Lect. univ. dr.

IRINA COSTESCU

SUPORT DE CURS
pentru studenții anului universitar 2020 -

2021 FINANŢE

TIMIŞOARA, 2020
 1

CUPRINS

Cap. I. Ştiinţa finanţelor .......................................................................................

4 1.1. Necesitatea şi conţinutul ştiinţei
finanţelor............................................. 4 1.2. Structura finanţelor
României................................................................. 6 1.3. Funcţiile şi rolul
finanţelor publice......................................................... 7 1.4. Obiectul şi
metoda de cercetare a finanţelor publice .............................. 8

Cap. II. Sistemul bugetar ......................................................................................

10 2.1. Termeni şi expresii utilizate în practica financiar-bugetară....................
10 2.2. Componentele sistemului bugetar. Categorii de
bugete.......................... 11 2.3. Rolul şi funcţiile sistemului bugetar
....................................................... 13 2.4. Derogări de la principiul unităţii
bugetare, strategii şi sisteme
de execuţie bugetară ...............................................................................
14 2.5. Principii bugetare
.................................................................................... 16 2.6. Procesul
bugetar...................................................................................... 18

Cap. III. Cheltuielile publice.................................................................................

20 3.1. Conţinutul, rolul şi efectele cheltuielilor
publice.................................... 20 3.2. Clasificarea cheltuielilor publice
............................................................ 21 3.3. Nivelul, structura şi dinamica
cheltuielilor publice ................................ 23 3.4. Destinaţia cheltuielilor
publice ............................................................... 25 3.5. Eficienţa cheltuielilor
publice ................................................................. 27

Cap. IV. Veniturile publice ...................................................................................

31 4.1. Conţinutul economic şi rolul prelevărilor
fiscale.................................... 31 4.2. Clasificarea prelevărilor fiscale
.............................................................. 32 4.3. Nivelul, structura şi dinamica
veniturilor publice................................... 35 4.4. Instituirea şi consimţirea la
plata prelevărilor fiscale ............................. 37 4.5. Conţinutul şi rolul
prelevărilor fiscale .................................................... 38 4.6. Clasificarea
prelevărilor fiscale .............................................................. 41 4.7. Elementele
tehnice ale prelevărilor fiscale ............................................. 43

Cap. V. Fiscalitatea, impunerea şi presiunea fiscală ..........................................

45 5.1. Structura, trăsăturile şi funcţiile sistemului
fiscal................................... 45 5.2. Tehnicile, instrumentele şi principiile
 impunerii fiscale......................... 46 5.3. Determinarea bazei
impozabile............................................................... 48 5.4. Determinarea
mărimii şi încasarea impozitelor şi taxelor....................... 48 5.5. Conţinutul şi
indicatorii presiunii fiscale ................................................ 51 5.6. Optimul
fiscal şi efectele presiunii fiscale .............................................. 53 5.7.
Incidenţa impozitului şi evaziunea fiscală .............................................. 56

Cap. VI. Fiscalitatea directă .................................................................................

60 6.1. Conţinutul şi caracteristicile impozitelor directe
.................................... 60 6.2. Impozitul pe venit
................................................................................... 61 6.3. Impozitele pe
capital............................................................................... 65 6.4. Dubla
impunere....................................................................................... 66

Cap. VII. Fiscalitatea indirectă ............................................................................

68 7.1. Conţinutul şi caracteristicile taxelor de
consumaţie................................ 68 7.2. Baza de impozitare, faptul generator
şi exigibilitatea
taxelor de consumaţie .............................................................................
70 7.3. Taxele vamale
......................................................................................... 72
2

7.4. Alte taxe indirecte percepute la buget..................................................... 73

Cap. VIII. Resurse financiare extraordinare ......................................................

76 8.1. Conţinutul, destinaţia şi trăsăturile împrumuturilor publice
................... 76 8.2. Clasificarea împrumuturilor de
stat......................................................... 77 8.3. Elementele tehnice ale
împrumuturilor publice ...................................... 79 8.4. Conţinutul şi formele
tehnice ale datoriei publice .................................. 79

Cap. X. Finanţele locale.........................................................................................

83 10.1. Conţinutul şi autonomia bugetelor locale
............................................. 83 10.2. Nivelul şi structura veniturilor şi
cheltuielilor ...................................... 84 10.3. Procesul bugetar la nivel local
.............................................................. 85

Cap. XI. Bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale şi instituţiilor

publice............................................................................. 86 11.1. Conţinutul
bugetului asigurărilor sociale de stat................................... 86 11.2. Etapele
procesului bugetar al asigurărilor sociale de stat ..................... 88 11.3.
Bugetul fondurilor speciale................................................................... 88
11.4. Bugetele instituţiilor publice.................................................................
88

Bibliografie selectivă.............................................................................................. 90
 3

CAPITOLUL I

ŞTIINŢA FINANŢELOR

Finanţele au luat naştere în activitatea practică a oamenilor, constituindu-se, de

a lungul timpului, într-o ştiinţă de sine stătătoare1. Ştiinţa finanţelor este o ramură a
ştiinţei economice care studiază realitatea financiară – formarea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor de resurse băneşti publice şi private.
Apariţia proprietăţii private şi scindarea societăţii în clase sociale a impus ne
cesitatea creării unor instituţii care să apere averea şi interesele celor avuţi (stăpânilor
de sclavi). Astfel a apărut statul care avea de îndeplinit:
➢ o funcţie internă - menţinerea ordinii interne şi asigurarea funcţionării
instituţiilor statului
➢ o funcţie externă - apărarea ţării şi extinderea teritoriului prin acţiuni
militare, agresive etc.
Îndeplinirea acestor funcţii a condus la creşterea considerabilă a necesităţilor de
resurse băneşti la dispoziţia statului. Prin urmare, dezvoltarea forţelor de producţie şi a
relaţiilor marfă – bani, instituirea proprietăţii private, apariţia claselor sociale au făcut
necesară instituirea ştiinţei finanţelor.
Principiile ştiinţei finanţelor stau la baza politicii financiare a unei ţări, care
este transpusă în practică prin intermediul legilor şi reglementărilor juridice. Având ca
domeniu de manifestare veniturile şi cheltuielile publice, precum şi echilibrul eco
nomico-financiar, politica financiară are şi scopul de a asigura echilibrul dintre cererea
globală şi oferta globală, ocuparea forţei de muncă, reglarea nivelului salariilor şi a
preţurilor ş.a. Prin urmare, importanţa finanţelor a crescut foarte mult în ultimele
decenii, deciziile se iau într-o manieră mult mai coordonată, iar departamentele
financiare, de la toate nivelele economiei, sunt responsabile de procesul de control.

1.1. NECESITATEA ŞI CONŢINUTUL ŞTIINŢEI

FINANŢELOR

Necesitatea finanţelor este strâns legată de existenţa statutului, de folosirea

banilor şi a formelor valorice în repartiţia valorii nou create. De la apariţia primelor
elemente de finanţe (intersecţia dintre orânduirea comunei primitive şi sclavagism) şi
până în prezent, finanţele au fost o componentă de bază a sistemului relaţiilor
economice2.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii,
conferă acestora un caracter istoric3. Condiţiile care au făcut necesară şi posibilă apa
riţia şi dezvoltarea lor sunt:
1
Ştiinţa finanţelor are metode proprii de cercetare – analiza financiară şi sinteza, abstracţia ştiinţifică, inducţia şi
deducţia, teh nicile statistico-matematice, experimentul financiar etc. Cercetarea financiară are ca scop transformarea
practicii, proces ce se realizează prin intermediul politicii financiare, care reprezintă activitatea de organizare,
conducere şi orientare a finanţelor, desfăşurată cu ajutorul unor principii, metode, tehnici, pârghii
economico-financiare, reglementări juridice şi instituţii specifice în vederea atingerii obiectivelor în domeniul
financiar-bancar.
2
Cuvântul "finanţe" vine de la latinescul "finare", care înseamnă a termina, a încheia în general, şi într-un sens
restrâns – a aranja o afacere, a termina un diferend prin mijlocirea banului. De la acest cuvânt s-a format "financia"
şi, mai târziu, "financia pecuniaria", care înseamnă a încheia o tranzacţie patrimonială, prin plata unei sume de bani.
Romanii foloseau cuvântul "fiscus" pentru coşul în care se depuneau dările încasate. Pentru prima dată cuvântul
"finanţe" a fost întrebuinţat în Franţa, în secolul al XV-lea, în legătură cu gospodăria publică. Astfel, se foloseau
expresiile "hommes de finances" şi "financiers" pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care
încasau impozitele regelui. Aceeaşi ţară folosea în secolul al XV-lea noţiunea de "finance" care avea semnificaţia
unei sume de bani, iar "les finances" înseamnă : gospodăria publică; patrimoniul statului.
3
Ştiinţa finanţelor are şi caracter normativ, juridic, subiectiv, raţional ori neraţional, integrator şi utilitarist.
4

• apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită forma

rea, repartizarea şi utilizarea resurselor statului în formă bănească;
• apariţia statului, care pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea
nevoie de resurse ce nu puteau fi procurate în relaţiile existente anterior. În baza celor
două condiţii se poate concluziona că finanţele (relaţiile financiare) finanţele au fost
generate de procesele de prelevare, repartizare şi utilizare a resurselor băneşti necesare
statului pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea sarcinilor sale.
În economia contemporană nu numai că se menţin cele două condiţii, care au
stat la baza apariţiei finanţelor, dar pe de o parte, asistăm la o amploare deosebită a
producţiei de mărfuri, a schimbului şi a relaţiilor marfă-bani, iar, pe de altă parte, la
lărgirea şi intensificarea activităţii statului, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, ceea
ce determină ca veniturile şi cheltuielile sale să îmbrace în exclusivitate formă bănească,
iar aria de manifestare a finanţelor să fie cu mult mai extinsă decât în orânduirile
precedente. Astfel, în economia contemporană, statul s-a transformat din judecător (în
sclavagism şi feudalism) şi protector al economiei (în perioada expan siunii
monopolurilor), în partener economic (în capitalul monopolist de stat). În pre
zent, se poate vorbi de stat - organizator şi de stat - manager, ca urmare a separaţiei ce
s-a realizat între domeniul public şi domeniul privat al statului, precum şi de stat – au
toritate (subiect de drept public şi de exponent al relaţiilor bugetare), stat – asigurator
(prin asigurările sociale de stat, de bunuri, de persoane şi răspundere civilă) şi stat
protector (asigurarea protecţiei sociale prin constituirea şi utilizarea unor fonduri în
acest scop).4
În toate orânduirile, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, statul mobi
lizează la dispoziţia sa o parte din valoarea nou creată. În procesul mobilizării, reparti
zării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului se nasc relaţii social-economice, de re
partiţie între stat, pe de o parte, şi diferite categorii sociale, pe de altă parte. Prin urma
re, finanţe (relaţii financiare) sunt relaţiile sociale, de natură economică, exprimate în
formă bănească, care apar cu prilejul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor
statului.
Relaţiile financiare (finanţele) se prezintă sub formă bănească, însă nu toate re
laţiile băneşti sunt finanţe, ci numai acelea cu ajutorul cărora statul, regiile autonome,
societăţile comerciale şi alte persoane juridice, realizează şi utilizează fondurile lor
băneşti. Astfel, pentru ca relaţiile băneşti să fie relaţii financiare, ele trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele trăsături:
a) Să exprime un transfer de valoare (P.I.B.), în formă bănească, de la
persoanele juridice şi/sau fizice la fondurile băneşti ale statului sau de la aceste fonduri
către persoanele fizice şi juridice beneficiare;
b) Transferul de valoare să se efectueze, de regulă, fără contraprestaţie
directă, imediată sau individualizată;
c) Transferul de resurse trebuie să aibă, caracter nerambursabil, cu ur
mătoarele excepţii: subscrierea persoanelor fizice şi/sau juridice la împrumuturile de
stat pe piaţa internă; transferurile din fondurile publice către persoanele fizice şi/sau
juridice în condiţii de rambursabilitate.
După modalitatea realizării transferului de valoare, la şi de la fondurile
financiare publice, în cadrul relaţiilor financiare se disting:
a) Relaţiile ce exprimă un transfer de resurse băneşti, fără echivalent cu titlu
nerambursabil, care sunt considerate relaţii financiare clasice (finanţe publice) şi sunt
4
Rolul economic al statului modern a crescut considerabil. Se vorbeşte tot mai mult de: rolul alocativ, distributiv,
regulator şi stabilizator al puterii executive; (Cezar Bazna, Introducere în teoria finanţelor publice, E.D.P., R.A
Bucureşti, 1997 p. 10-24)
5

reflectate în bugetul de stat, în fondurile speciale şi extrabugetare;

b) Relaţiile ce exprimă un transfer de resurse cu titlul rambursabil şi cu plata
dobânzii sunt relaţii de credit, care se derulează, în principal, prin intermediul in
stituţiilor bancare;
c) Relaţii ce exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de
resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii, care depinde de producerea unui
fenomen aleatoriu. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor
de asigurări de stat, de bunuri, persoane şi răspundere civilă şi a fondului pentru pensia
suplimentară;
d) Relaţii ce apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la
dispoziţia agenţilor economici, în vederea desfăşurării activităţii economice şi a
dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de
acţiuni, a emiterii de obligaţiuni, numite şi finanţele întreprinderii.
Relaţiile financiare clasice mai sunt cunoscute şi sub denumirea de relaţii
financiare în sens restrâns, care împreună cu celelalte două categorii de relaţii
alcătuiesc relaţii financiare în sens larg (finanţe generale).
Conţinutul economic al finanţelor este dat de totalitatea fondurilor băneşti la
dispoziţia colectivităţilor publice şi a întreprinderilor private, destinate îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor acestora.

1.2. STRUCTURA FINANŢELOR ROMÂNIEI

După sfera de cuprindere şi asocierea cu subiecţii economici, ştiinţa finanţelor se

prezintă ca finanţe publice şi finanţele private.
Finanţele publice reprezintă o parte a relaţiilor social-economice, exprimate în
formă bănească, care se folosesc în procesul repartiţiei P.I.B. şi cu ajutorul cărora se
formează şi se utilizează fondurile băneşti ale statului, necesare realizării reproducţiei
sociale, acţiunilor social-culturale şi a altor cerinţe comune ale societăţii. Deci,
fondurile băneşti la dispoziţia autorităţilor publice au provenienţă şi întrebuinţare pu
blică şi sunt numite finanţe publice. Finanţele publice se supun rigorilor dreptului
administrativ şi a celui constituţional.
Finanţele private au ca obiect stabilirea proporţiilor constituirii capitalului
social la nivelul agenţilor economici, repartizarea profiturilor pentru nevoi de creştere
economică sau pentru remunerarea acţionarilor, modalităţi de efectuare a plasamentelor
în eventualitatea unor lichidităţi temporare sau cu caracter mai îndelungat, mobilizarea
operativă a creanţelor şi lichidarea obligaţiilor faţă de terţi. Deci, relaţiile băneşti ce
apar în legătură cu formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor asociate
întreprinderilor private sunt numite finanţe private. Finanţele private se supun rigorilor
dreptului comercial.
Noţiunea de „finanţe publice” este asociată cu statul, unităţile administrativ
teritoriale şi alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, îm
prumuturile şi datoriile acestora.
Noţiunea de „finanţe private” sunt asociate cu agenţii economici, bănci şi in
stituţii de asigurare private, în legătură cu resursele şi cheltuielile acestora, împrumu
turile primite sau acordate, creanţele de încasat sau obligaţiile de plată, asigurările şi
reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
În baza celor menţionate cu privire la modul de constituire, repartizare şi
utilizare a diferitelor categorii de fonduri băneşti, precum şi în funcţie de subiecţii
relaţiilor financiare, de tehnicile şi mecanismele utilizate, structura actuală a
finanţelor, în ţara noastră, este prezentată în figura 1.1.

Finanţele României

Finanţele publice Finanţele private

 instituţiilo r r de stat Finanţele
publice agenţilor Asigurările
Finanţele Finanţele economici private
Finanţele întreprinderilo statului privaţi
naţional
Fondurile speciale
Asigurările publice

Bugetul public

Fig. 1.1. Structura finanţelor României

Între finanţele publice şi finanţele private există atât asemănări, cât şi

deosebiri. Asemănările constau în faptul că ambele se confruntă cu probleme de
echilibru financiar, iar deosebirile se referă la modul de constituire, repartizare şi
utilizare a fondurilor băneşti la nivelele respective

1.3. FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

Finanţele publice îşi îndeplinesc obiectivele social-economice prin funcţiile pe

care le exercită, şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control5. Exercitarea celor
două funcţii reprezintă o necesitate obiectivă, fapt care rezultă din următoarele
considerente: a) pentru a-şi exercita şi îndeplini funcţiile ce-i revin, statul are nevoie de
o serie de fonduri băneşti care se constituie în procesul repartiţiei P.I.B., prin
intermediul relaţiilor financiare, în mod deosebit; b) este necesară exercitarea unui
control riguros asupra modului de desfăşurare a activităţii economico-sociale, prin
însăşi derularea relaţiilor financiare.
Funcţia de repartiţie constă, pe de o parte, în mobilizarea resurselor băneşti şi
constituirea pe baza lor a fondurilor financiare, iar, pe de altă parte, alocarea pe
destinaţii şi utilizarea resurselor respective.
Mobilizarea fondurilor financiare publice se efectuează prin participarea finan
ţelor la procesele distribuirii primare şi secundare a produsului intern brut. La con
stituirea acestor fonduri participă: a) regiile autonome şi societăţile comerciale cu ca
pital de stat; b) societăţile comerciale cu capital privat şi mixt; c) organizaţiile
cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; d) instituţiile publice şi unităţile din subor
dinea acestora; e) persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate; f) populaţia.

5
În unele lucrări de specialitate se apreciază că finanţele îndeplinesc următoarele funcţii: de atragere a resurselor; de
alocare a resurselor; de redistribuire a P.I.B.; de stabilizator al economiei naţionale; de stimulator al economiei
naţionale; funcţia de coordonare a cererii şi de stabilire a priorităţilor social-economice; de control (vezi, Iulian
Văcărel, op. cit. p. 29 ş.a )
7

În procesul mobilizării resurselor la fondurile financiare publice, finanţele îm

bracă următoarele forme concrete: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale,
amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice; redevenţe şi chirii din
concesionări şi închirieri de terenuri şi alte bunuri ale statului; venituri din valorificarea
unor bunuri proprietate de stat şi bunuri fără stăpân; împrumuturile de stat primite de la
persoane fizice şi juridice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi
aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare, alte venituri.
Funcţia de control se exercită asupra creării, repartizării, circulaţiei şi utilizării
P.I.B. Este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă
decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor
financiare publice şi modul de utilizare a resurselor. Raporturile de intercondiţionare
dintre cele două funcţii rezidă din următoarele: funcţia de repartiţie oferă câmp de
manifestare funcţiei de control, iar aceasta, la rândul ei, generează forme de ma
nifestare a funcţiei de repartiţie.
Funcţia de control are rolul de a urmării modul de distribuire şi redistribuire a
P.I.B., de a mobiliza şi dirija resursele financiare ale economiei la nivelul macrosiste
mului, microeconomiei şi macrosocialului. Această funcţie se înfăptuieşte prin inter
mediul categoriilor financiare - impozite, taxe, prelevări etc., care în acţiune devin
pârghii financiare.
Rolul finanţelor publice reiese din exercitarea funcţiilor sale în viaţa econo
mico-socială, şi anume: de mijloc de acoperire a cheltuielilor cu funcţionarea sectorului
public şi de mijloc de intervenţie în viaţa socială şi economică.
Indiferent de concepţiile care s-au manifestat de-a lungul timpului (liberaliste,
intervenţioniste etc.), de locul şi timpul în care ele au fost exprimate, putem spune că
rolul finanţelor publice se manifestă în principal în două direcţii principale, şi anume:
a) Redistribuirea P.I.B., care se concretizează în faptul că statul, pe seama
veniturilor sale băneşti, asigură acoperirea unor nevoi cu caracter social sau colectiv.
Aceste nevoi reclamă existenţa unor instituţii publice capabile să ofere cetăţenilor
utilităţile publice sau sociale6, care nu pot fi dobândite prin mijlocirea pieţei.
b) Intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale cu ajutorul unor
măsuri de natură financiară. La baza susţinerii intervenţiei statului în viaţa economică
stă teoria keynesistă, care dă posibilitate folosirii politicii fiscale pentru influenţarea
echilibrului economic şi asigurării concordanţei între înclinaţia spre consum şi
investiţii, fără însă ca prin aceasta să se renunţe la iniţiativa privată.

1.4. OBIECTUL ŞI METODA DE CERCETARE

A FINANŢELOR PUBLICE

Ştiinţa finanţelor ocupă un loc deosebit în cadrul ştiinţelor sociale şi, în

special, în sistemul ştiinţelor economice. Majoritatea economiştilor recunosc caracterul
ştiinţific al cunoştinţelor cu privire la finanţe, statutul de ştiinţă al acesteia7.
Obiectul de studiu al finanţelor publice îl constituie problemele referitoare la
conţinutul economic, funcţiile, rolul şi evoluţia relaţiilor financiare în cadrul dezvoltării
societăţii omeneşti. În mod concret, obiectul de studiu al finanţelor publice vizează
următoarele categorii de probleme:
6
În desemnarea utilităţilor publice se mai folosesc şi expresiile: "bunuri publice" sau "bunuri sociale" 7 Până la
mercantilişti, problematica finanţelor era integrată economiei politice. Aceştia au făcut primele studii teoretice asupra
domeniului finanţelor publice, referindu-se cu precădere asupra modului de a aduce bogăţia statului sub formă de bani
şi metale preţioase. Ulterior, contribuţii de seamă la cercetarea finanţelor statului aduc: William Petty "Tratat asupra
impozitelor şi contribuţiilor", 1662; François Quesnay ,"Tabloul economic" 1756; Adam Smith," Avuţia naţiunilor,
cercetare asupra naturii şi cauzelor ei", 1776; David Ricardo, "Despre principiile economiei politice şi ale impunerii",
1817 ş.a.
8

• relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi repartizării fondu

rilor bugetare şi extrabugetare ale administraţiei de stat şi ale instituţiilor
publice;
• metodele de gestionare a fondurilor financiare publice, de dimensionare şi
 repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari, de
raţionalizare a opţiunilor bugetare, de planificare şi prognoză financiară, de
determinare a eficienţei economice şi/sau sociale cu care sunt utilizate
fondurile publice;
• modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi ve
niturilor nefiscale, de echilibrare a diferitelor categorii de bugete;
• organizarea şi exercitarea controlului financiar de natură politică, admi
nistrativă şi jurisdicţională de către organele de stat competente;
• criteriile în funcţie de care se aprobă şi se finanţează cheltuielile publice,
precum şi efectele prelevărilor de resurse de la fondurile financiare publice. În perioada
contemporană, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii
cheltuielilor publice, ci constituie, în primul rând, un mijloc de intervenţie în
economie.
Metoda de cercetare a ştiinţei finanţelor publice este caracterizată, pe de o
parte, de investigaţiile în cercetarea financiară, iar pe de altă parte, de amploarea
raporturilor sale cu alte discipline complementare. În acest scop se folosesc anumite
principii, căi, procedee şi tehnici integrate în însăşi metoda de cercetare.
La domeniul finanţelor se pretează o serie de metode de investigare, ce aparţin în
principiu economiei politice, şi anume: analiza financiară şi sinteza; abstracţia
ştiinţifică; generalizarea; experimentul financiar; procedeele statistico-matematice ş.a.
Studiul ştiinţific al fenomenelor financiare face ca acestea să nu fie considerate
statice, ele fiind sensibile la mulţi factori:
• regimul politic impune o anumită procedură bugetară;
• cadrul social, impune tehnicile fiscale (în ţările mai puţin dezvoltate nu-şi
găsesc aplicabilitatea tehnicile fiscale complexe);
• cadrul economic, influenţează fenomenul financiar la un moment dat. Locul
tehnicilor tradiţionale de analiză a fenomenelor financiare (observarea şi analiza,
anchetele ştiinţifice etc.) este luat, din ce în ce mai mult, de tehnici specifice de
investigare - tehnicile statistico-matematice, modelarea matematică, programarea
matematică etc.
Faptul că fenomenele financiare sunt sensibile la o mulţime de factori de influ
enţă, este necesar analiza acestora apelând la discipline auxiliare cum sunt: dreptul ad
ministrativ, politologia, sociologia etc.

CAPITOLUL II
 SISTEMUL BUGETAR

Activitatea financiară a statului, concretizată în examinarea cantitativă, calitativă

şi structurală a veniturilor şi cheltuielilor publice, se realizează prin intermediul
bugetului8. Întocmirea acestuia reprezintă o necesitate ce rezultă din caracterul limitat
al resurselor în raport cu nevoile societăţii. Noţiunea de buget cu accepţiunea cea mai
cuprinzătoare o constituie bugetul public.
Noţiunea de „public” delimitează acest buget de bugetele de venituri şi cheltuieli,
ca bugete proprii întocmite şi folosite ca instrumente financiare de către agenţii eco
nomici, de întreprinderi, pentru activitatea financiară a acestora. Totodată, trebuie re
marcată legătura dintre expresiile: finanţe publice şi buget public. În acest sens, bugetul
public cuprinde toate veniturile şi cheltuielile publice ale ţării.

2.1. TERMENI ŞI EXPRESII UTILIZATE ÎN

PRACTICA FINANCIAR-BUGETARĂ

În practica financiar bugetară se folosesc o serie de termeni şi expresii care repre

zintă, de fapt, instrumente de operare în toate fazele procesului bugetar. Dintre aceştia
menţionăm:
a) Venituri bugetare, care reprezintă resurse băneşti care se cuvin bugetului, în
baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe şi alte vărsăminte; b) Cheltuieli
bugetare, care reprezintă alocaţii aprobate şi efectuate în limita şi cu destinaţiile
stabilite prin bugetul aprobat;
c) Clasificaţia bugetară, care reprezintă gruparea într-o ordine obligatorie şi după
criterii unitare, precis determinate a veniturilor şi cheltuielilor cuprinse în buget; d)
Articol bugetar, care reprezintă subdiviziunea clasificaţiei bugetare, deschis în funcţie
de caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se caracterizează şi care
desemnează natura unei cheltuieli, indiferent de acţiunea la care se referă; e)
Ordonator de credite, care reprezintă conducătorul administraţiei culturale, locale sau
al instituţiilor publice din subordinea acestora, mandataţi prin lege să contribuie la
proiectarea bugetului şi la executarea acestuia după aprobare. Ordonatorii de credite
sunt ierarhizaţi pe trei nivele:
• ordonatori principali de credite, categorie din care fac parte miniştrii şi con
ducătorii organelor centrale finanţate din bugetul de stat;
• ordonatori secundari de credite, categorie din care fac parte conducătorii in
stituţiilor de stat care au în subordine instituţii de stat cu personalitate ju
ridică (Direcţia de Sănătate, Direcţia de Finanţe Publice, inspectoratele şco
lare, Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială);
• ordonatori terţiari de credite, categorie din care fac parte conducătorii insti

8
Etimologic noţiunea de "buget" îşi are originea în expresiile "bouge" şi "bougette" care în franceză înseamnă
punguţă (săculeţ). În limba engleză prin cuvântul "budget" se înţelege punga în care, de regulă, erau aduse la
parlament documentele referitoare la situaţia veniturilor şi cheltuielilor statului. Un asemenea document a fost
întocmit prima dată în 1215, în Anglia, întrucât regele a fost constrâns să-şi limiteze veniturile din impozite şi taxe la
nomenclatorul stabilit de parlament. Pentru prima dată în accepţiune modernă cuvântul "buget" a fost utilizat oficial
în Franţa, în Legea bugetului de stat pe anul 1806. În România, Legea contabilităţii publice din 1903, precum şi cea
din 1929 definea bugetul ca un ,,act prin care sunt prezentate şi în prealabil aprobate, veniturile şi cheltuielile anuale
ale statului sau ale altor servicii publice".
10
 tuţiilor de stat care nu au în subordine unităţi cu personalitate juridică, aceştia
fiind răspunzători numai de folosirea creditelor repartizate;
f) Credit bugetar, care reprezintă suma aprobată prin buget ca limită maximă pâ
nă la care se pot angaja şi efectua cheltuieli;
g) Echilibru bugetar, care reprezintă egalitatea dintre veniturile şi cheltuielile bu
getare în cadrul unui exerciţiu bugetar;
h) Exerciţiu bugetar, care reprezintă activitatea de încasare a veniturilor bugetare
şi de efectuare a cheltuielilor aprobate prin buget;
i) Execuţia de casă a bugetului, care reprezintă complexul de operaţiuni care se
referă la încasarea, păstrarea şi eliberarea de resurse financiare pentru efectuarea chel
tuielilor publice;
j) Vărsământ, care reprezintă plata unei sume, efectuată de un agent economic, o
in stituţie publică sau financiară în vederea stingerii unei obligaţii legale;
k) Impozit, care reprezintă prelevarea unei părţi din veniturile sau averea persoa
nelor fizice şi/sau juridice, obligatorie, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie; l)
Taxă, care reprezintă suma plătită de o persoană fizică şi/sau juridică, de regulă pentru
serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie sau un ser viciu de
utilitate publică;
m) Împrumut, care reprezintă suma acordată de creditor unei autorităţi a admi
nistraţiei publice, rambursabilă la un anumit termen (scadenţă) cu obţinerea unei sume
în plus (dobânda) în favoarea creditorului;
n) Dobânda reprezintă preţul folosirii temporare a capitalului împrumutat; o)
Trezorerie reprezintă totalitatea operaţiilor băneşti, financiare şi bugetare, efectuate de
către autorităţile executive pentru mobilizarea mijloacelor băneşti necesare îndeplinirii
sarcinilor şi funcţiilor acestora.
Bugetul public naţional, ca şi finanţele publice, exprimând relaţiile de mobili
zare, repartizare şi utilizare a principalelor resurse băneşti, se impune ca o categorie
economică distinctă pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, respectiv
în etapa de constituire şi consolidare a statului.
În economia modernă, de piaţă, bugetul public naţional materializează, în fapt,
ansamblul relaţiilor băneşti ce sunt cuprinse în sfera finanţelor publice. El este o ca
tegorie economică ce exprimă, în formă bănească, relaţiile economice prin care se
mobilizează, se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti ale statului.
Bugetul public se diferenţiază, din punct de vedere juridic, de legea finanţelor
publice (lege organică a organizării şi structurării fluxurilor şi circuitelor financiar
bugetare), prin aceea că acesta este definit ca ansamblu de conturi care descriu, pentru
un an financiar, ansamblul resurselor şi cheltuielilor statului (în sens larg).
În practică, termenii de buget şi de lege a finanţelor publice sunt, în general, con
sideraţi ca sinonimi, de aceea pentru acurateţea înţelegerii, din punct de vedere teoretic,
se va face distincţie între cele două concepte.

