FRANCOISE DOLTO

(1908-1988)

DIFICULTATEA DE A TRÃI
Povestiri psihanalitice despre copii
Editura TREI
Detalii carte si posibilitate de comandã:
(aici)
(selectie de fragmente)

Copiii noştri poartă în spate datoriile noastre, datorii în sens de dinamică

nerezolvată, de experienţe nefericite refulate în noi; copiii noştri le moştenesc, după
cum ne moştenesc darurile şi calităţile dinamice în sens pozitiv. Dar putem oare
spune, atunci când un copil nu este bine, că el este bolnav din cauza trecutului părinţilor?
Si ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nu este „bolnav", el încearcă doar să ne
vorbească, să ne spună ceva prin propriul lui corp. Corpul este limbaj, funcţionarea
corpului este limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinţilor lui, deoarece
este fuzional. Aceasta este natura lui, în primul rând din punct de vedere biologic, apoi
emoţional şi afectiv; iar prin anumite disfuncţii sau tulburări ale stării de sănătate,
copilul vorbeşte despre starea de armonie dintre mama şi tatăl lui, în măsura în care
aceştia se proiectează în el. Fenomenul proiectării părinţilor în copilul lor are loc la fel
de bine când este vorba despre un copil „din acelaşi sânge" sau despre un copil adoptiv;
pentru că este vorba despre o relaţie simbolică, o relaţie de limbaj: copilul exprimă ceea
ce părinţii lui închid în ei şi nu pot exprima. De multe ori, copilul se exprimă printr-o
stare proastă, dar o poate face şi printr-o stare extraordinară de sănătate. Copilul aduce la
lumină ceea ce se petrece în inconştientul părinţilor, ceea ce aceştia nu ştiu, ceea ce
ignoră în legătură cu ei înşişi. Iată de ce venirea pe lume a unui copil presupune
întotdeauna să îţi pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui copil nu este
doar o naştere trupească, ci şi o naştere simbolică, o naştere de limbaj.

În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am considerat că rolul psihanalistului nu se reduce la

organizarea curelor şi nici la acumularea egoistă a unei ştiinţe, ci se deschide, pornind de
la experienţa suferinţei umane, dincolo de cabinet şi de concepte, către activităţile lui
sociale şi publice, către intervenţiile psihanalistului din viaţa de zi cu zi. Cuvântul şi
scrisul psihanalistului trebuie să se adreseze în primul rând celor care se confruntă cu via-
ţa reală. Intervenţiile sale trebuie să îi trezească pe adulţi, să îi determine să caute
atitudinea corectă în faţa problemelor propriilor copii. Această atitudine — dinamică,
flexibilă, vie, mereu trează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului —, odată adoptată,
poate preveni tulburările, poate canaliza comunicarea simbolică către creativitate şi
dezvoltare, şi nu înspre impasuri. Şi este mai bine să previi decât să vindeci.

Atunci când părinţii ştiu ce le aduce propriul copil din punct de vedere simbolic, când îl
simt cum funcţionează în cadrul familiei sau în compania celorlalţi copii, ei vor fi mult
mai tentaţi să îi acorde locul care i se cuvine în funcţie de propria lui dinamică, să îi
respecte drepturile şi libertatea.

Într-un anume sens, adulţii reprezintă ordinea, copiii, dezordinea, însă, pentru copil,
ordinea este ceva care se schimbă în fiecare zi! în timp ce dezordinea se află mereu
în acelaşi loc! Pentru copil, ordinea este faptul că viaţa deplasează mereu toate lucrurile;
copilul face dezordine în jurul lui pentru că totul se schimbă tot timpul. Copilul e
asemeni mareelor din jurul stâncilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare
zi din cauza mareelor! Dimpotrivă, ordinea adulţilor este destinată comodităţii. Există
lucruri care se repetă deoarece organismul nostru funcţionează repetitiv: mâncăm în
fiecare zi, apoi eliminăm, în timp ce corpul nostru rămâne, el alternează starea de veghe
cu starea de somn şi are nevoie să fie îmbrăcat în fiecare zi. Există, prin urmare, o
anumită ordine care slujeşte nevoilor corpului. Insă, aşa cum îl percepe copilul, jocul
dorinţei vii este tot timpul nou, viaţa se reînnoieşte mereu. Iar viaţa este un joc care, într-
o zi, în plin joc, se opreşte prin moarte.

(Pag. 20-21)

            Orele şi zilele de după naştere

(Conferinţă ţinută la maternitatea spitalului Saint Vincent de Paul, Paris, 1977)

Numele meu este Francoise Dolto. Pentru cele şi cei care nu mă cunosc, trebuie să spun
că sunt psihanalistă şi că m-am ocupat foarte devreme de acele cazuri de care psihanaliza
nu se ocupa, deoarece, la început, psihanaliza nu se ocupa decât de nevrozele numite
oedipiene de pe la patru-cinci ani, adică de copiii care vorbeau. Dna Morgenstern, prima
psihanalistă pe care am întâlnit-o la doctorul Heuyer, pe când eram medic stagiar, a în-
ceput să consulte copii cu mutism, nu autişti, ci cu mutism, intens fobiei şi obsesionali,
copii care mai aveau încă o exprimare gestuală şi o relaţie cu mama. în vremea aceea, nu
preluam copii care nu aveau un limbaj al privirii atunci când întâlneau privirea celuilalt,
însă între timp psihanaliza s-a ocupat de nevroze şi de psihoze cu enclave mai arhaice, iar
astăzi avem experienţa unor copii care par că au moştenit întreaga povară a refulării celor
doi părinţi şi care aduc în analiza pe care o fac problemele părinţilor de când aceştia erau
mici, înainte de a veni cu propriile probleme. Una dintre surprizele curei psihanalitice cu
copiii acestor părinţi constă în aceea că părinţii şi fraţii cei mari se fac bine, în timp ce cel
mic, de care ne ocupăm, înregistrează doar o ameliorare a dizarmoniei sale fizice, a
proporţiilor bizare ale corpului său. Fizicul, aspectul acestuia se schimbă şi se armonizea-
ză până într-atât, încât, în societate, se consideră că s-a transformat din punct de vedere
fizic. Aşa spun cei care nu 1-au mai văzut de un an; însă copilul nu s-a schimbat încă din
punctul de vedere al comunicării cu el însuşi, în tăcerea lui, el devine psihanalistul
propriilor părinţi; asta înseamnă că datorită lui aceştia vin să vorbească cu psihanalistul
despre povestea lor şi a lui, lucru pe care nu se simţeau în stare să-1 facă la începutul
analizei copilului lor; probabil şi pentru că erau lucruri pe care le uitaseră complet, însă
cu ocazia curei acestui copil, părinţii vin din când în când să comunice, uneori pentru că o
amintire le-a revenit brusc, alteori pentru că au visat ceva şi vor să înţeleagă de ce acest
vis i-a tulburat; astfel, părinţii retrăiesc unele lucruri, ei fac propria lor psihanaliză prin
intermediul copilului, iar acesta se simte şi el eliberat de povara angoasantă a lucrurilor
nespuse în familie.

Voiam să vă spun un lucru care nu este cunoscut de prea multă lume. Nici noi nu avem
încă suficient de multe experienţe de analize despre care să putem vorbi şi pe care să le
comentăm cu cei din profesia noastră. Nu este simplu să comunici în legătură cu cazuri
de oameni care sunt în viaţă. Pe de altă parte, este complicat să camuflezi, să schimbi
numele şi evenimentele semnificative dintr-o fişă de observaţie. Cât timp trăiesc
analizandul şi analistul/ această trucare în vederea studiului critic în comun al unui caz
este indispensabilă pentru a se putea păstra secretul profesional, însă ea duce şi la
deformarea adevărului şi perturbă înţelegerea efectelor datorate transferurilor care au loc.
Psihanaliza destinată copiilor, chiar mai mult decât cea pentru adulţi, pune în evidenţă
rolul deosebit pe care, prin locul pe care îl ocupă, prin vârstă şi sex, îl joacă în mod
inconştient fiecare individ din familie asupra celorlalţi, ca şi rolul celorlalţi în ceea ce îl
priveşte.

Există unele interdicţii dialectice şi dinamice în interiorul familiilor. Unii copii poartă
marca acestora nu în numele lor, ci în virtutea faptului că au moştenit povara interdicţiei
de a spune, anterioară conceperii sau concomitentă cu naşterea lor, în aşa fel încât corpul
lor (habitusul) manifestă si semnifică aceste lucruri care nu pot fi rostite.

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că există la copilul care se naşte (în funcţie de
locul pe care îl are în familia lui, în funcţie de rolul pe care 1-a avut în momentul
conceperii sale în relaţiile dintre părinţii lui şi faţă de dificultăţile părinţilor cu propriii
părinţi şi fraţii mai mari) un impact al inconştientului părinţilor asupra
inconştientului embrionului în momentul conceperii lui sau asupra fătului de-a lungul
gestaţiei acestuia; el este un fel de medicament al acelei familii. Medicament, nu în sensul
că îi vindecă, ci pentru că devine, ca să spunem aşa, un fel de burete pentru problemele
lor, iar acest burete viu poate rămâne marcat de interdicţia de a dori în nume
propriu, ceea ce le va permite celorlalţi să-şi ducă zilele, cel puţin la fel de bine ca până
atunci, începând cu momentul în care conceperea copilului respectiv a fost cuvântul
obturant între părinţii care au decis totuşi să conceapă acel copil sau, dacă el a fost deja
conceput, să îl păstreze.

