Sunteți pe pagina 1din 14

Psihobiografie

U n s tr o p d e n e b u n ie in c u lo

VINCENT VAN
GOGH

„Vreau cu orice preţ să merg înainte, vreau sa fiu


eu însumi”.
Van
Gogh

2
Vincent Willem van Gogh
(1853 – 1890)

I. Biografie
Vincent Willem van Gogh se naşte la
Groot Zundert (nordul Brabantului
olandez) pe 30 martie 1853, fiu al lui
Theodorus van Gogh, pastor
protestant, şi al Annei Cornelia
Carbentus. Familia van Gogh are
origini străvechi. Strămoşii lui
Vincent se stabilesc în Olanda încă
din secolul al XVI –lea.
Anna Cornelia Carbentus (1819-1907), era fiica unui legător de cărţi de la curtea din Haga.
Cu aproape trei ani mai în vârstă decât soţul ei, ea s-a căsătorit cu Theodorus van Gogh în
1851. În urma acestei căsătorii au urmat: Vincent Willem (1853), Anna Cornelia (1855),
Theo (1857), Elisabetha Huberta (1859), Wihllelmine Jacoba (1862) şi Cornelius Vincent
(1867), fiind cel mai tânăr dintre fraţi, născut la paisprezece ani după Vincent. Femeie cu o
fire energică, Anna Cornelia era o iubitoare a naturii, iar în scrisorile sale manifestă un talent
literar pe care Vincent îl moştenise. Dintre copii cea care a manifestat largi afinităţi şi
contacte cu Vincent, în afară de Theo, a fost, fără îndoială, sora Wihllelmine care a murit în
ospiciu în 1914, şi căruia artistul i-a trimis douăzeci şi doua de scrisori în ultimii ani ai vieţii
sale.
Theodorus van Gogh se născuse la Benschop în 1822. După ce şi-a terminat studiile
de teologie la Utrecht, şi-a început misiunea de pastor ca îndrumător spiritual al comunităţii
calvine din parohia Groot Zundert, unde se stabilise la data de 1 aprilie 1849. Theodorus avea
10 fraţi, Vincent fiind în bune relaţii în special cu patru dintre unchii săi: Hendrick Vincent
(cunoscut sub numele de unchiul Hein), negustor de artă la Bruxelles, Johannes (unchiul Jan)
care îşi făcuse o carieră în marină şi trăia la Amsterdam (în casa acestuia Vincent va petrece

3
un an în timpul studiilor sale teologice), Cornelius Marinus (unchiul Cor) şi Vincent (unchiul
Cent), amândoi negustori de artă (mulţumită unchiului Cent, Vincent va intra la şaisprezece
ani, în filiala deschisă la Haga de prestigioasa Maison Goupil).

Familia van Gogh

În anul 1864 Van Gogh frecventează un colegiu la Zevenbergen până în 1866 când
merge la Institutul Tehnic la Tilburg. În 1968 îşi întrerupe studiile şi se întoarce la Groot
Zundert. Acesta pleacă la Haga în 1869 şi se angajează ca vânzător la casa de artă Goupil&
Cie din Paris, prin intervenţia unchiului din partea tatălui, unchiul Cent, negustor de tablouri.
În luna ianuarie a anului 1873 Theo se angajează la filiala din Bruxelles casei Goupil & Cie
iar peste un an, în iunie Vincent lucrează la aceeaşi firmă, filiala din Londra. Călătoreşte la
Bruxelles şi Paris, unde vizitează Salonul, Luvrul şi Luxembourg.