2.2. COMPONENTELE SISTEMULUI BUGETAR.

CATEGORII DE BUGETE

Bugetul public naţional se prezintă ca un sistem bugetar ce exprimă, în formă

generală, ansamblul verigilor şi corelaţiilor dintre acestea în procesul mobilizării,
repartizării şi consolidării fondurilor publice. În România, ca şi în alte state unitare, sis
temul bugetar corespunde structurii de organizare teritorial-administrativă, pre
rogativelor şi autonomiei organelor puterii legislative şi executive, centrale şi locale,
existând o legislaţie unică pentru elaborarea şi executarea bugetelor. O astfel de
 11

organizare unitară a politicii bugetare corespunde existenţei organelor centrale unice ale
puterii şi administraţiei de stat.
În ţara noastră, conform Constituţiei, pe ale cărei prevederi se bazează dispoziţiile
din Legea finanţelor publice se stabileşte că bugetul public naţional cuprinde com
ponentele prezentate în figura 2.1.

Bugetul public naţional

Bugetul administraţiei

Bugetul de stat Bugetele agenţilor Bugetul asigurărilor

economici cu
capital de stat
Bugetele anexe şi
bugetele
autonome
centrale de stat sociale de stat
Bugetele locale

Fig. 2.1. Componentele bugetului public naţional

Bugetul administraţiei centrale de stat cuprinde veniturile centralizate ale statu

lui şi repartizarea lor pentru înfăptuirea acţiunilor de interes naţional şi se referă la ur
mătoarele categorii de subbugete: bugetul Preşedinţiei, bugetul Camerei Deputaţilor,
bugetul Senatului, bugetul Autorităţilor Judecătoreşti, bugetul Secretariatului general al
Guvernului, bugetul ministerelor, bugetul altor organe ale statului.
Bugetele locale cuprind următoarele categorii de subbugete: bugetul propriu al
Consiliilor Judeţene şi al Municipiului Bucureşti, bugetele municipiilor şi sec toarelor
municipiului Bucureşti, bugetele oraşelor, bugetele comunelor.
Bugetul asigurărilor sociale şi de stat include următoarele categorii de subbu gete:
bugetul fondului pentru asigurările sociale, bugetul fondului pentru plata ajuto rului
de şomaj, bugetul fondului pentru CAS, bugetul fondului pentru pensii şi asigu rări
sociale ale agricultorilor ş.a.
Dacă în sens clasic bugetul public naţional reprezintă o balanţă previzională a veni
turilor şi cheltuielilor băneşti ale unei ţări, ale unei unităţi administrativ-teritoriale,
instituţii etc., pentru o anumită perioadă de timp, în prezent, literatura de specialitate
foloseşte şi noţiunea de buget al economiei naţionale sau buget economic. Cele două
ca tegorii de bugete nu trebuie confundate, ele având sfere de cuprindere şi oferă
informaţii diferite cu privire la situaţia economico – financiară a unei ţări, şi anume:
• bugetul public reprezintă un document de planificare financiară ce cuprinde
numai veniturile şi cheltuielile sectorului public, pe diferitele sale nivele
organizatorice;
• bugetul economic reflectă toate resursele societăţii şi destinaţia lor (atât pen
tru activitatea publică cât şi pentru cea privată), cuprinzând informaţii pre
vizionale în legătură cu producţia, repartiţia şi consumul P.I.B., precum şi cu
privire la formarea şi utilizarea resurselor bugetului public şi nu au caracter
de lege.
 12

Bugetul economiei naţionale9este conceput ca un ansamblu de conturi naţionale

care descriu pentru anul în curs şi pentru anul următor previziunile asupra tuturor
agenţilor economici din ţara respectivă. El este instrumentul care informează guvernul
asupra echilibrului economico – financiar al ţării. Dacă bugetul public este un act de pre
viziune şi de autorizare, informaţiile pe care le oferă bugetul economic au un caracter
indicativ.
Alături de bugetul public şi bugetul economic, coexistă o pluritate de „bugete pri
vate” (bugetul de venituri şi cheltuieli ale agenţilor economici, bugetele de familie etc.),
precum şi o seamă de bugete complementare, şi anume:
• bugetul funcţional, are la bază modelul elaborat de ONU cu referire la cla
sificarea funcţională a domeniilor privind destinaţia resurselor bugetare şi a
resurselor de venituri;
• bugetul social cuprinde o serie de tabele referitoare la operaţiunile de trans
fer de tip financiar, vizând ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei (este
cuprins în bugetul general al statului, respectiv în conturile naţiunii);
• bugetul umbră constituie încercări alternative de adaptare a statelor contem
porane la condiţiile de conjunctură, semnificând variante de buget pentru
fiecare stare posibilă a economiei: prima variantă cuprinde cifre ce vizează
situaţia viitoare în care conjunctura economică rămâne aceeaşi ca şi în pe
rioada precedentă; varianta a doua este corespunzătoare unei situaţii în care
conjunctura se înrăutăţeşte; varianta a treia este corespunzătoare unei situaţii
optimiste (îmbunătăţite).

Bugetul public naţional rămâne, totuşi, singurul plan financiar cu caracter de lege.

2.3. ROLUL ŞI FUNCŢIILE SISTEMULUI BUGETAR

Bugetul public naţional constituie veriga centrală a sistemului financiar şi de

credit a unei ţări, precum şi principala balanţă financiară cu caracter operativ şi obliga
toriu, pe o perioadă determinată, de obicei un an. În condiţiile contemporane, rolul şi
importanţa bugetului public au crescut considerabil, ceea ce impune abordarea acestuia
sub mai multe aspecte:
a) Sub aspect economic, bugetul public exprimă relaţii economice în formă bă
nească care iau naştere în procesul repartizării P.I.B. în legătură cu îndeplinirea func
ţiilor şi sarcinilor statului.
b) Este un sistem de fluxuri financiare, care pot fi privite sub dublu aspect: pe de
o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia
sta tului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
c) Este principalul plan financiar la nivel macroeconomic, care previzionează
veniturile şi cheltuielile publice asigurând redistribuirea a circa 40-60% din P.I.B. d)
Este un act juridic, aprobat de puterea legislativă a unei ţări, având caracter
obligatoriu. În acest act se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile anuale
ale statului sau ale instituţiilor publice. Bugetul public este, în acelaşi timp, un act de

9
Forma în care se întocmeşte bugetul economiei naţionale diferă de la o ţară la alta. În SUA, el este întocmit de către
un Consiliu consultativ, ce funcţionează pe lângă preşedinte şi îmbracă forma unui document care prezintă cifric
veniturile băneşti disponibile, cheltuielile şi soldul dintre acestea pe principalele sectoare ale economiei naţionale
(întreprinderi private, instituţii publice, relaţii cu străinătatea, populaţia). Acest document nu conţine previziuni
obligatorii de realizat în viitor, ci are rolul de a evidenţia modificările ce au survenit în economie în anul precedent.
În Franţa, bugetul economiei naţionale apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs, care împreună cu
conturile naţionale şi cu unele ipoteze pentru anul viitor, însoţesc proiectul Legii financiare a Franţei, respectiv
bugetul de stat.
13

previziune a veniturilor şi cheltuielilor, un act de autorizare, prin care puterea executivă

este împuternicită, de puterea legislativă, să cheltuiască şi să perceapă veniturile în
acord cu prevederile legale, un act anual, ca perioadă de exerciţiu financiar.
e) Este un document-program, prin care statul prevede anual mărimea şi struc
tura veniturilor şi a cheltuielilor din cadrul economiei publice. Astfel, veniturile se
înscriu după conţinutul lor fiscal sau nefiscal şi după sursa de provenienţă, în cadrul
fiecărei subdiviziuni, stabilindu-se nivelul încasărilor. Cheltuielile se înscriu după
conţinutul şi destinaţia pe care o capătă (pe domenii de activitate, ramuri şi subramuri),
stabilindu-se nivelul acestora.
Bugetul public îndeplineşte, în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei
contemporane, funcţiile finanţelor publice, şi anume:
a) Funcţia de reflectare a mobilizării fondurilor de resurse financiare la
dispoziţia autorităţilor publice;
b) Funcţia de evidenţiere a alocărilor pe destinaţii a resurselor financiare potrivit
obiectivelor propuse;
c) Funcţia de gestionare a fondurilor publice;
d) Funcţia de previziune a cifrelor bugetare;
e) Funcţia de control.

2.4. DEROGĂRI DE LA PRINCIPIUL UNITĂŢII BUGETARE, STRATEGII ŞI

SISTEME DE EXECUŢIE BUGETARĂ

Derogările în materie de buget încalcă principiul unităţii bugetare, cu toate că

sistemul bugetar cuprinde totalitatea bugetelor unei ţări privite în unitatea lor. Cu toate
avantajele ce le prezintă principiul unităţii bugetare, în multe state contemporane s-a
renunţat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se procedeul pluralităţii
bugetare. Astfel, pe lângă bugetul general sau ordinar al statului, se întocmesc şi alte
bugete, care reprezintă abateri de la cerinţa unităţii bugetare şi fiind denumite
“derogări”, prin care se facilitează debugetizarea unor cheltuieli publice. Ele se
bazează, de fapt, pe reguli ale gestiunii bugetare. Derogările se referă la: conturile
speciale de trezorerie, bugetele extraordinare, bugetele anexe, bugetele autonome.
a) Conturile speciale de trezorerie cuprind, din punct de vedere al Trezoreriei pu
blice, asemenea operaţiuni de încasări şi plăţi care au un caracter temporar, fapt pentru
care nu pot fi înscrise în conturile definitive ale bugetului public (de exemplu: obligaţia
cauţiunii contabililor publici, pune temporar la dispoziţia statului sumele care vor trebui
să fie rambursate atunci când contabilul nu mai exercită această sarcină; avansurile
consimţite de stat la întreprinderile private antrenează rambursarea lor ulterioară etc.)
b) Bugetele extraordinare se practică în perioade de dificultăţi financiare
deosebite, pentru finanţarea cheltuielilor excepţionale, determinate de război, crize etc.
Aceste chel tuieli reflectă în măsura posibilităţii regulile esenţiale ale contabilităţii
publice.
c) Bugetele anexă (bugetele fondurilor speciale) sunt bugetele proprii întocmite
de servicii sau instituţii publice, cărora legea nu le-a asigurat personalitate juridică. Ele
sunt cuprinse distinct în bugetul general al statului şi se aprobă în fiecare an de
Parlament, prin însăşi Legea finanţelor publice. Aceste bugete figurează, totuşi, în bu
getul general doar numai per sold (creditor sau debitor).
d) Bugetele autonome (bugetele instituţiilor publice) se întocmesc de anumite regii şi
instituţii publice care dispun de venituri proprii şi pe care le folosesc pentru aco perirea
cheltuielilor ocazionate de activitatea curentă şi pentru alimentarea propriilor fonduri de
dezvoltare. Aceste bugete nu fac parte integrantă din bugetul general al statului. Ele se
aprobă de consiliile de administraţie al unităţilor respective, iar ve-

14

niturile şi cheltuielile nu sunt supuse discuţiilor parlamentare. Structura sistemului bu

getar este determinată de structura organizatorică a statului respectiv - de tip unitar sau
de tip federal.10
Strategiile bugetare11 au rolul de a modela şi pune în practică opţiunile bugetare.
Obiectivele acestei strategii presupun stabilirea opţiunilor privind bunăstarea, eficacita
tea, echitatea, solidaritatea, securitatea, care se pot cuantifica cu ajutorul indicatorilor re
feritori la:
• gradul ocupării forţei de muncă;
• stabilitatea preţurilor;
• dinamismul creşterii economice;
• echilibrul balanţei externe;
• redistribuirea veniturilor.
Strategiile bugetare, ce caracterizează politicile economice intervenţioniste din ţă
rile moderne, se pot grupa astfel: pe termen scurt şi termen lung; sectoriale şi globale;
conjuncturale şi structurale.
Execuţia bugetară este legată de perioada de timp în care au loc operaţiunile
bugetare. Astfel, în practica bugetară internaţională, anul bugetar nu corespunde întot
deauna cu anul calendaristic. În ultimele decenii, tot mai mulţi economişti susţin
necesitatea renunţării la principiul anualităţii şi trecerea la adoptarea bugetelor
plurianuale12. Susţinerea teoretică a unor asemenea bugete se bazează pe intervenţia
statului în economie mai ales prin finanţarea investiţiilor, care necesită aprobări pe
perioade mai îndelungate. Factorii care influenţează data începerii anului bugetar sunt:
caracterul economiei; nivelul de dezvoltare a acesteia; perioada de lucru a
Parlamentului, de numărul şi de durata sesiunilor; de tradiţie etc.13
A doua semnificaţie a anualităţii bugetare este perioada de timp în care se exe
cută bugetul public. Această perioadă poate fi egală sau nu cu cea pentru care se aprobă
bugetul. În unele state pot exista venituri care se încasează şi cheltuieli care se efec
tuează după expirarea anului bugetar, sau cheltuieli care se efectuează sub formă de
avansuri. În funcţie de aceasta, execuţia bugetului public (încasarea veniturilor şi efec
tuarea cheltuielilor autorizate pentru fiecare an bugetar) poate fi organizată în două
sisteme:
• sistemul “de gestiune”, presupune faptul că durata executării bugetului este
limitată strict la un an. Ca urmare, veniturile rămase neîncasate şi chel tuielile
neefectuate se reportează în bugetul anului următor.
• sistemul “de exerciţiu” presupune o perioadă de exerciţiu bugetar mai mare
de un an, cu circa 3-6 luni din momentul expirării anului bugetar până la în
cheierea propriu-zisă a bugetului, pentru a se lichida operaţiile aferente (de

10
În statele de tip unitar, teritoriul este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale la nivelul cărora funcţionează
organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. La nivel central funcţionează organele centrale ale puterii şi
administraţiei de stat. Corespunzător acestei structuri, în statele de tip unitar (Franţa, Italia, Spania ş.a.) există un
buget central de stat şi bugete locale. În statele de tip federal, există o structură organizatorică în trei trepte care
cuprinde: federaţia, statele membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii fiecărui stat membru al
federaţiei. Structura sistemului bugetar în aceste state (SUA, Elveţia, Canada, Austria Germania, India, Australia ş.a.)
cuprinde: bugetul federaţiei, bugetele statelor şi bugetele locale.
11
Fernand Sylvaine, Dictionaire de la compatibilte et des disciplines connexes, ICCA, Quebec, 1982 (după Florian
Cătineanu şi colab., op. cit. p. 400-403 ş.a.) Pierre Tabatoni, Hubert Brachier, Economie Financiere, P.U.F., 1963;
Alain Barrere, Economie financiere, Dalloz, 1965.
12
În ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania etc., anul bugetar coincide cu anul calendaristic, în altele, ca
Marea Britanie, Canada, Japonia etc. anul bugetar începe la 01.04 şi se încheie la 31.03. În Australia, intervalul este
cuprins între 01.07-30.06. În SUA, anul bugetar este cuprins în perioada 01.10-30.09 anul următor etc. 13 Uneori,
exerciţiul bugetar depinde şi de activitatea ramurilor care asigură cea mai mare parte din veniturile bugetare. De
exemplu, o ţară cu un pronunţat caracter agricol este obligată să aştepte întocmirea proiectului de buget până în
momentul în care se poate estima recolta.
15

exemplu, în România începând din anul 1924 şi până în 1929, anul bugetar
era cuprins între 01.01-31.12, în timp ce execuţia bugetară era cuprinsă între
01.01 şi 30.06 a următorului an.
Acest sistem prezintă avantajul că oferă posibilitatea cuprinderii într-o măsură
mai mare a veniturilor şi cheltuielilor efectuate într-un an bugetar, precum şi faptul că
împiedică Guvernul să prezinte un buget artificial echilibrat, prin întârzierea deliberată
a lichidării creditelor bugetare, dar şi dezavantajul determinat de funcţionarea paralelă,
pentru o anumită perioadă de timp, a două bugete, întârzie încheierea bugetului,
temporizează efectele controlului etc. În ţara noastră conform prevederilor în vigoare,
se aplică sistemul de gestiune.
Supleţea anualităţii bugetare, dată de prelungirea duratei autorizării, are la bază
motivaţii de ordin tehnic - economiile realizate ca urmare a reducerii dezbaterii par
lamentare, cât şi motivaţii de ordin economico-financiar, creşterea rolului statului în
domeniul investiţiilor; (reportarea creditelor bugetare de la un an la altul, ceea ce eli
mină tentaţia ordonatorilor, ca la finele anului, să utilizeze, în grabă, creditele ce le-au
fost deschise, risipindu-le, în unele cazuri, de teamă că vor fi anulate).
Suma limită înscrisă în buget şi aprobată de Parlament, până la care se poate efec
tua o anumită categorie de cheltuieli poartă denumirea de credit bugetar. În materie de
cheltuieli, se consideră a fi sume maxime prevăzute, iar în materie de venituri, acestea
se consideră a fi sume minime de realizat. În cazul cheltuielilor, autorizaţia
parlamentară constă în dreptul conferit Guvernului de a efectua cheltuieli în limita
creditelor bugetare aprobate, iar în cazul veniturilor constă în dreptul conferit Gu
vernului de a încasa veniturile înscrise în buget. Valabilitatea acestei autorizaţii este de
un an14.

2.5. PRINCIPII BUGETARE

Prin Constituţie şi prin Legea Finanţelor Publice sunt stabilite principiile în baza
cărora se elaborează şi se execută bugetul de stat, principii valabile şi pentru celelalte
bugete ce compun bugetul public naţional.
Principiile bugetare definesc următoarele:
• modul de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor în bugetul de stat, sau sfera
de cuprindere a acestuia;
• durata de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze
veniturile şi să efectueze cheltuielile statului;
• relaţia care trebuie să existe între totalul veniturilor bugetare ş.a. Principiile
 bugetare acceptate de literatura şi practica financiară sunt: a) Principiul
universalităţii este principiul potrivit căruia elaborarea şi execu
ţia bugetului se realizează într-un sistem de norme obligatoriu prevăzute de Legea fi
nanţelor publice, norme ce sunt obligatorii la elaborarea şi aprobarea prin legile anuale
de adoptare a bugetului de stat, norme recunoscute pe plan internaţional şi ac ceptate ca
valabile de către instituţiile internaţionale (FMI, Banca mondială, Uniunea Europeană)
şi în relaţiile interstatale. Deci, raţiunea acestui principiu rezidă mai cu seamă din
considerente politice15. În virtutea acestui principiu, nici un venit public şi

14
În practica bugetară există şi unele excepţii, de exemplu: în SUA, pentru unele investiţii financiare de la buget,
legea permite angajarea de fonduri pentru o perioadă mai mare de un an, iar pentru alte obiective, creditele bugetare
aprobate rămân valabile până la terminarea lucrării sau acţiunii; în Germania, unele cheltuieli pot fi repartizate şi
efectuate în anii următori, sau legea permite angajarea unor cheltuieli pe mai multe exerciţii bugetare;
15
Referindu-se la avantajele acestui principiu, Pierre Lalumiere, în lucrarea "Les Finances Publique, Paris, 1970, p.
67-68, susţine: Principiul universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumei exacte a cheltuielilor publice.
16

nici o alocaţie bugetară nu se poate percepe şi , respectiv, repartiza în afara cadrului

bugetar.
Universalitatea presupune că, de regulă16, atât veniturile, cât şi cheltuielile publi
ce vor fi înscrise în buget în sumele lor totale, oferind puterii legislative posibilitatea de
a cunoaşte veniturile pe care executivul urmează să le încaseze în cursul anului, precum
şi a destinaţiei ce va fi dată acestora.
b) Principiul unităţii bugetare presupune că toate veniturile şi cheltuielile statu
lui să fie reflectate într-un singur document şi după o schemă unitară de clasificare.
Aplicarea unei asemenea reguli dă o imagine mai clară a situaţiei financiare a statului,
deoarece citirea unui singur document face mai uşor de înţeles provenienţa veniturilor,
destinaţia cheltuielilor, precum şi modul de acoperire a acestora.
Cu toate avantajele ce le prezintă principiul unităţii bugetare, în multe state con
temporane s-a renunţat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se pro
cedeul pluralităţii bugetare. Astfel, pe lângă bugetul ordinar al statului, se întocmesc şi
alte bugete care reprezintă abateri de la cerinţa unităţii bugetare. Aceste abateri sunt
denumite „derogări” şi prin intermediul lor se facilitează debugetizarea unor chel tuieli
publice. Aceste „derogări” se bazează, de fapt, pe reguli ale gestiunii bugetare şi au fost
prezentate în paragraful anterior.
c) Principiul anualităţii bugetare presupune că fundamentarea, echilibrarea şi
analiza execuţiei bugetare să aibă drept criterii de referinţă anul. Anualitatea bugetului
are două semnificaţii distincte, şi anume:
• prima se referă la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă
bugetul;
• a doua se referă la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efec
tuează cheltuielile aferente unui buget, conform autorizaţiei date de către
Parlament Guvernului.
Potrivit acestui principiu, bugetul este aprobat de către Parlament anual. Raţinnea
limitării autorizaţiei parlamentare la un an rezidă din următoarele considerente: • de
ordin politic, în sensul că se apreciază că eficienţa controlului Parlamen tului asupra
activităţii de gestiune financiară a Guvernului este mai bună în perioade mai scurte;
• de ordin tehnic, în sensul că sunt asigurate condiţiile necesare pentru evalua
rea veniturilor şi alocaţiilor bugetare cât mai aproape de realitate.
d) Principiul echilibrului bugetar presupune acoperirea cheltuielilor buge tare
din veniturile bugetare prevăzute a se mobiliza la bugetul statului. Potrivit unei norme
constituţionale, nici o cheltuială nu poate fi aprobată fără stabilirea resurselor de
finanţare. Ca urmare, bugetul trebuie să fie echilibrat sub forma unei balanţe unde
veniturile trebuie să acopere cheltuielile.
Echilibrul bugetar trebuie asigurat atât anual, cât şi pe trimestre, eventual veni
turile pot depăşi cheltuielile cumulate de la începutul anului până la finele perioadei de
raportare.
Doctrina clasică consideră acest principiu ca fiind „cheia de boltă” a finanţelor
publice. Deficitul bugetar era apreciat ca o sursă de pericol care duce la bancruta
statului (starea de insolvabilitate) şi la inflaţie, deoarece se acoperă din împrumuturi de

Distingând, pe de o parte veniturile, şi pe de alta, cheltuielile, devine imposibil fie să se compenseze veniturile şi
cheltuielile, fie să se aloce un anume venit unei cheltuieli neprevăzute în prealabil.
16
Excepţii de la principiul universalităţii, necesare şi acceptate de reglementările în vigoare, sunt: donaţiile acordate
cu o destinaţie socială; fondurile de sprijin în scopul realizării numai a anumitor lucrări publice sau prestaţii bine
delimitate, de care va beneficia o anumită colectivitate locală sau umană; reconstituirea creditelor bugetare ca urmare
a restituirii către buget a unor sume necuvenite acordate din bugetele anilor precedenţi, constatate de către organele
de control financiar ale Curţii de Conturi, al Guvernului sau al Ministerului Finanţelor Publice.
17

stat sau emisiuni monetare suplimentare.

Bugetul public modern, fiind folosit de stat ca instrument general al politicii sale
financiare, se întocmeşte şi se execută în condiţiile unui deficit. Deficitul bugetar, fiind
aprobat ca o componentă structurală a bugetului, la par tea de cheltuieli, reprezintă
autorizarea de cheltuieli superioare veniturilor provenite din impozite şi alte obligaţii.
e) Principiul realităţii acţionează mai ales în perioada de fundamentare a proiec
tului de buget şi presupune evaluarea realistă a veniturilor şi dimensionarea judicioasă
şi în conformitate cu prevederile legale ale cheltuielilor bugetare.
Pentru elaborarea unui proiect de buget realist şi mai ales modern, care să satis
facă cerinţele rezultate din Programul de guvernare, este necesară folosirea unor me
tode (tehnici) de previzionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, problemă ce se va
aborda în următorul capitol.
f) Principiul neafectării veniturilor bugetare, conform căruia nu este permisă
afectarea unui venit bugetar pentru finanţarea altei cheltuieli bugetare decât cea prevă
zută prin lege. În practică se întâlnesc excepţii când se legiferează constituirea, în afara
bugetului ordinar, a unor fonduri speciale pe seama unor surse speciale, adică scoase şi
ele în afara bugetului ordinar (bugetele anexe, bugetele extraordinare, bugetele
autonome, conturile speciale de trezorerie).
g) Principiul specializării bugetare, conform căruia veniturile bugetare trebuie
înscrise în buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile pu
blice ce urmează să se efectueze pe categorii diferite de destinaţie şi în funcţie de con
ţinutul lor economic.
Instrumentul tehnic utilizat pentru aplicarea acestui principiu este „clasificaţia bu
getară”, care este o schemă de grupare a veniturilor şi cheltuielilor înscrise în buget.
h) Principiul publicităţii bugetului, care înseamnă supunerea proiectului de bu get
dezbaterilor parlamentare (celor două camere de buget-finanţe), iar după aprobare,
publicarea lui spre a fi adus la cunoaşterea opiniei publice.

2.6. PROCESUL BUGETAR

Procesul bugetar reprezintă ansamblul operaţiunilor privind elaborarea proiec

tului de buget, aprobarea, execuţia, încheierea şi controlul bugetar, precum şi aprobarea
contului de execuţie bugetară.
Chiar dacă poartă amprenta specificului naţional, procesul bugetar este caracte
rizat de următoarele trăsături comune:
• act de decizie ce vizează ordonarea priorităţilor şi alocarea resurselor nece
sare finanţării;
• act preponderent politic referitor la deciziile privind alocarea resurselor nu
se întemeiază pe informaţii ale pieţei, ci au la bază obiectivele din programul
de guvernare;
• proces ciclic caracterizat de principiile anualităţii şi publicităţii bugetare; • act
strict reglementat, ceea ce impune derularea sa cu respectarea legislaţiei, a
unor norme metodologice elaborate în acest sens etc.
Procesul bugetar, sub aspectul realizării în timp, în general, durează circa trei ani
consecutivi: în primul an (sau parte din acesta) are loc întocmirea proiectului legii
bugetare, care se supune spre aprobare forului legislativ; în al doilea an se realizează
execuţia bugetară curentă; în al treilea an, se încheie contul general al execuţiei
bugetare.
În practica finanţelor publice se disting trei sisteme de iniţiativă bugetară: a)
Sistemul iniţiativei guvernamentale, conform căruia Guvernul are prerogativa
18

de a iniţia sau sprijini măsurile privind aprobarea unei cheltuieli publice sau instituirea
unui venit public. Astfel, M.F. primeşte şi centralizează toate propunerile de cheltuieli
de la celelalte ministere, având totodată şi dreptul de a le controla. El participă la
soluţionarea divergenţelor care apar între ministerele consumatoare şi M.F., supune
proiectul bugetului spre examinare şi adoptare Parlamentului, răspunde de execuţia bu
getului public şi prezintă forului legislativ contul anual al execuţiei spre examinare şi
adoptare (Marea Britanie, Canada ş.a.).
b) Sistemul mixt al iniţiativei bugetare parlamentare şi guvernamentale, în care
proiectul bugetului public este prezentat Parlamentului, după examinarea lui de
comisiile buget-finanţe din Camere. Acest sistem se practică şi în ţara noastră, cele
două camere având competenţe egale în ceea ce priveşte adoptarea Legii bugetului de
stat.
c) Sistemul iniţiativei prezidenţiale în care iniţiativa în materie de buget public
aparţine preşedintelui, sprijinit în această activitate de un birou bugetar (sistemul ame
rican).
 19

CAPITOLUL III

CHELTUIELILE PUBLICE

Cheltuielile (alocaţiile) publice reprezintă costul utilităţilor publice (bunuri şi

servicii) pe care autoritatea centrală şi locală le oferă cetăţenilor. Ele concretizează cea
de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor şi anume, aceea a repartizării
resurselor financiare publice pe diverse destinaţii, conform fiecărui exerciţiu bugetar.

3.1. CONŢINUTUL, ROLUL ŞI EFECTELE

 CHELTUIELILOR PUBLICE

În definirea noţiunii de cheltuieli publice se întâlnesc două concepte: una cla

sică (tradiţională), care abordează cheltuielile din punct de vedere cantitativ, aspectele
calitative, natura şi destinaţia lor nefiind luate în considerare şi alta modernă, ce rezultă
din îmbinarea criteriului juridic cu cel social - economic.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu
destinaţia lor.
• un consum definitiv de P.I.B., ceea ce presupune reconstituirea continuă a
fondurilor avansate
• avansare de P.I.B. (dezvoltarea şi modernizarea aparatului de producţie al
societăţii);
• consum definitiv şi avansare PIB, au deci natură mixtă.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli
bugetare.
Cheltuielile publice se referă la toate cheltuielile efectuate prin intermediul
instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, cercetare ştiinţifică
etc.), care se acoperă fie de la buget, fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele
proprii ale instituţiilor pe seama veniturilor obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la
bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
unităţilor administrativ-teritoriale şi de la bugetele instituţiilor publice autonome.
Delimitarea celor două categorii de cheltuieli se face în funcţie de con
siderentele ce stau la baza execuţiei acestora:
a) Legitimitatea cheltuielilor publice este dată de: utilitatea, urgenţa (priori
tatea) şi amploarea cheltuielilor respective; necesitatea efectuării anumitor categorii de
cheltuieli; încadrarea cheltuielilor în limita puterii contributive a persoanelor fizice şi
juridice; cuantumul cheltuielilor este funcţie de mărimea P.I.B.
b) Execuţia cheltuielilor bugetare are la bază următoarele cerinţe: efectuarea
cheltuielilor bugetare se face în conformitate cu Legea finanţelor publice şi cu Legea
anuală a bugetului de stat; controlul autorităţilor publice, delegate prin lege, asupra
cheltuielilor efectuate; nerambursarea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor
lor; finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor; efec
tuarea controlului cu caracter preventiv referitor la alocarea şi utilizarea resurselor
financiare publice ş.a..
Rolul şi efectele cheltuielilor publice derivă din însăşi sarcinile ce revin
autorităţilor publice în acest domeniu, şi anume:
20

• financiar – mijloc de alocare a resurselor financiare;

• economic – instrument de dezvoltare şi modernizare a economiei; • social
şi politic – acoperirea de utilităţi social-generale (învăţământ, cultu ră,
sănătate, apărare, protecţie socială etc.).
Efectele economice ale cheltuielilor bugetare sunt: de redistribuire a resurse-lor
financiare; de transfer de productivitate; de multiplicare a cheltuielilor publice.

