Sunteți pe pagina 1din 11

Mircea Eliade – receptare critică

Gheorghe Lăzărescu
Luciditatea este una din atitudinile creatoare posibile în romanul de analiză
psihologică. Un mare analist lucid este Stendhal, în opera căruia luciditatea sporeşte
pasiunea, în loc s-o atenueze. Un punct de vedere similar avea şi Henry James, care
spunea că personajele sunt interesante în măsura în care îşi simt situaţiile respective. Pe
aceeaşi linie se plasează Camil Petrescu (câtă luciditate, atâta dramă), Anton Holban,
Mircea Eliade, Mihail Sebastian.
Din diversitatea modalităţilor de analiză psihologică practicate de romanul
interbelic se desprinde ipostaza scriitorului lucid, dornic de autenticitate. Tinzând a face
concurenţă stării civile, scriitori precum Camil Petrescu, Anton Holban, Garabet
Ibrăileanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian consideră autentică şi demnă de consemnat
numai propria experienţă înţeleasă ca trăire sufletească şi dramă intelectuală. Din
perspectiva operei lui Proust sau Gide, ei neagă omniscienţa şi impasibilitatea unor
romancieri ca Balzac sau Tolstoi. Mutatis mutandis, ei reîntâlnesc, peste timp, analiza
egocentrică, sinceră şi oarecum indiferentă faţă de evenimentul epic, practicată de
Rousseau, Benjamin Constant, Stendhal.
Autenticitatea este unul dintre conceptele fundamentale vehiculate în lumea
literară românească interbelică. Petru Comarnescu îl considera definitoriu pentru o
întreagă generaţie, aceea a experienţialismului: Astăzi tinerii par a se pronunţa mai cu
seamă pentru autenticitatea experienţei, pentru respectarea conţinutului sufletesc, pentru
preţuirea experienţei umane şi nu a teoriilor şi a principiilor independente de ea. Omul
nu poate fi niciodată original, ci numai autentic.
Exaltarea individualului (justificat prin autenticitate) şi a generaţiei (tinerii care
după război năzuiesc spre o lume nouă, sunt dezorientaţi, dar convinşi că aduc cu ei un
suflu nou) este o atitudine de structură romantică şi se opune poziţiei clasice. Clasicul (ca
permanenţă spirituală) supune originalitatea repetabilului şi individualul generalităţilor
caracterologice, identificând de-a lungul istoriei repetarea aceloraşi structuri şi atitudini
fundamentale, privind lucrurile sub specie aeternitatis.
În accepţia sa etică, de sinceritate, de fidelitate faţă de sine, autenticitatea a
stimulat în literatură autoanaliza, investigarea zonelor psihice ascunse. În sens obiectiv,
opusă fabulaţiei, ideea de autenticitate i-a făcut pe scriitori să caute şi să cultive
documentul, să transforme romanul într-un dosar de existenţă. Totodată, scriitorii adepţi
ai ideii de autenticitate sunt adversarii stilului frumos, ai meşteşugului literar. Între
romancierii adepţi ai ideii de autenticitate există diferenţe: delicateţea personajului Adela,
al lui Ibrăileanu, orgoliul eroilor lui Camil Petrescu, atracţia lui Eliade spre exotic, mitic,
fantastic. Îi uneşte însă încercarea de a impune o formulă epică a analizei lucide, aplicată
propriei experienţe interioare. La toţi aceşti autori constatăm o susţinută preocupare
teoretică pentru problemele romanului, semn şi acesta de luciditate şi intelectualism:
studiul lui Ibrăileanu despre Creaţie şi analiză, articolele lui Camil Petrescu din Teze şi
antiteze, teoria lui Anton Holban despre romanul static, consideraţiile asupra romanului
modern făcute de Mihail Sebastian, preferinţa lui Mircea Eliade pentru romanul de idei.
O altă trăsătură comună: romanele sunt scrise la persoana I, întărind astfel impresia de
autenticitate a discursului epic.
Mircea Eliade definea autenticitatea ca o degradare a conştiinţei magice. În timp
ce magia crede că omul poate fi şi face orice, autenticitate înseamnă a te mulţumi cu

