Simona Brădiceanu

Procuror
Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

ISTORICUL FORMĂRII COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI A

UNIUNII EUROPENE
SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

I. IDEEA UNITĂŢII EUROPENE. TRATATE

È Ideea Unităţii Europene
Uniunea Europeană este un concept utilizat destul de des, în
prezent având, totodată, rădăcini la nivelul istoriei continentului.
O abordare istorică a acestei problematici ne demonstrează că
procesul integrării europene – inclusiv extinderea şi amplificarea sa – a fost de la
bun început conceput ca un proces evolutiv.
„Confederaţia europeană – scria Napoleon la 6 noiembrie 1816 – va
sosi mai curând sau mai târziu prin forţa lucrurilor”.
De altminteri, încă din antichitate, cetăţile greceşti organizează între
ele un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor. Platon a fost primul gânditor
care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme,
confederaţia cetăţilor greceşti dispune de instituţii religioase şi politice comune,
forumul de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul
amficţionilor.
Ideile generoase ale creştinismului au oferit temeiul reluării
propunerilor de soluţionare paşnică a diferendelor în spiritul religiei creştine şi de
organizare a unor instituţii care să permită menţinerea păcii când aceasta era
ameninţată. În această perioadă, papii au servit deseori ca arbitri în litigiile dintre
diverşi suverani, un celebru caz de arbitraj constituindu-l arbitrajul papei
Alexandru al VI-lea în litigiul dintre Spania şi Portugalia, care s-a soldat cu o
împărţire practică a lumii noi între aceste două mari puteri ale vremii.
Filosoful german, Immanuel Kant, a elaborat în 1795 un proiect de
pace veşnică, proiect care însuma principii valoroase, printre care renunţarea la
forţă, neamestecul şi altele.
Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste.
La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victore Hugo rosteşte celebrele
cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor
fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor ….Va veni o zi
când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee şi lumea se va mira că au
fost vreodată cu putinţă….Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe:
Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii, dându-şi mâna prietenoasă
peste ocean…” 1
După primul Război Mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei frăţii
europene într-o publicaţie a lui R. Coudenhave – Kalergi (1894 – 1972), intitulată
„Pan – Europe” în care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza
renunţării la suveranitate de către state. 2
S-a iniţiat, astfel, o mişcare în favoarea constituirii unei uniuni
europene, care a ţinut un prim congres la Viena în anul 1929 şi unde au participat
2000 de reprezentanţi din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un
manifest Pan-European care prevedea principalele direcţii ale unei confederaţii
europene: garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii confederale, crearea de
alianţe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune etc.
În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări
europene au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944
s-a desfăşurat la Geneva o reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani
antinazişti, care a fost urmată de alte patru astfel de reuniuni şi care au elaborat
un proiect de declaraţie al unei rezistenţe europene, momentul respectiv fiind
considerat ca primul act politic al federaliştilor europeni şi primul apel la
coordonarea mişcărilor de rezistenţă, fiind creat şi un birou permanent de
coordonare a acţiunilor pentru eliberarea ţărilor cărora le aparţineau şi pentru
organizarea unei „Uniuni Federale a Popoarelor Europene” 3 .
Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat
trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană.

