ISTORIA RELAŢIILOR ROMÂNO-ATONITE

DE-A LUNGUL SECOLELOR

INTRODUCERE:
CADRUL RELAŢIILOR ROMÂNO-ATONITE

Istoria relaţiilor multiseculare care s-au încropit între

Ţările Române şi ansamblul mănăstirilor de la Muntele Athos
are la bază deja o bibliografie bogată 1. În 1986 apărea la Roma
o lucrare foarte competentă a istoricului român Petre Năsturel,
lucrare care constituie un corp unitar al istoriei acestor relaţii
pentru perioada de până la 1653 2. Lucrare foarte bine
organizată, dar mai ales foarte bine tratată, cu date documentare
de ultimă oră, rezultate ale unor cercetări proprii ale autorului,
ea venea în urma altei lucrări din 1940, apărută la Sibiu în
România, sub semnătura unui alt mare învăţat, Pr. Teodor
Bodogae3.
1
Cei interesaţi pot consulta I. Doens, Bibliographie de la Sainte Montagne
de l'Athos, în “Le millenaire du Mont Athos (963-1963). Etudes et
Melanges”, Chevetogne, 1965, 2 vol.
2
Le Mont Athos et les roumains. Recherches sur leurs relations du milieu
du XIVe siécle á 1654. Pont. Institutum Studiorum Orientalum. Şi aceasta
conţine o bibliografie foarte bogată (p. 11-22), care s-a dovedit a fi fost
foarte bine studiată.
3
Αjutoarele româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos. Putem şi noi
cita măcar câteva lucrări de mai mare importanţă pentru potenţialii
cercetători: Ioanis Mamalakis, To\ Αγιον { Ορος δι`α μέσου τ~ων α[ιώνων,
(Sf. Munte de-a lungul secolelor), Tesalonic, 1971; Gh. Cioran, Σχέσεις
τ~ων ρουμανικ~ων χωρ~ων μετά το~υ{ Αθω και δ`η τ~ων μον~ων
Κουτλουμουσίου, Λαύρας, Δοχειαρίου και [ Αγίου Παντελεήμονος {η τ~ων
Ρώσων (Relaţii între Ţările Române şi Athos, în special cu mănăstirile
Cutlumuş. Lavra, Dohiariu şi Sf. Pantelimon sau a Ruşilor), Atena, 1938 şi

7
 Ambele lucrări sunt dintre cele mai bune pentru
problematica acestor relaţii, dar bineînţeles sunt diferite. Cea de
a doua - ca să ne referim la ea în primul rând - se vrea o
imagine de ansamblu asupra acestor legături istorice între
români şi atoniţi, dar apariţia de noi volume cu documente, mai
ales în ultimele două decenii, face din aceasta un compendiu
numai, dovedind că istoria acestor relaţii nu poate fi expediată
pe parcursul a 300-400 de pagini. Lucrarea suferă de anumite
lacune şi conţine informaţii greu de verificat. Să nu uităm însă
că era anul 1940 şi cu toate acestea rămâne una dintre cele mai
bune pentru cei care doresc să abordeze subiectul.
Cealaltă, putem spune că este un ultim stadiu al
cercetărilor, folosind o bibliografie bogată şi de ultimă oară, dar
mai ales documente pe care autorul le citează din belşug,
trăgând concluzi dintre cele mai pertinente.
O altă lucrare de mare folos este şi cea a învăţatului
Virgil Cândea, din 1991 4, care ne redă pentru fiecare mănăstire
un număr de documente, dintre cele mai importante, o listă a
condicilor, cărţilor, manuscriselor şi obiectelor de artă, care
privesc în mod direct relaţiile româno-atonite. Chiar dacă de
câteva ori găsim indicaţii eronate, lucrarea rămâne una de mare
ajutor şi prin aceea că ea ni se înfăţişează ca o listă, însoţită de
bibliografie, o listă de la care oricine poate începe o cercetare.
Cercetările nu s-au oprit aici, ci, mai nou, există un
mare interes pentru publicarea de documente descoperite în
extrem de bogatele arhive ale Muntelui Athos.
Deşi nu ne stau la îndemână mijloacele necesare pentru
studiul documentelor (mă refer la cele slave sau greceşti, pentru
care trebuie cunoscută foarte bine scrierea veche), am încercat
să continuu, chiar dacă nu în aceeaşi manieră, cercetarea asupra
acestor relaţii - de acolo de unde P. Năsturel a rămas - anul
1653. Pentru aceasta am reuşit ca, pe lângă documentele
publicate, să consult şi pe acelea încă nepublicate care se găsesc

