Marea Neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Deși acest articol conține o listă de referințe
bibliografice, sursele sale rămân neclare
deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai
precise ale surselor.
Marea Neagră

Hartă
Caracteristici
Tip Mare interioară
Supr
423,488 km²
afață
Volu
m de 547.000 km³
apă
Salini
22,03 g/l%
tate
Măsuri
Adân circa 2.212[1] m
cime
 maxi
mă
Adân
cime
1.271 m
medi
e
Lung
1.149 km
ime
Lăți
630 km
me
Date geografice
Local Marea Mediterană, Europa
izare de Sud-Est
Țări
Ucraina, România, Bulgaria
river
, Turcia, Georgia, Rusia
ane
Modifică date / text 

Panorama asupra Mării Negre la Constanța.

În largul Mării Negre, septembrie 2006, 43,9°N, 30,8°E.

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic
denumit pontic, unul din bazinele complexului tectonic tethysian, el
însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte și munții
care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud
(lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia.
Prin strâmtoarea Kerci este legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea
Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și deci
de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de
vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și prezintă o serie de
aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe
litru față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de
suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen
denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe
specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult,
în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc
punct se află la circa 2212 m[1] sub nivelul mării în apropiere
de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm).

Cuprins

 1Hidrologie
o 1.1Fluvii și râuri
o 1.2Salinitate
 2Ecosistem
o 2.1Faună
 3Biotopul pontic
o 3.1Etajul supralitoral
o 3.2Etajul mediolitoral
o 3.3Etajul sublitoral
o 3.4Etajul elitoral
 o 3.5Ipoteza potopului pontic
 4Etimologie și istorie
 5Orașe de coastă
 6Spațiul maritim al României
 7Referințe
 8Bibliografie
 9Lectură suplimentară
 10Legături externe
Hidrologie[modificare | modificare sursă]
Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături
externe - prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea
Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a
apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini
verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu
circular împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei
variază la suprafață: vara până la 29 de grade Celsius care ajung iarna
până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime
de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S].
Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe orizontală;
iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea valuri care
ating 5–10 m.
Fluvii și râuri[modificare | modificare sursă]

Imagine din satelit a Mării Negre

Schema hidrologică a Mării Negre
Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona
europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia
Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră
sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în
Marea Neagră
sunt Cioruhul în Armenia, Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în
Bulgaria etc. Un aport mare de ape este primit de Marea Neagră de
la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă parte, în august 2010,
grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat sub
partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică
dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei.
[2]
 Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ sub valea Carasu,
provine parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund,
în largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează o parte
din ea. Dacă s-ar afla la suprafață, această scurgere ar forma un fluviu
care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere al debitului.
[2]
 Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de
peste 800 de metri,[2] iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.[2]
Salinitate[modificare | modificare sursă]
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ
mică: circa 17 la mie, datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 km³
de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai jos de 150 de metri,
conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin,
prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin
Bosfor circa 450 km³ de apă salmastră la suprafață dinspre Marea
Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19 ‰, iar de-a
lungul fundului circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39 ‰
dinspre Mediterana spre Marea Neagră,[3] provocând în strâmtoare
curenți primejdioși pentru navigație. Circa 200 km³ de apă se evaporă
anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii,
cu biotopuri variate și cu o faună ce a fost supusă unor transformări
continue datorate puternicelor influențe contrarii exercitate de apele
dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile
apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu
suprafața, adâncimea și sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu
numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale părți. [4] Ecosistemul
depinde de aceste condiții hidrologice.
Ecosistem[modificare | modificare sursă]
Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din
punct de vedere al salinității, Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime.
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.
Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele
sunt reprezentate prin viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată
păsări și pescăruși.
Faună[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Peștii din Marea Neagră.
De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în
cantități neglijabile.[5] Există totuși microorganisme care folosesc sulfat
pentru oxidarea hranei și produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon.
[5]
 Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de
suprafață.[5] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare
moartă, sulfuroasă.[5]
Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii
1950, până la câteva zeci de mii de exemplare, în 2006.[5]