3.2. CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

Clasificarea cheltuielilor publice se face în funcţie de mai multe criterii, dintre

care menţionăm următoarele:
a) După instituţiile publice angajate în efectuarea acestor cheltuieli (cla
sificarea administrativă):
• cheltuieli publice ministeriale,
• cheltuieli departamentale,
• cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale;
b) După aportul cheltuielilor publice la crearea de venit (avuţie naţională): •
cheltuieli de capital (investiţii), care conduc la dezvoltarea şi moderniza rea
economiei naţionale;
• cheltuieli curente, asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice,
reprezintă un consum definitiv de P.I.B.;
• cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);
• cheltuieli de transfer cu caracter economic, sub forma subvenţiilor acor
date agenţilor economici pentru sporirea producţiei, stimularea
exporturilor,
• redresarea financiară etc. cheltuieli cu caracter social - burse, pensii,
ajutoare, indemnizaţii nerambursabile (clasificare economică);
c) După criteriul financiar (după momentul şi modul alocării resurselor
financiare ale statului):
• cheltuieli publice definitive;
• cheltuieli publice temporare;
• cheltuieli posibile.
d) După conţinut (după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei
sociale):
• cheltuieli reale (negative) - întreţinerea aparatului de stat, plata dobânzilor
şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei; •
cheltuieli economice (pozitive) - investiţii efectuate de stat pentru înfiin
ţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor existente.
Dacă cheltuielile reale reprezintă un consum definitiv de P.I.B., cele
economice reprezintă o avansare de P.I.B.
e) După destinaţia lor, cheltuielile publice se grupează astfel:
• cheltuieli publice ce exprimă un consum definitiv de venit, implicând
reconstituirea continuă a acestor fonduri avansate din bugetul public; •
cheltuieli publice reprezentând o alocare de venit, aducătoare în timp de
avuţie naţională;
• cheltuieli publice, în parte consumatoare de venit, în parte creatoare de
venit.
f) Clasificarea ONU grupează cheltuielile publice după criteriul funcţional –
cheltuieli aferente serviciilor publice generale (apărare, educaţie, sănătate, cultură,
21

acţiuni economice ş.a.) şi după criteriul economic – consum final sau formă brută de
capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale).
În România, cuprinderea în buget a cheltuielilor publice se aliniază la criteriile
utilizate în clasificaţia ONU, folosindu-se următoarele grupări:
• clasificaţia economică;
• clasificaţia funcţională;
• clasificaţia administrativă.
Cheltuielile prevăzute în bugetul de stat reprezintă limite maxime, care nu pot fi
depăşite, iar modificarea lor se face în condiţiile legii. Angajarea, contractarea de
lucrări şi de bunuri, precum şi efectuarea de cheltuieli de către ordonatorii de credite se
efectuează numai cu respectarea prevederilor legale şi în limita creditelor bugetare
aprobate.
Legea bugetară reflectă nivelul cheltuielilor bugetare în cadrul grupării eco
nomice şi a celei funcţionale, aşa cum se prezintă în tabelele 3.1. şi 3.2. În lege se
prevăd şi mijloacele prin care se asigură finanţarea deficitului public, refinanţarea
datoriei publice, ratele scadente în anul respectiv, precum şi măsurile de încadrare a
deficitului bugetar în limitele stabilite.

Cheltuielile publice ale României (clasificaţia economică)

Tabelul 3.1.
I Cheltuieli curente II Cheltuieli de capital

1- Cheltuieli de personal 1 – Cheltuieli de capital

2- Cheltuieli materiale şi (investiţii) 2- Împrumuturi
servicii 3- Subvenţii acordate
4- Prime 3- Rambursări de credite externe, plăţi
5- Transferuri de dobânzi şi comisioane la credite:
6- Dobânzi aferente datoriei a) Rambursări de credite externe
publice şi alte cheltuieli b) Plăţi de dobânzi şi comisioane
7- Rezerve aferente creditelor externe
c) Rambursarea împrumutului a-cordat
din bugetul asigurărilor sociale.

DEFICIT

Cheltuielile publice ale României (clasificaţia funcţională)

Tabelul 3.2
Partea I-a Partea a IV-a
SERVICII PUBLICE GENERALE SERVICII ŞI DEZVOLTARE
PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU

AUTORITĂŢI PUBLICE Partea a V-a

1. Cheltuieli curente
- Cheltuieli de personal
- Cheltuieli materiale si servicii
- Subvenţii
- Transferuri
2. Cheltuieli de capital
ACŢIUNI ECONOMICE
A. Industrie
B. Agricultură şi silvicultură
C. Transporturi şi comunicaţii
D. Alte acţiuni economice

A. Preşedinţia României Partea a VI-a

B. Autorităţi legislative ALTE ACŢIUNI
C. Autorităţi judecătoreşti
D. Alte organe ale autorităţilor
publice E. Autorităţi executive

22
 Partea a II- a A. Cercetare ştiinţifică
APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ B. Alte acţiuni
ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

A. Apărare naţională Partea a VII-a

B. Ordine publică şi siguranţă naţională TRANSFERURI

Partea a III-a Partea a VIII-a

CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE IMPORTURI

A. Învăţământ Partea a IX-a

B. Sănătate PLĂŢI DE DOBÂNZI ŞI ALTE
C. Cultură, religie şi acţiuni CHEL TUIELI AFERENTE
privind activitatea sportivă şi de DATORIEI
turism PUBLICE
D. Asistenţă socială, alocaţii etc.

Partea a X-a
FONDURI DE REZERVĂ

3.3. NIVELUL, STRUCTURA ŞI DINAMICA CHELTUIELILOR PUBLICE

Nivelul cheltuielilor publice reprezintă volumul acestora la un moment dat şi

se află sub influenţa a numeroşi factori, şi anume:
• factori demografici, se referă la creşterea populaţiei şi modificarea
structurii pe vârste şi pe categorii socio-profesionale;
• factori economici, vizează necesitatea dezvoltării şi modernizării aparatu
lui de producţie al economiei;
• factori sociali, ţin de serviciile de asistenţă socială, echitate socială etc.; •
factori urbanistici, antrenează cheltuieli bugetare legate de modernizarea
aşezărilor urbane;
• factori militari, istorici şi politici;
Nivelul cheltuielilor publice, într-o anumită perioadă de timp, se apreciază cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) Nivelul nominal al cheltuielilor publice, pe total şi pentru fiecare
subdiviziune, exprimat în preţuri curente ale fiecărui an;
b) Nivelul real al cheltuielilor publice, pe total şi pentru fiecare subdiviziune,
exprimat în preţuri constante ale unui an ales ca bază pentru calculul indicelor
preţurilor. Acest indicator este folosit pentru a aprecia efectuarea cheltuielilor în
dimensiuni reale, fără influenţa creşterii preţurilor şi se calculează cu relaţiile:

Cpr1 = Cpn1 : Ip și Cpr0 = Cpn0 : Ip

în care: Cpr1 (Cpn1) - cheltuieli publice reale (nominale) în preţuri constante ale
perioadei curente; Cpr0 (Cpn1) - cheltuieli publice reale (nominale) în
preţuri constante ale perioadei de bază; Ip - indicele de creştere a
preţurilor.
c) Ponderea cheltuielilor publice în P.I.B., face legătura între dezvoltarea eco
nomico-socială, exprimată prin intermediul P.I.B. şi volumul cheltuielilor publice, într o
anumită perioadă de timp. Consecinţele acestei creşteri sunt: de ordin politic - influenţă
 asupra structurilor politice şi aspectele tehnice ale politicii fiscale; de ordin
financiar - corelaţia dintre tendinţele de creştere a cheltuielilor publice, a avuţiei
naţionale şi a P.I.B.; de ordin ştiinţific - abordarea pe un plan calitativ superior a re
zultatelor cercetării în domeniul alocării resurselor bugetare.

23

d) Cheltuieli publice totale sau pe subdiviziuni în medie pe locuitor se

corelează cu indicatorul “P.I.B. pe locuitor” şi se constată că ţările cu un P.I.B. pe
locuitor foarte ridicat, utilizează un volum mult mai mare de cheltuieli cu destinaţie
publică în raport cu ţările mai sărace.
Structura cheltuielilor publice este reliefată de indicatorul “ponderea cheltu
ielilor publice “i” (Cpi) în totalul cheltuielilor publice (Cpt)”:
pi C

pi %C = ⋅ (%)
100
pt C

în care: %Cpi - greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice “i” în totalul

cheltuielilor publice (Cpt);
Cu ajutorul ponderilor se poate interpreta orientarea resurselor financiare ale
statului spre anumite obiective economico-sociale, urmărirea în dinamică a modi
ficărilor opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor, precum şi efectuarea de
comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Dinamica cheltuielilor publice se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:
a) Creşterea (reducerea) nominală a cheltuielilor publice, în mărime absolută şi
relativă:
ΔCpn = Cpn1- Cpn0
C CC −
pn1 pn1 pn0

Cpn = ⋅ (%);100 % =(%)

pn
I C C
100 C
pn0 pn0

b) Creşterea (reducerea) reală a cheltuielilor publice , în mărime absolută şi

relativă:
pr1
C
ΔCpr = Cpr1 – Cpr0 ;100
−
pr1 pr0 pr0 C
CC I Cpr =

% = (%)
C 100
pr0 C
pr

în care: ΔCpn (ΔCpr) - creşterea nominală (reală) a mărimii absolute a chel

tuielilor publice; ICpn (ICpr - indicele creşterii nominale (reale) a
cheltuielilor publice; %Cpn (%Cpr) - creşterea nominală (reală) a mărimii
relative a cheltuielilor publice.
 Întrucât creşterea (reducerea) nominală se exprimă în preţuri curente, aprecierea
dinamicii cheltuielilor publice se află sub influenţa a numeroşi factori perturbatori ai
vieţii economice: depreciere monetară (inflaţie); majorarea preţurilor etc. Prin
urmare, corectarea influenţelor determinate de modificările respective impune ex
primarea dinamicii cheltuielilor publice cu ajutorul creşterii (reducerii) reale, care
presupune preţuri constante.
Transformarea cheltuielilor publice nominale în cheltuieli publice reale se face
cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor , după relaţia:

Cpr1 = Cpn1 : Ip,

în care: Cpr1 - cheltuieli publice reale ale perioadei curente; Cpn1 - cheltuieli
publice nominale ale perioadei curente; Ip - indicele de creştere a
preţurilor,
:I
Considerând: Cpn0 = Cpr0, rezultă ΔCpr = (Cpn1 p) - Cpr0
c) Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de P.I.B. se determinată cu relaţia:

24

ΔC ΔPIB
p
eCp
=:PIB
C
p

în care: ΔCp/Cp - modificarea relativă a cheltuielilor publice; ΔPIB/PIB - modi

ficarea relativă a PIB.

Evoluţia indicatorului “ eCp “ reliefează următoarele:

• dacă eCp >1, rezultă tendinţa de utilizare, într-o mai mare măsură, a PIB
pentru finanţarea cheltuielilor publice;
• dacă eCp<1, rezultă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor pu
blice în PIB;
• dacă eCp =1, tendinţa rămâne aceeaşi.
d) Coeficientul devansării creşterii P.I.B de către creşterea cheltuielilor
publice se determină cu relaţia:
I d = (%)
Cp
K
PIB
I 100

în care: Kd - coeficientul devansării creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor

publice; ICp (IPIB) - indicele creşterii cheltuielilor publice (P.I.B.).

Analiza indicatorilor menţionaţi, în cadrul economiei mondiale contemporane,

evidenţiază următoarele trăsături ale evoluţiei cheltuielilor publice: • sporirea
cheltuielilor publice, atât în mărime absolută , cât şi ca pondere în P.I.B.;
• ritmul mediu anual de creştere a P.I.B. este devansat de ritmul mediu anual
de creştere a cheltuielilor publice;
 • ritmul mediu anual de creştere a populaţiei este devansat de ritmul mediu
anual de creştere a cheltuielilor publice;
• indicele creşterii cheltuielilor publice este superior indicelui de devalo
rizare a monedei;
• pe termen lung, dinamica cheltuielilor publice atestă o creştere în perioada
de criză şi război mai rapidă, fără a mai reveni la nivelul iniţial ş.a.
Cheltuielile publice sunt principale pârghii economico-financiare de înfăptuire a
politicii guvernamentale în domeniile: social-cultural, apărare naţională, ordine de
drept, colaborare şi cooperare internaţională etc.

3.4. DESTINAŢIA CHELTUIELILOR PUBLICE

Destinaţia cheltuielilor publice, conform clasificaţiei funcţionale, vizează

acele sectoare de activitate şi segmente ale populaţiei ce stau în centrul politicii eco
nomice şi sociale a statului, şi anume:
A) Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale se fac cu scopul rea
lizării de servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau sub formă de alocaţii bugetare
(pensii, ajutoare, indemnizaţii etc.). De prestaţiile social-culturale beneficiază anumite
categorii sau grupuri sociale, în unele cazuri chiar întreaga populaţie. Dintre aceste
cheltuieli menţionăm:
a) Cheltuielile publice pentru învăţământ sunt în legătură directă cu dezvol
tarea învăţământului, care se realizează în concordanţă cu centrele diferitelor etape de
dezvoltare economico-socială şi ale egalizării condiţiilor de instruire şi educare a tu
turor membrilor societăţii.
25

b) Cheltuielile publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu activitate sportivă şi

de tineret vizează realizarea unor obiective ale politicii sociale privind serviciile cul
turale, artistice, sportive.
c) Cheltuielile publice pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită
unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii
populaţiei şi modificării structurii sale; accentuarea factorilor de risc; creşterea costului
prestărilor medicale, ca urmare a introducerii, în practica medicală, a unor noi mijloace
de investigaţie, tratament, medicamente ş.a.
d) Cheltuielile publice pentru securitatea socială se referă la ajutoare, alocaţii,
pensii, indemnizaţii ş.a. Cea mai importantă componentă a acestor cheltuieli o constituie
asigurările sociale, care reprezintă obiectul de abordare a unui alt capitol.
B) Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice sunt destinate
finanţării regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt,
fermierilor şi altor mici întreprinzători sau vizează acţiuni sau obiective importante
pentru fiecare ţară. Aceste cheltuieli reflectă funcţia statului de reglare a proceselor
economice şi se realizează prin intervenţia acestuia, utilizând forme şi instrumente
specifice.
În primul rând, cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice sunt
îndreptate către sectorul public, care a crescut în volum şi importanţă prin acţiunile de
naţionalizare sau de creştere a participării statului la capitalul întreprinderilor. În sfera
sectorului public, statul finanţează întreprinderile particulare în caz de dificultăţi
financiare, le acordă ajutoare financiare pentru a se dezvolta sau susţine financiar
anumite sectoare.
Ajutoare financiare directe se concretizează în următoarele: subvenţiile, in
vestiţiile, împrumuturile cu dobândă subvenţionată; difuzarea de informaţii, studii de
marketing, organizare de expoziţii; avansurile rambursabile.
a) Subvenţiile reprezintă forma cea mai utilizată şi cea mai importantă a
ajutorului financiar direct al statului. În esenţă, subvenţia este un ajutor nerambursabil
pe care statul îl acordă agenţilor economici în dificultate, asigurându-le funcţionarea în
condiţii în care activitatea lor este ineficientă.
b) Investiţiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează
pentru dezvoltarea sectorului public şi a altor sectoare prioritare pentru economia na
ţională, şi anume: investiţii în infrastructură, amenajarea teritoriului, investiţii pentru
IMM ş.a.
c) Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se acordă la bugetul de stat sau
din alte fonduri speciale întreprinderilor publice, în cazul când apar dificultăţi finan
ciare temporare sau legate de restructurare.
d) Difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizarea de expoziţii re
prezintă o altă formă de ajutorare directă de către stat, care vizează o serie de acţiuni de
sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziţia exportatorilor asistenţă tehnică
de specialitate, informaţii, studii privind pieţele externe, organizarea de târguri şi
expoziţii ş.a.
e) Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin
care se acordă între 20% şi 50% din valoarea necesară realizării unor acţiuni de pro
spectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans se restituie la buget
din încasările obţinute la vânzarea în străinătate a noilor produse.
Ajutoarele financiare indirecte se concretizează în următoarele: avantaje fis
cale (cheltuieli financiare); împrumuturi garantate de stat.
a) Avantajele fiscale acordate de autorităţile publice agenţilor economici cu
scopul de a-i ajuta, stimula şi cointeresa. Ele se mai cunosc sub denumirea de cheltuieli

26

fiscale, pentru că au un efect financiar asemănător cu subvenţiile sau alocaţiile bu getare.

Ele reprezintă, de fapt, încasări fiscale la care statul renunţă, lăsându-le la dispoziţia
agenţilor economici plătitori. Asemenea avantaje se referă la următoarele: ac ceptul
practicării unei amortizări accelerate, reducerea impozitului pe profitul neinvestit,
acordarea creditului fiscal etc.
b) Împrumuturile garantate de stat permit independenţilor să beneficieze de
împrumuturi pe care statul le garantează. Astfel, dacă beneficiarul unui împrumut ga
rantat de stat nu îşi onorează obligaţia faţă de banca creditoare, statul are obligaţia să
efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare.
Cheltuielile publice destinate finanţării unor acţiuni şi obiective economice pot
fi clasificate şi după conţinutul lor economic, astfel: cheltuieli curente, destinate între
ţinerii şi funcţionării întreprinderilor (subvenţii sau cheltuieli de transfer, avansuri
rambursabile, împrumuturi cu dobândă subvenţionată, cheltuieli fiscale) şi cheltuieli de
capital (investiţii destinate modernizării şi restructurării întreprinderilor, realizarea de
construcţii, locuinţe, amenajări teritoriale etc.).
C) Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă
naţională şi apărare reprezintă acele eforturi financiare pe care statul le face cu
activitatea instituţiilor publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii a
administraţiei publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea civilă etc. În
România, această categorie de cheltuieli este inclusă în bugetul de stat în trei poziţii
distincte:
 a) Cheltuieli cu autorităţile publice, care includ cheltuielile pentru: Preşedinţie,
autorităţi legislative (Senat, Camera Deputaţilor), autorităţi judecătoreşti (Ministrul jus
tiţiei, Camera Supremă de Justiţie, Ministerul Public); autorităţilor executive şi alte or
gane ale autorităţii publice (Secretariatul General al Guvernului), ministerele şi ce
lelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale: Curtea de Conturi, Cur
tea Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor mobiliare, Avocatul Poporului ş.a.);
b) Cheltuielile cu ordinea publică şi siguranţa naţională se referă la cheltuieli
cu: poliţia, jandarmeria, gardienii publici, protecţia şi paza contra incendiilor, pe
nitenciare, paşapoarte, arhivele statului.
c) Cheltuielile pentru apărarea ţării servesc întreţinerii şi dotării forţelor

armate. 3.5. EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE

Eficienţa (eficacitatea) cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a

unui raport determinat între eforturile financiare (consumul de resurse financiare
publice) şi efectele comensurabile s-au estimative obtenabile pe seama obiectivelor
finanţabile de stat. Metodele de evaluare a eforturilor şi a efectelor directe şi indirecte
ale proiectelor de obiective publice sunt diferite. Cele care se utilizează în mod frecvent
sunt:
• analiza costuri-avantaje, cunoscută pe larg în literatură sub denumirea de
analiza cost-beneficiu;
• analiza cost-eficacitate, bazată pe un sens mai larg decât cel economic,
atribuit avantajelor;
• metode multicriteriale, în ipoteza în care există pluralitatea criteriilor şi im
posibilitatea de a se sintetiza un indicator unic.
Metoda cost-avantaje sau cost-eficacitate presupune următoarele etape de
lucru: a) Definirea clară a obiectivelor care trebuie atinse;
b) Identificarea resurselor posibile şi a mijloacelor tehnice susceptibile de a fi
luate în considerare în cadrul soluţiilor alternative proiectate;
27

c) Determinarea costurilor şi a avantajelor pe care le prezintă fiecare dintre

aceste alternative;
d) Compararea costurilor şi avantajelor mijloacelor luate în calcul.
Eficienţa cheltuielilor privind obiectivele şi acţiunile economice se stabileşte, de
regulă, ca raport între indicatorii de efect şi cei de efort. Indicatorii de efect sunt:
producţia marfă, valoarea adăugată, profitul, încasările din export ş.a., iar indicatorii de
efort se referă la: investiţiile, costurile de producţie, importurile, timpul de muncă
utilizat de personalul lucrător etc.. Dintre indicatorii de eficienţă privind obiectivele şi
acţiunile economice menţionăm:
a) Producţia la 1000 u.m. capital total, fix şi/sau circulant, care se determină cu
relaţia:
q (Q/Ct,Cf,Cc) 1000 1000C= ⋅

în care: q1000C- producţia la 1000 u.m. capital total (Ct), capital fix (Cf), capital
circulant (Cc); Q - producţia obţinută; C - capitalul (total, fix, circulant).

b) Valoarea adăugată la 1000 u.m. Ct, Cf şi/sau Cc, se determină cu relaţia:

 VA (VA/Ct,Cf,Cc) 1000 1000C= ⋅

c) Profitul la 1000 u.m. Ct, Cf şi/sau Cc, se determină cu relaţia:

P (P /C t,Cf,Cc) 1000 1000C= ⋅

d) Investiţia specifică, pentru întreprinderi noi şi/sau dezvoltarea şi moderni

zarea celor existente, se calculează cu indicatorii:
• investiţia specifică (is):

is = It / Q

în care: It - investiţia totală; Q - producţia proiectată.

• durata de recuperare a investiţiilor (Tr):

Tr = It / Pa
în care: Pa - profitul anual.

• ΔQ, ΔVA, ΔPa la 1000 u.m. investiţii (Ct, Cf, Cc):

ΔQ (ΔVA, ΔPa)1000C= (ΔQ; ΔVA; ΔPa) / (Ct, Cf, Cc) 1000

e) Productivitatea muncii (Wm):

Wm = T / Q sau W m = Q / T
în care: T - timpul total de muncă; Q - producţia obţinută.

28

f) Eficienţa producţiei se calculează cu următorii indicatori:

• rata rentabilităţii (r’):

r’ = (P a / Cp) 100

în care: Cp - costurile de producţie

• cheltuielile totale (materiale) la 1000 u.m. producţie:

Ct(m) 1000Q = [Ct (Cm) / Q] 100

g) Eficienţa comerţului exterior, se calculează următorii indicatori:

• cursul de revenire brut (Crb):

Crb = Peff / Pen

în care: Peff - preţul extern franco frontiera română (lei);

Pen - preţul extern negociat (valuta).
 • cursul de revenire net (Crn):

Crn = (Peff – Mie) / (Pen - Mie)

lei valută
în care: Mie - valoarea materiilor prime şi materialelor din import sau expor
tabile;

• aportul net în valută (Anv);

Anv = [(Peff - Mie) / Pen] 100

• profitul net în valută (Pnv):

Pnv = Pen – Cv

în care: Pen - preţul extern, pentru toată producţia (în valută);

Cv - costul de producţie şi export.

h) Durata de recuperare pentru investiţiile efectuate pe seama eforturilor

valutare se calculează pe baza încasărilor în valută, din exportul de bunuri obţinute pe
seama investiţiilor efectuate:

Tr = Iv – It

în care: Iv - încasările în valută, din exportul de bunuri obţinute;

It - investiţii totale pe seama eforturilor valutare.

Eficienţa cheltuielilor privind obiectivele şi acţiunile economice este cu atât mai

mare, cu cât pentru obţinerea unei mărimi a efectului, efortul concretizat în resurse
financiare este mai mic.
Întrucât exercitarea eficientă a funcţiilor statului se apreciază prin rezultatele
29

obţinute în economie, corelate cu dezvoltarea umană, se impune a se face câteva pre

cizări în această direcţie. Astfel, a fost elaborat un nou concept privind dezvoltarea
economică a statelor, şi anume dezvoltarea umană durabilă.
Dezvoltarea umană este definită ca reprezentând un proces care conduce la
extinderea gamei de posibilităţi ce se oferă fiecărui individ. Pentru realizarea acesteia
sunt necesare trei condiţii esenţiale, şi anume: o viaţă îndelungată într-o stare bună de
sănătate, acumularea de cunoştinţe, acces la resursele necesare pentru atingerea unui
nivel de trai convenabil.
Efortul statului făcut pe o perioadă de timp trebuie să-şi găsească concretizarea
în indicatorul dezvoltării umane. Metodologia de calcul a acestui indicator (IDU),
stabilită de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), reclamă luarea în
consideraţie a următoarelor trei elemente:
• longevitatea, măsurată prin speranţa de viaţă la naştere;
• nivelul de educaţie, calculat ca medie aritmetică ponderată între gradul de
alfabetizare al populaţiei şi gradul de cuprindere în învăţământul de toate
nivelurile;
• standardul de viaţă, măsurat prin indicatorul PIB/loc. Sunt stabilite, de
 asemenea, o serie de norme şi etape.
De exemplu: pentru elementele de mai sus sunt prevăzute valori minime şi ma
xime, astfel: speranţa de viaţă este cuprinsă între 25 şi 85 de ani; gradul de alfabetizare
este cuprins între 0% şi 100%, gradul de cuprindere în învăţământul superior este
cuprins între 0% şi 100%; PIB pe locuitor are valori între 100 USD şi 40.000 USD. Toţi
indicatorii care intră în compunerea IDU se calculează după relaţia:

I
−−
= VV M
V V emm
în care: I – indicatorul respectiv; Ve – valoarea efectivă; Vm(M) – valoarea
minimă (maximă)

Indicele „nivelului educaţiei” este un indice compozit, care se calculează după

următoarea relaţie:
2I1I
⋅+⋅
ga gcî
I
ne
= 3
în care: Ine – indicele „nivelului de educaţie”; Iga – indicele gradului de
alfabetizare; Igcî – indicele gradului de cuprindere în învăţământ.

Pentru calcularea „standardului de viaţă exprimat prin PIB/loc.” se porneşte

de la nivelul real al PIB/loc. din ţara respectivă, calculat la paritatea puterii de cum
părare. Acest nivel se ajustează în cazul în care el depăşeşte un nivel mediu mondial al
PIB/loc. stabilit pentru anul respectiv. Ajustarea se face cu ajutorul formulei de utilitate
marginală a venitului (formula lui Atkinson).

30

CAPITOLUL IV

VENITURILE PUBLICE

Veniturile publice, constituie totalitatea mijloacelor băneşti pe care autoritatea

publică le încasează de la populaţie şi unităţi economice în virtutea suveranităţii fiscale,
având ca destinaţie efectuarea cheltuielilor publice. Ele sunt parte a resurselor
naţionale17, şi au drept surse de formare:
• produsul intern brut;
• importul de bunuri şi servicii;
• avuţia naţională (în cazuri excepţionale);
 • transferurile primite din străinătate.
Veniturile publice se folosesc pentru consum, acumulare (formarea brută a ca
pitalului) şi export.

4.1 CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI ROLUL

PRELEVĂRILOR FISCALE

Veniturile publice sunt mobilizate la nivelul autorităţilor statului, instituţiilor şi

întreprinderilor publice, care efectuează cheltuieli pentru colectivitate. Conţinutul
economic al prelevărilor fiscale (veniturilor publice) este în strânsă legătură cu sursele
de formare şi constituire a acestora la nivelul bugetului public, precum şi cu destinaţiile
acestor fonduri, conform clasificaţiei bugetare anuale. Prelevările fiscale reprezintă
totalitatea resurselor financiare procurate de către stat pe seama impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor persoanelor fizice şi/sau juridice. Cele trei categorii de prelevări fiscale
deţin ponderea în ansamblul resurselor financiare publice (peste 90%), fapt ce denotă
importanţa acestora în context public. A) Impozitul provine etimologic din latinescul
„impozitum” şi reprezintă un transfer de valoare (prelevare): bănească obligatorie; la
dispoziţia statului; fără echivalent; definitivă; fără destinaţie precisă; pe venituri;
avere sau cheltuieli; datorate de persoane fizice şi/sau juridice; cu plată regulată.
B) Taxa derivă din latinescul „taxis” şi reprezintă un transfer de valoare (pre
levare): bănească obligatorie; la dispoziţia statului; cu echivalent; definitivă; cu desti
naţie precizată; datorată de persoane fizice şi/sau juridice; cu plata neregulată.
C) Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă un
transfer de valoare (o prelevare): bănească; obligatorie; la dispoziţia statului; fără
echivalent; definitivă; cu destinaţie precizată; datorată de persoane fizice şi/sau
juridice; cu plata regulată.
Totalitatea prelevărilor obligatorii, a reglementărilor, metodelor, tehnicilor şi
procedeelor referitoare la acestea, cât şi instituţiile cu atribuţii în stabilirea, urmărirea,
perceperea şi administrarea respectivelor obligaţii fiscale poartă denumirea de
fiscalitate.
Fiscalitatea permite formarea conceptului de sistem fiscal, care reprezintă an
samblul prevederilor fiscale existente într-o ţară la un moment dat, cât şi reglementările
referitoare la acestea, metodele, procedeele şi instituţiile participante care permit
asigurarea principalelor resurse financiare ale statului.
Trebuie făcută distincţia între veniturile publice şi cele bugetare. Primele includ,

17
Resursele naţionale reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman de care dispune societatea la un
moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.
31

pe lângă resursele bugetare şi resursele financiare extrabugetare, şi alte resurse provenite

de la întreprinderi şi instituţii cu capital integral sau parţial de stat.
Veniturile bugetare deţin ponderea în cadrul veniturilor publice. Structura lor se
stabileşte prin Legea finanţelor publice, iar dreptul de instituire a acestora revine
Parlamentului. Regimul concret de percepere a fiecărui venit bugetar se precizează prin
legi distincte, pe baza cărora Guvernul adoptă hotărâri, iar Ministerul Finanţelor
Publice emite ordonanţe, norme metodologice şi instrucţiuni, care vizează prezentarea
detaliată a regimului de aşezare şi de percepere, pentru fiecare caz în parte.
Veniturile bugetare sunt constituite din: veniturile bugetului administraţiei de
stat (central şi local); veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat; veniturile
fondurilor speciale. Mărimea lor se află sub influenţa următorilor factori: gradul
dezvoltării activităţilor economico-sociale generatoare de venit; nivelul presiunii
fiscale; volumul P.I.B. şi proporţia împărţirii acestuia în creşterea brută de capital şi
consum; amploarea proceselor de repartiţie primară şi secundară a P.I.B. înfăptuită prin
bugetul public; gradul valorificării de către stat a unor bunuri proprii ş.a.
În funcţie de volumul veniturilor bugetare se realizează trierea şi ordonarea
necesităţilor ce pot fi acoperite, ajungându-se la dimensionarea mărimii alocaţiilor
bugetare ale perioadei respective.
Formele concrete de manifestare a veniturilor publice, prin care acestea se
mobilizează la bugetul public, sunt:
• impozitele şi taxele;
• împrumuturile de stat;
• veniturile din activitatea economică proprie a colectivităţilor publice;
• veniturile din monopolurile fiscale;
• contribuţii diverse;
• venituri din înstrăinarea avuţiei naţionale;
• emisiunea suplimentară de bani de hârtie etc.
Obligaţia calculări şi vărsării la termen a veniturilor datorate statului revine,
după caz, agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate, instituţiilor publice şi
persoanelor fizice. Încasarea se face în conturile trezoreriei astfel: prin virament, de
către agenţii economici din conturile lor deschise la băncile comerciale în contul
trezoreriei, (dispoziţie de plată sau CEC cu limită de sumă); plată în numerar direct în
caseria trezoreriei, precum şi încasarea prin agenţii fiscali.