È Tratate
Începutul procesului de integrare europeană poate fi considerat anul
1950 când ministrul francez de externe, Robert Schuman a prezentat un plan
privind implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai
strânsă, pus la punct împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de
modernizare a Franţei de după război.
Ziua în care Robert Schuman a prezentat declaraţia inspirată de
J. Monnet - 9 mai 1950 – moment al declarării procesului de unificare europeană -
a fost declarată ca „Ziua Europei”.
Prin această declaraţie, Franţa oferea Germaniei şi tuturor celorlalte
state din Europa Occidentală posibilitatea de a-şi unifica economiile, prin crearea
unei pieţe comune în câteva domenii, pentru a le permite reconstrucţia şi să facă
faţă concurenţei dintre blocurile ideologice.
Pe baza acestui plan, după aproape un an de negocieri, Franţa şi
Germania, împreună cu Olanda, Belgia, Luxemburg şi Italia au semnat la Paris, la
27 martie 1951, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (C.E.C.O) al cărui prim preşedinte este numit chiar Jean Monnet,
„arhitectul” integrării europene. Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani.
Prin Tratatul C.E.C.O. ia naştere o organizaţie internaţională atipică,
înzestrată cu o instituţie de decizie supranaţională, Înalta Autoritate, ale cărei
decizii leagă cele şase state din punct de vedere juridic în domeniul producţiei de
1 Dr. Viorel Marcu - Drept instituţional comunitar, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 8.
2 R. Coudenhave-Kolergi, Pan Europe (Coll. Institut universitaire d´études européennes de Géneve), Paris, P.U.F.,
1988, pag. 139 – 140.
3 Dusan Sidjanski, L´avenir fédéraliste de l´Europe, Presses Universitaires de France, 1992, pag. 22.

2
cărbune şi oţel. Sunt create, de asemenea, un Consiliu de miniştri, o Adunare
parlamentară cu rol consultativ, desemnată indirect, şi o Curte de Justiţie.
Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică şi
ocuparea forţei de muncă, precum şi creşterea nivelului de trai al celor care
lucrau în industria minieră şi siderurgică 4 . De asemenea, era vizată crearea unei
pieţe unice pentru cărbune şi oţel şi prevenirea exploatării excesive a materiilor
prime.
Aceleaşi state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg) semnează la Roma alte două tratate: Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), respectiv, Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A sau EURATOM).
Tratatul C.E.E. are ca scop realizarea unei uniuni mai strânse din
punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni vamale şi
a unei pieţe interne unice europene.
Tratatul EURATOM reglementează crearea unei pieţe comune
pentru materialele nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie legate
de dezvoltarea paşnică a energiei nucleare şi controlul acesteia.
Cele trei comunităţi: C.E.C.O, C.E.E. şi EURATOM au funcţionat
separat din 1958 până în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a
executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.
De la acest moment, comunităţile, deşi rămân distincte din punct de
vedere juridic, vor avea ca instituţii comune Comisia Europeană (formată din
fuziunea Înaltei Autorităţi cu Comisia C.E.E), Consiliul Comunităţilor Europene,
Curtea Europeană de Justiţie şi Adunarea Parlamentară.
Datorită faptului că numai sistemul informaţional al celor trei
comunităţi a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral, în
documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunităţile Europene, însă, în
mod uzual, până la crearea Uniunii Europene a fost utilizată sintagma
Comunitatea Europeană şi abrevierile C.E.E, respectiv C.E. 5
Adoptat în 1992 la Maastricht, Tratatul privind Uniunea
Europeană este considerat „cea mai importantă reuşită din istoria Comunităţilor
Europene de la semnarea Tratatului de la Roma” 6 .
Structura tratatului poate fi comparată cu un „templu”, format dintr-
un „frontispiciu” şi trei „piloni”:
a) primul pune accentul pe principiul subsidiarităţii, recunoscut în
relaţiile dintre Uniune şi statele membre, pe crearea unei cetăţenii europene, pe
unitatea economică şi monetară, pe unele domenii specializate şi pe întărirea
controlului exercitat de Parlamentul European;
b) al doilea „pilon” are un caracter interguvernamental şi se referă la
politica externă şi de securitate comună;
c) al treilea „pilon”, de asemenea, cu caracter interguvernamental,
contribuie la consolidarea politicilor din justiţie şi poliţie, pentru a permite libera
circulaţie a persoanelor.
Menit să completeze dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul
de la Amsterdam (1997) reglementează, aşadar, unele aspecte particulare cum
4A. Topan – The european integration process, a historical and comparative institutional analysis, Edition LIT Verlog,
Münster – Hamburg-Berlin-London, 2001, pag. 34.
5 Dacian Cosmin Dragoş – Uniunea Europeană, Instituţii. Mecanisme, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, pag. 12.
6
W. Weidenfeld, W.Wessels - L´Europe de la A à Z – Guide de l´intégration européenne, Ed. Office de publications
officielles des Communautés européennes, Luxemburg, 1997, pag. 16.

