REACŢIA GERMANIEI

LA PROIECTUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANĂ (1929-1931)

Simion Costea

Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai” din Târgu Mureş

Stresemann şi ideea europeană

Planul Briand de Uniune Europeană reprezintă momentul în care, pentru prima dată în istorie,
ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc a fost ridicată din sfera utopiilor intelectuale la
rang de politică de stat, fiind promovată în relaţiile politice internaţionale[1].
Reacţia Germaniei a fost decisivă pentru destinul Planului de Uniune Europeană promovat de
Franţa lui Briand. Miniştrii de externe ai celor două mari puteri, Aristide Briand şi Gustav
Stresemann, au susţinut un important dialog franco-german, în anii 1924–1929, privind relaţiile
bilaterale şi organizarea Europei. Prin urmare, Stresemann a susţinut formal Planul Briand de Uniune
Europeană în septembrie 1929. Dar dialogul franco-german a fost întrerupt după moartea lui
Streseman, survenită la 3 octombrie 1929, şi după instaurarea guvernului Brüning la 27 martie 1930.
Cabinetul Brüning a înfăptuit o schimbare decisivă a politicii externe germane în sens naţionalist
revizionist şi a respins elegant Planul Briand din 17 mai 1930, după cum relevă istoricul german
Peter Krüger[2].
Se pune problema dacă Stresemann a fost, ca şi Briand, un adept al ideii de Uniune
Europeană. În acest sens, istoriografia a ajuns la două concluzii acceptate: 1) Stresemann a rămas tot
timpul un naţionalist german şi nu a devenit niciodată un paneuropenist angajat şi 2) Germania lui
Stresemann nu urmărea nici un obiectiv cu adevărat european, ci sprijinea doar acele mişcări
paneuropene care puteau armoniza colaborarea internaţională cu politica germană de revizuire a
Tratatului de la Versailles. Aşadar, Germania nu a promovat nici o politică serioasă de creare a unei
Uniuni Europene şi nici un dialog franco-german serios pe această temă[3].
Pentru Stresemann, dialogul franco-german era un mijloc de înfăptuire a obiectivelor
revizioniste ale Germaniei. În promovarea acestei politici, el a fost susţinut în principal de Karl von
Schubert, secretarul de stat în Ministerul de Externe (care era numărul doi în diplomaţia germană), şi
de Leopold von Hosch, ambasadorul său la Paris. Scopul lui Stresemann era să elibereze progresiv
Germania de constrângerile Tratatului de la Versailles, pentru a-i reda statutul de mare putere politică
şi economică. El a ştiut să profite de conciliatorismul lui Briand şi să utilizeze presiunile Angliei şi
SUA asupra Franţei[4].
În acest sens, Planul Dawes (1924) şi Planul Young (1929) au constituit ajutoare financiare
importante pentru Germania şi revizuiri ale clauzelor economice ale Tratatului de la Versailles.
Tratatul de la Locarno (1925) garanta graniţele Franţei şi Belgiei în faţa unei invazii germane, dar şi
invers, garanta graniţele vestice ale Germaniei în faţa unui nou atac al Franţei, aşa cum a fost
ocuparea franceză a Ruhr-ului în 1923. Trupele franceze se vor retrage din Ruhr până la 17 mai
1930, data lansării Memorandumului Briand. Dar Pactul de la Locarno nu garanta şi graniţele statelor
din estul Germaniei, lăsând deschisă posibilitatea revizuirii lor. În 1926, Germania a fost admisă în
Liga Naţiunilor ca mare putere membră a Consiliului Ligii Naţiunilor. În 1927 s-a semnat acordul
economic franco-german. În 1928 Germania a semnat Pactul Briand-Kellog de renunţare la război.
În 1929 Stresemann a susţinut Planul Briand de Uniune Europeană[5].
Istoricul francez Jean-Paul Bled consideră că, în politica sa revizionistă, Stresemann a folosit
trei metode. Mai întâi, Stresemann a căutat să slăbească influenţa politică a Franţei în Europa
Centrală. Prin Tratatul de la Locarno, Germania a satisfăcut nevoia de securitate a Franţei, urmărind
să o deturneze din Europa Centrală. Refuzând încheierea unui „Locarno Oriental“, Germania a
cauzat o breşă în sistemul de alianţe francez în regiune, a subminat credibilitatea Franţei. Germania
şi-a deschis astfel un spaţiu de manevră, deşi nu a întreprins nimic concret în perioada lui
Stresemann. Apoi, Germania a folosit arma economică, în condiţiile în care Tratatul de la Versailles
i-a limitat forţa militară. Germania avea o mare forţă economică, pe care Stresemann a utilizat-o
pentru a-şi arăta prietenia sau ostilitatea faţă de o ţară sau alta. Prin relaţii comerciale şi penetrare
economică, Germania a luptat pentru a atrage în sfera sa de influenţă statele Europei Centrale,
înlăturând Franţa. Geografic şi structural, Germania era partenerul economic firesc al Europei
Centrale şi folosea acest fapt în scopurile sale de creare a unei Mitteleurope sub influenţă germană.
Aceasta în timp ce prezenţa politică franceză în regiune nu era susţinută de o prezenţă economică pe
măsură, ceea ce făcea vulnerabil sistemul de alianţe francez[6]. De pildă, Germania deţinea primul loc
în relaţiile economice internaţionale ale României, care era aliat politic al Franţei[7].
În al treilea rând, Germania folosea problema minorităţilor din ţările Europei Centrale.
Chestiunea a fost ridicată de Stresemann prima dată în septembrie 1928, la Liga Naţiunilor. El
folosea problema germanilor sudeţi pentru a atrage Cehoslovacia în sfera sa de influenţă. Stresemann
îi includea şi pe austrieci între cei 10–12 milioane de germani din afara graniţelor Germaniei,
deschizând problema Anschluss-ului[8].
Stresemann era interesat în primul rând de Mitteleuropa, dar avea şi obiective privind
întreaga Europă. El susţinea că fără refacerea economiei germane nu era posibilă nici prosperitatea
celorlalte ţări europene. El a acţionat pentru o cooperare economică mondială şi pentru o uniune
vamală europeană. Într-o importantă circulară din 21 ianuarie 1926, Stresemann le-a ordonat
