UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

STUDII DE LICENŢĂ

PARTICULARITĂŢI ALE PERSONALITĂŢILOR

CRIMINALILOR ÎN SERIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

STUDENTĂ,

ANGHEL IONELA
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

PROF. UNIV. DR. ŞTEFAN ILLI

2013
 CUPRINS

Argument:...............................................................................................................................................................................................4

Capitolul 1. Introducere .........................................................................................................................................................................6

Capitolul 2. Cadru teoretic.....................................................................................................................................................................9

2.1.1.Conceptul de personalitate..........................................................................................................................................................14

2.1.2 Tipuri de personalitate................................................................................................................................................................18

2.1.3. Climatul familial, afectiv, relaţional, social..............................................................................................................................33

2.1.4. Personalitatea criminalului în serie...........................................................................................................................................37

2.2.1 Devianţa – abatere de la norma socială...................................................................................................................................43

2.2.2. Abordarea teoretică a fenomenului devianţei.........................................................................................................................45

2.2.3. Abordarea personalităţii infractorului...................................................................................................................................46

2.2.4. Factori implicaţi în etiologia delincvenţei.............................................................................................................................51

2.3.1. Agresivitatea...........................................................................................................................................................................56

2.3.2. Comportamentul parental violent............................................................................................................................................58

2.3.3. Valenţele agresive ale divorţului..............................................................................................................................................61

2.3.4. Actul criminal şi personalitatea criminalului...........................................................................................................................63

Capitolul 3. Metodologia cercetării....................................................................................................................................................68

3.1. Obiectivele cercetării...................................................................................................................................................................68

3.2. Variabilele studiate......................................................................................................................................................................68

3.3. Ipotezele cercetării.......................................................................................................................................................................68

3.4. Designul cercetării.......................................................................................................................................................................69

3.5. Metode şi tehnici utilizate..........................................................................................................................................................70

Capitolul 4. Rezultatele cercetării.....................................................................................................................................................73

4.1. Analiza calitativă şi cantitativă a datelor...................................................................................................................................73

4.2. Analiza cantitativă a datelor........................................................................................................................................................84

Concluziile şi implicaţiile cercetării în practica psihologică.............................................................................................................88

Bibliografie.........................................................................................................................................................................................90
 ARGUMENT
Personalitatea omului a fost îndelung studiată, mai ales începând cu secolul al XX-lea. Astfel G.W. Allport împreună cu
H.S. Odbert au colectat aproximativ 50 de definiţii ale acesteia contorizând circa 18953 de trăsături psihice implicate într-o
definiţie totală şi globală.

Omul, în ansamblul său este un unicat. Fiecare dintre noi avem identităţi, trăsături şi personalităţi diferite, fiecare dintre
noi avem nevoi mai multe sau mai puţine, cert este că fiecare avem nevoi, mai mari sau mai mici, ştiute sau neştiute care, la un
noment dat, într-un aşa numit moment prielnic, se declanşează un declic şi se produce iremediabilul, se produce ceva ce poate
trasa un destin.

Marile idei la poeţi, scriitori, romacieri, oameni de cultură vin în momentele cele mai neaşteptate şi în locurile la fel de
neaşteptate. Aşa şi în viaţa oamenilor deja certaţi cu legea apar declicuri ce reprezintă imense tragedii pentru rudele victimelor.
Sunt „scurt-circuite” ce se produc de cele mai multe ori fără a avea o explicaţie logică imediată. Personalitatea criminalului în
serie conţine printre altele şi astfel de „scurt-circuite”, este amplă, complexă şi plină de mituri, de tabuuri pe care şi le-a reprimat,
plină de suferinţe adânc îngropate ce asemenea unui vulcan erupe la momentul în care deja e în plină fierbere, se află sub o
presiune maximă.

Personalitatea omului este asemenea măduvei unui copac susţinut de puterea rădăcinilor saşe, care creşte şi se dezvoltă
cu cât reuşeşte să primească. Fiecare criminal are propriul său labirint de idei, gânduri, sentimente, trăiri ce de-a lungul timpului a
fost cercetat.

Labirintul gândurilor şi intenţiilor nedesluşite, labirintul complex al personalităţii, este mereu o temă deschisă, mereu o
provocare, ceea ce m-a determinat şi pe mine să explorez acest subiect.
 INTRODUCERE – PARTICULARITĂŢI ALE PERSONALITĂŢII CRIMINALILOR ÎN SERIE

Crimă, în engleză „crime”, înseamnă încălcarea legilor fundamentale ale omului, înfăptuirea de infracţiuni. Astfel,
criminalitatea reprezintă ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine
intervenţia forţei coercitive a statului. Criminalitatea este considerată un caz particular al devianţei sociale, care cuprinde totalitatea
actelor care încalcă normele stabilite şi violează codurile ei scrise, legea, sau nescrise.

Au fost emise o serie de teorii, sau orientări, atât sociologice cât şi psihologice în încercarea de a aduce argumente pentru
fenomenul devianţei, al delicnvenţei. Mă voi referi pe scurt la teoriile psihologice.