4
La Londra, van Gogh se îndrăgosteşte de Ursula iar refuzul acesteia îi declanşează
o profundă depresie. Îşi petrece vara la Heivort iar în luna octombrie a anului 1874 este
transferat la sediul central al casei Goupil, din Paris, apoi se întoarce la Londra. La filiala din
Paris, unde se întoarce definitiv în mai 1875, îşi neglijează munca stârnind polemici. Astfel
în aprilie 1876, Van Gogh este concediat şi, după o şedere la Etten, pleacă la Ramsgate, lângă
Londra, unde lucrează ca suplinitor la şcoala institutului Stokes, devenind apoi predictor şi
institutor la şcoala reverendului Jones, pastor metodist.
În 1877 Van Gogh lucrează într-o librărie din Dordrecht. În mai, pleacă la Asterdam
să studieze teologia, însă după un am renunţă la examenul de teologie. În august merge la
Lacken (Bruxelles), la o şcoală de misionari; la sfârşitul cursului nu este promovat, mutându-
se în regiunea minieră Borinage, din sudul Belgiei, unde predică şi se dedica celor săraci. În
anul următor Comisia Şcolii Evanghelice din Bruxelles îi încredinţează lui Van Gogh un post
temporar ca evanghelist laic la Wasmes, lângă Mons; Van Gogh va merge apoi la Cuesmes,
unde, neoficial, va fi predicator, ducând o viaţă mizeră. Din această perioadă datează primele
sale desene. Un an mai târziu se află la Bruxelles unde studiază anatomia şi desenul la
Académie des Beaux Arts.
În 1881, din aprilie până-n decembrie, locuieşte împreună cu părinţii la Etten. Iubirea
nefericită pentru verişoara Kee Vos-Stricker, rămasă de curând văduvă şi cu un copil, precum
şi certurile cu părinţii l-au determinat să plece la Haga. La scurt timp realizează primele
naturi moarte în ulei şi acuarele cu figuri pictate după model.
În 1882 o întâlneşte pe Clasina Maria Hoornik, zisă Sien, o prostituată mai în vârstă
decât el, pe care o îngrijeşte. Convins de fratele său, în 1883, o părăseşte şi se mută în
regiunea Drenthe. În 1883, zilele petrecute în nordul Brabantului se vădeşte a fi o perioadă
prolifică şi semnificativă pentru producţia artistică a lui Van Gogh. În mai îşi mută atelierul
în casa paracliserului catolic Schaferth.
În martie 1885 moare tatăl lui van Gogh. Vincent se mută la paracliserul bisericii
catolice. În iarna anului 1877 van Gogh se împrieteneşte la
Paris cu Paul Gauguin. Îşi expune în prăvălia de culori a lui
Pére Tanguy, câteva tablouri care rămân nevândute. La
Tambourin

5
organizează o expoziţie împreună cu Bernard, Anquetin, Toulouse – Lautrec. Perioada sa
pariziană se încheie ce plecarea la Arles. Van Gogh închiriază Casa galbenă, unde pictează
cu asiduitate. Din octombrie împarte casa cu Sauguin, susţinut financiar de Theo.
Colaborarea lor este fructuoasă, dar se sfârşeşte repede din cauza unui violent conflict, la
sfârşitul lui decembrie. În urma acestui conflict van Gogh se automutilează, tăindu-şi urechea
pe care o împachetează într-un ziar şi i-o dăruieşte unei prostituate pe care o frecventau
amândoi; este internat în spitalul din Arles, în timp ce Gauguin se întoarce la Paris.
La începutul anului 1889, van Gog se întoarce la Casa galbenă. După o perioadă de
criză acută este internat din nou în spital; merge zilnic în Casa galbenă pentru a picta. În
martie o petiţie a cetăţenilor către primarul oraşului Arles îi cere acestuia internarea
pictorului care este dus la spital din ordinul poliţiei. În mai Vincent este internat la spitalul
Saint Paul de Musoule, în apropiere de Saint Rémy de Provence. În perioadele pe care i le
îngăduie boala, pictează intens. La sfârşitul lui decembrie, în timpul unei crize acute, încearcă
să se sinucidă înghiţind culori. În mai 1890, părăseşte azilul de la Saint Rémy şi pleacă cu
trenul la Paris. Rămâne trei zile la Theo, apoi pleacă la Auvers-sur-Oise. Aici doctorul
Gachet îl ia sub îngrijire. Pe 27 iulie Vincent iese după-amiază şi se întoarce târziu acasă.
Soţilor Ravoux, proprietarilor pensiunii în care locuieşte şi care se arată îngrijoraţi, le spune
că s-a împuşcat cu un revorver. Doctorul Gachet îl cheamă pe fratele său Theo. În noaptea de
29 iulie, van Gogh moare, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, sub ochii fratelui său. După
moartea fratelui său, starea de sănătate a lui Theo se agravează. Theo moare într-un sanatoriu
la Utrecht, pe 25 ianuarie.
Până în momentul morţii sale, van Gogh expusese câteva pânze la Salon Des
Independants din Paris şi din Brussels, iar după moartea sa ambele saloane au prezentat mici
expoziţii comemorative ale operelor sale. De-a lungul următorului deceniu, au avut loc alte
câteva expoziţii ale picturilor lui van Gogh, însă abia la expoziţia Bernheim-Jeune din 1901 a
fost recunoscut drept un pictor cu adevărat important. În următoarele decenii, faima sa a
crescut exponenţial, iar astăzi picturile sale fac parte dintre cele mai preţuite opere de arta din
lume.