1
faptul că, neputând fi şi face orice, poţi fi, cel puţin, tu însuţi şi îţi poţi crea propria ta
lume. Tinzând să exprime concretul, autenticitatea este o tehnică a realului, reacţionând
astfel împotriva schemelor abstracte şi a automatismelor psihologice şi acordând
importanţă documentelor şi experienţelor numai pentru că acestea participă la real.
Mircea Eliade consideră definitoriu pentru roman faptul că este o carte cu oameni,
întâmplările şi conflictele situându-se pe al doilea plan. În prefaţă la Şantier, criticând
temele clasice ale romanelor de analiză, Mircea Eliade pledează pentru un roman
intelectual, al inteligenţei, al dramelor cunoaşterii: Cred foarte serios că şi etapele unei
inteligenţe, ca şi fazele unui sentiment, pot constitui un roman. Nu înţeleg de ce ar fi
roman o carte în care se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă şi n-ar fi tot
atât de roman o carte în care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gânduri
sau viaţa unui om între cărţi şi vise. Descrierea fazelor unui cancer nu e întru nimic mai
justificată – din punctul de vedere al realităţii sale – decât descrierea fazelor unei
cunoaşteri oarecare (de pildă, învăţarea unei limbi străine sau a agriculturii sau a
matematicilor). De ce analiza sufletească a unei cocote ar fi mai interesantă decât
transcrierea justă a dramei lăuntrice a unui matematician sau metafizician? Orice se
întâmplă în viaţă poate constitui un roman. Şi în viaţă nu se întâmplă numai amoruri,
căsătorii sau adultere; se întâmplă şi ratări, entuziasme, filosofii, morţi sufleteşti,
aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar
putea fi trăit. André Gide, principalul model al lui Mircea Eliade în ceea ce priveşte
literatura documentului şi a experienţei, se pronunţă şi el în Journal des Faux-
Monnayeurs, pentru un roman intelectual, afirmând că în regiunea gândirii poate exista
tot atâta viaţă, nelinişte, pasiune şi suferinţă ca şi în viaţa propriu-zisă.

Nicolae Manolescu
În prefaţa la Şantier, Mircea Eliade critică temele clasice ale romanelor de
analiză. Romanul tradiţional, social sau psihologic este respins pentru vina de a se
restrânge la anumite aspecte ale vieţii, căreia i-ar da şi un înţeles burghez. Sunt
incriminate temele-clişeu, este criticată excluderea unor zone esenţiale ale conştiinţei.
Eseistul sugerează necesitatea depăşirii socialului şi a psihologicului în direcţia
metafizicului. Metafizic ar fi romanul bazat pe cunoaşterea esenţială, reală, directă, care
nu are nevoie de psihologie.
Inspirat din experienţa indiană (ca şi Şantier, India, Nopţi la Serampore, Isabel şi
apele diavolului), Maitreyi este povestea emoţionantei întâlniri dintre Allan, un tânăr
englez stabilit la Calcutta şi Maitreyi, fiica protectorului său, inginerul Narendra Sen.
Naratorul este Allan însuşi, pe care Sen îl cheamă în casa lui cu scopul declarat de
a-i înlesni viaţa într-o Indie prea complicată pentru un european şi cu intenţia secretă de
a-l înfia mai târziu. Acest din urmă detaliu, Allan nu-l va afla decât după un timp, când va
înţelege şi interesul principal al lui Sen pentru el. În casa inginerului, Allan o cunoaşte pe
Maitreyi, de care se îndrăgosteşte. La rândul ei, Maitreyi îl iubeşte, rezistându-i o vreme
din raţiuni religioase şi, mai ales, neîndrăznind să strice planurile tatălui. Apropierea
dintre cei doi se face treptat. Din jurnalul pe care îl ţine în această epocă, Allan va
reconstitui, după izgonirea din casa Sen, toate etapele dragostei sale.
Momentul cel mai semnificativ în evoluţia acestei iubiri se află în capitolul VIII.
Îi vedem pe cei doi protagonişti în bibliotecă, unde cataloghează cărţile lui Sen. Allan are
o dublă perspectivă asupra evenimentelor: contemporană şi ulterioară, procedeu vizibil

2
din primele fraze ale romanului: Am şovăit atâta în faţa acestui caiet, pentru că n-am
izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din
acel an n-am găsit nimic. Când scrie în jurnal întâmplările fiecarei zile, nu ştie cum se va
sfârşi totul, dar când va rescrie jurnalul, sub forma unui roman, cunoaşte acest sfârşit.
În Retorica romanului, Booth deosebeşte într-un roman:
1- un autor propriu-zis – persoana reală al cărei nume figurează pe
copertă;
2- un autor implicat – cel care scrie şi care nu este unul şi acelaşi cu
cel care trăieşte;
3- un narator sau mai mulţi – cel care povesteşte;
4- unul sau mai mulţi eroi – protagonişti ai ficşiunii;
Naratorul poate fi identificabil ca persoană, dramatizat sau impersonal. Autorul implicat
este un alter-ego virtual al autorului propriu-zis. În romanul Maitreyi, Allan este erou,
narator şi autor al romanului.
În Maitreyi, unde romanul este mereu diferit de jurnal, trebuie să luăm în
considerare existenţa în pielea personajului Allan a doi povestitori distincţi: unul aflat la
nivelul imediat al evenimentelor (pe care le consemnează în jurnal) şi altul situat la
oarecare distanţă de ele (şi care le reordonează în roman).
Există mai multe feluri de distanţe între vocea unuia şi vocea altuia:
1- O distanţă este de natură temporală: una din voci s-a făcut auzită
atunci, în paginile jurnalului; cealaltă se face auzită acum, când
comentează jurnalul.
2- De aici se naşte o distanţă pe care am putea-o numi morală: între
vocea care exprimă o trăire şi vocea care judecă această trăire; aprecierea
informaţiei diferă.
3- Diferă şi cantitatea informaţiei; jurnalul se dovedeşte, în unele
privinţe, sumar sau chiar mut: Totuşi n-am scris nimic în jurnalul meu şi
astăzi, când caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe
Maitreyi, nu găsesc nimic. Abia rescrierea jurnalului va reda glasul.
4- Există şi o diferenţă de expresivitate. Ceasurile de îmbrăţişare,
evocate în scena din bibliotecă par, la lectura jurnalului schiţate atât de
sumar, atât de şters. Rescrierea este menită tocmai să regăsească
atmosfera vie a momentului.
Apare astfel un sens nou al ideii de autenticitate: consemnarea imediată, fidelă nu
mai garantează adevărul trăirii. Abia după ce e regândită, prelucrată, trăirea îşi recapătă
prospeţimea. Deosebirea faţă de concepţia lui Camil Petrescu şi Anton Holban apare în
acest punct frapantă. La Mircea Eliade romanul redevine interesat de o perspectivă mai
îndepărtată asupra evenimentelor. Abia aceasta îngăduie naratorului să vadă limpede:
reluând mental filmul evenimentelor şi fixându-şi atenţia acolo unde doreşte. Tehnica o
putem compara cu a replay-ului din televiziune sau a stop-cadrului din cinematograf.
Fără jocul dublei perspective n-ar fi fost practicabilă.
Întâlnirea din bibliotecă îi apare la sfârşit lui Allan ca un eveniment care i-a
schimbat destinul, deşi ecoul ei imediat în jurnal se dovedeşte minim. Semnificaţia este,
de obicei, posterioară trăirii: trăită, întâlnirea a fost emoţionantă, dar numai contemplată
din perspectiva târzie a întregii poveşti de iubire ea şi-a revelat caracterul de situaţie-
cheie.