Astfel, teoriile analitice utilizează concepte care creează mari necazuri celor care încearcă să le operaţionalizeze, deoarece
verificarea experimentală este greu de realizat. Argumentele centrale ale acestor teorii, cu puternice implicaţii asupra practicii
clinice, constau pe de o parte, în afirmarea eşecului în ceea ce priveşte controlul efectiv al ego-ului şi super- egoului datorat
greşelilor timpurii în formarea copilului sau neglijării parentale. Pe de altă parte, comportamentul deviant este considerat a fi o
metodă simptomatică de abordare a problemei bazale a adaptării şi anume, apărarea împotriva anxietăţii.

Teoriile psihosociale accentuează asupra achiziţiilor rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psihosociale şi sociale ca
fiind drept principale explicaţii, principale cauze ale criminalităţii. Datorită faptului că sunt doarte multe asemenea teorii s-a încercat
o sistematizare şi o grupare în mai multe categorii în funcţie de mecanismele psihosociale care favorizează apariţia
comportamentului deviant, cum ar fi teoriile controlului social, teoriile învăţării psihosociale, teoriile învăţării sociale, teoriile
etichetării sociale.

Personalitatea a fost definită de G.W. Allport ca fiind „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”. Ralf Linton definea personalitatea ca fiind „agregatul
organizat de procese şi stări psihice aparţinând individului”. Sunt peste 500 de definiţi date termenului de personalitate.
Trăsăturile personalităţii sunt multiple, însă cele care definesc o singură persoană sunt doar câteva, de aici, calitatea de unicat pe care o
serie de teoreticieni au accentuat-o în contul personalităţii. Personalitatea supusă critic regulilor vieţii prin diferitele grupuri sociale de
apartenenţă îşi manifestă totuşi caracteristicile specifice şi forţa de a traversa condiţiile impuse de acestea. O altă categorie de teorii
privind personalitatea se centrează pe relaţia om-mediu mai condensat.

Karl Leonhard consideră că se poate vorbi despre “trăsăturile fundamentale ale firii omeneşti”. În rândurile de mai jos voi face referire
expresă la personalităţile accentuate. Personalităţile care pot fi considerate drept accentuate nu sunt anormale. Personalităţile, care printr-
un specific individual se ridică clar deasupra mediei ar trebui excluse din sfera normalului. Aceştia sunt însă tocmai acei oameni pe care îi
denumim „personalităţi”, cei care poartă propria lor amprentă Astfel, unii se prezintă sub un aspect negativ din cauza unor împrejurări
exterioare neprielnice firii lor, în alte împrejurări ar putea să devină oameni cu realizări deasupra mediei. Am descris pe scrut
caracteristicile personalităţii demonstrative, ale firii hiperexacte, personalităţii hiperperseverente, nestăpânite, hipertimică, distimică,
ciclotimică, exaltată, anxioasă şi a personalităţii emotive.

Climatul familial este rampa de lansare în viaţă pentru fiecare om. Afectivitatea este liantul de legătură între raţiune şi comunicare, între
gândire şi acţiune. Este ştiut faptul că suportul afectiv ce-l poate primi un copil din primele luni până, dar şi în adolescenţă de la părinţi, în
special de la mamă, nu poate fi înlocuit cu nici un alt surogat.

Crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate în timp, de la zile la săptămâni sau luni, între ele. Aceste pauze de timp între
omoruri sunt numite şi perioade de „calmare”. În terminologia psihiatrică, un criminal în serie poate fi clasificat ca psihotic sau
psihopatic, depinzând de informaţiile examinate ca şi de faptele crimei. Din experienţa lui Vernon J. Gerbert, totuşi criminalul este rareori
psihotic. Criminalii sunt de regula psihopaţi sexuali, care au o criminalitate profundă şi sunt în mod cert în legătură cu realitatea. In cazul
unui ucigaş psihotic, acesta poate sugera că el ucide pentru că psihoza lui îl împinge să ucidă, iar în cazul unui ucigaş psihopat, în special
un criminal în serie, Vernon J. Gerbert sugerează că el ucide pentru că ii place să ucidă. Criminalii în serie au fost descrişi ca fiind
inteligenţi, fermecători, şmecheri, încântători şi în general arătoşi. Ei sunt indivizi mobili, capabili să călătorească kilometri întregi în
căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele lor pot fi femei, copii, vagabonzi, homosexuali şi
prostituate.
 Criminalii în serie sunt extrem de manipulativi şi sunt deseori capabili să vorbească victimelor lor, mai ales pe terenul lor,

descris ca „zona de confort”, un loc unde ei îşi pot controla victima. De multe ori ei folosesc un truc pentru a rămâne singuri cu victimele

lor, îşi perfecţionează continuu acest truc şi au o iscusinţă stranie în recunoaşterea potenţialelor victime. Un criminal în serie, în ciuda

aparentelor exterioare, este un individ nesigur, el nu are nici o putere până nu are victima sub controlul său, el se simte în siguranţă în acea

superioritate temporală. Trebuie să observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are câteva trăsături aparte, din care

vor fi descrise doar principalele şase:

1. Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de
timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este
ucis.

