Intestinul subţire

Corpul omenesc. Funcţionare, boli şi

remedii

Intestinul subţire face parte din tubul digestiv şi

este porţiunea cuprinsă între stomac şi intestinul
gros. Aici se definitivează digestia alimentelor
prin acţiunea a trei substanţe principale ce
acţionează asupra chimului gastric: sucul
intestinal, sucul pancreatic şi bila.
Intestinul subţire este locul unde se desfăşoară fenomenele de absorbţie a
nutrienţilor din cadrul digestiei.

Date anatomice

Intestinul subţire este delimitat de stomac prin orificiul piloric şi de intestinul

gros prin valva ileo-cecală. Lungimea sa diferă de la un autor la altul – de
la 2,5 m până la 10 m, dar lungimea medie este situată în jurul cifrei de 4 –
6 m. La cadavru, după pierderea tonusului muscular, lungimea intestinului
subţire ajunge la 9 m. Diametrul intestinului subţire variază între 2 şi 4 cm,
în funcţie de regiunea studiată.
Intestinul subţire este împărţit în trei segmente: duoden, jejun şi ileon.
Acestea au funcţii comune, dar şi specifice. Duodenul este porţiunea fixă a
intestinului subţire, iar jejunul şi ileonul sunt segmente mobile, vag
delimitate. 

Doudenul
Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire ce porneşte de la
orificiul piloric şi se continuă cu jejunul, limita dintre cele două segmente
fiind flexura duodeno-jejunală. Fiind un segment fix, duodenul descrie trei
flexuri şi este împărţit în patru porţiuni (în funcţie de cele trei flexuri).
Lungimea duodenului este de aproximativ 25 cm, iar diametrul său nu este
peste tot egal. Dintre cele 4 segmente ale duodenului, al 2-lea segment
(sau porţiunea descendentă) prezintă un interes deosebit, aici fiind locul
unde se deschide canalul coledoc şi ductele Wirsung şi Santorinii (primul
conţine bila şi ultimele două sucul pancreatic), prin ampula lui Vater şi
sfincterul lui Oddi.

Jejunul şi ileonul

Aceste două segmente ale intestinului subţire sunt delimitate de flexura

duodeno-jejunală şi valva ileocecală. Deşi sunt segmente mobile, jejunul şi
ileonul sunt fixate printr-o membrană – mezenter la peretele abdominal
posterior. Cele două segmente, jejunul şi ileonul, vor fi descrise împreună:
ele prezintă dea lungul traiectului lor 14 – 16 curburi cunoscute ca anse
intestinale. Aceste anse sunt simetrice, adică sunt formate din două ramuri
egale ce se unesc la un capăt. Dimensiunea jejun-ileonului este estimată la
4 – 6 m şi un diametru de 3 cm. Limita macroscopică dintre jejun şi ileon nu
este clară, în schimb privit prin microscopul fotonic se poate deosebi jejunul
de ileon datorită structuii celulare diferite.  
Structura intestinului subţire
Intestinul subţire prezintă trei segmente şi este sediul principal de absorbţie
al nutrienţilor. Pentru asigurarea rolului său, intestinul subţire este format
din celule specializate pentru fiecare funcţie în parte.
Peretele intestinului subţire este format din patru straturi, de la interior spre
exterior acestea sunt: stratul mucos, submucos, muscular şi seros. Aceste
straturi prezintă anumite particularităţi, în funcţie de segment.
Stratul mucos – mucoasa formează vilozităţile intestinale care conţin
enterocite (rol de absorbţie), celule caliciforme (secretă mucus), vase de
sânge şi fibre musculare netede ce formează muşchiul lui Brucke (rolul
fibrelor musculare este de a orienta direcţia vilozităţilor). Pe toată lungimea
intestinului subţire, în mucoasă, apar glande Lieberkuhn – aceste glande
sunt formate din cinci tipuri de celule – celule caliciforme, enterocite, celule
Paneth (au acţiune antibacteriană), celule endocrine (cu activitate foarte
complexă ce va fi prezentată separat) şi celule de regenerare (refac
epiteliul intestinal). 

