Sunteți pe pagina 1din 46

Orientul Antic Apropiat

Mesopotamia – în zona sudică, între Tigru și Eufrat, apar primele sate de agricultori încă din Neolitic. Era o
zonă mlăștinoasă iar pe măsură ce populația din zonă a crescut au colaborat – pentru irigații și pentru
asanarea mlaștinilor. Sumer este numele antic al acestei zone sudice. Originea sumerienilor este greu de
descifrat, nu făceau parte din populațiile semitice, cum sunt vecinii lor de la sud-vest. Au ajuns aici pe la
4000 î. Hr. însă nu avem dovezi clare în această privință. Populația Sumerului civilizat era însă diversă etnic,
incluzând și pe vechii locuitori. Trăiau în sate și aveau centre de cult importante care erau ocupate în
permanență. La început astfel de centre de cult îi deserveau pe cei care locuiau în apropierea lor. Nu erau
orașe, ci locuri de devoțiune și pelerinaj. În jurul lor vor lua naștere orașele. Ceramica este principala
dovadă care leagă Mesopotamia pre-civilizată de timpurile istorice.

Orașele-state
Fenomenul Uruk – 4000-3000 î. Hr.
Cronologie Uruk:
4000-3500 Perioada Uruk timpurie
3500-3100 Perioada Uruk târzie
3400-3100 Nivelul Uruk IV, sanctuarul Eanna, Uruk
3100-3000 Nivelul Uruk III, sanctuarul Eanna, Uruk

La finalul mileniului patru, Orientul Apropiat a atins un moment critic în dezvoltarea sa. Oamenii au început
să trăiască comunități mai mari – apar orașele – mai complexe din puncte de vedere economic și social.
Totul a plecat de la ceramică. Vasele modelate și decorate cu grijă din perioadele anterioare au fost
înlocuite cu vase mai puțin ornamentate, cu scop utilitar. De ce? Mai mulți oameni locuind împreună aveau
nevoie de mai multe vase și apare astfel producția de masă. Și astfel apare ”revoluția urbană” = ceea ce s-a
întâmplat pe parcursul întregului mileniu 4 și care pleacă din... Uruk.
Cum definim un oraș? Un oraș nu există izolat, el nu este important doar pentru nevoile rezidenților săi, ci
și pentru oamenii care locuiesc în jur, în așezări mai mici, târguri și sate dimprejur. Orașul este un mediator
între oameni, are rolul de punct de colectare și redistribuire a bunurilor și oferă servicii centrale. Și invers,
orașul are nevoie de un hinterland pentru a supraviețui. (Termenul, la origină un cuvânt german, provine
din fostul Drept internațional colonial, parte din Dreptul internațional din sec. al XIX-lea și începutul sec. al
XX-lea. Acolo hinterlandul se definește ca părțile de țară sau teritorii unde puterea statului este deja
prezentă, fără însă ca teritoriul să fi fost deja luat în stăpânire cu totul. Așa s-a întâmplat deseori cu zonele
din spatele zonelor de coastă maritimă cucerite sau cumpărate proaspăt de către puterile coloniale).
Uruk este prima așezare din Mesopotamia care poate fi numită oraș. Vestigiile excavate arată că în centrul
orașului existau: un complex religios masiv, numit Eanna ”Casa Cerului” și asociat zeiței Innana și un
complex unde se celebra cultul zeului Anu, zeul Cerului. Complexul Eanna avea o structură complexă și a
fost reconstruit de mai multe ori. Pe o suprafață înconjurată de un zid, mai multe clădiri enorme erau
folosite simultan. În zid erau introduse conuri de lut colorate în alb, negru și roșu, ca un mozaic. Într-o
clădire erau conuri din piatră, material ”importat”. Templul lui Anu era construit pe o platformă artificială,
ridicată în mod repetat în perioada Uruk, ajungând la final până la 13 m înălțime. Arheologii au calculat că
la construcția celor două complexe au lucrat 15,000 de muncitori, câte 10 ore pe zi, timp de 5 ani. Măreția
lor spune multe despre societatea din Uruk. Complexele nu era accesibile în întregime tuturor oamenilor.
Însă ridicare lor cerea specializare.

Complexul Eanna - Zeița Innana -


https://en.wikipedia.org/wiki/Uruk_period https://en.wikipedia.org/wiki/Uruk_period

Conuri de lut mozaic – în Pergamon Museum, Berlin -


https://en.wikipedia.org/wiki/Uruk_period

Specializarea muncii este o trăsătură a orașelor. Astfel, chiar dacă în Orientul Apropiat agricultura era baza
economiei, apar și alte ramuri economice. Uruk era așezat în interior mlaștinilor din Golful Persic.
Agricultura se făcea pe bază de irigații cu apă din Eufrat. Cultivau: cereale și fructe de livadă, mai ales
curmale. Apoi creșteau oi și capre, în mlaștină bivolițe de apă pentru lapte, plus pește și păsăret. Avem și în
agricultură specializări: pescari, agricultori, horticultori, vânători, păstori. Majoritatea populației era activă
în agricultură, chiar dacă unii locuiau în oraș. Însă în oraș apar meșteșugurile și aici apărând specializări.
Olarii care acum aveau producție de masă (înainte fiecare gospodăriei își fabrica ceramica), țesătoare,
metalurgiști, lucrători în piatră – fabricarea sigiliilor cilindrice (3 cm înălțime, diametru 2 cm.). Sigilii
cilindrice erau un instrument administrativ f important.
Odată cu specializare, nevoia de schimb a devenit imperativă, iar aici Uruk devine un adevărat oraș,
coordonând aceste schimburi pentru împrejurimile sale. Era nevoie de o autoritate care să organizeze
acest schimb, iar această autoritate să aibă încrederea participanților. În perioada Uruk religia oferea
ideologia necesară: zeul orașului primea bunurile și le distribuia poporului. Templul monumental construit
de comunitate, casa zeului, era instituția centrală datorită căreia sistemul funcționa.
Rolul templului în colectarea și distribuirea bunurilor a dus la necesitatea unei noi categorii de specialiști –
administratorii. Economia a deveni atât de complexă, încât era nevoie de instrumente pentru a ține
evidența bunurilor ce intrau și ieșeau. Pentru aceasta era nevoie de o birocrație. Erau stabilite măsuri
standard pentru bunuri lichide și solide, pentru teren, pentru munca prestată și timpul lucrat. Și astfel a
luat naștere scrierea.
Specializarea muncii caracteristice vieții urbane din sudul Mesopotamiei a dus la o restructurare
fundamentală a societății. Apare o societate stratificată, în care profesia fiecăruia era principalul
determinant al poziției în ierarhie.
Majoritatea oamenilor erau încă fermieri, pescari, păstori etc. și relația lor cu orașul era tributară – își
cedau o parte din profit dar rămâneau liberi din punct de vedere social și dețineau pământul pe care îl
lucrau. Comunitățile rurale aveau o diferențiere socială scăzută dincolo de familie.
Mulți dintre orășeni făceau parte din organizația templului, ai cărei membri depindeau de prima categorie
pentru a supraviețui. Erau organizați în structuri ierarhice foarte stricte – text ”Lista standard a meseriilor”
– sfârșitul perioadei Uruk târzii, a fost copiată cu fidelitate 1500 de ani. În vârful societății se afla o
persoană a cărei puteri derivau din rolul său în templu. Cercetătorii îl numesc regele-preot. La baza scării
sociale a slujitorilor templului se aflau oameni aflați în producție – agricolă sau de altă natură. Cât de mulți
erau nu putem estima, dar se pare că templul avea un personal destul de mare cât să îi satisfacă nevoile.
Avem astfel în opoziție slujitorii templului, cărora li se asigura hrana prin rații clar stabilite, și locuitorii
zonei rurale, care erau liberi dar care nu aveau nici o asigurare în cazul dezastrelor – recolte proaste de
exemplu.
Birocrația a permis controlul economiei regionale în centrele urbane. Scrierea Uruk este protocuneiformă,
deoarece semnele sunt desenat în lut cu linii subțiri, nefiind imprimate cu bețe, ca în scrierea cuneiformă
de mai târziu. În ciuda acestui fapt nu este o diferență conceptuală între scrierea cea mai veche și
dezvoltările sale ulterioare.
Însemnările oferă două tipuri de informații: cantitățile înregistrare și identificarea persoanei sau a biroului
implicat în tranzacție în calitate de participant sau supraveghetor. Acest al doilea element poate fi
identificat și prin alte tehnici decât scrierea. Sigiliile cilindrice ofereau această identificare, iar cele cilindrice
vor fi înlocuite treptate de sigiliile-ștampilă. Abundența sigiliilor din Uruk atestă prezența unei clase de
demnitari ce supravegheau tranzacțiile și garantau legitimitatea prin atașarea simbolului autorității. Un tip
de control al calității din zilele noastre.
Semnele protocuneiforme au legături puține cu limba vorbită, dar există indicii că au fost elaborate de
oameni care vorbeau sumeriana. Semnele cuneiforme erau un sistem de scriere, nu o limbă și puteau
înregistra orice limbă. Și acest lucru explică răspândirea pe care au avut-o, cu adaptări la diferite popoare,
dar și durata lungă de folosire a lor, ”doar” câteva milenii...
Un alt element supraviețuitor în timp a fost sistemul metrologic – greutăți și măsuri inspirate de fenomene
naturale. În măsurarea timpului, un an era alcătuit din 12 luni a câte 30 de zile fiecare, o lună adițională
fiind adăugată la răstimpuri pentru a ajusta ciclul solar.
Uruk a exercitat o influență majoră în regiune, de exemplu în Susa. La începutul mileniului 4, la Susa a
apărut un mare centru urban, probabil independent de Uruk, însă în timpul perioadei Uruk târzii, cultura
materială din Susa a fost puternic influențată de Uruk, deși pentru a călătorii între cele două orașe era
nevoie să o iei pe la poalele munților Zagros, ocolind mlaștinile ce despărțeau cele două zone. Influențe au
existat și în nordul zonei, în diferite grade, ajungând până în Egipt.
Care este însă cauza acestei expansiuni? O explicație a unor cercetători este că Uruk avea nevoie de acces
la resurse rare sau inexistente la ei acasă – lemn, piatră, metale. Dar existau la nivel local alte materiale
care putea compensa aceste lipsuri. Dacă luăm însă în calcul schimbările demografice și ideologice, putem
spune că anumiți oameni dețineau funcții de o importanță nemaivăzută și aveau putere asupra multor
vieți. Probabil că membrii elitei proaspăt apărute doreau să aibă acces la materiale exotice, care i-ar fi
distins de restul populației. Materiale ce nu existau în Mesopotamia – pietre semiprețioasa, aur, argint etc.
Mai mult, convingerea că un zeu avea influență în afara limitelor unui oraș ar fi putut contribui la o
ideologie expansionistă. (Van De Mierooop, 59).
Sfârșitul perioadei Uruk duce la schimbări profunde în plan local, dar și extern. În afara sudului
Mesopotamiei efectele sunt clare, are loc o întrerupere bruscă a contactelor și o reîntoarcere la tradiții
autohtone. Viața și organizarea rurală redevin obișnuite în nordul Mesopotamiei și în Siria.
Susa însă are o dezvoltare asemănătoare sudul Mesopotamiei, un stat protoelamit, cu centralizarea puterii
de inspirație Uruk. Aici apare statul care a blocat accesul sudului Mesopotamiei la platoul iranian și
regiunile mai estice.
Nu știm ce s-a întâmplat la Uruk, clădirile monumentale fiind dărâmate și zona nivelată. Orașul se
reconfigurează, dar nu va mai avea măreția începutului și noi orașe apar în Babilonia (sudul
Mesopotamiei).

Orașe-state- perioada dinastică timpurie

Cronologie:
Cca 2800 Urul arhaic
Cca 2500 Tăblițele de la Fara și Abu Salabikh
Cca 2500-2350 Conflictul de la granița Lagash-Umma
Cca 2400 Uru‘inimgina din Lagash
Cca 2400-2350 Arhiva templului Bau din Girsu
Cca 2350 Arhivele din Ebla

Arheologic Babilonia (sudul Mesopotamiei) timp de 550 de ani – perioada dinastică timpurie – este
împărțită în I (2900-2750), II (2750-2600), IIIa (2600-2450), IIIb (2450-2350) – schimbări stilistice în dovezi
materiale. Istoric perioada are o unitate politică – având caracteristici de bază pe întreaga perioadă.
Ca izvoare scrise – diverse tipuri – documente administrative, relatării politice despre conducători – arhive
administrative (Ur, Fara, Girsu, Mari, Nabada, Ebla) și inscripții regale – de la simplu nume la relatări de
fapte – Lagash, Kish, Nippur, Umma, Ur, Uruk.
- ”Lista regilor sumerieni”! + alte texte literare. ! Texte subiective, nu reflectă 100% realitatea de atunci, ci
opinia autorilor.
Elementul de bază al organizării politice în Babilonia perioade dinastice timpurii a fost orașul-stat – un
centru urban ce controla direct, pe o rază de 15 km, un hinterland în care oamenii trăiau în sate. Așezările
erau lângă râuri, pentru irigații. Existau 35 de orașe-state în Babilonia. Unele cuprindeau mai multe centre
urbane, cel mai important fiind Lagash, care incorpora trei orașe – Girsu, Lagash și Nina. Între zonele
cultivate și cele locuite se afla stepa, folosită pentru păstorit sezonier și vânătoare.
La începutul mileniului trei, în Babilonia are loc o creștere demografică accelerată – poate și din imigrații
sau sedentarizarea grupurilor seminomade. Crește numărul de orașe, mărimea lor și densitatea populației.
Dacă inițial existau spații mari între ele, creșterea populației a dus la extinderea suprafețelor cultivate,
astfel că granițele încep să se aproprie sau să se suprapună. Poate a existat și o uscare a climei și o scădere
a nivelului mării și o restrângere a râurilor. Dispariția zonelor tampon este o cauză a luptelor dintre orașe
pentru terenurile agricole.
Un element fundamental al ideologiei mesopotamiene era conceptul că fiecare oraș era reședința unui zeu
sau a unei zeițe. Oamenii credeau că orașele fuseseră construite în vremuri primordiale ca locuințe ale
zeilor, care deveniseră zeitățile lor ocrotitoare. Ur era casa lui Nanna, Uruk a lui Innana, Nipur al lui Enlil
etc. Templul era astfel căminul zeului, iar funcția sa era de colectare și distribuire a resurselor agricole, pe
ideea că zeul le primea ca ofrande și le redistribuia oamenilor.
* Sub influența schimbărilor politice în raporturile dintre orașe, zeii au fost organizați și ei în ierarhii într-o
ierarhie ce reflecta perspectiva oamenilor asupra societății. Zeii Mesopotamiei aveau formă umană.
Fiecare i se atribuia o activitate sau un rol special: Ishtar era protectoarea dragostei și a maternității, dar și
a războiului. În vârful ierarhiei se aflau trei zei masculini supremi, cu roluri mai puțin clare – Anu, Enlil și Ea.
Anu era tatăl zeilor, Enlil a fost inițial cel mai important, el era zeul vântului, fără de care nu făcea nimic. Ea,
zeul înțelepciunii și al apelor dulci ce reprezentau cu adevărat viața pentru Sumer, era un învățător și un
dătător de viață, care menținea ordinea creată de Enlil. (Roberts, Westad, 59). Zeii aveau atribute umane și
asta se reflectă și în Epopeea lui Ghilgameș. Ghilgameș respinge avansurile făcute de Ishtar pentru că se
temea că o dată devenit iubitul zeiței va avea apoi soarta crudă a celorlalți parteneri ai acesteia. Ceea ce o
face pe Ishtar să îi poarte pică și să se răzbune, provocând la final moartea lui Enkidu, prietenul lui
Ghilgameș.
Se credea că zeii locuiesc într-o lume paralelă cu cea a oamenilor, așa că fiecare zeu avea o reședință, o
soție, copii și servitori. Zeitățile inferioare aveau și ele temple mai mici și altare pe dimensiunea
importanței lor, fiecare oraș având o multitudine de temple.
Rolul important al templului îl făcea pe cel care îl administra să devină în fapt conducătorul orașului. Însă
situația creată de competiția pentru zonele libere care a dus la lupte între orașe va face să apară liderii
militari, care treptat vor submina autoritatea liderului cultic/religios.
La început, sumerienii încredințau temporar în situații de pericol autoritatea unui lider militar. Adunarea
populară alegea ca șef militar un om puternic fizic și exercita un control strâns asupra lui. Ia naștere astfel
sistemul dinastic, autoritatea liderului militar izvorând din priceperea militară, deosebită de cea a
conducătorului templului care venea din bunăvoința divină. Noua clasă militară va fi asociată cu palatul și
regalitatea. Aceste două surse de autoritate nu erau inerent antagonice, dar contopirea lor într-una singură
nu a fost o sarcină ușoară.
Vestigiile din Lagash ne arată cum au fost armonizate cele două baze ale puterii. În jurul anului 2450,
conducătorul Eannatum a ridicat o stelă mare din piatră, gravată pe ambele părți cu inscripții și imagini
pentru a comemora o victorie în războiul contra Ummei. Numele modern este Stela vulturilor. O față îl
înfățișa pe zeul Ningirsu capturând dușmanii în plasă și supunându-i sceptrului său. Pe cealaltă, regele își
conduce trupele în bătălie. Zeul și regele sunt ca două fețe ale aceleiași monede: reușesc împreună, dar
sunt două entități diferite.

