Sunteți pe pagina 1din 11

SUA

Inainte de anii 1950 au fost aproximativ 20 de ani de stagnare


economica, datorita Crizei Econimice si celui de-al Doilea Razboi
Mondial. Schimbarile sociale au dus la formarea conditiilor grele din
ultimii ani, stilul de viata al oamenilor fiind limitat. Odata cu incheierea
razboiului si intoarcerea veteranilor acasa, America a fost in sfarsit
gata sa o ia de la capat, insa, datorita incetarii constructiilor timp de
20 de ani, a avut loc o criza a locuintelor.

Desi economia era in ascensiune, iar piata locurilor de munca in plina


expasniune, exista problema lipsei locuintelor. Aceasta situatie
problematica a determinat populatia sa se indrepte spre marginile
orasului formand ceea ce astazi este cunoscut sub numele de
suburbii.

Multumita G.I. Bill, veteranii au putut obtine credite ipotecare mai


ieftine. Suburbiile comasau familii apartinand tuturor categoriilor
sociale. Pana in 1960 au fost peste 10 milioane de oameni, proprietari
de locuinte. Primul pionier suburban a fost William Levitt care a
construit primele orase. A construit Levittown, pe Long Island, folosind
ideea tehnicii de productie a caselor. El a construit sute de case, una
langa alta, ajungand astfel sa coste mai putin si a fost si mult mai
rapid. Inaintea celui de-al doilea razboi mondial, un constructor putea
ridica pana la 2-3 case pe an, dar, in jurul anilor 1950 William Levitt,
cu linia sa de productie, termina pana la 36 de case pe zi.

Aceasta rapida rata de productie si de asamblare a fost motivul pentru


care suburbiile s-au raspandit atat de repede. Locuirea in suburbii a
fost atractiva pentru multi oameni din mai multe motive, unul din
acestea fiind acela ca, desi ieseau din oras, continuau sa fie aproape
de o serie de oportunitati si de locuri de munca.

In anii de dupa razboi, cand populatia se repunea pe picioare, a avut


loc o explozie demografica.

Viata de familie in 1950 a fost axata pe copii, pentru a le oferi acestora


cele mai bune conditii si posibilitati. Astfel, scolile au trebuit sa fie
construite in numar cat mai mare, fiind pus mare accent pe educatie.

Economie
De-a lungul anului 1950, economia a prosperat. Dupa finele celui de-Al
Doilea Razboi Mondial, pana in anii 1960, SUA a devenit cea mai
bogata natiune din lume.

Principalii doi competitori economici, Europa si Japonia, au avut de


suferit grave pagube dupa razboi, iar astfel, SUA, cu foarte putina
concurenta, a fost in masura sa prospere. De asemenea, in timpul
razboiului, oamenii si-au economisit banii deoarece, multe bunuri erau
fie distribuite, fie nu se produceau deloc. Odata cu terminarea
razboiului, bunurile au putut fi fabricate si vandute liber, oamenii
avand o multime de bani sa cheltuiasca.

http://www.tslr.net/2007/12/levittown.html

http://www.ohiohistorycentral.org/images/1504.jpg

http://online.wsj.com/article/SB123033369595836301.html

In primele trei decenii postbelice, tendinta marcanta a evolutiei acestui ansamblu de tari a
fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare,

Istoria economiei europene – De la revolutia industriala la Uniunea Europeana

monetare, a curentelor ideologice si a modurilor de viata, toate dand imaginea


unei‚ internationalizari’ crescande a economiilor occidentale.