4.2. CLASIFICAREA PRELEVĂRILOR FISCALE

Clasificarea veniturilor publice se face în funcţie de mai multe criterii, de

natură economică, socială, politică etc., şi anume:
a) După provenienţa lor distingem:
• venituri interne, concretizate în: impozite, taxe, venituri de la proprietă ţile
de stat şi întreprinderilor de stat, donaţiile interne, emisiunea monetară, împrumuturile
de pe piaţa internă, C.A.S.;
• venituri externe, care cuprind: împrumuturile de la guverne din alte ţări,
împrumuturi de la instituţii financiar-bancare internaţionale, transferuri externe primite
sub forma ajutoarelor nerambursabile, alte surse.
b) După regularitatea încasării lor se cunosc:
• venituri ordinare (curente) sunt acelea la care statul apelează în mod
obişnuit, fiind încasate cu regularitate la buget; din această categorie fac parte:
veniturile fiscale, provenite din impozite directe - impozitul pe profit, pe salarii, alte

32

impozite directe, şi impozite indirecte – T.V.A., taxe vamale, alte impozite indirecte;
venituri nefiscale, sunt veniturile provenite de la întreprinderile, şi domeniile
instituţiilor publice - veniturile din dividendele capitalului social al statului la
societăţile comerciale, vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte de
la instituţiile publice, diverse venituri;
• venituri extraordinare, sunt venituri la care statul recurge în situaţii ex
cepţionale, în cazul în care veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile necesare a se
efectua; din această categorie fac parte: emisiunea de bani de hârtie, împrumuturile de
stat (creditul public), ajutoare şi transferuri din străinătate, sumele rezultate din
lichidarea participaţiilor la capital în străinătate a statului, valorificarea în străinătate a
bunurilor statului etc.
c) După conţinutul lor economic distingem:
• prelevări cu caracter obligatoriu, care cuprind veniturile cu caracter fiscal
- impozite, taxe, contribuţii de la persoane fizice şi juridice;
• venituri de trezorerie, concretizate în împrumuturi pe termen scurt,
contracte de stat şi emisiunea unor bonuri de tezaur;
• venituri provenite din împrumuturi, reprezintă datoria publică pe ter men
mediu şi lung;
• emisiune monetară fără acoperire (prin inflaţie).
d) După sursa de formare, veniturile publice se constituie din:
• produsul intern brut - impozite şi taxe, venituri de la domeniile şi între
prinderile publice, contribuţii, penalităţi, împrumuturi de stat pe piaţa internă etc.; •
avuţia naţională - venituri din vânzarea de proprietăţi publice; • transferurile primite
din străinătate - împrumuturi de stat, ajutoare economice etc.
e) După clasificarea FMI, veniturile publice se grupează în:
• venituri din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale, mai puţin contri
buţiile sociale);
• contribuţiile sociale (ale angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte
contribuţii cu caracter social);
• veniturile din transferuri financiare (de la guverne străine, organizaţii
internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior);
• alte venituri (închirieri de proprietăţi ale statului, dividende şi alte rente,
amenzi, penalităţi, împrumuturi de stat, alte venituri.

Veniturile publice se grupează pe capitole şi subcapitole, corespunzător

subdiviziunilor clasificaţiei bugetare. Conform grupării economice acestea includ:
venituri curente (fiscale şi nefiscale) şi venituri de capital, aşa cum sunt prezentate în
tabelul 4.1.

33

Veniturile publice (clasificaţia economică)

Tabelul 4.1.
I Venituri curente II Venituri din capital
 A. Venituri fiscale A. Venituri din valorificarea unor
A.1. Impozite directe bunuri ale instituţiilor publice
- Impozitul pe profit B. Venituri din valorificarea stocurilor
- Impozitul pe salarii de la rezervele materiale naţionale
- Alte impozite directe şi de mobilizare
A.2. Impozite indirecte
- T.V.A. III Încasări din rambursarea
- Accize împrumuturilor acordate
- Taxe vamale
- Alte impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
B.1. Vărsăminte din profitul net al
regiilor autonome
B.2. Vărsăminte de la instituţiile
publice B.3. Diverse venituri

Într-o formă simplificată clasificarea veniturilor publice şi inclusiv a celor

bugetare se prezintă în tabelul 4.2.

Clasificarea veniturilor publice

Tabelul 4.2.
Nr. Criterii Venituri publice
crt.

1. Provenienţă Interne

Externe

2. Regularitatea încasării lor Ordinare Venituri Impozite directe

fiscale
Impozite indirecte

Venituri nefiscale

Extraordinare

3. Conţinutul lor economic Prelevări obligatorii

Resurse de trezorerie

Împrumuturi

Emisiuni monetare

4. Sursa de formare P.I.B.

Avuţia naţională

Transferuri externe
 Veniturile curente fiscale includ impozite directe şi impozite indirecte, iar
veniturile curente nefiscale includ: veniturile din dividendele la capitalul social al
statului la societăţile comerciale; vărsămintele din profitul net al regiilor autonome;
vărsămintele de la instituţiile publice; diverse venituri.
Veniturile din capital reprezintă veniturile obţinute din valorificarea unor
bunuri ale instituţiilor publice şi cele obţinute din valorificarea stocurilor de rezervă de
stat şi de mobilizare.
România practică o clasificare a veniturilor publice, având la bază criteriul eco-

34

nomic combinat cu cel al regularizării încasării veniturilor. Categoriile de venituri fi

nanciare sunt: venituri curente, venituri din capital şi subvenţii.
Veniturile publice sunt constituite din impozite şi taxe încasate de la agenţii
economici şi contribuabili, din vărsămintele instituţiilor publice, precum şi alte venituri
aprobate anual, prin lege de Parlament. Tot prin legea anuală a bugetului de stat se
aprobă şi veniturile bugetului asigurărilor de stat, care este administrat de veniturile
MMSS.
Resursele lăsate la dispoziţia administraţiei locale sunt aprobate nominal prin
lege, însă în fiecare buget local sunt prevăzute şi aprobate, de către organele com
petente, veniturile care se realizează la acest nivel.
Întrucât criteriul regularizării încasării veniturilor la bugetul public este luat în
considerare de clasificarea economică din ţara noastră, se impun câteva precizări în
legătură cu asemănările şi deosebirile dintre veniturile ordinare şi cele extraordinare:
a) Asemănările dintre veniturile ordinare şi extraordinare se concretizează în
următoarele: sunt specii ale aceluiaşi gen de resurse financiare publice şi servesc
aceluiaşi scop de acoperire a cheltuielilor publice;
b) Deosebirile dintre cele două categorii de resurse se referă la următoarele:
veniturile ordinare – se încasează cu regularitate, sunt vărsăminte obligatorii, provin din
venituri, nu se restituie, nu presupun contraprestaţii directe şi imediat; veniturile
extraordinare – sunt lipsite de ritmicitate în încasare, sunt transferuri cu titlu temporar
(se constituie prin participare facultativă), se formează din disponibilităţile băneşti
temporare existente în economie, unele sunt rambursabile şi aduc creditorilor venituri
sub forma dobânzilor primelor, comisioanelor şi rentei.

4.3. NIVELUL, STRUCTURA ŞI DINAMICA

VENITURILOR PUBLICE

Aprecierea evoluţiei veniturilor publice se face cu ajutorul unui sistem de

indicatori, de nivel, structură şi dinamică.
Nivelul veniturilor publice reprezintă volumul acestora la un moment dat, care
se află sub influenţa a numeroşi factori, şi anume:
• economici, care determină creşterea P.I.B. şi pe această bază sporirea venitului
impozabil;
• monetari (dobânda, creditul, masa monetară), care-şi transmit influenţa prin preţ; •
sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de edu
caţie sănătate şi securitate socială;
• demografici, care determină sporirea numărului contribuabililor;
• politici şi militari, care influenţează volumul resurselor şi alocaţiilor bugetare prin
consumul de resurse financiare în domeniul respectiv.
 Nivelul resurselor financiare publice, într-o anumită perioadă de timp, se
apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:
a) Nivelul nominal al veniturilor publice pe total şi pe fiecare subdiviziune,
exprimat în preţuri curente ale fiecărui an;
b) Nivelul real al veniturilor publice (Vpr):

Vpr1 = Vpn1 / Ip ;
Vpr0 = Vpn0 / Ip.
în care: Vpr - venituri publice reale în preţuri constante ale perioadei curente (1),
respectiv de bază (0); Ip - indicele de creştere a preţurilor.
Indicatorul Vpr este folosit pentru aprecierea, în dimensiuni reale, a veniturilor
35

fără influenţa preţurilor. Nivelul nominal al veniturilor bugetare se ia din clasificaţia

bugetară anuală.
Structura veniturilor publice este reflectată de ponderea veniturilor publice
“i” în totalul veniturilor publice şi se determină cu relaţia:
V
%V
= ⋅ (%)
bi
bi
100
V

bt

în care: %Vbi - ponderea categoriei de venituri publice “i” în total venituri

publice.

Dinamica veniturilor publice se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori: a)

Creşterea (reducerea) nominală a veniturilor publice, în mărime absolută şi relativă:

ΔVpn = Vpn1 – Vpn0

VV
pn1 pn0
V
−
⋅ (%); 100
pn1

IVpn= 100 %V =(%)

pn0
V
pn0

pn ⋅ V

b) Creşterea (reducerea) reală a veniturilor publice, în mărime absolută şi

relativă:

ΔVpr = Vpr1 – Vpr0

VV
pr1 pr0
V
−
⋅ (%); 100
pr1

IVpr= 100 %V = (%)

 pr0
V
pr0

pr ⋅ V

în care: ΔVpn (Vpr) - creşterea nominală (reală) a mărimii absolute a veniturilor

publice; IVpn (IVpr) - indicele creşterii minimale (reale) a veniturilor pu
blice; %Vpn (%Vpr) - creşterea nominală (reală) a mărimii relative a
veniturilor publice.

Întrucât creşterea (reducerea) nominală a veniturilor publice se exprimă în

preţuri curente, aprecierea dinamicii veniturilor publice se află sub influenţa a numeroşi
factori. Prin urmare, se impune transformarea resurselor publice nominale în resurse
publice reale cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor, astfel:

Vpr1 = Vpn1 / Ip

Considerând: Vpn0=Vpr0 ⇒ ΔVpr = (Vpn1 / Ip ) – Vpr0

în care: Vpr1 - venituri publice reale ale perioadei curente; Vpn1 - venituri publice
nominale ale perioadei curente

c) Elasticitatea veniturilor publice faţă de P.I.B. (ε):

Vp/ Vp
Δ
εP.I.B./ P.I.B.
= Δ

36

Evoluţia indicatorului “ε” reliefează următoarele:

• dacă ε > 1, rezultă tendinţa de creştere mai rapidă a veniturilor publice în
raport cu P.I.B.;
• dacă ε<1, rezultă tendinţa de reducere a proporţiei veniturilor publice în
P.I.B.; • dacă ε=1, rezultă tendinţa de proporţionalitate.
d) Coeficientul devansării creşterii P.I.B. de către creşterea veniturilor publice
(k).
p0 V
V / V p1
I
kp = ⋅ =
PIB
P.I.B. 1 100
P.I.B. / 0
I

în care: ΔVp/Vp - modificarea relativă a veniturilor bugetare; ΔP.I.B. / P.I.B. –

modificarea relativă a produsului intern brut; IVp (IPIB) - indicele creşterii
veniturilor publice, respectiv a P.I.B

4.4. INSTITUIREA ŞI CONSIMŢIREA

LA PLATA PRELEVĂRILOR FISCALE
 Veniturile publice sunt constituite, în marea lor majoritate, din impozite şi taxe
încasate de la contribuabili – persoane fizice şi/sau juridice, din vărsămintele
instituţiilor bugetare, precum şi din alte venituri şi contribuţii aprobate anual, prin lege
de Parlament.
Instituirea impozitului derivă din raţiuni ce ţin de rolul statului (puterea publică)
de a furniza bunuri şi servicii publice, precum şi realizarea transferării de venituri în
cadrul societăţii. Acestea ne fac să fim de acord ca, pentru a realiza acest lucru, statul
are nevoie de resurse financiare.
Viaţa demonstrează că impozitul este o perenitate, nimeni neputând scăpa de
plata acestuia. Acest fapt se datorează „chingilor” în care individul este prins în cadrul
societăţii de a beneficia de avantajul relaţiilor sociale.
Instituirea impozitului în viaţa socială îşi are rădăcini adânci în istoria evoluţiei
omenirii. Astfel, impozitul, punct nodal al fiscalităţii, este, ca şi aceasta din urmă,
produsul istoriei.18
În decursul evoluţiei societăţii, în afara căii paşnice de impunere a impozitului în
viaţa socială, adică prin extinderea puterii şi a activităţii statului, mai este verosimilă şi
o altă cale, şi anume, aceea a transformării jafurilor în tribut impus populaţiei cucerite
de către învingători.
La baza justificării instituirii impozitului este şi o altă teorie, poate cel mai des
întâlnită, despre originile impozitului şi statului, care reflectă viziunea economiştilor.
Ea se bazează pe ipoteza că primul (impozitul) a dat naştere celui de-al doilea (statul),
atunci când dezvoltarea societăţii (comunei primitive) a permis realizarea unui surplus
economic şi că acesta ar fi fost imediat şi, în mod regulat, acaparat de către un grup
care se detaşează de restul comunităţii.19
Motivaţia instituirii impozitelor reprezintă plata pentru o societate civilizată.
Unii autori, definesc impozitul „o prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu

18
În Grecia Antică şi apoi în Imperiul Roman, costul activităţilor publice a fost finanţat direct de către membri bogaţi
ai comunităţii. O dată cu creşterea puterii statului şi extinderea activităţilor acestuia, a fost nevoie de venituri
permanente şi cres cătoare. Acestea au fost obţinute prin plăţi (contribuţii) obligatorii, care au condus la dezvoltarea
unui sistem fiscal. La rândul său, Imperiul Bizantin a dispus de un sistem de impozitare sofisticat, impozitarea
bazându-se pe prosperitate, iar impozitele erau plătite „per capita” (după averea deţinută). S-a spus că în acea
perioadă contribuabilii rău platnici ori lăsau visteria goală, ori mureau.
19
Vezi, Michel Bouvier ş.a., Finances publiques, 3e édition, LGDJ, Paris, 1996.
37

titlu definitiv şi fără contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice”, iar alţii
„o prestaţie pecuniară pretinsă de autoritatea publică de la persoane fizice şi morale,
după capacităţile lor contributive şi fără contraprestaţie determinată, în principiu pentru
acoperirea cheltuielilor publice, şi, în mod accesoriu, cu scopuri intervenţioniste ale
puterii publice”. La baza instituirii impozitelor stau trei elemente principale, şi anume:
a) Impozitul reprezintă elementul de autoritate, o obligaţie prin constrângere;
în vederea consimţirii la impozite, autoritatea publică foloseşte o varietate largă de
strategii, dintre care menţionăm: strategia constrângerii cetăţenilor contribuabili că este
nevoie de o creştere a impozitelor; strategia dovedirii cetăţenilor că banii lor, primiţi din
impozite, nu vor fi irosiţi;
b) Impozitul reprezintă un transfer de avuţie efectuată asupra patrimoniului
contribuabilului;
c) Impozitul are o funcţie lărgită, asigurată de politica fiscală a majorităţii sta
telor, care, la funcţia tradiţională financiară a impozitului (de acoperire a nevoilor
colective şi cele particulare ale statului), a adăugat, treptat, şi funcţia redistributivă a
avuţiei în societate. Redistribuirea porneşte de la ideea fundamentală, existentă în eco
nomia modernă, că societatea are obligaţia morală să furnizeze membrilor acesteia ne
cesităţile de bază ale vieţii. În acest sens, bine cunoscute sunt teoria utilitaristă şi a con
tractului social20.
Principiul consimţirii la plata impozitului, în forma sa modernă, a fost
exprimat pentru prima dată în Franţa, prin articolul 14 din Declaraţia drepturilor omului
din 1789.
Consimţământul contribuabililor faţă de impozit rezultă, în principal, din
legitimitatea impozitului. Cu cât apare mai legitim impozitul perceput de stat în ochii
celui care trebuie să-l plătească, cu atât mai mare şi mai uşor obţinut va fi consim
ţământul faţă de impozit.

4.5. CONŢINUTUL ŞI ROLUL PRELEVĂRILOR FISCALE

Impozitul este o categorie istorică, de natură financiară, a cărei apariţie este le

gată de existenţa statului şi a banilor. Concepţiile privind conţinutul, necesitatea şi rolul
impozitelor în economia contemporană se întemeiază pe teoriile despre stat şi criteriile
ce stau la baza dimensionării acestora21.
Teoriile privind impozitul încearcă să caute justificarea legitimităţii impozitului
pentru a obţine sau a argumenta consimţământul contribuabililor la plata şi la creşterea
impozitelor, şi anume:
a) Teoria impozitului-schimb, cunoscută şi ca teza impozit-asigurare, impozit
contrapartidă sau teoria beneficiului, este o concepţie asupra impozitului care a
predominat în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi în cursul secolului al XIX-lea şi
20
„Justiţia utilitaristă” presupune că o unitate monetară în rezervă la o persoană bogată are o utilitate mai mică decât
o unitate monetară în rezervă la o persoană săracă. Dacă utilitatea marginală scade cu venitul, transferând venitul de
la bogaţi la săraci, va creşte utilitatea totală (Lionel Robbins, „Natura şi însemnătatea ştiinţei economice”). Teoria
contractului social argumentează că oamenii, ca membri ai societăţii, au un contract unul cu celălalt. Această
condiţie se numeşte „poziţie originală” sau „starea naturii” (J. Rawes, „A Theory of Justice”, Cambridge, Harvard
University Press, 1971).
21
Conform teoriei "statul este un contract social intervenit între indivizi" i se conferă acestuia dreptul de a se institui
impozite, iar corespunzător teoriei "statul este produsul solidarităţii sociale şi naţionale a indivizilor", impozitele
reprezintă contribuţii ale cetăţenilor în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale.
În legătură cu criteriile ce stau la baza dimensionării impozitelor au fost formulate trei teorii: a echivalenţei, conform
căreia impozitele reprezintă o datorie a cetăţenilor către stat pentru serviciile aduse lor de către acesta; a siguranţei,
conform cărei impozitele trebuie considerate drept prime de asigurare pentru viaţa şi averea cetăţenilor; a
sacrificiului, potrivit căreia statul este un produs necesar al dezvoltării istorice, iar impozitul reprezintă un produs
necesar al raportului dintre putere şi supuşi.
38

este fundamentul doctrinei liberale. Ea se bazează pe presupunerea că impozitul este

preţul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate şi servicii (adică beneficiile)
primite din partea statului;
b) Teoria surplusului economic, concepţie conform căreia trebuie taxat ceea ce
depăşeşte „ce este fizic şi moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de pro
ducţie producător de venit pentru proprietarul acestuia” (de exemplu: dacă proprietarul
de pământ se aşteaptă să dea în arendă loturile cu 500 u.m. pe an, iar el primeşte efectiv
600 u.m. pe an, atunci surplusul de 100 u.m. trebuie impozitat). Această teorie a fost
aplicată în cadrul fiscalităţii de către J.A. Hobson (1857-1940).
c) Teoria impozitului-solidaritate apare ca o reacţie la teoria impozitului schimb,
la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind cunoscută şi sub denumirea de teoria sacrificiului.
Această teorie are la bază ideea că o societate formează un tot ale cărui elemente sunt
interdependente. Dacă unul din aceste elemente cunoaşte anumite slăbiciuni
(disfuncţionalităţi), atunci acestea se regăsesc şi la nivelul societăţii. Concluzia care se
desprinde este că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuţiei în societate,
pentru a se evita disfuncţionalităţile.
d) Teoria capacităţii de plată este o formă evoluată a teoriei impozitului
solidaritate. De teoria capacităţii de plată se leagă două principii specifice de echitate, şi
anume:
• echitatea orizontală, care susţine că oamenii aflaţi în aceleaşi circumstanţe
trebuie să fie trataţi în mod egal în cadrul sistemului fiscal;
• echitatea verticală presupune că cei care sunt mai avuţi sau au un venit mai
mare trebuie să plătească mai multe impozite (o valoare mai mare), deoa
rece au o capacitate de plată mai mare.
Pentru realizarea principiilor de mai sus sunt propuse trei reguli:
• sacrificiul absolut egal care implică realizarea între contribuabil a dezuti
lităţii totale prin plata impozitului de către fiecare;
• sacrificiul marginal egal, conform căruia, după plata impozitului, utilitatea
marginală a venitului este egală pentru toţi indivizii;
• sacrificiul proporţional egal, care presupune că trebuie să i se ceară fiecă
rui contribuabil o fracţiune egală din utilitatea totală pe care el o obţine din
venitul realizat.
În afara teoriei impozitului progresiv, teoria impozitului – solidaritate sau a sacri
ficiului (teoria capacităţii de plată) mai poate apela şi la teoria impozitului negativ a
cărui principiu se fundamentează pe ideea că dacă „statul nu corijează inegalităţile
provocate de mecanismele pieţei, există totuşi un anumit număr de excluşi de pe piaţa
muncii cărora trebuie să le se vină în ajutor”. Impozitul negativ constă într-o alocare
degresivă destinată să asigure beneficiarilor ei un venit minim garantat. Această
alocaţie nu trebuie să incite la lenevie, ci numai să asigure subzistenţa. Aşadar, venitul
minim garantat reprezintă atât un punct critic sau un prag de atribuire (al alocaţiei), cât
şi un prag deasupra căruia se poate prelua impozitul. Ideea impozitului negativ a apărut
în SUA, în timpul administraţiei Nixon şi a fost susţinută de personalităţi cu orientări
economice diferite, ca: J. K. Galbraith, P.A. Samuelson sau Milton Friedman.
Impozitele reprezintă, în opinia noastră, forma de prelevare a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor fizice şi/sau juridice la dispoziţia bugetului public, în
cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, în scopul acoperirii cheltuielilor publice.
Prelevarea este obligatorie, definitivă (cu titlu nerambursabil), şi fără contraprestaţie
din partea statului .
Impozitele, în cadrul economiei de piaţă contemporane, sunt caracterizate de
următoarele trăsături:
39

• legalitate (instituirea de impozite se face în baza autorizării conferite prin

lege);
• obligativitate (plata are un caracter obligatoriu pentru toate persoanele fi
zice şi juridice);
• nerestituirea impozitelor (prelevările se fac cu titlu definitiv şi nerambur
sabil);
• nonechivalenţa impozitelor (contribuabilii nu beneficiază de contraservicii
imediate şi direct din partea statului).
 Calitatea de pârghie fiscală conferă impozitelor, pe lângă trăsăturile
menţionate anterior şi alte elemente şi caracteristici. Această calitate nouă de a fi o
veritabilă pârghie economică este legată adesea de „armonizarea intereselor publice cu
cele individuale”. Credem că este mult mai potrivit de a privi acest aspect mai cu
rând ca un „compromis” între interesele sociale şi cele individuale sau de grup, din mo
ment ce armonia este un ideal, iar realitatea este, mai întotdeauna, un compromis. O
opinie interesantă şi demnă de remarcat este aceea că impozitele ar trebui să în
deplinească următoarele caracteristici22:
a) Acceptabilitatea, definită ca şi caracteristica esenţială a impozitelor de a fi
agreate de plătitorii lor, impozitele să poată fi justificabile prin interesele sociale ce le
promovează. Impozitul trebuie să asigure un tratament echitabil şi imparţial tuturor
contribuabililor;
b) Stabilitatea, definită ca şi calitatea impozitelor de a asigura statului şi
instituţiilor sale suficiente venituri necesare finanţărilor lor;
c) Independenţa presupune ca prin intermediul impozitelor, beneficiarul lor să
şi asigure autonomia financiară faţă de alte surse de venit;
d) Eficienţa costurilor presupune ca pentru fiecare impozit în parte trebuie
analizate toate opţiunile legate de reducerea costurilor aşezării şi perceperii impozitului
respectiv;
e) Diversitatea presupune ca fiecare impozit să realizeze atragerea de venituri la
dispoziţia statului, dacă este posibil din impunerea unei alte forme de materie
impozabilă decât impozitele deja existente;
f) Echitabilitatea înseamnă că povara sarcinii fiscale trebuie distribuită în mod
echitabil între contribuabil atât pe orizontală, cât şi pe verticală;
g) Neutralitatea economică, conform căreia impozitele ar trebui astfel aşezate
încât perceperea veniturilor statului, sub această formă, să nu se interfereze cu deciziile
sectorului economic privat sau să nu influenţeze utilizarea eficientă a resurselor;
h) Fezabilitatea administrativă presupune ca activitatea de corelare a
impozitelor să fie cât mai simplă, iar încasatorul să nu fie supus unor cheltuieli sau
eforturi nejustificate;
i) Posibilitatea impozitului relevă capacitatea economică a contribuabililor de a
plăti impozitele, precum şi baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii
impozitului;
j) Suficienţa, practicabilitatea şi suportabilitatea, trăsături, într-un fel sau altul,
regăsite în cele prezentate anterior.
Rolul impozitelor şi taxelor în economia contemporană, derivă din funcţiile pe
care acestea le îndeplineşte în viaţa economico-socială, şi anume:
• funcţia financiară (rol pur financiar) care asigură formarea resurselor financiare
necesare acoperirii cheltuielilor publice;
22
Note de curs „Maximizarea şi managementul veniturilor pentru administraţia publică locală”, consultant Joe Kelly,
Programul de Asistenţă al Agenţiei SUA pentru Dezvoltare Internaţională pentru Administraţia Locală din Europa
Centrală şi de Est.
40

• funcţia economică (rol intervenţionist fiscal), asigură o anumită corectare şi orientare

a mecanismelor pieţei în scopul stimulării/frânării unor sectoare de
activitate, de impulsionare (îngrădire) a comerţului exterior etc. Fără să
înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, venitul fiscal
(impozitul), a devenit un mijloc de intervenţie în domeniul economic şi
 social. Impozitele excesive exercită o influenţă negativă asupra economiei
naţionale, deoarece subminează iniţiativa şi stimulentul întreprinzătorilor;
• funcţia politico-socială prin care, impozitele ca principal instrument în mâna autorită
ţilor publice, sunt folosite la redistribuirea produsului naţional între diferite
categorii sociale.
În literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa unor limite ale impozi
telor, care se află sub influenţa a două categorii de factori:
• externi sistemului de impozitare: P.I.B. pe locuitor; nivelul mediu al impozitului;
progresivitatea impunerii (ţările cu grad redus de fiscalitate atrag capitaluri
din ţările cu fiscalitate ridicată); priorităţile privind destinaţia resurselor
financiare etc.;
• proprii sistemului de impozitare: progresivitatea cotelor de impunere; modul de
determinare a materiei impozabile; facilităţi fiscale legale etc.
Taxele sunt plăţi efectuate de persoane fizice şi/sau juridice, de regulă pentru
serviciile prestate acestora de către stat. Unele taxe sunt în fond impozite, între cele
două categorii financiare existând o serie de deosebiri:
a) În cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct şi
imediat plătitorului, pe când pentru taxe se prestează, de către stat un serviciu direct şi,
pe cât posibil, imediat;
b) Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul materiei
impozabile, în timp ce mărimea taxei depinde de felul şi costul serviciului prestat; c) La
impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale
taxelor se fixează, de regulă, în momentul solicitării sau prestării serviciilor.
Dreptul de instituire a impozitelor şi taxelor revine statului, exercitat de orga nele puterii
centrale (Parlamentul) , organele administraţiei de stat şi în unele cazuri Guvernului. În
conformitate cu prevederile legii, nici un impozit sau taxă nu pot fi pre văzute în buget
şi încasate dacă nu au fost reglementate prin lege, în prealabil.