2. La fel ca în cazul omuciderilor „normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu la unu.

Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă de o altă persoană. Convenţional,
criminologia clasifică acest gen de omoruri în douăcategorii:

I) „crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;

II) crima înfăptuită „cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranţa unui câştig personal.
ai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi
pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă.
 METODOLOGIE

Lucrarea şi-a propus să pătrundă în substanţa, producerea şi manifestările personalităţilor criminalilor în serie, a criminalilor
în general, să analizeze incidenţa factorilor exteriori care le provoacă.

Este vorba de o radiografiere a stării de impulsivitate obsesivă, de o agresivitate dusă la extremă şi repetată în mod
compulsiv, punând în lumină procesele interioare care o întreţin, o alimentează şi o intensifică până la paroxism în structurile
neuropsihice şi psihoafective ale personalităţii umane. Agresivitatea este în fiecare din noi, în limite normale, însă aici am urmărit
potenţialele cauze şi factori ce duc la declanşarea acestei forţe distructive asupra altor persoane, dar şi asupra persoanei însăşi.

În această cercetare am avut ca obiectiv identificarea celor 2 variabile:

- identificarea factorilor de personalitate ce concură la declanşarea unor acte atât de atroce,

- identificarea cauzelor ce duc la aceste devieri comportamentale.

S-au formulat următoarele ipoteze de cercetare:

1. Se prezumă existenţa unor carenţe afective, educaţionale în dezvoltarea psihică a criminalului în serie,

2. Se consideră că devierile comportamentale, tulburările de personalitate, psihopatiile sunt cele mai dese cazuri întâlnite în rândul
criminalilor în serie.

Am scos în evidenţă în contextul lucrării factorii predominanţi şi predispozanţi ce ar putea duce la devieri comportamentale

atât de drastice. Este important de remarcat că criminalul în serie, mult înainte de a face el victime prin omucidere, este el

însuşi, o victimă a familiei sale de origine. În această cercetare am avut ca scop primordial identificarea particularităţilor

criminalilor în serie. Am selectat şi câteva cazuri de criminali în serie, ce au fost studiaţi, evidenţiaţi în lucrări de specialitate.

Aceştia sunt mai puţin din zona României, întrucât România nu s-a confruntat foarte des cu acest gen de infractori.
 Astfel că, cercetarea am efectuat-o mai mult la nivel teoretic, decât practic. Ar necesita foarte mult timp pentru a studia
psihologic evaluativ acest gen de criminali.

Eşantionul folosit în această lucrare a fost selectat din lucrări de specialitate.

Pentru a rezolva crimele în serie, americanii au creat o specialitate „profiling”, care are ca obiectiv stabilirea portretului
psihologic al criminalului.

Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza fotografiilor criminalistice de la locul
faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. În acest demers, profilerul parcurge următoarele etape:

- studierea detaliată a dosarului cauzei,

- efectuarea examenului victimologic, biografic şi medico-legal,

- stabilirea şi evaluarea modului de operare,

- estimarea mobilului posibil al crimei,

- elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal.

Profilerul nu participă în mod direct la capturarea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asistă poliţia locală
în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la
descoperirea cât şi la anchetarea acestuia. Prima problemă pe care şi-o pune profilerul este cărei categorii aparţine criminalul:

- „psihopat – organizat”

- „psihotic - dezorganizat”

Criminalul „psihopat – organizat” îşi va planifica omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii.

La criminalul „psihotic - dezorganizat”, locul crimei este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi
poate „controla” în totalitate victima. Adesea crimele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase. În general, criminalul
pătrunde prin efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o şi abandonează imediat. Mai rar
se găseşte şi tipul intermediar, „organizat – dezorganizat”.

A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei criminalului. Este un concept
dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de traseul parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste, etc. Prin
modul de operare se face legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.

A treia problemă este „semnătura” sau „amprenta” criminalului. Pentru a sfida, criminalul în serie „pune în scenă” corpurile
victimelor sale, depersonalizându-le prin diferite procedee: legare, strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în
diferite locuri, etc. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului faptei. În unele cazuri,
criminalul inscripţionează pe corpul victimei, anumite iniţiale sau semne, indicii simbol ale personalităţii sale. Pe baza acestor indicii,
profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această „semnătură” poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.

Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate
acestea conduc la o reconstituire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici, la conturarea portetului psihologic al criminalului. Acest
portet este un rezultat al asocierii de probe şi de intuiţii care permit anchetatorilor să trieze diferitele piste şi să elaboreze strategii de
capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului şi
mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş, se poate stabil atât cercul suspecţilor, cât şi cel al prezumtivelor
victime, putându-se acţiona preventiv.