nu putem ignora volumele de documente citate aici în bibliografie (colecţia

“Hurmuzachi”, “Urechia”, DRH, DIR, Catalogul documentelor
moldoveneşti etc).
4
Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie, Bucureşti.

8
în Arhivele Statului din Bucureşti. Din păcate însă multe dintre
documentele care ar prezenta vreun interes pentru această
problematică au fost luate de armatele sovietice, după 1950, şi
duse la Moscova. Această menţiune se găseşte scrisă cu creion
roşu pe filele cataloagelor care au înregistrat aceste documente.
Din fericire însă, despre ele avem ştiri şi din nişte indici
publicaţi între 1950-60. Nu pot fi ignorate însă documentele
publicate în colecţiile Hurmuzaki şi V. A. Urechia sau în
Cataloagele de documente (vezi bibliografia).
Numărul documentelor româneşti din Muntele Athos
este de aproximativ 40.000, conform unor estimări mai noi.
Existenţa unui atât de mare număr de documente acolo
explică continuitatea legăturilor dintre români şi mănăstirile de
la Athos.
Acestea mai explică faptul că românii şi-au făcut o
politică din susţinerea Muntelui Athos, evident o politică de tip
bizantin imperial, precum vom avea ocazia să mai vedem. Îi
vom vedea pe domnii români ajutând Athosul să
supravieţuiască, aşa cum au făcut-o şi pentru toate celelalte
locuri sfinte, aceasta constituind un act cu semnificaţie politică,
dar mai ales unul de evlavie. Este cunoscut astăzi şi nu mai
neagă nimeni că Ţările Române au constituit balonul cu oxigen
al Ortodoxiei, în general, şi al Muntelui Athos, în special,
pentru o perioadă de aproape cinci secole.

*
După căderea Bizanţului şi a ţărilor ortodoxe din
Balcani, Principatele române au rămas singurul teritoriu a cărui
autonomie acordată de Înalta Poartă permitea refugiaţilor greci,
sârbi, bulgari, sirieni sau ierusalimiteni să se îndrepte către ele,
acestea devenind astfel un centru politic şi cultural al lumii
ortodoxe.
De aici înainte domnii români şi-au asumat
responsabilitatea continuării tradiţiei bizantine, ei înşişi
considerându-se urmaşi ai bazileilor bizantini.
9
 Politica pe care o vor practica va fi una de protecţie faţă
de toate Locurile sfinte din Orient. Bizanţul real dispăruse, dar
locul lui fusese luat de un Bizanţ ideal, care va dura prin
instituţii, prin artă, arhitectură. Era un Bizanţ perpetuat prin
structurile Muntelui Athos şi ale Patriarhiei Ecumenice. Tocmai
de aceea domnii români îşi vor îndrepta atenţia către Athos şi
către Patriarhia Ecumenică, precum şi către celelalte Patriarhii,
pe care le vedeau drept instituţii care conservau prin excelenţă
tradiţia bizantină. De aceea, tendinţa atonită a domnilor români
nu era numai un act de evlavie, ci devenea şi unul cu
semnificaţie politică5.
Este vorba despre o încercare de reconstituire a
Imperiului Bizantin sub egida Patriarhiei Ecumenice şi a
celorlalte centre ortodoxe. Tocmai de aceea Nicolae Iorga
folosea fericita formulă “Bizanţ după Bizanţ” 6.
Un alt istoric român, nepot al marelui Iorga, A. Pippidi,
preia şi el cu argumente această formulă: “aducând un sprijin
5
Eugen Stănescu, 500 de ani de relaţii româno-bizantine, în “Lumea
Bizanţului” (volum pregătit în întâmpinarea celui de-al XIV-lea congres
internaţional de studii bizantine, Bucureşti, 6-12 sept. 1971), Bucureşti,
1972, p.167; Virgil Cândea, Noi şi Bizanţul, în “op. cit.” p.15.
6
Bucureşti 1972; ed. greacă Atena, 1984 (trad. de Giannis Karas). Ideea
“Bizanţului după Bizanţ” a fost reluată şi permanent argumentată de către
istoricii români de după Iorga. Însuşi Iorga are mai multe lucrări ce exprimă
această idee: I. Les bases necessaires d'une nouvelle histoire du Moyen Age.
II. La survivance byzantine dans les pays roumains sunt două comunicări
din 7 şi 8 aprilie 1913 făcute la Congresul internaţional de studii istorice, la
Londra; idem, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de Răsărit în
tutelarea Patriarhiei de Constantinopol şi a Bisericii Ortodoxe,
“AARMSI”, 36, 1913-14, p. 207-236. Este continuat în concepţie de
Dumitru Năstase, L'héritage impérial byzantin dans l'art et l'histoire des
pays roumains, Milano, 1976; idem, L'idée impériale dans les pays
roumains et “le crypto-empyre chrétien” sous la domination ottomane,
Atena, 1981; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec.
XVI-XVIII, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1983; Valentin Georgescu,
Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul sec. XVIII; Bucureşti
1980; P.Năsturel, Considérations sur l'idée impériale chez les Roumains,
“Byzantina”, 5, 1973. Se poate adăuga: Demostene Russo, Studii istorice
greco-române, Bucureşti, 1939; Octavian Iliescu, L'héritage de l'idée
impériale byzantine dans la numismatique et la sigilographie roumaine du
moyen âge, “Byzantina”, 3, 1971, p. 297-309.

10
material, a cărui însemnătate a fost de nenumărate ori
relevată, scăpătatelor autonomii ecleziastice din Arabia, Siria
şi Palestina sau din Peninsula Chalcidică, Tesalia şi insulele
greceşti - care sunt încă una din formele supravieţuirii
bizantine, domnii români din sec. XV-XVI nu se supuneau
numai unei exigenţe a mentalităţii religioase - aceeaşi,
neschimbată din timpurile glorioase ale Bizanţului, dar
simţeau ca o datorie mai mult decât ca un drept că ei au de
continuat tradiţia politică şi culturală a statelor ortodoxe din
sud-estul european, toate mai mult sau mai puţin poleite de
ideologia imperială” 7.
Suveranii români nu au purtat niciodată titlul de “ţar”,
de la “cezar”, precum despoţii sârbi sau bulgari. În timp ce
aceştia, de la Simeon (la 925) la Ştefan Duşan (1346) aspirau la
succesiunea bizantină pe calea cuceririlor, românii acordaseră
azil ideii bizantine. Era o “translatio imperii”, directă,
simbolizată de prezenţa Cantacuzinilor, consideraţi ultima casă
imperială, prin catedralele ortodoxe de la Curtea de Argeş
(1517) sau Trei Ierarhi (1638-9), prin crearea unui stil în
arhitectură care sintetiza arta ortodoxă imperială cu cea italiană
şi printr-un tip de civilizaţie continuând consecvent valorile
antichităţii transmise prin Bizanţ8.
Aportul domnilor Valahiei şi Moldovei la
supravieţuirea Bizanţului s-a manifestat în chip variat: prin
ajutorul şi patronajul asupra Bisericilor Orientale, în mod
deosebit asupra Patriarhiei Ecumenice şi Muntelui Athos,
precum şi asupra celorlalte Patriarhate sau Locuri Sfinte, apoi
prin receptarea unor instituţii ale Imperiului dispărut, încât să se
poată vorbi de o “concentraţie culturală bizantină” în
Principatele române9.
7
Op. cit., p. 26.
8
D. Năsturel, L’idee imperiale, p. 222.
9
D. A. Zakynthinos, Nicolas Iorga, historien de Byzance apres Byzance,
“Association Internationale d'études du SE Européen”, Bulletin 9 (1971),
45-1-2, p. 8; Nicolae Iorga, Vasile Lupu..., p. 207-36; idem, Byzance apres
Byzance, p. 154-181; idem, Muntele Athos în legătură cu ţările noastre,
“AARMSI”, 36 (1913-14), p. 447-516; idem, Le Mont Athos et les pays
roumains, “ARBSH”, 2, 1914, p. 149-213; idem, Legăturile româneşti cu
Muntele Sinai, “ARMSI”, 13 (1932-33), p. 335-346; idem, Fundaţiile

11
 Acesta este contextul în care, după căderea
Constantinopolului, în Principate vin foarte mulţi dintre
învăţaţii greci, dar şi călugări de la Muntele Athos, pentru a
cere sprijinul domnilor români. Aşa va începe - de la începutul
secolului XVI - epoca de influenţă greacă în viaţa politică,
socială şi culturală a românilor, astfel încât Nicolae Iorga
enunţa că pentru noi, românii, trebuie să fie o mândrie faptul de
a fi fost gazdele culturii greceşti 10, din care ne-am şi împărtăşit
cu prisosinţă. Aici şi-a avut rolul său deosebit şi Muntele
Athos.
Ei veneau nu în calitate de greci, tinzând a greciza, ci
ca moştenitori ai unei civilizaţii universale de limbă greacă,
străduindu-se totuşi prin şcolile abia întemeiate să câştige pe
orice ortodox la elenismul de nuanţă bizantină11.
A SE VEDEA CONTINUAREA ÎN VOLUM...............

religioase ale domnilor români în Orient, “AARMSI”, 36, 1913-14, p.863-

800; idem, Fondations de princes roumains en Epire en Morée, et
Constantinople, dans l'île et sur la cote d'Asie Mineure, “ARBSH”, 2, 1914,
p. 241-69; idem, Donaţiile româneşti pentru mănăstirile de la Marea
Marmara, “RI”, 7 (1921), p. 143-7; idem, Donaţiile româneşti pentru
Megaspileon şi Vlah Sarai, “ARMSI”, 13, 1932-33.
10
Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 301.
Iorga spune foarte frumos aici: “multă vreme am crezut că aceasta
(acceptarea culturii greceşti, n.n.) este o umilinţă; acum nu mai e nici un
motiv să credem aceasta, pentru că, de fapt, nu noi cedam înaintea culturii
greceşti, ci era altceva: noi deveniserăm patroni ai culturii greceşti, cum
deveniserăm patroni ai Ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră
toate datoriile în acelaşi timp cu tot prestigiul, toată influenţa şi toată
situaţia de hegemonie a împăraţilor Bizanţului”.
11
N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, p. 214. Vezi şi Gr. M. Ionescu, Influenţa
culturii greceşti în Muntenia şi Moldova, cu privire la Biserică, şcoală şi
societate (1359-1873), Bucureşti 1900.

12
 Rostul acestei lucrări nu a fost numai de a înfăţişa
modul rău în care s-a încheiat o relaţie multiseculară, între
români şi Muntele Athos, ci a fost acela de a înfăţişa aceste
raporturi în toată complexitatea lor. “Raporturi” înseamnă nu
numai politeţuri reciproce, dar şi certuri de multe ori.
Am încercat în această primă parte să facem un excurs
istoric asupra relaţiilor noastre cu Muntele Athos, să oferim o
imagine de ansamblu care, după cum s-a observat, conţine
multe elemente de istorie românească, elemente ce le-am
considerat utile pentru completarea tabloului. Aceasta, pentru
că relaţiile de care vorbim, s-au desfăşurat într-un anumit
context istoric care nu poate fi ignorat, au avut nişte motive şi
le-am văzut şi am considerat necesar, ca atare, să oferim pentru
o mai bună înţelegere a fenomenului un tablou care pare că îşi
extinde limitele în afara perioadei la care ar fi trebuit să ne
referim. Este de înţeles, iată, de ce încercăm să tratăm problema
în întreg ansamblul ei (secolele XV - XIX), chiar dacă perioada
afectată lucrării este 1650 - 1850; este vorba despre o
continuitate a acestor relaţii, care nu au ca limită nici anul
1650, nici anul 1850, or, ca înţelegerea asupra faptelor să fie
deplină am văzut ca necesar să ştim ce s-a întâmplat înainte, ca
să înţelegem de ce s-a sfârşit astfel.
Spuneam că cele de până acum oferă o imagine
generală, fiind numai un excurs istoric, pentru că în partea a
doua vom trata separat fiecare mănăstire atonită şi relaţiile ei,
de-a lungul timpului, cu ţările noastre. Şi bune şi rele.
Aşadar, vom trata fiecare mănăstire atonită în parte,
începând cu Protatonul-Karies şi continuând cu ele, în ordinea
ierarhică, înscrisă în tipicoane. Am încercat, studiind arhivele
româneşti (la cele atonite nu am avut acces), să ofer date cât
mai complete asupra raporturilor româno - aghiorite. Datele
cuprinse în aceste următoare capitole sunt completate cu acelea
din alte două capitole, la sfârşitul lucrării, unde am încercat să
redau câteva nume de atoniţi - cei mai importanţi - care au lăsat
urme culturale în ţările noastre, prin venirea lor aici, dar şi
câteva nume de călugări români care, trăind la Athos, au adus
modul de viaţă aghiorit şi l-au transplantat în mănăstirile
româneşti (vezi Paisie Velicikovski). Şi, în fine, am considerat
13
de asemenea necesar să vorbesc pe scurt despre problema
întemeierii schitului românesc Prodromul, lucru care dovedeşte
că secularizarea nu a întrerupt relaţiile duhovniceşti între cele
două părţi. Tocmai aici este câştigul.
Lucrarea suferă însă de o carenţă: lipsa documentelor
româneşti din Muntele Athos. Ele există acolo, în număr foarte
mare (conform mai noilor cercetări, numărul se apropie de
40.000 documente româneşti), dar, din păcate, ele nu au fost
încă scoase la lumină şi catalogate decât în mică măsură. Abia
au apărut două lucrări, şi acestea în 1997 şi 1998, ale
cercetătorului Florin Marinescu, o catalogare a documentelor
româneşti de la Xiropotamu şi Cutlumuş. În rest, am folosit,
după cum aminteam, arhive româneşti 12 şi cataloagele de
documente care sunt menţionate pe parcurs.
Pe lângă datele documentare care au mai fost
menţionate de lucrări de dinaintea noastră (în special pentru
perioada de dinaintea fanariotismului), aducem acum în faţă,
pentru prima oară, date documentare noi, nepublicate în nici o
altă lucrare până acum (mai ales pentru perioada fanariotă şi cea
de după).
Sperăm că, prin lucrarea de faţă, să se împlinească
anumite lipsuri de până acum în ambele istoriografii - greacă şi
română - fără pretenţia, evident, de a fi epuizat totul. Pe măsură
ce cercetătorii vor mai scoate la iveală documente româneşti din
Athos, se va vedea, vor mai fi multe de spus.

12
Studiind Arhivele Statului din Bucureşti am avut neplăcerea să constat că
multe dintre documentele privitoare la problema noastră, printre altele, au
fot luate de ruşi în retragerea lor din România. Iar în perioada comunistă
asemenea arhive deveniseră inaccesibile. Se va vedea că, pe parcursul
lucrării, în unele locuri m-am limitat numai la a enunţa despre ce document
este vorba (cataloagele încă mai există, cu rezumate), neputând însă să le
văd.

14