4.6. CLASIFICAREA PRELEVĂRILOR FISCALE

Pluralitatea formelor sub care se manifestă materia impozabilă şi numărul mare

şi diversificat de contribuabili fac ca impozitele şi taxele care alimentează bugetul pu
blic să se prezinte într-o mare diversitate. La baza clasificării impozitelor, taxelor şi
obligaţiilor stau o serie de criterii.
Impozitele pot fi, în principal, structurate prin folosirea următoarelor criterii de
clasificare:
A) În funcţie de trăsăturile de fond şi formă, impozitele sunt:
a) Impozite directe, care se percep periodic (lunar, trimestrial, anual), direct şi
nominal de la persoane fizice şi juridice pe baza veniturilor constatate sau asupra averii,
pe baza cotelor prevăzute de lege. După criteriul ce stă la baza aşezării lor, impozitele
directe se grupează în două categorii:
• impozite reale (impozite obiective sau pe produs) se stabilesc asupra anu
mitor obiecte materiale (pământ, clădiri etc.), indiferent de
situaţia personală a plătitorului impozitului;
41

• impozite personale (impozite subiective) se aşează asupra veniturilor sau

ave rii, în strânsă legătură cu situaţia personală a
plătitorului.
 b) Impozitele indirecte care se încasează prin preţul mărfurilor sau tariful
prestaţiilor de servicii odată cu vânzarea (prestarea) acestora, fiind numite şi impozite
pe cheltuieli sau pe consum. Acestea, la rândul lor, pot fi:
• impozite generale de consumaţie (TVA);
• impozite speciale de consumaţie (accize);
• alte impozite indirecte (taxe vamale, taxe de timbru etc.).
B) După obiectul asupra cărora se aşază, impozitele se grupează
în: • impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum.
C) După scopul urmărit (scopul impunerii), impozitele se clasifică în două categorii:
• impozite financiare (fiscale obişnuite) sunt instituite în scopul realizării veniturilor
necesare acoperirii cheltuielilor publice;
• impozite de ordine au drept scop atingerea unui ţel economic, social
etc.; D) După frecvenţa perceperii lor la buget, impozitele sunt:
• impozitele permanente (ordinare)se încasează periodic (de regulă, anual); •
impozitele incidentale (extraordinare) se introduc şi se încasează o singură
dată şi se instituie în situaţii excepţionale (calamităţi naturale, crize interne
grave sau război).
E) După instituţia care le administrează, impozitele se grupează astfel: •
impozite federale ale regiunilor şi locale (în cazul statelor federale); •
impozitele administraţiei centrale şi locale de stat (state unitare).
F) După repartizarea sarcinii fiscale pe contribuabili se disting: • impozitele de
repartiţie se stabilesc de sus în jos, prin calcularea necesarului total de
venituri financiare ale statului, rezultând impozitele, sumă care apoi este
repartizată pe fiecare contribuabil în parte:
• impozitele de cotitate se stabilesc de jos în sus prin calcularea debitului
fiscal pe fiecare contribuabil, respectându-se toate principiile de echitate
fiscală.
Taxele pot fi tipologizate folosind următoarele criterii:
A) După natura serviciului prestat se diferenţiază:
• taxele judiciare, reprezentând taxele judecătoreşti (taxe plătite în acţiuni în
instanţă, vizând litigii supuse normelor de drept civil, comercial sau penal)
şi taxele notariale (taxe percepute de la subiecţii care apelează la servicii
notariale);
• taxele administrative relevă taxele plătite pentru autentificarea unor do
cumente, dar şi pentru eliberarea lor (certificate de naştere, căsătorie şi
deces, cărţi de identitate, paşapoarte, licenţe, brevete etc.)
• taxele industriale ilustrează taxele achitate autorităţii de stat în vederea
derulării oficiale a unei activităţi de producţie, comercializare etc.
• taxele ecologice semnifică taxele datorate de subiecţii care exploatează bu
nuri ambientale (apă, aer sau sol), punând în pericol mediul ecologic.
B) După modalitatea de încasare se grupează în:
• taxele în numerar, concretizate în plata în numerar a cuantumului unei
taxe prin virament bancar;
• taxele de timbru semnifică plata unei taxe prin cumpărarea, aplicarea şi
anularea de timbre fiscale.
42
 Contribuţiile se structurează pe două categorii:
• contribuţiile speciale sau nonasigurative vizează prelevările de putere de
cumpărare pe care statul le efectuează de la subiecţii ce beneficiază de o
utilitate publică, generată de furnizarea unui serviciu cu arie de cuprindere
generală;
• contribuţiile generale sau sociale reprezintă transferurile de putere de
cumpărare la dispoziţia statului cu caracter asigurativ şi mutual (preve
nire, asistenţă şi asigurare).

Într-o formă simplificată, clasificarea prelevărilor fiscale se prezintă astfe:

Clasificarea prelevărilor fiscale

Tabelul 4.3.
Nr Criterii Categorii de impozite şi taxe
crt.

1. Fond şi formă Directe Impozite reale

Impozite personale

Indirecte Taxe de consumaţie, taxe

vamale, taxe de timbru şi de
înregistrare ş.a.

Venituri din monopoluri fiscale

2. Obiectul Impozite pe venit

impozabil
Impozite pe avere

Impozite pe consum (cheltuieli)

3. Scopul impunerii Impozite financiare (fiscale)

Impozite de ordine

4. Frecvenţa Impozite pe permanente (ordinare)

perceperii la buget
Impozite incidentale (extraordinare)

5. Instituţiile care le În state federale Impozitele federale ale

administrează regiunilor şi locale

În state unitare Impozitele

administraţiei centrale
şi locale de stat

4.7. ELEMENTELE TEHNICE ALE PRELEVĂRILOR FISCALE

Impozitele şi taxele, ce se încasează la bugetul public, se caracterizează şi se

individualizează prin următoarele elemente tehnice:
 a) Denumirea impozitului, reliefează natura economică a acestuia; b) Subiectul
impozitului (plătitorul sau contribuabilul), reprezintă persoana fizică şi/sau juridică,
obligată prin lege la plata impozitului. Calitatea de contribuabil o îndeplinesc
persoanele fizice şi juridice ce îndeplinesc următoarele condiţii: să aibă capacitate
civilă de exerciţiu, în cazul persoanelor fizice; să realizeze venituri sau să posede
anumite bunuri (avere);
c) Suportatorul impozitelor este de regulă, subiectul impozitului, dar pot exista situaţii
când suportatorul este o terţă persoană (cazul impozitelor indirecte); d) Obiectul
impozitului (materia impozabilă) îl constituie materia ce cade sub incidenţa
impozitului; În cazul impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie: profitul,
salariul, venitul realizat, bunurile etc., iar, în cazul impozitelor indirecte, materia
impozabilă o constituie încasările din vânzarea mărfurilor produse în ţară sau

43

provenite din import, din prestarea anumitor servicii, valoarea adăugată etc.; e) Sursa
impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit (profit, salarii, încasări
din vânzarea mărfurilor etc.) sau din avere;
f) Unitatea de impunere este unitatea de măsură în care se evaluează obiectul
impozabil (unitatea monetară pentru impozitul pe profit, pe salarii, mp la impozitul pe
clădiri, ha la impozitul agricol etc.);
g) Cota de impunere este procentul care se aplică bazei impozabile, cu ajutorul
căruia se calculează impozitul. Ea se diferenţiază în funcţie de natura venitului im
pozabil şi categoriile de plătitori, putând fi: fixe şi procentuale (proporţionale, progre
sive sau regresive);
h) Asieta fiscală (modul de aşezare şi percepere), cuprinde ansamblul mă-su
rilor şi metodelor succesive folosite de aparatul fiscal pentru stabilirea, cunoaşterea şi
evaluarea materiei impozabile, determinarea cuantumului impozitului şi încasarea sa.
Asieta fiscală presupune următoarele etape:
• evaluarea materiei impozabile;
• modul de calcul a impozitelor;
• perceperea impozitelor, care se face prin următoarele procedee: plata direc
tă; stopajul la sursă (reţinerea şi virarea); impunerea şi debitarea; aplicarea
de timbre fiscale.
i) Debitul fiscal reprezintă cuantumul total al prevederilor fiscale pe care
contribuabilul trebuie să îl plătească autorităţii de stat, fiind rezultatul operaţiunilor
efectuate în cadrul asietei fiscale.
j) Termenele de plată, arată când şi cum (integral sau în rate) trebuie să se plă
tească impozitul. Aceste termene sunt prevăzute de fiecare act normativ instituitor de
venituri bugetare (impozite). Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege
atrage după sine obligaţia contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De altfel,
prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică contribuabililor rău-platnici cum
sunt: popriri (pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma
impozitului neachitată la termen;
Elementele tehnice prezentate anterior reprezintă însuşiri comune tuturor impo
zitelor care înlesneşte mecanismul aşezării şi perceperii acestora de la persoanele fizice
şi/sau juridice.
 44

CAPITOLUL V

FISCALITATEA, IMPUNEREA ŞI PRESIUNEA FISCALĂ

Fiscalitatea afectează orice sursă de venit (profit, dividende), avere (terenuri,

con strucţii, clădiri, mijloace de transport) şi cheltuieli (consumul de gaze naturale,
petrol etc.). Efectul imediat al acţiunii fiscale este grevarea veniturilor plătitorilor, ceea
ce înseamnă constrângere, apăsare şi sacrificii pentru acestea. Evaluarea fiscalităţii
este şi necesară şi utilă, folosindu-se în acest sens indicatorii presiune fiscală, rata
fiscalităţii etc.
Principalele forme în care se concretizează obligaţiile fiscale ale firmelor din
ţara noastră sunt: impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe salarii,
taxa pentru folosirea terenurilor, taxele vamale pentru import, dividendele cuvenite
statului ş.a.

5.1. STRUCTURA, TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE

SISTEMULUI FISCAL

Fiscalitatea23 se delimitează ca un sistem de percepere şi încasare a impozitelor

şi taxelor, printr-un aparat specializat, precum şi ca un ansamblu coerent de legi care
reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic impozitele şi taxele.
Ea constituie, aşadar, ansamblul obligaţiilor către fisc, mijloacele de percepere a lor,
precum şi reglementările şi practicile folosite în acest sens, prezentându-se ca un
sistem fiscal care se structurează pe trei componente principale:
a) Impozitele şi taxele24 reprezintă veniturile bugetului de stat care provin de la
persoanele juridice şi/sau fizice. În momentul încasării lor, impozitele şi taxele sunt
utilizate în vederea efectuării cheltuielilor publice pentru realizarea funcţiilor şi sar
cinilor puterii şi instituţiilor sale.
 b) Mecanismul fiscal reprezintă ansamblul de metode şi tehnici de impunere
privind veniturile fiscale ale statului, precum şi instrumentele impunerii, probleme ce se
vor prezenta în cele ce urmează.
c) Aparatul fiscal decurge din însăşi legile care reglementează impozitele şi
taxele. Proiectele de acte normative ce se supun autorităţii publice menţionate se
elaborează de către „Direcţiile privind impozitele şi taxele.”
Sistemul fiscal se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) Sistemul fiscal are la bază principiile politicii financiare – volumul impo
zitelor poate spori, prin număr mai mare de plătitori; introducerea de noi impozite sau
extinderea bazei impozabile; impozitul are un randament fiscal ridicat, dacă are un
caracter universal, fiind achitat de toate persoanele fizice sau juridice care obţin ve
nituri din aceeaşi sursă; nici-un subiect impozabil nu trebuie să sustragă, pe cale licită,
sau ilicită o parte din materia impozabilă.
b) Sistemul fiscal are ca obiectiv dezvoltarea unor ramuri din economie, prin
pârghii de influenţare a creşterii producţiei şi eficienţei activităţii firmei. c) Sistemul
fiscal urmăreşte obiective de ordin social politic, în sensul că se acordă facilităţi
contribuabililor cu venituri relativ mici, fiind scutiţi de impozite până
23
În dicţionarul „Larouse”, fiscalitatea este definită ca fiind „totalitatea impozitelor şi taxelor, a reglementărilor de
natură fiscală, precum şi a aparatului fiscal ce vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unui agent economic
devenit contribuabil.” În domeniul fiscal sunt vehiculate şi alte noţiuni, şi anume: fiscul, definit ca administraţie în
sarcina căreia revin calculul, perceperea şi urmărirea plăţii impozitelor şi taxelor datorate statului de către
contribuabil; fiscal, care priveşte activitatea fiscului ş.a.
24
Vezi, V. Duran, Finanţe publice, Ed. Augusta, Timişoara, 1998, p. 106 - 122 ş.a.
45

la un anumit cuantum, cote de impozitare mari pentru limitarea consumului unor

produse dăunătoare sănătăţii etc.
Sistemul fiscal poate fi considerat raţional dacă îndeplineşte mai multe cerinţe,
dacă este organizat şi funcţionează pe baza anumitor principii. Aceste principii au în
vedere ca aşezarea şi încasarea impozitelor să corespundă atât obiectivelor social
economice ale politicii fiscale ale statului din perioada respectivă, cât şi intereselor
plătitorilor.
Concluzionând la cele menţionate anterior, se poate afirma că sistemul fiscal,
din ţara noastră, urmăreşte îndeplinirea celor cinci funcţii principale, şi anume: funcţia
financiară, economică stimulativă, socială, de control şi cea de echitate.

5.2. TEHNICILE, INSTRUMENTELE ŞI PRINCIPIILE

IMPUNERII FISCALE

Impunerea fiscală reprezintă o componentă a fiscalităţii, care include şi

stingerea şi administrarea impozitelor.
Impunerea fiscală reprezintă ansamblul activităţilor efectuate de aparatul fis
cal, în contextul legii, în scopul aşezări impozitului, cât şi de stabilire a timpului şi mă
rimii acestuia, ce revin în sarcina persoanelor fizice şi/sau juridice. Ea semnifică ac
ţiunea de supunere la impozit, adică de stabilire a sarcinilor fiscale pe plătitori.
Conţinutul impunerii fiscale presupune realizarea următoarelor obiective: iden
tificarea tuturor categoriilor de persoane fizice şi juridice care deţin sau realizează un
anumit obiect impozabil; evaluarea bazei de calcul a impozitului; determinarea exactă a
cuantumului impozitului şi încasarea lui.
Impunerea fiscală se prezintă sub mai multe forme, cunoscute şi sub denumirea
de tehnici (metode) utilizate în practica fiscală, şi anume
• autoimpunerea, este realizată de plătitor în conformitate cu legislaţia în
vigoare;
• impunerea directă, prin evaluarea directă a obiectului impozitului de către
organele fiscale sau pe baza declaraţiei subiectului impozabil;
• impunerea indirectă, are la bază informaţii colaterale;
• impunerea forfetară, stabilirea unei sume forfetare de plată pe o perioadă
de timp.
Instrumentele impunerii se concretizează în documente fiscale, care se întocmesc
periodic sau cu ocazia realizării fenomenului financiar, şi anume: • declaraţia de
impunere (proprie sau a unei terţe persoane);
• procesul de verificare a declaraţiei de impunere;
• înştiinţarea de plată a contribuabilului.
Impunerea fiscală conţine, aşa cum s-a prezentat anterior, o latură politică,
concretizată în principiile şi criteriile impunerii, precum şi o latură tehnică, concreti
zată în ansamblul metodelor, tehnicilor şi instrumentelor folosite pentru evaluarea ma
teriei impozabile, determinarea mărimii impozitului şi perceperea impozitului.
Impunerea fiscală reprezintă un complex de norme sau proceduri tehnico-ad
ministrative, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei
anumite persoane. La baza politicii fiscale stau unele reguli ce se cer a fi respectate.
Aceste reguli, cu timpul, s-au consacrat ca principii şi criterii ale impunerii, formulate
pentru prima dată de Adam Smith în lucrarea „Avuţia naţiunilor”, denumite cele „patru
maxime” ce trebuie să guverneze politica fiscală a statului, şi anume25:

25
Vezi, Adam Smith, Avuţia naţională, vol. II , Ed. Academiei României Bucureşti 1965 , p. 242-244).

46

• justeţea impunerii, se referă la echitate fiscală şi constă în necesitatea par

ticipării cetăţenilor la formarea veniturilor statului în funcţie de veniturile
proprii (maxima de justiţie);
• certitudinea impunerii, presupune o impunere certă şi nu arbitrară;
termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru fiecare
contribuabil (maxima de certitudine);
• comoditatea perceperii impozitelor, cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil (maxima de
comoditate);
• randamentul impozitelor, impune asigurarea încasării lor cu minim de
cheltuieli pentru plătitori (maxima de randament).
Literatura internaţională oferă sub aspectul abordării principiilor impunerii două
direcţii care, deşi diferite sub aspectul problematicii tratate, sunt prin conţinut foarte
asemănătoare: abordarea anglo-saxonă şi abordarea european-continentală.
Actualmente, potrivit abordării anglo-saxone, echitatea fiscală prin impunere
este guvernată de două mari principii:
a) Principiul beneficiului, promovat de economistul german Adolph Wagner,
susţine că cetăţenii unui stat care beneficiază de utilităţi guvernamentale sunt cei care
trebuie să participe la acoperirea acestora prin plata de impozite, taxe sau contribuţii;
b) Principiul capacităţii de plată statutează că indivizii trebuie să plătească
prelevările fiscale în concordanţă cu posibilităţile lor economice de plată. Abordarea
european-continentală, deşi, în fond, este asemănătoare cu cea anglo-saxonă,
creionează impunerea sub aspectul obiectivelor social-economice urmărite de stat prin
politica fiscală, cu precădere pe calea dimensionării, aşezării şi perceperii prelevărilor
fiscale. În aceste condiţii, cerinţele minimale care dau raţionali tate impunerii le regăsim
prezentate în ştiinţa european-continentală a finanţelor publice sub forma:
a) Principiile de echitate fiscală (justeţea impunerii) presupun impunerea di
ferenţiată a veniturilor şi averilor în funcţie de puterea contributivă a contribuabilului şi
vizează îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:
• stabilirea unui minim neimpozabil;
• debitul fiscal să fie stabilit în funcţie de puterea contributivă;
• impunerea să fie nediscriminatorie;
• impunerea să fie generală etc.
b) Principiile de politică financiară subsumează un ansamblu de cerinţe pe care
o prelevare fiscală trebuie să le îndeplinească în momentul legiferării şi privesc: •
randamentul fiscal ridicat este asigurat numai în condiţiile în care prele varea fiscală
posedă următoarele trăsături:
✓ să aibă un caracter universal,
✓ să nu existe posibilitatea de sustragere de la impunere,
✓ să aibă cheltuieli minime cu asieta;
• stabilitatea prelevării fiscale caracterizează situaţiile în care randamentul
fiscal nu se modifică de la o perioadă la alta;
• elasticitatea impozitului relevă posibilitatea adoptării permanente a
prelevărilor fiscale la necesităţile de venituri ale statului;
• numerarul prelevărilor fiscale care poate fi utilizat pentru procurarea ve
niturilor necesare statului.
c) Principiile de politică economică presupun utilizarea de către stat a prelevă
rilor fiscale nu numai în vederea procurării veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor

47

publice, ci şi pentru încurajarea (restrângerea) activităţii din unele domenii; d)

Principiile social-politice relevă faptul că, prin politica fiscală promovată statele,
statele nu se focalizează strict doar asupra aspectului economic, ci şi asupra
componentei social-politice.

5.3. DETERMINAREA BAZEI IMPOZABILE

Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea şi evaluarea ma

teriei impozabile. De-a lungul timpului şi în funcţie şi de felul materiei impozabile,
pentru evaluare s-au folosit mai multe metode de percepere:
a) Metoda evaluării directe, are la bază două căi de determinare:
• evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului, care se foloseşte atunci
când subiecţii plătitori ai impozitelor sunt obligaţi să ţină o evidenţă cu
privire la veniturile şi cheltuielile ocazionate de activităţile desfăşurate, să
întocmească un bilanţ fiscal şi să prezinte declaraţii specifice;
• evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane, care se foloseşte atunci
când mărimea obiectului impozabil este cunoscută de o altă persoană decât
subiectul impozitului (plata impozitului pe veniturile proprietarilor de
imobile, a impozitului pe salarii etc.).
b) Metoda evaluării indirecte este întemeiată pe prezumţie şi se prezintă în trei
variante, şi anume:
 • evaluarea pe baza semnelor exterioare materiei impozabile, specifică
impozitelor de tip real, permite stabilirea cu aproximaţie a mărimii
obiectului impozabil, fără să se ia în considerare situaţia persoanei care
deţine obiectul respectiv (impozitul funciar, impozitul pe clădiri);
• evaluarea forfetară presupune stabilirea de către organele fiscale a valorii
materiei impozabile, cu acordul subiectului impozabil;
• evaluarea administrativă presupune stabilirea materiei impozabile de către
organele fiscale pe baza datelor ce le au la dispoziţie.
Subiectul impozitului are posibilitatea să conteste mărimea obiectului impozabil,
în cazul în care nu este de acord cu acesta.
Legea finanţelor publice prevede o serie de facilităţi fiscale aferente impozitului
- exonerări pentru anumite categorii de subiecţi; perioadă de scutire; reduceri de
impozite sau restituiri, precum şi sancţiuni în cazul nerespectării prevederilor legale cu
privire la mărimea obiectului impozabil, cotele de impozite, termenele de plată.
Contribuabililor li se conferă prin lege posibilitatea cererii revizuirii impunerii,
sau aplicării amenzilor, atunci când apreciază că acestea au fost eronat făcute.

5.4. DETERMINAREA MĂRIMII ŞI ÎNCASAREA

IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

Determinarea bazei impozabile şi calcularea impozitului presupune efectua

rea, pe baza prevederilor legii, a unui complex de operaţiuni atât de către subiecţii im
pozitelor, cât şi de către organele fiscale.
Stabilirea impozitului de plată are o latură politică şi una de ordin tehnic, care
cuprinde metode şi tehnici folosite pentru determinarea bazei impozabile şi a sumei im
pozitului. Sub aspect politic, fiecare impozit trebuie să răspundă unor cerinţe, să
concorde cu anumite principii formulate pentru prima dată (ec. Adam Smith).
Determinarea cuantumului impozitului datorat este o operaţiune ce se rea
lizează în mod diferit, după cum este cazul impozitelor de repartiţie sau impozitelor de
48

cotitate. Prin urmare, dimensiunea impozitului se face prin două metode: metoda de
repartiţie şi metoda cotelor.
Întrucât metoda de repartiţie are o serie de inconveniente (creează reacţie la
instituire, inegalităţi şi lipsă de elasticitate), nu se practică, fiind folosită metoda cotelor.
Conţinutul metodei cotelor constă în aceea că impozitele se stabilesc în cote asupra
materiei impozabile de care dispune fiecare contribuabil. Impozitul astfel datorat este
numit impozit de cotitate. Caracteristicile acestei metode sunt următoarele: • cota este
fixată dinainte de legiuitor, mai trebuie evaluată materia impo zabilă;
• tehnica este una administrativă, în sensul că nu implică nici un fel de pro
bleme juridice, politice sau economice;
• operaţiile de calcul implicate sunt simple, efectuându-se în prezent cu
mijloace electronice;
• cuprinde, în general, întreaga materie impozabilă şi ţine seama de situa
ţia personală a fiecărui contribuabil;
• asigură păstrarea secretului fiscal.
Tehnica determinării impozitului este legată de tipul de cotă ce se aplică ma
sei impozabile. Astfel, în funcţie de natura venitului impozabil şi categoriile de plă
titori, cotele de impunere pot fi:
 a) Cotele fixe (în sumă fixă, forfetară) sunt stabilite în sumă fixă,
indiferent de mărimea venitului impozabil, de avere sau situaţia plătitorului (se
utilizează când bazele impozabile sunt exprimate în unităţi naturale: calcularea
impozitului agricol în sumă fixă la hectar, cotă fixă pe metrul pătrat în cazul impozitului
pe terenurile clădite sau neclădite etc.
b) Cotele procentuale reprezintă o formă avansată de evaluare a cuantumului
impozitului şi totodată mai echitabilă. Se utilizează mai ales în cazurile când baza de
calcul este valoarea, venitul, cifra de afaceri, profitul, etc. La rândul ei ea poate lua una
din formele: cotă proporţională, cotă progresivă şi cotă regresivă (degresivă).
• cotele proporţionale, sunt acelea al căror procent rămâne nemodificat,
(constant), indiferent de mărimea obiectului impozabil. Se numesc propor
ţionale deoarece, dacă se face raportul între impozitul rezultat prin apli
carea lor şi venitul impozabil, se constată că proporţia rămâne constantă.
Aceste cote stimulează agenţii economici să-şi dezvolte şi să-şi per
fecţioneze activitatea.
• cotele progresive cresc pe măsura creşterii venitului impozabil. Progresi
vitatea poate fi: orizontală, caracterizată prin aceea că la venituri egale ca
mărime, cota de impozit este diferită în funcţie de natura venitului im
pozabil şi categoriile de plătitori (de exemplu, una este cota de pornire în
cazul impozitului pe veniturile oamenilor de litere, artă şi ştiinţă, alta este
în cazul impozitului asupra venitului mediu anual ce revine pe un asociat
agricol etc.); verticală, caracterizată prin aceea că, pe măsura creşterii
veniturilor şi în funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de
plătitori, cota de impozit creşte. Cotele progresive verticale pot fi: simple –
se aplică procentul de impunere aferent tranşei superioare a venitului impo
zabil la întregul venit impozabil realizat de către plătitor; compuse (pe
tranşe) – se calculează separat, pe fiecare tranşă.
• cotele regresive nu sunt specifice economiei noastre, ele se micşorează pe
măsura creşterii venitului impozabil.
Într-o formă grafică, relaţia dintre impozitul total plătit (Ip) şi baza impozabilă
(Bi) se prezintă în figura 5.1.
49

Bi

Ip
Cp CrCpp Sumă fixă

Fig. 5.1. Cote de impozitare proporţionale, progresive şi regresive

Astfel, se pot formula următoarele concluzii:

• pentru o cotă progresivă (Cp), rata medie a impozitului creşte o dată cu creşterea
venitului;
• pentru o cotă regresivă (Cr), rata medie a impozitului scade când venitul creşte; •
pentru o cotă proporţională (Cpp), rata medie a impozitului influenţează proporţional
creşterea venitului.
Rata medie a impozitului reprezintă procentul care exprimă mărimea impozi
tului plătit de un contribuabil raportată la venitul total al acestuia.
Determinarea cuantumului impozitului, presupune calcularea impozitului
propriu-zis, probleme tratate în paragraful anterior. O dată cu stabilirea mărimii im
pozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă contribuabililor cuantumul
impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După aceea se trece la
perceperea (încasarea) impozitelor, având loc şi stingerea obligaţiilor fiscale.
Determinarea mărimii impozitelor (a obligaţiilor către fisc) constituie con
ţinutul fiscalităţii, prin care constată concomitent obligaţia fiscală către contribuabil
(obligaţia de a plăti în contul bugetului public impozitele reglementate prin lege) şi cre
anţa fiscală a statului (dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozitele şi
taxele în contul bugetului public).
Perceperea impozitelor presupune, în prealabil, operaţiuni succesive refe
ritoare la stabilirea mărimii obiectului impozabil şi determinarea cuantumului impozitu
lui. Deci, cele trei operaţiuni definesc noţiunea de aşezare a impozitelor.
De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a im
pozitelor: stingerea impozitelor datorate statului de către unul dintre contribuabilii fie
cărei localităţi; încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari (arendaşi);
perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscul) al statului.
Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în pe
rioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. Ca urmare, în această si
tuaţie, perceperea impozitelor se realizează prin următoarele metode (procedee):
a) Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori, care
cunoaşte două variante de realizare: când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul
organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului; când organul fiscal are
obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorului;
50

b) Prin stopajul la sursă, care constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă

la stat de către o terţă persoană;
c) Prin aplicarea de timbre fiscale, mobile, metodă ce se practică în cazul
taxelor datorate statului pentru acţiuni în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind
actele, certificatele şi diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe
ale administraţiei de stat.

5.5. CONŢINUTUL ŞI INDICATORII PRESIUNII FISCALE

Intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi/sau juridice,

societate sau economie, în ansamblul ei, suportă, pe seama rezultatelor obţinute din
activitatea desfăşurată, impozitele şi taxele, ca prelevări obligatorii instituite şi per
cepute prin constrângere legală de către stat, poartă denumirea de presiune fiscală sau
grad de fiscalitate26.
Presiunea fiscală are o mare relevanţă economică, pentru că indică măsura în
care veniturile persoanelor fizice şi/sau juridice sunt ajustate prin intermediul impo
zitării. Ea poate fi analizată atât pentru impozitele directe (forma cea mai uzuală), cât şi
prin totalitatea prelevărilor la buget prin intermediul impozitelor şi taxelor.
Interpretarea presiunii fiscale se poate face din următoarele perspective: teoriei eco
nomice şi finanţelor publice; plătitorului de impozit; statului încasator de impozite. a)
Subordonată problematicii teoriei finanţelor, presiunea fiscală trebuie anali zată în
dinamică, şi nu ca un simplu raport, care reflectă modul în care PIB se împarte între
consumul de bunuri private şi consumul de bunuri publice. Prin urmare, este in teresant
de analizat modul în care factorii implicaţi în definirea conceptului de presiune fiscală
(mărimea impozitului şi mărimea materiei impozabile), contribuie la variaţia
coeficientului de presiune fiscală27. Astfel, dacă se constată o creştere a coeficientului
de presiune fiscală în timp ce materia impozabilă s-a menţinut la nivelul anterior,
înseamnă că s-a produs o modificare de structură a ratelor individuale de impozitare,
care descurajează activitatea economică, şi invers.
b) Din perspectiva plătitorului de impozit, presiunea fiscală reprezintă pentru
acesta o sarcină, o obligaţie. Mărimea presiunii fiscale arată ce parte procentuală din
venitul utilizat, care constituie materia impozabilă, va fi sustrasă persoanei fizice şi pre
levată pentru nevoile generale ale societăţii.
c) Din perspectiva statului, mărimea presiunii fiscale indică ce parte din PIB
creat de către agenţii economici urmează să se constituie ca venituri bugetare pe calea
impozitării. Pentru stat, creşterea presiunii fiscale indică o relaxare a mecanismului de
finanţare a cheltuielilor bugetare, în timp ce o scădere atenţionează asupra tensiunii
acoperirii deficitului bugetar.
Plătitorii de impozite şi taxe, supuşi unei presiuni fiscale necontrolate, exage
rate, pot să respingă impozitul, respingere care poate îmbrăca şi forme protestatare28.