Intre 1945 si 1975 se pot distinge patru faze esentiale ale evolutiei economiilor
occidentale:

Faza reconversiei si reconstructiei dupa cel de-al doilea razboi mondial, ce a durat pana
la inceputul anilor 1950 si a fost caracterizata de o crestere ezitanta, accelerata din 1950;

A doua faza a fost caracterizata de o crestere moderata, insa neregulata, desfasurata pe


parcursul anilor 1950, marcata de cresterea record din 1955 dar si de doua puternice
recesiuni in 1954 si 1958;

A treia faza a fost una de crestere relativ regulata, care se intinde din 1959 si pana in
1973, marcata de recesiunile din 1960-1961, 1967 si 1970; in aceasta faza, accelerarea
cvasi-continua a inflatiei a fost un semn a dezechilibrelor sistemului;

A patra faza a fost o foarte puternica recesiune declansata la sfarsitul anului 1973
datorita cresterii pretului petrolului.

Planul Marshall a fost o parte a strategiei americane de containment si anume de a combate


comunismul prin arme economice si nu prin violenta si de a raspunde cu fermitate intimidarilor,
ratiunile politice fiind clar subliniate in discursul presedintelui Truman : ,Semintele regimurilor
totalitare sunt hranite de mizerie si lipsuri. Ele cresc si se inmultesc in solul arid al saraciei si
dezordinii. Ele isi ating maxima dezvoltare atunci cand speranta poporului intr-o viata mai
buna s-a stins. Aceasta speranta, trebuie ca noi sa o intretinem in viata’.

Initial, in primii ani postbelici SUA au oferit ajutor pentru prevenirea colapsului economic in
Europa si pentru evitarea extinderii comunismului,.

Economia vest-germana a parcurs pana la reunificarea din 1990, cinci perioade distincte de
dezvoltare.

In RFG Intre 1951 si 1972, valoarea capitalului utilizat pe persoana angajata a crescut de mai
mult de doua ori, situatie facuta posibila de o cvadruplare a cresterii medii a economiilor
particulare.

La inceputul anilor 1950 Germania a intrat in ceea ce literatura de specialitate defineste drept
etapa ‚cresterii controlate’ sau a ‚cresterii economice naturale’, ce acopera perioada anilor 1948-
1960.

Factorii care explica cresterea economica germana sunt atat cuantificabili (cresterea fortei de
munca, a investitiilor, a productivitatii, etc.) cat si necuantificabili (disciplina populatiei,
moderatia sindicatelor, spiritul de organizare, instinctul comercial, etc).

De la cresterea economica dirijata la incetinirea dezvoltarii (1960-1973)

Pentru majoritatea tarilor industrializate din emisfera vestica, anii ’60 si inceputul anilor ’70 au
reprezentat o perioada de aur, caracterizata de atingerea nivelului maxim al cresterii economice
din intreaga perioada postbelica.

In perioada 1960-1973, in RFG din perspectiva cresterii economice, asistam la o perioada de


tranzitie de la miracolul economic al anilor ’50 catre standardele internationale normale de
dezvoltare economica si chiar, intr-o perspectiva pe termen lung, la o incetinire a cresterii
economice in ultimii ani.

Economia vest-germana de la socul petrolului la unificarea politica (1973-1990)

La inceputul anilor ’70, dupa un deceniu de stabilitate, preturile materiilor prime importate au
inceput sa creasca deosebit de accentuat, in special datorita crizei politice din Orientul Mijlociu.

Pentru majoritatea economiilor tarilor industrializate anul 1973 a marcat o cotitura, cresterea
economica fiind incetinita pentru cel putin un deceniu si jumatate.

In perioada 1973-1989 au existat doua recesiuni majore ce au lovit economia vest-germana : in


1974-1975 si 1981-1982. Dupa ambele recesiuni refacerea economica a fost foarte lenta.

Declinul economic de la mijlocul anilor ’70 a fost deosebit de sever si profund, in timp ce
declinul de la inceputul anilor ’80 a fost deosebit de lung si sustinut. Pe de alta parte, cele doua
cicluri au prezentat asemanari importante, ambele fiind fenomene prezente la nivel international,
fiind precedate de un soc puternic al pretului materiilor prime.
Franta

Din 1946 si pana in 1973, economia franceza a cunoscut cea mai durabila si mai puternica
crestere, fara precedent in istoria economica a Frantei.

