Sistemul juridic modern din România a început să funcţioneze de la mijlocul

secolului al XIX-lea. El se bazează pe modelele francez, belgian, italian şi german.

Sistemul juridic românesc funcţionează pe patru niveluri: Judecătorii, care sunt

instanţe locale, Tribunale, care sunt instanţe judeţene, Curţi de Apel şi Curtea
Supremă de Justiţie.

Curtea Supremă de Justiţie este ce mai înaltă instanţă din România, care
soluţionează apelurile finale împotriva deciziilor luate de Curţile de Apel sau
împotriva altor decizii în cazurile prevăzute de lege. Aceasta funcţionează şi ca
instanţă de judecată în cazurile în care înalţi demnitari ai statului sunt acuzaţi de
delicte grave. Curtea Supremă de Justiţie este structurată în 4 secţii specializate şi
are propriul său buget (o parte de la bugetul de stat); are autonomie financiară.

Ministerul Justiţiei este organismul administraţiei publice centrale de specialiatate

care exercită atribuţii prevăzute de lege în domeniul administraţiei sistemului juridic,
al executării pedepselor, precum şi cele legate de activitatea Ministerului Public în
baza respectării stricte a legilor, în conformitate cu principiile democratice ale
statului de drept, asigurând condiţiile necesare pentru organizarea şi funcţionarea
întregului sistem juridic. Ministerul de Justiţie participă la elaborarea şi
perfecţionarea legislaţiei, asigură cooperarea internaţională în domeniul său de
activitate, conform prevederilor legale. În acelaşi timp, Ministerul de Justiţie asigură
reprezentarea, în numele Statului sau a Guvernului român la nivel intern sau
internaţional, în domeniul său de activitate. De asemenea, asigură organizarea
corespunzătoare a Justiţiei ca serviciu public şi veghează, conform atribuţiilor sale,
la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în activitatea
instanţelor de judecată şi a procuraturilor, precum şi la exercitarea accesului liber la
actul juridic.
În domeniul crimei organizate şi a prevenirii corupţiei, activitatea Ministerului de
Justiţie s-a concentrat în special pe prevenirea şi limitarea corupţiei la nivel sectorial
şi naţional; pe adaptarea la standardele cerute de aderarea noastră la NATO şi de
integrarea europeană; pe sporirea eficienţei, calităţii şi operativităţii activităţilor de
urmărire în Justiţie. O atenţie deosebită se acordă combaterii corupţiei în rândurile
magistraţilor prin identificarea sectoarelor vulnerabile şi a factorilor de risc cu
scopul de a elimina birocraţia şi de a preveni comportamentul arbitrar sau abuziv.

In orice societate, intre indivizii care o alcatuiesc sau intre acestia si

autoritatile publice se pot ivi conflicte in cadrul carora o parte pretinde in
 2

contradictoriu cu cealalta ca legea sau un drept subiectiv al ei au fost incalcate si, ca

urmare, cere restabilirea ordinei juridice tulburate.

Constituind abateri de la ordinea sociala, litigiile juridice sunt fenomene

negative iar una din sarcinile statului este de a contracara producerea unor asemenea
incalcari ale legii. Interventia statului este ulterioara producerii actului sau faptului
ilegal si consta in luarea de masuri, sanctionate prin forta de constrangere a statului,
prin care autorul comportarii ilegale este obligat sa restabileasca situatia anterioara
acelei incalcari sau i se impune o privatiune de libertate, o diminuare de patrimoniu,
etc.

Pentru ca aplicarea sanctiunilor in cazurile de incalcare a legilor implica

masuri ce vizeaza interese materiale si drepturi ocrotite de lege ea trebuie facuta in
conditii care sa asigure respectarea cu strictete a ordinii de drept. Astfel, spre
deosebire de activitatea executiva, care urmareste, odata cu respectarea legii, si
asigurarea oportunitatii masurilor luate, activitatea jurisdictionala trebuie sa aiba ca
unica preocupare legalitatea.

Oglindind aceasta caracteristica a activitatii jurisdictionale, Constitutia

Romaniei in art. 123 alin.1a prevazut ca " Justitia se infaptuieste in numele legii " iar
potrivit art.9 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca "Hotararile
instantelor judecatoresti se pronunta in numele legii ".

Organizarea judecatoreasca si principiile acesteia

Constitutia Romaniei, reflectand preocuparea Adunarii Constitutionale de asimilare

a conceptiei contemporane a teoriei separatiei puterilor in stat nu utilizeaza termenul
de "putere judecatoreasca". Capitolul VI al Constitutiei, " Autoritatea
judecatoreasca", are trei sectiuni. Instantele judecatoresti, Ministerul Public si
Consiliul Superior al Magistraturii.

Preluand dispozitiile constitutionale art. 1 alin.1 din Legea nr.92/1992 prevede ca "
autoritatea juecatoreasca se compune din instantele judecatoresti, Ministerul Public
si Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atributiile proprii prevazute de
Constitutie si de lege ". In schimb in alin.2 al aceluiasi articol se arata ca " puterea
judecatoreasca este separata de celelalte puteri ale statului, avand atributii proprii ce
sunt exercitate prin instantele judecatoresti". Rezulta ca prin acest text legiuitorul
face o distinctie intre instantele judecatoresti, ca singurele care exercita puterea
judecatoreasca, si celelalte doua componente ale autoritatii judecatoresti.
 3

Art. 125 alin.1 din Constitutie spune ca "Justitia se realizeaza prin Curtea Suprema
de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege ". Constitutia nu
precizeaza insa care sunt instantele judecatoresti inferioare Curtii Supreme de
Justitie, lasand legii organice sa reglementeze aceasta materie.

In schimb, in alin.2 al aceluiasi articol 125, se prevede ca " este interzisa infiintarea
de instante extraordinare".

In aplicarea prevederilor constitutionale art. 10 din Legea nr. 92/1992 pentru

organizarea judecatoreasca identifica toate instantele judecatoresti, si anume: a)
judecatoriile; b) tribunalele: c) curtile de apel; d) Curtea Suprema de Justitie. In
alin.2 se arata ca " in limitele stabilite prin lege vor functiona si instante militare ".