Stratul submucos: este separat de stratul mucos prin muscularis

mucoasae. În submucoasă se găseşte plexul nervos Meissner şi plăcile
Peyer (plăcile Peyer sunt de fapt foliculi limfatici şi se găsesc cu precădere
în ileon şi conţin limfocite).

Stratul muscular: este format din două straturi de fibre musculare netede
suprapuse ce conţin între ele plexul nervos Auerbach. Stratul muscular
asigură peristaltismul intestinului subţire (motilitatea).

Stratul seros: tapetează intestinul subţire şi este format din ţesut conjunctiv
lax ce conţine vase de sânge, nervi şi adipocite.
Funcţia digestivă a intestinului subţire
Prezenţa vilozităţilor intestinale creşte suprafaţă intestinală la 20.000 m^2,
foarte importantă această suprafaţa deoarece serveşte la procesele de
digestie şi absorbţie a alimentelor. Fiecare vilozitate conţine în axul central
o arteră, o venă, un vas limfatic şi filete nervoase. Absorbţia nutrienţilor se
realizează cu ajutorul enterocitelor ce prezintă microvili la un polul apical al
celulei. Fiecare microvil conţine enzime ce continuă digestia începută de
salivă, stomac şi pancreas, în acelaşi timp introducând în interior compuşi
ce pot fi absorbiţi de sânge (nutrienţi). Celulele endocrine întâlnite de-a
lungul intestinului subţire formează sistemul APUD, ce va fi prezentat
ulterior (prezente în glandele Lieberkuhn).  

Secreţia sucului intestinal

În 24 de ore se secretă până la 3 litri de suc intestinal. Acesta fiind un lichid
incolor (exceptând ultima porţiune a intestinului, unde devine tulbure
datorită bacteriilor şi celulelor), cu un pH cuprins între 7 şi 8,3. Sucul
intestinal conţine peste 90 % apă. Pe lângă apă, acesta mai conţine
substanţe organice şi anorganice.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de NaCl şi bicarbonaţi ce
asigură alcalinitatea sucului intestinal.
Substanţele organice sunt reprezentate de enzime. Cea mai importantă
enzimă din suc este erepsina. Această enzimă acţionează asupra
proteinelor, denaturându-le. Pe lângă erepsină, sucul intestinal mai conţine
şi enterokinază, o enzimă proteolitică ce activează tripsinogenul (enzimă
secretată sub formă inactivă de către pancreas). O altă enzimă prezentă în
sucul intestinal este lipaza intestinală. Aceasă acţionează asupra lipidelor.
Digestia intestinală
Digestia intestinală se desfăşoară în trei etape – luminală, membranară şi
intracelulară, fiind asigurată de enzimele din sucul pancreatic şi intestinal.
Etapa luminală (se desfăşoară în interiorul intestinului subţire, în lumenul
acestuia) este realizată prin acţiunea bilei şi a sucului pancreatic, mai puţin
cu ajutorul sucului intestinal propriu-zis. Substanţele digerate în această
etapă vor lua contact cu membrana enterocitelor ce conţine „marginea în
perie” (microvilii) şi astfel începe cea de-a doua etapă – etapa membranară
sau de contact. În această etapă, alimentele vor fi degradate până la
compuşi foarte mici, ce pot fi uşor absobiţi în interiorul enterocitului. În
ultima etapă, cea intracelulară, compuşii absorbiţi în enterocit vor fi supuşi
acţiunii enzimelor ce se găsesc în interiorul acestor celule. 