Planurile de dezvoltare economica dintre anii 1965-1970 si 1971-1975 au diminuat ajutorul


acordat de stat intreprinderilor publice cu scopul de ale pune in concurenta cu sectorul privat si au
acordat prioritate sectorului industrial devenit capabil sa faca fata competitiei internationale.

Dupa anul 1982, reformarea societatii franceze pe baza principiilor stangii a inceput sa intampine,
dupa o scurta perioada, o opozitie din ce in ce mai consistenta, criza economica si cresterea
presiunii fiscale generand intarirea dreptei. Franta aplicat o politica de relansare economica intr-o
perioada de criza economica mondiala, in conditiile in care celelalte tari industrializate au ramas
fidele politicii de restrictii in calea creditului si consumului cu scopul de a restabilii marile
echilibre.

Danemarca

Pe plan economic, in Danemarca, reconstructia a fost usurata prin Planul Marshall. Intre 1957 si
1973, Danemarca a intrat intr-o perioada de puternica dezvoltare economica, caracterizata de o
crestere. Pe plan social, Danemarca a fost unul din promotorii modelului nordic, prin consensul
dintre partidele politice si prin rata inalta de sindicalizare de aproape 75%.

Norvegia

Intre 1945 si 1973 au avut loc opt alegeri care au evidentiat o eliminare aproape completa a
comunistilor de pe scena politica. Norvegia, condusa alternativ de centru-stanga si de centru-
dreapta, a beneficiat de o remarcabila continuitate in urmarirea marilor obiective politice.
Reconstructia economica postbelica s-a realizat prin aplicarea dirijismului de stat, prin care a fost
administrat ajutorul oferit in cadrul Planului Marshall.

Norvegia a suportat mai bine decat celelalte tari nordice socurile induse de criza mondiala
declansata in 1975, in special datorita veniturilor din hidrocarburi, insa pe de alta parte, a fost
singura din grupul Norden, afectata de contrasocul petrolier din 1986-1990.

Finlanda

Intre 1945 si 1975 au functionat 25 de guverne, din care 8 de stanga, 8 de centru si 9 tehnocrate,
au avut loc 10 alegeri, iar numarul partidelor parlamentare a crescut de la 8 la 10. Coalitia
comunista (SKDL, legalizata in 1944) s-a mentinut intre 14% si 19% din voturi, in timp ce la
polul opus al spectrului politic, dreapta s-a mentinut intre 14% si 18% din voturi.

Politica economica aplicata de guvernele finlandeze a fost de sorginte keynesista, Finlanda


adoptand, ca si restul tarilor nordice, varianta capitalismului mixt.

Finlanda a fost puternic afectata de crizele economice declansate dupa 1975 si, in special de
efectele prabusirii blocului est-european dupa 1990, care s-au suprapus cu recesiunea mondiala.

Islanda
Progresul social a fost consolidat datorita sistemului general de protectie introdus in 1947,
asigurarilor pentru somaj instituite in 1956, extinderii reformelor scolare in 1974 si a
numeroaselor masuri luate in favoarea sectoarelor sensibile, agricultura si pescuitul, a celor
defavorizati, a tinerilor si femeilor. Islanda a dezvoltat un capitalism mixt, in care cooperativele si
intreprinderile private au jucat rolul principal, iar statul a intervenit pentru realizarea marilor
proiecte pentru imbunatatirea infrastructurii si in favoarea reformelor sociale, care a permis
atingerea unui nivel ridicat de trai pentru majoritatea populatiei.

Dupa criza declansata la jumatatea anilor ’70, Islanda a intrat intr-o perioada de dificultati
economice majore.

