Sunteți pe pagina 1din 11

2. Procedura emisiunii acţiunilor simple.

Avantajele şi dezavantajele
finanţării prin emisiunea acţiunilor simple.

Întreprinderile pot mobiliza sursele necesare dezvoltării afacerii atit prin


intermediul emisiilor publice de valori mobiliare, cit si prin plasamentele private.
In cazul emiisiilor publice actiunile se vind unui numar mare de investitori in baza
unor acorduri elborate conform cerintelor comisiei nationale a pieteii valorilor
mobiliare. Plasamentele private au loc in cadrul unui numar mic de investitori iar
conditiile de plasare se negociaya direct cu investitorii.

De regula emisiile publice au loc sunb controlul unei banci de investitii sau
companii de subscriere, care ori procura emisia si apoi o revind, ori organizeaza
procesul de plasare a banilor. Companiile de subscriere realizează funcţiile de
subscriere, consultanţă si distribuire a titlurilor de valoare.

Subscrierea este funcţie prin care se asigură asumarea riscurilor nefavorabile de


pret in perioada in care este distribuita noua emisie de valori mobiliare. De regula
compania de subscriere promite un anumit pret de vanzare si anumite incasari din
plasarea VM (valorilor mobiliare), sau procura emisia de valori mobiliare integral.
In acest caz apre riscul imposibilităţii vînzării la pretul promis.

Compania de subscriere de regula isi formeaza anumite relatii cu diferiti potentiali


investitori si de regula poate realiza plasamentul in perioade mici si cu costuri
mici. La fel se poat recomanda diferite metode de plasament oferta publica,
plasamente private, etc.

A III activitate a companiilor de subscriere este distribuirea (vinzarea titlurilor).

Primul pas al procesului de emisie este:

1. Decizia de emisie aprobată de adunarea generală a fondatorilor sau de consiliul


directorilor companiei)
2. Declararea emisiei, stiri, conferinte de presă de presuscriere pentru a analiza
interesul pietei in VM ce vor fi emise si de a estima incasarile potentiale, etc.
3. Pegatirea prospectului preliminar al emisiei (informatii despre emisie, si
informatii financiare despre intreprindere). Prospectul preliminare reflecta acordul
tuturor partilor implecate asupra termenilor emisiei. O firma de audit va realiza un
audit al rapoartelor financiare ale firmei.
4. Prezentarea prospectului catre comisia nationala a valorilor mobiliare. De regula
intreprinderea trebuie sa astepte o perioda intre 21-30 zile pentru a primi raspunsul
cu propunerile de perfectare. Insa pot fi si intirzieri daca deficientele in elborare
sunt importante.
5. Perfectarea/aprobarea emisiei, si pregatirea prospectului final, dupa ce toate
deficientele au fost omise. Prospectul final este publicat si este depus la Comisia
Nationala a VM.
6. Intierea procesului se subscriere, In acelas timp se semneaza acordul de
subsciere care prevede termenii de subsciere, comisiunul companiei de subscriere,
etc. De regula compania de subscriere are la dispozutie 3-4 saptamini pentru a
procura emisia (subscriere ferma) sau a o plasa (subscriere cu effort maxim).

7. Emisia valorilor (sau procurarea emisie de catre compania de subscriere si


plasarea ei ulterioara)
8. Trasmiterea datelor despre lplasare la Comisie, care poate aproba sau anula
emisia. In RM se consideră emisiunea efectuată, dacă au fost plasate cel puţin 35%
din acţiunile emise. Altfel emisia se anuleaza.
8. Transferarea banilor la intreprindere si transmiterea inscrisurilor de proprietate
(datorie ) investitorilor.

Pentru a nu repeta formalitatile de subscriere de mai multe ori intreprinderile din


SUA au optiunea de a inregistra un numar mai mare de actiuni decit ei vor plasa in
rezultaul subscrierii si apoi de fiecare data cind vor avea nevoie de bani vor vinde
pe pietele financiare contitatea dorita. Astfel se obtin si costuri mai mici de plasare
2-3%, fata de 3-4% prin subscrierea clasica.