6
II. Analiza
1. Dezvoltarea personalităţii
a) Trebuinţa de afecţiune umană (moving toward people)- Karen Horney :
copilul se îndreaptă către oameni, el îşi acceptă propria neputinţă şi în pofida înstrăinării şi a
temerilor caută să câştige afecţiunea oamenilor şi să se bizuie pe ei; conformându-se
dobândeşte sentimentul apartenenţei şi sprijinului care îl face să se simtă mai puţin izolat şi
slab.
Ne simţim uneori foarte singuri şi dorim din inimă prietenia semenilor noştri. Avem
impresia că vom deveni alţi oameni, mai fericiţi. Nu o dată, visând prietenia şi dragostea, le
visăm într-un fel care le face imposibile.
Van Gogh a fost aproape toată viaţa lui un singuratic, un fiu al deşertului, un străin
care căuta căldura oamenilor. Lipsa de afecţiune şi de apreciere din partea celorlalţi şi
incapacitatea de a avea relaţii stabile, l-au fac pe Van Gogh să afirme: „ Ca orice altcineva,
simt şi eu nevoia unei familii, a unor prieteni, de afecţiune, de relaţii cordiale cu ceilalţi; nu
sunt făcut din piatră sau din fier, ca un hidrant sau un lampion şi, deci, nu pot trăi lipsit de
toate acestea fără să simt o profundă senzaţie de gol”.
Persoana cea mai importantă din viaţa sa, singurul său prieten, a fost frate său Theo. În
anii copilăriei şi ai adolescenţei, între cei doi se stabileşte o legătură de confidenţă şi
intimitate totală. Din 1880, relaţia dintre cei doi fraţi va deveni şi mai strânsă. Theo devine
„protectorul” fratelui său, susţinându-l financiar pentru ca acesta să se poată dedica în
totalitate muncii sale.
Prietenia şi dragostea fratelui său erau de neînlocuit iar Van Gogh îşi mărturiseşte
bucuria de a-l avea alături astfel: „ Când te-am revăzut şi m-am plimbat alături de tine, am
încercat un sentiment […..] acela că viaţa ne oferă ceva bun şi de preţ pe care trebuie să ştim
a-l aprecia; mă simţeam mai voios şi mai bine dispus, aşa cum nu mai fusesem de ceva
vreme.[…..] când ţi se oferă prilejul să-ţi petreci viaţa printre ai tăi, îţi dai seama că ai totuşi

7
un motiv să trăieşti, că nu eşti care un om de nimic, un parazit, că eşti poate bun la ceva, de
vreme ce avem nevoie unii de alţii.”
Şi totuşi se simţea singur. Cât de vinovat era Van Gogh de această singurătate?
Nesociabil, fiul deşertului rătăceşte toată viaţa ca pe câmpiile cu mărăcini din copilărie,
singur, dar punându-i şi el la grea încercare pe cei apropiaţi când trăieşte lângă ei. Face parte
din cei care nu îşi pot mărturisii întreaga afecţiune decât în tăcere şi nu-i pot iubi până la
capăt pe cei dragi decât simţindu-le lipsa. Cu firea lui dificilă, impulsivă, îi incomodează, îi
descumpăneşte. Suferă că nimeni nu vine să se încălzească la focul din sufletul său şi el,
„fericitul posesor al unei inimi bolnave”,, dulăul lăţos care le stă tuturor în drum, tânjeşte de
dorul cuiva care să-i fie apropiat.
Visează o mare operă comună a pictorilor, reuniţi într-un Atelier al Sudului. Când îi
cheamă pe alţii să vină să lucreze împreună la proiecte grandioase, vocea îi devine
stăruitoare, rugătoare, aproape cerşind o prietenie care întârzie să apară.
Un alt moment din viaţa pictorului care pune evidenţă dorinţa lui arzătoare de a avea
prieteni şi durerea resimţită după pierderea unuia din ei, este acela în care, din cauza unui
acces de furie îl atacă cu un brici pe unul din prietenii şi colaboratorii săi, Gauguin, cu care
împarte o perioada scurtă de timp locuinţa.. Gauguin înspăimântat, se refugiază la un hotel.
Vincent simţindu-se vinovat, nesuportând ideea de a rămâne iar singur şi văzând că
colaborarea cu acesta s-a sfârşit, se automutilează, tăindu-şi urechea.

