Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Rezervatii
Rezervatii
PREFAŢĂ
Această lucrare reprezintă un fel de „vade mecum”, un ghid al rezervaţiilor şi monumentelor
naturii din ţara noastră, care trebuiesc cunoscute şi ocrotite de fiecare iubitor al naturii. Prezentarea într-
un stil sintetic şi atrăgător al principalelor rezervaţii naturale din ţara noastră, pune la dispoziţia
cititorului o bogată informare şi documentare ştiinţifică despre frumuseţea, complexitatea şi diversitatea
lumii vii.
Folosind întreaga literatură de specialitate publicată în ţară, autorii lucrării, prezintă cititorilor
caracterul geomorfologic, floristic şi faunistic al principalelor rezervaţii naturale din România.
Prima parte a lucrării este dedicată prezentării istoricului şi evoluţiei ideii de ocrotire a naturii
pe plan naţional, ilustrînd munca şi lupta neobosita dusă de numeroşi biologi, geografi, geologi şi
silvicultori, de-a lungul anilor pentru protejarea frumuseţilor naturale de pe meleagurile plaiurilor
româneşti.
După prezentarea detaliată a rezervaţiilor naturale complexe, floristice şi forestire, faunistice,
geologice şi geomorfologice, paleontologice, speologice, în finalul lucrării sînt prezentate plantele şi
animalele rare, endemismele şi relictele glaciare, care au rezistat de-a lungul mileniilor în zona montană
şi alpină, în tinoave, izvoare deci şi ape termale.
Autorii acestei valoroase sinteze, abordează o problematică majorei a lumii contemporane —
protecţia mediului înconjurător.
Considerăm că această carte va reuşi să satisfacă setea de informare a tinerei generaţii, a
iubitorilor de natură, dar şi anumite valenţe sufleteşti ale omului modern care tânjeşte după o odihna
activă în mijlocul naturii.
Rezervaţiile naturale din ţara noastră, din cîmpie şi pînă pe crestele semeţe ale Carpaţilor
româneşti, reprezintă un izvor nesecat de poezie, un factor activ de sensibilizare a omului care descoperă
în vibraţia de culori, parfum şi gingăşie, în graţiosul simbol al naturii, o oază de linişte şi echilibru
interior.
Dragostea pentru frumos îmbinată cu sentimentul patriotic va trebui să facă din fiecare cetăţean
al României un iubitor şi ocrotitor al naturii.
AUTORII
OCROTIREA ŞI CONSERVAREA NATURII îN ROMÂNIA
Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea mijesc zorii ocrotirii naturii în ţara noastră, cînd botanistul
D. Grecescu, pictorul N. Grigorescu şi balneologul I. Bernath, care formau o trinitate, un grup nedespăriţt
în peregrinările din mijlocul naturii, sesizează necesitatea păstrării unor peisaje de mare valoare ştiinţifică şi
estetică din natură, neinfluenţate de activitatea umană.
Iniţiativa timidă a celor trei a fost susţinută de botanistul D. Brandză, directorul Grădinii Botanice
din Bucureşti.
Glasuri la fel de lucide se aud tot mai insistent începînd din primii ani ai secolului ai XX-lea, în
frunte cu S. Mehedinţi, care militează pentru ocrotirea peisajelor carpatice.
În anul 1903, ornitologul I. Lichiardopol începe o acţiune energică împotriva distrugerii nesăbuite
a păsărilor răpitoare, care au un mare rol în păstrarea echilibrului din natură, prin distrugerea rozătoarelor
de cîmp.
Cîţiva ani mai tîrziu, P. Antonescu ridică probleme ocrotirii naturii în general, şi în România în
special, la Congresul internaţional de agricultură de la Viena (1907), insistînd asupra protejării peisajelor
şi a unor monumente de reală valoare istorico-ştiinţifică. La aceste iniţiative se alătură şi Gr. Antipa, care
propune să fie ocrotită egreta alba (1913), I. Prodan, care atrage atenţia asupra necesităţii ocrotirii speciei
Sophora jouberti (1913), A. Popovici-Bâznoşanu, care recomandă ocrotirea arbustului Ephedra distachya
(1914) etc.
Fig. 1 — Lucrarea „Ne trebuie o lege pentru protecţia naturii" de Al. Borza.
Prima asociaţie care militează pentru ocrotirea naturii este înfiinţată în 1920 de către scriitoarea
Bucura Dumbravă sub numele de Hanul drumeţilor. Mai tîrziu, această asociaţie s-a transformat în
Societate de turism şi pentru protecţia naturii, care îşi propune împrejmuirea unor rezervaţii şi înfiinţarea
de parcuri naţionale în România. În anul 1922, savantul Emil Racoviţă întemeiază asociaţia „Frăţia
munteană." a cărui statut, la articolul 3, prevedea înfiinţarea unei Secţii a frumuseţilor naturii, a parcurilor
şi a rezervaţiilor naturale. Între anii 1922 şi 1928, numeroşi biologi, geografi, geologi şi silvicultori au făcut
o propagandă intensă pentru ocrotirea naturii: Racoviţă, I. Borcea, Al. Borza, A. Popovici-Băznoşanu,
GeorgeVîlsan, C.G. Georgescu, Val. Pescariu, Emil Pop, N. Sălăgeanu, Gr. Antipa, I. Romer, M. Guşuleac
ş.a.
Prin munca lor intensă de popularizare şi prin lupta lor de a convinge autorităţile din acea vreme
de necesitatea elaborării unei legi care să pună la adăpost flora, fauna şi mărturiile trecutului geologic al
ţării, - ei sînt adevăraţi pionieri ai ocrotirii naturii din ţara noastră.
La primul Congres al naturaliştilor din România, ţinut la Cluj în anul 1928, Emil Racoviţă,
propune elaborarea unei legi speciale pentru ocrotirea comorilor naturale, lege care, după o strădanie
meritorie a iniţiatorilor (E. Racoviţă, Al. Borza, A. Popovici-Bâznoşanu), apare la 7 iulie 1930.
Pe baza acestei legi se organizează Comisia monumentelor naturii (C.M.N.), condusă de A.
Popovici-Bâznoşanu în calitate de preşedinte avînd ca membri pe N. Săulescu — director la Ministerul
Agriculturii, T r. Ionescu — secretar general în Ministerul Agriculturii, F. Kepp — reprezentant al S.K.V.
(Sieberburgischer Karpaten Verein), M. Haret — de la Turing Club, M. Dracea — director general în
Ministerul Silviculturii, G. Vîlsan ca geograf, E. Racoviţă ca zoolog şi Al. Borza ca botanist. S-a organizat
un birou mai mult cu atribuţii administrative la Bucureşti, în timp ce biroul ştiinţific se afla pe lîngă
Institutul botanic din Cluj. Ulterior comisia este condusă de Al. Borza, C. C. Georgescu, etc., perioadă în
care iau fiinţă şi Comisiile regionale pentru ocrotirea naturii, şi anume la Cluj (1933), la Craiova (1936) şi
la Iaşi (1938).
Între anii 1930—1943 au fost declarate rezervaţii naturale 36 de teritorii din ţară, cu o suprafaţă de
circa 15.000 ha, interzicîndu-se distrugerea unor plante şi animale rare. Între rezervaţiile naturale declarate
atunci se numără o bună parte dintre fîneţele actuale: Suatu, Zău de Cîmpie, Bosanci, Copîrşaie (Cluj),
lacul şi pîrîul Peţea şi o parte dintre rezervaţie principale din zona carpatică: Pietrosul Rodnei, Piatra
Craiului, Valea Bîlei, din Făgăraş, Parîngul, Codrul Secular Slătioara, Codrul Secular Giumalău, Pădurea
Mociar, Dosul Laurului, Pădurea Letea.
În anul 1935, a fost înfiinţat Parcul National Retezat, cu o Suprafaţa de 13.000 ha, care cuprinde
păduri semivirgine, peisaje alpine, căldări şi lacuri glaciare, păşuni, precum şi diferite specii valoroase de
plante şi animale.
Dintre speciile forestiere amintim zîmbrul (Pinus cembra) care formează aici cele mai
reprezentative asociaţii din ţară la altitudini înalte, care împreună cu jneapănul, au rol protector pentru sol.
Din cele peste 900 de specii de plante superioare care se găsesc în cuprinsul parcului, amintim cîteva
endemisme: vulturica (Hierncium), care formează aici un adevărat centru genetic (27 de specii şi 51
varietăţi), firuţa de munte (Poa lepuşnica), flămînzica (Draba dorneri), Barbarea lepusnica etc. Dintre
animale sînt ocrotite aici capra neagră (Rupicapra rupicapra), rîsul (Lynx lynx), cocoşul de munte (Tetrao
urogallus), ursul (Ursus arctos), acvila de stîncă (Aquila chrysaetus), vulturul brun (Aegypius monochus),
vulturul sur (Gyps julvus), păstrăvul (Salmo trutta fario) etc.
Printre lacurile glaciare de o rară frumuseţe, amintim Bucura, care are o suprafaţă de 12 ha şi
Zănoaga, cel mai adînc din ţară, avînd 22,5 m adîncime.
În prezent, Parcul Naţional Retezat are o suprafaţă de 23.000 ha, din care 18.000 ha constituie
rezervaţia integrală. Pe lista plantelor ocrotite apare floarea de colţ (Leontopodium alpinum), nufărul de la
Băile 1 Mai—Oradea (Nymphaea lotus var. thermalis), mesteacănul pitic (Betula nana), bibilica
(Fritillaria meleagris), laurul (llex aquifolium), tisa (Taxus baccata) ş.a.
Animalele apărate de scutul legii sînt: egretele, pelicanii, păsările răpitoare, dropia, spîrcaciul,
cocoşul de munte, rîsul, capra neagră etc.
Prin decretul nr. 237 din 7 octombrie 1950, completat prin H.C.M. nr. 518 din 1954 (care
hotărăşte afilierea Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii, pe lîngă Prezidiul Academiei Române),
stabileşte pentru prima dată prin lege că monumentele naturii sînt bunuri ale întregului popor, cu rol
ştiinţific şi de educare; odată cu aceasta, numărul rezervaţiilor creşte de la 34 (1944) cu o suprafaţă de
15.000 ha, la 130 (1965), cu o suprafaţă de 75.000 ha. În prezent sînt ocrotite peste 450 de teritorii (unele în
proiect) cu o suprafaţă de peste 95.000 ha.
Odată cu trecerea la Academie, Comisia Monumentelor Naturii (C.M.N.) desfăşoară o activitate
prodigioasă sub conducerea prof. Valeriu Puşcariu (format la şcoala lui Emil Racoviţă), care a colaborat cu
prof. Nicolae Botnariuc — membru al Academiei Române.
Ca urmare a propunerilor ştiinţific fundamentate, ale Comisiei pentru ocrotirea monumentelor
naturii de pe lîngă Prezidiul Academiei României, au fost propuse 11 parcuri naţionale: Rodna, Călimani,
Ceahlău, Piatra Craiului, Cozia, Domogled, Valea Cernei, Cheile Nerei-Beuşniţa, Semenic-Cheile
Caraşului, Cheile Bicazului-Lacul Roşu, Apuseni, Delta Dunării şi două parcuri naturale: Bucegi, Grădiştea
Muncelului-Cioclovina.
În ţara noastră, în momentul de faţă sînt declarate prin decizii centrale său decizii judeţene peste
450 de rezervaţii ştiinţifice. Multe dintre acestea sînt cunoscute prin prezentările realizate în revistele de
biologie, geografie, geologie sau în cadrul unor sinteze apărute pe plan naţional (Ocrotirea naturii în
R.P.R. de Val. Puşcariu; Monumente ale naturii din România de T. Fodor; Rezervaţii naturale geologice
din România de M. Bleahu, VI. Brădescu, FI. Marinescu; Invitaţie la drumeţie de T. Toader, C. Niţu;
Monumente ale naturii din Maramureş de T. Nădişan, T. Tătaru, E. Gabor, V. Mareş; Rezervaţii naturale
din Bucovina de T. Seghedin; Rezervaţii şi monumente ale naturii din Oltenia de B. Bobîrnac, H Popescu,
D. Cîrţu; Rezervaţii şi monumente ale naturii din Muntenia de Gh. Mohan, M. Ielenicz, Maria Pătroescu, şi
pe plan judeţean — Vrancea, Argeş, Vîlcea, Braşov, Prahova, Bistriţa— Năsăud, Hunedoara ş.a.).
De asemenea, o contribuţie deosebită la cunoaşterea acestor rezervaţii au adus-o naturaliştii în
cadrul celor zece Consfătuiri de geobotanică (1958—1970), organizate de Secţia de Botanică a Societăţii de
Ştiinţe Biologice sub directa îndrumare a Prof. dr. I.T. Tarnavschi, apoi activităţile de cercetare şi ocrotire
realizate de colectivul Muzeului de istorie naturală „Grigore Antipa", condus cu pasiune şi dăruire de Prof.
dr. M. Băcescu, membru al Academiei Române.
Societatea de Ştiinţe Biologice şi cea de Ştiinţe Geografice din România a organizat la nivel
naţional şi judeţean numeroase simpozioane şi colocvii pe tema protecţiei mediului înconjurător.
Comisia Monumentelor Naturii din România este afiliată la Uniunea Internaţională pentru
conservarea naturii şi a resurselor şale, avînd reprezentanţi în Comisia Internaţională a parcurilor
naţionale, Comisia internaţională pentru educaţie, Comisia internaţională pentru conservarea zonelor
muntoase şi în Consiliul internaţional pentru ocrotirea păsărilor.
La a IV-a sesiune a Consiliului internaţional de coordonare a programului „Om-Biosferă" (MAR),
care a avut loc la Paris, între 19—28 noiembrie 1979 s-a propus ca Parcul Naţional Retezat şi rezervaţiile
ştiinţifice Pietrosul Mare (M-ţii Rodnei) şi Roşca-Letea (Delta Dunării) să fie incluse în reţeaua
internaţională a rezervaţiilor biosferei, propunere materializată la 10 ianuarie 1980 prin semnătura
Directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.).
Astfel, ocrotirea naturii a devenit astăzi în România, o problemă căreia i se dă atenţia cuvenită.
Oamenii de ştiinţă, biologi, chimişti, geografi, geologi, agronomi şi silvicultori au dus şi duc, o
muncă metodică de cercetare ştiinţifica, abordînd numeroase teme inspirate din rezervaţiile naturale,
contribuind şi în acest fel la cunoaşterea şi ocrotirea lor.
Toate acestea demonstrează importanţa ocrotirii naturii, şi pentru toţi cei care o iubesc şi trăiesc în
mijlocul ei, de la elevi la profesori, de la tineri la vîrstnici, de la naturalişti la scriitori şi artişti, această
nobilă acţiune constituie o datorie patriotică.
Reprezintă cea mai mare rezervaţie ştiinţifică complexă din ţara noastră situată în impunătorul
masiv Retezat, inclusă pe lista rezervaţiilor naturale ale Biosferei de către UNESCO.
Măreţia şi frumuseţea sălbatică a masivului Retezat ies în evidenţă cînd îl privim din Ţara
Haţegului, de unde putem distinge vîrfurile sale semeţe — Peleaga (2509 m), Păpuşa (2502 m) şi Retezatul
(2485 m), acoperite cu zăpadă pînă primăvara tîrziu şi înconjurate de brîul pădurilor de conifere.
Fig. 3 — Colţii Pelegii din Munţii Retezat
Înfăţişarea geografică a acestui masiv, constituţia sa geologică, peisajele de cea mai autentică
sălbăticie, bogăţia floristică şi faunistică şi mai ales întinsele mărturii ale glaciaţiunii cuaternare (căldări,
cercuri, iezere şi morene), fac din această parte a Carpaţilor un monument al naturii de o importanţă
ştiinţifică deosebită.
Acest renumit parc naţional din ţara noastră a fost declarat prin lege în anul 1935 şi ocupă o
suprafaţă de peste 20.000 ha, fiind cuprins între: confluenţa Lăpuşnicului Mare cu Rîul Mare, urmînd
cursul acestui afluent pînă în lunca Berbinii. De aici hotarul urcă şi cuprinde zona calcaroasă al
Stănuleţiilor Mari (2050 m) apoi trece prin Şaua Drăgşanului pe care o urmează pînă deasupra pragului
glaciar de la cota 1413; apoi părăseşte valea şi suie pe coama Drăgşanului pînă în Vf. Buta (1977 m),
începînd cu acest vîrf, hotarul Parcului Naţional urmează culmea Drăgşanu-Păpuşa (2247 m), trece prin
vîrful Custurii (2463 m) şi se prelungeşte pe culmea Gruniului pînă în vîrful Grunia (2362 m). De aici
coboară direct în Valea Rîului Bărbat, la punctul Stîna de Rîu (1563 m), spre a urca pe versantul opus peste
Custura Păpuşii pînă la Vf. Mare (2416 m), de unde descinde de la Lacul Galeş (1890 m) şi traversînd
Valea R.ea, Valea Pietrele şi partea de jos a Culmii Stânişoara, ajunge la Vf. Retezat (2484 m).
De aici coboară de-a lungul Scoabei Retezatului în Valea Gemenele unde-se află Casa laborator
Gemenele. Pe Valea Pietrele se poate admira Statuia naturală „Decebal", identificată de profesorul dr. N. C.
Buzescu.
Fig. 4 —Casa laborator „Gemenele” din zona ştiinţifică a Parcului Naţional Retezat.
În Parcul Naţional Retezat întîlnim 32 de lacuri şi tăuri alpine dintre cele mai adînci — Tăul
Negru 25,5 m şi cele mai întinse din ţara noastră — Lacul Bucura 10,9 ha, Zănoaga Mare şi Gemenele
peste 5 ha. Prezenţa lacurilor de munte în cuprinsul Parcului Naţional Retezat este strîns legată de existenţa
foştilor gheţari alpini şi a urmelor lăsate de aceştia, devenind „paradisul lacurilor alpine" din Carpaţii
Româneşti.
În mijlocul acestui univers lacustru, drumeţul rătăceşte dezorientat neştiind ce.să admire mai întîi:
frumuseţea proporţiilor, cadrul natural al marelui lac Bucura, masivitatea Tăului Negru, întinderile de apă
ale Zănoagei Mari, care umple fundul adînc al unui „găvan" agăţat, frumuseţea minunatului Tău al Ţapului,
închis intre pereţii înalţi şi ruinaţi; Galeşul, rotund ca un disc, cu sclipiri de oţel sau romantica aşezare a
Tăului Gemenele, care impresionează prin cadrul său sălbatic, izolat, plin de farmec, în mijlocul unei
regiuni foarte puţin frecventată.
Fig. 5 — Tăul Negru din Munţii Retezat
Între frumoasele şi atrăgătoarele „Lacuri înşirate ” de pe valea superioară a Bucurei: Lia, Ana,
Viorica, Florica şi micuţele dar splendidele „tăuri agăţate” (Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Tăul Răsucit, Tăul
Adînc ş.a.) alegerea este foarte grea.
Pentru a admira frumuseţile şi bogăţiile florei şi faunei Retezatului, trebuie să escaladăm masivul
de pe drumul de pe Valea Rîului Mare, de la Rîul Morii şi Clopotiva spre Gura Zlata.
În această zonă întîlnim gorunul (Quercus petraea) şi mojdreanul (Frasinus ornus), pe versantele
însorite, iar fagul (Fagus sylvatica) şi carpenul (Carpinus betuluş) pe versantele umbrite. Aceştia formează
adesea păduri în care se găsesc şi alte specii, cum ar fi mesteacănul (Betula pendula), jugastrul (Acer
campestre), paltinul de cîmp (Acer platanoides) şi unii arbuşti ca: păducelul (Crataegus monogyna), alunul
(Corylus avellana) ş.a.
Urmînd malurile Rîului Mare, putem admira frumoasele zăvoaie compacte de arini (Alnus
glutinosa şi Alnus incana), iar la poalele versanţilor, pînă la Pădişel, pîlcuri de nuc comun (Juglans regia)
în stare submontană, fenomen rar întîlnit în ţara noastră.
De la Gura Zlata spre Gura Apei în sus spre Zlătuia, pînă la 1 200 m altitudine, întîlnim arboretele
străbune de fag, urmate de pădurile de molid (Picea abies), din care nu lipsesc pîlcurile de scoruş (Sorbtts
acuparia), exemplare sporadice de mesteacăn, paltin de munte (Acer pseudoplatanus), răchita (Salix
capraea), plopul tremurător (Populat rtmnla) soc (Sambucns racemosa) sau afinul (Vaccinlnm myrtittns).
Fig. 6 — Tăul Zănoaga din Munţii Retezat
În zona subalpină găsim asociaţii de jepi (Pinus montana) care în Retezat sînt răspîndiţi între 1530
şi 2280 m altitudine.
Din loc în loc, din desişul de nepătruns al jnepenişului se înaltă maiestuos zîmbrul (Pinus
cembra). În această zonă mai întîlnim ienupărul pitic (Jumperus siberica), arinul de munte (Alnus viridis)
salcia pitică (Salix silesiaca), precum şi unii subarbuşti ca: smîrdarul (Rhododendron kotschyi), merişorul
(Vacdnium vitisidaea), afinul (Vaccinium myrtillus)t coacăzul (Bruckentalia spiculifolia).
Fig. 7 — Lacul Galeş din Munţii Retezat
Primăvara, după topirea zăpezi, pajiştile alpine ale Retezatului se acoperă de coloritul violet
deschis al brinduşilor de munte (Crocus hauffelianus) şi al degeţelului pitic (Soldanella pusilla). Mai tîrziu
înfloresc sisineii de munte (Pulsatila alba), ochii găinii (Primula minima), ciuboţica cucului (Primula
elatior).
Odată cu sosirea verii, în pajiştile alpine înfloresc: cupa (Genţiana kochiana), sclipeţi (Potentilla
ternata), vîrtejul pămîntului (Pedicularis verticilata)t ghinţura galbenă (Genţiana punctata). Pe stîncile
abrupte întîlnim unele plante ca: lîna caprelor (Cerastium lanatum), iarba surzilor (Saxifraga aizoon), ochii
şoricelului (Saxifraga pedemontana), gălbenelele de munte (Doronicum carpaticum).
Din această bogăţie a florei, cele mai rare sînt speciile endemice: bursuca (Barbaraea lepusnica),
flămînzica (Dratia dorneri), daria (Pedicularis baumgarteni), firuţa de munte (Poa lepisnica şi Poa
custurae).
Endemismele cele mai valoroase sînt în genul Hieracina (vulturica), reprezentat prin 27 de specii
cu 51 varietăţi, toate răspîndite în partea inferioară a zonei subalpine.
Fauna masivului Retezat este foarte bogată. Prin molidişuri şi pajişti alpine întîlnim: mistreţul (Sus
scrofa), iar în făgete căprioara (Capreolus capreolus). Aici trăiesc şi numeroşi urşi (Vrsus arctos), care îşi
duc viaţa în locuri greu accesibile, sălbatice şi prăpăstioase, mărginite de goluri alpine sau de doborîturi de
vînt. precum şi jderi de copac (Martes martes). Animale ca: rîsul (Lynx lynx), lupul (Canis lupus), pisica
sălbatică (Felix silvestris), vulpea (Canis vulpes), viezurele (Meles meles), nevăstuica (Mustela nivalis),
veveriţa (Sciurus vulgaris) şi iepurele (hepus europaeus), nu sînt prea numeroase în acest masiv.
Animalul caracteristic şi cel mai de preţ al acestui masiv este însă capra neagră (Rupicapra
rupicapra). În total prin aceste locuri trăiesc aproape 1800 de exemplare din care 500 în Parcul Naţional.
Dintre pasări, cele mai numeroase populaţii le formează cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca şi
găinuşa de alun (Tetrastes bonasia).
Dintre păsările răpitoare de zi. mai des întîlnite sînt: uliul găinilor (Accipoter gentilis), şoimul
călător (Falco pelegrinus), vinderelul roşu (Falco tinunculus), şorecarul comun (Buteo biiteo), iar dintre
speciile ocrotite amintim: acvila de stîncă (Aquilla chrysaetos), hoitarul (Ne-pheron perenopterus), vulturul
sur (Gyps fulvus), vulturul brun (Aegypius monachus). Rîurile şi unele iezere sînt populate de păstrăv
(Salmo trutafario).
În partea nord-vestică a Parcului Naţional Retezat se află rezervaţia ştiinţifică, cu o Suprafaţa de
aproximativ 2000 ha, unde lîngă Iacul Gemenele, funcţionează un laborator alpin, unic în ţară. reprezentînd
o staţie pilot de cercetări alpine a tarei existenţă este motivată de valoarea şi varietatea aspectelor geologice,
geografice, peisagistice, forestiere, floristice şi faunistice din acest masiv.
REZERVAŢII COMPLEXE
Pe meleagurile patriei noastre de pe litoralul Mării Negre şi frumoasa lume a păsărilor din Delta
Dunării pînă pe crestele semeţe ale Carpaţilor româneşti putem admira fenomele geologice, cu urmele
glaciaţiei de odinioară, plantele şi animalele rare şi ocrotite, bucurîndu-ne de neasemuitele peisaje
încîntâtoare care prin sălbăticia şi originalitatea lor ne imprimă un sentiment de dragoste pentru natură şi ne
formează o mare şi patriotică convingere, „că trebuie să o apărăm ” să o lăsăm generaţiilor vitoare intactă şi
nevătămată.
Acest mare „dar al naturii" este cuprins în numeroasa rezervaţii complexe, multe dintre ele Parcuri
naţionale sau în devenire care au o mare valoare ştiinţifică şi peisagistică.
Lac eutrof, cu o lungime de 450 m şi o lăţime ce variază între 150—4 200 m, situat la altitudinea
de 924 m pe Valea Ighielului, în partea sudică a Munţilor Trascăului, care se întinde pe o suprafaţă de 381
ha.
Acest iezer reprezintă singurul lac carstic mai întins din România, instalat într-o dolină situată la
obîrşia pîrîului Ighiu, iar subteran apele lacului se scurg în valea acestuia. Două pîraie care izvorăsc din
dealul Striglăului şi un al treilea care vine dinspre sud-vest, pîrîul Coischii, alimentează apele acestui lac
din care se iese în Valea leperului ce curge către satul Ighiel.
La adîncimea de 9 m, fundul este mîlos, cu pietriş, iar apele adăpostesc o vegetaţie de plante
inferioare, în special alge verzi şi albastre, iar dintre plantele superioare predomină Monocotiledoneele.
Biocenoza acestui iezer mai cuprinde şi o faună bogată, reprezentată de rundinee, trichoptere
coleptere, hemiptere, odonate, efemeroptere iar dintre vertebrate trei specii de tritoni, dintre care amintim:
Triton pestris.
Cu ocazia amenajării Ocolului Silvic Teiuş, în anul 1967, dat fiind peisajul încîntător al Văilor
Necrileşti şi Gălzii, s-a considerat oportun să se extindă această rezervaţie naturală, astfel că în prezent ea
are o suprafaţă de circa 500 ha. Suprafaţa rezervaţiei este formată din terenuri neproductive şi arborete
necultivabile de fag său fag cu răşinoase (pin, mclid. brad) şi salcie căprească, instalate în pîlcuri, grupe sau
chiar ma-siv, acolo unde terenul este mai aşezat.
Relieful rezervaţiei este accidentat şi cuprinde o parte a brîului de calcare ce înconjoară Munţii
Trascăului, în zona în care apele văii Galda au străpuns acest brîu.
Vegetaţia, atît cea arborescentă cît şi cea erbacee prezintă o mare bogăţie de specii, datorită, atît
variaţiilor mari de relief care generează microclimate locale, cît şi calcarelor care au favorizat păstrarea
unor elemente iubitoare de căldură. Datorită condiţiilor pedoclimatice deosebite, speciile arborescente
existente ca; fagul (Fagus sylvatica), pinul (Pinus sylvestris), molidul (Picea atnesi, bradul (Abies alba),
laricele (Larix decidua), paltinul de munte Acer pseudoplatanusi, ulmul (Ulmus foliacea), frasinul
(Fraxinus excelsior), sau cele arbustive ca: alunul (Corylus aveliana), păducelul (Crataequs monogyna),
salba rîioasă (Euonymus verrucosa), cununiţa (Sptraea nlmitoliat) ş.a.. vegetează destul de slab, fiind în
general de productivitate inferioară (d. T. Toader. C. Niţu. 1976).
Interes deosebit prezintă floarea de colţ, (Leontopodium alpinum) care vegetează pe un versant
însorit (E şi NE), atît pe mici brîne şi pe stînca goală, cît şi pe solurile bine formate în cadrul unei rarişti de
fag cu pin silvestru şi larice.
Pitorescul întregii rezervaţii este valoros: Valea Gălzii în amonte de chei, centrul comunei
Întregalde, sînt dominate de masivitatea brîului calcaros, cu mozaicul şi contrastul de pădure şi stîncărie, cu
bogăţia formelor structurale existente în calcare.
Avînd în vedere accesibilitatea ei din drumul ce străbate Cheile, rezervaţia Întregalde trebuie
apărată împotriva păşunatului, incendiilor şi devastării.
La hotarul judeţului Argeş cu judeţul Braşov se găseşte masivul Piatra Craiului, care adăposteşte
una din cele mai atractive şi interesante rezervaţi ştiinţifice din lanţul Carpatin.
Lama de calcar din vestul depresiunii Branului oferă la tot pasul, celui ce se încumetă să o străbată
peisaje pe care nu le întîlneşti în nici o altă parte a ţării.
Marea bogăţie de floră şi faună specifică zonei de carst, a determinat crearea rezervaţiei naturale
„Piatra Craiului Mare”, aprobată prin jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 645/1938.
Înfiinţată pe o suprafaţa de 440 ha la început, rezervaţia se întinde astăzi pe 3760 ha şi cuprinde
zona cea mai interesantă a masivului, respectiv creasta nordică a Pietrei Craiului, versanţii ei nordici, nord-
vestici şi vestici, iar pe versantul estic zona dintre Colţii Grindului şi Curmătura Pietrei Craiului.
Ultima extindere a rezervaţiei s-a făcut în anul 1971 cu ocazia întocmirii amenajamentelor silvice
din cadrul Ocolului silvic Zărneşti cînd au fost incluse în categoria rezervaţiilor ştiinţifice o serie de
arborete în suprafaţă de 1400 ha, reprezentînd atît arborete de gol alpin, în special molidişuri pe stîncării,
cît şi arborete de amestec de fag cu brad şi molid din zona montană. În cea mai mare parte aceste arborete
au un caracter cvasinatural, ecosistemele respective menţinîndu-şi principalele caracteristici.
Abordarea în acelaşi mod a problemelor în jumătatea de sud-estică a muntelui, care aparţine de
Ocolul silvic Rucăr, ar favoriza conservarea ansamblului de ecosisteme din acest masiv, de o mare
originalitate geologică, biologică şi peisagistică.
Avînd în vedere acest cadru favorabil, Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei
Române a recomandat Institutului de cercetare şi amenajare silvică elaborarea unui studiu de amenajare a
Parcului naţional Piatra Craiului, studiu încheiat la sfîrşitul anului 1974, cu elaborarea proiectului respectiv
de către unul din cei mai competenţi specialişti din domeniu, dr. ing. Zeno Oancea.
Conform proiectului Parcul naţional Piatra Craiului ar urma să înglobeze o suprafaţă de 20.183 ha,
din care: 4027 ha — rezervaţia ştiinţifică (zona I) cu regim de restricţie totală; 8451 ha zona tampon (II),
unde toate activităţile sînt controlate şi supuse unui regim restrictiv pentru a se asigura menţinerea
echilibrului ecologic în condiţiile unei utilităţi complexe şi 7708 ha, zona exterioară de relief sau preparcul
(III) alcătuită în general din suprafeţe locuite cu diverse activităţi umane, care determină stări variate de
dezechilibru ecologic în peisaj (d. R. Stancu).
Din punct de vedere turistic, masivul este împărţit în două părţi: creasta nordică ce aparţine
judeţului Braşov şi creasta sudică — judeţului Argeş. Pe versantul estic al crestei sudice se află bazinul
hidrografic al Dîmbovicioarei, la care ne vom referi cu precădere în cele ce urmează. Zona este bine
cunoscută şi mult vizitată de turişti şi grupuri de excursionişti, fiind uşor accesibilă. Prin abaterea din
şoseaua naţională Bucureşti — Piteşti — Braşov la dreapta prin satul Podul Dîmboviţei se intră în Cheile
Dîmbovicioarei, apei pe Valea Dîmbovicioarei se ajunge la cabana Brusturet. De aici, pe diferite poteci
marcate se poate ajunge pe creasta Pietrei Craiului.
În constituţia petrografică a regiunii participă depozite de natura calcaroasă în care apele au săpat
văi înguste sub formă de chei; peştera Dîmbovicioara şi alte tipuri de roci, acolo unde valea se lărgeşte.
Masivul se caracterizează prin pereţi stîncoşi, colţuri ascunse cu brîne şi poliţe pietroase, padine şi grohotiş
ce-şi schimbă nuanţa după vreme, trecînd de la un alb strălucitor în zilele cu soare, la un vineţiu posomorît
în timpul furtunilor.
Structura geologică a substratului, configuraţia reliefului, marea amplitudine altitudinală realizată
pe distanţă mică (780 m la Podul Dîmboviţei şi 2239 m la vîrful „La Omu"), aşezarea geografică a
masivului la răspîntia dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali, asociate cu factorii pedo-climatici ce
decurg din acestea, au determinat instalarea în această zonă a unei flore şi vegetaţii deosebit de bogate,
variate şi interesante.
Se cunosc astfel, pînă în prezent 1000 specii şi 123 subspecii de plante superioare, ceea ce
înseamnă foarte mult pentru un teritoriu atît de restrîns (aproximativ 100 km 2); raportată la cele 3350 specii
din flora ţării noastre; flora Văii Dîmbovicioara depăşeşte 32%.
Fig. 9 Barba ungurului (Dianthilis ssp. spicudifclius).
Condiţiile naturale amintite au favorizat răspîndirea unui număr foarte mare de specii de
provenienţă fitogeografică foarte diferita (europene, circumpolare, alpine, balcanice, mediteraneene etc.).
Pe lîngă aceste elemente, Valea Dîmbovicioarei şi îndeosebi masivul Piatra Craiului, adăposteşte un număr
apreciat de specii endemice (53 specii), aproximativ 41% din totalul endemismelor, ce se cunosc pe
teritoriul ţării noastre. Iată cîteva dintre acestea: omagul (Acanitum moldavicum), căldăruşa (Aquilegia
transsilvanica), cornut (Cerastium arvense ssp. cdlcicolum), garofiţa albă (Dianthus kitaibellii ssp.
spiculifolius), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), piciorul cocoşului (Ranunculus carpaticus),
macul galben (Papaver corona-sancti-stephani)t flămînzica (Draba kotschyi), colţişorul (Thymus comosus),
clopoţei (Campanula carpatică), ochii şoricelului (Saxifraga demissa), nopticoasa (Hespens moniltformis),
ciocul berzei (Geranium lucidum), guşa porumbelului (Silene dubla), micsandrele sălbatice (Erysimum
transsilvanicum), Achillca schiurii ş.a., iar două specii endemice — garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus
callizonus) şi Primule baumgarteniana, se întîlnesc numai pe stîncile calcaroase ale Pietrei Craiului.
Fig. 10 — Iedera albă
Este interesant şi faptul că din puţinele specii de plante ocrotite prin lege în ţara noastră, mai mult
de jumătate se află în acest masiv şi anume: floarea de colţ (Leontopodium alpinum), ghinţura galbenă
(Genţiana Iuţea), bulbocii de munte (Trol sibirica), ce vegetează în apropierea cabanei Brusturet. (Daphne
blagayana)
Cercetările biologice efectuate în acest masiv de Tr. Ştefureac (1948). au evidenţiat o serie de
specii rare din brioflora României ca: Bucegia romanica, Riccia sorocarpa var. saxatilis, Grimaldia
rupestri, Sauteria alpina, Peltolepis grandis, Plagiobryum demissum, Plagiopus oedori, Myurella julacea,
Buxbaumia indusiata, Saelania glaucescens.
La fel de bogată şi diversificată este şi fauna, inclusiv fauna de vertebrate, ca: vipera (Vipera
berus), fluturaşul de stîncă (Trichodroma muraria), cocoşul de munte (Tetrao urogallus)t rîsul (Lynx lynx),
ursul (Ursus arctos), iar pe înălţimi capra neagră (Rupicapra rupicapra), corbul (Corvus corax) şi tot mai
rar acvila de stîncă (Aquila chrysaetus), ş. a.
Acest frumos masiv calcaros şi rezervaţia ştiinţifică pe care o adăposteşte, reprezintă o adevărată
mîndrie a Carpaţilor Meridionali, deoarece aici găsim biocenoze interesante, care s-au individualizat
reciproc în geneza şi individualizarea lor, reprezentînd un adevărat „leagăn endemic" al florei noastre
carpatine, o adevărată „Grădină Botanică" în miniatură care va încînta pasionaţii turişti şi naturalişti, ce
vizitează acest falnic masiv al Carpaţilor româneşti.
Fig. 11 — Curechi de munte (Liguloria sibirica)
Datorită importanţei sale ştiinţifice, această rezervaţie a fost propusă să devină în viitor parc
naţional — PIATRA CRAIULUI.
Înfiinţată prin decizia Consiliului popular al judeţului Argeş, rezervaţia Iezer, ocupă deocamdată
valea glaciară a Căţunului şi Iezerului cu vîrful Iezerul Mare din masivul lezer-Păpuşa.
Masivul lezer-Păpuşa, dispus între văile Rîul Doamnei şi Dîmboviţa, este format dintr-o culme
principală cu înălţimi ce trec frecvent peste 2200 m (Vf. Iezerul Mare 2463 m, Roşu 2473 m, Bătrîna, 2341
m, Păpuşa 2391 m, Căţunul, 2389 m etc.) din care coboară spre sud-est culmi prelungi ce scad în alitudine
spre depresiunea Cîmpulung.
Fig. 12. Zîmbrul (Pinus cembra)
Prezenţa reliefului criogen şi nival, cu microdepresiuni de tavane, culoare de avalanşe, potcoave
nivale, vîrfuri piramidale cu microrelief de dezagregare (Vf. Iezerul Mare), circuri şi văi glaciare, cîmpuri
de grohotişuri, torenţi „Iezer-Păpuşa" de vîrstă mult mai recentă şi reprezentînd zona de tranziţie către
cristalinul Carpaţilor Răsăriteni.
Acestor frumuseţi dăltuite în stînca muntelui de-a lungul mileniilor li se adaugă cîteva rarităţi
floristice şi faunistice care limitează un sector din masivul Iezer în rîndul teritoriilor cu statut de rezervaţie
naturală complexă.
La adăpostul culmilor Văcarea şi Bătrîna, văile glaciare ale Căţunului şi Iezerului, oferă condiţii
bioclimatice favorabile dezvoltării atît a jneapănului (Pinus mugo), care formează pîlcuri pure sau în
amesteo cu aninul de munte (Alnus viridis) şi salcia de munte sau iova (Salix silesiaca) cît şi zîmbrului
(Pinus cembra), element arcto-alpin destul de rar în ţara noastră. El se ridică semeţ deasupra tufelor de
jneapăn la limita dintre pădurea de molid şi etajul subalpin.
Pe valea Iezerului şi Căţunului sînt circa 19 exemplare de zîmbru (Pinus cembra) al căror
diametru depăşesc 30 cm. şi înălţimi de peste 10—15 m. Două dintre aceste exemplare se află chiar lîngă
poteca turistică ce merge la Cabana Voina spre refugiul Iezer pe partea dreaptă a sensului de mers.
Exemplare izolate de zîmbru apar şi pe culmile Boarcăşului şi Bătrînei.
Locurile umbrite ale pragurilor glaciare şi chiar porţiuni din versant, capătă în lunile iunie-iulie,
aspectul unui brocart ornamental cu argintiul grohotişurilor şi roşul aprins al florilor de bujor de munte sau
smîrdar (Rhododendron kotschyi), plantă ocrotită.
În circul Iezer, Boarcăş şi Cătun apar asociaţii de arginţică (Dryas octopetala), element oligoterm
arcto-alpin, numeroase exemplare de ochiul găinii (Primula minima), cimbrişorul de munte (Thymus
alpestris), cupe (Genţiana kochiana), garofiţa alpină (Dianthus glacialis ssp. gelidus), salcia pitică (Salix
herbacea) şi piciorul cocoşului (Ranunculus montanus) ş.a.
În mlaştinile ologotrofe din circul Iezer, asociaţiile de bumbăcăriţă (Eriophorum vaginatum) cu
unele specii de briofite ca: SpUagnum recurvum, Sphagnum compactum, Bryum Schleicheri, Philonotis
serriata, Mniobryum albicans, Scapania palludosa, Calliergon stramineum, ş.a.;
În perioada anilor 1969—1977 în acest masiv s-a efectuat un amplu studiu micologic de către: I.
Richiţeanu şi briologic de către Gh. Mohan. Aici s-a identificat un număr de 314 taxoni de briofite, dintre
care unele specii rare pentru brioflora României ca: Harpanthus scutatus, Mylia taylori, Anastrophyllum
michauxii, Buxbaumia aphyllat Buxbaumia indusiata, Tetraplodon angustatum, Tayloria serrata şi o specie
nouă pentru ţară Mielichhojeria nitida.
Lîngă petecele de zăpadă care mai rezistă în lungul văilor putem admira gingaşul degetăruţ
(Soldanella pusilla). În locuri puternic vîntuite apar pîlcuri de Loisleuria procumbenus, iar în pajiştile de pe
piciorul Bătrînei, la peste 1900 m, verdele pajiştilor cu Festuca strptmz, este întrerupt de violetul
cârbunarci (Phytewna nanum), ori de florile micuţe de scînteiuţe de munte (Pbtentilla iernata).
Prezenţa relictelor glaciare cît şi a unor plante rare ca: smirdarul, genţiana, zîmbru, sînt
condiţionate de particularităţile bioclimatice ale masivului Iezer, care se caracterizează prin temperaturi
medii armate cte 20°C în luna iulie, de 6—10°C în luna ianuarie.
Fig. 13 — Degetărel (Soldanella pusilla)
Precipitaţiile abundă, ele fiind de 1400 mm anual din care în jur de 200 mm în luna iulie şi cca.
100 mm în luna ianuarie.
Accesul spre rezervaţie este uşurat de şoseaua Piteşti — Cîmpulung (52 km), vizitînd în drum şi
parcul dendrologic de la Mihăeşti. Spre rezervaţie se poate ajunge şi prin culoarul Rucăr — Bran, vechi
punct de vamă cu tradiţii în arta populara, cu un interesant relief carstic la Podul Dîmboviţei. Se poate veni
şi dinspre Munţii Făgăraş, peste Colţii Cremenii şi Crucea Ateneului, cu un popas obligatoriu la refugiul
Iezer. Aici pe lîngă Lacul Iezer (8 ha. suprafaţă şi o adîncime maximă de 5,4 mi) pot fi admirate mlaştinile
oligotrofe ce marchează existenta unor foste lacuri de dimensiuni mai mici, colmatate în care bumbăcăriţa,
guşa porumbelului împreună cu diverse specii de muşchi Sphagnum Phtionotis, Bryum, Calliergont
Scapania), formează un covor policrom.
Pînă a ajunge să vizităm această pitorească şi interesantă rezervaţie naturală, putem face un popas
în oraşul Cîmpulung Muscel, atestat documentar la 1300, prima reşedinţă a domnului Ţării Româneşti,
Basarab I, unde putem admira numeroasele sale monumente de artă feudală (complexul feudal Negru
Vodă, fundaţia unei biserici romanice de la sfîrşitul secolului al XIV-lea, corul bisericii Bărăţiei din sec. al
XIV-lea, piatra de mormînt al comitelui Laurenţiu de Longo Campo).
De aici pe Valea Rîului Tîrgului pînă la Barajul de la Rîuşor şi apoi pe marginea lacului de
acumulare Rîuşor, pînă la complexul turistic Voina. De aici putem avea o privire de ansamblu asupra
masivului Iezer-Păpusa. Este bine să alegem traseul de o zi prin Văcarea pînă la Refugiul Iezer şi apoi să
coborîm pe Valea Căţunului pînă la Voina. În zilele următoare se pot face trasee mai scurte în alte sectoare
ale masivului (Plaiul lui Pătru, Vf. Bătrîna, Vf. Păpuşa), avînd ca bază complexul turistic Voina ori
cabanele Cuca (1142 m) şi Bătrîna (1260 m)
REZERVAŢIA „CHEILE DE LA CETĂŢENI” (Judeţul Argeş)
Urmînd şoseaua ce leagă oraşele Tîrgovişte de Cîmpulung Muscel, care în cea mai mare parte se
desfăşoară în lungul Dîmboviţei, se ajunge la localitatea Cetăţeni din judeţul Argeş. Acesta se află la
extremitatea sudică a Munţilor Leaota, care înaintează pe stînga Dîmboviţei cu peste 10 km. deasupra
depresiunii Cîmpulung. Ultimele culmi ale munţilor Leaota ajung aici la o înălţime de 950—1100 m şi sînt
alcătuite din formaţiuni de vîrstă cretacică şi paleogenă, fiind reprezentate de alternanţe de gresii, marne,
argile, şisturi argiloase, conglomerate.
Între localităţile Cetăţeni (la sud) şi Coteneşti (la nord) precumpănesc conglomeratele, faciesul
respectiv depăşind spre vest albia Dîmboviţei care s-a adîncit în ele. Ca urmare a rezistenţei mai mari a
rocii şi înfăţişării văii este alta, în raport cu ceea ce este la nord (Stoeneşti) sau la sud de Cetăţeni. Se impun
în peisaj versanţii acesteia cu panta niult mai mare, uneori avînd caracter abrupt, repezişurile din albie,
unde frecvent se vad capetele retezate de stratele mai dure, văile secundare afluente, cu profil îngust şi
pantă longitudinală accentuată, culmile limitrofe adesea transformate în creste cu o vegetaţie bogată.
O bună parte din acest sector (circa 2,5 km) care impresionează prin îngustime, sălbăticie şi relief
ruiniform, formează Cheile Dîmboviţei, adevărată poartă naturală spre Depresiunea Stoeneşti. Ele se
desfăşoară între Colţii Doamnei (nord) şi Valea Pleşei (la sud). Cea mai frumoasă porţiune se află între
Colţii Doamnei şi Valea Chiliilor. Aici versanţii sînt abrupţi pe ambele maluri, stratele de conglomerate sînt
aproape verticale iar eroziunea a creat selectiv un microrelief de vîrfuri ascuţite, coloane, babe, la baza
cărora blocurile dezagregare alcătuiesc o poală de grohotişuri care ajunge uneori pînă în albia Dîmboviţei.
Cea mai frumoasă creastă este cea de pe stînga văii dintre pîrîul lui Coman şi pîrîul Chiliilor, care are o
lungime de peste 1,2 km., o desfăşurare aproximativ vest-est şi o înălţime de la 600 la 750 m.
Ea domină albiile Dîmboviţei şi ale celor doi afluenţi prin abrupturi ele 150—200 m. Cam la
mijlocul crestei se află ruinele unei cetăţi dacice (sec. II — I î.e.n.) şi a uneia din perioada medievală.
În stîncă la finele secolului al XV-lea se află o aşezare rupestră numită şi „Schitul lui Negru
Vodă”. La baza abruptului crestei, spre Dîmboviţa, arheologii au descoperit urmele unor aşezări şi o
biserică din sec. XII—XV.
Împotriva văii şi versanţii abrupţi ca şi poziţia crestei ce oferă un larg cîmp de vedere spre nord şi
sud, au constituit elemente favorabile alegerii acestui loc ca punct de apărare şi observaţie, iar mai tîrziu ca
punct de vamă.
Dacă se părăseşte şoseaua şi se încearcă pătrunderea pe versantul drept în lungul celor doi afluenţi
mai apropiaţi, la circa 50—150 m, avem surpriza unor scurte sectoare de chei foarte înguste. În aval de
pîrîul Chiliilor, deşi valea Dîmboviţei se lărgeşte în peisaj mai apar trei sectoare de versant abrupt cu poale
de grohotiş, acoperit în bună parte de pădure.
Condiţiile naturale foarte diferite, pe o întindere restrînsă de teren, au favorizat creşterea a
numeroase specii de plante spontane (530 specii), iar stîncăriile conservă o floră şi faună bogată, cu
numeroase endemisme şi elemente, termofile sudice, ce sînt în evidenţa Comisiei Monumentelor Naturii
din tara noastră spre ocrotire.
Aici s-au identificat o serie, de endemisme carpatice ca: omagul (Acanitum moldavicum, Acanitum
toxicum), breabăn (Cardamine glandurigera), barba ungurului (Dianihus kitaibelii ssp. spîculijolius),
crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), coada iepurelui (Sesleria jeriana), brusturul negru
(Symphytum cordatum), cimbrişor (Thymus comosus). Pe stîncile însorite avînd expoziţie sudică, estică şi
vestica se mai întîlnesc numeroase plante iubitoare de căldură — termofile, cu comportament relictar: iarba
de şoldină (Sedum acre, Sedum sexangulare), iarba negilor (Sedum hispanicum), bortişor (Sempervivum
mar-moreum), buruian de în (Linaria genistijolia), cimbrişorul (Thymus balcanus, Thymus dacicus), drob
(Cytisus heufelii), mojdreanul (Frasinus ornus), caprifoi (Lonicera xylosteum), Campanula sibirica ssp.
divergens, parpian (Antenaria dioica), păpădie (Taraxacum laevigatum), rogoz (Carex alba, Carex
halleriana), Festuca cinerea, Melica ciliana ş.a.
Dintre elementele acestea termofitele cu caracter relictar ce au o existenţa foarte veche se întîlnesc
sporadic speciile de fag (Fagus ori entalis şi Fagus taurica), diseminate prin făgete.
Alte specii sudice sînt prezente pe stîncile înierbate, din care merită a fi citate următoarele: Silene
armeria, Viola declinata, Verbascum lanutum, Allium montanum, steluţa (Aster amellus), caşiţa (Iris
rutheica), spata dracului (Mattarcia struthiopteris), limba cerbului (Phylitis scolopendrium) pe văile
umede.
Unele specii au iradiat din împrejurimi, fie pe valea Dîmboviţei şi afluenţilor săi, ce adună apele
din Munţii Leaota, fie pe culmile ce coboară din munţi: splina (Chrysosplenium alterntfolium), iarba
căşunăturii (Saxifraga cuneifolia, Saxifraga paniculata), Selaginella helueticab aninul alb (Alnus incana),
coacăzul (Bruckenthalia spiculifolia), afin (Vacanium myrtillus), orbalţ (Valeriana montana), cucuruz
(Petasites albuş), vulturica (Hieracium transsilvanicum), straşnic (Aspleninm trichomanis), pocitoc
(Asplenium viride), slăbănog (împatiens nolitangere), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), perişor
(Orthilia secunda), Libanotis montana, crinul de pădure (Lilium martagon).
Vegetaţia cheilor şi împrejurimilor este reprezentată de către fitocenoze ale unor asociaţii
lemnoase, făgete şi molidişuri, precum şi asociaţii ierboase de stîncărie şi cele alcătuite din Agrostis tenius,
Festuca rubra şi Nardis stricta — dominante. Din loc în loc pe stînci, feriga (Pteridium aquilinum),
realizează însemnate pîlcuri.
Fauna este reprezentată prin numeroase vertebrate ca: vipera (Vipera berus); fluturaşul de stîncă
(Trichodroma muraria), acvila de stîncă (Aquila chrysaetus), corbul (Corvus corax), cocoşul de munte
(Tetrao urogallus), ursul (Ursus arctos), rîsul (Lynx lynx), unele dintre ele declarate monumente ale naturii.
După vizitarea cheilor, drumeţia poate continua fie spre nord în lungul Dîmboviţei, la Cîmpulung Muscel,
Rucăr, Podul Dîmboviţei, fie spre sud la Tîrgovişte, zone cu un bogat fond de obiective istorice, naturale şi
sociale.
Rezervaţie complexă geologică, floristică şi faunistică, pe o suprafaţa de 222 ha. Valea Repedea
— afluent al Bistriţei ardelene, îşi are izvoarele în partea nordică a Munţilor Călimani în sectorul cuprins
între vîrfurile: Piatra lui Orfan şi Poiana Calului.
Pe o distanţa de cca 7 km., Valea Repedea şi afluenţii săi străbat formaţiunile eruptive ale
Călimanilor, în apropierea Hotarului cu Munţii Bîrgăului. În zona periferică a Munţilor Călimani apar văi
adînci, cu profil transversal îngust, cu relief foarte variat. O astfel de vale este şi Valea Repedea care
prezintă numeroase formaţiuni erozionale „ziduri”, „stîlpi", „ciuperci”, „apostoli", stînci uriaşe,
impunătoare, datorate eroziunii diferenţiale care a afectat depozitele vulcanice.
Astfel în această diversitate şi succesiune de formaţiuni cu durităţi diferite, eroziunea a acţionat
diferit, generînd acele ferme variate şi interesante ce dau peisajului un farmec deosebit. Toate aceste
stîncării impresionante sînt încadrate de conifere semeţe dînd locurilor o frumuseţe particulară. Datorită
frumuseţii şi pitorescului său inegalabil, Valea Repedea a fost declarată rezervaţie ştiinţifică.
Tîmpa reprezintă o prelungire a versantulul N-NV al masivului Postăvarul din Munţii Bucegi,
fiind amplasata în Bazinul Văii cu Apă şi a afluenţilor săi, bazin în care este amplasat Braşovul.
Tîmpa este situată în zona montată inferioară, la altitudinea de 300-950 m, acoperită în întregime
cu pădure (1203 ha) din care 188,2 ha constituie rezervaţia peisagistică ştiinţifică a Academiei Române.
În această rezervaţie speciile arboricole sînt reprezentate de unele specii de răşinoase ca: pinul
(Pinus sylvestris), molidul (Picea abies), laricele (Larix decidua var. polonica) ş.a., unde întîlnim şi
numeroşi subarbust! ca: socul (Sambucus racemosa), sîngerul (Cornus sanguinea), alunul (Coryllus
avellana), salba moale (Evonymus europaea), paţachina (Rhamnus frangula), cornul (Cornus mas),
cununiţa (Spiraea ulmifolia), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare) etc.
Dintre speciile ocrotite de lege, amintim două specii care cresc pe-culmile calcaroase ale Tîmpei:
laleaua pestriţă (Fritillaria montana), şi papucul doamnei (Cypripedium calceolus). Printre tufişuri
vegetează nemţisorul de stînca (Delphinns fissum), şi stînjenelul (Iris caespitosa) ş.a.
Caracterul montan al Tîmpei îl atestă şi unele plante ca: omagul (Acanitum anthora, A.
lasianthum), ulmul (Ulmus montana), saxifraga (Saxifraga cuneifolia), urechelniţa (Sempervivum
soboliferum).
De aici au fost descrise pentru prima dată două endemisme româneşti, crucea voinicului (Hepatica
transsilvanica) de origine terţiară şi obsiga (Bromus barcensis). Numai de pe Tîmpa este cunoscută la noi
în ţara specia: Coronilla coronata.
Pe vîrfurile stîncoase şi colţuroase ale Tîmpei cresc pîlcuri de coada iepurelui (Sesleria rigida),
ovăscior (Arenastrum decorum), Viola joii, Allium saxatile, Pedicularis campestris, Jurinea mollis ş.a. Pe
versantul sudic, uscat şi puternic însorit sînt adăpostite ochiuri de stepă unde vegetează colilia (Stipa
pulcherrima, S. capillata), iacintul sălbatic (Hyacinthella leucophaea), plantă rară la noi, originară din
stepele răsăritene, miruţa (Anchusa barrelieri), iarba şarpelui roşie (Echium rubrum), frăsinelul (Dictamus
albuş) ş.a.
Tîmpa mai adăposteşte şi o bogată faună reprezentata de numeroase specii de păsări ca: corbul
(Corbus corax), şorecarul comun (Buteo buteo).
Dintre mamifere amintim: veveriţa (Scinrus vulgaris), şi ursul (Ursus arctos). În vegetaţia stepică
nu lipsesc nici reptilele: vipera (Vipera beris) şi guşterul (Lacerta viridis).
Dintre rarităţile faunistice amintim cele două specii de lepidoptere: Colţos erate, Argynis
pandora, var. dădea Hormnzachi şi cele 11 specii şi varietăţi rare pentru România aşa cum sînt: Ichneumon
fulviăactyltts, Amblyteles astrata, Apechtis rufata, Hepiopelmns variegatorius, Pimpla padellae ssp.
variegata, Hoplitophnys brischkei ş.a.
Tîmpa constituie componentă de bază a cadrului natural specific Braşovului care prin valoarea sa
ştiinţifică şi peisagistică a fost încadrată în rîndul rezervaţiilor naturale din ţara noastră.
Rezervaţia complexă situată în centrul zonei de calcare jurasice şi cretacice din nordul Banatului,
unde se află minunatele chei ale Nerei şi afluenţilor săi care împreună cu unele encrave rar întîlnite, cum
este cea a Beuşniţei situată în sălbaticul platou calcaros al cărui vîrf Pleşiva — atinge înălţimea de 1144 m.
Aceste minunate comori naturale sînt astăzi ocrotite pe o suprafaţă de circa 3368 ha, în care cheile
Nerei se întind pe o lungime de 28 km. Cheile Nerei sînt bine cunoscute turiştilor. Alte zone impresionante
sub aspect peisagistic sînt: Cheile Minişului cu izbucul Bigăr; Cheile Şuşarei, Valea Beuşniţei cu lacul
Ochiul Beiului, cascadele Beuşniţei, Valea Golîmbului, izlazurile pe colinele de lîngă Bozovici, Lăpuşnicul
Mare şi Moceriş.
În Valea Beuşniţei şi Cheile Nerei sînt caracteristice asociaţiile de vegetaţie relictară: pădurile de
fag cu aluni turcesc (Corylus columa), liliac (Syringa vulgaris), mojdreanul (Fraxinus ornus) şi cărpiniţa
(Carpinus orientalis); se remarcă numărul mare de specii sudice, frecvenţa destul de ridicată a unor specii
rare ca: Ruscus aculeatiis, Ruscus hypoglossus.
În anul 1976, G. Negrean a identificat în această zonă numeroase specii endemice pentru flora
României ca: Athamanta turbitt hungarica, Rubus banaticus, Dianthus giganteus banaticus, Sorbus bor-
basii, Linum umnerve, Thymus dacicus, Ranunculus flabellifolius, Cardamine glanduligera.
Sub aspect fitogeografic flora regiunii include 18 specii mediteraneene, 87 submediteraneene, 58
balcanice, 11 atlantic-mediteraneene, 14 pontice, 5 ponto-balcanice, 4 ponto-panonice.
Una dintre caracteristicile florei Munţilor Aninei este coborîrea unor elemente montane la
altitudini joase, fapt explicabil prin relieful muntos al zonei. Un total de 11 specii, între care Fagus
sylvatica, Daphne mezerum, Taxus baccata, Pteridium aquilinum, Saxifraga aizoon, Selaginella helvetica,
cresc la unele dintre cele mai joase staţiuni din ţară. Dar tot din aceasta zonă anumite specii termofile cresc
la altitudini relativ mari (de exemplu: Syringa vulgaris, Fritillaria montana şi cele două specii de Ruscus).
Una dintre rarităţile florei României, alunul turcesc (Corylus. colurna) atinge abundenţa maximă din ţară în
Valea Beuşniţei.
Fauna terestra include o serie de clemente sudice (mediteraneene, balcanice sau caucaziene, între
care unele rare: şapte gasteropode (Zenobiella incarnata, Z. rubiginosa, Z, umbrosa, Vitrea diaphana,
Daudebardia lungi, Limax tigvenius, Acme banatica), trei chilopode (Strigamia banatica, Insigniporus
acunaeli, Lithobius hurzenladicns icardaranns) patru coleoptere carabide (Cărăbuş kollari, C. ulbrichi-
jartuosus, C. coriaceus banaticus, C. coriaceus subrugosus).
Alte nevertebrate caracteristice sau rare sînt: scorpionul (Euscor-pius carpathicus), cinci Ortoptere
dintre care amintim pe Odontopisma montana (endemic în sudul Banatului), precum şi araneele megalo-
morfe, Atypus affinis şi Nemesia cementaria, avînd afinităţi tropicale.
Herpetofaima include nouă reptile şi nouă amfibieni, între care Lacerta viridis, L. muralis şi
Vipera ammodytes, specii termofile. Şarpele orb — Anguis fragilis colchicus este frecvent în păduri.
În bazinul inferior al Nerei se mai întîlnesc Lacerta tuarica, L. praticola, Coluber jugularis
caspius.
În urma cercetărilor efectuate de Maria Paspaleva se constată că din cele 120 păsări semnalate
anterior în sudul Banatului, 17 nu au mai fost semnalate în perioada 1976—1977, în schimb s-au găsit 49
specii nesemnalate încă în zonă, între care cinci sau şase sînt specii noi pentru ornitofaună României, specii
în curs de expansiune spre nord: Alectoris graeca, Apus melba, Ptynoprogne rupestris, Hirundo daurica,
Emberizada ş.a.
Un interes deosebit îl reprezintă fauna acvatică a Nerei şi a principalilor săi afluenţi. Peştele
Cobitis elongata (fîsa mare) relict preglaciar în fauna Europei se întîlneşte la noi numai în Nera. Cele
expuse mai sus, justifică pe deplin necesitatea înfiinţării Parcului Naţional Cheile Nerei—Beuşniţa cu o
suprafaţă totală de 45.561 ha, din care 6.292 ha reprezintă rezervaţia integrală.
Rezervaţie complexă, floristică şi speologică cu o suprafaţă de fl94,50 ha, situată într-o 7onă ce
cuprinde unele dintre cele mai frumoase fenomene carstice din Munţii Banatului, doline, peşteri, chei,
poliţe, unde putem să admirăm numeroase specii de plante termofile existente aici, care fie că au rezistat în
aceste refugii în glaciaţiuni, fie ca au migrat ulterior în clisura Dunării sau din Balcani.
În aceste chei întîlnim fitoceneze cu liliac (Syringa vulgaris), frasin (Fraxinus ornus), scumpie
(Cotinus coggygria), iar pe platouri şi coaste domoale întîlnim păduri de gorun şi fag, cu unele elemente
termofile cum sînt: Cephalaria laevigata, Scabiosa banatica, Dianthus kitaibelii, Draba lasiocarpa,
Erisymum saxosum. Saxifraga tridactylites. Centaurea atropurpurea ş.a.
Pe versanţii sudici şi sud-vestici sînt frecvente pădurile de cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi gorun
(Quercus petraea) iar pe cei nordici de carpen (Carpinus betuluş) şi fag (Fagus sylvatica). Platoul carstului
este acoperit cu pajişti xerofitice alcătuite din: Chrysopogon gryllus, Festuca vallesiaca, Stipa eryocauliş,
S. joannis, S. lessingiana.
Rezervaţia Cheile Caraşului — Carstul Craşivan, include şi numeroase peşteri ca: Ţolosu,
Socolovăţ, Comarnic, Popovăţ, Peştera Liliecilor, Peştera Spînului, ş.a. Datorită importanţei sale ştiinţifice
această rezervaţie este inclusă în viitorul Parc Naţional Munţii Semenic — Cheile Caraşului.
REZERVAŢIA CHEILE TURZII (Judeţul Cluj)
Rezervaţie complexă, speologică, floristică şi faunistică, formată din cinci peşteri săpate în
muntele Puciosu la care se poate ajunge fie din Tg. Secuiesc (10 km) fie din Bixad (26 km).