3
Allan e pe jumătate convins că doar „i se pare” că o iubeşte pe Maitreyi, fiind
atras la ea de altceva, Se simte mai mult vrăjit decât îndrăgostit. Allan este un pasionat cu
spirit critic. În preajma lui Maitreyi (când se întâlnesc în bibliotecă), este cuprins de o
presimţire ciudată. Se simte străbătut de un „fluid suprafiresc de dulce”, farmecul erotic
este ca o otravă fără antidot. O stare de o „fericire calmă şi în acelaşi timp violentă”.
Senzualitatea conduce la beatitudine. Implicând sexualitatea, dragostea dintre Allan şi
Maitreyi este, deopotrivă, de esenţă mistică: fizică şi metafizică; produce extaze
asemănătoare cu fericirea paradiziacă şi dă eroilor impresia că participă la un mister
cosmic. Mircea Eliade a insistat, în câteva rânduri, pe suprasexualitatea care ar
caracteriza dragostea indiană, în care omul are conştiinţa că participă la Marele Tot, iar
egocentrismul este învins de nevoia dăruirii. Noţiunea de iubire este mai cuprinzătoare
pentru Maitreyi sau pentru sora sa, Chabu, decât pentru Allan. El nu înţelege de la
început că fetele au, fiecare, copacul lor, de care sunt îndrăgostite sau că Maitreyi a putut
păstra o şuviţă din părul alb al lui Tagore care-i fusese mentor spiritual (guru). Treptat
însă, europeanul lucid, egocentric şi superficial descoperă el însuşi puterea şi farmecul
iubirii mistice, de care se credea la adăpost, prin formaţia lui raţionalistă.
Maitreyi este pasională, nu e capricioasă. Atribuie iubirii un sens de contopire
deplină cu lumea. Desigur, e la mijloc natura particulară a sentimentului în concepţia
indiană şi orientală.
Allan este, de altfel, un om avertizat în gândirea indiană. Nu e vorba de
perplexitatea în faţa unei mentalităţi diferite, ci de dificultatea de a şi-o însuşi. Una e a
înţelege cu mintea, alta e a participa cu sufletul. Iubirea pentru Maitreyi operează în Allan
un miracol. În romanul Maitreyi, iubirea are puterea de a converti şi de a iniţia. Iar
iniţiatul este bărbatul. Jocurile lui Maitreyi sunt expresia uneia dintre cele mai serioase
înţelegeri a iubirii. Jocul nu exclude seriosul. Allan intuieşte în jocul lui Maitreyi altceva
decât superficiala cochetărie. „Maitreyi era câştigată numai de joc, de voluptatea
amăgirii, nu de ispită. Nici nu-şi închipuia pe atunci ceea ce poate însemna pasiunea” –
notează Allan în primul stadiu al relaţiei lor. Jocurile lui Maitreyi sunt jocurile pasiunii.
Ea crede în hazardul jocului. E întâi între Allan şi Maitreyi acel joc al privirilor care
stabileşte legătura. Tinerii par să cadă într-un fel de transă. Vine la rând jocul mâinilor de
o senzualitate mai pronunţată, jocul piciorului, treapta cea mai de sus a acestei
experienţe. Jocul se identifică cu o experienţă de un fel deosebit, care logodeşte carnalul
cu spititualul şi profanul cu sacrul. Este o logodnă mistică. Allan cunoaşte prin fata lui
Sen absolutul iubirii.