b) Sentimentul de inferioritate- A. Adler


Adler susţine că acele persoane care sunt copleşiţi de dificultăţile care apar în viaţa lor,
se dezvoltă foarte puţin pe plan social, se izolează. Prin structura sa naturală omul este o
fiinţă inferioară, dar această inferioritate constitutivă pe care omul şi-o conştientizează ca pe
un sentiment de neîmplinire şi de insecuritate, sentimente care acţionează ca un stimulent
puternic în direcţia descoperirii unor căi de adaptare la mediu.
În una din scrisorile lui către fratele său Theo, Van Gogh face referire la profunda
nemulţumire în legătură cu existenţa sa, la sentimentul de inadecvare, de eşec şi suferinţă din
cauza lipsei de integrare în mediul în care trăia. De fapt încă din 1877 îi vorbeşte fratelui său
de un disconfort profund, datorat „demoralizării în care trăiesc din cauza eşecului fiecărui
lucru pe care l-am înfăptuit până acum, meritându-mi o mare de reproşuri”.

8
Cu timpul apare şi sentimentul de vinovăţie: „ aş vrea să fiu departe de toate; vina este
a mea pentru că nu provoc tuturor decât durere şi ştiu că sunt cauza suferinţelor mele şi a
celor din jur”. El speriat şi anxios afirmă: „ când mă gândesc la viitorul plin de greutăţi,
aproape de nedepăşit, având o muncă grea, care nu îmi place şi de care partea cea mai laşă
din mine ar vrea să scape, când mă gândesc la multele persoane care mă urmăresc şi care vor
şti să recunoască cauza probabilului meu eşec….aceştia nu îmi vor face reproşuri banale, ci
expresia feţei lor va părea să-mi spună : „te-am ajutat şi îndrumat, am făcut tot posibilul
pentru tine – te-ai străduit, într-adevăr să reuşeşti? Care este răsplata noastră? Care este rodul
muncii noastre?”.
Simte că devine o povară şi pentru fratele său: „ Îmi pare teribil de rău că sunt o
povară pentru tine […]dacă nu suporţi această povară, spune-mi-o deschis. Aş prefera, mai
degrabă, să renunţ la tot decât să te încarc cu o greutate atât de apăsătoare.

c)Dezvoltarea identităţii Eu-lui – Erik Erickson


Identitatea Eu-lui înseamnă a ştii cine eşti şi ce rol ocupi în societate.
Van Gogh şi-a pus de foarte multe ori întrebările: Cine sunt eu? Ce sunt io în ochii
celor mai mulţi? Şi iată la ce concluzie a ajuns: „sunt o nulitate, un om excentric sau
dezagreabil, cineva care nu are o poziţie socială şi nici nu va putea avea vreodată una […] Ei
bine, chiar dacă asta ar fi adevărat, aş vrea ca operele mele să arate întotdeauna ceea ce este
în inima acestui marginal, a acestui nimeni”.
Sinele lui nu a fost bine dezvoltat. Fiind slab conturat, el nu ştia cine este, ce va face
în viitor, ce loc ocupă el în societate. Modul cel mai potrivit în care îşi putea exprima Sinele
era pictura, însă pictura lui era controversată la vremea respectivă, neluată în seamă şi de aici
a tras concluzia că nu va fi acceptat de semenii săi. Astfel observăm lipsa de încredere în sine
a lui Van Gogh, sentiment sporit de frustrarea provocată de o muncă pe care o făcea cu mari
dificultăţi şi ale cărei roade nu se vindeau deloc: „ […] ai sentimentul că nu eşti capabil să
stăpâneşti pictura – bântuit de îndoiala că vei reuşi să o faci vreodată – cu marea dorinţă de a
progresa, cu lipsa de încredere în tine - şi nu poţi învinge un anumit zbucium interior şi te
grăbeşti […]. Aceasta îţi dă o senzaţie de nelinişte, de agitaţie, te simţi copleşit, ca într-o zi
de vară înainte de o furtună.” Dar totuşi nu-şi pierde speranţa: „ să sperăm numai că