Judecatoriile functioneaza in fiecare judet in prezent minimum 3 si a municipiului

Bucureti . In fiecare judet functioneaza un tribunal cu sediul in localitatea de
resedinta a judetului (inclusiv in Bucuresti). Curtea de apel isi exercita competenta
intr-o circumscriptie cuprinzand mai multe tribunale, in prezent existand 15 curti de
apel civile si una militara. Fiecare instanta se incadreaza cu numarul necesar de
judecatori si sunt conduse de cate un presedine care exercita si atributii de
administratie. La judecarea cauzelor privind conflicte de munca si litigii de munca
participa pe langa judecator si doiasistenti judiciari, dintre care unul reprezinta
asociatiile patronale, iar celalalt reprezinta sindicatele. Din cuprinsul prevederilor
constitutionale si ale legii de organizare judecatoreasca pot fi deduse cateva dintre
principiile generale ale organizarii judecatoresti:

1. Constituirea ierarhica a instantelor judecatoresti si dublul grad de jurisdictie. 

2. Jurisdictiile sunt stabilite numai prin lege.

3. Constituirea jurisdictiilor de drept comun si a jurisdictiilor speciale.

4. Interzicerea instantelor extraordinare. 

Conditia ca justitia sa fie obiectiva, corecta este independenta ei. Aceasta

trebuie realizata atat cu privire la puterea judecatoreasca (independenta sistemului),
cat si cu privire la fiecare judecator (independenta decizionala), caci fiecare
judecator in parte este o autoritate a puterii judiciare.
Din art. 6 al Conventiei Europene a drepturilor Omului (care consacra dreptul la un
tribunal independent si impatial) rezulta ca independenta justitiei nu este un
privilegiu al judecatorilor, ci un beneficiu al cetatenilor; nu este o prerogativa a
judecatorilor, ci este cel mai important privilegiu al oamenilor care doresc sa traiasca
in pace, protejati de lege. Instantele si judecatorii doar administreaza acest privilegiu
 4

pentru oameni.
Pentru a-si putea indeplini functia, judecatorii au nevoie de respect si incredere.
Pentru aceasta, societatea trebuie sa le asigure confortul spiritual si material:
cetatenii trebuie sa se abtina in a interveni in solutionarea legala a cauzei (comitand
astfel infractiuni de coruptie), a presa, a ameninta (reclamatiile sunt numeroase si
bazate de multe ori pe sustineri ireale si jigniri profesionale si personale la adrea
magistratilor, chiar formularea de plangeri penale), a agresa (sunt cazuri de
magistrati loviti, injurati in incinta instantei sau in afara acesteia)[2]. Totodata,
grupurile de interes politic/economic nu trebuie sa execute presiuni asupra lor[3].
Fiind respectate aceste reguli, populatia nu va mai avea motive de a nu avea
incredere in justitie, in independenta si impartialitatea ei, in standardele etice ale
judecatorilor.

Sigur, increderea in justitie se obtine atat prin aparenta independentei, cat si prin
practica independentei. In primul sens, ne referim la practicile administrative care
asigura garantarea independentei, iar in cel de-al doilea, la abordarea etica,
impartiala si motivata a judecatorilor si perceptia sociatatii cum ca ei sunt
reprezentantii comunitatii[4]. Astfel ca, la randul lor, si cu o salarizare pe masura
importantei muncii pe care o desfasoara, judecatorii trebuie sa dea dovada de
verticalitate, sa nu se lase influentati de nici un fel de interese, credinte, ci sa aplice
doar legea in solutionarea cauzelor, caci independenta si inamovibilitatea de care se
bucura in virtutea legii sunt menite tocmai sa le protejeze tocmai o astfel de
atitudinde corecta.

Justitia trebuie sa fie independenta, dar si presa trebuie sa fie la fel. Si poate ca o
presa libera chiar depinde de o justitie independenta, si invers[5]. De aceea presa
trebuie sa fie unul dintre cei mai puternici sustinatori ai independentei justitiei. Iar
daca celelalte puteri vor aduce atingere independentei justitiei, cu siguranta
urmatoarea tintita va fi presa - cele doua institutii find singurele menite a sanctiona
abuzurile celorlalte puteri.

Trebuie insa precizat ca justitia trebuie sa fie independenta fata de media. Nu e

vorba de o fraternizare pentru a influenta actul de judecata privind un ziarist de
exemplu (caci s-ar incalca principiul impartialitatii), ci de a gasi calea comuna catre
realizarea dreptatii asteptata de societate, a sigurantei atat de cautata de public. De
aceea, judecatorul nu trebuie sa comunice cu media astfel incat sa para ca el ar cauta
aprobarea presei. Cu alte cuvinte, popularitatea media nu este mai importanta decat o
hotarare corecta. Datoria unui judecator este de a lua o hotarare corecta, dreapta,
legala chiar daca ea este nepopulara.
Protejarea independentei justitiei. Libertatea de a vorbi a judecatorilor
 5

Independenta justitiei trebuie acceptata ca principiu al statului de drept, atat de

autoritati, cat si de cetateni, de public. Pentru existenta unei societati libere si
democratice, justitia trebuie sa fie independenta si in stare sa aplice legea fara nici o
presiune din partea guvernului, a politicului, a grupurilor de interese sau a
particularilor. Independenta justitiei (dar si perceptia efectiva a publicului asupra
acestei independente) este esentiala pentru legitimarea magistratilor drept garanti ai
drepturilor si libertatilor.
Ea trebuie protejata din exterior. Pentru aceasta, publicul trebuie sa cunoasca rostul
justitiei si importanta independentei sale. Cetatenii trebui sa stie ca orice procedura
se finalizeaza cu o hotarare care este pronuntata in numele legii si, odata ramasa
definitiva si irevocabila, ea are putere de lucru judecat, considerandu-se ca spune
adevarul (putem spune ca hotararea devine lege!) astfel ca, intocmai ca si o lege -
buna sau nu - ea este obligatorie si trebuie respecatata cat timp este in vigoare. In caz
contrar, respectarea ei va fi impusa prin coercitia statului. Dar trebuie sa realizam ca
justitia nu se poate intemeia in intregime pe forta, ci baza reala a unui sistemul
judiciar o reprezinta increderea publica.
Daca publicul va respecta judecatorii, in acelasi timp si instantele, si intreg sistemul
judiciar va fi respectat.

Daca publicul sprijina aplicarea si respectarea principiul independentei, se vor

identifica cu concursul populatiei mai usor incalcarile acestuia, respectiv vor fi
descurajati cei ce vor sa il incalce, caci acestia vor sti ca nu sunt sanse pentru a
influenta vreun judecator. Pentru acest motiv publicul trebuie sa fie informat in mod
corect si profesional despre modul de functionare a sistemului juridic.
De aceea, independenta justitiei trebuie protejata si din interior. Fiecarui judecator ii
revine obligatia de a o apara atat in exercitarea functiei publice, cat si in particular,
adaptandu-si comportamentul conform cerintelor independentei justitiei. Conduita
judecatorilor trebuie sa fie pe deplin responsabila, sa coincida cu ceea ce asteapta
populatia de la ei, tocmai pentru a nu fi pusa sub semnul indoielii integritatea lor
morala si profesionala.
Judecatorilor le revine si obligatia de a intari increderea publica in puterea
judecatoreasca. Aceasta implica insa o comunicare intre cei din sistem si public.
Magistratii - in special judecatorii - ca personificare a obiectivitatii in desfasurarea
oricarei proceduri judiciare - nu ar trebui sa fie reticenti la contactul cu societatea
civila, caci nu este de ajuns faptul ca sedintele de judecata sunt publice[6], ci rolul
educativ se poate indeplini si in afara salii de judecata. Mai ales ca art. 10 din
Conventia Europeana a Drepturilor Omului reglementeaza atat dreptul de a informa,
cat si dreptul de a fi informat, ceea ce presupune existenta ununi feed-back continuu
intre magistrati si societate.
Magistratii ar trebui sa informeze publicul cu privire la sistemul juridic. Judecatorii
 6