Meduză
 

Actinie
 

Guvid
 

Pisică de mare
  

Delfini în portul Batumi
Biotopul pontic[modificare | modificare sursă]
Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.
Etajul supralitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite
de valuri în mod ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată,
inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar semnificativă de
materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei
materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu miros
de metan și sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite
forme de alge - rar licheni cu rezistență la variații de mediu și hidrofile.
Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea
dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai
puțin - anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte și viermi.
Mare parte din aceste vietăți se hrănesc din depozitele de materie
organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea
trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.
Etajul mediolitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între circa. 0 și
-0,5 m altitudine). Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde
cu etajul mezolitoral al lui Peres și Picard (1958,1960) sau cu etajul
talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte în
zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în
cadrul zonelor cu substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție de
înclinația platformei stâncoase. Zonele mediolitorale pietroase
(stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte
de deshidratare și care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se
fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li
se adaugă viețuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau
infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu apar depozite de
materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele
mai cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile
de midii și stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde în special animale
capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei
de spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulație medie
și grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia
bicornis, cărora li se mai asociază misidul Gastrosaccus sanctus și
polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus
papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul nisipurilor fine este
caracterizat de predominarea populațiilor amfipodului Euxinia
maeotica și turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al 1971).
Etajul sublitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12
(maximum 17,7) metri. Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se
află majoritatea speciilor de plante și cea mai mare parte
a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde
porțiunea de fund marin permanent imersată, situată între limita
inundării permanente și adâncimea care permite existența
organismelor fotosintetizante.
Etajul elitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau
pluricelulare (60 m) până la marginea platformei continentale.
În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal
și hadal, apele adânci fiind anoxice.
Ipoteza potopului pontic[modificare | modificare sursă]
Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic (albastru închis)
în ipoteza Ryan-Pitman.
În 1997[6][7], hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman,
americani, descoperă lucrările hidrologilor și sedimentologilor români,
bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de cercetări marine de
la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând cercetările întreprinse prin
anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile
de moluște de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine
actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă: cochillile
respective au circa 7000 de ani[8]. Cercetătorii români, bulgari și ruși
conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în
straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere
a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de
apă de topire post-glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit
altă ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși
moștenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameș.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de
apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m
mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era
la aer liber și adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune
că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura).
Când nivelul apelor oceanice și ale Mediteranei au depășit altitudinea
cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere
(actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în
câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și
părăsească brusc așezările.
Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte
câmpii de cultivat, în Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel
legenda Potopului. Ei popularizează în S.U.A. această teorie, prin
articole, cărți și filme documentare care au întâlnit un succes cu atât mai
mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradițional
consumatoare de teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu
știința.
Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au admis
ipoteza Ryan-Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate și
contrazice cunoștințele hidrologice relative la Euxinism.[9] În prezent
există trei reconstituiri diferite ale istoriei Mării Negre:

 ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a

fost abandonată de aproape toți oamenii de
știință (rămânând însă foarte populară în
public),
 ipoteza gradualistă, care presupune o
schimbare lentă și imperceptibilă
contemporanilor, a
caracteristicilor hidrologice ale Mării
Negre (mai are încă partizani),
 ipoteza conform căreia nivelul și
salinitatea au oscilat de mai multe ori în
decursul perioadelor glaciare, inter-
glaciare și în ultima perioadă post-
glaciară, care are acum sprijinul majorității
specialiștilor, fiindcă explică cel mai
satisfăcător fenomenele observate.[10]
Etimologie și istorie[modificare | modificare sursă]
Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă
pelagică stâncoasă din Marea Neagră.

Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al

focilor dispărute Monachus monachus albiventer.
Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre,
anume Cimerienii și Sciții (popoare indo-europene), o denumeau
„Axaina”, adică „albastru închis”. În vremea colonizării grecești marea
se numea „Pontos Euxeinos”, adică „marea primitoare”, poate prin
preluarea fonetică a denumirii „Axaina”. Romanii au transcris
denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind însă și „Mare
Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției Bizantine, în Evul Mediu,
apar denumirile de „Μεγάλη Θάλασσα” („Megali thalassa” preluată în
românește ca „Marea cea mare” din documentele lui Mircea cel
Bătrân și în italiana genovezilor ca „Mare maggiore”) și de „Kαικίας
Θάλασσα” („Chechias thalassa”, anume „marea crivățului”, preluată în
bulgărește ca „море Сесил”: „marea oarbă” sau „închisă”), denumiri
prezente în hărțile venețiene precum și în cronicile lui Wavrin și
lui Villehardouin.
Calificativul „Neagră” apare în secolul al XV-lea, odată cu
extinderea Imperiului Otoman, și există trei ipoteze explicative, toate trei
disputate :

 Cea mai populară, dar neconfirmată de

nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la
vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările
sunt întunecate) ;
  O altă ipoteză des citată în sursele anglo-
saxone este că Neagră ar fi o traducere a
cuvântului scitic axaïna ;
 O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost
dată de Turcii Selgiucizi (Selçuk Türklar)
instalați în Anatolia din secolul XI, apoi
generalizată de Otomani (Osmanlı
Türklar), conform căreia nordul era
simbolizat de culoarea neagră. Pentru turci,
Marea de la Nord era Marea Neagră.
Termenul a fost tradus în rusește,
românește, bulgărește pe măsură ce aceste
popoare au avut acces din nou la țărmurile
mării. Această ipoteză este dezbătută
inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind
ca desemnarea tradițională a punctelor
cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna
folosește Kara (adică „întunecat”) pentru
Miazănoapte și Ak (adică „luminos”)
pentru Miazăzi, cum este cazul aici
(Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de
Turcia, iar Akdeniz fiind Marea
Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se
folosesc alte culori.[11] Culorile au fost
folosite și la identificarea
vlahilor: caravlahii sunt vlahii de nord
(Bosnia și Herțegovina), diferiți de vlahii
din Grecia[12]
Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse,
colonizate și sunt astăzi populate de numeroase popoare sosite din
timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi popoare pontice sunt
Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte
popoare pontice sunt Bulgarii, Turcii și alte popoare turcice (de exemplu
Găgăuzii și Tătarii) sau Mongolii (veniți în regiune în sec. XIII),
Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și alții. Toate aceste popoare
prezintă astăzi o serie de tradiții, legende și alte forme de folclor legate
de Marea Neagră.
Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de
geografi între cele două continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie
această mare în două părți inegale, cea mai mare parte fiind europeană.
Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm puțin dantelat. Cele
mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre,
dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă
peninsulă este Peninsula Crimeea, „împărțită” cu Marea Azov. Golfurile
Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună
(ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele),
fie separate de larg de curenții transversali prin cordoane litorale
(„grinduri”) și transformate astfel în limane (de exemplu Limanele
Dobrogene sau Limanul Nistrului).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a
valurilor (0-0,5 m adâncime), adăpostește în porțiunile pietroase
organisme - animale și vegetale - care se fixează puternic și pot suporta
unele perioade de uscare.
Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Ba
tumi și Trabzon. Un oraș care nu se află propriu-zis la Marea Neagră,
dar este mult legat istoric și economic de această mare este
orașul Istanbul (mai demult Constantinopol și capitala Imperiului
Bizantin).
Orașe de coastă[modificare | modificare sursă]
Cele mai importante[necesită  citare] 20 de orașe de pe coasta Mării Negre
sunt:

  Istanbul (Turcia) – 14.377.000
(metropolitană, 2014)
  Samsun (Turcia) – 1.261.800 (2013)
  Odesa (Ucraina) – 1.014.700 (2014)
   Soci (Rusia) – 399.600 (2015)
  Sevastopol (Ucraina) – 354.800 (2015)
  Varna (Bulgaria) – 336.000 (2015)
  Herson (Ucraina) – 324.400 (2014)
  Constanța (România) – 283.800 (2011)
  Novorossiisk (Rusia) – 256.600 (2014)
  Trabzon (Turcia) 243.700 (2012)
  Burgas (Bulgaria) – 206.400 (2015)
  Ordu (Turcia) – 195.800 (2015)
  Batumi (Georgia) – 154.100
  Kerci (Ucraina) 147.700 (2015)
  Zonguldak (Turcia) – 109.800 (2012)
  Ialta (Ucraina) – 78.200 (2014)
  Suhumi (Georgia) – 62.900 (2011)
  Poti (Georgia) – 48.000 (2012)
  Mangalia (România) – 36.300 (2011)
  Năvodari (România) – 33.000 (2011)
Spațiul maritim al României[modificare | modificare sursă]

În albastru închis, apele teritoriale și zona economică excluzivă a

României în Marea Neagră.
Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați,
constând din:[13]

 ape maritime interioare – 753 de kilometri

pătrați,
 mare teritorială – 4.487 de kilometri pătrați,
 zonă contiguă – 4.460 de kilometri pătrați,
și
 zonă economică exclusivă – 10.300 de
kilometri pătrați.
Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b „Europa – Gateway of the

European Union
Website”. Environment and
Enlargement – The Black Sea: Facts
and Figures. Arhivat din originalla 14
noiembrie 2008.
2. ^ a b c d Râu subacvatic cu debit
impresionat, descoperit în Marea
Neagră, 2 august 2010, cotidianul.ro,
accesat la 3 august 2010
3. ^ Oguz et al., 2000 ; Ozsoy & Unluata,
1997 citați pe Was die Welt bewegt:
Wie hoch ist der Salzgehalt im
Mittelmeer?
4. ^ „2008 / Peşti la litoralul românesc al
Mării Negre”. editura.andreisaguna.ro.
Accesat în 22 februarie 2021.
5. ^ a b c d e Amenintari - Trafic la Marea
Neagra, 5 iunie 2006, Paul Cristian
Radu, Jurnalul Național, accesat la 14
iunie 2013
6. ^ Ryan, William & Pitman, Walter &
Major, Candace & Shimkus, Kazimieras
& Moskalenko, Vladamir & Jones,
Glenn & Dimitrov, Petko & Gorür, Naci
& Sakınç, Mehmet & Yüce, Hüseyin.
(1997). An Abrupt Drowning of the
Black Sea Shelf at 7,5 Kyr B.P. GEO-
ECO-MARINA. National Institute of
Marine Geology and Geo-ecology of
Romania (GEOECOMAR), 2, 115-125.
7. ^ Ryan William B. F., Walter C.
Pitman, Candace O. Major, Kazimieras
Shimkus, Vladamir Moskalenko, Glenn
A. Jones, Petko Dimitrov, Naci Gorür,
Mehmet Sakinç, Hüseyin Yüce.
1997. An abrupt drowning of the Black
Sea shelf. 1997. Marine Geology,
Volume 138, Issues 1–2, 1997, Pages
119–126, ISSN 0025-
3227. Bibcode:1997MGeol.138..119R. 
doi:10.1016/s0025-3227(97)00007-8
8. ^ Dimitrov P. 1982. Radiocarbon
datings of bottom sediments from the
Bulgarian Black Sea shelf. Oceanology,
Bulgarian Academy of Sciences, 9, 45-
53.
9. ^ V.M. Sorokin și P.N. Kuprin : On the
character of Black Sea level rise during
the Holocene, Moscow University
Geology Bulletin, 52,5, octombrie 2007,
p. 334-341; sau P.A. Kaplin și A.O.
Selivanov, „Lateglacial and Holocene
sea level changes in semi-enclosed seas
of North Eurasia: examples from the
contrasting Black and White
 Seas”, Palaeogeography,
Palaeoclimatology,
Palaeoecology Volum 209, numerele 1-
4, 6 iulie 2004, pp. 19-36. Mai este
și ici sau E. Larcenkov, S. Kadurin,
„Geological evidence for non-
catastrophic sea level rise in the
nortwestern Black Sea over the past 25
ky” comunicare rezumată
în: International Geological Congress
Oslo 2008
10. ^ en Valentina Yanko-Hombach, Allan
S. Gilbert, Nicolae Panin și Pavel M.
Doluhanov : The Black Sea Flood
Question: Changes in Coastline,
Climate, and Human Settlement,
Springer, Olanda, 2007
11. ^ Dictionnaire des noms de lieux -
Louis Deroy, Marianne Mulon :
Dictionnaires Le Robert, 1994, ISBN 2-
85036-195-X, Mer Noire.
12. ^ Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In:
Silviu Dragomir despre identitatea
morlacilor. Cluj Napoca: Editura
Universității din Oradea. p. 114
13. ^ Noi nave intrate în dotarea Poliției de
Frontieră, în cadrul pregătirilor pentru
aderarea la Spațiul Schengen
Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 Neal Ascherson: Schwarzes Meer. Berlin