Copilul lor este astfel locul de întâlnire a zonelor de umbră şi de lucruri nespuse în
legătură cu trăirile emoţionale ale unuia faţă de celălalt. Se întâmplă uneori ca însăşi
conceperea să aibă loc într-o întâlnire neexprimată a pulsiunilor de ură reciprocă — fără
nicio conotaţie peiorativă — sau a pulsiunilor de ură a unuia dintre părinţi cu pulsiunile
de moarte ale celuilalt. Nu este vorba despre pulsiunile de nonviaţă ale fiecăruia, ci de
pulsiunile de agresivitate inconştientă trezite de lumea exterioară, din jurul lor, sau care
erau îndreptate către ei dinspre această lume exterioară. Copilul respectiv a moştenit
toate acestea. (Copii rezultaţi din violuri, copii rezultaţi prin constrângere din raporturi
socotite legitime.) Toate acestea sunt lucruri care trebuie ştiute. Nu pot în momentul de
faţă să vă prezint date rezultate din observaţii, însă ele pot apărea în cadrul terapiei cu
copiii marcaţi la naştere de unele probleme descoperite tocmai datorită travaliului
psihanalitic, în felul acesta, prin rostirea adevărului în legătură cu drame ascunse, poate fi
ajutată întreaga familie, deşi aceasta crede că nu suferă decât din cauza anomaliei
copilului respectiv.

Lăsând să vorbească anomalia acelui copil sau, mai degrabă, ascultând-o, deoarece acesta
nu vorbeşte încă, deci, ascultând-o, adică înţelegând ceea ce el lasă să se înţeleagă prin
comportamentul lui, anomalia va sfârşi prin a ceda. Anomalia dinamică a copilului se
dovedeşte în stare să îi facă pe părinţi să vorbească despre ceea ce nu au putut spune
niciodată nimic, iar cineva din familie va putea veni atunci să vorbească, dar numai după
ce corpul şi-a revenit la proporţiile fireşti, la echilibrul lui „bio-vegetativ". Este un proces
lung... Deşi am vârsta pe care o am, nici nu ştiu dacă voi putea observa până la capăt
aceste cazuri. Tinerii, în schimb, vor relua şi înţelege această relaţie incredibilă prin care
fiecare dintre noi este la naştere, la nivelul inconştientului, limbajul dorinţei
părinţilor lui. Uneori este vorba despre un limbaj sortit tăcerii, astfel încât restul
familiei să îşi poată prelungi limbajul şi comunicare unii cu ceilalţi sau, cel puţin, cu
societatea. Unul singur este sacrificat pentru toţi ceilalţi (însă, să nu uităm, pentru
inconştient nu există negativitate).

Această „nevroză" — un cuvânt nepotrivit, de altfel, însă aşa s-a spus la început —,
„nevroza familială", a făcut obiectul cercetărilor lui Laforgue. La început, toate acestea
nu erau defel interesante pentru majoritatea psihanaliştilor: „nevroză familială", ce mai e
şi asta? Se avea în vedere doar nevroza individului, cea din perioada complexului Oedip.

(Pag. 25-29)

Relaţia mamă-copil în timpul sarcinii

G. H.: Nu am putea aborda şi un alt subiect, ca să ştim ce credeţi despre relaţia mamă-
copil în timpul sarcinii?

F. D.: Ce cred... Ce cred despre relaţiile mele?

Eu am avut relaţii cu copiii mei înainte de naşterea lor; am fost foarte surprinsă de
două momente: la cinci luni şi la şapte luni. Mai ales la cel dintâi copil, deoarece o
femeie este foarte uimită la primul copil. La cel de-al doilea, recunoşti deja că ai trecut
prin aşa ceva. Nu ştiu dacă mamele care au avut copii mici pot să confirme acest lucru...

JEAN BIENAYME: Vorbim despre relaţiile mamă-copil în timpul sarcinii. Am avut

prilejul să ascult benzi sonore realizate de către acusticienii din echipa Tomatis, cei care
au realizat un model fizic prin reproducerea urechii fetale în mediul ei lichid.

Acest model fizic reproduce cu exactitate tot ce aude fătul: o mulţime de lucruri. Aude
muzica pe care o ascultă adulţii, precum şi vocile exterioare: vocea mamei, vocea
tatălui si a persoanelor din jur, aude de asemenea zgomotele digestive, dar aude foarte
bine si inima; aceste zgomote organice sunt de altfel foarte puţin modificate. In
schimb, zgomotele respiratorii pe care le aude sunt complet modificate. Iar zgomotul
respirator pe care îl face mama, iată ceva ce i-a surprins pe toţi cei care au ascultat
banda sonoră, reproduce întocmai clipocitul apei mării la ţărm... Cu siguranţă, atracţia
specială pe care o au unii indivizi pentru zgomotul apei mării la ţărm se poate explica
prin această engramă a zgomotului respiraţiei materne, imprimată luni în şir.

F.D.: Iată unele lucruri deosebit de interesante care ne arată că orice copil, indiferent de
relaţia lui cu mama, indiferent de situaţia lui, percepe unele lucruri din simplul fapt că
este in utero; dar dacă ne referim la relaţia gândită şi vorbită a mamei cu copilul ei,
aceasta este diferită de la mamă la mamă.

Aşa încât nu ştiu să vă spun cum stabilesc mamele această relaţie; nu pot să vă spun decât
experienţa mea personală. Eu am avut-o pe la cinci luni, fără nicio legătură cu faptul că
pe la patru luni aflasem de la medicul cu care urma să nasc că îi bate inima; primul lucru
care m-a surprins în mod deosebit s-a întâmplat pe la cinci luni. Mă plimbam prin Jardin
du Luxembourg când, deodată, am avut sentimentul unei prezenţe apropiate, foarte
atente şi oarecum egală cu mine.

Mă întreb ce-o fi... mă întorc la dreapta, la stânga, nu văd pe nimeni, merg înainte şi
sentimentul acelei prezenţe persistă... Odată ajunsă acasă, îi povestesc soţului şi, pe urmă,
zic: „Ştii, poate e copilul care e aici. E totuşi ciudat că nu pot să ştiu dacă e fata sau
băiat." Asta a fost! Din acel moment, prezenţa aceea nu m-a mai părăsit; era o
prezenţă în mine.

Si am retrăit acelaşi sentiment în timpul celorlalte două sarcini, de fiecare dată cam în a
cincea lună, fără nicio idee de persoană de un anumit sex, ci de prezenţă certă, plăcută.

Iar apoi, pe la şapte luni, mi s-a întâmplat ceva foarte, foarte clar, a fost ca o luptă. Am
avut sarcini fără niciun fel de probleme, dar a fost ca o luptă psihică; pe de-o parte: „M-
am săturat de ce faci... odihneşte-te", ceva de genul acesta... pentru că eu lucrez, lucrez,
sunt foarte activă, iar cel mic voia odihnă. Cum să spun, eu aş fi continuat, dar simţeam
(nu e numai o vorbă), simţeam deci acest „Trebuie să te odihneşti". Nu corpul meu vor-
bea, fiindcă el... eu am multe resurse! însă era cineva care nu avea aceleaşi resurse ca şi
mine şi care voia ca eu să mă odihnesc. Şi mi-am spus că, în mod cert, riscurile de
naştere prematură pe la şapte luni puteau fi legate de faptul că „nu se ascultă"
nevoilor copilului respectiv.

Pot să vă spun că toate astea s-au întâmplat în timpul războiului; pe primii doi copii i-am
avut în timpul războiului, cu primul, am circulat cu bicicleta, cu cel de-al doilea, aveam
motocicletă şi am condus-o până în ajunul naşterii. Era o motocicletă mică; îmi aşezam
burtica pe rezervor şi îi dădeam bătaie! Nu era o oboseală fizică, era o oboseală de ordin
general; îl simţeam pe cel mic în mine, iar eu nu eram obosită nici mental, nici fizic.

Aşa se explică poate faptul că fiului meu, celui de-al doilea, îi plac atât de mult
motoarele. Mi-a prins bine că am avut motocicletă, fiindcă la primul aveam bicicletă şi,
atunci, ce se mai agita după luna a şaptea! Era extraordinar când urcam pe strada Saint-
Jacques. (Locuiesc pe această stradă şi trebuie, într-adevăr, să urci zdravăn pe strada
Saint-Jacques!)
Urcam chinuit şi ceva bombănea la mine în burtică şi cu cât se agita mai mult, cu atât
oboseam mai tare... Şi aşa am început să-i vorbesc, îi spuneam: „Ştii ce, te rog, nu o să
meargă aşa... (Râsete în sală.) Stai cuminte, nu te agita şi am să reuşesc, dacă nu, nu am
să reuşesc... sunt obosită, iar tu ai nevoie, ca şi mine, de odihnă."

Ei bine, imediat după asta, simţeam că se opreşte. Când coboram de pe bicicletă în faţa
porţii, spuneam: „Acum poţi să-i dai drumul" şi începea o agitaţie... rumba aici înăuntru...
rumba este cel mare, de altfel. Dar s-a oprit când i-am vorbit. De altfel, când aud vocea
tatălui, toţi copilaşii sunt extraordinar de receptivi! Vocea tatălui oprea imediat
orice mişcare şi îl făcea să asculte.

(Pag. 65-68)

Importanţa cuvintelor rostite în jurul leagănului

F. D.: Aş vrea să insist asupra unui lucru adresându-mă în special moaşelor prezente,
pentru că ştiu că există moaşe aici cu noi, şi anume impactul cuvintelor rostite asupra
mamelor chiar la început, ca şi importanţa persoanei care se ocupă de cel mic, mai ales
dacă este o femeie, importanţa felului în care aceasta se ocupă de el şi vorbeşte,
prima dată, despre bebeluş.