Pompiliu Constantinescu
Exprimându-şi rezervele faţă de romanul Isabel şi apele diavolului, manifestând
chiar o lipsă de încredere în posibilităţile de evocare epică ale lui Mircea Eliade,
Pompiliu Constantinescu nu ezită să afirme că primele impresii au fost dezminţite o dată
cu apariţia romanului Maitreyi: „una din acele cărţi cu destin de miracol în cariera unui
scriitor şi chiar a unei generaţii. Se va cita romanul d-lui Eliade, în istoria noastră literară,
ca un moment de graţie al autorului.”
Criticul aşază romanul Maiteyi alături de marile „poveşti” de iubire din literatura
universală: Manon Lescaut, Paul şi Virginia, Tristan şi Isolda. Pasiunea ardentă,
profunda deznădejde, aureola de mit a tragicului episod îl determină pe critic să situeze
romanul Maitreyi în zona literaturii romantice. Tehnica narativă este caracterizată de

4
Pompiliu Constantinescu ca fiind febrilă şi de o simplitate înaltă. Criticul refuză categoric
încadrarea romanului Maitreyi între romanele exotice, deoarece lipseşte culoarea
descriptivă, peisajele fiind toate interiorizate, iar atmosfera locală este redusă la câteva
expresii strict necesare pentru a ne aminti că faptele se petrec în India.
În ceea ce o priveşte pe Maitreyi, criticul recunoaşte că aceasta „trăieşte pe etica
dragostei specific indiene” şi că „ există un pitoresc moral în alcătuirea de magnifică
pornire a tulburătoarei iubite a lui Allan, european lucid, chiar în tensiunea supremă a
patimei ce-l consumă, fascinat de vraja fizică şi de superstiţia poetică a exoticei cu destin
damnat”. Dar „încântarea de mit” a acestei iubiri, sfârşitul tragic văzut ca o „predestinare
la nefericire” situează romanul Maitreyi, după părerea criticului, în „zona familiară a
romantismului din veacul trecut.”
De asemenea, Allan este văzut ca un erou byronian, atras de eternul feminin, care
evadează din contemporan şi istoric, refugiindu-se în exotism şi reverie şi care este
expresia unui puternic individualism şi egocentrism, într-un cuvânt, un erou romantic.
Pompiliu Constantinescu recunoaşte totuşi modernitatea personajului care, prin
luciditatea analizei, se apropie de proza lui André Gide. Prin urmare, Mircea Eliade este
modern prin luciditatea de autoanaliză a eroului, prin introspecţia analitică şi, în acelaşi
timp, romantic, prin „elanul pur, transfigurator al iubirii”, prin „crearea mitului erotic,
născut din pasiunea eroinei.”
Maitreyi este „o femeie şi un mit”, este un amestec armonios de antinomii: figură
imaterială şi prezenţă carnală vie, aspiraţie metafizică şi fiinţă umană, ingenuitate şi
rafinament, pudicitate şi îndrăzneală impetuoasă. „În acest plan de suprarealitate stă
marea sugestie a romanului; în specificul intrinsec al pasiunii de brahmană al lui Maitreyi
care-şi înconjoară dragostea cu toate superstiţiile atavice ale misticismului de rasă,
descifrăm exotismul d-lui Eliade.” Dincolo de acest „înveliş”, criticul descoperă
„permanenţa umană a unei tragedii de iubire”, idilică şi patetică. Finalul romanului
consemnează contrastul dintre două mentalităţi: „europeanul stăpân pe voinţa care-
i scăpase din mână şi asiaticul cufundat în fericirea propriei suferinţe.” Allan –
individualist, egotist, lucid – îşi doreşte eliberarea (pentru el iubirea nu este mitologie). El
se vindecă de un exces de vitaliate interioară prin adaptarea la platitudinea vieţii
moderne. „Se purifică de metafizica iubirii prin fizica ei.” Prin Jenia Isaac şi Geurtrie se
sustrage din magia indică a lui Maitreyi. Îndoiala cu privire la fidelitatea lui Maitreyi este
semnul refacerii, al ieşirii din combustia pasională.
Maitreyi are simţul eternului indic; ea vrea să-şi reîntâlnească iubitul şi să se
cufunde nelimitat în pasiunea care a sanctificat-o prin suferinţă. Dacă nu-l va putea
întâlni, îşi dă întâlnire în viaţa de dincolo. „Metafizica iubirii este o trăire autentică în
această brahmană, o mitologie palpabilă, ca şi panteismul ei atavic.”
„Metafizica lui Allan este o experienţă care îi refuză absolutul, sub aspectul indic
al topirii definitive în neantul pasiunii. Raţiunea europeană îi îngăduie numai îmbogăţirea
eului, care din experienţa umană face material de reflexie şi prilej de contemplaţie
poetică.”

