(Anti?

)-pasiune
Ocazional, prin casa mea mai apar prieteni de-ai copiilor mei.
Nu de mult, 3 tineri de 13-14 ani rupeau internetul la mine în casă, entuziasmați de activitatea în care erau
prinși. Se vedea pasiunea pe care o puneau, prezența mea și a celor care nu participau la jocurile respective
fiind insesizabilă pentru ei

După câteva ore i-am întrerupt și le-am dat să mănânce, ocazie cu care am inițiat un scurt dialog.

I-am întrebat câte ore se joacă zilnic

Și-ar fi dorit să-mi răspundă, dar adevărul este că habar n-aveau. Au încercat ei să facă niște estimări, una
mai fantezistă ca alta. Uitându-se la ceas au început să se minuneze – ce repede trece timpul!!!
Așa este, timpul trece repede când faci ceva ce-ți place.

Mai mult, dacă jocul pe calculator este singurul lucru care-ți place, este greu să-ți dai seama cât timp petreci
on-line.

Discutând cu ei mi-am dat seama că lumea virtuală este mult mai importantă pentru ei decât lumea reală.
Fără repere reale, fără pasiuni clasice, fără obiceiuri și reguli clare este evident că acești tineri nu au cum să
știe cât timp petrec pe internet, la televizor sau pe telefon (de multe ori cu două din aceste dispozitive pornite
concomitent).

M-am întrebat de ce evadarea din realitate este pasiunea lor principală. Și i-am întrebat și pe ei dacă nu li se
pare că petrec prea mult timp în mediul virtual.

Copii isteți, dar insuficient stimulați de mediul social, mi-au întors rapid întrebarea: dar ce, este rău?

Și au început cu argumentele: X are milioane de urmăritori, Y a câștigat o mulțime de bani etc. În plus, pe
internet poți învăța o mulțime de lucruri „utile”, poți urmări diverse mesaje motivaționale etc.
Apoi a venit argumentul suprem: ca să fii fericit, în viață trebuie să îți urmezi pasiunea!

Na, explică-le unor copii că „pasiunea” lor este de fapt doar o fugă de realitate și o dependență nocivă.
Explică-le acest lucru în condițiile în care dependența le-a fost inoculată de la cele mai fragede vârste de
proprii părinți, bucuroși că își pot hipnotiza copiii punându-le în față un telefon sau punându-I în fața unui
ecran.

Așadar ce e rău în a-ți urma „pasiunea”?

Aparent nimic. Totuși, este rău atunci când unica ta pasiune este evadarea din realitate.

Este rău atunci când îți irosești timpul și viața. Pentru că timpul este ireversibil. Și pentru că altă viață nu vei
mai avea.

Mi-am adus aminte de perioada când erau de vârsta lor – eram pasionat de fotbal. Eram un „ultras”, unul din
cei mai înflăcărați suporteri ai echipei Poli Timișoara. Petreceam zeci de ore pe stadion sau la televizor
privind partide de fotbal, organizând coregrafii sau plecând în deplasări cu echipa favorită. Eram câteva mii
de tineri pasionați de fotbal, simțeam că Poli este viața noastră. Dar nu ne imaginam că vom trăi din această
pasiune. Ce-i drept, nu apăruseră încă drogurile. Nici cele chimice nici cele „motivaționale”.

Am încercat apoi să-mi aduc aminte de alte pasiuni pe care le aveau prietenii mei, să văd dacă ei au fost mai
norocoși.
Unii erau pasionați de pescuit. Se trezeau cu noaptea în cap să prindă cele mai bune locuri. Aveau undițe și
momeli speciale. Pescari pasionați, ce mai. Nici unul nu și-a făcut o carieră din pescuit … au rămas la
același nivel și acum.
Alți tineri erau pasionați de muzică. Știau pe de rost versuri, se îmbrăcau ca artiștii favoriți, erau fani activi
ai unor cântăreți în vogă. Hmmm. Nici ei nu s-au îmbogățit din pasiunea asta…

Rezultate asemănătoare am observat în rândul tinerilor pasionați de alcool. Nici urmă de îmbogățire deși
erau printre cei mai „pătimași” tineri cunoscuți de mine.

Mi-am adus aminte de colegii mei pasionați de păcănele. Ei chiar sperau să se îmbogățească apăsând pe
„mare/mic”   „Ghinion” – ca să folosesc un termen drag președintelui nostru – nici pasiunea pentru
păcănele nu a dus la succes financiar sau la recunoaștere socială.

Din contră, majoritatea celor ce s-au încăpățânat să-și urmeze acele pasiuni au rămas necăsătoriți și stau și
azi cu proprii părinți, sau, dacă au avut o mica încercare de a-și întemeia o familie au divorțat rapid pentru că
partenerul „toxic” și „nepotrivit” nu le susținea pasiunea…

Și acum 30 de ani, copiii și tinerii de atunci aveau pasiuni. Diferența majoră între aceste generații este dată
însă de credințele diferite – în timp ce noi nu ne imaginam că vom face carieră din pasiunea noastră, copiii
de azi, îndoctrinați de diverși magicieni ai motivației, cred sincer că vor trăi din pozele postate pe Insta, din
jocurile video sau din chat-ul intens purtat în diverse grupuri de whatssapp.

Dacă pe copii îi pot înțelege, sunt naivi și lipsiți de experiență, pe părinții lor nu-i înțeleg deloc. Credința că
un copil va fi fericit toată viața urmându-și „pasiunea” de a sta toată ziua pe Instagram, Tik-Tok sau cine știe
ce altă aplicație similară este o naivitate extrem de periculoasă.

Gândindu-mă la copilăria mea trebuie să spun că există totuși și exemple pozitive. Am cunoscut tineri
pasionați de diverse sporturi – șah, tenis, karate – unii au ajuns campioni, unii sunt astăzi antrenori de
succes. Am cunoscut tineri pasionați de fizică, de domeniul juridic, medical sau de business. După ani lungi
de muncă neîntreruptă au cunoscut succesul ajungând în centre de cercetare moderne și renumite, devenind
avocați sau doctori de succes sau construind afaceri sustenabile.

Evident, viața unui om poate fi înfrumusețată de existența unei pasiuni. La fel de evident însă, cu cât este
mai facilă și mai comună pasiunea, cu atât mai puțin probabil este ca acea persoană să poată efectiv trăi
urmându-și acea pasiune. Mai mult, unele pasiuni sunt de-a dreptul nocive, sunt mai mult patimi decât
pasiuni – așa este alcoolul, așa sunt jocurile de noroc, așa sunt jocurile video și, evident, așa este mirajul
lumii virtuale.