Am întâlnit multe femei care au copii cu probleme grave şi care îmi spuneau: „Dar...
moaşa, când am născut, mi-a spus deja." Este extraordinar impactul acelor prime cuvinte!
Ca şi cum, în acel moment, fiinţa umană trăieşte cu o asemenea intensitate arhaică relaţia
cu celălalt, încât o vorbă, rostită în sens peiorativ, va acţiona asupra relaţiei pe care o are
mama cu copilul ei şi va compromite reacţia de apărare a acelui copil, favorizând o relaţie
socială cu mama, care va fi... De exemplu, o mamă îmi vorbeşte despre copilul ei
„insuportabil" (acei copii insuportabili pe care îi ştim, insuportabili în special de la vârsta
când ştiu deja să meargă bine, când spun nu mamei).

Ştiţi că există o vârstă când copiii îi spun nu mamei, un „nu" prin ceea ce fac sau prin
expresia feţei şi care de fapt vrea „să spună da" subiectului care devine el însuşi, iar
pentru a deveni el însuşi subiectul este obligat să spună „nu" acestei fatale dependenţe
faţă de mamă, cea care face ca o fiinţă umană să se alieneze în celălalt la modul isteric.
Dacă la acel „nu" al copilului mama răspunde „Am zis" şi nu face o dramă din
refuzul lui, peste câteva momente copilul va asculta fără nicio obiecţie. Are nevoie de
acel timp în care „este da", la modul personal, la sugestia mamei lui. Este o perioadă
cunoscută care apare între optsprezece luni şi doi ani şi jumătate. Ei bine, este perioada în
care unii copii devin „perverşi" din cauza unui fel de angoasă a mamei în faţa opoziţiei
verbale a copilului. Şi întotdeauna mamele acestora vor spune: „Ah! dar moaşa m-a
prevenit, mi-a spus că va fi un copil îngrozitor!" Sau: „Prietena mea Cutare, care cu-
noaşte mulţi copii mici, m-a prevenit, a venit lângă leagănul copilului şi mi-a spus: «Ah!
ce-o să mai trageţi cu fetiţa asta, nici nu ştiţi ce vă aşteaptă cu ea!»"

De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi-a crescut copiii fără nicio
problemă. A fost suficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta,
pentru ca să nu se aştepte de la el decât la... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune,
„are de tras" cu acel copil, gata, e clar! Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi
relaţia se strică.

Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne
marcat, ca şi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum
aşa ar fi fost scris, să o facă să sufere din cauza asta.

Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou-născut se gravează ca un destin.

B. T.: Ca si cum ar vorbi ursitoarele si i-ar hotărî viaţa!

R D.: Exact — asta mă face să mă gândesc la poveştile cu ursitoare sau vrăjitoare

aplecate deasupra leagănului copilului.

(Pag. 77-78)

Copilul de la oraş

Încă de la naştere, mica fiinţă umană este însetată de orice comunicare senzorială şi
motorie oferită ritmic în cadrul primei diade materne, însetată de limbajul vocal, gestual
şi mimic, atentă la ea însăşi, preocupată de cine o iubeşte, o leagănă, îi zâmbeşte, îi
vorbeşte, o ajută să nu se sperie de tot ceea ce în jurul ei se adresează simţurilor; o lume
în care, în afara prezenţei iubitoare a părinţilor şi a laptelui matern (înlocuit de biberon),
nu întâlneşte decât agresiuni de tot felul care o iau pe nepregătite şi la care este cu atât
mai sensibilă, cu cât este mai dotată şi mai înzestrată cu inteligenţă senzorială şi mentală.

Faptul că astăzi, din raţiuni de prudenţă, femeile nasc într-un spaţiu aseptic, echipat
pentru a face faţă surprizelor unor parturiţii dificile, este un lucru bun şi benefic pentru si-
guranţa unei naşteri lipsite de probleme, însă de ce trebuie ca foarte des şi complet inutil,
dacă nu cumva este vorba despre comoditatea de program a medicului obstetrician, să se
provoace sau accelereze prin mijloace artificiale procesul pe care îl reprezintă fiecare
naştere? Este o primă agresiune perfect inutilă de care unii copii, de care m-am ocupat
pentru remedierea acelor întârzieri manifeste, îşi amintesc perfect în viaţa lor
inconştientă. De altfel, tocmai prin revenirea acelor amintiri, exprimate în cuvinte cu
prilejul unor tratamente psihoterapeutice, copiii respectivi se dovedesc mai dotaţi din
punct de vedere al sensibilităţii decât majoritatea celorlalţi şi decât unii dintre cei care pot
profita de aceste tratamente excepţionale şi îşi redobândesc vitalitatea care părea pierdută
pentru totdeauna, tocmai ei cărora li se pusese eticheta de handicapaţi pe viaţă!

De ce mai este atunci necesar, sub pretextul unor măsuri de igienă şi al nevoii de odihnă
pentru femeia care tocmai a născut, pretext perfid care nu trădează decât supunere în faţa
unor regulamente absurde de spital şi a comodităţii personalului, ca nou-născutul să fie
despărţit de singurul corp cu care a împărţit timp de nouă luni toate ritmurile şi afectele în
acea simbioză fetală? Leagănul cât mai aproape de mamă, copilaşul în braţele ei atât
timp cât doreşte ea, vocea ei şi cea a tatălui, toate sunt la fel de necesare sugarului
cât sunt şi pentru părinţii lui comunicarea vizuală, auditivă, tactilă şi gestuală Prin
care îşi manifestă dragostea şi îl descoperă pe noul născut. Aceste prime ore de
intimitate fericită a triadei mamă-sugar-tată sunt de neînlocuit pentru stabilirea
legăturii simbolice primare postnatale.
La ţară, copiii care se nasc acasă, în familie, înconjuraţi de vecine, nu cunosc niciodată
acele tulburări precoce ale vieţii simbolice, aşa cum se întâmplă cu copiii din marile
oraşe. Numele copilului pronunţat de părinţi, de bunici, de toţi prietenii familiei, şoptit la
urechea lui odată cu speranţa şi urarea de bun venit rostită de întreaga adunare, toate
introduc prin limbaj fiinţa umană, încă din primele zile de viaţă, în societate, iar această
primă legătură care îi fixează rădăcinile de cele ale anturajului lui îi va asigura peste luni
o viaţă plină de sens, fără acea fisură care fragilizează şi pe care o vedem prezentă la toţi
copiii născuţi în marile oraşe.

Ar trebui încurajată şi la oraş, ca şi altădată la ţară, întoarcerea cât mai rapidă a mamei
şi a copilului ei în căminul familial, acolo unde nou-născutul va recunoaşte imediat
spaţiul şi zgomotele familiare, deoarece se sensibilizase la ele şi le auzea deja in utero,
înainte de separarea de placentă prin cezura ombilicală. Se pare că, dacă s-ar asigura
pentru câteva zile venirea în familie a unei persoane care să o ajute pe mamă, cheltuielile
pentru Asigurările sociale ar fi chiar eventual mai mici, iar rezultatul incomparabil pentru
viitorul copiilor respectivi. Nu ar mai apărea toate acele perturbări la copiii mai mari din
familie, în special, în viaţa de cuplu sau în adaptarea femeii la noua ei maternitate. Iar
nou-născutul nu ar mai trebui să rămână în mod inutil şi periculos izolat de ai săi, în acele
urlete continue din salonul copiilor, alături de alţi nou-născuţi care suferă la fel, aşa cum
se întâmplă la maternitate.

Apoi, pentru un nou-născut, este foarte important să i se respecte zi de zi ritmurile

biologice atât în privinţa nevoilor alimentare, cât şi a schimbării scutecelor sau a
somnului, izolarea acestuia şi calmul absolut în care se obişnuieşte acum să fie lăsat fiind
o aberaţie: pătuţul lui ar trebui ţinut ziua în încăperea în care stau toţi, în care se trăieşte,
iar dacă este posibil, pe timpul nopţii, ar trebui dus într-o altă încăpere decât cea a
părinţilor, cu fraţii şi surorile lui mai mari, dacă are... Dar cine le spune asta părinţilor?

Este aberant să-1 trezeşti pe un sugar ca să îi dai biberonul, dacă acesta nu îl cere. Si
totuşi, câte femei nu s-ar culpabiliza daca nu ar face aşa! Trebuie respectate nişte
baremuri. Şi este la fel de aberant să îl laşi pe un sugar să ţipe după ce s-a trezit, când are
nevoie de prezenţa liniştitoare a celorlalţi, de ritmul dat de ţinutul în braţe sau de legănat,
toate însemnând prezenţa atentă a cuiva dornic să îl ajute să depăşească o singurătate
plină de angoase.

Atunci când nu doarme, un sugar are nevoie de comunicare interpsihică, senzorială şi

motorie, de ritmul dat de ţinutul în braţe de către mamă, de limbajul ei vocal, gestual şi
mimic. Sugarul are nevoie de zâmbete şi de cuvinte; totul în jurul lui i se adresează, orice
zgomot neaşteptat capătă sens numai prin prezenţa parentală capabilă să umanizeze
pentru copil toate percepţiile insolite care îl fac să plângă, să ţipe, să cheme pe cineva; tot
aceştia vor da sens abundenţei senzoriale interne şi externe deşteptate în el de fiecare dată
când ceva îi atrage atenţia. Tuturor mamelor li se spune: „Nu îl luaţi în braţe, lăsaţi-l să
plângă dacă nu este ora să îi daţi biberonul, altfel îl obişnuiţi prost." Nu este adevărat!
Este chiar invers. Copilul căruia mama prin prezenţa ei umană, zâmbitoare, îi va explica
ce se în jurul lui, va fi, dimpotrivă, un bebeluş foarte liniştit în săptămânile următoare.