George Călinescu
Romanul Maitreyi „e făcut din sfărâmături analitice”. „Autorul scoate în chip
plictisitor pasaje din caietele sale pe care le comentează cu o cinică nepăsare, fără teama
de contradicţie.” „Privit de aproape, Allan, cu tot acel egocentrism pretins filosofic, este

5
odios.” „Idila între două fiinţe de rase deosebite, despărţite prin moravuri, unite în
universalitatea dragostei, e o veche temă romantică.”
Ceea ce apreciază criticul în acest roman este „dezvăluirea candorii erotice,
ascunse în complexitatea unei civilizaţii inedite.” Maitreyi este „un animal asiatic cu o
altă înţelegere despre viaţă, uimând tocmai prin interpretarea inedită a noţiunii de
pudoare.”
Criticul comentează ironic o serie de scene şi aspecte: tinereţea fetei şi faptul că
este o poetă cunoscută care ţine conferinţe despre frumos; severitatea tatălui şi liniştea cu
care o trimite în camera lui Allan; slaba rezistenţă sexuală a lui Maitreyi; caracterul
senzaţional al finalului, suferinţa lui Allan „popular cinematografică”; nădejdea suspectă
a lui Allan că se va pute căsători cu Maitreyi pentru că aceasta e alungată după povestea
vânzătorului de fructe; îndoiala aruncată asupra eroinei în final care „preface idila într-o
operă de umor etnologic.”
Cu toate acestea, George Călinescu recunoaşte: „Întâlnirea a doi indivizi de rase
felurite într-un decor sugerat, nu atât plastic, cât prin siguranţa amănuntelor sociale, e
memorabilă. Mircea Eliade a îmbogăţit literatura română cu o viziune nouă, scriiind
întâiul roman exotic în adevăratul înşeles al cuvântului.”

Alexandru Piru
„Cel mai izbutit roman de dragoste exotic românesc” „Misterul feminin sporeşte
prin enigma unui suflet dintr-un alt climat, impregnat de poezia panteistă, cosmică, a lui
R. Tagore.”

Eugen Lovinescu
În romanul Maitreyi se realizează pe deplin „exotismul mediului indian.”

Ov. S. Crohmălniceanu
„Sub aparenţa sa de roman exotic, romanul Maitreyi realizează o revelatoare
diagramă a înălţărilor şi căderilor pe care le poate cunoaşte iubirea între doi oameni cu
formaţii sufleteşti foarte diferite.”

Şerban Cioculescu
„Mircea Eliade nu a cultivat exoticul pentru exotic, ci numai ca un complement
firesc psihologieii tenebroase a femeii primordiale. Sub masca tuciurie şi incertă a lui
Maitreyi, joacă trăsăturile insesizabile ale Evei eterne, ale eternuuli feminin.”
Romanul este „pitoresc în amănuntele decorului, de un pitoresc intens, filtrând
misterul forţelor nebănuite ale pasiunii în gest, vorbă şi act”.
„Pasiunea lui Allan şi Maitreyi este eterna alergare după mirajul imposibil,
arderea pe altarul Erosului neînduplecat.”

Mihail Sebastian
Romanul Maitreyi este un „miracol împlinit”, „e cea mai frumoasă şi mai tristă
carte pe care am citit-o.” „Misterul lui Maitreyi rămâne închis ca un inel aruncat în
mare.”

Perpessicius

6
„Maitreyi este o eroină comparabilă eroinelor tragice, universale.” „Mircea Eliade
a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii.”

Maitreyi
de Mircea Eliade
- rezumat -

În creaţia sa literară, Mircea Eliade reflectă inedit şi fascinant mitul iubirii şi


motivul cuplului. În Maitreyi sau în Nuntă în cer, acestea devin teme, eroii trăiesc cu
fervoare erosul, abandonându-se, ieşind din „normă” prin atitudinea de „nealiniere la
preceptele vreunui cod.” Maitreyi este un roman pe jumătate autobiografic, cum preciza
autorul. Povestea este simplă, dar de o frumuseţe seducătoare. Erosul, acel preaplin al
sufletului şi al biologicului, apare ca o trăire limită. Asistăm la o mitologie a voluptăţii, la
transfigurarea senzualităţii.
În romanul Maitreyi, jurnalul este un pretext literar şi o modalitate motrice pentru
confesiune, revelaţie şi rememorare, sporind autenticitatea faptelor, dar şi a introspecţiei.
Având perspectiva faptrelor deja cunoscute, având sub priviri toată drama, Allan
realizează o confruntare a impresiilor iniţiale cu ceea ce s-a petrecut ulterior. Uneori
observator rece, alteori exaltat, copleşit de beatitudine, dar având ca dominantă
luciditatea, Allan, încearcă să distingă etapele unui proces lăuntric şi contradicţiile unui
sentiment trăit cu fervoare şi cu accente de suferinţă.
Aflat în India, la începutul carierei sale, mândru de cetăţenia şi descendenţa sa
englezească, Allan mărturiseşte că muncea intens, citea mult despre fizica matematică şi
scria aproape zilnic în jurnal. Spirit activ, orientat către un ideal profesional bine conturat,
Allan se bucură când este angajat pentru desen tehnic la Societatea de canalizare a Deltei,
deoarece a înlăturat astfel viaţa monotonă din birourile pline de hârtii şi pericolul
neurastenizării. Elanurile tinereţii, orgoliul firesc, bucuria de viaţă se manifestă plenar:
„aveam iniţiativa lucrărilor din Tamluk şi creştea inima în mine când vedeam construcţia
înălţându-se(...) Pe şantier eram singurul stăpân pentru că eram singurul alb.” Călătorea
cu clasa I, trăia bucuria superiorităţii lui de origine faţă de lumea bengaleză. Uneori
rămânea în cort, sta de vorbă cu lucrătorii, fuma pipă, scria în jurnal. Starea de
beatitudine se află în eul său; lucid, dar şi sentimental, trăieşte plenitudinrea spirituală:
„Iubeam dimineţile înainte de răsăritul zorilor, când tăcerea mă făcea să chiui de
bucurie.”
Personalitatea inginerului Narendra Sen, cunoscut şi respectat în Calcutta pentru
ţinuta sa profesională, îl marchează definitiv pe Allan. Aflând că Lucien Metz, un tânăr
gazetar (incult şi impertinent, dar talentat şi simpatic) doreşte să scrie o carte despre
India, Narendra Sen îi invită acasă, spre a cunoaşte şi viaţa de familie din acele locuri.
Motivul vizitei, într-un spaţiu miraculos, îi descoperă multe taine. Allan reflectează
asupra limitatei sale cunoaşteri, fiindcă de luni de zile de când se afla în India nu
cunoscuse decât viaţa de şantier sau de birouri. Privind-o pe Maitreyi, rememorează
momentul când o văzuse prima dată şi când i se păruse urâtă, „cu ochii prea mari şi prea
negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte.” Acum i se pare frumoasă, o fiinţă care trăieşte prin
miracol, nu prin biologie. O privea cu curiozitate şi încerca să-i pătrundă taina. Ochii ei l-
au fascinat, între cei doi creându-se o comuniune „caldă” şi „clandestină”. În timp ce

7
inginerul îi arăta lui Lucien Metz nişte manuscrise, Allan ,,fascinat de farmecul unei
linişti tulburătoare, priveşte în curte şi aude deodată „un râs nestăvilit, contagios, un râs
de femeie şi de copil, în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul în inimnă.” Privind-o, are
impresia că asistă la un spectacol sacru şi că săvârşeşte un sacrilegiu, dar nu găseşte
puterea să se despartă de fereastră. Plecând, îi auzea râsul prin toate sălile. Această
reverberaţie este determinată de starea subiectivă a lui Allan, pătruns de emoţii şi trăiri
afective intense. Eul său trăieşte răvăşirea aproape inexplicabilă; se cunoştea puternic,
echilibrat, acum se descoperă altfel.
După un timp, aflându-se la Tamluk şi plimbându-se în susul apei, simte cât e de
singur şi rememorează tumultul chefului trăit la logodna Norinnei, o fostă prietenă.
Gândindu-se la Norinne, la Harold, la ceilalţi cunoscuţi, se întreba ce rost are el printre
existenţele lor tihnite şi mediocre. Se întoarce la şantier cu o „poftă nebună de
singurătate, de linişte.” Acolo îl aştepta o telegramă prin care Narendra Sen îl chema de
urgenţă pentru a-l trimite la Assam să inspecteze terasamentul şi podurile. Deşi regiunea
era nesănătoasă şi necivilizată, „dragostea de junglă” cu care venise în India şi pe care nu
putuse încă a o satisface se profila acum biruitoare. Orgoliul tânărului dornic de afirmare
pare firesc, dar are şi o notă de exaltare: „Am fost totdeauna conştient de spiritul meu
constructiv, de energia mea de alb civilizator, de folosul meu pentru India”. Apreciat şi
iubit de inginerul Narendra Sen, acesta îi oferă perspectiva viitorului, atrăgându-i atenţia
că petrecerile zgomotoase în bandă, cu Harold şi cu fetele la restaurant sau aiurea n-au
să-l ajute niciodată să cunoască şi să iubească India. Inteligent, însetat de viaţă, de
cunoaştere, de muncă pasionată, de dorinţa unor realizări concrete, durabile, chiar eterne,
eroul îşi caută mereu identitatea, îşi modelează conştient personalitatea ca act de voinţă
autoformativă. La Assam trăia intens zilele, „munca sa de pionerat, de orgolios efort, de
creştere”. În junglă se simţea bun şi drept, „mai corect şi mai calm ca în oraşe.”
Cunoaşterea cere sacrificii, fiindcă acumularea unor experienţe se realizează prin dăruire
de sine, prin renunţări. Claustrarea, serile şi nopţile cu ploaie continuă, obsedantă, îl
surmenează. Pe un fond de depresie nervoasă, malaria izbucneşte în trupul lui Allan şi e
internat la Calcutta, într-un spital de medicină tropicală. La ieşirea din febră şi din starea
de inconştienţă, are sentimentul înstrăinării. Introspecţia revelează deprimarea, prăbuşirea
temporară. Spre a-l proteja, inginerul îl invită să locuiască la el. Allan acceptă, în ciuda
faptului că socoteşte acest pas „un prizonierat”, el fiind o fiinţă independentă, iubindu-şi
libertatea, diversitatea preocupărilor. Dar viaţa nouă pe care vizita împreună cu Lucien
Metz i-o dezvăluise ca pe o minune, pe care prezenţa lui Maitreyi o făcuse mai tonică,
mai fascinantă, ca o legendă, îl atrage mai mult.
Locuind în casa lui Narendra Sen, Allan a receptat realitatea ca un european şi şi-
a făcut reprezentări neconcordante cu lumea din Calcutta. Lui i s-a părut că toţi
încurajează, până la o tandră complicitate, apropierea dintre el şi Maitreyi – prin discrete
retrageri, prin mutuale consimţiri, prin crearea prilejurilor de a fi împreună. Europeanul
Allan nu a înţeles sensul atitudinilor de încurajare. El n-a bănuit că acele relaţii
afectuoase şi călduroase vizau perspectiva adopţiei în spirit.
Are loc o lungă incubare a erosului în conştiinţa personajului. Pasiunea şi
luciditatea îl fac pe erou să rememoreze, să-şi analizeze toate trăirile.. Conştiinţă
frământată, cu izbucniri dureroase şi dilematice, Allan încearcă obsesiv ipoteze, motivări,
semnificaţii pentru unele gesturi, situaţii. În primele luni petrecute în preajma lui
Maitreyi, nu se gândeşte la dragoste. Se simţea atras de ceea ce era „sigilat şi fascinant în