In linii mari, guvernele islandeze au luptat prin devalorizari succesive si prin crearea unei noi
monede in 1981, impotriva inflatiei galopante si a gravului deficit bugetar si comercial, datorate
atat crizei pescuitului, afectat de scaderea resurselor oceanice si de concurenta straina, cat si
cresterii importurilor si oscilatiilor din conjunctura mondiala, in special pe plan industrial.

Statele Europei Nordice

au participat din plin la exceptionalul ciclu de crestere economica din ‚cei treizeci de ani gloriosi’
dintre 1945 si 1975. Economiile tarilor din Europa de Nord au fost dominate de conjunctura
mondiale In ultimii 25 de ani ai secolului XX pot fi identificate 6 faze ciclice : o criza economica,
datorata primului soc petrolier, care a durat din 1974 pana in 1977, o usoara redresare din 1977
pana in 1980, o recadere in urma celui de-al doilea soc petrolier din 1980 pana in 1983, o
secventa de prosperitate pana la sfarsitul anilor ’80, o depresiune brutala intre 1989 si 1994,
urmata de o redresare.

Economiile nordice au evoluat in cadrul unui capitalism mixt, orientat spre problemele sociale si
gestionat prin intermediul metodelor de tip keynesist. Principalul obiectiv a fost asigurarea
locurilor de munca pentru toti si progresul social, iar mecanismele principale au fost stimularea
investitiilor publice si private, modernizarea tehnica, dezvoltarea sectoarelor cu valoarea adaugata
mare, planificarea, cresterea si egalizarea veniturilor si realizarea acordului dintre stat, patronate
si sindicate.

Criza mondiala declansata in 1975, pe fondul socurilor induse de cresterea pretului petrolului, a
afectat fundamentele modelului nordic de dezvoltare si a limitat optiunile tarilor nordice, care au
urmat o linie convergenta in directia mentinerii democratiei, a incercarii de conciliere a
liberalismului economic cu voluntarismul social si a deschiderii catre Europa. Criza nu a afectat
structurile institutionale, care au ramas nemodificate, ci a schimbat numai practicile politice si
modalitatile de gestionare a economiei.

Dezechilibrele cresterii economice in Europa Meridionala

Tarile Europei Meridionale au reusit intre sfarsitul anilor ’50 si inceputul anilor ’70 sa recupereze
o parte a inapoierii lor economice fata de tarile din Europa de Nord, in cadrul unor regimuri
politice extrem de diferite, de la democratia parlamentara marcata de numeroase crize
guvernamentale ca in Italia, la regimuri dictatoriale ca in Spania si Portugalia.

Italia
In anii ’50 si ’60 Italia a intrat intr-o perioada de crestere economica remarcabila, calificata ca si
cea a RFG, drept ‚miracol economic’.

Aceasta tendinta pozitiva s-a deteriorat in anii ’60 si la inceputul anilor ’70, perioada cand, desi
rata de crestere economica a ramas ridicata.

La sfarsitul anilor ’60, guvernele italiene s-au confruntat cu numeroase revendicari muncitoresti
referitoare la salarii si la conditiile de munca, iar valul de greve dintre 1969 si 1972 a contribuit la
scaderea ritmului de crestere economica.

Pentru calmarea climatului au fost propuse o serie de masuri institutionale, cum a fost ‚Statutul
muncitorilor’ intrat in vigoare in mai 1970, care a dat sindicatelor puteri sporite in intreprinderi,
fara a le asocia la gestionarea acestora, ca in RFG. Rezultatul a fost o contestare permanenta,
fondata pe o strategie ‚de hartuire’ a patronatului, al carei prim efect a fost o scadere sensibila a
productivitatii muncii si o descurajare a investitorilor privati.

Climatul politic in Italia a fost deosebit de agitat in perioada postbelica : desi a avut o stabilitate
electorala, Italia a cunoscut in schimb o instabilitate ministeriala cronica, intre 1946 si 1974 fiind
schimbate 30 de guverne.