26
Creşterea presiunii fiscale înregistrată în sec. al XX-lea este în mod cert legată de extinderea rolului economic şi
social al statului. Această creştere a sarcinii fiscale este relativ recentă, dar ea se accelerează, an de an, drept urmare a
rolului pe care şi-l asumă statul providenţă... Se precizează ideea că s-a depăşit limita suprapresiunii fiscale, care ar
pune în pericol economiile supradezvoltate (Fernan Braudel, „Timpul lumii”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, p.
409).
27
Termenul de „presiune fiscală” este înlocuit uneori cu altele, precum „coeficient fiscal”, „tensiune fiscală”, etc.,
pentru a evita conotaţiile negative ale cuvântului presiune; acestea exprimă, totuşi, aceeaşi idee a obligaţiei, prin
impozit, faţă de stat.
28
În istorie sunt cunoscute o serie de acţiuni violente ale maselor, care au avut ca punct de plecare o presiune fiscală
ce nu a mai putut fi suportată. Astfel, în Grecia antică, coloniile ateniene s-au revoltat în sec. IV î.e.n., împotriva
abuzurilor fiscale ale metropolei. În Franţa, astfel de evenimente au marcat domnia celor mai mulţi regi. Revoluţia
engleză din sec. XVII-lea s-a făcut împotriva autotarismului fiscal al monarhiei. În România, printre cauzele
51

Presiunea fiscală este reflectată, de coeficientul presiunii fiscale sau rata

fiscalităţii, care se calculează prin raportarea încasărilor fiscale, dintr-o anumită
perioadă, la baza impozabilă. În funcţie de sfera de cuprindere, presiunea fiscală se
măsoară prin mai mulţi indicatori, şi anume:
a) Presiunea fiscală generală (naţională), care se apreciază luând în
considerare ansamblul prelevărilor la buget, şi anume:
n
I ∑
P i

f=⋅ PIB
i1
= 100

– presiunea fiscală generală (rata generală a fiscalităţii);

în care: Pf ∑ iI - suma
tuturor impozitelor, taxelor, cotizaţiilor sociale şi a altor prelevări cu
conţinut fiscal; PIB – produsul intern brut (dar, poate fi şi un alt indicator
macro-economic agregat – produsul naţional brut, venitul naţional.

Indicatorul agregat „Pf” măsoară procentajul prelevărilor obligatorii în sens

larg, deci importanţa acoperirii colective a nevoilor generale ale societăţii29. În practica
fiscală se folosesc şi alţi indicatori derivaţi de măsurare a presiunii fiscale la nivel
naţional, dintre care menţionăm:
• rata fiscalităţii consolidate, folosind două nivele de consolidare: primul
nivel constă în eliminarea CAS şi a impozitelor plătite de administraţiile
publice, iar al doilea nivel se obţine prin eliminarea tuturor prelevărilor
obligatorii autofinanţate (adică nu numai cele care sunt suportate de admi
nistraţiile publice, ci şi cele care sunt alimentate prin veniturile vărsate de
administraţiile publice);
• rata fiscalităţii nete se obţine eliminând din prelevările obligatorii partea
redistribuită direct agenţilor economici, în special sub forma prestaţiilor -
sociale pentru familii şi a subvenţiilor pentru întreprinderi;
• rata fiscalităţii lărgite, care rezultă din luarea în calcul şi a altor surse de
finanţare a cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii. b) Presiunea
fiscală individuală se stabileşte luând în considerare totalitatea prelevărilor fiscale,
sau a anumitor categorii de impozite, referitoare la un contribuabil plătitor, şi o
perioadă de timp:

∑; 100
i
P 100
B' i
I P'
I fc= ⋅ c

fc= ⋅ i
B

în care:
∑ iI - suma prelevărilor obligatorii referitoare la un contribuabil, pentru
o anumită perioadă; I
i- o anumită categorie de impozit (pe profit, pe
salariu, etc.); B
i- baza de impozitare ce cuprinde ansamblul categoriilor
de venituri; B'
i- baza de impozitare referitoare la un anumit impozit (de

răscoalei din 1514 se află şi presiunea fiscală. Mişcările antiimpozite au cunoscut o anumită amploare la sfârşitul
anilor 1970, mai ales în SUA, având ca punct de plecare mişcarea californiană, care a cunoscut o extindere
extraordinară şi în ţări ca Norvegia, Danemarca ş.a.
29
În funcţie de includerea sau neincluderea unor categorii de impozite şi taxe, la numărătorul fracţiei, în literatura de
specialitate se vorbeşte şi de alţi indicatori derivaţi de măsurare a presiunii fiscale, şi anume: rata fiscalităţii
consolidată (elimină anumite prelevări întâmplătoare); rata fiscalităţii nete (elimină redistribuirile cu caracter social,
transferuri, subvenţii, alocaţii etc.); rata fiscalităţii lărgite (luarea în calcul a anumitor surse de finanţare a
cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii).
52

exemplu, pentru a calcula presiunea fiscală asupra salariului se raportează

impozitul pe salariu la veniturile brute ale contribu-abilului ş.a.)
Presiunea fiscală suportată de contribuabil este influenţată de acești factori:
• suma totală colectată sub forma impozitelor;
• natura sistemului fiscal;
• incidenţa impozitelor;
• evaziunea şi frauda fiscală;
• eficienţa autorităţilor fiscale în colectarea veniturilor din impozite. c)
Presiunea fiscală pentru fiecare categorie de impozit, se calculează cu următoarea
relaţie:
I
Pfi= ⋅ 100
PIB

în care: I - un anumit impozit (pe profit, pe valori, CAS etc.).

d) Presiunea fiscală la nivelul firmei (Pff) se determină cu relaţia:

∑ = ⋅ VA
ff

I 100
Pi

în care: ΣIi – suma prelevărilor obligatorii referitoare la angajator; VA –

valoarea adăugată.

Abordarea în dinamică a presiunii fiscale este cerută de însăşi faptul că

aceasta este în legătură, cel puţin, cu următorii factori:
• dezvoltarea şi creşterea economiei naţionale pe o perioadă scurtă şi lungă
de timp;
• necesităţile de venituri fiscale ale puterii publice, la un moment dat;
• puterea de cumpărare, la un moment dat, se află sub influenţa ratei
fiscalităţii.
De aceea, se impune o analiză a factorilor de influenţă şi a unui anumit nivel
al presiunii fiscale care să fie stimulativ pentru toţi plătitorii de impozite. Situaţia
financiară în care se află ţara noastră în această perioadă ne conduce la concluzia că
reducându-se baza de impozitare, în cazul impozitelor directe, orientarea politicii
fiscale este îndreptată spre acele surse colectoare care nu au legătură cu baza materială
ce susţine impozitul, adică PIB.

5.6. OPTIMUL FISCAL ŞI EFECTELE PRESIUNII FISCALE

Optimului fiscal este una din problemele pe care le ridică politica fiscală în
economia contemporană. Ideea că impozitele şi taxele afectează preferinţele, conduce
teoreticienii şi practicienii la căutarea de sisteme fiscale optime. Astfel, teoreticienii
americani, reprezentanţi ai şcolii ofertei, în frunte cu Arthur Laffer, au regândit la în
ceputul anilor 1980 problema optimului fiscal. Pe baza unor observaţii statistice, Arthur
Laffer a reprezentat curba30 ce-i poartă numele, care exprimă evoluţia în timp a ra
portului dintre volumul prelevărilor obligatorii (PO) şi rata presiunii fiscale (r). Pe baza
datelor prezentate în graficul din figura 5.2. s-a ajuns la următoarele concluzii:
30
„Curba Laffer” este o idee exprimată în 1776 de către Adam Smith, conform căreia rate ale fiscalităţii prea ridicate
distrug baza asupra căreia acţionează fiscalitatea.
53

a) Într-o economie dezvoltată, presiunea fiscală poate creşte fără a fi afectată

baza fiscală, ceea ce face ca nivelul absolut al prelevărilor obligatorii să crească peste
un anumit prag al presiunii fiscale (rM), căruia îi corespunde suma maxim posibilă a
încasărilor din prelevări obligatorii (M);
b) Acelaşi volum al prelevărilor obligatorii poate fi obţinut prin intermediul a
două niveluri diferite de cote de impozit (r), şi anume: o cotă situată în zona admisibilă
(zA), care permite creşterea „PO” pe măsura creşterii „r”, iar alta în zona neadmisibilă
(zB), care duce la scăderea „PO” pe măsura creşterii „r”;
c) Punctul „M” este cel care asigură, în condiţii de fiscalitate normală, un nivel
maxim al prelevărilor obligatorii, este diferit de la un impozit la altul.

PO
(modificată)

PO(M) PO(A,B)

M ZA ZB

AB rA rM rB
r (%)
Fig. 5.2. Curba
Laffer

Stabilirea unei mărimi optime a cotei de impunere, care să permită un nivel

maxim al încasărilor, trebuie să ţină seama de riscurile legate de presiunea fiscală, şi
anume: riscul legat de evaziunea fiscală; riscul inflaţiei generate de presiunea fiscală.
Căutând soluţii pentru relansarea economiei, economiştii ofertei consideră că
oferta şi nu cererea este veritabilul stimul al activităţii economice şi, ca atare, propun
reducerea prelevărilor obligatorii şi a cheltuielilor publice pentru a elimina frâna pusă
în calea dezvoltării economice. Ei stabilesc o serie de criterii de optimizare fiscală, şi
definesc presiunea fiscală optimă ca fiind cea care permite maximizarea PIB şi maxi
mizarea randamentul prelevărilor ce trebuie suportate de contribuabili31. Cu toate
acestea, nu se cunosc puncte fixe sau praguri pentru indicele fiscalităţii.
Limitele presiunii fiscale nu pot fi fundamentate ştiinţific şi aplicabile în
practică pentru a se atinge „optimul fiscal”, atât din punctul de vedere al contri
buabilului, cât şi din cel al puterii publice. Aceasta, pentru că problema limitelor
fiscalităţii este legată de o serie de considerente de ordin psihologic şi politic, econo
mic, compensaţii sociale etc.
Pragul fiscalităţii suportabile a fost înălţat mereu în timp de către teoreticieni,
iar practica se pare că l-a depăşit de fiecare dată. Din această cauză, dacă există un prag
maxim pentru presiunea fiscală, el este dificil de determinat ştiinţific. Plafonul fiscal
este flotant, pentru că presiunea fiscală maximă este mai mult o percepţie, care variază
în funcţie de circumstanţele economice, politice şi psihologice. Ca urmare, putem vorbi
de următoarele limite ale presiunii fiscale:

31
Economistul ofertei Arthur Laffer argumentează că micşorarea ratelor de impozitare este comparabilă cu venituri
din impozite constante sau chiar cu venituri mai mari decât cele iniţiale.
54

a) Limite de ordin psihologic şi politic, care sunt impuse de reacţiile contri

buabililor care pot să opună o puternică rezistenţă creşterii prelevărilor obligatorii,
atunci când ei le estimează a fi exagerate, prin:
➢ evaziune, fraudă,
➢ reducerea activităţii productive
➢ în unele cazuri, mişcări de protest sau revolte;
b) Limite de ordin economic, care ţin de faptul că prelevările obligatorii pot
avea ca efect frânarea înclinaţiei spre muncă, economii şi investiţii, precum şi slăbirea
spiritului întreprinzător;
c) Compensaţiile induse de presiunea fiscală, care se exprimă prin faptul că
aceasta constituie şi un avantaj pentru contribuabili prin intermediul cheltuielilor pu
blice pe care le finanţează.
Fiscalitatea exercită o varietate de efecte, care se intercondiţionează în forma rea şi
modificarea comportamentului agenţilor economici. Aceste efecte se pot grupa în trei
categorii: efecte asupra contribuabilului, efecte asupra economiei şi efecte sociale.
a) Efecte asupra contribuabilului semnifică ansamblul reacţiilor şi atitudinilor
contribuabililor faţă de impozit. Ele pot fi de două feluri:
➢ „de anunţ”, care se situează înainte de plata impozitului, când
contribuabilul caută să reducă sarcina fiscală, fenomen cunoscut şi sub
denumirea de „evaziune fiscală”;
➢ „de venit”, situat după plata impozitului, diminuând venitul plătitorului
care va încerca să transfere obligaţia sa fiscală asupra altor persoane,
fenomen numit repercusiune.
b) Efectele economice, apar la nivelul modificării cererii agregate (la nivelul
societăţii), precum şi la nivel individual. La nivel macro, presiunea fiscală conduce la
reducerea cererii globale prin preluarea unei părţi mari din venitul nominal la dispoziţia
statului. Cu toate că scăderea cererii agregate pentru consumul privat, presupune, într-o
oarecare măsură, creşterea consumului de bunuri publice, într-o economie aflată în
criză această afirmaţie este „falsă”, fapt pentru care propunem reducerea fiscalităţii şi
acordarea unui evantai larg de facilităţi întreprinzătorilor.
Efectele economice ale fiscalităţii se resimt nu numai la nivel ofertei globale, ci
şi la nivelul structurii cererii agregate.
c) Efectele sociale ale fiscalităţii se manifestă în forma scăderii capacităţii de
cumpărare la nivelul venitului real (prin scăderea venitului nominal, nu prin creşterea
preţurilor). Dar, aceste efecte sunt uneori contradictorii, întrucât cei cu venituri mici
sunt compensaţi prin politica de protecţie socială asigurată prin intermediul bugetului
de stat. Puterea de cumpărarea a unei unităţi monetare este afectată de fenomenul
inflaţionist din economie, şi anume: cu cât rata inflaţiei creşte, cu atât puterea de
cumpărare a unei unităţi monetare scade.
Sistemul fiscal românesc, pe lângă deficienţele ce-l caracterizează, oferă totuşi
anumite facilităţi:
a) este stimulată finanţarea prin îndatorare, deoarece cheltuielile cu dobânzile
sunt deductibile comparativ cu dividendele plătite care nu pot fi deduse în scopuri
fiscale;
b) conform legii, impozitul pe profit este redus atunci când firma creează locuri
de muncă protejate pentru handicapaţi, când se încasează valută din exporturile
bunurilor obţinute din propria activitate;
c) cadrul legal permite, totodată, recuperarea pierderilor înregistrate de firmă
într-o perioadă de 5 ani.

55
 5.7. INCIDENŢA IMPOZITULUI ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ

Incidenţa impozitului poate fi definită ca distribuţia ultimă a sarcinii (poverii)

unui impozit. În discuţia despre incidenţă se face distincţie dintre incidenţa formală,
care este rezultatul impactului iniţial al impozitului, şi incidenţa efectivă, care este
impactul final al impozitului, ce arată povara fiscală efectivă (în ultimă instanţă) şi cine
o plăteşte în final. Incidenţa formală mai este cunoscută ca incidenţă legală, în timp ce
incidenţa efectivă, ca incidenţă economică.
Conform principiului echităţii fiscale, orice persoană care plăteşte impozit
statului trebuie să-l şi suporte, în mod efectiv. În realitate, nu de puţine ori, lucrurile stau
altfel. Astfel, există situaţia în care plătitorul impozitului este şi suportatorul lui
(impozite directe), dar şi situaţia în care suportatorul impozitului este altul decât
plătitorul acestuia (impozite indirecte). În primul caz avem de-a face cu incidenţa
directă, iar în al doilea caz avem de-a face cu incidenţa indirectă (repercusiune sau
translaţie).
Translaţia unui impozit se poate produce în trei feluri:
• translaţia progresivă sau în aval, atunci când ea se efectuează prin inter mediul
preţurilor bunurilor vândute, sau prin creşterea salariilor cerute de salariaţi în scopul
compensării creşterilor de impozite şi cotizaţii sociale suportate de aceştia;
• translaţia regresivă sau în amonte este cea se operează, de exemplu: de
consumatori către vânzători, pe calea unei reduceri a preţului de vânzare, în urma
creşterii unui impozit indirect, de angajatori către salariaţi, atunci când o creştere a
sarcinilor lor fiscale şi sociale se traduce printr-o îngheţare a salariilor pe care ei le
acordă;
• translaţia oblică este atunci când vânzătorul unui produs repercutează im
pozitul plătit de el nu asupra unui bun sau serviciu impozitat, ci asupra altor bunuri şi
servicii.
Repercusiunea este legată şi de tehnicile de încasare a impozitului. Astfel, plata
prin avansuri a impozitului pe profit poate determina firmele să integreze acest impozit
în preţurile de producţie. Impozitul este, deci, cu atât mai uşor transferabil, cu cât
perioada de timp care separă faptul generator de percepere este mai scurtă. La fel,
impozitele care sunt reţinute la sursă sunt mai uşor recuperabile decât impozitele
încasate pe bază de rol (debitare).
Principalele căi prin intermediul cărora întreprinzătorii reuşesc să transpună în
sarcina altora impozitele plătite de ei sunt: adăugarea la preţul de vânzare a mărfurilor
sau la tariful serviciilor a impozitelor indirecte şi recuperarea lor de la cumpărători sau
beneficiari; cumpărarea, în condiţii conjuncturale favorabile, de materii prime, mate
riale, mărfuri etc., la un preţ avantajos, ceea ce face posibilă transpunerea impozitului
asupra vânzătorului.
Transpunerea impozitelor plătite de unele persoane în sarcina altora poate fi par
ţială sau integrală, în funcţie de o serie de factori, cum sunt: gradul de concentrare a
producţiei, raportul existent pe piaţă între cerere şi ofertă (dacă cererea este mai mare
decât oferta se poate realiza uşor repercusiunea totală), gradul de ocupare a forţei de
muncă, felul mărfurilor (serviciilor) ce fac obiectul vânzării-cumpărării (mărfurile cu
cerere neelastică permit transmiterea în mai mare măsură a efectelor impozitării decât
cele cu cerere elastică).
Evaziunea fiscală constă în sustragerea (eschivarea) - licită sau ilicită de la
impunere (impozitare) a unei părţi din materia impozabilă. Cauzele acestui fenomen
sunt: legislaţia fiscală precară, erori în aşezarea impozitelor, control fiscal neadecvat.
 În funcţie de reducerea asietei fiscale prin impunere, evaziunea fiscală se
manifestă sub două forme, şi anume:
56

a) Evaziunea legală (la adăpostul legii) nu constituie infracţiune, pentru că

ocolind legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută de legiuitor şi deci "tolerată" prin
scăparea din vedere, contribuabilii sustrag o parte din materia impozabilă de la impu
nere (de exemplu, impunerea veniturilor pe baza unor norme medii, cei care realizează
venituri peste medie scapă de la impunere cu partea ce depăşeşte media respectivă; alo
carea unei părţi din profit pentru acţiuni sociale, indiferent dacă acestea s-au făcut sau
nu, micşorează venitul supus impozitării ş.a.).
b) Evaziunea frauduloasă (ilicită) încalcă prevederile legale, fapt pentru care
constituie infracţiune, iar cei ce o practică sunt sancţionaţi penal (întocmirea unor de
claraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă se declară numai o parte din veniturile
realizate; ţinerea unor registre contabile nereale; întocmirea de documente de plată
fictive; compensaţii de conturi; reducerea cifrei de afaceri; crearea de conturi pasive la
care se găsesc alocate diferite rezerve; amortismente la supraevaluări; contabilizări de
cheltuieli şi facturi fictive; erori de raportare ş.a.) .Această formă de evaziune este
întâlnită şi sub denumirea de fraudă.
În cadrul legislaţiei româneşti, evaziunea fiscală frauduloasă este definită ca
fiind “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor,
taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele juridice române
sau străine”32.
Evaziunea fiscală îşi are originea în însăşi creşterea rolului statului în viaţa eco
nomico-socială, rol realizat prin însăşi instrumentul privilegiat al său bugetul de stat.
Intervenţionismul fiscal constituind în acest sens, o importantă pârghie financiară.
Astfel, sumele puse la îndemâna statului prin atragerea la buget au devenit tot mai mari,
atât în sume absolute, cât şi ca pondere în P.I.B.
Impozitarea este considerată una din cauzele principale ale generării
economiei subterane (paralele), a cărei rată de creştere a devansat rata de creştere a
presiunii fiscale. Ea reuneşte activităţi foarte diverse – de la cele ilegale (trafic, co
rupţie, proxenetism), la cele legale, care fie că nu sunt înregistrate în contabilitatea
naţională (activităţi casnice, muncă benevolă etc.), fie că nu sunt declarate la organul
fiscal (fraudă fiscală şi munca la negru).
Economia paralelă se pretează greu la evaluare, fapt pentru care provoacă gra ve
perturbaţii economice, cu consecinţe în deciziile de politică macroeconomică. Pri mele
tentative de evaluare a acestui fenomen şi integrarea sa în P.I.B., au apărut la ju mătatea
deceniului opt, în ansamblul ţărilor OCDE. Astfel, economistul canadian
Arthur Betz Laffer, pornind de la concepţia ultraliberală a politicii fiscale, a enunţat le
gea ce-i poartă numele, lege care pune în relaţie rata fiscalităţii şi încasările din im
pozite. Această teorie este ilustrată de o curbă ce evidenţiază grafic momentul ratei
ideale a fiscalităţii, fapt pentru care este de apreciat că rezonabilitatea presiunii fiscale
este preferabilă faţă de o fiscalitate excesivă, mărimea prelevărilor instigând la mai
puţină muncă.
Principalele activităţi subterane sunt reprezentate de munca la negru şi frauda
fiscului, care însumează două treimi din totalul economiei neoficiale. Chiar dacă,
uneori, evaziunea fiscală este rezultatul fraudei, între acestea există deosebire de faptă:
• frauda fiscală cuprinde ansamblul practicilor ilegale ce permit eludarea to
tală sau parţială a impozitului prin nedeclararea sau declararea diminuată a veniturilor; •
evaziunea fiscală reprezintă ansamblul faptelor, neînsoţite de fraudă, care nu se supun,
în general, sancţiunilor penale.

32
Legea 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale
57

Domeniile cel mai propice fraudei sunt comune tuturor ţărilor, ele fiind repre
zentate de activităţile terţiare (comerţul şi serviciile) şi de construcţii. Comerţul deţine
ponderea în cadrul activităţilor generatoare de economie subterană.
Problema esenţială este erodarea bazei de impozitare şi prin aceasta micşorarea
posibilităţilor de manevră a statului în sectorul economic şi social. Procedeele de
fraudă fiscală ce se manifestă în mod sistematic sunt: ţinerea unei contabilităţi duble;
vânzarea fără facturi; falsificarea facturilor ş.a..
Posibilităţile legale destinate să uşureze sarcina fiscală sunt diverse şi diferă de
la o ţară la alta, în funcţie de voinţa puterii legiuitoare. Astfel, în unele ţări se acordă
reduceri ale impozitului pe venit în favoarea agenţilor economici care investesc o parte
din profitul realizat în achiziţii de maşini şi echipament tehnic, stimulând acumularea de
capital. De asemenea, se permite amortizarea accelerată a capitalului fix, cu efectul
diminuării venitului impozabil, precum şi constituirea unor rezerve sau provizioane,
care se scad din veniturile brute obţinute, astfel că mărimea materiei impozabile se
reduce33.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, evaziunea fiscală, specifică mai ales
TVA, poate fi întâlnită sub mai multe forme:
a) Frauda pe termen lung, care apare atunci când un agent economic, care şi-a
creat în timp o bună reputaţie, încetează brusc plăţile, declarându-se în stare de
faliment, după ce, în prealabil, a avut grijă să-şi transfere profitul în altă ţară;
b) Frauda pe termen scurt, care poate fi întâlnită atunci când o nouă întreprin
dere înfiinţată, cu intenţia ascunsă de a obţine bani prin pretenţii false, înaintează
organelor fiscale o cerere justificată de rambursare a TVA, însă după rambursare, între
prinderea în cauză îşi încetează activitatea, iar plătitorul dispare;
c) Sindromul „Phoenix”, când o firmă ce are obligaţie de plată a TVA se de
clară în stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu acelaşi manager. d)
Sindromul „companiilor multiple” apare în cazul în care sunt înregistrate mai multe
firme, printre care şi una fantomă, aceasta din urmă solicită rambursarea taxei pe
valoarea adăugată fără să fi participat la plata celei colectate, după care dispare. e)
Modificări în contabilitate, concretizate prin înregistrarea repetată a unor facturi de
intrare, raportarea greşită şi întocmirea unui document TVA incorect. În România, o dată
cu introducerea TVA s-au conturat multiple forme ale evaziunii fiscale, dintre care
enumerăm:
a) Vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe
ori greu de descoperit;
b) Omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un
avantaj care nu i se cuvine;
c) Înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii
fără plată (tip barter), cu plată redusă, fără factură sau, eventual, cu o factură de valoare
mai mică;
d) Deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de
facturi false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin
folosirea de facturi care se referă la cumpărări inexistente;
e) Erorile de înregistrare, care pot apărea, la prima vedere, ca inocente, dar ele
au, totuşi, o influenţă destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente
sau dacă valoarea lor este mare.
f) Aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la
diminuarea serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat;

33
O.G. nr. 70 din 1994 privind impozitul pe profit.

58

g) Cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei

aferente unor mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul la deducere,
fără, însă, ca în realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate.
În baza analizei efectuate de Ministerul Finanţelor în legătură cu evaziunea fis
cală, a rezultat că la baza acesteia stau următoarele cauze: intenţia de eludare sau
încălca rea deliberată a prevederilor din legislaţia fiscală, în vederea sustragerii de la
plata im pozitelor, taxelor şi contribuţiilor; desfăşurarea activităţii fără autorizaţia legală;
refuzul
achitării obligaţiilor fiscale; conducerea incorectă sau incompletă a evidenţelor care stau
la baza determinării obligaţiilor fiscale; exploatarea la maxim a unor incoerenţe sau
inconsecvenţe ale legislaţiei fiscale sau interpretarea arbitrară a prevederilor acesteia în
ceea ce priveşte facilităţile fiscale; necunoaşterea legislaţiei fiscale.
Pentru combaterea evaziunii fiscale, în legislaţia românească au fost reţinute de
taliat infracţiunile şi contravenţiile posibile ca şi pedepsele, precum şi sancţiunile
aplicabile prevăzute în legislația în vigoare.
 59

CAPITOLUL VI

FISCALITATEA DIRECTĂ

Venitului impozabil, fie că se referă la persoane fizice, fie la persoane juridice

se rezumă, în principal, la următoarele caracteristici:
a) Venitul impozabil, atât cel câştigat regulat, cât şi cel excepţional, cuprinde,
în principiu, şi venitul nemonetar (avantaje în natură), pe lângă venitul monetar; b)
Venitul impozabil este un venit net, care se obţine deducând din suma venitului, aşa
cum este obţinut sau perceput (adică în sumă brută), cheltuielile şi obligaţiile suportate
pentru obţinerea sau conservarea acestui venit; c) Venitul impozabil este un venit
realizat, iar în unele cazuri trebuie să fie şi disponibil.
 6.1. CONŢINUTUL ŞI CARACTERISTICILE
IMPOZITELOR DIRECTE

Impozitul pe venit a fost introdus în practica fiscală ca urmare a încheierii

procesului de stratificare socială, ceea ce a determinat apariţia următoarelor forme de
venit: salariu, profit, rentă. El îmbracă forma impozitelor directe (impozitul pe venit şi
impozitul pe capital). Subiecţii plătitori de impozit pe venit sunt persoanele fizice şi/sau
persoanele juridice.
Impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere care în sistemul
prelevărilor fiscale actuale, deţin o pondere destul de ridicată. Ele reprezintă prelevări
fiscale care au incidenţă imediată asupra capacităţii contributive şi se stabilesc no
minal, în sarcina persoanelor fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile (averea)
acestora pe baza cotelor de impozit prevăzute de actele normative. Având termene de
plată dinainte stabilite şi fiind cunoscute în prealabil de către contribuabili, ele sunt pre
ferabile în raport cu cele indirecte. Impozitele directe se deosebesc de cele indirecte
prin asietă, cotă de impozitare, modul de încasare, precum şi prin repercusiunea lor
asupra contribuabililor şi veniturilor bugetare.
Pe lângă avantajele ce le prezintă – venit sigur pentru stat, îndeplinesc dezide
rate de justiţie fiscală (sunt exonerate veniturile minimului de existenţă), uşor de
calculat şi perceput, prezintă şi o serie de dezavantaje – nu sunt agreabile plătitorilor,
fapt pentru care, apar abuzuri în ceea ce priveşte aşezarea şi încasarea lor.
În funcţie de natura materiei impozabile asupra căreia se aşează, impozitele
directe se grupează în două categorii:
a) Impozitele reale (pe obiecte sau obiective) nu ţin seama de situaţia
personală a subiectului impozabil. Luând în considerare bunul distinct, nesocotind
subiectul plătitor de impozit (situaţia lui materială), această formă creează stări de
inechitate fiscală. Această categorie de impozite cuprinde: impozitul funciar (pe
pământ); impozitul pe clădiri; impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii
libere; impozitul pe capitalul mobiliar.
În economia contemporană continuă să existe impozitele reale, reprezentate mai
ales din impozitul funciar şi impozitul pe clădiri, celelalte forme au fost înlocuite cu
impozitele personale.
Întrucât impozitele reale nu iau în considerare venitul net al materiei impozabile
şi pe cel brut, ele dezavantajează pe micii producători şi avantajează pe cei ce reali
zează un venit mai mare decât cel mediu. Cele menţionate explică de ce impozitele
reale căpătau de multe ori un caracter regresiv.

60

b) Impozitele personale (subiective),34 relevă prelevări fiscale de factură

modernă, care guvernează capacitatea contributivă a contribuabililor, ţinând cont de
calitatea obiectivului impozabil, dar şi de condiţiile socio-economice ale subiecţilor.
În funcţie de modul de aşezare asupra obiectului impozabil, impozitele
personale se grupează în două categorii:
a) Impozitul pe venit (impozitarea venitului) reprezintă forma de bază a impo
zitelor personale. Ele au putut fi introduse atunci când s-a înregistrat o suficientă dife
renţiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale. Acest moment este marcat de
creşterea numărului personalului muncitor, care realizau venituri sub forma sa lariilor, a
industriaşilor, comercianţilor şi bancherilor, care realizau venituri sub forma profitului
şi a proprietarilor funciari, care obţineau venituri sub forma rentei.
b) Impozitele pe avere (impozitarea capitalului) a fost instituit în strânsă legă
tură cu faptul că diferite persoane fizice şi/sau juridice au drept de proprietăţi asupra
unor bunuri mobile şi/sau imobile. Această categorie de impozite se întâlnesc, în prac
tica fiscală sub mai multe forme.
Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal se datorează mai
multor cauze: nevoia sporită de resurse financiare la dispoziţia statului, apariţia unei noi
surse de impunere (salariul), randamentul mai ridicat al impunerii veniturilor ş.a.