8
viaţa ei”, era tulburat de „straniul şi neînţelesul” din ochii fetei. Până şi paşii ei aveau un
farmec şi o chemare anume. De fapt, totul i se părea miraculos şi ireal. Comunicarea este
permanentă, cu stări raţionale ori numai sentimentale. Povestesc, îşi fac confesiuni despre
preferinţele culturale, estetice, despre personalităţi precum Rabindranath Tagore, W.
Whitman, G. Papini, despre rituri şi despre societatea indiană. Fac exerciţii şi lecţii de
limba franceză şi bengaleză – acestea transformându.se într-un joc intelectual şi erotic.
Lucrează în bibliotecă la fişe, fac lectură. Fluxul iubirii – prin rememorare şi prin jurnal –
este ilustrat de la cele mai subtile nuanţe până la stările impetuoase, de exaltare. Erosul le
domină sufletele într-o comuniune a cuplului: „Patima creşte, delicios şi firesc amestec
de idilă, sexualitate, prietenie şi devoţiune (...) Ne spunem multe prin literatură.”
Fascinat de Maitreyi, „fecioara indiană”, „cu suflet original”, „senzuală deşi pură
ca o sfântă”, reprezentând „miracolul femeii indiene”, Allan intuieşte iubirea mistică ce i-
o poartă fata: „Scrie poeme pentru mine şi-mi recită ziua întreagă versuri”. Allan este
atras din spaţiul profanului în cel sacru tot mai mult: „ne priveam fix, fermecaţi, stăpâniţi
de acelaşi fluid suprafiresc de dulce”, „o beatitudine a simţurilor depăşea senzualitatea, ca
şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har.”
Sentimentele nutrite pentru Maitreyi sunt urmărite în toate etapele cu luciditate
analitică: „eu n-o iubesc”, „mă tulbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit”, „mă
amuz doar”; apoi „nicio femeie nu m-a tulburat atâta”, „suferinţa mea senzuală e un
blestem”, „mă simt vrăjit şi îndrăgostit”, „mă dăruisem cu desăvârşire.”
Iubirea este însă năruită brutal şi abrupt din afara cuplului. Tânărul nu poate
înţelege atitudinea faţă de el a lui Narendra Sen şi a tuturor din casă: primirea caldă,
intimitatea atmosferei familiale, ocrotirea afectuoasă, cinstirea şi respectul acordat, ca
apoi, chiar dacă ar trece la hinduism, la aflarea legăturii erotice cu Maitreyi să se
dezlănţuie mânia furibundă, să se producă izgonirea imediată a lui Allan şi punerea unor
crâncene interdicţii.
Suferinţa este incomensurabilă pentru cei doi îndrăgostiţi. Momentul rupturii
unităţii lor apare ca un sacrificiu fără sens, deoarece ei se logodiseră, hieratizaseră
legătura lor, fiind astfel eliberaţi de păcat. Pentru Allan, lovitura aceasta declanşează o
stare de paroxism: „izbucnii în plâns nebuneşte, smulgându-mi părul, muşcându-mi
pumnii”, „sufocat de durere”, „parcă fusesem rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam trupul
numai o rană, sufletul risipit.” Abandonarea de sine, buimacul drum în singurătate,
culcându-se în zori lângă un mango uriaş, nehrănit, nebărbierit, cu hainele murdare, apoi
trăind singur într-un bungalow din Himalaia explică acea uriaşă capacitate de suferinţă,
fiindcă îşi dă seama că despărţirea cuplului este un act ireversibil. Ieşirea din şoc
consumă timp şi energie. Hăţişurile deziluziei şi disperării îl supun pe Allan la cea mai
înaltă tensiune. Prin efort lucid, febra lăuntrică scade treptat. Retragerea în pustnicie
înseamnă o smulgere din lumea în care fierb pasiunile. Dorind să-şi demonstreze
împietrirea sensibilităţii, o acceptă într-o legătură pasageră pe Jenia Isaak, „căutătoarea
de absolut” sau pe Geurtrie, „o fată lipsită de prejudecăţi.” Neeliberat total, chipul lui
Maitreyi îl obsedează. Scrisorile care mai vin de la ea descind dintr-o întreagă mitologie
superbă şi inaccesibilă.
Până la sfârşit, romanul păstrează, voit, un fel de înaburire a portretului eroinei,
dezvăluind trăsături care mereu se sustrag elucidării. Misterul eroinei este infinit şi curge
în tainele universale. Imposibila clarificare pe calea lucidităţii îi întreţine lui Allan o
dorinţă vie, o patimă a descifrării. Suflet bogat, unic, Maitreyi e în afara oricărei înscrieri