Zeul Regele

Ultimul rege al Lagashului se pare că a înlăturat această distincție. A fost un uzurpator pe nume
Uru‘inimgina. El preia controlul asupra terenurilor agricole ale orașului și le acordă zeului, Ningirsu, iar el
era administratorul lor. Manevrele lui Uru‘inimgina pare să indice o încercare de a contopi toate
gospodăriile orașului sub conducerea unei singure familii. Prin actele sale în fapt a preluat controlul asupra
bunurilor zeului. Regele conducea prin bunăvoința divină, dar avea putere totală asupra posesiunilor de pe
pământ ale zeului, așa că dispare distincția dintre puterea seculară și cea divină. Modelul acesta va fi
preluat de dinastia akkadiană.
Disputele pentru terenuri agricole între orașele-state sunt deseori ”mitizate”, cum a fost conflictul dintre
Lagash și Umma, considerat a fi între Ningirsu și Shara, zeul Ummei. Regii Lagashului îi acuză pe cei ai
Ummei că au luat un teren nejustificat. Conflictul se întinde pe câteva secole, iar asta dovedește cât de
important era terenul agricol în regiune.
Nu toate interacțiunile dintre orașe-state erau ostile. Casele regale comunicau una cu alta de la egal la egal
și aveau relații diplomatice. Schimburile de daruri întăreau aceste legături. Apar și alianțe militare și uneori
există războaiele dintre state putea să ducă la ocupație teritorială. Exista totuși convingerea comună că
toate orașele-state aparțineau unui sistem religios comun, care le ținea laolaltă pe timp de pace și război.
La un moment dat în perioada dinastică timpurie, nucleul cultului unificat s-a mutat la Nippur, în centrul
Babiloniei, oraș care avea ca zeu pe Enlil, cel care deținea puterea supremă în lumea divină. Orașul lui Enlil,
Nippur, câștigase un statut unic pe care avea să îl păstreze până în secolul al XVIII-lea î. Hr. Într-un fel
preoții Nippurului, oraș neimportant din punct de vedere militar, aveau puterea să îi ofere un statut special
unuia dintre rivali. Se pare că aveau deja această putere în perioada dinastică timpurile, când regii
Abadului, Kishului, Lagashului, Ummei și Urukului au lăsat scurte inscripții la Nippur, sugerând astfel că
urmăreau să-și asigure bunăvoința preoțimii de aici.
Cultural, în Babilonia erau cel puțin două limbi vorbite – sumeriana și o limbă semită, protoakkadiană. Însă
nu existau conflicte care să plece de la diferențele lingvistice, regiunea fiind divizată din punct de vedere
politic, dar nu și cultural.

Restul Orientului Apropiat

Dilmun Omar
Babilonia interesată de:
- mine de cupru în Oman – cruciale pentru tehnologia bronzului.
- Dilmun (?) – un centru comercial în nord-estul Arabiei
- în conflict cu Susa și un nou centru Anshan – ambele reunite într-un posibil un stat elamit în zonă – pentru
controlul rutelor comerciale ce duceau în India sau Afganistan pentru bunuri de lux.
În nordul Mesopotamiei și Siria orașele erau mai mici și populația trăia mai mult în rural. Autoritatea
seculară era mai importantă iar palatul domina peisajul urban. Orașele nordice erau nuclee de mici state ce
incorporau zonele rurale. Hinterlandul era mai mare decât la sud. Aceste state erau unite între ele prin
legături diplomatice și comerciale. O altă asemănare cu Babilonia este că avea societăți poliglote – dialecte
semitice, sau huriana – o limbă nici semită, nici asemănătoare cu sumeriana. Diferența față de sud era una
politică. În nord baza ideologică a puterii era seculară, nu religioasă.
Câteva orașe din nord erau: Nagar, Urkesh, Mari, Assur, Hamazi, Ebla, Byblos.
Orașul Kish, în nordul extrem al Babiloniei , era un punct intermediar între aceste două lumi. Avea relații și
cu statele sudice, dar și cu cele siriene, iar organizarea politică era bazată pe puterea seculară, nu pe cea
religioasă. Aici se naște Sargon.

Societatea în perioada dinastiei timpurii


- organizarea societății în ”gospodării”.
O gospodărie era o entitate ai căror membri locuiau împreună, incluzând generații diferite ale familiei,
precum și slujitorii. Fiecare gospodărie poate fi privită ca o unitate autonomă și autarhică: deținea pământ,
șeptel, unelte, bărci pentru pescuit și include fermieri, păstori, pescari și oameni care produceau și
preparau alimentele și manufacturau bunuri. Gospodăriile mai mari incorporau mai multe departamente
cu sarcini diferite. În Lagash și regina deținea o gospodărie, mai mică decât a regelui, dar era autarhică și se
pare că femeile administrau bunurile reginei.
În plan intern, personalul fiecărei gospodării era organizat ierarhic. Muncitorii bărbați și femei se aflau la
baza acestei ierarhii și erau cei mai numeroși. Deși nu îi putem numi sclavi, erau totuși lucrători
dependenți. Puteau locui cu familia sau în locuințe instituționalizate oferite de organizația pentru care
munceau. Erau plătiți în rații și acestea erau primite de bărbații și femeile care lucrau, dar și de copii și
bătrâni, ceea ce ne poate conduce la concluzia că era un ajutor oferit tuturor din gospodărie, nu doar celor
productivi. Cantitățile erau calculate în funcție sexul și statutul unui muncitor – bărbații primeau de două
ori mai multe cereale decât femeile, supraveghetorii mai mult decât subordonații, meșteșugarii specializați
mai mult decât muncitorii necalificați etc. Însă rațiile nu satisfăceau nevoile pe de-a întregul, așa că se
presupune că oamenii aveau acces la alimente și prin alte mijloace – legume și pești din producție proprie,
sau poate dădeau o parte din rații pentru ele.
Majoritatea lucrătorilor efectuau muncă manuală repetitivă – femeile la măcinat și țesut. Ele aveau norme
zilnice de făină sau țesături. Din textele perioadei Ur III aflăm că o femeie trebuia să producă zilnic 10 litri
de făină obișnuită sau 20 de litri de făină grosieră. Pentru țesături 2 mp pe zi. Erau sarcini grele care duceau
la malformații. Pe lângă munca manuală, femeile mai făceau și munca casnică.
Apartenența la o gospodărie mare le oferea celor slabi din societate un mijloc de supraviețuire. Văduvele și
copiii incapabili să se întrețină intrau în grija gospodăriilor templelor, unde primeau asistență minimă.
Gospodării existau și zonele rurale, alcătuite din familii mari ce dețineau pământul la comun. Dar acestea
intră în declin spre finalul perioadei.
Mai multe gospodării instituționale coexistau în cadrul fiecărui oraș-stat. Unele aparțineau zeilor, altele
autorităților seculare. Zei mai mari – gospodării mari. Majoritatea documentației din sudul Mesopotamiei
provine din temple, dar se pare că și alte sectoare ale societății participau la viața economică, dar nu sunt
documentate.
În nord însă, în orașul-stat Ebla, din nord-vestul Siriei, documentația se afla în arhiva palatului și arată cum
acesta controla viața economică. Agricultura însă a rămas sub răspunderea satelor sub supraveghere
regală, spre deosebire de Babilonia unde de aceasta se ocupa forța de muncă instituțională.
Acum apare cultura scribilor. Dacă la început avem scriere cu elemente pictorale, treptat semnele devin
tot mai schematizate și mai standardizate, inclusiv semne pentru redarea silabelor. Este standardizată și
organizarea tăblițelor, împărțindu-le în casete dispuse pe una sau mai multe coloane pentru a fi citite de
sus în jos, majoritatea conținând un singur cuvânt, cu sau fără elemente gramaticale. Scrierea capătă astfel
o funcție extinsă și mărește capacitatea de a oferi informații noi. Aceste progrese au loc în Babilonia. Și
sunt exportate către Siria, de unde sunt preluate și adaptate. Scribii sirieni au importat din Babilonia forma
tăblițelor, formele semnelor și interpretarea lor și, deși foloseau semne pentru cuvinte sumeriene pentru
a-și scrie textele, e clar că le pronunțau în limba pe care o vorbeau. La Ebla scribii introduceau în mod
regulat elemente gramaticale semitice.
La mijlocul mileniului trei, centru intelectual este Babilonia, unde au apărut practicile scribale și au fost
scrise primele texte literare. Nordul Mesopotamiei și Siria adoptă aceste practici.
Și un film ok (doar că necesită subtitrare în română):
https://www.youtube.com/watch?v=MHpmLrWBjnM&t=9s

Centralizare politică la final de mileniu trei


Cronologie
2288 Accederea la tron a lui Sargon din Akkad
2211-2175 Naram-Sin din Akkad
Cca 2110 Gudea din Lagash și Puzur-Inshushinak din Awan
2110 Începutul perioadei III Ur
2003 Căderea Urului
Ultimele secole ale mileniului trei au fost caracterizate de perioade succesive de centralizare a puterii sub
două dinastii: una din Akkad, în nordul Babiloniei, în secolele XXIII și XXII, cealaltă din Ur, în sudul extrem, în
secolul XXI. Acestea nu au exercitat doar un control direct asupra sudului Mesopotamiei, ci și armatele lor
au avut o influență mare asupra unor regiuni vaste din Orientul Apropiat.
Cele două state avea niște trăsături comune:
- au fost create pe calea armelor în Babilonia și regiunile din jur
- au luat măsuri de centralizare pe baze politice, administrative și religioase
- s-au destrămat în urma unei combinații între opoziția internă și forțele externe.
Au fost însă diferite din punct de vedere al întinderii lor și a coeziunii interne.

Regii Akkadului
Enumerați în ”Lista regilor sumerieni”, regii akkadieni au impus un proces care nu existase până atunci în
Babilonia: centralizarea politică, dar și răspândirea influenței sale în Orientul Apropiat, prin suspendarea
temporară a sistemul orașelor-state. Mai mult, nici o armată a Babiloniei nu mai susținuse campanii
militare sistematice atât de departe și nici dominația politică a vreunui oraș nu mai fusese atât de mare.
Punctul de pornire a fost Babilonia nordică. Fondatorul dinastiei, Sargon, era un om de rând care s-a făcut
remarcat în orașul Kish. Cei doi succesori ai săi au mai purtat titlul de rege al Kishu-ului, deși Sargon a
mutat centrul domniei sale la Akkad. Acesta era un oraș fie nou, fie fără mare importanță până atunci, aflat
posibil în nordul extrem al Babiloniei, poziție geografică ce reflecta dublul interes al dinastiei – dominația
totală în Babilonia și o prezență extinsă în Orientul Apropiat.
Akkadul devine important datorită puterii sale militare, a existenței a unei armate profesioniste
permanente, superioară celei formată prin recrutare. Însă imperiul ia formă datorită noului sistem de
guvernare. Orașele-state trebuiau integrate într-o structură mai largă din toate punctele de vedere –
politic, economic, ideologic.
Politic, majoritatea conducătorilor orașelor au rămas pe poziții, dar fiind acum guvernatori ai regelui
Akkadului – un fel de funcționari akkadieni. Acest sistem însă nu a funcționat prea bine, sentimente de
independență puteau fi coalizate în jurul unor guvernatori, astfel că regii akkadieni au avut parte de
numeroase rebeliuni.
Se dezvoltă un nou sistem de impozitare în care o parte din venitul fiecărei regiuni era trimis în capitală
sau folosită pentru a susține birocrația de stat locală. În timpul lui Narim-Sin, nepotul lui Sargon, se observă
o standardizare a contabilității în anumite niveluri ale administrației pentru a ușura controlul central.
Pentru acele aspecte economice ce priveau coroana, scribii foloseau un sistem standard de măsuri și
greutăți, plus un sistem de datare anuală – anul nominal – fiecare an era identificat printr-un nume ce se
referea la un eveniment major din timpul anului anterior sau de la începutul anului respectiv. De exemplu –
distrugerea orașului Mari de către Sargon, campanii militare, construirea sau restaurarea templelor sau a
zidurilor orașelor etc. – foarte bune pentru stabilirea unei cronologii istorice.
Pe lângă sistemul administrativ nou, scribii erau obligați să se adapteze și unei noi limbi – akkadiana, care
este o limbă semită. Aceasta a fost folosită în administrația regală, în restul Babiloniei sumeriana a rămas
scrisă în mod obișnuit în zonele ce aveau tradiția acestei limbi.
Crearea de proprietăți agricole oferite de rege persoanelor privilegiate este o altă noutate introdusă de
regii akkadieni. Însă luare pământului necesar de la proprietarii locali a creat resentimente și opoziție.
Dinastia căutat să unifice Babilonia și ideologic și a căutat să lege familia regală de sistemul de cult al
regiunii. Sargon și-a investit fiica mare preoteasă a regelui lunii Nanna la Ur, unde a devenit soția zeului.
Pentru această funcție a primit un nume pur sumerian – Enheduanna – ”preoteasă, bijuterie a cerului”.
Astfel o prințesă akkadiană a participat activ la viața religioasă și culturală a Sumer-ului, ei fiindu-i atribuite
mai multe texte literare în sumeriană – prima femeie autor al literaturii universale – 42 de imnuri adresate
templelor din Sumer și Akkad.
Pentru următoarele cinci secole, controlul marii preotese a lui Nanna de la Ur va fi un indicator al
dominației politice akkadiene. Naram-Sin a extins această practică punându-și mai multe fiice ca mari
preotese ale unor culturi importante și în alte orașe din Babilonia.
Dominația dinastiei akkadiene însă trebuia periodic întărită, așa că Naram-Sin a trebuit să repete de mai
multe ori campaniile bunicului său. Relațiile cu statele cucerite erau diverse – față de unele s-au impus prin
forță militară (distrug orașe văzute inamice cum e Mari sau Elam), cu altele a creat relații diplomatice de
tipul dușmanul tău e dușmanul meu. În zonele mai îndepărtate, avem relații diplomatice, inclusiv prin
căsătorii.
Puterea pe care o capătă dinastia akkadiană în regiune va conduce de la rege al Kishului = rege al lumii – la
deificare – Naram-Sin de la ”rege al celor patru colțuri ale universului” la zeul ocrotitor al Akkadului.
Extinderea Imperiului Akkadian în timpul lui
Naram-Sin, nepotul lui Sargon (sursă:
Wikipedia)

Pentru glorificarea regilor apar schimbări stilistice impresionante în artă: Pentru Sargon – Stela victorie –
un bloc de 2m înălțime, sculptat în basorelief. Statuia de cupru de la Bassetki pentru deificarea lui Naram-
Sin – înalt grad de naturalism în reprezentarea corpului uman și reprezintă o inovație tehnică – metoda
cerii pierdute, tehnică atribuită inițial grecilor clasici.
Fragmente din Stela victorie
dedicată lui Sargon
(Wikipedia)

Fragment din Statuia de cupru de la Bassetki


(Iraki Museum, Bagdad)

În Babilonia, opoziția față de Akkad a avut drept consecințe reprimări violente a revoltelor, cu măsuri
foarte drastice. Opoziția față de dominația akkadiană a statelor sau populaților din jur, combinată cu
opoziția internă a dus la căderea bruscă a Akkadului în timpul lui Sharkalisharri. Întregul Orient Apropiat
revine la sistemul de state independente, unele dintre ele fiind acum guvernate de populații noi (în
Babilonia guttienii preiau câteva orașe-state, chiar pretind a fi urmașii dinastiei akkadinene). În afara
Babibloniei, se dezvoltă noi state – în nordul Siriei un mic regat hurian, un regat în jurul Susa în sud-estul
Iranului.
Secolul de stăpânire și influență akkadiană în întreg Orientul Apropiat a fost o premieră importantă în zonă,
Sargon și Naram-Sin devin modele de conducători puternici și subiectul a numeroase povești eroice timp
de două milenii.

