Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
" Odata, demult, se spune ca Salile Sacre ale Muntelui Ascuns erau direct
luminate de soare si de stele. Sfanta credinta in puterea si dreptatea bunului
Zamolxis era in inimile tuturor, si nu era nevoie ca lacasul sa fie ascuns de
privirile muritorilor de rand care traiau sub obladuirea Marelui Zeu si a
Pietrei Sacre. Dacia acelor vremuri era sub carmuirea viteazului Burebista,
om mandru si drept care, indrumat de Zamolxis si Deceneu, ducea poporul
spre un viitor stralucit. Chiar si in zilele noastre se mai stie cate ceva despre
faptele eroice savarsite de dacii lui Burebista.
Oamenii erau simpli si buni, darnici si bogati, iar pamantul manos al Daciei
oferea mai multe daruri decat orice alt meleag de pretutindeni. Agricultorii,
pastorii si stuparii faceau schimb de produse, iar aurul si painea calda existau
in fiecare casa. In acele dulci timpuri toti se inchinau marelui zeu Zamolxis,
pentru ca el aducea linistea si belsugul supusilor sai, avand grija ca tara sa
fie libera si drept condusa.
Dupa cum v-am povestit, insa, timpul aducea o data cu trecerea sa schimbari
si necazuri,iar o parte din Daci au inceput sa-si indrepte gandurile si
rugaciunile spre alte zeitati. In momentul in care ne aflam noi cu povestirea,
o buna parte a oamenilor isi pastrasera credinta vie. Totusi Zamolxis era din
ce in ce mai trist, pentru ca el nu avusese decat bunatate pentru supusi, si nu
putea gandi ca Dacii sa-si piarda credinta. Tot mai des, Zeul era nevoit sa-si
poarte pasiispre Triunghiul Sacru in care se gasea Piatra, pentru a incerca sa
mentina cu ajutorul ei adevarata credinta vie. Se pare ca incercarile sale au
fost zadarnice, asa ca, intr-un tarziu, dupa atatea secole de fericire si
bunastarae, Zeul se hotara sa se retraga definitiv in Hotarul Sacru, dupa care
sa-l inchida pentru a putea veghea in liniste de acolo, lasand destinele Daciei
in mainile lui Deceneu si ale lui Burebista.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data
pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana
lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind
ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel
sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cel mai viteaz si mai intelept rege al dacilor, stramosii nostri, a fost
Decebal. Inca de pe cand era baietas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei
in suferinta.
Si nu numai cu oamenii, ci si cu animalele se purta cu grija si mila.
Intr-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma
Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut intr-o prapastie. Era mic, abia
facea ochi si in cadere isi rupse un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa
moara. Decebal l-a dus in cetate, i-a legat piciorul rupt intre lopatele si l-a
adapostit intr-o sura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare si mai voinic
decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni si aprig cu cei
rai. Avea parul sur, aspru, gat gros, picioare puternice si coltii ascutiti. Cand
se infuria, scotea un scheunat subtire, ca un suier, de care toti cainii si chiar
oamenii se inspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Suier si l-a
invatat sa adune vanatul sagetat de el in padure.
Odata, pe vreme de iarna cu nameti mari, Decebal s-a razletit de ceata
vanatorilor. Si iaca, intr-o poiana, s-a napustit asupra lui o ceata de lupi
flamanzi. In primele clipe Suier si-a sticlit ochii, parca bucuros ca-si vede
fratii. Decebal langa tulpina unui fag, si-a tras sabia cu varful curbat, sa se
apere de fiare. L-a chemat pe Suier sa-i fie de ajutor. Lupul imblanzit i-a
venit la picioare. Dar haita de lupi a inconjurat copacul. Primul lup care a
atacat a fost prins in curbura sabiei de tanarul print si crestat in ceafa.
Ceilalti lupi se pregateau sa sara... Deodata Suier s-a repezit intre lupi
incepand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar lupii erau
numerosi si au prins sa-l sfasie cu coltii. Decebal urcat in fag ii strapungea
cu sagetile si haita s-a retras in padure urland a paguba.
Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau.
- Tata, Suier m-a salvat!...
Atunci toti l-au vazut pe Suier zacand intre cei patru lupi sagetati care
inrosisera zapada.
Suier n-a mai trait. A murit privindu-si stapanul pe care l-a aparat cu
credinta.
Tanarul i-a cerut unui mester fierar sa-i faureasca din arama un cap de
lup, cu gura cascata, un cap ca al lui Suier. Un cojocar a cusut din pielicele
de ied un fel de punga lunga de trei coti, care prinsa de capul de lup de
arama pus intr-o prajina de fier suiera in bataia vantului.
Asa s-a facut steagul de lupta al dacilor.
Legenda lui Zamolxis