9
realizarea tablourilor îmi va deveni mai puţin dificilă, iar în ceea ce priveşte numărul
acestora, să nu am niciodată destule. Faptul că acum nu se vând mă nelinişteşte întrucâtva.”

2. Descrierea personalităţii
a) Marea mamă – C.G. Jung
Acest concept stă la baza experienţei de a avea o mamă, fie că este vorba de mama
naturală, fie că este vorba de alte figuri substitut, figuri semnificative materne. În copilărie el
a fost o fire închisă, trăind retras de fraţii şi surorile sale, neparticipând la jocurile lor. Avea
în el ceva îngrijorător, ceva dat în vileag de toată înfăţişarea lui. Sub părul blond roşcat,
craniul este uşor ascuţit. Pe fruntea teşită sprâncenele erau puternic arcuite, iar în ochii mici,
când albaştrii, când verzi, cu privirea aspră sau tristă, se aprinde uneori o flacăra întunecată.
Fără îndoială Vincent seamănă mai mult cu mama sa. Ca şi ea, este stăruitor dârz până la
încăpăţânare. Nu ştie să se plece, se supune numai când n-are încotro şi, greu de împăcat, plin
de contradicţii. De asemenea, mama sa fiind o mare iubitoare a naturii, Vincent încă de mic
hoinărea singur pe câmpie, cutreiera pădurile, cerceta plantele şi florile şi observa viaţa
insectelor de apă.
Relaţia lui cu mama sa a fost strânsă. Ea îl răsfăţa, îl iubea şi îi trecea cu vederea
irascibilitatea şi îl ierta atunci când greşea (dragoste necondiţionată). Şi el îi răspunde în
acelaşi mod. Atunci când mama sa a fost bolnavă el a îngrijit-o cu un devotament exemplar.
De asemenea, un alt simbol matern este reprezentat de pământ, mai exact de lanurile
de grâu care apar destul de des în tablourile sale. Van Gogh s-a simţit întotdeauna legat de
pământ, iar părerile lui despre grâu sunt de-a dreptul tulburătoare. Vede în istoria grâului
istoria oamenilor. Grâul este semănat, lanul creşte şi se maturizează. Apoi, într-o zi, va
apărea secerătorul. El va tăia spicele şi va lega snopul. Ciclul vieţii curge de la sămânţă la
spic, de la semănător la secerător, şi „chiar dacă omul nu este semănat în pământ ca să
încolţească”, povestea lui e ca povestea grâului, căci oamenii sunt spicele pe care le seceră
secerătorul. Iată, prin urmare de ce sunt atâtea lanuri de grâu în opera lui, de ce numărul
secerătorilor creşte şi, într-o zi deasupra spicelor calde îşi vor face apariţia corbii. „Lanul de

10
grâu cu corbi” este, simbolic, autoportretul unei sinucideri. Acest tablou vestea ziua în care
Van Gogh se va împuşca în piept.