Socotesc că este îmbucurător faptul că există noi legi care le ajută financiar pe mamele
care doresc să stea acasă cu copilul până la vârsta la care acesta ştie să meargă bine şi să
îl hrănească la sân, fără să fie obligate să îl înţarce prematur, lucru care dăunează copiilor.
Şi dăunează cu atât mai mult cu cât înţărcatul nu este ajutat în săptămânile de după de un
contact prelungit al sugarului cu corpul mamei, care nu mai reprezintă pentru el hrană, ci
siguranţă şi mijlocitor în raport cu lumea. Nu putem decât să ne bucurăm de existenţa
noilor legi care îi permit mamei să stea cu copilul, să se ocupe de educaţia lui până la
vârsta la care acesta merge deja bine, fără să-şi piardă dreptul de a se întoarce pe acelaşi
post.

Cu toate acestea, trebuie ştiut că sugarii crescuţi doar de mama lor sau de o singură
persoană, cum ar fi o bonă, fără nici-un contact cu viaţa de pe stradă, din parc, lipsiţi de
posibilitatea de a întâlni zilnic alţi copii, aceşti sugari vor fi nişte copii cu carenţe
sociale. Micuţii au nevoie de cuvinte şi de cântecele, de legănat şi de zâmbetul mamei
lor, de cuvinte care să confere sens tuturor lucrurilor pe care ea le întreprinde şi le
percepe; însă orice copil are nevoie şi de contacte tactile şi auditive cu alţi copii care sunt
apropiaţi ca vârstă şi program, astfel încât, dincolo de relaţia maternă şi paternă, prezenţa
acestora să devină pentru el legătura cu cei din categoria lui de vârstă. Tocmai copiii care
sunt crescuţi acasă doar de mama lor devin incapabili să intre în contact cu grupul de
copii de la grădiniţă, atunci când în prealabil nu au fost în mod regulat împreună cu copii
de vârsta lor şi, în acelaşi timp, în prezenţa securizantă şi ocrotitoare a părinţilor. Copiii
crescuţi în centre de copii sau la creşă sunt, în ceea ce priveşte contactul cu ceilalţi copii,
mult mai adaptaţi decât cei care cresc singuri cu mama lor. Însă carenţele acestora sunt
diferite: ei se tem de contactul cu adulţii. Cei care merg regulat la creşă nu au învăţat să
cunoască lumea din jurul lor deoarece mama nu a avut decât rareori ocazia să se plimbe
cu ei, să le arate strada, pe vecini sau pe ceilalţi membri ai familiei.

Atunci când copiii sunt crescuţi de o persoană tutelară, mama sau cineva angajat special
pentru asta, este obligatoriu să existe nişte centre de primire în care aceşti copii să fie duşi
câteva ore, locuri în care mame, taţi sau bone să se întâlnească şi să comunice cu alţi
adulţi, în timp ce bebeluşii sau copiii de vârstă preşcolară îşi văd de joaca lor; copiii
trebuie să se obişnuiască să trăiască cu cei de vârsta lor în prezenţa securizantă a
adulţilor. Asemenea centre de primire, spaţii recreative pentru copiii mici ar trebui să fie
disponibile pentru orice copil însoţit de un adult, centre în care un personal calificat i-ar
putea ajuta pe adulţi, mame şi bone sau taţi, să facă faţă dificultăţilor cu care se con-
fruntă. Părinţii ar putea fi astfel învăţaţi să îşi observe copilul când acesta nu este singur
cu ei, să descopere treptat felul în care acesta îşi manifestă dorinţa de autonomie şi cum
trebuie încurajat prin vorbe să facă diverse experienţe, fără a fi în permanenţă ajutat de
mame sau de persoanele care se ocupă de copii, aşa cum din păcate se întâmplă de cele
mai multe ori acasă. Şi nu mă refer la cele care îi dau copilului drumul în parc cât este
ziua de mare.

In aceste centre de primire, stând de vorbă cu persoane calificate, părinţii ar putea

spune câte ceva despre angoasele şi neliniştile provocate de micile incidente fizice sau
psihice pe care le trăiesc la modul obsesional unii dintre ei, tot timpul îngrijoraţi de câte
ceva în legătură cu copilul lor. Bucuria şi veselia din aceste grupuri, uşurinţa cu care stau
de vorbă unii cu alţii sau sunt împreună cei mici care vin aici cu regularitate, se întâlnesc
Şi stabilesc afinităţi între copilaşi de aceeaşi vârstă, iată cea mai bună profilaxie a
nevrozelor infantile şi a închiderii în sine a copiilor solitari care nu stau toată ziua
decât cu mama sau cu bona, ele însele lipsite de relaţii, aşa cum sunt atâtea femei de la
oraş.
[…]

Tot ce i se spune astfel unui copil este umanizat şi oricât de dificilă şi surprinzătoare
este experienţa pe care el o trăieşte, aceasta nu lasă nicio angoasă reziduală dacă
copilul — indiferent de vârsta pe care o are — aude cuvinte adevărate şi liniştitoare
din gura persoanelor pe care le cunoaşte şi prin care se cunoaşte ca subiect respectat, însă
al cărui corp face obiectul unei asistenţe obligatorii din partea adulţilor. Creşterea din
punct de vedere psihologic, senzorial şi motric nu depinde decât de o bună relaţie în
planul limbajului şi al siguranţei pe care o are cu cei apropiaţi copilului, iar acest
sentiment este oferit copilului treptat, pe măsură ce creşte din punct de vedere somatic —
greutate şi înălţime —, de fiecare dată când, maturizându-se, este îndemnat să facă
mişcări noi, să exploreze spaţiul care îl înconjoară. Copilul trebuie încurajat, şi nu
terorizat, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor atunci când începe să meargă. Inhi-
barea socială şi psihomotorie în care sunt menţinuţi în prima copilărie micuţii de la oraş
este generată de lipsa de pregătire a părinţilor şi de faptul că aceştia ignoră puterea
educativă de care dispun, dacă i-ar acorda copilului asistenţă verbală şi încredere în faţa
tuturor pericolelor la care se expune. Foarte repede, copilul se iniţiază singur dacă
dorinţele lui de a face experienţe sunt autorizate şi asistate prin cuvinte explicative
sau de fiecare dată când se întâmplă un mic incident, iar consecinţele acestuia le trăieşte
pe propria lui piele.

Experienţa acestei educaţii favorabile creşterii încrederii în sine prin respectarea

activităţilor copilului dovedeşte că şi copiii de la oraş pot fi exact contrariul a ceea ce sunt
astăzi în proporţie de cincizeci la sută, adică mult mai vii şi îndemânatici la modul activ
decât cei de la ţară, fiind crescuţi cu puţine vorbe, dar fără să întâlnească pericole în
spaţiul în care se deplasează.

Se ştie oare că un copil de douăzeci de luni, educat de o marnă care este preocupată să îl
lase să aibă iniţiative în materie de hrană, de îmbrăcăminte, de jocuri, şi de manipulare a
tuturor obiectelor curente din casă, un asemenea copil este capabil să ceară la nevoie,
ajutorul, după cum este capabil să facă şi mici servicii celui care i le face şi lui, acţionând
după exemplul celor pe care îi observă în desfăşurarea diferitelor lor activităţi?

Căci mica fiinţă umană este astfel alcătuită încât dorinţa de care este animată o
îndeamnă întâi să imite, apoi să se identifice, în privinţa tuturor gesturilor sale şi a
comportamentului său general şi verbal, cu toţi cei în care are încredere şi pe care îi
observă cu dragoste. Dar acest lucru se întâmplă, bineînţeles, numai dacă nu este în
permanenţă ţinta certurilor şi reproşurilor. Or, viaţa unui copil de la oraş este astăzi o
continuă cascadă de reproşuri privitoare, de pildă, la incontinenţa sfincteriană şi ini-
ţiativele lui tactile.

Se ştie oare că sistemul nervos central al micii fiinţe umane nu este complet format decât
pe la douăzeci şi patru sau douăzeci şi opt de luni? Continenţa sfincteriană este o achiziţie
spontană şi naturală la toţi copiii al căror sistem nervos central este deja constituit, adică a
ajuns la terminaţiile părţii inferioare a mă-duvei spinale, care comandă senzaţiile
diferenţiate ale muşchilor fini din talpa picioarelor, ca şi senzaţiile diferenţiate de plin din
rect, din vezică, de control al anusului şi al meatului urinar. Dovada constituirii
sistemului nervos central este dată de capacitatea de a merge fără probleme, de a
alerga cu uşurinţă, de a ţopăi din plăcere, de a se căţăra, de a urca şi a coborî de pe
un scaun de bucătărie — toate acestea pot constitui un test pentru încheierea
respectivului proces organic —, iar această încheiere este singura care permite
continenţa sfincteriană pe care o comandă chiar copilul.

Orice continenţa însuşită înaintea acestui moment este o continenţa prin dresare, adică
datorată dependenţei copilului de cuvintele şi insistenţele mamei. Este o continenţa
dobândită cu riscuri, deoarece atunci când copilul este atent la ceea ce face, uită, uită de
el — cum se spune — şi nu poate fi atent la mâini, la ce face cu ele şi simultan la faptul
că vezica sau rectul sunt pline. Copilul căruia i se spune întotdeauna, în momentul în
care mama îi schimbă scutecele, că a făcut pipi sau caca pe el — ceea ce şi el simte
prin diferenţa de miros —, însă nu este niciodată certat că a făcut în scutec, acest copil
va fi dornic să facă, ca şi în cazul celorlalte activităţi, aşa cum fac şi adulţii, adică să
meargă în locul rezervat eliminării excrementelor, însă nu va fi în stare decât atunci când
sistemul lui nervos central este complet constituit. Orice copil care nu mai face pe el
înainte de acest moment înseamnă că este dependent faţă de adultul care perverteşte au-
tonomizarea micii fiinţe umane, plasând-o din teamă sau prin seducţie într-o poziţie de
dependenţă, ceea ce prejudiciază în cel mai înalt grad dezvoltarea psihomotorie ulterioară
a copilului respectiv. Este bine să se ştie că, după ce copilul a descoperit în mod
spontan mersul, ar trebui să i se schimbe scutecele din poziţia în picioare, şi nu
culcat, deoarece poziţia culcată este umilitoare pentru copilul care a descoperit deja
mersul.

