Procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale

Uniunii Europene. Condiţii. Recunoaştere parţială

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr.
302/2004

Indice alfabetic: Drept procesual penal

-  procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii
Europene

                         

    Legea nr. 302/2004, art. 166, art. 167

În  procedura  de  recunoaştere  şi  executare  a  două  hotărâri  judecătoreşti  de  condamnare  la  pedeapsa  închisorii
pronunţate  de  instanţele  unui  stat  membru  al  Uniunii  Europene,  în  ipoteza  în  care  fapta  de  evadare  pentru  care  s-a
dispus condamnarea prin una dintre hotărârile judecătoreşti - constând în părăsirea imobilului în care se execută arestul
la domiciliu - nu este incriminată în dispoziţiile art. 285 C. pen., nefiind îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută în
art.  167  alin.  (1)  lit.  b)  din  Legea  nr.  302/2004,  iar  fapta  pentru  care  s-a  dispus  condamnarea  prin  a  doua  hotărâre
judecătorească  este  incriminată  în  legislaţia  penală  română,  dacă  autorităţile  competente  din  statul  emitent  sunt  de
acord  cu  recunoaşterea  parţială,  instanţa  respinge  cererea  de  recunoaştere  a  hotărârii  judecătoreşti  de  condamnare
privind  fapta  de evadare,  dispunând  numai  recunoaşterea  şi  executarea  hotărârii  judecătoreşti  de condamnare  privind
fapta incriminată în legislaţia penală română.       

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 256/A din 13 august 2019

Prin  sentinţa  nr.  128/F  din  27  iunie  2019  pronunţată  de  Curtea  de  Apel  Bucureşti,  Secţia  I  penală,  s-a  constatat  că
autoritățile  judiciare  italiene  au  modificat  obiectul  cererii,  în  sensul  înlocuirii  procedurii  de  punere  în  executare  a
mandatului european de arestare emis la data de 12 decembrie 2018 față de persoana condamnată A. cu procedura de
recunoaștere  și  punere  în  executare  a  hotărârilor  de  condamnare  pronunțate  în  Italia  față  de  aceeași  persoană
condamnată.

În  temeiul  art.  166  alin.  (3)  şi  alin.  (6)  lit.  a)  raportat  la  art.  167  și  art.  172  din  Legea  nr.  302/2004,  a  fost  admisă
sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum a fost precizată.

A  fost  recunoscută  sentința  penală  nr.  857/2014  din  17  iunie  2014  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,
Republica  Italia,  definitivă  la  data  de  31  octombrie  2014,  prin  care  persoana  condamnată  A.  a  fost  condamnată  la  o
pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare.

A  fost  respinsă  cererea  de  recunoaștere  a  sentinței  penale  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către
Tribunalul  din  Mantova,  Republica  Italia,  definitivă  la  data  de  13  iulie  2018,  prin  care  persoana  condamnată  A.  a  fost
condamnată  la  o  pedeapsă  de  5  luni  și  10  zile  închisoare  (în  privința  căreia  nu  este  îndeplinită  condiția  dublei
incriminări).

S-a  constatat  că  prin  ordonanța  de  executare  a  pedepselor  concurente  nr.  222/2018  SIEP  emisă  în  data  de  10
octombrie 2018 de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova i-a fost aplicată persoanei condamnate
pedeapsa totală de 1 an, 9 luni și 10 zile închisoare.

S-a scăzut din pedeapsa rezultantă de 1 an, 9 luni și 10 zile pedeapsa de 5 luni și 10 zile închisoare aplicată persoanei
condamnate  A.  prin  sentința  penală  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,
Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, persoana condamnată urmând să execute pedeapsa de 1 an și 4 luni
închisoare.

1/6 Detalii jurisprudență

 S-a  dispus  încarcerarea  persoanei  condamnate  A.  într-un  penitenciar  din  România,  în  vederea  continuării  executării
pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare.