3
ar fi: crearea unor instituţii comunitare care să facă faţă unei Uniuni Europene
lărgite şi eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor.
Tratatul introduce, de asemenea, un concept nou, cooperarea
întărită, menit a încuraja statele membre dispuse să facă eforturi mai mari pe
calea integrării europene 7 .
Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească
integrarea europeană prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva
lărgirii uniunii la 27 de state. Majoritatea instituţiilor Uniunii Europene au suferit
modificări, atât în privinţa organizării lor, cât şi a competenţelor: a crescut numărul
parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul Uniunii
Europene, numărul comisarilor europenei poate fi schimbat prin decizia
Consiliului Uniunii Europene, etc.

II. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE.

INSTITUŢIILE ŞI ORGANELE COMUNITARE

È Instituţiile principale
Instituţiile principale şi organizarea lor generală sunt stabilite de
tratatele constitutive.
În organizarea Comunităţilor Europene sunt două mari categorii de
instituţii şi organe:
1. Instituţii de bază;
2. Organele complementare.
Instituţiile care formează structura de bază sunt cinci: Comisia,
Consiliul, Parlamentul, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi. La acestea mai
trebuie adăugat şi Consiliul European, care, deşi nu este o instituţie a
comunităţilor are o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei acestora, fiind
considerată ca având un caracter paracomunitar.
Instituţiile fundamentale ale Comunităţilor Europene au următoarele
caracteristici principale: 8
a) fiecare dintre le ocupă un loc distinct în organizarea comunităţilor,
răspunzând unor nevoi fundamentale: Consiliul reprezintă interesele statelor
membre, Comisia, interesul comun Parlamentul, interesele popoarelor din
Uniunea Europeană, Curtea de Justiţie răspunde principiului statului de drept, iar
Curtea de Conturi asigură controlul legalităţii folosirii resurselor financiare.

7 Dacian Cosmin Dragoş - Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, pag. 22.
8
Guy Isaac - Droit communautaire général, Ed. Masson, 1994, pag. 85.

4
 b) Repartizarea funcţiilor între aceste instituţii nu respectă schema
tradiţională a exercitării funcţiilor statului, deoarece principalul organ legislativ
este Consiliul care cumulează şi atribuţii executive.
c) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru cele două
Comunităţi (EURATOM şi C.E.), la care mai pot fi adăugate cele exercitate în
cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene. Pe baza
Convenţiei referitoare la unele instituţii comune, semnată la Roma în 1957, o dată
cu cele două tratate C.E.E. şi EURATOM, s-a instituit o singură Adunare şi o
Curte de Justiţie pentru cele trei comunităţi, iar prin Tratatul de fuziune de la
Bruxelles din 1965, începând cu 1 august 1967, Comisia unică a înglobat
şi Înalta Autoritate instituită de Tratatul de la Roma din 1951 în cadrul C.E.C.O) 9 .

1. Comisia Europeană

Ca executiv al Uniunii Europene, comisia este instituţia

independentă care reprezintă şi apără interesele Uniunii, în ansamblul său.
Practic, ea este inima mecanismului instituţional al Uniunii Europene pentru că
propune legislaţia , politicile şi programele de acţiune şi pune în aplicare deciziile
Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene.
Membrii Comisie Europene, denumiţi „comisari” sunt personalităţi
ale vieţii politice a statelor membre. Totuşi, aceştia acţionează numai în interesul
Uniunii Europene şi nu pot primi instrucţiuni de la guvernele lor naţionale.
Numirea Comisie Europene se face pentru un mandat de 5 ani.
Atunci când Uniunea Europeană număra 15 state, Comisia
Europeană avea 20 de comisari, câte unul pentru fiecare stat, cu excepţia statelor
mari, care desemnau câte 2 (Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie, Spania).
După marea extindere, s-a decis ca fiecare stat să desemneze doar
un singur comisar 10 .
Conducerea Comisiei este formată din Preşedintele Comisiei şi
2 vicepreşedinţi, desemnaţi de către preşedinte, dintre comisari. Vicepreşedinţii
au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o cer.
Atribuţiile Comisie Europene:
a) atribuţiile în procedură legislativă;
b) atribuţia de „gardian al tratatelor”;
c) atribuţii de organ executiv al Uniunii Europene;
d) atribuţia de reprezentare.

