falimentare ce nt urmăreşte (cât am stat în Rom . , îmi zice Rist, am
văzut cum zi de zi se dezvoltau aceste fenomene de faliment, consecinţe logice
ale politicei urmate. Deznodământul vine foarte repede.)
3 . Ocupându-se de faimoasele „reduceri bugetare" raportul arată că ele
nu se traduc de fapt prin economii reale însemnate.
Buget actual: 34 miliarde (25 + regii auton. + cheltuelile prevăzute şi care
se fac din bugetul extraordinar) . În 1 929 Bugetul Popovici 36 miliarde. În
=
'30 bugetul Madgearu a fost redus în cursul anului prin aplicarea legei bugetare
la 36 miliarde cheltuieli efective.
Deci cu toate reducerile grele, draconice, zice Rist, ce s-au fa.cut pe
socoteala funcţionarilor, economiile nu corespund acestei sforţări. Ce s-a redus
într-o parte s-a cheltuit în alta. Acest capitol al cheltuielilor va da loc la unele
precizări - foarte serioase - asupra cărora nu mi s-au putu da, deocamdată,
amănunte.
- {linii trase de către G. Gafencu)
181
Cum ţi-am spus, cifre şi date, culese din raport, vor completa
informaţiile care le dau azi.
Concluzii . . ? Melancolie. Nesiguranţa şi neîncrederea în regimul de azi,
.
care dăinuieşte aci în toate cercurile oficiale, la dreapta ca şi la stânga, se bizue

de pe acum pe tin document oficial şi precis: raportul Rist.
Mi s-a dat a înţelege că dacă Franţa e hotărâtă, în afară de observaţiunile
de rigoare, să e adăpostească de acum în colo, în spatele „autorităţii neutrale" a
Soc. Naţ. - ea nu aşteaptă în schimb o salvare, decât de la o reacţiune internă,
românească - o reacţiune economică şi, fireşte, politică. „Trebue o reacţiune
Poincare! - fără ea sunteţi pierduţi" mi s-a zis cu toată apăsarea. (şi s-a zis şi lui
Mihalache!) Nimeni nu se gândeşte, fireşte, că regimul Iorga-Argetoianu va
putea produce o asemenea reacţiune, care să readucă încrederea internă şi
externă în statul român. „Regimul de azi - mi s-a zis - a compromis înăuntru şi
în afară, creditul financiar şi autoritatea politică a statului. Nimeni nu mai are
încredere în cuvântul statului, fiindcă statul, recte Ministrul de Finanţe, dă
asigurări tocmai ca să nu fle crezut."
Se aşteaptă deci, şi se doreşte aci, o cât mai grabnică schimbare de regim.
Fireşte, nu se va face nici o intervenţie în sensul acesta. Ar fi o greşeală şi o prostie.
Dar de pe acum sunt semne că un guvern care îşi va lua „propriu motu" sarcina de
a pune ordine în gospodărie şi în politică, ar găsi sprijin, fie la Geneva, fie aci.
Formula cea mai simpatică, aci, pare să fle un guvern de concentrare:
naţional-ţărăniştii şi liberalii, cu excluderea tuturor păduchilor.
Îngrijorarea cea mare e însă că „reacţiunea internă" nu va fl destul de
puternică pentru a convinge pe rege şi a impune unirea partidelor mari şi
pentru grabnica lichidare a unui regim şi a unui sistem, care „duce ţara la
dezastru în puţine săptămâni".
I I I I (linii trase de către G. Gafencu)
Nu am redat, în toată această scrisoare decât informaţii, păreri şi sfaturi
ce mi-au fost împărtăşite. Ele te vor ajuta să întreţii focul sacru al ziarului
nostru până la întoarcerea mea. (Plec mâine dimineţa din Paris) . Cred că ar fl
bine să comunici această scrisoare, prin curier, dlui Maniu.
Cu toată dragostea şi cele mai bune sentimente pentru toţi prietenii.
G.G.
1 82
1 ) 3 1 decembrie 1 932 (? Anul ne fiind trecut) , scrisoare trimisă din Paris

de G. Gafencu către T. Pisani:
72, rue de Varenne (Paris)
3 1 Decembrie
La mulţi ani! să trăiască Argus şi toată Redacţia, tot înaltul consiliu de
administra tie!
,
M-am pus aci pe o muncă obositoare şi ingrată: să vizitez personalităţi
mai mult sau mai puţin ilustre! Până acum rezultatul a fost slab. Am avut doar
câteva convorbiri interesante cu Loucheur93 , Nogaro şi câţiva industriaşi. Restul
absent din cauza sărbătorilor. Aranjasem însă, graţie deosebitei amabilităţi a lui
D iamandy94, o serie de audienţe între 1 şi 3 Ianuarie. Deodată, telegramă din
partea lui Hurtig să plec imediat la Berlin. Am încercat să amân. Din nou
telegramă! Plec, dar toată munca mea de aci a fost ridicolă şi zadarnică.
Acuma aş vrea să ştiu de ce plec. Hurtig îmi vorbeşte de graba doctorului
Ruia (?) şi a unui d. Popper, trimis de dnii Melun95 şi Hurtig.
Dacă Doctorul e grăbit face să mă deranjez, dacă însă numai Domnia sa
Poper îmi pricinuieşte aceste belele atunci am să tun şi să fulger la Întoarcerea mea!
În orice caz nevasta la Paris, care împreună cu Magda Sturdza, fata lui
Diamandy, s-au apucat să strângă reclame pe lângă Cory, Citroen şi alţi mari
industriaşi. Dacă va rămâne ceva va fl şi pentru domnul Hurtig! În orice caz e o
concurenţă serioasă pentru a. Lilian, un băiat foarte gentil, recomandat de
Melun, care strânge reclame în case mai puţin luxoase.
N-am scris nimic. Am strâns însă multe, pentru ,,Argus" şi chiar pentru
„Revista Vremii" . Complimente bune şi sincere dlui A., complimente de
asemenea domnilor miniştri, deputaţi şi candidaţi (Măcărescu) care vă ţin de
urât în timpul „situaţilor" .
Cu toată dragostea, G.G.
Miile bons souhaits pour vous deux, Nouchette Gafencu
*
93 Louis Loucheur (1 872- 1 9 3 1 ) , om politic francez, ministru al Muncii şi Prevederilor Sociale

între 1 926 şi 1 930. Î n 1 928 a făcut legea locuinţelor populare.
94 Constantin Diamandy, ministrul României la Paris.
95 Pseudonimul lui Mihail Lungianu, scriitor şi avocat (I 879-1 966).
1 83
1 2) 2 ianuarie 1 933, vedere din Paris - Bouquiniste pe Malul Senei,

ştampila poştei 2 ianuarie 1 933, ora 1 3 .30. Trimisă de Nouchette Gafencu
către familia Pisani. Text în limba franceză:
Dragă Moşule al nostru şi Doamnă Pisani,
Astăzi 1 ianuarie am avut o vreme minunată ş1 m1-am petrecut după
amiaza privind soarele din turnurile Notre Dame-ului. Ca şi noi aţi fi mai
străină Dnă Pisani azi în Paris . . .
Cu prietenie amândorura ş i fi e ca dorinţele voastre s ă s e împlinească
(barem o parte din dorinţe ceea ce este deja bine) .
Cu prietenie amândorura,
Nouchette Gafencu96
*
1 3) 22 ianuarie 1 933, scrisoare trimisă din Paris de G. Gafencu către T.

Pisani:
Paris, Maison de Sante de la Rue Georges Bizet, 23
22 ianuarie 1 933
Iubitule Domnule Pisani,
Azi s-a împlinit o lună de când v-am părăsit, şi mă tem că vor mai trece
încă săptămâni înainte ca să mă pot întoarce. Am fost necăj it, cum ştii, în tot
timpul şederei mele aci, de sănătatea soţiei mele. De altfel, asta a fost şi cauza
nemărturisită a călătoriei noastre. Medicii ne sfătuiau să facem o operaţie, pe
care Nuşeta o amâna din zi în zi, din săptămână în săptămână. În sfârşit,
chiar în ajunul întoarcerei noastre, adică Vineri trecute, în urma unei noi
consultaţii medicale, s-a hotărât să intre la clinica profesorului Gosset.
Operaţia a avut loc eri dimineaţă şi a fost mult mai delicată şi mai dificilă
decât credeam. Gosset, care trece drept cel mai dintâi chirurg al Franţei, a
întrebuinţat tot meşte(şu)gul său, pentru a o reuşi deplin. Medicii sunt
satisfăcuţi de rezultat. Bolnava fireşte trece acum prin suferinţe destul de
grele. E însă îngrijită cu multă pricepere şi multă dragoste de surori de
caritate catolice, şi toată lumea mă asigură, că starea ei, satisfăcătoare azi, se va
îmbunătăţi în curând. Să dea Dumnezeu să fie aşa.
96 Sofia lui Grigore Gafencu, în urma căsătoriei din 12 ianuarie 1 920. Era de origine franceză şi
se numea Blanche Candy. A dovedit un deosebit gust pentru artă în general şi mai ales pentru
sculptură. A scris şi o piesă de teatru intitulată „Charge d'affaire" sau „Une soire bien
tranquille". După trecerea lui Grigore Gafencu în eternitate i-a adus osemintele în fară, precum
şi fabuloasa lui arhivă.
1 84
În asemenea împrejurări îţi poţi închipui că evenimentele politice din

ţară m-au lăsat rece. Partidul nostru a dat o nouă dovadă de „cuminţenie"
politică, adică de lipsă de solidaritate şi de simţ de onoare. Mihalache a
priceput, sper, ce înseamnă să sprijini un înalt funcţionar împotriva colegilor
din guvern şi a autorităţii statului. Dar experienţa ce o câştigă bietul Mihalache
costă scump statului şi partidului. Sunt fericit că am fost departe de aceste
combinaţii, în care, ori ce s-ar fi ales cu mine, nu aveam decât de pierdut.
Acuma sune la mănăstire, în mijlocul Parisului. Am o chilie, de altfel
foarte confortabilă, alături de camera iubitei mele Nuşete. Şi sunt îngrijit şi
veghiat de călugăriţe. Urmând sfaturile dtale, iau lecţii de înţelepciune, Într-o
bibliotecă Întreagă pe care mi-am compus-o, la librarii de-alungul Seinei. Am
cumpărat pe nimic, şi în cele mai frumoase şi vechi ediţii, pe Herodot,
Xenofon, Tacit, Demostene, Horaţ(iu) şi . . . Machiavel. Mă încântă mai ales,
fiindcă e cel mai politic dintre toţi, Aristofan, pe care l-am găsit, într-o colecţie
frumoasă, cu toţi autorii vremii antice.
Ai grijă de ,,Argus-ul nostru" şi gândeşte-te la mine cu aceiaş prietenie cu
care mă gândesc la dta. Cu toată afecţiunea, G.G.
Cele mai bune amintiri şi toată prietenia mea lui Corteanu97,
Daşcovici98 , Horia99, Stroe 1 00, şi celor doi Alex-Hurdig. G.G.
Te rog treci strada Salon, arată Mamei aceste rânduri, şi mai stai de
vorbă cu ea G.
1 4) 2 1 octombrie 1 937, scrisoare a lui T. Pisani către G. Gafencu:

Iubite Ole Gafencu,
Cu adâncă părere de rău că te-am pus în încurcătură cu articolul
„Expoziţia din Paris", nevastă-mea îşi retrage articolul, rugându-te să nu-l mai
publici.
Hotărârea nevestei mele este irevocabilă.
Al Dumitale cu toată prietenia
97 Andrei G. Correanu (1 879-?), avocat şi publicist, fost secretar general la Ministerul de Interne,
în 1 9 1 8, iar în 1 93 1 deputat de Roman din partea Uniunii Naţionale. Colaborator la ,,Argus".
98 Neculai Daşcovici ( 1 888-1 969), profesor de drept internaţional public la laşi. Director la
„Dacia" şi „Argus".
99 Georges Horia (1 894-?), secretar de redacţie la Argus.
100
George Stroe ( 1 904-?), economist, redactor la Argus.
185
T. Pisani
2 1 oct. 1 937
1 5) 27 Decembrie 1 938 - urări pe carton şi plic cu antetul Ministerul

Afacerilor S trăine. Cabinetul Ministrului. Către Domnul şi Doamna T. Pisani.
D actilografiat:
S timate şi iubite Domnule Pisani,
Prietenia şi inima Dvs. fiind pentru mine un sprijin vechi şi încercat sunt
mai de preţ ca orice floare nouă.
Grigore Gafencu.
27 Decembrie 1 938.
1 6) 1 ianuarie 1 939, scrisoare de la mama lui Grigore Gafencu, Raluca

Gafencu, către Dna Pisani:
1 ianuarie 1 939
Dragă Mme Pisani,
Îţu mulţumesc de mii de ori pentru frumosele urări şi cuvinte bune care
îm dai în aceste zile! Din totu sufletul doresc anu bun şi sănătate iubitului
nostru Prietenu Dlui Pisani şi deliciosei şi drăguţei Domnei Pisani.
Mulţamim cu toţii p(entru) bunul cataifl D umnezeu să deie un anu de Pace şi
unire(?) !
Cu tote afecţia Vă îmbrăţişezu pe amândoi. Ral(uca) . Al Gafencu
1 7) 9 noiembrie 1 94 1 , scrisoare a lui T. Pisani către G. Gafencu:

S timate Ole Gafencu
La ultima noastră întâlnire m-ai Întrebat ce înţeleg cu rugămintea ce ţi-am
făcut, îndată după sosirea dumitale de la Moscova, „să-mi regulezi situaţia".
Ţi-am răspuns lămurit: să mi se dea cele 1 . 500 de acţiuni ,,Argus" şi să
mi se dea preavizul legal.
Pentru acţiuni mi-ai spus că ai să mi le dai chiar dumneata.
Pentru preaviz nu mi-ai dat nici un răspuns. Iţi spun acum că lui Horia i
s-a recunoscut, la plecare, un preaviz de douăspreze luni. Lui Manta, pentru
şease luni de secretariat, i-ai recunoscut chiar dumneata, şease luni de preaviz.
1 86
De la întâlnirea noastră au trecut zece zile şi nu te-am mai văzut.

Acum aflu că vrei să pleci Mercurea viitoare în Elveţia. Mai sunt 3-4 zile.
Pleci fără „să-mi regulezi situaţia" şi cu leafa neplătită pe o lună şi jumătate ?
Te-am căutat azi acasă. Nu te-am găsit.
Îti las această scrisoare.
,
Al D tale
T. Pisani
9 Novembrie 1 94 1
Bucureşti
1 8) 1 O noiembrie 1 94 1 , scnsoare în plic. Pe plic şi pe hârtie antetul

jurnalului Timpul. Trimisă de G. Gafencu către T. Pisani:
10 No(i)embrie ( 1 94 1 )
Iţi răspund în scris deoarece sunt ocupat azi la 1 2 Y2 . Mâine te voi vedea
ca să-ţi dau şi lămuriri verbale.
1 . Nu mai plec M (i)ercuri
2. Când mi-ai vorbit de cele două condiţii ale dtale, ţi-am spus că sunt de
acord. Am rămas de acord.
Scrisoarea pentru transferarea acţiunilor e gata, redactată şi semnată. Ţi
se va remite împreună cu acţiunile, care vor fi ştampilate azi sau mâine. Raţiu
se ocupă cu aceasta. Vei primi şi o confirmare pentru plata preavizului.
Pe mâine
Şi cu toată prietenia
G.G.
Scrisori nedatate:
1 9) Pe un carton cu antetul Argus, direcţia:

Te rog să vii numaidecât la noi la redacţie. Am fost enervat ieri, şi
deoarece gestul d.tale m-a supărat, am avut o ieşire care nu este nici în
obiceiurile nici în temperamentul meu şi pe care o regret în mod foarte sincer.
1 87
O căsnicie redacţională nu poate fi deslegată prin divorţ la prima mică

neînţelegere. Te rog deci să primeşti explicaţiile şi scuzele mele şi să te Întorci
numai decât, cu atât mai mult cu cât ni se impune datorie solidară să apărăm
pe Domnul A. (Corteanu) de atacurile Cuvântului.
Cu toată prietenia, G.G.
20) Felicitare de Crăciun şi Anul Nou, scrisă de Nouchette Gafencu,

iscălită şi de Grigore Gafencu. În plic: Monsieur et Madame T. Pisani, en viile:
La mulţi ani din toată inima pentru prietenii noaştri amândouă.
Nouchette G., Grigore
2 1 ) Scrisoare pe hârtie cu antetul Argus, fiind tipărit anul 1 93 . . . Trimisă

de G. Gafencu către T. Pisani
Te rugăm cu toţi să te Întorci la redacţie unde te aşteptăm cu nerăbdare şi
cu toată dragostea. Avem de altfel şi o mare veste să-ţi anunţăm.
Eu personal mă oblig să apăr de acum înainte interesele ziarului cu toată
străşnicia şi să renunţ la liniştea mea sufletească - care recunosc că poate
exaspera pe cei mai inimoşi dintre prietenii mei.
Nu mă pot corija însă dacă nu eşti alături de mine, ca să constaţi
progresele.
Cu toată dragostea şi nerăbdarea, şi exasperat de plictiseala singurătăţii şi
de lipsa sfaturilor şi a dojenilor d. tale prieteneşti.
Te îmbrăţişez şi te aştept,
Grigore Gafencu
22) Scrisoare pe o coală de hârtie. Trimisă de G. Gafencu către T. Pisani:

Soţia mea şi eu mulţumim de o mie de ori Doamnei Pisani şi dumitale
pentru strălucita traducere a . . . . . . (? indescifrabil)
Îţi trimit un articol după un an pe care nu-l prea iubeşti, corectează
totuşi, te rog, şi trimite la ziar, fiindcă eu lipsesc azi după masă.
Cu toată dragostea, G.G.
1 88
23) Bilecel de hârcie crimis de G. Gafencu căcre T. Pisani:

'
Corectaţi. - rog pe d. Pisani să aranjeze. Scris într-o noapte de nesomn

după o şedinţă istovitoare. I (Ţin la acest articol) (şcers cu tuş negru)
24) Bilecel de hârtie crimis de G. Gafencu căcre T. Pisani:

'
Dragă dle Pisani, am scris azi dimineată o scrisoare violentă băetilor,

' '
pentru că mi-au crâncit două articole unul peste alcul la pag. III, rară a anunţa
nimica în pag. 4a. Am fose foarte supărat toacă ziua, căci pun foarte muică
inimă la redactarea acestor articole. Te rog ai grijă să-mi pue art{icolele) .
vii coare la loc bun şi spune-le că supărarea începe să-mi treacă . . .
25) Un articol, manuscris al lui G. Gafencu:

Am fost întrebaţi, în mai mulce rânduri şi din mai mulce părţi, de ce la
dureroasele frămâncări ale presei noascre ,,Argus" nu zice nici un cuvânt ?
Ce ar putea zice ,,Argus"? Căutăm, uluiţi, la un schimb neîntrerupt - zile,
săptămâni şi luni întregi - de învinuiri, insulce, ofense grave care a dus şi nu
putea să nu ducă la acre de violenţă a căror victime, cele mai de plâns, nu sunt
cei căzuţi - către cari, să îndreaptă de altfel, toacă compătimirea noastră
omenească - ci publicul cicitor, în care să nărue orice încredere şi orice respect
pencru cuvântul cipăric.
De aceia nu ne-am mai încumecat să „procescăm cu indignare".
Ne întrebăm doar, cu adâncă îngrijorare, unde mergem ?
Nu trebuie, în zilele grele prin care trecem, o presă care, fle de „dreapta",
fle „de stânga" să se strângă cu aceiaş râvnă în j urul ideii de ordine şi a ideii
naţionale - două gânduri şi două năzuinţi care nu se pot despărţi în vremi de
criză.
Ne trebue o presă care să-şi apere libertatea faţă de cârmuire şi să-şi
impue măsura faţă de public.
Noi suferim cenzura de sus şi nu suferim nici o constrângere lăuntrică.
Am renunţat la libertatea ideilor. Ne mângâiem cu licenţa cuvintelor.
Să nu ne mirăm dacă la întinarea dezordinei, care ne înconjoară de
pretutindeni, contribuie mai mule ca orice cuvântul tipărit rară mândrie şi rară
îngrădire.
1 89
26) Articol semnat Esmee Gafencu, manuscris:
D repturi şi simţăminte
Unele feministe fac o vină franţuzoaicelor că sunt prea moi şi nu cer cu

mai multă tărie drepturi civile şi sociale.
- Nu e o ruşine, strigă ele, că turcoaicele au libertăţi pe care voi, biete
femei franceze, nu le-aţi câştigat încă ?
Se observă totuşi, că acestea chiar fără drepturi, nu s-au lăsat să fie închise
în haremuri şi dacă femeile turce s-au revoltat, ele aveau, fie vorba Între noi,
mare dreptate.
Îmi pun întrebarea: sunt turcii mai autoritari decât francezii? S au
franţuzoaicele au plisc şi unghii mai ascuţite decât turcoaicele? Oricum ar fi,
femeile au avut totdeauna în Franţa un loc de frunte. Ele au făcut din Jeanne
d'Arc eroina lor simbolică şi Sfânta Genevieva e patroana Parisului a cărui
catedrală, „Natre Dame", e închinată Sfintei fecioare . . . În politică, în arte şi
chiar în ştiinţe - vedeţi în zilele noastre pe doamna Curie - Franţa a primit şi a
suferit înrâurirea femeilor ei. În istoria sa reginele joacă un mare rol şi de la
doamna de Stael până la Colette, le vedeţi strălucind în literatură. Şi nu de ieri
dăinuie această înrâurire a lor. Istoria ne aduce încă aminte, ţâşnind din fundul
galiei, faimoasa ceartă dintre reginele merovingiene, Fredegonda şi Brunchaut,
care încă pe vremea aceea aveau darul să aducă ploaie sau timp frumos.
Mie îmi pare că francezul modern tinde mai degrabă să lase deschisă de
perete porţile haremului şi că problema se pune pentru femei, nu cum să iasă
de acolo, ci cum să rămână. Băgati bine de seamă, numai frantuzoaicelor
' , le e
neplăcut să amestece pe j udecător, pe avocat, magistratura în afacerile lor
sentimentale, de esenţă atât de gingaşă. Din nenorocire multe femei sunt atât
de puţin practice , că deşi au marele folos de a se putea apăra cu legea, asta nu le
mângâie, câtuşi de puţin, de cruzimea de a fi nevoite să o cheme în ajutor
împotriva aceluia pe care l-au ales din dragoste.
Unele femeniste povăţuiesc adesea pe femei să dea inteligenţei lor o
formă bărbătească.
Să se deosebească de bărbati,, nu să le semene, trebuie să tindă ele. Lumea
are nevoie ca femeile să se dezvolte din plin şi armonios , pe calea femenităţii,
pentru a crea o mare linie de inteligenţă omenească, linie care mergând de la A
1 90
la Z ar pleca de la nemărginitul „duios" ş1 ar aj unge până la nemărginitul

„
„tare .
Înrâurirei, dulce şi duioasă, pe care a avut-o mama în copilăria lui, va face
mai târziu dintr-un bărbat un prieten sau un duşman al femeii.
Stă în puterea voastră, femei, voi care creşteţi generaţiile, să luptaţi cu
mintea şi să învăţaţi pe copii voştri, din cea mai fragedă pruncie să nu fie mici
brute - brutele care mai târziu vă vor sili să vă apăraţi împotriva lor, cu aceste
arme, atât de şubrede în mâna femeii: „drepturi sociale sau civile" care dacă pot să
le apere materialiceşte, nu le apără singurul şi adevăratul punct simţitor - inima.
Dumnezeu a dat femeii o menire. Trei miliarde de oameni trăiesc pe
pământ. Generaţiile trec repede. Femeile sunt acelea care Întreţin şi pun la loc,
fără încetare, ceea ce boala, timpul şi moartea nimicesc. E o grea sarcină ce se
face în suferinţă şi în uitare de sine. Cine vorbeşte de egalitatea între sexe?
Veţi zice, poate, „dar mai sunt şi celelalte, acelea care rămân nemăritate,
acelea care nu fac copii . . . ". N-are a face, sunt excepţii care adeveresc regula. Şi
bărbaţii au excepţiile lor, care adeveresc regula. Dar nu se poate vorbi la plural
de o problemă care cere să fie cercetată la singular.
Femenistele au fa.cut mult şi trebuie să le fim recunoscătoare. Au deschis
porţile haremurilor, au dat drumul acelora care aveau nevoie de aer, au sărit în
ajutorul celor oropsite, a căror inteligenţă se înăbuşea în această atmosferă
înecătoare, au îngăduit femeilor să mănânce şi ele roade din pomul ştiinţei. Îmi
aduc aminte, şi o spun cu puţină teamă, că Dumnezeu oprise chiar pe Adam
de a se atinge de acest pom.
Dar femenistele să nu se supere, dacă în Franţa şi în alte ţări, câteodată în
fundul haremurilor, ale căror porţi sunt acum deschise, femei sfioase au mai
rămas . . .
A, dacă femenistele le-ar fi putut dezbăra ş i de această rea deprindere,
dacă le-ar fi fa.cut să nu mai fie simţitoare la toate, să nu mai pună la inimă
toate, să nu se mai frământe de o nepăsare, de o privire rea, să nu mai simtă că
totul s-a sfârşit pentru ele, că nu mai pot trăi, că nu mai pot respira îndată ce se
depărtează bărbatul pe care l-au ales. Atunci desigur femenistele ar câştiga în
toate sufragiile.
Dar va� , dragostea nu se lasă biruită atât de uşor. Ea îşi bate joc de legi,
fiindcă e înarmată, până în dinţi, cu săgeţi.
Esmee Gafencu.
191
TREI CONACE BOIEREŞTI LA O RĂSCRUCE A ISTORIEI.
DESTINUL UNOR REŞEDINŢE ARISTOCRATE ÎNTRE
ANII 1 945 ŞI 1 9 55
Dr. Narcis Dorin Ion
După instaurarea primului guvern dominat de comunişti şi condus de dr.

Petru Groza, la 6 martie 1 94 5 , era foarte clar pentru mulţi dintre reprezentanţii
aristocraţiei române că viitorul lor va sta sub semnul incertitudinii şi vor trebui
să suporte consecinţele unor măsuri populiste menite să aducă popularitate
noilor guvernanţi. Cum guvernul Groza era reprezentantul declarat al clasei
muncitoare şi al ţărănimii, situaţia clasei burghezo-moşiereşti nu putea decât să
se înrăutăţească. Iar semnalele împotriva moşierilor şi proprietarilor de pământ
şi fabrici au început să devină din ce în ce mai stridente, guvernul organizând o
campanie de presă cu ţintă precisă: discreditarea clasei proprietarilor de orice
natură, a căror bogăţie trebuia expropriată şi împărţită clasei muncitoare şi
ţărănimii.
În aceste condiţii, o măsură de repartizare a pământurilor către alte
categorii sociale, cum a fost reforma agrară din anul 1 945 - a cărei necesitate
istorică nu poate fi contestată - a fost pregătită printr-o violentă campanie de
presă. Ziarele dirijate de Partidul Comunist („Scânteia" şi „România Liberă", în
special) din anii 1 944- 1 945 abundă de articole a căror vehemenţă nu îşi găseşte
acum decât o explicaţie istorică: opinia publică trebuia pregătită şi incitată
împotriva reprezentanţilor „burghezo-moşierimii", care trebuiau închişi şi
eliminaţi din viaţa publică, iar averile lor confiscate şi împărţite Întregului popor.
Lucru care s-a şi întâmplat, o întreagă elită politică, militară, culturală şi
economică a României fond exterminată în închisorile regimului comunist, doar
în virtutea unei absurde „lupte de clasă", al cărei rezultat final era construirea
societătii egalitariste de tip comunist. Modelul sovietic a fost urmat întocmai: toti
, , '
miniştrii şi demnitarii vechiului regim capitalist din România au fost încarceraţi

în închisorile de tristă amintire (Sighet, Jilava, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat,
Piteşti) , o infimă parte dintre ei rezistând regimului carceral comunist.
1 93
Narcis Dorin Ion
Prima masura pentru distrugerea elitei politice, economice, militare şi

culturale a vechii Românii a fost de natură punitivă: arestarea opozanţilor
regimului comunist, de orice culoare politică ar fi fost, pe baza unor procese
înscenate, care s-au finalizat prin condamnări la moarte, închisoare pe viaţă sau
timp de decenii. Motivele arestărilor erau din cele mai diverse: pretinse crime de
război (procesul mareşalului Ion Antonescu şi al membrilor guvernului său - mai
1 946) , sabotaje economice (procesul industriaşilor Max Auşnit şi Nicolae
Malaxa - 1 948) , comploturi împotriva siguranţei naţionale şi a regimului
comunist (procesul membrilor Partidului Naţional Ţărănesc, în frunte cu Iuliu
Maniu) , spionaj în favoarea unor puteri străine, opoziţie faţă de colectivizarea
agriculturii, rezistenţa armată în munţi împotriva regimului (procesul
generalului Nicolae Macici) , activitatea politică din perioada interbelică
(procesele tuturor miniştrilor şi politicienilor dintre anii 1 9 1 8- 1 944) ,
naţionalism declarat (procesul ziariştilor naţionalişti, în frunte cu Pamfil
Şeicaru, ori cazul Lucreţiu Pătrăşcanu, de pildă) , rezistenţă prin cultură
(procesul Noica-Pillat) .
O altă măsură luată împotriva reprezentanţilor burghezo-moşierimii a
fost diminuarea bazei lor economice, prin reducerea suprafeţelor tuturor
moşiilor {în urma reformei agrare din 23 martie 1 945) şi apoi lichidarea
tuturor averilor elitei aristocratice româneşti, prin exproprierile din martie
1 949, când mii de moşii şi conace au fost confiscate, iar proprietarii au fost
alungaţi din case, forţaţi să se mute în domiciliu obligatoriu sau aruncaţi în
închisori, unde şi-au sfârşit viaţa.
Pentru a cunoaşte exact dimensiunile acestor proprietăţi funciare rurale
ale marii aristocratii, în perioada 25-3 1 ianuarie 1 948 noile autorităti
) )
comuniste au organizat un recensământ al populaţiei şi al proprietăţilor

agricole, recensământ pe care propaganda oficială l-a motivat prin necesitatea
înfaptuirii unor „reforme" sociale în favoarea ţărănimii şi a clasei muncitoare 1 •
Propaganda noului regim nu i-a putut convinge pe ţărani, mulţi dintre ei
dându-şi seama că se pregătea confiscarea terenurilor agricole aparţinând
tuturor categoriilor sociale şi înfiinţarea cooperativelor agricole de producţie
după modelul colhozului sovieţic. Reacţiile adverse din partea celor deposedaţi
au început imediat, Inspectoratul General Administrativ Craiova semnalând că
„odată cu primele măsuri de recensământ şi înregistrarea pădurilor, fa.cute de
1 Vezi, pe larg, Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Popularii Românii

1948-1950: transformări instituţionale, Bucureşti, Editura Bic Ali, 2005, p. 467-470.
1 94
Trei conace boiereşti la o răscruce a istoriei.
organele silvice, s-a început un curent masiv de tăieri de lemne de teama de a

nu li se lua pădurile"2 •
Primul exemplu notabil în domeniul exproprierilor a fost dat cu familia
regală a României, imediat după abdicarea forţată a regelui Mihai I, la 30
decembrie 1 947, act consumat la palatul Elisabeta din Bucureşti. La 27 mai
1 948, prin Decretul nr. 38 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii
Populare Române, în temeiul Deciziei Consiliului de Miniştri nr. 778 din 22
mai 1 948, „statul român este de drept reintegrat pe aceeaşi dată în deplină
proprietate a tuturor bunurilor ce constituiau Domeniul Coroanei şi a celor ce
erau folosite sau administrate sub denumirea de Casa Regală, împreună cu întreg
inventarul viu şi mort"3. Articolul 2 al Decretului prevedea că „toate bunurile
mobile şi imobile, care la data de 6 martie 1 945 se aflau în proprietatea fostului
rege Mihai I ori a altor membri ai fostei familii regale, trec pe aceeaşi dată în
proprietatea statului român. Orice acte de dispoziţie sau de constituire de
drepturi reale asupra acestor bunuri, intervenite după data de 6 martie 1 945,
sunt nule de drept"4•
D upă exproprierea bunurilor familiei regale a venit rândul proprietăţilor
moşierimii române, operaţiunea debutând printr-o acţiune de depistare a
proprietarilor de terenuri agricole de 50 ha şi mai mari existenţi în ţară. După
prima etapă a naţionalizării principalelor mijloace de producţie prin decretul din
1 1 iunie 1 948, Direcţia Circulaţiei Bunurilor Imobile Agricole şi Deplasării
Populaţiei Rurale din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a cerut - la 24 iunie
1 948 - serviciilor agricole judeţene, prin ordinul circular confidenţial nr. 6 1 7884,
să-i trimită până la 5 iulie 1 948 tabele nominale cu toţi proprietarii de terenuri
agricole cu exploatări de 50 ha sau mai mari de pe raza j udeţului respectiv, cu
indicarea pământurilor pe ramuri de folosinţă (arabil, fâneţe, păşuni, livezi,
grădini, orezării, bălţi neproductive) 5 • Conform datelor centralizate, în noiembrie
1 949, în România existau 7.703 proprietăţi particulare de 50 ha şi mai mari, cu
un total de 1 .0 1 3.46 1 ha, din care: 289.333 ha arabile, 1 07. 1 28 ha fâneţe,
7 1 . 509 ha păşuni, 5 .964 ha vie, 8.886 ha livezi, 3.620 ha grădini, 468.622 ha
păduri, 36.295 ha bălţi şi 22. 1 04 ha neproductiv6 •
2 Ibidem, p. 469.
3 „Monitorul Oficial'', Partea I A, nr. 1 2 1 , 27 mai 1 948.
4 „Monitorul Oficial'', Partea I A, nr. 1 2 1 , 27 mai 1 948.
5 Dumitru Şandru, Decretul 8311949, în ,,Arhivele Totalitarismului", I, nr. 1 / 1 993, p. 1 33.
6 Ibidem, p. 1 34.
1 95
Narcis Dorin Ion
După identificarea proprietăţilor rurale, Ministerul de Interne a emis

ordinul telegrafic nr. 1 20.600 către Legiunile de jandarmi din ţară prin care li
se cerea să Întocmească tabele cu moşierii, marii comercianţi şi speculanţi şi
marii bogătaşi din raza lor de acţiune7. Au fost, astfel, identificaţi toţi moşierii
şi proprietarii din mediul rural sau urban împotriva cărora s-au îndreptat
măsurile punitive şi de expropriere a averilor pe tot cuprinsul ţării. „Planul de
acţiune privind lichidarea proprietăţii moşiereşti" a fost tema preferată a
discuţiilor din cadrul Secretariatului C.C. al P . M . R în două şedinţe succesive
din 1 5- 1 7 şi 2 1 februarie 1 949. Cu acel prilej , Miron Constantinescu a dat
tonul atacurilor împotriva marilor proprietari din ţară şi a reşedinţelor boierşti,
considerate cuiburi ale reacţiunii: „Dar să nu uităm că fiecare conac boieresc
este un centru activ de duşmani, când în fiecare sâmbătă sau duminică se fac
adunări la care vin oameni de la Bucureşti şi agenţi anglo-americani. De aceea,
rolul lor politic şi posibilităţile economice pe care le mai au ca avere mobiliară:
aur, bijuterii, covoare etc sunt însemnate" 8 •
Pentru preluarea proprietăţilor funciare rurale de 50 h a ş i a fermelor
model care nu fuseseră expropriate prin reforma agrară din 1 945, a fost emis
Decretul nr. 83 din 3 martie 1 949, publicat pe prima pagină în „România
Liberă" sub titlul Exploatările agricole moşiereşti şi fermele model au trecut în
proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor. Conform articolului 2 al
Decretului, treceau în proprietatea statului „exploatările agricole moşiereşti care
au fa.cut obiectul exproprierii potrivit legii nr. 1 87/ 1 945 şi fermele model
constituite prin efectul aceleiaşi legi, cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri,
aparţinând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se află" 9•
În acelaşi scop al exproprierii tuturor moşierilor din ţară - socotiţi de
propaganda oficială „duşmani de clasă" - a fost constituită la Ministerul
Agriculturii o comisie de preluare a terenurilor, prezidată chiar de Vasile Vaida,
ministrul Agriculturii, şi compusă din câte un reprezentant al Partidului
Muncitoresc Român, Confederaţiei Generale a Muncii, Ministerului de Interne
şi Ministerului de Finanţe. În fiecare judeţ s-au constituit comisii j udeţene -
compuse din secretarul organizaţiei j udeţene P.M.R, delegatul sindicatului
agricol, prefectul j udeţului şi directorul serviciului agricol j udeţean - care aveau
7 Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. , p. 485.

..
8 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare AN.l.C.), fond C.C. al P. C.R - Cancelarie,
dosar 1 5/ 1 949, apud Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. . , p. 486.
.
9 „România Liberă" din 3 martie 1 949.
1 96
Trei conace boierefti la o răscruce a istoriei.
sarcina să coordoneze preluarea bunurilor ce intrau sub incidenţa decretului

83/1 949. Exproprierea efectivă a tuturor moşierilor din ţară a început în noaptea
de 1 spre 2 martie 1 949, după un scenariu bine pus la punct de către noile
autorităţi comuniste. S-au dat dispoziţii şi instrucţiuni de aplicare a decretului de
expropiere care au mers până la detaliu: de pildă, moşierii expropriaţi şi alungaţi
din casele lor puteau să îşi ia la plecarea în domiciliu obligatoriu doar bunuri de
uz personal şi casnic (îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie de corp şi pat) .
Dispoziţiile diabolice ale comuniştilor au mers până acolo încât fiecărui membru
de familie expropriată îi era alocat un anumit număr de lucruri personale pe care
şi le putea lua în pribegie: cinci cămăşi, cinci indispensabili, trei pijamale, trei
rânduri de haine şi două perechi de încălţăminte 1 0 •
Mărturiile celor care au fost expropriaţi şi alungaţi din casele lor în acel
martie cumplit sunt zguduitoare. Redăm, pe larg, mărturia lui Christo
Stergiopol, administratorul moşiei de la Iveşti (judeţul Tecuci) a Elenei
Grigorescu, soţia generalului Eremia Grigorescu: ,,În ziua de 2 martie 1 949, pe la
orele 3.30 dimineaţa, am fost deşteptat de primarul comunei Iveşti, venit la
sediul administraţiei moşiei unde locuiam şi eu, însoţit de încă trei civili de la
P.M.R. Tecuci şi un miliţian, care mi-au pus în vedere să predau imediat
Întreaga administraţie, inventarul mobil şi imobil, producte, animale etc. , şi că eu
urmează să părăsesc administraţia, locuinţa şi localitatea, lucru pe care l-am fa.cut,
oprindu-mi-se şi tot inventarul meu propriu, compus din mobilier casnic,
îmbrăcăminte ale mele şi ale familiei mele, alimente, diferite producte agricole şi
animale etc., aparţinând mie personal, nepermiţându-mi-se a lua cu mine - în
scurtul timp de 1 5 minute ce mi s-a acordat - decât o mică valiză cu puţine
obiecte şi cu una cuvertură şi m-au transportat la o staţie C.F. R., spre îmbarcare
în tren. M-am supus, am predat cheile de la administraţie, le-am atras însă
atenţia că la locuinţa moşiei, pe care o administrez, locuiesc şi eu şi unde am
inventarul meu şi al familiei mele, dar nu au ţinut cont de acest protest,
spunându-mi că se va inventaria şi păstra totul intact" 1 1 • Toate demersurile sale
de a-şi recupera bunurile personale au rămas rară nici un rezultat.
Aceeaşi situaţie s-a întâmplat şi la conacul familiei Manoliu-Teţcanu din
comuna Zvoriştea (judeţul Botoşani) , proprietarului Grigore Manoliu-Teţcanu
nepermiţându-i-se nici măcar să îşi ia lucrurile personale şi obiectele de strictă
10Nicoleta Ionescu-Gură, Stalini:zarea României. . . , p. 493.

11A.N.I.C., fond Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Reforma Agrară 1 945 Centrala,-
dosar nr. 20/ 1 949, f. 35, apud Nicoleta Ionescu-Gură, Stalini:zarea României„ . , p. 492.
1 97
Narcis Dorin Ion
necesitate - „astfel că am rămas gol, rară îmbrăcăminte, rară plapumă, rară

saltea, pernă şi celelalte necesare. Intervenind chiar atunci printr-o cerere la
Prefectura Dorohoi, mi s-a comunicat că probabil se va întruni o comisie care
va restitui aceste lucruri" 12• Adresându-se direct ministrului Agriculturii pentru
a-şi recupera bunurile personale de strictă necesitate („un palton blană, două
costume haine, două perechi pantofi, trei cămăşi de zi, trei cămăşi de noapte,
trei chiloţi, patru cravate, şase perechi ciorapi, o plapumă, o pernă, o saltea cu
cearşafurile lor, de asemenea actele personale ale mele ce am avut în sertarul
biroului, împreună cu un ac de cravată") , Grigore Manoliu-Teţcanu a primit
următorul răspuns: „Cererea este tardivă, bunurile rămân preluate, fiind în
prezent repartizate conform circularei nr. 566. 5 1 5 din 1 1 octombrie 1 949".
După expropriere, bunurile inventariate din fostele reşedinţe boiereşti au
fost repartizate conform circularei din 4 mai 1 949 a Ministerului Agriculturii:
bunurile cu caracter agricol au fost predate Gospodăriilor Agricole de Stat, pe
bază de proces verbal; diferite bunuri de patrimoniu, ca piese de mobilier,
instrumente muzicale, tablouri covoare, lucrări de artă decorativă care se aflau
în conacele sigilate sau la reşedinţa de judeţ trebuiau preluate de Comitetul
Provizoriu al judeţului respectiv şi repartizate unor instituţii locale (şcoli,
primării, biblioteci) sau culturale (muzee) , cu înştiinţarea Ministerului Artelor,
în timp ce aurul, argintăria, pietrele preţioase şi banii expropriaţilor au fost
predate Băncii de Stat a Republicii Populare Române. La Ministerul Artelor s-a
constituit un depozit de obiecte de patrimoniu (pictură, sculptură, artă
decorativă) , cele mai valoroase lucrări de artă fiind predate Pinacotecii
Nationale a Muzeului de Artă al R.P.R. , deschis în 1 950: 1 53 lucrări de
'
pictură, 52 lucrări de sculptură 13 •

Ş i pentru reşedinţele familiei regale române (Castele! Peleş, Pelişor ş i
Foişor din Sinaia, castelul Bran, palatele Cotroceni, Regal, Kisseleff ş i Elisabeta
din Bucureşti, palatul din Mamaia, castelul de la Săvârşin, palatul din Curtea
de Argeş, conacul din Copăceni, castelele de vânătoare din Lăpuşna şi de la
Poiana Iţcani etc) s-a constituit o comisie de inventariere a bunurilor culturale
şi operelor de artă găsite în aceste palate, comisie prezidată de academicianul
George Oprescu, dar cu toate acestea multe dintre valorile de patrimoniu au
fost distruse sau înstrăinate cu bună ştiinţă. Exemplele în acest sens sunt
grăitoare şi dureroase.
12
Ibidem, f. 27, apud Nicoleta Ionescu-Gură, Staliniz;area României„ . , p. 493-494.
13 Nicoleta Ionescu-Gură, Staliniz:area României. p . 495.
. „
198
După realizarea inventarului bunurilor din fostele reşedinţe boiereşti,

Secretariatul C.C. al P.M .R. a discutat - în şedinţa din 1 8 octombrie 1 949 -
repartizarea conacelor expropriate către diferite ministere şi instituţii. Astfel,
Ministerului Agriculturii i-au fost repartizate circa 5 .000 de conace şi clădiri,
care au fost transformate în sedii ale Gospodăriilor Agricole de Stat şi ale
Gospodăriilor Agricole Colective. Restul de 1 .3 1 7 conace care nu au fost
afectate Gospodăriilor Agricole au fost repartizate astfel: Comitetelor Provizorii
(377 clădiri) , cămine culturale ( 1 32 conace) , şcoli (86) , grădiniţe şi creşe (SO) ,
maternităţi (20) , dispensare umane şi veterinare (90), case de odihnă (3 1 ) ,
spitale ş i sanatorii T.B.C. (33), sedii pentru instituţii ş i organizaţii de masă
(320) , diverse ( 1 78) 14• În urma decretului nr. 83 din martie 1 949 în România
au fost expropriate 6.675 moşii cu un total de 464. 1 42, 29 ha teren, din care
25 1 .065 ,42 ha teren arabil, 1 1 4.752, 1 7 ha pădure şi 98.324,7 ha păşuni,
fânete, vii, livezi, orezării şi bălti 15.
. .
Cu toate aceste măsuri de expropriere silită, unii dintre reprezentanţii

aristocraţiei române - care aveau în proprietate clădiri cu valoare de monument
istoric - au încercat o iluzorie opoziţie faţă de aceste abuzuri ale regimului
comunist. Argumentele lor de natură istorică, sentimentală sau juridică nu au
reuşit să convingă pe reprezentanţii noilor autorităţi că măsura aberantă a
exproprierii unor asemenea monumente istorice şi schimbarea violentă a
regimului de proprietate va duce, inevitabil, la devastarea şi distrugerea acestor
reşedinţe şi a bunurilor culturale de valoare inestimabilă pe care acestea le
adăposteau.
Anii 1 945- 1 950 au reprezentat, din acest punct de vedere, cântecul de
lebădă al luptei aristocraţiei române pentru salvarea proprietăţilor şi reşedinţelor
declarate monumente istorice, care reprezentau o parte din trecutul nostru istoric
prin comorile pe care le deţineau şi prin semnificaţia aparte a istoriei lor. Vocile
disperate ale proprietarilor şi argumentele aduse în sprijinirea cauzei lor nu au
găsit nici un ecou la noii guvernanţi, care reprezentau - declarat - clasa muncitoare
în aliantă cu tărănimea. Era clar, deci, că cele două categorii sociale - aristocratia şi
. . .
clasa muncitoare instigată de comunişti - nu mai puteau convieţui în tânărul stat

român de factură comunistă, al cărui model era Uniunea Sovieţică.
1 4 A.N.l.C., fond Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Reforma Agrară 1945 Centrala, dosar
-
nr. 48/1 945- 1 949, f. 3-4, apud Nicoleta Ionescu-Gură, Staliniz,area României . . , p. 497-498.
.
1 5 Vezi tabelul pentru cele 58 de judeţe la Nicoleta Ionescu-Gură, Staliniz,area României . . , .
p. 507-508.
1 99
Narcis Dorin Ion
Notăm aici, totuşi, o diferenţă semnificativă Între cele două modele de

state comuniste: în timp ce Iosif Visarionovici Stalian a ordonat, după
terminarea războiului, refacerea fostelor palate şi reşedinţe ale ţarilor, care
fuseseră distruse în timpul bombardamentelor germane (Petropavlovsk,
Petrodvoreţ etc) - tocmai pentru că noul „ţar" sovieţic vedea în reşedinţele
Romanovilor un simbol al Rusiei eterne - în cazul României s-a întâmplat
tocmai invers. Din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al lui Petru Groza,
toate reşedinţele regale, boiereşti sau nobiliare au fost naţionalizate, iar bunurile
pe care acestea le păstrau au fost fle distruse, furate, repartizate noilor autorităţi
ale statului comunist sau risipite aiurea.
Eforturile unor membri ai aristocraţiei române de a-şi salva reşedinţele
din faţa distrugerilor dictate de comunişti nu au avut, din păcate, rezultatul
scontat. O parte dintre aceste documente ale disperării s-au păstrat în Arhiva
Comisiunii Monumentelor Istorice şi stau mărturie pentru lupta dusă de
proprietarii acestor reşedinţe cu autorităţile comuniste în anii 1 945- 1 950.
Fără nici un rezultat, din păcate, devreme ce toate aceste castele, palate şi
conace din România au deveni t sedii ale noilor Cooperative Agricole de
Producţie, Intreprinderi Agricole de Stat, Gospodării Agricole de Stat, spitale
de toate categoriile (mai ales de neuropsihiatrie şi handicapaţi, ori sanatorii
TBC) , sedii ale unor instituţii de stat (şcoli, primării, biblioteci, muzee în cel
mai fericit caz) .
Primul caz de salvare a unui monument istoric pe care îl vom analiza este
cel al conacului Budiştenilo r d i n satul B udeasa M are (comuna Budeasa,
j udeţul Argeş) . Istoria acestui monument istoric este redată de pisania care se
află în holul conacului: „Clădită de căp[itan] Pană ot Budeasa, în timpul lui
Mihai Vodă ( 1 598) . Restaurată de vei armaşu Şerban Budişteanu în timpul
domnii lui Vodă Mavrocordat ( 1 768) 16 • Reparată de generalul Alexandru
Budişteanu în timpul domniei Regelui Carol I ( 1 870) . Restaurată de Dumitru
A. Budişteanu ( 1 922 şi 1 927)" 1 7• La etaj o altă inscripţie consemnează prezenţa
regelui Carol al Xii-lea al Suediei în conacul de la Budeasa: „Carol al Xii-lea,
regele Suediei, fugărit de vrăşmaşi, s-a ascuns şi odihnit aici". Suveranul suedez
16 De fapt, în 1 768 domnea în Ţara Românească Alexandru Scarlat Ghica ( 1 766-1 768), urmat
de Grigore III Ghica ( 1 768- 1 769).
1 7 Inscripţie din holul conacului; citată şi de Paul I. Cernovodeanu şi Paula Popescu în studiul
intitulat Monumentele istorice din comuna Budeasa (raionul şi regiunea Piteşti), în Monumente şi
muzee. Buletinul Comisiei Ştiinţifice a Muzeelor şi Monumentelor Istorice şi Artistice, I, Editura
Academiei, 1 958, p. 149- 1 65.
200
a fa.cut un lung popas în oraşul Piteşti Între 1 9 octombrie şi 8 noiembrie 1 7 1 4 ,

d e unde este posibil s ă fi zăbovit ş i î n conacul Budiştenilor 18•
A doua componentă a ansamblului rezidenţial de la Budeasa este biserica
cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului", construită - conform pisaniei - în
anul 1 769 de către fraţii Şerban şi Nicolae Budişteanu, pe locul unei vechi
biserici de lemn 19. Biserica de lemn a fost dăruită de familia Budişteanu
locuitorilor din cătunul Glâmbocu, aparţinând comunei Bascov de lângă
Piteşti 20 . Arhitectul Ştefan Balş considera - pe baza chestionarului privitor al
monumentele istorice alcătuit de preotul paroh I. C. Sălcescu2 1 - că biserica de
zid din Budeasa a fost construită în anul 1 80222 . Cert este că în anul 1 933
inginerul Dumitru A. Budişteanu - flul generalului Alexandru Budişteanu şi al
Ecaterinei Rosetti - a retacut uşa de la intrare, din lemn sculptat 23 , deasupra
căreia se înalţă pisania de piatră, montată la 1 O iunie 1 824 în peretele
pridvorului 24• Între anii 1 850- 1 860 biserica a fost restaurată, prilej cu care s-a
realizat şi pictura interioară care îi reprezintă pe ctitorii lăcaşului. Alte două
reparaţii sunt efectuate În anii 1 883 şi 1 9 1 825 .
Biserica din Budeasa a servit drept necropolă pentru membrii familiei
Budişteanu: în dreapta pronaosului se află mormântul pitarului Mirea
Budişteanu (m. 1 744) , tatăl ctitorilor Şerban şi Nicolae, care a fost
înmormântat iniţial în vechea biserică din lemn. Alături de Mirea Budişteanu,
piatra funerară - ,,înfrumuseţată de jupâneasa dumnealui, Maria" şi aşezată în
biserică la 9 martie 1 749 - consemnează pentru posteritate că „s-au îngropat
suptu această peană dumnealui şi coconii dumnealui, Costandin, Ene, Păuna,
Maria, lordache"26• Într-o scrisoare din 5 iunie 1 934 adresată Comisiunii
8
1 Paul I. Cernovodeanu, Paula Popescu, Monumentele istorice din comuna Budeasa. . . , p. 1 53.
19 Ibidem, p. 1 56 (pe larg despre biserică la p. 1 56-1 65).
20
Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice (în continuare A.CM.I.), dosar nr. 7131 1 930- 1 953,
(Cula şi parcul Al. Budişteanu din Budeasa), f. 49 (scrisoare a lui Dumitru A. Budişteanu către
Comisiunea Monumentelor Istorice, 5 iunie 1 934).
2 1A.CM.I.), dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 43- 44 recto-verso (chestionarul completat de preotul
paroh I. C Sălcescu).
22
Ibidem, f. 1 7 verso (raportul olograf al arhitectului Ştefan Balş, redactat în urma cercetării de
la Budeasa din 26 octombrie 1 948).
23 Pentru refucerea uşii bisericii din Budeasa episcopul Nichita al Argeşului a cerut - la 6 mai 1 930 -
aprobarea Comisiunii Monumentelor Istorice (cf. A.CM.I., dosar nr. 713/1930-1 953, f. 47).
24 Paul I. Cernovodeanu, Paula Popescu, Monumentele istorice din comuna Budeasa. . . , p. 1 58.
25 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 46.
26 Paul I. Cernovodeanu, Paula Popescu, Monumentele istorice din comuna Budeasa . . . , p. 1 6 1 .
201
Narcis Dorin Ion
Monumentelor Istorice, Dumitru A. Budişteanu menţiona că sub lespedea

existentă în partea dreaptă a pronaosului au mai fost înmormântaţi „vistiernicul
Răducanu, vei armaşul Şerban, clucerul Ioniţă, toţi Budişteni" 2 7•
În stânga pronaosului se păstrează o frumoasă lespede funerară din
marmură, care este decorată cu blazonul familiei şi are următoarea inscripţie, scrisă
cu litere de aur: ,,Aici odihnescu drept credincioşii robii lui Dumnezeu serdaru
Alecu Budişteanu ot Budeasa ( 1 800- 1 875), soţia sa Elena sin căminarul Bârsescu
( 1 8 1 8- 1 900), cu copiii lor generalul Alexandru Budişteanu ( 1 836- 1 9 1 8),
generalul Constantin B udişteanu ( 1 838- 1 9 1 1 ) "28•
Iniţial aceşti ultimi membri ai familiei Budişteanu fuseseră înhumaţi la
Cimitirul Bellu din Bucureşti, dar Dumitru A. Budişteanu a socotit necesar să
le aducă rămăşiţele pământeşti la biserica familiei din Budeasa Mare, demers
pentru care a cerut aprobarea Episcopiei Argeşului. În răspunsul din 3 1 mai
1 934, episcopul Nichita al Argeşului îi comunica lui Dumitru Budişteanu că
„dăm binecuvântarea ca rămăşiţele pământeşti ale membrilor decedaţi din
familia dv. , aflate acum în cimitirul Bellu din Bucureşti, să fie îngropate în
pronaosul bisericii din Budeasa-Argeş, ctitorie a familiei dv., dacă pentru
transportarea lor veti , obtine învoirea Ministerului Sănătătii, recte a Serviciului
' .
Sanitar respectiv" 29 • După ce a obţinut avizul Ministerului Sănătăţii, Dumitru

B udişteanu s-a adresat - la 5 iunie 1 934 şi Comisiunii Monumentelor
-
Istorice pentru a obţine aprobarea transferării în biserica de la Budeasa a

osemintelor a şase membri ai familiei Budişteanu: „tatăl mare al meu, serdarul
Alecu Budişteanu, soţia sa Elena sin căminarul Bârsescu, tatăl meu generalul
Alexandru Budişteanu, unchii mei general Constantin şi generalul Nicolae
Budişteanu, precum şi mătuşa mea Zoe, baroneasă de Ronow"30 • Comisiunea
Monumentelor Istorice a aprobat - pe baza autorizaţiei date de episcopul
Nichita al Argeşului - reînhumarea membrilor familiei Budişteanu în biserica
ctitorită de ei la Budeasa Mare. Lângă biserică mai sunt înmormântaţi
Ecaterina Budişteanu (născută Rosetti) şi fiul său, magistratul Alexandru Al.
Budişteanu31 •
27 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 49.

28 Paul I. Cernovodeanu, Paula Popescu, Monumentele istorice din comuna Budeasa. . . , p. 1 6 1 .
29 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 50.
30 Ibidem, f. 49.
3 1 Ibidem.
202
Trei conace boierejti la o răscruce a istoriei.
După abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1 947, proclamarea

Republicii Populare Române şi confiscarea tuturor reşedinţelor regale era clar
pentru toţi proprietarii funciari din ţară că urmează o serie de exproprieri şi
naţionalizări ale caselor şi pământurilor aristocraţiei române, aidoma cum se
întâmplase cu bunurile mobile şi imobile ale membrilor familiei regale române.
În aceste condiţii, pentru a evita distrugerea culei şi a parcului din Budeasa,
proprietarul Alexandru D. Budişteanu s-a adresat - la 1 7 octombrie 1 948 -
preşedintelui Comisiunii Monumentelor Istorice din România pentru a obţine
clasarea monumentelor pe care le deţinea în comuna Budeasa. Pentru
descrierea exactă a culei şi a colecţiilor adăpostite aici, redăm integral scrisoarea
lui Alexandru Budişteanu:
,,În comuna Budeasa din judeţul Argeş - îi scria Alexandru Budişteanu
preşedintelui C. M. I. - se află o culă veche românească, datând din secolul al
XVI-lea, care prezintă un interes istoric. Ea este proprietatea mea, fiind
moştenită de la părintele meu, inginerul D. A. Budişteanu. Clădirea se
compune din următoarele încăperi: la parter - o sufragerie lungă, tavanul fiind
din bârne vechi de stejar; o scară care duce la încăperile de sus, tavanul ei fiind
tot din bârne vechi de stejar. Sus se află: o sală lunguiaţă, un salon al cărui
tavan este împodobit cu ornamentaţii lucrate cu mistria de un meşter italian, în
timpul domniei lui Vodă Constantin Brâncoveanu; un iatac al cărui tavan este
împodobit la fel, o odăiţă mică şi încă o cameră care constituie acuma un birou,
unde se află o colecţie de ciubuce vechi.
În capul scării principale se află o o panoplie în care se află o colecţie de
iatagane, spade, halebarde vechi, de asemenea pistoale vechi turceşti care au
aparţinut familiei. Lângă panoplie se află o colecţie de chei vechi, lucrate de
meşteri ţigani şi care au aparţinut casei. De asemeni, casa are mobilier vechi, în
parte chiar din epoca când a fost clădită, şi o colecţie de ceasuri vechi, rămase
de la bunicul meu, generalul Al. Budişteanu. Jos, la intrare se află o placă
comemorativă, care aminteşte că «regele Carol XII al Suediei, fugărit de
vrăjmaşi, s-a ascuns şi odihnit aci».
Cula aceasta a fost clădită în anul 1 5 89, adică în timpul domniei lui
Mihai Vodă Viteazul, de către căpitanul Pană Budişteanu. Ea a fost păstrată şi
îngrijită de urmaşii săi cu pietate, fiind reparată de vei armaşul Şerban, la 1 778,
şi restaurată de generalul Al. Budişteanu în anul 1 870. De asemeni, a fost
reparată de tatăl meu, ing. D. A. Budişteanu, în anul 1 922.
În clipa de faţă, casa prezintă anumite deteriorări şi va fi nevoie să fac o
nouă reparaţie pentru a o putea păstra în bună stare. Pentru a păstra mai departe,
203
Narcis Dorin Ion
a îngriji şi a feri această culă - care constituie o clădire de interes istoric - de orice
stricăciune, vă rog, Domnule Preşedinte, să binevoiţi a dispune declararea ei ca
monument istoric. Am anexat o serie de fotografii exterioare şi interioare; de
asemenea, menţionez pentru documentaţie articolul lui Radu O. Rosetti apărut
în ziarul Universul şi publicat în volumul său Instantanee turistice"32 •
Scrisoarea a fost repartizată spre rezolvare arhitectului Horia Teodoru,
care restaurase în anii războiului conacul Goleştilor din Argeş şi cunoştea
valoarea monumentelor de la Budeasa. În referatul său, arhitectul Teodoru era
de părere că „după documentele fotografice prezentate, monumentul este
interesant şi poate fi prezentat plenului Comisiunii spre a decide asupra cererii
de clasare ca monument istoric. Pentru completarea dosarului, urmează ca un
delegat al Comisiunii să meargă la faţa locului spre a face releveul casei. În
acelaşi timp, sunt de părere să se comunice acestea şi petiţionarului. Rog să se
dea delegaţie în alb, pentru că poate va merge altminteri dl. arh. Balş, cu alte
însărcinări" 33 •
În urma cererii lui Alexandru O. Budişteanu, Comisiunea Monumentelor
Istorice l-a delegat - în 20 octombrie 1 948 pe eruditul arhitect Ştefan Balş să
-
cerceteze la faţa locului aceste cula şi biserica din Budeasa şi să prezinte un

punct de vedere documentat asupra cererii de clasare ca monumente istorice34•
Cercetând monumentele din Budeasa în ziua de 26 octombrie 1 948 în baza -
delegaţiei nr. 1 983/ 1 948 - arhitectul Ştefan Balş a realizat un raport

amănunţit, în care descria cele trei componente ale ansamblului rezidenţial din
Budeasa. Raportul - însoţit de releveul clădirii - a fost prezentat spre aprobare
Comisiunii Monumentelor Istorice în data de 1 noiembrie 1 948.
„ Casa scria Ştefan Balş - este o construcţie de cărămidă, cu ziduri de
-
0,56 m grosime, cu parter şi etaj , alcătuită dintr-un corp principal vechi având
în spate un adaos modern şi în faţă un foişor cu arcade pe coloane de zid, care
de asemeni pare să fi fost adăugat mai târziu. Bolţile cilindrice cu dublouri la
parter, tavanele pe grinzi groase aparente de stejar, de la parter şi etaj , delicatele
stucaturi decorând plafoanele etajului, masiva scară de stejar formează un
interesant ansamblu şi un frumos exemplar de arhitectură veche civilă
românească.
32 AC.M.I„ dosar nr. 71311930-1 953, [ 1 8-19 (scrisoare olografa a lui Alexandru O. Budişteanu).
33 Ibidem, f. 1 9 (rezolufie a arhitectului Horia Teodoru).
34 Ibidem, f. 1 8 verso (rerolufie a directorului Comisiunii Monumentelor Istorice, N. Chioreanu,
din 20 X. 1 948).
204
După documentele scrise aflate în posesia proprietarului, care au servit la

Întocmirea pisaniei şi datelor lucrate în stuc decorând faţada principală, aşezate
cu ocazia unei restaurări mai recente, rezultă că această casă a fost ridicată la
1 589 în timpul domniei lui Mihai Viteazul, de către căpitanul Pană
B udişteanu, şi reparată la 1 778, în timpul domniei lui Mavrocordat, de către
urmaşii săi. Bolţile cilindrice ale pivniţei, care pot data de la sfârşitul veacului
XVI, grinzile groase de stejar, decoraţiile în ipsos care pot fi atribuite veacului
XVIII par a adeveri acele documente. Un amănunt deosebit de interesant
pentru istorie este faptul adăpostirei ascunderei aci a regelui Carol XII al
Suediei, dovedit pare-se tot după documente scrise în posesia familiei.
În afară de arhitectura interesantă, se mai găsesc în cuprinsul clădirei
colecţii de ceasuri vechi şi arme, printre care un tun mic turcesc, cu inscripţie şi
dată, pradă de război adusă de căpitanul Pană Budişteanu în urma bătăliei de la
Călugăreni, după spusele proprietarului. Scoarţe vechi româneşti, o colecţie de
gravuri vechi cu vederi din Moldova şi Valahia, frumoase mobile Biedermeyer
şi câteva sobe de zid cu coloane completează un ansamblul destul de rar în ţară
la noi, care merită a fi ocrotit şi conservat.
Biserica este clădită în 1 802 35, de zid, cu două turle din care una azi de
lemn. Se găseşte în vecinătatea casei şi a fost ridicată de aceiaşi proprietari.
Parcul - formând trecerea de la şosea la o pădure seculară de stejar -
cuprinde pomi bătrâni ce formează un cadru indispensabil pentru punerea în
valoare a casei vachi.
Faţă de cele arătate, casa veche, biserica şi parcul prezintă caracteristicile
unui monument istoric şi sunt de părere a se dispune clasarea lor"36 .
Analizând raportul redactat de arhitectul Ştefan Balş cu privire la
monumentele istorice din Budeasa, Comisiunea Monumentelor Istorice a decis -
în şedinţa din 22 ianuarie 1 949 - clasarea ca monumente istorice a culei şi
parcului Budişteanu din Budeasa37 • Propunerea aparţinea şi arhitectului Horia
Teodoru, care - la 2. XI. 1 948 - opina că „în baza memoriului, a planurilor şi a
fotografiilor anexate, sunt de părere să se aprobe propunerea de a se supune
plenului Comisiunii clasarea ca monument istoric"38 • În urma acestei hotărâri a
35 Cf. pisaniei, biserica a fost construită în anul 1 796.

36 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930- 1 953, f. 17 recto-verso (raportul olograf al arhitectului Ştefan
Balş, redactat în urma cercetării de la Budeasa din 26 octombrie 1 948).
37 Ibidem, f. 1 7 şi 18 (rezoluţie a directorului C. M. I., N. Chioreanu 22.1. 1 949) .
-
38 Ibidem, f. 1 8 verso (rezoluţia arh. Horia Teodoru).
205
Narcis Dorin Ion
Comisiunii Monumentelor Istorice, peste o lună - la 2 1 februarie 1 949 - s-a

emis decretul prezidenţial nr. 207, publicat în Monitorul Oficial nr. 49 din 28
februarie 1 949, în baza căruia cula Budişteanu din Budeasa împreună cu biserica
şi parcul înconjurător (în suprafaţă de 5 ha) - aflate în proprietatea lui Alexandru
D. Budişteanu - au fost declarate şi clasate monumente istorice39 .
Cum primăria comunei Budeasa nu a vrut să ţină cont de această măsură
care statua un alt regim pentru conacul Budiştenilor, declarat monument istoric,
şi i-a cerut lui Alexandru Budişteanu să pună la dispoziţia autorităţilor casa „care
urmează a fi folosită de organizaţiile de masă din comuna Budeasa", acesta s-a
adresat - la 28 martie 1 949 - direct ministrului Artelor şi Informaţiilor. ,Am în
proprietate în susmenţionata comună o culă veche, clădită acum 350 de ani, care
a fost declarată monument istoric - scria Alexandru Budişteanu. În această
clădire se află nenumărate obiecte de artă, precum gravuri vechi, covoare,
mobilier, tablouri etc, care reprezintă un interes istoric obştesc" 40•
Alexandru Budişteanu nu refuza să pună la dispoziţia autorităţilor locale
spaţiul dorit pentru manifestările populare, dar insista pentru păstrarea intactă
a culei monument istoric şi a comorilor pe care la adăpostea: „Dat fiind
interesul pe care-l prezintă casa şi obiectele de valoare din ea, care s-ar putea
deteriora prin această întrebuinţare, vă rog - domnule ministru - să binevoiţi a
interveni pe lângă autorităţile în drept pentru a scuti imobilul de mai sus de
această rechiziţie. În schimb, îmi iau angajamentul de a pune la dispoziţia
organizaţiilor de masă alte patru camere atenanse ale monumentului şi care n-au
fost declarate monument istoric. Aceste camere sunt spaţioase şi corespund
perfect scopului urmărit" 41 •
La 2 aprilie 1 949, Direcţia Literară şi Artistică din Ministerul Artelor şi
Informaţiilor îl informa şi asigura pe Alexandru Budişteanu - care făcuse
demersurile pentru clasarea culei sale ca monument istoric - că „nu se vor
putea face nici o lucrare de reparaţie, amenajare sau transformare la acest
monument sau în imediata sa apropiere, decât în baza unor planuri şi devize în
prealabil supuse spre aprobare Ministerului Artelor şi lnformaţiilor"42. Timpul
scurt în care s-a produs rechiziţionarea culei din Budeasa a infirmat asigurările
date de reprezentanţii Ministerului Artelor şi Informaţiilor.
39 Ibidem, f. 2, 4, 20 (proiectul Decretului la f. 20).

40 Ibidem, f. 8.
4 1 Ibidem.
42 A.C.M.I., dosar nr. 7 1 3 / 1 930- 1 953, f. 4.
206
Totodată, lui Alexandru Budişteanu i se recomandau următoarele:

„Monumentul va fi bine întreţinut şi nu va putea fi întrebuinţat pentru scopuri
ce nu cadrează cu caracterul său de monument istoric sau care ar atrage vreun
pericol de incendiu ori de vătămare construcţiei sale"43 . Ministerul Artelor şi
Informaţiilor lua, totuşi, în calcul şi o posibilă rechiziţionare a conacului din
Budeasa, devreme ce i se adresa lui Alexandru Budişteanu, la 2 aprilie 1 949, în
următorii termeni: ,,În ceea ce priveşte colecţiile de arme, ceasuri, stampe,
covoare etc, urmează să le asiguraţi o bună conservare în celelalte camere
disponibile, în cazul când autorităţile locale vă rechiziţionează acest monument
istoric" 44•
Deşi Alexandru Budişteanu credea - în urma asigurărilor date de noile
oficialităţi ale culturii - că prin măsura declarării ca monumente istorice
conacul şi parcul B udiştenilor vor fi cruţate de exproprierile dictate de
comunişti, imediat după decretul din martie 1 949 privind exproprierea şi
naţionalizarea tuturor proprietăţilor rurale, autorităţile judeţului Argeş şi-au
îndreptat atenţia şi asupra monumentelor din Budeasa. Astfel, Într-o adresă din
7 aprilie 1 949 a Serviciului Cultural Judeţean Argeş consilierul Mihai Chiţescu
şi referentul Ion D. Constantin informau Ministerul Artelor şi Informaţiilor că
„organizaţiile democratice din comună au solicitat Prefecturii judeţului să fle
cedat spre folosinţă acest imobil"45•
Prefectura Argeş solicitase Serviciului Cultural Judeţean din cadrul
Ministerului avizul pentru preluarea conacului Budiştenilor şi ceruse informaţii
privind „stadiul în care se găsesc lucrările de predare şi luare în primire". Cum
până la acea dată Serviciul Cultural Judeţean nu primise din partea forurilor de
la Bucureşti nici o dispoziţie privind preluarea conacului din Budeasa, nu au
putut da un răspuns clar solicitării Prefecturii. Totuşi conducerea Serviciului
Cultural Judeţean Argeş a avut meritul de a fl propus Ministerului păstrarea
destinaţiei culturale a monumentelor din Budeasa: ,,În cazul în care Ministerul
găseşte de cuviinţă că acest imobil poate fl dat spre folosinţă, noi suntem de
părere că ar trebui să primeze Căminul cultural din comună"46•
Îngrijorat de soarta conacului din Budeasa, Ministerul Artelor şi Informaţiilor
a adresat - în data de 1 2 aprilie 1 949, în urma propunerii şi redactării fa.cute
43 Ibidem.
44 Ibidem, p. 7.
45 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3 / 1 930-1 953, f. 2.
46 Ibidem.
207
Narcis Dorin Ion
personal de arhitectul Ştefan Balş - două răspunsuri Consilieratului Cultural al

judeţului Argeş. Motivaţia arhitectului Ştefan Balş era următoarea: „Pentru a
preîntâmpina o eventuală rea folosinţă care să atragă stricăciuni, sunt de părere
a se face cunoscută această clasare atât actualului proprietar cât şi autorităţilor
j udeţene"47•
După ce reconfirma declararea ca monumente istorice a conacului şi
parcului din Budeasa, Direcţia Literară şi Artistică adresa subordonaţilor săi din
judeţul Argeş rugămintea de „a aduce aceasta la cunoştinţa forurilor
administrative judeţene şi locale, punându-le în vedere că nu se poate face nici
o lucrare de reparaţie, amenajare sau transformare la acest monument sau în
imediata sa apropiere, decât în baza unor planuri şi devize în prealabil supuse
spre aprobare Ministerului Artelor şi lnformaţiilor"48 . Concluzia şi
recomandarea finală adresată autorităţilor argeşene de către Ministerul Artelor
şi Informaţiilor era că „monumentul nu va putea fi întrebuinţat pentru scopuri
ce nu cadrează cu caracterul său de monument istoric sau care ar atrage vreun
pericol de incendiu ori de vătămare construcţiei sale".
A doua adresă privea posibila destinaţie de cămin cultural pe care
Serviciul Cultural al judeţului Argeş dorea să o dea conacului din Budeasa
Mare. „Dacă acest imobil, proprietatea d-lui Alex. Budişteanu, se va
rechiziţiona pentru căminul cultural sau pentru altă instituţie, se vor lua toate
măsurile ca să nu se aducă monumentului nici o modificare, menţinându-se în
forma actuală şi sobele bătrâneşti cu coloane"49 • O grijă aparte recomanda
Ministerul pentru păstrarea bunurilor culturale de patrimoniu adăpostite în
vechea reşedinţă a Budiştenilor: ,,În ceea ce priveşte diferitele colecţii de arme,
ceasuri vechi, gravuri, scoarţe, mobile vechi etc. cuprinse în imobil ele se vor
conserva în cele mai bune condiţiuni pe răspunderea proprietarului lor,
asigurându-i-se un loc potrivit pentru păstrare"50 •
Cu toate aceste măsuri şi precauţii din partea Ministerului Artelor şi
Informaţiilor, autorităţile locale argeşene au rechiziţionat conacul din Budeasa
în ziua de 2 1 aprilie 1 949. A doua zi, 22 aprilie 1 949, proprietarul culei,
Alexandru D. Budişteanu, a informat imediat Ministerul Artelor şi Informaţiilor
despre măsura aberantă luată în privinţa proprietăţii sale. Îngrijorarea
47 Ibidem, f. 5 {manuscris olograf, semnat şi redactat de arhitectul Ştefan Balş).

48 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 3.
4 9 Ibidem, f. 1.
50 Ibidem, f. 1.
208
Trei conace boierefti la o răscruce a istoriei.
proprietarului de la Budeasa era cu atât mai mare cu cât nu ştia care va fi soarta
bunurilor de patrimoniu adăpostite în conac: ,,Întrucât în clădirea aceea se află
obiecte de valoare artistică, precum mobile, stampe, covoare, colecţii de ceasuri şi
de chei vechi, pe care - conform legilor în vigoare - îmi incumbă
responsabilitatea de a le păstra. Pe de altă parte, rămânerea lor acolo le-ar putea
dăuna prin degradarea la care ar putea fi expuse"51 • De aceea, Alexandru D .
Budişteanu îi cerea ministrului Artelor ş i Informaţiilor s ă î l „autorizeze de a ridica
aceste obiecte şi de a le pune la adăpost în altă clădire din cuprinsul fermei, având
în vedere că - conform legilor în vigoare - aceste obiecte sunt în responsabilitatea
şi proprietatea mea"5 2 •
Ministerul Artelor şi Informaţiilor nu a dat proprietarului Alexandru
Budişteanu aprobarea de a-şi ridica obiectele de patrimoniu din casă şi a le
asigura protecţia în altă locaţie. În schimb, în chiar ziua de 22 aprilie 1 949,
Alexandru Budişteanu - în calitate şi de reprezentant al sorei sale, Olga D.
Budişteanu - a fost obligat să predea conacul împreună cu întregul inventar lui
Ion Bănică, directorul Căminului cultural din Budeasa, în prezenţa
autorităţilor locale şi a noilor oficialităţi comuniste: Vasile Savu, primarului
comunei; T. Tănase, şeful Miliţiei; D. Bădăran, secretarul Organizaţiei de bază;
Constantin Popescu, preşedintele Sindicatului agricol; I. Popescu, secretarul
Primăriei comunei; Ghiţă Bănică, din partea U.F. D .R.; C.A. Toma, casierul
Căminului Cultural53 •
Cu ocazia predării conacului din Budeasa a fost realizat şi un inventar al
bunurilor culturale şi al obiectelor de artă aflate în clădire, astfel că procesul-verbal
încheiat cu acel prilej este singurul document care descrie, chiar dacă Într-o
formă succintă fără a se preciza stilul şi vechimea lor, piesele de patrimoniu ale
familiei Budişteanu. În prima cameră se aflau: un pian marca Fried Voigh, un
dulap bibliotecă, un divan, două fotolii tapisate creton gris, patru fotolii de răchită,
două măsuţe din trestie, o masă rotundă, o masă mică patrată pirogravată, un
scaun pirogravat cu pernă din creton, o etajeră de lemn, un candelabru fără
lampă cu abajur, opt perdele, şaptesprezece tablouri de familie, două tablouri cu
peisagii, un telescop fără lentile54 • În camera a doua au fost inventariate: două
5 1 A.C.M.I., dosar nr. 7 1 31 1 930- 1 953, f. 6 (scrisoare olografa a lui Alexandru D. Budişteanu,
domiciliat în Bucureşti, strada G-ral Budişteanu, nr. 20)
52 Ibidem.
53 Ibidem, f. 1 3 (procesul-verbal de predare-primire a conacului din Budeasa).
54 A.C.M.1., dosar nr. 7 1 31 1 930- 1 953, f. 1 3 .
209
Narcis Dorin Ion
paturi cu somiere, un scrin din lemn de lămâi, cu patru sertare, un lavoar din
marmură, o sobă cu coloane, o masă pirogravată, o cutie japoneză, două fotolii
din lemn, şase perdele, şase tablouri de familie, un cuier mic.
Camera a treia conţinea următoarele bunuri: un pian marca C. Pohl,
patru fotolii tapisate, două mese Biedermeyer, un scaun pirogravat, o etajeră cu
trei caturi, patru draperii din pluş şi o perdea, un ceas de bronz cu cuc, un
tablou reprezentându-i pe Antonie Vodă şi Zoe Rosetti, douăsprezece tablouri
de familie, un tablou reprezentând secerişul, o sobă cu coloane, un candelabru
cu lampă. În camera a patra au fost descoperite: un pat de lemn cu somieră,
două şifoniere cu oglinzi, o noptieră cu blat de marmură, o toaletă cu oglindă,
un lavoar cu blat din marmură, o garnitură de lavoar, un fotoliu cu pernă de
piele, un bideu, patru perdele şi şapte tablouri de familie. Camera cu numărul
cinci avea următoarele pise de mobilier şi de artă: un pat cu somieră şi saltea de
lână, un birou pirogravat, un şezlong cu carpetă, un ceas monumental fară
maşinărie, două ceasuri vechi cu greutăţi, o panoplie cu zece lulele vechi, doi
dinţi de dinozaur, două tablouri de familie, un tablou istoric, şase perdele, o
vază de bronz55 •
În holul conacului din Budeasa (numit „gang" în procesul-verbal scris,
probabil, de un reprezentant al noului regim comunist, mai puţin obişnuit cu
obiectele de artă, pe care le descrie într-un mod de-a dreptul prozaic) au fost
găsite patru diplome de muzeu, un scaun demontabil, un cuier de lemn şi două
tablouri istorice. Camera cu numărul şase avea inventariate următoarele bunuri:
o vază de marmură, pe scară, patru păsări împăiate, un cap de cerb montat, o
panoplie de chei goală, o panoplie de vânătoare (cu doi saci de vânat, doi colţi
de mistreti,
, un bidon antic) , un bust bronz familie, trei tablouri de familie, o
placă comemorativă, un cuier, trei scaune de lemn, două ştergătoare de
picioare, două tablouri istorice, un tun vechi turcesc, un joc de crochet56•
Ultima cameră inventariată în conac avea numărul şapte şi conţinea
următoarele piese: o sobă de teracotă, o masă sculptată de lemn, pentru
douăsprezece persoane, două scaune tapisate sculptate, două scaune căptuşite
cu piele, două cuiere de lemn sculptate, un bufet mare gol, un bufet mic cu
veselă, încuiat, şase perdele transparente, o masă din lemn simplă, trei scaune
căptuşite cu piele, o masă de lemn sculptată, trei căni de porţelan, o lampă cu
abajur şi un ceas cu clopot vechi.
55 Ibidem.
56 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 14.
210
Procesul-verbal a fost încheiat în patru exemplare, câte unul pentru

familia Budişteanu şi Căminul cultural, un exemplar pentru Primărie şi unul la
J udeţeană. La 4 iunie 1 949 inventarul bunurilor culturale din conacul
Budiştenilor a fost verificat în prezenţa Olgăi D. Budişteanu, a reprezentantului
Comitetului Provizoriu de Artă şi Cultură al j udeţului Argeş, a secretarului
Organizaţiei de bază şi a secretarului Comitetului Provizoriu al Plasei Piteşti57 •
Procesul-verbal încheiat cu prilejul predării către noii proprietari a
conacului din Budeasa este important pentru descrierea - sumară şi irelevantă,
desigur - a bunurilor de patrimoniu aflate aici: mobilier de artă (chiar dacă nu
se precizează stilul şi vechimea), tablouri istorice (nu ştim ce au înţeles
reprezentanţii „poporului" prin acest termen, devreme ce nu se precizează
numele pictorilor şi nu sunt operele respective) , patruzeci şi şapte de tablouri de
familie (ai căror autori nu îi cunoaştem, după cum nu mai putem şti azi nici pe
cine reprezentau şi nici când au fost pictate) , a căror dispariţie fară urmă în
vâltoarea acelor transformări sociale reprezintă o pierdere inestimabilă pentru
patrimoniul românesc.
După rechiziţionarea conacului şi risipirea fară urmă a bunurilor de
patrimoniu pe care le adăpostea, era clar că pentru noile autorităţi comuniste
conta doar funcţia utilitară a clădirii Budiştenilor şi nu valoarea ei istorică şi
artistică. Funcţiunea total nefericită dată conacului - deşi era sediu al
Căminului cultural din Budeasa, ceea ce ar fi impus din partea noilor
beneficiari o minimă atenţie în administrarea clădirii - a dus la degradarea
monumentului şi a parcului înconj urător. Această situaţie l-a determinat pe
fostul proprietar, Alexandru Budişteanu, să mai adreseze - la 1 9 mai 1 95 0 - un
apel disperat către ministrul Artelor şi Informaţiilor, cu speranţa deşartă că
lucrurile s-ar putea rezolva.
După ce îl informa pe ministru că „această culă - care a fost clădită de
către căpitanul Pană Budişteanu în timpul domniei lui Mihai Vodă Viteazul - a
fost declarată monument istoric, împreună cu parcul din jurul ei, anul trecut",
Alexandru Budişteanu prezenta detaliat situaţia existentă la Budeasa în mijlocul
anului 1 950:
,,În momentul de fată, situatiunea este următoarea:
, ,
1 . Deşi parcul este declarat, împreună cu casa, monument istoric, totuşi

o mulţime de vite (cai, vaci, oi) pasc în parc, lângă monument. Din această
57 Ibidem.
211
Narcis Dorin Ion
cauză, parcul - care până acum a fost îngrijit de mine - este plin de murdării,
băligi etc. şi însăşi cula are de suferit.
2. Clădirea monumentului are nevoie de o revizuire şi eventuale
reparaţiuni (tencuiala căzută, ziduri crăpate etc.) . Eu însă, deşi - în
conformitate cu legea, nefiind expropriat - sunt proprietarul acestei clădiri, nu
pot pătrunde în clădire, căci cheile se află la preşedintele Comitetului
Provizoriu Budeasa.
3. De asemenea, am câteva mobile şi obiecte casnice care sunt
proprietatea mea personală, care obiecte sunt închise în monument" 58 •
În încheierea scrisorii sale, Alexandru Budişteanu îi solicita ministrului
Artelor şi Informaţiilor să facă „demersurile legale pe lângă Comitetul
Provizoriu al comunei Budeasa, judeţul Argeş, spre a se interzice accesul vitelor
în parc şi spre a mi se remite cheile culei, pentru ca să pot face reparaţiile
eventual necesare şi să pot îngriji şi întreţine imobilul declarat monument
istoric" . Alexandru Budişteanu, proprietarul de drept al culei din Budeasa,
aducea în finalul scrisorii sale două argumente de bun simţ: „clădirea
monumentului nu are nici o afectaţiune specială, camerile fiind goale şi fară
nici o Întrebuinţare", „nu am fost niciodată expropriat şi, de asemenea, nu mă
încadrez în legea naţionalizării imobilelor" 59 •
Din lectura acestei scrisori plină de amărăciune, reiese clar că autorităţile
locale reuşiseră - într-un an de zile, de la momentul inventarierii din 22 aprilie
1 949 şi până la 1 9 mai 1 950, data scrisorii către ministru - să risipească, să fure
şi să distrugă toate piesele de patrimoniu din conac (mobilier, tablouri, opere
de artă decorativă) , camerele fiind goale şi fară întrebuinţare la mijlocul anului
1 9 50. Nu ştim care a fost soarta tuturor acestor obiecte cu valoare artistică
înregistrate în procesul-verbal din 22 aprilie 1 949. Deşi imobilul nu fusese
expropriat oficial în baza decretului din martie 1 949, tocmai pentru că fusese
declarat monument istoric, totuşi autorităţile locale din B udeasa continuau
săvârşirea unui abuz împotriva lui Alexandru Budişteanu şi a proprietăţii sale,
manifestând ignoranţă şi rea credinţă în administrarea vechiului conac al
boierilor Budişteni şi a parcului ce-l înconjura.
Cu toate acestea, situaţia nu s-a schimbat în cursul anului 1 950, ceea ce
l-a determinat pe Alexandru Budişteanu să revină, la 1 2 august 1 950, cu o
nouă scrisoare către preşedintele Comitetului pentru Aşezămintele Culturale
58 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/1 930- 1 953, f. 1 1 .

59 Ibidem.
212
Trei conace boierqti la o răscruce a istoriei.
din Bucureşti. Deşi conacul Budiştenilor nu fusese rechiziţionat legal iar

Alexandru Budişteanu nu fusese expropriat, autorităţile locale preluaseră
imobilul şi întregul inventar declarându-i, cu nonşalanţă, proprietarului că
„clădirea rămâne muzeu istoric la dispozitia , vizitatorilor" 60 • Mai mult, situatia
,
proprietăţii imobilului se schimbase de la momentul preluării, deoarece „în vara
anului 1 949, prin reforma administrativă, cheile şi inventarul au trecut de la
tov. director al Căminului cultural, I. Bănică, asupra tov. preşedinte al Corn.
Provizoriu Budeasa, P. Alexandru Dade, care deţine actualmente cheile şi
căruia i s-a predat inventarul. Clădirea nu are nici o afectaţiune şi nimeni nu
locuieşte Într-însa"61 •
Nemaiavând încredere în cei care îi administrau ilegal casa, Alexandru
Budişteanu îi solicita preşedintelui Comitetului pentru Aşezămintele Culturale
din Bucureşti „să dispună să se facă o nouă verificare a inventarului proprietatea
mea, spre a se constata dacă el corespunde cu obiectele ce azi se mai află acolo".
Alexandru Budişteanu îşi exprima disponibilitatea de a conlucra cu noile
autorităţi pentru salvarea monumentului şi a colecţiilor sale: „Sunt gata să cedez
o cameră sau chiar două pentru un scop de folos obştesc, dacă veţi găsi de
cuviinţă. De asemeni, deşi obiectele sunt proprietatea mea, înţeleg ca obiectele
ce prezintă un interes istoric să fie expuse în monument spre a putea fi văzute
de public. Pentru camerele rămase în monument, cărora nu li se va da o
destinaţie specială, vă rog să dispuneţi să mi se remită cheile, eu ţinându-le la
dispoziţie spre a putea fi vizitate de cei dornici a vedea monumentul" 62 •
Cum preşedintele Comitetului pentru Aşezămintele Culturale din
Bucureşti a cerut informaţii de la autorităţile locale din Budeasa, privind modul
de admnistrare a conacului şi parcului, răspunsul acestora - datat 28 iulie 1 950 şi
înregistrat la Comitetul pentru Artă cu nr. 44.444 din 7 august 1 950 - surprinde
pur şi simplu prin candoarea sa, încercând o disculpare după o logică înţeleasă
numai de omul nou de tip comunist: „Cele arătate de dl. Budişteanu, în cererea
sa ce vi s-a trimis în copie, nu sunt adevărate. Ceva mai mult, de unde poate şti
acest proprietar cum se menţine monumentul istoric, dacă nu locuieşte în această
comună pentru a-şi vedea de proprietate. Clădirea desigur că trebuie să stea
încuiată, dacă nu locuieşte nimeni în ea" 63 . Ce uitau să mentioneze autoritătile
, ,
60
A.CM.I„ dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 12 verso (scrisoare olografa a lui Alexandru Budişteanu).
61
Ibidem.
62 Ibidem.
63 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 1 5 (olograf) şi 24 (dactilografiat).
213
Narcis Dorin Ion
locale din Budeasa era modul în care au „subtilizat" - în doar un an de zile - toate
bunurile de patrimoniu din conac, ele fiind responsabile cu siguranţa clădirii
din moment ce aveau cheile şi primiseră spre administrare vechea casă a
Budiştenilor.
Nefiind deloc satisfăcut de explicaţiile stupide ale autorităţilor din
Budeasa, preşedintele Comitetului pentru Aşezămintele Culturale din Bucureşti
a repartizat scrisoarea spre rezolvare Serviciului Muzee şi Monumente64 • În
răspunsul cu nr. 6222 din 25 august 1 950, adresat Secţiunii Culturale din
cadrul Comitetului Provizoriu al judeţului Argeş, Serviciul Muzee şi
Monumente preciza că cula din Budeasa „trebuie să fie la dispoziţia publicului
care doreşte s-o viziteze. De asemeni, trebuie să fie bine Întreţinută şi nu i se
poate face vreo reparaţie, amenajare sau transformare fără aprobarea specială a
Comisiei Monumentelor lstorice"65 • Serviciul Muzee şi Monumente era de
acord cu păstrarea unei destinaţii culturale a culei-monument istoric, care în
acel moment era încuiată iar cheile se găseau la preşedintele Comitetului
Provizoriu din Budeasa, căruia îi fuseseră predate de directorul căminului
cultural din localitate, întrucât „căminul cultural nu poate folosi clădirea'' .
Forurile culturale j udeţene din Argeş erau avertizate că „dacă clădirea în
Întregul ei sau parte din încăperile ei vor fi găsite necesare pentru un scop
cultural care să cadreze cu caracterul de monument al culei (cămin cultural,
bibliotecă etc) , ni se va comunica aceasta spre a da cuvenitele dispoziţii,
întrucât proprietarul a declarat în scris, în repetate rânduri, că e gata să cedeze
camerile ce i se vor cere"66•
Întrucât în culă rămăseseră - aşa credea Serviciul Muzee şi Monumente,
dar situaţia era contrară! - „toate mobilele şi obiectele de uz casnic proprietate
d-lui Alexandru D. B udişteanu" şi proprietarul „şi-a luat obligaţia de a locui în
culă, de a avea grijă de buna ei întreţinere, de a nu-i face nici cea mai mică
reparaţie fără cuvenita aprobare şi de a o ţine la dispoziţia publicului vizitator",
autorităţile culturale de la Bucureşti îi rugau pe subordonaţii lor din Argeş „a
lua măsuri ca cheile culei să fie remise de către tov. preşedinte al Comitetului
Provizoriu Budeasa-Argeş în mâinile d-lui Alexandru D. Budişteanu,
proprietarul culei, şi să se procedeze la verificarea inventarului şi a mobilelor,
care vor rămâne pe loc, conservându-se în bune condiţii pe răspunderea
64 Ibidem, f. 23.
65 Ibidem, f. 22 (dactilografiat) şi 26-27 recto-verso (olograf) .
66 Ibidem, f. 22.
214
proprietarului, aşa cum s-a dispus prin ordinul nr. 1 73 1 1 1 949 al Ministerului
Artelor către Consilieratul Cultural, pe atunci, al jud. Argeş" .
Notăm, î n treacăt, interesanta distincţie fa.cută Între vechiul şi adevăratul
proprietar al culei - „d-nul Alexandru D Budişteanu" şi noul reprezentant comunist
al puterii populare, care expropria totul în numele luptei de clasă - „tov. preşedinte
al Comitetului Provizoriu Budeasa-Argeş". Simpla diferenţiere de titulatură (domn
vs tovarăş) demonstrează că în acel moment mai lucrau în Ministerul Artelor
oameni care ştiau să aprecieze valoarea monumentelor noastre istorice şi să noteze,
subtil, caracterul ilegal al exproprierilor din 1 949. În finalul scrisorii, autorităţile
culturale ale judeţului Argeş primeau mandatul de a pune în vedere proprietarului
culei din Budeasa „că trebuie să păstreze monumentul şi mobilierul în bune
condiţiuni, să aibe grijă de Întreţinere şi să fie oricând la dispoziţia publicului
vizitator, neputându-se afecta fonduri bugetare nici pentru Întreţinerea culei, nici
pentru pază şi supraveghere, atâta vreme cât e proprietate particulară"67 •
În acelaşi timp, Serviciul Muzee şi Monumente din cadrul Comitetului
Aşezămintelor Culturale din R.P.R. îl informa pe Alexandru Budişteanu - prin
scrisoarea cu nr. 6222 din 29 august 1950 - că „am comunicat Comitetului
Provizoriu al Judeţului Argeş să ia măsurile cuvenite a vi se remite, din partea tov.
preşedinte al Comitetului Provizoriu Budeasa-Argeş, cheile culei monument
istoric, proprietatea dvs. în localitate şi să se procedeze la verificarea inventarului
şi a mobilelor rămase în camere, potrivit procesului-verbal încheiat cu autorităţile
locale"68 .Totodată, lui Alexandru D. Budişteanu i se punea în vedere că „sunteţi
obligat de a locui în clădirea culei, de a avea grijă de buna ei întreţinere, de a nu-i
face nici cea mai mică reparaţie, amenajare sau transformare fară aprobarea
specială a Comisiei Monumentelor Istorice şi de a pune monumentul la
dispoziţia publicului vizitator. Iar dacă încăperile culei sau parte din ele vor fi
găsite necesare pentru un scop cultural care să cadreze cu caracterul de
monument istoric, vi se va comunica aceasta în scris pentru a vă conforma".
În urma acestor asigurări ale autorităţilor centrale - datate 29 august
1 950 -, proprietarul culei din B udeasa a intrat în posesia cheilor şi mobilierului
„la 1 octombrie 1 950 sosind de la Piteşti delegatul regional, tov. Duţescu, în
faţa căruia mi s-au remis mobilierul luat şi clădirea culei"69 • Cu acest prilej a
67 A.CM.I., dosar nr. 7 13/1 930-1 953, f. 22.

68 Ibidem, f. 27 verso.
69 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 30 (scrisoare din 28 mai 1 9 5 1 a lui Alexandru
Budişteanu, către preşedintele Comitetului Aşezămintelor Culturale din R.P. R.).
215
Narcis Dorin Ion
fost realizat un nou inventar, prin care lui Alexandru Budişteanu i se preda
mobilierul casei. Situaţia s-a reglementat pentru foarte scurtă vreme, din păcate.
Deşi în lispsa proprietarului - care avea o casă şi în Bucureşti, pe strada General
Budişteanu nr. 20 - cula din Budeasa era păzită de un angajat al său (Ion
Drăcea) , autorităţile locale au profitat de plecarea lui Alexandru Budişteanu la
domiciliul din Capitală şi - în lipsa sa, cu toată opoziţia paznicului - au
pătruns în conac, în luna mai 1 95 1 , de unde au furat mai multe piese de
mobilier. Se demonstra, astfel, că în faţa furiei reprezentanţilor „puterii
populare" nu mai conta nici un ordin al autorităţilor de la Bucureşti iar clasarea
ca monument istoric a conacului din Budeasa nu avea pentru comuniştii din
Budeasa nici o valoare.
În faţa acestei agresiuni adusă proprietăţii sale, Alexandru Budişteanu s-a
adresat, la 28 mai 1 95 1 , direct preşedintelui Comitetului pentru Aşezămintele
Culturale, cu rugămintea ca - „având în vedere că monumentul nu este
expropriat şi nu a fost nici naţionalizat, având în vedere că mobila este
proprietatea mea şi că mi-a fost retrocedată prin însăşi dispoziţiile dvs." - să se
dea dispoziţii urgente „de a se readuce mobila în culă şi de a se opri, pe viitor,
ridicarea ei de acolo de către organele locale"70 • ,,Ar fi, de altfel, păcat - scria cu
amărăciune Al. Budişteanu - ca această mobilă, din care o bună parte are un
caracter vechi şi interesant, să se risipească. Ea trebuie să rămână acolo şi trebuie
păstrată aşa cum mă străduiesc şi eu s-o fac".
Cu toate semnalele lui Alexandru Budişteanu, situaţia nu s-a rezolvat.
Din contră, deşi era încă proprietar al conacului, la 5 februarie 1 952 Sfatul
Popular al comunei B udeasa a cerut Comitetului Aşezămintelor Culturale de
pe lângă Consiliul de Miniştri să aprobe ca „din cula de la Budeasa să servim
(sic!) două camere, cari ne sunt necesare funcţionării Grădiniţei de copii ce a
luat fiinţă în comuna noastră" 71 . Trecând peste exprimarea prozaică a
autorităţilor locale din Budeasa („să servim două camere") şi peste motivaţia
solicitării („în comuna Budeasa nu găsim camere corespunzătoare funcţionării
acestei şcoli (sic!)"), Serviciul Muzee şi Monumente răspundea - la 6 martie
1 952 Comitetului Executiv al Sfatului Popular al comunei Budeasa că „nu se
-
aprobă această cerere, deoarece monumentul este rezervat pentru un viitor

muzeu"72 •
70 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 30.

7 1 Ibidem, f. 32.
72 Ibidem, f. 3 1 .
216
Destinaţia de muzeu rezervată culei din Budeasa ar fi fost cea mai fericită
şi ar fi ferit monumentul de distrugerile provocate de autorităţile locale. În
aceste condiţii, refuzul Serviciului Muzee şi Monumente de a înfiinţa o
grădiniţă în clădirea monument istoric avea o motivaţie justă, exemplele
negative în acest sens fiind numeroase: „Instalarea unei grădiniţe sau şcoală de
copii în acest imobil ar atrage degradarea imobilului, ceea ce am constatat şi la
alte monumente istorice unde s-au instalat şcoli sau grădiniţe de copii".
Din păcate conacul din Budeasa a rămas în continuare la dispoziţia
autorităţilor locale, situaţie în care proprietarul s-a văzut nevoit să se adreseze - la
1 0 iulie 1 952 Comitetului pentru �ezămintele Culturale din RP.R Alexandru
-
Budişteanu solicita „să se ia măsuri pentru readucerea urgentă a unei serii de

obiecte ridicate în mod ilegal din culă şi transportate la diverse instituţii din
comuna Budeasa şi oraşul Piteşti"73 • Cum autorităţile din Budeasa nu au luat
nici o măsură pentru reglementarea situaţiei, cei doi proprietari ai culei
monument istoric au adresat - la 1 6 februarie 1 953 - o nouă petiţie forurilor
culturale de pe lângă Consiliul de Miniştri. Olga şi Alexandru D. Budişteanu
constatau „cu regret că până astăzi, 1 6.11. 1 953, aceste obiecte nu au fost readuse în
culă la Budeasa, deşi Comit [etul] pentru �ezămintele Culturale din R.P.R., în
urma sesizării mele din 1 O.VII . 52, a dat dispoziţii scrise în acest sens Sfatului
Popular Regional şi Raional Piteşti, Secţia Culturală"74 .
Pe lângă faptul că mobilierul şi obiectele personale ale familiei Budişteanu
fuseseră împărţite între reprezentanţii „puterii populare" din Budeasa şi Piteşti,
chiar cula se afla într-o avansată stare de degradare, datorită nepăsării autorităţilor
locale şi neputinţei proprietarului de a-şi îngriji cum se cuvine casa. „Cu acelaşi
prilej - scriau Olga şi Alexandru Budişteanu - vă facem cunoscut că monumentul
istoric de mai sus se află într-o stare destul de proastă în ultimul timp, căci
acoperişul de şindrilă s-a rupt parţial şi tavanul într-una din camere a căzut Într-o
parte, prezentând o gaură de 1 m diametru. Apa de ploaie pătrunde astfel în casă
şi ameninţă Întreaga clădire. De asemenea, zidurile din două camere prezintă
crăpături destul de serioase" 75 • În aceste condiţii se impunea stringent începerea
unor lucrări de restaurare şi consolidare a conacului din Budeasa. Pentru a
73A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 33 (scrisoarea originală nu se află în Arhiva

Comisiunii Monumentelor Istorice; Alexandru Budişteanu face referire la acest memoriu într-o
scrisoare din 1 6.Il. 1 953).
74 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3/ 1 930-1 953, f. 33 (sublinierile din text aparţin Olgăi şi lui Alexandru
Budişteanu}.
75 Ibidem.
217
Narcis Dorin Ion
constata situaţia la faţa locului, Olga şi Alexandru Budişteanu solicitau „a

delega un tov. arhitect pentru a se deplasa, împreună cu subsemnaţii, la faţa
locului, pentru a examina situaţia monumentului, facerea unor planuri de
reparaţie şi găsirea unei modalităţi de a le realiza practic". „Cu acelaşi prilej -
sperau fraţii Budişteanu - se va putea rezolva şi readucerea obiectelor sus arătate
• „
m monument .
Nimic mai deşart decât asigurările forurilor culturale centrale! Arhitectul

V. Moisescu s-a deplasat la Budeasa, în 29 aprilie 1 953, şi a redactat un
Memoriu în care - după ce confirma cele scrise de Olga şi Alexandru
Budişteanu privind starea de degradare a conacului - propunea „luarea de
măsuri urgente pentru repararea stricăciunilor" deoarece „a lăsa în ruină şi
distrugere acest important monument istoric va fi o mare pierdere pentru
trecutul nostru artistic şi tehnic"76 • Pentru restaurarea culei din Budeasa
arhitectul Moisescu a întocmit şi un deviz-ante-măsurătoare în valoare de
29.000 lei77 • Din păcate, cula veche a Budiştenilor nu a putut fi restaurată în
acel moment, iar proprietarii nu au mai avut nici măcar dreptul de a intra în
fosta lor casă78 . Clădirea a rămas la dispozitia autoritătilor locale, care - târziu,
' '
în anii 1 970 - au găsit o destinaţie mai adecvată: sediu al Primăriei locale.

În acei ani tulburi care au urmat sfârşitului celui de-al doilea război
mondial, aproape toţi aristocraţii proprietari ai unor conace cu valoare istorică
au facut eforturi disperate pentru a convinge noile autorităţi comuniste să
păstreze intacte aceste monumente istorice şi colecţiile extrem de valoroase pe
care acestea le adăposteau. O astfel de reşedinţă cu valoare istorică a fost şi
conacul lui Ion Ghica din Ghergani {judeţul Dâmboviţa) . Conacul din
Ghergani a fost clădit la finele secolului al XVIII-iea de către marele ban
Dimitrie {Tache) Ghica, pe moşia cumpărată în 1 78 5 . Clădirea a fost
reconstruită în anul 1 859 de către flul lui Dimitrie Ghica, scriitorul şi omul
politic Ion Ghica {21 1 2 august 1 8 1 6-22 aprilie 1 897), prim-ministru al
României {8 martie -27 aprilie 1 8 59, 1 1 octombrie 1 859-28 mai 1 860, 1 5 iulie
1 866-2 1 februarie 1 867, 1 8 decembrie 1 870- 1 1 martie 1 87 1 ) şi bey {guvernator)
de Samos. La cutremurul din 1 940 etajul clădirii s-a prăbuşit. Aici omul de
cultură Ion Ghica a adunat preţioase colecţii biblioflle şi de artă, care au fost
risipite în anii regimului comunist.
76 A.CM.I., dosar nr. 7 1 3 / 1 930- 1 953, f. 35.