Profilingul este şi o tehnică a psihologiei judiciare de determinare a caracteristicilor comportamentale şi de personalitate ale
unui infractor. Această tehnică este mai utilizată în cazul infracţiunilor care implică violenţă, cum ar fi:: violuri, crime care prezintă
eviscerări, semne de tortură, mutilări sau elemente oculte, incendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor, jafuri şi ameninţări prin
intermediul scrisorilor.
 REZULTATELE CERCETĂRII ŞI INTERPRETARE

Criminalul în serie ucide din motive psihologice. Nu de puţine ori specialiştii au constat că o traumă din copilărie sau
adolescenţă, care au marcat persoana respectivă pe viaţă, a dus la producerea unor crime după aceeaşi tipologie,de exemplu,să luăm un
caz la intamplare:se găseşte o victimă moartă, un cadavru, într-un gang cu gâtul tăiat, cu o garoafă roşie lungă, cu braţele acoperind
faţa. Victima este descoperită luni dimineţa, peste o săptămană se descoperă o altă victimă şi aceasta timp de cateva luni. Prin apariţia a
două-trei persoane cărora li s-a provocat moartea în acelaşi fel, duce Poliţia la concluzia că un criminal în serie acţionează în zonă, un
criminal care trebuie descoperit şi suprimat, în sensul că, trebuie judecat conform legii şi condamnat la mai mulţi ani de inchisoare, în
unele state, chiar la închisoare pe viaţă sau pedeapsa capitală.

Prin urmare, fiecare fiinţă umană poate deveni victima potenţială a unui asasin, împotriva căruia nu există nici o armă de
protecţie, întrucât şi mijloacele de investigare tradiţionale, bazate pe motive bine determinabile, sunt lipsite de eficacitate.

Voi argumenta acest comportament prin descrierea activităţii unora dintre cei mai prolifici criminali în serie cum ar fi : Jack
“Spintecătorul”, Andrei Cikatilo, Gilles de Rais unul dintre cei mai vechi asasini în serie, acţionând pe la începutul secolului al
cinsprezecelea, Ramiro Artieda etc.

Jack “Spintecătorul”: Timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii noiembrie 1888, zona
Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase, încă nerezolvate. Asasinatele se caracterizau
printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare dintre cele cinci victime, toate prostituate, au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat
beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări şi disecţii, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual
putea să-şi imagineze. Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat naştere
unei biografii foarte ample.
 Prima victimă a fost Mary Ann Nchols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august1888, într-o vineri, pe Buck’s Row. Raportul
poliţiei din ziua următoare preciza: ”Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat “Întunecata
Annie” Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Streeet. O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30
septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Berners Street:”Cadavrul
aparţinea unei femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind
“Lungana Liz” Stride. În colţul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes: ”În acest caz,
victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practic smuls şi o parte din intestine scoase
şi înfăşurate în jurul gâtulu. Omorul era opera unei mâini de profesionist.” Ultima crimă şi cea mai îngrozitoare, pentru că
Spintecătorul a avut timp suficient la dispoziţie, a avut loc la 9 noiembrie.

Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’sCourt. Gâtul îi fusese secţionat de jur-împrejur cu un cuţit,
despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat şi deschis parţial, braţul drept şi sânii tăiaţi, ca şi capul ce atârna de
trup ţinându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne. Abdomenul
fusese tăiat cu un cuţit “adânc, în cruciş”, măruntaiele din partea inferioară şi ficatul smulse. Interiorul corpului şi părţi din coaste
lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masă carnea de pe coapse şi de pe
gambe, împreună cu sânii şi nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.” (Illustrated Police News)

Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol.

Severin Kloslowski(alias George Chapman): şi-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puţin probabil ca un criminal să-şi
schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-şef, detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu
căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: “În sfârşit, aţi pus mâna pe Jack Spintecătorul”. Mai
târziu şi-a recunoscut spusele, dar a intrat în mitologia consacrată Spintecătorului.

Dr. Roslyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi magician care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele
din East End ca ritualuri de magie neagră. “Misterul” s-a adâncit cu dispariţia lui, în 1904.
 A.S.R.Prinţul Albert Victor, duce de Carence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală au fost întotdeauna
publice şi aparenţele care înconjurau familia Clarence au dat naştere la numeroase teorii care, mai mult sau mai puţin, aveaun darul de
a-l incrimina chiar pe duce. Cea mai speculată teorie a fost cea a existenţei unei complicităţi între Sir William Gull, medicul de familie,
actorul Walter Sickert şi vizitiul curţii, pe nume John Netley. Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un
scandal, care l-ar fi implicat pe duce, cu o vânzătoare şi un copil nelegitim. O altă teorie îl consideră ucigaş pe James Keneth Stephen,
tutorele ducelui la Cambridge, homosexual şi, aşa cum chiar el declarase, un duşman patologic al femeilor.

Dr. Thomas Neill Cream era el însuşi autor a numeroase crime, singura sa legătură cu Jack fiind faptul că, înainte de a fi
spânzurat, după cum spune legenda, ar fi rostit: “Eu sunt Jack…”, o confesiune tristă, curmată brusc de nodul care s-a strâns în jurul
gâtului său. De altfel, în timpul toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din
America. În plus, s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moaşă nebună sau o femeie odioasă care provoca
avorturi; sau poate era un evreu, un măcelar ritual, şi care nu ar fi reprezentat o privelişte neobişnuită în East End, unde ar fi fost de
aşteptat să poarte haine pătate de sânge şi un cuţit la fel? Într-adevăr, s-au mai făcut referiri şi la un alt evreu, Kominski, care locuia în
Whitechapel şi care fusese internat într-un azil, în martie 1889.

