Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1 “Fiul meu, să-ți aduci aminte, ziua și noaptea, de cel ce-ți grăiește cuvântul lui Dumnezeu și să-l
5 Cf. Flessemann van Leer E., Tradition 63.
Acest înțeles dat „exegezei” sau „erminiei” îl certifică și alte
informații de la Papias, referitoare la primele două Evanghelii. În formarea
lor finală, el recunoaște și aici un lanț de martori oculari și succesori. În
consecință, nu este exclus să fi cunoscut forma ultimă a acestor două
Evanghelii. Potrivit lui, Marcu a fost „interpret” (ἑρµηνευτής) al lui Petru
și a scris cu acrivie câte și-a amintit. De asemenea, și Matei a așezat în scris
cuvintele domnești în dialect ebraic, „și le-a interpetat pe acestea fiecare
după cum putea”6. Verbul „erminevein” nu are aici sensul de a explica, ci
arată actul „transmiteri/predanisirii” responsabile a cuvintelor domnești
prin viu grai de către învățători către ucenici. În sensul acesta „erminia”
arată, după Papias, transmiterea vie și fidelă a predaniei/tradiției
apostolice, adică a cuvintelor și faptelor autentice ale Domnului, care astfel
devine modul și hotarul evangheliei Domnului. Acest cuvânt viu al
Domnului a fost așezat în scris mai târziu și a constituit Evangheliile
canonice.
Epistola lui Varnava (între 115 și 140) este singurul text din perioada
post-apostolică care se ocupă special și conștient cu problema înțelegerii
corecte a VT, și aplică la scară largă interpretarea alegorică a lui.
7 ἃ ἐνηργοῦντο ἐξεφώνησαν, συγχρησαµένου τοῦ πνεύµατος, ὡς εἰ καὶ αὐλητὴς αὐλὸν
ἐµπνεύσαι
8 θειοτέρας τινός ἐκφωνήσεως
mituri, adevărul creștin este, dimpotrivă, „cuvânt” și bineînțeles „cuvânt
sfânt” (Teofil, Către Autol. III, 13 ș.a.). Astfel, adevărul creștin este ridicat la
rangul de „cuvânt” drept/corect și, în felul acesta – evident în legătură cu
învățătura Apologeților despre inspirație –, se demonstrează unicitatea și
corectitudinea lui. Părerea aceasta a dezvoltat-o mai mult în primul rând
Iustin și apoi Teofil. Cuvântul, mai întâi ca unul lăuntric (ἐνδιάθετος) și
apoi ca unul creator (δηµιουργικός), „se pogora în proroci și prin ei grăia”
(Teofil, Către Autolic II,10). Cuvântul profetic nu se datorează așadar unui
proces noetic omenesc, ci prezenței și lucrării personale a Cuvântului
dumnezeiesc. El era însuflătorul, care îi folosea ca pe niște instrumente pe
proroci (Iustin, Apol. I, 33,9; 36,1. Apol II, 10,8). Pe lângă proroci, însă,
Cuvântul însuși lucra și în filosofii păgâni și barbari (Iustin, Apol I, 5,4), ca
și în Sibile (Teofil, Către Autolic II,9). Se recunoaște adică o revelație
specială a adevărului dumnezeiesc și în afara VT: „La toți pare că au fost
semințe de adevăr” (Iustin, Apol I, 44,10). Dumnezeu a sădit semințele
cuvântului în neamul oamenilor, astfel încât fiecare scriitor care vestește
corect învățăturile morale le scoate pe acestea „în parte, de la cuvântul
seminal” (Iustin, Apol II, 13,2). Această revelare a Cuvântului, pe lângă
cunoașterea adevărată a celor ce sunt, avea legătură și cu filosofia morală
(Teofil, Către Autolic II 38). Fără îndoială, aceasta este negreșit relativă și nu
se compară niciodată cu aceea a lui Hristos, câtă vreme este doar „sămânță
și imitație”. Ea s-a dat filosofilor după putere, în gradul în care puteau să o
primească, iar nu după har (Idem 13,4-6)9.