au libertatea si chiar obligatia de a vorbi in public despre probleme care afecteaza

puterea judecatoreasca vazuta ca institutie, despre munca judiciara si despre
probleme de interes public care au legatura cu puterea judecatoreasca sau cu
activitatea instantelor[7]. Judecatorii insisi trebuie sa vorbeasca despre principiile
generale ale dreptului, de modul de organizare si functionare a sistemului juridic[8],
iar prin reprezentantii lor (purtatorii de cuvant ale instantelor si organizatiilor
profesionale) ar trebui sa explice procedurile desfasurate in anumite cazuri ce
prezinta interes pentru public. Sigur ca, pe langa publicatiile cu informatii de interes
juridic, pentru populatie principalul mijloc de comunicare este presa. In relatie cu
presa, cand e vorba de un anume caz, este important sa existe un ofiter de presa,
specializat si probleme juridice si in chestiuni jurnalistice.
Reportajele media informeaza publicul cu privire la ceea ce urmareste o hotarare
judecatoreasca sa previna. Dar nu impartasim practica unor reporteri de a cita "surse
judiciare", pentru ca informatiile primite astfel nu pot fi decat zvonuri - ceea ce
trebuie evitat cand e vorba de justitie -, iar magistratii care refuza sa-si decline
identitate fie nu dau dovada de verticalitate, neputandu-li-se acorda astfel incredere,
fie considera ca nu exista mecanismele necesare ocrotirii independentei lor.
Este obligatoriu ca asociatiile profesionale ale judecatorilor si/sau Consiliul Superior
al Magistraturii sa ia pozitie atunci cand in atentia publicului intra un judecator[9].
Daca se comenteaza o hotarare a lui trebuie explicat, de exemplu, ca nu trebuie
criticata persoana care a dat-o, ci considerentele de fapt si de drept care au stat la
baza pronuntarii. De cele mai multe ori, judecatorii nu se pot apara, caci nu exista un
sistem de protectie a lor impotriva criticilor din presa, nu exista un drept la replica.
Aceasta din dorinta de a nu se intra intr-o polemica cu presa, chipurile pentru a nu se
aduce astfel atingere prestigiului justitiei, invocandu-se o retinere impusa de
deontologia profesionala. Dar tocmai un astfel de raspuns creaza impresia ca
ratiunile atacului au fost reale, ceea ce este menit sa mentina neincrederea populatiei
in justitie. In aceste conditii, judecatorii devin tinte usoare, fie ale ziaristilor care fac
totul pentru a se vinde publicatia, fie ale grupurilor de interes ce actioneaza in scopul
de a manipula (de a face presiuni) justitia.

Caracteristica fundamentală a independenţei, prevăzută expres şi în textul

Convenţiei, este aceea ca tribunalul să fie prevăzut de legea internă, cu alte cuvinte
să existe o suită de norme procedurale care să îi guverneze existenţa 1. Condiţia este
respectată de către toate statele părţi la Convenţie, majoritatea lor având prevederi

1
CEDO, hot. H c. Belgia din 30 noiembrie 1987, § 50. A se vedea şi F. Tulkens, H. D. Bosly, La notion
européenne de tribunal indépendant et impartial. La situation en Belgique, RSC 1990, p. 680.
 7

constituţionale prin care se interzicere instituirea unor instanţe pe altă cale decât prin
lege, astfel încât nu a ridicat probleme deosebite în jurisprudenţă2.
În opinia Curţii, pentru a determina dacă organul jurisdicţional este
independent, trebuie luate în considerare următoarele elemente: lipsa oricărei
ingerinţe – sau aparenţe de ingerinţă – din partea altor puteri ale statului sau a
părţilor, precum şi existenţa unor garanţii reale contra oricăror eventuale presiuni
exterioare3.
Independenţa judecătorilor – indiferent dacă este funcţională sau organică –
priveşte întreaga activitate jurisdicţională, în întregul său. În consecinţă, ea nu
priveşte numai procedura publică, ci şi activităţi anterioare – precum stabilirea
termenului de judecată – sau posterioare acestei faze – precum deliberarea şi
redactarea hotărârii4.
Astfel, din punct de vedere funcţional, independenţa se verifică în raport de
alte organe ale statului5 şi faţă de părţi6. Independenţa puterii judecătoreşti faţă de
puterea legiuitoare şi, în special, faţă de cea executivă este un principiu ce rezultă
din teoria separaţiei puterilor în stat dezvoltată de Montesquieu şi, în ciuda erodării
contemporane a acestei concepţii, apare în majoritatea textelor de natură
constituţională din statele europene prin formula sintetică: judecătorii se supun doar
legii7.
Poziţia puterii judecătoreşti de independenţă faţă de legislativ înseamnă că
legiuitorul nu poate să intervină în procesul de judecată în altă formă decât cea a
emiterii unor legi pe care instanţele de judecată să le pună în aplicare8. Tribunalele
2
Această condiţie nu trebuie interpretată în sensul în care procedura internă din starea de fapt dedusă
judecăţii trebuie să fi respectat procedurile stabilite în lege, întrucât ea priveşte doar existenţa unei norme
interne în baza căreia să funcţioneze tribunalul.
3
CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, § 78. Trebuie specificat că această hotărâre aduce o evoluţie
faţă de formula anterioară a Curţii. Dacă în hotărârea Le Compte şi alţii (citată mai sus) raportează
independenţa doar faţă de executiv şi părţi, în hotărârea din cauza Campbell şi Fell Curtea precizează că
independenţa trebuie verificată în special în raport de executiv şi părţi.
4
T. Weigend, La notion de tribunal impartial et indépendant en République fédérale d’Allemagne, RSC
1990, p. 744. În acelaşi timp, trebuie semnalat faptul că independenţa tribunalului, alături de imparţialitatea
sa, este o garanţie procedurală care priveşte numai faza de judecată propriu-zisă.
5
Nu vom examina aici independenţa justiţiei faţă de puterea faţă de puterea judecătorească, întrucât ea se
analizează sub raportul autorităţii lucrului judecat în sistemul continental şi în raport de regula
precedentului în sistemul britanic, fără să ridice problem în faţa Curţii de la Strasbourg. Pentru detalii, a se
vedea J. Figueiredo Dias, M. J., Antunes, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial. Une
approche à partir du droit portugais de procédure pénale, RSC 1990, p. 736.
6
O situaţie specială a independenţei faţă de părţi apare în situaţie instanţelor arbitrare, independenţa
acestora existând, în opinia Comisie, în măsura în care arbitrii sunt aleşi prin acord mutual, chiar dacă o
parte dintre ei sunt numiţi de către fiecare din părţile litigiului (Comis., rap Bramelid Malmström din 12
decembrie 1983, DR 38, p. 27).
7
J. Figueiredo Dias, M. J., Antunes, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial. Une
approche à partir du droit portugais de procédure pénale, RSC 1990, p. 734.
8
Comis., dec. din 18 decembrie 1980, plg. nr. 8603/79, DR 22, p. 147.
 8