Akkad - https://www.youtube.com/watch?v=evhDGp1KvPM&list=PL2eDLj_mdbyuHMTr0kd-
xwriNlSMRU3NM&index=2

A treia dinastie din Ur


Perioada de fragmentare a puterii după hegemonia Akkadului a fost de scrută durată. Deși cronologia din
”Lista regilor sumerieni” este confuză (sunt listați 32 de regi necunoscuți altfel), posibil să nu fi trecut mai
mult de 50 de ani de la moartea regelui Sharkalisharri până la începutul reunificării Babiloniei, care începe
cu alungarea gutienilor. Regele Utu-hegal al Urukului relatează cum i-a alungat pe gutieni din sudul
Babiloniei și a readus regalitatea în Sumer. Fratele și succesorul său, Ur-Nammu, a impus stăpânirea unei
noi dinastii, cu Ur capitală. El i-a obligat să se supună pe conducătorii independenți și pe cei dependenți de
gutieni, dar detaliile sunt vagi. În jurul anului 2100, Ur-Nammu a inițiat o a treia dinastie din Ur – 5 regi,
fiind a treia oară când Ur deținea regalitatea, conform ”Listei...”. Această dinastie a condus Babilonia și
regiunile învecinate din est timp de 70 de ani, folosind o birocrație complexă ce a produs un număr mare
de documente scrise. Curtea regală a produs și inscripții celebrând campanii militare și activități edilitare,
iar scribii au compus regilor o serie de imnuri care se referă la faptele lor. Sunt foarte multe documente
scrise, dar toate din perspectiva statului, mai ales asupra vieții economice, dar apar și figuri politice.
Remarcabilă este însă lipsa de interese a mesopotamienilor de mai târziu față de această perioadă,
comparativ cu mulțimea poveștilor create despre regii akkadieni.
Statul Ur III a avut un caracter diferit față de predecesorul său – mai restrâns geografic, mai centralizat în
plan intern. Statul însuși era compus din două părți: vatra Sumerului și Akkadului și o zonă controlată
militar la est, între fluviul Tigru și munții Zagros. Dincolo se întindea restul Orientului apropiat, cu care Ur
menținea relații diplomatice sau unde armatele sale efectuau raiduri de jaf. Acest sistem a fost dezvoltat în
principal în jurul domniei de 48 de ani a regelui Shulgi. Vatra era regiunea tradițională a Babiloniei și era
împărțită în 20 de provincii, în principal pe teritoriile fostelor orașe-state independente. Acestea erau
administrate de guvernatori în numele regelui. Interesat este că numele acestora este și acum (ca și în
timpul dinastiei akkadiene) énsi, titlul purtat de conducătorul suveran al orașelor-stat independente în
perioada dinastică timpurie. Bărbații provenea deseori din familiile locale de vază, iar demnitatea era
transmisă de regulă din tată în fiu. Alți membri ai familiei dețineau funcții înalte în cadrul provinciei. O
parte din strategia regelui consta în păstrarea acestor familii de partea sa, obiectiv pe care îl atingea și prin
căsătorii. Shulgi s-a căsătorit cu cel puțin nouă femei din diferite familii locale importante. Guvernatorii
controlau în primul rând bunurile templului, foarte bogate în sud. Erau responsabili cu îngrijirea sistemului
de canale și erau judecătorii supremi ai provinciei.
O administrație militară, condusă de generali, funcționa în paralele cu cea civilă a guvernatorilor, deși
zonele lor de autoritate nu coincideau întotdeauna cu provinciile. Generalii nu erau băștinași ai provinciei
în care staționau și nici urmași ai unor vechi familii importante, ci erau aleși de rege dintre bărbații care își
construiseră carierele în serviciul regal. Mulți aveau nume akkadiene sau străine, erau legați personal de
rege, deseori căsătoriți cu femei din familia regală, iar veniturile lor proveneau din terenuri agricole regale
și din alte proprietăți.
Administrația centrală a stabilit și un sistem de impozitare care aduna o parte substanțială a resurselor
provinciilor – bala. Cantitatea și varietatea contribuției fiecărei provincii era calculată în avans, pe baza
potențialului economic și naturii sectorului productiv. Pentru produse agricole, oficialii măsurau suprafața
agricolă și estimau recolta probabilă. În ceea ce priveliște natura contribuției, de exemplu, orașul Girsu
dădea grâne, însă Umma bunuri artizanale din lemn, trestie și piele. Multe impozite erau folosite pe plan
local de atașații coroanei, dar unele erau trimise în puncte speciale de colectare. Provinciile puteau retrage
din fond pentru nevoile lor, dobândind astfel acces la resursele vecinilor. Administratorii statali înregistrau
toate aceste transferuri.
Acesta este o perioadă de înflorire economică, cu un grad înalt de urbanizare și o creștere demografică în
zonă.
Sute de bărbați și femei se recrutau pentru a efectua muncă în folosul statului – de exemplu pentru canale
pentru extinderea zonelor agricole. Pot fi distinse două categorii de muncitori: cei care lucrau tot anul în
folosul statului și cei care lucrau atunci când li se cerea să facă acest lucru. Prestația era plătită cu rații –
orz, ulei și lână – în cantități calculate în funcție de statutul muncitorului. Aveau sarcini precise – țesut sau
tăierea trestiilor, dar, la nevoie, putea fi transferați în agricultură. Proprietățile statului erau mari –
câmpuri, locuri de pescuit, ateliere de manufactură etc. – ceea ce necesita multă forță de muncă. Statul Ur
III nu era totalitar, de aceea muncitorii erau recrutați în schimbul unei remunerații suficiente.
În teritoriile din est, metodele erau diferite. Acolo regii Ur III au impus o guvernare militară, cu un sistem de
exploatare directă condus de generali. Cancelarul regal reprezenta interesul coroanei și supraveghea din
capitală sistemul. Însărcina generali cu colectarea tributului în număr exact de oi, vite și capre. Animalele
erau duse într-un loc special, lângă Nippur, și erau folosite ca hrană pentru administrație sau ofrande
pentru temple, plus lâna lor. 200 de oi și capre și 15 vite trecea prin locul de adunat pe zi.
Regii Ur au încercat să aibă relații diplomatice cu statele din Iran, dar această politică a dat greș. În Golful
Persic, Ur reface relațiile comerciale ale dinastiei akkadiene, inclusiv comerțul cu Magan. Cu regiunile din
nord și vest regii Ur III au avut relații diplomatice, fără încercări de a le controla militar – inclusiv relații
matrimoniale.
Ca și regii akkadieni, și cei din Ur III au avut o politică activă de unificare ideologică a ținutului. Și-au pus
copiii în funcții de mari preoți și preotese și au reabilitat temple.
Cu toate acestea, statul nu va fi unul centralizat, cu regiuni specializate, economiile și ierarhiile locale au
rămas destul de independente. Sfârșitul Urului vine pe neașteptate, cauzele nefiind înregistrate foarte clar
– ele fiind și interne și externe. Intern – sentimentele de independență ale regiunilor, care refuză plata
impozitelor. Din afară – regatul elamit – conducătorul statului Shimashki cucerește Susa și Elamul, apoi Ur,
dar nu întreaga Babilonie.
”Ur a primit regalitatea, dar nu și domnia eternă”.
Apare o revigorare a artei scrisului și a literaturii sumeriene, care domină documentele produse de stat, în
timp ce akkadiana – limbă semitică – era limba vorbită. Oficiali ai statului învățau să scrie și să citească pe
texte literare sumeriene și se crede că acum a fost scrisă (sau poate rescrisă) Epopeea lui Ghilgameș,
pentru însăți familia regală pretindea a avea legături cu eroul-rege.
+ templu zigurat la Ur

- despre Ur dar și perioada următoare: https://www.youtube.com/watch?


v=bX9SVkixxtk&list=PL2eDLj_mdbyuHMTr0kd-xwriNlSMRU3NM&index=3

Orientul Apropiat la începutul mileniului doi

Cronologie
2019 Ishbi_erra fondează dinastia din Isin
Cca 1970-1719 Karum-Kamesh
1898 Începutul conflictului deschis dintre Isin și Larsa
1835 Dinastia Kudur-Mabuk fondată în Larsa
Cca 1800-1762 Arhivele de la Mari
1793 Rim-Sin din Larsa cucerește Isinul
1763 Hammurabi pradă Eshnunna
1761 Hammurabi cucerește Mari

În cele patru secole între 2000 și 1600, în Orientul Apropiat au existat structuri politice și sociale similare –
numeroase state în regiune, din vestul Iranului până la coasta Mediteranei, conducătorii lor, toți oameni de
arme, luptând pentru putere, încheind alianțe mereu schimbătoare și efemere. Unii dintre ei au reușit să
stăpânească teritorii mai vaste – cum e cazul lui Hammurabi, dar unificările au fost de scurtă durată.
Scrierea cuneiformă devine o deprindere comună din sud-vestul Iranului până în Anatolia centrală și vestul
Siriei. Babilonia era sursa celor mai multe tradiții scribale, limba sa, acum akkadiana, a fost folosită aproape
peste tot de vorbitorii altor limbi care au adoptat stilul de scriere și ortografia din sud. Sumeriana a înflorit
ca limbă a culturii dar exclusiv în Babilonia.
Știința de carte se răspândește în regiune, chiar și în satele mici erau oameni care știau să scrie și să
citească. Unul din genurile care a înflorit în aceste secole este scrisoarea – oameni de afaceri, membri
curților regale, generali, ambasadori etc – inclusiv relatări personale.
Orașele au înflorit în această perioadă.
Acum apar în textele urbane o serie de populații de păstori nomazi, numiți ”amoriți”, nefiind un grup etnic
sau tribal, ci un termen aplicat populațiilor care aveau trecut seminomad și proveneau din vest. Ei au
existat pe tot parcursul istoriei Orientului Apropiat și existau relații de o oarecare colaborare între ei și
orașele-state. Textele descriu viața acestora ca fiind total opusă vieții urbane civilizate și pe seama lor este
pusă decăderea statului Ur III.
La trecerea dintre mileniul trei în doi, se constată o creștere majoră a numărului de amoriți care se
sedentarizează și se așază în oraș. Erau activi la toate nivelurile societății, inclusiv ca generali sau regi. Chiar
Hammurabi se considera un ”rege al amoriților”. În Babilonia ei au adoptat complet cultura existentă,
inclusiv limba.

Babilonia
Sfârșitul dinastiei Ur III nu a dus la o fărâmițare politică a Babiloniei. Pe rând, se impun diferite dinastii. În
Isin, care după cucerirea de către elamiți a Urului Ishbi-Erra, din Isin, eliberează orașul și fondează o
dinastie care preia controlul unei părți a Babiloniei. Pe lângă Isin, alte familii regale importante au fost la
Larsa în sud, Babilon în nord, dar și în Uruk, Kish și Sippar. La este de Tigru, în Eshnunna și Asur. Elamul
rămâne în afara sferei de influență a Babiloniei. Până la începutul secolului XIX, rivalitatea dintre orașe se
manifesta sub forma conflictelor deschise. Însă statele din Babilonia recunoșteau că făceau parte dintr-un
sistem comun, cu capitala religioasă la Nippur. Controlul politic al acestui oraș dădea unui rege dreptul de a
se numi ”rege al Sumerului și Akkadului”. În regiune se folosea un calendar cu numele lunilor de la Nippur,
iar bunăvoința preoțimii de la Nippur îi oferea regelui un statul special. O altă tradiție care a supraviețuit și
demonstrează că orașele se considerau partenere ale unui sistem comun era numirea marii preotese de la
Ur. Convingerea că orașele-state ale Babiloniei făceau parte dintr-un sistem unic le-a permis
conducătorilor să adopte ideologia conform căreia exista o singură instituție a regalității, care trecea de la
un oraș la altul. Cel pe care preoțimea din Nippur îl recunoștea, chiar dacă puterile sale erau limitate.
Aceasta este și ideea centrală a ”Listei regilor sumerieni”.
Isin și Larsa au fost principalii actori politici în sudul Babiloniei. Un secol a fost pace, apoi în secolul XX în
Larsa este fondată o dinastie rivală care preia puterea în sudul și estul Babiloniei, iar puterea Isinului este
limitată la Babilonia centrală. În 1898 regele Larsei l-a atacat pe cel din Isin, ceea ce a determinat și alte
orașe să refuze supremația Isinului. În acest moment, regiunea avea cel mai mare număr de dinastii rivale.
Au existat printre ele și forțe unificatoare – o dinastie din Larsa – Kudur-Mabuk – care va controla întreaga
zonă în timpul lui Rim-Sin care a avut o domnie de 60 de ani. Singurul rival în zonă a mai rămas Babilonul,
unde Hammurabi ajunge la tron în 1792. Rim-Sin a petrecut 30 de ani apoi pentru a-și consolida dominația,
reducând treptat independența economică a fostelor orașe-state. Hammurabi a așteptat ca Rim-Sin să
îmbătrânească pentru a iniția cucerirea tuturor vecinilor.
În ciuda conflictelor, nu există indicii de declin economic la Babiloniei. Urbanizarea a rămas densă.
Are loc însă o schimbare fundamentală în administrarea economiei. În secolul XXI însă birocrația de stat
supraveghea absolut tot și folosea mari segmente ale populației ca forță de muncă, sprijinită cu rații. La
începutul mileniului doi a avut loc o ”privatizare” parțială. Marile instituții – paletele, templele – dețineau
încă resurse extinse. Dețineau mari suprafețe de teren și proprietăți și erau mari consumatori de bunuri și
servicii. Nu mai avem muncitori care lucrează exclusiv pentru administrație. Și alte instituții au început să
contacteze muncă și servicii. În loc să aibă personal dependent care să le cultive terenurile, dădeau
pământul în arendă, iar cei care îl lucrau trebuiau să predea o parte din recoltă și să păstreze restul pentru
nevoile sale. Când instituțiile aveau nevoie de forță de muncă, angajau oamenii plătindu-le salarii, nu rații
pe durata anului întreg. Treptat, mai multe sarcini sunt preluate de oameni din afara instituției, iar unele
dintre funcții devin sinecuri divizate în părți mai mici, de până la o jumătate de zi pe an.
Existau și contractori independenți care preluau sarcini administrative – strângerea dărilor, colectarea și
distribuția resurselor, reducând astfel personalul birocratic. În plus, acești antreprenori converteau dările,
plătite în produse, în argint. Probabil vindeau produsele. Ei păstrau o parte din bunurile transferabile. Acest
sistem de organizare economică s-a dovedit a fi fost dezastruos. Cum nu aveau mereu recolte bogate,
pentru că ... vremea, de multe ori producătorii nu puteau plăti și ajungeau să se îndatoreze pentru plata
dărilor, prin împrumuturi de scurtă durată și cu o dobândă mare (20% pentru argint, 33% pentru cereale).
Regii au fost nevoiți de multe ori să anuleze împrumuturile excepționale ale producătorilor, palatul fiind cel
care absorbea aceste pierderi, conform tradiției că regele trebuia să păstreze ordinea și dreptatea în țară,
iar o populație îndatorată nu putea forma o bază stabilă de impozitare, ci ar fi existat doar pentru a
îmbogăți clasa de oameni de afaceri.

Restul Orientului Apropiat


Situația politică în restul OA este asemănătoare celei din Babilonia. Dinastii locale conduceau mici state
care se luptau pentru putere.
La începutul mileniului doi, Assur era un punct important pentru comerțul internațional – cositor din est,
textile din Babilonia (cele mai bune atunci), aur și argint din Anatolia. Cele mai puternice state din sud-estul
Assurului erau Eshnunna și Elam.
Eshnunna combina războiul și diplomația pentru a câștiga importanță – război cu Mari, oraș pe care îl
supune. În 1766 Elam, aliat cu Mari, Babilon și Larsa atacă și pradă Ehsnunna. ...
Elam – rol neclar în această perioadă, dar nu se amestecă în problemele Babiloniei de nord sau
Mesopotamiei.
Mari – un stat cu ceva importanță, aliat apoi cucerit de Babilon.
Statele teritoriale

Dezvoltarea statelor teritoriale la începutul mileniului doi


1807 Shamshi-Adad preia puterea în Assur
Cca 1795 Yasmah-Addu așezat pe tronul din Mari
1792 Hammurabi moștenește tronul Babiloniei
1775 Moartea lui Shamshi-Adad
Cca 1740 Samsuiluna pierde controlul asupra sudului Babiloniei
Cca 1650 apariția statului hitit
1595 Regele hitit Mursili jefuiește Babilonul

În talmeș-balmeșul dinastiilor rivale ce a caracterizat prima jumătate a mileniului doi, un număr mic de
conducători ies în evidență, cei care reușesc să pună bazele unor state teritoriale, dar de scurtă durată, nu
radical diferite de cele din aceeași perioadă, dar cu succes mai mare în competiția cu vecinii. Shamshi-Adad
a unificat Mesopotamia de Nord, apoi Hammurabi Babilonia, iar mai târziu Hattusilis I Anatolia Centrală. Ei
pun bazele sistemului de state teritoriale din secolele următoare.
Shamshi-Adad
Probabil a moștenit tronul în jurul anului 1830 de la tatăl său în Ekallatum – un oraș nelocalizat, poate aflat
în apropierea Assurului. A domnit aici 10 ani, apoi a fugit în Babilonia când Naram-Sin din Eshanunna a
cucerit Ekalaltum. Peste 7 ani se întoarce după ce moare Naram-Sin, iar 3 ani mai târziu cucerește și
Assurul – 1807. Își va extinde influența spre vest, în nordul Siriei, anexează la un moment dat Mari.
Întreaga zonă de la nord de Babilonia a fost încorporată în statul său – Regatul Mesopotamiei Superioare.
A fost foarte tolerant față de practicile existente în diferitele state pe care le-a anexat. La Assur a luat titlul
regal obișnuit, ”guvernator al zeului Assur”, la Ninive a restaurat templul lui Ishtar. În alte orașe păstrează
vechii conducători, care devin vasalii săi. Au supraviețuit și proceduri administrative locale. Schimbă însă
modul de datare cu sistemul eponim din Assur. Anii erau numiți după o persoană - limmu. Persoanele care
deveneau eponime erau inițial alese prin tragere la sorți, dar în mileniul unu limmu era constituit de o
rotație fixă a demnitarilor în frunte cu regele.
Statul lui dispare brusc și neclar. Ajuns la bătrânețe, doi vecini importanți – Yamkhad și Eshnunna atacă
simultan. Posibil ca el să fi murit în bătălie sau de bătrânețe..

Babilonul lui Hammurabi


Babilonul exista de secole, dar era înconjurat de state importante – Eshnunna, Larsa și Regatul
Mesopotamiei Superioare. Hammurabi devine rege în 1792, când Rim-Sin tocmai unificase întreaga
Babilonie sudică iar Shamshi-Adad era conducător suprem în nord. La început se supune acestora. În prima
parte a domniei atenția regelui se concentrează pe dezvoltarea internă a statului său (incorpora Sippar,
Kish, Dilbat și Marad la început), săpând canale și fortificând orașe. Din 1766 până în 1761 a dobândit
stăpânirea totală a Mesopotamiei de sud, după moartea lui Shamshi-Adad și când Rim-Sin era bătrân. A
înfrânt Elamul, Larsa, Eshnunna și Mari, a incorporat Larsa și regiunea Eufratului Mijlociu. Singura zonă
nesigură rămâne nordul Mesopotamiei, unde a purtat două campanii dar fără succes total.
Inima statului său era însă Babilonia, aici ocupându-se de cele mai mici detalii, ceea ce în epocă nu era
nimic neobișnuit, regele fiind un păstor și un agricultor.
Codul lui Hammurabi este un monument închinat regelui ca rege exemplar al dreptății – greșit încadrat, nu
este un cod de legi. Este o înșiruire de cazuri pentru a dovedi capacitatea regelui de a garanta dreptatea și
de a fi un exemplu pentru viitorii regi.

Codul lui Hammurabi – Muzeul Luvru (sursă


Wikipedia)

Codul oferă însă un tablou al societății babiloniene – o ierarhie socială cu structură tripartidă – oameni
liberi, dependenți și sclavi. Poziția unui om este însă definită în relație cu altul. De exemplu, un înalt
demnitar al curții este un ”sclav” al regelui. Statutul dependenților este și mai greu de definit – o relație cu
palatul sau o altă persoană, dar nu se pot descifra care era baza sau gradul dependenței. Posibil să fie cazul
celor afectați de procesul de ”privatizare”. Folosirea antreprenorilor care se îngrijeau de palat este o
caracteristică a epocii. Contractele de împrumut continuă să fie numeroase și deși și Hammurabi a anulat
datoriile în mai multe rânduri, repetarea unor astfel de hotărâri demonstrează neputința lor de a îndrepta
situația.
Așa am devenit eu păstorul binefăcător al cărui sceptru este dreptatea; a cărui umbră odihnitoare este
întinsă peste toată cetatea, la sânul meu am purtat popoarele țării lui Sumer și Akkad; ele au înflorit sub
protecția mea.
Tot cel apăsat ce are un proces să vină în fața statuii mele, regele dreptății, și să citească cu luare aminte
stela scrisă, să dea ascultare cuvintelor mele prețioase, stela mea să îi facă limpede problema lui; să
înțeleagă cauza lui și să se liniștească în inima sa (zbuciumată). Să spună: ”Hammurabi conduce țara cu
dreptate”.
Unificarea lui Hammurabi este însă de scurtă durată, la 10 ani după moartea sa fiul său, Samsuiluna se
confruntă cu revolte, revolte care conduc la represiuni drastice și pierde controlul asupra unor teritorii
treptat. Mai mult, orașe precum Ur și Nipppur sunt abandonate. Una din cauze pot fi represiunile drastice
ce au condus la distrugerea infrastructurii urbane și a celei agricole. Poate și din cauza politicilor lui
Hammurabi și a predecesorului său de interdependență a regiunilor, care, în condițiile dispariției
coordinării centralizate, conduce la un declin economic în toate regiunile.

Supremația politică a Babilonului a mutat centrul religios al regiunii în acest oraș. Regii Hammurabi și
Samsuiluna au privilegiat zeul tutelar al Babilonului, Marduk. Acesta a fost integrat panteonului de la
Nippur ca fiu al lui Ea, el însuși zeu al orașului Eridu din sudul extrem. Babilonul va impune popularitatea
zeilor nordici în întreaga Babilonie.
Sfârșitul acestei epoci este un mister. Fiecare dintre urmașii lui Hammurabi a domnit mai mult de două
decenii, ceea ce sugerează stabilitate politică și au păstrat Babilonia unită timp de 155 de ani. În jurul său
erau zone cu populație puțină, iar marile puteri politice erau departe – în nord vestul Siriei și Anatolia.
Conflictul dintre acele state a afectat în cele din urmă și Babilonul. În 1595, după o campanie în nordul
Siriei, regele Mursili al hitiților coboară în josul Eufratului, fără să aibă rezistență. Jefuiește Babilonul și
pune capăt dinastiei.
https://www.youtube.com/watch?v=gJF_lYSREgc&list=PL2eDLj_mdbyuHMTr0kd-xwriNlSMRU3NM&index=4

Vechiul regat hitit


Hattusa – oraș în centrul Anatoliei – cucerit de un rege al Kussarei. Acesta își ia numele de Hattusulis.
Acesta începe apoi o expansiune spre sud, din nevoia de a controla acces la câmpii de cereale (Anatolia
avea zone agricole mici), din nordul Siriei. Așa că atacă și jefuiește regatul Yamkhad, mai ales capitala Alep,
dar acesta își păstrează independența. Apoi poartă campanii și în sud-vestul Anatoliei și creează un stat
mare. Fii săi se revoltă și răzvrătesc și împotriva lui. Așa că își numește nepotul moștenitor - Mursili. Ce
face acesta – distruge Alepul și Babilonul. Fără alte urmări decât crearea unui vid de putere în Babilonia de
care nu va profita momentan nimeni.

Evul Întunecat
În 1590 Orientul Apropiat arăta foarte diferit față de cum era cu patru generații înainte. Urbanismul era la
cel mai scăzut nivel, multe orașe mari fuseseră distruse, altele au fost abandonate. Lipsa puterii
centralizate a dus la o întrerupere a practicilor administrative și scribale din cauza scăderii nivelului
activităților economice și culturale. Avem puține texte scrise, iar durata acestei perioade este
controversată, posibil un secol. Acum însă au loc schimbări cruciale, ce vor avea urmări pentru secolele
următoare.
Ascendența politică a noi grupuri de populații, kasiții în sud și hurienii în nord, pare a fi progresul cel mai
important al secolului XVI. Ambele grupuri existau deja în Orientul Apropiat dar acum e momentul când
încep să se afirme politic.
Kasiții locuiau în Babilonia încă din secolul XVIII, fiind recunoscuți după numele lor, care atestă o limbă
diferită de cea a locuitorilor regiunii. Unii kasiți erau complet integrați social în economia agricolă și
urbană. Dinastia Hana, care a apărut la Terqa, mai sus de Mari, includea un conducător cu nume kasit. Deci
regiunea Eufratului mijlociu ar fi zona în care kasiții au câștigat prima dată controlul asupra orașelor. După
ce Babilonul rămâne fără conducător în 1595, în deceniul următor o dinastie kasită preia controlul. Până în
1475 încorporaseră sudul Babiloniei.
În nordul Siriei și Mesopotamia, oameni cu nume huriene au existat începând cu mijlocul mileniului trei. S-
au răspândit pe o suprafață vastă, de la munții Zagros la Mediterană. Când Regatul Mesopotamiei
Superioare s-a destrămat, e posibil ca populații de hurieni să fi intrat în teritoriu, venind din munți de la est,
aducând elemente culturale asociate cu indo-europeni, deși nu sunt o populație indo-europeană. Mai
târziu, hurienii venerau zeii indieni Mithra, Varuna și perechea divină Nasatya. S-a speculat mult dacă
hurienii au fost ei înșiși supuși unei clase militare superioare indo-europene, dar nu există dovezi clare în
această direcție. Dar mai potrivit e să spunem că membrii acestei clase erau bărbați antrenați pentru
război, în special pentru a conduce de luptă. În momentul reapariției izvoarelor istorice, hurienii erau cel
mai important grup de populații pe o vastă suprafață – statul Mitanni.
Deși au dominat politic Evul Întunecat, kasiții și hurienii nu au lăsat cultural multe urme. Hurienii sunt însă
responsabili de o inovație tehnologică majoră: folosirea calului și a carului de luptă. Tot acum pare să fi
avut loc o altă schimbare tehnologică, legată de navigație, care vor pune în contact țările din Mesopotamia
cu sistemul comercial maritim din insulele și țările de la Marea Mediterană – Egipt și Cipru.

Clubul marilor puteri


Cca 1365-1335 Arhiva de la Amarna
1274 Bătălia de la Kadesh
În timpul secolelor dintre 1500 și 1200, Orientul Apropiat a ajuns să facă parte dintr-un sistem internațional
care implica întreaga regiune, din vestul Iranului până la Marea Egee și din Anatolia până în Nubia. O serie
de state teritoriale întinse au interacționat unele cu altele, ca egali sau rivali. În zona siro-palestiniană –
state mai mici care se supuneau vecinilor mai puternici și care erau folosite ca reprezentanți în rivalitățile
acestora. Sistemul se întindea dincolo de limitele Orientului Apropiat – cuprindea lumea egeeană și Egiptul.
Marile regate erau: Babilonia kasită, Anatolia hitită, Egiptul și, în Mesopotamia de Nord și Siria, inițial statul
Mitanni, urmat la jumătatea secolului al XIV-lea de Asiria. La hotarul oriental se afla regatul elamit, iar în
regiunea egeeană, la vest, Micene. În mijlocul lor se aflau statele din Siria și Palestina, majoritatea orașe-
state ca întindere și organizare, întotdeauna dependente de marile puteri. Dar faptul că toate au făcut
parte dintr-un sistem comun, fără ca vreunul să le domine pe celelalte, face ca această perioadă a istoriei
antice să fie una neobișnuită – arheologic numită Epoca Bronzului Târziu. Pentru această perioadă există
multe surse istorice – palatele aveau arhive – cronologia este însă problema.
Sistemul politic
ciclul de creație (unificare politică), înflorire (prosperitate) și declin (colaps brusc).
În secolul 16, întreg Orientul Apropiat era fragmentat politic. Situația de declin politic și economic se
inversează la final de secol 16 și în secolul 15 – state teritoriale aproximativ la fel de puternice – cele mai
cunoscute au fost Egipt, Babilonia și Asiria. Statele mesopotamiene au devenit cu adevărat teritoriale.
Babilonia și Asiria au fost entități regionale, conduse de un singur centru politic de dinastii care considerau
că stăpânesc o țară, nu unul sau mai multe orașe ca până atunci. Teritoriile cuprindeau orașe și
hinterlandurile lor unite între ele printr-o integrare economică la un nivel nemaiîntâlnit până atunci.
Ideologic, orașul era inima culturală și politică, dar autonomia politică și economică a orașelor a dispărut.
State teritoriale s-au dezvoltat și în alte regiuni ale Orientului Apropiat – Siria de nord – statul Mitanni.
Noul regat Hatti (hitit) – Anatolia centrală și Siria de nord-est.
Singura excepție a fost zona siro-palestiniană. Aici a continuat să existe sistemul ce presupunea
concentrarea unor state mici în jurul unui singur oraș – Ierusalim, Damasc, Byblos și Ugrit. A fost o zonă
tampon între marile state, un loc unde se interacționa competitiv direct sau prin delegați. Conducătorii
locali erau vasali ai marilor puteri, dar regiunea nu devine un stat teritorial și nici nu este integrată
vreunuia dintre state. Doar conducătorii statelor teritoriale se considerau egali și se adresau unul altuia ca
”frați” în timp ce conducătorii statelor siro-palestiniene erau considerați inferiori – servitori. Aceștia se
supunea pe rând unuia dintre suveranii vecini, continuând ca statele lor să existe ca entități politice
separate.
Interacțiuni politice: diplomație și comerț
Toți participanții la acest sistem știau care le era locul în ierarhia politică și cum să interacționeze cu ceilalți.
Se purtau ca și cum ar fi trăit într-un sat mare în care comunicarea era strânsă și oamenii înrudiți. Pentru a
păstra sistemul, se aflau în legături apropiate unii cu ceilalți, trimițând dintr-o parte în alta soli cu mesaje
scrise și orale. Toate curțile aveau cancelarii unde scribii scriau în babiloniană – limba internațională a
diplomației. Statutul fiecărui stat era bine definit, însă atunci când situația politică se schimba și se ridica
un nou stat puternic, cum a fost cazul Asiriei, apăreau divergențe. Diferența față de corespondența de la
începutul mileniului doi este că Mari Regi nu discutau explicit problemele politice. Se făceau aluzie la ele,
dar acești bărbați erau interesați de schimbul diplomatic de mesageri, bunuri și femei. Opusul era valabil
pentru scrisorile vasalilor către suzerani. Aceștia preferau să își acuze vecini că nu sunt buni vasali pentru a
obține fie scutiri de impozite și tribut, fie controlul pământurilor și drumurilor. De multe ori hitiții aplicau
această politică prin intermediar, folosindu-se de regii clientelari și de certurile lor locale, care păreau
neînsemnate, dar erau de fapt dispute între marile state. La fel Marii Regi se plângeau între ei de lipsa de
respect al vreunuia.
Relația dintre state trebuiau codificate, mai ales dintre marile regate și vasalii lor. Acest lucru se realiza prin
intermediul tratatelor dintre conducători și trebuiau reînnoite de fiecare dată când se schimba un
conducător. Erau de două tipuri: între Marii Regi și între un rege și vasalul său.
Căsătoriile diplomatice întăreau relațiile apropiate prevăzute de tratate și constituiau subiectul scrisorilor
dintre Marii Regi. Egiptul însă avea o regulă – cerea femei de sânge regal, dar nici o prințesă egipteană nu
se putea căsători cu un străin. Este celebrul cazul văduvei lui Tutankhamon, care a cerut regelui hitit
Suppiliuluma ca unul dintre fii lui să îi devină soț. Acesta, după ce analizează cererea, își trimite fiul, dar
acesta este ucis pe drum. Se pare că o facțiune egipteană dorea să instaleze pe tron pe unul de al lor.
Un alt subiect al scrisorilor dintre egali era schimbul de daruri. Tranzacțiile aveau o funcție dublă: le
permitea conducătorilor să obțină bunuri de lux care nu erau disponibile local și întăreau un sistem de
respect reciproc, prestigiu și fraternitate. Acestea erau trimise cu diferite ocazii – urcarea pe tron a unui
nou rege sau când se încheiau tratate sau se celebra o victorie militară. Acest sistem favoriza circulația în
regiune a bunurilor de lux și cele foarte căutate. Egiptul era singurul care avea aur. Ceilalți trimiteau
acestuia cai, cupru, produse meșteșugărești etc. Deseori se plângeau între ei de darurile primite (regele
egiptean era mai zgârcit...). Nu doar bărbații, ci și soțiile lor întrețineau relații similare cu femei cu statut
egal de la celelalte curți.
Schimbul de daruri este însă o mică parte din vasta rețea de comerț ce facilita răspândirea materialelor și
bunurilor meșteșugărești în întregul Orient Apropiat. Sistemul maritim era conectat și la rutele comerciale
riverane și la cele terestre. Mai mult, navigatorii din lumea miceniană se aventurau probabil până în Spania
pentru a obține mărfuri precum argintul sau staniul. Ciclul comerțului din estul Mediteranei trebuie văzut
ca centrul unei rețele ce se întindea dincolo de țărmurile acesteia.

