Monolog - O zi din sapte

Se spune că, în clipa morţii, toată viaţa îţi trece pe dinaintea ochilor, dar mie
nu mi s-a întâmplat aşa.

Ca să fiu sinceră, întotdeauna mi s-a părut că toată povestea cu ultimul

moment, cu filmul mental al întregii vieţi, sună destul de groaznic. Unele lucruri e
mai bine să rămână moarte şi îngropate, cum ar spune mama mea. M-aş bucura
să uit toată clasa a cincea (perioada cu ochelari şi cu aparat dentar roz), şi chiar
ar vrea cineva să retrăiască prima zi din clasa a şasea? Să mai pun la socoteală
şi vacanţele plictisitoare cu familia, orele de algebră fără niciun rost, durerile
menstruale şi sărutările stângace pe care le-am suportat cu chiu, cu vai…

Adevărul este, totuşi, că nu m-ar fi deranjat deloc să retrăiesc cele mai bune
momente din viaţă: când eu şi Rob Cokran ne-am cuplat în mijlocul ringului de
dans la balul bobocilor, astfel că toată lumea ne-a văzut şi a aflat că suntem
împreună; când eu şi Lindsay, Elody şi Ally ne-am îmbătat şi am încercat să
facem îngeri de zăpadă în luna mai şi am lăsat urme de mărimea unui om pe
gazonul lui Ally; petrecerea mea de la şaisprezece ani, când am aprins o sută de
lumânărele şi am dansat pe masa din curtea din spate; când eu şi Lindsay i-am
făcut o farsă Clarei Seuse de Halloween, am fost urmărite de poliţişti şi am râs
de ne durea burta. Lucrurile pe care aş fi vrut să mi le amintesc; lucrurile pentru
care aş fi vrut să fiu ţinută minte.

Dar, înainte să mor, nu m-am gândit la Rob sau la orice alt băiat. Nu m-am
gândit la toate lucrurile scandaloase pe care le-am făcut cu prietenele mele. Nu
m-am gândit nici măcar la familia mea, nici la felul în care lumina dimineţii
împrumută pereţilor din dormitorul meu culoarea smântânii, nici la felul în care
miros azaleele de sub fereastra mea în iulie, a miere şi a scorţişoară în acelaşi
timp.
În schimb, m-am gândit la Vicky Halliman.
Mai precis, m-am gândit la un moment din clasa a patra, când Lindsay a
anunţat în faţa întregii clase, la ora de sport, că nu o va primi pe Vicky în echipa
ei de dodgeball. „E prea grasă, a trântit Lindsay. O loveşti şi cu ochii închişi.”
Încă nu eram prietenă cu Lindsay, dar încă de atunci avea un mod de a spune
ceva încât să sune foarte amuzant, iar eu am râs cu toţi ceilalţi, în timp ce faţa
lui Vicky se făcea la fel de purpurie ca marginea unui nor de furtună.

Iată ce mi-am amintit în secunda aceea dinaintea morţii, când pasămite ar fi

trebuit să am vreo revelaţie majoră cu privire la trecutul meu: mirosul de lac şi
scârţâitul tenişilor noştri pe podeaua lustruită; faptul că mă strângea şortul de
poliester; râsul care răsuna în spaţiul mare şi gol, de parcă erau mult mai mult
de douăzeci şi cinci de persoane în sala de sport.
Şi chipul lui Vicky.
Foarte ciudat e că nu mă mai gândisem la asta de o veşnicie. Era una dintre
amintirile alea pe care nici nu ştiam că le am, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Şi nu pentru că Vicky a fost traumatizată sau ceva de genul acesta. Chestii din
astea îşi fac copiii unii altora. Nu e mare scofală. Întotdeauna va fi un copil care
râde şi altul de care se râde. Aşa se întâmplă în fiecare zi, în fiecare şcoală, în
fiecare oraş din America – şi poate chiar din lume, n-am de unde să ştiu. Întreg
scopul maturizării este să înveţi să rămâi de partea celor care râd.