b) Efectele ordinii de naştere din teoria lui Adler


Există în viaţa lui Van Gogh multe episoade ciudate, dar, poate, cel mai ciudat dintre ele
este cel legat de naşterea sa. Unsprezece luni după căsătoria lor, părinţii săi au avut un copil
care s-a născut mort şi a fost înmormântat în cimitirul din Zunderberg. Exact un an mai
târziu, în aceiaşi lună şi în aceeaşi zi, a venit pe lume un alt băiat pe care părinţii, încă
zdrobiţi de pierderea primului lor copil, l-au numit tot Vincent – Willem. Astfel că ducându-
se în cimitir, care se afla la o aruncătură de piatră de casă, Van Gogh a descoperit, de îndată
ce a învăţat să citească, un mormânt pe care figura propriul său nume. În mintea acestui copil
sensibil au putut încolţi atunci întrebări neobişnuite pentru vârsta lui. Şi poate că nevoia lui
precoce de independenţă, de izolare, n-a fost cu totul străină de întâmplarea petrecută în
micul cimitir din Zundert. Buzele mereu crispate, de care vorbesc cei care l-au văzut în
copilărie, aerul de copil prea serios, închis în sine nu ascund oare o sensibilitate tulburată de
timpuriu? Nu putem afirma cu siguranţă, dar acest eveniment la afectat într-o oarecare
măsură. Vincent era doar „înlocuitorul” fratelui său, ceea ce pentru viaţa sa a reprezentat o
povară greu de purtat. Acesta a realizat că părinţii văd îl el pe fratele său şi fiind primul copil
au pretenţii mari de la acesta, cărora Vincent nu le poate face faţă.

c) Motivaţia umană – A. Maslow


Îşi neglijează nevoile umane, fireşti (hrană, casă, venit stabil, prieteni apropiaţi,
constanţi) pentru a-şi satisface nevoile cu adevărat importante pentru el, cele estetice. Avea
nevoie de frumos şi de nou şi văzând că oamenii din jurul lui nu îi pot oferii acest lucru, l-a
creat singur.
Cu o voinţă de fier, studiază manuale de desen, îşi procură o teorie a culorilor, copiază
nopţi la rând cu creionul, cărbunele şi peniţa, desene celebre, se apucă de pictură.

11
Pictează toată ziua, iese pe câmp şi adună în galbenul lanului toată durerea lui, tot
zbuciumul lui interior, tot ceea ce îl macină. Are o atracţie către culoarea galben, această
culoare îl inspiră, este culoarea iubirii care îl face să viseze din nou, să se aventureze.
Pasiunea pe care a dedicat-o realizării tablourilor se vede, se simte, este însăşi esenţa
artei şi îmbracă picturile cu realitatea trăirii şi a exprimării.

III. Adaptare/neadaptare
Călătoria spre noi înşine este mult mai dificilă, este plină de obstacole; noi cu greu
busola care să ne ducă acolo, să ne facă să ne descoperim, să realizăm ceea ce suntem şi ceea
ce vrem să fim. Pentru că odată ce ne-am găsit, atunci avem puterea să luptăm pentru tot ce
vrem, să ne zbatem pentru dorinţele noastre, să înfruntăm toate piedicile care ne ies în cale,
ştiind că, acolo undeva, se găseşte împlinirea visului nostru, împlinirea noastră.
Vincent Van Gogh a fost un neadaptat. Nu a avut prieteni, aproape nimeni nu i-a fost
alături, nimeni nu a reuşit să-l înţeleagă cu adevărat. A fost un singuratic toată viaţa. A fost
considerat un nebun deşi nu era în totalitate.
Când un artist a străbătut un dublu infern, al bolii şi al singurătăţii, n-a scos în opera
lui nici un strigăt de ură împotriva luminii care scălda o lume indiferentă, cum să nu visezi să
devii tu însuţi mai bun?

12
„Cine trăieşte cinstit şi nu cunoaşte decât
trudă şi dezamăgiri şi totuşi nu se lasă
abătut de ele, este mai valoros decât acela
căruia îi merg toate în plin şi care nu
cunoaşte decât o prosperitate relativă”.
Vincent Van Gogh

13
Bibliografie

1. Crispino, Enrica, (2004), „Viaţa de artist. Vincent van Gogh”, Editura


enciclopedică ROA, Bucureşti.
2. Paler, Octavian, (1986), „ Un muzeu în labirint. Istoria subiectivă a
autoportretului”, Editura Curtea Românească, Bucureşti.
3. Perruchot, Henri, (1969), „ Viaţa lui van Gogh”, Editura Meridiane,
Bucureşti.
4. Vincent van Gogh, antologie, traducere, note şi indicii de Constanţa
Tănăsescu,(1981) „ Scrisori” volumul I, Editura Meridiane, Bucureşti.

14