Anumite locuri funcționau ca puncte de intersecție în cadrul acestui sistem – Ugarit de exemplu la
intersecția rutelor Mesopotamia, Anatolia Centrală și Egipt. Avea contacte cu alte porturi siriene, cu Cipru
și Creta, precum și cu orașe din interiorul continentelor.
Statele încercau să dirijeze într-o oarecare măsură comerțul și să îl folosească în rivalitățile lor.
Competiția regională: războiul
Statele din regiune erau într-o permanentă rivalitate – de aici campanii militare. Războaiele erau purtate în
două feluri: fie atacând vasalii celuilalt, fie confruntare directă. Prima modalitate a fost preferată mult timp
în zona siro-palestiniană – între Egipt și Mitanni, apoi Egipt și Hatti. În alte zone, din lipsă de zone tampon,
au avut loc confruntări directe – Asiria și Babilonia. Statul Mitanni este singurul stat mare care își pierde
independența – cucerit și făcut vasal de hitiți. La începutul secolului 13, hitții și egiptenii s-au confruntat
direct – Kadesh 1274 – din cauza pătrunderii hitiților în zonele controlate de egipteni. Egiptul pierde, dar își
păstrează dominația în sudul Palestinei. ”Micii regi” ai zonei siro-palestiniene erau la fel de implicați activ în
război ca și superiorii lor.
Altercațiile permanente le impuneau acestor societăți să investească în armată, astfel aceasta capătă un rol
principal. Toate armatele au acum care trase de cai care le permitea războinicilor să înainteze rapid spre
inamic și să lanseze săgeți. Conducătorii de care și luptătorii antrenați capătă un statut special, devin elite
militare și curând ajung parte din aristocrație.

Ideologii și organizării sociale comune


- discrepanță enormă privind accesul la bogăție și putere între elita redusă numeric și majoritatea
populației. Apare o clasă elitară internațională, ai cărei membri aveau mai multe în comun cu colegii lor din
alte state decât cu clasele inferioare de acasă. Elitele s-au angajat într-o acumulare și etalare fără
precedent a averii, distanțându-se de restul populației, locuind în orașe sau cartiere separate. Este o
perioadă de intensă activitate edilitară și producție artistică – cele mai impresionante monumente ale
antichității – de exemplu morminte regilor – vezi piramidele din Egipt.
O trăsătură comună este faptul că edificiile publice, palate și temple, sunt situate în zone clar delimitate ale
orașelor sau chiar orașe întregi serveau drept reședințe regale.
Hattusa era așezată pe o stâncă bine apărată și palatul său într-o fortăreață înaltă. Palatele regilor
micenieni – pe comele dealurilor. În Assur, centrul era înconjurat de ziduri – acolo se aflau palatele și
templele. Se construiesc noi orașe, cu nume ce arată felul cum erau legate de persoană – regi. Acestea nu
erau orașe pentru oamenii de rând. Gigantismul lor reflectă bogăția resurselor de care dispuneau regii.
Psihologic indică dorința elitelor de distanțare față de popor, dar și luptele pentru putere care au continuat
în cadrul elitelor și între ele. Unele orașe au fost abandonate după dispariția fondatorului sau își pierd
întâietatea. Pe lângă opulența decorativă și a stilului de viață, un alt element comun este folosirea
babilonienii ca limbă a elitei.

Avem astfel o ierarhie socială strictă, care implică două sectoare ale societății: cei dependenți de palat și
populația liberă din comunitățile rurale. Nu avem doar o ierarhie bazată pe bogăție sau pe accesul la
mijloacele de producție.
Cei dependenți de palat nu erau ”liberi”, nu posedau pământ, dar dacă privim bogăția ca un indicator al
statului social, adeseori se situau pe o poziție mult mai bună decât a oamenilor liberi. În palate observăm
cel mai înalt grad de stratificare socială. La baza ierarhiei erau robii care lucrau în domeniile agricole.
Abilitățile mai specializate ofereau un statul superior – meșteșugarii, scribii, personalul templului și
intendenții aveau poziții deosebite. Elitele militare se aflau în vârful acestei ierarhii – conducătorii erau
prețuiți și recompensați pentru serviciile lor. Recompensele date dependenților de palat erau distribuite
sub diferite forme: rații pentru nivelurile inferioare, plăți și drept de uzufruct pentru terenuri pentru cele
superioare. Folosirea acestor terenuri era oferită individual, ca urmare a prestării unui serviciu, și nu
familiilor. Mai târziu, elitele militare au încercat să facă arendarea transmisibilă generațiilor următoare și
au plătit asta în argint, nu în servicii.
Oamenii liberi nu erau în totalitate în afara controlului guvernamental – erai și ei obligați să plătească dări
și să presteze muncă neplătită la cerere. Dar erau proprietarii pământurilor lor, de cele mai multe ori în
cadrul comunității, nu ca indivizi, de pe urma căruia trăiau modest. Palatul le oferea sprijin – îngrijea
sistemul de canale în Egipt și Mesopotamia. Întinderea sectoarelor libere este greu de stabilit și varia de la
stat la stat. În ceea ce privește stratificarea socială, ca și robii agricoli ai palatelor, se aflau pe treapta
inferioară. Mare parte din munca și produsele lor era asumată de cei de la nivelurile superioare, pentru că
averea elitelor trebuia creată cumva. Conducătorii nu au mai simțit nevoia să echilibreze echilibrul social,
cum făcuseră în prima parte a mileniului, iar nivelul de robie îndatorată a crescut simțitor. Indivizii și
familiile nu mai căpătau păsuire din partea sistemul, mulți părăsind comunitățile și refugiindu-se în alte
state, de unde și faptul că returnarea refugiaților era importantă în tratatele dintre state, pentru că acestea
nu își permiteau să piardă mână de lucru. Această carență va fi una din principalele cauze care au dus la
prăbușirea întregului sistem.

Mitanni
- în izvoare hitite, egiptene și asiriene.
- centrul statului – Siria de Nord, între Tirgu și Eufrat
- la apogeu, teritorii de la est de Tigru și pe coasta sudică a Anatoliei, În sud de-a lungu Eufratului mijlociu,
la graniță cu Babilonia.
- capitala la Washukanni – oraș neidentificat, probabil în nordul Siriei.
- cronologie greu de stabilit
- dominația în nordul Siriei până la mijlocul secolului 14
- conflict cu Egiptul pentru influența în Siria nordică
- dispare datorită luptelor pentru putere internă între ramuri ale familiei regale – intervine statul hitit care
va diviza statul și și-l va subordona.
- Hitiții numeau statul ”tărâmul hurienilor” – una dintre limbile oficiale ale statului.

Noul regat hitit


- zona centrală a Anatoliei – numit Hatti, capitala la Hattusa.
- și aici probleme cu cronologia – mulți regi hitiți purtau același nume...
- geografic, granițele statului hitit se schimbă constant – capitala era în Anatolia centrală, iar expansiunea
militară s-a îndreptat către sud, unde, la apogeu, controla vestul Siriei. Structura politică a statului nu era
de control teritorial, ci de dominație asupra vasalilor, de aici granițele schimbătoare.
- există de la 1800 la 1200 – două perioade – Vechiul Regat în secolul 17 și Noul Regat de la 1400 la 1200
Structura statului hitit este comparată cu cea a vasalității medievale apusene. Marele Rege din Hatti
guverna direct zona centrală, dar folosea vasali pentru a controla cele mai multe dintre regiunile Anatoliei
și Siriei. Aceștia sunt conducători locali care i-au jurat loialitate, dar o putea schimba în favoarea altei
puteri. Prinți hitiți administrau anumite locuri cheie, în puncte strategice din nordul Siriei. Alte regiuni și-au
păstrat dinastiile autohtone – Ugarit și Emar. Suzeranii hitiți au respectat tradițiile locale și nu au încercat
unificarea culturală sau politică, așa cum a făcut-o și Mitanni.
Regele avea statut suprem, dar și soția sa – prima regină – avea putere mare – relații diplomatice cu curți
străine.
- limba oficială a cancelariei era hitita
Prăbușirea sa a fost bruscă și totală.

Siria-Palestina
- regiunea se desfășura din sudul Anatoliei, între Mediterana și Eufrat, până în sudul Palestinei, unde se
învecina cu deșertul Sinai și munții Iordaniei.
- state mici aflate sub controlul vecinilor mai puternici – Amurru – regat în nordul Libanului până la câmpia
Homs din Siria – vasal Egiptului, apoi al Hatti
- Ugarit – dispare la finalul perioadei
- alfabet cuneiform, model Babilonia
- hinterlanduri mici cu populații risipite – mână de lucru puțină iar politicile elitelor politice au înrăutățit
situația – muncitorii se îndatorau și pentru că nu putea plăti își abandonau pământurile și fugeau în stepă și
în munți – ”habiru” – considerați tâlhari

Babilonia
- dinastii kasite după căderea Babilonului – 36 de regi până în 1155 – 576 de ani
- nu au avut influență culturală în zonă, dar schimbă structura socială. Kasiții erau organizați în familii și
unități tribale și s-au raportat la aceste unități și când au preluat controlul orașelor. Identificau persoanele
după ”Casa lui cutare” – strămoș real sau fictiv – oamenii erau fii acelui strămoș. Casele includeau mai
multe sate și zone cu teren agricol și au devenit unități administrative. După ce pierd controlul politic în
Babilonia rămân în zonă și păstrează organizarea case kasite ca unități administrative.
Babilonia este unificată în jurul anului 1475. Și nu ajunge sub stăpânire asiriană.
- administrație centralizată – o arhivă nu 100% cercetată - un guvernator la Nippur care conducea un birou
agricol care colecta recolte și produse animale care erau redistribuite dependenților instituționali sub
formă de rații. El era și mare preot al lui Enlil – al doilea om în stat după rege
- nivel de urbanizare mai scăzut decât în trecut, dar se reconstruiesc orașe + o nouă capitală – Dur-
Kurigalzu, în nordul extrem al Babiloniei.
Sfârșitul dinastiei este adus de presiuni exercitate de Asiria și Elam. O perioadă asirienii numesc
conducători marionetă în zonă. Presiunea elamită și o revoltă a babilonienilor readuce Babilonia în mâinile
kasiților, dar apoi raidurile elamiților duc la prăbușirea dinastiei în 1155 – capturarea statuii lui Mardok și
trimiterea acesteia la Susa simbolizau sfârșitul epocii.
Elamiți nu preiau controlul asupra Babiloniei, ci o dinastiei non-kasiană, dinastia a II-a de la Isin. Cel mai
puternic și celebru rege al ei a fost Nabucodonosor I (1125-1104), care s-a răzbunat pe Elam, a devastat
Susa și a recuperat statuia lui Marduk. Și succesul său e de scurtă durată, iar curând după domnia lui
Babilonia alunecă în obscuritate istorică.
Babilonia a fost însă și va continua să fie patria culturii, textele literare și științifice babiloniene regăsindu-
se în toate culturile din jur.

Asiria
Trei perioade: timpurie, mijlocie și neoasiriană. Din secolul 14 până în secolul 11 – din mic stat în jurul
orașului Assur devine un vast stat teritorial.
Primul conducător important a fost Ashur-uballit I (1353-1318). El reușește să stabilească un control ferm
asupra centrului Asiriei – valea Tigrului și câmpiile de est. Probabil că acum Asiria era un stat dominat de
Mitanni, iar regele din Assur era vasal. Când hitiții au atacat din vest statul Mitanni, Asur-uballit a anexat
teritoriile sale orientale. Se afirmă atunci ca o persoană de importanță internațională. Deschiderea sa
diplomatică către Egipt stârnește reacții violente din partea Babilonului. Însă importanța Asiriei nu putea fi
negată și regele Babiloniei însuși se căsătorește cu o prințesă asiriană. Moartea lui Asur-uballit provoacă un
declin temporar în statutul internațional al Asiriei, dar imediat vin trei regi longevivi, care domensc
aproape un secol și transformă Asiria într-o putere importantă. Ținta lor – vestul – regiunea fostului stat
mitannian de la est de Eufrat în teritoriu asirian controlat direct. Acolo se lovesc de hitiți iar relația cu acești
a fost turbulentă, fiind într-un final recunoscuți ca mare putere.
În vestul Eufratului asirienii conduceau direct, fiind preocupați de producția agricolă. O nouă metodă de
control a populaților locale – strămută grupuri întregi cu proprietăți și familii.
- campanii și în nordul Siriei și în estul Anatoliei, presiunea asiriană determină populațiile de acolo să
formeze state sau federații. Babilonia ajunge la un moment dat sub control asirian, dar regele asirian este
ucis iar estul Anatoliei și nordul Siriei se eliberează de sub control asirian. Urmează doi regi care opresc
temporar declinul Asiriei, însă succesele lor sunt efemere și până în 1050 Asiria este redusă la nucleul ei.
- militarism al statului
În nucleul Asiriei, coroana deținea majoritatea pământului agricol și îl dădea în folosință bărbaților și
familiilor lor în schimbul muncii – militară sau proiecte edilitare. Terenurile date puteau fi folosite aproape
ca o proprietate privată – locurile erau transmise din tată în fiu sau puteau fi vândute. Dar dacă posesorul
nu își realiza sarcinile sau nu avea moștenitori, pământul revenea la stat. Avem și aici un grad mare de
îndatorare.
- legi foarte restrictive și austere pentru femei – femeile aveau voie să iasă din casă cu capul acoperit, cele
nemăritate, sclavele și prostituatele nu aveau acest drept. În Palat dacă o femeie se întâlnea neînsoțită cu
un bărbat, erau amândoi omorâți.