În primul rând, Vicky nu era foarte grasă – avea doar nişte rotunjimi de bebeluş
pe faţă şi pe burtă – şi, înainte să intre la liceu, a dat jos toate kilogramele şi s-a
înălţat cu şapte centimetri. Până la urmă, s-a împrietenit şi cu Lindsay. Jucau
hochei pe iarbă împreună şi se salutau pe culoare. Odată, prin clasa a zecea,
Vicky a amintit momentul la o petrecere – eram toate destul de ameţite – şi am
râs, şi am râs, şi Vicky cel mai tare dintre toţi, până când faţa i s-a făcut
aproape la fel de purpurie ca atunci, cu mulţi ani în urmă, în sala de sport.
Ăsta a fost lucrul ciudat numărul unu.
Dar şi mai ciudat a fost faptul că tocmai discutaserăm despre asta – adică
despre cum e înainte să mori. Nu prea ştiu cum am deschis discuţia, cu excepţia
faptului că Elody se plângea că eu stau mereu pe locul din faţă şi refuz să port
centura de siguranţă şi ea se tot apleca după iPodul lui Lindsay, deşi eu ar fi
trebuit să am privilegii de DJ. Eu încercam să le explic teoria mea cu privire la
„cele mai bune momente” dinaintea morţii şi toate ne alegeam câte unul. Lindsay
a ales momentul în care a aflat că a intrat la Duke 1, evident, şi Ally – care se
plângea de frig, ca de obicei, şi ameninţa că moare chiar acolo de pneumonie – a
participat suficient de mult la discuţie cât să adauge că ea şi-ar dori să-şi
amintească veşnic prima ei lipeală cu Matt Wilde, chestie care n-a mirat pe
nimeni. Lindsay şi Elody fumau şi o ploaie îngheţată intra prin geamul
întredeschis. Şoseaua era îngustă şi şerpuitoare, iar de o parte şi de alta a
maşinii, în întuneric, crengile desfrunzite ale copacilor se legănau înainte şi
înapoi, de parcă vântul se apucase să danseze.

Elody pusese Splinter al celor de la Fallacy ca s-o calce pe Ally pe nervi, poate
pentru că se săturase de miorlăielile ei. Era cântecul lui Ally cu Matt, care îi
dăduse papucii în septembrie. Ally a făcut-o „scârbă” şi şi-a scos centura,
aplecându-se în faţă şi încercând să smulgă iPodul. Lindsay s-a plâns că cineva
o loveşte cu cotul în gât. Ţigara i-a căzut din gură şi i-a aterizat între picioare. Ea
a început să înjure şi a încercat să măture cu mâna scânteile de pe tapiţeria
scaunului, şi Elody şi Ally încă se mai certau, iar eu încercam să vorbesc peste
ele, amintindu-le de momentul când făcuserăm îngeri de zăpadă în mai.
Cauciucurile au derapat un pic pe şoseaua umedă şi maşina era plină de fum de
ţigară, care se ridica în aer în fâşii subţiri, ca nişte fantome.
Apoi, deodată, ceva alb a fulgerat în faţa maşinii. Lindsay a ţipat ceva – n-am
reuşit să pricep ce anume, ceva gen stai sau sari – şi, brusc, maşina a ieşit de pe
şosea şi a intrat în desişul negru al pădurii. Am auzit un sunet îngrozitor, ca un
scrâşnet – metal pe metal, sticlă spartă, o maşină îndoită – şi am simţit miros de
fum. Am avut timp să mă întreb dacă Lindsay stinsese sau nu ţigara.

Apoi din trecut s-a ivit chipul lui Vicky Halliman. În jurul meu am auzit ecoul
râsetelor rostogolindu-se în jur, transformându-se în ţipete.

Şi pe urmă nimic.

Chestia e că nici n-apuci să ştii. Nu e ca atunci când te trezeşti cu o senzaţie

neplăcută în stomac. Nu vezi umbre acolo unde n-ar trebui să fie nimic. Nu-ţi
aminteşti să le spui părinţilor că îi iubeşti sau – în cazul meu – nu-ţi aminteşti
nici măcar să-ţi iei la revedere dimineaţa.

Dacă eşti ca mine, te trezeşti cu şapte minute şi patruzeci şi şapte de secunde

înainte de ora la care prietena ta cea mai bună te aşteaptă să te ia cu maşina.
Eşti prea ocupată să te gândeşti la câţi trandafiri vei primi de Ziua Îndrăgostiţilor
ca să faci şi altceva în afară de îmbrăcat, spălat pe dinţi şi rugat la Dumnezeu
să-ţi fi lăsat trusa de farduri pe fundul genţii, ca să te poţi machia în maşină.
Vedeţi voi, noi nu ştiam.

Atunci se întâmplă. Momentul morţii e încărcat de căldură, sunet şi durere mai

mare decât orice, un stâlp de dogoare care mă rupe în două, ceva care mă
pârjoleşte şi mă arde şi mă sfâşie, iar dacă ţipătul ar fi un sentiment, atunci aşa
ar fi.

Apoi nimic.