Procedura de emisie a actiunilor simple trebuie sa respecte dreptul de preemtie.

Dacă un investitor doreşte să procure mai mult de 25% din acţiunile unei firme el
trebuie să o facă pe piaţă secundară în urma unei oferte publice difuzate de mas-
media. Totuşi finanţarea cu hârtii de valoare nu este importantă pentru economia
ţării, iar investitorii privaţi nu sunt dispuşi să plaseze bani în întreprinderile
autohtone. Peste 60% valorile mobiliare emise s-au cumpărat de persoanele
juridice şi doar 10% de investitorii externi. Cauzele fiind veniturile ici, lipsa
încrederii în întreprinderile locale.

Comisia regleaza si tranzactiile cu actiunile pe pietele secundare, cerind raporte


despre suma tranzactiilor, schimbarea proprietarilor, etc.

Sursa principală de finanţare sunt acţiunile comune. Deţinătorii de acţiuni comune


sunt de fapt, proprietarii firmei care şi-au asumat riscurile ce apar datorită iniţierii
unei afaceri. Drepturile şi responsabilităţile iniţierii unei afaceri pot fi: pozitive
(potenţial de venituri şi controlul afacerii) şi negative (potenţial de pierdere şi
răspundere legală personală).
Din punct de vedere al firmei finanţarea prin acţiunile comune are câteva avantaje
şi dezavantaje comparativ cu alte tipuri de finanţări. Avantajele principale ale
finanţări prin acţiuni comune constau în:
a) Acţiunile comune nu obligă firmă să efectueze plăţi fixe către acţionari.
Dacă firma are profituri şi nu este nevoie de surse importante pentru
dezvoltarea ulterioară firma poate decide plata dividendelor, iar dacă nu
sunt profituri atunci nu se vor plăti dividende.
b) Acţiunile comune nu au scadenţă, şi nu trebuiesc rambursate niciodată.
c) Vânzarea de acţiuni comune măreşte capacitatea de îndatorare a firmei,
ceia ce îmbunătăţeşte raitingul obligaţiunilor, şi firma se va putea
îndatora mai mult.
d) Dacă compania are perspective atunci acţiunile comune adesea pot fi
vândute mai bine ca obligaţiunile. Acţiunile comune atrag anumite
grupuri de investitori deoarece au de regulă o rentabilitate mai mare şi
conferă totodată o protecţie mai mare contra riscului inflaţiei.
e) Pentru a asigura posibilitatea de finanţare în perioadele de recesiune este
important de menţinut mereu o rezervă a capacităţii de îndatorare pentru
a asigure posibilitatea de finanţare în perioadele nefaste.
Dezavantajele finanţării prin acţiuni comune pot fi următoarele:
a) Proprietarii pot pierde controlul asupra firmelor, de aceia firmele mici
deseori nu se pot folosi de această metodă de finanţare.
b) În cazul creşterii profiturilor noii proprietari au dreptul asupra lui la fel ca
cei vechi, însă la finanţarea prin obligaţiuni acest drept este fixat şi nu
depinde de mărimea profiturilor.
c) Costurile de subscriere şi distribuţie pentru acţiuni sunt mai mari decât
pentru obligaţiuni, în afară de această vor fi cheltuieli legate de
modificare a documentelor de constituire.
d) Finanţarea exclusivă prin acţiuni comune poate duce la creşterea costului
capitalului, deoarece acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile şi de
aceea dividendele de regulă sunt mai mari decât dobânzile.
e) Dividendele nu sunt plăţi deductibile din impozitul pe profit, pe când
dobânzile se scot din profitul impozabil.