77 Ibidem, f. 36-39.
78 Vezi şi Ioan Opriş, Monumentele istorice din România (1850-1950), p. 576-577.
218
Trei conace boiere1ti la o răscruce a istoriei.
În parcul conacului se află capela familiei Ion Ghica, cu hramul „Sfântului

Ioan Botezătorul", construită în anul 1 86979, după planurile arhitectului
Dimitrie Berindei80 • În faţa capelei se află sarcofagul Irinei N. Ghica (născută
Cantacuzino; 20 august 1 869 - 2 1 iulie 1 906), al soţului său Nicolae I. Ghica
( 1 862- 1 943), al Elisei I. Ghica (6 februarie 1 862-2 iunie 1 928) , al scriitorului
Pantazi Ghica ( 1 83 1 - 1 882) şi al aviaţorului Ionel N. Ghica ( 1 904- 1 932), iar în
capelă sarcofagele lui Ion Ghica şi al soţiei sale Alexandrina (Saşa) Ghica (născută
Mavros; 1 830-2 aprilie 1 926), fiica generalului Nicolae Mavros ( 1 786- 1 868) şi a
Sevastiei C. Surzu ( 1 800- 1 886) .
Î n prima jumătate a anului 1 948 autorităţile din Ghergani a u încercat s ă
preia conacul lui Ion Ghica î n scopul d e a-l folosi c a sediu pentru unele
instituţii locale. În ziua de 1 1 iunie 1 948, Prefectura judeţului Dâmboviţa a
solicitat administratorului moşiei Ghergani „dorinţa de a se purcede la
rechiziţionarea unei părţi a casei mele [a lui Dan Bossy-Ghica] - şi anume trei
camere - în vederea deschiderii unui spital local"8 1 •
Intuind pericolul exproprierii întregului domeniu rezidenţial din
Ghergani, strănepotul lui Ion Ghica - Dan Bossy-Ghica (născut în 1 924) , fiul
Alexandrei Ghica şi al lui Robert Bossy82 - s-a adresat, la 1 6 iunie 1 948, direct
ministrului Artelor, explicând motivele pentru care considera abuzivă măsura
rechiziţionării. Cu toate că iniţiativa Prefecturii Dâmboviţa părea folositoare la
prima vedere, Dan Bossy-Ghica opina că aceasta se lovea totuşi de două
considerente: „ 1) Rechiziţionarea unui număr cât de limitat de camere atrage
după sine, din motive arhitecturale, însăşi împiedicarea totală de folosire a
restului de încăperi, rechiziţionarea devenind atunci, din parţială ce trebuie să
fie, o rechiziţionare complectă. 2) Rechiziţionarea şi folosirea încăperilor cerute
nu pot duce decât la turburarea şi la înlăturarea unor urme ce aparţin, pe plan
istoric, amintirii datorate unui mare bărbat de stat şi scriitor, precursor al
reformelor democratice şi populare, şi care mi-au fost încredinţate, prin familie,
ca un depozit sfânt în vederea păstrării şi perpetuării lor neştirbite"83•
79 A.CM.I., dosar nr. 1 736/ 1 92 1 - 1 948 (capela şi conacul Ion Ghica din Ghergani), f. 8.
80
Vezi, pe larg, Radu Greceanu, Capela Ghica din Ghergani, în „Revista Monumentelor Istorice",
nr. 1 1 1 992, p. 40-47. Unele lucrări menţionează, în mod eronat, ca aurar al proiectului capelei pe
arhitectul Grigore Cerkez (Gabriel Mihăescu, Constantin Manolescu, Ion Zăvoianu, Dâmboviţa.
Ghid turistic aljudeţului, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1978, p. 89).
81
A.CM.I., dosar 1736/ 1 92 1 - 1 948, f. 1 4.
82
Arbore genealogic alfamiliei Ion Ghica (copie în arhiva noastră, oferită - la 16 august 1 999 - de
regretatul Constantin Zamfir Ghica, strănepot al lui Ion Ghica).
83 A.CM.I., dosar nr. 17361 1 92 1 - 1 948, f. 14.
219
Narcis Dorin Ion
Având un cult pentru străbunicul său ilustru, Dan Bossy-Ghica a încercat

să-i prezinte ministrului Artelor atmosfera care domnea în conacul de la
Ghergani, unde toate obiectele şi cărţile lui Ion Ghica au fost păstrate cu
sfinţenie, ca într-un adevărat muzeu de familie. „Casa lui Ion Ghica avea, pe
timpuri, două etaje - scria Dan Bossy-Ghica. După moartea marelui scriitor,
nimic din această casă nu s-a schimbat, urmaşii lui luându-şi un angajament
moral de a păstra atmosfera de odinioară, ceea ce am făcut fără încetare, după
cum se poate constata şi astăzi la Ghergani. Cutremurul din noiembrie 1 940,
însă, a dărâmat tot etajul de sus, dar etajul de jos - cuprinzând biblioteca,
sufrageria, salonul şi dependinţele - a rămas nedistrus. T oară mobila veche de
sus, pe de altă parte, a fost adusă jos şi umple astăzi pe de-a Întregul camerile
existente. Astfel atmosfera de lucru şi de ospitalitate a lui Ion Ghica, în salonul
şi în sufrageria unde îşi primea contemporanii şi în biblioteca unde se găsesc şi
astăzi cărţile şi biroul de altădată, a rămas neatinsă" 84 •
Proprietarul conacului nu era de acord cu rechiziţionarea celor trei
camere întrucât camerele locuite odinioară de Ion Ghica erau interdependente
iar împărţirea lor în vederea unei conlocuiri era imposibilă, „trecerea spre
dependinţe, closet şi baie, necesitând ocuparea tuturor acestor camere în mod
indivizibil". În plus, dependinţele conacului erau locuite de administrator şi de
familia lui şi adăposteau „excesul de mobilă şi obiecte bisericeşti, care se aflau la
etajul de sus şi care constituiau o parte din patrimoniul casei şi al capelei"85 •
Pentru a salva cele trei camere cu mobilierul şi obiectele lui Ion Ghica, Dan
Bossy era de acord - „cu preţul unor sacrificii reale, dar cu sentimentul unei
datorii fireşti faţă de nevoile actuale sanitare ale ţării" - să pună la dispoziţie trei
camere din dependinţele ce alcătuiau partea de Nord-Est a conacului. „Dacă
autorităţile locale socotesc adecvată o asemenea propunere - se angaja Dan
Bossy - îmi fac o obligaţie cetăţenească să îndeplinesc toate cele trebuincioase
în vederea unei grabnice şi complecte executări".
Dan Bossy-Ghica a adus şi argumente de ordin cultural-istoric pentru
salvarea de la rechiziţionare a colecţiilor şi conacului lui Ion Ghica.
„Rechiziţionarea şi folosirea unor încăperi în casa lui Ion Ghica nu pot duce
decât la turburarea şi înlăturarea unor urme ce aparţin Istoriei - consemna
strănepotul bey-ului de Samos. („.) Ion Ghica, Într-adevăr, a rămas în istorie
nu prin numele lui, ci prin opera democratică pentru care a trăit şi a luptat
84 Ibidem, f. 1 4- 1 5 .
8 5 Ibidem, f. 1 5 .
220
alături de Nicolae Bălcescu şi de reformatorii sociali apropiaţi de popor în

epoca revoluţiei de la 1 848". Rechiziţionarea conacului ar fi dus inerent - ceea
ce s-a şi întâmplat, de fapt! - la distrugerea valoroasei biblioteci a lui Ion Ghica,
adăpostită în conac, bibliotecă ce conţinea rarităţi bibliofile provenite din
bibliotecile altor personalităţi istorice: ,,Însăşi biblioteca lui Nicolae Bălcescu, cel
mai bun prieten al lui Ion Ghica, şi-a găsit refugiul în biblioteca de la Ghergani;
iar cărţile de atunci ar mai fi existat şi astăzi, dacă în timpul primului război
mondial - casa trebuind să fie părăsită cu forţa de familia Ghica - cotropitorii
germani nu le-ar fi furat şi distrus prin ardere. Tot acolo se găsesc, în parte, şi
cărţile socrului lui Ion Ghica, generalul Nicolae Mavros, venit cu Kisseleff în
Principate ca general inspector rus şi vestit şi astăzi în Rusia ca savant
arheolog"86 •
Nu au contat pentru noile autorităţi centrale şi locale nici argumentele lui
Dan Bossy-Ghica privind opera economică democratică a lui Ion Ghica, nici
faptul că parcul conacului fusese păstrat intact, că în parc se află capela unde este
înmormântat Ion Ghica, nici chiar faptul că fosta reşedinţă a scriitorului nu era
deloc potrivită pentru amenajarea unui spital (ceea ce a determinat Crucea Roşie
să instaleze, în timpul războiului, un spital în barăci, „considerând casa din
Ghergani ca fiind complect nefolositoare în această privinţă") .
Singura soluţie pentru respingerea rechiziţionării propuse de Prefectura
judeţului Dâmboviţa era clasarea celor trei componente ale ansamblului
rezidenţial din Ghergani - conacul, parcul şi capela Ghica - ca monumente
istorice, Dan Bossy-Ghica solicitând ministrului Artelor emiterea unui decret
în acest sens. În urma scrisorii lui Ion Ghica, Comisiunea Monumentelor
Istorice, condusă de Constantin Daicoviciu şi Victor Brătulescu, a decis la 1 7
iunie 1 948 să facă o vizită la faţa locului pentru a cerceta monumentele din
Ghergani, lucru care i-a fost comunicat proprietarului conacului 87•
După ce a studiat conacul, parcul şi capela din Ghergani, Comisiunea
Monumentelor Istorice s-a Întrunit în şedinţă la 8 iulie 1 948, dar din păcate
„nu a aprobat clasarea ca monument istoric a parcului şi casi I. Ghika din moşia
Ghergani, jud. Dâmboviţa"88• În faţa unui astfel de răspuns, Dan Bossy-Ghica s-a
văzut nevoit să cedeze presiunilor autorităţilor, decretul din martie 1 949
8 6 A.CM.I., dosar nr. 1736/ 1 9 2 1 - 1 948, f. 1 5.

8 7 A.CM.I., dosar nr. 1 7361 1 92 1 - 1 948, f. 18.
88
Ibidem, f. 1 9 (scrisoare din 1 2 VII 1 948 către Dan Bossy-Ghika, semnată V. Brătulescu şi N.
Chioreanu).
221
Narcis Dorin Ion
expropriind definitiv moşia şi conacul lui Ion Ghica, în care s-a instalat - timp
de decenii - spitalul din Ghergani. Din cărţile lui Ion Ghica nu s-a mai putut
salva nimic, soartă pe care au avut-o şi alte biblioteci boiereşti celebre în epocă89 •
Dacă astăzi conacul din Ghergani se mai păstrează încă, deşi grav deteriorat
de trecerea timpului şi nepăsarea celor care l-au administrat în anii regimului
comunist, nu acelaşi lucru se poate spune despre reşedinp de ţară a unui alt fost
prim-ministru al României, Barbu Catargiu. Conacul lui Barbu Catargiu din
satul Maia (comuna Brazii, judeţul Ialomiţa) a fost construit în 1 820 de către
marele vornic Ştefan Catargiu, prin transformarea unui mai vechi conac al
familiei Filipescu, lăsat moştenire la 3 iunie 1 792 de Pană Filipescu fiului său,
marele logofăt Nicolae Filipescu90 • În timpul războiului Crimeei ( 1 853- 1 854) la
Maia venea des marele romancier rus Lev Tolstoi, tânăr ofiţer în armata ţarului91 .
După decesul lui Ştefan Catargiu, proprietar al conacului a fost Barbu Catargiu
(26 octombrie 1 807 - 8 iunie 1 862) , om politic conservator, parlamentar, mare
orator, prim-ministru al României (22 ianuarie/3 februarie 8/20 iunie 1 862) .
-
Acesta s-a căsătorit cu contesa italiană Ecaterina Pallavicini-Strozzi (decedată în

anul 1 888) şi a solicitat, în 1 850, arhitectului peisager Karl Friedrich Mayer
amenajarea parcului conacului din Maia92 • După decesul soţiei lui Barbu
Catargiu, conacul din Maia a fost donat de familie pentru înfiinţarea - conform
testamentului fostului prim-ministru al României - a unui Institut de fete al cărui
mod de funcţionare a fost stabilit printr-o lege specială din 8 ianuarie 1 90093 .
Deşi Institutul de fete se afla sub jurisdicţia Ministerului Justiţiei şi era
recunoscut ca persoană juridică, în luna martie 1 946 autorităţile locale din
Maia au rechiziţionat conacul şi au evacuat aşezământul şcolar adăpostit aici. În
aceste condiţii, pentru a evita distrugerea conacului din Maia, Barbu Catargiu -
descendentul fondatorului conacului şi epitropul Institutului de Fete care
functiona la Maia - a solicitat Comisiunii Monumentelor Istorice clasarea ca
'
89 Vezi şi Ioan Opriş, Monumentele istorice din România (1850-1950), Bucureşti, Editura
Vremea, 200 1 , p. 573-574.
90 Nicolae Stoicescu, Bibliografia monumentelor feudale din Ţara Românească, publicată cu
binecuvântarea Î .P. S. Firmilian, mitropolitul Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, 1 9 7 1 ,
voi. I I , p. 4 1 2.
91 Biblioteca Academiei Române. Cabinetul de Stampe (însemnare a arhitectului Paul Emil
Miclescu pe o fotografie de epocă reprezentând conacul din Maia) .
92 Vezi planul detaliat al parcului, întocmit în 1 946 de inginerul hotarnic I. G. Tănăsache, în
A.C.M.I., dosar nr. 220311 946-1 948 {conacul şi parcul Barbu Catargiu din Maia), f. 2-3.
93 A.C.M.I., dosar nr. 2203/1 946-1 948 {conacul şi parcul Barbu Catargiu din Maia), f. 9.
222
monumente istorice a conacului, capelei şi parcului din Maia, prezentând un

dosar care conţinea planul detaliat al Întregii proprietăţi, testamentul lui Barbu
Catargiu, legea din 8 ianuarie 1 900 care preciza modul de funcţionare a
Institutului, adresa Ministerului Justiţiei care arăta că Institutu! se afla sub
controlul Comisiunii persoanelor juridice, certificatul Tribunalului Ilfov prin
care se dovedea că Institutul are personalitate juridică şi certificatul
Ministerului Educatiei Nationale care stipula că I nstitutul urma să fle scos de la
, ,
expropriere94 . Analizând dosarul depus de Barbu Catargiu în susţinerea cererii

sale, arhitectul Horia Teodoru pleda pentru declararea ca monument istoric a
complexului rezidenţial din Maia „având în vedere amintirile istorice cari se
leagă de fondatorul acestei instituţii, înmormântat alături de părintele său în
capela funerară situată în cuprinsul acestui domeniu"95•
În faţa acestor argumente şi documente, Comisiunea Monumentelor
Istorice, prezidată de Alexandru Lapedatu, a aprobat - în şedinţa din 27 martie
1 946, la care au participat arhitectul Petre Antonescu, V. Ştefănescu, George
Oprescu, Aurelian Sacerdoţeanu, preot N. Popescu, I. D. Ştefănescu şi
secretarul Victor Brătulescu - clasarea ca monument istoric a „reşedinţei
răposatului Barbu Catargiu, lăsată prin testament pentru a funcţiona în
cuprinsul ei Institutul de fete «Barbu Catargiu», compusă din locuinţe, capela
cu cavoul familiei, grădina, lacul şi parcul înconjurător în suprafaţă de 20 ha" 96 •
Propunerea Comisiunii Monumentelor Istorice a fost aprobată de ministrul
Artelor, Mihai Ralea, care a iniţiat decretul regal nr. 1 467 din 30 aprilie 1 94697
privind clasarea ca monument istoric a conacului Catargiu din Maia, decret
publicat în Monitorul Oficial nr. 1 1 1 din 1 5 mai 1 94698 •
Deşi se părea că fosta reşedinţă a lui Barbu Catargiu va scăpa de
ingerinţele reprezentanţilor noului regim, cu atât mai mult cu cât aici funcţiona
un aşezământ social, în luna mai 1 946 - chiar când era publicat decretul regal
de clasare ca monument istoric - conacul din Maia a fost ocupat „în mod
nelegal de o persoană străină", cu toate că edificiul şi Întregul domeniu fusese
dat în administrare Casei Agricole din judeţul Ilfov. În aceste condiţii, neavând
asigurată nici o pază, intrusul stabilit ilegal în conac a devastat „uşile şi
94 A.CM.I., dosar nr. 22031 1 946- 1 948, f. 8.

95 Ibidem, f. 8.
96 Ibidem, f. 1 0.
97 Ibidem, f. 16 (Decretul Regal semnat de Regele Mihai I şi Mihai Ralea, ministrul Artelor).
98 A.CM.I., dosar nr. 2203/ l 946-l 948f. 1 5 (adresă a lui N. Russo-Crutzescu, directorul
Direqiei Contencios din Ministerul Artelor, către preşedintele CM.I.).
223
Narcis Dorin Ion
ferestrele, obloanele şi alte instalaţii", după cum semnala Eufrosina Catargi,

moştenitoarea fondatorului şi epitropul Institutului de fete «Barbu Catargiu»
de la Maia99 .
În faţa acestei situaţii, Ecaterina Catargi solicita preşedintelui Comisiunii
Monumentelor Istorice - la 22 mai 1 946 - „a interveni pe lângă organele
agricole să se predea [conacul] Institutului, pentru a lua toate măsurile de pază
şi, eventual sub controlul şi supravegherea onor. Comisiunii Monumentelor
Istorice, să se facă lucrările de întreţinere a clădirilor" 100 • Arhitectul Horia
Teodoru şi-a exprimat - la 6 iulie 1 946 - opinia ca „să se intervie la Ministerul
Domeniilor, comunicând în copie această cerere şi rugând să se răspundă
Comisiunii dacă se pot lua măsuri de îndreptare şi dacă clădirea poate fi
predată Institutului". Indignat peste măsură de situaţia creată la Maia prin
nerespectarea clauzelor donaţiei şi a decretului regal de clasare ca monument
istoric a conacului Catargi, directorul Comisiunii Monumentelor Istorice,
Victor Brătulescu, aprecia într-o rezoluţie că „conform dispoziţiilor Legei Agrare
(art. 8) bunurile aşezămintelor de cultură sunt exceptate de la expropriere.
Hotărârile instanţelor opuse sunt nelegale şi arbitrare în cazul Institutului
Maia. Ilegalitatea şi arbitrariul sunt şi mai mult sporite prin faptul că s-a
expropriat pădurea, ceea ce legea nu prevedea" 101 • Pentru a efectua o cercetare
la faţa locului, D. Celac a fost trimis la Maia cu mandatul de a „lua măsuri de
respectare a articolului din lege, sancţionând în numele nostru pe vinovaţi".
Peste numai o săptămână, la 13 iulie 1 946, Comisiunea Monumentelor
Istorice - prin directorul Victor Brătulescu şi conservatorul N. Chioreanu - s-a
adresat ministrului Agriculturii şi Domeniilor pentru a aproba „să se ia cuvenitele
măsuri legale, dându-se destinaţia dorită de donator fostei reşedinţe a lui Barbu
Catargi din corn. Maia, jud. Ilfov. Imobilul poate fl predat Institutului de fete
«Barbu Catargiu», înfiinţat de donator pentru nevoile obşteşti" 1 02 •
Având în vedere clasarea ca monument istoric, arhitectul Horia Teodoru -
împătimitul protector, alături de arhitectul Ştefan Balş, al monumentelor
istorice în anii de restrişte ce au urmat războiului - a redactat, la 7 decembrie
1 946, o adresă, în numele Comisiunii Monumentelor Istorice, prin care
informa Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Prefectura judeţului Ilfov,
99 Ibidem, f. 1 4.
100
Ibidem.
101
A.C.M.1„ dosar nr. 2203/ 1 946-1 948, f. 1 3 .
wi
Ibidem, f. 1 4 verso.
224
Trei conace boiereşti fa o răscruce a istoriei.
Camera Agricolă Ilfov şi Ministerul de Interne că trebuie să dispună ca

„institutia sau institutiile cărora li se va da în folosintă această reşedintă
, , , )
[conacul din Maia - n.n. ] , să ia toate măsurile ca să nu aducă nici o stricăciune

şi să facă la timp toate lucrările curente de întreţinere atât imobilelor cât şi
parcului, pentru păstrarea lor în cele mai bune condiţiuni şi respectându-se
prevederile legii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice" 103•
Efectuând o cercetare a situaţiei de la Maia, în urma solicitării
Ministerului de Interne, Prefectura judeţului Ilfov a constatat, la 27 mai 1 947,
că „reşedinţa decedatului Barbu Catargiu din comuna Maia - compusă din
locuinţe, capelă, cavoul familiei, grădină şi parcul înconjurător -, declarată
monument istoric, nu este locuită de nimeni, cu excepţiunea a două camere,
ocupate de oamenii de serviciu. Castelul şi toate dependinţele au fost luate în
primire de dl. ing. agronom Ivanov Ştefan" 104 • În opinia prefectului judeţului
Ilfov, deteriorările conacului datau „din timpul când a servit drept
cantonament unui lagăr de prizonieri, astfel că are nevoie de reparaţiuni
generale, care ar trebui executate sub supravegherea unui specialist, pentru a nu
se înlătura aspectele istorice".
Cu toată intentie nobilă de a restaura conacul, autoritătile locale din Maia
) '
au fa.cut tot ce a fost posibil pentru a „înlătura aspectele istorice" ale fostei
reşedinţe a familiei Catargi. Scrisoarea pe care arhitectul Horia Teodoru a
adresat-o inginerului agronom Ş tefan Ivanov, în 2 iulie 1 94 7, pentru a restaura
conacul „în baza devizelor prealabile aprobate de Comisiune" nu a avut nici un
rezultat concret 105 • Inginerul Ivanov a răspuns în 1 2 iulie 1 947 că a luat în
primire conacul „nu personal, ci în calitate de administrator al fermei care a luat
fiinţă aci în urma Legii de reformă agrară din 1 945" 106• Direcţia Judeţeană
Agricolă şi o delegaţie a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor „au vizitat
clădirile şi au luat măsuri ca, în vederea instalării unei şcoli de agricultură aci, să
facă toate reparaţiile necesare" . Inginerul Ivanov asigura Comisiunea
Monumentelor Istorice, în finalul scrisorii sale, că „vă vom comunica la vreme
devizul ce se va Întocmi şi stadiul lucrărilor".
Zadarnică a fost şi scrisoarea pe care Horia Teodoru a adresat-o, la 24
iulie 1 947, Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, prin care solicita „să ni se
103 Ibidem, f. 1 1 (forma olografa a scrisorii lui Horia Teodoru se află la f. 1 2) .

1 04 A.CM.I., dosar nr. 2203/1 946-1 948, f. 5.
1 05Ibidem, f. 4.
1 06 Ibidem, f. 1 verso.
225
Narcis Dorin Ion
comunice măsurile ce se pot lua pentru buna păstrare a acestui monument".

Conacul din Maia a fost transformat în şcoală agricolă, soarta lui fiind astfel
pecetluită: neglijenţa administratorilor şi lispsa oricăror măsuri de protejare şi
restaurare au dus la ruinarea definitivă a reşedinţei lui Barbu Catargiu, din
întregul ansamblu păstrându-se până azi doar cele două lăcaşuri de cult: biserica
ridicată în anul 1 778 de către jupan Pană Filipescu şi refăcută în 1 862, în care
sunt înmormântaţi Barbu Catargiu şi soţia sa Ecaterina 107 , şi biserica familiei
Catargiu, cu hramul „Sfântul Nicolae", în care este înmormântat paharnicul
Ştefan Catargiu (mort în 1 830) 108 •
1 07 Ibidem, dosar nr. 2202/ 1 9 2 1 - 1 952 (Capela Sf. Atanasie şi Chirii, Biserica Sf. Nicolae), f. 5
recto-verso.
1 08 Ibidem, f. 2 recto-verso.
226
CONSTANŢA LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE -
AVENTURA UNUI PROIECT EUROPEAN
Dr. Doina Păuleanu
Istoria modernă a Constanţei (cel mai vechi oraş cu locuire continuă de pe

teritoriul ţării, întemeiat ca emporion prin veacul al VI-lea î. Hr. de grecii
milesieni) - de fapt proiectul unui oraş european cu funcţii balneare şi portuare -
începe după revenirea Dobrogei în graniţele statului român, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, atunci când Kiistendje, dezolanta aşezare otomană (Tomis
în antichitate) „se întindea numai până la bastioanele şi curtinele întărite între
Biserica grecească, Poşta şi Palatul Prefecturii . . . " (deşi edificiile s-au păstrat,
ultimele două au altă destinaţie) , potrivit observaţiilor colonelului Marin
Ionescu Dobrogianu 1 •
Mihail Kogălniceanu, mare proprietar de opere (pictură, sculptură, artă
decorativă, ş. a.), imobile şi terenuri (nu numai) în zonă, evocă la rândul său
aspectul fortificat al oraşului. ,,Am găsit acolo mai multe zidiri militare, fiindcă
acea parte de loc era foarte ocupată de garniz6ne turceşti. Am găsit zidiri
militare şi în Mangalia şi la Constanţa şi în Tulcea şi chiar în Medgidia.
Guvernul român . . . a facut cazărmi foarte frumoase . . . La Constanta e '
reşedinţa unui regiment de cavalerie şi a unei companii de jandarmi care are un

efectiv de vreo două sute de cai şi sunt grajduri . . . facute de noi. Apoi s-au luat
grajdurile imperiale turceşti şi s-a prefacut parte în cazarme şi parte a rămas tot
ca grajd. Pe urmă, afară din oraş, s-a facut lângă cazarma veche de infanterie, o
altă cazarmă . . . "2•
În oraşul, „revărsat pe-o ieşitură de mal, împlântată în valuri'', după spusa
lui Vlahută3, tărmul mării „era locul de întâlnire al turcoaicelor (mai ales
' '
1 Colonel Ionescu M. Dobrogianu, Torni - Constanţa, Tipografia Lucrătorii Asociaţi,

Constanţa, 1 9 3 1 , p. 66-67.
2 Mihail Kogălniceanu, Discurs la proiectul de lege pentru înfiinţarea de edificii şi construcţii
publice, 22 mai 1 882, în idem, p. 335.
3 Alexandru Vlahuţă, România pitorească, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1 929, p. 44.
227
Doina Păuleanu
Vinerea) , care se plimbau nesupărate de ochii râvnitori şi pătimaşi" 4 • To tuşi

foarte curând, cadânele aveau să se retragă, lăsând locul unor edili responsabili,
unor ingineri preocupaţi, unor antreprenori pragmatici: cu începere din 1 879
se amenajează faleza înaltă - până atunci groapa de gunoi a localităţii - se
trasează şi se deschide pe promontoriul sudic, bulevardul Regina Elisabeta, se
pun probleme stringente legate de urbanism, sistematizare, salubritate, alimentare
cu apă, iluminare stradală, stingerea incendiilor, pavare, şoseluire, ş. a. „Eri" - se
arată într-un articol publicat de presa locală, aşezarea avea aspectul unui „sat
turcesc . . . cu uliţe păcătoase, mărginite de hardughii de cirpici, cu un caldarâm
primitiv, fără clădiri impozante, fără apă, fără lumină, fără nimic care să indice
o aşezare europenească'', iar „portul se reducea la o schelă levantină, cu un mic
bazin în care abia intrau două vase, apărat de un primitiv cheiu de lemn.
Actuala Piaţă Ovidiu era un maidan pe care se aflau câteva cafenele joase,
murdare, cu podele de lemn învechit" 5 •
Într-un document emis d e prefectul Remus Opreanu l a Kiistengea în
ziua de 1 7 decembrie a. O. 1 879 şi adresat ministrului de interne, aflăm că
«planul unei nouei părţi a oraşiului Constanţa format prin iniţiativa şi sub
impulsiunea noastră este terminat de către inginerul arhitect al comunei.
Porţiunea de teren ce încongiura grădina publică numită „Beledie", capătul
actual al oraşiului spre Anadolchioi, este divisată în mai multe loturi trasate de
strade drepte şi regulate tăiate în intervale de pieţe-grădini . . .
Este forte posibil, domnule ministru, ca în cel mai scurt viitor, centrul
oraşiului să fie grădina „Beledie" (parcul teatrului, intuiţie confirmată, n. n . ) .
Partea vec<he va> avea, prin urmare, importanţă. Casele a<u s ă se> întindă la
nord spre Anadolchioi, la r<ăsărit> spre mare, la apus spre pădurea ce <este a
se>înfiinţa»6• Scrisoarea ne pune astfel în contact cu primele preocupări
edilitare sistematice (după câteva sute bune de ani) ale autorităţilor locale şi
conferă iniţiativei lui Remus Opreanu, calităţi de pionierat.
La 14 octombrie 1 880, „Comisiunea din plasa Constanţa, înfiinţată prin
Regulamentul pentru constatarea şi verificarea posesiunilor imobiliare rurale
din Dobrogea'', constată că: ,,Înainte de resbel, miraua acestei comune avea o
4 Colonel Ionescu M. Dobrogianu, ibidem.

5 Orll[ul Constanţa. Ce a fost eri - Ce a devenit azi, „Marea Neagră", I, nr. 87, 2 1 decembrie
1 923, p. 1 .
6 Marin Stanciu şi colectiv, Din tezaurul documentar dobrogean, Direcţia Generală a Arhivelor
Statului, Bucureşti, 1 988, p. 73.
228
Constanţa fa începutul epocii moderne - aventura unui proiect european.
întindere de patru sute pogoane cu aprocsimaţiune şi se limită spre sud prin trei
movile din spatele viilor, socotind linie dreaptă Între ele. Dela a treia movilă
[cunoscută] drept valul lui Traian în punctul unde este transversat de drumul
ce merge dela Anadolchioi la Les-mahale, de aici linie dreaptă prin movilele
situate la mică distanţă la nordul măgurei Avta-Tepe (azi la intersecţia
bulevardelor Tomis şi Mamaia, n. n.), urmărindu-şi linie dreaptă din aceste
movile spre răsărit la coada lacului Anadolchioi (Tăbăcăriei, n. n.) despre
Constanţa şi continuând marginea lacului până la fabrica de talpă după malul
mărei ce cade tot pe această mirea."7•
La 19 iulie 1 882 inginerul hotarnic şef al Administraţiei Domeniilor &
Pădurilor Statului şi şeful depozitului de resbel, autorizaţi să se ocupe de
proprietăţile imobiliare din Dobrogea, cercetează laolaltă cu primarul Alexandridi,
„arătarea a doi oameni bătrâni, locuitori din oraşul Constanţa şi anume Mehmet
Emin şi Cadâr Ali Becher pentru vechile hotare ale teritoriului acestei comune" şi
decide ca şeful Secţiunii topografice din Depozitul de resbel să delimiteze
semnele de hotar „prin punere de pietre şi facere de movili după regulele
delimitărilor". Astfel teritoriul comunei Constanta , este stabilit de la „malul mării
în susul Tăbăcăriei vechi spre Anadolchioi (cartierul Tomis III, n. n.) pe
marginea despre Nord şi Vest a lacului mic (Ciuciuk ghiol), rămânând locul
acesta în coprinsul razei comunei Constanţa, la măgura de lângă Tabia (Tabia
Tepe) de aici spre Vest peste drumul Babadag pe linia dreaptă la măgura Tebii
(Tabia Iuc) de aici la gropiţa veche de hotar care se află lângă marginea
drumului de fier, unde acest drum tae valul lui Traian.
De aici spre sud pe linie dreaptă spre Les-Mahale, la peatra de hotar, care
se află între gropiţe, de aici pe linie dreaptă peste drumul Asi-Diuliuk la măgura
Ak Derc şi tot după direcţia acestei linii în prelungire până la malul mării până
la punctul plecărei despre Anadolchioi.
În acest perimetru al comunei Constanţa se cuprinde şi vatra oraşului în
raza căruia se cuprinde gara şi stabilimentul căei ferate care toate împreună cu
spaciul coprins între liniile bornelor drumului de fier sunt şi rămân pe seama
statului cu tot cuprinsul lor" 8 •
Actul de măsurătoare ş i delimitare stabileşte că vatra oraşului s e compune
pe de o parte din pământ de cultură pentru şcoală, drumuri comunale,
vecinale, părţi neproductive, cimitirul părăsit şi de cealaltă, de pământul de
7 D. ]. A. N. Constanţa, dosar nr. 8/1 880, f. 3-4.

8 Proces verbal din 14 octombrie 1880, D. ]. A. N. Constanţa, idem, dosar nr. 58/ 1 926, f. 4.
229
Doina Păuleanu
izlaz şi viile cuvenite „după vechea posesiune" şi are o întindere de 1 1 89

hectare9. Rezumând, există trei zone ale hineterland-ului, începând cu partea
continentală a oraşului, la nord de colina Avra Tepe (astăzi intersecţia
bulevardelor Tomis şi Mamaia, n. n.) , viile şi pământul de islaz între mare,
lacul Tăbăcăriei (pe atunci Ciuciuk-ghiol) şi actuala şosea naţională spre Tulcea
şi Bucureşti. În acest perimetru au rămas pe seama statului, drumul de fier cu
spaţiul cuprins între bornele sale, gara cu stabilimentele aferente (subiect de
îndârjite dispute ulterioare cu Direcţia C. F. R.), lacul Kiuciuk-Ghiol (aici Într-o
altă ortografie) şi 20 metri pe ţărmul mării şi malul lacului 1 0 •
Prin Legea privind răscumpărarea de către statul român a căii ferate
Cernavodă-Constanţa şi a lucrărilor în portul Constanţa concesionate în 1857
companiei „Danube and Black Sea Railway Company Limited' din 2 1 mai 1 882,
s-au recuperat şi cele 65 ha ocupate de englezi în oraş prin gară, linie
telegrafică, depouri, case, magazii, ateliere de reparaţii ş. a. Marin Ionescu
Dobrogianu (acum cu gradul de colonel) aminteşte chiar de un cartier nou al
oraşului, cu „400 clădiri în piatră - unele dintre ele destul de elegante, pentru
1
locuinţa funcţionarilor şi pentru birourile administraţiei" 1 • Englezii „nu s-au
purtat rău cu oraşul" 1 2 , dar au lăsat în litigiu o serie întreagă de terenuri
necesare urbei pentru extindere. Petre Grigorescu afirmă cu îndreptăţire în
1 897: „guvernul otoman a învoit în anul 1 8 57 o companie engleză să
construiască o linie ferată de la Constanţa la Cernavodă, se înţelege dându-i
terenul strict trebuincios în reionul razei oraşelor şi porturilor acestor oraşe,
spre a face tote instalaţiunele necesare exploatărei - scop în care a acordat şi
câte-va exproprieri private, pe malul portului Constanţa (subl. n.). Compania
prevedend, se înţelege, că schela Constanţa o să ia 6re-care importanţă după
deschiderea acestei linii, ceia-ce s-a şi întâmplat, a ocupat portul Întreg şi tot
terenul liber, pe o rază destul de adâncă a semicercului portului, cuprindend în
interiorul bornelor (semne de hotare) puse de ei, mari întinderi de pământ, ce
nu erau nici de cum necesare exploatărei propriu disă, pe care compania le
închiria la particulari pentru magazii de tot felul, vărării, cherestele, până şi
cârciumioare şi cafenele pe mal. Limitele ce a tras compania şi posesiunea ce a
9 Proces verbal din 19 iulie 1882, dosar nr. 8/ 1 880, f. 2.

10
Idem, 16 septembrie 1882, ibidem.
11
Colonel Ionescu M. Dobrogianu, idem, p. 67.
12
Ioan Adam, Constanţa pitorească, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Librăriei Universala Alcalay
& Co., 1 928, p. 70.
230
Constanţa la începutul epocii modeme - aventura unui proiect european.
pus pe întreg terenul cuprins între ele, construind pe o lature a acestor limite,
cuartierul englezesc, actuala stradă Carol (subl.n.), iar pe de alea clădirile ce serve
acum pentru Divizia activă a Dobrogei, prin dosul cherestelelor până la
plantaţia de la obor (aproximativ pe locul ocupat apoi şi până astăzi de Liceul
Mircea cel Bătrân) , iar de aici pe malul mărei, n-au fost niciodată şi nici un
moment recunoscute de administraţia imperială otomană (subl. n.), tocmai
pentru motivele că englezii ocupaseră mai mule teren decât prevedea acrul lor
de concesiune". Deşi s-au făcut nenumărate solicitări şi chiar unele controale,
acestea nu au schimbat nedreapta situaţie de fapt. „Sub guvernul provisoriu
(rus, n. n.) , la 1 877 - 78, compania a pus de s-au schimbat bornele, mai
lărgindu-şi posesiunile în actuala stradă Carol, până în mijlocul unui cimitir, în
locul căruia e construită astă-di şc6la Principele Ferdinand (pentru conformitate
se adaugă şi principesa Maria, astăzi Muzeul de Artă Constanţa, n. n.), iar de
aici în linie dreaptă, tot terenul astă-di deşert, valurile lui Traian (atribuire
eronată, n. n.), prin plantaţia de la obor (azi parcul teatrului, n. n.) , drept la
bariera de la magaziile de producte, fapt constatat judecătoreşte . . . " După 23
noiembrie 1 878 reclamaţiile au continuat, dar cu ale adresant, guvernul român
succedând în toate drepturile, celui turcesc. ,,În urma mai multor stăruinţe,
guvernul regal a instituit în anul 1 88 1 o comisiune . . . spre a proceda la
delimitarea şi fixarea întinderei terenurilor indispensabile de care compania
liniilor Cernavodă - Constanţa are necesitate, . . . conform art. 9 din
Concesiunea de la 1 Septembrie 1 8 57 şi a convenţiei din acelaşi an pentru
portul Constanţa" 13 •
Comisia constată că s-au însuşit <<terenurile ce nici o dată nu i-au fost
recunoscute de Guvernul Imperial Otoman, fiind că aceste terenuri nu numai
că nu erau necesare esploatărei liniei ferate Cernavodă-Constanţa, „nici chiar
Într-un viitor ori cât de depărtat, ori ce desvoltare ar lua drumul de fier", dar
unele erau chiar vătămătoare oraşului şi particularilor - aşa a constatat
comisiunea de la 1 2 octombrie 1 88 1 . Urma dar, fără doar şi poate, ca
compania să fie deposedată de terenul vărăriilor din port, de acela ocupat acolo
de diferite agenţii şi biurouri, de promotoriul din capul de vest al bulevardului,
de terenurile pe care sunt construite şandramalele de cârciume de la Fabrica
veche (la nord-vest de piaţa Ovidiu) , de triunghiul dintre gară şi hotel Central,
de întreaga grădină Belvedere (zona largă a judecătoriei şi tribunalului,
tronsonul median al străzii Traian, n. n.), cu creasta malului din faţă până la
1 3 Petre Grigorescu, Edilitatea la Constanţa, „Constanfa", V, nr. 2 1 4, 20 iulie 1 897, p . l -2.
231
Doina Păuleanu
locuinţele directorului liniei, de întreg locul din dosul diviziei cu cherestelele şi

terenul parcului de la oborul nou (pe locul unde se află Colegiul Naţional
Mircea cel Bătrân, Teatrul Dramatic şi parcul din faţa acestuia, n. n.) - lucru ce
s-ar fi Întâmplat negreşit, dacă nu se întâmpla recumpărarea liniei la 1 882. Cui
revin aceste posiţiuni isolate de pământ? Aici e întrebarea toată».
Primarul Panait Holban, Într-un lung şi desluşit raport din 9 decembrie
1 883, ,,le reclamă pentru comună, după cum nu încetase a o face şi până aici,
dovedind că, la cedarea liniei, ele aparţineau comunei şi particularilor, cari au
fost espropriaţi pentru causa de utilitate publică. Asupra acestor reclamaţiuni s-a
instituit o nouă comisiune . . . Comisiunea opinează că terenurile sunt şi revin
statului, care a concedat linia, iar nu comunei care le stăpânise până la
. "
concesrnne .
După 1 O ani «din incidentul plantaţiei parcului de la oborul nou şi a
unui canal pentru scurgerea apelor stagnante în dosul diviziei (zona centrului
de astăzi, n. n.) , afacerea revine din nou pe tapet, iar Consiliul Comunal „cere
dlui Ministru de Interne, autorisaţie a intenta statului proces de revendicare şi
500.000 lei daune. Ministerul sfatuieşte în 1 895 a se face mai întâi un consult
de advocaţi, clupe care înainteadă în copie răspunsul hotărâtor al Ministerului
Lucrărilor Publice, la raportul desluşitor de drepturile comunei, că după legea
otomană nu rezultă nici un drept de proprietate pentru comună, afară de
locurile de păsciune, de pieţe, de deshămat şi de pădure, lăsate de stat în usul
obştei locuitorilor". Astfel după această lege tot terenul era esclusiv proprietatea
statului, de care densul putea dispune după cum voia».
Alt primar, Eustaţiu C. Schina, arată că asemenea proprietate „isvorăşte
din dreptul ab antiquo ce locuitorii comunelor, de sigur şi ai oraşului Constanţa,
au avut asupra unor asemenea porţiuni de pământ, împrejurul satelor,
recunoscute de legile otomane sub denumirea de Caz-meresi (raionul, Islazul
Gâştelor) şi Baltalye (dreptul la pădure pentru lemnele trebuincioase gospodăriei) ,
pentru care nu se plătea fiscului absolut nimic, nici chiar ahşiur dijma ce se
-
percepea din producţiunea viilor, livedilor, grădinilor etc., recunoscute ca

proprietate absolută de Legea Otomană. Vrem să dicem că legiuitorul român,
înscriind în lege art. 22 şi 23, n-a fa.cut de cât să consfinţească, şi mai ales să
limiteze un drept de proprietate, fie servitute (asupra pădurelor) , pe care
comunele îl aveau deja, poate de când esista Imperiul Otoman şi care nu putea
fi desfiinţat, ci numai modelat de guvernul român care succeda celui turcesc.
Avut'a Constanţa, la venirea Românilor, asemenea terenuri oferite oraşului?
Dovada că a avut este faptul că i s-a recunoscut şi delimitat de oficierii
232
Constanţa la începutu! epocii modeme - aventura unui proiect european.
Comisiunei de parcelare, pe lângă vatra oraşului . . . I .OOO hectare împrejurul

oraşului, proprietate absolută, pentru care comuna nu plăteşte statului de cât o
simplă fonciera. Dacă a avut, şi a avut de sigur această întindere înainte de
concesiunea acordată englezilor, cum devine acum, că terenurile reclamate,
izolate între ele, servind unele ca maidane de deshămat, altele ca uliţe şi unele
ca păşune, a căror înstrăinare nu se j ustifică, după cum s-a vedut . . . , cum se
face că ele au devenit acum proprietate a statului?
Toată lumea din Constanţa ştie că unde sunt actualele şandramale de
cârciume (Fabrica veche) , ce le dă cu chirie Direcţia Căilor Ferate, era drumul de
comunicaţie cu Conacul (sediul administrativ, odinioară pe strada Traian, n. n.)
şi portul, că Întreg maidanul de sus, unde este chioşcul cu cârnaţi şi opera
italiană, era loc de deshămat pentru căruţele cu cereale ce veneau la obor,
actualmente Piaţa 23 Noembrie, localul primăriei (astăzi Muzeul de Artă
Populară, de pe bulevardul Tomis numărul 32, n. n.) şi locul din dosul diviziei
active era ocupat cu târle şi stâne de oi la păşune. Toate aceste terenuri sunt
proprietatea comunei, după însăşi constatările ministeriale, bazate pe legea
otomană la care se referă. De ce le deţinea Compania engleză, căreia n-au fost
concedate? De ce le deţine acum Direcţiunea C. F. contra legei şi rară să aibă
trebuinţă de ele pentru exploatarea liniei?" 14•
De fapt, sintetizează Petre Grigorescu în anul 1 898, Compania engleză a
luat pe vremea turcilor ce a vrut din teritoriul comunei. Apoi, sub „stăpânirea
provisorie rusească a provinciei, [aceasta] a schimbat bornele (semnele de hotare) ,
lărgindu-şi stăpânirea pe unde şi cât a vrut, fapt constatat j udecătoreşte, contra
căruia au protestat delegaţii români dintr-o comisie de anchetă renduită de
Guvernul central, pe când linia era nerescumperată, dar care acum e perfect legal,
de când linia a trecut în posesiunea Căilor Ferate Române. Armata a luat de la
patriotica administraţie comunală ori-cât teren a vrut, iar când a fost vorba de un
miserabil cuartier la marginile oraşului, Românilor care nu pot dice nice rece nice
cald primarilor, lucrul se amână mereu de opt ani de dile" 15 şi va mai suporta,
până la rezolvarea firească, o serie de amânări şi litigii.
La 1 7 octombrie 1 88 1 este elaborat primul Regulament pentru
construcţiuni şi alinieri, semnat de primarul Antonio Alexandridi. Capitolul I,
dedicat ,,Împărţirei Oraşului", stabileşte că în această comună urbană există
„două despărţiri (sau văpsele, n. n.): roşie şi galbenă". Formula sectoarelor urbane
1 4 Ibidem, nr. 2 1 5, 27 iulie 1 897, p. 1 -2.

1 5 Idem, Gara din Constanţa, „Constanra", VII, nr. 237, 18 ian. 1 898, p. 2.
233
Doina Păuleanu
pe culori a fost introdusă în secolul al XIX-iea, la Bucureşti, chiar în anul 1 806 16

şi a dăinuit aici până către primul război mondial. ,,În despărţirea culorei roşie,
intră următ6rele strade: Bulevardul Regina Elisabeta, stradele Farului, Romană,
Mahometană, Ellenă, Ovidiu, Călăraşilor, Vânătorilor, Maioru Şunţu, Piaţa
Italiei, Piaţa Independenţei, strada Carol I (numită sub turci Sultan Hamam
Socacgi, după cum am aflat şi comunicat în premieră, n. n. 17), strada Traian
(Mahmudie Socacgi) şi strada Mircea cel Mare (Kapou Socacgi) , până la vii,
intersecţia lor cu stradele Tomis, Tetis, Neptun şi alte strade mai mici.
În despărţitura cul6rei de galben intră următ6rele strade: continuarea
stradelor Carol I, Traian şi Mircea cel Mare, Piaţa 23 Noembre cu stradele din
jurul ei, strada Libertăţei, strada Şc6lei, strada Concordiei, strada Dreptăţei şi
planul prelungirei oraşului nouă şi alte strade mai mici . . .
T6te stradele Comunale care sunt pavate şi şoseluite sau care nu sunt de
loc vor trebui să aibă 1 2m00 lărgime . . . Lărgimea actuală a stradelor existente se
menţine În ori ce caz, afară de alinieri, ce se va găsi de cuviinţă a se face de
Consiliul Comunal, după propunerea serviciului technic . . . Stradele înfundate
sau prea apropiate unele de altele se vor putea suprima şi terenul lor se va vinde
proprietarilor mărginaşi. . . În interiorul alinierei stradelor şi din punctul de
vedere de utilitate publică, se va putea lua o lărgime de 1 mzo fără ca Comuna să
plătească conform legei de expropriere. Decă însă lărgimea va trece de 1 mzo,
atunci exproprierea se va face sau prin bună învoială cu Comuna seu de o
Comisiune de experţi însărcinată de primăria Comunei, în care Comisiune va
lua parte şi D'- Arhitect Comunal. Numai în timp de construcţiuni nuoii
proprietarii vor fi obligaţi a se retrage cu 1 mzo din linia stradei. . . Proprietarilor
li se impune ca tote construcţiile se fie aşezate paralele cu strada, excepţie când
clădirea se va afla 6moo în interiorul curţei sale . . . Când Comuna va simţi
necesitatea de a deschide strada nouă, proprietarii din acea stradă sunt obligaţi a
construi case în termen cel mult de doui ani de la deschiderea stradei. Tot în
categoria stradelor se vor considera şi pieţile oraşului în ceia ce priveşte
alinierea. La facerea de construcţiuni se va observa cu rigore a se conserva
lărgimea unghiurilor şi curbelor".
Situaţia specială a Constanţei a condensat etapele parcurse de alte oraşe
importante ale ţării, unde la început se făcea apel la maimarbaşa conducătorul -
1 6 Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 308; Cezara
Mucenic, Bucureşti. Un veac de arhitectură civilii. Secolul XIX Editura Silex, Bucureşti, 1997, p. 8.
1 7 Doina Păuleanu, Comtanţa 1878 - 1928. Spectacolul modernităţii târzii, voi. I, p. 65.
234
breslei reunite a zidarilor, lemnarilor, strungarilor şi tâmplarilor, direct responsabil

de construcţii şi alinieri, apoi la meseriaşi liberi, arhitecţi şi ingineri iniţial străini -
unii rămân în ţară din varii motive - şi apoi pământeni. Constanţa a trecut direct
de la construcţiile engleze „de autor" - (probabil ingineri aflaţi în serviciul
companiei) şi cele pământene de meşter, direct către arhitecţii români şcoliţi în
străinătate, Între care primul în România, dar şi la Constanţa este Alexandru
Orăscu, care proiectează în anii 1 879 - 1 880, marele Hotel Carol !, astăzi
Amiralitatea, pe care însuşi Ion C. Brătianu îl va vizita în construcţie.
Cererile de construcţiuni vor fi însoţite de acte şi planuri. „Niminea nu
va putea construi rară permisiunea prealabilă luată de la Primărie", iar încălcarea
dispoziţiilor este considerată contravenţie; persoanele „se dau judecăţei'', iar
lucrarea este sistată.
,,În dispărţirea cul6rei de roşu (zona balneară şi rezidenţială, n. n.) tote
clădirile atât la faţa stradei cât şi cele din interiorul curţei vor fi de did de
cărămidă, piatră, lucrate cu var. În despărţirea cul6rei de galben se vor putea
admite construcţiuni din paiante. În mahalalele cul6rei de galben se vor putea
permite construcţii şi din chirpici . . . Păreţii despărţitori din interiorul unei
clădiri vor putea fi pe jumetate în cărămidă seu paiante ascunse. Construcţiile
în lemn sunt cu totul oprite, afară de chioşcuri, pavili6ne, ornamentaţii pentru
grădini. T6te acoperişurile vor trebui să fle metalice seu cu olane; acoperişurile
de lemn sunt cu totul oprite. Intrări la grajduri ori şopr6ne sunt oprite în faţa
stradelor", se arată în capitolele următoare. Regulamentul stabileşte în continuare
înălţimea caselor, dimensiunile uşilor, ferestrelor, situaţia jgheaburilor,
streşinilor şi balcoanelor (care, admise numai de la primul cât, nu pot ieşi din
paramentul zidurilor mai mult de 90 centimetri) ; situaţia acestor „scosuri" din
planul faţadei a fost anterior reglementată la Bucureşti prin anaforeaua din
1 804, asupra căreia s-a revenit în 1 824 şi 1 826; eliminarea sacnasiului sau a
cicmalei - zidiri în afara structurii edificiului, „cu ferestre şi învelişuri deosebit
de trupul caselor, după cum se obişnuiesc în Ţara Turcească de unde s-a luat
cuvântul cicma . . . şi care . . . pricinuiesc supărare fiindcă picătura străşinilor
mergând mai aproape de jumătatea podului (la început străzile erau podite, n. n.)
îi fac vătămare; vecinul de alături pierde vederea casei sale . . . razele soarelui se
popresc pe dânsa, cum şi carăle cearcă zăticnire la trecerea lor" 18• Sacnasiurile
supravieţuiesc totuşi la Constanţa, unele până aproape de noi, dar, dată fiind
18
George Potra, Documente privitoare la istoria orlljului Bucure1ti, Bucureşti, Editura
Academiei, 1 96 1 , apud Cezara Mucenic, ibidem, p. 1 2
235
Doina Păuleanu
lăţimea străzilor, nu mai vatămă vecinii, poprind lumina. În schimb moda

balcoanelor se generalizează, iar feroneria decorativă constituie una dintre
izbânzile înregistrate ale meşterilor locali.
Reparaţiile se reglementează prin Capitolul V: meremetisirea se face în
baza autorizaţiei, doar cele radicale necesită proiecte; faţadele vor trebui să fle
curate iar terenurile - împrejmuite. Asupra problemelelor de aliniere şi
demolare se decide în cele mai mici detalii. Sancţiunile prevăzute la încălcarea
acestor dispoziţii sunt aplicabile în conformitate cu art. 385 din codul penal.
Următorul Regulament pentru construcţii şi alinieri de strade datează din
1 890 şi adaugă oraşului, ca măsură a creşterii sale, cea de-a treia despărţire, fără
de culoare; prima, care cuprinde aceleaşi străzi, dar sistematizate, „formând
partea balneară a oraşului va purta numirea de Cartierul Balnear. A doua
despărţire se compune din stradele începend din piaţa Independenţei pene la
strada Gărei" - de fapt, partea comercială; între cele două există piaţa, în care
magaziile şi hambarele moştenite de la turci împreună cu modeste cafenele sunt
înlocuite de hoteluri, restaurantele, cofetării, berării şi prăvălii elegante, strânse
în jurul statuii lui Ovidiu, pentru ca apoi edificiul primăriei, cu exproprierile şi
sistematizarea pe care le impune, să diversifice funcţiile acestui spaţiu. „Restul
oraşului începend de la strada Gărei compune despărţirea a treia".
Străzile nou create vor avea o lărgime de 1 2 metri, din care partea
cărutabilă de 8
'
- trotuarele de câte doi metri fiecare, iar cele din cartierul
balnear vor fi aliniate la o lărgime stradală de 1 0 metri, cu trotuare la fel;
străzile existente vor avea 8 metri lăţime, iar zona pietonală, câte 1 Vz metri
fiecare. Se stabileşte acum şi un regim de înălţime: clădirile din cartierele
balnear şi comercial vor avea două niveluri, de minimum 8 metri; construcţiile
cu un cât şi jumătate (demisol sau mansardă) vor avea 6 metri, cele cu un
singur nivel 5; pentru construcţii cu mai mult de două caturi, înălţimea va
-
creşte cu 3 1h metri/ nivel. Prăvăliile vor avea 5 - respectiv 8 metri pentru unul
sau două caturi. ,,Înălţimea caselor din cartierul nou, al săracilor (sub!. n.), va fi
minimum de 3m50 pentru casă parter". Ieşirea balcoanelor „din paramentul
zidurilor din faţă" se măreşte la 1 ,20 metri. Nu se admit în continuare
construcţii din lemn (cu excepţiile deja semnalate), iar în perimetrul primelor
două despărţiri, cele existente vor fi demolate conform unui tabel în termen de
1 5 respectiv 365 zile, în funcţie de stabilitatea clădirii. Termenele se stabilesc
-
de către Consiliul Comunal, la sugestia unei comisii; nerespectarea lor duce tot
la demolare, pe care o efectuează comuna cu sprijinul agentului poliţienesc şi o
plăteşte proprietarul. Sancţiuni economice şi administrative severe fac
236
Constanţa Ui începutul epocii modeme - aventura unui proiect european.
întârzierile de-a dreptul nerentabile. Se interzice depozitarea de materiale în

stradă şi construcţia de magazii (în primele două despărţiri) ; în cartierul balnear
vor fi autorizate doar „prăvălii de mâncări" la categoria lux.
„Se declară proprietate a Comunei malul mării dela vadul Lineii spre
Nord, pe o lărgime de 1 0 metri în scop de a se întări acestă parte a malului şi a
se crea bulevardul Marcu-Aureliu făcendu-se exproprierile necesare" 1 9 •
Regulamentul votat d e Consiliul Comunal l a 2 8 mai 1 890 este aprobat
de regele Carol I la 25 iunie cu minime modificări şi devine imediat operant.
Comisia pentru întocmirea tabelului cu imobilele de lemn supuse demolării
este formată la 1 1 /24 septembrie 1 890 în următoarea alcătuire: un consilier
local, un proprietar, arhitectul comunei şi poliţaiul oraşului20 .
Datat 1 1 /24 august 1 893, „Proiectul de transformare şi ameliorare a
oraşului Constanţa", elaborat de inginerul Vladimir Simu ( 1 864 - 1 94 5 , fratele
colecţionarului şi boierului filantrop Anastase Simu) din ordinul primarului
Mihail Koiciu, conţine câteva observaţii pertinente: planul de transformare şi
mărire a oricărui oraş se bazează pe trasarea exactă a „stradelor, pieţelor şi a
comunicaţiilor în general", în funcţie de gări, porturi şi clădiri publice. La
Constanţa nu se cunoaşte amplasamentul viitoarei gări, estimată a se construi
Într-un viitor foarte apropiat (dilatat la şapte decenii) , portul este ,,în stare de
ante-proiect", iar clădirile publice nu există încă în formă definitivă; acest din
urmă lucru pune edilii în situaţia fericită „de a putea alege pentru ele, locurile şi
amplasamentele cele mai favorabile, trasând pieţele şi strădile în consecinţă;
însă pentru a putea face aceasta, va fi necesar să binevoiţi a'mi arăta care sunt
clădirile publice importante, precum - palate administrative şi de justiţie,
ospelu comunal, poşta, şcoli, spitaluri, hale, abatoriu, etc., etc., ce Statul,
Judeţul şi Comuna vor putea construi în deceniul viitor" 21 •
Primarul se adresează pentru problemele ridicate de V. Simu,
Ministerului Lucrărilor Publice şi primeşte cu promptitudine pilduitoare, un
răspuns stupefiant: dezvoltarea portului nu are încă strategia cristalizată, iar în
privinţa gării nu s-a luat încă o decizie definitivă; proiectul se va întocmi aşadar
cu amplasamentele din epocă.
În septembrie 1 894, la cererea primăriei, Vladimir Simu întocmeşte
Memoriul ante-proiectului planului (de aliniere al) oraşului Constanţa. Consideraţiuni,
1 9 O. J. A. N. Constanfa, dosar nr. 1 6/ 1 890, f. 25-30.

20
Ibidem, f. 33.
2 1 Idem, dosar nr. 2711 893, f. 23-24.
237
Doina Păuleanu
cu o caligrafie de invidiat şi o etică profesională pe măsură22 • În introducere

inginerul comunal reiterează dificultăţile expuse analitic în proiectul din 1 893,
care persistă; acestora li se adaugă încă o problemă majoră, descrisă anterior de
noi pe larg: „o mare întindere de terenuri în interiorul oraşului care în prima
linie ar trebui Întrebuinţate pentru ameliorare şi înfrumuseţare se află în posesia
direcţiunii generale a C. F. şi nu se ştie când şi dacă vreo dată oraşul va putea
intra în posesiunea acelor terenuri" (şi totuşi, acest lucru s-a realizat, n. n.) .
Ideea directoare a proiectului este aceea a sacrificiilor minime impuse primăriei,
deci contribuabilului, iar inginerul comunal a „respectat pe cât s'a putut
stradele şi alinierile actuale, propunând exproprieri numai acolo unde acestea
ne-au părut absolut trebuincioase", iar modificările prognozate s-ar produce
„treptat, conform cu mijloacele de care va dispune Comuna".
Prima zonă analizată este „quartierul mai vechiu, ce se întinde Între hotel
Carol şi noua clădire şcolară" (astăzi unul dintre imobilele aparţinătoare de
Muzeul de Artă, n.n.), de fapt, „centrul de gravitate a oraşului (şi) se p6te
considera ca oraşul propriu zis, căci restul formează deocamdată nişte mahalale
ce se vor transforma numai în un timp relativ îndelungat"; aici se află zonele
rezidenţiale, clădirile publice, comerciale şi spaţiul de promenadă, iar străzile
sunt în număr nu numai suficient, ci chiar excesiv. Alinierile, în general
corecte, înregistrează o singură excepţie notabilă - piaţa Ovidiu - asupra căreia
edilii vor reveni în repetate rânduri, schimbând şi amplasamentul celebrei statui
a poetului. De fapt, oraşul a fost conceput nu numai ca un mare port (strategie
pe termen lung, pendinte, între multe altele, de podul peste Dunăre, proiectat
de Anghel Saligny şi inaugurat abia în 1 895), ci şi, în absenţa viitoarelor staţiuni
estivale - pe atunci locuri virane, păduri, sau dune dezolante de nisip - ca loc
balnear. Aici se găsesc toate elementele necesare curei heliomarine.
Lărgirea, dublarea şi prelungirea b ulevardului Elisabeta constituie o altă
problemă urbanistică majoră, pentru care inginerul Vladimir Simu indică
soluţia corectă, a extinderii către sud şi către mare (cealaltă, spre oraş, ar implica
exproprieri costisitoare) ; adoptată abia în anul 1 903, când încep lucrările
pentru noul cazinou, proiectat de Daniel Renard pe o platformă extrasă din
mare, reamenajarea acestui „ceardac deschis" va fi una dintre marile realizări
urbanistice ale oraşului şi chiar ale ţării.
„Este vădit că un oraş ca Constanţa, o staţiune balneară, are nevoia de
grădini publice. Ele nu există în diua de astă-di. Alegerea unui asemena loc nu
22
Idem, dosar nr. 30/1 894, f. 24-40.
238
este tocmai uş6ra precum s'ar părea din cauda împrej urărilor în care ne aflăm,
căci trebue să fie în apropierea Oraşului, să fie la adăpostul vânturilor şi să aibă
umeziala necesară pentru desvoltarea vegetaţiunei"23 . Zona preconizată în acest
sens este în vecinătatea gării de atunci, care ar putea fi depăşită „în râpele ce se
scob or spre mare " .
Zona nord-estică, unde malul în mişcare şi expunere continuă în faţa
vânturilor de o legendară intensitate, nu poate fi valorificată tară serioase lucrări
de întărire, ale căror costuri V. Simu nu se încumetă a indica tară studiul
chestiunii şi utopică speranţă. În ceea ce priveşte zona nouă a oraşului de atunci,
proiectantul prevede păstrarea structurii ordonate ce a stat la baza vânzării de
loturi, continuarea spre nord a străzilor existente şi completarea lor „prin un
bulevard exterior care ar merge dealungul şanţului oraşului", respectiv un
segment central al actualului bulevard Mamaia (fost Regina Maria şi Lenin) .
Dezvoltarea Constanţei nu s-a tacut aşadar haotic, ci printr-o prognoză
riguroasă, deşi la ora emiterii acesteia, portul nu putea fi conceput la anvergura
sa reală, iar starea malului nord-estic interzicea orice speranţă de stabilitate.
Oraşul părea a fi destinat extinderii către sud, cu 1 2 ani înainte ca un edil de
talia lui Ion Bănescu să îndrăznească a gândi, pe nisipuri sterpe şi aride,
fenomenul Mamaia, devenit cartierul estival de astăzi al Constanţei.
Primăria perseverează în iniţiative edilitare şi numeşte în 1 896 o
„comisiune de înfrumuseţare a oraşului'', după pilda celei de „înfrumuseţare şi
îndreptare" alcătuită la Bucureşti încă din 1 830 prin predlojenia generalului
Kiseleff, preşedintele Divanurilor din Valahia şi Moldova24, formată din inginerii
Anghel Saligny, Elie Radu şi arh. Grigore Cerchez25 • Raportul comisiunii poate fi
considerat un model pentru orice plan urbanistic de detaliu: oraşul Constanţa va
avea în continuare importante funcţii portuare şi balneare. De aceea, se
recomandă „îmbunătăţirea stabilimentului de băi'', aflat în localitatea „d'intre
vii" (aproximativ în dreptul gării de astăzi, spre mare), care se va lega cu oraşul
printr-un bulevard larg, aşezat „de-a lungul crestei malului mărei şi prevădut cu
un tranway electric; între acest bulevard şi marea nu se va permite ridicarea nici
unei clădiri particulare, iar râpa se va transforma într-o grădină".
Iată ce stipulează comisia în raportul său: „Se va lua de basă planul de
situaţie şi parcelare al oraşului ridicat de Dl. Inginer V. Simu . . . Acest plan va fi
23 Idem, f. 3 1 .
24 George Poua, Din Bucur(ftii de ieri, I, Edirura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1 990, p. 292.
25 O. ). A. N. Constanţa, dosar nr. 48/1 896, f. 14.
239
Doina Păuleanu
complectat indicându-se sporurile oraşului şi determinându-se alinierile atât ale

oraşului vechiu, cât şi a părţilor celor noui. În acest plan se va trece oraşul
limitat între şamul actual înconjurător pe lângă manutanţă, movila Ovidiu,
cimitirul creştin, apoi partea Între linia ferată actuală şi mare, cuprinzând
numai plantaţiile şi viile actuale (aproximativ linia bulevardului Mamaia până
dincolo de gară, n. n.) .
Pe acest plan general se va (vor) stabili pieţele, terenurile pe cari se vor
ridica diferitele edificii comunale precum: cazinou, teatru, locale administrative,
târguri, biserici, şcoli, grădini, abatorii, etc. Se va ţine seamă că pieţile trebuie să
fle cât se pâte mai numer6se şi mai spaţiase.
Se va trata nouile strade cu direcţia şi lărgimea care trebuie să le
dobândească în viitor"; se vor amenaja arterele principale începând de Ia centru
spre periferie, trasându-se şi noile drumuri care vor lega oraşul de vecinătăţi.
Pentru aliniere se vor preciza, la scara 1 1200, axa stradală, lărgimea părţii
căruţabile, trotuarele, poziţia şi distanţa reperelor aliniare.
„Se va face proiectul unui bulevard începând de la farul lângă hotelul
Carol şi mergând de-a lungul malului mării până la băile stabilite în localitatea
numită dintre vii", care i se va înmâna împreună cu planuri de situaţie,
parcelar, profi!e longitudinale şi transversale, calculul ,,lucrărilor de arte ce vor
fi necesare şi al terasamentelor - cu măsurători, deviz, caiet de sarcini" (acest
bulevard nu s-a realizat, în folosul vestigiilor arheologice descoperite mai târziu
şi prezervate in situ) .
În februarie 1 899 se reia discuţia referitoare la surparea malurilor. Inginerul
V. Simu este chemat „spre a da Consiliului detaliile necesare asupra causelor care
provoacă prăbuşirea acelor maluri şi mesurile ce ar trebui luate pentru consolidarea
lor. Dl. Inginer Simu arată că aceste cause le-a semnalat deja Primăriei . . . Ele există
şi azi, sunt permanente şi pentru remedierea lor trebuesc studii serioase şi lucrări
cari depăşesc mijloacele comunei. Dl. Secretar citesce apoi raponul de mai sus şi
D-nul inginer Simu arată că remediile lucrărilor ce ar trebui întreprinse pentru
consolidarea acestor maluri vor dura 2 3 ani. Penă atunci pericolul de prăbuşirea
-
lor fiind iminent, mai cu seamă în primăvară, ameninţănd proprietăţile vecine,

crede ci Consiliul Comunal urmează să ea o decisiune pentru evacuarea locuinţelor
de pe malurile care ameninţă prăbuşirea . . .
D-nul Primar crede că pentru înlăturarea întru cât va a pericolului cel
mare de prăbuşire, este necesar a se esecuta şanţurile prevăsute de D-nul
Inginer pentru captarea apelor interioare din terenul deja prăbuşit şi aducerea
acestor ape prin şanţuri colectoare direct în Mare". O altă măsură care se ia
240
Constanţa la începutu/ epocii modeme - aventura unui proiect european.
imediat, ca şi în anii precedenţi, este aceea de echivalare a proprietăţilor ameninţate

cu terenuri în zone sigure, urmând ca primăria să preia în proprietatea sa,
malurile în curs de surpare; cei care nu acceptă acest schimb, o fac pe proprie
răspundere, deşi în extremis primăria va evacua respectivele gospodării26•
Preocupat de probleme edilitare şi indignat de locul central hărăzit în
1 898 unei noi gări (proiectul a fost abandonat) , Petre Grigorescu, proprietarul
şi editorul ziarului Constanţa, relatează cauzele înfiinţării acestei noi comisii:
„Tot ce s-a făcut la Constanţa ca lucrări publice şi de înfrumuseţare nu e la
locul seu. Cazarmile în calea desvoltărei oraşului, în loc să fle la loc ferit;
magaziile de cereale la loc atât de nepotrivit; Catedrala la extremitatea oraşului;
Spitalul la un loc de unde în curând va trebui să fle dislocat şi aşedat la
marginea Mărei; Şcoala N° 1 are atâta curte că a mai prisosit şi pentru vindare
la particulari . . . localul Primăriei, în o piaţă Întreagă disponibilă, e deja
abdsolut neîncăpător, stradele în oraşul de sus sunt atât de des netrebnice, iar
băile oraşului sunt sub o râpă . . .
Tatul e făcut la întâmplare, fără nici o prevedere, fără nici un calcul.
Vedend toate aceste, acum doi ani am făcut, prin coloanele acestui diar, o
propunere de a se institui o Comisiune de înfrumuseţare a oraşului Constanţa,
care s-a şi numit de minister încă de pe atunci, din care fac parte trei domni
distinşi, ingineri din Bucureşti, prefectul judeţului şi primarul oraşului.
Întrebăm: unde este avizul acelei comisiuni în chestia gărei din
Constanţa, proectată a se face în centrul oraşului? Dacă în asemenea cestiuni
comisiunea nu e consultată, la ce s-a mai înfiinţat, încurcînd orice altă iniţiativă
locală!"27 • În alcătuirea menţionată - Anghel Saligny, Elie Radu, Grigore
Cerchez, cărora li se adaugă pictorul Eugeniu Voinescu şi autorităţile locale,
comisia lărgită este convocată în şedinţă la 23 aprilie 1 900, „spre a examina de
prealabil planul oraşului Constanţa pregătit de serviciul technic al comunei şi a
stabili bazele multiplelor lucrări de edilitate şi înfrumuseţare în oraş" pe care
primăria şi le propune chiar în anul curent. Inspectorului general Saligny nu
poate răspunde invitaţiei lansate: „La adresa D-v . . . din 20 Aprilie a.c. am
on6re a ve respunde că nu pot lua parte la şedinţele Comisiunea pentru
înfrumusetarea oraşului Constanta
' , de 6re-ce de mai mult de 2 ani mi-am dat
demisi unea din acestă Comisiune . . . " 28•
26 Idem, dosar nr. 46/ 1 899, f. 37 - 38.

27 Gara din Constanţa, Constanţa", VII, nr. 237, 18 ianuarie 1 898, p . 2.
"
28 D. ]. A. N. Constanţa, dosar nr. 32/1 900, f. 2.
24 1
Doina Păuleanu
Sacagiilor, care cară apa în butoaie trase de cai, primăria nu le pretinde

„patentă", ca celorlalţi căruţaşi şi neguţători, ci numai dările personale, plătite
de toţi locuitorii; cu toate acestea, ei solicită administraţiei locale în 1 88 1 ,
scutirea de dări, deoarece procură apa în caz de incendiu şi stropesc gratuit
piaţa principală; Consiliul Comunal nu este de acord, socotindu-le, ca şi până
acum, drepturile şi îndatoririle echilibrate29 •
Decizia forurilor în drept stipulează că, pentru prevenirea incendiilor,
comunele trebuie să-şi organizeze „pe contul lor corpurile de pompieri necesare";
în acest sens ele trebuie să comunice Primăriei Capitalei, suprafaţa oraşului - care
este în 1 9 1 1 , de pildă, de 59 h, 540 m.p., numărul clădirilor - 3457, date despre
instalaţiunile de apă şi canale, debitul şi presiunea normală a apei în conductele
publice - „Oraşul are canale şi conducte de apă pe o porţiune din străzi,
presiunea apei variază, în consumaţie medie 1 O.OOO m.c. pe lună; consumaţia
va creşte când lucrările de aducerea apei de Dunăre vor fi terminate, de oare ce
actualmente parte din populaţiune consumă apă de la puţuri particulare"; în
ceea ce priveşte serviciul de pompieri, acesta este prevăzut în acelaşi an cu 20
oameni, 22 cai, 1 pompă, 1 car pentru unelte, 1 scară mecanică, 6 sacale mari,
5 sacale mici, iar bugetul alocat este de 2 1 .000 lei3°.
O lucrare importantă a fost aducerea şi distribuirea apei în urbe, privând
astfel sacagiii de rosturile cotidiene - aducerea lichidului vital de la fântânile din
oraş în „sistem american (de vem)" 3 1 , de la puţurile din Anadalchioi, la 3 km
depărtare, unde apa era gratuită; căruţele trase de cai făceau câte 1 5- 1 6 transporturi
pe zi. Era vremea când oraşul nu prea avea canale, iar locuitorii săi beau „apă din
cişmele, ba chiar şi din sacale . . . '', în evocarea târzie a lui Constantin N. Sarry.
Înconjurat cu lacuri şi străbătut încă din antichitate de conducte şi galerii
subterane în reţea, oraşul a dus o cronică lipsă de apă în perioada modernă. În
vechime, se ştie, apa era adusă de la Ovidiu, Palazu Mare şi Cişmea, apoi - la
sfârşitul secolului al Iii-lea de la Pescărie. Pe linia ţărmului de astăzi, deşi parte
din mal s-a prăbuşit Între timp, romanii au făcut o lucrare inginerească demnă
de grandoarea civilizaţiei lor. Chiar dacă o echipă de 10 oameni înainta uneori
doar un metru/zi, s-au făcut puţuri de câte 1 7 - 1 9 metri adâncime, legate între
ele prin reţele, iar Între edificiul roman cu mozaic şi portul Tomis de astăzi,
29 Idem, dosar nr. 1 / 1 88 1 , f. 1 1 3.

30 Idem, dosar nr. 17/ 1 9 1 1 , f. 5.
3 1 Locotenent M. D. Ionescu, Cercetări asupra oraşului Constanţa. Geografie fi istorie, Tipografia
şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1 897, p. 44.
242
deci sub piaţa Ovidiu, s-au construit culoare boltite trainic, înalte de peste un
stat de om şi late de 1 ,20 metri. În sfârşit, sub domnia lui Iustinian se pare că s-au
realizat, ca replici de provincie ale augustului model constantinopolitan,
adevărate cisterne subterane.
Dar şi aici, o adevărată vocaţie a uitării instalată după atâtea lupte sau
pustiiri, a dus la ignorarea unor elemente edilitare vitale, după cum însăşi
noţiunea de oraş era greu de aplicat somnolentei şi noroioasei aşezări. Cu toate
acestea, pe la 1 870 relatează călătorul Alfred de Caston32 - Ismail Bey ar fi.
-
iniţiat un proiect, abandonat imediat după plecarea sa.

La 1 5 decembrie 1 8 87 primarul Mihail Koiciu solicită aj utor de la
forurile superioare: „Populaţiunea acestui oraş se alimentează cu apă de la
puţurile şi cişmeaua de la Anadolchioi, un cătun situat la o distanţă de trei km. ,
iar vitele s e adapă î n mare parte d e l a puţurile de lângă atelierul drumului de
fler, singurele ce posedă această comună. Pentru a veni la aceste puţuri, vitele
trebuie să traverseze stradele principale şi Piaţa Independenţei, piaţa cea mai
frecventată şi care servă de plimbare publicului . . . " 33 • Într-un rechizitoriu pe
care i-l face Petre Grigorescu în ziarul „Constanţa", lui Koiciu i se recunoaşte
retrospectiv, meritul de a fi. făcut în 1 894, „rezervorul de apă pentru udatul
străzilor (din dosul Berăriei centrale, pe strada Marc Aureliu)"34•
Puţurile existente în oraş erau insuficiente (unele neigienice) , chiar şi cu
cele două adăugate la extremităţile oraşului de atunci; s-au mai folosit şi
puţurile din Murfadar, apa fond adusă în acest caz pe calea ferată, cu vagoanele
cisternă35 • În anul 1 885, Petre Foscolo propune a aduce apă în oraş, cu
cheltuielile sale, „din puţurile morei cu aburi a D1ui P. Papaianopulo" (pe atunci
consilier municipal) 36; propunerea este acceptată. Apa de băut în şcoli este
păstrată în putini de lemn; sesizate de directorii şcolilor în 1 894, autorităţile
locale procură şase „vase de zinc cu mai multe robinete, închise cu capace şi
aşezate pe ligheane", prin comandă încredinţată direct tinichigiului Solomon
Israil 37• În noiembrie 1 900, ziarul „Constanta" denuntă „Dansul milioanelor"
. .
la primărie, cu antecedente în cumpărarea dalelor de bazalt de la Pluvier şi
32 Constantin Cioroiu, Marian Moise, Litoralul românesc la 1900, Editura Europolis,

Constanţa, 1 997, p. 47.
33 Ibidem, p. 49.
34 „Constanţa", XII, nr. 439, 2 noiembrie 1 903, p. 1 .
35 Vezi şi Constantin Cioroiu, Marian Moise, op. cit„ p. 49-5 1 .
36 O. ]. A. N. Constanţa, dosar nr. 1 / 1 885, f. 9 1 .
37 Idem, dosar nr. 521 1 894, f. 1 1 .
243
Doina Păuleanu
refacerea & canalizarea străzii Ceres (astăzi Caratzali) , pe care locuiesc ajutorul
de primar Dumitrescu şi consilierul Leon Butter. Noua decizie, luată sub
preşedinţia primarului Polizu Micşuneşti vizează aducţiunea apei - „o lucrare
de vre-un milion şi jumătate cu canalizare cu tot" şi pavarea oraşului cu piatră
cubică, pentru care este necesară o sumă echivalentă38 •
Reamintind faptul că apa a fost o problemă realmente seculară a oraşului,
vom consemna şi finalul acestei aventuri cotidiene, consumată în mai multe
etape între anii 1 904 şi 1 9 14, prin instalarea şi punerea în funcţiune a
conductelor de aducţiune de la Dunăre - operaţiune costisitoare, expusă
clevetirilor în epocă, pentru că a presupus construcţii adiacente, de tipul
instalaţiei de captare şi epurare de la Hinog-Cernavodă - şi prin realizarea la
oraş a reţelei stradale, a staţiilor de pompare şi a uzinei de apă. În anul 1 909
doctorul Nicolae Cernat informează că „oraşul este luminat cu lumină electrică,
canalizat şi în curând alimentat cu apă bună şi suficientă, adusă din Dunăre
prin ajutorul unui apeduc[t]" .
Spectacolul străzii avea la Constanţa un farmec aparte: «e ceva care nu e
liniştea moartă şi „oripilantă" a unei sosiri într-unul din oraşele din districte ale
României cisdunărene», scria în anul 1 887, Barbu Ştefanescu Delavrancea39, cu
adâncă înţelegere a acestui „Orient în miniatură, cu tot amestecul său de
popoară", pentru a folosi cuvintele potrivite de Eminescu în 1 878 la ziarul
„Timpul'', în apărarea acestui ţinut pustiu şi uitat, care este însă „o dependenţă
naturală a Ţării Româneşti"40 •
Venind peste elementul autohton cu existenţă neîntreruptă, oameni pe
care lumea lor „nu putea să-i mai încapă", au creat un „extraordinar mozaic de
rase . . . Punct de întâlnire între Asia anterioară şi Europa orientală, Dobrogea
poate fi pentru unii o escală şi pentru alţii un adăpost . . . Păstrându-şi cu toţii
comportamentul, portul şi limba (aceste popoare) constituie microcosmosul
eurasiatic, laboratorul magnific de etnologie comparată în care, timp de cinci
ani", E. Pittard şi-a concentrat, prin investigaţii asidue, efortul antropologic.
Petre Grigorescu afirmă în 1 90 1 , deocumentat4 1 : ,,A fost o vreme când
veaţa în Dobrogea era o idilă nesfârşită. Cu ce dor şi drag ne aducem aminte de
38 Damul milioanelor, „Constanţa", IX, nr. 353, 26 noiembrie 1 900, p . 1 .

39 Barbu Delavrancea, Şepte zile la Constanţa. Note constanţiane. Memoriu „Pro Nasone", în
idem, Opere, VI, Editura Minerva, Bucureşti, 1 965, p . 1 2 1 .
40 Doina Păuleanu, op. cit., p . 5 1 -52.
41 Petre Grigorescu, Odinioară 1i acum, „Constanţa", X, nr. 361 , 1 1 februarie 1 90 1 , p . 1 -2.
244
Constanfa la începutul epocii modeme - aventura unui proiect european.
primii ani după ocupaţiune, când şefi de judeţe buni şi adoraţi părinţi de
familie, ca Remus Opran la Constanţa, George Ghica la Tulcea, judecători
blânzi şi îngăduitori ca Ştefănescu, Capeleanu şi şefi de regimente simpatici şi
impunetori ca respectatul nostu concetăţian dl. Colonel N. Chiriţescu păreau
nişte adevăraţi patriarchi ai populaţiunei dobrogene.
Toată funcţionărimea Dobrogei, aleasă şi compusă din tot ce ţara a avut
mai distins, ducea aci, în cele două capitale de judeţe şi în orăşelele principale,
sub conducerea administratorilor de plasă, în parte foştii prefecţi ori tineri
distinşi, cea mai voioasă vieaţă. Câte un sfânt Grigore şi Ioan, Petru şi Pavel,
câte un praznic la vre-un hram de biserică, în mahala sau în sate, câte o
cumetrie la vre-un Găgăuz sau alt creştin din cele 1 2 săminţii din câte se
compune populaţia Dobrogei, ne găseau pe toţi din plasă grămadă, încolăciţi în
j urul unor scurte mese rotunde garnisite cu tot soiul de bardace şi încărcate cu
tave de aramă cât o roată de car, pline de orez sau bulgăr cu carne şi fel de fel de
plăcinte, din care amfitrioanele te servea(u) cu pumnii plini şi cu dragă inimă.
Voioşia şi cheful durau dile şi septămâni întregi.
Un singur dor remănea neastemperat în dilele albe ale ernei lungi din
1 879: era dorul de patrie şi familie, remase peste Dunăre. Când sosea poşta, ne
găsea pe toţi adunaţi împrejurul ghişeurilor, cerind cu rendul, fiecare scrisoare
ce venea cui-va din ţară; sloii de pe Dunăre nelăsând să treacă poşta mai des de
2 - 3 ori pe lună. Era atâta nostalgie în sufletele unora, că nu le puteai refuza
măcar rendurile ce ar fi coprins o taină familiară oare-care.
Acele timpuri s-au dus! Adi funcţionarii noi sunt despoţi ai provinciei, iar
Constanţa a devenit o simplă mahala a Bucureştilor, de când cu podul peste
Dunăre. În locul cârciumei la Fabrica veche, care Întrunea la mesele ei ţintarate
elita Constanţei şi în locul hotelului Transilvania, care găzduia câte 3 4 -
funcţionari superiori în fiecare din odăile sale pentru câte 8 - 9 piaştri casă şi
masă pe di, avem astă-zi hotelul englezesc Carol /, francez Regnier şi cel italian
Terasa, cu câte 30, respectiv 1 5 - 20 lei pe zi şi nenumărate birturi . . .
Dintr-un mănunchiu de funcţionari civili şi militari de toate gradele, toţi
trăind în cea mai bună armonie şi petrecând tot-de-una cu toţii - adi majoritatea
relativă a populatiunei Constantei, de 3 - 4000 locuitori, o constituie functionari
' . .
şi gradele militare, fără să vedem o altă clasă de Români . . .

În conacurile oraşelor Dobrogei, vestitele conacuri moştenite de la foştii
stăpânitori ai acestei provincii, încăpeau odinioară toate autorităţile Statului,
judeţului şi comunei. Adică, fără ca trebuinţele Dobrogei să fie altele de cât
acele de acum 22 de ani, fără ca provincia să fi resimtit de vre-o Întrebunătătire,
. .
245
Doina Păuleanu
sunt deci şi spredeci de cazarme - acestea ocupând 68 hectare în raionul

oraşului - şi conacuri pentru fie-care serviciu câte unul, în continue schimbări,
pe când cei ce le locuesc sunt vecinic cu hârtiile şi catrafusele la spinare. N-am
cuprins în aceste socoteli pe cei 1 80 funcţionari ai căilor ferate, în loc de 1 8 cât
erau pe timpul Englezilor şi am lăsat afară pe cei ai Serviciului Maritim Român,
vre-o 1 00 de slujbaşi în loc de un agent şi un sub-agent, câţi deserveau mai
înainte, sub imperiul Lloydului Austriac, interesele portului.
Constanţa de altă-dată . . . cu proverbiala ei curăţenie pe timpul vechiului
ei caldarâm, pe care nu se piindea un deget de noroiu, a devenit pe iarna
întreagă o mocirlă de macadamuri, mai infectă de cât şioseaua de după vii, prin
care nu se mai pot plimba după voie de cât funcţionarii administrativi, cu
doicile şi copiii lor, în cele 4 trăsuri puse lor la dispoziţie de bogata munificenţă
a birnicilor acestui oraş, iar pe vară un noian de prăfărie sufocantă.
Acesta e halul în care administraţia Constanţei a adus lucrurile după 22
ani, tragă ori-cine concluziunile ce ar voi".
Tudor Şoimaru, autorul unei monografii romanţate a urbei, spune
despre Constanţa că „s-a născut din drojdie de cafea, Afrodită orientală . . . Cu
un şerbet de trandafir şi-o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuaţii
sufleteşti. Ai nostalgia peisajului şi lenea desţelenirii; mori cu fiecare plecare de
vapor şi renaşti cu toate sosirile . . . De sus, de la cafenea, ai sub picioare marea,
o desfizi, o stăpâneşti, nu-ţi scapă"42 • Localuri de factură orientală, unde, alături
de cafea, muşterii „puteau să joace zaruri, table sau ghiordum şi să fumeze
tutun în schimbul unui preţ relativ mic"43 , cafenelele de acest tip au dominat
viaţa urbei un timp îndelungat; jocul de table în special, apt să dezlănţuie
uneori pasiuni, s-a extins apoi în cofetării, grădini sau restaurante.
Tipul de divertisment practicat pe atunci în birturi sau cârciumi
deschise de către grecii locului sau de cei veniţi din alte părţi ale Orientului
(vara mesele se scoteau afară, în faţa localurilor) se limita la tarafuri care
cântau melodiile specifice etniei sau manele turceşti; armoniile occidentale
pătrund mai târziu, cu dificultate şi ca import pe aceste tărâmuri iniţial
refractare valsului, de pildă44•
42 Tudor Şoimaru, Comtanţa, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, Bucureşti,
1 936, p. 66.
43 George Potra, idem, p. 387.
44 Dr. Nicolae G. Ionescu, Euterpe la Tomis, Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare
şi a mişcării artistice de masă, Constanţa, 1 9 8 1 , p. 2 l .
246
Sub asaltul hamalilor, salepgiilor, sacagiilor, iaurgiilor, bragagiilor şi

lustragiilor, cu veşminte care „te zguduie prin contrastele violente ale culorilor'',
potrivit aceluiaşi Delavrancea, Constanţa te îmbie pe străzi cu „toată gama
picantă a bucătăriei orientale". Limbile se amestecă aici, se contaminează, se
Întretaie, nasc armonii neaşteptate şi exotice. În afara comercianţilor ambulanţi,
mai activi în zona „oraşului de sus", cu un nucleu important în zona gării,
prăvăliile sunt, cu începere din piaţa Ovidiu şi cu deosebire pe străzile Carol
(astăzi bulevardul Tomis, segmentul sudic) , apoi pe Mangaliei (astăzi Ştefan cel
Mare) , la parterul casei de locuit, cu intrare direct din stradă (eventual cu
câteva trepte) ; faţada, la început foarte simplă, cu predominanţa plinului, suferă
transformări radicale, fiind străpunsă la începur de ferestre mari, care coboară la
îndemâna trecătorului şi apoi de vitrine45 • Uşa cu tăietură elegantă şi vitrinele
de dimensiuni mai mari, cu ancadramente ornamentale, alcătuiesc o
compoziţie unitară şi degajă deasupra un spaţiu dreptunghiular pentru firmă;
clădirea este concepută ca ansamblu, cu elemente decorative concentrate în
zona superioară, dar cu rapeluri sau chiar reluări simplificate ale acestora la
nivelul parterului comercial. Precedate de grădinile de vară, clădirile cu
destinaţie exclusiv comercială apar mai târziu, sunt fa.cute din componente
perisabile şi cu timp de folosinţă limitat (cafeneaua Orezeanu în piaţa Ovidiu) ,
sau cu caracter şi materiale definitive, cum este celebrul Bazar Universal din
piaţa Ovidiu fondat ,,la anul 1 880"46•
Oraşul avea barcagiu propriu, strămoşul Salvamar-ului de astăzi47,
înfiinţat, de altfel, mult mai târziu.
Încă din anul 1 8 86, pentru stropirea străzilor şi prevenirea incendiilor,
„avend trebuintă , necontenit de apă, s' a simtit necesitate de un reservoar la
,
bulevardul Regina Elisabeta, care să se umple cu apă din mare cu pompa

otelului Carol I, pusă la disposiţia Comunei de către D. Pleus şi de aici să se iea
atât pentru udatul stradelor cât şi pentru cazuri de incendiu" 48 • În 1 898, aflăm
dintr-o altă sursă, „cu toată activitatea serviciului municipal de a stropi cu
prisosinţă stradele, totuş nu scapă nimeni de dragostea colbului numitelor
strade, mai bine îngrigite ca altă dată de când cu visita suveranilor de la 1 iulie
anul curent" (într-adevăr, nimic nou sub soare, n. n.).
45 Vezi, pentru Bucureşti, Cezara Mucenic, op. cit., p. 25.

46 D. ]. A. N. Constanţa, dosar nr. 1 2/ 1 900, f. 6-9.
47 Idem, dosar nr. 1 1 1 8 9 1 , f. 1 9 verso.
48 D. ]. A. N. Constanţa, dosar nr. 1 / 1 886, f. 97.
247
Doina Păuleanu
Trei cai „declaraţi de pripas" în anul 1 887, rămân în proprietatea comunei;

cei doi sănătoşi vor fi Întrebuinţaţi la „serviciul curăţirei stradelor", iar cel
beteag va fi vândut în folos obştesc49 •
,,Administraţia comunală'şi pune t6te silinţele cu curăţitul şi stropitul stradelor
în quartierul de lux, unde de obicei se instalez în timpul sezonului, să fie bine
îngrijite, dar e de regretat înţelesul igienic ce s-a dat scurgerei apelor de mare de pe
strade, prin un canal destul de murdar la locul de băi din marginea oraşului, trecând
pe la atelierul căilor ferate, cum şi alte două canaluri mai mici în faţă la bulevard.
Natura atât de favorabilă igienei oraşului, nu ar trebui insultată prin scurgerile
stradelor, acolo unde publicul face băi şi unde îşi caută distracţiuni şi preumblări"50 •
Se cere menţionat şi Serviciul de incendiu şi al curăţirei stradelor, care se
înnoieşte în 1 886 cu „trei căruţe de curăţit strade, doue sacale precum şi opt
hanuturi cu trupare, sidelci şi hăţurile lor, căci cele actuale sunt degradate şi nu
mai pot face serviciu"5 1 • În iunie 1 894 primarul informează consiliul că, „pentru
furnitura a patru sacale, a zece curele (chiugi) , cinci cutii pentru dat orz la cai,
cinci hanuturi a un cal şi două perechi a doi cai, s' a publicat licitaţie, dar nu s' au
presentat amatori", furnizorii specializaţi în acest sens fiind chiar şi atunci, o
raritate. La sfârşitul anului 1893 „s'a adus o pompă din Londra pentru scoaterea
apei din mare prin puterea aburului, în scop de a se întrebuinţa la udatul
stradelor. Ea nu s'a putut încă utiliza de 6re ce lipsesc instalaţiunile necesare,
precum şi un reservoriu. Serviciul technic a elaborat un proiect pentru asemenea
instalaţiuni, pe care 01• Primar îl supune Consiliului" (în data de 20 ianuarie
1 894); prin aprobarea sumei necesare, autorităţile locale vor putea „obţine apă
îndestulăt6re pentru strupitul stradelor, ceia ce va contribui mult la
îmbunătăţirea stărei igienice a oraşului"5 2 •
În bugetul anului 1 905 este prevăzută suma de 4.000 lei pentru
cumpărarea a şapte cai, necesari pentru „Întreţinerea stradelor şi a salubrităţii
publice"; deoarece numărul lor se demonstrează a fi insuficient, se adaugă
sumei 1 00 lei şi serviciului, alte două animale53 •
În martie 1 879 sunt plantaţi în oraş, 300 tei, 200 ulmi, 300 platani, 200
salcâmi altoiţi şi 300 castani54; se caută surse pentru import: copacii meniţi „a
49 Idem, dosar nr. 1 / 1 8 87, f. 63 verso.

50 Apele de mare, „Constanta", IV, nr. 1 57, 14 aprilie 1 896, p. 2.
51 D. ) . A. N. Constanta. dosar nr. 1 / 1 886, f. 59 verso.
52 Idem, dosar nr. 52/1 894, f. 92 verso, f. 1 2.
53 Idem, dosar nr. 28/ 1 905- 1 906, f. 56.
54 Idem, dosar nr. 9/1 879, f. 36-37, 4 1 .
248
se aduce din Constantinopol fiind dintr' o localitate unde există philoxera, nu se

pate admite cererea ce s-a făcut" 55• Cu tenacitate, primăria găseşte şi alte surse
pentru procurarea de arbori; operafiunea demarează în anul următor: „Timpul
favorabil a aj utat forte mult plantafiunile făcute în tomna trecută şi primăvera
acestui an. Arborii de pe bulevard şi grădinifele alăturate precum şi cei din
grădina de pe piaţa Cimitirului musulman, dau speranţa că se vor prinde mai
roti. Lucrările comunale continuă" 56•
,
Iluminatul a constituit de-a lungul timpului, o altă obsesie edilitară, ce

străbate tumultuos deceniile, cu solufii de circumstanţă sau de perspectivă, cu
clevetirile şi suspiciunile inerente. Dacă la 1 878, acesta era asigurat de (vreo câteva)
lămpi cu petrol57, în rest, doar luna îi ghida, mai mult sau mai puţin luminos,
în funcţie de fazele sale, pe rarii trecători, către cafenele şi cârciumi; în 1 879 Ilie
Vilara dobândeşte dreptul de a amplasa 30 de felinare, iar primăria - îndatorirea
de a-i plăti lunar 7 lei şi 20 bani pentru fiecare „fanar" 58 . Numai în anul 1 884,
bulevardul este iluminat cu 70 de felinare, care ard „de la apusul soarelui până
dimineata",, exceptie
, făcând doar noptile luminate de lună59• În martie 1 887 se
,
decide „facerea a 60 fanare nuoi de stradă", la ale căror formă şi deviz este
invitat să lucreze inginerul comunal Ch. Pieuchot; costul „împreună cu aşezatul
lor'', estimează cel desemnat, este de 1 500 lei.
În 1 894 primăria primeşte o ofertă pentru „eclerajul electric" al
bulevardului, foarte scump încă de pe atunci. În 1 898, Sucursala Electrică
Union din Berlin instalează în aceeaşi zonă, 20 lămpi cu arc voltaic de câte 9
amperi, particularii sunt interesaţi, la rândul lor, dar preţul este prohibitiv. Cu
toate acestea, în 1 899, o reclamă publicată de primărie în ziarele centrale La
Roumanie, Timpul, Dreptatea şi Universul informează că ,,Întreg cazinul, cât şi
Bulevardul de la malul mării, stradele Romană, Elină, Piaţa Independenţei,
strada Carol I şi Trajan sunt iluminate cu electricitate"60, iar în 1 90 1 , Casa
Behles are deja 38 abonaţi.
Mihail Koiciu este autorul „concesiunei iluminatului Croizat pe 1 5 ani,
dată prin bună învoială, cu 9 luni de dile înainte de espirarea contractului de
55 Ibidem, f. 57.
56 „Farul Constanţei", I, nr. 2, 17 mai 1 880, p . 2.
57 Scarlat Huhulescu, Constanţa la 1878, „Voinţa Dobrogei", I, nr. 3 1 , Constanţa, 28 octombrie
1 828, p. 8.
58 Constantin Cioroiu, Marian Moise, op. cit., p. 52.
59 Ibidem, p. 53.
60 D.J.A.N. Constanţa, dosar nr. 4 1 / 1 899, f. 3.
249
Doina Păuleanu
iluminat al vechiului antreprenor, când diarele bucureştene erau pline de

gheşefturile şi potlogăriile de la Constanţa" 61 •
La 3 iulie 1 899 administratia , locală înaintează ziarului central La
Roumanie, următoarea Publicaţiune cu taxă: „Se aduce la cunoştinţa generală că
la 1 Iunie anul curent a început sezonul băilor de mare de la Constanţa. În
vederea acestui sezon, Primăria a reparat stabilimentele de băi şi le-a pus în
conditiuni de a functiona
, , în mod cu totul satisfăcător". Sunt evidentiate, în
continuare serviciile de salubritate, iluminat public, transport, divertisment, cât
şi facilităţile financiare deduse din suprimarea taxei pentru muzică62 •
Dacă în 1 878, revenirea urbei sub administraţie românească a fost privită de
o parte a clasei politice cu nemeritat scepticism, descoperirea Constanţei ca staţiune
balneară i-a asigurat ulterior o presă favorabilă, chiar entuziastă. În asemenea
termeni o descrie în anul 1 887, V. Grozescu în articolul Unspredece luni în Orient:
„Era 9 ore de sera când trenul intră în gara Constanţa, unde de regulă te aşteaptă
poporaţia oraşului cu o simpatie familiară. Nici că aşteptai, după atâtea vedenii
neîndatinate, să întâmpini un oraş atât de plăcut şi cu un arangiament european.
Guvernul român a depus aici mari sacrificii ca să renască acest oraş . . . pururea
comercial şi de mare interes. A pavat şi regulat stradele, a edificat o catedrală de o
frumuseţe şi de un stil rar, care aredică aspectul oraşului de minune, a lăsat a se
construi şcoli, hoteluri, casărmi, scăldi maritime, a renovat portul unde dilnic
îmbarcă o mulţime de corăbii productele române, cu un cuvânt a curăţit ca un
Hercule grajdul lui Augias şi a plantat aici în Orient cultura română din nou.
Positia oraşului e una din cele mai plăcute, spelat de mare în golful Mării
Negre şi privesci pururea o panoramă din cele mai imposante. Vedi adese cum
vap6rele gigantice cu catargele lor împânzate se luptă cu turbatele valuri, cari în
mânia lor, ai cugeta, acum-acum isbesc în nori, sfarmă în mii de bucăţi pe
audacele Odiseu, care fără şcirea lui Neptun şi-a luat libertate a străbate
nemărginitele valuri ale mării. E magnifică priveliscea atunci, când fiica
dimineţii Aurora cu degetele de trandafiri resare peste velul negru al nopţii.
Dar când priveşci în serile plăcute cu zefiri luna resărind pe mare? Ai
cugeta că deii din Olimp au descins la un foc ceresc şi Între Carpaţi şi valuri
mănâncă ambrosie şi beu nectarul lor divin. O! Ce frum6să privelişce este la
Constanţa pentru un suflet sdrobit!" 63
61 „Constanţa", X.l i , nr. 439, 2 noiembrie 1 903, p. I .

62 D.J .A.N. Constanţa, dosar nr. 4 1 / 1 899, f. 3-5, 1 5 .
63 V. Grozescu, Unspredece luni în Orient, în „Familia", XXIII, nr. 4 , 2 5 ian. 1 887, p . 4.
250
Comtanţa la începutul epocii moderne - aventura unui proiect european.
Într-o evocare din 1 898, un alt corespondent al publicaţiei Familia, firesc

sensibil la situaţia etnică a zonei, observă că, încă de la sosire, în oraş te
întâmpină „o adiere mai românească . . . La gară vedi Români, audi limba
noastră şi te simţi acasă. Prietenul nostru, căruia îi scrisesem din Bucuresci, ne
salută cu bucurie. Luăm o birjă şi tătarul mână repede jos în port, să ne aşedăm
bagajele în biroul Serviciului maritim român.
Nu scim unde să ne uităm mai întins: la oraş sau la mare? Să privim
stradele, clădirile, otelurile, catedrala, giamiile care toate laolaltă ne fac o
impresiune necunoscută încă; ori să admirăm nestarşita mare, ce împrejmueşce
colţul extrem al oraşului şi ale cărei valuri verdi şi turbate cuprind tot orizontul,
purtând parcă o luptă vecinică cu cerul şi pământul. În curând înse Învinge
marea. Şi nu ne mai uităm decât la ea.
Toată atenţiunea noastră o absoarbe numai marea. Şi cu cât o privim mai
mult, cu atâta ne atrage mai tare, cu atâta ne cuceresce mai adânc. Impresiunea
ce simţim, vedend înteia oră o mare, e sguduitoare. Panorama ei ne ofere atâtea
minunării de care nici n-am visat, încât remânem uimiri, ca în fata unui colos
' ' '
necunoscut. Pămentul pe care stăm, ne pare un pitic, o jucărie în mâna

urieşului, care poate s'o sfarame la tot momentul . . .
Posiţia aceasta îi dă o însemnătate mare pentru România, însemnătate
care ne face să uităm toate miseriile dobrogene, căci numai astfel are şi ea un
port la mare, care legat acum, prin podul de peste Dunăre cu capitala ţerii, are
pentru comerciu importanţa cea mai naltă. Apreciind aceste, guvernele şi
corpurile legiuitoare ale României au propus şi votat sume mari, pentru a
transforma portul într-o estindere şi siguranţă conform menirii sale. Aceste
uriaşe lucrări, cari au să coste vr'o cinci-deci de milioane, au şi început şi se
urmează cu stăruinţă, avend să se încheie peste patru ani.
Ceea ce priveşce oraşul, de când e sub stăpânirea română, a tacut un mare
progres. Acesta se manifestează atât în exterior, cât şi în privinţa organizaţiei sale.
Capitala judeţului cu acelaşi nume, oraşul are o mulţime de clădiri noue,
reclamate de trebuinţele administrative, culturale şi militare. Case particulare de
toată frumuseţea şi oteluri elegante. Un bulevard admirabil şi câteva strade destul
de curăţele. Ceea ce-i dă un colorit deosebit, este comerciul; prăvălii lângă
prăvălii, cu tot felul de marfe orientale, ne probează că suntem la port.
Populaţiunea se compune din Români, Greci, Turci, Tătari, Bulgari, Armeni şi -
firesce - ovrei. Majoritatea relativă e română, dar neromânii laolaltă sunt mai
mulţi decât Românii, cari din unspredece mii de locuitori se urcă numai peste
251
Doina Păuleanu
trei mii. Populaţiunea română înse tot cresce, câtâ vreme cea străină
scade " 64
. . .
Presa locală exaltă nu numai virtuţile curative ale oraşului, ci şi pitorescul

priveliştilor: ,,În vara aceasta, un mare şi distins public a venit din diferite
unghiuri ale ţerei, pentru a visita oraşul nostru, a respira aerul curat, recoritor şi
dătător de sănătate şi viaţă, precum şi de a face băi de mare (funcţiile balneare
le preced pe cele portuare, n. n.) . Aşa mare afl u enţă de visitatori nu s' a vedut de
vr' o zece ani în Constanţa.
Mai multe familii distincte din Capitală şi din alte oraşe ale ţerei
onorează oraşul nostru cu şederea lor aci în tot cursul verei. Viaţa, traiul în
comparaţiune cu alte localităţi balneare nu este scump, nici pentru locali nici
pentru vizitatori.
Curăţenia oraşului, lipsa de praf, cum era altă dată - pentru că stradele
acum, mai toate, se udă de câte două ori pe zi - muzica Militară angagiată de
Primărie, cu un repertor ales şi bogat, delectează publicul cântând dimineaţa şi
seara, balurile de câte două ori pe săptămână la Casinul Comunal, seratele
veneţiene cu lampioane şi artificii pe uscat şi pe mare, alergările de cai şi alte
distracţiuni plăcute, representaţiuni de teatru, etc., etc., toate acestea fac ca acei
cari aii venit aci să fie mulţumiţi".
Aspectul de răscruce şi contrast este sesizat în 1 898, în limbajul vremii,
de Petru Vulcan: „Până în Piaţa Independenţei, unde se înalţă statuia marelui
poet străbun, acest oraş are o înfăţişare europeană; situat pe un platou şi la
marginea mării, cu clădirile sale gingaşe, dispuse în strade drepte, cu
cosmopolitismul seu, cu circulaţia spre agenţia vapoarelor şi gară, se poate
considera ca cel mai vioi din restul oraşelor ţerii; dar cu cât va înainta cineva pe
strada Carol, afară de otelul Regal şi cel din urmă clădit, care se poate socoti şi
cel mai gingaş din punct de vedere al construcţiei, numit Dacia, în acolo restul
presintă aspectul unui oraş oriental . . . " 65
La 29 auguat 1 905, publicaţia Steaua Constanţei relatează că: „Serbările
şi balurile în oraşul nostru s'au înmulţit şi se repetă atât de des, în cât au
devenit obositoare pentru visitatori şi chinuitoare pentru localnici, mai cu
seamă pentru comercianţi şi meseriaşi cari sunt executaţi toţi să cumpere
bilete fără a se folosi de ele. E regretabil lucru că aceste serbări, concerte şi
representaţii au loc la casinul comunal pentru care comuna a încasat bani de
64 La Comtanţa, în „Familia", Oradea Mare, XXXIV, nr. 43, 25 oct/6 nov. 1 898, p. 507.
65 Petru Vulcan, De la Constanţa, „Familia", XXXIV, nr. 7, 1 5/27 feb. 1 898, p. 82.
252
Constanţa la începutu! epocii modeme - aventura unui proiect european.
la abonaţi şi aceştia în serile de spectacol deosebit sunt nevoiţi a sta acasă sau
să înghită praful de pe Bulevard. Dacă ameninţările cu bombardarea
geamurilor promise la una din representaţiile dnci Fougere s' ar îndeplini cu
altă ocasiune, nu credem că dl. primar ar fi tocmai în dreptul seu să tragă la
răspundere pe făptuitori . . . "66
Născut în 1 9 septembrie 1 907 la Constanţa pe strada general Manu
numărul 24, Arşavir (Nazaret) Acterian revine aici în 1 967, după o lungă serie
de întemnitări67: „Fată
, , de furnicarul Constantei de dinaintea primului război
'
mondial - cu populaţie cosmopolită formată mai mulr din români, greci,

armeni, evrei - ca şi din animatia Constantei dintre cele două războaie, cu
' '
atmosferă pestriţă, mirosind a butoaie de măsline, calupuri de caşcaval grecesc,

a covrigi cu susan, bragă şi rahat-lokum Hagi Bekir, a tot felul de specialităţi şi
acadele orientale, de la pistil la baclava, etc., etc. - Constanţa de astăzi are un
aer sărbătoresc, de oraş mare, civilizat, nu lipsit însă de aspecte pitoreşti şi de
unele pete de mizerie ce aşteaptă să fle şterse" (n-a fost să fle aşa) 68 •
Constanţa anilor premergători primului război mondial „era stăpînită de
o activitate febrilă. Mărfuri de tot felul: postavuri, brânzeturi, fructe, etc.,
inundau piaţa. Case import-export străine sau autohtone prosperau în această
urbe. Reprezentanţe ale firmelor străine făceau legătura dintre marile ţări
exportatoare ale lumii şi ţara noastră, mică dar avută şi, pentru că avută, atât de
jinduită de străini de-a lungul veacurilor.
Ca orice port cu intensă circulaţie, Constanţa era un orăşel cosmopolit,
mic ca întindere, dar pulsînd de vioiciune, de dinamism. Cu două plaje
strâmte: Modern şi Trei papuci unde în toiul verii abia îţi găseai loc, cu o plajă
nouă Tataia care n-a prins, fiind aşezată Într-un loc mai mult pietros şi
primejdios, singura plajă mare, cu nesfârşită întindere de nisip, un nisip în care
te afundai cu voluptate rămînînd Mamaia la care parveneai cu un tren mai
totdeauna arhiplin în timpul sezonului şi unde, în afară de un restaurant, câteva
cabine şi un mic debarcader nu găseai nimic decât întinsura nisipului şi a mării.
La oarecare distanţă de plaj ă se afla satul Mamaia - sat de pescari. De îndată ce
se răcorea un pic, plaja devenea pustie.
66 Localnice, „Steaua Constanţei'', II, nr. 1 5, 29 august 1 905, p. 2.