diplomaţilor săi să acţioneze în secret pentru o uniune vamală europeană, în cadrul Conferinţei
economice mondiale de la Geneva din 1927. El dorea depăşirea fărâmiţării economice a Europei[9].
La 11 iunie 1929, în timpul sesiunii Consiliului Ligii Naţiunilor, Briand i-a expus lui
Stresemann planul său de Uniune Europeană. Stresemann i-a răspuns clar că el accepta tot ce putea
îmbunătăţi relaţiile franco-germane, dar refuza tot ce putea să aibă un ascuţiş antiamerican. Germania
nu avea interese antiamericane şi nu voia să rupă solidaritatea financiară cu SUA. Germania era
dependentă financiar de SUA, de aceea avea rezerve faţă de ideea de Uniune Europeană. Stresemann
nu dorea o confruntare cu SUA şi cu Anglia, nici o slăbire a Ligii Naţiunilor [10].
Aceasta înseamnă că Germania a refuzat Planul Briand în chiar spiritul său, înainte ca planul
să fie lansat oficial, după cum apreciază istoricul francez Jacques Bariéty. Căci Planul Briand avea un
caracter antiamerican. În 1928, prin intermediul Pactului Briand-Kellog, Briand încercase să
angajeze SUA în Europa, alături de Franţa, pentru a atenua faptul că SUA nu a ratificat Tratele de
Pace de la Paris-Versailles şi nu participa la lucrările Ligii Naţiunilor. Dar SUA a refuzat orice
angajament şi a dat Pacului Briand-Kellogg un caracter multilateral şi ineficient. Briand dorise un
pact bilateral eficient şi a fost dezamăgit. Consecinţa decepţiei lui Briand faţă de refuzul american a
fost propunerea sa de Uniune Europeană din septembrie 1929. Din cauză că nu putea conta pe SUA
pentru a-şi asigura securitatea, Franţa a încercat să creeze un sistem în Europa. La problema
securităţii se adăuga problema financiară. SUA cerea rambursarea până la ultimul cent a banilor
împrumutaţi de Franţa în timpul Primului Război Mondial. SUA supunea Franţa la o presiune foarte
dură. În consecinţă, Franţa cerea ferm Germaniei să-şi plătească reparaţiile de război. Franţa a plătit
Americii cea mai mare parte din banii primiţi de la Germania. Pe de altă parte, SUA împrumuta
Germaniei sume mari începând din 1924. De aceea Briand a căutat să instituie o solidaritate
financiară europeană în faţa SUA. Solidaritatea europeană era necesară şi din cauză că exportatorii
europeni se loveau de taxele vamale americane foarte mari. Prin urmare, Briand a gândit crearea unei
comunităţi europene de interese economice, un front european cu ajutorul căruia să apere interesele
Franţei. Pe canale diplomatice, Briand a propus Germaniei să creeze un front european antiamerican.
Dar secretarul de stat în Ministerul de Externe al Germaniei a reacţionat ferm în ianuarie 1929,
declarând că Germania trebuia să evite să fie antrenată de Franţa într-un front european împotriva
Americii. Aceasta deoarece politica SUA constituia un sprijin de mare valoare în lupta Germaniei
împotriva sistemului de alianţe francez. Această concepţie l-a călăuzit şi pe Stresemann în atitudinile
sale adoptate faţă de Planul Briand în iunie şi în septembrie 1929[11].
Secretarul de stat von Schubert considera că Planul Briand din septembrie 1929 avea un
nucleu rezonabil, dar se temea ca acesta să nu împingă în plan secundar rezolvarea problemei
Saarului. Responsabilul cu Liga Naţiunilor şi cu sud-estul Europei, Bernhard von Bülow avea o
atitudine negativă, considerând că Briand dorea să înfiinţeze o organizaţie fără valoare, în care să se
ţină doar cuvântări frumoase, dar care putea prejudicia Liga Naţiunilor. El se temea, de asemenea, că
o eventuală Paneuropă va fi dominată tot de marile puteri ale Antantei învingătoare, ca şi Liga
Naţiunilor, că Franţa va domina confederaţia europeană, marginalizând Germania, aşa cum Prusia a
dominat Confederaţia Germană şi Germania Wilhelmiană, marginalizând Bavaria. Von Bülow se
temea că în Uniunea Europeană Franţa va avea hegemonia şi va împiedica Germania să revizuiască
Tratatul de la Versailes şi graniţele consacrate de acesta. Germania, care se alăturase marilor puteri în
Consiliul Ligii Naţiunilor, risca să-ţi piardă poziţiile privilegiate în cadrul unei eventuale Uniuni
Europene. Mai mult, el argumenta că Germania avea relaţii mai strânse cu SUA decât cu multe ţări
europene. Von Bülow şi-a expus această concepţie într-un raport care a influenţat atât poziţia
ministrului de Externe, Gustav Stresemann, în septembrie 1929, cât şi politica externă germană din
1930[12].
Planul Briand de Uniune Europeană a fost lansat oficial la 5 septembrie 1929 în faţa Adunării
Generale a Ligii Naţiunilor. La discursul lui Briand, Stresemann a răspuns favorabil în faţa forului
genevez la 9 septembrie, insistând doar asupra aspectelor economice ale planului, cerând o uniune
economică europeană cu monedă comună şi cu înlăturarea barierelor vamale. Afirmând legăturile
financiare şi economice ale Germaniei cu SUA, Stresemann a respins orice tendinţă de autarhie
economică a Europei şi orice act îndreptat împotriva altor zone ale lumii. El s-a pronunţat împotriva
micşorării autorităţii Ligii Naţiunilor şi a spus că Paneuropa nu se va realiza curând. În acelaşi sens,
la conferinţa statelor europene membre ale Ligii Naţiunilor, care s-a desfăşurat la Geneva în aceeaşi
zi de 9 septembrie 1929, Stresemann şi-a exprimat rezerva faţă de o cooperare politică europeană şi a
avertizat asupra consecinţelor regionalizărilor asupra Ligii Naţiunilor. Ideile sale au fost susţinute şi
de ministrul de Externe al Marii Britanii, Arthur Henderson. Germania şi Marea Britanie au fost de
acord în aprecierea foarte sceptică a Planului Briand, în timp ce Italia era deschis ostilă Franţei.
Briand a fost dezamăgit de atitudinea lui Stresemann şi a lui Henderson, în timp ce din partea Italiei
nu se aştepta la o aprobare[13].