(Pag. 430-440)

[…]

Dacă doar nevoile îi sunt satisfăcute, copilul va fi un specimen anonim al speciei

vorbitoare al cărei membru se simte, fără însă a fi recunoscut ca atare. Si asta
deoarece alţii vorbesc despre el, vorbesc în faţa lui, dar nu îi vorbesc şi persoanei lui.
Or, relaţiile de dorinţă sunt cele care alcătuiesc, zi după zi, specificitatea unui copil, cu
condiţia ca acesta să fie respectat aşa cum sunt respectaţi şi adulţii: adică să fie cineva
căruia i se vorbeşte, cineva care nu este niciodată identic cu un altul, cineva care este
întotdeauna diferit de ceea ce se aşteaptă de la el şi căruia i se acordă fără încetare
libertate — liber să existe, să spună, să se mişte, să se exprime, cineva care este respectat
şi tolerat chiar şi atunci când nu este înţeles de către ceilalţi.

Continuitatea existenţei copilului vorbeşte despre repetarea ritmată a satisfacerii nevoilor

lui — igienă, digestie, somn — pe care le exprimă starea de sănătate fizică a fiecărui
copil şi nevoia lui de mişcare. Toate tulburările funcţionale pe care le are exprimă o
forţare a ritmului sau inadecvări ale răspunsului între lumea exterioară, tutelară, şi nevoile
copilului.

Alături de această continuitate, suficientă şi necesară pentru satisfacerea nevoilor lui,

supravieţuirea unui copil presupune si discontinuitatea şi nonrepetiţia în răspunsuri
asemănătoare date dorinţelor lui, acestea putând, prin contiguitate existenţială cu nevoile
lui si prin adoptarea stilului acestora, provoca răspunsuri nestereotipe din partea
părinţilor: doar în felul acesta copilul poate fi iniţiat în existenţa celuilalt, pe care îl poate
astfel distinge în spaţiul continuităţii lui. Celălalt înseamnă pentru el mama şi cei din
familie, apropiaţi în timp şi spaţiu, fiind cu adevărat fiinţe cu dorinţă, şi nu obiecte în
slujba lui, în mod alternativ prezente sau absente. Foarte precoce la sugar, memoria îi
permite acestuia să recunoască o senzaţie cunoscută a propriei fiinţe, dacă recunoaşte o
percepţie a celuilalt cunoscut. Când spun celălalt, mă refer la mama lui si la „ceilalţi", cei
apropiaţi, a căror prezenţă este pentru ea prilej de vorbă, de plăcere sau de neplăcere.

Aspectul general al celui care intermediază aprovizionarea repetitivă pentru satisfacerea

nevoilor sale devine pentru copil un sinonim pentru siguranţă. Comportamentele
expresive neuro-psihice ale mamei lui, în întreg evantaiul lor de variaţii, creează la copil
climatul şi spaţiul de siguranţă pentru dorinţele lui, în măsura în care nevoile lui fizice nu
sunt perturbate din punctul de vedere al calităţii plăcerii, al cantităţii funcţionale sau al
adecvării ritmului.

Cuvintele „adevărate" adresate unui sugar sau unui copil — pentru a-i comunica
faptul că sănătatea lui, mimica lui, comportamentul lui traduc sau lasă să se înţeleagă care
este situaţia sensibilităţii lui îngrijorate sau împăcate, a emoţiilor lui alertate de o
percepţie neobişnuită — stabilesc (sau restabilesc), tocmai prin ceea ce se spune, acea
legătură umană vie şi nuanţată care construieşte zi de zi cunoaşterea proprie, ca şi a
lumii care îl înconjoară. Copilul simte imediat când cineva încearcă să-1 înţeleagă şi
să-1 ajute să se înţeleagă.

(Pag. 506-508)

Copilul rămâne o fiinţă a limbajului. Este o descoperire foarte importantă a

psihanalizei. Fiinţa umană este cufundată în limbaj chiar de la început: dacă unui
copil foarte mic i se vorbeşte mult, dacă i se comunică prin cuvinte tot ce se întâmplă, i se
descrie ce se află în jurul lui, atunci fundaţia, „pivniţa" pe care este aşezată structura lui
devine foarte solidă, bolţile de sprijin sunt rezistente; restul, nivelul conştient, nu are
mare importanţă. Baza fiinţei lui se construieşte înainte ca acesta să ajungă la deplina
dezvoltare organică şi să cunoască viaţa socială, înainte de a şti să spună cum îl cheamă,
cum îi cheamă pe părinţii lui, de unde vine, toate acele lucruri care îi permit să intre în
contact cu lumea înconjurătoare. Această bază se alcătuieşte cu ajutorul vocabularului
limbii materne care i-a fost vorbită şi pe care a auzit-o vorbindu-se între adulţii care
astfel l-au integrat, prezenţa lui lângă ei fiind ceva firesc. Dacă îi lipseşte această bază
care oferă siguranţă, o bază formată din limbajul înscris ca o engramă în memorie şi
împletit cu corpul lui în prima perioadă de dezvoltare, copilul nu va putea niciodată
intra într-un veritabil contact cu lumea; va fi perpetuu în pericol, gata oricând să se
rupă în bucăţi...

(Pag. 554)

Postare 7 martie 2010

Exprimarea sentimentelor
Text apărut în revista Parents et maîtres, nr. 95, noiembrie 1976 (N. ed.)

Fiinţa umană reuşeşte să îşi depăşească sentimentul de neputinţă doar prin cuvânt, prin
creaţie; ea este sortită suferinţei din cauza discrepanţei existente între dorinţele ei, care
sunt incomensurabile, şi imposibilitatea satisfacerii lor. Există prin urmare o suferinţă
fundamentală şi necesară, pe care nu o vom putea înlătura niciodată. Cu toate acestea,
noi, psihanaliştii şi psihoterapeuţii, putem încuraja evitarea suferinţelor inutile. Fiind
martorii privilegiaţi ai nefericirii atâtor oameni, noi putem, dacă nu rămânem în turnul
nostru de fildeş, să ajutăm prin cuvânt, prin simbolizare, prin creaţie, în aşa fel încât
discrepanţa dintre dorinţă şi realitate să fie mai puţin dureroasă, iar suferinţele inevitabile
să-şi găsească o cale de exprimare astfel încât pe lângă suferinţă să nu apară şi angoasa
cauzată de singurătate.

Revista Parents et maîtres mi-a cerut părerea în legătură cu problema sentimentelor şi

emoţiilor, întrebarea suna aşa: „Mulţi părinţi au avut parte de o educaţie represivă în
privinţa sentimentului: «nu striga», «nu plânge», «fii bărbat», «fără sentimente», iar
astăzi constatăm că inima lor se revoltă, foarte des fără ştiinţa lor şi într-un mod complet
iraţional. Ce aţi vrea să le spuneţi în primul  rând unor părinţi cu copii mici în legătură cu
exprimarea sentimentelor?" Rândurile de mai jos reprezintă răspunsul meu.

Sentimente si senzaţii, dorinţe şi nevoi

Copilul foarte mic îşi exprimă permanent trăirile, afectele. Prin strigăte el îşi exprimă
siguranţa, bucuria, neliniştea, neplăcerea. Asta înseamnă că el îşi exprimă sentimente care
pot fi cu greu deosebite de senzaţii. De unde şi ideea multor mame că, dacă un copil mic
ţipă, înseamnă că are nevoie de ceva pentru corpul lui: să fie schimbat, să mănânce, să fie
legănat. Cum copilul se linişteşte în momentul în care cineva se ocupă de el, se întăreşte
convingerea că era vorba doar despre aşa ceva. Aşa se face că mulţi părinţi reduc
sentimentele copiilor la senzaţii. Ei nu se gândesc decât la corp, şi nu la relaţia inimă-la-
inimă, la nevoia unei comunicări interpsihice cu mama.

Este însă la fel de greşit să reducem senzaţiile la sentimente, aşa cum fac unii oameni a
căror minte este plină de psihanaliză, care ajung să creadă că asistă la adevărate
discursuri sentimentale din partea celui mic, când, de fapt, acesta s-a săturat să stea aşa
cum stă şi vrea pur şi simplu să se mişte puţin!... însă în privinţa „dorinţei"copilului — nu
vorbesc acum despre nevoia lui —, este clar că acesta îşi doreşte o comunicare continuă
dincolo de absenţa relaţiei corp-la-corp. Or, trebuie să spunem că acest lucru nu se
întâmplă dacă mama, atunci când se ocupă de el, se ocupă numai de corpul lui: fără să îi
vorbească, fără să îi spună prin modulaţiile vocii ce simte ea sau ce simte el, încercând să
îi traducă aceste lucruri.

Un ansamblu deopotrivă senzorial si emoţional

În timpul celor nouă luni de viaţă intrauterină, copilul este permanent în contact cu
trăirile mamei, pe care le resimte într-un  anume fel prin variaţiile circulatorii şi
neurofiziologice perceptibile. în ultimele luni de sarcină, urechea lui este foarte dezvol-
tată. Prin acel perete care îi asigură securitatea, copilul aude sunetele, vorbele adresate de
mamă anturajului ei, el este în contact sonor cu cei care comunică. Şi apoi, dintr-odată,
are loc naşterea, intrarea într-o altă lume. Cum să ne imaginăm atunci că după ce s-a
născut copilul nu este decât un tub digestiv care nu gândeşte şi nu percepe nimic şi ar
trebui să stea nemişcat în leagănul lui! De data aceasta el aude cu totul altfel! Şi ce forţă
au acum pentru el sunetele...