3. Finanţarea din contul acţiunilor preferentiale


O altă modalitate de finanţare prin surse externe proprii este finanţarea prin
acţiuni preferenţiale. Acţiunile preferenţiale sunt acţiuni care plătesc un dividend
stabilit şi nu conferă dreptul de vot al acţionarilor preferenţiali la Adunarea
Generală a Acţionarilor. Din punct de vedere al managementului companiei
finanţarea prin acţiuni preferenţiale este o metodă combinată între finanţarea prin
acţiuni comune şi obligaţiuni. Deoarece neplata dividendelor pentru acţiunile
preferenţiale nu poate duce la falimentul întreprinderii ele sunt mai sigure decât
datoriile. În acelaşi timp dacă firma are succes atunci acţionarii comuni nu vor fi
obligaţi să împartă acest succes cu acţionarii preferenţiali. Acţiunile preferenţiale
au câteva trăsături comune cu acţiunile comune şi cu datoriile, un hibrid între
aceste două modalităţi de finanţare. Deţinătorii de acţiuni consideră acţiunile
preferenţiale similare datoriilor, deoarece au drept asupra profitului firmei înaintea
acţionarilor comuni, iar deţinătorii de obligaţiuni consideră acţionarii preferenţiali
drept proprietari, deoarece deţinătorii de datorii au drept prioritar la profiturile
firmei şi la activele acesteia în caz de faliment.
Din punct de vedere a companiei principalele avantaje ale finanţării prin
acţiuni preferenţiale sunt:
a) spre deosebire de obligaţiuni acţiunile preferenţiale permit firmei să se
eschiveze de la obligaţia de a face plăţi fixe obligatorii.
b) Se poate de extins utilizarea pârghiilor financiare fără riscul de faliment.
c) Prin vânzarea de acţiuni preferenţiale se poate obţine repartizarea inegală
a dividendelor pentru acţionarii comuni şi acţionarii preferenţiali.
d) Prin vânzarea de acţiuni preferenţiale se poate obţine păstrarea
controlului companiei de către acţionarii comuni.
e) Costuri ai capitalului mai mici ca în cazul acţiunilor comune.
Principalul dezavantaj al finanţării prin acţiuni preferenţiale este costul,
deoarece dividendele pentru acţiunile preferenţiale nu sunt deductibile din
impozite, iar dobânda plătită pentru obligaţiuni este inclusă în cheltuieli şi se
deduce din profitul impozabil.

4. Finanţarea directa prin datorii pe termen lung

O altă modalitate de finanţare pe termen lung sunt împrumuturile care sunt


de diferite feluri: obţinute prin finanţare directă, prin emisiunea valorilor mobiliare.
Finanţarea directă are loc atunci când o firmă obţine capital direct de la o
instituţie financiară, cum ar fi o bancă, o companie de asigurări, in fond de pensii
etc. Împrumuturile la termen se negociază direct între firma care solicită
împrumutul şi o instituţie financiară. Şi au în general un termen de scadenţă
cuprins între 1 şi 15 ani. Finanţarea directă oferă firmelor trei avantaje principale
faţă de titlurile emise la public: viteza, flexibilitatea şi costuri mici de emisiune.
1. Deoarece se negociază direct dintre debitori şi creditori procedurile
formale sunt minime. Clauzele împrumutului pot fi puse la punct
mai repede şi nu necesită trecerea prin procesul de înregistrare la
comisiile de reglementare a pieţei hârtiilor de valoare.
2. Un alt avantaj este flexibilitatea ulterioară . Deoarece deţinătorii de
obligaţiuni emise la public sunt o mulţime este greu de negociat
unele modificări ale condiţiilor împrumutului.
3. Emisia creditelor bancare este mai putin costisitoare ca emisia
obligaţiunilor, de exemplu.

Costul împrumuturilor pe termen lung este determinat de rata dobânzii. Rata


dobânzii pentru împrumuturile pe termen lung poate fi fixă sau variabilă. De obicei
ratele dobânzii pentru împrumuturile bancare sunt mai mari decât ratele dobânzii
în cazul finanţării prin obligaţiuni, deoarece instituţia financiară trebuie să achite
către furnizorul de fonduri o dobândă cel puţin comparabilă cu dobânda pe care o
poate obţine acest investitor pe piaţa titlurilor financiare.
Contractele de creditare pe termen lung pot avea unele prevederi ce
diminuiază autonomia financiară a întreprinderii. De exemplu aceste prevederi se
pot referi la următoarele:
- Lichiditatea , se reglementează mărimea minimă a contului de
decontare, fondului de rulment, creanţe ,etc.
- Emisia de acţiuni şi plata dividendelor;
- Reducerea bugetelor de investitii;
- Reglementarea mărimii datoriilor.