Guvernul Brüning şi Planul Briand

Evoluţiile ulterioare au accentuat reacţiile negative din Germania faţă de Planul Briand.
Stresemann a murit în 3 octombrie 1929. Declanşarea marii crize economice mondiale (după crahul
bursei din New York) a cauzat probleme sociale grave şi avântul curentelor politice extremiste. Noul
guvern Brüning din 27 martie 1930 a schimbat politica externă de înţelegere promovată înainte de
Stresemann cu o nouă politică, pronunţat revizionistă, de confruntare. Guvernul Brüning era presat
de opoziţia nazistă. Ca urmare a crizei economice, în alegerile din 14 septembrie 1930 s-a produs o
ascensiune spectaculoasă a extremismului în Reichstag: Partidul Naţional-Socialist a trecut de la 12
la 107 deputaţi, în timp ce Partidul Comunist a obţinut 77 de deputaţi. Aceasta a cauzat o criză a
democraţiei parlamentare şi orientarea către un sistem de cabinete prezidenţiale. Sub presiunea
naţionalismului extremist, cabinetul Brüning ducea o politică revizionistă tot mai agresivă. El folosea
argumentul ascensiunii nazismului pentru a obţine noi concesii în politica sa externă revizionistă. El
avertiza Franţa că, dacă nu făcea concesii Germaniei, naziştii vor prelua puterea la Berlin. Un înalt
oficial din Ministerul de Externe, von Weizsäker, considera că presiunea nazistă era binevenită, câtă
vreme împingea guvernul la acţiune politică dar nu îl răsturna. Brüning spera să rezolve criza politică
internă nu prin combaterea nazismului, ci prin succese în politica externă[14].
Noul ministru de Externe al Germaniei, Julius Curtius, era hotărât să pună capăt politicii de
înţelegere dusă de Stresemann şi a început prin a ataca, în luna mai 1930, acordul comercial
germano-polon, încheiat de Stresemann pentru ca Franţa să poată accepta Planul Young. O expresie
evidentă a acestei schimbări de politică a fost şi faptul că, în iunie 1930, în funcţia de secretar de stat
al Ministerului de Externe german, în locul lui Karl von Schubert (trimis acum ca ambasador la
Roma),a fost numit Bernhard von Bülow, exponent al revizionismului agresiv şi ostil Planului
Briand[15]. Noua echipă din fruntea Ministerului de Externe era condusă de un trio format din von
Bülow (care era numărul doi după Curtius în diplomaţia germană), Ernst von Weizsäker
(responsabilul relaţiilor cu Liga Naţiunilor) şi Konstantin von Neurath (ambasadorul al Londra,
viitorul ministru de Externe al lui Hitler). Cei trei aveau o concepţie comună: erau ostili sistemului de
la Locanro, doreau Anschlussul şi o Mitteleuropa germană[16].
Politica Germaniei se caracteriza prin ostilitate faţă de Franţa, revizionism şi expansiune
economică în Europa Centrală şi sud-estică, planuri de Anschluss cu Austria. Ministrul de Externe
Curtius dorea ca Germania să devină punctul de atracţie natural şi centrul de gravitaţie al statelor
central-europene. Această schimbare a devenit şi mai evidentă în 1931, prin tentativa de Anschluss
economic. Politica externă a guvernului Brüning a fost un „atac masiv asupra ordinii de la
Versailles” şi un „refuz al Europei”. Tocmai acum, într-un moment nefericit, a fost propus
Memorandumul Briand din 17 mai 1930. Reacţiile din guvernul german au fost extrem de negative,
exprimate, însă, în documente secrete. Un astfel de document afirma că Planul lui Briand era
„mizerabil”, exprima tendinţele hegemoniste franceze care nu mai aveau destul succes la Liga
Naţiunilor, că „Briand vrea ca noi să devenim întâi copii cuminţi şi abia apoi să ne jucăm cu ceilalţi”,
dar „noi vom spune: lăsaţi-i întâi pe toţi să se joace împreună”. Analizând Memorandumul Briand,
von Bülow scria că „scopul întregii uniuni ar fi să ne pună nouă cătuşe noi”, căci Uniunea Europeană
se realizează pe baza status quo-ului, consolidând tratatele de pace şi influenţa franceză, în timp ce se
împiedică legăturile Germaniei cu Rusia şi America. Ministerele economice din Guvernul Germaniei
s-au pronunţat împotriva unei uniuni vamale pan-europene, care putea să avantajeze Franţa (mai
puţin atinsă de criza economică în acel moment). Sistemul vamal preferenţial nu putea fi acceptat de
statele extra-europene, ce insistau pentru menţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate[17].
Atitudinea reală de respingere a ideii europene a fost exprimată cu claritate la Congresul