nu au totuşi o independenţă absolută faţă de legiuitor, întrucât nu pot refuza

aplicarea unei legi emise de acesta, prevalându-se de independenţa lor9.
În ceea ce priveşte independenţa faţă de executiv, Curtea verifică dacă în
special existenţa unor funcţionari, subordonaţi ierarhic, în cadrul tribunalului. În
esenţă, Curtea a estimat că simpla lor prezenţă în cadrul tribunalului nu este
incompatibilă cu independenţa acestuia10. Cu toate acestea dacă unul dintre membrii
tribunalului este subordonat uneia dintre părţi, justiţiabilii pot să se îndoiască, în
mod legitim, de independenţa instanţei, ceea ce aduce atinge încrederii de care
trebuie să se bucure justiţia într-un stat democratic, existând aşadar o violare a art.
611. Curtea se raportează adeseori în examinarea independenţei tribunalului la
aparenţa creată, fără a cerceta dacă, în realitate, membrii organului jurisprudenţial au
primit ordine ori recomandări de la una dintre părţi, făcând astfel aplicarea adagiului
Justice must not only be done, it must also seen to be done12. Un exemplu elocvent
este cel din cauza Belilos13, în care instanţa a cărei independenţă a fost pusă în
discuţie de către reclamant a fost o comisie a poliţiei din cantonul elveţian Lausanne
care avea ca atribuţie aplicarea şi soluţionarea litigiilor privind sancţiunile
contravenţionale aplicate de poliţie. Curtea a precizat că în condiţiile în care
membrii acestei comisii erau funcţionari superiori ai poliţiei, numiţi de către
Ministerul de Interne şi cărora li se putea da în orice moment alte sarcini,
justiţiabilii au tendinţa de a vedea în aceştia membrii ai poliţiei, integraţi într-un
sistem ierarhic şi solidari cu colegii lor. O astfel de situaţie riscă şi ştirbească
încrederea pe care justiţia trebuie să o inspire într-un stat democratic14.
9
Singura excepţie ar putea fi, în anumite sisteme naţionale, refuzul de a aplica o lege contrară unor
dispoziţii de natură constituţională. A se vedea T. Weigend, op. cit., p. 746.
10
CEDO, hot. Ringeisen din 13 octombrie 1974, § 95-97. Totuşi, prezenţa unor magistraţi profesionişti în
cadrul instanţei este un semn de independenţă (CEDO, hot. Le Compte şi alţii din 23 iunie 1981, § 57).
11
CEDO, hot. Sramek din 22 octombrie 1984, § 42. În speţă, dintr-o comisie care analiza litigiile dintre stat şi
particulari în materie de tranzacţii imobiliare făcea parte şi primarul. A se vedea mutatis mutandis CEDO,
hot. Piersack, precit., § 30.
12
A se vedea CEDO, hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970, § 31. Pentru mai multe detalii, a se vedea J. Pradel,
La notion européenne de tribunal indépendant et impartial selon le droit français, RSC 1990, p. 769-770.
13
CEDO, hot. din 29 aprilie 1988.
14
Idem, § 67. În acelaşi sens, Curtea a decis (hot. Niedbala din 4 iulie 2000, § 49) că în sistemul polonez –
identic cu cel român – procurorul care conduce faza de instrucţie nu poate fi socotit a fi independent cât
timp există posibilitatea ca acesta să reprezinte acuzarea în procesul penal. A se vedea şi CEDO, hot. de
Jong şi alţii din 22 mai 1984, § 23), precum şi L. E. Pettiti, Les droits de l’inculpé et de la défense selon la
jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, în « Le droit pénal du Conseil de l’Europe »,
Strasbourg, 1992, p. 250. În acest context, probabil că situaţia cea mai interesantă este cea a justiţiei militare
disciplinare. Potrivit hot. Engel din 8 iunie 1976, sancţiunii militare disciplinare, precum arestul sau carcera,
sunt forme de privare de libertate prevăzute la art. 5 lit. a cin Convenţie şi, în consecinţă, trebui pronunţate
de către un judecător. În cauza Eggs c. Elveţia – care a condus la o înţelegere amiabilă între părţi – raportul
fostei Comisii a precizat că curtea marţială care a pronunţat hotărârea de condamnare nu este
independentă, fiind formată din ofiţeri ai armatei care, potrivit codurilor militare, se supun ordinelor
superiorilor. A se vedea, P.-H. Bolle, La notion helvétique de tribunal indépendant et impartial, RSC 1990,
 9

O decizie identică s-a luat şi într-o situaţie asemănătoare, în care era vorba
despre independenţa unei jurisdicţii administrative austriece, autoritatea regională de
tranzacţii imobiliare din Tyrol, în deciziile căreia un rol cheie îl avea un funcţionar
care juca rolul de raportor. În speţă, această instanţă s-a pronunţat în defavoarea
reclamantului răsturnând decizia dată în primă instanţă de către o altă instituţie.
Elementul care a condus Curtea către decizia de condamnare a Austriei a fost faptul
că apelul contra primei decizii, favorabilă reclamantului, a fost formulat de către un
funcţionar care era superiorul direct al raportorului de la instanţa care urma să
examineze apelul, planând astfel un dubiu de independenţă cu privire la conţinutul
raportului acestuia, suficient pentru a se putea vorbi de lipsa independenţei15.
Tot astfel, într-o serie de hotărâri având ca obiect plângeri îndreptate
împotriva Turciei, Curtea a analizat independenţa judecătorilor militari care, în
sistemul turc, făceau parte alături de judecători civili din completul de judecată al
instanţelor care aveau competenţa de judecata o serie de infracţiuni, între care şi cele
îndreptate contra statului sau ordinii publice. Curtea a considerat că nu se poate
vorbi de independenţa instanţei faţă de executiv, în condiţiile în care judecătorii
militari rămân militari de carieră, fiind supuşi avansării în grad prin ordin al
executivului, iar numirea lor în funcţie se face prin intervenţia semnificativă a
armatei. În plus, dacă în cauzele care vizează delicte militate, aceşti judecători pot fi
consideraţi instanţă disciplinară şi, deci gradul de independenţă cerut scade, în cazul
în care judecă delicte de natură pur civilă, situaţia se schimbă radical. De aceea,
instanţa europeană a condamnat Turcia pe linie în toate cauzele de acest gen 16. Cu
privire la instanţele militare pure, jurisprudenţa este fermă în a le recunoaşte
independenţa cu condiţia ca legea să impună ofiţerilor aflaţi în exercitarea
atribuţiilor judiciare să se sustragă de controlul ierarhic exercitat de superiori 17, fapt
care nu s-a constatat întotdeauna18.
Cu atât mai mult sunt interzise intervenţii ale executivului în activitatea
instanţelor. Aşa cum arătam mai sus, Curtea consideră în mod constant ca făcând