Verlag, Berlin 1996. ISBN 3-8270-0201-X.
 Charles King: The Black Sea, a history.
Oxford University Press, New York
2004, ISBN 0-19-924161-9
 Walter H. Edetsberger: Ein Goldfisch im
Schwarzen Meer – Eine Bootsreise von
Sulina in die Ägäis, BOD. ISBN 3-8334-
2745-0.
 I. Mărculeț (coord.): Superlativele
României. Mică enciclopedie, Ed. Meronia,
București, 2010.
 I.Mărculeț , Narcizia Ștefan (coord.), Mic
dicționar geografic școlar, Colegiul
Național „I. L. Caragiale”, ISBN 978-973-
0-12042-4, București, 2012. (format
electronic).
 Christian Reder, Erich Klein (Hg.): Graue
Donau, Schwarzes Meer. Wien Sulina
Odessa Jalta Istanbul (Recherchen,
Gespräche, Essays), Edition Transfer,
Springer Wien–New York 2008, ISBN
978-3-211-75482-5
 Rüdiger Schmitt: Considerations on the
Name of the Black Sea, in: Hellas und der
griechische Osten. Festschrift Peter Robert
Franke. Saarbrücken 1996, 219–224
 I. Mărculeț, Mihaela Petreanu: Marea
Neagră – repere geoistorice și
geopolitice, Magister, Nr. 10-11 aprilie-
noiembrie 2010, Craiova, 2010.
 Dimitrov P., D. Dimitrov. 2004. The Black
Sea The Flood and the ancient myths.
"Slavena", Varna, ISBN 954-579-335-X,
91 p., doi:10.13140/RG.2.2.18954.16327
  Dimitrov D. 2010. Geology and Non-
traditional resources of the Black Sea.
Lambert Academic Publishing. ISBN 978-
3-8383-8639-3. 244
p. Bibcode:2012QuInt.279R.119D, doi:10.
1016/j.quaint.2012.07.527
Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Din istoria Mării Negre, Ștefan Andreescu,