Prăbușirea sistemului regional și urmările sale


1209 Merneptah al Egiptului se luptă cu ”popoarele mării”
1200 Sfârșitul culturii miceniene
Cca 1190 Jefuirea Ugaritului
Cca 1185 căderea Hattiului
1177 Ramses al III-lea al Egiptului se luptă cu ”popoarele mării”
1155 Sfârșitul dinastiei kasite
Cca 1120 Sfârșitul perioadei elamite mijlocii
Cca 935 Reapariția documentelor scrise în Asiria

Prăbușirea sistemului Marilor puteri are cauze atât locale, cât și la nivel internațional. Forțele care au
provocat schimbările au fost mai puternice în estul Mediteranei, adică în zona egeeană și în Anatolia,
diminuându-se spre est. Coastele Siriei și Levantului au fost mai afectate decât zonele din interiorul
continentului. Marile state din Mesopotamia și Egipt au reușit să țină piept forțelor distructive majore, dar
au avut de suferit în urma celor întâmplate în afara granițelor lor și, în final, au intrat în declin.
Evenimentele
Lumea egeeană a micenienilor se afla la marginea sistemului Orientului Apropiat care a caracterizat
perioada dintre secolele 15-13. Natura exactă a organizării sociale și politice este neclară, dar fortărețe
masive construite ca reședințe pentru elitele bogate în Micene sau Tirint sugerează existența unor mari
puteri centrale în anumite regiuni. Influența miceniană se extinsese pe o mare parte din Grecia
continentală, pe insulele egeene, inclusiv Creta, și pe coasta anatoliană și existau puternice legături
comerciale cu Ciprul și Levantul. Această lume dispare în secolul 13 – comerțul pe mare încetează, oamenii
nu mai erau înmormântați cu obiecte funerare scumpe, iar câteva fortărețe au fost distruse sau reduse
considerabil ca mărime. Cultura Palatelor din Epoca Bronzului a dispărut. Distrugerea are loc pe mai multe
decenii. Deși declinul și schimbările sunt vizibile în cea mai mare parte a lumii egeene, insula Cipru pare să
fi evoluat în direcția opusă – în jurul anului 1200 pare să fi existat o expansiune urbană și o creștere a
producției de metal susținute, precum și contacte internaționale cu Egipt, Levant și Mediterana de mijloc.
Ciprioții au umplut acel gol lăsat de Micene.
Anatolia suferă schimbări politice fundamentale – statul Hatti se destramă, dar unele din cauze sunt și
interne – casă regală rivală în sudul Anatoliei. În capitala Hatussa fortăreața regală este arsă din temelii, dar
nu și restul orașului, la fel se întâmplă și în alte zone ale Anatoliei. Regatul se va sparge în state mici.
Odată cu sfârșitul dominației hitite, orașele din Siria devin independente, dar multe sunt distruse, în
special pe zona de coastă – cazul Ugarit – aici jefuitorii vin pe mare și pentru că trupele orașului se aflau în
Hatti, orașul și zonele sale suferă distrugeri – orașul e distrus în jur de 1190 și nu mai avea să fie populat
1000 de ani. Mai spre sudul zonei siro-palestiniene, distrugerile sunt selective – Byblos sau Sidon rămân
neatinse, dar Ashkelon și Hazor sunt distruse. În Palestina, viața rurală înlocuiește cultura urbană și apar
noi populații în zonă – filistenii, care preiau controlul zonei de coastă sudice până la granița cu Egiptul.
În Egipt relatările sunt părtinitoare, doar în scrierile regilor – ”popoarele mării”. Egiptul pierde controlul
asupra teritoriilor din Asia, rămâne ca stat teritorial, dar au loc revolte interne și o restrângere a legăturilor
cu regiuni de peste graniță și în jurul anului 1100 are loc fragmentarea politică a țării.
Asiria, Babilonul și Elamul rămân state teritoriale, dar cu probleme interne și puțină influență dincolo de
granițele proprii. În Babilonia, viața urbană decade, numărul de centre urbane scade, la fel și sistemul de
irigații. Problemele naturale combinate cu slăbirea puterii centrale care coordona marile proiecte de irigații
conduc la decăderea statului, la care se adaugă și intervențiile militare ale Elamului și Asiriei. Nici aceste
două state nu vor evita declinul statului centralizat.

Cauzele dispariției statelor centralizate sunt multiple: interne – discrepanța dintre elitele bogate ale
palatului și restul populației care conduce la fuga de sub controlul Palatului și pierderea mâinii de lucru;
naturale – cutremure, uscare a climei în nord, devierea cursurilor râurilor; circumstanțe locale – dinastii
rivale care luptă pentru putere. Cert este că dispariția sistemului și întreruperea legăturilor dintre state –
comerciale, diplomatice – va conduce la declinul tuturor actorilor sistemului de palate.
Urmările
- reducerea aparatului birocratic duce, în unele zone, la revenirea la sisteme de scriere locale – deci nu în
babiloniană (akkadiană) și cu scris cuneiform. În Egipt – propria scriere hieroglifică; în Anatolia de sud și
Siria de nord – hieroglife anatoliene; în regiunea siro-palestiniană alfabetul liniar în orașele portuare
feniciene, dar și ebraica și aramaica.
- o schimbare tehnologică fundamentală a avut loc în metalurgie. Metalul cel mai des folosit era până la
1200 bronzul – aliaj de cupru cu staniu. După 1200, fierul înlocuiește bronzul pentru că nu era un aliaj de
două minereuri găsite în locuri diferite, ci un singur minereu ce se găsea aproape peste tot și nu trebuia
importat. Mai mult, în secolele 12 și 11 a fost descoperit procedeul tehnologic de a alia fier cu cărbune de
la furnal în timpul procesului de topire, producând astfel oțelul, care era mult mai dur și mai rezistent decât
bronzul. Fierul era folosit din mileniul trei, dar numai ca produs derivat în producerea bronzului și era
pentru obiecte speciale. Când sistemul comercial al Epocii Bronzului Târziu/Epocii Palatelor intră în declin,
oamenii se reorientează către fier.
- schimbare și a modului cum se face comerțul – prin întreprinzători privați, care își desfășurau activitate în
orașe comerciale – la început Cipru și orașele filistene de pe coastă, apoi la începutul mileniului unu din
porturile feniciene. Dispariția sistemului strict controlat de Palate a favorizat înflorirea activității acestora.
- populații străine migrează în regiune + deplasări interne de populații – în Anatolia centrală – frigieni veniți
din Balcani; ”popoarele mării” identificate de egipteni – peleseții, filistenii care se așază în sudul Palestinei;
arameenii – până în secolul 9 domină politic în întreaga Sirie; caldeeni – de-a lungul Eufratului și în sud –
domină Babilonia rurală împreună cu arameenii; arabii pătrund în Babilonia centrală; kasiții rămân în
regiune. Caldeenii, babilonienii, kasiții, elamiți și asirienii se luptă în Babilonia pentru tron până în 626,
când a fost fondată dinastia neobabiloniană.
- o nouă schimbare tehnologică – domesticirea cămilei – în Peninsula Arabă.
Intrăm după acest nou Ev întunecat din cauza lipsei de surse istorice scrise în epoca Imperiilor.
Imperiile

Începutul mileniului unu


853 Bătălia de la Qarqar dintre regele asirian Salmansar al III-lea și o coaliție occidentală
Cca 850 Sarduri I unifică statul urartian
Cca 740 Renașterea elamită
691 Bătălia de la Halule dintre Sennacherib al Asiriei și Humban-nimena al Elamului
646 Assurbanipal al Asiriei jefuiește Susa
626 Nabopolassar fondează dinastia neobabiloniană

La începutul mileniului unu situația politică din diferite zone ale Orientului Apropiat se liniștește și apare o
rețea complet nouă de state.

Statele orientale
Babilonia de la 1000 la 626:
- regiune în dezordine, economie slabă din cauza declinului infrastructurii agricole și a pierderii accesului la
rutele comerciale
- politic puterea a trecut de la kasiți la elamiți, babilonieni și caldeeni
- arameeni și caldeeni dominau zonele rurale și anumite zone erau independente, primii nu au încercat să
se integreze, caldeenii însă s-au așezat și în orașe și formează opoziția la asirieni
- Asiria întreprinde campanii militare și are relații cu câțiva regi babilonieni, dar situația era instabilă și
Asiria în 728 încearcă să guverneze Babilonia în mod direct
- orașele erau centrele izolate care au perpetuat viața politică și culturală, dar erau de dimensiuni mult mai
reduse. Ele însă ofereau regelui puncte de control într-o zonă rurală turbulentă, iar cetățenii avea privilegii
speciale (regele nu îi putea impozita, nici cere serviciu militar, nu putea confisca proprietăți)
- religios – Marduk, plus fiul său Nabu – scribul zeilor
- activitate scribală limitată – puține documente, însă textele literare și științifice au continuat să fie
copiate.

Elam
- alături de Babilonia împotriva Asiriei
- instabilitate politică internă

Urartu
- la apogeu - pe teritoriul actualei Armenia
- limbă cu un strămoș comun cu huriana
- mare putere în zonă – controlau rutele comerciale din nordul Mesopotamiei și Iran spre Marea
Mediterană și sursele de metal din Anatolia, plus dominau Siria de nord
- sfârșitul a fost violent, de vină se pare fiind populații de la nord – la finalul secolului 6, Armenia înlocuise
Urartu
- istorie puțin cunoscută, există doar în izvoarele asiriene (care nu sunt evident obiective)

Vestul
- fragmentare politică – state neohitite, statul fenician și satele arameene
Statele neohitite
– numite Hatti în izvoarele asiriene – mai multe, nu unul
- orașele aveau citadele cu palate și temple înconjurate de ziduri masive
- control al rutelor comerciale și al zonelor miniere
- în secolul 9 devin tributare Asiriei, iar la mijlocul secolului 8 sunt incorporate de asirieni.

Fenicienii
- Tir, Sidon, Byblos și Arwad - porturi comerciale
- celebrii pentru controlul asupra mărfurilor de lux, precum și pentru meșteșugari pricepuți
- pricepere la comerțul pe mare! Aveau colonii în Maroc și Spania, adevărate porturi comerciale și ele.
- când au venit la putere în Siria în secolul 8, asirienii le-au cerut tribut mare, dar au rămas independente
- colonii pe coastă, strategic plasate, lângă mine de argint, aur și alte metale. Nu au interacționat foarte
mult cu localnicii – sudul Spaniei și Maroc, până la Gibraltar (Cadiz).
- colonizarea Africii de Nord – Cartagina – la începutul secolului 8. Acum intra în conflict cu grecii și mai
târziu cu Roma.
- grecii le-au spus fenicieni – pentru culoarea purpurie folosită în vopsirea țesuturilor. Erau artiști renumiți
în epocă, dar avem puține dovezi arheologice pentru că orașele au locuire permanentă și nu au putut fi
studiate. Avem însă sculpturi în fildeș.
- alfabet liniar – dar pe papirus sau pergament – nu s-au păstrat. Răspândirea alfabetului a fost realizarea
lor culturală cea mai de preț, mai ales că aceasta s-a făcut în acel Ev întunecat. Scrierile ebraică și aramaică
au derivat din cea feniciană, apoi alfabetul grecesc.
Două state ebraice – Israel și Iuda
- mici regate în jurul capitalelor
- Israel – 19 regi în două secole înainte de cucerirea asiriană din 722 – dinastii diferite. Regatul a fost cel
mai puternic în prima jumătate a secolului 9, Omri, creatorul unei noi dinastii a fondat capitala Samaria și a
întărit legăturile Israelului cu Tir, fiul său, Ahab, a participat cu o oaste mare la coaliția ce a înfruntat Asiria,
pe Salmanasar al III-lea, în 853. Peste 12 ani, Iehu pune capăt dinastiei, masacrând întreaga familie – apare
pe Obeliscul Negru al lui Salmanasar al III-lea, singurul rege israelit.
- Iuda – dinastia ”Casa lui David” de la finalul secolului 9 până la anexarea de către babilonieni în 587 – 19
regi, capitala la Ierusalim. Iuda era mai mic și mai slab decât Israelul.
Ambele regate au fost dominate de regatul Damascului până când Asiria invadează vestul, la mijlocul
secolului 8.

Arameenii
- state în Siria – numite după ”casa” unui strămoș
- un rege deținea puterea cu ajutorul zeului local
- când Asiria s-a extins spre vest conducătorii locali au rămas în funcție, dar ca vasali ai asirienilor – pentru
localnici statelor erau regi, pentru asirieni guvernatori – idee exprimată și pe statuia unuia dintre ei –
Hadad-yith`i, rege al Guzanei, în Siria de nord.
- războaie interne devastatoare, dar se uneau între ei când era vorba de pericolul asirian

Tot vestul – din sudul Anatoliei până la granița egipteană – trebuie văzut ca o zonă multiculturală, unde
popoare de diverse origini interacționau îndeaproape, amestecând limbile, tradițiile și credințele în diverși
zei. Stilurile artistice îmbinau fără dificultate diverse influențe. Oamenii aveau spirit internațional și erau
deschiși. Nu este astfel deloc surprinzător că legăturile culturale dintre Orientul Apropiat și lumea greacă în
plină dezvoltare erau strânse. Un exemplu este transmiterea alfabetului.

Asiria

O singură putere a dominat istoria OA în primul mileniu până la final de secol 7 – Asiria. Prin puterea sa
militară și-a extins controlul asupra unei zone vaste, din Iranul de Vest până la Mediterana și din Anatolia
până în Egipt, și a dictat toate aspectele vieții politice și economice. Avem două etape de expansiune a
ceea ce istorii numesc Imperiul Neoasirian: una în secolul 9, când Asiria reajunge la dimensiunile de la final
de mileniu doi și a doua, mai lungă, care începe la mijlocul secolul 8 și a transformat-o în cea mai mare
putere a Orientului Apropiat.

Cca 880-830 Expansiune militară susținută a Asiriei


Cca 878 Assurnasirpal al II-lea alege Kalhu ca noua sa capitală
827-823 Revolte în inima Asiriei
717 Sargon al II-lea fondează noua capitală la Dur-Sharrukin
704 Sennacherib mută capitala asiriană la Ninive
Prima perioadă – caracteristicile imperialismului asirian
Asiria era o societate militaristă. Armata asigura structura și ierarhia de bază. Toți bărbații puteau fi
chemați să facă serviciul militar și toate funcțiile de stat erau desemnate ca fiind militare, chiar dacă
implicau sarcini care nu aparțineau domeniului militar.
Regele era în fruntea acestei structuri și rolul său principal era să poarte războaie în numele zeului Assur și
al statului. Teoretic conducea toate campaniile și fiecare an al domniei era identificat cu una dintre ele.
Desigur că nu în fiecare an aveau loc campanii majore, dar este clar că acesta se implica activ în ele, uneori
murind pe câmpul de luptă.
Sub rege era o ierarhie piramidală de demnitari, care se îngrijea de toate funcțiile din stat. Rangul cel mai
înalt îl aveau guvernatorii provinciilor din interiorul Asiriei. Inițial aceștia făceau parte din familii asiriene
importante, dar la mijlocul secolului 8 regele i-a înlocuit cu eunuci pentru a nu forma dinastii proprii.
La început, campaniile se purtau vara, după strângerea recoltelor. Mai târziu, o armată permanentă nou
formată putea lupta oricând. Probabil era de 50.000 de bărbați, cifră ce depășea capacitatea internă a
Asiriei, așa că popoarele cucerite trebuiau integrate în armată. De exemplu, Asiria nu avea flotă, așa că a
recrutat nave și corăbieri fenicieni pentru a supune rebelii caldeeni din mlaștinile de lângă Golful Persic.
Deportații din regiunile cucerite erau folosiți cu regularitate, în special în trupe mobile. Așadar, armata era
formată din tot felul de oameni care vorbeau limbi diferite și aveau diverse locuri de origine.
Nu avem multe izvoare cu informații clare despre armată, dar dacă la început guvernatorii se ocupau de
recrutare, din secolul 8 acest rol îi revine administrației centrale. Soldații erau grupați în unități de câte 50
de oameni. Orașe din Asiria aveau cazărmi mari unde erau antrenate trupele și caii și depozitat
echipamentul.
Tactica folosită era să-și terorizeze inamicul până îl îngenunchea. ”Groaza calculată” – mai întâi atacau
orașele și satele, iar locuitorii acestora erau pedepsiți prin tortură și omorâre, apoi distrus locul – și
satul/orașul și pustiit tot ce era în jur. Pentru capitale mai întâi se adresau populației pe care o sfătuiau să
se predea.
Rezultatul direct al campaniilor aerau mari cantități de resurse din prăzile luate. După supunere, asirienii
stabileau un tribut, care era anual și cuprindea specialitățile regiunii – fenicienii pânzeturi vopsite cu
purpură și lemn de cedru, cei din Zagros cai. Tributul era însă mare, deoarece multe state se răzvrăteau.
Resursele ajungeau în regiunea centrală a Asiriei.
Pentru că aveau nevoie de forță de muncă pentru lucrările lor edilitare și pentru agricultură, asirienii
continuă și dezvoltă practica deportărilor – 4.5 milioane de oameni au fost deportați în cele trei secole –
comunități întregi. La început doar meșteșugari, apoi dacă o regiune se revolta majoritatea populației
putea fi mutată. Această practică avea avantaje multiple - reducea opoziția în regiunea respectivă, oamenii
nu fugeau din locul nou că nu știau unde... Un efect secundar al deportărilor a fost amestecul de populații
din întreg Orientul Apropiat, inclusiv răspândirea arameenilor și a limbii și scrierii lor. Deportările provoacă
și mari schimbări demografice, populațiile mergeau pe jos și 1000 de km și toți guvernatorii pe unde
treceau trebuiau să aibă grijă de ei pe drum.
Zona centrală a Asiriei era principala beneficiară – construirea de orașe noi – Assur era prea mic, așa că
Assurnasirpal al II-lea mută capitala la Kalhu, pe care îl reclădește complet – arhitectură monumentală –
palat, temple, zigurat.
(Sursa: https://www.ancient.eu/image/9714/the-palaces-at-nimrud-restored/)
Kalhu va fi capitala timp de 150 de ani și va tot fi dezvoltată urbanistic cu noi palate.
Sargon al II-lea însă construiește o nouă capitală de la zero – Dur-Sharrukin – ”Fortăreața lui Sargon”, un
oraș imens de 300 de hectare. Însă urmașul său mută capitala la Ninive, care este și el mărit cu clădiri
monumentale. (siturile arheologice de aici au fost distruse de ISIS în 2016 -
https://www.nationalgeographic.com/news/2016/11/iraq-mosul-isis-nimrud-khorsabad-archaeology/)