5. Finanţarea prin intermediul obligaţiunilor.

La fel de importante în finanţarea pe termen lung sunt obligaţiunile, care


reprezintă un contract pe termen lung prin care beneficiarul împrumutului este de
acord să plătească dobânzile şi tranşele principale deţinătorului obligaţiunii.
Obligaţiunile sunt similare cu împrumuturile pe termen, însă emisiunea de
obligaţiuni presupune în general publicitate, ofertă către public şi în general
vânzarea către diferiţi investitori, pe când în cazul împrumutului la termen doar o
singură instituţie financiară acordă împrumutul. Există mai multe tipuri de
obligaţiuni, cele mai importante vor fi prezentate în continuare.
Obligaţiunile ipotecare. Prin obligaţiunile ipotecare compania gajează
anumite proprietăţi considerate ca garanţie pentru obligaţiune. În cazul în care
debitorul nu rambursează împrumutul deţinătorii de obligaţiuni pot sechestra şi
vinde proprietăţile gajate pentru a-şi satisface drepturile.
Obligaţiuni generale reprezintă o obligaţiune negarantată şi care nu oferă
nici un drept de gaj asupra unei proprietăţi ca garanţie pentru respectarea
obligaţiilor. Obligaţiunile generale sunt emise de firmele a căror capacitate de plată
nu poate fi pusă la îndoială, deoarece au rezultate financiare excelente.
Obligaţiunile negarantate subordonate sunt obligaţiunile a căror drept la
active în caz de faliment vine în urma datoriilor primare. Obligaţiunile negarantate
subordonate pot fi subordonate unor datorii pe termen scurt specificate în
contractul de emisiune, sau pot fi subordonate tuturor celorlalte datorii.
Obligaţiuni pe venit specifică că vor plăti dobânda numai dacă profitul este
suficient pentru a îndeplini această obligaţie. Obligaţiunile pe venit sunt nişte
obligaţiuni destul de riscante din punct de vedere al investitorului, de aceea aceste
obligaţiuni se emit cu o garanţie.
Obligaţiunile retractabile, care oferă deţinătorului posibilitatea vinderii
obligaţiunii emitentului la valoarea nominală înainte de scadenţă.
Obligaţiuni internaţionale care sunt de două feluri: obligaţiunile
contractate pe pieţele de capital ale altor ţări şi obligaţiunile ce sunt caracterizate în
altă monedă decât a ţărilor în care au fost vândute (euroobligaţiunile).
Obligaţiuni convertibile sunt titluri convertibile în acţiuni comune la un
preţ fixat la opţiunea investitorului. Rata dobânzii este de obicei mai mică, însă
oferă posibilitatea câştigurilor de capital prin convertirea în acţiuni.
La moment experţii financiari au creat diferite titluri financiare de credit, iar
cele descrise mai sus sunt cele mai utilizate dintre ele.
În opinia noastră finanţarea prin obligaţiuni are avantaje şi dezavantaje,
avantajele principale fiind:
a) Costul datoriei este limitat şi deţinătorii de obligaţiuni nu au parte de
profituri suplimentare, dacă firma are succes.
b) Proprietarii companiei nu trebuie să împartă controlul atunci când
utilizează finanţarea prin datorii.
c) Rata necesară a rentabilităţii este mai mică decât la finanţarea prin acţiuni
comune, deoarece riscul e mai mic.
d) Plata dobânzii (cu excepţia obligaţiunilor pe venit) este deductibilă din
impozit, ceia ce îi reduce şi mai mult costul relativ.
Dezavantajele finanţării prin obligaţiuni sunt următoarele:
a) Datoriile reprezintă nişte cheltuieli fixe, şi dacă profiturile firmei
fluctuează atunci firma ar putea să nu facă faţă acestor cheltuieli.
b) Creşterea riscului financiar împreună cu probabilitatea mai mare de
încetare a plăţilor duce la scăderea valorii viitoare a acţiunilor comune.
c) Scadenţa obligatorie a datoriilor impune managerul financiar la luarea de
măsuri pentru rambursarea la timp a datoriei.
d) Din cauza mediului incert de activitatea planurile care au stat la baza
emisiunii de obligaţiuni pot să nu să se realizeze şi firma poate să nu fie
în stare în viitor să-şi onoreze plăţile.
e) Împrumuturile pe termen lung sunt mai riscante şi de aceia contractantul
creditului se poate să fie limitat în acţiuni de diferite prevederi a
contractului de emisie a obligaţiunilor.
f) Există unele limite ale capacităţii de îndatorare, fapt ce impune
managementul financiar să nu depăşească aceste limite.
Cu cît riscul acţiunilor sau obligaţiunilor este mai mare, cu atât rentabilitatea
aşteptată1 de investitor este mai mare.