2. Consiliul Uniunii Europene

Cu sediul la Bruxelles, rolul acestuia este de reprezentare a tuturor

statelor membre ale Uniunii Europene, exprimând practic legitimarea statală a
comunităţilor şi de principal organ de decizie al Uniunii Europene.
La baza activităţii Consiliului stau tratatele institutive ale
comunităţilor europene, Tratatul asupra Uniunii Europene şi Regulamentul

9 Ovidiu Tinca – Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 92.
10 Stelian Scăunaş - Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 102.

5
interior. Pentru buna desfăşurare a activităţii sale, Consiliul dispune de mai multe
organisme şi organe auxiliare, precum: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
(COREPER), Preşedinţia Consiliului, Secretarul general, grupurile de experţi sau
comitetele.

Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

- adoptă legislaţia Uniunii Europene;

- coordonează marile orientări ale politicilor economice ale statelor
membre;
- încheie acorduri internaţionale între Uniunea Europeană şi state
sau organizaţii internaţionale;
- aprobă bugetul Uniunii Europene împreună cu Parlamentul
European;
- defineşte politica externă şi de securitate comună;
- coordonează cooperarea între instanţele judiciare şi forţele de
poliţie naţionale în materie penală.
Consiliul se deosebeşte de Consiliul european atât prin modalitatea
în care a fost creat, cât şi prin componenţa şi atribuţiile sale, astfel:
- Consiliul a apărut pe cale convenţională, respectiv prin tratatele
originare ale Comunităţilor Europene; Consiliul european a apărut pe cale
neconvenţională prin voinţa şi practica şefilor de state şi de guverne ale statelor
membre ale Uniunii Europene de a se întâlni periodic, începând abia cu anul
1974.
- Consiliul este alcătuit din miniştrii afacerilor externe sau din
miniştrii de resort ai statelor membre; când este alcătuit din miniştrii de externe, ia
forma Consiliului general, iar când este alcătuit din miniştrii de resort, ia forma
comisiilor specializate (sectoriale); Consiliul european are o alcătuire diferită –
şefii de stat şi de guvernare ale statelor membre ale Uniunii Europene şi
preşedintele Comisiei, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru al
Comisiei;
- Consiliul îndeplineşte atribuţii legislative (decizionale), iar
Consiliul European îndeplineşte atribuţii de natură politică 11 .

È Consiliul Europei
La propunerea Franţei, 10 ţări europene semnează în 1949 Tratatul
de la Londra, pe baza căruia ia fiinţă Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg 12 .
În prezent, organizaţia cuprinde majoritatea statelor europene; toate statele
membre ale Uniunii Europene sunt şi membre ale Consiliului Europei.
For de cooperare interparlamentară, de dialog politic în vederea
creării „Marii Europe” federale, Consiliul Europei are un rol consultativ; cu toate
acestea, organizaţia se poate mândri cu câteva realizări deosebit de importante,
dintre care se detaşează Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950),
urmată de constituirea Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi

11 Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 92.
12 W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit, pag. 8.

6
semnarea în 1980 a Convenţiei privind cooperarea transfrontalieră a
colectivităţilor locale 13 .

3. Parlamentul European

Interesant de ştiut este faptul că denumirea oficială a acestei

instituţii comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost „Adunarea generală”;
doar în 1962, instituţia a decis să se numească „Parlament”, cu toată opoziţia
Consiliului Uniunii Europene care-şi vedea ameninţate atribuţiile de legislator
european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comunitare, în
final, fiind legiferată prin Actul Unic European.
Prin adoptarea denumirii de „Parlament european” s-a dorit sporirea
importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul
conferit prin tratatele institutive era doar unul consultativ.
Parlamentul european este format din reprezentanţi ai popoarelor
statelor membre. Până în anul 2004 a avut 626 membri, iar din 2004 (o dată cu
intrarea în vigoare a dispoziţiilor Tratatului de la Nisa şi a Protocolului anexat
acestuia), 732 de membri (Germania – 99 parlamentari, Marea Britanie, Franţa,
Italia – câte 78, Spania, Polonia – câte 54, Olanda – 27, Ungaria, Portugalia,
Grecia, Cehia şi Belgia – câte 24, Suedia - 19, Austria – 18, Finlanda,
Danemarca, Slovacia – câte 14, Irlanda şi Lituania – 13, Letonia – 9, Slovenia –
7, Luxemburg, Cipru, Estonia - 6, Malta – 5).
Din anul 2007, în urma aderării la Uniunea Europeană a României şi
Bulgariei, numărul locurilor alocate fiecărui stat va fi din nou schimbat, suma fiind
786 (România – 36 parlamentari, Bulgaria – 18).
Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice cu caracter
mixt, adică multinaţional, nu în delegaţii naţionale; cele mai importante grupuri
parlamentare sunt Grupul Socialiştilor Europeni, Grupul Partidului Popoarelor
Europene, Grupul Uniunii pentru Europa, Grupul Partidului Liberal, Democratic şi
Reformator European, Grupul Verzilor, existând şi parlamentari neînscrişi în nici
un grup parlamentar.
Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este
de 19 membri, dacă provin din cel puţin 1/5 din statele membre.
Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte,
14 vicepreşedinţi - care împreună cu cei 5 chestori formează Biroul
parlamentului european, organ executiv - şi de un secretariat general.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioadă
de 2 ani şi jumătate 14 .
Comitetele parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale
instituţiei, care pregătesc decizia luată de Plenul Parlamentului european.

13 Dacian Cosmin Dragoş – op. cit, pag. 5

14 Dacian Cosmin Dragoş – Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 63.

7
 Membrii Parlamentului european pot cumula mandatul de
parlamentar european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în
guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare 15 .
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte
exprimarea opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi
judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia
naţională, deci, ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari naţionali.
Atribuţiile Parlamentului european:
a) atribuţii de supraveghere şi control;
b) atribuţii legislative;
c) atribuţii bugetare 16 .

4. Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, are

menirea de a garanta aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar
pe întreg teritoriul Uniunii Europene 17 .
Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa
la un stat membru, ei trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în
faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia Europeană şi statele
membre, fie între statele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi
Uniunea Europeană. Toate litigiile cu natură administrativă sau civilă, Curtea
neavând competenţe de instanţă penală.
Prin Tratatul de la Nisa s-a stabilit ca principiu, desemnarea a câte
unui judecător pentru fiecare stat membru.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul Uniunii Europene, la
propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror independenţă este mai
presus de orice îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte
funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt universitari de competenţă recunoscută”.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din judecători
sunt schimbaţi din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o anumită continuitate în
activitatea Curţii.
Avocaţii stagiari (în număr de 8) sunt numiţi (şi reînnoiţi) pe aceleaşi
principii ca şi judecătorii şi au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi
total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie
prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o
prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii
mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele
naţionale.
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte al cărui
mandat este de 3 ani şi poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida
audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de
către grefieri şi referenţi.

Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt Plenul, Marea Cameră şi

Camerele.
15 J.P.Jaqué, Parlament européen, Dallaz, Paris, pag. 34; J.L. Burbon, Le Parlament eupéen et son election, Ed.
Bruyllant, 1979, pag. 15.
16 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 67.
17 Art. 220 din Tratatul Uniunii Europene.

8
 Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea
Cameră este compusă din 11 judecători. În principiu, Camerele doar
instrumentează cauzele, însă, treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele
comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată (litigii între persoane fizice
sau juridice care nu prezintă dificultate). Dacă acţiunea vizează un stat membru
sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă Plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia
comunitară, parte în litigiu, o solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă, în plenul sau, în cazurile în care
complexitatea cazului dedus judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:
a) când judecă cererea Parlamentului european de demitere a
Mediatorului european (Ombudsman);
b) când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului Uniunii
Europene în legătură cu nerespectarea obligaţiilor de onestitate şi prudenţă după
încetarea funcţiei de către un fost comisar european;
c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu
prin comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind
neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;
d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu
mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei .
Hotărârea se ia cu majoritate simplă iar limba în care se desfăşoară
procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârât este o instituţie
comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură”.
Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite
modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se află:
a) o funcţie jurisdicţională
- atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând
recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi
respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare;
- atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând
legalitatea actelor comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari;
- atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând
cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese;
- atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile
împotriva hotărârilor date de Tribunalul de primă Instanţă.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se
pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri
internaţionale.

È Tribunalul de Primă Instanţă

Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal ataşat Curţii
de Justiţie, care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţii sunt
persoanele fizice şi funcţionarii comunitari 18 .

18 Dacian Cosmin Dragoş – op. cit., pag. 71.

9
 Structura şi funcţionarea Tribunalului de Primă Instanţă sunt similare
celor ale Curţii de Justiţie 19 .
În competenţa Tribunalului intră:
- acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de
Consiliul Uniunii Europene şi Parlament, a actelor emise de Consiliul Uniunii
Europene şi Banca Central Europeană:
- acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;
- contenciosul funcţiei publice comunitare;
- recursul împotriva hotărârilor camerei jurisdicţionale;
- chestiunile prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validităţii,
responsabilitatea extracontractuală a Comunităţilor, precum şi cea contractuală
când s-a stabilit clauza compromisorie.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse
de instituţiile comunitare, de statele membre sau de Banca Central Europeană
sunt de competenţa Curţii Europene de Justiţie.
Relaţia dintre Tribunalul de Primă Instanţă şi Curtea Europeană de
Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de
drept naţional.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista
şedinţe ale plenului.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înfiinţării, pe lângă
Tribunalul de Primă Instanţă, a unor Camere jurisdicţionale, specializate pe
anumite domenii şi ale căror hotărâri să fie supuse recursului pentru chestiuni de
fapt, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă 20 .

5. Curtea de Conturi

Înfiinţată în 1975, Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, este

cea mai puţin cunoscută dintre instituţiile Uniunii Europene. Statutul de „instituţie
comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht 21 .
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar,
exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor
comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar. De asemenea,
Curtea controlează managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi
organismelor comunitare.
În activitatea de control, Curtea poate cere documente sau să facă
propriile investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre,
organele fiscale naţionale sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.
În ciuda asemănărilor pe care le găsim între Curtea de Conturi
Europeană şi instituţiile similare acesteia din statele membre, primei îi lipseşte o
componentă specifică oricărei curţi de conturi moderne, şi anume, atribuţia
jurisdicţională 22 . Jurisdicţia financiară aparţine doar Curţii Europene de Justiţie,
fără ca în primă instanţă soluţionarea litigiilor fiscale să fie încredinţată unui corp
specializat de judecători financiari.
19 O. Manolache - Competenţa şi regulile de procedură ale Curţii de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene, Dreptul

nr. 12/1992, pag. 74.

20 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 73.
21 O. Manolache – op. cit, pag. 117.
22 V. Marcu - Drept instituţional comunitar, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 97.

10
 Curtea de Conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui
stat membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
Numirea se face de către Consiliul Uniunii Europene, cu majoritate
calificată, după obţinerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului
european şi pe baza propunerilor înaintate de statele membre.
Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia pentru un
mandat reînnoibil de 3 ani.
Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau
avize, instituţia îşi poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne
specializate 23 .