67
Simion Tavitian, Armenii dobrogeni în istoria fi civilizaţia românilor, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2003, p . 1 29.
68
Arşavir Acterian fumalul unui pseudo-filosof. Editura Cartea Românească, Bucureşti, p. 1 33-134.
.
253
Doina Păuleanu
Orăşelul Constanţa - căci era un orăşel cu câteva zeci de mii de locuitori - era
înconjurat de sate de turci şi tătari care, cu fesurile şi şalvarii lor dădeau, prin
apariţia lor pe străzile mai lăturalnice o notă de pitoresc în plus populaţiei,
comunitătii acesteia heteroclite. Vînzători ambulanti
' , - vînzînd tot felul de
produse, de la pepeni şi covrigi calzi, la zarzavaturi - cutreierau oraşul în toate
sensurile. Albanezi cu costumele lor strălucitoare vindeau vara bragă rece în
alămuri strălucitoare şi tot felul de trepăduşi te asaltau în fiecare colţ de stradă cu
rahat şi apă rece, cu tot soiul de gigibigi. De altfel, simigeriile foarte numeroase -
îndeosebi pe lângă grădina publică (azi Parcul teatrului, n. n.) - expuneau spre
vînzare tot felul de produse dulci, colorate şi ispititoare. Negustorii - mai ales pe
strada Mangalia (astăzi Ştefan cel Mare, n. n.) - nu se mulţumeau să stea în
magazine, ci aţineau drumul trecătorilor, te trăgeau de mînecă şi te vârau în
magazin ca să-ţi arate cutare şi cutare articole şi nu se lăsau - după o tocmeală
uneori acerbă - până nu-ţi vindeau ceva. Adesea pe credit, pe încredere, aşa cum
firmele străine prin furnizorii lor lucrau mai mult pe credit cu negustorii,
încredinţînd - după cinstea şi seriozitatea pe care o dovedeai - mărfuri de
milioane ce urmau a fi plătite în nu ştiu câte rate.
Depozite şi magazine en gros te întîmpinau, mai ales pe strada Carol, cu
mostre din mărfurile ce le negociau expuse în vitrine. Chiar de la oarecare
distanţă - cînd, ca la Frangopol, era vorba de rotocoale mari de caşcaval grecesc - te
întîmpina mirosul specific produsului importat. Mai spre centru erau câteva
magazine mai arătoase, mai somptuoase ca, de pildă, Şapira, cu tot felul de
ceasornice şi giuvaericale în vitrină, câteva manufacturi de lux, două-trei librării,
un fotograf celebru în piaţa Ovidiu şi mai peste tot cafenele cu multă afluenţă de
tablagii, pokergii, mai rar şahişti, mulţi stînd ore întregi la taifas sau punînd la
cale afaceri în faţa câte unei ceşcuţe de cafea. În afară de o frizerie-două, în plin
centru cu aspect mai modern, frizeriile cele mai numeroase aveau specificul lor,
cu perdele şirag de pietre colorate printre care intrai, cu cîntecele de mandolină
care răsunau înauntru. Două cinematografe cu ţârâitul lor specific la intrare
constituiau ultimele curiozităţi care atrăgeau public numeros ce înţesa sălile
foarte mici în care aerul devenea irespirabil; podiumul sălii era acoperit cu
cojile de seminţe pe care le mestecau cu voluptate, tot timpul filmării,
spectatorii. Împrospătarea aerului neputîndu-se face ca lumea, se injecta în aer
niţică apă de colonie, aşa cum în multe case se făcea o aşa-zisă parfumare a
aerului arzînd papier d'Armenie, în loc să se deschidă larg ferestrele pentru
aerisire cu aer proaspăt.
254
Dacă vara soarele incendia casele şi străzile - obligîndu-te să te camuflezi

perfect pentru a realiza puţină răcoare în camerele de locuit - doar seara aerul
devenea respirabil, îndeosebi la malul mării, pe lîngă Cazinou. „
Dacă lumea dornică de petrecere în public se aduna în localurile
somptuarii - cafenele, restaurant şi o cofetărie cu mese aşezate vara în mijlocul
pieţii Ovidiu sub ochii statuari ai poetului Tristelor şi Metamo rfozelor, cei puşi
pe chefuri mai vârtoase şi mai deşănţate îşi făceau de cap în şantanele şi
varieteurile presărate pe străzile ce duceau spre port şi în care lume bună, lume
interlopă, marinari, dansatoare şi cocote se destrăbălau mai mult sau mai puţin
zgomotos, adesea până-n zori de zi cu încăierări ce se soldau cu morţi şi răniţi.
La cazinou îşi dădeau întîlnire străinii avuţi şi negustorii ca să joace
bacara, ruletă şi alte jocuri în care crupierii realizau cîştiguri fabuloase pentru
proprietar, domnul de Marsillac (o mică greşeală, de altfel explicabilă prin
deceniile scurse de atunci - este vorba de domnul baron de Man;:ay, n. n.), iar
împătimiţii rareori cîştigau, pierzînd uneori averi. Tot acolo era o sală elegantă
unde aveau loc spectacolele de teatru, concerte, exhibiţii cu Fregoli, de unde
cuvîntul fregolian ce semnifica un om schimbăreţ, fregolizînd, un soi de actor
ce-şi schimba costumaţia cu o repeziciune uluitoare spre amuzamentul
spectatorilor, iar pe terasa Cazinoului în răcoarea plăcură prilejuită de briza
mării se putea lua o masă bună cu îngheţate şi prăj ituri făcute după ultimul
răcnet occidental. O orchestră bine Întocmită distra publicul şi dădea prilej
tinerilor să danseze sub bătaia lunii, în sclipătul stelelor şi zumzetul - dacă nu
chiar rostogolul violent - al valurilor Mării Negre.
O plimbare la far, pe limba de piatră ce ducea la căsuţa scundă ce-şi
făcuse lîngă far Carmen Sylva, îţi deschidea în faţa ochilor perspectiva
nemărginirii mării şi priveliştea vapoarelor ce se apropiau sau se depărtau de
ţărm, dacă nu se bălăbăneau pe talazul valurilor, ancorate pe lîngă serviciile
portuare. Pe drumul spre far, apele mării te stropeau uneori cînd valurile erau
. "
mai mtepte. . . 69 .
. •
Altă evocare are drept decor natural noaptea „înstelată ca' ntr'o montare
de Soare la Naţional. În lumina aceasta oraşul pare curat, iar pereţii tăiaţi în
dreptunghiuri de cărbune îşi ascund lepra. Ocolesc centrul şi o iau spre mare . . .
Cât priveşte peisajul, el se rezumă Într' o perdea neagră agăţată în spatele
balustradei albe a cheului . . .
69 Idem, Privilegiaţi şi năpăstuiţi, Institutul European, laşi, 1 992, p. 1 0- 1 2.
255
Doina Păuleanu
Municipiul Constanţa este tradiţionalist. Aceeaşi şosea proastă şi aceleaşi

cabine incomode unde îţi înghesuieşti hainele la un loc cu încă trei patru.
Întins ca o şopârlă în soare şi în nisipul molatic uit sau amân totul"70 •
70 Ion Anestin, Constanţa, „Vremea" VI, nr. 301 , 20 august 1 933, p. 3.
256
EVOLUŢIA URBANISTICĂ A ORAŞULUI IAŞI
Dr. Adriana Ioniuc
Oraşul laşi s-a dezvoltat în mod liber în funcţie de complexele condiţii

sociale, geografice, politice, economice şi de mentalitatea locuitorilor din
diferitele epoci pe care le-a parcurs.
laşul este unul din cele mai discutate oraşe de către istorici şi de toţi
ceilalţi oameni de cultură, datorită rolului deosebit pe care l-a jucat în istoria şi
în definirea spiritualităţii româneşti încă de la închegarea lui ca localitate
urbană.
„laşul este singurul oraş din ţară în care trecutul cel mai îndepărtat al istoriei
noastre este legat printr-un lanţ continuu cu ziua de astăzi. La Iaşi, mai bine decât
oriunde, înţelegi addncimea dorului nostru, vechimea ruinelor noastră cele mai
sfinte şi continuitatea cugetului românesc" 1 , spunea G.M. Cantacuzino.
Din nefericire, în epoca contemporană, activitatea de urbanism a ignorat
aproape în întregime marea bogăţie a moştenirii istorice, distrugând o mare
parte din fondul construit al centrului din totdeauna al oraşului, începând
interventia cea mai radicală încă din nucleul initial - zona din vecinătatea fostei
. .
curţi domneşti.
Pe lângă aceasta au fost în mare parte ignorate zonele şi casele unde au
trăit şi activat mari personalităţi ale culturii româneşti. De aceea, evaluând ceea
ce a rămas din laşul vechi, este necesară protejarea şi revitalizarea a tot ce este
valoros şi evocator din epocile anterioare.
În această direcţie, prezentul studiu şi-a propus să analizeze cât mai
cuprinzător, prin cercetare de teren, studiul documentelor de arhivă şi al
scrierilor istorice în vederea identificării valorilor arhitecturale, de artă,
arheologice, memoriale, parcuri şi grădini existente în oraşul laşi.
Apariţia şi evoluţia acestui oraş, unic între oraşele Moldovei şi Ţării
Româneşti, a fost determinată de o serie de factori:
1 G. M. Cantacuzino, lzvoarqi popasuri, Bucureşti, 1 970.
257
Adriana loniuc
J. economtct vecmatatea faţă de marile drumuri europene de legătură Între

-
puternice zone comerciale ale continentului:

- cel care lega pe direcţia N-S oraşele Galiţiei (Cracovia, Liov) de oraşele
de la Marea Neagră (Chilia, Cetatea Albă);
- cel care lega pe direcţia E-V zona Transilvaniei (Bistriţa, Braşov) cu
Moldova şi zona stepelor din nordul Mării Negre;
2. geografici o poziţie favorabilă în zona terasei inferioare a Bahluiului care
-
oferea triplul avantaj:

- se afla în vecinătatea celui mai important şi sigur vad de trecere prin
şesul inundabil şi mlăştinos al Bahluiului - cel de la Podul Roş;
- asigura prin înălţime şi prin forma de pinten în plan supravegherea văii
râului;
- terenul plan, neinundabil, bogat în izvoare de apă potabilă, era optim
pentru dezvoltarea unei aşezări umane.
Toate aceste date au determinat ca cele două directii de drumuri ,
comerciale să se intersecteze în acest loc, unde s-a construit un centru vamal

încă de la sfârşitul secolului al XIII-iea, atestat documentar pentru prima oară
în anul 1 4082•
3. istorici - influenţa istoriei frământate a Moldovei:
- stăpânirea otomană, care a constituit o frână în dezvoltare;
- stabilirea periodică, pe teritoriul oraşului, a cartierelor generale pentru
armatele austriece şi mai ales ruseşti în războaiele cu turcii3 •
Toţi aceşti factori au făcut ca localitatea să cunoască o dezvoltare
caracteristică.
Pe de o pane, remarcăm o înflorire şi o creştere constantă, care face ca în
secolul al XVII-lea oraşul să devină cel mai important şi mai mare târg al
Moldovei, un puternic centru comercial - ceea ce determină aşezarea aici de
negustori din toată Europa (armeni, evrei, germani, turci, greci, polonezi), un
puternic centru administrativ - curte domnească şi capitală a Moldovei şi un
puternic centru cultural - unde apar şi se dezvoltă numeroase şcoli, teatre, muzee.
Pe de altă parte se constată o dezvoltare spontană, aleatoare, marcată de
distrugeri şi refaceri succesive.
Dezvoltard. istorică a determinat specificul de dezvoltare arhitectural
urbană a oraşului. Accentuata instabilitate politică, desele schimbări de domnii,
2 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, la[ii vechilor zidiri, Editura Demiurg, Iaşi, 2007, p. 9-13.
3 N. A. Bogdan, Graiul Iaii. Monografie istorică fi socialii ilustrată,edi�ia a II-a, Iaşi, 1 9 1 3, p. 53-57
258
Evoluţia urbanistică a oraşului Iaşi.
desele distrugeri (incendii şi cutremure) au avut ca efect lipsa de documente,

planuri, care să furnizeze date sigure despre oraş pentru diferite perioade istorice.
Primele date certe, concretizate în planuri cu un grad suficient de
exactitate, provin abia din secolul al XIX-iea.
Pentru analiza valorilor urbanistice ale oraşului în scopul evidenţierii
celor păstrate din epocile anterioare (trama stradală, silueta, parcelarul) s-au
studiat documentele care contin , informatii în acest sens: hărti
, , vechi şi mărturii
scnse.
Mărturiile scrise sunt cele ale numeroşilor călători străini care au lăsat
însemnări despre oraşul Iaşi: Erasm Orwinowski ( 1 5 5 7), Trifon Korobeinikov
( 1 593), Paul de Alep ( 1 653), Cornelio Magni ( 1 593) 4 •
Hărţile d e până î n secolul al XIX-iea sunt aproximative. Cea mai
relevantă este a inginerului Lopuhin din 1 789.
În secolul al XIX-iea şi prima jumătate a secolului XX s-au Întocmit o
serie de hărţi care oferă informaţii mai exacte despre Iaşi:
- 1 8 1 9 - Planul ichnograflc - ing. G. Bayardi 5 ,
- 1 844 - Planul topografic - Rascheck6,
- 1 857 - Planul oraşului Iaşi - ing. F. Peytavin7
- 1 896 - 1 897 - Planul oraşului - ing. G. Bejan8 ,
- 1 930 - Planul oraşului Iaşi - ing. G. Bejan9,
- 1 936 - 1 937 - Planul oraşului laşi - ing. G. Bej an 10•
Din analiza comparativă a planurilor menţionate anterior rezultă
următoarele: dezvoltarea tramei stradale până în secolul al XX-iea este aproape
în întregime spontană, rezultând o reţea reticulară, care se înscrie în familia
formelor organice, dezvoltare care a fost supusă totuşi influenţei a doi factori:
relieful care a impus limite naturale şi direcţiile marilor drumuri comerciale.
În modul concret de manifestare pe planuri a specificului de tramă
stradală în laşi, se disting zone de configuraţii diferite, după amplasamentul
acestora în relief:
4 Nicolae Iorga, Călători, ambasadori şi misionari în ţerile noastre şi a.supra ţerilor noastre,
Buletinul Societăfii de geografie, 1 898, p. 1 23.
5 Arhivele Statului, Fond Primărie laşi, doc. nr. 447.
6 Arhivele Statului, Fond Primărie laşi, doc. nr. 485.
7 Ibidem, doc. nr. 522.
8 Ibidem, doc. nr. 1 648.
9 Ibidem, doc. nr. 707.
10
Ibidem, doc. nr. 767.
259
Adriana loniuc
a). singura zonă plană a teraselor Bahluiului, platoul terasei inferioare pe care se
află amplasat centrul oraşului, unde străzile urmăresc forma în plan a acesteia - un
triunghi dreptunghic ale cărei catete sunt - Uliţa Mare şi Uliţa Sfânta Vineri,
iar ipotenuza - Uliţa Hagioaiei.
Analizând cronologic se observă că primele uliţe se dezvoltă paralel cu
marginile terasei: Uliţa Mare, paralel cu latura de N-V (rămânând singura
arteră principală pe această direcţie) , Uliţa Sfintei Vineri, Uliţa Rusească, Uliţa
Trapezăneasca, paralel cu latura de S-E.
La ulitele
, ulterioare se observă două tendinte, , care au condus la o retea .
reticulară, neregulată, prea puţin supusă geometriei, şi anume divergenţa către
uliţa Hagioaiei, rotindu-se spre direcţia acesteia şi convergenţa către Târgul
Făinei (Târgul Cucului) , punct nodal aflat în vecinătatea unei treceri a văii
Cacainei spre „Drumul Tartariei" - vechi de pe vremea lui Alexandru cel Bun;
Analizând comparativ planurile succesive se observă că:
- străzile actuale din această zonă păstrează traseul celor vechi - cu
rectificările geometrice de rigoare impuse de necesitatea unei mai mari fluenţe
cerute de viteza tot mai mare a mijloacelor de transport;
- tendinţa de regularizare, de ordonare în timp a reţelei;
- în ochiurile reţelei mari străzile de legătură s-au îndesit în timp;
- s-a produs o ierarhizare a străzilor - cele mai importante distingându-se
prin profilul transversal;
b). zonele de pantă a teraselor - zona dintre str. Sărăriei şi valea Cacainei (zona
Ţicău) , zona de pantă a terasei Tătăraşilor (spre valea'. Cacainei) , vtrsanţii terasei
medii (zona cuprinsă între str. Crişan, str. Horia şi str. Silvestru) , zona cuprinsă
între str. Bucşinescu şi str. Smârdan, zona dintre str. Păcurari şi str. Silvestru.
Specificul terenului nu a permis intervenţii contemporane, drept urmare
s-a păstrat trama stradală veche, de tip reţea reticulară aleatoare, neregulată, care
în timp a suferit un proces de îndesire după legea „drumul măgarului".
Analizând din perspectivă istorică, se remarcă faptul că aceste zone au
fa.cut parte din localităţi rurale şi au păstrat până în ziua de astăzi un caracter
preponderent rural.
c) . terasa înclinată dar plană a dealului Copou:
- este zona unde se manifestă singurele preocupări de urbanism;

- aici, se „taie" în 1 834 strada „Podul Verde" (bd. Copou) din ordinul
domnitorului Mihail Grigore Ghica 1 1 ;
1 1 C. Cihodaru, Gh. Platon, Istoria ortlfului lfl/i, voi.I, Ed. Junimea, Iaşi, p. 283.
260
- este zona istorică cea mai ordonată din punctul de vedere al reţelei
stradale, poate pentru că aici se dezvoltă cartierul boieresc;
- s-au păstrat zonele riguros trasate ale parcelărilor din 1 924 între Aleile
Ghica şi str. Dumbrava Roşie pe de o parte şi str. Sărăriei pe de altă parte.
d). se mai disting în trama oraşului laşi - ca făcând notă aparte - parcelările din
1 924 din zona Tătăraşi (zona „Şapte oameni") 1 2 •
Din analiza documentelor cartografice, rezultă că în mare parte zona istorică
a laşului a păstrat reţeaua stradală veche, dezvoltată spontan şi aleatoriu, urmărind
relieful. Singura intenţie urbanistică este modul de evoluţie a Uliţei Mari, de la
început şi până în ziua de azi axa majoră a laşului, care s-a dezvoltat constant în
susţinerea unei idei - perspectiva ortogonală asupra Palatului Domnesc.
Această idee s-a impus la început spontan şi a fost apoi continuată prin
„tăierea" „Podului Verde", singura intervenţie clară, intenţionată din istoria
dezvoltării urbanistice a oraşului. În propunerile de sistematizare din anul 1 943
ale arhitectului Van Bedeus se remarcă continuarea Într-o formă amplificată a
acestei axe, de la Palatul Culturii spre sud.
Până la jumătatea secolului XX nu a existat nici un plan de sistematizare
a laşului; chiar şi în perioada Regulamentului Organic ( 1 834) , care a contribuit
la sistematizarea unor oraşe moldoveneşti (Galaţi, Brăila, Fălticeni) , în laşi totul
a rămas în stadiul de intenţie.
Singurele intervenţii dirijate şi ordonate sunt parcelările din 1 924,
efectuate însă în cartierele periferice ale oraşului. S-au relevat zonele care
păstrează în mare parte trama stradală: zona centrului istoric (zona centrală),
zonele din Păcurari, Copou, Tătăraşi, Sfântul Andrei, Smârdan.
Din punct de vedere al parcelarului, până în secolul al XIX-lea, din cauza
lipsei unor planuri exacte nu avem date asupra acestuia. Singurele informaţii în
acest sens provin numai din izvoarele scrise.
În perioada cuprinsă Între secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului
al XVI-lea, întreg oraşul laşi cu teritoriul înconjurător („hotar") constituia un
vast domeniu al domniei, care mai includea şi satele vecine, dependente de
curtea domnească. Această proprietate domnească - menţinută până în secolul
al XVI-lea intactă - era folosită de domnie, de târgoveţi şi ţărani; meşteşugarii şi
negustorii dispuneau de prăvălii şi de locuinţe numai ca embaticari 13 •
12 N. Barbu, Al . Ungureanu, Geografia municipiului Iaşi, l�i. 1 987, p. 1 25.

13 Al. Andronic, laşii până la mijlocul secolului al XVII-iea - Geneză şi evoluţie, Editura Junimea,
l�i, 1 986, p. 232-236.
261
Adriana loniuc
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-iea, domeniul începe să

se destrame prin daniile făcute mănăstirilor Socola, Hlincea, Galata, Aroneanu,
Bârnova; Cetăţuia, Sfântul Atanasie - Copou etc.
Tot din izvoarele scrise până în secolul al XIX-iea ne putem forma o
imagine aproximativă a tipurilor de parcelar din oraşul vechi. În decursul anilor
nucleul comercial meşteşugăresc s-a caracterizat prin densitatea de ocupare a
terenului determinată de specificul activităţii comerciale care, pentru maximă
eficienţă, presupune concentrare, sincronizare, simultaneitate.
Informaţiile care ne relevă că, pe lângă negustorii autohtoni, în laşi s-au
aşezat numeroşi negustori din zona europeană adiacentă (armeni, greci, turci,
evrei) , cât şi cele despre marea diversitate de meşteşuguri şi de mărfuri vin în
sprijinul ideii de mare densitate a zonei comerciale. Singurele terenuri mai mari
sunt cele destinate pieţelor comerciale („medeanuri") , al căror număr creşte în
decursul timpului 14.
Zonele rezidenţiale au în laşi un specific care se păstrează până în ziua de
azi, parcelele fiind organizate ca grădini în care sunt amplasate locuinţele
individuale. Aceste zone sunt amplasate în jurul nucleului comercial şi sub
formă de câteva mici insule, în conturul acestuia.
Informaţiile despre parcelar în secolul al XIX-iea le găsim în planul
alcătuit de inginerul F. Peytavin. În zona centrală (vechiul nucleu al oraşului)
parcelele au aceiaşi configuraţie dezordonată ca şi trama stradală, având
suprafeţe variabile - în general de mărime mare sau medie - comparativ cu
celelalte zone ale oraşului, formele parcelelor sunt neregulate.
Pe dealul Copou, cartierul boieresc se distinge prin dimensiunile
generoase ale parcelelor, care variază de la foarte mari (l 50x200m, l 70xl 00m) ,
mari ( l OOx l OOm, 1 00x60m) şi medii (30x40m, 60x50m) .
În restul oraşului parcelarul are acelaşi aspect dezordonat, cu parcele însă
de dimensiuni mici, imaginea generală fiind cea de păienjeniş, excepţie fac
parcelările de pe platoul terasei Tătăraşilor, care se disting prin dimensiuni mari.
Ocuparea terenului parcelelor este de tip front continuu - străzile
importante din centrul oraşului (str. Ştefan cel Mare, bd. Independenţei, str.
Cuza Vodă, str. C. Negri, str. Anastasie Panu, str. Ghica Vodă) şi de tip
punctual în celelalte zone ale oraşului.
Pentru prima jumătate a secolului al XX-iea, informaţiile despre parcelar
ne sunt oferite de planul ing. Bejan. Se observă că s-a produs în general o
14 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, laşii vechilor zidiri, Editura Demiurg, laşi, 2007, p. 252.
262
Evoluţia urbanistică a oraşului laşi.
micşorare a parcelelor prin divizarea celor existente, oraşul crescând şi prin

mărirea densităţii. Parcele mai mari se menţin tot pe platourile teraselor
Copoului şi a Tătăraşilor, parcelarul păstrează acelaşi aspect aleator,
dezordonat; încep să predomine parcelele alungite, cu front mic la stradă, pe
care se vor construi case tip vagon.
Acum sunt consemnate primele parcelări ordonate îacute după planul
primăriei în 1 924:
- cele din şesul Bahluiului: Şoseaua Naţională, str. Podu Iancu Bacalu,
Şoseaua Trei Calici, Şoseaua Ţuţora;
- în zona Tătăraşi: Şapte Oameni, Aviaţiei;
- zona Copou - între Aleea Ghica şi Fabrica Textila, pe latura de sud a
Parcului Sportiv, între str. Dumbrava Roşie şi Aleea Ghica;
- zona Păcurari, între Strada Păcurari şi calea ferată.
Ocuparea parcelelor păstrează acelaşi tip cu epoca anterioară. Comparând
cu planul actual, se observă că s-au păstrat până astăzi, cu mici modificări,
parcelările de la Şapte Oameni (Tătăraşi) şi cele din dreapta şi din stânga aleii
Ghica-Vodă (Copou) .
Datorită aşezării în relief şi a specificului arhitecturii sale, laşul este
renumit prin panoramele pitoreşti pe care le oferă celor care se apropie de oraş
din diferite direcţii.
„.„ oraşul Iaşi ocupă o poziţie specială prin expresivitatea deosebită a siluetei
sale, determinată de numărul şi distribuţia monumentelor şi defolosirea judicioasă
a condiţiilor de relief Siluetele celor două cornişe se conturează puternic când sunt
privite dimpre vest, din lunca Bahluiului, sau dimpre răsărit, de pe dealul
Tătăraşi. Cele două şiruri de monumente par a converge către locul unde se află
curtea domnească" 15• (Gheorghe Curinschi)
„Oraşul se ridică în formă de terasă. Grupele de case strălucind albe, risipite

prin verdeaţa bogată, se întind cât vezi cu ochii; printre case o mulţime de turnuri
şi cupole, ale căror acoperişuri de tinichea strălucesc la soare, iar împrejur, în
semicercul de pe înălţimile care înconjoară oraşul, vechile mănăstiri pitoreşti - un
fermecător tablou oriental, mai ales din depărtare, de unde ochii nu pot deosebi
multe lipsuri, decăderea generală, colibele sărăcăcioase alături depalate" 16• (Carol I)
15 Gh. Curinschi-Vorona, Monumente de arhitectură din laşi, Editura Meridiane, 1 967, p . 2 1 .

1 6 Rudolf Şuţu, laşii de odinioară, laşi, 1 906.
263
Adriana loniuc
„Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentala pe colinele care încing

lafii la apus, dacă-ţi dai osteneala să urci până la feluritele mănăstiri, şi cu
deosebire la Gafata, [ . .}, dacă te opreşti la câţiva paşi dedesubtul ruinelor palatului
Ipsilanti, căzut în zorii lui ca şi stăpânii, uimirea ce te cuprinde e mare, pe cât de
frumoasă e panorama pe care o desfoşoară laşii. Poetule, ascuţeşte-ţi creionul; artist,
pregăteşte-ţi penelul. . . " (Al. Russo)
„laşul se întinde în albia făcută de câteva dealuri rotunde, dar mai ales între
povârnişul Copoului şi valea bătută a şerpuitului Bahlui. Intrat deodată între
aceste dealuri, sau ridicat pe un dâmb, căl.ătorul se află în faţa unei privelişti
măreţe. În jurul celor patru turle ale Mitropoliei, ce par colosale, un oraş feeric se
lungeşte în patru labe". (G. Călinescu)
În concluzie, punctele de percepţie cele mai importante şi mai accesibile

pentru vederi panoramice asupra Întregului oraş sunt:
- pe parcursul drumului Vaslui - laşi, din momentul în care acesta
coboară dealul Repedea şi din punctele de agrement aflate pe acest deal
(Motelul Bucium, rezervaţia naturală de calcare);
- de pe latura de nord a platoului pe care se află situată mănăstirea
Cetăţuia;
- de pe cornişa dealului Galata, în zona situată în apropierea mănăstirii;
- de pe cornişa dealului Tătăraşi.
Oraşul laşi a fost, încă de la începuturi, pe lângă un centru comercial -
meşteşugăresc, şi un important centru administrativ şi cultural.
De-a lungul întregii sale evoluţii în timp, aici au avut loc importante
evenimente politice şi culturale, au trăi şi şi-au desfăşurat activitatea multe
dintre cele mai de seamă personalităţi ale vieţii spirituale româneşti, aici s-au
înfiinţa primele tipografii, primul institut de învăţământ superior românesc,
numeroase şcoli, societăţi ştiinţifice şi culturale care au jucat un rol de prim
rang în viaţa ţării.
Mai mult decât această sumară însuşire, pledează mărturiile unor
personalităţi recunoscute:
„laşii înseamnă şi trebuie să însemne pentru ţara şi neamul românesc mai
mult decât un simplu oraş el [ „} poartă încă urmele mărturiilor tuturor actelor
mari şi faptelor bune ale străluciţilor domnitori ce i-a avut Moldova, ale multor
boieri vechi de seamă, ale marilor mitropoliţi şi ale multor mari cărturari şi
264
dascăli; prin el s-a realiz,at unirea de la 1859, în urma jertfei de sine ce a fa.cut,
despuindu-se de tot ceea ce înseamnă folose şi avantaje ale unei capitale de ţară,
foră să-i pese de pierderile şi ruina cărora era sortit să le cadii 'chiar dacă ar fi să
crească iarba pe uliţele Iaşului ' după cum a rostit aşa de frumos şi de hotărdt
marele Mihalache Kogălniceanu, simbolizdnd în aceste cuvinte celebre, spiritul de
jertfo caracteristic moldoveanului şi în special ieşeanului" . (Osvald Racoviţă,
primar ieşean) .
,,laşul este mai mult decdt o fostă ilustră capitală a Moldovei, printre
zidurile sale sălăşluiesc comori de artă şi de istorie naţională, pe care nici o altă
urbe a României de azi nu le posedă cu atdta îmbelşugare. laşul este prin sine însuşi
un muzeu naţional şi o datorie infinită ne îmbie la străduinţa neobosită şi
continuă de a îngriji monumentele sale istorice să nu fie înăbuşite, desprinzdndu-le
în toată strălucirea neîntunecate pe orizontul trecutului nostru. Trebuie să le dăm
spaţiul şi atmosfera necesară ca să respire aerul curat cu care s-au înviorat strămoşii
care le-au clădit". (Nicolae Iorga)
„Nu trebuie niciodată să se schimbe sau să se înlocuiască [ .} rămăşiţele

.
monumentale sau artistice de care laşul e plin. Lăsaţi-le cum sunt; nu le schimbaţi
înfo.ţişarea; nicăieri pe pămdntul romdnesc nu există alt oraş care să cuprindă
ctitorii ale trecutului nostru de aşa valoare. . . Oraşul Iaşi este un muzeu al amintirii
şi al sufletului nostru colectiv". (Mihail Sadoveanu)
„Este în acest oraş domnesc, cuprins de melancolia amintirilor prea mari ... ,
mai mult suflet, mai multă inteligenţă şi mai mult cult pentru cele intelectuale
decât în alt centru românesc". (Gala Galaction)
„.„ şi am iubit laşul, care mi-a dat ospitalitate ... cu studenţii lui gălăgioşi şi
cu studentele lui graţioase, care semănau cu domniţele de pe vremea lui Alexandru
cel Bun . . . Iată pentru ce cdnd mă întorceam odată de departe şi i-am zărit din
tren, la cotitura Bdrnovei, turnurile şi acoperişurile risipite printre dealuri, l-am
salutat ca pe cel mai iubit dintre oraşele ţării mele (George Topârceanu)
. „ "
„Este extraordinară importanţa oraşului acesta în formaţia mea! Impresiile şi

amintirile mele legate de Iaşi şi-au păstrat pdnă azi prospeţimea - totul· lumina,
ploile, seara, Copoul . . " (Sergiu Celibidache)
.
265
Adriana loniuc
„Cunosc prea puţin Jaful, fi nu am petrecut niciodată, acolo, o noapte de

vară. Să fie oare adânca, iremediabila părere de rău că n-am cunoscut unul din
locurile sfinte ale culturii romdnqti, Jaful lui Creangă fi Eminescu, al Junimii, al
Vieţii Romdneşti". (Mircea Eliade)
Aceste câteva din multele mărturii despre profunda impresie lăsată de laşi
în memoria marilor personalităţi care l-au cunoscut pledează pentru un studiu
atent şi aprofundat al valorilor memoriale care să readucă laşul în conştiinţa
românească la adevărata lui valoare.
Bibliografie
Documente cartografice:
Planul oraşului laşi - ing. Lopuhin, 1 789;
Plan ichnografic - ing. G. Bayardi, 1 8 1 9;
Plan topografic - Rascheck, 1 844;
Planul oraşului laşi - ing. F. Peyravin, 1 857;
Planul oraşului laşi - ing. G.Bejan, 1 869- 1 897;
Planul oraşului laşi - ing. G. Bejan, 1 930;
Planul oraşului laşi - ing. G.Bejan, 1 936- 1 937;
Planul oraşului laşi actual.
Andronic, Al., lafii pdnă la mijlocul secolului al XVII-iea - geneză şi evoluţie,

Editura Junimea, laşi, 1 986.
Bădărău, D., Caproşu, I., laşii vechilor zidiri, laşi, Editura Demiurg, laşi, 2007.
Barbu, N., Ungureanu, Al., Geografia municipiului Iaşi, Editura Junimea, laşi,
1 987.
Bogdan, N. A., Graful lafi - Monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia a II-a,
laşi, 1 9 1 3 .
Cantacuzino, G.M., Izvoare şi popasuri, Bucureşti, 1 970.
Curinschi-Vorona, G., Monumente de arhitectură din lafi, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1 967.
Şuţu, R., laşii de odinioară, laşi, 1 906.
266
COVORUL ROMÂNESC. TEHNICĂ, ARTĂ ŞI CONTEXT
SOCIAL-ISTORIC
Dr. Georgeta Stoica
Covoarele cu diferitele lor denumiri (scoarţă, chilim, cilim) forme

(velinţă, foiţă, paretar, codul) şi Întrebuinţări, au fost transmise în familie de la
o generaţie la alta, au atras atenţia colecţionarilor şi au constituit obiectul unor
colecţii muzeale importante. Lucrate în atelierele domeniale, mănăstireşti sau în
modestele case ţărăneşti, în războiul de ţesut sau în gherghef, ele au îmbogăţit şi
înfrumuseţat palatele, conacele, casele negustorilor şi locuinţele ţărăneşti.
În România, meşteşugul prelucrării fibrelor textile şi al ţesutului s-a
transmis din timpuri îndepărtate, în forme tradiţionale sali inspirate din acest
fond ancestral, constituind baza multor creatii actuale. Perfectiunea cu care
. .
ţesătoarele au ajuns să stăpânească meşteşugul, este rezultatul unei practici

îndelungate care a permis cunoaşterea posibilităţilor oferite de materialele
folosite, permanenta perfecţionare şi îmbogăţire a tehnicilor de lucru, înţelegerea
subtilităţilor în combinarea culorilor şi în organizarea spaţiului compoziţional. Pe
parcursul timpului, covoarele care au avut iniţial un rol funcţional, au căpătat tot
mai multă importanţă datorită calităţilor artistice şi valorii intrinsece. Ca urmare,
ele au început să fie menţionate în foile de zestre ale fetelor, în actele de danie
către biserici, mănăstiri sau în testamente, ceea ce a contribuit la obţinerea unor
informaţii preţioase privind evoluţia meşteşugului.
În Evul Mediu, ţesutul covoarelor se practica cu precădere de către femei,
fie în atelierele domeniale sau mănăstireşti, fie în gospodăriile ţărăneşti. Baza
acestui meşteşug îl constituie abundenţa materiei prime, lâna, furnizată de una
din principalele ocupaţii specifice mediului rural din România şi anume
păstoritul 1 • Existenţa lânii în fiecare gospodărie şi posibilitatea prelucrării
acesteia cu mijloace simple în scopul satisfacerii unui număr mare de cerinţe
esenţiale, au contribuit de asemenea la dezvoltarea meşteşugului şi la
diversificarea produselor. Celălalt material folosit frecvent pentru urzeală a fost
1 Tudor Pamfile, Industria casnică la români, Bucureşti, 1 9 1 0, p . 4.
267
Georgeta Stoica
cânepa, cultivată şi prelucrată de femei în gospodărie. În prima jumătate a sec.

al XVII-iea, a început să se folosească pentru urzeala covoarelor de man
dimensiuni şi bumbacul bine răsucit provenit din comerţ.
Începând din sec. al XVI-iea, documentele încep să furnizeze date
interesante cu privire la denumirea şi unele caracteristici definitorii ale
ţesăturilor de diferite categorii, confirmând varietatea lor. Astfel, într-un
document din sec. al XVI-iea, referitor la veşmintele bisericii Galata din Iaşi,
sunt menţionate între altele, „ 1 2 covoare de demultu, 2 păretare, 4 covoare
scumpe nouă, 2 albe şi 2 roşii, 1 6 covoare de la voievodu, 1 covor roşiu de la
D ragomir dvornica, 1 covor albu de la Mitrea dvornica, 1 covor verde de la
ceauşu, 1 covor de la hatman, 1 covor de la Bârlădanu, 1 covor albu de la
Corştina, un covor albu de la Slav (ţigan) , un covor roşiu Burt postelnicu, 9
covoare de la boiarii. . . " 2 Numărul mare de covoare consemnat, precum şi
numele personalităţilor care le-au dăruit indică importanţa acordată acestui gen
de creatie. Foaia de zestre a Maricutei, fiica Stoichitei PreJ" beanu din Craiova,
' , ,
menţionează la 1 6 mai 1 792 „o scoarţă bună, trei velinţe de pat, adică

chilimuri"; o altă foaie de zestre din 1 3 aprilie 1 82 1 enumera, printre altele,
„trei scoarte, alese" şi „trei velinte", iar în 1 836, Ionită
' , Piteşteanul din Mahalaua
Sfi n ţii Apostoli din Craiova, trece în foaia de zestre a fiicei sale „două scoarţe de
lână bune şi o velinţă"3 • În documentele respective, sunt menţionate mai multe
categorii de tesături: scoartă, scoartă aleasă, velintă, păretar, cergă. Este
, . . .
interesant că, în actul de la 1 792, velinţa este asimilată cu chilimul deşi, în mod
obişnuit, între cele două categorii există diferente în functie de tehnica de tesut.
' , '
Se constată de asemenea, că în documentul de la biserica Galata din Iaşi, în

înşiruirea ţesăturilor se foloseşte numai termenul covor, diferenţierile dintre
piese făcându-se după culoare: „albu, roşiu, vânăt, galbăn, verde". Remarcăm
de asemenea, că la păretare se adaugă precizarea „de demultu", ceea ce indică
faptul că acest gen de ţesătură este mai veche.
În foile de zestre basarabene din sec. al XVIII-iea, se face o mai mare
diferenţiere pe categorii de ţesături: lăvicer (echivalentul păretarului) , scoarţă în
război, scoartă mare, scoartă mică, covor, covoraş, covor turcesc. Scoartă mare
, , '
de Ţarigrad, covor nemţesc. Toate aceste informaţii ne arată pe de o parte o

mare varietate a ţesăturilor de lână, iar pe de altă parte că ele aveau multiple
2 Documente privind istoria României, veacul XIV, XX A. Moldova, val.I ( 1 384-1 475),
Bucureşti, 1 954, p . 200, 342.
3 Documente din Muzeul Olteniei, Craiova, nr. 3 1 2, 878, 628, 855, 778.
268
Covorul românesc. Tehnică, artă şi context social-istoric.
funcţii şi o largă răspândire. În sec. al XIX-iea, perioada de înflorire a arcei

populare româneşti, meşteşugul ţesutului a atins un înalt grad de perfecţiune.
Înţelegem astfel că în România, ţesutul s-a practicat în forme diferite, în
funcţie de perioadă, de zona etnografică, de destinaţia finală şi de mărimea
produsului, cu aj utorul a două instrumente de bază: războiul de ţesut orizontal
sau războiul de ţesut vertical, „ghergheful". Folosirea uneia dintre cele două
instalaţii de ţesut, presupune cunoştinţe specifice în legătură cu posibilităţile
tehnice pe care acestea le oferă.
Instalarea treptată a capitalismului în România, a condus la eliberare
forţei de muncă de la sate, favorizând dezvoltarea meşteşugurilor. După
secularizarea averilor mănăstireşti şi desfiinţarea iobăgiei, în satele cu producţie
agricolă insuficientă, alături de alte meşteşuguri, ia avânt şi ţesutul covoarelor.
Spre sfârşitul sec. al XIX-iea, constatăm o creştere a producţiei de covoare la
sate care depăşea cerinţele gospodăriei. Surplusul era vândut prin târguri şi
iarmaroace.
Datele oferite de G. Zane privind amploarea luată de acest meşteşug,
sunt concludente în acest sens: în comuna Moroieni (Dâmboviţa) , din 479 de
familii lucrau pentru 399; în comuna Priboieni (Muşcel) , la 670 de gospodării
sunt peste 600 de războaie; în comuna Peştişani (Gorj), la 500 de gospodării
sunt 400 de războaie, iar în comuna Armăşeşti (Vâlcea) , din 302 familii, 1 50
au războaie de ţesut etc. Transformarea ţesutului din meşteşug casnic în
meşteşug cu caracter de mică producţie pentru piaţă, este caracteristic în
general pentru satele din zonele de deal şi de munte unde, unele localităţi devin
adevărate centre de producţie4 • Multe sate devin în această perioada centre
meşteşugăreşti renumite pentru producţia de covoare: Moroieni, Pietrari,
Lunca5 , Râu Alb (Dâmboviţa), Berzunţi, Sănduleni, Valea Rea, Oneşti, Râpile,
Trotuş, Mănăstirea Caşin, Grozeşti, Dărmăneşti (Bacău) 6, Tazlău (Neamţ) ,
Mânzăleşti, Lopătari, Gura Teghii, Chiojdu, Bisoca, Neculele, Jitia (Buzău) 7
toate din zone de deal şi de munte. Acelaşi fenomen de specializare s-a produs
şi în unele sate din Basarabia secolului al XIX-lea8 • În satele specializate în mica
producţie, posibilităţile gospodăriilor erau depăşite de cerere. Ca urmare,
4 Georgeta Stoica, Olga Horşia, Meşteşuguri artistice tradiţionale, Bucureşti, 2005, p. 94.
5 Gh. I. Ciorănescu, Lunca, satul de fabricanţi şi negustori de preşuri şi velinţe din Dâmboviţa, în
„Sociologie românească", Bucureşti, an III, 1 938, nr. 7-9, p. 339-343.
6 Î n cercetările efectuate în 1 965, meşteşugul era pe cale de dispariţie.
7 Olga Horşia, Zona etnografică Buz.ău, Bucureşti, 1 98 1 , p. 38.
8 L.T. Bologa, Documente basarabene, I. Foi de zestre (1734-1844), Chişinău, 1 928, p. 1 3, 1 5 .
269
Georgeta Scoica
ţesătoarele cumpărau o mare parte din lâna necesară de la negustorii

comanditari care preluau covoarele pentru vânzare9• Aceasta a fost una din căile
prin care au pătruns modele noi, realizate după cartoane, potrivit cererii pieţei.
În alte cazuri, un membru al familiei se ocupa cu vânzarea, aşa cum se întâmpla
la Moroieni spre exemplu. Covoarele din satele dâmboviţene se vindeau la
Sinaia, Câmpulung, Târgovişte şi Bucureşti sau prin târguri cunoscute pentru
covoarele care se aduceau aici din multe centre.
Înflorirea meşteşugului covoarelor în sec. al XVII-iea şi al XVIII-iea
coincide cu dezvoltarea artelor decorative în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu şi al Cantacuzinilor.
Ţesutul s-a dezvoltat în atelierele de pe lângă curţile domneşti şi boiereşti,
unde se realizau piese de dimensiuni mari, în gherghef. Asemenea ateliere s-au
organizat şi pe lângă mănăstirea Horezu { 1 859- 1 967) , la marginea Craiovei, la
Tg. Jiu, constituind centre însemnate pentru ţesutul covoarelor10•
Din evoluţia meşteşugului apare evidentă relaţia dintre produs şi tehnica
de executie care determină de cele mai multe ori, influentează sau creează, prin
' '
aplicarea ei, aspectul estetic al obiectului, a structurii expresive pe care se

bazează întregul sistem de ornamentare. Ţesăturile, ca şi alte produse ale
meşteşugurilor artistice, au un caracter eteronom, fiind în cele mai diverse
relaţii cu societatea, religia şi magia. Ele au răspuns totdeauna cerinţelor
societătii, au răspuns năzuintelor de frumos ale autoarelor sau comanditarilor
' .
pentru care au fost create, constituind uneori un exerciţiu religios sau magic. La
unele piese, se poate distinge o suprapunere succesivă de influenţe sau stiluri
ceea ce demonstrează că, prin descoperirea de noi procedee de interpretare a
motivelor, se ajunge la regândirea întregului sistem de ornamentare.
Ca şi în cazul altor meşteşuguri, meşteşugul artistic al ţesutului, s-a
practicat mai întâi ocazional şi sezonier, pentru a câştiga cu timpul autonomie.
În domeniul ţesăturilor la care ne referim nu se pot face delimitări sau distincţii
între creaţia artistică şi produsul meşteşugului artistic. Analizând covoarele din
colecţiile muzeelor se poate ajunge la concluzia că prin creaţia artistică
ţesătoarele au introdus în realitate, produsele inventivităţii lor, diferite de
natură.
9 Georgeta Stoica, Elena Poscolachi, Privire spre trecut, în De la fibră la covor, Bucureşti, 1 998,
p. 1 7.
10 Georgeta Stoica, A. Doagă, Interioare româneşti. Ţesături şi cusături decorative, Bucureşti,
1 977. p. 23-34.
270
Transformările petrecute s-au datorat în primul rând evoluţiei sociale,

ceea ce indică măsura în care meşteşugul depinde de societatea în care s-a
practicat. Este important, de asemenea, să urmărim, modul în care s-a
practicat. Este important de aceea să urmărim, modul în care meşteşugul
artistic al ţesutului a contribuit, la un moment dat, la organizarea unor,
manufacturi sau cooperative.
Pătrunderea capitalismului la sate a avut, aşa cum s-a subliniat,
consecinţe însemnate asupra meşteşugului în discuţie. Un moment important
al acestei evoluţii îl constituie formele de organizare în cadrul unor ateliere,
societăţi de producţie sau mai târziu, în cooperative. După primul război
mondial apar mici nuclee şi mici manufacturi, în care se realizează covoare în
scopul promovării industriei casnice textile. Tot în aceeaşi perioadă încep să se
organizeze societăţi de producţie care folosesc munca la domiciliu, formă
agreată de femeile din sat 1 1 • Activitatea acestora, cu precădere în ceea ce
priveşte procurarea materialelor şi desfacerea produselor, era patronată de
Ministerul Industriei şi Comerţului. Atelierele au fost organizate în general în
zone folclorice vii unde exista mâna de lucru calificată. Astfel se lucra la
Câmpulung Muşcel, Târgu Jiu, Tismana, Pietroşiţa, Piatra Neamţ etc. Printre
micile manufacturi, cele mai cunoscute sunt cele din Bucureşti, Cluj , Făgăraş,
Gherla, Galaţi şi laşi. O contribuţie importantă la dezvoltarea meşteşugului au
avut şi atelierele mănăstireşti cu tradiţie în domeniul ţesutului şi al broderiei.
Asociaţia „Doamnele române" constituită la începutul sec. al XX-iea de
reprezentante ale elitei societăţii, a sprijinit promovarea spiritului naţional prin
expoziţii internaţionale şi naţionale, comenzi ş.a. Doamna Aretia Tătărăscu de
exemplu, a susţinut atelierele de covoare olteneşti de la Tg. Jiu şi de la
Tismana. Au luat fiinţa societăţi specializate: „Furnica" de la Goleşti (Argeş) 12,
„Concordia Română". Lucrătoarele proveneau din satele cu tradiţie din Argeş,
Muşcel, Dâmboviţa, Prahova, Ilfov 1 3 sau dintre călugăriţele din mănăstirile
Pasărea, Ţigăneşti, Nămăieşti. În cadrul acestora se lucra după cartoane
realizate de artişti care preluau modelele tradiţionale şi le adaptau la cerinţele
pieţii, atât în ceea ce priveşte dimensiunile cât şi compoziţiile sau cromatica.
1 1 G. Zane, Industria în România în a doua jumătate a secolului al XIX-iea, Bucureşti, 1 970,

p. 1 88.
1 2 ,,Arhivele Statului", Bucureşti, Ministerul agriculturii, dosar nr. 716/1 822.
1 3 „Cooperaţia Română", 1 884, nr. 29, oct. 4. Darea de seamă a Comitetului de Administraţie
Societatea „Furnica", Bucureşti, 1 888, 1 892, 1 896, 1 897, 1 899.
271
Georgeta Stoica
Un exemplu îl constituie satul Gighera unde, modelele scoarţelor din sec. al

XIX-iea, au fost înlocuire prin modele noi, stereotipe, lipsire de expresivi rare 14•
În Oltenia, cel mai important centru în care se ţeseau astfel de chilimuri,
covoare mari cu chenare şi motive centrale a funqionar la Craiova. În astfel de
ateliere, lucrau de regulă femei specializare numite în Oltenia „chilimgioaice"
iar dincolo de Prut „alesăroare". Din aceste ateliere organizare în oraşe sau în
mănăstiri, s-au răspândit cunoscutele covoare „olteneşti" cu motive decorative
provenire din ornamentica Evului Mediu românesc şi oriental, sau cele
basarabene, cu motive florale, inspirare din tapiseriile occidentale, preluare
ulterior şi adaptare condiţiilor casei ţărăneşti. Astfel, pe calea schimburilor
culturale, apar inovaţii în ornamentica şi compoziţia covoarelor ilustrare prin
folosirea unor motive exotice - papagalul, cămila, leul, ceainicul - în covoarele
olteneşti, fără semnificaţie în lumea satelor şi înlocuite de ţărănci cu elemente
din fauna locală: cuci, pupeze, pisici, câini sau chiar scene de gen cu personaje
în costume orăşeneşti, soldaţi în uniformă ere. În Basarabia, locul motivelor
geometrice sau simbolice este luat de motive vegetale sau medalioane florale sau
diferite compoziţii: „cucoana cu câinele", „grădina publică", „fata cu cerbul"
ere. Toate aceste inovaţii arară că în gustul epocii se simţea necesitatea unei
înnoiri, corespunzătoare cu „exigenţa pieţei culturale" la un moment dar. O
importanţă deosebită în dezvoltarea meşteşugurilor artistice a avut-o Spiru
Haret, ministru al Instrucţiunii Publice, prin organizarea învăţământului
profesional, a şcolilor de arte şi meserii care a impulsionat înfiinţarea de ateliere
şi furnizat mână de lucru calificată superior.
După al doilea război mondial, când proprietatea privară a fost
desfiinţată şi atelierele de covoare au dispărut, o serie din fostele ateliere se
organizează pe baze cooperatiste. Ideea nu era nouă având în vedere că în anul
1 909 se votase legea pentru organizarea meseriilor, urmată de înfiinţarea
multor cooperative. Astfel, cooperaţia meşteşugărească a înregistrat o mare
dezvoltare şi rezultatele nu au întârziat să apară aceasta fii nd coordonară de
specialişti în domeniu.
Astfel meşteşugul artistic al ţesutului covoarelor, a intrat Într-o fază
istorică nouă, sperăm, în acord cu dezvoltarea societăţii.
Bogătia,
, frumuserea, şi rafinamentul tesăturilor
, de lână - scoarte,
, covoare,
lăicere, păretare etc. sunt rezultatul unei perfecte armonii Între formă, tehnici
de ornamentare, cromatică, motive şi compoziţii decorative. În fiecare perioadă
14 Georgeta Stoica, A. Doagă, op. cit., p. 75.
272
Covorul romdnesc. Tehnică, artă şi context social-istoric.
de dezvoltare, forma ţesăturilor este în strânsă legătură cu funcţia pe care o au,

cu specificul zonei din care provin şi cu vechimea. „Lăicerele", „păretarele",
„cadrelurile" sunt ţesături înguste şi lungi care se aşează pe perete în dreptul
paturilor sau laviţelor. Ele sunt adaptate spaţiului de expunere redus şi
Întunecos al caselor vechi. Scoarţele şi covoarele de mici dimensiuni sau cele
compuse uneori din două şi chiar trei bucăţi cusute laolaltă, sunt specifice casei
ţărăneşti cu mai multe încăperi, mai înalte, cu ferestre mari. Acestea din urmă,
s-au lucrat în războiul orizontal, ca şi cele destinate pentru a fl aşezate pe
„culme" . Covoarele de mari dimensiuni, specifice cu precădere Olteniei şi
Moldovei, folosite în casele boierilor, negustorilor sau ale unor ţărani înstăriţi,
au fost ţesute de regulă în gherghef, în ateliere specializate.
Sub aspect tehnic cele mai simple ţesături, sunt realizate în două iţe iar
cele mai elaborate în patru iţe. Ambele tehnici sunt foarte vechi, una din
neolitic, cealaltă din epoca bronzului aşa cum o atestă descoperirile arheologice.
Pe măsura perfecţionării războiului de ţesut, acestora li se adaogă mai târziu
tesutul cu mai multe ite. Pe fondul astfel creat, intervin tehnicile de
, ,
ornamentare mult mai numeroase, cu care se realizează motivele decorative şi

compoziţiile ornamentale.
Iniţial, decorul s-a realizat prin simpla alternare a dungilor de diferite
culori sau prin gruparea lor într-un anumit ritm. Prin această tehnică se obţin
ţesături în dungi policrome cu aspect variat. În cazul introducerii unor fire
colorate la distanţe egale în urzeală şi în băteală se obţine o ţesătură În carouri.
Ambele tehnici de decor sunt folosite cu precădere la păretare, foiţe, lăicere,
velinţe şi aşternuturi de pat.
Pentru realizarea unor motive decorative geometrice sau florale a fost
nevoie de inventarea altor tehnici. La baza realizării motivelor, indiferent de
caracterul lor, stă „alesătura", tehnică pe care o întâlnim pe tot teritoriul
României. Prin intermediul acestei tehnici, se obţine delimitarea câmpurilor cu
ajutorul firelor de băteală, introduse cu mâna sau cu speteaza printre cele de
urzeală, formând motive decorative policrome detaşate de fond.
Tehnicile de alesătură întâlnite pe ţesăturile de lână din România sunt
variate: alesătură Karamani, ales legat, ales printre fire sau peste fire, ales curb şi
ales buclat.
Suportul pe care se dezvoltă diferitele tehnici de ales îl constituie fle
ţesutul „înscorţat", cu băteală ce acoperă integral urzeala, fie ţesutul „pânzeşte"
cu urzeala aparentă. Ţesutul înscorţat se pretează mai ales tehnicilor de
ornamentare în „chilim", din care rezultă tesături cu două fete cu o textură
, '
273
Georgeta Stoica
densă, cu motive realizate în „degete" fără a folosi suveica. Fondul şi

ornamentele cresc concomitent prin acelaşi tip de mişcări: cu o mână se „alege"
grupul de fire ce corespund unei anumite culori, cu cealaltă mână sunt
susţinute firele alese pentru a trece printre ele o j urubiţă de lână. Acţiunea se
repetă pentru fiecare culoare în funcţie de model la fiecare rând. D upă
introducerea firelor se bate cu spata rândul de alesătură. În războiul de ţesut
vertical se alege pe porţiuni. Firul urmăreşte conturul fiecărui motiv, apoi se
bate cu un pieptene sau cu furculiţa. În acest caz, fondul se completează după
formarea motivelor decorative pe o anumită porţiune.
După felul cum sunt realizate alesăturile, ca tehnici de ornamentare, pot
fi încadrate în două grupe. În prima grupă, motivele decorative se integrează
organic în ţesătura care formează structura pe care sunt executate, datorită
tehnicii prin care se face trecerea de la o culoare la alta în timp. În cea de a
doua grupă, motivele alese se disting de fond datorită faptului că se dezvoltă
independent de aceasta. Din prima grupă fac parte: alesătura Karamani, cu
tăieturi sau cu găurele, alesul legat cu fire întrepătrunse sau încrucişate şi alesul
curb. Alesătura Karamani, tehnică ornamentală de ţesut, s-a dezvoltat în
contact cu chilimul oriental şi se întâlneşte în Banat, Oltenia, Muntenia,
Dobrogea şi Ţara Haţegului.
Alesul curb este o altă tehnică foarte veche, întâlnită pe ţesăturile copte
din Egipt şi pe cele provenite din atelierele ţărilor musulmane, de unde s-a
răspândit în sud-estul european şi în România.
La tesăturile cu ornamente realizate în această tehnică, motivele de
'
diferite culori au contururi curbe, urmărind forma modelului decorative.

Această tehnică de ornamentare specifică ţesăturilor realizate în gherghef,
cunoscută în România şi cu denumirea de „ales oltenesc", oferă posibilităţi de
interpretare liberă a motivelor şi executarea unor compoziţii sofisticate după
model.
A doua grupă de alesături întâlnită la covoarele româneşti este formată
de: alesul printre fire, alesul peste fire şi alesul buclat.
Prin tehnica alesului printre fire, se obţin modele integrate în ţesătura de
fond şi a fost utilizată în multe zone din România. Alesul peste fire se
caracterizează prin modele formate pe deasupra ţesăturii de fond, obţinute prin
trecerea lânii colorate diferit peste mai multe fire de urzeală potrivit modelului.
Alesul buclat este o tehnică folosită mai rar în trecut şi se realizează cu ajutorul
unor vergele. Motivele colorate diferit sau în acelaşi ton cu fondul, apar în
relief. Năvăditul este o tehnică care facilitează realizarea de texturi deosebite şi
274
economie de material deoarece urzeala şi băteala sunt din bumbac şi numai

motivele decorative din lână.
Preferinţa pentru folosirea anumitor tehnici de ornamentare a contribuit
la formarea unui specific decorativ zonal. Întrebuinţarea diferitelor procedee
tehnice de ornamentare, determină diferenţieri de interpretare stilistică a
motivelor decorative. Sub aspectul vechimii, alesul printre fire şi alesul
Karamani au prioritate. Cu timpul, alesul peste fire a câştigat teren în multe
regiuni, aşa cum în Oltenia alesul curb a devenit o adevărată marcă. Fiecare
zonă etnografică, fiecare regiune, oferă o varietate de modalităţi interpretative
izvorâte dintr-o experienţă foarte îndelungată dar şi dintr-o serie de schimburi
culturale cu zone învecinate sau mai îndepărtate şi medii culturale diferite.
Caracterul ornamental sau decorativ al artei populare din România, în
general bine cunoscut, apare evident în ansamblul ţesăturilor din lână, fiind
unul din elementele principale în definirea unui stil propriu. Ornamentica este
în acelaşi timp o cheie esenţială în interpretarea şi înţelegerea Întregii noastre
culturi populare. Ea oferă un bogat şi sugestiv material capabil să „decodifice"
mentalităţi şi concepţii ale căror origini se pierd în timpuri îndepărtate, care au
supravieţuit sub forma unui adevărat alfabet de „semne scrise".
În ornamentica tuturor categoriilor de ţesături româneşti se detaşează
două mari modalităţi de expresie: geometrismul şi stilizarea. Aceste modalităţi
de expresie apar în mod evident, chiar de la primele fragmente de ţesături
descoperite în săpăturile arheologice pe teritoriul României şi al altor zone
geografice.
Călătoria în timp şi spaţiu, oferă prilejul recunoaşterii unor forme de
expresie similare pe arii întinse, uneori la mare depărtare unele de altele. Multe
din motivele decorative întâlnite pe covoarele, scoarţele sau lăicerele din
România, au origini îndepărtate, indicând peregrinări îndelungi prin lumea
Orientului Mijlociu, în cea balcanică ori sunt ecouri ale civilizaţiei bizantine,
ale Evului Mediu occidental sau ale Renaşterii. Grefate pe un fond străvechi,
interpretate în stil propriu, tehnicile de ţesut sau de ornamentare, motivele şi
chiar unele compoziţii decorative, au fost integrate de-a lungul timpului în
mod organic în stilului autohton al ţesăturilor de pe teritoriul României.
Originea motivelor decorative a constituit subiectul mai multor lucrări 1 5 • Dacă
1 5 Paul Petrescu, P .H. Stahl, Scoarţe româneşti, Bucureşti, 1 966, passim; Paul Petrescu, Motive
decorative celebre, Bucureşti, 1 973, passim; Nicolae Dunăre, Ornamentica tradiţionalii

comparată, Bucureşti, 1 979, p. 1 8-27.
275
Georgeta Scoica
pentru unele se poate stabili pe ce ca1 au pătruns în ornamentica covoarelor

româneşti, altele au apărut şi ca urmare a unui anumit studiu de dezvoltare a
tehnicii. În ceea ce priveşte valoarea simbolică a motivelor, sunt încă multe de
spus. Toată această problematică complicată nu poate fi desigur abordată în
spaţiul restrâns al unui articol. „Motivul ca semn, evocă şi focalizează, adună şi
concentrează prin analogii polivalente o mulţime de sensuri care nu se reduc
numai la o singură semnificatie sau numai la unele semnificatii"
, , 16•
Ornamentica ţesăturilor din lână se compune din motive decorative
dispuse disparat, în registre sau în compoziţii. Realizarea lor este în strânsă
legătură cu tehnicile de lucru folosite şi constituie adesea un limbaj universal.
Cele geometrice, specifice ţesăturilor cele mai vechi, sunt realizate fie în
tehnica de ales Karamani, fie în tehnica firelor Întrepătrunse. Pentru obţinerea
motivelor geometrice cu terminatii oblice, tesătoarele au utilizat alesul
, ,
Karamani cu găurele iar pentru motivele vegetale tratate liber, alesul curb.
Aproape constant, se remarcă folosirea mai multor tehnici pe suprafaţa aceluiaşi
covor.
Alfabetul ornamenticii covoarelor româneşti, cuprinde atât semnele primare
ale motivelor lineare, drepte şi curbe, S-ul culcat, X-ul 17, romburile simple,
crenelate sau cu cârlige, imagini stilizate de plante, animale, păsări sau făpturi
umane, cât şi motive celebre prin vechimea şi semnificaţia lor universală - arborele
vieţii, soarele, şarpele, calul, falusul, mâna Fatimei, piciorul etc. 1 8 • Fiecare din
aceste „semne", simple sau complicate, constituie un limbaj universal, cu
semnificaţii magice sau religioase şi au devenit de-a lungul timpului prin
desacralizare sau prin uitare, elemente decorative ţesute cu măiestrie pe covoare.
Indiferent de modul în care sunt realizate sau de semnificaţia pe care o
au, motivele geometrice sunt prezente în proporţie mai mare sau mai mică, în
funcţie de vechimea covoarelor şi de zona etnografică de provenienţă.
Analizând motivele geometrice, criticul de artă Ion Frunzetti considera,
că ele sunt rezultatul adaptării unei teme luate din natură, conform unei
anumite viziuni artistice prin intermediul căreia s-a ajuns la realizarea unui stil
geometrizant19• Prezenţa masivă a motivelor geometrice în arta populară
16 Rene Allean, La science de symboles, Paris, 1 972, p . 2.

1 7 Gordon Childe, The Doroon ofEuropean Civilisation, London, 1 957, p. 96-97.
18
Paul Petrescu, op. cit„ p. 6.
1 9 Ion Frunzecci, Motive originare materialiste in geometrismul artei decorative, în „Revista
Funda�iilor", Bucureşti, 1 943, 8, p. 355-365.
276
românească a fost remarcată şi de Lucian Blaga care sublinia că „suveranitatea

geometrismului drept, liniar, şi a figuraţiei stilizate, e mai hotărâtă decât în altă parte,
iar dozajul Între geometric şi motive organic-stilizate, nicăieri aşa de echilibrat" 20 •
Tot el a remarcat şi diferenţierile etnice ale geometrismului: geometrism
liniar dinamic la popoarele scandinave, geometrismul drept, liniar, zigzagat în
ornamentica neogreacă, geometrismul de curburi şi volute la cehi, slovaci şi
unguri, un geometrism mixt, combinat cu o ornamentică negeomecrică, la
popoarele slave - ucraineni şi ruşi. Pentru arta populară românească esce
caracteristic geometrismul figurativ, predominant liniar, static şi tendinţa de
geometrizare a motivelor preluate din mediul înconjurător 2 1 •
Pe parcursul timpului, formele motivelor s-au păstrat datorită funcţiei lor
socializante şi de integrare în realitate. În raport permanent cu mediul
înconjurător şi cu o anumită concepţie estetică, omul a preluat elemente din
natură pe care le-a interpretat conferindu-le valoare artiscică sau semantică. A
înţelege aceste motive înseamnă a le transforma în documente de viaţă. Alături
de alte urme materiale, aşezări, locuinţe, fragmente de îmbrăcăminte, vase de
lut, motivele decorative sunt expresia succesiunii a numeroase generaţii ce au
modelat ambientul conform cerinţelor şi gustului propriu.
Împreună cu motivele geometrice, motivele figurative redate geometrizat
sau naturalist apar frecvent pe covoarele româneşti. Figuri antropomorfe,
animale şi păsări, printr-o forţă de sinteză excepţională, sunt prezentate doar
prin trăsăturile lor esenţiale. Acestea se întâlnesc în Moldova, Muntenia,
Maramureş şi mai ales în Oltenia. Într-un studiu documentat, Marcela Focşa
prezintă cele mai frecvente motive care apar pe covoarele româneşti: floarea cu
şase petale stilizate romboidal, ramura cu frunze şi flori în formă de buchet,
cununa, ghirlanda, vasul cu flori, vasul cu buchet de flori.
Floarea şi frunza răspândite în ornamentica moldovenească în sec. al XV-iea
şi al-XVI-lea au pătruns în arta populară unde au fost adoptate potrivit gustului
şi posibilităţilor tehnice respective. 22
Cu excepţia frunzelor şi florilor, motivele vegetale sunt stilizări complexe
cu forme specifice, etnografice. Acelaşi motiv poartă adesea nume diferite şi de
semnificaţii diferite.
20 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1 969, passim.

21 Apud De la fibră la covor, Bucureşti, 1 998, p. 88.
2 2 I . Ciubotaru, S. Ciubotaru, Ornamente populare tradiţionale în zona Botoşani/or. Cusături,
ţesături, Botoş.ani, 1 982, p. 1 4.
277
Georgeta Stoica
În Moldova, Oltenia, Maramureş şi Basarabia se întâlnesc şi motivele

figurative combinate cu motive geometrice şi vegetale.
Reprezentarea figurilor umane este făcută cu artă pe covoarele româneşti
şi are o veche tradiţie. Ele se întâlnesc fle foarte schematizare, fle bine conturate.
Aceste motive expresive fac parte dintr-un repertoriu folosit în tot spaţiul
românesc.
Motivele figurative au intrat de timpuriu în repertoriul decorativ al
covoarelor. Pe unele scoarţe din sec. al XIX-iea din Oltenia, sudul şi centrul
Moldovei, apar compoziţii alegorice reprezentând călăreţi plecaţi la vânătoare,
femei cu rochii clopot şi umbreluţe însoţite de călăreţi, câini, păsări şi fluturi.
Motivul pomului vieţii în diferite lui variante apare aproape în toate regiunile,
dar reprezentarea lui în Moldova este deosebită. Calul este prezent în decorul
scoarţelor din Muntenia precum şi în decorul celor din Maramureş, în centrul
şi sudul Moldovei, în Dobrogea, Muntenia sau Oltenia. Reprezentările
avimorfe - curcani, cuci, papagali, gâşte sunt specifice cu precădere Olteniei.
Dintre motivele astrale, în afara simbolului solar, cel mai frecvent apar stelele,
reprezentate risipit pe suprafaţa ţesăturii sau pe chenar. Foarte des este figurat
motivul rombului şi al pristolnicului, în special pe unele scoarţe din Oltenia.
Anumite motive reprezentând stilizări au denumiri diferite în toată ţara. În
decorul covoarelor apare şi motivul vegetal sub formă de vrejuri, ghirlande,
flori, brăduţi etc.
Alături de motivele alogene care au îmbogăţit repertoriul decorativ,
remarcăm influenţe venite pe calea schimburilor comerciale şi culturale în
compoziţiile ornamentale: cele cu romburi, cârlige, pristolnice, prezente în aria
balcanică, cele cu motive organizate transversal, amintind de covoarele cu
„mihrab", cele cu motivele dispuse longitudinal similare celor din Siria etc.
Compartimentarea câmpului în casete a fost folosit în tot Orientul, iar folosirea
compoziţiei cu un singur motiv central şi patru în colţuri, întâlnit în Banat,
Maramureş, Moldova, Basarabia, se întâlneşte până în Anatolia, după cum
desfăşurarea motivului „pomul vieţii" cu diferitele sale forme poate avea
sorgintea în Persia. Ele apar în mod constant împreună cu motivele geometrice
şi vegetale. Toate aceste motive fac parte dintr-un repertoriu general răspândit
pe teritoriul României care şi-a schimbat de-a lungul timpului înfăţişarea şi
semniftcatia.
,
Prin dispunerea ornamentelor pe suprafaţa covoarelor se realizează

compoziţii alcătuind adevărate sisteme decorative şi cromatice prin care sunt
individualizate regiuni, ţări sau zone mult mai întinse.
278
Compoziţiile ornamentale, aşa cum remarca Tancred Bănăţeanu, . . „ .
alcătuiesc sisteme de motive ornamentale şi cromatice în care se alătură, după

canoanele compoziţionale specifice artei noastre populare ( . . . ), elemente şi
motive care dau conţinut estetic decorativ obiectului respectiv, în completarea
formei sale"23 •
Cel mai vechi şi mai simplu mod de organizare a compoziţiei decorative
se exprimă prin preferinţa pentru dispunerea motivelor în registre, alternate
ritmic cu suprafeţe liniştite dispuse pe toată suprafaţa ţesăturii sau în grupe
delimitate, ceea ce contribuie la valoarea ornamentului. Repertoriul relativ
limitat al motivelor alese, conferă acestor ţesături un aspect unitar. Motivele
geometrice sunt realizate prin îmbinarea de forme elementare, linii drepte,
determinate de tehnica ţesutului.
Compoziţiile realizate prin intermediul alternanţei şi repet1pe1 se
întâlnesc pe lăicere, păretare, velinţe etc. Ordonarea registrelor pe o singură axă
creează impresia desfăşurării infinite a compoziţiei. La piesele cele mai vechi,
vărgile ca elemente de bază ale compoziţiei, se repetă la distanţe egale; pe unele
piese apar variaţii de lăţime şi de distanţă ale dungilor, precum şi, Într-o altă
fază a evoluţiei, sunt introduse registre de motive geometrice sau fltomorfe
dispuse printre dungi. La alte piese renunţând la vărgi, s-a trecut la figurarea
unui singur motiv în alternanţă cromatică, dispus pe toată suprafaţa covorului
potrivit unui anumit ritm, aşa cum se Întâmplă pe unele piese din Gorj sau
Dâmboviţa. Introducerea motivelor fltomorfe în cadrul registrelor a marcat o
nouă treaptă de evoluţie, fără să se abandoneze dispunerea pe axa longitudinală
care urmăreşte firul de urzeală. Cele mai clare compoziţii organizate în acest
mod se întâlnesc pe covoarele din Moldova şi Oltenia.
În cazul ţesăturilor lungi şi înguste, câmpul decorativ deschis se
organizează ritmic, motivele cu valoare majoră alternează cu cele de valoare
minoră în ritm inegal, ceea ce dă posibilitatea creării de variante pe aceeaşi temă.
La covoarele caracterizate printr-o compoziţie cu motiv central, cele
dispuse în j urul acestuia sunt concentrate fle axial, fle sunt distribuite în raport
de axa verticală, pe unul sau mai multe registre orizontale. Mai puţin frecvent,
la unele covoare maramureşene se întâlneşte o compoziţie asimetrică, cu
câmpul împărţit în carouri, cu un registru dispus vertical pe o latură.
Apariţia chenarului marchează o altă etapă în evoluţia ansamblurilor
decorative care obligă la ordonarea desfăşurării motivelor. Aceste covoare se
23 Tancred Bănă{eanu, Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare, Bucureşti, 1 985, p . 272.
279
Georgeta Stoica
caracterizează prin compoziţii cu câmpul închis. Introducerea chenarului s-a

petrecut treptat. În funcţie de vechime, întâlnim soluţii diferite: ţesături cu
laturile longitudinale mărginite de o dungă simplă sau zimţată, un chenar sau
mai multe pe toate laturile cu diferite variante. Primul sistem apare cu
deosebire în Moldova, Muntenia şi Oltenia, iar al doilea, în Oltenia, Moldova,
Muntenia şi Banat.
Soluţiile de tratare a câmpului înconjurat de unul sau mai multe chenare
sunt diferite, caracterizate prin compoziţii complexe şi procedee de organizare
variate. La covoarele cu câmp central şi chenare, întâlnim o mare varietate de
motive decorative, interpretate Într-un mod care defineşte apartenenţa la o
anumită zonă etnografică sau Provincie istorică.
Decorul unor covoare din sec. al XVII-iea, sec al XIX-iea sau de la
începutul sec. al XX-iea, este uneori completat prin inscripţii conţinând data şi
numele ţesătoarei sau al proprietarei.
Impresia dominantă de armonie în compoziţiile ornamentale ale
ţesăturilor, îşi are sorgintea nu numai în combinaţiile îndrăzneţe de motive
geometrice cu cele vegetale, animaliere sau antropomorfe, a modului în care
sunt tratate, ci şi de combinaţia rafinată a culorilor.
Gama cromatică a ţesăturilor tradiţionale, se compune din câteva culori
de bază şi multe nuanţe. În decorul ţesăturilor vechi predomină armoniile
simple, având la bază culorile naturale sau cele vegetale - brun, gri, ocru,
galben verzui, negru.
Paleta cromatică rafinată a covoarelor din sec. al XVIII-iea, al XIX-iea, şi
din primele decenii ale sec. al XX-iea, este rezultatul folosirii plantelor
tinctoriale pentru colorarea firelor de lână. Vopsitul lânii în cadrul gospodăriei
ţărăneşti s-a practicat timp de secole. Folosirea plantelor în acest scop, cu
metode simple, a dus la formarea unui adevărat meşteşug al vopsitului în cadrul
industriei casnice, sesizat de Simion Florea Marian24 şi mai târziu de Theodor
Pamfile 25 , M. Lupescu sau de Artur Gorovei 26• Rafinamentul la care s-a ajuns
în acest domeniu, este dovada unei practici îndelungate, care a permis
cunoaşterea plantelor, momentul în care trebuie recoltate, modalităţi de folosire
- proaspete sau uscate, sistemele de obţinere a sucului colorant şi cantitatea
24 Simion FI. Marian, Cromatica la români, în ,,Analele Academiei Române", seria II, tom IV,
Passim.
25 T. Pamfile, M. Lupescu, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1 9 1 4, Passim.
26 Artur Gorovei, Meşteşugul vopsitului cu buruieni, Bucureşti, 1 943, Passim.
280
necesară, modalităţile de fixare a culorii, pregătirea materialului suport, tratarea

materialului după vopsire, dar şi a unui simţ deosebit în combinarea culorilor.
Toate acestea presupun o cunoaştere şi o înţelegere, fie ea şi empirică, a
proceselor chimice care au loc pe parcursul vopsirii. Privind scoarţele realizate
cu lână colorată cu procedee tradiţionale ne dăm seama că, spre sfârşitul sec.
al XIX-lea se ajunsese la o adevărată artă în domeniu.
Coloranţii naturali folosiţi cel mai mult în gospodăria ţărănească au fost de
natură vegetală obţinuţi din plante: rădăcini, tulpini, flori, frunze sau fructe. A
existat un adevărat calendar popular nescris, potrivit căruia se alegea momentul
propice recoltării, calitatea colorantului fiind dependentă de sezon sau de
condiţiile mediului înconjurător. Un studiu efectuat în laboratorul Muzeului
Naţional al Satului dovedeşte că în unele cazuri, în Moldova s-au folosit coloranţi
de origine animală conţinuţi în anumite specii de insecte. Asemenea colorant
venea din Polonia sau Ucraina, ţări renumite în sec. al XVIII-iea pentru exportul
de colorant roşu-purpuriu în toată Europa 27 •
Pe parcursul timpului, gama cromatică s-a îmbogăţit cu nuanţe şi culori
noi - galben, violet, albastru, verde, diferite nuanţe de roşu obţinute cu
ajutorul coloranţilor chimici. Cu toate că introducerea acestora a marcat o
schimbare de viziune estetică în decorul covoarelor, ceea ce le caracterizează
până în primele decenii ale XX-iea, este discreţia în combinarea culorilor şi
armonia, rezultate din îmbinarea nuanţată a tonurilor, în cadrul unui acord
sobru în Transilvania sau Moldova şi vesel, exuberant, în Oltenia şi Banat.
Raportul dintre culoarea de fond şi tonurile folosite, dialogul permanent dintre
câmp şi chenare urmărind punerea în valoare a motivelor în cadrul compoziţiei,
evidenţiază în continuare un puternic simţ al echilibrului şi simetriei.
Denumirea culorilor în limbaj popular ne dezvăluie o lume a nuanţelor.
Pentru fiecare culoare întâlnim denumiri diferite, fiecare desemnând o altă
nuanţă: roşu cărămiziu, roşiatic, roşior, roşu ca para focului, roşu ca sângele,
-
rozalb, rozor, rozoşiu, negru fumuriu, negru beznă, negricios, negru smoală,
-
negru ca pana corbului, pământiu, rădăciniu, verde chiatră vânătă, curechiu,

-
fistichiu, mestecăniu, turchez, verde ca buraticu, verde peliniu, verde praz,

verdişor etc. În general, pentru culorile folosite în vechime sunt întrebuinţate
cele mai multe apelative.
27 De fa fibră fa covor, Bucureşti, 1 998, p. 68, Apud A.A. Skalkovski, Porubejniki cavana dlea
romanovi, vîp. I, Odessa, 1 849, p . 178.
28 1
Georgeta Stoica
Din toată această diversitate de tehnici, motive decorative şi preferinţe

cromatici, dar şi din condiţiile istorice şi schimburile culturale a rezultat un
specific al covoarelor din diferite părţi ale României.
În Oltenia cele mai valoroase sunt scoarţele, pe care le întâlnim
menţionate din sec. al XVIII-iea în foile de zestre28 . O mare importanţă în
constituirea tipului de covor „oltenesc" l-au avut iniţial atelierele de pe lângă
curţile domneşti şi boiereşti, unde se realizau piese de mari dimensiuni, în
gherghef cu alesătură curbă, executată cu furculiţa. Asemenea ateliere au
funcţionat pe lângă mănăstirea Horezu în perioada 1 8 59- 1 967, la marginea
Craiovei, la Tg.-Jiu. 29
Dimensiunile covoarelor, lungi până la patru metri, au oferit spaţiul
necesar destaşurării unor compoziţii elaborate, în care apar motive provenite
din alt univers ornamental: „policandrul", „ceainicul", „papagalul", „leul" sau
romburile prelungite cu cârlige specifice covorului Ladix.
Scoarţele lucrate în gospodăria ţărănească, în război orizontal, au
dimensiuni reduse, compoziţii mai simple şi motive preluate din mediul
înconjurător: raţa, gâscă, pisica, flori şi pompe etc.
Covoarele realizate de societăţile menţionate, lucrate după cartoane,
păstrează specificul compoziţional, sunt de foarte bună calitate, dar, ca orice
obiect lucrat în serie, sunt lipsite de vibraţia celorlalte.
În Muntenia covoarele se deosebesc prin compoziţii şi dimensiuni faţă de
cele olteneşti. Decorul este compus în jurul unui motiv central, încadrat de
unul sau două chenare. Preponderenţa motivelor geometrice este evidentă, dar
nu lipsesc nici motivele vegetale sau antropomorfe stilizate realizate în tehnica
Karamani şi a firelor Întrepătrunse. Cromatica realizată prin combinarea
rozului cu bleumarin, vişiniu la piesele cele mai vechi este foarte rafinată.
Scoarţele moldoveneşti se numără, alături de cele din Oltenia, printre
cele mai valoroase realizări ale genului.
Sunt celebre scoarţele cu motivul „arborelui vieţii" destaşurat de-a lungul
câmpului central şi cele numite „scoarţe de Cornar" de un mare rafinament
cromatic. Multe din aceste scoarţe au fost lucrate în atelierele mănăstireşti şi
boiereşti în sec. al XVIII-iea.
28 Documente din Muzeul Olteniei, Craiova, nr. 3 1 3, 872, 628, 855, 778 (nepublicate).
29 Georgeta Stoica, A. Doagă, op. cit., Georgeta Stoica, O. Horşia, Meşteşuguri artistice
tradiţionale, Bucureşti, 200 1 , p. 96.
282
O altă categorie de covoare moldoveneşti, care se detaşează printr-o

viziune artistică deosebită şi un bogat conţinut ideatic, sunt cele lucrate pe
Valea Zeletinului şi a Berheciului, cele din Vaslui, Galaţi şi Brăila.
Nota caracteristică a decorului acestor covoare o constituie forma
alegorică a compoziţiilor în care apar: cai de dimensiuni gigantice ca în poveşti,
femei cu rochii în formă de clopot, bărbaţi în costume militare, păsări, de un
pitoresc inegalabil. 30
În satele Botiza, Călineşti, Giuleşti, Berbeşti, din Maramureş întâlnim un
tip de covoare de mici dimensiuni (4 l ,5m), denumite „ţoluri". Lucrate în
-
tehnica chilimului cu un repertoriu ornamental în care apar: elemente

geometrice, vegetale, zoomorfe şi antropomorfe, aceste covoare cu o cromatică
realizată în trecut cu vopsele naturale reprezintă un stil bine definit.
În Transilvania s-au lucrat păretare „covoare" în Făgăraş, covoare de
culme în Haţeg. Covoare propriu-zise se întâlnesc numai la secuii din
Harghita.
Banatul se distinge prin varietatea stilistică şi compoziţională. Sunt
caracteristice acestor „cilimuri" motivele geometrice de mari dimensiuni,
lucrate în tehnica Karamani cu tăieturi care le conferă un aspect dantelat.
Motivele sunt fie dispuse în registre, fie sunt ordonate în funcţie de un motiv
central, în colturi, Într-o compozitie închisă.
) '
Pe unele covoare vechi din Oltenia, Moldova, Maramureş şi Basarabia

apar, într-o margine, uneori şi inscripţii - cu iniţiala ţesătoarei şi data când a
fost lucrată tesătura.
)
30 Georgeta Stoica, O. Horşia, op. cit., p. 98.
283
ACTE ŞI GESTURI CARE OBIECTIVEAZĂ
PIETATEA POPULARĂ
Dr. Georgeta Roşu
Explozia de religiozitate (sau multitudinea de gesturi care ar însemna o

explozie a sentimentului religios) din ultimele decenii reflectă, fără îndoială, nevoia
de sprijin moral şi înnoire, Într-o lume traversată de criză, care oferă tot mai puţine
certitudini şi ridică semne de Întrebare asupra realităţilor prezente şi viitoare.
Cu siguranţă, că o istorie dispusă să recupereze tot ce ţine de om, de
experienţele umane trăite (individual sau colectiv), nu poate neglija trăirile
afective cele mai intime, care au marcat într-o manieră profundă sensibilitatea şi
mentalităţile colective, conferind spiritualităţii europene o fizionomie specifică.
Domeniul sensibilităţii şi al trăirii religioase s-a impus relativ târziu în
preocupările istoricilor, sociologilor, psihologilor. Ca domeniu deplin autonom
s-a constituit destul de târziu. Fireşte, nu au lipsit anumite precedente, unele
dintre ele prestigioase şi deschiderile pe care le-au operat la vremea lor
(menţionăm printre acestea, lucrările lui Emile Durkheim, 1 sau lucrarea în 1 O
volume a abatelui Henri Bremond) .
Despre o istorie a sensibilităţii religioase putem vorbi însă odată cu
preocupările lui Gabriel Lebras şi Lucien Febvre, care în câteva din operele lor
au oferit punctele de ·reper stabile pentru o investigaţie modernă asupra
sensibilităţii populare, mai ales asupra actelor şi gesturilor care obiectivează
pietatea populară şi maniera în care aceasta este trăită. În lucrarea dedicată
secolului al XVI-iea, Lucien Febvre avea să schimbe o prejudecată adânc
înrădăcinată, după care Rabelais ar fi un exemplu al necredinţei şi al ateismului
celui mai laicizat al timpului. Analizând cu intuiţie şi metodă climatul mental
al epocii, Lucien Febvre demonstrează faptul că, departe de a fl vorba de ateism
şi de o societate decreştinată, avem de-a face cu o lume dacă nu încă insuficient
creştinată, cel puţin o lume care dorea cu ardoare să creadă. 2
I E. Durkheim, Lesfonnes elimentaires de la vie religieuse, Paris, 1 968.
2 L. Febvre, Le probleme de l'incroyance, au XVl-e siecle, Paris, 1 947.
285
Georgeta Roşu
Istoricul avea să schimbe şi o altă prejudecată dominantă la nivelul

mentalităţii comune a lumii savante. Lumea modernă consideră că timpurile
medievale au reprezentat din punctul de vedere al credinţei, timpuri ideale
pentru sensibilitatea şi trăirea religioasă, or istoricul releva că în pragul
modernitătii,
, în sec. al XVI-lea, avem de-a face la nivelul maselor anonime de
credincioşi, cu o religie care nu era nici pe departe cea a dogmelor propovăduite
de biserica oficială şi asumată de o pătură relativ subţire de prelaţi şi călugări, ci
cu o religie afectată în însăşi esenţa dogmei, plină de elemente păgâne,
necreştine, precreştine, care conserva masiv elementele ale unor credinţe şi
practici foarte vechi. Este ceea ce istoricii de mai târziu vor identifica sub
numele de „religie populară" .
Numeroasele dezbateri asupra acestor probleme, au condus la clarificarea
teoretică a conceptelor de „cultură populară", „niveluri de cultură", „religie
populară", etc., şi la crearea instrumentelor de lucru adecvate.
Acestea s-au concentrat în jurul definirii conceptului de religie populară,
ca şi a nivelurilor la care ea poate fi identificată. Robert Mandrou propunea
pentru epoca clasică un model de stratificare religioasă pe trei nivele:
1. pietatea elitei - un model de religiozitate, deschisă marilor aventuri
mistice;
2. religia grupurilor urbane puternic încadrate, care aglutinează
gesturi ale practicii dominate de frica de moarte şi de ideea salvării
sufletelor;
3. religia lumii rurale, sincretism între trăsăturile creştinismului ş i
elemente precreştine, moştenite din păgânism.
Fernand Boulard, într-o culegere de studii metodologice pe aceeaşi
problematică releva următoarele componente ale religiei populare:
1) pietatea populară presupune un domeniu vast ce înglobează o
multitudine de aspecte printre care:
a) practici religioase fundamentale;
b) formele populare ale devoţiunii (cultul sfinţilor, confreriile,
pelerinajele, procesiunile şi sărbătorile religioase, donaţii şi
dispoziţii testamentare) ;
c) spiritualitatea populară, aflată în decalaj şi adesea în contrast
cu reînnoirile elitiste ale spiritualităţii savante.
2) credinţele populare, cea de-a doua componentă, tributară în mod
direct imaginilor din trecut, grefate pe reprezentările noi ale
teologiei care se află mereu în atenţia cercetării contemporane.
286
Acte ji gesturi care obiectivează pietatea populară.
Ne referim la cultul îngerilor şi al sfinţilor în credinţele populare şi în

teologia actuală.
3) conduitele morale, mai mult sau mai puţin deviante în raport cu
determinările oficiale (rezistenta , la acceptarea divorturilor,
, la
recăsătorie, avort, contracepţie) .
4) aşteptările populare din partea bisericii. 3
Andre Vauchez, unul dintre specialiştii de notorietate ai domeniului, este
autorul sintezei elementelor care contribuie la definirea noţiunii de religie
populară. În accepţiunea lui Vauchez religia populară implică în primul rând
manifestările folclorice evidenţiate de etnologi, mai degrabă decât de istoria
creştinismului sau a religiilor. 4
Mai întâi este vorba de supravieţuirea a ceea ce s-a numit religie
tradiţională, o sumă de rituri şi practici pe care le regăsim, mai mult sau mai
puţin, în toate societăţile rurale, şi care răspund unei nevoi fundamentale a
individului şi a grupurilor; rituri de trecere de la o vârstă la alta, schimbul de
femei între clanuri, raporturile dintre cei vii şi cei morţi.
În al doilea rând, religia populară implică expresiile populare ale religiozităţii,
cruciade, pelerinaje, penitenţe etc. Toate aceste forme de religiozitate au ca elemente
comune găsirea salvării prin expierea păcatelor şi o viaţă trăită în penitenţă.
Religia populară înseamnă, de asemenea, o formă de creştinism autentic,
care este altceva decât acela al unei biserici oficiale.
Şi nu în ultimul rând, popular se poate asimila şi cu numeroasele forme ale
pietăţii care ating pe credincioşi într-un cadru eclezial ortodox: confrerii,
pelerinaje, cultul sfinţilor, procesiuni, rugăciuni. Poporul modifică, detaliază
(deformează chiar), motivele religioase tradiţionale, după legile unei psihologii
colective. Poporul integrează toate aceste date orizontului său mental, vieţii sale
cotidiene, deformându-le. 5
Francis Rapp, definea şi el ca popular, creştinismul bărbaţilor şi femeilor a
căror preocupare principală este alta decât studiul; adică al celor opuşi literaţilor,
sau cu un termen latinesc al celor numiţi idiotae, care formau în epoca medievală
majoritatea zdrobitoare a credincioşilor; de remarcat că această distincţie nu
coincide exact cu aceea dintre laici şi clerici. 6
3 Apud M. Vovelle, La religion populaire (!deologies et mentalites), Paris, 1982, p. 27.

4 A. Vauchez, Les laics dans la vie religieuse du Moyen Age, Paris, 1 986, p. 430 şi urm.
5 Ibidem, p. 433.
6 F. Rapp, Rijlexions sur la religion populaire au Moyen Age, Paris, 1 953, p. 53-54.
287
Georgeta Roşu
În epoca modernă numărul laicilor cu acces la cultură a crescut, în timp

ce printre clerul mărunt au rămas destui ignoranţi.
Popular este şi creştinismul bărbaţilor şi femeilor care împlinesc actele şi
gesturile prescrise de legile bisericii, dar nu au nici libertatea de spirit, nici
pregătirea necesară să aprofundeze metodic propria viaţă religioasă. Este
popular creştinismul celor pe care mesajul evanghelic nu i-a proiectat în afara
liniştii lor, cei ale căror eforturi către perfecţiune sunt rare şi moderate. Aici
sunt incluşi cei bogaţi şi puternici dar şi creştinii care nu ţin nici de elită, nici
de sfinţi, nici de fervoare şi nici de ştiinţă. Astfel creştinismul popular este
creştinismul tuturor. 7
Religia populară ar reprezenta aşadar un ansamblu de atitudini şi
comportamente, o dinamică fondată pe inversarea valorilor şi răsturnarea
ierarhiilor, prin corodarea lor prin intermediul râsului şi luarea în derizoriu.
Prin ce este caracterizată religia populară?
Cunoscută şi sub numele „cealaltă religie", se impune mai întâi printr-un
raport cu Dumnezeu, formulat în termeni specifici; direct şi ierarhizat în acelaşi
timp. În mod direct, pentru că credincioşii, indisciplinaţi la nivelul practicii
impuse de biserica oficială, prescrisă de un discurs canonic, aşteaptă de la
divinitate o prezenţă imediată, o intervenţie benefică în viaţa personală.
Psihologia miracolului a rămas astfel aproape neschimbată până în timpul
nostru, ca şi intervenţia sfinţilor intercesori. Asemenea „religie" a fost mereu
prezentă chiar dacă uneori în mod subteran. Ea a fost caracterizată mereu de
gândirea şi comportamentele magice. Se adaugă apoi un întreg sistem de
interdicţii de tot felul, care apasă asupra unor locuri „rele", asupra unor zile din
săptămână, considerate „nefaste", asupra unor oameni şi animale (pisica neagră,
cucuveaua etc.). Locuri sacre şi locuri blestemate, prezenţa incantaţiilor şi a
exorcismelor sunt elemente componente ale unei asemenea „religii populare".
Ea include, de asemenea, toate formele de asimilare sau de contaminare,
precum şi formele de creativitate specific populare.
Sentimentul religios presupune obligatoriu o modalitate particulară în
care sunt trăite emoţiile de un tip foarte special, emoţii care se obiectivează în
acte de credinţă, forme determinate de religiozitate, exprimate fie în imagini
sau reprezentări, dogme, simboluri, mituri, fie în comportamente individuale şi
colective. 8 Emoţia pioasă, chiar dacă este una puternic interiorizată, nu poate
7 Idem.
8 ]. Delumeau, Le Prescrit et la vecu, Hachett, Paris, 1 977, p . 177.
288
rămâne abstractă, ea se obiectivează în mod obligatoriu în forme exterioare, dar în

cazul sensibilităţii religioase, forma şi fondul sunt oarecum inseparabile, neputând
ex.ista unul f'ară celălalt. Or, calea de acces către esenta
, mentalitătii
, religioase constă
tocmai în analiza acelor forme, în măsură să ne introducă în universul mental, în
miezul trăirilor religioase, să ne permită să identificăm procesul mental prin care
simte şi gândeşte un individ sau o comunitate, să ne dezvolte imaginile mentale,
conceptele dominante, prin care să reconstituim viziunea despre lume. 9
Aproape două milenii, viziunea asupra lumii specific europeană a fost şi a
rămas puternic impregnată de spiritul religios. Avem de-a face, în orice caz, cu
o trăsătură dominantă a sensibilităţii europene. Lumea gândită şi imaginată se
prezintă în cadrele sale generale impregnată de spirit religios. Conform aceleiaşi
viziuni, întreg universul este creatia , lui Dumnezeu, iar ritmurile vietii cotidiene,
,
marcate de calendarul religios, numeroasele sărbători ce ritmau existenţa nu

erau percepute decât ca momente esenţiale din viaţa Mântuitorului, a Sf.
Fecioare ca şi a altor personaje sacre. Era de neconceput ca momentele esenţiale
ale vieţii (naşterea, căsătoria, moartea) , dar şi întâmplările din cotidian să se
desfaşoare în afara unui determinism cu rădăcini divine. Dincolo de dogmele
oficiale ale bisericii, mentalitatea comună se bazează pe un număr relativ redus
de convingeri şi certitudini care determinau comportamente specifice. Aceste
convingeri erau, fară îndoială acumulări mentale ale veacurilor precedente,
urmarea unor experienţe religioase trăite, care erau departe de a fi puse în cauză
de masa cvasi-unanimă a credincioşilor.
Lumea, întregul univers imaginat sau văzut rămân încă creaţia lui
Dumnezeu, creatorul „tuturor văzutelor şi nevăzutelor" - aşa cum o afirmă una
din sentintele
, Crezului; credincioşii erau convinşi de existenta , vietii de dincolo,
,
unde „drepţilor" şi păcătoşilor li se permitea după caz, binemeritata răsplată sau

pedeapsă. Nu exista o barieră prea rigidă între lumea celor vii şi a celor morţi
(moartea era asimilată unei ordini fireşti şi era prea obişnuită spre a constitui
un motiv de spaimă) .
Exceptând decesele năpraznice, neaşteptate, survenite prin accidente,
petrecerea în nefiinţă nu-i află nepregătiţi pe membrii unei comunităţi rurale
tradiţionale. Treptat, bătrânii îşi adună cele necesare acestui eveniment şi se
pregătesc sufleteşte pentru Marea trecere. Pentru ei nu există o ruptură
existenţială Între jumătatea neamului din lumea aceasta şi cea de dincolo, ci
doar „o punte şi o vamă".
9 Ibidem, p . 1 80 şi urm.
289
Georgeta Roşu
Între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de Întrepătrundere.

Dincolo nu înseamnă propriu-zis afară, ci altfel.
„Cei de aici trec uneori dincolo în vis. Cei de dincolo stăruie pe aici". 10
În momentul în care simte că „şi-a trăit traiul", că şi-a împlinit rostul pe
această lume şi că i-a venit sorocul, ruralul tradiţional este preocupat doar de
împlinirea ultimului ritual după legea din strămoşi. 1 1
Este, de asemenea, credinţa Într-un a l „doilea regat", cel a l diavolului,
populat cu forţe malefice, ostile. Dincolo de aparenţe în spatele tuturor
acţiunilor umane stau forţe adverse, care se înfruntă, răul luând întotdeauna
infinite întaţişări spre a se manifesta (el fiind mult mai prezent decât binele) .
Conform aceloraşi credinţe, Dumnezeu îşi face simţită prezenţa în
evenimentele cele mai diverse, răsturnând ordinea lucrurilor. Faptele
miraculoase au caracter cotidian, iar credinţa în miracole este un dat firesc şi
obişnuit. 12 Această intervenţie divină, invocată fie direct, fie printr-o pleiadă de
sfinţi intercesori, lăsa acestei lumi {în care individul, dar şi comunităţile umane
nu aveau întotdeauna mijloacele necesare spre a rezista unei naturi ostile)
speranţa în mântuirea deplină în lumea de dincolo. 13
lată câteva dintre elementele generale care definesc sensibilitatea şi trăirea
religioasă şi pe care se structurează viziunea asupra lumii.
Moartea şi sentimentul morţii au marcat trăirea religioasă a oamenilor.
Marile procesiuni religioase, cultul sfinţilor şi al relicvelor sacre,
pelerinajele la locurile sfinte, sunt doar câteva dintre cele mai importante repere
ce trebuiesc avute în vedere.
Un loc important în universul complex al sensibilităţii religioase îl ocupă
veneraţia de care se bucură relicvele sfinte, moaştele, rămăşiţele materiale ale
unor sfinţi cu puteri miraculoase, vindecătoare. Fiecare comunitate venera cu
deosebită grijă şi pioşenie propriile relicve. Moaştele Sf. Paraschiva, aduse la laşi
de către Vasile Lupu la j umătatea secolului al XVII-iea, cele ale Sf. Visarion,
fost episcop al Larisei, aduse mereu în Ţara Românească, moaştele Sf. Grigore
Decapolitul aflate la mănăstirea Bistriţa, ca şi cele ale Sf. Dumitru Basarabov,
10
R. Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Editura Fundaţia Culturală
Română, reedit. 199 1 , p. 1 09-1 10.
1 1 Ibidem, p. 1 1 5 şi urm.
1 2 Al. Duţu, Pour un histoire de la devotion sud-est europeenne, REESE, XXIX, 3-4, p. 44.
1 3 Sf. Gheorghe protejează roadele ogorului; Sf. Nicolae este protectorul familiei; Sf. Haralambie
apară de boli; Sf. Stelian era ocrotitorul copiilor iar Sf. Mina apăra comorile.
290
Acte fi gesturi care obiectivează pietatea populară.
aduse la 1 774 de la sudul Dunării, şi care va deveni patronul protector al

oraşului Bucureşti, au fost printre cele mai venerate.
Pelerinajele la Locurile Sfinte (hagialâcul) , la Ierusalim, Muntele Sinai
sau Muntele Athos, realizate cu imense sacrificii materiale şi riscuri nenumărate
într-un spaţiu ostil, conferă o altă dimensiune sentimentului religios.
Timpurile moderne, cu deosebire spiritul Reformei şi al Contrareformei,
Iluminismul cu programul său de raţionalizare şi de curăţire a credinţei, oferă un
bogat repertoriu de superstiţii şi gesturi mistice, foarte prezente în practica religioasă
de zi cu zi a comunităţilor de credincioşi. Analiza predicilor, a vizitaţiunilor
canonice, a rapoartelor ecleziastice sau a circularelor episcopale conferă imaginea
unei religii afectată în însăşi substanţa sa, prin prezenţa masivă a numeroase devieri
şi abateri de la dogmă, ca şi prin prezenţa unor practici păgâne, necreştine, ce nu
sunt altceva decât forme aluvionare ale unei sensibilităţi religioase venite de
departe, şi pe care elitele laice şi ecleziastice ale timpurilor moderne le tratează drept
„superstiţii" şi „misticism", iar, în cel mai fericit caz, erudiţii sec. al XIX-iea le iau
drept „folclor". 14 Ele nu sunt altceva decât forme străvechi de religie populară, iar
persistenţa lor la nivelul religiei trăite relevă un exerciţiu mental arhaic, încă
puternic, care se dislocă greu de-a lungul deceniilor şi chiar al secolelor.
Religia populară se exprimă şi prin obiecte multiple, funcţionale şi, din
punct de vedere cultural, interşanjabile.
Intrând chiar astăzi într-o biserică, oricât de modestă, suntem frapaţi de
numărul mare de obiecte de cult încă prezente. Această constatare confirmă
importanţa noţiunii de suport al credinţei. Totul se petrece ca şi cum
credincioşii care s-au succedat de-a lungul epocilor în edificiile religioase au
avut un acces mai uşor la conceptele abstracte prin figuraţii concrete, de care,
un grup relativ redus numeric a putut să se dispenseze, la limită.
Obiectele de cult se prezintă astfel într-o mare diversitate şi pot oferi
interesante informaţii pentru restituirea pietăţii populare. Unele dintre ele sunt
destinate învăţării şi edificării religioase: vitralii, fresce, picturi, statui, care
„povestesc" Scriptura, viaţa lui Iisus sau a Fecioarei, ca şi a sfinţilor. Transpunere
a cuvântului în imagine, ele sunt expresia chiar, a efortului lumii savante pentru
a-i ajuta pe credincioşi să aibă acces la adevărul textelor sfinte. Este deci vorba de
o religie pentru popor. 15
14 M. Vovelle, op. cit„ p. 53-54.