S-a dedus din pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare durata prevenției din data de 28 august 2012 până la data de 29
august 2012, precum și reținerea din perioada 16 aprilie 2019 - 17 aprilie 2019.

Pentru a hotărî astfel,  prima instanţă  a reţinut  că, la data de 17 aprilie 2019, a fost  înregistrată  pe rolul Curţii  de Apel

Bucureşti  sesizarea  formulată  de  Parchetul  de  pe  lângă  Curtea  de  Apel  Bucureşti,  privind  punerea  în  executare  a
mandatului  european  de  arestare  emis  la  12  decembrie  2018  de  către  autorităţile  judiciare  din  Italia  cu  privire  la
persoana  solicitată  A.,  urmărită  pentru  executarea  unei  pedepse  de  1  an,  9  luni  şi  10  zile  închisoare  (ca  rezultat  al
comasării a două sentinţe).

Prin adresa emisă la 23 aprilie 2019 de către Ministerul Justiției din Italia, Direcția Generală a Justiției Penale, Oficiul II,
Cooperare internațională, primită la data de 2 mai 2019, autoritățile judiciare din Italia și-au modificat obiectul cererii, în
sensul  înlocuirii  procedurii  de  punere  în  executare  a  mandatului  european  de  arestare  emis  la  data  de  12  decembrie
2018  față  de  persoana  condamnată  A.  cu  procedura  de  recunoaștere  și  punere  în  executare  a  hotărârilor  de
condamnare pronunțate în Italia față de aceeași persoană condamnată.

Cu  această  ocazie,  autoritățile  judiciare  italiene  au  transmis  certificatul  menționat  în  art.  4  din  Decizia-cadru
2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 în limba română şi sentinţele penale a căror recunoaştere se solicită.

La termenul de judecată din data 7 mai 2019, curtea de apel, din oficiu, a dispus, în raport cu informaţiile transmise la
dosarul cauzei, emiterea unei adrese către autorităţile judiciare italiene pentru a preciza, în scris, dacă sunt de acord cu
o  posibilă  recunoaştere  parţială  a  hotărârilor  de  condamnare  menţionate  în  certificatul  transmis  în  conformitate  cu
Decizia-cadru  2008/909/JAI,  în  situaţia  în  care  s-ar  constata,  pentru  infracţiunea  de  evadare  pentru  care  persoana
solicitată  a fost  condamnată  la  o  pedeapsă  de  5 luni  şi  10 zile  închisoare  prin  sentinţa  nr.  821/2012  din 19  octombrie
2012 a Tribunalului  din Mantova, că respectiva  infracţiune  nu ar îndeplini condiţia  dublei incriminări  conform  legislaţiei
naţionale din România.

La data de 14 mai 2019, la dosar a fost depusă adresa din 9 mai 2019 emisă de către Parchetul Republicii de pe lângă
Tribunalul din Mantova.

Analizând  sesizarea,  pe  baza  documentelor  şi  informaţiilor  comunicate  de  către  statul  de  condamnare  şi  respectiv
obţinute de către instanță, curtea de apel a constatat, în principal, următoarele:

Prin  sentinţa  penală  nr.  857/2014  din  17  iunie  2014  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,  Republica  Italia,
definitivă  la  31  octombrie  2014,  intimatul  A.  a  fost  condamnat  la  o  pedeapsă  de  1  an  și  4  luni  închisoare  pentru
comiterea infracțiunii prevăzute în art. 648 C. pen. italian, pentru că, în scopul de a obține un beneficiu ilicit, a primit un
sistem  stereo  de  maşină  B.  şi  un  sistem  stereo  de  maşină  C.  care,  în  data  de 6  aprilie  2009,  fuseseră  furate  dintr-un
magazin de electronice situat în Mantova.

Prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia,
definitivă  la  data  de  13  iulie  2018,  intimatul  A.  a  fost  condamnat  la  o  pedeapsă  de  5  luni  și  10  zile  închisoare  pentru
săvârșirea  infracțiunii  de  evadare  prevăzută  în  art.  385  C.  pen.  italian,  pentru  că,  fiind  în  mod  legal  deținut  în  arest  la
domiciliu în propria locuință situată în Marmirolo, în urma ordonanței emisă de către Tribunalul din Verona în data de 23
iulie 2012, a ieșit din aceasta fără motiv întemeiat și fără a deține o autorizație, deplasându-se în afara apartamentului și
fiind  găsit  de  jandarmii  din  cadrul  Postului  de  Jandarmerie  din  Marmirolo  într-un  local  din  aproprierea  blocului  unde
acesta locuia.

Prin ordonanța de executare a pedepselor concurente nr. 222/2018 SIEP emisă în data de 10 octombrie 2018 de către
Parchetul  Republicii  de pe lângă Tribunalul  din Mantova  i-a fost  aplicată  persoanei  condamnate  pedeapsa totală  de 1
an,  9  luni  și  10  zile  închisoare,  cu  deducerea  a  două  zile  executate  din  data  de  28  august  2012  până  în  data  de  29
august 2012.

Raportat la aspectele anterior menţionate, curtea de apel a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 167 alin. (1) lit. a) - e) din Legea nr. 302/2004  privind recunoaşterea următoarei sentințe de condamnare:

Astfel,  sentința  penală  nr.  857/2014  din  17  iunie  2014  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,  Republica  Italia,
definitivă  la  data  de  31  octombrie  2014,  prin  care  intimatul  A.  a  fost  condamnat  la  o  pedeapsă  de  1  an  și  4  luni
închisoare,  este  definitivă  şi  executorie,  iar  fapta  reţinută  prin  această  hotărâre  în  sarcina  persoanei  condamnate  ar  fi
constituit  infracţiune  şi  în  cazul  în  care  ar  fi  fost  săvârşită  pe  teritoriul  României  (în  concret,  fapta  reţinută  în  sarcina

2/6 Detalii jurisprudență

 persoanei condamnate prin această sentinţă penală realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tăinuire prevăzută în
art. 270 C. pen., pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă).

În  ceea  ce  privește  sentința  penală  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,
Republica  Italia,  definitivă  la  13  iulie  2018,  prin  care  intimatul  A.  a  fost  condamnat  la  o  pedeapsă  de  5  luni  și  10  zile
închisoare,  s-a  apreciat  că  pentru  infracțiunea  pentru  care  acesta  a  fost  condamnat  de  autoritățile  italiene,  respectiv
infracțiunea de evadare prevăzută în art. 385 C. pen. italian, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută în
art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, această faptă pentru care s-a aplicat pedeapsa neconstituind, în cazul în
care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune.

Curtea de apel a reţinut, în esență, că intimatul A. a fost condamnat prin sentința penală anterior menționată, întrucât,
fiind în mod legal deținut în arest la domiciliu în propria locuință situată în Marmirolo, în urma ordonanței emisă de către
Tribunalul  din  Verona  în  data  de  23  iulie  2012,  a  ieșit  din  aceasta  fără  motiv  întemeiat  și  fără  a  deține  o  autorizație,
deplasându-se în afara apartamentului și fiind găsit de jandarmii din cadrul Postului de Jandarmerie din Marmirolo într-
un local din aproprierea blocului unde acesta locuia.

Curtea de apel a constatat că fapta persoanei condamnate reținută prin sentința penală nr. 821/2012 din 19 octombrie
2012  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,  Republica  Italia,  definitivă  la  data  de  13  iulie  2018,  nu  ar  putea
constitui infracțiunea de evadare prevăzută în art. 285 C. pen., ce presupune evadarea din starea legală de reținere sau
deținere.

Curtea  de  apel  a  constatat  că  norma  de  incriminare  reglementată  în  art.  285  C.  pen.  presupune  ca  situație  premisă
existența unei stări legale de reținere sau deținere de sub puterea căreia să evadeze o persoană privată de libertate.

Legiuitorul  român  nu  a  incriminat  printre  condițiile  de  tipicitate  ale  infracțiunii  de  evadare  și  fapta  de  a  evada  de  sub
puterea măsurii preventive a arestului la domiciliu.