Andrei CIKATILO: În 1978, prima lui victimă cunoscută, o adolescentă, a fost găsită moartă într-o pădure de lângă Rostov,
un port din sud-estul fostului U.R.S.S.. În urma acestei descoperiri, a fost trimis în faţa plutonului de execuţie un cunoscut perves
sexual. Poliţiştii nu încetaseră să se tot felicite până când a fost găsit un nou cadavru. De-a lungul anilor care au urmat, lista celor care
au dispărut s-a făcut tot mai lungă, iar descoperirile de cadavre mutilate au tulburat cu regularitate viaţa paşnică a oraşului. La un
moment dat, s-au descoperit opt cadavre într-o singură lună. Ucigaşul proceda întotdeauna la fel. Cu un al şaselea simţ, dăruit
animalelor de pândă şi răufăcătorilor înnăscuţi, el îşi agăţa victimele dintre cei slabi şi vulnerabili, aflaţi la periferia societăţii,
cutreierând străzile şi gările în căutarea celor fără adăpost, cărora era puţin probabil să li se simtă lipsa, şi a copiilor care mergeau
singuri la şcoală.
 Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă laţul în jurul “Spintecătorului din Rostov”. Un ofiţer de poliţie l-a oprit pe
Cikatilo în plină stradă, deoaarece a zărit pete de sânge pe faţa lui. Când a aflat că în acel timp s-a petrecut o altă crimă în pădure,
ofiţerul a raportat superiorilor săi incidentul cu petele de sânge. Cikatilo a fost pus sub supraveghere. Pe data de 20 noiembrie,
poliţiştii l-au văzut apropiindu-se de un tânăr într-o gară. Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai puţin de cinzeci şi cinci de crime,
deşi, aşa cum a recunoscut chiar el la început, “s-ar putea să fi existat şi altele”.

Procesul acestui profesor, în vârstă de 54 de ani, fost director al uzinei de reparaţii a locomotivelor din Rostov, a început în
Rostov, într-o atmosferă sobră, la 14 aprilie 1992. În centrul sălii a fost construită o cuşcă imensă cu bare metalice, pe post de boxă a
acuzatului,în care a fost adus Cikatilo, legat cu lanţuri, ca un animal sălbatic. Familiile victimelor l-au înconjurat, ţipând după sângele
asasinului. Cele două volume de rechizitoriu includeau 35 de victime copii, dintre care unsprezece băieţi şi optsprezece tinere femei.
După arestare, Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice minuţioase. Deşi el poate fi inclus în mare în categoria ucigaşilor care
acţionează din volptate, cerinţa lui de bază pentru actul actul sexual se împleteşte, printre altele, şi cu viziuni fantastice. Către sfârşitul
primei săptămâni a procesului său, Cikatilo a insistat să se adreseze Curţii. Pe lângă recunoaşterea încă o dată a vinei sale, el a relatat
despre privaţiunile suferite de mic în casa lui şi despre copilăria “groaznică” pe care a avut-o. El a mai povestit şi despre faptul că
fratele lui a fost mâncat de viu de ţăranii ucrainieni flămânzi, care fuseseră privaţi de hrană în urma colectivizării forţate a lui Stalin.
În finalul discursului său, Cikatilo a declarat: “Eu sunt o greşeală a naturii, o bestie”. A fost condamnat la moarte prin împuşcare şi
executat.

CHARLES MANSON&Co.: Manson şi aşa numita “familie” au creat valuri de groază în întreaga Californie, stat care nu
este tocmai neobişnuit cu crimele bizare şi criminalii în serie. Acele valuri de groază aveau să se răspândească, curând după aceea, în
toată lumea. Fost puşcăriaş şi ratat fără nici o perspectivă, Manson îşi domina discipolii de aceeaşi calitate cu un amestec de filosofie
biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care
îl exercita asupra membrilor de sex femeiesc al “familiei” sale, au asigurat controlul fizic şi spiritual complet al lui Manson asupra
grupului.
Unul dintre cei mai periculoşi criminali în serie de la noi din ţară a fost un student la Facultatea de Medicină pe nume Râmaru. Acest tânăr
melancolic şi singuratic ucidea doar în zilele ploioase şi mohorâte. A fost descoperit cu ajutorul unui fragment de reţetă pe care rămăsese
lizibilă ştampila medicului. Râmaru, datorită legilor aspre din perioada anilor ’60, a fost condamnat la moarte.