15 N. Iorga, Mormintele domnitorilor noftri în Istoria românilor, în chipuri fi icoane, Craiova,
1 92 1 , p. 92 şi urm.
291
Georgeta Roşu
Alte obiecte sunt donaţiile pentru împlinirea unei dorinţe. Ele exprimă
relaţia de schimb între Dumnezeu şi oameni, în termeni aproape de contract,
atunci când nu-i chiar clădirea bisericii rezultatul unui contract asemănător. Un
loc important ocupă altarul cu statuile sau icoanele sale, către care se îndreaptă
credincioşii, în faţa căruia se roagă, lăsând lumânări aprinse. Mai accesibile
decât Dumnezeu, care este eternitatea, natura umană reprezentată de Sf.
Fecioară sau o pleiadă de sfinţi intercesori, se bucură de o veneraţie particulară,
ei fiind mereu invocaţi pentru obţinerea protecţiei. Or, sfinţii intercesori sunt
invocaţi şi adoraţi, în mod special, în mediile cele mai umile. Astfel, statuile
unor sfinţi în mediile catolice şi icoanele în mediile ortodoxe ocupă un loc
particular în devoţiunea populară.
Relicvele pe care o parohie le posedă reprezintă, la propriu, corpul
sfinţilor, sfinţii vindecători sau icoanele făcătoare de minuni ocupând un loc
deosebit în pietatea populară.
Un număr mare de alte obiecte liturgice ocupă un loc important; crucea,
praporii, antimisul, efigia sfântului protector, vasele sfinte, ornamentele necesare
pentru cult, medalii, panglici, insigne etc. Dar, nu numai biserica este locul de
cult pentru un sfânt protector sau pentru o icoană făcătoare de minuni. Alte
locuri atrag devoţiunea credincioşilor: fântâni sacre cu apă vindecătoare spre care
se realizează pelerinaje, locuri unde s-au produs miracole etc.
O altă sursă importantă pentru reconstituirea pietăţii populare o
constituie producţiile artistice, reprezentările iconografice, atât de prezente şi
foarte strâns legate de ceremonialul unui cult. Folosirea imaginii ca sursă
istorică vine din:
istoria artei traditionale, care n-a fost nici ea indiferentă la
,
sensibilitatea şi climatul mental al unei epoci, dar care a rămas

multă vreme atentă la criteriul estetic al operei de artă şi la
iconografia elitelor şi cea a esteţilor;
producţia folclorizantă, de la ilustraţia de carte, la cea a manualelor,
a cărţilor de edificare şi a catehismelor, ca şi a faianţelor şi farfuriilor,
sau chiar a ţesăturilor, care reprezintă demersul etnografiei.
Primii care au recuperat cu succes pentru istoria mentalităţilor discursul
figural alături de cel scris au fost italianul Alberto Tenentti în studiile sale
dedicate atitudinilor în faţa morţii ca şi Robert Mandrou şi Genevieve Bolleme
în cercetările lor de pionierat asupra culturii populare. În anii '65 '70 Gaby şi
-
Michel Vovelle, ocupându-se de retablurile pentru salvarea sufletelor în

purgatoriu, fac un inventar al reprezentărilor colective ale morţii şi ale lumii de
292
dincolo, într-o investigaţie magistrală. 16 Se produce acum o adevărată mutaţie

în abordarea surselor prin inventarierea lor serială, prin cuantificare, fapt ce dă
o cu totul altă semnificaţie şi greutate concluziilor, se permite, de asemenea,
sesizarea gândirii şi mentalităţii medii sau anonime, a celor care n-au putut să-şi
permită luxul unor exprimări individuale. Ca atare totul a devenit mărturie,
chiar şi expresiile cele mai „vulgare" sau anonime.
Metoda este exploatată cu bune rezultate şi de Vovelle în La mort en
Occident du 1300 a nos jours, unde a analizat monumentele funebre la
ilustraţiile de carte, stampe, gravuri, pictură, pentru a trece la cimitire,
monumente funerare, banda desenată şi filmul. 17 Dincolo de un prim nivel de
lectură în care imaginea mărturiseşte, „povesteşte", şi tăcerile iconografiei sunt
la fel de grăitoare, la fel ca şi emfaza cu care sunt tratate unele teme privilegiate.
Un asemenea mod de lectură se dovedeşte eficient prin exploatarea în durată
lungă a suportului iconografic. Iconografia morţii analizată, în durata foarte
lungă, pluriseculară, oferă o ilustrare foarte sugestivă asupra reprezentărilor
colective a momentului marii treceri, făcută pe baza unor serii de semne care se
pot citi atât în complementaritatea lor, dar şi în succesiunea lor cronologică.
În pietate, începând cu secolul al XVII-iea, presentimentul morţii
inevitabile este perceput atât la nivelul testamentelor, cât şi la nivelul
însemnărilor de pe marginea cărţilor vechi religioase (astfel se pune în evidenţă
şi tensiunea dintre temporalitatea autorului şi eternizarea prin scris) . 1 8
Percepţia morţii la nivelul testamentelor se înscrie Într-o paradigmă de largă
cuprindere în discursul nuncupaţiei: „de vreme ce moartea stă înainte în tot ceasul"
( 1 673) sau „De vreme ce întâmplarea cea viitoare este nevăzută şi însăşi îngerilor
necunoscută, pentru că numai la Dumnezeu toate sunt cunoscute". 19
Trăirea morţii se face atât în planul atitudinilor faţă de moarte, cât şi a
sentimentului religios al morţii generat, în principal, de „zguduirile religioase",
provocate de „evenimentele de distrugere ale vieţii, ca boala şi moartea". 20 Atât
atitudinile, cât şi sentimentul faţă de moarte primesc, aşadar, o puternică
modelare dinspre doctrina şi mesajul creştin. Din această perspectivă, percepţia
16 M. Vovelle, op. cit. , pag 1 46.

1 7 Ibidem, p. 1 47 şi urm.
1 8 P. Chaunu, Le memoire et le sacre, Paris, 1 978, p. 1 53.
19 V. Barbu, Sic moriemur, în „Revue Romaine d'Histoire", nr. 1 -2, 1 944, p. 1 14-1 1 6.
20 L. Bologa, Psihologia vieţii religioase, Cluj, 1 930, p. 24 1 .
293
Georgeta Roşu
morţii induce tipologii şi evaluări ale morţii în „moartea bună" şi „moartea

rea".2 1
Moartea „bună" („frumoasă") este sfârşitul unei vieţi dusă creştineşte, a
unei „vieţi j uste şi sfinte petrecută în lume". Un text semnificativ pentru
percepţia unei astfel de morţi este o circulară din 1 828 a episcopului ortodox
din Vârşeţ: „Spune acum au dară nu ar fi ţie moartea ca o dulce adormire, când
iubitii fiii tăi, în cinste şi în bună stare crescuti, deschinuiti, înaintea stăpânirii
' ' '
şi în toate locurile norocoşi, patul morţii tale ar înconjura şi cucernică faptă fac,
binecuvântarea cea mai de pe urmă de la tine a primi şi când tu ai vedea că cu
adevărat în inima şi sufletul lor numele şi făptuirea ta cea părintească afund ai
sădit şi aşa pomenire după tine ai lăsat, care ei, în rugăciune din inimă
fierbinte, purcezătoare o vor înălţa şi cu cernite lacrimi fireşti preste mormântul
tău vor vărsa, cred cu adevărat că tot părintele doreşte aşa viaţă şi al vieţii sfârşit
a avea" . Moartea este percepută cu benignitate, „ca o dulce adormire": „non
mortua sed dormiens creditur". Este moartea frumoasă, care încheie o viaţă
trăită în devoţiune şi moralitate. Intrarea în veşnicie se petrece sub semnul
beatitudinii, recunoscută în calitatea creştină exemplară a urmaşilor „în cinste şi
bunăstare crescuţi". 22
Tot în categoria morţii „bune" se înscrie moartea privită ca o despărţire a
sufletului de trup, a „soma" de „pneuma" şi care introduce în sensibilitatea
religioasă o adevărată anatomie a morţii, o descriere detaliată şi analitică a
momentului decesului, în care imaginaţia este dublată, în mod firesc, de o
trăire intensă. În egală măsură este un exemplu de percepţie a propriei morţi
sau a „mortii eului". 23
'
Descrierea anatomică a morţii (despărţirea sufletului de trup,

imobilizarea picioarelor, închiderea ochilor) este precedată de percepţia morţii
ca o călătorie, finalul fiind o invocare a sfinţilor intercesori spre dobândirea
propriei redemţiuni.
Moartea „rea" exprimă sfârşitul unui individ ale cărui viaţă şi fapte au
eludat modelul creştin şi care, în percepţia colectivităţii, este cunoscută ca atare.
Asupra unui asemenea individ se exercită acte de redemţiune sau iertare, venite
dinspre cei apropiaţi, cum ar fi, de exemplu, donaţii de cărţi pentru biserică: „să
se ştie că această sfântă Evanghelie o am dat eu, protopop Daniil, dumisale lui
2 1 Ph. Aries, G. Duby, Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti, 1 99 1 , p. 1 28.
22 G. Strempel, Catalogul manuscriselor române1ti, voi. II, Bucureşti, 1 967, p. 2 1 .
23 D . Radosav, Sentimentul religios la români, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 997, p . 1 45.
294
Gălan Vasile. Aşa fiind lucrul, numitul Gălan Vasile a avut un fecior pe numele
său, iar Vasile, carele cu nenorocire şi ticăloşie acestei lumi grăbindu-l moartea
au trecut nespovedit şi neprivegheat şi carele au rămas un căluşel şi cu sila au
luat această sfântă carte pe sama bisericii Leşului . . . ca să ştie pentru sufletul
fiului său, numit Vasilie, pomană şi pentru iertarea păcatelor lui . . . 1 768". 24 Pe
de altă parte, moartea încheie un ciclu al biografiei creştine, în care ultima
spovedanie şi împărtăşanie îşi au locul lor, bine determinat în ritualul şi
practica pietăţii individuale, după cum, în planul sensibilităţii religioase, ultima
euharistie sau „viaţicum", realizată „in articulo mortis", semnifică tensiunea
„existentă Între teama de Satan şi speranp reînvierii". 25
Deci, o viaţă care se încheie necreştineşte, fie din cauza unei întâmplări,
fie din cauza unei trăiri necuvincioase pe pământ, fie din cauza morţii prin
ucidere, poate fi calificată drept o moarte „rea", pentru că „un deces survenit
atunci când credinciosul nu are posibilitatea de a se spovedi şi de a se împărtăşi
pare suspect. Nu există dovada unei morţi bune, care să deschidă calea
divinităţii spre sufletul celui defunct". 26
În vecinătatea morţii rele poate fi plasată şi noţiunea de moarte
„improvisa", moartea neaşteptată, care nu se încadrează în tipicul morţii
consacrată de modelul creştin al vieţii şi al decesului. Din perspectiva unei
speculaţii semantice, acest mod de a sfârşi viap este mai apropiat de noţiunea
de a deceda deci r de a muri. Percepţia unei astfel de morţi în sensibilitatea
creştină este exprimată de o anecdotică a morţii, nu de o înregistrare sau o
consemnare a ei; neprevăzutul impune povestea, descrierea inspirată de surpriza
mortii
, fiind urmarea unui şoc emotional. ,
Dacă „mors improvisa" defineşte o moarte neaşteptată, „mors repentina"

este moartea fulgerătoare. Se poate constata că aceste două tipuri de moarte
(neaşteptată şi fulgerătoare) se află într-un raport invers proporţional faţă de
povestirea morţii. 27
Meditaţia asupra morţii devine aşadar o componentă semnificativă a
sensibilităţii religioase legată de moarte. Problema morţii şi a misterului ei
guvernează gândirea omului, iar „viziunea morţii este una din axele gândirii
24 E. Dima, Buluţă, Gh., Ceauşu, S., Carte românească veche, în bibliotecile documentare ale
Arhivelor Statului, Bucureşti, 1 985, p . 89
25 G. I. Snoek, Medieval Pietyfrom Re/ies to Eucharist, New York, 1 995, p . 1 1 5
26 J. Paul, Biserică ji cultură în Occident, voi. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1 996, p. 390
27 Ph. Aries, op. cit. , p. 1 9.
295
Georgeta Roşu
religioase'', evenimentul morţii determinând un „reflex religios profund'', care,

în cele din urmă, dinamizează sensibilitatea creştină. În aceste meditaţii, omul
se proiectează pe sine în faţa morţii sau se raportează la moartea altuia. 28
Autoproiecţia în faţa propriei morţi induce sentimente de teamă sau
înfricoşare, dar şi o analiză asupra vieţii trăite, asupra bilanţului de fapte bune şi
rele din trecerea pământească. Teama care sensibilizează sau acutizează gândirea
omului nu este faţă de moartea propriu-zisă, privită ca extincţie, ci, mai ales,
faţă de judecata din urmă, de „înfricoşata judecată", toate acestea exprimând de
fapt o mentalitate predominant religioasă.
Meditaţia provocată de moartea „celuilalt" sau a „altuia" este mult mai
frecventă, dar motivată de acelaşi „reflex religios profund", ca şi în cazul
autoproiecţiei asupra morţii. 2 9 Moartea implacabilă se situează deasupra ipostazelor
dinspre care este privită. Ea preexistă în „conştiinţa temporalităţii", sensibilizată, în
primul rând, ca „memento mori'', deoarece, aşa cum arăta P. Chaunu, „moartea
unuia singur este moartea tuturor şi înseamnă deopotrivă, moartea llllllii".
Secolul al XIX-iea aduce în planul sensibilităţii religioase legate de moarte
percepţii noi. Moartea celor foarte apropiaţi, a membrilor de familie, este
percepută acum printr-o sensibilitate afectuoasă, mai intensă şi mai directă;
decesul acestora determină o concentrare a afecţiunii, tradusă în termeni
necenzuraţi de formalismul vocabularului premodern. Durerea despărţirii de
cei dragi este, aşadar, redată printr-o expresie_ degajată de nota unui hieratism
lexical: „au răposat dulcele meu părinte în 2 1 februarie 1 870 la 3 ceasuri . . .
răposat-au dulcea mea soră Maria, în vârstă de 30 de ani, în al 1 1 -lea an al
căsătoriei sale". 30
Acest tip nou de sensibilitate, aflat în perimetrul conceptului de „mort de toi"
(moartea celuilalt) corespunde modelului cultural şi spiritual instaurat de romantism.
„Prin intermediul afectivităţii şi sentimentelor dezlănţuite, el [omul - n.n.]
descoperă moartea fiinţei iubite, veritabilă revoluţie în domeniul sentimentelor,
care va face ca accentul să cadă pe ceea ce englezii nlUllesc privacy, spaima de
moarte fiind deviaţă spre celălalt, cel drag."31
28 J. Toussaert, Le sentiment religieux en Flandre a lafin du Moyen Age, Paris, 1 963, p. 205.
29 P. Chaunu, op. cit. , p. 2 5 1 .
30 E. Mosora, D. Hanga, Catalogul cărţii vechi române1ti din colecţiile B. C U , Cluj, 1 9 9 1 , p. 246.
31 I. Petraş, Ştiinţa morţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 995, p. 2 1 4 .
296
De aceea, ritualul şi ceremonialul înmormântării vor consacra trăirea în

spaţiul public a sentimentului religios, dezvăluind în acelaşi timp atitudinile şi
comportamentele religioase.
Deşi moartea este bine fixată în discursul eshatologiei creştine, ea
provoacă, în principiu, „o nelinişte religioasă pură", totul fiind dominat de
ritual, mai exact de „ultimele sacramente şi de funeralii". Ritualul şi
ceremonialul pot fi însă adăugate reprezentărilor „în mişcare" despre moarte şi
imaginarului morţii, dincolo de care se pot decripta manifestări specifice ale
trăirii religioase. Ponderea ritualului este deosebit de mare, în detrimentul
trăirii autentic religioase a momentului morţii. 32
Ceremonialul funerar „încorporează diverse clase de servicii, identice ca
substanţă, dar diferite prin forma, prin strălucirea ceremoniei, prin decor, oamenii
fiind ghidaţi mai mult de vanitate decât de spiritul credinţei, al rugăciunii". 33
O altă componentă a percepţiei morţii, care traduce nemijlocit
sensibilitatea şi trăirea religioasă este retorica discursului funebru. Ea poate fi
reconstituită pe două paliere: unul oficial, teologal (ceea ce este prescris) şi unul
neoficial (ceea ce este trăit şi care cuprinde: testamente, inscripţii tombale,
lamentaţii şi cântece de jelanie, bocete, adică folclorul religios circumscris
morţii) . Dacă vom asocia discursul oficial şi literatura savantă, cultă, cu tema
morţii, vom constata, din perspectiva culturală europeană, că, începând cu
secolul XVI, „angoasa morţii", percepută mai acut la nivel popular, a fost
exilată sau „relegată în arriere-plan-ul preocupărilor savante", iar resurgenţa
temei morţii se face sporadic, mai ales în timpul războaielor religioase. 34
Primul palier, cel oficial, se inspiră din omiletica funebră, consacrată de
biserică, prezentă masiv în scrierile religioase încă din secolul al XVI-iea sub
denumirea de „texte eshatologice". În secolul al XVII-iea, reflecţii asupra vieţii
de dincolo de moarte şi despre reînviere, în care un discurs cuprins în datele
teologale sau canonice, este exprimat în maniera imaginarului popular, sunt
încorporate în ,,Îndreptarea legii" (Târgovişte, 1 65 2). Un alt reper al discursului
oficial asupra morţii îl reprezintă „Sicriul de aur" al lui Ioan Zoba din Vinţ, din
1 683. Este „primul text în literatura română, original, de literatură omiletică". El
a fost elaborat cu scopul explicit (formulat în prefaţă) şi anume, acela de a pregăti
omul atât în fata mortii sau „ceasul mortii", cât şi în fata vierii, proiectată ca
J J , • J
32 J. Toussaert, op. cit. , p. 2 1 4 .

3 3 D. Radosav, op. cit., p. 1 59.
34 R Maudron, De la cu/ture populaire aux XVII et XVIII siecles, Editura Stock, Paris, 1 964, p. 1 1 9.
297
Georgeta Roşu
„memento mori": „ş1 m ziua de astaz1, din cuvântul lui Dumnezeu iau
mântuintă, că multi,
, , auzind propovedania învătătorului, tin minte în toate zilele
, ,
vieţii încă şi la ceasul morţii dintr-acelea vor avea chelciug". 35

Discursul funerar este organizat după o regulă oratorică, care debutează
cu un citat sau „pasaj scriptural", anunţând o dezbatere pe tema morţii, pe
două niveluri. Unul, moral-religios, „vizând o demonstraţie scolastică", iar
celălalt, colocvial, mai persuasiv, dominat de oralitate („presărat" cu interjecţii,
exclamaţii) , pentru a inspira reflecţii şi trăiri adecvate auditoriului. Este o
lucrare teologală prin care se modelează sentimentul religios în faţa morţii.
Moartea devine astfel pretextul unei autoexaminări în zona comportamentului
moral, pregătirea sau inducerea emoţiei religioase făcându-se şi prin plasarea
unei rugăciuni pregătitoare („rugăciunea înaintea propovedaniei") . 36
Nte cuvântări funebre din secolul XVIII sunt: „Cazania la oameni morţi"
şi ,,Învăţătură la prestăvirea omului" care datează din 1 690- 1 700, de
provenienţă din Ţara Oltului. Ambele încep cu „pasaje scripturale'', de la care
porneşte predica adresată enoriaşilor, cu scopul de a le consolida sentimentul de
teamă şi autoanaliză în fata mortii: „Trebuie să ascultati
, , , cu inima umilită, să
ştim pentru căci este supus tot omul morţii şi în ce chip suntem datori să ne
aducem aminte de moarte . . . ". 37
O formulare relevantă asupra morţii sau a percepţiei morţii este dată de
Samuil Micu în „Propovedanii" sau ,,Învăţătură la îngropăciunea oamenilor
morţi" ( 1 784) : „ . . . vom cugeta, că ne caută să murim odată şi toate lucrurile şi
faptele noastre le va aduce Dumnezeu la judecată. Aceste de le vom face avem
adevărata nădejde că bine vom muri." Percepţia asupra morţii este articulată de
trei componente: certitudinea morţii („murim odată"), a j udecăţii de apoi
(„toate . . . le va aduce D umnezeu la judecată") şi conceptul de moarte bună
(„bine vom muri" sau „ars moriendi") . Primele două componente delimitează
implacabilitatea sau fatalitatea morţii, iar cea de a treia, liberul arbitru sau
opţiunea pentru o biografie creştin-exemplară, Între fatalitate şi liberul arbitru
născându-se o tensiune care guvernează sentimentul morţii. 38
În prima jumătate a secolului al XIX-iea, sunt cunoscute cuvântările sau
oraţiile funebre, realizate Între 1 822 şi 1 824, ale lui I. H. Rădulescu şi Dionisie
35 ***,Crestomafie de literatură română veche, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1 984, p. 92.

36 O. Russo, Elenismul în România, Bucureşti, 1 92 1 , p. 30-3 1 .
37 Gr. Comşa, Istoria predicii la români, Bucureşti, 1 92 1 , p . 26.
38 O. Radosav, op. cit. , p . 1 70.
298
Acte şi gesturi care obiectivează pietatea populară.
Romano, iar, după 1 850, predicile funebre ale mitropolitului Iosif Naniescu al
Moldovei şi ale episcopului Neofit Scriban. Pentru biserica ortodoxă ardeleană
sunt de reţinut oratoria funebră ilustrată de Titu Vespasian Gherga, „Cuvântări
funebrale pentru diferite cazuri cu privire la etate, sex şi stare socială" (Sibiu,
1 875) şi „Cuvântări funebrale şi memoriale" de Zaharia Boiu (Sibiu, 1 899) . 3 9
Retorica funebră capătă valenţe deosebite în anii primului război
mondial, când spectrul morţii avea pentru prima dată un impact mondial.
Acest context favorizează o meditaţie mai puternică asupra morţii, concentrată
în aşa-numitele „predici pentru timp de război", în care exhortaţia este dirijată
spre jertfa inspirată de modelul eristic pentru cauza războiului şi este însoţită de
reflecţii în perifraza morţii.
În mediul confesional greco-catolic s-au remarcat: „Cuvântările funebrale
sau cazuri de moarte" ( 1 876) ale lui Papiu Ilarian, în care moartea este privită ca
o „cale spre desăvârşire". Pătrunderea din ce în ce mai evidentă la sfârşitul
secolului al XIX-lea a paradigmei pietăţii catolice apusene în mediul greco-catolic
reverberează şi în zona discursului funebru. Astfel, la 1 898, apare în traducere
lucrarea lui Alfons Maria de Liguori, intitulată „Pregătirea pentru moarte, adică
consideraţiuni asupra maximelor eterne, folositoare tuturora pentru meditare şi
preoţilor spre a predica". 40 Meditaţiile cuprinse în această lucrare se
particularizează prin tonul macabru în care este descrisă moartea, percepută ca
descompunere a trupului, prin mortificarea „corpului în viaţă", având în
ardere-plan câteva teme specifice fenomenului morţii: „scurtarea vieţii,
certitudinea morţii, preţul timpului, mijloacele pregătirii pentru moarte, despre
judecata din urmă etc."
Dar discursul asupra morţii poate fi extras - dincolo de literatura
omiletică, teologală - şi dintr-un repertoriu livresc mai larg. Tema morţii intră
în componenţa unui model cultural baroc începând cu secolul al XVII-iea,
fiind prilejuită de meditaţii asupra destinului omului: ubi sunt?, omnia
mutantur, memento mori, fortuna labilis. Un exemplu în acest sens îl oferă
creaţiile din domeniul „poeticului în canoane", reprezentat de Dosoftei şi, mai
ales, de Miron Costin în „Viaţa lumii". Motivul „fortuna labilis" şi „memento
mori" se impune în planul creaţiilor literar religioase pe traiectorii
extraconfesionale şi extraetnice. 4 1
39 Gr. Comşa, op. cit. , pag 1 40- 1 42.

40 Ibidem, p. 249.
41 Ibidem, p. 25 1 -252.
29 9
Georgeta Roşu
Reflecţiile asupra morţii şi vieţii reprezintă al doilea segment din

componenţa discursului funebru. Moartea este percepută în general sub semnul
tragismului şi al durerii, ea fiind un eveniment care are un impact deosebit în
sensibilitatea comunităţii. Ştirea despre moarte şi imaginea morţii şi a
cadavrului este exprimată la nivelul unor formulări sintagmatice: „Tristă auzire!
Grozavă vedere!" 1 846 sau moartea este însoţită de o serie de apelative care
-
traduc aceeaşi notă dramatică din percepţia individuală şi colectivă: „O,

moarte, cât eşti de lacomă! Pe câţi nenumăraţi ai înghiţit şi înghiţi şi tot nu te
mai saturi! Şi iarăşi, o, moarte amară! O, moarte groaznică! O, moarte
înfricoşată . . " - 1 770. 42 Acest tip de moarte este destinat „pentru cei
.
necredincioşi", pentru că, celor care au trăit în „laudă lui Iisus Hristos",
Perceptia
, mortii
, în retorică funebră stă sub semnul unei morti , bune: moartea
este „zbor al sufletului spre veşnicie" 1 834; „vine moartea, te ia de pe pământ
-
ca să primească cununa ce după dreptate i-a gătit lui Dumnezeu" sau „călătoria
a sfârşit, credinţa am păzit" 1 847.43
-
Al doilea palier al discursului funebru, cel neoficial, este configurat de

testamente. Aceste acte se elaborează în virtutea unor stereotipii, a unui
formular validat la nivel teologal. Structura şi forma expresiilor sunt rezonate la
nivelul unor lucrări de îndrumare pastorală, precum cea din 1 7 1 6 a lui Antim
Ivireanul, „Capete de poruncă pentru preoţi". Se poate decanta o structură
tipică a textului testamentului, care se află în atingere cu o topică a
nuncupaţiei, elaborată şi în alte zone ale Europei. Testamentul poate fi plasat în
zona discursului religios informal, întrucât el panicularizează destine
individuale, are o anumită varietate, deoarece, în limitele formularisticii, se pot
descoperi sensibilităţi şi atitudini distincte.
Din perspectiva sentimentului religios, testamentul reprezintă un anumit
tip şi timp de trăire religioasă, reificată parţial într-o rugăciune sau, mai exact
spus, testamentul poate fi considerat prelungirea unei rugăciuni. Conţinutul
testamentului este articulat, în principal, de „cari tas" şi „oratio". Gesturile
caritabile, încorporate în textul testamentului, sunt asociate unei rugăciuni,
inclusă postum de subiectul testamentului - „ora pro mihi", discursul
testamentar derulându-se pe traiectoria caritas-oratio-comemoratio. Deci,
testamentul, ca tip de rugăciune, se încadrează între rugăciunea directă (cerere
42 N. Iorga, Cuvântări de înmormântare şi pomenire, Vălenii de Mume, 1 9 1 9, p. 39.

43 Ibidem, p . 40.
300
de iertare) şi rugăciunea indirectă (cerere de rugăciune pentru iertarea păcatelor

şi odihna sufletului celui care testează, transmisă urmaşilor) . 44
Degajarea sentimentului religios din textul testamentului se poate face
prin urmărirea secvenţelor de rugăciuni ca „oratio" şi „comemoratio", precum
şi a atitudinilor evidenţiate de testamente (gesturi caritabile către biserică,
oameni săraci, rude) . Din punctul de vedere al statutului social al celor care
emit testamente se pot detaşa testamente ale elitelor şi testamente ale oamenilor
simpli.
Ca forme vii ale unei religiozităţi trăite, ele ne oferă dimensiunea,
profunzimea şi sinceritatea unei devoţiuni. Pentru restituirea ei putem folosi
informaţiile colectate din sursele cele mai variate: prevederile dispoziţiilor
testamentare, frecvenţa şi cantitatea donaţiilor caritabile (ca numărul de
sărindare sau alte donaţii pioase, cantitatea de lumânări, consum de ceară etc.)
prevăzute de testatori.
Astfel testamentul devine o sursă a istoriei (descoperit de jurişti, dar,
foarte repede, datorită importanţei spirituale s-a impus atenţiei istoricilor
mentalităţilor colective şi pietăţii populare) . Prioritatea „descoperirii" îi
aparţine lui Philippe Aries, care le-a inventariat şi analizat solitar, căutând să
identifice şi să restituie cu ajutorul lor apariţia sentimentului modern al familiei
ca şi atitudinile în faţa morţii. La rândul lor, Gaby şi Michel Vovelle descoperă
bogăţia de informaţii pe care testamentul exploatat serial le poate oferi pentru
istoria sensibilităţii religioase.
Testamentul apare ca sursă de informaţii multiple, utilizabile de către
istoria religioasă şi, într-un sens mai larg, de istoria mentalităţilor colective. În
acest sens, Pierre Chaunu, autorul unei anchete cu privire la atitudinile în faţa
morţii în Parisul secolelor XVI-XVII-XVIII, a realizat sondaje masive în
arhivele notariale pariziene, oferind cea mai completă şi mai adecvată grilă de
lectură şi prelucrare a testamentului.
Din punct de vedere formal, Michel Vovelle a identificat două mari
categorii de testamente: testamentul nuncupativ şi testamentul mistic. În prima
categorie intră testamentul întocmit de notar sau de preot, în biroul său sau la
domiciliul testatorului, uneori în situaţia în care acesta este deja pe patul
morţii. Ultima voinţă este transcrisă astfel în prezenţa unui anumit număr de
44 V. Barbu, op. cit. , p . 1 1 5 .
30 1
Georgeta Roşu
martori şi, cel mai adesea se încadrează unui formular preexistent, identificabil
de altfel cu uşurinţă în practica notarială. 45
Al doilea tip, testamentul mistic este cel mai adesea şi testamentul
solemn, documentul închis într-un plic, legat cu sfoară sau cu panglică, cerat şi
sigilat. Testamentul păstra astfel secretă ultima dorinţă a testatarului. Fie că era
redactat personal, fie că era dictat unui notar sau secretar, el era privilegiul
oamenilor din înalta societate, a oamenilor cultivaţi, în orice caz, a celor care se
preocupau mai mult decât normal de problemele care fac obiectul
testamentului: testarea averii şi reglarea tuturor afacerilor materiale, dar, mai
ales spirituale, cu lumea aceasta şi cu cea de dincolo. El se deschidea după
moartea autorului în prezenţa unui notar, şi a unor martori, care stabileau
autenticitatea şi validitatea sa.
În spaţiul românesc practica întocmirii testamentelor nu este atât de
răspândită ca în spaţiul Europei occidentale. Secolele XVI-XVII-XVIII vor
cunoaşte însă o multiplicare progresivă a numărului actelor care consemnau în
scris ultima vointă. În Transilvania, sub influenta comunitătilor săseşti şi
' . .
maghiare, prin aculturaţie în comunităţile româneşti, mai ales cele din scaunele
săseşti, tot mai mulţi români îşi vor încredinţa averile prin testamente scrise.
Astfel, depozitele arhivistice păstrează un număr relativ însemnat de testamente.
Dintr-un eşantion de peste 2000 de testamente săseşti, păstrate în arhivele
statului din Sibiu, se disting un număr de 206 testamente româneşti care
aparţin ţăranilor români din satele din scaunul Sibiului care se referă la o
perioadă cuprinsă Între anii 1 583 şi 1 8 53. 46
În Ţara Românească şi Moldova, primele testamente aparţin cercurilor
aulice; creşterea numărului de testamente se poate corela cu creşterea
preocupării faţă de problema salvării şi, de asumarea, din aproape în aproape, a
unei responsabilităţi individuale în relaţie cu salvarea sufletului şi cu Judecata
de Apoi. Din punct de vedere formal se va încetăţeni o formularistică de tip
notarial destul de târziu ( 1 7 1 4) , se pare Într-o legătură directă cu formularul
occidental. 47 Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că Mitropolitul
Antim Ivireanul va imprima şi distribui în Capete de poruncă, (Târgovişte,
1 7 1 4), un formular tip, ca şi îndrumările şi condiţiile minime, necesare şi
suficiente, pentru validarea acestora. Astfel, se cerea preoţilor să îndemne
45 M. Vovelle, Piete baroque et dichristianisation en Provence au XVJI!e siecle, Paris, 1 974, p . 25.
46 Al. Dutu, Pour un histoire de Ui devotion sud-est europeenne, RESEE, XXIX, 3-4, p . 24 1 -245.
47 Ibidem, p . 242.
302
credincioşii a-şi realiza testamentul {„diata") ca act de ultimă voinţă „cu frica lui
Dumnezeu, far de nici un vicleşug sau pizmă asupra cuiva, atât despre partea
aceluia ce rânduieşte, cât şi despre partea celui ce o scrie". Diata trebuie „să se
facă când sunt minţile omului Întregi, iar nu când ajunge la ceasul morţii,
pentru că atunci se tulbură minţile lui şi nu ştie ce rânduieşte". Pentru ca
testamentul să fle valabil, preotul care îl Întocmeşte se cuvine să-l semneze „cu
numele şi din ce sat este" şi împreună cu dânsul să se iscălească 7 martori aşa
cum este porunca Pravilei. 48 În unele cazuri se acceptau şi 5 martori, iar pentru
situaţii excepţionale, ,,la vreme de nevoie, fle şi 3". Izvodul mitropolitului Antim
va fi modelul mereu folosit, după cum o arată testamentele sec. al XVIII-iea, ca şi
răspândirea unor copii manuscrise, pe lângă cele tipărite, ceea ce nu exclude
existenţa şi a altor modele mult mai elaborate, venite prin filiera greacă etc.
Pentru tema pe care o studiem, ceea ce contează cu adevărat este partea care are
în vedere relaţia omului cu Dumnezeu, prevederile care privesc condiţia
sufletului după moarte, donaţiile făcute în vederea influenţării stării acestuia. De
la preambul la invocaţie, formule susceptibile a fi analizate tematic, la clauzele
pioase care, chiar şi în materialitatea lor (prescrierea slujbelor, a fundaţiilor
pioase, opere caritabile etc.), trasează o reţea de elemente explorabile. 49
Analiza clauzelor testamentare evidentiază frecventa masivă a donatiilor
' ' '
făcute bisericilor parohiale, unor mănăstiri sau aşezăminte monahale dar, mai ales
danii consistente valoric şi cantitativ, făcute Locurilor Sfinte sau bisericilor din
Orientul ortodox, la Sf. Mormânt, la Muntele Sinai sau la Sf. Munte Athos.
Daniile pentru înzestrarea unor nevoiaşi - reflex direct al milosteniei
propovăduite de biserică - danii pentru aşezăminte spitaliceşti şi caritabile
{„Cutia Milelor") , prescripţiile speciale pentru pomenirea sufletului
defunctului, reflectă într-un grad ridicat puterea trăirii religioase. Câteva
exemple spre edificare se impun. lată testamentul unui cămătar, Nica Papa
Zaraful, întocmit la 1 7 1 5 . După ce lasă legatar testamentar pe unicul său flu,
autorul dispune pentru salvarea sufletului următoarele: „200 de groşi la Sf.
Mormânt, 1 00 lei Mitropolitului Ungrovlahiei, pentru sărindare, 500 de groşi
lui Eftimie din Pogoniana, 200 de groşi mănăstirilor din ţara mea", 500 de
groşi pentru biserica din Bucureşti unde urma a fi înmormântat. Este relevant să
observăm că avem de-a face cu un cămătar, care a adunat cu trudă o avere prin
camătă şi alte activităţi lucrative sancţionate de morala bisericii; el alocă o parte
4 8 N. Iorga, Ofomzul.ă de testament, Analde Academiei Române, Seria II, a, XXIX, 1906, p. 1 82-1 86.
49 Ibidem, p. 1 53-1 58.
303
Georgeta Roşu
considerabilă pentru salvarea postumă a sufletului. 50 Un alt testament întocmit

un secol mai târziu la 25 august 1 8 1 9 al unui anume Ştefan Macovei prevede
pentru salvarea sufletului: „una sută sărindare să le plătească la biserici, rânduri,
rânduri. Toate soroacele, pomenirile, până la un an să le facă după rânduială, cu
toate cele trebuincioase, adică cu trei sute de colaci, i făclii, i vase. Arhiereului ce
va fi să-i dea taleri 250, ca să slujească şi un sărindar de 40 de zile".
Prescripţiile pentru salvarea sufletului ocupă un loc special în fiecare
testament. lată ce dispune una din doamnele din înalta societate românească
din prima jumătate a sec. al XIX-iea. Este vorba de marea vistierniceasă Ioana
Burileasa, care şi-a Întocmit testamentul la 1 840. ,,Aici arăt cele pentru sufletul
meu să se dea: la mănăstirea Tismana las să se dea 1 O sărindare; la mănăstirea
Turcu 1 O galbeni să se dea, şi la alte biserici să se dea 1 5 galbeni, iarăşi pentru
sărindare; zece fete sărace să se îmbrace cu câte un rând de haine; două vaci cu
lapte să se dea la două fete sărace; şi Aristiţii, fată săracă, la măritişul ei, să i se
dea 1 O.OOO de lei bani gata şi plapumă, saltea, perini, două scoarţe,
douăsprezece tacâmuri, masă cu şerveţele şi două prosoape ca să mă
pomenească". 5 1
Aşadar, testamentul a constituit mijlocul religios şi aproape sacramental
de a căpăta aşa-numitele aeterna, fără a pierde cu desăvârşire temporalia; de a
îmbina avuţiile cu strădania mântuirii. A lăsa un testament era o îndatorire de
conştiinţă, un act personal. El era într-un anumit fel un contract de asigurare
încheiat Între individul muritor şi Dumnezeu, prin intermediul Bisericii, un
contract cu dublu scop:
un „paşaport" pentru cer (el garanta bunurile eterne, însă „primele"
de asigurare erau plătite în monedă laică, datorită dispoziţiilor
testamentare pioase;
un „permis" de trecere pe pământ (el legitima şi autoriza folosinţa
bunurilor acumulate în timpul vieţii, aşadar temporalia; „primele"
de asigurare fiind plătite de această dată în monedă spirituală,
corespondentul spiritual al dispoziţiilor testamentare pioase,
liturghiile, donaţiile caritabile.
În structura testamentului, linia care induce derularea trăirii religioase
este articulată, pe lângă invocatio-oratio, şi de imprecatio, adică de formula
anatemizării, privită ca o modalitate religioasă de sancţiune şi de fixare a
5o T. Nicoară, op. cit. , p. 1 52- 1 63.

51 Ibidem, p. 82-83.
304
donaţiei: „cei care n-ar asculta să fle neiertat de Dumnezeu şi de preacurata

maică a lui Dumnezeu şi de toti svintii. ". 52
. .
„
O constantă în retorica nuncupaţiei, care încorporează conotaţii aferente

sentimentului religios, sunt donaţiile fa.cute bisericii „ad pias causas". Ele,
deopotrivă, exprimă „asigurarea" testatorului pentru viaţa de dincolo. 53
„Testamentul a fost, deci, mijlocul religios şi cvasisacramental de a câştiga cele
aeterna fără a pierde cele temporalia, de a asocia bogăţiile de lucrarea sau opera
de salvare creştină."54
Testamentul elaborat la nivelul oamenilor simpli include o serie de note
specifice, în care trăirea religioasă în faţa morţii transmite, în mod firesc, o
retorică funebră, repliată în simplitate şi în care moartea este asumată direct,
considerată o prezenţă în proximitatea vieţii. Moartea este adjudecată la timpul
prezent, astfel încât testatorul îşi elaborează „diata" chiar la „vremea morţii" sale,
într-un travesti plasat în „hora mortis". 55 Astfel, în testamentul din 1 635 al lui
Cârstian din Zătreni, se menţionează: „Şi aşa am lăsat eu la moartea mea, cum
acest ţigan şi cu femeia lui pre lângă soţia mea Maria să o hrănească şi să o
asculte . . . " sau „Şi nimeni să nu aibă amestecătură cu aceşti ţigani pentru că i-am
dat eu la moartea mea ca să fim scrişi la sfântul pomelnic". Aceeaşi formulare o
regăsim peste 200 de ani în testamentele şi diatele redactate în lumea ţărănească.
La 1 839, în testamentul lui Gheorghe din comuna Cheia - Vâlcea, se arată: „La
vremea morţii mele am lăsat diata mea la mama soţiei mele Constandina, eu,
Gheorghe, sin popii Ion: şi pe moşia mea de pământ . . . să fle să se împărţească în
trei părţi din toate. . . " .
Dincolo de diferenţele sau notele specifice testamentului oamenilor simpli,

pot fi regăsite o serie de stereotipii, locuri comune cu cele din testamentul
elitelor. Astfel, din punctul de vedere al stiliconarului redacţional, se constată şi la
testamentul ţărănesc prezenţa semnului „crizmon", monograma lui Iisus Hristos,
fa.cută „înaintea celui dintâi cuvânt". Acest aspect plasează testamentul şi sub
forma unei pietăţi consacrate prin simbolistica eristică, iar, pe de altă parte,
semnul „crizmon" consolidează autoritatea actului şi a nuncupaţiei. În aceeaşi
categorie de stereotipii se înscriu şi formulele din invocaţie, în care se exprimă
52 Al. Duţu, Sacru şi profan în sud-estul european. Secolele XVII - XVIII, ,,Anuarul Institutului de
Istorie Cluj", XXXI/ 1 992, p. 39.
53 Ibidem, p . 42.
54 Ph. Aries, op. cit., voi. I, pag 1 90.
55 Ibidem, p. 1 8 1
305
Georgeta Roşu
incertitudinea momentului morţii, redactate în două variante: moartea neştiută

nici de sfinţi, nici de îngeri, ci doar de Dumnezeu.
Recuperarea sensibilităţii religioase din preajma morţii rămâne, în cea
mai mare parte, arondată în perimetrul stereotipiilor şi clişeelor din textul
testamentului. Retorica nuncupaţiei, dincolo de reglarea moştenirii, consacră,
aşadar, în totalitatea ei, şi o meditaţie, o rugăciune sau o ultimă rugăciune în
preajma morţii sau, mai exact, poate singura meditaţie profundă, asumată
direct şi individual pe parcursul unei vieţi. Discursul testamentar este, prin
urmare, rugăciune, meditaţie şi reculegere intensă În faţa morţii.
În testamentul fa.cut la 1 3 mai 1 860, În comuna Tecuci, Costache Arhip,
fară urmaşi, lasă bisericii „sf. erarh Nicolai, unde sunt titori şi părinţii părinţilor
mei . . . 400 arginţi pentru grijile pomenilor şi dizgroparea după rânduielile
creştineşti până la 7 ani" . (V) .
La punctul al XI-iea al testamentului, ultimul paragraf întăreşte dorinţa
„însărcinării ca dila punctul al V-lea, deci banii din suma de 400 arginţi mi se
întrebuinţeze grijilor mele Înmormântarea şi cele !ante până la plinirea de 7 ani
pentru sufletul meu". 56
Aceeaşi grijă pentru împlinirea obiceiurilor creştineşti, pentru a-şi găsi
odihna veşnică, îl face pe Constantin Cârjan, din Craiova, să lase Casei
Şcoalelor suma de 20.000 lei „pentru înmormântarea mea şi comândarile" care
trebuiau fa.cute pentru pomenirea sufletului. „ . . . nepotul meu Mihail
Burileanu . . . va cheltui cu înmormântarea şi comândarile mele cerute de religie
şi obiceiuri până la cuvenita sumă de 20.000 lei". 57
La 1 897, testatara Costin Smaranda din comuna Stroeşti, Suceava,
născută Eni, fară urmaşi, menţiona în testamentul său, la punctul 2, pag. 1 :
,,Iubita mea soră Catinca va purta pentru sufletul meu toate grijile şi pomenile
cerute de legea ortodocsă şi tot odată va îndeplini grijile pentru fericitul întru
pomenire iubitul meu soţ Mihail Costin şi va plăti 1 00 de sărindare la Sfânta
Monastire Neamţul, Secul şi Văratecul şi Agapia".
La pagina 6 a testamentului, menţiona:
„2000 galbeni destinez pentru îngroparia mea, grijile sufleteşti până la 7
ani şi dezgroparea mia la 7 ani după legile ortodocse.
600 galbeni pentru dezgroparia soţului meu.
56 Testamentul lui Costache Arhip, Fondul Mănăstirii Adam, document inedit, 5/1 860, F. 1 2- 1 3.
57 Testamentul lui Constantin Cârjan, Fond Casa Şcoalelor, 66/ 1 896, F. 1 3.
306
400 galbeni pentru dezgroparia surorii mele, maica Glafira" . 58

Grijile, respectarea legilor ortodoxe şi preocuparea pentru dobândirea
odihnei sufletului în viaţa de veci îl făceau pe Ioan Penkovici să-şi înregistreze
la Tribunalul Ilfov, la 1 5 mai 1 902, testamentul: „neavând copii, lucrând din
propria şi libera voinţă în dorinţa de a dispune averea mea, ce prin munca mea
am agonisit las soţiei mele banii necesari pentru cheltuielile de înmormântare şi
parastasele mele până la şapte ani". 59
Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, îi lăsa „nuda proprietate a Întregii
mele averi . . " . 60
.
Damian Holban, membru al unei familii de ctitori, clădeşte o biserică în

comuna Buda Mică „spre pomenirea mea şi a familiei mele adormite" şi lasă
nepotului sau Tudorachi Chiriac „putere asupra averii mişcătoare ca să le
împartă atât pentru grijile îngropării mele şi celelalte sufleteşti griji până la
şapte ani, după scoaterea mea, când atunci sunt datori a mă dezgropa şi a-mi
face griji cuviincioase . . . " . 61
La 1 5 iulie 1 897, Ioan Stai „proprietar, domiciliat în corn. rurală Pânceşti,
j ud. Roman'', lăsa „ca fond bisericii Sf. Treime 300 de falei de pământ. Pentru
Întreţinerea bisericii cu untdelemn, precum vin şi toate necesare în serviciu în
cursul unui an 300 lei. . Cheltuielile în ziua de 7 ianuarie a fiecărui an, la
- „
patronul meu, când se va face parastas cu sobor de preoţi, pentru care se va

cheltui 200 lei . . . iar 200 lei se vor da Sfintei Episcopii de Roman în fiecare an . . .
pentru pomenirea mea şi a neamurilor mele . . . Pentru cele după săvârşirea vieţei
mele îndatoriri creştineşti, precum cheltuielile înmormântarei mele, grijile toate
până la 7 ani, fixez suma până la 1 4.000 lei . . . " . 62
În testamentele defuncţilor Alexandru şi Aristie Aman {născută Lăceanu) ,
întocmite în aprilie 1 907, se specifica dorinţa ca „Înmormântarea să fie cât se
poate de bogată" iar Primăria Comunei Craiova, care primea donaţia era
„obligată a face în primul an, toate comandele prescrise de religia noastră
pentru odihna sufletului . . . iar în urmă şi în totdeauna, de două ori pe an câte
un parastas în zilele încetării noastre din viaţă" . 63
58 Testamentul Smarandei Costin, document inedit, Fond Casa Şcoalelor, 2 1 / 1 897, F. 6 şi 8 .

59 Testamentul lui Ioan Pencovici, document inedit, Fond Casa Şcoalelor, 1 4 51 1 1 906, F. 4-5.
60 Ibidem, F. 4.
6 1 Testamentul lui Damian Ho/ban, Fondul Administraţia Casei Bisericii, Seria III-a, B.A.R. II,
1 967, F. I .
62 Testamentul lui Ioan Stoi, Fond Casa Şcoalelor, 201 1 897, F. 1 .
63 Testamentul defunctei Aristie Alexandru Aman, B.A.R„ 1 907/68.030, p . 1 1 - 1 2.
307
Georgeta Roşu
Iordan Gutulescu mentiona în 1 7 iunie 1 9 1 0, în testamentul său încheiat

. .
la Tribunalul Judeţului Ilfov:

„ . . îngrijindu-mă de cele sufleteşti, atât pentru mine cât şi pentru soţia
.
mea Ioana I. Guţulescu, născută Caracaş, . . . las flului meu sarcinile următoare,
şi anume să îngrijească pentru facerea de parastase, pomeni, rugăciuni şi toate
cele creştineşti atât pentru sufletul meu cât şi pentru sufletul soţiei mele,
precum urmează:
I. Va îngriji s ă fi m înmormântaţi după cuviinţă ş i după regulile religiei
noastre creştin ortodoxă, - cu cheltuiala tuturor moştenitorilor mei, sau
după cum voi regula mai târziu prin osebit testament, când voi regula şi
toate câte priveşte moştenirea mea de cum să se împartă, - va îngriji, zic,
să fim înmormântaţi în mormintele ce am pus să se pregătească anume la
mănăstirea Cernica din judeţul Ilfov, aproape de B ucureşti.
2. În anul dintâi va face câte un parastas la trei zile, la nouă zile, la trei
săptămâni socotite din ziua înmormântărei mele, la patruzeci zile socotite
din ziua morţei mele exact; apoi câte unul la trei luni, la şase luni, la nouă
luni şi la un an socotite din ziua înmormântărei mele, adică în anul
dintâiu, socotit din ziua înmormântărei mele, va face opt parastase.
3. Tot aşa va urma ş i pentru soţia mea, pentru anul dintâiu socotit din ziua
înmormântărei sale. Parastasul de patruzeci zile însă se va face la patruzeci
zile socotite dela ziua mortei sale exact.
.
4. După împlinirea anului întâiu dela înmormântarea mea, va mai face,

timp de încă şase ani, câte trei parastase pe fiecare an şi anume: câte unul
la Sâmbăta martilor de vară care cade în luna Maiu sau luna Iunie, al
.
doilea la Sâmbăta morţilor care este la lăsatul secului de postul Paştelui şi

al treilea la capul anului împlinit dela înmormântare.
5. Tot aşa va urma ş i pentru soţia mea.
6. La fiecare parastas va sluji: stareţul mănăstirii Cernica, căruia'i va plăti
douăzeci de lei pentru un parastas, şase preoţi-călugări, plătind fiecăruia
câte cinci lei pentru un parastas, doui diaconi-călugări plătind câte cinci
lei de fiecare pentru un parastas, patru cântăreţi-călugări cărora le va plăti
câte doi lei de fiecare pentru un parastas, patru paracliseri călugări plătind
câte doui lei de fiecare pentru un parastas. Clopotele vor trase de patru
clopotari-călugări la fiecare parastas şi li se va plăti fiecăruia câte doui lei
pentru un parastas.
Tot acest personal va fi de la mănăstirea Cernica, unde vom fi
înmormântaţi atât eu cât şi soţia mea.
308
Osebit de acestea, îmi va face câte o colivă la fiecare parastas cu cinci

prescuri, cheltuind cinci lei cu coliva şi doui lei pentru cele cinci prescuri,
va întrebuinţa trei kilo lumânări de ceară la preoţi, la călugări şi mireni, şi
unde va trebui, la fiecare parastas, a şapte lei chilo. Va da şi cincizeci bani
de fiecare parastas pentru tămâia trebuincioasă.
7. Tot aşa va urma şi pentru soţia mea.
8. La parastasele de patru zeci zile, exact socotite dela încetarea din viaţă,
atât pentru mine cât şi pentru soţia mea, va sluji, pe lângă personalul de
mai sus dela No. 6, şi un arhereu adus din Bucureşti, căruia legatorul
meu îi va plăti optzeci lei onorariu şi treizeci lei pentru trăsură, dus şi
întors, un diacon al arhiereului din Bucureşti, căruia'i va plăti douăzeci
lei şi băiatului arhiereului îi va plăti opt lei.
9. Dacă se va întâmpla ce eu să mor înainte de a se fi împlini şapte ani dela
moartea sotiei mele, ori ca sotia mea să moară înainte de a se fi împlinit
' ,
şapte ani dela moartea mea şi soroacele pentru parastase şi pomeni să

cadă în aceiaşi zi pentru amândoi, atunci se va face un singur parastas şi o
singură pomană pentru amândoi, şi cu economiile ce vor rezulta din fond
se vor face numai parastase şi după şapte ani, cât vor ajunge banii din
economie şi dobânzi, câte trei pe an: câte unul la cele două sâmbete ale
morţilor din fiecare an şi al treile la capul anului, socotit din ziua
înmormântărei. Dacă capul anului nu va cădea în aceiaşi zi la amândoi,
se vor face parastase deosebite pentru fiecare la capul anului, socotit din
ziua înmormântărei fiecăruia. În acest caz vor fi patru parastase: câte unul
la fiecare Sâmbătă a morţilor, odată pentru amândoi morţii, şi câte unul
la capul anului fiecăruia, aşa cum s'a zis mai sus.
1 O. La fiecare parastas vor fi aprinse toate lumânările dela policandrul
principal din biserică, pentru care legatarul meu va plăti câte şase lei şi
cinci-zeci de bani de fiecare parastas.
1 1. La fiecare parastas legatarul meu va face pomană, timp de şapte ani,
precum s'a arătat mai sus, la sfinţii călugări dela mănăstirea Cernica şi la
mirenii săraci, cheltuind: câte una sută lei pentru optzeci de chilo peşte
bun, meritând 1 leu 25 bani chilogramul, şi să se facă mâncarea în două
cazane ale mănăstirei; douăzeci lei pentru optzeci pâini, care se vor tăia în
două fiecare şi se va împărţi la una sută şase-zeci de inşi, călugări şi
mireni săraci: douăzeci şi cinci lei pentru untdelemn, orez şi zarzavatul
trebuincios pentru două cazane; treizeci şi şase lei pentru şase decalitri
309
Georgeta Roşu
vin, care se va împărţi pomană la călugării din mănăstire şi opt lei pentru
un decalitru ţuică, ce se va împărţi pomană tot la călugării din mănăstire.
1 2. Toate aceste slujbe şi pomeni se vor face cu stăruinţa şi îngrijirea
părintelui şi îngrij irea eclesiarh şi sub supravegherea părintelui stareţ al
mănăstiriei, care vor fi după vremuri. Pentru ostenelile sale, părintele
eclesiarh va primi dela legatarul meu câte zece lei de fiecare parastas şi
pomană împreună.
1 3. Când se vor împlini şapte ani, socotiţi din ziua înmormântărei mele, vor
fi desgropate în aj unul anului osemintele mele, spălate şi stropite cu vin,
după datina creştinească, şi aşezate în sicriul de aramă ce se va găsi în
bolniţa Sf. Lazăr din mănăstire, cu firma: Iordan Guţulescu, şi sicriul cu
osemintele mai înainte cu o zi de şapte ani, se vor depune în biserica
mănăstirei, unde vor sta până a doua zi la facerea parastasului, când vor fi
slujite după obiceiul creştinesc, cu parastase de şapte ani; apoi sicriul de
aramă cu oasele va fi depus iar în bolniţa Sf. Lazăr, din curtea mănăstirei.
Sicriul va fi încuiat şi cheia se va încredinţa în păstrarea părintelui
eclesiarh, care va fi pe vremuri.
Toate acestea se vor face cu îngrijirea şi stăruinţa părintelui eclesiarh,
căruia i se va plăti cu această ocazie suma de douăzeci lei, pentru toate
câte ce se vor face, astupând şi gropile cu pământ cum a fost.
14. Tot aşa s e va urma ş i pentru soţia mea.
1 5. Timp de patruzeci zile neîntrerupte, socotite din ziua înmormântărei
mele, un preot călugăr va ceti slujbe cuviincioase la mormântul meu cu
câte o colivioară de un leu. Preotului care va sluji i se va plăti câte
douăzeci lei pentru patruzeci de zile sau 5 0 bani de fiecare slujbă.
1 6. Tot aşa se va urma şi pentru soţia mea.
1 7. Aceste slujbe şi colive se vor face cu stăruinţa părintelui eclesiarh şi sub
supravegherea părintelui stareţ. Părintele eclesiarh va primi pentru
stăruinţele sale câte douăzeci lei de fiecare mort.
1 8. Timp de zece ani, socotiţi din ziua înmormântărei mele, va arde la
mormântul meu neîntrerupt, zi şi noapte, o candelă neadormită, aprinsă
de un părinte călugăr, care va avea grijă şi pentru aprinderea candelei şi
pentru îngrijirea mormintelor ca să fle curate în toată împrejmuirea lor
ori câte ar fi, întreţinând totul în stare bună şi curăţenie. Tot el, fără plată
deosebită, va planta pe morminte şi va îngriji florile şi plantele ce vor fi
aduse de legatarul meu, de moştenitorii mei, de rude ori prieteni,
310
Acte 1i gesturi care obiectivează pietatea populară.
udându-le cu apă la timpul trebuincios. Tot el va fi dator să înlocuiască

fără întârziere orice s'ar strica la felinare, geamuri şi altele.
1 9. Pentru îngrijirea mormintelor, pentru aprinderea candelelor, pentru
îngrijirea florilor etc. părintele călugăr însărcinat cu aceasta va primi timp
de zece ani câte treizeci şi şase lei pe fiecare an. Osebit va mai primi pe
fiecare an încă câte patru lei pentru stricăciuni la felinare şi spargerea
geamurilor, înlocuirea candelelor ce s'ar sparge, pentru pluta candelelor,
iască şi altele.
20. Pentru untdelemnul dela candelă legatarul meu va plăti câte şasezeci lei
pe fiecare an şi pentru fiecare candelă, timp de zece ani.
2 1 . Tot aşa se va urma şi pentru soţia mea.
22. Vom fi pomeniţi timp de zece ani după pomelnicile ce vom depune la
mănăstire în mâinile părintelui stareţ al mănăstirei, vii şi morţii, în fiecare
zi la liturghii şi la sfintele daruri şi la toate slujbile creştineşti de toţi
preoţii călugări ai mănăstirei dela toate bisericele mănăstirei Cernica.
Pentru toate acestea li se va plăti de legatarul meu câte treizeci şi şase lei
de fiecare preot pe fiecare an sau 360 lei pentru zece preoţi pe an. Dacă se
va reduce (la mai puţin) numărul preoţilor se va calcula la fiecare preot
câte 36 lei anual; iar de se va înmulţi numărul preoţilor peste numărul de
zece, se va plăti din economii sporul, adică 36 lei de fiecare preot în
„
p 1 US.
Lasă executor testamentar pe părintele stareţ de la mănăstirea Cernica iar
„pentru ostenelile ce urmează a depune părintele stareţ îl rog să primească câte
două sute lei pe fiecare an, în toţi anii în care se vor face pomeni şi parastase". 64
Aceeaşi grijă pentru îndeplinea legilor ortodoxe şi dobândirea odihnei
sufletului în viaţa de dincolo îl face pe testatar să-şi întocmească testamentul cu
extrem de multe detalii referitoare la ceea ce va urma să împlinească fiul său
Nicolae, atât pentru el cât şi pentru soţie.
Într-un alt document inedit, înregistrat la Tribunalul din Ilfov,
testamentul doamnei colonel Elena Macca, fără copii, se menţionează că aceasta
lasă Fondului Casei Şcoalelor:
„ . . . casele din Bucureşti, mobilier, bani şi efecte publice" cerând, printre
altele, „să dea pe fiecare an la Mănăstirea Pasărea, cât timp va exista, una mie lei
64 Testamentul lui Iordan Guţu/eseu, B.A.R. II, 1 9 1 0/7.228, F. 1 -7.
311
Georgeta Roşu
pentru pomenirea mea şi a neamului meu". Banii trebuiau daţi „în mâinile
superioarei Mănăstirii". 65
Deşi testamentul nu este un act extrem de elaborat, impresionează
numărul mare al actelor „de decont" Întocmite de stăreţia Mănăstirii Pasărea cu
ocazia parastaselor din lunile aprilie şi mai 1 9 1 6. 66
În 1 9 1 7, întocmindu-şi testamentul la Tribunalul Olt, Alexandru Iliescu
menţiona că „agonisise o oarecare avere prin muncă continuă, economie şi
cinste desăvârşite" şi „cu lipsă de rude descendente sau ascendente" pe care o
lăsa „ . . . Casei Şcoalelor, care trebuia să poarte o pioasă grijă, ca în zilele
patronale de 30 aug, Sf. Alexandru şi de 2 1 Mai Sf. Constantin, să dispună
oficierea câte unui parastas pentru mine şi fratele meu la Biserica din sat şi la
Sfânta Mitropolie din Bucureşti, cheltuindu-se pentru ambele 1 OOO lei,
avându-se grijă de a se pomeni Întreaga mea familie care se compune din:
Nicolae, Ecaterina, Florica, Costică, Cristache şi Alexandru". Iar „primăria
Slatina este obligată a întreţine cavoul meu de la cimitir şi o candelă care va
arde continuu". 67
În testamentul său, Gheorghe Constantinescu, din Bucureşti, str. Căuzaşi
nr. 8, rentier, „fară descendenţi sau ascendenţi", posesorul unei averi de
200.000 lei, menţiona la punctul B că lasă „Bisericii din Bucureşti, reprezentată
prin autoritatea legală 25000 lei, în efecte reprezentând 5% din Împrumutul
Naţional fiind inalienabile . . . cu obligaţia ca în fiecare an la data morţii mele să
se pomenească numele şi sufletu' meu".
La punctul F se menţionează:
„Ca cheltuieli de înmormântare, cumpărarea de loc de veci la Belu se va
cheltui lei 1 5000 sau cum se va crede de cuviinţă cu scumpetea de adzi
executorul meu testamentar . . . Şi dacă la moartea mea mai mult peste cele de
mai sus averi restul va fi al domniei sale, întrebuinţându-le şi ca întreţinere a
mormântului, parastase, pomeniri, fară să dea nici un compt la nimeni". 68
Cronologic, ultimul testament la care am avut acces în fondurile
Arhivelor Statului datează din 30 iunie 1 942 şi aparţine lui Pavel Ioan Papp (la
care a aderat şi soţia sa Doina) din Beiuş.
65 Testamentul Elenei Macca, document inedit, Fond Casa Şcoalelor, 641 1 9 1 6, F. 1 -2.
66 Acte justificative pentru cheltuielile incluse în Testamentul Elenei Macca, document inedit,
1 9 1 6.
67 Testamentul lui Alexandru Iliescu, B.A.R., 1 9 1 7/ 1 3 1 58, F. 1 -24.
68 Testamentul lui Gh. Constantinescu, document inedit, Fond Casa Şcoalelor, 406/ 1 922, F. 8
(F. -V) .
312
Rămaşi fără urmaşi prin decesul fiului şi al fiicei lor, au înfiinţat

Fundaţiunea culturală de binefaceri şi ajutor Pavel Ioan Popp, cu sediul în Beiuş.
La punctul 9 al actului se precizează că . . eforia se va îngriji de buna Întreţinere
,„
a mormintelor şi a monumentelor sepulcrale ale noastre şi ale persoanelor în

amintirea cărora am înfiinţat fundaţiunea, servind parastas . . . pentru sufletele
noastre, cerindu-ne şi o molitvă la morminţii noştri în fiecare an . . . ". 69
Parcurgând documentele din Fondurile Mănăstireşti şi ale Ministerului
Instrucţiunii Publice (Casa Şcoalelor) de la Arhivele Statului, precum şi pe cele
din Fondul Administraţiei Casei Bisericii, am constatat că în numeroase
testamente este evidenţiată trăirea religioasă a testatarului, fiind invocat ajutorul
divini tă ţii, al prietenilor şi al celor care primeau donaţia („dania", „diata")
pentru ca să i se asigure „viaţa de veci" sau „petrecere şi odihnă la ceriu".
Scopul daniilor este mărturisit expres:
ca mulţumire lui Dumnezeu că i-a ajutat să strângă averile;
din dorinţa de a-şi lega numele de istoria neamului;
pentru a contribui la ridicarea ţării şi a neamului;
pentru pomenirea lor, a părinţilor şi a urmaşilor lor;
pentru a i se asigura viaţa de veci;
pentru petrecerea şi odihna la ceriu;
pentru pomenirea parastaselor până la 7 ani.
Formulele uzitate la întocmirea acestor testamente erau:
pomenirea pentru mine şi soţia mea;
„ca să se roage pentru sufletele noastre pentru ca Dumnezeu să ne
acopere în ziua j udecăţii cu rugăciunile lui";
pentru pomenirile până la 7 ani;
înmormântare şi comândări;
pentru sufletul meu toate grijelile şi pomenirile cerute la legea ortodoxă;
pentru o sută de sărindare la sfânta mănăstire;
. . . pentru sufletul meu şi al fericitul Întru pomenire iubitul meu soţ . . . ;
pentru îngroparia mea, grijile sufleteşti până la 7 ani, dezgroparea
mea la 7 ani după legile ortodoxe;
înmormântare şi parastase până la 7 ani;
înmormântare şi comândările cerute de religie şi obiceiuri;
în fiecare an parastas pentru odihna sufletului şi pomenirea în veci.
69 Fundaţiunea culturală de binefaceri fi ajutor Pavel Ioan Popp, B.A.R., II, 1 8 5832/ 1 942, p . 5-6.
313
MEŞTEŞUGUL PICTURII POPULARE
Conf. univ. dr. Paula Popoiu
„Orice lucru EL îl face frumos la vremea lui ;a pus în inima lor chiar şi
gândul veciniciei, măcar că OMUL nu poate cuprinde de la început până la sfârşit
lumea pe care a focut-o D UMNEZEU. " (Eclesiastul 3-4)
ZUGRAVII Ş I ICONARII
În arta populară românească, reprezentarea Divinităţii prin imagm1 a

făcut parte din universul tradiţional fiind în deplină rezonanţă cu credinţa
poporului român în Dumnezeu. Peste tot, în biserici, în case, la răscruce de
drumuri, la fântâni, în cimitire, întâlnim imagini care ilustrează sentimentul
profund religios caracteristic lumii satului. Ca urmare, era firesc ca alături de
atâtea meşteşuguri menite să satisfacă cerinţe de ordin material să apară şi unele
care să răspundă nevoilor spirituale, consacrate reprezentării prin imagini a
temelor religioase dar şi realizării icoanelor.
Icoana (gr. eiko, lat. imago - chip. reprezentare) este imaginea sacră, redată
bidimensional, în conformitate cu iconografia bizantină şi care reprezintă pe
Iisus, Maica Domnului sau sfinţii creştini consideraţi Întrupări ale Logosului
(Cuvântului) divin, adică pe cei care au posedat într-un moment al timpului
istoric, un trup de esenţă umană care poate fi reprodus cu ajutorul artei. Astfel
doctrina creştină a întrupării lui Dumnezeu - Logosul care a căpătat trăsături
omeneşti pentru a aduce în acest chip mântuirea umanităţii marcată de păcatul
originar, s-a exprimat în redarea canonică a imaginii sfinte în icoane sau în
pictura bisericească aşa cum o întâlnim astăzi nu numai în vechile biserici
medievale, ctitorii ale voievozilor sau dregătorilor dar şi în modestele biserici de
sat, nu numai în icoanele executate de pictori scoliti dar şi în cele ale micilor
meşteri de sat, agricultori de profesie şi zugravi de talent .
315
Paula Popoiu
Pictorul de icoane din lumea satului sau zugravul de biserici sunt mai ales
„nişte inspiraţi" care respectă şi redau chipul dintâi al sfinţilor aşa cum îl fixează
canoanele iconografice dar şi tradiţia păstrată din tată în fiu.
Imaginea sfântului este redată cu un voit caracter transcedental exprimat
în reprimarea naturii carnale şi accentuarea chipului şi ochilor fixaţi asupra
celui ce adoră icoana contemplând divinitatea îndelung şi concentrat, dincolo
de spaţiul şi timpul real, în atemporalitatea şi aspaţialitatea lui Dumnezeu .
Prin acest rol de vehicul al sanctităţii icoana româneascâ este complet
diferită de pictura religioasă a Europei catolice, rolul ei nefiind nici de
ornament nici de reprezentare figurativă a divinităţii ci de intermediar Între
Om şi Sacru. Icoana ortodoxă este o reprezentare tainică intermediind contacul
cu divinitatea prin contemplare şi rugăciune.
În arta populară se întâlnesc trei categorii de pictori: cei care pictau

biserici numiţi zugravi şi pictorii de icoane pe lemn dar şi cei care au practicat
meşteşugul picturii pe sticlă. Există de asemenea şi o altă categorie mai puţin
dezvoltată şi anume, pictorii care şi-au exercitat meşteşugul pe arhitectura
civilă.
Prima categorie este legată de istoria artei medievale şi apare în general în
interiorul bisericilor de lemn de pe tot cuprinsul ţării. Valoarea documentară a
picturilor murale ţărăneşti este deosebită, deoarece prezintă numeroase
elemente etnografice şi folclorice care au devenit cu timpul, adevărate
documente privind modul de viaţă al locuitorilor la un moment dat.
Legătura dintre pictura murală din bisericile ţărăneşti şi pictura pe sticlă
este evidentă în ceea ce priveşte programul iconografic şi interpretarea.
Explicaţia constă pe de-o parte în faptul că pictorii au fost iniţial zugravi de
biserici, cazul familiei Grecu şi Pop din Făgăraş de exemplu, iar pe de altă parte
că, şi unii şi ceilalţi, au folosit aceleaşi surse de inspiraţie: Biblia şi Evangheliile
apocrife ' pătrunse în literatura română prin intermediul călugărilor de la sudul
Dunării2•
Analizând pictura murală din bisericile ţărăneşti vom constata că, în
ansamblul desfaşurării scenelor „zugravii" respectă în general canoanele şi
programul impuse de erminii fară să se îndepărteze de expresia plastică specifică
artei populare.
1 Evanghelii apocrife - ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Iaşi, 1 999, p. 8 .

2 N . Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, voi. I, Bucureşti, 1 974, p. 4 5 .
316
Meşteşugulpicturii populare.
Erminia lui Dionisie din Fuma care a avut la bază scrieri ale înaintaşilor,
informaţie hagiografică, tipărită la Paris în 1 845, precum şi alte manuscrise
identificate de V. Grecu şi traduse din limba greacă în sec. al XVIII-iea au fost
folosite de zugravii de biserici3 • Zugrăvirea bisericilor se făcea după erminii4 • În
Transilvania s-a folosit în sec. al XIX-iea printre alte lucrări, erminia semnată
de Radu Dascălu.
Imaginile sunt realizate cu realismul picturii naive, şi aduc în repertoriul
canoanelor, elemente din viaţa reală, din universul ţărănesc: costume populare,
scene de muncă, aspecte de arhitectură, unelte agricole, instrumente muzicale.
Partea cea mai sugestivă o constituie picturile din pronaos, unde sunt
reprezentate pedepsele pentru încălcarea normelor morale respectate cu stricteţe
în sacul tradiţional. Toate păcatele sunt ilustrate Într-o manieră plastică, care ne
dezvăluie o imaginaţie extraordinară. 5
Muncile Iadului şi Vămile Văzduhului au probabil la bază legendele
aprocrife apocaliptice care au avut o largă circulaţie în literatura populară.
,,Apocalipsul apostolului Ioan" a dezvăluit zugravilor sfârşitul lumii şi judecata
păcătăşilor6. Legendele hagiografice i-au influenţat la rândul lor pe zugravi. 7
Când este vorba de reprezentări celeste, pictorii populari se dovedesc a fi
mai ales „inspiraţi". Respectând şi redând întocmai chipul dintâi al sfinţilor aşa
cum îl fixează canoanele iconografice în erminiile bizantine (manuale de
pictură sacră care au circulat în lumea bizantină şi post bizantină până târziu în
secolul al XIX-iea) . Spaţiul restrâns al bisericilor de lemn şi uneori lipsa de
pregătire a zugravilor populari, au condus adeseori la simplificarea scenelor
prescrise de erminii, şi la redarea înfăţişării sfinţilor Într-o manieră care îi
apropie mai mult de ţărani decât de fiinţe celeste. Întâlnim în pictura murală
populară un amestec de cunoştinţe biblice, de reprezentări fantastice, de culoare
tipică artei ţărăneşti, de o candoare emoţionantă.
În general, zugravii de biserici au pictat şi catapetesme sau icoane pe lemn.
Iconostasul, de obicei confecţionat din lemn sculptat, constituie un
sistem de separare - „un perete acoperit cu icoane" aşezate după reguli precise
3 Vasile Grecu, Cărţile de pictură bizantină, Cernăuri, 1 936, p. 3-80.

4 Nicolae Stoicescu, Cum se zugrăvea în sec. al XVIII-iea şi prima jumătate a sec. al XIX-iea, în
„Mitropolia Olteniei", XIX, nr. 5-6, 1 967, p. 2 1 2.
5 Iuliana Dancu, Dumitru Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Bucureşti, 1 975, p. 1 2
6 I . D. Ştefanescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Bucureşti, 1 973,
p. 1 2 1 - 1 22.
7 N. Cartojan, op. cit., p. 1 82.
317
Paula Popoiu
între naos şi altar, spaţiul cel mai plin de sfinţenie al bisericii ortodoxe, rezervat
păstrării obiectelor liturgice şi în care nu au voie să pătrundă decât iniţiaţii.
În spaţiul bisericii ortodoxe, iconostasul cu cele 4 1 de icoane aşezate
după canon în registre orizontale (icoane împărăteşti, prăznicare, icoanele
apostolilor, Deisis, Crucea, Ochiul lui Dumnezeu Tatăl care încununează
partea superioară a iconostasului) , constituie capul de perspectivă spre care este
atrasă privirea şi contemplarea credincioşilor.
Efectul fastuos şi ireal este obţinut de zugravi din combinaţia coloritului
rafinat specific artei populare, combinat cu strălucirea foiţei de aur folosită
pentru redarea aureolelor sfinţilor.
Iconostasul, este de asemenea o concentrare de simboluri eristice prin
care zugravii ţărani au reuşit să prezinte misiunea divină a lui Hristos ca Fiu al
lui Dumnezeu aşa cum este oglindită în Noul Testament.
Mentalitatea creştin ortodoxă specifică satului tradiţional românesc,
apare evidentă în spaţiul cotidian al ţăranului în diferite ipostaze, în locuri
dedicate sacrului: biserica, colţul cu icoanele, candela şi busuiocul de la
Bobotează, dar şi troiţa aşezată la răscrucea drumurilor.
Icoanele sunt nelipsite din orice casă, în satele noastre şi au fost pictate pe
două tipuri de suporturi: lemn (palcin, cireş, păr, tei, brad) şi sticlă (glajă sau
sticlă manufacturieră sau sticlă industrială) .
Cea mai veche icoană se consideră a fi aceea care o reprezintă pe Fecioara
Maria, atribuită de tradiţie Sfântului Luca Evanghelistul care a pictat în urma
unei revelaţii. Icoanele cu Fecioara Maria, sunt considerate arhetipul icoanelor
bizantine care la rândul lor, sunt copii identice ale modelului arhetipal revelat
de Dumnezeu. Astfel traditia transmisă în biserică a avut ca bază traditia
, ,
primelor icoane „nefacute de mînă de om".

Atât icoanele pictate pe suport de lemn, cât şi cele pictate pe suport de
sticlă, au avut izvoare iconografice comune, pe care le regăsim în iconografia de
sorginte bizantină perpetuată şi în prezent în mediul creştin ortodox, unde
icoana este venerată ca obiect de culc în urma unui ritual special de sfintire şi
conform principiului teologic ortodox: orice cinstire adusă icoanei este de fapt
a sfântului reprezentat a cărui putere sacră se manifestă prin intermediul
. .
1coane1 .
Temele iconografice tradiţionale au fost în mare măsură respectate şi de
iconarii populari care încearcă să redea imaginea sfinţilor cu un voit caracter
transcedental exprimat în reprimarea naturii carnale (corpul este imaterial, fără
318
Meşteşugul picturii populare.
greutate sau relief, acoperit de faldurile veşmântului), accentuarea chipului şi a

ochilor fixaţi asupra celui ce adoră icoana contemplând divinitatea.
Interpretarea iconografiei bizantine este însă creativă prin includerea de
către meşterul ţăran, în pictura religioasă, a unor teme cu caracter folcloric şi
anecdotic desprinse din viaţa satului. Aceasta constituie particularitatea şi
originalitatea iconografică a meşterilor iconari ce aparţin lumii tradiţionale
româneşti în care sacrul se îmbină cu gândirea raţională, cu observaţia fină a
realitătii cotidiene.
,
Unii pictori practicau meşteşugul alături de agricultură, alţii s-au

specializat împreună cu întreaga familie făcând din acest meşteşug ocupaţia
principală. Aceştia din urmă erau de obicei şi zugravi de biserici.
Meşteşugul artistic al pictării icoanelor pe suport de lemn s-a practicat şi
s-a perpetuat cu precădere în mediile mănăstireşti, în ateliere în care lucrau
călugări dar au fost şi pictori ţărani. Trebuie subliniat că oamenii de rând nu
puteau să-şi procure icoane lucrate în ateliere. Icoanele splendide realizate în
Maramureş şi în alte părţi, erau lucrate în general la comanda unei persoane
pentru a fi dăruite bisericii sau pentru familie.
Din dorinţa de a menţine în viaţă un meşteşug care a avut un rol
important în viaţa spirituală din România, în anii 1 970- 1 980 s-a înfiinţat la
Tulcea, în cadrul cooperativei „Delta" un atelier de pictură de icoane, pornind
de la existenţa unei familii de foşti iconari - lipoveni. Aceştia mai păstrau încă
„izvoadele" după care pictau înainte de anul 1 95 0 reprezentând modelele
tradiţionale locale. Apariţia icoanelor pictate pe sticlă şi a litografiilor a
contribuit, începând cu mijlocul sec. al XIX-lea la declinul meşteşugului care a
mers până aproape de dispariţie în perioada comunistă.
Pictorii de icoane pe sticlă
Meşteşugul pictării icoanelor pe dosul sticlei a cunoscut o dezvoltare mai

mare în lumea satului din Transilvania şi din nordul Moldovei8 , meşterii
iconari fiind ţărani a căror ocupaţie principală era agricultura. Aceştia au
practicat meşteşugul în familie transmiţând din generaţie în generaţie tradiţia,
modelele şi secretele tehnice. Unii au format adevărate şcoli de pictură pe sticlă
iar talentul lor i-a scos din anonimatul şi modestia caracteristică spiritului
religios.
8 I. Dancu, op. cit., p. 1 7.
3 19
Paula Popoiu
Legătura dintre pictura pe sticlă şi pictura murală este evidentă la iconarii

care au fost iniţial zugravi de biserici, aşa cum s-a Întâmplat în Ţara Făgăraşului
cu familia Pop sau cu familia Grecu.
Descoperirea valorii artistice a icoanelor pictate pe sticlă este târzie şi a
stârnit la un moment dat indignarea bisericii datorită caracterului naiv al
interpretării scenelor iconografice. Disputele privind caracterul reprezentărilor
religioase au dus în anul 1 890 la emiterea unui ordin ministerial care interzicea
producerea şi colportarea icoanelor pictate pe sticlă şi la condamnarea
iconarilor de la Gherla de către episcopul Radu. Raportul îi numea pe pictori
„măzgălitorii de sfinţi de la Nicula". A trebuit să treacă multă vreme apoi,
pentru ca valoarea icoanelor să fi e recunoscută. Primii care au atras atenţia
asupra valorii acestora sunt Nicolae Iorga9, George Oprescu 1 0 şi Ion Muşlea.
Originea picturii pe sticlă ca gen al creaţiei populare şi ca meşteşug
aristic, este considerată a fi în regiunea estică a Europei centrale - Boemia,
Austria, Silezia, Moravia, Slovacia şi Galiţia - unde au apărut primele centre
de pictură pe sticlă favorizate de existenţa manufacturilor de sticlă. Pictura
pe sticlă s-a răspândit în Transilvania şi nordul Moldovei meşteşugul venind
din Austria. De aceea se apreciază că meşteşugul nu poate fi mai vechi de sec.
al XVIII-iea 1 1 •
Pe teritoriul României, apariţia şi evoluţia meşteşugului picturii pe sticlă
a fost favorizat, ca şi în ţările de origine, de existenţa a numeroase manufacturi
de sticlă „glăjării", atestate documentar în arcul intracarpatic 12, care furnizau
materialul de suport. Un alt factor favorizant a fost dezvoltarea tehnicii
xilogravurii după introducerea tiparului în sec. al XVI-iea, modelele fiind
preluate de meşteri şi folosite ca modele.
Influenţa central-europeană se manifestă numai în domeniul preluării
meşteşugului şi al tehnicii de lucru. Practicarea meşteşugului în mediul ortodox
din România, s-a manifestat diferit în ceea ce priveşte temele iconografice în
care străbat influenţele bisericii bizantine rusticizate. Această viziune este
transpusă la icoanele pictate pe sticlă prin severitatea, hieratismul şi
transcendalitatea expresiei sfinţilor, folosirea intensă a foiţei de aur sau a culorii
9 Nicolae Iorga, Les arts mineur en Roumanie, Bucureşti, 1 922, p. 53.

10 Dumitru Dancu, Cinci generaţii de iconari În comuna Laz, în ,,Arta plastică", Bucureşti, nr. 1 O,
p. 498-502.
1 1 Nicolae Iorga, op. cit., p. 30.
12 Herbert Hoffman, Glas hutten in sudostlichen Siebenburgen, în „Forschungen zur Volks-und
Landeskunde", Bd. 2, 1 5 , 1 972.
320
care o imită ca fond şi pentru sublinierea obiectelor simbol cum ar fi Crucea

sau Sfântul Potir care sunt caracteristice.
Puterea de invenţie a meşterului iconar din mediul transilvan era greu de
ţinut în frâu de canonul bisericesc. Deşi majoritatea icoanelor pe sticlă sunt
decalcuri după icoane sau desene religioase, litografii şi gravuri, totuşi, meşterii
ţărani nu le-au copiat Întocmai ci au interpretat tiparele după propria lor
imaginaţie, introducând în structura icoanei elemente din legendele apocrife de
peisaj rural, sfinţi îmbrăcaţi în costume populare româneşti sau reprezentanţi ai
puterii incluşi în lumea iadului ca personaje damnate.
Desenul constituie „urzeala" pe care se aşează culoarea completând
spaţiile libere. Desenul este trasat direct pe dosul sticlei. Pentru realizarea
contururilor se folosea „chindru", preparat din negru de fum dizolvat în zeamă
de clei şi piatră acră, sau o soluţie de gălbenuş de ou 13. Pictorii lucrau cu
ajutorul şabloanelor desenate pe hârtie, denumite „izvoade", „forme", „tipare"
sau „mătării" . Trasarea liniilor de contur se făcea cu o pensulă fină, cu pene de
gâscă sau cu peniţe de oţel.
Coloritul icoanelor pe sticlă se caracterizează printr-o notă distinctivă
pentru fiecare dintre centrele în care s-a practicat meşteşugul. În general, ele se
disting printr-un colorit rafinat realizat prin folosirea culorilor naturale la
icoanele vechi. Culorile minerale şi pământurile, alcătuiesc o paletă cromatică
simplă, bazată pe griuri, brunuri, verde, albastru cobalt, roşu şi alb, aşternute în
tente plate în spaţii conturate cu negru de fum. Pigmenţii se preparau prin
frecare până se forma o pudră fină, care se amesteca cu emulsie de tempera
obţinută din clei, gălbenuş de ou, ulei de in, fiere de bou sau oţet 14• Culorile se
aplică în straturi succesive. Foiţa de aur este dispusă la nimburi. După uscarea
culorilor se aplică un strat de terebentină pentru a mări rezistenţa la umezeală.
Icoanele vechi pictate pe sticlă, sunt înrămate cu cadre simple sau cu
câteva caneluri horjite şi băiţuite. În mod excepţional, întâlnim la icoanele
provenite din centrul Laz rame cu sculptură în torsade.
Destinată ţăranilor şi lucrată pentru ei, în icoana pe sticlă din Transilvania
se foloseşte un limbaj dogmatic simplu, pe înţelesul poporului receptor al
mesajului credinţei ortodoxe, care trebuia să-i aducă mângâiere şi ocrotire.
Sursa temelor iconografice a fost Evangheliile apocrife: Naşterea lui Iisus,
Patimile lui Iisus, Cina cea de Taină, Coborârea de pe Cruce. Coborârea în
1 3 Georgeta Scoica, Olga Horşia, Meşteşugurile artistice tradiţionale, Bucureşti, 200 1 , p. 1 58- 1 59.
1 4 ldem.
321
Paula Popoiu
Mormânt, Învierea, Înălţarea, Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Precistei

Bunavestire, Prezentarea la templu, Pogorârea Duhului Sfânt.
Iconografia picturilor pe sticlă a abordat teme ca: soborul sfinţilor
ortodocşi protectori, sfinţi care de cele mai multe ori nu se regăsesc în
calendarul catolic. Foarte frecvent sunt reprezentaţi Sf Nicolae - aducător de
noroc şi protector al fetelor, Sf. Paraschiva - protectoare împotriva bolilor, Sf
Haralambie protector împotriva ciumei şi a epidemiilor, Sf Gheorghe reprezentat
- -
omorând balaurul, salvând astfel fata de împărat şi cetatea Berytos, element

introdus în iconografia bizantină în sec. al X.IIl15 şi Sf Dimitrie scenă descrisă
- -
în Protoevanghelia tradusă la Mănăstirea Neamţ, 1 807 16, a servit la

reprezentarea Buneivestiri în care Fecioara Maria, îngenunchiată îl ascultă pe
arhanghelul Gavril, a reprezentării celor trei magi, care, în mod simbolic, oferă
Pruncului născut, aur, smirnă şi tămâie, Pogorârea Duhului Sfânt sub formă de
porumbel la Botezul Domnului, Răstignirea etc. Cea mai frecventă temă
iconografică, chiar şi în iconografia sfinţilor protectori este aceea a Fecioarei
Maria reprezentată ca protectoare şi intercesoare. Maica Domnului cu Pruncul
se dădea fetelor de zestre la nuntă ca simbol de belşug şi fertilitate
binecuvântată. O circulaţie relativ importantă a avut şi reprezentarea - Sf.
Paraschiva, identificată în mediul rural cu Sf. Vineri, temă frecventă şi în
literatura populară. 1 7
O altă temă iconografică cu frecvenţă mare este Iisus storcând struguri,
într-un pocal, dintr-o ramură de viţă care creşte din coasta Sa. În folclorul
românesc vinul este în legătură cu Sângele lui Hristos, cu Sfânta împărtăşanie. 18
Spre deosebire de Europa centrală unde icoanele pe sticlă, de sorginte
catolică, erau produse în serie, fa.cute cu rutină şi stăpânire tehnică a
meşteşugului, în mediul ortodox din Transilvania, icoanele sunt compoziţii
originale, individuale ale meşterilor ţărani, care pictau cu evlavie, realizând prin
pictura lor o legătură cu Dumnezeu.
Timpul a fa.cut să dispară cele mai multe nume ale meşterilor iconari.
Arta lor este în majoritate o artă anonimă dedicată lui Dumnezeu.
Individualitatea lor există în măsura în care ei o exprimă pe aceea a colectivităţii
în care au trăit. Uneori însă un iconar iese din anonimat şi îşi asumă creaţia.
1 5 N. Carrojan, op. cit. , voi. II, p. 93.

16 Cornel lrimie, Marcela Focşa, Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1 97 1 , p. 1 3 .
17 L. Uspensky, VI. Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Bucureşti, 2005, p. 1 32 .
18
N. Carrojan, op. cit., p. 1 1 6.
322
Istoria le-a înregistrat numele în panteonul marilor creatori: Savu Moga, Matei
Ţimforea şi mulţi alţii păstraţi prin operă în timpul actualităţii.
Peste tot unde s-a practicat meşteşugul picturii pe sticlă, a apărut şi s-a
dezvoltat ca meşteşug specializat practicat în centre de iconari răspândite în
toată Transilvania dar şi în Moldova. Lipsa documentelor a fa.cut ca o bună
parte a centrelor de iconari care şi-au încetat de mult activitatea să fie greu
identificabile: este cazul centrelor din nordul Moldovei, a unor centre din
Maramureş şi din Ţara Bârsei sau din Banat.
Este remarcabil faptul că, deşi tehnica de lucru folosită de iconari a fost
aceeaşi, modalităţile de interpretare a temelor diferă de la un centru la altul,
fiecare având anumite particularităţi.
Primele icoane pictate pe dosul sticlei au apărut la Nicula (Cluj) şi provin
din sec. al XVIII-iea. Meşteşugul a apărut şi s-a dezvoltat fulgerător la Nicula,
ca urmare a unei întâmplări. În anul 1 694, o icoană reprezentând pe Maica
Domnului a început să lăcrimeze şi imediat localitatea a devenit loc de
pelerinaj . Fiecare pelerin dorea să ducă cu sine o imagine care să poarte ceva
din caracterul sacru al locului în care s-a petrecut minunea. Nu ştim dacă la
început au venit aici cu icoane pe sticlă meşteri din alee părţi şi nici cum au
preluat meşteşugul ţăranii din Nicula. Cert este că meşteşugul s-a dezvoltat cu
repeziciune şi pictorii au profitat de existenţa centrului de xilogravuri de la
Hăjdate de la marginea oraşului Gherla, pe care le-au folosit ca tipare.
Caracteristica icoanelor de la Nicula o constituie desenul simplu şi
compoziţia clară cu puţine personaje, încadrate de un chenar cu motive florale.
Cromatica specifică cuprinde puţine culori: roz, verde oliv, galben şi albastru
dispuse în pete mari pe fondul închis.
Din a doua j umătate a sec. al XIX-iea şi începutul sec. al XX-iea, ni s-au
păstrat numele câtorva iconari: „Tudor Trocariu, Dionosie Iuga, Ştefan Mircea,
Ştefan Belindean. Ultimul meşter de la Nicula a fost o femeie, Maria Chifor" 19•
Creşterea numărului meşterilor şi a producţiei de icoane, a dus la un
moment dat la saturaţia pieţei. Potrivit lui Ştefan Meteş, „în 1 89 1 erau la
Nicula nu mai puţin de 46 de negustori de icoane pe care le prezentau peste tot
ca icoane de la Mănăstirea Nicula"20 • Aceşti colportori au avut un rol
1 9 Comei Irimie, Marcela Focşa, Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1 9 7 1 , p. 1 3 .