*
* *

ALTE ORGANISME

È Banca Centrală Europeană a luat fiinţă la 1 iulie 1998 pentru a

înlocui Institutul Monetar European. Din anul 2001 Banca a gestionat folosirea în
paralel a monedelor naţionale şi a euro, iar din 2002 dispariţia treptată a
monedelor naţionale în favoarea generalizării euro 24 .
È Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.), instituită iniţial (1958)
cu scopul sprijinirii pieţei comune europene 25 , prin finanţarea unor proiecte de
reducere a decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar, a primit
prin Tratatul de la Maastricht şi alte competenţe legate de susţinerea statelor
candidate la aderare, în scopul unei mai uşoare tranziţii spre economia
comunitară.
B.E.I. este o instituţie financiară independentă , dotată cu
personalitate juridică proprie, cu sediul la Luxemburg, şi are ca membri statele
membre ale Uniunii Europene, finanţând proiecte de investiţii care să contribuie la
o dezvoltare echilibrată a Uniunii.

ORGANISME CONSULTATIVE

È Comitetul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C), cu sediul la

Bruxelles, are un rol consultativ la nivelul Uniunii Europene, el putând fi consultat
de Consiliul U.E. sau de Comisia Europeană înainte de luarea unei decizii, atunci
când aceste instituţii consideră necesar sau când tratatele o impun.
La început, exclusiv facultativă, consultarea E.C.O.S.O.C. a devenit,
în ultimul timp, obligatorie, mai ales în domeniul pieţei unice comunitare, a
armonizării fiscale şi a noilor politici comunitare care sunt lansate în cadrul
spaţiului european comunitar. În lipsa avizului consultativ al acestui organ

23 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 76.

24 Ibidem, pag. 86
25 O. Manolache, op. cit., pag. 119.

11
comunitar, actul adoptat de Consiliul U.E. poate fi anulat de către Curtea
Europeană de Justiţie 26 .

È Comitetul Regiunilor, creat prin Tratatul de la Maastricht ca

organ consultativ, format din reprezentanţi ai diferitelor entităţi locale sau
regionale din statele membre, autonome faţă de aceste state 27 , este organizat pe
grupuri politice, la fel ca şi Parlamentul european, distingându-se patru astfel de
grupuri: popularii, socialiştii, liberalii şi radicalii.
În cazurile specificate expres în tratatele comunitare, consultarea
Comitetului regiunilor este obligatorie, lipsa avizului putând fi sancţionată de
Curtea Europeană de Justiţie prin anularea actului comunitar 28 .
Comitetul regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţii,
el fiind consultat, totodată, în probleme cum ar fi fondurile structurale, cultură,
sănătate publică, tineret şi formare profesională, cooperarea transfrontalieră. De
asemenea, Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de câte ori consideră
necesar, avizul fiind consultativ 29 .

È Mediatorul european
Instituţia Mediatorului este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht.
Astfel, Parlamentul european numeşte, pe toată durata legislaturii
sale, un Mediator european, după modelul Ombudsman-ului nordic, care are ca şi
atribuţii primirea şi soluţionarea plângerilor cetăţenilor europeni vizând ilegalitaţile
săvârşite de instituţiile şi organele comunitare în activitatea lor 30 .
În urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strassbourg, în
sediul Parlamentului european), întreprinde o anchetă administrativă şi
redactează un raport pe care îl prezintă Parlamentului european şi instituţiei în
cauză 31 .
Mediatorul nu poate impune, însă, nici un fel de sancţiuni juridice
instituţiei în culpă, el fiind doar un organ de conciliere şi de rezolvarea amiabilă a
litigiilor administrative.
În faţa Parlamentului, Mediatorul prezintă anual un raport general, în
care arată modul de soluţionare a plângerilor primite 32 .

26
Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag.80.
27 V. Marcu, op. cit., pag. 100.
28 Jurisprudenţa Isoglucose, 1980.
29 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 83.
30 Ridean, Droit institutionnel de l´Union et des Communautés européennes, 3eme édition, Librairie Générale de Droit et

de Jurisprudence, 1999, pag. 435.

31 W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit, pag. 263, V. Marcu, op. cit., pag. 80, O. Manolache, op. cit., pag. 83.
32 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 87.

12