Copilul deosebeşte mirosul şi vocea tatălui de cele ale mamei, îi iubeşte deja şi,
recunoscându-i, se simte în siguranţă. El are nevoie să fie înţeles de aceştia ca un
ansamblu deopotrivă senzorial şi emoţional. Când mama se ocupă de sugar, acesta simte
nevoia să o audă adresându-i-se în legătură cu ceea ce face: „Ai nevoie de ceva?", „Ah,
da, bineînţeles că da, uite, perna nu-ţi stă cum trebuie", „Mama este aici", „Sunt aici"...
Când, după aceea, mama îl lasă singur, sugarul este liniştit pentru că a simţit că şi el
„contează" pentru mama lui: indiferent dacă ea este prezentă sau absentă, prin
rememorarea de către copil a sunetelor vocii, ea continuă să rămână în contact cu
sentimentelor lui, este în comunicare imaginară cu el.

Strigăte care semnalează nevoia sau dorinţa de comunicare

Aceasta este modalitatea prin care dorinţa, preschimbată în sentiment, începe să

comunice cu mama. O mamă atentă face foarte uşor deosebirea între cererea de asistenţă
fizică şi cererea de prezenţă, altfel spus, între strigătele care semnalează o nevoie şi
strigătele care semnalează dorinţa de comunicare. Şi asta nu înseamnă că ea nu trebuie să
răspundă la strigătele care semnalează dorinţa de comunicare, în niciun caz. Dimpotrivă,
mama trebuie să se ducă la copil şi să îi vorbească: „Ah, năzdrăvanul vrea să nu mă lase
să... etc.": „Ştii că sunt ocupată: dar nu te-am uitat, mă gândesc la tine..."

In acest fel, copilul învaţă să deosebească foarte devreme senzaţiile care reclamă o
apropiere şi presupune manipularea corpului şi acea satisfacere care rezultă din
comunicarea interpsi-hică realizată prin voce, fără apropierea dintre corpuri, prin anumite
modulări care capătă sens. Este foarte important ca mamele — dar şi taţii — să ştie că un
copil are nevoie de prezenţa lor, are nevoie să îi vadă, să îi audă, fără nicio relaţie corp-la-
corp. însă nu este uşor, deoarece sentimentele copiilor sunt adesea mascate de nevoi, iar
acest lucru se datorează faptului că mama lor nu şi-a tradus afecţiunea pentru ei decât
prin îngrijiri acordate corpului.
Trăiri, senzaţii, sentimente, lume exterioară

Limbajul reprezintă, la modul simbolic, încrucişarea senzaţiilor şi trăirilor în cadrul unei

întâlniri interumane: limbajul auditiv, mimic, vizual, gestual al unei fiinţe care se află
într-o comunicare interpsihică de dorinţe cu respectivul copil. Şi aceasta deoarece o trăire
singură este o senzaţie, iar o senzaţie singură este o falsă trăire. Ca să avem o „trăire",
este necesar ca o altă fiinţă să fie în rezonanţă cu noi. Timp de nouă luni, repet acest lu-
cru, senzaţii şi trăiri s-au încrucişat, în timpul coabitării copilului cu mama lui, aceasta
fiind reprezentanta cuplului genitor.

După naştere, senzaţiile copilului se reduc la sine însuşi, în privinţa trăirilor, putem spune
că dacă nu există comunicare cu o altă fiinţă apropiată lui, ele rămân la starea de senzaţii.
Copilul nu poate trăi decât din amintirea halucinatorie a perioadei anterioare, atunci când
existau trăiri şi senzaţii mediatizate prin cuvinte în jurul lui; acum nu mai există nicio
captare a vreunui cod de comunicare cu fiinţe umane din lumea exterioară. Pentru ca
acest cod să se instaleze într-o fiinţă umană, este necesar ca o fiinţă din lumea exterioară,
care doreşte să comunice cu acest copil, să fie în preajma lui şi să dea sens mimicilor
acestuia, mimici care arată dorinţa lui de a comunica la nivel interpsihic, prin traducerea
în cuvinte a trăirilor copilului.

Trăiri, „Eul"*, persoana terţă

În fr., Emois, „Moi" (Trăiri, „Eul"), joc de cuvinte care exploatează omofonia, imposibil
de redat în limba română. (N. f.)

Dacă acest cuvânt, „trăiri", înseamnă ceva, el nu poate însemna decât: ceva ieşit din
propriul Eu. Si pentru a găsi acel ceva copilul are nevoie de mama. însă nu e nevoie
întotdeauna de mama relaţiei corp-la-corp: copilul are nevoie de „mama" sau de vocea
substitutului matern şi de tot anturajul mamei, adică de viaţă în jurul lui, căreia i se
alătură prin atitudini pasive, cum face atunci când ascultă, şi prin atitudini active
modulate, şi anume ţipetele şi gânguritul sugarului. Dar nu putem afirma nimic la modul
absolut. Totul depinde de îngrijirile materne pe care le-a primit la rândul ei mama: fără să
ştie, o mamă trăieşte aşa cum a văzut-o făcând pe mama ei sau exact contrariul a ceea ce
a făcut aceasta.

Ea nu are de unde să ştie de ce are nevoie „copilul acesta". Este o chestiune complet
individualizată. Şi ea nu poate fi gândită de către mamă decât dacă o a treia persoană stă
de vorbă cu ea în preajma copilului. Această persoană terţă poate fi oricine, portăreasa,
bona copiilor sau o altă mamă întâlnită pe stradă. Doar intervenţia acestui terţ o poate
face pe mamă să se gândească la copilul ei ca la o fiinţă „distinctă", care nu este o replică
a ei însăşi, nici un copil imaginar, „opera ei" la modul posesiv. El este o creaţie nouă a
naturii, care nu trebuie crescut ca un animal, care nu trebuie „dresat", care doreşte o
relaţie inimă-la-ini-mă... Născut neputincios din punct de vedere fizic, mica fiinţă umană
aşteaptă într-adevăr ca adultul să îl iniţieze în viaţa inimii şi a minţii, şi nu numai în
schimburile ritualizate ale comunicării sociale sau în schimburile digestive bine reglate.

„Dresarea" si ritmurile naturale

„Dresarea copiilor": ce cuvânt inuman! Din nefericire, de prea multe ori întâlnim diverse
persoane care spun acelaşi lucru... „Ah, ştiţi, doamnă, al meu n-a mai făcut pe el de la opt
luni, fiindcă de fiecare dată când îl găseam cu scutecele murdare, îi ardeam una la fund şi
a înţeles o dată pentru totdeauna!" Cu toate acestea, copilul are nevoie să i se respecte
propriile ritmuri de excreţie. Sistemul lui nervos nu este terminat: deci nu poate reţine
excrementele înainte de nouăsprezece luni, în cazul fetelor, şi douăzeci şi două de luni, în
cazul băieţilor... Dacă reuşeşte înainte, înseamnă că se grefează pe firea mamei lui,
negându-şi propria natură.

Micile fiinţe umane sunt atât de dornice să aibă o comunicare interpsihică armonioasă cu
mama lor încât îşi pot modifica sau inhiba exprimarea propriilor dorinţe: copilul este atât
de adaptabil la psihicul adultului încât reuşeşte să se înstrăineze de propriile ritmuri şi să
răspundă dorinţei de robotizare impuse je adult. O comandă de acest ordin este mai rea
decât ceea ce le impunem animalelor domestice, care se nasc „continente", cu sistemul
nervos aproape încheiat: pe acestea le dresăm să îşi facă nevoile în locuri (spaţiu) care le
sunt destinate, dar nu le perturbăm ritmurile (timp).
Dorinţa de robotizare şi dependenţa de grup

Copilul astfel perturbat — scos din ritm — nu va avea niciodată, cum spunem noi în
jargonul nostru, „pulsiuni anale", adică pulsiuni utilizabile pentru a face, după propria
dorinţă: un „a face" sublimat în toate. Un asemenea copil nu va şti niciodată ce vrea „el"
să facă: mama care ştia totul pentru pipi-caca devine din păcate o metaforă a acestei stări
care se va referi apoi la tot ce va face ulterior copilul cu mâinile, cu corpul, cu mintea, şi
asta de-a lungul întregii lui vieţi. Un asemenea copil va avea întotdeauna nevoie de o lege
exterioară, de chemări şi de presiuni externe care să îi spună ce trebuie să facă. Fiindcă
aşa şi-a început viaţa, fără să ştie nimic despre el: mama lui ştia şi pentru el...; este o
formă de parazitare. Creierul unei femei comandă pulsiu-nilor legate de nevoile aflate la
el în pântece.

Copiii crescuţi astfel sunt cei care încearcă, îi vedem de multe ori, să se lipească de un
grup susţinător în care nu sunt decât un mic element, asemenea unui copil în braţele unui
adult uriaş. Doar atunci ei ştiu ce vor: vor ce vrea şi turma. Iar şcoala nu încearcă defel să
modifice această educaţie de la început: nu se străduieşte ca fiecare să gândească cum
vrea. La şcoală trebuie să Ştii, să gândeşti, să spui acelaşi lucru. Nu eşti bine văzut decât
dacă repeţi aceleaşi prostii sau aceleaşi adevăruri deja spuse de cineva, deşi copilul ar fi
putut face el acele descoperiri şi ar fi pu_ tut în primul rând să exprime ce a observat el,
ce a înţeles, cu propriile lui cuvinte izvorâte firesc din propria lui experienţă. Aşa cum
există mame care dresează pântecele pentru „a face", şcoala îl dresează pe copil pentru
limba de lemn.