Problemele politice au fost insotite de la sfarsitul anilor ’60 de o criza sociala, marcata de
numeroase greve in industrie, de agitatie in mediile universitare si de atentate violente la Roma si
Milano ale extremei drepte si stangi (in 1972 au aparut Brigazile Rosii).

Criza mondiala din 1973-1974 a lovit puternic economia italiana, aflata deja in mari dificultati de
la sfarsitul anilor ’60. datoria externa, inflatia si deprecierea lirei au fost insotite de o incetinire a
activitatii industriale si de o crestere a somajului. criza a provocat generalizarea unei veritabile
‚economii subterane’, marcata de o puternica dezvoltare a subanteprizelor, a fraudelor fiscale si a
muncii ‚la negru’, afectand in special tinerii, femeile si locuitorii din Mezzogiorno. Gratie acestui
fenomen, efectele crizei au fost relativ atenuate pana la mijlocul anilor ’80, data dupa care Italia a
cunoscut un veritabil ‚boom’ economic’, marcat de o puternica crestere industriala, de peste 6%
pe an, care i-a permis sa devanseze Marea Britanie in clasamentul principalelor tari industrializate
din Europa.

Insa acest al doilea ‚miracol’ economic italian nu a permis surmontarea carentelor structurale ale
economiei Italiei : o enorma datorie publica, de circa 110% din PIB, alimentata de un puternic
deficit bugetar, de servicii publice deficiente, o rata a somajului superioara cifrei de 10% din
populatia activa, o inflatie ridicata, mai mare decat cea a majoritatii tarilor occidentale, si in
special o opozitie intre Italia nordica si Mezzogiorno, intre Italia industriala si Italia ‚economiei
subterane’.

Pana in 1979, datorita aliantei dintre democrat-crestini si comunisti – care nu obtin posturi
ministeriale, ci numai presedintia unor mari comisii – Italia a traversat o perioada de stabilitate
politica relativa, urmata de o noua perioada de criza guvernamentala.

Spania si Portugalia

au fost izolate din punct de vedere politic dupa cel de-al doilea razboi mondial, datorita
regimurilor dictatoriale ale lui Franco si Salazar. Insa, in perioada postbelica, in contextul
declansarii Razboiului Rece, cele doua dictaturi au fost acceptate in blocul occidental, chiar in
lipsa democratiei, din considerente strategice.

Demararea economiilor iberice a avut loc la sfarsitul anilor ’50, fiind mai evidenta in
Spania decat in Portugalia, ultima fiind obligata sa suporte cu incepere din 1961 costul
razboaielor coloniale.

Din 1960 si pana la inceputul anilor ’70, Spania a atins rata de crestere economica cea mai mare
din lume, alaturi de Japonia, la originea acestui avant economic aflandu-se ajutorul american,
fondurile trimise de muncitorii emigrati si veniturile considerabile de pe urma turismului.

Grecia

Grecia a fost singura tara balcanica care a ramas in tabara occidentala, dupa un lung razboi civil
intre 1946 si 1949. Grecia, alaturi de Turcia, a fost obiectul unei atentii speciale din partea SUA,
inca de la inceputul Razboiului Rece, concretizata in acordarea unui important ajutor financiar,
insotit de un considerabil sprijin militar. Ajutorul american a favorizat avantul economiei Greciei,
bazata pe turism si pe flota de comert.

Integrarea economiilor in Europa Rasariteana

URSS

Din 1947, Razboiul Rece a radicalizat opozitia dintre sistemele economice inspirate de
capitalismul liberal si cele care aplicau socialismul dirijist32 dupa modelul si, cel mai adesea, sub
constrangerea URSS. In pofida imenselor sale nevoi de reconstructie, URSS a declinat toate
ofertele de ajutor american pentru ca acestea erau insotite de exigente liberale sub controlul SUA,
a refuzat sa participe la noul sistem monetar international si sa adere la GATT.

