Magna Charta Libertatum

Magna Carta

Magna Carta Libertatum (sau Marea Cartă a Libertăților), în engleză: "The Great
Charter", este documentul emis în 1215 în Anglia, în timpul domniei regelui Ioan Fără
de Țară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării
abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea
unui număr de drepturi pentru toți cetățenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un
element de bază a parlamentarismului englez

Emiterea Magnei Carta

Sfătuiți de Langton, arhiepiscopul de Canterbury,[1] o parte dintre nobilii englezi

formează o confederație cu scopul de a obține reemiterea cartei din timpul lui Henric
al II-lea,[2] tatăl regelui.

6 ianuarie 1215. Nobilii se prezintă în fața regelui Ioan, cu ocazia jurământului de

vasalitate depus de acesta față de Scaunul Pontifical, și îi prezintă o petiție ĩn care își
susțin cererile. Acesta cere răgaz de gândire până la sărbătorile de Paște iar
confederații acceptă. În lunile care urmează, fiecare tabără își trimite emisarii pentru
a obține sprijinul Papei,[3] adevăratul suveran al Angliei. Acesta hotărăște să ĩl
sprijine pe rege și cere clericilor englezi să le refuze răsculaților sprijinul. Clerul
englez nu respinge ordinul papal dar tergiversează foarte mult punerea sa în aplicare.
Unii clerici ajung sǎ se alieze cu nobilii.[4]

27 aprilie 1215. Nobilii revin la data indicată de rege și ĩi prezintă din nou acestuia
cere-rile lor. Regele își dǎ seama că, dacă semnează Carta, rolul său va deveni unul
decorativ, așa că refuză negocierile. Confederații încep imediat insurecția atacând
castelul din Northamptom[5] și ocupând Bedfordul. La 10 iunie 1215 confederații pun
stăpânire pe Londra, după negocieri intense cu notabilitățile orașului.

15 iunie 1215. Rămas aproape fără sprijin, regele semnează și aplică Marele Sigiliu
pe Cartă la Runnymede. Copii ale documentului sunt trimise ĩn ĩntreaga Anglie, atât
funcționarilor regali de rang superior cât și vârfurilor ierarhiei Bisericii Catolice.

Note
 1. ^ Acesta era și Primat al Angliei, cel mai înalt rang ecleziastic în Anglia la
acea dată și a ajuns să ocupe aceste demnități după o foarte îndelungată
opoziție a partidei regale și după ce Papa organizase o cruciadă ĩmpotriva
regelui. v. D. Hume, History of England, cap.al XI-lea.
2. ^ v. Hume, cap al VIII-lea.
3. ^ Din partea suveranului pleacă William de Mauclerc iar din partea nobililor
Eustace de Vescie.
4. ^ Asta și deoarece legatul papal Nicholas comisese o serie de abuzuri ĩn
momentul ĩn care distribuise posturile ecleziastice rămase vacante în timpul
conflictului dintre Coroană și Papa Inocențiu.
5. ^ Asediul durează 15 zile dar este respins de garnizoana rămasă loială
monarhului.

Bibliografie
• David Hume, The History of England from the Invasion of Julius Caesar to
the Revolution in 1688, Foreword by William B. Todd, 6 vols. (Indianapolis:
Liberty Fund 1983).