Relaţia „inimă-la-inimă" si „limba maternă"

Relaţia „inimă-la-inimă" este nota „la" a diapazonului copilului: ea reprezintă un climat.

Ea reprezintă începutul încrucişării senzaţiilor şi sentimentelor. Şi vine din aceea că o
mamă, indiferent ce face, se gândeşte la copilul ei. Ea îi verbalizează trăirile atunci când
se întoarce la el, dacă acesta ţipă şi o cheamă: „Nu eram aici, dar nu te-am uitat..." Există
în ritmul şi în modulaţiile limbii materne un fel de a spune care traduce şi calmează: este
o traducere corectă a trăirilor din moment ce reuşeşte să îl calmeze.
Aşa se poate explica faptul că, atunci când o trăire asemănătoare se repetă, după ce a
dormit sau a digerat şi o aşteaptă din nou pe cea de care depinde în totalitate, copilului îi
va apărea în memorie banda magnetică — dacă pot spune aşa — cu ceea ce a auzit într-
un moment de tensiune similară. Foarte curând, va reuşi astfel să producă în propriul
laringe nişte sunete care vor realiza un spaţiu auditiv creat de el şi care este o imitare a
mamei care se întoarce: o mamă prezentă pentru urechile lui...

Limba maternă reuşeşte astfel să se înscrie între o absenţă şi o prezenţă, între o prezenţă
şi o absenţă, în articulările glotice şi muşchii fonatori, la modul inconştient, permiţând
treptat şi stângaci exprimarea ritmurilor şi fonemelor limbii în care i se vorbeşte,
deoarece este „plină de sens". Şi este „plină de sens" prin sensul a tot ce făcea mama cu el
şi care răspundea „sensului" aşteptării pentru el. Până la urmă, cuvintele vor traduce
dorinţele copilului, căruia mama a putut să-i dea astfel cuvântul.

Trăirea nu are sens decât într-o relaţie...

Copilul se recunoaşte în propriile cuvinte ce exprimă dorinţa ca şi cum mama ar fi acolo:

aşa se face că el nu mai este complet singur. Iar aici începe simbolismul trăirilor: prin
cuvinte, prin cuvinte spuse copilului, pe care acesta doreşte să le audă din nou şi pe care
le aproximează fonetic, reuşind să se simtă o fiinţă „cu-mama-aici". Deci şi eu sunt aici:
Eul-ea, ea-Eul, apoi tata, acel celălalt pentru ea. Apoi şi ceilalţi pentru mama, aceştia
reprezentând pentru copil imagini ale comunicării pe care mama o are cu alte fiinţe, în
felul acesta, trăirile copilului se nuanţează şi devin relaţii cu toate persoanele din
anturajul mamei.

Când un tată se întoarce acasă şi deschide televizorul sau radioul, când tatăl şi mama nu îi
vorbesc niciodată copilului, acesta se află într-un deşert al comunicării: muzica, dacă nu
se intersectează cu intenţii referitoare la el, nu devine niciodată comunicare. Dar atunci
când, ascultând muzică, tatăl şi mama îi spun: „Ce frumos e!" sau dansează cu el, atunci
copilul aude cu adevărat acea muzică. Ca să audă, trebuie să fi existat mai înainte trăiri şi
senzaţii simultane. Copilul nu poate avea singur trăiri. Iar trăirea nu are sens decât într-o
relaţie cu o persoană cunoscută şi care îi spune altcuiva ce simte.
Trăirile copilului se dezvoltă astfel într-un spaţiu în centrul căruia se află în mod
inconştient corpul lui, un spaţiu care a fost „mamaizat". Iar apoi „mama-tataizat".
Pentru a se extinde apoi la unul, la altul, plecând de la acel unu iniţial, faţă de care şi
copilul se descoperă altul decât mama şi altul decât tatăl lui Uneori, spaţiul acesta se
extinde chiar şi la obiecte sau la animale, atunci când copilul le-a văzut cu mama lui, iar
aceasta a pronunţat câteva foneme în legătură cu ele. Toate aceste entităţi devin treptat
nişte sateliţi plini de sens ai dinamicii corporale şi emoţionale a mamei lui. în felul acesta,
copilul a fost iniţiat de către mama lui pentru lumea înconjurătoare, dincolo şi dincoace
de absenţa ei: mama este într-adevăr acolo, prin amintire sau evocare. Iar copilul este în
siguranţă.

Coduri indescifrabile în absenţa cuvintelor

Atunci când un copil nu reuşeşte decât să ţipe — şi întâlnim asemenea cazuri de copii
care ţipă până la trei ani —, înseamnă că nu a existat această modulare prin cuvânt:
copilul se întoarce la forma cea mai primitivă de exprimare a lipsei pe care o resimte, el
este deja fără limbaj. Acelaşi lucru se întâmplă cu copilul tăcut, liniştit, care aşteaptă să
fie schimbat sau hrănit, cu care nu există nicio conversaţie după fiecare biberon, care nu o
cheamă niciodată pe mamă când are o dorinţă sau o nevoie şi nu îşi poate traduce trăirile.
Şi totuşi, cât de mândre sunt mamele că şi-au dresat copilul să nu se clintească până în
clipa când ele îi aduc biberonul!

Copiii aceştia trec mai târziu prin mari dificultăţi. Deoarece, indiferent de strădanii, ca şi
de faptul că ştim acest lucru sau nu, funcţia simbolică este inerentă fiinţei în lume a
copilului. Dacă se exercită fără elemente fonatorii, vizuale, tactile, cinetice, ea nu poate
funcţiona decât pe baza unor elemente diferenţiale oferite de senzaţii: stomacul plin,
senzaţia de vomă, bolboroselile stomacului, vânturile, eliminarea excrementelor, ca şi
zgomotele din lumea exterioară, lipsite de sens din moment ce nu au fost numite şi care,
alăturându-se prin simplă coincidenţă în timp unor ţii fizice, creează iluzia limbajului...
Aşa îşi va crea copilul, în tăcere, un cod indescifrabil pentru societate. Funcţia simbolică
se va fi structurat în vas închis, în loc să se codifice într-o relaţie emoţională la distanţă
— ca şi în prezenţa ei — cu mama. Totul pare indiferent pentru un asemenea copil cu
limbaj autist.

Lumea duşmănoasă sau prietenoasă

Numeroşi copii din cei cărora le acordăm îngrijiri obişnuiesc să facă ore în şir zgomote
cu obiecte din metal. Este tot ce au primit de la mama lor, fără să ştie vreodată ce
reprezintă acel zgomot: auzeau zgomotul cratiţelor şi acesta se încrucişa întâmplător cu
tensiunile lor legate de o nevoie sau de o dorinţă. Asta nu înseamnă că mama e nevoită să
îşi întrerupă ocupaţiile casnice, dar ea trebuie să verbalizeze pentru copil — dincolo de
spaţiul care îi separă — lucrurile pe care le face: în felul acesta, până şi zgomotele casei
capătă sens. Ea poate să îi spună copilului, de exemplu: „Ah, auzi zgomotul ăsta? Este
aspiratorul..." Si îl poate lua pe cel mic în braţe ca să îi dea şi lui aspiratorul, în felul
acesta totul va avea un sens. Aparatul respectiv va fi un prieten din moment ce mama lui
vorbeşte despre el, îl ia în mână — „se joacă cu el" — şi îi arată şi lui cum se face.

Se ştie, copiilor le este frică de zgomotul făcut când se trage apa la WC: deoarece acolo
mama aruncă excrementele lor. Iar pentru un copil, excrementul este foarte important.
Este ceva ce a fost în el, care i-a ţinut cald, care a ieşit din el, pe care 1-a dat din el
uneori: o parte care pleacă din el... Or, de cele mai multe ori, mama ia acest lucru, nu mai
rămâne nimic, şi el ştie că de fiecare dată totul se termină cu zgomotul apei de la WC:
acest sunet este asociat cu ceea ce poate fi luat din el şi dus, deoarece apa este luată cu
excrementele şi excrementele sunt luate cu apa. Apa de la WC poate duce totul cu ea!

Dar dacă mama îl ia pe bebeluş în braţe când se duce să arunce caca la WC şi îl pune pe
el să tragă apa, spunându-i: „Vezi, când tragem apa, caca coboară pe ţevi şi ajunge la râu,
iar acolo ajută să crească florile", atunci întreg cosmosul capătă sens pentru copil,
deoarece el se află în comunicare cu acesta prin nevoile lui şi prin cuvintele şi trăirile
mamei lui. Aşa se învaţă ciclul azotului la cincisprezece, şaisprezece sau şaptesprezece
luni! Toată lumea devine prietenă, copilul face parte din ea şi îşi are locul lui, ca toate
celelalte persoane şi creaturi vii. Nevoile lui naturale îl fac să participe ca toţi ceilalţi la
ansamblul schimburilor de energie.
Vizitarea unor câmpuri acoperite cu îngrăşăminte, începând cu vârsta de trei ani sau chiar
înainte, este o vizită „culturală" cu rol de iniţiere în calitatea lui de fiinţă umană care
cooperează la administarea nevoilor de igienă agro-alimentară. Nevoile şi controlul lor
reprezintă o activitate nobilă.

Şcoala: un loc unde comunicarea nu îşi găseşte locul

Peste tot este acelaşi lucru! Locul copiilor ar fi la şcoală dacă profesorii le-ar spune:
„Dacă nu aş fi profesor, nu aş avea cum să-mi câştig pâinea: datorită vouă eu sunt plătit.
Iar eu sunt la dispoziţia voastră pentru ca voi să învăţaţi tot ce vă interesează..." Dar nu
aşa stau lucrurile! Lumea e cu susul în jos. Copiii sunt la dispoziţia învăţătoarei pentru ca
ea să jubileze plictisin-du-i cu lucruri care pe ei nu îi interesează. Deşi ea trebuie să fie
acolo în slujba inteligenţei lor, ca să răspundă tuturor problemelor pe care copiii şi le pun
— dar nu li se spune acest lucru.