Ca si in perioada antebelica, economia URSS a ramas planificata. Primul Plan cincinal postbelic
(1946-1950), al IV-lea, a fost un plan de reconstructie economica, a carui prioritate absoluta a
fost industria grea (88% din investitiile industriale).

Alte prioritati au fost repunerea in functiune a transporturilor feroviare, dezvoltarea agriculturii,


introducerea unui program masiv de lucrari de constructie, reconstructia regiunilor devastate de
germani, dezvoltarea tuturor republicilor unionale.

In 1950 s-a declansat o noua etapa a colectivizarii. Intre 1951 si 1955, al V-lea Plan cincinal a
fixat o inalta rata de crestere economica si a pus accentul pe mari lucrari publice in detrimentul
productiei de bunuri de consum.

Acest plan, caracterizat de Hrusciov ca fiind ‚cel mai prost dintre toate, de o conceptie
lamentabila’, a fost aplicat pana la moartea lui Stalin in 1953, dupa care i-au fost aduse
modificari importante, in special in legatura cu sectoarele deficitare ca agricultura, consumul si
locuintele. Cu toate acestea, in 1953 URSS a redevenit o mare putere industriala, desi economia
sovietica a continuat sa fie marcata de grave dezechilibre.
Odata cu venirea la putere, dupa moartea lui Stalin, a lui Hrusciov, accentul a cazut pentru scurta
perioada pe ameliorarea nivelului de trai prin scaderea preturilor la anumite produse de baza,
reduceri de impozite si ridicarea pretului de achizitie a produselor livrate obligatoriu.

Liderii sovietici au inceput sa recunoasca faptul ca nu colectivizarea agriculturii rezolva problema


productiei alimentare si a rezervelor de hrana. Desi a existat o crestere in productia sovietica de
cereale in anii ’50, aceasta s-a datorat rezultatelor mai bune obtinute pe terenurile de cultura
traditionale si nu pamanturilor destelenite.

Rezultatul a fost ca s-a trecut la achizitionarea unor importante cantitati de cereale din SUA si
Australia, pentru a se evita foametea. Practic, acest proiect menit sa dea posibilitatea URSS de a
depasi in domeniul productiei agricole tarile occidentale, nu a mai putut fi sustinut in final decat
prin dependenta de resursele provenite chiar din aceste tari.

Al VI-lea Plan Cincinal (1956-1960) si al VII-lea (1959-1965) au fost marcate de afirmarea


prioritatilor traditionale, care afirmau mentinerea unei rate inalte de crestere a industriei grele, in
detrimentul industriei bunurilor de consum.

Insa, din 1956-1957, economia sovietica s-a confruntat cu doua dezechilibre. Pe de o parte, pe
plan intern, o presiune in favoarea ameliorarii rapide a nivelului de trai, care a condus la cresterea
sensibila a salariilor industriale si a preturilor agricole, ce a determinat veritabile tensiuni
inflationiste.

In 1957 au fost lansate mari reforme in directia descentralizarii, insotite de masuri de


democratizare care aveau scopul de a permite instaurarea unei noi atitudini fata de munca in
randurile muncitorilor si taranilor.

A fost introdus noul plan de sapte ani (1959-1965). Planul a fost conceput cu scopul de a
promova productia de bunuri de consum, industria usoara, chimica si a maselor plastice, in plus
fiind luata in calcul ideea dezvoltarii regionale.

Planul, marcat de personalitatea lui Hrusciov, a avut un tel extrem de ambitios si anume depasirea
nivelului de trai al SUA in 15 ani si instaurarea societatii comuniste in 20 de ani. In realitate, rata
de crestere a economiei URSS a inceput sa scada.

1965, la plenara PCUS s-au adoptat o serie de masuri mai suple pentru a-i determina pe tarani sa
produca mai mult.