20
Ştefan Meteş, Zugravi şi iconari pe hârtie (xiligravuri - stampe) ji sticlă din Transilvania, în
„Biserica Ortodoxă Română, Buletin oficial al Patriarhiei române", Bucureşti, 1 964, nr. 7-8,
p. 730-774
323
Paula Popoiu
important în răspândirea icoanelor pictate pe sticlă şi totodată a creşterii

treptate a cererii. Populaţia rurală a adoptat repede icoanele pe sticlă, mai
ieftine.
Ca urmare, unii pictori s-au mutat de la Nicula în zone în care cererea
era mai mare. Astfel, zugravul Ghimbăraşu s-a stabilit la Şcheii Braşovului,
Tamaş şi Moga în Făgăraş, Ion Pop Moldovanu în satul Galaţi de lângă
Făgăraş. Familii devenite celebre, cum sunt Tamaş, Savu Moga şi Prodan,
provin de la Nicula.
Temele iconografice predilecte ale celor mai vechi icoane de la Nicula au
fost Maica Domnului şi scene din viaţa sa. Treptat, pe măsură ce icoanele s-au
răspândit şi în alte zone, tematica s-a îmbogăţit cu sfinţi patronimiei şi
protectori: Sf. Ilie pentru zonele agricole, Sf. Haralambie, protector împotriva
holerei, molimelor şi războaielor, Sf. Gheorghe şi Sf. Ioan apărători ai vitelor şi
recoltelor, Sf. Stelian apărător al copiilor mici etc.
La Şcheii Braşovului unde s-au stabilit pictori de la Nicula, s-a constituit
un important centru. Prima icoană semnată „Ioniţă zugrav ot Braşov" a fost
lucrată la 1 780. S-au păstrat şi numele altor iconari din Şcheii Braşovului:
Ghimbă, Dolft, Ioan Popp ( 1 847) , Ioan Trâmbiţaş ( 1 886) , datorită faptului că
figurează în cartea de adrese a oraşului Braşov.
Spre deosebire de icoanele de la Nicula care sunt de dimensiuni mici, cele
de la Şchei sunt adaptate altui mediu intelectual, sunt mai elaborate şi au
dimensiuni care variază Între 3 5/30 cm, 50/45 cm, 75/65 cm. Figurile de mai
mari dimensiuni sunt încadrate în compoziţii aglomerate. Din punct de vedere
cromatic, icoanele se disting prin folosirea unor tonuri violente: roşu, galben,
albastru, alb, auriu.
Icoanele din Şcheii Braşovului s-au bucurat de mult succes şi au ajuns
până în Valea Oltului.
Icoanele care se disting prin calităţi artistice excepţionale, prin
originalitate şi prin cei mai talentaţi meşteri provin din Ţara Oltului.
Primul iconar, Ioan Moldovan ( 1 774- 1 869) s-a stabilit initial la Galati,
' '
apoi succesiv la Făgăraş în 1 808, iar în 1 8 1 O în Şcheii Braşovului. Celebrul

meşter Savu Moga, originar tot din Nicula, s-a stabilit în Arpaşu de Sus
(Braşov), unde a lucrat până în anul 1 889.
324
Me1te1ugulpicturii populare.
Dintre toţi pictorii acestui centru, Savu Moga21 este cel ale cărui icoane
se disting prin somptuozitate, prin imprimarea unei viziuni personale temelor
pe care le prezintă. Folosind nuanţe în degradeuri şi combinaţii de gri şi
albastru sau alb şi gri pentru fond, roz şi aur pentru veşminte, reuşeşte să creeze
o atmosferă de bogăţie şi strălucire neîntâlnită la alţi pictori. În lucrările sale,
apar şi elemente laice, femei împodobite, bărbaţi purtând cioareci şi cojoace
specifice Ţării Oltului în compoziţii cu multe personaje. Sub influenţa
iconarilor din Laz (Alba) Savu Moga începe să folosească hârtia argintată
pentru fond.
Un alt grup de centre specializate în pictura pe sticlă: Lancrăm, Sebeşel,
Săsciori, Laz, Căpâlna, Răhău (Alba) , s-a dezvoltat pe Valea Sebeşului. Aspectul
icoanelor lucrate aici, arată că suntem în faţa unor pictori instruiţi, zugravi
profesionişti. Icoanele lucrate în Laz, cel mai vechi centru de pe Valea
Sebeşului, sunt executate în peniţă, au un colorit aparte. Pe fondul alb şi bleu
se detaşează personajele în veşminte roşu sângeriu şi verde cu multă foiţă de
aur. Familia Costea a dat cei mai importanţi iconari din Lancrăm.
Centrul din satul Laz, comuna Săsciori (Alba) a fost cel mai productiv22 •
Aici a lucrat o pleiadă de pictori, dintre care cei mai cunoscuţi sunt cei din
familia Poienaru.
Primul zugrav din această familie, Savu Poienaru ( 1 770- 1 8 1 8) a venit
aici din Poiana Sibiului şi a fost urmat de nouă meşteri din aceeaşi familie. Cea
mai veche icoană pe lemn este semnată „Sav zug 1 79 1 Este de presupus că
".
cererea mare de icoane pe sticlă l-a determinat să abordeze şi această tehnică,

pentru că la 1 800 semnează o icoană pe sticlă. La începutul sec. al XIX-iea,
pictorul începe să folosească foiţa argintată pentru fond şi reduce gama
cromatică. După stil, Savu Poienaru se pare că a învăţat meşteşugul în Ţara
Românească. Spre deosebire de acesta, fiul său, Simion a pornit de la icoane
mici pictate pe sticlă,ajungând la icoane de mai mari dimensiuni pictate pe
lemn.
Fii lui Simion Poienaru, Toma ( 1 830- 1 872), Ilie ( 1 839- 1 9 1 7) şi fii
acestuia, Partenie Poienaru, ( 1 87 1 - 1 92 1 ) , Ilie Poienaru ( 1 883- 1 978), au dus
mai departe meşteşugul familiei. Lucrările membrilor familiei se disting de la
21 Vasile Drăguţ, Un mare me1ter iconar, Savu Moga, în ,,Arta Plastică", Bucureşti, 1 967, nr. 8,
p. 22-24.
22
Dumitru Dancu, Cinci genera,tii de iconari în comuna Laz, în ,,Arta Plastică'', Bucureşti,
1 965, nr. 1 0 , p. 498-502.
325
Paula Popoiu
un personaj la celălalt. Savu şi Simion Poienaru sunt fideli iconografiei

bizantine şi respectă erminiile; Ilie şi Partenie se disting printr-o pictură
miniaturală cu aspect de ilustraţie colorată şi icoane cu rame din lemn cu
motivul torsadei sculptat.
O grupare importantă de iconari a lucrat în Mărginimea Sibiului23 • Primul
meşter care s-a stabilit în satul Vale (Sibiu) venea din Vinerea (Alba) şi se numea
Nicolae Oancea ( 1 806- 1 890) . Lucrările sale se disting printr-o cromatică caldă şi
compoziţii înconjurate de un chenar. Ion Morar ( 1 8 1 5- 1 890) a venit din Laz şi
s-a aşezat la Sălişte (Sibiu). Morar este un pictor instruit la Viena şi a fost elev al
lui Torna Poienaru pentru pictura PC:: sticlă. Având o instruire superioară,
cunoaşte şi respectă fondul bizantin. Fiicele lui, Emilia ( 1 86 1 - 1 93 1 ) şi Elisabeta
( 1 866- 1 939) au continuat meşteşugul fară să se ridice la nivelul înaintaşilor.
Câţiva pictori au lucrat şi la Răşinari, Boiţa, Poiana Sibiului.
În Mărginimea Sibiului lucrează încă în stil tradiţional câţiva pictori dintre
care amintim pe Oltean Adriana la Sibiel, Chidu Maria şi Fulea Dragoş la Sibiu.
În Ţara Făgăraşului una din temele iconografice cele mai cunoscute este
Înălţarea la cer a Proorocului Ilie, pe lângă care apar Elisei care primeşte cojocul
şi Adam care ară, acesta din urmă fiind pedepsit să-şi câştige traiul după ce a
fost izgonit din Rai.
Dintre pictorii din zona Făgăraşului, s-a remarcat Nicolae Suciu care se
numără printre cei mai talentaţi pictori pe sticlă care au lucrat până spre sfârşitul
sec. al XX-iea. În atelierul său de la Cincu-Făgăraş, Nicolae Suciu a desfaşurat o
activitate intensă şi s-a preocupat de pregătirea tinerilor. În iconografia lucrărilor
sale se întâlnesc teme tradiţionale ale erminiilor consacrate în general ciclului
eristic: Viaţa lui Iisus de la naştere până la înălţarea la cer, precum şi sfinţi
patronimiei sau protectori. În pictura lui N. Suciu se remarcă atenţia deosebită
acordată ansamblului compoziţional, în care apar elemente de arhitectură,
aspecte din portul tradiţional fagărăşan. Cromatica vie, în care predomină roşu
intens şi galbenul strălucitor cu tentă de auriu este caracteristică autorului.
Întreaga operă a pictorului se încadrează în specificul stilului picturii centrelor
din Făgăraş pe care îl duce la un nivel superior.
Spre sfârşitul carierei, N. Suciu a abordat şi teme laice în picturile sale
apropiindu-se de pictura naivă. În prezent, în atelierul său continuă să lucreze
Sorin Suciu, nepot al lui Suciu de la care a învăţat meşteşugul.
23 Cornel lrimie, op. cit. p. 58.
326
Me1te1ugulpicturii populare.
Trebuie amintită şi şcoala de pictură de la Mănăstirea Sâmbăta (Făgăraş)

unde se continuă acest meşteşug artistic.
Din centrul Transilvaniei provin o serie de icoane cunoscute cu numele
de „icoane de lernuţeni". Acestea au un format mare, (60/47 cm, 60/40 cm) .
Centrul este caracterizat prin temele iconografice restrânse şi monumentalitatea
personajelor care se detaşează pe fondul cu foiţă de aur presărat cu flori. O notă
specifică o dau şi inscripţiile cu litere cirilice, dublate uneori de cifre arabe.
Centrul de la lernuţeni a fost activ între anii 1 796 şi 1 808. Temele predilecte
sunt Maica Domnului cu pruncul Iisus, Iisus învăţător şi Sfânta troiţă.
În nordul Transilvaniei, la Baia Mare, Maria Iuga a reuşit să reînvie
tradiţia picturii pe sticlă pe care încearcă să o aducă mai aproape de modul de
viaţă contemporan.
Epoca de înflorire a icoanelor pictate pe sticlă se situează în perioada
1 800- 1 890. Concurată de producţia de litografii şi degradată de tendinţele de
comercializare, arta icoanelor pictate pe dosul sticlei intră în declin la începutul
sec.al XX-lea.
Pictura pe sticlă este un gen de creaţie artistică populară cu valoare
deosebită care a j ucat un rol important în universul satului tradiţional. În
Transilvania, icoanele pictate pe sticlă au constituit şi un mijloc de
înfrumuseţare a interioarelor, datorită decorativismului lor, a strălucirii glajei şi
a culorilor vii care amintesc de pictura murală din bisericile vechi de lemn.
După al doilea război mondial, centrele de pictură pe sticlă îşi încetează
activitatea. A trebuit să treacă aproape cincizeci de ani, pentru ca meşteşugul să
fie din nou practicat, fie de artizani, fie de artişti plastici care duc la alt nivel
artistic pictura pe sticlă.
Sfârşitul de secol XX, în care lumea dotată cu ochi şi urechi electronice
este agresară de peste tot de imagini comerciale consumate în grabă şi asimilate
necritic, redescoperă frumuseţea formei spiritualizate, esenţializare, guvernată
de măsură şi echilibru, frumuseţea culorilor armonioase născute nu din ştiinţa
savantului ci din paleta sufletului şi ochiului obişnuit să contemple natura, cea
văzută şi cea nevăzută.
În spaţiul românesc, icoana-obiect de cult şi de veneraţie evlavioasă, şi-a
adăugat o nouă valenţă, aceea a icoanei-obiect de artă şi de contemplare artistică.
Mâna lor învăţată şi ochiul lor ştiutor de taine moştenite urmează
îndeaproape mâna şi ochiul meşterului ţăran pe care îl regăsesc în capodoperele
păstrate în colecţiile muzeelor. Evlavia aceluia se insinuează şi în opera noului
iconar artist învăţat, producându-se peste timp legătura spirituală ce dă valoare
327
Paula Popoiu
acestei arte dedicate dunmezeirii şi omului contemplativ. Munca noului artist

devine astfel artă şi rugă, iar icoana-obiect de artă redevine obiect de veneraţie.
RELAŢIA DINTRE ARTIZANAT ŞI ARTA TRADIŢIONALĂ ÎN
ROMÂNIA. TENDINŢE ŞI MANIFESTĂRI ACTUALE•
Dr. Ligia F ulga
Criza de identitate a spaţiului est-european, una dintre ipostazele acestei

crize, se referă şi la cultura tradiţiilor care în prezent este anulată, contestată,
parodiată, considerată depăşită în numele globalizării tot mai evidente.
Cu referire la acest fenomen, UNESCO a organizat în 1 989 o conferinţă
internaţională asupra salvării culturii tradiţionale elaborând un cadru general de
identificare şi conservare a acestei forme de patrimoniu, recunoscându-se atât
importanţa sa ca parte integrantă a patrimoniului universal al umanităţii, rolul
acestuia jucat în istoria unui popor dar şi locul său în cultura contemporană. În
aceeaşi măsură se subliniază extrema fragilitate a diferitelor forme de cultură
tradiţională, în special a tradiţiilor orale, şi riscul ca aceste aspecte să dispară.
Cum anume protejăm cultura tradiţională, se pot identifica măsuri de
protecţie în sensul sensibilizării atât a publicului cât şi a creatorilor de cultură
tradiţională?
Mai întâi trebuie să regândim concepte, să stabilim relaţii şi contexiuni,
care să fie utile în demersurile noastre profesionale.
În acest cadru, întelegerea corectă a fenomenului creaţiei populare
actuale, a mecanismului său intern de manifestare cât şi găsirea unor căi de
actiune adecvate conditiilor de astăzi care să răspundă exigentelor culturale în
, , ,
care trăim, presupune, în primul rând, explicarea şi analiza riguroasă a

conceptului de artă tradiţională contemporană în raport cu conceptul de
artizanat care desemnează un sector artistic prolific cu mari extinderi în
România. Este oportună această delimitare şi diferenţiere conceptuală deoarece
aceşti doi termeni sunt folosiţi de cele mai multe ori imprecis, cu nepermisă
labilitate semantică, trădând confuzii de concepţie şi atitudine cu consecinţe
negative în eficienţa actului de cultură şi educaţie.
• Comunicare prezentată în plenul sesiunii ştiinţifice a Comitetului Internaţional al Muzeelor

de Etnografie (ICME), Conferinţa Generală ICOM, Barcelona, iulie, 200 1 .
329
Ligia Fulga
Pentru a stabili corect raportul dintre arta tradiţională şi artizanat, trebuie

fixaţi parametrii utilizabili pentru ambele concepte; anume, se are în vedere
Procesul de creatie, functionalitatea
, , ca mobil al creatiei, reflectarea certă a unui
,
specific etno-cultural, decorativismul implicat al artei tradiţionale ca mijloc de

comunicare, raportul permanent dintre tehnică şi artă, accesibilitatea şi aria de
manifestare ca reprezentativitate etno-culturală.
Componentă a culturii folclorice, prin arta tradiţională inţelegem toate
manifestările artistice din mediul rural de regulă, care dau valoare artistică
tuturor categoriilor de obiecte cu funcţie utilitară (arhitectura, port popular,
ţesături, lemn, ceramica, pictura pe lemn şi sticlă, metal, piele etc.) şi care
ilustrează prin formă, ornamentică, cromatică şi mesaj un specific cultural
pregnant, un stil propriu pentru o anumită etnie.
Ştim că arta tradiţională fiind expresia imediată a reprezentărilor
colective, are o îndelungată existenţă, evoluând de-a lungul timpului, continuu
şi permanent. Fiind tributară unei conştiinţe sociale comunitare, unor
necesitări mai mult sau mai putin imediate, arta traditională nu are caracterul
, , .
unei creaţii libere, arbitrare, ca în cazul celei culte, ci are o valoare culturală
identitară, generalizată Într-un spaţiu dat.
Până acum câţiva zeci de ani, în accepţia clasică a termenului, arta
tradiţională era considerată în exclusivitate expresia artistică a unei culturi
rurale, pentru că ţăranii au creat majoritatea acestor bunuri de artă proprie, au
acceptat, integrat şi vehiculat creaţiile meşteşugarilor de la oraşe care, de fapt,
au produs pentru mediul rural, adaptându-se gustului şi mentalităţii acestei
societăti traditionale.
. ,
Referitor la această mentalitate artistică, arta tradiţională prin formele ei

proprii de exprimare (formă, culoare, motive, legi decorative, dispunere
ornamentală) a fost un mijloc de comunicare şi transmitere a experienţei
artistice acumulate de sute de generaţii.
Astăzi, arta tradiţională îşi modifică conţinutul, procesul de creaţie este
diferit de cel anterior, apar schimbări de concepţie artistică şi mijloace noi de
exprimare.
În România, se remarcă existenta încă vie, mai ales în unele zone ale tării,
. ,
a unui proces de creaţie la ultima generaţie de creatori care au prins ultimele
forme ale economiei tradiţionale; acest patrimoniu intangibil care presupune
oameni, cunoştiinţe, gesturi, cutume, mituri, mentalităţi de tip tradiţional este
deosebit de valoros pentru istoria culturilor, care se cuvine să fie protejat şi
330
Rela,tia dintre artizanat şi arta tradi,tională în România. Tendin,te şi manifestări actuale.
valorizat. De asemenea, acest fenomen este dublat de existenţa unor alte forme
de creaţie artistică izvorâte din necesitatea adaptării la modul de viaţă actual.
Detaşăm, astfel, în România, următoarele ipostaze ale creaţiei populare
contemporane:
1. creaţie artistică de tip tradiţional spontană, neorganizată care continuă să
se manifeste în unele genuri şi produse necesare încă uzului casnic (ex.
ceramică, ţesături, împletituri) ;
2. se continuă producţia artistică neorganizată a unor meşteri specializaţi în
anumite genuri cum este cazul olarilor;
3. există tendinţa ca unii creatori individuali să lucreze l a comanda
muzeelor de etnografie care vând la stand, permanent sau cu ocazia
târgurilor anuale organizate, asigurandu-se o selecţie riguroasă şi o
promovare prin acordarea de premii, care certifică valoarea propriilor
creaţii;
4. a existat tendinţa ca unii creatori individuali să fle integraţi în structurile
cooperaţiei meşteşugăreşti din România, axată şi pe promovarea artei
tradiţionale.
Se observă aşadar coexistenţa formelor tradiţionale de manifestare cu un
evantai de forme noi, diferenţiate în funcţie de scopul actualizat, apreciind că
produsele de artă tradiţională poartă această marcă atâta timp cât dovedesc
apartenenţa la codurile tradiţiei în sensul respectării şi continuării stilului
specific. De asemenea, sensul conceptului de artă tradiţională se modifică,
obiectele create astăzi devin piese cu valoare ornamentală în principal iar cele
funcţional-utilitare care mai rămân, primesc alte valori. De exemplu, costumele
au pondere astăzi ca recuzită de spectacol, fiind Într-o simbioză sincretică cu
dansul şi cântecul popular. Alte obiecte (ceramica, ţesături,crestături în lemn)
încep să fie utilizate pentru design-ul interioarelor moderne.
Una din marile mutaţii în România în domeniul artei tradiţionale
contemporane este individualizarea creaţiei ca rezultantă a procesului de
adaptare la noile condiţii.
Creatorul popular primeşte un statut propriu, diferenţiat şi preferenţial,
fiindu-i cunoscută şi apreciată creaţia de către marele public prin participările
repetate la concursuri şi festivaluri naţionale.Creatorul popular nu mai apare
numai ca exponent al colectivităţii rurale din care făcea parte, creaţiile sale
pentru a deveni bunuri de artă tradiţională trebuind să fie acceptate de propria
comunitate care le prelua şi vehicula, ci, în condiţiile actuale, el se manifestă ca
331
Ligia Fulga
un artist apreciat unanim care impune el gustul, adaptându-se noilor concepţii

artistice din societate.
Aceste transformări în procesul de creaţie al artei tradiţionale, tendinţele
sale spre latura decorativismului şi ornamentalului, de fapt o configuraţie actuală
a artei tradiţionale, reclamă necesitatea analizării ei în raport cu artizanatul
pentru a delimita zonele de interferare dar şi aspectele diferenţiatoare.
Având la origine etimologia latină ars, artis pricepere, îndemânare din
=
care derivă cuvântul englezesc arte/ax {obiect, unealtă) , semnificaţie care leagă
mai evident producţia de cultură, artizanatul reprezintă creaţia artistică
meşteşugărească. Obiectul de artizanat este acel obiect util sau/şi decorativ, fa.cut
manual de un meşter specializat, cu unelte, de regulă, simple, care are controlul
direct şi total asupra obiectului în toate fazele de execuţie. Condiţia este ca acele
obiecte să prezinte un element artistic.
Producţia meşteşugărească a căpătat o dezvoltare tot mai mare
cuprinzând meşteri din mediul rural cât şi urban, în ateliere organizate sau la
domiciliu devenind o producţie de masă destinată în primul rând obiectelor
suvenir, datorită dezvoltării turismului. Specializarea meşteşugărească în urma
perfecţionărilor tehnologice indică o trecere de la creaţia de unicat a artei
tradiţionale la o producţie în serii mai mari sau mai mici iar în ceea ce priveşte
aria etno-culturală, meşteşugarul nu mai continuă să lucreze în spiritul zonei de
tradiţie din care provine, ci din perspectiva individului benefeciar care face
comanda.
Sfera de manifestare a artizanatului este mai amplă decât cea a artei
tradiţionale, acum în pericol, deoarece spre deosebire de arta tradiţională, nu
există limite categoriale sau de genuri, adică sunt elaborate produse care nu au
fa.cut parte niciodată din universul tradiţional. Astfel, unele categorii artizanale
au depăşit ambientul etnografic, ele sunt supuse modei din epocă, suferă
influenţe eterogene şi reflectă gustul beneficiarului. În acest sens, unele
categorii artizanale nu mai indică sau sugerează, în aceeaşi masură ca produsele
de artă tradiţională, specificul local, ilustrând un segment artistic fară o
identitate bine definită, fiind considerat chiar universal.
Noua civilizaţie urbană de astăzi, ambianţa produselor industriale,
impactul ei asupra omului contemporan, modifică comportamente şi
sensibilităţi, provoacă şocuri culturale, generatoare de kitsch, în primul rând
datorită desincronizării indivizilor într-un spaţiu cultural mereu în schimbare.
Valorile autentice, în special cele artistice, suferă o instabilitate mai accentuată
ca oricând, ceea ce Alvin Toffler numeşte fenomenul de „tranzienţa", adică
332
Relaţia dintre artizanat şi arta tradi,tională în România. Tendinţe şi manifestări actuale.
sentimentul general de nepermanenţă, datorat vitezei modificărilor tuturor

relaţiilor omului contemporan cu mediul în care trăieşte, cu oamenii, cu ideile,
cu obiectele, cu locurile, cu institutiile cu care vine în contact. Această tendintă
. .
se oglindeşte cu accentuată relevanţă în apariţia mereu mai abundentă de noi

stiluri şi forme estetice. Această instabilitate a societăţii actuale poate fi
generatoare de kitsch iar comparaţiile cu lumea rurală tradiţională pot fi
concludente. Aceasta din urmă a fost statornică, echilibrată prin ea însăşi,
impresionant de unitară ca reacţie estetică la mediul înconjurător. Mesajele
acestei culturi, codurile sale estetice au fost foarte puternice pentru a putea
apare în procesul de comunicare, decodaje deformante, simplificatoare sau
aberante. Conţinutul artei tradiţionale urmăreşte sensul unui limbaj estetic care
poartă pecetea specificului etno-cultural, reprezentat prin formă, funcţie,
motive, legi decorative, ornamentică, categorii de obiecte. Limbajul social
colectiv şi explicit al artei tradiţionale posedă o semantică bine conturată, fiind
în decursul istoriei, unul din principalele mijloace de comunicare şi
consemnare, emisă de colectivităţile umane, în general.
Trebuie subliniat că fortificarea continuă a codurilor, determinată de
stabilitatea contextului său cultural, a condus la o ritualizare a actului artistic
care străbate ansamblul vieţii spirituale a comunităţiilor tradiţionale, dominată
de norme şi scenarii prestabilite unanim. În societatea de astăzi, în schimb,
ritualul este ocultat, fiind înlocuit de alte valori moderne, „actualizate",
transmiterea lor fiind facilitată de dezvoltarea turismului, a producţiei de
„suvenirun , de mass-media şi de Internet; aceste mijloace moderne de
comunicare de masă, prin canalele lor standardizate, serializate, oferă avantajul
ubicuitătii, a simultaneitătii,
. , al minimului efort, aceste mesaJ·e devin extrem de
accesibile unui public, în majoritate neselectiv şi neomogen din punct de
vedere al receptării estetice. Efectul este divergent, mesajul devine alterat în
conotaţiile sale. În planul evaluărilor estetice, aceste disfuncţii, aceste
discontinuităţi sunt generatoare de kitsch, nivelul de percepţie audiovizuală,
senzorială nefiind depăşit de înţelegerea semnificaţiilor artistice.
Trebuie spus că imitarea ritualului se poate converti în kitsch numai
pentru subiecţii situaţi în afara ariei culturii ritualizante şi ritualizare care este
cea tradiţională; prin neadecvarea codului de trasmitere la percepţie, se produce
„deritualizarea" actului ritualizat, ceea ce determină kitsch-ul de tip manierist.
Se ajunge la artizanatul de factură populară care încearcă să „prelungească"
obiectul imitat, conservând latura formală, golită de semnificaţia specifică, care
în sfera esteticului determină uzura morală a vechiului stil. În această situatie, .
333
Ligia Fulga
arta traditională trebuie să facă fată noilor provocări datorită mutatiilor

' ' '
structurale, spectaculoase prin amploare şi intensitate, ea parcurge acelaşi drum

ca şi omul contemporan, devine vulnerabilă, fiind supusă mobilităţii şi
fluctuaţiilor preferenţiale. Apare o producţie de masă intermediată de magazine
de artizanat şi cooperaţii meşteşugăreşti care cultivă din raţiuni extraestetice
cumpărătorul kitsch. Intrând în imperiul câştigului imediat, produsele se
înmultesc, se diversifică, materialele sunt mai ieftine, de calitate inferioară,
'
execuţia este rapidă. Ornamentica florală naturalistă, acordurile cromatice,

contorsionarea şi supraîncărcarea volumelor reprezintă preferinţele
cumpărătorului kitsch, confuz în aprecierea unei arte autentice. Saturarea
spaţiilor prin aglomerarea de produse, eterogenitatea obiectelor alăturate,
pierderea funcţionalităţii şi a semnificaţiei originale în favoarea unui
decorativism ieftin, facil, este rezultatul desprinderii de ambianţa iniţială şi
amplasarea lor Într-un spaţiu artificial, impropriu.
Motivul preluat din arta tradiţională devine un pretext pentru unii
artizani de a „imita" concepţia estetică de tip folcloric, refuzând integrarea în
valorile ei prin înţelegerea şi cunoaşterea resorturilor intime ale creaţiei.
Comentând acest aspect, intervin aspecte j uridice complexe care pot fi
identificate sub noţiunea de „proprietate intelectuală" aplicabilă şi acestui
domeniu. Cultura traditională se constituie în manifestări ale creativitătii
' '
intelectuale individuale sau colective care merită să beneficieze de o protecţie

inspirându-se din cele care se acordă producţiilor intelectuale. O astfel de
protecţie a acestei culturi se relevă în măsura în care se găsesc mijloace care să
permită să dezvolte, să perpetueze şi să difuzeze acest patrimoniu dezavantajat,
atât în ţara de origine cât şi în străinătate.
În afară de aceste aspecte legate de „prioritate intelectuală" privind
„protecţia expresiilor folclorice", există, se precizează în recomandările
UNESCO, mai multe categorii de drepturi implicate care până acum nu au
fost formulate Într-o manieră extrem de riguroasă. Acestea privesc protecţia
informatorului sau a purtătorului de tradiţie (inclusiv a vieţii private şi a
confidenţialităţii) , protecţia celor care colectează urmărind ca materialele
colectate să fie conservate în arhive Într-o stare bună şi Într-o manieră raţională;
în aceeaşi categorie sunt incluse şi măsuri necesare pentru a proteja materialele
colectate contra unei întrebuintări abuzive intentionat sau nu.
' '
Referitor la muzeele de etnografie, putem aprecia tendinţa unor muzee

de acest tip de a accentua latura artistică a obiectului etnografic, fiind tratat
excesiv, uneori ca pretext al unui demers de valorizare artistică individuală
334
Rela,tia dintre artizAnat ji arta tradi,tională în România. Tendin,te ji manifestări actuale.
(valabil pentru artiştii plastici, în special) care crează contexte inedite de

percepţie, considerând piesa de artă tradiţională cu valenţe nelimitate. Totuşi
reflecţii asupra conţinutului semantic al produselor folclorice se impun, în
sensul că fiecare obiect este un „eşantion" al acestei culturi tradiţionale,
însumând contribuţii colective cu înalt grad de reprezentativitate identitară;
sensul lui nu poate fl confiscat pentru a face faţă unor prestaţii artistice
individuale, de circumstantă. Desigur că ideea utilizării artei traditionale ca
' '
sursă de inspiraţie pentru designeri, creatori de modă, arhitecţi, ramâne valabilă

dar cu condiţia de a respecta proprietatea intelectuală a acestor producţii
folclorice, precizând limitele permise ale utilizării şi valorificării lor.
De asemenea, trebuie să se recunoască că serviciile de arhivare, inclusiv în
muzeele de etnografie, au responsabilitatea de a supraveghea utilizarea
materialelor colectate.
Desigur intenţia noastră a fost aceea de a supune discuţiei câteva aspecte
controversate în sfera noastră profesională, dar în ceea ce priveşte strategii de
protejare, nu mai puţin importante sunt crearea de sisteme eficace de
identificare şi înregistrare (colectare, indexare, transcriere) şi clasări unitare, o
documentare armonizată cu metodele de achiziţionare şi arhivare cât mai ales
prezervarea culturii tradiţionale prin organisme specializate şi alte structuri
non-guvernamentale care să favorizeze înţelegerea diversităţii culturilor, fle că se
adresează unor grupuri sociale diferite, profesii diferite, altor instituţii, scopul
fundamental fiind acela ca fiecare să-şi cunoască propria cultură şi să-şi exprime
adeziunea implicită. Pericolul constă în faptul că propria cultură îşi pierde din
forţa sa sub influenţa culturii industrializate difuzată prin mass-media.
Proliferarea artizanatului, necesar de altfel şi motivat economic în societatea
actuală, este o consecintă concludentă a diminuării impactului artei traditionale
' ,
cu omul de astăzi, care nu mai pare dispus să se apropie de ea, să-i cunoască
valenţele multiple, implicat şi responsabil.
Considerăm ca prioritate pentru muzeele de etnografie din sud-estul
Europei să-şi revizuiască concepţia şi mijloacele de acţiune, pentru o mai
eficientă inserare în societatea contemporană, fiind în continuare important
raportul care trebuie subînteles cu educaţia, turismul şi dezvoltarea regională.
335
Ligia Fulga
Bibliografie
1. Recommandation sur la sauvegarde de la culture traditionnelle et populaire,

Conference internationale UNESCO, 1 989.
2. Tancred Bănăţeanu, Prolegome la o estetică a artei populare, Bucureşti,
Editura Minerva, 1 985.
3 Herman Istvan, Kitsch-ul - fenomen al pseudoartei, Bucureşti, Editura
Politică, 1 973.
4. Abrahan Moles, Psihologia kitschului, Bucureşti, Editura Meridiane, 1 980.
5. Gavril Mate, Universul kitschului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1 98 5 .
6. Alvin Toffler, Şocul viitorului, Bucureşti, Editura Politică, 1 974.
336
O PERIEGHEZĂ ETNOGRAFICĂ ÎN "ŢARA CRUCILOR DE
PIATRĂ" - BUZĂU
Prof. univ. dr. Ioan Godea
Între 3 şi 1 8 mai 1 974 a avut loc în judeţul Buzău, partea montană, o

periegheză de cercetare pluridisciplinară. La acea vreme Ioan Opriş iniţiase
astfel de strategii de cercetare care să adune la un loc muzeografi din diverse
domenii: arheologi, istorici, etnografi, naturalişti etc. În urma acestui stagiu de
documentare participanţii primeau un certificat de atestare care avea menirea a
le întări certitudinea că sunt formaţi, în linii generale, pentru o cercetare
multidisciplinară într-o zonă, o localitate, o vale etc. Fiecare participant la
periegheză urmărea în mod special problemele specifice obiectului muncii sale.
La sfârşit de zi aveau loc nenumărate discuţii în colectiv ceea ce avea darul de a
motiva şi de a lărgi unghiul îngust de interese în profunzimea realităţilor.
Ca etnograf, evident, am urmărit cu predilecţie aspectele legate de tipul
de aşezare rurală, gospodărie, arhitectură laică şi religioasă. Partea din
însemnările de teren pe care le-am făcut atunci (inclusiv partea din multele
imagini fotografice făcute cu acea ocazie) vede acum, la atâţia ani ce s-au scurs
de atunci, lumina tiparului. Este şi un exemplu concret de cercetare pe care
profesorul univ. dr. Ioan Opriş de azi îl promova pentru muzeografia
românească din acea vreme în calitate de „instructor" cu probleme de
perfecţionare a muzeografilor.
Dincolo de ceea ce s-ar putea eticheta drept preocupare nostalgică,
rândurile de mai jos pot face dovada unui simplu adevăr sefăcea treabă.
-
VINTILĂ VODĂ
Grupul de cercetare compus din Ioan Opriş (Bucureşti), Viorica Pop
(Cluj-Napoca), Maria Cipăianu (Cluj-Napoca), Mircea Barbu (Arad), Mioara
Georgescu (Târgovişte) , Maria Grigoruţ (Bucureşti), Cserey Zoltăn (Sf.
Gheorghe), în ziua de 4 mai 1 974 (foto 1 ) .
337
Ioan Godea
După câteva informaţii generale obţinute de la preotul ce locuia într-o

splendidă casă parohială, datată 1 844, grupul de cercetare studiază biserica
satului cu ziduri vechi de piatră.
Cruci de piatră sunt multe în cimitir dar şi pe uliţele satului.
LOPĂTARI
Satul are construcţii vechi, predominante fiind cele din lemn pe o
substrucţie pe piatră.
Pe uliţe descoperim multe fântâni de piatră, din care una cu ghizdul de
piatră cu scripete şi lanţ datând din secolul al XIX- !ea (foto 2) . Ghizdul a fost
cioplit pe loc de unul din mulţii pietrari ai satului care ciopleau două trepte de
urcare Într-o casă (foto 3) .
Satul cu întinse suprafeţe de fânaţ, prezintă în fiecare gospodărie câte un
„fânar" cu acoperiş în două ape. Adesea fânarul este deasupra grajdului.
Casele, cele mai multe din lemn, au în general prispă pe latura lungă
dinspre bătătură.
Altele au beci şi fundaţii înalte de piatră. Sunt şi multe case cu „balcon",
adică un fel de foişor la faţadă prevăzut cu o învelitoare în două „ape" şi fronton
triunghiulare. De vreo 4-5 decenii au început a se construi tot mai multe case pe
două niveluri, cu solide substrucţii de piatră (Vezi grupul de cercetare în foto 4) .
BRĂEŞTI
Sunt aici multe case construite în secolul al XIX-iea. Cele mai multe au
„balcon", adică un fel de foişor pe axul central al casei, cu învelitoare în două
ape, cu fronton triunghiular. Acoperişurile au „ochi", adică ferestruici
semicirculare ce lasă în podul casei o lumină de orientare. Balconul are de
obicei doi stâlpi de lemn frumos ciopliţi ca şi un decor traforat la fronton.
Prispa şi „balconul" sunt mărginite şi ele pe un pălimar de scânduri cu traforuri.
De regulă gospodăriile sunt înconj urare de garduri înalte din lanteţ sau
despicături de conifer.
Învelitorile construcţiilor erau toate din şindrilă bătută pe 3-4 rânduri.
Un ghizd de mare frumuseţe, monolitică, îl descoperim în afara satului,
pe locul numit „Pă Luncă".
ULMET
La Ulmet, colega noastră Maria Cipăianu a descoperit o mare bogăţie de
piese de costum din care unele ii şi cămăşi stăteau în lăzile de zestre de la
338
O periegheză etnografică în „ţara crncilor de piatră " Buzău.
-
începutul secolului al XIX-lea. În casa de la nr. 42 locuită de Chitoajă Neculai

este un adevărat muzeu al costumului popular. Prispa casei este splendid
împodobită cu traforuri la nivelul de sus. Jos se afla beciul, bucătăria de vară şi
cămările de alimente. Gospodar harnic şi priceput, Neculai şi-a dotat gospodăria
cu tot ce avea nevoie: grajd pentru animale, coteţe de păsări, un „coşar"(acoperit
cu paie), fântână de piatră etc.
La casa cu nr. 68 descoperim o lojniţă, străveche amenajare pentru uscat
poame, mai ales prune. Corpul construcţiei este din piatră iar deasupra stătea
leasa de nuiele împletite.
BOZIORUL DE SUS
Localitatea mare, cu gospodării puternice tacând dovada unei stan
economice remarcabile. Pământul de arătură este puţin dar suprafeţele de fânaţ,
cele de păşunat şi pădurile sunt foarte întinse.
Casele mari, au acoperiş în patru ape, cu învelitori de şindrilă. La capetele
coamelor sunt fixate „ţepe" din ceramică care se fac în localitatea Calvini unde
mai sunt câţiva olari.
Fântâni cu ghizduri de piatră sunt multe, în gospodării sau pe uliţele satului.
Crucile de piatră din cimitir sunt adevărate dantelării în piatră. Unele din
ele (pe una stă scris: ,,Anul 1 893, iulie 1 5") sunt împodobite cu motive ce
reproduc uneltele pietrarului. Pe reversul crucii este figurată „mâna" (foto 5).
În sat se afla o frumoasă biserică de lemn pe care am prezentat-o
împreună cu I. Opriş Într-un studiu separat publicat în „Revista Muzeelor şi
Monumentelor", Bucureşti, 1 976. nr. I .
VĂVĂLUCI
Şi în acest sat se afla o biserică de lemn cu 3 turle înconj urată de
morminte străjuite de frumoase cruci de lemn dar mai ales de piatră (foto 6) .
SCĂIENI
O biserică de lemn, cu pereţii acoperiţi de scânduri, cu trei rude şi
învelitoare de tablă zincată stă în mijlocul cimitirului în care crucile de piatră
parcă se întrec în frumuseţe. Una din ele, datată 1 862, are ca motiv central
„soarele" (foto 7) ; deasupra crucii stă „comănacul". O altă cruce (foto 8) de
piatră cu inscripţii votive are la bază „capul de om", motiv antropomorf des
răspândit în arta populară locală.
339
Ioan Godea
BUDĂILE
Satul acesta mic aparţine de comuna Bozioru. Casele rare ascund parcă
vederii mulţimea de anexe gospodăreşti care fac dovada unei preocupări majore
pentru creşterea animalelor. Ici şi colo, la margine de drum, oamenii au aşezat
frumoase „cruci de drumul mare",unele de piatră dar cele mai multe din lemn,
„cu comănac", ornamentate cu frumoase crestături geometrice. Unele case au
fost construite pe două niveluri (foto 9).
MUSCELUL CĂRĂMĂNESC
Mulţimea de cruci de piatră, pitite, stau ascunse sub iarba grasă din jurul
bisericii.
Unele au ca motive ornamentale: „soarele" (cu o rozetă cu şase petale) ,
„calea rătăcită" (o linie în zig-zag) sau „pomul vieţii" .
Î n apropierea bisericii d e lemn se află o minunată „masă a moşilor",
cioplită rotund în piatră, cu picior de piatră bine fixat în pământ. Pe această
masă se depun pomenile şi colacii la pomenirea morţilor.
B RĂTULEŞTI
Nenumărate construcţii din satul acesta (aparţinând de comuna Brăeşti) au
acoperişurile în partu ape terminate la cele două capete cu pinioni trapezoidali.
Peste tot domneşte şindrila de conifere confecţionată de mulţi meşteri locali.
PINUL
Între obiectele de inventar ale locuintei sătenilor de aici ne-a atras atentia
' '
în mod cu totul deosebit mulţimea şi varietatea „tronurilor". Acestea sunt de

fapt lăzi de zestre lucrate de un meşter local. Sunt facute din scânduri de fag,
două sau trei la fiecare latură, cu capacul plat şi cu picioarele solide în care se
„îmbucă" scândurile fixate cu cuie de lemn. Un astfel de tron este ornamentat
cu rozete, semicercuri, linii Întretăiate sau „petale" colorate în roşu-cărămiziu
între crestături adâncite cu horjul (foto 1 0) .
RUGINOASA
Cum cele mai multe construcţii au şi azi ( 1 974) învelitori de şindrilă,
acest meşteşug este încă practicat de câţiva săteni. Ei „trag la cuţitoaie", bucăţi
scurte de şindrile de conifere (foto 1 1 ) .
340
O periegheui etnografică în „ţara crucilor de piatră " Buzău.
-
Între construcţiile tradiţionale din localitate un loc aparte îl ocupă

„fânarele". La subsol (de fapt demisol) sunt adăpostite animale mici (oi, capre) .
La nivelul solului se află „beciul de tocitoare", adică un spaţiu unde sunt
adăpostite multele căzi (=tocitoare) pe care le au săteni Într-o zonă cu bogată
pomicultură. Sus, deasupra „beciului" se află fânarul pentru nutreţuri păioase şi
mai rar „porumbarul" pentru păstrat porumbul ştiulete adus de la câmpie. În
Ruginoasa se păstrează încă o biserică de lemn înscrisă pe lista monumentelor
istorice. Separat de biserică se află clopotniţa de lemn unde sunt adăpostite
clopotele şi toaca.
COLT! .
Comună mare, înfloritoare cu gospodari preocupaţi mai ales de creşterea

animalelor. În sat lucrează mulţi meşteşugari specializaţi: lemnari, rotari, fierari,
pietrari.
Una din fântânile de piatră utilizată de mai mulţi locuitori învecinaţi are
următoarea inscripţie: „Făcut 1 9 1 4 iulie 20 cu cheltuiala lui Neculaiu şi Radu lui
Dumitru Safta. Eu mă recomand Tălean Ion maistru primul I" (foto 1 2- 1 3) .
O casă frumoasă, tradiţională, c u trei încăperi, acoperiş piramidal şi
învelitoare de şindrilă măruntă esrte cea a lui Creţu Moise de la nr. 1 37 . Puţin
mai spre capătul satului (la nr. 1 20) se află casa dogarului Petre Neculai care
lucrează încă „tocotoare" şi butoaie pentru tot satul.
La marginea satului, pe lângă drum, stă să se prăbuşească o frumoasă
cruce de piatră adăpostită sub o învelitoare de şindrilă Într-o singură apă.
În păşunea satului se află nenumărate „odăi". Vara fiecare proprietar de
animale locuia în „odaia" lui (foto 1 4) pe timp de noapte. Era o construcţie
uşoară, monocelulară, în paiantă lipită cu ciamur. În interior se afla o vatră de
gătit, un pat, o masă şi un scaun sau două.
Principala piesă de mobilier existentă în fiecare casă din sat este „tronul",
adică lada de zestre confecţionată din lemn de fag, aşa cum se poate vedea la
casa lui Moise Creţu (nr. 1 37) din partea de j os a satului (foto 1 5) . Astfel de
tronuri sunt şi la biserica de lemn din Colţ pentru a se păstra lumânările şi
odăjdiile bisericeşti.
De remarcat faptul că în anii '60 a început o campanie masivă de
înlocuire a caselor vechi cu case mai noi „pe două caturi", cu polată într-o
parte, cu beci şi adăpost pentru „tocitoare".
Biserica de lemn (foto 1 6) din cimitir este pe lista monumentelor istorice
ale României.
34 1
Ioan Godea
ALUNI Ş
În gospodăriile sătenilor a m întâlnit nenumărate şi extrem d e diverse
obiecte etnografice din inventarul casnic tradiţional: vase de ceramică, ploşti de
lemn, cântare metalice pentru brânză, putini şi recipiente de tot felul, obiecte
legate de pomicultură şi creşterea animalelor.
Un exemplu excepţional de ospitalitate ni-l oferă „ruga" adăpostită de o
construcţie cu acoperiş piramidal. Pereţii cu pălimar de scânduri protejează
monumentul. Pe „şezata" pălimarului sătenii schimbă de două ori pe zi apa
potabilă din cofa de lemn pusă la îndemână în loc vizibil. Trecătorii puteau să-şi
astâmpere setea.
NUCU
Se poate spune că începând de la Nucu călătorul intră în lumea de basm
a chiliilor ctitorite cu trudă de cioplitorii în piatră spre a deveni locuinţe
temporare sau permanente pentru călugării isihaşti în secolele de odinioară.
Sunt chilii monumentale, de obicei monocelulare, săpate în stâncă ori în
bolovani uriaşi (foto 1 7-2 1 ) .
Casele din sat au învelitori de şindrilă iar acoperişurile câte două
„giubele", adică mici ferestruici-luminatoare pentru podul casei.
Din mănăstirea amintită de tradiţia locală, care ar fi existat în apropierea
crucii de piatră de la marginea satului, azi nu se mai păstrează nimic.
CHI OJ D
Una din cele mai frumoase case ce s e păstrează azi l a Muzeul Sacului din
Bucureşti a fost adusă din această localitate, ca un exemplu tipic de casă
românească din zona de deal, unde predomină în preocupări aspectele legate de
creşterea animalelor şi pomicultură.
Sunt încă multe case frumoase proporţionate lucrate în lemn în tehnici
tradiţ:ionale de cununi de bârne orizontale şi paiantă. Şi ele au giubele la
acopenş.
POIENIŢELE
Satul este adunat în jurul bisericii de lemn ce fusese ridicată în anul 1 852
prin contribuţia generală a tuturor locuitorilor.
342
O periegheză emografică în „ţara crucilor de piatră " Buzău.
-
VALEA BOULUI
Este un sat mic aparţinător de comuna Colţi. Ne-a atras atenţia În mod
deosebit casa de la nr. 297, care este proprietatea lui Anton G. Ion. A fost
construită în anul 1 907 de meşterul lemnar Pandele Nedelcu din satului
Fugureşti, iar temelia înaltă, de piatră, a fost făcută de vestitul meşter pietrar
Constantin Băiculescu din satul Valea Sibiciului.
Biserica de lemn a satului a fost strămutată aici din localitatea Coltii de ,
Sus, unde fusese construită în secolul al XIX-lea.

Se pare că unele cruci de piatră au fost cioplite de un meşter pietrar venit
aici din satul Ciuta.
343
UN „MODEL" AL SATULUI TRADITIONAL - MUZEUL '
SATULUI MARAMUREŞEAN DIN SIGHETUL MARMAŢIEI -

ROMÂNIA•
D r. Mihai Dăncuş
Dedicăm acest articol dlui prof dr. Ioan Opriş,

care, de-a lungul anilor - în diverselefuncţii pe care
le-a avut - a sprijinit şi susţinut muzeul nostru în
devenirea sa. De la un muzeu de gradul IV (în 1969,
când am venit la muzeu) a parcurs toate treptele,
respectiv gradul Ill II, l IA, iar prin Legea 31 118
iulie 2003, anexa 2, a devenit muzeu regionat'
„
(imediat după muzeele naţionale în ierarhia acestora).

Vă mulţumim şi pe această cale.
Nu-i este dat oricui dintre noi să facă un muzeu în aer liber de la „a" la
„z", sau poate nu chiar la „z", deoarece din punctul nostru de vedere un muzeu
nu este gata niciodată. Am avut această şansă şi nu ştiu cui să-i mulţumesc.
Vă împărtăşesc o experienţă de o viaţă şi totodată încerc să mă încadrez şi
în tema discuţiei.
La început ne-am propus să prezentăm arhitectura tradiţională din zona
Maramureşului.
Zona este situată în nord-vestul României pe frontiera cu Ucraina în cea
mai mare depresiune a Carpaţilor Răsăriteni - Depresiunea Maramureşului din
care 2/3 este situată în dreapta râului Tisa în Ucraina.
Satele regiunii sunt vechi, cu continuitatea vieţuirii umane din epoca
pietrei, a bronzului şi a fierului, cu suprapuneri de culturi într-o succesiune
clară. Perioada premedievală impune structurile de „obşti", care mai târziu vor
• Acest text a fost pregătit pentru a XXIII-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor în aer
liber (26 august-2 septembrie 2007, Olanda-Belgia).
345
Mihai Dăncuş
da „cnezatele" şi „voievodatele" care vor intra în dispută cu instituţia

„comitatului" impusă de „oaspeţii" germani şi maghiari aduşi de regii apostolici
(angevini) , formă administrativă specifică Europei Centrale şi de Vest.
Majoritatea aşezările sunt de tip compact-adunat, caracteristice văilor ce
străbat zona şi câteva aşezări „risipite" situate în zonele montane (Carpaţii
Răsăriteni) .
S-au păstrat în satele zonei (Maramureşul din stânga râului Tisa, deci din
România) până la mijlocul secolului trecut (al XX-iea) peste 700 de case din
lemn datate în sec. al XVII-XVIII-lea, la fel un număr mare de acareturi (şuri,
grajduri, porţi etc.), dar şi instalaţii tehnice acţionate de apă. În fiecare sat erau
cel puţin o biserică de lemn, în cele mai multe câte două: cea „din Susani" sau
„din Deal" şi cea „din Josani" sau „din Şes". Deci, cu circa 50 de ani în urmă
satele zonei erau aproape în totalitate „din lemn", putând vorbi fără teama de a
greşi de o adevărată „civilizaţie a lemnului".
În anul 1 97 1 s-a deschis muzeul etnografic al Maramureşului din
Sighetu! Marmaţiei cu o expoziţie de bază pavilionară organizată pe 1 360 m 2
(săli î n circuit) , modernă pentru acea vreme ş i care se baza p e o colecţie foarte
valoroasă 1 • Din acel moment am declanşat acţiunea de a edifica un „muzeu al
arhitecturii populare maramureşene" în aer liber pentru care dl Francisc Nistor
(director la acea vreme) pregătise un proiect de amplasare în curtea muzeului,
proiect devenit necorespunzător.
Problema principală şi foarte dificilă a fost alegerea terenului. Au fost mai
multe propuneri. Am reuşit cu greu să impunem un teren care să cuprindă
forme de relief specifice zonei - deal, vale, dar şi un râuleţ care să treacă prin
marginea acestuia.
Transformările pe care le suferea satul românesc datorită socializării
forţate a agriculturii, mutaţiile de populaţie de la sat la oraş prin industrializarea
forţată şi construcţiile megalomane, dar şi cartierele de blocuri pentru locuinţe
care formau adevărate oraşe noi, navetismul, legea sistematizării rurale, toate
acestea au dus la o degringoladă şi bulversarea vieţii sociale a satului, dar şi la o
rapidă disparitie a arhitecturii traditionale, înlocuirea locuintelor făcându-se
' ' '
într-un ritm alert.

Se impunea o cercetare rapidă pentru a salva piesele de cea mai mare
valoare şi specificitate. Criteriile principale care au stat la baza selecţiei au fost:
1 Făcută de fostul director al muzeului Francisc Nistor, cu care am început şi primele achiziţii
pentru Muzeul în aer liber.
346
Un „model" al satului tradiţional- Muzeul satului maramureşean din Sighetu/ Marmaţiei.
- vechimea şi autenticitatea constructiilor, urmărindu-se în achizitie cele

' '
cu datări certe şi inscripţii;

tipologia (urmărind tipuri, subtipuri, variante etc.);
- tehnicile de construcţie;
- specificitatea subzonală a Maramureşului.
Elaborarea tematicii a constituit o probă pentru noi, de altfel aceasta a
fost şi lucrarea ştiinţifică care m-a consacrat ca muzeograf - etnograf. 2
Tematica muzeului s-a bazat pe o cercetare minuţioasă a zonei,
înregistrând întregul patrimoniu construit cu o vechime mai mare de un secol.
Selecţia a fost grea şi dură.
Deoarece fondurile de achizitii erau foarte mici, în selectie criteriul
' '
principal a rămas vechimea, în general construcţiile datate cert cu inscripţii (în

limba latină, în limba română cu caractere chirilice, cu cifre arabe) şi tipologia.
Muzeul fiind denumit „al arhitecturii populare maramureşene" şi nefiind
nici o foarte bună conlucrare Între muzeograf şi arhitect, proiectul de
sistematizare a terenului a avut în vedere în primul rând punerea în valoarea a
monumentelor (unghiuri de vedere, de fotografiere I filmare etc.) . Corecturile
s-au adus pe parcurs când în urma unei mici experienţe am restructurat şi
tematica.
Restructurarea tematicii propunea „un muzeu al satului maramureşean" ,
dar altfel decât se făcuse până atunci în România.
Am conceput un model teoretic al satului tradiţional care să aducă în faţa
vizitatorului satul în devenirea sa de la începuturi şi până în sec. al XIX-iea.
Desigur totul se baza pe cele mai vechi monumente găsite în teren: case sec. al
XVI-lea şi pe parcursul sec. al XVII-iea şi multe din sec. al XVIII-lea, toate
absolut autentice, biserică sec. al XVI-lea.
Urmăream cu asiduitate perspectiva diacronică, de la cele mai vechi piese
găsite în teren, dar şi sincronia, adică aşa cum le-am găsit adaptate la cerinţele
vremii, unele cu modificări care au dat alte tipuri constructive etc.
În esentă am reconstituit satul traditional maramureşean cu monumente
' '
autentice, respectând structura aşezărilor şi structura gospodăriei tradiţionale.

Am configurat reţeaua stradală a satului, casele izolate, aglomerările din
2 Mihai Dăncuş, Tematica Muzeului arhitecturii populare maramureşene, Bucureşti, Centrul de

Pregătire Profesională în Cultură. Lucrarea a fost înregistrată la cota 4 1 1 I 1 974 (manuscris
dactilografiat 40 pagini A4 text, 1 5 planşe pe hânie calc format A3 şi 95 ilustraţii foto alb-negru
-
grupate pe 43 coli).
347
Mihai Dăncuş
anumite zone, instituţiile aşezării: biserica cu cimitirul - mica sinagogă pentru

evrei, „boldul" sau prăvălia, şcoala, instalaţiile tehnice - moara - ca bun de
folosinţă în comun al satului, şura de joc. Grupajele de gospodării reconstituite
în muzeu sunt realizate pe principalele subzone ale regiunii. Am reprezentat în
muzeu cu câte o casă şi ucrainenii (rutenii) , maghiarii, evreii, iar ţiganii printr-o
fierărie, având În proiect şi reprezentarea „ţipţerilor" (germani) .
Deoarece configuraţia regiunii implică zona montană, zonele deluroase şi
colinare, văile cu cursurile de ape, toate cu vegetaţie specifică am elaborat şi un
proiect de amenajare peisagistică care să cuprindă vegetaţia specifică locurilor
de provenienţă ale monumentelor (atât pomi fructiferi cât şi arbori şi arbuşti
realizând pâlcuri de pădure) . O atenţie specială am acordat amenajării
interioarelor (care la muzeele din România în general sunt concepute pe
specificul flnelui de sec. al XIX-iea şi Început de sec. al XX-iea şi excesiv
estetizare) . În muzeul nostru am prezentat fenomenul pe perioade istorice, dar
şi în sincronie aşa cum au persistat până aproape în zilele noastre, alături de
mobilier şi ustensile de epocă fiind prezente şi elemente noi, contemporane.
Echipele de meşteri cu care am lucrat şi lucrez sunt structurate pe două
generaţii. Prima generaţie este cea cu care am început muzeul, cu care am pus
piatra de temelie la primele 1 6 case şi peste 40 de anexe gospodăreşti. Erau
oameni simpli, fără şcoli speciale, din satele învecinate (făceau naveta) , ţărani
care s-au remarcat în satele lor şi prin îndemânări în lucrările de construcţii.
Stăpâneau foarte bine tehnicile tradiţionale. A fost destul de greu până când au
înţeles raţiunea de a păstra prin restaurare şi conservare aceste adevărate
monumente de arhitectură. Cred că marea performanţă pe care am realizat-o
cu aceşti oameni este că i-am făcut să-şi iubească munca, să fle mândri şi chiar
conştienţi de realizările lor.
A doua generaţie sunt copiii acestora pe care i-am angajat şi specializat ca
să continue munca părinţilor. Majoritatea au crescut în muzeu, de mici, fiind
prezenţi alături de părinţi. Aceştia cu toţii au studii cel puţin liceale şi au făcut
şi cursuri de specializare chiar în muzeul nostru. Transferul de la prima
generaţie la a doua s-a făcut în muzeu, la un moment dat fiecare având cel
puţin un flu alături, ba chiar unul din cei mai remarcabili şi-a adus patru feciori
care lucrau alături de tatăl lor. A fost greu de înţeles pentru colegii din ţară
cum s-a reuşit această adevărată performanţă în condiţiile unui buget extrem de
mic. Muzeul, ca importanţă, este de grad regional, imediat după muzeele
naţionale, dar este în finanţarea oraşului în care este situat - Sighetu!
348
Un „model" al satului tradi,tional - Muzeul satului maramureşean din Sighetu/ Marma,tiei.
Marmaţiei3 . Unul din secretele reuşitei este ataşamentul lucrătorilor faţă de

instituţie şi am reuşit acest lucru prin generaţiile succesive care lucrează aici
(sper că urmează a treia generaţie) .
De la început ştiam problemele financiare cu care urma să ne
confruntăm. De aceea Într-un spaţiu adiacent muzeului am conceput o zonă
comercială cu implicaţii culturale - spaţii de dormit (în special pentru studenţi
şi elevi) cu posibilităţi de servit masa; scenă în aer liber pentru spectacole în
special folclorice etc. Toate acestea aducând venituri extrabugetare. Muzeul
găzduieşte două mari manifestări anuale: Festivalul de obiceiuri de iarnă (finele
lunii decembrie) şi Obiceiuri agro-pastorale sub egida Europa Muzeu Km Zero
{la mijlocul lunii mai) . Ambele manifestări au şi caracter internaţional şi sunt
dublate de sesiuni şi simpozioane ştiinţifice, lucrările fiind publicate în anuarul
muzeului ACTA MUSEI MARAMOROSIENSIS şi în Revista TRADIŢII ŞI
PA TRIMONIU.
* * *
V-am relatat cum am îacut muzeul.

Închei cu o povestioară adevărată.
Într-o vară, seara, după orele de program a venit în Muzeul satului un
ţigan care repara oale din tablă strigând pe uliţele „satului" pentru a-şi chema
clienţii. I-am ieşit în întâmpinare. M-a întrebat: „ - Domnule, unde sunt oamenii
din satul acesta?!' ... Atunci mi-am dat seama că am reuşit ... După o ezitare i-am
răspuns: „ - Oamenii sunt plecaţi la lucru. . . "
Tot ce am spus se doreşte o pledoarie pentru acest tip de muzeu, care,

sigur, în spaţii adiacente modern concepute şi cu mijloace adecvate poate fi
armonios completat, întregit.
Dacă vii astăzi în Maramureş, satele tradiţionale despre care am vorbit la
început, cu casele din lemn, au dispărut a rămas doar unul
„. „satul -
primordial' Muzeul Satului Maramureşean din Sighetu! Marmaţiei.

-
3 Or�ul a fost 680 de ani reşedinţă de comitat, judeţ, iar după ocupaţia sovietică ( 1 948) a fost
sancţionat pentru rezistenţă şi desfiinţat ca reşedinţă, Întregul Maramureş fiind arondat la o altă
structură administrativă care şi azi duce acee�i politică de discriminare.
349
PRIMII COLECŢIONARI
D r. Ionel lonită
.
Pentru spaţiul românesc în general şi pentru zona B ucureştilor în special

nu avem documente dincolo de secolul al XVIII-lea care să ateste existenta .
unor colecţii şi colecţionari. Nici măcar în iconografia mai veche sau în unele
imagini mai târzii, care redau interioare din casele boiereşti nu este atestată
Prezenta unor lucrări, obiecte sau chiar biblioteci, care să sustină existenta unor
. . .
colecţii.
Se poate presupune existenţa unor obiecte de artă sau biblioteci personale
în palatele domnilor sau în locuinţele boierilor şi anterior primelor informaţii
scrise, dar fără ca acestea să aibe propriu zis statutul de colecţie. Nu era încă
vorba de o căutare şi o achiziţionare sistematică a unor obiecte care ar fi putut
alcătui o colecţie. De abia secolul al XIX-iea va reprezenta pentru Bucureşti
perioada de acumulări pentru colecţionari.
Primele relatări cunoscute referitoare la colecţii în spaţiul bucureştean
sunt legate de numele domnilor fanarioţi Nicolae Mavrocordat, 1 Constantin
Mavrocordat2 şi Constantin Ipsilanti3 •
Nicolae Mavrocordat este primul din lungul şir a l domnilor din Fanarul
constantinopolitan, care vor avea până la începutul secolului al XIX-iea
reşedinţa la Bucureşti. De altfel el este cel care inaugurează domniile fanariote
atât în Moldova cât şi în Muntenia.
Cu o educaţie aleasă Nicolae Mavrocordat rămîne pentru B ucureşti nu
numai în calitate de ctitor al bisericii Văcăreştilor dar şi unul din primii săi
colecţionari, fiind posesorul unei bogate biblioteci „vestită în tot Orientul şi
care cuprindea şi rămăşiţe din culegerea de cărţi, mai veche, a celor doi
1 Nicolae Mavrocordat, domn în Ţara Românească ( 1 7 1 6, 1 7 1 9- 1 730).

2 Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn în Ţara Românească ( 1 730,
1 73 1 - 1 733, 1 735- 1 74 1 , 1 744, 1756- 1 758, 1 76 1 - 1 763) .
3 Constantin lpsilanti, domn în Ţara Românească (1 802 - august 1 806, ocrombrie 1 806 - noiembrie
1 806, iulie - august 1 807).
351
Ionel Ioniţă
Cantacuzini, Constantin Postelnicul şi Constantin Stolnicul, poate şi din aceea

a Brâncoveanului, împrăştiată după tragedia din 1 7 1 4".4
Colecţia de cărţi a lui Nicolae Mavrocordat era păstrată după cum
menţionează N. Iorga, în „rafturile acelei minunate clădiri a Văcăreştilor pe
care civilizaţia noastră modernă a pretacuc-o în adăpost al hoţilor". 5
Despre Nicolae Mavrocordat se poate spune că era un colecţionar în
adevăratul sens al cuvântului. Nicolae Mavrocordat era un om de litere, un om
de cultură. Pasiunea sa pentru cărţi îl fa.cuse să strîngă la Văcăreşti o bibliotecă
frumoasă cu multe cărţi şi manuscrise rare. 6 Era preocupat de mărirea colecţiei
sale în aşa măsură încât era dispus să plătească sume considerabile în cazul în
care găsea manuscrise sau exemplare de carte care îl interesau în mod direct. 7
Intra astfel în concurentă, în competitie directă cu alti, căutători de rarităti8 care
, J J
câteodată ţineau pasul, dar de cele mai multe ori nu fa.ceau faţă forţei financiare
şi influenţei domnitorului. 9
Nicolae Mavrocordat avea o colecţie de manuscrise şi cărţi renumite, fapt
care stârnea interesul amatorilor de biblioteci.
Ca orice colecţionar care se respectă Nicolae Mavrocordat procedase la
catalogarea 10 bibliotecii sale, iar catalogul putea fi cercetat de doritori cu
acordul domnului.
Faptul că biblioteca Mavrocordaţilor deţinea piese de mare valoare este
demonstrat şi de dorinţa multor posesori de biblioteci de a obţine măcar copii
după lucrările dorite dacă acestea nu erau de vînzare. 1 1
4 N . Iorga,
Stiri nouă despre biblioteca Mavrocordaţilor şi despre viaţa muntenească în timpul lui
Constantin Vodă Mavrocordat, Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul
VI, Memorii 6, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1 926, p. 1 1 1 3 5.
5 N. Iorga, op. cit., p. 2/ 1 36.
6 C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura a II-a revăzută şi adăugită, Editura Albatros, Bucureşti, 1 975, p. 497.
7 „Şi pentru această concurenţă, de altfel atât de onestă şi de onorabilă pentru stăpînitorul român,
întîlnim această plîngere formală: Le prince de Valachie a achete ce qu'il avait de plus curieux en
livres et en manuscrits dans l'Empire Ortoman, sans regarder au prix." În N. Iorga, op. cit„ p. 31 1 37.
8 „Revenind la legăturile vînătorilor de manuscripte greceşti pentru regalitatea franceză de la
începurul secolului al XVIII-iea, la 2 Ianuarie 1 726 numai Bonnac scria aceluiaşi ministru Bignon că
Nicolae Mavrocordat umblă şi el, care adăugăm, plătia mai bine, ... " în N. Iorga, op. cit., p. 3/ 1 37.
9 La 1 6 aprilie 1 729 abatele anunţă ministrului Maurepas că „e imposibil să se ţie concurenţă
cu Domnul Muntean, care dispune şi de bani şi de credit; tot ce se găseşte de vînzare trece la
dînsul." În N. Iorga, op. cit., p. 4/ 1 38.
JO N. Iorga, op. cit., p. 1 / 1 35 .
11
„ .. . să cerceteze catalogul bibliotecii lui să s e intereseze dacă n u sunt dublate ce s-ar putea dărui şi
să ceară măcar voie de a scoate copii de pe scrierile mai interesante şi mai rare; ar putea fi întrebat
Vodă dacă nu doreşte să se tipărească vreunul din manuscriptele lui." în N. Iorga, op. cit., p. 4/138.
352
Primii colecţionari.
Un moment de cumpănă al acestei colecţii ar fi putut să fie încetarea din

viaţa a lui Nicolae Mavrocordat, cînd biblioteca ar fi putut fi vîndută de
urmaşii acestuia. Dar nu a fost să fie aşa. Constantin Mavrocordat, fiul şi
urmaşul la tron al lui Nicolae Mavrocordat, „n-a urmat tradiţia literară a
învăţatului său părinte, d�1 a moştenit de la dînsul aceiaşi mare iubire pentru
cărţile frumoase şi rare, în toate limbile."12 El era caracterizat de Nicolae Iorga
în Istoria Românilor ca „ un tînăr de o creştere aleasă şi de o distinsă ideologie". 1 3
Dacă totuşi ar fi dorit să vîndă biblioteca Constantin Mavrocordat a r fi
avut cumpărători de nivelul Papei sau regelui Angliei. 14 Cu toate acestea,
Constantin Mavrocordat a refuzat să vîndă biblioteca preţioasă a părintelui său
la propunerile reprezentanţilor Bibliotecii Regale din Paris care doreau în mod
special să o cumpere. 15
Un prim moment dificil pentru biblioteca Mavrocordaţilor a fost
reprezentat de focul 16 din 1 739 cînd colecţia s-a crezut pierdută. Din
documentele menţionate de lucrarea francezului Henri Ornant „Missions
archeologiques frarn;:aises en Orient, aux XVII et XVIII siecles, documents
publies par H. Ornant", apărută la Paris în 1 9 1 2 şi reluată de Nicolae Iorga în
studiul citat rezultă că biblioteca nu fusese distrusă de foc.
Se pare că cea mai mare parte din bibliotecă a fost vîndută după 1 758
cînd Constantin Mavrocordat a fost scos din domnie şi închis la Şapte Turnuri
pentru datorii. 17 În aceste împrejurări a fost nevoit să înstrăineze biblioteca
pentru a-şi plăti datoriile şi a fi numit din nou voievod.
Dar Constantin Mavrocordat nu a fost singurul colecţionar din vremea sa.
În relatarea călătoriei sale prin Ţările Române „bizarul inventator Lyones
Flachat" 18 menţionează existenţa unor lucrări care puteau alcătui o colecţie aflate
în posesia lui Andronache Vlasto, secretarul lui Constantin Mavrocordat. 19
Jean Claude Flachat, fabricant şi negustor de mici statuete de porţelan
chiar dacă el se intitulează „directeur des etablissements levantins et de la
manufacture royale de St. Chamond, associe de I' Academie des Sciences, Belles
1 2 N. Iorga, op. cit., p. 8/ 1 42.

1 3• N. Iorga, Istoria Românilor, voi. VII, Reformatorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 75.
1 4 N. Iorga, op. cit., p. 8/ 1 42, Ibidem.
1 5 N . Iorga, op. cit., p. 1 29.
16 Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti, Istoria Ort1.jului Bumreşti, voi. I, Bucureşti, 1 965, p. 1 62.
1 7 N. Iorga, op. cit., p. 1 0/ 1 44.
1 8 N. Iorga, op. cit., p. 1 30.

1 9 Petre Oprea, Colecţionari de artă bucureşteni, Editura Meridiane, Bucureşti, 1 976, p . 5.
353
Ionel Ioniţă
Lettres et Arts de Lyon"20, venind la Bucureşti îl cunoaşte pe Andronache,

primul secretar al Domnului şi protector al artiştilor şi oamenilor de litere21 •
Prezentat ca un savant şi un prieten perfect, apreciat ca un artist şi om de
gust22 Andronache se găsea în posesia unei biblioteci bogate şi bine aleasă, fapt
care nu era de mirare deoarece însuşi voievodul era iubitor de cărţi.
Andronache avea şi altceva ce îl deosebea de Domnul său. Avea un început de
colecţie de artă compusă din mai multe tablouri şi câteva piese de sculptură şi
un început de colecţie de curiozităţi mecanice comandate din Germania sau
Anglia.23
Amănunte despre această colecţie nu avem. Cât erau obiectele de
interesante sub raport tehnic sau cât erau de valoroase din punct de vedere
artistic Flachat nu ne mai spune. Se poate presupune însă că lucrările fuseseră
apreciate corect de Jean Claude Flachat care nu vedea pentru prima dată aşa
ceva. Termenii „admirabilă" pentru sculptură sau „de preţ" pentru pictură ne
fac să credem că obiectele erau cel puţin greu accesibile unui om fără
posibilităţi financiare substanţiale, dacă nu chiar mai mult decât atât.
În sprijinul celor afirmate se poate aduce inclusiv aprecierea pe care am
amintit-o mai sus că Andronache Vlasto era un artist şi un om de gust.
Constantin Ipsilanti este alături de Andronache Vlasto unul dintre primii
colecţionari de artă din Bucureşti. Dacă tablourile aflate în colecţia lui
Constantin Ipsilanti au fost cumpărate din raţiuni estetice sau din motive
financiare este greu de spus. Ele oricum nu se exclud una pe cealaltă în nici un
fel.
Constantin Ipsilanti, flul principelui Alexandru Ipsilanti, este prezentat
ca un om Învăţat şi un adept al luminismului şi raţionalismului european şi
lucru deloc de neglijat un om apreciat de contemporanii săi. 24
20 N. Iorga, op. cit., p. 1 2/ 1 46.

2 1 „ M . Andronaqui, son premier secretaire, homme de genie, protecteur declare des arristes et
de gens de Lettres, parce qu'il s ' appliquoit lui-meme continuellment a l 'etude" în Călătoria lui
Flacha, Anexe, la N . Iorga, op. cit., p. 20/ 1 54.
22 Călătoria lui Flacha, în Anexe la N. Iorga, op. cit., p. 22/ 1 56.
23 . .. ii avait plusieurs tableaux de prix, quelques morceaux de sculpture admirable, quantite
„
d ' outils de toute espece, et plusieurs pieces d' une mechanique singuliere qu'il avoit fait venir
d 'Allemagne ou d 'Angleterre. ", în Călătoia lui Flacha, în Anexe la N. Iorga, op. cit., p. 22/ 1 56.
24 Istoria românilor, voi. VI, Românii între Europa clasică şi epoca luminilor (171 1-1821),
Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2002, p. 49 1 .
354
Primii colecţionari.
În colecţia de documente Hurmuzachi se regăsesc mai multe informaţii

despre domnitorul Constantin Ipsilanti referitoare la colecţia sa de artă. Această
colecţie fusese cumpărată de la Istanbul în perioada cînd fusese dragoman.
Există o neconcordanţă între informaţia pe care ne-o oferă istoricul de
artă Petre Oprea în lucrarea sa şi datele istorice privind perioada în care
Constantin Ipsilanti a fost dragoman la Stambul. Petre Oprea apreciază că
tablourile fuseseră cumpărate în 1 789 pe vremea cînd era mare dragoman al
Porţii Otomane. 25 Dar după cum este consemnat în alte lucrări Constantin
Ipsilanti a fost dragoman în perioada 1 796 - 1 799, care nu corespunde cu
perioada în care au fost cumpărate tablourile. 26
Oricum tablourile au fost cumpărate de Constantin Ipsilanti cînd acesta
era la Istanbul şi deţinea funcţia de dragoman. Faptul este confirmat şi de
extrasul din protocolul conferinţei de la Pera din 2 februarie 1 804 precum şi de
scrisoarea către Taleyrand din 25 decembrie 1 805 publicate în colecţia de
documente Hurmuzaki. 27
Tablourile fuseseră cumpărate în condiţii destul de dubioase28 de la
negustorul francez din Constantinopol, Francois Florenville. 29
Despre valoarea acestor tablouri este destul de greu de făcut precizări,
mai ales că informaţiile din documente sunt destul de contradictorii.
25 Petre Oprea, op. cit., p. 1 1 .

Istoria Românilor, voi. VI, p. 49 1 . Există de asemenera şi consemnarea făcură de Constantin
26
Gane care confirmă aceeaşi perioadă: . . . în anul 1 796. Pe cînd plecă Vodă Alexandru la
„
Bucureşti, fiul său Constantin Învesti la Stambul însemnatul post de Mare Dragoman al Porţii
Ottomane. Din ziua aceea - el avea 34 de ani - începu cariera politică a fostului fugar peste
graniţele Ardealului." În C. Gane, Trecute vieţi de doamne ji domniţe, voi. II, Epoca fanariotă
( 1 7 1 4- 1 821 ), cu numeroase ilustraţii în text şi unsprezece planşe afară din text, Fundaţia
pentru Literatură şi Artă „ Regele Carol II" Bucureşti, 1 935, p. 1 4 1 .
27 „ . . . des tableaux qu'il soutienr avoir ere achetes sous main par le Prince Constantin Ipsilanri,
alors drogman de la S. Pone... " în Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitore la Istoria Românilor,
culese din diferite publicaţiuni din Biblioteca Naţională din Paris de Gr. G. Tocilescu, din Arhivele
Ministerului Afacerilor Străine din Paris de A.I Odobescu, publicate sub auspiciile Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi ale Academiei Române, voi. II, 178 1 -1 8 1 4, Bucuresci, 1 885,
doc. COII, p. 293, sau ... pour prix des rableaux que le Prince Constantin Ipsilanti, Hospodar
„
actuel de Valachie et Drogman de la Pone a certe epoque, ... ", idem, p. 323.
28 Eudoxiu Hurmuzaki, op. cit., p. 293.
29 Documente privitoare la Istoria Românilor, Urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki,
Suplemenr I, voi.II, Indice alfabetic şi analitic al materiilor cuprinse în voi. I şi II, Sub
auspiciile Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci,
1 897, p. 803.
355
Ionel loni{ă
În primul rînd tablourile au fost cumpărate la un preţ mic, chiar foarte

mic după cum este menţionat în câteva documente30 • A fost o ocazie deosebită
sau negustorul francez fusese păcălit ... ?
În al doilea rînd valoarea artistică a colecţiei nu se poate stabili cu
exactitate.
Constantin Ipsilanti cumpărase cu un preţ bun tablouri despre care
documentele spun că ar fi fost „tablouri preţioase"31 • În condiţii obscure
negustorul francez Florenville revendică tablourile aflate în posesia prinţului.
În aceste împrejurări în scrisorile schimbate între diplomaţii francezi, care
îşi sprijineau compatriotul apar referiri de natură calitativă la tablourile
prinţului Ipsilanti. Unele dintre ele se referă la tablouri ca fiind lucrări de mare
preţ32, altele vorbesc despre ele ca şi cum ar fi fost total lipsite de valoare. 33
Sigur că este dificil să constatăm valoarea unei colecţii în lipsa unor
documente clare. Nu s-a păstrat din păcate un inventar al lucrărilor deşi în
documente se aminteşte de el. 34 Ceea ce este însă important de reţinut nu este
neapărat valoarea colecţiei, care putea să fie mai mare sau mai mică, ci faptul că
la sfârşitul sec.al XVIII-lea exista în posesia unui Domn care avea reşedinţa la
Bucureşti o colecţie destul de serioasă.
30 „ ... qu'il etait par exemple noroire que cet Hospodar avait achete a une tres-bas prix des
tableaux precieux appanenant au citoyen Florenville, ... ", în Eudoxiu Hurmuzaki, op. cit„ doc.
CCCXXXJI I, p. 240, sau „ ... pour Ies tableaux precieux appartenem au citoyen Florenville et
que ce nouvel Hospodar avait achetes a tres bas prix . . . ", idem, doc. CCCXXXV, p. 24 1 .
3 1 „ . . . avait achete . . . des tableaux precieux . . . " în E . Hurmuzaki, op. cit„ doc. CCCXXXJI I,
p . 240 sau „ ... pour Ies tableaux precieux ... ", în idem, doc. CCCXXXV, p. 24 1 .
32 „] 'observai en meme temps qu'il erait a la connaissance du public qu'il s'etait trouve dans la
collection du citoyen Florenville 6 tableaux de prix represemant Ies 4 saisons, un naufrage et Ies
adieux de Louis XVI a sa familie, et que ces memes pieces avaient ere vues dans la maison du
Prince ... ", în E. Hurmuzaki, op. cit., doc. CCCXXXV, p. 24 1 .
33 „ . . . tous me paraissaient erre de peu de valeur.", în E. Hurmuzaki, op. cit., doc. CCCXXXV,
p. 24 1 .
34 „Je preseme a V.E. l'invemaire des tableaux et gravures du citoyen Florenville." În E.
Hurmuzaki, op. cit., doc. CDIII, p. 294.
356
MONUMENTE ANTICE - MUZEE DE MÂINE
Dr. Gavrilă Simion
Expunerea in situ a tainelor trecutului este

o dorinţă vitală a omului modern şi o cerinţă
sine-qua-non în prognoza. muzeelor de mâine.
Înainte de toate se cuvine să ne exprimăm gratitudinea noastră pentru cei

ce au iniţiat editarea acestui volum omagial, primul de acest gen care, în
muzeologia românească deschide o astfel de manifestare ca formă de preţuire
pentru strădaniile şi activităţile meritorii ale unui om, de data aceasta ale
prolificului şi marelui organizator Ioan OPRIŞ. Pentru muzeologia românească,
el este omul care prin pregătirea sa profesională, prin activitatea sa neobosită şi
dotată cu harul competenţei, a unei gândiri raţionale şi plină de creativitate, a
personalităţii care a coordonat destinele muzeologiei româneşti pe aproape
întreaga sa perioadă de muncă. Ioan Opriş a fost un călător neobosit, a cunoscut
multe şi şi-a însuşit tot ceea ce a întâlnit, a acţionat pe cele mai diverse căi pentru
valorificarea patrimoniului cultural şi a împărtăşit tuturor cele văzute şi învăţate.
Fie ca lucrările ce alcătuiesc acest volum să se ridice la înălţimea operei
creată de cel omagiat, să se alăture ei şi împreună să constituie o sursă
inepuizabilă de idei şi exemple ce pot fi mereu uzuale în munca de valorificare a
patrimoniului cultural din ţara noastră.
Către un astfel de scop muzeistic s-au orientat şi ideile noastre, de a
aşterne în rândurile de mai jos proiectul unei forme de valorificare a unuia din
acele situri arheologice ce poate stabili o relaţie complexă între toate elementele
informative pe care le deţine şi societatea cetăţii de care a depins. Cu toate că
această formă de conservare nu constituie o noutate în muzeistică, ea aparţine
totuşi viitorului. În dorinţa de a se prezenta şi unele aspecte ale unor forme de
manifestări din spiritualitatea unei epoci, am întâlnit adesea în expoziţiile
multor muzee reconstituiri ale unor morminte. Cu cât astfel de reconstituiri
sunt mai complete, cu atât mai mult cunoaşterea unor astfel de elemente de
3 57
Gavrilă Simion
simbol reuşeşte să construiasca imaginea unor forme de manifestare ale

spiritualităţii şi gândirii filozofice a societăţii acelor timpuri. În mai toate
cazurile, toate aceste imagini sunt legate de un moment din viaţa omului şi a
gândirii sale religioase. Din nefericire, asemenea reconstituiri sunt rare, izolate
şi de multe ori incomplete, reuşind să creeze doar imaginea unei curiozităţi.
Astfel de reconstituiri în organizarea muzeistică s-au extins şi în ceea ce
priveşte locuinţa omului, a preocupărilor lui casnice sau a celor meşteşugăreşti.
În unele cazuri, unde descoperirile au fost edificatoare, restituţia obiectivului
respectiv este o reuşită. Atunci când acesta se realizează mai mult prin studii
comparative (în cazul arheologiei cu etnografia), cazul respectiv lasă însă loc la
multe discuţii şi interpretări şi cu atât mai mult atunci când restituţia se
realizează prin intermediul dioramelor.
Dacă în domeniul ştiinţelor naturii şi al etnografiei, organizarea
dioramelor imortalizează imaginea unui cadru ce poate fi apreciat ca aproape de
veridic, în domeniul istoriei - şi în special când se încearcă ilustrarea unor
evenimente strategice sau politice - dioramele lasă loc pentru prea mult
subiectivism şi în multe cazuri, ele pot deveni chiar dăunătoare unei educaţii
ştiinţifice corespunzătoare.
Între toate formele de restituţie şi prezentare către publicul larg a
monumentelor sau a celor mai reprezentative descoperiri, în vederea valorificării
lor muzeistice conservarea in situ rămâne calea cea mai adecvată. Deşi ea se
situează - ca formă de organizare, ca cea mai costisitoare, prin plauzibilitatea
materialului documentar şi păstrarea situaţiei descoperite în forma de expunere,
ea trece totuşi pe primul loc în preferinţele publicului larg. Nu doresc să repetăm
exemplele devenite clasice, cum sunt monumentele megalitice din Anglia sau
Franţa, ori oraşele Pompei şi Herculanum sau Catacombele, grotele ori stâncile
pictate şi nici marile cetăţi de la noi, precum Histria, Sarmizegetusa, ca şi cele
medievale unde omul face cunoştinţă cu arhitectura şi rolul pe care l-au avut în
istoria regiunilor respective ca şi pe plan naţional. Atracţiile pentru publicul larg
au devenit în ultimii ani marile descoperiri şi conservarea lor in situ. Obiectivele
muzeale din regiunea Sha' anxi, sau cele din Xi' an 1 , cu şantierul neolitic de la
Banpo, apoi cu mormântul împăratului Qin Shihuang, cu carele lui de luptă în
mărime de Yi din cea naturală, precum şi acea armată de luptători cu cei peste
8000 de soldaţi, toate - şi altele - au ajuns să numere fiecare peste trei milioane
de vizitatori anual.
1 G. Simion, 2004, p . 60 şi urm.
358
Monumente antice - muzee de mâine.
Pe aceeaşi traiectorie, ca importanţă şi atracţie, se situează depozitul

paleofosilifer din La Pinota - lsernia (Italia) , sau descoperirile din Grotte de
Foissac - Aveyron (Franţa), iar în ţara noastră restituţia Edificiului cu mozaic de
la Tomis - Constanţa, a Monumentului paleocreştin de la Niculiţel - Tulcea2
conservate prin construcţii de tip edilitar. Cu toate că acest din urmă obiectiv
este doar monumentul ca atare, el are totuşi o semnificaţie ideologică şi istorică
mult mai cuprinzătoare. Tot o astfel de conservare s-a făcut asupra
mormântului tumular de la Cotnari. Din nefericire, acesta era doar un obiectiv
singular ca un „simbol", fără legătură cu descoperirile semnificative din zonă.
Rezultatele săpăturilor arheologice care s-au efectuat pe sacră largă în mai
multe etape în necropola tumulară romană de la Isaccea (Noviodunum) 3, ne
permit azi să susţinem ideea Întocmirii unui proiect de cercetare a unui nou
mormânt tumular şi de organizare muzeistică a lui într-o formă in situ. Această
acţiune este susţinută de faptul că mormintele de aici prin mărimea şi
conţinutul lor pot asigura relaţia completă Între ele şi societatea cetăţii Într-o
perioadă bine definită. Pornind chiar de la monumentalitatea tumulilor ce
flanchează drumurile antice ale Noviodunum-ului, şi până la aglomeraţia
mormintelor cu sarcofage din piatră şi până la cele plane din jur, cu aspectul lor
simplu, lucrate neîngrijit până la improvizaţie, toate creează relaţia dintre
necropolă şi societate.
Mormintele monumentale, realizate în sarcofage, unele chiar din
marmură de import sau din calacr local, cu sau fără inscripţii, cu inventarul lor
mai simplu sau destul de bogat, realizează pregnant relaţia dintre mormânt şi
locuitorii cetăţii. Lor li se adaugă şi inscripţiile de pe stelele funerare, reuşind
astfel să contribuie chiar şi la cunoaşterea unor forme ale vieţii politice din
cetate, la unele personalităţi făcându-se uz de titlurile sau gradele deţinute4•
Pe de altă parte, riturile folosite şi practicile ritual-funerare, începând de
la construcţia mormântului şi până la cele menite să servească la conservarea
osemintelor ori a resturilor cinerare, toate ne trimit la acea ideologie care
2 G. Simion, 2004, p. 61 şi urm.

3 Exp. Bujor, 1 960, p. 525-539; Exp. Bujor şi G. Simion, 1 96 1 , p. 391 -399; G. Simion, 1 989,
p. 75-89; G. Simion, 1 994- 1 995, p. 1 2 1 - 1 49; G. Simion, 2006, sub press.
4 Exp. Bujor şi G. Simion, 1 96 1 , p. 397: . . . stăpân (patron) şi gerousiasr"; un alt exemplu îl găsim
„
la G. Simion, 1 994- 1 995, p. 1 23 şi 1 29: în traducere: Publius Aelius Mirhres I Arkarius - care
s-a tradus prin casier al florei romane C!assis Flavia Moesica. Lectura textului aparţine lui Al.
Suceveanu, căruia îi aducem mulţumiri şi pe această cale.
359
Gavrilă Simion
îmbracă o serie de aspecte de ordin religios ce domină societatea Noviodunum

ului în perioada antoniniană, până la plecarea Legiunii a V-a Macedonica5•
O privire de ansamblu asupra ceramicii descoperită în morminte, în
marea ei majoritate găsită în stare perfectă, folosită ca vase de ofrandă ori sparte
ritual, ne dă o bogată gamă de tipuri şi forme, atât a celor de import, cât şi a
celei din marea producţie locală. Cuptoarele de ars ceramică descoperite la
marginile aşezării civile, aduc doar o confirmare în favoarea existenţei la
Noviodunum a unor astfel de ateliere menite să satisfacă cerinţa locală în acest
domeniu şi nu numai!
O altă gamă de obiecte descoperite în morminte sunt vasele de bronz
pentru libaţii, unguentariile din sticlă şi alte tipuri de recipiente din acest
material, fără să mai vorbim de numeroasele tipuri de amfore. Analizate şi
privite în ansamblu ele dau imaginea intensului comerţ ce se desfăşura în acest
mare centru de la răscruce de drumuri şi unul din principalele vaduri ale
Dunării6•
La cele arătate mai sus se adaugă obiectele de podoabă din aur, din
argint, cu sau fără pietre preţioase ori semipreţioase7• Prin numărul lor mare se
dovedeşte luxul căutat de înalta societate a cetăţii, iar monumentele de artă, fie
în stare completă sau fragmentară, atestă dorinţa pentru frumos a societăţii şi
dorinta de înfrumusetare
, , , 8•
arhitectonică, chiar şi a necropolei cetătii
Stimulentul ce ni-l dau materialele descoperite, importanţa lor ştiinţifică
şi efuziunea unei organizări muzeistice cu o structură de unicat, vor da sitului
tumular importanţa ştiinţifică cuvenită iar vizitatorului, nu numai curiozitate şi
interes, ci şi emoţia afectivă pe care o creează cu precădere realul situaţiei
existente.
Realizarea obiectivului muzeistic. Experienţa obţinută în perioadele de
cercetare, vizitele de lucru la astfel de monumente (la Xi'an în China, la
Gordian în Turcia, la Cucuteni - jud. laşi, precum şi restituţia mormântului
tumular de la Hochdorf - Germania, ca şi la celelalte amintite mai sus) 9, ne-au
determinat să trecem la Întocmirea unui studiu de fezabilitate pentru realizarea
unui astfel de obiectiv muzeal.
; G. Simion, 1 994, p. 9 1 - 1 05 .
6 Al. Suceveanu, 1 977, passim.
7 G. Simion, 1 984, p. 83; G. Simion, 1 994- 1 995, p. 1 32 şi urm.
8 G. Simion, 1 99 1 , p . 5 şi urm; G. Simion, 1 994- 1 995,
p. 1 23 şi 1 27 şi urm.
9 G. Simion, 2004, p . 60 şi urm.
360
Locul ales este terminalul tumulilor din rezervaţia arheologică care s-a
stabilit pentru această zonă (fig. I ) . El oferă, Într-un amplasament aproape
grupat, două şi eventual alte două movile cu aspect monumental din
aliniamentul antic ce s-a conservat până în zilele noastre. Platforma din jurul lor
este accesibilă cu uşurinţă oricărui mijloc de transport, de orice mărime care vrea
să intre din DN 22 - Brăila I Galaţi - Garvăn - Dinogeţia - Isaccea - Tulcea şi
care este situat în vecinătatea sa imediată. Pe de altă parte, lucrările de
construcţii-montaj la conductele de gaz-metan care s-au efectuat pe această
platformă, au avut ca rezultat, printre alte facilităţi, şi scoaterea din circuitul
agricol a unei suprafeţe de teren, precum şi dotarea locului cu instalaţii de apă
curentă, electricitate şi gaz metan. Modernizarea vechiului drum de acces şi a
unei mici suprafeţe de teren pentru amenajarea unei parcări, sunt suficiente
pentru asigurarea unui flux de vizitatori la obiectivul muzeal proiectat. De
asemenea, sursele de apă, electricitate şi gaz metan care există pe această
platformă, alcătuiesc elemente de bază în perspectiva organizării unor mici
centre comerciale şi de alimentaţie publică, eventual chiar şi peste perioadele de
sezon. La toate aceste amenajări organizatorice, uşor fezabile şi de strictă
necesitate la un astfel de obiectiv, trebuie avut în vedere că fluxul pe acest drum
spre Delta Dunării va fi mereu în ascensiune, cu atât mai mult după construcţia
podului Brăila-Măcin care va naşte în mod inevitabil şi un traseu de ordin
religios: Cetatea Dinogeţia (Garvăn) , cu bisericuţa sa medievală - monumentul
paleocreştin de la Niculiţel şi biserica din evul mediu Sf. Atanasie, aflată în
funcţiune, împreună cu mănăstirile Cocoş, Saon şi Celic Dere, precum şi cu
cele noi construite la Dinogeţia (Garvăn) şi la Halmyris (Murighiol), situate pe
acelaşi traseu turistic cu obiectivul nostru proiectat, toate vor crea un flux
nebănuit în gnosologia mişcării turistice faţă de monumentele arheologice
antice, medievale şi religioase 10•
În procesul realizării, cercetătorii monumentului tumular trebuie să
întreprindă obligatoriu săpăturile arheologice pe etape. Ei trebuie să lase cei 4
pereţi pe verticală, suficient de groşi la început. După finisare, ei vor servi
pentru asigurarea realizării unei stratigrafii demonstrative şi clare în uşurinţa
interpretării folosirii tehnicilor de construcţie a monumentului. În prima etapă
săpătura trebuie să ajungă doar până la posibilitatea inventarierii mormintelor,
indiferent dacă ele se prezintă ca simple gropi de incineraţie ori de înhumaţie
acoperite cu ţigle, cărămizi sau olane, sau ca morminte monumentale în
10
G. Simion, 2002, p . 1 90 şi urm.
361
Gavrilă Simion
sarcofage. După încheierea acestei prime etape descoperirile respective vor trece
temporar la un regim de conservare, inclusiv a pereţilor creaţi în urma
săpăturilor. Totul trebuie acoperit, bine etanşeizat cu folie groasă de polietilen
şi cu un strat de pământ pe suprafaţa orizontală, pentru a se ocroti de acţiunile
intemperiilor, a păsărilor şi a animalelor sălbatice.
În cazul în care complexul tumular nu conservă suficiente mărturii
convingătoare necesare organizării unei expoziţii muzeale, atunci se optează
pentru investigarea celui de-al doilea complex tumular. Dacă rezultatele
sondajelor sunt considerate satisfăcătoare, abia atunci se trece la construcţia
propriu-zisă a edifi c iului muzeal, care este menit să conserve Întregul
monument. Proiectantul trebuie să ţină seama ca edificiul să asigure un climat
corespunzător, o aerisire permanentă, o etanşeitate corespunzătoare, atât la
intemperii cât şi împotriva păsărilor care preferă să-şi facă cuiburi sub formă de
galerii în pereţii de pământ ai movilei.
După terminarea lucrărilor de construcţie a edificiului se reia a doua fază
a săpăturilor arheologice menită să finiseze atât stratigrafia pereţilor, cât şi a
întregului ansamblu de obiective descoperite.
Cea de-a treia fază o constituie amenajarea muzeistică propriu-zisă.
Organizatorul trebuie să asigure circuitul pe suprafaţa de la baza tumulului, astfel
ca vizitatorul să poată vedea toate obiectivele descoperite şi rămase in situ,
inclusiv inventarul lor. Restituţia situaţiei se face după cercetare şi fără a modifica
nimic din forma iniţială, atestată de altfel prin fotografiile însoţitoare. În acelaşi
timp, amenajările muzeistice trebuie să asigure şi securitatea totală a situaţiei şi a
tuturor obiectivelor expuse printr-un sistem de avertizare electronic, sistem ce
trebuie făcut cunoscut vizitatorilor pentru a se evita declanşările alarmei.
În cadrul circuitului se va organiza şi o a doua parte a expoziţiei, parte în
care domină o serie de imagini fotografice sau diapozitive, cu înregistrări de la
celelalte descoperiri care s-au realizat în trecut la celelalte morminte cercetate
din necropolă. Imaginile vor fi însoţite şi de obiecte arheologice originale sau
copii - pentru cele ce reprezintă piese cu valoare intrinsecă, astfel ca vizitatorul
să-şi formeze o imagine completă asupra Întregii situaţii din necropolă. Cu cât
descoperirile noi şi vechi sunt mai bogate, mai bine sistematizate şi mai clar
evidenţiate, cu atât mai mult scopul urmărit de muzeologul organizator va fi
uşor şi plăcut însuşit.
Muzeul proiectat va prezenta de fapt o expoziţie de sit arheologic, al unui
simplu complex funerar, dar care va deschide posibilitatea naşterii celor mai
variate idei şi posibilităţi de interpretare reale.
362
Contactul cu imaginile pieselor de artă descoperite Într-unul din tumulii

acestei necropole (fig. 2) , sau poate şi altele în original, dă vizitatorului
posibilitatea de a face cunoştinţă directă cu arta romană de tip oriental din
perioada antoniniană şi ca atare cu rafinamentul societăţii Noviodunum-ului,
faţă de creaţiile şcolii praxiteliene. Ele au fost comandate de înalţi funcţionari ai
cetăţii în atelierele din centrele vitale din Grecia, după cum ne demonstrează
chiar lucrările descoperite care sunt la un nivel şi la aceleaşi proporţii cu „Marile
Herculanenses" 1 1 • Sarcofagele din calcar descoperite în multe din movilele
acestei necropole pot întregi imaginea nu numai asupra atelierelor
meşteşugăreşti ale cetăţii, ci şi asupra unor forme ale artei romane provinciale în
această zonă de la Gurile Dunării 12•
Etalarea unor tipuri de amfore care au fost descoperite în morminte ca vase
de ofrandă, pot demonstra intensul comerţ pe care îl desfaşura Noviodunum-ul în
sec. I-III d.Chr cu celelalte centre sud-pontice, dar şi cu cele din Olbia şi din
peninsula Crimeea 13• Lor li se pot alătura şi alte tipuri de vase de uz curent
descoperite tot în morminte, dar care provin din alte ateliere de producţie din
amantele fluviului, cum ar fi Axiopolis şi chiar din zonele sud-dunărene ce
foloseau ceramica din marile centre din aceste părţi, cum era cel de la Butova
de azi (Bulgaria) 14•
Trebuie realizată aceeaşi formă de etalare şi a vasele de sticlă şi mai ales a
situlelor de bronz lucrate în tehnica altorelief şi ale căror figuri reprezintă scene
din mitologia greacă şi chiar alexandrină, aşa după cum au fost interpretate în
studiile de specialitate 1 5 • Arta ce o reprezintă aceste obiecte susţine teza
existenţei lor în perioada filo-elenă, în acea perioadă când ideologia greacă tinde
să ocupe locul dominant în arta oficială romană 16, iar Noviodunum-ul, ca mare
centru dunărean, nu rămâne în afara acestui curent (fig.3) . La toate aceste
dovezi din suita pieselor etalate, descoperirile mai adaugă şi o serie de obiecte
de podoabă (fig.4). Dacă bijuteriile respective pot fi etalate mai puţin ca obiecte
de artă antică, ele sustin
, însă existenta în societatea cetătii a unei clase destul de
' '
numeroase, alcătuită din familii cu „dare de mână".
1 1 G. Simion, 1 994- 1 995, p. 1 30.

12 Z.Covacef. 2002, p. 255 şi urm. şi p. 303; M. Alexandrescu-Vianu, 1 970, p. 294; Al. Suceveanu,
1 977, pass.
13 D. Paraschiv, 2006, p. 1 7- 1 43.
14 G . Simion, 1 984, p. 84.
1 5 G. Simion, 1 996, p. 1 1 3- 1 42
16 G. Simion, 2003, p. 1 9.
363
Gavrilă Simion
O simplă etalare a vaselor şi a obiectelor de uz curent din ceramică,

pornind de la varietatea ulcioarelor, a cănilor de tip oenochoe, a căniţelor cu
forma lor globulară şi cu pereţii glazuraţi ori acoperiţi cu vopsea sau angobă
roşie, a imitaţiilor după unguentariile din sticlă, a castroanelor şi farfurioarelor
de mărimi şi tipuri diferite şi până la nelipsitele opaiţe, cu sau fără volte, cu
discurile ornamentate cu figuri sau diferite ornamente (fig. 3), toate
demonstrează varietatea şi bogăţia de mărfuri ca produse ale cetăţii
Noviodunum 17•
Realizarea unui astfel de muzeu, cu un suport ştiinţific nealterat şi pus în
valoare la locul său de origine, va completa în mod eficace imaginea
complexităţii vieţii cetăţii într-o anumită etapă, adică în vremea apogeului
domniei lui Hadrian şi va crea un suport al imaginaţiei, Întocmai unui film în
derulare.
De fapt, întreaga expunere expoziţională va fi un raport didactic dintre
izvorul istoric şi gândirea vizitatorului, aceasta din urmă fie ea chiar şi intuitivă.
Obiectivul proiectat va fi un muzeu ce poate juca rolul unei anexe la programa
şcolară, un muzeu care aduce importante completări la lecţiile de istorie, nu
numai pentru cei de vârstă şcolară, ci şi pentru adulţi.
În limitele temei prezentate şi susţinute de valorile autentice ale
arheologiei, un astfel de muzeu va reuşi să elimine cu certitudine subiectivismul
imaginativ al dioramelor cu subiecte istorice şi să aducă pe „tabula ansata" a
programului de educaţie muzeală probleme şi subiecte bazate pe veridicul
izvoarelor reale şi demne de conservat în arhiva istoriei. El va constitui de fapt
unul din acele elementele ce compun o parte din sinteza unităţii complexului
ecomuzeal al regiunii, iar ca formă muzeistică va fi un unicat în specificul său
arheologic.
1 7 Ibidem.
364
B I B LIOGRAFI E
Bujor, Exp., 1 960, Progrebalinîe obriadî v necropole iz Noviodunum, î n „Dacia",

N.S., IV, Bucureşti, p. 525-539.
Bujor, Exp., Simion, G., 1 96 1 , Săpăturile de salvare din cimitirul roman de la
Isaccea (Tulcea, reg. Constanţa), „Materiale", VII, p. 39 1 -399.
Covacef, Z., 2002, Arta sculpturală în Dobrogea romană (sec. I-III p. Chr.),
Editura Nereamia-Napocae, Cluj Napoca.
Paraschiv, D., 2006, Amfore romane şi romano-bizantine în zona Dunării de Jos
(sec. I- VIIp. Chr.), Editura Fundaţia Axis, Iaşi.
Simion, G., 1 984, Descoperiri noi în necropola de la Noviodunum, „Peuce", IX,
p. 75-96 şi 4 8 1 -502.
Simion, G., 1 99 1 , Trei piese romane de artă monumentalii descoperite la Isaccea,
jud Tulcea, „Revista Monumentelor Istorice", 60, nr.2, Bucureşti, p. 3-7.
Simion, G., 1 994, Rituri şi ritualuri funerare practicate în necropola romană de
la Noviodunum, „Pontica", 27, Constanţa, p. 9 1 - 1 04.
Simion, G., 1 994- 1 995, Ensemble funeraire de la necropole tumulaire de
Noviodunum (Isaccea), „Dacia", N.S., 38-39, Bucureşti, p. 1 2 1 - 1 49.
Simion, G., 1 996, Vase romane de bronz descoperite la Noviodunum, „Peuce",
XII, Tulcea, p. 1 1 3- 1 42.
Simion, G., 2002, L 'activite de rechearche au cadre du projet de parteneriat „Le
monitorage de bassins fluviaux europeens (MEF), în ,,Area Domenia", I,
Tamar, Portugalia.
Simion, G., 2003, Opaiţe greco-romane de bronz din România, Editura
Nereamia-Napocae, ICEM Tulcea, Bibl. Istm-Pontica.
Simion, G., 2004, Note asupra unor perspective muzeistice, „Studii de
muzeologie şi muzeografie", I, Chişinău, p. 5 5-77.
Suceveanu, Al., 1 977, Viaţa economică în Dobrogea romană (sec. I-III e. n.),
Bucureşti.
Alexandrescu-Vianu, M., 1 970, Les sarcophages romains de Dobroudja, RESEE,
VII, nr.2, Bucureşti, p. 269-328.
365
AŞTEPTĂRILE SOCIETĂŢII DE LA MUZEELE DE
ŞTIINŢELE NATURII
Articol dedicat profesorului universitar dr. Ioan Opriş

la împlinirea a 65 de ani, pentru dăruirea sa
domeniului muzeologiei, pentru care „Muzeele din
România . . . constituie o veritabilă emblemă culturală,
înscriind însemnele istoriei naţionale în multitudinea
faţetelor acesteia: politică, economica, militară,
ftiinţifico-tehnică, cultural-artistică".
(Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Bucureşti,
Editura Museion, 1 994) .
Dr. D umitru Murariu

Membru corespondent al Academiei Române
Ne aflăm în a doua j umătate a primului deceniu din sec. XXI , când

omenirea este pe de o parte entuziasmată de străpungerile spaţiilor siderale şi de
succesul extinderii informatizării, care a redus distanţele de pe planetă la timpi
de ordinul secundelor pentru a comunica. Pe de altă parte, planează
îngrijorarea pentru destinele artei (considerată de pesimişti, deja moartă) ,
pentru perspectivele muzicii - aj unsă la apogeul evoluţiei şi fară promisiuni de
ascensiune, pentru barierele materiale şi spirituale apărute în faţa ştiinţelor, în
sfârşit - pentru suprapopularea planetei şi extinderea sărăciei, pentru
amenintările
, la adresa libertătilor oamenilor. Oricum, activitatea umană
,
socotită la scară planetară a contribuit la creşterea procentului de reducere a

biodiversităţii, cum nu s-a înregistrat niciodată de-a lungul erelor geologice.
Dacă se poate spune că încă oamenii preistorici păstrau o parte din
prăzile lor pentru ademenirea altora sau pentru frumuseţea lor ca trofee, apoi
numeroase corpuri de animale excelent conservate fiind găsite în vechile
morminte egiptene, rămâne o certitudine Museionul ptolemeic din Alexandria,
vechi de peste două milenii şi ca punct de plecare în evoluţia instituţiilor
367
Dumitru Murariu
muzeale de astăzi. Dacă acel important focar de ştiinţă şi cultură, împreună cu

faimoasa bibliotecă (aprox. 700.000 volume) n-ar fi căzut pradă repetatelor
incendii, astăzi am fi fost cu siguranţă, mult mai bogaţi în cunoştinţe, inclusiv
în cele de muzeologie.
La fel de vechi ca secţiile de limbă şi literatură care deţineau manuscrisele
vremii sau ca secţiile care păstrau lucrările vechi de artă şi ca observatoarele
astronomice au fost muzeele de istorie naturală, cu grădinile botanice ş1
zoologice.
În acest îndelungat răstimp, muzeele s-au diversificat şi au fost tot mai
implicate în cunoaşterea şi cultivarea limbii, a poeziei, a muzicii şi operelor de
artă, a peisajelor înconjurătoare, cu plantele şi animalele vii, pe seama cărora s-au
constituit primele colecţii de trofee, s-au scrijelat în piatră ori s-au pus pe hârtie
scrierile străvechi, s-au realizat colecţiile de artă şi antichităţi - primele nuclee
care aveau să se dezvolte pe măsura democratizării societăţilor şi a conştientizării
valorii respectivelor colecţii. Un exemplu al diversificării muzeelor îl reprezintă
chiar apariţia în domeniul ştiinţelor naturii a muzeelor de: zoologie, botanică,
paleontologie, mineralogie, ecologie, antropologie, cinegetică, pentru a nu mai
insista asupra acvariilor, oceanariilor, biodomurilor, rezervaţiilor, parcurilor
naţionale şi naturale - toate nemaiîntrunind condiţia definirii lor ca muzee de
istorie naturală, dar reprezentând laturi ale ştiinţelor naturii.
Academia Regală din Paris a publicat în anul 1 687 o lucrare de istorie
naturală, în care era menţionată o colecţie de balguri de păsări, colectate de
olandezi în Indiile de Est, în j urul anului 1 500. În anul 1 992 s-au desfăşurat la
Madrid lucrările primului Congres Internaţional dedicat păstrării şi conservării
colecţiilor de ştiinţele naturii. Între altele, de pe atunci se punea problema
reconsiderării rolului muzeelor de profil, pentru a aborda, În afara explorării
lumii naturale, gravele probleme de mediu, prin poluare şi distrugerea de
habitate, şi ritmul îngrijorător de dispariţii al speciilor de plante şi animale. De
pe atunci, cercetarea şi conservarea biodiversităţii devenise un imperativ al
muzeelor de ştiinţele naturii, considerându-se că nici o altă instituţie nu poate
îndeplini mai bine această misiune, pentru societate. În acest fel de muzee pot
vizitatorii să afle, în primul rând cu ce se ocupă ele, apoi ce se petrece în lumea
naturală, ce trebuie făcut pentru păstrarea ecosistemelor naturale şi se pot
înţelege conceptele de colecţii, de biodiversitate, de baze de date pentru
strategiile de conservare etc.
Constatăm astfel că din a doua jumătate a sec. XX şi am putea spune cu
atât mai mult la început de secol XXI asistăm la schimbări profunde în filosofia
368
Aşteptările societăţii de la muzeele de ştiinţele naturii.
şi în programele muzeelor în general, inclusiv în ale celor de ştiinţele naturii.