p. 760. Toate aceste decizii conduc însă indubitabil la concluzia potrivit căreia întotdeauna când judecătorul
se confundă cu partea, fiind un organ al acesteia, lipseşte independenţa acestuia şi, pe în consecinţă,
caracterul echitabil al procedurii. Cel puţin în dreptul român astfel de situaţii nu sunt puţine, indiferent
dacă litigiile intră în domeniul de aplicabilitate al art. 6. Cu titlu de exemplu pot să apară aproape toate
procedurile administrativ-jurisdicţionale prealabile sau cele ale unor organe disciplinare, precum Consiliul
Baroului, Senatul Universităţii, Comisia de Disciplină a federaţiilor sportive etc.
15
CEDO, hot. Sramek din 22 octombrie 1984, § 37 şi urm. Din contră, Curtea a precizat că, în ceea ce
priveşte juraţii, nu se poate pune problema lipsei lor de independenţă cât timp nu sunt legaţi în nici un fel
de părţi (CEDO, hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970, § 53).
16
A se vedea, cu titlu de exemplu, CEDO, hot. Incal din 9 iunie 1998, hot. Çiraklar din 28 octombrie 1998,
hot. în afacerea celor 13 plângeri turceşti (Gerger, Karatas, Baskaya, Okçouglu, Sürek, Ozdemir, Sürek) din
8 iulie 1999.
17
Comis., dec. din 1 martie 1979, plg. 8209/78, DR 16, p. 166.
18
A se vedea supra.
 10

parte din procesul civil şi executarea a hotărârii judecătoreşti. De aceea, o decizie a

ministerului privatizării ucrainean prin care se suspendă executarea silită unor
decizii judecătoreşti împotriva unui combinat industrial reprezintă atât o atingere
gravă a dreptului de acces la justiţie – reclamanţii neputând să obţine în mod real
satisfacerea intereselor – cât şi o lipsă de independenţă a justiţiei, a cărei activate
este perturbată grav de executiv19.
Cu toate acestea, la stadiul actual al jurisprudenţei Curţii, simpla existenţă a
unei aparenţe a intervenţiei executivului în activitatea de judecată nu este suficientă
pentru a conchide la violarea art. 6, ea fiind înlăturată atunci când norme exprese
interzic amestecul autorităţii superioare în activitatea jurisdicţională a funcţionarului.
Spre exemplu, dacă comitetul de disciplină al unui penitenciar este format din
funcţionari ai Ministerului de Interne, însă există norme legale care interzic în mod
expres Ministerului să ofere funcţionarilor recomandări cu privire la activitatea lor,
tribunalul este independent, aceştia bucurându-se de o quasi-inamovabilitate20.
Tot astfel, Convenţia nu impune obligativitatea numirii judecătorilor pe viaţă
sau până la împlinirea unei anumite vârste, ci admite numirea judecătorilor pe durate
determinate de timp cu condiţia existenţei unei inamovabilităţi în timpul exercitării
mandatului, ceea ce contravine independenţei fiind posibilitatea de revocare
discreţionară a judecătorului21.
De asemenea, faptul că o instanţă este ţinută de rezolvarea dată unei chestiuni
prejudiciale rezolvată de către o altă instanţă nu îi poate afecta independenţa. Dacă
chestiunea prejudicială a fost rezolvată de un organ administrativ, independenţa
instanţei se păstrează cât timp contra deciziei acelui organ părţile puteau formula un
recurs în faţa unui tribunal independent şi imparţial22.
În raport de independenţa faţă de părţii, este cert faptul că o instanţă nu poate
fi socotită ca fiind independentă, şi pe cale de consecinţă imparţială, atunci când una
dintre părţi este şi judecător, aşa cum se întâmplă de multe ori în situaţia
procedurilor administrativ-jurisdicţionale. Concluzia rămâne valabilă şi atunci când
o parte are un rol determinant în cadrul procedurii. Spre exemplu, Curtea a infirmat
din punct de vedere al conformităţii cu Convenţia procedura din faţa curţii marţiale
britanice. În cadrul acesteia, judecătorii erau numiţi de un ofiţer care exercita şi
funcţia de acuzator. Mai mult, acelaşi ofiţer putea să dizolve instanţa, iar executarea
deciziei judecătorilor era supusă aprobării acestuia. În aceste condiţii, Curtea a

19
CEDO, dec. Kaysin din 27 ianuarie 2000.
20
CEDO, hot. Campbell şi Fell, precit., § 79. A se vedea, în acelaşi sens, CEDO, hot. Ettl din 23 aprilie 1987
privind comisia de reformă agrară – în cazul căreia pe timpul mandatului de 5 ani al funcţionarilor, aceştia
nu putea fi detaşaţi sau retrogradaţi decât pentru abateri disciplinare – hot. Le Compte şi alţii, precit.
21
CEDO, hot. Campbell şi Fell, precit., § 80.
22
Comis., dec. din 10 iulie 1987, plg. nr. 11761/85 apud. J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 455.
 11

constatat de mai multe ori încălcare a dreptului de a fi judecat de un tribunal

independent şi imparţial23.
Din punct de vedere organic, independenţa judecătorilor se verifică după
modul de numire a judecătorilor şi durata mandatului acestora. În esenţă, numirea
judecătorilor de către organe administrative şi un mandat limitat în timp, mai ales
dacă acesta poate fi reînnoit, sunt considerate a fi indicii de dependenţă faţă de
organul care desemnează judecătorii24. Totuşi, s-a decis că nu există nici un indiciu
de dependenţă atunci când o parte din instanţă este formată din judecători
neprofesionişti, numiţi pe 6 ani de către parlament, în condiţiile în care mandatul
acestora nu poate fi retras de către legislativ 25. De asemenea, independenţa
judecătorilor impune statelor obligaţia de a interzice acestora să fie membrii ai unor
partide politice sau grupuri de interese sau de presiune, precum şi de a exercita o
sumă de alte funcţii publice26.
În acelaşi timp, independenţa de care trebuie să se bucure judecătorii nu poate
antrena lipsa oricărui control al activităţii acestora, pentru că altfel imperativul
independenţei s-ar întoarce împotriva scopului său – acela de a asigura o justiţie
imparţială. Astfel, Convenţia nu interzice existenţa unui control jurisdicţional – prin
posibilitatea de a se casa hotărârile de către instanţele superioare în grad – ori
disciplinar al activităţii judecătorilor – prin posibilitatea sancţionării judecătorilor
pentru lipsa punctualităţii, atitudine reverenţioasă etc.27

Independenţa Justiţiei

Anul 2002 a marcat un moment important în consolidarea independenţei Justiţiei

prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă Nr. 20/2002, aprobată prin Legea Nr.