Uniunii Paneuropene, desfăşurat la Berlin, în luna mai 1930. Germanii îl acuzau pe contele R.
Coudenhove-Kalergi că ar reprezenta interesele franceze, deoarece el susţinea Planul Briand şi dorea
excluderea Marii Britanii şi URSS, puteri rivale Franţei, dar apropiate de Germania. La Congres,
Germania a fost reprezentată nu de ministrul de Externe Curtius, ci de ministrul de Interne Wirth,
care a reiterat revendicările revizioniste germane. În schimb, ministrul francez Loucheur a declarat
presei că Planul Briand era un viraj direct al Franţei spre Germania. Briand şi-a lansat
Memorandumul privind Uniunea Europeană în momentul retragerii trupelor franceze din zona
Ruhrului, ca semn al reconcilierii franco-germane, dar gestul său nu a declanşat reacţii favorabile în
Germania, ci, dimpotrivă, a urmat o explozie naţionalistă. Germanii au dovedit nerecunoştinţă şi lipsă
de tact faţă de Franţa, după cum observa ambasadorul Marii Britanii la Berlin, Rumbold. Germanii
nu au ştiut să aprecieze gestul conciliator francez, deoarece ei considerau că evacuarea zonei renane
era de la sine înţeleasă şi ar fi trebuit efectuată mai demult, prin 1925–1926. În special gruparea
Căştilor de Oţel, sprijinită de preşedintele Germaniei, Hindenburg (care era şi preşedintele de onoare
al grupării), a organizat manifestări naţionaliste radicale şi i-a vânat pe cei bănuiţi de simpatii
separatiste renane. Reacţia germană a indignat opinia publică franceză, care l-a acuzat pe Briand că
nu a reuşit o apropiere franco-germană, ci doar a revitalizat naţionalismul german. Ministrul de
Externe german, Curtius, i-a transmis mulţumiri lui Briand, dar în acelaşi timp cu reproşurile sale
privind negocierile asupra Saarului[18].
În perspectiva alegerilor parlamentare din septembrie 1930, ţinând cont de dezvoltarea
sentimentelor naţionaliste în rândurile opiniei publice, ministrul german Gotfried Treviranus a ţinut
un discurs deosebit de provocator care a contribuit la slăbirea poziţiilor (îngroparea chiar) lui Briand
în Franţa, după cum constata Curtius. Treviranus a cerut revenirea Germaniei la o poziţie de mare
putere, recuperarea Saarului şi a celorlalte teritorii germane pierdute, a chemat la o uniune a puterilor
naţionaliste, era împotriva Planului Briand. Dintre toate partidele politice germane numai social-
democraţii şi liberalii de stânga au aprobat Planul Briand, în presa lor[19].
Consulul general al Germaniei la Geneva a raportat la Berlin că Secretariatul Ligii Naţiunilor
credea că Planul Briand urmărea o reorganizare a Ligii, motiv pentru care acest secretariat căuta căile
potrivite pentru a neutraliza planul francez. În consecinţă, von Bülow a propus ca răspunsul
Germaniei la Memorandumul Briand să susţină că „înainte de toate nici o daună să nu fie adusă Ligii
Naţiunilor”, să pretindă invitarea URSS şi a Turciei şi să se ţină seama de poziţia SUA. Teza lui von
Bülow, însuşită de cabinetul Brüning, era că „scopul întregii uniuni ar fi acela să ne pună nouă cătuşe
noi”, deoarece Uniunea Europeană era concepută „pe baza status quo-ului.“ Însuşindu-şi teza,
miniştrii germani nu au adăugat decât explicaţii privind motivele pentru care Planul Briand era
împotriva intereselor Germaniei[20].
Cancelarul Brüning i-a spus ambasadorului englez că nici un guvern german nu putea
accepta menţinerea pe termen lung a graniţelor existente în Est. El dorea o reducere a tarifelor
vamale, dar vedea dezavantaje într-un comerţ liber pe deplin. De acord cu cancelarul Brüning,
secretarul de stat von Schubert a criticat prejudicierea Ligii Naţiunilor de către Planul Briand. Totuşi,
von Schubert recunoştea că Planul Briand avea un nucleu pozitiv sub aspect economic, demn de luat
în considerare de către Germania. Ambasadorul Germaniei la Paris, von Hoesch, considera că
Germania nu putea accepta Memorandumul Briand din cauză că acesta punea uniunea politică
înaintea uniunii economice. În plan politic, Germania nu putea accepta menţinerea status quo-ului.
Deşi în discuţii cu diplomaţii germani, Briand a recunoscut importanţa problemelor economice şi a
explicat că Memorandumul nu era o expresie a tendinţelor hegemoniste franceze, faptul nu a fost luat
în considerare de Ministerul de Externe de la Berlin[21].