Într-o  asemenea  situație,  legiuitorul  român  a  apreciat  că,  dacă  o  persoană  aflată  sub  puterea  măsurii  preventive  a
arestului  la  domiciliu  părăsește  fără  încuviințarea  organelor  judiciare  care  au  dispus  o  asemenea  măsură  domiciliul  la
care  aceasta  execută  respectiva  măsură,  atunci,  față  de  această  persoană,  se  poate  dispune  înlocuirea  măsurii
preventive a arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive în condițiile art. 221 alin. (11) C. proc. pen.

Prin  urmare,  s-a  apreciat  că,  în  raport  cu  această  infracțiune  de  evadare  la  care  intimatul  A.  a  fost  condamnat  prin
sentința  penală  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,  Republica  Italia,
definitivă la data de 13 iulie 2018, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări.

Curtea  de  apel  a  reţinut  că  autoritățile  italiene  au  fost  în  mod  expres  întrebate  dacă  sunt  de  acord  cu  o  posibilă
recunoaştere parţială a hotărârilor penale, în situaţia în care s-ar constata, pentru infracţiunea de evadare pentru care
persoana  solicitată  a  fost  condamnată  la  o  pedeapsă  de  5  luni  şi  10  zile  închisoare  prin  sentinţa  nr.  821/2012  din  19
octombrie 2012 a Tribunalului din Mantova, că respectiva infracţiune nu ar îndeplini condiţia dublei incriminări conform
legislaţiei naţionale din România.

Prin adresa din data de 9 mai 2019 emisă de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Mantova, autoritățile
judiciare din Italia au comunicat că sunt de acord cu recunoașterea parțială a sentințelor pronunțate împotriva persoanei
condamnate A., luându-se act că infracțiunea de evadare pentru care persoana a fost condamnată la o pedeapsă de 5
luni  și  10  zile  închisoare  prin  sentința  penală  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către  Tribunalul  din
Mantova,  Republica  Italia,  definitivă  la  data  de  13  iulie  2018,  nu  este  considerată  infracțiune  în  dreptul  intern,  nefiind
îndeplinită cerința dublei incriminări, cu consecința deducerii pedepsei de 5 luni și 10 zile închisoare.

Curtea de apel a mai reţinut că persoana condamnată nu a consimțit la executarea pedepsei pe teritoriul țării de origine,
însă  lipsa  consimțământului  nu  constituie  un  motiv  de  nerecunoaștere,  deoarece  acesta  este  cetățean  român  și
figurează cu ultimul domiciliu în Municipiul Bucureşti.

În ceea ce privește natura şi durata pedepsei aplicate persoanei condamnate de către instanţa străină, curtea de apel a
constatat  că  acestea  corespund  cu  natura  şi  durata  pedepsei  prevăzute  de  legea  penală  română  pentru  infracţiunea
similară celei reţinute în sarcina condamnatului, astfel că nu este necesară adaptarea pedepsei respective, conform art.
166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004 cu referire la art. 166 alin. (8) lit. a) și b) din același act normativ.

Totodată,  curtea  de  apel  a  apreciat  că  în  cauză  nu  poate  constitui  motiv  de  nerecunoaștere  împrejurarea  invocată  de
persoana  condamnată,  respectiv  că  nu  a  fost  prezentă  personal  la  procesul  penal  pornit  împotriva  sa,  care  a  atras
condamnarea  la  pedeapsa  de  1  an  și  4  luni  închisoare,  dispusă  prin  sentința  penală  nr.  857/2014  din  17  iunie  2014

3/6 Detalii jurisprudență

 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014.

Astfel, curtea de apel a constatat că autoritățile italiene au comunicat în certificatul menționat în art. 4 din Decizia-cadru
2008/909/JAI  a  Consiliului  din  27  noiembrie  2008  privind  aplicarea  principiului  recunoașterii  reciproce  a  hotărârilor
judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea
Europeană, în limba română, că această persoană a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant, în
temeiul legislației naționale a statului emitent, de locul și data dezbaterii procesului care a dus la emiterea sentinței în
contumacie.