23
CEDO, hot. Findlay din 25 februarie 1997; hot. Hood din 18 februarie 1999.
24
J. Pradel, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial selon le droit français, RSC 1990,
p. 768. Aceste elemente rămân însă simple indicii, examenul problemei alegate trebuind să continue pentru
a determina toate circumstanţele de fapt. Spre exemplu, în cauza Campbell şi Fell, durata maximă a
mandatului persoanelor care făceau parte din consiliu disciplinar al penitenciarului era de 3 ani, însă
Curtea a estimat acest fapt normal, în considerarea faptului că funcţia aceasta nu era retribuită. De
asemenea, s-a precizat frecvent în jurisprudenţa că simplul fapt că judecătorii sunt numiţi de către
reprezentanţi ai executivului – de regulă, şeful statului – sau de către legislativ nu presupune lipsa de
independenţă a acestora (CEDO, hot. Sramek din 22 octombrie 1984, § 38; hot. Campbell şi Fell, precit., § 78
şi urm.).
25
CEDO, dec. Ninn-Hansen din 18 mai 1999.
26
J. Figueiredo Dias, M. J., Antunes, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial. Une
approche à partir du droit portugais de procédure pénale, RSC 1990, p. 735.
27
T. Weigend, La notion de tribunal impartial et indépendant en République fédérale d’Allemagne, RSC
1990, p. 751. În acest context, s-a considerat că poate constitui o atingere la adresa independenţei
judecătorilor posibilitatea nelimitată de a răspunde delictual pentru erorile judiciare, chiar şi atunci când
lipseşte dolul sau reau-credinţă. Pentru detalii, a se vedea G. Casaroli, La notion européenne de tribunal
indépendant et impartial et le système italien, RSC 1990, p. 719.
 12

653/2002 privind modificarea şi completarea Legii Nr. 92/1992 asupra organizării

juridice. Noua reglementare răspunde Recomandării Nr. R(94)12 a Consiliului de
Miniştri al Consiliului Europei privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor
în sensul că membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt desemnţi în cadrul
juridicului, iar reprezentarea s-a extins şi la nivelul tribunalelor.

Principiul independentei judecatorilor. 

Este un principiu consacrat de Constitutie (art. 123 alin.2) si de Legea nr. 92/1992
(art. 3) potrivit carora "Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii ".
Judecatorii, indiferent de gradul instantei din care fac parte, nu si-ar putea indeplini
misiunea daca in activitatea de judecata ar fi supusi unor ingerinte din partea unor
organe sau a unor persoane, sub forma orientarilor, sugestiilor s.a.

Independenta judecatorilor asigura independenta justitiei si constituie garantia

libertatii individului si a protectiei lui in fata puterii. Intre garantiile constitutionale
ale independentei judecatorilor mentionam:

-  inamovibilitatea judecatorilor, instituita prin art. 124, alin.l din Constitutie;

-  incompatibilitatea functiei de judecator cu orice alta functie publica sau

privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior (art. 124
alin.2);

-  interdictia ca judecatorii sa faca parte din partide politice (art. 37 alin.3);

-  subordonarea judecatorilor numai fata de lege (art.123 alin.2);

-    imposibilitatea revizuirii Constitutiei sub aspectul independentei justitiei

(art. 148 alin. 1).

Garantii ale independentei si impartialitatii judecatorului

 Intre aceste garantii se inscriu: inamovibilitatea, incompatibilitatile, interdictiile si

incapacitatile.

 1. Inamovibilitatea judecatorilor este prevazuta in art. 124 alin.1 al Constitutiei si

in art. 91 al legii nr. 92/1992 care proclama ca judecatorii numiti de Presedintele
Romaniei este inamovibil. Pe temeiul acesteia judecatorul nu poate fi eliberat din
functie, suspendat, pensionat prematur, avansat sau transferat prin vointa arbitrara a
 13

executivului sau in afara cazurilor si fara observarea formelor si conditiilor

prevazute de lege. El nu poate fi nici promovat fara consimtamantul sau.

 2. Incompatibilitatile sunt acele masuri de protectie a judecatorului constand in

imposibilitatea acestuia de a mai indeplini, concomitent si alte functii sau sarcini:

-         functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau
privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior;

-         judecatorul nu poate fi expert sau arbitru desemnat de parti intr-un

arbitraj;

-         judecatorul nu poate exercita un mandat politic;

-         judecatorul nu poate fi chemat sa satisfaca alte servicii publice decat

cel militar;

 3. Interdictiile sunt masuri de protectie atat a judecatorului cat si a justitiabilului.

 Judecatorii nu pot face parte din partide politice sau sa desfasoare activitati publice
cu caracter politic (art. 37 alin.3 din Constitutie si art. 110 din Legea nr. 92/1992).
Judecatorului nu i se interzice opinia politica ci manifestarea ori demonstrarea ei
publica, politica activa si militanta, adoptarea unei pozitii partizane.

Judecatorilor le este interzisa exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a

activitatilor de comert, participarea la conducerea sau administrarea unor societati
comerciale sau civile (art. 122 din Legea nr. 92/1992).

Judecatorilor le esteinterzisa greva (art. 45 alin.1 lit.a din Legea nr. 15/1991) intrucat
nu pot fi ignorate consecintele deseori grave ale suspendarii serviciului public al
justitiei.

 4. Incapacitatile intereseaza mai ales sub aspectul celor care se refera la un proces
determinat, in considerarea circumstantelor acestuia; 

-         recuzarea este institutia in cadrul careia partea poate sa ceara

indepartarea din completul de judecata a unuia sau a mai multor
judecatori, intrucatea are suspiciuni cu privire la partialitatea acestora;
 14

-         abtinerea judecatorului de a face parte din completul de judecata in

cazul in care anumite motive al influenta independenta sau impartialitatea
lui in cauza respectiva; 

-         stramutarea este institutia in cadrul careia se poate obtine solutionarea

cauzei de o alta instanmta egala in grad ca urmare a mutarii ei de la
instanta fata de care exista o suspiciune obiectiva in sensul partialitatii sau
lipsei ei de independenta. 

În decursul timpului, necesitatea scoaterii justiţiei de sub influenţa guvernelor şi

parlamentelor politice, a impus, ca acesteia, să i se acorde, prin lege, o cât mai mare
independenţă.