Al VIII-lea Plan Cincinal (1966-1970) Rezultatele prevazute pentru industrie au fost atinse
global, dar agricultura a continuat sa produca sub nivelul prevazut.

al IX-lea Plan Cincinal (1971-1975), tensiunile inflationiste s-au intensificat, acest lucru fiind
reflectat de cresterile periodice de preturi, amorsate de criza energetica mondiala. Investitiile au
fost sub nivelul previzionat, iar rata de crestere economica a cunoscut o noua incetinire, ramanand
in zona medie a cresterii occidentale a anilor ’60.

Criza economica mondiala a provocat o stagnare a exporturilor catre vest, iar inflatia manifestata
in Occident a obligat sovieticii sa plateasca mai scump materialul occidental de care nevoie.
Dezvoltarea industrializarii URSS a favorizat urbanizarea accelerata, din 1970 si pana in 1979.
Aceasta miscare a fost rezultatul sporului natural, insa s-a facut mai ales in dauna populatiei
rurale. Pe ansamblu, chiar daca nivelul de trai al sovieticilor s-a imbunatatit, el a ramas inca
inferior aceluia al locuitorilor democratiilor occidentale cele mai putin dezvoltate. Astfel, chiar
daca s-au facut eforturi in domeniul constructiei de locuinte, criza de locuinte a ramas
ingrijoratoare, in 1960 aproximativ 60% din familii fiind nevoite sa imparta bucataria si baia cu
alti locatari, iar la inceputul anilor ’80 suprafata autorizata pe persoana nu putea sa depaseasca 9
m2 sub pedeapsa amenzii sau obligatia de a caza si alte persoane.

Din 1985 - Gorbaciov a incercat – fara a pune in discutie principiul proprietatii socialiste – sa
apropie ‚omul de proprietate’ dand, de exemplu, pamanturi in arenda familiilor taranesti. De
asemenea, a incercat sa reconstituie o veritabila piata, sa practice o politica a preturilor reale si a
cerut intreprinderilor sa obtina beneficii.

Pentru Gorbaciov insa, Glanost si Perestroika nu aveau scopul de a introduce in URSS


democratia de tip occidental, ci consolidarea ‚democratiei sociale’, care pentru el a insemnat o
mai buna functionare a principiilor leniniste de guvernare.

Gorbaciov a considerat ca tot partidul este cel caruia ii apartinea sarcina de a exercita controlul
asupra populatiei si opiniei publice.

Cu alte cuvinte, pentru liderul sovietic Perestroika a fost o strategie politica menita sa
consolideze statul sovietic in interior si exterior prin eliminarea rupturii dintre partid si societate .

Extinderea sistemului colectivist in Europa de Est a fost consecinta cea mai marcanta si durabila a
celui de-al doilea razboi mondial.

Colectivizarea pamanturilor – care a intampinat pretutindeni o rezistenta inversunata – s-a


incheiat intre 1956 si 1960, cu exceptia Poloniei si Iugoslaviei, unde a fost abandonata.

Pana in 1948, nationalizarile au fost conduse cu prudenta in toate tarile din Europa de Est, cu
exceptia Iugoslaviei si Albaniei, unde comunistii au preluat puterea relativ usor. Nationalizarile
au debutat prin confiscarea bunurilor germane si ale colaborationistilor, dupa care, dupa modelul
sovietic, au fost aplicate in primul rand sectoarelor cheie ale economiei, industria grea, minerit,
centrale electrice, transporturi si comunicatii, banci si asigurari, industria usoara fiind vizata mai
tarziu. In aproape toate tarile de ‚democratie populara’ a continuat sa subziste un sector privat,
insa foarte limitat si controlat de stat. Nationalizarile au fost incheiate in intreg ‚lagarul socialist’
european in anii 1948-1952.