VLAD NICOLAE: Provine dintr-o familie organizată; părinţii lui au fost căsătoriţi şi au avut şase copii. Născut la 31 decembrie 1986 în
Bucureşti, Vlad Nicolae a fost al patrulea între fraţi. La 8 ani, o maşină a dat peste el şi a fost grav rănit: medicii au fost nevoiţi să-i scoată
splina. În amintirile lui, accidentul a fost motivul pentru care el nu a mers niciodată la şcoală. Spune că părinţii l-au ţinut acasă de frică să
nu-l lovească ceilalţi copii…la operaţie. Privat de orice formă de educaţie, Vlad Nicolae a învăţat să trăiască printre oameni şi să facă
diferenţa dintre bine şi rău doar de la modelele pe care le avea în familie: părinţii şi fraţii săi mai mari. La doi ani după accident, tatăl lui a
decedat. Avea 10 ani, vârsta la care figura parentală devine indispensabilă pentru orice copil; absenţă ei poate duce la dificultăţi în
relaţionare, la izolare şi la apariţia unor comportamente deviante. E perioada în care Vlad Nicolae capătă porecla de „Comisaru”, sub care e
cunoscut şi astăzi în zonele unde a locuit. Mai întâi Săftica, apoi Baloteşti, acolo unde toată familia trăia într-o garsonieră. La 13 ani, el
începe să meargă la Aeroportul Otopeni, pentru a face rost de bani. Spune că ajuta călătorii la căratul bagajelor şi că acolo s-a lipt de el şi
puţină engleză, expresii uzuale în conversaţia cu străinii. La 17 ani, din cauza datoriilor pe care le-a făcut la barbut unul dintre fraţii mai
mari, familia a fost nevoită să vândă garsoniera şi să-şi construiască o casă cu trei camere, pe terenul din spatele blocului unde locuiseră. S-
au mutat acolo mama şi trei copii de-ai ei: Vlad Nicolae plus alţi doi fraţi care aveau, la rândul lor, familii.

Când s-au împărţit camerele, el, deşi adolescent, a rămas să locuiască în aceeaşi încăpere cu mama sa, dormind în pat cu aceasta.
Astăzi, el neagă vehement că are vreo problemă de natură sexuală, susţinând că ar fi avut mai multe relaţii, însă s-a demonstrat că acestea
nu există, decât în declaraţiile lui. Însăşi mama lui avea să declare anchetatorilor că el „nu a trăit în concubinaj cu nicio femeie; nu cred că a
avut relaţii sexuale”. În plus, infracţiunile pentru care Vlad Nicolae a fost trimis în judecată au un caracter eminamente sexual,
dezvăluind cheia personalităţii acestui criminal în serie.
 Şi-a început seria infracţiunilor violente la 23 de ani. Devreme, având în vedere că specialiştii consideră că vârsta „debutului”
pentru criminalii în serie este situată între 25 şi 35 de ani. Violenţa extremă a agresorului demonstrează însă că el trăia, de multă vreme,
sub presiunea unor fantasme intense. Toate frustrările acumulate în viaţa reală defulau în imaginaţia care crea scenarii de răzbunare,
umilire şi dominare. Prima lui victimă a fost o femeie total lipsită de apărare. P. Stoica, o bătrână de 75 de ani imobilizată la pat.
Locuia singură, într-o casă dărăpănată din Baloteşti.

Pentru criminalul în serie, atunci când este gata să comită prima infracţiune, e de ajuns o victimă aflată într-o poziţie
vulnerabilă. „În acel moment, criminalul potenţial îşi va întâlni destinul”, susţine Robert Ressler, profiler FBI. P. Stoica locuia la 100
de metri de locuinţa lui Vlad Nicolae. Căzuse la pat în primăvara lui 2010, lucru de care aflaseră toţi vecinii. Uşa casei ei (o singură
încăpere, fără curent electric) era prinsă cu o sârmă. În curtea neîngrijită, bălăriile crescuseră de 2 metri. Furişându-se prin ele, într-o
noapte de la sfârşitul lunii mai 2010, Vlad Nicolae a intrat peste femeia imobilizată la pat şi a agresat-o fizic şi sexual, supunând-o la
perversiuni. Pentru că bătrâna, înspăimântată de ameninţări, nu l-a reclamat din prima, iar atunci când a făcut-o, poliţiştii au nesocotit
plângerea ei, agresiunea a continuat, periodic, vreme de două luni. Vlad Nicolae îşi găsise victima perfectă. Şi „complicii” nesperaţi:
poliţiştii care nu se oboseau să-i cerceteze fărădelegile. În august 2010, ca urmare a aprobării dosarului depus la Primăria Baloteşti, P.
Stoica a fost mutată într-un centru de îngrijire medicală. Însă violul a cărui victimă a fost a rămas nepedepsit. O vreme, agresorul a
aşteptat să vadă dacă i se va cere socoteală. Apoi, depăşind angoasa arestării şi a pedepsei, a prins tupeu şi curaj. Era convins că poate
repeta infracţiunea oricând are chef, fără a fi prins.

Pe M. Yurika (20 ani), o studentă venită din Japonia să predea elevilor români, Nicolae Vlad a acostat-o, în seara zilei de 15
august 2012, din Aeroportul Otopeni. I-a promis că o va ajuta să ajungă la Gara de Nord. La început, tânara n-a acceptat, însă el a
devenit insistent. Având un presentiment, fata a sunat un membru al AIESEC din Craiova, unde ea trebuia să ajungă, întrebându-l dacă
circulă autobuze spre gară. „Taximetriştii nu sunt prietenoşi”, a adaugat ea. Era 21:00, oră la care circula încă linia expres 780, cu care
fata ar fi ajuns în siguranţă la Gara de Nord. Însă interlocutorul, aflat în provincie, nu ştia asta, aşa că i-a recomandat să ia taxiul. E
incredibil cum viaţa unui om poate depinde de o singură informaţie!
 Mai departe, povestea e deja ştiută: fata a fost dusă în pădure, violată, tâlhărită şi ucisă. Şi-a plătit singură cursa spre locul
morţii: 50 de lei, pentru 2180 de metri. Deşi moral e vinovat, taximetristul nu poate fi tras la răspundere: spune că nu ştia şi nici n-a
bănuit ceva. Că Vlad Nicolae i-a spus că o duce „la o femeie”. Că, neştiind engleză, n-a înţeles nimic din conversaţia celor doi.
Yurika a murit pentru că agresorul s-a urcat cu genunchii pe pieptul ei şi apoi a strâns-o de gât. Legiştii au descoperit trei urme de
muşcături: deasupra sânului stâng, pe umărul şi la încheietura mâinii stângi. Cadavrul fetei a fost găsit, întâmplător, în după amiaza
zilei de 17 august. Criminalul îl acoperise cu frunze.