6.2. IMPOZITUL PE VENIT

Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor

categoriilor de venituri obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.
Ele îmbracă două forme:
• impozitul pe venitul persoanelor juridice;
• impozitul pe venitul persoanelor fizice.
A) Impozitul pe societăţi întâlnit şi sub denumirea de impozit pe veniturile
persoanelor juridice, se plăteşte de către agenţii economici ce funcţionează sub forma
societăţilor comerciale. Sfera de aplicare a impozitului este diferită, astfel: • sub aspect
organic, impozitul se aplică societăţilor de capitaluri (S.A., S.C.A.) şi
societăţilor cu răspundere limitată, dar nu şi societăţilor de persoane; • sub
aspect teritorial aproape toate legislaţiile ţărilor europene privesc obligaţia fiscală
privitoare la impozitul entităţilor juridice în mod diferit, după cum ele sunt sau nu
rezidente.
La nivel de societăți comerciale în prezent sunt două forme de impunere, astfel:
✓ Impozitul pe profit
✓ Impozitul pe venitul microîntreprinderilor
Profitul obţinut se repartizează atât acţionarilor/asociaților, sub formă de
dividende (proporţional cu participarea lor la capital), cât şi la dispoziţia societăţii
pentru constituirea unor fonduri.
Prin urmare, în cazul societăţilor se observă profitul înainte de repartizare,
profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi profitul rămas la dispoziţia
societăţii.
În ceea ce priveşte aşezarea impozitului, profitul impozabil este un profit real,
adică stabilit pe baza datelor contabile, ce pot fi controlate de organele fiscale care-l pot
corecta, precum şi procedeele de evaluare a acestuia.

34
Cea mai veche formă de impozit personal a fost capitaţia , stabilit pe locuitor în sumă fixă; a urmat impozitul pe
clase de venituri; cea mai perfecţionată formă este impozitul pe venit.
61

Profitul impozabil (baza de impozitare) se calculează şi se evidenţiază

trimestrial, cumulat de la începutul anului fiscal. Conform reglementărilor în vigoare,
se parcurg următoarele etape:
a) Se determină profitul brut sau total (pierdere) ca diferenţă dintre veniturile
totale (din exploatare, financiare şi excepţionale) şi cheltuielile totale aferente: b) Se
calculează profitul impozabil (pierdere) înainte de raportarea pierderii fiscale, prin
afectarea lor cu cheltuielile deductibile şi nedeductibile35. c) Se determină profitul
impozabil (pierdere) după raportarea pierderilor fiscale, prin scăderea din profitul
impozabil (fiscal) a pierderilor fiscale din anii anteriori. Impunerea profitului realizat
de persoanele juridice se face, de regulă, anual, iar categoriile de plătitori (contribuabili)
obligaţi la plata impozitului pe profit sunt: • persoanele juridice române, pentru profitul
din orice sursă, din România şi din străinătate;
• persoanele juridice străine, dacă desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent
din România, pentru profitul acelui sediu;
• persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în România, ca partener
într-o asociere ce nu dă naştere la o persoană juridică, pentru veniturile rezultate
din activităţile desfăşurate în România;
• asocierile dintre persoanele fizice române şi persoanele juridice române, care
dau naştere la o persoană juridică, pentru veniturile din România şi din străi
nătate; impozitul se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică.
Impozitul pe profit (Ip) se determină, conform reglementărilor în vigoare, prin
aplicarea asupra bazei impozabile (profitul impozabil) a cotelor de impozit regle
mentate prin acte normative:
p i Pir I = c ⋅
în care: ci – cota de impunere; Pir – profitul impozabil după raportarea pierderilor
fiscale

Impozitul pe profit se reduce, conform reglementărilor în vigoare, cu creditul

fiscal acceptat. Acesta reprezintă expresia facilităţilor fiscale acordate de stat în fa
voarea contribuabililor – angajarea de către firme a persoanelor cu handicap, reducerea
impozitului pe profit pentru persoanele care încasează venituri în valută, din exportul
bunurilor realizate din activitate proprie, alte facilităţi fiscale. Creditul fiscal îmbracă
două forme: credit fiscal extern şi impozit pe profit scutit.
Dacă se admite că există creditul fiscal (Cf), impozitul pe profit datorat se
diminuează cu această sumă:
Încasarea impozitului pe profit este prevăzută în aşa fel încât să accelereze
intrarea veniturilor fiscale la bugetul de stat.
Principala funcţie a impozitului pe profit este aceea de sursă certă de alimentare
cu venituri a bugetului public în vederea asigurării mijloacelor financiare necesare
îndeplinirii drepturilor fundamentale ale cetăţenilor cu privire la activităţi de interes
general. Randamentul fiscal al impozitului pe profit este în general scăzut, deoarece
există multiple posibilităţi de evaziune fiscală. Cu toate acestea, impozitul pe profit are
un rol important în creşterea ponderii impozitelor directe în sistemul fiscal românesc.
Se supun sistemului de impozitare şi microîntreprinderile şi întreprinderile mici
şi mijlocii.
Microîntreprinderile reprezintă în contextul Legii nr. 227/2015 privind Codul
Fiscal, cu actualizările ulterioare (OG nr. 25/30.08.2017) acele persoane juridice care

35
Cheltuielile deductibile și nedeductibile sunt prevăzute în Codul fiscal în viguare la data calculării impozitului pe
profit.
62

îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) a realizat venituri, altele decât cele obținute din desfășurarea activităților,
prevăzute la art. 48 alin. (6);
b) a realizat venituri, altele decât cele din consultanță și management, în
proporție de peste 80% din veniturile totale;
c) a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 500.000 euro.
 Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la
închiderea exercițiului financiar în care s-au înregistrat veniturile;
d) capitalul social al acesteia este deținut de persoane, altele decât statul și
unitățile administrativ-teritoriale;
e) nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul
comerțului sau la instanțele judecătorești, potrivit legii.
Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM), în contextul Legii nr. 133/1999, re
prezintă acele unităţi economice care-şi desfăşoară activitatea în sfera producţiei de bu
nuri materiale şi servicii, care, în funcţie de numărul mediu scriptic anual de personal,
sunt întreprinderi mici (între 10 şi 49 de salariaţi) şi întreprinderi mijlocii (între 50 şi
249 de salariaţi).
B) Impozitul pe venitul persoanelor fizice este plătit de persoane fizice care
au domiciliul într-un anumit stat, precum şi străinii care obţin venituri în acel stat, cu
unele excepţii prevăzute de lege (imunitatea fiscală a diplomaţilor străini, în condiţii de
reciprocitate; persoanele fizice care realizează venituri sub minimul impozabil ş.a.).
Obiectul impozabil îl formează veniturile realizate, indiferent de locul realizării
lor – industrie, comerţ, bănci, profesii libere sau formele de manifestare – salariul,
dividendele, profiturile, dobânzile, chiriile, primele, redevenţele.
În funcţie de modul de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, se
disting două sisteme de impunere:
• sistemul impozitării separate (impunere individuală), conform căruia im
pozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană şi sursă de venit (impozite
analitice);
• sistemul impozitării globale (impunere pe venitul global), după care impo
zitul se aşează asupra ansamblului veniturilor obţinute de persoane fizice
(impozite sintetice).36
Calculul impozitelor pe venitul persoanelor fizice presupune folosirea cotelor
proporţionale, progresive sau combinate. Cea mai largă răspândire o au cotele progre
sive, pe tranşe de venit, reţinută şi de practica fiscală din ţara noastră.
Reforma economică în România are o componentă esenţială reforma fiscală im
pusă de aplicarea, în ţara noastră, a principiilor economiei de piaţă. Astfel, începând cu
01.01.2000 a intrat în vigoare noul sistem de impunere, impozitul pe venitul global,
sistem de impunere care vine să înlocuiască o întreagă legislaţie cu privire la impunerea
veniturilor din salarii, a veniturilor realizate din activităţi independente ş.a. În prezent
se aplică cota unică de impozitare de 16%.
Impozitarea venitului global a răspuns mai bine cerinţelor echităţii fiscale prin
următoarele:
a) stabilirea unui venit minim neimpozabil;
b) determinarea sarcinii fiscale a fiecărui contribuabil în raport cu mărimea
venitului realizat şi cu sarcinile sociale ce îi revin;
c) cuprinderea în sfera de aplicare a tuturor contribuabililor care realizează
venituri dintr-o anumită sursă;

36
Această formă de impozitare este frecvent întâlnită în majoritatea statelor dezvoltate.
63

d) folosirea acelor cote de impunere care asigură determinarea cuantumului

impozitului în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozabil. Aplicarea
reglementărilor privind impozitul pe venitul global presupune şi acor darea de facilităţi
fiscale celor cu venituri reduse sau celor care au în întreţinere un anu mit număr de
persoane fără venituri proprii, ceea ce corespunde obiectivelor de politică socială.
C) Impozitul pe dividende, dobânzi şi pensii37 reprezintă, de asemenea, alte
surse bugetare directe realizate prin impunerea acestor categorii de venituri. Dividendul
reprezintă remuneraţia capitaluri-lor puse de acţionari sau asociaţi la dispoziţia
societăţilor pe acţiuni. Plata lor se face, în mod curent, din profiturile nete supuse
repartizării, pe baza hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor care aprobă
conturile anuale. Baza impozabilă se determină pornind de la profitul net (Pn), care este
afectat de următoarele elemente: fondul de participare a salariaţilor la profit (Ps), în cotă
procentuală din profitul net; fondul pentru cota de participare a managerilor la profit
(Pm); fondul cuprinzând sumele pentru constituirea resurselor proprii de finanţare (Pf).
Impozitul pe dividende este reţinut de către societatea comercială plătitoare şi
vărsat la bugetul de stat, însă cei care-l suportă sunt acţionarii sau asociaţii, persoane
fizice şi juridice, cărora le revin aceste dividende. Cota de impunere se aplică asupra
sumelor repartizate pe această destinaţie de AGA. Luând în considerare elementele
menţionate şi baza impozabilă (dividendul impozabil), impozitul pe dividende se
determină astfel:

Di = Pn – (Ps+ Pm + Pf)
ID = ciDi

Dacă plata dividendelor se face în natură, atunci evaluarea produselor acordate,

ca plată în natură, se face la preţul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din
producţia proprie sau la preţul de achiziţie pentru alte produse, iar în cazul serviciilor,
pe baza tarifelor practicate pentru acestea, la data efectuării plăţii în natură.
Obligativitatea calculului, reţinerii şi vărsării impozitului pe dividende revine
persoanelor juridice o dată cu plata dividendelor către acţionari şi asociaţi.
Veniturile din pensii sunt sume încasate cu titlu de pensie ca urmare a unei
contribuţii obligatorii la un sistem de asigurare socială, precum şi pensiile de această
natură finanţate de la bugetul de stat.
Calculul impozitului se face prin aplicarea asupra venitului impozabil a
baremului lunar prevăzut de actele normative.
D) Alte venituri sunt formate din: veniturile din jocurile de noroc de orice fel -
loterii, inclusiv premii în bani sau în natură, veniturile sub formă de premii de orice fel
- premii în bani şi/sau în natură, premii pentru sportivi, antrenori, prime de lot etc.,
veniturile din transferul drepturilor de proprietate asupra valorilor mobiliare şi
părţilor sociale.
În categoria veniturilor realizate de o persoană fizică se include atât veniturile în
bani, cât şi echivalentul în lei al veniturilor în natură. Echivalentul în lei al veniturilor
în natură se obţine prin evaluarea în lei, la preţul pieţei, la locul realizării acestora.

37
Dividendul reprezintă orice distribuire din profit făcută de o persoană juridică, în bani şi/sau natură în favoarea
acţionarilor şi asociaţilor din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de rezultate, sau sumele
primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de investiţii. Dobânda reprezintă: venitul
obţinut din titluri de creanţe de orice natură; suma cuvenită pentru folosirea banilor împrumutaţi; parte a sumelor
asigurate obţinute din asigurările de viaţă ş.a.
64

Avantajele în bani şi în natură sunt considerate a fi orice foloase primite de

contribuabili, ca urmare a unei relaţii contractuale, între părţi sau de la terţi, ca de
exemplu:
 a) folosirea vehiculelor din patrimoniu în scop personal;
b) acordarea de produse alimentare, îmbrăcăminte, cherestea, lemn de foc etc.;
c) diferenţa dintre dobânda practicată şi dobânda preferenţială;
d) folosirea personalului pentru munci casnice;
e) gratuităţi de bunuri şi servicii; permise de călătorie pe mijloace de transport;
f) bilete de tratament şi odihnă;
g) cadouri primite cu diverse ocazii etc..
Veniturile neimpozabile potrivit ordonanţei privind impozitul pe venit, sunt ur
mătoarele:
a) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială,
acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetele fondurilor speciale,
bugetele locale şi din alte fonduri publice;
b) sumele încasate din asigurări de bunuri de accident, de risc profesional şi din
altele asimilate primite drept compensaţie pentru pagubele suportate; c) sumele primite
drept despăgubiri pentru pagubele suportate ca urmare a calamităţilor naturale, precum
şi pentru cazurile de invaliditate sau de deces, produse ca urmare a unor acţiuni
similare, conform legii şi alte venituri prevăzute de lege. Venituri scutite de impozit
potrivit reglementărilor în vigoare se referă la: a) veniturile membrilor misiunilor
diplomatice şi ai posturilor consulare, cu condiţia reciprocităţii;
b) veniturile persoanelor fizice străine care desfăşoară în România activităţi de
consultanţă în cadrul unor acorduri de finanţare gratuită;
c) veniturile obţinute de corespondenţi de presă străini, cu condiţia reciprocităţii
şi alte venituri prevăzute de lege.

6.3. IMPOZITELE PE CAPITAL

Din punct de vedere fiscal, capitalul reprezintă toate formele de avere

destinate vânzării. Averea poate lua mai multe forme, aşa cum rezultă din figura 6.1.

Avere

Proprietate Locuinţe Pământ Capital

de afaceri financiare
Numerar şi Capital social
depozite bancare
Capital Active
imobilizat (utilaje, Capital financiar
teren etc.) (resurse lichide
Capital circulant neangajate
(stocuri, clienţi)
Capital fix sau

Fig. 6.1. Forme de avuţie (capital)

65

Cu excepţia capitalului social, toate celelalte forme de avere pot fi subiect al

impozitului pe capital. Aceasta este una din cele mai vechi forme ale impozitelor şi îşi
are originea în impunerea pământului şi locuinţelor. Treptat, impozitul pe capital s-a
dezvoltat astfel încât numărul activelor care au făcut obiectul impozitării s-a extins,
rămânând puţine lucruri care nu sunt impozitate.
Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu faptul că diferite
persoane fizice şi/sau juridice au drept de proprietăţi asupra unor bunuri mobile şi/sau
imobile. Această categorie de impozite se întâlnesc, în practica fiscală, sub următoarele
forme:
a) Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite
asupra averii, dar plătite din venitul obţinut de pe urma averii respective, cât şi ca
impozite instituite pe substanţa averii (acestea conduc la micşorarea materiei impoza
bile, au un caracter excepţional şi se întâlnesc foarte rar – în timpul sau după terminarea
unui război). Cele mai întâlnite impozite de acest fel sunt:
• impozitele pe proprietăţi imobiliare (asupra terenurilor şi clădirilor), care
au ca bază de impunere valoarea de înlocuire valoarea declarată de pro
prietar sau veniturile capitalizate privind bunurile respective;
• impozitul asupra activului net, care are ca obiect întreaga avere mobilă şi
imobilă pe care o deţine un contribuabil.
b) Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În categoria
impozitelor pe circulaţia averii intră:
• impozitul pe succesiuni;
• impozitul pe donaţii;
• impozitul pe acte de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile;
• impozitul pe hârtiile de valoare;
• impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc. c)
Impozitele pe sporul de avere are ca obiect creşterea valorii averii pe care l au
înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. În această categorie de
impozite includem:
• impozitul pe plusul de valoare imobiliară (în perioada de la cumpărare
până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest
scop);
• impozitul pe sporul de avere realizat în timp de război.

6.4. DUBLA IMPUNERE

Dubla impunere fiscală reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii im

pozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări di
ferite. Aceasta rezidă din aplicarea diferită a criteriilor impunerii, din particularităţile
politicii fiscale şi ale modalităţilor de impunere de către diferite state. Ea vizează numai
impozitele directe, pentru că în cazul impozitelor indirecte nu se întâlneşte dubla
impunere. Dubla impunere, obişnuit, este internaţională. Acţiunea ei stânjeneşte
schimburile economice dintre state, pe seama unei constrângeri fiscale excesive în
sarcina celor ce desfăşoară activităţi în afara graniţelor. Prin măsuri legislative bi- sau
multilaterale se poate ajunge la evitarea ei.
În condiţiile economiei contemporane, veniturile pot fi realizate în ţară sau în
afara ei. De mare însemnătate este cunoaşterea autorităţii fiscale care supune la impozit
şi în

66

folosul căreia se plătesc impozitele. Delimitarea se face aşezând la baza impunerii

criterii specifice şi anume:
a) Criteriul teritorialităţii sau al originii veniturilor sau/şi averii, conform că
ruia impunerea se realizează de către organele fiscale din ţara unde au fost realizate ve
niturile sau se află averea, făcându-se abstracţie de cetăţenie sau reşedinţa be
neficiarului de venit sau a deţinătorului de avere;
b) Criteriul domiciliului subiectului impozabil, sau al rezidenţei cere ca
impunerea să se efectueze de autoritatea fiscală căreia îi aparţine rezidentul,
neţinându-se seama că veniturile sunt obţinute, respectiv averea, se află pe teritoriul
acelui stat sau în afara lui;
c) Criteriul naţionalităţii, condiţionează impunerea în funcţie de rezidenţă,
indiferent dacă locuiesc sau nu în ţara lor.
Criteriile sus menţionate se aplică în mod diferit, de la un stat la altul, în funcţie
de: nivelul de dezvoltare, structura şi particularităţile economiei; interesul vizând
stimularea (îngrădirea) unor activităţi; natura şi cadrul convenţiilor încheiate între state;
recomandări ale organismelor cu vocaţie universală (mondială).
Dubla impunere se poate manifesta sub două forme:
• voită (voluntară sau intenţionată de legiuitor), prin care se urmăreşte
frânarea concurenţei capitalului străin într-un anumit sector de activitate;
• neintenţionată (involuntară sau întâmplătoare), când se realizează prin
coincidenţă.
Din punct de vedere administrativ, în analiza dublei impuneri trebuie avută în
vedere deosebirea dintre autorităţile financiare suprapuse şi cele juxtapuse (paralele).
Dubla impunere se manifestă doar în cazul în care aceasta este provocată de autorităţile
juxtapuse şi se referă la: impunerea aceluiaşi venit de două ori; impunerea aceluiaşi
capital de două ori; impunerea simultană a venitului şi capitalului; impunerea con
comitentă a profitului societăţilor comerciale şi a dividendelor repartizate acţionarilor
sau asociaţilor; impunerea societăţilor comerciale atât pentru capitalul pe care-l deţin,
cât şi pentru obligaţiunile aflate în portofoliu.
Dintre cele trei principii ale impunerii internaţionale, numai primele două
subliniază bazele jurisdicţionale ale impunerii, şi anume: principiul sursei dă dreptul
unui stat să impună toate veniturile provenite din surse care se află în teritoriul său
jurisdicţional, iar cel al rezidenţei dă dreptul unui stat de a impune integral venitul
persoanei ce rezidă în teritoriul său jurisdicţional.

67
 CAPITOLUL VII

FISCALITATEA INDIRECTĂ

Impozitele indirecte au menirea de a completa veniturile fiscale obţinute din

impozitul pe venit, care se pretează bine la evaziune fiscală şi este însoţit de exonerări
şi reduceri exagerate.
Impozitele indirecte reprezintă prelevări fiscale care nu au incidenţă imediată
asupra capacităţii contributive şi se stabilesc nenominativ în sarcina unor persoane
fizice şi/sau juridice, în funcţie de cheltuielile pe care acestea le efectuează, per
cepându-se astfel indirect, prin consum.
Teoria şi practica fiscală contemporană relevă existenţa următoarelor categorii
de impozite indirecte:
• taxele de consumaţie;
• taxele vamale;
• monopoluri fiscale.

7.1. CONŢINUTUL ŞI CARACTERISTICILE

TAXELOR DE CONSUMAŢIE

Taxele de consumaţie se încasează de la toate persoanele consumatoare de

bunuri şi servicii, indiferent de veniturile, averea sau situaţia patrimonială a
contribuabilului, fapt pentru care apar ca fiind suportate în egală măsură de toate
categoriile sociale. În realitate, repartizarea impozitelor indirecte pe subiecţii impozabili
are loc funcţie de consumul personal al fiecărui membru, fapt ce duce la inechitate
socială din acest punct de vedere. Denumite şi impozite de consumaţie ele pot fi
divizate în două mari categorii:
• impozitele generale de consumaţie (TVA şi diferite forme de impozit pe
vânzări);
• impozitele speciale de consumaţie (taxe specifice, denumite şi accize) asu
pra unor produse cum sunt: alcoolul, carburanţii auto, tutunul ş.a.
Taxa pe valoarea adăugată (TVA) a fost adoptată pentru prima dată în Franţa
(1954) cu numele de impozit pe cifra de afaceri netă, iar în prezent s-a extins în
majoritatea ţărilor din Europa, în ţări din America Latină şi Africa, SUA şi Australia nu
aplică această taxă. Avantajele TVA faţă de alte forme de impozit pe vânzări, practicat
anterior, au făcut să fie adoptată până în 1988 în peste 50 de ţări, astfel că se poate vorbi
de o tendinţă de universalizare a TVA în practica financiară.
Caracteristici şi avantaje principale ale aplicării TVA, în raport cu alte taxe
sunt următoarele:
a) Are un caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor şi
serviciilor economice, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare, cât şi din
activitatea de fructificare a capitalurilor disponibile;
b) Este un impozit neutru unic, dar cu plată fracţională;
c) Se caracterizează prin transparenţă, întrucât asigură fiecărui subiect impo
zabil posibilitatea de a cunoaşte exact şi corect care este mărimea impozitului şi a
obligaţiei de plată ce-i revine;
d) Se caracterizează prin unicitate, în sensul că indiferent de circuitul care-l
68

parcurge materia primă până la realizarea produsului finit, adică deşi trece prin două
sau mai multe societăţi, este aceeaşi ca nivel al cotei şi ca mărime;
e) Se aplică numai în ţara unde se consumă produsul;
f) Este un impozit cu 2-3 cote, din care una poate fi normală, o alta redusă,
pentru anumite categorii de bunuri şi servicii şi cota zero.
Taxa pe valoarea adăugată a fost adoptată, începând cu 1.01.1970, de către toate
ţările membre ale Pieţei Comune, urmărindu-se eliminarea impunerii în cascadă ce se
practică prin impozitul pe cifra de afaceri. În 1977 s-a realizat armonizarea definitivă a
TVA în ţările U.E. De altfel, introducerea TVA este şi o cerinţă esenţială a membrelor
U.E. căci aplicarea ei facilitează legăturile comerciale între statele membre.
Pentru a uşura înţelegerea TVA în ansamblu, considerăm util a descrie con
ţinutul câtorva noţiuni de bază, şi anume:
a) TVA este mai întâi un impozit indirect, adică un impozit general de consum,
care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic de producţie al produsului final,
asupra valorii adăugate realizată de către producătorii intermediari şi de producătorul
final, inclusiv distribuţia până la înstrăinarea către consumatorul final.
b) Valoarea adăugată constă în diferenţa între valoarea unui bun obţinut în
urma vânzării şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate pentru
a realiza acest bun. Reglementările legale în vigoare din ţara noastră definesc valoarea
adăugată ca fiind „echivalentă cu diferenţa dintre vânzările şi cumpărările în cadrul
aceluiaşi stadiu al circuitului economic”.
c) TVA deductibilă este taxa pe valoarea adăugată pe care un cumpărător o
plăteşte pentru bunurile şi serviciile pe care le achiziţionează pentru a le utiliza în
activitatea sa economică. Acest impozit (TVA) poate fi dedus din TVA colectată
datorată de aceeaşi persoană asupra sumei reprezentând preţul cu care vinde produsul
sau serviciul executat.
d) TVA colectată desemnează impozitul datorat asupra vânzărilor de bunuri şi
servicii de către aceia care sunt subiecţi ai impozitului, în contrast cu TVA deductibilă
pentru care se acordă un credit. Este vorba de TVA care face obiectul facturării
bunurilor livrate sau serviciilor prestate.
În România, TVA a fost instituită ţinând seama de caracteristicile şi avantajele
arătate mai sus, precum şi de inconvenientele ICM. În consecinţă, în baza unui pachet
de legi şi acte normative s-au elaborat „Normele pentru aplicarea taxei pe valoarea
adăugată” începând cu 1 iulie 1993.
Impozitele speciale de consumaţie reprezintă o altă categorie importantă a im
pozitelor de consumaţie. Aceste taxe se aplică în asociere cu cele generale de con
sumaţie. În ţara noastră, această categorie de impozite a premers categoriei impozitelor
generale de consumaţie. Astfel, accizele au fost introduse în practica fiscală din ţara
noastră în noiembrie 1991, pe când TVA de la 1.07.1993.
Taxele speciale de consumaţie (accizele) variază foarte mult de la o ţară la alta,
în contrast cu TVA. În majoritatea ţărilor OCDE şi UE, aceste taxe se ridică, în prezent,
la 70%. În unele state face obiectul acestor taxe, în afara băuturilor alcoolice, carburanţi
şi tutun, o largă varietate de alte produse: cafea, ceai, zahăr, parfumuri, băuturi
nealcoolice, aparate radio şi TV, bijuterii, autoturisme. În alte state, nivelul cotelor TVA
este atât de mare încât se renunţă şi la aplicarea de accize asupra respectivelor produse.
Ca regulă generală, accizele se datorează de către producătorii, importatorii sau
achizitorii produselor prevăzute în „Lista taxelor speciale de consumaţie (accize)
pentru produsele din import şi din ţară”. În mod practic, subiecţi ai impunerii pot fi
agenţii economici persoane juridice, asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate,
care produc, importă sau comercializează produsele prevăzute în lista menţionată.

69

7.2. BAZA DE IMPOZITARE, FAPTUL GENERATOR

ŞI EXIGIBILITATEA TAXELOR DE CONSUMAŢIE

Baza de impozitare pentru TVA cuprinde, atât produsele din ţară, cât şi cele
din import, toate taxele şi accizele datorate de cumpărător. Baza de impozitare se
determină integral la momentul livrării bunurilor sau prestării serviciilor, chiar dacă în
contract se prevede plata în rate sau prin decontări succesive.
TVA facturată de furnizor (TVA f) este egală cu baza de impozitare (Bi) înmul
ţită cu cota de TVA (C TVA), astfel:
TVA = B • C
f i TVA
Baza de impozitare se determină integral la livrarea de bunuri şi prestări de
servicii, cu ocazia întocmirii facturilor sau alt document prevăzut de lege, diferenţiat
după natura operaţiilor: conform tabelului 7.1.

Baza de impozitare a TVA

Tabelul 7.1.
Nr. Denumirea operaţiunii Baza de impozitare (Bi)
crt.

1. Livrări de bunuri Preţ net + accize + alte cheltuieli

2. Prestări de servicii Tariful negociat

3. Intermediere în turism Valoarea comisionului obţinut

4. Bunuri executate în folosinţă proprie Costul de producţie

5. Bunuri şi servicii din import Valoarea în vamă a bunurilor

importate (lei) + taxe vamale
+ accize + alte taxe

6. Echipamentul de lucru suportat parţial Valoarea echipamentului

de salariaţi suportată de salariaţi

7. Vânzări de bunuri în regim de Valoarea mărfii în factură

consignaţie primite de la agenţi + comisionul practicat
economici

8. Vânzări de bunuri în regim de Comisionul aplicat asupra

consignaţie primite de la persoane vânzărilor de bunuri
fizice
 9. Prestări de servicii în turism în care Tarifele negociate pentru
agenţii economici folosesc mijloace de prestări servicii
transport proprii sau închiriate

Faptul generator al TVA este stabilit în mod concret de legislaţia ce regle

mentează acest impozit. Îndeplinirea faptului generator de TVA determină naşterea
obligaţiei de plată a impozitului, deci a raportului juridic fiscal, cu toate elementele
sale. În conformitate cu reglementările în vigoare privind TVA, faptul generator ia naş
tere, de regulă, în momentul efectuării livrării bunurilor mobiliare, al transferului pro
prietăţii bunurilor imobile sau prestării de servicii38.

Exigibilitatea TVA este definită ca fiind „dreptul organului fiscal de a pretinde

plătitorului, la o anumită dată, plata taxei datorate bugetului de stat.”

40
Pentru anumite operaţiuni specifice, legislaţia TVA stabileşte condiţiile şi momentul la care ia naştere faptul
generator al TVA, şi anume: a) la expirarea perioadei pentru care se face decontarea, când este vorba de plata în rate;
b) data înregistrării declaraţiei vamale, în cazul importurilor de bunuri sau data recepţiei de către beneficiari, pentru
servicii din import; c) data vânzării bunurilor către beneficiari, în cazul comercializării prin consignaţie; d) data
colectării monedelor din maşină, pentru mărfurile vândute prin maşini automate ş.a.
70

Evenimentul care fixează exigibilitatea este legat de operaţiunea comercială res

pectivă şi se prezintă în tabelul 7.2.

Evenimentul ce fixează exigibilitatea TVA

Tabelul 7.2.
Nr. Natura operaţiilor Evenimentul care fixează
crt exigibilitatea TVA

1. Vânzări de bunuri Livrarea bunurilor pentru

transferul dreptului de
proprietate

2. Prestări de servicii Încasarea preţului (tarifului)

3. Lucrări imobiliare Încasarea preţului (tarifului)

4. Importuri Data înregistrării declaraţiei vamale

5. Livrarea pentru sine Prima utilizare

6. Achiziţia de terenuri pentru Redactarea actului notarial

construcţii şi vânzare de imobile noi

Deci, ca regulă generală, TVA devine exigibil concomitent cu faptul generator

de TVA. De la principiul menţionat, legislaţia TVA prevede derogări, care au fost
expuse anterior, ca operaţiuni specifice. Cota de TVA variază de la o ţară la alta, în
funcţie de politica fiscală a fiecărui stat.
 Cota standard de taxă pe valoarea adăugată (TVA) a cunoscut o modificare de la
1 ianuarie 2017, astfel că aceasta a scăzut la 19% în acest an, de la 20%, cât era în
2016, potrivit Codului fiscal. Pe lângă această valoare generală, actul normativ mai
prevede și cote reduse de TVA pentru anumite livrări de bunuri și prestări de servicii
Cota TVA 9% se aplică pentru:
✓ alimente, serviciile de restaurant si de catering, bauturi nealcoolice (excepție
berea la draft), semințe, plante, ingrediente
✓ livrare apă potabilă;
✓ medicamente de uz uman și veterinar;
✓ produse ortopedice, proteze (exceptie cele dentare) și accesorii; ✓ cazare în
sectorul hotelier și sectoare similare, inclusiv închirieri de terenuri pentru camping;
✓ produse utilizate pentru producția agricolă (îngrășăminte, pesticide, semințe și
alte produse agricole destinate însămânțării sau plantării și prestările de servicii
specifice)
Cota TVA 5% se aplică pentru:
✓ manuale scolare, carti, ziare si reviste (exceptie materialele publicitare) ✓
locuinte sociale (camine de batrani, copii, centre de recuperare, reabilitare, cladiri
cumparate de primarii pentru darea in folosinta cu chirie subventionata) ✓ locuinte sub
120 mp si sub 450.000 lei – prima achizitie
✓ servicii de acces in muzee, castele, case memoriale, monumente istorice,
arhitectonice, arheologice, gradini zoo si botanice, targuri, expozitii, evenimente
culturale, sportive si cinematografe
Pe lângă cotele normale de TVA (19%, 9%, 5%) se mai practică cota recalculată
de TVA (Cr) pentru bunurile comercializate prin comerţul cu amănuntul (magazine
comerciale, consignaţii, unităţi de alimentaţie publică, alte unităţi care au relaţii cu
populaţia), precum şi pentru unele prestări de servicii (transport, poştă, telefon, telegraf
etc.), la care preţurile şi tarifele practicate cuprind TVA.
Cota recalculată asupra sumei obţinute din vânzarea bunurilor şi din prestarea
serviciilor respective se determină cu relaţia sutei mărite:
71

19
Cr19% ⎟⋅ =
= ⎞⎠ 15,96
⎜⎛ 100 19 100 %
⎝+

Acelaşi regim se aplică şi pentru determinarea TVA aferentă bunurilor vândute

pe bază de licitaţie, pe bază de evaluare sau expertiză şi pentru alte situaţii în care
reglementările în vigoare nu specifică în mod expres cuantumul taxei pe valoarea
adăugată.