Editura Enciclopedică, 2001
 Seria Biblioteca de istorie: Marea Neagră,
Institutul Cultural Român, 2005
 Marea Neagră: de la origini pînă la
cucerirea otomană, Vol. 2, George Ioan
Brătianu, Victor Spinei, Editura Meridiane,
1988
 Mongolii și Marea neagră în secolele XIII-
XIV: contribuția cinghizhanizilor la
transformarea bazinului Pontic în placă
turnantă a comerțului euro-asiatic, Virgil
Ciocîltan, Editura Enciclopedică, 1998
 Marea Neagră, răspântie a drumurilor
intercontinentale: 1204 - 1453, Șerban
Papacostea, Virgil Ciocîltan, Editura
Ovidius University Press, 2007
 Marea Neagă. O călătorie printre culturi,
Neal Ascherson, Editura Univers,
București, 1999
 Marea Neagră de la politica vecinătății
europene la securitatea euroatlantică,
Cătălin-Silviu Dumistrăcel, Editura Centrul
Tehnic-Editorial al Armatei, 2010
 Marea Neagră de la „lacul bizantin” la
provocările secolului XXI: culegere de
studii, Mihail E. Ionescu, Editura Militară,
2006
 Interferente geopolitice și geoculturale în
Bazinul Mării Negre, Nicolae Mocanu,
Editura Universității din București, 2005
 Marea Neagră: puteri maritime--puteri
terestre, Institutul Cultural Român, 2006
 Dunărea, Marea Neagră și Puterile
Centrale: 1878-1898, Șerban Rădulescu-
Zoner, Editura Dacia, 1982
 Geopolitică la Marea Neagră: relațiile
dintre Rusia și Ucraina în contextul
extinderii NATO spre est, Ion Puricel,
Editura Univ. Naționale de Apărare „Carol
I.”, 2006
 Considerații privind geopolitica spațiului
Marea Neagră-Caucaz, Ion Preda, Elena
Udrea, Editura Univ. Naționale da Apărare
„Carol I”, 2006
 Coridorul de transport euroasiatic prin
Marea Neagră: drumul mătăsii în secolul
XXI, Gheorghe Floricel, Mihai Vasiliade,
Gabriel I. Năstase, Editura Economică,
1998
 Veneția și Genova în Marea Neagră. Nave
și navigație (1204-1453), Andreea
Atanasiu, Editura Muzeul Brăilei, 2008
 Veneția și Marea Neagră în secolele XIII -
XIV: contribuții la studiul politicii
orientale venețiene, Ovidiu Cristea, Editura
Muzeul Brăilei, 2004
 Genovezii la Marea Neagră în secolele
XIII-XIV, Academiei Republicii Socialiste
Romania, Academia Nazionale dei Lincei
(Italia), Editura Academiei Republicii
Socialiste Romania, 1977
 Venetia in Marea Neagra, Nicolae Iorga,
1914
 Marea Neagră în zona litoralului
românesc: Monografie hidrologica ,
Constantin Bondar, Institutul de
Meteorologie si Hidrologie (București),
Editura Serviciul studii-documentare și
publicații tehnice al Institutului de
meteorologie și hidrologie, 1973
 Marea Neagră: 1 ; Oceanografia,
Bionomia și Biologia generală a Mării
Negre , Grigore Antipa, Editura Monitorul
oficial și Imprimeriile Statului, 1941
 Cartea pilot a Mării Negre, Ed. milit. a
Min. forțelor armate ale R.P.R., 1958
 Navigația în Marea Neagră, prin strâmtori
și pe Dunăre: contribuții la studiul
dreptului riveranilor , G. G. Florescu,
Editura Acad. Republicii Socialiste
România, 1975
 Viața în Marea Neagră, Dan Manoleli,
Teodor T. Nalbant, Editura științifică, 1976
 Hidroavioanele Din Marea Neagra:
Operațiunile Germano-române, 1941-
1944, Ed. Modelism, 1995
 Oleg Serebrian: Va exploda Estul?
Geopolitica spațiului pontic, Cluj
Napoca, Editura Dacia, 1998, ISBN 973-
35-0759-8
 Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia și

obsesia Mării Negre, 13 ianuarie 2011,
Dorel Buse, Historia
 Se pare că primii marinari din Marea
Neagră nu au fost grecii, 14 septembrie
2011, Historia
 Două milenii în slujba lui Neptun, 30
august 2004, Jurnalul Național
 Marea Neagră, botezată de înaintașii lui
Suleyman Magnificul, 13 aprilie 2013,
Sinziana Ionescu, Adevărul
 FOTO VIDEO Inebolu, locul în dreptul
căruia Marea Neagră atinge adâncimea
maximă, 13 aprilie 2013, Sinziana
Ionescu, Adevărul
 Comorile ignorate ale Mării Negre, 23 iulie
2010, Cristian Hagi, România liberă
 Mitologia Marii Negre, 17 iulie 2008,
Adrian Bucurescu, România liberă
6313h (data)

94-8

6296

76

178

41703796601641
ntities (via VIAF): 1145541703796601641
Categorii: 
 Marea Neagră
 Paratethys
Meniu de navigare

 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
  Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
 Wikivoyage
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 184
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 25 iunie 2021, ora
00:47.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu
atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie