Sunteți pe pagina 1din 4

Chiar te înțeleg

fragment din romanul „Dragă tată” al lui Louie Anderson

Casa de copii a Sfântului Ioan din Minneapolis căuta un paznic de noapte. La vremea
aceea, am crezut că eram potrivit pentru acest job. Am fost pus responsabil de copii orfani,
abuzați sau care au fugit de la casele lor. După primele momente în acea clădire, știam că e
ultimul loc din oraș de unde ai putea primi căldură și afecțiune. Dar eu o găsisem. În ochii
triști ai copiilor aceia, cu fețele bătucite, de care aveam eu grijă în fiecare noapte. Am
descoperit un gol similar cu al meu, pe care îl resimțeau cu toții în adâncul inimii. Le-am
înțeles tăcerea, am înțeles de ce nu puteau plânge, iar când plângeau sau se speriau din
pricina unui coșmar, puteam să le spun cu sinceritate: „Te înțeleg.”
În mod cert vă spun că slujba nu era ușoară. Copiii îmi puneau nervii la încercare
constant. Ca și supraveghetor nocturn, era datoria mea să îi culc, iar ora de culcare era
pentru ei cea mai dificilă. Toți erau speriați de ce se putea întâmpla în momentul când
închideau ochii, când aveau să fie înghițiți de întuneric. Chiar și după ce îi înveleam și
închideam lumina, ei nu se astâmpărau. Îmi amintesc că trânteau ușile continuu. Se auzeau
chicoteli, țipete, înjurături, le ignoram la început, dar deveneau tot mai sonore.
„Du-te naibii.” „Du-te tu naibii.” Până aici. Mă ridicam din scaunul meu de la capătul
holului și imediat cum îmi auzeau adidași călcând pe podeaua din lemn vechi, scârțâitul îi
atenționa imediat că mă apropii. Și se băgau în pat. Uneori îmi dădeam adidașii jos special
ca să îi păcălesc. Deschideam ușa camerei lor cu grijă și băgam laterna în fața lor strigând:
„Te-am prins.” Cei mai mulți veneau cu scuza: „Domnu, pot să merg până la baie ?” „Nu.”
le spuneam eu, încercând să-mi recapăt autoritatea. „Să nu cumva să faci în pat, că te
electrocutezi.” Și râdeau cu toții. Umorul îi ajuta pe copii, aveau atât de puține momente
când îi puteai scoate din abisul lor.
Locul ăla era plin de povești triste. Obișnuiam să citesc dosarele sociale ale copiilor
după ce se culcau. Voiam să știu poveștile lor, ale fiecăruia. Dar ceea ce era scris, era
departe de realitatea crudă din spatele paginilor. Odată, pe la 3 dimineața, mi-a fost adusă o
fetiță cu ochi căprui. Prima dată, întrebările de rutină: câți ani ai, de unde ești, la ce școală
mergi etc. Dar întrebarea cea mai grea era: De ce ești aici ?
„Nu știu.” mi-a zis.
„Nu îți voi face niciun rău.”
Iar ea și-a ridicat ochii spre mine încercând parcă să-și dea seama dacă să-mi spună sau nu.
„Părinții mei se certau și poliția a venit și m-au luat de acolo. Și m-au adus aici.”
„De ce se certau ?” intuiam un răspuns.
„Tata obișnuiește să bea. Și devine violent după ce bea. Începe să țipe, să arunce cu obiecte
prin casă și uneori o lovește pe mama. Uneori o lovește pe sora-mea, iar eu atunci sar și-i
despart. Și îl lovesc și eu cum pot. El apoi se-nfurie și mai tare și spune că mă omoară cu
mâinile lui. Când mama a auzit asta, a ripostat pentru prima dată și atunci tata a înnebunit cu
adevărat și a venit poliția și...” Astfel de momente te fac să înțelegi cât curaj are un copil și
cât de laș poate fi un adult. Am luat-o de mână și i-am căutat o cameră să se odihnească. I-
am dat o plapumă și o pernă curată. Am învelit-o și când să închid ușa, am auzit-o:
„Poți lăsa te rog lumina aprinsă ?” Voiam să spun că nu am voie, dar nu am putut. Am lăsat
lumina aprinsă. Am intrat furtunos în baie și am început să mă stropesc cu apă rece pe față.
Mă holbam în oglindă și știam că lacrimile erau stropii fierbinți ce îmi curgeau pe față.
Povestea ei era povestea mea. Cel puțin o parte din ea. Realizam ce însemna să fii uman și
cât de importantă și fragilă este viața unui boboc de floare. Am luat o gură mare de aer, mi-
am mai dat o dată cu apă rece pe față și mi-am îndesat în gură un pumn de bomboane cu
ciocolată de la ultimul Halloween.
Marele jaf
fragment din romanul „Iarna vrajbei noastre” al lui John Steinbeck

Azi dimineață am dat marea lovitură a vieții mele. Și sunt convins, cum am dat-o p-asta
am să mai dau și altele de aici înainte. Problema cea mai actuală era problema banilor, cum
e la mine, e și la dumneavoastră, ce rost are să mai spun cu alte cuvinte.. iar acțiunea mea
era pregătită și cronometrată cu grijă, ca un circuit electric.
Legile lui Murphy funcționau perfect și le învățasem pe dinafară, ba chiar mai
adăugasem una. Legea numărul unu: să nu ai cazier. N-aveam. Doi: să nu ai complici sau
confidenți. Cu siguranță n-aveam niciunul. Trei: fără dame. Ei, Margie era singura
persoană cunoscută de mine pe care puteai s-o numești damă, dar eu n-aveam de gând să
beau șampanie din pantoful ei. Patru: să nu faci tărăboi. N-am să fac.
Înfățișarea : O mască de Mickey Mouse. Nimeni nu va vedea altceva. O veche haină de
ploaie de bumbac -toate hainele de ploaie maro seamănă între ele- și o pereche de mănuși
de celofan, care se pot scoate cu o singură mișcare, iar vechiul pistol Iver Johnson îl
acoperisem cu negru de fum. Adăugasem și eu o ultimă lege: nu fii porc. Nu lua prea mult
și evită hârtiile mari. O cutie de carton, pentru tort, care sta pe frigider va servi drept sac de
transport, și apoi pune tortul la loc.
Totul era pus la punct până la o fracțiune de secundă. La nouă fără cinci trebuia să-mi
rezem mătura de ușă. Repetasem rolul de nenumărate ori. Ridic șorțul și îl prind în brâu,
agăț greutatea de la cântar de lanțul closetului, pentru a trage apa. Oricine ar intra în
prăvălie, ar auzi apa curgând și ar trage singur concluzia. Haina, masca, cutia de tort, arma,
mănușile. Când bate nouă, traversez aleea, deschid ușa din dos, pun masca, intru imediat
după ce a bâzâit dispozitivul cu ceas și Joey a deschis seiful. Fac un semn cu pistolul celor
trei să se culce pe jos. Ei n-au să-mi dea nicio bătaie de cap. După cum spunea Joey, banii
sunt asigurați, dar el nu e. Pun mâna pe bani, îi vâr în cutia de tort, traversez aleea, arunc
mănușile și masca în closet, trag apa, arunc pistolul în bidonul cu ulei, scot haina. Las
sorțul să cadă în jos, pun banii în sertar, tortul în cutie, apuc mătura și continui să mătur
trotoarul, la îndemâna și vederea oricui. Durata: un minut și patruzeci de secunde,
cronometrat, verificat și reverificat.
Respiram pe gură și îmi simțeam stomacul apăsând pe plămâni. Ăsta era momentul.
Spargerea mea cea mare trebuia să înceapă. Am zărit, cu coada ochiului, ușa prăvăliei
deschizându-se. M-am răsucit, ca un gangster din filme încolțit de poliție. Era Joey,
bancherul. “Da-mi o bere”, zice el. I-am dat berea în timp ce mai făceam și altceva, ca să
nu-mi vadă față. Și zice:
- Știi, azi dimineață am cam presimțit o mișcare. De cum am făcut ochi. Cred că o
visasem, dar era ceva tare de tot, că părul de la ceafă îmi ședea arici, și așa mai departe,
toată garnitura. Nu că aveam bănuieli că azi va atenta cineva la bancă. Mergeam la sigur!
Cum ședeam, așa, culcat, le știam precis! Sub birourile noastre, la bancă, sunt niște piedici;
atâtica, la soneriile alea de dau alarmă când le atingi cu piciorul. Astea ca să nu dăm vreo
alarmă așa pe gratis, călcând cu piciorul pe sonerie. Primul lucru ce-am făcut azi
dimineață, a fost să scot piedicile. Mergeam la sigur că o să fie o chestie, că era gata
pregătită. Cum stăteam așa întins în pat, îl vedeam: cu o mască de Mickey Mouse, cu o
pelerină maro, cu o cutie de tort într-o mână și un pistol negru în alta. Ei, cum îți explici
asta?
I-am spus că am niște treabă și că nu am timp de prostii dinastea. Am rămas uitându-mă
după el, zicând în gând: Dragă Joey, ai să auzi soneriile alea, când am să sparg eu o bancă.

S-ar putea să vă placă și