Totodată,  din  cuprinsul  sentinței  penale  nr.  857/2014  din  17  iunie  2014  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,
Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, curtea de apel a reținut că inculpatul a avut cunoștință despre
procesul penal pornit împotriva sa, întrucât acesta a desemnat un avocat ales care să îl reprezinte în acest proces penal
în  fața  autorităților  judiciare  din  Italia,  avocat  care,  ulterior,  pe  parcursul  procesului  penal,  a  renunțat  la  a  mai  asigura
apărarea, inculpatul beneficiind de serviciile unui apărător numit din oficiu.

Or,  curtea  de  apel  a  constatat  că  intimatul  A.,  pe  de  o  parte,  a  fost  informat  personal  sau  prin  intermediul  unui
reprezentant,  în  temeiul  legislației  naționale  a  statului  emitent,  de  locul  și  data  dezbaterii  procesului  care  a  dus  la
emiterea sentinței în contumacie, iar pe de altă parte, a desemnat un avocat ales care să îl reprezinte în acest proces
penal  în  fața  autorităților  judiciare  din  Italia,  avocat  care,  ulterior,  pe  parcursul  procesului  penal,  a  renunțat  la  a  mai
asigura apărarea, inculpatul beneficiind de serviciile unui apărător numit din oficiu.

Curtea de apel a apreciat că, în urma recunoașterii hotărârii penale pronunțate de autoritățile judiciare italiene împotriva
persoanei condamnate A., executarea pedepsei se va realiza exclusiv conform dispozițiilor Codului penal român. Or, în
situația  în  care  pentru  fapta  menționată  în  sentința  penală  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către
Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări,
pentru această faptă intimatul A. ar fi fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., dacă ar fi fost trimis
în judecată în România, întrucât fapta nu ar fi fost prevăzută de legea penală. Într-o asemenea situație, dispozițiile art.
72  C.  pen.  permit  deducerea  din  pedeapsă  a  perioadei  executate  în  stare  de  prevenție  sau  de  detenție,  chiar  dacă
pentru fapta care a atras starea de privare de liberate nu s-a pronunțat o soluție de condamnare, ci o soluție de clasare,
încetare a procesului penal sau de achitare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel persoana condamnată A.

Analizând  apelul  formulat  de  persoana  condamnată  A.,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  constată  că  acesta  este
nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:

În mod corect a dispus instanța de fond, pe de o parte, recunoaşterea sentinţei penale nr. 857/2014 din 17 iunie 2014
pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, prin care persoana
condamnată  A.  a  fost  condamnată  la  o  pedeapsă  de  1  an  și  4  luni  închisoare,  şi  încarcerarea  acesteia  într-un
penitenciar  din  România  în  vederea  continuării  executării  pedepsei  de  1  an  și  4  luni  închisoare,  deducând  prevenția
executată, având în vedere că la momentul pronunțării soluției erau îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, iar, pe
de altă parte, respingerea cererii de recunoaștere a sentinței penale nr. 821/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de
către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, prin care persoana condamnată A. a
fost  condamnată  la  o  pedeapsă  de  5  luni  și  10  zile  închisoare  (în  privința  căreia  nu  este  îndeplinită  condiția  dublei
incriminări).

Din examinarea sentinţei penale nr. 857/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica
Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, se constată că este îndeplinită cerinţa dublei incriminări prevăzută în art.
167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, fapta comisă de persoana condamnată (constând în aceea că, în scopul de a
obține  un  beneficiu  ilicit,  a  primit  un  sistem  stereo  de  maşină  B.  şi  un  sistem  stereo  de  maşină  C.  care,  în  data  de  6
aprilie 2009, fuseseră furate dintr-un magazin de electronice situat în Mantova) având corespondent în legislaţia penală
română, realizând conţinutul constitutiv al infracțiunii de tăinuire prevăzută în art. 270 C. pen. (pedepsită cu închisoare
de la unu la 5 ani sau cu amendă), în condiţiile în care, în această procedură, nu se compară elementele constitutive ale
infracţiunilor  prevăzute  de  legile  celor  două  state,  ci  dacă  fapta  săvârşită  în  acel  stat  se  încadrează  într-o  infracţiune
prevăzută de Codul penal român, împrejurare în care criticile formulate în acest sens de apărare sunt nefondate.

De  altfel,  din  actele  existente  la  dosar  şi  din  situaţia  de  fapt  expusă,  rezultă  că  apelantul  persoană  condamnată  a
cunoscut proveniența ilicită a bunurilor şi, în vederea obţinerii unui beneficiu ilicit, a primit sau ascuns bunurile provenite
din  săvârşirea  infracţiunii  de  furt,  prima  instanţa  considerând,  în  mod  temeinic,  că  infracţiunea  se  poate  încadra  în
dispoziţiile art. 270 C. pen.

4/6 Detalii jurisprudență

  Totodată, din actele și lucrările dosarului rezultă că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în dispoziţiile art. 167
din Legea nr. 302/2004, respectiv:

- hotărârea prin care i-a fost aplicată în Italia pedeapsa cu închisoarea este definitivă şi executorie la 31 octombrie 2014
(art. 167 alin. 1 lit. a din Legea nr. 302/2004);

- persoana condamnată A. este cetăţean român cu domiciliul în România - ultimul domiciliu în Municipiul Bucureşti (art.
167 alin. 1 lit. c din Legea nr. 302/2004);

- persoana condamnată nu şi-a manifestat consimţământul pentru a executa pedeapsa într-un penitenciar din România,
însă  consimţământul  său  nu  este  necesar,  întrucât  este  cetăţean  român  şi  trăiește  pe  teritoriul  României,  potrivit
dispozițiilor art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004;

- nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere şi neexecutare prevăzute în art. 163 din Legea nr. 302/2004
(art. 167 alin. 1 lit. e din Legea nr. 302/2004).

Sub  aspectul  naturii  pedepsei  de  1  an  şi  4  luni  închisoare  aplicată  persoanei  condamnate,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi
Justiţie  constată  că  aceasta  corespunde  cu  sancțiunea  reglementată  de  legea  penală  română,  iar  durata  ei  nu
depăşeşte limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiunea de tăinuire (5 ani
închisoare),  astfel  încât  nu  se  impune  adaptarea  acesteia  potrivit  art.  166  alin.  (6)  lit.  b)  din  Legea  nr.  302/2004,
continuarea executării ei fiind conformă exigenţelor impuse prin actul normativ menționat.

Cu privire la critica formulată de apărare potrivit căreia persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată,
nu a avut un avocat ales, iar apărătorul din oficiu nu a luat legătura niciodată cu aceasta, apelantul necunoscând, pe tot
parcursul  procesului  penal  în  urma  căruia,  prin  sentința  penală  nr.  857/2014  din  17  iunie  2014  pronunțată  de  către
Tribunalul  din  Mantova,  Republica  Italia,  a  fost  condamnată  la  pedeapsa  de  1  an  și  4  luni  închisoare,  şi  nici  ulterior,
identitatea avocatului, fiind incident cazul de nerecunoaștere şi neexecutare prevăzut în art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea
nr.  302/2004,  neexistând  niciuna  dintre  situaţiile  de  excludere  a  aplicării  textului  de  lege,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi
Justiţie reţine următoarele:

Reglementând  motivele  de  nerecunoaștere  şi  neexecutare  ale  hotărârii  pronunţate  de  un  stat  membru  al  Uniunii
Europene, legiuitorul a prevăzut în alin. (1) lit. g) al art. 163 din Legea nr. 302/2004 că o hotărâre judecătorească dată în
alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite
condiţiile  prevăzute  la  art.  167,  atunci  când  persoana  condamnată  nu  a  fost  prezentă  personal  la  judecată,  stabilind,
totodată, că nu se consideră o persoană judecată în lipsă (și deci nu poate reprezenta un motiv de refuz al cererii de
recunoaștere  și  punere  în  executare  a  hotărârii  de  condamnare  pronunțate  în  Italia)  situaţia  în  care  statul  emitent
informează că, în conformitate cu legislaţia sa:

(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-
mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfățișare şi la consecinţele legale în
caz de neprezentare; sau

(ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfățișare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat
din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către
avocatul respectiv; sau

(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoștințată că hotărârea este supusă unei căi
de atac, ocazie cu care instanţa competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în
urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată,
persoana  condamnată  fie  a  renunțat  în  mod  expres  la  calea  de  atac,  fie  nu  a  declarat,  în  termenul  prevăzut  de  lege,
respectiva cale de atac.

Raportând  consideraţiile  teoretice  anterior  enunţate  la  speţa  dedusă  judecăţii,  se  constată,  pe  de  o  parte,  că  din
certificatul  menționat  în  art.  4  din  Decizia-cadru  2008/909/JAI  a  Consiliului  din  27  noiembrie  2008  privind  aplicarea
principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative
de  libertate  în  scopul  executării  lor  în  Uniunea  Europeană,  tradus  în  limba  română,  rezultă  că  autoritățile  italiene  au
comunicat  în  mod  explicit  faptul  că  persoana  condamnată  A.  a  fost  informată  personal  sau  prin  intermediul  unui
reprezentant,  în  temeiul  legislației  naționale  a  statului  emitent,  de  locul  și  data  dezbaterii  procesului  care  a  dus  la
pronunţarea sentinței în contumacie, iar, pe de altă parte, din cuprinsul sentinței penale nr. 857/2014 din 17 iunie 2014
pronunțată de către Tribunalul din Mantova, Republica Italia, definitivă la data de 31 octombrie 2014, reiese că apelantul

5/6 Detalii jurisprudență

 a avut cunoștință despre procesul penal pornit împotriva sa, întrucât şi-a angajat un apărător ales care să îl reprezinte în
fața autorităților judiciare din Italia, avocat care, ulterior, pe parcursul procesului penal, a reziliat contractul de asistenţă
juridică, apărarea efectivă a persoanei condamnate A. fiind asigurată de un apărător desemnat din oficiu.

Prin  urmare,  împrejurarea  că  apărătorul  ales,  pe  parcursul  procesului,  în  cursul  judecăţii,  nu  a  mai  asigurat  asistenţa
juridică  a  persoanei  condamnate  A.  nu  poate  reprezenta  un  motiv  de  refuz  al  cererii  de  recunoaștere  și  punere  în
executare  a  hotărârii  de  condamnare  pronunțate  în  Italia,  în  condiţiile  în  care  aceasta  a  avut  cunoştinţă  de  existenţa
procesului penal în care avea calitatea de inculpat, având în vedere că apărătorul ales a renunțat la asigurarea apărării
la termenul din 17 mai 2013, deci ulterior trimiterii în judecată (conform citației emise la 16 noiembrie 2012 şi depuse la
20 noiembrie 2012), împrejurare în care apelantul a nu a întreprins niciun demers ulterior pentru a se interesa de stadiul
respectivului proces penal, ci dimpotrivă a dat dovadă de o totală lipsă de diligență cu privire la situaţia sa juridică.

În concluzie, se constată că nu este incident motivul de nerecunoaștere şi neexecutare prevăzut în art. 163 alin. (1) lit. g)
din Legea nr. 302/2004, motiv pentru care criticile formulate de apărare în acest sens vor fi respinse ca nefondate.