9
posibile. Allan intuieşte că în comportarea sa echivocă nu este vorba de o strategie
feminină de incitare. Nuanţe comportamentale îi produc derută, deoarece simte că se află
pe terenul unor ambiguităţi simbolice, al unor mituri şi concepţii filosofice şi morale
nedescifrate de el. Maitreyi apare sobră, indiferentă, dispreţuitoare, provocatoare,
profundă, complexă, plină de poezie, cu deschidere spre jocul intelectual, dar şi spre jocul
semnelor. Ea promite şi retrage ceea ce avansase, rectifică ceea ce părea a fi spus limpede
şi definitiv. Acest spectru al contrastelor se răsfrânge în conştiinţa lui Allan şi îl face tot
mai lucid, mai atent şi mai analitic – fiind pus în faţa cunoaşterii acestui suflet feminin
plin de vrajă, dar şi în perspectiva cunoaşterii de sine.
Maitreyi aparţine unor orizonturi geografice şi spiritual încărcate de semnificaţii:
„India nu a părăsit, cum a făcut Occidentul, puterea intuitivă, elanul mistic şi asceza
mentală, care a marcat începuturile înţelepciunii sale antice” (Mario Meunier).
În India cultul pentru femeie atinge supremaţia spirituală. „India nu vede în
femeie nici fecioara, nici amanta. Vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama.”
Pentru fete, fericirea nu e un capriciu, logodna făcută prin cununa de flori albe de iasomie
e o tradiţie. Printr-o logodnă cosmică şi panteistică, se produce eliberarea de obsesia
păcatului. Ea îi oferă un inel, doi şerpi împletiţi, din fier şi aur, reprezentând virilitatea şi
feminitatea, şi logodna are loc la Lacuri, în parc, către seară, momenrul fiind sacerdotal.
Allan o ascultă fascinat şi simte că „se legase şi el printr-o magie a gestului”, auzind-o:
„Acum nu ne mai desparte nimeni, Allan.” După mai multe zile, Allan a înţeles că
Maitreyi şi-a reluat „liniştea şi patima ei de joc, de liberă bucurie”, „teama i-a pierit”,
„obsesia păcatului n-a mai chinuit-o.”
Noţiunea de iubire la indieni este mult mai cuprinzătoare decât la europeni. Allan
nu poate înţelege, la început, că Maitreyi şi sora sa Chabu, au fiecare copacul său de care
sunt îndrăgostite sau că Maitreyi a putut păstra o şuviţă din părul alb al lui Tagore, care-i
fusese mentor spiritual. Doar treptat, europeanul, prin experienţă directă, sub influenţa lui
Maitreyi, va descoperi farmecul iubirii mistice. Allan îşi dădea seama că indienii „ascund
o istorie şi o mitologie peste putinţă de străbătut”, că sunt „stufoşi şi adânci, complicaţi şi
neînţeleşi.” Maitreyi îi inoculează în suflet, picătură cu picătură, atracţia faţă de
necunoscut, faţă de mister.
Europenii califică jocul drept candoare, copilărie, distracţie; pentru jocul
reprezintă „semne”, „hazard” de semnifică, prefigurează „destinul”. Misterul se conţine
şi în profan, nu numai în sacru. Jocurile lui Maitreyi ţin de ritualul erotic şi mistic,
îmbogăţesc pasiunea. Jocul, ritul, este o manifestare a credinţei, nu a inteligenţei.
Maitreyi este încredinţată de miracolul ochilor, mâinilor, picioarelor. Ea creează prin
ritualul ei solemn iluzia obţinerii absolutului. Distincţia, intelectualitaea, elevarea
spirituală o caracterizează pe Maitreyi. Ea ţine comunicări pe teme estetice şi filosofice şi
publică poezie.. În ciuda despărţirii spaţiale de Allan, a pedepselor violente, a suferinţei
disperate, Maitreyi îşi făureşte o mitologie a ei, care emană din infinită iubire. Pentru ea
Allan, într-o ipostaziere sacră, este „soare”, „aer”, „floare”, „zeu din aur şi din pietre
scumpe”. Fiecare simbol, alăturat celorlalte, creează o viziune unitară, semnificantă.
Pentru ea, Allan este proiecţie „universală şi sacră, intangibilă”, deci o permanentă
aspiraţie spre absolut.

10
11