Dar, independenţa ar fi rămas iluzorie dacă, după numirea în funcţie, magistratul ar

fi fost lăsat în seama organelor executive sau legislative, dacă menţinerea sa în
funcţie, avansarea, transferarea, eventual sancţionarea şi, într-o anumită măsură,
chiar direcţionarea administrativă a activităţii sale jurisdicţionale ar fi atârnat de
voinţa celorlalte autorităţi constituţionale ale statului.

Măsurile privind formarea şi menţinerea corpului magistraţilor cer, deci, neapărat,

prevederi constituţionale care să garanteze şi să facă posibilă exercitarea, în mod
independent a funcţiei, măsuri corespunzătoare în chiar însăşi organizarea interioară
a acestuia. Cea mai importantă dintre măsuri şi, desigur, cea mai eficace este
inamovibilitatea.

II. Chestiunea inamovibilităţii nu este de dată recentă.

În evoluţia sa juridică - în timp - inamovibilitatea a devenit în România principiul de

bază al organizării judecătoreşti, fiind prevăzută în Legea de organizare
judecătorească din 1865 şi, apoi, în cea din 1909, iar prin Constituţia din 1923,
inamovibilitatea a fost declarată ca fiind de ordine constituţională, magistraţii de la
toate instanţele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea de Casaţie) devenind
inamovibili chiar de la intrarea în funcţie, fără nici o distincţie. În esenţă, magistraţii
inamovibili de la toate instanţele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea de
Casaţie) nu-şi puteau pierde funcţia decât prin demisie, atingerea limitei de vârstă
pentru pensionare, pentru comiterea de abateri constatate şi sancţionate prin hotărâre
a Consiliului Superior al Magistraturii, punerea în retragere pentru infirmităţi grave
pe baza hotărârii în acest sens a aceluiaşi Consiliu Superior al Magistraturii,
fundamentată pe o expertiză medicală; magistraţii nu puteau fi nici transferaţi, chiar
prin înaintare în grad, fără consimţământul lor.
 15

De asemenea, şi procurorilor, care aveau stabilitate, li se aplica acelaşi principiu.

Acest sistem a funcţionat foarte bine, fără nici o restricţie în ierarhia instanţelor -
judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea de Casaţie - până la instaurarea
regimului totalitar comunist când, prin legile de organizare judecătorească şi cele trei
constituţii - din 1948, 1952 şi 1965 - inamovibilitatea magistraţilor şi stabilitatea
procurorilor nu au mai fost prevăzute şi, deci, nerecunoscute. Magistraţii şi
procurorii depindeau de ministrul justiţiei şi procurorul general, care îi puteau
demite oricând, fiind la discreţia acestora. O perioadă de aproape 50 de ani,
magistraţii din România n-au mai fost inamovibili, iar procurorii n-au avut
stabilitate.

Lipsa de inamovibilitate a magistraţilor a constituit un act foarte grav care a împietat

actul de justiţie cu toate (urmările) ororile produse de aşa zisele tribunale ale
poporului, ale securităţii statului (perioada anilor 1949-1956) şi, în parte, ale justiţiei
militare şi, într-o anumită măsură, şi a celei civile, într-o ordine de drept adoptată de
partidul-stat fundamentată pe cinica filozofie a luptei de clasă.

III. Abia după decembrie 1989 chestiunea inamovibilităţii magistraţilor a fost

readusă în discuţie şi, ca urmare, prin Constituţia din 1991 s-a prevăzut că
"judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", ei fiind "inamovibili potrivit
legii", după numirea de către şeful statului (art.123 alin.2 şi art.124 alin.1), cu
precizarea că numai "preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi ceilalţi judecători
sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani".

Dar ce înseamnă inamovibilitatea în magistratură?

Potrivit art.92 din Lege "magistraţii pot fi eliberaţi din funcţiile pe care le deţin
numai" prin "demisie; pensionare pentru limită de vârstă sau incapacitate de muncă,
potrivit legii; transferarea într-o altă funcţie, în condiţiile legii; dacă împotriva
magistratului s-a luat măsura îndepărtării din magistratură, fie ca sancţiune
disciplinară, fie pentru vădită incapacitate profesională ori pentru boală psihică; dacă
magistratul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală" iar,
în cpnformitate cu art.94 din aceeaşi Lege "promovarea sau transferarea
magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora; magistraţii care
îndeplinesc condiţiile pentru a fi promovaţi dar care nu doresc să schimbe funcţia şi
instanţa ori parchetul, pot fi promovaţi pe loc".

Acestea sunt, în esenţă, drepturile, aparent speciale, care garantează şi ocrotesc

stabilitatea magistraţilor în funcţie.
 16

Care sunt raţiunile pentru existenţa acestei garanţii puternice a neschimbării din
funcţie a magistraţilor, mai mult decât în orice alt segment al societăţii?

Justiţia, ca autoritate distinctă în stat, este chemată să soluţioneze toate conflictele

care apar în întreaga viaţă socială; când se reclamă încălcarea unor drepturi sau sunt
contestate, prin judecată se "ordonă" încetarea încălcării dreptului, care poate fi
impusă prin forţa de constrângere a statului.

Ca un corolar al inamovibilităţii, prin art.128 din Constituţie s-a prevăzut că

"împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile… pot exercita căile de atac".

Altfel spus, pentru hotărârile pronunţate judecătorii n-au a răspunde în faţa nici unui
organ al statului (putând fi reformate numai prin folosirea căilor de atac la instanţele
ierarhic superioare celor care le-au pronunţat).

Prin urmare, activitatea justiţiei este una - oarecum - mai specială, deoarece intervine
atunci când drepturile fundamentale ale omului nu sunt luate în seamă; are în vedere,
aşadar, drepturile care ocrotesc fiinţa umană, în toate ipostazele sale, de la naştere
până la moarte; dacă n-ar exista intervenţia justiţiei s-ar ajunge la destrămarea
societăţii.

În legătură cu inamovibilitatea, s-a obiectat şi încă se discută în societatea

românească, susţinându-se că, acordarea unei puteri aşa de mari magistraţilor, pentru
unii poate deveni un privilegiu, sub vălul căruia putându-se ascunde deseori
nedemnitatea şi mediocritatea. Că devenind magistraţi perpetui, există tendinţa de a
nu se mai perfecţiona, cultivându-se astfel mediocritatea.

Cu toate acestea, inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea procurorilor constituie

singurele garanţii ale imparţialităţii justiţiei; tocmai de aceea trebuie să funcţioneze.

Dacă pentru soluţiile pronunţate magistraţii n-au a răspunde faţă de nici un alt organ
al statului, pentru cei nedemni sau nepregătiţi trebuie să se intervină cu curaj, prin
pârghiile pe care Legea de organizare judecătorească le pune la îndemână pentru a fi
îndepărtaţi din magistratură.

Nu trebuie menţinuţi în funcţie cei necorespunzători, lipsiţi de probitate şi cu deviaţii

morale.