Deci, rezumând întregul proces putem afirma că digestia alimentelor

începe în cavitatea bucală prin prelucrare mecanică (mestecat) şi
enzimatică, continuă în stomac prin acţiunea sucului gastric ce transformă
bolul alimentar într-o pastă continuă, dar acidă, ce trece în intestinul
subţire. Pentru a evita distrugerea celulelor de către acidul clorhidric, sucul
pancreatic este puternic alcalin şi neutralizează aciditatea. Digestia
continuă în acest timp prin acţiunea celor trei substanţe din intestinul
subţire – bilă, secreţia pancreatică şi intestinală. Astfel compuşii din
alimente sunt degradaţi în nutrienţi ce pot fi absorbiţi în enterocit. Digestia
continuă în interiorul enterocitelor, iar alimentele ce nu au fost absorbite
ajung în intestinul gros, unde suferă procese de fermentaţie sau
putrefacţie. În final, alimentele nedigerate (sau neabsorbite, deoarece dacă
aveau dimensiunea potrivită pătrundeau în interiorul enterocitului) sunt
eliminate împreună cu alte celule moarte şi bacterii – materii fecale.
Recapitulând secreţia intestinului subţire observăm prezenţa a două
substanţe – sucul intestinal cu compoziţia amintită şi mucusul, cu un pH
alcalin secretat de glandele Brunner, pentru a proteja straturile intestinului
de acţiunea corozivă a acidului clorhidric din sucul gastric. 

Reglarea secreţiei intestinale se face prin mecanisme nervoase şi umorale.

Cele umorale sunt realizate prin intermediul unor hormoni – enterocrinina,
eliberată de mucoasa duodenului (glandele Lieberkuhn au în componenţă
celule endocrine). Acest hormon ajunge prin sânge la enterocite şi glandele
intestinale, stimulând secreţia acestora. Pentru glandele Brunner au mai
fost descoperiţi câţiva hormoni – duocrinina, gastrina, CCK-PZ şi secretina.
Aceşti hormoni intensifică secreţia glandelor. Un alt hormon ce stimulează
secreţia intestinală este VIP (polipeptid vasoactiv intestinal).

Funcţia endocrină a intestinului subţire

Cu toţii cunoaştem glandele endocrine clasice – hipofiză, suprarenale etc.

Dar există şi alte organe, spre exemplu inima, care, pe lângă funcţia de
pompă secretă şi hormoni: ANF sau peptid natriuretric atrial. În cazul
intestinului subţire, glanda endocrină nu este compactă, un organ palpabil,
ci este vorba de celule endocrine împrăştiate prin mucoasa intestinului
subţire – sistemul APUD (existenţa acestui sistem a fost demonstrată şi în
alte organe – pancreas, plămâni). APUD a fost descoperit în 1966 de către
Pearse. Până în prezent au fost identificate 35 de substanţe cu rol de
hormon secretate la nivelul gastro-intestinal sau care vor deveni hormoni
(nu se ştie rolul acestora). 

CCK-PZ descoperit în 1964, are acţiune stimulatoare asupra secreţiei

pancreatice şi asupra motilităţii biliare. Intensifică motilitatea intestinală şi
favoriează accelerarea tranzitului intestinal. CCK-PZ inhibă secreţia
gastrică şi este o substanţă considerată de Gibs, ca fiind semnalul
saţietăţii. 

Secretina a fost primul hormon din sistemul APUD descoperit, în 1902.

Rolul ei este de a stimula secreţia pancreasului exocrin. Secretina este
sintetizată de celulele de tip S din mucoasa duodeno-jejunală şi inhibă
secreţia acidă a stomacului, stimulează funcţia biliară şi încetineşte digestia
prin scăderea motilităţii intestinale. 

VIP sau polipeptidul vasoactiv pancreatic a fost descoperit în 1970. Efectul

pe care îl produce asupra musculaturii gastro-intestinale este de relaxare.
VIP scade absorbţia apei din intestin şi creşte secreţia de suc pancreatic.
La nivelul pancreasului endocrin stimulează eliberarea de insulină şi
glucagon.

GIP sau peptidul gastric inhibitor a fost descoperit în 1971 şi este sintetizat
şi eliberat de către celulele de tip K, ce predomină la nivelul mucoasei
duodenale. Rolul GIP este de a inhiba secreţia şi motilitatea gastrică, de a
stimula secreţia intestinală şi pancreatică, atât endocrină cât şi exocrină.
Astfel, alimentele rămân un timp în stomac, până când intestinul poate face
faţă conţinutului cu pH acid (are destul bicarbonat pentru neutralizare). GIP
nu inhibă direct motilitatea gastrică, ci determină secreţia somatostatinului
ce va face acest lucru.