Orașele reconstruite erau prea mari pentru populația de acolo, așa că și aici au fost aduse populații care să
deservească aparatul birocratic la imperiului.
Și orașele arameene din Siria de Vest, transformate în orașe asiriene, suferă astfel de transformări –
extinderi cu clădiri somptuoase. Pus bogăția și luxul din interiorul palatelor (nu s-au păstrate arheologic).
Și demnitarii aveau parte de această prosperitate. Pentru serviciile lor regele le oferea proprietăți, dar nu
într-un singur loc pentru a nu forma un singur mare domeniu. Acestea cuprindeau sate întregi, case,
câmpuri, livezi și oameni care să le lucreze. Și erau scutiți de rege de impozite.
În restul Asiriei, majoritatea populației trăia pe pământurile pe care le lucra. Unii erau dependenți de stat –
având în vedere și deportările. Însă existau și țărani liberi, însă gradul lor de autonomie era limitat.
Arhivele istorice:
– analele regale, dar care conțin info despre campaniile militare – ele fiind și numele anilor. Dar se
păstrează și obiceiul de a numi fiecare an după un magistrat eponim
- scrisori ale demnitarilor
- scriere cuneiformă pe tăblițe de lut + scriere alfabetică pe papirus și pergament – acestea nu s-au păstrat.
Expansiunea din secolul 9
Doi regi – Assurnasirpal al II-lea (883-859) și Salmanasar al III-lea (858-824) – au pus bazele Imperiului
Neoasirian, acum la început de la Munții Zagros până la Eufrat și de la poalele munților Taurus până la
granița babiloniană. Erau două tipuri de teritorii: cele ale ”țării lui Assur” (Asiria propriu-zisă – de la Zagros
la Eufrat) și cele aflate sub ”jugul lui Assur” (state din Siria + statele neohitite – pentru minele din Sudul
Anatoliei).
Luptele dinastice după moartea lui Salmanasar al III-lea conduc spre declinul statului, chiar dacă urmează
un rege ce a condus 13 ani. Pierd control asupra Siriei. În interior puterea regală se diminuează –
guvernatorii și demnitari locali devin independenți și mulți își arogă puteri regale, inclusiv pe plan extern.
Regele cumpără favorile lor pentru a se menține la putere. Și în Palat există lupte pentru putere.
Această primă etapă de fapt aduce Asiria în granițele de la sfârșitul mileniului doi, statele din jur fiind
independente dar plătind tribut pe sistemul extragerii resurselor din zonele înconjurătoare pentru crearea
averilor enorme și finanțarea proiectelor edilitare. Când puterea centrală a slăbit, sistemul s-a prăbușit și
el. Asiria va adopta o altă abordare în perioada următoare – expansiunea sistematică.
Dominarea lumii de către Asiria
744 Tiglat-pilese al III-lea inițiază schimbări structurale în Asiria
722 Cucerirea Samariei
689 Sennacherib jefuiește Babilonul
671 Asarhaddon cucerește capitala egipteană Memfis
664-663 Assurbanipal cucerește capitala egipteană Teba
652-648 Revolta babiloniană sub Shamash-shuma-ukin
626 Dinastie independentă în Babilonia
612 Ninive jefuit de mezi și babilonieni

Între 754 și 612 Asiria devine un adevărat imperiu. Și-a extins dominația militară în întregul Orient Apropiat
și, pentru o scurtă perioadă, și asupra Egiptului. Astfel sub un singur conducător va fi un teritoriu vast, din
Iranul Occidental până la Mare Mediterană, din Anatolia de sud până în Egipt. Șase regi ai aceleași dinastii
au condus statul, dar, deși erau din aceeași familie, au existat dificultăți interne iar după Assurbanipal regii
pierd controlul intern iar prăbușirea Imperiului Asirian este bruscă.

Crearea structurii imperiale


Câțiva regi puternici redresează situația din prima jumătate a secolului 8, începând cu Tiglat-pilese al III-lea
și sub urmașul său, Sargon al II-lea. Mai întâi reorganizează intern statul și organizează în fiecare an
campanii externe pentru a anexa teritorii.
Intern – contracararea puterilor funcționarilor locali. Regii fragmentează provinciile cu guvernatori
puternici, de la 12 la 25, diminuând puterea funcțiilor militare și administrative mai importante.
Desemnează două persoane în loc de una, care împărțeau aceeași funcție. Deseori numesc eunuci în poziții
guvernamentale înalte pentru a nu permite transferarea puterii din tată în fiu.
Pentru campaniile de cucerire reorganizează armata – o armată profesionistă, folosind popoarele cucerite
pentru infanterie și asirieni pentru nucleul cavaleriei și divizilor de care de luptă. Acum teritoriile cucerite le
incorporează în imperiu ca provincii, nu mai sunt state independente care plătesc tribut.
Putem observa trei tipuri de aranjamente politice cu statele din vest, trei etape spre incorporarea completă
la imperiu:
1. state vasele – conducătorul în funcție – plăteau tribut
2. state-marionetă – pe tron un localnic considerat mai credincios asirienilor
3. provincii – unde guvernatorul era sub controlul direct al Asiriei.
Actele de nesupunere făceau trecerea de la o etapă la alta. De exemplu Tiglat-pilese al III-lea a mărit la
început numărul provinciilor de-a lungul coastei mediteraneene și s-a oprit la orașele-state filistene, care
rămân independente, asigurându-și accesul la mare și având o zonă tampon între Asiria și Egipt. Mai târziu,
la nesupunerea lor, a transformat statele siro-palestiniene din interiorul continentului în provincii, dar nu
întreaga regiune.
Israel de exemplu. La început regele Menahem acceptă voluntar tribut și e lăsat în pace. După moartea sa,
rebelul antiasirian Pekah îl asasinează pe fiul și succesorul lui Menahem și se urcă pe tron cu sprijinul
Damascului și a populației sătulă de tribut. În 734, Tiglat-pilese al III-lea întreprinde o campanie de-a lungul
coastei siriene și transformă regiunile de aici în provincii. În 723 atacă Damascul pe care îl anexează și
transformă în provincii părțile nordice ale Israelului. Tiglat-pilese al III-lea pretinde că poporul din Israel îl
detronează pe Pekah și pe tron ajunge Osea, loial Asiriei. După moartea lui Tiglat-pilese al III-lea, Osea
încetează la un moment dat să mai plătească tribut. Salmanasar al V-lea asediază capitala Israelului,
Samaria, timp de 3 ani și o cucerește puțin înainte să moară. Urmașul său, Sargon al II-lea transformă
regiunea în provincia Samaria. Repercusiunile sunt ample pentru Israel – 29,290 de oameni sunt deportați
în nord-estul siriei și în vestul Iranului, iar în Samaria sunt aduși oameni din altă parte a imperiului. Nordul
fostului stat Israel rămâne depopulat și Asiria susțin economia provinciei Samariei prin întemeierea de sate
și domenii agricole. Reconstruiesc capitala, ridică fortărețe de-a lungul graniței – Israel devine parte a
imperiului.
Israelul este doar un exemplu, însă în Iuda avem vasali sau oameni de paie, creând un tampon între ei și
egipteni și arabi, pentru favoriza comerțul cu aceștia. La fel, păstrează structurile politice ale orașelor
feniciene, comerțul lor fiind important pentru Asiria. Așadar, cucerirea de teritorii nu era un scop, ci scopul
era maximizarea resurselor pentru centru.
Nu aceeași politică a dus-o cu mari dușmani – Babilonia, Elam, Urartu, Egipt.
Asirienii nu au rezolvat niciodată problema controlului Babiloniei. Nu au încercat să cucerească direct țara,
poate și pentru că Babilonia influențase fundamental cultura și religia Asiriei = respect. Mai mult, Babilonia
nu era o regiune omogenă – orașe vechi cu tradiții culturale și politice + zone rurale unde dominau grupuri
tribale. Pe scurt situația politică – regii Babiloniei pot fi grupați pe cinci categorii:
1. regele Asiriei însuși
2. un membru al familiei regelui Asiriei
3. un babilonian, așezat pe tron de Asiria
4. un babilonian independent de Asiria
5. un caldeean antiasirian.
Față de Elam și Urartu nu au avut același respect – ambele ținte ale unor campanii prelungite, dar Asiria nu
le-a anihilat total. Cele două state supraviețuiesc și își vor pierde de tot independența după cucerirea
persană.
Egiptul – bogăția sa îl făcea o țintă ademenitoare, doar că era cam departe de ei. Nubienii din Sudan
cuceriseră țara la mijlocul secolului al 8-lea și controlau minele de aur care aprovizionau întregul Orient
Apropiat. Aceștia stăpâneau Egiptul indirect și egiptenii se ocupau de administrare.
Asarhaddon organizează trei campanii în Egipt, îl învinge pe regele nubian și cucerește capitala nordică
Memphis. Se întoarce cu prăzi substanțiale, cu care reface Babilonul distrus de un predecesor al său. Dar
nu poate impune guvernare directă în Egipt, așa că asirianul transformă vasalii egipteni ai Nubiei în vasalii
săi. După moartea lui Asarhaddon, regele nubian recâștigă puterea în întreaga țară.
Assurbanipal trimite și el o expediție în Egipt la început pentru a învinge vasalii din Deltă ai Nubiei – o face
cu sprijinul unei armate recrutate din rândul vasalilor siro-palestinieni, plus vase din Fenicia și Cipru. Pune
din nou pe tron un egiptean ca vasal al său, Nachao. După retragerea armatei asiriene, un nou rege nubian
se întoarce în Egipt și Assurbanipal conduce un ultim atac, care ajunge până la Teba și îi alungă pe nubieni
din țară. Iar prăzi substanțiale! Pune alți vasali în Egipt. În 656, un fiu al lui Nachao, educat în Asiria și
instalat pe tron se proclamă rege unic al Egiptului independent. Aflat între Nubia și Asiria, Egiptul își
regăsește puterea de a redeveni independent, dar rămâne aliat al Asiriei.
Mai erau și alte amenințări – sciții și cimerienii din Anatolia, arabii din Deșertul Arabiei, în Golful Persic un
rege din Dilmun, regatul Lidei.

Administrarea și ideologia imperiului


Nu mai avem ”țara lui Assur” și ”jugul lui Assur”, ci provincii + state vasale + state-marionetă.
Structura administrației nu se cunoaște foarte bine, dar din titlurile ce apar, vedem că nu exista o separare
a îndatoririlor funcționarilor – pozițiile lor erau administrative, militare și religioase. Societatea asiriană era
construită piramidal, cu regele în frunte și oamenii de rând la bază. Între cele două poziții se aflau o
mulțime de funcționari, loialitatea personală fiind crucială în interacțiunile dintre funcționari și rege.
Sarcinile nu erau trasate juridic – funcționarii îl slujeau pe rege și el se încredea în ei – cerea plata dărilor și
altele prin scrisori și acorda scutiri de impozite ca favoruri personale. Ca recompensă pentru loialitatea sa
supus își păstra funcția, poziție care putea fi oricând retrasă și nu era transmisă ereditar. Avem mulți
eunuci ca funcționari. Funcționarii puteau primi domenii foarte mari ca recompense însă acestea rămâneau
în proprietatea regelui. Jurămintele de loialitate se aplicau întregii populații, dar și regilor vasali.
Administrația centrală era dublată de sistemul de guvernare provincial. În fruntea fiecărei provincii se afla
un guvernator și reședința sa era echivalentul palatului regal din Asiria. Guvernatori erau înalți demnitari și
nu e clar cum își împărțeau sarcinile centrale și cele locale. Provinciile trebuiau să asigure resurse pentru
imperiu și să asigure mână de lucru și soldați. De cele mai multe ori însă Asiria se pare că se baza pe
structurile locale și nu se amesteca prea mult. Administrația provincială era singura cu care intrau în
contact oamenii. Orașele aveau primari, în cele mari mai mulți primari, care conduceau și îi reprezentau pe
cei care nu erau dependenți de palat.
Concentrarea totală a atenției asupra persoanei regelui în cadrul acestor interacțiuni este rezultatul bazei
ideologice a domniei. Regele, ca reprezentant al zeului Assur, simboliza ordinea. Oriunde deținea controlul
era pace, liniște și dreptate, iar în rest domnea haosul. Datoria regelui de a instaura ordinea justifică parțial
expansiunea militară. Asirienii credeau în justețea campaniilor militare că erau pentru binele tuturor.
Zeii beneficiau de pe urma imperiului – cultele lor erau susținute de tributuri și prăzi de război. Dările din
provincii erau deseori colectate ca donații pentru temple. Cu toate acestea, asirienii nu și-au impus nicăieri
zeii populaților cucerite, nu exista intoleranță religioasă.

Cultura asiriană
- biblioteca din Ninive - Assurbanipal – descoperite 5000 de texte literare și științifice – întreaga știință și
literatură mesopotamiană – scribi – scriere cuneiformă – inclusiv Epopeea lui Ghilgameș.
- și locuințele private aveau biblioteci

Decăderea Asiriei
- intern – probleme cu succesiunea după moartea lui Assurbanipal. Puterea centrală slăbește – statele
vasale devin independente. În vestul Iranului apar mezii, care împreună cu Babilonul atacă orașe asiriene,
pe care le distrug. Egiptul încearcă să ajute... Efectele deportărilor de populații se văd și ele – locuitorii din
inima Asiriei nu opun rezistență, loialitate minimă...
Mezii și babilonienii

670 Asharhaddon al Asiriei în întreabă pe regele soarelui despre conducătorul med Kashtaritu
626 Nabopolassar fondează dinastia neobabiloniană
612 Mezii și babilonienii jefuiesc Ninive
605 Nabucodonosor al II-lea îi înfrânge pe egipteni la Karkemish
575 Nabucodonosor al II-lea jefuiește Ierusalimul
552 Nabonid se mută la Teima (oază)
539 Cirus cucerește Babilonul

Asiria este înfrântă militar de două popoare – mezii și babilonienii.

Mezii și statele anatoliene


Mezii erau o populație de păstori din munții Zagros. Nu aveau tradiții scrise. Inițial se aflau în zona centrală
a munților Zagros de-a lungul unui drum care era principala legătură dintre câmpiile Mesopotamiei și
centrul Iranului și toți negustorii de mărfuri de lux trebuiau să îl străbată. Dorința de a controla această
rută explică de ce asirienii aveau acolo trei provincii și nu state vasale. Au construit cetăți și colectau dări, în
special cai. Mezii au rămas independenți, deși în grupuri mici. Înfrângerea statului elamit de către
Assurbanipal în 646 le-a dat ocazia mezilor să se extindă în Zagros și în 614 atacă Asiria, pe care o distrug
împreună cu Babilonul. După dispariția Asiriei, mezii continuă să atace zonele învecinate. Babilonul
construiește un zid care lega Tigrul și Eufratul la nord de Babilon pentru a-i opri – Zidul med. Perșii, care
trăiau în sudul Iranului, au pus capăt fragmentării politice. În 550 Cirus preia controlul asupra munților
Zagros și a tuturor teritoriilor mezilor, folosindu-le ca bază pentru a crea Imperiul Persan. Herodot vorbește
de un imperiu al mezilor și cucerirea estului Anatoliei, persanul Cirus fiind vasal al acestora. Dar nu a existat
un imperiul med.
În Anatolia centrală exista statul Frigia, cu legendarul rege Midas, care sprijinea rebeliunile antiasiriene,
împreună cu Urartu, din nordul Siriei și sudul Anatoliei, dar face pace cu Sargon. În 695 însă în Frigia
năvălesc războinicii cimerieni care jefuiesc capitala. Împreună cu sciții provoacă multe tulburări în zonă.
Urartu și Asiria au purtat bătălii cu ei. Atât cimerienii, cât și sciții participă la înfrângerea finală a Asiriei și
rămân în Anatolia, dar nu formează niciodată un stat.
După ce cimerienii slăbesc Frigia, vecina ei de la vest, Lidia, devine principala putere din vestul Anatoliei,
care se extinde în secolul 6 în toate direcțiile și ajunge în contact cu coloniști greci de pe coasta vestică a
Anatoliei. Grecii iau de la ei moneda, invenție lidiană, de obicei bătută în electrum (aliaj natural de aur și
argint). Regele lidian Cresus a vrut să își extindă dominația de la Marea Egee până la fluviul Kizil Irmak și a
exercitat constant presiuni asupra orașelor grecești din Anatolia occidentală. Atacul asupra Persiei îi aduce
sfârșitul, Cirus cucerind întreg statul.
Mai existau și alte state în Anatolia – Cilicia, Caria și Licia.
Dinastia neobabiloniană
După ce controlul Asiriei asupra Mesopotamiei de sud slăbește, un caldeean pe nume Nabopolassar a urcat
pe tronul Babilonului în 626 și fondează o nouă dinastie care timp de un secol restabilește puterea politică
a Babilonului. Până în 616 unifică toată Babilonia și începe să preia din teritoriile asiriene, dar în teritoriile
zonei siro-palestiniene se lovește de Egipt. Nabucodonosor al II-lea, care va domni timp de 43 de ani, va
reuși în 30 de ani să cucerească și să pacifice Siria-Palestina. Regiunea vestică rămâne însă rebelă. În Iuda,
Ierusalimul refuză să îi recunoască autoritatea, așa că în 598-597 Nabucodonosor asediază orașul și după
10 luni reușește să îl cucerească. Îl capturează pe rege și îl deportează împreună cu 3000 de cetățeni de
vază și îl pune pe tron pe unchiul său ca rege-marionetă, după model asirian. În 590 Iuda se ridică împotriva
Babilonului. Nabucodonosor asediază timp de 18 luni orașul și îl cucerește. Pedeapsa este aspră –
babilonienii jefuiesc templul și deportează un număr mare de oameni, așezându-i în centrul Babiloniei.
Iuda devine provincie condusă de un guvernator. Când acesta e ucis, Nabucodonosor ordonă o a treia
deportare.
Și alte orașe sunt asediate – Tir timp de 13 ani! În 568 Nabucodonosor și-a asigurat stăpânirea asupra zonei
Siria-Palestina și granița cu Egiptul devine bine delimitată.
Nu avem informații de cum au administrat babilonienii imperiul creat. Au avut guvernatori, dar nume
necunoscute. Cum nu s-au păstrat arhivele, putem concluziona că posibil Imperiul Babilonian să fi fost un
continuator al celui asirian.
Nabucodonosor reface Babilonul care devine în epoca etalon al bogăției și măreției. Porți monumentale –
poarta zeiței Ishtar. Ziguratul lui Marduk masiv (inspirație biblică pentru turnul Babel).
Succesorii săi sunt problematici – 3 în 6 ani, doi asasinați. Ajunge pe tron un om care nu era de viță regală –
Nabonid – la 60 de ani. Acesta credea în zeul lunii Sin și ajunge într-un conflict cu babilonii pentru că nu
recunoaște pe Marduk. Se mută într-o oază – Teima – unde stă 10 ani. Când se întoarce transformă mai
multe temple, inclusiv al lui Marduk în sanctuare închinate lui Sin. Probabil din cauza resentimentelor
populației față de rege, Cirus cucerește Babilonia, fără a întâmpina în orașe rezistență. Devine rege al
Babiloniei, prezentându-se ca salvatorul ales de Marduk.
Perioada neobabiloniană a fost una de înflorire a zonei, prin extinderea masivă a sistemului de irigații și a
rețelelor de canale. A existat și un schimb constant de mărfuri, finanțate de case de comerț care acceptau
depozite, ofereau împrumuturi, plăteau datoriile clienților și îi finanțau pe alții ca să poată achiziționa
bunuri pentru negoț – casa Egibi din Babilon. Care devine bogată și cumpără terenuri mari iar unii dintre
membri săi devin demnitari de frunte în Babilon, inclusiv în perioada persană.
- nivel de urbanizare ridicat
- deportările, dar și refugiații, au făcut din Babilon un oraș în care se vorbeau multe limbi.
Persia

559 Cirus ajunge la putere în Persia


539 Cirus cucerește Babilonia
525 Cambise cucerește Egiptul
521 Darius Uzurpă tronul
490 Bătălia de la Maraton din Grecia
480 Bătălia de la Salamina din Grecia

Inima Persiei era situată în sud-vestul Iranului, regiunea care azi se cheamă Fars, partea orientală a
vechiului stat Elam și sudul Mediei, regatul Anshanului. Persanii sunt un popor iranian care vorbea o limbă
indo-europeană și care migrase în regiune la începutul mileniului unu. Nu se știe nimic despre regatul lor
până la Cirus, al doilea membru al dinastiei cu acest nume, care vine la putere în 559. În 550 îl învinge pe
conducătorul med Ishtumegu – Herodot spune că Cirus era un vasal ce și-a răsturnat suveranul, în timp ce
izvoarele babiloniene spun că Ishtumegua pornit să cucerească Anshanul și că trupele sale s-au răzvrătit și
l-au predat pe regele lor lui Cirus. În 547, Cirus îl înfrânge pe Cresus al Lidiei ajungând până la Marea Egee
și la orașele grecești de pe coasta ionică. Din 546 până în 540 a luptat probabil în estul Iranului. În 539
pornește împotriva Imperiului Babilonian, în septembrie cei doi regi se întâlnesc la Opis, pe partea
orientală a zidului med. Cirus câștigă, jefuiește orașul și masacrează locuitorii. Ceea ce îi sperie pe cei din
Sippar încât aceștia se predau fără luptă. Cirus trimite apoi un general la Babilon, care l-a luat prizonier pe
regele Nabonid și care negociază predarea orașului. Apoi în octombrie 593 intra în oraș ca noul rege.
Cucerirea tronului l-a făcut pe Cirus stăpân al întregului imperiu neobabilonian, ale cărui populații l-au
recunoscut fără opoziție. Cirus apoi merge spre nord-est, în estul Iranului și în Asia centrală, unde anexează
teritorii întinse. În 530 moare într-o bătălie, conform lui Herodot.
Succesorul său, Cambise (529-522) fusese deja activ în campanii și coregent, extinde imperiul. Cucerește
Ciprul și în 525 invadează Egiptul. Nu este doar un simplu atac, cum a fost al asirienilor, ci chiar cucerește
Egiptul și devine rege, rămânând în Egipt până la finalul domniei. Trimite trupe și în Nubia, iar în 521 Nubia
devine parte din imperiu.
Darius (521-486) extinde și mai mult imperiu, cucerește Libia, Tracia, insula Samos din Marea Egee și a
anexat vestul Indiei. Impune plata unui tribut în Macedonia și Nubia. Invazia în Sciția este însă un eșec,
astfel imperiul ajunge la limita maximă.
- războaiele greco-persane....

Armata persană
Forța principală a Persiei era infanteria compusă din lăncieri și arcași. Elita era garda personală a regelui, un
corp de 10.000 de lăncieri, numi și ”Nemuritorii”. Recrutați dintre persani, numărul lor rămânea mereu
același, fiecare om căzut era înlocuit cu altul. Arcurile și sulițele erau armele principale ale nucleului
armatei. Infanteria ușoară lansa la început săgeți asupra dușmanului, apoi ataca cu sulițe. Mezii erau
faimoși pentru caii lor și sprijineau infanteria cu atacuri călare. Persanii foloseau abilitățile popoarelor
cucerite – arabi pe cămile, alături de libieni; fenicieni conduceau flota împreună cu egipteni, ciprioți și
ionieni.
Persanii au folosit tactici ca și predecesorii săi, dar nu le documentau – masacrau civili sau deportau
populații la nevoie, dar mai puțin decât asirienii. Atuul principal se pare că era dimensiunea armatei.
Sistemul persan de recrutare militară este cunoscut din izvoare babiloniene. Statul confiscase mari
suprafețe de teren după cucerire și dădea pământuri unor grupuri de oameni care, la schimb, prestau
serviciul militar, pe care de luptă, cavalerie sau arcași. Când soldații lăsau în folosință pământul mai multor
fii, parcele deveneau prea mici pentru a întreține o familie, așa că sistemul devine o utopie administrativă
(ha, dar preluată de romani!) Plata în bani devine o parte importantă a răsplătirii unui soldat. Deci
mercenari!

Guvernarea statelor supuse


Regele persan prelua tronurile existente – cazul Babilonia, unde devine rege din partea lui Marduk. La fel și
în Egipt, Cambise preia însemnele regale locale și chiar adoptă un nume egiptean. Astfel că atunci când
Darius preia puterea, el devine rege în 23 de țări.
Birocrațiile locale sunt lăsate să funcționeze în continuare, persanii nu se amestecau. Nu se amestecau nici
in viața culturală sau religioasă. Cirus s-a prezentat în Babilon ca luptător al lui Marduk. Templele își
continuă rolul tradițional în societate, inclusiv în sfera intelectuală – scribi.
Respectul persan față de religiile locale cel mai des pomenit este cazul Ierusalimului. Cirus a dat un edict
pentru reconstruirea templului și a promis finanțare. Le-a permis iudeilor să se întoarcă din exilul
babilonian.

Crearea unei structuri imperiale


- capitală – Cirus fondează Pasargadae / Darius Persepolis + palat de vara în Susa
- combină arta din teritoriile stăpânite pentru a crea o artă specifică
- aramaica – limba administrației și în corespondența oficială a imperiului
- clasa conducătoare – elita din persani adevărați, din familii din patria originară – cele mai înalte funcții
din guvern și armată.
- împăratul avea o relație specială cu un singur zeu – Ahuramazda – cultul presupunea altare ale focului în
aer liber, nu în temple. Zeul îndemna la adevăr și comportament corect. Aceste elemente ale cultului apar
și în religia zoroastriană ulterioară.
521 Darius ocupă tronul Persiei
484 Revoltă în Babilonia
404 Egiptul se separă de imperiu
401 Artaxerxes al II-lea și Cirus ce Tânăr se luptă la Cunaxa
343 Artaxerxes al III-lea recucerește Egiptul
334 Alexandru intră în Anatolia
331 sfârșitul imperiului

Puterea politică se afla și în Persia unui singur conducător care se baza pe ascendență ca legitimitate. Cirus
cel Mare devine rege ca descendent din familia regală a Anshanului. Îi urmează fiul său, Cambise, ales din
timp prinț moștenitor. Cambise nu va fi la fel de prevăzător, stă mult în Egipt, departe de centrul
imperiului. Și acum începu luptele pentru putere. Cambise nu avea moștenitor. Așa că fratele său Bardiya,
când Cambise era în Egipt pretinde domnia. Cambise se grăbește să ajungă acasă dar moare pe drum.
Bardiya anulează impozite militare pentru a câștiga sprijinul popular, dar nu atrage elita persană de partea
sa. Aceasta îl omoară și unul dintre ei, Darius, pune mâna pe tron și inventează o poveste pentru a se
justifica. Genealogia lui merge până la Ahaimenes, tatăl lui Teispes, strămoșul lui Cirus. De aceea dinastia
mai este numită și ahemenidă. Luptele dinastice după moartea lui Cambise au avut consecințe serioase și
multe țări s-au revoltat, inclusiv Persia, Media și Elamul. Insurecțiile durează din 522 până în 519, cu rebeli
care se proclamau urmași. A fost o mare bătălie pentru tronul imperial, pe care Darius o rezolvă. Pentru a
evita astfel de situații, regii următori numeau un urmaș în cadrul unei ceremonii oficiale, dar și așa tot au
mai apărut probleme. Nici ultimul rege persan nu avea ascendență directă pentru tron.

Administrarea imperiului
Herodot relatează că Darius a organizat imperiul în 20 de provincii, numite strapii. Darius a căutat să
diminueze autonomia elitelor locale după revoltele de la începutul domniei sale. Granițele satrapiilor
corespundeau cât de cât cu entitățile pre-persane, dar putea fi definite după voința regelui. Xerxes de
exemplu a împărțit Babilonia în două.
Satrapii erau persani sau iranieni și erau numiți pe perioade nedeterminate, loialitatea lor trebuia să fie
absolută iar regele se informa prin agenți de la curțile locale, un fel de serviciu de informații. Exista o
corespondență între curtea imperială și satrapi, așa că imperiul construiește un sistem de drumuri regale
cu case de odihnă la intervale regulate, unde aveau prioritate emisarii regelui. Aceștia primeau hrană și
nutreț pentru cai de la funcționarii locali pe baza unui pașaport.
Sistemul satrapic era foarte flexibil. Anumite regiuni erau greu de controlat cu o armată regulată, așa că
regele încheia cu locuitorii acorduri prin care le oferea privilegii în schimbul loialității – popoarele din
munții Zagros sau arabii palestinieni. În alte locuri, membrii dinastiilor locale deveneau satrapi – Caria de
exemplu, pe coasta sud-vestică a Anatoliei – Mausol era satrap, deși se comporta ca un rege – capitala la
Halicarnas mormântul său – mausoleul din Halicarnas una dintre cele 7 minuni ale lumii antice.
Relații diplomatice – cu grecii, cu Atena de exemplu, dar și în restul Europei. Trimiteau misiuni diplomatice
cu daruri.
Având în vedere această atitudine flexibilă, este greu de făcut un inventar al teritoriilor și popoarelor
incluse în imperiu.
Forme locale de administrație
În Persia – sud-vestul Iranului – loc muntos, cu văi și câmpii. Aici construiesc capitalele, dar și zona rurală
devine bogată, cu o mare populație sedentară și domenii agricole bogate, la inițiativa statului. Acestea erau
în folosul nobililor persani și includeau ogoare, livezi, grădini și domenii de vânătoare. Erau lucrate de
fermieri, pădurari și alți muncitori, localnici sau străini, iar statul promova activ dezvoltarea lor. A săpat și a
întreținut canale, a oferit puieți de pomi fructiferi pentru plantat – măr, păr și un pom neidentificat.
Persanii au lăsat sistemele administrative locale, dar au exercitat și un control asupra lor.
Sfârșitul imperiului
Imperiul nu a fost însă niciodată complet pacificat și izbucneau mereu revolte, mai ales când se schimbau
regii. O parte din instabilitate era cauzată și de lupta pentru putere a elitelor persane. Cea mai dificilă
provincie era Egiptul, care se răscoală de mai multe ori, 60 de ani rămânând separată de imperiul, perioadă
în care a trecut prin mai multe mâini decât Persia, fiind recucerită în 343.
Probabil existența Imperiul Persan a încurajat popoarele de la granițele lui să unească în state teritoriale
mai centralizate – nordul Indiei – statul Maurya, în Europa – Macedonia.
.... Imperiul Macedonean
Imperiul Seleucid – întinderea aceeași ca Imperiul Persan, mai puțin Egiptul.

Bibliografie:
Marc Van De Mieroop, O istorie a Orientului Apropiat în Antichitate ( cca. 3000-323 î. Hr.), Editura Polirom,
Iași, 2016
J. M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii. Din Preistorie până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2018,
pp. 55-67