DESPRE NATURA UMANA ,

NOAM CHOMSKY,MICHEL FOUCAULT

Noam Chomsky(1928 - prezent) este un filozof, lingvist, istoric, psiholog, critic social și
activist politic american cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale la cercetările privind
funcționarea limbajului. El este adesea cunoscut ca „tatăl lingvisticii moderne”.
În prezent are o funcție de profesor emerit la MIT (Institutul de Tehnologie din Massachusetts),
deși lucrarea sa principală este cea de cercetător și diseminator. Până în prezent, el a scris peste o
sută de cărți, pe teme precum limbajul, războiul, mass-media și politica. În plus, este unul dintre
principalii exponenți ai socialismului libertarian și al anarho-sindicalismului.
În 2012, Chomsky s-a întors pe arena politică susținând mișcarea „Ocupează Wall Street”.
În 2016, a filmat un documentar numitRequiem pentru visul american care a rezumat opiniile
sale despre capitalism, inegalitatea economică și politica actuală.
Una dintre cele mai importante probleme pentru Noam Chomsky de-a lungul vieții sale a
fost politica. Deși a fost mereu interesat de ea, a început să se implice activ în starea țării sale
de la izbucnirea războiului din Vietnam, pe care l-a înțeles ca o încercare a Statelor Unite de a-și
extinde imperiul în întreaga lume.
Chomsky se definește ca un anarhosindicalist. Potrivit propriilor sale declarații, aceasta
înseamnă că el crede că statul ar trebui să garanteze libertatea maximă cetățenilor săi. Din
acest motiv, nu consideră legitim faptul că există o clasă politică conducătoare care poate alege
ceea ce, de exemplu, este legal sau nu.
În același timp, Chomsky a declarat în mai multe rânduri că în democrații, precum cea din
Statele Unite, guvernul nu își poate controla cetățenii cu forța; și din acest motiv trebuie să-i
manipuleze astfel încât să acționeze și să gândească pe măsură ce liderii lor sunt interesați.
Datorită acestui fapt, autorul a denunțat public elemente pe care le consideră propagandiste,
fiind, de exemplu, împotriva presei tradiționale. În calitate de autor și gânditor, Chomsky
consideră că este de datoria sa de a informa publicul despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în
lume, astfel încât cetățenii să poată lua decizii în cunoștință de cauză despre propria lor viață.

Natura umana

Majoritatea problemelor pe care le-a avut Chomsky la începutul carierei sale s-au datorat faptului că
a apărat o teorie a naturii umane foarte diferită de cea care predomina la acea vreme în domenii
precum psihologia.Majoritatea autorilor au apărat ideea „tabulei rasa”; adică au crezut că la naștere
creierul nostru este complet gol și trebuie să învățăm totul prin experiență.
Chomsky, dimpotrivă, a apărat că o parte din cunoștințele noastre este înnăscută și se transmite la nivel
genetic. Abilitatea de a stăpâni limbajul ar fi una dintre aceste cunoștințe deja prezente la naștere, dar
ar fi multe altele.În același timp, acest psiholog și-a apărat toată viața ideea că limbajul este una dintre
cele mai importante capacități ale ființelor umane, deoarece are o mare influență asupra modului în
care percepem lumea.Pentru el, a avea o limbă maternă sau alta provoacă diferențe mari în modul în
care ne înțelegem împrejurimile și modul în care ne comportăm .
În 1971, doi dintre cei mai influenți și cunoscuți intelectuali ai secolului al XX-lea au fost invitați de
filosoful olandez Fons Elders să discute despre o veche întrebare: Există un sentiment înnăscut al
dreptății în natura umană independent de experiențele și influențele noastre externe? Rezultatul a fost
o dezbatere între cei mai originali și provocatori, o călătorie prin relația ambiguă dintre moralitate și
putere, care servește și ca o introducere în teoriile individuale ale celor doi filosofi. Ceea ce a fost inițial
un discurs înrădăcinat în lingvistică (Chomsky) și teoria cunoașterii (Foucault) evoluează în curând într-o
discuție pe subiecte mai largi, de la știință la istorie, de la psihologia comportamentală la libertate și
lupta pentru dreptate. Acea dreptate care, pentru Chomsky, avea o bază reală, absolută, adânc
înrădăcinată în natura noastră și care, pentru Foucault, nu era decât un instrument de putere.