IV. Inamovibilitatea judecătorilor este principiul fundamental care guvernează

justiţia, este condiţia esenţială a unei funcţionări normale şi imparţiale a acesteia, de
 17

tăria acestei garanţii trebuie să se sfarme toate intervenţiile interesate şi să rămână

zadarnică orice injoncţiune venită din afară.

De aceea, prin art.124 alin.1, Teza I din Constituţie s-a prevăzut că "Judecătorii
numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili potrivit legii", iar conform art.91
alin.1 din Legea pentru organizarea judecătorească, "judecătorii numiţi de
Preşedintele României sunt inamovibili", fără nici o distincţie.

Cu toate acestea, în alin.1, Teza a II-a, a aceluiaşi art.124 din Constituţie, se prevede
că "Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o
perioadă de 6 ani. Ei pot fi reînvestiţi în funcţie", aceeaşi dispoziţie existând şi în
Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993.

Se constată, aşadar, că, deşi, în principiu, judecătorii în România sunt inamovibili pe

tot timpul exercitării funcţiei până la împlinirea limitei de vârstă pentru pensionare,
judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt "inamovibili" numai pentru o perioadă de
6 ani, pe cât timp sunt numiţi în funcţie de şeful statului.

Prin urmare, este de remarcat că tocmai în chiar dispoziţiile Constituţiei - înlăuntrul

acesteia - există prevederi care intră în coliziune unele cu altele atunci când
reglementează statutul diferit al judecătorilor în România: în timp ce judecătorii de
la celelalte instanţe - judecătorii, tribunale şi curţi de apel - rămân în funcţie până la
limita de vârstă pentru pensionare, cei de la Curtea Supremă de Justiţie sunt numiţi
numai pentru o perioadă de 6 ani.

Faţă de toate cele arătate, considerăm că numirea în funcţie a judecătorilor Curţii

Supreme de Justiţie, ca instanţă de vârf în ierarhia instanţelor, pe o perioadă de
numai 6 ani, este de natură să lovească grav în stabilitatea în funcţie a acestora şi,
implicit, asupra independenţei şi imparţialităţii justiţiei.

V. În perioada 1990-1998, "schimbarea" judecătorilor instanţei supreme în funcţie s-

a făcut de trei ori: prima oară în 1990, a doua oară la numai doi ani, şi anume, în
iulie 1992 şi, în fine, ultima oară în iunie 1998.

Prin aceste "înlocuiri" în "masă" ale corpului magistraţilor Curţii Supreme de Justiţie
la perioade foarte scurte de timp, stabilitatea şi continuitatea în funcţie a acestora au
fost aproape înlăturate, inamovibilitatea ca una din garanţiile cele mai puternice care
să asigure imparţialitatea justiţiei fiind practic desfiinţată.

Această situaţie a creat mari disfuncţionalităţi în organizarea şi funcţionarea Curţii

Supreme de Justiţie ca instanţă de vârf în ierarhia instanţelor judecătoreşti cu
 18

atribuţii importante în mecanismul politico-juridic al statului de drept şi menţinerea

echilibrului în cadrul juridic al separaţiei puterilor în stat.

Cu privire, aşadar, la statutul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, numiţi în

funcţie pentru o perioadă de numai 6 ani, în raport cu toţi ceilalţi judecători de la
celelalte instanţe care sunt numiţi şi rămân în funcţie până la limita vârstei de
pensionare, se impune o modificare a art.124 din Constituţie în sensul abrogării
prevederilor potrivit cărora judecătorii Curţii Supreme de Justiţie funcţionează
pentru o perioadă de numai 6 ani.

În acest mod se va ajunge la un statut unic de funcţionare pentru tot corpul de

judecători din România, aşa cum se statuase prin Constituţia din 1923.

Iată că, sub acest aspect, actuala reglementare din Constituţia României din 1991
reprezintă un regres juridic, dar şi unul politic, faţă de dispoziţiile Constituţiei din
1923.

Se pune întrebarea: de ce Constituanta din 1991 a acordat deplină inamovibilitate

numai judecătorilor de la celelalte instanţe (judecătorii, tribunale, curţi de apel) şi nu
şi celor de la Curtea Supremă de Justiţie, a căror rămânere în funcţie a fost ţărmurită
la numai 6 ani?

Prin atribuţiile pe care le are, Curtea Supremă de Justiţie poate contribui şi influenţa
într-o anumită măsură guvernarea celorlalte autorităţi - legislativă şi executivă; într-
un sens larg, într-o societate care respectă separaţia puterilor în stat şi justiţia
guvernează.

Pentru ca nici una dintre autorităţile statului să nu devină omnipotentă în procesul de

guvernare, în anumite limite există un control reciproc între acestea

Pentru a-şi îndeplini menirea în sensul celor de mai sus, prin ordinea de drept, Curţii
Supreme de Justiţie i-au fost acordate, în esenţă, următoarele atribuţii: sesizarea
Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare în cazul în care acestea intră în coliziune cu prevederile Constituţiei;
îndeplineşte rolul de instanţă electorală centrală (Biroul Electoral Central); judecarea
în primă instanţă şi în recurs a cauzelor penale în care sunt implicate persoane cu
funcţii de demnitate publică; judecarea recursurilor în anulare declarate de
procurorul general în contra hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate de
celelalte instanţe; pronunţarea de hotărâri în interesul legii pentru asigurarea
interpretării şi aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul ţării; judecarea, ca instanţă
 19

de recurs (obişnuit) a celor mai importante pricini penale, civile, comerciale şi de

contencios-administrativ.

Toate aceste atribuţii importante în mecanismul statului au impus ca organizarea şi

funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie să fie reglementată printr-o lege organică
proprie - Legea nr.56/1993 - dându-se astfel valoare dispoziţiilor imperative ale
art.125 din Constituţie, potrivit cărora "Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege".

Tocmai de aceea, prin propunerile de revizuire a Constituţiei, pentru asigurarea

egalităţii de tratament între toţi judecătorii, indiferent de instanţă, s-a prevăzut
modificarea prevederilor art.124 alin.1 din Constituţie în sensul că toţi "judecătorii
numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili potrivit legii"" adică rămân în
funcţie până la limita de vârstă pentru pensionare.

Prin această propunere de revizuire ar urma să fie abrogate implicit dispoziţiile din
actuala Constituţie care prevăd că "Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii
Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani" (Teza a II-a, art.124 alin.1).

Menţinerea judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie numai pe o perioadă de 6 ani ar

afecta grav independenţa justiţiei.

Credem că în prezent există voinţa politică a celorlalte autorităţi de a schimba

statutul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, în sensul de a fi lăsaţi în funcţie
după numire până la limita de vârstă de pensionare, ca, de altfel, şi judecătorii de la
toate celelalte instanţe (judecătorii, tribunale, curţi de apel).