Enteroglucagonul este un hormon cu acţiune asemănătoare glucagonului,

doar că este sintetizat de mucoasa tubului digestiv şi a fost descoperit în
1976. Pe lângă acţiunea hiperglicemiantă, enteroglucagonul are rolul de a
inhiba motilitatea intestinală şi absorbţia apei. La nivelul stomacului şi a
pancreasului exocrin inhibă producerea de sucuri digestive.
Enteroglucagonul este produs de către celulele de tip L din mucoasa
intestinului.

Somatostatinul a fost descoperit în 1976 la nivelul stomacului, pancreasului

şi a intestinului subţire. Este produs de către celule de tip D ce se găsesc şi
în insulele lui Langerhans, dar şi în glandele Lieberkuhn. Somatostatinul
inhibă secreţia de insulină şi glucagon a pancreasului endocrin, dar şi
secreţia pancreasului exocrin. Pe lângă acest rol, mai inhibă motilitatea şi
evacuarea gastrică. Efectele sale la nivelul tubului digestiv sunt în general
de inhibare.

Motilinul a fost descoperit în 1971 şi are rolul de a stimula activitatea

gastrică – motilitatea şi secreţia de pepsină. Motilinul este eliberat de către
celule din mucoasa duodenului, a stomacului, a vezicii biliare, a colonului şi
a esofagului. Rolul motilinului este de a grăbi evacuarea alimentelor solide
şi de a încetini rata evacuării alimentelor lichide. 

Bombezina a fost descoperită în 1980 şi acţionează asupra secreţiei

gastrice, pancreatice şi biliare, având rol de stimulare. Rol de diminuare îl
are asupra motilităţii gastrice şi duodeno-jejunale. La nivelul pancreasului
endocrin stimulează eliberarea de insulină, peptid pancreatic (P.P.) şi
glucagon. 

Urogastrona este un alt hormon secretat de către glandele Brunner din

duoden. Acţiunea sa este prea puţin cunoscută. Secreţia sa nu este
influenţată de către ingestia de alimente şi nu se cunosc efectele asupra
secreţiei salivare, pancreatice sau biliare. Se ştie că inhibă secreţia acidă a
stomacului, prevenind astfel apariţia ulcerului duodenal (efect demonstrat
la şobolani şi şoareci). 

Polipeptidul pancreatic a fost descoperit în 1977 şi este secretat de către

pancreas. Eliberarea acestui hormon este influenţată de alţi hormoni: VIP,
GIP, secretină şi bombezină. Rolul polipeptidului pancreatic este de a
stimula secreţia de suc pancreatic şi de a creşte motilitatea intestinului
subţire.

Encefalinele au fost identificate în stomac şi duoden.  Rolul lor este de a

inhiba motilitatea şi secreţia intestinală, precum şi secreţia pancreatică. 

Neurotensina este secretată de către celulele de tip N din mucoasa

ileonului şi inhibă secreţia acidă a stomacului şi motilitatea gastro-
intestinală. 

Chimodeninul izolat din mucoasa duodenală, are rol de stimulator a

secreţiei de chimotripsinogen pancreatic.

Enterooxintinul are acţiune stimulatoare asupra celulelor oxintice din

stomac (celule ce secretă acidul clorhidric) şi este secretat şi eliberat de
mucoasa jujunului. 

Bulbogastrona inhibă secreţia gastrică şi este produsă de către mucoasa

duodenului.
Grelina eliberată de mucoasa gastrică, stimulează la nivel central apetitul.

Aceşti hormoni descrişi mai sus au fost descoperiţi în anii 70’, dar nu pe om
ci pe animale de experienţă. Ulterior, existenţa lor a fost confirmată la om
prin izolare şi purificare, iar efectele biologice s-au descoperit treptat şi încă
sunt cercetate. Acţiunea acestora a fost prezentată la modul general doar
la nivelul tubului digestiv, domeniul de activitate fiind mult mai vast,
interesând alte sisteme de organe (sistemul nervos, sistemul muscular,
sistemul endocrin). 

Bibliografie
Fiziologie umană, I. Hăulică
Esenţial în fiziologie vol I şi II, Ghe. Petrescu
Anatomia omului, Victor Papilian
Histologie ilustrată, Adriana Grigoraş