Peştera cea mai mare din acest masiv are o lungime de 14 m şi o înălţime de 6 m, şi ea ca şi
celelalte patru au o atmosferă puternic încărcată cu hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon, gaze care sînt
rezultatul intensei activităţi vulcanice care a avut loc în această regiune acum un milion de ani, datorită
căreia găsim aici o bogată reţea de ape minerale.
Gazele emanate din aceste peşteri sînt foarte nocive atît pentru om cît şi pentru animale, de aceea
păsările care trec prin apropierea acestor peşteri cad fulgerător la pămînt, iar locul cel mai puternic poluat
se află lîngă fosta exploatare a sulfului care se mai numeşte şi „Cimitirul păsărilor”. În afara elementelor
geologice de mare interes ştiinţific, Muntele Puciosu mai adăposteşte şi o valoroasă floră spontană, fapt
pentru care o suprafaţă de circa 156 ha a fost declarată monument al naturii şi pusă sub ocrotire.
Pentru a vizita acest frifmos lac alpin din Munţii Parîng, declarat monument al naturii, ne începem
călătoria noastră din frumosul oraş Petroşani, din faţa Institutului de Mine, pe marcajul turistic bandă roşie,
pe unde urcăm circa 2 ore pînă ajungem la Cabana Rusu, situată la altitudinea de 1158 m. De aici după un
scurt popas, urcăm pînă la Vîrful Parîngul Mic (2073 m) drum care nu prezintă nimic deosebit. Mai
departe, drumul de picior atacă piscul Cîrjei (2404 m), primul dintre numeroasele piscuri de pe creasta
alpină a Parîngului peste care trecem şi ajungem la punctul Pietrele Albe de unde avem posibilitatea să
admirăm frumuseţea Versantului nordic al masivului cu creasta abruptă a Sliveiului, căldarea prelungă a
Zăvoaielor, de la obîrşia Jieţului cu lacul Mija, ca şi versantul sudic, pînă departe spre izvoarele împădurite
ale Sadului, cu valea largă a Jiului de Vest şi Munţii Vîlcanului la orizont.
Obstacolul următor este vf. Roşiile (2350 m) de unde apoi continuăm drumul pe frumosul drum
pastoral care ne conduce pînă la Stîna Roşiile unde putem să ne adăpostim la nevoie, şi în jurul căreia
putem să admirăm o serie de lacuri de rară frumuseţe, deosebit de sălbatice.
Aici vom întîlni lacul glacial Roşiile (2002 m), unul din cele mai mari şi mai frumoase din
Carpaţi, împreună cu celelalte „iezere" din căldarea Roşiile: Zănoaga, Iezerul Lunguieţ, şi Mîndra, precum
şi alte 6 lacuri mai mici dar tot atît de încîntătoare, din căldarea vecină Sliveiului.
Din Curmătura Roşiile, începem să parcurgem drumul spre Vf. Parîngul Mare (2518 m) cel mai
înalt din întregul complex montan dintre Olt şi Jiu şi unul din cele mai înalte din Carpaţi, ce ne poartă chiar
pe marginea abruptului.nordic brăzdat de numeroase hornuri verticale, berbeci, toate creind în faţa noastră
un spectacol impresionant care se vs prelungi pînă la Vf. Ghereşul unde ia sfîrşit ocolirea vastei căldări a
Roşiilor.
Parcurgînd linia crestei care coboară spre NE, ajungem în Curmătura Mîndrei, de unde urcăm şi
coborîm peste piscurile: Gruiu (2345 m), Pîcleaşa (2372 m) şi Leşu (2361 m), în timp ce poteca marcată se
angajează pe sub ele, pe versantul sudic, unde se perindă prin faţa noastră căldările de la Obîrşia Gilortului.
Ajungînd la Coasta lui Rusu (2386 m), linia crestei îşi schimbă din nou direcţia spre SE, dar poteca marcată
nu ajunge la acest vîrf şi nici următorul — Setea Mică (2278 m), deoarece se traversează coasta versantului
sudic, oprindu-se din nou pe creastă în şaua Piatra Tăiată (2306 m), important punct de orientare pe creasta
Parîngului, de unde drumul turistic părăseşte linia crestei şi începe marea coborîre spre Obîrşia Lotrului.
Coborînd vertiginos prin abruptul nordic al masivului ajungem pe malul lacului Zănoaga (2065
m), primul din cele cinci „iezere" pe care le vom putea vizita în cuprinsul „Complexului glaciar Cîlcescu",
puţin mai jos ne oprim pe malurile iezerului Cîlcescu Mare (1920 m) ale cărui împrejurimi constituie o
rezervaţie naturală destinată să ferească de distrugere elementele geologice, floristice şi peisagistice,
specifice acestei zone de o rară sălbăticie.
Un popas la lacul Cîlcescu ne va dă ocazia de a cerceta mai amănunţit compartimentul superior al
căldării, denumit „Căldarea dracului" un imens infern de bolovănişuri, în mijlocul căruia se ascund alte
două lacuri: Cîlcescu Mic (2020 m) şi Pasărea (2078 m) sau compartimentul unde putem să vizităm Iezerul
Pietros (1970 m).
Munţii Rodnei prezintă un principal obiectiv floristic, faunistic şi turistic, care a devenit cunoscut
prin lucrările marelui botanist năsăudean Florian Porcius. Alcătuit în general din şisturi cristaline, masivul
este traversat spre Moldova de şoseaua ce trece prin pasul Prislop (1415 m), şi spre Transilvania de cea care
trece prin pasul Şetref (817 m).
În zona centrală a Munţilor Rodnei se află vîrful Buhăescu Mare (2119 m) din care se desprinde
către nord o importantă culme secundară care este marcată de vîrful Rebra (2221 m) şi şaua Pietrosului (al
14 m), culminînd cu vîrful Pietrosul Mare (2303 m).
Fig. 16 - Pietrosul Rodnei
Muntele Pietrosul Mare situat la cca. 10 km de oraşul Borşa, adăposteşte cea mai mare rezervaţie
naturală din nordul ţării. Rezervaţia arc o suprafaţă de 3300 ha din care 1230 ha gol de munte şi 1470 ha
pădure montană. Din totalul suprafeţei rezervaţiei o suprafaţă de 750 ha constituie o zonă ştiinţifică cu
regim de protecţie absolută. Întreg masivul şi îndeosebi Pietrosul Mare prezintă numeroase urme glaciare,
constituite din creste alpine cu aspect de custuri, vaste cercuri ce se continuă cu văi sălbatice şi povîrnişuri
înalte şi repezi.
Cea mai mare căldare glaciară este Iezerul care este delimitată la nord-est de Culmea Pietrosului.
În fundul căldării se află lacul glaciar Iezerul (1870) în formă ovală, lung de 80 m, lat de 70 m şi cu o
adîncime de 1,8 m. El este permanent alimentat de puternice izvoare subterane şi de suprafaţă, iar din el
izvorăşte pîrîul Pietroasa cu debit relativ constant. Căldările glaciare Zănoaga Mare şi Zănoaga Mică de sub
vîrful Pietrosul Mare întregeşte peisajul alpin al Munţilor Rodnei.
Pe versantul sudic al culmii Pietrosului întîlnim culmea glaciară Buhăescu-Bepedea, largă de 1 km
în care se găsesc 4 lacuri glaciare cuprinse între 1800 şi 2100 m, denumite Iezerele Buhăescului, care au
fost populate cu puieţi de păstrăv indigen şi curcubeu, cu zglăvoacă şi boiştean.
Poziţia izolată, complexitatea sa structurală şi petrografică explică ie ce acest masiv, în părţile sale
cristaline, este bogat în reminescenţe floristice ale epocii glaciare şi în numeroase specii nordice care îşi au
frontiera sudică a ariei lor de răspîndire, şi de ce în regiunile sale calcaroase, bătute de soare, şi-au găsit
adăpost plante sudice, unele alcătuind cele mai înaintate avanposturi ale florei est-mediteraneene.
Sub raport floristic, Munţii Rodnei reprezintă un nod de legătură între flora Carpaţilor Orientali, a
celor Meridionali şi chiar a Balcanilor. Masivul Pietrosul Mare este acoperit cu o vegetaţie de tip alpin şi
subalpin ce cuprinde numeroase specii rare, endemisme carpatice şi chiar rodniene. Dintre rarităţi pot fi
amintite: guşa porumbelului (Sttene nîvalis), păiuşul (Festuca porcii), clopoţelul (Campanula carpatica),
şopîrliţa (Veronica, baumgartenii), ghinţura (Genţiana phlogifolia, Genţiana punctata), mierla ursului
(Pulmonaria filerzkiana), floarea de colţ (heonto-podium alpinum) ş.a.
În afara acestora în această rezervaţie naturală se mai găsesc cîteva endemisme rodiene ca:
Saussurea porcii, Polychemone nivalis, Senecio glaberrimus, tleracleum carpaticum şi numeroase specii de
licheni endemici.
Aproape 30% din suprafaţa golului montan este acoperită cu jnepenişuri (Pinus mugo), smîrdar
(Rhododendron kotschyi) iar la limita superioară a pădurii de molid vegetează pîlcuri de zîmbru (Pinus
cembra). În această rezervaţie întîlnim numeroase specii de animale cum ar fi: ursul brun (Ursus arctos),
cerbul (Cervus elaphus), rîsul (fynx lynx), acvila de munte (Aquila chrysa&tos), capra neagră (Rupicapra
rupicapra) ş.a.
Rezervaţia naturală Pietrosul Mare datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite a fost propusă să
devină în viitor parc naţional împreună cu Masivul Ineu şi creasta Pietrosul — Puzdra — Ineu. Ea a fost
declarată de U.N.E.S.C.O. rezervaţie a biosferei.
Rezervaţie complexă care are o suprafaţă de 150 ha şi cuprinde stîncăriile calcaroase ale Munţilor
Ciucarul Mic şi Ciucarul Mare, în care predomină o floră şi o vegetaţie cu caracter pronunţat
submediteraneean, ce adăposteşte numeroase endemisme şi plante rare.
Pe grohotişuri întîlnim o serie de specii lemnoase reprezentat prin: fag (Fagus sylvatica, Fagus
taurica, Fagus orientalis), arţarul de Banat (Acer monspessulanum), jugastrul (Acer campestre), alunul
turcesc (Corylus colurna), cărpiniţa (Carpinus orientalis), frasinul (Frasinus ornus), ş.a.
Stîncăriile însorite sînt presărate cu: Quercus cerris, Quercus pubescens, Quercus virgiliana,
Quercus policarpa, Quercus dalechampii, Syringa vulgaris, Sorbus eretica, iar pe cele umbrite se întîlneşte
Taxus baccata.
Zona Cazanelor Dunării cuprinsă între Moldova Nouă şi Drobeta Turnu Severin este străjuită în
amonte de ruinele cetăţii medievale de la Golubac şi dominată în aval de impunătoarea hidrocentrală de la
Porţile de Fier. De-a lungul defileului, pe ţărmul românesc se înşiruie o serie de comune pitoreşti ca:
Coronini, Liubcova, Berzeasca, Eibenthal, Drencova, Cozla, Sviniţa, Tisoviţa, Plavişeviţa, Dubova,
Ogradena, Vîrciorova, Gura Văii, majoritatea centre miniere sau viticole, precum şi trei oraşe: Moldova
Nouă, Orşova şi Drobeta Turnu-Severin.
Locul în care ne încîntă diversitatea formelor şi culorilor originale vegetaţiei este rezervaţia de la
Cazane. Aici semnalăm primăvara stînjenelul balcanic (Iris reichenbachii) cu flori de culoarea lămiii.
dediţelul bănăţean (Pulsatilla montana ssp. australis) îmbrăcat cu puf argintiu, stupitui cucului grecesc
(Cardamine graeca), cu flori albe. Cele mai admirate flori ale Cazanelor în această perioadă rămîn însă
lalelele Cazanelor (Tulipa hungarica), înălţîndu-şi cupele gălbui printre stînci şi ciuboţica cucului bănăţean
(Primuîa quri-cula ssp. serratifolia), cu frunze ca nişte urechiuşe grase zimţate pe margini.
Din luna iunie şi pînă în august vegetaţia prezintă numeroase nuanţe cromatice date de garofiţele
bănăţene (Dianthus banaticus), cu frunzele mai late şi flori mai mari, garofiţele balcanice (Dianthus pim-
folius) cu frunze ca de pin, subţiri şi rigide şi cu flori mici, împreună cu garofiţele bogate (Tunica illyrica
ssp. haynaldiana) cu flori numeroase, punctate cu pete roşii, roz-albe, şi violacee. Le ţin companie clopoţeii
balcanici cu frunze subţiri şi cărnoase (Campanula crassipes) şi alte specii ierboase ca Erysimurti
banaticum, virmm tiniwerve, Cerastium banaticum, Campanula crassipes, Ferula heufjelii, Saponaria
glutinosa, Crocus moesiacus, Crocus variegatus.
In pădurea Tricule din împrejurimile Sviniţei putem să admirăm specii interesante ca tătăneasa
turcească (Symphytum ottomanum), amăreala cu tulpini lemnoase şi flori albastre (Polygata hospita), iar în
fineţele aride de la Vîrtopu întîlnim un neam rar de volbura mediteraneană (Convolvulus elegantissimus),
îmbrăcată în pul argintiu, cu flori trandafirii şi frunze bazale în formă de inimă. Parcurgînd drumul ce duce
spre muntele Trescovăţ întîlnim o raritate floristica cunoscută popular sub denumirea de cărbunaşul
(Jasione dentata), care prezintă tulpini mărunte, tufoase, foarte păroase care poartă capitule îndesate, cu
flori albastru-violete.
Străbătând vestita pădure de fagi care se întinde între Moldova Veche şi Buziaş aveţi posibilitatea
să admiraţi interesantul relict terţiar tulichina cu aspect de laur (Daphne laureola) un arboraş veşnic verde
cu frunze groase pieloase, cu bucheţele de flori galben-verzui şi fructe cărnoase negre, ce vegetează în
unica staţiune din ţară.
Stîncile de gnais de la Porţile de Fier au dăruit florei româneşti o planta endemică, pitică mierluţă
de apa (Minuartia cataractarum), descoperită în 1874 de Janka, cu un mănunchi de flori mari albe. Tot
endemic este şi mărarul de stîncă (Prangos carinata), comun pe coastele dealurilor ce se întind între
Vîrciorova şi Gura Văii. Prin tufişurile coastelor şi a numeroaselor văi din jurul Vîrciorovei vegetează
specii rare cum ar fi un neam de mazăre sălbatică (Pisum elatius), ciucuşoarele balcanice (Alysuum pichleri
f. stellatum), vanilia tîrîtoare (Heliotropium supinum), şopîrliţa cu frunze grase (Veronica crassifolia),
liliuţa (Anthericum liliago), sparceta albă (Onobrychis alba), cimbrul balcanic (Satureja kitaibelii). Pajiştile
de la Vîrciorova ascund două neamuri de poroinic mediteranean: unul cu flori galbene (Orchis pallens), şi
altul cu flori purpurii sau brun-roşcate (Orchis papillonacea), absente din alte colţuri ale ţări.
Cercetările cele mai recente efectuate în această regiune şi materializate în monografia intitulată
Flora şi vegetaţia din sudul Podişului Mehedinţi de către N. Roman (1974), care arată că: „... flora Porţilor
de Fier şi din împrejurimi este de tip european-continentală, cea mai mare parte a ei fiind de provenienţă
cuaternară şi postcuaternară, cuprinzînd însă numeroase relicte terţiare (Ephedra distachya, Fagus
orientalis, Syringa vulgaris, Celtis australis, Juglans regia, Corylus colurna, Coronilla emerus ssp.
emeroides) precum şi neoendemismele Stipa danubialisir Cephalanauralensi.
le mai elegante şi mai atrăgătoare sînt: Primala anrionla var. serratiolia, Edrainthus kitaibelii, Fertila
heufaelii, Athamantha hungarica, Oianthus spieulifolius, D. kitaibelii, D. domogledi, D. trifasciculatus.
Pe pajiştile de pe Domogled se întâlnesc: Centaurea laevigata, G, degeniana, Scabiosa banatica,
Galium purpureum, Festuca pancaciana, Iris reichenbachii, şi o serie de rarităţi şi endemisme ca: pojarniţa
lui Rochel (Hypericum rochelii), crinul galben de Banat (binum umnerve), smeoaie (Seseli rigidum),
cornutul bănăţean (Cerastium banaticum) şi o specie de măzăriche balcanică (Vicia truncatula),
necunoscută în altă staţiune din ţară, ş.a.
Dintre elementele faunistice se remarcă; scorpionul carpatin (Euscorpius carpaticus), vipera cu
corn (Vipera ammodites) şi peste 1300 specii de lepidoptere, aparţinînd diferitelor zone geografice (alpină,
pontică, balcanică, mediteraneană).
Datorită numărului mare de specii rare şi valoroase, unele unice în Europa, la care se adaugă o
faună în special entomofllă cu caracter termofil, cuprinzînd numeroase endemisme şi rarităţi carpato-
balcanice şi submediteraneene, s-a propus în anul 1962 extinderea rezervaţiei şi crearea Parcului Naţional
Valea Cernei-Domogled, cu o suprafaţă de cca. 10.000 ha din care aproximativ 2500 ha zonă ştiinţifică.
Rezervaţie complexă, geologică, floristică şi faunistică, cu o suprafaţa de peste 4073 ha, care prin
pitoreasca sa aşezare reprezintă o podoabă naturală a Carpaţilor Orientali.
Masivul Ceahlău se învecinează la nord cu valea rîului Bistricioara, la sud cu valea rîului Bicaz, la
est cu lacul de acumulare de pe Bistriţa iar la vest cu pîraiele Pîntecu şi Bistra.
Din punct de vedere geologic, Ceahlăul face parte din zona flişului Carpaţilor Moldovei şi e
format în mod predominant din roci sedimentare detritice (gresii, marne şi conglomerate). Bogăţia şi
varietatea formelor de relief, aşezarea în trepte ca la un amfiteatru, pădurile întinse de fag (Fagus
sylvatica), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies), frumuseţea florei alpine, dar mai ales pîlcurile de larice
(&arix decidă var. polonica), de pe poliţele albe ale brînelor de stîncă, sînt elemente încîntătoare ale acestui
peisaj montan.
Etajul superior al Ceahlăului este reprezentat de Pionul cu o spinare lată din care se desprind vîrful
Toaca (1904 m) în formă de piramidă şi Panaghia cu aspectul unul turn uriaş. Acest etaj se caracterizează
prin abrupturi şi versanţi calcaroşi, prăpăstioşi unde vegetează jnepenii (Pinus muga) şi ienuperii
(Jenuperis communis, J. sibirica), în asociaţie cu afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vactininrit vitis-
idaea) şi alte plante alpine.
Al doilea etaj este reprezentat de numeroase obcine care ating înălţimea medie de 1000 m. care se
continuă cu al treilea etaj format din aşa-zisele picioare care coboară pînă în văile rîurilor şi pîraielor. În
această zonă vegetează natural laricele (Larix decidua var. polonica), în arboretele de la obîrşia pîrîului
Izvorul Muntelui, sub cabana Dochia, aceste arborete se găsesc pe versanţii cu expoziţie sudică şi
sudvestică în punctele Poliţa cu crini, Poliţa din Piatra cu Apă, Piatra Detunată, Piciorul Scurt, Piciorul
Maicilor, ş.a. sub formă de pîlcuri de arbori, sau sub formă de arborete pure, ori amestecate cu molidul,
bradul, fagul şi uneori paltinul de munte (Acer pseudoplatanus).
Aici, se găsesc cele mai frumoase exemplare de larice din ţară cunoscute şi sub denumirea de zadă
(crin sau stejarul munţilor), remarcabile prin înălţimea realizată (peste 33 m) şi un diametru de 90 cm, cu
trunchiurile suple şi drepte, coroana răsfirată cu frunze aciforme, subţiri care spre deosebire de restul
răşinoaselor, cad anual. Localnicii numesc laricele cu crin, de unde şi denumirea de „Poliţa cu crini” —
dată pragului calcaros pe care vegetează, această specie (circa 90 ha) şi care încă din 1941 a fost (declarat
monument al naturii.
Fig. 18 — Munţii Ceahlău — Colţii Detunatei
Suprafaţa actuală a rezervaţiei este de circa 1877 ha. fiind constituită din 1277 ha pădure şi 600 ha,
fîneaţă.
Vizitatorii acestui peisaj minunat pot admira din aprilie pînă în iulie, un frumos covor vegetal
format din numeroase specii ca: piciorul cocoşului (Ranunculus acer), ciucuşoară (Alyssum montanum),
ciuboţica cucului (Primula leucophylla), ghinţura (Genţiana asclepiadea), viorele (Viola biflora), clopoţei
(Campanula carpathica), căldăruşe (Aquilegia vulgaris), ochii şoricelului (Saxifraga oppositifolia) ş.a.
Studiul florei acestui masiv a evidenţiat un număr de 1250 taxoni de plante inferioare şi circa 1540
taxoni de plante vasculare, cu o importanţă ştiinţifică deosebită pentru flora şi vegetaţia României.
Dintre endemismele carpatice, se întîlnesc specii de omag (Acanitum moldavicum, A. lasianthum,
A. paiiiculatum), căldăruşa (Aquilegia vulgaris ssp. nigricans şi f. subcapiformis), coada şoricelului
(Achillea schurii), clopoţei (Campanula carpathica), garofiţa de munte (Dianthus spiculijolius), flămînzica
(Draba kerneri),.firuţa (Festuca versicolor, F. carpathica), păştiţa (Hepatica transsilvanica), vulturica
(Hieracium pseudobijidum) ş.a., iar dintre endemismele locale menţionăm: vulturica (Hieracium
pietroszense var. ocolaschense şi H. xcrythrocarpum var, ceahlaricum), odolean (Valeriana officinalis i.
altemifolia), Cymbella bistritzae, Metasphaenia isariphora, Metasphaenia thalictri, Septoria bupleuri,
Septoria cardul, Leptostromella juncina ş.a.
Multe dintre acestea sînt rarităţi floristice pentru Moldova şi ţara noastră, de exemplu: vulturica de
Pojorîta (Hieracium pojoritense), opaiţa lui Zawadzki (Melandrium Zawadzkii), căpşunica (Cirsium de-
cussatum), ciuboţica cucului (Primula leucophylla), ochiul boului (Chrysanthemum rotundifolium),
ghinţura (Genţiana phlogifolia), iar altele sînt monumente ale naturii ca: papucul doamnei (Cypripedium
calceolus), floarea de colţ (Leontopodium alpinnm), tisa (Taxus baccata), sîngele voinicului (Nigritella
rubra, N. nigra).
Datorită prezenţei în acest masiv a unei valoroase vegetaţii şi faune alpine s-a propus ca în viitor
să se creeze aici Parcul Naţional din Carpaţii Răsăriteni care va avea o suprafaţă de circa 5800 ha şi va
conserva bogăţiile complexe ale Munţiilor Ceahlău.
Rezervaţia principală
Avînd o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor ea se desfăşoară pe circa
6680 ha, fiind unul din cele mai extinse spaţii de acest gen din ţara noastră. Limita inferioară se află în jurul
valorilor de 1000—1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor, iar cea superioară la peste 2500 m (Vf.
Omu, 2507 m).
Fig. 20 — Sfinxul din Munţii Bucegi
În rezervaţie se include mai întîi în extremitatea sud-estică, muntele Sf. Ana şi versanţii împăduriţi
de sub vîrfurile Furnica şi apoi atît pădurea din zona munţilor Jepii Mari, Jepii Mici, Caraiman şi Coştila.
Cea mai mare parte din spaţiul rezervat, cuprinde valea superioară a Cerbului, sectorul abrupt şi stîncos al
Munţilor Moraru, Bucşoiu Mic, Bucşoiu Mare, Omu, Padina Crucii, Gaura, situate la peste 1600 m. În
vestul Bucegilor, rezervaţia se întinde pînă la Şaua Strunga. Este o fâşie de pădure şi abrupt la peste 1650
m, desfăşurată îndeosebi pe clina vestică a munţilor Strunga Grohotiş şi Guţanu. La acestea se adaugă
munţii Babele, Bucura şi sectorul nordic al Doamnelor. Acest areal obişnuit se desfăşoară pe o diferenţă de
nivel de 600—800 m. maximum de aproape 1000 m. fiind în nord-estul şi estul masivului; cel mai mic
interval hipsometric, circa 400 m este în regiunea munţilor Strunga-Grohotiş.
În cadrul acestei rezervaţii pe versantul sudic al Caraimanului şi Valea Jepilor s-a constituit o zonă
ştiinţifică de protecţie absolută, care începînd din anul 1955 este scutită de păşunat. Această zonă, în
suprafaţă de circa 200 ha. cuprinde brînele sudice ale Caraimanului, cu o vegetaţie specifică masivului.
Administraţia rezervaţiei principale din Bucegi, aparţine la trei judeţe — Prahova (3850 ha),
Dîmboviţa (2060 ha) şi Braşov (770 ha). Ea are un caracter complex, cu elemente de relief extrem de
spectaculoase, cu o geneză şi o evoluţie interesantă adăugîndu-se o bogăţie floristică şi faunistică, precum
şi cîteva puncte în care geologii au depistat urme de vieţuitoare ce au trăit cu multe milioane de ani în urmă,
în mările care acopereau această regiune. Multe din potecile turistice trec pe marginea rezervaţiei sau prin
unele sectoare ale ei, prilej de a admira cadrul natural şi de a-l ocroti.
În perimetrul Rezervaţiei principale, rocile caracteristice sint aglomeratele numite de geologi „de
Bucegi", datorită marei dezvoltări aici a acestui gen de formaţiune sedimentară atît în suprafaţă cît şi pe
verticală. În componenţa lor intră pietrişuri bine rulate, de natură diferită (calcar, şisturi cristaline, cuarţite,
gnaise, etc.) care sînt cimentate într-o masă grezoasă.
Privind cu atenţie versanţii văilor ce formează marile abrupturi aie Bucegiglor, observăm două
aspecte semnificative. Mai întîi dispoziţia stratificată în care pachete groase de conglomerate, gresii, fapt
deosebit de elocvent în jumătatea superioară a acestei formaţiuni. În al doilea rînd se remarcă înclinarea
spre interiorul masivului a stratelor conglomeratice.
Un alt aspect îl dă aşa numita „formaţiune grezoasă de Babele", în care, în masa grezoasă apar
intercalaţii de microconglomerate sau blocuri rotunjite. Ea este prezentă în munţii Doamnele, Obîrşia,
Gaura, dar mai ales în Babele, unde pe seama lor a rezultat şi un microrelief ruiniform distinct.
În jumătatea vestică a masivului, sub conglomerate apare o masă însemnată de calcare. Ele
formează partea superioară a abruptului de sub Bătrîna, Doamnele, Grohotişul, Strunga, iar mai la sud părţi
însemnate din munţii Tătaru, Lespezi, sectoare pe valea Ialomiţei, etc. Sînt calcare jurasice (bathoniene)
dispuse în mai multe strate cu cădere spre est. Conţinutul bogat în fosile, descris în amănunt de geologi,
conform regiunii Tătaru—Strunga—Grohotiş, tributul unei interesante baze pentru cercetare şi studiu. Aici
există cîteva puncte între care cele dintre şaua Strunga, Horoabele, Muntele Grohotiş, recunoscute prin
valoarea deosebită a speciilor identificate, multe dintre acestea fiind noutăţi în paleontologic. Pe baza
analizei rezultatelor a numeroase descrieri s-au stabilit condiţiile de viaţă din jurasicul mijlociu şi din prima
parte a celui superior. Deşi arealul în care bancurile de roci fosilifere este larg, el desfăşurîndu-se atît la
nord cît şi la sud de pasul Strunga, deschiderile mai complexe se află la sud, ele încadrîndu-se într-o
rezervaţie geologică cu un areal de aproape 1 km.
Pentru vizitarea acestora se poate veni din mai multe direcţii, dinspre Moeciu, urmărind traseul
turistic punct roşu timp de 6—7 ore, de la Cabana Omul, într-o drumeţie peste munţii Doamnele, Guţanu,
Bătrîna sau din valea Ialomiţei de la Cabana Padina. Ultima variantă este frecvent folosită deoarece durata
parcurgerii traseului este mai mică şi efortul nu prea mare. Se urca o diferenţă de nivel de 400 m. În circa 1
şi 1/4—l şi 1/2 ore. De la cabană se merge mai întîi pe un drum forestier şi apoi pe poteca cu marcaj punct
roşu ce se desfăşoară pe clina sudică a muntelui Colţi. Aceasta separă văile Coteanu de Horoaba. Calcarul
apare uneori din masa conglomeratelor de Bucegi, pe el dezvoltîndu-se lapiezuri.
La ieşirea în gol apare stîna din Colţi; pe dreapta văii este Muntele Coteanu, iar dincolo de creastă,
la orizont vîrful muntelui Tătaru (1998 m). Pe măsura apropierii de creastă, turnurile, coloanele şi
grohotişurile dezvoltate sub nivelul acesteia devin tot mai clare. Din şa, unde potecile se ramifică, apucăm
la stînga (sud), pe sub faţada culmei Strunguliţa, străbate o masă de grohotiş formată din blocuri mari
printre care s-au fixat tufele de jnepeni.
În deschiderile care apar pe abruturile de 80 m ale culmii Strunguliţa, pot fi deosebite diferite
nivele ale jurasicului. Ele au fost descrise de geologi în mai multe lucrări. După D. Patrulius, se pot distinge
aici mai multe orizonturi: gresii şi microconglomerate cuarţitice (circa 3 m grosime) care sînt depuse peste
fundamentul cristalin, evidenţiind condiţii de transgresiune marină (bajocian); gresii calcaroase, calcare
nisipoase dure, gresii fine, marno-calcare cenuşii care reprezintă primul nivel cu o mare bogăţie în specii de
brahiopode, moluşte, corali, relevînd un mediu marin cald şi liniştit (bajocian); calcare colitice, gresii
cuarţitice fine cu ciment calcaros, microconglomerate cu fragmente caracteristice unui bazin în care se
resimt influenţele unui bogat aport continental (bajocian superior); calcar fin, brun gălbui care la partea
superioară se termină cu o creastă de limonit, însoţită uneori de marne; bancul conţine o bogată faună de
amoniţi în care s-au identificat forme aparţinînd la peste 150 specii, în deosebi din familiile:
Phylloceratidae, Lythoceratidae, Stephanoceratidae etc., frecvente sînt speciile Callipliylloceras
disputabile, Holcophylloceras mediternaneum, Ptychophylloceras jlabellatum, Thysanolytoceras adeloi-
des, Lissoceras psilodiscîis, Oxycerites jallax, Paralcidia mariorae, etc.; nivelul marnos limonitic conţine
cefalopode, gasteropode şi crinoizi.
În afara zonei Strunga—Strunguliţa, în perimetrul rezervaţiei principale din Bucegi, mai există
cîteva puncte fosilifere care prin abundenţă şi varietatea formelor fosile prezintă interes deosebit pentru
ştiinţă. Ele nu se află în vecinătatea potecilor turistice, accesul fiind mult mai dificil. Între acestea amintim:
Punctul de pe Valea Ţapului afluent pe stînga al pîrîului Gaura, unde într-un nivel de calcare roşii, aflat la
circa 1800 m. E. Jekelius a descris o bogata faună de crinoide (specii de. Belanocrinus, Isocnnus,
Phyliocrinus, Cynocrinus, Pilocrinus, etc.); punctul numit La poliţe de pe versantul de nord-vest al
muntelui Gaura cu calcare roşcate ce conţin amoniţi, belemniţi, brahiopode. lamelibranhiate; punctul de la
Cariera Piatra Arsă, aflat la sud de pîrîul Piatra Arsă la circa 1100 m, în alcătuirea căruia intră calcare
albe, masive cu orbitoline, pahiodonte cu corali, apoi blocuri de calcar fin cu calpionelle.
Al doilea element care imprimă caracterul complex al rezervaţiei, care constituie suportul
celorlalte şi dă nota principală în peisaj, îl reprezintă relieful. El se remarcă printr-o multitudine de forme
impuse de structura şi alcătuirea petrografică a masivului, cît mai ales de evoluţia îndelungată prin care a
trecut acest colţ carpatic.
În perimetrul rezervaţiei în peisajul morfologic se disting: abrupturile, podurile interfluviale largi,
crestele, circurile şi văile glaciare, relieful carstic şi văile torenţiale.
Abrupturile dau nota Bucegilor, fiind dezvoltate mai ales pe conglomerate, doar în vest fîşia de
calcare titonice imprimă o notă aparte. Impresionează în orice loc diferenţa de nivel de peste 600 m a
abruptului, Văile prăpăstioase şi aproape lipsite de apă care le taie în culmi paralele, goliciunea pereţilor pe
care dezagregarea acţionează intens ducînd la formarea.de grohotişuri şi unui relief de turnuri, clăi, ace,
strungi, pereţi surplombaţi, separaţi de crăpături adînci numite de alpinişti „ferestre” sau „fisuri".
Legat de înclinarea stratelor, spre interiorul masivului s-au individualizat poliţe şi brîne folosite
uneori drept poteci turistice, în acest sens renumită este “Brîna Caraimanului".
Crestele, se desfăşoară preponderent în sectorul nordic ai rezervaţiei. Aici ating cele mai mari
dimensiuni, lungimi de l—2 km şi versanţi abrupţi de peste 400 m. Dacă cele mai extinse separă circurile şi
văile glaciare, cele secundare (sub 1 km lungime) apar pretutindeni pe abrupturile Bucegilor, rezultînd din
fragmentarea acestora, de către o reţea de văi scurte şi prăpăstioase.
Circurile şi văile glaciare au o desfăşurare aproape radiară în jurul vîrfului Omul. Cea mai mare
parte din complexele glaciare se află în limitele rezervaţiei, excepţie fac cele din bazinul Ialomiţei. Se
includ în întregime complexele Gaura, Ţigăneşti, Mălăeşti, Moraru, Cerbu, Circurile, loje ale vechilor
acumulări de gheaţa şi zăpadă se afla la obîrşia acestor văi, la înălţimi în jur de 2000—2200 m.
Pe fundul circului există mase de grohotiş (cele mai vechi sînt acoperite de vegetaţie), acumulări
recente de blocuri şi bolovani depuse de avalanşe. În partea frontală circurile se termină prin praguri
glaciare de zeci de metri, pe care apele pîraielor, mai ales primăvara sau după ploile bogate înregistrează
căderi spectaculoase.
Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestica a rezervaţiei, în sectorul Strunga
—Grohotiş—Guţanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate.
Specific este exocarstul cu lapiezuri în forme şi dimensiuni variabile, unele doline şi avene. Dizolvarea
carstică se îmbină sezonier cu şiroirea, îngheţ-desgheţ, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe
abruptul calcaros.
Vegetaţia constituie nu numai haina care delimitează şi detaliază peisajul, dar îi imprimă nuanţe
extrem de variate de la un sezon la altul. Desigur dezvoltarea reliefului pe înălţime pînă la 2504 m,
alcătuirea lui dintr-un complex de suprafeţe cu înclinări de la cîteva grade la abrupturi, expunerile extrem
de diferite ca şi suportul de conglomerate, calcare, gresii, induc etajarea principalelor formaţiuni vegetale şi
o diversitate de aspecte locale.
Teritoriul marii rezervaţii din Bucegi include cele patru etaje de vegetaţie:
Etajul montan superior — reprezentat pe versantul prahovean al masivului numai în porţiunea
dintre Sinaia şi Valea Morarului. Asociaţia dominantă aici este Fagetum dacicurti abietosum, adică făgetul
cu brad specific Carpaţilor Orientali şi Meridionali, pînă la Valea Oltului cu întreaga sa compoziţie
floristică.
Pătura ierbacee cuprinde elemente carpatice ca: colţişorul (Dentaria glandulosa), vulturica
(Hieracium transsilvanicum), odoleanul (Valeriana sambucifolia), tătăneasa (Symphytum cordatum),
mierea ursului (Pulmonaria rubra), piciorul cocoşului (Ranuncuhis carpaticus), floarea paştilor (Anemone
nemorosa)..
Deosebit de remarcabil este arboretul secular de brad de la Sinaia, care mai cuprinde încă arbori
monumentali pînă la 50 m înălţime cu diametre considerabile. De asemenea, unul dintre cele mai frumoase
arborete pure de brad din Bucegi, deşi mai tînăr se găseşte deasupra comunei Poiana Ţapului, în drumul
spre cascada Urlătoarea.. Dintre, speciile cu răspîndire sporadică în Carpaţi şi caracteristice acestui etaj de
vegetaţie, menţionăm în primul rînd tisa (Taxus baccata) care se află în exemplare izolate sau în mici
pîlcuri în cîteva staţiuni, şi anume: la stîncile Sf. Ana (2 exemplare), Vf. Peleşului, sub stîncile Franz Josef
de sub Poiana Stînei la 1050 m şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă, pe Jepii Mici, în Valea
Comorilor la circa 1250 m, un pîlc pe malul stîng al văii; pe Caraiman, în Vîlcelul Spălat de sute Colţul
Picătura, la 1280 m altitudine, circa J O exemplare.
O altă raritate în cuprinsul masivului este salba moale (Euonymus latifolia), care se află numai în
cuprinsul acestei rezervaţii, în apropiere de stîncile Sf. Ana, în pădurea Jepii Mari şi pp Valea Urlătoarea
Mică şi Jepii Mici, în cîte un singur punct.
Stîncile Sf. Ana de deasupra Sinaiei, datorită poziţiei lor adăpostite şi calcarelor titonice., au
favorizat menţinerea unor elemente termofile mai rare ca: Syringa vulgaris, şi iedera albă (Dapline
blagayana), prima găsindu-se aici în unica staţiune din Bucegi precum şi prezenţa la o altitudine ridicată a
unor specii lemnoase proprii regiunilor inferioare ca: prunul (Prunus avium), lemnul cîinesc (Euonymus
verrucosa), alunul (Corylus avellana), frasinul (Fraxinus excelsior).
În lungul pîraielor şi în cheile acestora se află o vegetaţie foarte bogată. Dintre numeroasele specii,
majoritatea de statură înaltă, menţionăm: lăptucul oaiei (Telekia speciosa), lopăţea (Lunaris rediviva),
soland (Delphinium intermedium), omag (Acanitum toxicum), piciorul cocoşului (Ranunculus
platanifolius), iarba ciutei (Doronicum austriacnm), capta-lan (Petasites paradoxus), ciulini (Carduus
personata).
Vegetaţia saxicolă din etajul montan superior este foarte variată în raport cu lumina, expoziţia şi
gradul de umiditate. Pe lîngă cele mai răspîndite specii ca: ochii şoricelului (Saxifraga cuneifolia),
Moehringia muscosa, odolean (Valeriana tripteris), firuţă (Poa nemoralis), păiuşul (Festuca saxatilis),
feriguţa (Polypodium vulgare), feriga de piatră (Cystopteris fragilis), straşnic (Asplenium trichomanes),
unele endemisme carpatice ca: clopoţei (Campanula carpatica) şi micsandra de munte (Erysimum
transsilvanicum)t ca şi unele specii rare: Cnidium silaifolium, Peucedanum montanum, Pleurospermum
transsilvanicum, Conteselium Fischeri.
Etajul subalpin — Dintre arboretele remarcabile din acest etaj menţionăm: arboretul de pe Brîul
Furnicii (muntele Furnica), care cuprinde o serie de exemplare monumentale de larice, unice în tot
cuprinsul masivului; arboretul de larice cu zîmbru (Pinus cembra), de pe Brîna Mare a Jepilor, între valea
Jepilor şi Claia Mare, la 1750 m altitudine; arboretele de larice de pe versanţii nordici ai Jepilor Mici şi
Coştilei, precum şi rariştile de larice de limită, de pe flancurile însorite ale văilor Seaca, Jepilor şi Şeaua
Caraimanului.
Vegetaţia pajiştilor, de o deosebită bogăţie, prezintă un caracter mixt, cuprinzînd atît elemente
silvicele montane, cît şi specii pe care le găsim şi în etajul alpin inferior. Dintre speciile mai deosebite
amintim: crinul de pădure (Lilium martagon), coada cocoşului (Polygonatum bistorta), măcriş (Rumex
arifolius), iarbă moale (Stellaria nemoreum), miliţea (Silene vulgaris), omag (Acanitum toxicum —
endemism carpatice, nopticoasă (Hesperis matronalis), Călţunul doamnei (Geum rivale), Epilobium
alpestre, tulichină (Daphne mezereum), ştevie (Astrantia alpestris), Heracleum palmatum (endemism
carpatic), ciuboţica ursuTui (Cortusa mathiolii), Primula elatior, genţiana (Genţiana asclepiadaea),
Ibamiun cupreum (endemism carpato-balcanic), şopîrliţa (Veronica urticifolia), Campanula abietina, iarba
ciutei (Doronicum austriacum, Dolonicum cordatum), margareta (Chrysantheum rotundifolium), Ligularia
sibirica, cruciuliţă (Senecio fuchei), ciulin (Carduus personata).
Etajul alpin inferior — Tufărişurile de jnepeni (Pinus mugo), caracteristice pentru acest etaj, sînt
foarte răspîndite mai ales pe versanţii nordici ai abrupturilor dinspre Valea Prahovei şi dinspre Bran. De
asemenea, rezervaţia cuprinde şi o bună parte din jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă, Jepii
Mari şi Jepii Mici. Jnepenişurile ascund uneori una dintre rarele specii de arbuşti de la noi şi anume:
Lonicera coerulea. Aceasta a fost găsită pe versantul nordic al Jepilor Mici, pe Brîna Mare a Coştilei, lîngă
firul văii Albe, valea Gaura şi muntele Grohotişul, toate aceste staţiuni fiind cuprinse în cadrul rezervaţiei.
Dar cel mai de seamă reprezentant al florei lemnoase din acest etaj este zîmbrul (Pinus cembra),
singura specie arborescentă care se ridică în zona alpină şi care reprezintă un relict glaciar cu răspîndire
limitată la noi în munţii cu fenomene de glaciaţiune.
În cadrul rezervaţiei principale, Pinus cembra se află în două staţiuni importante cu numeroase
exemplare şi anume: pe versantul nordic al Jepilor Mici şi pe Brîna Mare a Jepilor, la 1750 m. În punctul
Creasta cu Zimbri, în amestec cu laricele; în valea Gaura, printre tufărişurile cu jnepeni, la 1800—1900 m
altitudine, la marginea inferioară a cătunului de mijloc şi pe muntele Guţanu, între Valea Gaura şi Hornul
Ţapului, în afară de acestea, se mai găsesc în cîteva exemplare pe creasta nordică a muntelui Bucşoiu,
deasupra văii Mălăeşti, la circa 1700 m altitudine. Dintre asociaţiile de tufărişuri tipice, cea mai însemnată
este Rbodoretumuul cu Rhododendron kotschyi, ca dominantă, însoţită obişnuit de: firuţa (Poa media),
viţelar (Anthoxanthum odoratum), salcia pitică (Salix retuşa ssp. kitaibeliana), cornut (Cerastium
transsilvanicum), garofiţa (Dianthus glacialis), afin (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium
vitisidaea), Loiseleuria procumbens. Asociaţia se întîlneşte mai ales pe versanţii nordici sau vestici unde
zăpada se aşterne tot timpul iernii, dar se topeşte relativ repede primăvara, pe soluri de tip podzol alpin. La
altitudini mai mici sau pe versanţii mai luminaţi, Rlioderetumu-ul trece adesea pe nesimţite într-un
Rhodoreto-Vaccinietum cu Vaccinium myrtillus şi în care mai întîlnim păiuşul (Deschampsia flexuosa),
rotunjioara (Homogyne alpină), Campanula puligera, etc.
Pajiştile alpine reprezintă în acest etaj cele mai interesante asociaţii din tot cuprinsul Bucegilor.
Aici sînt întrunite majoritatea elementelor specifice masivului, precum şi cele mai multe endemisme şi
rarităţi floristice, îndeosebi remarcabilă din acest punct de vedere este vegetaţia ce acoperă brînele, acele
cingători înierbate ce înlănţuie abrupturile stîncoase.
Coastele ierboase şi brînele de pe versanţii abrupţi însoriţi, sînt aproape în întregime acoperite de
asociaţia de graminee, caracteristică pe soluri schelete şi anume: Seslerietum-ul cu Sesleria haynaldiana.
Specia dominantă este de regula Sesleria haynaldiana sau Carex sempervirens. Dar adeseori dominanţa se
împarte între aceste specii sau faciesul poate fi determinat local de alte graminee ca: păiuşul (Festuca
saxatilis, Festuca amethystina, Festuca versicolor) şi firuţa (Poa violacea). Dintre speciile însoţitoare
amintim limba cucului (Botrychium lunaria), ură (Gymnadenia conopea), firuţa (Poa alpină), Allium
monta-num, Allium pseudochrolenaum (endemism carpatic), lîna caprelor (Cerastium transsilvanicum,
Cerastium arvense), garofiţa (Dianthus tenuifolius, endemism carpatic), cuişoara (Allyssum repens)
endemism al Carpaţilor sudici, cinci degete (Potentilla thuringiaca), Alchemilla fiabellata, sparcetă
(Onobrychis transsilvanica) — endemism carpatic. Ulinum extrăxillara, unghia păsării (Viola declinata),
Bupleurum falcatum, Libanotis humilis, Primula haleri, genţiană (Genţiana verna, Genţiana utriculosa),
ghinţură (Genţiana Iuţea), cimbrişor (Thymus parviflorus), Calamintha baumgartenii (endemism carpatic)
vîrtejul pămîntului (Pedicularis verticaillata), Galium vernum, muşcata dracului (Scabiosa lucida),
campanula (Campanula napuligera), ochii boului (Aster alpinus), Scorzonela roşea, floarea de colţ
(Leontopodium alpinum), Hypochaeris uniflora, Sporadic se găsesc orhideele Nigritella rubra şi Nigritella
nigra (sîngele voinicului) — declarate monumente ale naturii.
Dintre speciile mai rare amintim: Festuca Porcii (endemism carpatic), Bromus barcensis var.
bucegiense (endemism pentru Bucegi), Ge-ranium caeruleatum (raritate endemică pentru Bucegi),
Genţiana phlogiifolia (endemism carpatic), Thesium kerneranum (endemism pentru Bucegi şi Piatra
Craiului), Bupleurum ranunculoides (numai în Bucegi).
La circa 30 km nord de Bucureşti, pe stînga Lacului Snagov, se află rezervaţia complexă Snagov,
care reprezintă un rest al vechilor Codrii ai Vlăsiei, care acopereau odinioară întreaga Cîmpie Română pînă
la Dunăre.
Rezervaţia se află la capătul drumului asfaltat ce se desprinde din şoseaua Bucureşti — Ploieşti, la
Ciolpani. Pentru a vizita această rezervaţie putem porni din Piaţa Presei Libere pe şoseaua Bucureşti —
Ploieşti (DN 1 — E 15) pînă la kilometrul 35 (Braseria Snagov) apoi la dreapta, încă 4,5 km pe drumul
asfaltat DC 2. În sezonul estival, în zilele de sărbătoare, circulă spre pădurea Snagov autobuzele speciale
I.T.A. cu plecare din Piaţa Scînteii. În restul săptămînii există curse zilnice de autobuze spre Ciolpani —
Siliştea Snagovului sau spre alte localităţi din apropierea şoselei Bucureşti — Ploieşti cu plecarea din
autogara Băneasa.
Înfiinţată ca urmare a H.C.M. nr. 894 din 2 iunie 1952, rezervaţia complexă Snagov are o
suprafaţă de 1727 ha. În cadrul rezervaţiei este inclusă partea de NE a Lacului Snagov şi trupul de pădure
cuprins între Parcul Snagov şi coada Siliştii Snagovului pe stînga lacului şi se continuă pe la nord de insula
Mănăstirii Snagov, incluzînd pe dreapta lacului şi trupurile de pădure: Fundul Lacului, Gruiul şi Popeşti.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de o pădure de sileau, în care domină stejarul (Quercus robur) şi
carpenul (Carpinus betuluş) însoţit de tei (Tilia tomentosa), frasin (Frasinus excelsior), arţar tătărăsc (Acer
tataricum), jugastrul (Acer campestre), scoruşul (Sorbus aucuparia şi Sorbus torminalis), precum şi o
bogată cortină de arbuşti ea lemnul cîinesc (Ligustrum o'ulgare), păducelul (Crataegns monogyna),
sînsjernl (Cornus sanguinea) ş.a.
Ea cuprinde în covorul său de primăvară şi vară specii interesante şi rare ca: brînduşa aurie
(Crocus moesiecus), spînzul mirositor (Helleborus odorus), usturoiul bulgăresc (Nectaroscordium
dioscoridis), stînjeneii cu frunze subţiri (Iris graminea) şi altele.
În partea de est a lacului există o zonă ştiinţifică de circa 100 ha. unde cresc unele specii de ifag
(Fagus sylvatica), fagul caucazian (Fagns orientalis) şi cîteva exemplare de Fagns taurica, hibrizi între
fagul comun şi fagul caucazian.
Rezervaţia se extinde şi asupra lacului Snogov, considerat unul din cel mai mari limane fluviatice
din Cîmpia Români. Lacul în ansamblul său are o suprafaţa de 576 ha, o lungime de 16 km şi o adîncime de
9 m.
În cea mal mare parte apa lacului este acoperită de vegetaţie acvatică, plaurul atingînd grosimi de
1,5 m. Ca elemente floristice acvatice mai interesante din punct de vedere ştiinţific amintim: otrăţelul
(Utricularia vulgaris), săgeata apei (Sagittaria latifolia) şi nufărul indian (Nelumbo nncijera).
Cercetările faunistice an scos la iveală anele specii rare, relicte ponto-carpatice ca lamelibranhiatul
Dreissena polymorpha. În vegetaţia planctonică trăieşte copedopul Eudiaptomus graeilis, specific lacului.
În apele lacului întîlnim o bogata ihtiofaună reprezentata prin biban, plătică, crap şî doua specii de
guvizi Gobis gymnotraehelns şi ploterrorhynchns sp.
Lacul glaciar Bîlea este situat în Munţii Făgăraşului, cuprins între Defileul Oltului şi poalele
Pietrei Craiului, formînd o coamă puternica, a cărei măreţie şi frumuseţe atrage din ce în ce mai mult tot
mai numeroşi şi pasionaţi drumeţi, atraşi de fermecătorul peisaj alpin, împestriţat cu genţiane, campanule,
garofiţe, flori de colţ, sîngele voinicului, care formează adevărate covoare vii ce ne încîntă privirea.
Lacul Bîlea, declarat monument al naturii cu o suprafaţă de 120,40 ha este unul din cele mai mari
lacuri din Munţii Făgăraşului, avînd o lungime de 360 de metri, o lăţime de 240 metri şi e adîncime de 11
m.
Vegetaţia din jurul lacului, mai ales de pe malul vestic, este tipică hidrofilâ formată din rogozuri şi
rugini scunde, alpine ca: (Sarex pgrenaica, Carex dacica, Carex stellulata, Jnncns filiformis, ca puţine alte
plante de margine ca: splina (Chrgsosplenium oppositijolinm), păpădia alpină (Taraxacum nigrieans),
pătlagina alpină (Plantago gentianatâes) şi alte specii.
Versantul nordic al muntelui Capra şi Paltinul, care reprezintă fondul primei căldări glaciare Bîlea,
este foarte înclinat, aproape ca un perete vertical, la poalele căruia zace o aglomerare de stînci mari, haotic
împrăştiate, printre care cresc mici pîlcuri de buruieni alpine, mai ales omagul (Acanitum taurieum) şi
strigoaia (Veratmm album). Pe grohotişul depus la mijlocul pantei se instalează o vegetaţie foarte rară şi
firavă, formată în special dîn graminee ca: firuţa alpină (Poa tremnta, Poa nyaradyana) şi puţine plante cu
flori albe, viorelele galbene (Viola biflora), nu-mă-uita (Styosotis alpestris) ca flori azurii, eogda
(Daroviciat carpaticum) ca flori mari galbene.
Demnă de semnalat este mîca cascadă de sub Paltinul, care se prelungeşte pe o suprafaţă de cîţiva
metri, deasupra potecii şi de unde atîrnă ca o perdea verde de vegetaţia ierboasă de izvoare, reprezentata de
Heliosperma quadrifolium, cu flori albe şi ochii şoricelului (Saxifraga aizoon) cu flori galbene sulfurii.
Vegetaţia de pe Muchea Bîlei este bogată şi variată, formată din complexe de tufărişuri, de
smîrdar (Rhododendron kotschyi) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea), împreună cu multe alte plante ca: oiţa
cu flori albe (Anemone narcissijlora), garofiţa cu flori roşii (Dianthus compactus) precum şi micuţa plantă
endemică — miliţea (Silene dinarica) cu flori mici roz.
Pe această muchie întîlnim cîteva jgheaburi calcaroase unde cresc multe plante calcicole alpine,
dintre care semnalăm: floarea de colţ (Leontopodium alpinum), frumosul mac galben (Papaver corona-S
ancti-Stephani), precum şi o plantă rară — Saussurea alpina, cu flori purpurii roşietice.
Pentru conservarea peisajului natural un teritoriu de circa 100 ha din jurul Lacului Bîlea a fost
declarat rezervaţie ştiinţifică. Această rezervaţie cuprinde spre sud semeţul pisc Vînătoarea lui Buteanu
(2508 m), Vf. Capra (2450 m), pe flancuri, în stînga Muchea Buteanu (2350 m) iar în dreapta Muchea Bîlea
(2300 m), între care şi Valea Bîlea cu o vegetaţie foarte bogată care se întinde pînă jos la cascadă. În ultimii
ani rezervaţia naturală s-a extins şi pe versantul sudic, prinzînd şi căldarea cu Lacul Capra, Fundul Caprei şi
Valea Capra în apropiere de Piscul Negru.
Plantele ocrotite sînt următoarele: tisa (Taxus baccata), laricele sau zada (Larix decidua ssp.
carpatică), zîmbrul (Pinus cembra), smîrdarul (Rhododendron kotschyi), floarea de colţ (Leontopodium
alpinum), sîngele voinicului (Nigritella rubra, Nigritella nigra), bolbocii de munte (Trollius europaeus),
angelica (Angelica archangelica), ghinţura galbenă (Genţiana Iuţea), iar dintre endemismele făgăresene
amintim: guşa porumbelului (Silene dinarica) şi săpunăriţa mică (Saponaria pumila).
Animalele ocrotite prin lege întîlnite în zona pădurilor şi cea alpină sînt: capra neagră (Rupicapra
rupicapra), rîsul (Lynx lynx), vulturul bărbos (Gypaetus barbatus), vulturul pleşuv sur (Gyps juluus),
vulturul pleşuv brun (Aegypius monachus), acvila de munte (Aquila chrysaetos), cocoşul de munte (Tetrao
urogallus) şi corbul (Corvus corax).
În partea de sud-vest a judeţului Suceava se întind Munţii Căliman, cu ramificaţii spre nord pînă la
albia rîului Dorna. În ansamblu, aceştia urcă în trepte dinspre sud spre nord pînă la o altitudine de peste
2100 m. La limita bazinelor Dornelor, ei se continuă printr-un abrupt, coborînd pe pante mai mari prin
numeroase obcine ce închid între ele bazinele hidrografice aproape paralele, cu ape ce curg spre nord, în
Bistriţa.
Este interesantă evoluţia acestor munţi, de la formarea lor. În paleogen, întreaga regiune
corespundea golfului marin al Bîrgăului, legat de acel al Maramureşului. În a doua parte a terţiarului
(neogen) au avut loc cîteva puternice erupţii separate între ele prin perioade de linişte, care au dus la
apariţia actualului masiv acum circa 55 milioane ani; Călimanii fiind deci cei mai tineri munţi dn ţara
noastră.
În ultima parte a terţiarului şi în cuaternar s-a instalat glaciaţia, evidenţiată în prezent prin
existenţa căldărilor pe partea de nord a celor mai înalte piscuri. Căldările glaciare tipice de pe versantul
bucovinean sînt pe Răchitiş, la altitudinea de 1900 m; ele erau acoperite cu circa un milion de ani în urmă
de gheţari ce se întindeau pe distanţe de pînă la 3 km.
Rezervaţia complexă a Munţilor Călimani care ocupă o suprafaţă de circa 200 ha, a fost înfiinţată
prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Suceava, fiind inclusă în Legea nr.
9/1973 privind protecţia mediului înconjurător şi cuprinde pădurile şi jnepenişurile situate la obîrşia pîrîului
Neagra Şarului, înspre vîrful Răchitiş, avînd ea limite: la vest şaua ce duce spre vîrful Pietricelu, la sud
creasta Răchitiş, spre est arboretul de limită al amestecului de molid-zîmbru, iar spre nord o linie marcată
ce atinge şoseaua betonată care urcă la colonia de mineri din Călimani.
Această rezervaţie are menirea de a proteja peisajul, flora şi fauna alpină, reprezentată prin
numeroase specii rare, monumente ale naturii ca zîmbrul (Pinus cembra), tisa (Taxus baccata), smîrdarul
(Rhododendron kotschyi), floarea de colţ (heontopodium alpinum), sîngele voinicului (Nigritella nigra,
Nigritella mbra) şi altele.
Din lumea păsărilor în zona alpină trăiesc: cinteza alpină (Monti-jrigilla nivalis), cocoşul de
mesteacăn (Lyrurus tetrir), jar în pădurile de răşinoase întîlnim: cocoşul de munte (\Petrao nrogallns),
ierunca (Tetrastes bonasia), cojoaică (Certhia familiaris) ş.a.
Dintre mamifere amintim: ursul brun (Ursus arctos), rîsul (&ynx tynx), jderul (Martes martes),
lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vnl~ pe$), mistreţul (Sus scrofa), cerbul carpatin (Cervus elephus), ş.a.
Datorită importanţei sale ştiinţifice această rezervaţie a fost propusă să devină în viitor parc naţional.
Rezervaţie complexă situată în Munţii Rarău la altitudinea de 1608, m, formată din -calcare alpine,
neuniforme, de mărimi şi forme variate cu o suprafaţă de 887,90 ha. Din punct de vedere peisagistic, aceste
„pietre" reprezintă rarităţi şi unicate în Carpaţii nordici atrăgînd an de an numeroşi iubitori ai naturii.
Fig. 22 — Pietrele Doamnei din Munţii Rarău
Stîncile calcaroase ale Pietrelor Doamnei sînt încrustate cu corali, alge şi amoniţi. Aceste forme
reprezentau adevărate recife acum 140 de milioane de ani, în perioada cretacică, atunci cînd teritoriul era
acoperit de apele calde ale oceanului. În urma mişcărilor tectonice, care au avut loc în timp, marea s-a
retras iar recifele s-au ridicat la suprafaţă, fragmentîndu-se şi alcătuind peisajul sălbatic ce este caracteristic
numai acestor locuri.
Escaladînd acest monument al naturii rămînem încîntaţi de diversitatea covorului vegetal care
cuprinse numeroase elemente floristice, cum ar fi: căpşunica (Cephalanthcra alba), papucul doamnei
(Cypripedium calceolus), Ouşorul (Streptopus amplexifolius), brebenii (Corydalis capnoides), ventrilica
(Veronica montana), brusturul negru (Symphytum cordatum), ochiul şarpelui (Eritrichum nanum), ochii
şoricelului (Saxifraga luteo-viridis), sînzienele (Galium anisophyllum) ş.a.
Fauna este reprezentată prin interesante specii de lepidoptere studiate de prof. I. Nemeş, care a
identificat două specii noi pentru ţară: Cnephasia articolana şi Chloroclysta citrata f. stigulata şi diverse
grupe de vertebrate: păsări răpitoare (bufniţa, ciufii, cucuvelele, huhurezii) şi mamifere (lupul, vulpea,
jderul, rîsul).
Rezervaţie complexă, care constituie un teren favorabil pentru dezvoltarea unei bogate flore şi
faune, specifică ecosistemelor acvatice. Delta reprezintă cea mai întinsă şi cea mai compactă suprafaţă
stuficolă de pe glob, ocupînd o suprafaţă de 240.000 ha.
Stuful formează aici imense insule de plaur, cu adîncimi de 0,60— 2 m, consolidate de sedimente
depuse în Delta Dunării. Imensele stufării au un rol deosebit în menţinerea echilibrului natural al Deltei,
împiedicînd aluvionarea ghiolurilor, reduce sărurile minerale din straturile mai mici la suprafaţa solului,
oferă adăpost, hrană şi posibilităţi de reproducere a peştilor şi altor specii de animale, aproape dispărute din
Europa. Vegetaţia deltei este reprezentată prin numeroase specii de plante acvatice, natante şi submerse,
completate cu numeroase specii caracteristice terenurilor mlăştinoase.
Din prima categorie de plante amintim: nufărul alb (Nymphaca alba), nufărul galben (Nuphar
luteum), plutica (Limnanthemum nymphoides), cornacii sau nucile de apă (Batrachium aquitile), broscăriţa
(Potomageton natans), foarfecă bălţii (Stratiotes aloides), cosorul (Ce-ratophyllum submersum, C.
demersum), brădişorul (Myriophllum spicatum), lintiţa (Lemna minor, b. trisulca), iarba broaştei
(Hydrocharis morsu-ranae) ş.a.
Plantele de mal sau cele de zone mlăştinoase sînt reprezentate de: pipirig (Schoenoplectus
lacustris), papura (Typha latifolia, T. angusti-,folia), trestia (Phragmites communis), troscotul de apă
(Polygonum amphibium), coada calului (Hippufis vulgaris), feriga de apă (Dryopteris thelypteris), aliorul
de baltă (Euphorbia palustris), rogozul (Carex sp). buzduganul (Sparganium ramosum), săgeata apei
(Sagittaria sagitifolia), limbariţa (Alisma plantago-aquatica), roşăţeaua (Butomus umbellatus), stînjenelul
de balta (Iris pseudacorus), trestia mirositoare (Acorus ca-lamus), coada-zmeului (Calla palustris).
Foarte frumoase şi încîntătoare sînt luncile de Tamarix (cătină roşie) şi llippophae (Cătina alba),
care alternează cu grindurile.pleşuve pe care străjuiesc mori de vînt aţipite de neguri şi" cu fîşii de cîmpie
acoperite cu livezi şi grădini.
Fig. 23 — Aspect de vegetaţie acvatică din Delta Dunării.
Peisajul floral impresionant de bogat al acestor locuri de basm este completat cu cele 8000 ha de
păduri, cu arbori gigantici, pe ale căror trunchiuri se îmbrăţişează plantele agăţătoare de tipul lianelor
(Peri-ploca graeca) şi numeroase specii din vegetaţia pitică.
Impresionantul triunghi de ape şi pămînturi, este însă, nu numai o uriaşă colecţie botanică, ci şi un
vast paradis al păsărilor şi mamiferleor.
Aici vom întîlni rarităţi ale ornitofaunei europene şi mondiale ca: pelicanul comun (Pelicanus
onocrotalus), pelicanul creţ (Pelicanus crispus), călifarul alb (Tadorna tadorna), egreta mare (Egretta
alba), egreta mică (Egretta garzetta), lopătarul (Platalea leucorodina), lebăda cucuiată (Cygnus olor),
lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), lişiţa (Fulica altra), sitarul de pădure (Scolopax rusticola), gîrliţa mare
(Anser albifrons), gîrliţa mică (Anser erythropus), raţa de gheţuri (Clangula hyemalis), raţa sunătoare
(Bucephala clangula), raţa mică (Anas crecca), raţa fluierătoare (Anas penelope), raţa lingurar (Anas
clypeata), raţa moţată (Aytliya fuligula), raţa cîrîitoare (Anas qnerqiteaula), raţa mare (Anas
platyrhynchos), raţa cu ciuf (Netta rizna), raţa roşie (Aytha nyroca). stircul cenuşiu (Ardea tinerea), stîrcul
roşu (Ardea purpurea), stîrcul-galben (Ardeola ralloides), buhaiul de baltă (Botanrus stellaris), stîrcul de
noapte (Nyctocorax nyctocorax), cufundacul polar (Gavia arctică), corcodelul mare (Podiceps cristatus),
corcodelul gît-rosu (Podiceps gri-seigena) şi gît-negru (Podiceps nigricollis).