Ministrul de Externe german a considerat că Memorandumul Briand exprima tezele Franţei,
iar răspunsul Germaniei trebuia să exprime pretenţiile guvernului german, fără a provoca iritare pe
plan mondial. La cererea Ministerului de Externe, o serie de ministere din cabinetul Brüning şi-au
exprimat opinia asupra Memorandumului Briand. Ministrul Poştei şi Comunicaţiilor s-a pronunţat
pentru o abordare mondială, nu europeană, cel al Justiţiei – pentru o reglementare a dreptului la scară
universală, nu europeană. Ministrul Muncii a subliniat că pentru protecţia muncii şi pentru
problemele sociale existau deja instituţii sub egida Ligii Naţiunilor. Ministrul de Finanţe se temea că
o eventuală Uniune Europeană ar putea îngreuna accesul Germaniei la credite şi la comerţul cu SUA.
Ministerul Apărării a afirmat că Planul Briand slujea interesele Franţei, în timp ce în problema
militară Germania nu dispunea de egalitate în drepturi şi de suveranitate. Ministrul Treviranus a
avertizat că Memorandumul Briand acorda prioritate politicului şi excludea URSS, ceea ce împiedica
politica revizionistă a Germaniei. Aşadar, toţi miniştrii din cabinetul Brüning aveau o atitudine
profund negativă faţă de Planul Briand, după cum observă istoricul german Martin Vogt[22].
Miniştrii şi diplomaţii germani considerau că Franţa a propus Planul Briand de Uniune
Europeană cu scopul de a lega Germania într-o reţea de constrângeri, de a îndigui penetrarea
germană în Europa Centrală[23]. Ei spuneau că pentru Germania „Pan-Europa” era sinonimă cu „Pan-
Versailles”[24]. Reichswehr-ul respingea Planul Briand etichetându-l în termeni duri, de tipul „viol” şi
„arbitrariu”. Pentru oficialii de la Berlin şi pentru opinia publică germană, ordinea priorităţilor era
simplă: mai întâi trebuiau revizuite tratatele şi restaurată puterea politică, economică şi militară a
Germaniei, după care era timp pentru a discuta şi despre o eventuală organizaţie europeană [25].
Scopurile politicii externe a Germaniei erau exprimate prin concepte precum „Revision”,
„Geichberechtigung”, „Lebensraum”, „Mitteleuropa”[26].
Răspunsul oficial al Germaniei la Planul Briand a fost dezbătut şi adoptat de cabinetul
Brüning în şedinţa sa decisivă din 8 iulie 1930. În condiţiile în care guvernul său era unul
prezidenţial, lipsit de majoritate parlamentară şi deci dependent de voturile grupurilor parlamentare
extremist-naţionaliste, cancelarul Brüning a exprimat o concepţie politică naţionalist-revizionistă
tranşantă, care făcea tranziţia de la politica de conciliere a lui Stresemann la politica agresivă a lui
Hitler. Brüning a acuzat Franţa că urmărea doar menţinerea cu orice preţ a sistemului de la Versailles
şi a hegemoniei franceze în Europa, împiedicând revizuirea graniţelor răsăritene pe cale paşnică, în
spiritul Tratatului de la Locarno. Brüning credea că Uniunea Europeană era un mijloc de a izola
Germania de SUA, Japonia, Anglia şi Italia, ţări care îi puteau susţine interesele revizioniste. El
respingea politica lui Stresemann de realizare treptată a obiectivelor germane pe cale paşnică, prin
înţelegere şi reconciliere cu Franţa. Cancelarul Brüning se pronunţa tranşant pentru revendicări
radicale: „Revision”, „Gleichberechtigung”, „Lebensraum natural şi suficient”. Răspunsul
Germaniei la Memorandumul Briand trebuia să exprime aceste revendicări[27].
Brüning respingea vehement ideea uniunii politice europene, dar nu agrea nici ideea uniunii
economice europene. El credea că, într-o eventuală uniune vamală europeană, industria şi agricultura
Germaniei nu erau capabile să reziste concurenţei celorlalte state europene şi totodată era împiedicată
anularea reparaţiilor pe motivul incapacităţii de plată a Germaniei (obiectiv prioritar al programului
guvernului Brüning)[28].
Susţinând concepţia cancelarului Brüning, ministrul de Externe, Julius Curtius, a declarat în
aceeaşi şedinţă de guvern că răspunsul Germaniei va constitui „o înmormântare clasa întâi” pentru
planul francez. De asemenea, afirma Curtius, răspunsul Germaniei trebuia „să servească drept
platformă a politicii externe germane pentru dezvoltarea obiectivelor sale politice şi economice”[29].
Curtius a redactat apoi un răspuns diplomatic de tipul „da, dar…”, un răspuns care exprima
concepţiile guvernului său şi care reprezenta un refuz elegant.[30]

