Părinții hiperprotectivi

În fiecare an, la prima întâlnire pe care o am cu studenții mei din anul întâi îi rog să scrie pe o foaie care este
cuvântul (sau expresia) pe care o aud cel mai des de la părinții lor. Invariabil, pe primul loc (la mare distanță
de locul doi) este expresia „ai grijă”.
          Ce semnal transmite această expresie unui copil sau unui tânăr neexperimentat? În primul rând îi
transmite ideea că părințele său este îngrijorat. În al doilea rând, îngrijorarea părintelui îi arată copilului că
lumea este un loc periculos și pentru a supraviețui trebuie să fii mereu precaut. Evident, când ești preocupat
de supraviețuire este dificil să urmărești prosperitatea și să savurezi plăcerile cotidiene ale vieții.

          Desigur, se poate spune că studenții mei și părinții lor nu pot fi reprezentativi pentru toată populația
României. Corect, sunt însă și alte informații disponibile în spațiul public care sugerează că această atitudine
este larg răspândită în România (rata mică a antreprenoriatului, lipsa de curaj a multor tineri atunci când își
stabilesc obiective personale etc.)
          Pentru a valida suplimentar această ipoteză, am întrebat părinții rugându-i să spună cum se văd ei: sunt
mai degrabă protectori sau mai degrabă îndrumători? Aproape 80% au declarat că sunt mai degrabă
protectori. Personal cred că rolul de îndrumător este mult mai complex și mai important decât cel de
protector, chiar dacă ambele roluri sunt importante. Experiențele de viață, mediul social și tradiția dictează
însă stilul parental mai mult decât o pot face școala sau alt tip de educație. Totuși, numărul părinților care se
informează și își adaptează stilul educativ este în creștere și în România, așa că prezint în continuare o listă
cu câteva semne și efecte negative asimilate părinților hiperprotectivi:

1. părinții hiperprotectivi le spun des copiilor să aibă grijă! Zilnic! Uneori chiar de mai multe ori pe zi. În
cazurile extreme, nici nu contează ce face copilul – acesta trebuie să „aibă grijă”, indiferent dacă bate
mingea în curtea școlii, își face temele sau mănâncă. Uneori, această atitudine deplasată a părinților se
întinde de-a lungul întregii vieți, nu rare fiind cazurile când auzi o bătrânică de 60 de ani spunându-i
„copilului” de 40 să aibă grijă 
2. părinții hiperprotectivi folosesc des cuvintele Nu! Stai! Oprește-te! Dacă imediat ce îl vezi pe copilul
tău făcând sau cerând ceva nou ești tentată să spui Nu! sau Oprește-te! E cazul să … te oprești și să îți
îmbogățești vocabularul. Societatea are nevoie de oameni care respectă regulile, dar în același timp are
nevoie și de oameni care sunt capabili să inoveze, să își asume riscuri, să își imagineze lucruri și
soluții noi
3. părinții hiperprotectivi văd multe pericole în jur și transmit această stare și copiilor. Pentru a întări
mesajul negativ transmis, părinții hiperprotectivi sunt gata să anticipeze – să luăm un exemplu – un
copil dorește să iasă afară la joacă. Părintele hiperprotectiv îi aruncă o privire pătrunzătoare și decide
că o căciulă și un fular sunt accesorii necesare. Știe că juniorul are altă părere și, pentru a marca
importanța sfatului său, enunță triumfător: o să răcești! Ia-ți căciula și fularul. Uneori, enunțul este
completat și de reproșuri – ți-am mai zis de 1000 de ori să nu mai ieși așa dezbrăcat, tu nu gândești
deloc? Extinzând puțin discuția, presupunem că același copil ajunge acasă julit la genunchi (fapt banal
și firesc în copilărie). Părinții hiperprotectivi reacționează strident –își supraconsolează copilul (vom
aborda separat) sau vor căuta vinovați. Uneori, vinovat este scos chiar copilul – „ți-am spus să nu
alergi”!
4. părinții hiperprotectivi consideră eșecul un lucru rău. Copiii părinților hiperprotectivi sunt sensibili
(sau devin rapid sensibili) așa că trebuie feriți de orice eșec. Știm bine că mulți învățăm doar din
propriile greșeli, dar dacă nu greșim deloc – cum mai putem să învățăm? Ferindu-i de greșeli, părinții
hiperprotectivi fac un imens deserviciu propriilor copii împiedicându-i să evolueze. Mai mult, la un
moment dat tot va veni și timpul în care „copilul” va fi nevoit să ia singur decizii și, evident, nu va
mai putea fi ferit de eșec. Cu cât este mai mult amânat eșecul cu atât mai intensă va fi resimțită
durerea care îi este asociată.
5. părinții hiperprotectivi au dificultăți în a-i învăța pe proprii copii responsabilitatea. Deseori, acești
părinți fac patul copiilor, le pun și le strâng masa, le spală vasele, le fac ghiozdanul, le strâng mizeria
etc. Copiii crescuți în astfel de medii ajung adulți convinși că persoanele care îi iubesc trebuie să facă
toate aceste mărunțișuri cotidiene în locul lor și devin nemulțumiți când viața nu le scot în cale astfel
de persoane
 6. părinții hiperprotectivi își consolează și protejează în exces copiii. Se întâmplă o mică altercație între
colegi, la școală? Părintele hiperprotectiv își ia pelerina de superman și se simte dator să intervină și să
facă ordine! Suferă copilul o mică nedreptate? Părintele hiperprotectiv e gata să „îndrepte lumea”.
Plânge sau suferă cel mic? Părintele hiperprotectiv suferă alături de el și se simte dator să
supracompenseze această suferință. Nu este de mirare că astfel de copii ajung uneori ipohondrii,
tocmai pentru că observă excesul de îngrijire de care au parte ori de câte ori reclamă o durere sau o
supărare
7. părinții hiperprotectivi pot fi sufocanți și nu își lasă copilul să încerce lucruri noi, să facă propriile
alegeri și să își dezvolte singur personalitatea. Evident, părintele are un rol major în îndrumarea și
educarea copilului, asta însă nu ar trebui să elimine capacitatea copilului de a se autoeduca
Desigur, sunt și alte semne specifice părinților hiperprotectivi. Probabil că, ocazional, majoritatea părinților
au și comportamente care se pot încadra în această categorie – important însă este ca astfel de ieșiri să fie cu
adevărat excepționale, nu comportamente obișnuite.
          În timp ce părintele îndrumător crește un copil capabil să se autoeduce și capabil să devină un adult
autonom, părintele hiperprotectiv crește de regulă un copil neadaptat, anxios, dependent și cu o stimă de sine
scăzută. Copiii acestor părinți, chiar dacă ajung adulți și sunt nevoiți să își facă o altă familie, vor căuta
parteneri care să preia și rolul parental – fetele își vor căuta bărbați care să le fie și tați; băieții își vor căuta
iubite care să le fie și mămici. Din păcate, căsniciile acestor personaje au șanse minime de reușită, tocmai
pentru că rolul de iubit/iubită nu coincide cu cel de părinte-protector.