De ce? Pentru că exact pe seama noilor achiziţii ale civilizaţiei şi ale apariţiei
noilor tematici globale, membrii societăţii păşesc pragul muzeelor cu alte
cunoştinţe, cu alte întrebări pentru fiecare specific muzeal, cu alte aşteptări şi
exigente, aduse în fata institutiilor muzeale.
' ' '
Ne place să evidenţiem în orice ocazie, faptul că muzeologia a devenit o

disciplină academică. Aşa şi este, dacă în comparaţie cu începuturile sale, când
era rezultatul activităţilor de autodidacţi, a specialiştilor şi savanţilor cu viziuni
progresiste, după care muzeele erau create în scopul sprijinirii formelor de
învăţământ, al educaţiei ex catedra, al deschiderii gustului pentru frumos şi nu
în ultimul rând al dezvoltării simţului de observaţie şi a celui patriotic, pornind
de la importanţa valorilor patrimoniale, deţinute.
Este ştiut că patrimoniul natural, colecţiile asigură materialul necesar
celorlate funcţii ale muzeelor de ştiinţele naturii şi rezistenţa lor în timp. De
aceea susţinem valoarea colecţiilor muzeale. În cazul muzeelor de ştiinţele
naturii, vizitatorii vor să vadă specii de plante şi animale actuale şi fosile,
colecţii de roci şi minerale, vor să înţeleagă evoluţia vieţuitoarelor de-a lungul
erelor geologice. În acest fel, trebuie să recunoaştem că muzeele interacţionează
tot mai mult cu diferite categorii de vârstă, de poziţii sociale şi cu grade diferite
de instrucţie a publicului. Or, în asemenea condiţii, instituţia muzeală nu mai
poate fi un cadru auster, sobru, rigid în care specialiştii stau în „turnul lor de
fildeş", iar vizitatorii deprind câte ceva despre specificul muzeului.
Evident, fiecare muzeu are mijloacele proprii de realizare a politicii
culturale, are un sens propriu, o filosofie proprie. Cu un secol în urmă, Dr.
Grigore Antipa considera că opera sa cea mai dragă - Muzeul Naţional de Istorie
Naturală „ . . . trebuie să deviă un focar de ştiinţă şi cultură al neamului . . . " (fig. 1 ) .
Prin activităţile sale, prin expoziţiile p e care l e oferă vizitatorilor, chiar
prin patrimoniul deţinut se deosebeşte de alte instuţii surori. În filosofia
muzeologică a existat şi ideea „muzeului model", după care să se organizeze
toate celelalte instituţii de profil. Nimic mai greşit, căci pe de o parte colecţiile
sunt diferite de la o instituţie la alta, scopurile lor diferă după regiunea/zona ce
se vrea reprezentată şi chiar realizatorii expoziţiilor au vederi proprii, în sensul
ilustrării naturii şi biodiversităţii locurilor în care se află. În acelaşi sens, nu se
pot separa funcţiile de bază ale muzeului, programele de cercetare ştiinţifică, de
cele educaţionale şi de cele patrimoniale - toate asigurând îndeplinirea rolului
social al instituţiei. Mergând mai departe, specialiştii {muzeografi, cercetători,
restauratori, conservatori) sunt implicaţi şi în activităţile din sălile de vizitare, şi
369
Dumitru Murariu
în activităţile de ghidaj, şi în programele de conferinţe, şi în cele editoriale cu

albume, ghiduri, pliante, ilustraţii, CD-uri, şi în „culisele" muzeului sau în
laboratoarele în care se asigura prepararea, restaurarea şi conservarea pieselor
din expoziţii, şi nu mai puţin în sesiunile ştiinţifice de comunicare a
rezultatelor fiecărui specialist. Ioan Opriş (2006) • arăta: „Şansa muzeelor din
România este - şi aceasta ni se confirmă mereu - diversitatea şi bogăţia
patrimoniului deja acumulat prin expertiza consecventă, intuiţia fundamentală pe
o bună pregătire ştiinţifică şi altruismul profesioniştilor. Cu această zestre orice
reconversie muzeală, orice modernizare şi reorganizare devin posibile" .
Aceasta cu atât mai mult, cu cât muzeele în general au devenit şi îşi
îndeplinesc rolul de centre culturale, comunitare. În ele, membrii societăţii se
întâlnesc, interacţionează, se recreează şi chiar se distrează, află lucruri noi şi
înţeleg mai bine societatea din care fac parte, înţeleg problemele moderne ale
societăţii, preocupările specialiştilor şi sensul de evoluţie al instituţiei.
Exponatele nu sunt doar etalate în vitrine, ci şi interpretate, evidenţiindu-se
semnificaţia lor în relaţie cu complexul de factori din natură, ce înseamnă
dispariţia unei specii sau distrugerea unui habitat ori a unui sit paleontologic,
geologic etc. Prin asemenea interpretări şi evidenţieri se ajunge, pas cu pas, spre
filosofia domeniului ştiinţelor naturii, spre explicarea legilor care guvernează
natura, rezultând astfel importanta funcţie socială a muzeelor. Ele nu mai pot
rămâne fortăreţe care deţin „documente" ale naturii, adevăruri ştiinţifice
incontestabile, deosebit de valoroase din punct de vedere ştiinţific, ci pe lângă
funcţia activă de cercetare ştiinţifică, trebuie să devină puternice centre de
educaţie, operatoare de acte culturale, responsabile de rolul lor în societatea
căreia îi aparţin. Altfel spus, Într-o societate democratică, muzeele nu asigură
doar conservarea şi păstrarea patrimoniului cultural şi natural, ci ele sunt mai
ales producătoare primare şi promotoare ale culturii.
Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa" este ireversibil înscris
Între instituţiile europene care urmează îndeaproape aceste tendinţe. Oferta sa
educaţională din ultimii ani s-a dezvoltat extrem de mult, iar programele
structurate pentru public urmăresc învăţarea interactivă, la nivelul tineretului chiar
prin programe cu jocuri şi divertisment. Această politică de deschidere către
participanţii la asemenea programe, precum şi campaniile de promovare derulate,
au dus la îmbunătăţirea substanţială a imaginii muzeului, atât în rândul publicului
tradiţional - copiii şi familiile lor -, dar şi în cadrul celorlalte categorii de vizitatori.
• Ioan Opriş, Muzeosofia, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2006, 1 - 264 + 2 planşe color.
370
Autorul acestor rânduri a avut trista experienţă de a fi abordat, din păcate

de oameni educaţi, asupra valorii pieselor din muzeele de ştiinţele naturii, că ele
nu reflectă lumea naturală, reală, că elefantul de pildă nu-şi mişcă trompa sau
ghepardul nu aleargă după antilope, cum se întâmplă în savană.
Din păcate, interlocutorii respectivi nu ştiau că piesele dintr-un muzeu
de ştiinţele naturii au o valoare de a ne pune în legătură cu lumea reală, dintr-un
alt spaţiu şi din alt timp decât acelea trăite de vizitator. Ca piese de colecţii, ele sunt
purtătoare de semnificaţii, arată adaptările lor la diferite condiţii de mediu, au
dentiţia tipică pentru un anumit regim de hrană, membrele adaptate pentru
alergat, salturi, înot sau căţărat, iar aranjate în diorame, chiar sugerează relaţiile
intra- şi interspecifice, din natură. De aceea am fost de acord cu adevărul după
care, piesele din sălile de vizitare nu mai au valoarea lor originară. Trebuie însă bine
ştiut că, prin introducerea lor în colecţii au dobândit o nouă valoare - simbolică,
sugestivă şi mai ales documentară. Ele reprezintă în sensul cel mai real, părţi ale
biodiversităţii, se regăsesc în bazele de date şi pe seama lor se pot stabili strategiile
de conservare a speciilor respective. Dar câte analize asupra gradului de poluare
dintr-o anumită zonă nu se pot face chiar pe seama pieselor din colecţii? Astăzi,
prin tehnicile de biologie moleculară, de secvenţiere a ADN-ului şi de stabilire a
relatiilor filetice între vietuitoare, chiar li s-a datat o a doua viată, colectiilor de
I I I J
ştiinţele naturii. În cele din urmă putem spune că valoarea pieselor prezentate
în muzee trebuie considerată din punct de vedere cultural, educativ şi estetic,
din punct de vedere patrimonial şi nu în ultimul rând, ele au o valoare
ştiinţifică, de fondare a unei politici de conservare a biodiversităţii - ca aspect
practic, adăugat la cel fundamental al cercetării ştiinţifice din muzee.
Am evidentiat în mai multe ocazii că muzeele de ştiintele naturii sunt
' '
importante centre educative, de cercetare ştiinţifică şi de păstrare a

documentelor naturii. Ele sunt adevărate arhive de exemplare ale unor specii
deja dispărute, ale altora devenite foarte rare sau ameninţate în existenţa lor;
deţin colecţii de exemplare-tip ale speciilor noi pentru ştiinţă; adăpostesc
probele aduse încă din expediţiile lui Columb (1 492) , ale faimoaselor expediţii
oceanice (ex. Challanger) şi terestre. Industria mineritului şi de exploatare a
ţiţeiului găsesc în muzeele de Ştiinţele Naturii utile colecţii de
micropaleontologie şi stratigrafie. Domeniile medical, zootehnic, agricol, silvic
apelează la colecţiile muzeelor de Ştiinţele Naturii ca valoroase surse de
informaţii despre genofondul natural, pentru stabilirea gradului de poluare al
mediilor de viată. Colectiile de ştiintele naturii detin importante informatii
J , , , ,
asupra stării ecosistemelor la un moment dat, informaţii despre evoluţia
37 1
Dumitru Murariu
climatului etc. Pentru toate cercetările stratigrafice, colecţiile de diatomee

marine, foraminifere bentice, ostracode, dinocyste şi nanofosile sunt principali
indicatori în stabilirea vârstei sedimentelor.
Dar cât de importante sunt muzeele şi colecţiile de ştiinţele naturii
pentru Întregul proces de învăţământ? Este suficient să amintim că majoritatea
vizitatorilor acestui tip de muzee sunt tineri (elevi sau studenţi) care găsesc în
aceste instituţii reprezentarea cunoştinţelor teoretice din şcoală sau din
facultate, putând deprinde tehnici de lucru specifice sau efectuând lucrări
practice, de laborator.
Reiese faptul că aceste instituţii muzeale nu deţin simple obiecte fizice, ci
valoroase surse de informaţii, absolut necesare în luarea deciziilor pentru
strategiile de dezvoltare economică, dar şi în deciziile politicii de conservare a
naturii şi de utilizare durabilă a resurselor naturale. Sunt numeroase exemplele
în care aceste colecţii au servit expertizelor de cunoaştere şi conservare a
biodiversităţii şi chiar ca bază materială în specializările pentru diferite ramuri
industriale.
În acelaşi timp reiese importanţa acestui tip de muzee, cu colecţiile lor,
pentru societate, alături de muzeele de istorie şi arheologie, etnografie, artă etc.
Ca instituţii de cultură şi ştiinţă, ele colectează, studiază şi păstrează pentru
generaţiile viitoare, documentele naturii din toate timpurile. Fie şi numai
pentru această din urmă latură din funcţiile muzeelor de ştiinţele naturii,
instituţiile respective au asigurată o îndelungată perspectivă de dezvoltare şi de
ocupare a unui loc de frunte între celelalte instituţii de ştiinţă şi cultură din
societatea umană, pe tot globul.
Sunt deja câteva decenii de când pentru muzeele de ştiinţele naturii nu
mai este suficientă adunarea de colecţii botanice, zoologice, paleontologice,
geologice, antropologice, etnografice etc. Pe lângă eforturile specialiştilor de a
determina patrimoniul şi a-l organiza sub formă de colecţii, acesta trebuie
valorificat prin publicaţii ştiinţifice, iar pentru societate, cea mai vizibilă activitate
este realizarea de expoziţii temporare şi permanente, în care vizitatorul să poată
intra în timpul liber, pentru a se recrea şi întâlni cu prieteni, pentru a-şi găsi
răspunsuri la întrebările pe care le are despre domeniu.
Ar fi nedreaptă trecerea cu vederea şi neevidenţierea faptului că prin
programele culturale şi. ştiinţifice, muzeele de ştiinţele naturii au stimulat din
totdeauna interesul publicului vizitator de toate vârstele şi au devenit instituţii
de irezistibilă atracţie. Prezentarea naturii înconjurătoare, a plantelor şi
animalelor, a stării ecosistemelor naturale şi amenajate, a resurselor naturale ale
372
solului şi subsolului, ale mărilor şi oceanelor, apoi ilustrarea pericolelor asupra

vieţii în general prin extinderea fară limite a industrializării şi urbanismului,
creşterea rapidă în unele zone a populaţiei umane, complexele forme de poluare
şi metodele de reducere a acesteia sau de control, necesitatea păstrării marilor
regiuni biogeografice cu peisajele respective în starea lor naturală sunt numai
câteva din temele cu care operează muzeele de ştiinţele naturii, prin toate
programele ştiinţifice, patrimoniale şi educaţionale. Tot în astfel de instituţii,
vizitatorul este ajutat să străpungă barierele de astăzi în înţelegerea marilor
fenomene ale naturii. Prevenit asupra lor, omul va putea evita din timp
consecinţele uraganelor, inundaţiilor, erupţiilor vulcanice, cutremurelor de
Pământ. Oricât de mult am vorbi despre programele zonale, naţionale şi
globale de conservare a biodiversităţii, constatăm că tema protecţiei mediului şi
a naturii interesează în cel mai înalt grad pe vizitatori şi pe ascultătorii
conferinţelor din muzee. Reprezentarea acestor programe însă rămâne
incompletă dacă publicul nu vede şi nu-şi reprezintă corect speciile de plante şi
animale despre care li se vorbeşte. De altfel, existenţa colecţiilor în general sau
mai exact - a patrimoniului cultural şi natural convinge mai mult decât orice în
demersurile instituţiilor muzeale de a obţine subvenţiile necesare. Acolo unde
subventiile sunt diminuate se constată imediat scăderea rolului institutiei,
' '
nesporirea colecţiilor, lipsa de motivaţie pentru specialişti de a mai lucra în

muzee şi chiar plecarea lor în alte domenii, cu salarii mai bune şi cu mai puţine
greutăţi. Există şi cazuri în care nu Întotdeauna, programe de conţinut ale
muzeelor se fac numai cu bani mulţi, de la buget. În acelaşi timp există un prag
minim de cheltuieli, sub care programele culturale finale, nu pot asigura
impactul scontat, la public.
Din experienţa muzeologică de până acuma ştim că cei mai mulţi dintre
vizitatori sunt bine informaţi despre domeniul ştiinţelor naturii, sunt
surprinzător de curioşi să cunoască mai mult despre acest domeniu şi în această
perspectivă muzeele şi personalul lor vor trebui să nu dezamăgească aşteptările
şi să fie deasupra exigenţelor beneficiarilor. De aceea, comunicarea cu vizitatorii
prin diverse mijloace, aflarea interesului lor pentru anumite teme (ex., prin fişe
de sondaj) şi introducerea sugestiilor acestora în programele instituţiilor (cazul
conferinţelor şi temelor de expoziţii temporare) vor asigura şi în viitor succesul
la public.
Nici un alt tip de instituţii cultural-ştiinţifice nu vor fi mai active în
explicarea ştiinţifică a complexelor probleme globale, naturale şi „ajutate" de
om în distrugerea ecosistemelor naturale şi instalarea dezechilibrelor ecologice,
373
Dumitru Murariu
în poluarea mediului şi ameninţarea speciilor de plante şi animale, în explicarea

necesitătii strategiilor nationale de conservare a biodiversitătii şi de extindere a
, , '
ariilor protejate, în eforturile de păstrare a condiţiilor naturale pentru viaţă în

general şi pentru om în special.
Asemtmea mesaje se încearcă să fle prezentate în forme cât mai atractive,
accesibile, fară a renunţa la motivările ştiinţifice, la filosofia şi aşteptările
societătii în care muzeele functionează, cu continut integralist, respectând
, , ,
principiile ştiinţifice, interesul economic, precum şi normele etice şi cele morale

din relaţiile omului cu ansamblul biosferei. Este vorba de o profundă schimbare
în atitudinea şi specializarea personalului din muzeele de ştiinţele naturii, ca pe
baza patrimoniului deţinut să structureze programe aşteptate de vizitatori,
reieşite şi din sondajele asupra preferinţei beneficiarilor actelor culturale din
acest domeniu.
Actualizarea site-ului instituţiei, încheierea de parteneriate cu şcoli şi
facultăţi, chiar oferirea de materiale didactice, în principal ilustrative şi
îndemnul vizitării muzeului se înscriu între noile forme de legătură cu publicul
(fig. 2-3) . Constatarea creşterii interesului vizitatorilor pentru programele
educaţionale strict specializate şi implicarea acestora în respectivele programe
sunt semnale ale aşteptărilor societăţii de la muzeele de ştiinţele naturii.
Festivalul de peşte, Prietenul meu necuvântător, Musafirul de la ora 5,
Noaptea Muzeelor, Nopţi albe pentru tineret (fig. 4-5) sunt alte tipuri de
programe educaţionale, recent probate, cu foarte mare succes la public, în
instituţia bucureşteană. Pe lângă dezvoltarea imaginii muzeului s-a înregistrat şi
un număr sporit de participanţi, care s-au declarat deosebit de entuziasmaţi
pentru şansele de a descoperi valoarea colecţiilor, sesizând profesionalismul
personalului şi înţelegând mai bine priorităţile globale pentru protecţia
mediului şi conservarea speciilor.
Este de aşteptat, ca prin programele lor educaţionale, muzeele de ştiinţele
naturii să nu renunţe la vizitatorii fideli, dar să şi atragă noi categorii de public,
din toate grupele de vârstă, tinerii şi familiile cu copii fiind grupurile ţintă de
beneficiari. Prin lntâlnirea de duminică, Şcoala şi atelierele de vară, Expediţii şi
explorări (în împrej urimile Bucureştilor) etc., organizate de Muzeul Naţional de
Istorie Naturală „Grigore Antipa" s-au găsit punţi rodnice de legătură cu
publicul, chiar în condiţiile înscrierilor, cu taxă.
Prin asemenea noi forme de relaţii publice, instituţia s-a impus ca
operator cultural competitiv pe piaţa culturală bucureşteană şi s-a racordat la
standardele şi direcţiile de evoluţie a culturii europene şi mondiale în domeniul
374
ştiinţelor naturii. Apoi, prin promovarea activă şi simultană a imaginii muzeului,

ca prestigioasă instituţie de cerectare ştiinţifică, de educaţie şi cultură, şi nu În
ultimul rând ca loc agreabil de petrecere a timpului liber, s-a reuşit relansarea
brand-ului ,,Muzeul Antipa" pe piaţa culturală a Bucureştilor şi din ţară. Pentru
ilustrarea politicii şi strategiei de promovare a imaginii instituţiei, amintim numai
campania de publicitate proiectată de Agenţia „Leo Burnei' cu sloganul „Muzeul
Antipa - nu se uită uşor". Am amintit deja promovarea programelor muzeului
prin intermediul Internetului, pentru potenţialii vizitatori români, rezidenţi În
România sau turişti veniţi de peste hotare. Este de la sine înţeles, că promovarea
imaginii instituţiei în afara zidurilor ei are la bază o bună imagine şi fidelitatea
personalului din muzeu - imaginea internă.
Înţelegem aşadar că aşteptările societăţii şi rolul muzeelor pentru aceasta
se concretizează prin îndeplinirea funcţiilor pe care le au pe de o parte ca
institute de cercetare ştiinţifică fundamentală şi aplicată, iar pe de altă parte să
probeze că au competenţele profesionale necesare pentru prelucrarea ştiinţifică
a patrimoniului pe care îl deţin, că sunt capabile să asigure transimterea de
mesaje corecte, educative prin expoziţiile de toate categoriile şi prin programele
de activităţi educaţionale proprii, permanete şi temporare. Asemenea aşteptări
pot fi îndeplinite numai prin programe realiste ale muzeelor, izvorâte din
consultarea şi angajarea la transpunerea în practică a respectivelor programe, a
tuturor specialiştilor - muzeografi, cercetători, restauratori, conservatori din
toate departamentele (secţii, birouri, laboratoare) , cu asigurarea şi verificarea în
practică a aprecierii tuturor tipurilor de activităţi, ca vital necesare pentru
îndeplinirea funcţiilor de bază ale muzeelor, În folosul şi conforme aşteptărilor
societătii.
,
Fireştile metamorfoze ale muzelor în viitor vor avea la bază valoarea

experienţei din trecut în muzeologie, în organizarea colecţiilor publice şi a celor
ştiinţifice, valorificarea lor prin publicaţii, iniţieri de programe educaţionale,
păstrarea şi conservarea patrimoniului. Cu o asemenea bază şi beneficiind de
noile tehnici muzeale şi tehnologii aplicabile în muzee, acestor instituţii li se
Întrevăd perspective largi şi îndelungate de dezvoltare, pentru a servi societăţile
din ale căror cerinţe s-au şi născut.
375
MUZEOLOGIA - ŞTIINŢĂ INDEPENDENTĂ SAU
DISCIPLINĂ AUXILIARĂ?
Prof. univ. dr. Radu Stancu

Lector univ. dr. D aniela I leana S tancu
Ca multe alte domenii ale ştiinţei, Muzeologia sa desăvârşit ca o sinteză

între teorie şi practică. Ea reprezintă un domeniu consacrat studiului muzeului,
conceput ca un fenomen social care s-a dezvoltat odată cu comunitatea în
serviciul căreia se află, atât ca trezorier şi conservator al memoriei colective, cât
şi ca generator de cunoştinţe şi şlefuitor de conştiinţe, influenţând pozitiv
relaţiile dintre natură, cultură şi umanitate.
În accepţia Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM) , formulată
după îndelungate controverse şi discuţii de specialitate, muzeologia este definită
ca ştiinţă a muzeului, care studiază istoria şi condiţiile muzeului, structura şi rolul
său în societate, sistemul specific de organizare, cercetare, conservare şi educaţie,
raporturile cu mediul natural, precum şi clasificarea şi organizarea diferitelor
tipuri de muzee. Muzeologia este o ramură a cunoaşterii care studiază scopul şi
metodologia organizării muzeului .
Muzeografia este definită de ICOM, ca reprezentând un corpus de
procedee tehnice legat de muzeologie, înglobând metode, tehnici şi practici folosite
în activitatea muzeului, sub variate aspecte.
Muzeologia este percepută, astăzi, de majoritatea celor care îşi desfaşoară
activitatea în muzeu, ca o ştiinţă teoretică independentă, interdisciplinară, al
cărei domeniu de cercetare este consacrat muzeului şi relaţiilor sale cu realul.
Este o ştiinţă teoretică independentă, pentru că are un obiect de studiu specific:
studiază evoluţia şi principiile de organizare a muzeului, elaborând şi
fundamentând teoretic aceste principii, care, apoi, sunt transpuse în practică
prin metodele, tehnicile şi procedeele muzeografice cu care se operează în
activitatea muzeului. Este o ştiinţă interdisciplinară, deoarece îmbină două
laturi aflate în strânsă interdependenţă, fiecare antrenând mai multe discipline
academice. Prima dintre acestea defineşte muzeologia ca ştiinţa care caută să
elaboreze teorii şi să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru transmiterea
377
Radu Stancu, Daniela Ileana Stancu
membrilor societăţii, pe cale vizuală, orală şi scrisă, diferite aspecte legate de

ştiinţă, tehnică, cultură şi artă. Acest vast câmp de activitate pune muzeologia în
strânsă legătură cu disciplinele umaniste. Cealaltă, prin scopurile pe care şi le
propune, urmărind să elaboreze principii, metode şi tehnici pentru a crea
bunurilor culturale condiţii de igienă, de prevenire a bolilor şi de remediere şi
vindecare a lor, adică să conserve şi să restaureze patrimoniul cultural material
(uneori şi pe cel imaterial) , are trăsături comune cu medicina şi cu fitopatologia.
Bunurile culturale, fie că sunt eşantioane provenite din natură, fie că sunt opere
de artă, obiecte arheologice, monumente sau alte bunuri ale culturii materiale şi
spirituale, au viaţa lor proprie, care poate să fie periclitată de condiţiile
nefavorabile de păstrare. De aceea, este necesară, în primul rând, cunoaşterea lor
sub aspect material, cunoaşterea cerinţelor lor, pentru a le înţelege reacţiile faţă de
condiţiile mediului înconjurător şi a le putea crea acele condiţii şi aplica acele
tratamente care să le asigure prelungirea existenţei lor în timp.
În mod sigur, mai sunt o serie de exagerări în ceea ce priveşte relaţia între
teoria şi practica din muzeu, care pun În lumină serioase contradicţii. Astfel, în
anumite cazuri, discursul muzeologic este în acord cu tendinţele de evoluţie a
domeniului, spre o definitivă emancipare a ştiinţei muzeologice, spre
profesionalizarea activităţii din muzeu, spre reformarea şi modernizarea
muzeelor, dar legat de o practică ce rămâne de multe ori tradiţională, puţin
novatoare, susţinând ca pe o dogmă „muzeul - depozit", „muzeul - institut de
cercetare" în folosul disciplinelor de ba,ză, adică al , acelor. discipline a)Cate pe
subiecte care fac obiectul colecţiilor muzeului (paleontologia, antropologia,
arheologia, istoria, istoria artei, istoria naturală etc.) . Alteori, lucrurile se petrec
tocmai invers, practica, uneori prea complicată, chiar sofisticată ca tehnologie,
poate fi lipsită de suportul unei teorii muzeale.
Dezvoltarea şi instituţionalizarea preocupărilor şi tendinţelor, pe lungul
drum al emancipării muzeologiei ca ştiinţă academică, nu au fost rodul unei
cercetări ştiinţifice programate. Ele s-au datorat mai degrabă perceperii practice
a acestei nevoi, de către specialiştii implicaţi direct în activitatea muzeului.
Astăzi, când s-a cristalizat o muzeologie teoretică, cea mai bună cale de
abordare a activităţii din muzeu se pare a fi aceea în care practica pleacă de la
teoria muzeală fi care evidenţiază un echilibru convenabil între estetică şi sinteză,
întrefilozofie, ştiinţă, istorie, artă şi tehnică1•
1 Cf. Rodica Matei, 2004: Restructurări muzeale În perspectiva modemită,tii, referat prezentat la a VI-a
Conferinfă naponală a specialiştilor din domeniul protejării patrimoniului cultural (nepublicat).
378
Muzeologia - ştiinţă independentă sau disciplină auxiliară?
Muzeologia este o ştiinţă relativ tânără, acceptă ca atare şi introdusă în

universităţi abia din anii '60 ai secolului al XX-lea. Dar cristalizarea sa a avut
loc de-a lungul câtorva secole de căutări, pentru a putea răspunde unor
probleme născute din nevoia cunoaşterii cât mai aprofundate şi pe o arie cât
mai întinsă, în timp şi spaţiu, a manifestărilor creaţiei omeneşti în mediul
natural dat. Acest drum, străbătut de muzeologie a fost cercetat, mai ales în cea
de a doua jumătate a secolului trecut, de un număr de specialişti recunoscuţi
pentru contribuţiile esenţiale, atât în domeniul teoriei, cât şi al practicii
muzeale. Între aceştia, Ennenbach, Gluzinski, Van Mensch, Neustupny,
Schreiner şi Stranssky au depus multe eforturi pentru a demonstra că
încercările de elaborare a unei teorii muzeologice au o istorie îndelungată.
Fiecare dintre aceşti cercetători- muzeologi au scris cărţi şi articole valoroase de
istoria şi teoria muzeologie, tipărite în edituri diferite, publicaţii de prestigiu ale
UNESCO, ICOM, marilor muzee europene, universităţilor şi asociaţiilor
profesionale.
Cehul Jiri Neustupny a fost unul dintre primii muzeografi care au pus în
discuţie statutul muzeologiei ca ştiinţă independentă, expunându-şi ideile Într
o lucrare din 1 9 50 Chestiuni de muzeologie modernă, care a constituit şi teza
-
sa de doctorat. El şi-a continuat cercetările, iar în 1 980 publică studiul

intitulat Muzeologia o disciplină academică. În final, el a acceptat muzeologia ca
ştiinţă, fără a putea, însă, să-i definească orientarea sa cognitivă. Acest lucru l-a
realizat Zbynek Stansky ( 1 966, 1 98 1 ) . Continuând cercetările lui Neustupny,
acesta a făcut pasul decisiv către formularea orientării teoretico-sintetică în
muzeologie (Peter van Mensch, 1 992) . Tot Stansky a formulat cele trei criterii
de bază pentru confirmarea muzeologiei ca ştiinţă independentă (disciplină
academică) : 1 . istoricitatea, 2. un sistem logic intern de informaţii ştiinţifice, 3 .
o necesitate socială obiectivă. Aceste criterii a u fost formulate într-o lucrare din
1 989, pe care nu a publicat-o şi la care face referire olandezul Peter van Mensch
( 1 992) 2 , o personalitate contemporană recunoscută prin numeroasele sale
articole despre istoria, teoria şi metodologia muzeologiei. Van Mensch a
elaborat o documentată teză de doctorat în domeniul muzeologie, pentru care a
primit titlul de doctor în filozofie, în 1 992, la Universitatea din Zagreb.
Din datele cunoscute până acum, cea mai veche lucrare în care se
vorbeşte despre organizarea unui muzeu, chiar dacă nu s-a numit muzeografie
sau muzeologie, a fost scrisă în 1 565, de medicul şi colecţionarul curţii
2 Peter van Mensch, 1 992, Towards a methodology of museology (PhD the.sis, University of Zagreb).
379
bavareze, Samuel Quicchebergh, intitulată Inscriptiones vei tituli theatri amplissimi,

complectentis rerum universitatis singulias materias et imagines eximias. Cartea este o
introducere în sistematizarea şi managementul colecţiilor şi este destinată
colecţionarilor. O încercare de elaborare a unui manual de muzeografie face şi
Pierre Bord, în cartea Les Antiquitez, scrisă la 1 643, în care dă şi lista celor mai
importante cabinete de curiozităţi din Europa secolului al XVII-lea.
Trei decenii mai târziu, în 1 674, Johann Daniel Major tipăreşte cartea
Unvorgreiffliches Bedencken von Kunst- und Naturalien-Kammern insgemein, în
care sunt prezentate probleme de organizarea şi conservarea colecţiilor, anexând
şi un plan de construcţie a unui edificiu pentru muzeu, organizat pe cinci secţii
divizate în 1 O subsecţii. El consideră colecţiile drept martori ai trecutului, care
reprezintă creaţii ale naturii şi ale omului. Este un fapt foarte interesant că în
Europa secolului al XVII-lea, se scria o carte despre organizarea unui muzeu pe
secţii şi subsecţii şi se elabora planul unui astfel de edificiu. Concepţia sa
depăşea problemele de practică muzeală, înscriindu-se în domeniul gândirii
teoretice. Pe drept cuvânt, aceşti specialişti în formarea, depozitarea,
conservarea şi expunerea rarităţilor (colecţiilor) în camerele de rarităţi sunt
pionieri ai muzeologiei teoretice, chiar dacă în lucrările lor nu se folosesc
termenii muzeologie sau muzeografie.
Primul care a folosit termenul muzeografie într-o lucrare de specialitate a
fost Caspar F. Nieckelius (Nieckel) din Hamburg, care în 1 727 a publicat
lucrarea intitulată Museographia oder Anleitung zum rechten Begriff und
nutzlicher rechtem Anlegung der museorum oder Raritatenkammern, un ghid
practic pentru cei ce se ocupau de colecţii şi de organizarea depozitelor şi a
expoziţiilor. Muzeografia era definită ca înţelegerea organizării muzeelor. El
propunea şi un plan de construire a edificiului muzeal.
Termenul muzeologie a fost folosit, pentru prima dată, de P. L. Martin în
lucrarea sa „Praxix der Naturgeschichte", din 1 869. În cea de a doua parte a
cărţii, intitulată Dermoplastik und museology, muzeologia este definită ca
„expunerea şi conservarea colecţiilor" (de ştiinţele naturii) .
Folosirea termenului muzeografie într-o lucrare de specialitate, cu aproape
cu un secol şi jumătate înaintea celui înrudit, muzeologie, ni se pare un lucru
normal, muzeografia fond implicată direct în activitatea practică din muzeu;
teoria îşi face loc mai anevoie, pe baza cunoştinţelor acumulate în practică.
Faptul că ambii termeni au fost folosiţi în contextul unor manuale
timpurii asupra activităţii din muzeu, ne dovedeşte că a existat o preocupare
continuă asupra problemelor izvorâte din tehnicile de colectare, metodele de
380
conservare, modalităţile de evidenţă, depozitare, proiectare a expoziţiilor etc„

soluţii cerute de practica muncii din muzeu şi care nu au apărut în mod
automat, în urma studierii metodologiei disciplinelor academice de bază.
Întâmplător sau nu, ambele denumiri apar în Germania secolelor al XVIII-iea
şi al XIX-iea.
În secolul al XIX-iea, unii cunoscători în ale muzeologiei desfăşoară o
activitate intensă, pentru democratizarea muzeelor. Ei îşi dădeau seama că
numai deschiderea porţilor pentru public nu era suficientă. De exemplu,
Adunarea Naţională a Franţei a hotărât în 1 79 1 ca Muzeul Luvru să stea deschis
pentru oricine, ca oricine să poată lucra în el. Dar această iniţiativă era numai
formală, nu aducea nici o schimbare în structura internă a muzeului.
Kunstkammer din Berlin, care îşi deschisese porţile pentru public, nu avea
decât 200 de vizitatori pe an3 . Scopul democratizării muzeului şi punerea lui la
dispoziţia publicului într-o formă accesibilă nu se realizase odată cu deschiderea
porţilor. Pentru aceasta era nevoie de schimbarea modului de administrare al
muzeelor, de organizare a expoziţiilor, de ghidare a publicului în muzeu în
funcţie de gradul lui de cultură, de cerinţele vizitatorului, astfel încât el să
înveţe distrându-se, relaxându-se, simţindu-se co-părtaş la ceea ce i se prezintă.
Tot în a doua jumătate a secolului XIX-iea, şi tot în Germania,
muzeologia primeşte consacrarea de la J G. Th. Von Graesse, care, într-o
lucrarea despre muzeologie, în 1 883, afirma: . . . Dacă cineva ar fi vorbit sau ar
„
fi scris despre muzeologie ca o ramură a ştiinţei acum 20 sau 30 de ani, singurul

răspuns din partea multora ar fi fost un zâmbet de compasiune şi de înţelegere"4•
Putem spune că această declaraţie a lui Von Graesse reprezintă actul de naştere
a unei noi ştiinţe-muzeologia şi, totodată, apariţia unui curent al profesionalizării
în muzeu. De atunci, un nou concept îşi face loc în activitatea muzeelor pe
calea emancipării şi democratizării lor, acela de a acorda o atenţie sporită
educaţiei în muzeu, prin deschiderea porţilor acestor instituţii pentru publicul
3 V. Ledebur, 1 83 1 . Vezi şi Emes Curtius, 1 870, care arată că Wilhelm al III-iea, sub influenţa
lui Winkelmann, Întemeietorul artelor genetice, adună la un loc toate colecţiile sale, risipite
prin palate şi castele, pentru a servi educaţiei publicului. Însă unele muzee cer o serie de
formalităţi pentru vizitare, ca anunţul cu o zi înainte, lăsarea unei cărţi de vizită, curioasa
dispoziţie din Rusua de a intra în muzeu fără pălăria pe cap şi în frac.
4 În 1 983, un număr special al revistei Museologicke sesity, publicată de Muzeul Ceh din Praga,
este dedicat aniversării centenarului faimoasei declaraţii a lui von Graesse din 1 883, în lucrarea
sa Zeitschrift for Museologie und Antikuitdtenkunde siwie verwandte Wissemchafte, considerat
actul de naştere al ştiinţei muzeologie.
381
larg şi stabilirii unor relaţii novatoare de colaborare între muzeu şi public şi

Între muzeu şi şcoală.
Secolul al XIX-iea este caracterizat prin dezvoltarea curentelor ideologice
şi a luptei pentru drepturi naţionale. Aceasta a impus crearea muzeelor
naţionale care să adune şi să valorifice dovezile şi argumentele constituirii
naţiunilor şi a statelor naţionale, acţiune care a continuat şi în prima parte a
secolului al XX:-lea. Acum se constituie o seamă de muzee naţionale, printre
care cele din: Budapesta ( 1 902) , Copenhaga ( 1 807), Praga şi Brno ( 1 8 1 8) ,
Split ( 1 820), Berlin ( 1 824- 1 830),Torino ( 1 832), Zagreb ş i Alte Pinakotethek
Miinchen ( 1 836) , Istanbul ( 1 846) , Stockholm ( 1 947), Milano ( 1 862),
Moscova ( 1 883) ş.a5 • Am enumerat numai muzee din Europa, dar noul curent
a cuprins şi celelalte continente. România, ca ţară europeană cu o cultură şi cu
interese europene, nu a făcut excepţie. Primul muzeu deschis spre vizitare
publică apare la Sibiu ( 1 8 1 7) , pe baza colecţiilor de artă donate de baronul
Samuel von Brukenthal. Apoi, în 1 834, apar la Colegiul Sfântul Sava, Muzeul
Naţional de la Bucureşti (patronat de domnitorul Al. Ghica, cel care îşi
donează propria colecţii) şi Muzeul de Istorie Naturală din laşi, fondat de
Societatea de Medici şi Naturalişti întemeiată şi condusă de M. Zotta şi I.
Cihac. Astăzi muzeul este în administrarea Universit�ţii ,,Al. I. Cuza" laşi. În
Transilvania, se înfiinţează Muzeul de Istorie Naturală din Blaj ( 1 850) şi
Muzeul Ardelean din Cluj ( 1 859). La 1 864, domnitorul Al. I. Cuza semnează
un decret prin care se înfiinţează Muzeul Naţional de Antichităţi, Muzeul de
Ştiinţele Naturii şi Pinacoteca. Numărul muzeelor creşte mereu în cele trei
principate române, astfel că dacă la sfârşitul secolului al XVIII-iea pe teritoriul
românesc se înregistrau numai patru muzee, în 1 864 numărul acestora a ajuns
la 1 1 , iar în 1 900, la 246 .După 1 900, apar noi muzee în majoritatea oraşelor
mari ale tării, dar şi în oraşe mai mici, cu rezonantă istorică sau cu traditii în
. . .
colecţionare. Acum, pe lângă muzeele de arheologie-istorie, istorie naturală şi

cele de artă, tematica muzeelor se diversifică, apărând unele muzee cu tematică
unicat: Muzeul tehnic „Prof. Dimitrie Leonida" ( 1 909) , muzeele în aer liber:
Parcul Etnografic din Cluj ( 1 929) şi Muzeul Satului din Bucureşti ( 1 936) ,
Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din România de la Goleşti - Argeş, Muzeul
Tehnicii Populare de la Sibiu, Muzeul Literaturii Române, Muzeul Ţăranului
Român şi Muzeul Naţional Cotroceni din Bucureşti, Complexul Muzeal de
5 Vezi Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Bucureşti, Editura Museion, 1 994, p. 1 O, 1 1 .
6 Ibidem, p. 1 1 .
382
Ştiinţele Naturii de la Galaţi, Muzeul Republican al Petrolului şi Muzeul

Ceasului de la Ploieşti, Muzeul Naţional Castelul Bran, Muzeul de Ecologie şi
Protecţia Mediului şi Galeria de Artă Naivă din Piteşti, Muzeul Aurului Brad,
Galeria romană de la Roşia Montană, Muzeul Mineritului Petroşani, Muzeul
Tiparului şi al Cărţii Vechi Târgovişte, Muzeului de Istorie a Farmaciei Sibiu,
Muzeul Căilor Ferate Române Bucureşti, Muzeul George Enescu Bucureşti ş. a.
Sunt tot atâtea contribuţii pe care muzeistica românească le-a avut la
închegarea teoriei muzeologice. A subordona muzeologia uneia sau alteia dintre
ştiinţele al căror profil face obiectul colecţiilor din muzeu, sau, şi mai curios,
numai istoriei sau antropologiei este împotriva evidenţei. Conceperea unui
muzeu unicat, elaborarea tematicii ştiinţifice implică gândirea teoretică, ţine de
muzeologie, iar această Întreprindere nu o poate revendica nici o altă ştiinţă.
Am avut o interesantă experienţă atunci când am organizat Muzeul Protecţiei
Naturii pe Baze Ecologice (sau, cum s-a încetăţenit, Muzeul de Ecologie şi
Protecţia Mediului) . De la concepţie şi schiţa de proiect (1 972) până la
deschidere ( 1 977) a durat cinci ani. Aici s-au inclus şi reparaţiile capitale şi
adaptarea spaţiului interior al clădirii - monument istoric, asigurarea fondurilor
etc. Mergând pe o temă neabordată până atunci nici în România, nici în
Europa, am apelat la specialiştii din diferire domenii. Paleontologul era de
părere că o mare parte din spaţiu trebuie să prezinte perioadele de extincţie
naturală a speciilor şi prezumtivele lor cauze, pentru a putea compara cu
extincţia din cauze antropice din ultimul secol, sau de la revoluţia industrială;
botanistul te îndemna să prezinţi filogenia morfologia şi anatomia plantelor, ca
fiind cele mai importante în ecosistem, zoologul tot aşa, dar pe un spaţiu mai
extins, având în vedere numărul mult mai mare de raxoni, sociologul ne
recomanda o puzderie de grafice şi tabele şi tot aşa. Sigur că toate erau
importante, bine gândite dar pentru o suită de volume, nu pentru o expoziţie.
Ar fi trebuit un spaţiu de câteva ori mai mare, urbanistul vedea şi el numai
problemele profesiei lui, care erau cele mai importante, astfel încât, la sfârşit,
am aj uns la concluzia că trebuie să mai construim încă trei muzee. Sigur că în
propunerile specialiştilor am găsit idei foarte valoroase, pe care le-am preluat,
dar cu gândirea muzeografului obligat de meserie să discernă şi să sintetizeze.
Referindu-se la modul de organizare şi mesajul transmis de acest muzeu
deschis în plină perioadă de reînnoire a muzeelor şi emancipare a muzeologiei,
unul dintre cei mai de seamă teoreticieni români ai ştiinţei muzeologice, Ioan
Opriş spunea că acest muzeu şi organizatorii lui au merite aparte prin
contribuţiile la spargerea Amneziei istorice, îndrăznind şi încurajând pe cei ce se
383
ocupă de recuperarea însemnelor, simbolurilor ecourilor istoriei, adăugând demersurilor

şi lucrările de demitiz.are a „serenităţii naturii" cu a sa zonă verde,privind cu
luciditate şi explicând efectele abuzurilor, dar şi posibile remedii. Am ales un
exemplu din domeniul ştiinţelor naturii, pe care îl cunoaştem cel mai bine, fiind
implicaţi direct. Dar acelaşi lucru se poate spune despre Muzeul Ţăranului
Român al lui Horia Brenea, despre Muzeul Tehnicii Populare al lui Cornel
lrimie, despre Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din România al lui C. Iliescu şi
despre oricare muzeu cu caracter de unicat.
Muzeografii români au avut şi importante contribuţii teoretice în
muzeologie, chiar dacă la noi termenii muzeologie şi muzeografie s-au folosit,
cel mai adesea pentru a defini o singură ştiinţă. Sunt binecunoscute concepţiile
în domeniu ale lui Al. Tzigara-Samurcaş, Romulus Vuia, Dimitrie Gusti,
Grigore Antipa (care a introdus pentru prima dată dioramele în muzeu) , C.
Daicoviciu, Tancred Bănăţeanu, V. Vătăşianu, D. Leonida, G. Oprescu, N.
Simache, Margareta Moşneaga, C. S. Nicolăescu-Plopşor, I. Opriş, R. Florescu
şi mulţi alţii.
Deşi a trecut un secol şi un sfert de declaraţia lui Von Graesse, şi aproape
o jumătate de secol de când ICOM a statuat că muzeologia este o ştiinţă
independentă, adică un segment al sferei de activitate umană având ca funcţie
dobândirea şi sistematizarea teoretică a cunoştinţelor despre o realitate- muzeul,
mai sunt lucrători din muzee care nu acceptă, sau se îndoiesc de faptul că
muzeologia este o ştiinţă independentă, interdisciplinară şi nu o seamă de
activităţi practice. Dar, care sunt cauzele scepticismului pe care îl mai manifestă
unii lucrători din muzee faţă de statutul de ştiinţă acordat muzeologiei? O
analiză documentată a acestui fenomen o face Peter van Mensch ( 1 992) .
O cauză importantă, care face ca problema profilului muzeologiei ca
ştiinţă să fie privită cu scepticism, se referă la relaţia dintre muzeologie ca
disciplină tipic legată de domeniul muzeelor şi disciplinele academice care au
conexiuni cu colecţiile muzeelor (paleontologia, antropologia, arheologia,
istoria, istoria artei, istoria naturală etc.). Muzeele, din Evul Mediu şi până spre
sfârşitul secolului al XIX-iea, erau dominate de concepţia muzeului sanctuar.
Activitatea acestui tip de muzeu era orientată spre formarea şi organizarea
colecţiilor şi spre studierea acestora de specialişti recunoscuţi în domeniul
disciplinelor care fa.ceau obiectul colecţiilor respective. Or, aceşti cercetători, cu
statutul asemănător celor din institutele academice şi din universităţi, manifestă
reticenţă faţă de noile modele care pun în pericol statutul lor de oameni de
ştiinţă în domeniul disciplinelor de bază.
384
Muzeologia - ştiinfă independentă sau disciplină 1111Xiliară?
Un exemplu tipic de la începutul perioadei de tranzirie, îl reprezintă

muzeograful american Wilcomb E. Washburn care reprezenta interesele unui
grup de oameni de ştiinţă. El respinge ideea profesionalizării în muzeu
considerând că există o lipsă aproape totală de fundament teoretic pentru dreptul
muzeului de a solicita statut profesional pentru deprinderile sale de tip gospodăresc,
precum şi o dovadă a subţirimii filosofiei care stă la baza solicitării statutului
profesional (W. E. Wahsburn, 1 967, 1 985). Este clar că pentru Washburn
activitatea muzeului nu are identitate autonomă, aceasta fiind derivată din
disciplinele de bază şi reprezintă doar deprinderi gospodăreşti. Atitudinea
critică a lui Washburn a fost indusă de schimbarea raportului de forre în muzee,
reformiştii preluând controlul asupra unei părri importante din domeniu,
inclusiv emanciparea muzeologiei.
Unii lucrători din muzee se tem că tranziţia de la stadiul empiric
(disciplină auxiliară) la cel teoretic (ştiinţă independentă) ar putea să separe
teoria muzeologică de practica din muzeu (Z. Z. Stransky, 1 98 1 ) . Referitor la
această temă, Bedekar ( 1 987) aduce argumente plauzibile şi liniştitoare. El
susţine că Între muzeografie şi muzeu sunt trei punri solide de legătură: prima
ar fi iniţiativa muzeelor de a-şi rezolva propriile probleme profesionale în mod
creativ, sau măcar inovativ; a doua este reprezentată de misiunea muzeologiei
de a genera idei, concepte, deprinderi, metode şi tehnici pe care muzeul trebuie
să le accepte şi să le pună în practică; în sfârşit, muzeologia trebuie să contribuie
la eficienţa şi la viteza de reaqie a muzeelor în momentul în care anchetele,
cercetările şi recomandările institutelor de profil şi centrelor de muzeologie sunt
prezentate specialiştilor din muzee, studenţilor în muzeologie şi, în general,
celor care au capacitatea şi dorinţa să-şi pună punctele de vedere în planuri şi
proiecte care să ducă la dezvoltarea şi actualizarea activităţilor, tehnicilor şi
procedurilor specifice muzeului.
T. Zeller ( 1 984) a făcut un studiu asupra profilului profesional al
educatorilor din muzeele de artă americane. Rezultatele studiului au pus în
evidenţă faptul că muzeografii pe probleme de educaţie din muzeele de artă se
consideră specialişti în istoria artei, adică în disciplina de bază şi nu în primul
rând, specialişti în problemele educaţiei prin muzeu.
Un alt specialist al domeniului Benei ( 1 9 8 1 ) explică neîncrederea unor
-
lucrători din muzee în teoria muzeologică şi specializarea în muzeu, prin trei

factori: în primul rând, activitatea în muzeu operează cu o mare eterogeneitate
de obiecte, care aparţin la peste 20 de ramuri ale ştiinţei, ceea ce creează
dificultăţi în sporirea nivelului de conceptualizare a activităţii din muzeu; în al
385
doilea rând, mulţi dintre lucrătorii din muzeu tind să se concentreze asupra
domeniului lor de specialitate (disciplina de bază) . Aceasta cu atât mai mult, cu
cât, în majoritatea cazurilor, la angajare nu se solicită calificări speciale
muzeologice. Uneori, la angajare nu se solicită nici măcar calificare Într-o
disciplină de bază care face obiectul colecţiilor muzeului (n.n.). Cei care
lucrează în cercetare neagă caracterul ştiinţific al altor activităţi specifice
muzeului, ei identificându-se cu disciplina de bază şi atât; al treilea factor este
că lucrătorii din muzeu nu pot să se identifice cu toate domeniile de activitate
ale muzeului (mai ales dacă este un muzeu mixt) , fond puşi în situaţia de a-şi
restricţiona interesul lor asupra tipului de muzeu în care lucrează.
La cele prezentate, se adaugă şi interesele unor conducători de muzee, care
doresc să se menţină pentru muzeologie statutul de disciplină aplicată în locul
celui de ştiinţă independentă, pentru a-şi putea menţine vechea structură
organizatorică a muzeului. Uneori, ei se opun noilor modele, dacă acestea pun în
pericol actuala balanţă de putere. Un exemplu ilustrativ este exprimarea unuia
dintre opozanţii faţă de teoria muzeologică: trebuie să nu ne maifacem griji asupra
definirii muzeologiei. A defini muzeologia şi a-i da o conotaţie spirituală şi chiar
metafizică se pare că este un hobby al unor muzeologi. Ei îşi pierd timpul.
Muzeologia este doar o unealtă a unui management şi a organiuirii dintr-un muzeu
bun (S. M. Nair, 1 986, citat după Van Mensch, 1 992) . Alţi lucrători din muzee
se tem de emanciparea muzeologiei ca ştiinţă independentă din varii motive.
Decanul Facultătii de Istorie a Universitătii din Vilnius - Lituania a afirmat în
' '
1 999, că studiile despre muzeu au devenit o reflectare a didacticii privind istoria,

pentru că constituie o anumită ramură a istoriei datorită propriilor sale fundamente
teoretice. Această orientare este j ustificată prin dezvoltarea şi abundenţa muzeelor
de istorie din Lituania (peste 200) şi a rolului acestora în păstrarea conştiinţei
istorice pe care îl îndeplinesc astăzi muzeele din Lituania. Tot în zona Baltică,
estonianul Tomislav Soia a introdus termenul heritologie care defineşte o nouă
ştiinţă apărută în Europa - Heritologia, având ca obiect de studiu viitorul
experienţei colective, concentrându-se asupra conceptului de patrimoniu total.
Soia consideră că heritologia - activitatea de cartare a patrimoniului cultural - are
trei laturi, trei teme principale: muzeologia, conservarea patrimoniului şi
restaurarea patrimoniului. Nu insistăm asupra heritologiei şi a relaţiilor sale cu
muzeologia, timpul va stabili mai bine adevărul. Însă, a mai considera
muzeologia o ramură a istoriei, ni se pare depăşit. Nici în secolul al XIX-iea, când
muzeele au servit mult la dezvoltarea conştiinţei naţionale şi formarea naţiunilor,
muzeul şi muzeologia nu au fost „ataşate" numai istoriei. De altfel, termenul de
386
Muzeologia - ştiinfă independentă sau disciplină auxiliară?
muzeografie a fost introdus şi definit de C.F. Nieckel, care nu era istoric ci

colecţionar de rarităţi, inclusiv fluturi exotici. Cel de muzeologie a fost introdus
de P. Martin într-o carte de specialitate, în capitolul Muzeologia şi dermoplastia
(naturalizarea animalelor) . Martin a dat şi o primă definiţie muzeologiei.
Am încercat să prezentăm o sinteză din activitatea desfaşurată de pionierii
teoriei muzeologice, accentuând momentele noii revoluţii săvârşite în muzee,
din a doua jumătate a secolului trecut. La acest efort, trebuie adăugată
contribuţia pe care au avut-o instituţiile neguvernamentale internaţionale şi
europene cum sunt: UNESCO, ICOM, ICOFORM (Comitetul Internaţional
de Muzeologie al ICOM) , ICTOP (Comitetul Internaţional pentru Pregătirea
Personalului din Muzeu al ICOM) , asociaţiile profesionale ale lucrătorilor din
muzee, printre care Museums Association, prima asociaţie a muzeelor din
Marea Britanie, fondată în 1 889 şi care în 1 90 1 începe editarea revistei
Museums journal - considerată prima publicaţie cu caracter naţional a
muzeografilor apărută pe plan mondial, Asociaţia Muzeelor Americane,
ctitorită în 1 906, astăzi uniune de asociaţii pe genuri de muzee ş.a. Între
primele publicaţii de specialitate apărute pe plan european şi mondial,
amintim şi revista Muzeul Naţional, care a apărut la B ucureşti, 1 834.
La începutul secolului al XX-iea, apar şi germenii profesionalizării activităţii
din muzeu. De exemplu, în 1 908, la Muzeul Pennsylvania din Philadelphia (SUA),
s-a introdus primul curs de pregătire profesională a personalului din muzeu.
Odată cu dezvoltarea acestor forme de organizare a muzeelor şi
profesionalizarea activităţii, s-a schimbat şi modul de abordare a activităţii
muzeale. Încep să apară un număr mai mare de publicaţii şi de studii despre
muzeu şi despre specificul activităţii lui, astfel încât, treptat, muzeologia trece
de la un domeniu de activitate multidisciplinar la unul interdisciplinar, cu
identitate proprie. Dar încă se evita să se vorbească despre o teorie muzeologică.
În SUA, programele de pregătire profesională se numeau programe de studiere
a muzeului, nu de muzeologie, iar în Franţa, Italia, ca şi în România, s-a
preferat termenul muzeografie, celui de muzeologie.
Pe drumul anevoios dar constant spre autonomie, muzeologia
înregistrează unul din primele mari succese, la Madrid, în 1 934, cu prilejul
organizării primului Congres internaţional privind activitatea în muzeu. A.
Bauer ( 1 983) consideră acest congres ca fiind prima revoluţie în muzeologie
(muzeologia modernă, n.n.).
Chiar de la constituirea sa în cadrul UNESCO ( 1 946) , ICOM participă
activ la dezbaterile pentru recunoaşterea muzeologiei ca ştiinţă independentă şi
387
profesionalizarea activităţii în muzeu. La prima Conferinţă generală a acestui

organism de specialitate, organizată în 1 948, preşedintele George Salles a arătat
în cuvântul său, că una din cele mai mari realizări ale ICOM este aceea că
muzeologia (ca francez, el a folosit termenul la mission museographique) a început
să fie privită ca un factor de coeziune în activitatea muzeelor. De asemenea,
conferinţa făcea apel la pregătirea personalului de specialitate din muzee şi la
introducerea titlului de muzeograf pentru toată gama de specializări din muzeu,
inclusiv supraveghetorii O. P. Boilan, 1 996) . La cea de a II-a Conferinţă generală
care a avut loc la Londra, în 1 950, restauratorii au fost scoşi din rândul
muzeografilor şi recunoscuţi ca profesie muzeologică distinctă. La numai un an
după aceasta, în 1 953, la Milano, a III-a conferinţă generală a recunoscut pentru
muzee şi funcţia de specialist în educaţie, cu calificare didactică. La seminarul
internaţional organizat de UNESCO, la Rio de Janeiro în 1 958, dedicat rolului
educaţiei în muzee, muzeologia a fost definită ca o ramură a cunoaşterii care se
referă la studiul scopului şi organizării muzeelor. Această nouă abordare va fi
reflectată şi în Rezoluţia celei de a IX-a Conferinţe generale a ICOM ţinută la
Copenhaga, în 1 974, care făcea apel la transformarea muzeului în acord cu
cererile comunităţii dictate de contextul ei cultural, de mediu şi demografie.
Investigarea, conservarea şi restaurarea sunt numite fa.neţii tradiţionale şi esenţiale,
dar cerinţele lumii moderne indică un muzeu care să se îndrepte către asumarea de
noi roluri şi către dezvoltarea de noi forme care trebuie argumentate prin
.. . interpretarea nevoilor culturale ale comunităţii în mod independentfaţă defactori
de circumstanţă, cu înţelegere faţă de problemele fiecărei persoane din lumea
contemporană şi cu respectarea dreptului la informaţie. S-a mai menţionat că . . . este
imperativ necesar să se modernizeze o muzeografie încă tributară unor contexte
sociale şi culturale (citate din rezoluţiile 1-5).
Etapele parcurse spre recunoaşterea muzeologiei ca ştiinţă teoretică s-au
succed tot mai repede, chiar dacă mai rămân destui sceptici care să disece firul.
Este dreptul lor să o facă şi este în favoarea decelării adevărului (Dubito, ergo
cogito) . Contradicţia este necesară pentru că numai ea generează dezvoltarea.
Parafrazându-l pe A. Pleşu (2000), este un fel de metabolism spiritual, cu multe
contradicţii şi multe feedbackuri. În cazul de faţă, argumentaţia pro sau contra
grăbeşte definitivarea statutului de ştiinţă teoretică independentă al
muzeologiei. De altfel, la Conferinţa generală de la Leicester, din 1 990, s-a
făcut un studiu printre participanţi. Rezultatul a fost că 90% dintre ei au
considerat muzeologia o ştiinţă independentă, 4% au considerat că muzeologia
ca ştiinţă este un non sens, iar 6% nu şi-au spus părerea. lată, deci, că istoria
388
Muzeologia - ştiinfă independentă sau disciplină auxiliară?
muzeologiei poate fi descrisă ca un proces de emancipare în care această

disciplină se individualizează dintre disciplinele academice care au legătură cu
colecţiile muzeale şi îşi conturează propriile orientări şi metodologii cognitive.
Dezbaterile din literatura de specialitate, vizitarea a zeci de muzee în ţară
şi în străinătate şi, mai ales, practica de-a lungul a 42, respectiv 2 1 de ani
petrecuţi în muzeu ne îndreptăţesc să ne exprimăm o părere proprie:
muzeologia a ajuns în stadiul de ştiinţă teoretică independentă, pluridisciplinară,
începând din deceniile 7-8 ale secolului trecut. Privind retrospectiv, suntem
bucuroşi că am fost părtaşi la această activitate de fundamentare a muzeologiei
ca ştiinţă a muzeului. Muzeele şi muzeografii din România şi-au adus din plin
contribuţia la emanciparea muzeologiei, atât prin realizările practice în direcţia
organizării de muzee şi expoziţii la cele mai moderne standarde, cât şi prin
contribuţii teoretice la fundamentarea muzeologiei ca ştiinţă a muzeului.
Unul dintre pionierii cercetărilor teoretice de muzeologie şi dintre cei
mai avizaţi specialişti din ţara noastră, profesorul dr. Ioan Opriş, care a scris un
raft de cărţi despre muzeu, muzeologie şi muzeografie, dintre care amintim:
Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania şi Banat după Marea
Unire ( 1 988); Istoria Muzeelor din România ( 1 994) ; Transmuseographia (2000);
Donaţii şi donatori (2005); Muzeosofia (2006) şi multe alte studii şi articole,
care a ctitorit un muzeu naţional de mare complexitate tematică şi încărcătură
emoţională, care cunoaşte ca nimeni altul activitatea şi starea tuturor muzeelor
şi monumentelor de pe cuprinsul ţării, care a condus un număr de ani destinele
patrimoniului cultural mobil şi imobil al României este aniversat, cu mare
cinstire, de colegi şi prieteni la împlinirea vârstei de 65 de ani. Iniţiativa
Muzeului Naţional Bran şi a Muzeului Judeţean de Istorie Braşov este
onorantă. Lui Ioan Opriş îi dedicăm acest articol, urându-i mulţi ani fericiţi,
alături de cei dragi, şi spor în nobila-i îndeletnicire.
Îl asigurăm de cele mai alese şi statornice sentimente de prietenie.
B ibliografie
Bauer A., 1 983, Mezindrodni anketa, „Muzeologicke sestiy" (9), p. 9- 1 7.

Bedekar V.H., 1 987, Basic paper, în: V. Sotka ed., Museology and museums.
ICOFOM, Study Series 1 2 (Stockholm) , p. 5 1 -54.
Bene5 J . 1 98 1 , Kujasnemi predmetu muzeologie„,Muzeologieke sesiiy" (8), p. 1 3 1 -140.
,
Boylan P.J., 1 996, ICOM atfifiy, „Museum" ( 1 49) 48 (3), p. 47-50.

=
389
Florescu R., 1 998, Bazele muzeologiei, ediţia a II-a, Centrul de Perfecţionare şi

Formare a Cadrelor din Cultură, Bucureşti, 2 1 4 p.
Gluzinski W., 1 980, Upodslaw muzeologii (Warszawa) .
Gluzinsk.i W., 1 983 Basic paper, în: V. Sofka ed., Methodology of museology and
professional training.
Peter van Mensch, 1 992, Towards a methodology of museology (PhD thesis,
University of Zagreb) .
Mobius. H . ( 1 986) Berichte zur neueren Muscumsliteratur 1. „Museumskunde"
5 1 (2) , p. 1 04- 1 14.
Nair S. M. 1 986, Basic paper, în: V. Sofka ed., Museology and identity.
ICOFOM, Study Series 1 0, (Stockholm) , p. 227-228.
Neustupny J. ( 1 968) , Museum and research (Prague) .
Neustupny, J ., 1 980, Museology as an academic discipline, „Museological
Working Papers'', 1 , (Stockholm) , p. 28- 29.
Neustupny J., 1 9 8 1 , On the homogeneity of museology, „Museological Working
Papers", 2, (Stockholm) , p. 46-47.
Pleşu A., 2000, Muzeul Ţăranului Romdn, un act de participare, în „Dilema",
276, p. 1 1 .
Opriş I., 1 994, Istoria muzeelor din România, Editura Museion, Bucureşti, 208 p.
Opriş I., 2000, Transmuseographia,Editura Oscar Print, Bucureşti, 614 p., 2 pi. color.
Opriş I., 2006, Muzeosofia, Editura Oscar Print, Bucureşti, 264 p., 2 pi. color.
Razgon A.W., 1 978, Research work in museums: its possibilities and limits, în: J.
Jelinek ed., Possibilities and limits in scientific research typicalfor the museum
(International Committee for Museology, Brno, p. 20 - 45.
Russio W. 1 989, Museu, museologia, museologos e Jormarao, „Revista de
Museologia" 1 ( 1 ) , p. 7- 1 1 .
Soia T., 1992, What is museology?, „Papers in museology", 1 , (Stockholm), p. 1 0-19.
Strânsky Z.Z., ed. 1 966, Sbornik materialii proeho muzeologickeho sympozia, Brno 1965.
Strânsky Z.Z., 1 98 1 , The theory ofsystems and museology, „Museological Working
Papers", 1 , (Stockholm), p. 70-73.
Washburn W.E., 1 967, Grandmotherology and museology, „Curator", 1 0 ( 1 ) ,
p . 43-48.
Washburn W.E. 1 98 5 , Professionalizing the Muses, „Museum News", 64 (2) ,
p. 1 8-25, 70-7 1 .
Zeller T., 1 984, Art museum educators: art historians, curators or educatr;m? A
question ofprofessional identity, „Curator'', 27 (2), p. 1 05 - 1 23.
390
BRAŞOV - PATRIMONIU ARHITECTURAL RESTAURAT
Drd. Radu Ştefanescu
Atestat documentar pentru anul 1 23 5 , sub numele de CORONA,

Braşovul a cunoscut o permanentă dezvoltare ca centru economic comercial şi
de producţie de mare însemnătate.
La 1 547 umanistul Johannes Honterus descria Braşovul, oraşul său de
baştină, ca fiind „un important centru de comerţ pentru mărfuri turceşti, aşezat
între munţi prietenoşi şi puternic întărit cu ziduri, şanţuri şi bastioane" 1 •
Posibile atacuri duşmane au impus Braşovului luarea de măsuri prin care
să li se poată asigura locuitorilor siguranţa vieţii şi averii. În acest scop
braşovenii au întreprins, în timp, ample lucrări de fortificare a oraşului,
construind ziduri cu turnuri de apărare şi bastioane puternice, săpând în jurul
acestora şanţuri şi ridicând în faţa lor masive valuri ce erau încă vizibile acum
câteva decenii.
Într-o primă etapă, Braşovul fortificat a însemnat doar întăritura ce
mărginea perimetrul din zona actualei Biserici Negre, pentru ca la finalul
secolului al Xiii-lea, Într-o a doua fază, să se fi ridicat o altă fortificaţie ce
înconjura terenul cuprins între actualele străzi Poarta Schei, Hirscher şi o parte
a Pieţei Sfatului2. Pe măsură ce oraşul s-a dezvoltat, noile construcţii ridicate
de-a lungul timpului au dus la înlăturarea fortificaţiilor amintite, aşa încât
astăzi din ele nu se mai păstrează nimic.
Centura de ziduri a oraşului, din care astăzi se mai păstrează doar latura
sud-estică şi cea de nord-vest, a început să fie construită în secolul al XIV-lea în
1 Fr. W. Seraphin, Kromtadt zur Zeit des Honterus. Aus der Zeit der Reformation, Braşov, 1 898,
p. 295.
2 Fr. Philippi, Aus Kromtadts Vergangenheit und Gegenwart, Braşov, 1 874; Paul Niedermaier,
Dezvoltarea urbanistică şi arhitectonică a unor oraşe transilvănene din secolul al XII-iea până în
secolul al XVI-iea, în Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România, Bucureşti,
1 976, p. 1 65 ; Hans Goos, Die Baugeschichte der Befestigungswerke, în Das Burzenland, voi. III,
1 929, p. 78; Gemat Nussbăcher, Die mittelalterlichen BeJestigungsanlagen Kromtadts, în
Kronstadt - Eine siebenburgische Stadtgeschichte, Editura Universitas, Mi.inchen, 1 999, p. 1 37.
391
Radu Ştefănescu
vremea regelui Ludovic I de Anjou ( 1 342- 1 382) al cărui succesor Sigismund de

Luxemburg ( 1 387- 1 437) reînoieşte, la 1 395,ordinul de fortificare a Braşovului3 •
Deşi la construcţia zidurilor se lucrase intens, un atac turcesc din anul
1 42 1 i-a găsit pe braşoveni încă insuficient pregătiţi iar oraşul a fost în mare
parte distrus4 . Scutirea pe o perioadă de zece ani de la plata impozitului
martinens a permis Braşovului să intensifice ritmul lucrărilor la ziduri, astfel
încât cu prilejul unui alt atac turcesc, în anul 1 432, oraşul a putut fi apărat cu
succes5 •
Faptul că un document de l a 1 434 vorbeşte pentru prima dată despre
existenţa unui turn în apropierea mănăstirii dominicane (în zona actualei
biserici Sfinţii Petru şi Paul din strada Mureşenilor de astăzi) îndreptăţeşte
opinia că la acea dată inelul interior de ziduri cu turnurile aferente, exista deja6•
Lucrările de constructie a fortificatiilor au continuat şi în deceniile
' '
următoare, pe laturile de sud-vest, nord-vest şi nord-est zidurile fiind dublate şi

în unele locuri chiar triplate, astfel apărând aşa-numitele zwingere7 • În punctele
de colţ ale cetăţii, la porţile de intrare şi în alte câteva locuri socotite strategice
au fost ridicate bastioane puternice. La toate acestea trebuie adăugată şi
Cetăţuia ce controla de pe dealul cu acelaşi nume accesul în cetate dinspre
cartierele Bartolomeu şi Blumăna.
Conform uzanţelor epocii turnurile, bastioanele şi zwingerele erau
încredinţate spre Întreţinere şi apărare breslelor de meşteşugari de la care au şi
primit numele sub care sunt cunoscute şi astăzi (Bastionul Fierarilor, Bastionul
Ţesătorilor, Bastionul Frânghierilor, Bastinul Postăvarilor etc) .
În prima jumătate a secolului al XVII-iea construcţia fortificaţiilor
Braşovului poate fi socotită încheiată. La această dată cetatea de la poalele
Tâmpei avea 32 de turnuri din care patru exterioare, de strajă (astăzi se mai
3 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenburgen, IV, p. 99.

4 Atacul turcesc din anul 1 42 1 a dus şi la distrugerea cetăţii de mici dimensiuni aflată pe
Dealul Şprenghi din vecinătatea bisericii Sf. Bartolomeu în care se refugiase întregul S fat al
oraşului. Membrii Sfatului sune luaţi în captivitate, această împrejurare fiind, fără îndoială, de
nacură să impulsioneze lucrările de construcţie a fortificaţiilor oraşului; cf. şi Hans Goos, op. cit. ,
p. 78-79.
5 Gernoc Nussbăcher, op. cit., p. 1 39.
6 Ibidem.
7 Zwinger sau ţarc este denumirea dată porţiunii de teren cuprinsă între două centuri de zid,
legate între ele cu un ale zid perpendicular. Întotdeauna spaţiul era dominat de turnuri plasate
pe flancuri de unde atacatorii erau supuşi unui foc încrucişat.
39 2
Bra1ov - patrimoniu arhitectural restaurat.
păstrează două din acestea) , opt bastioane şi trei porţi de intrare şi ele puternic
întărite8•
Pentru anii ce au urmat documentele nu mai consemnează lucrări de
constructuie semnificative ci doar unele de reparatii
, , în diverse puncte ale cetătii. ,
De altfel, la acea vreme, dezvoltarea tehnicii de asediu făcea ca valoarea defensivă a
acestui gen de construcţii să fie tot mai redusă. Pe de altă parte scăderea puterii
economice a breslelor, cele ce aveau îndatorirea de a Întretine, fortificatiile
, în stare
de funcţionare, le-a pus pe acestea în situaţia de a nu mai face faţă unor astfel de
sarcini. Şi iată cum diferite elemente componente ale ansamblului fortificat Cetatea
Braşov au început să capete alte destinaţii, ca de exemplu pe aceea de spaţii de
depozitare. Mai mult decât atât, începând cu secolul al XVIII-ea braşovenii vor
constata că ele deveniseră adevărate piedici în calea extinderii oraşului.
În virtutea acestor considerente, dar totuşi cu destulă uşurinţă, edilii
oraşului au trecut la înlăturarea acestor vestigii. Au fost practicate străpungeri
în zidurile cetăţii, au apărut noi porţi, unele înlăturate şi ele la scurt timp9, la
jumătatea secolului al XIX-lea pe laturile de nord-est şi sud-vest majoritatea
fortificaţiilor fiind deja aproape în totalitate demolate.
Acţiunea de demolare a elementelor componente ale ansamblului fortificat
Cetatea Braşov a atins apogeul la sfârşitul secolului al XIX-lea când se
consemnează, de exemplu, demolarea Bastionului Aurarilor în 1 886 sau a celui al
Curelarilor în 1 887, precum şi a porţilor de la capătul celor două străzi principale
ale oraşului, Mănăstirii (Vămii, astăzi Mureşenilor) şi Porţii (astăzi strada Republicii).
Au scăpat zelului demolatorilor doar două laturi ale cetăţii: cea de sud-est
(zona aflată de-a lungul dealului Tâmpa) şi cea de nord-vest (aflată de-a lungul
canalului Graft) . Aceasta însă fără ca monumentele să aibă parte de vreo atenţie
deosebită din partea autorităţilor.
Dimpotrivă s-au făcut auzite voci în administraţia braşoveană de la
începutul secolului al XX-lea care susţineau necesitatea demolării chiar şi a
8 Minerva Nistor, Bra1ovul în izvoare cartografice fi iconografice (secolele XV-XIX), Braşov,

1 976, p. 9.
9 Este cazul Porţii din Târgul Cailor construită la 1 8 1 9 şi demolată în 1 874 şi a Porţii Străzii
Mănăstirii (Vămii) . Aici vechiul complex fortificat este demolat între 1 835 şi 1 836 în locul lui
construindu-se un an mai târziu o poartă în stil clasicist cu câte două pasaje pentru vehicule şi
pietoni. Va fi şi ea demolată la 1 89 1 pentru a permite circulaţia tramvaiului cu aburi. Un alt
exemplu este ansamblul Poqii Străzii Negre construit în anul 1 78 5 şi deja demolat în anul
1 873; cf. Johann Hintz, Die a/ten Befestigungswerke in Kronstadt und deren heutige Verwendung,
în Der sachsische Hausfreund, Kalender, 1 885, p. 52.
393
Radu Ştefănescu
Casei Sfatului, fosta Primărie a oraşului, datorită imposibilităţii Întreţinerii ei

din motive în primul rând financiare 1 0 •
Trebuie menţionat şi faptul că în anul 1 963 au fost demolate şi ultimele
componente ale laturii de nord-est a cetăţii (aşa-numita Manutanţă) odată cu o
biserică a cultului reformat ce data „doar" din anul 1 89 1 . To tul pentru a se
sigura teren de construcţie pentru aripa nouă a complexului hotelier Aro
Palace.
Zona După Ziduri - Grafr şi aleea Tâmpa, cândva zone de promenadă,
lăsate în părăsire, au devenit cu timpul adevărate maidane şi locuri de
depozitare a gunoaielor, ocolite de braşoveni din motive de siguranţă personală.
Şi astfel, supuse acţiunii intemperiilor naturale, agresare atât de o vegetaţie
invazivă cât şi de acte necugetate ale copiilor străzii şi a altor nefericiţi ai sorţii
ce îşi găsiseră sălaş acolo, monumentele au ajuns curând Într-o avansată stare de
degradare, în real pericol de distrugere totală.
Au avut loc totuşi şi câteva tentative de salvare a ceea ce mai rămăsese din
vechea cetate, datorate arhitectului Giinther Schuller şi colectivului condus de acesta.
Pentru anii 1 968- 1 969 sunt consemnate lucrări de consolidare parţială a
zidului de nord-vest a cetăţii şi a malurilor Canalului Graft. Între anii 1 97 1 şi
1 973 s-au desfăşurat în zona Porţii Catharina de pe latura sud-vestică a Cetăţii
Braşov lucrări de înlăturare a masivelor depuneri aflate acolo şi de restaurare a
turnului de poartă păstrat, în urma cărora în acest spaţiu s-a instalat sediul
braşovean al Uniunii, astăzi Ordinul Arhitecţilor. În anii 1 974- 1 975 s-au
întreprins lucrări de restaurare la Turnul Alb, din păcate lucrări sumare
constând doar din intervenţii asupra faţadelor monumentului, socotite şi
raportate ca o contribuţie braşoveană la Anul European al Protecţiei
Monumentelor. Din păcate, în pofida eforturilor specialiştilor de a convinge
autoritătile de necesitatea continuării lucrărilor, acestea au fost sistate sine die
,
în temeiul eternului argument al lipsei mijloacelor financiare 1 1 •
10
Ideea demolării Casei Sfatului a fost reluată după cel de-al doilea război mondial, în vederea
asigurării unei pieţe suficient de mari pentru megamanifestaţiile ce începuseră să se organizeze
cu prilejul zilelor de 23 august şi 7 noiembrie. Doar înscrierea edificiului în lista monumentelor
istorice a dus la salvarea acestuia.
11
Doar două monumente braşovene au fost restaurate în acea perioadă: Biserica Neagră şi
Cetăţuia. La Biserica Neagră restaurarea a fost începură de cătrea Direcţia Monumentelor
Istorice în colaborare cu Consistoriul Evanghelic C.A. şi a durat până în anii '80. Cetăţuia a
fost restaurată spre sfârşitul anilor '70 primind ca funcţiune pe cea de alimentaţie publică în
cadrul a ceea ce astăzi este S.C. Aro Palace.
394
Braşov - patrimoniu arhitectural restaurat.
Şi astfel pentru alte câteva decenii viitorul monumentelor în discuţie a

redevenit incert ele continuând să se degradeze.
Despre o reală schimbare a atitudinii faţă de patrimoniul arhitectural
păstrat, credem că se poate vorbi la Braşov doar începând cu ultimul deceniu al
secolului al XX-iea.
În anul 1 99 1 după câteva săptămâni de ploi abundente şi continue,
Turnul Negru, turn de strajă exterior al cetăţii s-a prăbuşit. El va fi restaurat în
anii 1 995-1 996 în finanţarea Consiliului Judeţean Braşov, care la acea dată nu
a avut resurse decât pentru reconstruirea lui. Doar câţiva ani mai târziu, în
200 1 , s-a putut pune problema restaurării complete şi a funcţionalizării lui. La
propunerea Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, Consiliul Judeţean a acceptat
să preia sarcina finanţării acestor lucrări în vederea introducerii Turnului Negru
în circuit tunsuc muzeal, amenajarea drumului de acces, execuţia
branşamentelor electrice, a iluminatului exterior şi amenajările interioare
desfăşurându-se pe parcursul Întregii veri. La 5 septembrie 200 1 punctul
muzeal organizat în acest monument a putut fi deschis pentru public, de la acea
dată el funcţionând în regim sezonier (aprilie - octombrie) . Concomitent s-au
Întreprins lucrări de reabilitare a Bastionului Ţesătorilor 12 constând în refacerea
parţială a şarpantelor şi învelitorilor, a sistemului de captare a apelor pluviale, a
tencuielilor la faţadele exterioare şi interioare, precum şi în lucrări de amenajări
interioare. Bastionul a fost redeschis pentru public la aceeaşi dată cu Turnul
Negru, păstrând vechea funcţiune de muzeu. Pe lângă aceasta datorită acusticii
excepţionale a curţii interioare, bastionul este şi loc de desfăşurare în sezonul
estival a unor spectacole de teatru şi operă, el având o capacitate de cca 300 de
locuri. O sală de conferinte cu 60 de locuri aflată în subsolul clădirii
,
completează astăzi paleta de funcţiuni a acestui monument.

Între anii 2002 şi 2003 s-a lucrat la reabilitarea centurii exterioare de zid
de pe latura de nord-vest a cetăţii. S-au refăcut coronamentul şi tencuielile,
concomitent cu plombarea unor goluri practicate abuziv în zidărie. În acelaşi
timp au fost consolidate malurile canalului Graft şi amenajată ca loc de
promenadă Întreaga alee aflată de-a lungul acestuia.
În primăvara anului 2003 s-a încheiat restaurarea Bastionului Graft,
lucrarea fiind finanţată de Consiliul Judeţean Braşov şi U.N.D.P. (United
Nations Developement Programs) . Monumentul restaurat găzduieşte de atunci
12
La Bastionul Ţesătorilor ultimele lucrări mai ample de refacere fuseseră întreprinse în anul
1 9 1 0, dată după care nu s-au mai efectuat acolo decât lucrări de reparaţii aşa-zis curente.
395
Radu Ştefănescu
un punct muzeal cu program permanent şi o cafeterie, ambele atrăgând anual

un număr mare de vizitatori.
A urmat în mod firesc restaurarea Turnului Alb, pandantul celui Negru
din imediata apropiere. Lucrările au început în anul 2004, în finanţarea
Consiliului Jdeţean şi al U.N.D.P. încheindu-se în vara lui 2005 când Turnul
Alb a fost deschis pentru public cu funcţiunea de punct muzeal. Pentru a se
crea un circuit logic de vizitare între Bastionul Graft, Turnul Alb şi Turnul
Negru a fost amenajată o scară cu 1 3 5 de trepte ca o cale mai scurtă de legătură
între primele două monumente şi au fost refăcute şi iluminate aleile de legătură
dintre Turnul Alb şi Turnul Negru, de fapt vechea promenadă Warthe, în
funcţie încă la sfârşitul secolului al XIX-iea.
Se cuvin amintite şi reabilitarea străzii Sforii (2004) 13, refacerea faţadelor
Porţii Schei (2004) şi amplele lucrări de restaurare ale Porţii Catharina (2006;
şarpante, învelitori, tencuieli exterioare şi interioare, sistem de colectare a apelor
pluviale) , toate în finanţarea Consiliului Judeţean Braşov.
Latura de sud-est a cetăţii dimpreună cu întregul sistem de alei existent
de-a lungul dealului Tâmpa au avut parte, de asemeni, începând cu anul 2003
de atenţia Consiliului Judeţean şi a Muzeului Judeţean de Istorie Braşov.
Componentele sistemului de fortificatii din această zonă, zidul cetătii,
' '
Bastionul Postăvarilor, turnurile rectangulare de pulbere şi Bastionul

Frânghierilor se aflau într-o avansată stare de degradare, unele fiind chiar În
iminent pericol de prăbuşire.
Înlăturarea vegetaţiei ce invadase nu numai şanţul de apărare al cetăţii dar
care agresa şi zidurile a fost o primă etapă, obligatorie pe parcursul activităţii de
reabilitare a zonei. Amenajarea unui sistem de drenaj colector pentru apele
pluviale scurse de pe versantul dealului Tâmpa a reprezentat o altă problemă
complicată ce a trebuit soluţionată. Complicată a fost şi restaurarea propriu-zisă
a zidului cetăţii, prăbuşit pe unele porţiuni, dar mai ales aceea a turnurilor de
pulbere păstrate (patru din cele opt existente cândva) . Starea avansată de
degradare a acestora a impus, în cazul unora, executarea de lucrări de subzidire,
plombare şi consolidare prin injectare de material stabilizant, în alte cazuri fiind
13 Strada Sforii face legătura între strada Poana Scheii şi strada Cerbului şi are o lăţime de 1 , 1 1 - 1 ,30 m
fiind printre cele mai înguste din Europa. În planurile mai vechi ale oraşului se disting mai multe
astfel de „străzi" astăzi dispărute în urma unor modificări constructive din vechea cetate. Ele marcau
de fapt limita unor vecinătăţi, careuri care erau formare din imobile astfel aşezare din necesităţi de
apărare pentru cazul că eventuali asediatori ar fi reuşit să pătrundă în cetate.
396
BrafOV - patrimoniu arhitectural restaurat.
necesară chiar reconstrucţia completă a turnului. În comparaţie cu aceste

situaţii, refacerea coronamentului zidului cetăţii şi tencuielile ce au trebuit
executate nu au mai prezentat un mare grad de dificultate.
La această dată lucrările de restaurare a zidului sud-estic al cetăţii precum şi
a turnurilor de pulbere sunt finalizate. Bastionul Postăvarilor, care închide
această latură a cetăţii, este în acest moment şi el într-o fază avansată a procesului
de restaurare, lucrările urmând a se încheia aici în primăvara anului 2008.
Toate aceste componenete ale ansamblului fortificat Cetatea Braşov
urmează a primi funcţiuni în momentul finalizării lucrărilor de reabilitare a
întregii zone, aceasta urmând a fi una de promenadă-agrement14, cum de altfel
era la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Dacă până nu demult anumite neclarităţi privind regimul de proprietate

al multora dintre monumentele braşovene au generat dispute şi, pe cale de
consecintă, dificultăti în abordarea constructivă a problemei restaurării lor, din
' '
fericire, autorităţile au înţeles, în sfârşit, importanţa acestora pentru dezvoltarea

turismului, o activitate care în ultimii ani cunoaşte şi în această zonă o
dezvoltare însemnată, chiar dacă, încă, nu la nivelul dorit. Şi au înţeles că,
indiferent de faptul că restaurarea şi conservarea acestui gen de patrimoniu
presupune investiţii financiare însemnate, acestea merită şi trebuiesc fa.cute
pentru că, pe de o parte, în final, ele se dovedesc chiar rentabile, dar mai ales
pentru că, în fond, este vorba de salvarea şi păstrarea în folos public a unor
mărturii fară de care am fi, cu siguranţă, cu mult mai săraci spiritual.
1 4 Concomitent sunt în desfaşurarea lucrări de reabilitare a centrului de agrement din această

zonă, cu patinoar, piscină şi terenuri de tenis. Deşi construit în anii '70 în imediata apropiere a
zidurilor cetăfii în total disprer fară de noriunea de zonă de proteqie a monumentelor el este o
realitate existentă şi ::a atare se caută solurii pentru încadrarea lui convenabilă în această wnă.
397
O TIPĂRITURĂ VENETIANĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA ÎN
J
COLECŢIILE MUZEULUI DE ISTORIE DIN PLOIEŞTI
Elena Maria S chatz

D rd. Lia Maria Dulgheru
În secolul al XVl-lea, cartea tipărită deţine un loc bine definit în

societatea europeană. Ea dobândeşte prestigiul intelectual generat de ideile
Renaşterii şi Reformei, a căror purtătoare devine. Umanismul renascentist şi
Reforma îşi fac din invenţia tiparului o armă recunoscută, cu o mare putere de
pătrundere în rândul popoarelor, o aliată de prim ordin. În această perioadă se
statorniceşte un anume gen de tipăritură, care cu câteva excepţii, va rămâne cel
uzitat în toată Europa până târziu, în secolul al XVIII-iea. Tipăriturile se vor
răspândi cu repeziciune, difuzarea fond facilitată de tirajele Într-un număr mare
de exemplare. Multe dintre cărţile apărute în secolul al XVI-iea în apusul
Europei, au ajuns de-a lungul vremii pe teritoriul ţării noastre.
Judeţul Prahova deţine un bogat patrimoniu de carte veche, din care
multe sunt cărţi străine, ediţii rare ieşite de sub teascurile unor tipografi celebri,
cărţi valoroase prin vechimea şi raritatea lor. Muzeul „Conacul Bellu" din
Urlaţi organizat în anul 1 95 5 s-a constituit în principal din colecţiile donate de
familia Bellu, Muzeului de Istorie şi Arheologie al judeţului Prahova. Clădirea,
monument de arhitectură, construită la mijlocul secolului al XVIII-iea, are în
subsol o frumoasă cramă care prezintă unelte de vinificaţie folosite în zonă, iar
la primul nivel un interior de casă boierească, de la sfârşitul secolului al XIX
lea. Prin strădania profesorului Nicolae Simache, muzeul deţine astăzi colecţii
bogate de mobilier, covoare, porţelanuri, arme şi o valoroasă bibliotecă.
Iubitori de cultură, colecţionari pasionaţi, membri familiei Bellu şi-au
constituit de-a lungul anilor o bibliotecă bogată, care parţial a intrat în
patrimoniul muzeului. Formată din circa 1 200 de volume, biblioteca cuprinde
cărţi străine rare tipărite în Europa secolelor al XVI-iea - al XVIII-iea, cărţi
vechi româneşti de la începutul secolului al XIX-iea, cataloage etc., valoroase
prin vechime, conţinut, raritatea şi legătura lor.
399
Elena Maria Schatz, Lia Maria Dulgheru
Cercetând biblioteca colectiei muzeale din Urlati, dintre cărtile străine

' ' '
rare editate în secolul al XVI-iea, ne-a reţinut atenţia o lucrare tipărită la

Veneţia, în anul 1 5 1 6, în imprimeria fondată de Aldus Manutius; imprimeria
veneţiană s-a impus în tipografia europeană, datorită bogatei activităţi
desfăşurată de familia lui Aldus Manutius aproape un secol ( 1 494- 1 590).
Această tipografie a desfăşurat o amplă activitate de editare a moştenirii clasice,
tipărind un număr impresionant din lucrările scriitorilor antici; cartea care ne-a
reţinut atenţia, este o culegere de texte aparţinând unor scriitori antici, care se
regăsesc pe pagina de titlu a acestei cărţi şi are ca vedetă uniformă:
IAMBLICHUS
De mysteriis Aegyptiorum: [cum aliis aliorum Neoplatonicorum
tractatibus] . [Lat] : Trad. Marsilius Ficinus * FICINUS, Marsilius.
[Opwcula] .-Venezia: in aedibus Aldi et Andreae soceri, mense Novembri
[sic] 1 5 16: 177 [i.e. 175] , [1] f. ; 2°(3 1 cm) .
Pagina de titlu, cu marca tipografică a casei editoare Manuzio închisă
într-un dublu chenar, are legenda: ALDUS//M [anutius] R[omanus] //
Textul paginii de titlu cuprinde: INDEX EORUM, QUAE HOC IN li
LIBRO HABENTUR. li lamblichus de mysteriis Aegyptiorum, Chaldaeorum,
Assyriorum. li Produs in Platonicum Alcibiadem de anima, atq[ue} d[a}emone.
//Proclus de sacri.ficio, & magia. li Porphyrius de divinis, atq{ue} daemonibus. li
Synesius Platonicus de somniis. li Psellus de daemonibus. li Expositio Prisciani, &
Marsilii in Theophrastum de sensu, phantasia, & intellectu.11 Alcinoi Platonici
philosophi, liber de doctrina Platonis.11 Speusippi Platonis discipuli, liber de
Platonis definitionibus.11 Pythagorae philosophi aurea verba.11 Symbola Pithagorae
{sic} philosophi.11 Xenocratis philosophi platonici, liber de morte.li Mercurii
Trismegisti Pimander.11 Ejusdem Asclepius.11 Marsilii Ficini de triplici vita
Lib[ri} li.li Ejusdem liber de voluptate.I/ Ejusdem de Sole & lumine libri.11
Apologia ejusdem in librum suum de lumine.11 Ejusdem libellus de magis.11 Quod
necessaria sit securitas, & tranquillitas animi.11 Praeclarissimarum sententiarum
huius operis brevis annotatio.11
Cartea a fost realizată în perioada când tipografia era condusă de Andreea
Torezani, socrul fondatorului editurii. Numele lui Aldus este însă menţionat pe
toate lucrările editate de Torezani, care atunci când indică tipografia precizează:
"Aldii Manutii et Andreea soceri", adică "la Aldus Manutius şi socrul său
Andreea".
Prima ediţie a acestei culegeri, realizate din operele principalilor
reprezentanţi ai neoplatonismului, a apărut la Veneţia, la Aldus Manutius, în
400
O tipăritură veneţiană din secolul al XVI-iea.
luna septembrie a anului 1 497. Cu 1 8 5 de

file, in 2°, tipărită cu câte 37 rânduri pe
fiecare pagină, ediţia cuprindea aceleaşi texte
ca cea descrisă mai sus, mai puţin textele
atribuite lui Mercurius Trismegistus, iar din
H '-' "" '
opera lui Marsilius Ficinus figurau numai •• · " ·
lucrările D e triplici vita libri I I ş i Liber de

voluptate. În România, acest preţios
incunabul poate fi cercetat în Biblioteca
Batthyaneum din Alba Iulia, în Biblioteca
Muzeului Brukenthal din Sibiu şi în
Biblioteca Judeţeană Mureş (fondul Teleki Bolyai) din Târgu Mureş. După 1 9
ani, celebra editură a scos o nouă ediţie, îmbogăţită cu lucrările Pimander şi
Asclepius ale marelui Mercurius Trismegistus, · cu alte cinci opere ale lui
Marsilius Ficinus, la care a fost adăugat catalogul operelor acestuia, cuprinzând
1 4 lucrări. Volumul descris face parte din această ediţie. Vom prezenta
informaţiile necesare, privind fiecare autor din cei cuprinşi în această culegere,
în ordinea menţionării lor pe pagina de titlu:
lamblichos, l amblichus în forma latinizată a numelui (Halcis, în Siria,
280?-330/335), numit în unele lucrări şi Jamblichus Chalcidensis (Graesse) , a
fost matematician şi filozof, discipol al neoplatonicianului Porfirios. A propagat
o doctrină mistică, de sorginte orientală, anticreştină; cu toate acestea, în Evul
Mediu, lucrările sale, difuzate în copii manuscrise, au cunoscut o impresionantă
răspândire. Opera fundamentală a lui lamblichus, Synagoge ton Pythagoreion
dogmaton, Culegere a doctrinelor pitagoreice, cuprindea, în zece cărţi, o
biografie fictivă a lui Pitagora şi expunerea doctrinei filozofului, însoţită de
consideraţii mistice asupra ştiinţei numerelor; nu s-au păstrat decât cărţile I-IV
şi VIII. Lucrarea De mysteriis Aegyptiorum Chaldaeorum, Assyriorum,
Despre misterele egiptenilor, caldeenilor, asirienilor, în traducerea latină a lui
Marsilius Ficinus (nu este o traducere integrală, sunt numai fragmente selectate
de traducător) , singură sau împreună cu alte lucrări, a beneficiat de cele mai
multe ediţii, comparativ cu restul operei autorului.
Proclos, Produs în forma latinizată a numelui (Xante, în Lycia, 4 1 1 -485),
filozof grec din şcoala neoplatoniciană din Alexandria, iniţiat în misterele din
Eleusis, remarcabil erudit, poet deosebit de talentat. Pe parcursul întregii sale
activităţi s-a străduit să pună de acord doctrina lui Platon cu oracolele caldeene,
afirmând că dacă i-ar sta în putere, nu ar lăsa să circule nici o altă scriere, în
40 1
afară de dialogul Timaios, al lui Platon şi de oracolele lui Zoroastru. Sub

influenţa lui Platon, el afirma că "omul este un suflet, care se serveşte de un
corp". A lăsat o operă vastă, care a circulat secole de-a rândul în copii
manuscrise, exercitând o puternică influenţă asupra filozofilor care i-au urmat.
În secolul al XIII-lea, eruditul dominican Guilelmus de Moerbeke, celebrul
traducător al multor importanţi filozofi greci (inclusiv al lui Aristotel) , a tradus
în limba latină o bună parte din opera lui Proclos, punând la îndemâna
cărturarilor europeni lucrările: Expositio in Elementationem theologicam,
Expunere privitoare la problematica teologica ( 1 268), iar în anul 1 28 1 ,
lucrările: D e decern dubitationibus circa providentiam, Despre zece pricini
de îndoiala cu privire la providenţă, De providentia et fato, Despre
providenţă şi destin, De malorum subsistentia, Despre împotrivirea la faptele
rele. Lucrările cuprinse în prezenta culegere, In platonicum Alcibiadem de
anima atque daemone, [Comentariu] la dialogul Alcibiade, al lui Platon,
despre suflet şi despre demon [în sensul de spirit, geniu] şi De sacrificio et
magia, Despre sacrificiu şi magie, traduse de Marsilius Ficinus, se înscriu, şi
ele, în tematica generală a acestei culegeri.
Porphyrios, în limba greacă, Pophyrius, în varianta latinizată a numelui,
Porfiriu/Porfir, în tradiţia culturală românească (Tyr, 233-cca 304), a purtat
iniţial numele Malchus, rege, în limba siriană, nume pe care l-a înlocuit
ulterior cu grecescul Porphyrios, aproximativ echivalent ca semnificaţie. A fost
discipolul filozofului Plotin (Lykopolis, Egipt, 205 - 270, Roma) , fondatorul
neoplatonismului; i-a scris biografia lui Platon şi i-a adunat scrierile, îngrijindu-se
de redactarea unei ediţii corecte şi unitare; alături de alţi mari filozofi ai
antichităţii, a comentat şi adnotat mare parte din operele filozofice ale lui
Aristotel; a fost printre primii învăţaţi care au evidenţiat importanţa Geografiei
lui Strabon (64 î.H.-25 d.H.) , lucrare care până în secolul al III-iea fusese
aproape complet ignorată. Ca filozof, a avut numeroşi discipoli, printre care se
numără şi lamblichos. Lucrarea menţionată pe pagina de titlu, De divinis
atque daemonibus, Despre divinităţi şi demoni, a fost înlocuită, în corpul
lucrării, cu alte două lucrări: D e occasionibus, sive causis ad intelligibilia
nos ducentibus, Despre ocazii, sau despre cauzele care ne conduc spre
înţelegerea lucrurilor şi cu fragmente din cărţile a treia şi a patra ale lucrării De
sacrificiis, Despre sacrificii.
Synesius (Cyrene, cca 365-cca 4 1 5), scriitor şi filozof neoplatonician
grec, iar după anul 4 1 O, episcop de Ptolemais. A făcut călătorii de studii la
Alexandria şi Atena; după cutremurul din 397, care a distrus Cyrenaica, a
402
plecat la Constantinopol, pentru a-i cere împăratului Arcadius, atât ajutor

material, în numele concetăţenilor săi, cât şi trupe în vederea apărării nordului
Africii de incursiunile devastatoare ale barbarilor. În cei peste trei ani petrecuţi
în capitala imperiului, a scris un roman filozofic, intitulat Egipteanul, sau
Despre providenţă, zece imnuri, a întreţinut o bogată corespondenţă cu
prieteni din Alexandria, Atena şi chiar din Constantinopol. Revenit la
Alexandria, a scris lucrările Dion şi De somniis, Despre vise (inclusă în ediţia
descrisă) , lucrare în care formulează o teorie asupra imaginaţiei şi emite idei
curioase despre divinaţia prin intermediul viselor, ceea ce dovedeşte că în această
perioadă Synesius încă nu devenise creştin, era în continuare un adept convins al
neoplatonismului. În anul 4 1 O s-a creştinat, pentru a putea ocupa scaunul de
episcop la Ptolemais, unde populaţia îl solicita cu insistenţă, ca bun organizator şi
ca apărător al oraşului împotriva barbarilor. Pentru felul în care i-a păstorit,
locuitorii oraşului Ptolemais i-au pomenit numele cu veneraţie, secole la rând.
Opera sa, destul de diversă şi voluminoasă a cunoscut ediţii parţiale în secolul al
XVI-iea, iar editio princeps, O pera omnia, a apărut la Paris, în anul 1 6 1 2,
reeditată ulterior, de mai multe ori.
Michael Constantinos Psellos, pe numele grecesc, Psellus, în forma
latinizată a numelui (Constantinopol, 1 020- 1 1 1 0), unul dintre cei mai fecunzi
şi mai celebri scriitori bizantini; a fost matematician, filozof, orator, medic şi
alchimist. Datorită renumelui său, a fost cooptat în consiliile împăraţilor
bizantini şi a fost numit preceptor al viitorului împărat Michael Ducas, pe care
s-a străduit să-l formeze ca savant şi ca om de stat. Când Michael Ducas s-a
urcat pe tron, în anul 1 07 1 , Psellos a fost numit principalul său consilier, dar,
dezamăgit de viaţa de la curte, s-a retras la o mănăstire, unde a şi murit, în anul
1 1 1 O, la venerabila vârstă de 90 de ani.
Din opera sa, deosebit de bogată şi variată, vom cita câteva titluri, în
ordinea cronologică a tipăririi lor: prima dintre lucrările sale care a văzut
lumina tiparului a fost lucrarea D e vietu humano , Despre hrana oamenilor,
inclusă Într-o culegere de 1 6 lucrări, descrisă în cataloage de incunabule la
numele primului autor, Nicephorus, tipărită la Veneţia, la 30 septembrie 1 498
(HC 1 1 748; Goff N-44; CIH 2367); până în prezent, în colecţiile de
incunabule din România nu s-a semnalat nici un exemplar al acestei lucrări. În
secolul al XVI-iea, lucrarea a fost reluată la Base!, în 1 520. Lucrări de
matematică {Veneţia, 1 532; Paris, 1 538; Leipzig, 1 5 89 etc.), filozofie {Veneţia,
1 532, 1 534 şi 1 554; Paris, 1 54 1 etc.), muzică (Paris, 1 5 56), politică, lucrări
referitoare la virtuţile medicinale ale pietrelor preţioase, lucrări despre demoni
403
{cum este cea cuprinsă în culegerea descrisă) , ne dau numai o vagă idee despre
întinderea şi varietatea preocupărilor lui Psellos. Opera sa a făcut obiectul
preocupării traducătorilor, comentatorilor şi editorilor, până în cea de a doua
jumătate a secolului al XIX-iea.
Priscianus Lydus, Priscian, în tradiţia culturală românească (sec. V sau VI),
autor al unor lucrări de gramatica latină, dintre care menţionăm
Commentariorum grammaticorum, Cărţi de comentarii privind gramatica,
cea mai completă şi mai bine realizată gramatică rămasă din antichitate, care a
stat la baza predării limbii latine până în secolul al XV-iea; tipărită pentru
prima dată la Veneţia, în anul 1 470, ea a cunoscut numeroase reeditări. În
ediţia descrisă, Priscian comentează cele două tratate filozofice rămase de la
Teofrast.
Theophrastos, în greceşte, Theofrastus, în varianta latinizată a numelui,
Teofrast, în tradiţia culturală românească (Eresos, în insula Lesbos, 372 - 288 î.H.),
filozof, logician şi moralist grec. Din opera sa, apreciată de sursele antice la 225
de titluri, nu ne-au parvenit decât două tratate de filozofie şi câteva tratate de
botanică. Caracterele, operă unică şi originală în literatura greacă, l-au făcut
celebru. Lucrarea cuprinde cca 30 de portrete, reprezentative pentru toate
defectele omeneşti. Ajunsă în Renaştere Într-o redactare bizantină, ea s-a bucurat
de un succes răsunător, a fost tradusă, tipărită în numeroase ediţii, comentată şi
imitată. Cele două tratate de filozofie, De sensu, Despre simţire şi De p hantasia
et intellectu, Despre închipuire şi percepţie, comentate de Priscian, au fost
cuprinse în culegerea descrisă, în traducerea latină a lui Marsilius Ficinus.
Alcinous, cunoscut şi sub numele de Albinus Platonicus, filozof
neoplatonician din secolul al II-iea, a profesat la Smyrna şi este autorul lucrării
De doctrina Platonis, Despre doctrina lui Platon şi al unui comentariu al
dialogurilor platonice.
Speusippos, în limba greacă, Speusippus, în varianta latinizată a
numelui, Speusip, în tradiţia culturală românească (Atena, sec. IV î.H.), filozof
şi matematician, nepotul şi discipolul lui Platon, urmaşul acestuia la
conducerea Academiei. S-a străduit să realizeze o apropiere Între doctrina
platonică şi cea pitagoreică. Liber de Platonis definitionibus, Carte despre
definiţiile lui Platon, este un text de mică întindere, comentariu la câteva din
definiţiile maestrului.
Pythagoras, în limba greacă, Pythagora, în formă latinizată a numelui,
Pitagora, în tradiţia culturală românească (Samos, cca 570 î.H.-Metapont, cca
500 î.H.), ilustru filozof grec, întemeietorul unei şcoli filozofice la Crotona, în
404
sudul Italiei, o adevărată confrerie, cu reguli morale foarte stricte, în care

adepţii, bărbaţi sau femei, greci sau străini, realizau perfecţionarea spirituală,
prin dominarea corpului şi a pasiunilor. Doctrina sa metafizică pornea de la
ideea că universul este un tot, că elementele acestuia sunt într-o perfectă
armonie, care se exprimă prin numere. El releva existenţa unei proporţii
invariabile a întregii naturi, proporţie din care decurge aspectul armonios al
acesteia; pornind de la Pitagora, toţi artiştii greci şi romani au început să aplice
această proporţie, care a fost păstrată şi transmisă ca o mare taină, de arhitecţii
şi constructorii de catedrale din Evul Mediu; referindu-se la ea, călugărul italian
Luca Paccioli di Borgo (cca 1 445-după 1 5 14), în cartea sa intitulată Summa
de arithmetica, geometria, proportion i et proportionalita (publicată în anul
1 509, ilustrată de Leonardo da Vinci) , a numit-o proporţia divină sau
secţiunea de aur. Văzând în muzică materializarea ideală a proporţiilor
numerice, Pitagora a apreciat-o ca cel mai înalt fenomen al universului,
atribuindu-i rolul de purificare (katharsis) a sufletului, pe care îl considera a fi
de esenţă divină, preexistând corpului, posedând binele, frumosul, armonia, ca
pe o zestre divină. El afirma că omul este o fiinţă înzestrată cu raţiune, liber să
aleagă fie calea binelui, existent în fiinţa sa, fie calea răului, prin care se
îndepărtează de armonia naturală; noi suntem răspunzători pentru toate
greşelile noastre, printr-o înlănţuire a cauzelor şi efectelor, plătim pentru ele; a
susţinut teoria metempsihozei, a reîncarnării sufletului într-un nou trup, ca pe
o şansă pe care ne-o acordă divinitatea de a ne ispăşi greşelile comise şi de a ne
perfecţiona spiritual. Pentru maestrul şi discipolii din Crotona, gnoti se auton ,
cunoaşte-te pe tine însuţi însemna, înainte de orice, cunoaşterea naturii divine
a sufletului nostru, cunoaşterea nevoilor şi limitelor fiinţei umane, a
slăbiciunilor de care trebuie să ne protejăm adevărata natură, dezvoltând forţele
latente care ne pot uşura purificarea şi ne pot grăbi întoarcerea la puritatea
originară.
Pitagora nu a lăsat nimic scris referitor la doctrina sa, iar adepţilor li se
cerea să păstreze ca pe o taină învăţătura primită; tradiţia îi atribuie, totuşi, cele
două lucrări publicate şi în ediţia descrisă, lucrările Symbola, Simbolurile şi
Aurea verba, Cuvintele de aur (cunoscut şi sub titlul Versurile de aur), un mic
poem rezumativ al doctrinei pitagoreice şi al metodelor folosite pentru predarea
acesteia, redactat aproximativ prin secolele III-IV, operă, probabil, a unui adept
care a încălcat legământul tăcerii, impus de maestru.
Xenocrates din Calcedon (Calcedon, cca 338 î.H Atena, 3 1 4 î.H.), filozof,
-
conducătorul Academiei din Atena, după moartea lui Speusip (cca 339 î.H), s-a
405
Elena Maria Scharz, Lia Maria Dulgheru
preocupat şi de fizică, logică şi etică, încercând să realizeze un sistem propriu,

prin îmbinarea unor elemente ale filozofiei platonice, cu elemente ale gândirii
lui Aristotel. Lucrarea De morte, Despre moarte, cuprinsă în culegerea
descrisă, este Întru totul de orientare platonică.
Mercurius Trismegistus, în varianta latină (în text) , Hermes
Trismegistos, în varianta greacă, este numele autorului presupus a fi dat lumii
antice un ansamblu de tratate diverse, cunoscute azi sub numele de Corpus
H ermeticum.
Hermes-Mercur, divinitate deosebit de importantă a panteonului greco-latin,
pare să fi preluat funcţiile şi atributele zeului Thor (sau Thoth) , zeu al
înţelepciunii şi cunoaşterii, al scrierii, păstrătorului şi transmiţătorul tradiţiei
etc. Trismegistos înseamnă în greceşte de trei ori mare, dar cercetătorul
Edmund von Lippmann, în lucrarea S ome remarks upon Hermes and
Hermetica, Arnbix, june 1 938, atrage atenţia asupra faptului că în vechile texte
egiptene, repetarea, de trei ori, a aceleiaşi hieroglife, exprima pluralul, iar mai
târziu, superlativul, astfel că Hermes cel mare, cel mare, cel mare trebuie citit
Hermes celfoarte mare şi nu, cum s-a înţeles, în mod greşit, Hermes de trei ori
mare. Atribuirea tratatelor mai sus menţionate lui Hermes Trismegistos a
început în secolul I, ea devenind frecventă, la autorii creştini, începând cu
secolul al Ii-lea. Clement din Alexandria ( 1 50-2 1 5) i-a atribuit 42 de tratate,
dintre care zece se ocupă de religie, zece de ceremoniile religioase, două de imnurile
către zei şi de îndatoririle unui rege, şase de medicină, patru de astronomie şi
astrologie, zece de cosmografie, geografie şi cult. În secolele al XII-iea şi al XIII-iea,
la Corpus Hermeticum au fost alipite şi tratate de alchimie, astrologie şi magie.
În culegerea descrisă au fost publicate tratatele religioase Pimander-Liber
de protestate et sapientia Dei, Carte despre puterea 1i înţelepciunea lui
Dumnezeu, în traducerea latină a lui Marsilius Ficinus şi Asclepius Logos
teleios, Cuvântul desăvâr1it, în traducerea scriitorului şi filozofului latin
Lucius Apulcius Madaurensis.
Marsiglio Ficini, Marsilius Ficinus, în forma latinizată a numelui
(Florenţa, 1 433 - 1 499) , savant umanist italian, filozof, medic, filolog clasic,
unul dintre primii profesori ai Academiei din Florenţa; în tinereţe a redactat o
teorie muzicală, pornind de la învăţătura lui Pitagora şi a scris o carte despre
voluptate, a tradus poemul Argonauticele, al lui Appolonios din Rhodos,
Theogonia lui Hesiod, opera lui Plotin (publicată la Florenţa, în 1 492) . Chiar
în prezenta ediţie se află inclus un fragment din comentariile sale la textele lui
Plotin. Cosimo dei Medici cel Bătrân ( 1 389 - 1 464) , impresionat de cursurile
406
ţinute de savantul Gemistios Plethon despre Platon şi filozofia lui, i-a

încredinpt lui Marsilius Ficinus traducerea în limba latină a operei marelui
filozof (tipărită la Florenp, în 2 voi., 1 483 -1 484) . De theologia platonica,
De immortalitate animorum et aeterna felicitate, De religione christiana
et fidei pietate, ln epistolas Pauli commentaria, sunt numai o parte din
numeroasele titluri care, împreună cu cele cuprinse în prezenta culegere,
alcătuiesc opera lui Marsilius Ficinus; încă în timpul vieţii, şi-a publicat
corespondenp: Marsilii F icini epistolae (Veneţia, 1 49 1 , Florenţa, 1 497) ;
ediţia descrisă cuprinde, în final, catalogul complet al operelor sale.
Din felul în care a fost alcătuită această ediţie, se degajă impresia că, la 17 ani
de la moartea marelui savant umanist, casa editoare Manuzio a ţinut să-l omagieze,
adunând Într-un volum, tipărit cu discreţia şi eleganp-i bine cunoscute, o bună
parte din opera acestuia. Este numai o impresie subiectivă, fără nici o pretenţie
de judecată cu greutate ştiinţifică, este impresia pe care ne-a lăsat-o contactul cu
acest volum, în care prezenp lui Marsilius Ficinus este mai pregnantă decât a
oricăruia dintre numeroşii autori induşi. Poate că alţi bibliografi ar vedea
lucrurile în alt fel. Volumul a fost tipărit cu litere de aşteptare, dar nu a
beneficiat de o miniere ulterioară; semnalăm şi câteva greşeli de numerotare a
foilor (f. 1 33 - 1 34 numerotate 1 1 7 şi 1 42, f. 1 66 numerotată 1 60, f. 1 75
numerotată 1 77) . Ex-librisuri autografe: Ek ton tou Ioannou Lanktanidou
en Athenais 1 8 5 8 1 7 Oct., cu caractere greceşti, pe foaia de gardă dinaintea
paginii de titlu şi [ . . . ] S . Augusti Vienna, pe pagina de titlu. Legătura
(pergament pe coperte din mucava) este împodobită cu două chenare liniare şi
cu câte un medalion central, pe fiecare copertă, realizat din motive fitomorfe şi
arabescuri; chenarul interior are, în cele patru colţuri, ornamente fitomorfe; în
prezent, cartea se păstrează în condiţii optime de conservare, urmând a fi
valorificată expoziţional în expoziţia TEZAUR a muzeului.
Cartea prezentată în această lucrare, face parte prin vechimea şi raritatea
sa din patrimoniul cultural naţional, se înscrie în categoria rarităţilor bibliofile
şi va fi clasată ca TEZAUR. Prezenţa unor asemenea tipărituri străine pe
teritoriul României, relevă o faţetă definitorie a culturii româneşti şi anume
propensiunea acesteia către aria culturii largi europene şi aplecarea cărturarilor
vremii din ţara noastră, asupra moştenirii clasice.
407
PRINCIPIILE PREZERVĂRII ŞI CONSERVĂRII
PATRIMONIULUI TEXTIL ROMÂNESC
În onoarea domnului prof dr. Ioan Opriş
Dr. Florica Zaharia
Expunerea de faţă are ca scop trecerea în revistă a principiilor de bază

ale prezervării şi conservării textilelor în cadrul muzeistic. Materialul este
bazat pe experienţa din acest domeniu a muzeului The Metropolitan
Museum of Art (MMA) din New York şi pe specificul propriu patrimoniului
textil românesc.
Moştenirea culturală este cea care ne identifică prezenţa ca naţiune şi ne

intergrează în ansamblul cultural mondial. Printre multiplele forme ale
acestuia, textilele se înscriu ca un element de o excepţională importanţă prin
prezenţa lor neîntreruptă în istoria noastră şi prin complexitatea lor
tipologică.
Textilele au fost create pentru îmbrăcămintea zilnică, cea de sărbătoare
şi cea ritualică; pentru confortul, spiritualitatea şi decorul interiorului
locuinţei şi a locurilor de uz comun ale comunităţii; şi pentru uzul zilnic sau
ocazional în gospodărie şi în cadrul muncilor agricole. Patrimoniul textil
românesc caracterizat printr-o varietate istorică, tipologică, tehnologică,
dimensiune, forme şi condiţie, include textilele produse în industria casnică,
textilele produse de atelierele meşteşugăreşti româneşti şi textilele importate.
Colecţiile existente până în prezent s-au format în mare parte prin cercetarea
şi colectarea în terenul etnografic, cel arheologic şi prin identificarea
tezaurelor mănăstireşti şi nobiliare. Din aceasta derivă particularităţile
muzeistice şi de prezervare şi conservare a grupelor textile specifice
patrimoniului românesc.
Produsele textile ale industriei casnice constitue grupa cu cea mai mare
răspândire şi o impresionantă continuitate tehnologică şi stilistică în timp şi
spaţiu. Probe arheologice susţin permanenţa acestora şi a instrumentarului
409
Florica Zaharia
corespunzător din perioda neolitică pana m prezent 1 • Tehnicile de execuţie

specifice textilelor acestei grupe sunt relativ simple2 . Ele contrastează cu
procesul tehnologic complex al prelucrări fibrelor textile şi al execuţiei
decorului3 . Din acest tip de material ne-au supravieţuit puţine piese timpurii 4 •
Remarcabile exemple sunt cele ale ţesăturilor, fibrelor ş i a instrurrţentarului
excavate la Dinogeţia-Gărvan5 • Exemple târzii încep cu secolul XVIII,
abundând în secolul XIX şi început de secol XX, dar dispar progresiv după
perioada industrializării. Piese dintre cele mai semnificative se găsesc în
colecţiile muzeistice româneşti, printre care se remarcă în mod special piesele
costumului tradiţional. Nu este de ignorat materialul şi instrumentarul păstrat
încă sporadic în gospodăriile ţărăneşti răspândite pe tot cuprinsul României,
care are avantajul de a putea fi evaluat şi documentat în teren.
Textilele produse în atelierele meşteşugăreşti româneşti specializate au
excelat printr-o tematică bine determinată şi consistenţă în execuţie. Materialul
folosit a fost atât cel autohton cât şi cel importat. Cele mai reuşite exemplare
sunt broderiile religioase6•
Grupa textilelor importate păstrate până în prezent includ ţesăturile
produse în atelierele vest europene şi cele orientale. Piese dintre cele mai
importante ne-au parvenit din perioada secolelor XV-XVII, ţesute cu structuri
complexe în atelierele veneţiene şi turceşti, din fire de mătase şi fire metalice,
iar mai târziu cele produse în atelierele lyoneze.
1 Marin Nica, 1 9 8 1 , Date despre descoperirea celei mai vechi fesături de pe teritoriul României,
efectuată la Sucidava-Celei, din perioada de trecere de la epoca neolitică la epoca bronzului
(2750-1 150 î.e.n.), în Studii şi comunicări de istorie a civilizafiei populare din România. voi. I,
Sibiu; E.J. W Barber, 1 99 1 , Prehistoric textiles, Princeton University Press.
2 Majoritatea structurilor de bază sunt ţesute în două sau patru iţe şi în tehnica tapiseriei.
3 Ion Barnea, 1 955, Meşteşugurile în aşezarea de la Gărvan (sec. X-XIII), în „Studii şi cercetări de
istorie veche", IV 1 -2, p. 99- 1 2 1 . Tudor Parnfile, 1 9 1 0 , Industria casnică la români, Tipografia
Cooperativa, Bucureşti.
4 Arheologia ne poate aduce în continuare probe surprinzătoare, chiar dacă prezervarea materiei
textile organice nu este favorizată de condiţiile geo-climaterice ale teritoriului românesc.
Consemnarea probelor de orice natură, fibre sau structuri textile păstrate în contextul
materialelor anorganice, incluzând urmele lăsate de ţesături pe ceramică sau evidenţe ale
instrumentarul folosit în procesul tehnologic, sunt de o extremă importanţă pentru
identificarea şi datarea tehnologiei tradiţionale.
5 Ion Barnea, 1 96 1 , Noi contribuţii la cunoaşterea fesutului în aşezarea de la Gărvan, (sec X-XIII), în
„Studii şi cercetări de istorie veche".
6 Pauline ] ohnstone, 1 967, The Byzantine Tradition in Church Embroidery, London, Alee
Tiranti Ltd.
410
Principiile prezervării şi conservării patrimoniului textil românesc.
Principiile prezervării şi conservării textilelor

Colectarea materialul textil de ori ce natură aduce cu sine
responsabilitatea prezervării şi conservării lui imediate şi de lungă durată.
Principiul fundamental al prezervării şi conservării textilelor este înţelegerea
acestora prin caracteristicile proprii ale materilelor care le compun, ale
tehnicilor de execuţie şi a condiţiei lor fizice şi chimice în care se găsesc la un
moment dat. Acestuia i se alătură cu o egală importanţă personalul diversificat
şi specializat pe tipuri de activitate profesională; spaţiul adecvat pentru
laboratoare, depozite şi galeriile de expoziţie; cunoaşterea şi asigurarea
condiţiilor de mediu în spaţiile unde se găseşte materialul textil; metodele de
analiză şi documentare; materialele necesare conservării, expunerii şi depozitării
colecţiei; şi cunoaşterea metodelor de conservare, expunere şi depozitare.
Materialul textil
Majoritatea textilelor istorice au în componenţa lor fibre de natură
celulozică şi proteică. Materialele de natură anorganică, de exemplu metalul
care intră în compoziţia firelor metalice sunt frecvent întâlnite. Cea mai mare
parte a textilelor sunt ţesute, având un set de fire paralele între ele, urzeala,
rezistente la tensiunea necesară din timpul ţesutului şi un alt set de fire,
bătătura, care în timpul ţesutului este insertată Între firele de urzeală
perpendiculară pe acestea, într-o ordine prestabilită. O regulă majoră a practicii
de prezervare şi conservare este păstrarea permanentă a relaţiei originale de
perpendicularitate, sau altfel construită, între urzeală şi bătătură.
Condiţia materialului textil este determinată de o complexitate de factori
relaţionaţi între ei, în special tipul de fibre şi sistemul de prelucrare a lor, tipul
şi grosimea firelor, structura, istoria dată a textilei incluzând vechimea, uzura
provocată prin folosinţă şi calitatea prezervării ei pe toată durata existenţei.
Chiar dacă în anumite situaţii, bazat pe o examinare vizuală, condiţia generală a
unei piese textile poate fi determinată, o evaluare precisă a acesteia poate fl
la.cută şi înţeleasă numai de către o persoană profesional antrenată. Ceea ce
poate apărea a fi un material Într-o condiţie bună, este posibil să fle de fapt un
material fragil care necesită o aţentie specilă.
Personalul calificat
Activitatea permanentă legată de colecţia textilă se poate destaşura cu
succes numai printr-un program de muncă prestabilit şi susţinut de întregul
411
Florica Zaharia
colectiv profesional al unui muzeu. Specializarea diversificată a personalului

răspunde necesităţilor de cercetare istorică, tehnologică şi ştiinţifică, de
prezervare şi conservare, de expunere, depozitare şi mişcare a colecţiei în
interiorul muzeului sau în cadrul activitătilor
, intermuzeale şi de Întretinere a ,
spaţiilor, materialelor şi echipamentelor relevante colecţiei.