Termenul de natură umană vizează ansamblul caracteristicilor care defi nesc fi inţa umană,
exprimând, astfel, esenţa umană şi diferenţiind-o de cea a altor fi inţe. Cu tot efortul de a-l defi ni într-o
manieră cât mai clară şi completă, nimeni nu a reuşit să-i surprindă omului, cu adevărat, esenţa; poate
doar acei gânditori ai fi losofi ei antice greceşti şi orientale, care au stabilit – într-o afi rmaţie mult prea
generală pentru a putea fi luată în seamă – că omul este un zeu. Dincolo de această încercare, o analiză
a răspunsurilor date la întrebarea Ce este omul? ne oferă un tablou foarte variat, subliniind difi cultatea
surprinderii esenţei umane într-o singură definiţie.
Alcătuit din corp şi sufl et, omul este, şi la Pascal*, o fi inţă defi nită tot prin cugetare. Însă, până la
a-i evidenţia măreţia cugetării, Pascal reliefează caracterul divizat şi contradictoriu al omului. Pe urmele
unor fi losofi care exacerbaseră fi e latura divină a fi inţei umane (Epictet), fi e latura telurică a acesteia
(Montaigne), Pascal afi rmă că, nici înger, nici bestie, omul înmănunchează în fi inţa sa laturi şi tendinţe
opuse, fi ind exponent, deopotrivă, al decăderii şi al grandorii. Dincolo de mizeria condiţiei sale, de
deşertăciunea şi de zădărnicia proprii existenţei lui, omul îşi găseşte demnitatea şi măreţia în cugetare.
Gândirea (deschisă spre infi nit şi spre viaţă veşnică) îi conferă – în măsura în care omul este capabil să
mediteze asupra propriei sale condiţii nefericite şi mizere – o demnitate inegalabilă. Omul este o trestie,
dar este o trestie gânditoare.
Imonderabilitatea acestui factor, pentru presupusa lingvistică „științifică”, este evidentă. Foucault
nu a subliniat-o în cursul dezbaterii - poate pentru că ar fi putut fi confundat cu un fel de individualism
sau subiectivism diferențial pe care el, cu cât avea grijă să-și personalizeze poziția, a evitat-o cu atenție -
dar este o integrală parte a obiecțiilor.genealogică care, în urma sa, poate fi formulată spre poziția
Chomskyan asupra „naturii umane”.
Natura umană nu este doar un transcendental istoric sau un concept care a apărut din epistema
modernă pentru a stabiliza obiectul nou-născut al științelor umane; este mai degrabă orizontul plastic în
care fiecare individ „devine” om doar prin diferențierea de ceilalți - în modul de articulare a limbajului,
exercitarea puterii, dorința vie sau cucerirea stăpânirii de sine. Și este inevitabil ca în acest proces să
existe excluderi, să se afirme ierarhii, să se răstoarne valorile. În acest sens, privirea lui Foucault rămâne,
chiar din punct de vedere politic, cea a lui Nietzsche : Chomsky: „scopul care trebuie atins poate fi doar
corect”; Foucault: „Dacă nu vă deranjează, mă voi faceți puțin Nietzscheanul despre asta ", adică despre
justiție), și tocmai din acest motiv, spre deosebire de cea a lui Chomsky, opera sa nu poate fi compatibilă
cu naivitățile teoretice ale așa-numitei mișcări non-globale: unde Chomsky indică ca invariant biopolitic,
pe baza gramaticii sale universale, valorile umanismului: dreptate, libertate, demnitate, concepute
indemonstrabil ca condiții ale posibilității unei dezvoltări armonioase lingvistice și deci morale a omului
(un semn, acesta, al unei vagi contaminări cu poziția schilleriană deja exprimată de Marcuse din Eros și
civilizație), Foucault, la rândul său, indică în umanism produsul unei configurații epistemice specifice
culturii occidentale: biopolitica este numele pe care l-a dat strategiei strategice. și guvernamentale prin
care valorile menționate anterior au fost vândute ca de dorit populațiilor; dar este, de asemenea,
domeniul în care fiecare individ, fiecare grup, poate lupta, câștiga sau pierde felia sa de putere fără a fi
nevoie să concepă această luptă ca fiind fiica unei naturi perfecte sau perfectibile (Foucault: „cineva
duce război pentru a câștiga și nu pentru că este corect "; Chomsky:" în acest sens, personal, nu sunt de
acord "; biopolitica este în esență teritoriul deșert și, prin urmare, inuman, pe care viața își dezvăluie și
suportă politizarea fără temei și neîntemeiată.
Primul lucru care i se oferă omului, când se priveşte, este corpul său, adică o părticică de materie ce-i
aparţine. Însă, pentru a înţelege ce este această materie, trebuie să o compare cu tot ceea ce se afl ă
deasupra lui şi cu tot ce există sub el, pentru ca, în felul acesta, să-şi găsească limitele adevărate .
Reculegându-se, omul să vadă ce este el prin comparaţie cu întreaga existenţă.” „Căci, la urma urmei, ce
este omul în natură? Nimic în raport cu infi nitul, tot prin comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între
nimic şi tot. El este infi nit de îndepărtat de ambele extreme, iar fi inţa lui nu stă mai aproape de
nimicnicia din care este scoasă decât de infi nitul în care-i înghiţită.” Să ne cunoaştem, deci, puterile;
suntem ceva şi nu suntem nimic. Omul nu ştie pe ce treaptă să se aşeze. El trăieşte în rătăcire. Simte în
el urme ale unei stări de fericire din care a căzut şi pe care nu o poate redobândi; o caută cu nelinişte şi
fără succes peste tot, în întunecimi de nepătruns. Aici stă începutul luptelor dintre fi losofi . Unii dintre ei
îşi dau osteneala de a-l ridica pe om, descoperindu-i măreţia, iar alţii de a-l coborî, făcându-l să-şi vadă
decăderea , fi ecare tabără se serveşte de argumentele celeilalte. Căci mizeria omului se dovedeşte prin
măreţia lui, iar măreţia se explică prin mizeria sa.
Pe scurt, omul îşi dă seama că este în stare de decădere, el ştie acest lucru. El este mare tocmai că-şi
cunoaşte starea de decădere. Dacă se laudă, eu îl cobor, de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până
ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles. Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă
din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi.
Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă, în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă
mai nobil decât ceea ce-l ucide, pentru că el ştie că moare, iar avantajul pe care universul îl are asupra
lui, acest univers nu-l cunoaşte. Astfel, toată măreţia omului stă în cugetare. De aici trebuie să
purcedem, nu de la spaţiu şi de la durată. Să ne silim a cugeta frumos. Iată ideea morală. Este bine ca
omul să-şi aprecieze valoarea. Să se iubească pe sine, întrucât are o fi re capabilă de bine. Dar să nu
iubească ceea ce-i josnic în el. Pentru aceasta să se dispreţuiască, fi indcă, altfel, toată puterea lui este
fără folos.