Ca si in URSS, obiectivele trasate industriei grele au fost prioritare, iar ratele de crestere in aceste
sectoare au fost foarte ridicate, provocand dezechilibre majore in economiile tarilor est-europene.
Aceste dezechilibre au provocat dificultati economice si politice si au avut drept rezultat lipsa
materialelor pentru agricultura, dificultati in aprovizionarea oraselor, scaderea randamentelor si a
veniturilor reale.

Cresterea a fost in toate tarile est-europene foarte puternica pana la inceputul anilor ’60, in special
in industrie, fiind insa destul de neregulata : astfel, Cehoslovacia a cunoscut o foarte puternica
expansiune, in timp ce RDG, Ungaria si Polonia nu au reusit sa atinga aceleasi performante, iar in
cazul Romaniei si Bulgariei, industrializarea a fost foarte accelerata. Dupa 1961, cresterea
economica a devenit sensibil mai lenta (cu exceptia Romaniei), mai ales in RFG si Cehoslovacia.
Iugoslavia

Pana in 1950, in Iugoslavia, colectivizarea dupa model sovietic a progresat rapid, iar din 1948,
nationalizarile au fost efectuate in industrie, comert, banci si transporturi.

Din 1953 s-a trecut la o descentralizare in agricultura, unde cooperativele nu au mai fost
obligatorii, ulterior gestiunea privata din acest sector acoperind mai mult de 4/5 din productie.

Descentralizarea a fost introdusa si in intreprinderi pe baza principiului autogestiunii, initiat


prima data in 1950, reafirmat in 1957 si institutionalizat prin ‚legea fundamentala’ in 1965.
Intreprinderile au inceput sa fie administrate prin intermediul ‚consiliilor muncitoresti’.

Iugoslavia a cunoscut dezechilibre economice similare celor prezente in economiile Europei


Meridionale in aceiasi perioada.

Albania

Albania, care a parasit, din considerente doctrinare si politice, CAER in 1961 si si-a afirmat
propria sa cale de dezvoltare, sub influenta Chinei.

influenta chineza a fost mult mai puternica decat cea sovietica, iar accentul a cazut in mod
prioritar pe dezvoltarea agriculturii, sector predominant in economia albaneza, care – ca si in
China – a beneficiat de cea mai mare parte a investitiilor in infrastructura.

Evenimentele din 1956 au marcat stoparea tendintei de cautare a unor cai nationale de construire
a socialismului in cateva tari est-europene. Astfel, reprimarea ‚socialismului national’ a devenit
tendinta predominanta a politicii lui Ulbricht in RDG, a lui Novotny in Cehoslovacia, a lui Jivkov
in Bulgaria si, partial, a lui Gomulka in Polonia. Exceptie a facut Romania, care, dupa ce initial a
fost unul din aliatii cei mai fideli ai URSS, si-a afirmat sub conducerea lui Gheorghiu-Dej48
independenta.

Organizarea intreprinderilor industriale in RDG dupa 1950, nu a avut echivalent in alte tari
socialiste. In RDG au functionat intreprinderile industriale in comandita, unitati de productie
conduse de un antreprenor privat, responsabil de executia planului de productie.

Dupa 1965, reformele economice adoptate in tarile socialiste au determinat aparitia unor noi
diferente.

Ungaria

In Ungaria, dupa interventia militara din 1956, Janos Kadar a incercat sa liberalizeze regimul, si
sa obtina adeziunea populatiei prin asigurarea necesitatilor de consum, prin tolerarea
manifestatiilor si prin acceptarea vietii religioase, cu mentinerea dominatiei partidului comunist si
a unei fidelitati stricte fata de Tratatul de la Varsovia. Insa, criza economica de la inceputul anilor
’80 a dat o lovitura puternica economiei maghiare, pe fondul existentei unei imense datorii
externe.

(fragmente din “Istoria economiei europene – Revolutia industriala la Uniunea European”)


http://www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/economie_generala/istoria_econ
omiei_europene_de_la_revolutia_industriala_la_uniunea_europeana/cap3.pdf