Relația grădiniță-școală-familie-societate

Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât
evoluţia beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor - beneficiarii indirecţi.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă
abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o
comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională:
familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede
evoluţia fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada
şcoală-familie-societate.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate,
mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei.Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în
activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile
sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească
relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează
învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi
colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.
În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de
viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie de tineri
bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi multiple. Elevul are uneori o atitudine
ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a se integra cerinţelor ei. La originea acestei
abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile pedagogice ale profesorului.
Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă se bazează pe tratarea
individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia dintre el, educator şi
părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.
Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află
comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este
nevoie. Această relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul poate afla care este cauza unui eventual
eşec, datorat unor probleme în cadrul familiei. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea
personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi
ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor
contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în
relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul cadrelor
didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă.
Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care
dispune de o influenţă considerabilă în raport cu membrii săi.Pregătirea elevilor pentru învăţare
continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei la întreaga viaţă în cadrul societăţii
constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele trăite de elevi în afara
şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală şi nonformală. Prin urmare,
modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi de
familie. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie.
Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge
la maturitate.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de
nivelul de dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui
comun” încurajează sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de
dezvoltarea ei. Din această perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social
prin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în
permanentă schimbare.
Relaţia şcoală-comunitate locală este influenţată de o mulţime de factori: - mediul social al
comunităţii (urban, rural, aşezare geografică etc.); - gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din
comunitate care influenţează şi viaţa şcolii; - profesiile dominante din societate, care pot deveni modele
pentru copii şi pot influenţa orientarea şcolară şi profesională; - dezvoltarea economică şi tehnologică a
comunităţii, - percepţia şcolii în comunitate.
O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să
fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate
comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră,
educaţie pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc. O şcoală dezvoltată este aceea
care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu
oameni pregătiţi şi motivaţi.
Bibliografie
Băran-Pescaru Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis, 2004
Cucoş Constanti (coord.), Psihopedagogie, Polirom, Iaşi, 1998
Dumitriu Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,1998
http://www.ccdcluj.ro/vechi/Preuniversitaria/V52012