Răspunsul Germaniei (11 iulie 1930)

Răspunsul oficial al Guvernului Germaniei la Memorandumul Briand era conceput în 7
capitole, exprima un refuz diplomatic şi propuneri revizioniste.
I. Răspunsul german începea cu exprimarea unei nemulţumiri a cabinetului Brüning faţă de
situaţia politică şi economică existentă în Europa. Guvernul Germaniei susţinea, în document, că
organizarea generală a continentului, din punct de vedere politic şi economic, aşa cum exista în acea
perioadă, împiedica dezvoltarea naturală a popoarelor. Consecinţele acestei stări de lucruri se
manifestau prin divergenţele între statele Europei. De aceea, guvernele europene erau obligate să
reflecteze asupra adoptării unor măsuri comune de înlăturare a pericolelor care ameninţau. În acest
scop, guvernul german a participat la reuniunea europeană din septembrie 1929 şi a salutat iniţiativa
guvernului francez de a pune în discuţie problema europeană în Memorandumul Briand. Cabinetul
Brüning considera că Memorandumul Briand exprima concepţia guvernului Franţei asupra
problemei europene, şi de aceea era natural ca fiecare ţară să-şi exprime propriul punct de vedere
special şi să privească chestiunea sub un alt unghi. Documentul susţinea că nici o altă ţară nu putea
simţi mai mult decât Germania neajunsurile structurii Europei. Situată în mijlocul continentului,
Germania era lovită mai grav de aceste neajunsuri şi de efectele lor. Germania era interesată mai
mult decât oricare ţară să se remedieze aceste neajunsuri. Guvernul german era deci dispus să
colaboreze la soluţionarea problemei europene şi era pregătit să ia parte la o discuţie aprofundată în
timpul reuniunii Ligii Naţiunilor din septembrie 1930. Germania dorea ca scopul final al acestei
reuniuni să fie „proiectarea, în spiritul concilierii, a unei reformări îndrăzneţe a condiţiilor
recunoscute ca de nemenţinut”. Acesta trebuia să conducă la o „veritabilă pacificare a Europei”,
bazată numai pe „principiile justiţiei şi egalităţii”[31].
Considerăm că, prin aceste formule, cabinetul Brüning critica statu-quo-ul european
consacrat prin Tratatele de Pace şi propunea revizuirea acestora prin înţelegerea cu Franţa şi Anglia,
în spiritul unei politici conciliatoriste faţă de Germania.
II. Guvernul Germaniei insista, în capitolul 2 al răspunsului său, asupra relaţiilor dintre
cooperarea europeană propusă şi ţările extraeuropene sau neinvitate. Astfel, Germania cerea să se
examineze cu cea mai mare grijă problema determinării problemelor internaţionale care erau
susceptibile de a fi reglementate în cadrul european. Orice punct împotriva altor ţări sau continente
trebuia evitat. Acţiunea reciprocă între ţările europene şi extraeuropene era, în anumite domenii, mai
intensă decât acţiunea reciprocă în cadrul Europei înseşi. Limitarea acestor relaţii intercontinentale ar
fi o greşeală, în opinia Germaniei. Nu trebuia ca anumite ţări europene să devină străine de
colaborarea europeană. În plus, trebuiau luate în considerare dificultăţile rezultând din uniunile
politice şi vamale existente între anumite state europene şi unele teritorii extraeuropene. Considerăm
că Germania se referea, în subtext, la faptul că legăturile sale cu SUA erau mai importante decât cu
multe ţări europene. Germania era mai interesată de colaborarea cu SUA decât de colaborarea
europeană. De asemenea, Anglia era mai interesată de relaţiile sale cu coloniile şi dominioanele în
cadrul Imperiului şi Commonwealth-ului, care o ţineau în afara unei virtuale colaborări europene. În
consecinţă, Germania afirma că programul european trebuia să fie „cât mai elastic posibil” sub raport
material şi geografic, deci nu o integrare europeană strânsă şi solidă. Răspunsul german solicita cu
claritate să nu fie excluse anumite ţări europene care nu făceau parte din Societatea Naţiunilor,
precum Rusia şi Turcia.[32] Considerăm că Germania cerea invitarea Rusiei lui Stalin, ţară
antieuropeană revizionistă de care era legată prin Tratatul Rapallo (1922), pentru a torpila împreună
Planul Briand.
III. Memorandumul francez a subliniat necesitatea de a ataca problema europeană sub aspect
politic şi de a nu aborda problemele economice decât după rezolvarea anumitor condiţii politice
preliminare. Această idee franceză era împărtăşită de guvernul german, care era convins că situaţia
dificilă a Europei era cauzată, în mare măsură, de organizarea politică a continentului în acea
perioadă. Din acest motiv, dacă se dorea eliminarea din rădăcină a dificultăţilor, nu trebuiau neglijate
cauzele politice. Guvernul german îşi reitera deci propria concepţie privind soluţionarea problemelor
politice, concepţie binecunoscută, pe care şi-a expus-o cu toate ocaziile, când a luat atitudine faţă de
problemele securităţii, dezarmării, minorităţilor naţionale şi dezvoltării unor articole ale Pactului
Ligii Naţiunilor. Răspunsul german sublinia aici că orice încercare de îmbunătăţire a situaţiei politice
a Europei depindea de aplicarea „principiilor egalităţii integrale în drepturi, securităţii egale pentru
toţi şi armonizării paşnice a necesităţilor de existenţă naturale ale popoarelor”. Acolo unde condiţiile
existente erau în contradicţie cu aceste principii, trebuiau găsite mijloacele eficace pentru a modifica
respectivele condiţii. Ar fi zadarnic să se vrea construirea unei Europe noi pe o bază care nu ar rezista
evoluţiei vii, susţinea răspunsul german[33].
Cu alte cuvinte, considerăm că Germania era împotriva construirii unei Uniuni Europene pe
baza Tratatelor de la Paris–Versailles. Ea cerea mai întâi revizuirea tratatelor pentru a-şi asigura
egalitatea în drepturi politice (Gleichberechtigung), pentru a se reînarma, a se dezvolta economic şi a-
şi anexa teritoriile revendicate.
IV. Însă, în viziunea guvernului de la Berlin, independent de consideraţiile politice, existau
mari posibilităţi de colaborare europeană în domeniul pur economic. O mai strânsă colaborare
economică nu trebuia să fie dependentă de crearea unei securităţi crescute. O înţelegere economică
europeană ar ajuta, în mare măsură, la întărirea sentimentului de solidaritate şi de securitate[34].
Examinarea crizei economice europene trebuia să pornească de la dificultăţile agriculturii şi
industriei de a-şi găsi debuşee pentru produsele lor. Trebuiau căutate căi şi mijloace pentru a câştiga
pieţe de desfacere mai mari şi pentru a facilita „schimbul de produse între regiunile esenţialmente
agricole şi regiunile esenţialmente industriale ale Europei”. Deşi eforturile în acest sens au eşuat,
începând cu Conferinţa economică din 1927, guvernul german dorea continuarea lor, cu scopul
adoptării unei politici vamale europene. Deciziile Conferinţei economice mondiale şi Protocolul din
24 martie 1930 privind negocierile ulterioare trebuiau aplicate, iar procesul continuat, cu respectarea
a trei condiţii propuse acum de Germania. 1) Astfel, era necesar ca guvernele să ia în propriile mâini
problema europeană, dar aceasta nu era suficient, căci numai guvernele singure nu puteau rezolva în
mod eficace criza economică. În multe domenii această sarcină trebuia asumată de reprezentanţii
firmelor economice private. În noua organizare a economiei europene era nevoie de „înţelegerea
directă între anumite ramuri economice fondate pe firmele private”. Guvernele trebuiau să-şi
armonizeze politica lor economică comună cu jocul liber al forţelor pieţei. 2) Altă propunere
germană era ca, în tratarea chestiunilor economice, punctele de vedere militare să nu fie puse înainte.
Altfel, grupuri importante de producţie ar rămâne în afara înţelegerii, cauzând grave obstacole în
calea repartiţiei rezonabile a activităţii economice. 3) În sfârşit, Germania propunea să se ia în
considerare toate consecinţele ce rezultau din situaţia specială a unor ţări, mai ales din structura lor
socială şi din sarcinile lor financiare cauzate de Primul Război Mondial[35].
Constatăm că, asemenea României, Germania susţinea o înţelegere prioritar economică,
pentru rezolvarea crizei economice şi încheierea unei înţelegeri vamale europene. Germania era
singura mare putere care răspundea favorabil Blocului Statelor Agrare (în care România avea un rol
important) de a se încheia un acord privind asigurarea pieţelor de desfacere pentru supraproducţia
ţărilor Europei, un acord care să faciliteze schimbul de produse între ţările agricole central-europene
şi ţările industriale vest-europene.
V. Invocând necesitatea menţinerii autorităţii mondiale a Ligii Naţiunilor, Germania
respingea, în capitolul V al răspunsului său, crearea instituţiilor Uniunii Europene şi a Uniunii
Europene însăşi. Guvernul german împărtăşea concepţia lui Briand conform căreia colaborarea
europeană nu trebuia să aducă nici o atingere Societăţii Naţiunilor nici să izoleze Europa. Dar
guvernul Brüning se temea că instituirea unei înţelegeri europene putea determina formarea şi a altor
grupări continentale, care să exercite „o influenţă defavorabilă asupra structurii Societăţii Naţiunilor”.
De aceea, Germania dorea ca problema creării sau nu a unei înţelegeri europene să fie decisă de Liga
Naţiunilor în ansamblul său, nu doar de statele europene[36].
Germania susţinea că crearea unor „organisme speciale pentru colaborarea europeană” ar
avea repercusiuni negative asupra Societăţii Naţiunilor. În problemele care făceau obiectul lucrărilor
Ligii Naţiunilor nu trebuia adusă în nici un caz o schimbare a metodei de organizare [37].
VI. Guvernul german dorea să-şi limiteze răspunsul la aceste observaţii de principiu. El
considera că prima sarcină care se impunea era formarea mai întâi a unei viziuni de ansamblu asupra
problematicii care putea şi trebuia să fie tratată în cadrul unei colaborări europene. În opinia
Germaniei, la reuniunea europeană de la Geneva din septembrie 1930 trebuiau admise şi statele
europene nemembre ale Societăţii Naţiunilor şi statele neeuropene. Guvernul german îşi rezerva
dreptul de a-şi expune acolo şi alte observaţii în completarea răspunsului său. Pe baza întregii
documentaţii, studiată, grupată şi clarificată, conferinţa va decide calea de urmat[38].
Considerăm că Răspunsul Germaniei la Memorandumul Briand era negativ deoarece
respingea înfiinţarea oricărei instituţii pentru colaborarea europeană şi prin aceasta respingea însăşi
crearea unei Uniuni Europene. Prin urmare, nici una din celelalte idei ale răspunsului german nu avea
legătură cu crearea Uniunii Europene, ci exprima doar politica naţionalistă revizionistă a guvernului
de la Berlin. Ca şi răspunsul britanic, cel german se declara favorabil unei cooperări economice
europene şi mondiale, insista asupra relaţiilor intercontinentale şi asupra autorităţii Ligii Naţiunilor,
respingând crearea oricărei instituţii europene. Asemenea celorlalte ţări revizioniste (Italia, Ungaria,
Bulgaria, Lituania), Germania critica status-quo-ul european consacrat de Tratatele de Pace, cerea
revizuirea lor, utilizarea Pactului Societăţii Naţiunilor pentru revizuirea paşnică a tratatelor, susţinea
egalitatea în drepturi între statele învinse şi cele învingătoare, garantarea de drepturi largi pentru
minorităţile naţionale, invitarea unor state nemembre ale Ligii Naţiunilor etc.