Ştiu că unii dintre voi cred că am meritat-o. Poate că n-ar fi trebuit să îi trimit
trandafirul ăla lui Juliet ori să fi vărsat băutura pe ea la petrecere. Poate că n-ar
fi trebuit să copiez din testul lui Lauren Lornet. Poate că n-ar fi trebuit să îi fi
spus toate lucrurile alea lui Kent. Unii dintre voi, probabil, cred că am meritat
asta pentru că aveam de gând să-l las pe Rob să meargă până la capăt pentru
că nu aveam de gând să mă păstrez.
 Dar înainte să începeţi să mă arătaţi cu degetul, daţi-mi voie să vă întreb: e
chiar aşa de rău ce-am făcut eu? Atât de rău, că am meritat să mor? Atât de rău,
că am meritat să mor aşa?

Ceea ce am făcut eu e cu mult mai rău decât ceea ce face toată lumea?

E cu mult mai rău decât ce faceţi voi?

Gândiţi-vă la asta.

Fiţi sinceri: sunteţi surprinşi că nu mi-am dat seama mai devreme? Sunteţi
surprinşi că mi-a luat atât de mult timp să mă gândesc la acest cuvânt – moarte?
A muri? Moartă?

Credeţi că am fost proastă? Naivă?

Încercaţi să nu mă judecaţi. Ţineţi minte că suntem la fel, voi şi cu mine.

Şi eu credeam că o să trăiesc veşnic.

Încă un lucru pe care să nu-l uitaţi niciodată: speranţa te ţine în viaţă. Chiar şi
atunci când eşti mort, e singurul lucru care te ţine în viaţă.

Vă amintiţi ce v-am spus despre speranţă?

Iată un lucru pe care l-am învăţat în dimineaţa aia: dacă depăşeşti o linie şi
nu se întâmplă nimic, linia îşi pierde sensul. E ca în ghicitoarea aia veche despre
un copac care cade într-o pădure, cu întrebarea dacă face vreun zgomot, dacă nu
e nimeni prin preajmă să-l audă.

Continui să desenezi o linie, din ce în ce mai departe, depăşind-o de fiecare

dată. Aşa ajung oamenii să păşească peste marginea lumii. Aţi fi surprinşi cât
de uşor e să ieşi de pe orbită, să ajungi într-un loc unde nimeni nu te poate
atinge. Să te pierzi pe tine însuţi – să te rătăceşti.

Sau poate că n-aţi fi surprinşi. Poate că unii dintre voi ştiu deja.
 Acelor oameni nu le pot spune decât atât: îmi pare rău.

Vedeţi voi, atunci încă mai căutam răspunsuri. Încă mai voiam să ştiu de ce.
De parcă urma să-mi răspundă cineva la întrebări, de parcă orice răspuns mi-ar
fi fost de ajuns.

Nu atunci, ci după aceea, am început să mă gândesc la timp şi la cum

continuă să se deplaseze, să se prelingă şi să înainteze mereu, cum secundele
devin minute care devin zile, care devin ani, şi totul duce în acelaşi loc, ca un rău
care se scurge mereu în aceeaşi direcţie. Şi toţi mergem şi înotăm cât de repede
putem, ajutându-l să curgă în acea direcţie.

Ce vreau să spun este: poate că îţi poţi permite să aştepţi. Poate că, pentru
tine, există ziua de mâine. Poate că, pentru tine, mai există o mie de zile de
mâine sau trei mii de zile sau zece mii de zile, atât de mult timp că poţi să te
scalzi în el, să te rostogoleşti în el, să îl laşi să se scurgă ca monedele printre
degete. Atât de mult timp, că îl poţi irosi.

Dar pentru unii dintre noi nu există decât ziua de azi. Şi adevărul este că nu
poţi şti niciodată.

De data asta, când visez, se aude un sunet. În timp ce cad prin întuneric, în
fundal se aude o muzică în surdină, de genul celor care se aud în cabinetele
medicale sau în lifturi şi, fără să ştiu cum de ştiu asta, îmi dau seama că muzica
vine din cabinetul consilierului psihologic de la Liceul Thomas Jefferson.

Imediat ce îmi dau seama, pete mici de lumină încep să explodeze prin
întuneric, o galerie zumzăitoare de postere inspiraţionale enervante pe care
doamna Gardner le ţine pe pereţii biroului, doar că, în visul meu, ele sunt mărite
de vreo sută de ori şi fiecare are mărimea unei case. Într-unul dintre ele e o poză
cu Einstein şi pe el scrie: NU-I DE VINĂ GRAVITAŢIA DACĂ ŢI-A CĂZUT CU
TRONC. Mai e un poster cu citatul din Thomas Edison: GENIUL E UNU LA SUTĂ
INSPIRAŢIE ŞI 99 LA SUTĂ TRANSPIRAŢIE. Mă gândesc să mă apuc de unul
dintre ele şi îmi fac griji că nu-mi va susţine greutatea, când mă învârt pe lângă o
poză cu o pisică tărcată, care atârnă de creanga unui copac ţinându-se numai cu
ghearele. Pe acesta scrie: REZISTĂ.

Şi, deodată, se întâmplă cel mai ciudat lucru: imediat ce îl văd, ţiuitul din
urechi încetează şi sentimentul de teamă dispare, iar eu îmi dau seama că, în tot
acest timp, nu căzusem. Plutisem.
 Ultima oară când am visul ăla, se petrece în felul următor: cad, mă rostogolesc
prin aer, dar de data asta, întunericul e viu în jurul meu, plin de lucruri care
vibrează, şi îmi dau seama că nu sunt înconjurată de întuneric, ci că mi-am ţinut
ochii închişi tot timpul. Îi deschid, simţindu-mă prost şi, în acelaşi timp, o sută de
mii de fluturi îşi iau zborul în jurul meu, atât de mulţi şi în atâtea culori
strălucitoare, că par un curcubeu solid care acoperă temporar soarele. Dar în
timp ce zboară din ce în ce mai sus, dau la iveală un peisaj dedesubtul nostru, o
mare de verde şi de auriu, câmpuri scăldate de soare şi nori cu margini
trandafirii plutind sub noi, iar aerul din jurul meu e atât de limpede, de albastru
şi de înmiresmat, că râd, râd, râd în timp ce mă învârt prin aer pentru că,
desigur, în tot acest timp n-am căzut.

Am zburat.

Şi când mă trezesc e minunat, de parcă am fost purtată în tihnă spre un ţărm

calm şi liniştit, iar visul, înţelesul lui, s-a spart deasupra mea ca un val şi acum
se îndepărtează, lăsându-mă cu o singură certitudine fermă. Acum ştiu.

Scopul n-a fost niciodată să îmi salvez mie viaţa.

Cel puţin nu în felul în care am crezut.

Uneori mi-e teamă să mă culc din cauza lucrurilor pe care le las în urmă

Se spune că, înainte să mori, îţi trece toată viaţa dinaintea ochilor, dar mie
nu mi se întâmplă aşa.
Văd numai izbânzile mele. Lucrurile pe care vreau să le ţin minte, pentru care
vreau să fiu ţinută minte. Când am fost la Cape Cod şi eu şi Izzy ne-am strecurat
în golf la miezul nopţii încercând să prindem crabi cu resturi de carne de
hamburgeri, iar luna era atât de mare şi de plină, că arăta ca ceva pe care te
puteai aşeza. Când Ally a încercat să facă sufleu şi a venit mărşăluind în
bucătărie cu un sul de hârtie igienică pe cap, ca tichia unui bucătar, şi Elody a
râs atât de tare că s-a scăpat pe ea puţin şi ne-a pus să jurăm că nu spunem la
nimeni. Când Lindsay îşi arunca braţele în jurul nostru şi spunea „Vă iubesc
până la moarte” şi noi răspundeam în cor „Şi dincolo de ea!”. Când stăteam
întinsă pe verandă în după-amiezile fierbinţi de august şi văzduhul mirosea atât
de puternic a iarbă proaspăt cosită şi a flori, că le simţeai gustul pe limbă. Când
a nins de Crăciun şi tata a rupt o masă veche de televizor în pivniţă şi a folosit-o
pe post de lemne de foc, iar mama a făcut cidru de mere şi am încercat să ne
amintim versurile de la „Noapte de vis” şi am sfârşit prin a cânta melodiile
noastre preferate din musicaluri.
 Şi când l-am sărutat pe Kent, pentru că atunci mi-am dat seama că timpul nu
contează. Atunci mi-am dat seama că anumite momente durează veşnic. Chiar şi
după ce s-au terminat, tot mai durează, chiar şi după ce ai murit şi ai fost
îngropat, acele momente încă mai durează şi o ţin tot aşa, până în veşnicie. Ele
sunt totul şi peste tot în acelaşi timp.

Ele sunt sensul.

Nu mi-e teamă, dacă asta vă întrebaţi. Momentul morţii e plin de sunet şi de
căldură şi de lumină, de atât de multă lumină, că mă umple, mă absoarbe: un
tunel de lumină care ţâşneşte, care se bolteşte în sus, tot mai sus, iar dacă
muzica ar fio senzaţie, aşa ar fi, lumina asta, plutirea asta, ca râsul…

Restul va trebui să-l aflaţi şi singuri.