Atunci când le cere copiilor să facă linişte, învăţătoarea îi împiedică pe copii să

comunice. Şcoala este un spaţiu în care nu trebuie să faci zgomot, nu trebuie să vorbeşti
sau să comunici, nu trebuie să spui ce gândeşti despre ce spune învăţătoarea: Vrei să taci
când vorbesc eu?" Deşi ar putea să spună: „Ce ai spus?... Ah, nu despre asta este vorba
acum. Am să-ţi răspund imediat... Dacă ascultăm acum ce a spus colegul vostru. Ah, el s-
a gândit la asta! Da, aşa e: am spus un cuvânt care seamănă cu acesta sau un cuvânt care,
în funcţie de cum e scris, are două sensuri" etc.

Există copii care fac asocieri verbale surprinzătoare. Şi asta îi face pe toţi copiii să râdă,
mai ales pe cei care vor să îi facă curte învăţătoarei, care sunt deja alienaţi, într-o relaţie
de dependenţă. Şi totuşi, în sfârşit, apare un marginal: învăţătoarea ar trebui să profite!
Tocmai acest marginal este inteligent. Poate a făcut o asociere nepotrivită, dar e sigur că
putea servi la ceva: de pildă, să le explice tuturor ce înseamnă un sinonim. Aşa se poate
realiza acceptarea simbolică a fiinţei umane de către societate. Or, de obicei, este acceptat
doar corpul lui, mai degrabă, carnea vie... „Fiinţa cu dorinţe" nu este acceptată. După
cum nu îi sunt acceptate nici toate interogaţiile, inclusiv cele la care învăţătoarea sau
învăţătorul nu au răspuns.
„Repetitivul" sau trăirile care s-au întâlnit

Iată de ce disciplinele pasionante care se pretinde că sunt puse la dispoziţia copiilor nu au

niciun sens pentru ei şi — cum spune cineva într-un cântec — îi „plictisesc de moarte",
învăţătoarea îi cere copilului să spună ceea ce ea ştie deja: aşa nu poate avea loc nicio
comunicare! Copilul care acceptă o asemenea dependenţă este cu siguranţă deja alienat
prin supunere în faţa puterii. .. învăţătoarea le cere copiilor să înveţe o lecţie: or, ea ştie
deja ce este în acea lecţie. Dacă ştie, de ce le cere să repete? Mai bine ar consacra timpul
propunându-le să caute ceva toţi împreună.

Dacă învăţătoarea vrea să trezească în copil dorinţa de a descoperi, ea trebuie să caute

împreună cu el; să îi arate, dacă ştie deja ceva, unde şi cum a învăţat; să îi ceară fiecăruia
să spună ce crede el; să îi traducă şi ea ce simte; să găsească împreună cuvinte pentru
trăirile pe care nu ştiu să le traducă; iar apoi să caute împreună un mod de a exprima, prin
limbaj, trăirile şi senzaţiile care s-au întâlnit... Sub pretextul respectării programei, se uită
că trezirea minţii nu poate avea loc decât prin descoperiri personale, recunoscute ca
valabile de către ceilalţi.

Aceasta ar trebui să fie toată activitatea şcolară atât în ciclul secundar, cât şi în cel primar.
Există, bineînţeles, şi noţiunile care nu pot fi experimentate de fiecare dintre noi şi pentru
care ne bazăm pe cei care le-au experimentat deja. Dar acest lucru trebuie spus. îmi
imaginez că la şcoală li se vorbeşte copiilor despre fluviile care curg în Franţa. Trebuie
făcute legăturile care să îi dea copilului ocazia să afle ce au fost exploratorii, să poată
descoperi ce înseamnă să faci o hartă, să urci către izvorul unui fluviu, să îi dai un nume,
să vorbeşti despre oamenii care, siliţi de împrejurări şi pentru propria siguranţă, şi-au
construit casele de-a lungul lui şi au dat nume oraşelor de pe maluri.

Nu ştim nimic, în niciun domeniu, decât prin mărturia celor care au făcut explorări şi au
dat sens experienţelor trăite. Orice cunoştinţă are sens numai prin oamenii care au lăsat
mărturii. .. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu învăţătoarea, atunci când le explică celor care
vor să ajungă la aceeaşi sursă ca şi ea, în ce carte a găsit acele lucruri: o carte scrisă de
„cineva", şi nu un manual care a preluat dintr-un manual care a preluat dintr-un manual
care a preluat dintr-un manual... Ni se întâmplă astăzi să primim din partea copiilor nişte
răspunsuri tulburătoare la cele mai simple lucruri legate de viaţa lor.

În legătură cu hainele lor, de pildă: „Ce este asta?" — „Este jacheta mea. — De unde o ai,
cine ţi-a făcut-o? — A cumpărat-o mama... — De unde a cumpărat-o? — Dintr-un
magazin. — Şi magazinul? — într-un alt magazin... — Dar cine a făcut-o? — Ah, păi,
într-un magazin... — Din ce e făcută?"... Nimeni nu ştie. Nu li se vorbeşte niciodată
despre materia primă, despre cine a descoperit lucrul acela, despre cine a fost de faţă,
despre felul cum a fost prelucrată acea materie primă, nici despre talent, nici despre preţul
muncii, care reprezintă nu doar bani, ci lucrarea unor oameni împreună cu alţi oameni.

Pe gesturi, să punem cuvinte

Şi totuşi, există şcoli numite „active" care reuşesc toate acestea, deoarece dascălii sunt
foarte umili. Ei nu ştiu mai multe decât copiii despre ceea ce fac împreună: toată lumea se
află de aceeaşi parte a baricadei faţă de realitatea în discuţie. Asta se şi numeşte o şcoală
activă: o şcoală în care copilul este liber să aibă iniţiative în raport cu realitatea lucrurilor
care îi sunt puse la dispoziţie. Copilul este creativ şi ludic. în mod spontan. Dacă nimeni
nu îl distrage, copilul explorează totul. Există şi riscul de a se expune unor pericole.
Singurul rol al adulţilor este să îl ferească de pericolele de care el nu este conştient,
neavând experienţa propriului corp în spaţiu. Numai după aceea se va exersa şi
exprimarea verbală.

Adultul simte că are o răspundere faţă de copiii care nu ştiu încă să se apere singuri, însă
noi interpretăm de multe ori greşit anumite gesturi. Un copil pare că îşi agresează vecinul,
când de fapt acesta a vrut doar să îl tragă de mânecă. Celălalt îi spune: „Au, lasă-mă... —
Ştii, te-a tras de mânecă pentru că voia să te uiţi la ce face el... — Ah, da, dar nu am
timp... — De ce nu îi spui: «Nu am timp.» Şi nu striga la el... Vorbeşte cu el." Apoi,
acelaşi limbaj cu celălalt copil: „Spune-i: «Uite ce fac eu.» Vezi, dacă l-ai tras de mânecă,
l-ai făcut să răstoarne ce făcea..." Deci copiii trebuie lăsaţi să facă gesturi, apoi, pe aceste
gesturi, să punem cuvinte adevărate, dar nu moralizatoare.

Prin formarea unor profesori specializaţi

Mulţi dascăli reuşesc să facă interesante lucrurile pe care le prezintă copiilor, deoarece
acel lucru nu este pentru ei o repetiţie: îi interesează ce fac. Şi atunci copiii sunt
contaminaţi de acel interes. De multe ori auzim: „Nu sunt zdraveni cei cărora le place
matematica... Dar profesorul ăsta face în aşa fel încât toţi sunt atraşi de matematică."
Există bineînţeles întotdeauna unii care rezistă, în fond, de ce nu? Un profesor care este
cu adevărat interesat de ceea ce face îi va respecta pe cei care nu sunt interesaţi: „Vă
înţeleg foarte bine! Aduceţi-vă o carte, faceţi ce vreţi, dar nu îi deranjaţi pe cei care vor să
lucreze..." Acest profesor mai degrabă îi plânge că nu sunt atraşi de ceea ce pentru el
reprezintă o bucurie. Dar dacă nu sunt interesaţi, cel puţin să facă ceva care îi poate
consola!

Nimic nu este mai searbăd şi mai plictisitor decât să repeţi ceva fără ca dorinţa să fie
prezentă. Trebuie să recunoaştem că lucrurile nu sunt defel simple pentru profesorul care
este obligat să respecte fragmentarea impusă de orarele oficiale. Dar lucrurile se schimbă
încetul cu încetul. Cui se datorează acest lucru? Profesorilor specializaţi pentru copiii cu
probleme, în curând, doar aceşti copii marginali, rezistenţi în faţa codurilor curente, doar
ei vor avea profesori care au dreptul să fie inteligenţi, inventivi. Ştim de ce au nevoie
aceştia: de talentul de a trezi la elevii lor dorinţa de comunicare şi de a încerca să îi de-
fobizeze în legătură cu şcoala şi cu tot ce este „şcolar". Aceşti profesori consideră că au
dreptul să caute mereu pentru că şi inspectorii, depăşiţi, sunt mai puţin stricţi cu privire la
programă şi „metode" şi îi lasă să aibă iniţiative. Dar ce rost are să predai cu orice preţ
cutare programă unor copii care nu au nicio deschidere pentru ea: mai ales dacă este un
lucru care îi plictiseşte chiar şi pe profesori!

(Pag. 199-215)

Sursa: fragmente extrase din volumul:

FRANCOISE DOLTO- DIFICULTATEA DE A TRÃI,
Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI