Sunteți pe pagina 1din 353

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă

____________________________________________________________________________________

HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE


A DREPTURILOR OMULUI
Culegere selectivă

Volumul III

Chişinău
2006
1
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

CZU 341.231.14(094)
C 95

Editarea şi publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii


generoase din partea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi
Comisiei europene

Colegiul redacţional:
Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru;
Diana Sârcu (red. juridică);
Anton Stogu (lector)

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Curtea Europeană a drepturilor omului: Hotărâri ale Curţii Europene


a Drepturilor Omului: Culeg. selectivă: [În 3 vol.] - Ch.: Balacron, 2006.
- ISBN 978-9975-78-105-3
Vol. 3 – 2006. – 354 p. – ISBN 978-9975-100-05-8 (Vol. 3)
1000 ex.

1. Dreptul Omului. 2. Curtea Europeană

341.231.14(094)

© Consiliul Europei, 2006


© Comisia europeană, 2006
© Biroul de Informare al Consiliului
Europei în Moldova, 2006

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova


Str. 31 August, 78 «A», birou 23, 2012 Chişinău
Tel/fax : 373 22 24 10 96
e-mail: informchisinau@coe.int

ISBN 978-9975-78-105-3 (general) Imprimat în Republica Moldova, 2006


978-9975-100-05-8 (Vol. 3) Se distribuie gratuit

2
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

CUPRINS

Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 9; 11;


13; 14+9; 34; 41) ..................................................................................................5
Amihalachioaie contra Moldovei (art. 10; 10-2; 41) ......................................37
Prodan contra Moldovei (art. 6-1; 34; 35-1; 41; P1-1) ...................................57
Luntre şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1) ...............................81
Pasteli şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1)...............................91
Sârbu şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 10; 29-3; 41; P1-1) ..........................99
Bocancea şi alţii contra Moldovei (art. 6-1; 14; 29-3; 41; P1-1) .................107
Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei (art. 1; 2; 3; 5-1-a; 6; 8;
30; 34; 36; 38-1-a; 41; 46; P1-1) ...................................................................... 117
Croitoru contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1) .....................................255
Ţîmbal contra Moldovei (art. 6-1; 29-3; 41; P1-1) .......................................263
Busuioc contra Moldovei (art. 10; 10-2; 41) ................................................271
Popov contra Moldovei (art. 3; 6-1; 29-3; 35-1; 35-3; 41; P1-1) ..................291
Ziliberberg contra Moldovei (art. 6-1; 41)....................................................315
Meriakri contra Moldovei (art. 8; 37-1-c) .....................................................329
Roşca contra Moldovei (art. 6-1; 34; 41; P1-1) ............................................337
Dumbrăveanu contra Moldovei (art. 6-1; 41; P1-1).................................... 347

3
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

4
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

MITROPOLIA BASARABIEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI1


(Cererea nr. 45701/99)

HOTĂRÂRE2

13 decembrie 2001

În cauza Biserica Mitropoliei Basarabiei şi alţii contra Moldovei,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea Întâi, întrunită în cadrul
unei camere compusă din:

Dnele E.Palm, preşedinte,


W.Thomassen,
Dnii L.Ferrari Bravo,
C.Bîrsan,
J.Casadeval,
B.Zupancic,
T.Panţîru, judecători,
şi domnul M.O`Boyle, grefierul secţiunii,
După deliberare în camera de consiliu din data de 2 octombrie şi 5 decembrie
2001,
adoptă la data din urmă hotărârea următoare:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 45701/99, îndreptată contra Republicii


Moldova prin care Mitropolia Basarabiei (“Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiu-
rilor”) şi 12 cetăţeni ai acestui Stat, domnii Petru Păduraru, Petru Buburuz, Vasile
Petrache, Ioan Eşanu, Victor Rusu, Anatol Goncear, Valeriu Cernei, Gheorghe Ioniţa,
Valeriu Matciac, Vlad Cubreacov, Anatol Telembici şi Alexandru Magola (“petiţionarii“),
1
Text publicat în Monitorul Oficial din: 10.07.2002.
2
Hotărârea a devenit definitivă la 27.03.2002.

5
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

au sesizat Comisia europeană a Drepturilor Omului (“Comisia“) la 3 iunie 1998, în


temeiul fostului articol 25 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a liber-
tăţilor fundamentale (“Convenţia“). Petiţionarul Vasile Petrache a decedat în toamna
anului 1999.
2. Petiţionarii acuză în particular faptul că refuzul autorităţilor moldave de a
recunoaşte Mitropolia Basarabiei a adus atingere libertăţii lor la religie (conştiinţă) şi
asociere şi că biserica reclamantă a fost victima unei discriminări de ordin religios.
3. Cererea a fost depusă la Curte la 1 noiembrie 1998, dată la care a intrat în
vigoare Protocolul nr.11 al Convenţiei (articolul 5, § 2 al Protocolului 11).
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii Întâi a Curţii (articolul 52 § 1 al Re-
gulamentului). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform articolului 26 § 1 al
Regulamentului, camera având în sarcină examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Con-
venţiei).
5. Prin decizia din 7 iunie 2001, camera a declarat cererea admisibilă. Ea a
decis, de asemenea, să radieze de pe rol cererea în partea introdusă de reclamantul
Vasile Petrache, în urma decesului acestuia.
6. Atât reclamanţii cât şi Guvernul, au depus observaţii în scris asupra fondului
cauzei (articolul 59 § 2 al Regulamentului).
7. La 2 octombrie 2001, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg, s-a desfă-
şurat audienţa publică a cauzei (articolul 59 § 2 al Regulamentului).

Au compărut:
- pentru Guvern

Dnii I.Morei, Ministru al Justiţiei,


V.Pârlog, Director al Direcţiei Agent Guvernamental
şi Relaţii Internaţionale al Ministerului Justiţiei, agent;
G.Armaşu, Director al Serviciului de Stat pentru problemele
cultelor pe lângă Guvernul Republicii Moldova, consilier;
- pentru reclamanţi

Dnii J.W.Montgomery, avocat la baroul din Londra


A. Dos Santos, avocat la baroul din Londra, avocaţi.

Curtea a audiat declaraţiile dlor Morei şi Montgomery.


8. La 25 septembrie 2001, în conformitate cu articolul 61 § 3 al Regulamen-
tului Curţii, preşedintele camerei a autorizat Mitropolia Moldovei să prezinte obser-
vaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la 10
septembrie 2001.

6
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
9. Prima petiţionară, Mitropolia Basarabiei (“Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul
Plaiurilor”), este o Biserică ortodoxă autonomă, având jurisdicţie canonică pe terito-
riul Republicii Moldova. Ceilalţi petiţionari, cetăţeni ai Moldovei, membri ai Consiliului
eparhial al bisericii petiţionare: Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al
Basarabiei, domiciliat în mun. Chişinău; Petru Buburuz, protoiereu mitrofor, domiciliat
în mun. Chişinău; Ioan Eşanu, protopop, domiciliat în or. Călăraşi; Victor Rusu, proto-
pop, domiciliat în Lipnic, Ocniţa; Anatol Goncear, preot, domiciliat Zubreşti, Străşeni;
Valeriu Cernei, preot, domiciliat Sloveanca, Sîngerei; Gheorghe Ioniţa, preot, domiciliat
Crasnoarmeisc, Hînceşti; Valeriu Matciac, preot, domiciliat în Chişinău; Vlad Cubrea-
cov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi în Adunarea Parlamentară a Consi-
liului Europei, domiciliat în Chişinău; Anatol Telembici, consilier, domiciliat în Chişinău;
Alexandru Magola, şeful Cancelariei Mitropoliei Basarabiei, domiciliat în Chişinău.
A. Crearea Bisericii reclamante şi acţiunile întreprinse
în vederea recunoaşterii ei
1. Crearea Mitropoliei Basarabiei
10. La 14 septembrie 1992, persoanele fizice reclamante s-au asociat pentru a
crea Biserica petiţionară, Mitropolia Basarabiei - Biserică ortodoxă autonomă locală.
Conform statutului său, Mitropolia succeda, din punct de vedere canonic, Mitropolia
Basarabiei care a existat până în 1944.
În luna decembrie 1992 ea a intrat sub jurisdicţia Patriarhiei de Bucureşti.
11. Mitropolia Basarabiei şi-a elaborat un statut care determina, printre altele,
formarea şi administrarea organelor sale, pregătirea, recrutarea şi disciplina clerului
său, distincţiile ecleziastice şi regulile privind bunurile sale. În preambulul statutului
sunt definite principiile de organizare şi de funcţionare ale Bisericii petiţionare:
“Mitropolia Basarabiei este o Biserică ortodoxă autonomă locală din cadrul Patriarhiei Române.
Titulatura ecleziastică tradiţională “Mitropolia Basarabiei” poartă un caracter istoric convenţional
şi nu se află în legătură cu realităţi politice din prezent sau din trecut. Mitropolia Basarabiei nu
desfăşoară activităţi politice şi nici nu va duce pe viitor. Mitropolia Basarabiei activează pe teritoriul
Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei are rangul de Exarhat al Plaiurilor şi la ea pot adera, în
egală măsură, sub raport canonic, şi comunităţi din diaspora. Aderarea credincioşilor şi a comuni-
tăţilor acestora este exclusiv benevolă.
În activitatea sa pe teritoriul Republicii Moldova, Mitropolia Basarabiei respectă legile acestui stat
şi legislaţia internaţională în domeniul drepturilor omului. Comunităţile din diaspora, care au aderat
canonic la Mitropolia Basarabiei, întreţin cu autorităţile Statelor respective raporturi în respectul
legislaţiei acestor State şi a dispoziţiilor internaţionale în materie. Mitropolia Basarabiei colabo-
rează cu autorităţile Statului în domeniul culturii, învăţământului şi asistenţei sociale. Mitropolia
Basarabiei nu ridică pretenţii de ordin patrimonial sau de alt ordin asupra altor Biserici sau asociaţii
religioase. Mitropolia Basarabiei întreţine relaţii ecumenice cu alte Biserici şi mişcări religioase şi
consideră dialogul frăţesc drept unica formă de relaţii pe plan interbisericesc.
Deservenţii Mitropoliei Basarabiei care activează pe teritoriul Republicii Moldova sunt cetăţeni ai
acestui Stat. Invitarea cetăţenilor altor state, în scopul exercitării unei activităţi religioase în Mol-
dova, precum şi delegarea în străinătate a cetăţenilor Republicii Moldova în acelaşi scop, va fi
efectuată în conformitate cu legislaţia în vigoare.

7
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

Membrii Mitropoliei Basarabiei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, care s-au asociat benevol pen-
tru a practica în comun a credinţei lor religioase, conform convingerilor proprii, pe temeiul precepte-
lor evanghelice, al canoanelor Sfinţilor Apostoli, a Dreptului canonic ortodox şi al Sfăntului Obicei.
În toate comunităţile Mitropoliei Basarabiei din Republica Moldova, în cadrul tuturor serviciilor divi-
ne, vor fi citite rugăciuni speciale (ectenii) pentru autorităţile şi instituţiile statului cu următorul cu-
prins: “Încă ne mai rugăm pentru de Dumnezeu păzită ţara noastră Republica Moldova, Stăpânirea
şi Oastea ei, ca o viaţă paşnică şi netulburată să trăim în toată curăţia şi cucernicia.”

12. În prezent, Mitropolia Basarabiei a format 117 comunităţi pe teritoriul Mol-


dovei, trei comunităţi în Ucraina, una în Lituania, una în Letonia, două în Federaţia
Rusă şi una în Estonia. Comunităţile din Letonia şi Lituania au fost recunoscute de
către autorităţile acestor State, fiindu-le recunoscută şi personalitatea lor juridică.
Circa un milion de cetăţeni moldoveni sunt afiliaţi Bisericii reclamante, care
cuprinde peste 160 de clerici.
Mitropolia Basarabiei este recunoscută de toate patriarhiile ortodoxe cu excep-
ţia Patriarhiei Moscovei.

2. Acţiunile de ordin administrativ şi judiciar întreprinse în vederea recunoaşterii

13. În conformitate cu Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 cu privire la culte,
care cere ca toate cultele care funcţionează pe teritoriul Moldovei să fie recunoscute
prin decizia Guvernului, pe data de 8 octombrie 1992, biserica petiţionară a depus
cererea de recunoaştere. Cererea sa a rămas fără răspuns.
14. Mitropolia Basarabiei şi-a reactualizat cererea la 25 ianuarie şi 8 februarie
1995. La o dată care nu a fost precizată, Serviciul de Stat pentru problemele cultelor
pe lângă Guvern a respins aceste cereri.
15. La 8 august 1995, reclamantul Petru Păduraru, invocând articolul 235 al
Codului de procedură civilă referitor la recursul judiciar în privinţa unui act al adminis-
traţiei contrar unui drept recunoscut, reclamă Guvernul în faţa Judecătoriei de circum-
scripţie a sectorului Buiucani din Chişinău. El a solicitat anularea deciziilor de refuz
în recunoaştere. Judecata a satisfăcut cererea lui şi a emis la 12 septembrie 1995 o
hotărâre, prin care se dispunea recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
16. La 15 septembrie 1995, procurorul de Buiucani a introdus un recurs contra
hotărârii Judecătoriei Buiucani din 12 septembrie 1995.
17. La 18 octombrie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din
12 septembrie 1995, pe motivul că judecătoria Buiucani nu era competentă să exami-
neze cererea de recunoaştere a bisericii petiţionare.
18. Pe 13 martie 1996, biserica petiţionară a formulat Guvernului o nouă cerere
de recunoaştere. Neprimind nici un răspuns, la data de 24 mai 1996, petiţionarii au
depus o plângere împotriva guvernului moldav la judecătoria de sector din Chişinău,
cerând recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Prin decizia sa din 19 iulie 1996, instan-
ţa sus-menţionată, a respins plângerea petiţionarilor
19. Pe data 20 august 1996, petiţionarii au depus o nouă cerere de recunoaş-
tere, care a rămas, şi de data aceasta, fără răspuns.

8
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

20. Petiţionarii au atacat cu recurs hotărârea din 19 iulie 1996, sesizând Tri-
bunalul municipiului Chişinău. Pe data de 21 mai 1997, această instanţă a emis o
hotărâre prin care decizia judecătoriei a fost casată, iar plângerea petiţionarilor a fost
acceptată.
21. Totuşi, în urma reformei sistemului judiciar moldav, dosarul a fost expediat
la Curtea de Apel a Republicii, pentru o reexaminare a acestuia în fond.
22. La 4 martie 1997, petiţionarii au adresat guvernului moldav o nouă cerere
de recunoaştere. Întrucât, această cerere nu a fost urmată de nici un răspuns din
partea guvernului, petiţionarii la 4 iunie 1997 au depus o plăngere contra acestuia în
faţa Curţii de Apel a Republicii, cerând ca Mitropolia Basarabiei să fie recunoscută,
invocând în sprijinul cererii lor dreptul la libertatea de conştiinţă şi la libertatea de
asociere în scopul practicării cultului. Această acţiune a fost anexată la dosarul deja
existent la această Curte.
23. În faţa Curţii de Apel, guvernul a declarat că este vorba despre un conflict
ecleziastic din sânul Bisericii Ortodoxe a Moldovei (în cele ce urmează, “Mitropolia
Moldovei”), care nu ar putea fi soluţionat decât de către Bisericile Ortodoxe română
şi rusă, şi că o eventuală recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei ar provoca conflicte
în rândul enoriaşilor.
24. Curtea de Apel şi-a pronunţat hotărârea pe data de 19 august 1997. S-a
subliniat mai întâi că articolul 31, paragrafele 1 şi 2, ale Constituţiei Moldovei garan-
tează libertatea şi conştiinţa, care trebuie să se manifeste printr-un spirit de toleranţă
şi de respect faţă de alţii. În plus la aceasta, cultele sunt libere şi pot să se organizeze
conform statutelor lor, în condiţiile prevăzute de legislaţia Republicii. Curtea a mai
subliniat că, începând cu 8 octombrie 1992, prima parte reclamantă a adresat Guver-
nului mai multe cereri de recunoaştere, respectând astfel articolele 14 şi 15 ale Legii
cu privire la culte, dar că Guvernul nu a răspuns la nici una din aceste cereri printr-o
decizie guvernamentală. Curtea a mai amintit că, în scrisoarea sa din 19 iulie 1995,
Primul-ministru a comunicat petiţionarilor că Guvernul nu poate să examineze cere-
rea părţii reclamante, deoarece aceasta l-ar determina să intervină în activitatea Mi-
tropoliei Moldovei. Curtea de Apel a remarcat că, lăsând fără nici un răspuns cererea
petiţionarului, Guvernul a recunoscut totuşi, la 7 februarie 1993, Mitropolia Moldovei,
eparhie în cadrul Patriarhiei Moscovei.
Curtea a respins argumentul Guvernului, conform căruia recunoaşterea Mitro-
poliei Moldovei este suficientă pentru credincioşii ortodocşi şi a subliniat că noţiu-
nea de cult nu se limitează doar la catolicism sau ortodoxism, dar se referă la toate
confesiunile, cu manifestări diverse ale sentimentelor lor religioase, sau prin slăvirea
unei divinităţi. Mai mult decât atât, Mitropolia Moldovei este dependentă, din punct de
vedere canonic, de Patriarhia Moscovei, pe când petiţionarul este afiliat, din punct de
vedere canonic, la Biserica Ortodoxă Română, şi deci la Patriarhia de Bucureşti.
Curtea a considerat că refuzul Guvernului de a recunoaşte Biserica petiţionară
contravine legii cu privire la culte, articolul 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, articolul 5 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale
şi culturale, la care Moldova este parte, care garantează libertatea religiei. Curtea a

9
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

mai remarcat că reprezentantul Guvernului a confirmat că statutul părţii reclamante


este în conformitate cu legislaţia internă şi, în consecinţă, a obligat Guvernul să recu-
noască Mitropolia Basarabiei, prin aprobarea statutului acesteia.
25. Guvernul a atacat cu recurs această hotărâre, pe motiv că tribunalele nu au
competenţa de a examina asemenea acţiuni.
26. Prin hotărârea sa din 9 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a
anulat decizia din 19 august 1997 şi a respins acţiunea intentată de petiţionari pentru
depăşirea termenilor de adresare în judecată şi pentru lipsă de temei.
Curtea a afirmat că, în conformitate cu articolul 238 al Codului de procedură
civilă, recursul împotriva unei decizii a Guvernului care prejudiciază drepturile unui
justiţiabil poate fi formulat în decurs de o lună de la luarea deciziei de refuz de către
Guvern, sau, în cazul lipsei vreunei reacţii din partea Guvernului, de la expirarea
termenului de o lună după depunerea cererii. Curtea Supremă de Justiţie a remarcat
că cererea petiţionarilor a fost adresată Guvernului la 4 martie 1997, iar recursul lor
în justiţie datează din 4 iunie 1997. În baza acestor consideraţii, Curtea Supremă de
Justiţie a calificat acţiunea în justiţie a petiţionarilor ca fiind prea tardivă (depăşirea
termenilor legali).
Ea a subliniat că refuzul Guvernului de a accepta cererea petiţionarilor nu pre-
judiciază libertatea lor de religie, aşa cum o garantează tratatele internaţionale şi, în
particular, articolul 9 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, deoarece per-
soanele interesate erau creştini ortodocşi şi puteau să-şi manifeste credinţa în cadrul
Mitropoliei Moldovei, recunoscută prin decizia Guvernului din 7 februarie 1993.
Potrivit Curţii, nu era vorba decât despre un conflict cu caracter administrativ
din interiorul unei biserici, care trebuia soluţionat doar de către Mitropolia Moldovei,
şi orice amestec al statului în acest domeniu putea să agraveze conflictul. Curtea a
considerat că refuzul statului de a interveni corespunde prevederilor articolului 9 pa-
ragraful 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
În fine, Curtea a relevat că petiţionarii au posibilitatea să-şi manifeste liber cre-
dinţa, dispun în acest scop de biserici şi n-au nici o probă că sunt împiedicaţi să-şi
exercite religia.
27. La 15 martie 1999, petiţionarii au adresat Guvernului o altă cerere de recu-
noaştere.
28. În scrisoarea sa din 20 iulie 1999, Primul-ministru al Moldovei a respins
cererea petiţionarilor. Domnia sa şi-a argumentat refuzul prin aceea că Mitropolia Ba-
sarabiei nu reprezintă un cult în sensul legii, ci este un grup schismatic al Mitropoliei
Moldovei.
În orice caz, se indică în scrisoare, Guvernul nu va da un răspuns pozitiv la
această cerere până când negocierile duse de către Patriarhiile rusă şi română nu vor
avea drept rezultat găsirea unei soluţii religioase pentru acest conflict.
29. La 10 ianuarie 2000, petiţionarii adresează Guvernului o nouă cerere de
recunoaştere. Curţii nu i-a fost comunicată soarta acesteia.

10
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

3. Recunoaşterea altor culte


30. De la adoptarea Legii despre culte, Guvernul recunoscu un anumit număr
de culte, a căror enumerare mai jos nu este exhaustivă.
Pe data de 7 februarie 1993, Guvernul a aprobat statutele Bisericii Mitropoliei
Moldovei, afiliată Patriarhiei de la Moscova. La 28 august 1995, Guvernul a recunos-
cut o altă biserică creştin-ortodoxă Eparhia Ortodoxă Rusă de rit vechi din Moldova,
afiliată şi ea Patriarhiei de la Moscova.
La 22 iulie 1993, Guvernul a recunoscut “Biserica Adventiştilor de ziua a şap-
tea” şi la 19 iulie 1994 a recunoscut “Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea - Mişca-
rea de Reformare” .
La 9 iunie 1994, Guvernul aprobă statutul şi a recunoscut “Federaţia Comuni-
tăţilor Evreieşti (religioase) “, în timp ce la 1 septembrie 1997, fusese aprobat statutul
“Uniunii Comunităţilor Evreieşti mesianici “.
4. Reacţia diverselor autorităţi naţionale
31. Din momentul creării sale, Mitropolia Basarabiei s-a adresat în mod sis-
tematic autorităţilor Moldovei, pentru a explica motivele creării sale şi pentru a cere
sprijinul acestora în dobândirea recunoaşterii sale de către Guvern.
32. Guvernul, la rândul său, a cerut mai multor ministere avizul lor cu privire la
recunoaşterea acestei biserici.
Pe 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii şi Cultelor a adresat Guvernului un
aviz în care sprijinea recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
Pe 14 noiembrie 1992, Ministerul Finanţelor a comunicat Guvernului că nu are
vreo obiecţie la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
Pe 8 februarie 1993, Ministerul Muncii şi a Protecţiei sociale a adresat Guver-
nului un aviz favorabil recunoaşterii bisericii petiţionare.
În scrisoarea sa din 8 februarie 1993, Ministerul Învăţământului a subliniat ne-
cesitatea recunoaşterii rapide a Mitropoliei Basarabiei pentru a evita orice discrimina-
re a credincioşilor ei, deşi arăta că statutul Mitropoliei Basarabiei trebuie ameliorat,
fiind necesar să se prevadă, de exemplu, că învăţământul dogmatic şi controlul pro-
cesului de învăţământ din instituţiile care pregătesc clericii trebuie să fie asigurate atât
de biserică, cât şi de Ministerul Învăţământului.
La 15 februarie 1993, Departamentul de Stat pentru Privatizare a transmis Gu-
vernului un aviz în favoarea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, propunând de ase-
menea să se includă în statutul acesteia informaţii cu privire la membrii fondatori ai
bisericii şi statutul său juridic.
33. La 11 martie 1993, ca răspuns la o scrisoare a Episcopului de Bălţi, locţiitor
al Mitropolitului Basarabiei, Comisia pentru cultură şi culte a Parlamentului Republicii
Moldova relevă că amânarea înregistrării Mitropoliei Basarabiei determină o agravare
a situaţiei sociale şi politice în Moldova, că acţiunile şi statutul acestei biserici erau

11
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

conforme legilor Republicii Moldova şi, în consecinţă, Comisia ceru Guvernului să


recunoască Biserica petiţionară.
34. Într-o notă informativă din 21 noiembrie 1994, Serviciul de stat pentru culte
de pe lângă Guvern rezuma situaţia astfel:
“(…) De aproape doi ani, un grup ecleziastic, cunoscut sub numele de Mitropolia Basarabiei, îşi
desfăşoară în mod ilegal activitatea pe teritoriul Republicii Moldova. În pofida eforturilor noastre
susţinute pentru a pune capăt activităţii acesteia (întrevederi cu membrii aşa-zisei mitropolii, preoţii
G.E., I,E. (…), cu reprezentanţii puterii de stat şi cu credincioşii din localitate în care activează
adepţii acestei biserici, cu G.G., Ministru de Stat, N.A., Vicepreşedintele Parlamentului; toate orga-
nele administraţiei naţionale şi locale au fost informate despre caracterul ilegal al grupului etc.), nu
s-a putut obţine nici un rezultat pozitiv.
În afară de aceasta, cu toate că preoţilor şi adepţilor mitropoliei în cauză, le-a fost interzis să par-
ticipe la slujbe, din cauza nerespectării regulilor canonice, ei au continuat totuşi să-şi desfăşoare
activitatea ilegală în biserici, fiind de asemenea invitaţi să oficieze slujbe în cadrul unor activităţi
publice organizate, de exemplu, de către Ministerele Apărării şi Sănătăţii. Conducerea Băncii Na-
ţionale şi a Serviciului Naţional Vamal nu au reacţionat la cererea noastră de a lichida conturile
bancare ale preoţilor şi de a-i supune unui control strict în timpul numeroaselor treceri ale lor peste
hotare (…).
Activitatea aşa-zisei mitropolii nu se reduce doar la atragerea de noi adepţi şi la propagarea ideilor
Bisericii române. Ea mai dispune şi de toate mijloacele necesare pentru funcţionarea unei biserici,
desemnează preoţi, inclusiv cetăţeni ai altor state(…), pregăteşte cadre ecleziastice, construieşte
biserici şi multe, multe altele.
De menţionat că activitatea (mai mult politică decât religioasă) a acestui grup este susţinută atât de
forţe din interiorul ţării (de către anumiţi primari şi satele conduse de ei, de către reprezentanţi ai
opoziţiei şi chiar anumiţi deputaţi), cât şi din exterior (prin decizia sa nr. 612 din 12 noiembrie 1993,
Guvernul României a alocat 399, 4 milioane lei pentru finanţarea activităţii acesteia (…).
Activitatea acestei formaţiuni provoacă tensiuni religioase şi socio-politice în Moldova, având re-
percusiuni imprevizibile (…).
Serviciul de stat pentru Problemele Cultelor constată:
a) pe teritoriul Republicii Moldova nu există nici o unitate administrativă teritorială numită Basara-
bia, pentru ca să poată fi creat un grup religios cu denumirea de Mitropolia Basarabiei. Crearea
unui asemenea grup şi recunoaşterea statutului acestuia ar constitui un act antistatal, nelegitim, de
nerecunoaştere a statului suveran şi independent care este Republica Moldova;
b) Mitropolia Basarabiei a fost creată în locul fostei Eparhii a Basarabiei, create în 1925 şi recunos-
cute prin decretul regelui nr.1942 din 4 mai 1925. Recunoaşterea juridică a valabilităţii acestor acte
ar însemna recunoaşterea efectelor lor actuale pe teritoriul Moldovei;
c) Toate parohiile ortodoxe existente pe teritoriul Moldovei au fost înregistrate ca părţi componente
ale Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei), al cărei statut a fost aprobat de către
Guvern prin decizia acestuia nr.719 din 17 noiembrie 1993.
În concluzie:
1. Necurmarea activităţii aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei, va genera o destabilizare nu doar a
Bisericii Ortodoxe, dar şi a societăţii moldave în general.
2. Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei (de stil vechi) şi aprobarea statutului acesteia de către
Guvern vor duce automat la dispariţia Mitropoliei Moldovei.”

35. Pe 20 februarie 1996, în urma unei interpelări a petiţionarului Vlad Cubrea-


cov, deputat în Parlamentul Moldovei, adjunctul Primului ministru a adresat preşedin-
telui Parlamentului o scrisoare, în care se explicau motivele refuzului Guvernului de a
recunoaşte Mitropolia Basarabiei. El a subliniat că biserica petiţionară nu reprezintă
un cult în sensul legii, ci este un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei, şi că orice

12
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

amestec al statului în soluţionarea acestui conflict contravine Constituţiei Republicii.


Adjunctul Primului-ministru a reamintit că partidul politic din care face parte al zecilea
reclamant a criticat în mod public decizia din 9 decembrie 1997 a Curţii Supreme de
Justiţie, că acest petiţionar criticase de asemenea Guvernul pentru refuzul său de a
recunoaşte această “mitropolie fantomă”, şi că persoana în cauză continuă să susţină
această biserică prin toate mijloacele posibile de presiune, şi anume prin declaraţii în
mass-media şi prin sesizarea autorităţilor naţionale şi a organismelor internaţionale.
În concluzie se afirmă că “dezbaterile aprinse” în privinţa acestui grup religios au un
caracter pur politic.
36. Pe 29 iunie 1998, Serviciul de Stat pentru culte a comunicat adjunctului
Primului-ministru avizul său în vederea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.
Subliniind îndeosebi, că din 1940, în Moldova nu mai există vreo unitate ad-
ministrativă numită “Basarabia”, că religia ortodoxă a fost recunoscută la 17 noiem-
brie 1993 cu denumirea de Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei fiind o “parte
schismatică” a acesteia din urmă, Serviciul de stat declară că recunoaşterea bisericii
petiţionare reprezintă un amestec al statului în problemele Mitropoliei Moldovei, care
ar aduce la agravarea situaţiei “nesănătoase” în care se află aceasta din urmă. În
ceea ce priveşte statutul bisericii petiţionare, Serviciul de stat afirmă că acesta nu va
fi aprobat, deoarece nu este decât “copia statutului bisericii ortodoxe a unei alte ţări”.
37. La 22 iunie 1998, Ministerul Justiţiei a informat Guvernul, că în opinia sa,
statutul bisericii petiţionare nu contravine legislaţiei Republicii.
38. În scrisorile din 25 iunie şi 6 iulie 1998, Ministerele Muncii şi Protecţiei so-
ciale şi respectiv al Finanţelor au comunicat încă o dată Guvernului că nu au nici o
obiecţie în privinţa recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.
39. La 7 iulie 1998, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a informat Guvernul că susţi-
ne recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
40. Pe 15 septembrie 1998, Comisia pentru drepturile omului, culte şi mino-
rităţile naţionale a Parlamentului Moldovei a adresat Guvernului, pentru informare,
o copie a raportului Ministerului Justiţiei al Federaţiei Ruse, din care reieşea că în
această ţară existau, la data de 1 ianuarie 1998, cel puţin patru biserici ortodoxe,
unele dintre care îşi aveau sediul în străinătate. Comisia şi-a exprimat speranţa că
raportul sus-menţionat ar putea să ajute Guvernul moldav la soluţionarea unor pro-
bleme similare, în particular, în ceea ce priveşte cererea de recunoaştere, depusă de
Mitropolia Basarabiei.
41. La 10 ianuarie 2000, adjunctul procurorului general al Moldovei a scris o
scrisoare petiţionarului Vlad Cubreacov, în care el exprimă avizul că refuzul Guver-
nului de a răspunde la cererea de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei era contrar
libertăţii religiei şi articolelor 6, 11, şi 13 din Convenţie.
42. La 26 septembrie 2001, Guvernul a aprobat versiunea modificată a artico-
lului 1 al statutului Mitropoliei Moldovei, care stipulează:
“Biserica Ortodoxă a Moldovei (Mitropolia Moldovei) este o Biserică independentă şi este succe-
soarea în drept a (…) Bisericii Mitropoliei Basarabiei. Biserica Ortodoxă a Moldovei îşi desfăşoară

13
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

activitatea pe teritoriul Statului Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare, în res-


pectul canoanelor şi preceptelor Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor părinţi şi ale sinoadelor ecumenice
precum şi a hotărârilor Bisericii Apostolice Unice Mondiale”.

43. La 21 septembrie 2001, în scrisoarea adresată Curţii, Preşedintele Repu-


blicii Moldova, şi-a exprimat îngrijorarea referitor la posibilitatea de recunoaştere a
bisericii petiţionare. După părerea sa, întrebarea dată putea fi rezolvată doar în cadrul
negocierilor dintre Patriarhiile rusă şi română, pe când intervenţia autorităţilor statului
în acest conflict ducea la violarea legilor moldave. În afară de aceasta, o recunoaştere
eventuală a acestei Biserici de către autorităţi ar avea consecinţe imprevizibile pentru
societatea moldavă.
5. Reacţia organizaţiilor internaţionale
44. În avizul nr. 188 (1995) adresat Comitetului de Miniştri în privinţa admite-
rii în Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a acestei organizaţii a notat despre
voinţa Republicii Moldova de a-şi respecta angajamentele luate odată cu depunerea
candidaturii sale la Consiliul Europei, la 20 aprilie 1993.
Printre aceste angajamente, reafirmate înainte de adoptarea avizului sus-men-
ţionat, figura şi acela de a asigura “libertatea totală de religie pentru toţi cetăţenii, fără
nici o discriminare, şi de a asigura soluţionarea pe cale paşnică a conflictului dintre
Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei “.
45. În raportul său anual din 1997, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omu-
lui (Helsinki) a criticat refuzul Guvernului moldav de a recunoaşte Mitropolia Basara-
biei. În raport se indica că acest refuz a avut drept rezultat transferarea a numeroase
biserici în patrimoniul Mitropoliei Moldovei, şi se face trimitere la învinuirile, conform
cărora membrii clerului bisericii petiţionare au fost supuşi unor violenţe fizice, fără ca
autorităţile să asigure apărarea cea mai elementară a acestora.
46. În raportul din 1998, federaţia sus-menţionată a criticat Legea cu privire la
culte, şi în special articolul 4 al acestei legi, conform căruia adepţilor religiilor nerecu-
noscute printr-o decizie a Guvernului nu le este asigurată apărarea dreptului la religie.
Federaţia a subliniat că acest articol este un instrument discriminatoriu, care permite
Guvernului moldav să împiedice eforturile adepţilor Mitropoliei Basarabiei să reclame
pe cale judiciară bisericile care îi aparţin. În afară de aceasta, raportul face referire la ac-
tele de violenţă şi de vandalism la care sunt supuşi biserica petiţionară şi membrii ei.
B. Incidentele invocate referitoare la Mitropolia Basarabiei şi membrii ei
47. Petiţionarii citează un anumit număr de incidente în timpul cărora membrii
clerului sau adepţii Bisericii petiţionare ar fi fost intimidaţi sau împiedicaţi să-şi profe-
seze credinţa lor.
48. Guvernul nu a contestat realitatea acestor incidente.
1. Incidentele de la Gârbova (Ocniţa)
49. În 1994 adunarea creştinilor din satul Gârbova (Ocniţa) a hotărât să adere
la Mitropolia Basarabiei. În consecinţă Mitropolitul Basarabiei l-a numit pe T.B. paroh
în acest sat.

14
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

50. Pe 7 ianuarie 1994, când T.B. se îndrepta spre biserică pentru a oficia sluj-
ba de Crăciun, primarul satului, T.G., i-a interzis să intre în biserică, iar atunci când
locuitorii satului au ieşit să protesteze, primarul a încuiat uşa bisericii şi, fără nici o
explicaţie, l-a somat pe T.B. să părăsească satul în 24 de ore.
51. Pe 9 ianuarie 1994, primarul a chemat creştinii din sat la o altă adunare. La
această adunare, primarul a informat sătenii că T.B. a fost demis din funcţia de paroh,
pentru că aparţinea de Mitropolia Basarabiei, şi le-a prezentat noul paroh, pe N., de
la Mitropolia Moldovei. Adunarea a respins propunerea primarului.
52. Pe 11 ianuarie 1994, creştinii din sat au fost din nou convocaţi la o nouă
adunare de către primar. De această dată, el a prezentat sătenilor un alt paroh de la
Mitropolia Moldovei, pe A., care n-a fost nici el acceptat de adunare, cei prezenţi şi-au
exprimat preferinţa pentru T.B.
53. În aceste circumstanţe, S.M., preşedintele consiliului parohial, a fost convo-
cat de către primar şi preşedintele de colhoz, care l-au implorat să convingă sătenii să
accepte destituirea lui T.B. Preşedintele consiliului parohial a refuzat să facă aceasta.
54. La 13 ianuarie 1994, pe când se îndrepta spre biserică, S.M. a fost oprit din
drum. El a fost imobilizat de către cinci poliţişti, aruncat în maşina de poliţie şi dus mai
întâi la primărie, unde a fost cu cruzime bătut. Apoi, el a fost reţinut la postul de poliţie
din Ocniţa, unde a fost învinuit de atitudinea sa favorabilă faţă de Mitropolia Basarabi-
ei, fără să i se comunice motivele arestării. El a fost eliberat peste trei zile.
55. În urma acestor incidente, T.B. a părăsit parohia.
2. Parohia Sfântul Nicolae din Făleşti
56. Într-o scrisoare din 20 mai 1994, vicepreşedintele consiliului raional din Fă-
leşti l-a informat pe G.E, parohul bisericii Sfântul Nicolae din Făleşti, că întrucât el face
parte din Mitropolia Basarabiei, îi este interzis să oficieze slujba de Paşti de la 9 mai
1994 în vechiul cimitir al oraşului, deoarece aceasta constituie o activitate contrară Legii
cu privire la culte, deoarece Mitropolia Basarabiei este ilegală. Din acest motiv, lui i-a
fost interzisă oficializarea atât în biserică cât şi la aer liber. Cât priveşte decizia lui G.E.
de a invita preoţi din România pentru slujba din 22 mai 1994, vicepreşedintele consiliu-
lui raional l-a avertizat să nu dea curs deciziei sale, deoarece nu a obţinut în prealabil
permisiunea autorităţilor, aşa cum o cere articolul 22 al Legii cu privire la culte.
57. În noiembrie 1994, lui G.E. i-a fost aplicată o amendă în sumă de 90 lei din
motivul că oficia în calitate de preot al unei biserici nerecunoscute, Mitropolia Basa-
rabiei. Judecata a confirmat sancţiunea, însă a redus suma amenzii la 54 de lei, din
motivul că G.E. nu deţinea funcţii de răspundere în cadrul Mitropoliei Basarabiei.
58. La 27 octombrie 1996, înainte de începerea slujbei în biserica parohială, un
grup de persoane condus de un preot de la Mitropolia Moldovei l-a bătut pe G.E. până
la sânge şi i-a cerut să adere la Mitropolia Moldovei. Ei s-au năpustit de asemenea şi
asupra preotesei, rupându-i hainele.
59. G.E. a reuşit să se ascundă în interiorul bisericii, unde se ţinea slujba,
dar agresorii l-au urmărit şi în interior, dezlănţuind o ceartă cu credincioşii prezenţi

15
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

în biserică. Un ofiţer de poliţie sosit la faţa locului, a reuşit să convingă agresorii să


părăsească biserica.
60. La 15 noiembrie 1996, adunarea parohială a publicat o declaraţie, în care
îşi exprima indignarea faţă de actele de violenţă şi de intimidare la care erau supuşi
membrii Mitropoliei Basarabiei şi cerând autorităţilor să nu mai admită asemenea şi
recunoaşterea oficială a acestei mitropolii.
61. La 6 iunie 1998, reclamantul Petru Păduraru, Mitropolitul Basarabiei, a pri-
mit două telegrame de ameninţare în cazul în care merge la Făleşti. El n-a depus nici
o plângere privind acest incident.
3. Biserica Sfântului Alexandru, parohia Călăraşi
62. La 11 iulie 1994, un alt petiţionar, Ioan Eşanu, parohul acestei biserici, a
fost chemat la preşedintele consiliului raional Călăraşi pentru o discuţie pe marginea
Mitropoliei Basarabiei.
La această adunare au mai participat primarul oraşului Călăraşi, secretarul
consiliului raional şi epitropul. Preşedintele consiliului raional l-a acuzat pe petiţionar
că este membru al Mitropoliei Basarabiei şi astfel face propagandă în favoarea unirii
cu România. Apoi, i-a acordat o săptămână, timp în care să prezinte o atestare a re-
cunoaşterii Mitropoliei Basarabiei sau să părăsească parohia.
4. Parohia Cania (Cantemir)
63. Într-o scrisoare din 24 noiembrie 1994, adresată Mitropolitului Basarabiei,
V.B., cetăţean român şi paroh de Cania, a atras atenţia asupra faptului că este supus
unor presiuni puternice din partea autorităţilor raionale din Cantemir, care îl acuzau că
este membru al bisericii petiţionare.
64. La 16 ianuarie 1995, V.B., a fost chemat la comisariatul de poliţie Cantemir,
unde i-a fost adusă la cunoştinţă decizia Guvernului, prin care i se anula legitimaţia
de trai şi de serviciu. V.B. a fost somat să părăsească teritoriul Moldovei în 72 ore şi
să înapoieze autorităţilor competente permisele sus-menţionate.
5. Incidente petrecute la Chişinău
65. La 5 aprilie 1995, V.P. parohul bisericii Sfântul Nicolae, l-a informat pe Mi-
tropolitul Basarabiei că în timpul unor atacuri nocturne din 27-28 martie şi 3-4 aprilie
1995 au fost sparte geamurile bisericii.
66. Un atac similar a avut loc în noaptea de 13-14 mai 1995. V.P. a depus de
fiecare dată plângeri, cerând în afară de aceasta poliţiei să intervină pentru a împie-
dica producerea unor noi atacuri.
67. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, în casa Mitropolitului Basarabiei, a fost
aruncată o grenadă care a cauzat daune materiale. În urma acestui atac, petiţionarul
a depus o plângere la comisariatul de poliţie Chişinău.
68. În toamna 1999, după decesul unuia din petiţionari, Vasile Petrache, Mitro-
politul Basarabiei îl numeşte pe Petru Buburuz, un alt petiţionar, parohul Bisericii
Sf. Nicolae.

16
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

După această numire, biserica Sf. Nicolae este ocupată de către reprezen-
tanţii Mitropoliei Moldovei, care încuiase biserica şi împiedicaseră accesul credin-
cioşilor bisericii petiţionare. Aceştia au mai pus stăpânire pe documentele şi ştam-
pila parohiei.
69. La 8 decembrie 1999, poliţia a întocmit un proces-verbal de contravenţie
împotriva petiţionarului Petru Buburuz, pe motivul că el organizase, la 28 noiembrie
1999, o adunare publică în faţa bisericii Sf. Nicolae, fără să fi obţinut în prealabil o
autorizaţie pentru desfăşurarea adunării publice.
70. La 28 ianuarie 2000, judecătorul S. al judecătoriei Buiucani clasă cauză
după ce constată că petiţionarul nu organizase o adunare, dar în calitatea sa de
preot, el a ţinut un simplu mesaj la rugămintea a vreo sută de credincioşi prezenţi.
De asemenea, judecătoria constată că liturghia se derulase în acel loc deoarece uşa
bisericii era blocată.
6. Incident la Buiucani (Chişinău)
71. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, în casa lui P.G., cleric aparţinând
bisericii petiţionare, a fost aruncată o grenadă, iar pe 28 septembrie 1996, P.G. a
fost ameninţat de către şase necunoscuţi. P.G. a depus imediat după incident o
plângere.
72. Într-o scrisoare din 22 noiembrie 1996 adresată Preşedintelui Republicii,
Ministrul afacerilor interne şi-a exprimat regretul în privinţa încetinirii anchetei de că-
tre poliţiştii care se ocupau de acest caz şi l-a informat că aceştia au fost sancţionaţi
disciplinar pentru încălcarea menţionată.
7. Parohia din satul Octombrie (Sângerei)
73. În raportul său din 22 iunie 1998 adresat Mitropolitului Basarabiei, epitropul
bisericii din sat se plângea de uneltirile preotului M. de la Mitropolia Moldovei, care
cu sprijinul primarului oraşului Bălţi, încerca să-l înlăture de la slujbă pe preotul P.B.,
membru al Mitropoliei Basarabiei, şi să obţină închiderea bisericii din sat.
Nici o plângere n-a fost depusă în privinţa acestui incident.
8. Incidente de la Cucioaia (Ghiliceni)
74. La data de 23 august 1998, un ofiţer de poliţie, căpitanul R. a declarat că
acţionând din ordinul superiorului său, locotenent-colonel B.D., a sigilat uşa bisericii
din Cucioaia (Ghiliceni), şi i-a interzis lui V.R., preot care oficia în mod sistematic sluj-
bele în această biserică, şi aparţinând Mitropoliei Basarabiei, să intre în lăcaş şi să
continue slujba. În baza plângerii sătenilor, unul din petiţionari, Vlad Cubreacov, depu-
tat în Parlament, a adresat pe data de 26 august 1998, o scrisoare Primului-ministru,
cerându-i explicaţie pentru aceste acţiuni.
Incidentul a fost, de asemenea, publicat şi în ziarul “Flux” din 26 august 1998.
Guvernul a cerut ministerului de interne intentarea unei anchete în privinţa
acestui incident. Acesta a evidenţiat faptul că persoana care a sechestrat uşa bisericii
nu era poliţist, ci un membru al Mitropoliei Moldovei.

17
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

9. Parohia din Bădicul Moldovenesc (Cahul)


75. La 11 aprilie 1998, spre miezul nopţii, parohul bisericii a fost trezit de nişte
persoane necunoscute care încercau să-i forţeze uşa casei parohale, şi a fost ame-
ninţat cu moartea, dacă nu va renunţa la crearea unei noi parohii la Cahul.
76. La 13 aprilie 1998, el a fost ameninţat cu moartea de către preotul I.G.,
membru al Mitropoliei Moldovei. În aceeaşi zi, el a depus o plângere la poliţie.
10. Parohia din Mărinici (Nisporeni)
77. După ce a părăsit Mitropolia Moldovei şi s-a alăturat Mitropoliei Basarabiei,
în iulie 1997, parohul acestei biserici şi familia sa au fost ameninţaţi de mai multe ori
de către mai mulţi preoţi de la Mitropolia Moldovei. I-au fost sparte geamurile casei
sale, iar pe data de 2 februarie 1998, el a fost atacat în stradă şi bătut de către nişte
necunoscuţi, care i-au spus să nu se mai amestece în “lucrurile astea”.
78. După ce a fost consultat de un medic legist, care i-a eliberat un certificat care
atestă leziunile corporale căpătate, parohul a depus o plângere la poliţia Ciocana.
79. Ziarele din Moldova au relatat cu regularitate incidentele petrecute în le-
gătură cu actele de intimidare în adresa clerului şi credincioşilor adepţi ai Mitropoliei
Basarabiei.
11. Incidentul de la Floreni
80. La 6 decembrie 1998, V.J., preot al Mitropoliei Moldovei şi alte persoane
care îl însoţeau au intrat cu forţa în biserica din sat şi au ocupat-o. Când preotul Bise-
ricii petiţionare V.S. s-a prezentat la biserică pentru a oficia serviciul duminical, acce-
sul i-a fost interzis. Situaţia s-a rezolvat doar când mirenii comunei, adepţi ai Bisericii
petiţionare, au sosit la biserică.
12. Incident la Leova
81. La 2 februarie 2001, în raportul adresat Mitropoliei Basarabiei, preotul N.A.,
de la parohia Leova, declară că, Biserica din Leova a fost obiectul unor acte de van-
dalism, şi că chiar el însuşi şi alţi credincioşi au fost ţinta unor acte de intimidare pu-
blică şi a ameninţărilor cu moartea din partea lui G.C., preot al Mitropoliei Moldovei.
Acţiunile de acest fel s-au repetat, însă administraţia locală nu a oferit nici o protecţie
credincioşilor membri ai Bisericii petiţionare.
C. Incidente în jurul patrimoniului Mitropoliei Basarabiei
1. Incidentul de la Floreni
82. Credincioşii din satul Floreni aderase la Mitropolia Basarabiei la 12 martie
1996 şi constituise o comunitate locală a acestei biserici la 24 martie 1996. Fusese,
de asemenea, construită o capelă pentru celebrarea liturghiilor.
83. La 29 decembrie 1997, Guvernul Republicii Moldova adoptă decizia nr. 1203
potrivit căreia Mitropoliei Moldovei i se atribui cu drept de utilizare terenul pe care era
deja construită capela Mitropoliei Basarabiei. Această decizie fusese confirmată şi
printr-o decizie din 9 martie 1998 a Primăriei din Floreni.

18
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

84. La cererea asociaţiei petiţionare, în privinţa sus-numitului teren care fusese


deja atribuit şi ţinând cont de aceea că capela lor era situată pe acel teren, Agenţia
Naţională de Cadastru răspunseseră enoriaşilor parohiei din Floreni că “administraţia
publică locală nu putea să adopte o decizie de atribuire a terenului, deoarece Mitro-
polia Basarabiei nu avea personalitate juridică recunoscută în Moldova”.
2. Incident relativ asupra unei donaţii umanitare a asociaţiei americane Jesus
Christ of Latter-Day Saints
85. La 17 februarie 2000, Mitropolitul Basarabiei, ceru comisiei guvernamen-
tale pentru ajutorul umanitar autorizarea de a intra pe teritoriul Republicii Moldova a
bunurilor de valoare de 9 000 dolari americani (USD), provenite din Statele Unite ale
Americii şi calificarea acestor bunuri ca ajutor umanitar. Această cerere a fost refuzată
la 25 februarie 2000.
86. La 25 februarie 2000, petiţionarul Vlad Cubreacov ceru comisiei să i se
comunice motivele refuzului. El specifică, că donaţia trimisă de către asociaţia “Jesus
Christ of Latter-Day Saints”, care consta în îmbrăcăminte uzată, şi fusese primită
din partea autorităţilor ucrainene a autorizaţiei de tranzit pentru donaţie umanitară.
Astfel, începând cu 18 februarie 2000, aceste bunuri se găseau blocate în vama mol-
dovenească şi pentru aceasta destinatarul era obligat să plătească 150 USD pentru
fiecare zi de depozitare. Petiţionarii au reiterat cererea de intrare a acestor bunuri ca
donaţie umanitară.
87. La 28 februarie 2000, viceprim-ministrul Moldovei autoriză intrarea pe teri-
toriul moldav a acestei donaţii umanitare.
D. Chestiuni privind drepturile personale ale clericilor bisericii petiţionare
88. Petiţionarului Vasile Petrache, preot al Mitropoliei Basarabiei, i s-a refuzat
dreptul la pensie pentru retragere din câmpul muncii pe motivul că nu ar fi fost deser-
vent al unui cult recunoscut.

II. DREPTUL INTERN ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ

A. Constituţia din 29 iulie 1994.


89. Articolul 31 al Constituţiei Republicii Moldova cu privire la libertatea conşti-
inţei dispune:
“(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de
respect reciproc.
(2) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
(3) În relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.
(4) Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv
prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.”

B. Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 cu privire la culte


90. Dispoziţiile pertinente al Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992 cu privire la
culte, publicată în Monitorul Oficial nr.3/70 din 1992, prevăd următoarele:

19
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

Articolul 1. Libertatea conştiinţei


“Statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religiei pe teritoriul Republicii Moldova. Orice
persoană are dreptul de a manifesta credinţa în mod liber, individual sau colectiv, în public sau în
particular, cu condiţia că această exercitare să nu contravină Constituţiei, prezentei legi sau legis-
laţiei în vigoare”.
Articolul 4. Intoleranţa confesională
“Intoleranţa confesională, manifestată prin acte care stânjenesc liberul exerciţiu al unui cult recu-
noscut de stat, constituie o infracţiune şi se pedepseşte conform legislaţiei.”
Articolul 9. Libertatea organizării şi funcţionării cultelor
“Cultele sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualurile lor nu contra-
vin Constituţiei, prezentei Legi, legislaţiei în vigoare.
În cazuri contrare cultele nu se vor putea bucura de recunoaşterea statului.”
Articolul 14. Recunoaşterea cultelor
“Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute prin decizie
guvernamentală.
În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întâi din prezenta Lege, recunoaşterea va
putea fi retrasă în acelaşi mod.”
Articolul 15. Aprobarea statutului
“În vederea recunoaşterii, fiecare cult prezintă Guvernului spre examinare şi aprobare statutul (re-
gulamentul) său de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului de organiza-
re şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă”.
Articolul 21. Asociaţii şi fundaţii
“Asociaţiile şi fundaţiile care urmăresc în total sau în parte scopuri religioase, în ce priveşte caracterul
lor religios, se bucură de drepturile şi sunt supuse obligaţiilor ce decurg din legislaţia privind cultele”.
Articolul 22. Deservenţii, invitare-delegare
“Şefii cultelor de rang republican şi ierarhic, aleşi conform statutului (regulamentului) cultului respec-
tiv, precum şi întregul personal din serviciul cultelor trebuie să fie cetăţeni ai Republicii Moldova.
Angajarea cetăţenilor străini pentru activităţi religioase, precum şi delegarea în străinătate în acelaşi
scop a cetăţenilor Republicii Moldova se va face în fiecare caz aparte cu acordul autorităţilor de stat”.
Articolul 24. Personalitate juridică
“Cultele recunoscute de stat sunt persoane juridice (…).”
Articolul 35. Tipăriturile şi obiectele de cult
“Cultele recunoscute de stat şi înregistrate conform prezentei legi au dreptul exclusiv:
a) să producă şi să comercializeze obiectele de cult specifice cultului respectiv;
b) să fondeze organe de presă pentru credincioşi, să editeze şi să comercializeze cărţi de cult,
teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului;
c) să stabilească plăţi pentru pelerinaj şi activităţi turistice la lăcaşele de cult;
d) să organizeze, pe teritoriul ţării şi în străinătate, expoziţii de obiecte de cult, inclusiv expoziţii cu
vânzare.
(...)
În prezentul articol, obiecte de cult se consideră: vasele liturgice, icoanele metalice şi cele litografi-
ce, crucile, crucifixele, mobilierul bisericesc, cruciuliţele şi medalioanele cu imagini religioase spe-
cifice cultului respectiv, obiectele de colportaj religioase şi altele asemenea. Obiectelor de cult se
asimilează şi calendarele religioase, ilustratele, pliantele, albumele de artă bisericeasă, filmele, eti-

20
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

chetele cu imaginea lăcaşurilor de cult sau a obiectelor de artă bisericeasă, cu excepţia celor care
fac parte din patrimoniul cultural naţional, produsele necesare activităţii de cult, cum ar fi: tămâia şi
lumânările, inclusiv cele decorative pentru nunţi şi botezuri, stofele şi broderiile specifice folosite la
confecţionarea veşmintelor de cult şi altor obiecte necesare practicării cultului respectiv”.
Articolul 44. Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor
“Părţile componente ale cultelor, instituţiile şi întreprinderile înfiinţate de ele pot angaja lucrători în
conformitate cu legislaţia muncii”.
Articolul 45. Contractul
“Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor se efectuează în baza unui contract scris (…)”.
Articolul 46. Statutul juridic
“Deservenţii şi salariaţii cultelor, ai instituţiilor şi întreprinderilor înfiinţate de ele au statut juridic
identic cu angajaţii organizaţiilor, instituţiilor şi întreprinderilor obşteşti asupra lor extinzându-se
legislaţia muncii”.
Articolul 48. Pensiile de stat
“Deservenţilor şi salariaţilor cultelor, indiferent de pensiile stabilite de culte, li se stabilesc pensii
de stat pe baze generale, în conformitate cu Legea cu privire la asigurarea cu pensii de stat în
Republica Moldova”.

C. Codul de procedură civilă

91. Articolul 28/2, care a fost modificat prin legea nr. 942-XIII din 18 iulie 1996
stabileşte Curţii de Apel următoarele competenţe:
“Curtea de Apel judecă în primă instanţă plângerile împotriva actelor organelor administraţiei publi-
ce centrale şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora, săvârşite cu încălcarea legii
sau cu depăşirea împuternicirilor şi care lezează drepturile cetăţenilor”.

92. Articolul 37 cu privire la participarea a mai multor reclamanţi sau pârâţi în


proces, prevede următoarele:
“Acţiunea poate fi intentată da mai mulţi reclamanţi împreună sau împotriva mai multor pârâţi. Fie-
care dintre reclamanţi sau pârâţi apare în proces independent faţă de cealaltă parte.
Coparticipanţii pot încredinţa ducerea procesului unuia din ei (…)”.

93. Articolul 235 cu privire la dreptul de a recurge contra actelor ilegale ale ad-
ministraţiei, prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică, dacă consideră că drepturile ei sânt lezate printr-un act admi-
nistrativ sau prin refuzul neîntemeiat al unui organ administrativ sau al unei persoane cu funcţii de
răspundere de a-i examina cererea cu privire la un drept recunoscut de lege, este în drept să se
adreseze în instanţa de judecată competentă pentru anularea actului sau recunoaşterea dreptului
care a fost lezat”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA INVOCAREA VIOLĂRII ARTICOLULUI 9


AL CONVENŢIEI

94. Invocând articolul 9, petiţionarii pretind că, refuzul autorităţilor Moldovei de a


recunoaşte Mitropolia Basarabiei constituie o atingere adusă libertăţii lor la conştiinţă,
întru cât, doar cultele recunoscute de Guvern pot fi practicate pe teritoriul Moldovei. Ei

21
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

relevă în particular, că libertatea de a-şi manifesta colectiv religia lor este împiedicată de
interdicţia de a se reuni într-un scop religios, precum şi prin absenţa unei protecţii juridice
a patrimoniului Bisericii petiţionare. Petiţionarii, invocă articolul 9 în conformitate cu care:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă sau de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învă-
ţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora “.

A. Teze susţinute în faţa Curţii

1. Petiţionarii
95. Invocând cauza Manoussakis (decizia Manoussakis contra Greciei din 26
septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p.1361, § 37), petiţionarii
susţin că refuzul de recunoaştere a Bisericii petiţionare constituie o atingere a libertăţii
lor la religie, deoarece absenţa autorizaţiei face imposibil exerciţiul cultului lor. După
părerea lor, un stat poate să ceară o procedură prealabilă de înregistrare a cultelor
fără însă, să încalce articolul 9 al Convenţiei, cu condiţia că înregistrarea nu va de-
veni un obstacol pentru libertatea religiei credincioşilor. Or, în cazul dat, refuzul de
recunoaştere, nu a avut nici un fundament acceptabil într-o societate democratică. În
particular, petiţionarii relevă că, nici o activitate ilegală sau contrară ordinii publice nu
poate fi reproşată Bisericii petiţionare sau membrilor săi.
96. Petiţionarii susţin că, într-o societate democratică, orice grup de credincioşi
care se consideră diferiţi de alţii trebuie să-şi poată crea o nouă Biserică şi că nu sta-
tului îi aparţine dreptul de a determina dacă există o distincţie reală între aceste grupe
diferite, sau care dintre credinţe trebuie să fie considerate distincte de altele.
De asemenea, statul nu poate favoriza, prin intermediul recunoaşterii, o bise-
rică în defavoarea alteia, nici chiar să cenzureze titulatura unei biserici din simplul
motiv că aceasta s-ar referi la o perioadă trecută din istorie.
În consecinţă, în cazul dat, statul moldav nu ar fi în măsură să decidă dacă
Biserica petiţionară este o entitate individuală, distinctă sau o formaţiune în cadrul
unei alte Biserici.
2. Guvernul
97. Guvernul admite că dreptul la libertatea religiei cuprinde în sine libertatea de
a-şi manifesta religia prin culte şi îndeplinirea ritualurilor, dar consideră că, în speţă,
refuzul de a recunoaşte Biserica petiţionară nu este echivalent interzicerii activităţilor
acesteia sau a membrilor săi. Aceştea din urmă îşi menţin libertatea lor la religie, atât
prin convingerea personală cât şi în manifestarea prin cult şi îndeplinirea ritualurilor.
98. De altfel, Guvernul susţine că Biserica petiţionară cu denumirea de Bise-
rica creştină ortodoxă, nu practică un nou cult, deoarece cultul creştin ortodox a fost
recunoscut în Moldova la 7 februarie 1993, odată cu recunoaşterea Mitropoliei Mol-

22
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dovei. Din punct de vedere religios, biserica petiţionară nu se deosebeşte cu nimic de


Mitropolia Moldovei.
Crearea Bisericii petiţionare ar fi în realitate o încercare prin care s-ar urmări
crearea unui nou organ administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei Or, statul nu se
poate amesteca în conflictul apărut în sânul Mitropoliei Moldovei, fără a-şi încălca
obligaţiunea sa de neutru în materie religioasă.
În şedinţa din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că, conflictul în aparenţă
administrativ, ascunde un conflict de ordin politic între România şi Rusia şi că inter-
venţia sa în acest conflict, sub forma recunoaşterii acestui grup schismatic, cum ar fi
Biserica petiţionară, riscă de a avea consecinţe dificile pentru independenţa şi integri-
tatea teritorială a tânărului stat Republica Moldova.
B. Cel de-al treilea intervenient
99. Cel de-al treilea intervenient face cunoscut că cererea are la origini un
conflict de ordin administrativ, din sânul Mitropoliei Moldovei. Partea subliniază că,
Biserica petiţionară a fost creată de preoţi ai Mitropoliei Moldovei, care din motive
dictate de ambiţiile personale au decis de a se separa de această Biserica. Activitatea
schismatică a reclamantului Petru Păduraru a fost contrară canoanelor Bisericii orto-
doxe ruse, fapt pentru care Patriarhul de la Moscova i-a interzis să oficieze. Totodată,
încălcând dreptul canonic şi fără a se consulta cu Patriarhia de la Moscova şi nici cu
autorităţile civile moldave, Patriarhia de la Bucureşti a decis recunoaşterea Bisericii
schismatice. Conflictul generat astfel, trebuia deci, să fie rezolvat doar prin negocieri
între Patriarhiile română şi rusă.
100. Terţa parte subliniază că, Biserica petiţionară este fondată pe criterii et-
nice şi că în consecinţă, recunoaşterea sa de către Guvern nu numai că ar constitui
o imixtiune a statului în problemele ce ţin de religie, dar ar avea şi urmări negative,
asupra situaţiei politice şi sociale în Moldova şi ar încuraja tendinţele naţionaliste care
există în ţară. Mai mult ca atât, o astfel de recunoaştere ar aduce prejudiciu relaţiilor
de prietenie dintre Moldova şi Ucraina.
C. Aprecierea Curţii
101. Curtea reaminteşte de la bun început că o Biserică ori un organ ecleziastic
al unei Biserici poate, ca atare, să exercite în numele enoriaşilor săi drepturile garan-
tate de articolul 9 al Convenţiei (Cha’are Shaalom Ve Tsedek c. Franţei, nr. 27417/95,
§ 72, CEDH 2000). În speţă, Mitropolia Basarabiei poate fi deci considerată ca petiţi-
onară în sensul articolului 34 al Convenţiei.
1. Despre existenţa unei imixtiuni
102. Curtea trebuie deci, să stabilească existenţa unei imixtiuni în dreptul pe-
tiţionarilor la libertatea religiei, survenind în urma refuzului de a recunoaşte Biserica
petiţionară.
103. Guvernul susţine că nerecunoaşterea Bisericii petiţionare nu împiedică re-
clamanţii sa-şi nutrească convingerile şi nici să le manifeste în cadrul unui cult creştin
ortodox recunoscut de către stat, adică în sânul Mitropoliei Moldovei.

23
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

104. Petiţionarii afirmă că, conform legislaţiei Moldovei, doar cultele recunoscu-
te de Guvern pot fi practicate şi că, prin urmare, refuzul de recunoaştere echivalează,
pentru Biserica petiţionară, cu interzicerea de a funcţiona, atât în plan bisericesc cât
şi asociativ. Cu referinţă la petiţionari, ei cu atât mai mult nu pot să-şi exprime convin-
gerile prin cultul lor, deoarece numai un cult recunoscut de către stat poate beneficia
de o protecţie legală.
105. Curtea relevă că, conform Legii Moldovei din 24 martie 1992 despre culte,
pot fi practicate numai cultele recunoscute prin decizie guvernamentală.
În speţă, Curtea notează, că nefiind recunoscută, Biserica petiţionară nu poate
desfăşura activitatea sa. În special, preoţii nu pot oficia, membrii săi nu se pot reuni
pentru a-şi practica religia şi fiind lipsită de personalitate juridică, Biserica nu poate
beneficia de protecţia juridică a patrimoniului său.
Mai întâi, Curtea consideră refuzul Guvernului moldav de recunoaştere a Bise-
ricii petiţionare, refuz confirmat prin decizia Curţii Supreme de Justiţie de la 9 decem-
brie 1997, constituie drept imixtiune în dreptul acestei Biserici şi a altor petiţionari la
libertatea religiei garantată de articolul 9 § 1 al Convenţiei.
106. Pentru a determina dacă această imixtiune constituie o violare a Con-
venţiei, Curtea trebuie să precaute dacă ingerinţa răspunde exigenţilor articolului 9
§2, adică dacă imixtiunea era “prevăzută de lege”, dacă “urmărea un scop legitim” în
privinţa acestei dispoziţii şi dacă era “necesară într-o societate democratică”.
2. A fost imixtiunea prevăzută de lege?
107. Petiţionarii admit faptul că imixtiunea era prevăzută de Legea nr. 979-XII
din 24 martie 1992 cu privire la culte. Totuşi ei afirmă că, procedura prevăzută de lege
a fost deviată de la scopurile sale căci, cauza adevărată a refuzului de înregistrare era
de ordin politic; într-adevăr, Guvernul nici n-a susţinut, nici n-a demonstrat că Biserica
petiţionară era contrară legilor Republicii.
108. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.
109. Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă, conform căreia expresia “pre-
văzută de lege” din articolele 8-11 ale Convenţiei nu numai că cere ca măsura incri-
minată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează de asemenea şi calitatea legii în
cauză, care trebuie să fie suficient accesibilă şi previzibilă, adică să fie enunţată cu des-
tulă precizie permiţând persoanei - obţinând la necesitate sfaturi clare - să-şi determine
conduita sa (hotărârile Sunday Times împotriva Regatului Unit din 26 aprilie 1979, seria
A nr. 30, § 49, Larissis şi alţii împotriva Greciei din 24 februarie 1998, Culegerea 1998
- I, p. 378, § 40, Hashman şi Harrup împotriva Regatului Unit (MC), nr.25594/ 94, § 31,
CEDH 1999, Rotaru împotriva României (MC), nr.28341/95, § 52, CEDH 2000-V).
Pentru a răspunde acestor exigenţe, dreptul intern trebuie să ofere o anumită
protecţie împotriva prejudiciilor arbitrare a puterii statale, drepturilor garantate de către
Convenţie. Atunci când este vorba de problemele ce ating drepturile fundamentale,
dacă puterea de apreciere a executivului nu este limitată, legea va merge împotriva
superiorităţii dreptului, acesta fiind unul din principiile fundamentale ale unei societăţi

24
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

democratice consacrate de Convenţie. În consecinţă, legea trebuie să definească cu


suficientă precizie întinderea şi modalităţile de exercitare ale unui asemenea drept.
(Hassan şi Tchaoucch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30985/96, § 84, CEDH 2000-XI).
Nivelul de precizie a legislaţiei interne, care nu poate în nici un caz să acopere
toate ipotezele, depinde într-o mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, de
domeniul menit sa-l cuprindă, de numărul şi de statutul celor cărora li se adresează
(hotărârile Hashman şi Harrup citate anterior, § 31, şi Groppera Radio AG şi alţii îm-
potriva Elveţiei din 23 martie 1990, seria A nr.173, p. 26, § 68).
110. În speţă, Curtea notează că, articolul 14 al legii din 24 martie 1992 cere
recunoaşterea cultelor prin decizia Guvernului şi că, în conformitate cu articolul 9 al
legii date, pot beneficia de recunoaştere numai cultele ale căror practici şi ritualuri
sunt conform Constituţiei şi legilor moldave.
Fără a se pronunţa categoric asupra faptului dacă dispoziţiile sus-menţionate
răspund exigenţelor de previzibilitate şi de precizie, Curtea va porni de la principiul
dacă imixtiunea în cauză era prevăzută de lege, înainte de a determina dacă ea a
urmărit “un scop legitim” şi dacă era “necesară într-o societate democratică”.
3. Scopul legitim
111. În şedinţa din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că, refuzul de a aproba
cererea de recunoaştere a petiţionarilor viza protecţia ordinii şi a securităţii publice. Statul
moldovenesc, al cărui teritoriu a oscilat în cursul istoriei între România şi Rusia, are o
populaţie variată din punct de vedere etnic şi lingvistic. În astfel de circumstanţe, tânărul
stat Republica Moldova, independent din 1991, dispune de puţine elemente pentru a-şi
asigura stabilitatea sa. Or, unul din aceste elemente este religia. De altfel, majoritatea po-
pulaţiei este de religie creştină ortodoxă. Prin urmare, recunoaşterea Mitropoliei Moldovei,
sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, a permis populaţiei să se regăsească în sânul acestei
Biserici. Recunoaşterea Bisericii petiţionare ar fi distrus legătura deja formată şi populaţia
locală s-ar fi găsit dispersată între mai multe Biserici, din altă parte, în spatele Bisericii
petiţionare, subordonate Patriarhiei de la Bucureşti, se aflau forţe politice având legătură
cu interesele române favorabile reunirii Basarabiei cu România. Deci, recunoaşterea Bi-
sericii petiţionare ar reînvia vechile rivalităţi ruso-române în sânul populaţiei, punând astfel
în pericol pacea socială şi integritatea teritorială a Republicii Moldova.
112. Petiţionarii contestă faptul că această măsură litigioasă ar viza protecţia
ordinii şi a securităţii publice. Ei susţin că Guvernul nu a demonstrat precum că Bise-
rica petiţionară ar fi constituit o ameninţare a ordinii şi securităţii publice.
113. Curtea consideră că statele sunt în drept de a controla dacă o mişcare
sau o asociaţie urmăreşte, sub pretextul scopurilor religioase, activităţi care ar dăuna
populaţiei sau securităţii publice (hotărârea Manoussakis citată mai sus, p.1362,
§ 40; Stankov şi Uniunea macedonienilor Unis Ilinden contra Bulgariei, nr. 29221/95
şi 29225/95, § 84, CEDH 2001-IX).
Examinând circumstanţele cauzei, Curtea consideră că în speţă, imixtiunea in-
criminată urmărea un scop legitim în sensul articolului 9 § 2, şi anume protecţia ordinii
şi a securităţii publice.

25
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

4. Necesară într-o societate democratică

a) Principii generale

114. Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă conform căreia, în sensul arti-


colului 9, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei reprezintă unul din fundamentele unei
“societăţi democratice” în sensul prevăzut de Convenţie. Ea figurează, în dimensiu-
nile sale religioase, printre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor
şi a concepţiilor lor despre viaţă, dar ea este în egală măsură un bun preţios pentru
atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Este vorba de pluralism - cucerire scumpă în
decursul secolelor - substanţial într-o astfel de societate.
Dacă libertatea religiei relevă mai întâi o credinţă interioară, ea mai implică pe
de asupra şi manifestarea religiei sale, individual şi privat sau colectiv, în public şi în
cercul acelora ce împărtăşesc aceiaşi credinţă. Mărturisirea, prin grai şi fapte, este
legată de existenţa convingerilor religioase. Această libertate implică mai ales cea de
a adera sau nu la o religie, precum şi libertatea de a o practica sau nu (hotărârea Ko-
kkinakis contra Greciei din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 117, § 31; Buscarini şi alţii
contra San-Marino (MC) , nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I). Articolul 9 enumeră for-
mele diverse pe care le poate căpăta manifestarea unei religii sau a unei convingeri,
şi anume: cultul, învăţământul, practicile şi înfăptuirea ritualurilor. Totuşi, articolul 9 nu
protejează orice act motivat sau inspirat de o religie ori credinţă (hotărârea Kalac îm-
potriva Turciei din 1 iulie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-IV, p.1209, § 27).
115. Curtea a indicat în egală măsură că, într-o societate democratică, în care
coexistă mai multe religii în sânul unei populaţii, poate să apară necesitatea de a
asorta această libertate cu limitările menite pentru a concilia interesele diverselor gru-
puri şi pentru a asigura respectul convingerilor fiecăruia (hotărârea Kokkinakis citată
mai sus, p.18, § 33).
116. Totodată, statul trebuie să fie neutru şi imparţial în exerciţiul dreptului său
de reglementare în domeniu şi în relaţiile sale cu diversele religii, culte şi credinţe
(hotărârea Hassan şi Tchaouch citată mai sus, § 78). Este vorba despre menţinerea
pluralismului şi a bunei funcţionări a democraţiei, una din principalele caracteristici
ale cărora rezidă în posibilitatea oferită de a rezolva prin dialog şi fără recurgere la
violenţă a problemelor pe care le întâmpină o ţară, chiar şi atunci când aceste proble-
me deranjează (hotărârea Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii contra Turciei,
din 30 ianuarie 1998, Culegere 1998-I, p. 27, § 57). În consecinţă, rolul autorităţilor în
acest caz nu este de a curma sursa tensiunilor prin eliminarea pluralismului, dar de
a asigura ca grupuri opuse unul altuia să se tolereze (hotărârea Serif contra Greciei
sus-menţionată, § 53).
117. Curtea mai reaminteşte că, în principiu, dreptul la libertatea religiei în sen-
sul Convenţiei exclude aprecierea din partea statului referitor la legitimitatea credin-
ţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora. Măsurile statului care ar
favoriza un conducător sau organele unei comunităţi religioase despărţite sau care
ar viza constrângerea unei comunităţi sau a unei părţi a acesteia în scopul de a o
face să se plaseze împotriva voinţei sale sub o conducere unică, ar constitui în egală

26
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

măsură, o atingere la libertatea religiei. Într-o societate democratică, statul nu trebuie


să întreprindă măsuri pentru a garanta ca comunităţile religioase să fie plasate sau
să rămână sub o conducere unică (hotărârea Serif împotriva Greciei sus-menţionată,
§ 52). Astfel, atunci când exerciţiul dreptului la libertatea religiei sau a unuia dintre
aspectele sale este supus, conform legii interne, unui sistem de autorizare prealabilă,
intervenţia unei autorităţi bisericeşti recunoscute în procedura de acordare a autori-
zaţiei, nu va fi conformă cu imperativele paragrafului 2 al articolului 9 (vezi, mutatis
mutandis, Pentidis şi alţii contra Greciei, nr. 23238/94, raportul Comisiei din 27 februa-
rie 1996, § 46).
118. De altfel, comunităţile religioase existente tradiţional sub forma unor struc-
turi organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 11 al Conven-
ţiei, care protejează viaţa asociativă contra oricărei imixtiuni nejustificate a statului.
Prin prisma acestui punct de vedere, dreptul credincioşilor la libertatea religiei, care
cuprinde dreptul de a manifesta religia colectiv, presupune ca credincioşii să poată
să se asocieze liber, fără imixtiunea arbitrară a statului. Realmente, autonomia comu-
nităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate democratică şi îşi
are locul chiar în centrul protecţiei oferite de articolul 9 (decizia Hassan şi Tchaouch
sus citată, § 62).
În plus, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei pentru
o comunitate religioasă, în totalitatea colectivului său, îl reprezintă posibilitatea de a
asigura protecţia jurisdicţională a comunităţii, a membrilor şi a bunurilor sale, în aşa
fel, încât articolul 9 să fie asigurat nu numai în lumina articolului 11, dar în egală mă-
sură şi a articolului 6 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Sidiropoulos şi alţii împotriva
Greciei din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1614, § 40 şi decizia Biserica Catolică
din Canée împotriva Greciei din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2857,
§ 33 şi p. 2659, §§ 40-41 şi Raportul Com., p. 2867, §§ 48-49).
119. Conform jurisprudenţei sale constante, Curtea recunoaşte statelor părţi la
Convenţie o anumită marjă de apreciere în vederea necesităţii existenţei şi întinderii
unei imixtiuni, dar aceasta este efectuată doar împreună cu controlul european, care
are ca obiect atât legea cât şi deciziile care o aplică. Sarcina Curţii constă în faptul
de a determina dacă măsurile luate la nivel naţional sunt în principiu justificate şi sunt
proporţionale.
Pentru a delimita amploarea marjei de apreciere în cazul dat, Curtea va ţine
cont de următoarea miză - necesitatea menţinerii unui adevărat pluralism religios,
inerent noţiunii de societate democratică (hotărârea Kokkinakis împotriva Greciei, sus
citată, p.17, § 31). De altfel, este necesar de a acorda o mare însemnătate acestei
necesităţi, dacă este vorba de a determina conform cerinţelor paragrafului 2 al artico-
lului 9, dacă această imixtiune corespunde unei “nevoi sociale imperioase” şi dacă ea
este “proporţională scopului legitim vizat” (vezi, mutatis mutandis, printre multe altele,
hotărârea Wingrove împotriva Regatului Unit din 25 noiembrie 1996, Culegere 1996-V,
p.1956, § 53). În exerciţiul dreptului său de control, Curtea trebuie să aprecieze imix-
tiunea litigioasă în baza ansamblului de elemente din dosar (hotărârea Kokkinakis
împotriva Greciei din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 21, § 47).

27
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

b) Aplicarea acestor principii

120. Guvernul susţine că imixtiunea incriminată era necesară într-o socie-


tate democratică. În primul rând, recunoaşterea Bisericii petiţionare ar fi însemnat
pierderea de către stat a poziţiei sale de neutralitate referitor la religii, şi în parti-
cular la conflictele religioase, fapt care contravine Constituţiei Republicii Moldova
şi a ordinii publice moldave. Anume în scopul de a respecta obligaţia sa de ne-
utralitate, Guvernul a cerut Bisericii petiţionare să pună capăt neînţelegerilor cu
Mitropolia Moldovei.
În al doilea rând, refuzul de recunoaştere, potrivit lui, era necesar pentru secu-
ritatea naţională şi integritatea teritorială a Moldovei, ţinând cont de faptul că Biserica
petiţionară se consacra unor activităţi politice, militând pentru reunirea Moldovei cu
România, cu sprijinul acesteia din urmă. În sprijinul acestor afirmaţii, Guvernul aduce
articole apărute în presa românească, favorabile recunoaşterii Bisericii petiţionare de
autorităţile moldave şi reunirii Moldovei cu România.
Astfel de activităţi ar pune în pericol nu numai integritatea Republicii Moldova,
dar şi relaţiile paşnice cu Ucraina, o parte a teritoriului actual al căreia se găsea îna-
inte de 1944, sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei.
Guvernul aduce la cunoştinţă că, Biserica petiţionară este susţinută de partide-
le moldoveneşti cu înclinare deschis pro-română, care neagă specificitatea moldavă,
uneori chiar şi în dezbaterile din Parlamentul Republicii, ceea ce aduce la destabiliza-
rea statului moldav. În acest sens, Guvernul menţionează Alianţa Creştină pentru re-
unificarea României, fondată la 1 ianuarie 1993, din care fac parte mai multe asociaţii
şi un partid politic reprezentat în Parlament, Frontul popular creştin democrat, care ar
fi salutat reactivarea Mitropoliei Basarabiei.
În al treilea rând, nerecunoaşterea Bisericii petiţionare, conform Guvernului,
era o măsură necesară pentru menţinerea păcii sociale şi a înţelegerii dintre credin-
cioşi. Într-adevăr, atitudinea agresivă a Bisericii petiţionare, care avea ca scop atrage-
rea altor ortodocşi şi a distruge alte Biserici, a adus la un anumit număr de incidente,
care fără intervenţia poliţiei ar fi adus la victime.
În fine, Guvernul subliniază că, cu toate că autorităţile moldave nu au recunos-
cut Biserica petiţionară, ele acţionează în spirit de toleranţă, permiţându-i acesteia şi
membrilor săi să-şi continue activitatea fără piedici.
121. Petiţionarii consideră că refuzul de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei nu
era necesară într-o societate democratică. Ei atestă că toate argumentele aduse de
Guvern sunt lipsite de temei şi nu sunt dovedite, şi nu corespund noţiunii de “necesita-
te socială imperioasă “. Nici un element din dosar nu dovedeşte că petiţionarii ar fi vrut
ori ar fi dus, sau au vrut să ducă, activităţi susceptibile de a aduce atingere integrităţii
teritoriale, securităţii naţionale sau ordinii publice moldave.
Petiţionarii invocă faptul că, refuzând de a recunoaştere Biserica petiţionară,
Guvernul şi-a încălcat îndatorirea sa de neutralitate din motive fanteziste, odată ce a
recunoscut alte biserici ortodoxe.

28
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Nerecunoaşterea a pus membrii Bisericii petiţionare în imposibilitatea de a


practica cultul lor, căci, conform legii cu privire la culte, activităţile proprii unui cult şi
libertatea de asociere într-un scop religios pot să fie exercitate numai de un cult re-
cunoscut de stat. În egală măsură, statul nu oferă protecţie decât cultelor recunos-
cute şi numai acestea au dreptul de a-şi apăra drepturile lor în justiţie. Prin urmare,
clerul şi membrii Bisericii petiţionare nu au putut să se apere împotriva agresiunilor
fizice şi persecuţiilor ale căror victime au fost, şi Biserica Petiţionară nu şi-a putut
proteja bunurile sale.
Petiţionarii contestă faptul că statul este tolerant faţă de Biserica petiţionară.
Din contra, ei se plâng precum că, reprezentanţii statului nu numai au permis actele
de intimidare din partea altor credincioşi, ale căror victime au fost membrii Bisericii
reclamante, dar în anumite cazuri reprezentanţii statului singuri au participat la ast-
fel de acte.
122. Curtea va examina succesiv temeiurile aduse de Guvernul reclamat în ve-
derea justificării imixtiunii, apoi proporţionalitatea acestei imixtiuni scopurilor urmărite.

i) Temeiurile invocate pentru a justifica imixtiunea

(α) Apărarea legalităţii şi a principiilor constituţionale ale Republicii Moldova

123. Curtea relevă că Constituţia Republicii Moldova, în articolul 31, garantează


libertatea religiei şi enunţă principiul autonomiei cultelor faţă de stat, şi că Legea din
24 martie 1992 cu privire la culte determină procedura de recunoaştere a cultelor.
Guvernul susţine că anume în vederea respectării acestor principii şi a îndato-
ririi de neutralitate în privinţa cultelor, Biserica petiţionară nu a putut fi recunoscută.
Însă, Guvernul a propus ca în prealabil să fie rezolvate conflictele cu Biserica deja
recunoscută şi de la care Biserica reclamantă dorea să se separe, şi anume Mitropo-
lia Moldovei.
Mai întâi, Curtea notează că Biserica petiţionară a depus prima cerere de recu-
noaştere la 8 octombrie 1992, cerere rămasă fără răspuns. Mitropolia Moldovei a fost
recunoscută, însă, la o dată ulterioară, adică la 7 februarie 1993. În aceste condiţii,
Curtea nu prea înţelege cel puţin argumentul Guvernului pentru perioada care pre-
cedă recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, conform căruia Biserica petiţionară ar fi un
grup schismatic în raport cu Mitropolia Moldovei, care este recunoscută.
Cum n-ar fi lucrurile, Curtea reaminteşte că îndatorirea de neutralitate şi de
imparţialitate a statului, aşa cum este definit de jurisprudenţă, este incompatibilă cu o
oarecare apreciere din partea statului referitor la legitimitatea credinţelor religioase şi
că această îndatorire impune statului să asigure ca grupurile opuse unul altuia să se
tolereze, chiar şi dacă provin din acelaşi grup. În speţă, Curtea consideră că, luând
în vedere că Biserica petiţionară nu reprezenta un nou cult şi, făcând să depindă
recunoaşterea sa de voinţa unei autorităţi ecleziastice cunoscute, adică a Mitropoliei
Moldovei, Guvernul şi-a încălcat îndatorirea de neutralitate şi imparţialitate. De aici,
este cazul de a respinge argumentul acestuia că, refuzul de recunoaştere era necesar
la apărarea legalităţii şi a Constituţiei Moldovei.

29
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

(β) Atentarea la integritatea teritorială.

124. Curtea notează în primul rând că, în statutul său şi în particular, în pre-
ambulul statutului, Biserica reclamantă este definită ca o Biserică autonomă locală,
funcţionând pe teritoriul moldovenesc în respectul legilor acestui stat, denumirea sa
având un caracter istoric, fără a avea vreo legătură cu realităţile politice actuale sau
trecute. Având o activitate în principial religioasă, Biserica petiţionară este gata de a
colabora cu statul în egală măsură în domeniul culturii, învăţământului sau asistenţei
sociale. Ea declară că nu duce nici o activitate politică.
Aceste principii sunt pentru Curte clare şi conform legii.
125. În şedinţa din 2 octombrie 2001, Guvernul totuşi a susţinut că în realitate,
Biserica petiţionară ducea activităţi politice contrare ordinii publice moldave şi că,
dacă ea va fi recunoscută, astfel de activităţi ar pune în pericol integritatea teritorială
a Moldovei.
Curtea reaminteşte că, dacă nu se poate exclude faptul că programul unei
organizaţii ascunde obiective şi intenţii diferite de cele pe care le afişează public,
Curtea, pentru a se asigura, trebuie să compare conţinutul aşa-zisului program
cu actele şi părerile titularului lor (decizia Sidiropoulos şi alţii sus citată, p. 1618,
§ 46). În speţă, Curtea notează că, nici un element al dosarului nu-i permite să
facă concluzia că Biserica petiţionară ar duce alte activităţi decât cele declarate
în statutul său.
Referitor la articolele de presă menţionate mai sus, cu toate că conţinutul lor
aşa cum descrie Guvernul atestă idei favorabile unei eventuale reuniri a Moldovei la
România, ele nu pot fi imputate Bisericii petiţionare. Mai mult ca atât, Guvernul n-a
pretins că Biserica petiţionară ar fi inspirat aceste articole.
De altfel, în absenţa vreunui element probator, Curtea nu ar putea să concluzi-
oneze că Biserica petiţionară este în legătură cu activităţile politice ale organizaţiilor
moldoveneşti sus-menţionate (paragraful 120), care ar milita pentru reunirea Moldo-
vei la România. Ea notează de altfel că, Guvernul n-a susţinut ilegalitatea acestor
asociaţii sau partide politice.
Cât despre eventualitatea că Biserica petiţionară, odată recunoscută, va con-
stitui un risc pentru securitatea naţională şi integritatea teritorială, Curtea crede că,
aici este vorba de o simplă ipoteză, care în lipsa altor elemente concrete, nu ar justi-
fica un refuz de a o recunoaşte.

(γ) Apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi

126. Curtea relevă că Guvernul nu contestă decât incidentele care au avut loc
în timpul reuniunilor adepţilor şi a membrilor clerului Bisericii reclamante (paragrafele
47-87). În particular, conflictele s-au produs atunci când preoţii aparţinând Bisericii
petiţionare au dorit să oficieze slujbele, în locurile de cult la care pretindeau în mod
exclusiv adepţii şi clerul Mitropoliei Moldovei. În alte localităţi unele persoane se opu-
neau prezenţei Bisericii petiţionare, considerând-o drept ilegală.

30
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În schimb, Curtea notează că există unele divergenţe între petiţionari şi Guvern


referitor la desfăşurarea acestor incidente.
127. Fără a lua o anumită poziţie faţă de modul exact în care s-au petrecut
aceste acţiuni, Curtea relevă că, nerecunoaşterea Bisericii petiţionare a jucat un rol
în incidentele produse.
ii) Proporţionalitatea scopurilor urmărite
128. Guvernul susţine că, cu toate că Biserica petiţionară n-a fost recunoscută,
autorităţile sunt tolerante şi îi permit continuarea activităţii fără a o împiedica. Membrii
acestei Biserici pot să se reunească, să facă rugăciuni împreună şi să-şi administreze
bunurile. Sunt aduse ca probă activităţile numeroase ale Bisericii reclamante.
129. Curtea relevă că, conform Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992, doar cultele
recunoscute prin decizia Guvernului pot fi practicate pe teritoriul Moldovei. În parti-
cular, numai un cult recunoscut are calitatea de personalitate juridică (articolul 24),
poate produce şi comercializa obiecte specifice de cult (articolul 35) şi poate angaja
lucrători (articolul 44). Mai mult, asociaţiile care urmăresc în total sau în parte scopuri
religioase sunt supuse obligaţiilor ce decurg din legislaţia privind cultele.
În aceste circumstanţe, Curtea notează că în lipsa recunoaşterii, Biserica peti-
ţionară nu poate nici să se organizeze, nici să funcţioneze. Lipsită de personalitatea
sa juridică, ea nu poate acţiona în justiţie pentru a-şi proteja patrimoniul său, necesar
în exerciţiul unui cult, în timp ce membrii săi nu pot să se reunească pentru a urma
activităţile religioase fără ca să violeze legislaţia cu privire la culte.
Cât despre toleranţa de care dă dovadă Guvernul faţă de Biserica petiţionară,
Curtea nu ar putea considera o asemenea toleranţă drept un substitut al recunoaşte-
rii, numai aceasta din urmă fiind susceptibilă de a conferi drepturi interesaţilor.
De altfel, ea relevă că uneori petiţionarii n-au putut să se apere împotriva acte-
lor de intimidare, autorităţile pretextând că numai activităţile legale ar putea beneficia
de protecţia legii (paragrafele 56, 57 şi 84 citate mai sus).
În final, Curtea notează, că autorităţile nu au invocat pentru alte culte recu-
noscute, aceleaşi criterii care au fost folosite pentru a refuza recunoaşterea Bisericii
petiţionare şi că nici o justificare nu a fost înaintată de Guvernul moldav cu referire la
această diferenţă de tratament.
130. În concluzie, Curtea consideră că refuzul de a recunoaşte Biserica peti-
ţionară are astfel de consecinţe asupra libertăţii de religie a petiţionarilor, care nu ar
putea fi considerate proporţionale scopului legitim şi nici că ar putea să treacă drept
necesare într-o societate democratică şi faptul că articolul 9 a fost încălcat.

II. CU PRIVIRE LA VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 14


COMBINAT CU ARTICOLUL 9 AL CONVENŢIEI

131. Biserica petiţionară se pretinde victima unei discriminări, luând în conside-


rare refuzul de recunoaştere nejustificat al Guvernului, în timp ce el a recunoscut de o

31
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

parte alte Biserici ortodoxe, şi de altă parte, mai multe asociaţii în cadrul aceluiaşi cult.
Biserica reclamantă invocă articolul 14 al Convenţiei, care stipulează următoarele:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie”.

132. Conform opiniei Guvernului, cultul creştin ortodox a fost recunoscut prin
intermediul Mitropoliei Moldovei şi nici un motiv nu justifica recunoaşterea în egală
măsură a Bisericii petiţionare, care de asemenea se pretinde cult ortodox, Biserica
petiţionară nu reprezintă un nou cult, dar o formaţiune schismatică a cărei credinţe şi
ritualuri nu se deosebesc prin nimic de cele ale Mitropoliei Moldovei. Guvernul admite
că Eparhia ortodoxă de la Chişinău, sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe ruse, a fost re-
cunoscută cu toate că ea nu reprezintă un nou cult, dar el consideră că diferenţa de
tratament este fondată pe criteriul etnic. Într-adevăr, adepţii şi clerul Eparhiei ortodoxe
de la Chişinău sunt toţi de origine rusă.
133. Petiţionarii consideră că motivul invocat Bisericii petiţionare în refuzul de a
o recunoaşte nu era nici rezonabil, nici obiectiv, deoarece în recunoaşterea altor culte,
Guvernul n-a formulat drept criterii originea etnică a credincioşilor sau noutatea cul-
tului. Drept exemplu, petiţionarii aduc faptul că Guvernul a recunoscut două Biserici
adventiste şi două asociaţii de evrei, care nu sunt organizate pe criterii etnice.
134. Curtea consideră că plângerile în legătură cu articolul 14 se analizează
în repetarea celor prezentate pe terenul articolului 9. Astfel, nu este necesar de a le
examina separat.

III. CU PRIVIRE LA VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13


AL CONVENŢIEI
135. Prin faptul că dreptul intern nu oferă nici o cale de recurs pentru a redresa
acuzaţiile aduse în faţa Curţii, petiţionarii consideră că a avut loc violarea articolului
13 al Convenţiei care prevede:
“Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale“

136. Guvernul susţine că în speţă, referitor la acuzaţiile cu caracter civil, exi-


genţele articolului 13 sunt înlăturate de cele al articolului 6 a Convenţiei.
137. Curtea reaminteşte că articolul 13 prevede cerinţa unui recurs intern
care să abiliteze instanţa naţională competentă să cunoască conţinutul acuzaţiilor
bazate pe Convenţie şi să ofere ameliorarea cuvenită, chiar dacă statele contrac-
tante se bucură de o anumită limită de apreciere referitor la felul de a se conforma
obligaţiilor ce decurg din dispoziţia dată (hotărârea Chahal împotriva Regatului
Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pp. 1869-1870, § 145). Recursul ce-
rut de articolul 13 trebuie să fie “efectiv”, atât în practică cât şi în drept. Totodată,
un astfel de recurs este cerut doar pentru acuzaţiile care pot trece ca “protejabile”
în sensul Convenţiei.

32
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

138. Curtea denotă că acuzaţiile aduse de petiţionari conform cărora refuzul de


recunoaştere a Bisericii petiţionare a adus la violarea dreptului lor la libertatea religiei,
garantat de articolul 9 al Convenţiei, avea fără nici o discuţie caracterul protejabil (pa-
ragraful 130 sus citat). Petiţionari au fost, aşadar, în drept să beneficieze de un recurs
intern efectiv în sensul prevăzut de articolul 13. În consecinţă, Curtea va examina
dacă Biserica petiţionară şi petiţionarii au beneficiat de un astfel de recurs.
139. Curtea constată că, în decizia sa din 9 decembrie 1997, Curtea Supremă
de Justiţie nu a considerat refuzul Guvernului de a răspunde la cererea de recunoaş-
tere prezentată de Biserica petiţionară drept ilegal şi nici cu atăt mai mult, contrave-
nind articolului 9 al Convenţiei, deoarece petiţionarii puteau să-şi manifeste religia
lor în sânul Mitropoliei Moldovei. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie n-a răspuns la
învinuirile principale ridicate de petiţionari, şi anume dorinţa lor de a se reuni şi de a-şi
manifesta religia colectiv, în cadrul unei Biserici distincte de Mitropolia Moldovei şi de
asemeni de a beneficia de dreptul la un tribunal pentru a-şi apăra drepturile şi proteja
bunurile, dat fiind faptul că numai cultele recunoscute de către stat beneficiază de o
protecţie legală. Din acel moment, Mitropolia Basarabiei, nefiind recunoscută de stat,
nu avea dreptul de a-şi susţine drepturile în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
Prin urmare, recursul în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în baza articolului 235
al Codului de procedură civilă, nu a fost efectiv.
140. De altfel, Curtea relevă că Legea din 24 martie 1992 cu privire la culte
odată ce ea pune problema recunoaşterii de Guvern şi obligaţia de a respecta legile
Republicii ca condiţie pentru funcţionarea unui cult, atunci ea nu conţine dispoziţii
specifice de reglementare a procedurii de recunoaştere şi care să prevadă recursurile
disponibile în caz de litigiu.
Guvernul nu face obiectul altui recurs, pe care reclamanţii l-ar fi putut exercita.
În consecinţă, Curtea consideră că petiţionarii au fost în imposibilitatea de a
obţine în faţa unei instanţe naţionale satisfacerea plângerii lor referitor la dreptul de
libertate la religie. Deci, articolul 13 al Convenţiei a fost încălcat.

IV. CU PRIVIRE LA VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLELOR 6


ŞI 11 ALE CONVENŢIEI

141. Petiţionarii se plâng de asemenea de faptul că, refuzul de a recunoaşte


Biserica petiţionară, o împiedică pe aceasta din urmă de a obţine personalitatea
juridică, privând-o astfel de dreptul său la acces la un tribunal, garantat de articolul
6, în scopul rezolvării oricărei învinuiri referitor la drepturile sale, în particular la
drepturile sale de proprietate. În plus, ei invocă că acest refuz, împreună cu încă-
păţânarea autorităţilor de a considera că reclamanţii pot practica religia lor în cadrul
Mitropoliei Moldovei, aduce atingere libertăţii lor de asociere, în pofida articolului 11
al Convenţiei.
142. Luând în considerare aceste articole în contextul articolului 9 (paragrafele
118 şi 129 sus citate), Curtea consideră că nu este cazul de a le examina separat.

33
MITROPOLIA
LAWLESS contra
BASARABIEI
IRLANDEI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

V. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

143. Conform articolului 41 al Convenţiei:


“Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul in-
tern al Înaltelor Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. “

A. Despăgubiri

144. Petiţionarii nu reclamă nici o sumă de bani cu titlul de prejudiciu material,


dar în schimb, cer 160 000 (FRF) pentru repararea prejudiciului moral cauzat.
145. Guvernul nu se pronunţă în privinţa aceasta.
146. Curtea consideră că, violările constatate au cauzat incontestabil petiţiona-
rilor un prejudiciu moral care este evaluat, cu echitate, la suma de 20 000 EURO.

B . Cheltuieli de judecată

147. Întrucât, petiţionarii au primit de la Consiliul Europei 7937,10 FRF cu


titlu de asistenţă judiciară pentru prezentarea reclamantului Vlad Cubreacov la au-
dierile în faţa Curţii, de aceea petiţionarii cer doar rambursarea cheltuielilor pentru
avocat, care au fost expuse în timpul procedurii în faţa Curţii, şi anume 8 693,89
FRF şi 3 550 lire sterline GBR. Aceste sume corespund respectiv onorariilor pen-
tru pregătirea cererii de către avocatul moldav şi a avocaţilor consilieri britanici
referitor la apărarea petiţionarilor pe parcursul procedurii şi la prezentarea lor la
audierile în faţa Curţii.
148. Guvernul nu se pronunţă la acest subiect.
149. Ţinând cont de justificările aduse de petiţionari şi statuând cu echitate,
Curtea eliberează petiţionarilor suma de 7 025 EURO pentru cheltuieli de judecată,
plus orice sumă care ar putea fi percepută ca taxă pe valoarea adăugată.

C. Dobânzile moratorii

150. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplica-
bile în Franţa la data adoptării prezentei decizii era de 4,26% anual.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Se pronunţă asupra violării articolului 9 al Convenţiei;

2. Se pronunţă asupra faptului că nu este necesar de a examina cauza prin prisma


articolului 14 combinat cu articolul 9 al Convenţiei.

3. Se pronunţă asupra violării articolului 13 al Convenţiei;

4. Se pronunţă asupra faptului că nu este necesar de a statua asupra existenţei


unei violări a articolelor 6 şi 11 ale Convenţiei;

34
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

5. Se pronunţă asupra următoarelor:


a) Statul reclamat trebuie să verse în contul petiţionarilor, în timp de trei luni din
ziua când decizia va fi definitivă, conform articolului 44 par. 2 al Convenţiei,
sumele următoare:
i. 20 000 (douăzeci mii) EURO, pentru prejudiciu moral, convertiţi în lei mol-
doveneşti la rata aplicabilă la data plăţii;
ii. 7025 (şapte mii douăzeci şi cinci) EURO, pentru cheltuieli de judecată, plus
orice sumă cu titlu de taxă pe valoarea adăugată;
b) aceste sume vor fi majorate la rata simplă de 4,26% anual începând cu expira-
rea termenului în cauză şi până la data vărsării sumei;
6. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 13 decembrie 2001, potrivit
articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului.

Semnat: Elisabeth Palm


Preşedinte

Michael O’Boyle
Grefier

35
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

36
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

AMIHALACHIOAIE contra MOLDOVEI


(Cererea nr. 60115/00)

HOTĂRÂRE

20 aprilie 2004

În cauza Amihalachioaie c. Moldovei,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a doua) în şedinţa camerei
compusă din:

Dnii J.-P.Costa, preşedinte,


L. Loucaides
C.Bîrsan
K.Jungwiert,
V.Butkevych,
Dna W. Thomassen,
Dnul S. Pavlovschi, judecători,
şi D. T.L.Early, grefier adjunct de secţie,
După ce au deliberat în camera de şedinţe la 3 februarie şi 23 martie 2004,
Emite hotărârea aceasta adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 60115/00) înaintată împotriva Republicii


Moldova prin care un resortisant al acestui stat dl Gheorghe Amihalachioaie („reclaman-
tul”) a sesizat Curtea la 14 iulie 2000 în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de către dl A.Tănase, avocat din Chişinău.
Guvernul moldav („Guvernul”) este reprezentat de către agentul său, dl V. Pârlog, de
la Ministerul Justiţiei.

37
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

3. Reclamantul invoca o violare a dreptului său la libertatea de expresie, garan-


tat de articolul 10 al Convenţiei din cauza condamnării sale de a plăti o amendă pentru
criticarea unei decizii a Curţii constituţionale referitoare la constituţionalitatea unei legi
cu privire la organizarea profesiei de avocat.
4. Cererea a fost atribuită primei secţii a Curţii (articolul 52 par.1 al regulamen-
tului). În cadrul acesteia, camera abilitată cu examinarea cauzei (articolul 27 par.1 al
Convenţiei) a fost constituită conform articolul 26 par. 1 al regulamentului.
5. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (articolul 25
par.1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secţiei a doua după remani-
ere (articolul 52 par. 1).
6. Printr-o hotărâre din 23 aprilie 2002, camera a declarat cererea parţial
admisibilă.
7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţiile scrise referitoare la
fondul cauzei (articolul 59 par. 1 al regulamentului).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Reclamantul este un cetăţean moldav, născut în 1949, cu reşedinţa în Chi-


şinău (Moldova). În calitatea sa de avocat, el este preşedinte al Uniunii Avocaţilor
din Moldova.
9. În 2000, un grup de deputaţi şi avocatul parlamentar din Moldova au sesi-
zat Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a legii nr. 395-XIV
cu privire la organizarea profesiei de avocat care prevedea, printre altele, obligaţia
pentru toţi avocaţii care exercită în Moldova de a face parte din Uniunea Avocaţilor,
formată din toţi avocaţii înscrişi în barourile ţării. Ei invocau că afilierea obligatorie a
avocaţilor la această uniune era contrară dreptului de libertate de asociere garantat
de Constituţia moldavă.
10. După ce a obţinut, printre altele, avizul Uniunii Avocaţilor, care a estimat că
legea era conformă Constituţiei, Curtea Constituţională a emis la 15 februarie 2000 o
decizie care declara neconstituţionalitatea dispoziţiilor ce prevedea afilierea obligato-
rie a avocaţilor la Uniunea Avocaţilor din Moldova.
11. Într-o conversaţie telefonică cu A.M., jurnalist la ziarul„Экономическое
oбозрение”, reclamantul a criticat decizia Curţii Constituţionale.
12. În numărul din februarie 2000 al ziarului„Экономическое oбозрение”, A.M.
a publicat un articol referitor la polemica declanşată printre avocaţi prin decizia din 15
februarie a Curţii Constituţionale. Printre altele, el se referea la convorbirea telefonică
cu reclamantul în următorii termeni:
„(...) După ce decizia Curţii Constituţionale a fost făcută publică, Экономическое oбозрение a
pus câteva întrebări preşedintelui Uniunii Avocaţilor, dlui Gh. Amihalachioaie. Probabil, din această
cauză comentariile sale au fost foarte emoţionale:

38
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„Din cauza hotărârii Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie completă în profesia de avocat
- a spus dl Amihalachioaie. Veţi vedea ce se va petrece peste un an. De azi, nu mai este un sistem
unic de organizare a profesiei, nici stat unitar. Noi ne-am obişnuit cu aceasta – este cu mult mai
uşor să trăieşti în haos. Taxele nu se plătesc, nu există control şi, prin urmare, nici etică, nici disci-
plină şi nici responsabilitate.
În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituţională este - ea constituţională? În anul
1990, Naţiunile Unite au adoptat Principiile de bază cu privire la rolul avocaţilor, garantate perfect
în dreptul nostru. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, pe când în Moldova ea
este subordonată puterii executive, şi anume, Ministerului Justiţiei. Aceasta reprezintă o violare
serioasă a principiilor democratice fundamentale.
Curtea Constituţională n-a luat în considerare exemplele specifice ale jurisprudenţei Curţii de la
Strasbourg invocate în observaţiile prezentate de Uniunea Avocaţilor. Probabil că judecătorii Curţii
Constituţionale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie să înţe-
leg că ei au obţinut mai multă experienţă în cinci ani decât judecătorii din Strasbourg în cincizeci
de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei că Moldova nu respectă jurisprudenţa şi
exigenţele formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”
În conformitate cu termenii folosiţi de dl Amihalachioaie, printre jurişti, avocaţii au fost consideraţi
întotdeauna ca fiind în primul rând:„Cu toate acestea, chiar după decizia Curţii Constituţionale,
corpul avocaţilor rămâne o putere .” (...)

13. Printr-o scrisoare din 18 februarie 2000, preşedintele Curţii Con-


stituţionale a informat reclamantul că, ţinând cont de cele spuse formulate în
ziarul„Экономическое oбозрение”, chestiunea unei lipse posibile de considerare,
în sensul articolului 82 par. 1 e) al Codului jurisdicţiei constituţionale, în privinţa
acestei Curţi se putea pune, şi îl invită să prezente observaţiile scrise la acest su-
biect într-un termen de zece zile.
14. La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat observaţiile cerute. În ele el
a indicat că el a auzit despre publicarea celor spuse prin intermediul scrisorii din 18
februarie 2000 pe care i-a adresat-o Curtea Constituţională şi a confirmat că a avut
cu ziaristul A.M. o lungă conversaţie telefonică la subiectul deciziei din 15 februarie
2000. Totodată, el sublinia că cele spuse au fost denaturate şi depăşeau contextul
lor. El a adăugat că dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicare, el ar fi
verificat riguros felul în care acestea erau prezintate şi deci şi-ar fi asumat toată res-
ponsabilitatea.
15. La 6 martie 2000, Curtea Constituţională pronunţă, aplicând articolele 81 şi
82 ale Codului de jurisdicţie constituţională, o decizie definitivă aplicându-i reclaman-
tului o amendă administrativă de 360 lei (echivalentul 36 euro).
Ea a constatat că, în interviul sus-menţionat, reclamantul a declarat :„în urma
deciziei Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie totală în organizarea avocaţilor”,
în acest context, „se pune întrebarea de a şti dacă Curtea Constituţională este consti-
tuţională” şi, „pentru judecătorii Curţii Constituţionale, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului nu este o autoritate”. Ea a considerat că aceste afirmaţii demonstrau o lipsă
de respect a reclamantului faţă de Curtea Constituţională şi o absenţă totală de con-
siderare pentru decizia acestei Curţi.
16. Decizia Curţii Constituţionale fiind definitivă, reclamantul a plătit la 7 iulie
2000 suma de 360 lei (echivalentul de 36 euro) la contul Ministerului Finanţelor.

39
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

17. Dispoziţiile pertinente ale Codului jurisdicţiei constituţionale sunt stipulate astfel:
Articolul 81 par.1
“2. În scopul protecţiei demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la procedură
şi în scopul asigurării condiţiilor adecvate pentru exercitarea justiţiei constituţionale, Curtea poate
lua măsurile prevăzute la articolul 82.”
Articolul 82
„(1) În scopul asigurării bunei funcţionări a justiţiei constituţionale, se poate dispune o amendă
administrativă de cel mult 25 salarii minime lunare în următoarele cazuri:
a) declaraţiilor neconstituţionale care n-ar fi modul lor de exprimare;
b) imixtiune în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, tentativa de a-i influenţa
prin mijloace ieşind din cadrul procedural;
c) refuzul de a se conforma, fără motive serioase, cerinţelor judecătorilor Curţii în conformitate cu
modalităţile prevăzute şi în termenul atribuit şi nexecutarea hotărârilor şi a avizelor Curţii;
d) violării jurământului judiciar;
e) lipsa de respect faţă de Curtea Constituţională, şi anume refuzul de a se supune ordinelor pre-
şedintelui, încălcarea disciplinei şi îndeplinirea altor acte ce demonstrează o absenţă evidentă de
considerare pentru Curte şi procedura sa (...)”

18. Articolul 4 al legii Nr. 243-XIII din 26 octombrie 1994 cu privire la presă
stipulează:
„Publicaţiile periodice (...) publică, în funcţie de aprecierile lor proprii, documente şi informaţii, ţi-
nând cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi, conţinând drepturi şi obligaţii, este supus unor
formalităţi, condiţii, restricţii, sau sancţiuni prevăzute de către lege, care constituie măsuri necesa-
re într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau moralei, protecţia reputaţiei
sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

ÎN DREPT

1. REFERITOR LA VIOLAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 10


AL CONVENŢIEI

19. Reclamantul susţine că condamnarea sa constituie o ingerinţă nejustificată


în dreptul său la libertatea expresiei. El invocă articolul 10 al Convenţiei în conformi-
tate cu care:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără ca autorităţile publice să se ames-
tece şi fără considerare de frontieră.(...)
2. Exercitarea acestor libertăţi conţinând drepturi şi responsabilităţi poate să fie supusă unor for-
malităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, (...) pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul

40
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

20. Reclamantul consideră că ingerinţa în dreptul său la libertatea de expresie


nu era nici „prevăzută de lege”, nici „necesară într-o societate democratică”.
21. Mai întâi el susţine că articolul 82 al codului de procedură constituţională nu
întruneşte exigenţele de previzibilitate a legii deoarece el nu defineşte cu claritate actele
susceptibile de a cădea sub lovitura unei sancţiuni administrative. În particular, el se
plânge că din conţinutul articolului 82 nu reiese dacă sunt susceptibile de a fi reprimate
doar faptele comise în timpul unei audienţe în faţa Curţii Constituţionale sau orice act ce
exprimă o absenţă de considerare în privinţa curţii şi a procedurii acestei instanţe.
22. El mai spune că nu a criticat Curtea Constituţională sau judecătorii săi în
general dar că în cadrul unei dezbateri largi referindu-se la organizarea profesiei de
avocat el a dezaprobat decizia luată de această Curte. De aici, el consideră că sanc-
ţiunea la care a fost supus nu era necesară într-o societate democratică.
2. Guvernul
23. Guvernul admite că a fost o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea
de expresie, dar el crede că ingerinţa răspunde exigenţelor paragrafului 2 ale artico-
lului 10 al Convenţiei.
El mai consideră că articolul 82 al Codului jurisdicţiei constituţionale corespun-
de criteriului de previzibilitate, odată ce el este interpretat în lumina articolului 81 care
prevede drept scop a eventualelor ingerinţe, protecţia demnităţii judecătorilor Curţii
Constituţionale şi garanţia condiţiilor adecvate exercitării justiţiei constituţionale.
Or, ţinând cont de funcţia reclamantului şi de experienţa profesională, Guvernul
estimă că el ar fi putut să-şi dea seama că autoritatea Curţii Constituţionale ar trebui
respectată nu doar în cadrul audierilor, dar de asemenea şi în afara acestora.
24. Guvernul mai invocă că ingerinţa era justificată prin grija de a garanta au-
toritatea şi imparţialitatea puterii judiciare şi că ea era necesară într-o societate de-
mocratică, deoarece reclamantul depăşise limita unei critici admisibile, expresiile sale
defăimând şi ofensând judecătorii Curţii Constituţionale şi Curtea însăşi. Printre alte-
le, el subliniază că reclamantul, fiind avocat, este supus unei obligaţii de rezervă faţă
de puterea judecătorească şi că de aici, libertatea sa de expresie era mai restrânsă.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
25. Curtea aminteşte că o„lege” în sensul articolului 10 par. 2 al Convenţiei este
o normă enunţată cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să-şi reglemente-
le conduita şi să prevadă, la un grad rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele
care ar putea rezulta dintr-un act determinat. Totodată, aceste norme nu au necesi-
tatea de a fi previzibile cu o certitudine absolută, cu toate că această certitudine ar fi
de dorit, căci dreptul trebuie să ştie să se schimbe la schimbările de situaţie. De ase-
menea, multe legi se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin
vagi a căror interpretare şi aplicare depinde de practică (Sunday Times c. Regatului
Unit (nr.1) hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr.30 , p.31, par. 49 şi Hertel c. Elveţiei,
hotărâre din 25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, par. 35).

41
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

26. Gradul de precizie depinde într-o mare măsură de conţinutul textului în


cauză, de domeniul pe care îl acoperă cât şi de numărul şi de calitatea destinatarilor
săi (Groppera Radio A.G. şi al. c. Elveţiei, hotărâre din 28 martie 1990, seria A
nr. 173, par. 68).
27. Curtea reaminteşte mai apoi, că statutul specific al avocaţilor îi plasează
într-o situaţie centrală în administrarea justiţiei, drept intermediari între justiţiabili
şi tribunale, ceea ce explică normele de conduită impuse în general membrilor
Baroului (Casado Coca c. Spaniei, hotărâre din 24 februarie 1994, seria A nr. 285-
A, p.21, par. 54).
28. Totuşi, ea aminteşte că libertatea expresiei se referă de asemenea şi la
avocaţi, care au dreptul de a se pronunţa public referitor la funcţionarea justiţiei, dar
critica căreia n-ar putea trece unele limite. Ea mai reaminteşte că, în afară de sub-
stanţa ideilor şi informaţiilor exprimate, articolul 10 protejează de asemenea şi modul
de exprimare. În acest scop, se cuvine de ţinut cont de echilibrul pe care să-l menţi-
nă în diferite interese în joc, printre care figurează dreptul publicului de a fi informat
asupra întrebărilor care ating funcţionarea puterii judiciare, imperativele unei bune
administrări a justiţiei şi demnitatea profesiei de avocat (Schöpfer c. Elveţiei, hotărâre
din 20 mai 1998, Culegere 1998- III, p.1053, par. 33).
29. Dacă Statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere
pentru a judeca despre necesitatea unei ingerinţe în materie, o astfel de marjă se du-
blează cu un control european în acelaşi timp referindu-se la lege şi la deciziile care o
aplică (Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 2), hotărâre din 16 noiembrie 1991, seria
A nr. 217, p.29, par. 50)
30. În exerciţiul controlului său, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă
în lumina ansamblului cauzei, incluzând şi modalitatea de exprimare a reclamantului
şi contextul în care au fost exprimate pentru a determina dacă ea era fondată pe„o
necesitate socială imperioasă”,„proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motive-
le invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica apar„pertinente şi sufici-
ente” (Sunday Times (nr.2), citat mai sus, par. 50 şi Nicula c. Finlandei, nr. 31611/96,
par. 44, 21 martie 2002).
2. Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate
31. Curtea notează că reclamantul a fost condamnat pentru că a afirmat
într-un„interviu” acordat unui ziar că în urma unei decizii a Curţii Constituţionale, „o
anarhie totală se va instaura în organizarea profesiei de avocat” şi că, de aici, se pu-
nea întrebarea de a şti dacă Curtea Constituţională era constituţională. Reclamantul a
mai fost condamnat pentru că a declarat că judecătorii Curţii Constituţionale „probabil
nu considerau Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind o autoritate”.
Or, o astfel de condamnare poate trece drept fiind o ingerinţă în dreptul său la
respectul libertăţii de expresie, aşa cum este garantat de articolul 10 al Convenţiei.
32. Curtea consideră că ingerinţa în cauză era „prevăzută de lege”, aşa cum
o cere paragraful doi al articolului 10 citat mai sus. La acest punct, ea relevă că con-
troversele între părţi se referă în acest caz la interpretarea extensivă sau restrictivă

42
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

a articolului 82 par. (1) lit. e) a Codului de jurisdicţie constituţională, ce conduc actele


susceptibile de a cădea sub lovitura unei sancţiuni administrative.
33. Curtea notează că stipularea acestui articol conţine o dispoziţie generală în
conformitate cu care sunt pedepsite cu o amendă faptele care exprimă o absenţă de
considerare manifestată faţă de Curtea Constituţională şi procedura acestei jurisdicţii.
Totodată, din avizul Curţii, cu toate că acţiunile incriminate nu sunt definite sau
enumerate cu o precizie absolută de către lege, reclamantul putea rezonabil să pre-
vadă, ţinând cont de formarea sa de jurist şi de experienţa sa profesională în calitate
de preşedinte al Baroului, că afirmaţiile sale erau susceptibile de a cădea sub lovitura
dispoziţiei citate a Codului de jurisdicţie constituţională.
34. Curtea estimează de asemenea că ingerinţa în libertatea expresiei a re-
clamantului urmărea un scop legitim, fiind justificată din preocuparea (grija) de a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare în sensul paragrafului doi a
articolului 10 citat mai sus. Rămâne de ştiut dacă ea era „necesară într-o societate
democratică”.
35. Curtea relevă că declaraţiile reclamantului se refereau la o întrebare de
interes general şi că ele se înscriau în cadrul unei polemici aprinse declanşate printre
avocaţi printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale referitoare la statutul profesiei şi care
punea capăt organizării avocaţilor într-o structură unică, Uniunea Avocaţilor din Mol-
dova, al cărei preşedinte era reclamantul.
36. În acest context, Curtea estimează că, chiar dacă aceste afirmaţii pot să
fie considerate de natură să denote o oarecare absenţă de considerare faţă de Cur-
tea Constituţională datorate faptului deciziei sale, ele nu pot fi calificate nici grave,
nici insultătoare faţă de judecătorii Curţii (mutatis mutandis, Skalaka c. Poloniei,
nr. 43425/98, par. 34, 27 mai 2003; Perna c. Italiei [GC], nr. 48898/99, par.47, 6 mai
2003; Nikula citat, par.48, 52).
37. În afară de aceasta, ţinând cont de faptul că anume presa a reluat declaraţi-
ile reclamantului şi că el a dezminţit mai apoi o parte a afirmaţiilor sale (vezi paragraful
14 de mai sus), Curtea estimează că el nu ar putea fi considerat drept responsabil de
tot ceea ce figura în „interviul” publicat.
38. În final, Curtea subliniază că dacă amenda la care a fost supus reclaman-
tul, cu suma de 360 lei, fie echivalentul a 36 euro (EUR), reprezintă o sumă puţin
importantă în sine, ea nu este prin sine puţin simbolică şi demonstrează intenţia de a
pedepsi sever reclamantul, odată ce Curtea Constituţională s-a orientat spre maximu-
mul de pedeapsă prevăzută de lege.
39. Având în vedere aceste consideraţii, Curtea estimează că nu era „o nece-
sitate socială imperioasă” de a restrânge libertatea de expresie a reclamantului şi că
autorităţile naţionale n-au furnizat motive „pertinente şi suficiente” pentru a o justifica.
Reclamantul nedepăşind limitele criticii permise de articolul 10 al Convenţiei, ingerinţa
incriminată n-ar putea trece pentru „necesară într-o societate democratică”.
40. Din cele spuse a avut loc violare a articolului 10 al Convenţiei.

43
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

II. REFERITOR LA APLICAREA ARTICOLULUI 41


AL CONVENŢIEI

41. În conformitate cu articolul 41 al Convenţiei,


„Dacă Curtea declară că a avut loc violarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul
intern al Înaltei Părţi contractante nu permite de a îndepărta decât imperfect consecinţele acestei
violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu
42. Reclamantul solicită acordarea a 100 000 EUR drept repararea prejudiciu-
lui moral cauzat prin condamnarea sa care i-a adus o atingere gravă reputaţiei sale
de avocat şi de preşedinte a Uniunii Avocaţilor.
43. Guvernul consideră că suma cerută de reclamant cu titlu de prejudiciu mo-
ral este exagerată. El adaugă că, oricum, simpla constatare a violării articolului 10 ar
furniza prin sine o satisfacţie echitabilă suficientă.
44. Curtea estimează cu Guvernul că constatarea violării constituie prin sine o
satisfacţie echitabilă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de interesat.
B. Cheltuieli
45. Reclamantul cere 2 000 dolari americani (USD), fie echivalentul de 1 670
euro (EUR), drept onorarii pentru cheltuielile de avocat în faţa Curţii. El se sprijină pe
convenţia despre onorarii pe care el a încheiat-o cu avocatul său, în virtutea căreia
această sumă nu era cerută decât dacă reclamantul obţinea câştig de cauză în faţa
Curţii. El subliniază că încheierea unei astfel de convenţii este o practică curentă
printre avocaţii moldavi.
46. Guvernul se opune contra acestei pretenţii evidenţiind în valoare faptul că
suma cerută este excesivă şi că aceste cheltuieli n-au fost demonstrate.
47. Curtea nu se exprimă asupra convenţiei în cauză. În speţă, conform ju-
risprudenţei, ea trebuie să caute dacă cheltuielile şi plăţile a căror rambursare este
reclamată au fost real şi necesar expuse de reclamant şi dacă ele sunt rezonabile
referitor la mărimea lor (Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei [GC], nr.23118/93, par. 62,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999-VIII). Curtea ar putea să se bazeze
pentru aprecierea sa pe elemente cum ar fi numărul de ore de muncă a avocatului, cât
şi tariful orar reclamat (Iatridis c. Greciei (articolul 41), nr. 31107/96, par. 55, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului 2000-XI).
Curtea observă că reclamantul n-a depus nici un justificativ în sprijinul preten-
ţiilor sale. În consecinţă, Curtea decide de a nu aloca reclamantului nici o sumă la
acest punct.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Pronunţă, cu 6 voturi pro, 1 contra, că a avut loc violarea Convenţiei;
2. Pronunţă, cu 5 voturi pro, 2 contra, că constatarea unei violări furnizează prin sine
o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului;

44
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

3. Respinge, cu 5 voturi pro, 2 contra, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.


Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 20 aprilie 2004 în aplicarea
articolului 77 par. 2, 3 al regulamentului.

Semnat: J.-P. Costa


Preşedinte
T.L.Early
Grefier adjunct

La prezenta hotărâre sunt alăturate, conform articolelor 45 par. 2 al Convenţiei


şi 74 par. 2 al regulamentului, următoarele expuneri de opinii:
- opinia parţial concordată şi parţial disidentă a dlui Loucaides;
- opinia parţial concordată şi parţial disidentă a dnei Thomassen;
- opinia disidentă a dlui Pavlovschi.

OPINIE PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL


SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR LOUCAIDES

Împărtăşesc părerea majorităţii potrivit căreia este o încălcare a articolului


10 din Convenţie în cazul dat, dar raţionamentul meu este diferit. Eu estimez că re-
stricţia prevăzută în legea pertinentă, aplicată reclamantului sub forma unei amenzi
administrative fiindcă el în timpul conversaţiei a defăimat hotărârea Curţii Constituţi-
onale, nu era direct legată de scopul legitim care să corespundă garantării autorităţii
şi imparţialităţii puterii judiciare, şi a fost peste ceea ce era necesar pentru a atinge
acest scop. În consecinţă, eu cred că restricţia legislativă în cauză ar putea fi ea însăşi
considerată ca vizând un asemenea scop.
Conform unui principiu de interpretare a Convenţiei ferm stabilit, restricţiile la
drepturile şi libertăţile enumerate în ea trebuie să fie cuprinse într-un mod strict şi în-
gust. După cum Comisia a observat acest lucru în cauza Sunday Times (CEDO, seria
B, vol. 28, p. 64, § 194), în contextul Convenţiei o interpretare strictă a clauzelor de
excepţie semnifică:
„că nici un alt criteriu decât cele menţionate în însăşi clauza de excepţie nu poate justifica o restric-
ţie oricare ar fi ea şi că aceste criterii la rândul lor trebuie interpretate astfel ca sensul cuvintelor să
nu fie lărgit mai mult decât accepţiunea obişnuită”

În afară de acest principiu de interpretare doi factori proprii articolului 10 înca-


drează natura şi semnificaţia scopului autorizat pentru restricţia la examinare. Este

45
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

vorba în primul rând de condiţia care acceptă ca restricţia să fie „necesară într-o so-
cietate democratică” şi în al doilea rând de conceptul de „autoritate” a puterii judiciare
pentru apărarea căreia poate fi aplicată restricţia.
Chestiunea referitor la faptul dacă o lege care limitează unul din drepturile ga-
rantate de Convenţie vizează în realitate un scop autorizat trebuie, după părerea
mea, să fie întotdeauna examinat pe măsura exigenţelor unei societăţi democratice
moderne. Nu este suficient ca o lege care prevede o asemenea restricţie să invoce
unul din obiective pentru care restricţia pertinentă este permisă. Chestiunea de fond
trebuie să rămână întotdeauna cea de a şti dacă restricţia este realmente necesară
pentru a atinge acest scop ţinându-se cont de condiţiile actuale de exercitare a de-
mocraţiei. Dacă restricţia merge mai departe de ceea ce este necesar pentru scopul
căutat sau dacă ea nu face decât să servească acestui scop din întâmplare sau in-
direct, ea nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică pentru a
atinge acest scop, şi deci e cazul de a considera că ea nu relevă clauza de excepţie
corespunzătoare.
În speţă, partea pertinentă a legii în virtutea căreia reclamantul a fost sancţio-
nat este următoarea:
„În scopul asigurării unei bune funcţionări a justiţiei constituţionale poate fi aplicată o amendă admi-
nistrativă de cel mult 25 salarii minime lunare în următoarele cazuri: (...) e) desconsiderarea faţă de
Curtea Constituţională şi anume îndeplinirea altor acte ce demonstrează o desconsiderare vădită
faţă de Curte (...) ( litere grase adăugate).”

Totuşi, eu nu văd cum ar putea fi necesar, într-o societate democratică moder-


nă, de a sancţiona pe cineva care a comis un act care exprimă o „lipsă de considera-
re” faţă de o jurisdicţie oricare ar fi ea (în opoziţie cu conceptul mai strict de „contempt
of court ”) pentru a garanta autoritatea puterii judiciare. Aceasta apare încă mai clar
dacă ţinem cont că libertatea de a critica hotărârile tribunalelor şi funcţionarea puterii
judiciare în general este în zilele noastre un aspect indispensabil al democraţiei, şi
aceasta cu atât mai mult că această critică garantează un bun control al puterii judici-
are. Această critică ar putea fi în mod rezonabil interpretată ca o lipsă de „considera-
ţie” faţă de un tribunal, căci termenul „consideraţie” este atât de larg încât orice con-
fruntare sau diferend cu un act al puterii judiciare poate fi asimilat unei simple critici.
Este important de a ţine cont de exigenţele unei societăţi democratice moderne
unde toate instituţiile de stat trebuie să dea dare de seamă în faţa populaţiei, aceasta
având dimpotrivă dreptul de a se exprima liber asupra chestiunilor privind o eventuală
disfuncţie a acestor instituţii. Într-o societate democratică modernă, critica acestor
instituţii, chiar şi dacă ea este echivalentă unei lipse de„consideraţie”, constituie o
valoare mult mai importantă decât protecţia prestigiului unei instituţii de stat oricare ar
fi ea. După părerea mea este util de a aminti că un eminent judecător britanic, Lord
Denning, Master of the Rolls, a spus, în 1968 deja, apropo de un articol care critica
dur o hotărâre a Curţii de Apel ( Acest articol cuprindea pasajul următor :„Recenta ho-
tărâre adoptată de Curtea de Apel constituie un exemplu straniu de orbire care pune
stăpânire uneori pe cei mai buni judecători. Legislaţia adoptată în 1960 şi care apoi
a devenit aproape inaplicabilă din cauza deciziilor nerealiste, contradictorii şi, pentru
hotărârea de principiu, eronate, adoptate de tribunale, inclusiv de Curtea de Apel.

46
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Atunci ce fac ei? Cer scuze pentru cheltuielile şi problemele cauzate la poliţie? Pentru
nimic în lume.”) considerată a fi constitutivă a „contempt of court ”:
„Acest articol este desigur critic faţă de această Curte. Cu atât mai mult că se referă la Curtea de
Apel, trebuie să recunoaştem că este eronat (...) Permiteţi-mi să spun dintr-o dată că noi nu vom
utiliza niciodată această noţiune (cea de contempt of court) pentru a apăra propria noastră dem-
nitate. Ea trebuie să se bazeze pe fundamente mult mai sigure. Nu ne vom servi nici pentru a-i
face să tacă pe cei ce ne critică. Noi nu ne temem de ei. De fapt, problema este altfel importantă,
deoarece este vorba de nimic mai puţin decât de libertatea expresiei. Fiecare are dreptul în faţa
Parlamentului sau în altă parte, în presă sau la radio de a se exprima amabil adică franc referitor
la chestiunile de interes general. Comentatorii pot vorbi loial despre tot ceea ce se face într-un
tribunal. Ei pot spune că noi ne înşelăm şi că deciziile noastre sunt eronate, că ele sunt obiectul
unui apel sau nu” ( R.v. Metropolitan Police Commissionner, ex parte Plackburn (nr.2), (1968) 2 All
England Reports, p.120)
Mai mult ca atât, termenul „autoritate” desemnează dreptul de a comanda,
puterea de a impune ascultare (dicţionarul le petit Robert). Încă o dată, eu nu văd
cum o simplă lipsă de„consideraţie” faţă de un tribunal ar putea diminua autoritatea
puterii judiciare de a impune ascultare pentru hotărârile sale sau alte acte judiciare.
O asemenea„autoritate” poate fi efectivă chiar şi în cazul lipsei de„consideraţie” din
partea persoanelor asupra cărora ea este exercitată sau de către orice terţă parte.
În aceste condiţii, eu estimez că legea în cauză, în măsura în care ea interzice
în termeni absoluţi actele care exprimă o lipsă de consideraţie faţă de Curtea Constitu-
ţională pentru a proteja, după Guvern, autoritatea acestei Curţi, cade în afara câmpului
de aplicare a acestui obiectiv şi nu se va considera ca lege ce îl vizează pe acesta din
urmă. Ceea ce ilustrează clar aplicarea în acest caz a acestei legi faţă de reclamant.

Articolul 41
Eu am votat împotriva deciziei majorităţii de a nu aloca o sumă de bani cu titlu
de satisfacţie echitabilă şi cheltuieli reclamantului. Sunt de acord cu motivele invocate
de către dna judecător Thomassen pentru a explica că reclamantul ar fi trebuit să
înţeleagă că i se acordă asemenea sume.

OPINIE PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL SEPARATĂ


A DOAMNEI JUDECĂTOR THOMASSEN

Eu împărtăşesc părerea majorităţii potrivit căreia a avut loc încălcarea articolului


10 în cazul dat, dar eu ajung la această concluzie din motive diferite de cele ale ei.
Ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea expresiei s-ar fonda pe al doi-
lea paragraf din articolul 10 care autorizează de a supune exerciţiul acestei libertăţi
unor restricţii necesare„pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare”.
Această justificare este aproape de noţiunea de drept englez de„contempt of court ”,
care vizează protecţia autorităţii şi independenţei tribunalelor, precum şi a drepturilor
părţilor la procedurile în justiţie, împotriva oricărei atingeri a faptului de publicaţii sau
de alte acte (Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 1), hotărârea din 26 aprilie 1979,
seria A nr. 30, p. 30, §§ 55-56).

47
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

În cazul dat, articolele 81 şi 82 din Codul de procedură constituţională conferă


Curţii Constituţionale puterea de a examina, interoga şi a lua măsuri din oficiu şi din
propria autoritate„pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi a
participanţilor la procedură, şi pentru a asigura condiţii corespunzătoare pentru exer-
ciţiul justiţiei constituţionale„ (paragraful 17 din hotărâre).
Orice motiv prezentat pentru a justifica acordarea puterii atât de largi unui tribu-
nal trebuie examinat în de aproape ţinându-se cont de dreptul la libertatea expresiei.
Aceasta înseamnă, după părerea mea, că în principiu această împuternicire trebuie
exercitată numai dacă un tribunal îşi exercită responsabilităţile care constau în garan-
tarea echităţii unei proceduri ne examinate, ceea ce fondează pronunţarea sancţiuni-
lor judiciare pentru contempt of court.
Nu s-ar putea în mod rezonabil spune că Curtea Constituţională şi-a exercitat
împuternicirile pentru a garanta echitatea unei proceduri ne examinate. De fapt, ea
a început o acţiune împotriva reclamantului, l-a interogat, apoi i-a aplicat o amendă
după pronunţarea hotărârii sale. Măsurile sale nu vizau comportamentul reclaman-
tului în calitate de avocat în cursul procedurii dar atitudinea pe care el o adoptase în
calitate de parte comentând hotărârea definitivă pe care a adoptat-o Curtea. Curtea
Constituţională a făcut uz de putere nu în scopul prevăzut – garantarea echităţii pro-
cedurii în curs, dar pentru a limita dreptul democratic al reclamantului să dezbată
public temeiul hotărârii adoptate de această Curte.
Mai mult ca atât, în măsura în care uzul acestei puteri a antrenat aplicarea unei
amenzi reclamantului, ceea ce implică probleme în ceea ce priveşte dreptul persoa-
nei interesate ca cauza acesteia să fie ascultată de către un tribunal independent şi
imparţial (Kyprianou c. Ciprului, nr. 73797/01, hotărârea din 27 ianuarie 2004).
După părerea mea, articolul 10 § 2 nu ar fi justificat acest tip de amestec în
dreptul reclamantului la libertatea expresiei. Contrar majorităţii, eu nu aş considera că
măsurile luate şi motivele invocate de către Curtea Constituţională ( paragraful 15 din
hotărâre) vizau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare.
Chiar dacă am presupune că restricţiile la dreptul reclamantului ar emana de la
un tribunal imparţial în cadrul procedurii independente şi că ele ar putea astfel consi-
derate ca vizând garantarea autorităţii, imparţialităţii puterii judiciare, amenda aplicată
reclamantului nu ar putea fi considerată necesară într-o societate democratică. În
această privinţă, eu sunt de acord cu părerea majorităţii, dar eu aş parveni la o altă
concluzie identică dacă amenda nu ar avea decât un caracter simbolic (paragraful 39
din hotărâre).
După cum s-a pronunţat judecătorul Loucaides în opinia sa concordantă, eu
cred că libertatea de a critica deciziile de justiţie şi funcţionarea puterii judiciare consti-
tuie un element indispensabil al democraţiei. Această cauză demonstrează importanţa
pe care o are libertatea criticii. Curtea Constituţională a declarat contrară Constituţiei
o lege care obligă avocaţii din Moldova de a se afilia la ordinul avocaţilor. O aseme-
nea obligaţie este admisă în sistemele juridice ale multor ţări europene, unde ea este
considerată ca necesară pentru a proteja independenţa profesiei de avocat. Importanţa
pe care o are această independenţă este exprimată în Recomandarea R (2000) 21

48
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în aceşti termeni„1) Avocaţii ar trebui


să fie autorizaţi şi încurajaţi să creeze şi să devină membri ai asociaţiilor profesionale
locale, naţionale şi internaţionale care, unice sau mai multe, au sarcina de a ameliora
deontologia şi de a apăra independenţa şi interesele avocaţilor. 2) Barourile sau alte
asociaţii profesionale de avocaţi ar trebui să fie organe autonome şi independente de
autorităţi şi de public.” Preambulul la recomandarea menţionată subliniază că impor-
tanţa pentru avocaţi de a se organiza în sânul organizaţiilor independente reiese din
faptul că este de dorit de a supraveghea ca responsabilităţile avocaţilor să fie exerci-
tate în mod adecvat şi în special din necesitatea pentru avocaţi de a găsi un echilibru
adecvat între îndatoririle faţă de tribunale şi cele faţă de clienţi. Nu se poate nega că
critica formulată de către reclamant faţă de decizia Curţii Constituţionale se referea la
o chestiune de interes general şi nu ar fi trebuit reprimată în nimic de către organele
de stat într-o societate democratică.
Chiar dacă s-ar presupune că remărcile reclamantului ar fi putut interpretate ca
o lipsă de respect sau de„consideraţie” pentru Curtea Constituţională (paragraful 37
din hotărâre), interesul general – în acest caz, a autoriza o dezbatere publică asupra
independenţei avocaţilor – antrenează interesul judecătorilor Curţii Constituţionale de
a se vedea apăraţi de critici asemănătoare cu cele exprimate de reclamant în timpul
discuţiei, critici care în realitate erau concise şi nu erau un atac personal dirijat împo-
triva acestor judecători (contrar, de exemplu, cauzele Barford c. Danemarcei, hotărâ-
rea din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, şi Perna c. Italiei (GC), nr. 48898/99, CEDO
2003-V). Iată de ce, chiar dacă s-ar presupune că ingerinţa ar viza un scop legitim, ea
nu ar fi fost considerată, după părerea mea, ca „necesară ”.
Continuând firul drept al raţionamentului meu, eu nu aş împărtăşi părerea ma-
jorităţii potrivit căreia constatarea încălcării ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă
suficientă pentru prejudiciul moral adus reclamantului. Din partea lui era rezonabil să
susţină că condamnarea sa a vătămat grav reputaţia sa de avocat şi de preşedinte
al ordinului de avocaţi, care a pledat pentru drepturile de apărare în general. Ar fi fost
deci justificat dacă i s-ar fi acordat o reparaţie în aprecierea echităţii (vezi, de exem-
plu, Nikula c. Finlandei, nr. 31611/96, CEDO 2002-II). Eu na aş fi aprobat nici decizia
de a nu rambursa reclamantului cheltuielile lui pentru al căror titlu el reclamă 2000
USD. Pretenţiile lui la acest titlu nu mi se par exagerate, dar, chiar dacă ar fi fost, nu
este nici un motiv special de a nu-i acorda nici o sumă la acest titlu (Foley c. Regatului
Unit, nr. 39197/ 22 octombrie 2002).
Respingând cererile formulate de către reclamant sub unghiul articolului 41,
Curtea nu a acordat, după părerea mea, o importanţă suficientă gravităţii ingerinţei
care a atins dreptul persoanei interesate la libertatea de expresie, garantat de articolul
10 din Convenţie.

49
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR PAVLOVSCHI

În cazul dat, majoritatea camerei a făcut concluzia la încălcarea drepturilor


reclamantului, garantate de articolul 10 din Convenţie. Spre marele meu regret, eu nu
am semnat această concluzie.
Eu nu pun la îndoială existenţa unei ingerinţe în prezenta cauză. Problema
ţine, după părerea mea, de justificarea acestei ingerinţe în comparaţie cu articolul 10
§ 2 din Convenţie. Trebuie deci de examinat dacă măsura litigioasă era„prevăzută
de lege”,„avea un scop legitim” şi era„necesară într-o societate democratică”, în
sensul acestei prevederi (Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 103,
pp. 25-25, § 34-37.
I. „Prevăzută de lege”
Chiar dacă s-a înclinat spre semnificaţia noţiunii„prevăzută de lege”, Curtea,
în hotărârea sa Sunday Times c. Regatului Unit (hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A
nr. 30, § 49) a declarat:
„Potrivit Curţii, următoarele două condiţii contează printre cele care reiese din cuvintele„prevăzute
de lege”. Mai întâi trebuie ca„legea” să fie suficient accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dis-
pune de informaţii suficiente, în circumstanţele cauzei, despre normele juridice aplicabile în cazul
dat. În al doilea rând, se poate considera drept„lege” o normă enunţată cu atâta precizie pentru
a permite cetăţeanului să reglementeze conduita sa ; având, în caz de necesitate, consilieri
cultivaţi, trebuie de asemenea de prevăzut, în mod rezonabil în circumstanţele cauzei, con-
secinţele care ar deriva dintr-un act normativ. Ele nu necesită de a fi previzibile cu o certitudine
absolută: experienţa o revelă în afara neajunsului. În afară de certitudine, cu toate că e foarte
mult de dorit, se însoţeşte uneori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să se poată adapta la
schimbările situaţiei. Astfel, multe legi folosesc, în virtutea lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin
vagi ale căror interpretare şi aplicare depinde de practică” (litere grase adăugate de mine).

Aplicând principiile sus-menţionate pentru prezenta cauză, trebuie de notat


punctele următoare.
Accesibilitatea generală a Codului de procedură constituţională nu implică nici o
problemă. Acest text este publicat în Monitorul Oficial, unde apar sistematic ansamblul
de texte normative, şi poate fi consultat pe diverse site-uri Internet, de exemplu pe cel al
Curţii Constituţionale„www.ccrm.rol.md”, şi pe site-ul legislaţiei www.docs.md, etc.
În ce priveşte calitatea legii, eu estimez că textul este suficient de precis, dat
fiind faptul că el ţine cont de toate elementele dobândite de tehnicile legislative.
Să examinăm prevederile pertinente ale Codului de procedură constituţională.
Articolul 81. Garanţia exercitării justiţiei constituţionale
„1. Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi a participanţilor la proces, şi
pentru a asigura condiţii corespunzătoare de exercitare a justiţiei constituţionale, Curtea poate lua
măsurile prevăzute la articolul 82.”
Articolul 82. Responsabilitatea pentru încălcarea regulilor de procedură constituţională
„1. Pentru a asigura buna funcţionare a justiţiei constituţionale poate fi aplicată o amendă adminis-
trativă de până la 25 salarii minime în următoarele cazuri:
a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul de exprimare;

50
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

b) ingerinţă în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale, încercare de a exercita


influenţa asupra lor reieşind din cadrul procedural;
c) refuz de a se conforma, fără motive serioase, cerinţelor judecătorilor Curţii conform modalităţilor
prevăzute şi în termenul stabilit, şi ne executarea hotărârilor şi avizelor Curţii;
d) încălcarea jurământului judiciar;
e) lipsa de respect faţă de Curtea Constituţională prin refuzul de a se supune ordinelor preşedin-
telui, infracţiune de disciplină şi săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de
Curte şi procedura sa.
2. Măsurile luate de natură să garanteze condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea justiţiei
constituţionale sunt impuse prin decizie a preşedintelui şi sunt consemnate în procesul-verbal sau
anexate la acesta.
3. Amenda trebuie plătită într-un termen de 15 zile de la data înştiinţării persoanei amendate. Dacă
aceasta refuză să plătească sau dacă nu o plăteşte în termenul stabilit, decizia Curţii Constituţi-
onale se execută (...) în baza extrasului pertinent din procesul-verbal al şedinţei sau al deciziei
preşedintelui (...)”.

Concluziile mele sunt deci următoarele:


1. Această lege defineşte clar o„necesitate imperioasă” de a apăra demnitatea
judecătorilor Curţii Constituţionale şi de a asigura condiţiile corespunzătoare pentru
exercitarea funcţiilor lor.
2. Legea enumeră actele pe care legislatorul le consideră ilegale, în special
cele care demonstrează„o desconsiderare vădită faţă de Curte şi procedura sa”.
3. Legea enunţă măsurile aplicabile celor care au încălcat prevederile,„o amen-
dă de până la 25 salarii minime”.
Aceste elemente conduc la concluzia că prevederile Codului de procedură
constituţională permit cetăţenilor, aşa cum se enunţă în hotărârea Sunday Times
menţionată mai sus,„(...) de a prevedea, la un grad rezonabil în circumstanţele
cauzei, consecinţele de natură să derive dintr-un act stabilit (...)”. fiindcă legea
descrie actele criticabile şi consecinţele negative pe care le antrenează.
Estimez că prevederile legale ale Codului de procedură constituţională sunt de
calitate suficientă pentru a concluziona că reclamantul era în măsură să prevadă,„la
un grad rezonabil în circumstanţele cauzei”, riscurile de natură să derive din descon-
siderarea vădită faţă de Curtea Constituţională.
Ingerinţa este deci„prevăzută de lege” în cazul dat.
II. Urmărirea unui scop legitim
Nici reclamantul nici Guvernul nu contestă că amenda aplicată urmărea un
scop legitim de a apăra autoritatea, independenţa şi imparţialitatea puterii judiciare.
III. „Necesară într-o societate democratică”
Diverse instanţe internaţionale au confirmat în repetate rânduri că o putere
judiciară independentă şi imparţială este un instrument indispensabil oricărui stat de-
mocratic. Acesta este un element esenţial al unui sistem politic bazat pe statul de
drept. Este clar că toate statele sunt nu numai autorizate dar şi trebuie să întreprindă
toate măsurile necesare pentru a apăra demnitatea judecătorilor şi, astfel, să apere

51
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

autoritatea tribunalelor. Mai mult ca atât, ei trebuie să vegheze ca reprezentanţii pu-


terii judiciare să-şi poată exercita funcţiile fără a se expune unor presiuni ilegale, în
special presiunilor psihologice, şi să-şi poată fonda deciziile prin mijloace de drept
pertinente, şi nu printr-o motivaţie viciată de ameninţări, insulte, defăimare, calomnie
sau alte forme de influenţă ilegală.
Inviolabilitatea judiciară, care este o garanţie de independenţă a magistraţilor,
nu este un privilegiu ci o condiţie prealabilă pentru exercitarea obiectivă şi imparţială
a funcţiilor lor profesionale. Judecătorii fiind chemaţi să statueze în ultimă instanţă
asupra unor chestiuni cu privire la viaţa, libertăţile, drepturile, obligaţiile şi bunurile
cetăţenilor, ei trebuie să inspire încredere de justiţiabili, care trebuie să fie convinşi că
funcţia judiciară se exercită în deplină independenţă. Menţinerea şi sporirea încrederii
publice în puterea judiciară sunt recunoscute drept o necesitate publică care răspun-
de interesului general al societăţii.
În „Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii”, Adunarea Ge-
nerală a Naţiunilor Unite declară:
„Independenţa magistraturii este garantată de către stat şi enunţată în Constituţie sau legislaţia
naţională. Incombă tuturor instituţiilor, guvernamentale şi altele, de a respecta independenţa ma-
gistraturii. (...) Magistraţii reglementează cauzele sesizate în mod imparţial, după fapte şi conform
legii, fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii
necorespunzătoare, directe sau indirecte, din oricare parte ar fi sau din oricare motiv ar fi”.

Aceeaşi chestiune este obiectul Recomandării nr. R (94) 12 a Comitetului de


Miniştri al Consiliului Europei pentru statele membre privind independenţa, eficaci-
tatea şi rolul judecătorilor (adoptată de Comitetul de Miniştri la 13 octombrie 1994 la
reuniunea 518 a delegaţilor miniştrilor), care enunţă:
„Independenţa judecătorilor trebuie garantată conform prevederilor Convenţiei şi principiilor con-
stituţionale, de exemplu făcând să figureze prevederile speciale în acest scop în Constituţii sau
în alte texte legislative sau încorporând prevederile prezentei recomandări în dreptul intern. (...)
Judecătorii trebuie să ia deciziile lor în deplină independenţă şi să poată acţiona fără restricţii şi fără
a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii necorespunzătoare, directe
sau indirecte din oricare parte ar fi sau din oricare motiv ar fi. Legea trebuie să prevadă sancţiuni
împotriva persoanelor care caută să influenţeze astfel judecătorii. Judecătorii trebuie să fie
absolut liberi de a statua în mod imparţial asupra cauzelor sesizate, conform propriei lor convingeri
şi interpretări a faptelor şi conform regulilor de drept în vigoare (...) Judecătorii trebuie să dispună
de împuterniciri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini funcţiile, a apăra
autoritatea şi demnitatea tribunalului (...)”.

Ansamblul acestor prevederi indică incontestabil că protecţia demnităţii tribu-


nalelor şi judecătorilor împotriva influenţei necorespunzătoare şi apărarea indepen-
denţei puterii judiciare sunt absolut necesare într-o societate democratică.
Unicul mijloc de care dispune statul pentru a-şi îndeplini obligaţiile este de a
sancţiona încălcările acestor principii. Aceasta este calea inevitabil aleasă de legis-
latorul moldav, care interzice, prin pedeapsa cu amendă, actele de desconsiderare
vădită faţă de Curtea Constituţională şi procedura sa.
În cazul dat, reclamantul a formulat trei observaţii criticând decizia Curţii Con-
stituţionale.
1. Potrivit persoanei interesate, această decizie are drept efect să facă să dom-
nească un haos total în organizarea profesiei de avocat. Nu va mai fi ordinul profesi-

52
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

onal unic, nici stat unitar. Impozitele nu vor fi plătite. Nu va mai fi nici un control şi, în
consecinţă, nici o etică, disciplină şi responsabilitate.
2. A pus la îndoială constituţionalitatea chiar a Curţii Constituţionale.
3. A acuzat Curtea Constituţională că nu are nici o consideraţie pentru Curtea
Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa sa.
Conform Recomandării Rec (2000) 21 a Comitetului de Miniştri pentru statele
membre privind libertatea de a exercita profesia de avocat (adoptată de Comitetul
de Miniştri la 25 octombrie 2000 la reuniunea 727 a delegaţilor de miniştri),„avocaţii
trebuie să respecte autoritatea judiciară şi să-şi exercite funcţiile în faţa tribunalelor
conform legislaţiei şi altor reguli naţionale (...)”.
Aceeaşi idee a fost expusă în hotărârea Shopfer c. Elveţiei (20 mai 1998, Re-
cueil 1998-III, § 29): „(...) Curtea reiterează că statutul specific al avocaţilor îi situează
într-o poziţie centrală în administraţia justiţiei, ca intermediari între justiţiabili şi tribu-
nale, cei care explică normele de conduită impuse în general membrilor baroului.”
Printre altele, Curtea a declarat deja că acţiunea tribunalelor, care sunt garan-
ţii justiţiei şi a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de
încrederea publicului (De Haes et Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997,
Recueil 1997-I, p. 234, § 37).
Având în vedere rolul cheie al avocaţilor se poate aştepta de la ei ca să contri-
buie la buna funcţionare a justiţiei şi, astfel, la încrederea publicului în aceasta.
În cazul dat, ca şi în cazul Schopfer, declaraţia litigioasă a reclamantului nu cri-
tica raţionamentul deciziei Curţii Constituţionale ci cuprindea acuzaţii de defăimare a
judecătorilor acestei jurisdicţii, precum şi a însăşi Curţii Constituţionale, cea mai înaltă
autoritate judiciară din stat.
După părerea mea, defăimarea de către reclamant nu dovedeşte nici respect
pentru autoritatea judiciară impusă de Recomandarea Rec (2000) 21 menţionată mai
sus a Comitetului de Miniştri, nici intenţia„de a contribui la buna funcţionare a justiţiei
şi, astfel, la încrederea publicului în aceasta”, conform hotărârii Schopfer.
Chiar şi o analiză superficială a afirmaţiilor reclamantului denotă că în interviul
său el a căutat să compenseze lipsa de argumente juridice încercând să zdruncine
încrederea publicului în autoritatea judiciară cea mai înaltă şi să o discrediteze făcând
aluzii, pe de o parte, la ignoranţa juridică a membrilor Curţii Constituţionale, care nu ar
respecta Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa ei, pe de altă parte,
la atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile lor profesionale, provocând astfel haos şi
anarhie juridică în sânul statului şi, în plus, distrugând unitatea statului.
Îmi este greu să cred că intenţia originală a autorilor Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale era de a proteja la nivel internaţional,
prin articolul 10, persoanele care zdruncină încrederea publicului în puterea judiciară,
discreditează cea mai înaltă autoritate judiciară a ţării şi defăimează membrii Curţii
Constituţionale.

53
AMIHALACHIOAIE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

Astfel, eu nu am nici un fel de îndoieli că reclamantul prin comportamentul său,


a comis acte ce demonstrează desconsiderarea vădită faţă de Curtea Constituţională
şi procedura sa şi că el se expune deci unei sancţiuni în virtutea Codului de procedură
constituţională. Un asemenea comportament nu ar trebui protejat, prin definiţie, de
articolul 10 din Convenţie.
„Proporţionalitate de ingerinţă în scopul legitim urmărit”
Înainte de a dezvălui chestiunea de proporţionalitate a sancţiunii aplicate recla-
mantului, îmi pare util, pentru a evita orice neînţelegere, de a furniza câteva precizări
referitor la expresia „salariu minim”.
Contrar multor ţări europene unde salariul minim reflectă suma necesară pen-
tru a subzista, în Moldova, un salariu minim reprezintă o unitate care serveşte la cal-
cularea salariului de bază pentru funcţionarii de stat şi a amenzilor.
Noţiunea de„salariu minim” a fost introdusă prin legea nr. 1432-XIV din 28 de-
cembrie 2000 cu privire la stabilirea şi reevaluarea salariului minim. Ea stabileşte
salariul minim de 18 lei (MDL) (circa 1 125 euro) şi enunţă în articolul 7 că această
sumă se va aplica pentru calcularea amenzilor până la adoptarea noilor versiuni ale
Codului penal, Codului de procedură penală, Codului de procedură civilă şi Codului
de contravenţii administrative.
Regulile cu privire la metoda de calculare a salariilor plătite din bugetul statului
prevăd, pentru calcularea acestor salarii, aplicarea coeficienţilor speciali de înmulţi-
re în funcţie de postul în chestiune şi salariul minim. La salariul de bază se adaugă
diverse suplimente prevăzute de lege. La 1 aprilie 2001 Guvernul moldav a stabilit
salariul minim de 100 MDL. Totuşi suma utilizată la calcularea amenzilor a rămas ne
modificată (18 lei MDL).
În ce priveşte proporţionalitatea, după părerea mea, este de menţionat urmă-
toarele puncte.
Proporţionalitatea contribuie la echilibrarea imperativelor scopurilor enumerate
la articolul 10 § 2 cu cele din discuţia liberă a problemelor de interes public (vezi, mu-
tatis mutandis, Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A, nr. 103, p. 26,
§42). Pentru a stabili între ei o justă echilibrare, Curtea nu trebuie să uite că trebuie
să se ferească să descurajeze cetăţenii, din frica pentru sancţiunile penale sau altele,
de a se pronunţa asupra unor asemenea chestiuni (Barfold c. Danemarcei, hotărârea
din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, § 29).
După cum am menţionat, Codul de procedură constituţională reglementează
apărarea demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi asigură condiţiile corespun-
zătoare pentru exercitarea funcţiilor lor, încălcarea acestor prevederi fiind sancţionată
printr-o amendă de până la 25 salarii minime, adică 450 MDL sau circa 28,1 euro.
Reclamantului i s-a aplicat o amendă mai lejeră în sumă de 360 MDL. Ne pu-
tem întreba dacă această amendă e prea mare. Din punct de vedere teoretic această
chestiune poate fi analizată sub diferite unghiuri:
1. al celui de drept administrativ moldav în mod general;

54
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. al celui de prevederi legale privind responsabilitatea pentru actele ce demon-


strează „desconsiderare faţă de Curtea Constituţională”; sau
3. al celui de situaţie financiară a reclamantului.
Voi aborda pe scurt proporţionalitatea sancţiunilor impuse persoanei interesate
sub aceste trei unghiuri.
Codul contravenţiilor administrative prevede diverse forme de sancţiuni, inclu-
siv de deţinere de scurtă durată şi amenzi. În ce priveşte cele din urmă, articolul 26
din Cod enunţă că în principiu, pentru diverse tipuri de contravenţii, cetăţenii sunt pa-
sibili de amenzi de până la 50 salarii minime şi funcţionarii de amenzi de până la 300
salarii minime. În unele cazuri, amenda se poate ridica până la 3 000 salarii minime.
Preşedintelui baroului, fiind un funcţionar în virtutea dreptului intern, în unele cazuri,
i se poate aplica o amendă în sumă între 300 şi 3 000 salarii minime, potrivit naturii
contravenţiei. Dat fiind acest fapt, eu estimez că sancţiunea impusă în cazul dat era
simbolică sau, cel puţin, nu era excesivă.
În ceea ce priveşte prevederile legale generale, sancţiunile aplicabile pentru
actele de desconsiderare faţă de tribunale şi curţi sunt stabilite de art. 200/7 din Codul
contravenţiilor administrative, care prevede o amendă de până la 25 salarii minime
sau o detenţie administrativă de până la 15 zile. În virtutea Codului de procedură con-
stituţională, autorii actelor similare porniţi împotriva Curţii Constituţionale sunt pasibili
numai de o amendă. Astfel, dacă comparăm sancţiunile prevăzute de prevederile
generale cu sancţiunea impusă în cazul dat, aceasta nu ar putea fi considerată ca o
pedeapsă de natură să „descurajeze” reclamantul.
Având în vedere principiul de individualizare a pedepselor, modul cel mai
adecvat de a stabili dacă sancţiunea aplicată reclamantului era proporţională trebuie
de comparat suma amenzii cu veniturile persoanei interesate. Astfel, este posibil de
apreciat dacă sancţiunea îl putea„descuraja”.
După părerea mea, această chestiune este crucială, având în vedere urmă-
toarele: o amendă de 360 MDL aplicată unei persoane care câştigă, de exemplu, 300
MDL lunar este o pedeapsă relativ grea, dar pentru o persoană care are un venit de
3 000 MDL lunar, este vorba de o sancţiune lejeră. Din aceste motive, aş dori să am
informaţii suplimentare la veniturile reclamantului. Camera nu dispune de asemenea
informaţii, eu nu pot decât să compar amenda aplicată în cazul dat cu standardul
mediu de viaţă în Moldova, 1 000 MDL lunar. Este puţin probabil ca veniturile preşe-
dintelui baroului moldav să fie mai mic. Astfel, dacă comparăm suma amenzii aplicate
reclamantului cu veniturile lunare medii, observăm că ea este de două ori şi jumătate
mai mică. Aceste elemente demonstrează de asemenea că amenda impusă în cazul
dat nu era excesivă şi că ea poate fi considerată proporţională.
Oricare ar fi punctul de vedere adoptat, ajungem la concluzia că Guvernul
pârât, sancţionând reclamantul pentru desconsiderare faţă de Curtea Constituţională,
nu a depăşit limitele proporţionalităţii.
În concluzie, ţinând cont de cele de mai sus, eu nu constat nici o încălcare a
drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 din Convenţie.

55
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

56
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

PRODAN contra MOLDOVEI


(Cererea nr. 49806/99)

HOTĂRÂRE

18 mai 2004

În cazul Prodan contra Moldovei,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea a IV-a, în Camera în urmă-
toarea componenţă:

Dnii Nicolas Bratsa, preşedinte;


M.Pellonpăă;
Dna V.Strážnická;
Dnii R.Maruste;
S.Pavlovschi;
L.Garlicki;
J.Borrego Borrego, judecători
şi Dnul M.O. Boyle, Grefierul secţiunii;
Deliberând la 7 ianuarie 2003 şi la 27 aprilie 2004;
Adoptă următoarea hotărâre, la ultima dată menţionată:

PROCEDURA

1. Cazul a fost iniţiat prin cererea nr. 49806-99 contra Republicii Moldova,
înaintată către Curte conform articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi Libertăţilor Fundamentale (în continuare - Convenţia) de către o moldo-
veancă, Dna Tatiana Prodan la 5 ianuarie 1999.
2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl Vitalie Nagacevschi,
activând în numele organizaţiei nonguvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omu-
lui”, cu sediul la Chişinău.

57
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

3. Guvernul Republicii Moldova (în continuare - Guvernul) a fost reprezentat de


către Agentul Guvernamental dl Vitalie Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.
4. Reclamanta a invocat, în particular, că neexecutarea unei hotărâri judecăto-
reşti definitive pronunţate în favoarea ei este incompatibilă cu Convenţia.
5. Cererea a fost remisă Secţiunii a IV-a a Curţii conform Regulii 52 § 1 a Regu-
lamentului Curţii. În cadrul acestei Secţiuni, Camera care va analiza cazul (articolul 27
§ 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu prevederile Regulii 26 § 1.
6. Potrivit unei decizii din 7 ianuarie 2003, Curtea a declarat cererea ca fiind
admisibilă.
7. După ce au fost consultate părţile, Camera a hotărât că nu a fost solicitată
nici o audiere asupra fondului (Regula 59 § 3 in fine), iar părţile şi-au răspuns în formă
scrisă la observaţiile fiecăreia.
8. Reclamanta şi Guvernul au depus observaţiile asupra fondului conform Re-
gulii 59 § 1.
9. Conform unei scrisori ce datează din 4 septembrie 2003, Guvernul a informat
Curtea despre adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi asupra modifică-
rilor la anumite prevederi ale Codului de Procedură Civilă şi a ridicat o obiecţie preli-
minară adiţională în această privinţă.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI

10. Reclamanta s-a născut în anul 1924 şi trăieşte în Chişinău.


11. În iunie 1946 autorităţile sovietice au naţionalizat casa părinţilor reclaman-
tei. În 1949 părinţii ei au fost deportaţi în Siberia.
12. La 8 decembrie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea
Nr.1225 - XII cu privire la reabilitarea victimelor represiunii politice comisă de către re-
gimul totalitar comunist de ocupaţie. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice
să reclame proprietatea lor confiscată sau naţionalizată.
13. În anul 1997, reclamanta a înaintat o cerere de chemare în judecată la Jude-
cătoria Sectorului Centru, potrivit căreia ea cerea restituirea casei părinţilor ei. La acel
moment casa în cauză consta din şase apartamente: nr. 3, 6, 7, 8, 12 şi 13. Deoarece
apartamentele nr.3, 6, 7, 8, 13 au fost cumpărate de către foştii chiriaşi, reclamanta a
cerut să fie declarate nule şi să fie anulate contractele de cumpărare a acestor aparta-
mente de la stat. De asemenea, ea a cerut evacuarea tuturor locatarilor casei.
14. La 14 martie 1997, Judecătoria Sectorului Centru a decis în favoarea recla-
mantei şi a pronunţat hotărârea de restituire a casei. Au fost declarate nule şi anulate
contractele potrivit cărora apartamentele nr. 3, 6, 7, 8 şi 13 au fost vândute chiriaşilor
lor. În continuare Curtea a ordonat Consiliului Municipal să evacueze locatarii acestor

58
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

apartamente, inclusiv pe cei din apartamentul nr. 12 şi a indicat Consiliului Municipal


să ofere tuturor chiriaşilor respectivi un alt spaţiu locativ.
15. Consiliul Municipal şi chiriaşii au înaintat apel la Tribunalul Municipiului Chi-
şinău contra hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru. La 17 octombrie 1997 Tribunalul
municipiului Chişinău a admis apelul anulând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru.
16. Reclamanta a înaintat apel împotriva deciziei Tribunalului municipiului Chi-
şinău. La 31 martie 1998 Curtea de Apel a respins apelul şi a menţinut decizia Tribu-
nalului municipiului Chişinău.
17. În conformitate cu cererea reclamantei, Procuratura Generală a Republicii
Moldova a depus la Curtea Supremă de Justiţie, recurs în anulare împotriva deciziilor
Tribunalului municipiului Chişinău şi a Curţii de Apel.
18. La 19 august 1998, Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile Tribunalu-
lui municipiului Chişinău şi a Curţii de Apel, menţinând hotărârea Judecătoriei Secto-
rului Centru din 14 martie 1997 din motivul că ambele instanţe judecătoreşti, atât Tri-
bunalul municipiului Chişinău, cât şi Curtea de Apel au interpretat incorect prevederile
Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 (vezi paragraful 30 prezentat mai jos).
19. La o dată nespecificată, în anul 1998, după ce a obţinut titlul executoriu,
reclamanta a cerut Consiliului Municipal să execute hotărârea din 14 martie 1997.
Într-o scrisoare din 14 ianuarie 1999, Consiliul Municipal a informat reclamanta că, din
cauza lipsei de fonduri pentru construirea apartamentelor pentru chiriaşii evacuaţi, nu
a putut executa hotărârea.
20. În anul 1999 reclamanta a înaintat o cerere Organului Cadastral Teritorial
Chişinău de a i se elibera certificatul de proprietate asupra casei în cauză. Într-o
scrisoare din 15 septembrie 1999 Organul Cadastral Teritorial Chişinău a informat re-
clamanta că va elibera titlul de proprietate doar în baza ,,actului de predare – primire”
eliberat de Consiliul Municipal.
21. În octombrie 1999 reclamanta a înaintat o cerere de chemare în judecată la
Judecătoria Sectorului Centru contra Consiliul Municipal cerând repararea prejudici-
ilor cauzate de neexecutarea la timp a hotărârii din 14 martie 1997. La 17 noiembrie
1999, Judecătoria Sectorului Centru a respins această acţiune ca fiind nefondată. Re-
clamanta nu a înaintat apel împotriva hotărârii respective şi ea a devenit definitivă.
22. În 2000 reclamanta a înaintat o cerere Judecătoriei Sectorului Centru ce-
rând schimbarea parţială a modalităţii de executare a hotărârii din 14 martie 1997.
În special, ea a cerut echivalentul în bani de la Consiliul Municipal în locul restituirii
apartamentelor nr. 3, 6, 7, 12 şi 13. La 7 februarie 2000, Judecătoria Sectorului Cen-
tru a dat ordin de evaluare din apartamente de către specialiştii Organului Cadastral
Teritorial Chişinău. Potrivit unei cereri din partea reclamantei, la 24 februarie 2000
Judecătoria Sectorului Centru a cerut ca evaluarea apartamentelor să fie făcută de
către specialişti independenţi competenţi în domeniul proprietăţii de bunuri imobile.
23. La 3 octombrie 2000, Judecătoria Sectorului Centru a decis să schimbe
parţial modalitatea de executare a hotărârii din 14 martie 1997 şi a ordonat să se

59
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

plătească reclamantei suma de 488 274 lei moldoveneşti (MDL), valoarea de piaţă a
apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13.
24. Consiliul Municipal a înaintat Tribunalului Municipiului Chişinău apel împo-
triva acestei hotărâri. La 10 ianuarie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău a respins
apelul menţinând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000.
25. În anul 2001 reclamanta a solicitat Direcţiei de Repartizare a Spaţiului Lo-
cativ a Consiliului Municipal să execute hotărârea din 14 martie 1997, deoarece ea
prevedea evacuarea locatarilor din apartamentul nr.8. Printr-o scrisoare din 26 martie
2001, Consiliul Municipal a informat reclamanta că, din cauza lipsei de fonduri pentru
construirea clădirilor cu apartamente şi a spaţiului locativ alternativ pentru chiriaşii
evacuaţi, hotărârea din 14 martie 1997 nu poate fi executată.
26. La 10 aprilie 2001, Judecătoria Sectorului Centru a refuzat cererea Consiliul
Municipal prin care acesta cerea amânarea executării hotărârii Judecătoriei Sectorului
Centru din 3 octombrie 2000. La 19 iunie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău, prin-
tr-o decizie finală a respins apelul Vice-primarului contra hotărârii sus-menţionate.
27. Conform cererii Consiliului Municipal, Procuratura Generală a Republicii
Moldova a depus un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie prin care a cerut
anularea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000 şi a Tribuna-
lului municipiului Chişinău din 10 ianuarie 2001.
28. La 12 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în
anulare depus de Procurorul General.
29. La o data nespecificată, reclamanta a înaintat o nouă cerere către Consiliul
Municipal pentru executarea hotărârilor din 14 martie 1997 şi din 3 octombrie 2000.
Printr-o scrisoare din 23 octombrie 2001, Consiliul Municipal a informat reclamanta că
din cauza lipsei de fonduri şi a spaţiilor locative alternative pentru chiriaşii apartamen-
tului nr.8, hotărârea din 14 martie 1997 nu poate fi executată. Referitor la executarea
hotărârii din 3 octombrie 2000, Consiliul Municipal a răspuns că banii vor ar fi plătiţi
după ce alte ordine judecătoreşti ar fi fost plătite.
30. La 20 noiembrie 2002, Consiliul Municipal a plătit reclamantei o sumă în
valoare de 488 274 MDL (echivalentul a 29 238 EURO în acea perioadă) conform
hotărârii din 3 octombrie 2000. Hotărârea din 14 martie 1997 cu privire la evacuarea
chiriaşilor din apartamentul nr. 8 a rămas neexecutată.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

31. Prevederile relevante ale Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992, cu modi-
ficările ulterioare din 23 noiembrie 1994, sunt următoarele:
„Articolul 12. Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor
(1) Cetăţenilor Republicii Moldova, supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi, li se restituie, la
cererea lor sau a moştenitorilor lor, averea confiscată, naţionalizată sau luată în alt mod. (…)
(5) Actele de vânzare-cumpărare sau de înstrăinare în alt mod a caselor, clădirilor şi a altor con-
strucţii şi bunuri confiscate, naţionalizate sau luate de la persoanele supuse represiunilor, efectuate

60
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

după reabilitarea acestora, se declară nule pe cale judiciară, la cererea persoanelor supuse repre-
siunilor sau a moştenitorilor lor.”

În 1998 articolul de mai sus a fost completat cu un nou paragraf prin Legea
nr. 84-XIV din 8 iulie 1998, care prevede următoarele:
„(6) Persoanele care urmează a fi evacuate din casele restituite sunt asigurate cu spaţiu locativ
peste rând, la momentul evacuării, de către autorităţile administraţiei publice locale, în conformitate
cu legislaţia.”

Articolul 426 al Codului de Procedură Civilă, în vigoare în perioada 26 decem-


brie 1964 şi 12 iunie 2003 prevede următoarele:
„Creditorului – urmăritor şi debitorului li se comunică locul şi data şedinţei dar neprezentarea lor nu
împiedică soluţionarea chestiunii depuse în faţa instanţei.
Împotriva încheierii instanţei cu privire la actele executorului judecătoresc se poate face recurs.”

Articolul 478 din Codul Civil, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12


iunie 2003 prevede următoarele:
„Prejudiciul cauzat persoanei fizice sau juridice în urma acţiunilor ilicite ale organelor de cercetare
penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti se repară de către stat
integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală,
de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, în modul stabilit de lege.”

La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod Civil. Articolul 1404 al Codului Civil
prevede următoarele:
„(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei
cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei
se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar
în cazul intenţiei sau culpei grave.
(2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate
la al. 1.”

ÎN DREPT

I. EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

A. Neepuizarea căilor de recurs interne


32. În observaţiile sale din 7 martie 2003 şi din 4 septembrie 2003, Guvernul
Republicii Moldova a invocat pentru prima dată excepţia de neepuizare a remediilor
interne, bazându-se pe faptul că reclamanta nu a folosit remediile prevăzute de arti-
colele 426 a vechiului Cod de Procedură Civilă, articolul 478 al Codului Civil sau ale
articolului 1404 al noului Cod Civil al Republicii Moldova.

1. Articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi articolul 478 al vechiului


Cod Civil

33. Curtea reaminteşte faptul că în conformitate cu Regula 55 a Regulamentu-


lui Curţii orice declaraţie de inadmisibilitate trebuie făcută de către statul reclamat în
observaţiile sale referitoare la admisibilitatea cererii, dacă caracterul şi circumstanţele
faptelor o permit.

61
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

34. În ceea ce priveşte articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi


articolul 478 al vechiului Cod Civil, Curtea notează că aceste coduri au fost în vigoare
în perioada dintre 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003.
35. Cazul a fost comunicat Guvernului Republicii Moldova la 27 noiembrie 2001
şi Guvernul a fost rugat să prezinte observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii
înainte de 8 ianuarie 2002. Guvernul, totuşi, nu a prezentat nici o observaţie cu privi-
re la admisibilitate şi cererea a fost declarată admisibilă de către Curte la 7 ianuarie
2003. Guvernul a prezentat observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul ce-
rerii la 7 martie 2003 şi la 4 septembrie 2003.
36. Deoarece nu există motive speciale care ar absolvi Guvernul de invocarea
obiecţiilor sale cu privire la faptul că reclamanta nu a folosit prevederile articolului 426
al vechiului Cod de Procedură Civilă şi ale articolului 478 al vechiului Cod Civil în pro-
cedura de admisibilitate, eu nu o mai pot face acum. (Maurer v. Austria, nr. 50110/99,
§16, 17 ianuarie 2002).
37. În consecinţă, excepţiile preliminare ale Guvernului cu privire la articolul
426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi la articolul 478 al vechiului Cod Civil tre-
buie respinse.
2. Articolul 1404 al noului Cod Civil
38. Curtea reiterează faptul că regula epuizării tuturor remediilor naţionale aşa
cum prevede articolul 35 §1 al Convenţiei se bazează pe presupunerea că sistemul
juridic naţional prevede remedii efective împotriva încălcărilor drepturilor. Sarcina de
a dovedi acest lucru îi aparţine Guvernului care invocă regula neepuizării cu scopul
de a convinge Curtea că reclamanta a beneficiat de dreptul la un remediu efectiv în
teorie şi în practică la timpul relevant, adică remediul a fost accesibil, capabil de a
oferi o redresare a plângerii şi ar oferi posibilităţi rezonabile de succes (vezi V. contra
Regatului Unit al Marii Britanii, (GC), NR. 24888/94, § 57, Curtea Europeană a Drep-
turilor Omului 1999 – IX).
39. Evaluarea faptului dacă remediile naţionale au fost epuizate este în mod
normal, efectuată cu referinţa la data la care cererea a fost depusă la Curtea Euro-
peană. Totuşi, această regulă are şi excepţii, care pot fi justificate de circumstanţele
speciale ale fiecărui caz (Brusco v. Italia (dec.), nr. 69789/01, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului 2001 – XI).
40. Curtea nu consideră că cazul acesta constituie o excepţie de la regula de
mai sus. Trebuie notat faptul că articolul 1404 al noului Cod Civil prevede un principiu
general declarativ de responsabilitate a organelor de stat în cauzele în care a fost
cauzat un prejudiciu ca urmare a unor decizii administrative ilegale sau ca rezultat al
nesoluţionării unei petiţii, plângeri în limita de timp obligatorie. În cazul respectiv, nu
a existat nici o decizie administrativă şi nici o limită de timp obligatorie. Mai mult, arti-
colul nu prevede nici un remediu procedural specific pentru cazurile de neexecutare
a hotărârilor judecătoreşti definitive.
41. Legea invocată de Guvernul Republicii Moldova poate, totuşi, fi distinctă de
Actul Pinto invocat în hotărârea menţionată mai sus Brusco c. Italiei, unde legea itali-

62
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ană a fost special elaborată şi a intrat în vigoare pentru a soluţiona problema existentă
în Italia cauzată de durata procedurilor care este contrară prevederilor Convenţiei.
42. În prezentul caz, Curtea observă că Guvernul pur şi simplu a invocat un ar-
ticol din noul Cod Civil care stabileşte principiul răspunderii autorităţilor statale. Totuşi,
Guvernul nu a statuat asupra prevederilor legale care ar fi permis reclamantei să asi-
gure executarea hotărârilor judecătoreşti şi repararea prejudiciului cauzat ca urmare
a neexecutării pe parcursul mai multor ani a hotărârilor judecătoreşti respective, la fel
Guvernul nu a invocat nici un exemplu de cazuri în care legea invocată de Guvern să
fie cu succes folosită. Curtea nu consideră că Guvernul a argumentat suficient efici-
enţa remediului invocat de Guvern sau că reclamanta, la această etapă, ar trebui din
nou să invoce violarea drepturilor sale în faţa instanţelor de drept naţionale.
43. În consecinţă, baza excepţiei cu privire la articolul 1404 al noului Cod Civil
nu poate fi acceptată.

B. Statutul de victimă

44. Guvernul a susţinut faptul că deoarece reclamantei i-a fost achitată la 20


noiembrie 2002 o compensaţie, reclamanta mai poate pretinde a fi victimă a încălcării
prevederilor Convenţiei numai în privinţa valorii apartamentului 8 din care chiriaşii nu
au fost evacuaţi. Guvernul a susţinut faptul că dreptul de proprietate al reclamantei
asupra apartamentului 8 a fost stabilit prin hotărârea judecătorească din 14 martie
1997 şi că nu a fost contestat.
45. Înainte de a trece la esenţa revendicărilor reclamantei, Curtea trebuie să
stabilească dacă şi în ce măsură reclamanta continuă să fie victimă a pretinselor în-
călcări ale Convenţiei.
46. Curtea reiterează faptul că mai întâi de toate autorităţile naţionale trebuie
să redreseze orice încălcare pretinsă a Convenţiei. Prin prisma acestei obligaţii conti-
nue de a redresa încălcările Convenţiei, întrebarea dacă reclamanta poate pretinde a
fi victimă a unei pretinse încălcări este relevantă la orice etapă a procedurilor stipulate
de către Convenţie (vezi E. contra Austriei, cererea nr. 10668/83, decizia Comisiei din
13 mai 1987, Decizii şi Rapoarte (DR) 52, p. 177).
47. Curtea în continuare notează că o decizie sau o măsură favorabilă recla-
mantului în principiu nu este suficientă pentru a considera faptul că victima şi-a pier-
dut statutul de victimă, doar dacă autorităţile naţionale au recunoscut fie expres, fie
în substanţă, şi ulterior, a redresat violările Convenţiei (vezi, ca exemplu, Amuur c.
Franţei hotărârea din 25 iunie 1996, Rapoartele hotărârilor şi a deciziilor 1996 – III, P.
846, § 36, şi Dalban c. României (GC), NR. 28114/95, § 44, CEDO 1999 – VI).
48. Revenind la faptele cazului dat, în conformitate cu informaţia dată de către
Guvern şi confirmată de către reclamantă, autorităţile i-au dat reclamantei banii po-
trivit hotărârii din 3 octombrie 2000. Totuşi, plata, care a fost efectuată doar după ce
prezenta cerere i-a fost comunicată Guvernului, nu a inclus nici o confirmare referitor
la pretinsele încălcări. Pe lângă aceasta, Curtea observă că în legătură cu evacuarea
chiriaşilor din apartamentele nr. 3, 6, 7, 12 şi 13, hotărârea din 14 martie 1997 nu a

63
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

fost executată decât la 10 ianuarie 2001 şi referitor la apartamentul nr.8 nu a fost exe-
cutată până la data pronunţării acestei hotărâri.
49. În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamanta ar putea pretinde că este
victimă a încălcării articolului 6 §1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §1 AL CONVENŢIEI

50. Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârilor în favoarea ei i-a


încălcat dreptul prevăzut de articolul 6 §1 al Convenţiei.
51. Articolul 6 §1 al Convenţiei, prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acu-
zaţii în materie penală îndreptate împotriva sa...”

52. Curtea reiterează faptul că articolul 6 §1 asigură oricui dreptul de a revendi-


ca drepturile şi obligaţiile sale civile într-un tribunal; în acest fel se întruchipă “dreptul la
un tribunal”, respectiv, dreptul de acces, care reprezintă dreptul de a institui proceduri
în faţa unei instanţe judecătoreşti în chestiuni de natură civilă, constituie un aspect.
Cu toate acestea, acel drept ar fi unul iluzoriu dacă un Stat Contractant ar permite ca
o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie, să rămână ineficientă (inoperantă)
în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 §1 să descrie în detalii
garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile,
publice şi prompte – fără apărarea implementării hotărârilor judecătoreşti; a interpreta
articolul 6 ca fiind în exclusivitate preocupat de accesul la o instanţă judecătorească şi
îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile de drept
pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte când au ratificat Convenţia.
Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă de drept trebuie, deci, privită
ca o parte integrantă a “procesului” conform scopurilor articolului 6 (vezi Hotărârea
Hornsby contra Greciei din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p.510, §40).
53. Nu se cuvine ca o autoritate de stat să invoce lipsa de fonduri şi de spaţiu
locativ alternativ, ca scuză pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. O întârziere
în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată numai de anumite circumstanţe de-
osebite. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să afecteze esenţa dreptului apărat
conform articolului 6 §1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi contra Italiei (GC), nr.
22774/93, § 74, CEDO 1999 - V). În cazul curent, reclamanta nu ar fi trebuit să fie
împiedicată să beneficieze de succesul obţinut în urma soluţionării litigiului, care la
început presupunea evacuarea locatarilor tuturor apartamentelor iar, mai târziu ofe-
rirea valorii de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13 şi evacuarea locatarilor din
apartamentul nr.8.
54. Curtea notează faptul că hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 14
martie 1997 cu privire la apartamentele nr. 3, 6, 7, 12 şi 13 a rămas neexecutată timp
de 29 de luni, iar în privinţa apartamentului nr.8 timp de 63 de luni (până în prezent).
Referitor la hotărârea din 3 octombrie 2000, Curtea menţionează faptul că ea a rămas

64
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

neexecutată timp de 22 de luni. Curtea de asemenea menţionează că aceasta a fost


executată doar după ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului.
55. Prin lipsa întreprinderii măsurilor necesare pe parcursul mai multor ani, de
a executa hotărârea judecătorească definitivă în acest caz, autorităţile Republicii Mol-
dova au privat prevederile articolului 6 §1 al Convenţiei de toate efectele benefice.
56. Corespunzător, a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenţiei.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1


AL PROTOCOLULUI 1 AL CONVENŢIEI
57. În continuare, reclamanta invocă faptul că datorită neexecutării hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în favoarea ei, ea nu a putut să beneficieze de bunurile sale
şi, astfel, dreptul ei la protecţia proprietăţii conform articolului 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei a fost încălcat.
58. Articolul 1 al Protocolului Nr.1 al Convenţiei prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

59. Curtea reiterează faptul că, o “revendicare” poate constitui o “posesie” în


accepţiunea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, dacă ea este stabilită suficient
pentru a fi executată (vezi hotărârea din 9 decembrie 1994, Stran Greek Refineries şi
Stratis Andreadis c. Greciei, Seria A nr. 301 – B, § 59).
60. Hotărârile Judecătoriei Sectorului Centru din 14 martie 1997 şi din 3 oc-
tombrie 2000 au devenit definitive şi executorii la 19 august 1998 şi, respectiv la 10
ianuarie 2001. Dar reclamanta nu a putut să obţină executarea acestor hotărâri odată
cu data de la care ele au devenit executorii. Urmează, ca imposibilitatea reclamantei
de a obţine executarea hotărârii din 14 martie 1997 până la 10 ianuarie 2001 referitor
la apartamentele nr.3, 6, 7, 12 şi 13 şi până în prezent cu privire la apartamentul nr.8,
a constituit o imixtiune în dreptul său de a beneficia de bunurile sale, precum este
prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei. Imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii din 3 octom-
brie 2000 referitor la restituirea valorii de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13 cel
puţin până la 20 noiembrie 2002, de asemenea trebuie privită ca o imixtiune în dreptul
său de a beneficia de bunurile sale, aşa precum este stabilit în prima propoziţie a
primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.
61. Prin neexecutarea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru, autorităţile
naţionale au împiedicat reclamanta să primească banii pe care în mod rezonabil ea
i-ar fi putut primi şi de a obţine evacuarea chiriaşilor apartamentelor. Guvernul nu a
prezentat nici o justificare a acestei imixtiuni şi Curtea consideră că lipsa de fonduri şi
de spaţiu locativ alternativ nu poate justifica o astfel de omisiune (vezi mutatis mutan-
dis, Ambrosi c. Italiei, nr. 31227/96, §§ 28 – 34, 19 octombrie 2000).

65
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

62. Respectiv, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.


IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
63. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciul material
1. Cu privire la pierderile suportate până-n prezent referitor la toate apartamentele.
64. Reclamanta a cerut în calitate de prejudiciu material suferit ca urmare a
neexecutării de către autorităţi a hotărârilor din 14 martie 1997 cu privire la toate cele
şase apartamente şi a hotărârii judecătoreşti din 3 octombrie 2000 suma de 49.209,91
EURO. Ea a pretins că această sumă va acoperi pierderea profitului ratat ca urmare
a neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive favorabile ei.
65. Cu privire la hotărârea judecătorească din 14 martie 1997, reclamanta a
susţinut că ea ar fi dat în chirie casa dacă hotărârea ar fi fost executată la timp, adică
imediat după ce a devenit executorie la 19 august 1998. Reclamanta a prezentat
rezultatele evaluării casei, evaluare făcută de către un specialist independent, potri-
vit căreia plata chiriei pentru 1 metru pătrat ar fi fost de 1,2 USD lunar. Ea a înmulţit
numărul metrilor pătraţi la acel preţ şi apoi ea a înmulţit rezultatul cu numărul de luni
pe parcursul cărora ea nu a putut folosi casa. Apoi, reclamanta a declarat că ea ar fi
încasat plata chiriei în avans, pentru un an de zile, potrivit practicii locale, iar banii ar
fi fost depuşi la o bancă comercială la o rată a dobânzii înaltă.
66. În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească din 3 octombrie 2000, recla-
manta a declarat faptul că, banii obţinuţi ca urmare a executării hotărârii judecătoreşti,
de asemenea, ar fi generat profit, dacă ar fi fost depuşi într-o bancă comercială la o
rată a dobânzii înaltă.
67. Guvernul a declarat faptul că, reclamanta nu a reuşit să dovedească inten-
ţia sa de a da în chirie casa dacă hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 ar fi
fost executată la timp. De asemenea, Guvernul a declarat faptul că, chiar dacă recla-
manta ar fi avut acea intenţie, nu ar fi fost exclus că ea nu ar găsi chiriaşi, cel puţin
pentru o anumită perioadă de timp.
68. Referitor la declaraţia reclamantei cu privire la venitul care ar fost generat
bani în cazul în care aceşti bani ar fi fost depuşi la o bancă comercială, Guvernul a
subliniat faptul că această declaraţie a fost foarte speculativă, deoarece în perioada
iulie 1998 şi septembrie 2002, 8 bănci comerciale au dat faliment în Republica Mol-
dova. Mai mult, Guvernul Republicii Moldova a contestat practica de plată a chiriei în
avans pentru un an de zile.
69. Guvernul, de asemenea, a contestat exactitatea ratei de schimb şi ratei
medii a dobânzii declarată de reclamantă.
70. Curtea reiterează faptul că, în cazul în care o hotărâre judecătorească prin
care a fost constată o încălcare a unui drept impune statului reclamat o obligaţiune

66
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

legală de a repara consecinţele acestei încălcări într-o asemenea măsură încât să


permită restabilirea pe cât e posibil a situaţiei existente înainte de încălcare (vezi
hotărârea judecătorească Fostul Rege al Greciei şi alţii c. Greciei (GC) (satisfacţie
echitabilă), nr. 25701/94, § 72). În prezentul caz, repararea ar trebui să aibă drept
obiectiv situaţia în care s-ar fi aflat reclamanta dacă nu ar fi existat încălcare.
71. Curtea consideră într-un mod clar că reclamanta a suferit un prejudiciu
material datorită faptului că nu a avut posibilitatea de a beneficia de bunurile sale şi
datorită neacordarii ei a posibilităţii de a folosi şi dispune de bunurile sale (vezi Immo-
biliare Saffi contra Italiei (GC), nr. 22774/93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
1999 – V). Aceste pierderi au survenit ca urmare a neexecutării celor două hotărâri
judecătoreşti finale. Hotărârea din 14 martie 1997 nu a fost executată timp de 29 de
luni cu privire la 5 apartamente (nr.3, 6, 7, 12, 13) şi pentru o perioadă de 67 de luni
de zile referitor la un apartament (nr. 8). În ceea ce priveşte hotărârea din 3 octombrie
2000, nu a fost executată timp de 22 de luni.
72. Trebuie menţionat faptul că, reclamanta deja dispunea de spaţiu locativ,
şi prin urmare, contrariu, observaţiilor Guvernului, Curtea consideră rezonabil de a
declara faptul că, ea ar fi avut intenţia de a închiria apartamentele şi de a investi suma
de bani care i-ar fi fost acordată prin executarea hotărârii din 3 octombrie 2000.
73. Curtea consideră rezonabilă ideea generală conform căreia evaluarea pier-
derilor suferite ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 14 martie 1997 cu
privire la rata chiriei plătită lunar în cazul în care admitem presupunerea că aparta-
mentele ar fi fost închiriate, aşa cum a propus reclamanta. Rata lunară a chiriei de 1,2
USD prezentată de reclamantă nu a fost contestată de către Guvern. Ar trebui prin
urmare să fie luată drept punct de referinţă de către Curte.
În acelaşi timp, Curtea nu e gata să accepte poziţia luată de către reclamantă,
(conform căreia ea ar fi investit banii într-o bancă comercială la o rată înaltă a dobân-
zii) la evaluarea pierderilor suportate ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti
din 3 octombrie 2000, pe care o consideră mai degrabă ca fiind speculativă. Ţinând
cont de situaţia delicată a băncilor comerciale din Republica Moldova, Curtea consi-
deră ca fiind mai realistă folosirea ca punct de referinţa rata medie a dobânzii prevă-
zută de Banca Naţională a Moldovei pentru acea perioadă.
74. Mai sunt şi alţi factori care trebuie în mod realist luaţi în consideraţie de
către Curte în orice evaluare.
În primul rând, în lipsa unei evidenţe bazate pe situaţia de pe piaţă care ar
dovedi contrariul, reclamanta ar fi fost în mod inevitabil întâlnit anumite întârzieri în
găsirea chiriaşilor potriviţi şi ar fi avut anumite cheltuieli de durată în legătură cu re-
spectivele apartamente.
În al doilea rând, ţinând cont de valoarea celor 5 apartamente care prin noţiune
ar fi fost mai mică dacă ele ar fi fost fără chiriaşi. Prin urmare, trebuie ţinut cont de faptul
că în probabilitatea în care Judecătoria sectorului Centru ar fi luat în consideraţie faptul
că bunurile ar fi fost închiriate la evaluarea valorii apartamentelor în hotărârea judecăto-
rească din 3 octombrie 2000. Şi, în sfârşit, orice venit ar fi fost supus impozitării.

67
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

75. Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus şi hotărând echitabil,


Curtea acordă reclamantei suma totală de 11.000 EURO pentru prejudiciu material
suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 14 martie 1997 şi
3 octombrie 2000.

2. Referitor la apartamentul nr. 8

76. Curtea observă faptul că, deşi s-a luat în consideraţie în evaluările de mai
sus ale compensaţiei pierderile suferite cu privire la apartamentul nr. 8, hotărârea
judecătorească din 14 martie 1997 în ceea ce priveşte acest apartament continuă să
nu fie executată. În această situaţie, Curtea consideră că apartamentul ar trebui fie
restituit reclamantei fie ca reclamanta să primească valoarea actuală de piaţă a aces-
tuia. Deoarece Curtea nu posedă la dispoziţia sa informaţii despre valoarea actuală
de piaţă a acestui bun, se consideră că aplicarea articolului 41 nu poate fi decisă şi
trebuie amânată.

B. Prejudiciul moral

77. Reclamanta a cerut 49.210 EURO pentru prejudiciul moral suportat ca ur-
mare a refuzului autorităţilor de a executa hotărârile judecătoreşti din 14 martie 1997
şi 3 octombrie 2000.
78. Ea a susţinut faptul că, deoarece autorităţile nu au executat hotărârile jude-
cătoreşti, aceasta i-a cauzat suferinţe datorită faptului că casa disputată a reprezentat
nu numai o valoare materială dar, de asemenea o valoare sentimentală ca urmare a
faptului că aceasta a fost casa părinţilor ei în care ea a copilărit.
79. Mai mult, reclamanta susţine că ea a fost umilită şi tratată cu dispreţ pe
parcursul anilor în care ea a trebuit să implore funcţionarii publici şi să aştepte în faţa
oficiilor lor în ordine de a obţine executarea hotărârilor.
80. De asemenea, ea a reclamat faptul că a suferit de sărăcie la care ea a fost
expusă şi a trebuit să se întreţină dintr-o pensie de stat în valoare de numai 120 MDL
lunar (13.62 EURO conform datelor din martie 2003) şi nu a fost în stare să trăiască
în condiţii decente având în calitate de venituri plata pe care ar fi obţinut-o de la în-
chirierea casei sale.
81. Guvernul a contestat suma cerută de către reclamantă, susţinând faptul
că este excesivă prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene. Ei au statuat faptul că
în anumite cazuri simplul fapt că a fost constatată o violare este considerată ca fiind
satisfacţie echitabilă. Guvernul în continuare a citat hotărârea în cazul (Brumărescu
c. României (satisfacţie echitabilă) (GC), nr. 28342/95, CEDO 2001 –I), caz în care i
s-a acordat reclamantului 15.000 USD pentru prejudiciu moral, statuând că în cazul
prezent suma ar trebui să fie mai mică deoarece dreptul la proprietate asupra casei
nu este disputat de către Guvern.
82. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare
ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti. Curtea acordă reclamantei suma
totală de 3.000 EURO pentru prejudiciu moral.

68
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

C. Costuri şi cheltuieli
83. Curtea notează faptul că reclamantei i s-a acordat asistenţă legală conform
schemei Curţii de asistenţă legală pentru prezentarea observaţiilor sale şi a comen-
tariilor adiţionale şi cheltuieli de secretariat. Reclamanta nu a revendicat cheltuieli
legale suplimentare. În consecinţă, Curţii nu i s-a cerut acordarea unei compensaţii
la acest capitol.
D. Penalităţi
84. Curtea consideră potrivit ca neplata dobânzii să fie bazată pe rata minimă
de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adunate trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Respinge în mod unanim obiecţiile preliminare ale Guvernului cu privire la neepu-


izarea căilor de recurs interne;
2. Susţine unanim faptul că reclamanta poate invoca calitatea de victimă conform
prevederilor articolului 34 al Convenţiei;
3. Susţine unanim că a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei;
4. Susţine unanim că a existat o încălcare a articolului 1 Protocolul 1 al Convenţiei;
5. Susţine cu şase voturi contra unu cu privire la pierderile suferite:
(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantei, într-o perioadă de trei luni de
la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă în conformitate
cu prevederile articolului 44 al. 2 al Convenţiei, 11 000 EURO (unsprezece
mii de euro) în calitate de prejudiciu material şi 3 000 EURO (trei mii euro) în
calitate de prejudiciu moral, care urmează a fi schimbate în valuta naţională
a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data soluţionării, plus orice
taxă care trebuie încasată;
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus-menţionate până la data achitării
trebuie achitată o rată simplă a dobânzii la suma de mai sus la rata egală cu
rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de nepla-
tă plus trei procente.
6. Susţine cu şase voturi contra unu, referitor la situaţia ce continuă cu privire la ne-
restituirea apartamentului nr. 8 reclamantei, că problema aplicării articolului 41 al
Convenţiei nu poate fi deocamdată aplicat, în consecinţă,
(a) rezervă în aplicarea acestuia,
(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamanta să prezinte în decursul ur-
mătoarelor trei luni, observaţiile lor cu privire la valoarea de piaţă a aparta-
mentului nr. 8 şi, să notifice Curtea despre orice înţelegere la care ar putea
ajunge, luând în consideraţie observaţiile Curţii din paragraful 75 de mai sus;
(c) rezervă în orice procedură ulterioară şi delegă Preşedintele Camerei cu auto-
ritatea de supraveghere.

69
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

Redactată în engleză, apoi comunicată în scris la 18 mai 2004, în aplicarea


articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului.

Semnat: Nicolas Bratza


Preşedinte

Michael O’Boyle
Grefier

La prezenta hotărâre este anexată, conform articolelor 45 § 2 al Convenţiei şi


74 § 2 al Regulamentului, opinia concurentă şi parţial disidentă a Dlui Pavlovschi.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ


A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

Eu sunt de acord cu faptul că în prezentul caz a existat o violare a articolului 6


al.1 şi a articolului 1 Protocolul 1 al Convenţiei.
În acelaşi timp, eu regret mult faptul că nu pot spune acelaşi lucru referitor la
concluziile majorităţii cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei. Nu pot împăr-
tăşi poziţia majorităţii din următoarele motive.
A. Comentarii generale
În opinia mea, în prezentul caz nu este nici un argument plauzibil care ar de-
monstra faptul că reclamanta chiar a suferit vreun prejudiciu material în forma pretin-
să de către reclamantă şi de către avocaţii săi.
Este un principiu general recunoscut de către toate jurisdicţiile democrate, chiar
o idee comună, faptul formelor de prejudiciu material pretins parte a circumstanţelor
care trebuie dovedite „dincolo de un dubiu rezonabil” în toate cazurile când chestiunea
compensării pentru prejudiciu material este invocată. În opinia mea umilă este o distinc-
ţie clară, prin prisma logicii formale, dintre noţiunea de „fapt” dovedit şi „presupunere”.
Conform „Noului Dicţionar Oxford al limbii engleze”, citez că „faptul este vreun
lucru care este indispensabil cazului.” Acelaşi dicţionar defineşte o presupunere în fe-
lul următor: „presupunere” – credinţă incertă: ex.: „ei au lucrat asupra presupunerii că
moartea lui a fost o crimă”. Şi încă o definiţie din acest dicţionar: „presupus – bazat pe
presupunere decât pe fapt: cea mai mare parte din argumente sunt pur presupuse”.
Pentru a fi compensat, prejudiciul material trebuie să fi fost stabilit de către
Curte la nivel de „fapt dovedit” şi nu la nivel de „presupunere”. Regret foarte mult că
Camera nu a făcut această distincţie şi a luat în calitate de „fapt” legal dovedit şi sta-
bilit o „presupunere”.

70
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Mai mult, vorbind de prejudiciu în acest caz particular Camera nu a indicat ce


fel de prejudicii au fost recunoscute. Dreptul Civil, la fel ca şi, dreptul penal recunoaşte
diferite tipuri de prejudiciu: prejudicii generale, prejudicii speciale, prejudicii compen-
satorii, prejudicii punitive, prejudicii nominale etc. Toate acestea sunt prejudicii de
natură pecuniară. Despre ce fel de prejudicii vorbim în acest caz?
B. Circumstanţele de fapt ale cazului şi renunţarea de către reclamant la
unele drepturi ale sale
Daţi-mi voie acum să trec la circumstanţele de fapt ale cazului.
La 19 august 1998 Curtea de Apel a dat câştig de cauză reclamantei şi a ordo-
nat restituirea a şase apartamente - nr. 3, 6, 7, 8, 12 şi 13 - care au aparţinut rudelor
reclamantei pentru o perioadă mai mare de 40 de ani.
În anul 2000 reclamanta, din propria sa iniţiativă, a depus o acţiune la Jude-
cătoria sectorului Centru, cerând un schimb parţial în maniera în care executarea
hotărârii din 19 august 1998 a fost înfăptuită. În mod special, ea a solicitat bani de la
Consiliul Municipal în locul restituirii a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13).
La 10 ianuarie 2001, Curtea de Apel, examinând cererea reclamantei, a accep-
tat-o şi a ordonat Consiliului Municipal să achite reclamantei 488 274 MDL - valoarea
de piaţă a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13).
Cererea reclamantei de a i se achita bani în locul a cinci apartamente, din punct
de vedere legal, înseamnă, că ea în mod deliberat, din proprie iniţiativă, a renunţat la
dreptul ei de a solicita restituirea a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13), alegând
să primească în locul lor echivalentul lor bănesc în valoare de 488 274 MDL. La 20
noiembrie 2002 reclamanta a primit banii respectivi.
C. Revendicările reclamantei
1. Poziţia reclamantei
Înaintea acestei Curţi reclamanta a revendicat în calitate de prejudiciu material
49 209,91 EURO, la fel ca şi, 49 210 EURO în calitate de prejudiciu moral suferit ca
rezultat al întârzierilor de executare a hotărârilor judecătoreşti din 14 martie 1997 şi 3
octombrie 2000 favorabile ei.
În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 reclamantul a
susţinut că ea ar fi putut închiria casa, dacă hotărârea judecătorească ar fi fost execu-
tată la timp, adică, imediat după ce a devenit executorie la 19 august 1998.
Reclamanta a prezentat rezultatele evaluării casei care a fost efectuată de că-
tre un expert, conform acestei evaluări, preţul de arendă pe piaţă pentru un metru
pătrat ar fi fost 1,2 USD pentru fiecare lună. Ea a înmulţit numărul metrilor pătraţi la
acel preţ, apoi a înmulţit rezultatul la numărul de luni pe parcursul cărora ea nu a avut
posibilitatea de a folosi casa. Apoi, reclamanta a afirmat faptul că ar fi colectat plata
pentru arendă pe un an înainte, în conformitate cu practica locală, şi banii depozitaţi
i-ar fi depus la o bancă comercială cu o rată înaltă a dobânzii. În ceea ce priveşte ho-
tărârea din 3 octombrie 2000, reclamanta a revendicat că banii pe care i-ar fi obţinut,

71
PRODAN
LAWLESS contra MOLDOVEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

la fel ar fi generat venituri dacă ar fi fost depozitaţi la o bancă comercială la o rată


înaltă a dobânzii.

2. Analiza revendicărilor reclamantei şi poziţia acesteia

Conform Dicţionarului Oxford al limbii engleze renunţarea presupune “renunţa-


rea la un drept legal etc.”, iar verbul a renunţa semnifică „a înceta de a insista sau de
a utiliza (un drept, o revendicare, o oportunitate, etc.)”. Aceste formule în mod perfect
se potrivesc situaţiei reclamantei.
După evenimentele descrise mai sus, înfăptuite la iniţiativa reclamantei, de a
renunţa la drepturile sale de a acoperi posesia celor cinci apartamente şi la schimbă-
rile în modalitate trebuia să fie executată hotărârea judecătorească este incorect de
a accepta argumentele reclamantei şi a avocatului ei conform căreia dacă ea şi-ar fi
recăpătat posesia tuturor apartamentelor (pe care ea anterior le-a dat), ar fi găsit chi-
riaşi, şi le-ar fi închiriat pe toate, în acest caz posibil că ea ar fi avut un anumit profit.
Orice specialist în domeniul dreptului trebuie să recunoască că această afirma-
ţie nu constituie un “fapt” legal dovedit şi stabilit. Aceasta este doar o presupunere,
care, mai mult, poate duce la o „simplă revendicare” care nu poate şi nu trebuie să
fie acceptată fie ca „prejudiciu material” sau ca o bază legală pentru orice fel de com-
pensaţie.
Iniţial, reclamanta nu a avut nici un apartament, ceea ce înseamnă de fapt că
nu a avut ce da în chirie, şi mai târziu ea a cedat dreptul de a primi cinci din cele şase
apartamente. Ceea ce de fapt a avut reclamanta, a fost o hotărâre judecătorească,
care îi acorda dreptul la un anumit moment în viitor, să le primească înapoi după ce
vor fi fost evacuaţi locatarii apartamentelor respective pe baza unui „act de transmite-
re şi primire a casei” emis de către Consiliul Municipal. De fapt ea nu a putut fi consi-
derată proprietara apartamentelor nr. 3, 6, 7, 12 şi 13 deoarece nu a fost întreprins nici
un pas în vederea transformării „titlului” respectiv al ei în „titlu de proprietate”. Recla-
manta nu a intrat în drepturi de proprietate asupra acestor apartamente şi, mai târziu,
a decis să cedeze aceste drepturi în favoarea echivalentului bănesc al acestora.
Aici este necesar de menţionat următoarele. Numai acei care sunt proprietari
legali, numai acei care sunt în stare să dispună de proprietate, în termeni practici, sunt
în stare să încheie contracte şi să închirieze (arendeze) proprietatea lor.
În acest caz particular apare o problemă de natură conceptuală. A fost recla-
manta proprietara a celor cinci apartamente? Este ea acum proprietara celui de al
şaselea apartament? Discutând chestiuni ce ţin de dreptul de proprietate, în mod
prioritar vorbim despre legislaţia naţională ce reglementează relaţiile de proprietate în
statele-membre. În ceea ce priveşte Republica Moldova, pentru a avea un drept de
proprietate recunoscut public, el trebuie înregistrat în modul prevăzut de legislaţie. În
acest sens şi în ceea ce priveşte bunurile imobile, relevantă este Legea cu privire la
cadastrul bunurilor imobile (Legea nr. 1543 – XIII din 25 februarie 1998).
Fiind relevantă prezentului caz, Legea nr. 1543 –XIII din 25.02.98 a cadastrului
bunurilor imobile prevede:

72
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Articolul 4 §2
Obiecte ale înregistrării sunt bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, alte drepturi patri-
moniale.
Articolul 4 §3
La bunurile imobile se referă:
c) apartamentele şi alte încăperi izolate.
Articolul 4 §5
Bunurile imobile enumerate în articolul 4 §§2, 3 şi 4 sunt obiecte ale înregistrării obligatorii.
Articolul 28 §1
Înregistrarea dreptului asupra bunului imobil se face în temeiul următoarelor documente:
d) hotărârile instanţei de judecată ...
Articolul 33 §3
Decizia privind refuzul înregistrării drepturilor se aduce în scris la cunoştinţa solicitantului şi poate
fi atacată în instanţa de judecată.

Toate aceste prevederi legale în mod clar prevăd că, din cauzăa că reclamanta
renunţând la drepturile ei asupra celor cinci apartamente în schimbul echivalentului
bănesc al acestora, aceste apartamente nu au fost înregistrate ca proprietate a sa şi
nu pot fi înregistrate acum sau, utilizând terminologia prevăzută de către Legea de mai
sus, ea nu a obţinut „recunoaşterea publică a dreptului său la proprietate” asupra aces-
tor apartamente. Acestea fiind spuse, din punct de vedere legal ea nu poate fi privită ca
fostă proprietară sau prezentă proprietară a acestora, astfel că ea nu a fost în drept să
le cedeze sau să primească plata pentru închirierea acestora, chiar teoretic vorbind.
În ceea ce priveşte cel de al şaselea apartament, acesta nu a fost înregistrat,
aşa că reclamanta nu a obţinut drept de proprietate asupra acestuia. Hotărârea jude-
cătorească pe care o are reclamanta, poate fi considerată numai ca „un titlu” care să-i
ofere drepturi de a înregistra revendicările sale legate de proprietate, ca ea să poată
deveni proprietar legal recunoscut. Această cale în continuare rămâne deschisă ei. Eu
nu încerc să ridic aici chestiunea de neepuizare deoarece aceasta nu a fost invocată de
către Guvern. Eu menţionez acest aspect doar în ordinea de a arăta lipsa de „statut de
proprietară” a reclamantei şi faptul că ea a avut doar „un titlu” în legătură atât cu primele
cinci apartamente cât şi cu al şaselea apartament, proprietate nerecunoscută public.
Este destul de limpede că doar „un titlu” nu poate fi închiriat, şi în consecinţă
nu poate genera un profit. În aceste circumstanţe, consider că calculul „venitului” ratat
propus de către reclamantă şi avocatul său ca fiind totalmente nefondat şi care duce
în eroare (de exemplu, înmulţirea valorii de 1,2 USD la suprafaţa apartamentului, pe
care spune ea că l-ar fi închiriat şi la numărul de luni care au trecut după adoptarea
hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea ei).
Referitor la pretinsul prejudiciu material în forma pierderii oportunităţii de a
depune banii la bancă şi de a obţine dividende, aş dori să menţionez următoarele
circumstanţe. Reclamanta a primit compensaţie pentru cinci apartamente în sumă
de 488, 274 MDL la 20 noiembrie 2002. Aşa că, după acea dată, dacă noi din nou
apelăm la legităţile logicii formale, reclamanta ar fi avut intenţia de a depune banii
la bancă, ea ar fi depus 488 274 MDL. Dacă i s-ar fi oferit oportunitatea de a obţine

73
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

dobândă pentru o perioadă de un an şi cinci luni şi ar fi dovedit şi „faptul” că ea într-


adevăr anterior intenţiona să facă acest lucru. Din păcate, reclamanta nu a adus nici
o probă care să dovedească acest lucru. În toate aceste circumstanţe este imposibil,
din punct de vedere logic, să acceptăm ca dovedit în prezenţa unui dubiu rezonabil
„faptul” intenţiei sale de a depune la bancă banii în trecut când ea nu a făcut acest
lucru în ciuda tuturor condiţiilor necesare fiind satisfăcute în prezent.
Eu înţeleg că aplicând legile logicii formale nu este cea mai bună modalitate
de a analiza cazurile judiciare, dar în această situaţie de lipsă a oricărei probe certe a
contrariului, aplicarea acestora ar fi ajutat Camera să adopte decizia corectă.

D. Condiţii pentru compensarea prejudiciului material

În numeroase ocazii, şi absolut corect, această Curte a statuat că reclamanţii


ar trebui să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensaţii şi că
nu se pot acorda compensaţii pentru prejudiciul care de fapt nu a fost suferit (vezi,
printre altele, Kudla v. Polonia GC, nr. 30210/96, para. 162 – 165, ECHR 2000 –XI;
Treial c. Estoniei, nr. 48129/99, para. 67 – 70, 2 decembrie 2003; Lisiak c. Poloniei, nr.
37443/97, para. 52, 5 noiembrie 2002, Piechota c. Poloniei, nr. 40330/98, para. 49, 5
noiembrie 2002, Koral c. Poloniei, nr. 52518/99, para. 62, 5 noiembrie 2002; Nowicka
c. Poloniei, nr. 30218/96, para. 82, 3 decembrie 2002 şi multe, multe altele).
Când cineva discută procesul de dovedire a unui fapt legal relevant, inclusiv
revendicări de ordin material, teoretic vorbind următoarele standarde de probare ar
trebui considerate ca aplicabile: „ ... dovadă clară şi convingătoare ...”, „ ... în prezenţa
unui dubiu rezonabil ... „ sau „ ... preponderenţa probei ...”. Dacă proba nu este sufi-
cient de concludentă, o regulă generală spune că hotărârea judecătorească trebuie
îndreptată împotriva părţii care a avut sarcina de a dovedi faptele cauzei şi care nu a
reuşit s-o facă. Din jurisprudenţa citată mai sus este în mod precis clar că „reclamanţii
trebuie să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensaţie şi că
ei nu pot fi compensaţi pentru prejudiciul pe care de fapt nu l-au suferit”. Nu mai este
necesar de spus faptul că, deşi, sarcina de a dovedi a aparţinut reclamantei, nici unul
din standardele menţionate mai sus nu a fost îndeplinit de către reclamantă, în pofida
faptului că toate condiţiile necesare pentru ca dânsa să facă astfel au fost satisfăcute,
deoarece ea a beneficiat de asistenţă legală plătită de către Curte.
Iarăşi, când se discută despre problema prejudiciului material, mai întâi de
toate trebuie să se înţeleagă că prejudiciul material înseamnă deteriorarea situaţiei
financiare, materiale a reclamantului. Pentru a detalia, prejudiciu material semnifică
că rezultatul unui anumit act ilegal a fost deteriorarea situaţiei care a existat înaintea
acestui act ilegal. Pentru a avea dreptul la o compensaţie, persoana care pretinde
această compensaţie trebuie să dovedească că situaţia financiară a lui sau a ei a
devenit mai rea decât înaintea actului ilegal respectiv. Deteriorarea situaţiei recla-
mantului este prima şi principala condiţie pentru a ridica chestiunea „prejudiciului
material”.
Reclamanta, aşa cum am menţionat anterior, nu a prezentat nici o probă, care
să dovedească faptul deteriorării situaţiei ei financiare ca rezultat al încălcării consta-

74
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

tate. Aşa că, ea a nu a reuşit să dovedească caracterul de fapt decât cel presupus al
pierderilor ei financiare.
Dacă Camera spune că în acest caz reclamantul a suferit prejudiciu material
ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, este nevoie să fie convinsă de
faptul că situaţia financiară a reclamantei în mod imediat după adoptarea hotărârilor
judecătoreşti a devenit mai bună decât este acum, şi că deteriorarea aceasta poate
fi explicată prin neexecutarea actelor judiciare sus-menţionate. Dar să statuezi că
situaţia ei financiară de acum este mai rea decât era după adoptarea hotărârilor ju-
decătoreşti este pur şi simplu neadevărat, mai ales, luând în consideraţie faptul că
ea a primit din partea autorităţilor din Republica Moldova o compensaţie în valoare
de 488 274 MDL.
Este absolut clar că în prezentul caz reclamanta nu a suferit vreun prejudiciu
material în forma pretinsă de către ea şi avocaţii săi şi acesta este răspunsul la între-
barea de ce ea nu a reuşit să aducă probe.
Eu consider că Camera, în absenţa dovezii din partea reclamantului, nu ar
fi trebuit să se implice într-o muncă de presupunere şi speculare asupra profiturilor
(dacă este cazul) pe care ea le-ar fi putut primi dacă prevederile Convenţiei nu ar fi
fost încălcate. În sarcinile Camerei nu intră înlocuirea avocaţilor reclamantului şi în-
cercarea de a compensa ceea ce prin definiţie nu poate fi îmbunătăţit – lipsa de probe
– prin diverse formule foarte dubioase.
Regret mult faptul că Camera a preferat să adopte o atitudine diametral opusă.
În loc de a accepta dovezile, Camera a făcut uz de diferite „supoziţii”, fapt confirmat
prin următoarele formulări în hotărâre: „reclamantul a susţinut că ar fi dat în chirie
casa”, „chiria ar fi fost încasată în avans”, „banii ar fi fost depuşi la o bancă comerci-
ală”, „prin urmare banii obţinuţi ar fi generat venit”, etc. După toate aceste „supoziţii”
Camera conchide:
„Curtea consideră rezonabilă abordarea generală de a evalua pierderile suferite în rezultatul ne-
executării hotărârii.”

Cu părere de rău nu pot să accept o astfel de logică, care este prea departe de
standardele generale ale teoriei probelor.
Sunt şi alte câteva fragmente care mi-au provocat dubii. Spre exemplu, în § 70
al hotărârii sale Camera declară, citez:
„Curtea reiterează că o hotărâre prin care a fost depistată o încălcare impune statului reclamat obli-
gaţia legală de a pune capăt încălcării şi a repara consecinţele acesteia astfel încât să restabilească
cât mai mult posibil situaţia existentă înainte de producerea încălcării (vezi Fostul Rege al Greciei şi
alţii împotriva Greciei [GC] (satisfacţie justă), nr. 25701/94, §72). În cazul prezent, reparaţia trebuie să
urmărească punerea reclamantului în poziţia, în care s-ar fi aflat dacă nu avea loc încălcarea.”

Sunt pe deplin de acord cu constatările Curţii în cazul Fostului Rege al Greciei,


şi anume cu faptul că statul reclamat are:
„obligaţia legală de a pune capăt încălcării şi a repara consecinţele acesteia astfel încât să restabi-
lească cât mai mult posibil situaţia existentă înainte de producerea încălcării.”

În acelaşi timp mi se pare incorect şi contrar legilor logicii transformarea regulii


de mai sus în hotărârea prezentă în:

75
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

„reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi aflat dacă nu avea
loc încălcarea.”

Literalmente, decizia în cazul Fostului Rege al Greciei e compusă, la rândul


său, din următoarele trei elemente legate:
i. obligaţia legală de a pune capăt încălcării;
ii. reparaţia consecinţelor încălcării;
iii. reparaţia trebuie făcută astfel încât să restabilească cât de mult posibil situ-
aţia existentă înainte de producerea încălcării.
Aceste trei elemente foarte clare şi logice sunt transformate într-o formulă am-
biguă – „reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în situaţia în care
s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”.
Pentru mine este absolut neclar în ce mod autorităţile naţionale pot întreprinde
paşi pentru a „pune reclamantul” undeva, şi care este acea „poziţie, în care ea [adică
reclamantul] s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”? Din păcate, hotărârea nu
ne oferă nici un răspuns, lăsând această situaţie polivalentă, vagă şi susceptibilă
pentru diferite interpretări greşite.
Acum daţi-mi voie să trec la următorul subiect, incorect numit „pierdere de profit”.
Dacă pretenţiile reclamantului sunt analizate sub titlul de „pierdere de profit”,
după părerea mea, trebuie de luat în considerare următoarele.
În principiu, în opinia mea, în alte situaţii este posibil să ceri compensare pentru
„pierderi de profit”. Oricum, această compensare ar trebui să aibă loc cu întrunirea
următoarelor condiţii principale, dar nu şi exhaustive:
i. reclamantul ar trebui să dovedească că el/ea încasa astfel de profit şi să do-
vedească mărimea acestui profit;
ii. reclamantul trebuie să dovedească că a pierdut acest profit; şi
iii. reclamantul trebuie să dovedească că pierderea profitului pe care îl obţinea
se atribuie statului.
Este destul de evident că nu poţi pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Altfel
spus, nu se poate pretinde compensare pentru „pierdere de profit” în situaţia în care
nu s-a încasat vreodată profitul, de pe urma pierderii căruia se pretinde compensarea.
Aplicând aceste criterii în cazul de faţă, trebuie să ne mulţumim cu faptul că reclaman-
tul primea anterior venitul, pierderea căruia o reclamă, şi că statul este responsabil
pentru această pierdere.
Fără doar şi poate în cazul de faţă reclamantul nu a oferit mărturii care să do-
vedească că criteriile de mai sus au fost îndeplinite. Eşecul de a susţine pretenţiile
cu privire la existenţa oricăror prejudicii pecuniare în termeni practici exclude orice
compensare.
Respectiv, revendicarea din partea reclamantului a compensaţiei pentru „pierdere
de profit” nemotivată nu ar fi trebuit acceptată. Din păcate, Camera a preferat să nu pur-

76
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ceadă la o analiză detaliată a situaţiei legale şi să decidă acordarea mijloacelor băneşti


revendicate drept compensaţie pentru prejudiciile pe care reclamantul nu le-a suferit.
Se pare că în cazul dat Camera a decis să acorde reclamantului aşa-numite-
le prejudicii „presupuse” (aşteptate). Am ajuns la această prezumţie prin intermediul
regulii generale a teoriei prejudiciilor „presupuse”, care prevede aproximativ următoa-
rele: „ Curtea încearcă să pună reclamantul în poziţia în care acesta s-ar fi aflat dacă
contractul ar fi fost executat de către pârât”, contrar teoriei prejudiciilor de suport,
regula generală a căreia spune următoarele: „Curtea încearcă să pună reclamantul în
poziţia în care acesta s-ar fi aflat dacă contractul nu ar fi fost niciodată încheiat”.
Regula generală menţionată mai sus a teoriei prejudiciilor „presupuse” practic
coincide cu formula utilizată de Cameră în hotărârea asupra cazului Prodan, şi anume
„reparaţia trebuie să tindă spre punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi aflat,
dacă nu se producea încălcarea”.
Eu sunt pe deplin conştient de existenţa teoriei prejudiciilor „presupuse”, unde
standardul de demonstrare este foarte jos – la nivelul „certitudinii rezonabile”. Dar
cred că această teorie est absolut inacceptabilă în cazul dat. Teoria prejudiciilor „pre-
supuse” constituie o parte a dreptului privind încălcarea contractului, specific siste-
melor juridice ale dreptului comun şi se aplică în conformitate cu anumite condiţii,
prima fiind încheierea contractului în formă scrisă. Prejudiciile „presupuse” rezultate
din încălcarea contractului încheiat în forma orală pot fi garantate doar atunci când
pârâtul a fost de acord cu ele. O altă condiţie este că prejudiciile „presupuse” trebuie
să fie posibil de a fi prevăzute, astfel încât să permită părţilor contractante identifica-
rea consecinţelor legale şi financiare care vor surveni în momentul încălcării obliga-
ţiilor lor contractuale, să permită părţilor de a decide ce e mai convenabil pentru ele
– de a continua prin înfruntarea cheltuielilor rezultate din respectarea obligaţiunilor
contractuale sau de a le încălca şi de a plăti celeilalte părţi compensaţie financiară
prevăzută de contract. Astfel, prejudiciile „presupuse” trebuie să fie de o aşa natură
încât să ofere părţilor posibilităţi reale de calculare a pierderilor financiare în situaţia
încălcării contractului.
În cartea sa „ Dreptul Statelor Unite” (Verlag C.H. Beck, Munich, 2002, pag. 134)
profesorul Peter Hay scrie: „Dacă o parte nu îndeplineşte obligaţiunile sale contrac-
tuale, cealaltă poate pretinde la pagube pentru nerespectarea clauzelor contractuale.
Această revendicare se va aplica în cazul ne-executării, executării necorespunzătoa-
re sau în cazuri de respingere anticipată... Scopul este de a pune partea vătămata
în poziţia în care el sau ea s-ar fi aflat dacă contractul ar fi fost îndeplinit în con-
formitate cu termenele sale [accentuat]. “Daunele” cuprind paguba nemijlocită sur-
venită ca consecinţă a nerespectării contractului (pagubă generală), cât şi viitoarea
pagubă rezultată din această nerespectare (pagube speciale sau fireşti) în măsura în
care acestea erau previzibile în momentul încheierii contractului.
Fără doar şi poate, reclamantul nu a informat niciodată autorităţile despre pla-
nurile sale de a închiria apartamentul sau de a depozita banii la o bancă, sau despre
„pagubele” pe care le aştepta, deci nimeni nu poate confirma caracterul previzibil al
revendicărilor sale financiare.

77
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

Chiar şi această prezentare foarte superficială a teoriei prejudiciilor „presu-


puse”, în lumina cazului dat, arată foarte clar că aceasta este inaplicabilă în situaţia
noastră.
E. Concluzii
Opinia mea cu privire la soluţiile posibile a situaţiei juridice prezente pot fi for-
mulate în următorul mod.
Se recunoaşte, în general, că executarea unei decizii judiciare finale este parte
a „procesului”.
În cazul Hornsby împotriva Greciei Curtea foarte corect a indicat că executarea
unei hotărâri luate de orice instanţă trebuie privită ca parte integrală a „procesului de
judecată” în conformitate cu Articolul 6 (hotărârea din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-
II, p. 510, § 40).
Corespunzător, ar fi logic de spus că reţinerile în procesul de executare a de-
ciziilor trebuie privite, la rândul lor, ca reţineri în cadrul unui „proces de judecată”. Şi
dacă acesta este cazul şi acceptăm legităţile logicii, în situaţia dată suntem decişi să
urmăm hotărârile anterioare legate de chestiunea cercetată.
În acest context, cred că este necesar să remarc că această Curte în multe ca-
zuri a tratat pagubele cauzate de reţinerile procedurale drept „prejudicii non-pecunia-
re” (exprimate în formă de suferinţă şi frustrare), cauzate de tergiversarea procedurii.
Nu reuşesc să văd vreun motiv specific de ce Camera s-ar îndepărta de la această
abordare generică în acest caz.
Pe de altă parte, nu trebuie exclusă posibilitatea că reclamantul a suferit, în
rezultatul efectelor potenţiale ale încălcării descoperite, pierderea unor oportunităţi
care trebuie luate în considerare, chiar dacă perspectivele realizării acestora erau du-
bioase (vezi hotărârea din 18 decembrie 1984, Seria A, nr. 88, pag. 13, § 25 în cazul
Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei (Articolul 50)).
Deoarece elementele precedente ale prejudiciilor nu se supun unui calcul
exact, Curtea de regulă le ia în considerare în ansamblu conform principiului echită-
ţii, după cum o cere articolul 50 (acum articolul 41) (vezi hotărârea în cazul Colozza
împotriva Italiei, Seria A, nr. 89, pag. 17, § 38, cât şi hotărârea menţionată mai sus în
cazul Sporrong şi Lonnroth, pag. 14, § 32).
Aş fi de acord că în acest caz particular, date fiind întârzierile în executarea
deciziilor judiciare, reclamantul a pierdut unele oportunităţi şi trebuie just compensat
pentru aceste pierderi. Dar nu este corect din punct de vedere juridic tratarea com-
pensaţiilor pentru pagube, fie ele pagube pecuniare sau ne-pecuniare, drept „punerea
reclamantului în poziţia în care s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”. După
cum nu se poate intra de două ori în apa aceluiaşi râu, nu se poate reveni la o situaţie
trecută şi este chiar mai puţin posibil plasarea reclamantului în acea situaţie.
În concluzie, consider că în raport cu încălcările depistate de această hotărâre,
reclamantul a suferit pierderea oportunităţilor şi pagube ne-pecuniare incontestabile
(vezi, printre alte autorităţi, hotărârea din 30 octombrie 1998, Rapoarte ale Hotărârilor

78
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

şi Deciziilor, 1998-VIII), dar nu şi prejudicii pecuniare directe sau prejudicii pecuniare


sub formă de pierdere a profitului (sau venitului).
F. Referitor la caracterul excesiv al compensării acordate şi nereuşita de
a rezolva chestiunea privind cel de-al şaselea apartament
Nu pot să fiu de acord cu suma de bani acordată de către Cameră reclamantu-
lui (11.000 + 3.000 Euro), din cauza caracterului absolut exagerat şi incorect.
Argumentele care m-au condus la această concluzie sunt următoarele.
Reclamanta primeşte pensie în valoare de 210 lei moldoveneşti pe lună (a se
vedea alin. 80 al hotărârii) care constituie 2520 de lei pe an. Suma acordată drept
recompensă, adică 14.000 de Euro, fiind recalculată în lei moldoveneşti (×15.4) con-
stituie 215.600 lei moldoveneşti. Aceasta, la rândul său, constituie echivalentul unei
pensii primite timp de 85 de ani (215.600 împărţit la 2520).
Acest calcul simplu demonstrează caracterul exagerat al sumei propuse drept
recompensă care este egală cu venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani.
Această sumă, în opinia mea, depăşeşte limitele rezonabile. Cea mai potrivită sumă
ar fi fost suma de 5.000 Euro. Din păcate, şi declar aceasta cu regret, poziţia mea n-a
fost acceptată de majoritatea. Înseamnă oare aceasta că proporţii similare (de plată
a recompensei, în cazurile ce ţin de întârzierile procedurale, a unor sume egale cu
venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani) vor fi aplicate în toate cazurile
ulterioare?
În al doilea rând, în cererea sa reclamantul se plânge de ne-executarea a două
hotărâri judecătoreşti. Una dintre ele privind recompensa pentru cinci apartamente şi
alta privind nereuşita în a-i întoarce cel de-al şaselea apartament. Prima parte a recla-
maţiei a fost epuizată când autorităţile moldoveneşti i-au plătit suma de bani pe care a
cerut-o şi acum ea poate primi recompensă doar pentru întârzierile în plata acesteia.
Dar a doua parte a acestei reclamaţii, nereuşita în a întoarce cel de-al şaselea apar-
tament, mai rămâne validă. Fără a răspunde la această întrebare noi n-am putut nici
chiar să vorbim despre apărarea meritelor cazului dat, separat de chestiunile Articolu-
lui 41. Sunt absolut convins că Curtea ar trebui să ceară autorităţilor moldoveneşti fie
să întoarcă apartamentul probabil timp de 3 - 4 luni, fie să plătească suma pe care o
valorează acesta. O astfel de abordare a fost întreprinsă de Curte în cazul Popescu
Nasta împotriva României unde acest fapt a fost declarat în partea operativă a hotă-
rârii judecătoreşti şi citez:
“[Curtea] …
6. Spune că statul reclamat trebuie să-i restituie reclamantului, în termen de 3 luni de la ziua în
care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin.2 al Convenţiei, imobilul litigios şi
terenul pe care se află acesta;
7. Spune că în lipsa unei astfel de restituiri, statul reclamat trebuie să-i achite reclamantului, în ace-
laşi termen de 3 luni, 900.000 Euro (nouă sute mii Euro), pentru prejudiciul material care urmează
să fie convertit în valuta naţională a statului reclamat la cursul aplicabil la data reglementării…”
(hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96).

Merită a fi menţionat că ambiguitatea menţionată mai sus (dacă nu lipsa com-


pletă de logică), adică “despăgubirile ar trebui să fie orientate spre a plasa reclamana

79
PRODAN contra
LAWLESS contra IRLANDEI
MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

în poziţia în care ea s-ar fi găsit, în cazul în care nu avea loc încălcarea” constituie o
modificare în limba engleză a formulării utilizate în Secţiunea a doua din cazul Popes-
cu Nasta împotriva României, unde este scris şi citez din nou:
“… restituirea bunului litigios, aşa cum a fost ordonat prin hotărârea definitivă a tribunalului de pri-
mă instanţă de la Bucureşti din 3 noiembrie 1993, ar pune reclamantul, pe cât de posibil, într-o situ-
aţie echivalentă cu cea în care el s-ar fi găsit dacă exigenţele Articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar
fi fost ignorate…” (hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96, alin. 56).

Formularea din cazul Popescu Nasta, în opinia mea, este completamente po-
trivită, deoarece restituirea proprietăţii confiscate într-o oarecare măsură, utilizând
formularea hotărârii de mai sus “pe cât de posibil” sau utilizând formularea hotărârii
din cazul Fostului Rege al Greciei “în măsura posibilităţii” poate fi considerată un fel
de despăgubire pentru consecinţele încălcării constatate sau, vorbind metaforic, “pla-
sând” reclamantul în situaţia anterioară încălcării.
Din păcate, nu pot să spun acelaşi lucru despre modificarea sus-menţionată în
limba engleză a acestei formulări utilizate în cazul Prodan.
Doar pentru a concluziona spun că ceea ce este bun pentru situaţia ce ţine de
restituirea proprietăţii nu este acceptabilă pentru situaţia în care Camera porneşte
de la un caz general bazat pe precedent, acordând bani pentru “o daună financiară”
inexistentă, care n-a fost suferită de reclamant, fără a acorda careva motive speciale
pentru această direcţie.
Salut înserarea în alin. 76 al hotărârii, în care Camera, vorbind despre aparta-
mentul nr.8, a recunoscut “că apartamentul fie că ar trebui restituit reclamantului, fie
că ea ar trebui să primească valoarea curentă pe piaţă a acestuia”, dar nu sunt de
acord că nu putem hotărî această chestiune în prezent. Preţurile pentru apartamen-
tele situate în diferite sectoare ale Chişinăului, în diferite case, noi, vechi, etc., sunt în
general accesibile pe site-ul Internet al Agenţiei “LARA” (organizaţie care a eliberat
certificatul de arenda pentru 1 m2 a casei în cauză). Preţul mediu pentru 1 m2 este
de aprox. 350 de dolari americani. Noi cunoaştem suprafaţa apartamentului, astfel
nu va fi nici o problemă în a calcula preţul. Pe de altă parte, preţul de piaţă nu poate
fi determinat în termeni exacţi, deoarece el constituie un compromis dintre cerere şi
ofertă, şi întotdeauna este un rezultat al negocierilor dintre vânzător şi cumpărător.
Dar, de fapt, preţul nu este atât de important în această situaţie particulară, deoarece
Camera a fost solicitată să hotărască vis-a-vis de restituirea proprietăţii şi preţul poate
intra în joc doar în situaţia în care o astfel de restituire este imposibilă din cauza unor
circumstanţe ieşite din comun. Astfel, în opinia mea, nu este nevoie de justificare
pentru amânarea hotărârii finale cu privire la ultimul apartament.
Restituirea proprietăţii (adică a apartamentului nr. 8) din cazul Prodan a trebuit
să fie punctul crucial al cazului din situaţia reclamantului. Din păcate, şi regret aceasta
foarte mult, în hotărârea actuală, Camera nu s-a reuşit să se asigure.

80
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LUNTRE ŞI ALŢII contra MOLDOVEI


(Cererile nr. 2916/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02,
2359/02, 21954/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02)

HOTĂRÂRE

15 iunie 2004

În cazul Luntre şi alţii c. Moldovei,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), în Camera în ur-
mătoarea componenţă:

DnulNicolas Bratza, Preşedinte


DniiM. Pellonpää,
S. Pavlovschi,
J. Borrego Borrego,
Dna E. Fura-Sandström
Dra L. Mijović, judecători

şi dl M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii,


Deliberând la 25 Mai 2004,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeşi dată:

PROCEDURA

1. Cazul format din 13 cereri (nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02,


21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi
21945/02) împotriva Republicii Moldova depuse la Curte în conformitate cu articolul
34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în
continuare Convenţia) de către 15 cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Gheorghe Luntre,
dna Nina Voit, dl Pavel Maloman, dl Dumitru Tcacenco, dl Mihail Zverev, dna Lidia
Abramov, dna Eudochia Volcov, dna Ianina Atnealov, dna Nina Ceaica, dl Dumitru
Grişin, dna Tatiana Grişin, dl Pavel Epifanov, dna Nadejda Cleausev, dna Ecaterina

81
LUNTRE ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

Bobâlev şi dl Ivan Prozor (reclamanţi), la 31 octombrie 2001, 25 februarie 2002, 25


februarie 2002, 25 februarie 2002, 11 martie 2002, 30 octombrie 2001, 25 mai 2002,
25 mai 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie
2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vitalie Iordachi, care a acţionat în
numele organizaţiei nonguvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului”, cu sediul
în municipiul Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (Guvernul) a fost reprezentat de
către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins violarea de către Statul Republica Moldova a prevede-
rilor articolului 6 para.1 al Convenţiei, ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti
definitive din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai
2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie
1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000, 10 mai
2000. Acest fapt a constituit o încălcare a dreptului lor de a li se recunoaşte drepturile
civile de către o instanţă judecătorească. Mai mult, reclamanţii nu au avut posibilitatea
de a folosi bunurile aflate în proprietatea lor, astfel, dreptul lor la protecţia proprietăţii
garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat.
4. Cererile respective au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003,
o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice aceste cereri Guvernului Republicii
Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 para. 3 al Convenţiei, s-a decis
examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.
5. La 25 mai 2004 Curtea a decis să unească cererile conform Regulii 42 (1) a
Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Toţi reclamanţii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc în Republica


Moldova şi s-au născut respectiv, în 1932, 1920, 1928, 1919, 1925, 1927, 1923, 1969,
1930, 1919, 1923, 1929, 1928, 1923 şi 1922.
7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995, Guvernul şi Parlamentul Republicii
Moldova au elaborat două hotărâri potrivit cărora depunerile la Banca de Economii a
anumitor categorii de persoane, trebuiau indexate. În conformitate cu aceste hotărâri,
Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile necesare Băncii de Economii. Totuşi, Mi-
nisterul Finanţelor nu a făcut acest lucru şi astfel nu a fost posibil ca Banca de Economii
să execute hotărârile respective ale Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova.
8. În 1999-2001 reclamanţii au înaintat acţiuni civile la Judecătoria sectorului
Râşcani împotriva Ministerului Finanţelor în vederea încasării compensaţiei.
9. La 17 septembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa
de judecată i-a acordat dlui Gheorghe Luntre o compensaţie în valoare de 2 936 MDL
(echivalentul a 275 EURO).

82
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

10. La 10 iulie 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de


judecată i-a acordat dnei Nina Voit o compensaţie în valoare de 2 934 MDL (echiva-
lentul a 248 EURO).
11. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de
judecată i-a acordat dlui Pavel Maloman o compensaţie în valoare de 733 MDL (echi-
valentul a 65 de EURO).
12. La 25 august 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de
judecată i-a acordat dlui Dumitru Tcacenco o compensaţie în valoare de 734.50 MDL
(echivalentul a 66 de EURO).
13. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de
judecată i-a acordat dlui Mihail Zverev o compensaţie în valoare de 733 MDL (echi-
valentul a 65 de EURO).
14. La 3 mai 2001, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de jude-
cată i-a acordat dnei Lidia Abramov o compensaţie în valoare de 2 934 MDL (echiva-
lentul a 254 de EURO).
15. La 15 martie 2001, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de
judecată i-a acordat dnei Eudochia Volcov o compensaţie în valoare de 3 667.50 MDL
(echivalentul a 313 de EURO).
16. La 30 noiembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa
de judecată i-a acordat dnei Ianina Atnealov o compensaţie în valoare de 1 468 MDL
(echivalentul a 138 de Euro).
17. La 30 noiembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa
de judecată i-a acordat dnei Nina Ceaica o compensaţie în valoare de 734 MDL (echi-
valentul a 69 de EURO).
18. La 18 octombrie 1999, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa
de judecată i-a acordat dlui Dumitru Grişin o compensaţie în valoare de 1 446.76 MDL
(echivalentul a 122 de EURO).
19. La 18 octombrie 1999, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa
de judecată i-a acordat dnei Tatiana Grişin o compensaţie în valoare de 1 301.76 MDL
(echivalentul a 109 de EURO).
20. La 14 decembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa
de judecată i-a acordat dlui Pavel Epifanov o compensaţie în valoare de 2 130.69
MDL (echivalentul a 197 de EURO).
21. La 30 noiembrie 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa
de judecată i-a acordat dnei Nadejda Cleausev o compensaţie în valoare de 733.50
MDL (echivalentul a 69 de EURO).
22. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de
judecată i-a acordat dnei Ecaterina Bobâlev o compensaţie în valoare de 733 MDL
(echivalentul a 65 de EURO).

83
LUNTRE ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

23. La 10 mai 2000, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa de


judecată i-a acordat dlui Ivan Prozor o compensaţie în valoare de 733 MDL (echiva-
lentul a 65 de EURO).
24. La date nespecificate, reclamanţii au depus plângeri despre neexecuta-
rea hotărârilor judecătoreşti la Ministerul Justiţiei şi la Departamentul de Executare
a Deciziilor Judecătoreşti. În replică, Ministerul Justiţiei şi Departamentul de Exe-
cutare a Deciziilor Judecătoreşti au informat reclamanţii despre faptul că hotărârile
judecătoreşti nu au fost executate, deoarece nu au fost prevăzute prin prevederi
legale în Bugetul de Stat anual fonduri necesare pentru executarea hotărârilor ju-
decătoreşti.
25. La 22-30 aprilie 2003, în urma comunicării cererilor respective Guver-
nului Republicii Moldova, Ministerul Finanţelor a executat hotărârile judecătoreşti
respective.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

26. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare la acel


moment, statuau:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie exe-
cutate
Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deci-
ziile pronunţate de instanţele de judecată în pricinile civile…
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas
definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat
după darea hotărârii.
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în artico-
lul 5 al prezentului Cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al acestui articol - în urma
dispoziţiei judecătorului.
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti este exercitată de către De-
partamentul de Executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

ÎN DREPT

27. Reclamanţii au pretins faptul că dreptul lor de a li se recunoaşte dreptu-


rile lor civile de către o instanţă judecătorească a fost încălcat de către autorităţile
statale prin faptul că nu au fost executate hotărârile judecătoreşti din 17 septembrie
2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 mar-
tie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie
1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000. Ei şi-au
întemeiat alegaţiile pe prevederile articolului 6 para. 1 al Convenţiei, care prevede
următoarele:

84
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

”1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-
nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială…”

28. În continuare, reclamanţii au pretins faptul că datorită neexecutării hotă-


rârilor judecătoreşti, pronunţate în favoarea lor, ei nu au putut folosi bunurile aflate
în proprietatea lor, şi astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii conform prevederilor
articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei prevede următoarele:
”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietăţile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale Dreptului Internaţional.
Totuşi, dispoziţiile precedente nu vor diminua nici într-un caz dreptul statului de a adopta astfel de
legi, considerându-le necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul
general sau să asigure plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

I. ADMISIBILITATEA CERERILOR

29. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor, fondate pe prevederile artico-


lelor 6 para. 1 şi articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, implică chestiuni de drept
care sunt suficient de serioase încât determinarea acestora să depindă de examina-
rea fondului, nefiind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fiind inadmisibile.
Prin urmare, Curtea a declarat aceste cereri ca fiind admisibile. Curtea se va pronunţa
şi asupra fondului acestor cereri, în conformitate cu decizia de aplicare a articolului 29
para.3 al Convenţiei (vezi paragr. 4 de mai sus).

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL. 1


AL CONVENŢIEI

30. Reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile nu au executat hotărârile


judecătoreşti definitive din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august
2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie
2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000,
10 mai 2000 şi 10 mai 2000, fapt ce a constituit o violare a prevederilor articolului 6
para. 1 al Convenţiei.
31. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor
judecătoreşti a constituit o încălcare a articolului 6 paragr. 1 al Convenţiei.
32. Curtea subliniază că articolulul 6 para. 1 al Convenţiei asigură tuturor,
dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la
drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei
instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect
al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în proble-
me de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu, dacă sistemul legal naţional al unui
Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie, să
rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 para.
1 al Convenţiei să descrie detaliat garanţiile de procedură oferite părţilor aflate în
litigiu - proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte - fără a asigura executarea

85
LUNTRE ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

hotărârilor judecătoreşti. A interpreta prevederile articolului 6 paragr.1 al Convenţiei


ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea proce-
durilor legale fără asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti ar duce la situaţii in-
compatibile cu principiile statului de drept pe care fiecare Stat Contractant s-a obligat
să le respecte prin ratificarea Convenţiei. Executarea unei hotărâri judecătoreşti pro-
nunţată de o instanţă judecătorească, trebuie privită ca o parte integrală a unui proces
conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi hotărârea Hornsby versus Grecia
din 19 martie 1997, Raporturi 1997-II, p.510, paragr.40).
33. O autoritate statală nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri
pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în execu-
tarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justificată doar de anumite circumstanţe.
Dar această întârziere nu trebuie să fie astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului
garantat de articolul 6 para.1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi versus Italia [GC],
nr. 22774/93, paragr.74, CEDO 1999-V).
34. Curtea subliniază faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de Judecă-
toria sectorului Râşcani, în favoarea reclamanţilor, nu au fost executate pentru o peri-
oada care a variat între 24 şi 42 de luni (doar după ce, la 22-30 aprilie 2003, cererile
respective au fost comunicate Guvernului de către Curte).
35. Prin faptul că pe parcursul multor ani nu au fost întreprinse măsurile nece-
sare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti definitive în aceste cazuri, autorităţile
din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 paragr.1 al Convenţiei.
36. Corespunzător, a existat o violare a articolului 6 paragr. 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL 1


AL CONVENŢIEI

37. Ulterior, din cauza neexecutării hotărârilor judecătoreşti în favoarea lor şi


imposibilităţii de a dispune de bunurile aflate în proprietate, reclamanţii au invocat
încălcarea dreptului la protecţia proprietăţii prevăzut de articolul 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei.
38. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor
judecătoreşti a constituit o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.
39. Curtea subliniază că o revendicare poate constitui un bun în virtutea preve-
derilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită suficient pentru
a fi executată (vezi hotărârea Stran Greek Refineries Andreadis versus Grecia, din 9
decembrie 1994, Seria A nr. 301 - B, paragr.59).
40. Curtea notează faptul că reclamanţii aveau revendicări care urmau să fie exe-
cutate aşa cum prevedeau hotărârile judecătoreşti din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000,
10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie
2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30
noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000. Rezultă că imposibilitatea reclamanţilor de a
obţine executarea hotărârilor până la 22 - 30 aprilie 2003, a constituit o imixtiune în dreptul

86
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

lor de a dispune de bunurile aflate în proprietatea acestora, aşa cum prevede prima pro-
poziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.
41. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive de către autorităţile naţi-
onale au privat reclamanţii de dreptul lor legitim de a li se achita compensaţiile şi de
a dispune de banii lor. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justificare
pentru această imixtiune şi Curtea consideră că lipsa de fonduri nu poate justifica
o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi versus Italia, nr.31227/96,
paragrafele 28-34, 19 octombrie 2000).
42. Corespunzător, a avut loc o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

43. Articolul 41 al Convenţiei prevede:


”Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă “.
A. Prejudiciul material
44. În rezultatul neexecutării hotărârilor judecătoreşti, de către autorităţi, recla-
manţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul material suferit: dl Ghe-
orghe Luntre - 101 EURO, dna Nina Voit - 105 EURO, dl Pavel Maloman - 25 EURO,
dl Dumitru Tcacenco - 25 EURO, dl Mihail Zverev - 25 EURO, dna Lidia Abramov - 63
EURO, dna Eudochia Volcov - 102 EURO, dna Ianina Atnealov - 35 EURO, dna Nina
Ceaica - 23 EURO, dl Dumitru Grişin - 69 EURO, dna Tatiana Grişin - 64 EURO,
dl Pavel Epifanov – 64 EURO, dna Nadejda Cleausev - 23 EURO, dna Ecaterina Bo-
bâlev - 25 EURO şi dl Ivan Prozor - 36 EURO.
45. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive şi a lăsat la discreţia Curţii
stabilirea cuantumului prejudiciul material.
46. Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu material ca rezultat
al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai
2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000,
30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30
noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000. Curtea acordă în calitate de prejudiciu
material, dlui Gheorghe Luntre - 101 EURO, dnei Nina Voit - 105 EURO, dlui Pavel
Maloman - 25 EURO, dlui Dumitru Tcacenco - 25 EURO, dlui Mihail Zverev - 25
EURO, dnei Lidia Abramov - 63 EURO, dnei Eudochia Volcov - 102 EURO, dnei Iani-
na Atnealov - 35 EURO, dnei Nina Ceaica - 23 EURO, dlui Dumitru Grişin - 69 EURO,
dnei Tatiana Grişin - 64 EURO, dlui Pavel Epifanov - 64 EURO, dnei Nadejda Cleau-
sev - 23 EURO, dnei Ecaterina Bobâlev - 25 EURO şi dlui Ivan Prozor -36 EURO.
B. Prejudiciul moral

47. În rezultatul neexecutării hotărârilor judecătoreşti, de către autorităţile naţio-


nale, reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul moral suferit:

87
LUNTRE ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

dl Gheorghe Luntre – 35 000 EURO, dna Nina Voit – 30 000 EURO, dl Pavel Malo-
man –30 000 EURO, dl Dumitru Tcacenco – 30 000 EURO, dl Mihail Zverev – 30 000
EURO, dna Lidia Abramov – 35 000 EURO, dna Eudochia Volcov – 30 000 EURO,
dna Ianina Atnealov – 25 000 EURO, dna Nina Ceaica – 25 000 EURO, dl Dumitru
Grişin – 25 000 EURO, dna Tatiana Grişin – 25 000 EURO, dl Pavel Epifanov – 30 000
EURO, dna Nadejda Cleausev – 30 000 EURO, dna Ecaterina Bobâlev – 30 000
EURO şi dl Ivan Prozor – 30 000 EURO.
48. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse de către reclamanţi, con-
siderându-le excesive în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a exprimat
opinia conform căreia în anumite cazuri, simplul fapt al constatării unei violări a Con-
venţiei, a fost considerată a fi satisfacţie echitabilă. Ulterior, Guvernul Republicii Mol-
dova a citat cazul Burdov versus Rusia nr. 59498/00, CEDO 2002-III, unde reclaman-
tului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma în valoare de 3 000 EURO.
49. Curtea consideră faptul că reclamanţii au suferit o stare de stres şi frustrare,
ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, având în vedere vârsta acestora şi
faptul că unica lor sursă de venit era pensia din partea statului. La stabilirea acordării
prejudiciului moral suferit de către fiecare reclamant, Curtea ia în consideraţie urmă-
torii factori: vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de executare a
hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante. În calitate de prejudiciu moral Cur-
tea acordă reclamanţilor următorele: dlui Gheorghe Luntre - 1000 EURO, dnei Nina
Voit - 1000 EURO, dlui Pavel Maloman - 1000 EURO, dlui Dumitru Tcacenco – 1000
EURO, dlui Mihail Zverev - 100 EURO, dnei Lidia Abramov - 1000 EURO, dnei Eudo-
chia Volcov - 500 EURO, dnei Ianina Atnealov - 700 EURO, dnei Nina Ceaica - 900
EURO, dlui Dumitru Grişin - 1000 EURO, dnei Tatiana Grişin - 1000 EURO, dlui Pavel
Epifanov - 900 EURO, dnei Nadejda Cleausev - 900 EURO, dnei Ecaterina Bobâlev
– 1000 EURO şi dlui Ivan Prozor - 1000 EURO.
C. Costuri şi cheltuieli
50. Dl Gheorghe Luntre, dl Pavel Maloman, dl Mihail Zverev şi Ivan Prozor au
mai pretins câte 1000 de EURO fiecare pentru taxele de reprezentare. Ei s-au bazat
pe contractele încheiate cu avocaţii acestora, potrivit cărora taxele vor fi achitate doar
în caz de reuşită.
51. Dna Nina Voit, dl Dumitru Tcacenco, dna Lidia Abramov, dna Eudochia
Volcov, dl Pavel Epifanov, dna Nadejda Cleausev şi Ecaterina Bobâlev, au mai pretins
câte 50 de EURO fiecare, pe când dna Ianina Atnealov, dna Nina Ceaica, dl Dumitru
Grişin şi dna Tatiana Grişin au pretins câte 25 de EURO fiecare pentru cheltuielile de
secretariat.
52. Guvernul nu a fost de acord cu sumele reclamate, declarând că sunt excesi-
ve şi că reclamanţii nu au reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.
53. Curtea notează faptul că costurile şi cheltuielile trebuie să fie incluse în
suma acordată în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul că
ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vedeţi, de exemplu,
Nilsen şi Johnsen versus Norvegia [GC], nr. 23118/93, paragr.62, CEDO 1999-VIII).

88
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

54. În conformitate cu Regula 60 para. 2 a Regulamentului Curţii, detaliind toate


revendicările înaintate, Camera poate respinge revendicările în totalitate sau în parte.
55. Ca bază de evaluare, Curtea poate folosi elemente ca: numărul orelor de
lucru şi a tarifelor solicitate pentru fiecare oră de lucru. Totuşi, deoarece reclamanţii nu
au prezentat nici o informaţie, Curtea decide să nu acorde nici o sumă bănească pentru
costuri şi cheltuieli (vezi Amihalachioaie versus Moldova, nr. 60115/00, paragr.48).
D. Penalităţi
56. Curtea consideră potrivit ca penalitatea să fie calculată în baza ratei minime
a dobânzii a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM

1. Declară cererile admisibile;


2. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 paragr.1 al Convenţiei;
3. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;
4. Susţine faptul că,
(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care ho-
tărârea devine definitivă în conformitate cu prevederile art. 44 paragr. 2 al
Convenţiei,
- domnului Gheorghe Luntre - 101 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Nina Voit - 105 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000
EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- domnului Pavel Maloman - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- domnului Dumitru Tcacenco - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- domnului Mihail Zverev - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000
EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Lidia Abramov - 63 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 800
EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Eudochia Volcov - 102 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
800 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Ianina Atnealov - 35 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
700 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Nina Ceaica - 23 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900
EURO pentru prejudiciul moral suferit,

89
LUNTRE ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

- domnului Dumitru Grişin - 69 EURO pentru prejudiciul material suferit şi


1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Tatiana Grişin - 64 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000
EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- domnului Pavel Epifanov - 64 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
900 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Nadejda Cleausev - 23 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
900 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Ecaterina Bobâlev - 25 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
1000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- domnului Ivan Prozor - 36 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1000
EURO pentru prejudiciul moral suferit;
(b) că sumele de mai sus trebuie convertite în valuta naţională a statului reclamat la
rata aplicabilă la dată executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi exigibilă,
(c) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-
rea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus
egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul
perioadei de penalizare plus trei procente;
5. Respinge unanim restul revendicărilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 15 iunie 2004, conform Regulii


77 paragr. 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.

Semnat: Nicolas Bratza


Preşedinte

Michael O’Boyle
Grefier

90
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

PASTELI ŞI ALŢII contra MOLDOVEI


(Cererile nr. 9898/02, 9863/02, 6255/02 şi 10425/02)

HOTĂRÂRE

15 iunie 2004

În cazul Pasteli şi alţii c. Moldovei,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), în Camera în ur-
mătoarea componenţă:

Dnul Nicolas Bratza, preşedinte,


Dnii M. Pellonpää,
J. Casadevall,
S. Pavlovschi,
J. Borrego Borrego,
Dna E. Fura – Sandström,
Dra L. Mijović, judecători,

şi Dnul M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii,


Deliberând la 25 mai 2004,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. Cazul format din patru cereri (nr. 9898/02, 10425/02, 6255/02 şi 9863/02) îm-
potriva Republicii Moldova depusă la Curte în conformitate cu articolul 34 al Conven-
ţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare
– Convenţia) de către patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dna Sofia Pasteli, dna Na-
dejda Cernicov, dl Pavel Careţchi şi dna Maria Careţchi (reclamanţi), la 24 decembrie
2001, 12 decembrie 2001, 10 ianuarie 2002 şi, respectiv, 10 ianuarie 2002.

91
PASTELI ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Victor Constantinov, care a acţi-


onat în numele organizaţiei nonguvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului” cu
sediul în municipiul Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (Guvernul) a fost repre-
zentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins violarea de către Guvernul Republicii Moldova a pre-
vederilor articolului 6 paragr. 1 al Convenţiei ca urmare a neexecutării hotărârilor ju-
decătoreşti definitive din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000,
25 august 2001 şi 25 august 2001. Acest fapt a constituit o încălcare a dreptului lor
de a li se recunoaşte drepturile civile de către o instanţă judecătorească. Mai mult,
reclamanţii nu au avut posibilitatea de a folosi bunurile aflate în proprietatea lor, astfel,
dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei
a fost violat.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a
acelei Secţiuni a decis să comunice aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În
conformitate cu prevederile articolului 29 paragr. 3 al Convenţiei s-a decis examinarea
fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.
5. La 25 mai 2004, Camera a decis să unească cererile în conformitate cu Re-
gula 42 (1) a Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamanţii, toţi cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc în Republica Moldo-


va. Ei s-au născut în 1920, 1927, 1925 şi respectiv 1928.
7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995, Guvernul şi Parlamentul Republicii
Moldova au adoptat două hotărâri conform cărora depunerile anumitor categorii
de persoane la Banca de Economii au trebuit indexate. În conformitate cu respec-
tivele hotărâri, Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile necesare Băncii de
Economii. Totuşi, Ministerul Finanţelor nu a făcut acest lucru şi Banca de Economii
nu a putut executa hotărârile respective ale Parlamentului şi Guvernului Republicii
Moldova.
8. În 2000 şi 2001 reclamanţii au înaintat la Judecătoria sectorului Râşcani ac-
ţiuni civile împotriva Ministerului Finanţelor în vederea încasării compensaţiei.
9. Prin hotărârile judecătoreşti din 25 august 2000 şi 29 septembrie 2000 in-
stanţa judecătorească a acordat doamnei Sofia Pasteli o compensaţie în valoare de
734 de MDL şi respectiv 1466 MDL. Deoarece nu a fost înaintat apel împotriva aces-
tor hotărâri, ele au devenit definitive.
10. Prin hotărârea din 6 decembrie 2000 instanţa de judecată a acordat doam-
nei Nadejda Cernicov o compensaţie în valoare de 4 398 MDL. Nu a fost depus apel
împotriva acestei hotărâri şi ea a devenit definitivă.

92
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

11. Prin hotărârea judecătorească din 25 august 2001, instanţa de judecată a


acordat domnului Pavel Careţchi o compensaţie în valoare de 2 904 MDL. Împotriva
acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel, ea devenind definitivă.
12. Prin hotărârea din 25 august 2001 instanţa de judecată a acordat doamnei
Maria Careţchi o compensaţie în valoare de 5 876 MDL. Împotriva acestei hotărâri nu
a fost depus apel, astfel hotărârea devenind definitivă.
13. La o dată nespecificată, reclamanţii au depus plângeri despre neexecuta-
rea hotărârilor judecătoreşti la Ministerul Finanţelor şi la Departamentul de Executare
a Deciziilor Judecătoreşti. În replică, Ministerul Finanţelor şi Departamentul de Exe-
cutare a Deciziilor Judecătoreşti i-au informat despre faptul că hotărârile judecătoreşti
nu au fost executate, deoarece nu au fost prevăzute prin prevederi legale în Bugetul
de Stat anual fonduri necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.
14. La 22 aprilie 2003, după ce cazurile au fost comunicate Guvernului, hotărâ-
rile judecătoreşti au fost executate de către Ministerul Finanţelor.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

15. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel


moment, statuau:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie exe-
cutate
Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deci-
ziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas
definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat
după darea hotărârii.
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în arti-
colul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol – în
urma dispoziţiei judecătorului.
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departa-
mentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

ÎN DREPT

16. Reclamanţii au pretins faptul că dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile


lor civile de către o instanţă judecătorească a fost violat de către autorităţile statale
prin faptul că nu au fost executate hotărârile din 25 august 2000, 29 septembrie 2000
şi 6 decembrie 2000, 25 august 2001 şi 25 august 2001. Ei şi-au întemeiat alegaţiile
pe prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:

93
PASTELI ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-
nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială ...”

17. Reclamanţii în continuare au pretins faptul că datorită neexecutării hotă-


rârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor, ei nu au putut folosi bunurile aflate
în proprietatea lor, şi astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de prevederile
articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

I. ADMISIBILITATEA CERERII

18. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor fondate pe prevederile artico-


lului 6 al. 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei implică chestiuni
de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea acestora să depindă de
examinarea fondului, nefiind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fiind inadmi-
sibile. Curtea, prin urmare, a declarat aceste cereri ca fiind admisibile. În conformitate
cu decizia sa de aplicare a articolului 29 § 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai
sus), Curtea se va pronunţa şi asupra fondului acestor cereri.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1


AL CONVENŢIEI

19. În baza articolului 6 al. 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de faptul că


autorităţile statale nu au executat hotărârile judecătoreşti definitive ale Judecătoriei
sectorului Râşcani din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25
august 2001 şi 25 august 2001.
20. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor
judecătoreşti definitive a constituit o violare a articolului 6 al Convenţiei.
21. Curtea subliniază faptul că articolul 6 § 1 al Convenţiei asigură tuturor dreptul
de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile
şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe jude-
cătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al căruia este
şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme de ordin civil.
Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar
permite în final ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână neexe-
cutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 al Convenţiei să
descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care
sunt echitabile, publice şi prompte – fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti.
A interpreta prevederile articolului 6 al Convenţiei ca referindu-se exclusiv la accesul
la o instanţă judecătorească şi demararea procedurilor legale fără asigurarea execu-

94
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

tării unei hotărâri judecătoreşti ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de


drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte atunci când au ratificat
Convenţia. Executarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui privită ca o parte integrală
a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi Hornsby c. Greciei
hotărârea din 19 martie 1997, Raporturi 1997 –II, p. 510, paragr. 40).
22. O autoritate de stat nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri
pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în execu-
tarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justificată doar de anumite circumstanţe.
Dar această întârziere nu trebuie să fie astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului
asigurat prin articolul 6 § 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi c. Italiei (GC), NR.
22774/93, § 74, CEDO 1999 – V).
23. Curtea notează faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de Judecătoria
sectorului Râşcani au rămas neexecutate pentru perioade care au variat între 32 şi
33 de luni (numai după ce aceste cazuri au fost comunicate de către Curte Guvernului
Republicii Moldova, la 22 aprilie 2003).
24. Prin faptul că pe parcursul mai multor luni nu au fost întreprinse măsurile
necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti definitive în aceste cazuri, auto-
rităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei.
25. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL 1


AL CONVENŢIEI

26. Reclamanţii au pretins faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecăto-


reşti pronunţate în favoarea lor ei nu au putut dispune de bunurile lor, astfel fiindu-
le încălcat dreptul la protecţia proprietăţii prevăzut de articolul 1 al Protocolului 1 al
Convenţiei.
27. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor ju-
decătoreşti definitive a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.
28. Curtea subliniază faptul că o revendicare poate constitui un bun în virtutea
prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită suficient
pentru a fi executată (vezi Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis c. Greciei,
hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301 – B, § 59).
29. Curtea notează faptul că reclamanţii aveau revendicări care urmau să fie
executate aşa cum prevedeau hotărârile judecătoreşti ale Judecătoriei sectorului
Râşcani din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001
şi 25 august 2001. Rezultă că imposibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea
hotărârilor judecătoreşti până la 22 aprilie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul lor
de a dispune de bunurile lor, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al
articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.
30. Prin faptul că hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de către Judecă-
toria sectorului Râşcani nu au fost executate, autorităţile naţionale au privat persoanele

95
PASTELI ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

de dreptul lor legitim de a li se achita compensaţiile şi de a dispune de banii lor. Guver-


nul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justificare pentru această imixtiune iar Cur-
tea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o asemenea omisiune (vezi mutatis
mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, § 28 – 34, 19 octombrie 2000).
31. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

32. Articolul 41 prevede:


“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dreptul
intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material
33. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul sufe-
rit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive de către autorităţile
statale: dna Sofia Pasteli – 76 EURO, dna Nadejda Cernicov – 160 EURO, dl Pavel
Careţchi – 50 EURO şi dna Maria Careţchi – 100 EURO.
34. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive şi a lăsat stabilirea cuan-
tumului prejudiciului la discreţia Curţii.
35. Curtea consideră că reclamanţii au suferit prejudicii materiale ca rezultat
al neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive din 25 august 2000, 29 septembrie
2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 şi, respectiv, 25 august 2001. Astfel, Curtea
acordă în calitate de prejudiciu material - doamnei Sofia Pasteli – 76 EURO, doamnei
Nadejda Cernicov – 160 EURO, domnului Pavel Careţchi – 50 EURO şi doamnei
Maria Careţchi – 100 EURO.
B. Prejudiciul moral
36. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul moral
suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârilor judecătoreşti: doamna
Sofia Pasteli – 27 300 EURO, doamna Nadejda Cernicov – 37 720 EURO, domnul
Pavel Careţchi – 41 300 EURO şi doamna Maria Careţchi – 29 500 EURO.
37. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanţi, argumentând
această poziţie prin faptul că sunt excesive în lumina jurisprudenţei Curţii Europene.
Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri simplul fapt al constatării
unei violări a Convenţiei a fost considerată a fi satisfacţie echitabilă. Guvernul în con-
tinuare a citat cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002 –III, unde reclaman-
tului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma de 3 000 EURO.
38. Curtea consideră că reclamanţii au suferit o stare de stres şi frustrare ca
rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, având în vedere vârsta acestora şi
faptul că unica sursă de venit a reclamanţilor este pensia din partea statului. La sta-
bilirea cuantumului prejudiciului moral suferit de către fiecare reclamant, Curtea ia în
consideraţie asemenea factori ca vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata pro-
cedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante. În această

96
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ordine de idei, Curtea acordă în calitate de prejudiciu moral - doamnei Sofia Pasteli
– 1 000 EURO, doamnei Nadejda Cernicov – 900 EURO, domnului Pavel Careţchi
– 700 EURO şi doamna Maria Careţchi – 700 EURO.
C. Costuri şi cheltuieli
39. Reclamanţii au mai pretins câte 1 000 de EURO fiecare în calitate de taxe
de reprezentare. Ei s-au bazat pe contractele încheiate cu avocaţii lor în conformitate
cu care acestea urmează a fi plătite numai în caz de reuşită.
40. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanţi, considerându-
le ca fiind exagerate şi că reclamanţii nu au reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli
de reprezentare.
41. Curtea reaminteşte faptul că pentru ca cheltuielile şi costurile să fie incluse în
suma acordată în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, trebuie să fie stabilit faptul
că ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vezi, drept exemplu,
Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei (GC), NR. 23119/93, § 62, CEDO 1999 – VIII).
42. În conformitate cu Regula 60 § 2 a Regulamentului Curţii, detaliind toate re-
vendicările înaintate, Curtea poate respinge revendicările în totalitate sau în parte.
43. Curtea poate lua drept bază pentru evaluarea sumelor pretinse asemenea
elemente ca numărul de ore de lucru şi tarifele solicitate pentru fiecare oră de lucru.
Totuşi, deoarece reclamanţii nu au prezentat nici o informaţie în acest sens, Curtea
decide să nu acorde nici o sumă bănească pentru costuri şi cheltuieli (vezi Amihala-
chioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, para. 48).
D. Penalităţi
44. Curtea consideră potrivit ca penalitatea să fie calculată în baza ratei minime
a dobânzii a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM

1. Declară cererile admisibile,


2. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,
3. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei,
4. Susţine faptul că,
(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care hotărâ-
rea devine definitivă în conformitate cu prevederile art. 44 § 2 al Convenţiei
- doamnei Sofia Pasteli – 76 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1 000
EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Nadejda Cernicov – 160 EURO pentru prejudiciul material suferit
şi 900 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- domnului Pavel Careţchi – 50 de EURO pentru prejudiciul material şi 700 de
Euro pentru prejudiciul moral suferit,

97
PASTELI ŞI
LAWLESS contra
ALŢIIIRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

- doamnei Maria Careţchi – 100 EURO pentru prejudiciul material suferit şi


700 de EURO pentru prejudiciul moral suferit.
(b) că sumele de mai sus trebuie convertite în valuta naţională a statului recla-
mat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate
fi exigibilă,
(c) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-
rea hotărârilor va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai
sus egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul
perioadei de penalizare plus trei procente.
5. Respinge unanim restul revendicărilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 15 iunie 2004, conform Regulii


77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.

Semnat: Nicolas Bratza


Preşedinte

Michael O’Boyle
Grefier

98
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

SÂRBU ŞI ALŢII contra MOLDOVEI


(Cererile nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01,
73744/01, 73972/01, 73973/01)

HOTĂRÂRE

15 iunie 2004

În cazul Sârbu c. Moldovei,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a 4-a), în Camera în urmă-
toarea componenţă:

DnulNicolas Bratza, preşedinte


DniiM. Pellonpää,
J. Casadevall,
S. Pavlovschi,
J. Borrego Borrego,
Dna E. Fura-Sandström
Dra L. Mijović, judecători

şi dl M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii,


Deliberând la 25 mai 2004,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. Cazul format din şase cereri (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01,
73972/01 şi 73973/01) împotriva Republicii Moldova înaintate Curţii în conformitate cu
articolul 34 al Convenţiei de către 6 cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Pavel Sârbu,
dl Petru Bragoi, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usatâi şi
dl Iulian Gustiuc (“reclamanţi”), la 10 aprilie 2001.

99
SÂRBU ŞI contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl Ştefan Urâtu de la Comitetul Helsinki


din Moldova. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul
său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins, în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei, că,
din cauza neexecutării hotarârilor judecătoreşti din 1 august 1997 şi 18 august 1997,
dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile lor civile de către o instanţă de judecată a
fost încălcat. Mai mult, ca urmare a acestui fapt ei nu au putut să folosească bunurile
aflate în proprietatea lor, şi, prin urmare, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat
de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat. Reclamanţii au invocat de
asemenea încălcarea articolului 10 al Convenţiei.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră
a acestei Secţiuni a decis să notifice aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În
conformitate cu prevederile art. 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul
cererii concomitent cu admisibilitatea sa.
5. La 20 ianuarie 2004 Camera Secţiunii a IV-a a decis să unească cererile în
conformitate cu Regula 42 (1) a Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI

6. Reclamanţii, care sunt toţi cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc pe terito-


riul acesteia.
7. Reclamanţii erau inspectori ai Unităţii Militare de Pompieri nr. 5 din municipiul
Chişinău de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne.
8. La 21 iulie 1994 Guvernul Republicii Moldova a adoptat hotarârea nr. 534-
10, clasificată drept secretă, care se referea la Ministerul Apărării, Serviciul Informaţii
şi Securitate şi Ministerul Afacerilor Interne. Conform acestei hotărâri, printre altele,
efectivul instituţiilor sus-menţionate era în drept să primească o indemnizaţie lunară
de aproximativ 135 MDL în locul vechii indemnizaţii de 7,06 MDL. Această hotărâre
nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi reclamanţii nu au ştiut de ea.
Reclamanţii au început să primească indemnizaţia majorată începând cu 1 iu-
nie 1995. Ei au aflat că colegii lor din alte ministere primeau această indemnizaţie
majorată începând cu 1 iulie 1994.
9. În iunie 1997 reclamanţii au înaintat o acţiune Judecătoriei sectorului Centru
împotriva Ministerului Afacerilor Interne în vederea recuperării indemnizaţiei majorate
pentru perioada iulie 1994 - iunie 1995.
Prin hotărârea din 1 august 1997 Judecătoria sectorului Centru le-a acordat
dlor Gheorghe Bragoi, Alexandru Usatâi şi Iulian Gustiuc câte o compensaţie în mă-
rime de 1 407 MDL. Prin altă hotărâre din 18 august 1997 Judecătoria sectorului
Centru le-a acordat dlor Pavel Sârbu şi Vitalie Cornovan câte o compensaţie de 1 407

100
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

MDL, iar dlui Petru Bragoi - o compensaţie de 1 127 MDL. Împotriva acestor hotărâri
judecătoreşti nu au fost declarate apeluri şi astfel aceste hotărâri au devenit definitive.
Titlurile executorii au fost eliberate.
10. Reclamanţii au înaintat în repetate rânduri plângeri Ministerului Justiţiei cu
privire la neexecutarea hotărârilor din 1 august 1997 şi 18 august 1997. În răspunsu-
rile sale, Ministerul Justiţiei a informat reclamanţii că hotărârile nu puteau fi executate
din cauza “lipsei de fonduri pe contul bancar al Ministerului Afacerilor Interne”.
11. La 15 mai 2003, după ce cazurile au fost notificate Guvernului, hotărârile
judecătoreşti respective au fost executate de MAI.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

12. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare în perioa-


da 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, stipulează:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie exe-
cutate
Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului:1) hotărârile, încheierile şi decizi-
ile date de instanţele de judecată în pricinile civile…
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas
definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat
după darea hotărârii.
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în artico-
lul 5 al prezentului Cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al acestui articol - în urma
dispoziţiei judecătorului.
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti este exercitată de către De-
partamentul de Executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul de Justiţie.

ÎN DREPT

13. Reclamanţii au pretins că dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile lor


civile de către o instanţă de judecată a fost încălcat prin neexecutarea de către au-
torităţile naţionale a hotărârilor judecătoreşti din 1 august 1997 şi 18 august 1997. Ei
şi-au întemeiat alegaţiile pe articolul 6 §1 al Convenţiei, care, în măsura în care este
relevant, stipulează următoarele:
”1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-
nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială…”

14. Reclamanţii au pretins în continuare că din cauza neexecutării hotărârilor


judecătoreşti pronunţate în favoarea lor ei nu au putut folosi bunurile aflate în propri-
etatea lor, şi prin urmare, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al
Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului 1 stipulează:

101
SÂRBU ŞI contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietăţile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.

15. Reclamanţii au pretins în cele din urmă că în conformitate cu art. 10 al Con-


venţiei clasificarea Hotărârii Guvernului nr. 534-10 din 20 iulie 1994 ca fiind secretă, a
constituit o încălcare a dreptului lor la informare. Articolul 10 prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. ”

I. ADMISIBILITATEA CERERILOR

A. Pretinsa violare a articolului 10 al Convenţiei

16. Reclamanţii au pretins că clasificarea Hotărârii Guvernului nr. 534-10 din 20


iulie 1994 ca fiind secretă a constituit o încălcare a dreptului lor de a fi informaţi.
17. Curtea observă faptul că în cazurile privind restricţiile referitoare la liber-
tatea presei, ea a recunoscut cu câteva ocazii că publicul are dreptul să primeas-
că informaţii, fapt ce constituie un corolar al funcţiei specifice a jurnaliştilor, care
este de a atribui informaţii şi idei privind probleme de interes public (a se vedea,
printre altele, cazurile Observer şi Guardian c. Marii Britanii, 26 noiembrie 1991,
seria A nr. 216, p. 30 § 59(b), şi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, 25 iunie 1992,
seria A nr. 239, p. 27, § 63). Faptele prezentului caz pot fi totuşi clar distinse de
cele din cazurile menţionate mai sus, din moment ce reclamanţii s-au plâns de o
omisiune a Statului de a face publică o hotărâre de Guvern cu privire la militari, la
colaboratorii SIS şi ai MAI.
18. Curtea reiterează faptul că libertatea de a primi informaţii la care se referă
articolul 10 § 2 al Convenţiei, “interzice unui guvern de a restrânge posibilitatea unei
persoane de a primi informaţii pe care alţii ar dori sau ar putea să dorească să o îm-
părtăşească cu aceasta” (vezi cazul Leander c. Suediei, 26 martie 1987, Seria A,
nr. 116, p. 29, § 74). Această libertate nu poate fi concepută ca impunând statului, în
circumstanţe asemenea celor din actualul caz, obligaţii pozitive de a face publice orice
documente secrete sau informaţii ce privesc militarii, serviciul de securitate sau poliţia.
19. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind
vădit nefondată în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

B. Alte plângeri
20. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor în conformitate cu art. 6 §1 al
Convenţiei şi în conformitate cu art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei vizează chesti-
uni de drept care sunt suficient de serioase pentru ca elucidarea lor să depindă de o
examinare în fond, şi că nu există alte temeiuri de a le declara drept inadmisibile. De

102
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

aceea, Curtea declară aceste plângeri admisibile. În conformitate cu hotărârea sa de


a aplica art. 29 §3 al Convenţiei (a se vedea alineatul 4 de mai sus), Curtea va exa-
mina concomitent şi fondul acestor plângeri.

II. ÎN FOND

A. Pretinsa violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.


21. Conform articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de refuzul auto-
rităţilor de a executa hotărârile Judecătoriei sectorului Centru din 1 şi 18 august 1997.
22. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul plângerii.
23. Curtea notează faptul că articolul 6 §1 al Convenţiei protejează dreptul
fiecărei persoane de a înainta pretenţii privind drepturile şi obligaţiile sale civile
în faţa unei instanţe de drept; în aşa fel se materializează “dreptul la un tribunal”,
dreptul de acces la care (adică dreptul de a intenta proces în pricini civile) constituie
unul dintre aspecte. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă
a unui Stat Parte ar permite ca o decizie definitivă să ramână neexecutată în de-
trimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 al Convenţiei să descrie
în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor litigante – proces echitabil, public
şi în termen rezonabil – fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti; a in-
terpreta prevederile articolului 6 al Convenţiei ca referindu-se exclusiv la accesul
la o instanţă de judecată şi demararea procedurilor legale ar putea duce la situaţii
incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Părţi s-au angajat să
le respecte prin ratificarea Convenţiei. Executarea unei hotărâri judecătoreşti pro-
nunţate de o instanţă de judecată trebuie prin urmare privită ca o parte integrantă a
“procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997,
Rapoarte 1997-II, p. 510, § 40).
24. Nu se admite unei autorităţi statale să invoce lipsa de fonduri drept scuză
pentru a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă. Eventual, în circumstanţe
speciale, o amânare a executării poate fi justificată, însă amânarea nu poate fi de o
aşa natură încât să afecteze esenţa dreptului protejat în conformitate cu artico-
lul 6 § 1 al Convenţiei (v. Immobiliare Saffi c. Italiei [GC], nr. 22774/93, § 74,CEDO
1999-V). În prezentul caz, reclamanţii nu ar trebui să fie împiedicaţi să beneficieze de
succesul soluţionării litigiului, care viza plata compensaţiei.
25. Curtea observă că hotărârile Judecătoriei sectorului Centru din 1 şi 18 august
1997 au rămas neexecutate mai mult de 5 ani şi jumătate (până în momentul în care ca-
zurile au fost notificate Guvernului Republicii Moldova de către Curte, la 15 mai 2003).
26. Abţinându-se timp de ani de zile să ia măsurile necesare pentru a se con-
forma hotărârilor judecătoreşti definitive în prezentul caz, autorităţile Republicii Mol-
dova au lipsit prevederile articolului 6 §1 al Convenţiei de orice efect util.
27. Respectiv, a existat o violare a articolului 6 §1 al Convenţiei.

B. Pretinsa violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei

103
SÂRBU ŞI contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

28. Reclamanţii au pretins în continuare că din cauza neexecutării hotărârilor


judecătoreşti pronunţate în favoarea lor nu au putut folosi bunurile aflate în proprieta-
tea lor, şi prin urmare dreptul lor la protecţia proprietăţii în conformitate cu articolul 1
al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat.
29. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra fondului acestei plângeri.
30. Curtea a subliniat faptul că o “revendicare” poate constitui o “proprietate”
în sensul articolului 1 al Protocolului 1 dacă este suficient stabilită pentru a putea fi
executată (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis c. Greciei, hotă-
rârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, § 59).
31. Curtea observă că reclamanţii aveau pretenţii ce urmau a fi executate reie-
şind din hotărârile judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997. Aceasta înseamnă că imposi-
bilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor până la data de 15 mai 2003
a constituit o imixtiune în dreptul lor de a folosi bunurile lor, aşa cum este prevăzut de
prima propoziţie a primului alineat al art. 1 al Protocolului 1.
32. Abţinându-se să se conformeze hotărârilor Judecătoriei sectorului Centru,
autorităţile naţionale au împiedicat reclamanţii să-şi primească compensaţiile şi să
se bucure de bunurile ce le aparţineau. Guvernul nu a prezentat nici o justificare a
acestei imixtiuni, şi Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o asemenea
omisiune (a se vedea, mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, §§ 28-34,
19 octombrie 2000).
33. A existat prin urmare o violare a articolului 1 al Protocolului 1.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

34. Articolul 41 al Convenţiei prevede:


“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Prejudiciul material

35. Dl Pavel Sârbu, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usa-


tâi şi dl Iulian Gustiuc au cerut câte 84 de EURO în calitate de prejudiciu material
suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârile. Dl Petru Bragoi a
solicitat 67 de EURO ca prejudiciu material.
36. Guvernul a pretins că, din moment ce hotărârile judecătoreşti au fost execu-
tate la 15 mai 2003, reclamanţii nu aveau dreptul la vreun prejudiciu material.
37. Curtea consideră că reclamanţii au avut de suferit un prejudiciu material ca
rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997. Curtea acor-
dă dlor Pavel Sârbu, Vitalie Cornovan, Gheorghe Bragoi, Alexandru Usatâi şi Iulian
Gustiuc suma de 84 de EURO fiecaruia şi dlui Petru Bragoi suma de 67 de EURO.

B. Prejudiciul moral

104
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

38. Reclamanţii au pretins câte 1 300 EURO fiecare pentru prejudiciul moral
suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârile judecătoreşti din 1
şi 18 august 1997.
39. Guvernul nu a fost de acord cu cuantumurile pretinse de reclamanţi, argu-
mentând că erau excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. Ei au susţinut că în unele ca-
zuri doar faptul constatării violării urmează a fi considerat drept o satisfacţie echitabilă.
Guvernul a invocat în continuare cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, ECHR 2002-III,
unde reclamantului i s-a acordat prejudiciu moral în valoare de 3 000 de EURO.
40. Curtea consideră că reclamanţilor li s-a cauzat o anumită stare de stres şi
frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive. Ea le acordă
fiecăruia câte 1 000 de EURO în calitate de prejudiciu moral.

C. Costuri şi cheltuieli

41. Reclamanţii au pretins de asemenea câte 990 de EURO pentru costurile şi


cheltuielile efectuate în faţa Curţii, dintre care 840 de EURO reprezentau cheltuielile
de reprezentare şi restul, cheltuielile pentru transport şi comunicaţii.
42. Guvernul nu a fost de acord cu cuantumurile pretinse, susţinând că recla-
manţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.
43. Curtea reaminteşte că pentru a include costurile şi cheltuielile în sumele
acordate în baza articolului 41, trebuie să se stabilească dacă acestea au fost efecti-
ve şi necesare şi rezonabile ca cuantum (a se vedea, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei
[GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
44. În prezentul caz, după examinarea listei prezentate de către reclamanţi, a
criteriilor de mai sus, şi a faptului că cazul respectiv a fost unul relativ rectiliniu, în care
toţi reclamanţii au fost reprezentaţi de acelaşi avocat, Curtea nu consideră costurile
pretinse ca fiind rezonabile ca cuantum. Ea acordă reclamanţilor câte 200 de EURO
plus orice altă taxă ce poate fi exigibilă.

D. Penalităţi

45. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fie bazată pe


rata limită a dobânzii a Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adune trei
procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM

1. Declară inadmisibile plângerile reclamanţilor cu privire la articolul 10 al Convenţiei,


2. Declară admisibile restul plângerilor,
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 §1 al Convenţiei,
4. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei,
5. Hotărăşte unanim,

105
SÂRBU ŞI contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

(a) că Statul reclamat trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data la care


hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei,
câte 84 de EURO dlui Pavel Sârbu, dlui Vitalie Cornovan, dlui Gheorghe Bra-
goi, dlui Alexandru Usatâi şi dlui Iulian Gustiuc şi 67 de EURO dlui Petru Bra-
goi în calitate de prejudiciu material; câte 1000 de EURO ca prejudiciul moral
şi câte 200 de EURO cu titlu de costuri şi cheltuieli.
(b) că sumele respective trebuie convertite în valuta naţională a Statului reclamat
la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice altă taxă ce urmează
să fie plătită,
(c) că din momentul expirării a celor 3 luni sus-menţionate o penalitate de întâr-
ziere va fi platită reieşind din cuantumurile de mai sus şi rata limită a dobânzii
a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei
procente.
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză, notificată în scris pe data de 15 iunie 2004, în con-
formitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Semnat: Nicolas Bratza


Preşedinte

Michael O’Boyle
Grefier

106
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

BOCANCEA ŞI ALŢII contra MOLDOVEI


(Cererile nr. 18872/02,20490/02, 18745/02, 6241/02, 6236/02, 21937/02,
18842/02, 18880/02 şi 18875/02)

HOTĂRÂRE

6 iulie 2004

În cazul Bocancea şi alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), în Camera în ur-


mătoarea componenţă:

DnulNicolas Bratza, preşedinte,


DniiM. Pellonpää,
J. Casadevall,
R. Maruste
S. Pavlovschi,
J. Borrego Borrego,
Dna E. Fura-Sandström, judecători,

şi D. M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii,


Deliberând la 15 iunie 2004,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. Cazul format din nouă cereri (nr. 18872/02, 20490/02, 18745/02, 6241/02,
6236/02, 21937/02, 18842/02, 18880/02 şi 18875/02) împotriva Republicii Moldova
depuse la Curte în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei Europene
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare – Con-
venţia) de către nouă cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ghenadie Bocancea, dna An-
gela Ciugureanu, dna Zoia Juravlev, dna Maria Melicenco, dl Boris Leviţchi, dna Maria

107
BOCANCEA
LAWLESS contra
ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

Pronin, dna Nadejda Stavilov, dna Ana Crivceanschi şi dna Olga Cotov (reclamanţi), la
5 februarie 2002, 11 martie 2002, 4 februarie 2002, 1 februarie 2002, 1 februarie 2002,
25 februarie 2002, 5 februarie 2002, 6 februarie 2002 şi 4 februarie 2002.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vladislav Gribincea, care a acţi-
onat în numele organizaţiei non guvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului” cu
sediul în municipiul Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (Guvernul) a fost repre-
zentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins violarea de către Statul Republica Moldova a artico-
lului 6 § 1 al Convenţiei, ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive
din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000,
25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25
august 2000 şi 16 noiembrie 2000. Neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive
respective a constituit o violare a dreptului lor de a li se recunoaşte drepturile civi-
le de către o instanţă judecătorească, drept garantat de prevederile articolului 6 al
Convenţiei, precum şi a dreptului lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al
Protocolului 1 al Convenţiei.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a
acelei Secţiuni a decis să comunice aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În
conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, Curtea a decis examina-
rea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.
5. La 15 iunie 2004, Camera a decis să unească cererile în conformitate cu
Regula 42 (1) a Regulamentului Curţii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamanţii, toţi cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc în Republica Moldova.


Ei s-au născut în 1920, 1967, 1920, 1965, 1925, 1927, 1932, 1925 şi respectiv 1924.
7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995 Guvernul şi Parlamentul Republicii
Moldova au adoptat două hotărâri conform cărora depunerile băneşti ale anumitor
categorii de persoane la Banca de Economii au trebuit indexate. În conformitate
cu respectivele hotărâri, Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile necesare
Băncii de Economii. Totuşi, Ministerul Finanţelor nu a făcut acest lucru şi Banca de
Economii nu a putut executa hotărârile respective ale Parlamentului şi Guvernului
Republicii Moldova.
8. În 2000 reclamanţii au înaintat la Judecătoria sectorului Râşcani acţiuni civile
împotriva Ministerului Finanţelor în vederea încasării compensaţiei.
9. Prin hotărârea judecătorească din 18 decembrie 2000, instanţa judecăto-
rească a acordat domnului Ghenadie Bocancea o compensaţie în valoare de 3 877
de MDL ( 349 EURO la acea dată). Deoarece nu a fost înaintat apel împotriva acestei
hotărâri, ea a devenit definitivă.

108
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

10. Prin hotărârea judecătorească din 21 decembrie 2000 instanţa de judecată


a acordat tatălui doamnei Angela Ciugureanu o compensaţie în valoare de 2 200,50
MDL ( 197 EURO la acea dată). Nu a fost depus apel împotriva acestei hotărâri şi ea
a devenit definitivă.
11. Prin hotărârea judecătorească din 20 decembrie 2000, instanţa de ju-
decată a acordat doamnei Zoia Juravlev o compensaţie în valoare de 2 798, 50
MDL (254 EURO la acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel ea
devenind definitivă. După moartea tatălui ei la 13 aprilie 2001, ea a moştenit averea
acestuia.
12. Prin hotărârea din 22 decembrie 2000 instanţa de judecată a acordat
doamnei Maria Melicenco o compensaţie în valoare de 3 667 MDL (324 EURO la
acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea deve-
nind definitivă.
13. Prin hotărârea din 25 septembrie 2000 instanţa de judecată a acordat
domnului Boris Leviţchi o compensaţie în valoare de 2 932 MDL (277 EURO la acea
dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea devenind
definitivă.
14. Prin hotărârile din 31 octombrie 2000 şi 6 noiembrie 2000 instanţa de jude-
cată a acordat doamnei Maria Pronin o compensaţie în valoare de 2 052,18 MDL (196
EURO la acea dată) şi una în valoare de 733 MDL (68 EURO la acea dată) Împotriva
acestor hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârile devenind definitive.
15. Prin hotărârea din 28 noiembrie 2000 instanţa de judecată a acordat
doamnei Nadejda Stavilov o compensaţie în valoare de 3 466 MDL (335 EURO la
acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea deve-
nind definitivă.
16. Prin hotărârea din 25 august 2000 instanţa de judecată a acordat doamnei
Ana Crivceanschi o compensaţie în valoare de 1 469 MDL (132 EURO la acea dată).
Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea devenind definitivă.
17. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2000 instanţa de judecată a acordat
doamnei Olga Cotov o compensaţie în valoare de 2 200,50 MDL (208 EURO la
acea dată). Împotriva acestei hotărâri nu a fost depus apel, astfel hotărârea deve-
nind definitivă.
18. La o dată nespecificată, reclamanţii au depus plângeri despre neexecu-
tarea hotărârilor judecătoreşti definitive la Ministerul Finanţelor şi la Departamentul
de Executare a Deciziilor Judecătoreşti. În replică, Ministerul Finanţelor şi Departa-
mentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti i-au informat despre faptul că hotă-
rârile judecătoreşti nu au fost executate, deoarece nu au fost prevăzute prin preve-
deri legale în Bugetul de Stat anual fonduri necesare pentru executarea hotărârilor
judecătoreşti.
19. La 22 aprilie 2003, după ce cazurile au fost comunicate Guvernului Republi-
cii Moldova, hotărârile judecătoreşti au fost executate de către Ministerul Finanţelor.

109
BOCANCEA
LAWLESS contra
ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

I. DREPTUL INTERN PERTINENT

20. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel


moment, statuau:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie exe-
cutate
Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deci-
ziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas
definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat
după darea hotărârii.
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în arti-
colul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol – în
urma dispoziţiei judecătorului.
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departa-
mentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

ÎN DREPT

21. Reclamanţii au pretins faptul că dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile


civile de către o instanţă judecătorească a fost violat de către autorităţile statale prin
faptul că nu au fost executate hotărârile din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000,
20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6
noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000. Ei şi-au
întemeiat alegaţiile pe prevederile articolului 6 al. 1 al Convenţiei, care prevede ur-
mătoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezo-
nabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială ...”

22. Reclamanţii în continuare au pretins faptul că datorită neexecutării hotărâ-


rilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lor, reclamanţii nu au putut folosi
bunurile aflate în proprietatea lor, şi astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat
de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al
Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

23. Reclamanţii au pretins faptul că ei au fost discriminaţi în comparaţie cu altă


persoană – N. Ei au contestat faptul că hotărârea judecătorească definitivă pronun-

110
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ţată în favoarea lui N. a fost executată imediat, pe când hotărârile celorlalţi nu au fost
executate pentru o perioadă lungă de timp.
Articolul 14 al Convenţiei prevede:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie Folosirea drepturi-
lor şi libertăţilor aşa precum stabilite în Convenţie vor fi protejate fără vreo discriminare bazată pe
sex, rasă, culoarea pielii, limbă, religie, opinia politică sau de alt tip, originea naţională sau socială
asociate unei minorităţi naţionale, proprietăţi, naşteri ori oricărui alt statut”.

I. ADMISIBILITATEA CERERILOR

A. Pretinsa violare a articolului 14 al Convenţiei împreună cu articolul 6 al


Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

24. Curtea reaminteşte faptul că articolul 14 al Convenţiei nu interzice orice di-


ferenţiere de tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie
(vezi cazul Belgian linguistic (fondul cauzei), hotărârea din 23 iulie 1968, Seria A nr. 6,
p. 34, §10). Articolul respectiv protejează persoanele (inclusiv cele juridice) care sunt
“în situaţii similare” împotriva oricăror diferenţieri de tratament, iar în conformitate cu
prevederile articolului 14 al Convenţiei, o diferenţiere de tratament este discriminatorie
doar dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte “un
scop legitim” sau nu există o “legătură rezonabilă de proporţionalitate dintre măsurile
aplicate şi scopul ce urmează a fi realizat” (vezi, printre altele hotărârea Rasmussen
c. Danemarcei din 28 noiembrie 1984, Seria A, nr. 87, § § 35 şi 38). Mai mult, Statele
Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în evaluarea situaţiei care
justifică o diferenţiere de tratament în conformitate cu prevederile legale, luând în
consideraţie diferenţieri de tratament aplicate în alte situaţii similare; scopul acestei
marje de apreciere va varia în conformitate cu circumstanţele, subiectul şi contextul
fiecărui caz în parte (ibid., § 40).
25. Curtea notează faptul că reclamanţii nu au prezentat nici o probă care să
dovedească faptul că ei au fost trataţi diferit în baza unor temeiuri ilegale în compa-
raţie cu persoane aflate într-o situaţie similară. Prin urmare, această pretenţie trebuie
declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu prevederile articolu-
lui 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Alte plângeri
26. Curtea consideră că plângerile reclamanţilor fondate pe prevederile artico-
lului 6 § 1 al Convenţiei şi art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei implică chestiuni de
drept care sunt suficient de serioase şi determinarea cărora ar trebui să depindă de
examinarea fondului, nefiind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fiind inadmi-
sibile. Curtea, prin urmare, a declarat aceste cereri ca fiind admisibile. În conformitate
cu decizia sa de aplicare a articolului 29 § 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai
sus), Curtea se va pronunţa şi asupra fondului acestor cereri.

111
BOCANCEA
LAWLESS contra
ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1


AL CONVENŢIEI

27. În baza articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de faptul că


autorităţile statale nu au executat hotărârile judecătoreşti definitive ale Judecătoriei
sectorului Râşcani din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000,
22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28
noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000.
28. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor
judecătoreşti definitive a constituit o violare a articolului 6 al Convenţiei.
29. Curtea subliniază faptul că articolul 6 § 1 al Convenţiei asigură tuturor
dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la
drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei
instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect
al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme
de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul legal naţional al unui Stat
Contractant ar permite în final ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să
rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1
al Convenţiei să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu
– proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a asigura executarea hotă-
rârilor judecătoreşti. A interpreta prevederile articolului 6 al Convenţiei ca referindu-se
exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi demararea procedurilor legale ar
duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Contrac-
tante s-au obligat să le respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea unei
hotărâri judecătoreşti trebuie privită ca o parte integrală a unui proces conform pre-
vederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi Hornsby c. Greciei hotărârea din 19 martie
1997, Raporturi 1997 –II, p. 510, § 40).
30. O autoritate statală nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri
pentru a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, o întârziere în
executarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justificată doar de anumite circum-
stanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fie astfel încât să atingă însăşi esenţa
dreptului garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi c. Italiei (GC),
NR. 22774/93, § 74, CEDO 1999 – V).
31. Curtea notează faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de Judecătoria
sectorului Râşcani au rămas neexecutate pentru perioade care au variat între 28 şi
32 de luni (numai după ce aceste cazuri au fost comunicate de către Curte Guvernului
la 22 aprilie 2003).
32. Prin faptul că pe parcursul mai multor luni nu au fost întreprinse măsurile
necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti definitive în aceste cazuri
autorităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 § 1 al Con-
venţiei.
33. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

112
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL 1


AL CONVENŢIEI

34. Reclamanţii au pretins faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecăto-


reşti definitive pronunţate în favoarea lor ei nu au putut dispune de bunurile lor, astfel
fiindu-le încălcat dreptul la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului
1 al Convenţiei.
35. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor ju-
decătoreşti definitive a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.
36. Curtea subliniază faptul că o revendicare poate constitui un bun în virtutea
prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită suficient
pentru a fi executată (vezi Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis c. Greciei,
hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301 – B, § 59).
37. Curtea notează faptul că reclamanţii aveau revendicări care urmau să
fie executate aşa cum prevedeau hotărârile judecătoreşti definitive ale Judecăto-
riei sectorului Râşcani din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie
2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie
2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000. Rezultă că im-
posibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti defini-
tive până la 22 aprilie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul lor de a dispune de
bunurile lor, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1
Protocolul 1 al Convenţiei.
38. Prin faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de către Judecătoria
sectorului Râşcani nu au fost executate, autorităţile naţionale au privat persoa-
nele de dreptul lor legitim de a li se achita compensaţiile şi de a dispune de banii
lor. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justificare pentru această
imixtiune şi Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o asemenea
omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, §§ 28 – 34,
19 octombrie 2000).
39. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

40. Articolul 41 prevede:


“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dreptul
intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material
41. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul material
suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive de către autorităţi-
le statale: dl Ghenadie Bocancea – 120 EURO, dna Angela Ciugureanu – 75 EURO,
dna Zoia Juravlev – 88 EURO, dna Maria Melicenco – 115 EURO, dl Boris Leviţchi

113
BOCANCEA
LAWLESS contra
ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

– 105 EURO, dna Maria Pronin – 87 EURO, dna Nadejda Stavilov – 111 EURO, dna
Ana Crivceanschi – 55 EURO şi dna Olga Cotov – 77 EURO.
42. Guvernul a considerat excesive sumele pretinse şi a lăsat stabilirea cuan-
tumului prejudiciului la discreţia Curţii.
43. Curtea consideră faptul că reclamanţii au suferit prejudicii materiale ca re-
zultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive. Curtea acordă reclamanţilor
respectivele sume de bani, în calitate de prejudiciu material.
B. Prejudiciul moral
44. Reclamanţii au pretins următoarele sume băneşti pentru prejudiciul moral
suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârilor judecătoreşti: dl Ghe-
nadie Bocancea – 45 000 EURO, dna Angela Ciugureanu – 44 000 EURO, dna Zoia
Juravlev – 37 000 EURO, dna Maria Melicenco – 38 000 EURO, dl Boris Leviţchi
– 53 000 EURO, dna Maria Pronin – 44 000 EURO, dna Nadejda Stavilov – 37 000
EURO, dna Ana Crivceanschi – 37 000 EURO şi dna Olga Cotov - 63 000 EURO.
45. Guvernul nu este de acord cu sumele pretinse de reclamanţi, argumen-
tând această poziţie prin faptul că acestea sunt excesive în lumina jurisprudenţei
Curţii Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri sim-
plul fapt al constatării unei violări a Convenţiei a fost considerată a fi satisfacţie echi-
tabilă. Guvernul în continuare a citat cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO
2002 –III, unde reclamantului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma de
3 000 EURO.
46. Curtea consideră faptul că reclamanţii au suferit o stare de stres şi frustrare
ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, având în vedere vârsta şi faptul
că ei au în calitate de unică sursă de venit pensia din partea statului. La stabilirea
acordării prejudiciului moral suferit de către fiecare reclamant, Curtea ia în conside-
raţie asemenea factori ca vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de
executare a hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante. Astfel, Curtea acordă
în calitate de prejudiciu moral domnului Ghenadie Bocancea – 1 000 EURO, doamnei
Angela Ciugureanu – 800 EURO, doamnei Zoia Juravlev – 1 000 EURO, doamnei
Maria Melicenco – 800 EURO, domnului Boris Leviţchi – 900 EURO, doamnei Maria
Pronin – 900 EURO, doamnei Nadejda Stavilov – 900 EURO, doamnei Ana Crivcean-
schi – 1 000 EURO şi doamnei Olga Cotov – 900 EURO.
C. Costuri şi cheltuieli
47. Reclamanţii au mai pretins câte 50 de EURO fiecare în calitate de taxe de
reprezentare.
48. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanţi, considerân-
du-le excesive, argumentând prin faptul că reclamanţii nu au reuşit să dovedească
pretinsele cheltuieli de reprezentare.
49. Curtea menţionează faptul că a acordat reclamanţilor asistenţă juridică în
conformitate cu programul său de asistenţă juridică pentru prezentarea observaţiilor şi
cheltuielile de secretariat. Astfel, Curtea nu acordă nici o compensaţie la acest capitol.

114
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

D. Penalităţi
50. Curtea consideră potrivit ca penalitatea să fie calculată în baza ratei minime
a dobânzii a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM

1. Decide să unească cererile,


2. Declară inadmisibilă plângerea reclamantului în ceea ce priveşte articolul 14 al
Convenţiei,
3. Declară cererea admisibilă în privinţa celorlalte aspecte,
4. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,
5. Susţine faptul că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei,
6. Susţine faptul că,
(a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care
hotărârea devine definitivă în conformitate cu prevederile art. 44 al. 2 al
Convenţiei,
- domnului Ghenadie Bocancea – 120 EURO pentru prejudiciul material sufe-
rit şi 1 000 EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Angela Ciugureanu – 75 EURO pentru prejudiciul material suferit
şi 800 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Zoia Juravlev – 88 de EURO pentru prejudiciul material şi 1 000 de
Euro pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Maria Melicenco – 115 EURO pentru prejudiciul material şi 800 de
EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- domnului Boris Leviţchi – 105 EURO pentru prejudiciul material şi 900 de
EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Maria Pronin – 87 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 900
de EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Nadejda Stavilov – 111 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
900 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Ana Crivceanschi – 55 EURO pentru prejudiciul material suferit şi
1 000 de EURO pentru prejudiciul moral suferit,
- doamnei Olga Cotov – 77 EURO pentru prejudiciul material suferit şi 1 000
de EURO pentru prejudiciul moral suferit;
(b) că sumele de mai sus trebuie convertite în valuta naţională a Statului recla-
mat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate
fi exigibilă.

115
BOCANCEA
LAWLESS contra
ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra MOLDOVEI
____________________________________________________________________________________

(c) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-
rea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus
egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul
perioadei de penalizare plus trei procente.
7. Respinge unanim restul revendicărilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 6 iulie 2004, conform Regulii


77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.

Semnat: Nicolas Bratza


Preşedinte

Michael O’Boyle
Grefier

116
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ILAŞCU şi ALŢII contra MOLDOVEI şi RUSIEI1


(Cererea nr. 48787/99)

HOTĂRÂRE

8 Iulie 2004

CUPRINS
INTRODUCERE
PROCEDURA
1. Admisibilitatea procedurilor
2. Procedurile cu privire la fondul cauzei
(a) Observaţiile scrise ale părţilor
(b) Audierile martorilor
(c) Probele documentare
FAPTELE
I. RECLAMANŢII
II. STABILIREA FAPTELOR
III. CADRUL GENERAL A CAUZEI
A. Destrămarea USSR şi conflictul Moldavo-Transnistrian cu privire la separarea Trans-
nistriei
1. Destrămarea USSR, separarea Transnistriei şi independenţa Moldovei
2. Conflictul armat (1991-1992)
3. Evenimentele de după conflictul armat
B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi personalul acesteia în Transnistria după Acordul
din 21 iulie 1992
1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria
(a). Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
2. Relaţiile dintre GOR şi ”RMT”
C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria
1
Monitorul Oficial din 21 septembrie a. 2004, ediţie specială

117
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă, la 5 mai 1998


2. După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
D. Relaţiile Moldavo-Transnistriene
1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Moldova, la 12 Septembrie 1997
2. După ratificarea Convenţiei de către Moldova
IV. CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI
A. Arestarea reclamanţilor, detenţia de dinaintea procesului şi condamnarea
1. Arestarea reclamanţilor
2. Detenţia primilor trei reclamanţi în sediile fostei Armate a 14-a
3. Detenţia în centrul de prevenţie al sediului central al poliţiei de la Tiraspol şi transfe-
rul la închisoare în timpul procesului
4. Procesul şi condamnarea reclamanţilor
B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea domnului Ilaşcu
C. Detenţia reclamanţilor după condamnare
1. Condiţiile de detenţie
2. Maltratarea
D. Măsurile întreprinse până în mai 2001 în vederea asigurării eliberării reclamanţilor
E. Eliberarea domnului Ilaşcu la 5 mai 2001
F. Măsurile întreprinse după mai 2001 în vederea asigurării eliberării celorlalţi reclamanţi
G. Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor
V. DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL INTERN ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE
ÎN DREPT
I. DACĂ RECLAMANŢII SUNT SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA
A. Argumentele prezentate Curţii
1. Guvernul Republicii Moldova
2. Guvernul Federaţiei Ruse
3. Reclamanţii
4. Guvernul Român, intervenţia terţei părţi
B. Evaluarea Curţii
1. Principiile generale
(a) Conceptul de jurisdicţie
(b) Responsabilitatea Statului pentru o acţiune greşită
2. Aplicarea principiilor de mai sus
3. Conceptul de obligaţii pozitive
4. Dacă Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive
II. DACĂ RECLAMANŢII SUNT SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE
A. Argumentele prezentate Curţii
1. Guvernul Federaţiei Ruse
2. Guvernul Moldovenesc

118
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

3. Reclamanţii
4. Guvernul Român, intervenţia terţei părţi
B. Evaluarea Curţii
1. Principiile generale
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus
(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
III. JURISDICŢIA CURŢII RATIONE TEMPORIS
A. Plângerea în conformitate cu articolul 6 al Convenţiei
B. Plângerile în conformitate cu articolele 3, 5 şi 8 ale Convenţiei
C. Plângerea în conformitate cu articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei
D. Plângerea domnului Ilaşcu în conformitate cu articolul 2 al Convenţiei
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele prezentate Curţii
B. Evaluarea Curţii
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele prezentate Curţii
B. Evaluarea Curţii
1. Principiile generale
2. Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă
(a) Dl. Ilaşcu
(b) Ceilaţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratare în timpul detenţiei
(i) Dl. Ivanţoc
(ii) Dl. Leşco şi Dl. Petrov-Popa
VII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI
VIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
IX. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1
AL CONVENŢIEI
X. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
XI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
A. Prejudiciu
B. Costuri şi cheltuieli
C. Interese moratorii
PREVEDERILE OPERATIVE
Opinia parţial disidentă a judecătorului Casadevall, la care s-au alăturat judecătorii Ress,
Bârsan, Tulkens şi Fura-Sandström
Opinia separată a judecătorului Ress
Opinia parţial disidentă a judecătorului dl. Nicolas Bratza, la care s-au alăturat jude-
cătorii Rozakis, Heidigan, Thomassen şi Panţîru
Opinia parţial separată a judecătorului Loucaides
Opinia separată a judecătorului Kovler
Anexă

119
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

În cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, Curtea Europeană a Drepturi-


lor Omului, în Camera compusă din
Dnii L. Wildhaber, preşedinte,
C.L. Rozakis,
J.-P. Costa,
G. Ress,
Nicolas Bratza,
L. Loucaides,
I. Cabral Barreto,
Dna F. Tulkens,
Dnii C. Bârsan,
J. Casadevall,
B. Zupancic,
J. Hedigan,
Dna W. Thomassen,
Dnii T. Panţîru,
E. Levits,
A. Kovler,
Dna E. Fura-Sandström, judecători,
Dl P.J. Mahoney, grefierul Curţii,
Deliberând la 23 ianuarie, 26 februarie şi 11 septembrie 2002, 8 octombrie
2003 şi 7 mai 2004,
Emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată.

INTRODUCERE

1. La originea cauzei, se află o cerere (nr. 48787/99) contra Republicii Moldova


şi Federaţiei Ruse depusă la Curte în conformitate cu Articolul 34 al Convenţiei pentru
Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale (”Convenţia”) de către patru cetăţeni
ai Republicii Moldova, dl Ilie Ilaşcu, dl Alexandru Leşco, dl Andrei Ivanţoc şi dl Tudor
Petrov-Popa (”reclamanţi”), la 5 aprilie 1999.
2. În general cererea se referă la acţiunile comise de către autorităţile ”republicii
moldoveneşti transnistrene” (”RMT”), o regiune a Moldovei care şi-a proclamat inde-
pendenţa în 1991, dar nu este recunoscută de comunitatea internaţională.
3. Reclamanţii au revendicat faptul că ei au fost condamnaţi de către o instanţă
de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul articolului 6 al Con-
venţiei, şi că ei nu au avut parte de un proces echitabil, contrar aceleiaşi prevederi,
şi că în urma procesului aceştia au fost lipsiţi de dreptul asupra bunurilor aflate în
proprietatea lor, astfel fiind încălcat articolul 1 al Protocolului 1. De asemenea ei au
susţinut faptul că arestarea lor în Transnistria nu a fost legală, încălcându-se articolul
5 şi că condiţiile lor de detenţie contraveneau articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. Pe
lângă aceasta, dl. Ilaşcu a pretins o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, deoarece

120
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

el a fost condamnat la moarte. Reclamanţii considerau că autorităţile moldoveneşti,


potrivit Convenţiei, erau responsabile de pretinsele violări ale drepturilor asigurate de
acest text, deoarece acestea nu au luat măsurile adecvate de a le stopa. Pe lângă
aceasta, ei au declarat că Federaţia Rusă împarte şi ea această responsabilitate de-
oarece teritoriul Transnistriei era şi continuă să fie de facto sub controlul Rusiei, din
cauza trupelor şi echipamentului militar rusesc, care staţionează pe acest teritoriu, şi
a suportului care ar acorda această ţară regimului separatist.
În final, reclamanţii au pretins faptul că Moldova şi Federaţia Rusă au împiedicat
exercitarea dreptului lor la recurs individual în faţa Curţii, astfel încălcând articolul 34.

PROCEDURA

1. Admisibilitatea procedurilor
4. Cererea a fost transmisă fostei Primei Secţiuni a Curţii (Regula 52 par.1 a
Regulamentului Curţii). Prima Secţiune a notificat cererea Guvernelor respondente
la 4 iulie 2000. Observaţiile scrise privind admisibilitatea cererii au fost prezentate la
24 octombrie 2000 de către Guvernul moldovenesc, la 14 noiembrie 2000 de către
Guvernul Federaţiei Ruse şi la 2 ianuarie 2001 de către reclamanţi.
5. La 20 martie 2001 Camera Primei Secţiuni s-a desesizat în favoarea Marei
Camere, fără ca vreo parte să fi avut vreo obiecţie (articolul 30 al Convenţiei şi Regula
72 a Regulamentului Curţii).
6. Componenţa Marei Camere a fost determinată în conformitate cu articolul
27, par. 2 şi 3 ale Convenţiei şi Regula 24 a Regulamentului. La ultimele deliberări dl.
Cabral Barreto şi dl. B. Zupancic, judecători suplinitori, i-au înlocuit pe dl. L. Ferrari
Bravo şi dl. J. Makarczyk, care nu au avut posibilitatea de a participa în continuare la
caz (Regula 24 par.3).
7. Printr-o hotărâre din 4 iulie 2001, Marea Cameră a declarat cererea admisi-
bilă, după o audiere ţinută la 6 iunie 2001, privind admisibilitatea şi fondul cauzei (Re-
gula 54 par.4). La audiere, Guvernul Moldovenesc a declarat că doreşte să-şi retragă
memoriile sale din 24 octombrie 2000 sau cel puţin acea parte din ele care se referă
la responsabilitatea Federaţiei Ruse.
În decizia sa privind admisibilitatea, Curtea a hotărât că întrebările ce ţin de res-
ponsabilitatea şi jurisdicţia Moldovei şi Federaţiei Ruse ar putea fi angajate în conformi-
tate cu Convenţia şi dacă Curtea era competentă ratione temporis de a examina plânge-
rile prezentate, erau strâns legate de fondul cauzei, fapt pentru care ea le-a alăturat.
2. Procedurile privind fondul cauzei
a) Observaţiile scrise ale părţilor
8. După ce cererea a fost declarată admisibilă, atât reclamanţii cât şi Guvernele
Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse au depus observaţii scrise privind fondul cau-
zei; Guvernul R.M. la 12 noiembrie 2001 şi la 28 ianuarie 2002, Guvernul Rusiei la 8
decembrie 2001 şi reclamanţii la 27 septembrie şi 2,4,12 şi 16 noiembrie 2001.

121
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

La fel, au fost prezentate observaţii de către Guvernul României, care a fost in-
vitat de către Preşedinte să intervină în procedură, în scopul unei administrări corecte
a justiţiei (articolul 36 al Convenţiei şi Regula 61 par. 2 şi 3 a Regulamentului). Părţile
au dat răspuns la ele (Regula 61 par. 5). De asemenea, de către dna. Ludmila Gusar
a fost depusă o solicitare de a interveni, parte civilă în cadrul procedurii care a dus la
condamnarea reclamanţilor de către ”Curtea Supremă de Justiţie a RMT”. Preşedin-
tele Marei Camere a respins acestă solicitare.
9. După audierile martorilor (a se vedea par. 12-15 de mai jos), părţile au fost
invitate de către Preşedinte să depună observaţiile finale cel târziu până la data de 1
septembrie 2003. Preşedintele a refuzat solicitarea Guvernului rus de a acorda prelun-
girea acestui termen, concluziile finale ale părţilor au parvenit la Curte la această dată.
10. Printr-o decizie din 12 ianuarie 2004, Preşedintele Marei Camere a decis să
invite Guvernele respondente, în aplicarea articolului 39 din regulament, să ia toate mă-
surile necesare pentru a asigura dlui Ivanţoc, care era în greva foamei începând cu
28 decembrie 2003, condiţiile de detenţie corespunzătoare respectării drepturilor sale
garantate de Convenţie. Părţile au fost invitate, în conformitate cu articolul 24 par. 2 (a),
să ofere informaţii despre punerea în aplicare a măsurilor provizorii solicitate. Reprezen-
tantul domnului Ivanţoc, dl Gribincea, împreună cu Guvernul Republicii Moldova au oferit
Curţii informaţiile solicitate în scrisorile datate respectiv din 24 şi 26 ianuarie 2004.
11. Printr-o decizie din 15 ianuarie 2004, Preşedintele a decis să-l invite pe
dl Ivanţoc, în aplicarea articolului 39 din regulament, să înceteze greva foamei. La 24
ianuarie 2004, reprezentantul domnului Ivanţoc a informat Curtea despre faptul că
clientul său a renunţat la greva foamei la 15 ianuarie 2004.
b) Audierile martorilor
12. Pentru a clarifica anumite chestiuni controversate şi, în particular, cea des-
pre eventuala responsabilitate a Moldovei şi/sau Federaţiei Ruse cât priveşte pretin-
sele violări, Curtea a desfăşurat o anchetă la faţa locului, în conformitate cu articolul
38 par. 1 (a) din Convenţie şi articolul 42 par. 2 din regulamentul Curţii (versiune
atunci în vigoare). Cercetările Curţii au fost îndreptate asupra faptelor pertinente pen-
tru determinarea jurisdicţiei Moldovei şi a Federaţiei Ruse, şi anume asupra situaţiei
din Transnistria şi relaţiilor dintre aceasta, Moldova şi Federaţia Rusă, cât şi asupra
condiţiilor de detenţie ale reclamanţilor.
Curtea a desemnat patru delegaţi, dl G. Ress, Lordul Nicolas Bratza, dl J. Ca-
sadevall şi dl E. Levits, care au audiat martorii la Chişinău şi Tiraspol de la 10 până
la 15 martie 2003. La Chişinău, martorii au fost audiaţi la sediul misiunii OSCE în
Moldova, care a contribuit în mare măsură la organizarea acestor audieri. La Tiras-
pol, delegaţii Curţii au audiat reclamanţii şi alţi martori care se află în Transnistria în
închisoarea nr.3 din Tiraspol, precum şi martorii care aparţineau forţelor armate ale
Federaţiei Ruse la cartierul general al Grupului operaţional ale forţelor ruseşti din re-
giunea transnistreană a Moldovei („GOR”).
13. Delegaţii au audiat în total 43 de martori citaţi de către părţi şi de către
Curte. Şeful delegaţiei a acceptat la cererea a trei martori de a le păstra anonimatul,
ei sunt desemnaţi prin literele X,Y şi Z.

122
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

14. Alţi şapte martori care au fost citaţi în faţa delegaţilor nu s-au prezentat. La
finele audierilor, la cererea delegaţilor, părţile au dat explicaţii scrise asupra motive-
lor neprezentării martorilor şi măsurilor întreprinse în vederea transmiterii acestora,
citaţiile Curţii.
Următorii martori nu s-au prezentat: Olga Căpăţină, care a fost internată în spi-
tal, chiar înainte de audieri în urma unui atentat; Vladimir Gorbov şi Mikhail Bergman,
pe care Guvernele respondente au pretins că nu au fost în măsură de a-i găsi; Petru
Godiac, absenţa căruia nu a fost motivată; Valeriu Pasat care nu se afla la momentul
respectiv pe teritoriul Moldovei; şi în sfârşit Valeriu Muravschi şi Petru Tăbuica, care
nu au motivat absenţa lor.
Curtea regretă neprezentarea acestor martori, precum şi cea a comandantului
Bergman, care este greu de crezut, ţinând cont de notorietatea acestuia, că a fost
imposibil de a-l găsi pentru a fi citat în faţa delegaţilor săi. Curtea îşi rezervă dreptul
de a face concluziile care se impun în lipsa unor astfel de mărturii.
15. Lista martorilor care s-au prezentat în faţa delegaţilor, precum şi rezumatul
declaraţiilor acestora pot fi găsite în anexa prezentei hotărâri. A fost executată o în-
registrare exactă a declaraţiilor martorilor în faţa delegaţilor, de către grefa Curţii şi a
fost inclusă la dosarul cazului.
c) Probele documentare
16. Pe lângă observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor, Curtea a luat în con-
sideraţie numeroase documente prezentate de către părţi şi autorităţile transnistriene
în timpul procedurilor: scrisorile domnului Ilie Ilaşcu; declaraţiile şi scrisorile domnului
Andrei Ivanţoc; documentele autorităţilor moldoveneşti cu privire la investigaţiile asu-
pra arestării şi detenţiei reclamanţilor; declaraţiile scrise ale martorilor, inclusiv cele
ale Olgăi Căpăţina şi Petru Godiac; documente cu privire la procesul reclamanţilor la
”Curtea Supremă de Justiţie a RMT” şi graţierea acordată domnului Ilaşcu; documen-
tele şi declaraţiile despre Transnistria şi prezenta cerere a diferitor autorităţi adminis-
trative din Moldova şi Federaţia Rusă; extrase din presă care evocă declaraţiile făcute
de către politicieni şi alte autorităţi oficiale ale Federaţiei Ruse; documente oficiale
cu privire la prezenţa trupelor militare ale Federaţiei Ruse în Transnistria şi regle-
mentarea diferendului Transnistrian, inclusiv tratatele şi acordurile dintre Moldova şi
Transnistria şi cele dintre Federaţia Rusă şi Transnistria, precum şi casete video care
evocă conflictul din 1992 şi situaţia din Transnistria.
17. Curtea de asemenea a consultat anumite documente înregistrate de către
”Ministerul Justiţiei al RMT” prin intermediul misiunii OSCE la Chişinău, în special extra-
se din fişele medicale ale reclamanţilor şi registrele ce înregistrează vizitele şi pachetele
pe care le-au primit reclamanţii la locurile lor de detenţie. Guvernele respondente de
asemenea au înregistrat documente de la Comisia responsabilă de supravegherea pu-
nerii în aplicare a acordului din 21 iulie 1992 (Comisia Unificată de Control).
18. În sfârşit, Curtea a dispus, de asemenea, de multe documente publice
privind Transnistria şi situaţia reclamanţilor, oferite de către organizaţiile şi organele
internaţionale precum OSCE, Comitetul European pentru prevenirea torturii şi trata-

123
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

mentelor inumane sau degradante (CPT), Adunarea parlamentară a Consiliului Euro-


pei, Reprezentantul Guvernamental al Consiliului Europei pentru Drepturile Omului şi
Consiliul Uniunii interparlamentare.

ÎN FAPT
I. RECLAMANŢII
19. Reclamanţii, cetăţeni ai Republicii Moldova în momentul depunerii cererii,
s-au născut în 1952, 1955, 1961 şi 1963 respectiv. În momentul depunerii cererii
acestora, ei erau deţinuţi în regiunea transnistriană a Moldovei.
20. Deşi era deţinut, dl Ilaşcu a fost ales de două ori în Parlamentul moldove-
nesc, începând cu 1994 până în 2000. În calitate de membru al Parlamentului, el a
fost desemnat să facă parte din delegaţia Moldovei la Adunarea parlamentară a Con-
siliului Europei. La 4 octombrie 2000 dl Ilaşcu a dobândit cetăţenia română. În luna
decembrie 2000 el a fost ales senator în Parlamentul român şi desemnat membru al
delegaţiei române la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei.
21. Dl Leşco şi dl. Ivanţoc şi-au dobândit cetăţenia română în 2001.
22. Dl Ilaşcu a fost eliberat la 5 Mai 2001; de atunci el locuieşte în Bucureşti
(România). Domiciliile celui de-al doilea şi al treilea reclamant sunt localizate în Chi-
şinău (Moldova), pe când cel de-al patrulea reclamant locuieşte în Tiraspol (Transnis-
tria, Moldova). În prezent aceştia trei sunt deţinuţi în Tiraspol.
23. Luând în consideraţie faptul că, după părerea reclamanţilor, nu a fost posibil
pentru ei să apeleze direct la Curte, cererea a fost depusă de către soţiile acestora,
respectiv dna. Nina Ilaşcu, dna. Tatiana Leşco şi dna. Eudochia Ivanţoc, şi de către
sora celui de-al patrulea reclamant dna. Raisa Petrov-Popa.
24. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat la Curte de către dl. Alexandru
Tănase, avocat la Baroul din Chişinău. Ceilalţi reclamanţi au fost reprezentanţi de
către dl Corneliu Dinu de la Baroul din Bucureşti până în momentul morţii sale în de-
cembrie 2002. Începând cu ianuarie 2003 ei au fost reprezentaţi de către dl Vladislav
Gribincea de la Baroul din Chişinău.

II. STABILIREA FAPTELOR


25. Pentru a stabili faptele, Curtea s-a bazat pe probe documentare, observaţii-
le părţilor şi declaraţiile martorilor care au dat mărturii imediat la Chişinău şi Tiraspol.
26. La evaluarea probelor în scopul stabilirii faptelor, Curtea consideră drept
pertinente următoarele elemente:
i. În evaluarea atât a probelor scrise cât şi a celor orale, Curtea a adoptat, în ge-
neral, până la momentul dat criteriul de probă „ în afara oricărui dubiu rezonabil”. O ast-
fel de dovadă poate rezulta de pe urma coexistenţei unui fascicul de indici sau în urma
unor prezumţii irefutabile, suficient de grave, precise şi armonioase; pe lângă aceasta,
comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de Curte de a obţine probele,

124
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

poate constitui un element care trebuie luat în consideraţie (vedeţi mutatis mutandis,
Irlanda c. Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp.64-65, para-
graful 161; şi Salman c. Turciei [GC], nr. 21986/93, paragraful 100, ECHR 2000-VII).
ii. Cu privire la declaraţiile înregistrate de către delegaţi, Curtea este conştientă
de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de depoziţii obţinute prin
intermediul interpreţilor: prin urmare s-a acordat o deosebită atenţie sensului şi valorii
ce trebuie acordate declaraţiilor martorilor în faţa delegaţilor. Curtea de asemenea
este conştientă şi de faptul că un număr de fapte relevante se referă la evenimentele
ce au avut loc cu mai mult de zece ani în urmă într-un context obscur şi în particular
complex, care inevitabil creează un anumit grad de incertitudine a datelor şi a altor
detalii. Ea nu consideră că aceasta poate prin sine să lase careva dubiu asupra cre-
dibilităţii mărturiilor martorilor.
iii. Într-un caz în care sunt păreri contradictorii şi opuse ale faptelor, Curtea
inevitabil se confruntă cu dificultăţile pe care le întâmpină orice primă instanţă de
judecată în căutarea stabilirii faptelor, la care s-a referit, de exemplu faptul că nu
posedă cunoştinţe directe şi detaliate a condiţiilor din regiune. Pe lângă aceasta,
Curtea nu are puterea de a sili martorii să se prezinte. În cazul dat, din cei 51 de
martori chemaţi, şapte nu s-au prezentat în faţa delegaţilor. În consecinţă, Curtea a
trebuit să se ocupe de sarcina dificilă de stabilire a faptelor în absenţa potenţialelor
depoziţii importante.
27. Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o investigaţie pe loc, în timpul căreia
a făcut cunoştinţă cu mărturiile celor 43 de martori:
a) cu privire la circumstanţele particulare de arestare, de condamnare şi deten-
ţie ale reclamanţilor: reclamanţii; dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, soţiile
celui de-al doilea şi al treilea reclamant; dna Raisa Petrov-Popa, sora celui de-al
patrulea reclamant; dl. Ştefan Urâtu deţinut în 1992 împreună cu reclamanţii; dl Con-
stantin Ţîbîrnă, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1998 când erau
deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Nicolae Leşanu, medicul care a examinat reclamanţii
în perioada 1995-1997 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Vladimir Golova-
chev, directorul Închisorii nr.2 din Tiraspol; dl Stepan Tcherbebchi, directorul Închisorii
Hlinaia din 1992-2001; dl Sergey Kotovoy, directorul Închisorii Hlinaia; dl Yefim Sam-
sonov, ”directorul Departamentului Medical al Închisorii din RMT”; şi dl Vasiliy Semen-
chuk, medic la Închisoarea Hlinaia din 1995;
b) în privinţa măsurilor întreprinse de către Moldova pentru a asigura eliberarea
reclamanţilor şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre Moldova, Federaţia Rusă şi Trans-
nistria, diferiţi reprezentanţi oficiali şi politicieni precum: dl Dumitru Postovan, procuror
general al Moldovei începând cu 1990 pînă în Iulie 1998; dl Valeriu Catană, procuror
general al Moldovei începând cu 31 Iulie 1998 până în 29 Iulie 1999; dl Vasile Rusu,
procuror general începând cu 18 Mai 2001; dl Vasile Sturza adjunctul procurorului
general al Moldovei începând cu 1990 până în 1994 şi ministrul Justiţiei începând cu
1994 până în 1998; dl. Z.,un fost ministru al Moldovei; dl Victor Vieru, vice-ministrul
Justiţiei din 2001; dl X., un fost funcţionar oficial al Moldovei; dl Mircea Snegur, Pre-
şedintele Republicii Moldova din 1990-1996; dl Alexandru Moşanu, Preşedintele Par-

125
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

lamentului Republicii Moldova din 1990-1992; dl Y., un fost diplomat al Republicii Mol-
dova; dl Andrei Sangheli, Prim ministrul Moldovei din 1992-1997; dl. Anatol Plugaru,
ministrul Securităţii Moldovei în 1991-1992; dl. Nicolai Petrică, general în armata Re-
publicii Moldova din 1992-1993; dl Andrei Stratan, fostul director al Vamei; dl Vladimir
Molojen, directorul Departamentului Tehnologii Informaţionale; dl Ion Costaş, ministrul
Apărării în 1991-1992; dl Valentin Sereda, directorul penitenciarelor din Moldova; dl
Victor Berlinschi, deputat în Parlamentul Republicii Moldova din 1990-1994; dl Con-
stantin Obroc, adjunctul Primului ministru în 1991-1992 şi consultant al Preşedintelui
Republicii Moldova din 1993-1996; dl Mikhail Sidorov, membru al parlamentului Repu-
blicii Moldova; şi dl Pavel Creangă, ministrul Apărării RM din 1992-1997;
c) referitor la prezenţa GOR şi trupelor pacificatoare ale Federaţiei Ruse în
regiunea Transnistriană a Moldovei, soldaţii din unităţile respective: Generalul Boris
Sergeyev, comandant al GOR; Colonelul Alexander Verguz, ofiţer la comandamentul
GOR; Locotenentul-Colonel Vitalius Radzaevichus, fost membru al comandamentului
GOR; Colonelul Anatoli Zverev, comandant al trupelor pacificatoare ale Federaţiei
Ruse în regiunea Transnistriană a Moldovei; Locotenentul-Colonel Boris Levitskiy,
preşedintele tribunalului militar de pe lângă GOR; Locotenentul-Colonel Valeriy Sha-
mayev, procuror militar de pe lângă GOR; şi Vasiliy Timoshenko, fost procuror militar
de pe lângă Armata a 14-a şi GOR.

III. CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo-transnistrean cu privire la sepa-


rarea Transnistriei
1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Moldovei
28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS la 2 august 1940, Repu-
blica Sovietică Socialistă Moldovenească se compunea dintr-o parte a Basarabiei
preluată de la România la 28 iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop
încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de
limba română, şi de o porţiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în
Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost transferată în 1940 şi care era locuită de
o populaţie a cărei componenţă lingvistică era în 1989, conform datelor publicate,
de 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii. Limba rusă a devenit limba
oficială a noii republici sovietice.
În viaţa publică, autorităţile sovietice au impus scrierea în limba română cu
caractere chirilice, care devenise astfel, “limba moldovenească”, şi care era pe planul
secund după limba rusă (Notă: Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie
1994 elaborat de către Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor cu privire la con-
flictul transnistrean. Acest document, publicat în engleză pe site-ul Misiunii OSCE în
Moldova, era întitulat “Conflictul transnistrean: originile şi principalele probleme”.).
29. În august şi septembrie 1989, Sovietul Suprem Moldovenesc a adoptat două
legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească),
instituind această limbă ca prima limbă oficială a statului, în locul celei ruse.

126
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roşu,


galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional, care la acea dată, era
acelaşi ca şi al României. În iunie 1990, având ca imbold mişcările de autonomie şi
independenţă din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldove-
nească s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat suvera-
nitatea la 23 iunie 1990 (extrase din documentul OSCE din 10 iunie 1994, a se vedea
nota de la paragraful 28 de mai sus).
La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova s-a numit Republica
Moldova.
30. La 2 septembrie 1990 a fost proclamată “Republica moldovenească Trans-
nistria” (“RMT”). La 25 august 1991, “Consiliul Suprem al RMT” a adoptat declaraţia
de independenţă a “RMT”.
Până în prezent, “RMT” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.
31. La 27 august 1991, Parlamentul moldovenesc a adoptat Declaraţia de
independenţă a Republicii Moldova, care cuprindea şi Transnistria. La acea dată,
Republica Moldova nu avea armată proprie şi primele tentative pentru a o crea au
avut loc câteva luni mai târziu. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS
“demararea negocierilor cu guvernul moldovenesc pentru a pune capăt ocupaţiei
ilegale a Republicii Moldova şi retragerii trupelor militare sovietice de pe teritoriul
moldovenesc”.
32. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a 14-a a
regiunii militare din Odesa a ministerului Apărării al URSS (“Armata a 14-a”), a cărui
cartier general se afla la Chişinău din 1956, a rămas pe teritoriul moldovenesc. Une-
le mişcări importante de materiale au fost semnalate totuşi începând cu anul 1990:
printre altele, mari cantităţi de materiale au început să fie retrase de pe teritoriul
moldovenesc.
33. Pe parcursul anului 1991, Armata a 14-a se compunea din câteva mii de
soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-
aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi era dotată cu
mai multe depozite de muniţii, dintre care unul dintre cele mai mari depozite de muniţii
din Europa, situat la Kolbasna, în Transnistria.
34. În afara armamentului Armatei a 14-a, DOSSAF-ul, “Asociaţia de ajutor
al armatei pe pământ, în aer şi pe mare” (DOSAAF – Dobrovol’noe Obshestvo So-
deistviia Armii Aviaţii i Flotu), situat pe teritoriul moldovenesc, fiind o organizaţie de
stat creată în 1951 pentru pregătirea populaţiei civile în caz de luptă, dispunea în
special de muniţii.
După proclamarea independenţei Moldovei, materialul DOSAAF-ului situat în
partea de teritoriu controlată de guvern a trecut în posesia guvernului moldovenesc,
iar restul materialului, situat în Transnistria, separatiştilor transnistreni.
35. La 6 septembrie 1991, “Sovietul suprem al Republicii moldoveneşti Trans-
nistria” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia “Republicii Transnistria”
toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile şi serviciile de miliţie, ale procu-

127
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

raturii, justiţiei, KGB-ului şi altele, situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare


ale forţelor armate sovietice. Persoanele cu rang, ofiţerii şi subofiţerii unităţilor militare
staţionate în Transnistria au fost invitaţi “să dea dovadă de solidaritate civică şi să se
mobilizeze pentru a apăra Republica Transnistria alături de muncitorii întreprinderilor
în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.
36. La 18 septembrie 1991, “preşedintele Sovietului suprem al Republicii sovie-
tice socialiste moldoveneşti Transnistria” a decis să plaseze unităţile forţelor armate
sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia acestei “Republici”.
37. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Mol-
dova, M. Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova muniţiile, ar-
mamentul, mijloacele militare de transport, bazele militare şi alte bunuri aparţinând
unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul moldovenesc.
38. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina au sem-
nat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei URSS şi s-a constituit
Comunitatea Statelor Independente (“CSI” – a se vedea paragraful 290 de mai jos).
39. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care
Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata, care confirma şi dezvolta
acordul de la Minsk, creând CSI. Declaraţia de la Alma-Ata a confirmat, de aseme-
nea, faptul că în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era
nici un stat, nici o entitate supra-statală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al
şefilor de guverne al CSI, care a decis să susţină Rusia în calitate de stat continuator
a URSS în cadrul ONU, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi
în cadrul altor organizaţii internaţionale.
40. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit membră a Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în ca-
drul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
41. La 8 aprilie 1994, Parlamentul moldovenesc a ratificat, cu anumite rezerve,
tratatul de aderare a Republicii Moldove la CSI, semnat de Preşedintele Moldovei la
Alma-Ata la 21 decembrie 1991 (a se vedea paragraful 293 de mai jos).
2. Conflictul armat (1991 – 1992)
42. Depoziţiile obţinute la faţa locului de către delegaţii Curţii au confirmat
existenţa operaţiunilor militare pe parcursul conflictului (anexă, dnii Urâtu, §§ 64-66
şi 69-71, X §§ 216, 218 şi 220, Snegur §§ 230 şi 238, Moşanu §§ 243-245, Y § 254,
Z §§ 271 şi 277-281, generalul Petrică §§ 296-297 şi 299, Costaş §§ 401, 405-407
şi 409 şi Creangă §§ 457-460); ele sunt, de asemenea atestate, şi de către alte
documente ale dosarului.
Guvernele reclamate nu au contestat veridicitatea informaţiilor detaliate furni-
zate mai jos, acordând faptelor interpretări diferite (a se vedea mai jos paragrafele 50,
56-57, 60, 62-64).
43. Începând cu anul 1989, au început să fie organizate în sudul (Găgăuzia) şi
estul ţării (Transnistria) mişcări de rezistenţă contra independenţei Moldovei.

128
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

44. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi


poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie 1990 în estul ţării, la
Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.
45. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat detaşamente pa-
ramilitare numite “detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora a fost creată în 1991 o
Gardă Republicană profesională şi complet echipată (documentul precitat al OSCE
din 10 iunie 1994, nota de la paragraful 28 de mai sus).
46. Reclamanţii invocă faptul că la 19 mai 1991, ministrul Apărării al URSS
a ordonat comandantului Armatei a 14-a, generalul Netkatchev, mobilizarea milita-
rilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14-a, dislocată în
Transnistria, şi de a menţine aceste trupe şi materialul militar în stare de luptă. El ar fi
justificat acest ordin astfel: “ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi
că situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele”.
47. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnis-
tria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, alegeri declarate ilegale de către autori-
tăţile moldoveneşti. Domnul Igor Smirnov a fost ales “preşedinte al RMT.”
48. Printr-un decret din 5 decembrie 1991, dl Smirnov a decis să plaseze “uni-
tăţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odesa, dislocate în Repu-
blica moldovenească Transnistria, sub comandamentul Şefului Direcţiei naţionale de
apărare şi securitate a Republicii moldoveneşti Transnistria”. Şeful acestei direcţii, dl.
Ghenadi I. Iakovlev, de altfel comandant al Armatei a 14-a (paragraful 53 de mai jos),
a fost invitat să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii arma-
mentului, a materialului şi bunurilor Armatei sovietice ce aparţineau unităţilor militare
dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în
beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, materialul şi patrimoniul
armatei sovietice situat în Transnistria.
49. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au arestat pe generalul lo-
cotenent Iakovlev pe teritoriul ucrainean, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiştii
transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a 14-a. El a fost adus pe
teritoriul moldovenesc la sfârşitul anchetei.
50. Potrivit spuselor reclamanţilor, generalul locotenent Iakovlev a fost arestat
de către autorităţile moldoveneşti şi acuzat de înarmarea separatiştilor. După ares-
tarea sa, el ar fi făcut declaraţii care confirmau intervenţia Federaţiei Ruse în conflict
şi suportul acordat Transnistriei, declaraţii înregistrate pe zeci de casete. Totuşi, ge-
neralul locotenent Iakovlev a fost eliberat, conform spuselor reclamanţilor, ca urmare
a intervenţiei pe lângă autorităţile moldoveneşti a generalului rus Nicolai Stolearov,
venit la Chişinău de la Moscova în acest scop.
Guvernul Republicii Moldova n-a făcut nici un comentariu cu privire la acest
subiect.
Cu toate că mai mulţi martori au confirmat-o (anexa, dnii Urâtu, § 66, Postovan,
§182, Z, § 272 şi Plugaru, § 286), Curtea nu poate considera ca fiind stabilită, fără

129
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

vreun dubiu rezonabil, eliberarea generalului Iakovlev în schimbul mai multor poliţişti
moldoveni, prizonieri ai forţelor transnistrene. Curtea a obţinut diferite depoziţii cu pri-
vire la motivele exacte ale eliberării generalului Iakovlev şi, în absenţa oricărei probe
documentare referitoare la desfăşurarea instrucţiunii şi eliberarea acestuia, Curtea
nu neagă, nici acceptă, depoziţiile martorilor, care au fost, majoritatea dintre ele, în
general credibile în opinia delegaţilor Curţii.
În schimb, Curtea notează faptul că toţi martorii interogaţi la acest subiect au
declarat că un general rus a venit de la Moscova pentru a obţine eliberarea genera-
lului Iakovlev.
Din acest moment, Curtea consideră ca fiind stabilit în afara oricărui dubiu re-
zonabil faptul că autorităţile Federaţiei Ruse au intervenit pe lângă autorităţile moldo-
veneşti pentru a obţine eliberarea generalului Iakovlev.
51. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări
violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care
s-au soldat cu mai multe sute de morţi.
52. Reclamanţii invocă o serie de fapte care precizează desfăşurarea luptelor.
Aceste fapte nu au fost contestate nici de guvernele reclamate, nici de mărturiile ob-
ţinute la faţa locului de către delegaţi.
53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Con-
siliului de Securitate al ONU, preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, pre-
şedintele Parlamentului moldovenesc, Alexandru Moşanu şi primul ministru, Valeriu
Muravschi, la 3 decembrie 1991, au protestat împotriva ocupaţiei localităţilor moldo-
veneşti din Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng
a râului Nistru, de Armata a 14-a plasată sub comandamentul generalului locotenent
Iakovlev, începând cu o dată care nu a fost precizată. Ei au acuzat autorităţile URSS,
în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni.
Militarii Armatei a 14-a au fost acuzaţi că au distribuit material militar separatiştilor
din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau
populaţia civilă.
54. Printr-un decret din 26 decembrie 1991, dl Smirnov, “preşedintele RMT”, a cre-
at “Forţele armate ale RMT” din trupele şi alte formaţiuni dispersate pe teritoriul “RMT”,
cu excepţia forţelor armate care constituiau “Forţele strategice de menţinere a păcii”.
55. În ianuarie 1992, generalul locotenent Iakovlev a fost eliberat din funcţia de
comandant al Armatei a 14-a de către comandamentul forţelor armate unite al CSI.
Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-şef al forţelor armate unite ale CSI,
generalul locotenent Iakovlev a fost pus la dispoziţia Biroului militar de înregistrare din
regiunea Primorski, oraşul Odesa (Ucraina).
56. În 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti,
mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu mu-
niţia lor de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente mi-
litare ale Armatei a 14-a au căzut în mâinile separatiştilor.

130
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Părţile nu se pun de acord asupra modului în care aceste arme au trecut în


posesia transnistrenilor.
57. Reclamanţii susţin că Armata a 14-a a înarmat separatiştii în două moduri:
pe de o parte, depozitele de muniţii aparţinând Armatei a 14-a au fost deschise se-
paratiştilor şi, pe de altă parte, militarii Armatei a 14-a nu au opus nici o rezistenţă
atunci când miliţienii şi civilii separatişti au încercat să acapareze materialul militar şi
muniţiile. De exemplu, nici o forţă nu a fost opusă Comitetului femeilor transnistrene
condus de Galina Andreeva.
Curtea notează explicaţia acordată de către un militar al GOR (anexa, colonelul
Verguz, §359) cu privire la sechestrarea armelor prin folosirea forţei de către femei
şi copii şi observă că ea este dezminţită de către toţi martorii moldoveni interogaţi la
acest subiect.
Curtea consideră ca fiind foarte improbabil faptul că femeile şi copii au putut
sechestra arme şi muniţii supravegheate de către militarii înarmaţi din antredepozite
închise fără acordul acestor militari.
În sumar, Curtea consideră ca fiind stabilit în afara oricărui dubiu rezonabil
faptul că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze graţie arsenalului fostei Ar-
mate a 14-a staţionată în Transnistria. Militarii Armatei a 14-a au ales să nu se opună
separatiştilor veniţi să se înarmeze din depozitele acestei Armate; dimpotrivă, în mul-
te cazuri, ei i-au ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi oferindu-le
acces la aceste depozite (anexa, dnii Urîtu §65, Petrov-Popa §130, Postovan §§182
şi 201, Costaş §407 şi Creangă §457).
58. Reclamanţii au susţinut faptul că militarii aparţinând Armatei a 14-a s-au
alăturat separatiştilor cu acordul superiorilor lor.
59. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a 14-a, la ordinul generalului
Boutkevitch, a trecut de partea separatiştilor. Această informaţie a fost confirmată de
către guvernul rus. Reclamanţii au mai adăugat şi faptul că, datorită acestui “transfer”,
militarii batalionului dispuneau de un număr important de automate kalachnikov, de
gloanţe, pistoale de tip TT şi Makarov, grenade şi lansatoare de grenade, la fel şi de
lansatoare de rachete aer–sol. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari,
Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa.
Reclamanţii au afirmat, de asemenea, că, la 20 iulie 1992, au fost transferate
din unităţile Armatei a 14-a separatiştilor vehicule de luptă blindate, lansatoare de
mine, tancuri şi vehicule de transport blindate. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicop-
tere ale Armatei a 14-a au participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea
separatiştilor.
Într-o declaraţie scrisă adresată Curţii de către reprezentantul domnului Leşco
la 19 noiembrie 2001, doamna Olga Căpăţână, fostă voluntară recrutată de Ministerul
Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15 martie - 15 august 1992,
a indicat că pe parcursul acestor 5 luni, cum reiese şi dintr-o confirmare eliberată de
acest minister, ea a lucrat în cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de coman-
dament şi spionaj al Armatei a 14-a, sub numele de Olga Suslina. Cu această ocazie,

131
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

ea a transmis Ministerului moldovean al Securităţii Naţionale sute de documente care


confirmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile armate şi aportul masiv de arma-
ment din partea lor. De asemenea ea a cules informaţii care dovedeau că acţiunile
militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armata a 14-a, care îşi coordona toate
acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
60. Reclamanţii au susţinut că cazacii ruşi au venit cu miile din Rusia pentru a
lupta de partea separatiştilor; Uniunea Cazacilor, asociaţie rusă, a fost recunoscută de
autorităţile ruse. Ei au pretins că sosirea cazacilor din Rusia n-a fost deloc împiedicată
de către autorităţile ruse, deşi Preşedintele moldovean, M. Snegur le ceruse acest lu-
cru. Dimpotrivă, ofiţeri ai Armatei a 14-a au primit de la începutul lui martie 1992 în jur
de 800 de cazaci pe care i-au înarmat. Reclamanţii au susţinut la acest subiect că în
timp ce în 1988 nici un cazac nu se afla pe teritoriul moldovenesc, în prezent aproape
10 000 de cazaci sosiţi din Federaţia Rusă locuiesc pe teritoriul transnistrean.
Guvernul rus a subliniat, pe de o parte, că putem găsi cazaci şi în alte părţi ale
lumii, şi, pe de altă parte, că fiecare are dreptul la libera circulaţie.
Curtea notează că mai multe documente din dosar precum şi, depoziţii obţi-
nute de către delegaţi atestă sosirea masivă a cazacilor şi altor resortisanţi ruşi în
Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Ea mai notează de asemenea că
guvernul rus nu a negat aceste fapte.
De aici încolo Curtea ţine să stabilească în afara oricărui dubiu rezonabil faptul
că resortisanţi ruşi au sosit într-un număr masiv în Transnistria pentru a lupta alături
de separatiştii transnistreni contra forţelor moldoveneşti.
61. Într-o carte editată în 1996 de către editura “Vneshtorgizdat”, şi intitulată “Ge-
neralul Lebed – enigma Rusiei”, autorul, Vladimir Polouşin, descrie, în baza unor ample
informaţii susţinute prin documente, suportul acordat de către Federaţia Rusă separatiş-
tilor transnistreni. La fel, sunt menţionate crearea de către generalul Lebed a Cartierului
general de apărare comună Ruso-Transnistrean şi participarea Armatei a 14-a la opera-
ţiuni militare desfăşurate de forţele transnistrene împotriva “duşmanului” moldovean.
Referindu-se la această carte, reclamanţii au menţionat cu titlu de exemplu
distrugerea, la 30 iunie 1992, a unei unităţi moldoveneşti la Chiţcani de către această
armată şi bombardarea de către Armata a 14-a a mai multor poziţii moldoveneşti la
Coşniţa, Dubăsari, Slobozia şi Hârbovăţ între 1 iunie şi 31 iulie 1992.
Celelalte părţi nu au formulat comentarii cu privire la informaţiile conţinute în
această carte.
62. Reclamanţii au susţinut printre altele că capetele podurilor situate pe malul
stâng al Nistrului au fost minate de către militarii Armatei a 14-a.
Curtea notează că un martor implicat direct şi la cel mai înalt nivel în operaţiu-
nile militare pe parcursul conflictului, a afirmat că o parte a teritoriului situat în partea
stângă a Nistrului a fost minată, că acest lucrul a fost efectuat de către specialişti şi
că armata moldovenească la sfârşitul conflictului a recurs la specialişti străini pentru
a o demina (aneax, dl. Costaş § 406). Aceste informaţii nu au fost contestate de către
celelalte părţi.

132
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Ţinând cont de credibilitatea acestui martor, Curtea poate considera ca stabilit


faptul că o parte a teritoriului moldovenesc situat în partea stângă a Nistrului a fost
minat de către forţele opuse armatei moldoveneşti. În schimb, ea notează că acest
martor n-a putut afirma categoric că minele au fost puse de către militarii Armatei a
14-a, dar pur şi simplu a susţinut că logic, un lucru de acest nivel tehnic nu putea fi
efectuat decât de profesionişti, în aceste împrejurări de militari ai Armatei a 14-a. Ea
notează de asemenea că acest martor a afirmat că separatiştii au pus stăpânire pe
minele anti-personal care se găseau în arsenalul Armatei a 14-a. În aceste circum-
stanţe, Curtea estimează că această afirmaţie nu este sigură şi în afara oricărui dubiu
rezonabil şi că nu poate fi considerat ca fiind stabilit faptul că militarii Armatei a 14-a
sau ai GOR au pus mine în partea stângă a Nistrului.
63. La rândul său, guvernul Republicii Moldova a afirmat că el niciodată nu a
pretins că armata Federaţiei Ruse a fost dislocată legal pe teritoriul moldovenesc, şi
nici că Armata a 14-a nu s-a implicat în conflictul transnistrean.
Dimpotrivă, trebuie susţinut faptul, că aşa cum rezultă din mărturiile obţinute de
delegaţii Curţii, Armata a 14-a s-a angajat activ, direct şi indirect, în conflictul trans-
nistrean împotriva forţelor armate ale Moldovei. Separatiştii transnistreni au putut să
se înarmeze graţie arsenalului Armatei a 14-a şi cu complicitatea acesteia. Guvernul
Republicii Moldova a considerat că nu sunt credibile afirmaţiile potrivit cărora femeile
au sechestrat prin forţă arme şi muniţii din arsenalului Armatei a 14-a. În plus, nici
un militar rus nu a fost sancţionat pentru neglijenţă sau complicitate la sechestrarea
materialului arsenalului Armatei a 14-a.
64. Guvernul rus a susţinut faptul că fosta Armată a 14-a se afla în Moldova
atunci când conflictul din Transnistria s-a declanşat. Forţele militare ruse ca atare nu
au luat parte la acest conflict şi nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, de-
oarece acţiuni armate ilegale au fost desfăşurate împotriva soldaţilor fostei Armate a
14-a, au fost întreprinse măsuri apropriate conform dreptului internaţional. La modul
general, guvernul rus este gata să recunoască faptul că indivizi care pretindeau a fi
din cadrul fostei Armate a 14-a ruse ar fi putut participa la faptele denunţate, dar sub-
liniază că, dacă acest lucru corespundea realităţii, asemenea acţiuni ar fi constituit o
violare gravă a legislaţiei ruse şi indivizii responsabili ar fi fost sancţionaţi.
Guvernul rus a mai adăugat faptul că Federaţia Rusă a rămas neutră în acest con-
flict. În mod special, ea nu a susţinut în nici un mod, militar sau financiar, părţile la conflict.
65. Curtea relevă faptul că toţi martorii moldoveni interogaţi au confirmat în
mod categoric implicarea activă, directă sau indirectă a Armatei a 14-a, şi ulterior a
GOR, în transferul armelor către separatiştii transnistreni. Ei de asemenea au confir-
mat participarea militarilor ruşi la conflict, în special, implicarea în conflict a tancurilor
de asalt purtând drapelul Federaţiei Ruse, tragerile în direcţia poziţiilor moldoveneşti
din direcţia unităţilor Armatei a 14-a şi transferul unui mare număr de militari ai Arma-
tei a14-a în rezervă pentru a le permite să lupte alături de transnistreni sau să pregă-
tească aceşti combatanţi (anexa, dnii Costaş § 406 şi Creangă § 457).
Aceste afirmaţii sunt coroborate de informaţiile conţinute în raportul OSCE nr. 4
din 29 iulie 1993, anexate la dosar de către guvernul român precum şi de alte surse

133
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

(anexa, dl. Moşanu § 244). La acest subiect, Curtea relevă atât abundenţa cât şi ca-
racterul detaliat al informaţiilor de care ea dispune.
Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială credibilitatea martorilor mol-
doveni audiaţi şi notează că afirmaţiile lor sunt coroborate de către guvernul moldovean
care a confirmat faptele în ansamblul observaţiilor depuse de-a lungul întregii proceduri.
În ceea ce priveşte pretinsa apartenenţă a martorilor la cercurile politice opuse Fe-
deraţiei Ruse, invocate de către guvernul rus, Curtea notează că ea nu a fost susţinută.
De altfel, depoziţiile obţinute nu permit Curţii să evalueze în mod precis raportul
de forţe între părţile la conflict. Totuşi, ţinând cont de susţinerea acordată de către
trupele Armatei a 14-a forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din
arsenalul Armatei a 14-a separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afla
într-o situaţie de inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să preia controlul asupra Trans-
nistriei (anexa, Z, § 271 şi dl. Costaş, § 401).
66. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăce-
rii autorităţilor ruseşti, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte susţi-
nerea acordată separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite
din Rusia, aparţinând Uniunii cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile ruseşti.
Parlamentul moldovean a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în
vederea retragerii imediate a cazacilor veniţi din Rusia de pe teritoriul moldovenesc.
67. La 23 martie 1992, miniştrii afacerilor externe ai Moldovei, Federaţiei Ruse,
României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declaraţie prin care au
stabilit un anumit număr de principii pentru reglementarea politică paşnică a conflictu-
lui. În cadrul unor reuniuni ulterioare care au avut loc în aprilie şi mai 1992 la Chişinău,
cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii quadripartite şi a unui grup de obser-
vatori militari în vederea supravegherii aplicării unei eventuale încetări a focului.
68. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat contra imix-
tiunii Federaţiei Ruse în afacerile interne ale Republicii Moldova, preşedinţia Sovietu-
lui Suprem al Federaţiei Ruse făcând la 20 martie 1992 o declaraţie prin care a indi-
cat Moldovei soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea
drepturilor “poporului transnistrean”.
69. La 28 martie 1992, preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a decretat
starea de urgenţă. El a constatat că nişte “aventurieri” au creat în partea stângă a
Nistrului, “nu fără ajutor din exterior”, “un pseudo-stat” şi că “înarmaţi până-n dinţi cu
material din cel mai performant al armatei Sovietice”, au declanşat un conflict armat,
încercând orice pentru intervenţia în acest conflict a Armatei a 14-a a Forţelor arma-
te unite ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, Ministerele moldoveneşti ai Securităţii
Naţionale şi de Interne, precum şi, alte autorităţi competente, împreună cu unităţile
armatei naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia toate măsurile nece-
sare pentru desfiinţarea şi dezarmarea formaţiunilor armate ilegale şi pentru găsirea
şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei
Republicii. Iniţiatorii “aşa zisei republici moldoveneşti nistrene” şi complicii lor au fost
somaţi să desfiinţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor Repu-
blicii Moldova.

134
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

70. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, preşedintele Federaţiei Ruse a pla-
sat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul moldovenesc, inclusiv
cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a 14-a devenind
astfel Grupul Operaţional Rus din Regiunea Nistreană a Republicii Moldova (“GOR”
sau “fosta Armată a 14-a”).
71. Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, “preşedintele RMT”, dl Smirnov, l-a
destituit pe generalul locotenent Iakovlev din funţiile sale de şef al “departamentului
de apărare şi securitate a RMT”.
72. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (fosta Armată a
14-a), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocu-
pat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar armata rusă va riposta.
73. Reclamanţii pretind faptul că după acest ultimatum adresat de către ge-
neralul Netkatchev, pe poligonul din Tiraspol al Armatei a 14-a au început exerciţii
militare comune ale militarilor Armatei a 14-a şi separatiştilor.
74. La 4 aprilie 1992, preşedintele moldovean, dl Snegur, a expediat o telegra-
mă şefilor de stat ai ţărilor-membre ale CSI, comandamentului Forţelor armate unite
ale CSI şi comandantului Armatei a 14-a, pentru a le aduce la cunoştinţă faptul că
Armata a 14-a nu respecta neutralitatea sa.
75. La 5 aprilie 1992, Alexandr Rouţskoi, vice-preşedintele Federaţiei Ruse,
s-a deplasat la Tiraspol. Astfel cum rezultă din articolele de presă prezentate de către
reclamanţi Curţii şi necontestate de către celelalte părţi, dl Rouţskoi a vizitat mai întâi
o unitate militară a Armatei a 14-a, ulterior s-a deplasat în piaţa centrală din Tiraspol în
compania dlui Smirnov. Într-un discurs adresat celor cinci mii de persoane prezente,
dl Rouţskoi a declarat că dl Snegur nu dorea un dialog şi că cea mai bună soluţie ar fi
fost crearea unei confederaţii în cadrul căreia moldovenii şi ruşii ar trăi uniţi, pe picior
de egalitate. El a afirmat în sfârşit că Armata a 14-a trebuia să fie un tampon între
forţele participante la conflict, pentru ca poporul nistrean să poată să obţină suverani-
natea şi independenţa sa şi să muncească în pace.
76. Prin ordinul nr. 026 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al Forţelor ar-
mate unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile fostei Armate a 14-a
staţionate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldova puteau constitui
baza de creare a forţelor armate ale Republicii Moldova.
Trei unităţi militare aparţinând Armatei a 14-a au decis să se alăture noii
armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti (depozitul de muniţii
nr.5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi regimentul de artilerie de ra-
chete nr.803 din Ungheni.
Militarii batalionului independent nr.115 de geniu şi genişti pompieri ai fostei
Armate a 14-a au refuzat să se angajeze în forţele armate ale Moldovei şi “s-au
plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”, potrivit termenilor întrebuinţaţi de către
guvernul rus.
77. Într-un mesaj adresat în aprilie 1992 comandantului şef al Forţelor armate
unite ale CSI, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Trans-

135
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

nistria au fost inspirate şi susţinute de “structurile imperiale şi pro-comuniste ale fostei


URSS şi succesorii lor în drept” şi că fosta Armată a 14-a nu a respectat neutralitatea
sa în conflict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile militare transnistrene erau
dotate cu armament modern aparţinând fostei armate sovietice şi că foarte mulţi cetă-
ţeni ruşi au luat parte la conflict alături de separatişti în calitate de mercenari.
78. Într-o scrisoare adresată în aprilie 1992 şefilor statelor-membre ale Consi-
liului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei
a 14-a de faptul că în decembrie 1991 a înarmat formaţiunile transnistrene şi a de-
nunţat atitudinea celui de al 6-lea congres al deputaţilor Federaţiei Ruse, care a cerut
menţinerea în Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca „forţe pacificatoare”. În
încheiere dl Snegur a subliniat că o condiţie esenţială pentru reglementarea paşnică
a conflictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de
pe teritoriul molodovenesc şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul stat
moldovenesc în lupta sa pentru libertate şi democraţie.
79. La 20 mai 1992, preşedinţia Parlamentului moldovean a protestat contra ocu-
paţiei din 19 mai 1992 a altor regiuni din Transnistria de către forţele fostei Armate a
14-a sprijinite de mercenarii cazaci şi ruşi şi de către forţele paramilitare din Transnis-
tria. Potrivit preşedinţiei Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei
Ruse a violat suveranitatea Moldovei şi toate normele dreptului internaţional, făcând
iluzorii negocierile în curs pentru găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acu-
zând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, preşedinţia
Parlamentului moldovean a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze
această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul moldovenesc.
80. Acest protest a fost de asemenea îndreptat împotriva alocuţiunilor consi-
derate “pline de agresivitate” la adresa Moldovei pronunţate la Tiraspol şi Moscova
de către dl. Routskoi, vice-preşedintele Federaţiei Ruse, la fel ca şi împotriva unei
declaraţii făcute la 19 mai 1992 de către Consiliul militar al GOR.
81. La 26 mai 1992, Parlamentul moldovean a adresat o scrisoare Sovietului
suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa Parlamentului moldovean faţă de autori-
tăţile ucrainene, care nu s-au alăturat ocupaţiei din 19 mai 1992.
82. La 22 iunie 1992, Parlamentul moldovean a lansat un apel către comuni-
tatea internaţională şi s-a opus “noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie
1992 de către forţele fostei Armate a 14-a”, care prin acţiunile sale de distrugere şi
jaf, a impus un mare număr de civili să-şi părăsească căminele. Comunitatea inter-
naţională a fost determinată să trimită experţi la faţa locului pentru a face să înceteze
“genocidul” împotriva populaţiei locale.
83. La 23 iunie 1992, preşedintele Moldovei, dl Snegur, a cerut Secretarului
General al ONU, dl. Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Se-
curitate al ONU despre “atacul întreprins împotriva oraşului (Tighina) de către Armata
a 14-a”, care reprezenta, în opinia sa, o intervenţie “directă şi brutală în afacerile
interne ale Republicii (Moldova)”. El şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea cu privire
la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi a vice-preşedintelui său, dl Ro-

136
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

uţskoi, “din care rezultă clar faptul că Federaţia Rusă nu este dispusă să renunţe la
“drepturile” pe care ea nu le mai posedă, nici de jure nici de facto, asupra unui teritoriu
care nu-i mai aparţine ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic”. În sfârşit, con-
form spuselor dlui Snegur, “ameninţările recent reînnoite la adresa conducătorilor le-
gitimi ai Republicii Moldova, stat independent şi suveran, de către administraţia rusă,
constituie un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele
par să prefigureze alte mijloace de intervenţie în treburile noastre interne, mijloace şi
metode specifice sistemului imperialist comunist sovietic (…)”.
84. În prima jumătate a lunii iulie 1992, discuţii intense au avut loc în cadrul
CSI la subiectul unei posibile dislocări în Moldova a unei forţe de pace din CSI. A fost
menţionat în acest sens un acord semnat la Minsk în martie 1992 cu privire la grupele
de observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.
85. În cadrul reuniunii CSI care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a de-
cis, cu titlu preliminar, dislocarea în Moldova a unei forţe de menţinere a păcii a CSI
formată din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse, române şi bulgare, cu condiţia ca Mol-
dova să solicite acest lucru. În pofida unei astfel de solicitări depuse a doua zi de
către Parlamentul Republicii Moldova, forţa respectivă nu a fost niciodată dislocată,
anumite ţări revenind asupra consimţământului lor de a participa la o forţă a CSI.
86. La 10 iulie 1992, cu ocazia Sumit-ului de la Helsinki al CSCE, Preşedintele
Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în consideraţie posibilitatea de a
aplica pentru situaţia din Moldova mecanismul de menţinere a păcii al CSCE. Acest
mecanism nu a fost aplicat pe motivul lipsei unei încetări a focului efective şi durabile
(documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, notă la paragraful 28 de mai jos).
87. La 21 iulie 1992, preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur şi preşedintele
Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la principiile de reglementare
amiabilă a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova (“acord
de încetare a focului” în continuare - paragraful 292 de mai sus).
Pe exemplarul prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova figurează
numai semnăturile dlor Snegur şi Elţin. Din partea sa, guvernul rus a prezentat Curţii
un exemplar pe care figurează semnăturile dlor Snegur şi Elţin, în calitate de Preşe-
dinţi ai Moldovei şi respectiv Federaţiei Ruse. Pe acest exemplar, sub semnătura dlui
Snegur se află de asemenea semnătura dlui Smirnov, fără indicarea calităţii sale.
Semnătura dlui Smirnov nu figurează pe exemplarul prezentat de către gu-
vernul moldovean. În mărturia sa în faţa delegaţilor Curţii, dl Snegur a confirmat că
documentul oficial stabilit în două exemplare a fost semnat doar de către dumnealui
şi dl Elţin (anexa, dl Snegur § 228).
Aşa precum rezultă din mărturiile obţinute de către Curte, acordul a fost redac-
tat în cea mai mare parte de către partea rusă, care l-a prezentat pentru semnare
părţii moldoveneşti (anexa, Z § 281).
88. Guvernul rus pretinde că în sensul articolului 4 al acordului din 21 iulie
1992, Federaţia Rusă a fost semnatară a acestui acord nu în calitate de parte la con-
flict, ci în calitate de făuritor al păcii.

137
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

89. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate, creată prin
retragerea armatelor de către “părţile la conflict” (articolul 1 § 2).
90. În aplicarea articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unificată
de control (“CUC”), compusă din reprezentanţi ai Moldovei, Federaţiei Ruse şi Trans-
nistriei, cu sediul la Tighina (Bender).
Acordul mai prevede şi forţe de menţinere a păcii care să supravegheze res-
pectarea încetării focului şi securităţii, constând din cinci batalioane ruseşti, trei batali-
oane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament
militar unificat, subordonat CUC.
91. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supu-
să regimului de securitate şi administrată de “autorităţile auto – administraţiei locale,
eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de
menţinere a ordinii publice în Tighina, împreună cu poliţia.
Articolul 4 prevede că fosta Armată a 14-a a Federaţiei Ruse, staţionată pe
teritoriul Republicii Moldova, respectă riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5
interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv înlăturarea
tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.
În cele din urmă, măsurile prevăzute de acest acord au fost definite ca fiind “o
parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace de politice” (articolul 7).

3. Evenimentele ulterioare conflictului armat

92. La 29 iulie 1994, Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevede


printre altele, neutralitatea statului, interzicerea staţionării pe teritoriul său a trupelor
aparţinând altor state şi posibilitatea de a acorda o formă de autonomie localităţilor
situate în partea stângă a Nistrului (paragraful 294 de mai jos).
93. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un
acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor mi-
litare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (paragraful
296 de mai jos).
Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei ruse de pe
teritoriul moldovenesc cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabili-
rea unui statut special pentru “Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.
Nefiind ratificat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a intrat
niciodată în vigoare (paragraful 115 de mai jos).
94. Reclamanţii susţin că forţele ruse de menţinere a păcii nu respectă stricta
neutralitate, dar favorizează transnistrenii permiţându-le să modifice echilibrul de
forţe existent între părţi la momentul semnării acordului de încetare a focului la 21
iulie 1992.
95. La 28 decembrie 1995, delegaţia moldoveană la CUC a adresat o scrisoare
şefului delegaţiei ruse la CUC pentru a protesta împotriva unei propuneri a coman-

138
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dantului adjunct al Forţelor terestre ale Federaţiei Ruse cu privire la transferarea com-
petenţelor unităţilor ruse de menţinere a păcii unităţilor GOR, propunere considerată
de delegaţie ca fiind contrară articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992. Propunerea
fiind considerată inacceptabilă ţinând cont „de un anumit nivel de politizare a per-
soanelor din cadrul GOR şi lipsa lor de imparţialitate în raport cu părţile la conflict”.
Delegaţia moldoveană a scos în evidenţă mai multe violări ale principiului neutralităţii
enunţat în acordul din 21 iulie 1992: transferul de către Armata a 14-a autorităţilor
anticonstituţionale de la Tiraspol a anumitor echipamente militare şi muniţii; pregătirea
trupelor „RMT” de către armata rusă şi transferele unităţilor militare ale Armatei a 14-a
în tabăra „RMT” – spre exemplu, batalionul de ingineri din Parcani, devenit o unitate
de artilerie a „RMT”, transferul cetăţii din Tighina / Bender către cea de a doua briga-
dă de infanterie a „RMT” sau transferul către „RMT” a cantonamentului din Slobozia,
cuprinzând un batalion de comunicaţie a Armatei a 14-a.
Delegaţia moldoveană a atras atenţia asupra faptului că unităţi militare ale „RMT”
au fost aduse în zona de securitate cu acordul trupelor ruseşti ale CUC şi că noi unităţi
paramilitare au fost create în oraşul Tighina / Bender, declarat zonă de securitate şi
aflându-se în responsabilitatea forţelor de menţinere a păcii a Federaţiei Ruse şi că
întreprinderile situate în Tighina / Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.
Delegaţia moldovenească a cerut guvernului său să ia în consideraţie posibilita-
tea de a înlocui forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria printr-o
forţă multinaţională sub egida Naţiunilor Unite sau OSCE. În sfârşit, delegaţia moldo-
veană a exprimat speranţa unei aplicări rapide a acordului din 21 octombrie 1994 cu
privire la retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul moldovenesc.
96. Într-o scrisoare datată cu 17 ianuarie 1996, şeful delegaţiei ruse la CUC a
estimat faptul că exemplele de pretinsă absenţă de imparţialitate din partea militari-
lor Armatei a 14-a, prezentate de delegaţia moldovenească în scrisoarea sa din 28
decembrie 1995, au provenit din “denaturări” ale situaţiei şi au fost contrare realităţii.
Delegaţia rusă a estimat că acordul din 21 iulie 1992 a permis fără îndoială Federaţiei
Ruse să transfere GOR-ului funcţii ce aparţineau forţelor de menţinere a păcii, şi a
cerut delegaţiei moldoveneşti să revizuiască punctul său de vedere şi să reconsidere
propunerile făcute în acest sens de către Ministerul rus al Apărării.
97. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, preşedintele Republicii Moldova, şi dl Smir-
nov, “preşedintele RMT”, au semnat la Moscova un memorandum care a pus bazele
normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, prin care ei s-au anga-
jat să reglementeze orice conflict pe care ar putea să-l aibă pe parcursul negocierilor,
cu asistenţa, eventuală, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garante
ale respectării acordurilor încheiate, precum şi, a OSCE şi a CSI. Aşa-zisul memo-
randum a fost contrasemnat de către Preşedinţii Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi al Ucrai-
nei, dl Kucima. El a fost de asemenea semnat de către dl. H. Petersen, Preşedintele
OSCE, prezent la semnare de către părţi şi de către statele-garante.
În sensul memorandumului respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se ba-
zeze pe mai multe principii: luarea deciziilor de comun acord, divizarea şi delegarea
competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la re-

139
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

alizarea politicii externe a Republicii Moldova în domeniile care ating interesele sale
proprii, definirea acestor domenii trebuie să fie stabilită de comun acord. Transnistria
ar fi avut dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în dome-
niile economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie determinate
printr-un acord comun.
Memorandumul dovedeşte disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă
şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garante ale respectării dispoziţiilor conţi-
nute în documentele care definesc statutul Transnistriei şi în memorandum. Părţile
confirmă de asemenea necesitatea de a continua activităţile întreprinse în comun de
către Forţele comune de menţinere a păcii în zona de securitate, conform acordului
din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede de asemenea dreptul părţilor, în caz de
încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultaţii de la statele-garante în vederea
luării măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se angajează
să stabilească relaţiile lor în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Mol-
doveneşti existente la 1 ianuarie 1990.
98. La 20 martie 1998, reprezentanţii Moldovei, Transnistriei, Federaţiei Ruse
şi Ucrainei au semnat la Odesa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigura-
rea reglementării conflictului transnistrean (vezi paragraful 123 de mai jos).
99. În observaţiile din 1999 cu privire la un proiect de raport referitor la Moldo-
va întocmit de către comisia Adunării Parlamentare pentru respectarea obligaţiuni-
lor şi angajamentelor statelor-membre ale Consiliului Europei, guvernul moldovean
a indicat faptul că autorităţile separatiste au început “cu acordul tacit al autorităţilor
Federaţiei Ruse ale cărei forţe de menţinere a păcii sunt desfăşurate în zona de
securitate a regiunii transnistrene moldoveneşti” scoaterea ilegală a armelor din
depozitele GOR.
100. La 6 februarie 2001, delegaţia moldoveană la CUC a adresat şefilor de-
legaţiilor ruse şi transnistrene la CUC o scrisoare în care protesta împotriva lipsei de
imparţialitate a comandanţilor forţelor de menţinere a păcii. Aceştia au fost acuzaţi
de faptul că au permis introducerea echipamentelor militare şi a muniţiilor în zona de
securitate, şi crearea unităţilor militare armate ale Transnistriei. Delegaţia moldovea-
nă a subliniat că aceste fapte au fost notate de către observatorii militari pe teren şi a
denunţat atitudinea comandantului forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse,
care nici nu a controlat nici nu a împiedicat militarizarea zonei de securitate, încăl-
când astfel statutul de forţe de menţinere a păcii. Delegaţia moldoveană a subliniat
în încheiere că o asemenea atitudine din partea forţelor ruse de menţinere a păcii
reprezenta o încurajare pentru transnistreni.
Guvernul rus a afirmat că forţele de menţinere a păcii şi-au păstrat neutralitatea
impusă prin acordul din 21 iulie 1992.
Curtea notează că mărturia comandantului forţelor ruse de menţinere a păcii,
colonelul Zverev (anexa, § 368), potrivit căreia forţele ruse de menţinere a păcii au
asigurat respectarea acestui acord. Acest martor a declarat printre altele că nu a fost la
curent cu acţiunile ilegale ale transnistrenilor în zona controlată de către forţele ruse.

140
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Curtea observă totodată că mărturia respectivă este contrazisă de documen-


tele oficiale ale CUC, de unde rezultă, cu o abundenţă de detalii, că în diferite zone
ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse,
spre exemplu zona Bender / Tighina, forţele separatiste transnistrene au acţionat în-
călcând acordul de încetare a focului.
Ţinând cont de caracterul oficial al documentelor CUC şi de corectitudinea in-
formaţiilor pe care acestea le conţin, Curtea consideră că a stabilit cu un grad suficient
de certitudine că, în zona afaltă sub responsabilitatea forţelor ruse de menţinere a
păcii, partea transnistreană nu a respectat angajamentele care au rezultat pentru ea
din acordul din 21 iulie 1992.
101. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin şi al Fe-
deraţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, al cărei punct 5 prevede
următoarele:
“Preşedinţii s-au pronunţat în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului transnistrean
prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectul principiilor de suveranitate şi integritate teritorială a
Republicii Moldova, precum şi pe normele dreptului internaţional în domeniul drepturilor omului”.

102. Într-un document datând din 4 septembrie 2001 prin care se analiza
punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile
de reglementare paşnică a conflictului armat în regiunea Transnistria a Republicii
Moldova, delegaţia moldoveană la CUC scoate în evidenţă nerespectarea, de către
partea transnistreană, a obligaţiunilor sale, în sensul că a creat noi unităţi militare,
a introdus arme în zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldo-
veană şi-a exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unit nu a
întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a limitat
doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldoveană a propus ca măsuri concrete
pentru asigurarea respectului obligaţiilor ambelor părţi să fie discutate la nivel de
ministere ale Afacerilor externe ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit,
ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcţiei de observator militar în zona
de securitate.
103. În martie 2003, forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnis-
tria numărau 294 de militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 de arme de foc.
La acea zi, potrivit mărturiilor obţinute de către Curte (anexa, colonelul Anatoli
Zverev § 367), nici un militar al fostei Armate a 14-a sau al GOR nu a fost angajat în
forţele ruse de menţinere a păcii.
104. Contactele autorităţilor moldoveneşti cu partea transnistreană continuă
să aibă loc la subiectul diferitelor aspecte al unei posibile reglementări a situaţiei din
Transnistria.
105. În cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a obţinut crearea, de
către partea transnistreană, a unei comisii a cărei sarcină este de a examina posibili-
tatea de a acorda graţierea tuturor persoanelor condamnate şi deţinute în Transnistria
ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţe judecătoreşti transnistrene (ane-
xa, dl. Vasile Sturza §§ 309, 312 şi 318).

141
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

106. Unul din subiectele frecvent înscrise pe ordinea zilei a negocierilor este
cel de imunitate cerută de partea transnistreană pentru funcţionarii şi responsabilii din
cadrul acestei administraţii (anexa, dnii Sturza § 314 şi Sidorov § 446).
107. Începând cu anul 2002, mai multe planuri de federalizare a Republicii
Moldova au fost propuse de OSCE, Federaţia Rusă sau chiar de către Preşedintele
Republicii Moldova.
108. Ultimile negocieri purtate cu sprijinul OSCE s-au bazat pe propuneri vi-
zând crearea unui stat federal acordând autonomie Transnistriei.
109. La 4 aprilie 2003, în cadrul negocierilor cu Transnistria, Parlamentul mol-
dovean a adoptat un Protocol cu privire la crearea unui mecanism de elaborare a unei
Constituţii federale pentru Republica Moldova.
110. Potrivit unui comunicat de presă al misiunii OSCE în Moldova, prima re-
uniune a comisiei unificate a avut loc la 24 aprilie 2003 în sediul misiunii OSCE în
Moldova. În cadrul acestei reuniuni, s-a decis că un text final trebuia pregătit pentru
luna octombrie 2003 pentru ca noua Constituţie să poată fi prezentată poporului mol-
dovean pentru adoptarea în cadrul unui referendum organizat în februarie 2004.
B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a militarilor săi în Transnistria după
acordul din 21 iulie 1992
1. Trupele şi materialul GOR-ului prezente în Transnistria
a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
111. Aşa cum prevedea articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie
1992, Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri la subiectul retragerii GOR -ului
de pe teritoriul moldovenesc şi statutul său până la retragere.
Partea rusă a propus în 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul moldo-
venesc cu soluţionarea conflictului transnistrean (paragraful 93 de mai sus), această pro-
punere, considerată de partea moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost accep-
tată de aceasta la insistenţa părţii ruse şi numai după ce a obţinut ca partea rusă să se
declare în favoarea unei eliberări rapide a membrilor grupului Ilaşcu (anexa, Y § 254).
Într-un comunicat de presă din 12 februarie 2004, ministerul Afacerilor Externe
al Republicii Moldova a indicat că autorităţile moldovene s-au opus categoric la orice
sincronizare între reglementarea politică a conflictului transnistrean şi retragerea for-
ţelor armate ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi că ele au aşteptat o retragere
completă şi necondiţionată a forţelor armate ruse, conform deciziilor OSCE (vezi mai
jos paragraful 124), cu atât mai mult că statele-membre ale OSCE au creat un Fond
voluntar destinat finanţării retragerii respective.
112. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 (“primul acord”) prevede
retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în decurs de trei ani din
momentul intrării în vigoare a acordului, sincronizarea efectuării retragerii în termen
indiferent de reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut
special pentru “regiunea transnistreană a Republicii Moldova” (vezi paragraful 296 de

142
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

mai jos). Referitor la etapele şi datele retragerii definitive a acestor formaţiuni, acelaşi
articol prevede că ele trebuie să fie stabilite printr-un protocol aparte care să fie înche-
iat între ministerele Apărării ale ambelor părţi.
113. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de
tehnică militară, de armament şi muniţie aparţinând forţelor militare ale Federaţiei
Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu poate să se facă decât printr-un
acord special încheiat între guvernele acestor state.
114. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol este
utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către “aviaţia civilă a regiunii Transnistria a
Republicii Moldova”. Un al doilea acord încheiat de asemenea la 21 octombrie 1994 (“al
doilea acord”) între ministerele moldovean şi rus ale Apărării stabileşte modul de utiliza-
re a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevede că zborurile spre aeroportul din Tiraspol
sunt efectuate în conformitate cu prevederile “Regulamentului provizoriu cu privire la
aviaţia în comun a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii
Transnistria din Moldova”, în coordonare cu administrarea de Stat a aviaţiei civile din
Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse (vezi paragraful 297 de mai jos).
115. La 9 noiembrie 1994, guvernul moldovean a adoptat decizia de punere
în aplicare a acordului cu privire la retragerea armatei ruse de pe teritoriul Republicii
Moldova. La o dată neprecizată, guvernul Federaţiei Ruse a decis să supună acest
acord ratificării în Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, primul acord din 21 octombrie
1994 nefiind niciodată ratificat de către Dumă, ministerul Afacerilor Externe al Fede-
raţiei Ruse a cerut Dumei să-l retragă de pe ordinea de zi, din motivul “că o eventuală
decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de
evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi a reglementării
politice în regiune”. În ianuarie 1999, acordul a fost retras de pe ordinea de zi a Du-
mei. Acest acord nu a intrat niciodată în vigoare.
Al doilea acord a fost aprobat numai de către guvernul moldovean la 9 noiem-
brie 1994.
116. Guvernul moldovean subliniază faptul că termenul „aviaţia civilă a regiunii
Transnistria a Republicii Moldova”, care se conţine în acordurile cu Federaţia Rusă, trebuie
interpretat ca referindu-se la autorităţile locale constituţionale moldoveneşti, subordonate
autorităţilor centrale, ceea ce nu este valabil în cazul regimului separatist transnistrean.
Guvernul rus consideră că prin acest termen se subânţeleg autorităţile locale
actuale, care sunt considerate simplu partener de afaceri. Acest lucru nu echivalează
deloc cu recunoaşterea oficială sau politică a “RMT”.
117. Curtea notează faptul că nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în
vigoare, datorită faptului că nu au fost ratificate de către partea rusă.
Ea relevă printre altele, că în conformitate cu mărturia dlui Sergheiev, coman-
dant al GOR-ului, aerodromul din Tiraspol este folosit, în calitate de spaţiu liber, atât
de către forţele militare ruse cât şi de către separatiştii transnistreni. Spaţiul aerian
este survolat de controlorii aerieni moldoveni sau ucraineni după cum teritoiul survolat

143
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

este ucrainean sau moldovenesc. Reiese de asemenea că aparatele de zbor ruse nu


pot decola sau ateriza pe aeroportul din Tiraspol fără autorizarea autorităţilor compe-
tente ale Republicii Moldova.
Securitatea zborurilor pe acest aeroport este controlată de către forţele ruse fie
că este vorba de decolarea, aterizarea şi staţionarea la sol a aparatelor ruseşti şi de
către separatiştii transnistreni dacă este vorba de aparatele lor de zbor. Nici autorităţi-
le GOR, nici forţele ruse de menţinere a păcii nu interferează cu maniera în care par-
tea transnistreană foloseşte acest aerodrom. La rândul lor, separatiştii transnistreni
nu interferează cu maniera în care forţele ruse folosesc aeroportul (anexa, generalul
Sergheiev para. 340).
118. Aşa precum rezultă din studiul domnului Iurie Pântea, “Aspectul militar al so-
luţionării conflictului în regiunea de est a Republicii Moldova” (publicat de către Institutul
Moldovean de Politici Publice în august 2001 şi prezentat Curţii de către reclamanţi),
formaţiunile militare ale “RMT” au preluat comanda postului de control şi a instalaţiilor
tehnice ale aerodromului din Tiraspol, încălcând prevederile acordului din 21 octombrie
1994, în timp ce partea aerodromului folosită de GOR servea de asemenea şi altor
scopuri decât cele menţionate în acord, de exemplu pentru vizitele în Transnistria a
oamenilor politici ruşi la fel ca şi pentru operaţiuni de vânzare a armelor.
Celelalte părţi nu au comentat aceste informaţii.
119. Articolul 13 al primului acord prevede că toate spaţiile de locuit şi de ca-
zarmament, parcurile, poligoanele de tir şi utilajul fix, depozitele şi utilajul pe care
acestea le conţineau care erau dezafectate ca urmare a retragerii formaţiunilor mi-
litare ale Federaţiei Ruse, urmează a fi transferate pentru gestionare “autorităţilor
administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” în cantitatea existentă de facto.
Articolul prevede de asemenea faptul că modul de cesiune sau vânzare a patrimoniu-
lui imobil al formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse urmează a fi determinat într-un
acord special încheiat între guvernele părţilor.
120. Potrivit articolului 17 al acordului, în vederea asigurării retragerii formaţiu-
nilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit
buna lor funcţionare în cadrul noii amplasări a lor pe teritoriul Federaţiei Ruse, Re-
publica Moldova trebuie să contribuie în dependenţă de cotele-părţi la construcţia pe
teritoriul Federaţiei Ruse a localurilor necesare instalării acestor formaţiuni militare.
121. În avizul său nr. 193 din 1996 cu privire la aderarea Federaţiei Ruse la
Consiliul Europei, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei ia notă de intenţia ex-
primată de către Federaţia Rusă “de a ratifica, într-un termen de 6 luni după aderarea
sa, acordul încheiat la 21 octombrie 1994 între Guvernele rus şi moldovenesc, şi de
a continua retragerea Armatei a 14-a şi a materialului său de pe teritoriul Moldovei
într-un termen de trei ani de la data semnării acordului”.
122. Într-un raport datat din 30 august 1996, procurorul militar principal al pro-
curaturii generale a Federaţiei Ruse, general-locotenentul G.N. Nossov, a constatat
faptul că au fost comise nereguli şi ilegalităţi în cadrul GOR în ceea ce priveşte gestiu-
nea materialului militar. În particular, el releva absenţa controlului, ceea ce a favorizat

144
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

abuzurile şi furturile, nerespectarea deciziilor cu privire la remiterea conducătorilor din


Transnistria a mai multor vehicule, comunicarea acestor conducători a inventarului
stocurilor de material pentru geniştii militari care se aflau în depozitele GOR, determi-
narea acestora din urmă să excludă exigenţele cu privire la creşterea cantităţilor de
bunuri transferate şi transferul fără autorizare către „RMT” a mai multor sute de piese
de echipament tehnic şi a mai multor mii de tone de material.
În consecinţă, procurorul militar a cerut Ministrului Apărării al Federaţiei Ruse
să ia toate măsurile complementare pentru a pune capăt încălcărilor sistematice ale
legii în cadrul GOR, să studieze oportunitatea de a aplica sancţiuni disciplinare gene-
ral-locotenentului E. şi generalul-maiorului D. pentru lipsa controlului şi neîndeplinirea
obligaţiunilor de serviciu şi de a i se comunica rezultatele.
123. La 20 martie 1998 a fost semnat la Odesa (Ucraina), printre alte documen-
te cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, un Protocol de acord cu privire
la chestiuni referitoare la bunurile militare ale fostei Armate a 14-a (paragraful 299 de
mai jos). Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomârdin, în numele Federaţiei Ruse
şi dl Smirnov, “preşedintele RMT”.
Potrivit calendarului care figura în anexa respectivului protocol, retragerea şi
casarea anumitor elemente, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice,
trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001, cu condiţia, printre altele, de a obţi-
ne autorizarea autorităţilor Republicii Moldova, “în mod special a celor din regiunea
Transnistriei”.
Retragerea (cesiunea şi casarea) surplusului de muniţii şi alte materiale ale
GOR era prevăzută pentru cel târziu 31 decembrie 2002. Retragerea materialului şi a
efectivelor GOR care nu făceau parte din Forţele de menţinere a păcii trebuia termi-
nată la 31 decembrie 2002, cu anumite condiţii: definitivarea procesului de retragere
în Rusia a muniţiilor şi altor materiale, cedarea sau casarea altor materiale şi respec-
tarea de către Moldova a obligaţiunilor sale care rezultau din articolul 17 al acordului
din 21 octombrie 1994.
b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
124. În declaraţia lor de la Summitul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefii
de Stat şi de guverne ale Statelor OSCE au indicat faptul că ei aşteaptă o retragere
rapidă, în ordinea corespunzătoare şi completă a trupelor ruse din Moldova şi s-au fe-
licitat cu prilejul angajamentului asumat de către Federaţia Rusă de a înfăptui înainte
de finele anului 2002 retragerea forţelor de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit,
ei au reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă
imediat la examinarea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului ruseşti.
125. În observaţiile adresate în 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Eu-
ropei, guvernul moldovean a menţionat că la acea dată, cifra oficială prezentată de
către autorităţile ruseşti cu privire la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocate în
Transnistria era de 42 000 tone, dar că această cifră nu a putut fi verificată, deoarece
atât autorităţile ruseşti, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat orice misiune de
evaluare internaţională.

145
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală retra-


gere a personalului GOR neînsoţită de o evacuare a arsenalului enorm al GOR ar fi
ridicat riscul ca separatiştii transnistreni să intre în posesia acestor arme.
126. Mai multe trenuri încărcate cu echipament aparţinând GOR au fost eva-
cuate în perioada 1999 şi 2002.
127. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un protocol cu
privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii
militare şi a muniţiilor.
128. La 19 noiembrie 2001, guvernul rus a prezentat Curţii un document din
care rezultă că în octombrie 2001, Federaţia Rusă şi “RMT” au încheiat un acord cu
privire la retragerea forţelor ruse. În virtutea acestuia, “RMT” urma să primească, ca
urmare a retragerii unei părţi a echipementului militar rus staţionat în Transnistria,
o reducere de 10 milioane de dolari americani a sumei datoriei contractuale pentru
consumul de gaz importat din Federaţiei Rusă la fel ca şi cesiunea de către GOR, în
cadrul aşa zisei retrageri, a unei părţi din echipament de destinaţie civilă.
129. Potrivit unui document prezentat Curţii în noiembrie 2002 de către guver-
nul moldovean, volumul (tehnicii militare) de muniţii şi echipament militar aparţinând
GOR şi retras până în noiembrie 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza
acordului din 21 octombrie 1994 reprezenta numai 15% din volumul total, declarat în
1994 ca fiind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.
130. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie
2002 au fost evacuate 29 de vagoane, care transportau materiale de construcţie a
podurilor şi alte materiale (de uz casnic).
Acelaşi comunicat de presă reia de asemenea declaraţia comandantului şef al
GOR, generalul Boris Sergheiev, potrivit căruia ultimele retrageri au fost posibile datorită
unui acord, încheiat cu transnistrenii, care prevedea faptul că autorităţile transnistrene vor
primi jumătate din echipamentele şi materialele fără caracter militar retrase. Generalul
Sergheiev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care
a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.
131. În iunie 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii de către guvernul rus,
GOR mai număra încă aproximativ 2200 de militari în Transnistria. În depoziţiile sale,
generalul Sergheiev a afirmat că în 2002, GOR nu avea mai mult de 1 500 de militari
(anexa, § 338).
Curtea nu a primit nici o informaţie precisă cu privire la cantitatea de arme şi
muniţii stocate de GOR în Transnistria. Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor şi mărturiilor
obţinute de către delegaţii Curţii (anexa, dl Snegur § 235), în 2003 GOR dispunea de
mai puţin de 200 000 de tone de material militar şi de muniţii, grupate în principal în
depozitul de la Colbasna.
Potrivit unei informaţii prezentate de către guvernul rus în iunie 2001 şi necontes-
tată de către celelalte părţi, GOR dispunea printre altele de materialul următor: 106 ma-
şini de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transport al trupelor,
54 de vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 de arme antitanc,

146
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

226 de arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1 648 vehicule diverse. În depoziţiile sale, ge-
neralul Sergheiev a afirmat că 108 maşini de luptă au fost distruse în cursul anului 2002
şi că sistemele de apărare antiaeriană erau în curs de distrugere (anexa, § 341).

2. Relaţiile dintre GOR şi “RMT”

132. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul GOR nu au


primit instrucţiuni specifice cu privire la relaţiile lor cu autorităţile transnistrene (anexa,
locotenent-colonel Chamaiev § 374).
133. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la
deplasarea trupelor sau a materialului militar, GOR informează în prealabil autorităţile
transnistrene. Ocazional, izbucnesc incidente la acest subiect, aşa cum a fot cazul de
sechestrare de către transnistreni a trei vehicule aparţinând GOR (anexa, locotenent-
colonel Radzaevichus § 363 şi locotenent-colonel Chamaiev § 376). În asemenea
cazuri, în lipsa instrucţiunilor, autorităţile GOR încearcă să negocieze direct cu autori-
tăţile transnistrene. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare în Federaţia Rusă, organele
de urmărire ale GOR nu sunt competente să sesizeze direct autorităţile moldoveneşti,
teritoriul transnistrean neţinând de jurisdicţia lor. Orice furt sau altă infracţiune comisă
de către o persoană fizică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fie raportată de
către autorităţile GOR autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă
fiind singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.
În realitate, ancheta în acest tip de infracţiuni este înfăptuită de către organele
transnistrene.
134. Pentru infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea sa, or-
ganele de anchetă ale GOR au competenţa de a înfăptui ancheta, dar numai în ceea ce-l
priveşte pe militarul respectiv. Cu toate acestea, nici un caz de acest tip nu a fost raportat
până în prezent (anexa, locotenent-colonel Levitsky § 371 şi dl Timoşenko § 379).
135. După cum rezultă din documentele prezentate Curţii de către guvernul
rus, material militar şi instalaţii de folosinţă civilă aparţinând GOR au fost transferate
“RMT”. De exemplu, clădirea în care reclamanţii au fost deţinuţi în 1992 de către Ar-
mata a 14-a a fost transferată în 1998 separatiştilor transnistreni. Potrivit declaraţiilor
martorului Timoşenko, în prezent această clădire este în folosinţa “procuraturii RMT”
(anexa, para. 380).
136. Potrivit studiului dlui Iurie Pântea (§ 118 de mai sus), depozitul militar
de la Colbasna a fost divizat în 1994 în două părţi, dintre care una a fost atribuită
„RMT”, care a instalat acolo un depozit de muniţii pentru armata sa. Potrivit autorului,
securitatea depozitului „RMT”, era asigurată, la data publicării studiului respectiv în
2001, de către o brigadă de infanterie motorizată a armatei „RMT”, formată din 300 de
persoane şi dotată cu vehicule blindate, tunuri antitanc şi lansatoare de mine şi cu o
baterie antiaeriană, şi care asigura în acelaşi timp controlul asupra ieşirilor din întregul
depozit. Securitatea depozitului GOR era asigurată de către militarii GOR. În ceea ce
priveşte ieşirile din partea depozitului aparţinînd GOR, un post de vameşi transnis-
treni era special instalată. Securitatea şi deplasările în interiorul întregului depozit nu
puteau fi supravegheate din exterior.

147
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

C. Relaţiile economice, politice şi de altă natură între Federaţia Rusă şi


Transnistria

1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă, la 5 mai 1998

137. Din declaraţiile nedatate făcute în presă, prezentate Curţii de către recla-
manţi şi necontestate de către celelalte părţi, rezultă că Vicepreşedintele Federaţiei
Ruse la acea dată, dl. Ruţkoi, a recunoscut “legitimitatea entităţii create în partea
stângă a Nistrului”.
138. În cadrul unei intervenţii televizate nedatate, preluate de către presa scri-
să, prezentată Curţii de către reclamanţi şi necontestă de către celelalte părţi, Preşe-
dintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, a afirmat că “Rusia a acordat, acordă şi va acorda
suportul său economic şi politic regiunii transnistrene”.
139. La sfârşitul conflictului, ofiţerii superiori ai fostei Armate a 14-a au partici-
pat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai fostei
Armate a 14-a au participat la alegerile din Transnistria, la defilările militare ale forţelor
transnistrene şi la alte manifestaţii publice. După cum rezultă din documentele de la
dosar şi din mai multe mărturii concordate şi necontestate de către celelalte părţi, la
11 septembrie 1993, generalul Lebed, şef al GOR, a fost ales deputat în “Sovietul
suprem al RMT” (anexa, dl Ilaşcu § 26, dl Urâtu § 72, şi X §. 220).
140. Reclamanţii pretind faptul că un consulat al Federaţiei Ruse ar fi fost des-
chis pe teritoriul transnistrean, pe teritoriul GOR, fără acordul autorităţilor moldove-
neşti şi că diverse acţiuni, inclusiv de vot, s-au desfăşurat în cadrul acestuia.

Guvernul rus neagă existenţa unui consulat rus pe teritoriul transnistrean.

La 27 februarie 2004, Ministerul moldovean al Afacerilor Externe a adresat Am-


basadei Federaţiei Ruse la Chişinău o notă în care autorităţile moldoveneşti exprimau
regretul lor cu privire la deschiderea pe teritoriul transnistrean, de către autorităţile
Federaţiei Ruse, a şaptesprezece birouri de vot fixe pentru alegerile prezidenţiale din
14 martie 2004, fără acordul autorităţilor moldoveneşti şi a indicat de asemenea, că
autorităţile ruse le-au pus în faţa faptului împlinit, creând un precedent nedorit. Autori-
tăţile moldoveneşti au mai subliniat în această notă că era dorită simpla deschidere a
birourilor de vot în cartierul general al GOR din Tiraspol, în cartierul general al forţelor
de menţinere a păcii din Bender / Tighina, în cadrul Ambasadei ruse la Chişinău şi a
posturilor mobile de vot.
141. Curtea notează că în afara afirmaţiilor reclamanţilor, nici un alt element de
probă nu a dovedit existenţa unui consulat rus la Tiraspol care să efectueze proce-
duri consulare obişnuite, deschise tuturor transnistrenilor care aveau cetăţenia rusă
sau doreau să o dobândească. Mai mult, nici un martor audiat în Moldova nu a putut
confirma asemenea alegaţii. Ţinând cont de lipsa altor mijloace de probă, Curtea
nu poate considera ca fiind stabilit faptul că un consulat rus a fost deschis cu titlu
permanent la Tiraspol pentru toţi transnistrenii cu cetăţenie rusă sau care doresc să
dobândească această cetăţenie.

148
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În consecinţă, Curtea consideră ca stabilit faptul că posturi consulare fixe,


având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile ruse pe teritoriul
transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor moldoveneşti.
Referitor la articolele de presă prezentate de către reclamanţi care se refereau
la existenţa unui birou consular al Federaţiei Ruse pe teritoriul GOR, Curtea relevă
că acestea nu sunt susţinute de nici o altă probă. Totuşi, Guvernul rus nu a negat
existenţa unui astfel de birou. Curtea estimează, că luând în consideraţie situaţia spe-
cială a GOR, staţionat pe teritoriul transnistrean, este plauzibil faptul că, datorită unor
motive de ordin practic, un birou consular ar fi fost deschis pe teritoriul GOR pentru
a permite militarilor ruşi să soluţioneze diferite probleme care în mod normal ţin de
competenţa unui consulat.
142. Reclamanţii afirmă faptul că, la 12 martie 1992, Banca Centrală a Rusiei
a deschis conturi pentru Banca transnistreană. Celelalte părţi nu au contestat veridi-
citatea acestei informaţii.
143. Într-o rezoluţie nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Fede-
raţiei Ruse a declarat Transnistria “zonă de interes strategic special pentru Rusia”.
144. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au confirmat, cu
diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Transnistriei. Reprezen-
tanţi ai Dumei şi alte personalităţi ale Federaţiei Ruse au vizitat Transnistria şi au
participat în cadrul manifestaţiilor oficiale.
La rândul lor, reprezentanţi ai regimului “RMT” au vizitat Moscova în cadrul
unor vizite oficiale, în particular Duma rusă.
145. Reclamanţii subliniază de asemenea şi faptul că, pe parcursul mai mul-
tor ani după conflict, susţinerea acordată de către autorităţile ruse la crearea re-
gimului transnistrean a fost confirmată public în cadrul unei emisiuni televizate
difuzate la o dată neprecizată pe canalul rus “TV CENTRE”, la care au participat
dnii Voronin, Smirnov şi Hasbulatov. Pe parcursul emisiunii, dl Hasbulatov, fost
Preşedinte al Parlamentului rus în perioada 1991 – 1993, a declarat faptul că,
atunci când a devenit clar că Republica Moldova a ieşit din sfera de influenţă a
Federaţiei Ruse, o “enclavă teritorială administrativă a fost creată acolo”. În cadrul
aceleeaşi emisiuni, dl Voronin, Preşedinte al Republicii Moldova, a afirmat că fostul
Preşedinte rus, dl Elţin, l-a susţinut pe dl Smirnov pentru a-l folosi împotriva regi-
mului democratic de la Chişinău.
Celelalte părţi nu au contestat aceste fapte.
146. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Arma-
tei a 14-a şi fostul şef al departamentului de apărare şi securitate al „RMT”, a devenit
cetăţean al Federaţiei Ruse.
147. În 1997, dlui Mărăcuţa, “preşedinte al sovietului suprem al RMT”, i-a fost
acordată cetăţenia rusă.
2. După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

149
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

148. În 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMT”, de asemenea, a do-


bândit cetăţenia rusă.
149. Dlui Smirnov i-a fost acordată cetăţenia rusă, în 1997 potrivit spuselor
guvernului rus, şi în 1999 potrivit spuselor reclamanţilor.
150. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, necontestate de către cele-
lalte părţi, industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei
transnistrene. Aceasta este direct susţinută de către întreprinderile ruse implicate în
producerea armelor în Transnistria.
Conform studiului dlui Iurie Pântea (paragraful 118 de mai sus), începând din
1993, întreprinderile de producere a armamentului transnistrene s-au specializat în
producerea armamentului de tehnologie înaltă, graţie fondurilor şi diferitelor comenzi
parvenite de la întreprinderi ruse, dintre care grupul rus de producere şi vânzare a
armelor „ROSVOORUJENIE”. Întreprinderile ruse furnizează întreprinderilor transnis-
trene tehnologie şi echipament necesar pentru producerea armamentului modern,
la fel ca şi materiale pentru destinaţie militară. Pe de altă parte, întreprinderile trans-
nistrene produc, de asemenea, piese separate destinate producerii armelor ruse. De
exemplu, întreprinderea Elektromaş primeşte din Federaţia Rusă piese separate pen-
tru pistoalele cu amortizoare pe care ea le produce şi livrează piese separate pentru
sistemele de armament variate care sunt asamblate în Federaţia Rusă.
151. Bazându-se pe studiul dlui Pântea, reclamanţii susţin că, sub pretextul re-
tragerii, GOR furnizează întreprinderilor transnistrene piese şi utilaje de folosinţă mi-
litară. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere de 82 de mm, ar fi primit
în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze de provenienţă din depozitul
GOR din Kolbasna, sub pretextul distrugerii muniţiilor netransportabile.
152. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene, econo-
mice sau de altă natură şi GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor
Transnistriei.
Astfel, conform aceluiaşi studiu al dlui Iurie Pântea, mai mult de 70% din co-
mandamentul unităţii militare al GOR-ului staţionat la Kolbasna (aici incluzându-se
depozitul de muniţii) este constituit de locuitori din Râbniţa şi din Kolbasna, în timp ce
100% din personalul tehnic al depozitului de la Kolbasna (sefi de depozite, tehnicieni,
mecanici) este constituit din locuitori ai regiunii.
În total, 50% din ofiţerii GOR şi 80% din subofiţeri sunt locuitori ai “RMT”.
Celelalte părţi nu au contestat aceste informaţii.
153. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între Fede-
raţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti. Drept urmare,
în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi aflaţi în Transnistria au putut fi transferaţi
într-o închisoare din Rusia (anexa, colonelul Golovaciov §136 şi dl Sereda §423).
154. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, susţinute şi de articolele
din presă, au continuat să aibă loc vizite între oficialii din Federaţia Rusă şi cei din

150
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Transnsitria. Numărul ziarului “Transnistria” din 16 februarie 1999 a descris vizita


efectuată de către o delegaţie a “Sovietului suprem al RMT”, inclusiv a dlui Mara-
cuţa, Caraman şi Antiufeev, la Duma Federaţiei Ruse. De exemplu, la 1 iunie 2001,
o delegaţie a Dumei compusă din opt persoane a venit la Tiraspol, unde s-a aflat
până la 4 iunie 2001.
Printre altele, la 28 august şi 2 septembrie 2001, membrii Dumei de Stat au
participat la festivităţile organizate cu ocazia celei de a 10-a aniversări a declaraţiei
de independenţă a “RMT”.
155. Conducătorii “RMT” au primit distincţii oficiale din partea diferitor in-
stituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi de către autorităţile de Stat ale
Federaţiei Ruse cu toate onorurile. După cum rezultă din documentele prezentate
de către reclamanţi, dl Smirnov a fost invitat la Moscova de către Universitatea de
Stat din Moscova.
156. Federaţia Rusă are relaţii directe cu “RMT” în ceea ce priveşte exportul
de gaze.
După cum rezultă dintr-o telegramă adresată la 17 februarie 2000 de către
Preşedintele grupului Gazprom vice-prim ministrului moldovean, contractele de livra-
re a gazului către Republica Moldova nu se referă şi la Transnistria, căreia gazul îi
este livrat separat în condiţii financiare mai avantajoase decât cele acordate restului
Republicii Moldova (anexa, Y §261 şi dl Sangheli, §268).
157. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.
158. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusească, dintre
care anumite mărfuri sunt prezentate ca fiind produse originare din Federaţia Rusă
(anexa, dl Stratan §333).
159. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor
direct de pe piaţa transnistreană (anexa, general Sergheiev §347).
160. Întreprinderile ruse au participat la privatizări în Transnistria. Aşa cum re-
zultă din documentele prezentate de către reclamanţi, întreprinderea rusă „ITERRA” a
cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa,
în pofida opoziţiei exprimate de către autorităţile moldoveneşti.
161. De altfel, în ianuarie 2002, guvernul moldovean a prezentat Curţii o casetă
video conţinând înregistrarea unei emisiuni televizate ruse care se referea la relaţiile
ruso-moldoveneşti şi la regimul transnistrean. Comentatorul rus a menţionat în primul
rând tratatul de prietenie încheiat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în care
Moscova şi Chişinăul condamnau “separatismul sub toate formele sale” şi s-au anga-
jat “să nu acorde susţinere mişcărilor separatiste”. Conform jurnalistului, acest tratat
confirma fără ambiguitate susţinerea acordată de către Federaţia Rusă a Republicii
Moldova în conflictul transnistrean. Restul reportajului a fost consacrat diferitor as-
pecte ale economiei transnistrene, prezentate ca fiind în întregime controlată de către
familia Smirnov şi a cărei principală resursă ar fi producerea şi exportul armelor spre

151
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

destinaţii cum ar fi Afganistan, Pakistan, Irak sau Cecenia. Emisiunea s-a bazat pe
informaţii conform cărora autorităţile transnistrene au întrerupt difuzarea programei
pe teritoriul “RMT”, sub pretextul condiţiilor meteorologice rele.
D. Relaţiile moldo-transnistrene
1. Înaintea ratificării Convenţiei de către Moldova la 12 septembrie 1997
162. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată oficial autorităţile
„RMT” în calitate de entitate statală.
163. Ca urmare a acordului din 21 iulie 1992, cele două părţi au stabilit relaţii
cu scopul de a pune capăt conflictului.
Stabilite şi menţinute în mod principal prin intermediul comisiilor de negocieri,
relaţiile se refereau, pe de o parte, la chestiunea politică a statutului Transnistriei, şi,
pe de altă parte, la reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii curente (economice,
sociale etc.).
164. După cum rezultă din depoziţiile concordante ale mai multor martori (ane-
xa, dnii Urâtu §66, Postovan §182, Z §272, Plugaru §286 şi Obroc §430), primele
relaţii stabilite între Republica Moldova şi Transnistria s-au referit la schimburile de
prizonieri capturaţi de o parte şi de alta în timpul conflictului din 1992. În general,
aceste schimburi se refereau la grupe de prizonieri.
165. Conform depoziţiilor concordante ale mai multor martori (anexa, dnii Urâtu
§67, Snegur §239, şi Sturza §311), din momentul încetării focului la 21 iulie 1992,
persoanele fizice şi delegaţiile oficiale implicate în negocieri s-au putut deplasa în
Transnistria. Au avut loc şi incidente ca urmare a faptului că gărzile transnistrene nu
au permis accesul în Transnistria.
166. În calitate de particulari, medicii pot circula destul de liber spre Trans-
nistria, fie pentru a acorda consulaţii fie pentru a participa la congrese profesionale
(anexa, dnii. Ţîbîrna para. 84 şi Lesanu para. 85).
167. Începând cu anul 1993, autorităţile moldoveneşti au început să intente-
ze proceduri penale contra anumitor responsabili transnistreni acuzaţi de uzurparea
funcţiilor oficiale de stat (paragrafele 221 şi 230 de mai jos).
168. Cu toate acestea, persoane acţionând în calitate de demnitari ai “RMT”
au putut reveni în Moldova şi ocupa în continuare funcţii înalte de răspundere. De
exemplu, dl Sidorov, fost “ministru al Justiţiei al RMT” în 1991, a ocupat mai multe
funcţii înalte de stat după reîntoarcerea dumnealui din Transnistria: membru al Par-
lamentului moldovean în perioada 1994–1998, de Avocat parlamentar al Moldovei
1998–2001 şi membru al Parlamentului moldovean şi preşedinte al Comisiei par-
lamentare pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale începând cu anul 2001
(anexa, dl Sidorov §§437-438).
169. La 7 februarie 1996, în prezenţa mediatorilor OSCE, ai Federaţiei Ruse
şi ai Ucrainei, autorităţile moldoveneşti au adoptat un protocol cu privire la anularea
posturilor vamale aparţinând Transnistriei.

152
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova

170. Circulaţia persoanelor între Transnistria şi restul Moldovei după 1997 s-a
derulat în aceleaşi condiţii ca şi până atunci, autorităţile transnistrene decizând trece-
rea persoanelor într-un mod absolut discreţionar. Fie că era vorba de delegaţii oficiale
sau de personalităţi moldoveneşti care doreau să se deplaseze în Transnistria, era
necesar o înştiinţare prealabilă în vederea obţinerii autorizaţiei, în plus o asemenea
autorizaţie putea fi în orice moment revocată (anexa, dl Sereda §418). De exemplu,
guvernul Republicii Moldova a afirmat faptul că în anul 2003, pentru a protesta contra
unei decizii adoptate în februarie 2003 de către Consiliul Uniunii Europene care a
interzis pe parcursul unui an deplasarea în Uniunea Europeană a domnului Igor Smir-
nov şi altor şaisprezece conducători transnistreni, autorităţile transnistrene au decla-
rat persona non grata anumite persoane cu funcţii înalte de răspundere din Republica
Moldova, dintre care Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele parlamentului,
Primul ministru, Ministrul Justiţiei şi Ministrul Afacerilor Externe.
171. Reclamanţii invocă faptul că liderii transnistreni, printre care domnii Smir-
nov, Maracuţa şi Caraman, ar fi avut, de asemenea, şi cetăţenie moldovenească şi că
ar fi fost în posesia paşapoartelor diplomatice moldoveneşti. Printre altele, guvernul
moldovean le-ar fi acordat distincţii oficiale.
Guvernul Republicii Moldova a afirmat că liderii transnistreni nu posedă cetă-
ţenia Republicii Moldova, deoarece niciodată nu au solicitat documente de identitate
moldoveneşti.
Curtea relevă faptul că, martorul interogat de către delegaţi la acest subiect
a negat eliberarea oricărui document de identitate moldovenesc domnilor Smirnov,
Maracuţa şi Caraman (anexa, dl Molojen §396).
În lipsa oricărei alte probe care să confirme alegaţiile reclamanţilor, Curtea con-
sideră că nu a fost stabilit ca fiind cert faptul că autorităţile moldoveneşti au eliberat
paşapoarte liderilor transnistreni.
172. Mai mulţi demnitari moldoveni, dintre dl Sturza, Ministru al Justiţiei al
Republicii Moldova, Procuror-general adjunct şi, după anul 2000, şef al Comisiei
pentru negocierile cu Transnistria, au continuat să se deplaseze la Tiraspol pentru
a se întâlni cu responsabilii transnistreni, dintre care domnii Smirnov, Maracuţa, şi
“procurorul general al RMT”, şi “Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a RMT”.
Printre subiectele abordate cu ocazia respectivelor întruniri a figurat în special si-
tuaţia reclamanţilor, eliberarea lor şi negocierile cu privire la viitorul statut al Trans-
nistriei, inclusiv a actelor adoptate de către autorităţile locale transnistrene (anexa,
dl Sturza §312).
173. Preşedintele Parlamentului moldovean, dl Diacov, la 16 mai 2000 l-a vi-
zitata pe dl Ilaşcu în celula sa de la Tiraspol. În aceeaşi zi, Preşedintele Republici
Moldova, dl Lucinschi, a efectuat o vizită la Tiraspol.
174. La 16 mai 2001, Preşedintele Moldovei, dl Voronin, şi liderul transnistrean,
dl Smirnov, au semnat două acorduri, unul cu privire la recunoaşterea reciprocă a do-

153
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

cumentelor eliberate de către autorităţile molodoveneşti şi cele transnistrene şi altul


cu privire la măsurile menite să atragă şi să protejeze investiţiile străine.
175. Referitor la cooperarea economică, reclamanţii pretind că autorităţile
moldoveneşti au eliberat certificate de origine pentru produsele de provenienţă din
Transnistria.
Guvernul moldovean nu a făcut nici un comentariu ca răspuns la alegaţiile re-
spective.
176. În ceea ce priveşte, pretinsa eliberare de către autorităţile moldoveneşti
a certificatelor de origine pentru bunurile exportate din Transnistria, invocată de către
reclamanţi la fel ca şi, de către guvernul rus, Curtea declară că această alegaţie nu a
fost confirmată de către vreun martor. Dimpotrivă, dl Stratan, Directorul Departamen-
tului Vamal, a negat existenţa unei astfel de practici (anexa, §327).
În aceste circumstanţe, în lipsa altor mijloace de probă care să susţină alegaţii-
le reclamanţilor, Curtea nu consideră ca fiind stabilit faptul că autorităţile moldoveneşti
au dus o politică de susţinere a economiei transnistrene prin intermediul unor astfel
de certificate de export.
177. Pe lângă colaborarea instituită în virtutea acordului încheiat de către Pre-
şedintele Republicii Moldova şi „preşedintele RMT”, astfel după cum rezultă din de-
poziţiile obţinute de către delegaţii Curţii, există relaţii mai mult sau mai puţin de facto
între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene în alte domenii. La fel, există relaţii
între Ministerul Justiţiei transnistrean, în particular departamentul instituţiilor peniten-
ciare, şi Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (anexa, locotenentul-colonel Sam-
sonov §172). Relaţii neformale există, de asemenea, între autorităţile moldoveneşti şi
transnistrene în materie juridică şi de securitate, în vederea prevenirii infracţionalităţii.
Cu toate că nu există nici un acord de cooperare, sunt cazuri în care procurorii sau
ofiţerii moldoveni responsabili de înfăptuirea anchetei în cazuri penale telefonează
colegii lor din Transnistria, în special, pentru a obţine informaţii şi de a invita martori în
proces (anexa, dnii Postovan §190, şi Catană §206).
178. Sistemul de telefonie este unic pentru întreg teritoriul Republicii Moldova,
inclusiv în Transnistria. O convorbire telefonică între Chişinău şi Tiraspol este consi-
derată convorbire naţională (anexa, dnii Molojen §398, şi Sidorov §454).
179. Departamentul Tehnologii Informaţionale de pe lângă Guvernul Republici
Moldova eliberează documente de identitate (buletine de identitate) oricărei persoane
care locuieşte pe teritoriul Republici Moldova, inclusiv în Transnistria (anexa, dl Molo-
jen §339).
180. În anul 2001, în cadrul acordurilor încheiate cu Organizaţia Mondială a
Comerţului, autorităţile moldoveneşti au instalat de-a lungul frontierei cu Ucraina pos-
turi vamale mixte moldo-ucrainene introducând astfel noi bariere vamale inaccesibile
autorităţilor transnistrene. Nu a fost precizat faptul dacă posturile vamale moldo-ucrai-
nene funcţionează permanent.
181. Ca răspuns la măsurile menţionate în paragraful precedent, autorităţile
transnistrene au informat autorităţile moldoveneşti, printr-o scrisoare din 18 septem-

154
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

brie 2001, despre suspendarea unilaterală a negocierilor cu privire la statutul Trans-


nistriei şi au ameninţat că vor întrerupe livrarea de gaz şi electricitate către Republica
Moldova care tranzitează Transnistria.
182. Guvernul moldovean afirmă că, drept urmare a unui incident care s-a pe-
trecut în 2001, autorităţile transnistrene au imobilizat pe calea ferată din Tighina/Ben-
der 500 de vagoane conţinând donaţii umanitare pentru copii şi persoane în vârstă
din Republica Moldova, la fel ca şi livrări de petrol şi alte mărfuri de provenienţă din
Uniunea Europeană destinate întreprinderilor moldoveneşti.
183. Într-o declaraţie făcută publică la 6 februarie 2002, misiunea OSCE în
Moldova a denunţat acţiunile autorităţilor transnistrene care începând cu 16 ianuarie
2002, au interzis reprezentanţilor OSCE intrarea pe teritoriul controlat de către “RMT”,
încălcând astfel acordul încheiat la 26 august 1993 între OSCE şi dl Smirnov.
184. După cum rezultă dintr-un document prezentat Curţii de către guvernul
moldovean la 15 martie 2002, prin ordonanţa nr. 40 din 7 martie 2002, “ministrul se-
curităţii al RMT” a refuzat intrarea pe teritoriul “RMT” a reprezentanţilor Ministerelor
Apărării, Afacerilor Interne şi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, precum şi, a
altor structuri militare moldoveneşti.
185. În fine, campionatul naţional de fotbal include şi echipe din Transnistria şi
meciurile echipei naţionale de fotbal a Moldovei, inclusiv cele internaţionale, se des-
făşoară uneori la Tiraspol, aşa cum a fost cazul meciului disputat cu echipa naţională
a Olandei, în aprilie 2003 (anexa, dl Sidorov §454).

IV. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAUZEI

186. Curtea a rezumat mai sus faptele referitoare la arestarea, detenţia provizorie,
condamnarea şi la condiţiile de detenţie ale reclamanţilor, astfel cum au fost prezentate
de către reclamanţi şi confirmate prin probe documentare şi depoziţii ale martorilor.
Curtea notează faptul că, în observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000,
guvernul moldovean a exprimat acordul său cu versiunea prezentată de către recla-
manţi cu privire la circumstanţele în care ei au fost arestaţi, condamnaţi şi deţinuţi.
În aceleaşi observaţii, el a indicat că reclamanţii au fost cu certitudine arestaţi fără
mandat, că ei s-au aflat două luni în încăperile fostei Armate a 14-a şi că perchiziţiile
şi sechestrările au fost efectuate, de asemenea, fără mandat.
Guvernul moldovean a estimat că alegaţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile
de detenţie au fost foarte asemănătoare cu adevărul.
187. Din partea sa, guvernul rus a declarat că nu a avut cunoştinţă de circum-
stanţele arestării şi condamnării şi de condiţiile de detenţie ale reclamanţilor.
A. Arestarea, detenţia provizorie şi condamnarea reclamanţilor
1. Arestarea reclamanţilor
188. După cum rezultă din mărturiile reclamanţilor, ale soţiilor lor şi ale dlui
Urâtu, confirmate într-un mod general prin depoziţia dlui Timoşenko, reclamanţii au

155
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

fost arestaţi la domiciliul lor, în Tiraspol, între 2 iunie şi 4 iunie 1992, în primele ore ale
dimineţii. Ei au fost arestaţi de mai multe persoane, dintre care câteva erau îmbrăcate
în uniforme purtând insigna Armatei a 14-a a fostei URSS, în timp ce altele purtau
uniforme de camuflaj fără semne distinctive.
Mai jos sunt expuse detaliile arestării lor.
189. Al doilea reclamant, Alexandru Leşco, a fost arestat la 2 iunie 1992, la
ora 2 şi 45 min dimineaţa. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o percheziţie în
prezenţa vecinilor săi.
190. Primul reclamant, Ilie Ilaşcu, care era la acea dată liderul local al Frontului
Popular (partid reprezentat în Parlamentul moldovean) şi milita pentru unirea Moldo-
vei cu România, a fost arestat la 2 iunie 1992, în jurul orelor 4 şi 30 min, când zece
sau doisprezece indivizi înarmaţi cu pistoale automate au pătruns cu forţa la domiciliul
său din Tiraspol. Acolo ei au efectuat o percheziţie sechestrând mai multe obiecte.
Printre acestea figura un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de
către persoanele care au efectuat percheziţia. Reclamantul pretinde că arestarea şi
percheziţia au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că a fost arestat deoarece
în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el prezenta pericol pentru stabilitatea
“RMT”, care era în stare de război cu Moldova.
191. Al treilea reclamant, Andrei Ivanţoc, a fost arestat la domiciliul său la 2
iunie 1992, la ora 8, de către mai multe persoane înarmate, care l-au lovit cu pumnii
şi picioarele. Potrivit reclamantului, ca urmare a percheziţiei efectuate, mai multe co-
voare, 50 000 ruble şi un ceas “frumos” au fost confiscate.
192. Cel de-al patrulea reclamant, Tudor Petrov-Popa, a fost arestat la 4 iunie
1992 la ora 6 şi 45 min de către două persoane printre care un agent de poliţie, Victor
Guşan. În jurul orei 11, doi procurori, dnii Starojuk şi Glazirin, au efectuat o percheziţie
la domiciliul său în lipsa sa.
193. Într-un rechizitoriu de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procu-
rorul Starojuk, reclamanţii au fost acuzaţi de activităţi anti sovietice şi de faptul că au
combătut prin mijloace ilegale, statul legitim al Transnistriei, sub îndrumarea Frontului
Popular din Moldova şi România. Ei au fost acuzaţi că ar fi comis un anumit număr de
infracţiuni pedepsite, conform rechizitoriului, atât de Codul Penal al Republicii Moldo-
va, cât şi de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Printre faptele de care au
fost acuzaţi reclamanţii figura omorul a doi transnistreni, dnii Gusar şi Ostapenko (a
se vedea de asemenea paragrafele 225 de mai jos).
194. După cum rezultă din depoziţiile concordante ale reclamanţilor şi ale
altor martori (anexa, dl Urâtu §§55 – 56 şi 60-61, dnele Leşco §§30-31 şi Ivanţoc
§§38 şi 41), reclamanţii au fost mai întâi conduşi la sediul poliţiei din Tiraspol, care
era probabil şi sediul “ministerului securităţii al RMT”, unde au fost interogaţi şi su-
puşi tratamentelor rele pe parcursul mai multor zile. Printre cei care i-au interogat a
fost şi Vladimir Gorbov, “vice-ministru” al aşa-numitului minister, Vladimir Antiufeev
(sau Şevţov), “ministru”, şi o persoană numită Guşan. Anumite gărzi şi anchetatori
purtau uniforme similare, dacă nu chiar identice cu cele folosite de militarii sovietici

156
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ai Armatei a 14-a. Pe parcursul primelor zile de detenţie în încăperile poliţiei, recla-


manţii au fost bătuţi cu regularitate şi cu severitate şi nu li s-a dat aproape nimic să
mănânce sau să bea. Interogatoriile aveau loc deseori, noaptea, iar ziua nu li se
permitea să se odihnească.
195. Potrivit primului reclamant, el a fost condus după arestarea sa, în biroul
ministrului securităţii al “RMT”, unde se mai aflau cinci persoane, care i-au fost pre-
zentate ca fiind colonei ai serviciului de contraspionaj rus. Aceştia i-au cerut în schim-
bul eliberării sale, de a folosi în favoarea Transnistriei aptitudinile pe care le-a obţinut
pe parcursul serviciului său militar în cadrul trupelor speciale ale URSS, şi de a se
numi drept un agent de lucru pentru serviciile secrete române. Reclamantul pretinde
că, dacă el refuza această propunere, el a fost ameninţat că nu avea altă alegere
decât cimitirul.
2. Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile fostei Armate a 14-a
196. După câteva zile după arestare, primii trei reclamanţi au fost conduşi se-
parat la garnizoana (komendatura) Armatei a 14-a din Tiraspol, strada Suvorov, în
vehicule care purtau insigne ruseşti.
Reclamanţii susţin că, pe parcursul detenţiei lor pe teritoriul Armatei a 14-a, ei
au fost păziţi de către soldaţii acestei armate şi că, pe parcursul acestei perioade, au
venit în celule să-i viziteze poliţişti transnistreni. Reclamanţi mai pretind că, pe parcur-
sul acestei perioade, ei au fost torturaţi de către militarii Armatei a 14-a.
Din partea sa, Guvernul Republicii Moldova a subliniat că în lumina depoziţiilor
date de martorii moldoveni şi de către dl Timoşenko în faţa delegaţilor Curţii, rezultă clar
că militari ai Armatei a 14-a au participat la arestarea şi interogarea reclamanţilor.
În observaţiile sale din 1 septembrie 2003, guvernul rus reiterează poziţia sa
iniţială, conform căreia Curtea nu are competenţă ratione temporis să examineze
evenimentele care au avut loc în 1992.
Cu privire la fondul cauzei, el admite totuşi că reclamanţii au fost deţinuţi în
încăperile Armatei a14-a, dar afirmă că această detenţie a fost de foarte scurtă durată
şi, în orice caz, ea a fost ilegală. Guvernul a declarat că procurorul militar Timoşenko
a pus capăt ilegalităţii din momentul în care a fost informat despre această detenţie.
Guvernul rus nu s-a pronunţat asupra chestiunii de a şti dacă militari ruşi au participat
la arestarea iniţială a reclamanţilor.
El susţine că în afara faptului că au oferit celule pentru detenţia reclamanţilor,
militarii Armatei a14-a nu au comis nici o ilegalitate. În mod special, ei nu au păzit
celulele unde erau deţinuţi reclamanţii. În această privinţă, guvernul a subliniat faptul
că reclamanţii nu ar fi putut vedea insigne „Rusia” pe uniformele gardienilor, deoarece
noua insignă a Rusiei care a înlocuit-o pe cea a URSS nu a fost introdusă decât prin
ordinul nr. 2555, emis la 28 iulie 1994 de către Ministrul Apărării al Federaţiei Ruse.
Guvernul rus a susţinut printre altele că colonelul Gusarov (paragraful 270 de
mai jos) nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul formaţiunilor militare ruse staţionate
pe teritoriul Transnistriei, dar în cadrul “ministerului afacerilor interne al RMT”.

157
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

197. Curtea notează că primii trei reclamanţi pretind că ar fi fost deţinuţi timp de
două luni în garnizoana Armatei a 14-a (anexa, dnii Ilaşcu § 2, 4 şi 11 şi Urâtu § 55 – 56,
Ivanţoc §§ 94-95, Leşco §§ 114 şi 117 şi Petrov-Popa § 124, şi dnele Leşco §§ 33-34,
Ivanţoc § 39, Petrov-Popa § 48).
La acest subiect, Curtea noteză că dl Timoşenko a afirmat în depoziţia sa (ane-
xa, §381) că reclamanţii ar fi rămas în încăperile Armatei a 14-a o perioadă de timp
foarte scurtă, fără a fi în stare să precizeze durata.
Fără a pune la îndoială într-un mod general depoziţia dlui Timoşenko, pe care
ea o consideră ca fiind credibilă, Curtea estimează că aceasta conţine un anumit
număr de detalii, printre care cele cu privire la durata aflării reclamanţilor în încăperile
Armatei a 14-a, sunt confuze şi, mai mult, infirmate de alte depoziţii.
198. Garnizoana din Tiraspol era condusă de Mihail Bergman. Reclamanţii au
fost deţinuţi acolo fiecare în câte o celulă. Un anume dn Godiac, arestat în acelaşi
timp ca şi reclamanţii, era de asemenea deţinut în clădirea respectivă. Reclamanţii
i-au observat, în timpul interogatoriilor lor sau cu ocazia vizitelor în celule, pe dl Gor-
bov şi pe ofiţerii, dintre care unii purtau uniforma Armatei a 14-a. Ei erau interogaţi mai
ales noaptea, interogatoriile fiind însoţite de tratamente rele. Ei de asemenea au fost
bătuţi în afara interogatorilor. Reclamanţii erau loviţi cu regularitate şi cu severitate de
către soldaţi în uniforma Armatei a 14-a. Poliţiştii transnistreni au participat adeseori
la tratamentele rele aplicate reclamanţilor.
Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la simulări de execuţie: prima dată, lui i s-a citit
condamnarea la pedeapsa capitală, în timp ce în celelalte cazuri el a fost condus cu ochii
legaţi pe un câmp unde gardienii au tras în sus până când el îşi pierdea cunoştinţa.
Al doilea reclamant a fost ameninţat cu violul. La sfârşitul unei luni, ca urmare
a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat într-un spital psihiatric,
unde el s-a aflat timp de o lună (anexa, Ivanţoc §97).
199. Celulele nu dispuneau de veceuri, de apă sau lumină naturală. O lampă
ardea în permanenţă în celulă. Patul, fixat la perete şi pliant, era coborât la miezul
nopţii şi ridicat la ora cinci dimineaţă.
Reclamanţii nu dispuneau decât de 15 minute zilnic pentru plimbare, care avea
loc într-un spaţiu închis. Pe parcursul detenţiei lor în garnizoana Armatei a 14-a, ei nu
au putut nici să se spele nici să-şi schimbe hainele.
Veceurile se aflau pe coridor şi deţinuţii erau conduşi acolo o singură dată pe zi
de către gardieni însoţiţi de un câine-lup german. Ei erau obligaţi să-şi satisfacă ne-
cesităţile biologice timp de 45 de secunde, în caz contrar câinele era lăsat să-i atace.
Deoarece ei nu erau conduşi la veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise
mai sus, reclamanţii trebuiau să-şi satisfacă necesităţile biologice în celulă (anexa,
dnii Ivanţoc §95, Leşco §115, dna Leşco §33, şi Ivanţoc §40).
Ei au fost izolaţi de lumea din afară. Familiile lor nu puteau lua legătura cu ei,
nici trimite colete. Ei nu puteau trimite sau primi corespondenţă, la fel, ei nu au avut
acces la un avocat.

158
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

200. La 23 august 1992, când generalul Lebed a devenit comandantul Armatei


a 14-a, persoanele deţinute în garnizoana din Tiraspol a acestei armate, inclusiv cei
trei reclamanţi, au fost transferaţi în încăperile poliţiei din Tiraspol. Transferul a fost
efectuat de militarii Armatei a 14-a, în vehiculele sale (anexa, dnii Ilaşcu §11, Urâtu
§55 şi dna Ivanţoc §39).
3. Detenţia în centrul de detenţie provizoriu al poliţiei din Tiraspol şi transferul
în închisoare în timpul procesului
201. Circumstanţele detenţiei reclamanţilor, aşa cum rezultă din declaraţiile
scrise sau depoziţiile lor, la fel ca şi din depoziţiile altor martori care au confirmat in-
formaţiile prezentate de ei (anexa, dl Urâtu §§56 şi 60-61, dnele Ivanţoc §41, şi Leşco
§§30-31), se rezumă după cum urmează.
202. Primul reclamant s-a aflat într-o celulă situată în sediul poliţiei din Tiraspol
timp de aproape şase luni, până în aprilie 1993, când a început procesul său.
203. Al doilea reclamant a fost transferat din garnizoana Armatei a 14-a în în-
căperile poliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până în luna aprilie 1993, data începutului
procesului său.
204. Al treilea reclamant s-a aflat o lună în garnizoana Armatei a 14-a. Ulterior,
el a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat aproape o lună. La întoarcerea
sa din spital, el a fost condus din nou în garnizoana Armatei a 14-a şi imediat deţinut
în încăperile poliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până la sfârşitul lunii aprilie 1993.
205. Cel de al patrulea reclamant a fost deţinut până la începutul procesului în
încăperile poliţiei din Tiraspol.
206. În centrul de detenţie provizorie în încăperile poliţiei din Tiraspol, intero-
gatoriile aveau loc noaptea. Reclamanţii aici erau bătuţi cu regularitate, mai ales pe
parcursul lunii care a urmat întoarcerii lor din garnizoana Armatei a 14-a.
207. Celulele erau lipsite de iluminare naturală. Pe parcursul primelor săptă-
mâni, ei nu au putut primi vizite din partea familiilor sau a avocaţilor lor. Ulterior, ei au
putut primi vizite doar din partea persoanelor apropiate, într-un mod discreţionar, şi
colete din partea familiilor lor într-un mod neregulat. Deseori ei nu au putut profita de
mâncarea trimisă de către familiile lor, deoarece ea se deteriora în cursul controlului
efectuat din motive de securitate. Reclamanţii nu au putut primi, nici să expedieze
corespondenţă şi nu au putut comunica cu avocaţii lor.
208. Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii nu au putut fi consultaţi de
către un medic decât foarte rar şi, datorită faptului că erau supuşi la tratamente rele,
vizita medicului avea loc după aceste acţiuni.
Dlui Alexandru Ivanţoc i-au fost administrate produse halucinogene care i-au
provocat migrene cronice. Pe parcursul acestei perioade, el nu a fost tratat de durerile
de cap şi soţia sa nu a avut permisiunea de a-i trimite medicamente.
209. Ilie Ilascu şi-a putut vedea avocatul pentru prima dată în septembrie 1992
după multe luni după arestarea sa.

159
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

210. La o dată neprecizată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea din


Tiraspol cu ocazia procesului. Pe parcursul detenţiei lor provizorii, ei au fost supuşi
diverselor tratamente inumane şi degradante, au fost bătuţi cu barbaritate, câinii-lupi
germani au fost lăsaţi să-i atace, ei au fost izolaţi şi li s-au comunicat date false cu
privire la situaţia politică şi asupra stării de sănătate a familiilor lor, fiindu-le promisă
eliberarea cu condiţia semnării mărturiilor.
211. Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au fost supuşi tratamentelor cu sub-
stanţe psihotrope în urma căruia dl Ivanţoc a suferit tulburări psihice.
4. Procesul şi condamnarea reclamanţilor
212. Reclamanţii au fost aduşi în faţa „Tribunalului suprem al Republicii moldo-
veneşti transnistrene”, care îşi avea sediul în sala de festivităţi a întreprinderii de stat
Kirov şi în sala dedicată evenimentelor culturale din Tiraspol. Pe parcursul dezbate-
rilor judecătoreşti, care au început la 21 aprilie 1993 şi au luat sfârşit la 9 decembrie
1993, au fost autorizaţi să intre în sală doar cetăţeni moldoveni care dispuneau de
viza de reşedinţă în Transnistria. Poliţiştii şi militarii înarmaţi erau prezenţi în sală
şi pe scena unde se aflau judecătorii. Reclamanţii au asistat la procesul lor, închişi
în cuşti metalice. Martorii audiaţi au putut asista liber la proces, fără a fi obligaţi să
părăsească sala în timpul audierii depoziţiilor altor martori. În numeroase ocazii pe
parcursul dezbaterilor, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor decât în prezenţa
poliţiştilor înarmaţi. Audierile au avut loc într-o atmosferă apăsătoare, publicul arbo-
rând pancarte ostile acuzaţilor. Aşa cum arată o fotografie prezentată grefei de către
reclamanţi, făcută în sala de audieri şi care a apărut într-un ziar moldovenesc, una din
pancarte conţinea lozinca “Teroriştii trebuie să răspundă!” (“Teroristov – k otvetu!”).
213. Reclamanţii au fost judecaţi de către un colegiu compus din trei judecă-
tori şi anume, dna Ivanova, fostă judecătoare la Curtea Supremă a Moldovei, care a
prezidat şedinţele de judecată, şi dl Meazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului,
care a lucrat timp de un an la Procuratura Generală din Moldova, înainte de numirea
sa la „Tribunalul suprem al RMT” şi, dl Zenin.
214. După cum rezultă din textul hotărârii, comandantul Mihail Bergman, ofiţer
al GOR, a fost audiat în calitate de martor în faţa tribunalului respectiv. El a declarat
că reclamanţii nu au fost maltrataţi de către subordonaţii săi în timpul detenţiei lor în
încăperile Armatei a 14-a şi că ei nu au înaintat plângeri.
215. Tribunalul a pronunţat hotărârea sa la 9 decembrie 1993.
216. El a recunoscut primul reclamant ca fiind vinovat de mai multe infracţiuni
prevăzute de Codul Penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, printre care in-
stigarea la crime împotriva securităţii statului (articolul 67), organizarea activităţilor în
scopul comiterii infracţiunilor deosebit de grave contra statului (articolul 69), omorul
unui reprezentant al statului în scopul de propagare a teroarei (articolul 63), omor cu
premeditare (articolul 88), însuşirea ilegală a mijloacelor de transport (articolul 182),
distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi folosirea ilegală
sau fără autorizare a muniţiilor sau materiilor explozibile (articolul 227). Tribunalul l-a
condamnat la pedeapsa capitală cu confiscarea bunurilor sale.

160
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

217. Instanţa de judecată a recunoscut al doilea reclamant ca fiind vinovat de


omorul unui reprezentant al statului în scopul propagării teroarei (articolul 63), de dis-
trugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi folosirea fără autori-
zaţie a muniţiilor sau materiilor explozibile (articolul 227 §2). Instanţa l-a condamnat
la 12 ani de privaţiune de libertate, pedeapsă care urma să fie ispăşită într-un lagăr
de muncă cu regim sever, cu confiscarea bunurilor sale.
218. Al treilea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezen-
tant al statului cu scopul propagării teroarei (articolul 63), de folosirea neautorizată
şi furtul muniţiilor sau materialelor explozibile (articolele 227 şi 227-1 §2), de însu-
şirea ilegală a mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 §3), de
distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi de aplicarea
leziunilor corporale (articolul 96 §2). El a fost condamnat la 15 ani de privaţiune de
libertate, pedeapsă care urma să fie ispăşită într-un lagăr de muncă cu regim sever,
şi confiscarea bunurilor sale.
219. Al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezen-
tant al statului în scopul propagării teroarei (articolul 63), de aplicarea leziunilor corpo-
rale (articolul 96 §2), de folosirea neautorizată a mijloacelor de transport cu tracţiune
animală (articolul 182 §3), de distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (arti-
colul 127), şi de utilizarea neautorizată şi furtul muniţiilor sau materialelor explozibile
(articolele 227 şi 227–1 §2). El a fost condamnat la 15 ani de privaţiune de libertate
cu confiscarea bunurilor sale.

B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea dlui Ilaşcu

220. La 9 decembrie 1993, Preşedintele Republicii Moldova a decretat con-


damnarea reclamanţilor ca fiind ilegală, din motivul că a fost pronunţată de către o
instanţă de judecată anticonstituţională.
221. La 28 decembrie 1993, Procurorul General adjunct al Moldovei a ordonat
deschiderea unei anchete penale împotriva judecătorilor, procurorilor şi altor persoane
implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor în Transnistria, acuzaţi în virtutea
articolelor 190 şi 192 din Codul Penal al Republicii Moldova, de arestare ilegală.
222. La 3 februarie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a
examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Tribunalului suprem al RMT”,
casând-o din motivul că instanţa care a pronunţat-o era anticonstituţională, şi a or-
donat retrimiterea dosarului Procurorului General al Republicii Moldova în virtutea
articolului 93 al Codului de Procedură Penală. După cum rezultă din depoziţii, din in-
formaţiile prezentate de către guvernul moldovean şi martorii audiaţi de către Curte la
Chişinău în martie 2003, ordonanţei din 3 februarie 1994 nu i s-a mai dat curs (anexa,
dnii Postovan §184 şi Rusu §302).
223. Printre altele, Curtea Supremă a Republicii Moldova a revocat mandatul
de detenţie provizorie a reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi au cerut Procurorului
General al Republicii Moldova să examineze oportunitatea de atragere la răspundere
penală a judecătorilor aşa-zisului tribunal suprem din Transnistria pentru pronunţarea

161
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

intenţionată a unei decizii ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190 – 192 ale
Codului Penal.
224. Autorităţile RMT nu au dat curs hotărârii din 3 februarie 1994.
225. Autorităţile moldoveneşti au iniţiat în aprilie şi respectiv în mai 1992 o
anchetă cu privire la moartea dlor Gusar şi Ostapenko, procuratura a suspendat-o la
6 iunie 1994, în virtutea articolului 172 §3 al Codului de Procedură Penală al Repu-
blicii Moldova, în lipsa oricărei cooperări din partea autorităţilor judiciare şi ale poliţiei
din Transnistria. Această anchetă a fost redeschisă la 9 septembrie 2000. În conse-
cinţă, mai multe cereri de cooperare (transmitere a documentelor) au fost adresate
“procurorului RMT”, V.P. Zaharov. În lipsa vreunui răspuns, Procuratura Generală a
Moldovei a suspendat din nou ancheta la 9 decembrie 2000. De atunci ea nu a mai
fost redeschisă.
226. Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a pro-
mulgat o lege de amnistiere cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituţiei
Republicii Moldova. Această lege amnistia îndeosebi condamnările pentru infracţiuni-
le prevăzute de articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului Penal comise începând cu
1 ianuarie 1990 în mai multe raioane din stânga Nistrului.
227. La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a cerut, pe de o
parte, guvernului moldovean să trateze în prioritate problema detenţiei reclamanţilor,
ca deţinuţi politici, şi să informeze în mod regulat Parlamentul despre evoluţia situa-
ţiei ca şi despre acţiunile întreprinse la acest capitol, şi, pe de altă parte, Ministerului
Afacerilor Externe de a căuta susţinere fermă de la statele în care Republica Moldova
avea misiuni diplomatice în vederea eliberării reclamanţilor (“grupului Ilaşcu”).
228. Primul reclamant, deşi deţinut, a fost ales deputat în Parlamentul Repu-
blicii Moldova succesiv la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998 dar, fiind privat de
libertate, nu a participat niciodată la şedinţele Parlamentului.
229. La 16 august 2000, Procurorul Republicii a anulat ordonanţa din 28 decem-
brie 1993 împotriva „judecătorilor” şi „procurorilor” „RMT” (a se vedea paragraful 221 de
mai sus) din cauza faptului că nu a existat privarea ilegală de libertate în sensul artico-
lelor 190 şi 192 ale Codului Penal deoarece măsura nu a fost luată de către judecătorii
şi procurorii desemnaţi conform legislaţiei Republici Moldova, ceea ce nu era în cazul
respectiv. El a considerat, de asemenea, ca fiind inoportună deschiderea unei anchete
pentru privarea ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei per-
soane oficiale, infracţiuni prevăzute de articolele 116 şi 207 din Codul Penal, din motivul
existenţei prescripţiei şi că persoanele în cauză s-au sustras de la urmărirea penală.
230. În aceeaşi zi, Procurorul Republicii a ordonat deschiderea unei anchete
penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de privarea ilegală de liber-
tate şi de uzurparea puterii şi a titlului unei persoane oficiale, în virtutea articolelor
116 şi 207 ale Codului Penal. După cum rezultă din informaţiile prezentate de către
guvernul moldovean şi din depoziţiile martorilor audiaţi de către Curte la Chişinău
în martie 2003 acestei anchete penale nu i s-a mai dat curs (anexa, dnii Rusu §302
şi Sturza §314).

162
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

231. La 4 octombrie 2000, la cererea dlui Ilaşcu, autorităţile române i-au acor-
dat cetăţenia română în virtutea legii nr. 21 din 1991.
232. La 26 noiembrie 2000, dl Ilaşcu o fost ales senator în Parlamentul României.
Renunţând la cetăţenia Republicii Moldova şi la mandatul său de deputat în Parlamen-
tul moldovean, acest din urmă fapt a pus capăt mandatului său la 4 decembrie 2000.
233. În 2001, la cererea lor, dlor Ivanţoc şi Leşco li s-a acordat cetăţenia română.
234. La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost pus în libertate. Circumstanţele eliberării
sale, care sunt controversate, sunt rezumate mai jos (paragrafele 279 – 282).
C. Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor
235. Primul reclamant a fost deţinut în închisoarea nr. 2 din Tiraspol până la
condamnarea sa, la 9 decembrie 1993. Ulterior, el a fost transferat în închisoarea de
la Hlinaia, în sectorul celor condamnaţi la moarte, unde s-a aflat până în luna iulie
1998. La această dată, el a fost din nou transferat în închisoarea nr. 2 de la Tiraspol,
unde el a rămas până la eliberarea sa din mai 2001.
236. Dl Alexandru Leşco a fost transferat după proces la închisoarea nr. 2 din
Tiraspol, unde s-a aflat în permanenţă.
237. Andrei Ivanţoc a fost transferat după condamnarea sa la închisoarea nr. 2
din Tiraspol unde s-a aflat în permanenţă.
238. Dl. Tudor Petrov-Popa a fost transferat la puţin timp înaintea procesului
său la închisoarea nr. 2 de la Tiraspol. După eliberarea dlui Ilaşcu în mai 2001,
dl. Petrov-Popa a fost transferat la închisoarea din Hlinaia, unde s-a aflat până
la 4 iunie 2003, dată la care a fost transferat la închisoarea nr. 3 din Tiraspol, în
vederea “facilitării întrevederilor sale cu avocatul”, conform spuselor administraţiei
penitenciarului.
239. Din primele luni ale arestării reclamanţilor, guvernul moldovean a acor-
dat susţinere financiară familiilor lor. Printre altele, autorităţile au găsit spaţiu locativ
pentru familiile reclamanţilor care au fost obligate să părăsească Transnistria şi le-a
acordat ocazional ajutor, pe de o parte, pentru întrevederile cu reclamanţii, punân-
du-le la dispoziţie mijloace de transport, şi pe de altă, pentru ameliorarea condiţiilor
de detenţie a reclamanţilor, trimiţându-le medici şi furnizându-le ziare (anexa, dnii
Snegur §240, Moşanu §248 şi Sangheli §267).
1. Condiţiile de detenţie
240. Reclamanţii au fost deţinuţi, cu excepţia unor perioade scurte de timp, fieca-
re în celula sa, cu excepţia dlui Leşco, care nu a fost deţinut singur decât în primii ani.
Dl Ilaşcu a fost întotdeauna deţinut în izolare. El nu a avut dreptul să corespon-
deze, cu toate acestea, el a reuşit să expedieze câteva scrisori.
241. În închisoarea de la Hlinaia, dl Ilaşcu a fost deţinut în sectorul condamnaţi-
lor la moarte. Condiţiile sale de detenţie erau mai stricte decât cele ale celorlalţi recla-
manţi. În interiorul celulei sale era instalată o cuşcă metalică de aceleaşi dimensiuni
ca şi celula. În interiorul cuştii se găsea un pat şi o masă, la fel din metal.

163
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Dl Ilaşcu nu avea dreptul să vorbească cu alţi deţinuţi sau gardieni. În conse-


cinţă, el era condus singur pentru plimbarea sa zilnică, care avea loc seara, într-un
spaţiu închis.
Mâncarea dlui Ilaşcu se compunea din 100 de grame de pâine de secară de trei
ori pe zi şi un pahar de ceai fără zahăr de două ori pe zi. Seara, el primea de aseme-
nea un amestec în bază de resturi de porumb numit “balanda”.
242. Celulele reclamanţilor nu erau iluminate natural singurele raze de lumină
proveneau de la o lampă suspendată în coridor.
243. Reclamanţii nu puteau face duş decât foarte rar. Ei puteau sta mai multe
luni fără a se spăla.
244. Niciuna din celulele ocupate de către dl. Ilaşcu pe parcursul detenţiei sale
nu era încălzită, inclusiv pe parcursul iernii.
245. Atât la Hlinaia cât şi la Tiraspol, reclamanţii dispuneau de apă rece în ce-
lulele lor, care erau dotate cu veceuri neseparate de restul celulei.
246. Reclamanţii au putut primi colete şi vizite ale familiilor lor, cu toate că di-
rectorul închisorii sistematic nu le acorda autorizarea în acest sens.
În anumite perioade de timp, autorizarea de a primi vizite sau colete le-a fost
refuzată prin ordinul dlor Igor Smirnov sau Vladimir Antiufeev/Şevţov.
247. Coletele erau supuse controlului, mâncarea care se găsea în ele devenea
deseori neconsumabilă. Pentru a protesta împotriva cantităţii insuficiente de mânca-
re care li se servea în închisoare şi împotriva refuzului autorităţilor închisorii de a le
distribui uneori mâncarea trimisă de către familiile lor şi contra deteriorării mâncării
respective în urma controalelor efectuate, reclamanţii au declarat de mai multe ori
greva foamei.
248. În 1999, dl Ilaşcu a putut primi vizita doamnei Josette Durrieu de la Adu-
narea Parlamentară a Consiliului Europei, de asemenea, vizita dlui Vasile Sturza,
preşedintele Comisiei pentru negocierile cu partea transnistreană.
249. Într-o scrisoare adresată în martie 1999 Parlamentului moldovean care
se referea la criza guvernamentală cu care Republica Moldova se confrunta, dl Ilaşcu
a afirmat susţinerea sa dlui Ion Sturza, candidat la funcţia de Prim-ministru. Citită
la tribună de către Preşedintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului
de a atinge majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de
Prim-ministru.
În 1999, ca urmare a votului său exprimat în favoarea guvernului Sturza şi pe
parcursul a nouă luni de guvernare, dl Ilaşcu nu a putut primi nici o vizită din partea
familiei sale, nici colete. Ceilalţi reclamanţi, în special dl Ivanţoc, au fost supuşi unor
restricţii similare.
250. Într-o scrisoare adresată Curţii şi datată la 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc
a indicat faptul că dl Ilaşcu a scris Parlamentului moldovean faptul că, condiţiile de
detenţie ale reclamanţilor, în special cele ale dlui Ilaşcu, s-au înrăutăţit.

164
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

251. Într-o scrisoare din 17 iulie 1999, Andrei Ivanţoc a informat publicul des-
pre faptul că a declanşat greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor severe
în care el şi ceilalţi reclamanţi erau deţinuţi. Astfel, el a indicat faptul că nu putea
lua legătura cu avocatul său şi că i-au fost interzise vizitele din partea medicilor sau
reprezentanţilor Crucii Roşii. Potrivit spuselor acestuia, pasivitatea autorităţilor mol-
doveneşti faţă de situaţia din Transnistria, şi mai ales faţă de “grupul Ilaşcu”, echivala
cu acordul susţinerii tacite a autorităţilor transnistrene.
252. Într-o declaraţie scrisă datând din 29 iulie 1999, Andrei Ivanţoc, care se
afla în a 77-a zi de grevă a foamei, a acuzat liderii de la Chişinău de faptul că nu au
făcut nimic pentru a proteja drepturile omului în Moldova şi de “colaborare” cu liderii
separatişti din Transnistria. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul autorităţilor închi-
sorii din Tiraspol de a-i permite, lui-însuşi şi lui Ilie Ilaşcu, accesul la un medic şi a
indicat faptul că Ilie Ilaşcu, deţinut în celulă în izolare de mai mult timp, era maltratat.
În consecinţă, toată mobilă sa din celulă a fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu ex-
cepţia unui maiou de corp, şi era bătut de persoane din cadrul “forţelor speciale”, care
i-au sugerat să se sinucidă.
253. Într-o scrisoare din 10 mai 2000 adresată Curţii, dl Ilaşcu a declarat că el
nu a putut consulta un medic din 1997. Medicii veniţi de la Chişinău l-au examinat şi
au întocmit un raport cu privire la starea sa de sănătate, calificând-o drept gravă. În
aceeaşi scrisoare, el acuza autorităţile Republicii Moldova de ipocrizie, declarând că
în pofida declaraţiilor lor în favoarea eliberării reclamanţilor, ei făceau totul pentru a-i
împiedica să redobândească libertatea.
254. La 14 ianuarie 2002, reprezentantul reclamanţilor, dl Dinu, a informat
Curtea că condiţiile de detenţie a celor trei reclamanţi încă încarceraţi s-au deterio-
rat începând cu luna iunie 2001. Dlui Ivanţoc i s-a refuzat vizita soţiei sale, fără nici
o explicaţie.
Dl Ivanţoc şi dl Leşco au început să nu primească decât pâine în lipsa altei mân-
cări. În ceea ce-l priveşte pe dl Petrov-Popa, el a fost transferat la închisoarea din Hlinaia
unde, în condiţii de izolare totală, el nu putea primi nici o vizită pe parcursul a şase luni.
255. Cu excepţia dlui Ilaşcu, reclamanţii au putut coresponda în rusă, româna
fiindu-le interzisă. Corespondenţa lor era cenzurată. Ei nu puteau în general primi
ziare în limba română.
256. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată o vizită din partea soţiei sale la 15 februarie
2003. Această vizită a putut avea loc o săptămână mai târziu.
257. Ca urmare a audierilor martorilor în faţa delegaţilor Curţii la Tiraspol în
martie 2003, administraţia penitenciară transnistreană s-a angajat să permită avoca-
ţilor reclamanţilor să se întâlnească cu clienţii lor deţinuţi în Transnistria. Dl Tănase
a putut să-şi vadă pentru prima dată clientul, dl Leşco, la o dată neprecizată, în mai
sau iunie 2003. Dl Gribincea a putut să-şi întâlnească clienţii pentru prima dată după
încarcerarea lor la 20 iunie 2003.
258. Condiţiile în care s-au desfăşurat examinările medicale ale reclamanţilor
au fost stabilite de către Curte în baza depoziţiilor martorilor şi altor documente din

165
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

posesia sa, inclusiv registrele consultaţiilor medicale, păstrate la locurile de detenţie


ale reclamanţilor.
259. Într-un mod general, Curtea notează că, pe parcursul detenţiei lor, starea
sănătăţii reclamanţilor s-a deteriorat.
Reclamanţii au putut fi examinaţi, la cerere, de către medicul închisorii, care s-a
limitat în majoritatea cazurilor, la palpări şi auscultări.
260. Ilie Ilaşcu, deşi suferea de artrită acută, de pancreatită şi de abces dentar,
i s-a refuzat vizita unui medic. Vederea sa, de asemenea s-a deteriorat.
261. În 1995, dl Leşco a fost totuşi condus la un spital din Tiraspol unde a su-
ferit o intervenţie chirurgicală pentru tratarea pancreatitei.
262. Cu anumite excepţii, maladiile reclamanţilor nu au fost tratate. Singurele
medicamente care le-au fost administrate au fost cele trimise de către familiile lor.
Invocând raţiuni de securitate, “autorităţile” penitenciare nu au permis reclamanţilor
să primească notiţele care însoţeau aceste medicamente.
263. După negocieri cu autorităţile moldoveneşti, şi mai ales după intervenţia
Preşedintelui Snegur, autorităţile penitenciare din Transnistria au permis specialiştilor
din Chişinău să examineze reclamanţii. Astfel, de mai multe ori, în perioada 1995 şi
1999, reclamanţii au fost examinaţi de către o comisie compusă din medici veniţi din
Moldova, din cadrul căreia făceau parte dnii Leşan şi Ţâbârnă. În 1999, vizitele au
avut loc din ianuarie până în martie, şi din nou, în noiembrie.
Cu o ocazie, dl Ilaşcu a putut face o electrocardiogramă, dl Ivanţoc a fost ope-
rat la ficat, dlui Petrov-Popa i s-a pus o injecţie pentru tratarea tuberculozei şi i s-a
prescris un tratament.
Examinările medicale au avut loc în prezenţa medicilor închisorii şi a gardieni-
lor. Ordonanţele medicilor moldoveni, înscrise în registrele medicale ale închisorii, nu
au fost executate, singurele medicamente primite de către reclamanţi fiind cele aduse
de către familiile lor.
De două ori, dl Ilaşcu a putut fi examinat de către medicii de la Crucea Roşie
Internaţională.
264. Dl Petrov-Popa, bolnav de tuberculoză, a fost tratat pe parcursul a aproxi-
mativ a şase luni, până în martie 1999. Totuşi, cea mai mare parte a medicamentelor
a fost transmisă de către familia sa.
265. Nici un reclamant nu a putut beneficia de produse alimentare dietetice,
cu toate că acestea au fost prescrise de către medici: dl Ilaşcu pentru maladia sa a
aparatului digestiv, dl Ivanţoc pentru maladia sa de ficat, dl Leşco pentru consecinţele
pancreatitei sale şi dl Petrov-Popa pentru tuberculoza sa.
Dnii Leşco, Ivanţoc şi Petrov-Popa au afirmat că sufereau de pancreatită, de o
maladie de ficat şi respectiv, de tuberculoză, şi că nu au putut primi îngrijirile cores-
punzătoare.

166
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

266. Dl Petrov-Popa ocupă în prezent la Hlinaia aceeaşi celulă în care a fost


deţinut dl Ilaşcu înaintea eliberării sale, cu toate că în această închisoare este pre-
văzut un sector special rezervat pentru cei care suferă de tuberculoză. Începând cu
intrarea în vigoare în 2002 a noului cod de procedură penală transnistrean, condiţiile
de detenţie la Hlinaia ale dlui Petrov-Popa s-au îmbunătăţit, deoarece el poate primi
trei colete şi trei vizite suplimentare pe an. Această îmbunătăţire a fost decisă de către
directorul închisorii de la Hlinaia datorită bunei conduite a reclamantului.
2. Tratamentele rele
267. Pe parcursul primelor luni de detenţie la Hlinaia, Ilie Ilaşcu a fost de mai
multe ori maltratat.
Sub cel mai mic pretext, dl Ilaşcu era pedepsit cu detenţia în carceră.
268. După transferul său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, situaţia dlui Ilaşcu s-a
mai îmbunătăţit, pedepsele nemaifiind atât de numeroase ca la Hlinaia, tratamentele
rele survenind doar ca urmare a anumitor evenimente.
Astfel, după apariţia în ziare a unui articol despre reclamanţi, gardienii închisorii
au intrat în celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc şi au confiscat sau distrus toate obiectele care
se aflau acolo. Ei au lovit dur reclamanţii şi i-au ţinut în carceră timp de 24 de ore.
269. Celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc au fost devastate după votul dlui Ilaşcu ex-
primat în favoarea guvernului Sturza, în 1999, şi după depunerea cererii lor la Curte.
Printre altele, au fost distruse bunurile personale, de exemplu, fotografiile copiilor
reclamanţilor şi icoanele. De asemenea, ei au fost bătuţi cu barbaritate.
După introducerea cererii sale la Curte, dl Ilaşcu a fost bătut de către militari, cu
aplicarea loviturilor de picioare şi de arme. De asemenea, i s-a pus un pistol în gură şi
a fost ameninţat cu moartea dacă ar fi încercat pe viitor să expedieze scrisori în afara
închisorii. Datorită acestui fapt, el şi-a pierdut un dinte.
270. În scrisoarea sus-menţionată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat
faptul că, la 13 mai 1999, civili purtând cagule au pătruns în celula sa, lovindu-l cu
un baston în cap, în spate şi în ficat şi i-au aplicat lovituri cu pumnii la nivelul gâtului.
Ei l-au trântit apoi în coridor unde l-a văzut pe un anume colonel Gusarov gata să-l
lovească pe Ilie Ilaşcu cu capul de un perete şi să-i aplice lovituri cu piciorul. Dl Gu-
sarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilaşcu şi l-a ameninţat cu moartea. Colonelul
Gusarov a declarat reclamanţilor că motivul acestei agresiuni era cererea lor adresată
Curţii Europene a Drepturilor Omului. În aceeaşi scrisoare, Andrei Ivanţoc a îndemnat
Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, mijloacele de informare în masă interna-
ţionale şi organizaţiile de protecţie a drepturilor omului, să intervină pentru a face să
înceteze torturile la care el însuşi şi ceilalţi reclamanţi au fost supuşi.
271. Ca urmare a acestor evenimente, după cum rezultă dintr-o scrisoare din
1 septembrie 1999 adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco, reclamanţii au
fost privaţi de mâncare timp de două zile şi de lumină timp de trei zile.
272. Celula dlui Ivanţoc în închisoarea din Tiraspol a fost devastată şi cu alte
ocazii în noiembrie 2002 şi la 15 februarie 2003.

167
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

C. Demersurile întreprinse până în luna mai 2001 pentru eliberarea recla-


manţilor
273. Negocierile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la re-
tragerea forţelor ruse din Transnistria, pe parcursul cărora a fost menţionată şi regle-
mentarea chestiunii transnistrene, nu s-au referit niciodată la situaţia reclamanţilor.
Totuşi, în cadrul discuţiilor dintre Preşedintele moldovean şi Preşedintele Federaţiei
Ruse, partea moldovenească a ridicat cu regularitate chestiunea eliberării reclaman-
ţilor (anexa, Y § 254).
274. În cadrul creării de către partea transnistreană a unei comisii competente
pentru examinarea posibilităţii de graţiere a tuturor persoanelor condamnate şi deţinu-
te în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele transnistrene
(anexa, dl Sturza §§ 309 şi 311), autorităţile moldoveneşti au obţinut o promisiune de
eliberare a reclamanţilor. În acest context, adjunctul Procurorului General moldovean,
dl Vasile Sturza, s-a deplasat de mai multe ori la Tiraspol pentru a negocia eliberarea re-
clamanţilor, vizitându-l pe dl Ilaşcu deţinut în închisoarea de la Hlinaia chiar în 1996).
Dl Sturza s-a deplasat ultima dată la Tiraspol la 16 aprilie 2001 cu scopul de a-i
aduce pe reclamanţi la Chişinău, dar fără rezultat. Dl Ilaşcu a fost eliberat doar la 5
mai 2001 (paragraful 279 de mai jos).
275. Într-o scrisoare din 23 februarie 2001, Preşedintele Moldovei, dl Lucinschi
şi şeful misiunii OSCE în Moldova, dl Hill, au cerut dlui Smirnov eliberarea reclaman-
ţilor din motive umanitare.
276. La 12 aprilie 2001, noul Preşedinte al Moldovei, dl Voronin, a prezentat dlui
Smirnov o nouă cerere de eliberare a reclamanţilor fondată pe motive de ordin umanitar.
277. De la începutul negocierilor cu partea transnistreană, situaţia reclamanţi-
lor a fost deseori pusă în discuţie de către autorităţile moldoveneşti. În acest context,
au avut loc discuţii cu reprezentanţii „procuraturii RMT”, ai „Curţii Supreme a RMT”, la
fel şi cu „ministrul justiţiei al RMT” şi cu dl Igor Smirnov.
278. Reclamanţii au prezentat Curţii o notă verbală datată din 19 aprilie 2001
adresată ambasadei Moldovei la Moscova, în care Ministerul Afacerilor Externe al
Federaţiei Ruse a atras atenţia guvernului moldovean asupra faptului că observaţiile
depuse de acesta din urmă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în octombrie
2000 au dat o evaluare subiectivă a rolului Rusiei în cauza grupul Ilaşcu şi nu reflecta
deloc caracterul amical al relaţiilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Nota
suna astfel:
„Examinarea memoriului respectiv de către Marea Cameră a Curţii Europene, fixată la 1 mai acest
an, poate aduce un prejudiciu grav intereselor Federaţiei Ruse şi ale Moldovei.
În acest context, partea rusă, bazându-se pe acordul la care au convenit şefii serviciilor Afacerilor
Externe ale celor două ţări în ceea ce priveşte necesitatea retragerii memoriului respectiv, solicită
urgent Guvernului Moldovei să ia toate măsurile pentru a asigura retragerea acestui document
înainte de 30 aprilie şi să informeze oficial Curtea Europeană la fel ca şi Reprezentantul Rusiei pe
lângă acest organ.”

E. Eliberarea dlui Ilaşcu la 5 mai 2001

168
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

279. Dl Ilaşcu a afirmat că la 5 mai 2001 dimineaţă, în jurul orei 5 şi 30, Vladimir
Şevţov, de asemena, cunoscut şi sub numele de Antiufeev, „ministru al securităţii al
Transnistriei”, a intrat în celula sa şi i-a zis să se îmbrace rapid, deoarece urma să
fie prezentat „Preşedintelui RMT”. Reclamantul a lăsat toate bunurile sale în celulă
şi a fost urcat într-un automobil, fiind ataşat cu cătuşe la doi soldaţi. Vladimir Şevţov
a luat, de asemenea, loc în automobil. Reclamantul a fost astfel condus la Chişinău
şi l-a câteva sute de metri de Preşedinţie, el a fost predat şefului serviciilor secrete
din Moldova, dlui Pasat. Reclamantul pretinde că dl Şevţov ar fi citit în faţa dlui Pasat
actul său de transfer, redactat în următorii termeni: „Deţinutul Ilaşcu, condamnat la pe-
deapsa capitală, este transferat organelor competente ale Republicii Moldova”. După
transmiterea documentului, dl Şevţov ar fi declarat că condamnarea rămânea valabilă
şi că ea ar fi pasibilă de executare dacă dl Ilaşcu s-ar întoarce în Transnistria.
Forţele speciale moldoveneşti l-au însoţit pe reclamant la Ministerul Securităţii,
unde el a fost succint interogat apoi repus în libertate.
280. La 22 iunie 2001, guvernul moldovean a informat Curtea că Preşedintele
Republicii Moldova, dl Voronin, a solicitat eliberarea dlui Ilaşcu printr-o scrisoare adre-
sată dlui Smirnov la 5 mai 2001. În această scrisoare, dl Smirnov a cerut în schimbul
gestului favorabil al autorităţilor transnistrene ca Republica Moldova să condamne
„agresiunea din 1992 comisă de ea împotriva poporului transnistrian”, să repare inte-
gral prejudiciul material suferit de „RMT” ca urmare a agresiunii şi „să prezinte scuze
poporului transnistrian pentru durerea şi suferinţele cauzate”.
281. Într-o scrisoare din 19 noiembrie 2001, guvernul moldovean a prezentat
Curţii copia mai multor decrete semnate de dl Smirnov, „preşedintele RMT”.
Decretul nr. 263, semnat la 6 iulie 1999, prevede introducerea unui moratoriu
asupra aplicării pedepsei capitale pe teritoriul „RMT” începând cu 1 septembrie 1999.
Acest moratoriu ar fi fost de asemenea aplicabil hotărârilor judecătoreşti pronunţate
înaintea acestei date, dar neexecutate până la intrarea în vigoare a decretului care
ar fi intervenit la momentul semnăturii şi publicării sale în Monitorul Oficial. Decretul
nr. 198 semnat de către dl Smirnov la 5 mai 2001 a acordat graţiere dlui Ilaşcu şi a
ordonat punerea sa în libertate. Decretul a intrat în vigoare în ziua semnării lui.
Guvernul moldovean nu a făcut nici un comentariu cu privire la pretinsul trans-
fer al dlui Ilaşcu, mulţumindu-se să prezinte Curţii decretul dlui Smirnov cu privire la
reclamant. El nici nu a formulat comentarii cu privire la veridicitatea aşa-zisului decret.
Totuşi el a mai adăugat faptul că a auzit rumori conform cărora, înainte de a semna
respectivul decret, dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa cu moartea pronunţată împotri-
va dlui Ilaşcu cu închisoarea pe viaţă.
Din partea sa, dl Ilaşcu a afirmat că decretul dlui Smirnov este un fals şi că a
fost adoptat după eliberarea sa. Conform opiniei dumnealui, cu toate că a fost eli-
berat, condamnarea sa a rămas valabilă şi, dacă el ar reveni în Transnistria, el ar fi
pasibil de pedeapsa cu moartea.
282. Curtea nu dispune decât de alegaţiile dlui Ilaşcu, de o copie a decretului
din 5 mai 2001 elaborat de dl Smirnov şi de declaraţiile guvernului moldovean cu

169
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

privire la comutarea pedepsei. Nici una din aceste expuneri nu a fost confirmată prin
alte probe şi Curtea nu remarcă nici un element obiectiv care s-o determine să ia o
poziţie în favoarea unei sau altei teze. În consecinţă, Curtea estimează că nu are po-
sibilitatea, în starea actuală a probelor prezentate ei, să tragă o concluzie în ceea ce
priveşte motivele şi baza legală a eliberării dlui Ilaşcu.

F. Demersurile întreprinse după luna mai 2001 în vederea eliberării celor-


lalţi reclamanţi

283. După eliberarea dlui Ilaşcu, reprezentantul dlui Leşco a afirmat într-o scri-
soare parvenită la Curte la 1 iunie 2001 că această eliberare ar fi fost datorată inter-
venţiei autorităţilor ruse pe lângă autorităţile transnistrene. Trebuie menţionat faptul că
într-un interviu acordat unei staţii publice de radio din Republica Moldova „Radio Mol-
dova”, Ministrul Afacerilor Externe al acestui stat dl Nicolae Cernomaz, ar fi declarat că:
„Ilie Ilaşcu a fost eliberat ca urmare a intervenţiei Ministrului rus al Afacerilor Externe,
Igor Ivanov, care, la cererea Preşedintelui moldovean dl Voronin, a purtat o convorbire
telefonică la acest subiect cu administraţia de la Tiraspol. El (le-)a explicat că era vorba
de o problemă internaţională care atingea onoarea Federaţiei Ruse şi a Moldovei”. Dl
Cernomaz ar fi continuat explicând că dumnealui s-a întâlnit cu dl Ivanov în scopul de
a-l convinge că „cererea depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu putea fi
retrasă deoarece dl Ilaşcu era un deţinut politic, un ostatic al conflictului din 1992”.
284. Urmare a audierii din 6 iunie 2001, guvernul moldovean a mulţumit acelor
care au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu, în special Federaţiei Ruse, şi a indicat ca
el dorea să revină asupra poziţiei exprimată anterior în observaţiile sale din 24 octom-
brie 2000, în particular cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse. El a explicat
gestul său prin dorinţa de a evita survenirea unor consecinţe nedorite, şi a tensiunilor
sau încetarea procesului cu privire la găsirea unei soluţii paşnice a diferendului trans-
nistrean şi obţinerea eliberării celorlalţi reclamanţi.
285. După eliberarea dlui Ilaşcu, între acesta şi autorităţile moldoveneşti au
avut loc întâlniri cu privire la perspectivele eliberării celorlalţi reclamanţi.
Cu ocazia unei conferinţe de presă pe care a susţinut-o la 31 iulie 2001, preşe-
dintele Moldovei, dl Voronin, a declarat: „Dl Ilaşcu este cel care îi menţine pe camara-
zii săi în detenţie la Tiraspol”. El a subliniat în această privinţă că el i-a propus aces-
tuia retragerea cererii sale depusă la Curte împotriva Federaţiei Ruse şi Moldovei,
în schimbul eliberării celorlalţi reclamanţi înainte de 19 iunie 2001, dar că dl Ilaşcu a
refuzat această propunere. Conform agenţiei de presă moldoveneşti Basa-press,
dl Voronin a sugerat de asemenea că în cazul în care dl Ilaşcu va obţine câştig de
cauză în faţa Curţii, acest lucru va face mai dificilă eliberarea celorlalţi reclamanţi.

G. Reacţiile internaţionale la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

286. Într-un raport din 20 februarie 1994 întocmit la cererea Biroului de instituţii
democratice şi drepturile omului al OSCE de către dl Andrzej Rzeplinski, profesor de
drept penal şi dreptul drepturilor omului la Universitatea din Varşovia, şi de către dl Fre-
derick Quinn, de la OSCE, în urma unei misiuni de anchetă în Transnistria, procesul

170
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

reclamanţilor în faţa „Curţii supreme a RMT” a fost analizat din punctul de vedere al
respectării drepturilor fundamentale. Autorii relevă, printre altele, grave încălcări ale
drepturilor la apărare, lipsa oricărui contact al reclamanţilor cu un avocat pe parcursul
primelor două luni după arestarea lor, accesul lor fiind foarte limitat ca urmare, încăl-
carea dreptului de a fi judecat de către un tribunal imparţial, instanţa de judecată re-
spectivă refuzând examinarea alegaţiilor reclamanţilor conform cărora au fost impuşi
să mărturisească ca urmare a aplicării tratamentelor inumane, şi încălcarea dreptului
prevăzut de articolul 14. 5 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politi-
ce, procesul reclamanţilor desfăşurându-se conform unei proceduri excepţionale fiind
lipsiţi de orice drept la un recurs.
În fine, autorii au calificat procesul ca fiind un eveniment politic de la început
şi până la sfârşit. Ei au conchis că anumite acuzaţii de terorism formulate la adresa
reclamanţilor, în baza Codului Penal sovietic, ar fi fost considerate în statele democra-
tice moderne ca simple chestiuni referitoare la libertatea de expresie.
287. La 28 septembrie 1999, Preşedintele Adunării Parlamentare şi Secretarul
General al Consiliului Europei au lansat un apel autorităţilor separatiste din Transnis-
tria pentru ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) să poată efectua o vizită
reclamanţilor şi au cerut îmbunătăţirea imediată a condiţiilor de detenţie a acestora.
288. Efectuând o vizită în Transnistria la 18 şi 19 octombrie 2000, în cadrul
unei vizite în Moldova în perioada 16–20 octombrie 2000, Comisarul pentru Dreptu-
rile Omului al Consiliului Europei a cerut autorităţilor transnistrene permisiunea de
a-l vizita pe dl Ilaşcu pentru a verifica condiţiile sale de detenţie. Permisiunea nu i-a
fost acordată din motivul că, din cauza lipsei de timp, autorizaţiile necesare nu ar fi
putut fi obţinute.
289. În noiembrie 2000, ca urmare a vizitei sale în Moldova, inclusiv în regiu-
nea Transnistriei, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante (CPT-ul) a elaborat raportul său. Cu privire la
situaţia de detenţie în Transnistria, CPT a subliniat problema suprapopulării în carcere
şi şi-a exprimat îngrijorarea sa cu privire la practica de detenţie prelungită în izolare
a anumitor deţinuţi şi referitor la nivelul inadecvat al îngrijirilor acordate deţinuţilor
bolnavi, în special, lipsa totală a îngrijirilor pentru cei ce suferă de tuberculoză, aici
incluzându-se posibilitatea de a beneficia de produse alimentare dietetice.
Potrivit CPT, situaţia instituţiilor penitenciare din Transnistria în 2000, lăsa mult
de dorit, mai ales în închisoarea din Hlinaia, unde condiţiile de detenţie erau deplo-
rabile: lipsa aerisirii, a luminii naturale şi a condiţiilor sanitare adecvate, precum şi
suprapopularea.
Referitor la situaţia reclamanţilor în special, CPT a indicat faptul că trei membri
ai grupului Ilaşcu erau deţinuţi de opt ani în condiţii de izolare fapt care avea conse-
cinţe grave asupra a cel puţin unuia dintre ei. CPT a mai indicat că detenţia în izolare
putea, în anumite condiţii, constitui tratament inuman şi degradant şi că în orice caz,
o izolare prelungită pe parcursul a mai multor ani era de neiertat. CPT a cerut auto-
rităţilor transnistrene să îmbunătăţească condiţiile de detenţie a celor trei membri ai

171
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

grupului Ilaşcu deţinuţi în izolare, prin asigurarea lor a accesului la presă la alegerea
lor, şi acordarea posibilităţilor de a primi vizite din partea familiilor şi avocaţilor lor.
Medicii din delegaţia CPT au putut consulta trei din cei patru reclamanţi, inclu-
siv pe dl Ilaşcu. În ceea ce-l priveşte pe ultimul, medicii au recomandat acordarea
acestuia a tratamentului medical potrivit patologiei sale.
CPT a prezentat declaraţii conform cărora în mai 1999, membrii grupului Ilaşcu
deţinuţi la Tiraspol ar fi fost bătuţi de către indivizi mascaţi.

DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL INTERN


ŞI ALTE ACORDURI PERTINENTE

290. Prevederile relevante ale Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991


prevăd următoarele:
„Noi, Republica Belarus, Federaţia Rusă (R.S.F.S.R.) şi Ucraina, membre-fondatoare ale Uniunii
R.S.S., semnatare ale Tratatului Unional din 1922 (numite în continuare Înalte Părţi Contractante),
constatăm că Uniunea R.S.S., ca subiect al dreptului internaţional şi realitate geopolitică încetează
a mai exista.
Întemeindu-ne pe comunitatea istorică a popoarelor noastre şi pe legăturile deja constituite între
ele, precum şi, ţinând cont de tratatele bilaterale încheiate între Înaltele Părţi Contractante,
Aspirând să construim state democratice de drept,
Dornice să dezvoltăm relaţiile noastre în baza recunoaşterii şi respectării reciproce a suveranităţii
statale, a principiilor egalităţii în drepturi şi neamestecului în afacerile interne, ne recurgerii la forţă
sau la orice alt mijloc de presiune, în special economice, al reglementării paşnice a diferendelor, a
altor principii şi norme universal recunoscute ale dreptului internaţional (…)
Afirmându-ne ataşamentul faţă de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale
Actului Final de la Helsinki şi ale altor documente ale Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare
în Europa;
Angajându-ne să respectăm normele internaţionale universal acceptate ale drepturilor omului şi
popoarelor,
Am convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
Înaltele Părţi Contractante constituie Comunitatea Statelor Independente. (…)
Articolul 6
1) Statele-membre ale Comunităţii vor colabora pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
pentru realizarea unor măsuri eficiente de reducere a armamentelor şi a cheltuielilor militare. (… )
2) Părţile vor respecta tendinţa reciprocă spre atingerea statutului de zonă denuclearizată şi stat
neutru.
3) Statele-membre ale Comunităţii vor păstra şi susţine, sub comandament unit, spaţiul militar
strategic comun, inclusiv controlul unic asupra armamentului nuclear, ordinea realizării căruia va fi
reglementată de un acord special.
4) Ele garantează de asemenea condiţii necesare amplasării, funcţionării, aprovizionării materiale
şi sociale a forţelor armate strategice. (…)
Articolul 12
Înaltele Părţi Contractante garantează respectarea angajamentelor internaţionale, care rezultă,
pentru ele, din tratatele şi acordurile fostei Uniunii R.S.S.”

172
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

291. La 24 decembrie 1991 reprezentantul permanent al URSS la Naţiunile


Unite, Ambasadorul Y. Voronţov, i-a comunicat Secretarului Naţiunilor Unite o scrisoa-
re a Preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care conţinea următoarele:
„Aderarea Uniunii Republicii Sovietice Socialiste la Naţiunile Unite, inclusiv în Consiliul de Securi-
tate şi toate celelalte organe şi organisme ale sistemului Naţiunilor Unite, este continuată de Fede-
raţia Rusă (RSFSR) cu sprijinul statelor Comunităţii Statelor Independente. În acest context, solicit
ca denumirea de Federaţie Rusă, să fie utilizată de Naţiunile Unite în locul „Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste”. Federaţia Rusă îşi asumă deplina responsabilitate pentru toate drepturile şi
obligaţiile URSS ce reies din Carta Naţiunilor Unite, inclusiv obligaţiunile de natură financiară. Vă
rog să consideraţi această scrisoare ca o confirmare a dreptului tuturor persoanelor care actual-
mente deţin statutul de reprezentanţi ai URSS la Naţiunile Unite să reprezinte Federaţia Rusă în
organele Naţiunilor Unite.”

292. La 21 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur,


şi Preşedintele Federaţiei Ruse, domnul Boris Elţin, au semnat la Moscova un acord
cu privire la principiile reglementării amiabile a conflictului armat din regiunea Trans-
nistreană a Republicii Moldova:
„Republica Moldova şi Federaţia Rusă,
Dorind să ajungă cât mai rapid posibil la o încetare a focului şi la o soluţionare a conflictului armat
în regiunea transnistreană;
Ghidându-se de principiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi cele ale Conferinţei pentru Secu-
ritate şi Cooperare în Europa;
Salutând faptul că la 3 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse
au ajuns la un acord de principiu;
Au convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
1. Părţile la conflict se angajează la semnarea acestui acord să întreprindă toate acţiunile necesare
în vederea încetării focului şi a încetării oricărei acţiuni armate împotriva celeilalte părţi.
2. Din momentul încetării focului părţile îşi vor retrage armatele, armamentul şi echipamentul militar
în decurs de 7 zile. Retragerea celor două armate va permite constituirea unei zone de securitate
între părţile la conflict. Hotarele exacte ale zonei de securitate vor fi determinate printr-un protocol
special care va fi încheiat între părţi cu privire la aplicarea prezentului acord.
Articolul 2
1. O comisie creată special, compusă din reprezentanţi ai celor trei părţi la soluţionarea conflictu-
lui, va fi împuternicită de a verifica implementarea măsurilor prevăzute la articolul 1 şi va asigura
ca regimul de securitate să fie introdus în zona de securitate. În acest scop, comisia va recurge
la grupurile de observatori militari aduşi ca urmare a acordurilor anterioare, inclusiv acordurile
quatripartite. Comisia de Control îşi va înceta activitatea în decurs de 7 zile de la data semnării
prezentului acord.
2. Fiecare parte va numi reprezentanţii săi în cadrul comisiei respective. Sediul Comisiei va fi la
Bender.
3. În scopul implementării măsurilor menţionate mai sus, Comisia de Control va administra contin-
gentele militare de voluntari reprezentând părţile participante la implementarea prezentului acord.
Locul de staţionare şi intervenţiile acestor contingente în vederea asigurării încetării focului şi a
securităţii în regiunea conflictului, vor fi dictate de Comisia de Control, care va trebui să ajungă la
un consens în această privinţă. Efectivele, statutul şi condiţiile de intervenţie şi retragere a contin-
gentelor militare din zona de securitate vor fi determinate printr-un protocol separat.
4. În cazul încălcărilor prevederilor prezentului acord, Comisia de Control va face investigaţiile
necesare şi va întreprinde fără întârziere acţiunile necesare în vederea restabilirii păcii şi ordinii şi
va decide măsurile potrivite în vederea prevenirii unor încălcări ulterioare.

173
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Articolul 3

Luând în consideraţie sediul Comisiei de Control şi seriozitatea situaţiei, Benderul este declarat ca
fiind o regiune supusă regimului de securitate, asigurarea securităţii fiind sarcina contingentelor
militare ale părţilor în vederea implementării prezentului acord. Comisia de Control asigură menţi-
nerea ordinii de drept în Bender, împreună cu organele de poliţie.
Administraţia Benderului este asigurată de organele administraţiei locale, dacă e cazul de comun
acord cu Comisia de Control.
Articolul 4
Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova vor respecta în mod
riguros neutralitatea. Ambele părţi la conflict se obligă să menţină neutralitatea şi să nu se angajeze
în acţiuni împotriva proprietăţii Armatei a 14-a, a personalului acesteia şi membrilor familiilor lor.
Toate chestiunile legate de statutul Armatei a 14-a sau de etapele şi termenele de retragere vor fi
soluţionate pe calea negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.
Articolul 5
1. Părţile la conflict consideră aplicarea sancţiunilor sau blocadele de orice fel ca fiind inaccepta-
bile. În acest sens, vor fi suprimate toate obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi
persoanelor şi vor fi luate toate măsurile necesare în vederea încetării stării de urgenţă pe teritoriul
Republicii Moldova.
2. Părţile la conflict vor purcede fără întârzieri la negocieri pentru a soluţiona problemele cu privire
la reîntoarcerea refugiaţilor la casele lor, acordarea ajutorului populaţiei care a suferit în urma
conflictului din regiune şi reconstruirea caselor de locuit şi a edificiilor publice. Federaţia Rusă va
acorda întregul său suport în acest scop.
3. Părţile la conflict vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a ajutorului
umanitar pentru regiunea conflictului.
Articolul 6
Un centru de presă comun va fi creat având scopul de a pune la dispoziţia Comisiei de Control
informaţia corectă cu privire la evoluţia evenimentelor din regiune.
Articolul 7
Părţile consideră că măsurile prevăzute în prezentul acord formează o foarte importantă parte a
soluţionării conflictului prin mijloace politice.
Articolul 8
Prezentul acord va intra în vigoare din ziua semnării sale.
Prezentul acord îşi va înceta efectele printr-o decizie comună a părţilor sau în cazul denunţării de
către una din părţi, ceea ce va duce la încetarea activităţilor Comisiei de Control şi a contingentelor
militare din subordinea sa.”

293. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat cu următoare-


le rezerve Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 prin care Republica Moldo-
va a aderat la Comunitatea Statelor Independente:
„(…) 2. Articolul 6, cu excepţia alineatelor 3 şi 4 (…)
Parlamentul Republicii Moldova consideră că, în cadrul Comunităţii Statelor Independente, Re-
publica Moldova se va orienta în primul rând spre cooperarea economică şi că ea va exclude
cooperarea în sfera politico-militară, pe care o estimează ca fiind incompatibilă cu principiile de
suveranitate şi independenţă.”

294. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994
stipulează următoarele:

174
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Articolul 11
„1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.
2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”
Articolul 111
„1) Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi
atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu un statut special adoptat printr-o
lege organică. (…)”

295. Prevederile relevante ale Codului Penal al Republicii Moldova sunt astfel
redactate:
Articolul 116
„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de liberate până la un an.
Aceeaşi acţiune, fie că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vă-
tămate, fie că i-a provocat suferinţe fizice – se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen
de la unu la cinci ani.”
Articolul 207
„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoţite de săvârşirea pe această bază a
unor acte social-periculoase se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate până la doi ani, fie cu mun-
că corecţională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.”

296. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat


„Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor
militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”, a cărui
prevederi fundamentale sunt:
„Republica Moldova şi Federaţia Rusă, denumite în continuare Părţi, cu participarea reprezentan-
ţilor Regiunii Transnistrene,
Ţinând cont de noile realităţi politice din Europa şi din întreaga lume,
Confirmând faptul că Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt state suverane şi independente,
Convinse de necesitatea edificării relaţiilor lor pe principii de prietenie, înţelegere reciprocă şi co-
laborare,
Bazându-se pe înţelegerile deja realizate între Părţi în domeniul militar,
Acţionând în conformitate cu documentele adoptate în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Co-
operare în Europa,
Au convenit asupra următoarelor:
Articolul 2
Statutul formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este determinat
prin prezentul Acord.
Aflarea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este temporară.
Partea Rusă, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru amenajarea trupelor la
noul loc de dislocare, va realiza retragerea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani
din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.
Acţiunile practice pentru retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Repu-
blicii Moldova în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului
transnistrean şi determinarea statutului special al Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.
Etapele şi graficul retragerii definitive a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse se vor stabili prin-
tr-un protocol separat între ministerele apărării ale Părţilor.

175
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Articolul 5
În perioada aflării temporare pe teritoriul Republicii Moldova, formaţiunile militare ale Federaţiei
Ruse nu vor fi folosite în nici un caz la soluţionarea conflictelor de ordin intern ale Republicii Mol-
dova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva altor state.
Comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinând formaţiunilor milita-
re ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua în baza unor acorduri separate
între guvernele Părţilor.
Articolul 6

Deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse în afara locurilor
lor de dislocare se vor efectua pe teritoriul Republicii Moldova conform unor planuri coordonate cu
organele competente ale Republicii Moldova.
În locurile de dislocare şi în timpul deplasării lor, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse vor organiza
paza obiectelor militare şi a averii în modul stabilit în cadrul Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse.
Articolul 7

Aerodromul militar Tiraspol este aerodromul de amplasare comună a aviaţiei formaţiunilor militare
ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.
Survolurile navelor aeriene ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse în spaţiul aerian al Republicii
Moldova se vor efectua în baza unui acord separat dintre ministerele apărării ale Părţilor.
Articolul 13

Fondul locativ şi de cazarmă, fondul spaţiului de serviciu, parcurile, poligoanele cu utilaj staţionar,
depozitele cu utilaj, clădirile şi alte construcţii, eliberate în urma retragerii formaţiunilor militare ale
Federaţiei Ruse, vor fi transmise organelor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova în
volumul existent de facto şi în starea fizică reală.
Modul de transmitere sau comercializare a patrimoniului imobil al formaţiunilor militare ale Federa-
ţiei Ruse va fi determinat printr-un acord separat între Guvernele Părţilor.
Articolul 17
În scopul asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Mol-
dova în termenele convenite şi funcţionării lor normale în locurile noi de dislocare pe teritoriul Fede-
raţiei Ruse, Republica Moldova participă prin cote părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse
a obiectivelor din sfera socială, necesare pentru amenajarea formaţiunilor militare retrase. Volumul
mijloacelor alocate, lista obiectivelor şi locul construcţiei se determină printr-un acord separat.
Articolul 23
Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări de către Părţi despre îndeplinirea proce-
durilor de ordin intern necesare şi va fi valabil până la retragerea totală a formaţiunilor militare ale
Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
Prezentul Acord urmează a fi prezentat pentru înregistrare la Organizaţia Naţiunilor Unite conform
articolului 102 al Cartei ONU.”

297. La 21 octombrie 1994, la Moscova a fost semnat „Acordul între Ministerul


Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse cu privire la ac-
tivitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, provizoriu dislo-
cate pe teritoriul Republicii Moldova şi cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de
către aviaţia de transport a forţelor armate ale Federaţiei Ruse.” Dispoziţiile pertinente
ale acestui acord prevăd:
Articolul 1
„Aerodromul militar Tiraspol este utilizat de formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse până la retra-
gerea definitivă a acestora de pe teritoriul Republicii Moldova.

176
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Dislocarea şi zborurile comune pe aerodromul Tiraspol ale aviaţiei civile a regiunii Transnis-
tria din Republica Moldova şi ale navelor aeriene ruse se efectuează conform Regulamentului
provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse
şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova, coordonate cu Administraţia de
Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul
Apărării al Federaţiei Ruse.
Articolul 3
Zborurile avionului-poştă, aparţinând trupelor ruse, se efectuează pe aerodromul Tiraspol cel mult
de două ori pe săptămână (marţi, joi sau în alte zile ale săptămânii, după coordonarea prealabilă
de către Părţi).
Articolul 5
Cererile privind efectuarea de către aviaţia Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse a zborurilor de
şcoală şi antrenament şi survolurilor, se prezintă în ajun până la 15.00, ora locală, prin intermediul
organelor de coordonare a traficului aerian (punctelor de comandă).
Confirmarea cererilor, precum şi autorizaţiile în vederea utilizării spaţiului aerian al Republicii Mol-
dova sunt eliberate de Punctul Unificat de comandă al apărării anti aeriene şi aviaţie al Forţelor
Armate ale Republicii Moldova. Totodată, decizia privind utilizarea spaţiului aerian al Republicii
Moldova, conform cererii de zbor, în localităţile de dislocare provizorie a trupelor ruse se adoptă de
către Şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova.
Articolul 7
Controlul executării prezentului Acord este exercitat de către reprezentanţii ministerelor apărării
ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, în conformitate cu Regulamentul special, elaborat de
ele în comun.
Articolul 8
Prezentul Acord intră în vigoare din data semnării lui şi va fi valabil până la retragerea deplină a
formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
În prezentul Acord pot fi operate modificări cu consimţământul reciproc al Părţilor.”

298. Instrumentul de ratificare al Convenţiei depozitat de către Republica Mol-


dova la Consiliul Europei la 12 septembrie 1997 conţine un număr de declaraţii şi
rezerve, partea pertinentă conţinând următoarele:
„Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce pri-
veşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul con-
trolat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.
(…)”

299. La 20 martie 1998, reprezentantul Federaţiei Ruse, dl. V. Cernomârdin


şi reprezentantul „RMT”, dl. Igor Smirnov, au semnat la Odesa (Ucraina) un Pro-
tocol de acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar, care prevedea
următoarele:
„La sfârşitul negocierilor cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar în legătură cu prezen-
ţa forţelor ruseşti în Transnistria, s-a ajuns la un acord asupra următoarelor puncte:
Tot patrimoniul în cauză se divizează în trei categorii:
- prima categorie include armamentul standard al Grupului Unificat al Forţelor Ruse, muniţiile sale
şi bunurile sale;
- a doua categorie include armamentul, muniţiile şi surplusul bunurilor militare mobile care trebuie
returnate necondiţionat Rusiei;
- a treia categorie include armament, muniţii, material militar şi alte echipamente care pot fi cedate

177
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

(rebutate) direct la locul aflării sau în afara locului unde ele sunt stocate.

Venitul obţinut din cesiunea patrimoniului care face parte din a treia categorie va fi divizat între Părţi
în următoarele proporţii:

Federaţia Rusă – 50%

Transnistria – 50%, după deducerea cheltuielilor din vânzarea patrimoniului militar din cea de a
treia categorie.

Condiţiile pentru utilizarea şi cesiunea patrimoniului din categoria a treia va fi pusă în sarcina Rusiei
cu participarea Transnistriei.

2. Părţile au convenit să achite datoriile reciproce la 20 martie 1998 în întregime prin compensări cu
titlu de surse obţinute de la cesiunea patrimoniului militar sau provenite din alte surse.

3. Rusia va continua să retragă din Transnistria patrimoniul militar indispensabil pentru necesităţile
forţelor armate din Rusia potrivit anexei la prezentul Protocol. Autorităţile transnistrene nu se vor
opune retragerii acestor bunuri.

4. De comun acord cu Transnistria, Rusia va continua să distrugă muniţiile inutilizabile şi netranspor-


tabile din împrejurimile satului Kolbasna cu respectarea cerinţelor de securitatea ecologică şi altele.

5. În vederea eliberării rapide a patrimoniului imobil, reprezentanţii Federaţiei Ruse şi ai Trans-


nistriei au convenit că cartierele eliberate de forţele Rusiei pot fi transmise autorităţilor locale din
Transnistria potrivit unui act oficial care indică valoarea lor reală.

6. Este din nou subliniat faptul că retragerea treptată a forţelor armate a Rusiei staţionate în Transnis-
tria şi retragerea patrimoniului lor va fi efectuată într-un mod transparent. Aplicarea practicii transpa-
rente a acestor măsuri poate fi asigurată pe o bază bilaterală în conformitate cu acordurile semnate
dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Informaţia indispensabilă cu privire la prezenţa forţelor
armate a Rusiei în Transnistria va fi transmisă în conformitate cu practica curentă Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, prin intermediul misiunii acesteia la Chişinău.”

ÎN DREPT

I. DACĂ RECLAMANŢII ŢIN DE JURISDICŢIA REPUBLICII


MOLDOVA

A. Argumente aduse în faţa Curţii


1. Guvernul Moldovenesc
300. Guvernul Republicii Moldova estimă că reclamanţii nu relevau, nici în tre-
cut nici în perioada actuală de “jurisdicţia” de facto a Republicii Moldova.; cererea ar
fi deci ratione personae incompatibilă cu prevederile Convenţiei.
Luând în consideraţie articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante,
recunosc fiecărei persoane ce relevă de jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile de-
finite în acest document. În dreptul internaţional jurisdicţia teritorială a unui stat,
care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate teritorială. Această
suveranitate îi permite statului să exercite într-un teritoriu determinat funcţiile sale
statale: acte legislative, jurisdicţionale şi administrative. Dar în cazul în care un
stat nu controlează efectiv o parte din întreg teritoriul său, el nu poate exercita real
competenţa şi suveranitatea teritorială. Într-un asemenea caz, concepţiile de „juris-
dicţie” şi „teritoriu” n-ar putea fi confundate. Pentru ca Convenţia să fie aplicabilă, ar

178
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

fi trebuit să fie posibil ca statul să recunoască şi să asigure drepturile garantate de


Convenţie. Astfel, întrebarea dacă o persoană relevă de jurisdicţia unui stat este o
întrebare de fapt; este vorba de a determina dacă, în momentul comportamentului
incriminat, autorităţile de stat exercitau sau nu un control efectiv asupra victimelor
presupuse.
301. În speţă, localităţile din stânga Nistrului nu se mai află sub controlul orga-
nelor constituţionale ale Republicii Moldova, de cel puţin de la sfârşitul anului 1991.
Pe acest teritoriu a fost creată „Republica Moldovenească Transnistriană”, care dis-
pune de propriile sale instituţii, incluzând forţele armate, poliţie şi o structură vamală.
Anume din această cauză, la momentul ratificării Convenţiei, Moldova a făcut o de-
claraţie vizând excluderea responsabilităţii sale referitor la actele comise pe teritoriul
transnistrian, pe care aceasta nu-l controlează.
Guvernul moldovean subliniază că absenţa controlului din partea Republicii
Moldova asupra teritoriului aflat sub autoritatea regimului transnistrian a fost confir-
mată de toţi martorii audiaţi de Curte.
302. Se consideră că situaţia ce rezultă din imposibilitatea de a exercita un
control efectiv asupra teritoriului transnistrian este asemănătoare cu cea descrisă de
Curte în hotărârea Cipru vs. Turcia ([GC], nr. 25781/94, CEDO 2001-VI, § 78), unde
s-a ajuns la concluzia că Guvernul din Cipru era în imposibilitate să exercite un control
efectiv asupra teritoriilor „RNCT”, pe care aceasta din urmă îl controla de facto.
303. El respinge orice fel de afirmaţie de cooperare din partea sa cu autori-
tăţile transnistrene şi evidenţiază faptul că anumite măsuri au fost luate în ceea ce
priveşte aplanarea conflictului transnistrian, unele dintre acestea cu aprobarea şi
în prezenţa mediatorilor OSCE, pe când altele au fost luate ţinând cont de intere-
sul populaţiei moldoveneşti ce se găseşte pe teritoriul aflat sub controlul regimului
transnistrian.
304. Guvernul Moldovei consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive,
atât generale, în termenii de găsire a unei soluţii pentru soluţionarea conflictului şi
restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrian, cât şi specifice, în ceea ce
priveşte asigurarea drepturilor reclamanţilor garantate de către Convenţie.
În această privinţă, el s-a referit la numeroasele tentative făcute pentru a soluţi-
ona conflictul, confirmate de depoziţiile martorilor audiaţi la Chişinău, la declaraţiile şi
intervenţiile liderilor politici din Moldova - inclusiv cele făcute în timpul negocierilor cu
privire la soluţionarea conflictului - şi la alte măsuri ce condamnă ilegalitatea deten-
ţiei şi condamnării reclamanţilor, printre primele fiind hotărârea din 3 februarie 1994
a Curţii Supreme a Republicii Moldova urmate de măsuri cu caracter judiciar luate
împotriva persoanelor responsabile de detenţia şi condamnarea lor, precum şi, alte
măsuri economice, şi altele adoptate în scopul de a reafirma suveranitatea pe întreg
teritoriul Republicii Moldova, incluzând partea transnistriană.
Totuşi, aceste măsuri au rămas fără efect, dat fiind faptul că „RMT” este o enti-
tate capabilă de a funcţiona în mod autonom în raport cu Republica Moldova şi că au-
torităţile transnistriene au recurs la represalii drept răspuns la unele măsurile luate.

179
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Prin urmare, Guvernul moldovean consideră că el nu dispune de alte mijloace


de care ar putea face uz în scopul de a obţine respectul drepturilor garantate recla-
manţilor de către Convenţie fără a pune în pericol situaţia economică şi politică a
Republicii Moldova.
2. Guvernul Federaţiei Ruse
305. Guvernul rus se limitează în a pune în evidenţă faptul că Guvernul Repu-
blicii Moldova este unicul Guvern legitim al Moldovei. Deoarece teritoriul transnistrian
constituie o parte integrantă a Republicii Moldova, doar aceasta din urmă poate fi
considerată drept responsabilă de acţiunile care au loc pe acest teritoriu.
3. Reclamanţii
306. Reclamanţii consideră că Republica Moldova trebuie să fie considerată
drept responsabilă de violările Convenţiei care după părerea lor au fost comise pe te-
ritoriul transnistrian, în măsura în care această regiune face parte din teritoriul său na-
ţional, şi în pofida absenţei controlului efectiv, Guvernul moldovenesc ar fi obligat să ia
măsuri suficiente pentru a asigura respectul drepturilor garantate de către Convenţie
asupra întregului său teritoriu, ceea ce el nu a făcut. Efectiv, reclamanţii consideră că
măsurile pozitive luate de către autorităţile modoveneşti erau limitate şi insuficiente,
ţinând cont de mijloacele politice şi economice la dispoziţia lor.
Nu numai că Guvernul moldovenesc nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sale po-
zitive, care îi revin în virtutea Convenţiei, dar el ar fi mers chiar până la luarea unor
măsuri care au echivalat cu recunoaşterea de facto a regimului de la Tiraspol sau
cel puţin la acceptarea tacită a situaţiei. Despre aceasta ne mărturiseşte eliberarea
generalului Iakovlev (vezi paragraful 50), transferul d-ului Ilaşcu autorităţilor moldo-
veneşti pe data de 5 mai 2001, (vezi paragraful 279), acordurile încheiate la data de
16 mai 2001, (vezi paragraful 174) şi cooperarea, în particular în domeniul vamal
şi cel al poliţiei (vezi paragrafele 176 şi 177). Reclamanţii au declarat că discursul
susţinut de Preşedintele Republicii Moldova, în care acesta l-a acuzat pe d-ul Ilaş-
cu, după eliberarea acestuia, de a fi responsabil de detenţia celorlalţi reclamanţi,
constituie un act de natură să angajeze responsabilitatea Republicii Moldova în
virtutea Convenţiei.
307. În ultimul rând, reclamanţii consideră că autorităţile moldoveneşti ar fi tre-
buit să înceapă negocieri pe termen lung cu autorităţile ruse, unicele în stare să con-
troleze regimul transnistrian, pentru a asigura eliberarea lor.
4. Guvernul României, partea terţă care a intervenit
308. Intervenţia Guvernului român, ca terţă parte, subliniază cu uşurinţă că el
nu doreşte să-şi exprime poziţia asupra responsabilităţii Republicii Moldova în speţă.
El are intenţia de a furniza precizări factologice şi raţionamente juridice capabile să
susţină cauza acelor dintre reclamanţi care sunt cetăţenii săi.
309. El consideră că un stat parte la Convenţie nu ar putea să-şi limiteze cadrul
obligaţiilor pe care le-a contractat la ratificarea Convenţiei invocând faptul că el nu exer-
cită jurisdicţia sa conform articolului 1. Statele contractante trebuie să asigure drepturile

180
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

garantate de Convenţie indivizilor ce locuiesc pe teritoriul lor şi li se cere să ia măsurile


necesare ce rezultă din obligaţiile pozitive stabilite de jurisprudenţa Curţii.
Deşi existenţa unor asemenea obligaţii pozitive, nu trebuie să fie interpretată
de un mod ce ar impune autorităţilor sarcini insuportabile sau excesive, cu toate aces-
tea statelor li se cere numaidecât să manifeste o diligenţă rezonabilă.
Guvernul român consideră în speţă, că autorităţile Republicii Moldova nu au
demonstrat faptul că ele au depus toate eforturile posibile pentru a asigura suverani-
tatea lor pe teritoriul transnistrean. În particular, el reproşează autorităţilor moldovene
că nu a luat nici o măsură efectivă pentru a executa hotărârea Curţii Supreme a Re-
publicii Moldova de pe data de 3 februarie 1994, şi de faptul că a autorizat serviciile
vamale ale „RMT” să folosească ştampilele şi sigiliile Republicii Moldova cu scopul de
a putea să exporte mărfuri provenite din regiunea transnistreană.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
(a) Concepţia de „jurisdicţie”
310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:
„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane ce relevă de jurisdicţia lor, drepturile şi
libertăţile definite la titlul I (...) al Convenţiei.”

311. Din articolul 1 reiese faptul că Statele părţi trebuie să răspundă de orice
încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie, comise asupra indivizilor
aflaţi sub „jurisdicţia” lor.
Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat Contractant
să fie considerat responsabil de actele sau omisiunile care i se imputează şi care dau
loc unei plângeri de încălcare a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.
312. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa conform căreia noţiunea de „jurisdic-
ţie”, în sensul articolului1 al Convenţiei, trebuie să reflecte concepţia acestei noţiuni în
dreptul internaţional public (vezi Gentilhomme, Schff – Benhadji şi Zerouki vs. Franţa,
hotărârea de judecată din 14 mai 2002, paragraful 20; Bankovic şi alţii vs. Belgia şi
alte 16 State Contractante 8dec.), nr. 52207/99, § 59-61, ECHR 2001-XII; şi Assanid-
ze vs. Georgia, CEDO2004-..., § 137).
Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „relevând din ju-
risdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca semnificând faptul
că competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul rând teritorială, (vezi decizia
Bankovic, citată mai sus, § 59), dar de asemenea în acest sens este presupusă că ea
se exercită în mod normal pe întreg teritoriul statului.
Această presupunere poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special,
atunci când un stat este împiedicat de a-şi exercita autoritatea pe o parte a teritoriului
său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare, prin forţele armate, ale unui alt
stat care controlează efectiv acest teritoriu (vezi Loizidou vs. Turcia, (excepţii preli-
minare), hotărâre de judecată luată pe data de 23 martie, 1995, Seria A nr. 310, şi

181
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Cipru vs. Turcia [GC], nr. 25781/94, CEDO 2001-VI, paragrafele 76 – 80, asemenea
celor citate în decizia Bankovic, menţionată mai sus, paragrafele 70-71), în cazuri de
război sau revolte, sau încă în cazurile unui Stat străin susţinând instalarea unui regim
separatist pe teritoriul statului respectiv.
313. Pentru a conchide la existenţa unei asemenea a situaţii excepţionale, Cur-
tea trebuie să examineze pe de o parte toate elementele factologice obiective capa-
bile de a limita exercitarea efectivă a autorităţii unui stat pe teritoriul său, şi pe de altă
parte, comportamentul statului propriu-zis. De fapt, angajamentele luate de către o
parte contractantă, în virtutea articolului 1 al Convenţiei includ, în afară de datoria de
a nu interveni în drepturile şi libertăţile garantate, obligaţiile pozitive de a lua măsurile
potrivite pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (vezi,
printre alte, Z. vs. Regatul Unit [GC], nr. 29392/95, paragraful 73, CEDO 2001 – V).
Aceste obligaţii subzistă de asemenea în cazul unei limitări de exercitare a
autorităţii sale pe o parte a teritoriului său acestuia, astfel încât, statului îi revine de a
lua toate măsurile necesare, care stau în puterea sa.
314. De altfel, Curtea observă că, dacă ea a accentuat preponderenţa princi-
piului teritorial în aplicarea Convenţiei în cazul Bankovic (decizie citată mai sus, para-
graful 80), ea a adus la cunoştinţă de asemenea că noţiunea de „jurisdicţie” din conţi-
nutul articolului 1 al Convenţiei, nu se circumscrie doar teritoriului naţional al Înaltelor
Părţi Contractante (vezi Lizidou vs. Turcia (fondul), hotărâre judecătorească luată la
18 decembrie 1996, Rapoartele Hotărârilor de Judecată şi Deciziile luate 1996 – VI,
pp. 2234 – 2235, paragraful 52).
Curtea a recunoscut că în circumstanţe excepţionale, actele Statelor Contrac-
tante înfăptuite sau producând efecte în afara teritoriului lor, pot fi analizate în exerci-
tarea de către ele a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 a Convenţiei.
Aşa cum reiese din principiile pertinente ale dreptului internaţional, un stat con-
tractant poate angaja responsabilitatea sa atunci când, în urma unei acţiuni militare
– legale sau ilegale – statul exercită în mod practic controlul efectiv asupra unei zone
situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiu-
ne, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de către Convenţie, derivă din fap-
tul acestui control, pe care el îl exercită în mod direct, prin intermediul forţelor armate
ale acestui stat, sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (ibid).
315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită contro-
lul în detalii asupra politicii şi acţiunilor autorităţilor din spaţiul situat în afara teritoriului
său naţional, deoarece chiar un control global asupra acestui teritoriu poate angaja
responsabilitatea acestei Părţi Contractante (ibid., pp. 2235 – 2236, paragraful 56).
316. Dacă un Stat Contractant îşi exercită controlul global asupra unui teritoriu
aflat în afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este limitată numai asu-
pra actelor comise de soldaţii sau funcţionarii aflaţi pe acest teritoriu, dar se extinde
în egală măsură şi la actele administraţiei locale care supravieţuieşte numai datorită
susţinerii militare sau datorită altor susţineri (vezi Cipru vs. Turcia [GC], citat mai sus,
paragraful 77).

182
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

317. Responsabilitatea unui stat poate de asemenea fi angajată pe baza ac-


telor care au cauzat repercusiuni asupra drepturilor garantate de Convenţie, chiar
dacă acele repercusiuni se manifestă în afara jurisdicţiei acestui stat. Prin urmare, cu
referinţă la extrădarea către un stat care nu este Contractant, Curtea a susţinut că
un Stat Contractant ar acţiona într-un mod incompatibil cu prevederile din Convenţie,
„această moştenire comună a tradiţiilor politice, a respectului libertăţii şi a preeminen-
ţei dreptului” la care se referă Preambulul, dacă în mod conştient ar remite un fugar
unui alt stat, unde există motive serioase pentru a crede că acea persoană poate fi în
faţa unor riscuri reale de a fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante (vezi Soeringvs. Regatul Unit, hotărârea de judecată luată la 7 iulie,
1989, Seria A nr. 161, p. 35, paragrafele 88 – 91).
318. În plus, dacă autorităţile unui stat contractant aprobă formal sau tacit acţi-
unile particularilor care violează altor persoane particulare care se află sub jurisdicţia
sa drepturile garantate de Convenţie, responsabilitatea acestui stat poate să fie an-
gajată în lumina Convenţiei. (vezi Cipru vs. Turcia, citat mai sus, paragraful 81). Acest
lucru este valabil cu atât mai mult în cazul recunoaşterii de către Statul în cauză a
actelor ce emană de la autorităţi autoproclamate şi care nu sunt recunoscute în planul
dreptului internaţional.
319. Un stat poate de asemenea fi ţinut responsabil chiar dacă agenţii săi
acţionează cu exces de împuterniciri sau nu respectă instrucţiunile primite. Efec-
tiv, Convenţia prevede faptul că autorităţile unui stat îşi asumă responsabilitatea
obiectivă pentru acţiunile subordonaţilor săi; ele au datoria de a-şi impune voinţa
şi n-ar putea să se ascundă după incapacitatea lor de a asigura ca aceasta să
fie respectată (vezi Irlanda vs. Regatul Unit, hotărârea judecătorească luată la 18
ianuarie, 1978, Serie A nr. 25, p. 64, paragraful 159; de asemenea vezi articolul 7
al Proiectului articolelor Comisiei de drept internaţional despre responsabilitatea
Statelor în cazul actelor internaţional ilicite (2001) („lucrările CDI”), p. 104, şi cazul
Caire, examinat de Comisia Generală de Plângeri, 1929 Culegere de Sentinţe Arbi-
trale (RSA),V, p.516).

311. Responsabilitatea unui stat în cazul unei acţiuni ilegale

320. Un alt principiu recunoscut al dreptului internaţional este cel al responsa-


bilităţii unui stat în cazul unei violări a unei obligaţii internaţionale. Despre aceasta ne
vorbesc lucrările CDI.
321. Un act ilicit poate fi calificat drept continuu dacă el se extinde pe întrea-
ga perioadă în care comportamentul are loc şi rămâne în contradicţie cu obligaţia
internaţională (vezi comentariul despre proiectul articolului 14 paragraful 2, p. 147 al
lucrărilor CDI).
În plus, Curtea consideră că în cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau
omisiuni ilicite, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi
continuând atâta timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie
cu obligaţia internaţională respectivă (vezi de asemenea proiectul articolului 15 para-
graful 2 al lucrărilor CDI).

183
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

2. Aplicarea acestor principii


322. Curtea trebuie deci să precaute dacă responsabilitatea Republicii Moldo-
va este angajată în baza faptului atât a obligaţiei de a se abţine cât şi a obligaţiilor
pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei.
323. Curtea declară că în primul rând Republica Moldova afirmă faptul că nu deţine
controlul asupra unei părţi din teritoriul său naţional, anume regiunea transnistriană.
324. Curtea reaminteşte că, în decizia sa de admisibilitate, ea a considerat că
declaraţia consemnată de Moldova în instrumentul său de ratificare a Convenţiei la
subiectul lipsei de control a autorităţilor legitime moldoveneşti asupra teritoriului trans-
nistrian nu constituia o rezervă validă în sensul articolului 57 al Convenţiei.
Întrebarea care reiese este deci de a şti, dacă, în pofida concluziei menţionate
mai sus, situaţia de fapt la care se referă declaraţia Republicii Moldova şi observaţiile
ulterioare depuse de Guvernul Moldovei, este de natură să producă efecte juridice în
planul responsabilităţii Moldovei în lumina Convenţiei.
325. În speţă, Curtea relevă că, proclamată suverană de către Parlamentul său
la 23 iunie 1990, şi devenind independentă la 27 august 1991 şi fiind astfel recunoscută
de comunitatea internaţională, Republica Moldova s-a confruntat imediat cu o mişca-
re separatistă în regiunea transnistreană. Această mişcare a devenit mai puternică în
luna decembrie a anului 1991, odată cu organizarea alegerilor prezidenţiale în unităţile
adiministrative locale, care au fost declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti
(vezi paragraful 47 de mai sus). La sfârşitul anului 1991, un război civil a izbucnit între
forţele Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni susţinuţi activ de cel puţin câţiva
dintre soldaţii Armatei a 14-a. În luna martie a anului 1992, având în vedere gravitatea
situaţiei, a fost declarată stare de urgenţă (vezi paragraful 69 de mai sus).
În timpul conflictului armat, autorităţile moldoveneşti au făcut o serie de apeluri
la comunitatea internaţională, inclusiv şi unul adresat Consiliului de Securitate al Naţiu-
nilor Unite pe data de 23 iunie 1992 (vezi paragraful 83 de mai sus), cerând Consiliului
de Securitate să-i susţină în lupta lor pentru independenţă. Acuzând Federaţia Rusă
de susţinerea Transnistriei separatiste, ele au rugat de mai multe ori partea rusă să-şi
oprească „agresiunea” împotriva lor (vezi paragrafele 78-79 şi 82-83 de mai sus).
326. Pe data de 21iulie 1992, a fost încheiat un acord de încetare a focului care
instituia status quo-ului şi stabilirea unei zone de securitate pentru menţinerea aces-
tuia (vezi paragrafele 87 până la 89 de mai sus).
La 29 iulie 1994, noua Constituţie a Republicii Moldova a fost adoptată, care
în articolul 111 enunţă posibilitatea de a oferi o formă de autonomie, printre altele,
regiunilor din stânga Nistrului şi interzice în articolul 11 staţionarea trupelor străine pe
teritoriul său (vezi paragraful 294 de mai sus).
327. Subsecvent, când a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997, Republica
Moldova odată cu instrumentul său de ratificare a depus o declaraţie care susţinea
imposibilitatea de a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ceea ce priveşte
teritoriile aflate sub controlul efectiv al organelor „Autoproclamatei Republici Transnis-
trene”, până la soluţionarea definitivă a conflictului (vezi paragraful 298 de mai sus).

184
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

328. Acordul de încetare a focului încheiat la 21 iulie 1992, a sfârşit prima parte a
eforturilor Republicii Moldova de a-şi exercita autoritatea asupra întregului său teritoriu.
329. Curtea declară că după această perioadă, Republica Moldova a adoptat
mai degrabă o politică de consimţire, menţinând un control limitat asupra regiunii
transnistriene, printre altele, ca eliberarea buletinelor de identitate şi a ştampilelor
vamale (vezi paragraful 179 şi 180 de mai sus).
De aici, Curtea vede în declaraţia anexată la instrumentele de ratificare a Con-
venţiei de către Moldova o referinţă la această situaţie de fapt.
330. În baza tuturor elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Gu-
vernul Moldovei, unicul Guvern legitim al Republicii Moldova în lumina dreptului inter-
naţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unor părţi ale teritoriului său, şi anume acea
parte care se află sub controlul efectiv al „RMT”.
Aceasta nu duce nici la o controversă între părţi. La acest punct, guvernul ro-
mân este de acord cu părerea exprimată a părţilor.
331. Totuşi, chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra teritoriilor transnistre-
ne, Republica Moldova are obligaţia pozitivă prevăzută în articolul 1 al Convenţiei de
a lua măsuri care sunt în puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional - fie
de ordin economic, diplomatic sau juridic sau de altă natură - în scopul de a asigura
reclamanţilor respectul drepturilor garantate de Convenţie.
3. Cu privire la noţiunea de obligaţii pozitive
332. Pentru determinarea domeniului obligaţiilor pozitive ce revin unui stat, tre-
buie să se ia în vedere adevăratul echilibru care trebuie să existe între interesul gene-
ral şi cele ale individului, diversitatea situaţiilor între Statele Contractante şi alegerea
care trebuie făcută, în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu
trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină insuportabilă sau excesivă
(vezi Ozgur Gundem vs. Turcia, hotărârea din 16 martie, 200, nr. 23144/93, paragraful
43, CEDO 2000 – III).
333. Curtea consideră că, atunci când un stat contractant este împiedicat de a-şi
exercita autoritatea asupra întreg teritoriului său, printr-o situaţie de facto constrân-
gătoare, cum ar fi stabilirea unui regim separatist însoţit sau nu de ocuparea militară
a teritoriului de către un alt stat, acest stat nu încetează să-şi exercite jurisdicţia în
sensul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului care este temporar
supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de un alt stat.
Totuşi, o asemenea situaţie factologică are drept efect reducerea domeniului
acestei jurisdicţii în sensul că angajamentul luat de către statul contractant în virtutea
articolului 1 trebuie examinat de Curte numai în cazul obligaţiilor pozitive ale statului
în privinţa persoanelor aflate pe teritoriul acestuia. Statul respectiv trebuie să se stră-
duie, prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune vis-a-vis de statele
terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce să continue să garanteze respectarea
drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.
334. Chiar dacă nu-i revine Curţii să indice care sunt măsurile mai eficace care
trebuie luate de către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor, ea trebuie totuşi să

185
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

se asigure dacă măsurile luate efectiv erau corespunzătoare şi suficiente în cazul în


speţă. În faţa unei omisiuni parţiale sau totale, sarcina Curţii este de a determina în ce
măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fie întreprins. O astfel
de sarcină este cu atât mai mult necesară atunci când este vorba de o violare invocată
a drepturilor absolute ca şi cele garantate de către articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.
335. În consecinţă, Curtea conclude că reclamanţii relevă de jurisdicţia Repu-
blicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia
pentru acţiunile invocate - comise pe teritoriul „RMT”, asupra căruia ea nu exercită
nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor pozitive care îi revin în
virtutea Convenţiei.

4. Dacă Moldova a respectat obligaţiile sale pozitive

336. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile Moldovei au îndeplinit obli-


gaţiile lor pozitive care le revin pentru a asigura respectul drepturilor garantate de
Convenţie, sau dacă, aşa cum reclamanţii şi Guvernul României au declarat, Guver-
nul Moldovei n-a întreprins măsurile suficiente în acest scop.
337. În speţă, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt, Curtea consideră
că, în primul rând, întrebarea dacă Moldova a îndeplinit sau nu obligaţiile sale pozitive
este strâns legată atât de relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă, cât şi de re-
laţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. Mai mult, trebuie de luat în consideraţie şi
influenţa pe care ar putea-o exercita Moldova prin intermediul autorităţilor ruse pentru
a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor pe teritoriul moldovenesc din Transnistria.
338. Curtea observă că ea nu are competenţa de a examina compatibilitatea
cu cerinţele Convenţiei a faptelor ce s-au produs anterior datei ratificării acestui in-
strument de către Moldova. Ea totuşi poate să facă referinţă la faptele sau acţiunile
comise înainte de data ratificării, în contextul examinării obligaţiilor pozitive ce revin
Moldovei şi de a le utiliza drept elemente de comparaţie în cercetarea eforturilor între-
prinse de acest stat începând cu 12 septembrie 1997.
339. Obligaţiile pozitive ce revin Republicii Moldova se referă atât la măsurile
necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrian, drept expre-
sie a jurisdicţiei sale, cât şi măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor
reclamanţilor, incluzând şi eliberarea lor.
340. În ceea ce priveşte obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei,
aceasta presupune, pe de o parte ca Republica Moldova, să se abţină de la susţine-
rea regimului separatist al ”RMT”, şi pe de altă parte ca ea să acţioneze şi să ia toate
măsurile aflate la dispoziţia sa, politice, economice şi juridice sau altele, în vederea
restabilirii controlului său pe acest teritoriu.
Nu este de datoria Curţii să definească care sunt măsurile cele mai potrivite pe
care Moldova ar fi trebuit să le ia, sau pe care ar trebui să le ia în acest scop, nici dacă
aceste măsuri erau suficiente sau nu. Curtea trebuie doar să se asigure de voinţa
Moldovei, exprimată prin acţiuni sau măsuri specifice, de a restabili controlul asupra
teritoriului „RMT”.

186
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

341. În speţă, de la începutul ostilităţilor în anii 1991 – 1992, autorităţile moldo-


veneşti, nu au încetat niciodată de a se plânge de agresiunea pe care ei o considerau
că o suportă respingând proclamarea independenţei „RMT”.
În opinia Curţi, în prezenţa unui regim susţinut din punct de vedere militar,
politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă (vezi paragrafele 11
şi 116 de mai sus), Moldova nu avea decât puţine posibilităţi de a reuşi să-şi restabi-
lească autoritatea asupra teritoriului transnistrian. Mărturie în acest sens este sfârşitul
conflictului militar, care a arătat că autorităţile moldoveneşti nu aveau mijloacele ne-
cesare de a se impune pe teritoriul transnistrian, împotriva forţelor rebele susţinute de
militarii Armatei a 14-a.
342. Autorităţile moldoveneşti au continuat, după sfârşitul ostilităţilor în luna
iulie 1992, să ia măsurile necesare pentru a prelua controlul asupra Transnistriei. Ast-
fel, din anul 1993 ele au început să intenteze procese penale împotriva unor oficiali
transnistrieni acuzaţi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale (vezi
paragrafele 167 şi de la 220 la 223 de mai sus).
343. Eforturile Republicii Moldova de a restabili autoritatea sa asupra regiunii
transnistrene au continuat şi după anul 1994, când autorităţile au continuat să-şi reven-
dice suveranitatea asupra teritoriilor controlate de „RMT”, atât în plan intern cât şi inter-
naţional (vezi paragrafele 31, 53, 66, 68-69 şi de la 77 până la 83 de mai sus): în 1994
Moldova a adoptat noua sa Constituţie care prevedea, inter alia, posibilitatea de a oferi o
anumită autonomie Transnistriei. În acelaşi an, ea a semnat un acord cu Federaţia Rusă
în privinţa retragerii trupelor armate de pe teritoriul Transnistriei în termen trei ani.
La 12 septembrie 1997, ea a ratificat Convenţia şi a confirmat în rezervele sale
la Convenţie, voinţa sa de a prelua controlul asupra regiunii transnistrene.
344. Aceste eforturi au continuat şi după anul 1997, în ciuda reducerii numă-
rului de măsuri judiciare luate pentru a afirma autoritatea Moldovei în Transnistria:
procesele intentate împotriva liderilor transnistreni nu au fost continuate şi chiar au
încetat în anul 2000, pe când un fost demnitar al regimului transnistrean a putut, după
întoarcerea sa în Republica Moldova, să deţină posturi înalte în cadrul statului (vezi
paragraful 168 de mai sus).
În schimb, eforturile autorităţilor Republicii Moldova au fost direcţionate mai
mult către activităţi de ordin diplomatic: în luna martie 1998, Republica Moldova, Fe-
deraţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de acorduri cu privire la soluţi-
onarea conflictului transnistrean; contacte şi negocieri au avut loc între reprezentanţii
Republicii Moldova şi cei ai regimului transnistrean. În final, din anul 2002 şi pînă în
prezent, mai multe proiecte de reglementare a conflictului au fost propuse şi discutate
de Preşedintele Republicii Moldova, OSCE, şi Federaţia Rusă (vezi paragrafele de la
107 până la 110 de mai sus).
Curtea nu vede în reducerea numărului de măsuri luate o renunţare din partea
Republicii Moldova de a încerca să-şi exercite jurisdicţia în regiune, având în vedere
faptul că mai multe măsuri care au fost luate de autorităţile moldoveneşti, s-au lovit de
represaliile RMT (vezi paragrafele de la 181 la 184 de mai sus).

187
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Curtea denotă în egală măsură că, Guvernul Moldovei a afirmat că schimbarea


strategiei de negociere orientată spre eforturile diplomatice destinate pregătirii rein-
tegrării Transnistriei în cadrul legal al Moldovei, sunt un răspuns în urma cerinţelor
exprimate de partea separatistă în timpul discuţiilor referitoare la reglementarea situ-
aţiei în Transnistria şi eliberarea reclamanţilor. Guvernul Moldovei a renunţat astfel la
măsurile adoptate mai devreme, în special la măsurile de ordin legal. Curtea denotă
probele aduse în acest sens de dl Sturza (vezi anexa, paragrafele 309 – 314) şi d-ul
Sidorov (vezi anexa, paragraful 446).
345. Paralel cu schimbarea strategiei, au fost stabilite relaţii între autorităţile
moldoveneşti şi separatiştii transnistreni: au fost încheiate acorduri de cooperare eco-
nomică şi au fost stabilite relaţii între Parlamentul Moldovenesc şi „Parlamentul RMT”,
de mai mulţi ani a existat şi o cooperare în domeniile poliţiei şi securităţii şi există şi
anumite forme de cooperare în alte domenii cum ar fi spaţiul aerian, telecomunicaţiile
şi sportul (vezi paragrafele 114, 178 şi 185 de mai sus).
Guvernul Moldovenesc a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate
de autorităţile Republicii Moldova din preocuparea de a îmbunătăţi viaţa cotidiană a
populaţiei din Transnistria şi de a face totul ce este posibil pentru a permite acestora
să ducă o viaţă normală. Pentru Curte, ca şi pentru şi Guvernul Moldovenesc, aceste
acte n-ar putea fi considerate, datorită caracterului şi naturii lor limitate, drept o sus-
ţinere a regimului transnistrian. Din contră, ele reprezintă afirmaţia voinţei Republicii
Moldova de a restabili controlul asupra regiunii transnistriene.
346. Cu privire la situaţia reclamanţilor, Curtea denotă faptul că înainte de ra-
tificarea Convenţiei în anul 1997, Guvernul Moldovenesc a luat un anumit număr de
măsuri atât în plan juridic cât şi în plan politic şi administrativ. Acestea au inclus:
- Anularea la 3 februarie 1994 de către Curtea Supremă a Republicii Moldova a
hotărârii de condamnare a reclamanţilor pronunţată la 9 decembrie 1993, şi revo-
carea cu aceeaşi ocazie a mandatului lor de detenţie (vezi paragrafele 222 şi 223
de mai sus);
- Procedurile penale intentate la 28 decembrie 1993, împotriva „judecătorilor” „ Cur-
ţii supreme a Transnistriei” (vezi paragraful 223 de mai sus);
- Amnistia decretată de către Preşedintele Republicii Moldova la 4 august 1995
(vezi paragraful 226 de mai sus) şi cererea Parlamentului moldovenesc din 3 oc-
tombrie 1995 (vezi paragraful 227 de mai sus);
- Trimiterea medicilor din Republica Moldova pentru a examina reclamanţii deţinuţi
în Transnistria (vezi paragrafele 239 şi 163 de mai sus); şi
- Ajutorul financiar acordat familiilor reclamanţilor şi ajutorul primit de aceştia pentru
facilitarea vizitelor reclamanţilor (vezi paragraful 239 de mai sus).
În timpul acestei perioade, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor, în timpul
discuţiilor cu autorităţile transnistriene, reprezentanţii Republicii Moldova au ridicat
sistematic întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor şi respectarea drepturilor
lor garantate de Convenţie (vezi paragrafele 172 şi 274 – 277 de mai sus). În particu-

188
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

lar, Curtea relevă eforturile considerabile întreprinse de autorităţile judiciare, de exem-


plu viceministrul Justiţiei, dl V. Sturza, care a făcut numeroase vizite în Transnistria
pentru a negocia cu autorităţile transnistrene eliberarea reclamanţilor.
347. Chiar şi după anul 1997, de către Moldova au fost luate măsuri în vede-
rea asigurării respectării drepturilor reclamanţilor: în Transnistria au fost trimişi me-
dici pentru a-i examina (ultimul control al medicilor din Chişinău a avut loc în 1999),
familiile reclamanţilor au primit ajutor financiar din partea autorităţilor, pe când dl
Sturza, fost ministru al justiţiei şi preşedintele Comisiei de negocieri cu Transnistria,
a continuat să ridice întrebarea eliberării reclamanţilor în faţa autorităţilor transnis-
trene. Având în vedere acestea, Curtea denotă că, luând în consideraţie dovezile
aduse de anumiţi martori, eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unor negocieri de
lungă durată cu autorităţile transnistrene. De altfel, în urma acestor negocieri dl
Sturza a făcut o vizită în Transnistria în luna aprilie a anului 2001, pentru a se în-
toarce la Chişinău cu cei patru reclamanţi (vezi paragraful 274 de mai sus şi anexa,
dl Sturza, paragrafele 310 – 312).
Este adevărat faptul că autorităţile Republicii Moldova nu au continuat anumite
măsuri luate anterior, în special investigaţiile referitoare la persoanele implicate în
condamnarea şi detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că, în lipsa contro-
lului asupra teritoriilor transnistriene de către autorităţile Republicii Moldova, orice
anchetă judiciară împotriva unei persoane care locuieşte în Transnistria sau ţinând
de fapte comise pe teritoriul Transnistriei s-ar dovedi a fi ineficientă. Acest lucru este
confirmat şi de dovezile aduse de martori (vezi anexa, dl Postovan, paragraful 184, dl
Catana, paragraful 208 şi dl Rusu, paragraful 302).
În sfârşit, autorităţile Republicii Moldova au apelat nu doar la autorităţile „RMT”,
dar şi la alte state şi organizaţii internaţionale, pentru a obţine asistenţa lor în ceea ce
priveşte eliberarea reclamanţilor (vezi anexa, dl Mosanu, paragraful 249).
348. În schimb, Curtea nu dispune de probe care să indice că, de la eliberarea
dlui Ilaşcu, în luna mai 2001, autorităţile au luat măsuri eficace pentru a pune capăt
violărilor continue ale drepturilor prevăzute de Convenţie a celorlalţi reclamanţi, de
care aceştia se plâng. Cel puţin, în afară de mărturiile dlui Sturza, care aduce dovezi
despre faptul că situaţia reclamanţilor continuă să fie invocată cu regularitate de au-
torităţile moldoveneşti în relaţiile lor cu regimul „RMT”, Curtea nu are nici o altă infor-
maţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Moldovei a avut o atitudine diligentă
cu privire la situaţia reclamanţilor.
În negocierile lor cu autorităţile separatiste, autorităţile moldoveneşti s-au măr-
ginit doar la ridicarea întrebării situaţiei reclamanţilor verbal, fără a încerca să se
ajungă la încheierea unui acord care să garanteze respectul drepturilor prevăzute de
Convenţie (vezi anexa, dl Sturza, paragrafele 310 - 313).
Într-un mod similar, deşi reclamanţii au fost privaţi de libertatea lor pentru aproa-
pe 12 ani, nu există încă nici un plan global de reglementare a situaţiei transnistrene
adus la cunoştinţa Curţii, care să se ocupe de situaţia reclamanţilor şi Guvernul Mol-
dovei n-a susţinut că un asemenea document a existat sau că negocieri referitoare la
acest subiect încă mai au loc.

189
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

349. În relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă, autorităţile moldoveneşti nu


s-au arătat mai atente referitor la soarta reclamanţilor .
În opinia Curţii, faptul că la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovenesc
a renunţat de a pune în discuţie eventuala responsabilitate a Federaţiei Ruse de vio-
lările invocate, având în vedere staţionarea armatei sale pe teritoriul transnistrian, şi
aceasta pentru a nu împiedica procesul intentat pentru a „ pune capăt (...) detenţiei
reclamanţilor” (vezi paragraful 360 de mai jos), echivala din partea sa cu admiterea
influenţei pe care autorităţile ruse o puteau avea asupra regimului transnistrian, în ve-
derea încercării de a elibera reclamanţii. Or, contrar celor ce s-au întâmplat înainte de
mai 2001, când autorităţile moldoveneşti au ridicat în faţa autorităţilor ruse întrebarea
în ceea ce priveşte eliberarea reclamanţilor, după această dată intervenţiile la acest
capitol par să se fi stopat.
Care n-ar fi starea lucrurilor, Curtea n-a fost informată despre nici un fel de de-
mers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile ruse după
luna mai 2001, pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.
350. Sumar, Curtea denotă faptul că negocierile făcute pentru soluţionarea si-
tuaţiei din Transnistria, în care Federaţia Rusă are rolul de Stat garant, au loc din 2001
fără ca întrebarea reclamanţilor să fie abordată într-un mod oarecare şi fără ca vreo
măsură să fie luată sau preconizată de către autorităţile Republicii Moldova pentru a
asigura reclamanţilor respectul drepturilor prevăzute de Convenţie.
351. Ţinând cont de totalitatea de elemente aflate în posesia sa, Curtea con-
sideră că, chiar după eliberarea d-ului Ilaşcu care a avut loc în luna mai 2001, era
de datoria Guvernului Moldovei să ia măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor
reclamanţilor garantate de Convenţie.
352. Curtea conchide din acest moment, că Republicii Moldova ar putea să i se
angajeze responsabilitatea sa în lumina Convenţiei cu privire la încălcările obligaţiilor
sale pozitive ca urmare a acţiunilor care au fost denunţate după luna mai anul 2001.
Pentru a determina dacă responsabilitatea Guvernului Moldovei este efectiv
angajată în cadrul Convenţiei, Curtea trebuie să examineze fiecare plângere depusă
de către reclamanţi.

II. DACĂ RECLAMANŢII RELEVĂ DE JURISDICŢIA


FEDERAŢIEI RUSE

A. Argumentele aduse Curţii

1. Guvernul Federaţiei Ruse

353. Guvernul Rus susţine că reclamanţii nu relevă de „jurisdicţia” Federaţiei


Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.
354. Federaţia Rusă n-a exercitat şi nici nu exercită jurisdicţia asupra regiunii
transnistrene, care este un teritoriu aparţinând Republicii Moldova. În particular, Fe-

190
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

deraţia Rusă niciodată n-a ocupat o parte a teritoriului Republicii Moldova şi forţele
armate care sunt staţionate acolo, sunt doar cu acordul acestui stat. Unităţile fostei
Armate a 14-a nu s-au implicat în conflictul armat dintre Republica Moldova şi Trans-
nistria, dar, în virtutea acordurilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, ele
şi-au asumat sarcina de menţinere a păcii, şi prin urmare au prevenit o agravare a
conflictului şi o mărire a numărului victimelor printre populaţia civilă. Desigur, când au
avut loc acţiuni armate ilegale, atât din partea Transnistriei, cât şi din partea Moldovei,
comise împotriva soldaţilor fostei Armate a 14-a, aceştia au fost obligaţi să se apere.
Nu a fost posibil de a onora angajamentul luat de Federaţia Rusă în anul 1994
de a-şi retrage forţele sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova în perioada pri-
milor trei ani de la semnarea acordului, deoarece această retragere nu depinde doar
de Federaţia Rusă. Pe de o parte, autorităţile „RMT” se opun acestei acţiuni, şi pe
de altă parte, şi consideraţiile de ordin tehnic legate de retragerea arsenalului trebuie
luate în vedere. La reuniunea OSCE de la Istanbul, termenul limită a fost din nou
stabilit la 31 decembrie 2002, şi Federaţia Rusă intenţionează să onoreze acordurile
încheiate cu această ocazie.
355. Guvernul rus a declarat că staţionarea trupelor ruse în Transnistria nu
poate fi comparată cu prezenţa trupelor armate a Turciei, aflate în partea de Nord a
insulei Cipru, caz tratat de Curte în hotărârile Loizidou vs. Turcia şi Cipru vs. Turcia,
(hotărâri de judecată, ambele menţionate mai sus). Diferenţa rezidă în primul rând
în numărul de trupe, având în vedere că GOR avea numai 2000 militari, pe când în
Nordul insulei Cipru se aflau peste 30000 de soldaţi.
Trupele GOR nu acţionau împreună sau de partea „RMT”, dar au avut o mi-
siune de menţinere a păcii, obiectivul comandamentului GOR fiind menţinerea păcii
şi stabilităţii în regiune şi de a supraveghea arsenalul imens care încă era depozitat
acolo. Cât despre forţele de menţinere a păcii, ele îşi menţin neutralitatea cerută de
acordul încheiat la 21 iulie 1992.
Cu titlu de rezumat, prezenţa militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova, cu
consimţământul Republicii Moldova, cu scopul de a menţine pacea în această Repu-
blică, nu poate să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse în sensul articolului 1
al Convenţiei.
356. Guvernul rus a negat categoric faptul că ei ar fi exercitat sau exercită vreun
control asupra teritoriului transnistrean şi subliniază că „RMT” şi-a creat propriile sale
structuri ale puterii, inclusiv un parlament şi o putere judiciară.
Federaţia Rusă n-a exercitat nici un fel de control economic asupra regiunii
transnistrene. Efectiv, aceasta îşi duce propria sa politică economică în mod indepen-
dent în cadrul Republicii Moldova, de exemplu, prin exportul de produse alimentare şi
alcool, cu propriile sale mărci, dar fiind considerate drept produse de Republica Mol-
dova şi urmând regulile aplicabile în fiecare câmp de activitate. De aici, în comparaţie
cu situaţia din nordul insulei Cipru, regimul transnistrean este departe de a-şi dato-
ra supravieţuirea Federaţiei Ruse. În cazul retragerii complete a trupelor Federaţiei
Ruse de pe teritoriul Transnistriei, aceasta nu ar avea nici o dificultate de a-şi continua
toate activităţile în voie.

191
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

357. Federaţia Rusă niciodată nu a acordat autorităţilor transnistrene nici cea


mai mică susţinere militară sau financiară sau de altă natură. Ea n-a recunoscut nici-
odată şi nici nu recunoaşte în prezent „Republica autoproclamată Transnistreană” aşa
cum aceasta se numeşte. Ea consideră că „Regiunea Transnistreană” drept o parte
integrală a teritoriului Republicii Moldova, la fel ca şi Găgăuzia.
Guvernul respinge declaraţia reclamanţilor conform căreia Federaţia Rusă ar fi
deschis un consulat pe teritoriul transnistrean, dar recunoaşte că acest subiect este
de mai mult timp în agenda de discuţii cu Republica Moldova .
Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul Armatei
a 14-a (vezi paragraful 299 de mai sus) şi alte acorduri cu privire la cooperarea eco-
nomică cu „RMT”, sunt contracte de drept privat între două părţi private şi nu relevă
de dreptul internaţional. În baza acestor acorduri, nu ar putea fi făcută nici o concluzie
despre faptul că Rusia recunoaşte „RMT”.
Într-un mod similar, nu ar putea fi trasă nici o concluzie din conţinutul artico-
lelor 7 şi 13 ale acordului încheiat la 21 octombrie 1994 între Republica Moldova şi
Federaţia Rusă (vezi paragraful 296 de mai sus), care prevede folosirea în comun a
aeroportului militar de la Tiraspol, de către aviaţia militară a Federaţiei Ruse şi de că-
tre „aviaţia civilă a Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova”, cât şi transferul către
„organele administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” a încăperilor şi utila-
jului rămase după retragerea completă a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse.
După guvernul rus, „regiunea Transnistreană” a fost numită în acest caz o „entitate de
afaceri”, care îşi conduce propriile sale activităţi în cadrul unui anumit teritoriu.
358. În urma declaraţiilor făcute de către martorii din Republica Moldova, în
special ale fostului procuror militar, dl Timoshenko, guvernul rus admite faptul că re-
clamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a 14-a, dar declară că această detenţie
a fost ilegală în conformitate cu regulamentul disciplinar al GOR-ului şi că, de altfel,
a fost numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp, având în vedere faptul că dl Ti-
moshenko a pus capăt acelei situaţii ilegale imediat. În consecinţă, care n-ar fi starea
lucrurilor, o eventuală violare a prevederilor legale a fost redresată şi reclamanţii nu
s-ar putea considera victime.
În ceea ce priveşte restul plângerilor, Guvernul Rus a declarat că nu există nici
o legătură cauzală între prezenţa forţelor armate ruse pe teritoriul transnistrean şi
situaţia reclamanţilor.

2. Guvernul Moldovei

359. În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a


declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse ar putea fi angajată în speţă în virtutea
articolului 1 al Convenţiei, având în vedere staţionarea trupelor militare şi a echipa-
mentului care aparţine Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean. Guvernul Moldovei
s-a bazat în acest scop pe decizia comisiei de la 10 iulie 1978, în cazul menţionat mai
sus, Cipru vs. Turcia şi hotărârea Curţii în cazul Loizidou vs. Turcia (excepţii prelimi-
nare), menţionat mai sus.

192
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

360. La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul moldovean a declarat faptul că ei


şi-ar dori să-şi schimbe poziţia adoptată anterior exprimată în observaţiile sale scrise
din 24 octombrie 2000, cu privire la o eventuală responsabilitate a Federaţiei Ruse.
Guvernul moldovean şi-a justificat noua poziţie, pe care aceştia pretind să o fi luat
pentru a „evita consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului iniţiat pentru a pune
capăt diferendului transnistrean şi detenţia celorlalţi reclamanţi.”
361. În observaţiile sale scrise din 1 octombrie 2003, Guvernul moldovean sub-
liniază faptul că Armata a 14-a a luat o parte activă, atât direct cât şi indirect, la conflic-
tul din 1991-1992, susţinând partea separatistă şi oferindu-le acestora suport logistic
şi militar. Guvernul moldovean consideră că Federaţia Rusă este statul continuator,
într-un context internaţional al fostei URSS şi că este, prin urmare responsabilă de
acţiunile comise de organele fostei URSS, în acest caz, de către Armata a 14-a, care
a devenit GOR-ul, şi anume crearea regimului transnistrean separatist, şi a consecin-
ţelor acelor acţiuni.
Mai mult, Guvernul moldovean a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse
trebuie să fie angajată, având în vedere participarea militarilor Armatei a 14-a în pro-
cesul de arestare şi interogare a reclamanţilor, detenţia lor, în încăperile Armatei a
14-a şi transferul lor în mâinile separatiştilor transnistreni.
362. Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova consideră că, în general, în vir-
tutea articolului 1 al Convenţiei, acţiunile comise pe teritoriul transnistrean relevă de
jurisdicţia Federaţiei Ruse până la soluţionarea definitivă a diferendului transnistrean.
363. Guvernul moldovean evidenţiază că, în timp ce ei nu s-au opus transferu-
lui unor echipamente civile Transnistriei, care aparţin GOR-ului, ei întotdeauna s-au
pronunţat categoric împotriva transferului în regiune a oricărui tip de armament sau
tehnică militară sau tehnică cu dublă întrebuinţare (atât de uz militar, cât şi civil).
În ceea ce priveşte sensul termenului „administraţia publică locală a regiunii
transnistrene a Republicii Moldova” figurând în anumite acorduri cu Federaţia Rusă
prin care drepturi specifice sunt acordate acelei administraţii, despre care Guvernul
Moldovei subliniază că aceşti termeni se referă la o administraţie creată în conformi-
tate cu regulile constituţionale ale Republicii Moldova şi subordonate autorităţilor cen-
trale. El respinge orice fel de interpretare în conformitate cu care administraţia locală
implicată în acele acorduri ar fi cea subordonată autorităţilor de la Tiraspol.

3. Reclamanţii

364. Reclamanţii au declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse este anga-


jată, în baza mai multor factori: contribuţia făcută de fosta URSS şi Federaţia Rusă în
privinţa creării „RMT”, participarea forţelor armatei ruse şi a Cazacilor Ruşi în conflic-
tul armat din 1991-1992 dintre Republica Moldova şi „RMT” şi susţinerea economică
şi politică oferită de către Federaţia Rusă „RMT”.
365. În primul rând, autorităţile ruse au susţinut Transnistria separatistă atât din
punct de vedere politic, cât şi prin participarea la conflictul armat. În această privinţă,
reclamanţii s-au referit la probele factologice prezentate pentru a demonstra susţine-

193
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

rea Federaţiei Ruse (vezi paragrafele 111 – 136 de mai sus) şi apelurile numeroase
făcute împotriva agresiunii Armatei a 14-a asupra teritoriului moldovenesc, de către
Republica Moldova. Ei de asemenea denunţă declaraţiile publice făcute de către co-
mandanţii Armatei a 14-a şi conducătorii ruşi în favoarea separatiştilor, prin partici-
parea acelor comandanţi la alegerile din Transnistria, la paradele militare a forţelor
transnistrene şi alte manifestaţii publice.
366. Reclamanţii au declarat că Federaţia Rusă nu a luat nici o măsură pentru
a preveni Cazacii şi alţi mercenari ruşi de a ajunge în Transnistria pentru a lupta ală-
turi de separatişti. Din contră, Federaţia Rusă ar fi încurajat mercenarii să acţioneze
astfel, în timp ce fosta Armată a 14-a ar fi înarmat şi antrenat separatiştii.
367. Reclamanţii au declarat că aşa-zisele organe de putere ale „RMT” n-ar fi
altceva decât marionetele Guvernului Rus.
368. Mai mult, ei au declarat că „RMT” a fost recunoscută de către Guvernul
Rus. Ei s-au referit în această privinţă la Protocolul acordului încheiat la 20 martie
1998, în ceea ce priveşte bunurile fostei Armate a 14-a, între Federaţia Rusă şi Trans-
nistria (vezi paragraful 299 de mai sus) şi la plângerile precum că partidele politice
ale Federaţiei Ruse ar avea filiale la Tiraspol, faptul că Ministerul Afacerilor Externe
rus ar fi deschis un consulat al Federaţiei Ruse la Tiraspol fără acordul autorităţilor
Republicii Moldova şi faptul că liderii de la Tiraspol, inclusiv dl Smirnov, dl Maracuţa şi
dl Caraman, ar fi deţinut paşapoarte ruseşti.
369. În afară de recunoaşterea de facto a „RMT”, Federaţia Rusă ar susţine re-
gimul de la Tiraspol economic şi financiar, aşa cum ne mărturiseşte acordul menţionat
mai sus, încheiat la 20 martie 1998, care acordă „RMT” o parte din veniturile obţinute
în urma vânzărilor echipamentului GOR-ului, o reducere a Federaţiei Ruse a datoriilor
Transnistriei faţă de ea, relaţiile economice dintre producătorii de armament rusesc
„Rosvoorujenye” şi autorităţile transnistrene, şi deschiderea conturilor de către Banca
Transnistreană pe lângă Banca centrală rusă.
370. După părerea reclamanţilor, asemenea acţiuni, combinate cu controlul
de facto exercitat de către Federaţia Rusă asupra teritoriului transnistrean, au drept
consecinţă angajarea responsabilităţii Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte violarea
drepturilor omului care a fost comisă acolo.
Reclamanţii invocă jurisprudenţa Curţii în cazul menţionat mai sus, Loizidou vs.
Turcia (excepţiile preliminare), în susţinerea opiniei precum că Federaţia Rusă poate
fi considerată responsabilă de acţiunile comise în afara teritoriului său, dar într-o regi-
une aflată sub controlul acesteia.
Ei invocă de asemenea şi jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care a
accentuat, în avizul consultativ în ceea ce priveşte prezenţa sud-africană pe teritoriile
Namibiei, faptul că statele se află în obligaţia de a asigura faptul că acţiunile comise
de anumiţi indivizi să nu afecteze locuitorii teritoriului respectiv. Ei de asemenea s-au
referit la cazul Kling, în care Comisia Generală de Plângeri, stabilită de către Statele
Unite şi Mexic în anul 1923, a concluzionat că Statul este responsabil de acţiunile
rebele comise de către soldaţii acestuia.

194
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

4. Guvernul României, parte terţă care intervine


371. Guvernul României subliniază îndată că scopul său era de a interveni şi
de a oferi precizări factologice şi raţionamente juridice pentru susţinerea cazului re-
clamanţilor, care sunt cetăţeni ai acestei ţări.
372. Acceptând faptul că acţiunile care au fost denunţate au avut loc într-ade-
văr şi continuă să aibă loc în „RMT”, parte a teritoriului Moldovei, sub autoritatea de
facto a administraţiei separatiste de la Tiraspol, Guvernul României insistă asupra
influenţei trupelor Federaţiei Ruse în crearea şi menţinerea regiunii Transnistrene,
care se află în afara controlului de la Chişinău.
În opinia sa, fosta Armată a 14-a a contribuit la crearea forţelor militare se-
paratiste. După terminarea conflictului, militarii fostei Armate a 14-a au continuat să
rămână pe teritoriul Republicii Moldova.
373. Guvernul român se referă la jurisprudenţa organelor Convenţiei, după care
responsabilitatea unei Părţi Contractante poate de asemenea fi angajată atunci când,
în rezultatul unor acţiuni militare, aceasta îşi exercită controlul în practică asupra unei
regiuni în afara teritoriului său naţional (Cipru vs. Turcia, cererea nr. 8007/77, decizia
de Comisie de la 10 iulie, 1978, menţionată mai sus; Loizidou vs. Turcia (excepţiile
preliminare), menţionate mai sus; şi Cipru vs. Turcia, cererea nr. 25781/94, Raportul
Comisiei de la 4 iunie, 1999).
Ei au declarat că această jurisprudenţă ar fi întru totul aplicabilă faptelor cazului
prezent, în primul rând, din cauza participării forţelor armate ale fostei Armate a 14-a
în conflictul militar, în care Moldova a încercat să-şi restabilească concret jurisdicţia sa
suverană asupra teritoriilor respective, şi în al doilea rând, datorită staţionării trupelor
forţelor armate pe teritoriul „RMT”. Puţin importă faptul că numărul real al militarilor
Federaţiei Ruse a scăzut treptat, reducându-se proporţional cu progresul autorităţilor
locale în a-şi forma forţele armate proprii, luând în consideraţie că elementul disuasiv
reprezentat de menţinerea Armatei a 14-a, continuă să fie prezent pe teritoriul moldav.
374. De altfel, organele Federaţiei Ruse ar exercita o influenţă politică asupra
autorităţilor separatiste de la Tiraspol.
375. Guvernul român este de părerea că un stat este responsabil de acţiunile
comise de organele sale, incluzând excesul de putere, şi s-a referit la acest subiect la
anumite declaraţii făcute de către autorităţile ruse şi preşedintele Elţin, şi despre cazul
soldaţilor care au trecut de partea separatistă. Mai mult, ei au declarat faptul că un stat
ar trebui considerat responsabil de acţiunile ilegale comise de persoane particulare, în
cazul în care acele acţiuni au fost rezultatul unei deficienţe din partea organelor de stat,
fie sub forma unui eşec de a le preveni, fie din lipsa de control, sau din neglijenţă.
A. Aprecierile Curţii
1. Principii generale
376. Curtea consideră că principiile de bază, rezumate mai sus (vezi paragra-
fele 310 – 321) sunt pertinente unei examinări a întrebării de a şti dacă reclamanţii
relevă de jurisdicţia Federaţiei Ruse.

195
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus


377. În speţă, sarcina Curţii este de a determina dacă, luând în consideraţie
principiile menţionate mai sus (vezi în special paragrafele 314 – 316), Federaţia Rusă
poate fi considerată responsabilă de încălcările invocate.
378. Curtea notează de la început că Federaţia Rusă este continuatoare a
URSS în cadrul dreptului internaţional (paragraful 290 mai sus). Ea mai notează că în
cadrul creării CSI Moldova nu s-a raliat exerciţiilor forţelor armate ale CSI; Moldova a
confirmat de altfel mai apoi că nu dorea să participe la compartimentul militar al coo-
perării în cadrul CSI (paragrafele 293 şi 294 sus citate).
a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
379. Curtea denotă faptul că la 14 noiembrie 1991, când URSS a fost destrămată,
tânăra Republică Moldova a declarat dreptul său la echipamentele şi arsenalul Armatei a
14-a, care a fost staţionată pe teritoriul acesteia (vezi paragraful 37 de mai sus).
De altfel, ea a început negocieri cu Federaţia Rusă cu scopul de a retrage
această armată de pe teritoriul său.
380. Curtea a observat că în perioada de conflict a Republicii Moldova, anii 1991
– 1992, forţele armate ale Armatei a 14-a (care a aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului
şi Federaţiei Ruse), staţionate pe teritoriul Transnistriei, o parte integrală a Republicii
Moldova, au luptat cu şi de partea forţelor separatiste transnistrene. Mai mult, cantităţi
enorme de arme din arsenalul Armatei a 14-a (care mai târziu a devenit GOR) au fost
voluntar transferate separatiştilor, care de asemenea au putut obţine posesiunea altor
arme, fără opunere din partea soldaţilor ruşi (vezi paragrafele 48 – 136 de mai sus).
Curtea notează că din decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti au denunţat
sistematic, inclusiv şi în faţa instanţelor internaţionale, ceea ce ei numeau „acţiuni de
agresiune” ale fostei Armate a 14-a împotriva Republicii Moldova şi au acuzat Fede-
raţia Rusă de susţinerea separatiştilor transnistrieni.
Având în vedere principiul responsabilităţii statului pentru abuzul de autoritate,
puţin importă, după părerea guvernului rus, faptul că Armata a 14-a nu ar fi participat
de fapt la asemenea operaţii militare între forţele Moldovei şi rebelii separatişti.
381. Pe parcursul confruntărilor dintre autorităţile Republicii Moldova şi sepa-
ratiştii transnistreni, conducătorii Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile separatiste
prin declaraţiile lor politice (vezi paragrafele 46, 75, 137 şi 138 de mai sus). Federaţia
Rusă a schiţat în linii generale acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 pe care
ea, de altfel l-a semnat ca parte.
382. În vederea tuturor acestor elemente, Curtea consideră că responsabili-
tatea Federaţiei Ruse este angajată, în ceea ce priveşte acţiunile ilegale comise de
separatiştii transnistreni, luând în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de
aceasta pentru a-i ajuta în procesul de stabilire a unui regim separatist, şi participarea
militarilor săi la luptele care au avut loc. Aceasta fiind, efectiv, autorităţile Federaţiei
Ruse au contribuit atât militar cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea
transnistreană, care este o parte integrală a Republicii Moldova.

196
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Curtea a notat în continuare faptul că, chiar şi în urma acordului de încetare a


focului încheiat la 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să susţină regimul sepa-
ratist, prin suport militar politic şi economic (vezi paragrafele 111 – 116 de mai sus),
prin urmare permiţându-i acestuia să supravieţuiască, să se întărească şi să obţină
autonomie certă, vis-a-vis de Republica Moldova.
383. Curtea denotă în continuare că, în contextul evenimentelor menţionate mai
sus, reclamanţii au fost arestaţi în luna iunie 1992, cu participarea soldaţilor Armatei
a 14-a (devenită GOR). Primii trei reclamanţi au fost apoi deţinuţi în încăperile Arma-
tei a 14-a şi supravegheaţi de militarii acesteia. Pe perioada detenţiei lor, aceşti trei
reclamanţi au fost interogaţi şi au fost supuşi unor tratamente care pot fi considerate
contrare articolului 3 al Convenţiei. Apoi, ei au fost transmişi poliţiei transnistrene.
În acelaşi mod, în urma arestului său de către soldaţii Armatei a 14-a, al patru-
lea reclamant a fost transmis poliţiei separatiste transnistrene, apoi deţinut, interogat
şi supus, în încăperile poliţiei, la tratamente care ar putea, de asemenea, fi conside-
rate contrare articolului 3 al Convenţiei.
384. Curtea consideră că luând în consideraţie aceste fapte, reclamanţii rele-
vau de jurisdicţia Federaţiei Ruse, în sensul pe care articolul 1 al Convenţiei îl conferă
acestei noţiuni, chiar dacă în perioada în care acestea au avut loc, Convenţia încă nu
intrase în vigoare pentru Federaţia Rusă.
Efectiv, trebuie de considerat drept fapte generatoare ale responsabilităţii Fe-
deraţiei Ruse nu doar acţiunile la care au participat agenţii săi de stat, de exemplu
arestul şi detenţia reclamanţilor, dar de asemenea transferul lor în mâinile regimului
şi a poliţiei transnistrene, şi apoi, tratamentul la care aceştia au fost supuşi de poliţia
respectivă, deoarece procedând în aşa mod, agenţii Federaţiei Ruse erau foarte con-
ştienţi de faptul că reclamanţii sunt înmânaţi unui regim ilegal şi neconstituţional.
Mai mult, având în vedere acţiunile de care reclamanţii au fost acuzaţi, agenţii
Federaţiei Ruse ştiau sau ar fi trebuit să ştie ce soartă îi aştepta pe aceştia.
385. În opinia Curţii, toate acţiunile comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi,
incluzând transferul acestora autorităţilor unui regim separatist, în contextul colaborării
autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură a da naştere unei responsabilităţi
pentru consecinţele nu chiar aşa de îndepărtate ale acţiunilor acestui regim.
Rămâne doar de determinat faptul dacă responsabilitatea a rămas angajată sau
dacă aceasta încă era angajată în momentul ratificării Convenţiei de către Federaţia Rusă.
b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
386. Cu privire la perioada posterioară ratificării Convenţiei, la 5 mai 1998, Cur-
tea denotă următoarele:
387. Armata rusă este încă staţionată pe teritoriul Republicii Moldova în violarea
sarcinilor acesteia de a o retrage definitiv, asumate de Federaţia Rusă la Summitul
OSCE în Istanbul (1999) şi Porto (2001). Deşi numărul trupelor ruseşti staţionate aco-
lo, pe teritoriul transnistrean, a scăzut dramatic din 1992 (vezi paragraful 131 de mai
sus), Curtea denotă faptul că arsenalul ce aparţine GOR încă este depozitat acolo.

197
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui arsenal, (vezi paragraful 131 de
mai sus), importanţa militară a GOR în regiune şi rolul său disuasiv persistă.
388. Curtea observă că, în virtutea acordurilor încheiate de către Federaţia
Rusă, pe de o parte, şi autorităţile moldave şi transnistrene respective, pe de altă
parte (vezi paragrafele 112 – 120 şi 123 de mai sus), autorităţile „RMT” trebuiau să
beneficieze de infrastructura şi arsenalul GOR în timpul retragerii sale definitive. Tre-
buie de notat în această privinţă faptul, că interpretarea dată de către Guvernul Rus a
termenilor „administraţie locală” a regiunii transnistrene, care figurează, printre altele,
în acordul de la 21 octombrie 1994 (vezi paragraful 116 de mai sus), este diferită de
cea avansată de către Guvernul moldovenesc, ceea ce a permis regimului „RMT” să
beneficieze de această infrastructură.
389. Având în vedere relaţiile militare, Curtea denotă faptul că delegaţia Republi-
cii Moldova în cadrul Comisiei Unificate de Control, a formulat constant plângeri referitor
la coliziunea dintre personalul militar al GOR şi autorităţile transnistrene, în ceea ce pri-
veşte transferul de arme către ultimele. Ea relevă că personalul militar al GOR a negat
toate acele acuzări în prezenţa delegaţilor, declarând că o parte din echipament ar fi
putut ajunge în mâinile separatiştilor, ca rezultat al furturilor care au loc.
Or, ţinând cont de acuzaţiile făcute împotriva GOR şi de natura periculoasă al
arsenalului său depozitat, Curţii îi este greu să înţeleagă de ce trupele GOR nu dispun
de mijloace legale şi eficace de a preveni asemenea transferuri sau furturi, aşa cum
reiese din dovezile aduse de ei în faţa delegaţilor.
390. Curtea acordă o importanţă deosebită suportului financiar de care s-a bucu-
rat „RMT”, în virtutea acordurilor următoare, încheiate de aceasta cu Federaţia Rusă:
- Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998 între Federaţia Rusă şi reprezen-
tanţii „RMT”, care au prevăzut divizarea venitului obţinut din vânzările echipamen-
tului GOR între „RMT” şi Federaţia Rusă;
- protocolul încheiat la 15 iunie 2001 cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în
vederea utilizării armamentului, tehnicii militare şi a muniţiilor;
- reducerea datoriilor pe care „RMT” le avea faţă de Federaţia Rusă cu până la 100
de milioane de dolari americani; şi
- aprovizionarea Transnistriei cu gaze venite de pe teritoriul Rusiei, la un preţ mai
avantajos decât cel oferit pentru restul Republicii Moldova (vezi paragraful 156 de
mai sus).
Curtea, de altfel, notează în continuare informaţia adusă de către reclamanţi,
care nu este negată de Guvernul Rus în conformitate cu care întreprinderile şi institu-
ţiile Federaţiei Ruse, în mod normal controlate de stat, sau a căror politică reprezintă
subiectul unei autorizaţii statale, operând în special, în domeniul militar, au fost capa-
bile să intre în relaţii comerciale cu întreprinderi similare ale „RMT” (vezi paragrafele
150 şi 151 de mai sus).
391. În continuare, Curtea denotă faptul că, atât înainte cât şi după data de 5 mai
1998, în zona de securitate controlată de forţele de menţinere a păcii ruse, regimul „RMT”

198
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

continuă să -şi desfăşoare trupele ilegal şi să fabrice şi să vândă arme, în violarea acor-
dului încheiat la 21 iulie 1992 (vezi paragrafele 99, 100, 150 şi 151 de mai sus).
392. Toate cele menţionate mai sus dovedesc faptul că „RMT”, stabilită în 1991
– 1992 cu suportul Federaţiei Ruse şi dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie
proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă,
a Federaţiei Ruse, şi în orice stare de lucruri, că ea supravieţuieşte datorită suportului
militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă.
393. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că există o legătură continuă şi ne-
întreruptă a responsabilităţii din partea Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte soarta re-
clamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul şi de a colabora cu
acesta, a continuat şi după data de 5 mai 1998, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare
de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către agenţii săi, şi nu a luat măsuri
pentru a împiedica încălcările care se pretind a fi comise după data de 5 mai 1998.
Luând în vedere aceste fapte, puţin importă că, începând cu data de 5 mai
1998, agenţii Federaţiei Ruse să nu fi participat direct la evenimentele denunţate în
prezenta cerere.
394. În concluzie, reclamanţii relevă deci de „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în
cadrul scopurilor prevăzute de articolul 1 al Convenţiei şi responsabilitatea sa este
determinată, luând în consideraţie acţiunile care au fost denunţate.

III. JURISDICŢIA CURŢII RATIONAE TEMPORIS

395. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a declarat


faptul că violările presupuse de reclamanţi erau de natură continuă şi că Curtea este,
prin urmare, competentă de a le examina.
396. Guvernul rus a declarat că acţiunile care au fost denunţate de reclamanţi au
avut loc înaintea intrării în vigoare a Convenţiei, în ceea ce priveşte Rusia, pe data de 5
mai 1998, şi că, prin urmare ei nu se încadrează în competenţa ratione temporis a Curţii.
397. Reclamanţii au declarat că încălcările comise pe care ei le-au denunţat
erau de natură continuă şi că Curtea ar fi prin urmare competentă de a le analiza.
398. Guvernul României nu se pronunţă la acest subiect.
399. Curtea observă că Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldo-
va, la 12 septembrie 1997 şi pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998. Ea reaminteşte
că, în privinţa fiecărei Părţi Contractante, Convenţia este aplicată numai în cazul eve-
nimentelor subsecvente intrării sale în vigoare cu privire la acea Parte.
A. Plângerea încadrată în articolul 6 al Convenţiei
400. Curtea notează faptul că reclamanţii au declarat că ei nu au beneficiat de
un proces echitabil în faţa „Curţii Supreme a „RMT”.
Or, procedura care a avut loc înaintea acelui tribunal s-a sfârşit cu hotărârea de
judecată din 9 decembrie 1993 (vezi paragraful 215 de mai sus), înaintea datelor la

199
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

care au avut loc ratificările Convenţiei, atât în cazul Republicii Moldova, cât şi în cazul
Federaţiei Ruse, şi că procesul dat nu prezintă caracter continuu.
Prin urmare, Curtea nu are jurisdicţia ratione temporis de a examina plângerea
depusă în cadrul articolului 6.
B. Plângerile depuse în cadrul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei
401. Reclamanţii contestă legalitatea detenţiei lor, având în vedere că hotă-
rârea de judecată în virtutea căreia ei au fost deţinuţi, şi pentru cei trei care se află în
detenţie până în prezent, nu a fost luată de un tribunal competent. Ei au declarat că,
atâta timp cât s-au aflat în închisoarea de la Tiraspol, ei nu au avut posibilitatea să
corespondeze sau să primească vizitele corespunzătoare din partea familiilor lor. Ei
de asemenea s-au plâns de condiţiile lor de detenţie.
402. Curtea relevă faptul că pretinsele încălcări au trăsături cu fapte care au
început cu încarcerarea reclamanţilor în 1992 şi mai continuă să aibă loc.
403. Curtea, prin urmare, este competentă ratione temporis de a examina plân-
gerile depuse până acum, deoarece acestea conţin evenimente care au avut loc după
data de 12 septembrie 1997, în cazul Republicii Moldova şi 5 mai 1998, în cazul Fe-
deraţiei Ruse.
C. Plângerile încadrate în articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei
404. Reclamanţii s-au plâns de faptul că ei au fost privaţi de bunurile lor, în
violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece hotărârea de judecată care a fost
luată i-a privat de bunurile lor, lucru considerat de ei ilegal. Ei se consideră victime a
unei încălcări continue.
405. Curtea relevă faptul că reclamanţii nu au adus nici un fel de dovadă sau
detalii despre executarea deciziei de confiscare, care ar putea determina să se pro-
nunţe dacă încălcarea presupusă are caracter continuu sau nu. Totuşi, luând în vede-
re concluzia de mai jos (vezi paragraful 474), ea nu consideră necesar de a determina
dacă ea are competenţă ratione temporis pentru a analiza această plângere.
D. Plângerea d-ului Ilaşcu încadrată în articolul 2 al Convenţiei
406. Invocând articolul 2, d-ul Ilaşcu se plânge de condamnarea sa la pedeap-
sa cu moartea şi evidenţiază că sentinţa nu a fost anulată de autorităţile care au pro-
nunţat-o şi că aceasta ar putea fi executată în orice moment, în cazul în care el s-ar
întoarce pe teritoriul Transnistriei.
407. Curtea observă că, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost condamnat
la moarte de un tribunal ce releva de autorităţile separatiste transnistrene, care nu
sunt recunoscute pe plan internaţional. În perioada în care Convenţia era ratificată de
statele reclamate, sentinţa dată nu a fost anulată de autorităţile care au luat-o; prin
urmare, aceasta este încă în vigoare.
408. Prin urmare, Curtea este competentă ratione temporis de a examina
această plângere.

200
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

IV. DESPRE VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 2


AL CONVENŢIEI

409. D-ul Ilaşcu s-a plâns de faptul că el a fost condamnat la moarte de un tri-
bunal ilegal şi invocă riscul, care presupune de a fi executat oricând. Primul paragraf
al Convenţiei prevede:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în
mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în
care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”.

A. Argumente aduse Curţii


410. Reclamantul a declarat că decretul de eliberare semnat de preşedintele
Transnistriei, la 5 mai 2001, a fost un fals creat cu unicul scop de a minţi Curtea, şi
faptul că condamnarea sa la pedeapsa capitală de către autorităţile „RMT” rămâne
încă în vigoare.
El a declarat că pe data de 22 iunie 2001, în urma eliberării sale, autorităţile
moldave au declarat că nu aveau în posesia lor nici un document care să declare
graţierea reclamantului. Numai pe data de 16 noiembrie 2001, în urma întrebărilor
suplimentare ale Curţii, Guvernul a înmânat acesteia o copie a acestui decret. Recla-
mantul declară că, pe data de 5 mai 2001, el a fost „înmânat” autorităţilor de la Chi-
şinău datorită unui act de transfer încredinţat şefului serviciului de informaţie moldav
de către dl Chevtsov, „ministrul securităţii al RMT”, un document pe care reclamantul
l-a văzut cu ochii săi. Mai mult, dl Chevtsov a spus că sentinţa rămâne valabilă şi că
aceasta va fi executată, în cazul în care d-ul Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.
411. Guvernul rus nu a făcut nici o declaraţie cu privire la această plângere.
412. Guvernul moldav nu a negat faptul că s-a produs o încălcare a drepturilor
reclamantului, prevăzute în articolul invocat de reclamant.
413. Guvernul României a declarat că, având în vedere că hotărârea Curţii
Supreme a Republicii Moldova de la 3 februarie 1994, cu privire la anularea sentinţei
nu a fost încă pusă în aplicare la această dată, riscul ca executarea dlui Ilaşcu să fie
îndeplinită există, dacă acesta s-ar întoarce pe teritoriul Transnistriei.
B. Aprecierea Curţii
414. Curtea denotă faptul că Moldova a ratificat Protocolul nr. 6 al Convenţiei
care aboleşte pedeapsa capitală pe timp de pace la 1 octombrie 1997, şi că aceasta a
semnat Protocolul nr. 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte abolirea pedepsei cu moar-
tea în orice circumstanţe la 3 mai 2002. Federaţia Rusă n-a ratificat nici Protocolul nr.
6, şi nici Protocolul nr. 13, dar a declarat un moratoriu în privinţa pedepsei capitale.
415. Pedeapsa capitală, la care dl Ilaşcu a fost condamnat de către „Curtea Su-
premă a RMT”, a fost declarată nulă de către Curtea Supremă a Republicii Moldova la
3 februarie 1994, dar această anulare nu a avut nici un efect până în ziua de azi (vezi
paragraful 222 de mai sus).

201
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Numai în luna noiembrie 2001, Guvernul Moldovei a înmânat Curţii o copie a


decretului „ preşedintelui Transnistriei” de la 5 mai 2001, care acorda graţierea recla-
mantului (vezi paragraful 281 de mai sus). Cu aceeaşi ocazie, Guvernul Moldovei a
adus la cunoştinţa Curţii, zvonurile, potrivit cărora dl Smirnov ar fi schimbat sentinţa
dlui Ilaşcu, de la pedeapsa cu moartea, la închisoare pe viaţă. Curtea denotă faptul
că autenticitatea actului de graţiere, dat de către dl Smirnov a fost pus la îndoială de
către reclamant, care relevă că a fost pur şi simplu înmânat autorităţilor moldave, sen-
tinţa sa rămânând încă în vigoare, astfel, el ar risca să fie executat în cazul întoarcerii
sale pe teritoriul Transnistriei.
416. Luând în consideraţie dovezile de care ea dispune, Curtea nu se află în
măsură de a stabili nici circumstanţele exacte ale eliberării dlui Ilaşcu, nici faptul dacă
pedeapsa sa a fost comutată de la cea cu moartea la închisoare pe viaţă (vezi para-
graful 282 de mai sus).
Având în vedere că dl Ilaşcu a fost eliberat şi se află acum în România cu
familia sa, ţară a cărei cetăţenie acesta o are şi unde deţine o poziţie înaltă în Senat
(vezi paragraful 20 de mai sus), Curtea consideră că riscul ca pedeapsa pronunţată
la 9 decembrie 1993 împotriva dlui Ilaşcu să fie aplicată este mai mult de natură
ipotetică decât reală.
417. Pe de altă parte, nu este disputat faptul că, în urma ratificării Convenţiei
de către cele două state reclamate, dl Ilaşcu a trebuit să sufere atât de condamnarea
sa la pedeapsa cu moartea cât şi de condiţiile de detenţie, ameninţat de executarea
acestei pedepse.
418. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că faptele de care s-a plâns dl
Ilaşcu nu necesită o examinare aparte în sensul articolului 2, dar că mai degrabă ar
trebui examinate corespunzător sub unghiul articolului 3.

V. VIOLĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 3


AL CONVENŢIEI

419. Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul la


care erau supuşi în perioada detenţiei. Din partea sa, dl Ilaşcu s-a plâns de condiţiile
detenţiei sale în aşteptarea executării sentinţei care i s-a dat. Ei s-au bazat pe articolul
3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

A. Argumentele aduse în faţa Curţii


420. Reclamanţii au declarat că tratamentele foarte grave la care au fost su-
puşi pe perioada lor de detenţie au adus atingere demnităţii şi erau înjositoare, şi că
au avut efecte dezastruoase asupra stării lor mintale şi fizice. În cazul dlui Ilaşcu, ar
mai trebui de adăugat incertitudinea în care el a trăit referitor la posibilitatea ca sen-
tinţa pronunţată împotriva sa, pedeapsa capitală, să fie aplicată.
421. Guvernul Rus a argumentat faptul că declaraţiile reclamanţilor nu au nimic
de-a face cu Federaţia Rusă, şi că, indiferent de starea lucrurilor, sunt nefondate.

202
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

422. Guvernul moldav a declarat faptul că în observaţiile sale din 24 octombrie


2002, cu privire la condiţiile de detenţie a lor, declaraţiile făcute de reclamanţi sunt
plauzibile.
423. Guvernul României, ca parte terţă care intervine, a declarat faptul că tra-
tamentul la care au fost supuşi reclamanţii poate fi clasificat ca ”tortură”, în sensul ar-
ticolului 3, având în vedere caracterul definitiv al acestora, natura lor josnică şi faptul
că ele au provocat suferinţe grave şi crude reclamanţilor.

B. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

424. Curtea repetă faptul că articolul 3 al Convenţiei consacră cu sfinţenie una


dintre cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai
dificile circumstanţe, aşa cum ar fi lupta împotriva terorismului şi crimei organizate,
Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane
sau degradante. Spre deosebire de celelalte clauze substanţiale ale Convenţiei şi
Protocoalelor nr. 1 - 4, articolul 3 nu are nici un fel de prevederi în ceea ce priveşte
restricţiile, şi nici o derogare de la faptul că este permis aşa cum prevede articolul
15, paragraful 2, al Convenţiei chiar şi în cazul unui eveniment de urgenţă publică,
care ameninţă viaţa naţiunii (vezi, printre alte autorităţi, Selmouni vs. Franţa [GC], nr.
25803/94, paragraful 95, CEDO 1999-V; şi Labita vs. Italia, [GC], nr. 26772/95, para-
graful 119, CEDO 2000-IV).
425. Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, deoarece îndeosebi
acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir, provocând leziuni corporale sau su-
ferinţe mintale şi fizice intense. Ea, de altfel, a considerat că un tratament era „degra-
dant”, pin aceea că el era de natură să provoace victimelor sentimente de frică, durere
şi inferioritate, capabile să-i umilească şi să-i înjosească (vezi, de exemplu, Kudla vs.
Polonia [GC], nr. 30210/96, paragraful 92, CEDO 2000-XI).
426. Pentru a determina dacă un anumit tratament poate fi considerat tortură,
Curtea trebuie să ia în vedere distincţia prevăzută în articolul 3, dintre acest termen şi
cel de tratament inuman şi degradant. Aşa cum a fost declarat şi mai devreme, aceas-
tă distincţie a fost consacrată de Convenţie, pentru a marca josnicia tratamentului in-
uman deliberat care cauzează suferinţe foarte severe şi crude, aceeaşi distincţie este
prevăzută şi în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite (vezi hotărârea de judecată
menţionată mai sus, Selmouni, paragraful 96):
„Pentru scopurile acestei Convenţii, termenul „tortură” înseamnă orice fel de acţiune prin care se
provoacă dureri sau suferinţe severe, fizice sau mintale, sunt provocate intenţionat unei persoane, cu
scopul de a obţine de la ea sau de la o persoană terţă informaţii, confesiuni, de a o pedepsi pentru
actul pe care ea sau o persoană terţă l-a comis sau este bănuită de a-l fi comis, de a o intimida sau
de a face presiune asupra ei, sau de a intimida sau a face presiune asupra unei persoane terţe, sau
pentru orice alt motiv fondat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, dacă o astfel de durere sau
astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al funcţiei publice sau orice altă persoană acţio-
nând cu titlu oficial sau la instigarea acesteia sau cu consimţământul său expres sau tacit.(...)”

427. Curtea a susţinut de asemenea faptul că criteriul pe care îl reprezintă ca-


lificativul „sever” este relativ prin esenţa ca şi de altfel „de gravitate minimă”, cerut în

203
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

cazul aplicării articolului 3, (ibid., paragraful 100): de asemenea el depinde de toate


circumstanţele cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau mintale
şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (vezi, printre alte autori-
tăţi, Kalashnikov vs. Rusia, nr. 47095/99, paragraful 95, CEDO, 2002-VI; şi hotărârea
de judecată menţionată mau sus Labita, paragraful 120). În afară de aceasta, precă-
utând dacă tratamentul este de natură „degradantă”, în cadrul articolului 3, Curtea va
trebui să examineze dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana
în cauză, şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, măsura a afectat personalitatea
acesteia într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop
nu poate exclude definitiv o constatare de violare a articolului 3 (Valasinas vs. Litua-
nia, nr. 44558/98, paragraful 101, CEDO 2001-VIII).
428. Curtea a accentuat în permanenţă faptul că, suferinţa şi umilinţa care au
avut loc, trebuie să depăşească pe cele care comportă inevitabil o formă oarecare de
tratament sau pedeapsă legală. Măsurile care privează fiecare persoană de libertatea
sa sunt, de obicei asociate cu astfel de suferinţe şi umilire. Articolul 3 cere statului să
asigure ca fiecare prizonier să fie deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectul
demnităţii sale umane, ca metodele executării acestor măsuri să nu-l facă subiectul
suferinţei cumplite sau a unei dureri de o intensitate care să depăşească nivelul unei
suferinţe inevitabile inerente detenţiei şi că având în vedere exigenţele detenţiei, să-
nătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate adecvat (vezi Kudla vs. Polonia, menţionat
mai sus, paragrafele 92-94).
429. Curtea a susţinut preventiv că, având în vedere evoluţia politicii penale a
Statelor Membre ale Consiliului Europei şi standardele acceptate în comun în această
sferă, pedeapsa cu moartea poate ridica unele întrebări în ceea ce priveşte conţinu-
tul articolului 3 al Convenţiei. În cazul în care sentinţa este pedeapsa cu moartea,
circumstanţele personale ale persoanei condamnate, proporţionalitatea cu privire la
gravitatea crimei comise şi condiţiile de detenţie până la executarea sentinţei, sunt
exemple de factori care sunt capabili de a încadra tratamentul sau pedeapsa primită
de către deţinut în Articolul 3 (vezi Soering vs. Regatul Unit, hotărârea de judecată
de la 7 iulie 1989, Serie A nr. 161, p. 41, paragraful 104; şi Poltoraski vs. Ucraina, nr.
38812/97, paragraful 133).
430. Pentru fiecare prizonier condamnat la moarte, un oricare element de întâr-
ziere dintre pronunţarea şi executarea sentinţei, şi experienţa unui stres sever în con-
diţiile necesare pentru o încarcerare strictă, sunt inevitabile (vezi Soering vs. Regatul
Unit, menţionat mai sus, paragraful 11). Totuşi, în anumite circumstanţe, impunerea
unei asemenea sentinţe poate determina un tratament care întrece marja stabilită în
articolul 3, când, de exemplu o lungă perioadă de timp trebuie petrecută „în aştepta-
rea morţii” în condiţii extreme, cu cantităţi enorme de emoţii şi frică existente în timpul
aşteptării executării pedepsei cu moartea (vezi Soering vs. Regatul Unit, menţionat
mai sus, p. 44, paragraful 111).
431. Mai mult, anxietatea şi suferinţa provocată de o asemenea sentinţă poate
fi numai agravată de natura arbitrară a procedurilor care duc la ea, deci, considerând
că o viaţă umană este în joc, sentinţa devine o încălcare a Convenţiei.

204
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

432. Interzicerea contactului cu alţi prizonieri, datorită motivelor de securitate,


disciplinare sau de protecţie, nu este considerat în sine, un tratament inuman sau
pedeapsă. Pe de altă parte, izolarea senzorială, împreună cu izolarea socială totală,
poate distruge personalitatea şi constituie o formă de tratament inuman care nu poate
fi justificat de cerinţele de securitate sau de alte motive (vezi, printre altele, Messina
vs. Italia (dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V).
433. În afară de aceasta, când sunt stabilite condiţiile de detenţie, trebuie să se
ia în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii cât şi plângerile specifice ale
reclamantului (vezi Dougoz vs. Grecia, nr. 40907/98, paragraful 46, CEDO 2001-II).
2. Aplicarea principiilor în speţă
(a) Referitor la dl Ilaşcu
434. Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993, şi a fost ţinut
în detenţie până la eliberarea sa la 5 mai 2001 (vezi paragrafele 215 şi 234 de mai sus).
Curtea repetă faptul că Convenţia nu obligă Statele Contractante decât în ceea
ce priveşte evenimentele care au avut loc de la intrarea ei în vigoare, datele relevante
fiind 12 septembrie 1997, pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998, în cazul Fede-
raţiei Ruse. Totuşi, pentru a stabili efectele pe care condiţiile de detenţie le-au avut
asupra reclamantului, care au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi, pe întreaga
perioadă pe care acesta şi-a petrecut-o în detenţie, Curtea de asemenea poate lua
în consideraţie întreaga perioadă, incluzând perioada precedentă intrării în vigoare a
Convenţiei, luând în consideraţie fiecare stat reclamat.
435. Pe perioada foarte lungă a timpului petrecut condamnat la moarte, recla-
mantul a trăit mereu ameninţat cu moartea, de teama executării. Nefiind capabil să
găsească vreun remediu, reclamantul a trăit mulţi ani, incluzând perioada de după
intrarea în vigoare a Convenţiei, în condiţii de detenţie apte să-i reamintească mereu
de sentinţa sa, care ar fi putut aplicată în orice moment (vezi paragrafele 196-219 şi
240-253 de mai sus).
În special, Curtea denotă că, în urma trimiterii unei scrisori adresate Parlamen-
tului Republicii Moldova, în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut cu sălbăticie de paznicii
de la închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu moartea (vezi paragrafele 249,
250, 269 şi 270 de mai sus). După acel incident, lui nu i-a fost permis să mănânce
timp de două zile şi i-a fost interzisă lumina zilei timp de trei zile (vezi paragraful 271
de mai sus).
Cât despre executările false care au avut loc înaintea intrării în vigoare a Con-
venţiei (vezi paragraful 198 de mai sus), nu există dubii cu privire la faptul că ase-
menea acţiuni barbare au mărit anxietatea simţită de către reclamant pe întreaga
perioadă a sa de detenţie, în ceea ce priveşte executarea sa.
436. Teama şi suferinţa pe care acesta le-a simţit s-au agravat din cauza faptu-
lui că sentinţa nu avea temei legal şi nu era legitimată de scopurile Convenţiei. Curtea
Supremă a Transnistriei, care a dat sentinţa în cazul dlui Ilaşcu, a fost stabilită de o

205
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

entitate care este ilegală din punct de vedere a dreptului internaţional şi nu a fost re-
cunoscută de către comunitatea internaţională. „Curtea” aparţine unui sistem despre
care abia se poate spune că funcţionează în baza unui temei constituţional sau legal
care să reflecte o tradiţie judiciară compatibilă cu prevederile din Convenţie. Acest lu-
cru este evidenţiat de natura patentă arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au
fost judecaţi şi condamnaţi, după cum descriu ei, într-un mod care nu a fost disputat
de celelalte părţi (vezi paragrafele 212-216 de mai sus), şi după cum este descris şi
analizat de către instituţiile OSCE (vezi paragraful 286 de mai sus).
437. Hotărârea de judecată luată de Curtea Supremă a Republicii Moldova în
privinţa condamnării reclamanţilor (vezi paragraful 222 de mai sus) a confirmat natura
arbitrară şi ilegală a hotărârii de judecată de la 9 decembrie 1993.
438. Cu privire la condiţiile de detenţie ale reclamanţilor condamnaţi la moarte,
Curtea denotă faptul că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul 1993 şi până
la eliberarea sa din 2001, în luna mai, într-o izolare strictă: el nu avea dreptul de a fi în
contact cu ceilalţi deţinuţi, nu putea primi veşti de dinafară - având în vedere faptul că el
nu avea dreptul să trimită sau să primească corespondenţă – şi privat de dreptul de a
avea întrevederi cu avocatul său sau de a primi vizite regulate de la familia sa. Celula sa
nu avea încălzire, chiar în condiţii de iarnă severă, şi nu avea lumină naturală sau vreo
sursă de ventilaţie. Dovezile arată că d-l Ilaşcu a fost privat de mâncare, aceasta fiind o
formă de pedeapsă, şi, că, în orice caz, având în vedere restricţiile cu privire la primirea
pachetelor, chiar şi mâncarea primită din exterior era de multe ori nepotrivită pentru a
fi consumată. Reclamantul putea face duş numai foarte rar, de multe ori fiind nevoit să
aştepte câteva luni. În privinţa acestui subiect, Curtea face trimitere la concluziile din
raportul CPT, în urma vizitei sale în Transnistria, din anul 2000 (vezi paragraful 289 de
mai sus), calificând drept neadmisă izolarea continuă pe perioada mai multor ani.
Condiţiile de detenţie ale reclamantului au avut efecte dăunătoare asupra să-
nătăţii acestuia, care s-a deteriorat în urma tuturor anilor petrecuţi în închisoare. Prin
urmare, el nu a primit îngrijiri adecvate, fiind deseori privat de examene medicale şi
tratamente (vezi paragrafele 258-260, 262, 263, şi 265 de mai sus) şi de produse
dietetice corespunzătoare. Mai mult, având în vedere restricţiile în ceea ce priveşte
primirea pachetelor, lui nu i-au putut fi trimise medicamente şi mâncare pentru îmbu-
nătăţirea sănătăţii sale.
439. Curtea denotă cu îngrijorare faptul că existenţa regulilor care autorizează
o putere discreţionară în privinţa corespondenţei şi vizitelor în închisoare, exercita-
te atât de paznicii cât şi de către autorităţile închisorilor, şi accentuează faptul că
asemenea reguli sunt arbitrare şi sunt incompatibile cu garanţiile potrivite şi efective
împotriva abuzurilor, pe care orice sistem carceral care face parte dintr-o societate
democratică, trebuie să le prevadă. Mai mult, în speţă, aceste reguli au făcut condiţiile
de detenţie ale reclamanţilor şi mai dificile.
440. Curtea a ajuns la concluzia că pedeapsa cu moartea impusă reclamantu-
lui combinată cu condiţiile în care el a trăit şi tratamentul la care acesta a fost supus
pe perioada de detenţie în urma ratificării Convenţiei, şi ţinând cont de starea în care
el se afla după mai mulţi ani petrecuţi în astfel de condiţii, înainte de ratificarea Con-

206
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

venţiei, îmbracă un caracter particular grav şi dur şi trebuie, prin urmare, considerate
acte de tortură în sensul Articolului 3 al Convenţiei.
De aici, a avut loc o neîndeplinire a cerinţelor acestei dispoziţii.
441. Dl Ilaşcu fiind deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare, în
ceea ce priveşte Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, aceasta din urmă este responsabilă,
pentru motivele descrise mai sus (vezi paragraful 393) din cauza condiţiilor de deten-
ţie a reclamantului şi tratamentului la care acesta a fost supus şi suferinţele cauzate
acestuia în închisoare.
De altfel, d-l Ilaşcu a fost eliberat în luna mai 2001. Şi numai din ziua aceea
responsabilitatea Republicii Moldova este angajată, din cauza acţiunilor denunţate,
pentru faptul neîndeplinirii obligaţiilor pozitive (vezi paragraful 352 de mai sus). Con-
secvent, nu a existat nici o încălcare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica
Moldova, cu privire la dl Ilaşcu.
442. În concluzie, violarea articolului 3 al Convenţiei, cu privire la dl Ilaşcu
este atribuită numai Federaţiei Ruse.
(b) Cei trei reclamanţi; condiţiile de detenţie şi tratamentul în detenţie
(i) Referitor la dl Ivanţoc
443. Curtea denotă de la început, că niciodată în perioada procedurii în faţa ei,
nici unul dintre guvernele reclamate nu a negat realitatea incidentelor invocate.
Ea în continuare consideră că descrierile făcute de către dl Ivanţoc sunt destul de
precise şi întărite de declaraţiile identice făcute în mod repetat de către dânsul în faţa
soţiei sale şi reieşind din declaraţiile celorlalţi martori depuse în faţa delegaţilor Curţii.
Având în vedere totalitatea elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea con-
sideră că poate considera faptul că, pe perioada detenţiei, incluzând partea în care
intrarea Convenţiei în vigoare în privinţa statelor pârâte, reclamantul a primit un număr
mare de lovituri şi alte umiliri şi că în unele momente el a fost privat de hrană şi de orice
asistenţă medicală, în ciuda stării sale de sănătate slăbite de aceste condiţii de deten-
ţie. În mod particular, Curtea atrage atenţia asupra persecuţiei şi tratamentului necores-
punzător la care dl Ivanţoc a fost supus în luna mai 1999, în urma înaintării cererii sale
la Curte (vezi paragrafele 251 şi 252 de mai sus), şi în anul 2001, luna noiembrie 2002
şi luna februarie 2003, (vezi paragrafele 254, 256 şi 269-272 de mai sus).
444. Mai mult, dl Ivanţoc a fost deţinut încă de la condamnarea sa în 1993 în
izolare completă, fără a avea vreun contact cu alţi prizonieri şi fără posibilitatea de
a avea accesul la ziare. El este privat de posibilitatea de a vedea un avocat, unicele
sale contacte cu lumea din exterior fiind vizitele şi pachetele primite de la soţia sa, au-
torizate de câtre autorităţile închisorii numai în cazul în care acestea sunt considerate
potrivite pentru a fi înmânate reclamantului.
Toate aceste restricţii, care nu au nici un temei legal, şi lăsate la discreţia auto-
rităţilor, sunt incompatibile cu regimul unei închisori într-o societate democratică. Ele
au contribuit la creşterea chinului şi suferinţelor mintale ale reclamantului.

207
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

445. Reclamantul a fost deţinut într-o celulă care nu era încălzită sau ventilată şi
fără lumină naturală şi el nu a primit tratamentul necesar, datorită stării sale de sănătate,
în ciuda unor examinări medicale, care au fost permise de câtre autorităţile închisorii.
În privinţa acestui subiect, Curtea se referă la concluzia făcută în raportul CPT în urma
vizitei sale în Transnistria în anul 2000 (vezi paragraful 289 de mai sus).
446. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să-i provoace re-
clamantului dureri sau suferinţe, atât mintale, cât şi fizice, care n-ar putea decât să
fie sporite de izolarea completă a reclamantului, şi care ar trezi în el sentimente de
teamă, anxietate şi vulnerabilitate, care în mod probabil l-ar umili, l-ar înjosi şi l-ar lipsi
de rezistenţa şi de voinţa sa.
Curtea este de părere că, tratamentul la care a fost supus reclamantul, de către
persoanele care aparţin administraţiei „RMT” este intenţionat cu scopul de a-l pedepsi
pe acesta, pentru actele pe care se presupune că le-ar fi comis.
447. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că, luate la general şi având în
vedere gravitatea acestor fapte, natura lor repetitivă, şi scopul la care se aspira, trata-
mentele la care a fost supus dl Ivanţoc i-au cauzat acestuia suferinţă şi dureri (grave),
şi ele îmbrăcau un caracter particular grav şi dur. Este necesar de considerat toate
aceste acţiuni drept acte de tortură, în sensul articolului 3 al Convenţiei.
448. Dl Ivanţoc fiind deţinut în perioada intrării în vigoare a Convenţiei, în cazul
Federaţiei Ruse, aceasta din urmă este deci responsabilă, datorită motivelor menţio-
nate mai sus (vezi paragraful 393), în baza condiţiilor sale de detenţie şi tratamentului
la care a fost supus şi a suferinţelor cauzate acestuia în închisoare.
Având în vedere concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte respon-
sabilitatea Republicii Moldova în cazul acţiunilor denunţate, de faptul neîndeplinirii
obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai 2001 (vezi paragraful 352 de mai sus),
Moldova este responsabilă de încălcarea articolului 3 al Convenţiei, în ceea ce priveş-
te cazul dlui Ivanţoc, începând cu această dată.
449. În concluzie, în ceea ce priveşte dl Ivanţoc, a existat o violare a articolului
3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă începând cu data ratificării Convenţiei de
aceasta la 5 mai 1998 şi de către Moldova, începând cu luna mai a anului 2001.
(ii) Dl Leşco şi dl Petrov-Popa
450. Curtea denotă mai întâi faptul că Guvernele reclamate nici la o etapă a
procedurii n-au negat în faţa ei realitatea incidentelor invocate.
Ea de asemenea consideră că descrierile date de martorii audiaţi, incluzând
reclamanţii şi soţiile lor, sunt suficient de precise şi sunt susţinute de alte dovezi aflate
în posesia Curţii.
451. Consecvent, Curtea consideră că se poate considera stabilit faptul că, pe
perioada lor de detenţie, incluzând partea care urmează intrarea Convenţiei în vigoa-
re, în cazul ambelor State reclamate, dl Leşco şi dl Petrov-Popa au cunoscut condiţii
de detenţie extrem de severe:

208
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- vizitele şi pachetele primite de la familiile lor au fost acordate discreţionar de către


administraţia închisorii;
- câte odată aceştia au fost privaţi de alimente, sau alimentele primite nu erau bune
de consumat, şi de cele mai multe ori ei nu au avut permisiunea de a primi asis-
tenţă medicală corespunzătoare, dată fiind starea lor proastă de sănătate, care s-a
înrăutăţit în acele condiţii;
- lipsa meselor dietetice corespunzătoare în pofida prescripţiilor medicale lor (vezi
paragraful 265 de mai sus).
Curtea mai subliniază faptul că aceste condiţii au continuat să se deterioreze
din anul 2001 (vezi paragraful 254 de mai sus).
Mai mult, dl Petrov-Popa este ţinut în izolare completă din anul 1993, fiind lipsit
de orice fel de contact cu alţi prizonieri sau de accesul la ziare în limba sa natală (vezi
paragrafele 240, 254 şi 255 de mai sus).
Atât dl Petrov-Popa cât şi dl Leşco au fost lipsiţi de dreptul de a avea acces la
un avocat până în luna iunie a anului 2003 (vezi paragraful 257 de mai sus).
452. În opinia Curţii, asemenea tratamente sunt capabile să inducă dureri sau
suferinţe, atât fizice, cât şi mintale. Luate în totalitatea lor şi având în vedere gravita-
tea lor, tratamentele la care reclamanţii au fost supuşi (dl Leşco şi Petrov-Popa), pot fi
calificate ca fiind inumane şi degradante, în sensul articolului 3 al Convenţiei.
453. Având în vedere faptul că dl Leşco şi dl Petrov-Popa se aflau în detenţie,
atunci când Convenţia a intrat în vigoare, în cazul Federaţiei Ruse, aceasta din urmă
este considerată responsabilă de motivele menţionate mai sus (vezi paragraful 393),
având în vedere condiţiile reclamanţilor de detenţie şi tratamentul la care aceştia au
fost supuşi şi suferinţele cauzate acestora pe perioada de detenţie.
Având în vedere concluzia la care a ajuns Curtea, în ceea ce priveşte res-
ponsabilitatea Republicii Moldova pentru acţiunile denunţate de faptul neîndeplinirii
obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai anul 2001 (vezi paragraful 352 de mai
sus), Moldova este considerată responsabilă de încălcările articolului 3 al Convenţiei
cu privire la situaţia dlor Lesco şi Petrov-Popa începând de la această dată.
454. În concluzie, în ceea ce priveşte dnii Lesco şi Petrov-Popa, a avut loc viola-
rea articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă începând cu ratificarea Conven-
ţiei de către aceasta, la 5 mai 1998 şi de către Moldova începând cu luna mai 2001.

VI. ÎNCĂLCĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 5


AL CONVENŢIEI

455. Reclamanţii au declarat că detenţia lor a fost ilegală, şi Curtea care i-a
condamnat nu poate fi considerată una competentă. Ei s-au bazat pe articolul 5, pa-
ragraful 1 al Convenţiei, partea relevantă a cărui prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa
cu excepţia următoarelor cazuri potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
( ...)”

209
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

456. Guvernului Rusiei a declarat că afirmaţiile reclamanţilor nu au nimic co-


mun cu Federaţia Rusă, şi sunt nefondate.
457. În observaţiile sale de la 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a ac-
centuat faptul că reclamanţii au fost arestaţi în urma unui ordin de arest şi că ei au
rămas timp de două luni în celulele din încăperile ce aparţineau Armatei a 14-a. La
audierea de pe data de 6 iunie, 2001, ei au declarat că ei şi-ar dori să-şi schimbe
poziţia pe care ei au adoptat-o preventiv, dar nu au exprimat nici o opinie cu privire
la încălcările invocate.
458. Ca parte terţă care intervine, Guvernul României a declarat că detenţia
reclamanţilor nu a avut o bază legală, având în vedere faptul că decizia a fost luată de
către o Curte care nu este recunoscută. Totuşi, anumite acte ale separatiştilor trans-
nistreni, de exemplu certificate de naştere, de deces, şi certificatele de căsătorie, au
trebuit recunoscute, pentru a nu prejudeca situaţia cetăţenilor şi mai mult (vezi opinia
consultativă luată la 21 iunie 1971, de către CIJ, în ceea ce priveşte consecinţele
legale ale continuării prezenţei Africii de Sud pe teritoriul Namibiei, susţinut de către
Consiliul de Securitate şi Rezoluţii 276), şi faptul că acestea nu ar trebui să fie posibil
de aplicat în cazul tuturor actelor ce emană de la autorităţi nerecunoscute de comuni-
tatea internaţională, altfel, acele autorităţi ar fi legitime.
În cazul de faţă, condamnarea reclamanţilor a fost rezultatul unei încălcări fla-
grante de justiţie, dat fiind faptul că aceştia nu au avut parte de un proces echitabil în
faţa Curţii Supreme a Transnistriei.
459. Curtea nu are jurisdicţia ratione temporis pentru a lua o decizie în privinţa
întrebării dacă, pe perioada detenţiei lor, când reclamanţii au fost condamnaţi de către
Curtea Supremă a Transnistriei, au fost violate prevederile din articolul 6 al Convenţi-
ei. În ceea ce priveşte detenţia reclamanţilor, aceasta a continuat şi în urma procesu-
lui de ratificare de către statele reclamate, Curtea, are jurisdicţia de a determina dacă,
fiecare dintre reclamanţi a fost reţinut „în permanenţă”, „conform legii”, în conformitate
cu procedurile descrise de lege, şi în urma „condamnării lor de către un tribunal com-
petent”, prevederi încadrate în articolul 5, paragraful 1 (a) al Convenţiei.
460. Aşa cum este stabilit în cazul Curţii, cuvântul tribunal, folosit în textele
franceze ale articolului 5 (Curtea) şi alte articole ale Convenţiei, în special, articolul 6
(tribunalul), se referă în primul rând la un corp „stabilit de lege”, satisfăcând un număr
de condiţii, care includ independenţa, îndeosebi în privinţa executivului, imparţialita-
tea, durata mandatului membrilor săi, şi garanţiile unei proceduri judiciare (vezi De
Wilde, Ooms şi Verszp vs. Belgia, hotărârea de judecată luată la 28 mai, 1970, Serie
A, nr. 12, p. 41, paragraful 78).
În anumite circumstanţe, o jurisdicţie ce aparţine unui sistem judiciar al unei
entităţi nerecunoscute de nici o lege internaţională, acesta poate fi numit un tribunal
„stabilit de lege”, având în vedere faptul că acesta face parte dintr-un sistem care
operează „pe o bază constituţională şi legală”, reflectând o tradiţie judiciară compati-
bilă cu Convenţia, şi aceasta pentru a permite indivizilor să beneficieze de garanţiile
Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, Cipru vs Turcia, menţionat mai sus, paragrafele
231 şi 236-237).

210
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

461. Cerinţa regularităţii impusă de articolele 5 paragraful 1 (a) („detenţie


regulată” ordonată în conformitate cu procedurile descrise de lege”), nu este sa-
tisfăcută numai din simpla asociaţie cu legea naţională relevantă; legea naţională
trebuie în sine să fie în conformitate cu Convenţia, incluzând principiile generale
de lege care sunt exprimate în Preambulul Convenţiei. Noţiunea care stă la baza
expresiei „în conformitate cu procedurile descrise de lege” este una dintre cele cin-
stite şi corespunzătoare proceduri de lege, având în vedere faptul că orice măsură
privând o persoană de libertate ar trebui să emane şi să fie executată de către o
autoritate corespunzătoare, şi nu ar trebui să fie arbitrară (vezi, printre altele, Win-
terwerp vs. Olanda, hotărârea de judecată de la 24 octombrie, 1979, Serie A, nr. 33,
paragraful 45).
Mai mult, aşa cum scopurile articolului 5 sunt de a proteja individul de la acţiuni
arbitrare (vezi, printre altele, Stafford vs. Regatul Unit [GC], nr. 46295/99, paragraful
63, CEDO 2002-IV), o „condamnare” nu poate fi rezultatul unei încălcări flagrante a
legii (vezi mutatis mutandis, Drozd şi Janousek vs. Franţa şi Spania, hotărârea de
judecată luată la 26 iunie, 1992, Serie A, nr. 240, paragraful 110).
Curtea de asemenea se referă la concluziile sale, care sunt în conformitate cu
articolul 3 al Convenţiei cu privire la natura procedurilor care au avut loc la Curtea
Supremă din Transnistria (vezi paragraful 436 de mai sus).
462. Curtea, de aici a declarat că nici unul dintre reclamanţi n-a fost condamnat
de către „un tribunal” şi că sentinţa, pronunţată de către un corp judecătoresc ca „Curtea
Supremă din Tansnistria”, după o procedură ca cea din cazul în speţă n-ar putea fi consi-
derată drept „detenţie regulară (permanentă) în conformitate cu „procedurile legale”.
463. Acest lucru fiind declarat, în asemenea circumstanţe, privarea de libertate
a reclamanţilor pe perioada jurisdicţiei ratione temporis a Curţii, cu privire la statele
reclamate (în cazul dlui Ilaşcu de la 5 mai, 1998, până în mai 2001, de către Rusia, şi
cu privire la ceilalţi reclamanţi de la data ratificării de către fiecare stat reclamat până
în prezent), nu poate să satisfacă condiţiile descrise de paragraful 1 (a) al articolului
5 al Convenţiei.
De asemenea a existat şi violarea articolului 5, paragraful 1 al Convenţiei până
în luna mai, 2001, cu privire la dl Ilaşcu, şi că continuă să fie încălcate aceste preve-
deri în privinţa celorlalţi reclamanţi aflaţi în detenţie.
464. Având în vedere faptul că reclamanţii continuau să fie deţinuţi, chiar şi în
urma ratificării Convenţiei cu privire la Rusia, şi luând în consideraţie lucrurile descope-
rite (vezi paragraful 393), Curtea ajunge la concluzia că comportamentul care violează
prevederile articolului 5, este atribuit Federaţiei Ruse cu privire la toţi reclamanţii.
Luând în vedere concluzia prezentată mai sus, (vezi paragraful 351) conform
căreia responsabilitatea Republicii Moldova, este angajată în virtutea obligaţiilor sale
pozitive începând cu luna mai 2001, Curtea ajunge la concluzia că n-a existat o viola-
re a articolului 5 de către Republica Moldova, în ceea ce priveşte dl Ilaşcu. În schimb,
a existat o violare a acestei dispoziţii de către Moldova în ceea ce priveşte ceilalţi
reclamanţi.

211
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

VII. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

465. Reclamanţii se plâng de faptul că ei nu au putut să corespondeze liber cu


familiile lor şi cu Curtea. În special, ei au declarat că n-au avut posibilitatea să sesi-
zeze liber Curtea, şi că pentru a face acest lucru au trebuit să apeleze la soţiile lor.
Ei s-au mai plâns şi de faptul că nu puteau fi vizitaţi de către familiile lor, cu excepţia
cazurilor când „preşedintele RMT” îşi dădea acordul. Ei invocă articolului 8 al Conven-
ţiei, prevederile relevante ale căruia prevăd:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, (...) şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democra-
tică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, (...) apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

466. Guvernul Rus a declarat faptul că denunţările reclamanţilor nu au nimic în


comun cu Federaţia Rusă, şi că în orice stare de cauză, sunt nefondate.
467. În cazul observaţiilor făcute de Republica Moldova, la 24 octombrie 2000,
Guvernul Moldovei a declarat faptul că reclamanţii nu aveau accesul la un avocat, şi
faptul că reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale le-a fost interzis să-i vadă pe
reclamanţi şi nu au putut menţine legătura în mod normal pe perioada acestora de
detenţie. La audierile din 6 iunie 2001, el a declarat că revenea la poziţia sa exprimată
anterior, dar nu a exprimat nici un fel de opinie cu privire la violările invocate.
468. Guvernul României a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor de a
coresponda cu familiile lor şi cu Curtea, nu a fost în conformitate cu cerinţele legale
din articolul 8 paragraful 2, în primul rând deoarece, legea sovietică aplicată în „RMT”,
nu era o lege validă pe teritoriul Republicii Moldova, şi în al doilea rând, deoarece
acordul prealabil al „Preşedintelui „RMT” nu poate fi asimilat unei legi, din cauza lipsei
unei garanţii în cazul unui arbitrariu.
469. Curtea consideră că această plângere se limitează la faptul că reclamanţii
nu au fost lăsaţi să corespondeze în scris în mod liber cu familiile lor şi cu Curtea din
închisoare şi la dificultăţile de a primi vizite de la familiile lor. Cât despre plângerea de
imposibilitatea de a sesiza Curtea din închisoare ea ţine mai mult de articolul 34, pe
care Curtea îl va examina aparte.
470. Totuşi, având în vedere aceste plângeri, în cadrul articolului 3 (vezi para-
grafele 438, 439, 444, şi 451 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a
le examina separat din punct de vedere al articolului 8.

VIII. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1


AL PROTOCOLULUI NR. 1 AL CONVENŢIEI

471. Reclamanţii se plâng, având în vedere articolul 1 al Protocolului nr. 1 al


Convenţiei, de confiscarea bunurilor lor, în urma unui proces contrar articolului 6 al
Convenţiei.

212
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

472. Guvernul Rus, a declarat că denunţările reclamanţilor nu au nimic în co-


mun cu Federaţia Rusă, şi în orice stare de cauză, sunt nefondate.
473. Guvernele României şi Republicii Moldova, nu au exprimat nici o părere.
474. Chiar considerând că Curtea este competentă rationae temporis de a lua
o decizie asupra acestei plângeri, Curtea denotă faptul că baza factologică a acestei
plângeri este insuficientă.
Aşa cum plângerea nu a fost încă susţinută, Curtea consideră că nu a existat
nici o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.

IX. NERESPECTAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 34


AL CONVENŢIEI

475. Reclamanţii s-au plâns de o imixtiune în dreptul fiecăruia de a-şi exercita drep-
turile individuale în faţa Curţii, bazându-se pe articolul 34 al Convenţiei, care prevede:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană, orice organizaţie neguvernamen-
tală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Înaltele
Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau Protocoalele sale. Înaltele Părţi Con-
tractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea eficace a acestui drept.”

476. Reclamanţii au declarat în primul rând, că ei nu au avut permisiunea de a


apela la Curte din închisoare şi astfel soţiile lor au fost nevoite să facă acest lucru din
numele lor. Ei de asemenea au declarat că au fost persecutaţi în închisoare deoarece
ei au încercat să apeleze la Curte.
Reclamanţii consideră că declaraţiile Preşedintelui Republicii Moldova dl Voro-
nin, precum că refuzul dlui Ilaşcu de a-şi retrage plângerea va fi cauza menţinerii în
detenţie a celorlalţi reclamanţi (vezi paragraful 285 de mai sus), reprezintă o atingere
flagrantă la dreptul lor de recurs individual.
În fine, interesaţii susţin că nota Ministerului Rus al Afacerilor Externe (para-
graful 278 mai sus) reprezintă de asemenea o atingere gravă adusă dreptului lor la
recurs individual.
477. Guvernul Moldovei confirmă observaţiile dlui Voronin, dar afirmă că aces-
tea au fost determinate de declaraţiile făcute de dl Ilaşcu într-o întrunire cu dl Voronin,
că el ar fi gata de a-şi retrage plângerea împotriva Moldovei cu condiţia ca autorităţile
moldave să demonstreze prin acţiunile lor dorinţa de a elibera pe ceilalţi trei recla-
manţi. Guvernul Moldovei consideră că în astfel de circumstanţe acuzaţiile aduse dlui
Voronin vizează să dăuneze imaginii Republicii Moldova, mai mult decât să denunţe
o atingere a dreptului de recurs individual al reclamanţilor.
478. Guvernul Rus a spus că reclamanţii au obţinut nota menţionată mai sus pe
cale frauduloasă şi că, prin urmare acest document nu poate fi adus în faţa Curţii.
479. Guvernul României a declarat că actele de intimidare aplicate asupra
dlui Ilaşcu întru pedepsirea lui pentru înaintarea acelei petiţii Curţii, constituie o imix-
tiune în dreptul la recurs individual garantat de către articolul 34.

213
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

480. Curtea repetă faptul că pentru ca mecanismul de recurs individual pre-


văzut la articolul 34 al Convenţiei să fie eficace este de cea mai mare importanţă ca
reclamanţii declaraţi sau potenţiali să fie liberi să comunice cu Curtea fără ca autori-
tăţile să-i preseze într-un mod oarecare de a-şi retrage sau modifica plângerile (vezi
Akdivar şi Alţii vs. Turcia, Hotărâre de judecată luată la 16 septembrie 1996, Rapoarte
1996-IV, p. 1219, paragraful 105; şi Aksoy vs. Turcia, hotărâre de judecată luată la 18
decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2288, paragraful 105).
Prin cuvântul „să-i preseze” trebuie de subînţeles nu doar acţiunea coercitivă
directă şi actele flagrante de intimidare, dar de asemenea şi actele sau contactele indi-
recte şi de natură rea care au drept scop să descurajeze reclamanţii şi să-i facă să-şi
schimbe părerea de a continua recursul oferit de Convenţie (vezi Kurt vs. Turcia, hotă-
râre de judecată luată la 25 mai, 1998, Rapoarte 1998-II, p. 1192, paragraful 160).
De altfel, pentru a determina dacă constituie sau nu contactele dintre autorităţi
şi reclamant practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34, trebuie de
determinat precis circumstanţele deosebite ale acestui caz. Având acestea în vedere,
Curtea trebuie să evalueze vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca acesta să nu fie
influenţat de autorităţi (vezi Akdivar şi Alţii, p. 1219, paragraful 105, şi Kurt, p. 1192-
1193, paragraful 160, ambele citate mai sus).
481. În speţă, reclamanţii au afirmat faptul că ei nu au fost în stare să sesizeze
Curtea de la locul detenţiei lor şi că efectiv, cererea lor a fost trimisă de unicul avocat
care i-a reprezentat de la bun început, dl Tănase şi că aceasta a fost semnată de
către soţiile lor.
Curtea de asemenea a luat în consideraţie ameninţările care au fost făcute la
adresa reclamanţilor de către autorităţile închisorii din Transnistria, şi agravarea con-
diţiilor lor în urma trimiterii cererii. După părerea Curţii, asemenea acţiuni constituie
o formă de presiune ilicită şi inacceptabilă care le-a adus atingere reclamanţilor în
exercitarea dreptului de recurs individual.
Mai mult, Curtea denotă cu îngrijorare conţinutul diplomatic al scrisorii de la 19
aprilie 2001, trimise de către Federaţia Rusă autorităţilor moldoveneşti (vezi paragra-
ful 278 de mai sus). Din această notă reiese că autorităţile ruse au cerut Republicii
Moldova de a-şi retrage observaţiile prezentate Curţii la 24 octombrie 2000, de faptul
că ele sugerau o responsabilitate a Federaţiei Ruse referitor la violările invocate din
cauza staţionării trupelor sale pe teritoriul moldav în Transnistria.
Subsecvent, la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovei a declarat într-
adevăr că doreşte să-şi retragă o parte din observaţiilor depuse la Curte la 24 octom-
brie 2000, cu privire la Federaţia Rusă (paragraful 360 sus-citat).
Curtea consideră că astfel de acţiuni din partea Guvernului Rusiei, reprezintă
pe de o parte o negare a patrimoniului comun de idealuri şi tradiţii politice, a respec-
tării libertăţii şi preeminenţei dreptului, menţionată în Preambulul Convenţiei şi, pe de
altă parte, sunt de natură să aducă atingere gravă la examinarea de către ea a cererii
introduse în exercitarea dreptului de recurs individual şi prin aceasta, să împiedice
însuşi dreptul garantat de articolul 34 al Convenţiei.

214
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Deci, totuşi a existat o nerespectare a Articolului 34 de către Federaţia Rusă.


482. Curtea continuă să observe că, în urma eliberării dlui Ilaşcu, el a avut
întrevederi cu autorităţile moldave la subiectul posibilităţii eliberării şi celorlalţi recla-
manţi, şi că, în acel context dl Voronin l-a acuzat public pe dl Ilaşcu, ca fiind cauza
menţinerii în detenţie a camarazilor săi prin refuzul retragerii cererii sale împotriva
Moldovei şi Federaţiei Ruse.
În opinia Curţii, asemenea declaraţii ce provin de la cea mai înaltă autoritate
a unui Stat Contractant, care face să depindă ameliorarea situaţiei reclamanţilor de
retragerea cererii depuse împotriva acestui stat sau a altui stat contractant, reprezintă
o presiune directă destinată să împiedice exercitarea dreptului la un recurs individu-
al. Această concluzie este valabilă care n-ar fi influenţa reală sau teoretică pe care
această autoritate poate s-o aibă asupra situaţiei reclamanţilor.
Consecvent, declaraţiile dlui Voronin de asemenea pot fi considerate drept pie-
dică din partea Republicii Moldova, în exerciţiul dreptului reclamanţilor la un recurs
individual, în pofida articolului 34.
X. APLICAREA ARTIICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

483. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:


„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a conse-
cinţelor acestei violări, Curtea, acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Pagubele
484. Reclamanţii au înmânat cererile lor de satisfacţie echitabilă în luna noiem-
brie 2001.
Într-o scrisoare parvenită la Curte la 12 februarie 2004, dl Tănase a declarat
noile cereri ale clientului său, dl Leşco, luând în consideraţie şi perioada începând cu
anul 2001.
Dl Gribincea a făcut acelaşi lucru pentru ceilalţi reclamanţi într-o scrisoare pri-
mită de Curte la 24 februarie 2004.
485. Reclamanţii au declarat că condamnarea şi detenţia lor i-au făcut să-şi
piardă serviciul. La fel, având în vedere persecuţia la care soţiile lor au fost supuse,
d-na Ilaşcu şi d-na Ivanţoc au trebuit să demisioneze de la slujbele lor din Tiraspol şi
să se mute la Chişinău. Mai mult, familia dlui Leşco a fost nevoită să părăsească casa
lor de la Tiraspol şi să caute alt loc de locuinţă. Reclamanţii cer rambursarea pentru
toate sumele pe care soţiile lor le-au cheltuit pentru a-i vizita pe ei în închisoare şi
pentru a le transmite pachete. În ultimul rând, având în vedere deteriorarea sănătăţii
lor din punct de vedere fizic, reclamanţii au avut de plătit sume imense pentru medi-
camente.
În mod specific, reclamanţii au cerut următoarele despăgubiri.
Dl Ilaşcu a cerut suma de 1861 de euro (EUR) pentru pierderea salariului şi alte
surse de venituri, din cauza detenţiei sale din iunie 1992 până la 28 februarie 1994,

215
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

data până când el a fost ales în Parlamentul moldav. El a declarat că sumele la care
el avea dreptul ca membru al Parlamentului au fost plătite familiei sale de către Gu-
vernul Moldovei. Dl Ivanţoc a cerut 9560 de EUR din cauza pierderii salariului său, şi
a altor venituri datorită detenţiei până în prezent. Dl Petrov-Popa a cerut 21510 EUR
din cauza pierderii venitului său, din cauza arestului până în prezent. Dl Leşco a cerut
30000 EUR, luând în consideraţie valoarea apartamentului său din Tiraspol, pe care
acesta l-a pierdut, din cauza arestului şi condamnării sale şi plecării familiei sale la
Chişinău.
Dnii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, au argumentat faptul că, aşa cum
numai Federaţia Rusă controla Transnistria, ea singură trebuie să compenseze dau-
nele produse.
Luând în vedere seriozitatea încălcărilor denunţate, de circumstanţele cazului,
de atitudinea Guvernelor reclamate, de efectele de lungă durată asupra sănătăţii lor,
şi traumele suferite de reclamanţi, aceştia cer următoarele sume de bani pentru pagu-
bele de ordin moral: dl Ilaşcu, 7,395,000 EUR; dl Ivanţoc, 7,842,000 EUR; dl Petrov-
Popa, 7,441,000 EUR; şi dl Leşco, 7,800,000 EUR.
Cu privire la sumele cerute pentru pagubele de ordin moral, dnii Ilaşcu, Ivanţoc,
Petrov-Popa au spus că ei vor fi mulţumiţi dacă Guvernul Moldovei le-ar plăti câte
1000 EUR la fiecare, iar Federaţia Rusă, restul sumei.
Pe scurt, luând în vedere toate pagubele, de natură materială şi morală, recla-
manţii cer următoarele sume de bani: dl Ilaşcu, 7,396,861 EUR; dl Ivanţoc, 7,851,560
EUR, dl Petrov-Popa, 7,462,5100 EUR; şi dl Lesco, 7,830,000 EUR:
486. Guvernul Moldovei a spus că ei nu se opun cererilor făcute de reclamanţii
dl Ilaşcu, dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa, atâta timp cât ei nu trebuie să achite decât câte
o mie de EUR fiecăruia. Pe de altă parte, se pare că sumele cerute de dl Leşco sunt
excesive şi nefondate.
Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că ei nu pot fi consideraţi responsabili de
violările denunţate. Mai mult, ei au declarat că acţiunile denunţate de reclamanţi îm-
potriva Federaţiei Ruse nu se încadrează în jurisdicţia Curţii ratione temporis.
În orice stare de cauză, sumele cerute de reclamanţi sunt considerate de el
excesive şi nefondate.
487. Curtea a repetat faptul că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, în
conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre de judecată care conţine o violare
impune Statului pârât o obligaţie juridică care prevede că acesta trebuie să pună capăt
acestei violări şi să elimine consecinţele în aşa mod încât, situaţia să fie restabilită pe
cât se poate acea de altă dată, adică înainte de violare. Dacă, în schimb, legea naţio-
nală nu permite eliminarea sau numai eliminarea parţială, în urma încălcărilor comise,
articolul 41 împuterniceşte Curtea să ofere părţii care a avut de suferit o recompensă
considerată de ei corespunzătoare. De aici reiese că statul reclamat recunoscut res-
ponsabil de o violare a Convenţiei sau a vreunui Protocol, este chemat nu doar să
achite interesaţilor sumele alocate drept satisfacţie echitabilă, dar de asemenea, să

216
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

decidă, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor măsurile generale şi / sau, dacă e


cazul, individuale, care să fie adoptate pe plan naţional, pentru a pune capăt încălcări-
lor constatate de către Curte, şi de a elimina pe cât este posibil, consecinţele, într-aşa
un mod, încât să restabilească situaţia pe cât posibil, pentru a o readuce la starea
existentă înaintea încălcării (vezi Assanidze vs. Georgia [GC], NR. 71503/01, paragra-
ful 198, de la 8 aprilie 2004, Maestri vs. Italia [GC], nr. 39748/98, paragraful 47, de la
17 februarie, 2004; Mentes şi alţii vs. Turcia (Articolul50), hotărâre de judecată luată la
24 iulie, 1998, Rapoarte 1998-IV, p. 1695, paragraful 24; şi Scozzari şi Giunta vs. Italia
[GC], nr. 39221/98 şi 41963/98, paragraful 249, CEDO 2000-VIII).
488. Curtea reaminteşte că a făcut concluzia despre violarea mai multor dis-
poziţii ale Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Moldova, aceasta din urmă doar
începând cu luna mai a anului 2001.
Efectiv, ea a constatat că dnii Ilaşcu şi Ivanţoc au fost supuşi la tratamente pe
care ea le-a considerat drept tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei, că alţi doi
reclamanţi au fost supuşi la tratamente inumane şi degradante contrar articolului 3, că
toţi reclamanţii au fost deţinuţi arbitrar în pofida articolului 5 şi că dnii Ivanţoc, Leşco şi
Petrov-Popa continuă să fie deţinuţi cu violarea articolului 5 a Convenţiei.
Curtea a mai conchis nerespectarea articolului 34 a Convenţiei atât pentru Fe-
deraţia Rusă cât şi pentru Moldova.
489. Curtea nu consideră drept determinată realitatea prejudiciului material in-
vocat, dar nu i se pare nerezonabil de a crede că reclamanţii au suferit o pierdere a
veniturilor şi cu certitudine au avut de suportat cheltuieli directe din cauza violărilor
constatate. Printre altele, ea consideră că reclamanţii au suferit incontestabil un pre-
judiciu moral rezultând din violările constatate şi că simpla constatare a violării n-ar
putea să compenseze aceasta.
În consecinţă, având în vedere extrema gravitate a violărilor Convenţiei ale că-
ror victime au fost reclamanţii şi statuând cu echitate cum se cere conform articolului
41 al Convenţiei, Curtea alocă interesaţilor sumele următoare plus orice sumă ce este
datorată cu titlu de impozit:
a) pentru fiecare din reclamanţi, 180 000 EUR pentru prejudiciul material şi
moral având în vedere violările articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei;
b) pentru fiecare dintre reclamanţi, 10 000 EUR pentru prejudiciul moral rezul-
tând din nerespectarea articolului 34 de către Federaţia Rusă şi Moldova.
490. Curtea consideră printre altele, că orice continuare a detenţiei ilegale şi ar-
bitrare a celor trei reclamanţi va duce în mod obligatoriu la o continuare gravă a violării
articolului 5 constatată de către Curte şi o încălcare a obligaţiilor care decurg pentru
statele reclamate din articolul 46 par. 1 al Convenţiei, de a se conforma hotărârii Curţii.
Ţinând cont de motivele pe care a fost fondată constatarea violării de către cele
două state reclamate (paragrafele 352 şi 393 sus-citate), acestea din urmă trebuie să
ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care
sunt încă încarceraţi şi să asigure eliberarea lor imediată.

217
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

B. Cheltuieli de judecată
491. Pentru onorariul avocatului său dl Ilaşcu cere 8 000 EUR şi dnii Ivanţoc şi
Petrov-Popa solicită fiecare câte 8 500 EUR. Ei cer de asemenea 2 500 EUR pentru
cheltuieli diverse.
După cum reiese din contractul încheiat între soţia dlui Leşco şi avocatul său, dl
Leşco cere 200 EUR pentru fiecare lună de lucru pentru avocatul său sau în total 11 800
EUR. Această sumă reprezintă munca şi cheltuielile efectuate de către avocatul său
începând cu luna iunie 1999, data introducerii cererii, sau pentru 59 de luni şi anume:
redactarea cererii, documentare, redactarea observaţiilor cerute de Curte, pregătirea
misiunii de anchetă a Curţii, examinarea rezumatului audierilor în faţa delegaţilor Curţii,
cheltuieli de comunicare (telefon, fax, scrisori poştale simple şi urgente), cheltuieli de
traducere şi cheltuieli referitoare la vizitele făcute la reclamanţi în închisoare.
492. Guvernul Moldovei se opune acestor sume cerute drept cheltuieli de jude-
cată din cauza că ele n-ar fi fondate.
493. Curtea reaminteşte că pentru a include cheltuielile de judecată într-o com-
pensaţie acordată conform articolului 41, ea trebuie să precaute dacă ele au fost într-
adevăr necesare pentru a preveni sau redresa situaţia considerată constitutivă a unei
violări a Convenţiei, dacă ele ar corespunde unei necesităţi şi dacă sunt rezonabile în
ceea ce priveşte mărimea lor (vezi de ex. Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, CEDO
2002-VI, par. 146).
Curtea notează că prezenta cauză a provocat mai multe serii de observaţii
scrise cât şi o audiere contradictorie precum şi, audieri ale martorilor la faţa locului pe
parcursul a şapte zile.
Din elementele furnizate Curţii reiese că reprezentanţii reclamanţilor dnii Dinu,
Tănase şi Gribincea au suportat cheltuieli cu referinţă la faptele constitutive a violărilor
constatate.
Statuând cu echitate şi ţinând cont de munca rezonabil necesară pentru a obţine
volumul important de documente şi observaţii depuse în numele reclamanţilor, Curtea
alocă reclamanţilor suma totală de 21 000 EUR, minus 3 964 EUR vărsaţi deja cu titlu
de asistenţă juridică de către Consiliul Europei. Aceste sume corespund a 4363 pentru
onorariile şi cheltuielile de secretariat ale dlui Dinu, 3960 EUR pentru onorariul şi chel-
tuielile dlui Gribincea şi 8 713 EUR pentru onorariul şi cheltuielile d-lui Tănase.

Penalităţile
494. Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor moratorii trebuie să fie cal-
culată la cea a înlesnirilor împrumutului marginal al Băncii centrale europene mărit cu
trei puncte de procentaj.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Hotărăşte, cu 11 voturi contra 6, că reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii


Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei cât despre obligaţiile sale pozitive;

218
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Hotărăşte, cu 16 voturi contra 1, că reclamanţii relevă de jurisdicţia Federaţiei


Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că Curtea nu are competenţă ratione temporis de a
examina plângerea ce decurge din articolul 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte, cu 16 voturi pro şi unul contra, că Curtea nu are competenţă ratione
temporis pentru a examina plângerile ce decurg din articolele 2,3,5 şi 8 ale Con-
venţiei, deoarece se raportă la fapte posterioare la data de 12 septembrie 1997,
în ceea ce priveşte Republica Moldova, şi la data de 5 mai 1998 în ceea ce pri-
veşte Federaţia Rusă;
5. Hotărăşte, cu 15 voturi pro contra 2, că Curtea nu rezolvă întrebarea de a şti dacă
ea este competentă ratione temporis de a examina plângerea ce decurge din
articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;
6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este cazul de a examina separat plângerea ce
decurge din violarea articolului 2 al Convenţiei referitor la condamnarea d-lui Ilaş-
cu la pedeapsa capitală de către „curtea supremă a RMT”;
7. Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că nu a avut loc violare a articolului 3 al
Convenţiei de către Moldova din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe
care dul Ilaşcu le-a cunoscut în aşteptarea eventualei sale executări.
8. Hotărăşte, cu 16 voturi pro contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-
venţiei de către Federaţia Rusă din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie
pe care dul Ilaşcu le-a cunoscut în aşteptarea executării sale eventuale şi că
acestea trebuie calificate drept tortură în sensul acestui articol;
9. Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-
venţiei de către Moldova începând cu luna mai 2001 din cauza maltratărilor şi a
condiţiilor de detenţie pe care dul Ivanţoc le-a cunoscut şi că acestea trebuie să
fie calificate drept tortură în sensul acestui articol;
10. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-
venţiei de către Federaţia Rusă din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie
pe care dul Ivanţoc le-a cunoscut şi că acestea trebuie să fie calificate drept tor-
tură în sensul acestui articol;
11. Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că a avut loc violare a articolului 3 a Convenţiei
de către Moldova începând cu luna mai 2001 din cauza maltratărilor şi a condiţiilor
de detenţie pe care dii Leşco şi Petrov- Popa le-au cunoscut şi că acestea trebuie să
fie calificate drept tratamente inumane şi degradante în sensul acestui articol;
12. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Con-
venţiei de către Federaţia Rusă începând din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de
detenţie pe care dii Leşco şi Petrov- Popa le-au cunoscut şi că acestea trebuie să
fie calificate drept tratamente inumane şi degradante în sensul acestui articol;
13. Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că nu a avut loc violare a articolului 5 al Con-
venţiei de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlui Ilaşcu;

219
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

14. Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că a avut loc şi continue să aibă loc violarea
articolului 5 al Convenţiei de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlor Ivan-
ţoc, Leşco şi Petrov-Popa;
15. Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că a avut loc violare a articolului 5 al Con-
venţiei de către Federaţia Rusă în ceea ce priveşte dul Ilaşcu până în luna mai
2001 şi că a avut loc şi continue să aibă loc violarea acestei dispoziţii în privinţa
dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;
16. Hotărăşte, în unanimitate că nu este cazul de examinat separat plângerea formu-
lată de reclamanţi în câmpul articolului 8 al Convenţiei;
17. Hotărăşte, cu 15 voturi pro, contra 2 că nu a avut loc o violare a articolului 1 al
Protocolului 1 al Convenţiei;
18. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1 că Moldova nu şi-a onorat obligaţiile ce de-
curg din articolul 34 al Convenţiei;
19. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1 că Federaţia Rusă nu şi-a onorat obligaţiile
ce decurg din articolul 34 al Convenţiei;
20. Hotărăşte, cu 10 voturi pro, contra 7 că Moldova trebuie să achite în termen de trei
luni următoarele sume plus orice sumă care este datorată cu titlu de impozit:
a) Dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, 60000 EUR (şasezeci mii euro) fiecăruia
pentru prejudiciu material şi moral cauzat;
b) pentru fiecare dintre reclamanţi, 3000 (trei mii euro) pentru prejudiciul moral ce
decurge din nerespectarea articolului 34;
c) reclamanţilor suma totală de 7 000 (şapte mii euro), minus 1 321, 34 (o mie trei
sute douăzeci şi unu euro şi treizeci şi patru cenţi) percepută cu titlu de asis-
tenţă juridică pentru cheltuielile de judecată, 1 454, 33 EUR (o mie patru sute
cincizeci şi patru euro şi treizeci şi trei cenţi) pentru D. Dinu, 1 320 EUR (o mie
trei sute douăzeci euro) pentru D. Gribincea şi 2 904,33 EUR (două mii nouă
sute patru euro şi treizeci şi trei cenţi) pentru D. Tănase;
21. Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că Federaţia Rusă trebuie să achite în ter-
men de trei luni, următoarele sume, plus orice sumă care este datorată cu titlu de
impozit:
a) Dlui Ilaşcu, 180 000 EUR (o sută optzeci mii euro) pentru prejudiciu material şi
moral;
b) Pentru fiecare din ceilalţi reclamanţi, 120 000 EUR (o sută două zeci mii euro)
pentru prejudiciu material şi moral;
c) Pentru fiecare dintre reclamanţi, 7 000 EUR (şapte mii euro) pentru prejudiciu
moral decurgând din necunoaşterea articolului 34;
d) Reclamanţilor, suma totală de 14 000 EUR (paisprezece mii euro), minus 2 642,66
EUR (două mii şase sute patruzeci şi doi euro şaizeci şi şase cenţi) percepute cu
titlu de asistenţă juridică pentru cheltuieli de judecată, şi anume 2 908 67, EUR

220
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(două mii nouă sute opt euro şi şaizeci şi şapte cenţi) pentru D. Dinu, 2640 (două
mii şase sute patruzeci euro) pentru D. Gribincea şi 5 808, 67 EUR (cinci mii opt
sute opt euro şi şaizeci şi şapte cenţi) pentru D.Tănase;
22. Hotărăşte, în unanimitate, că statele reclamante trebuie să ia toate măsurile ne-
cesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care rămân încă
încarceraţi şi să se asigure punerea lor imediată în libertate;
23. Hotărăşte, în unanimitate, că sumele indicate la punctele 20 şi 21 mai sus trebuie
transferate în moneda naţională a locului de reşedinţă a fiecărui reclamant, la
rata aplicabilă la data regulamentului şi se vor majora cu o dobândă simplă la
o rată anuală echivalentă ratei dobânzii a înlesnirilor împrumutului marginal al
Băncii centrale europene mărit cu trei puncte de procentaj din ziua expirării ter-
menului de trei luni până la achitarea banilor;
24. Respinge în unanimitate cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul


Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 8 iulie 2004.

Semnat: Luzius Wildhaber


Preşedinte

Paul Mahoney
Grefier
La prezenta hotărâre se anexează, conform articolelor 45 paragraful 2 al Con-
venţiei şi 74 paragraful 2 al regulamentului, expunerea opiniilor separate următoare:
- opinia parţial separată a dlui Casadeval la care subscriu dul Ress, dna Tulkens,
dl Bârsan şi dna Fura-Sandstrom;
- opinia parţial separată a dlui Ress;
- opinia parţial separată a dlui Nicolas Bratza la care subscriu dl Rozakis, dl Hedi-
gan, dna Thomassen et dl Panţâru;
- opinia parţial separată a dlui Loucaides;
- opinia parţial separată a dlui Kovler.

221
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR CASADEVALL


ÎNSOŢIT DE DNII JUDECĂTORI RESS, BÂRSAN,
TUNKLES ŞI DNA FURA-SANDSTRÖM

1. Nu ţin cont de concluzia majoritară a Marii Camere precum că responsabili-


tatea Moldovei din pricina neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în lumina Convenţiei,
ar fi angajată doar din mai 2001.
Această apreciere a condus la constatarea, după părerea mea paradoxală şi inco-
erentă, precum că Moldova a încălcat Articolele 3 şi 5 ale Convenţiei din pricina maltratării,
detenţiei şi condiţiilor de detenţie suferite de către dl. Ivanţoc, dl. Leşco şi dl. Petrov-Popa
(doar după Mai 2001), dar că în schimb, nici o responsabilitate nu i se atribuie pentru ace-
leaşi fapte şi mai ales, pentru sentinţa cu moartea stabilită de ”Curtea Supremă de Justiţie
a RMT” şi pentru riscul execuţiei în ceea ce-l priveşte pe domnul Ilaşcu.
Deoarece reclamanţii relevă de jurisdicţia Moldovei (paragraful 335 al hotărârii),
responsabilitatea sa este angajată, după părerea mea, din data ratificării Convenţiei
sale şi până-n prezent şi cu privire la toţi reclamanţii, nimic nu permite să se conside-
re, dar din contra, că obligaţiile sale pozitive nu au existat în perioada începând cu 12
septembrie 1997 până în mai 2001, aşa precum a considerat majoritatea. Eu expun
cauzele opiniei mele separate, mai jos.
2. Acordul de încetare a focului pe parcursul conflictului armat, semnat la 21 iulie
1992 a marcat sfârşitul unei etape iniţiale a eforturilor reale ale Moldovei de a-şi exercita
autoritatea pe tot întregul teritoriului său. După acea dată, ea mai degrabă a adoptat
o atitudine încuviinţătoare, unindu-şi eforturile pe calea negocierilor cu scopul de a-şi
restabili controlul asupra teritoriului Transnistrian în loc de a încerca să asigure respec-
tarea drepturilor reclamanţilor, care au fost judecaţi şi deţinuţi ilegal timp de zece ani, în
cazul domnului Ilaşcu şi aproape doisprezece ani în cazul celorlalţi trei reclamanţi.
3. Aşa precum a menţionat Curtea, din cauza complexităţii faptelor, întreba-
rea dacă Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, este strâns legată atât de
relaţiile dintre Moldova şi Federaţia Rusă cât şi de cele dintre Transnistria şi Federa-
ţia Rusă. În plus, trebuie de notat influenţa Moldovei care ar fi putut fi exercitată prin
intermediul autorităţilor Ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor; în sfârşit,
trebuie de asemenea de luat în consideraţie anumite fapte şi acţiuni ce datează
de dinaintea ratificării, drept elemente de comparaţie la examinarea eforturilor în-
treprinse de acest stat începând cu 12 septembrie 1997 (vedeţi paragrafele 337 şi
338 ale acestei hotărâri). De aici, se impune o evaluare globală a situaţiei în timp,
a faptelor şi a omisiunilor.
4. Este adevărat că, de la începutul ostilităţilor, autorităţile Moldovei nu au în-
cetat niciodată să se plângă de agresiunea pe care ele o considerau că o suportă şi
au respins declaraţia de independenţă a separatiştilor. După încetarea ostilităţilor, în
iulie 1992, autorităţile Moldovei au continuat să ia măsuri pentru a-şi restabili controlul
prin intentarea de proceduri penale în 1993. Ulterior, după 1994, ele au continuat să-şi

222
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

afirme suveranitatea lor asupra teritoriului controlat de „RMT”, atât în plan naţional cât
şi în plan internaţional (paragrafele 341-343 ale hotărârii).
5. Totuşi, începând cu anul 1997, suntem nevoiţi să constatăm o reducere în
numărul de încercări ale autorităţilor Moldovei de a afirma controlul lor în Transnistria,
şi că aceste încercări se limitau la eforturile de ordin diplomatic. De altfel, Moldova
numai fusese acceptată în cadrul Consiliului Europei, şi paradoxal, ea n-a profitat de
oportunităţile care i-au fost oferite de acest forum politic.
Din contra, au fost luate măsuri de cooperare expres sau de facto între autori-
tăţile Moldovei şi separatiştii Transnistrieni: au fost încheiate acorduri administrative,
economice şi politice, au fost stabilite relaţii între Parlamentul Moldovei şi ”Parlamen-
tul RMT”, a fost instaurată cooperarea pentru câţiva ani în domeniile poliţiei, institu-
ţiilor penitenciare şi de securitate, au fost dezvoltate şi alte forme de participare în
domenii aşa ca eliberarea de buletine de identitate, spaţiul aerian, telecomunicaţiile şi
sportul (paragrafele 114, 174, 175, 177, 178, 179 şi 185 ale hotărârii).
6. În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, până la ratificarea Convenţiei în
anul 1997, autorităţile moldave au întreprins anumite măsuri aşa precum hotărârea
Curţii Supreme de Justiţie din 3 februarie 1994, prin care a fost anulată condamnarea
reclamanţilor şi revocarea mandatului de detenţie al acestora; urmăririle intentate la
28 decembrie 1993 împotriva ”judecătorilor” ”Curţii Supreme a RMT” şi a altor per-
soane responsabile din Transnistria, acuzate de uzurparea funcţiilor oficiale; amnistia
decretată de către Preşedintele Moldovei la 4 august 1995; cererea Parlamentului
Moldovei din 3 octombrie 1995; trimiterea medicilor pentru a-i examina pe reclamanţii
deţinuţi în Transnistria; şi asistenţa oferită familiilor (paragrafele 222, 223, 226, 227,
239 ale hotărârii).
7. Dar încă o dată, după 1997, măsurile adoptate pentru a proteja drepturile
reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor (ultima vizită a avut loc în 1999),
acordarea suportului financiar familiilor acestora şi intervenţiile dlui Sturza pentru a
asigura eliberarea lor (ultima astfel de intervenţie înregistrată în dosar a fost în aprilie
2001). Guvernul Moldovei recunoaşte că în calitate de răspuns la cerinţele făcute de
către separatişti în timpul discuţiilor cu privire la soluţionarea conflictului şi eliberarea
reclamanţilor, el şi-a schimbat strategia sa de negociere, acordând mai multă priori-
tate schimburilor diplomatice în vederea pregătirii întoarcerii Transnistriei în cadrul
legal al Moldovei, şi renunţând între timp măsurile judiciare care au fost luate anterior
(paragraful 344 al hotărârii în fine). Se poate de înţeles că unele măsuri de cooperare
au fost luate de către autorităţile Moldovei în preocuparea lăudabilă de a îmbunătăţi
viaţa cotidiană a populaţiei Transnistriene şi de a-i permite să ducă un mod de viaţă
normal pe cât este posibil.
8. Nu doresc să judec asupra pertinenţei sau eficacităţii strategiei politice adop-
tate de către Moldova pentru a rezolva o întrebare atât de serioasă, ca cea a inte-
grităţii sale teritoriale. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii
transnistriene, autorităţile Moldovei păstrează obligaţia de a lua toate măsurile nece-
sare ce le stau în putere, fie de ordin politic, diplomatic, economic, juridice sau de alt
gen (paragraful 331 al hotărârii), pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de

223
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

Convenţie, persoanelor în cadrul jurisdicţiei acestora, şi prin urmare a tuturor celor ce


se găsesc în cadrul frontierelor internaţionale recunoscute ale Moldovei.
Cu privire la natura şi eficacitatea măsurilor luate sau a celor care ar fi putut fi
luate, anumite fapte ar putea fi mai semnificative decât altele, în funcţie de consecin-
ţele care le creează. În această privinţă, referindu-ne la eliberarea domnului Ilaşcu în
mai 2001, se poate de presupus că toate măsurile întreprinse pentru a obţine elibera-
rea reclamanţilor, nu puteau fi considerate inutile ex ante, aşa precum pare să admită
majoritatea în alineatul doi al paragraful 347 al hotărârii.
9. Consider că eforturile făcute de către autorităţile Moldovei în vederea asigu-
rării respectării drepturilor garantate de Convenţie, după ratificarea acesteia în 1997,
nu au fost urmate cu fermitatea, voinţa şi convingerea cerute de situaţia gravă în care
se aflau reclamanţii. Astfel, trebuie de notat inacţiunea evidentă, uneori contra-acţiu-
nea, cu referinţă la următoarele aspecte.
- Printr-o ordonanţă din 28 decembrie 1993, a fost intentată o anchetă împo-
triva persoanelor implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor, dar absenţa
informaţiei privind măsurile luate de către autorităţi pentru o bună desfăşurare a pro-
cedurii, permite de a exprima dubii serioase cât despre caracterul său efectiv (para-
graful 221 al hotărârii).
- Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a Moldovei din 3 februarie 1994, prin
care se anulează hotărârea ”Curţii Supreme de Justiţie a RMT” şi se ordonă retrimite-
rea dosarului organelor procuraturii pentru o nouă investigaţie, n-a avut nici o urmare
(paragraful 222 al hotărârii).
- Nici un demers n-a efectuat făcut după amnistia declarată la 4 august 1995
de către Preşedintele Moldovei. La fel, Curtea nu a fost informată de nici o acţiune în-
treprinsă de către Guvernul Moldovei sau Ministerul de Externe în favoarea reclaman-
ţilor, contrar la ceea ce Parlamentul moldav le-a cerut la 3 octombrie 1995, (paragraful
227 al hotărârii).
- Printr-o decizie din 16 august 2000, ordonanţa din 28 decembrie 1993 a fost
anulată de către Procurorul Republicii, pe motiv că faptele fusese calificate incorect
din punct de vedere juridic. Prin aceeaşi decizie, s-a procedat la o recalificare, dar
intentarea unei anchete la acest subiect a fost considerată inoportună, din cauza ter-
menului de prescripţie. Nu se poate de exprimat decât dubii cu privire la seriozitatea
unei anchete în care autorităţile aşteaptă şapte ani înainte ca să treacă la o nouă ca-
lificare juridică a faptelor şi pentru a termina prin a le considera prescrise. Fără a mă
putea pronunţa referitor la legalitatea în dreptul moldav a unei prescripţii a faptelor în
privinţa cărora o anchetă penală este suspendată, trebuie de remarcat că prescripţia
în cauză a fost posibilă mai precis din cauza duratei procedurii care s-a mai şi dovedit
a fi neefectivă (paragraful 229 al hotărârii).
- Deschidea de către Procurorul Republicii la 16 august 2000, a unei anchete
penale împotriva directorului Închisorii Hlinaia n-a avut urmare. În orice caz, acesta a
declarat delegaţilor Curţii că nu a fost informat de ea (paragraful 230 al hotărârii şi
paragraful 137 al Anexei).

224
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- Ca rezultat al suspendării sau anulării anchetelor sus menţionate, la moment


este posibil pentru anumiţi funcţionari superiori ai regimului „RMT”, inclusiv dl. Chevs-
tov, de a intra în Moldova, fără a fi realmente neliniştiţi pentru activităţile lor în serviciul
acestui regim (vezi Anexa, dl. Ilaşcu, paragraful 21 şi dl. Rusu, paragraful 340). De
altfel, se constată nu fără mirare, că un fost „ministru al Justiţiei al RMT”, dl. Sidorov,
a ocupat de la întoarcerea sa în Moldova mai multe funcţii înalte în cadrul statului şi
că el este Preşedintele Comitetului pentru drepturile omului şi minorităţilor în Parla-
mentul moldav după 2000 (paragraful 168 al hotărârii).
10. Trebuie de menţionat faptul că, odată adoptând măsurile de cooperare
cu regimul separatist în scopul declarat de a face viaţa mai uşoară pentru popula-
ţia din Transnistria, autorităţile Moldovei nu au dat dovadă de aceeaşi diligenţă în
ceea ce priveşte soarta reclamanţilor. În negocierile lor cu separatiştii, fie înainte
sau după mai 2001, autorităţile Moldovei s-au limitat doar la ridicarea problemei în
formă orală, fără a depune efort să se obţină un acord scris, care să prevadă elibe-
rarea acestora (paragrafele 172 şi 348 ale hotărârii). În mod similar, deşi trei dintre
reclamanţi au fost în mod ilegal privaţi de libertatea lor pentru aproape 12 ani, nici
un plan global de reglementare a problemei transnistriene nu tratează situaţia lor
(paragraful 348 in fine).
11. Curtea admite că, autorităţile Moldovei în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia
Rusă nu s-au prezentat a fi un pic mai atente faţă de soarta reclamanţilor, şi că fap-
tul că Guvernul Moldovei ar fi renunţat la audierea din 6 iunie 2001, să incrimineze
eventuala responsabilitate a Federaţiei Ruse şi aceasta în scopul „evitării consecin-
ţelor nedorite, şi anume stoparea procesului preconizat să pună capăt … detenţiei
reclamanţilor” (paragraful 360 al hotărârii), este echivalent din partea sa cu admiterea
influenţei pe care autorităţile Ruse o puteau avea asupra regimului transnistrian (pa-
ragraful 349 al hotărârii). Totuşi, s-ar părea, că autorităţile Moldovei, fie înainte cât
şi după 2001, nu au folosit toate posibilităţile de care ele dispuneau, pentru a pune
această influenţă în joc în favoarea reclamanţilor.
12. În concluzie, se poate de a nu fi de acord cu minoritatea, care consideră că
reclamanţii nu relevă de jurisdicţia Moldovei în scopurile Articolului 1 al Convenţiei, că
Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive şi că responsabilitatea sa nu este an-
gajată pentru violările denunţate, dar o astfel de abordare este perfect coerentă. Din
contra, odată ce suntem la concluzia că reclamanţii relevă de jurisdicţia Moldovei şi
că Moldova este legată de obligaţiile sale pozitive, responsabilitatea sa este angajată
completamente de la data ratificării Convenţiei sale, 12 Septembrie 1997.
Data crucială ”mai 2001” mi se pare complet artificială şi constitutiva unui non-
sens. Aceasta este opinia mea.

225
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS


(Traducere)

1. M-am alăturat opiniei separate a judecătorului Casadevall, dar aş dori să vin cu


câteva observaţii privind obligaţiile pozitive ale Moldovei. Curtea a ajuns la concluzia că
reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova (paragrafele 300-331 ale hotărârii) şi
că declaraţia anexată instrumentului ratificării Convenţiei depusă de Moldova, reprezintă
o referinţă la situaţia de control dominând de facto. Chiar în absenţa controlului efectiv
asupra regiunii Transnistriene, articolul 1 al convenţiei îi impune obligaţia pozitivă, de a
lua măsurile care-i stau în putere în conformitate cu dreptul internaţional pentru a recu-
noaşte reclamanţilor drepturile enunţate în Convenţie. Curtea, pe drept a declarat că în
aceste circumstanţe, statul contractant continuă să-şi exercite jurisdicţia chiar dacă este
împiedicat să-şi extindă autoritatea sa asupra întregului teritoriu printr-o situaţie de fapt
constrângătoare, ca de exemplu organizarea unui regim separatist. Suveranitatea Mol-
dovei asupra întregului său teritoriu n-a fost şi nu este contestată de către comunitatea
internaţională. Nici chiar de către Federaţia Rusă, pe când prin intermediul prezenţei tru-
pelor sale ea asigură controlul asupra Transnistriei şi în această calitate, exercită de ase-
menea o jurisdicţie şi împarte în această măsură cu Moldova o responsabilitate, cu toate
că de natură diferită. Nu aş concluziona în modul precum a făcut Curtea în paragraful
333 că ” o astfel de situaţie factologică are (...) drept efect reducerea domeniului acestei
jurisdicţii”. ”Domeniul” jurisdicţiei este întotdeauna acelaşi, dar responsabilitatea Statului
Contractant, care decurge din angajamentul luat conform Articolului 1, poate fi conside-
rat de a se raporta doar la obligaţiile pozitive faţă de persoanele din cadrul teritoriului său
şi nu la toate acţiunile comise de către autorităţile locale, susţinute de forţele rebele din
Transnistria. În ceea ce priveşte întrebările ce ţin de jurisdicţie şi de responsabilitate, sta-
tul în cauză trebuie să se străduiască prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care
dispune vis-à-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce de a continua
să garanteze protejarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.
2. Sunt de acord cu constatarea din paragraful 335 al hotărârii, conform căreia
reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova, în sensul Articolului 1 al Conven-
ţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile denunţate - comise pe teritoriul
„RMT”, asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina
obligaţiilor sale pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei. Este dificil de înţeles cum
Moldova ar putea fi considerată direct responsabilă pentru toate acţiunile regimului
transnistrian în această parte a teritoriului său. Curtea a concluzionat, dat fiind com-
plexitatea situaţiei factologice şi dificultatea de a indica ce măsuri ar trebui să ia auto-
rităţile pentru a îndeplini într-un mod mai eficace obligaţiile sale pozitive, că Moldova
a luat numeroase măsuri în anii 1991-1992 pentru a restabili controlul său asupra
teritoriului transnistrian. Totodată, aceste măsuri au devenit mai puţin intensive şi pu-
ternice după ratificarea Convenţiei de către Moldova la 12 septembrie 1997 şi practic
au încetat să mai existe după eliberarea dlui Ilaşcu.
Aşa precum Curtea pe drept a declarat, această obligaţie de a restabili controlul
asupra Transnistriei cerea de la Moldova, în primul rând, să se abţină de a susţine re-

226
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

gimului separat al „RMT”, în special după 1997 şi în al doilea rând, ca ea să întreprin-


dă toate măsurile politice, juridice şi de altă natură de care dispunea, îndeosebi pentru
a rezolva situaţia reclamanţilor şi a preveni orice altă violare a Convenţiei efectuată
împotriva lor. Curtea însăşi menţionează că a avut loc ”o reducere în numărul măsuri-
lor juridice menite să afirme autoritatea Moldovei în Transnistria” (paragraful 344).
Sunt totalmente de acord cu analiza domnului judecător Casadevall, precum că nu
există nimic care ar justifica concluzia, că Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale po-
zitive înainte de eliberarea domnului Ilaşcu în mai 2001, dar de la această eliberare,
semnele care ar mărturisi despre măsurile efective luate de Guvernul moldav pentru
a recunoaşte reclamanţilor drepturile enunţate în Convenţie, au fost încă şi mai puţin
numeroase, ba chiar inexistente.

Este evident faptul că eforturile politice şi juridice depuse de Moldova pentru a-şi
restabili autoritatea pe teritoriul transnistrean şi pentru a pune capăt violărilor Convenţiei
în privinţa reclamanţilor au cunoscut diferite „etape” de o eficacitate mai mult sau mai
puţin importantă. După ce a fost formată „RMT” în 1991-1992, cu ajutorul Federaţiei
Ruse acest teritoriu a rămas tot timpul sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub influ-
enţa decisivă a Federaţiei Ruse şi a supravieţuit datorită suportului militar, economic,
financiar şi politic acordat de către aceasta (paragraful 392 al hotărârii). În aceste con-
diţii, era o datorie elementară a autorităţilor Moldovei de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive
abordând soarta reclamanţilor în permanenţă în cadrul relaţiilor bilaterale cu Federaţia
Rusă. Această lipsă de eforturi şi argumente diplomatice cu privire la plângerile de vio-
lare de către Federaţia Ruse, a fost evidentă după mai 2001, dar de asemenea, după
părerea mea, şi după cum Curtea însăşi a declarat, după 1997 (vezi paragraful 349).
Anume Federaţiei Ruse, acţionând în calitate de stat garant, Moldova, ar fi trebuit să
se adreseze prin eforturi intense, în cadrul obligaţiilor sale pozitive, invocând responsa-
bilitatea acesteia conform Convenţiei. Nu pot să remarc vreo limită de despărţire între
perioada de ratificare şi prezent, fie în mai 2001 sau la orice altă dată.

3. Situaţia din Moldova este diferită de cea descrisă în hotărârea Cipru c. Turcia
([GC], nr.25781/94 § 78, CEDO 2001-IV]), unde Curtea a constatat că Republica Cipru
nu întotdeauna era în măsură să execute în nordul Ciprului obligaţiile impuse de Con-
venţie de faptul că această regiune era ocupată militar de Turcia. În speţă, nu există
o ocupaţie a teritoriului transnistrian măcar că un regim rebel este aici instalat şi că
Federaţia Rusă exercită aici o influenţă decisivă, şi chiar un control. Totuşi, Moldova a
avut şi încă are importante mijloace de influenţă pentru a-şi îndeplini obligaţiile pozitive,
mijloace pe care ea nu le-a utilizat cu determinare şi convingere. Ea chiar a adoptat o
atitudine de cooperare în diferite domenii de administrare şi a încheiat acorduri cu re-
gimul rebel, ceea ce l-a făcut pe judecătorul Casadevall să spună că ea mai degrabă a
adoptat o atitudine încuviinţătoare. Or, dacă un stat este împiedicat de circumstanţe să-şi
exercite autoritatea asupra unor părţi din teritoriul său din cauza unui regim rebel, res-
ponsabilitate sa poate fi angajată chiar dacă el nu dă dovadă de o lipsă de angajament
sau efort, aşa cum aceasta constituie o încuviinţare tacită a activităţilor administraţiei
ilegale. Dacă ajungem la concluzia că a fost o încuviinţare tacită, este mai apoi foarte
dificil de a considera regimul rebel responsabil de violarea dreptului internaţional. Astfel
de încuviinţare de asemenea n-ar permite decât dificil pentru statul în cauză să accepte

227
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

suportul unui stat terţ în lupta sa cu regimul rebel. Efectiv, acesta ar putea fi uşor asimi-
lată unei intervenţii nejustificate din partea ţării ce acordă asistenţă. În consecinţă, se
poate de concluzionat despre o nerespectare a obligaţiei pozitive, odată ce probele de
care dispune Curtea, chiar dacă ele nu arată clar că a fost o cârdăşie sau încuviinţare
la exercitarea unei autorităţi de către un regim rebel pe teritoriul în cauză, relevă ca şi
în speţă o situaţie intermediară, în care statul n-a acţionat cu o determinare şi eforturile
aşteptate de la el şi care erau în puterea sa.
4. Nu Curtea trebuie să interzică orice acord sau încuviinţare tacită între state
în privinţa exercitării autorităţii şi controlului. Totodată, conform Convenţiei în toate
aceste cazuri, statul trebuie, în virtutea obligaţiei sale pozitive, să vegheze ca dreptu-
rile şi libertăţile garantate de Convenţie să continue a fi respectate.
Cea mai crucială întrebare este – ce măsuri Curtea ar trebui să indice ca fiind
absolut necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii pozitive. După părerea mea,
pentru a nu fi considerat drept încuviinţător tacit al acţiunilor regimului rebel, statul
trebuie să:
(a) continue protestele sale ferme la nivel bilateral şi internaţional contra exer-
citării ilegale a autorităţii pe teritoriul său;
(b) continue să ia toate măsurile posibile şi acceptabile din punct de vedere
juridic pentru a recâştiga controlul total pe teritoriul său;
(c) continue să caute ajutor, în plan bilateral şi internaţional, îndeosebi, prin
intermediul organizaţiilor internaţionale, pentru toate măsurile luate contra regimului
ilegal, deoarece statele contractante trebuie să asigure respectarea drepturilor omului
pe tot cuprinsul teritoriului acestora; şi
(d) nu acorde astfel de suport regimului rebel, care ar putea fi interpretat ca o
încuviinţare evidentă în exercitarea de către acesta a autorităţii.
Întrebările care vizează eficacitatea măsurilor mai stricte ca de exemplu o
blocadă economică etc., pentru a asigura protecţia drepturilor omului într-un termen
scurt, sau utilitatea cooperării economice, culturale şi de alt gen în scopul rezolvării
situaţiei, sunt subiecte ale evaluării politice şi diplomaţiei, la care Curtea cu precauţie
a încercat să evite să dea un răspuns.
5. Contrar situaţiei ce domină în Cipru, relaţiile dintre autorităţile constituţionale
moldoveneşti şi regimul transnistrian nu au fost niciodată totalmente întrerupte. Aşa pre-
cum Curtea a subliniat, existau relaţii privind administrarea aeroportului de la Tiraspol,
un sistem de telefonie comun şi acordurile de cooperare la mai multe nivele. Întrucât
problema este de a şti dacă Moldova continuă să-şi exercite jurisdicţia asupra unor părţi
a teritoriului său, toate aceste aspecte de cooperare economică, politică, de securitate
şi de altă natură între autorităţile moldoveneşti şi transnistriene, fac dificil de a respinge
responsabilitatea Moldovei în speţă. Prin urmare, situaţia este mai aproape de acea din
cazul Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, CEDO 2004-II) decât de cazul Cipru c.
Turcia, mai sus menţionat. În prima cauză, cu privire la regiunea Adjariei, autorităţile
constituţionale ale Georgiei au întâmpinat dificultăţi în obţinerea respectării drepturilor
garantate de Convenţie pe tot cuprinsul acestui teritoriu. În speţă, obligaţia pozitivă de

228
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

a restabili autoritatea şi controlul total ar cere de a continua să afirme ilegalitatea regi-


mului transnistrian şi drepturile Guvernului Moldovei asupra întregii ţări. Aceasta trebuie
realizată prin folosirea tuturor puterilor din Stat, judiciară, executivă şi legislativă. Nu pot
vedea în continuarea măsurilor judiciare decât doar un efect simbolic. Cum n-ar fi, a
existat de asemenea o reducere clară în numărul încercărilor făcute de Moldova la nivel
internaţional de a-şi afirma autoritatea în Transnistria începând cu septembrie 1997, şi
o diminuare certă a eforturilor sale vizând recunoaşterea drepturilor reclamanţilor, chiar
dacă ţinem cont de eforturile făcute de către dl. Sturza.
6. Întotdeauna va fi dificil de a evalua un astfel de ansamblu (de mozaic) al
măsurilor, dar dacă se recunoaşte că Federaţia Rusă exercită jurisdicţia sa asupra
Transnistriei la momentul relevant, şi continue să exercite controlul acolo, atunci se
realizează faptul că a existat o lipsă evidentă a protestelor formale, declaraţiilor sau
altor măsuri adresate Federaţiei Ruse, cât şi ţările terţe, Naţiunile Unite şi altor orga-
nizaţii internaţionale, în scopul de a-i incita să pună capăt situaţiei ilegale dominând
în Transnistria şi situaţiei de neacceptat a reclamanţilor.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A SIR NICOLAS BRATZA,


JUDECĂTOR, ÎNSOŢITĂ DE CEA A DLUI ROZAKIS,
DLUI HEDIGAN, DNEI THOMASSEN ŞI PANŢÎRU, JUDECĂTORI
(Traducere)

1. Eu sunt de acord cu concluzia majoritară a Curţii precum că violările Con-


venţiei invocate de reclamanţi şi a căror realitatea fost stabilită angajează responsa-
bilitatea Federaţiei Ruse, în schimb nu pot să împărtăşesc opinia majoritară conform
căreia responsabilitatea Moldovei este de asemenea angajată.
2. Pentru a determina dacă plângerile formulate pot fi reproşate ambelor state
reclamate, este esenţial de a ne pronunţa referitor la întrebarea dacă reclamanţii trebuie
consideraţi ca ”relevă de jurisdicţia acestora” în sensul Articolului 1 al Convenţiei. În caz
afirmativ, responsabilitatea lor va fi angajată din cauza violărilor Convenţiei, care au fost
comise sau care au continuat după intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa lor, adică
în cazul Moldovei la 12 septembrie 1997, iar în cazul Rusiei la 5 mai 1998.
3. Aşa precum este stabilită în hotărârea Banković (Bankovic şi alţii c. Belgiei şi
alte 16 State Contractante,(dec.)[GC],nr.52207/99, paragraful 59-61, CEDO 2001-XII)
noţiunea de ”jurisdicţie” în sensul Articolului 1 al Convenţiei poartă în esenţă caracter
teritorial şi că doar în circumstanţe excepţionale că acţiunile săvârşite sau care produc
efecte înafara teritoriului statelor contractante pot fi analizate drept exercitarea ”juris-
dicţiei” lor, în lumina acestui articol. Invers, prezumţia conform căreia persoanele ce se
găsesc pe teritoriul unui stat relevă de ”jurisdicţia” acestuia în sensul Convenţiei, este
una de respins, astfel încât un stat poate, în mod excepţional, să nu poată avea respon-

229
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

sabilitatea sa angajată în legătură cu acte contrare Convenţiei, care s-au petrecut în ca-
drul teritoriului său. Acest lucru reiese din hotărârea Cipru c. Turcia ([GC], nr.25781/94,
paragraful 78, CEDO 2001-IV) în care Curtea s-a referit la ”incapacitatea continuă [a
Republicii Cipru] de a-şi exercita obligaţiile conform Convenţiei în partea de nord a Ci-
prului” şi astfel la ”regretabila lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului”, care
va urma din constatarea că reclamanţii nu relevau de jurisdicţia Turciei.
4. Întrebările principale care trebuie elucidate sunt (i) dacă în speţă, acesta
este un caz excepţional în care reclamanţii trebuie să fie consideraţi relevând de ”ju-
risdicţia” Federaţiei Ruse în pofida faptului că ei s-au aflat întotdeauna în afara acelui
Stat ?(ii) dacă fiind în cadrul teritoriului Moldovei, reclamanţii trebuie să fie consideraţi
drept relevând de ”jurisdicţia” acesteia, într-atât încât să angajeze responsabilitatea
statului respectiv sau dacă, se cuvine, din contra, de respins prezumţia conform căre-
ia ei au relevat şi relevă întotdeauna de jurisdicţia Moldovei? Cele două întrebări sunt
strâns legate şi nu pot fi rezolvate, aşa precum evidenţiază hotărârea Curţii, fără o
analiză minuţioasă a situaţiei factologice care domina în Transnistria sau care aveau
legătură cu această regiune din 1991 până-n prezent.
A. Principiile aplicabile
5. Circumstanţele în care un stat poate fi considerat responsabil pentru acţiunile
contrare Convenţiei, ce se petrec în afara teritoriului său, au fost elucidate şi definite în
hotărârile Curţii în cazurile Loizidou c. Turcia (excepţiile preliminare) (hotărârea din 23
martie 1995, seria A nr. 310), Loizidou c. Turcia (hotărârea din 18 decembrie 1996, Cu-
legere de hotărâri şi decizii 1996-VI,2216) şi Cipru c. Turcia (citată mai sus) şi în decizia
sa Banković (citată mai sus). O astfel de responsabilitate poate fi incriminată în caz:
i) Dacă în urma unei acţiuni militare – fie legală sau ilegală – un stat exercită con-
trolul efectiv asupra unei regiuni înafara teritoriului său naţional. Un astfel de control poate
fi exercitat direct, prin intermediul forţelor sale armate sau indirect printr-o administraţie
locală subordonată (Loizidou (excepţiile preliminare) paragraful 62). Odată ce un Stat îşi
exercită controlul general asupra unui teritoriu, responsabilitatea sa n-ar putea fi limitată
la acţiunile comise de soldaţii sau funcţionarii săi – fie că ele au fost sau nu aprobate de
către autorităţile înalte ale statului – ”dar se extinde în egală măsură la acţiunile adminis-
traţiei locale care supravieţuieşte datorită suportului militar şi de alt gen” (Cipru c. Turcia,
paragraful 77). În plus, odată ce a fost stabilit că un stat exercită un astfel de control,
responsabilitatea sa este angajată chiar dacă el nu exercită în detalii un control asupra
politicii şi acţiunilor autorităţilor locale (Loizidou, (fond), pp. 2235-2236, paragraful 56).
ii) dacă un stat, prin consimţământul, invitaţia sau încuviinţarea guvernului lo-
cal, exercită totalitatea sau unele dintre puterile publice relevând în mod normal de
prerogativele acestuia (Banković, paragraful 71).
6. Jurisprudenţa este mai puţin afirmată în ipoteza inversă care implică res-
ponsabilitatea unui stat pe teritoriul căruia au loc violări ale Convenţiei dar care se
găseşte în imposibilitatea de a exercita un control efectiv asupra acestuia, fie de faptul
că este ocupat militar de forţele armate ale unui alt stat, fie că aici se petrec acţiuni de
război sau rebeliuni, fie că el este ocupat şi controlat de un regim separatist susţinut
de forţe rebele sau de către un alt stat.

230
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Este evident că un individ ”relevă de jurisdicţia” statului şi că prezumţia res-


ponsabilităţii Statului nu este respinsă atunci când se stabileşte că statul respectiv
cooperează cu guvernul local în exercitarea de către acesta a autorităţii pe teritoriul în
cauză. Mai mult, chiar dacă un Stat nu excită controlul efectiv într-o parte a teritoriului
său, un individ va fi tratat drept relevând de ”jurisdicţia” acestui stat în legătură cu ac-
ţiunile contrare Convenţiei, care au avut loc în această parte, dacă se demonstrează
că funcţionarii sau agenţii săi au participat direct sau indirect la astfel de acţiuni sau
au autorizat comiterea lor.
7. Majoritatea Curţii merge mai departe considerând că odată ce statul contrac-
tant este în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea pe tot cuprinsul teritoriului său
printr-o situaţie de fapt constrângătoare, aşa precum organizarea unui regim separatist,
prin aceasta el nu încetează să exercite ”jurisdicţia sa” în sensul Articolului 1 al Conven-
ţiei, asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale
susţinută de către forţele rebele sau de către un alt stat; o astfel de situaţie factologică
are totuşi drept efect de a ”reduce domeniul acestei jurisdicţii, în sensul că angajamen-
tul luat de statul contractant conform Articolului 1 trebuie să fie examinat de către Curte
doar în lumina obligaţiilor pozitive ale statului faţă de persoanele ce se găsesc în cadrul
teritoriului acestuia” (paragraful 333 al hotărârii). Caracterul obligaţiei pozitive a Statului
este descris în mod diferit în hotărâre, în calitate de obligaţie „de a lua toate măsurile po-
trivite care sunt în puterea sa” pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor defi-
nite în Convenţie (paragraful 313); ”obligaţia … de a lua măsuri diplomatice, economice,
judiciare sau de alt gen care sunt în puterea sa în conformitate cu dreptul internaţional
pentru a asigura reclamanţilor respectul drepturilor garantate de Convenţie”(paragraful
313); şi datoria de ”a se strădui prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dis-
pune vis-à-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale de a încerca să continue să
garanteze respectarea (folosirea) drepturilor şi libertăţilor aşa precum sunt garantate de
Convenţie”(paragraful 333). În opinia majoritară a Curţii, rolul Curţii nu este de a indica
care sunt măsurile mai eficace pe care autorităţile ar trebui să le ia pentru a îndeplini
obligaţiile sale, ci mai degrabă să se asigure că masurile care au fost luate efectiv erau
potrivite şi suficiente în cazul în speţă, sarcina Curţii fiind ”de a determina în ce măsură
un efort minim a fost totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fie făcut” (paragraful 334
al hotărârii). Aplicând aceste principii în cazul în speţă, majoritatea Curţii consideră că
”reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova în sensul Articolului 1 al Convenţiei,
dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile denunţate, comise pe teritoriul „RMT”,
asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor
sale pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei” (paragraful 335).
8. Nu sunt în stare de a fi de acord cu această analiză. În primul rând, mi-e
greu să admit că persoanele ce locuiesc pe o parte din teritoriul unui stat asupra că-
ruia, ca rezultat al ocupaţiei ilegale de către un regim separatist, acest stat nu poate
să-şi exercite autoritatea sau controlul, pot cu orice preţ să fie refuzate în a releva de
”jurisdicţia acestui stat în conformitate cu sensul autonom pe care o îmbracă acest
termen în Articolul 1 al Convenţiei, termen care presupune că statul are dreptul ”de
a recunoaşte oricărei persoane … drepturile şi libertăţile” definite în acest text. Apoi,
îşi este de asemenea dificil de a admite concluzia majoritară a Curţii, conform căreia,
într-o astfel de situaţie factologică, persoanele ce se găsesc pe teritoriul său rămân în

231
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

continuu să ”releve de jurisdicţia” Statului, dar că domeniul acestei ”jurisdicţiei” este


redus, statul continuând să datoreze obligaţii pozitive cu privire la toate persoanele
ce se află pe acest teritoriu, atunci când merge vorba de drepturile garantate de Con-
venţie. Folosirea însăşi a termenului ”obligaţiile pozitive ale statului” şi referinţa care
este făcută la hotărârea jurisprudenţei Curţii conform Articolului 1 referitor la astfel
de obligaţii, mi se par a fi în acelaşi timp inutile şi înşelătoare în contextul prezentei
cauze. Această jurisprudenţă - care ia în consideraţie echilibrul just care trebuie făcut
între interesul general şi interesele individului cât şi alegerile care urmează a fi făcute
în termenii de priorităţi şi de resurse – a fost concepută în dependenţă de un con-
text factologic unde statul reclamat exercita un control complet şi efectiv pe întregul
său teritoriu şi unde indivizii ce se găseau pe acest teritoriu relevau indiscutabil de
”jurisdicţia” sa în scopurile Convenţiei. Judecata Curţii nu poate, după părerea mea,
fi imediat adaptată contextului deoarece ea are circumstanţe fundamental diferite în
care un stat este împiedicat de circumstanţele pe care el nu le dirijează, să-şi exercite
o autoritate oarecare asupra teritoriului în cauză şi unde problema centrală este de a
şti dacă indivizii ce se găsesc în cadrul acestui teritoriu urmează a fi consideraţi drept
relevând de „jurisdicţia” statului, în scopurile Convenţiei.
Într-o atare situaţie, nu pot accepta teza conform căreia statul dat poate fi con-
siderat responsabil de o încălcare a drepturilor pe care indivizii ce se găsesc pe te-
ritoriul în cauză le au în virtutea Convenţiei de singurul fapt că el n-a stabilit să fi în-
deplinit eforturi suficiente în plan juridic şi diplomatic pentru a proteja aceste drepturi.
În circumstanţele speţei, eu cred că incriminarea responsabilităţii unui stat din cauza
detenţiei ilegale a persoanelor în detenţie pe un teritoriu care scapă controlului său
efectiv nu poate depinde de aprecierea pe care Curtea o aduce asupra punctului de a
şti dacă, la un moment oarecare, acest stat a furnizat eforturi dirijate suficiente pentru
a obţine eliberarea lor. Nu pot nicicum să mă raliez unei interpretări a Convenţiei care
ar obliga Curtea, într-o situaţie internaţională complexă şi instabilă, să se pronunţe
referitor la eficacitatea măsurilor juridice sau diplomatice luate pentru a stabili ordinea
constituţională pe teritoriul în cauză, referitor la aplicabilitatea lor din punct de vedere
practic şi referitor la caracterul adecvat al punerii lor în aplicare de statul dat.
9. Pot în schimb să admit că, odată ce un stat este împiedicat în exercitarea ori-
cărei autorităţi sau oricărui control asupra unui teritoriu situat în cadrul frontierelor sale,
inacţiunea acestui stat poate totuşi să angajeze responsabilitatea sa conform Conven-
ţiei în privinţa persoanelor ce se găsesc pe teritoriul său. Totuşi, o astfel de responsa-
bilitate nu poate, după părerea mea, intra în joc decât în circumstanţe excepţionale,
atunci când probele de care dispune Curtea demonstrează clar o astfel de lipsă de an-
gajament sau efort din partea statului în cauză, de a-şi restabili autoritatea sau ordinea
constituţională în cadrul teritoriului aşa încât o astfel de atitudine să ajungă să aprobe
tacit menţinerea autorităţii sau a „jurisdicţiei” regimului ilegal pe acest teritoriu.
B. Aplicarea principiilor citate în speţă
1. Federaţia Rusă
10. Aplicând aceste principii circumstanţelor speţei date, eu sunt totalmente de
acord cu argumentele majorităţii Curţii care susţin că, odată ce reclamanţii au relevat

232
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

întotdeauna de ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul Articolului 1 al Convenţiei, şi


mai relevă şi acum de această jurisdicţie încă trei dintre ei, este cazul de a incrimina
responsabilitatea ce survine pentru încălcările Convenţiei, constatate de către Curte.
În special, consider că elementele probatorii aflate în posesia Curţii au demonstrat
ceea ce urmează:
i) În timpul conflictului din 1991-92, militarii Armatei a 14-a (după 1 aprilie 1992,
Grupul Operaţional al forţelor ruse – GOR) localizaţi în Transnistria au luptat alături
şi în numele forţelor separatiste în cadrul teritoriului în cauză şi au transferat voluntar
mari cantităţi de armament acestora, sau le-au permis să pună mâna pe ele.
ii) În toată perioada conflictului, responsabilii Federaţiei Ruse au oferit suport
politic separatiştilor Transnistrieni, îndeosebi, prin declaraţiile lor publice.
iii) Reclamanţii au fost arestaţi în Iunie 1992 cu participarea directă a soldaţilor
fostei Armate a 14-a/GOR; primii trei reclamanţi au fost deţinuţi în garnizoana fostei Ar-
mate a 14-a/GOR, unde ei au fost victimele maltratărilor; apoi reclamanţii au fost ulterior
predaţi de către autorităţile militare în mâinile poliţiei separatiste, în cunoştinţă de cauză
referitor la incriminările ce li se aduceau şi erau conştienţi de consecinţele probabile
pentru reclamanţi în urma predării acestora regimului ilegal şi neconstituţional.
iv) În urma acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a
continuat să acorde suport militar, politic şi economic regimului separatist de pe teri-
toriul în cauză şi prin aceasta i-a asigurat supravieţuirea continuă.
v) În perioada de după ratificarea Convenţiei, Federaţia Rusă, prin staţiona-
rea continuă a trupelor sale pe teritoriul moldovenesc, încălcând sarcina sa de a se
retrage, susţinând din punct de vedere economic, financiar şi politic regimul ilegal
transnistrian, contribuind la stabilirea sa, i-a permis regimului să supravieţuiască şi
să-şi exercite autoritatea şi controlul teritoriului în cauză.

2. Moldova

11. Aş menţiona la început că, spre deosebire de situaţia examinată de către


Curte în recenta sa hotărâre Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II),
cazul de faţă nu este unul în care autorităţile Moldoveneşti pur şi simplu întimpină
„dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie în toate părţile
teritoriului acestora” (hotărârea, paragraful 146). Aşa cum este menţionat în cazul de
faţă (paragraful 330), nimeni nu contestă faptul că, de la începutul conflictului în 1991
până azi, Moldova a fost şi este împiedicată să-şi exercite orice autoritate sau control
în cadrul teritoriului Transnistriei, ca rezultat al ocupaţiei acestui teritoriului de către
regimul ilegal separatist. Pe lângă aceasta, majoritatea Curţii, confirmă în hotărâre că
în perioada din 1991 până la data ratificării Convenţiei de către Moldova în septem-
brie 1997, nu numai că nu a purtat nici o responsabilitate pentru acţiunile în violarea
Convenţiei de care se plâng reclamanţii, dar şi nici o critică nu poate fi făcută din lipsa
de angajament sau efort din partea Moldovei pentru a-şi reafirma controlul asupra
teritoriului sau pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor. Această constatare este,
după părerea mea, destul de justă.

233
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

În perioada ostilităţilor, autorităţile constituţionale ale Moldovei confruntate cu


forţe superioare în număr, armament şi putere de luptă, au fost în incapacitatea de
a-şi restabili controlul asupra teritoriului Transnistrian. Pe lângă aceasta, aşa precum
este menţionat în hotărâre, de la începutul ostilităţilor, autorităţile Moldovei nu doar că
au respins declaraţia de independenţă unilaterală a separatiştilor, dar în mod public
au denunţat agresiunea a cărei victimă era Moldova, apelând la asistenţă internaţio-
nală. Chiar după ce a încetat conflictul armat, autorităţile Moldovei nu au putut să-şi
restabilească concret ordinea constituţională în cadrul teritoriului, fiind confruntate
cu un regim care a beneficiat de sprijinul militar, politic şi economic acordat de către
Federaţia Rusă. Nimic nu sugerează că aceste autorităţi ar fi încuviinţat prin ceva
controlul exercitat în cadrul acestui teritoriu de către regimul separatist ilegal; dimpo-
trivă, aşa precum demonstrează probele aşa precum subliniază hotărârea, autorităţile
moldave au continuat să denunţe regimul şi să-şi afirme suveranitatea asupra acestui
teritoriu, atât în plan intern cât şi internaţional. Astfel, de exemplu, în 1994 Moldova
a adoptat o nouă Constituţie care prevedea, îndeosebi, posibilitatea de a acorda un
anumit grad a autonomiei Transnistriei şi că pe parcursul aceluiaşi an, Moldova a
semnat un acord Federaţia Rusă cu privire la retragerea totală a trupelor Ruse de pe
acest teritoriu timp de trei ani.
12. Cât priveşte situaţia reclamanţilor, nu doar arestarea lor, detenţia şi tra-
tamentul pe care l-au suportat în timpul încarcerării nu sunt prin nimic imputabile
autorităţilor moldave dar printre altele, după cum este subliniat în hotărâre, nimic nu
lasă de sugerat că ar fi fost vreo cârdăşie sau încuviinţare din partea acestora, în
oricare din acţiunile de violare a Convenţiei, din care este formată plângerea. Probele
arată din contra că, că responsabilii autorităţilor executive şi judiciare au luat o serie
de măsuri pentru a pune în evidenţă caracterul ilegal al faptelor întâmplate şi pentru
a asigura eliberarea reclamanţilor, în special, anulând condamnarea reclamanţilor,
intentând proceduri penale contra persoanelor responsabile de urmărirea şi condam-
narea acestora şi ridicând sistematic întrebărea, cu privire la eliberarea reclamanţilor,
atât în discuţiile cu liderii separatişti cât şi cu autorităţile Federaţiei Ruse.
13. Într-o declaraţie făcută de Moldova şi care se conţine în instrumentul rati-
ficării Convenţiei depusă la 12 septembrie 1997, Republica Moldova anunţă că ”ea
nu va putea garanta respectarea prevederilor Convenţiei în legătură cu omisiunile şi
acţiunile comise de către organele republicii autoproclamate Transnistria, în cadrul
teritoriului controlat de fapt de aceste organe, până la soluţionarea definitivă a con-
flictului din regiune.” În timp ce Curtea în decizia sa privind admisibilitatea cererii a
susţinut că declaraţia nu reprezenta o rezervă întemeiată în scopurile Articolului 57
al Convenţiei, nu există nici un motiv de crede acest text nu constituie o reflectare a
situaţiei de facto care domina în momentul ratificării.
14. Anume în perioada posterioară lunii septembrie 1997, că majoritatea Curţii
a considerat că autorităţile Moldovei ar fi criticabile. Acceptând că Moldova nu exercită
nici un control pe teritoriul Transnistriei, ea nu permite să se subînţeleagă că acest
stat poartă o responsabilitate directă pentru încălcările denunţate. Mai degrabă, majo-
ritatea a constatat că responsabilitatea Moldovei pentru astfel de violări este angajată
din cauza neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive constând în luarea măsurilor suficiente,

234
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

efective şi potrivite în vederea recunoaşterii drepturilor reclamanţilor definite în Con-


venţie. Totuşi, judecătorii care formează majoritatea sunt împărţiţi în a considera data
de la care Moldova poate fi considerată că nu şi-a onorat obligaţiile pozitive şi deci cât
despre responsabilitatea Moldovei din cauza acţiunilor contrare Convenţiei, care au fost
comise. Un grup (”primul grup”), ale căror păreri sunt reflectate în opinia parţial separată
a judecătorului Casadevall, consideră că Moldova nu şi-a onorat obligaţiile pozitive de
la data intrării în vigoare a Convenţiei în septembrie 1997 şi că corespunzător Moldova
este responsabilă de violările Convenţiei care au avut loc după acea dată. Alt grup (”al
doilea grup”), ale căror păreri sunt reprezentate în hotărârea propriu-zisă, consideră că
o astfel de neîndeplinirea n-a avut loc decât doar după luna mai 2001 şi că responsabi-
litatea Moldovei nu este angajată în legătură cu violările ce s-au petrecut înainte de data
respectivă, inclusiv cele invocate de către dl Ilaşcu, care a fost eliberat în acea lună.
Este necesar de a trata separat judecata ambelor grupuri şi eu voi începe cu opinia ce
atribuie o responsabilitate mai mare din partea Moldovei.
a. Responsabilitatea din septembrie 1997
15. Concluzia primului grup conform căreia Moldova nu şi-a luat obligaţiile sale
pozitive de la data intrării în vigoare a Convenţiei, este bazată pe trei elemente principali:
- reducerea numărului de încercări din partea Moldovei de a-şi stabili controlul
în Transnistria şi limitarea acelor încercări la activităţile de ordin diplomatic;
- dezvoltarea cooperării administrative, economice, politice, de securitate şi de
alt gen între autorităţile Moldovei şi Transnistriei;
- o diminuare în măsurile adoptate şi eforturile întreprinse de către Moldova
pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor.
Ar fi convenabil de studiat dintre aceste elemente, pe rând. După părerea mea nici
unul dintre ele nu este suficient de singur pentru a justifica concluzia referitor la responsa-
bilitatea statului moldav, şi aceste motive nu sunt suficiente nici chiar luate împreună.
16. În ceea ce priveşte primele dintre aceste elemente, este adevărat că se pare
că a fost o diminuare în numărul măsurile judiciare luate în Moldova pentru a afirma
autoritatea acestei ţări asupra teritoriului Transnistriei. În special, se pare că anche-
ta, cu privire la pretinsele infracţiuni contra reclamanţilor, din ordinul Curţii Supreme
de Justiţie nu a avut loc şi că ancheta penală deschisă la 16 august 2000 împotriva
şefului Închisorii Hlinaia nu a avut nici o urmare. Pe lângă aceasta, la această dată,
ordonanţa din 28 decembrie 1993 ce prevedea deschiderea unei anchete la subiectul
persoanelor implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor a fost anulată.
17. Eu nu acord mare importanţă faptului că aceste măsuri n-au fost duse la
bun sfârşit, deoarece ele n-au permis să se pună capăt regimului ilegal ce domina pe
teritoriul transnistrian sau să-l slăbească şi se pare că ele au avut doar un efect sim-
bolic. Primul grup insistă în particular asupra faptului că, după recalificarea faptelor
incriminate persoanelor suspectate de a fi responsabile de anchetarea şi condam-
narea reclamanţilor la 16 august 2000, autorităţile Moldovei au considerat inoportun
de a deschide o anchetă din motiv că ordinul era deja emis şi ca suspecţii refuzau
să coopereze cu autorităţile. Or, aşa precum o relevă primul grup, nu pot fi exprimate

235
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

decât dubii referitor la seriozitatea unei anchete în care autorităţile aşteaptă şapte ani
înainte ca să purceadă la o nouă calificare juridică, nimic nu arată că decizia de reca-
lificare sau cea de a considera faptele drept prescrise în dreptul intern au fost luate cu
rea credinţă şi fără motive juridice justificate.
Pe lângă aceasta, poziţia adoptată de către autorităţile judiciare nu permite
după părerea mea să susţină teza precum că autorităţile moldave au renunţat la orice
efort de a-şi reafirma controlul asupra teritoriului în cauză.
18. Mai este un factor important: aşa precum se indică în hotărâre, începând
cu anul 1998, eforturile autorităţilor moldoveneşti au fost îndreptate mai mult către
activitatea diplomatică cu scopul de a ajunge la o reglementare globală a situaţiei din
regiune şi de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul Transnistrian. În special, în
martie 1998, Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi regiunea Transnistriană au semnat
un şir de instrumente în vederea reglementării conflictului Transnistrian (hotărârea, pa-
ragraful 97); numeroase contacte şi tratative au avut loc între reprezentanţii Moldovei
şi regimului separatist în aceeaşi privinţă (hotărârea, paragrafele 103-4 şi 171); şi din
2002 până-n prezent un şir de propuneri pentru soluţionarea situaţiei au fost înaintate
şi discutate între autorităţile Moldovei, Federaţiei Ruse şi OSCE (hotărârea, paragra-
fele 106-109). Nu văd nici un motiv de a pune la dubii afirmarea Guvernului Moldovei,
susţinută de către mărturiile domnului Sturza (Anexa, paragrafele 309-313) şi a dom-
nului Sidorov (Anexa, paragraful 446), precum că această trecere la o strategie diplo-
matică avea drept scop pregătirea întoarcerii Transnistriei, în ordinea juridică moldavă
şi prin aceasta, să fie restabilite drepturile constituţionale ale persoanelor ce locuiesc
pe acest teritoriu, inclusiv reclamanţilor. Nu pot depista în eforturile care au fost între-
prinse sau care continue să fie desfăşurate de către autorităţile Moldovei de a negocia
o reglementare generală, nimic ce ar sugera că ele ar susţine regimul separatist sau că
ele ar încuviinţa continuarea exercitării ilegale a autorităţii în această regiune.
19. Recurgerea la măsurile de cooperare cu autorităţile separatiste trebuie,
după cum eu cred, privită în aceeaşi lumină. Primul grup insistă, în particular, asu-
pra acordurilor încheiate în materie de cooperare economică, stabilirea relaţiilor între
Parlamentul Moldovei şi aşa-numitul ”Parlament al RMT”, cooperarea în domeniile
poliţiei şi securităţii şi în alte domenii ca de exemplu, spaţiul aerian, telecomunicaţiile
şi sportul. Guvernul Moldovei a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost adop-
tate în preocuparea de a îmbunătăţi condiţiile cotidiene a persoanelor care locuiesc în
Transnistria şi de a le permite, pe cât e posibil, de a duce un mod de viaţă normal . Nu
a fost înaintat nici un motiv convingător pentru a ajunge să se creadă că nu acesta a
fost scopul urmărit – un scop care este acceptat, în opinia primului grup, a fi unul de
laudă. În orice stare de cauză, ţinându-se cont de natura lor şi de caracterul lor limitat,
aceste măsuri n-ar putea, în opinia mea, să confere cea mai mică susţinere regimului
Transnistrian dar dimpotrivă, acestea atestă dorinţa Moldovei de a-şi restabili contro-
lul asupra întregului său teritoriu.
20. Primul grup critică faptul că, în luarea de măsuri pentru a îmbunătăţi condiţiile
de viaţă a celor de pe teritoriul transnistrian, autorităţile Moldovei nu au manifestat ace-
eaşi silinţă cu privire la reclamanţi. În timp ce Curtea afirma că ea nu trebuie să judece
despre pertinenţa sau eficacitatea strategiei politice adoptată de către Moldova, pentru

236
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

a reglementa o problemă astfel de serioasă ca cea a integrităţii sale teritoriale, primul


grup totuşi continuă prin a remarca că autorităţile Moldovei păstrează obligaţia ”de a lua
toate măsurile ce-i stau în putere, fie politice, diplomatice, economice, judiciare sau de
altă natură (…), pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie persoa-
nelor ce relevă de jurisdicţia lor formală, şi prin urmare tuturor ce se găsesc în cadrul
frontierelor Moldovei recunoscute pe plan internaţional”. Totuşi, independent de faptul
că eu nu mă raliez tezei conform căreia persoanele ce se găsesc pe teritoriul Transnis-
triei trebuie considerate drept relevând de ”jurisdicţia” Moldovei în scopurile Convenţiei,
aceste critici omit, după părerea mea, faptul că însăşi scopul strategiei politice urmărit
a fost şi este acela de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul separatist, ceea ce
rămâne o condiţie prealabilă esenţială pentru a recunoaşte drepturile definite de către
Convenţie tuturor persoanelor ce se găsesc pe teritoriu, inclusiv şi reclamanţilor.
21. Lipsa de eforturi de care ar fi dat dovadă autorităţile Moldovei din 1997, pentru
a recunoaşte reclamanţilor drepturile enunţate conform Convenţiei, reprezintă cel de-al
treilea element, pe care se bazează primul grup. El critică aceste eforturi, considerând
că după ratificare, ele „nu au fost continuate cu fermitate, voinţă şi convingere solicitată
de situaţia gravă în care se aflau reclamanţii”. El declară că începând cu această dată,
Moldova s-a limitat la trimiterea medicilor în Transnistria pentru a examina reclamanţii
încarceraţi, la acordarea unui suport financiar acordată familiilor acestora şi la interven-
ţia din partea domnului Sturza în vederea asigurării eliberării acestora.
22. Îmi este dificil să înţeleg aceste critice atâta timp cât ele se referă la pe-
rioada din 1997 până în 2001. Dl. Moşanu a mărturisit că problema reclamanţilor a
fost ridicată la întrunirile OSCE, la întrunirile cu statele străine şi la o adunare a Uni-
unii interparlamentare (Anexa, paragraful 249). Mărturia necontestată a domnului
Sturza, fostul Ministru al Justiţiei şi Directorul Comisiei de tratative cu Transnistria,
a fost aceea că el a continuat după 1997 să ridice întrebarea eliberării reclamanţilor
pe lângă autorităţile separatiste. Doar în urma acestor tratative, dl. Sturza a plecat
în Transnistria în aprilie 2001 pentru a-i aduce înapoi la Chişinău pe cei patru re-
clamanţi, el fiind lăsat să creadă, că toţi reclamanţii vor fi eliberaţi (Anexa, paragra-
ful 312) şi, în conformitate cu probele prezentate Curţii, în urma acestor tratative,
cel puţin acestor negocieri în parte, că se datorează eliberarea dl Ilaşcu în luna
următoare. Cunoscând faptul că autorităţile Moldovei pe timpuri mai sperau încă
să obţină eliberarea celorlalţi trei reclamanţi, spre deosebire de primul grup, eu nu
consider deloc surprinzător că domnului Chevtsov i s-a permis să intre în Moldova
pentru a-l aduce pe dl Ilaşcu ”fără ca el să se neliniştească realmente de activităţile
[sale] în cadrul serviciului acestui regim”.
23. Pot fi de acord cu părerea celui de-al doilea grup de judecători care fac
parte din majoritate, că responsabilitatea Moldovei nu este angajată pe motivul unei
oarecare violări a Convenţiei constatate înainte de luna mai 2001. Rămâne de deter-
minat, dacă această responsabilitate este angajată după data respectivă.
b. Responsabilitatea după mai 2001
24. Concluzia celui de-al doilea grup precum că responsabilitatea Moldovei
este angajată după luna mai 2001 nu este fondată pe diminuarea de la acea dată a

237
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

numărului de măsuri judiciare destinate să afirme autoritatea Moldovei în Transnistria;


dimpotrivă, potrivit acestui grup, această reducere nu trebuie considerată ca o renun-
ţare din partea Moldovei a încercărilor de a-şi exercita jurisdicţia în regiune, ţinân-
du-se cont de faptul că mai multe măsuri încercate până atunci de către autorităţile
moldave s-au lovit de represaliile RMT în 2001 şi 2002 (hotărârea, paragraful 344). În
schimb, opinia celui de-al doilea grup este fondată în esenţial pe ceea ce el prezintă
drept o lipsă de elemente probatorii, că, de la eliberarea domnului Ilaşcu, autorităţile
moldave au luate măsuri efective pentru a pune capăt încălcărilor continue ale Con-
venţiei comise împotriva reclamanţilor. După părerea acestui grup, în afară de mărtu-
riile domnului Sturza, în conformitate cu care situaţia reclamanţilor a continuat să fie
evocată cu regularitate de către autorităţile Moldovei în relaţiile lor cu regimul RMT,
”Curtea nu dispune de nici un alt element pentru a concluziona la o atitudine diligentă
din partea Guvernului Moldovei cu privire la reclamanţi” (hotărârea, paragraful 348).
25. Este cert faptul că după luna mai 2001, negocierile cu reprezentanţii ad-
ministraţiei Transnistriene şi Federaţiei Ruse se pare că s-au concentrat la obţinerea
unei reglementări globale a conflictului, decât la situaţia specifică a celor trei recla-
manţi care au rămas în detenţie. Pe lângă aceasta, potrivit mărturiei domnului Sturza,
după acea dată dl Smirnov a refuzat orice întrunire consacrată situaţiei reclamanţilor
(Anexa, paragraful 313). Totuşi, potrivit mărturiilor necontrazise ale aceluiaşi martor
dl Sturza, nu doar că negocierile au inclus întrebarea referitor la ceea ce trebuia de
făcut în legătură cu sentinţele penale stabilite de autorităţile Transnistriei în cei 10
ani anteriori, dar aşa precum este recunoscut în hotărâre, acest martor a continuat
cu regularitate să ridice problema eliberării celor trei reclamanţi cu omologii săi de la
Tiraspol în cadrul Comisiei de negocieri cu Transnistria (Anexa, paragraful 309).
26. În timp ce se recunoaşte realitatea acestor eforturi, hotărârea pune accentul
pe faptul că autorităţile moldave s-au limitat la ridicare în mod oral a întrebării despre
soarta reclamanţilor (paragraful 348) şi că Curtea nu a fost informată de nici un plan ge-
neral pentru soluţionarea conflictului Transnistrian care să se ocupă de situaţia acestora
(paragraful 348). Hotărârea indică de asemenea, că Curtea n-a fost informată de nici un
demers pe care autorităţile moldave l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile ruse în scopul
obţinerii eliberării celorlalţi reclamanţi. (paragraful 349). Aceste două constatări sunt jus-
te, dar eu nu sunt de loc convins că lipsa unor astfel de probe ar putea servi la sprijinul
concluziei majoritare conform căreia Moldova nu a luat măsurile suficiente, efective sau
potrivite pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.
Şi mai puţin pot admite faptul că probele prezentate Curţii permit să se stabilească că
autorităţile Moldovei au încuviinţat menţinerea în detenţie a celor trei reclamanţi.
27. Din aceste motive, eu am concluzionat că reclamanţii nici la un moment
al perioadei date n-au relevat de ”jurisdicţia” Moldovei în scopurile Articolului 1 al
Convenţiei, că Moldova şi-a onorat toate obligaţiile sale în privinţa reclamanţilor aşa
precum prevede Articolul respectiv şi că responsabilitatea acestei nu este deci anga-
jată în legătură cu încălcările Convenţiei denunţate de către reclamanţi, fie înainte sau
după mai 2001.
28. Reiese, că eu am votat nu doar contra violării de către Moldova a dreptu-
rilor garantate de Convenţie în persoana reclamanţilor, dar şi împotriva concluziei că

238
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Moldova trebuie să achite o sumă reclamanţilor drept satisfacţie echitabilă. Am votat


cu majoritatea privind toate punctele dispozitivului hotărârii (inclusiv constatarea că
Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Articolului 34 al Convenţiei) în afară de
cazul referitor la punctul 21 (c) în conformitate cu care Federaţia Rusă trebuie să
achite o sumă pentru prejudiciul moral din cauza nerespectării de către ea a articolului
34. După părerea mea, chiar dacă presupunem că o astfel de nerespectare urmează
a fi considerată ”o violare a Convenţiei” în scopurile Articolului 41 al Convenţiei, astfel
încât să permită oferirea unei reparaţii echitabile, de ce eu mă îndoiesc, nu consider
potrivit în speţă, de a aloca o compensaţie în acest scop.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR LOUCAIDES


(Traducere)

Mai întâi aş dori să reamintesc părerea pe care am exprimat-o în cazul Assa-


nidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, CEDO 2004-II) cu privire la noţiunea de ”jurisdic-
ţie” conform Articolului 1 al Convenţiei, cu care s-a operat în paragrafele 310-314 şi
319 ale hotărârii date.
”În opinia mea ”jurisdicţia” semnifică autoritatea reală, adică posibilitatea de a impune dorinţa Sta-
tului fiecărei persoane, fie exercitată în cadrul teritoriului Părţii Înalte Contractante sau înafara
acestui teritoriu. Prin urmare o Înaltă Parte Contractantă, conform Convenţiei, se află în răspunde-
re de actele sale faţă de orice persoană lezată în mod direct prin orice exercitare a autorităţii din
partea acesteia oriunde în lume. O astfel de autoritate poate lua diferite forme şi poate fi legală sau
ilegală. Forma obişnuită este acea de autoritatea statală de pe teritoriul propriu Înaltei Părţi, dar de
asemenea poate fi vorba de un control global, chiar ilegal a unui alt teritoriu (hotărârea Loizidou c.
Turcia (Excepţii Preliminare) din 23 Martie 1995, Seria A nr.310), mai ales a unui teritoriu ocupat
(Cipru c. Turcia [GC], nr.25781/94, CEDO-2001-IV). De altfel, această autoritate poate fi manifes-
tată printr-o dominaţie sau influenţă efectivă exercitată prin intermediul unui important suportul
politic, financiar, militar sau alt suport acordat guvernului unui alt stat. În plus, după părerea mea
ea poate să se concretizeze prin orice fel de acţiuni statale, militare sau orice alt tip de acţiuni duse
de către Înalta Parte de referinţă în orice parte a lumii (contrariul cu ceea ce este afirmat în decizia
Banković, evocată în hotărâre).

Criteriul ar trebui să consiste în a determina dacă persoana pretinde să releve din ”jurisdicţia” unui
Stat Parte la Convenţie, cu privire la un act dat este de asemenea de a demonstra că actul litigios
care este rezultatul exercitării autorităţii de către Statul în referinţă. Orice altă interpretare ce ar
exclude responsabilitate unei Înalte Părţi Contractante în ceea ce priveşte actele ce rezultă din
exercitarea autorităţii sale statale, ar duce la afirmaţia absurdă precum că Convenţia prevede obli-
gaţia de a respecta drepturilor omului doar în cadrul teritoriului plasat sub controlul fizic legal sau
ilegal al unei astfel de Părţi şi în afara contextului respectiv, lăsând deoparte anumite circumstanţe
excepţionale a căror existenţă ar fi fost determinată în fiecare caz, Statul, ca parte de referinţă
poate încălca regulile de conduită fără a fi pedepsit stabilite în Convenţie. Consider că o interpre-
tare rezonabilă a prevederilor Convenţiei în lumina obiectului său duce la concluzia că Convenţia
reprezintă pentru orice Înaltă Parte un cod de bună conduită pentru oricare din actele ce se află în
legătură cu exercitarea autorităţii statale şi având un impact asupra indivizilor”.

Doresc să lărgesc poziţia mea aşa precum a fost expusă mai sus prin adăuga-
rea că un Stat poate de asemenea fi responsabil conform Convenţiei, pentru neînde-
plinirea obligaţiilor sale pozitive faţă de o persoană, oricare ar fi ea, deoarece era în

239
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

măsură să exercite autoritatea sa în mod direct sau chiar indirect asupra persoanei
respective sau asupra teritoriului unde locuieşte.
În lumina celor de mai sus şi a faptelor şi circumstanţelor cazului aşa precum
au fost stabilite în hotărâre, eu sunt de acord cu majoritatea precum că reclamanţii
sunt în ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în scopurile Articolului 1 şi că responsabilitatea
acesteia este obligatorie cu privire la acţiunile revendicate. Aşa precum este corect
subliniat în hotărâre a fost demonstrat ”că RMT formată în 1991-1992 cu ajutorul Fe-
deraţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi de o administrare proprie, rămâne sub
autoritatea efectivă, sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi în orice
stare de cauză ea să supravieţuiască datorită suportului militar, economic, financiar şi
politic acordat de către Federaţia Rusă” (paragraful 392 al hotărârii).
Totuşi nu sunt de acord cu majoritatea precum că reclamanţii sunt în ”jurisdicţia”
Moldovei şi că responsabilitatea acesteia este angajată pe motiv că ea nu şi-a onorat
obligaţiile pozitive unde aceasta din urmă trebuia să ia măsuri suficient de efective şi
potrivite pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor enunţate în Convenţie. Nu este
nimic de arătat că Moldova a avut de fapt o autoritate directă sau indirectă pe teritoriul
unde reclamanţii au fost deţinuţi sau chiar asupra reclamanţilor. Moldova nu se află în
răspundere pentru detenţie ilegală a reclamanţilor sau de prelungire a acestei deten-
ţii. Nimic nu demonstrează că Moldova să fi încuviinţat existenţa regimului ilegal sau
să fi încurajat acest regim care pe parcursul acestei perioade (cu ajutorul Rusiei aşa
precum a fost deja explicat) a exercitat autoritatea reală în regiunea unde au avut loc
violările şi unde erau deţinuţi reclamanţii.
Nici unul dintre factorii expuşi de către majoritate în susţinerea concluziei aces-
tora, precum că Moldova exercită jurisdicţia sa asupra reclamanţilor, după părerea mea
nu poate fi considerată drept echivalent al exercitării sau al refuzului exercitării efective
faţă de reclamanţi. În această privinţă, eu asociez abordării Sir Nicolas Bratza aşa pre-
cum au fost expuse în paragrafele 15-26 ale opiniei sale parţial separate.
În orice stare de cauză, pentru a concluziona că există ”jurisdicţia” asupra anu-
mitor persoane în scopurile Convenţiei pur şi simplu deoarece Guvernul interesat nu
a luat măsuri judiciare, politice, diplomatice şi economice sau orice altă măsură din
cele sus-numite de către majoritate cu scopul de a recunoaşte drepturile reclamanţilor
conform Convenţiei, aşa-numitul Guvern nu exersa în realitate nici o autoritate asupra
acestor persoane, ar echivala să extindă conceptul de ”jurisdicţie” până la absurd.
Cu alte cuvinte, după părerea mea, ar fi fals să accept că o Parte Înaltă Contractantă
conform Convenţiei are ”jurisdicţia” asupra unei persoane în afara teritoriului său pur
şi simplu deoarece ea nu ia măsuri politice şi altele menţionate în termeni generali de
către majoritate. La părerea mea un asemenea raţionament ar duce la concluzia alo-
gică precum că toate Înaltele Părţi Contractante ar exercita jurisdicţia lor şi ar vedea
responsabilitatea lor angajată de încălcările de drepturi ale omului faţă de persoanele
care se găsesc pe teritoriul uneia dintre acestea incluzând şi teritoriul, dar înafară de
autoritatea lor (de facto sau de jure sau ambele în dependenţă de teritoriu), din sim-
plul fapt că ele nu activează pentru a obţine respectarea drepturilor conform Conven-
ţiei pe acest teritoriu dirijând acţiuni contra Statului care exercită în realitate autoritate
asupra acestor persoane.

240
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Consider că un tratat nu trebuie să fie interpretat evident absurd.


În hotărârea Banković (pe care eu personal o dezaprob) Marea Cameră a Curţii
a constatat că bombardarea clădirilor din Belgrad, care a provocat moartea a 16 civili
a fost un act extrateritorial ce nu relevă de ”jurisdicţia” Părţilor Înalt Contractante con-
form Convenţiei responsabile de această bombardare şi din acest motiv plângerea
relevantă ale rudelor decedaţilor a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Mi se pare de
neconceput şi cu siguranţă foarte straniu pentru o Înaltă Parte Contractantă să scape
responsabilităţii conform Convenţiei pe motiv că aruncarea bombelor din avioanele
sale peste o regiune populată în orice parte a lumii nu implică că victimele acestui
bombardament relevă de jurisdicţia sa (adică de autoritatea sa), adică faptul că o
asemenea parte nu ia “toate măsurile în puterea [sa], fie de ordin politic, diplomatic,
economic, judiciar sau de alt ordin, … pentru a respecta drepturile în virtutea Conven-
ţie în prezenţa persoanelor ce relevă de jurisdicţia sa formală [de jure] ”, dar aflându-
se, de fapt, în afara autorităţii sale efective, atribuie jurisdicţie acelui Stat şi îi impune
obligaţii pozitive faţă de aceste persoane.
În orice stare de cauză, consider că autorităţile Moldovei de fapt au încercat tot
ce se putea rezonabil aştepta de la ei în circumstanţele specifice ale cazului. Ar fi ireal
şi incorect de a le atribui lor o oarecare responsabilitate din cauza situaţiei denunţate
de către reclamanţi.

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR KOVLER


(Traducere)

”Frontiera între judiciar şi politic nu este cea care a fost. Precum nu sunt nici
temeliile legalităţii, încă mai puţin normativitatea, care devine multiplă şi din ce în ce
mai difuză” (Lajoie A., Judecăţi de valoare, Paris PUF, 1997, p.207).
Regret că nu mă aflu printre majoritate şi că, trebuie să exprim public, datorită
Articolul 45 paragraful 2 al Convenţiei, dezacordul meu profund cu hotărârea Marii
Camere în speţă, respectând în acelaşi timp opiniile colegilor mei.
Dezacordul meu se referă totodată la metodologia analizei, la prezentarea fap-
telor, la analiza conceptelor de ”jurisdicţie” şi ”responsabilitate” şi în sfârşit la conclu-
ziile la care a ajuns Curtea. Prin urmare, sunt obligat de a mă opri la fiecare dintre
aceste puncte.

I. Metodologia analizei

Acest caz oferă un exemplu a unei situaţii în care ”drepturile omului devin o
politică” (Gauchet M., Democraţia contra ei înseşi, Paris, 2002, p.326). Dat fiind ca-
racterul specific al cazului, în care situaţia reclamanţilor este inseparabilă de un con-

241
ILAŞCU şi contra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra MOLDOVEI şi RUSIEI
____________________________________________________________________________________

text geopolitic extrem de complex, merge vorba de o situaţie inedită ţinând cont de
absenţa unei jurisprudenţe apropriate. Hotărârea Curţii în acest caz ar fi putut forma
un precedent pentru situaţiile similare în alte zone de conflict în cadrul Statelor mem-
bre ale Consiliului Europei, inclusiv cele care au intrat recent în această organizaţie.
Rădăcinile istorice ale conflictului în care ţările regiunii respective erau implicate şi
efectul de ”imperiu-fragmentat” ne raportează la conflicte de tip balcanic sau caucazi-
an, ajutându-ne în acest sens apropierea geografică.
Or, Curtea a preferat (greşit după părerea mea) să vadă situaţia în termenii
unui conflict de tip cipriot, urmând jurisprudenţa sa corespunzătoare şi căzând în
capcana acesteia. Similitudinile superficiale dintre prezenta cauză şi cauza Loizidou
sunt, în opinia mea, înşelătoare. Unicul punct comun (la care o să revin) este sursele
conflictului, şi anume perspectiva pentru ca o comunitate destul de importantă să fie
într-o zi anexată altei ţări, de care ea diferă radical prin legăturile sale istorice, econo-
mice şi culturale. De aici şi reacţiile şi contra-reacţiile participanţilor la conflict, care au
luate forme violente şi au dus la tragedii omeneşti.
Totuşi, chiar această jurisprudenţă Loizidou este bogată în învăţăminte: ea ne
permite să evităm concluziile pripite şi simpliste. În opinia sa separată în cazul Loizi-
dou, judecătorul Bernhardt, însoţit de judecătorul Lopes Rocha, accentua: ”În speţă,
este imposibil de a separa situaţia personală victimei de o evoluţie istorică complexă
şi de o situaţie curentă nu mai puţin complexă” (hotărârea Loizidou c. Turcia, (Fondul
cauzei) din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2242). Constatând eşecul nego-
cierilor privind reunificarea insulei, eşec care a cauzat tărăgănarea situaţiei reclaman-
tei, el se întreba: ”Cine este responsabil pentru acest eşec? Doar o singură parte?
Este oare posibil de a da un răspuns precis la acest gen de întrebări şi de a ajunge la
o concluzie clară din punct de vedere juridic?” (ibidem).
În altă opinie separată a aceleiaşi cauze, judecătorul Pettiti constata: ”(…) care
n-ar fi ezitările comunităţii internaţionale în încercarea de a rezolva problemele inter-
naţionale ale Ciprului din 1974 … responsabilităţi fiind de diverse origini şi caracte-
re diferite, problema totală ale celor două comunităţi (nu merge vorba de minorităţi
naţionale în sensul dreptul internaţional) relevă mai mult de politică şi de diplomaţie
decât de un examen jurisdicţional european, plecând de la situaţia izolată a doamnei
Loizidou în virtutea Protocolului 1” (ibid., pp. 2253-2254). Precauţia şi înţelepciunea
acestor cuvinte este pe deplin justificată.
Din păcate, în cazul de faţă, Curtea şi-a asumat riscul de a examina în baza
situaţiei izolate a celor patru reclamanţi (deoarece, spre deosebire de situaţia din
Cipru, nu a fost adus la lumină nici un sistem de reproducere a cazurilor similare) un
ansamblu de probleme de ordin diferit: militare (hotărârea conţine analiza aspectelor
militare a conflictului transnistrian şi o evaluare minuţioasă a armelor ce ar fi necesare
unui cartier general), economice (evaluarea relaţiilor dintre partenerii care au operat
timp de decenii în acelaşi spaţiu economic), politice (citaţiile greu de verificat a de-
claraţiilor ”fără date de referinţă” a conducătorilor politici şi militarilor). Cert, Curtea a
fost copleşită de volumul enorm de informaţie contradictorie din partea reclamanţilor,
a celor trei State care erau implicate în procedură şi misiunii de anchetă în regiune;

242
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ea a îndeplinit o sarcină - demnă de orice laudă - de selectare. Dar problematica pur


juridică (de exemplu, calificarea juridică a dreptului popoarelor la autodeterminare, în
cadrul limitelor, sau apelurile repetate ale primului reclamant reclamantului la violenţă
înainte de a fi arestat) au rămas fără răspuns. După părerea mea, aceasta a fost o a
doua eroare metodică, care a dus la o serie de erori ulterioare.

II. Prezentarea faptelor

Într-un caz atât de complex şi ”sensibil” precum este acesta, prezentarea de-
taliată şi obiectivă a circumstanţelor cazului joacă un rol primordial, deoarece ea de-
termină în realitate prejudecarea în sensul pozitiv a acestui termen. Or, după părerea
mea contextul general al cazului este prezentat într-un mod sumar denaturând con-
siderabil tabloul factologic. Este punctul de vedere impus de către reclamanţi, pentru
scopurile care pot fi înţelese, care domină. Eu pot doar să scot în relief câteva fapte,
şi modul în care acestea au fost interpretate, care oferă imagini false a situaţiei.
Dificultatea crucială în stabilirea contextului general al cauzei este în originile şi
problemele principale ale conflictului moldo-transnistrian. În cauze destul de complicate
şi deosebite aşa precum Gorzelik c. Polonia [GC] (hotărârea nr. 44158/98 din 17 fe-
bruarie 2004) şi Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, hotărârea din 8 aprilie 2004),
Marea Cameră a recurs la secolul al 14-lea pentru a analiza problema sileziană (vezi
paragraful 13 al hotărârii Gorzelik) şi chiar la secolul al 11-lea pentru a elucida statutul
regiunii Adjaria în cadrul Georgiei (vezi paragrafele 100-107 ale hotărârii Assanidze). În
cazul de faţă, ceea ce este lăsat „nespus” este mai elocvent decât ceea ce este spus:
o fotografie instantanee decupând Basarabia de la România la 28 iulie 1940 ca rezultat
al pactului Molotov-Ribbentrop şi transferul de la Ucraina a ”unei panglici de pământ de
pe partea stângă a Nistrului” pentru a forma Moldova Sovietică lasă impresia că istoria
acestei regiuni multi-etnice începe acolo (paragraful 28) – toate acestea fiind în forma
unei referinţe (trebuie de spus că una foarte selectivă) la un document OSCE. Dar do-
cumentul citat, ca şi oricare altă revizuire istorică, oferă o idee mai completă a istoriei
regiunii, pe care eu îmi permit să o recapitulez pe scurt mai jos.
Principatul Moldovia, care a fost creat în 1360 după ce a fost desprins de la
Ungaria, a căzut în 1456 sub dominaţia Imperiului Otoman, care a durat mai multe
secole. În 1711 Prinţul Dimitrie Cantemir (fiul căruia, Antiokh, întâmplător urma să
devină scriitor rus renumit şi să slujească ambasadorului Rusiei la Londra şi Paris) a
încheiat un acord cu Petru cel Mare cu privire la protecţia Moldovei şi 1791 printr-un
tratat semnat în urma războiului dintre Turcia şi coaliţia ruso-austriacă (forţele arma-
te ale căreia erau conduse de către A. Suvorov) prin Rusia a obţinut controlul părţii
stângi a Nistrului, unde o mare parte a populaţiei era de origine slavă. În 1812, în
urma izbucnirii unui nou război dintre Rusia şi Turcia, a fost incorporată prin Tratatul
de la Bucureşti la Imperiul rus partea de est a Moldovei dintre Prut şi Nistru sub nume-
le de Basarabia. Partea de sud a Basarabiei este populată de bulgari şi găgăuzi (un
popor creştin vorbitor de limba turcă). După războiul din Crimeea (1854-1856), Rusia
în conformitate cu Tratatul de la Paris (1856) a cedat partea Basarabiei statelor învin-
gătoare. Acest teritoriu a fost inclus conform tratatului de la Paris în Regatul României