6. Finanţarea prin intermediul operaţiunilor de Leasing

O importantă formă de finanţare pe termen lung este arenda (leasingul).


Există trei forme de arendă:
1. Leasing operaţional, care oferă atât finanţare, cît şi deservirea utilajului.
Costul deservirii este inclus în plata de arendă. Caracteristica cea mai
importantă a acestui tip de arendă este că plăţile de arendă nu acoperă în
totalitate valoarea utilajului, şi poate conţine o clauză de reziliere, care
permite arendaşului să restituie utilajul înainte de expirarea contractului.
Utilajul ramîne în bilanţul contabil al arendatorului.
2. Leasing financiar, care nu oferă servicii de deservire a utilajului.
Contractul de arendă nu poate fi reziliat, iar utilajul va fi amortizat
complet. Utilajul trece in raportele financiare ale arendasului.
1
Halpern P. Finanţe manageriale: modelul canadian. – Bucureşti: Editura Economică, 1998. – P. 791.
Conform standardelor intermationale se considera leasing financiar orice
operatiune de leasing care cuprinde una din următoarele caracteristici:
(1) Titlul de proprietar trece la sfirsitul perioadei de leasing arendasului.
(2) Arendasul are optiunea de a procura utilajul.
(3) Perioada leasingului depaseste 75% din perioada de functionare utila a
utilajului
(4) Valoarea prezentă a plăţilor de leasing trebuie sa fie mai mare de 90% din
valoarea depiaţă a activului

Din punct de vedere a evidenţei contabile leasingul financiar si cel


operational se deosebesc prin umratoarele:
1. Leasingul operational nu influenteaza marimea activelor si
datoriilor, iar platile de leasing sunt considerate cheltuieli
operationale.
2. Leasingul financiar creayă însă active şi datorii egale cu valoarea
de piaţă a utilajului (cu valoarea prezentă a plăţilor de leasing
actualizate la rata dobînzii a arendasului sau arendatorului
(minima) . În acest caz activul este depreciat, iar plăţile de leasing
se impart în două: dobînda care se include în componenta
cheluielilor operationale şi rambursarea valorii activului, care se
consideră plăţi din activitatea financiară şi reduce mărimea
pasivelor întreprionderii

Leasingul financiar este de mai multe tipuri:

Sales-type leasing – Leasing la vînzare


Arendatorul de regulă este producătorul sau dealerul utilajului. În acest caz
arentatorul inregistrează profit din activitate = Pretul – costul activului. Iar
veniturile obtinute peste pretul de vînzare se înregistrează ca venituri din dobînzi.

Direct-financing lease: - Leasing financiar direct


Arendatorul nu este nici producător şi nici dealer a activului. În acest caz
Arendatorul nu înregistrează profituri din vînzare , iar incasarile din leasing sunt
inregistrate ca venituri din dobînzi si reducerea creantelor privind arenda.

Vânzarea şi leaseback
Este un contract de leasing prin care întreprinderea vinde un activ pe termen lung
unei instituţii financiare şi apoi îl răscumpără pe parcursul unei perioade de timp.
Acest tip de arendă uneori e considerată un caz particular al arendei finanţate.