Tentativa de Anschluss economic

În septembrie 1930, Curtius a propus, ca şi Henderson, ca problema europeană să fie tratată
în totalitatea ei de Liga Naţiunilor. Briand, Curtius şi Henderson au decis înfiinţarea Comisiei de
Studiu pentru Uniunea Europeană, la şedinţele căreia Germania va participa. La conferinţele din
1930–1932, Germania a renunţat să mai susţină prioritatea economicului, cerând mai întâi rezolvarea
problemelor politice, de revizuire a tratatelor, de egalitate în drepturi etc. Cabinetul Brüning a
determinat eşecul planurilor franceze. Pentru Germania, Planul Briand a avut doar o importanţă
secundară faţă de politica germană de revizuire a Tratatelor de Pace şi faţă de problemele interne,
precum criza economică, şomajul, lupta electorală şi ascensiunea naziştilor[39].
Dar istoricul francez Jean-Paul Bled apreciază că adevărata ripostă a Germaniei la Planul
Briand de Uniune Europeană a fost Planul Curtius-Schöber de Uniune vamală austro-germană din 11
martie 1931. Aceasta era prima piesă a unei vaste ofensive în scopul atragerii Europei Centrale într-o
sferă de influenţă germană din care Franţa să fie eliminată. Guvernul Brüning a conceput ofensiva în
mai multe etape. Prima etapă era uniunea vamală austro-germană, gândită ca un prim pas spre
înfăptuirea Anschluss-ului. Această uniune vamală va acţiona ca o forţă de atracţie căreia trebuiau să
îi cedeze pe rând: mai întâi Cehoslovacia, apoi Ungaria, apoi Iugoslavia şi România. Această sferă de
influenţă germană va încercui Polonia şi o va obliga să cedeze în problema graniţelor. Astfel, Franţa
era despărţită de aliaţii săi din Europa Centrală şi va fi nevoită să discute cu Germania în condiţiile
impuse de guvernul de la Berlin[40].
Însă planul austro-german s-a lovit de o puternică opoziţie din partea Franţei şi a aliaţilor săi
din Europa Centrală, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia. Aceste state au demonstrat că
Planul Curtius-Schöber încălca Tratatele de la Versailles şi Saint-Germain şi Protocolul de la
Geneva din 1922. Confruntate cu acest front al refuzului, Germania şi Austria şi-au abandonat
planul la 2 septembrie 1931. Trăgând consecinţele acestui eşec, ministrul de Externe german, Julius
Curtius, a demisionat din funcţie, fiind înlocuit de cancelarul Brüning[41].
Replica Franţei la planul de Anschluss economic din 1931 a fost Planul Tardieu de
Confederaţie economică dunăreană din 2 martie 1932. De aceea, Germania nu putea decât să se
opună Planului Tardieu, determinând eşecul acestuia. Înmormântarea Planului Tardieu a deschis
calea creşterii influenţei Germaniei în Europa Centrală, nu prin planuri generale, ci prin
convenţii bilaterale, cum ar fi Tratatul comercial germano-român din 1932. În perioada
următoare, începând cu anul 1933, revizionismul agresiv al Germaniei lui Hitler va conduce spre
declanşarea celui de-al doilea război mondial[42].

Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965.

[1]

Peter Krüger, Der abgebrokene Dialog: die deutschen Reaktionen auf die Europavorstellungen Briands in
[2]

1929, în Le Plan Briand d’Union fédérale européenne. Perspectives nationales et transnationales, avec documents, în
„Actes du colloque international tenue à Geneve du 19 au 21 septembre 1991”, Editée par Antoine Fleury en collaboration
avec Lubor Jillek, Ed Peter Lang, Berna, Berlin, Frankfurt, New York, Paris, Wien, 1998, p. 289–306.
[3]
Ibidem, p. 290.
[4]
Ibidem, p. 88.
[5]
Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1999; Ladislau Gyémánt, Preistoria construcţiei europene, Cluj-
Napoca, Edit. Fundaţiei pentru Studii Europene, 1999, p. 103.
[6]
Jean-Paul Bled, L’Allemagne et l’échec du Plan Tardieu, în Revue d’Europe Centrale, tome V, numero 2, 2-e
semestre 1997, Le Plan Tardieu, Actes du colloque des 6 et 7 novembre 1997 (Université de Paris-Sorbone), p. 85–96.
[7]
Keith Hitchins, România 1866–1947, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1998, p. 456.
[8]
Jean-Paul Bled, op. cit., p. 90.
[9]
Peter Krüger, op. cit., p. 289–306.
[10]
Jacques Bariéty, Aristide Briand: les raisons d’un oubli în Le Plan Briand d’Union fédérale européenne. Perspectives
nationales et transnationales, avec documents, în „Actes du colloque international tenue à Geneve du 19 au 21 septembre 1991”, Editée
par Antoine Fleury en collaboration avec Lubor Jillek, Ed Peter Lang, Berna, Berlin, Frankfurt, New York, Paris, Wien, 1998, p. 1–13;
Peter Krüger, op. cit., p. 289–306; Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 103.
Jacques Bariéty, op. cit., p. 10–11.
[11]

Martin Vogt, Die deutsche haltung zum Briand-Plan im Sommer 1930: Hintergründe und politisches Umfeld
[12]

der Europapolitik des Kabinetts Brüning, în Le Plan Briand…, Berna, 1998, p. 307–329.
[13]
Ibidem.
 [14]
Jean-Paul Bled, op. cit., p. 85–96.
[15]
Martin Vogt, op. cit., p. 307–330.
[16]
Jean-Paul Bled, op. cit., p. 85–96.
[17]
Martin Vogt, op. cit., p. 307–330.
[18]
Ibidem.
[19]
Ibidem.
[20]
Ibidem.
[21]
Ibidem.
[22]
Ibidem.
[23]
Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91.
[24]
Henri Brugmans, L’idée européenne, 1920-1970, Bruges, 1970, p. 68.
[25]
Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91.
[26]
Martin Vogt, op. cit., p. 307–330.
[27]
Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 116–117; Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91; Martin Vogt, op. cit., p. 307–330;.
[28]
Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 117.
[29]
Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91–92.

[30]
Martin Vogt, op. cit., p. 307–330; Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91–92.
[31]
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Geneva, vol. 167, f. 1, Réponse du gouvernement allemand, p.
55–58.
[32]
Ibidem.
[33]
Ibidem.
[34]
Ibidem.
[35]
Ibidem.
[36]
Ibidem.
[37]
Ibidem.
[38]
Ibidem.
[39]
Martin Vogt, op. cit., p. 307–329.
[40]
Jean-Paul Bled, op. cit., p. 91–92.
[41]
Ibidem.
[42]
Ibidem.