Din  examinarea  sentinţei  penale  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,
Republica Italia, definitivă la data de 13 iulie 2018, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la o pedeapsă
de 5 luni și 10 zile închisoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, aceasta a fost respinsă, în
condiţiile în care pentru infracțiunea de evadare prevăzută în art. 385 C. pen. italian (pentru care A. a fost condamnat de
autoritățile  italiene)  nu  este  îndeplinită  condiția  dublei  incriminări  prevăzută  în  art.  167  alin.  (1)  lit.  b)  din  Legea  nr.
302/2004, fapta constând în părăsirea imobilului în care se dispusese prin ordonanța din 23 iulie 2012 a Tribunalului din
Verona  executarea  arestului  la  domiciliu,  fără  motiv  întemeiat  și  fără  a  deține  o  autorizație,  deplasându-se  în  afara
apartamentului și fiind găsit de jandarmii din cadrul Postului de Jandarmerie din Marmirolo într-un local din aproprierea
imobilului, neconstituind, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, infracțiunea de evadare prevăzută în
art. 285 C. pen., întrucât aceasta presupune, ca situație premisă, existența unei stări legale de reținere sau deținere de
sub puterea căreia să evadeze o persoană privată de libertate. Or, legiuitorul român nu a incriminat și fapta de a evada
de sub puterea măsurii preventive a arestului la domiciliu, ci a prevăzut, în art. 221 alin. (11) C. proc. pen., că, în cazul
încălcării cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin inculpatului aflat în arest la domiciliu (printre care şi aceea de a nu
părăsi imobilul  unde locuieşte,  fără permisiunea  organului judiciar  care a dispus măsura),  se poate dispune înlocuirea
măsurii preventive a arestului la domiciliu cu cea a arestării preventive.

Mai mult decât atât, se observă că, la solicitarea primei instanţe, autoritățile judiciare din Italia au comunicat, prin adresa
din  9  mai  2019  emisă  de  către  Parchetul  Republicii  de  pe  lângă  Tribunalul  din  Mantova,  că  sunt  de  acord  cu
recunoașterea  parțială  a  sentințelor  pronunțate  împotriva  persoanei  condamnate  A.,  luându-se  act  că  infracțiunea  de
evadare pentru care persoana a fost condamnată la o pedeapsă de 5 luni și 10 zile închisoare prin sentința penală nr.
821/2012  din  19  octombrie  2012  pronunțată  de  către  Tribunalul  din  Mantova,  Republica  Italia,  definitivă  la  data  de  13
iulie  2018,  nu  este  considerată  infracțiune  în  dreptul  intern,  nefiind  îndeplinită  cerința  dublei  incriminări,  cu  consecința
deducerii pedepsei de 5 luni și 10 zile închisoare.

Prin  urmare,  în  mod  corect,  judecătorul  fondului  a  apreciat  că,  în  raport  cu  această  infracțiune  de  evadare,  la  care
apelantul  A.  a  fost  condamnat  prin  sentința  penală  nr.  821/2012  din  19  octombrie  2012  a  Tribunalului  din  Mantova,
Republica Italia, nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, cu consecinţa deducerii inclusiv a perioadei executate (din
data  de  28  august  2012  până  la  data  de  29  august  2012),  având  în  vedere  că  executarea  pedepsei  se  realizează
exclusiv conform dispozițiilor Codului penal român, respectiv ale art. 72 C. pen., care permit deducerea din pedeapsă a
perioadei  executate  în  stare  de  prevenție  sau  de  detenție,  chiar  dacă  pentru  fapta  care  a  atras  starea  de  privare  de
liberate nu s-a pronunțat o soluție de condamnare, ci o soluție de clasare, încetare a procesului penal sau de achitare,
această din urmă soluţie fiind aceea care urma să fie dispusă în situaţia în care apelantul ar fi fost trimis în judecată în
România, întrucât fapta nu ar fi fost prevăzută de legea penală, devenind astfel incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit.
b) teza I C. proc. pen.

Faţă  de  considerentele  arătate,  constatând  că  sentinţa  nr.  128/F  din  27  iunie  2019  pronunţată  de  Curtea  de  Apel
Bucureşti, Secţia I penală este legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.
proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A.

6/6 Detalii jurisprudență