Raportul medico-legal de expertiză psihiatrică a stabilit în cazul lui Vlad Nicolae următoarele trăsături psihice relevante:
„afectivitate – instabil, impulsiv; toleranţă scăzută la frustrare; comportament antisocial repetitiv; potenţial cognitiv situat la limita
intelectului inferior prin neinstrucţie; ostilitate; rezistenţă la auto-revelare; imaturitate şi instabilitate psiho-emoţională; impulsivitate;
agresivitate şi activitate de tip infantil; libertatea de a-şi descărca pulsiunile prin «acting-out», control afectiv slab; explozii periodice
de agresivitate; eul dresajului iraţional, care aderă la real sub constrângerea forţelor exterioare; preocuparea de a manipula şi domina
obiectele din mediu; acţionează, de regulă, fără scrupule în atingerea scopurilor; comportament antisocial”. În concluziile raportului
se stabileşte diagnosticul de tulburare de personalitate de tip antisocial.
 Profilul psihocomportamental caracteristic al criminalului organizat (psihopat) şi al celui neorganizat (psihotic)

Organizat – psihopat Neorganizat - Psihotic

Scor ridicat al inteligenţei
Competenţă socială
Calificare profesională
Competenţă sexuală
Statut social ridicat
Loc de muncă stabil (tatăl)
Educaţie inconsecventă în copilărie
Tip controlat în timpul comiterii faptei
Consum de alcool
Stres situaţional (agitaţie)
Trăieşte cu un partener
Mobilitate mare (maşină bună)
Urmăreşte crima (în presă)
Îşi poate schimba locul de muncă/oraşul
Scor scăzut al inteligenţei
Inadecvat social
Necalificat
Incompetent sexual
Statut social scăzut
Fără loc de muncă (tatăl)
Educaţie dura în copilărie
Tip anxios în timpul comiterii faptei
Consum minim de alcool
Stres situaţional minim
Trăieşte singur
Trăieşte sau lucrează în apropierea locului crimei
Interes minim faţă de eveniment
Schimbare semnificativă de comportament (abuz de
droguri/alcool, religiozitate)
 Diferenţe între criminalul organizat (psihopat) şi cel neorganizat (psihotic)
(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -
agresor)

Organizat – Psihopat Neorganizat – psihotic

Plănuieşte atacul Atac spontan

Victima/locul este cunoscut Victima/locul este necunoscut

Personalizează victima Depersonalizează victima

Controlează conversaţia Conversaţie minimă

Locul crimei reflectă pierderea controlului Locul crimei este neîngrijit, întâmplător

Caută victime docile Victima este aleasă brusc, cu violenţă

Constrânge victima Constrângere minimă

Viol agresiv înainte de moartea victimei Actul sexual după moartea victimei

Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere

Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim

Armă/urme absente Armă/urme prezente

Transportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul crimei

De foarte multe ori, criminalii psihotici de orice tip ar fi ei, par a fi simple persoane, nişte oameni obişnuiţi. De regulă, sunt ultimele
persoane despre care vecinii sau prietenii lor ar putea bănui ceva. Chiar şi cei care sunt diferiţi de majoritatea oamenilor (în sensul că nu
sunt nişte firi prea comunicative) sunt capabili sa pară îndeajuns de obişnuiţi astfel încât să nu fie bănuiţi chiar de la început că ar fi
criminali în serie, de multe ori au un loc de muncă unde sunt consideraţi respectabili, iar uneori au soţ sau soţie şi copii..
Denumim prin personalităţi criminale psihopatice, indivizii cu un anumit nivel intelectual care, de-a lungul întregilor vieţi sau de la
vârsta tânără, au tulburări manifeste de comportament de tip antisocial sau a-social, cu caracter recurent sau mai des episodic, care se
dovedesc a fi puţin influenţaţi de metode sociale penale şi medicale şi pentru care nu posedă mijloace de natură preventivă şi curativă –
afirmaţia lui D. K. Henderson redă o latură a dezechilibrului psihic caracteristic criminalilor psihopaţi. Personalităţile criminale
psihopatice sunt personalităţi anormale care suferă datorită anormalităţii structurale sau care prin anormalitatea lor fac societatea să
sufere. Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii caracterizate clinic prin insuficienta capacitate
episodică sau permanentă de integrare armonică şi suplă în condiţiile obişnuite ale mediului familial, profesional sau în genere social,
definite astfel de V. Petrescu. S-au făcut cercetări privind comportamentul criminalului psihotic din copilărie pentru a înţelege mai bine
care este motivul ce-l face să ucidă. Pe lângă personalitatea psihotică mai există şi alte personalităţi care duc la comportamentul deviant.
Deprinderile sociale au fost observate în tipul A, studiate de Price în 1982, din comportamente competitive şi agresive tipice unor
criminali în serie cum ar fi: J. Gacy. Tipul A are legatură cu comportamentul antisocial şi narcisist, egocentrist şi de hipersensibilitatea
lacritică. Se crede că ucigaşii psihotici împart aceleaşi credinţe şi aptitudini, lumea este văzută ca nedreaptă, autoritatea şi viaţa nu au nici
o consistenţă, obsesia prin agresiune şi preferinţă autocratică, în lumea lor, fantezia este realitatea.
 Limitele cercetării

Limitele cercetării constau în faptul că este destul de greu de identificat un criminal în serie, mai mult de atât, de prevenit
actele pline de sadism ale acestuia. De asemenea, este greu să indentifici la noi în ţară în acelaşi timp persoane acuzate de crime în
serie, încarcerate. Deşi, numărul crimelor, omorurilor, devine din ce în ce mai mare şi mai laborios, acestea sunt unice, în sensul că nu
se mai repetă. România nu are decât câteva cazuri izolate, de criminali în serie, de-a lungul a zeci de ani.
 CONCLUZII

În continuare voi enumera câteva concluzii referitoare la personalitatea criminalilor în serie:

- Adaptarea constituie un fenomen universal în natură şi societate, condiţionând supravieţuirea fiinţelor vii.

- Personalitatea criminalilor în serie, în cele mai multe cazuri, este o tulburare de personalitate, ceea ce este greu de depistat,

- Personalitatea criminalilor în serie nu a ridicat probleme până la comiterea faptelor abominabile, nefiind necesară până atunci spitalizare
şi nici medicamentaţie specific psihiatrică.

- Au fost cazuri şi de personalităţi de tip psihopat.

- Structura de personalitate a criminalului în serie este grav afectată şi foarte sensibilă, motiv pentru care, „explodează” inedit.

- Criminalii în serie nu s-au bucurat de o copilărie adecvată, nu au avut parte de căldura părinţilor.

- Criminalii în serie au asistat până la producerea primei fapte la o serie de orori, au fost supuşi unor serii de chinuri afective.

- Criminalii în serie suferă de frustrări intense ce încearcă să le compenseze prin compulsiunea de a ucide.

- Personalitatea criminalilor în serie suferă de carenţe în afectivitate. Ei nu au fost iubiţi, copii fiind şi nu ştiu să iubească, ba mai mult de
atât, acela care iubeşte merită pedepsit în concepţia lor.

- Criminalii în serie sunt cunoscuţi ca fiind vecini oneşti, angajaţi ce nu creează probleme, soţi ideali, până la momentul în care aceştia
sunt depistaţi.

- Au capacitate de adaptare şi improvizaţie excelente, de regulă având un IQ peste medie; Posedă joc actoricesc, în copilărie a fost copil
problemă, obraznic, agresiv, cu preocupări sexuale precoce; Caută compania altora, în grup este în largul său;
- Manifestă atitudini provocatoare, sfidătoare, de regulă are servicii care cer calificare, dar pe care le părăseşte repede datorită
atitudinii sale conflictuale şi revendicative );

- Nu interiorizează complexe de inferioritate, subapreciază sau sfidează poliţia, experţii psihologi, crezându-se superior, inteligent şi
abil;

- Dezvoltă simptomatologie de tip paranoic: seducător, persuasiv, creează legende credibile;

- De regulă are relaţii multiple, dar puţin durabile, cultivate în zona hedonist perversă, chiar masochistă pe suport sexual erotic;

- În relaţiile intrepresonale este dispreţuitor ( toţi sunt nişte incapabili şi se coalizează împotriva sa, el este singurul compentent şi are
soluţii la toate- lăudăros şi mitoman dispune de posibilitate de mişcare având o maşină bine îngrijită );

- Se adaptează uşor circumstanţelor situaţionale;

- Îşi exteriorizează uşor trăirile şi sentimentele;

- Se profilează ca personalitate insensibiliă, egocentrică, imorală şi agresiv-excitabilă, fără simţul onoarei, ruşinii şi sentimentului de
milă, remuşcare;

- Este capabil de a-şi perfecţiona crimele în timp conform propriilor fantasme - trusa premeditării mai întotdeauna prezintă-
plasturi,sfori, legături, cătuşe, cagulă, basma de acoperit faţa, armă, cuţit etc.

- Câmpul faptei exprimă o logică, un mod de operare structurat, organizat, repetabil, gândit, premeditat, menit a asigura succes,
satisfacţie, În mod obişnuit, o dată violul consumat, victima, dacă este lăsată în viaţă, va purta groaza în suflet, iar ameninţările cu
moartea ăi va paraliza de regulă, orice iniţiativă a denunţării.

Omul este efectiv singurul animal capabil să omoare premeditat, este singurul capabil să-şi înscrie şi să anticipeze conduita
distructivă într-un proiect mai mult decât la un animal, în afară de actul distructiv propriu-zis.