În plus, „filosofia de pe la noi mai întâi a înflorit printre barbari”
(Meliton, Fragm. I 710). Adevărul creștin este nu doar mai dumnezeiesc
decât cel păgân, ci și în toate privințele mai vechi (Iustin, Apol. I, 23,1;
Tațian, Către elini 29,1. 31,1. 40,1). Marii poeți și filosofi greci (Homer, cei
de dinainte și cei de după el) cunoșteau adevărurile prorocilor și literal și
le împropriau: „... aceste pedepse, prezise de proroci, au fost furate din
Sfintele Scripturi de poeții și filosofii de mai târziu, pentru ca să fie și
învățăturile lor vrednice de credință” (Teofil, Către Autolic I 14. II 37, vezi și
Iustin Apol I, 44,8-10. 60,5; Minucius Felix, Oktavios 34,5). În ciuda acestei
evaluări negative, Apologeții nu subestimează înțelepeciunea greacă în
9 Toți scriitorii, prin sămânța Cuvântului, care s-a găsit în ei de la natură, au putut vedea numai slab de
tot, adevărul. Dar altceva este a poseda o sămânță și o asemănare potrivită cu facultățile proprii, și altceva
obiectul însuși, a cărui participare și imitare provin de la harul care vine de la El.
10 Vezi și Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, IV,26,7.3.
întregul ei. Deoarece identifică cunoașterea adevărată cu ceea ce trebuie
făcut din punct de vedere moral, tocmai de aceea nu se dau înapoi să
recurgă, atunci când este necesar, la adevăruri ale poeților, filosofilor și
tragedienilor greci (vezi reprezentativ Teofil, Către Autolic II 8.37), care se
referă la pronie, la virtute, la dreptate, la pedepsirea necredincioșilor ș.a., și
să le pună pe aceeași treaptă cu cele ale Sibilelor, ale prorocilor VT, ale lui
Iisus și ale lui Pavel (Idem I 14). Desigur, Teofil atribuie operele marilor
poeți greci inspirației proniei dumnezeiești (Idem III 17). Prin această
poziție a lor, Apologeții neagă caracterul absolut al filosofiei grecești.
Bineînțeles, adevărul Scripturilor are ceva în plus în raport cu
„dogmele” filosofilor. Pe lângă vechimea ei (pe care Teofil o dovedește
prin ample tabele cronologice, Către Autolic III, 20-29), în special Tatian
laudă conținutul și forma lingvistică a cărților profetice și mai ales
„nemândria cuvintelor, și nemeșteșugirea spuselor, și lesniciunea cu care e
înțeleasă toată alcătuirea, și faptul de a cunoaște de mai înainte cele
viitoare, și faptul că poruncile sunt ieșite din comun, și faptul de a fi
singură-stăpânitoare a tuturor”11(Către Greci 29,1-2).
Studierea „scripturilor barbarilor” îi dovedește, prin urmare, celui
care caută adevărul că numai acestea desființează robia tiranică a lumii și
aduc ceea ce am pierdut din pricina rătăcirii, adică theognosia adevărată. De
conștientizează cineva superioritatea Scripturii, atunci sufletul lui devine
„de-Dumnezeu-învățat” (theodidact) (Idem 29,2) și înțelege că aceasta este
mai dumnezeiască decât dogmele elinești (Idem). Atât Tatian, cât și Teofil,
dau impresia că numai și studierea VT îl poate conduce pe om la
creștinism. Negreșit, credința pe care o creează cunoașterea Scripturilor se
identifică în gândirea Apologeților în esență cu „cuvântul corect” și este
superioară filosofiei elinești (Teofil, Către Autolic I, 14).
Apologeții interpretează de regulă VT și foarte puținele trimiteri din
NT după sensul lor literal și istoric. Acest lucru este absolut normal, de
vreme ce limitează mesajul VT la învățătura morală și socot scrierile
profetice ca pe o certificare istorică incontestabilă a corectitudinii
discursului creștin. Aristide, de pildă, (Apol. 13,7), Atenagora (Solie 22,2) și
Tatian (Către Greci 21,2-3) înfierează puternic interpretarea alegorică a
11 τῶνλέξεων τὸ ἄτυφον καὶ τῶν εἰπόντων τὸ ἀνεπιτήδευτον καὶ τῆς τοῦ παντὸς ποιήσεως
τὸ εὐκατάληπτον καὶ τῶν µελλόντων τὸ προγνωστικὸν καὶ τῶν παραγγελµάτων τὸ ἐξαίσιον
καὶ τῶν ὅλων τὸ µοναρχικόν
stoicilor și oferă informații prețioase despre sensul special al „alegoriei” în
vremea lor. De pildă, ei cunosc că acest termen este atribuit zeilor din
mitologie și că prin aplicarea interpretării alegorice de dovedește
inexistența lor. „Alegoria” traduce, în acord cu termenii etimologiei
literare, numele zeilor în „ipostasuri ale naturii și în pavoazări ale stihiilor”
(Tatian, Către elini, 21,3, la fel și Atenagora) și cu acest înțeles este sinonimă
cu „fiziologia” (φυσιολογία). Totuși, la interpretarea etimologică recurge
adesea și Teofil. Prin aceasta uneori certifică istoricitatea cuvântului
dumnezeiesc (Către Autolic I 4), iar alteori ajunge la interpretări simbolice
după modelul stoicilor (de ex. Către Autolic II 17: anumite patrupede și
fiare sunt „spre închipuirea unor oameni care nu cunosc pe Dumnezeu”,
vezi și 24. 28). În plus, compunerea și lucrarea anumitor elemente și
fenomene naturale pot fi socotite ca „tip” al fenomenelor duhovnicești, ca,
de pildă, soarele este tip al lui Dumnezeu, luna, a omului ș.a. (Ibidem).
Trebuie totuși să semnalăm un element nou în istoria interpretării
biblice, pe care îl întâlnim la Teofil. Acesta a alcătuit cel dintâi un
comentariu „creștin” la relatarea hexaimeronului și a istoriei israeliților
până la potopul lui Noe (Către Autolic II, 11-30). După ce mai întâi a
mărturisit că „nimeni dintre oameni nu poate spune după vrednicie istoria
și întreaga rânduială a celor șase zile ale creației lumii” (Ibidem II, 12),
purcede în continuare la o analiză gramaticală amănunțită cumpătată a
elementelor lui particulare. Adeseori recurge la interpretări etimologice ale
numirilor ebraice (de ex. sabat, Eden, Noe), după modelul lui Filon, iar
alteori la etimologii de numiri grecești (ca theos, thiria, Eva, drakon, Orfeu,
Deukalion), după modelele platonice și stoice. În anumite cazuri caută în
spatele literei, prin analize etimologice, înțelesuri etice și în altă parte aluzii
la botez (Ibidem II, 15), la înviere (II 14.26), chiar și la Sfânta Treime
(Dumnezeu, Logos, Sofia) (II 15). Prin felul acesta de interpretare ar putea
fi considerat unul dintre pionierii tradiției exegetice antiohienii (M.
Simonetti).
Trebuie totuși să subliniem faptul că felul acesta de traducere
etimologică urmărește să demonstreze că discursul creștin nu este unul
recent sau mitic, „ci mai vechi și mai adevărat decât învățăturile tuturor
poeților și scriitorilor” (Ibidem III 16). Important este, de asemenea, și
faptul că în acest context interpretările acestea „alegorice” sunt explicate
suplimentar prin expresia „spre închipuirea” (εἰς τύπον) sau „în chipul” (ἐν
τύπῳ). Cu alte cuvinte, Teofil vrea mai degrabă să evite conceptul stoic
îngust și de neacceptat de „alegorie” și își diferențiază erminia proprie
prin expresia „spre închipuirea” (εἰς τύπον). Astfel, interpretarea alegorică
este legată organic de cea tipologică și cu forma aceasta intră de regulă în
tradiția exegetică creștină. Fără doar și poate, în cazul lui Teofil, această
interpretare combinată (iudaică și elenistă) urmărește să separe discursul
creștin de cel păgân (și iudaic) și nu recunoaște o cât de mică diferență
esențială între discursul profetic al VT și discursul „evanghelic”. Subiectul
relației dintre iudaism și Biserică, dintre lege și evanghelie, este încă
necunoscut Apologeților, cu excepția lui Iustin și Meliton. Singurul
apologet care discută oarecum superficial acest subiect este Teofil, și, cum
e și firesc, interesul său apologetic nu-i permite absolut nici o diferențiere
între cele două. Lege, proroci și evanghelie (Către Autolic III 12), sinagogă și
Biserică (Ibidem II 14) sunt puse pe picior de egalitate fără deosebire,
dându-se impresia că pentru el creștinismul este doar o prelungire în timp
a iudaismului.
4. Iustin Martirul și interpretarea tipologică a Vechiului Testament
ce nevoie mai am să vorbesc despre tăierea-împrejur, de vreme ce am
16 În PSB traducerea este: Și