Muzeografii, conservatorii7 şi cercetătorii ştiinţifici asigură studierea,
analiza şi determină destinaţia colecţiei. Conservatorii sunt responsabili de
prezervarea şi conservarea pieselor textile. Desenatorii expoziţiei, muzeografii,
conservatorii, cercetătorii ştiinţifici, tehnicienii şi instalatorii sunt cei care
asigură mediul adecvat, expunerea colecţiei şi Întreţinerea ei în galerii.
Conservatorii şi tehnicienii asigură depozitarea colecţiei şi urmăresc parametrii
corecţi de depozitare. Conservatorii coordonează şi asigură instruirea personalul
responsabil de îngrijirea şi manipulare adecvată a colecţiei. Comunicarea între
roti cei implicati în aceste activităti şi accesul la informatia de date pertinente
, , ' ,
colecţiei este permanent necesară.
Spaţiul laboratoarelor, depozitelor şi galeriilor de expunere a colecţiei

Textilele sunt piesele muzeistice cu cea mai mare diversitate dimensională,
cu variaţii posibile de la câţiva centimetri până la zeci de metri pătraţi.
Conservatorul este cel care se implică în a cuno�te necesităţile colecţiei din
punct de vedere al dimensiunii, particularităţii tehnice, condiţie şi de a planifica
şi participa în proiectarea spaţiului adecvat laboratoarelor şi depozitelor.
Spaţiul destinat performării activităţilor legate de colecţia textilă necesită
deschidere şi flexibilitate de a fi transformat şi adaptat specificului fiecărei piese în
pane şi accesului celor de dimensiuni maxime în laboratoare, precum şi transponul
lor spre galeriile de expoziţie şi depozite, fară a li se compromite condiţia. O atenţie
specială se acordă dimensiunii uşilor de acces, lăţimii coridoarelor şi unghiurilor de
schimbare a direcţiei lor, precum şi a spaţiilor pentru transponul de la un nivel la
altul al clădirii cu ajutorul lifturilor sau pe scări.
Laboratoarele, incluzând modul de organizare şi mobilierul8, sunt în
directă relaţie cu tipul de activitate şi cu specificul colecţiei. Minimum necesar
7 În acest material folosirea termenului de conservator îl include pe cel de restaurator. Aceasta

corespunde nomenclaturii folosite în Statele Unite unde conservatorul este cel care execută atât
conservarea cât şi restaurarea.
8 În laboratoare este preferat mobilierul modular care se poate mişca şi reorganiza în
concordanţă cu specificul fiecărei piese textile şi a tipului de activitate.
412
Principiile prezervării şi comervării patrimoniului textil românesc.
include laboratorul de conservare unde obiectul rămâne pe durata cea mai mare
a tratamentului, laboratoarele de analiză a fibrei, a culorii, de chimie generală
aplicată, de spălare prin imersie în apă, de curăţire cu solvenţi, de vopsire a
materialelor necesare conservării/restaurării şi de pregătire a montajelor. Alte
spaţii necesare sunt cele de depozitare şi de lucru cu materialul de referinţă,
respectiv fibre, culoare, pigmenţi, fire, structură şi instrumentarul relevant, de
referinţe bibliografice şi de procesarea, prelucrarea şi depozitarea bazei de date.
O importanţă aparte o are spaţiul şi organizarea atelierului de lucru şi de
depozitare a întregului inventar al materialelor necesare conservării, depozitării
şi montării textilelor pentru expunere.
Spaţiul adecvat depozitării textilelor trebuie să creeze suportul necesar
fără restrângerea dimensiunii, să permită depozitarea şi manipularea fiecărei
piese în parte, stabilitatea pieselor textile pe durata depozitării şi să asigure
spaţiul necesar transportului, Întreţinerii depozitului şi cel necesar situaţiilor de
urgenţă. În cadrul unei colecţii omogene din punct de vedere cultural
depozitarea se face pe criteriul tipologic şi al modului de depozitare. În
proiectare trebuiesc considerate necesităţile actuale şi de creştere în perspectivă
ale colecţiei.
O importanţă egală se acordă formei şi materialelor de construcţie ale
mobilierului din depozit care include dulapuri pentru depozitarea orizontală şi
rulată, rafturi şi suporturi pentru suspendarea ţesăturilor grele rulate şi ale celor
montate pe un suport fix. Acestea se construiesc din materiale stabile fizic şi
chimic, care să nu elimine acizi, formaldehidă gazoasă sau alte chimicale
volatile şi să nu reţină solvenţi sau alte mirosuri. În depozitarea modernă
lemnul din constructia mobilierului a fost înlocuit cu metalul, fie otel
, ,
inoxidabil (inox) de înaltă calitate, sau un alt metal emailat (ex. aluminiul)
acoperit cu email sau sablat cu o pulbere specială. Dimensiunea standardizată a
mobiliarului se alege în concordanţă cu forma de depozitare şi dimensiunile
textilelor. Tipurile de depozitare depind de condiţia, forma, dimensiunea şi
destinaţia textilelor în cadrul colecţiei. Conservatorul proiectează, alege spaţiul
şi materialele necesare depozitării, coordonează şi chiar execută depozitarea
asistat de tehnician.
Spaţiul de expunere, vitrinele şi platformele sunt proiectate de către
desenatorul expoziţiei în colaborare cu muzeograful, luând în considerare
posibilităţile de expunere a pieselor textile, parametri stabiliţi de către
conservator.
413
Florica Zaharia
Consideraţi i environamentale
Materialele organice caracteristice textilelor sunt uşor afectare de factorii
biologici (insecte, bacterii, fungi, rozătoare) , fizici, mecanici (stres), de mediu
(lumină, temperatură, umiditate, aer, poluare) şi de impactul uman. Deteriorarea
textilelor sub aceşti factori poare fi controlară prin crearea şi menţinerea
condiţiilor environamenrale adecvare în tor spaţiul muzeistic.
Toate tipurile de lumină produc degradarea fotochimică ireversibilă şi
acumulativă a culorii, a fibrelor textile şi a materialelor de finisaj . Componentul
cel mai destructiv al spectrului luminii sunt razele invizibile ultraviolete a căror
intensitate şi procentaj maxim se găsesc în lumina naturală. Datorită acestui
fapt lumina naturală nu trebuie să vină în contact direct cu textilele şi nu este
recomandată a fi folosită în spaţiile unde textilele sunt prezente. În spaţiul
expoziţional lumina trebuie menţinură la intensitarea cea mai joasă posibilă,
sub 4,28 exposed value (EV) 9 • Se recomandă înlocuirea exponatelor la fiecare
trei sau patru luni. În depozite, lumina se păstrează închisă, exceptând lumina
de pază, iar textilele se depozitează în interiorul dulapurilor, containerelor sau
se împachetează şi acoperă atunci când sunt depozitate pe rafturi.
Efectul negativ al razelor invizibile ultraviolete poate fi redus prin
folosirea fl!trelor sau printr-un anumit tip de iluminare cum este cea cu fibre
optice. De asemenea, ele pot fi reduse prin montarea sau instalarea textilelor
sub materiale în a căror construcţie intră flltre lN cum ar fi Plexiglasul de tipul
OP-2. În laboratoare, unde intensitatea luminii este ridicată, textilele se acoperă
cu mai multe straturi de materiale protectoare şi numai în timpul examinării
sau al tratamentului se descoperă parţial.
Există o strânsă relaţie Între temperatură şi umiditatea relativă. Fluctuaţiile
necontrolate ale acestor factori crează condiţii pentru infestarea biologică,
degradarea textilelor, schimbarea dimensiunii fibrelor şi implicit a întregului
material textil şi pierderea elasticităţii. Parametrii recomandaţi, menţinuţi stabili,
sunt de 20-2 1 ° C şi o umiditate relarivă de 50% variind cu plus sau minus 5% 1 0 •
Velocitatea ridicată a aerului favorizează degradarea rapidă a textilelor. Pe
de altă parte, stagnarea aerului generează condiţii pentru infestarea biologică.
Ca urmare, plasarea textilelor lângă ventilatoare, uşi sau alte surse directe de aer
trebuie evitară. Se recomandă circulatia aerului fllrrar, fără însă a fi directionat
, ,
în imediata apropiere a textilelor.
9 Egală cu 53,23 lucşi sau 5 Joot-candle.

1 0în stabilirea acestor parametri se ia în considerare specificul colecţiei.
414
Praful accelerează procesul de oxidare al materialului textil. Este

imperativă existenţa sistemelor de aer condiţionat şi implementarea unui
program de curăţenie sistematică a galeriilor, depozitelor, laboratoarelor şi a
zonelor de acces în muzeu. Expunerea textilelor în galerii este recomandată
numai în interiorul vitrinelor sau a montajelor cu plexiglas. Expunerea pieselor
fără protecţie, cum ar fl tapiseriile supradimensionate, se face pe o perioadă de
timp scurtă de maximum erei sau patru luni.
Poluanţii sunt un ale factor activ în procesul de deterioare al textilelor, proces
deseori imperceptibil într-o scurtă durată de timp, dar ireversibil şi acumulativ.
Surse de poluanţi pot fl materialele de construcţie, vopselurile, detergenţii, lemnul
şi alee materiale inadecvate folosite în construcţia mobilierului şi a vitrinelor,
precum şi poluanţii din aerul atmosferic infiltrat în muzeu prin sistemele de
aerisire. Pentru evitarea acestora, materialele folosite în muzeu trebuiesc testate,
construcţiile şi pregătirea galeriilor şi a vitrinelor pentru sălile de expoziţie trebuiesc
asamblate din timp pentru a permite uscarea şi eliminarea gazelor specifice, iar
sistemele de climatizare trebuiesc Întreţinute periodic.
Infestarea biologică poate fi controlată prin menţinerea parametrilor
adecvaţi de umiditate relativă, temperatură, circulaţie a aerului şi prin respectarea
programul de curăţenie. Este de o mare importanţă atenţia care se acordă
depozitării individuale a fiecărei piese şi a Întregii colecţii, precum şi examinarea
fiecărei textile prealabil intrării ei în colecţie şi dacă este necesară izolarea şi cracarea
imediată 1 1 • Monitorizarea permanentă a prezenţei insectelor prin capcane şi luarea
imediată a măsurilor de estirpare în cazul infestării, previne răspândirea acestora.
Metodele de analiză şi documentare

Analiza şi documentarea materialului textil efectuată prealabil luării
deciziilor de prezervare şi conservare, pe durata conservării şi după conservare
presupune stabilirea criteriilor de colectare şi înmagazinare sistematică a
informaţiei istorice, tehnologice, de condiţie şi tratament, acumularea
materialului de referinţă şi identificarea instrumentelor analitice care prin
performanţele proprii să se completeze reciproc.
11 Tratamentul anoxie de eliminare a insectelor, una dintre cele mai eficiente metode, consistă
în menţinerea textilei pentru o perioadă de câteva săptămâni încapsulată Într-un spaţiu în care
oxigenul a fost înlocuit cu un gaz inen (argon sau argon şi helium) în condiţii controlate de
temperatură, umiditate, pH şi presiune. Metoda inventată de Robert J. Koestler, Richard
Sheryll şi William Louche a fose patentată în 1 996 în Statele Unite.
415
Florica Zaharia
Conservatorii şi în cazul informaţiei istorice, muzeografii, sunt cei care

stabilesc criteriile de consemnare, codificare şi clasificare a informaţiei specifice
fiecărei grupe textile, terminologia specifică, selectarea informaţiei după
criteriile predeterminate pe totalul colecţiei şi înmagazinarea de macro şi micro
imagini relevante fiecărui obiect în parte. Pentru o comunicare eficientă şi o
evaluare reală a întregului patrimoniu românesc se impune consemnarea
informatiei într-un limbaj· comun la un nivel cel putin national. Dintre aceste
, , ,
criterii, limbajul terminologic necesită a fi înscris sistemului de comunicare

internaţional, fară a pierde însă specificul românesc de exprimare care are o
importanţă crucială în înţelegera şi prezervarea patrimoniului naţional 1 2 •
Materialul de referinţă este indisponibil metodelor de cercetare
modernă şi include variantele posibile ale tuturor componenţilor unei colecţii
textile şi ale instrumentarului tehnologic. Acesta se colectează şi se crează
printr-un efort continuu al personalului calificat care lucrează cu materialul
textil. Depozitarea şi inventarierea lui este aproape tot atât de importantă cât
şi a colecţiei în sine 1 3 •
Tehnologia analitică modernă disponibilă studiului materialului textil
include instrumentarul necesar examinării fibrei, firului, culorii şi pigmenţilor,
structurii, materialelor de finisaj, consolidanţilor şi adezivilor. Pentru studiul
detaliat al morfologiei fibrei la nivel longitudinal sau transversal sunt curent
folosite: microscopul optic ( 1 00- l OOOx) cu lumină directă sau polarizată: cel cu
lumină refractară şi scanning elecron microscop (SEM) . Pentru studierea firului, a
structurii şi în general a condiţiei textilei este recomandat instrumentarul
microscopic cu o magnificare între 1 0-200x. Adaptarea unei camere video sau
de fotografiat uşurează colectarea şi depozitarea informaţiei în banca de date.
Pentru analiza materialului organic, incluzând coloranţii, adezivii şi consolidanţii
sunt folosite instrumentele High-performance liquid chromatography (HPLC) cu
12
Rareori în terminologia folosită internaţional şi stabilită de CIETA se găsesc exemple care să
includă într-un singur termen structura textilă şi tehnologia de ţesere. În terminologia
românească, mai ales cea specifică mediului etnografic, avem nenumărate exemple care acoperă
cu ingeniozitate multiple informaţii tehnice. De exemplu „ţesătură aleasă în degete" este
cunoscută ca tehnica tapiseriei; Prin comparaţie, termenul internaţional de „tapiserie"
presupune o explicaţie care include: faţa de bătătură, bătătura discontinuă, tipul de ţesătură şi
modul de ţesere în două sau în patru iţe.
13 În cazul colecţiei etnografice, parte a acestui material încă mai poate fi colectat în cercetările
de teren. Acestuia i se alătură informaţia care se mai păstrează de generaţiile aflate la o vârstă de
70-80 ani.
416
detector Fotodiodă Array 1 4, Gas chromatography-mass spectrometry (GC/MS),

Capillary electrochromatography (CEC), Fourier-transform infrared spectroscopy
(FT-IR) , Fourier-transform Raman spectroscopy (FT-RS), Dispersive Raman
spectroscopy şi UV-visible Spectroscopy. Pentru analiza materialelor de natură
anorganică cum ar fi metalul şi firele metalice şi pigmenţii anorganici se folosesc
instrumentele X-ray fluorescence spectrometry (XRF), Energy-dispersive X-ray
spectrometrylscanning electron microscopy (EDS/SEM), X-ray diffraction (XRD) ,
Fourier-transform Raman spectroscopy (FT-RS) ş i Dispersive Raman spectroscopy
(DRS). În cele mai multe cazuri aceste instrumente se completează reciproc.
Alte instrumente analitice pentru evaluarea culorii şi a condiţiei pieselor textile
sunt spectrofotometrul şi cutia cu componentele separate ale spectrului lumini.
M aterialele folosite în conservare, depozitare şi montare a textilelor

Împărtăşirea informaţiilor relevante materialului folosit în procesul de
conservare, expunere şi depozitare, disponibil şi testat/acceptat de standardele
curente profesionale are o importanţă majoră la nivel de instituţie dar şi la nivel
national.
' Alături de inventarierea resurselor nationale,
, implicarea celor mai
apropiaţi specialişti în cunoaştrea parametrilor muzeistici este benefică
dezvoltării unei producţii naţionale de materiale de acest tip. Disponibilitatea,
preţul şi calitatea acestora diferă de la o ţară la alta.
O mare parte a materialelor necesare prezervării, conservării, expunerii şi
depozitării textilelor se suprapun. Ele trebuie să răspundă particularităţilor
specifice de condiţie şi a elementelor componente ale fiecărui obiect în parte. În
general se folosesc materiale cu un pH neutru, fără acizi şi fără alţi produşi
chimici folositi, la finisarea lor. În constructia, acestora se recomandă evitarea
cleiurilor care pot emana vapori de acizi şi amoniac. Când folosirea cleiurilor
este absolut necesară, se recomandă utilizarea celor acrilici cu un pH neutru.
Dacă coaserea este o opţiune, aceasta se preferă încleierii. Materialele cele mai
frecvent folosite includ grupele de cartoane, tuburi şi containere din carton,
hârtii, materiale ţesute, materiale împâslite şi plexiglas. Ca exemplu, lista
principalelor materialelor de acest tip folosite în practica MMA include:
Cartoane şi alte materiale solide cu suprafaţă întinsă: carton cu suprafaţă
interioară ondulată simplă sau dublă, numit blue board. Aie un pH de 7,5-8,5.
Este compus din hârtie fără acizi şi fără lignină, tratată împotriva migrării acizilor şi
14 E. Phipps, N. Shibayama, F. Zaharia, Conservation and Technical Study ofa Colonial Andean
Tapestry in „Mer Objective", voi. 5 , no. 2, The Metropolitan Museum of Art, Spring 2004.
417
Florica Zaharia
din adezivi cu un pH neutru. Grosimile fabricate variază între 3 , 1 4-7,90 mm;

Carton pentru montaje şi paspartuuri, numit museum board. A.Ie un pH de
7,5-8 , 5 . Este compus din 1 00% fibre de bumbac, tratate împotriva migrării
acizilor şi a degenerări fibrelor. Grosimile fabricate variază între 3,33-6, 1 6 mm;
Material numit tycore, compus din două suprafeţe de hârtie şi compoziţie
interioară în formă de fagure cu grosime de 1 ,2 cm, asamblat cu adeziv
polivinil acetat (PVA) . 1 00% pulpa chimica fără acizi şi lignină, tratată
împotriva migrării acizilor. Material numit aluminium honeycomb compus din
două suprafeţe de aluminiu şi compoziţie interioară în formă de fagure cu
grosimi variind între 0,7-2 cm; Plastic polistiren, numit fame-cor board. Este
compus din polistiren estrudat, laminat pe ambele feţe cu hârtie. Se fabrică în
diferite grosimi, variind între 5,44-9,56 mm; Polistiren estrudat, numit
ethafaam. Grosimile fabricate variază, media este de 50 mm; Tuburi de carton
făcute din hârtie fără acizi cu un pH de 7,5-8,5. Grosimea cartonului variază în
raport cu diametrul tubului. Diametrul minim folosit este de 8 cm iar cel
maxim de 60 cm. Frecvent se folosesc tuburile cu diametrul între 1 5 şi 25 cm;
Containere pentru încapsularea tuburilor care au aceiaşi compoziţie ca şi
tuburile din carton; Cutii de diferite dimensiuni construite din carton fără acizi
şi fără lignină, tratate împotriva migrării acizilor, cu un pH de 7,5-8,5 şi adezivi
cu pH neutru. Dimensiunile variază înscriindu-se unor standarde prestabilite în
relaţie cu spaţiul şi mobilierul de depozitare.
Hârtie: hârtie fără acizi, numită barrier paper. Are un pH de 7,8-8,5 şi o
compoziţie de 1 00% fibre de bumbac. Este tratată împotriva migrării acizilor.
A.Ie o grosime de 0, 1 5 mm; Hârtie fără acizi, numită standard paper, cu un pH
de 7,8-8 , 5 . Este compusă din pulpă chimică, fără acid şi este tratată împotriva
migrării acizilor. Grosimea este de O, 1 5 mm; Hârtie absorbantă, numită
blotting paper (tip sugativă), cu un pH la momentul fabricării de 7,0. Este
compusă din 1 00% fibre de bumbac şi este netratată chimic. Grosimile
fabricate variază Între 0,62-2,52 mm; Hârtie tip tyvek, un substitut chimic de
hârtie cu un pH neutru. Este făcută din I 00% fibre de polietilenă cu densitate
mare, legate prin presare la o temperatură ridicată. Se fabrică în diferite
grosimi, variind între O, 1 5-0,20 mm.
Hârtie foiţă: foiţă albă, subtire, numită bujfered tissue. A.Ie un pH minim
de 8,0 şi o compoziţie de pulpă (celuloză) chimică, fără acizi. Este tratată
împotriva migrării acizilor cu cel puţin 1 0% substanţă alcalină, predominând
carbonatul de calciu. Grosimea este de 0,06 mm; Foiţă albă semi-transparentă,
numită unbujfered tissue. A.Ie la momentul fabricării un pH de 6,8-7,2. Este
418
Principiile prezervării 1i conservării patrimoniului textil românesc.
compusă din fibre de bananier (abaca) . Grosimea este de 0,03 mm; Hârtie
semi-transparentă, uşor lucioasă, numită photo-tex tissue. La momentul
fabricării are un pH de 6,8-7,2. Compoziţia este din 1 00% fibre de bumbac,
fără sulf şi netratată. Grosimea este de 0,06 mm; Hârtie transparentă, lucioasă,
numită gksine paper. La momentul fabricării are un pH de 6,8-7,5. Este făcută
din pulpă (celuloză) chimică, fără acizi, netratată. Transparenţa este obţinută
printr-un proces de fabricaţie fără săruri, aditivi sau tratament chimic la suprafaţă.
Grosimea este de 0,02 mm; Foiţă transparentă, numită mylar. Este compusă din
poliester. Grosimea mylarului folosit frecvent, variază între 0,01 -0, 1 4 mm.
Materiale ţesute: material Pima, ţesut în doua iţe din 1 00% fibre
bumbac, colorat. Densitatea urzelii şi a bătăturii pe centimetru este de
minimum 220 de fire. Grosimea este de 0,25 mm; Pânză albă ţesută în doua
iţe. Este compusă din 1 00% fibre bumbac, nealbit, nevopsit şi netratat la
suprafaţă. Densitatea urzelii pe centimetru este de 28 de fire, iar cea a
bătăturii de 24 de fire. Grosimea este de 0,40 mm. Se folosesc mai multe
variaţii calitative ale pânzei incluzând pânza de tip canvas; Material ţesut,
numit rayon. Este compus din 1 00% fibre rayon. Densitatea urzelii pe cm
este de 44 de fire, iar a bătăturii de 22 de fire. Grosimea este de O, 1 1 mm;
ţesătură crepeline din 1 00% fire mătase, colorată. Densitatea urzelii şi cea a
bătăturii pe centimetru este de 24 de fire. Grosimea este de O, 1 1 mm;
Varietăti de materiale tesute din 1 00% fire de lână, cu fata de bătătură, cu
. . .
faţa de urzeală, sau ţesătură simplă uşor înpâslită; Ţesătură plasă de tip net,
1 00% fire de bumbac. Densitatea ochiurilor pe centimetru pătrat este de 70.
Grosimea este de 0,35 mm.
Materiale împâslite, numite Pellon. Sunt compuse din fibre de poliester.
Se fabrică în diferite grosimi, variind Între 0,09-25 mm; Materiale împâslite,
numite polyester batting. În compoziţia lor intră fibre de poliester. Se fabrică în
diferite grosimi, variind între 1 2-25 mm; Quilted pellon, material gros împâslit,
încadrat la ambele suprafeţe cu un material subţire. Cele trei straturi din fibre
de poliester sunt asamblate prin cusături repetate la intervale egale. Grosimea
este de aproximativ 4,50 mm.
Fire albe şi vopsite: fire de lână prelucrate după specificaţiile
laboratorului de către Allen Fannin, toarse în direcţia Z (l 5tpi) şi răsucite în
două, în direcţia S ( 1 2tpi) , vopsite în laborator în diferite culori cu coloranţi
sintetici Ciba-Geigy; fire de mătase procesate după metoda tradiţională din
Japonia, grosimea firului de păr, vopsite în laborator; fire din poliester
419
Florica Zaharia
Giitermann U8 1 , similare ca şi grosime cu cea a mătăsii; fire de bumbac, DMC

şi aţă de cusut; fire de in răsucite în trei pe direcţia S .
Plexiglas, c u un p H neutru. Este un polimer d e tipul polimetil
metacrilat. Grosimea plexiglasului folosit frecvent variază între 2- 1 O mm. Se
foloseşte curent Plexiglasul OP-2 cu UV filtru integrat în construcţie.
Metodele de conservare, expunere şi depozitare

Prin munca de conservare se urmăreşte păstrarea calităţilor fundamentale
intrinseci ale materialului textil, consolidarea condiţiei lui şi reducerea până la
eliminare a procesului degradării. Conservarea preventivă este o practica
constantă de eliminare a factorilor degradărilor fizice, chimice şi fotochimice
ale materialului textil prin asigurarea şi menţinerea condiţiilor
environamentale, de eliminare a stresului la care este supus materialul printr-o
depozitare, expunere şi manipulare adecvată, precum şi implementarea
măsurilor de prevenire a dezastrelor provocate de insecte, bacterii, fungi,
rozătoare, sau de alte calamităţi.
Practicile de conservare/restaurare includ tratamentul de curăţire,

rehidratare, reconstrucţie, consolidare şi pregătirea pentru expunere prin suport
şi montare.
Curăţirea textilelor este un proces ireversibil care în funcţie de metoda şi
de caracteristicile piesei poate duce la transformări fizice şi chimice majore ale
fibrei, firului, culorii şi texturii. Curăţirea prin aspirare la macro sau micronivel
pe ambele feţe ale piesei textile este cu preponderenţă practicată. Atâta timp cât
acţiunea de aspirare este controlată şi se rezumă exclusiv la eliminarea
impurităţilor depuse la suprafaţă, neaparţinând piesei, este cea mai puţin
invazivă. Aspiratoarele cu suprafaţă de absorbţie şi viteză reglabilă de tipul celor
folosite în practica stomatologică sau de tipul Nilftsk 1 5 sunt dintre cele mai
eficiente.
Curaţirea la nivel local a petelor sau a impurităţilor depuse la nivelul
exterior al textilei se poate face cu apă de o anumită calitate 16 , solvenţi sau
15 Ni/fisk Museum Package Vacuum (GMSO) folosit în practica muzeistică este prevăzut cu un
set de micro-piese adaptabile în cazul operaţiunilor delicate de curăţire.
16
Apa folosită în practica de laborator este cea distilată şi cea deionizată. Instalaţia de apă
deionizată trebuie să permită controlul asupra apei din punct de vedere al purităţii, pH-ului,
temperaturii, parametrii care se ajustează în funcţie de specificul piesei care se spală.
420
Principiile prezervării ji conservării patrimoniului textil românesc.
substanţe absorbante, numai după ce a fost determinată natura chimică şi fizică

a petei şi după o evaluare a relaţiei dintre aceasta şi materialul textil afectat.
Decizia curăţirii prin imersie impune considerarea particularităţilor
textilei asupra cărora spălarea produce schimbări pozitive şi negative inerente.
Aceşti factori sunt: condiţia, dacă piesa a mai fost spălată înainte, tipul de fibre,
culorile şi rezistenţa lor la spălare, tehnologia specifică de prelucrare a
materialelor componente, structura textilă şi finisajul textilei. Tehnologia şi
metoda de spălare şi nu în ultima instanţă, considerarea transformărilor posible
sunt evaluate. Între metodele folosite sunt spălarea prin imersie în apă
demineralizată la temperatură, pH şi puritate controlate, cu sau fară detergent 17
şi spălarea prin pulverizare aerosol combinat cu acţiune vacum. Din punct de
vedere al metodei de spălare prin imersie merită menţionate spălarea textilei pe
sită din material inoxidabil, controlul asupra timpului şi tipului de alimentare
şi evacuare al apei, manipularea textilei pentru spălare şi limpezire pe ambele
feţe prin mişcarea ei sub apă prin încapsulare Între două materiale elastice de
tip sită, şi uscarea ei nemişcată pe sita de spălare după ce excesul de apă a fost
absorbit repetat prin prosoape flauşare. Cu mici variaţii, această metodă este
practicată în mai multe laboratoare din Statele Unite printre care şi cel al
departamentului de conservare al textilelor de la MMA. O altă metodă de
spălare, fară imersare, este prin sistemul de pulverizare omogenă a apei, aerosol,
pe toată suprafaţa textilei aşezate pe durata spălării cu faţa în sus pe o masă cu
vacum. Piesa textilă este imobilizată pe tot timpul spălării prin aspirarea egală
pe suprafaţa dorsală. Acest sistem a fost pus la punct şi se practică la laboratorul
De Wit Royal Manufactures în Mechelen, Belgia.
Rehidratarea totală sau parţială a materialului textil se face în general

atunci când rehidratarea fibrei, destinderea şi recuperarea formei iniţiale este
necesară. Prealabil tratamentului, sunt luate în considerare tipul fibrei, al culorii
şi condiţia piesei. Gradul şi timpul de progresie/regresie al umidităţii relative este
controlat pe durata rehidratării. Procesul se poate face pe toată suprafaţa textilei
sau pe porţiuni, prin creerea unui spaţiu închis sau liber. Rehidratarea se face de
obicei cu aburi reci proveniţi din apa de-ionizată sau distilată, prin instalaţii de
umidificare. O altă formă este cea de distribuire egală a umidităţii pe toată
1 7 În Textile Conservation Deparrment, MMA se foloseşte detergentul ne-ionic Orvus (JllA
Paste Sodium Lauryl Sulfate, 9298) în concentraţie maximă de 3%. Nu conţine fosfor şi
surfactanţii sunt biodegradabili.
421
Florica Zaharia
suprafaţa dorită prin materiale de tip Gore-tex 1 8 care se aşează sub piesa textilă şi
care preiau umezala de la o sursă îmbibată cu apă aşezată sub acest material.
Conservarea materialului original şi reversibilitatea tratamentului stă la

baza proceselor de reconstrucţie şi consolidare prin suport şi montare.
Reconstructia
, include forme de interventie directă la nivelul structurii,
,
prin refacerea acesteia, a desenului şi culorii sau de inserţie a porţiunilor separat

reconstituite. Această metodă este folosită frecvent la reţeserea porţiunilor
deteriorate ale tapiseriilor cu tematică narativă. Etica profesională permite
folosirea metodei numai în cazul când condiţia piesei a păstrat suficiente
informaţii pentru refacerea ei şi, bineînţeles, când condiţia piesei o permite.
Materialele folosite se aleg şi se pregătesc în compatibilitate cu cel original şi cu
o longevitate adecvată pieselor muzeistice. Metoda de reţesere se bazează pe
cunoaşterea în profunzime a condiţiei piesei, a structurii, a desenului şi a
culorii. Cel mai important aspect al acestui proces este alegerea şi pregătirea
materialelor de conservare şi inserţia materialului nou în structura originală.
Consolidarea locală sau totală a unei piese textile prin ataşarea ei de un

suport din material ţesut se face prin coasere când condiţia la nivel de fibră şi
structură o permite. În alegerea materialului suport se ia în considerare
compatibilitatea din punct de vedere al tipului de fibră şi al tehnologiei de
procesare, al structurii şi texturii, al potrivirii culorii şi tipului de colorant
folosit la vopsirea materialului şi a finisajelor la nivelul suprafeţei. În procesul
de consolidare sunt importante relaţia de tensiune dintre materialul original şi
cel nou, tipul cusăturii şi firul cu care se coase, direcţia liniilor de coasere şi
densitatea cusăturilor 1 9 şi poziţionarea punctului de cusătură între fire, cu
orientarea firului peste urzeală.
1 8 Gore-tex• e.ste un material microporos construit cu două feţe distincte. O faţă împâslită e.ste făcută
din 1 00% fibre de poliester care se aşează în contact direct cu sursa de umiditate (ce poate fi un carton
de tip sugativi spreiat cu apă). Suprafeţei împâslite i se laminează o membrană de politetrafluoroetilenă
(ePTFE) care rezultă într-o suprafaţă lucioasă şi impermeabilă, dar care permite transmiterea umidităţii.
Prin această suprafaţă aşeazată în contact direct cu piesa textilă se distribuie egal umiditatea dorită.
Procentajul de umiditate se controlează prin cantitatea de apă cu care se imbibă sursa de umiditate
şi prin deschiderea/ închiderea porţiunii tratate într-o microcameră artificial creată.
19 Metoda clasica de distribuire a cusăturilor minuţios executate la intervale egale are dezavantajul
de a produce un stres suplimentar la nivelul structurii şi de a crea o textură improprie originalului.
Prin distribuirea inegală a cusăturilor se evită aceste probleme.
422
Suportul parţial sau total se practică în general pentru expunerea verticală

liberă a textilelor grele cum ar fi tapiseriile sau covoarele. Benzi din materiale
ţesute din bumbac, de o lăţime între 1 5 şi 25 cm se ataşează în direcţie verticală
dosului acestor piese pentru suportul zonelor fragile sau al celor reţesute. Lăţimea
benzilor şi concentraţia lor se alege în corelare cu suprafaţa vulnerabilă care
necesită suport. Ataşarea se face prin cusătură manuală în zig-zag, cu fire de
bumbac, fără noduri la începutul şi sfârşitul firului şi cu direcţia de coasere
înaintea acului. Poziţia punctului de cusătură este Între fire şi peste minimum
două fire de urzeală. La terminaţia superioară a piesei textile de regulă se ataşează
o bandă orizontală pentru a asigura suportul necesar velcroului. Aceasta se
ataşează prin coasere de benzile verticale cu cusătură în zig-zag pe direcţia lor
verticală. Lăţimea benzii depinde de condiţia şi forma tapiseriei, putând varia
între 20-40 cm. Partea inferioară a textilei se acoperă cu o bandă lată orizontală
din acelaşi material pentru protejarea piesei. Dublura din material de bumbac
uşor, cu structură densă, acoperă dosul textilei în Întregime şi se coase pe trei
laturi, lăsând-o deschisă pe latura inferioară. Pentru stabilitate se ataşează parţial
printr-o cusătură cu pas lung la centru şi la aproximativ şapte centimetri de la
limitele laterale 20 • Poziţionarea benzilor şi respectiv a dublurii se face peste piesa
deschisă orizontal pe toată suprafaţa ei, după ce i s-a stabilit cu precizie linia
centrală verticală şi cea orizontală. Coaserea benzilor verticale se face cu piesa
rulată cu faţa la exterior, iar a benzilor orizontale şi a dublurii cu piesa deschisă
orizontal cu faţa în jos 2 1 • Velcroul cu care se crează linia de suspensie la partea
superioară a textilei, se coase pe centrul unei benzi de tipul centurilor de
siguranţă22 • Ataşarea de piesa textilă se face printr-un rând de cusătură cu punctul
asigurat prin înnodare la fiecare extremitate a benzii care susţine velcroul.
20 Procedeul descris este specific şi a fost perfecţionat în laboratorul de conservare al textilelor

de la MMA, New York. Alte metode de suport şi protecţie ale dosului pieselor textile expuse
vertical liber, includ ataşarea materialului de suport pe toată suprafaţa într-o ordine geometrică
prin cusături în linii diagonale sau verticale întrerupte şi alternative.
21 Pentru corelarea tensiunii Între materialul original şi cel nou se iau o serie de măsuri printre
care pregătirea materialului suport din timp prin spălare, călcare şi aerare; includerea unui
procentaj aproximativ de 3% de material în lungimea benzilor verticale şi în lungimea şi
lăţimea dublurii; folosirea cusăturii înaintea acului şi eliminarea nodurilor la începutul şi
terminaţia firului. Alte laboratoare de conservare preferă ataşarea materialului de suport pe
piesa textilă atârnând în poziţie verticală.
22 Lăţimea velcroului folosit curent este de 5 cm, iar al benzii pe care se aplică de 6 cm.
423
Florica Zaharia
Montarea textilelor cu statut permanent are avantajul de a stabiliza

condiţia, a reduce expunerea la stres în timpul manipulărilor şi de a crea un
microclimat în jurul piesei. De cele mai multe ori textilele montate pot fi
expuse verical. Tipurile de montaj folosite curent sunt prin coasere, prin
presiune şi expunere liberă a textilei pe montaj . Montarea prin coasere şi
presiune au dezavantajul de a elimina accesul la reversul textilei.
Montarea prin coasere este recomandată pieselor în condiţie bună. Ataşarea
se face prin cusături minime urmărind o structură grilată de un suport alcătuit
dintr-un material de calitate superioară, expus la suprafaţa montajului şi sub acesta,
un material de suport care dă stabilitate23 • Tipul de cusătură este în zig-zag, înapoia
acului. Efectul estetic al montajului câştigă prin spaţiul lăsat ca paspartu în jurul
piesei, de aproximativ cinci centimetri. Montajul se complectează prin întinderea
lui pe un suport rigid făcut din carton, când expunerea este în vitrină, sau când
montajul este acoperit cu o cutie de plexiglas, se întinde pe un suport fix făcut din
plexiglas sau materiale din aluminiu cu suprafaţă interioară în formă de fagure,
ataşat de o ramă de lemn tratat cu soluţie de poliuretan.
Montarea prin presiune este o metodă nedestructivă şi reversibilă care se
practică în special pentru montarea textilelor fragile, dar şi a textilelor în bună
condiţie cu statut temporar. Montaj ul constă în presarea textilei Între un suport
rigid făcut din plexiglas sau aluminiu cu suprafaţă interioară în formă de
fagure, ataşat de o ramă de lemn, peste care se clădesc materiale care absorb
presiunea (hârtie fără acizi, straturi de material împâslit, pellon şi ţesătura de
montaj) şi cutia sau/şi placa de plexiglas care presează întregul ansamblu24 .
Montarea liberă constă în crearea unui montaj cu paspartu sau spaţiu
adâncit în care piesa textilă să se aşeze liber şi să fie expusă în interiorul vitrinei
sau acoperită cu o cutie din plexiglas. Expunerea pieselor în acest tip de montaj
se face orizontală sau inclinată la un unghi foarte mic.
23 Standardul MMA pentru materialul de expunere este ţesătura din bumbac Pima, care prin
calitatea excepţională a torsionării şi densităţii firelor are o aparenţă comparabilă mătăsii; gama
coloristică neutră include varietăţi ale culorii bej . Materialul de supon este o ţesătură de tip
canvas. Grosimea acestuia variază în funcţie de dimensiunea montajului şi greutatea piesei textile.
24 Montajul prin presiune se bazează pe ideea vechii metode de încapsulare al textilei între două
bucăţi de sticlă (defavorabilă textilelor din cauza caracteristicilor sticlei) şi a fost prima dată
folosită şi perfecţionată în departamentul de conservare al textilelor la MMA. Vezi la Midori
Saro şi Florica Zaharia, „Pressure mounting texciles", lucrare prezentată la conferinţa interimară
a ICOM-CC de la Kracovia, 2007.
424
Modul de expunere al textilelor este determinat în primul rând de

condiţia lor, apoi de specificul piesei, incluzând caracteristicile tehnologice şi
tipologice şi de concepţia expoziţională. Tipurile principale includ expunerea
verticală, pe plan înclinat şi orizontal. Expunerea verticală se face prin atârnare
liberă cu velcro sau bandă ţesută ataşată pe latura superioară, ataşată pe două
laturi (superioară şi inferioară), ori pe toate laturile; atârnarea liberă pe un
suport tridimensional; şi expunerea în montaj pe care piesa s-a consolidat prin
coasere sau prin presare. Expunerea pe un suport înclinat se poate face prin
ataşarea piesei la partea superioară; prin montaj şi fixarea acestuia pe suportul
înclinat; sau prin expunerea liberă pe un suport dintr-un material uşor aderent.
Procedeul este ales în funcţie de unghiul de inclinaţie şi de specificul textilei.
Expunerea liberă pe un suport orizontal este preferată ca fiind cea mai puţin
stresantă. În toate situaţiile textilele se izolează de perete sau platforma de
expunere prin plasarea unei bariere, ca de exemplu hârtie fără acizi sau material
împâslit din fibre de poliester şi se protejează la suprafaţă prin acoperirea cu
cutii de plexiglas sau prin expunerea în vitrine cu condiţiile environamentale
controlate. Piesele textile supradimensionate care nu pot fi protejate la
suprafaţă se expun pentru o durată scurtă de timp şi se supun unui program de
supraveghere şi întreţinere riguros.
În cazul patrimoniului textil românesc o problemă specială o ridică
expunerea materialului etnografic în contextul ambientului tradiţional, caz în
care majoritatea metodelor de expunere mai sus menţionate nu sunt aplicabile.
Degradări importante ale acestui material se produc prin expunerea textilelor
neprotejate în contact direct cu lemnul, zugrăveala pereţilor, prin agăţare pe
cuiere sau alte obiecte, împăturiri etc. în conjunctură cu fluctuaţiile
necontrolate ale condiţiilor de mediu tipice spaţiului exponant deschis.
Deteriorarea se poate preveni prin folosirea unor metode de expunere specifice,
şi crearea suportului necesar, prin implementarea unui program de alternare al
exponatelor pieselor pe o durată de timp scurtă şi controlul riguros al factorilor
environamentali.
Depozitare colecţiei textile se face după un sistem standardizat care

avantajează folosirea eficientă a spaţiului şi manipularea pieselor în depozite.
Condiţia, tehnica de execuţie, tratamentul de conservare şi restaurare,
dimensiunea şi forma textilei impun tipurile de depozitare fie orizontală, rulată
sau verticală.
425
Florica Zaharia
Depozitarea orizontală în care ţesătura este deschisă pe toată dimensiunea

ei, de preferinţă cu faţa în sus, se recomandă pentru orice material textil, ori de
câte ori dimensiunea şi spaţiul o permit25 • Este obligatorie depozitarea
orizontală a textilelor fragile şi a celor cu suprafaţă rigidă. În acest tip de
depozitare, textila trebuie să fle stabilă pe suprafaţa de susţinere care se alege În
relaţie cu tipul de textură, condiţie şi dimensiune. În cadrul depozitării
orizontale se disting următoarele variaţii: depozitarea temporară a pieselor
fragile de dimensiuni mari, Între două straturi de carton rigid care se
imobilizează prin legarea transversală cu panglică ţesută din fibre de bumbac.
Depozitarea întregului pachet se poate face în sertarele dulapurilor, sau pe
rafturi. În cazul depozitării pe rafturi pachetul se înveleşte în tyvek, sau se
închide în cutie de carton; Depozitarea temporară a pieselor în condiţie bună
de dimensiuni mici, între două straturi de materiale mai puţin rigide, de hârtie
tip sugativă şi foiţă photo-tex. Depozitarea întregului pachet se face în sertarele
dulapurilor sau în containere de carton; Depozitarea permanentă a pieselor cu
o dimensiune medie în condiţie bună, în plic confecţionat din hârtie prin
îndoire, care înveleşte piesa textilă pe ambele feţe şi din cele patru laturi. Plicul
este susţinut de un suport de carton. Depozitarea plicului se face în sertarele
dulapurilor; Depozitarea permanentă a textilelor subţiri şi de dimensiune mică,
destinate studiului şi mai puţin expunerii, în montaj cu paspartuu, confecţionat
din museum board, cu o grosime în raport cu dimensiunea şi tipul piesei
depozitate. Ca suport aderent Între museum board şi paspartuu se foloseşte
pânză de bumbac sau pe/Ion. Paspartuul are rolul de a încadra şi stabiliza
obiectul pe suprafaţa interioară, a cărei dimensiune trebuie să fle doar cu câţiva
milimetri mai mare decât a textilei. Lăţimea paspartuului de aproximativ 5 cm,
trebuie să permită mânuirea montajului fără atingerea obiectului. Întregul
montaj este acoperit cu mylar sau cu foiţă de hârtie photo-tex. Montajul se
asamblează de preferinţă prin coasere. Depozitarea montajului se face în
dulapuri sau containere; depozitarea permanentă a textilelor fragile cu textură
groasă sau tridimensională de dimensiuni mici şi medii, În montaje cu spaţiul
decupat urmărind forma obiectului. Construcţia montajului se face din blocuri
de fome-cor de grosime variind între 7- 1 3 mm, ori din carton cu suprafaţa
interioară de tip fagure, acoperit cu hârtie fără acizi. Piesa textilă poate fi plasată
2 5 În depozitul de textile al MMA dimensiunea maximă a sertarelor dulapurilor este de 3m

lăţime x l .83m adâncime. Aceasta permite depozitarea pieselor fragile sau de o calitate
excepţioanlă de dimensiuni relativ mari fără a se îndoi.
426
direct în montaj sau pe un suport separat, prevăzut cu mânere laterale pentru a-l
scoate din spaţiul adâncit. Materialul care acoperă suportul se alege în funcţie
de gradul de aderenţă necesar, putând fi din hârtie, ţesătură de bumbac, sau din
fibre de poliester împâslite. Capacul montajului, aşezat cât mai aproape de
suprafaţa textilei, fară însă să o atingă, este format din Jome-cor învelit în hartie
fară acizi. Montajele de acest tip pot fi depozitate în sertare sau în cutii de
carton. O altă grupă de textile depozitate orizontal este a celor montate
permanent prin cusătură, presare sau velcro, pe un suport fix. La suprafaţă piesa
este protejată de plexiglas, care în funcţie de tipul de montură poate fi în
contact direct cu aceasta, sau poate fi suspendat. Pentru a proteja suprafaţa de
plexiglas şi a elimina expunerea la lumină Întregul montaj este acoperit cu o
husă facută dintr-o ţesătură densă. Depozitarea montajului se face pe rafturi,
sau în sertarele dulapurilor.
Depozitarea textilelor prin rulare pe tuburi din carton fară acizi este
specifică textilelor supradimensionate care nu pot fi depozitate orizontal şi a căror
condiţie permite rularea. Dimensiunea diametrului tubului pe care se face rularea
se alege în functie
, de conditia şi de tehnica de executie a tesăturii,
, ,,
putând varia
între aproximativ 8 şi 60 cm. În general, pentru obiectele de tipul covoarelor şi al
tapiseriilor, care se găsesc într-o condiţie bună, se folosesc tuburi cu diametrul de
aproximativ 25 cm. Tuburile cu diametrul mai mic se folosesc pentru textilele
subţiri şi foarte maleabile. Cu cât diametrul tubului este mai mare, cu atât
condiţia de depozitare se îmbunătăţeşte, dar totodată creşte riscul şi
complexitatea manipulării şi a depozitării lui. Depozitarea tuburilor se poate face
prin suspendarea în dulapuri sau suspendate şi încapsulate în containere anume
concepute, sistem folosit în toate situaţiile când dimensiunea tubului şi spaţiul o
permit; depozitarea pe rafturi cu tubul suspendat la capete, sistem folosit pentru
tuburile de dimensiune medie; şi depozitarea cu tubul suspendat pe ţeavă de
aluminiu între suporţi ficşi, sistem folosit pentru evitarea curburii tubului din
carton, în cazul ţesăturilor grele şi al tuburilor cu diametrul mare.
Pentru protejarea şi rularea corectă a ţesăturii se folosesc o serie de
materiale în următoarea succesiune: hârtie fără acizi care înveleşte tubul cel puţin
de două ori şi a cărei terminatii sustine
' , şi fixează una dintre laturile tesăturii la
,
începerea rulării; materiale separatorii ale straturilor rulate sau materiale

compensatorii pentru posibilele diferenţe de grosime pe suprafaţa ţesăturii 26 •
26
Ca exemplu de grosime este velcroul ataşat la partea superioară a tapiseriilor folosit pentru
expunere, aflat de obicei paralel cu urzeala şi perpendicular pe direcţia de rulare.
427
Florica Zaharia
Tipul de material care vine în contact cu ţesătura se alege în funcţie de

caracteristicile materialelor componente ale ţesăturii. Una dintre următoarele
materiale pot fi folosite: hârtie de tip photo-tex, glasine, bujfered sau unbujfered
tissue sau quilted pellon încapsulat în tissue; materialul care înveleşte ţesătura
rulară la exterior poate fi ţesătură din bumbac netratat, sau hârtie (de regulă
fară acid) . Dacă tubul şi ţesătura rulată nu sunt încapsulate în containere este
necesară învelirea acestora într-un ultim strat protector de hârtia tyvek
împotriva posibilelor fluctuaţii environamentale sau a accidentelor.
Depozitarea verticală este posibilă în cazul când condiţia în care se află
piesa textilă este stabilă şi stresul fibrei este eliminat prin conservare şi montare.
Se practică pentru montajele supradimensionate care nu pot fi depozitate
orizontal din cauza lipsei de spaţiu. O altă situaţie în care acest tip de
depozitare este inevitabil este în cazul ţesăturilor care fac parte din obiecte
tridimensionale, cum ar fi unele piese de costum şi accesorii. Pentru acestea se
confecţionează un suport tridimensional care susţine piesa textilă.
Concluzii
Cunoaşterea şi implementarea principiilor prezervării şi conservării la
nivelul colecţiilor textile este un factor esenţial în controlarea procesului de
degradare şi ca urmare, a asigurării perpetuării patrimoniului naţional.
Abordarea prezervării şi conservării unei colecţii textile la nivel general precum
şi atenţia dacă fiecărei piese în parte asigură reuşita acestei munci. Succesul
deplin se asigură prin efortul colectiv al multiplelor categorii de profesionişti şi
prin asigurarea condiţiilor muzeistice pentru studiul, tratamentul, prezervarea,
expunerea şi depozitarea colecţiei.
Activitatea muzeistică impune costuri majore de proiectare iniţială şi
sustinere a activitătii profesionale pe toată durata existentei colectiei. MiJ'loacele
, > , ,
financiare se implică direct în standardele de prezervare, incluzând calitatea

mobilierului şi a materialelor folosite, a tratamentului de conservare, a calităţii
depozitelor şi a formelor de expunere. Lipsa prezenţei sau perspectiva
mijloacelor financiare adesea reduce entuziasmul profesional de planificare al
necesităţilor unei colecţii. Formularea cerinţelor bazate pe cunoaşterea colecţiei
şi a normelor profesionale este obligaţia primordială a personalului calificat,
căruia trebuie să i se răspundă prin asumarea responsabilităţii financiare de
investiţie de către forurile competente.
Patrimoniul textil românesc păstrat în colecţiile muzeelor nu are un
statut închis. El se îmbogăţeste frecvent cu noi piese venite în special din
428
terenul etnografic şi cel arheologic. Această situaţie ridică problema planificării

de perspectivă a prezervării şi conservării patrimoniului textil prin asigurarea
mijloacelor necesare şi a personalului calificat care să răspundă asigurării şi
menţinerii standardelor profesionale la cel mai înalt nivel.
429
CREATIILE OAMENILOR DE GENIU AU DESTIN,
'
AVÂND INTEGRAT ÎN ELE PENTRU ETERNITATE

SPIRITUL LOR?
Vasile Parizescu
Preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România
Câtă curiozitate îmi trezea acel telefon prin care mi se transmitea ca

cineva, o persoană, are unul sau mai multe obiecte de artă, în special tablouri,
de vânzare. Din curiozitate, dar mai ales pentru faptul de a mă hotărî sau nu să
merg la ofertant îl întrebam ce bunuri are. În general, răspunsul lui era evaziv:
„Mai multe obiecte de porţelan şi tablouri". „De cine sunt realizate?", Întrebam
eu. Mi se răspundea la fel: „Sunt autori cunoscuţi". La asemenea răspuns mă
încânta deplasarea. Deveneam însă şi suspicios. Îl întrebam cum îl cheamă,
nerecomandându-mă şi eu. Îmi răspundea. Mi se oferea şi adresa. Mă gândeam
că era, probabil, un intermediar. Aceştia, mai cu seamă în primii ani de după
1 989, apăruseră ca ciupercile. Mulţi din ei ştiau că sunt un mare amator de
artă, dar ştiau şi faptul că aveam o bogată experienţă în a dovedi un lucru fals
de unul original şi, în consecinţă, părerea mea - chiar dacă nu cumpăram - le
folosea. Dacă insistau, însemna că sunt siguri pe ce au şi atunci mă convingeau
să mă duc. Înainte de 1 989, intermediarii erau puţini şi îndeobşte îi cunoşteam.
Ştiam care sunt serioşi şi care nu. De exemplu, domnul Feldman sau domnul
C. Constantinescu erau serioşi; la fel şi domnul A. Neacşu, toţi trei fiind de
fapt şi colecţionari şi în cazul că descopereau ceva valoros păstrau pentru ei, cu
toate că - tentaţi uneori de suma oferită - cădeau la învoială până la urmă.
Baza adreselor unde se găseau lucrări bune în acea perioadă era rubrica de
Vânzări a ziarului „România Liberă", apoi consignaţia oficială a statului, numai
că la aceasta din urmă trebuia să plăteşti costul lucrării pe care o cumpărai în
întregime pe loc, şi nu cum am obişnuit eu, zeci de ani, să achiziţionez în rate.
După anul 1 989, liberalizarea frontierelor un timp nepermis de mare a
făcut ca unele lucrări de patrimoniu să iasă în afara ţării; mulţi străini veneau
special pentru a cumpăra artă veche. Chiar preşedintele Uniunii Anticarilor din
43 1
Vasile Parizescu
Europa - un italian - a venit în România; a fost adus să vorbească şi cu mine,

fiind preşedintele SCAR, în ideea că poate îi voi face cunoştinţă cu colecţionarii
de artă de la care să achiziţioneze diverse lucrări. Am discutat diverse chestiuni cu
el. Prima problemă care l-a şocat, chiar l-a supărat, a fost aceea a unei afirmaţii
ale mele cum că puţinele consignaţii sau intermediarii care se formaseră la noi
vindeau foarte ieftin, sub preţurile magazinelor de antichităţi din străinătate (era
în 1 992, iar eu participasem la o expoziţie internaţională în 1 990, la Roma, cu
care ocazie am vizitat mai mult de 1 50 de locaţii de artă şi cunoşteam preţurile;
în plus, primeam toate cataloagele de licitaţie de la marile case din Geneva,
Londra, New-York, fiind deci la curent cu cotele funcţionale) . Preşedintele
Asociaţiei Anticarilor Europeni a sărit ca ars imaginându-şi că voi putea să
influentez
. piata,
. iar el sau altii. să nu mai cumpere ieftin din bunurile
exemplificate. A doua chestiune care l-a supărat a fost faptul că am refuzat să-i
dau adresele colecţionarilor de artă, aceasta putând-o face numai dacă aş fi avut
acordul lor. Sigur că am scris întâmplarea în revista „PRO ARTE" a Societăţii
Colecţionarilor de Artă din România, revista fiind citită şi de colecţionari şi de
vânzătorii de bunuri de artă. Rezultatul: nu au trecut nici doi ani de la această
întâmplare şi preţurile lucrărilor de artă decorativă (originale, semivaloroase sau
falsuri) au crescut atât de mult încât le depăşeau pe cele din Occident. Cumpărători
se găseau, casele construite „musai" - spuneau proprietarii lor - trebuiau să
conţină şi ceva obiecte de artă; să se realizeze „marca nobiliară"; un piedestal cu
un vas; carafe de sticlă cu garnituri de argint, mobilă stil (carte încă se mai găseau
în ţară, România fiind ca un burete ce absorbea asemenea obiecte în perioada
interbelică, aduse de intelectualii şi afaceriştii noi rafinaţi din deplasările lor în
Franţa, Anglia, Austria etc.), piese de argint de toate felurile, fildeşuri, porţelanuri
şi chiar sculptură mică. Prin anii 1 998- 1 999 s-au cam terminat la vânzare pe
piaţa noastră şi asemenea lucruri. Cu tablourile era mai greu. Pentru
achiziţionarea lor trebuiau experţi, analize serioase, mai ales pentru marii artişti
români. Pentru artiştii străini, nici vorbă; aşa ceva nu mai exista. De fapt, nu mai
existau nici tablourile, dar nici experţii. Cine ştie ce Întâmplare miraculoasă, ce
noroc să mai aibă un cumpărător să găsească lucrări străine. În această situaţie s-a
recurs la cea mai simplă cale: cum în Occident nu mai existau de mult obiecte
decorative originale şi de valoare, au fost organizate manufacturi care
confecţionau mobilier stil, porţelanuri vechi, argintărie veche, fildeşuri (piese din
praf de fildeş), cu ştampile, nezukeuri, evident toate falsuri, şi cum românii sunt
inventivi, piesele acestea fiind la preţuri mai mici acolo, iar la noi se puteau vinde
mai scump, negustorii noştri şi intermediarii mai răsăriţi dădeau (şi dau) fuga la
432
Creaţiile oamenilor de geniu au destin, având integrat în ele pentru eternitate spiritul lor?
Paris, Londra ori la Geneva (unde se fabrică cele mai multe - deh!, ţară neutră) şi
le aduceau (aduc) românilor îmbogăţiţi, dându-le ca originale, însoţite de basme
bune pentru creduli, cum că piesa aceasta „am luat-o de la familia X, care nu
mai este de mult timp" sau „cunosc familia de când eram mic (mică) şi
admiram la ei piesele respective! Vai, dar se poate?!". Una din artistele talentate
şi faimoase, dar şi frumoase, Ioana Giossan, lucra şi în 1 993 la Cartier ca
decoratoare pentru bijuterii şi mobilier, realizându-le ca proiect după modele
vechi (N. B . : apreciatul scriitor Mihai Pelin o consideră moartă de mult,
nemaiavând informaţii despre ea) .
Evident că tot ce a fost bun în artă în România şi nu a plecat afară se află
deja în colecţiile adevărate, ai căror proprietari pasionaţi nu s-au repezit să
cumpere la timpul potrivit până nu au verificat, nu au consultat un colecţionar
sau expert avizat. Aceste bunuri urmează un ciclu în ani, trebuind să treacă cel
puţin două decenii ca, poate, urmaşii actualilor colecţionari să pună ceva în
vânzare. De altfel, există şi o anumită organizaţie de - să-i zicem - „pompe
funebre artistice" (scuzaţi proasta senzaţie pe care o aveţi citind aceasta şi pe
care o am şi eu) care posedă o listă a colecţionarilor de artă cunoscuţi. Aceste
pompe funebre formate din indivizi sau grupuri care urmăresc insistent cine a
mai murit dintre colecţionari vin agresiv imediat să cumpere de la urmaşi.
Nostim este că există intermediari care nu urmăresc decât doamnele rămase
văduve; ei nu se lasă până nu cumpără tot, tot ce mai au acestea. Ei se numesc
„cioclii văduvelor". Mă gândesc că dacă se lasă amăgite aşa cu vorbe frumoase şi
cu bani foarte puţini plătiţi pe câte un bun, cu ce vor mai trăi după ce vor
vinde tot? Sau colectionarii (de fapt, colectionarele) al căror vis era să facă o
) '
casă memorială şi cad pe mâna unui haidamac de intermediar (cum este cazul
ueni persoane care există în prezent) şi, bătrâni fiind, ajung să-i delege (modul
de legalizare nu e cunoscut) pe aceşti îngeri negri hrăpăreţi să-ţi ajute să-şi
realizeze visul, care nu se mai îndeplineşte niciodată, deoarece ei vând şi fară să
o mai Întrebe din colecţia persoanei pe care o protejează în timp ce ea mai este
încă în viaţă? Mai există morală?
Dar am deviat mult de la subiectul cu telefonul la care eram chemat să
)
văd lucruri „deosebite''. Precizez: anul 1 992- 1 993; adesea, undeva în cartierul
Berceni. Întotdeauna mă deplasam, ca şi acum, cu maşina mea. Aveam adresa;
din colţ de stradă în colţ de stradă mă opream şi întrebam unde este strada pe
care o căutam. Unii mirati, altii mă trimeteau în diferite locuri. Am dat de un
) )
oficiu poştal la care am oprit maşina. Ei m-au lămurit cum să merg pentru a
ajunge. Era undeva, ceva mai departe de o stradă denumită Macaralei. Am
433
Vasile Parizescu
sunat şi mi-a deschis un domn. Părea o figură cunoscută, dar nu ştiam de unde
să-l iau. M-am prezentat, şi el, dar nu am înţeles numele (ulterior l-am întâlnit,
avea unul din primele mari magazine de antichităţi; atunci am aflat că lucrase
în Serviciul Securităţii) . M-a dus Într-o încăpere goală, de utilităţi, având pe jos
fel de fel de obiecte de artă, porţelanuri, cloisonne-uri, vase Daurn Nancy,
statuete, bronzuri vechi chinezeşti şi tibetane; atârnate de perete, câteva
tablouri. Primul lucru pe care l-am fa.cut a fost să realizez un tur de orizont
asupra a tot ce se găsea în acea încăpere. Dacă ar fi avut vitrine sau etajere ar fi
putut semăna cu un magazin. Mi-au atras atenţia câteva piese extrem-orientale
pe care le mai văzusem undeva, iar în ceea ce priveşte tablourile, ele nu îmi
spuneau nimic: un Romanaţi, un Ialomiţeanu, Stăncescu, un portret de D. Berea
(ternă care nu mă interesa) , un portret de !ser (pe care, ulterior, l-am văzut la
colecţionarul D. St. Rădulescu, plecat dintre noi acum câţiva ani în urmă, un
pasionat fară margini, subordonat total acestei plăceri de a colecţiona, subiect
despre care a şi scris două romane) , Ionescu Doru, Gh. Sârbu cu o scenă din
Deltă. Privirea însă îmi fugea la obiectele de artă decorativă. Mi-au plăcut un
vas destul de mare de bronz, chinezesc, vechi şi câteva piese tot din bronz,
reprezentând cai şi elefanţi.
Ceva parcă-mi aducea aminte de o altă scenă similară petrecută cu ani în
urmă, poate aproape douăzeci şi cinci de ani, dar în cu totul alte condiţii.
Cunoscusem familia marelui colecţionar de artă extrem-orientală, poate (din
inventarul colecţiei sale) cel mai mare din Întreaga lume. Am cumpărat de la
soţia generalului Gh. Băgulescu - despre el este vorba - câteva piese decorative
mai modeste ca preţ şi, cu acordul doamnei, mi le-a dat şi în rate. Acolo l-am
văzut cumpărând piese deosebite pe Adrian Maniu, fratele pictoriţei Rodica
Maniu, soţia lui Mutzner. El - poet, critic de artă şi pictor, binecunoscut în
perioada interbelică, prieten bun cu mulţi artişti, dar şi colecţionar de artă,
având în colecţie numai lucrări alese - ştia mai bine decât mine atunci ce să
aleagă, iar doamna Băgulescu nu dădea la preţuri mari ceea ce vindea. De fapt,
nici nu cunoştea aşa bine realitatea, mai cu seamă că inventarele de moştenire
fa.cute de specialista Viorica Dene, care fusese la Manton, în Franţa, unde se
afla colectia ce urma să se returneze României (familiei, în speră) contineau
, , .
preţuri modice pentru a nu se plăti taxele de succesiune prea mari. Doamna

Băgulescu se orienta după acestea, mai adăugând în mod subiectiv câte ceva.
Îmi aduc aminte cum Adrian Maniu, care venise înaintea mea şi, în consecinţă,
îl lăsam să aleagă ceea ce dorea, s-a oprit asupra unui vas de bronz cu anse, două
kakemonauri, precum şi doi căluţi, cred tibetani, tot de bronz: aşteptam liniştit,
434
aşezat - cu acordul gazdei - pe un fotoliu în marginea camerei şi mai departe

de cei doi pentru a-i lăsa liberi să discute preţurile. Nu am auzit cât au stabilit,
dar ştiu că i-a oferit un acont, rămânând să vină a doua zi să achite. În
consecinţă aici la noul vânzător mi-au apărut distincte vasul şi căluţii de bronz.
Acum, în 1 992- 1 993, îmi dădeam seama că vasul era foarte vechi, mai ales că
vizitasem China, muzeele din Shanghai, Peking, institutele de artă şi chiar
fabricile de artă. Nu mai vorbesc de consignaţiile cu obiecte vechi. Aveam acum
alte cunoştinţe asupra artei extrem-orientale.
Dar ce m-a surprins a fost că am recunoscut vasul şi căluţii pe care
Adrian Maniu îi cumpărase arunci, cu mulţi ani în urmă. Am dorit să am în
colecţie aceste obiecte. Nu am reuşit în totalitate. Pe vas mi-a cerut 1 500 USD
(enorm în 1 992) ; mi-a lăsat la 1 000 US D. Tot nu aveam posibilitatea,
cetăţeanul nu dădea în rate. Cu părere de rău am renunţat la vas şi am luat caii,
un căluţ 100 USD şi doi elefanţi tot din bronz patinat, la fel de vechi. I-am
achitat şi am plecat. De abia după ce a deschis magazinul de antichităţi l-am
mai întâlnit. Cred că după maximum un an. L-am întrebat de vasul chinezesc.
Mi-a răspuns prompt: „L-am dat, domnule! A venit cineva cu rang mare, cu un
specialist de la Muzeul de Artă Extrem-Orientală şi mi-a dat 2000 USD".
„Felicitări". Mi-am spus, conform principiului pe care-l aplicam de mult:
„Dacă este să fie al meu, va fi, dacă nu, nu!" Şi în felul acesta nu sufeream
deloc.
Fac o paranteză aducând aminte de un istoric de artă care spunea că: „Un
colecţionar este în stare de orice, chiar şi de o crimă, pentru a-şi însuşi bunul pe
care şi-l doreşte!". Nu era deloc adevărat. Eu aplicam principiul meu şi acesta
nu se potrivea deloc cu ceea ce spusese cunoscutul istoric de artă. Din contră,
un adevărat colecţionar este un mare iubitor de frumos, fapt ce reprezintă un
apogeu al umanului. El nu poate recurge la orice mijloc pentru a poseda ceea ce
îşi doreşte. Acela nu mai este un colecţionar care face orice pentru a avea; este un
paranoic cu idei fixe, un diavol. Când, acum câţiva ani, am scris despre
colecţionarul general Gh. Băgulescu, documentându-mă mai mult şi profund, am
descoperit că un asemenea vas de bronz cu vechimea pe care o avea - original - şi,
nota bene, tot ce era din colecţia generalului era numai original. Valora în 1 939
(când el a organizat expoziţia de colecţie la Ateneul Român în vederea donării ei
către stat) nu mai puţin de un milion de dolari. Şi sincer îţi spun, dragă
cititorule, că dacă Adrian Maniu a ştiut acest lucru doamna Băgulescu nu a ştiut,
eu nu am ştiut, dar ştiu acum şi nu îmi pare rău absolut deloc. În viaţă există un
echilibru; pierzi aici, câştigi în serviciu, în familie, sau, în cazul meu, la cele
435
Vasile Parizescu
menţionate, mai găseşti şi un obiect tot aşa de valoros. Dar cum au ajuns
bunurile lui Adrian Maniu acolo? Nimeni nu ştie. El avea o nepoată; să-i fi
rămas ei? Să le fi vândut ea? Necunoscând valoarea lor, le-o fi dat cu te miri ce,
intermediarul de asemenea doar intuind-o, pentru că a cerut 1 500 USD. Nu
este clar de aici că şi bunurile de artă au viaţa lor? Drumul lor? Şi nimeni nu
ştie dinainte drumul pe care se vor duce?
Dar ce se poate spunde de întâmplarea colecţionarului Nicolae (Nae)
Ionescu Barbă, care a descoperit o lucrare, un portret considerat de majoritatea
cunoscătorilor ca fiind un Rembrandt sau ceva din şcoala sa, ca în realitate să
fie un El Greco? Mare colecţionar, Carol al II-iea, care se Întrecea cu Malaxa şi
Max Auschnitt în a cumpăra obiecte de artă şi tablouri, îl roagă, informat la
timp, pe Ionescu Barbă să-i vândă lui portretul de El Greco. Era de la sine
înţeles că Ionescu Barbă nici nu se gândea la aşa ceva din două motive: primul,
că el, tocmai el, a avut şansa să descopere tabloul şi nu orice lucrare; în al doilea
rând, valora foarte mult şi se gândea cum ar fi îndrăznit el să-i ceară lui Carol o
sumă aşa de mare. Mai intervenea ceva, nu îl agrea pe Carol şi, în plus, câţi
colecţionari din România perioadei interbelice se puteau mândri că au în
colecţie un El Greco. Presat din toate părţile, chemat la rege, întrebat ce ar vrea
să i se dea, întrebare la care, cu chiu cu vai, îşi spune părerea, adăugă: ,,Aş lăsa
jumătate din valoare dacă mi-aţi asigura o casă mai mare, potrivită, în care să-mi
aşez colecţia şi să o donez statului pentru a rămâne ţării". „Desigur!".
„Desigur!", i-a răspuns graseind regele şi a continuat: „Urdăreanu vă va găsi mai
multe case din care dumneavoastră veţi alege. De asemenea, banii cu care
cădem la învoială vor fi depuşi la bancă. Sunteţi de acord?". Ionescu Barbă a
tăcut. I se realiza un vis cu colecţia şi casa unde şi-ar fi putut aranja strânsura
pasională de o viaţă; mai lua şi nişte bani pe deasupra; în fond, a fost un noroc
al lui, care putea să fie al altuia; viaţa este o loterie, şi la urma urmei îi fac şi eu
o plăcere regelui. A răspuns încet, cu teamă - asta a fost soarta - „Da
Majestate!". „Bine!" - a spus, imediat, regele, adresându-i-se lui Urdăreanu să-i
depună banii în bancă, să meargă să ia tabloul şi să caute case aşa cum spusese.
Timpul a trecut, 1 939- 1 940, regelui i s-a impus să abdice şi să plece din ţară. A
luat ce-i aparţinea şi - sigur - frumosul portret de El Greco. De altfel, acesta a
şi fost singurul tablou de El Greco cu care regele Carol al Ii-lea a plecat din
ţară. Ionescu Barbă a rămas numai cu acea parte din bani şi bineînţeles în casa
pe care o avea el; nu mai apucase să primească o alta în care să-şi aşeze colecţia.
A murit, ca şi A. Bogdan Piteşti, M. Kogălniceanu, L. Laserzon şi alţii, înainte
de a face donaţia, familia făcându-i praf colecţia. Ulterior s-a mai spus că avea
436
Creaţiile oamenilor de geniu au destin, având integrat în ele pentrn eternitate spiritul lor?
Rembrandt, Holbein, Rubens etc. Neadevărat. Multe au fost falsuri. Cunosc

bine povestea tablourilor lui Ionescu Barbă de la mentorul meu, colecţionarul
Dumitru Hogea.
Se descoperă un tablou printre zecile de mii aflate în muzee şi colecţii de
artă. Un istoric de artă care studiase perioada veche a picturii româneşti scriind
despre Ion Negulici, Rosenthal, Tattarescu şi alţii, bun cunoscător al
Renaşterii, pe care o studiase la Florenţa, Roma şi în alte oraşe italiene,
descoperă tabloul. După studii îndelungate, îl declară „pictat de Rafael" . Lucia
Dracopol Ispir, pentru că despre ea este vorba, nu este crezută. Cum să creadă
ceilalţi istorici „studioşi" români că un coleg de-al lor a avut şansa să descopere
dar şi ambiţia să cerceteze aşa ceva? De unde un Rafael (ca şi acel El Greco al
lui Ionescu Barbă) în România? Pe ce cale şi când, cum, de cine a fost adus aici?
A trebuit dus în Italia, studiat acolo şi confirmat că este Rafael. Ei uitaseră că au
avut domnitori cultivaţi şi bogaţi, boieri cu mare avere şi studiaţi în străinătate.
Uitaseră de fraţii Mavrocordat, mai cu seamă Constantin, care a fost şi în relaţii
prieteneşti cu mari pasionaţi de artă, „înrăiţi colecţionari", cum au fost Iacob al
III-iea, regele Angliei, Leopold, împăratul Imperiului Habsburgic, Clement,
Papa de la Roma, Ludovic al XV-iea, regele Franţei, cu care fa.ceau schimburi
de lucrări sau cumpărau unul de la altul prin emisari speciali. Ori Brâncoveanu,
cu trei palate la marginea Bucureştiului, era improbabil să nu aibă asemenea
comori de artă în saloanele lui. Mai era posibil să fi fost furate şi aduse în ţară
de diverşi, cunoscând că în Ţările Române (ulterior Regatul României) vor
trece mai uşor în acele secole ale modernizării lor, începând cu al XVII-iea.
Doar prin Ţările Române se însăila drumul Orientului către Apus şi al
Apusului către Orient şi mai departe. De ce România a avut cele mai frumoase
covoare orientale? De ce Braşovul a comandat petru Biserica Neagră renumitele
covoare cărora li se spune astăzi „Siebenbiirger", ele găsindu-se foarte rar la
vânzare şi la preţuri deosebit de mari? În consecinţă nu este nimic de mirare
când atâtea războaie ale căror legi nu ţin seama de nimic nimicesc şi distrug
tot . . . Oameni, cultură, artă, doar avem atâtea exemple şi în al doilea război
mondial (colecţia Lazăr Munteanu, atelierul lui T. Pallady, muzee din
Moldova, nu mai pomenesc de casele foştilor boieri din care, după 1 945, au
fost scoşi afară şi în care au rămas atâtea bunuri) . Dar şi în timp de pace sunt
nelegiuiţi, nebuni ori indivizi înapoiaţi care nu au nici un respect faţă de artă.
Să ne aducem aminte de cei doi paranoici care au vrut să distrugă unul „Pieta"
din basilica San Pietro şi celălalt să taie celebra lucrare „Rondul de noapte" a lui
Rembrandt, pentru că nu îi plăcea chipul unui personaj . Dar câte exemple se
437
Vasile Parizescu
pot da aici, câte morminte şi coşciuge nu au fost profanate de felahii din Valea
Regilor şi până nu demult din cavourile Dresdei sau din cimitirul Bellu, la noi.
Sau cazul englezoaicei Mary Richardson, revoltată de arestarea conducătoarei
de sufragete Pankhurst, care a lovit în 1 9 1 4 cu toporul tabloul „Venus la
oglindă" de Velasquez, aflat la National Gallery din Londra.
Hans H. Pars povesteşte cum în anul 1 948 un istoric de artă din Dresda,
surprins de furtună în Munţii Metalici, refugiindu-se în cantonul de cale ferată,
descoperă cu uimire între strachinile aflate pe spălător două vase de porţelan
vechi chinezesc aduse cu o corabie specială din China la ordinul regelui August
cel Puternic. Un alt vilegiaturist descoperă în casa unei ţărănci din Allgan,
Bavaria, un tablou de Monet, remarcabil, pe care un cetăţean i l-a dat în 1 946
în schimbul unei jumătăţi de kilogram de unt. Era vorba de una din cele 650
de lucrări furate din adăpostul antiaerian de la Miinchen. Din aceste tablouri,
peste 1 00 au fost schimbate pe slănină, unt, ouă şi faină. Din cele 650 de
tablouri, 450 au dispărut fară urmă. Unde sunt? Nu trebuie să ascundem faptul
că paranoicul Hitler interzisese toată pictura impresionistă şi expresionistă,
dadaismul, futurismul, nonfiguratismul. Ordonase scoaterea din muzee şi
distrugerea lor. Pompiliu Macovei, cunoscutul colecţionar de artă, fiind cu
soţia sa, Ligia, numit custodele unei expoziţii etnografice itinerate în Germania
şi Italia ( 1 940- 1 942) , a avut ocazia să i se dăruiască sau să cumpere, la sume
derizorii, tablouri de Renoir, Monet, Manet etc., oferite chiar de directorul
unui muzeu german, care era nefericit şi nu dorea să execute nebunescul ordin
al sceleratului conducător german de a le da foc, de a le distruge. Dorea să le
salveze într-un fel. Evident, lui Pompiliu Macovei, pe bună dreptate, i-a fost
teamă. Mulţi directori de muzee din Germania fascistă au ascuns, pe riscul lor,
tablourile utilizând cele mai năstruşnice idei, pe unele acoperindu-le cu picturi
fa.cute „la zi" de pictorii regimului, cu temele cerute de acesta (care să
corespundă „instinctului poporului primitiv, simplu"). Vezi realismul socialist
de la noi, în care Pallady, Petraşcu etc., erau total daţi la o parte, uitaţi imediat
după 1 945 şi până la dispariţia lor. Pallady a mai avut şansa să i se mai facă
două expoziţii retrospective - prin grija lui Marin Mihalache de la Ministerul
Culturii ( 1 9 5 5) - în parcul Herăstrău, în pavilioanele A şi B, a doua în 1 95 6 la
Muzeul de Artă al R.P.R., cumpărându-i-se toate lucrările. Banii i s-au dus
acasă, artistul fiind grav bolnav şi puşi sub pernă, aproximativ 1 50 OOO lei,
sumă care nu a mai fost găsită după moartea lui, produsă imediat după
expoziţie.
438
Crea,tiile oamenilor de geniu au destin, având integrat în ele pentru eternitate spiritul lor?
Din nefericire, se organizează bande de răufăcători care jefuiesc sistematic

temple, biserici, cimitire. Asemenea grupuri funcţionează în toate ţările,
începând cu Anglia, Franţa, Germania şi chiar România. De-a lungul anilor,
multe biserici din diferite zone ale ţării au fost jefuite de bunuri valoroase
(amintesc doar de icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a dispărut
şi nu a mai fost găsită) , cum sunt cazurile bisericilor şi mănăstirilor din
Moldova. Intensitatea acestor evenimente nefericite a crescut mult fată de anii .
dinaintea evenimentelor din decembrie 1 989. Şase ani a durat până când
ansamblul „Fecioara cu pruncul în biserică" de Jan van Eyck a fost restituit
Muzeului din Berlin de către patronul unui birt, care îl primise în schimbul
consumaţiei pe care a făcut-o un cetăţean. Un caz interesant este furtul dintr-o
galerie londoneză (Agncw&Co) a tabloului „Ducesa Georgiana de Devonshire"
al lui Gainsborough, pânza fiind tăiată din ramă. Întâmplarea a avut lor în
1 876; deşi s-a dat un premiu pentru aducerea tabloului, acesta nu a ieşit la
iveală. După câţiva ani, patronii galeriei primesc o scrisoare Întovărăşită de un
colţ din pânza tabloului (pentru a fi crezuţi că hoţii îl au la ei) prin care îi
întreabă ce sumă ar fi dispuşi să plătească. Patronii nu răspund nimic, ştiind că
revenirea la ei demonstrează faptul că lucrarea nu a putut fi plasată nicăieri,
fiind cunoscută (acest lucru este foarte important. De aceea colecţionarii de artă
şi muzeele trebuie să-şi facă cunoscute lucrările cele mai valoroase plastic, mai
tentante, pentru a fi bine cunoscute de ceilalţi amatori de artă, de muzee şi de
organele abilitate ale poliţiei şi Vămii) . Traversând numeroase întâmplări,
tabloul îşi face apariţia în America, la Hotelul Auditorium din Chicago, unde
un proprietar de tripou l-a predat personal reprezentantului firmei londoneze,
încasând o despăgubire apreciabilă. În prezent, tabloul se află în colecţia
Pierpont Morgan, care l-a cumpărat de la galeria respectivă.
Există numeroase cazuri când unele tablouri sunt considerate a fi pictate
de alţi artişti şi aceasta din cauza „vieţii" zbuciumate prin care a trecut lucrarea
şi a incompetenţei unor muzeografi şi experţi.
„Portretul de băiat" este un exemplu tipic de ceea ce înseamnă să se descopere
realitatea. Opera este menţionată în inventarul muzeului din Dresda, pentru prima
dată în anul 1 772, ca fiind realizată de un imitator al lui Rafael, ca după cercetări
îndelungate să se stabilească adevăratul autor: Bemardino Pinturicchio ( 14 54- 1 5 1 3),
artist de mare valoare al secolelor al XV-iea - al XVI-lea. O situaţie similară apare la
tabloul „Sfânta noapte", considerat mai întâi - datorită unei maniere de lucru - ca
fiind al lui Caravaggio sau Rembrandt, pentru ca ulterior, printr-o documentare
atentă şi studierea documentelor scrise de Vasari, să se constate că este pictat de
439
Vasile Parizescu
Corregio ( 1 494- 1 534) pentru Capela Tratonari; tablul a fost comandat în 1 522
pentru 200 de monede de aur, însă nu a fost executat decât în 1 530, de unde şi
speculaţiile care s-au făcut asupra paternităţii. În 1 640 a intrat în posesia ducelui de
Modena, după care nu se ştie cum a ajuns la Dresda în 1 746. Mai curioasă este
situaţia tabloului „Venus dormind". Tabloul a fost achiziţionat de un negustor în
1 699, care l-a vândut contelui d'Auguste Le Forte, după care la începutul secolului
al XVIII-iea ajunge la Dresda, fiind considerat ca lucrat de Titian. Nefericirile
muzeului din Oresda au făcut ca multe să se lămurească, printre care şi acest
tablou, stabilindu-se că el este pictat de Giorgione ( 1 477- 1 5 1 0) . Cel mai
interesant tablou aparţinând tot muzeului din Dresda îl reprezintă pe Cristos,
care îi spune celebrele cuvinte fariseului venit să îl încerce: „Dă-i Cezarului ce este
al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Tabloul are o tensiune
rezultată din contrastul expresiilor celor două chipuri: duritatea fariseului care
doreşte să-L învinuiască pe Cristos şi figura calmă, sigură şi senină a Fiului
Domnului. Vasari scrie că tabloul are scăderi ale desenului, ceea ce nu se
confirmă, pictorul dorind să evidenţieze o anumită stare de tensiune utilizând
culori care să răspundă acestei cerinţe şi să acopere aşa-zisele scăderi ale
desenului. Tabloul este executat de Titian (sub cotul fariseului s-a descoperit
inscripţia „TICIANUS. F.") pentru ducele Alfonso de Ferrare. La începutul
secolului al XVII-lea, el a fost transferat drept captură de război la Dresda.
Există tablouri care itinerează multe colecţii; fiind frumoase, ele se
cumpără. Dar puţini colecţionari cercetează care este autorul adevărat al
lucrării. Aşa este şi cazul tabloului ,,Amor şi Psihe", descoperit a fi un Van
Dyck. Dar ce se întâmplă cu operele marelui Leonardo da Vinci, geniul uman
care a apropiat stelele din universul îndepărtat de lumea noastră pământeană,
pe care o vedea ca pe ceva ce trebuie topit într-o zi pentru a renaşte Într-un nou
univers mai bun, mai perfect, mai uman? Din „Bătălia de la Anghiari" nu a mai
rămas nimic (doar câteva schiţe şi un desen al iscusitului Rubens, realizat după
alte copii făcute între timp) , fiind un eşec din cauza ideilor noi ce îl cotropeau
pe pictor şi îl obligau să picteze altfel decât după metodele clasice (pictura al
fresco) . „Cina cea de taină" din Mănăstirea Santa Maria delie Grazie (Milano) ,
o capodoperă ce se mai poate vedea şi care este astfel pictată încât în perspectivă
încalcă toate legile geometriei, demonstrând plastic că două drepte paralele se
întâlnesc la infinit, a scăpat de urgii, dar nu uşor, deoarece: primele fisuri apar
în 1 5 1 7 din cauza apelor de infiltrare; în 1 652 călugării, dorind să mărească uşa
din mijlocul peretelui, îi taie astfel picioarele lui Cristos; în 1 736 „Cina" este
repictată grosolan de un cârpaci; în 1 796, deşi Napoleon ordonă ca mănăstirea
440
să fie cruţată, cavaleriştii o transformă în grajd adăpostindu-şi caii; în 1 85 0 se

fac tentative de salvare a picturii; în 1 908 se efectuează o lucrare de conservare
ceva mai reuşită; în 1 939, la intrarea grăbită În război a Italiei, se ridică doar un
fel de zid format din saci de nisip În faţa zidului pe care e pictată „Cina"; În
1 944 o bombă cade peste mănăstire, dar „Cina" rămâne în picioare, fiind astfel
salvată şi căutată de milioane de vizitatori, dar pentru câtă vreme? Şi În faţa
căror nebuni? În 1 96 1 un tablou pe carton expus la Londra, pe care se afla
desenat chipul Fecioarei Maria, scapă unui atac al unui vizitator german care
azvârlise în el cu o sticlă de cerneală. Desenul, fiind învelit cu un material
plastic, scapă iar sticla cade fără să se fi deschis. Tot în 1 96 1 se descoperă în
casa unui restaurator de tablouri din S . U.A. un tablou intitulat „Portret al unui
florentin". Curăţat de vernisuri care îl Întunecaseră, se descoperă că este
portretul lui Amerigo Vespucci pictat de Leonardo. Cunoscuta pictoriţă
Angelika Kauffman are în colecţia sa, aflată la Roma, portretul „Sfântului
leronim" pictat de Leonardo. Notează în testamentul său grija ce trebuie
arătată faţă de opera respectivă, dar - din neglijenţă şi necunoaştere - succesorii
îl vând împreună cu alte tablouri şi devine pierdut. Într-una din zile, cardinalul
Joseph Fesch, unchiul lui Napoleon, aflat la Roma, refugiat în 1 8 1 4 cu mama
Împăratului, colecţionar pasionat fiind, căutând prin magazinul unui negustor
de vechituri dă peste un dulap care are aplicat pe una din uşi un panou de lemn
pictat. Fascinat de pictură, deşi capul este tăiat din tablou, îl cumpără. Şi cum
destinul nu te lasă niciodată fără a termina ceva pozitiv, într-una din zile
descoperă capul Sfântului Ieronim (tăiat din tablou) agăţat pe peretele
atelierului unui cismar. După aceasta se recompune tabloul, descoperindu-se că
este pictat de marele Leonardo.
Nu mai vorbim de tabloul „Leda", ajuns în colecţia regelui Franţei, care
este ars în secolul al XVIII-iea din ordinul renumitei metrese a regelui, doamna
de Maintenon. Despre „Mona Lisa", celebrul tablou al lui Leonardo cumpărat
de la acesta de regele Francisc I, amfitrionul marelui artist înainte de a muri, cu
suma de 1 2.000 de franci de aur (fabuloasă la acea vreme) , se poate spune că a
avut viaţă mai stabilă, cu mai puţine peripeţii, şi totuşi: în 1 623, cu ocazia
venirii moştenitorului Tronului englez, Carol Stuart, ducele de Buckingam,
uzând şi de înşelătorie, încearcă să obţină tabloul aflat în Palatul Fontainebleau.
Ludovic al XIII-lea nu a renunţat la tablou. După 1 789 tabloul este mutat de la
Versailles la Luvru, unde se află şi astăzi. Dar, la 2 1 august 1 9 1 1 toate liniile
telegrafice transmiteau că tabloul a fost furat din salonul Carre al Luvrului, fapt
ce pune întreaga lume în mişcare. Directorul general al Luvrului este demis. Se
44 1
Vasile Parizescu
constată că furtul a avut loc pe fondul unei mari defecţiuni organizatorice.

Paznicii erau reduşi ca număr (fiind luni) de la 1 20 (cât este numărul de săli ale
muzeului) la 1 2; se face curăţenie, intră zugravi şi alţi muncitori. Hoţul şi-a ales
o zi perfectă pentru furt. Toară lumea afla acum povestea tabloului. Leonardo,
la SO de ani, a început să lucreze portretul tinerei soţii (24 de ani) a
neguţătorului florentin Francesco de! Gioccondo în anul 1 503; în 1 506 îl
consideră terminat şi pleacă la Milano, de unde se deplasează în Franţa cu
regele Francisc I, tabloul ajungând în final la Luvru. Timp de doi ani, întreaga
poliţie mondială a căutat-o pe frumoasa florentină firă nici un rezultat. Şi
totuşi, la 13 decembrie 1 9 1 3 ziarele au anunţat găsirea ei la Florenţa. Un
anume Leonardi (pe numele adevărat „Peruggia") a intrat în Luvru îmbrăcat ca
şi muncitorii muzeului. Aceştia s-au adunat să primească indicaţii, timp în care
el s-a deplasat în salonul Cam�, vede tabloul într-o casetă de protecţie cu
geamul din sticlă groasă, îl desprinde de perete şi pleacă prin lunga galerie de 7
metri, trecând de uşa ce ducea la scara mică de ieşire afară. Desface benzile de
pe spatele ramei, scoate caseta de protecţie şi rama şi încearcă să iasă ajutânde-se
de chei false, dar nu reuşeşte. Vine o persoană, chiar tinichigiul, căruia i se
adresează să-i deschidă uşa. Acesta i-o deschide, trece apoi prin marea curte
Visconti, poarta spre cheiul Luvrului este deschisă datorită unor lucrări,
paznicul fiind plecat după apă. Îşi dezleagă bluza, cu care înveleşte tabloul. Nu
s-a luat în seamă informaţia unei persoane care l-a văzut pe hoţ ascunzând
tabloul sub bluză; nu s-au luat în seamă amprentele existente pe cadru şi ramă,
hoţul având cazier şi deci ar fi putut fi recunoscut repede; a existat o mare
neglijenţă în ordinea interioară şi organizarea pazei muzeului care trebuie să fie
învătătură pentru toate institutiile similare, biserici şi colectii de artă. Doi ani a
, , ,
încercat să plaseze tabloul cu 500.000 de franci; dar cine se bagă la o asemenea

afacere, când fiecare colecţionar este mândru să arate şi celorlalţi ce a mai
achiziţionat spre a fi invidiat? Cum putea cineva să cumpere „Mona Lisa"?
Atunci i-a venit ideea hoţului că doreşte să înapoieze lucrarea ţării sale şi s-a
adresat mai întâi cu o scrisoare domnului Alfredo Geri, proprietarul
magazinului „Gallerie d'Arte Antica e Moderna" de la Florenţa. Acesta nu
crede ce i se scrie. Se sfatuieşte cu directorul Muzeului Ufizzi şi îl cheamă pe
hoţ la Florenţa cu tabloul, spunându-i că sunt de acord ca tabloul fa.cut de
Leonardo să fie înapoiat Italiei, urmând să-l cumpere cu 500.000 de franci.
Hoţul vine cu tabloul. Este chemată şi poliţia. Tacticos, scoate tabloul bine
împachetat şi strigă: „Iat-o pe Mona Lisa!". Celor prezenţi nu le venea sa
creadă. Îl verifică cu fotografii; în comparaţie cu fotografiile pe care le
442
Creaţiile oamenilor de geniu au destin, având integrat în elepentru eternitate spiritul lor?
pregătiseră, era „Mona Lisa" . Totuşi, nu le venea să creadă; îl verfică şi la Ufizzi

(cu acordul hoţului, de o naivitate năucitoare) cu mijloace ştiinţifice. Sigur, este
„Mona Lisa" şi astfel a fost înapoiată Muzeului Luvru. Nu a mai plecat „Mona
Lisa" din Luvru decât de două ori: în ianuarie 1 963, odată cu Andre Malraux,
atunci ministru al Culturii, care efectua o vizită la Washington. Prezenţa
„Gioccondei" în America a fost primită în delir. Tabloul, ambalat în maximă
siguranţă, a traversat Oceanul pe nava „France" . De la Washington tabloul a
fost dus la New-York, prezentat la Metropolitan Museum of Art. S-a întors
acasă în aceleaşi condiţii de siguranţă. Apoi în anii 1 993- 1 994 a făcut o nouă
deplasare în Japonia, fiind din nou introdus în containere speciale
superelectronizate, care asigurau şi umiditatea şi temperatura necesare.
Japonezii au fost fericiţi. Împăratul însuşi a vizitat expoziţia. Totodată, ei au
făcut şi unele experimentări, descoperind timbrul glasului ei şi altele care nu au
fost date publicităţii. Radiografiile care s-au făcut asupra tabloului
demonstrează că Leonardo a făcut trei repictări succesive, dintre care două pot
fi considerate eboşele originalului.
Dar asemenea istorii nu se termină aici; mai sunt multe întâmplări care
au dus la dispariţia şi distrugerea unor capodopere, atât la noi cât şi în
străinătate.
***
Zi mohorâtă! Plouă întruna şi de obicei îmi place când ascult cântecul

plângător al picăturilor căzând pe acoperişul casei mele, înclinat, şi al şiroaielor de
apă strecurându-se neobosite spre burlane; îmi place să stau în casă în aceste zile,
să pictez, să scriu sau să citesc. De copil zgomotul acesta neîntrerupt mă liniştea.
La fel era la mare; simţeam o abureală stranie în mine în urma zbuciumului
neîncetat al valurilor mai întâi izbind malurile, apoi relaxându-se cu un oftat şi la
urmă zvâcnind iar cu un zumzet ca de roi de albine la retragerea de pe ţărm;
neliniştea mării mă liniştea; neliniştea ploii necontenite, de multe ori devenită
plictisitoare cum este cazul acuma, şi ea cu toate acestea în siguranţa căminului, a
atmosferei născute, creată de mine, de sufletul meu, în camera mea, şi numai a
mea mă liniştea. Aici la biroul unde scriu, vizavi la şevaletul unde pictez şi între
ele, spre geamul cel mare, în balansoarul unde îmi fac lectura în clipele de
odihnă, dar mai presus de orice imaginea tablourilor aflate în aceeaşi încăpere pe
simezele pereţilor, evident nu ale mele, ci ale marilor noştri maeştri, Vânătoru,
Ciucurencu, Nurzi Acontz, lser, Bălţatu, Şt. Dimitrescu, şi ale amicilor mei mai
443
Vasile Parizescu
aprop1ap, contemporani, Iancu Pacea, Spiru Chintilă, C. Piliuţă şi Alin

Gheorghiu, toate atât de variate, dar atât de valoroase artistic, alături de
obiectele alese de artă decorativă, fiecare cu basmul legănător al frumoaselor nu
din pădurile adormite, ci din încăperea unde îmi depăn zilele, nu sunt decât eu
singur, cu gândurile şi visele mele. Aici nu mai există nimeni şi nimic.
Zi mohorâtă! Plouă Întruna şi nu se mai termină, iar sufletul meu nu e
liniştit. Nu e liniştit pentru ceea ce se întâmplă în ţară, dar şi pentru un motiv
personal. Nu ştiam cum să continui această parte legată de poveştile uneori
dramatice ale operelor de artă, dar mai cu seamă, cinstit vorbind, nu puteam să
depăşesc un munte de tristeţe creat de ieri, când mi-a dispărut prietenul cel mai
devotat, Ciaccone (marele mafiot, cum îl alintam noi) , Collie sau Lassie, cum îi
spune lumea pe strada şi îl admiră cu bogatul guler alb, mare, fastuos, în
contrast cu negrul plin, aproape albastru de Prusia strălucitor, şi dungile albe şi
roşii admirabil pictate de penelul naturii. Premiat international clasa I. De câte
ori nu l -am desenat! De câte ori nu am vrut să-l trec în nemurirea unui tablou
pictat în culori de ulei! Acum îmi pare rău că nu am facut-o. Da, este o zi
mohorâtă pentru că ne-a fost furat tovarăşul credincios şi frumos, cuminte şi
isteţ, cel care simţea că vin acasă cu maşina şi se agita încă din momentul când
mă aflam la intrarea în curtea blocului; cel care venea şi stătea la picioarele mele
cuminte ore în şir până mă sculam de la birou sau plecam de la şevalet, cel pe
care până şi strănepotul meu, Ionuţ, de patru ani, îl striga Ciaconică şi dorea
mereu să-l încalece, dar el nu accepta, desigur, să fie călărit şi auzeam: „Bubu!
Uite, Ciacconică nu îmi dă voie să stau pe el!" Ei! Bietul nostru mafiot
Ciaccone! Teodora, nepoata mea cea mică, viitoare medicinistă {termină anul
acesta) a montat cu Alexandru 250 de afişe cu fotografia lui Ciaccone. Poate,
poate cel furat va fi găsit. Cine ştie? Cum se găsesc atâtea tablouri rătăcite sau
furate? Cum? Dar mai vin toate înapoi la locurile lor? Câte nu se mai găsesc sau
le descoperă degradate? Aici numai destinul vântură grăunţele.
Dacă preţurile unor lucrări au ajuns la sume incredibile sigur că
operatorii însuşirii bunurilor altora sunt tentaţi să intre în posesia lor, ca apoi să
le vândă în cu totul alte ţări de unde le-au luat sau în aceeaşi ţară, însă după un
număr anumit de ani, considerând că s-a depus praful uitării peste întâmplarea
respectivă. Ceea ce este mai rău, apare şi fenomenul „comenzii", când cineva
interesat plăteşte pentru a se fura un anumit tablou pe care îl doreşte el. Acesta
nu mai poate fi numit colecţionar, ci un om bolnav psihic, un om cu idei fixe
pe care viaţa întâmplător l-a ajutat să aibă resurse materiale. Trist este că în
numeroase cazuri tablourile furate sunt tăiate (dacă sunt pictate pe pânză) din
444
ramă cu ajutorul unor cuţite fine, perfect ascuţite, păstrate şi conservate prost,
încât necesită apoi restaurări serioase, care îndepărtează calitatea operei de
original. lata un exemplu de ramă din care s-a tăiat pânza reprezentând tabloul
„Portretul Monaluccia" din Muzeul Ernest-Hebert. Lucrarea a dispărut în
aceeaşi perioadă şi folosindu-se o aceeaşi metodă cu alte două lucrări, anume:
„Portret de femeie" de Renoir din Muzeul Luvru şi „Moara de la Glaciere" de
Paul Huet din Muzeul Carnavalet.
Te întrebi cum este posibil aşa ceva? Din astfel de locuri păzite sau cu
pretenţia că sunt păzite. Atunci nu este de mirare când în decurs de 1 0 ani s-au
furat În Franp numeroase tablouri pictate în special de Renoir, Monet şi
Touluse-Lautrec. Cele trei tablouri menţionate anterior s-au adăugat - conform
inventarului elaborat de Ministerul de Interne şi Ministerul de Culcură Francez -
altor 1 67 de lucrări furate în decurs de 1 0 ani, toate reproduse în acest
document. Inventarul a fost difuzat tuturor muzeelor din lume, magazinelor
mari şi caselor de licitaţie cu scopul de a descoperi vinovaţii (ori intermediarii) şi
a se Înapoia operele la locul lor de fiinţare. Rezultatul nu a fost din păcate, cu
mici excepţii, pozitiv. De ce asemenea pictori se fură? În primul rând sunt printre
cei mai iubiţi de colecţionarii de artă; în al doilea rând cei mai snobi americani
bogaţi doresc să aibă în colecţia lor neapărat astfel de picturi; în al treilea rând
după criza din 1 929 America nu a avut decât un proces economic evolutiv,
ascendent, marile bogăţii scurgându-se înspre SUA. Aceasta a dus ca după anul
1 940 şi mai cu seamă 1 944 să intre în America mii de opere dispărute din
muzeele aflate în oraşele ocupate de nazişti ori furate din depozitele organizate de
ţările beligerante.
În acest fel SUA a ajuns să aibă În afara muzeelor oficiale, foarte bogate
în opere de mare calitate, peste 33 de mari colecţii private, din care 32 realizate
numai În secolul al XX-iea, în timp ce Franţa are 1 1 5 mari colecţii private
realizate în cursul secolelor al XV-iea - al XX-iea, din care 32 numai în ultimul
secol (Marea Britanie are 64 de colecţii private formate din secolul al XVI-iea
până în cel al XX-iea, din care 1 2 În ultimul) . Se observă că aproape toate
colecţiile americane sunt create în secolul al XX-iea, mai cu seamă după anul
1 940. Nu este de mirare deci că acolo în SUA şi de abia din deceniul şase al
secolului al XX-iea au început să se strângă marile opere atât în „Ţara tuturor
posibilităţilor", cât şi în aceea în care inteligenţa umană şi ambiţia au şocat
întreaga lume, Japonia.
Dacă am analiza evolutia financiară, existau în America în anul 1 958
,
după statisticile serviciilor fiscale 58 .000 de persoane care aveau o avere în
445
Vasile Parizescu
valoare de la un milion la zece milioane de dolari; în afară de acestea existau

încă 2.000 a căror avere era mult mai mare. În anul 1 969, după numai un
deceniu, în prima categorie de oameni bogaţi se afla un număr de peste
1 4 5 .000 (aproape de trei ori mai mult decât în 1 958), iar în a doua
aproximativ 4.000. Din ultimele cifre publicate în 1 972 numărul milionarilor a
crescut la 222.000, fără a se cunoaşte însă câţi din aceştia au o avere mai mare
de zece milioane de dolari. Atunci cum să te mai mire faptul că artiştii iubiţi de
americani şi pe care ei doresc să îi aibă în colecţii au ajuns la cote exorbitante?
7 1 .650.000 EURO pentru tabloul „Portretul doctorului Gachet" de Vincent
van Gogh, pictat în 4 iunie 1 889, cumpărat în 2002 la Casa de licitaţii
Christie's din New York, depăşind cu peste 1 0 milioane de EURO vechiul
record al tabloului „lrişi", cumpărat de japonezi. Doctorul Gachet, un
colecţionar fanatic, i-a cerut pictorului, pe care îl îngrijea medical, acest portret.
Atunci pictorul a mai făcut o variantă (de fapt a realizat câteva, cum făcea
de obicei) pe data de 5 iunie 1 889, care din fericire astăzi se află la Muzeul
d'Orsay. De acelaşi succes se bucura Auguste Pierre Renoir în America, de altfel
ca şi Picasso sau Brâncuşi (ale cărui lucrări de sculptură se vând cel mai scump în
întreaga lume; din nefericire din informaţiile pe care le deţin au apărut foarte
multe falsuri, acestea aranjându-se în România în bune relaţii cu Franţa) . Astfel,
tot la New York s-a vândut tabloul „Bal la moara de la Galette" pictat de Renoir,
cu suma de aproape 6 1 milioane EURO. Tabloul, recunoscut ca fiind celebru
între pictorii impresionişti care îşi petreceau serile la această bodegă-restaurant, a
fost pictat chiar la faţa locului în anul 1 876. Aj uns cu lucrarea în atelier, Renoir
a pictat şi o a doua variantă, mai puţin fluidă decât prima, lucrată cu plăcerea
momentului, cu emoţia pe care o iradia atmosfera balului; a doua pare mai
precisă, mai detaliată, transmite mai puţină impresie. Aceasta a doua variantă se
poate admira ca şi aceea a Dr. Gachet a lui Van Gogh tot la Muzeul d'Orsay.
Următorul artist apreciat de milionarii americani este Paul Cezanne, care a fost
vândut în 2000 la New York (natură moartă) cu suma de aproape 54 milioane
EURO.
Apoi Georges Seurat, celebra „L'ile de la grande jatte" pictată în 1 884, cu
aproape 3 1 milioane EURO; urmează Claude Monet (cu mai multe tablouri
care au fost cumpărate la preţuri între 25 şi 27 milioane EURO) şi multe altele.
Merită a fl scos în evidentă ca o paranteză informativă că nationalismul francez,
, ,
demonstrat în toate domeniile, dar mai cu seamă în artă, Parisul fiind

considerat centrul artei mondiale atât prin posibilitaţile de achiziţie, prin
muzeele numeroase (Franţa are 5 .000 de muzee) , dar mai cu seamă prin marea
446
şcoală de pictură şi sculptură ce a durat aproape un secol, se trezeşte Într-o

situatie nefericită după câtiva ani de la terminarea războiului al doilea mondial,
, ,
pierzând primordialitatea ca centru al artei mondiale.

„Şcoala de la Paris" formată din Picasso, Braque, Leger, Brâncuşi a creat
impresia că va transmite făclia lor mai departe pentru a fi preluată de Bazaine,
Fautrier, Manessier, Palliakoff, aştri la un moment dat, pe lângă care roia un
grup de tineri talentaţi, dar care îşi încheie bogata aureolă după Bienala de la
Veneţia din 1 960. Din acest moment cota artiştilor parizieni scade ameţitor.
De la sine înţeles că fenomenul nu îşi avea izvorul în lipsa de calitate a artei
pictorilor francezi, ci în afirmarea voită condusă cu tenacitate de un curent de
naţionalism artistic (care ulterior a depăşit limitele în toate domeniile) de o
forţă neîntâlnită. După o îndelungată aşteptare în care supremaţia europeană
era desăvârşită America, îmbătată nu numai de dorinţa de a achiziţiona cu
ajutorul dolarilor tot ce mai rămăsese din creaţiile de pe piaţa europeană,
încerca acum să distribuie ea lumii (dar tot cu ajutorul dolarilor) ceea ce mai
rămăsese din creaţiile de pe piaţa europeană, „capodoperele" considerate de ei,
create pe pământul ei. Critici americani afirmau că Parisul încetase să existe ca
centru artistic. Cafenelele legendare pariziene unde se întâlneau artiştii anilor
1 870- 1 9 1 5 , Montparnasse, deveniseră pentru americani un fel de grote.
Această situaţie a obligat statul francez să redea Parisului stălucirea de odinioară
prin crearea Centrului Beaubourg. Din păcate centrul artistic al lumii - atras de
dolari - s-a stabilit la New York, unde se aduc şi organizează mari expoziţii, dar
tot cu artişti europeni, însă astfel încât publicitatea realizată în j urul lor să
aducă şi profiturile pe măsură, iar dacă este posibil multe din tablourile expuse
ori creatiile pictorilor să revină în casele lor de licitatie sau în colectiile
, ' '
multimilionarilor americani.
Din acest motiv majoritatea furturilor de opere de artă sau „comenzilor"
de sustragere a acestora sunt impulsionate din acea direcţie. Acesta este şi
motivul că odată furate operele de artă nu se mai găsesc niciodată. Iar dacă un
negustor corect constată că o lucrare adusă la vânzare are vreo ştampilă care
arată colecţia de unde provine atunci răsare şi soarele, deoarece el anunţă ţara
căreia îi aparţine. Aşa este cazul lucrărilor furate din Muzeul Brukenthal în 28
mai 1 968, despre care timp de 30 de ani nu s-a mai ştiut nimic. Au fost luate
opt tablouri de valoare, printre care şi „Ecce Homo" de Titian („Bărbat cu
craniu" de Dieric Bouts; „Omul cu luleaua la fereastră" de Frans van Mieris;
„Portret de tânără femeie" de Rosalba Carriera; „Moartea Cleopatrei" de Jean
van Dick; „Portret de gentilom" de Christoph Amberger; „Portret de bărbat"
447
Vasile Parizescu
de Jorg Breu; „Portret de bărbat cu căciulă" de anonim german) . Toate ajunse

şi vândute pe rând în America. Comerciantul căruia i s-au adus patru tablouri,
descoperind pe ele însemnele Casei de Hohenzollern, a cerut expertiza lor.
Cetăţenii care le-au furat au aj uns oameni de afaceri. Cei care le-a adus la
vânzare au motivat că le-au cumpărat la Viena. Descoperindu-se că au fost
furate se predau patru din acestea rămase nevândute, printre care şi „Ecce
Homo", pe 1 8 iulie 1 998 la Ambasada Română din Washington delegaţiei
române. În acest fel una din principalele vinovate considerate de furt şi chinuite
prin închisori, doamna Victoria Dimo, este definitiv absolvită de orice
implicare. Furtul s-a produs foarte simplu: hoţii au vizitat muzeul sâmbătă şi
duminică. În ultima zi s-au ascuns în muzeu. Luni, când nimeni nu mai era în
muzeu în afara portarului, au scos liniştiţi cele opt tablouri din rame, le-au
împachetat făcându-le sul şi au ieşit prin curtea interioară. Afară îi aştepta un
autoturism Mercedes. S-au urcat în el şi în câteva ore de la Sibiu au trecut vama
la Nădlac şi de aici prin Viena via America. De fapt, dacă se urmăreşte istoria
fiecărui furt se constată că faptele decurg în modul cel mai simplu posibil, aşa
cum s-a petrecut şi cu furtul tabloului „Mona Lisa" în 1 9 1 1 din Muzeul Luvru
şi nu aşa de complicat ca în povestea fantastică însăilată în fimul - de altfel
frumos - „S-a furat un milion".
De altfel, din ceea ce au scris sau povestit documentatul istoric de artă
Petre Oprea, pictorul Vânătoru sau colecţionarul dr. Siligeanu se constată că şi
în România de-a lungul vremurilor au fost comise numeroase furturi, evident
despre care în unele cazuri s-a şi scris. Nu le ştim pe acelea despre care nu s-a
scris şi nici pe acelea încă neconstatate din cauza perioadei imediat de după
război, când case întregi cu tot ce era în interiorul lor au fost atribuite unor noi
utilizatori, ridicaţi în funcţie de regimul comunist (proprietarii fiind evacuaţi în
cocioabe sau foste cârciumi - cazul familiei Gafencu, povestit mie chiar de una
din persoanele care au participat la această operaţiune) , creându-se „Fondul K"
sau „Fondul special", care ulterior a fost vândut pe nimic noilor chiriaşi. Este
de la sine înţeles că aceştia au obţinut lucruri deosebit de valoroase, unele cazuri
întâlnindu-le la acei foşti oameni sus-puşi care mă consiliau asupra lucrurilor ce
le aveau.
Atunci mă gândeam cum este soarta lor, a noastră şi a tuturor bunurilor
şi că în lume nu a fost, nu este şi nu va fi dreptate. A doua cauză a posibilelor
dispariţii neştiute (la noi) este aceea de după 1 989, când totul a putut ieşi în
afara graniţelor şi când după acest moment nu s-a mai făcut de către nimeni un
control de evidenţa existenţei bunurilor de artă aflate în patrimoniul statului,
448
Creafiile oamenilor degeniu au destin, având integrat în ele pentru eternitate spiritul lor?
nici măcar a acelora care au fost ridicate abuziv înainte de evenimentele din
decembrie de la diverşi proprietari de către organele Ministerului de Interne.
Personal i-am cunoscut timp de aproape 50 de ani pe toţi (direct sau indirect)
aceia care au avut bunuri de artă (bineînţeles, necunoscând provenienţa lor) .
De multe ori m-a mirat faptul că după 1 990 au apărut posesori de astfel de
bunuri la care nici nu visai că le-ar putea avea. Cu excepţia unui singur agent
secret de mare calitate, pasionat colecţionar, m-a surprins existenţa unei colecţii
atât de valoroase în proprietatea generalului Pacepa. Cum a făcut această
colecţie? Pentru că aflam tot ce se vindea şi cumpăra, de către cine şi de la cine.
S-ar putea scrie o istorie Întreagă, dar pentru aceasta l-aş ruga pe talentatul
iscoditor Mihai Pelin să o facă. Eu cunosc multe, dar sunt mai în vârstă, el este
mai tânăr.
O prima notă apărută la noi prin care se arăta că s-au furat tablouri apare
în anul 1 884, în ea scriindu-se că de la Muzeul din laşi a dispărut o lucrare a
lui David Tenier ce reprezenta o scenă de interior cu trei ţărani în jurul unei
mese şi alţi cinci, mai înspre fundal, jucând cărţi. Tabloul făcuse parte din
donaţia (cuprinzand 1 5 tablouri, toate valoroase) lui Scarlat Vârnav. A fost
acuzat pictorul G. Popovici (a cărui fiică am cunoscut-o, cumpărând de la ea
două bastoane aparţinând tatălui său) , care a plecat în perioada evenimentului
la Roma. Cercetările au fost zadarnice.
În 1 898 au fost furate tablouri dintr-o expoziţie organizată la Galeria
Atheneului Român care nu s-au mai găsit. Dar aici îmi permit să fac observaţia
că această galerie deosebit de bună este lăsată în plata Domnului şi nefolosită
aşa cum a fost creată şi utilizată zeci de ani de marii noştri artişti. Dar poate o
da Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.
Un alt furt important a avut loc tot în 1 898 din Pinacotecă, de unde s-au
furat şase lucrări, printre care şi „Portretul Floricăi", nepoata lui Mihai Viteazu.
Cea furată era o variantă a unei alte lucrări similare aflate la o familie
.
boierească, pe nu�ele Berechet, fiind în proprietatea ei de la strămoşi d� peste
un secol. Această familie avea conacul în Ciulniţa.
În anul 1 908, tot din Pinacotecă, s-a furat unul din cele mai frumoase
tablouri ale marelui Nicolae Grigorescu, ,,În atelier". Hoţul nu s-a mulţumit
cu furtul. El a făcut o copie pe care a pus-o în rama originală, înlocuirea
constatându-se ceva mai târziu. Tare aş fi curios să aflu o veste despre aceste
lucrări furate, ajutând astfel la elucidarea unor fapte de mult întâmplate şi care
după cunoştinţa mea nu mai pot face obiectul unor cauze de cercetare penală.
Doar aşa, cum se spune în popor, de amorul artei.
449
Vasile Parizescu
Furturile din Pinacotecă nu se termină; în 1 9 1 O se fură chiar un portret

pictat de Rembrandt. Se fac cercetări şi se constată că de fapt tabloul era o
copie reuşită realizată de pictorul D. Serafim. Dar dacă a fost într-adevar un
Rembrandt şi cel care l-a luat l-a rugat (o posibilitate) pe D. Serafim să facă o
copie reuşită pe care să o plaseze la locul ei? Cine ne mai poate preciza astăzi
aceasta?
Cel mai dureros, dar şi nostim caz este furtul în anii 1 9 1 1 I 1 9 1 2 din
Pinacoteca de la laşi a unui tablou de Rubens. Pictorul Panaiteanu Bardasare,
care răspundea de Pinacotecă, s-a dezvinovăţit după constatarea dispariţiei
tabloului, exclamând: „Constatând lipsa (tabloului, n.n.) , m-am grăbit a dărui
în schimb 4 (patru) tablouri mari executate de mine spre a compensa pierderea
şi a înfrumuseţa în mod demn muzeul".
Un an mai târziu pictorul Jean Al. Steriadi (preşedintele Societăţii
Tinerimea Artistică) reclamă În ianuarie 1 9 1 3 furtul din localul acesteia,
realizat prin spargerea intrării, a mai multor tablouri şi obiecte de artă în
valoare de 6.000 lei aur. După numeroase cercetări efectuate de poliţie nu s-a
mai găsit decât un singur tablou, restul bunurilor rămânând pierdute. Cine ştie
când şi unde au fost vândute, în general la preţuri derizorii, aşa cum apreciază
hoţii ce nu cunosc adevărata valoare a artei.
În anul 1 930 se fură de la Casa Storck mai multe bijuterii de valoare
aparţinând familiei. Hoţii au pătruns prin atelierul de sculptură cu chei false
(ulterior s-a dovedit din cele descrise de Cecilia Cuţescu Storck că hoţii nu erau
alţii decât cei care îl ajutau pe soţul său la spartul pietrei sau marmurei) în
camera de lângă dormitorul soţilor Storck, luându-le dintr-un dulap unde erau
păstrate. Majoritatea bijuteriilor de mare valoare au fost vândute unor case de
amanet şi de antichităţi, nerecuperându-se.
În orasul Galaţi în anul 1 93 5 a fost furat bustul lui Mihail Kogalniceanu,
montat pe un soclu în grădina publică. Nu era un flirt exclusiv pentru artă,
hoţii având nevoie de bronzul din care era turnat bustul. Noroc că după ce l-au
dat jos de pe soclu, trecând prin parc o persoană, ei au fugit, portretul marelui
om politic rămânând pe jos, în zăpadă. A doua zi a fost repus pe soclu şi
asigurat astfel încât să nu mai fie furat.
Doamna H. Haber, administratora sălilor Mozart, cunoscute ca locatie .
foarte bună de expunere în perioada interbelică (aflate pe actuala Str.

Constantin Mile) , a fost sancţionată de Primăria sectorului I Galben în august
1 938 cu sechestrarea de către percepţie a bunurilor pe care le avea, întrucât nu
plătise impozitul. Acestea erau tablouri adunate de la pictorii care expuseseră
450
acolo (printre care şi Alexandru Ciucurencu în anii 1 934, 1 93 5 şi 1 936). Aflate

la Primărie, ca întotdeauna, organele oficiale nu acordau atenţia cuvenită artei,
neasigurând paza bunurilor sechestrate, au făcut posibil furtul a 30 de tablouri
din cele depozitate, care evident nu se ştie unde au ajuns. S-a efectuat o
descindere la locuinţa avocatului Tătărăscu, fost consilier comunal al primăriei
sectorului de galben. Rezultatul acestei descinderi a fost nul. La locuinţa
avocatului nu s-a găsit nici un tablou.
Emanai! Kretzulescu, fost ministru plenipotenţiar, cunoscut colecţionar,
este înduplecat de un cunoscut intermediar în anul 1 938, pe numele său
Emeric Naymany, să-i dea două tablouri pe care le considera el (chiar de mâna
a treia) să le ducă în străinătate la o licitatie. În colectia lui E. Kretzulescu în
, ,
afara unor lucrări de artişti străini şi români de mare valoare se mai aflau şi
altele pe care proprietarul nu le agrea prea mult. Din acestea, povestea Otulescu
pictorului G. Vânătoru (agreat de colecţionar) i-a dat intermediarului două
lucrări: una din şcoala veneţiană, „Calvarul lui Cristos", şi cealaltă pictată de
Giuseppe Maria Crespi, intitulată „Naşterea Sfântului Ion", cu suma de 60.000
lei. Tot lui i-a dat colecţionarul I. Friedman şase tablouri în acelaşi scop, de a le
duce la licitaţie, în valoare de peste 250.000 lei, considerând intermediarul de
bună credinţă. Colecţionarul Dimitrie Hogea (fostul meu mentor), care era un
împătimit de D. Ghiaţă şi Eustaţiu Stoenescu, dar mai cu seamă de artiştii vechi
străini, din care avea o mulţime de tablouri, mi-a povestit că a cumpărat şi el de
la Friedman asemenea lucrări, pe care le mai avea încă şi prin anii 1 945- 1 947. Îl
cunoştea de mult şi, fiind interesat de pictori străini, cu permisiunea
proprietarului le-a fotografiat. Când eu cumpăram în rate de la el şi după
decesul lui de la soţia lui (am cumpărat de la familia Hogea tablouri timp de 25
de ani, dar numai pictură românească) avea încă lucrările şi fotografiile
tablourilor ce i-au aparţinut lui Friedman şi din acelea date intermediarului în
anul 1 938. Acesta după ce a luat cele opt tablouri a trecut cu un paşaport fals
pe numele Adolf Goldner pe la Stamora Moraviţa, unde a fost prins şi readus la
Bucureşti. În felul acesta şi-au recuperat lucrările Emanai! Kretzulescu şi I.
Friedman.
Nici Muzeul Luvru nu scapă de o mare pierdere, produsă în 1 939, când i
se fura una din cele mai frumoase lucrări ale lui Watteau, anume
„Nepăsătorul". După doi ani din colecţia K. Zambaccian se fură un tablou de
G. Petraşcu, „Femeie stând în pat'', ca numai după alţi trei ani, în 1 944, să i se
fure din curte o statuie, „Elegie", de Oscar Han, având o greutate nu mai mică
de 300 kg. Cum oare s-o fi putut fura şi de ce? Atât Henri Catargi, Ion
451
Vasile Parizescu
Popescu Negreni, cât şi G. Vânătoru mi-au spus că nu putea să o fure decât

chiar sculptorul Oscar Han, care era în stare de multe răutăţi şi glume de prost
gust, dar cea mai explicită şi rezonabilă soluţie a fost dată de Ion Frunzeti.
Acesta a spus că Oscar Han şi-a furat lucrarea din celebra colecţie pentru a
demonstra cât de căutat este el ca sculptor încât ziua în amiaza mare i se furau
lucrările deja vândute; strict pentru a-şi face reclamă. Astfel de cazuri au avut
loc şi în ramura picturii, furându-se chiar de pictor sau alte persoane puse de
acesta lucrări vândute sau făcându-se scandal pentru tablouri originale pe care
însă pictorul le considera falsuri, el fiind în viaţă, demonstrând prin aceasta că
uite ce valoros este artistul „X" dacă, în viaţă fiind, este falsificat.
Cea mai mare lovitură a fost dată în anul 1 945, când au fost sustrase din
depozitul Ministerului Culturii şi Artelor un număr însemnat de tablouri în
valoare de câteva zeci de milioane. Cercetările care s-au făcut au constatat că
din registrul cu inventarul lucrărilor aflate în depozitele ministerului lipseau
tocmai paginile cu lucrările furate, Paginile erau rupte. Pare prea evident acum
cine a produs paguba, însă ca de cele mai multe ori cercetările nu au dus la
nimic, tablourile fiind vândute prin samsarii vremii.
Un caz şi mai interesant s-a petrecut în anul 1 946, când după moartea
colecţionarului Nae Ionescu Barbă au fost sustrase din aşa-zisa colecţie donată,
pentru că ea nu a ajuns să fie primită de donatar (statul) niciodată, Întrucât nu
şi realizase condiţia pusă în actul de donaţie, anume aceea de a i se asigura
colecţionarului o casă mai mare (promisă de Regele Carol al II-iea la înţelegerea
pentru cumpărarea tabloului de El Greco) în care să-şi aranjeze aşa cum visase
el strânsura, un număr mare şi valoros de lucrări. Paul Voiculescu Quintus de
la Parchetul Tribunalului Ilfov, ca procuror, a fost numit să efectueze
cercetările.
A fost descoperită o doamnă, cunoscută a familiei, cu unul dintre
tablourile furate. Incredibil de uşor s-au aflat detaliile asupra furtului şi chiar
complicii, norocosul procuror descoperind tablouri cu nume răsunătoare:
Delacroix, Rembrandt, Reynolds, El Greco (acesta nu mai era şi totuşi s-a
descoperit) , Holbein, Bellini, Monet, Grigorescu şi alte nume răsunătoare.
Până la urmă s-a făcut mare caz că s-a găsit El Greco când acesta fusese vândut
în 1 938- 1 939 Regelui Carol al II-iea. De aici şi suspiciunea, în majoritate
demonstrată, că tablourile marilor artişti enumerate erau falsuri despre care
familia ştia, dar care dorea ca vânzarea lor să se facă sub auspiciile unor
documente juridice care pomeneau de numele pictorilor enumeraţi. Nae
Ionescu Barbă, povestea Lucia Dem. Bălăcescu, era un om ahtiat după artă,
452
grandoman în a poseda tablouri pictate de nume mari şi în această situaţie

procuratura a încheiat dosarul pentru a nu întina numele colecţionarului,
deoarece furtul a fost organizat chiar de familie, pentru a obţine preţurile
fabuloase la care se gândea aceasta.
În anul 1 973 i se fură sculptorului Ion Jalea din expoziţie lucrarea
„Bivolarul", iar lui Henri Catargi câteva tablouri. Henri Catargi, mai concesiv
şi mai coseur, şi-a exprimat părerea că: „ar trebui să fim flataţi că ne fură
nemernicii''. Ceva similar mi s-a întâmplat şi mie la una din expoziţiile
personale avute la un muzeu, când mi s-a sustras o lucrare. Nu mi-a părut rău,
ci bine, constatând că sunt oameni de profesie care mi-au apreciat opera, mai
ales că la acea expoziţie am vândut mai multe lucrări la sume convenabile şi
unor mari colecţionari.
Nici simbolul creării Romei - Lupoaica cu Romulus şi Remus - nu a fost
iertat de a fi jefuit de unul dintre copii. Astfel, în anul 1 99 1 , pe când statuia se
afla în Piap Confederaţiei (Dorobanţi) , un patriot, pentru că nu aş putea să-i
spun altfel, Victor Crăciun, din Basarabia, fura un prunc pentru a face o copie
pentru Republica Moldova. Scriitorul Costache Olăreanu povesteşte în cartea
„Poezie şi autobiografie" cu lux de amănunte despre acest caz interesant şi
meritoriu a fi iertat.
Cu mulţi ani în urma un autoportret al pictorului Czigany Dezso,
ardelean de origine, a fost furat de la proprietarul ce îl cumpărase iniţial, ca
după mai mulţi ani să ajungă Într-o colecţie din Arad. Noul proprietar neştiind
ce valoare are l-a vândut unor intermediari la un preţ derizoriu, ca ulterior să fie
licitat la Budapesta cu suma de 50.000 EURO.
Cu mulţi ani în urmă mi-au povestit la una din întâlnirile de sâmbătă
seara la pictorul Vânătoru cum prin anii '30 a luat foc colecţia Kalinderu. În
afară de colecţia de tablouri pasionatul amator de artă adunase şi păstra în
câteva încăperi a căror cheie o ţinea numai el obiecte valoroase extrem
orientale: fildeşuri mai ales, vase din sticlă colorată, vase din porţelan şi bronz,
stampe, kakemonouri etc. În aceste încăperi nu intrau decât musafirii marcanţi
şi prietenii intimi. Pictorul G. Vânătoru, Lucian Grigorescu, precum şi alţi
câţiva colecţionari bătrâni mi-au povestit că focul a fost pus special pentru a se
sustrage aceste bunuri valoroase, care după mulţi ani au apărut în colecţia unei
persoane pe care atât colecţionarul, cât şi Jean Al. Steriadi l-au ajutat să-şi
croiască un drum în viaţă.
Şi în zilele actualilor noştri ani democraţi au fost furaţi colecţionari - din
care trei (printre care şi actorul Dan Nasta) au suferit urmări grave, fiind loviţi
453
Vasile Parizescu
în timp ce îşi apărau strânsura de o viaţă. Un altul mai cunoscut a fost furat,
colecţia fiind una prestigioasă şi a aparţinut academicianului profesor doctor
Dumitru Dumitrescu, tatăl actualului pictor Zamfir Dumitrescu. Oricâte
cercetări se fac în aceste cazuri, în marea lor majoritate nu se dă de capătul
întâmplării, iar făptuitorii sunt de negăsit, bunurile furate intrând pe mâinile
unor intermediari care le inventează pedigree-uri despre care nu poţi să mai
spui nimic. De aceea consider că soluţia Ministerului de Cultură Francez de a
edita un catalog cu imagini şi date privind lucrările furate în scopul de a fi
cunoscute de casele de licitaţie şi magazine, precum şi colecţionari este salutară
şi s-ar putea, cu bunăvoinţă, realiza şi la noi.
***
Nu mică mi-a fost mirarea când acum câteva zile un membru al

Societătii Colectionarilor de Artă din România mi-a atras atentia că în ziarul
. . '
„7 plus" au apărut ca un serial câteva articole bine documentate - îmi preciza

colecţionarul - privind falsificarea unor tablouri, unele ale pictoriţei Rodica
Maniu în ale satului ei - Samuel Mutzner (a cărui valoare de vânzare fată de
. '
sotia sa, care a fost o foarte bună acuarelistă, este de câteva ori mai mare) .
.
Rugându-l pe colecţionar să-mi aducă dacă poate copii după articole, acesta s-a
oferit să mi le pună la dispoziţie. Lectura lor m-a surprins, nu-mi închipuiam
că imaginaţia cuiva - dacă totul este adevărat - poate merge atât de departe,
exploatându-se încrederea familiei nepotului pictorului Samuel Mutzner,
luându-i prin cumpărare probabil schiţe, desene, acaurele, chiar tablouri ale
Rodicăi Maniu aşa cum se scria în ziarul respectiv, făcând după ele alte lucrări
sau ştergând semnătura soţiei pentru a trece iscălitura soţului, „S. Mutzner" . Şi
culmea, apoi să le vândă iubitorilor de artă prin diferite metode folosind şi
intermediari, înşelând - aşa cum rezultă din ziar - numeroşi colecţionari şi
obţinând profituri foarte mari. Cel care scrie despre această întâmplare
neaşteptată pentru arta românească, domnul Ştefan Petrache, sunt convins că
foloseşte un pseudonim, personal necunoscând nici un nume de acest fel în
domeniul artei (însă nu pot spune că nu îl presupun) . Îl felicit şi pe el şi ziarul
că au scos la iveală un asemenea matrapazlâc (dacă acesta este adevărat) .
Doamnele numite de autor care au făcut afacerea şi au acordat expertize pe
tablouri că ar fi originale, deşi erau falsuri, au fost atestate ca experte de
Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor - din care făcea şi subsemnatul
parte - în 20.03 .2003. Semnalez faptul că la organizarea expoziţiei „Florile în
454
Creafiile oamenilor de geniu au destin, având integrat in ele pentru eternitate spiritul lor?
pictura românească de la începuturi până la zi", cu lucrări din colecţiile de artă

particulare (din anul 2004) , colecţionarii au participat cu plăcere, aducând
lucrările şi cu un anumit scop, anume: cunoscând că eu discern originalul de
fals al oricărui pictor român şi în consecinţă admiterea unei lucrări în expoziţia
organizată sub auspiciile mele reprezintă un certificat de garanţie că lucrarea
expusă nu este contrafăcută, adică nu este un „fals".
Fiecare lucrare trecând prin supravegherea mea, la experienţa pe care am
acumulat-o în aproape 50 de ani de pictură şi colecţionare, şi nu mă laud cu
aceasta deoarece sunt numeroase faptele ce le atestă, imediat descopăr tabloul
neoriginal şi îl dau deoparte la depozitare. De aici şi multele discuţii cu unii
colecţionari (de altfel amabile deoarece competenţa şi autoritatea mea în
domeniu sunt recunoscute) de care îmi pare rău şi nu o fac din răutate, ci din
onestitate. La expoziţia „Florile în pictura românească" (de altfel ca la toate
expoziţiile) nu am acceptat expunerea unor tablouri de Grigorescu, Petraşcu,
Pallady, Tonitza, Şirato, Ghiaţă, Ciucurencu ş.a. care nu erau originale. Când
am spus muzeografilor să depoziteze unul din ele, mi-au atras atenţia că
aparţine unei anumite persoane şi că pe verso are un atestat de expert. M-am
interesat de numele proprietarului, constatând că este unul pe care îl simpatizam,
îl ştiam un mare pasionat, adunând cu dragoste lucrări de peste două decenii. Mă
gândeam cum colecţionarul a putut lua aşa ceva. Explicându-i punctele mele de
vedere mi-a spus foarte întristat că el a luat tabloul de la vechiul proprietar cu
atestatul dat şi că i s-a spus că tabloul era dintr-o perioadă de început, adică de
prin anii 1 9 1 5- 1 920. Politicos i-am răspuns că în acei ani pictorul avea 45-46
ani. La această vârstă un artist ca el (dar nu numai el) este deja format şi nu face
erori nici de desen (care pentru artist reprezenta regina picturii) , dar nici
cromatice. În plus, pensulaţia nu îi aparţinea pictorului, şi nici iscălitura.
Evident tabloul nu a fost expus. Colecţionarul din păcate şi pe nedrept s-a
supărat pe mine, ceea ce nu ar fi trebuit. Se ştia că eu îmi spun părerile deschis
şi fără ascunzişuri, aşa cum o fac şi acum. Mi-a părut rău, chiar foarte rău când
Întorcându-şi capul spre fereastră l-am auzit spunând: „Şi câţi bani am dat pe
el". Am scris despre această întâmplare pentru că „falsul" şi atribuirea cu
„originalul" a unei astfel de lucrări sunt similare cu un furt de artă. Mai întâi
faci un tablou schimbându-i identitatea şi în al doilea rând furi nişte bani o
dată pentru expertiză, adăugându-se la aceasta şi banii obţinuţi pe lucrarea falsă
în cazul organizării unei „reţele" aşa cum se pare că există acum în România
mai ales cu piesele lui Brâncuşi, Victor Brauner şi alţii. Amintesc că în Legea
1 82/2000 în afara tuturor reglementărilor privind proprietatea privată şi
455
Vasile Parizescu
inviolabilitatea domiciliului, la care ceream modificări pentru a se respecta, am

propus şi articolul cu sancţiunile împotriva falsificatorilor, care a fost aprobat
de comisiile de cultură ale camerelor. Personal am atras atenţia în anul 2004
Comisiei Nationale a Muzeelor şi Colectiilor asupra necesitării sanctionării
I I I I
celor care dau atestate de „original" pe lucrări false, solicitând să li se retragă

atestatul. Comisia m-a întrebat dacă am cazuri şi în afara unor exemple pe care
le-am menţionat am adăugat spre stupoarea tuturor că şi în comisie este
prezentă o astfel de persoană. Tăcerea a fost vizibilă, dar nici acea persoană nu a
spus nimic.
Am fost un om incomod şi înainte de 1 989 şi după, deoarece îmi place
corectitudinea şi adevărul indiferent ce urmări ar fi avut acest fel de a mă
comporta. În afară de aceste intervenţii am dat interviuri în presa scrisă, la
radio şi TV privind falsurile, atenţionându-i pe colecţionari. Numeroase
persoane vin să-mi ceară părerea asupra tablourilor pe care le au în colecţie. Le
spun adevărul, atrăgându-le de la început atenţia asupra acestui lucru. Mulţi
oameni politici şi de afaceri mi-au cerut şi ei părerea. Am constatat multe şi
incredibile falsuri. Şi nota bene, eu deşi am atestat de expert nu solicit nici un
profit material sau moral pentru expertiza efectuată. Am discutat şi anunţat în
câteva situaţii şi poliţia de specialitate în domeniu. Aştept în continuare
măsurile corespunzătoare.
Revăzând caietele de memorii din perioadele mai vechi, am citit despre
întâlnirile - printre altele - pe care le aveam cu specialişti muzeografi din
Muzeul Naţional de Artă (fost Muzeul de Artă al R.P.R.). Câte întâmplări
cunoşteau şi povesteau, dar mai înainte de toate erau oameni serioşi, foarte
buni profesionişti, cunoscători ai artei universale şi româneşti. Îmi aduc aminte
de Paula Constantinescu, Doina Schobel, Mihaela Pupeza, Eliza Damadian,
Carmen Răchiţeanu, Viorica Dene, Georgeta Peleanu, Teodora Voinescu,
Corina Niculescu, Alis Poladian, Marica Grigorescu, Ştefan Diţescu, Hariton
Clonam, Mihai Pocloş, nemaivorbind de G. Oprescu, Marius Bunescu, Petre
Oprea sau H. Maxy, cu ajutorul căruia am reuşit să- l conving să introducă în
expunerea permanentă a muzeului în anul 1 964 pe unul din cei mai apreciaţi
pictori, Eustaţiu Stoenescu, mai întâi portretul ,,Amatorul de artă" şi câteva
luni mai târziu „Natura moartă cu flori albe". Expoziţiile care se organizau erau
lucrate serios, cu multe luni înainte, editându-se cataloage ce au rămas
antologice, documente excepţionale, găsite rar de către cei care nu le au. Ş i
pentru u n colecţionar adevărat pasionat, nu neapărat investitor de valori
materiale, asemenea documentaţie este neapărat necesară.
456
La aceste nume aş mai adăuga pe acelea ale lui Teodor Enescu, Radu
Bogdan şi Remus Niculescu, cu ultimul colaborând foarte mult, fiind
apropiaţi, l -am dus să vadă lucrările originale de Grigorescu pe care le
descopeream în periplul meu prin casele colecţionarilor sau acelora care
vindeau tablouri prin anunţuri în „Romania Liberă", provenite în majoritate
din moşteniri, de multe ori consultându-ne reciproc asupra unor lucrări şi
chiar, sper că mă va ierta, atenţionându- l - este drept, arareori - asupra unor
tablouri pe care le considera originale, în realitate însă acestea nefiind. Corect şi
cinstit, pasionat, revenea asupra părerii date anterior, spre deosebire de alţi
specialişti care rămâneau la primul punct de vedere, deşi era greşit, necedând în
faţa realităţii, care îmi dădea ulterior dreptate. Timpul trece însă peste toate. Eu
nu eram omul care să facă tam-tam pentru asemenea cazuri. Tocmai Hariton
Clonam şi Mihai Pocloş mi-au povestit întâmplarea aproape incredibilă cu
furtul a 24 (dar nu numai) de tablouri, majoritatea de Grigorescu, iar istoricul
de artă Petre Oprea scriind chiar pe timpul când era director adjunct al
Muzeului Naţional de Artă despre acest lucru, studiind (având posibilitatea)
dosarele procesului desfaşurat la tribunal în acest sens. La vremea producerii
furtului domnul Petre Oprea era inspector în cadrul Direcţiei artelor plastice,
muzeelor şi monumentelor din Ministerul Culturii.
„Urma să se deschidă expoziţia N. Grigorescu în luna iulie 1 957'',
povestea Hariton Clonam, în timp ce Mihai Pocloş îl asculta atât de atent, ca şi
cum el era în afara acestei probleme, ca şi mine. În sinea lui Pocloş asculta ce
povestea domnul Clonam pentru că nu îi venea să creadă că aşa ceva i s-a
întâmplat lui. „Firesc, noi procedam cu câteva luni înainte la îndeplinirea unor
acţiuni importante, printre care luarea contactului cu colecţionarii, alegerea şi
fişarea lucrărilor ce ar fi meritat să intre în retrospectivă, convingerea
proprietarului să dea tabloul şi stabilirea datei când urma să le adunăm. Aveam
o maşină prăpădită, o Pobeda verde-albăstrui, pe care muzeul nu ne-o dădea
(decât în momentul când ne duceam după lucrări) . Maxy atrăsese atenţia
tuturor că expoziţia va trebui să fie trăznet, de aceea se ocupa personal
împreună cu Marius Bunescu, ajutat de un foarte bun specialist, Ovidiu
Blidaru. Secretarul expoziţiei fusese numit Ion Bozeşeanu în locul colegului său
Blidaru, care la stabilirea sarcinilor pe oameni fusese absent, în concediu, la o
vânătoare de lupi." În acel moment a intervenit şi Mihai Pocloş: „Fir-ar mama
lui de nenorocit, că am tras atâtea de la el." Ne uitarăm la Pocloş. Se înroşise la
faţă şi cum nu era un om prea înalt, dar oarecum spătos am avut impresia că va
exploda. Hariton Clonam l -a liniştit, ei lucrau de mult împreună, spunându-i:
457
Vasile Parizescu
„Hai, măi Mihai, a trecut, s-a dus." „Da!", răspunse Pocloş, „dar cât am
suferit eu şi familia mea nu ştie nimeni" . „Deşi expoziţia urma să aibă loc în
luna iulie - continuă Clonam - se Întocmeau fişele lucrărilor de Grigorescu
încă din luna decembrie 1 956." Ion Bozeşeanu le căuta în depozite, la
colecţionari, operaţiune fa.cută încă înainte de începutul anului 1 9 57 fie că
prezenta tablourile aflate în depozitele muzeului, fie că dădea datele lucrărilor
pe care colecţionarii - mândri nevoie mare - îl convinseseră să le primească în
expoziţia retrospectivă. Şi treburile mergeau bine. „Eu, adăugă Mihai Pocloş,
eram gestionarul depozitelor, cheile avându-le într-un dulăpior special în care
erau bătute cuie de care erau agăţate toate pentru cele 2 1 de depozite ale
muzeului. Chestiunea cu cheile era puţin încurcată deoarece mulţi muzeografi
aveau nevoie de a intra, iar în perioada respectivă organizasem aproape 30 de
expoziţii. Bozeşeanu îmi fusese coleg de facultate, eram oarecum prieteni,
lucram împreună şi intra cel mai mult. Nu îmi dădeam seama că venea la mine
să ceară câte o cheie numai când mâncam gustarea adusă de acasă şi deci eram
ocupat. Dacă nu mâncam intra, mă întreba ceva şi pleca. De unde să ştiu ce
urmărea? Şi apoi, el şi alţii intrau de multe ori în depozite. Nu mă gândeam că
vreunul dintre ei ar fi neserios. În 1 956 venise şi o parte din lucrările trimise cu
tezaurul în Rusia în anul 1 9 1 7, ele se aflau în câteva lăzi. Bozeşeanu venea, îmi
cerea cheia unui depozit şi se ducea singur pentru a vedea sau lua lucrările. Eu îl
lăsam, deşi regulamentul prevedea ca orice intrare în depozit a vreunei persoane
trebuia fa.cută cu însotitor."1
,
„Şi uite aşa" - interveni domnul Clonam - Bozeşeanu intra şi ieşea când
dorea din depozite. Trecuseră câteva luni de când se fa.cea treaba aceasta,
organizarea expoziţiei continua cu atenţie, deschiderea ei a avut loc în 25 iulie
1 957 şi a durat până în noiembrie acelaşi an. Prin luna ianuarie 1 9 5 8 Ovidiu
Blidaru se apucă de fişarea lucrărilor de Grigorescu, sarcină primită de la
directorul ştiinţific, istoricul Mircea Popescu. Într-una din zile se duce să vadă
lucrări din cele înapoiate din URSS. Alege un tablou. I se pare culoarea puţin
umedă, lipicioasă. „Hait", îşi spune, „umezeala depozitului a început să ne
strice tablourile" şi dă fuga cu ele la Marius Bunescu (şeful galeriei naţionale) .
Acesta le vede. I se pare curios faptul că parcă ar avea culoarea neuscată; în plus,
nu păreau originale. Fuga la director, la M.H. Maxy. Se uită la tablouri. Erau
pictate proaspăt, dar şi imitându-l prost pe maestrul de la Câmpina. Se privesc
cuprinşi de teamă. „Haideţi jos!", strigă Maxy. Alergară toţi trei pe culoare. Cei
care i-au văzut alergând au crezut că a luat foc muzeul. Ajunşi la Pocloş, acesta
citea ziarul tacticos.
458
„Stai!", a intervenit Pocloş. Îmi aduc perfect aminte cum s-a repezit
Maxy la mine cu lucrările, vânturându-le prin faţa ochilor şi strigându-mi „Ce
ai făcut, nenorocitule?". Nu ştiam ce să cred! M-am bâlbâit, rostind „Dar ce am
făcut?". „ Uite! Uite! Uite ce ai făcut, ai furat tablourile originale şi le-ai înlocuit
cu falsuri, da, falsuri şi proaste!?, a ţipat Maxy din nou la mine. Apoi am intrat
în depozitul unde erau lăzile primite cu tezaurul din URSS. Maxy a dat
dispoziţie să vină cu lumină. Au tras cordonul electric şi au aprins becurile
mari. S-au mai găsit câteva tablouri de Grigorescu şi Petraşcu false făcute de
câteva luni. Ba mai mult şi lucru curios: un tablou original (parcă numărul 79,
după câte îmi amintesc) avea o copie identică cu acelaşi număr. M-am şi
gândit, prost hoţ, să lase şi originalul, şi falsul! Imediat Maxy a dispus să fle
anunţată miliţia, mie ordonându-mi să nu mă mişc din biroul lui. A fost
groaznic!", încheie Pocloş.
„Vina a căzut pe el, pe Pocloş", spuse Clonaru. Toată lumea credea că
este vinovatul. Pentru că în iunie-iulie când se pregătea expoziţia familia sa era
plecată la mare. În situaţia aceasta, el lua masa de prânz la o bodegă-restaurant
din apropierea muzeului. Ne-am închipuit imediat că Pocloş a vândut
tablourile şi era plin de bani şi deci lua masa la restaurant. În plus, el răspundea
de gestiunea depozitelor. A venit miliţia. L-a interogat. Omul nega, dar cine să-l
creadă? L-au arestat, începându-se cercetările. Cu această ocazie s-a constatat că
lipseau 24 de tablouri, din care 1 4 din patrimoniul muzeului ( 1 2 lucrări de N.
Grigorescu, una de Gh. Petraşcu şi una de N.N. Tonitza) , iar 1 0 din tezaurul
intrat din URSS (5 lucrări de N. Grigorescu, 2 de Gh. Petraşcu, una de I .
Andreescu, una d e T . Aman ş i una de Eustaţiu Stoenescu) ."
„Ce am păţit la miliţie! Întunericul, lumina puternică în ochii mei mă
orbea şi mereu aceleaşi întrebări: unde sunt tablourile?, cum le-ai luat?, cui le-ai
dat?, cine le-a făcut?. Singurul răspuns pe care îl dădeam era că nu ştiu nimic.
«Cum?)), săreau ei, «dacă aveai toate cheile şi pe lângă dumneata trecea toată
lumea?)) Enervaţi poate pe bună dreptate, îmi dădeau ghionturi şi palme. Mă
tot gândeam cine, cine să fi furat tablourile? Nu doream să aduc nenorocirea
nimănui. De-abia într-un târziu am spus că intrau în depozit fără mine Ion
Bozeşeanu, secretarul care organizase expoziţia, şi laboranţii Geabelea Ion şi
Samoilă Bălţat. Au încetat o clipă cu Întrebările. Am auzit că se dădeau ordine
scurte. Zăpăcit cum eram nu înţelegeam. De-abia a doua zi i-am văzut trecând
prin faţa celulei pe Ion Bozeşeanu şi ceilalţi doi laboranţi. În geanta mea s-au
găsit nişte bani, opriţi pentru cheltuiala mea."
459
Vasile Parizescu
S-au fa.cuc cercetări acasă la Pocloş, la Geabelea şi la Samoilă, precum şi la

Bozeşeanu. Nu s-a găsit nimic compromiţător iniţial. ,,Întâmplarea, mi-a spus
Pocloş, a fa.cuc să se caute cu mai multă insistenţă acasă la Bozeşeanu, ţinând
seama şi de faptul că în registrele de evidenţă s-au descoperit corecturi cu scrisul
acestuia. În plus, unul dintre miliţieni a ordonat subordonaţilor să se mute
lemnele de foc strânse în bucătăria familiei Bozeşeanu dintr-o parte în alta.
Stupoare, sub acestea (şi erau cam 2 mc) s-au găsit două tablouri de Grigorescu
originale. După aceasta miliţienilor le-a fost mai uşor să afle totul, cum a luat
Bozeşeanu tablourile şi cui le-a vândut." (colecţionarilor Mircea Ionescu,
Moşescu Octavian, Constantin Ionaşcu, Constantin Angelescu şi altora; unele
din acestea au ajuns prin vânzare la alţi colecţionari, printre care şi G. Oprescu,
un tablou de Th. Aman, pe care el îl admirase la venirea tezaurului din URSS,
dar la cumpărare nu şi-a mai adus aminte unde îl mai văzuse) .
Întrucât valoarea tuturor tablourilor furate era de 1 20 .000 lei (valoarea
per tablou, aflată şi în prezent în evidenţa muzeelor - ceea ce impune apariţia
noilor norme de evaluare pe care Ministerul Culturii şi Cultelor să le difuzeze) ,
la acea dată, conform legilor, ceea ce depăşea ca prejudiciu fa.cut statului suma
de 1 00.000 lei se pedepsea cu moartea. Evident că nimeni nu a dorit moartea
lui Bozeşeanu, astfel că s-a întrunit o comisie care pe baza unor păreri că
tablourile furate nu sunt de „mâna întâi" a stabilit valoarea lor la 69.000 lei.
Drept urmare, Ion Bozeşeanu a fost pedepsit cu 20 de ani de închisoare, iar
Mihai Pocloş cu 2 ani pentru neglijenţă în serviciu. În plus, i s-a atras atenţia
Muzeului de Artă asupra neregulilor privind ordinea şi reglementarea asupra
modului de manipulare a bunurilor. Evident că toti colectionarii care au
, ,
cumpărat cele 24 de tablouri (deşi din cele spuse de M. Pocloş mai târziu s-a
constatat că mai lipseau şi altele) le-au înapoiat muzeului.
Senzaţional îmi pare furtul produs tot la Muzeul de Artă, la secţia
„Muzeul Colecţiilor de Artă", aflat pe Calea Victoriei, colţ cu Calea Griviţei.
Din poruncă prezidenţială abuzivă s-au desfiinţat toate colecţiile particulare
donate statului cu obligaţia de a fiinţa în casele în care au fost realizate de acei
modeşti pasionaţi, adunându-se în 1 978 (motivându-se urmările cutremurului
din 1 977, nu desfiinţarea definitivă a oricărei urme de proprietate privată, care
era adevăratul scop, considerându-se atunci că a colecţiona artă înseamnă să furi
din avutul poporului - evident „avut" - în acest fel rămas fară valoare) într-o
singură clădire, în care Muzeul Colecţiilor funcţionează şi acum, dar numai
într-o singură aripă (dinspre Calea Griviţei) , care a fost restaurată între anii
2002 şi 2003 sub grija guvernării de atunci, astfel ca în anii următori să se
460
Creaţiile oamenilor de geniu au destin, având integrat in ele pentru eternitate spiritul lor?
restaureze şi restul clădirii. Acum nimeni nu se mai gândeşte la aşa ceva, stând
în depozite, în condiţiile existente, circa 1 2.000 de bunuri de artă. Şi nu este
singurul loc în această situaţie. De ce oare, mă întreb, se mai face atâta caz de
patrimoniu dacă chiar statul, care are obligaţia de a-l promova, îl desconsideră
total pe al lui, dar îl ia în „mare atenţie" pe cel care se află la particulari (pentru
evidenţe, pentru contabilizări, pentru a-l face cunoscut infractorilor
publicându-l, pentru . . . etc.)
De data aceasta furtul produs a fost o comandă şi se referea la tablourile
pictate de Pierre Bonard, Carnpigli Massimo, Paul Cezanne, Jean Baptist
Corot, F. Delacroix, A. Derain, A. Marquet, A. Matisse, Pablo Picasso, C.
Pissarro, Auguste Renoir, A. Sisley şi M. Utrillo aflate în colecţia Kricor
Zambaccian. Dar soarta a vrut ca aceste opere să fie salvate. Era în anul 1 982,
când toate ferestrele de la parterul Muzeului Colecţiilor nu aveau nici o
securitate (după săvârşirea furtului au fost puse gratii de fier forjat) . Jefuitorii au
venit şi au vizitat muzeul stabilind ce tablouri urma să fie furate. Profitând de
„reculegerea" cu care se prefăceau că privesc lucrările, urmărind poziţionarea
responsabilului de sală de la parter (aripa stângă a muzeului, cum priveşti spre
el, aflată spre Calea Griviţei) au deschis foraiberul unei ferestre lăsându-le în
poziţia aceasta. În noaptea de 1 8 .08 . 1 982 au venit şi profitând de economia
privind consumul de electricitate care făcuse Calea Victoriei în acea zonă
„neagră" de lumină au împins ramele geamurilor spre interior, deschizând
fereastra. Au intrat în muzeu. Dar cum colecţia Zambaccian se afla la etaj , până
acolo mai trebuia parcurs un alt drum, cale ce necesita şi deschiderea unei uşi
ce era închisă, jefuitorii au ajuns la concluzia să fure trei tablouri de Grigorescu
(„Ciobănaş cu oi", „Ciobănaş cu oi la apus de soare" şi „Creangă de măceş")
din colecţia I. şi E. Dona şi două tapiserii ale artistei Victoria Nădejde
Beldiceanu. A doua zi, scandal mare, cercetări, prezente la muzeu fiind
doamnele Suzana Gâdea (Ministrul Culturii), Tamara Dobrin, domnul
Hegheduş, miliţia. Imediat au fost luaţi la cercetări directorul muzeului,
domnul Delaport, doamnele Dana Dragomir şi Florenţa lvanciuc, toţi fără nici
o legătură cu furtul, dar responsabili în muzeu. Căutări peste tot. Conducerea
de partid şi de stat nu permitea aşa ceva, dar nici măsuri de securitate nu luase
nici pentru muzeele din toată ţara, nici pentru monumentele istorice, nici
pentru aşezămintele de cult care aveau în păstrare obiecte şi icoane vechi de
mare valoare.
Întâmplător după câteva luni s-a găsit un tânăr care încerca pe străzile
Şelari, Lipscani, Covaci etc. să vândă o lucrare de Grigorescu. Miliţia alertată îl
46 1
Vasile Parizescu
arestează. Se dă de un capăt. Aveau unul din Grigoreştii furaţi. După

destăinuirile lui s-au găsit şi celelalte lucrări, cu excepţia unui tablou de
Grigorescu, „Creangă de măceş", pe care, spuneau hoţii, l-au aruncat Într-un
puţ în pădurea Andronache. Era evident că nerealizându-se comanda ce valora
sute de milioane de dolari comanditarul renunţase la Grigorescu, lăsându-i în
plata Domnului pe jefuitorii care au fost pedepsiţi cu câte 1 8 ani de închisoare
(dar care după 2-3 ani au fost eliberaţi. Sic!)
Furturile de opere de artă au continuat cu şi mai mare amploare după
1 989, mai cu seamă în perioada 1 990- 1 995, când poliţia şi organele vamale au
descoperit câteva mii de cazuri. Ce să mai spunem de cele nedescoperite şi de
care nu se mai ştie nici astăzi nimic. Chiar zilele acestea îmi povestea un
colecţionar că a fost jefuit de o parte de colecţie, luându-i-se tablouri de Petraşcu,
Tonitza, Ressu etc. Cine ştie când şi unde vor apărea! În anul 1 990 profitându-se
de neglijenţa generală asupra avutului acestei ţări, de liberă ieşire-intrare în ţară a
oricui, numai cine nu dorea nu ieşea sau nu revenea în ţară cu orice lucru ar fi
avut să-l scoată în afară sau să-l aducă pentru a specula (oare cine este de vină,
oare cum şi cu ce sacrificii ne-am câştigat aşa-zisa libertate, oare cu ce şi de ce l-am
supărat pe Dumnezeu de ne pedepseşte cum nu ne-am fi imaginat) . S-au furat
din Muzeul Casa Memorială Octavian Goga, de la Ciucea, o tapiserie veche
iraniană (a doua jumătate a secolului XVIII) , două tablouri şi şase icoane vechi.
Tapiseria a fost descoperită de poliţia germană în timp ce se vindea, valorând
atunci 1 ,5 milioane de mărci. A fost readusă în ţară, restul bunurilor intrând în
colecţiile din străinătate. În evidenţa Ministerului Culturii şi Cultelor, dar şi în
cartea scrisă de profesor doctor Ioan Opriş, „Transmuseographia", o lucrare de
valoare, te înspăimântă chiar şi puţinele hoţii „oficiale", adică acelea despre care
s-a aflat. La Suceava a fost furată sabia statuii lui Petru Rareş doar pentru faptul
că ea cântărea 70 kg bronz, iar statuia lui Mihai Eminescu, aflată în faţa
Mănăstirii Suceviţa, a ajuns în depozitarea unui fierar. Din muzeul
municipiului Caracal s-au furat tablouri pictate de Luchian, Petraşcu, R.
Schweitzer-Cumpăna, L. Grigorescu. Pare ciudat, dar în anul 1 992 au fost
înegistrate peste 1 00 de spargeri din muzee. Se pune întrebarea dacă este posibil
aşa ceva, dacă furturile ar trebui numai înregistrate în loc să fie analizate,
cercetate cu atenţie şi, poate, ar exista şi alte concluzii. Cum de s-au furat de un
om aparent serios, muzeograf în Muzeul Peleş, piese valoroase, pe care le-a
vândut, fiind scăzute în contul statului după moartea vinovatului? Cel mai
mult s-au furat piese numismatice şi icoane, nu mai spun de piesele de aur
(kosonii) dacice aflate în perimetrul fortificaţiior din Munţii Orăştiei,
462
prospecţiuni ilegale ce se realizează cu aparate ultra-sofisticate, care se fac şi În

prezent. Numai în anii 1 990- 1 993 la Direcţia Muzeelor şi Colecţiilor sunt
înregistrate 959 de furturi, din care 436 de piese numismatice şi 88 de
operaţiuni cu icoane. � spune: Ei şi?! Ce măsuri s-au luat? Cum s-a sesizat
conducerea ministerului? Ce a fa.cut? Dar conducerea de stat? Aceasta era un fel
de,Nu ne vindem ţara decât prin furt?" În afară de a da o mare întreprindere pe
1 USD? Profesorul Ioan Opriş afirmă ca în 1 993 „evidenţele parţiale şi
incomplete faţă de dimensiunile (reale, n. n.) fenomenului arătau" că pe
nationalităti J"efuitorii erau: 50% cetăteni italieni, 1 6% cetăteni ai Republicii
J J • ,
Moldova, iar restul de 34% cetăţeni români, germani, israelieni, francezi,

americani (date luate din „Vocea României" din 08 .04. 1 994) .
Din Piaţa Sf. Gheorghe, de la biserica existentă în acel parc au fost furate
o icoana veche considerată tacătoare de minuni, „Maica Domnului", o casetă
dăruită de domnitorul Vasile Lupu, icoane, obiecte de cult din vremea lui
Constantin Brâncoveanu, precum şi „Moaştele mâinii Sfântului Ierarh
Nicolae" . Pronia nu i-a aj utat pe jefuitori, printre care şi un belgian, ei fiind
prinşi, iar bunurile recuperate. Asemenea recuperări minune sunt datorate
profesionalităţii unor poliţişti, care ajută şi la descoperirea furturilor produse în
alte ţări. Astfel, un grup de jefuitori a furat din muzeul comunităţii evreieşti din
Budapesta un număr de 3 1 O piese în valoare de aproximativ 200 milioane
USD. Ne mândrim cu profesioniştii noştri care au urmărit hoţii pe teritoriul
României (ei nefiind cetăţeni români) , descoperindu-i, poliţia Înapoind
păgubiţilor toate articolele furate. Mai sunt deci şi fapte pozitive şi chiar destul
de multe în care poliţia noastră reuşeşte să clarifice şi să descopere fapte
incriminatorii care păgubesc patrimoniul statului sau cel particular. Şi
exemplele ar putea continua, şi ar putea continua cu furturile săvârşite în marile
muzee din Franţa, acestea în mod evident fa.cute la comandă, mai cu seamă în
perioada 1 979- 1 990. Aşa cum descrie ziaristul francez William Assayag există o
filieră internaţională care practică furturile la comandă; o parte din negustori
sau intermediari vând lucrările în Franţa, iar alta în alte ţări (majoritatea) , ca
Belgia, Statele Unite şi Japonia. Capul reţelei internaţionale este informat de un
particular că ar dori o lucrare de un anumit artist, indicându-i, eventual, şi
muzeul. Acesta (capul reţelei) este necunoscut de către oamenii cu care
lucrează, dar are însă un „pivot" care la rândul său e ajutat de doi sau trei
,,locotenenţi". Fiecare locotenent tratează cu o anumită echipă de „fourgues".
Aceştia au organizată propria lor grupă de jefuitori. Nu există conform regulilor
nici o legătură între aceste bande, ele acţionând fiecare pe altă direcţie.
463
Vasile Parizescu
„Nimeni" nu cunoaşte pe „nimeni'', chiar dacă întâmplător se întâlnesc, ei nu

ştiu cu se ce ocupă fiecare, ce rost are şi chiar dacă unul scapă vreun cuvânt
despre furturi de tablouri celălalt „nu aude" şi îl părăseşte. Unele tablouri
cunoscute şi semnate de pictori celebri, furate, parcurg un circuit lung până
ajung la un alt muzeu sau la un alt colecţionar (de regulă american) unde
rămân într-un repaus desăvârşit ani îndelungaţi.
Franţa, al cărui stat a iniţiat cele dintâi legi privind protejarea
patrimoniului (încă de la jumătatea secolului XIX) , ştiind că a fost centru
artistic al lumii timp de aproape patru secole, nu şi-a luat măsurile de securitate
cele mai potrivite din timp pentru a evita furtul operelor de artă {de abia în
anul 1 975 s-a creat în Ministerul de Interne o secţie specială pentru urmărirea
furturilor şi falsurilor) . Tot timpul s-au fa.cut falsuri şi s-au furat lucrări din
muzeele ei, multe dispărute definitiv.
Analizând o perioadă de zece ani ( 1 980- 1 990) constatăm întâmplări în
acest domeniu uimitoare. Spre sfârşitul anului 1 978 începutul lui 1 979
{interesant că nu se cunoaşte data precisă, ceea ce te îndreptăţeşte să consideri
că în acel muzeu se aflau o mare dezordine şi neglijenţă şi din păcate acesta
fiind chiar renumitul Luvru) s-a furat tabloul „Jucătorii de cărţi" de Freres Le
Nain. La Muzeul Gustave Moreau în iulie 1 980 s-a săvârşit un „atac" în urma
căruia s-a sustras tabloul „Jacob şi îngerul" de Gustave Moreau. De la Muzeul
din Albi dedicat lui Toulouse Loutrec, pe data de 1 1 ianuarie 1 982 s-au furat
două tablouri ale renumitului artist francez, boemul şi veşnicul îndrăgostit de
dansatoarele de la „Moulin Rouge" şi „La Gallete", anume: „Mesalina" şi
„Cursele de cai".
Cel mai surprinzător furt criminal a avut loc la Muzeul Marmottan,
realizat de Paul Marmottan { 1 856- 1 932), istoric de artă şi colecţionar în
castelul său din Auteuil. Colectia era formată din numeroase tablouri de mare
,
valoare, mobilier rar din toate epocile, lămpi de iluminat realizate de cele mai
cunoscute manufacturi, sculpturi şi numeroase obiecte de artă decorativă. Paul
Marmottan a donat colectia sa Institutului Francez, formându-se astfel Muzeul
,
Marmottan. Cunoscuţii fraţi George, Alexandru şi Ştefan Bellu, mari

colecţionari, au devenit în timp nume de legendă. Astăzi numele lui Ştefan
Bellu este legat de Cimitirul Bellu. Conacul frumos, aşezat pe un deal de mică
înălţime, înconjurat de un parc cu copaci înalţi şi maiestuoşi, aflat în oraşul
Urlaţi, este al lui Alexandru Bellu, proprietarul întinselor vii din zona
respectivă, iar una dintre cele mai importante colecţii de artă cu lucrări realizate
de pictori împresionişti încă de la începuturile lor, înainte de 1 870, a aparţinut
464
Creafiile oamenilor de geniu au destin, având integrat în ele pentrn eternitate spiritul lor?
doctorului George Bellu (Georges de Bellio), mare amator de artă, născut la

Bucureşti în 1 828 şi decedat la Paris, unde a profesat, în 1 894. Primul tablou
pe care l-a cumpărat a fost un Monet intitulat „Sena la Argenteuil". Foarte
repede colecţionarul se ataşează grupului impresionist, în special de Monet,
apoi Renoir, Pissaro şi de Sisley, Cailebotte, fiind amic cu scriitorii Duret,
Mirbeau şi Mallarme. Cumpără în 1 874 tabloul de Monet „Impresie, apusul
soarelui", care a născut numeroase discuţii. Mult timp s-a crezut că tabloul care
dăduse numele mişcării impresioniste aparţinuse doctorului de Bellio (din
amintirile lui Edmond Renoir) , astăzi la Muzeul Marmottan din Paris. Totuşi,
spune E. Renoir, nu prezintă în prim-plan înalcele catarge de corăbii
menţionate de artist, iar soarele „pare aici mai curând că apune decât că răsare",
aşa şi este. Întâmplător am găsit imaginea celor două variante pe care Bellio le-a
achiziţionat de la artist, păstrând-o pe cea care i-a plăcut mai mult şi vânzând-o
pe cealaltă, fapt pentru care Monet a fost supărat pe colecţionar o bună bucată
de vreme. Îmi permit deci să lămuresc În cadrul acestui material o veche
dispută despre care conoscutu! colecţionar Daniel Wildenstein nu avea
cunoştinţă (deşi scrisese despre această confuzie, rămasă însă în mintea sa şi a
multora din istoricii francezi ca o „confuzie") .
Fiica doctorului de Bellio, Victorine, căsătorită cu Donop de Monchy, a
făcut donaţia unei părţi din colecţia tatălui său pe numele de „Monchy" şi ea
cuprindea: Monet, „Impresie, răsărit de soare'', „Locomotiva'', „Tuilleries",
„Podul Europa"; „Sisley'', „Pruni în floare"; Berthe Morisot, „Tânără în costum
de bal"; Renoir, „Portretul Victorinei de Bellio" ş.a. Numeroase tablouri de
artişti impresionişti au fost dispersate în alee colecţii şi muzee. În colecţia
doctorului se mai aflau însă şi tablouri de Delacroix, Courbert, Corot, Daumier
şi mulţi alţi pictori pe care pasionatul colecţionar i-a admirat. Am făcut această
digresiune pentru a mă lăuda (sau a ne lăuda) că un român a ajuns renumit la
Paris (şi nu singurul) , donând Franţei cele mai apreciate opere de artă. Din
nefericire tocmai acestea au fost furate în anul 1 98 5 , 27 octombrie, exact acum
20 de ani. Un „comando" înarmat intrând în sala unde era expusă colecţia de
Monchy (de Bellio) a ordonat vizitatorilor să se culce la podea, iar în timp ce
complicii neutralizau paza, sistemul de alarmare a fost debranşat. În acest fel
jefuitorii au lucrat în linişte, furând opt opere de artă de Monet, Renoir şi
Berthe Morisot, dispărând cu această ocazie şi tabloul care a dat numele noii
mişcări a impresioniştilor. Tablourile furate au fost: „Impresie, răsărit de soare",
„Camille şi nepoata sa pe plaja de la Tranville", „Portretul lui Jean Monet'', flul
pictorului, viitorul regizor de film, toate trei de Claude Monet; „Portretul lui
465
Vasile Parizescu
Poly, pescarul de la Belle-Île" şi „Baigneuse aşezată pe o stâncă" de Renoir;

„Tânără la bal", de Berthe Morisot. Preţul operelor furate este incalculabil. S-a
făcut un catalog de către Ministerul Francez al Culturii ce a fost difuzat peste
tot. Din nefericire până în prezent nici un rezultat. Au mai fost furate: în
noiembrie 1 985 din Palais de Tokyo tabloul „Croitoreasa" de Edouard
Vuillard; de la Salonul de toamnă din 1 98 1 , de la „Grand Palais'', tabloul
„Pentru Nadia Boulanger" de Marc Chagall; din Muzeul de Artă Modernă aflat
în centrul Pompidou, tabloul ,,Ambarcader la L'Estaque" de Georges Braque;
considerată cea mai mare lovitură, pe 4 iulie 1 990, una din cele mai frumoase
lucrări ale lui Renoir, „Portret de femeie", din Muzeul Luvru. De neimaginat,
cu o securitate aproape absolută: jefuitorii au găsit calea şi mijloacele să
„onoreze" comanda primită. Se presupune că tabloul se află la un mare
colecţionar american. În afara acestor tablouri, tot din muzeele franceze au mai
fost sustrase zece acuarele şi desene de Marc Chagall, Toulouse-Lautrec, Ingres,
Bonnard, Pissaro, Boudin, Frogonard, Yves Tanguy, Tiepolo. lată deci
suficiente date care să atragă atenţia Ministerului de Interne şi Ministerului
Culturii şi Cultelor din România, precum şi muzeelor sau lăcaşurilor şi
muzeelor de cult ale tuturor naţionalităţilor pentru a-şi lua măsuri, a colabora
cu Interpolul, fiind obligaţi să aplice Directivele Europene 93/93 şi 73/93,
precum şi ordonanţa de Guvern privind unele modificări ale legii 1 82/2000,
dar şi a prevedea măsurile ce se impun pentru securitatea instituţiilor publice
muzeale, dar în aceeaşi măsură şi a colecţiilor particulare, de care nu se
pomeneşte şi nu se scrie niciodată nimic. De asemenea, rog pe această cale
mass-media să sprijine activitatea Societăţii Colecţionarilor de Artă de a proteja
colecţiile şi pe colecţionari de a nu fi înşelaţi cu falsuri sau cu săvârşirea unor
sustrageri de opere.
Notă:
1 . fntrucât am folosit numele reale ale celor implicaţi în diverse evenimente
rog aceste persoane sau urmaşii lor să nu s� supere, iar dacă au vreo dată
suplimentară să mi-o comunice.
2. Când am terminat de scris, ziua este tot mohorâtă şi plouă, iar prietenul
meu şi al copiilor, Ciaccone, nu a fost găsit.
466
CUPRINS
BIOBIBLIOGRAFIE ...... ................. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .............................................. 7
Acad. Riizvan Theodorescu

COLEGUL MEU ....................................................... .......................................................... 31
Dr. ing. Grigore Popescu

LAUDATIO - IOAN OPRIŞ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . ................... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Dr. Crişan Muşeţeanu, Radu Coroamă, Dr. Doina Pungă

PROFESORUL IOAN OPRIŞ - O PERSONALITATE A MUZEOGRAFIEI
ROMÂNEŞTI SUB SEMNUL CREAŢIEI DURABILE ............................... ........ .............. 35
Doru Munteanu
BĂIATUL DE LA „LICEUL DE FETE" ...... ........................................................................ 41
Dr. Adriana Rusu Pescaru, Eugen Pescaru

„DECEBALUS" LA GERMISARA. ...... ................................................................................ 45
Dr. Florea Costea

VOR FI SALVATE DE LA RUINARE BISERICILE RUPESTRE DIN VECHIUL
COMPLEX MONAHAL DE LA ŞINCA VECHE? ....................... ...................................... 55
Con/ univ. dr. Ionel Cândea, Dr. Ecaterina Ţânţăreanu

NICOLAE IORGA ÎN FRUNTEA COMISIUNII MONUMENTELOR
ISTORICE ŞI CERCETĂRILE ARH EOLOGICE DE LA CETATEA
TURNU -TURNU MĂGURELE ............................... .................... ..................................... 71
Prof univ. dr. Tereza Sinigalia

UN ASPECT PARTICULAR AL ROMANICULUI DIN TRANS ILVANIA ....... ............... 79
Pr. prof dr. Florin Şerbănescu

MÂNĂSTIREA CĂLDĂRUŞANI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI
AL XIX-LEA ŞI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX .......................................................... 85
Acad. Dan Berindei

MARILE PUTERI Ş I PROBLEMA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI ÎN PRIMUL
DECENIU AL DOMNIEI LUI CAROL ! . . . . . . . . . .............. . . . . . ............ ........... . . . . . . . . . . . . . ......... 109
Dr. Diana Fotescu Mandache

SERBĂRILE DINASTICE DIN IANUARIE/FEBRUARIE 1 893 ŞI NOUA
IDENTITATE NAŢIONALĂ .................................... ............... . . . . . . . . . . . . . ........................... 1 19
467
Dr. arh. Nicul.ae V!.adescu
REGELE CAROL I - CTITOR LA COTROCENI „ „ „ .. „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ . „ . . . . „ „ „ „ . 129
Prof univ. dr. Ion Calafeteanu

NICOLAE TITULESCU: „M-am străduie să aprind lumina ".„.„„„„„ „„„.„„„„„„„„„„„„ 145
Nicol.ae Petrescu, Dr. George Trohani

CONFESIUNI ÎNTRE DOI MARI GAZETARI. CORESPONDENŢĂ ÎNTRE
GRIGORE GAFENCU ŞI TIMOLEON PISANI „„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„.„„„.„. 153

TREI CONACE BOIEREŞTI LA O RĂSCRUCE A ISTORIEI. DESTINUL
UNOR REŞEDINŢE ARISTOCRATE ÎNTRE ANII 1 945 ŞI 1 95 5 „„.„„„.„„.„„„„„„„. 193
Dr. Doina Păuleanu
CONSTANŢA LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERN E - AVENTURA UNUI
PROIECT EUROPEAN ..............„„....................................„...„......................... .............. 227
Dr. Adriana loniuc

EVOLUŢIA URBANISTICA A ORAŞULUI IAŞI „ „ „ „ . „ „ „ „ „ „ . „ „ . „ . . . „ „ „ „ . „ „ . „ .. „ „ „ „ „ 257
Dr. Georgeta Stoica

COVORUL ROMÂNESC. TEHNICĂ, ARTĂ ŞI CONTEXT SOCIAL-ISTORIC „„„„ 267
Dr. Georgeta Roşu

ACTE ŞI GESTURI CARE OBIECTIVEAZĂ PIETATEA POPULARĂ „ „ „ „ „ „ „ ...„„...„ 285
Conf univ. dr. Paul.a Popoiu

MEŞTEŞUGUL PICTURII POPULARE „ „ „ „ „ . „ „ „ . „ „ . „ „ „ „ „ „ .. „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ . „ „ „ „ „ „ . „ . 315
Dr. Ligia Fulga

RELAŢIA DINTRE ARTIZANAT ŞI ARTA TRADIŢIONALĂ ÎN ROMÂNIA.
TENDINŢE ŞI MANIFESTĂRI ACTUALE„ „ .... „ ...„ ...... „ „ „ . . „ „ . . „ „ . . „ „ „„„„„„„„.„„„. 329
Prof univ. dr. Ioan Codea

O PERIEGHEZĂ ETNOGRAFICĂ ÎN „ŢARA CRUCILOR
DE PIATRĂ" - BUZĂU „„„„„.„„.„„.„„„.„„.„„„„„„„.„. „„„„„„„„„„„.„„.„„„„„„„„„„. 337
Dr. Mihai Dăncuş

UN „MODEL" AL SATULUI TRADIŢIONAL - MUZEUL SATULUI
-
MARAMUREŞEAN DIN SIGHETUL MARMAŢIEI ROMÂNIA „ „„„„„„„„„„„„„„. 345
Dr. Ionel Ioniţă

PRIMII COLECŢIONARI . . . . . „ . . . „ „ „ . . . . „ . . . . . . . . . „ . . . . . . . . . „ . . „ . . . . „ . . . „ „ . . „ „ „ . . „. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „ . 351
Dr. Gavrilă Simion

MONUMENTE ANTICE - MUZEE DE MÂINE „.„„„„„„ „„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„ 357
Dr. Dumitru Murariu membru corespondent al Academiei Române

AŞTEPTĂRILE SOCIETĂŢII DE LA MUZEELE DE ŞTIINŢELE NATURII „„„„„„.„ 367
468
Prof univ. dr. Radu Stancu, Lector univ. dr. Daniela Ileana Stancu
MUZEOLOGIA - ŞTIINŢĂ INDEPENDENTĂ SAU DISCIPLINĂ AUXILIARĂ? . . . .... 377
Drd. Radu Ştefanescu

BRAŞOV - PATRIMONIU ARHITECTURAL RESTAURAT. ...................... . ................ 391
Elena Maria Schatz, Drd. Lia Maria Dulgheru

O TIPĂRITURĂ VENEŢIANĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA ÎN COLECŢIILE
MUZEULUI DE ISTORIE DIN PLOIEŞTI . . . ....................... . . . . . . ..... ................. ............... 399
Dr. Florica Zaharia

PRINCIPIILE PREZERVĂRII ŞI CONSERVĂRI I PATRIMONIULUI TEXTIL
ROMÂNESC ...................................... ................. .......................................... .................... 409
Vasile Parizescu
CREAŢIILE OAMENILOR DE GENIU AU DESTIN, AVÂND INTEGRAT
ÎN ELE PENTRU ETERNITATE SPIRITUL LOR? . ................................ ....................... 431
469
P LAN ŞE
"
"DECEBALUS LA GERMISARA
Dr. Adriana Rusu Pescaru, Eugen Pescaru
COM PLEXUL TERMAL GERM I SARA (Geoagiu-Băi)

Plan general
Planşa I
473
Planşa II
474
„ Decebalus " la Germisara.
lb
D1 /\ I
( O P-. � l
l i A AJ\ f\ �
C' E l._ le
la
2b
"( G I
I
( O R.. N [
l i A ;.. -,... '/'\ �
2a l E t__ I 2c
Planşa I I I
475
lb
"'' y t-11
(3 /\ E B )
V
1-N-<J-E 1c
la
2b
2a 2c
Planşa IV
476
la
lb
Planşa V
477
lb
la
3
2
Planşa VI
478
VOR FI SALVATE DE LA RUINARE BISERICILE
RUPESTRE DIN VECHIUL COMPLEX MONAHAL DE LA
ŞINCA VECHE?
Dr. Florea Costea
o 2 4 6m
Fig. 1 Plan (după V. Literat)
479
Florea Costea
Fig. 2 Plan (după FI. Costea - desen M. Cioc)
480
NICOLAE IORGA îN FRUNTEA COMISIUNII MONUMENTELOR
ISTORICE ŞI CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA CETATEA
TURNU TURNU MĂGURELE
-
(I)
Prof. univ. dr. Ionel Cândea, Dr. Ecaterina Tântăreanu ' '
Jj- ;'.
ROMÂN I A
„ . •.
C omisi e i Monu ��nte l or I s t QEic e

.„ •. ..,
Str. G e ne r a l B erthe lot Nr. 28
B u c u r e ş t i
Re zul tat adre sei D-vs . Hr . 352/934 , avem onoare a
vă c omuni c a c ă , cu plăcere s ' a luat act de ac e as t ă
iniţ i ativă ş i momentan a fost însărcinat D-l
rn omnu(ui
Fig. 1
48 1
,,.
_ , < • ''""'
/ ' -:. .. , (
I •1 • ' '
, ,
1- .
).„
/,1 ; .„ .,
Fig. 2
482
Nicolae Iorga şi cercetările arheologice de la cetatea Turnu - Turnu Măgurele (!).
� r��:.i. ""."):.
,�
·"' '"'
\ �"·
�\
S
,.. ?·: .,. •r r, „_
...� .7<„:4i'f >.\z- -
_„
. ..
, ,., _. ::�"..t#�
j i•_.
Primăria Oraşului de Reşedinfă Turnu-Măgurele, Jud. Teleorman·

- ·-1*1·-- .
S E R V I C I U L A D M I N I S T R A T I V
rE 1_ 1'3� �l l;,:3;E�:7_\�::��:�-
,„3o�
::
: QJomnulul . .AL . 51 A R TEL()R „. ,
_COMISIUNII .. UONIJME?-lTE.LOR.. . ISTO �'ICE
.
:
•
'·. � .
o -� 1 D !i C'!t\ 1 4. A P R 1 9 J 7 ,. 1
I
I ; :;cr· c -:- :- ;ţ ·; ; ri.1 � . r;C�IFD A I r1 i

: · - - \... · ' ; 1 \ J � I ·J1 U L � 1 ._ J ,.f�t:•' : I
· �
l 2a sJn
· :;-_-:-::-
:,:::;1i si Ef.Vl.l��!Rli�.flLl�I �GVlltI ·· :
I_ �for��:!::.·�
· _, 'Î
. Tr - :._ -- ·-.�
t Nr
ţ�-Wli'.��.o��,.� 1\�,lS ORICC
1;
.
Nr. .
.. :t.9.. .. ·
:it 110 4 H1 :''�.4 �.'WR1J P .H �·. 1 :·

.
/ ·: •
.
/ . :;:,„ .
ad �e'sa o- vs . N r . 91/1 937 l. -�E:"G i.s'îRl�T UR.�
A ve m' onoare a c omun i c a , c ă t · · · · „. .
:'. ' - - · '- . ·�
„ •
e exer- i
� � �- � ;-�
-
<
· ··
curs s ' a a l o c a t suma de Le i 6 0 . 0 00 1, i a r tn b uge tu pr ! c t ur· o-
� - - ----- ·=�
cale s • alocat rP. s t ul de 6 5 . QOO le i , tn t o t al 1 25 . ooo � e i , �umă : e rut� d � n- .)
_ . .
c u � d re e� d ; m a i s u s , pentru a : op� r i re a c he l t ue l i l or c � . � · ar !ace �u să � ă t
�
r i l e arhe ologice , l a ruine l P. C '! t ă ţ i denun:i t e " TU�U''. d i n a i: ro p i e re a ac e s t�
o ra ş ; ş i tntrucat t impul � S tP. p r i P. l n i c pentru începere a ace s tor l uc ră r i , a vţ(
onoare a vă ruga să b i nP. v o i ţ i a da d i spo z i ţ i uni în c o n se c i nţă .
1
„
l ..
„ ·---·····--- _ __
„ --· "
;
Fig. 3
483
Ionel Cândea, Ecater ina Tântăr eanu
, '
.. • " . - . . .„ r .. . . · � , n-�:-R '" . .

�- · { • ! ; � 1' 1 l.! !.) � I'�• '-
il \ 1 . 1 .„ · \ i; · __
· ·
· ' ; · � . : �:
· · 1 j..,, \ .t
r�l > f.1· i
:: ' "i·:1s,i,rnill ;1�1 �i�� 1 iL·t.:i ��Id

1 -�.
I_-:. „. '·� L. •• „ :
_ _ „„
, i. ' 1: , u11 , · - · _ ....:.i:. ___ -- - - · -
i ' 1 ' J · -�- ' „ Y;R' lr[ ""' ş; Nr. no�t>u (a u rcpttl I o rispuoSl O•I• :
COMIS IU�� M CN u :�[ ., l t1 tr il Ju "
H O O l1. 8 ff )lt 2 "

M••it• , „ „ „ „ 2858-1937 Apr i l i e 16
PR. 1 0 1 1 1 . --
- RE�ii . �:!�� ·911937 a l Dwvs , avem o no are a vA
face cu scut că s ' a prevăzut ş i apro bat 1 n bugetul
Judeţului ·i e leorman pe e xe rci ţiul financiar 1937/ 938 , ·
suma de l e i 6u.oou , pe ntru săpătur i § i punerea 1 n va
loare de mo ru e mnt i sto r i c , a rui nilor Turnulu i , de lâ n- ·
c 'l'
�' .
(-iv� l._ "°'"-
: · ·
. .•.
; . •
·
o S e cr e tar
,.,.
;.
Fig. 4
484
Nicolae Iorga şi cercetările arheologice de la cetatea Tit rnu - Turnu Măgurele (!).
i
I T E R U L I N T E R N E L O R
I
I
DI RECŢIUNEA .___{l.d-..U.�.l!L
w.�;1[JLUI
..il i< l 6 1'-.U iU.. CUL'.IEL0h 61
1U>TEL)h. - Co!3i si un ea :ioriunen telor
J. s to ri c e . -
_J
Dosaru.I şi Nr. dv. Dosarul şi r. nostru (a " rrpcta la rl1pu1) Data
1 O454 1 * 1 2 APR 19 3 8
/
F.e f e rin du n . l c a d r '! Sf. Dvs . No . 64 din �4 Marti e a . c . ,
tL...10.<C�,_, ,„;
Thr� onoo.re a {vă·' ra/c cuno s cu t că , p r e f e c tura j u d . T el eo rm an 1 n e
I' f.· .-.:.- ro.,•ortează ă1 a

c ,; evăzut în ru g e tul a c el u i j n d eţ1 p e exerci ţi ul
I�,
/1rT>
�
�
S'.lC!G. ci
��
19 08/909 l ei 60 . 0 00 - , ;:> en tru continuarea lucrărilor
/
e să ,:i ă turi ş consol i dă ri l a C eta tea An t i că " Turnu '' din Turnu
.
.ţ;�gur el e . -
i -
-"-�,
!, /ut,';�,.>.>„;,.. �
h . ,.._../ ,/,;,
� IJJe ase."!l en ea ra _c o r t e az ă că , a d a t d i s;> o z i ţiuni ş i ;o rimă-
l ,,,k
ri ei oraşului Tu rnu :.! ă gu r el e 1 să p r ev a dă 1 a cei EŞ sumă/ în bug e tul
/.
� ci ţiul 1 3 Ul/909 , ;i en t ru a c el aş s co p . -
II f:m1 1.5�
/. \_j
I �
.:;
!I � !
o
"
Fig. 5
485
Ionel Cândea, Ecaterina Ţân}ăreanu
Fig. 6
486
UN ASPECT PARTICULAR AL ROMANICULUI DIN
TRANSILVANIA
Prof. univ. dr. Tereza Sinigalia
l2u IV in jar do: 1�20.
Fig. 1 . Deal Frumos. Biserica evanghelică (după RM I , 1 976) .
Fig. 2 . Cincu. Biserica Evanghelică (după Gerster şi Rill, Siebenburgen im Plug) .
487
Tereza Sinigalia
\\ j
5(( TllH[ lOH(iîU()HAlA A·l

��
Fig. 3. Cincu. Biserica Evanghelică. Plan (după Horwath, interpretat de Fabini) .
Fig. 4. Cincu. Biserica Evanghelică. Seqiune est-vest

(după Topografia monumentelor din Transilvania) .
488
Un aspect particular al romanicului din Transilvania.
Fig. 5 . Cincu. Biserica Evanghelică. Interior (după E. Antoni) .
�
� J()I
f'l
�
- - .„
ffi3 MC- •• ..iiv
- - MV
CJ MC Ji'Vl
Fig. 6. Drăuşeni . Biserica evanghelică. Planul rezultat din cercetările arheologice

(după D. Marcu) .
489
Tereza Sinigalia
Fig. 7. Drăuşeni. Biserica evanghelică. Interior (după H. Fabini) .
Fig. 8 . Cincu. Biserica evanghelică. „Biforă" (după H. Fabini) .
490
Un aspect particu/,ar al romanicului din Transilvania.
Fig. 9. Cap. Biserica evanghelică. I nterior (după H . Fabini) .
....L•.:. L L � . � . � .;,.�.?--""'
-- --= --:::9 ' ' ' . �.. '
Fig. 1 0. Rodbav. Biserica evanghelică. I nterior

49 1
Tereza Sinigalia
Fig. 1 1 . Rodbav. Biserica evanghelică. Seqiune şi detalii

Fig. 1 2. Ki:iln. Biserica Sf. Kunibert

(după Die Romanischen Kirchen in Koln) .
492
SERBĂRILE DINASTICE DIN IANUARIE/FEBRUARIE 1 893
ŞI NOUA IDENTITATE NAŢIONALĂ
Dr. Diana Fotescu Mandache
Foto 1 . Maria şi Ferdinand, în prima lor fotografie după nuntă,

ianuarie 1 893
(Colecţia Diana Fotescu Mandache) .
493
Foto 2. Sosirea în Gara de Nord a Principesei Maria şi a Principelui Ferdinand:

23 ianuarie/4 februarie 1 893 şi ceremonialul primirii în prezenţa primarului
Bucureştiului. Tânărul cuplu princiar este însoţit de Regele Carol I
Foto 3. Ceremonia în rit ortodox de la Mitropolie 23 ianuarie/4 februarie 1 893

(Colectia Diana Fotescu Mandache) .
'
494
Serbările dinastice din ianuarie/februarie 1893 şi noua identitate naţională.
Foto 4. Sosirea familiei princiare la Palatul Regal din Calea Victoriei.

În trăsură alături de Maria stă regele Carol I, iar faţă în faţă cu principesa este Ferdinand
23 ianuarie/4 februarie 1 893
Foto 5 . Evantai oferit tuturor doamnelor la Balul organizat de Primăria Bucureştiului

la Teatrul Naţional, 26 ianuarie/ 7 februarie 1 893
(Colectia Diana Fotescu Mandache) .
495
REGELE CAROL I - CTITOR LA COTROCENI
Dr. Arh. Niculae Vlădescu
Fig. 1
Fig. 2
497
Niculae Vlădescu
Fig. 3
Fig. 4
498
Regele Carol I ctitor La Cotroceni.
-
Fig. 5 Fig. 6
- ----- -�
. .
_ _ ,,_,_°""'•
l O.••-„„- ..... r...
-�.
::=:.!.:-:- ...:·..:.;_
°'""'_„ .......
: --=.
„„ • ._„VI
..... „.„ ..... „
' „.„- ...
.
" --···-1- „.,..„ „_
· -
„ „ ._ ... --„„ .... „_)_
...
g�:·�-j
��-'
. ..,.„._
-- .... „ - -.........
_.._ .,_
"·--·-„-
.-„„„-.. „„„ . ..... >l"'l
·-.„-....--, .
..... „._
' ·-
..... „- ...
„
--.„-
Fig. 7
Fig. 8
499
Niculae Vlădescu
Fig. 9
Fig. 10
500
Regele Carol I - ctitor la Cotroceni.
Fig. 1 1
Fig. 1 2
50 1
Niculae Vlădescu
Fig. 13
Fig. 14
5 02
Fig. 15
Fig. 16
503
Niculae Vlădescu
Fig. 1 7
504
Fig. 19
Fig. 20
505
Niculae Vlădescu
Fig. 2 1
Fig. 22
506
CONFESIUNI ÎNTRE DOI MARI GAZETARI.
CORESPONDENŢA ÎNTRE GRIGORE GAFENCU ŞI
TIMOLEON PISANI
Nicolae Petrescu, Dr. George Trohani
> O N A "'4 1l N T • 1
A • A �!.IR.liN1UA1? .... P ., . '• Ab- _.
'�
1 1 �;.. :: � ':· �•••
.., ' 1„ .„•. •t;f."1-
i I-i ltOO
• p..bloe ·'"''•
,„... . „
. " ''·�····
BIRO U R I l E euc H s 1 , s, s., '"°" 14 <o.„ ' TELEFON 306 93 • l2l ,q
B u cu r e � t. i , 193
G.. "'- . fl v �
„,.:. u.,.... ro-X- ,u_"'-'c\"""'
0 ,...,...,.., � V <..o k �..:. - &° � """"- � �
Scrisoare Gafencu către Pisani.
507
Nicolae Perrescu, George Trohani
... � (_, � 'r:. ' \.A-
Scrisoare Gafencu către Pisani.
508
Carte poştală cu buchinist. Carte poştală cu buchinist - verso.
p'olitice, literare ,. econo mice

Apare Duminica. odată la dou i 1iptimini. în 16 pagino.
DIRECTORI
e CJ A ,E N C.U s ş1aeescu
REDACŢIA: Simt• Muc-,.. ADMINJSTl\AŢIA , 1-� .L"'""""

,_ „ T..... ...
TitllJ!UI
ZIAR DE IN FORMAŢII Fondofo, GRIGORE GAFENCU
8UCURE$T - S T R A D A C O N S T A N T I N M l l U :. U
Plicuri.
509
N icolae Petrescu, George Trohani
Gazetarul Timoleon Pisani cu soţia sa, Zoe.
,,CAPŞA"
D. Pizani
·o-a ·-
-xxxx:--
Gazetarul Timoleon Pisani - caricatură de Ross.
510
Soţii Gafencu împreună cu un colaborator ( 1 940) .
Soţii Gafencu în mij locul unor prieteni.
51 1
TREI CONACE BOIEREŞTI LA O RĂSCRUCE A ISTORIEI.
DESTINUL UNOR REŞEDINŢE ARISTOCRATE ÎNTRE ANII
1 945 ŞI 1 955
Conacului Budiştenilor din satul Budeasa Mare

(comuna Budeasa, j udeţul Argeş)
Salutări din Piteşti

Rula Budisteanu Budeassa
(<lud. F!rges)
513
Narcis Dorin Ion
Conacul Budişteanu din Budeasa.
Două imagini de epocă ale parcului din Budeasa.
5 14
Conacul lui Ion Ghica din Ghergani

Qudeţul Dâmboviţa)
Două imagini de epocă ale conacului lui Ion Ghica din Ghergani.
515
Narcis Dorin Ion
Capela lui Ion Ghica din Ghergani.
516
Sarcofagul lui Ion Ghica din capela de la Ghergani.
11•
r \f',ţj ip e l e Jo fl G h i c a .
1•";)/"' }.'o. U.
Ion Ghica.
517
Narcis Dorin Ion
Conacul lui Barbu Catargiu din satul Maia

(comuna Brazii, judeţul Ialomiţa)
'i 1 8
Familia lui Barbu Catargiu pe treptele conacului din Maia.
Colonelul Blaremberg şi fiii baronului Beclard în faţa conacului.
519
Narcis Dorin Ion
Barbu Catargiu.
520
COVORUL ROMÂNESC. TEHNICĂ, ARTĂ ŞI CONTEXT
SOCIAL-ISTORIC
Dr. Georgeta Stoica
Covor Maramureş, începutul sec. XX.
Covor Moldova, sec. XIX.
Covor Moldova, sec. XIX.
521
Georgeta Stoica
Covor Mu ntenia, începutul sec. XIX.
Covor Munten ia, sec. XIX.
Covor Muntenia, sec. XIX.
522
Covor Oltenia, sec. XX.
Covor de factură balcanică, Oltenia, sec. XIX.
Covor Oltenia, începutul sec. XX.
5 23
O PERIEGHEZĂ E1NOGRAFICĂ ÎN "ŢARA CRUCILOR DE
PIATRĂ" BUZĂU
Prof. univ. dr. Ioan Godea
Foto 1 . Ioan Godea, Ioan Opriş, Viorica Pop, Maria Cipăianu, Mircea Barbu, M ioara
Georgescu, Maria Grigoruţă şi Cserey Zoltan; 4 mai 1 974; Satul Vintilă Vodă, Buzău;
În faţa casei parohiale.
Foto 2. Lopătari, j ud. Buzău; Fântână de piatră (sec. XIX) .
525
Ioan Godea
Foto 3. Lopătari, j ud. Buzău; Pietrari cioplind pietre de casă.
Foto 4. Ioan Codea, Viorica Pop, Cserey Zoltan, Elena Teodorescu, Ioan Opriş,
Maria Cipăianu, Mircea Barbu, Maria Grigoruţă, Valentina Lupu, Mioara Georgescu,
Milcana Pauncev, Incze Ladislau; Comuna Lopătari, jud. Buzău, 8 mai 1 974.
526
O periegheză etnografică în „ţara crucilor de piatră " - Buzău.
Foto 5. Boziorul de Sus. Cruce de piatră Foto 6. Văvăluci - biserica de lemn.

( 1 5 iulie 1 893) .
Foto 7. Scăieni - cruce de piatră Foto 8. Scăieni - cruce de piatră

( 1 862) . (sec. XIX).
527
Ioan Godea
Foto 9. Budăile - casă veche. Foto 1 0. Pinul - tron de fag.
Foto 1 1 . Ruginoasa - şindrilar. Foto 1 2 . Colfi - fântână de piatră

( 1 9 1 4) .
528
O perieghezd etnografică în „ţara crucilor de piatră " - Buzău.
Foto 1 3 . Colţi - fântână de piatră. Foto 1 4. Colţi - odaie la păşune.
Foto 1 5 . Colţi - turn pentru lumânări. Foto 1 6. Colţi - biserica de lemn.
529
Ioan Godea
Foto 1 7. Nucu - chilia lui Agaton . Foto 1 8 . Nucu - chilia lui Agaton.
Foto 1 9 . Nucu - chilia lui Agaton. Foto 20. Nucu - biserica lui Iosif.
530
O periegheză etnografică în „ţara crucilor de piatră " - Buzău.
Foto 2 1 . Nucu - biserica lui Iosif.
531
UN "MODEL" AL SATULUI TRADIŢIONAL - MUZEUL
SATULUI MARAMUREŞEAN DIN SIGHETUL MARMAŢIEI -
ROMÂNIA
Dr. Mihai Dăncuş
Casa lurca de Călineşti - in situ ( 1 792) .

Se pune temelia la prima casă în muzeu -
1 974.
Casa lurca - detaliu de căprior.

Casa lurca de Călineşti restaurată în
Muzeul satului.
Casa Iurca - inscrippe pe ancadramentul uşii. Casa Tivadar ( 1 6 1 1 ) .
533
Mihai Dăncuş
.
� y
/t. o ir iC./\ T�J I J
/>.., /V /\/-O /)/' li i l 1.fj.-
Casa Dunca de Şieu - inscripţie. Casă ruteană d i n sec. al XV1II-lea.
Î n Muzeul satului . Muzeul satului iarna.
Hartă M uzeul satului.
534
PRIMII COLECŢIONARI
Dr. Ionel Ionită

'
Fig. 1 . Nicolae Mavrocordat
Fig. 2. Constantin Mavrocordat
Fig. 3. Constantin Ipsilanti
535
MONUMENTE ANTICE - MUZEE DE MÂINE
Dr. Gavrilă Simion
I
I
I
I
I I
I I
I I
/·"*'
A
I -t(, l ,5/
I -li' I
I I
A
/ l ,5 A <t.J,q --
'P:. 'l1l
I
I
J� *
/ ' LA MO'l l L E L E I
-I *° !' E S E
� 4.0 �
I
-� I
I
�
I zp *'
'*
. >lf.
�
I
I
I
"
I ;z,e
I * I
if- I
• \l
I
I V
Fig. l - Rezervaţia arheologică a mormintelor cumulare romane de la Isaccea, cu

tumulii vizitaţi pentru cercetare cu scop m uzeistic şi cu platforma de acces.
5 37
Gavrilă Simion
Fig. 2 - Imagini ale complexelor cumulare cercetate în anii precedenţi:

1 -2 T XXX; 3 - T "groapa cailor"; 4
- - La două movile;
5 - movila de la Bădila; 6 Isaccea, T V; 7-8 - morminte incineraţie.
-
538
Fig. 3 - Forme şi tipuri de obiecte din ceramică, din bronz şi din sticlă descoperite în
neropola tumulară romană a cetăţii Noviodunum.
539
Gavrilă Simion
Fig. 4 - Vase din metal prefios şi obiecte de podoabă din aur şi pietre prefioase şi
semiprefioase.
540
AŞTEPTĂRILE SOCIETĂŢII DE LA MUZEELE DE ŞTIINŢELE
NATURII
Dr. Dumitru Murariu

Membru correspondent al Academiei Române
, �EBL sA. vi A , F AR DE. SfllNTA

I CUlTURĂ Al N.A Ul ROMANESC .
f;r
fffr r
Fig. 1 Dr. Grigore Antipa în laboratorul său de lucru,

gândind la rolul instituţiei pe care a creat-o la început
de secol XX.
541
Dumitru Murariu
Fig. 2-3. Vizitarea Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa''

din Bucureşti, în noaptea albă, pentru tineret/mai 2006, la iniţiativa
Asociaţiei Muzeelor din Franţa.
542
Fig. 4-5. Vizitarea Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa"

din Bucureşti, în noaptea de 30/3 1 decembrie 2006, cu intrarea liberă, la
iniţiativa MCC, prin H . G .
543
BRAŞOV - PATRIMONIU ARHITECTURAL RESTAURAT
Drd. Radu Şteranescu
Bastionul Ţesătorilor văzut de pe terasa Turnului Negru.
Bastionul Ţesătorilor. Sala de conferinţe.
Bastionul Ţesătorilor. Incinta.
545
Radu Ştefanescu
Turnul Negru. Turnul Alb.
Aleea După Ziduri. Î n plan secund Bastionul G rafr.
546
Braşov - patrimoniu arhitectural restaurat.
Lucrări de restaurare a laturii de sud-est a Cetăţii Braşovului
Porţiune de zid înainte de restaurare. Bastionul Postăvarilor.
Turnuri de pulbere .
547
O TIPĂRITURĂ VENEŢIANĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA ÎN
COLECŢIILE MUZEULUI DE ISTORIE DIN PLOIEŞTI
Elena Maria Schatz

Drd. Lia Maria Dulgheru
549
A B c D E F G H I K L M N O
p Q R S T V X Y.
Omncs func guacerniones.
V E N E T T I S I N A E D ! B V S
A L D l, E T A N D R E A E
S O C E R l M E N S E
N O Y E M S R I
M· D · X V r .
550

Omagiu Ioan Opris 2008

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Omagiu Ioan Opris 2008

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OMAGIU. OPRIŞ, IOAN

I. Ion, Narcis Dorin (ed.)

Editura C2 Design Braşov

Tipar executat de:

aniversar, au gândit să-l omagieze în acest mod pe

S-a născut la Lechinra de Mureş, la 9 iunie 1942, încr-o familie de

ardeleni, tatăl fiind militar iar mama casnică.

din Ministerul Culturii şi secretar al Comisiei Narionale a Muzeelor şi Colecriilor.

1. Ioan Opriş, Maria Soveja, Ioana Burlacu, Mărturii ale trecutului

1. Ioan Opriş, Perfecţionarea pregăti rii profesionale a muzeografilor, în

Cultura Română în lumea contemporană (Braşov, 31 mai - 5 iunie 1 998),

1. Ioan Opriş, Lucia Apolzan. The Carpathian Mountains History

IV. ÎNGRIJIRE DE EDIŢII

1. Ioan Opriş, Vasile Drăguţ, Tereza Sinigalia, Colloque sur la conservatio n

V. COAUTOR LA CATALOAGE DE EXPOZIŢII

1. Descoperiri arheologice în Regiunea Porţile de Fier (Bucureşti, Belgrad) ,

1. Ocrotirea patrimoniului cultural naţional (colab. cu Virgil Cândea) ,

Acad. Răzvan Theodorescu

Pe Ioan Opriş îl cunosc de câteva decenii bune. Acest ardelean de

Monumentelor Istorice, secţia Transilvania - indica din start preocuparea

Dr. ing. Grigore Popescu

Într-o lume în care societatea se redefineşte permanent sub impulsul

web, aşezat pe o bază de date multimedia substanţială, iar monumentele aflate

A vorbi despre profesorul universitar Ioan Opriş, personalitate care se

Ioan Opriş şi-a dovedit anvergura odată cu venirea sa la conducerea Direcţiei

personalităţii profesorului Ioan Opriş şi anume aportul creator în domeniul

discutau aprins soluţiile şi programele viitoare. În acelaşi timp, se forma şi noul

cercetători. A fost mereu convins de necesitatea majoră a revitalizării, pe un

recunoaşterea demnităţii educatorului de muzeu în ansamblul specializărilor

conceptelor cunoscute sau concepte noi, propuse descifrării şi abordării în

Pe băieţii de la fostul Liceu de Fete din Turda îi priveam cu oarecare

economică a României, Ioan Opriş a reconstituit o epocă şi a restituit memoriei

Dr. Adriana Rusu Pescaru

Situl arheologic Germisara se află situat în partea de sud-vest a

de localnici „Progadie" sau „Cetatea Urieşilor", găzduia unitatea militară

de canale de dirijare a apei de la sursă spre bazinele săpate în pământ şi căptuşite cu

3 I. Piso, A. Rusu, Nymphaeum-ul de la Germisara, În RM!, 1 , 1 990, p. 9-17; A. Rusu, E. Pescaru,

diferenţă de greutate faţă de nr. 1 . În aedicula este reprezentată Hygia întoarsă

greutate: 4,25 g (Pl. IV, 2a). Muz. Deva, inv. 34640.

6 H. Mihăescu, La langue latine dam le sud-est de !'Europe, Bucureşti-Paris, 1 978, p. 20 1 .

ascuţit şi două prelungiri laterale foarte încovoiate, formând cu corpul plăcuţei

7 mm; greutate: 1 3, 5 3 g (PI. V, l a) ; Muz. Deva, inv. 34536.

În fenomenul romanizării trebuie ţinut seama de o serie de factori, inclusiv

(Pl. VI, l a) ; Muz. Deva; inv.35358.

1 1 I. Piso, A. Rusu, foc. cit., p. 12.

superioară, în axul longitudinal, se termină cu un vârf ascuţit şi două elemente

(PI. VI, 3 ) ; Muz. Deva, inv. 345 3 8 .

centrală, care la nr. 7 apare pe toată lungimea piesei. Plăcuţele 1 şi 2 au în câte

17 R. Noll, Mauer an der Uri, p. 52 sqq.

idem, Mauer an der Uri, p. 72-75.

cunoscute atât în preistorie, cât şi în antichitate. În cazul nostru lucrurile s-au

15 P. Merlar, Jupiter Dolichenus, p. 1 84.

Dr. Florea Costea

La întoarcerea din cea de a patra sa călătorie făcută în Ţara Făgăraşului,

Păstrând proporţiile, şi semnatarul acestor rânduri se numără printre cei

documentară a satului-matcă, dată la care Ţara Făgăraşului încetase a mai fi un

9 Cf. Hurmuw.ki, I, p. 39, nota XXX.

că poporul e ortodox şi independent de episcopul unit ( . . . ) . Conscripţia

Asiduu cercetător al fenomenului religios din Ţara Oltului a fost

multe dintre monumentele ragărăşene beneficiind acum de cronici datorită

Deasupra pronaosului e o scobitură rotundă, ca pentru semicalota

1 5 V. Literat, op. cit„ p. 1 7- 1 9.