Accizele se calculează o singură dată, dacă legea nu prevede altfel, prin apli
carea cotelor procentuale menţionate, asupra bazei de impozitare, care reprezintă: a) În
cazul produselor din producţia internă – contravaloarea bunurilor livra-te, exclusiv
accizele, şi anume: costurile plus profitul agenţilor economici producători şi, res pectiv,
preţurile de achiziţie negociate între părţi, în cazul agenţilor economici care achi
ziţionează de la producătorii agricoli şi individuali produse în scopul comercializării; b)
Pentru produsele din import – valoarea în vamă stabilită potrivit legii, la care se
adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale stabilite, potrivit legii, la importul unor
categorii de produse (vezi aplicaţii);
c) Pentru bunurile introduse în ţară de persoane fizice neînregistrate ca agenţi
economici, dar comercializate prin agenţi economici – contravaloarea ce se cuvine de
ponentului pentru bunurile vândute ş.a.
Faptul generator şi exigibilitatea accizelor este legat de momente diferite, în
raport cu natura tranzacţiilor cu produsele ce fac obiectul acestui impozit special de
consumaţie. Acest moment îl reprezintă:
• data efectuării livrării pentru produsele din producţia internă şi, respectiv,
data efectuării formalităţilor de recepţie a alcoolului rezultat din procesare,
la prestatorul de servicii;
• data efectuării formalităţilor de vămuire;
• data cumpărării pentru agenţii economici achizitori;
• data vânzării bunurilor pentru bunurile introduse în ţară de persoane fizice
neînregistrate ca agenţi economici, date pentru comercializare prin agenţi
economici.

7.3. TAXELE VAMALE

Taxele vamale reprezintă sumele ce se încasează de organele fiscale şi se

prelevează la bugetul public pentru importul, exportul şi tranzitul de mărfuri. Ele au
rolul de a proteja economia naţională de concurenţa străină. În consecinţă, pot exista
trei categorii de taxe vamale, şi anume:
a) Taxele vamale de import sunt cele mai răspândite şi au cel mai ridicat
randament fiscal în cazul sporirii considerabile, în ultimii ani, a importurilor de materii
prime, materiale, produse manufacturate, mărfuri de consum etc..În funcţie de nivelul
lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional sau de grup pot fi:
➢ Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică
la importul de mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC) îl efectuează din ţările membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care
aceasta are acorduri bilaterale, pe baza cărora îşi acordă reciproc clauza respectivă;
➢ Taxele vamale autonome se aplică la importul pe care o ţară îl
efectuează din ţări cu care nu întreţine relaţii bazate pe condiţia naţiunii celei mai

72

favorizate (aceste taxe au, în general, un nivel mai ridicat decât cele de la „a”); ➢
Taxele vamale preferenţiale se practică în relaţiile comerciale dintre ţări care fac parte
din diferite uniuni vamale cu caracter închis (au un nivel mai redus decât cele aplicate
la „a” şi se practică, în general, între ţări cu niveluri diferite de dezvoltare). b) Taxele
vamale de export au o răspândire mai restrânsă, fiind utilizate mai ales de statele care
deţin monopolul naţional al unor resurse minerale sau materii prime, ori monopolul
fabricaţiei (tehnologic);
c) Taxele vamale de tranzit au aplicabilitate foarte restrânsă, deoarece statele
sunt interesate a încuraja tranzitul de mărfuri spre a obţine venituri pe această cale.
După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: a) Taxele
vamale ad-valorem sunt procent din valoarea mărfurilor importate; b) Taxele vamale
specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (pe tonă, pe
bucată etc.);
c) Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Ţinând seama de poziţia sa geografică şi de interesul pentru dezvoltarea expor
tului, România utilizează numai taxele vamale de import, care sunt stabilite şi percepute
în conformitate cu „Tariful vamal de import”, în care este menţionată taxa vamală în
procente, care se referă la valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei (trans
formarea se face la cursul de schimb comunicat de BNR).
Subiecţii impunerii sunt persoane juridice în al căror obiect de activitate sunt
prevăzute operaţiuni de import.
Baza de impozitare este valoarea în vamă a produselor importate. În acest sens,
Tariful vamal prevede că „Valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza
de calcul a taxelor vamale prevăzute în tariful vamal al României.
Declaraţia vamală se referă la aceea că valoarea în vamă se determină şi se
declară de către importatori, direct sau prin reprezentanţii autorizaţi ai acestora, care
sunt obligaţi să depună la vamă, împreună cu celelalte documente necesare vămuirii
mărfii şi această declaraţie. În declaraţia vamală trebuie să se înscrie: încadrarea ta
rifară, valoarea în vamă a mărfurilor şi bunurilor, coeficientul tarifar, cuantumul taxelor
vamale, felul, numărul şi data instrumentului de plată. Declaraţia vamală trebuie să fie
însoţită de dovada plăţii taxelor vamale datorate.
Domeniul taxelor vamale este caracterizat, în perioada contemporană, de po
liticile vamale ale unor uniuni vamale sau zone ale liberului schimb. În cadrul acestui
proces a avut loc şi apariţia unor uniuni vamale cu participarea statului (Uniunea Euro
peană -UE).

7.4. ALTE TAXE INDIRECTE PERCEPUTE LA BUGET

„Alte taxe indirecte”: impozitul pe spectacole, contribuţii pentru securitate

socială, taxe pentru scoaterea terenului din circuitul agricol etc.
a) Impozitul pe spectacole este considerat ca fiind „tributul fiscal” al artei, cul
turii şi sportului. Subiecţii impunerii sunt agenţii economici şi instituţiile publice artis
tice de spectacole (teatre, cinematografe etc.), care organizează, cu plată, spectacole,
manifestări artistice sau sportive etc.
b) Taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul agricol şi silvic
este prevăzută în Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Baza de impozitare este în funcţie de scoaterea terenurilor din circuitul agricol,
şi anume: a) în cazul scoaterii definitive din circuitul agricol a terenurilor aflate în
extravilan, procentul taxei se aplică la valoarea terenului declarată ca preţ de părţile
din contractul de înstrăinare; b) în situaţia folosirii definitive a terenurilor forestiere, în

73

alte scopuri decât producţia forestieră şi defrişarea pădurii, procentul taxei se aplică la
valoarea de rentă, stabilită pentru volumul realizat la exploatabilitatea de specia de
bază din zonă, considerat la sortimentul ţel, stabilit prin angajament sau asimilat
acestuia.
c) Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât
pentru agricultură şi silvicultură, este instituită pentru a asigura folosirea cât mai
eficientă a suprafeţelor de teren proprietate de stat şi a se înlătura risipa sau degradarea
acestuia.
Baza de impozitare o formează terenurile proprietate de stat, aflate în admi
nistrarea sau folosinţa subiecţilor impunerii, dacă aceştia le utilizează în alte scopuri de
cât pentru agricultură sau silvicultură. Taxa este anuală (lei/mp), diferenţiată pe ca
tegorii de localităţi, iar în cadrul localităţilor pe zone.
Încadrarea terenurilor în zone în cadrul localităţilor urbane se face de către consiliile
locale ale municipiilor şi oraşelor, în funcţie de poziţia terenurilor faţă de centrul
localităţilor, de caracterul zonei respective, apropierea sau depărtarea faţă de căile de
comunicaţie şi alte elemente prevăzute de actele normative.
Încadrarea localităţilor rurale în zone de fertilitate este cea prevăzută de norme le legale
privind impunerea veniturilor realizate din activităţile agricole (cadastrul). d) Taxe
tradiţionale (autentice) reprezintă o formă a impozitelor indirecte, o plată pe care
persoanele fizice şi/sau juridice le fac pentru serviciile efectuate lor de anumite instituţii
publice. Aceste taxe întrunesc condiţiile (trăsăturile) specifice impozitelor, şi anume: au
caracter obligatoriu; titlu nerambursabil; urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele
nu presupun o contraprestaţie din partea statului, taxele autentice aduc plătitorilor o
contraprestaţie în servicii din partea statului. Taxele autentice se clasifică după mai
multe criterii, şi anume:
• după natura actelor şi faptelor generate, taxele tradiţionale pot fi grupate
în următoarele: taxele judecătoreşti, taxele de notariat, taxele consulare,
taxele de administraţie (se încasează de către organele administraţiei de stat
în legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc.);
• după obiectul operaţiunii (modul de încasare), taxele autentice se gru
pează astfel: taxe de timbru (autentificare, eliberarea unor documente etc.)
şi taxe de înregistrare (vânzări de imobile, fuziunea şi dizolvarea
societăţilor de capital etc.).
e) Impozitele şi taxele locale sunt impozite indirecte şi reprezintă sursa prin
cipală de finanţare a nevoilor publice locale. În acest scop, reglementările în vigoare au
stabilit un caracter unitar acestor obligaţii. În această categorie sunt incluse:
• impozitul pe clădiri a fost instituit pentru clădirile proprietate a persoanelor
juridice situate în municipii, comune, pentru clădirile persoanelor juridice particulare,
precum şi pentru clădirile proprietatea statului sau autorităţilor administrativ teritoriale,
ale regiilor autonome, societăţilor comerciale, organizaţiilor cooperatiste şi alte
organizaţii de interes colectiv. Baza de impunere este diferită, în funcţie de trei criterii,
şi anume: felul, destinaţia şi locul unde sunt situate clădirile. Valorile impozabile sunt
stabilite în lei/mp sau în procente (pivniţe în corpul clădirilor etc.).
• impozitul pe terenuri din municipii, oraşe şi comune are un volum redus
în veniturile bugetelor publice, rolul său fiind, în principal, de a stimula micşorarea
suprafeţelor utilizate în scopuri neagricole, precum şi cultivarea spaţiilor disponibile
(grădini, curţi etc.). Impozitul este stabilit în sumă fixă pe mp de teren, diferenţiat pe
categorii de localităţi, iar în cadrul localităţilor pe zone
• taxa asupra mijloacelor de transport este reglementată prin Legea privind
impozitele şi taxele locale, având natura unui impozit direct instituit ca sursă a
74

bugetelor locale. Această taxe reprezintă un impozit direct, putând fi considerat un im

pozit asupra patrimoniului. Se stabileşte anual, în sume fixe, cu anumite particularităţi,
după cum este vorba de mijloace de transport cu tracţiune mecanică sau pe apă, în
funcţie de capacitatea cilindrică a motorului.
 75

CAPITOLUL VIII

RESURSE FINANCIARE EXTRAORDINARE

 În condiţiile în care veniturile publice ordinare şi derivate sunt insuficiente în aco
perirea cheltuielilor publice, statul apelează la surse alternative de finanţare a deficitelor
bugetare. Modalităţile concrete iau în principal forme extraordinare de natura împru
muturilor publice sau emisiunea de monedă.

8.1. CONŢINUTUL, DESTINAŢIA ŞI TRĂSĂTURILE

ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE

Împrumuturile publice reprezintă sumele procurate de stat de la diferiţi creditori

cu titlul temporar şi rambursabil în scopul acoperirii unor nevoi temporare şi de durată.
Ele sunt venituri extraordinare la care recurge statul în caz de nevoi suplimentare de
resurse băneşti, dezechilibru bugetar, plasamente de capital în condiţii avantajoase etc.
Recurgerea la împrumutul public comportă cel puţin două aspecte: •
posibilitatea împrumutului, care presupune realizarea a două cerinţe: exis
tenţa economiilor şi disponibilitatea creditorilor publici de folosire a eco
nomiilor sub forma investirii lor în împrumuturi publice;
• oportunitatea împrumutului, în sensul că se justifică numai dacă cheltuiala
este o utilitate incontestabilă şi dacă suma împrumutată este în raport cu
această utilitate (acoperirea unor plasamente în lucrări publice, cheltuieli
extraordinare, război, calamităţi etc.)
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de
echilibru financiar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în
anul considerat acoperă integral nevoile de resurse, însă pot să apară neconcordanţe între
termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. În al
doilea caz avem de-a face cu deficit bugetar şi, ca atare, statul recurge la venituri
extraordinare.
Împrumutul public nu constituie pentru buget un venit propriu-zis, ci o anticipare
de venituri, care se contractează de către Guvern, iar povara datoriei respective este
suportată ulterior de cetăţenii ţării. Oferta de capital de împrumut pusă la dispoziţia
celor interesaţi are la bază o serie de condiţii de acordare a creditului şi anume: ga
ranţie, termen de rambursare, rata dobânzii etc.
Pentru sumele acordate ca împrumut, creditorul realizează un venit sub formă de
dobândă a cărei natură este în funcţie de destinaţia dată creditului.
Destinaţiile împrumutului publice sunt circumscrise finanţării sectorului public,
constituind fie un consum colectiv de resurse financiare (acoperirea unor cheltuieli
social-culturale), reprezentând un consum de resurse financiare, fie investiţii cu caracter
social-general şi economic, când se transformă în capital aducător de venit.
Împrumuturile publice au o motivaţie financiară (refacerea echilibrului finan
ciară), una economică (mijloc de intervenţie în viaţa economică) şi una politică (se ve
rifică calitatea guvernului şi se poate influenţa conduita cetăţeanului faţă de stat). Ele
sunt caracterizate de următoarele trăsături:
a) Caracter voluntar şi contractual, în sensul că împrumuturile de stat au la bază
acordul de voinţă al subscriitorilor (în cazul impozitelor şi taxelor, prelevarea este
obligato rie, stabilită în mod unilateral de stat în sarcina persoanelor fizice şi/sau
juridice). Specific împrumutului public este natura de contract de drept public, în care
se manifestă puterea şi autoritatea statului de a fixa clauze în manieră unilaterală.
Excepţie fac împrumuturile

76
forţate (subscrieri forţate), care capătă mai mult forma impozitelor extraordinare
(emisiune de hârtie monetară fără acoperire, plata datoriilor statului cu titlu de rentă
etc.). b) Presupun contraprestaţie, subscriitorii beneficiază de unele venituri sub forma
dobânzii sau câştigului, după caz, ceea ce înseamnă că împrumutul nu se acordă cu titlu
gratuit. Uneori avantajele oferite de stat la lansarea unui împrumut sunt ulterior
restrânse. Astfel, în condiţiile scăderii ratei dobânzii pe piaţa capitalului de împrumut, în
perioada de criză sau de depresiune, statul poate proceda la conversiunea datoriei sale.
Conversiunea reprezintă operaţiunea financiară prin care statul propune de ţinătorilor de
titluri următoarele: modificarea duratei împrumutului; micşorarea dobân zii şi/sau
câştigurilor; schimbarea sistemului de amortizare (stingere) a împrumuturilor etc. Din
punct de vedere juridic există mai multe feluri de conversiune: • facultativă, situaţie în
care creditori publici sunt liberi să preschimbe titlurile împrumutului vechi cu
înscrisurile unui nou împrumut, sau să păstreze vechile titluri, în funcţie de câştig (masa
dobânzii);
• forţată, constă în modificarea ratei dobânzii, în sensul reducerii ei, iar la ex
pirarea termenului, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea;
• obligatorie (anticipată), în care deţinătorii de titluri au alternativa preschim
bării titlurilor vechi cu altele noi, ori să ceară rambursarea anticipată a îm
prumutului.
Din punct de vedere economic şi financiar, pentru ca o conversiune să reuşească,
trebuie ca rata dobânzii noilor titluri aferentă renţierilor să fie superioară celei a
obligaţiunilor pe care le pot cumpăra de la bursă în acel moment, altfel renţierul va pre
fera rambursarea.
c) Împrumuturile au caracter rambursabil, constituind o sursă de procurare a
unor sume de bani. Deşi împrumutul se restituie la scadenţă, sunt situaţii când statul
lansează unele împrumuturi, denumite perpetue, pentru care nu se stabileşte un termen
de restituire, ci doar obligaţia de a plăti dobânzile aferente. În aceste situaţii, statul
poate să răscumpere la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, când cursul
obligaţiunilor este sub pari.
d) Împrumuturile generează cheltuieli pe care le suportă ambele generaţii, ca
urmare a faptului că aceste eforturi extraordinare urmăresc lucrări de mare utilitate pu
blică de care vor beneficia ambele categorii de generaţii – prezentă şi viitoare.
e) Statul nu oferă garanţii speciale, în cazul împrumuturilor, în afara veniturilor
viitoare.
Între trezoreria publică şi împrumutul de stat există o legătură directă, ce rezultă
din faptul că trezoreria îşi procură fonduri băneşti pe seama împrumuturilor, în situaţia
în care resursele disponibile în casieriile statului nu sunt suficiente pentru plata chel
tuielilor scadente.

8.2. CLASIFICAREA ÎMPRUMUTURILOR DE STAT

Împrumuturilor de stat se prezintă într-o mare varietate, ele putând fi clasificate

în funcţie de următoarele criterii:
a) După termenul de acordare se întâlnesc: împrumuturi de stat pe termen
scurt (flotante), pe o durată de până la un an; împrumuturi consolidate (termen mediu şi
lung), pe o durată între 2-5 ani, respectiv peste 5 ani; fără termen (perpetue).
• împrumuturile pe termen scurt se folosesc de către stat în situaţii de:
neconcordanţe între termenele de încasare a veniturilor şi de efectuare a
cheltuielilor (goluri de trezorerie); apariţia unor cheltuieli neprevăzute etc. În
această situaţie împrumutul de stat se face prin emiterea bonurilor de tezaur,
 a poliţelor de tezaur, a bonurilor sau certificatelor de impozite, efecte ce
77

permit asigurarea echilibrului în execuţie a bugetului public prin constituirea

lichidităţilor necesare efectuării plăţilor devenite exigibile.39
• împrumuturile consolidate au rolul de acoperire a deficitelor bugetare sau
finanţarea unor investiţii de interes public. În acest caz, de regulă, statul elibe
rează înscrisuri, care nu pot fi negociate la bursă, ci în afara bursei.
• împrumuturile perpetue sunt acelea în ale căror condiţii nu sunt prevăzute ter
mene de rambursare (stingere, amortizare). În această situaţie statul plăteşte
un venit anual numit rentă. În mod practic, stingerea acestor împrumuturi are
loc prin cumpărarea de către stat a tuturor înscrisurilor existente pe piaţă.
De reţinut este faptul că unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat au circulaţie
liberă şi pot fi negociate, altele nu se pot negocia.
b) După locul de plasare a obligaţiilor de stat distingem: împrumuturi interne, se
contractează pe piaţa internă, ori se exprimă în monedă naţională; împrumuturi externe,
se contractează pe piaţa internaţională de capital şi se pot exprima în moneda ţării
debitoare, în moneda ţării creditoare, în moneda unei terţe ţări, în DST sau în euro.
c) În funcţie de avantajele care se acordă creditorilor, împrumuturile de stat pot
fi: cu dobândă, când obligaţiunile de stat au anexate un număr de cupoane. Deţinătorul
de taşează o dată sau de două ori pe an câte un cupon pe care îl prezintă la ghişeul
băncii, pen tru a încasa dobânda ce i se cuvine; cu câştiguri, când se procedează
periodic, la tragerea la sorţi a obligaţiunilor de stat. Deţinătorii obligaţiilor ieşite
câştigătoare încasează venitul sub formă de câştig. Suma totală a câştigurilor se
stabileşte având în vedere rata dobânzii, adică suma pe care statul ar fi plătit-o ca
dobândă dacă împrumutul ar fi fost cu dobândă; cu dobândă şi câştig, dobânda se
plăteşte nominal, iar câştigul se asigură din prima de emisiune, rezultată ca diferenţă
între valoarea nominală a obligaţiunii şi preţul de cumpărare la data emisiunii (sub
pari), sau din prima de rambursare.
d) După forma titlurilor de împrumut deosebim: împrumuturi cu titluri
nominative, care constituie o garanţie contra furtului sau în caz de pierdere; cu titlul “la
purtător” care asigură operativitatea la încasarea dobânzii şi la transmiterea titlului;
împrumuturi cu titluri mixte, al căror capital este nominativ, iar dobânda se încasează
prin cupoane “la purtător”.
e) În funcţie de raporturile juridice între părţi distingem: împrumuturi voluntare
sau consimţite, la care subscrierea este benevolă; împrumuturi forţate, la care statul
recurge impunând subscripţia locuitorilor, salariaţilor sau agenţilor economici.
f) După forma de exprimare, împrumuturile de stat pot fi: în natură, au avut un
caracter excepţional, în prezent nu se mai practică; în bani. De regulă, în cazul împru
muturilor cu străinătatea, exprimarea se face într-o monedă stabilă sau, mai nou, în euro.
g) În funcţie de poziţia statului faţă de creditori distingem împrumuturi contrac
tate direct de stat şi împrumuturi garantate de stat (contractate de agenţi economici sau
entităţi de stat).
Împrumuturile publice sunt surse financiare extraordinare, la care statul apelează
în mod limitat pentru că generează o serie de cheltuieli. Ele presupun două faze:
emisiunea şi plasarea titlurilor prin care se contractează împrumutul (statul angajându se
într-o datorie); rambursarea (amortizarea) datoriei publice.
Emisiunile de împrumut se fac sub formă de înscrisuri - titluri, efecte publice,
hârtii de valoare, care generic se numesc obligaţiuni. Ele sunt autorizate în virtutea unei
forme generale înscrisă în fiecare an în legile bugetare.
39
Bonurile de tezaur sunt titluri de credit purtătoare de dobândă, ce se pot emite în baza unor legi sau acte normative.
Ele intră în circulaţie prin achiziţionarea lor de către agenţii economici şi populaţie. Valoare totală a acestora este, de
regulă, limitată (plafonată), dar pot avea şi un caracter nelimitat, caz în care, ele se transformă din instrument de tre
zorerie, în mijloc de acoperire a deficitului bugetar. Ele pot fi lombardate (depuse în gaj) la bănci şi vândute la
licitaţie. Poliţele de tezaur, potrivit dreptului cambial, pot fi scadente la bănci şi se pot executa silit. Certificatele de
impozit nu sunt purtătoare de dobândă, deţinătorii lor le pot folosi şi pentru plata unor furnizori, a impozitelor sau
altor taxe.
78

8.3. ELEMENTELE TEHNICE ALE ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE

Recursul la împrumuturi din partea statului este motivat de următoarele aspecte:

financiar (reglarea echilibrului bugetar); economic (mijloc de intervenţie în economie);
politic (test al calităţii guvernării). La baza lansării unui împrumut, care-l definesc din
punct de vedere juridic, stau următoarele elemente tehnice:
a) Denumirea împrumutului, reflectă acţiunea pe care statul doreşte să o fi
nanţeze, ori obiectivul urmărit prin acel împrumut (de exemplu: împrumutul pentru re
construcţie, împrumutul pentru înzestrarea armatei etc.);
b) Valoarea nominală (paritară de emisiune) a titlurilor de împrumut (înscrisuri
care atestă sumele împrumutate, numindu-se şi efecte publice - hârtii de valoare, obli
gaţiuni etc.) Suma înscrisă pe titlul de împrumut este valoarea nominală a acesteia, care
exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat sau invers, în
funcţie de care se calculează dobânda;
c) Valoarea reală (valoarea de piaţă) este rezultatul cotaţiei la bursă şi apare în
situaţia când creditorii publici intenţionează să-şi recupereze capitalul împrumutat,
înainte de termen, apelând la piaţa bursieră;
d) Cursul bursier este preţul cu care se cumpără sau se vinde 1 (100) unităţi
valutare nominale. El poate fi: al pari (egal cu 1 sau 100), sub pari (mai mic decât 1 sau
100) şi supra pari (mai mare decât 1 sau 100);
e) Avantajele creditorilor se concretizează în dobânzi şi avantaje - accesorii. f)
Garanţiile contra deprecierii monetare, problemă ce se rezolvă în două mo duri:
oferirea unei dobânzi ridicate, ce comportă un fel de asigurare contra riscului de
depreciere monetară; indexarea împrumutului conform evoluţiei preţurilor, fie în a le
ataşa de un bun puţin sensibil la variaţiile preţurilor.
g) Plasarea împrumuturilor se realizează pe mai multe căi (tehnici de plasare):
subscripţie publică (la ghişeele din aparatul M.F. a altor instituţii financiar – bancare,
sau în cadrul unor plafoane stabilite de stat, unor instituţii financiare publice şi private);
vânzarea titlurilor către bănci; vânzarea la bursă.
h) Amortizarea (rambursarea) împrumuturilor este operaţiunea care înseamnă
stingerea obligaţiunii prin răscumpărarea titlului de credit de la destinatarii lor. Ea
vizează atât ratele scadente ale împrumuturilor cât şi dobânzile şi/sau câştigurile cuve
nite creditorilor. Ea este de mai multe feluri: obligatorie, facultativă şi prin deprecierea
monetară. Amortizarea este în general obligatorie. Pentru împrumuturile fără termen
(perpetue), statul nu-şi asumă această obligaţie, dar poate, dacă dispune de resurse
financiare, să le ramburseze.
Rambursarea împrumuturilor de stat se face pe seama: fondului special de amor
tizare a datoriei publice, a resurselor bugetare, a excedentelor bugetare sau pe alte căi,
care dezavantajează creditorul public, şi anume: bancruta statului, moratoriul,
repudierea etc., determinate de incapacitatea de plată a statului, de refuzul de a-şi achita
obligaţiile asumate faţă de alt stat, de deprecierea monetară.
 8.4. CONŢINUTUL ŞI FORMELE TEHNICE ALE DATORIEI PUBLICE

Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti ale statului, la un

moment dat, faţă de creditorii săi interni şi externi, persoane fizice şi juridice, precum şi
a obligaţiilor faţă de trezoreria publică, pentru sumele avansate temporar pentru aco
perirea deficitelor bugetului de stat.
Datoria publică se stabileşte şi se gestionează, în mod distinct, prin intermediul
trezoreriei publice, prin cele două forme ale ei, şi anume: datoria publică internă (faţă

79

de creditorii interni) şi datoria publică externă (faţă de creditorii externi). Datoria

publică, de asemenea, se clasifică în funcţie de termenul pentru care se contractează
împrumutul în:
• flotantă (datorie publică pe termen scurt);
• consolidată (datorie publică pe termen mediu şi lung);
Datoria publică, în funcţie de calitatea creditorilor poate fi:
• brută, fiind valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate
acestea; • netă, în care nu intră valoarea împrumuturilor plasate în instituţiile
statului. Datoria publică se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
• originea creditului - datorie publică internă şi datorie publică externă; • locul
plasării - datorie publică brută, dată de valoarea totală a împrumutu rilor,
indiferent unde sunt plasate acestea; datorie publică netă, în care nu intră
valoarea împrumuturilor plasate la instituţiile statului;
• termenul de contractare a împrumutului: datorie publică flotantă (pe ter
men scurt) şi datorie publică consolidată (pe termen mediu şi lung). Cheltuielile anuale
reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice, formează în ansamblul lor,
serviciul datoriei publice, care se prezintă sub două forme: serviciul datoriei publice
interne cuprinde ratele scadente ale împrumuturilor, dobânzilor şi/sau câştigurilor,
comisioanele aferente, cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor
mobiliare, alte avantaje-accesorii; serviciul datoriei publice externe, idem pentru
creditorii externi.
Serviciul datoriei publice (obligaţiile financiare alcătuite din împrumuturi şi cos
tul creditului) depinde de condiţiile financiare acordate debitorului precum: creditul, cu
eventuale perioade de graţie şi cu vărsămintele la un singur termen sau la diverse
scadenţe; rata dobânzii, ca element important al costului creditului, la care se adaugă
comisioanele, taxe de asigurare etc.; moneda în care este acordat şi trebuie rambursat
creditul etc.
Datoria publică internă este generată de următoarele obligaţii:
• împrumuturile pe termen scurt ale statului primite de la B.N.R. pentru echi
librarea în execuţie a bugetului de stat;
• emisiunea de bonuri de tezaur, în acelaşi scop;
• plasarea de înscrisuri consolidate, pentru procurarea de resurse necesare aco
peririi deficitului bugetar anual;
• garanţii acordate de stat la credite bancare interne ale agenţilor economici şi
altor entităţi publice, pentru necesităţi legate de obiective de maximă
importanţă pentru economia naţională;
• atragerea pe termen scurt a disponibilităţilor din conturile trezoreriei
publice. Indicatorii de apreciere a datoriei publice interne sunt:
 ➢ gradul de îndatorare al ţării,
➢ ponderea dobânzilor şi/sau câştigurilor în P.I.B.,
➢ ponderea serviciului datoriei publice externe (SDPI) în cheltuielile publi
ce totale (CPT),
➢ datoria publică pe locuitor,
➢ mărimea absolută şi mărimea medie pe locuitor a SDPI,
➢ gradul de exigibilitate a datoriei publice,
➢ datoria publică internă la nivelul anului.
Datoria publică externă se impune atunci când un stat nu reuşeşte să-şi acopere
cheltuielile publice pe seama resurselor procurate pe plan intern, apelează la împrumu
turi externe, care sunt principala formă de asistenţă financiară şi a exportului de capital.

80