Tema 12. Finanţarea hibridă (valori mobiliare derivative)


12.1. Optiunile: proprietăţile şi utilizarea acestora.

1. O optiune este un contract care da dreptul detinatorului de a cumpara sau vinde


un activ la un preţ predeterminat, numit preţ de exercitare, într-o perioadă
specificată de timp. Există mai multe tipuri de opţiuni: Opţiuni americane si
europene, optiuni de cumparare (call) si de vinzare (put).

Optiunile americane pot fi exercitate in orice timp pe parcursul perioadei de viata a


optiunii. Optiunile europene se pot exercita doar la in ultima zi a perioadei de
viata. Majoritatea optiunilor sunt de tip american. De aceea le vom analiya pe ele
in continuare.

Exista optiuni pure care au scop speculatiile pe bursa si nu presupun intrare de


fonduri la intreprindere, ci mai degraba transferuri de fonduri dintre investitori
(speculanti).

Optiunile managerilor pentru actiuni, folosite ca stimulent pentru manageri. Aceste


optiuni presupun emisie de actiuni si incasare de fonduri daca se exercita. De regul
aceste optiuni sunt de tip call si se emit cu un pret de exercitare mai mare ca pretul
actual de piata.

Sa consideram urmatorul exemplu:

De exemplu detineti 100 actiuni la compania Z care valoreaza $32 actiunea. E


posibil de a crea o optiune vinzind dreptul de a cumpara cele 100 actiuni detinute
in orice moment timp de utmatoarele 2 luni la pretul de $35/actiunea. Pretul de $35
se numeste pret de exercitare, sau strike price, iar suma platita pentru a detine
aceasta optiune se numeste primă. Optiunea va fi exercitata doar in cazul in care
pretul de piata va fi peste pretul de exercitare. Aceasta optiune ofera dreptul de
cumparare deci e optiune call.

Sa presupunem ca pretul de piata este de $37/actiunea, atunci valoarea de piata a


optionului este de $2/actiunea adica
pretul de piata – pretul de exercitare.
Daca pretul de piata era de $34/actiunea atunci valoarea optiunii era zero. Si
probabil nu era sa fie exercitata. Pierderea maxima a cumparatorului optiunii call
este prima, iar cistigul maxim nu are limita. Profitul se determina ca diferenta
dintre
pretul de piata – pretul de exercitare-prima .

În cazul emitentului optiunii call profitul va fi egal cu prima, pe cind pierderea nu


poate fi limitata
La fel e posibil de a cumpara o optiune care da dreptul de a vinde o actiune la un
prêt specificat la un moment dat in viitor. Aceste optiune se mai numesc optiuni
put. De exemplu aveti optiunea de a vinde 100 actiuni timp de 2 luni la pretul de
$30/actiunea. Optiunea va fi exercitata numai in cazul in care pretul de piata va fi
sub pretul de exercitare.

Sa presupunem ca pretul de piata este de $28/actiunea, atunci valoarea de piata a


optionului este de $2/actiunea adica
pretul de exercitare – valoarea de piata = 30-28.
Daca pretul de piata era de $26/actiunea atunci valoarea optiunii era zero. Si
probabil nu era sa fie exercitata.

Profitul cumparatorului optiunii put este pretul de exercitare – valoarea de piata-


prima
Pierderea cumparatorului optiunii put prima

Profitul emitentului optiunii put este prima


Pierderea emitentului optiunii put este pretul de exercitare – valoarea de piata-
prima

Optiunile se exercita ori prin transfer fiyic de fonduri ori prin incasare profitului in
numerar.

Optiunele se tranzactioneaya la bursele de valori sau la bursele de optiuni. De


exemplu in SUA exista CBOT – Chicago Board Option Exchange specializata
exclusiv in tranzactionarea optiunilor. Insa la fel sunt trazactii si la NYSE, AMEX,
PSE, etc.
La busrsa se folosesc contracte standardizate ce faciliteaya listarea. De exemplu
perioada 3, 6, 9 luni, pachetul minim 100 actiuni, etc.

12.2. Warrant-urile şi caracteristica lor.

Un warrant este o optiune emisa de o corporatie care da dreptul detinatorului de a


cumpara un numar de actiuni ale companiei la un pret specificat. In general
warranturile sunt emise odata cu datoriile sau actiunile preferentiale. Insa ele au un
pret aparte si sunt tranzactionate separat. De regula warranturile vindute impreuna
cu obligatiunile permit plata unei dobinzi mai mici si deci ofera unele avantaje atit
emitentului cit si cumparatorului. Warranturile sunt optiuni pe termen lung si ofera
sansa cistigurilor de capital. Din aceasta cauza ele permit reducerea ratelor
dobinzilor la obligatiunile emise impreuna.

De exemplu compania Y a emis obligatiuni in valoarea de 50 mil USA cu dobinda


de 10.375%, in timp ce dobinda pe piata este de 14%. Simultan compania a emis
pentru fiecare obligatiune 30 warrante ce ofera dreptul de a procura 30 actiuni la
pretul de $22/actiunea. La moment actiunile valoreaza $20.

Daca sa - emite obligatiunea fara warranturi atunci ea ar valora


103.75*FM4(14%,20) + 1000 *FM2(14%,20) = 760.
Daca obligatiunea a fost plasata cu 1000 atunci warranturile valoareaza $240 si
respectiv un warrant valoreaza $8.
Valoarea warrantului este pretul de piata a actiunilor- pretul de exercitare.

Dei warranturile se folosesc ca emisia sa fie mai atractiva. Dupa emisie ele pot fi
detasate de obligatiune si tranzactionate separat.

Caloarea warrantului se determina ca

W = (M – P) × N
unde:
W = valoarea warantului
M = valoarea de piata a aciuniii
P = pretul de exercitare
N = numarul de actiuni care warrnatul da dreptul de a fi achizitionate

Warranturile si optiunile sunt instrumente dilutive, adica la emisie valoarea


actiunilor se va reduce. Deosebirea principala dintre optiuni si warranturi este
faptul ca optiunile pot fi emise si de o terta persoana, pe cind warranturile sunt
emise doar de intreprindere.

12.3. Valori mobiliare convertibile.

Valorile mobiliare convertibile sunt actiunile preferentiale, sau obligatiunile emise


de intreprindere, care oferă dreptul detinatorului ei nu si obligatia de a o converti
intr-o cantitate definita din timp de actiuni comune. Astfel un creditor poate devine
actiuonar, daca exiercita optiunea de conversie.

Un exemplu:

Intreprinderea Y emite obligatiuni convertibile pe 20 ani la un pret de 1000


obligatiunea, care e si valoarea numinala a obligatiunii. Rata cuponului va fi de
10%. Fiecare obligatiune va fi convertibila in 20 actiuni comune. Rata dobinzii pe
piata este de 12%. Pretul actual al actiunilor este de $35. Se estimeaza ca pretul
actiunilor si dividendele vor creste in fiecare an cu 8%. Dividendul in anul 0 este
2.8. In anul 10 actiunea poate fi rascumparata la valoarea nominala.

Daca nu era prevederea de conversie obligatiunile se vindeau la un pret de


100*FM4(12%,20) + 1000 *FM2(12%,20) = 851.

Pretul de conversie este de 1000/20 = 50.

Decizia de conversie se ia doar daca intreprinderea obine o valoare mai mare cind
converteste obligatiunea in actiuni, sau nu. Din cauza ca in timp valoarea actiunii
poate creste, optiunea de conversie poate valora foarte mult, de aceia companiile ce
emit obligatiuni convertibile platesc un cupon mai mic.

Valoarea
de Valoarea Valoarea
conversi nominal de piata
Obligatiunea e a minima
0 851 700 1000 851
1 853 756 1000 853
2 855 816 1000 855
3 858 882 1000 882
4 861 952 1000 952
5 864 1029 1000 1029
6 867 1111 1000 1111
7 872 1200 1000 1200
8 876 1296 1000 1296
9 881 1399 1000 1399
10 887 1511 1000 1511
11 893 1632 1000 1632
20 1000 3263 1000 3263

1000 = FM4 (i, 10)*100+1511/(1+i)^10

Rentabilitatea plasamentului ar fi de 12.8%