Dintre speciile migratoare amintim: ţigănaşul (Plegadis falcinellus), , cîovlica ruginie (Glareola
pratincola), nagîţul (Vanellns valeUus), culicul mare (Nwnenuis arquata), fluierarul picior-roşu (Tringa
totanus) ş.a.
Variată este lumea păsărilor răpitoare reprezentată de vulturii albi (Neophron percnopterus), hereţi
de stuf (Circns aeruginosns), codalbul (Heliaetus albicttla), uliganii-pescari (Pandion heliaetits) ş.a.
Mamiferele sînt reprezentate prin: lupi, vulpi, pisici sălbatice, nevăstuici, hermine, ca şi unele mai rare ca:
vidra (Lutra lutra), dihorul de baltă (Putorins lutreola), cîinele enot (Syctereutes prochyonoides), bizamul
(Ondrata zibethica) ş.a.
Pe grindurile abrupte mai întîlnim unii reprezentanţi ai reptilelor ca: şopîrlele de nisip (Eremia
sp.) şi viperele mici de stepă (Vipera ursinii renardi). Aici se află unicul loc din România în care trăieşte
acest şarpe mai puţin veninos decît cel obişnuit.
În jurul Lacului Razelm, trăiesc multe broaşte ţestoase de uscat (Testudo graeca ibera), care se
întîlneso tot mai rar în Dobrogea.
O altă bogăţie a Deltei o formează peştele şi în special sturionii (morunul, nisetrul, păstruga)
„purtătorii" icrelor negre. Ei migrează din Marea Neagră în Dunăre pentru a-şi depune icrele. Cega şi Viza
trăiesc tot timpul în apele fluviului. Unică prin bogăţia florei şi faunei sale, prin privelişti de o frumuseţe
fermecătoare, Delta Dunării este recunoscută pe drept cuvînt ca un „parc” natural cum altul nu se mai
întîlneşte în Europa, care păstrează splendoarea şi frumuseţea neegalată a naturii.
Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice, Delta Dunării a fost propusă să devină în viitor
Parc Naţional şi a fost inclusă de U.N.E.S.C.O. între rezervaţiile biosferei.
Ba 25 km vest de Turda şi 2 km sud de satul Vidolm, comuna Ocoliş, între pîraiele Urdaşul şi
Păstaia, afluenţi ai Arieşului şi culmea Colţul Roşu de pe Muntele Bedeleu, se găsesc un frumos şi falnic
Codru Secular de larice (Larix decidna ssp. Carpatica), care se întinde pe o suprafaţă de 91,50 ha, cu
exemplare ce ating înălţimea de 40 m şi un diametru de 1,50 m.
Găsind condiţii favorabile de vegetaţie, laricele s-a regenerat bine aici pe cale naturală; astăzi el s-
a întins pînă la limita superioară a Colţului Roşu şi chiar mai sus în Bedeleu, fiind de regulă răspîndit pe
terenuri cu pante foarte mari. Staţiunea în care vegetează laricele sînt localizate în etajul montan inferior al
făgetelor pure şi a] laricetelor, la altitudini cuprinse între 700 m şi 1200 m, pe versanţi repezi şi abrupţi de
cele mai multe ori, cu stîncă la suprafaţă. Avînd în vedere productivitatea mare a laricelui, condiţiile
staţionare în care vegetează, portul său decorativ frumos, precum şi existenţa în staţiune a unor elemente de
mare însemnătate floristică şi fitogeografică ea: murul de stîncă (Rubus saxatilis), sorbul dacic (Sorbus
dacică), umbeliferă rară (Pleurospermnm austriacum) şi orchidea (Goodyera repens), laricele de la Vidolm
reprezintă un adevărat punct de atracţie, atît pentru turiştii ajunşi prin părţile Turdei, cît şi pentru naturaliştii
din ţara noastră, fapt pentru care merită ocrotirea şi protecţia noastră, a tuturor.
Rezervaţie forestieră seculară (arboret secular) care creşte pe ruinele Cetăţii Dacice de la Grădiştea
Muncelului. Făgetul ocupă o suprafaţă de 35 ha şi se situează la graniţa liniei forestire Orăştie—Grădişte.
Acest făget secular protejează de acţiune erozivă aşezările dacice, oferind astfel un cadru peisagistic
deosebit.
Este una din cele mai interesante rezervaţii floristice din Transilvania. Pornind de la Turda pe
şoseaua spre Cîmpeni, care merge paralel cu Valea Arieşului ajungem în comuna Ocoliş, iar de acolo pe jos
ne îndreptăm spre comuna Poşoga de Jos, apoi pe Valea Poşogei pînă în comuna Belioara, în apropierea
căreia se află masivul Scărişoara—Belioara, Pe coama acestuia, la altitudinea de 1353 m se află această
rezervaţie floristică care ocupă o suprafaţă de 225,70 ha. Ea reprezintă o rămăşiţă a unui întins platou
cuprins între masivele de şisturi cristaline ale munţilor Gilăului.
În această rezervaţie întîlnim unele specii endemice şi rarităţi floristice. Aici vegetează renumita
plantă relictară prediluvială: săpunăriţa (Saponaria bellidtfolia), cunoscută doar în cîteva staţiuni din
Munţii Franţei, Italiei şi Albaniei, însoţită de: tulichină (Daphne cneorum), ciuboţica cucului (Primula
columnae), arginţica (Dryas octopetala) şi strugurii ursului (Arctostaphylos uvaursi), relict glaciar decretat
monument al naturii.
Dintre speciile endemice amintim: garofiţa locală (Dianthus julliivolffii), un hibrid rezultat din
barba împăratului (Dianthus spiculifolius) şi garofiţa de cîmp (Dianthus carthusianorum), căldăruşa scăriţei
(Aquilegia subscaposa), mălăoaia (Helianthemum rupifragum), barba ungurului (Dianthus spiculifolius var.
petracilormis). Prin văile Poşoaga, Arieşusului şi Iadului întîlnim sorbul dacic (Sorbus dacică). Şi liliacul
ardelenesc (Syringa josikaea) un relict terţiar înrudit cu liliacul de Himalaia. Această frumoasă rezervaţie
floristică reprezintă o mare importanţă ştiinţifică în ceea ce priveşte fitoistoria unor elemente endemice şi
relictare din flora ţării noastre.
Rezervaţie floristică care ocupă o suprafaţa de 13 ha, din Munţii Apuseni, reprezentînd un tinov cu
o flora şi o faună specifică.
Aceste mlaştini se găsesc sub vîrful Căpăţîna, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, în
apropierea comunei Bistra. Aici avem posibilitatea de a admira două mlaştini ocrotite: Molhaşul Căpăţina
şi Tăul Sărat, la altitudinea de 1590 m şi respectiv 1603 m.
Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 31,20 ha situată la circa 8 km nord de comuna Zimbru, între
culmea Runcului şi pîraiele Zăpezii şi Gura Calului, afluenţi ai văii Luşteilor, se găseşte o pădure de fag
(Fagus sylvatica), care adăposteşte o oază cu laur (llex aquifolium), în singura staţiune cunoscută în ţara
noastră, fapt pentru care a fost declarată rezervaţie ştiiţifică încă din anul 1933.
Laurul este larg răspîndit din Europa pînă în Ghina în zonele cu clima blîndă şi precipitaţii
suficiente. Astfel în Europa creşte în zona cu climă atlantică din Norvegia, Danemarca, R.F. Germania,
©landa, Belgia şi Franţa, în jurul Mediteranei, precum şi în Balcani şi Asia Mică. După unii autori laurul
ajunge în Alpi pînă la 1200 m altitudine iar în Caucaz pînă la 2300 m (P.C. Popescu, Gh. Bujorean, 1959).
Această staţiune cu laur din ţara noastră este considerată cea mai nordica din Europa şi se cunoaşte
că această „oază cu laur" — reprezintă o rămăşiţă a perioadelor calde care au urmat după glaciaţiuni, cînd
vegetaţia mediteraneană a pătruns pînă pe teritoriul tării noastre. O nouă răcire a climei care a avut loc
acum cîteva mii de ani pe teritoriul ţării noastre au dus la dispariţia multor specii mediteraneene, iar pe
altele le-a obligat să se refugieze în staţiuni mai calde şi mai adăpostite, aşa cum sînt: alunul turcesc,
castanul comestibil, arţarul mediteraneean şi laurul care a supravieţuit numai în acest punct al. Carpaţilor
Occidentali.
Laurul de la.Zîmbru vegetează în etajul goruneto-făgetelor, la marginea pădurii care pe lîngă fag
mai conţine carpen (Carpinus betuluş), gorun (Quercus petraea) şi diseminat, mesteacănul (Betula
pendula), paltin (Acer pseudoplatanus) cu înălţimi de 25 m şi diametre de 28—30 cm. (T. Toader, C. Niţu,
1976).
În cadrul pădurii „Dosul Laurului" din suprafaţa de 29,10 ha cît e rezervată, 1 ha de pădure din
jurul laurului este declarată monument al naturii, iar restul pădurii de 28,10 ha constituie zona tampon, cu
rol special de protecţie şi de menţinere a rezervaţiei. Cine vizitează această interesantă rezervaţie floristică
poate să-şi continue drumul pe meleagurile judeţului Arad pentru a vizita renumitele Parcuri dendrologice
de la Macea (5 km de Gortici) şi Gurahonţ, importante pentru speciile forestiere exotice şi hibrizii horticoli
existenţi aici.
Sînt situate pe stînga rîului Dîmbovnic, în apropierea confluenţei cu Bertnoaia. Pentru a ajunge la
rezervaţie urmăm şoseaua Piteşti -— Videle şi la cca. 37 km se află reşedinţa comunei Negraşi (judeţul
Argeş). Înainte de aceasta cu 4 km se desprinde un drum nemodernizat spre Buta pe care-l urmărim pînă la
ramificaţia spre comuna Zidurile. La circa 2 km de drum, în lunca Dîmbovnicului se află rezervaţia. Faţă de
Negraşi, reşedinţă de comună, poienele se află la o distanţă de cca 0,5 km, dar trecerea Dîmbovnicului nu
se poate face decît pe jos.
Rezervaţia floristică „Poienele cu narcise de la Negraşi' 4 are o suprafaţă de. 4,6 ha şi a fost
înfiinţată cu decizia nr. 659 din 24 iunie 1966 a Sfatului Popular al Regiunii Argeş. Situate la contactul
morfologic dintre Cîmpia piemontană a Piteş-tiului şi Cîmpia Găvanu-Burdea, poienele cu narcise de la
Negraşi, beneficiază de un substrat umed cu ape freatice mai reci decît cele specifice altitudinilor cuprinse
între 150—225 m.
Temperaturile medii anuale ale aerului sînt de 10—11°C iar cele ale lunii iulie de 21—22°C, dar
ele nu impietează dezvoltarea optima a narciselor sau coprinelor (Ncircisiis stellaris), element floristic
mezohi-grofiloligotorf.
Solurile argilofluviale, brun roşcate, freatic-umede, slab podzolite oferă narciselor un regim trofic
şi hidric asemănător celui din spaţiul montan. Florile albe ale narciselor înfrumuseţează cu albul lor
imaculat poienele de la Negraşi, din mai şi pînă în iunie.
Vizitarea poienelor cu narcise de la Negraşi, poate fi corelată cu vizitarea rezervaţiei faunistice de
la Corbi Ciungi.
În Munţii Nemirei (Vf. Nemira, 1644 m) din Carpaţii Orientali se află rezervaţia naturală
forestiera de tisă (Taxiis baccata), specie declarată monument al naturi pe întreg teritoriul patriei.
În aceste arborete, unde tisa vegetează în proporţie de cca. 10% se urmăreşte păstrarea nealterată a
ambianţei naturale în vederea asigurării condiţiilor de vegetaţie favorabile acestei specii rare din pădurile
noastre.
Rezervaţie forestieră situată pe pîrîul Izvorul Alb, afluent, al Văii Asău reprezintă un arboret vechi
format din pin silvestru (Pinus sylvestris), molid (Picea abies), brad (Abies alba) şi fag (Fagus sylvatica).
Terenul cu numeroase stînci la suprafaţă este un versant cu înclinare mică (10°) cu altitudinea de
770 m şi expoziţie însorită cuprinzînd o poiană cu floră caracteristică de fîneaţă. Situată în zona montană
inferioară, rezervaţia conservă o specie de păpădie (Taraxacum hoppeanum), specie extrem de rară în ţară
ca creşte de obicei pe stîncării şi calcare în Banat şi Munţii Apuseni.
Rezervaţie forestieră situată la 9 km nord-vest de oraşul Bacău, lîngă comuna Hămeiuş, în fosta
luncă a rîului Bistriţa, afluent al Siretului, la o altitudine de 190 m. Suprafaţa parcului este de aproximativ
47,50 ha (clin care 30 ha pădure naturală) şi în interiorul acestuia există plantaţii de specii exotice,
pepinieră forestieră, alei, poteci, ş.a. (T. Toader, G. Niţu, 1976).
Dintre speciile spontane existente în parc se remarcă dezvoltarea impresionantă a plopului alb
(Populus alba), secondat de plopul negru (Populus nigra), frasinul comun (Fraxinus excelsior) şi teiul alb
(Tilia tomentosa), adevărate monumente ale naturii, ceea ce ar indica extinderea acestora în culturile silvice
din regiune.
Dintre speciile cultivate indigene sau exotice, o bună dezvoltare se înregistrează la molid (Picea
abies), brad (Abies alba), duglas (Pseudotsuga taxifolis), larice (barix decidua), pin. strob (Pinus strobus),
pinul de Himalaia (Pinus excelsa), ş.a.
La acesta se mai adaugă şi frumoasele plantaţii de pin Jeffre (Pinus jeffrey), pin galben (Pinus
ponderosa), pin monticol (Pinus monticola) şi chiparosul de baltă (Taxodium distichum).
Acest parc dendrologic de la Hămeiuş, are o mare valoare ştiinţifică deoarece aici se încearcă
aclimatizarea unor specii exotice în condiţiile climatului local şi extinderea lor în cultură.
Rezervaţie floristică situată în Munţii Perşani, formată mai ales din făgete, printre care se
intercalează gorunetele şi cărpinetele. În făgete, stratul ierbaceu este format din: Festuca drymeia, Carex
pilosa, Bentaria glandulosa, Bentaria bulbifera, Symhpytum cordatum, Lithyrus levigatus, ş.a. ,
Gorunetele şi stejăretele mai conţin numeroase alte specii ierbacee ca: Poa nemoralis, Luzula
luzuloides, Iris caespitosa, Vaccinum myrtilus, Chrysanthemum corymbosum, ş.a. În această zonă putem să
admirăm o bogată şi caracteristică vegetaţie de stîncărie calcaroasă formată din următoarele specii:
Rhamnus tinctoria, Cornus mas, Cytisus leucotrichus, Festuca pallens, Melica calista, Cynanchum
vincetoxicum, Eryssimum pannonicum, Silene dubla, Silene ottites, Hepatica transsilvanica, Polygonatum
odoratum, ş.a.
La limita nord-vestică a acestei păduri s-au descris două specii endemice de mur (Rubus
persanimontis şi R. temispinosus) (d. I. Morariu, P. Ularu, V. Ciochia). Această rezervaţie.floristică, pe
lîngă valoarea florei şi vegetaţiei adăposteşte şi o fauna destul de bogată, fiind teren de vînătoare cu regim
de rezervaţie.
Din complexul de mlaştini situate de-a lungul „Părului Mare" la comuna Stupini, situată în
apropierea şoselei Braşov — Feldioara, se întinde pe o suprafaţă de 200 ha cea mai interesantă mlaştină din
această regiune din care s-a propus a fi ocrotită pe o suprafaţă de 5 ha.
Ea se află pe malul stîng al „Pârăului", reprezentînd o zonă mlăştinoasă întreţinută de un grup de
izvoare mici, difuze ce se adună şi formează mici pîrîiaşe care se scurg peste prundişul nisipos-mîlos, unde
avem posibilitatea sa admiram frumoasele tufe de: Deschampsia caespitosa, uneori de bumbrez (Schoenus
nigricans), cu ochii broaştei (Primula farinosa), Swertia perennis, Epipactis palustris, Orchis incarnata şi
ochii şoricelului (Saxifraga mutata), în circa 20 de rozete.
Această plantă a luat naştere din Saxifraga demissa m perioada glaciaţiunii cuaternare. Provenită
în regiunea de cîmpie de pe stîncile munţilor din jur, Saxifraga demissa s-a instalat pe prundişul
aluviunilor, iar la schimbarea climatului glaciar, planta rămasă pe loc şi-a schimbat caracterele şi astfel a
luat naştere noua specie Saxifraga mutata.
După formarea ei această specie a emigrat probabil prin intermediul aluviunilor diluviale,
parcurgînd o cale lungă pînă în Munţii Alpi, unde în prezent are o mare răspîndire.
În depresiunea Bîrsei, la nord de marele cot al Oltului, în jurul localităţilor Feldioara, Bod, Stupini,
Hărman şi Prejmer s-au format numeroase mlaştini eutrofe, care adăpostesc o floră şi o faună rară cu
numeroase relicte glaciare.
Una din cele mai interesante mlaştini eutrofe din acest complex se află la 18 km nord-est de
Braşov şi se întinde în împrejurimile comunei Hărman, la care putem să ajungem cu o cursă locală de la
Braşov. Această frumoasă şi interesantă mlaştină are o suprafaţă de 200 ha şi e alimentată de numeroase
izvoare reci, din care se formează pîrîiaşe limpezi ce taie pătura de turbă pînă la pietrişul de pe fund.
Rezervaţia adăposteşte o vegetaţie de mlaştini foarte bogată, cu numeroase specii de plante,
coborîte din regiunile înalte din apropiere, în perioadele glaciare şi care datorită condiţiilor ecologice locale
au rămas pe loc după topirea gheţarilor şi îmblînzirea climatului.
Dintre rarităţile floristice amintim în primul rînd: gimla (Armeria alpina ssp. barcensis) unde
trăieşte în asociaţie cu bumbrezul (Schoenus nigricans). În vegetaţia acestei mlaştini mai găsim frumoasa
darie (Pedicularis sceptnim carolinum), amestecată cu rogozul mare (Cladium mariscus), dezvoltată
abundent şi viguros, iar în pajiştile de pe margini lucesc ochii broaştei (Primula farinosa).
Ultimile două specii la Hărman cresc în cel mai sudic punct al ariei lor de răspîndire geografică.
De asemenea mai putem aminti şi alte plante ca: iarba albastra (Molinia coendea), bumbăcăriţa
(Eriophorum latifolium, E. angustifolium, unele specii de rogoaze (Carex davalliana, Carex gracilis, Carex
hortiana), merişoarele (Liparis leoseli), ghinţura (Genţiana pneumonanthe, Genţiana dilata) ş.a.
Fig 26 — Bumbăcăriţa (Eriophorum latifoli
În această mlaştină putem să admirăm frumoasele plante carnivore ca: roua cerului (Drosera
anglica), foaia grasă (Pinguicula vulgaris) şi otrăţelul bălţilor (Utricularia vulgaris).
Pădurea Viişoara a fost declarată rezervaţie forestieră prin hotărîrea Consiliului Popular al
Judeţului Brăila din 24 septembrie 1979. Pînă în anul 1978 se numea „Pădurea Berteşti-Mihai Bravu" după
denumirea localităţilor din apropiere. Teritorial ea aparţine satului Lacul Rezii, situat pe dreapta pîrîului
Puturos, afluent al Călmăţuiului.
Pentru a ajunge la pădurea Viişoara se urmează fie pe şoseaua Brăila — Slobozia pînă la Viziru
(36;km) şi de aici încă 17 km spre comuna Spini Haret, de unde pe un drum; pietruit de cca 10 km se
ajunge în pădure, fie urmînd şoseaua Brăila—Slobozia pînă la Însurăţei, iar de aici încă 10—11 km, pe o
şosea pietruită pînă la rezervaţie.
Pădurea este localizată pe cîmpul Mohveanu din cîmpia tabulară a Bărăganului Ialomiţei.
Substratul este alcătuit din depozite nisipoase, dezvoltîndu-se pe cernoziomuri şi cernoziomuri cambice.
Potenţialul climatic caracterizat prin temperaturi medii anuale de 10—11°C şi precipitaţii cu valori
scăzute, 400—500 mm anual oferă condiţii optime dezvoltării acestei insule de stejar brumăriu (Quercus
pedunculiflora) în plină stepă (d. S. Paşcovschi, N. Doinită, 1967). Pădurea are o suprafaţă de 1693,6 ha.
În compoziţia arboretului ei, alături de stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), ale cărei
exemplare au vîrste de la foarte tinere la seculare, mai apar exemplare rare de stejar penduculat (Quercus
robur), frasin (Fraxinus pallisae), Fraxinus augustifolia, arţar tătărăsc (Acer tatarium) etc.
O mare suprafaţă este afectată plantaţiilor de salcîm, extinse aici îndeosebi după 1833, cînd
pădurea este ameninţată de dispariţie prin exploatarea în exces a lemnului de stejar. În ceea ce priveşte
exemplarele de stejar pedunculat cu vîrste între 300—350 de ani sînt puţine, ele avînd diametre între 2—3
m.
Importanţa acestei păduri constă tocmai în faptul că în plină stepă, stejarul brumăriu se dezvoltă în
condiţii ecologice caracteristice mai mult decît stejarul pufos (Quercus pubescens) Fenomenul se explică
prin umectarea freatică a substratului, stratele nisipoase cu granulaţia grosieră permiţînd existenţa unor
întinse strate acvifere care umezesc orizontul biologic activ al profilului de sol. În stratul ierbaceu sînt
prezente elemente stepice şi multe plante ruderale, acestea din urmă marcînd tocmai intervenţia antropică
accentuată din ultima sută de ani.
iLa sud-est de Buzău, în Cîmpia Buzăului, la izvoarele Călmăţuiului, orice călător este impresionat
de.verdele contrastant al pădurii aflată în imediata apropiere a soşelei Buzău — Spătaru — Costeşti —
Urziceni.
Rezervaţia floristică, pădurea Spătaru din judeţul Buzău, ocupă o suprafaţă de 346 ha, fiind situată
la 7 km de Buzău. Cîmpia pe care se dezvoltă are altitudini de 85—90 m, uniformitatea ei fiind rareori
deranjată de unele albii meandrate ce constituie obîrşiile Călmăţuiului ialomiţean.
Pădurea Spătaru este cantonată pe un substrat bogat în săruri cu o umezeală excesivă în părţile mai
coborîte, fapt ce se reflectă şi prin compoziţia sa floristică. În literatura de specialitate este cuonscută ca un
„Frăsinet” de depresiune din silvostepă, în alcătuirea ei predominînd frasinul pufos (Fraxinus pallisae,
Fraxisus augustifolia), alături de care vegetează stejarul pedunculat (Quercus robus) şi rare exemplare de
stejar brumâriu (Quercus pedunculiflora). Alături de acestea mai pot fi întîlniţi: jugastrul (Acer campestre),
ulmul (Ulmus minor), părul pădureţ (Pirus pirastcr), arţarul tătărăsc (Acer tataricum), amintind de şleaurile
de cîmpie, dar poate şi de acţiunea mai veche a omului, care au favorizat dezvoltarea acestor specii
lemnoase.
În parterul pădurii stratul ierbos este tot la fel de bogat în specii şi adăposteşte multe rarităţi
floristice, între acestea amintim: laleaua de crîng (Tulipa bibersteiniana) ce umple cu florile ei rariştile
pădurii, bibilica (Fritilaria tenella, Fritilaria meleagris f. nnicolor, garofiţa (Dianthus guttatus).
În luminişurile pădurii grupările speciilor ierbacee sînt alcătuite din: vinariţă (Asperula odorata),
cerenţel (Geum urbanum), untişor (Ficaria vama), toporaşi (Viola odorata), brînduşa de toamnă
(Colchicum autumnale), rogoz (Carex pilosa), Peucedanum latifolium, însoţite de unele specii hidrofile ca:
beucojum vemum, Gardamine pratensis, Carex riparia etc.
În jurul micilor ochiuri de apă apare o vegetaţie hidrofilă cu stuf (Phragmites communis),
stînjenelul de baltă (Iris pseudocorus), limba-riţa (Alisma plantago-aquatica), rogoz (Carex hirta), etc. Nu
lipseşte nici vegetaţia halofilă condiţionată de substratul bogat în săruri şi puţin umed. Dintre speciile mai
frecvente amintim: bimonium gmelini, Plantago cornuta, Plantago maritima, limba vacii (beuzea salina),
Sueda maritima, Cartolepis pratensis, etc.
Datorită importanţei sale floristice şi fitogeografice, pădurea Spătaru, a fost declarată rezervaţie
ştiinţifică. După vizitarea pădurii Spătaru se poate vizita şi pădurea Frasin aflată la 2 km pe dreapta şoselei
ce duce la Buzău, declarată rezervaţie naturală floristică.
Ajunşi în zona colinară a Buzăului putem admira o „insulă cu floră termofilă" cu numeroase specii
relictare, de nuanţă submediteraneeană-pontică, alcătuită din cărpiniţă (Carpinus orientdlis), scumpie
(Cotinus coggygria), liliac (Syringa vulgaris), mojdrean (Fraxinus ornns), stejar pufos (Quercus
pubescens), cer (Qnercns cerris), gîrniţă (Quercus frainetto), alior de stepă (Euphorbia steposa)t ruscuţa de
primăvară (Adonis vernalis), migdal pitic (Amygdalus nana), păducel (Grataegns oxyacantha), drob
(Cytisus heuffeli), coada şoricelului (Achillea neillreichii), mături de stepă (Centaurea jurinaefolia, C.
solonitana, G. orientalis), colilia (Stipa pennata), obsiga (Bromus inermis), cîrcelul (Ephedra dista-chya),
jaleşul plecat (Salvia nutana, Salvia transsilvanica), unghia găii (Astragalns dasyanthus), măciuca
ciobanului (Eehinops ruthenicns).
Alături de plantele amintite, caracterice climatului sud-estic în.Regiunea colinară a Buzăului se
întîlnesc şi unele animale caracteristice. Este vorba de scorpionul carpatic (Enscorpis carpathicus)
descoperit lîngă comuna Trestia, ca şi o specie ele termite (Reticulitermes lucifuqus) descoperită în comuna
Tohani.
Cei care doresc să cunoască frumuseţile naturale ale acestei regiuni pot sa poposească pentru scurt
timp în Munţii Buzăului şi Siriului studiaţi de botanistul dr. Gh. Dihoru, unde se pot întîlni o serie de
rarităţi floristice cum ar fi: tisa (Taxus baccata), răspîndită sub pădurea de fag sau fag de răşinoase, în zece
localităţi, începînd cu cea de la Tisău (300—400 m) şi terminînd cu cea de la Penteleu (alt. 1180 m) La
Cislău creşte pe o suprafaţă de cca. 10 ha, într-un codru bătrîn de fag bujorul (Paeonia daurica), fagul
hibrid (Fagus taurica) pe Valea Nişcovului, pinul (Pinus sylvestris) apare ici. colo, începînd de la Pă-
tirlagele pînă sub vîrful Siriu şi Penteleu, mesteacănul pufos (Betula pubescens şi B. hybrida), în sfagnetele
Lacul cu Muşchi şi Lacul Negru din comuna Bisoca, bumbăcăriţa (Eriphorum qracile), specie rară,
relictară de mlaştini oligotrofe ce creşte în Lacul Sec din.comuna Bisoca, în Lacul dintre Pietre din Munţii
Siriu, roua cerului (Drosera rotundă foha), plantă carnivoră din tinoave, întîlnită în Lacul Negru (Bisoca) la
Lopătari, Lacul Manta (comuna Chiojd), Lacul Roşu (Penteleu) şi Lacul Sec (Siriu); otrăţelul de apă
(Utricularia vulgaris) tot o specie carnivoră, însă acvatică, se cunoaşte în Lacul Negru (Bisoca),
Scheuchzeria palustris în mlaştinile Bîlbîitoare, Manta (comuna Chiojd) şi Lacul Roşu (Penteleu);
răchiţelele (Vaccinium oxycoccus) în Lacul Roşu (Penteleu); vuietoarea (Empetrum nigrum) se cunoaşte în
tinoavele Lacul Roşu şi Şapte Izvoare (Penteleu), precum şi din Siriu; smîrdarul (Rhododendron kotschyi) a
fost cunoscut în 1958 în Munţii Siriu (pe vîrful Mălîia), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), orhideu
foarte rar şi frumos, declarat monument al naturii, cunoscut de pe valea Mişcovului (Calul Alb), de pe
Vîrful Curselor şi Curmătura Onarilor; Goodeyra repens mici orhidee cu rizom tîrîtor ce trăieşte în pădurile
montane umbroase din Penteleu; Listera cordata o orhidee relativ scundă, cu două frunze în formă de inimă
şi flori verzui. Trăieşte tot în păduri umbroase, bătrîne, montane, la Fundul Tisei, lîngă Lacul Negru, la
Şapte Izvoare, Fundul Bălescului, Podul Grecilor (Penteleu); Waldsteinia iernatei la Gura Bisculiţei, pe
Malul Bisculiţei, Gura Bălescului; zburătoarea cu dori.albe (Chamaenerion augustifolium î. albiforum) —
Bahna Brebului.
Rezervaţie floristică situată în Nord-Est de oraşul Moldova Nouă, cu o suprafaţă de 488 ha, se
întinde de-a lungul văii cu acelasi nume şi a cîtorva culmi învecinate, traversate de pîraie mai mici. Relieful
rezervaţiei nu depăşeşte în general altitudinea de 600 m (înălţimea maximă la Cornetul Dracului 605 m) şi
reprezintă culmile sudice ale Munceilor Gorganului.
La adăpostul acestor culmi climatul este blînd, ferit de excesele de temperatură din timpul iernii şi
verii şi cu o umiditate destul de ridicată, ceea ce face posibilă existenţa la Valea Mare, a numeroase plante
de origine sudică dintre care se remarcă arbustul, Daphne laureola, cunoscut pînă în curînd în singurul loc
din ţară.
Coastele domoale şi platourile sînt ocupate de pădurile de fag, coborîte de-a lungul văilor pînă la
altitudinea neobişnuit de joasă (150—200 m), alături de fag (Fagus sylvatica), vegetează carpenul
(Carpinus betuluş), teiul argintiu (Tilia tomentosa), teiul pucios (Tilia cordata), cireşul (Cerasus avium),
paltinul (Acer pseudoplatanus), cornul (Cornus mas), păducelul (Cratacgus monogyna) şi pe alocuri
cărpiniţa (Carpinus orientalis), iedera (Hedera helix), curpenul (Clematis vitalba), cornişorul (Ruscus
hypoglossum), ghimpele (Ruscus aculeatus), vinariţa (Asperula taurina), drobiţa (Genista ovală), priboiul
(Geranium macrorrhizum), iedera mare (Daphne laureola), ş.a.
Abrupturile calcaroase te întîmpină încă de la intrarea în rezervaţie cu o bogăţie floristică
surprinzătoare pentru scara la care se desfăşoară.
Apar tufişurile alcătuite în cea mai mare parte din liliac (Syringa vulgaris), mojdrean (Fraxinus
ornus), scumpie (Cotinus coggygria), mă haleb (Padiis mahaleb), cărpiniţa (Carpinus orientalis), etc. Îşi
găsesc aici condiţii de viaţă prielnice şi alte plante submediteraneene, balcanice şi ilirice ca: Fritillaria
montana, Echinops banaticus Bupleurum praealtum, Cytisus-jalcatus, Allium petraeum, CalamintJw
officinalis, Euphorbia polichroma, Acanthus longijolius, etc.
Pereţii stîncoşi şi brînele sînt împodobite cu tufe de Seslaria filifolia sau perniţe dese de garoafe
(Dianthus kitaibelii şi D. banaticus) cu endemismele carpatice Erysimum saxosum şi Draba lasiocarpa,
înso ţite de tufe de colilie (Stipa eriocaulis), Centaurea atropurpurea şi Jurinea molis var. macrolepis.
Rezervaţie floristică situată la 3—4 km nord de oraşul Cluj-Napoca de o parte şi de alta a Văii
Fînaţelor, înconjurată de coline de 500— 600 m înălţime, presărate din cauza alunecărilor de teren cu
numeroase movile de pămînt numite de localnici „ţicleu sau „copîrşaie". Într-o astfel de „copîrşaie" se
găseşte rezervaţia care ocupă circa 80 de ha teren variat şi accidentat, cuprinzînd o movilă în formă de
dornă înaltă de 30—35 m şi lungă de 400 m.
Fîneţele Clujului reprezintă un ochi străvechi de vegetaţie stepică. În afara unei bogate şi variate
flore, cuprinzînd aproape toate speciile caracteristice cîmpiei ardelene ca: Centaurea trincrvia,
Bulbocodium vemum, Crambe tatarica, Salvia nutans, Salvia transsilvanica, Serratula wolffii, etc.,
rezervaţia este un extrem de interesant cîmp de experimentare a rolului pe care-l joacă microclimatul în
diferenţierea vegetaţiei. Din datele microclimatice obţinute în diferite staţiuni se constată că în partea
nordica a movilei unde evaporarea apei e mai mică şi diferenţele anuale de temperatură mai mari, este
favorizată apariţia unei vegetaţii de pădure, iar în partea sudică unde evaporarea e mai intensa şi diferenţele
anuale de temperatură mai mici, este facilitată instalarea şi stabilizarea unei vegetaţii stepice.
Rezervaţie floristică situată lîngă Staţiunea zoologică marină „Prof. I. Borcea”, comuna Agigea, la
aproape 50 m de litoralul Mării Negre, ocupînd o suprafaţă de circa 25 ha. Rezervaţia este reprezentată de
un platou de 8—10 m format din depunerea continuă a nisipului din direcţia nord, dinspre un vechi goli
marin ocupat în prezent de lacul Agigea.
Ea ocroteşte circa 120 de specii caracteristice acestei zone cu condiţii pedoclimatice specifice.
Vizitînd această rezervaţie avem posibilitatea să recunoaştem specii interesante şi atractive ca: cîrcelul
(Ephedra distachya), varza de nisip (Crambe maritima), ridichea de nisip (Cakile maritima),scaiul vînăt de
dune (Eryngium maritimum), troscotul de nisip (Polygonum maritimum), pelinul de nisip (Stachys
maritima), rogozul de nisip (Carez arenaria), lucerna de nisip (Medicago marina), guşa porumbelului de
nisip (Silene pontica), castravetele de nisip (Ecbahum elaterium). Dintre speciile rare amintim: volbura de
nisip (Convovulus perşicaş) şi ciucuşoară de nisip (Alyssum borzeanum), ş.a.
Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de circa 34 ha, situată în lunca rîului Negru, afluent al Oltului,
reprezentată de un complex de mlaştini eutrofe, populate de o serie de specii rare, relicte glaciare cum sînt:
mesteacănul pitic (Betula nana), feriga (Dryopteris cristata), angelica sălbatică (Angelica palustris).
Aceasta zonă s-a format prin depunerea nisipului de către rîul Negru care a sfărîmat rocile
munţilor Breţcu şi Covasna. Ulterior, prin închiderea şi apoi deschiderea cursului normal al rîului Neg.ru,
nisipul s-a depus, iar în depresiunile săpate de vînt au apărut bălţi populate de vegetaţie acvatică şi de
întinsele păduri de mesteacăn care ocupau întreg teritoriul, inclusiv suprafeţele acoperite azi de plantaţiile
de pin, ce s-au executat începînd din anul 1889 şi pînă în zilele noastre.
În jurul bălţilor colmatate sau a celor existente apare sub formă de tufărişuri, aninul (Alnus mcana)
şi în special, mesteacănul pitic (Betula nana), în cel mai sudic punct al arealului său, precum ţi unele rarităţi
floristice ca: caldezia (Caldesia parnassipholia), Aldrovanda vesiculosa, gălbuşoara (Lysimachia
thyrsiflora), şapte degete (Comarum palustre), sărăcică (Salsola mthenica) ş.a.
Acest tinov care este cel mai mare din Transilvania, reprezintă o interesantă rezervaţie floristică,
situată la altitudinea de 1079 m, la 12 km spre vest de hotarul comunei Sîncrăieni. Acest tinov are o formă
alungită şi o întindere de aproximativ 120 ha. El ocupă căldarea unui crater ameninţat la est de eroziunea
văii Nagyos, în timp ce la vesl se află abundenta Vale Cănită, denumită astfel datorită apei sale distrofe de
culoare brună, care drenează tinovul prîntr-o ştirbitură a craterului.
Dintre plantele lemnoase care contribuie la formarea acestui tinov amintim: molidul (Picea abies),
arinul (Alnus incana), mesteacănul (Betula pubescens, Betula hybrida), plopul (Populus tremula), ienupărul
(Juniperus communis) şi diferite specii hibride de Salix.
În perniţele formate din numeroase specii de Sphagnum (muşchi de turbă), ca: Sphagnum medium,
Sph. recurvum, Sph. acutifolium, Sph. F girgensonniit precum şi alte specii de briofite ca: Polytrichutn
strictum, Polytrichum commune, Entodon schreberi, Hylocomium splendcns, Aulacominum palustre,
vegetează o serie de plante superioare ca: Vaccinium oxycoccos, ssp. microcarpum, Andromeda polifolia,
Empetrum nigrum, Drosera rotundifolia, Carex pauciflora t Carex stellulata, Potentilla tormentella,
Melampyrum silvaticum.
Acest tinov este celebru mai ales prin prezenţa mesteacănului pitic (Betula nana) care apare aici în
tufe viguroase, izolate de cîte 2—4 m diametru şi de cîte 80—90 m înălţime. Dintre relictele glaciare mai
vegetează abundent o specie de. viorea (Viola epipsila)t prezentă mai ales în nordul tinovului.
Rezervaţie floristică cu o suprafaţa de 983,30 ha, situată pe versantul sudic şi estic al muntelui
Zănoaga, şi pe partea dreaptă a Cheilor Zănoagei Mari, conservă unele specii termofile submediteraneene
sau balcanice extrem de rare în ţara noastră. În limitele rezervaţiei întîlnim o frumoasă pădure de molid
(Pices MpiesJ, precum şi o serie de rarităţi care sînt adăpostite în Cheile Zănoagei ca: caprifoiul (Lonicera
caerulea) şi Streptopus amplexifolius, specii sporadice în România.
Pe brînele şi grohotişurile puternic însorite întîlnim o vegetaţie termofilă care se compune din
numeroase specii rare: secara de munte (Kecale montanum), stînjenelul endemic (Iris dacica), scoruşul
(Sorbus fetica), element sud-european sporadic în Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali, aflat în
singura staţiune din Bucegi, cosaci (Astraga depressus) ce se mai găseşte pe muntele Domogled, un neam
de pin (Carduus candicans), element balcanic, rar în ţara noastră, umbelibra (Athamantha hungarica) şi
timoftica (Phleum montanum), sporadică la noi, în Bucegi fiind întîlnită şi în Jepii Mici, etc.
Pe cursul superior al Ialomiţei, în Munţii Bucegi, la altitudinea de 1500 m se găsesc instalate doua
tinoave principale, separate una de alta prin pîrîul Lăptici, însumînd o suprafaţă de 1,5 ha. Pentru a vizita
aceste mlaştini urcăm la Sinaia, la Cabana Poiana Stînii, timp de 2 ore, unde facem un scurt popas, după
care ne continuăm drumul prin rezervaţia ştiinţifică a Academiei Române, pînă la Cabana Piatra Arsă, unde
ne odihnim şi poposim o noapte. A doua zi străbatem platoul Munţilor Bucegi, coborîm pe Valea Ialomiţei
şi ne oprim la Cabanele Peştera şi apoi Padina care reprezintă punctul de pornire spre Valea Horoabei,
Strunga, Grohotişu şi apoi prin Cheile Tătarului aiungem la o păstrăvărie situată pe stînga drumului.
Pe partea dreaptă peste un podeţ se află rezervaţia ştiinţifică Lăptici.
Tinovul de la Lăptici, în special cel situat în stînga pîrîului cu acelaşi nume are un aspect bombat,
bogat în specii de plante lemnoase ca: molidul (Picea abies), mesteacănul (Betula pubescens. Betula
pendula), pinul (Pinus montana), ienupărul pitic (Juniperus sibirica).
Această mlaştină adăposteşte relictul glaciar Salix myrtilloides, care numai în Coreea şi Manciuria
se găseşte în staţiuni mai sudice decît aici, apoi oreofitul balcanic Swertia punctata şi speciile de muşchi
coprofili: Taylaria tenuis şi T. acuminata.
După ce am vizitat acest frumos tinov ne continuăm drumul pe frumoasa vale a Ialomiţei, spre
Bolboci, Cheile Zănoagei şi Lacul de la Scropoasa.
Rezervaţie forestieră de renume mondial situată între comunele Poiana Mare şi Piscul Vechi, la
circa 5 km de Poiana Mare, pe partea dreaptă a şoselei naţionale Calafat — Bechet — Corabia. Această
rezervaţie este reprezentată de o veche pădure de salcîm (Robinia pseudacacia), care are o suprafaţă de 8
ha şi care în prezent are un rol experimental pentru studiile Institutului de Cercetări şi Ameliorări Silvice
din Bucureşti.
Pădurile de salcîm de la Ciurumela au o vîrstă de 95 de ani, iar exemplarele de salcîm ajung la
dimensiuni impresionante de 33 m înălţime şi 60—70 cm în diametru. Aceste păduri de salcîm au avut şi au
un rol important în fixarea nisipurilor permanent spulberate de vînt.
Rezervaţie floristică formată pe nisip fluviatil, situată în sudul comunei Lieşti din lunca Siretului,
la circa 50 km nord de Galaţi şi 25 km sud-est de Tecuci, cu o suprafaţă de 199,30 ha. Ea are forma unei
benzi nisipoase cu relief variat, lungă de 4 km.şi lată de 1 km, formată din nisipul aluvionar transportat de
rîul Siret şi Bîrlad şi adus de vînturi spre răsărit.
Dunele de la Hanu Conachi sînt relativ fixate printr-o floră specifică, dominată de salcia tîrîtoare
(Salix rosmarinifolia) şi de diverse plantaţii de salcîm.
Fig. 27 — Rezervaţia de dune de la Hanu Conachi
Acest sălcet redus formează un biotop favorabil dezvoltării unor specii de plante şi animale rare,
adaptate selectiv nisipurilor fluviatile. Din punct de vedere floristic, dunele fluviatile de la Hanu Conachi
reprezintă staţiunea cu cea mai bogată şi mai variată floră arenicolă din Moldova.
Dintre speciile mai rare cităm următoarele: Anchusa procera, Anthusa gmelini, Rindera
nmbellata, Dianthus diutinus, Dianthus hajdoae, Mollugo cerviana, Polygonum arenarium, Festuca
vaginata, Festuca
olauca, Astragalus varins, Centaurea vlădescui, Centaurea x psammogena, Allium guttatnm, Achillea
gikaibeliana şi Asparagns pseudoscaber, descoperită aici în anul 1898 de savantul D. Grecescu.
Aceste dune au şi o mare importanţă faunistică deoarece aici întîlnim şopîrla de nisip (Eremias
arguta desena) specie extrem de rară în fauna României ce atinge limita apuseană a arealului mondial şi
şarpele de nisip (Coliiber jugularis cospius) element termofil cantonat aici în cea mai nordică localitate din
ţară.
Tot aici s-a descoperit şi acarianul (Leptotrombium hasei), parazit pe Lacerta tuarica taurica,
situat în punctul cel mai nordic al arealului său mediteranean.
Rezervaţia floristică Comana este situată la sud de Lacul Comana, lac tipic de luncă de pe cursul
inferior al Neajlovului, constituie un rest al pădurilor de tip „şleau” mult mai răspîndite odinioară în Cîmpia
Burnasului.
„Şleaurile” sînt cele mai complexe păduri de pe teritoriul ţării noastre. Ele sînt de fapt, o pădure
amestecată de foioase în care predomină cvercineele. S-a dovedit că ele constituie una din cele mai vechi
unităţi de vegetaţie a pădurilor de foioase (N. Doniţă 1975).
Fig. 28— Pădurea şi lacul Comana.
Aflată la circa 30 Km de Bucureşti, pădurea Comana din judeţul Giugiu a fost declarată rezervaţie
naturală prin H.C.M. nr 518/1954 avînd suprafaţa de 630,50 ha, deoarece în ea se conserva numeroase şi
valoroase specii vegetale şi animale de origine sudică.
La această rezervaţie se poate ajunge cu trenul din Gara Progresul, pînă la Staţia Comana sau
Mihai Bravu, iar cu. I.T.A. de la autogara Filaret.
Rezervaţia floristică, şi forestieră din jurul Comanei, care ocupă NE Cîmpiei Burnasului spre
lunca Neajlovuluî, este constituită din trei trupuri de pădure: Călugăreni—Fîntînele (100 ha) rezervaţie
naturală pentru protecţia lăcrămioarelor (Convalaria majalis); Padina Tătarului (164 ha) rezervaţie
naturală şi ştiinţifică pentru protecţia bujorului românesc (Paeonia peregrina) şi Oloaga Grădinari (175
ha) rezervaţie naturală şi ştiinţifică pentru protecţia ghimpelui (Ruscus aculeatus).
Cîmpia de tip tabular al Burnasului pe care sînt situate aceste tipuri de pădure se menţine în
general la altitudini în general de 80— 90 m, dominînd Cîniştea şi Neajlovul prin abrupturi accentuate, la
baza acestora apar uneori izvoare ce condiţionează existenţa elementelor higrofile şi hidrofile care
contrastează cu cele caracteristice pădurilor de tip „şleau".
Solurile pe care se dezvoltă pădurea Comana sînt de tipul solurilor argilo-hurnice, brun-roşcate,
podzolite, dezvoltate pe depozite loessoide. Temperaturile medii anuale sînt în jur de 11°C, dar în lunile de
vară s-au înregistrat şi temperaturi maxime de 40,5°C la Mihai Bravu.
Regimul precipitaţiilor situează arealul rezervaţiei în spaţiul cu cantităţi relativ reduse, cantităţile
medii anuale fiind sub 550 mm şi distribuite diferenţiat în timpul sezonului de vegetaţie. Maximum lunii
iunie este urmat de o perioadă cu deficit de umiditate necompensată din precipitaţii, fapt ce explică
dezvoltarea aici a unor speci de plante xero-mezofile.
Flora şi vegetaţia rezervaţiei Comana aparţine zonei silvostepei, dar mai precis ea încorporează
numeroase elemente caracteristice sectoarelor de trecere de la silvostepă la zona pădurilor de foioase. Flora
cu unele aspecte de vegetaţie a fost studiată de un colectiv de botanişti de la Facultatea de Biologie din
Bucureşti, condus de I.I. Tărnavschi şi publicată în anul 1974 în lucrările Grădinii Botanice din Bucureşti.
În urma acestor studii s-au identificat un număr de 1339 taxoni din care 1201 specii semnalate
aici, ca urmare a condiţiilor de trecere între Provincia Pontică şi cea Balcanică. Între anii 1968—1969 Tr. I.
Ştelareac şi Gh. Mohan efectuează un studiu amănunţit al briofitelor din Complexul silvestru de la Prundul
Comanei, unde s-au identificat un număr de 122 de taxoni dintre care unele specii rare pentru ţara noastră
ca: Gryphaea arborea (element sud atlantic-mediteraneean) beptodon smitnii (element atiantic-
mediteraneean) Habrodon perpusillus (element atlantic mediteraneean).
Cele trei tipuri de pădure incluse în rezervaţia floristică şi forestieră Comana care alcătuiesc un
masiv păduros lung de aproape 15 km, adăpostesc o serie de specii lemnoase tipice şleaurilor. cum ar fi:
stegarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Querens pribescens), cer (Quercus cerris),
gîrniţa (Quercus frainetto), tei (Tilia tomentosa, Tilia cordata), frasinul pufos (Fraxinus ornnsl carpenul
(Carpinus betuluş), ulm (Ulmus procera), jugastrul (Acer campestriel, arţar tătărăsc (Acer tataricum), etc.,
a căror prezenţă are aici o importanţă deosebită din punct de vedere fitogeografic.
Între cele trei tipuri de pădure aflate la o oarecare distanţă între ele (Pădurea Oloaga — Grădinari
— Pădurea Padina Tătarului) cca. 2 km), Pădurea Oloaga Grădinari — Pădurea Fîntînele Călugăreni, cca 3
km), condiţiile microclimatice de sol şi relief determină o oarecare diferenţiere în ceea ce priveşte
compoziţia floristică a stratului arborescent, arbustiv şi ierbaceu.
Astfel, în Pădurea Oloaga Grădinari, stratul arborescent este dominat de tei, arţar, jugastru, frasin
şi stejar, în trupul Padina Tătarului domină cerul, stejarul brumăriu şi pufos şi gîrniţa, iar în trupul Fîntînele
Călugăreni — stejarul pedunculat, stejarul brumăriu, teiul, frasinul, pufos, mojdreanul, carpenul, jugastrul,
ulmul, etc.
Dintre tipurile de pădure amintite care sînt declarate rezervaţii ştiinţifice ale Academiei României
un interes deosebit prezintă vestita pădure Oloaga—Grădinari, în care pe cca. 1500 ha vegetează an ste-
jăret bătrîn amestecat cu frasin, carpen şi ulm (Ulmus procera), ca unele exemplare de peste 100 de ani cu
înălţimi de peste 22 m şi diametre de 50—60 cm, sub care s-a instalat teiul (Tilia tomentosa) ce formează
un al doilea etaj de vegetaţie şi tinde să elimine stejarul.
Stratul arbustiv este alcătuit în general din păducel (Crataegus nogyna), salba rîioasă (Euonimus
verrncosa), salba moale (Euonymus europaea), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare), dîrmoz (Viburnum
lanterna) iar în pădurea Poiana Tătarului este frecvent verigarln (Rhamnus cathartica).
Nota de diversificare între cele trei trupuri de pădure o accentuează stratul ierbaceu, strat ce încîntă
prin coloritul său, nu mai mult decît răcoarea ademenitoare din zilele toride de vară. Din primăvară şi pînă
în miezul verii stratul ierbaceu, bogat în luminişuri şi sărac la umbra deasă a arborilor, atrage prin
diversitatea sa. Se întîlnesc aici atît specii caracteristice şleaurilor de silvostepă, cît şi pădurilor de fag. Sînt
frecvente elemente termofile însoţite de numeroase specii sudice, mediteraneene, balcanice şi pontice, atît
îa lumea plantelor cît şi a insectelor. Dintre cele mai frecvente specii ale stratului Ierbaceu întîlnim vinariţa
(Asperula odorata), colţişorul (Cordomine bulbifera), mărgică (Melica uniflora), cerneţelul (Genm
urbannm), toporaşi (Viola odorata, Viola sauvis), mârgeluşa (Lithospermum purpureo-coeruleum),
pupezele (Lathyrus vernus), leurda (Allium ursinum), silnica (Glechoma hederacea ssp, hirsuta), breiul
(Mercurialis perennis), meişorul (Milium effesum), etc.
Alături de acestea vegetează unele rarităţi floristice cum ar fi: brînduşa galbenă (Crocus
moesiacus), bibilica (Fritilaria montana), usturoiul (Nectaroscordum dioscoridis), garofiţa românească de
stepă (Dianthus trifascicularis var. deşerţi), stînjenelul (Iris graminea), toate elemente balcanice. Lor li se
adăuga-o specie termofilă mediteraneeană şi anume ghimpele (Ruscus aculeatus), aceasta fiind singura
staţiune unde ele se dezvoltă foarte bine în Muntenia.
În pădurea Fîntînele—Călugăreni stratul ierbaceu este dominat de mierea ursului (Pulmonaria
otficinalis), carneţel (Geum urbanum), golomăţ (Dactylis glomerata), gura lupului (Scutellaria altissima),
element ponto-mediteraneean, steluţa (Asperula taurina), rodul pămîntului (Arum orientale), etc.
Pe solurile gleice şi mai umede apar rogozurile (Carex pilosa şi Carex silvatica).
În Pădurea Padina Tătarului stratul ierbaceu este dominat în lunile mai-iunie de florile roşii ale
bujorului românesc (Paeonia peregrina), element balcanic mezofil. Frecvent se întîlnesc aici frăsinelul
(Dictamus albuş), cocoşelul (Dianthus armeria), săbiuţa (Gradiolus imbricatus), caracteristice pădurilor de
fag şi gorun, clopoţei (Campanula persicijolia), inula (Inula britanica), odoleanul (Valeriana otficinalis),
steluţa (Asperula taurina), ş,a.
Poienile din luminişuri sînt dominate de cerneţel (Geum urbanum), busuioc de cîmp (Prunella
vulgaris), găinuşe (Potentilla micrantha), scînteioare (Potentilla argentea), muşcata dracului (Knautia
macedonica) — element balcanic, unele specii de usturoi (Allium atroviolaceiim) element balcanic-
caucazian şi Allium fuscum — element dacic, vioreaua (Scilla autumnalis), precum şi unele speci rare ca:
Comandra elegans, Alyssum rostratum — element pontic, Lathyrus versicolor — element dacic-balcanic,
Asparagus verticillatus — element pontic, ş.a.
Analizînd elementele floristice şi cele fitogeografice ale speciilor identificate în această rezervaţie,
reiese că flora pădurii Comana are un caracter euroasiatic, cuprinzînd 388 specii (32,62%) la care se adaugă
143 elemente europene (11.8%) şi 68 central-europene (5,6o/0).
Datorită poziţiei sale în sudul ţării, rezervaţia naturală de la Comana beneficiază de condiţii de
mediu particulare (temperaturi ridicate, precipitaţii reduse, substrat loessoid) care a favorizat dezvoltarea
unui mare număr de specii submediteraneene 146. (12.2%).
Această regiune se situează la limita provinciilor pontice şi balcanice, fapt ce a determinat
prezenţa în pădurea Comana a unui număr mare de elemente pontice şi pontico-mediferaneene (66 specii)
şi elemente balcanice şi balcanico-mediteraneene (23 specii). În aceste păduri se semnalează prezenţa unor
miriapode sudice, mediteraneene, cum ar fi: termita (Retribulitermes lucifugus), greierul (Dinarchus
dasypns), călugăriţa (Mantis religiosa), ciconte (Cicade prebeja)f precum şi unele endemisme dintre
gasteropode, cum ar fi: Doroceras geticust Daude hardis rufa getica, ş.a.
În apropierea rezervaţiei naturale se află Lacul Comana, cu o suprafaţă de cca. 600 ha, creat prin
bararea apelor Neajlovului de către aluvionările puternice din albia Argeşului, constituind şi el un fenomen
de o deosebită atracţie, ce ar putea fi amenajat pentru pescuitul sportiv.
Lacul Comana oferă condiţii favorabile dezvoltării unei bogate vegetaţii acvatice şi palustre
reprezentată prin 85 taxoni studiaţi de D. Brîndza (1883), D. Greceanu (1898), Z. Panţu (1908) şi G.
Nedelcu (1967). Dintre asociaţiile hidrofile întîlnite aici amintim: fremnetum miyions, Lemneto-Azolletum
carolinianae, Spirodeletum polyrrhizae, Woltfiretum arrhizef bemnetum gibbae, etc.
Vegetaţia palustră este reprezentată de asociaţiile: Scirpo-Phargmimetum, Scirpetum lacustris,
Scirpetum tabernaemontani, Glycerietum piorimae, Rorippetum amphibias, etc.
Străbătînd meleagurile gorjene, de la Tg. Jiu, ajungem în comuna Runcu, de unde depăşim
masivele calcaroase cu numeroasele lor creste, ajungem în frumoasa vale a Sohodolului, constituită din
calcare cretocice, care au favorizat procesul de castificare, dînd astfel o notă specifică peisajului atît
exocarstic cît şi endocarstic.
Aici relieful carstic este reprezentat de chei şi doline, lapiezuri, de peşteri şi avene.
Cheile Sohodolului sînt magnifice, ele prezintă interes atît din punct de vedere floristic, cît şi
peisagistic, dezvoltîndu-se pe o distanţă de peste 10 km. Natura a crestat adînc cristalul de Parîng ca şi
granitul de Tismana, iar pe alocuri, sclipeşte ameţitor mica albă pe pereţii abrupţi. Şi nu e de mirare, dacă
reţinem că valea Sohodolului este în aval cu 1000 m mai jos de la izvoarele apelor.
În zona carstică, spre izvoare, M. Păun şi Gh. Popescu (1968) au identificat peste 300 specii plante
vasculare, cum ar fi; struţişorul (Selaginella helvetica), ruginiţa (Aspelenium viridis, A. ruta-muraria),
merinana (Moehringia muscosa), sămînţă soarelui (Heliosperma quadnjldum), garofiţa de stîncă (Dianthus
spicuit folius), spînzul purpuriu (Hellebonts purpurescens), spînzul (Helleborus odorus), floarea paştelui
(Anemone nemorosa), trei răi (Hepatica nobilis), pochivnicul (Asarum europaeum), colţişorul (Bentaria
glandulosa), gîscăriţa (Arabis hirsuta), iarba osului (Helianthemum nummularium), ochii şoricelului
(Saxifraga aizon), splină (Chrysosplenium âlternifoliura), zmeurul (Rubus ideus), creţusca (Filipendula
nimaria), drobul (Cytisus elongatus), f, scumpia (Cotinus coggygria), angelica (Angelica arhangelica),
ciuboţica cucului (Primula officinalis, P. auricula ssp. serratifolia), potiraşul (Pirola secundă), azaleea de
munte (Bruckenthalia spiculifolia), afinele (Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea), mătrăguna (Atropa
belladonna)t mutulica (Scopolia carniolica), iarba neagră (Scrophularia laciniata), iarba şarpelui (Veronica
urticifolia,, V. bachofenii), drăgaicele (Asperula oarată, Galium kitaibelianum), socul roşu (Sambucus
racemosa), liliacul (Syringa vulgaris), frăguţa (Adoxa moschatellina), odoleanul (Valeriana tripteris),
clopoţeii (Campanula divergens), năprasnicul (Chrysantheum rotundifolium), brusturele (Petasites albuş,
P. hybridus), vineţele purpurii (Centaurea atropurpurea), Cicerbita alpină, măseaua ciutei (Erythronium
dens-canis), piciorul răsucit (Streptopus amplexijolius), dălacul (Paris quadrifolia), rogozul de munte
(Carex montanum), păiuşul mare (Festuca giganthea), timofteca muntelui (Phleum montanum).
Dintre speciile identificate unele sînt rare sau foarte rare şi care alături de frumuseţea carstului,
sălbăticia stîncilor colorate, de florile şi verdele covorului vegetal, imprimă locului un mare interes
ştiinţific, pentru taxonomişti şi fitocenologi.
Dintre speciile rare amintim: măcrişul ciobanului (Rumex şeuţatuş), cornutul (Cerastium
banaticum), merinana (Moehringia pendula), guşa porumbelului (Silene flavescens), tămîioasa galbenă
(Viola luteola), bria (Athamantha hungarica), iarba şarpelui (Veronica bachofenii), paracheriţa (Perietaria
serbica), trei răi (Hepatica transsilvanica), ciuboţica cucului (Primula auricularia ssp. serratifolia),
ifmşorul alb (Linwn catharticum-subalpinum), tătăneasa de fag (Symphytum cordatum), dumbeţul
(Teucrium montanum-villosum), jaleşul (Stachys alpina), piciorul răsucit (Streptopus amplexifolius) ş.a.
Ocrotirea acestor meleaguri sălbatice în frumuseţea lor, cu elemente floristice rare de la izvoare şi
inclusiv Cheile Sohodolului, pînă deasupra Runcului, este nu numai o datorie faţă de ştiinţă, dar şi o datorie
patriotică de a păstra aceste frumuseţi pe care natura darnică le-a dăltuit de-a lungul timpului.
Această rezervaţie floristică se află în partea sudică a satului Tuş-nadul Nou, pe lunca Oltului, sub
nişte movile, ea fiind împărţită în două de pîrîul cu acelaşi nume. Ea se află la altitudinea de 637 m şi se
întinde pe o suprafaţă de aproximativ 4 ha. Porţiunea din drepta pîrîului prezintă o floră comună mlaştinilor
eutrofe, iar cea din stînga care este îmbibată de apa a două izvoare minerale, este deosebit de importantă
din punct de vedere fitogeografic.
Ea reprezintă staţiunea cea mai sudică în care vegetează mesteacănul pitic (Betula humilis) din ţara
noastră şi din lume. Această specie de mesteacăn, cu frunze mici şi rotunjite la vîrf, reprezintă un element
siberian care evită Arcticul propriu-zis, fiind răspîndită în regiunea sudică pînă în Altai, iar spre vest în
Europa boreală. În Europa Centrală trăieşte foarte sporadic, în mlaştini de regulă eutrofe şi în afinişuri
înmlăştinite.
La adăpostul tufelor de Betula humilis creşte curechiul de munte (Mgularia sibirica f. araneosa),
iar în preajma izvorului mineral ochii şoricelului (Saxifraga hirculus), în cea mai sudică staţiune a sa de la
noi.
Dintre speciile de fanerogame întîlnite şi admirate de toţi vizitatorii acestei frumoase mlaştini, amintim:
feriga de baltă (Dryopteris thelypteris), molidul (Pices abies), ienupărul (Juniperus communis), rogozurile
(Carex hostiana, Carex lepidocarpa), salcia (Salix repens), Gomarum palustre, Ribes grossrtiaris,
Geraninm palustre, Pedicularis palustris, etc.
Dintre speciile de muşchi cităm pe: Marchantia polymorpha, şi numeroase specii de Sphagnum
(muşchi de turbă). Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite, această mlaştină a fost declarată
monument al naturii.
Rezervaţie floristică care reprezintă cea mai veritabilă mlaştină eutrofă de apă minerală situata pe
pîrîul Dobreanului. Ea ocupă un teren accidentat, dar în cea mai mare parte uşor înclinat la altitudinea de
910 m cu o suprafaţi de 3,5 ha pe stînga pîrîului Dobreanului înainte ca acesta să se verse în Bistricioara.
Izvoarele minerale sînt în general reci şi au o curgere continuă, care menţin o temperatură relativ
coborîtă cu mici oscilaţii în întreg complexul turbos, mai ales la adîncimi de peste 10 cm, unde se
înrădăcinează cormofitele mai mari şi unde insolaţia nu mai are efect apreciabil.
În jurul izvoarelor minerale se formează numeroase ridicaturi conice, largi şi scunde, invadate mai
ales cu muşchi cu cruste travertinoase. Dintre speciile de briofite care vegetează aici amintim:
Camptothecium nitens, Aulacomnium palustre, Calliergon cuspidatum, Drertodadus revolvens, Campylium
stellatum. Mult răspîndită este specia numită trifoişte (Menyanthes trijoliata) care formează asociaţii
întinse. Dintre numeroasele specii de plante fanerogame care populează această mlaştină amintim pe cele
mai rare şi anume, unele.relicte glaciare ca: Pedicularis sceptrum-carolinum, Carex lava, Swertia pefinnis,
Carex dioica,. Carex appropinquata, Ligularia sibirica, alte numeroase specii de turificole ca: Equisetum
palustre, L. limosum, Eriophorum angustifolium, E. latifolium, Scirpus silvaticus, Veratnim album, Listera
ovata, Polygonum bistorta, Dianthus superbus, Trollius europaeus, Parnassia palustris, Angelica
silvestris, Peucedanum palustre, ş.a.
Între Olt şi terasa pe care se află situat satul Vrabia, la sud de drumul Vrabia—Vrabia baltă şi pînă
la drumul care pleacă din Tuşnad sat peste Olt, se întinde una din cele mai întinse mlaştini a cărei suprafaţă
totală este de aproximativ 100 ha, dintre care 4 ha sînt ocrotite, situată la altitudinea de 644 m.
Coborînd din satul Vrabia în luncă avem posibilitatea să admirăm numeroasele izvoare minerale
care unesc şi formează lacuri în care vegetează broscăriţa (Potamogeton trichoides), iar pe plaurul subţire
de pe marginea lacurilor contaminate de borviz, cresc exemplare pipernicite de ochii şoricelului (Saxifraga
hirculus).
În centrul mlaştinei distingem un grup de tufărişe formate din: arin (Alnus glutinosa), salcie (Salix
pentandra, Salix tinerea), care adăpostesc unele specii lemnoase rare ca: mesteacănul pitic (Betula humilis
şi Betula warnstorfii), care formează tufe izolate în porţiunea sud-estică, aproape de Tuşnad-sat. Aceste
tufe de plante lemnoase adăpostesc unele specii rare de plante ierboase ca: curechiul de munte (Ligularia
sibirica f. araneosa) şi scara domnului (Polemonium coeruleum).
Flora porţiunilor deschise este reprezentată de unele specii de muşchi ca: Cratoneurum filicinum,
f. falcata, Acrocladium cuspidatwn, iar dintre plantele cu flori amintim: bumbăcăriţa (Eriphorum angusti-
folium, E. latifolium), salcia (Salix repens), bulbocii de munte (Trollins europaeus), şopîrliţa albă
(Parnassia palustris), garofiţa (Dianthus superbus) şi viorelele (Viola montana).
Datorită importanţei sale floristice, ecologice şi cenologice această mlaştină eutrofă a fost
declarată monument al naturii.
Rezervaţie floristică situată în lunca Mureşului, la sud de comuna Voşlăbeni şi Chileni. Mlaştină
turboasă foarte variată care începe de la intrarea în lunca Văii Tinoasa şi se continuă pe o suprafaţă de 40
ha, la altitudinea de 762—770 m.
Spre sud, unde terenul se ridică pe versantul nordic al Munţilor Harghita, mlaştina se termină sub
formă de întindere largă care este străbătută de vîlcele extrem de sinoase ca: Tinoasa, Senetea, a căror
direcţie generală este spre sud-vest sau sud.
Turba este relativ subţire la malurile lor, dar se îngroaşă în zona de mijloc unde mlaştina adesea se
sfagnezează şi chiar bombează, alcătuind complexe de trecere. Fizionomia generală a mlaştinii este marcată
prin tufele sau copacii risipiţi prin mlaştina deschisă şi prin galeriile dese şi foarte întortochiate de tufe şi
copăcei care însoţesc văile menţionate.
Vegetaţia lemnoasă a mlaştinii este reprezentată de: Betula pendula, Betula pubescens, Juniperus
communis, Alnus glutinosa, Sorbus aucuparia, Viburnum opulus, Padus racemosa Ribes nigrum, Ribes
grossularia, Salix cinerea.
În locurile regulat cosite se adăpostesc în aceste tufe, Ligularia.sibirica i. araneosa, Pedicularis
sceptrum-carolinum, Dryopteris cinpata, Roşa pendnlina, Aconitum toxicum, Polemonium coeruleum. În
porţiunile deschise, eutrofe găsim speciile: Carex vulgaris, C. lepidocarpa, C. leporina, Equisetum
limosum, Eriophorum angustifolium, E. latifolium, Platanthera bifolia, Orchts incarnata, Paris
quadrifolia, Trollius europaeus, Ranunculus ţflammnla, Polygonum bistorta, Parnassia palustris,
Comarum palustre, Viola epipsila, Myosotis palustris, ş.a. În porţiunile oligotrofe speciile de Sphagnum şi
Polytrichum strictum, alcătuiesc fondul în care cresc Pinguicula vulgaris, Drosera rotundifolia, Carex
stellulata, Orchis maculata, Pirola rotundifolia, Homogyne alpina, Doronicum austriacum, ş.a.
Complexul mlăştinos „După.Luncă" atît de variat şi de bogat în relicte glaciare a fost declarat
rezervaţie ştiinţifică floristică şi este ocrotită prin lege.
Rezervaţia floristică situată în apropierea localităţii Tuşnad Băi, la altitudinea de 1050 m, care
ocupă un crater vulcanic. Tinovul ocupă o suprafaţă de 40 ha şi este accesibil pentru a fi vizitat, străbătînd
drumul marcat ce pleacă din staţiunea Tuşnad-Băi, apoi pe şoseaua care vine de la Bicsadul Oltului,
precum şi drumul de căruţe care vine de la comuna Tuşnad sau satul Lăzăreşti.
Uriaşul dop de turbă care astupă craterul, a început a se depune, micşorînd mereu lacul primitiv,
încă din perioada pinului, de la sfîrşitul ultimei glaciaţiuni, prezentînd în centru o grosime de 10,5 m.
tinovul este înconjurat la periferie de o zonă păduroasă, în care vegetează arinul (Aiatns glutinosa),
rogozurile (Garex remota, G. etotigata), apoi în dumbravă găsim pinul (Pinus sylvestris), care înconjoară
întreg tinovul şi pătrunde adînc în el mai ales în porţiunile de nord-est şi sud-est. Perniţele compacte de
Sphagnum cu bumbăcăriţa (Eriophonim vaginatum), afinul de turbă (Vaccin oxycoccos), roua cerului
(Drosera rotundifolia), rogozul (Carex pauciflora), fac loc în partea centrală unui complex de regenerare
cu Andromeda polifolia (ruginarea) şi cu numeroase bălţi mici în care creşte Scheuchzeria palustris, iar la
marginea lor şi în şănţuleţele cu apă frumoasa roua cerului (Drosera obovata).
Fig. 29 — Tinovul Mohoş
Dintre speciile mai rare de tip relictar amintim: buzduganul (Sparganium minimum), trestia de
cîmpuri (Calamagrostis neglecta), bumbăcăriţa (Eriophorum gracile), rogozurile (Carex elongata, C.
limosa), răchita (Salix aurită), roua cerului (Drosera obovata), Lysimachia thyrsiflora, ş.a.
Dintre brifite în tinov se cunosc peste 20 de specii şi varietăţii Sphagnum (muşchi de turbă) şi 5 de
Polytrichum. Dintre celelalte specii de muşchi este demn de semnalat specia coprofilă, Splachnum
ampullaceum, rară în România.
Vizitînd acest frumos tinov din apropierea staţiunii balneoclimaterice de la Tuşnad-Băi vom
rămîne încîntaţi de fermecătorul peisaj care este sporit de numeroasele lăculeţe rotunde sau ovale, limpezi
şi adînci asemuite cu craterele unor vulcani în miniatură înconjuraţi de o floră bogată şi atrăgătoare prin
coloritul său multicolor.
Reprezintă o interesantă rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 0,20 ha, situată în apropierea satului
Valea Lungă, la 3 km de oraşul Iaşi, pe nişte dealuri domoale, în împrejurimile iazului Chiriţa. Aici avem
posibilitatea să admirăm o leguminoasă rară, sub formă de tufă, cu flori galbene, denumită ştiinţific
Caragana rutex, semnalată pentru prima dată în această staţiune în anul 1863 de către Joseph Szabo.
Această specie este răspîndită din Siberia pînă în Moldova şi este întîlnim cele mai vestice staţiuni.
Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 50 ha, situată în partea sudică a Cîmpiei Moldovei, la 5—6
km de oraşul Iaşi, pe Valea pîrîului Valea lui David, la o altitudine de 80—100 m. Fînaţul aparţine regiunii
de silvostepă din nordul Moldovei, cu pîlcuri de stejărete şi gorunete, bogate în poieni, iazuri şi terenuri
mlăştinoase, unele din ele cu soiuri salinizate.
Acest biotop natural prezintă numeroase alunecări de teren, formînd un microrelief variat care în
corelaţie cu factorii abioticî au dat posibilitatea instalării unui covor vegetal bogat în specii cu caracter
pontic. Aici s-au identificat peste 500 de specii de plante superioare dintre care unele constituie rarităţi
floristice pentru ţara noastră, ca: amăreala (Polygala sibirica), bărbuşoara (Erysimum mixtefurcatnm),
stînjenei de stepă (Iris aphylla şi Iris sintenisii), clopoţeii (Clematis integrifolia), varza tătărască (Crambe
tatarica), steluţa cu flori albastre (Aster cinereus), pătlagina (Plantago schwarzenbergiana), stînjenelul
(Iris brandzae), măcrişul (Rumex tuberosus), migdalul pitic (Amygdahis nana), însoţite de unele specii de
Stipa.
Deşi, rezervaţie floristică, în acest mic parc natural întîlnim şi o bogată şi variată faună cum ar fi:
lepidopterul (Evergestis ostrogovichi), greierul împroşcător (Dinarchus desipus), vipera (Vipera nrsini
renaldi), şopîrla (Lacerta agilis chersonensis).
Din cele cunoscute şi prezentate succint reiese că această rezervaţie adăposteşte o floră şi o faună
veche instalată pe teritoriul ţării noastre ce trebuie cunoscută şi protejată pentru posteritate.
Rezervaţie forestieră situată în regiunea dealurilor mijlocit din Podişul Moldovei la circa 1 km sud
de comuna Uricani, la o altitudine de 140 m, pe versanţii uşor înclinaţi unde se întinde o frumoasă pădure
de „şleau de deal" cu gorun şi stejar pedunculat din care 68 ha sînt ocrotite de lege.
Această rezervaţie conţine pe lîngă gorun (Quercus petraea) şi stejar pedunculat (Quercus robur),
care sînt speciile de bază ale pădurii, iar în proporţii mai mici găsim: carpenul (Carpinus betuluş), teiul
(Tilia tomestosa), jugastrul (Acer campestre), cireşul (Cerasus avium) ş.a.
Subarboretul, destul de rar este compus din corn (Cornus mas). sînger (Cornus sanguinea),
păducel (Crataeyus monogyna), cătină albă (Hippophae rhamnoides), salbă moale (Evonymus europaea).
Flora ierbacee este constituită în principal din rogoz (Carex pilosa) şi lipitoare (Asperula taurina), specii
indicatoare a solurilor bine structurate şi intens humifere (T. Toader, C. Niţu, 1976).
Rezervaţia forestieră Uricani se află la 8 km de Iaşi şi reprezini. o zonă de agrement a oraşului,
care trebuie protejată de distrugere.
Pe văile Borcutului şi Firiza, principalii afluenţi ai Săsarului, în bazinele cărora deversează apele
Frumuşeana, Bartoşa, Berăria respectiv Valea Vicleană, Valea Română, Valea Roşie, Blidarul sau
Limpedea şi altele, sînt instalate arborete pure sau amestecate de castan comestibil (Castanea vesca).
Rezervaţia se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 450 ha începînd din preajma satului Tăuţii de
Sus pînă la Tăuţii Măgheruş. În condiţiile unui climat continental caracterizat prin vînturi rare şi calde din
vest şi precipitaţii cuprinse între 800—1000 mm anual, în făgete şi gorunete s-au instalat arborete pure sau
amestecate de castan comestibil (Cartanea vesca) sau mai rar, arborete de castan în amestec cu fag (Fagus
sylvatica) şi gorun (Quercus patraea), de vîrste şi dimensiuni impresionante prin vigoarea de vegetaţie şi
dimensiunile realizate.
În rezervaţia de la Baia Mare, castanul comestibil este răspîndit în aproximativ 6 staţiuni, situate
între pîrîul Tulbure şi Valea Chiuzbaia, în hotarul satului Tăuţii de Sus, pe valea Firizei, la hotarul
municipiului Baia Mare, pe Valea Borcutului şi la marginea comunei Tăuţii — Măgheruş. La Tăuţu de Sus
întîlnim cele mai frumoase exemplare cu o înălţime de 22 m şi o circumferinţă pînă la 8 m, vîrsta lor
depăşind 500 ani.
Cel mai valoros şi mai decorativ arboret de castan din rezervaţie este cel de pe Dealul Măgura
Mare, care străjuieşte Valea Roşie. El ocupă o suprafaţă de 51 ha la altitudinea de 300 şi 500 m şi constituie
zona ştiinţifică a rezervaţiei în care se fac cercetări ecologice şi feno-logice asupra acestui valoros arboret.
Două elemente sînt interesante în acest arboret: castanii de 150 ani proveniţi din sămînţă şi cei de 90 de ani
proveniţi din lăstari.
Deoarece aceste păduri sînt incluse în zona de agrement a oraşului Baia Mare, ele au fost
completate cu o serie de specii ornamentale ca: molidul (Picea excelsa), duglasul (Pseudotsuga menziesii),
pinul (Pinus sylvestrica), laricele (Larix decidua), bradul de Caucaz (Abies normandiana), tuie (Thuja
orientalis, T. occidentalis) ş.a.
În continuare în cadrul acestei rezervaţii se urmăreşte creşterea, dezvoltarea şi aclimatizarea a
numeroase specii exotice provenite din diverse centre genetice de pe glob, în condiţiile naturale din ţara
noastră (T. Toader. C. Niţu, 1976).
Rezervaţie forestieră situată la 20 km nord de municipiul Baia Mare, 8 km vest de Şomcuţa Mare,
5 km sud de comuna Satulung, în apropierea localităţilor Miresu Mare (4 km), Lucăceşti (2 km vest) şi
Pribileşti (3 km nord-vest).
Această rezervaţie ocupă o suprafaţă de circa 26 ha şi reprezintă unul din cele mai frumoase
arborete de stejar pedunculat din această zonă.
În cadrul rezervaţiei naturale există circa 18 ha cu un arboret virgin de stejar pur de 135 ani
vechime şi un bogat subarboret format din: sînger (Cornus sanguinea), păducel (Crataegus monogyna) şi
lemn cîinesc (Ligustrwn vulgare), precum şi mici ochiuri de apă stagnată unde întîlnim unele specii
ierboase hidrofile ca: rogoz (Carex brioides), iarba cîmpului (Agrostis alba), ş.a.
Această rezervaţie naturală face parte din pădurea Fersig un masiv păduros care este foarte bogat
în specii de macromicete în special hibrizi comestibili (Boletus edulis) ce prezintă o mare valoare
economică.
Aici s-a identifcat şi prezenţa lalelei pestriţe (Fritittaria meleagris), plantă ocrotită declarată
monument al naturii. În această pădure cît şi în cele din jur întîlnim un bogat fond cinegetic reprezentat prin
cerbi lopătari, cerbi carpatini, mistreţi, iepuri şi fazani, care sînt puşi sub ocrotire.
Rezervaţie floristică reprezentată printr-un tinov oligotrof situat pe platoul Izvoarelor, imediat sub
liziera pădurii, în apropierea cabanei cu acelaşi nume. Acest tinov s-a format într-un rest de crater stins
situat la altitudinea de 900 m, pe o suprafaţă de 3 ha. În acest tinov oligotrof vegetează o serie de specii
caracteristice, unele chiar rarităţi.
Dintre acestea amintim: muşchiul de turbă (Sphagnnm sp), specii de rogoz (Carex pauciflora, Car
ex canescens, Carex rostrata), bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), trifoiul de baltă (Menyanthes
trifoliata), troscotul de apă (Polygonum amphibium), brădişorul (Dycopodiuiri inundatum), precum şi o altă
plantă destul de rară şi anume Scheii chzeria palustris, cu flori galbene. Interesantă prin comportament este
roua cerului (Drosera rotundifolia), plantă carnivoră.
În urma recomandărilor făcute de membrii celei de-a VII-a Consfătuirii Naţionale de geobotanică
organizată în judeţele Maramureş şi Satu Mare (1969), această mlaştină oligotrofă cu importanţă ştiinţifică
deosebită a fost declarată rezervaţie naturala şi pusa sub ocrotire pe plan judeţean.
Cel care îndrăgeşte natura cu frumuseţile ei, ajungînd între Schela Cladovei şi Vîrciorova, va fi
atras de marile transformări.suferite de bătrînul nostru Danubiu.
Dacă faţa stîncilor şi a Dunării a cunoscut schimbări ce vor dăinui peste veacuri, frumuseţea
reliefului este completată de bogăţia speciilor de plante, multe dintre ele reprezentînd rarităţi pentru Oltenia
sau chiar pentru flora ţării noastre. Pe pante sau pe stîncării întîlnim: cerul (Quercus cerris), gorunul auriu
(Quercus dalechampii), stejarul pufos (Quercus pubescens), gorunul (Quercus virgiliana), gîrniţa (Quercus
jrainetto), carpenul (Carpinus betuluş), cărpiniţa (Carpinus orientalis), alunul (Corylus avellana), alunul
turcesc (Corylus colurna), nucul (Juglans regia), vişinul turcesc (Primus mahaleb), teiul argintiu (Tilia
tomentosa), simbovina (Celtis australis), jugastrul (Acer campestre), ş.a.
Stratul arbustiv este constituit din: păducel (Crataegus monogyna), păducelul negru (Crataegus
pentagyna, C. nigra), măceşul (Roşa canina, Roşa glauca, Rosa dumetorum). porumbarul (Primus
spinos'a), scumpia (Cotinus coggygria), luarul (Ilex aquifolium), cornul (Cornus mas), liliacul (Syringa
vulgaris), smochinul (Ficus cartea), viţă sălbatică (Vitis sylvestris).
Stratul ierbaceu cuprinde numeroase specii, unele dintre ele rare sau chiar foarte rare pentru flora
ţării noastre. Dintre plantele mai deosebite întîlnite în această zonă amintim: unghia ciutei (Ceterach
officinarum), ruginelele (Asplenium cuneifolium, A. germanicum, A. adiantum-nignim), creasta cocoşului
(Polystichum braunii), feriga canalelor (Notholaena marantae), scînteietoarele (Polycneum heuffelii).
cornutul (Cerastium banaticum, C. bulgaricum), mierluţele (Minuarţia setacea banatica, M. frutescens),
guşa porumbelului (Silene alpina, S. trinervia, S. suspina), cămaşa romanilor (Tunica saxifraga, T. illyrica-
haynaldiana), garofiţele (Dianthus banaticus. D. vîrciorovensis), săpunariţa (Saponaris qlutinosa), laptele
cîinelui (Euphorbia graeca), bujorii (Paeonia tritrnata, P. tenuijolia), mărul lupului (Aristolochia pallidai,
rînjica (Cardamine graeca), usturoaia (Peltaria alliacey), albitele (Alyssum petraeum, A. pulvinare, A.
pichleri-stellulatum), micsandrele sălbatice (Eryssimum banaticum, E. saxosum), iarba osului (Fumana
pro-cumbens), viorele de stîncă (Viola rupestris, V. Iuţeala), pojarniţa (Hypericum rochelii), iarbă acră
(Sedum hillebrandii, S. cepaearuqi) rugi (Rubus banaticum, R. bifrons, R. saxosus, R. tumidus), drobul
(Cytisus elongatus), sparceta argintie (Onobrychis alba), gheara găii (Astragalus rochelianus), mazărea
sălbatică (Pisum elatius), zburătoarea (Epilobium lanceolatvm), nalba păroasă (Aitnaea) inul (Zinnm
nninerve)t ciocul berzei (Geranium bohemicum), mărarul Porţilor de fier (Prangos carinata), urechea
iepurului (Bupleurum praealtum, B. pachnosperum), smeoaia (Peucedanum longtfplium), vanilia sălbatică
(Heliotropium supinum), otrăţelul (Onosma viride-banaticum), tătăneasa de munte (Symhytum ottomanum),
lumînărica (Verbascum heujfelii, V. pulverulentum, V. vîrciorovae), degetarul (Digitalis feruginea), lupoaie
(Orobanche picridis), cimbrul unguresc (Satureja fcz'tm-belii), lipitoarea (Crudanella oxyloba), fetica
(Asperula montana), muşcata dracului (Valerianella turgida), măciuca ciobanului (Echinops banaticum),
vineţelele (Centaurea degeniana), stînjenelul pitic (Iris reicienbachii), păiuşul (Festuca longifolia),
ţepoşica (Psihirus aristatus-hirtellus), colilia mare (Stipa pulchcrima), poroinicul (Orchis gennarii),
săbiuţele (Gladiolus illyricus), cîrcelul (Ephedra distachya), mierluţa (Minuarţia capillacea), colilia subţire
(Stipa erycaulis), etc.
Datorită importanţei sale floristice şi fitogeografice această zonă a Podişului Mehedinţi a fost
declarată rezervaţie ştiinţifică.
Apele bătrînului Danubiu sînt în această zonă mai înspumate şi în acelaşi timp mai puţin limpezi,
dar măreţia şi sălbăticia stîncilor ce străjuiesc malurile, dau frumuseţea neasemuită a acestor meleaguri
româneşti.
Flora din zona Cazanelor conţin multe elemente submediteraneene în amestec cu cele central-
europene. Pe solul schelet de la baza abruptului se întîlnesc întinse arborete de fag european (Fagus
sylvatica), fagul de Crimeea (Fagus taurica) şi fagul oriental (Fagus orientalis), cărpiniţa (Carpinus
orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), jugastrul Cazanelor (Acer monspessulanum), alunul turcesc
(Corylus colurna), clocoticiul (Staphyllea pinnata) ş.a.
Pe stîncile mai însorite creşte cerul (Quercus cerris), stejarul pufos (Quercus pubescens şi Q.
virgiliana), gorunul (Quercus ddlechampii, Quercus polycarpa), iar în crăpăturile stîncilor creşte liliacul
sălbatic (Syringa vulgaris), între stîncile umbrite unde apa ploilor se infiltrează şi se scurge, creşte la numai
120 m altitudine tisa (Taxus baccata), Pe abrupturile aproape inaccesibile omului se profilează spre cer
galbenul lalelei Cazanelor (Tulipa hungarica), apoi stînjenelul de stînca (Iris reichenbachii) ca şi clopoţeii
Cazanelor (Campanula crassipes), sipica de rîpe (Cephalaria laevigata), săpunariţa roşie (Saponaria
glutinosa). Tot aici vegetează cornutul (Cerastium banaticum), clisura Cazanelor (Ferula heuffelii), colilia
(Stipa aristella, Stipa danubialis), ceapa R ciorii (Muscarii commutatum), dentiţa (Bidens vulgatus) ş.a.
O suprafaţă de 115,8 ha din aceasta zonă care însumează teritoriul Cazanelor Mici între Ogrâdeana
şi Plavişeviţa cu 50,5 ha şi Cazanele Mari în suprafaţă de 65,3 ha, este declarată rezervaţie naturală.
La 4 km sud-vest de Baia de Aramă pe şoseaua dintre Drobeta Turnu Severin şi Tg. Jiu se găseşte
comuna Ponoarele, în apropierea careia se află pădurea de liliac Ponoarele, în suprafaţa de 20 ha, din care
cca. 10 ha de pădure este rezervaţie forestieră, ce a fost declarată monument al naturii.
Această rezervaţie este situată în zona castanului de platformă a Podişului Mehedinţi, într-o
depresiune intramontană, unde apar numeroase ponoare calcaroase.
În compoziţia pădurii pe lîngă liliac (Syringa vulgaris) şi mojdrean (Fraxinus ornus), care sînt
speciile principale, mai apar diseminat gorunul (Qaercns petraea), gîrniţa (Quercas frainneto), ş.a. În etajul
dominat de liliac şi mojdrean, se dezvoltă un etaj inferior reprezentat prin corn (Cornus mas), dîrmox
(Viburnum lantana), jugastrul (Acer campestre), alun (Corylus avellana), păducel (Crataegus monogyna),
scoruş (Sorbus torminalis) şi rar cărpiniţa (Carpinus arientalis) şi vişin turcesc (Padus mahaleb).
Pădurea de liliac de la Ponoare reprezintă unica staţiune din ţară conservată, datorită climatului
umed şi blînd al depresiunii care este protejată de culmile Mehedinţilor.
Rezervaţie forestieră situată în sud-vestul Olteniei pe staţiuni nisipoase din silvostepă, formată din
întinse plantaţii de salcîm (Robinia pseudacaciea), care au avut un rol important în stabilizarea nisipurilor
mobile şi semimobile de provenienţă aluvială sau eoliană din această regiune.
În cadrul acestei rezervaţii ştiinţifice a Academiei Române, care ocupă o suprafaţă de 162 ha, se
studiază condiţiile de vegetaţie ale plantaţiilor de salcîm executate pe nisipurile mobile şi semimobile.
Crearea şi protejarea acestor păduri urmăreşte stabilizarea nisipurilor, contribuind astfel la ameliorarea
condiţiilor de sol şi climă din această regiune aridă a ţării.
Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 48,80 ha, situată pe versantul stîng al bazinului inferior al
Văii Gurghiului, spre confluenţa acestuia cu rîul Mureş, la 12 km de Gurghiu, în comuna Volovăstru.
Această rezervaţie este amplasată la altitudinea de 480 m şi este constituită în principal din stejar
(Quercus robut), are o vîrstă de cca. 410 ani, Din cauza vîrstei, unele exemplare seculare de stejar sînt rău
conformate cu numeroase crăci şi vîrfuri uscate.
Datorită răririi considerabile a pădurii, odată cu scurgerea anilor, s-au executat completări din
plantaţii cu puieţi de frasin (Fraxinus excelsior), stejar (Quercas robur), stejar roşu (Quercus borealis),
gorun (Quercus petraea), cireş (Cerasus avium), şi pin (Pinus sylvestris).
Subarboretul pădurii bătrîne este compus din păducel (Crataegus m&nogyna), paţachină
(Rhamnus frangula) şi alun (Corylus avellana) ş.a.
Rezervaţie forestieră situată în bazinul mijlociu al pîrîului Ozana, afluent pe dreapta al Moldovei,
la circa 3 lan vest-nord de comuna Vînători—Neamţ, în regiunea dealurilor şi podişurilor de platformă, la
altitudinea de 800 m.
Rezervaţia ocupă o suprafaţă de 70,60 ha şi reprezintă un adevărat codru secular de stejar
(Quercus robur) a cărei vîrstă medie este de 170 de ani. În cadrul pădurii mai vegetează şi alte specii
forestiere ca: jugastrul (Acer campestre), carpenul (Carpinus betuluş), fagul (Fagus sylvatica), cireşul
(Gerasus avium), părul pădureţ (Pirus piraster), ş.a.
Subarboretul este reprezentat de: alun (Corylus avellana), păducel (Grataegus monogyna), măceş
(Roşa canina), călin (Vibnrnum opalvsi) corn, lemn cîinesc (bigustrwm, vulgare).
Valoarea peisagistică a acestui codru secular este dată atît de aspectul monumental al stejarilor cît
şi de varietatea speciilor de plante ierboase, ca: limba şarpelui (Ophioglossum vulgatum), coada cocoşului
(Polyonatum latifolium), lăcrămioarele (Convallaria majalis), toporaşii (Viola odorata), brebenii
(Corydalis cava şi C. solida), vioreaua (Scilla bifolia), sînzienele sau drăgaica (Galium vernum şi G.
cruciata), curpenul de pădure (Clematis vitalba) (d. M. Ciobanu, C. Grasu, V. Ionescu, 1972).
Rezervaţia forestieră „Codrii de Aramă", este situată pe dealul Fitiorul, la 1 km nord de mănăstirea
Văratec, la o altitudine de 550—650 m. Rezervaţia ocupă o suprafaţă de 9,4 ha şi reprezintă o pădure
seculară (130 ani) de gorun (Quercus petraea).
Dar pe masivul Fitiorul, la circa 600 m spre sud-est, se observă şi rezervaţia „Pădurea de Argint",
situată la altitudinea de 510 m care este constituită numai din mesteacăn (Betula pendula), exemplare care
ating vîrsta de aproape 100 de ani.
Datorită valorii lor ştiinţifice, dendrologice şi în memoria luceafărului poeziei româneşti, M.
Eminescu şi a pictorului N. Grigorescu, care au colindat şi s-au inspirat de pe aceste meleaguri şi în special
din aceste impresionante păduri seculare, ele sînt ocrotite şi declarate monumente ale naturii.
REZERVAŢIA DE TISA — PÎNGĂRAŢI — NEAMŢ (Judeţul Neamţ)
Rezervaţie forestieră situată între culmea Goşmanu (Vf. Goşmanului 1310 m) şi pîrîul Goşmanu,
în apropierea confluenţei acestuia cu pîrîul Tarcău, afluent al Bistriţei în Munţii Tarcăului. Această
rezervaţie cu o suprafaţă de 171,30 ha, este constituită dintr-un arboret natural de molid (Picea abies), brad
(Abies alba) şi fag (Fagus sylvatica) instalat pe un versant înclinat, la o altitudine cuprinsă între 720—1150
m.
În această pădure găsim exemplare izolate de ulm (Ulmus montana), paltin de munte (Acer
pseudoplatanus), alun (Corylus avellana), scoruş de munte (Sorbus aucuparia), şi alte specii forestiere.
Aspectul de codru secular al arboretului este dat de vîrsta acestuia (peste 200 ani), precum şi de
dimensiunile impresionante ale arborilor multiseculari parcă ating înălţimi de 60 m şi diametre de peste
1,50 m.
Rezervaţia forestieră Goşmanu—Tarcău care reprezintă o frumoasă pădure seculară, merită a fi
văzută şi ocrotită de toţi turiştii ce vizitează lacul Bicaz, hidrocentrala Stejarul şi mînăstirile din nordul
Moldovei.
Rezervaţie forestieră, situată în arealul Topana (judeţul Olt), în Piemontul Cotmeana, la 6 km nord
de şoseaua 67 B, Piteşti — Drăgă-şani. De la Lehasca se urmează spre nord şoseaua modernizată pînă la
Topana, pe sînga Cungrăii Mici.
Pădurea este situată pe interfluviul.dintre Cungrăii Mici şi Vedea, pe o suprafaţă de cca. 144 ha,
aflată la o altitudine de 360—400 m. Altitudinea scade din nord spre sub atingînd în limita sudică a
rezervaţiei, la izvoarele Plopcea 360 m.
Pădurea Topana deşi foarte apropiată de pădurea Seaca—Optăşani, se deosebeşte de aceasta în
ceea ce priveşte compoziţia floristică şi succesiunea stratelor de vegetaţie. Rezervaţia este încadrată în zona
cereto-gîrniţetelor şi a gîrniţeţelor pure.
Aceste păduri de stejari ocupau odinioară cea mai mare parte a Piemontului Cotmeana, dar
defrişările din anii 1916 şi 1924 au redus pînă la ameninţarea cu dispariţia această zonă păduroasă.
Stratul arborescent este dominat de cer (Quercus eerris) şi gîrniţă (Quercus frainneto), pe versanţii
însoriţi şi pe suprafaţa plană a piemontului. Vîrsta arborilor depăşeşte adesea 90—95 ani, diametrele multor
exemplare fiind de peste 40 cm, iar înălţimea de peste 25 m. La baza versanţilor pe văiugi apare carpenul
(Carpinus betuluş), ulmul (Ulmus procera) şi arţarul (Acer platanoides) precum şi jugastrul (Acer
campestre).
Stratul arbustiv şi subarbustiv este format mai ales din păducel (Crataegus monogyna), măceş
(Roşa canina), lemn cîinesc (Eigustrum vulgare) şi porumbar (Prunus spinosa). În stratul ierbaceu se
întîlnesc cîteva specii care indică alternanţa regimurilor de umiditate cu cel de uscat între care reţin atenţia
lipitoarea (Galium aparine)t vălul miresii (Gypsophila muralis), dreţele (Lysimachia nummularia), etc.
Regimul variabil de umectare a substratului este răspunzător de dezvoltarea arboretelor de cer.şi
gîrniţă în acest spaţiu. Rezervaţia de fapt oferă un cîmp vast de cercetare a fenomenului de secetă edafică şi
a influenţelor ei asupra vegetaţiei forestiere.
Vizitarea rezervaţiei forestiere Topana poate fi corelată cu vizitarea rezervaţiei Seaca—Optăşani şi
a obiectivelor din imediata apropiere a acesteia.
Rezervaţie forestieră situată în apropierea satului Poiana Mare (la 7 km sud-est de Calafat), pe
locul unei foste pepiniere, este vestită prin exemplarele uriaşe de salcîm (Robinia pseudoaccacia), care
ating diametre de 70—80 cm şi înălţimi de 30—35 m, întrecînd cu mult dimensiunile realizate în mod
natural în ţara de origine (America de Nord). Salcîmii au roiul de a fixa nisipul mişcător, care altă dată, în
sudul Olteniei, constituia o adevărată calamitate. La adăpostul pădurilor de salcîm se instalează o vegetaţie
interesantă, care adăposteşte o plantă rară, denumită ştiinţific Molugo cerviana.
În ţara noastră multe păduri păstrează numeroase elemente floristice şi faunistice care atestă
evoluţia în timp a învelişului biotic cît şi în care omul a intervenit prin activitatea sa în transformarea
naturii.
Rezervaţia Glodeasa are un caracter forestier, ea conservînd o pădure veche de fag (Fagus
sylvatica), cu răşinoase în special brad (Abies alba).
Pentru vizitarea rezervaţiei Glodeasa se pleacă din Cîmpina pe drumul judeţean Trăisteni,
parcurgîndu-se o distanţă de 37 km. Şoseaua însoţeşte firul pîrîul Doftana, afluent pe stînga al Prahovei. De
la Cîmpina şoseaua urmează cursul Doftanei spre nord-est, trecînd prin Cheile Doftanei şi apoi pe lîngă
barajul Paltinu, care prin cei 104 m înălţime zăgăzuieşte apele lacului de acumulare a cărui suprafaţă este
de 196 ha cu un volum de 5,6 milioane m3. O abatere către localităţile Telega şi Brebu ar permite vizitarea
lacurilor sărate dezvoltate pe locul vechilor exploatări de sare.
Urmînd şoseaua de la Trăisteni spre Pasul Predeluş, la 5 km distanţă de dreapta Doftanei, la
confluenţa cu pîrîul Glodeasa se află rezervaţia cu acelaşi nume.
Pădurea Glodeasa, cu o suprafaţă de 528 ha, din care 347 ha este rezervaţie, aparţine teritorial
Ocolului Silvic Cîmpina, unitatea de producţie Orjogoaia. Accesul în rezervaţie se face pe o potecă care nu
este altceva decît fostul drum forestier cu o lungime de 2,4 km, abandonat cu mulţi ani în urmă. Bazinul
pîrîului Glodeasa căreia i se circumscrie rezervaţia, aparţine Munţilor Baiului (Gîrbovei), extinşi între
Prahova şi Doftana, care sînt alcătuiţi din şisturi marnoase din stratele de Sinaia. Relieful bazinului este
dominat de Plaiul Orjogoaiei şi Culmea Măciuca lui Cocoş, cu pante repezi spre firul văii şi culmi rotunjite
în partea superioara a versanţilor.
Pădurea este alcătuită din fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu înălţimi apreciabile de 32
—36 m şi cu diametre de 52—60 cm ca te impresionează şi în acelaşi timp te încîntă la prima vedere.
Dintre arbuştii de aici amintim alunul (Corylus avellana), socul negru şi roşu (Sambucus nigra şi
Sambucus racemosa) ş.a.
În pădurea de fag, răcoroasă şi umedă întîlnim o serie de plante ierboase care formează pîlcuri
întinse ca: brebenelul (Corydalis solida), floarea paştelui cu flori albe şi galbene (Anemone nemerosa şi
Ane~ inone ranunculoides), pochivnicul (Asarum earopaeum), vinariţa (Asperula odorata), leurda (Allium
ursinum), breiul (Mercnrialis perenis), brusturele negru (Symphytum cordatum), foaia făgetului (Mycelis
muralis), coada cocoşului (Polygonatum multillorum), laptele cucului (Enphorbia amygdaloides), mălaiul
cucului (buzula albida) şi o serie de ferigi ca: Dryopterix filixmas, Athyrium filix-femina, Polystichum
lobatum, Phaegopteris Tobertiana.
În locurile de pădure defrişate se instalează mai întîi zburătoarea (Chamaenerion angustifolium),
smeură (Rubus idaeus), feriga (Ptendiura aquilinum), fraga (Fragaria vesca) ş.a.
În general pădurile de amonte de barajul Paltinu au rol de protecţie a versanţilor şi regularizarea
cursurilor rîurilor. Dar rezervaţia forestieră Glodeasa păstrează în plus mărturii ale evoluţiei învelişului
forestier al munţilor noştri.
După vizitarea rezervaţiei, drumul poate fi continuat spre Pasul Predeluş (1295 m) pe drumul
forestier, de unde se poate admira frumosul peisaj al Munţilor Baiului şi Munţilor Grohotiş, iar spre nord-
vest splendoarea Munţilor Bucegi.
În cartierul Cumpătu din oraşul Sinaia (judeţul Prahova) se află una din cele mai mici rezervaţii
forestiere din Carpaţii de Curbură. Ea se desfăşoară pe numai 1,4 ha şi ocupă un sector restrîns la baza
versantului vestic al culmei Tufa ce aparţine de muntele Cumpătu.
Aici este ocrotit pîlcul de pădure cu foioase ce înaintează pînă în albia Prahovei şi în care aninul
(Alnus incana) are o frecvenţă deosebită. Rezervaţia este apreciată atît pentru valoarea ştiinţifică a speciilor
şi asociaţiilor vegetale cît şi pentru elementele distincte pe care le impune în peisajul cartierului Cumpătu.
Pentru a ajunge în zona ocrotită se va merge din centrul oraşului sau de la gara Sinaia spre nord (către
Buşteni). În prima staţie din dreptul podului peste pîrîul Peleş, dincolo de benzinărie se părăseşte şoseaua
(Calea Carpaţi) şi se apucă spre dreapta (str. 13 Septembrie) pînă no înscriem pe drumul ce vine de la gară
(Calea Braşovului) pe care-l urmăm încă 250 m. În dreapta podului peste Prahova îl părăsim şi traversăm
rîul, urmînd strada Cumpătu, încă circa 300 m spre stînga şi după trecerea pe sub pasarela căii ferate,
ajungem în dreptul rezervaţiei floristice, care are o lungime de circa 160 m. O pădure deasă formată
predominant din exemplare de anini subţiri ne reţine imediat atenţia. Nivelul inferior al rezervaţiei se află la
circa 830 m. Ea urcă pe versant pînă la.aproape 900 m..Perimetrul acesteia spre nord şi sud este limitat de
construcţiile civile. Pe ansamblu relieful are o pantă generală de 10—15°. Ea creste ajungînd pînă la 25° la
limita superioară şi este mai scăzută în sectorul inferior (3—5°).
Rezervaţia se desfăşoară pe două forme de relief. Secţiunea inferioară se întinde pe o mică
porţiune situată la exteriorul luncii Prahova, separată de aceasta prin şoseaua şi rambleul căii ferate. Ea este
străbătut! de la nord la sud de sectorul canalizat al pîrîului Căşeria. Acesta şi-a depus în lunca Prahovei un
con de dejecţie, marginea sudică a sa aflîndu-se în perimetrul ocrotit. În peisaj se impun porţiuni ceva mai
înalte cu anini groşi, separate de petece cu exces de umiditate, cauzat de izvoarele bogate ce apar la baza
versantului său cu 10—15 m mai sus.
A doua secţiune include o mică porţiune din versant. El se desfăşoară pe roci sedimentare flişoide
în care alături de gresii şi marme calcaroase se află brecii cu elemente de şisturi cristaline epizonale. Peste
rocă, există un depozit de alterare grosier cu caracter aluvionar a cărei grosime creşte spre baza versantului.
Denivelările locale ce apar în fizionomia versantului sînt legate de deplasări mai vechi în masa depozitului
de pantă. În microdepresiuni, zăpada persistă mai mult iar umiditatea este mai mare, fapt ce a facilitat
dezvoltarea unei vegetaţii higrofite.
Pîrîul Căşeria care străbate rezervaţia izvorăşte tocmai de sub Plaiul Tufa la 1200 m altitudine şi
are o lungime de 1,5 km şi un regim de scurgere a apei puternic influenţat de variaţia în timpul anului a
căderii precipitaţiilor. Debitul este mai ridicat primăvara după topirea zăpezi şi la ploile torenţiale şi mai
scăzut, în intervalele lipsite de ploi. Prezenţa pădurii şi grosimea mai mare aici a depozitelor ce acoperă
versantul, facilitează alimentarea cu apă a pîrîului o mare parte din an.
Pe Valea Prahovei în sectorul Sinaia, sînt caracteristice temperaturi medii anuale de 3,7°G, în
lunile de iarnă valori medii de —5,5°C iar cele de vară de 12,7°G. Temperaturile maxime nu depăşesc
35°G iar cele minime rar scad sub —26°C.
În timpul anului cad 800 mm precipitaţii din care 200 m sub formă de zăpadă. Aceasta se menţine
mai ales în pădure pînă în luna aprilie. Rezervaţia se află însă pe fundul culoarului văii Prahovei, iar
versantul pe care se desfăşoară are o expunere predominant vestică. Aceste două caracteristici determinate
de poziţia geografică se răsfrîng asupra valorilor parametrilor climatici impunînd aici un microclimat aparte
Ei se materializează într-un interval ceva mai scurt al expunerii la soare şi de aici o cantitate mai redusă a
energiei calorice primite, prezenţa unor temperaturi diurne mai scăzute, iar în sezonul rece al îngheţului
prelungit de la o zi la alta, un grad de umiditate mai accentuat şi menţinerea zăpezii timp mai îndelungat.
Studiul florei acestei rezervaţii naturale a fost efectuat de Ştefana Radu în anii 1954, 1955 şi aici s-
au indentificat 173 specii încadrate în 42 de familii, verificate de renumiţi botanişti E. I. Nyarady, Ana
Paucă, I. Şerbănescu.
Dintre speciile lemnoase, aici predomină aninul (Alnns incana) şi salcia (Salix purpurea). Partea
de sus a rezervaţiei pînă la pîrîul Căşeria. formea2ă liziera pădurii, unde arborele predominant este fagul
(Fagus sylvatica), aninul fiind şi el prezent. Alte specii arboricole care cresc în această rezervaţie sînt:
carpenul (Carpinus betuluş), paltinul (Acer pseudoplatanus), foarte rar pinul (Pinus sylvestris) şi zada
(Larix deddus ssp. carpatica), iar sub formă de puieţi, bradul (Ăbies alba) şi molidul (Picea abies).
Tot în această porţiune se întîlnesc destul de des unele specii de arbuşti ca smeurul (Rubus
idaeus), caprifoiul (Lonicera xylosteum), ceva mai rar călinul (Viburnum opulus) şi dîrmozul (Vibumum
lantana) precum şi măceşul (Roşa canina), păducelul (Crataegus intermedia) şi socul (Samgucus nigra).
Vegetaţia ierboasă are aici următoarea compoziţie: viorea (Scilla biflolia) măseaua ciutei
(Erythronium denscanis), floarea paştelui (Anemone nemorosa), care se prezintă sub.formă de pîlcuri,
păstiţa (Anemone ranunculoides), spînzul (Helleborus purpurascens), piciorul cocoşului (Ranunculus
carpaticus), tătăneasa (Symphytum tuberosnm), laptele cîinelui (Euphorbia carniolica, Euphorbia
amygdaloides), ciocul berzei (Geranium robertianum), crinul de pădure (Mlium martagon), sînziene
(Galium vernum), piciorul caprei (Aegopodium podagraria, odolean (Valeriana montana, Valeriana
offidnalis), şopîrliţa (Veronica chamaedrys), vineriţa (Ajuga reptans), fragi (Fragaria vesca)t toporaşi
(Viola silvestris). Sub formă de pîlcuri mai găsim: trepădătoarea (Mercurialis perennis), lipitoarea
(Asperula odorata), pecetea lui Solomon (Polygonatum verticillatum). În locuri foarte umbrite se întîlnesc:
rodul pămîntului (Arum maculatum) şi histera ovata. În partea de jos a rezervaţiei în locuri unde apa se
menţine în tot timpul anului precum şi în locuri semiinundate din apropiere cresc: coada calului (Equisetam
palustre, Equisetum limosum), mana de apă (Glycertă plicata), rogozul (Carex rostrata, C. paniculata şi 6.
hirta), ţipirigul (Scirpns silvaticus), rugina (Juncus glaucus), crăstăval (Cirsium oleraeenm), ere-ţuşca
(Filipendula ulmaria), cervană (byoopus ewropaens).
În colţul de sud-vest al rezervaţiei, pîrîul Căşăria, după ce a dat naştere unor inundaţii, iese afara
din rezervaţie, apoi printr-un canal ce trece pe sub podul de cale ferata se vărsa în Prahova. Aici găsim,
asociaţia de bobornic (Veronica beccabunga), răchitan (bythrum salicaria), buzdugan (Sparganium
simplex şi Cardamine amară). În mijlocul rezervaţiei între braţele formate de cursul pîraielor predomină:
captainul (Petasites otficinalis şi P. lablikianus), nu-mă-uita (Myosotis paliitris), păiuşul (Deschampsia
caespitosa), gălbăşoara (Lysimachia vulgaris).
Primăvara plantele caracteristice acestor locuri care te impresionează prin coloritul lor galben
intens sînt: cal cea, calului (Caltha laeta) şi podbalul (Tussilago farfara), iar în mijlocul verii Telekla
speciosa.
În marginea rezervaţiei de-a lungul străzii Cumpătul, se întîlnesc unele plante ruderale care lipsesc
în restul rezervaţiei, ca: urzica moartă (Lamium album, L. maculatura), urzica mare (Unica tdioica), silnic
(Glechoma hederacea), cruşăţea (Darbaraea vulgaris), măcriş (Rumex obtusifolium), lăsniciorul (Solanum
dulcamara), sînziene (Galium apaline).
În unghiul de nord-vest care este învecinat unei mici pajişti din junii cartierului de odihnă, terenul
fiind mai puţin umed, aninii sînt mai rari şi astfel aici s-au instalat numeroase specii caracteristice păşunilor
ca: păiuşul (Festuca rubra, F. pratensis), trifoiul roşu (Trifolium pratense), ghizdeiul (Lotus comiculatns),
chimionul (Carum carvi), pătlagina (Plantago major), margareta (Chnjsanthemum leucanthemum),-
timoftică (Phleum pratense), golomăţul (Dactylis glomerata), busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), brustur
(Arctium tomentosum), pir (Agropyron repens), firuţa (Poa trivialis) ş.a. În afara studiului plantelor
vasculare, în această rezervaţie s-au efectuat cercetări şi asupra unor grupe de plante inferioare (alge — L.
Gruia, ciuperci — Valeria Barbu).
Această interesantă rezervaţie naturală este situată într-o frumoasă 7onă turistică — Valea
Prahovei — intens vizitată de iubitori ai naturii montane, nu numai, din ţara noastră dar şi din străinătate.
De altfel, în cartierul Cumpătul se află multe din vilele care găzduiesc permanent turiştii sosiţi în oraşul
Sinaia.
Rezervaţia forestieră Căldăruşani se află situată în nordul sectorului agricol Ilfov şi a fost declarată
re2ervaţie conform H. C. M. nr. 114/1954. Pădurea se întinde la nord de Lacul Căldăruşani, începînd.chiar
de pe malul lacului. Ea a fost probabil mult mai extinsă odinioară, dar defrişările efectuate pentru a obţine
noi terenuri arabile i-au redus mult din suprafaţă.
Din trupul pădurii Căldăruşani, ce totalizează 468 ha, numai 125 ha constituie rezervaţie
forestieră.
Situată la 31 km de Bucureşti, accesul la această rezervaţie se realizează pe şoseaua ce se ramifică
din magistrala E 15, în dreptul localităţii Baloteşti. După circa 19 km parcurşi pe şoseaua asfaltată ce merge
paralel cu valea Gociovaliştea ce şerpuieşte prin Cîmpia Vlăsiei, se ajunge la Lacul Căldâruşani. Pe stînga
lacului, după vărsarea în acesta a pîrîului Vlăsia se află acest maestos codru ce adăposteşte stejari seculari
(Quercus robur) ce vegetează alături de plopi (Populus alba) şi sălcii (Salix alba).
Rest al vechilor Codrii ai Vlăsiei de tip şleau de cîmpie, pădurea Căldăruşani, constituie o formă
aparte de evoluţie, dată fiind condiţiile climatice şi de substrat, în care ea vegetează. Relieful cu caracterul
său orizontal al cîmpiei, bogăţia apelor de suprafaţă, mlaştinile localizate pe vechi cursuri, au contribuit în
mod esenţial la dezvoltarea şi menţinerea pădurii în această parte a Cîmpiei Române.
Regimul termic prezintă şi el unele particularităţi care atestă fa-vorabilitatea climei pentru
dezvoltarea pădurii. Astfel, 30 de zile pe an temperatura medie este cuprinsă între O—10°C, iar 185 de zile
depăşeşte 100C.
Numărul zilelor de iarnă este de 30—35, iar a celor cu îngheţ variază între 90—115. Numărul
celor cu temperaturi de peste 25°C este de 100—120, iar al celor tropicale (temperaturi de peste 30 oC) de
35—50.
Precipitaţiile anuale se situează în jurul valorii de 500 mm cea mai mare cantitate căzînd în iunie
(91,9 mm) iar cea mai scăzută în februarie (31,5 mm). Toate acestea au contribuit evident la formarea
arboretelor de stejar (Querctis robur).
Dacă mergem în luna februarie în această pădure, găsim un aspect de iarnă, copacii desfrunziţi,
care încep totuşi să se deştepte din somnul iernii. Mugurii umflaţi, în special de alun (Corylus avellana) sînt
gata să plesnească. Pe jos, prin ochiurile dezgolite de zăpadă apar frunzele ce s-au păstrat verzi la iederă
(Hedera helix), la pochivnic (Asarum europaeum), rodul pămîntului (Arum maculatum), ba chiar şi la
piciorul cocoşului (Ranuncuîus acer), precum şi la alte plante ce au fost protejate de zăpadă. Iată şi ghioceii
(Galanthus nivalis), vestitorii primăverii, îşi scot din zăpadă clopoţeii de argint la lumină.
După ghiocei e rîndul brînduşei galbene (Crocns moesiacns). ce impresionează curînd covorul
ghioceilor. Nici vioreaua (Scilla bifolia) nu se laşa mult aşteptată şi-şi deschide florile mici şi albastre. Apoi
vine rîndul brebeneilor (Corydalis solida şi C. cava), unii alb-gălbui spre roz şi pînă la purpuriu. Tot
devreme găsim uneori dominind micuţa plantă cu flori verzi îngrămădite în formă de fragi, căreia i se zice
frăguliţă (Adoxa moschatellina), cu un rizom sticlos străveziu caracteristic. Ici. colo planta numită
smîntînica (Gallium cruciata), cu frunzele cîte patru în verticil. cu flori mici galbene este însoţită de mierea
ursului (Pnlmonaria otficinalis), cu flori la început roşii, apoi devin violete, în inflorescenţe răsucite. E.a
mărgeluse (Mthospermum purpnrenm), ne atrag atenţia fructele, ca mici mărgele albe lipicioase, pe lujerii
uscaţi de anul trecut. Aceste plante înfloresc mai tîrziu şi vor domina pădurea. În unele părţi mai
întunecoase şi mai umede întîlnim numeroase exemplare de pochivnic (Asarum europaeum), cu (frunze
mari. reniforme, lucitoare, şi cu miros puternic de piper. Florile, violet-brun, catifelate se găsesc sub frunze
pe rizom. Dar acestea sînt aproape neobservate de untişor (Ficaria verna), care umple pădurea cu flrunzele
lucitoare de un verde deschis, cu florile aurii lucitoare, sau floarea paştelui (Anemone ranunculoides), tot cu
flori galbene, cîte una sau două. pe tulpini mai înalte şi cu frunzele mari sub floare. Mai rar găsim păştiţa
(Anemone nemerosa) cu flori albe. Acestor frumoase plante de primăvară li se adaugă altele ca: laptele
cîinelui (Euphorbia amygdaloides), ceapa ciorii (Gagea Iuţea), pecetea lui Solomon (Polygonatum
multifloram), umbra iepurelui (Asparagus sp.), mărgăritarul (Convallaria majalis), crinul de pădure (bilium
mar-tagon), specie pusă sub ocrotirea legii, vinariţa (Asperula odorata şi Asperula taurina), silnicul
(Glechoma hederacea), muma pădurii (Lathraea squamaria), poroinic (Orchis purpurea), stupiniţa
(Platanthera bifolia).
Stratul arbustiv este reprezentat de corn (Cornus mas), sînger (Cornus sanguinea), alun (Gorglus
avellana), păducelul (Crataegus mono-gyna), porumbarul (Primus spinosa), lemnul cîinesc (Mgustrum
vulgare), lemnul rîios (Euonymus verrucosa), salba moale (Euonymus europaeus), clocotişul (Staphylea
pinnata), scumpia (Cotinns coggygria), vişin sălbatic (Cerasus vulgaris), paţachina (Rhamnus cathartica)
ş.a.
Stratul ierbaceu este dominat de stejar (Quercus robur), care este însoţit de cer (Qnercus cerris),
stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), gîrniţă (Quercus frainetto), arţarul tătărăsc (Acer tataricum).
Pădurea Rîioasă este situată în partea de nord-vest a Municipiului Bucureşti, în Sectorul Agricol
Ilfov, pe dreapta şoselei Bucureşti - Piteşti. În apropiere, ia cca. 6 km spre nord se află Complexul turistic
Mogoşoaia.
Această rezervaţie forestieră şi floristică a fost înfiinţată în anul 1973 pe o suprafaţă de 54,8 ha în
interiorul pădurii Rîioasă pentru a ocroti dezvoltarea în condiţii spontane a asociaţiilor de Crocus banaticus
(brînduşa de primăvară), element rar în flora de cîmpie.
Pădurea Rîioasă în care se află rezervaţia cu acelaşi nume este localizată pe cîmpul dintre
Dîmboviţa şi Colentina, în partea de nord-vest a Cîmpiei Colentina ce face parte din Cîmpia Bucureştilor.
Suprafaţa pe care o ocupă pădurea este aproape plană cu variaţii între 85—87 m. Această uniformitate este
întreruptă pe alocuri de mici depresiuni închise numite aici „rovine”, tocmai datorită umezelii excesive ce
le caracterizează.
Regimul climatic este caracterizat prin precipitaţii de 617 mm anual şi temperaturi medii anuale de
10,1°C. Temperatura medie din perioada cu maximă activitate biologică, are valori de 19,5°C. Solurile sînt
brun-roşcate, umede, formate pe loessuri şi favorizînd dezvoltarea în bune condiţii a pădurilor de tip şleau
de cîmpie.
De altfel, pădurea Rîioasă se încadrează (după N. Doniţă, Şt. Purcelean, 1975) tipului de cereto-
şleau muntean cu stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), carpen (Carpinus betuluş), arţar (Aeer
platanoides), ulm (Ulmus laevis), etc.
În stratul arbustiv apar izolat exemplare de corn (Gornus mos), singer (Cornus sanguinea), soc
(Sambucus nigra).
Stratul ierbaceu bine reprezentat de luminişurile pădurii abundă în plante vernale: ghiocei
(Galanthns nivalis), toporaşi (Viola odorata), brebenei (Corydalis cava), untişor (Ficaria verna), viorele
(Scilla bifolia). Alături de acestea se dezvoltă în condiţii foarte bune brînduşa de primăvară (Crocus
banaticus), formînd asociaţii care nu sînt caracteristice regiunilor de cîmpie, ea trăind în special în tăieturile
de pădure din regiunea Carpaţilor.
Numele pădurii Rîioasă se explică prin aspectul copacilor care au pe scoarţă foarte mulţi muşchi şi
licheni, avînd un aspect „bolnăvicios". Mai mult de o treime din pădurea în care se află rezervaţia este
rezultatul activităţii umane, fiind plantată cu salcîm. Numai în cadrul spaţiului afectat rezervaţiei aceasta
mai păstrează caracterul iniţial cereto-şleau.
În apropiere de pădurea Rîioasă la numai 2 km spre nord se află pădurea Mogoşoaia care cîndva a
făcut corp comun cu prima formînd un colţ din vestitul „Codru al Vlăsiei".
Împreună cu lacul şi palatul Mogoşoaia constituie un complex turistic de o deosebită importanţă
pentru Municipiul Bucureşti.
Rezervaţie forestieră reprezentată printr-un molidiş secular situată sub vîrful Giumalău, la
altitudinea de 1.856 m. La această rezervaţie putem ajunge venind dinspre Vatra Dornei (26 km), fie prin
comuna Pojorîta, trecînd prin Iacobeni, urcăm Obcina Mestecănişului, poposim pentru cîteva ore la
frumoasa cabană Mestecăniş şi coborîm apoi în Valea Putnei., apoi trecem pe la păstrăvărie şi ajungem la
Casa de vînătoare (12,5 km), de unde, după cca. 6 km de mers pe firul pîrîului Putna Mare, ajungem în
vestitul Codru secular din Giumalău.
Rezervaţia are o suprafaţă de 283 ha şi este formată din arborete de molid (Picea abies) de 130 ani
vechime.
În partea superioară a rezervaţiei molidul are creşteri mici datorită vînturilor puternice care bat
neîncetat Spre culme se întinde jneapănul (Pinus mugo), ale cărui ramuri se întrepătrund, formînd un desiş
foarte greu de străbătut chiar şi pentru animale.
Stratul ierbaceu este format din numeroase specii ca: degetăruţii (Soldanella montana), clopoţeii
(Campanula abietina), creţişorul (Alchemilla vulgaris), cinci degete (Potentilla auraea), Scorzonera rozea,
etc. Fauna este destul de bogată, dar predomină vertebratele reprezentate de cerbi carpatini, urşi, mistreţi,
vulpi, jderi, veveriţe şi frumoşii cocoşi de munte (Tetrao urogallis).
Rezervaţie forestieră care reprezintă unul dintre cei mai vechi codri seculari din ţara noastră, situat
pe versantul estic al masivului Rarău, la o altitudine cuprinsă între 800—1320 m, în apropierea satului
Slătioara din comuna Stulpicani.
Această pădure a fost produsă ca rezervaţie ştiinţifică încă de la începutul acestui secol (1904,
1907), însă ea este inclusă definitiv pe lista monumentelor naturii din ţara noastră, după primul război
mondial (1919—1921), cînd renumitul profesor M. Guşuleac, a luptat pentru salvarea de la distrugere a
acestei monumentale păduri din Bucovina. Codrul secular de la Slătioara, ca rezervaţie propriu-zisă are o
suprafaţa de 393,6 ha şi reprezintă o pădure bătrînă de molid, brad şi fag provenită pe cale naturală.
Dintre speciile principale arborescente ce vegetează în cadrul rezervaţiei amintim: molidul (Picea
abies), bradul (Abies alba), fagul (Fagus sylvatica), pinul (Pinus sylvestris), laricele (Larix decidus ssp.
carlatfezca);, carpenul (Carpinus betuluş), ulmul (Ulmus montana), alunul (Zorylus avellana) şi exemplare
rare de tisă (Taxus baccata). Dintre elementele abustive şi subarbustive enumerăm specii ca: ienupărul
(Junipers communis, Juniperus sibirica), zălogul (Salix cine), salcia căprească (Salix silesiaca), curpen de
munte (Clematis alpina), smeur (Rubus idaeus, R. caesius), merişorul de munte (Vaccinium vitispaeaj,
afinul (Vaccinium myrtilus), paţachină (Rhamnus frangula), caprifoi (Lonice.ro. xylosteum) şi planta rară,
ocrotită — tulichina (Damfie cneorum).
Stratul ierbaceu este bine reprezentat de numeroase specii ca: pochivnic (Asarum europaeum),
orbalţ (Actaea spicata), floarea paştilor (anemone nemorosa), păştiţa (Anemone ranunculoides), Hepatica
nobi) piciorul cocoşului (Ranunculus montanus), Ranunculus carpaticus, măcrişul iepurelui (Oxalis
acetosella), violeta (Viola biflora), clopoţei mmpanula carpathica), trepădătoare (Mercurialis perennis),
sănişoara, numeroase varietăţi de vulturică (Hieracium nemo. transsilvanicum), păiuş (Festuca glauca, F.
supina), rogoz, firuţă (Poa nemoralis), dalac (Paris quadrifolia), ş.a. Dintre toate grupele de plante, cele
mai numeroase sînt briofitele ce au fost studiate de prof. Tr. I. Ştefureac, ce a identificat aici unităţi
taxonomice, din care 108 unităţi din Clasa Hepaticae şi 343 unităţi din Clasa Musci.
Dintre speciile mai rare amintim: Mylia taylori, Anastrepta orcalpis, Leucobryum glaucum,
Buxbaumia indusiata ş.a. Dintre plantele rare care ridică importanţă ştiinţifică a acestei rezervaţii amintim;
papucul doamnei (Cypripedium calceolus)t tulichina (Daphne cneorum), floarea de colţ (Leontopodium
alpinum), vulturica (Hieracium pojorîtense), tisa (Taxus baccata), toate acestea declarate monumente ale
naturii în ţara noastră.
Studiile entomologice efectuate asupra speciilor de lepidoptere din acest codru secular au fost
întreprinse de către I. Nemeş şi M.Peiu care au identificat circa 800 de specii, printre acestea se semnalează
un gen nou — Gravitarmata şi 9 specii noi pentru fauna României ca: Lithrocolletis junoniella, Zi.
clavella, Trtfurcula immundella, Calilisto coffeela, Elachista stabiella, Scrobipalpa obsoletella, S.
suadella, Bryophtropha senectella, precum şi frumosul fluture Apolo (Parnassius apollo).
Dintre coleptere semnalăm pe Cărăbuş rarăurensis, Cantharis Agrilus roberti, Rhogonyocha
translucida, de asemenea noi pentru entomoflora ţării noastre (I. Dănilă).
Codrul Secular Slătioara reprezintă un vast laborator natural în care se efectuează studii ştiinţifice
complexe în toate domeniile biologiei cu caracter teoretic şi aplicativ, studii menite să contribuie la
dezvoltarea ştiinţelor biologice.
Rezervaţie floristică care ocupă o suprafaţa de 1000 ha, situată la. vest de Cîrlibaba, şi adăposteşte
o bogata floră alpină predominată de unele specii rare, monumente ale naturii ca: zîmbrul (Pinus cembra),
tisa (Taxus baccata), smîrdarul (Rhododendron kotschyi), floarea de colţ (Leontopodium alpinum), papucul
doamnei (Cypripedium calceolus), sîn-oele voinicului (Nigrîtella rubra şi N. nigra), şi altele.
În apropierea comunei Moldova Suliţa, în raza Ocolului Silvic Breaza, de-a lungul pîrîului
Luncavei, se află rezervaţia de la Lucina, o adevărată bijuterie biologică a judeţului Suceava, care
adăposteşte un mare număr de relicte glaciare de mare importanţă floristică şi geobotanică.
Rezervaţia apare ca un podiş adîncit şi lărgit pe margini, mărginit la nord de vîrfurile Lucina (1590
m) şi Ştirbul (1479 m)t la vest de Chitea Mare (1394 m) şi Chitea Mică (1361 m), iar spre sud şi sud-est cu
muntele Găina la o altitudine medie 1200 m.
Acest frumos tinov a fost descoperit cu 57 de ani în urmă de către botanistul Mihail Guşuleac.
Partea inferioară a tinovului este formată din muşchiul de turbă (Sphagnum), printre care abundă
mesteacănul pitic (Betula nana), element boreal care îşi are aeralul sudic mondial în ţara noastră, în acest
tinov şi la Luci, însoţit de merişoarele de munte (Vaccinium vitis-idaea), afinul (Vaccinium myrtillus),
răchiţelele (Oxycoccus microcarpus)t vioreaua (Viola epipsilla), curechii de munte (Ligularia sibirica),
bumbăcăriţa (Eriphorum vaginatum), păiuşul (Deschampsia caespitosa), rogozul (Carex pauciflora, Carex
canescensj, iar dintre plantele lemnoase amintim: mesteacănul (Betula pendula), exemplare pipernicite.de
pin (Pinus sylvestris) şi molid (Picea abies) şi în mod cu totul izolat Betula warnstorfii. Datorită valorii
sale ştiinţifice deosebite, o suprafaţă de 1 ha a fost , declarată rezervaţie ştiinţifică.
TINOVUL DE LA POIANA STAMPEI (Judeţul Suceava)
În comuna Poiana Stampei, la 17 km de localitatea balneară Vatra Dornei, se află acest frumos
tinov, aşezat la confluenţa rîurilor Dorna şi Dornişoara, după ieşirea lor din văile adînci ale munţilor.
Fig. 30 — Tinovul de la Poiana Stampei
Tinovul este străjuit de dealurile: Căsoi, Grăzii, Ciungii, Chiperanilor şi Smizii, fiind situat la
altitudinea de 910 m, ocupînd o suprafaţă de circa 677,10 ha.
Zona centrală a rezervaţiei este alcătuită din pinet în care specia dominantă este pinul (Pinus
sylvestris f. turbosa), care o dată cu scăderea grosimii stratului de turbă, spre margini prezintă o înălţime
mai maro, făcînd trecerea spre molidiş.
Dintre speciile de plante arborescente pe care le identificăm aici sînt: molidul (Picea abies),
mesteacănul (Betula pendula), mesteacănul pufos (Betula pubescens), arinul alb (Alnus incana), plopul
tremurător (Populus tremula), zălogul (Salix cinerea).
Etajul inferior al mlaştini este format dintr-un sphagnet dens, la formarea căruia participă
numeroase specii de Sphagnum, printre care relictul glaciar Sphagnum unilfianum.
Alături de muşchi la formarea muşuroaielor participă numeroase fanerogame ca: ruginarea
(Andromeda polifolia), bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), răchiţelele (Oxycoccus quadripetalus),
afinul (Vaca-nium myrtillus), roua cerului (Drosera rotundifolia) cît şi reprezentanţi ai genurilor Orchis şi
Carex.
Cercetările algologice au scos în evidenţă anumite relicte glaciare ca: Eunotia parallela, Eunotia
septentrionalii, Pinnularia streptoraphe, la care adăugăm alga roşie endemică Batrachospermum
dornenense.
Valoarea ştiinţifică a acestui tinov este deosebită deoarece pe lîngă o floră interesantă şi
valoroasă,, mai adăposteşte şi numeroşi reprezentanţi ai faunei relictare arctice şi nordice.
Acest tinov reprezintă biotopul în care s-au format şi păstrat numeroase endemisme şi elemente
glaciare ca: rotiferii — Adineta elongata, Dinacharis intermedia, Elosa vorali, Lecane carpatica, Lecane
sphagnophila, tartigradul — Microbiotus dobius şi speciile de lepidoptere noi pentru fauna ţării ca:
Cnephasia alternella, Epinotia gimmer-thaliana, Argyrollace schaefferana, Coleophora glitzella, ş.a.
Vizitînd acest impresionant tinov avem posibiltatea de a admira frumuseţea şi coloritul încîntător
al plantelor şi insectelor care se adăpostesc pe suprafaţa turbei, în perniţele de Sphagnum, pe frunzei e. şi
florile plantelor fanerogame, alcătuind o bioceneză tipică unei mlaştini oligotrofe, declarată monument al
naturii.
Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de circa 60,4 ha, situată în regiunea cîmpiilor joase cu climat
submediteraneean, la circa 15 km sud-est de oraşul Timişoara şi la 8 km sud de comuna Remetea Mare.
Parcul dendrologic Bazoş este constituit din rezervaţia propriuzisă (17,8 ha) şi zona de tampon din
jurul rezervaţiei (42,6 ha) (d. T. Toader, C. Niţu, 1976).
Rezervaţia propriu-zisă cuprinde Parcul Mare (11,2 ha), Parcul American (1,6 ha), o pepinieră
pentru specii exotice (1,2 ha) poieni destinate culturii experimentale a speciilor (3,6 ha) şi o seră
dendrologică (0,2 ha).
În Parcul Mare întîlnim numeroşi arbori, dintre care amintim: teiul (Tilia platyphylos, T.
euchlora), castanul comestibil (Castanea sativa), tisa (Taxus baccata, Taxus brevifolia), larice (Larix
decidua), sînbovină (Celtis australis, C. occidentalis), salcîm (Robinia pseudocaccia), jugastru de Banat
(Acer monspessulanum), vişin turcesc (Padus mahaleb) ş.a., iar dintre arbuşti remarcăm prezenţa glădiţei
(Gleditschia triacanthos)t oţetarul (Rhus typhina), forziţia (Forsythia intermedia), lămîiţa (Philadelphus
lemoinei), trandafirul (Roşa rubra), cimişir (Buxus sempervirens) şi altele.
În Parcai American întîlnim numeroase plante exotice originare din America: stejarul (Quercus
velutina, Q. falcata, Q. montana, Q. stelata, Q. borealis), paltinul roşu (Acer rubrum), arţarul tătărăsc
(Acer tataricum), paltin argintiu (Acer saccharinum), castan (Castanea dentata), Castanea pumila), tei
(Tilia americana), nuc negru (Juglans nigra), T sugă canadensis, platan american (Platanus occidentalis),
catalpă (Catalpa bignonioides), diverse varietăţi de frasin (Fraxinus), magnolii (Magnolia), caria (Carya
ovata, Carya glauca), maclură (Maclura pomifera), etc.
Acest parc dendrologic are o mare importanţă ştiinţifică, deoarece aici se studiază posibilitatea
aclimatizării şi extinderii unor valoroase specii exotice în ţara noastră.
Rezervaţie forestieră situată în Munţii Măcin, nu departe de oraşul Isaccea, reprezintă o insulă
relictară de fagi, de circa 154.20 ha, ascunsă într-o vale îngustă şi umedă la peste 300 km distanţă de
făgetele carpatice. În compoziţia pădurii predomină fagul european (Fagus sylvatica), fagul tauric (Fagus
taurica), o varietate meridională a fagului, provenită prin încrucişarea acestuia cu fagul oriental (Fagus
orientalis), carpenul (Carpinus betuluş) şi teiul argintiu (Tilia tomentosa).
Aici întîlnim cele mai groase exemplare de fag care ating grosimea de 1 m şi înălţimea de 38 m..
Etajul inferior al vegetaţiei lemnoase este format din ulmul de munte (Ulmus montana), teiul
pucios (Tilia cordata), jugastru (Acer campestre), paltinul de cîmp (Acer platanoides), ulmul (Ulmus
laevis), gorunul (Quercus petraea), frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia), plopul tremurător (Populus
tremula), sorbul, de cîmp (Sorbus aucaparia), etc.
Subarboretul pădurii, slab dezvoltat este constituit din exemplare rare ţie alun (Corylus avellana),
corn (Cornus mas), salbă rîioasă (Euonymus verrucosa).
În afara unor exemplare uriaşe de fag şi carpen se întîlnesc plante ierboase care însoţesc de obicei
făgetul ca: ferigile (Dryopteris filixmas, Cystopteris fragilis), pochivnicul (Asaraum europaeum),
trepădătoarea (Merculialis perennis), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vinariţa (Asperula odorata),
rogozul (Carex pilosa), mălaiul cucului (Luzula luzuloides).
Datorită importanţei sale ştiinţifice şi turistice, această insulă relictară a vegetaţiei a fost pusă sub
ocrotire şi declarată rezervaţie forestieră.
Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 274,90 ha, situată pe grindul fluvio-maritim Letea, între
braţele Chilia şi Sulina.
Acest grind format din dune de nisip fluvio-marine, adăposteşte o »frumoasă pădure, formată din
plop (Populus alba), plop cenuşiu (Populus canescens), salcie albă (Salix alba), salcie plesnitoare (Salix
fragilis), plopul negru (Populus nigra), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pedunculat
(Quercus robur), frasinul pufos (Fraxinus pallisae), ulmul (Ulmus foliacea) şi foarte rar aninul negru.
(Alnus glutinosa).
Dintre arbuşti semnalăm prezenţa speciilor de păducel (Crataegus monogyna), lemn cîinesc
(Ligustrum vulgaris), salbă moale (Evonymus europaea), paţachină (Rhamnus frungula), călin (Viburnum
qpulus), dracila (Berberis vulgaris), mai rar alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), sîngerul
(Cornus sanguinea), cătina albă (Hippohpae rhamnoides), cătina noşie (Tamarix ramosissima).
Un farmec deosebit îl crează prezenţa plantelor agăţătoare, acele „liane" ce se încolăcesc pe
crengile şi trunchiurile arborilor seculari, căutînd să ajungă la lumină: curpenul de pădure (Clematis
vitalba), hameiul (Humulus lupulus), viţa sălbatică (Vitis silvestris), trandafirii sălbatici (Roşa sp.) şi
frumoasa liană, est-mediteraneeană Periploca graeca, toate dau un aspect de pădure tropicală.
Fauna este reprezentata de diverse grupe de insecte studiate cu pasiune de entomologul A.
Popescu-Gorj, care citează numeroase specii endemice şi rare de lepidoptere ca: Chamaspecia deltaica,
Bijugis helvetica retiferella, Limnaecia lonchoptera, întîlnită doar în regiunile palustre din sudul Franţei şi
Ungariei; Zygaena laeta orientis, caracteristic sud-estului european, Agdistis satanas, cunoscută din Maroc,
sudul Franţei şi Italiei, Pseudobissetia terrestrelia şi Thopetuis galeriella, cunoscută numai din Tunisia.
Argentina şi Orientul Apropiat, ultima ajungînd pînă în India, Catoptria fulgidella, care în Deltă ajunge
limta de sud-est a răspîndirii ei în Europa, Euclasta spendidalis ce se dezvoltă pe liana Periploca graeca,
Arytrura musculus, originară din regiunile Amur, Coreea şi Japonia.
În dunele de la Cardon ca şi în alte dune litorale trăiesc cîteva specii de viespi nemaiîntîlnite în alte
colţuri ale ţării noastre, făcînd parte din rîndul Hymonopterelor heterogine: Myrmosa beaumonti, Myrmilla
cephalica, Ronisia torosa, Trogaspidia cotinensis, Smicromyrme crasicornis, Smicromyrme compacta şi
altele.
În desişurile acestei păduri vieţuiesc şi numeroase vertebrate ca: şerpi neveninoşi, şopîrle de nisip,
vipere mici de stepă, nevăstuici, hermine, vidre, nutrii, bizamul, vulpi, pisici sălbatice, lupi, mistreţi, cîinele
enot şi unele specii de păsări ca: sitarii, turturelele, mierlele, dumbrăveanca, vulturul codalb, vulturul de
mare, toate contribuind la unitatea fermecătoare a pădurii Letea.
În această rezervaţie forestieră vegetează frasinul de baltă sau pufos (Fraxinus pallisae),
descoperit aici pentru prima oară ca specie nouă pentru flora globului de către botanistul englez Wilmot,
specie lemnoasă care în ţara noastră nu mai apare masiv decît din pădurile Frasinul şi Spătaru de lîngă
Buzău, iar în lume numai în Bulgaria. Aici mai trăieşte destul de abundent şi cîrcelul (Ephedra distachya),
care populează nisipurile sărace.
Rezervaţie forestieră situată pe braţul Sf. Gheorghe la sud de Caraorman, pe terenuri plane, joase
în zona frecvent inundabilă a Dunării.
Această pădure este constituită din anin negru pur (Alnus glutinosa), la marginea căruia, către
canale întîlnim tufe de zălog (Salix cinerea).
La baza arborilor de anini, grupaţi în cîte 3—5 exemplare, la fiecare tulpină remarcăm prezenţa
unor rădăcini adventive de diferite grosimi, care ne lasă impresia că grupele de arbori s-ar găsi pe ridicături
de pămînt (T. Toader, C. Niţu, 1976).
În interiorul aninisului apar ochiuri de apă, pe care plutesc plante caracteristice apelor stătătoare.
Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 365 ha, situată pe Valea Călineşti, în apropiere de comuna
Călineşti, în etajul goruneto-făgetelor de deal, cu vîrste de peste 100 ani, instalate pe terenuri cu pantă mare
şi cu bogate stîncării, unde se conservă numeroase specii rare ca: păiuşul (Festuca jallax), grozamă
(Genista spathulata), urechelniţa (Sempervivum heuffelii), iarbă grasă (Sedum hispanicum) ş.a.
Datorită importanţei sale ştiinţifice, această pădure a fost declarată monument al naturii şi
încadrata în rezervaţiile naturale din ţara noastră.
Rezervaţie forestieră situată pe Valea Urii (afluent al Oltului) în apropierea comunei Cîinenii
Mari, în etajul deluros al goruneto-făgetelor cu vîrsta de peste 100 de ani. Rezervaţia conservă o floră
relicvă în care ne atrage atenţia specia rară denumită şopîrliţă (Veronica bachoferii).
Rezervaţia forestieră Dălhăuţi se află situată în zona reliefului piemontan colinar, la o altitudine,
de 500 m, în partea vestică a satului Dălhăuţi.
Ea se învecinează spre nord-est cu Pădurea Faraoanele, la sud-vest cu Pădurea Grebănoasa, iar
spre vest cu Dealul Lung.
Rezervaţia este străbătută în partea de sud-est de pîrîul Dălhăuţi. Roca de bază este constituită din
gresii, marne, argile, nisipuri şi prundişuri torenţiale de grosimi variabile. Relieful este în mare parte
accidentat, vălurat, iar versanţii au o orientare generală nord-estică.
Solul cel mai răspîndit este cel brun de pădure, aflat în diferite grade de podzolire, întrerupte în
poeni de cernoziomul de fîneaţă.
Fenomenele de alunecări sînt frecvente şi se datoresc alternanţei gresiilor, marnelor cu nisipurile şi
pietrişurile din roca de bază, cît şi unei bogate reţele hidrografice subterane. Cele mai puternice alunecări şi
fenomene de eroziune se întîlnesc spre albia rîului Dălhăuţi, cît şi la periferia rezervaţiei, acolo unde
pădurea a fost defrişată. La aceste argumente, mai trebuie adăugat şi faptul că pădurile din relieful
piemontan au fost exploatate şi defrişate intens, menţinîndu-se doar n mică porţiune, cu o structură aproape
normală, numai în jurul Schitului Dălhăuţi, pe o suprafaţă de circa 25.000 ha.
Cine vizitează această interesantă rezervaţie forestieră, poate admira frumosul Schit Dălhăuţi, care
a fost zidit în anul 1461, azi declarat monument istoric. În scopul protecţiei Schitului s-a menţinut un făget
secular de tip colinar. Din suprafaţa de 250.000 ha, pe care se menţine o pădure mai puţin alterată, s-a
declarat ca rezervaţie naturală, prin Decizia nr. 156/1973 a Consiliului Popular al Judeţului Vrancea un
spaţiu de 190.000 ha. Această rezervaţie are funcţii multiple şi anume: conservarea genofondului autohton,
stăvilirea procesului de eroziune şi alunecări, zonă de protecţie peisagistică importantă.
Cercetările floristice efectuate în anul 1980 de către CI. Horeanu şi Ana Condrea au dus la
identificarea unui număr de 366 specii de plante vasculare.
Din analiza elementelor fitogeografice se constată predominarea speciilor eurasiatice, europene şi
central-europene la care se adaugă cele continentale, submediteraneene şi pontice. Influenţa zonei fagului
este explicată prin prezenţa elementelor alpino-carpatice şi alpino-boreale. O însemnătate deosebită o
prezintă elementul dacic care este caracteristic făgetelor montane. Dintre elementele acestui grup cităm:
breabănul (Cardamnie glanduligera), brusturele negru (Symphytum cordatum), crucea voinicului (Hepatica
transsilvanica), brînduşa de toamnă (Colchicum autumnale), etc.
Fluierătoarea (Thamnus communis) specie rară în flora ţării, aici se întîlneşte din abundenţă.
Vîrsta seculară a acestei păduri de foioase a permis menţinerea a numeroase exemplare de fag
(Fagus sylvatica) şi gorun (Quercus pe-traea), care au dimensiuni şi vîrste apreciabile. Astfel diametrul
ajunge pînă la 200 cm (la exemplarele multiseculare), înălţimea arborilor trece de 25 m. Pe lîngă fag şi
gorun se întîlnesc şi alte esenţe lemnoase: carpen (Carpenus betuluş), frasin (Fraxinus excelsior) ulm
(Ulmus minor), ulm de munte (Ulmus glabra), tei (Tilia cordata), arţar (Acer campestre), paltin (Acer
platanoides), cireş (Prunus avium), molid (Picea abies), brad (Abies alba), mesteacăn (Betula pendula) şi
altele.
Stratul ierbaceu este bogat, iar cele mai răspîndite sînt speciile: iarba moale (Stellaria liolostea),
obsiga (Brachyopodium sylvaticum), brebeneii (Corydalis solida), zlac (Cardamine glanduligera), toporaşi
(Viola reishenbachiana), drobiţa (Genista tinctoria), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), degetar
(Digitalis glandiflora), jaleş de pădure (Salvia glutinosa), vinariţa (Asperula adorata), specii de rogoz
(Carex digitata, Carex distans, Carex hirta) etc.
Prezenţa aşezărilor omeneşti în imediata apropiere explică fauna de mamifere reduse. Mai bogată
este ornitofaună. Dintre acestea menţionăm: acvila mică (Hieraetus pennatus), şorecarul comun (Buteo
buteo), gaia roşie (Milvus milvus), piţigoiul mare (Parus major), ciocănitoarea verde (Ficus viridis),
ciocănitoarea mare (Dendrocopus major), privighetoarea (Sylvia atricapilla), botgrosul (Coccotliraustes
coccothravstes), cucul (Cuculus canorus), pupăza (Upupa epops) şi dumbrăveanca (Caracias garrulus) ş.a.
t Situarea acestei.rezervaţii în apropierea, municipiului Focşani, existenţa Schitului Dălhăuţi — monument
istoric şi frumuseţea peisajului a determinat creşterea afluxului turistic în special în zilele de odihnă.
Considerăm că în. viitor acest turism trebuie dirijat şi controlat pentru a nu aduce prejudicii regimului de
conservare a acestei interesante rezervaţii.
Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 383,30 ha, situată pe pîraiele Alunului şi Cenarului, afluenţi
ai Milcovului, la altitudinea de 650—750 m. Această rezervaţie adăposteşte exemplare gigantice de fag
(Fagus sylvattea), brad (Abies alba) şi tisă (Taxus baccata), care ating impresionanta vîrstă de 120—130 de
ani. Exemplarele naturale de tisă, răspîndite în grupuri printre arborii de brad şi fag, pe ambii versanţi ai
văilor Cenaru şi Alunu, totalizînd peste 400 bucăţi, care au o vîrstă medie de 200 ani.
Accesul la această frumoasă rezervaţie naturală se face prin Focşani, urmînd firul văii Milcovului,
trecînd prin Andreiaşu de Jos şi Butucoasa, pe un drum de pădure ce se ramifică pe văile laterale şi deci pe
pîraiele Alunului şi Cenarului, situate în bazinul superior al Milcovului.
REZERVAŢII FAUNISTICE
De la cîmpie pînă în zona montană a Carpaţilor româneşti, fauna este reprezentată de numeroase
specii de nevertebrate şi vertebrate, unele dintre ele rare, endemice şi relicte glaciare care trebuiesc
cunoscute, popularizate dar şi ocrotite. În acest capitol al lucrării vom încerca să prezentăm principalele
rezervaţii faunistice de pe teritoriul patriei noastre.
Valea Vîlsanului este un afluent al Argeşului care pe o lungime de 17 km între comuna Muşeteşti
şi comuna Brăduleţ este declarată rezervaţie naturală faunistică.
Pe lîngă aspectul său peisagistic deosebit, valea Vîlsanului reprezintă singurul biotop acvatic din
ţara noastră unde îşi duce viaţa aspretele (Romaniehtys valsanicola) specie endemică descoperita în anul
1957 de Dumitrescu, Bănărăscu şi Stoica, care completează lista peştilor bazinului dunărean cu areal
restrîns.
Această specie endemică a trăit într-o zonă restrînsă care cuprindea rîul Argeş în amonte de
Corbeni pînă în aval de Albeşti şi în Vîlsan, în amonte de Brăduleţ pînă la Mălureni. Datorită lucrărilor de
construire a hidrocentralei de pe Argeş şi a concurenţei popetelui (Gobio uranoscopus rici), un peştişor
care şi-a extins nişa ecologică, Romaniehtys a dispărut aproape în întregime, începînd din 1966 se încearcă
salvarea lui şi se pare că după stabilizarea apelor Argeşului şi a bazinului său hidrografic, această rară şi
interesantă specie de peşte românesc îşi va reface treptat efectivele, dar cel mai mare efectiv îl găsim în
Vîlsan, zonă declarată rezervaţie naturală faunistică.
Cauzele care au determinat dispariţia aspretului din rîurile Argeş şi Doamnei şi scăderea
catastrofală a efectivului său din rîul Vîlsan au fost analizate pe larg de ihtiologi şi ecologi, cercetări
comunicate şi publicate în numeroase studii şi reuniuni ştiinţifice, diferitelor foruri locale şi centrale,
inclusiv Comisiei Monumentelor Naturii şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Mediului înconjurător,
care au hotărît includerea acestei specii în proiectul de lege pentru ocrotirea naturii în România, aflat în
curs de definitivare.
În apele Vîlsanului trăiesc şi alte specii rare de peşti ca: păstrăvul de munte (Salmo trutta fario),
molanul (Orthrias barbatulus), scobarul (Chondrostoma nasus) ş.a., care trebuiesc cunoscute, studiate şi
ocrotite, avînd o deosebită importanţă teoretică şi practică.
Rezervaţie faunistică situată lîngă vestita localitate cu acelaşi nume şi reprezintă cel mai întins lac
salin din ţara noastră (10,7 km2). Cantitatea mare de săruri nu permite existenţa vertebratelor şi a multor
alte grupe de nevertebrate. Lacul este populat de o microfaună adaptată mediului puternic salin, microfaună
ce a fost studiată de I. Ţuculescu, biolog şi pictor, autorul unei renumite monografii în această direcţie.
În apa acestui lac predomină bacteriile, apoi alga verde (Cladophora fracta), crustaceul (Artemia
salina), larve de insecte şi infuzori. Larvele de insecte sînt reprezentate prin: Ephydra calif arnica, Erysta-
lis sp., Strationys chamaleon şi Haliella taurica.
Foarte abundenţi sînt infuzorii, I. Ţuculescu a descoperit aici 248 de specii din care 37 specii sînt
noi pentru ştiinţă. O zonă foarte interesantă pentru cercetări o reprezintă extremitatea vestică a Techîr-
ghiolului, bogată în izvoare dulci a cărui faună măruntă a fost studiată de prof. M. Băcescu, cel care a cerut
şi înfiinţat această rezervaţie naturală.
Microfauna izvoarelor este reprezentată de cîteva relicte de o mare importanţă ştiinţifică:
amfipodul (Rivuloga muruspulex), turbelariatele — Polycladodes album, Polycelis nigra, gasteropodul —
Pseudamnicola codreani, o formă endemică a ghidrinului — Gasterosteus aculeatus crenobiontus), precum
şi o specie nouă de batrician din fauna ţării noastre şi anume: Pelobates syriacus balcanicus.
Tot aici trăiesc peste 124 de specii de păsări, multe dintre ele rarităţi cum este Oxyura
leucocephala.
Rezervaţie faunistică situată la sud de lacul Oltina, pe o suprafaţă de 168 ha, ce reprezintă unul din
cele mai caracteristice canioane din ţara noastră acoperită cu o vegetaţie specifică de stepă şi flancată de o
pădure de tip balcanic, care adăposteşte o interesantă faună de coleoptere şi lepodoptere, studiată de
cunoscuţii biologi Popescu-Gorj şi Săvulescu.
Dintre speciile cele mai interesante au (fost identificate: Procerus gigas, Calosoma dentiolla,
Cicindella germanica, (insecte carnivore), Ditomus obsciirus, Brachynus bayardi, gîndacul bombardier,
Purpuricc-nus oblongomaculatus, specie foarte rară, Phytoecia praetextata, în cei mai vestic punct din
Europa, scarabeidul (Onthophagus kindermanni) şi Chironitis furcifer — relict glaciar al faunei coprofage
stepicole pe cale de dispariţie. Dintre lepidoptere merită amintite două specii rare: Euchoe belia gigantea,
cunoscută în ţara noastră doar de aici şi din pădurea Hagieni şi Zerynthia cerisya jerdinandi, specie
balcanică aflată la Canaraua Fetii, la limita sa septentrională.
Marile transformări suferite în ultima vreme în Lunca Dunării prin îndiguiri, drenări şi desecări, au
modificat total aspectul bălţilor din această zonă. Singurul colţ de luncă rămas neîndiguit este cel de la sud
de Calafat, lîngă comuna Ciupercenii Noi.
Numeroasele ostroave ale Dunării din zona amintită reprezintă un însemnat loc de cuibărit a
multor specii de păsări, de aceea o suprafaţă de 500 ha a fost declarată din anul 1972 rezervaţie
ornitologică.
În această rezervaţie ornitologică au fost identificate peste 140 de specii de păsări, iar dintre
principalele păsări care cuibăresc aici menţionăm: corcodelul mic (Podiceps ruficollis), corcodelul mare
(Podiceps cristatus), stîrcul cenuşiu (Ardea tinerea), stîrcul roşu (Ardea purpurea), stîrcul galben (Ardea
ralloides), egreta mică (Egretta garzetta), stîrcul de noapte (Nycticorax nycticorax), barza albă (Ciconia
ciconia), barza neagră (Ciconia nigra), raţa mare (Anas platyrhynchos), raţa cîrîitoare (Anas querquedula),
raţa fluierătoare (Anas penelope), raţa pestriţă (Anas strepera), raţa roşie (Aythya nyroca), cîrsteiul de baltă
(Rallus aquatices), cîrsteiul pestriţ (Porzena porzena), găinuşa de baltă (Galinula chloropus), lişiţa (Fulica
atra), pescăruşul rîzător (Larus ridibundus), chirighiţa neagră (Chlidonias niger), chira de baltă (Stema hi-
rundo), chira mică (Stema albijrons), lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus), lăcarul mic
(Acrocephalus schoebaenus), codobatură albă (Motacilla alba), codobatura galbenă (Motatilla flava),
presura de stuf (Emberiza schoenicus).
În afara păsărilor clocitoare, mai poposesc aici în tranzit numeroase specii migratoare de
primăvară sau toamnă, iar altele vin şi chiar iernează în zonă.
Cele două păduri sînt situate pe malul stîng al Dunării la 3 şi respectiv 15 km amonte de podul de
la Cernavodă. Accesul cel mai facil se realizează prin gara Dunărea, de pe calea ferată Bucureşti—
Constanţa, de aici se poate ajunge la cele două păduri locale cu căruţe sau cu barca pe Dunăre.
Regimul periodic al inundaţiilor din insula Borcei a influenţat configuraţia reliefului planar,
generînd o luncă joasă, străbătută de un. labirint de canale şi bălţi, populate de o vegetaţie higro şi hi-
drofilă, specifică acestor păduri inundabile, unice în ţara noastră. După îndiguire, pădurile din incinta
insulei au fost defrişate îh vederea extinderi terenurilor agricole. Totuşi s-au păstrat cîteva fîşii din
străvechile păduri inundabile între dig şi malul fluviului, care au un important rol protector, apărînd digul
de valuri şi sloiurile de gheaţă din timpul viiturilor.
Dintre vestigiile acestor formaţiuni forestire. caracteristicile ecologice originale şi le-au păstrat
îndeosebi pădurile Caiafele şi Moroiu, care au lăţimi cuprinse între 300 şi 500 m şi o lungime de circa 4 km
fiecare. Pădurea naturală formată din cele două trupuri, însumează o suprafaţă totală de 478,90 ha, din care
348,90 ha pădurea Caiafele şi 130 ha pădurea Moroiu, au fost declarate rezervaţii naturale mixte
preponderent faunistice.
Specificul acestor păduri îl constituie sălciile bătrîne (Salix alba) şi plopii seculari (Populus alba
şi P.nigra), arbori, de 200—300 de ani. adejsea cu un diametru care ajunge pînă la 250 cm. Sub
coronamentul acestor arbori seculari se dezvoltă un subarboret alcătuit din corn (Cornus sanguinea), velniş
(Ulmus laevis), călin (Viburnum opulus) şi desişuri compacte de rugi de mure (Rubus cacsius).
O caracteristică a acestor păduri o constituie prezenţa lianelor între care se remarcă Vitis vintfera
ssp. silvestris şi Periploca graeca.
Datorită inundării periodice a acestei păduri între componentele ierboase se remarcă un număr
apreciabil de specii higrofile care sînt caracteristice clasei Phragmitetea, dintre acestea amintim: stînjenelul
de apă (Iris pseudocorus), cervana (Lycopus europaeus şi L. exaltatus), laptele cîinelui (Euphorbia
palustris), răchitan (Lythrum salicaria), ismă (Mentha aquatica), jaleş (Stachys palustris), Leucanthemum
serotinum, săgeata apei (Sagittaria sagitifolia), gălbăşoara (Lysimachia vulgaris), cosiţel (Sium latifolium).
Influenţele grupărilor cenotice ale ecotopului de zăvoaie sînt indicate de speciile caracteristice
alianţei Calystegion, reprezentate prin: cupa vacii (Calystegia sepium), salcîm mic (Amorpha fruticosa),
mărul lupului (Aristolochm clematnis), lemnul dulce (lycerrhiza echinata) ş.a. (d. N Toniuc. T. Negulici, N
Boşcaiu. 1981).
O însemnătate remarcabilă o au cele două păduri şi din punct de vedere faunistic, fiind între
ultimile refugii ale unor păsări de mare interes ştiinţific, fapt pentru care ele sînt încadrate în cadrul
rezervaţiilor faunistice.
Dintre aceste păsări amintim: raţa sălbatică mare (Anas platyr-hynchost, porumbelul sălbatic
(Columba oenas), turturica (Streptopelia ţurţur), sitarul (Scolopax rusticola), codalbul (Heliaetus
albicilla), călifarul roşu (Tadorna jerruginea) şi bufniţa mare (Bubo bubo). Ultimile trei specii sînt rare şi
se află sub protecţia legii.
Dintre mamiferele existente în cele două păduri amintim: iepurele (Lepus europaeus), vulpea
(Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris), căprioara (Capreolus capreolus), vidra (Lutra lutra),
mistreţul (Sus scrofa).
Pentru importanţa ştiinţifică deosebită a faunei din această zonă, cele două păduri au fost declarate
rezervaţii naturale faunistice.
La începutul secolului al XX-lea trăiau încă multe dropii (Otis tarda) pe cîmpiile din sudul ţării,
constituind un vînat deosebit de căutat şi apreciat, astfel că în ultimii 35 de ani numărul lor a scăzut
impresionant. De la 1000 de exemplare în anul 1953, la 100 de exemplare în prezent.
În sudul ţării principalul teritoriu populat astăzi de dropii este Cîmpia Boianului. unde specia este
răspîndită în mai multe staţiuni dintre localităţile Slatina—Drăgăneşti Olt—Roşiori de Vede. Dropia se mai
menţine în Cîmpia Romanaţi şi Cîmpia Doljului (la Seaca de Cîmp) şi chiar înspre nordul Munteniei (jud.
Dîmboviţa).
Rezervaţia de dropii de la Boianu are o suprafaţă de 300—400 ha şi se află între comunele N.
Titulescu şi Crimpoaia la est, Văleni la sud-est. Seaca la sud, Stoicăneşti la nord-vest şi Izvoarele şi
Movileni la nord-est.
Pentru protecţia ei şi pentru creşterea numărului de exemplare pe suprafaţa rezervaţiei s-a propus
scăderea culturilor de prăsiţoare (în special porumb) şi să se extindă în schimb culturile păioase (grîu, orz),
lucerna, rapiţă şi altele.
Rezervaţie faunistică, care reprezintă prima rezervaţie de cocoş de mesteacăn (Lyrurus tetrix) din
ţară creată în anul 1970 în Munţii Maramureşului. Ea se întinde în golul de munte care începe cu vîrful
Prislop (1483), se continuă cu Prelucile Cerbului (1693 m), Coasta Plaiului (1553 m), Cornedei (1695 m) şi
Piciorul Şesului, spre est; spre vest atinge Obîrşia Gîştelor şi Muntele Cearcănu. Urmează Piciorul Sasului,
Mesteacănului. Vîrful Piciorul Vulpii (1603 m), terminîndu-se cu golul de munte din Ciungii Bălăsinii
(1853 m).
Rezervaţia se află în zona Ocolului Silvic Borşa, iar suprafaţa ei cuprinde cca. 800 ha şi este
orientată pe drumul ce leagă partea de nord a Transilvaniei cu Moldova, pe valea Bistriţei Aurii. Cea mai
mare parte din golul de munte îl ocupă tufele de jneapăn (Pinus montana) şi de ienupar (Juniperus
communis). Vegetaţia ierboasă din rezervaţie este reprezentată de părul porcului (Nardus stricta), rfinul
(Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), precum şi din numeroase perniţe din muşchi de
pămînt (Polytrichum commune).
Cocoşul de mesteacăn care trăieşte aici reprezintă o specie relictă din perioada glaciară. Efectivul
cocoşului de mesteacăn în această staţiune este apreciat la cca. 50 de exemplare. Cu excepţia Munţilor
Maramureşului şi Rodnei, această specie valoroasă nu se mai găseşte în ţară decît în Munţii Căliman, dar şi
acolo într-un număr foarte limitat. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea el era foarte răspîndit la noi, în
special în Carpaţii Orientali.
În prezent efectivul pe ţară a acestei specii rare este de 150 de vemplare, motiv care ar justifica
luarea de măsuri pentru repopularea i această specie a unor biotopuri favorabile creşterii şi înmulţirii ei.
Rezervaţia faunistică cu o suprafaţă de 3900 ha care este situată în mplexul lagunar Razelm—
Sinoe, unde găsim cea mai populată zonă cu păsări de coastă ca: gîrliţa mare (Anser albifrons), gîrliţa mică
(Anser erythropus), raţa de gheţuri (Glangula hyemalis), raţa sunătoare (Bucephala clangula), raţa mică
(Anas crecca), raţa lingular (Anas clypeata), raţa cu ciuf (Netta rufina), raţa roşie (Aythya niroca), stîrcul
galben (Ardeola ralloides), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), stîrcul de noapte (Nyctocorax nyctocorax)
ş.a.;
Rezervaţie faunistică care ocupă o suprafaţa de 14.200 ha, situată la est de Dranov şi reprezintă
zona unde cuibăresc cele mai numeroase lebede (Cygnus olar).
REZERVAŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE
Farmecul şi pitorescul unei regiuni este determinat în primul rînd de forma şi aspectul reliefului.
El formează scheletul, care este împodobit de ghirlandele sclipitoare ale apelor, de haina pufoasă a
vegetaţiei şi de creaţiile pline de fantezie ale omului.
Formele scoarţei pămîntului constituie rezultatul luptei dintre forţele interne ale planetei noastre şi
cele existente. Forţele interne au tendinţa să deniveleze scoarţa planetei, să-i creeze neregularităţi, să
formeze masive muntoase. Forţele externe au tendinţa ca prin acţiunea lor permanentă să macine scoarţe,
să-i reducă înălţimile, să o niveleze la loc.
Aerul, vînturile şi în special apa au provocat erodări continue ale scoarţei pămîntului, dînd naştere
la. peisaje variate şi atrăgătoare, care încîntă drumeţul.
Şa ne amintim de splendidele „opere de artă" ale naturii în Munţii Bucegi, semeţele „Babe" şi
impunătorul „Sfinx", de renumitele „Tigăi" din Munţii Cucaş, de muntele de sare de la Slănic, de vulcanii
noroioşi de la Berca-Policiori — nişte „Vezuvii" în miniatură — de „turnurile gotice" ale Rarăului (Pietrele
Doamnei). Toate acestea sînt capodopere pe care natura le-a modelat cu neîntrecut meşteşug de-a lungul
mileniilor din scoarţa pămîntului, creînd peisaje pe care poporul nostru le-a cîntat cu un talent egal cu al
„autorului" acestor capodopere.
Scoarţa Pămîntului nu este atît de solidă şi de nepătruns cum pare la prima vedere. În timpul
îndelungatelor epoci geologice prin care a trecut, ea a fost supusă la nenumărate mişcări, împingeri, striviri
caro au crăpat-o puternic. Aceste crăpături pot fi uneori foarte mari şi adînci, adevărate rupturi, de-a lungul
cărora s-au mişcat diferite compartimente ale scoarţei. Alteori crăpăturile prin care pătrunde apa în scoarţa
pămîntului sînt foarte mici, de cîţiva centimetri sau milimetri. În adîncuri apa curge ca şi la suprafaţă, spre
nivele mai coborîte. Pînzele de apă freatică (subterană) curg încet şi nu modifică prea mult roca din jur.
Cînd însă pătrund prin crăpăturile din masivele de calcar, ele încep să lărgească treptat, treptat, crăpătura,
sa o mărească datorită dizolvării calcarului şi picăturile rezultate formează prin cădere diferite de
concreţiuni (coloane) care ornamentează pereţii peşterilor.
Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 1 ha; formată dintr-o stîncă calcaroasă situată pe versantul
stîng al Văii Ampoiului între localităţile Tăuţi şi Meteş.
Această stîncă calcaroasă cu aspectul unui „zid de cetate” (M. Bleahu şi colab.) face parte din
„Formaţiunea de Meteş" considerată ca una din cele mai interesante formaţiuni geologice ale Munţilor
Metaliferi.
Printr-o analiză geologică atentă se constata că ea este formată dintr-o alternanţă de strate cu
sedimentaţie normală (şisturi argiloase-grezoase violacee şi verzui, gresii şi bancuri de calcarenite fine) şi
straturi cu sedimentaţie haotică.
Analizînd cu atenţie straturile de calcar bine sudate între ele vom observa mici granule de cuarţ şi
de roci eruptive bazice.
În cimentul breciei s-au identificat numeroase exemplare de orbitoline (Orbitolina discoidea şi
Orbitolina conica) pe baza cărora aceste calcaruri li s-au atribuit vîrsta albiană. Datorită importanţei sale
geologice, formaţiunile albiene de la Piatra Corbului au fost puse sub protecţie şi declarate monument ale
naturii.
Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 1 ha, reprezentată prin doua stînci de calcare olistolitice
situate la est de oraşul Zlatna, la circa 1 km de şoseaua naţională Alba Iulia — Zlatna, la intrarea în satul
Valea Mică.
Cele două stînci, zvelte şi subţiri ca doi piloni au o înălţime de 15 m şi sînt constituite din brescii
ce înglobează calcare tictonice şi urgoniene, care au o geneză asemănătoare calcarelor de la Ampoiţa.
Datorită importanţei lor geologice şi a poziţiei lor naturale aceste formaţiuni au fost declarate monumente
ale naturii.
Rezervaţia geologică şi arheologică în care sînt ocrotite vestigiile vechilor exploatări aurifere din
timpul agatîrşilor, dacilor şi romanilor. Aceste interesant monument al naturii se află la cîţiva kilometri de
gara Cîmpeni, şi reprezintă un important edificiu arhitectural natural, format din numeroase portaluri şi
galerii tăiate în piatră de căutătorii de aur din timpurile străvechi. Cele mai atrăgătoare detalii sînt: „Poarta
Mare” şi „Tronul împăratului".
Rezervaţie geologică formată din trei masive izolate de calcar, dintre care cel mai mare are o
înălţime de 25 m şi un diametru de 200 m. Ele se găsesc amplasate pe versantul stîng al Văii Ampoiţa, din
Munţii Trascăului şi Metaliferi în comuna Meteş.
Studiile geologice efectuate în această zonă de M. Bleahu şi M. Dimian au relevat faptul, că ele
sînt formate dintr-o brecie constituită din calcare tithonice şi calcare urogoniene, dovedite prin identificarea
a numeroase resturi fosile.
Cimentul de asemenea calcaros, înglobează numeroase orbitoline, fapt ce ne indică vîrsta apţiană a
breciei. Datorită importanţei lor geologice şi peisagistice, aceste interesante calcare din Munţii Metaliferi
au fost declarate monumente ale naturii.
Interesantă rezervaţie geologică situată pe malul drept al Secaşului, la 3 km nord de oraş Sebeş-
Alba, care însumează cu perimetrul ei de protecţie suprafaţa de 10 ha.
Rîpa Roşie se desfăşoară pe o lungime de 800 m, avînd înălţimea maximă de 125 m. Ea a rezultat
din acţiunea comună a eroziunii, şiroirii, sifoziunii chimice şi metalice, rostogoliri gravitaţionale în
depozitele acvitaniene de gresii, conglomerate, argile roşii, cenuşe vulcanica, în strate alternative, larg
cutate într-un anticlimal cunoscut sub numele de Tutoi-Sebeş) Al. Borza. 1959
Fig. 33 — Rîpa Roşie
Aici predomină formele sculpturale (piramide, turnuri, coloane etc.): sînt prezentate forme
erozivo-structurale (creste, suprafeţe structurale), iar pîlniile, podurile suspendate aparţin formelor clasto-
carstice.
În această rezervaţie geologică întîlnim o serie de plante rare, dintre care unele endemice.
În pădurea de tei şi jugastru se găseşte o ferigi rară fAsplenmm adiantum-mgrum), cîţiva arbori
seculari de stejar pufos (Quercus pubescens) şi o specie endemică grozama (Genista spathulata) însoţită de
cîrcel (Ephedra distachia), garofiţa (Dianthus serotinus var. demissorum) ş.a.
Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 24,81 ha, situată la sud de satul Ponoarele şi comuna
Cărpinet, la 12 km de oraşul Vaşcău. Rezervaţia adăposteşte interesante fenomene caracteristice, denumite
izbucuri amplasate în partea sudică a platoului Vaşcău, la obîrşia pîrîului Tomnatecul ce se varsă în Valea
Topliţei, afluent al Crişului Alb.
În nordul acestui bazin hidrografic se află bazinul văii Ponorului care se continuă spre nord-est
prin Peştera Cîmpeneasca-Izbucul din Boi în Crişul Negru.
Izbucul de la Călugări se găseşte la o altitudine de 400 m şi este săpat în depozitele dolomitice
cenuşii, prezentîndu-se ca o chiuvetă de 60 cm diametru şi adîncă de 1 m ce se termină printr-o ruptură în
mal de 0,80 m în albia pîrîului. Apa în mod intermitent însoţită de un zgomot surd umple chiuveta, după
care ajunge într-o scoc şi prin pragul de 80 cm, aidoma unei cascade apa ajunge în albia pîrîului.
Acest circuit al apei este intermitent în funcţie de debitul precipitaţiilor şi în drumul parcurs în
acest labirint existent în interiorul masivului. Datorită ritmului său inegal, mai precis a unui ritm dublu
acest izbuc din ţara noastră reprezintă un unicat în hidrologie, fapt pentru care a fost declarat monument al
naturii.
Rezervaţie geologică situată la 500 m vest de satul Domneşti, în apropierea şoselei Sărata-
Domneşti, unde putem să identificăm toate stadiile de dezvoltare, de creştere a unei concreţiuni de la
germeni şi pînă la forme realizate.
Formarea lor are loc în interiorul stratelor, unde în jurul unor centre de depunere în cele mai dese
cazuri sfărămături de roci, resturi de scoici, resturi de roci, apele bogate în substanţe minerale, aflate în ele
sub formă de soluţii coloidale, precipită substanţele respective în decursul a milioane de ani. Din punct de
vedere geologic, concreţiunile formate sînt cuprinse aici într-un nisip cu granule neregulate, depuse de
marea sarxnaţiană într-o zonă de ţărm.
Grupul de concreţiuni „soldaţii" apoi „femeia de piatră", „ciupercile" etc., de la Domneşti sînt
adevărate opere de artă create de natură dealungul erelor geologice ce atrag prin frumuseţea lor pe
numeroşi turişti ce vizitează aceste locuri.
Rezervaţia geologică reprezentată prin masivul de sare de la Sărăţel, situat la cota 12 km sud-vest
de oraşul Bistriţa Năsăud în zona de confluenţă a rîurilor Bistriţa, Budac şi Şieu.
Sarea apare aici ca un nucleu plastic într-o cută anticlinală de tipul diapir care afectează toate
sedimentele miocene străbătute.
Prezenţa sării sub depozitele de luncă ale celor trei rîuri (Bistriţa, Budac, Şieu) zona de confluenţă,
este semnalată de apariţia a numeroase terenuri cu eflorescente saline, plante de sărătură, izvoare şi bălţi
sărate. Pe malul stîng al Şleului, există o baltă cu apă sărată şi nămol sărat.
Sarea acestui diapis a fost exploatată în trecut, fapt atestat de un monument epigrafic din gresie
dură ce a fost identificat în apropierea confluenţei Şleului cu Budacul monument ce datează din prima
jumătate a sec. II e.n. (d. Chintăuan I., Rusu I., Sîngeorzan O. 1974).
Inscripţia de pe el aminteşte de un sclav al unui mare bogătaş care făcea parte din serviciul de
administrare şi exploatare a salinelor. Acest sclav, Atticus, mai răsărit şi destoinic, a ajuns la o situaţie mai
bună.şi a ridicat altarul în cinstea stăpînului.
Zona masivului de sare de la Sărăţel, în suprafaţa de cca. 5 ha, prin prezenţa sării masive la
suprafaţă, a izvoarelor sărate a cîmpurilor cu eflorescente saline şi vegetaţie de sărătură, prin prezenţa unui
lac cu apă dulce (780 m) situat pe Dealul Făgetului, prin peisajul atrăgător, a dus la ocrotirea acestei
interesante zone din judeţ.
Rezervaţie geologică situată în partea vestica a Munţilor Perşani în apropierea comunei Racoşul de
Jos, unde găsim o interesantă formaţiune eruptivă bazaltică. La această rezervaţie se poate ajunge de la
Halta C.F.R. Rupea, străbătînd cîteva sute de metri pînă la vechea carieră de bazalte situată pe malul drept
al Oltului la o înălţime de 20 m cu o suprafaţă ide 1,05 ha.
În centrul acestei vechi cariere de bazalt se află zona ocrotită, formată din imense prisme bazaltice
cu o înălţime de 15 m a căror formă ne permite să examinăm cu uşurinţă structura lor petrografică. Din
analiza acestui profil distingem în partea sa inferioară o zona columnară (10—15 m) de o rară frumuseţe
peste care se găsesc lave nedispuse în prisme, iar la suprafaţă o lavă scoriacee.
Pentru a ocroti şi conserva aceste spectaculoase coloane bazaltice, această zonă a fost declarată
monument al naturii.
Rezervaţie geologică din Munţii Perşani, situată în zona de confluenţă a văii Cohălmel cu Valea
Mare, în apropierea oraşului Rupea, amplasat pe şoseaua naţională Braşov — Sighişoara, cu o suprafaţa de
8,96 ha.
Pe versantul nordic al dealului Cohălmel observăm o.carieră din care se exploatau bazalte
compacte, ce au fost utilizate la diverse construcţii, inclusiv a vestitei cetăţi a Cohalmului ridicată în secolul
ai XII-lea şi ale cărei vestigii se pot vedea şi azi pe versantul nordic al Văii Mari, chiar în faţa acestei
rezervaţii.
După unii autori aceste bazalte ar reprezenta umplutura unui con de erupţie, formînd singurul neck
vizibil de bazalte din Bazinul Transilvaniei (d. M. Bleahu şi colab., 1976). Datorită importanţei sale
ştiinţifice această zonă de circa 9 ha a fost declarată monument al naturii.
În regiunea Carpaţilor de curbură, de la Berea pînă la Pîclele, se află una dintre cele mai
interesante rezervaţii geologice din România. „Vulcanii noroioşi", cu o suprafaţă de 5 ha.
Fig. 34 - Vulcanii noroioşi de la Berca Policiori
Această rezervaţie geologică şi floristică este situată la 12 km de comuna Berea, la care se poate
ajunge din şoseaua naţională Buzău — Braşov, sau cu trenul de la Buzău pînă la Staţia C.F.R. Berea, de
unde trecem podul peste Valea Buzăului şi apoi parcurgem un drum variat şi denivelat printre schelele
şantierului petrolifer Schela — Berca.
După acest drum anevoios ajungem pe un platou arid unde ne întîmpină dealurile Pîclele Mari şi
Pîclele Mici, care prezintă zeci şi sute de vulcani în miniatură, prin craterul cărora se prelinge permanent
bolborosind o lavă vîscoasă şi noroioasă.
Vulcanii noroioşi sînt situaţi pe o suprafaţă a patru platouri de vîrstă cuaternară în lungul
anticlinalului Sătuc — Berea — Arbănasi — Niculeşti, platouri cu înălţimi ce variază între 400—450 m, cu
distanţa de 3—4 km între ele.
Aceşti vulcani în miniatură denumiţi şi „fierbători" sînt extrem de variaţi ca formă şi mărime de la
conuri de 7—8 m pînă la „pigmei" abia răsăriţi peste nivelul solului, de la suprafeţe netede, fluide cu
diametru de 4—5 m şi cu o intensă bolboroseală în centru, la origini minuscule din care răbufnesc periodic
gazele ce aruncă noroiul mai consistent sau mai fluid, după procentul de apă. Apariţia lor este legată
genetic de formaţiunile cutate ce cuprind zăcămintele de petrol. Acestea sînt acoperite pînă la suprafaţă cu
o alternanţă de straturi marnoase şi nisipoase saturate cu apă sărată. Stratele de deasupra zăcămintelor de
petrol şi gaze prezintă fisuri cauzate de alternanţa rocilor tari şi a celor moi care s-au rupt în timpul
căutărilor şi au dat naştere dealurilor din această zonă.
Prin aceste fisuri gazele de sondă se ridică în sus şi antrenează cu ele apa sărată din stratele de
nisip, determinînd înmuierea materialului argilos şi marnos de pe parcurs, care formează mase noroioase ce
dau naştere acestor vulcani în miniatură.
Vizitînd această rezervaţie a vulcanilor noroioşi veţi fi impresionaţi nu numai de peisajul ciudat
creat de acest interesant fenomen geologic, dar şi de vegetaţia ce se instalează în zonele cu soluri
sărăturoase. Vegetaţia lemnoasă este slab reprezentată, însă aici găsim o specie lemnoasă interesantă,
cunoscută sub numele de gărdurăriţă (Nitraria schoebefi) care a fost descoperită aici pentru prima dată în
ţara noastră, de către marele nostru botanist prof. dr. D. Brândză. Planta face parte din familia
Zygophyllaceae, şi are aspectul unei tufe ramificate, de 1—2 m înălţime. Ramurile ţepoase susţin din loc în
loc smocuri de frunze cărnoase.
Gădurăriţa este o plantă rară, monument al naturii care este răspîndită doar în Siberia şi Australia,
iar Staţiunea de la Berca din ţara noastră reprezintă punctul cel mai vestic a arealului său european. Pe
coastele aride, impregnate în sare mai întîlnim şi alte plante specifice solurilor sărăturoase ca: săricică
(Salsola soda), brînca (Salicarnia herbacea), Obione verrucifera, Petrosimonia. trianara, Suaeda
maritima, Camphorosma ovata ş.a.
Comuna Mînzăleşti se află în bazinul superior al Slănicului la contactul dintre munţi şi Subcarpaţii
Vrancei. O notă aparte în fizionomia acestei regiuni este dată de relieful dezvoltat pe sare, aflat la suprafaţă
sau la mică adîncime, rezultînd un complex de forme de relief extrem de variate cu dimensiuni foarte mari.
Cea mai mare parte din arealul ei se desfăşoară în bazinul Pîrîului Jgheabu, afluent pe stînga al
Slănicului, zonă trecută sub ocrotire conform Legii 9/1973. La acest grandios complex de sare se poate
ajunge din Buzău, pe drumul judeţean ce duce la Lopătari. Din dreptul confluenţei pîrîului Sărata cu
Slănicul (La intrarea în comuna Lopătari) după ce am admirat micromorfologia carstică a versantului stîng
al Slănicului, mergem pe drumul de căruţă spre est circa 200 m pînă ajungem la un platou cu aspect selenar.
Aici vom admira numeroase doline simple sau îngemănate, extrem de largi (20—40 m) şi adînci
(10—15 m) cu versanţi prăpăstioşi, o broderie de lapiezuri adînc tăiate în blocurile de sare, avene profunde
îndeosebi la contactul dintre sare şi argila sărăturoasă, peşteri a căror guri de intrare sînt bogat ornate de
stalactite şi concreţiuni sculptate în sare. În acest peisaj încîntător apar numeroase depresiuni ovale sau
rotunde cu diametrul cuprins între 5—50 m, a căror vatră este acoperită cu apă sau cu vegetaţie higro şi
hidrofilă.
Lacurile cele mai mari au apărut în depresiuni mai extinse, rezultate din îngemănarea dolinelor,
aşa-numitele uvalas-uri. Cele mai interesante sînt: Lacul Mare (65,40 m adîncime), Lacul Castelului (3,90
m adîncime).
Tot pe acest platou putem admira numeroase peşteri şi o vegetaţie de sărătură formată din unele
specii de talie redusă ca: Salicomia herbacaea, Artemisia salina, Obione pedunculata ş.a.
Rezervaţie geologică situată pe versatul estic al Munţilor Bodocului la sud de şoseaua Bixad —
Tg. Secuiesc, din comuna Turia.
La această interesantă rezervaţie se poate ajunge parcurgînd drumul marcat cu triunghi roşu care
începe din faţa sanatoriului Turia şi străbate o pitorească zonă a unei păduri de fag cu întinse poieni care
duc la Vf. Dosul Pietrei (1240 m) după care coborîm circa ½ oră şi ajungem la Valea Iadului. În această
vale avem posibilitatea să observăm numeroase izvoare minerale (carbogazoase) şi puncte de emanaţii de
bioxid de carbon, (mofete), care sînt semne ale activităţii post-vul canice ce caracterizează întreaga regiune
a Munţilor Gurhiu-Harghita.
Datorită importanţei sale geologice, o suprafaţă de cca. 3 ha care concentrează punctele de
emanaţii şi izvoarele minerale a fost ocrotită şi declarată monument al naturii.
Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de cca 52 ha, situată la altitudinea de circa 500 m, deasupra
serpentinelor pasului Buceş — Vulcan, reprezentînd cumpăna apelor între Crişul Alb şi Arieş, străjuind din
înălţimea celor 1266 m, drumul moţilor între Brad şi Abrud.
Clipa calcaroasă recifală, coraligenă, prezintă bancuri calcaroase stratificate de culoare gălbuie-
cenuşie cu resturi fosilifere caracteristice faunei de apă caldă din timpul formării coralilor. Rezervaţia are şi
o mare valoare peisagistică: cu stîncile-i abrupte şi pleşuve, ce încadrează armonios în peisajul încîntător,
Oferind largi perspective peste Apuseni, său către sud spre Valea Mureşului.
Datorită importanţei sale geologice şi peisagistice, Muntele Vîlcan a fost pus sub ocrotire şi
declarată monument al naturii.
Cheile Corcaia sînt situate în Valea Cernei la circa 40 km amonte, de Băile Herculane. În aceste
frumoase chei se poate ajunge urmărind drumul forestier recent construit pe vale sau de la Cloşani pe Valea
Motrului Sec şi apoi. pe poteca ce trece la Cerna-Sat.
Cheile Corcaia sînt tăiate într-un mic masiv de calcare urgoniene situate în albia Cernei. Ele au o
lungime de 200 m dar sînt extrem de interesante prin multitudinea de forme pe care le cuprind. Pereţii
cheilor sînt verticali de aproape 150 m înălţime iar lăţimea de numai cîţiva metri. Fundul cheilor este săpat
în marnite de 4—6 m ce formează o salbă neîntreruptă de o rară frumuseţe. În afara mamitelor ca forme
excarstice, mai sînt de semnalat pe masivul de calcar din chei diverse tipuri de lapiezuri, iar ca formaţiuni
endocarstice un mare număr de peşteri (peste 20) ce totalizează aproape 400 m galerii.
Cheile Corcaia reprezintă o interesantă rezervaţie morfogenetică, unde putem observa studiul
formării şi evoluţiei canioanelor din zonă. Aspectul lor de un rar pitoresc justifică crearea aici a unei
rezervaţii geologice de circa 10 ha. Această rezervaţie este propusă a fi inclusă în viitorul Parc Naţional
Domogled—Valea Ciutei.
Rezervaţie geologică situată în staţiunea Sovata-Băi, reprezentată printr-un lac carsto-salin care
face parte din depresiunea subcarpatică internă Praid-Corund-Sovata, situată la contactul formaţiunilor
eruptive ale lanţului muntos Gurghiu cu cele sedimentare ale Bazinului Transilvaniei.
Lacul Ursu s-a format în anul 1875 într-o depresiune care a luat naştere ca urmare a unor alunecări
şi prăbuşiri de teren. În această depresiune formată, s-a acumulat apa pîraielor Auriu şi Topliţa. Lacul are o
suprafaţă de 46 ha şi o adîncime de 18,40 m, fiind astfel cel mai întins lac format pe sare din ţara noastră.
Acest lac prezintă fenomenul de heliotermie, care constă din încălzirea inegală a apei sărate prin insolaţie.
Aceasta se datoreşte densităţii mai mari a apei sărate, care într-un bazin închis se sedimentează, salinitatea
crescînd cu adîncimea.
Din cauza densităţii diferite, în apa acestui bazin lipsesc curenţii de convecţie care să omogenizeze
din punct de vedere termic apa, fapt pentru care pătura de apă de la suprafaţă se încălzeşte puternic, fără să
cedeze căldura stratelor subjacente. Salinitatea şi temperatura ridicată conferă apelor lacului Ursu calităţi
curative deosebite, fapt pentru care aici s-a construit o importantă staţiune balneară, îmbinată cu grija-
deosebită pentru ocrotirea acestui monument al naturii de o mare valoare ştiinţifică.
Rezervaţie geologică situată în Parcul Municipiului Piatra Neamţ, instalată pe depozitele de şisturi
menilitice şi disodilice din Oligocen. În aceste depozite se găsesc un număr foarte mare de solzi, schelete
şi, impresiuni de peşti, ce formează adevărate cuiburi fosilifere ce au fost semnalate întîia oară în anul 1888
de Leon Cosmovici.
Straturile de şisturi menilitice care predomină în rezervaţie, conţin numeroase schelete de peşti din
specia Ciupea crenata (sardea). Printre cercetările palenontologice de detaliu asupra acestei faune
ictiologice străvechi au fost făcute de Ion Simionescu profesor de geologie la Universitatea din Iaşi. El
publică un număr de 12 specii de peşti fosili, efectuînd şi unele studii comparative cu fauna ihtiologice! de
la Suslăneşti-Muscel, de unde Mircea Păucă a descoperit aproximativ 50 de specii de peşti fosili dintre care
unii au astăzi urmaşi în Marea Neagră (d. Macarovici).
Pentru cunoaşterea mai amănunţită a evoluţiei vieţuitoarelor pe pămîntul ţării noastre în trecutul
său geologic, această zonă interesanta din ţinutul Neamţului a fost decretată rezervaţie geologică naturală.
Rezervaţie geologică reprezentată printr-un masiv calcaros cu variate formaţiuni carstice situate la
19 km de oraşul Bicaz, culminînd culmea Surduc-Munticelu cu o suprafaţă de 90 ha. Din Muntele Surduc
nu a mai rămas mult, deoarece roca sa calcaroasă a fost mult exploatată, dar în schimb muntele Munticelu
şi-a păstrat peisajul său sălbatic care te uimeşte prin frumuseţea sa naturală. Acest masiv este constituit din
calcare masive albe cenuşii care adăposteşte o bogată faună fosilă, reprezentată prin: brahiopode, bivalve,
gasteropode, care atestă vîrsta Jurasică şi Cretacică a acestei zone.
În afara constituţiei geologice interesante, masivul Munticelul prezintă şi unele formaţiuni carstice
remarcabile, printre care amintim, Cheile Şugăului care sînt de o sălbăticie fără seamăn. Tot aici în anul
1972 a fost descoperită în versantul vestic al masivului o frumoasă peşteră cu formaţiuni calcitice care în
scurt timp va deveni un punct de atracţie turistică.
O suprafaţă de circa 90 ha din Masivul Munticelu a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument
al naturii.
Rezervaţie geologică naturală situată în partea estică a municipiului Piatra Neamţ, formată din
depozite menilitice şi disedilice de vîrstă Oligocenă. În aceste depozite, Leon Cosmovici, identifică în anul
1888 numeroase schelte şi impresiuni de peşti, mai ales dintr-o specie de sardea (Ciupea crenata). Această
zonă de importanţă ştiinţifică, împreună cu Muntele Cozla din apropiere, au fost declarat rezervaţii
geologice naturale.
MUNTELE DE SARE DE LA SLĂNIC PRAHOVA (Judeţul Prahova)
În catalogul rezervaţiilor din ţara noastră este considerat ca unul din cele mai frumoase şi
interesante areale geologice ocrotite. Suportul rezervaţiei îl reprezintă sarea, dar ceea ce se ocroteşte în
primul rînd este peisajul morfologic care s-a individualizat pe versanţii blocului de sare scos la zi de
eroziune.
El se află în oraşul Slănic, la baza dealurilor de pe dreapta rîului cu acelaşi nume. Slănicul se află
la capătul căii ferate care vine din Ploieşti Sud (44 km). Pentru turiştii care sosesc din Bucureşti sau de pe
Valea Prahovei pot, fi folosite staţiile Ploieşti Vest (41 km) şi Buda (34 km).
Cursele sînt destul de frecvente (în medie la 2—4 ore), timp necesar pentru acoperirea distanţei
fiind de circa 1½ din Ploieşti Sud şi 1 oră din Buda. Din Ploieşti se desfăşoară pînă la Slănic o şosea
modernizată de care se leagă şoselele care vin de la Vălenii de Munte (16 km) şi din punctul Paralela 45°
de pe şoseaua E 15 — prin Băicoi (35 km).
Pentru a ajunge la Muntele de Sare, din centrul oraşului aflat în zona străzii V. Alecsandri, se
pleacă spre vest. De la intersecţia cu. Bulevardul Muncii (şoseaua care vine din sud de la Ploieşti) se apucă
pe strada Baia Baciului care are în capăt staţia PECO în partea stîngă şi Supermagazinul în partea dreaptă.
După aproape 200 m de urcuş pe o pantă de circa 10°, strada face un cot la dreapta, trece pe lîngă Centrul
de recreere al elevilor (dreapta) apoi schimbă direcţia către stînga. Panta se domoleşte treptat şi după circa
10 m. ajungem în dreptul intrării complexului balnear Baia Baciului.
De la început privirea ne va rămîne aţintită asupra lacului Baia Baciului şi pe Muntele de Sare din
spatele acestuia. Se intră în complex trecînd printre ramele instalaţiei de încălzirea apei pentru duşuri cu
ajutorul energiei solare. Coborîm mai multe trepte, ocolim lacul pe la vest (stînga) şi după cîteva minute
ajungem la baza abruptului sudic, al blocului de sare care reprezintă obiectivul principal al rezervaţiei-
Acesta se desfăşoară pe circa 1,8 ha şi are în componenţă Muntele de Sare cu lacul din interior precum şi
zona din imediata vecinătate în care so includ Lacul Porcilor, Lacul Baia Baciului şi versanţii înierbaţi.
Fig. 36 — Muntele de Sare—Slănic Prahova
Pentru a înţelege modul în care a rezultat tot ansamblul sînt necesare cîteva detalii privind
structura geologică şi relieful regiunii. Oraşul Slănic se desfăşoară pe lunca, dar şi pe o parte a versanţilor
văii Slănic, care aici este mai lungă avînd înfăţişarea unei mici depresiuni.
Dealurile care delimitează înălţimi de 600—850 m. Mai importante sînt: Dealul Damian, Dealul
Crucîşor, Dealul Gorgoni, Dealul Glurcani şi Piscu Căţelu în vest şi Dealul Verde, Dealul Muşcelu, Dealul
Comorilor, Dealul Sitaru în est.
De la nivelul superior al acestor culmi coboară spre apa Slănicului versanţi prelungi fragmentaţi de
mai multe văiugi. Interfluviile dintre acestea adesea au înfăţişarea unor platouri care coboară în panta
uşoară. La capătul sud-estic al uneia dintre ele — Podul Lungaşului — ce pleacă din culmea Ciurcani se
află şi rezervaţia. Versanţii dealurilor sînt afectaţi destul de frecvent de alunecări de teren, ce dau naştere
unui peisaj de zbîrcituri, ochiuri de apă şi curgeri noroiase mai ales acolo unde argilele precumpănesc, iar
văiugile muşcă adînc în ei.
Cea mai mare parte din teritoriul pe care se desfăşoară oraşul se află în zona unui masiv de sare de
vîrstă miocenă, apreciat de geologi ca avînd o suprafaţă de 1,6 km 2 şi o grosime de 300—340 m. Unele din
proeminenţele lui se situează la adîncimi mici, altele apar chiar la suprafaţă. El este îmbrăcat într-o mantie
de roci argiloase, marnoase, puternic sărăturate care formează aşa-numita brecie a sării.
De-a lungul secolelor punctele unde sarea era curată şi aproape de suprafaţă au fost depistate de
localnici şi folosite pentru aprovizionarea cu sare a populaţiei din regiunea colinară şi chiar mai departe.
Primele ocne sînt realizate la finele secolului al XVII-lea pe stînga rîului Slănic în regiunea Baia Verde.
Ulterior ele au fost săpate şi în alte locuri. Pe dreapta rîului, la poalele Lungaşului, la începutul secolului
trecut, a început extragerea sării în două ocne care se aflau pe amplasamentul lacului Baia Baciului şi a
Muntelui de Sare.
Exploatarea sării se realizează prin sistemul camerelor semicirculare, numit după forma lor şi
sistemul în clopot. Blocurile de sare erau scoase la suprafaţă cu ajutorul crivocului — un sistem simplu de
funii trecute peste nişte roţi de lemn care erau împinse din greu de către cei din ocnă.
Dar asupra blocurilor de sare n-a acţionat numai omul care-i smulgea părţi din interior, ci şi apa
care pătrunzînd prin rocile de suprafaţă ajungea la partea superioară a ei producînd dizolvări. Cu timpul
tavanul ocnelor se subţia, frecvent în el se produceau crăpături pe care apa le lărgea continuu, iar în final se
ajungea la prăbuşirea lui.
Aşa s-a întîmplat şi cu ocna de la Baia Baciului la mijlocul secolului trecut. A rezultat o excavaţie
destul de largă în care apa s-a acumulaţi formînd un lac. Dizolvarea, spălarea în Suprafaţa, alunecările au
acţionat intens asupra malurilor. În urma unei alunecări mai însemnate produse în nord-vestul său este
dezgolită latura de sud a Muntelui de Sare. Ulterior se va prăbuşi tavanul camerei, iar pe fundul acesteia
apa adunată din ploi a dat naştere unui lac de 32 m adîncime. Ceva mai tîrziu a fost săpat în peretele estic al
muntelui tunehil care ajunge pînă la marginea oglinzii de apă.
Vizitatorul acestor locuri va rămîne impresionat de multitudinea de sculpturi şi desene săpate în
sare, sub forma unor dungi albe şi cenuşii ce descriu cute şi unghiuri din cele mai variate. Spectaculosul
este imprimat de relieful carstic alcătuit dintr-o infinitate de lapiezuri tubulare adînci de cîţiva decimetri,
separate de creste şi ace. La aceasta se adaugă formele de precipitare a sării din saramură rezultată după
ploi sau din vaporii încărcaţi cu sare din vecinătatea muntelui. Ele frecvent au forma unor conopide de
dimensiuni mici.
Cutremurul din 1977 a pricinuit crăpături mari şi adînci în pereţii Muntelui de Sare. Mult a avut de
suferit şi tunelul, ceea ce a făcut ca accesul să nu mai fie posibil. Totuşi, din marginea sa, prin poarta de fier
se poate zări oglinda lacului de culoare verde datorită concentraţiei mari în clorură de sodiu, o mică
platformă tăiată în sare care rămîne suspendată deasupra lacului cu cîţiva centimetri vara cînd apa se
evaporă mai mult, apoi pereţii împodobiţi cu numeroase desene create de tectonica sării şi, în sfîrşit,
ghirlandele de stalactite ca nişte ţurţuri lungi, uneori pînă la 40 cm. lungime, care înconjoară marginea
tavanului. Imaginea poate fi completată în urma unei ascensiuni uşoare pe latura de nord a muntelui, suind
pe poteca, care se continuă la dreapta intrării în tunel. De sus impresiile sînt mult mai bogate. În faţa
ochilor ne apar creasta crenelată a muntelui, deschizătura pe care în abis se profilează apa de smarald în
care se proiectează pereţii vechii ocne. Lacul are forma uşor ovală cu axa mare de circa 46 m şi o suprafaţa
de 1.300 m2. Salinitatea apei este de 260 gr./litru. În cursul rîului atît salinitatea cît şi temperatura apei nu
suferă modificări prea mari.
În vecinătatea Muntelui de Sare se află lacul Baia Baciului — cel mai extins din localitate (6.100
m2) dar care are o adîncime de numai 62 m. Pe fundul său există nămol folosit de localnici în scop
terapeutic. Marginile sale au fost amenajate cu poduri din scîndură pentru plajă, iar în capătul sudic o
trambulină pentru sărituri în lac.
Lîngă Muntele de Sare se zăreşte un lac ceva mai mic — Lacul Porcilor (adîncimea sub 1 m) de pe
fundul căruia se extrage – nămolul utilizat în staţiune pentru tratament. Versanţii care înconjoară acest
complex au fost amenajaţi pentru odihnă şi recreere. În aceste condiţii multe din elementele peisajului
iniţial al zonei tampon a rezervaţiei au dispărut. Totuşi, în apropierea Muntelui de Sare, pe malurile
argiloase, sărăturoase se pot identifica o floră specifică halofilă reprezentată prin: sărărica (Salicvrnia
herbaceea), pelinul (Artemisia salina), steluţa (Aster tripholium), tufărişuri de cătină etc.
Muntele de sare şi complexul balnear nu constituie singurele obiective pe care vizitatorul oraşului
le poate vizita. La fel de solicitată este Salina Vechi. Aici, la suprafaţa există pavilioane pentru cel sosiţi la
tratament, apoi policlinica, un interesant muzeu al sării şi cantina-restaurant.Dar cei sosiţi aici urmăresc în
primul rînd coborîrea în adîncurile salinei. Aceasta se face cu ajutorul unui lift care în limbajul minerilor —
se numeşte „colivie", poate datorită formei sale. Se coboară circa 220 m pînă în „mina Unirea" care a
funcţionat între 1938 şi 1969. Ea este destinată circuitului turistic şi tratamentului medical. Aici se pot
vizita în circuit mai multe săli din cele 15 şi care se găsesc dispuse în jurul unui stîlp imens de sare. Sălile
au formă de trapez cu înălţimea de circa 60 m şi baza mare de 35 m. Impresionează varietatea de imagini pe
care le compun orizonturile de sare în tente de alb imaculat la nuanţe de - gri şi negru, apoi unghiurile
ascuţite, cutele care toate se îmbină în sute de modele inedite.
În săli pot fi zărite încă o parte a instalaţiilor şi uneltelor folosite cu ani în urmă la exploatarea sării
(şine, vagoneţi, un pod de lemn). Mergînd spre stînga intrării vom întîlni săli special amenajate pentru
exerciţii fizice şi tratamente medicale, un uriaş bazorelief dedicat marelui domn Mihai Viteazul, un
monument al luceafărului poeziei noastre — Mihai Eminescu şi, în sfîrşit, un ansamblu sculptural
simbolizînd geneza poporului nostru — toate fiind realizate printr-o migăloasă muncă de cioplire în blocuri
uriaşe de sare.
Deasupra minei „Unirea" există mina „23 August" care a funcţionat între 1912—1943. Într-una
din sălile acesteia cu lungimea de 80 ni, lăţimea de 32,5 m şi înălţimea de 54 m se organizează concursuri
naţionale şi internaţionale de aeromodele, ultimul fiind în anul 1982.
Rezervaţie geologică de vîrstă eocenică situată în comuna Turnu Roşu, la poalele Munţilor
Făgăraş, aproape de defileul Oltului.
La această rezervaţie se poate ajunge străbătînd şoseaua comunală ce leagă localităţile Avrig şi
Tălmaciu pînă în comuna Turnu Roşu, de unde se urmează în amonte Valea Caselor, ce trece prin localitate
pînă l,-i marginea munţilor, care este mărginită de o bandă îngustă de calcar. Calcarele de la Porceşti au
atras de timpuriu atenţia cercetătorilor din cauza excepţionalei bogăţii în fosile, care au format obiectul a
numeroase lucrări ştiinţifice.
Pînă în prezent aici s-au identificat aproximativ 180 de forme, de: înraminiferi, coralieri,
echinoderme, viermi, brahiopode, bivalve, gasteroode, reptile şi peşti.
Deosebit de importante sînt cele 15 specii de foraminifere (numuli, operculine, alveoline) care au
dat posibilitatea stabilirii vîrstei acestor formaţii în comparaţie cu celelalte apariţii de calcare numulitice de
la noi.
De asemenea, de un interes deosebit sînt resturile de peşti, pe baza cărora au fost identificate nu
mai puţin de 63 specii de rechini, dominante fiind cele de Lamna şi de Carcharodon, ultimul fiind un
rechin gigant. Aici s-au găsit cele mai frumoase exemplare de moluşte ca: Petcan, Spondylus, Cardium,
Ostrea, bucina, Matica, Voluta, Conus.
Toate aceste caracteristici stratigrafică şi faunistice ale calcarelor la Turnu Roşu (Porceşti) le
apropie de calcarele de la Albeşti (jud. Argeş) şi de la Azarlîc (satul Văleni, jud. Constanţa), fapt ce ne
dovedeşte că marea comunica larg în timpul Eocenului de cele două părţi ale Carpaţilor, fără să se poată
preciza unde se aflau acele culoare de legătură.
Calcarele de la Turnu Roşu (Porceşti) au o mare valoare ştiinţifică şi paleogeografică, fapt pentru
care o suprafaţă de 26,40 ha. este declarată rezervaţie naturală şi este pusă sub ocrotire.
Rezervaţie geologică reprezentată printr-un olistolit de calcare care adăposteşte o bogată faună
medio-ţriasică. Această rezervaţie este situată pe Pîrîul Cailor, un afluent pe stînga al rîului Moldova, a
cărui vărsare se găseşte la circa 1 km aval de localitatea Fundul Moldovei. De la gura lui se parcurge
drumul unei vechi exploatări care urcă spre Dealul Cailor pînă la fostele galerii miniere, de unde se coboară
o distanţă de 350 m spre nord-est, pînă se descoperă într-o excavaţie, unde se află aceste calcare cu mare
valoare ştiinţifică.
Urmînd valea Pîrîului Cailor, după circa 2 km., aceasta coteşte spre nord, fiind tăiată în marnele
cretacice. După încă 1,5 km., aproape de zona de izvoare, în dreptul Vîrfului Cailor ce se înalţă în stînga şi
care este constituit din şisturi cristaline, iar dacă părăsim valea pe versantul ei drept, întîlnim două
formaţiuni noi; xm mic masiv de calcare roşii şi apoi o masă mai mare de diabaze care stau lipite de
jaspurile jurasice.
Micul masiv de calcare roşii este cel care a ridicat numeroase probleme şi care face obiectul
ocrotirii. El reprezintă un bloc de 7—8 m lungime, 6—7 m lăţime şi 2—3 m înălţime, pe lîngă care se află
şi alte blocuri mai mici desprinse din el. Acesta se găseşte la 350 m de gurile fostelor galerii, în care au fost
exploatate zăcămintele de jespuri bogate în fier.
Aceste calcare roşii au fost descoperite în anul 1874 de către geologul austriac K. Paul şi
redescoperite de alt geolog austriac B. Walter (1876), ambii recoltînd de aici numeroase fosile ce au fost
determinate de marele paleontolog E. Mojsisovics (1879).
Pe baza acestor studii ei a publicat numeroase date originale în monografia sa asupra
cefalopodelor triasice din regiunea mediteraneeană (1882), devenind un loc de referinţă pentru faunele
triasice, aşa cum reiese din lucrările lui A r hal e r (1906) şi Kittl (1912).
Calcarele roşii de pe Pîrîul Cailor deşi cunoscute prin faima lor, nu au fost regăsite decît recent de
către I. Turcueţ. Fauna acestor calcare cuprind 26 de forme, dintre care 15 amoniţi, şi 11 bivalve.
Majoritatea sînt caracteristice pentru etajul Ladinian al Triasicului Mediu (specii de Protrachyceras,
Arpadites, Celtites, iar dintre bivalve Daonella), dar există şi cîteva forme caracteristice Carnianului
inferior (specie de Magaphillites, Daonella, Haltibia şi Monophyllites).
Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite, o suprafaţă de 500 m 2 a fost pusă sub ocrotire şi
declarată monument al naturii.
Rezervaţie geologică situată pe Valea Moldovei, pe versantul, ei drept, la circa 2 km. aval de
localitatea Pojorîta. Acest punct fosilifer se află aproape de halta Sadova, în locul în care şoseaua trece
peste calea ferată.
Stratele de la Pojorîta sînt formate din marnocalcare roşii şi vulcanice, care alternează cu şisturi
argiloase de aceeaşi culoare şi care trec lateral în calcare marnoase fine, sublitografice roşii şi verzui-
gălbui. Aceste calcare marnoase prezintă cuiburi şi lentile de silice în care s-au identificat numeroase
exemplare de aptychi ce aparţin la 6 specii ale Lamellaptychus şi Punctaptychus.
Aceste calcare au fost descoperite în 1876 de K. Paul şi ele aparţin Cretacicului inferior. Mai tîrziu
Uhlig (1894 şi 1903) le consideră jurasice, dar toţi autorii O. Krautner, M. Ilie, Gh. Popescu şi D. Patrulius,
ulterior s-au raliat primei păreri.
Pe baza recentelor cercetări a faunei din aceste straturi de către I. Turculeţ, s-a dovedit că formele
de aptychi reprezintă Jurasicul superior.
Această vîrstă a fost confirmată de studiul micropalentologic. asociaţia de calpionele (Calpionella alpina,
C.elliptica, C. satuniana şi C. intermedia), precum şi cea de ale tipului Globachaete, indică, de asemenea,
Jurasicul Superior.
Studiile recente efectuate în anul 1972 de M. Săndulescu, a evidenţiat prezenţa asociaţiei de
tintinide (Tintinopsella carpatica, Calpionella darderi şi Calpionelopsis simplex) care îl face să extindă
vîrsta acestor straturi de la Kimmeridgianul superior — Tithonic, la Berriasian şi Valanginian.
Unii autori le-au considerat ca aparţinînd unităţii flişului cretacic, avînd ca bază stratele de Sinaia,
iar alţii ca făcînd parte din umplutura cretacică a sinclinalului Rarău.
Pentru valoarea geologică şi paleontologică deosebită, stratele cu aptychus care ocupă o suprafaţă
de 0,50 ha au fost declarate monumente ale naturii.
Rezervaţie geologică situată pe valea pîrîului Stăncioi, afluent al Olteţului. La această rezervaţie se
poate ajunge străbătînd şoseaua Bucureşti — Sibiu, pe varianta care evită oraşul Rîmnicu Vîlcea şi care
traversează Oltul pe barajul nou construit. După ce străbatem co muna Goranu şi apoi comuna Fedeleşoiu,
la 2 km de locul denumit Sticlărie, se trece peste conul plat de dejecţie al unui pîrîu ce coboară din dreapta,
în al cărui versant urcă un drum forestier. Acesta este pîrîul Stăncioi, pe care se urcă circa 500 m, pe o
potecă printre case, după care parcurgem încă 500 m pe firul văii.
Datorită regimului său torenţial, apele pîrîului a dezgolit o succe srane de strate de vîrstă Neogenă,
constituite din pietrişuri, nisipuri marnoase şi marne, în care apa de şiroire şi de ploaie a sculptat o mare
varietate de forme.
La 40 m. amonte de ultimul baraj, o primă deschizătură de 28 m lungime şi 9 m înălţime prezintă
formele incipiente ale acţiunii apei care formează aici o reţea de ramificaţii ce prezintă adîncituri
apreciabile. Aceste adîncituri ajung la 10 m înălţime, ele avînd forma unor imense tuburi de orgă sau de
septe separate de hornuri adînci.
Incinta următoare are o lungime de 130 m şi o lăţime de 70 m, şi este reprezentată de numeroase
şiroiri ascuţite ce dă aspectul dinţilor unui fierăstrău. Este aspectul tipic al lapiezurilor formate pe sare sau
pe calcare ceea ce constituie o interesantă convergenţă de forme.
O zonă foarte interesantă este reprezentată de masivele piramidale de pămînt, stîlpi şi muchii
rămase în picioare, datorită unor bolovani care le protejează în vîrf împotriva eroziunii.
Crestele gigantice de 80 m înălţime proeminează pe pereţii rîpii formînd numeroase turnuri ce
domină regiunea. Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice o suprafaţă de 12 ha a fost pusă sub
ocrotire şi declarată rezervaţie naturală.
Rezervaţie geologică situată pe Valea Milcovului, într-o zonă foarte pitorească, la confluenţa
pîrîului Reghin cu Milcovul, numit „La Scuntari". Ajungînd în satul Andreiaşul de Sus avem posibilitatea
de a vedea aceste „minuni" ale naturii care sînt focurile nestinse.
La circa 150 m distanţă orizontală de Valea Milcovului şi la 150 m diferenţă de nivel se observă o
suprafaţă dreptunghiulară de 40/20 m, lipsită de vegetaţie şi acoperită cu piatră măruntă. În cadrul
dreptunghiului menţionat se găsesc mai multe spaţii, prin care ţîşnesc liber gaze naturale ce ard singure sau
pot fi aprinse. Flăcările sînt slab colorate, de 30—50 cm înălţime şi sînt greu observate ziua. Numărul
locurilor de ieşire a hidrocarburilor nu este fix, ele se schimbă pe măsură ce apar noi orificii sau se deschid
altele. „Tot în acest perimetru mai întîlnim şi mici băltoace, care bolborosesc şi din care ies, de asemenea,
gaze inflamabile, dar care nu ard spontan. Focurile nestinse de la Andreiaşul sînt legate de zona de fracturi
Caşin — Bisoca, care facilitează ieşirea la zi a gazelor legate de acumulările de hidrocarburi din sol.
Pentru menţinerea acestor interesante şi fascinante focuri nestinse de la Andreiaşul, o suprafaţă de
8.000.m2, a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.
REZERVAŢII SPEOLOGICE
Peşterile reprezintă adevărate vestigii geologice, o impresionantă lume de basm, fiind bogat
ornamentată cu coloane de stalactite şi stalagmite, fenomene castice datorate curgerii milenare a apelor
subterane.
Cele mai frumoase fenomene castice din România le întîlnim în Munţii Banatului, Munţii
Apuseni, în ţinuturile gorjene, mehedinţene şi hunedorene.
Să pătrundem împreună în adîncurile pămîntului nostru şi să admirăm aceste frumuseţi dăltuite în
calcar de natură. Nu putem începe aceasta frumoasă drumeţie în adîncurile pămîntului fără a-i aminti pe
marele biospeolog român Emil Racoviţă şi colaboratorul său, savantul Rene Jeannel, care au cercetat şi au
descoperit numeroase peşteri din ţara noastră, descifrînd tainele lor, viaţa cavernicolă, care pulsează în
această lume a tăcerii, care a vrăjit nu numai pe turişti şi naturalişti, ci şi pe poeţi şi scriitori.
Interesantă rezervaţie speologica, care ocupă o suprafaţă de circa 200 ha, situată în Munţii
Apuseni. Acest complex carstic este reprezentat de Peştera şi Gheţarul de la Scărişoara.
Pentru a admira acest frumos complex carstic trebuie să porneşti de la comuna Gîrda de Sus şi
apoi străbătînd o încîntătoare poteca montană ajungi la Cota 1.200 de pe culmea împădurită a platoului
Scărişoara-Ocoale. Acolo te întîmpină un aven lung cu deschiderea de 60 m în diametru. Coborînd în acest
puţ gigantic, adînc de aproximativ 50 m, apare poarta largă a peşterii.
În grotă, sub bolta impozantă din Sala Mare, te izbeşte aerul rece şi umed al peşterii, iar sub
picioare simţi blocul de gheaţă fosilă, păstrată din vremuri îndepărtate. Vîrsta acestui depozit de gheaţă,
determinată pe baza analizei de polen, este apreciată la circa 3.000 de ani. Coborînd o pantă.de gheaţă,
ajungi în lumea de basm a stalagmitelor, în care se reflectă feeric lumina torţelor ce deschid calea prin
bezna adîncurilor.
Cercetările făcute în această minunată peşteră au scos la iveală fosile de capră neagră (Rupicapra
rupicapra carpatică), ceea ce demonstrează că odinioară acest animal graţios şi sprinten trăia şi pe
meleagurile Munţilor Apuseni.
În vecinătatea imediata a gheţarului de la Scărişoara, la o -altitudine mai mică se află Peştera
Pojarul Poliţei.
Fig. 38 — Gheţarul de la Scărişoara
Rezervaţie speologică cu o suprafaţă de 125 ha, situată în Munţii Apuseni, la altitudinea de 1.300
m, care se află în Peştera lui Oneaţă, descoperită în anul 1965 pe Valea Gîrda (Cătunul Gasa de Piatră), nu
departe de Gheţarul de la Scărişoara, în apropiere de comuna Arieşeni
În afară de gama largă de formaţiuni stalagmitice, aici au fost descoperite — ca şi în peştera de la
Scărişoara — aşa-numitele perle de cavernă (perle cu lăcaş), formaţiuni concreţionale din calcită specifice
peşterilor.
PEŞTERA DE LA ULUCE (Judeţul Argeş)
Rezervaţie speologică cu o suprafaţă de 5 ha, care este renumită în acest judeţ datorită
interesantelor şi frumoaselor sale elemente morfologice subterane, care ne apar sub forma unor arici
cristalini, sidefii. Datorită peisajului încîntător în care este formată peştera, cît şi frumuseţea formaţiunilor
stalactitice şi stalagmitice, specifice încăperilor subterane, au dus la ocrotirea ei şi declararea ei monument
al naturii de o mare valoare ştiinţifică.
Această splendidă peşteră a Munţilor Apuseni, este situată pe malul stîng al Crişului Repede, în
imediata vecinătate a localităţii Şuncuiuş, cu o suprafaţă de 100 ha.
Peştera Vîntului are o lungime de peste 6 km şi este străbătută de un curs subteran de apă, fiind
întreruptă de lacuri şi sifoane, organizate pe trei etaje succesive, fiecare cu nivele de eroziune tăiate în rocă
sub formă de console şi praguri.
În majoritatea camerelor, tavanele galeriilor sînt îmbrăcate pe suprafeţe întinse în cruste albe de
gips cristalin, excepţional de frumoase, care apar sub formă de anthodite cu structură fibroasă şi sclipiri
sidefii sau sub formă de cristale aciculare dezvoltate în nisipurile aluvionare ale etajelor părăsite de ape.
Fauna peşterii este reprezentată de nematodul triglobiont (Mylonehidus cavensis), sincaridol
(Parabathynella sp.), isopodul (Mgsoniscu graniger), diplopodele (Gervaisia biharica, Typhloialns serbani
unilineatns) şi coleopterul (Pholenon moczariy), endemice în Munţii Apuseni.
Fig. 39 — Aspect din Peştera Vîntului
Rezervaţie speologică cu o lungime de peste 1,5 km, descoperită la anul 1975 într-o fostă carieră
de marmura din satul Chişcău, comuna Pietroasa. Peştera Urşilor este amplasată în bazinul Crişului Negru,
deschizîndu-se la o altitudine de 419 m în flancul nordic al Dealului Măgurii, imediat în amonte de satul
Chişcău.
Ea cuprinde două nivele principale de galerii ca o desfăşurare liniară.
Nivelul superior, inactiv, este constituit dintr-o galerie spaţială, lipsită de denivelări accentuate şi
foarte bogat concreţionată, adăpostind numeroase stalagmite, scurgeri şi masive stalagmitice, draperii,
cîmpuri de stalactite etc. Multe din aceste formaţiuni au o morfologie şî un aspect particular, datorită
printre altele calcarului marmorean în care este săpată peştera.
Galeria inferioară este activă, mai puţin concreţionată, excepţie făcînd un diverticol în care se
dezvoltă remarcabile cristalizări calcitice, de tipul celor din Pojarul Poliţei.
Originea cursului de apă corespunde probabil unor, pierderi în pat din bazinul superior al văii
Brusturilor, în timp ce resurgenţa este reprezentată de ieşirea la zi a apelor din Huda de la Chişcău — o
cavitate de 150 m lungime, semnalata încă din 1863 de către A. Schmidl.
Fauna cavernicolă terestră este constituit mai ales din coleoptere bathysciiriae (Phleuon şi
Bihorites) şi izopode trichoniscidae (Mesoniscus); în fauna acvatică au fost semnalate sincaride
(Bathynella).
Peştera adăposteşte un număr mare de fosile aparţinînd faunei din perioada pleistocen superior-
holocen şi mai ales ursului de cavernă (Ursus spelaeus), dintre care se remarcă în mod deosebit un schelet
de urs — singurul cunoscut în România, conservat pe o terasă aluvionară din galeria inferioară.
Pe versantul sudic al Munţilor Rodnei, pe Valea Izvorului Tăuşoarelor, afluent al Văii Gersa, s-a
descoperit în anul 1955, de către cercetătorii Institutului de Speologie „E. Racoviţă" din Cluj-Napoca, cea
mai adîncă peşteră din ţară (350 m) — Peştera Izvorul Tăuşoarelor” — iar după lungimea galeriilor
subterane (5.050 m), se situează pe locul al treilea.
La această peşteră cu dimensiuni atît de mari, formată în depozitele de calcare terţiare de vîrsta
eocenă (cu o suprafaţă de 70,90 ha) se poate ajunge din comuna Rebrişoara sau comuna Parva. Straturile de
calcar, deşi nu prea groase, avînd poziţia înclinată, an favorizat formarea acestei peşteri adînci, care
constituie unul din cele mai remarcabile momente ale naturii.
Această peşteră adăposteşte mai puţine frumuseţi de piatră (stalactite, stalagmite, draperii etc.),
decît alte peşteri din ţară, dar prin conţinutul faunistic al lumii ei subterane, prin fenomenele hidrologice
interesante şi rare pe care le generează, are o mare valoare ştiinţifică.
Particularităţile acestei peşteri constă în existenţa unor cristale de gips numite antodite, care sînt
extrem de rare în carstul nostru. În sud-vestul Munţilor Rodnei se cunosc şi alte peşteri interesante ca:
Jgheabul lui Zalion, Peştera lui Magiei, Peştera Zînelor de la Preluca, Peştera de la obîrşia Strîmbei,
Peştera din Dealul Popii.
Rezervaţie geologică situată în Cheile Prolazului şi reprezintă una dintre cele mai interesante
rezervaţii, datorită ansamblului de sifoane înşirate pe întreg traseul ei. Sifoanele sînt clădite în trepte cu
altitudini descrescînde faţă de intrarea ce se află în aval.
Ultimul sifon din amonte este situat la circa 25 m mai jos faţă de intrare. În acest caz apele circulă
dintr-un sifon în altul pe o contrapantă sub presiune, ceea ce presupune existenţa unui culoar ascendent în
amonte care determină această presiune.
Peştera Popovăţ este situată în versantul drept al Cheilor Caraşului, la circa 2 km, faţă de cantonul
Comarnic, în apropierea confluenţei pîrîului Comarnic cu rîul Caraş. Peştera a fost descoperită în anul 1890
cu prilejul construirii unei linii ferate înguste şi ulterior a fost cercetată de E. Baligh, L. Botoşăneanu, A.
Negrea şi Şt. Negrea.
Intrarea în Peştera Popovăţ este situată în versantul drept al Văii Caraşului, la 421 m altitudine şi
galeriile sale însumează 1.120 m şi sînt dispuse pe două etaje distincte: etajul superior fosil, format din
Prima Sală şi galeria Drumul lui Adam şi etajul inferior subfosil, constituit din celelalte galerii şi săli ale
peşterii.
Peisajul subteran al acestei peşteri atrage atît pe cercetătorul format cît şi pe drumeţul pasionat de
frumuseţile naturii, unde poate admira lupta dintre apă şi calcar, dar mai cu seamă bogăţia şi varietatea
formelor de carbonat de calciu din picături de apă. Pentru interesul său ştiinţific Peştera Popovăţ a fost
declarată monument al naturii.
Peştera de la Comarnic se află pe versantul stîng al văii Comarnic, la circa 200 m de cantonul
silvic Comarnic în partea nordică a Munţilor Aninei, alcătuită dintr-o succesiune de culmi care în general
corespund structurii geologice.
Culmile sînt întrerupte de către Caraş sau se termină în preajma cheilor Caraşului. Rocile din
această zonă şi modul lor de dispunere au favorizat dezvoltarea unui relief cu contraste puternice. Aici se
află şisturi cristaline peste care sînt dispuse discordant şi transgresiv, depozitele paleozoice şi mezozoice în
sinclinale şi anticlinale puternic cutate şi faliate (fir. Răileanu, S. Năstăsescu, C. Boldur, 1964).
În decursul timpului Peştera Comarnic a fost obiectivul a nume-roase cercetări biospeologice la
care şi-au adus contribuţia R. Jeannell şi E. Racoviţă (1929), E. Balogh (1934, 1937, 1938), I. Protopopescu
(1940), L. Botăşăneanu, A. Negrea, Şt.Negrea (1967), V. Seneu (1967,1969,1970,1972).
Peştera Comarnic este formată dintr-o reţea de galerii care au rezultat din acţiunea apei Ponicova,
care în decursul timpului, şi-a pierdut cursul de la suprafaţă adîncindu-se în calcare la nivele tot mai
coborîte, dînd naştere la un sistem de galerii dispuse pe două etaje.
Etajul inferior este subfosil şi primăvara este inundat în întregime, datorita topirii zăpezilor şi a
viiturilor mari, de aceea accesul prin el este imposibil, şi el poate fi parcurs numai toamna şi iarna.
Acest etaj este constituit din mai multe galerii şi anume: Galeria arcuită (225 m), Galeria Sudică
(125 m), Galeria Nordică II (250 m).
Deasupra etajului inferior sau subfosil se află Etajul fosil — lipsit aproape în întregime de ape
curgătoare. Acest etaj formează axul principal al Peşterii Comarnic şi este constituit din galerii mari care
leagă între ele numeroase săli spaţioase. Lungimea lui este de peste 2.000 m şi prin bogăţia formaţiunilor
stalacmitice reprezintă obiectivul turistic principal al peşterii.
Galeriile etajelor subfosil şi fosil ale Peşterii Comarnic însumează 1.040 m fiind astfel cea mai
lungă peşteră din Banat şi a cincea din România.
Pentru interesul său ştiinţific, Peştera Comarnic a fost declarata monument al naturii.
Rezervaţie speologică cu o suprafaţă de 18,75 ha, situata dincolo de Valea Oltului în masivele
calcaroase care străjuiesc primele sate presărate în nordul Olteniei.
Bistriţa, Olteţul şi Galbenul sînt rîuri care, izvorînd din Munţii Lotrului şi Parîng, străbat aceste
masive, săpînd chei adînci în pereţii cărora se deschid numeroase guri de peşteri.
Cheile Galbenului sînt cele mai de apus, mai scurte şi mai puţin, adînci. Pe malul drept al acestui
rîu la o înălţime de 40 m se văd doua din cele trei deschideri ale Peşterii Muierii de la Baia de Fier. A treia
deschidere, orientată spre nord, este situată în afara cheilor. Galeria de intrare te primeşte în răcoarea ei
întunecată şi te conduce pe o lungime de 560 m, pînă la ieşirea dinaintea cheilor, dezvăluindu-ţi la tot pasul,
în multe locuri monumentala comoară a ţinuturilor subterane.
Prima sală mare, care se găseşte la 70 m de la intrare este numită „Sala liliecilor". În bolta ei înaltă
se adăpostesc coloniile de lilieci aparţinînd speciilor: Myotis myotis, Miniopterus Schreibersi şi
Rhinolophus ferrumequinum, colonii care sînt extrem de numeroase. Podeaua sălii este acoperită peste tot
cu un noroi negru şi cleios provenit din argilă şi guanoul diluat de apă ce picură continuu din tavan.
Stalactitele care atîrna ca nişte splendide candelabre, stalacmitele de toate formele şi mărimile,
donurile masive, iar pe pereţi cîteva scurgeri în basoreliefuri remarcabile sînt podoabele acestei renumite
peşteri (M. Dumitrescu, T. Orghidan, 1959).
Diferenţa de nivel între cele două etaje ale peşterii este de aproximativ 17 m, avînd şi galerii mai
mici intermediare.
Străbătînd cu greutate numeroasele coloane ale peşterii ajungem în „Galeria urşilor” unde ne
încîntă o gamă armonioasă de forme şi culori, cemişiu-albăstrui, galben, ruginiu şi aici putem să găsim
numeroase oseminte de Ursus spelaeus, încrustate în calcită ce formează podeaua.
Fig. 40 — Aspect din Peştera Muierii
Cine priveşte cu atenţie nu poate să nu rămînă nedumerit, văzînd lata baza unei stalacmite,
proeminînd cu un ornament crescut în piatră, maxilarul superior al unui urs care de mii de ani a fost prins şi
încleştat de picăturile care s-au prelins neîncetat.
Studiile şi săpăturile sistematice executate de colectivul de Antropologie al Academiei Române a
reuşit să evidenţieze numeroase piese, reprezentînd resturi scheletice ale mamiferelor cuaternare, care cu
mii. de ani înainte şi-au găsit adăpost în peşteră, şi-au fost vînate şi consumate de om.
Astfel, pe lîngă ursul peşterilor, s-au mai găsit piese scheletice de hienă, leu, lup, rîs, rinoceri,
capră neagră, mamut etc,, precum şi numeroase mărturii ale culturii materiale din diferite epoci: cioburi de
oale, obiecte lucrate din silex, cuarţit şi os.
Astfel s-a putut stabili succesiunea locuirii peşterii de către om încă de pe la mijlocul
Paleoliticului, o revenire în epoca Bronzului şi în prima epocă a Fierului.
În această peşteră nu s-au găsit pînă acum decît un craniu şi cîteva oase, care aparţineau lui Homo
sapiens. Această capodoperă a peşterilor româneşti a fost declarată monument al naturii.
Peştera Gura Plaiului, situată în apropierea localităţii Baia de Aramă, aparţine complexului carstic
din Munţii Vîlcan, situat între Jiu şi Motni. Peştera este săpată în calcarele jurasice şi cretacice în locul
denumit „Gura Plaiului” şi are o lungime de aproximativ 150 m.
Intrarea în peşteră începe printr-un aven mic de 7 m, ce are forma unei crăpaturi lungi de 9 m.,
coborîrea putîndu-se face relativ uşor. La baza avenului se găseşte un con de grohotiş şi de resturi vegetale
prin care drumul în peşteră ne conduce spre sud prin intermediul unui culoar în pantă, într-o sală bogată în
concreţiuni calcaroase de o rară frumuseţe, însuşire mărită prin dimensiunile sălii, care are 70 m lungime şi
4 m înălţime.
Drumul se continuă printr-un pasaj ce porneşte de la mijlocul acestei săli, pe partea stîngă, şi el ne
conduce într-o sală aproximativ egala, paralelă cu prima şi care este caracterizată prin aceleaşi forme
concreţionale. Sala a doua se continuă cu un culoar care la început este orizontal, iar apoi, are o direcţie
ascendentă, fiind foarte atrăgătoare datorită numeroaselor formaţiuni de calcită pe care le conţine.
Această peşteră reprezintă un fenomen carstic complex, caracterizat prin variante şi numeroase
formaţiuni concreţionare de tip stalacmitic, cu originale podoabe de încrustaţiuni ceea ce ridică mult
fantezia şi splendoarea ei.
Peştera Gura Plaiului se caracterizează prin prezenţa unei faune bogate în specii endemice. Astfel,
dintre troglobiente menţionăm: Tismanella chappuisi, specie de coleopter cu valoare endemică pentru
peşterile din vestul Olteniei. Unele endemisme sînt reprezentate printr-o populaţie mare de indivizi ca:
Trachysphaera jaquecui tispianea şi Harpolithobius olteniens etc.
Datorită frumuseţii sale deosebite şi importanţei sale ştiinţifice această peşteră a fost declarată
monument al naturii.
În masivul Hăşmaşul Mare, în apropierea Vîrfului Piatra Singurateca (1.608 m) se află Peştera
Şugău, situată pe versantul sudic al Muntelui Şipot, are o suprafaţă de 17 ha. şi este accesibilă din comuna
Voşlăbeni.
Peştera are trei intrări suprapuse şi se continuă cu mai multe galerii, care dau în grote mari sub
formă de săli (Sala Mare, Sala Buzduganului etc.). Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice,
această peşteră a fost declarată rezervaţie geologică.
Rezervate speologică de mare importanţă ştiinţifică, situată nu departe de peştera Şura Mare, pe
malul stîng al. Văii Pietrosul, în punc-tol numii Uteruri, cu o suprafaţă de 16,70 ha. Se poate ajunge la ea
urcînd din comuna Baru Mare pe versantul de apus al Munţilor Sebeşului pînă la altitudinea de 926 m.
Ascunsă; între brazi, intrarea este greu vizibilă la prima vedere şi ea este înconjurată de blocuri şi bolovani
căzuţi din roca erodată. De aici, pe o scară de lemn, se poate ajunge în partea de jos a avenei verticale
adîncă de 12 m cu care începe peştera.
În dreptul scării se deschid trei drumuri care duc spre coridoare şi săli deosebit de bogate şi variat
împodobite cu splendide concreţiuni de calcar transparente, incolore său colorate în nuanţe ce variază între
roz pastel şi roşu violet. Dintre acestea cele mai fascinante sînt stalactitele de calcit numite cristalictite de
culoare roşcată străvezie, ce ating înălţimea de 7 m, precum şi stalactite şi stalacmite de mărimi variate,
apoi splendidele domuri de prelingere, coloane, bazinaşe cu apă care ascund în ele o interesantă faună
caverniculă acvatică. Cea mai frumoasă sală este considerată „Camera Roşie care oferă o panoramă
nemaiîntîlnită ca frumuseţe ce se proiectează pe un fundal căptuşit cu cristale purpurii de nuanţe variabile.
În peştera de la 1 Tecuri a fost identificată pentru prima dată pe pereţii umezi coleopterul Sphrochaeta,
dadea, care şi-a pierdut de mult ochii neîntrebuinţaţi în întunericul în care trăieşte.
Fig. 41 — Peştera de la Tecuri
Peştera de la Tecuri descoperită de speologii de la Cluj-Napoca, prin admirabilele săli bogat
împodobite cu cristale limpezi care ţîşnesc în toate direcţiile prin pereţi şi din tavan, rivalizează ca
frumuseţe şi importanţă ştiinţifică, cu peştera de la Pojarul Poliţei de lîngă Gheţarul de la Scărişoara. Acest
tezaur al speologiei româneşti a fost declarat monument al naturii în anul 1954.
Aceasta peşteră se găseşte în apropierea localităţii Jupîneşti — comuna Cireşu din Podişul
Mehedinţi, în acelaşi sector cu peştera Topolniţa, parte componentă a complexului carstic al Proscăului.
Intrarea în peşteră este greu de găsit şi ea duce în prima sală de dimensiuni impunătoare, în care
putem admira numeroase resturi de ceramică, oase de animale domestice, fapt ce ne dovedeşte că această
parte a peşterii a fost cunoscută de mult fiind uneori chiar locuită.
Spre est se poate coborî într-o galerie orizontală spaţioasă lungă;Ie peste 100 m. La capătul
galeriei apar din nou dărîmături, de data aceasta puternic stalagmitizate. Totul pare că se închide, dar ne
apar în faţă o mică trecere denumită „Strîmtoarea speranţei". De aici urmează o serie de strîmtori pe care le
parcurgem tîrîşi pentru a ajunge în „Sala dintre strîmtori" apoi în „Sala blocurilor uriaşe" în care întîlnim
numeroase concreţiuni extrem de frumoase cum sînt: “Meduza” şi altele.
Continuînd drumul se pătrunde în „Sala Urşilor" una dintre cete mai mari ale peşterii, de aproape
60 m. În această sală se găsesc multe schelete de — Urşii speleus. Din „Sala Prăbuşirilor" porneşte o
galerie prăpăstioasă denumită..Diaclaza mare", iar în continuare se trece prin „Catacomba înnămolită",
porţiunea cea mal neplăcută a peşterii.
Drumul se continuă cu „Galeria plăcilor de nămol" care are peste 200 m lungime, iar în ultima
parte a sa se află un perete dantelat cn calcită denumit..Zidul chinezesc". Din aceasta din urmă se ajunge
lateral în „Fundătura cn prăbuşiri" „Galeria plăcilor de nămol”, „Portiţa Comorilor" din care se
desprinde „Fundătura comorilor. Apoi urmează „Galeria comorilor" în care se găsesc formaţiuni
stalacmitice excepţional de frumoase în continuare urmează „Sala cavourilor", iar spre sud se ajunge la
„Galeria cu bazine".
O porţiune de 80 m a acestei galerii, de o excepţională frumuseţe carstică, a fost denumită „Feeria
apelor" Lungimea exploatată a Peşterii lui Epuran măsoară actualmente 1000 m. şi ocupă o suprafaţa medie
de 100 ha.
Morfogenetic, Peştera lui Epuran este strîns legată de Peştera Topolniţa putînd fi considerată ca
sector al acesteia. Ea pare să păstreze această legătură şi din punct de vedere biospeologic. Dovadă în plus
numărul mare de indivizi de Cloşania orghidani (după Bobîrnac, Popescu şi Cîrţu).
Peştera lui Epuran deşi hidrografic, speologic, morfologic şi biologic este legată de complexul
carstic al Peşterii Topolniţa, constuie totuşi o invitaţie separată bine definită, de o mare valoare stinţifică,
fapt pentru care este declarată monument al naturii.
Peştera Cioaca cu Brebenei este situată în zona Subcarpatică a munţilor Mehedinţi în bazinul
superior al Motrului, nu departe de Peştera Cloşani.
În ea se pătrunde printr-o mică şi îngustă deschidere, iar după coborîrea unui aven de 6 m se
ajunge într-o mică sală pe un con de grohotiş. Drumul se continuă prin partea conică a acestui con şi apoi se
ajunge într-o sală largă, bogată în material carstic care este în parte concreţionat şi îi dă o frumuseţe
originală. Din această sală se bifurcă două culoare scurte: primul se termină cu un horn greu accesibil din
cauza unei pante acoperite cu argilă, iar al doilea este descendent concreţionat şi care se termină spre sud-
vest printr-o scurgere masivă.
Cea mai mare parte a plafonului peşterii, cît şi pereţii acesteia, prezintă numeroase formaţiuni de o
rară frumuseţe de la coralite la helictite, anthodite şi stalacmite ce-i ridică foarte mult valoarea.
Se consideră că faelictitele de pe tavanul culoarului descendent care porneşte din „Sala mare" a
peşterii sînt unice în ţară ca număr, varietate şi frumuseţe. Peştera Cioaca cu brebenei prezintă atît
însemnătate ştiinţifică din punct de vedere cristalografie prin grupul de cristale de calcită pură ce formează
pe plafon o împletitură de elemente viermiforme ce reprezintă cea mai tipică expresie de „helictite”, cît şi
faunistic, în ea găsindu-se numeroase specii de troglobionte şi de o mare diversitate.
Printre ele menţionăm unele endemisme şi rarităţi ca: Saphrochaeta oltenica, Trachyspkaera
orghidani, Centromerus europaens, Lithaleius decapolitus, Davalius spinifer.
Aceste particularităţi ştiinţifice motivează încadrarea peşterii Cioaca cu brebenei în rîndul
monumentelor naturii ocrotite prin lege.
REZERVAŢII PALEONTOLOGICE
Aceste mărturii ale trecutului îndepărtat reprezintă rămăşiţe fosilifere ale florei şi ale faunei dintr-o
anumită perioadă a istoriei naturale a Pămîntului. Ele sînt valoroase depozite de foraminiferi, radiolari,
brahiopode, moluşte, peşti etc. Aceste forme fosile ne permit să reconstituim istoria dezvoltării diferitelor
grupe de plante şi animale care au trăit pe teritoriul ţării noastre.
Dintre rezervaţiile paleontologice vom prezenta pe cele mai semnificative din punct de vedere
ştiinţific, declarate monumente ale naturii.
Rezervaţie paleontologică cu o suprafaţă de 4,30 ha, situată pe stînga văii Arieşului, în ţara
Moţilor, la 15 km vest de Cîmpeni şi la 10 km nord de comuna Vidra.
Această rezervaţie ştiinţifică reprezintă un celebru recif senonian care indică formaţiuni
neocretacice formate din conglomerate, gresii fosilifere, gresii cu acteonelle, acoperite cu cărbuni şi marne.
Gasteropodul dominant în stratele de gresii fosilifere este Acteonella cu speciile: gigantea, lamarcki şi
conică, însoţite de unele specii de lamelibranhiate aparţinînd genurilor: Modiolus, Astarte, Arca,
Crasatella, Nerita, Apatica, Glaucinia etc.
Datorită valori sale ştiinţifice această zonă restrînsă din Munţii Apuseni, ce reprezintă vechi
sedimente ale Cretacicului superior, formate într-o mare cu fundul stîncos, a fost declarată rezervaţie
naturală.
Rezervaţie paleontologică cu o suprafaţă de 1 ha, situată pe Valea Argeşului, lîngă satul Suslăneşti
(comuna Mioarele) la 6 km sud-est de oraşul Cîmpulung. Rezervaţia se află pe Dealul Hobaia care este
situat pe un fundament de depozite oligocene reprezentate prin şisturi bituminoase brunet-negricioase în
care s-au conservat o bogată faună ichtiologică. De studiul acesteia s-a ocupat geologul M. Paucă, care a
identificat circa 30 de specii de peşti dintre care 13 sînt noi pentru ştiinţă. Aceşti peşti fosili s-au conservat
prin mumifiere, scheletul lor rămînînd ca o amprentă pe suprafaţa şisturilor disodilice.
Studiul acestor peşti fosili oligoceni a permis o grupare a lor în trei categorii: I. peşti autohtoni,
care au trăit la suprafaţa apei şi în apropierea ţărmurilor; 2 peşti de adîncime care prezentau un corp turtit
dorso-ventral şi ochii de aceiaşi parte a capului: 3. peşti migratori care erau numai în trecere prin zonele
noastre.
Impresiunile din şisturile disolitice de la Suslăneşti mai cuprind unele specii de arbori care
populau aceste ţinuturi, ca: Cinnarnornum, Laurus, Fagus, Magnolia, Quercus, resturi de insecte, crabi,
vertebre de mamifere, pene de păsări şi altele.
Această zonă fosiliferă de la Suslăneşti prin valoarea sa paleogeografica are un renume
internaţional; fapt pentru care este declarată monument al naturii.
Rezervaţia paleontologică situată în apropierea satului Tăşad (comuna Drăgeşti) la 20 km. sud-est
de Oradea, la cumpăna Crişului Repede şi a Crişului Negru.
Străbătînd pitoreasca vale a Peşterii, afluent al Crişului Negru, ajungem la altitudinea de 230 m,
unde în versanţii abrupţi calcaroşi apare Peştera de la Tăşad, străbătută de un mic pîrîu. Această peşteră
este interesantă deoarece ea este constituită din calcare Badeniene, ce au fost perforate pe o lungime de 88
m. de un mic pîrîu.
Aceste calcare fac parte din vechiul bazin intramontan care în timpul Miocenului mediu şi superior
reprezenta un mic golf al mării care se întindea în actuala depresiune panonică înconjurată de Munţii
Bihorului şi Pădurea Craiului la est şi Munţii Codru Muma la vest.
În aceste calcare badeniene de la Tăşad s-au exidenţiat numeroase fosile de alge calcaroase, corali,
spongieri, echinide, briozoare, moluşte şi viermi. Din marea diversitate a faunei fosile amintim doar cîteva
specii mai deosebite ca: Schizaster calceolus, Spatangus aiistrlacus, Scutella vin-dobonensis,
Membranipora lacroixi, Arca diluvii, Luncina dupardini, Corbula gibba, Chlamys multistriata,
Pycnodonata cochlear, Calyptrea chinensis, Turritella archimedis, Dentalium badense ş.a.
Studiul geologic al acestei zone interesante din bazinul Beiuşului a preocupat în mod deosebit pe
geologul M. Paucă (1935).
Rezervaţia paleontologică situată pe Valea Topliţei, afluent al Crişului Negru, la 3,5 km. de satul
Miheleu (comuna Lăzăreni), la care se poate ajunge din şoseaua Oradea — Beiuş spre Hidişelul de Jos.
Rezervaţia are o suprafaţă de 0,60 ha şi este amplasată în golful neogen al Beiuşului cu deschidere largă
către depresiunea panonică.
În această zonă predomină depozitele badeniene care conţin bogate resturi fosilifere cum sînt,
îndeosebi, recifii de vîrstă badeniană care caracterizează şi Piatra Neamţului. În aceste depozite de calcar s-
au identificat numeroase resturi fosile ca: Clamys elegans, Venus multilamella, Corbula carinata,
Calyptrea chinensis, Veretus, Cerithium, Pirenella, Solarium, Şerpuia, împreună cu numeroase concreţiuni
de alge şi corali.
Studiul monografic al acestor depozite a fost făcut de geologul M. Paucă (1935).
Rezervaţia paleontologic situată la 2 km de satul Peştis, la care se poate ajunge plecînd din oraşul
Alejd, situat pe şoseaua naţională Cluj-Napoca — Oradea. Această rezervaţie este constituită din depozite
vechi de Marnocalcare şi şisturi marnoase cenuşii-verzui printre care se intercalează calcarele lumasetice.
Aceste depozite conţin resturile unor reptile medîo-triasice, saurap-terigiene, placodante,
testudinate, dinosaurieni şi squamate. Foarte frecvente sînt resturile fosile ale reptilei carnivore Notosaurus
procerus.
Deoarece în acest punct fosilifer de la Peştiş s-au identificat unicele fosile de reptile triasice, el a
fost declarat monument al naturii.
Rezervaţia paleontologică situată la 20 km. sud-est de oraşul Bistriţa, pe cursul superior al Văii
Budacului, în amonte de satul Budacul de Sus. Sedimentele marnoase ale pontianului au conservat
numeroase resturi de floră şi faună fosilă.
Analiza florei fosile, evidenţiază prezenţa unor păduri tipice de mlaştină, formate din conifere,
predominante de Taxodiacee, împreună cu alte specii lemnoase ca: Carpinus, Salix, Alnus, Buettneria ş.a.
Alături de plantele fosile în depozitele marnoase apar numeroase animale fosile reprezentate de
lamelibranchiate.gasteropode, şi ostracode. Dintre genurile mai frecventate citim: Limnocardium,
Paradacna. Pseudocatillus, Melanopsis, Congeria, Candona ş.a.
Pe baza acestor fosile s-a reuşit sa se stabilească vîrsta eruptivului, a formaţiunilor sedimentare
caracteristice acestor fermecătoare locuri ce caracterizează zona Budacul de Sas, care a fost declarată
rezervaţie paleontologică.
Rezervaţia paleontologică are o suprafaţă de 1 ha., situată în Munţii Perşani pe Valea Carhaga,
afluent al Oltului, între comunele Racoşul de Jos şi Augustin.
La această rezervaţie se poate ajunge străbătînd poteca, care urcă ca o serpentină din spatele Haltei
C.F.R. Olt, după care coborîm într-o vale. unde se află zona de confluenţă a pîrîului Chioveş şi pîrîul
Carhaga.
Aid, găsim cele mai groase straturi de marne cenuşii-albăstrui închis şi roz, printre care se
intercalează calcare fine ca o bogată faună fosilă. Această faună reprezetată în special de amoniţi a fost
descoperită şi menţionată pentru prima dată de D. D. Preda şi E. Jekelius în anul 1935 şi ulterior cercetată
de D. Patrulius, care aduce noi contribuţii la cunoaşterea ei, introducînd şi termenul de „Strate de
Carhaga", ce caracterizează partea centrală a Munţilor Perşani.
În afara diverselor specii de amoniţi fosili (Semiformiceras, Hapoloceras, carachteis,
Pseudosubplanites loriloi, Pseudosubplanites ponticus. Substreblites zonarins, Spiticeras theodosic ş.a.), în
zona de confluenţa a celor două pîraie s-au identificat o asociaţie de foraminiferi aparţinînd speciei
bamellaptychns beyrichii, ce caracterizează fauna Cretacicului inferior.
Importanţa ştiinţifică, paleogeografică a faunei fosile identificată aici, reprezintă un martor preţios
al trecutului geologic şi paleozoologic al ţării noastre, fapt pentru care această zonă a fost declarată
monument al naturii.
Rezervaţie paleontologică, situată în apropierea satului Alta Seacă (comuna Băţani), la sudul
pîrîului Baraolt, într-o frumoasă depresiune intramontană, de origine postectonică.
Această rezervaţie adăposteşte o. bogată faună de moluşte fosile de vîrstă Pliocenică, care
cuprinde numeroase cochilii de moluşte fosile, unele de origine lacustră, iar altele terestre. Studiul
monografic a acestei regiuni a fost efectuat de către paleontologul român E. Jekelius (1932). care identifică
aici 85 de specii, dintre care 39 sînt noi pentru ştiinţă. Dintre acestea aintim: Viviparus alutae, V.aitaiensis,
Hydrobia borzaviae, Pseudomnicola earinata, Limnocardium aitaiensns etc.
Aceste studii paleontologice au fost completate ulterior cu cele stratigrafice de către: T.
Bandrabur, FI. Mărinescu, C. Samson şi G. Rădulescu.
Datorită importanţei sale paleontologice de o mare valoare ştiinţifică. o suprafaţă de circa 2 ha, a
fost declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege.
Rezervaţie paleontologică, formată dintr-un masiv de calcare tithonice fosilifere, situată la 18 km.
de Sinaia şi 500 m. de sanatoriul Moroieni, în zona care desparte Valea, Ialomiţei de afluentul său
Ialomicioara.
Calcarele tithonice care predomină în această rezervaţie cuprind o bogată fosilă reprezentată de
250 de specii. Cele mai reprezentative sînt bivalvele (80 de specii) dintre care mai frecvente sînt genurile:
Spondylus, Astarte, Cervillea, Avicola, Plică-tuia, Ostrea, Valettia, Chlamys, Plagiostoma, apoi le urmează
gasteropodele (circa 60 de specii) dintre care amintim: Norinea, Neritopsis. Oonia, precum şi Protocyprae
tithonia. Deosebit de interesantă este fauna de crustacei, una dintre cele mai bogate din lume, cuprinzînd
circa 40 specii şi subspecii ca: Prosopon Galathea, Pithohoton, Glaessneropsis ş.a., care includ şi
numeroase fo-P-me noi pentru ştiinţă.
Această interesantă faună fosilă este completată de 17 specii de ialopode de talie mică, ca:
Beriasella, Heloceras, Duvalia, Aptychiis ş.a., apoi de 15 specii de brahiopode, ca: Terebratula,
Terebratulina, Zeilleria ş.a. şi uneje specii de corali, spongieri şi hidrozoare, care au fost puţin cercetate.
Numeroase specii citate din această rezervaţie paleontologică sînt noi pentru ştiinţă, iar altele au
răspîndire geografică deosebită, ele fiind identificate şi în unele staţiuni din Austria, Cehoslovacia, Franţa
sau Sicilia. De exemplu: Protocypraea tithonia a fost identificat pentru prima dată în lume în Sicilia şi aici
în Plaiul Domnesc.
Ţinînd seama de importanţa ştiinţifică a faunei fosile adăpostite de aceste calcare tithonice, o
suprafaţă de 0,5 ha, a fost ocrotită şi declarată monument al naturii.
Plaiul Hoţilor este denumirea pe care o poartă şaua situată în prelungirea Muntelui Păduchiosul, în
locul unde şoseaua asfaltată, care uneşte Sinaia de Moroieni, trece cumpăna de apă dintre Valea Prahovei şi
Valea Ialomicioarei.
La est de şoseaua ce trece prin Plaiul Hoţilor se poate observa o accesiune caracteristică în
formaţiunile de fliş cretacic şi anume, trecerea de la Hauterrivian la Barremian.
De la vest spre est apar roci argilo-marnoase, cenuşiu-gălbui, peste care urmează marne tari,
foioase cu resturi de plante încarbonizate, apoi conglomerate tilloide cu blocuri de calcare tithonice şi
şisturi argilo-marnoase dure cu vine de calcit, ce aparţin stratelor de Sinaia. Pe ambii versanţi apar blocuri
masive de calcar ce conţin o bogată faună de Stramberg. Pentru a fi protejate de pericolul exploatării, o
suprafaţă de 6 ha. a fost declarată rezervaţie naturală.
Este situat în comuna Bucovăţ, localitate suburbană a Craiovei, în partea de vest a oraşului, peste
Jiu, pe marginea drumului asfaltat ce merge spre Cetate.
Este un loc vestit şi cunoscut datorită bogăţiei de fosile de bivalve (mollusca), în special ale
genurilor Unio şi Vivipara din levantin, dintre care o specie de Unio a fost descrisă de paleologul francez
Tournouer M. (1880), ca Unio craiovensis, dîndu-i deci numele oraşului.
Fauna fosilă de moluşte de la Bucovăţ aparţine pliocenului superior şi pliocenului inferior.
Date asupra punctului fosilifer de la Bucovăţ avem din anul 1949, datorate cercetătorilor L. Brielz
şi D. Czekelius. În anul 1881, R. Porumbaru întocmeşte o monografie a zăcămîntului. Studii asupra
punctului fosilifer de la Bucovăţ au publicat I. Ionescu-Argetonia (1918) şi Sabba Ştelănescu (1881 şi
1896). Studii recente ale punctului fosilifer Bucovăţ au fost făcute de Ana Maloş (1969), I. Firu (1971) şi
M. Bleahu şi colab. (1976).
Punctul fosilifer de la Bucovăţ are o suprafaţă de 4 ha. şi prezintă interes ştinţific deosebit prin
fauna de moluşte, prin imaginea clară a evoluţiei acestei faune, de la speciile marine şi salmastre pînă la
cele de apă dulce, şi prin posibilităţile de adaptări speciale ale moluştelor la condiţiile diferite de mediu.
Dintre speciile de moluşte amintim: Viviparus, bijasciatus, Vizrgidus, V.botezi, Unio porumbus,
U.pictinus, U.rumonoides, U,craiovensis, iar foarte rar în Oltenia U.bielzi şi U.doljensis, Melanopsis
sonbeirani, Theroxns pilidei, T.quadrifaxiatus etc.
Rezervaţie paleontologică, situată pe abruptul sudic al dealului Tirighina din comuna Barboşi, de-a
lungul şoselei care duce spre Galaţi, cu o suprafaţă de 1 ha.
Sus pe dealul Tirighina, la cota 44 de metri, se observă ruinele fostului castru roman.
În baza abruptului se găseşte un depozit de argilă nisipoasă foarte fosiliferă ce reprezintă o
formaţiune de origine lacustră bogată în cochilii de moluşte.
Depozitele fosilifere de la Barboşi au fost studiate pentru prima dată de marele geolog român Gr.
Cobălcescu (1883), care a colecţionat sute de exemplare de moluşte fosile, dintre care a reuşit să identifice
12 specii noi pentru ştiinţă. Dintre speciile identificate în aceste depozite amintim: Viviparus sadleri,
Melanopsis acicnlaris, Dreissena polymorpha, Pisidium, Anodonta, Unio, Adacna, Didacna, Corbicula,
Hydrobia, Theodoxus, Planorbis ş.a.
Datorită importanţei sale geologice şi paleoistorice, o suprafaţă de 1 ha. de pe versantul sudic al
dealului Tirighina a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.
Rezervaţie paleontologică situată în apropierea satului Lăpugiu de Sus, în apropierea şoselei Ilia
— Lugoj, pe versantul stîng al Văii Lăpugiului. În această zonă depresională înconjurată de Munţii
Metaliferi de Nord, Munţii Poiana Ruscă şi Sebeşului la sud, în Miocenul mediu s-a dezvoltat o bogată
faună marină reprezentată prin: corali, briozoaret echinoderme, dar în special foraminifere şi moluşte care
predomină în nisipurile, gresiile şi argilele nisipoase.
Depozitele badeniene de la Lăpugiu au fost studiate de diverşi specialişti de renume mondial ca:
M. HORNES (1856), O. BOETTGER (1896—1905), NEUGEBOREN (1846—1872), care au identificat aici
circa 1.400 de specii fosile dintre care 700 sînt numai gasteropode.
Dintre speciile de moluşte identificate aici amintim: Necula nucules, Venus multilamella, Chione
sumplicate, Ghlamys elegans, Gibbula subscalate, Certhium michelotti, Tnritella tom, Tjsubangulata,
Vermetus. arenarius, Platica josephinae, Polinices catena, Strambul bonelli, Aprohais pespelecani, Murex
spinicosta, Pleurothoma annae, Bothytoma cataphracta orientalis, Drilla allionnii, Conus mercati,
Dentalium badense etc.
Studiile mai recente au pus în evidenţă şi un număr însemnat de ostracode. Datorită importanţei
sale paleontologice şi geologice, o suprafaţă de 320 ha., cuprinzînd Valea Crişului, Pîrîul Munteanului şi
Pîrîul Crişnicului, au fost puse sub ocrotire şi declarate monumente ale naturii.
Este unul din cele mai vechi şi interesante puncte fosilifere din tară, de mare valoare ştiinţifică,
fiind foarte bogat în depozite de corali, lamelibranchiate şi mai ales în faună de gasteopode fosile. Acest
bazin paleontologic este citat pentru prima dată în anul 1971 de către Lesman (Laulea, 1962). Un studiu
mai profund îl datorăm lui Gr. Ştefănescu (1876), completat ulterior de Drăghicescu. Lucrări despre bazinul
Bahna mai publică Fuchs (1894) la Budapesta, Macovei (1909), iar mai recent specialişti ai Institutului
Geologic (Fl. Marinescu şi Josefina Marinescu, 1962).
La acest punct fosilifer se poate ajunge din şoseaua naţională Bucureşti — Timişoara, cu 4 km.
Înainte de Orşova, unde se desprinde un drum în lungul rîului Bahna. După 5 km. se ajunge la localitatea
Hoviţa unde se află unul dintre punctele ocrotite, iar mai departe, după alţi 4 km., se ajunge la Bahna.
Bazinul intramontan Bahna-Orşova, reprezintă un rest terţiar al unuia din canalele ce legau bazinul
dacic de cel pontic-panonic în timpul miocenului mediu, canale ce străbăteau această parte a Carpaţilor
Meridionali, care în acea vreme erau fragmentaţi de numeroase golfuri marine. Timpul în care au existat
aceste golfuri şi canale a fost relativ scurt, dar suficient pentru ca în bazinul Orşova să se fi acumulat un
depozit cu o grosime aproape de 1.000 m., pe o lungime de circa 18 km., dar pe o lăţime de numai 1,5—4
km.
Originea acestui bazin este mobilă şi favorizînd acumularea subsidientă a acestei stive de depozite.
Unul din obiectivele ocrotite este cel de la Horţa, chiar în sat, unde depozitele de calcare şi argile marnoase
ca şi complexul argilo-nisipos conţin numeroase fosile deosebit de interesante ca: moluşte, echinide,
foraminifere, grupe specifice sarmaţianului.
Un alt obiectiv important ocrotit este cel de la Curchia. Calcarele de aici sînt de origine recifală cu
numeroşi corali şi briozpare; aici se mai găsesc gasteropode, bivalve, echinide, brachiopode etc.
În punctul fosilifer Bahna, după cercetările, mai ales ale lui Macovei (1909 — grupele faunistice
predominante şi care au o mare valoare ştiinţifică sînt: corali, (Favia magnifica, Solonostraea manipulata
etc.); briozoare (Lepralia ansata, Eschara varians); brachiopode (Terebratula plimatodentata); lamei
ibrahiate (Ostreia, Mytilus, Cardium, Pecten); gasteropode (Murex, Fusus, Comis, Turritella).
Ocrotirea prin lege a punctului fosilifer de la Bahna reprezintă o importantă contribuţie la ocrotirea
unuia dintre cele mai interesante.Zăcăminte fosilifere din ţara noastră.
Sviniţa este o localitate situată în extremitatea sudică a Banatului, în partea de vest a cotului pe
care-l descrie Dunărea înainta de a-şi îndrepta cursul spre defileul Cazanelor. La această rezervaţie se poate
ajunge cu vaporul care opreşte la 2,5 km. amonte de comuna Sviniţa.
Succesiunea depozitelor mezozoice din împrejurimile Sviniţei cuprinde mai multe orizonturi,
conţinînd o fauna bogată. În partea inferioară a acestei succesiuni apar stratele de Klauss — reprezentate
prin calcare feruginoase roşii a căror formă variată de amoniţi a fost în parte studiată de J. Kudernath,
(1852).
Punctul fosilifer Sviniţa a fost ocrotit datorită faptului că jurasicul mediu şi superior este
reprezentat aici prin calcare care conţin amoniţi. În acest punct fosilifer se pot separa toate etajele
jurasicului datorită asociaţiilor faunistice. Au fost descrise aici peste 60 de forme de amoniţi, belemniţi,
brahiopode, bivalve. Este unul dintre cele mai importante puncte fosilifere mezozoice din Carpaţi.
Rezervaţie paleontologică, cu o suprafaţă de 5 ha., situată în apropierea comunei Ştefan cel Mare,
la 2 km. de satul Girov, de pe drumul judeţean Girov — Hanul Ancuţei. Stînca Şerbeşti este constituită din
bancuri de gresii dure, cu nivela conglomeratice care în anumite regiuni sînt foarte fosilifere. Mai frecvent
sînt speciile de bivalve ca: Mactra vitaliana, Tapes gregarius. Cardiurn obsoletum t Donax dentiger,
precum şi amprente de plante ca Quercus alaena, Quercus lomchitis, care indică Sarmaţianul mediu.
Datorită procesului de eroziune diferenţiată, s-au evidenţiat numeroase blocuri de gresii şi
conglomerate mai dure, modelînd această parte a Podişului Moldovenesc. Pentru a proteja această zonă de
valoare ştiinţifică o suprafaţă de 5 ha a fost declarată rezervaţie naturală.
Rezervaţie geologică ce adăposteşte o bogată faună de moluşte fosile din Pantiamul mediu. Acest
punct fosilifer se află în podişul.Lipovei, la aproximativ 10 km. nord de oraşul Lugoj. Zăcămîntul fosilifer
este situat în sudul satului, la 6 km. de Valea Pietrii, mai aproape de satul Bruznic decîfc de satul
Rădămăneşti.
Pentru a se ajunge la punctul fosilifer trebuie să se urmeze un drum de ţară care duce la comuna
Bara, aproximativ 4 km. În lungul văii Valea Mare, afluent al rîului Bega. Acest punct fosilifer a fost
cunoscut prima dată în anul 1870 de W. Fuchs, care a descris aici 52 de specii de moluşte, dar primul care a
atras atenţia asupra lui a fost L. von Loczy (1882). Cea mai cuprinzătoare monografie a acestei zone îi
aparţine lui Suzette Gillet şi Fl. Marinescu (1971), în care prezintă 121 de forme de moluşte, dintre care 60
sînt tipice pentru acest punct fosilifer şi sînt; descrise pentru prima dată. Dintre acestea amintim:
Sinanodonta brandenburgi, Unio procumbens, Limnocordium secans, &.decoram, h.vicinum, Plagiodaena
auingeri, Pseudocatillus simplex, Theodoxns radmaneşti, T.erescens, Pyrgula archimedis, Gyraulus
virians, Gyraulns micromphalns etc.
Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite, caracterizată prin bogăţia zăcămintelor fosilifere cu
vechime ponţiană din vechiul bazin panonic, o suprafaţă de 2 km2 a fost declarată rezervaţie naturală.
Rezervaţie paleontologică reprezentată printr-un celebru punct fosilifer din Dobrogea de Nord,
care adăposteşte o bogată faună medio-triasică. Acest punct fosilifer se află în partea nordică a lacului
Razelm, în zona în care platoul dobrogean începe să coboare lent spre sud sub de-prseiunea ce este ocupată
de lac.
Acest punct fosilifer este situat în Dealul Pietrosu, dar ulterior au fost descoperite profile mai clare
în zonele învecinate, ca de exemplu în Dealul Lung, unde s-au identificat o bogată faună fosilă. Acest deal
este format din straturi de loess, calcare cenuşii, calcare roşii în care predomină fauna fosilă, dolomite
cenuşii, acoperite de calcare negre bituminoase.
Punctul fosilifer Agighiol a fost descoperit de Gr. Ştefănescu şi a fost vizitat în 1896 de geologul
vienez K. Rodlich, care a cules o bogată faună fosilă. Ulterior cercetările au fost continuate de V. Anastasiu
(1898), E. Kittl (1908). A doua monografie a apărut în 1913 şi aparţine lui i. Simionescu, care se ocupă
doar de studiul eefalopodelor, care sînt reprezentate aici prin 89 de forme între care domină speciile de:
Protrachg ceras, Trachyceras, Acestens, Joannites, Atractites.
Fauna bogată de amoniţi de la Agighiol a generat diverse discuţii în ceea ce priveşte încadrarea lor
ca vîrstă. Ţinîndu-se seama de noile norme de subîmpărţire al Triasicului, şi pe baza studiilor
midropaleontologice, se consideră că aici sînt prezente depozite aparţinînd intervalului Anisian — Horianul
inferior. Astfel, în; calcarele cenuşii au fost găsite specii de beiophyllites, care indică Anisianul inferior.
Anisianul superior este reprezentat de o asociaţie foarte bogată în care apar mai multe specii ale geniului
Flexoptychites acutus şi F.flexuosus, prezente în calcare roşii din orizontul 2. Tot în aceasta este cuprins şi
foadinianul care este reprezentat prin majoritatea speciilor faunistice. Printre speciile specifice ftadinianului
amintim: Traehyceraş reitzi, T. ourionii, Q.ladinnm, Qngobardienm ş.a.
În aceste calcare roşii mai este cuprins parţial şi Cardianul, reprezentat prin 30 de specii dintre
care cele mai caracteristice sînt: Frochyceras aon, Megaphillites jarbas, Pinacoceras layeri. În general
fauna de cefalopode de la Agighiol are afinităţi cu eea din restul domeniului alpin european dezvoltat în
aceleaşi faciesuri (Schreyeralm, Balaton, Bosnia etc.) şi din Himalaia, dovedind unitatea paleo-geografică a
întregului domeniu.
Studiul viitor al brahlopodelor şi halobidelor, va contura şi mai precis imaginea paleogeografică a
regiunii ocrotită. Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite punctul fosilifer de la Agighiol, care se
întinde pe o suprafaţă de 3 ha., a fost declarată monument al naturii.
Rezervaţie paleontologică, care are o suprafaţă de 2,50 ha., situată pe terasa inferioară a pîrîului
Vasluieţ.
Exploatarea acestei nisipării a început în anul 1890. În aluviunile acestei terase, s-au identificat un
număr important de resturi ale unei faune de vertebrate şi nevertebrate din Pleistocen, reprezentînd
Wurmianul.
Aceste resturi fosile de o mare importanţa paleozoologică a fost semnalată pentru prima dată de
prof. I. B. Miulescu, directorul gimnaziului din Vaslui, care l-a înştiinţat pe renumitul profesor de geologie
de la Universitatea din laşi — I. Simionescu.
Acest zăcămînt este considerat ca cel mai bogat în faună de mamifere fosile wurmiene din
Moldova, şi a fost foarte mult studiat. Dintre mamiferele identificate se pot menţiona cele mai
caracteristice: Elephas primigenius, Rhinoceros trichorhinus, Bison priscus, Boş primigenius, Megaceros
euryceros.
.Pentru a preveni distrugerea prin exploatare a acestei zone de o mare valoare ştiinţifică ea a fost
pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.
Conifer care popula în trecut pădurile noastre de foioase şi de răşinoase. Datorită lemnului său
preţios întrebuinţat în construcţii şi la producerea unor obiecte de artizanat tisa a fost distrusă aproape în
întregime, în parte şi datorită faptului că cetina sa este otrăvitoare pentru om.
Frumosul arbore are o tulpină dreaptă sau culcată, rareori ramificată, atingînd înălţimea de 15 m.
Scoarţa este brună cenuşie, iar lujerii anuali sînt verzi deschişi. Frunzele sînt liniare, lungi pînă la 30 mm. şi
late de 2—2,5 cm. Sămînţă este ovoidă şi închisă într-un arii roşu, mucilaginos, comestibil.
Tisa poate fi întîlnită sporadic în tot arcul Carpatic şi în Munţii Apuseni. Exemplare ocrotite
întîlnim la Pîngăraţi, judeţul Neamţ, de circa 500 de ani, la Capul Cîmpului, la 10 km de oraşul Gura
Humorului, judeţul Suceava de peste 200 de ani.
De asemenea, pe teritoriul ţării mai sînt ocrotite în mod special exemplarele de tisa de la Băile
Herculane, Tîrgu Neamţ şi Bătrîni, din judeţul Prahova. În Bucureşti sînt cunoscute patru exemplare care se
găsesc pe Str. Tunari nr. 34, care au o vîrstă de 80—90 ani şi alte două exemplare pe Str. Ştirbei Vodă nr.
132.
Zîmbrul este un pin ocrotit, înalt de circa 22 m, cu un trunchi gros de circa 2 m. În diametru, din
care pornesc nenumărate ramuri scurte şi noduroase; înfruntînd zeliştea vînturilor, zîmbrul ia forme
fantastice. Frunzele lungi ies cîte cinci din muguraşe apropiate, aşa încît cetinile apar stufoase.
Această superbă specie de pin marchează cu coroana largă şi monumentală, limita superioară a
pădurii, unde molidul abia rezistă frigului şi vîntului prin forma închircită şi de unde începe domeniul
răşinoaselor tîrîtoare, ca jneapănul şi ienupărul. În ţara noastră, zîmbrul este decretat monument al naturii şi
vege-teăă sporadic numai în cele mai înalte masive, în jurul circurilor glaciare ca: Munţii Retezat, Munţii
Făgăraşului, Munţii lezer-Păpuşa, Munţii Rodnei, Munţii Ţarcu — Godeanu, Munţii Călimani.
PAPUCUL DOAMNEI (Cypripedium calceolus)
O adevărată perlă a florei munţilor noştri, căutata cu asiduitate de toţi cutreietorii plaiurilor
montane, recoltată şi comercializată mai mult ca oricare alta. Ea este o plantă plăpîndă, cu tulpina subţire şi
frunze liniare, ce-şi poartă în vîrf florile mari, nearătoase şi puţin mirositoare, grupate la un loc în
inflorescenţe giobuloase (capitule) şi înconjurate la bază de frunze pîsloase, unele mai mici, dar atît de
frumos aranjate, încît seamănă cu o stea lucitoare din nopţile senine de vară. Iată de ce poporul i-a mai zis
şi steluţă. Tocmai aceste frunze dispuse într-o rozetă perfectă dau plantei o frumuseţe neasemuită. „Cînd o
vezi îmbrăcată în scama-i argintie (din care cauză „flocăşicăi" îi mai spune românul) printre celelate plante
verzi, fără voie întinzi mîna spre ea. Scama îi este scut împotriva insolaţiei şi a transpiraţiei, căci în pumnul
de ţarina în care şi-a înfipt rădăcina este puţină apă" (I. Simionescu).
Deşi ocrotită, nu numai la noi ci şi în mai multe ţări europene, ea este în continuare insistent
căutată de negustorii de flori şi de turiştii care nu respectă frumuseţile naturii, comorile ştiinţifice ale lumii
vegetale. Această plantă rară o găsim în Munţii Bucegi şi Munţii Făgăraş.
Fig. 43 — Floarea de colţi (Leontopodium alpinum)
Plantă ierbacee, bienală sau perenă, care prezintă în sol un rizom gros, din care pornesc numeroase
rădăcini adventive. În primul an de vegetaţie se dezvoltă frunzele de la bază, iar în al doilea an creşte o
tulpină înaltă pînă la 1,5 m, uneori ajung chiar la 3 m.
Frunzele sînt mari, cele bazale ating 90 cm., iar cele tulpinele sînt penat-sectate şi mai mici. Florile
sînt grupate în vîrful tulpinii în umbele mari, duble, lung pedunculate. Înfloreşte în lunile iulie-august.
Planta este răspîndită în Europa Centrală şi pînă în Siberia. La noi vegetează în lungul pîraielor din
regiunea montană şi subalpină (în Munţii Bucegi, Făgăraş, Retezat), în turbării şi pe soluri umede bogate în
substanţe organice.
Deoarece ea conţine uleiuri eterice folosite în tratamentele gastrice, planta a fost mult recomandată
pentru obţinerea produselor terapeutice, fapt pentru care, este ocrotită în toata ţara.
Fig. 44 — Angelica (Angelica archangelica)
Plantă perenă, cu un rizom subteran care poate atinge o grosime de circa 15 cm. Din el se dezvoltă
în pămînt o rădăcină lungă de un metru, iar aerian o tulpină ierboasă, goală în interior, înaltă pînă la 1,5 m,
articulată, purtînd frunze late, opuse, la baza frunzelor superioare se găsesc numeroase flori galbene care se
deschid în lunile de vară. Această frumoasă plantă, zveltă şi puternica a devenit foarte rară în munţii noştri,
deoarece ea a fost recoltată în scopuri medicale, folosită în bolile de stomac şi ficat.
Fig. 45 Ghinţura galbenă (Gentiana lutea)
Fig. 46 — Bujorul românesc (Paeonia peregrina)
O întîlnim în Munţii Bucegi, Retezat şi Făgăraş. În afara acestor şase specii ocrotite în întreaga
ţară, mai sînt cunoscute şi alte numeroase specii care sînt puse sub ocrotire în anumite judeţe şi rezervaţii
naturale din ţara noastră, aşa cum sînt: bujorul românesc (Paeonia peregrina var romanica) — Sectorul
agricol Ilfov; bulbocii de munte (Trollius europaeus) — Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov; ruscuţa de
primăvară (Adonis vernalis) — Jud. Suceava; migdalul pitic (Amygdalus nana) — Jud. Braşov; laleaua
pestriţă (Fritillaria ma~ leayris) — 0ud. Braşov, Sibiu, Suceava; ghimpele (Ruscus aculeatus) — Sectorul
agricol Ilfov, Caraş-Severin; brînduşa de primăvară (Crocus moewcus) - Bucureşti, Sectorul agricol Ilfov;
stînjenelul (Irisul nea) — Bucureşti şi Sectorul agricol Ilfov; sîngele voinicului (Nigritella, nigra,
Nigritella rubra) — Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov; feriga (Dryopteris cristata) — Mlaştina de la
Sîncrăieni Ciuc (Jud. Harghita); Asplenium lepidurn — Cheile Turzii (Jud. Cluj); Larix decidua — Munţii
Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Munţii Ceahlău — Poliţa cu Crini (Jud. Neamţ); Ephedra
distachya — Agigea (Jud. Constanţa); Junipenis sabina — Lacul Roşu şi Cheile Bicazului (Jud. Harghita),
Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Salix ntyrtilloides — Munţii Bucegi pe Valea Ialomiţei în turbăria
Lăptici (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Corylus colurna — Cheile Caraşului, Cheile Nerei—Beuşniţa,
Valea Mare—Moldova Nouă, Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin), Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi);
Betula nana — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita), Tinovul Lucina—Găina (Jud. Suceava); Betula
humilis — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita); Celtis australis — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi);
Cerastium banaticum — Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin), Gura Văii—Vîrciorova (Jud.
Mehedinţi): Lychnis nivalis — Pietrosul Mare (Jud. Maramureş); Minuartia frutescens — Gura Văii—
Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Minuartia capillacea — Gura Vâii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Minuartia
adenotricha — Canaralele de la Hîrşova (Jud. Constanţa), Gura Dobrogei (Jud. Constanţa); Tunica illyrica
ssp. haynaldiana — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Dianthus pinifoilius — Gura Văii—
Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Dianthus simonkaianus — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba);
Fig. 47 — Bolboci de munte (Trollius europaeus)
Fig. 48 —.Laleaua pestriţă (Fritilldria (meleagris)
Fig. 49 — A. Ghimpele (Ruscus aculeatus); B. Ghimpele de Banat (Ruscus hypoglossum)
Fie- 50 — Sîngele voinicului (NigriteUa rubra)
Dianthus callizonus (Garofiţa Pietrei Craiului) — Munţii Piatra Graiului Mare (Jud. Braşov); Saponaria
bellidifolia — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Saponaria glutinosa — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba);
Fig. 51 — Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus)
Paeonia tenutfolia — Zău de Cîmpie (Jud. Mureş), Hagieni (Jud. Constanţa); Panonia corallina — Cheile
Nerei—Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin); Ranunculus ophioglossifolius — Pădurea Săptarului (Jud. Buzău);
Adonis volgensis — Fîneţele Clujului — Nymphea lotus var thermalis — Băile „l Mai" Oradea (Jud.
Bihor); Cardamine graeca — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Aubrieta intermedia — Munţii
Piatra Craiului Mare, (Jud. Braşov); Alyssum borzaeanum — Agigea (Jud. Constanţa); Draba dorneri —
Parcul naţional Retezat (Jud. Hunedoara); Cohlearia borzaeana — Răchitişul Mare (Jud. Suceava);
Drosera anglica — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita), Mlaştinile de la Hărman (Jud. Praşov); Viola
epipsila — Mlaştina de Sîncrăieni (Jud. Harghita); Hy-pericum rochelii — Muntele Domogled (Jud. Caraş-
Severin); Saxifraga hirculus — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita); Saxifraga demissa — Munţii
Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Saxifraga mutata —
Mlaştina de la Stupim (Jud. Braşov); Daphne blagayana, PD. cneorum — Carpaţii sudici, Vidra (Jud.
Bihor), Sighişoara (Jud. Sibiu), Piatra Craiului, Codrul Secular Slătioara; Daphne laureata — Valea Mare
—Moldova Nouă.(Jud. Caraş-Severin); Pyrus claeagrifolia — Pădurea Babadag (Jud. Tulcea); Sorbus
dacica — Cheile Turzii (Jud. Cluj), Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Sorbus borbasii — Muntele
Domogled (Jud. Caraş-Severin); Potentilla Emilli-Popii — Hagieni (Jud. Constanţa); Sophora prodanii —
Pădurea Babadag (Jud. Tulcea); Ononis columnae — Fîntîniţa—Murfatlar,.Hagieni (Jud. Constanţa);
Medicago marina — Agigea (Jud. Constanţa); Caragana rutex — Valea Lungă (Jud. Iaşi); Astragalus
depressus — Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov);
Astragalus pendulijlorus — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Astragalus haerbachi —
Ca-naraua Fetei (Jud. Constanţa); Astragalus pseudopurpureus — Lacul Roşu şi Cheile Bicazului;
Astragalus romeri — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Astragalus spmnneri — Hagieni (Jud. Constanţa);
Astragalus virgatus — Agigea (Jud. Constanţa); Astragalus peterjii — Fîneţele de laSuatu (Jud.
Cluj);Coronilla.emerus. — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Co-ronilla scorpioidcs — Hagieni (Jud.
Constanţa); Onobrychis gracilis — Hagieni (Jud. Constanţa); Onobrychis alba —
Fig. 52 — Bujorul de cîmp (Paeonia teunifolia)
Hagieni (Jud. Constanţa); Linum borzeanum — fîntîniţă—Murfatlar (Jud. Constanţa); Lythrum thymijolia
—-Gura Dobrogei (Jud. Constanţa); Geranium caeruleum — Munţii Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov),
Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Mitraria schobcri — Vulcanii noroioşi de Ta Pîclele
Mari şi Pîclele Mici, Berea Policiori (Jud. Buzău); Polygala sibirica — Fîneţele de la Valea lui David
(Jucl. Iaşi); Acer monspessulanum — Cazanele Dunării (Jud, Mehedinţi); llex aquifolium — Dosul Laurului
—Zimbru (Jud. Arad); Paliurus spina — Christi; Bupleurum pachnospernum — Hagieni (Jud. Constanţa);
Bupleurum ranunculoides. — Munţii Bucegi (Jud Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Trinia henningii —
Fîntîniţa—Murfatlar (Jud. Constanţa); Ferula sadleriana — Cheile Turzii (Jud. Cluj); Heracleum
carpaticum — Pietrosul Mare (Jud. Maramureş), Munţii Bucegi jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov);
Plumbago europaea — Hagieni (Jud. Constanţa); Armeria alpina — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa,
Prahova, Braşov); Armeria maritima — Mlaştinile de la Hărman (Jud. Braşov); Primula intricata —
Muntele Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov).
Fig. 53 — A. Dreţe (Nymphaea lotus var. thermalis); B.Daria (Pedicularis sceptrum-carollinum)
Fig. 94 — A. Iedera albă (Daphne blagayana); B. Tulicină (Daphne neorum) C. Smîrdar
(Redodendron kotschyi); p. Strugura ursului (Arctostaphylos uva-ursis)
Munţii Bucegi (Jud Dîmboviţa. Prafiova, Braşov); Primnla farinosa — Mlaştinile de la Hârman, Mlaştinile
de ia Stupim (Jud. Braşov) , Arctosta-phyllos uva-ursi — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Răchitişul
Fig. 55 — Gărdurăriţa (Nîtraria schdber)
Mare (Jud. Suceava); Convol-vulus persicus — Agigea (Jud. Constanţa); Pedicularis sceptrum carolinum
— Mlaştinile de la Hărman (Jud. Braşov); Acanthus longifolius — Cheile Nerei — Beuşniţa (Jud. Caraş-
Severin), Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Scutellaria pichleri — Cheile Nerei—Beuşniţa (Jud. Caraş-
Severin); Gura Văii— Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Stachys obliqua — Hagieni (Jud. Constanţa); Salvia
ringerns — Hagieni (Jud. Constanţa); Satureja kitaibelii — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Satureja
coerulea — Fîntîniţa—Murfatlar (Jud. Constanţa; Lomatogonium carinthiacum — Munţii Bucegi (Jud.
Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Genţiana phlogifolia — Muntele Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov), Munţii
Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Periploca graeca — Pădurea Letea (Jud. Tulcea); Crucianella
oxyloba — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi), Canaraua Fetii (Jud. Constanţa); Valerianella
coronata — Cheile Nerei—Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin), Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi);
Valerianella membranacea — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Scabiosa micrantha — Hagieni
(Jud. Constanţa); Ecbalium elaterium — Agigea (Jud. Constanţa); Campanula lingulata — Cazanele
Dunării (Jud. Mehedinţi); Campanula romanica — Gura Dobrogei, Hagieni (Jud. Constanţa), Pădurea
Babadag (Jud. Tulcea); Campanula crassipes — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Senecio borysthenicus
— Pădurea.Letea (Jud. Tulcea); Ligularia glauca — Munţii Bucegi (Jud. Prahova, Dîmboviţa, Braşov);
Ligularia sibirica — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Cirsium afrum — Cheile Nerei—
Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin); Serrtatula caputnajae — Pădurea Frasinu, Pădurea Spătaru (Jud. Buzău);
Serratula wolffii — Fîneţele de la Bosanci (Jud. Suceava); Centaurea reichenbachioides — Cheile Turzii
(Jud. Cluj), Scărişoara — Belioara (Jud Alba); Centura marschattiana — Fîneţele de la Bosanci (Jud. Su-
dag (Jud. Tulcea); Iris reichenbachii — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Iris sintenisii — Pădurea
Babadag (Jud. Tulcea); Cobresia simpliciuscula — Pietrosul Mare (Jud. Maramureş), Munţii Bucegi (Jud.
Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Carex rupestris — Munţii Bucegi (Jud.
Fig. 57 A. Volbura de nisip (Convolvulus persictis); B. Crinul galben de munte (Lilium jankae)
Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Carex loliacea — Poiana Stampei (Jud. Suceava); Alopecurus laguriformis
— Parcul naţional Retezat; Calama grostis neglecta — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita); Sesleria
jilifolia — Cheile Caraşului (Jud. Caraş-Severin), Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Sesleria uliginosa —
Mlaştinile de la Hărman, Mlaştina de la Stupini (Jud. Braşov); Bromus scoparius — Hagieni (Jud.
Constanţa); Smîrdar (Rhododendron kotchyi) în Carpaţii româneşti — Secate montanum— Muntele
Domogled (Jud. Caraş-Severin), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Aegilops ouată —
Hagieni (Jud,.Constanţa); Agropyron junceum — Agigea (Jud, Constanţa).
Fig. 58 — Hartisa (Narcisa angiutifoliut)
Endemismele din flora ţării noastre sînt reprezentate de taxoni care au un areal restrîns la teritoriul
României (endemisme corologice) cît şi taxoni care îşi au centru genetic la noi în ţară (endemisme
genetice) dar care au migrat şi în ţările vecine.
Cele mai reprezentative specii endemice din flora ţării noastre sînt:
Alchemilla dolichotoma Plocek (sin. A. connivens Auct).
Răspîndire: Munţii Rodnei (Piatra Rea) între Vîrful Galat, Vîrful Cailor, Vîrful Fîntînii, Corongis); Munţii
Maramureşului (Vf. Cearcănu).
var. sinaiae Plocek — răspîndire: Munţii Bucegi (între Furnica şi Caraiman) şi în jurul oraşului Sinaia.
Andryala levitovnentosa (E.Nyar). Şeii. (sin.Pietrosia levitomentosa E.Nyar).
Răspîndire: Muntele Pietrosul Broştenilor, Pietrosul Bogolin, Cheia Zugreni.
Anthemis carpatica Willd subsp. pyrethriformis (Schur) Beldie (sin. A. pyrethriformis Schur).
Răspândire: Munţii Bucegi şi pe piscurile înalte ale Carpaţilor Meridionali.
Anthemis tinctoria subsp. jnsii (Griseb.) Beldie.
Răspîndire: Munţii Bîrsei (Muntele Postăvarul) Muntele Piatra Craiului, Predeal, V. Timişului), Munţii
Bistriţei (Cheile Bamarului), Munţii Bucegi (Peştera Ialomiţei, Jepii Mici, Strunga şi Vf. Babei), Munţii
Călimani (Topliţa—Borsec), Munţii Ciucului (Cheile Bicazului), Munţii Cozia; Munţii Gurghiului
(Sovata), Muntele Saca), Munţii Harghitei (Homorod), Muntele Hăşmaşul Mic (Bălan), Munţii Iezer
(Rucăr—Pajerea, Muntele Păpuşa), Munţii Lotrului (Vf. Lotrioarei), Munţii Rodnei; Munţii Trascăului
(Piatra Caprei).
Fig. 60 — Astragalus peterfi
Aquilegia nigricans Baumg subsp. subscaposa (Barbas) Soo (sin. A, subscaposa Borbas).
Răspîndire: judeţul Cluj: Poşaga de Sus la Şesul Craiului, Muntele Scăriţa, Muntele Vultureasa, Colţii
Trascăului pe Muntele Bedeleu la (Piatra Pleşorii, Cheile Rîmeţi pe Dealul Curmătura şi Curmătura Muierii
din Muntele Fundoi.
Armeria maritima (Miller) Willd. subsp. barcensis (Sîmonkai) P. Silva (sin. A. barcensis Simonkai).
Răspîndire: Judeţul Braşov (Hăr-man, Prejmer); Judeţul Harghita (Lăzăreşti, Tuşnad, Borsec).
Asperula carpetica Morariu (sin. A. synanchica L., C. subalpină Schur).
Răspîndire: Judeţul Suceava (Pietrele Doamnei); Judeţul Harghita (Hăşmaşul Mare).
Astragalus peterfi Jav.
Răspîndire: Judeţul Cluj — rezervaţia floristică Suatu (cca. 8 ha).
Astragalus psqudopurpureus Guşul.
Răspîndire: Judeţul Bacău: Cheile Bicazului pe Piatra Panţirului (840 m). Piatra Glodului (8)00—1300 m),
Suhardul Mic (900—1300 m).
Astragalus roemeri Simonkai.
Răspîndire: Judeţul Alba (Paşoga pe Muntele Scărişoara—Belioara); Judeţul Harghita (Tulgheş la Pietrele
Roşii, 1200 m), Muntele Ghilgoş 1380 m, Muntele Suhardu, 1350 m); Judeţul Neamţ (Bicaz — Chei, 1050
m).
Athamanta turbit (L.) Brot subsp. hungarica (Borbas) Tutin.
Răspîndire: Munţii Bucegi (Zănoaga, Lespezi); Munţii Căpăţînii (Mînăstirea Bistriţa comuna Gurguiata.
Muntele Stoguşaru, defileul Cheia, Stîna Comarnici, Vf. Vioreanul, Vf. Vînturanţa, Muntele Buila Muntele
Cozia, Munţii Godeanu (Paltina, Stănuleşti); Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşanilor); Muntele Camena la
Greabănatul Mare. Vf. Teşnei, La Gaura Fetei, Vf. Cernei), Vf. Suşcer; Munţii Parîng (Defileul Jiului între
Lainic şi Păiuş); Munţii Semenic (Cheile Nerei); Munţii Retezat (Scorota, Stănulete, Piule, Piatra
Iorgovanului. Albele, Paltina); Munţii Vîlcan (Vf. Sohodolului).
Anbrieta intermedia Helder. et, Orph. ex. Boiss.. Subsp. jalcata Ciocîrlan.
Răspîndirea Munţii Piatra Craiului deasupra Văii Ivan, locul numit marele Grohotiş, 1800 m.
Fig. 61 Campanula romanica
Barbara lepuzni-ca.Nyar.
Răspîndire: Munţii Retezat (Vf. Lăpuşnic Mare pe Vf. Buta, pe Muntele Păpuşa); Munţii Godeanu.
Campanula romanica Săvui
Răspîndire: Judeţul Tulcea (Enisala la Cetatea Heraclea. Dealul Pricupan Filimon Sîrbu, pe Dealul Consul.
Tulcea la Monumentul, Niculiţel, pe Piciorul Fărcaşului. Muntele Măcinului, pe Muntele Tuţuianu între
Greci şi Nifon. Piscul înalt. Muntele Suluc şi Piatra Rea, Muntele Vraja. Cerna pe Dealul Tachi-Bair.
Nicolae Bălcescu pe Dealul Sepelgin); Judeţul Constanţa: (Cheia, Gura Dobrogei, Ovidiu pe Dealul Cheia,
Hagieni. Bălţăteşti pe Dealul Alah-Bair, Hîrşova, Adamclisi); Judeţul Brăila (Popina din Balta Brăilei).
Carduus kerneri Simonkai subsp. lobulatiformis (Csuros et. E. Nyar) Soo.
Răspîndire: Munţii Ţarcu şi Godeanu, pe Muntele Piule, Albele, Stânuiete. Scorota.
Centaurea jankae Brandza
Răspîndire: între Babadag şi Caugagia; între Caugagia şi Tariverde; Jurilovca în pădure şi pe dealurile de la
Capul Dolojman; în pădurea Babadag la intrarea şoselei spre Constanţa; Podişul Casimcea lîngă Palazul
Mic.
Centaurea phrygia &. subsp. rarauensis (Prodan) Dostal (sin. C. raraucensis Prodan).
Răspîndire: Munţii Harghita: Băile Homorod şi Muntele Rarău.
Centaurea phrygia b. subsp. retezatensis (Prodan) Dostal (sin. C. retezatensis Prodan).
Răspîndire: Munţii Ţarcu (Faţa Fetei deasupra Gurii Apei 1300—1600 m) şi pe malul pîrîului Netiş.
Centaurea pinnatifida Schur.
Răspîndire: în tot lanţul Carpaţilor româneşti.
Centaurea pontica Prodan et. E. Nyar (sin. C. calcitrapa L. subsp. pontica (Prodan et E. Nyar) Beldie et h.
Alex.).
Răspîndire: Judeţul Tulcea la Sulina şi Ciotic.
Centaurea trîchocephala Bieb. ex. Willd. subsp. sîmonkaiana (Hayel Dostal sin. C. simonkaiana Hayek).
Răspîndire: Judeţul Arad. Corăşint, Păuliş, Miniş, Munţii Zarandului în Valea Cladovei şi Dealul Highiş,
Gurahonţ, Chişindia; jud. Timiş: Herneacova.
Fig. 62 — Centaurea jankae
Fig. 63 — A. Centaurea pinnatifida; B. Eritrichium nanum
Cephalaria radiata Griseb et Schienk.
Răspîndire: în Podişul Transilvaniei, în Banat la Armeniş şi judeţul Prahova (Cîmpina spre Doftana).
Cephalaria uralensis (Murray) Roewee et. Schultes subsp. multifida (Roman) Roman et. Beldie. ,
Răspîndire: Judeţul Mehedinţi între Dudaşul Schelei şi Gura Văii.
Cerastium transsilvanicum Schur.
Răspîndire: în CarpaţU Meridionali şi Orientali: Munţii Rodnei; Munţii Bistriţei; Munţii Ciucaş; Vf..
Ciucaş, Tigarele Mari. Pasul Bratocea, Bratocca, Muntele Roşu; Munţii Bîrsei (Piatra Craiului, Piatra Mare,
Postăvarul); Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş (Buila spre Vf. Vioreanu); Munţii Parîng; Munţii
Maramureşului (Muntele Ştiol).
Cochlearia borzaeana (Coman et. E. Nyar) Pobed. (sin. C. pyrenaica DC, var. borzaeana Coman et E.
Nyar).
Răspîndire: Carpaţii Orientali: Munţii Maramureşului (Zîmbroslava la Sîlhoi); Obcina Mestecăniş:
(Moldova — Suliţa la Benia) Munţii Suhardului; Munţii Bîrgău (Perşa); Munţii Lotrului; Munţii Ţarcu.
Delphinium simonkaianum Pawl. (Sin, D. pyramidatum Auct).
Răspîndire: Jud. Alba: Runc în Muntele Mare, Muntele Trascău, pe colţii Trascăului şi Piatra Urdaşului,
Piatra Cetii, Alba Iulia, Valea Gălzii, Valea Feneşului; Jud. Mureş (intre Balea şi Ercea pe Dealul
Copăcel); Jud. Harghita (Tulgheş la Pietrele Roşii); Jud. Vîlcea (Munţii Căpăţîni); Jud. Argeş (Valea
Dîmbovicioarei),
Dianthus căliizonus Schott et Kotschy.
Răspîndire: Munţii Piatra Craiului,
Fig. 64 — Dianthus glacialis ssp. gelidus
Dianthus giganteus D'Urv. subsp. banaticus (Heuffel) Tutin (sin. D. banaticus (Henffel) (Barbaş).
Răspîndire: Jud, Caraş-Severin: Ciclova Română, Băile Herculane, Defileul Dunării la Dubova, Cazanele
Mici, Coronini, Domogled, Cheile Nerei, Muntele Ţarcu, Străjut; Jud. Mehedinţi: Vîrciorova la Porţile de
Fier, Valea Teşnei, Gura Văii.
Dianthus glacialis PIaenke subsp. gelidus (Schott, Nyman et Kotschy) Rutin.
Răspîndire: în Carpaţii Meridionali şi Orientali: Munţii Ţibleşului, Mynţii Rodnei (Ivan, Corongiş,, Galat,
Pietrosul); Munţii Călimani; Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Piatra Craiului); Munţii Bucegi (Vîrful cu Dor,
Furnica, Jepi, Caraiman, Coştila, Babele, Valea Cerbului, Vîrful Omu, Valea Mălăeşti, Bătrîna); Munţii
Făgăraş (Colţii Brezei, Creasta Tărîţa, Lacul Bîlea, Valea Doamnei, Negoiu, Suru); Munţii Parîng.
Fig. 65 — A. Draba haynaldii B. Draba fimonkaiana
Dianthus henteri Heuffel ex. Griseb.
Răspîndire: în Carpaţii Meridionali, Munţii Bîrsei (Piatra Craiului);.Munţii Făgăraş (Muntele Negoiu);
Muntele Cozia (Cozia, Urzica); Munţii Cindrel (Vîrful Sadului, Muntele Frumoasa; Munţii Lotrului
(Căpăţînii); Munţii Parîng (Urdele, Tidvele, Boarneşul); Munţii Vîlcan; Munţii Retezat (Valea Rîului
Mare); Munţii Ţarcu; Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşanilor).
Dianthus tenuifolius Schur.
Răspîndire; Munţii Maramureşului; Munţii Ţibleşului; Munţii Rodnei; Munţii Rarău; Munţii Călimani;
Munţii Bistriţei; Munţii Giurgeului; Munţii Buzăului; Munţii Ciucaşului; Munţii Bîrsei; Munţii Bucegi,
Munţii Făgăraşului; Munţii Sibiului, Munţii Parîngului, Munţii Şureanu; Munţii Retezat şi Munţii
Mehedinţi.
Draba dorneri Henffel.
Răspîndire: Munţii Retezat; de la Vîrful Retezat spre Vălereasca, Piciorul Colţeiului (1900 m).
Draba haynaldii Stur.
Răspîndire: Munţii Bistriţei (Ceahlău pe Panaghia); Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Piatra Craiului deasupra
poieniei Baciului); Munţii Bucegi (Vîrful Bucşoiul, Podul Spintecăturilor, Plaiul Ţapului, Grohotişul,
Strunga, Jepii Mari, Babele, Bătrîna, Valea Gaura, Vîrful Omul).
Draba simonkaiana Jav.
Răspîndire: Munţii Parîng, Munţii Retezat, Valea Rîuşorului.
Edraianthus kitaibelii A. De.
Răspîndire: Munţii Mehedinţi (Valea Teşnei, Gaura Fetei); Tismana pe Muntele Oseca, Băile Herculane,
Domogled la Crucea Albă, Vîrful Şuscu, Valea Jelărău, Hinca Camenei, Cheile Prolaz, Mehadia); Munţii
Parîng; Munţii Vîlcan; Munţii Godeanu; Munţii Bihor (Vlădeasa, Piatra Arsă, Vidra de Jos la Piatra Struţu,
Scărişoara pe Valea Ordeneuşa, Muntele Piatra Boghii spre Padiş): Munţii Retezat (Piatra Iorgovanului,
Piule, Apşoara, Drăgăşanu, Scorota, Izvoarele Jiului, poalele Parîngului; Munţii Godeanu (Paltina,
Contrea); Munţii Ţarcu; Munţii Cernei.
Eritrichium nanum (L.) Schader ex. Gandin subsp. Hankea (Simoncai) Jav.
Răspîndire: Munţii Rarău (Pietrele Doamnei); Munţii Giurgeului (Hăşmaşul Mare şi Mic. Piatra
Singuratică); Munţii Bistriţei (Ceahlău); Munţii Ciucaş (Zăganul); Munţii Bucegi (Lespezi).
Erythronium dens-canis L. subsp. nivcum (Baumg.) Buia et Păun (sin. E. dens-canis var. niveum Baumg).
Răspîndire: Jud. Dolj (păd. Pleniţa—Nanii, păd. Podari, Cîrligei, pădurea Bucovăţ, Palilula, pădurea
Cârtişoara, Vulpeni, Gropsani, Iancu Jianu, Călui Oboga, Morunglav, Bobiceşti, Dobrun, Blaj, Buzduc);
jud. Sibiu (Cisnădioara); jud. Bihor (Munţii Codrului); jud. Gorj (păd. Pesteana, Ticleni, Cărbuneşti); jud.
Mehedinţi (Strehaia, Pleniţa. Butoieşti, Argineşti); jud. Sălaj (Juc. În pădurea Romaniţa, Greaca); şi în
judeţele Olt, Vîlcea, Teleorman.
Festuca bucegiensis Markgr — Dannenb.
Răspîndire: Munţii Bucegi (Jepii Mici. Babele. Caraiman. Costiţa, Colţii Obîrşiei. Vîrful Omul, Bucşoiu,
Scara, Valea Cerbului, Moraru, Valea Mălăeşti, Padina Crucii—Clincea, Podul Spintecatărilor, Valea
Gaura, Doamnele); Munţii Făgăraş (Urlea, Vîrful Vîrtopu, Moşu, Vînătoarea lui Buteanu, Iezerul Buda,
Rîiosu, Valea Doamnei); Munţii Parîng (Coasta Petreşti, Mohoru, Vîrful Gruiu, între Gruiu şi Mîndra, între
Mîndra şi Cîrja, leşu).
Festuca nitida Ivit. subsp. flaccida (Schur) (sin. F. flaccida Schur).
Răspîndire: Munţii Rodnei (Corongişul Mare şi Mic, Coasta Netedă, Anieşul Mare, Ineu, Preluci, Izvorul
Repede, Nedeia); Munţii Bucegi (Caraiman, Coştila, Valea Cerbului, Valea.Mălăeşti, Doamnele, Valea
Obîrşei, Valea Sugărilor. Jepii Mici, Padina Crucii, Ţigăneşti); Munţii Cibinului (Cindrel); Munţii Făgăraş
(Vîrtopul, Butianu, Arpaş, Podrăgel),
Festuca pachyphylla Degen ex. E Nyar (sin. F. rupicola Heuffel Subsp. pachyphylla (Degen) Beldie).
Răspîndire: Munţii Retezat (Faţa Fetei, Dealul Pleş); Munţii Rodnei; Munţii Ciucaşului; Munţii Bucegi
(Bucşoiu): Munţii Godeanu, Piule, Albele, Scorota, Piatra Iorgovanului); Munţii Cozia.
Festuca versicolor Tausch subsp. domini Krajina,
Răspîndire: Munţii Rodnei (Cişa, Piatra Rea, Muntele Cailor, Puzdra, Corungişul Mare şi Mic).
Fumaria jankae Hansskn.
Răspîndire: Judeţul Bihor (Săculeni); Jud. Satii Mare (Sîndeşti în Valea Jerului).
Galium bailloni Brândza.
Răspîndire: Sudul Munţilor Căpăţînii şi pe Valea Oltului (de la Rm. Vîlcea pînă la Mînăstirea Cozia şi
Muntele Foarfeca); jud. Sibiu (Tălmaciu—Podul Olt); jud. Mehedinţi (Valea Cernei, Clo-şani, Ponoare);
jud. Gorj (Novaci sub Muntele Rînca); jud. Vîlcea (Munţii Căpăţînii pe Buila la Cabana Scărişoara, corn.
Gurguiata, Muntele Stoguşorul, Lac, Staţia funicular Cheia, Olăneşti, Călimăneşti, Valea Oltului, Muntele
Cozia, Rîmnicu Vîlcea, Brezoiu, Cîineni, Munţii Lotru.
Fig. 67 — Galium ballonii
Helicioiricnari decoram (JanEa) Henrard (sin. Avenastrum clecorum (Junka) Degen).
Răspîndire: Munţii Parîngului; Munţii Vîlcanului; în (jurul Braşovului; Jud. Cluj (Muntele Bedelău,
Muntele Vlădeasa, Valea Crişului Repede, Cheile Turzii); jud. Alba (Munţii Trascău, Cheile Turului, Colţii
Trascăului, Cheile Remetului, Piatra Urdaşului, Piatra Cetii, Piatra Caprei, Cheile Ampoiţei; Cheile
întregalde, Cheile Bedeleului, Cheile Aiudului, Poşaga de Sus pe Muntele Scărişoara—Beldioara, Abrud pe
Muntele Vulcan, Valea Feneşului): jud. Neamţ (Cheile Şugău—Munticelu, Cheile Bicazului); jud.
Harghita (Gheorghieni, Tulgheş, la Pietrele Roşii, Muniele Piatra Bârnadului, Muntele Bardosul. Lacul
Roşu, Muntele Suhardul ]Mare şi Mic); jud. Braşov (Răcăşul de Jos pe Dealul Tipelului, Tîmpa, Pietrele lui
Solomon); jud. Hunedoara (Munţii Parîng, Munţii Vîlcan pe Straja, Cheile Ardeului, între Zam şi Deva,
Cheile Crăciuneşti, Mermezeu—Văleni); jud. Bihor (Piatra Muncelului, Muntele Vlădeasa, pe Pietrele
Albe); jud. Gorj (Runc pe Valea Sohodolului, Polovraci în Cheile Olteţului).
Hepatica transsilvanica Fuss. (Anemone transsilvanica Heuffel).
Răspîndire: în Carpaţii Meridionali şi Orientali pînă, în Ceahlău. Călimanij, spre nord nu trece mult de
Mureş, spre vest ajunge la Hunedoara, Valea Cernei iar spre sud la Piteşti, Tîrgovişte, Conteşti, Cîmpina.
Hesperis matronalis II. subsp. moniliformis (Schur) Borza (sin. H. moniliformis Schur).
Răspândire: Munţii Rodnei (Crăciunel, Corungişul Mic la Poarta); Munţii Giurgeului (Hăşmaşul Mare,
Muntele Ocsem); Munţii Bîrsei (Piatra Cfraiului la Crăpătura); Munţii Făgăraşului (Vîrful Buteanu);
Munţii Bucegi (Jepii Mici pe Valea Urlătoarea Mică, Brîna de Sus, Valea Jepilor, Valea Cerbului, Valea
Morarului, Cheile Tătarului, Valea Horoabei, Peştera Ialomiţei); Munţii Semenic (Mehadia, Oraviţa);
Munţii Rarău.
Hesperis oblongijolia Schur.
Răspîndire: Munţii Ciucaş (Valea Stîncii); Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Tîmpa, Piatra Craiului deasupra Văii
Vlăduşca şi în Crăpătura); Munţii Bucegi (Valea Jepilor, Caraiman la Portiţa, Valea Albă, Coştila în
Blindul Uriaşilor, Valea Mălinului, Valea Urzicii, Valea Priponului, Moraru pe Valea Rîpă Zăpezii,
Grohotişu).
Jurinea mollis (L) Reichenb subsp. transsilvanica (Sprengel) Hayela (sin. J. transsilvanica (Sprengel)
Simonkai.)
Răspîndire: în multe staţiuni din Podişul Transilvaniei.
Koeleria macrantha (Ledeb) Schultes.
Subsp. transsilvanica (Schur) A. Nyar. (sin. K. transsilvanica Şnur).
Răspîndire: Munţii Bihor (Piatra Muncelului); Munţii Bistriţei (Ceahlău pe Toaca); Munţii Buzău
(Penteleu); Munţii Ciucaş; (Ciucaş, Tesla); Munţii Bîrsei (Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului); Munţii
Bucegi; Munţii Căpăţînii (Buila pe Vînturariţa şi Vioreanu, Stîna Comarnic); Munţii Retezat (Valea
Lăpuşnicu Mare, Scorota); Munţii Parîng (Coasta lui Rusu).
Fig. 68 — Hepatica transsilvaniea
Linum uninerve (Rochel) Jev.
Răspîndire.- Jud. Harghita (Mereşti); Jud. Caraş-Severin (Munţii Almăjului, Defileul Dunării, Muntele
Domogled: Prolaz şi Crucea Alba, Valea Jereleu, Cheile Nerei. Mehadia, Sviniţa pe Muntele Glavcina);
Jud. Mehedinţi (Vîrciorova, Gura Văii, Muntele Piatra Cloşanilor, Valea ttesna); Jud. Timiş (fcugoj)-„Jud.
Hunedoara: Munţii (Retezat la Piule. Albele, Stănileşti); Jud. Gorj (Valea Olteţului); Jud Vîlcea (Munţii
Căpăţînii în Valea Cheia, la „Chei”); Jud. Argeş (Cîmpulung).
Lychnis nivalis Kit.
Răspîndire: Munţii Rodnei, Pietrosul, Inău, Cişa, Galat, Obîrşia Rebrei, Iezer, Laptelui, Gemenea,
Gărgălău, Repedea, Omul, Vîrful Lala, Puzdrea, Faţa Meselor.
Minuartia frutescens (Kit ex. Senulte). Tuzson ex Degen subsp. cataractareni (Jouka) Soo (sin. M.
cataractareni Janka).
Răspîndire: Jud. Caraş-Severin (între Gura Văii şi Vîrciorova, Porţile de Pier şi lîngă Băile Herculane).
Minuartia graminifolia (Ard.) Jav, subsp. hungarica Jav.
Răspîndire: Jud. Caraş-Severin: Munţii Arjana, lîngă com. Globurău şi între Plugova şi Mehadia; Bobol la
25 km de Băile Herculane
Onobrychis montana DC. subsp. transsilvanica (Simonkai) Jav. (sin. O. tran-Hf. 69 — Lychnis nivalis
transsilvanica Simonkai).
Răspîndire: Munţii Rodnei (Vîrful Ineu); Munţii Bistriţei (Muntele Ceahlău); Munţii Giurgeului (Vf.
Oesem, Hăşmaşul Mare, Hăşmaşul Negru); Munţii Ciucaşului (Chiruşca, Ciucaş, Zăganu); Munţii Bîrsei
(Postăvarul, Piatra Craiului); Munţii Făgăraşului (Muntele Cîrţişoarei Arpaşu, Vîrful Doamnei, Jgheabul
Văros, Capra Budei, Cheia Gegiu): Munţii Bucegi (Coştila, Vîrful cu Dor, Doamnele, Obîrşia Caraiman,
Grohotişu, Gutanu, Strunga); Munţii Retezat (Piatra Iorgovanului, Scorota, Albele, Piule).
Ornithogalum orthophyllum Ten Subsp. acuminatum (Schur) Zahăr.
Răspîndire: Munţii Bîrsei (Muntele Tîmpa).
Ornithogalum orthophyllum Ten. Subsp. psammophilum (Zahăr). Zahăr (sin. O. psammophilum Zahar).
Răspîndire: Judeţul Ialomiţa (Sâyeni şi Platoneşti).
Papaver corona — sancti — stephani (sin. P. alpinum li subsp. rona — sancti — stephani (Zapal. Borza).
Răspîndire: Munţii Ţibleşului, Munţii Rodnei (Ineu, Corongiş, Gemenea, Pietrosul, Piatra Albă, Obîrşia
Rebri); Munţii Ceahlău; Munţii Bucegi (Omu spre Bătrîna şi Mălăeşti, spre Colţii Obîrşiei, Vîrful Bucura
— Dumbrava, Vîrful Găvanele, Bucşoiu, Vîrful Mălăeşti, Padina Crucii, Scara, Vîrful Ţigăneşti, Vîrful
Ciubotei, Grohotişu); Munţii Bîrsei (Piatra Craiului la Cerdacul Stanciului şi sub Vîrful Ascuţit); Munţii
Făgăraş (Rîiosul, Capra Budei, Muncelul, Muchea Bîlea, Călţun, Copita Iezerului); Munţii Retezat Piatra
Iorgovanului, Piule, Albele).
Pedicularis baumgartenii Simon (sin. P. tuberosa Baumg).
Răspîndire: Munţii Bîrsei (Muntele Postăvarul); Munţii Făgăraşului (Muntele'Ucea Mare); Munţii Retezat
(Drăgă-şani, Scorota, Albele); Munţii Ceahlău.
Peuceadnum rochelianum Heuffel (sin P. ruthenicum Auct).
Răspîndire: Jud. Alba; Jud. Argeş (lîngă Piteşti); Jud. Caraş-Severin; Jud. Dîmboviţa; Jud. Galaţi
(Mîndreşti, Bereşti, Zărneşti); Jud. Hunedoara (între Nucşoara şi Mălăeşti,.com. Pui şi Sălaşul de Sus în
bazinul Haţegului); Jud. Prahova (Plopeni); Jud. Sibiu (Veştem, Sadu); Jud. Timiş (Caransebeş spre Turnu
Rueni, Făget spre Cliciova, Lugoj în com. Marginea).
Fig. 70 — Papaver-coroana-sancti-stephani
Pinus nigra Arnold subsp. banatica (Borbas) Novak. (sin. P. pallasiana Auct).
Răspîndire: Munţii Vîlcan (Runcu pe Valea Sohodolului la Cleanţu Cucului şi Dosul Măcrişului); Munţii
Mehedinţi (Valea Topolniţei între Băieţeşti şi Păuneşti, Izverna); Munţii Cernei (Valea Cernei de la
Herculane pînă la Corcovaia, Domogled, Suşcu, Hurcu, Gociu, Ienălatul Mare şi Mic, Culmea Desiminului
şi Arjanei la Clepeneac şi Piatra Baniţei); Valea Dunării (Tricule, Muntele Treşcovăţ).
Fig. 71. — A. Primula auricula ssp serratifolto B. Primula elatior ssp. leucophylla.
Poa laxa Haenke sub sp. prwindsa E. Nyar,. (sin. P. pruinosa E. Nyar). Korotky, P. nyaradyana Nannf.).
Răspîndire: Munţii Bucegi (Coştila, Valea Sugărilor); Munţii Făgăraş (Lacul Bîlea, Vînătoarea lui Buteanu,
Vîrful Moşului, Negoiul, Moldovanu, Valea Pojorîtei, Creasta Zîrna, Rîioisu, Piciorul Caprei, Iezerul Buda,
Vîrtopu); Munţii Parîng (Cîrja, Mîndra, Setea Mare); Munţii Retezat (Custura, Valea Lăpuşnicul Mare,
Valea Rea, Valea Pietrele, Ldcul Bucura, Peleaga, Slăveni, Tăul Negru).
Prangos ferulacea (b.) Lindkey subsp. carinata (Griseb. ex Degen) Dihoru. (Sin. Prangos carinata Griseb.
ex. Degen).
Răspîndire: Jud. Mehedinţi (Porţile de Fier între Vîrciorova şi Gura Văii — şi între Valea Oglănicului şi
Valea Tîrziu).
Primula auricula L. subsp. serrattfolia (Rochel) Jav. (sin. P. crenata Fuss). (Fig. 71, A). ,
Răspîndire: Munţii Vîlcan (Runc pe Valea Sohodolului şi Piatra Broştenilor); Munţii Godeanu (Sturu);
Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşcanilor, Domogled, Suscu, Valea Cernei, Valea Teşnei); Munţii Cernei.
Primula elatior (L.) Hill subsp. leucophylla (Pax) Harrison
Răspîndire: Munţii Maramureşului (Borşa, Cod, Valea Sesarilor, Iureşcu Salhoi, Zimbraslavu); Obcinele
Bucovinei (Cîrlibaba pe Fluturica şi pe Iedu, Broşteni, Munţii Lucina, Cîmpulung pe Bodea, Muntele
Tomnatec); Munţii Giumalău — Rarău (Munţii Rarău la Pietrele Doamnei); Munţii Rodnei (Cişa,
Corongiş, Gaura sub Ineu, Portiţa, Saca, Crăciunel, Rabla, Pietrele Albe lîngă Rodna, Miroşa); Munţii
Trascău (Cheile Turzii); Munţii Bistriţei (Munţii Ceahlău, Munţii Măgura lîngă Piatra Neamţ); Munţii
Hăşmaşului (Hăşmaşul Mare, Munţii Osem, Surduc lîngă Lacul Roşu, Piatra Singuratică, Vîrful Likos,
Cheile Bicazului, Munţii Suhard, Munţii Vid, Munticelul — Cheile Şugăului); Munţii Ciucaşului (Munţii
Roşu, Zăgan); Munţii Bîrsei (Muntele Postăvaru).
Primula umlfeniana Schott subsp. baumgarteniana (Degen ex. Moez) (sin. iP. baumgarteniana Degen ex.
Moeza). (Fig. 72).
Răspîndire: Munţii Bîrsei (Piatra Craiului, Postăvarul); Munţii Bucegi); Munţii Făgăraş (Valea Zîrna,
Muntele Drăguşului, Munţii Viştei de Jos).
Salvia transsilvanica (Schur ex. Griseb.) Schur. (sin. S. baumgartenii Heuffel).
Răspîndire: Transilvania şi Maramureş (Rona de Sus) iar în Muntenia: jud. Argeş (Măţău prin Ograda
Brăţiei, Boteni); jud. Buzău (depresiunea Pîclele, Dealul Cernăteşti, Beceni, Vintilă — Vodă).
Saxifraga mutata (L. subsp. demissa (Schott ex. Kotschy) Webb (sin. S. transsilvanica Schur).
Răspîndire: Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Postăvarul, Piatra Craiului; Munţii Ciucaşului (Ciucaş, Piroşca,
Vîrful Tigăile, Vîrful Delghiu); Munţii Bucegi (Vîrful cu Dor, Piatra Arsă, Jepii Mici, Buşteni, Valea
Jepilor, Babele, Caraiman, Brîna Mare, Valea Seacă, Valea Albă, Valea Coştilei, Valea Gălbinelelor, Valea
Mălinului, Valea Ţapului, Colţii Obîrşiei, Valea Cerbului, Vîrful Omu, Moraru, Bucşoiu, Valea Mălăeşti,
Padina Crucii, Gura Grohotiş, Lespezi, Zănoaga, Bătrîna, Valea Horoabei, Valea Ialomiţei,.Peştera
Ialomiţei, Valea Obîrşiei).
Fig. 72 — Primula wulfeniana ssp. baumgarteniana
Fig. 73 _ Saxifraga mutată ssp. demissa
Fig. 74 - Silene dinarica
Scabiosa pseudobanatica (Schur) Chrtefe. Subsp. pseudobanatica
Răspîndire: Munţii Ţibleşului; jud. Cluj (Cheile Runc, Şesul Craiului la Poşaga. Măguri. Someşul Rece,
Răchiţele); Jud. Alba (Roşia); Jud. Harghita (Sîncrăieni, Bălan pe Vîrful Ocsem, Sîndominic) jud. Prahova
(Bucegi pe Piatra Arsă); jud. Neamţ (Cheile Bicazului).
Scablosa pseudobanatica (Schur) Chrtek; Subsp. barbata (E. Nyar) Chrtek ,
Răspîndire: Munţii Maramureşului (Pop Ivan, Ţibleş); Jud. Cluj Cheile Runc, Şesul Craiului la Poşaga,
Măguri, Someşul Rece, Răchiţele); jud. Alba (Roşia); jud. Harghita (Sîncrăieni, Bălan pe Vîrful Ocsem,
Sîndominic); jud. Prahova (Bucegi pe Piatra Arsă); jud. Neamţ (Cheile Bicazului).
Silene dinarica Sprenghel.
Răspîndire: Munţii Bîrsei, Munţii Făgăraşului (Munţii Breaza. Colţii Berzei, Vîrful Piscului, Zîrna, Vîrtop,
Capra Budei, Piciorul Viştea Mare, Arpaşul Mare, Podrăgel, Vîrtop, Capra Budei, Piciorul Caprei, Faţa
Iezerului, Groapa Mieilor, Vînătoarea lui Buteanu, Vîrful Netedu, Valea Bîlea, Paltina, Negoiu inclusiv
deasupra.bacului Călţun, Valea Sărata, Vîrful Şerbota, Creasta Puha, Gîrbova, Vîrful Avrigel, Bîrcaciu,
Clăbucet, Surul, Munţii Ţarcu—Godeanu (Scărişoara sub Vîrful Godeanu, Pîrîul Şes).
Fig. 73 — A. Sorbus borbasil B. Sorbus dacice
Sorbus borbasil Jav (sin. S. hybrida Heuffel).
Răspîndire: Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşcanilor, Domogled, Băile Herculane, Suşcu, Hurcu, Ienălăţ,
Mehadia, Izverna—Vintilan, Ogaţul lui Beniog; Munţii Aninei (Cheile Nerei—Beuşniţa); Munţii Cernei
(Piatra Vîlcanului, Cracul Mişular).
Sorbus dacica Borbas.
Răspîndire: Munţii Apuseni (Cheile Turzii); Munţii Mehedinţi, Piatra Cloşcanilor, la Colţul Pietrii, Băile
Herculane, Valea Cernei Domogled, între Piatra Baniţei şi Piatra Vîlcului); Munţii Vîlcan (Cheile
Sohodolului de Runc); Munţii Metaliferi; Munţii Trascăului (Muntele Bedeleu şi Piatra Pleşorii); Muntele
Mare (Poşaga); Munţii Bihor, Cheile Rîmeţului la Praja, Uzmezău, Fundoi).
Stipa crassiculmis Smirnov. Subsp. heterotricha Dihoru ex. Roman,
Răspîndire: Munţii Cozia: între văile Turneanu şi Armăsarului.
Stipa danubialis Dihoru ex. Roman.
Răspîndire: jud. Mehedinţi — Valea Dunării la Porţile de Fier, între Gura Văii şi Dudaşul Schelei.
Thesium kernerianum Simonkai
Răspîndire: Munţii Ciucaş (Ciucaş, Munţii Roşu); Munţii Bucegi (Jepii Mici, Caraiman la Portiţă, Coştila
pe Valea Mălinului, Coştila pe Brîna de Mijloc între Valea Mălinului şi Valea Urzii, Vîrful Omu, Vîrful
Gaura); Munţii Piatra Craiului.
Thlaspi dacicum Heuffel subsp. bonaticum (Nechtr.) Jav. (sin. T. banaticum Uechtr).
Răspîndire: Munţii Bîrsei (Piatra Craiului); Munţii Parîng; Munţii Mehedinţi (Băile Herculane, Munţii
Domogled, Suşcu, Valea Cernei la Poiana Balta Cerbului); Munţii Ţarcu; Munţii Godeanu.
Thlaspi pawloswsdi Dvorakova (şi. T. kovatsii Auct).
Răspîndire: Munţii Maramureşului (Munţii Suligu), Munţii Bucegi (Vîrfu cu Dor, Valea Cerbului); Munţii
Retezat (Zănoguţa).
Thymus bihoriensis Sălaş (sin. T. mărginatus Kerner.
Răspîndire: Munţii Rodnei; Munţii Rarău; Munţii Călimani; Munţii Ceahlău; Munţii Giurgeului; Munţii
Harghita, Munţii Ciucaş (Vîrful Ciucaş, Tigăile Mari, Curmătura Tigăilor, Tesla, Bucegi, Făgăraş, Munţii
Parîng; Munţii Bihor.
Fig. 76 — Thesium kernerianum
Thymus comosus Heuffel
Răspîndire: frecventă în etajele montan şi subalpin al Carpaţilor Româneşti.
Trisetum macrotrichum Hackel
Răspîndire: Obcinele Bucovine (Obcina Feredeului la Breaza); Munţii Eodnei (Ineu); Munţii Rarău: Rarău
— Pietrele Doamnei); Munţii Giurgeului (Cheile şi Valea Bicazului, Lacul Roşu, Munticelu, Cupaş,
Hăşmaşu Mare, Hăşmaşu Mic, Piatra Singuratică, Muntele Vid); Munţii Bistriţei (Muntele Ceahlău);
Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Postăvaru, Piatra Craiului la Crăpătură şi Prăpastia); Munţii Bucegi (Valea
Peleşului, Stîncile Sf. Ana, Piatra Arsă la Poiana Caprei, Cheile Ialomiţei, Bucşoiu, Gaura Colţii Ţapului,
Cascada Urlătoarea, Caraiman la Portiţa, Cheile Zănoagei, Peştera Ialomiţei şi Cheile Urşilor şi Cocorei,
Jepii Mici); Munţii Căpăţîni (Muntele Buila la Stîna Comarnici, Vîrful Vioreanu); Munţii Bihor (Piatra
Stluţu); Munţii Ţarcu (Ţarcu).
Zannicellia prodanii I. Şerbănescu
Răspîndire: Jud. Constanţa (Delta Dunării în lacul Sinoe lîngă Cetatea Istria).
PLANTE RELICTE DIN FLORA ROMÂNIEI
Speciile relicte din flora ţării noastre, sînt speciile care au supravieţuit erelor geologice în care au
avut o dezvoltare normală. Cercetările fitogeografice întreprinse în ţara noastră au evidenţiat prezenţa în
flora ţării noastre a numeroase relicte terţiare şi glaciare.
RELICTE TERŢIARE
Relictele terţiare sînt taxonii răspîndiţi sporadic, care se deosebesc taxonomic de rudele lor şi care
nu au fost dislocate pe perioadele glaciare.
Dintre aceste specii amintim din flora ţării noastre pe: Nymphaea lotus var. thermalis — Băile „l
Mai" Oradea (jud. Bihor); Syringa josikaea -— Carpaţii NE: Valea Iadului, Valea Drăganului, Valea
Someşului Cald, Valea Arieşului, Valea Galbena din Munţii Bihor şi Munţii Gilău, Ciucea, Negreni (jud.
Cluj), Obîrşia pe Valea Obîrşiei (jud. Hunedoara); Hepatica transsilvanica — Carpaţii E şi S.
RELICTE GLACIARE
Relictele glaciare din zona ţării noastre grupează numeroase specii actuale care populează
mlaştinile eutrofe şi tinoavele, specii care au vegheat permanent de la ultima glaciaţiune din cele patru faze
glaciare şi pînă astăzi.
Dintre relictele glaciare care populează mlaştinile eutrofe amintim i Dryopieris cristata —
Boroşneu — Zagon (jud. Covasna); Betula humilis — Tuşnadu Nou (jud. Harghita); Salix starkeana —
Bilbor (jud. Harghita); Spiraea salicifolia — Comandău (jud. Covasna); Stellaria longifolia — Şandru
Mare — Nemira (jud. Covasna); Viola epipsila — Bazinul Ciuc; Pedicularis sceptrum carolinum —
Hărman (jud. Braşov); Cnidium dubium — Reci (jud. Covasna); Achiltea impatiens — Bazinul Giurgeu
(jud. Harghita); Carex loliacea — Drăgoiasa (jud. Suceava); Carex dioica — Ozunca — Bicsad (jud.
Covasna); Cochlearia pyrenaica — Maramureş şi Bucovina; Sesleria coerulea. Calla palustris, Calama-
grostis canescens, Carex elongata, Carex appropinquata, Carex diandra, Drosera anglica, Ribes nigrum,
Rubus suberectus, Angelica palustris, Lysimachia thyrsi flora, Viola palustris, Swertia perennis, Ligularia
si-birica.
Dintre relictele glaciare care populează tinoavele, amintim: Lycopodium inundatum — Munţii Oaş
— Gutîi, Munţii Gilăului, Munţii Muntele Mare, Munţii Bodocului (Tuşnad), Muntele Ceahlău, Boteni
(jud. Argeş), Scheuchzeria palustris — Lacul Manta, Cisălu (jud. Buzău), Carex limosa, Carex paupercula,
Carex pauciflora — Munţii Semenicului, Rhynchopsora alba, Betula nana — tinovul Luci de la Sîncrăieni
(jud. Harghita), Empetrum nigrum, Salix myrtilloides — tinovul Lăptici — Valea Ialomiţei (Munţii
Bucegi), Drosera rotundifolia, Drosera obovata, Drosera intermedia, Andromeda polifolia, Vaccinium
oxycoccos — Oaşa (Munţii Sebeşului), Lacul Roşu (Muntele Penteleu), Trientalis europaea — Munţii
Nemira — Şandru Mare, Maramureş, Ciurmrna — Moldoviţa (jud. Suceava).
Alături de aceste plante superioare (fanerogame) rare, endemisme şi relicte glaciare amintite mai
sus, întîlnim şi rarităţi din lumea plantelor inferioare (talofite) ca: alga roşie (Batrachospermum dornense)
— endemism local ce trăieşte în tinovul de la Poiana Stampei, precum şi numeroase specii de briofite, ca:
Odontoschisma sphangni — specie rară menţionată în turbăriile de la Poiana Stampei şi din Oaş —
Maramureş; Harpathus flotoilianus — specie rară care creşte în turbăriile şi izvoarele mlăştinoase de pe
marginile lacului Cîlcescu, din Munţii Parîng; muşchiul de turbă — Sphagnum balticum — element artic,
prezent în turbăriile de la Călăţele din Munţii Apuseni, şi în cea de la Drăgoioasa; Sphagnum imilfianum —
specie rară, artică şi subartică, întîlnită sporadic în nordul ţării în trei staţiuni şi anume: turbăria Coşna,
Poiana Stampei şi mlaştina eutrofâ de la Drăgoioasa; Mnium cincli-doides — relict subarctic, glaciar întîlnit
la noi în ţară în mlaştina eu-rotrofă de la Drăgoioasa; Meesea hexasticha — element nordic, circumpolar,
relict glaciar subarctic, întîlnit numai în rezervaţia de la Sîncrăieni Ciuc; Helodium lanatum — specie
subcarpatică, relict glaciar foarte răspîndit în Carpaţii Orientali, în turbăriile de la Luciana, Drăgoioasa,
Coşna şi Răchitişul Mare. În bioflora ţării noastre mai întîlnim şi alte specii rare ca: Tayloria serrata,
Tayloria tenuis, Tetraplodon an-gustatum, Splachnum ampulaceum, Catoscopium nigritum (relict glaciar),
Bucegia romanica — Munţii Bucegi, Munţii Piatra Craiului, Munţii Făgăraş, Moerkia jlotowiana — Valea
Peleşului (Sinaia), Maramureş, Munţii Rarău, Trichocolca tomentela — Bazinul Dornelor, Codrul Secular
Slătioara, Aulacomnium turgidum — Pietrosul (Munţii Căliman), Ineu (Munţii Rodnei), Pietrosul Borşei
Paludella squarrosa— Munţii Harghita, Munţii Căliman Polytricnum norvegicnm — relict glaciar în
Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Rodnei; Stegonia latifolia — Munţii Bucegi, Munţii Piatra Craiului;
Buxbaumia aphylla — Munţii Bucegi, Munţii Maramureş, Munţii Rodnei, Munţii Lotrului; Dichelyma.
ţalcatum — element boreal, subarctic — lacul Zănoaga (Munţii Retezat).
Pentru frumuseţea, vîrsta şi dimensiunile lor excepţionale, pentru raritatea lor sau pentru faptul că
sînt martorii unor evenimente istorice, mulţi arbori izolaţi de pe teritoriul ţării noastre sînt ocrotiţi prin lege.
Prezentăm în continuare cei mai interesanţi arbori ocrotiţi, grupaţi pe specii.
Alunul turcesc (Corylus colurna) — specie indigenă de interes ornamental, forestier şi pomicol ce creşte
spontan în Banat şi Oltenia, ajungînd pînă la 22 m. Înălţime şi plantat în numeroase parcuri dendrologice şi
grădini botanice. În Bucureşti sînt ocortite 3 exemplare, unul pe Bulevardul G. Coşbuc şi două în Cişmigiu.
Arborele mamut (Sequoia gigantea) — arbore gigant, originar din, California Centrală şi Munţii Sierra
Nevada din America de Nord, unde atinge peste 100 m. înălţime şi un diametru de 15 m. În ţara noastră se
găsesc exemplare din acest arbore în Parcul Libertăţii din Bucureşti, la Băile Herculane (cel mai frumos), la
Orşova (jud. Mehedinţi) şi Ardusat (jud. Maramureş).
Arborele pagodelor (Ginkgo biloba), specie relictă, originară din China, unde creşte în flora spontană. În
Europa, se cultivă în diferite parcuri începînd din secolul al XVIII-lea. În ţara noastră sînt ocrotite, patru
exemplare din Grădina Botanica — Bucureşti, un exemplar din satul Gîrdani, comuna Sălsig, judeţul
Maramureş, avînd diametrul trunchiului de 0,73 m, înălţimea de peste 2 metri şi o vîrstă de 150 de ani; un
exemplar din oraşul Botoşani, cu circumferinţa trunchiului de 1,30 m şi o înălţime de 15 m., precum şi
două exemplare din comuna Schela (jud. Braşov) şi un exemplar pe str. Şirul Beethoven nr. 1 din Braşov,
în oraşul Siret şi pădurea Călineşti — Cu-parencu (jud. Suceava).
Bradul Alb (Albies alba). Bradul din bazinul superior al Gilortului, în masivul forestier al Muntelui Rînca,
(judeţul Gorj), în vîrstă de circa 550 ani, cu diametrul de 1,28 şi înălţimea de 50,3 m.
Castanul comestibil (Castanea sativa). Castanul comestibil de la Nereju — Popeşti (jud. Gorj), cu
circumferinţa trunchiului de 6,70 m, diametrul de 1,90 m şi vîrsta de peste 500 ani; acest castan pare a fi cel
mai vechi exemplar din ţară. Castanul comestibil de pe Dealul Budoaiei, la nord de localitatea Tăuţii de Sus
(judeţul Maramureş), are o vîrstă de peste 500 de ani, înălţimea de 25 m, diametrul trunchiului de 2,65 m.
Castanul comestibil din comuna Polovragi (jud. Gorj) cu circumferinţa trunchiului de 7,20 m, diametrul
trunchiului de 2,30 metri, vîrsta de peste 400 de ani. Mai sînt ocrotite exemplare mari din Suceava,
Fălticeni şi Ilieşti.
Chiparosul de mlaştină (Taxodium distichum). Sînt ocrotite 3 exemplare din satul Coltâu (jud. Maramureş),
din care unul are diametrul de 1,03 m, aproximativ 25 m înălţime şi vîrsta de circa 300 de ani. În Parcul
Poporului din Craiova mai există 120 exemplare de chiparos de baltă, care reprezintă o bază seminologică
foarte importantă pentru zona carpato-balcanică. Din acest grup se remarcă un exemplar avînd o
circumferinţă de 3,85 m, diametrul trunchiului de 1,23 m şi înălţimea de 41,5 m. Exemplare foarte
frumoase.din această specie se mai găsesc îrt pădurea Reşca, lîngă oraşul Caracal (jud. Olt) în număr de 80
exemplare, precum şi în oraşul Caracal — 7 exemplare. Alte exemplare monumentale pot fi admirate în
zona Cascadei din Grădina Botanică din Bucureşti.
Corn (Cornus mas) Cornul din satul Coltâu, la 7 km. de municipiul Baia Mare. Vîrsta arborelui este de
circa 150—200 ani, circumferinţa trunchiului de 2 m., înălţimea de 10 m.
Dudul alb (Morus alba) — un exemplar de vîrstă seculară (peste 200 de ani) se află pe str. Batistei nr, 13
din Bucureşti.
Frasinul (Fraxinus excelsior). Un exemplar multisecular vegetează în Grădina Botanică din Bucureşti.
Frasinul monumental din satul Frumoasa, comuna Lungeşti (jud. Vîlcea), în vîrstă de peste 400 de ani,
diametrul trunchiului de 1,30 m şi înălţimea de 30 m. Frasinul din localitatea Branişte (jud. Dolj), ce se
impune prin vîrsta sa, 450 ani şi dimensiuni: înălţime 20 m., circumferinţa trunchiului 5,60 m.
Fag (Fagus sylvatica) „Fagul împăratului" situat pe malul stîng al Arieşului, lîngă satul Muncelu, comuna
Baia de Arieş (jud. Alba), prezintă coroana deasă şi frunziş marcescent, de o culoare brună-bronzată. „Fagii
îngemănaţi" de la Runc comuna Racova, (jud. Bacău). Un exemplar este Fagus orientalis şi altul Fagus
taurica, triunchiurile lor fiind concrescute pînă la înălţimea de aproximativ 1 m. Vîrsta arborilor este de
circa 120 de ani, înălţimea de 25 m, circumferinţa trunchiului de 3,20 m.
Ienupărul (Juniperas thuriţera) Arbore originar din Peninsula Iberică, unde ajunge pînă la 15 m, înălţime,
cu trunchiul drept, ramurile scurte şi cu miros aromatic. La noi în ţară vegetează în condiţii foarte bune, şi
este ocrotit la, Snagov, în Grădina Botanică şi Cimitirul Belu din Bucureşti.
Libocedrus decurrens — conifer cu valoare monumentală, cu frunziş fin şi port columnar, originar din
America. În Bucureşti, este ocrotit în Grădina Botanică, parcul Cişmigiu, şi Calea Şerban Vodă nr. 215,
exemplar cu diametrul trunchiului de aproximativ 0,55 m.
Laggerstroemia indica — specie exotică, originară din China, ce poate creşte pînă la 7 m., avînd flori roz-
violet, aşezate în panicule, iar frunzele eliptice sau ovale — căzătoare. În Bucureşti creşte în Grădina
Botanică şi pe Calea Victoriei nr. 115 (în grădina Casei scriitorului „Mihail Sadoveanu") — exemplare
ocrotite pentru raritatea lor.
Liliacul (Syringa vulgaris) — un exemplar ocrotit în Bucureşti, str. M. Eminescu nr. 75, care are un
diametru de peste 50 cm.
Liqwdambor styraciflua — specie exotică, originară din America, cu valoare ornamentală datorită portului
său piramidal, a frunzelor roşii ce dau un aspect deosebit arborelui toamna. La noi este o raritate fiind
ocrotit în cîteva parcuri dendrologice (Bazoş, Simeria), în Grădina Botanică din Cluj-Napoca, iar în
Bucureşti, la Grădina Botanică şi pe Şos. Kisselef nr. 25, în curtea Ambasadei U.R.S.S.
Magnolia (Magnolia sp.) — specie exotică de mare valoare ornamentală, datorită florilor foarte frumoase,
plăcut mirositoare şi a frunzelor mari. În parcurile şi grădinile botanice din România se găsesc numeroase,
exemplare, dintre care remarcăm pe cele din Bucureşti str. Polonă nr. 4 (Magnolia yulan), Nuferilor nr. 26,
Sergent Militaru nr. 8, General Dana, nr. 12, Berzei nr. 42 şi cele din Grădina Botanică. Mai sînt ocrotite
unele exemplare din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava (Magnolia acuminata), satul Tisa, judeţul
Maramureş, municipiul Botoşani (Magnolia Uniflora şi Magnolia soulangiana) etc. Molidul (Picea abies).
Molidul candelabru de la Tihuţa, numit şi „regele pădurii" situat pe valea Străjii în pasul Munţilor
Bîrgăului, între localităţile Tiha Bîrgăului şi Mureşenii Bîrgăului (judeţul Bistriţa-Năsăud) care a figurat
între exemplarele de molid ocrotite, dar care a fost distrus fiind fulgerat. Un exemplar cu o coroană
cilindrică de la Stîna de Vale (jud. Bihor) şi un alt exemplar cu ramurile foarte lungi, şerpuitoare de la
Tarcău (jud. Neamţ). Nuc (Juglans regia)
Nucul uriaş din comuna Costeşti, judeţul Suceava, cu înălţimea de 30 m. şi vîrsta de peste 400 ani.
Nucul de la Subeşti din cartierul cu acelaşi nume din oraşul Cîmpulung Muscel, judeţul Argeş. Vîrsta este
de peste 200 de ani, înălţimea de 16 m, diametrul trunchiului de 1,5 m., diametrul coroanei de cca. 22 m..
Paulovnia (Pauloumia tomentosa) — arbore exotic, originar din China, de interes ornamental datorită
mărimii excepţionale a frunzelor şi a inflorescenţelor verticale ca nişte lumînări care susţin florile violete,
frumos mirositoare, fapt pentru care e cultivat în unele parcuri dendrologice din Simeria, Zam, Săvîrşin.
În Bucureşti, el este ocrotit în Grădina Botanică şi pe str. Biserica Popa Ghiţu nr. 7 A.
Plop (Plopus alba, P. tremula, P. nigra)
Plopul de la Rafaila, situat la aproximativ 1,5 km. de localitatea Rafaila, judeţul Vaslui, unic în ţară prin
dimensiunile lui: circumferinţa trunchiului de 14 m şi o vîrstă de aproximativ 500 de ani. Localnicii
consideră că arborele este din timpul lui Ştefan cel Mare.
Plopul de la Mocod, de pe malul drept al Someşului Mare, la.marginea satului Mocod, judeţul. Bistriţa-
Năsâud. Vîrsta acestui arbore este apreciată la 600—700 de ani, circumferinţa trunchiului de 1.0,25 m,
diametrul. trunchiului de 3,26 r.%.înălţimea de aproximativ 32 m.
Plopul de la Viişoara, situat în comuna Todireşti, judeţul Vaslui în mijlocul satului Viişoara. Are diametrul
trunchiului ele 2,35 m, înălţimea de 42 m şi o vîrstă de circa 350 de ani.
Plopul din municipiul Botoşani, str. V.V. Migiurin, exemplar multisecular, cunoscut de către localnici sub
numele de „cei opt fraţi", deoarece este format din opt tulpini, care pornesc din acelaşi punct.
Grupul de plopi de la Bucium, judeţul Iaşi, denumiţi şi „Plopii fără soţ", sînt în număr de 27 exemplare, cu
vîrstă de 200—250 de ani. Sînt asociaţi cu numele marelui nostru poet Mihai Eminescu. Municipalitatea
laşului a dezvelit, în acest loc, bustul poetului cu o placă:pe care sînt înscrise neuitatele versuri:. „Pe lîngă
plopii fără soţ Adesea am trecut. Mă cunoşteau vecinii toţi Tu nu m-ai cunoscut",:
Plopul multisecular (circa 900 de ani) de pe islazul din apropierea latului Plopi, comuna Drăcşani, judeţul
Teleorman.
Plopul din parcul „Grădina Morii", oraşul Sighetul.Marmaţiei, judeţul Maramureş, cu o înălţime de 40 m
şi circumferinţa trunchiului de 8,20 m.
Plopul alb din Grădina Botanică din Bucureşti — un exemplar multisecular cu o circumferinţă de circa 4
m
Păr sălbatic (Pyrus pyraster)
Părul sălbatic din codrul secular de stejar brumăriu de la Nisipuri — Băileşti, judeţul Dolj, cu diametrul
trunchiului de 190 cm. şi înălţimea de 21 m.
Stejar, gorun (Quercus robur, Q. petraea, Q. pedunculiflora) „Gorunul lui Horea” de la Ţebea, de fapt un
stejar pedunculat, situat în satul Ţebea, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara. Sub coroana lui vorbea
Horea, în anul 1784, moţilor adunaţi, îndemnîndu-i la răscoală.
Trunchiul arborelui, retezat la înălţimea de 9 m. are o circumferinţă de 9 m; de la tăietură s-a dezvoltat un
ram viguros. Vîrsta arborelui este apreciată de 400 de ani. În anul 1924 arborele a fost legat cu cercuri de
oţel şi beton. În apropierea gorunului la circa 30 ni., la nord se află mormîntul lui Avram Iancu „Craiul
munţilor", marele luptător pentru unire.
Gorunul de la Gîrbova de Sus, lîngă Aiud, judeţul Alba, un arbore multisecular cu înălţimea de 32 m şi
diametrul trunchiului de peste 2 m. „Stejarul Unirii” din municipiul Roman, judeţul Neamţ, situat pe strada
Smirodava nr. l, în. curtea clădirii, fostă proprietate a învăţătorului Ion Ştefănescu-Românul, luptător pentru
Unire. Ca vîrstă, arborele are aproximativ 300 de ani, o înălţime de 25 m., diametrul de 1,40 m., diametrul
coroanei de peste 20 m.
Stejarul de la Tupilaţi, judeţul Neamţ, situat în curtea C.A.P.-ului din această localitate, în apropiere de
Hanul Ancuţei. Are o vîrstă de peste 600 de ani, înălţimea de circa 30 m. şi o coroană de un diametru de 20
m.
Stejarul de la Cajvana, judeţul Suceava, are o vîrstă de circa 500 de ani, o circumferinţă a trunchiului de
peste 9 m. şi diametrul trunchiului de 2,93 m. După o legendă locală, Ştefan cel Mare ar fi făcut un popas
sub acest stejar.
Stejarul de la Şomcuta Mare, (judeţul Maramureş, are o circumferinţă a trunchiului de 6,58 m, înălţime de
peste 25 m., circumferinţa coroanei de peste 70 m şi o vîrstă de circa 500 de ani.
Stejarul multisecular de la Tolontal, situat în comuna Dimitrie Cantemir, judeţul Vaslui, are o vîrstă de
peste 300 de ani, diametrul trunchiului de 1,90 m., diametrul coroanei de peste 35 m. şi o înălţime de 30 m.
Stejarul din Bogheştii de Sus, judeţul Vrancea, pare a fi cel mai impunător stejar de pe teritoriul acestui
judeţ prin diametrul trunchiului de 1,85 m şi vîrsta de peste 400 de ani.
Stejarul din satul Bijghir, comuna Buhoci, judeţul Bacău, este cel mai frumos exemplar din această specie
identificat pe teritoriul acestui judeţ. Vîrsta aproximativă este de 400—500 de ani, înălţimea de 23 m,,
circumferinţa de 6,20 m.
Stejarul multisecular din parcul Policlinicii din municipiul Botoşani. Arborele are o înălţime de peste 20
m., circumferinţa trunchiului de 6,45 m, diametrul coroanei de peste 28 m.
Stejarul de la Cristian, judeţul Braşov, în vîrstă de circa 400 de ani şi de la Fişer şi Stupini, acelaşi judeţ, cu
vîrsta între 250—400 de ani.
Stejarul lui Ştefan cel Mare din parcul CA.P. Baia, judeţul Suceava.
Stejarul din municipiul laşi, str. Sf. Atanasie nr. 1 cu circumferinţa trunchiului de 3,68 m, vîrsta de peste
200 de ani.
Stejarul de la Blaj, judeţul Alba, ce are peste 500 de ani.
Stejarul multisecular din municipiul Focşani, judeţul Vrancea, are o vîrstă de peste 400 de ani,
circumferinţa trunchiului de 4,80 m., diametrul de peste 1,50 m, înălţimea depăşeşte 15 m.
Stejarul de la schitul de sub Dealul Repedea (Tărîţa), judeţul Iaşi, cu o vîrstă de peste 350 de ani.
Stejarii de pe Dealul Şorogari, judeţulIlaşi, două exemplare în vîrstă de peste 300 de ani.
Stejarii de la „Trei iazuri — Miclauşeni, judeţul Iaşi, pe şoseaua Iaşi Roman, 52 de exemplare, cu vîrste
între 250—350 ani.
Stejaru seculari de la Petriş, judeţul Arad, cu o vîrstă ce depăşeşte 600 de ani, numiţi şi „stejarii dreptăţii",
deoarece în timpul răscoalelor ţărăneşti sub aceşti arbori erau judecaţi boierii.
Stejarii din comuna Frînceşti, judeţul Vîlcea, în număr de 5, cu vîrste de peste 450 de ani, diametrul
trunchiurilor de 1,5—2 m şi înălţimea de pînă la 35 m., circumferinţa coroanei de pînă la 35 m,
circumferinţa trunchiului de pînă la 4,5 m.
Stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) var. atrichoclados situat în localitatea Dioşti, judeţul Olt.
Acest arbore multisecular (vîrstă de 450—500 de ani) are înălţimea de 24 m., circumferinţa trunchiului de
6,24 m, diametrul coroanei de 25 m. Tei (Tilia tomentosa)
Teiul lui Eminescu din parcul Copou, municipiul Iaşi, în vîrstă de circa 200 de ani.
Tisa (Taxus baccata)
Tisa de la Capu Cîmpului — este un exemplar situat în satul Capu Cîmpului, comuna Valea Moldovei,
judeţul Suceava. Vîrsta arborelui este evaluată la peste 200 de ani, avînd o circumferinţă a trunchiului de
peste 1,20 m..
— Tisa de la Pîngăraţi, judeţul Neamţ, este un exemplar a cărui vîrstă este apreciată la circa 500 de ani.
— Torreya nucifera — specie exotică, originară din Japonia, tea noi în ţară singurele exemplare care au
supravieţuit sînt cele din Parcul Ciş-migiu, fiind ocrotite din cauza rarităţii lor în flora ţării noastre.
— Torreya californica — specie exotică care prezintă interes ornamental pentru acele sale lungi şi coroana
piramidală; în ţara noastră este ocrotită în Parcul Dendrologic de la Simeria, iar în Bucureşti în Gradina
Botanică (un exemplar de 8 m.) şi în Parcul Cişmigiu (un exemplar de 5 m.).
Ulm (Ulmus glabra, U. montana, U. minor).
— Ulmul din satul Tecşani, comuna Bereşti, — Bistriţa., judeţul Bacău, situat la intrarea în parcul „George
Ionescu", înălţimea arborelui este de 26 m., circumferinţa trunchiului de 5,70 m., iar vîrsta dei aproximativ
200 de ani.
— Ulmii din oraşul Cîmpulung Moldovenesc, judeţul Suceava, care se numără printre cele mai bătrîne
exemplare din ţară.
— Ulmul multisecular din municipiul Focşani, judeţul Vrancea, situat pe strada Simion Bărnuţiu, nr. 1. Are
vîrsta de peste 350 de ani, diametrul trunchiului de 1,46 m., înălţimea de peste 18 m.
— Ulmul din oraşul Calafat, judeţul Dolj, situat pe malul stîng al Dunării, avînd înălţimea de 43 m.,
circumferinţa trunchiului de 6,63 m, diametrul trunchiului de 2,08 m., diametrul coroanei de 28 m.
— Velnişul multisecular (Ulmus laevis) de la Varniţa, judeţul Vrancea, cu o vîrstă de peste 300 de ani,
diametrul trunchiului de 1,46 m,, înălţimea de 16 m, pare a fi cel mai impunător exemplar de pe teritoriul
ţării noastre.
ANIMALE OCROTITE, ENDEMISME ŞI RELIGIE GLACIARE
Cutreerind frumoasa noastră ţară, trecem peste culmile de piatră ale Carpaţilor, coborînd în
pădurile de răşinoase şi de fag a munţilor şi dealurilor, ajungem în dumbrăvile de stejar de la şes, intrăm în
vastele întinderi ale cîmpiei cu caracter de stepă şi ne oprim în lunca inundabilă a Dunării şi la ţărmul Mării
Negre.
În fiecare din aceste regiuni trăiesc numeroase specii de animale ocrotite.
O lume aparte întîlnim pe culmile munţilor noştri, unde primele raze ale dimineţii se joacă pe
pereţii de stîncă mohorîtă bronzîndu-le dinţii de piatră şi suflîndu-le cu aur crestele bătrîne ale
maiestuoaselor masive.
ANIMALE OCROTITE
Specie endemică de peşte din ţara noastră care a fost descoperită ca nou pentru ştiinţă în anul 1956
de Margareta Dumitrescu, Petre Bănărescu şi Nicolae Stoica, populînd bazinul superior al Argeşului, în
special Valea Vîlsanului, Cercetări recente asupra arealului de răspîndire (zona Brăduleţ-Brădet pe valea
Vîlsanului), a făcut Gh. Stănescu.
Corpul lui este alungit, de 10—12 cm, cu comprimat lateral îmbrăcat în solzi mărunţi şi aspri.
Capul este mare şi turtit dorso-ventral, avînd nările mari, gura are o poziţie inferioară şi este presărata cu
numeroşi dinţi mărunţi, iar ochii apropiaţi între ei. Culoarea corpului este cafenie-cenuşie, cu aspect slab
marmorat.
Fig, 77 — Aspretele (Romanichtys valsanicola)
Prezintă două înotătoare dorsale, una cu radiî ţepoase, alte cu radii moi. Înotătoarele pectorale sînt
bine dezvoltate. Trăieşte pe fundul apelor de munte, pe sub pietre maţi, din mijlocul rîului, acolo unde
curentul este puternic. Se hrăneşte cu larve de insecte.
PĂSTRĂVUL (Salmo-trutta-fario)
Specie de regiune nordică, care populează apele repezi bine oxigenate, cu temperaturi ce nu
depăşesc 220C. Corpul alungit, de forma unui fus, cu musculatură puternică gura mare, ornată cu dinţi
focfrte puternici. Pe spinare, în regiunea cozii, după înotătoarea dorsală, se află o înotătoare mică, grasă,
numită înotătoarea adipoasă. Solzii sînt mici. Talia sa este cuprinsă între 20—40 cm, iar greutatea 150 g
pînă la 3—4 kg.
Culoarea corpului variază în funcţie de fundul apei, vegetaţiei, temperatură, vîrstă şi sex. De obicei
spinarea este de un verde măsliniu strălucitor şi este neregulat presărată cu pete mici, rotunde, negre şi
roşii, tivite cu un cerculeţ albicios îşi găseşte adăpost în apele de munte, sub stînci, rădăcini, bolovani,
precum şi în fierberea înspumată a bulboanelor.
Lacom din cale afară, bun înotător şi acrobat, sare din ascunzişul lui cu multă precizie atacînd din
zbor insecte ce planează deasupra apei, cu deosebită predilecţie alege larve de muşte, gîndaci de apă,
crustacei. La vîrsta de 2—3 ani el se înmulţeşte în lunile octombrie şi noiembrie şi pînă în decembrie-
ianuarie. Îl întîlnim în lacurile alpine şi în regiunea pîraielor de munte din masivele Bucegi, Făgăraş,
Buzău, Iezer-Păpuşa.
Fig. 78 — Păstrăv (Salmo trutta fario)
LOSTRIŢA (Hucho-hucho)
Este cel mai mare salmonid din apele noastre ajungînd la 1—1,5 m lungime şi 10—20 kg greutate.
Este un bun înotător. După sistemul său de hrană este considerat tigrul apelor de munte. În stadiul de puiet
se hrăneşte cu larve de insecte şi insecte acvatice, iar mai tîrziu atacă mrenele, clenii, zgăvoacele,
porcuşorii,. De multe ori nu-şi cruţă nici semenii.
Fig. 79 - Lostriţa (Hucho hucho)
La vîrsta de 4-5 ani devine capabil de reproducere. Actul reproducerii are loc în luna aprilie. După
alegerea locului depunerii pontei, femela sapă o groapă lungă de circa 60 cm şi adîncimea de 10—20 cm
unde depune icrele (ovule) iar masculul le stropeşte cu lapţi (spermatozoizi). Ponta este apărată pînă la
apariţia puilor, după care adulţii îşi reiau traiul solitar.
Pînă nu demult lostriţa se întîlnea în rîurile Olt, Jiu, Mureş, Argeş, Lotru, Cerna, unde era
considerată podoaba apelor montane. Pescuitul fără nici un fel de limită, precum şi schimbările intervenite
în ecologia apelor au determinat dispariţia sa.
Pe teritoriul României mai este întîlnită în exemplare rare, în rîurile Bistriţa moldovenească,
Dorna, Vişeu, în afluenţii Vişeului (Vaser, Ruscova) şi în Novat, afluent al Vaserului.
Specia se impune cu mare necesitate a fi ocrotită. Ea este o specie endemică a bazinului dunărean.
Ajunge la dimensiuni destul de mari, avînd carapacea lungă de 27 cm şi tată de 20 cm. Ea trăieşte
în păduri şi în stepă, mai ales acolo unde stîncăria se îmbină cu vegetaţia (numai în Dobrogea). Dorsal
carapacea este de culoare galben-verzuie cu unele porţiuni brun-închise. Se hrăneşte cu plante, dar consumă
şi animale mici, reprezentate prin rîme şi meld. Trăieşte aproximativ 100 ani. În timpul iernii intră în
hibernare, se îngroapă în pămînt la adîncimea de 30—40 cm.
Cîndva locuitorii din părţile Constanţei şi ale Caliacrei foloseau supă făcută din carnea acestei
reptile ca leac împotriva bolilor de plămîni. Specia este declarată monument al naturii şi ocrotiă prin lege.
Este o formă endemică, o subspecie care trăieşte numai în România, la nord de Dunăre, în
apropierea oraşului Drobeta Turnu-Severin. Ea se aseamănă ca înfăţişare cu specia dobrogeană, dar diferă
prin dimensiunile ei mai mici, coada mai lungă şi cu o puternică unghie de natură cornoasă tare, prin placa
anală a carapacei care este dublă.
Specia este declarată monument al naturii şi apărată prin lege.
Corpul este cilindric şi cu aceeaşi grosime pe toată lungimea sa atingînd 90 cm. Capul este
prevăzut cu doi ochi mici, la care pupila are poziţia verticală. Deschiderea anală are de o parte şi de alta cîte
o mică gheară care nu reprezintă altceva decît rudimentele membrelor posterioare. Acestea pot lipsi la
femele. Dorsal solzii sînt dispuşi în 40—50 de şiruri longitudinale. În jurul ochilor există cîte un inel format
din cîte 9—10 solzi mici. Culoarea capului este cenuşie, ornamentată cu alb, în zona temporală. Între colţul
gurii şi ochi există o pată închisă sub forma unei benzi. Spatele este gălbui sau cenuşiu-deschis cu puncte
negre mici şi cu pete brune dispuse transversal. Petele au formă neregulată. Abdomenul este colorat gălbui
şi pătat cu negru; Şarpele stă ascuns în nisip. Noaptea îşi caută hrana constînd din melci, şopîrle şi şoareci.
Este o specie ovovivi-pară. Prin iulie depune 6—12 ouă din care puii ies imediat. Se pare că ea a dispărut
din România. A fost semnalată numai în Dobrogea la Cernavodă, Cochireleni, Cărpiniş unde este ocrotită.
Răspîndit în Peninsula Balcanică şi în partea de vest a Asiei Mici.
Lungimea ajunge pînă la 2 metri. Capul este mic, iar corpul se termină cu o coadă subţire, lungă.
Pe spate în lungul corpului, solzii sînt dispuşi în 23 de rînduri. Culoarea brună a spatelui are nuanţe
variabile în funcţie de individ, poate fi: brun-deschisă, brună-cenuşie, sau brun-închis. O parte din solzi sînt
dungaţi cu alb în lungul lor. La cap între ochi şi colţul gurii există o dungă uşor închisă. Pe abdomen este
alb-gălbui. La exemplarele tinere culoarea spatelui este ornamentată cu pete brun-închise. Trăieşte în rarişti
de foioase, pe coastele stîncoase unde există tufişuri.
Se hrăneşte cu şopîrle, cu diferite rozătoare mici şi cu cîrtiţe, uneori cu păsări mici. Se înmulţeşte
prin ouă. Împerecherea are loc în luna mai-iunie. Femela depune ponta cu 5—8 ouă. Eclozarea puilor are
loc în luna septembrie iar lungimea lor atinge 22—25 cm.
În România trăieşte în toate regiunile. Răspîndit numai în Europa.
Element central-asiatic care se mai menţine în Europa (în afară de C.S.I.) doar pe grindurile din
rezervaţia Periteasca—Leahova (Delta Dunării), pe dunele fluviale din rezervaţia Hanul Conachi, dar şi în
alte cîteva locuri de pe litoral (Chituc, Portiţa).
Element turano-pontic care trăieşte în România numai în Delta Dunării, pe grindurile Perişor—
Periteasca şi Portiţa—Razelm din rezervaţiile Perişor—Zătoane şi Periteasca—Leahova, acestea fiind şi
cele mai vestice puncte ale răspîndirii sale.
În România într-un singur loc. Fînaţele Clujului, găsim subspecia Vipera ursinii rakosiensis, iar în
rezervaţia Valea lui David (judeţul laşi) trăieşte o populaţie intermediară între subspeciile V. w. renardi X
V. w. rakosiensis.
Este o pasăre fricoasă pe care o găsim numai în zona pădurilor alpine. Roteşte la începutul
primăverii, la răsăritul soarelui. În timpul rotitului, cocoşul de mesteacăn bate din aripi, îşi desface coada,
sare în sus şi scoate sunete caracteristice. Găina îşi depune ouăle într-o scorbură sau o scobitură de copac
căptuşită cu ace de ienupăr, iarbă şi Aţe frunzişoare.Se hrăneşte cu mugurii coniferelor, ai mesteacănului,
cu seminţe de diferite fructe de pădure, etc.
Fig. 81 — Cocoşul de mesteacăn (Lyruna tetrix)
El popula odinioară întregul lanţ carpatin al României şi era atît de numeros încît bătrînii din
Dorna Cindrenilor şi Poiana Stampei spun că se băteau cocoşii de mesteacăn pînă şi pe gardurile din sat. În
ultimii 150 de ani numărul lor s-a împuţinat tot mai.mult din cauza vînatului şi a schimbărilor climatice.
În momentul de faţă el populează în număr mare ţările nordice, iar la noi în ţară poate fi întîlnit în
cîteva staţiuni din Munţii Rodnei, şi în împrejurările Cîrlibabei, Lala, Tomnaticul Mare.
Veritabil cavaler al înălţimilor, care se lasă pradă visurilor şi cîntecului în perioada nupţială cu
atîta desăvîrşire, încît se întîmplă uneori să nesocotească pînă şi alicele vînătorului. Penajul îmbină un joc
de culori de toate nuanţele. Corpul este destul de mare (60—70 cm) cu aripi puternice, reprezentînd o
podoabă a Carpaţilor româneşti.
La sfîrşitul lunii aprilie său începutul lunii mai, în funcţie de starea vremii, începe rotitul cocoşului
de munte, care cu mult foc îşi cheamă găinile, de pe vîrful unui molid sau brad uscat. Spre sfîrşitul rotitului
execută aceste cîntece şi pe sol.
Fig. 82 Cocoşul de munte
Femela îşi construieşte un cuib lîngă trunchiul unui arbore, unde depune 6—10 ouă.Puii sînt
crescuţi numai de găină. Se hrăneşte cu muguri de conifere, cetină, seminţe, fructe de pădure, insecte rîme.
Cocoşul de munte este răspîndit în toată regiunea Eurasiei, iar la noi în ţară se întîlneşte frecvent în
Piatra Mare, Ciucaş, Piatra Craiului. Făgăraş, Leaota, dar mai ales în Carpaţii împăduriţi ai Moldovei.
Despăduririle au avantajat înmulţirile cocoşului de munte, deoarece i-au permis să-şi găsească mai
uşor hrana necesară. Totuşi, femela, deoarece este atacată adeseori împreună cu puii ei de păsările
răpitoare, este integral ocrotită prin lege.
Este o pasăre sedentară necrofagă, ce prin croncănitul său atrage celelalte pasări care se hrănesc cu
hoituri. Deasupra cîmpiei sau a stîncilor îi putem vedea plutind cu aceeaşi măiestrie ca a vulturilor dar cu o
viteză de zbor şi elasticitate în mişcări ca a şoimilor. A urmări o pereche de corbi în timpul zborului „de
nuntă" este o adevărată desfătare. Cercuri mari, urmate de un zbor în picaj sau acrobaţiile pe care le fac îţi
încîntă privirea. Coloritul penajului este negru-lucios. Îşi construieşte cuibul în pădurile seculare spre vîrful
celui mai mare arbore şi numai rareori pe stînci.
Fig. 83 — Corbul (Corvus corvus)
Se hrăneşte cu hoituri, diverse seminţe, mamifere mici, insecte, păsărele.
În Muntenia îl găsim pe crestele munţilor Făgăraş, Bucegi, Buzău, Iezer, Păpuşa.
Masculul are corpul mare (80—110 cm) cu o greutate ce ajunge la 12—15 kg şi chiar 21 kg.
Femela este mai mică avînd greutatea cuprinsă între 4—7 kg. Penajul este gălbui-cafeniu, tărcat cu striuri
negricioase. Capul şi gîtul sînt îmbrăcate în pene cenuşii. La mascul de o parte şi de alta a ciocului se
găsesc nişte mustăţi formate din peri ţepoşi. Picioarele sînt terminate cu trei degete prevăzute cu gheare
tocite. Cînd simt pericolul fug sau se ghemuiesc pe sol pentru a nu fi observate. Penajul asemănător la
culoare cu cel al mediului le protejează, în aceste condiţii sînt depistate mai greu de duşmani. Este iute la
fugă. Zborul este lent. Se hrăneşte cu seminţe, lăstari tineri, insecte, rîme, melci.
Fig. 84 — Dropia (Otis tarda)
Cuibul şi-l construieşte în mici adîncituri de pe sol. În el depune 2—3 ouă pe care le cloceşte
numai femela. Este o pasăre sedentară. De multe ori îşi caută hrana în cîrduri. Pe timpul iernii în urma
căderii ploilor sau a lapoviţelor, aripile lor umede îngheaţă, nu mai pot zbura şi cad cu uşurinţă pradă
braconierilor.
În iernile grele, geroase, dropiile se retrag în ţinuturile din sud-estul ţării. De multe ori în
asemenea condiţii trec în Bulgaria, de unde revin la începutul primăverii. Numărul scăzut al acestei specii
este consecinţa transformării cîmpiei de odinioară într-un vast cîmp agricol.
Specia este rară şi declarată monument al naturii. Legea ocroteşte pe tot timpul anului vînatul
femelei. Cocoşul poate fi vînat, limitat, în luna aprilie.
Răspîndită în partea de sud şi în partea centrală a Europei şi Africa de Nord. În România o întîlnim
în cîmpii şi pe ogoare, în Dobrogea, Bărăgan, Crişana.
Este rudă apropiată cu dropia. Talia şi greutatea este mult mai redusă. Corpul măsoară circa 43
cm., iar greutatea abia ajunge la 2 kg; Intre mascul şi femelă există deosebiri de penaj. Femela este
îmbrăcată într-o culoare cafenie pe corp şi gît. Masculul este maroniu pe spate şi aripi. Fondul maron este
brăzdat de pete mai închise, gîtul este de culoare neagră. Partea inferioară a corpului atît la mascul cît şi la
femelă este de culoare albă. Zboară mai sus decît dropiile. Pînă nu de mult ca pasăre migratoare era o
prezenţă constantă în ţara noastră.
Cuibărea în ţinuturile Dobrogei şi Moldovei. Sosea în România la îriceputol lunii aprilie şi pleca în
octombrie. În prezent, ne vizitează ţara numai în trecere spre sud-vestul Europei şi a Asiei Centrale, unde
cuibăreşte. De aici migrează în nord-vest şi nord-estul Africii, sud-estul Asiei şi pînă în India unde
iernează.
Se apreciază că în ultimiii 20 de ani nu a mai sosit în România, el nefiind semnalat. Numărul de
indivizi din cadrul speciei a scăzut considerabil şi se află în continuă descreştere. El este declarat
monument al naturii în ţara noastră.
Pasăre mare (90—118 cm.), migratoare. Penajul este alb. Poartă pe spate 30—40 pene mari,
splendide ce se prelungesc peste coadă numite egrete (crose) care le dau o ţinută distinsă.
Pentru cuibărit caută locuri mai puţin expuse inundaţiilor şi lipsite de zgomot. Cuibul şi-l face pe
trestia veche. Ponta este formată din 3—5 ouă. Cuibăreşte izolat în desişurile de stuf din Delta Dunării, în
colonii de 10—20 perechi.
Este oaspete de vară, soseşte în luna marţie-aprile şi pleacă în septembrie, în zona Mării
Mediterane. Unele exemplare rămîn pe timp de iarnă în Deltă şi pe litoral, în preajma lacurilor neîngheţate.
În trecut, datorită capriciilor modei, penele acestei păsări erau folosite la înfrumuseţarea pălăriilor şi a
rochiilor, fapt ce a dus la împuşcarea în masă a acestor timide şi graţioase păsări.
Această acţiune a fost întreruptă de marele naturalist român Grigore Antipa, iar în prezent această
pasăre este declarată monument al naturii, fiind ocrotită.
Pasăre migratoare cu corpul de circa 56 cm. Penajul este de un alb imaculat. Ciocul este negru.
Picioarele sînt negre şi terminate cu degete galben-verzui. Pe cap poartă un moţ de pene albe, De pe umeri
atîrnă pene mari (egrete) întocmai ca nişte franjuri.
Fig. 85 — Egreta mică (Egretta garzetta)
Pasare sensibilă la frig, soseşte în România primăvara pe la mijlocul lunii aprilie şi pleacă în
septembrie în ţinuturile din jurul Mării Mediterane. Zboară cu gîtul strîns în formă de „S". Cuibăreşte în
stuful din Delta Dunării, în colonii mixte cu cormoranii mici. Depune în cuib 3—6 ouă. În trecut această
specie a fost intens vînată pentru penajul său, astăzi este declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege.
Pasăre migratoare foarte mare (150—160 cm). Penajul este complet alb. Gîtul este ţinut la înot în
formă de „S". Ciocul este portocaliu ornamentat cu un cucui negru la bază. Masculul are obiceiul de a-şi
arcui aripile deasupra spinării. Tinerii au penajul cenuşiu şi devin albi abia în anul al treilea de viaţă. Vine
în România la începutul primAveru (martie) şi pleacă în luna octombrie în Delta Nilului şi estul Mării
Mediterane.
Cuibăreşte în Delta Dunării, îşi face un cuib primitiv în stuf, greu accesibil de pe plaur, unde
depune 5—6 ouă de culoare cenuşie-verzuie. Incubatul îl face numai femela şi durează 35 zile. Masculul
stă în apropiere şi alungă orice pasăre ce se apropie. Puii sînt păziţi de ambii părinţi. Ei părăsesc cuibul a
doua zi, urmînd părinţii în şir indian. Este declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege.
În iernile blînde se pot observa în lagunele Mării Negre foarte multe lebede venite din ţinuturile
nordice pentru a ierna la noi. Acestora li se asociază uneori şi exemplare care în vară au cuibărit în Delta
Dunării.
Pasăre foarte mare (circa 145 cm). Penajul este complet alb. Gîtul este lung, subţire şi îl ţine pe
linie verticală dreaptă. Ciocul este galben la bază şi negru în rest. Este o specie zgomotoasă. În timpul
zborului şi cît înoată scoate sunete puternice, asemănătoare cu cele de trompetă. Trăiesc în cîrduri mari.
Vine în România numai în sezonul rece (octombrie-martie) ca să ierneze. Se apreciază că în
această perioadă vin circa 10.000 exemplare în zona Deltei, în lagunele şi lacurile litorale. Primăvara cînd
timpul începe să se încălzească această specie ne părăseşte tara migrînd spre locurile de cuibărit din nordul
Siberiei.
Podoabă tot mai rară a bălţilor dunărene, este o pasăre mare (circa 86 cm) cu penajul alb ca
zăpada. Deasupra ciocului şi pe gît stăruie puţin galben. Pe cap poartă (numai vara) un moţ stufos de pene
îndreptate spre spate. Gîtul este lung. Ciocul lung, plat, lăţit la vîrf poartă un cîrlig scurt Este de culoare
neagră cu vîrful galben. Picioarele sînt lungi şi negre. Se hrăneşte cu larve de tot felul, insecte acvatice,
puiet de peşte, melci, mormoloci, broaşte şi ţipari.
Fig. 87 — Lopătarul (Platalea leucorodina)
Zborul său prin planare şi lunecare este încet şi uniform, asemănător cu al berzei cu gîtul întins.
De obicei zboară în cîrduri ordonate tn rînduri. Cuibăreşte în stufărişul mlaştinilor întinse, al apelor puţin
adînci, iar ocazional îşi face cuiburile pe copaci şi în tufişuri. Aceste frumoase păsări sînt răspîndite pe o
arie geografica ce cuprinde Europa-Centrală şi sudică, nordul Africii şi Asia Centrală pînă în China. Vin.în
Romfinia în a doua jumătate a lunii aprilie şi pleacă în septembrie. La noi în ţară a devenit tot mai rar, fapt
pentru care a fost declarat monument al naturii. El cloceşte în cîteva colonii pe Dunărea inferioară, în
refugiul permanent de la Goloviţa şi în bălţile de lîngă oraşul Călăraşi.
Pasăre migratoare mare de 140—178 cm., ajungînd la 10—11 kg. Penajul este alb cu axilele şi
remigele închise la culoare, de obicei brun-negricioase. Gîtul lung. Ciocul lung (circa 50 cin.) şi gros, este
de culoare galben-deschis. Ochii sînt de culoare închisă. Aripile sînt late şi lungi (68—77 cm la mascul şi
65—74 cm la femelă). Cînd sînt strînse pe corp remigele descriu o dungă brunie îngustă pe marginea lor. În
timpul zborului acestea se văd foarte-bine, deosebindu-l de pelicanul creţ. Picioarele sînt scurte, roz şi
aşezate spre mijlocul trunchiului. Excelent sburător şi înotător. Pe sol merge greoi. Trăieşte în colonii de
sute sau zeci de sute de exemplare.
Fig. 88 — Pelicanul (Pelecanus onocrotalus)
Aceste păsări sosesc primăvara (aprilie) şi pleacă toamna în luna septembrie. Cuiburile în care
clocesc sînt aşezate întotdeauna la marginea stufărişurilor în aşa fel încît păsările adulte să poată ajunge la
ele de-a dreptul de pe apă.
Cuiburile sînt construite din rădăcini, rizomi de trestie şi papură, bucăţele de stufăriş şi tot felul de
plante, bine bătătorite.
Pelicanii îşi construiesc cuiburile cîte trei pînă la 15 şi chiar pînă la 80 la un loc, aşa încît păsurile
clocitoare se ating între ele. În fiecare cuib se află cîte două ouă de 9—10 cm cu coaja albă-gălbuie., la
unele netedă la altele rugoasă. Puii sînt hrăniţi de 4—5 ori pe zi cu peşte digerat. În primele zile puii sînt
îngrijiţi de ambii părinţi. Dacă masculul soseşte cu hrană, femela care a încălzit pînă atunci puii se dă la o
parte şi lasă hrănirea în grija masculului, ea plecînd în căutarea altei hrane. Dacă pelicanul este tulburat în
prima jumătate a perioadei de clocire şi dacă este împiedicat să revină la cuib mai mult de o oră, atunci el
părăseşte definitiv locul de cuibărit.
În a doua jumătate a clocitului, pelicanii au mai multă grijă şi mai. ales de pui. Chiar dacă au fost
deranjaţi revin la cuiburile pe care acum nu le mai părăsesc, dovedind grijă proverbială pentru puii lor. S-a
constatat că o pereche de pelicani consumă zilnic pentru ei şi pentru puii lor 10—14 kg de peşte.
Deşi consumă mult peşte aducînd prejudicii omului, această pasăre este renumit „sanitar" deoarece
vînează mai ales peştii bolnavi sau debili, limitînd astfel răspîndirea unor boli la peşti.
După cum spunea marele nostru ornitolog D. Linţia „ar fi trist şi inadmisibil ca aceste păsări
curioase, puternice să fie exterminate"
Cu decenii în urmă această specie era foarte mult răspîndită în România. Coloniile de cuibărit
ajungeau pînă la Călăraşi. Activitatea omului, constînd în organizarea intensă a pescuitului şi secarea unor
bălţi, prin îndiguiri, a făcut ca pelicanul să se retragă,. numărul coloniilor să fie în declin şi numărul de
indivizi să scadă considerabil. Astăzi este declarat monument al naturii şi îl întîlnim în Delta Dunării unde
îl putem admira în cinci colonii: Uzolina, Merhei, Lumina, Zătoanele, Roşu, dar cea mai mare colonie de
pelicani din Europa este cea din rezervaţia Roşu-Buhoiova-Hrecişca.
Răspîndit în Europa, Asia şi Africa.
Este puţin mai mare decît pelicanul comun (150—180 cm). Cîntăreşte 12—13 kg. Penajul
adulţilor este alb-cenuşiu deschis. Pe cap şi pe gît penajul este creţ, de unde şi numele de pelican creţ. La
aripi sînt negre numai vîrfurile remigelor primare. Acestea se văd foarte bine în timpul zborului şi se poate
uşor deosebi de pelicanul comun.
Ciocul este lung (39—45 cm la mascul şi 35—43 cm la femelă) cu pungă guturală cenuşiu-
gălbuie. În jurul ochilor, porţiunea dezgolită este mică şi de culoare gălbuie. Ochii sînt de culoare deschisă.
Picioarele sînt cenuşii. Primăvara masculul şi femela se îmbracă în penajul nupţial, întregul penaj devine
alb-cenuşiu-argintiu. Rămîn negre numai remigele primare. Pe cap şi gît este mătăsos şi creţ. Giocul
cenuşiu este maculat cu albastru şi roşu. Punga guturală din cenuşiu se colorează în roşu-coral, ornamentală
cu vine cenuşii şi roşiatice.
Cuibăreşte pe plaur, uneori împreună cu pelicanul comun, alteori izolat în perechi. Cuibul este
construit de femelă din bucăţi de trestie, crăci şi uneori lemne adunate de mascul. Femela depune o singură
pontă pe an, formată din două ouă. Depunerea ouălelor începe la începutul lunii aprilie. Incubaţia durează
30—32 zile, uneori chiar 40 zile. La.ieşirea din ouă puiul este golaş şi cu pielea roz. După aproximativ 95
—100 zile puii devin independenţi. Hrana este formată din diferite specii de peşte (crap, lin, caras, etc.).
Este declarat monument al naturii. Răspîndit în Europa de sud-est şi Africa de Nord.
Numele popular ce i s-a dat acestei păsări nu este întîmplător. El vine din exagerata lungime a
picioarelor, ce ne impresioneaza.Dimensiunea corpului este de circa 38 cm, iar lungimea picioarelor este de
150 cm. Penajul posedă două culori distincte: alb şi negru. Penajul de culoare neagră îmbracă spatele şi
aripile. Celelalte părţi ale corpului sînt acoperite cu pene albe. Ciocul este lung şi subţiat spre vîrf.
Picioarelor le lipseşte degetul posterior şi sînt de culoare roşie.
Fig. 89 — Piciorongul
Cuibăreşte în colonii simple sau mixte în săraturile din preajma Deltei şi a lagunelor (Murighiol,
Techirghiol) îşi alege locuri greu accesibile. Ponta constă din 3—4 ouă.
Este o pasăre migratoare. În România trăieşte în Delta Dunării şi Dobrogea. Este oaspete de vară
fiind întîlnit numai în sezonul călduros, ne părăseşte ţara plecînd spre locuri de iernare spre sudul Mării
Caspice şi nordul-vestul Africii.
Este o pasăre ocrotită prin lege.
Pasăre rară, cu corpul lung de 99—107 cm, anvergura 140—170 cm şi o greutate de 1,5—2 kg.
Culoare albă, cenuşie şi neagră a penajului sînt atît de armonios îmbinate încît numai privind de
aproape îţi poţi dă seama de toată frumuseţea sa.
Creştetul capului îl are alb iar pe laturi două pete lunguieţe,negre ce se prelungesc pînă spre ceafă
în două egrete negre. Ciocul este galben-deschis iar picioarele de un galben brun. Trăieşte în locurile
mlăştinoase şi preferă să vîneze pe înserat sau chiar în timpul nopţilor luminoase. Se hrăneşte mai ales cu
peşte, însă prinde adesea şi broaşte, şerpi, insecte, şoareci, chiţcani.
Cuibul şi-l construieşte în arbori bătrîni, el fiind format din rădăcini, diferite ierburi şi resturi
vegetale. Masculul aduce aceste materiale necesare construcţiei cuibului ziua, iar femela şi-l aranjează
noaptea. Femela depune 4—5 ouă, pe care le clocesc pe rînd, ambii părinţi. După circa 28 zile apar puii
care sînt hrăniţi direct în cioc (circa 10 zile), apoi părinţii le aduc hrana şi le-o lasă în cuib. La vîrsta de 6—
7 săptămîni, puii părăsesc cuibul reîntorcîndu-se numai seara. La noi această specie o întîlnim în apropierea
marilor mlaştini de la Satchinez, lunca Oltului, a Bîsei şi în Delta Dunării. Prin septembrie se adună mai
mulţi la un loc şi pleacă spre sud.
Această specie găsindu-se pe cale de dispariţie în unele ţări din Europa, iar la noi numărul lor fiind
redus considerabil, credem că trebuie trecută neapărat sub ocrotire. Ea este răspîndită în toată regiunea
paleoarctică.
Pasăre de mărimea unui graure, cu corpul lung de 23—26 cm, anvergura 34—35 cm, greutate 50
—70 grame, cu coada mai lungă şi aripile mai scurte, puţin rotunjite la vîrf. Penajul pe partea superioară
cenuşiu-mătăsos, iar pe partea inferioară alb. Peste ochi are o dungă neagră, însă fruntea este albicioasă.
Penele cozii şi ale aripilor sînt negre cu unele părţi albe, încît aripa închisă are spre mijlocul ei una său două
pete albe dreptunghiulare. Ciocul are la bază mustăţi. La vîrf ciocul este prevăzut cu un dinte ca la păsările
răpitoare. Femela are pe piept pe fond alb-smîntîniu, ondulaţii cafenii.
El populează locurile deschise unde poate găsi cu uşurinţă hrana preferată formată din şoareci,
insecte, uneori chiar şopîrle şi broaşte.
El pîndeşte prada din vîrfurile cele mai înalte ale arborilor de unde se lansează asupra prăzii pe
care cu cîteva lovituri de cioc o imobilizează. Apoi de cele mai multe ori animalul prins este înfipt într-un
spin, fie întreg, fie parţial consumat. Prin luna aprilie cuplurile care rămîn la noi sau care sînt sedentar
eratice îşi încep construirea cuibului în interiorul coroanei unui arbore. Interiorul cuibului îl căptuşeşte cu
păr de animale, lînă şi pene. Cînd cuibul este gata, femela depune 5—7 ouă cenuşii cu pete de un verde-
măsliniu. După 14—18 zile de cuibărit apar puii pe care ambii părinţi îi hrănesc timp de 2—3 săptămîni.
Puii după ce au părăsit cuibul stau în împrejurimile cuibului, lîngă părinţi. La noi este o pasăre
rară, propusă a fi ocrotită în anumite regiuni din lunca Oltului, Mureşului şi Siretului.
Este răspîndit în Europa şi Asia.
Bine cunoscută de toată lumea, această specie pe lîngă coloritul negru-albăstrui metalic are o guşă
cărămizie, iar coada ca o furculiţă bine dezvoltată. Penele din coadă au spre partea tranversală pete albe ca
nişte ferestruici.
Lungimea corpului este de 19—21 cm, anvergura 33—34 cm şi o greutate de 18—20 grame.
Primăvara după sosirea lor îşi controlează starea cuibului lăsat de anul trecut şi uneori au loc
adevărate lupte cu vrăbiile care le-au ocupat cuibul. Dacă acesta este stricat îşi caută un loc pentru a-şi
construi altul nou, adesea pe locul vechiului cuib îşi reclădesc unul nou.
Preferă să-şi facă cuibul sub streşini şi în grajduri, garaje, hangare, uneori lîngă zidurile din poduri
sau chiar în peşteri. Forma cuibului este asemănătoare cu o jumătate de emisferă cu părţile de deasupra
libere.
În luna aprilie sau mai, femela depune 4—5 ouă pe care le cloceşte singură timp de 12—18 zile.
Puii sînt hrăniţi de ambii părinţi timp de 3 săptămîni numai cu insecte. Cînd femela începe al doilea clocit
puii care mai vin la cuib sînt alungaţi de părinţi şi încep să se adune la un loc mai multe exemplare tinere şi
dorm pe unde găsesc în locuri sigure.
Spre sfîrşitul lunii august începe migraţia spre sud. Înainte de plecare în fiecare dimineaţă şi spre
seară, părinţii grupaţi cu întreaga familie fac antrenamente de zbor. În timpul migraţiei le putem întîlni
adunate la un loc mii de exemplare.
Această specie a suferit foarte mult din cauza schimbărilor climatice a insecticidelor fapt pentru
care ea este pusă sub ocrotire în ţara noastră.
Pasăre răpitoare de zi cu corpul lung de 67—72 cm, anvergura 160—163 cm, şi greutatea de cca.
2 kg. Penajul are culoarea brună pe spate iar pe partea inferioară albicios cu dungi transversale brune, capul
şi ochii sînt mari, avînd aspectul unei bufniţe.
În jurul ochilor are un puf lînos. Picioarele sînt acoperite cu plăci chitinoase, sînt înalte, de culoare
cenuşie-albăstruie. Pe coadă are trei dungi transversale. Pe măsura creşterii în vîrstă penajul pe gît devine
mai alb.
Trăieşte în pădurile cu multe luminişuri şi locuri deschise presărate ansă cu arbori. Obişnuieşte să
se lanseze de la locul de pîndă şi plutind în căutarea reptilelor se opreşte de multe ori deasura unui loc, dînd
din aripi, apoi coboară scurt şi-şi continuă zborul.
Cuibul şi-l construieşte pe arbori la înălţime şi îl îmbracă cu ramuri şi frunze verzi.
Depune de obicei un ou pe care-l cloceşte mai ales femela. Masculul în această perioadă stă pe un
arbore apropiat pentru a apăra cuibul. Puii apar după 35 de zile. Apoi ambii părinţi îi hrănesc. Femela stă
mai mult la cuib şi în primele zile rupe în bucăţi şerpi, pentru ca puiul să-i poată înghiţi.
Toamna migrează în grupuri mici spre sud. Hrana este formată mai ales din şerpi, vipere, şopîrle,
uneori şoareci şi insecte. La noi în ţară îl găsim mai rar ca pasăre clocitoare şi este ocrotită prin lege.
Răspîndit în sud-estul Europei, Asia centrală şi occidentală, nordul Africii.
Răpitor de zi cu capul negru şi pi capele de culoare galbenă. Aripile şi spatele sînt de asemenea, de
un brun închis, ceva mai deschis deasupra cozii. Capul pe partea laterală este alb-crem cu două dungi
negre. Pe partea inferioară păsările bătrîne sînt albe iar cele tinere sînt gălbui cu striuri longitudinale
negricioase. Penele de la baza picioarelor, cele de pe tîrtiţă şi cele de sub coadă sînt roşii şi ruginii. Pe
fondul cenuşiu al cozii are 10—11 dungi transversale galben ruginiu. Picioarele sînt galbene deschis, pînă
ia verzui. Corpul are o lungime de 28—36 cm, anvergura 72—84 cm/greutatea 150—340 g. Este uşor de
recunoscut după zborul său în mare viteză, uneori razant cu solul sau cu nivelul apei, de cade ca o săgeată
asupra prăzii. Graurii, lăstunii sau rîndunelele sînt prinse cu ghearele din zbor şi cu ajutorul ciocului le
grăbeşte moartea.
Cuibul şi-l instalează într-un arbore care domină împrejurimile. Nu permite apropierea nici unei
păsări de cuib pe o rază de 500 m. Femela depune 3 ouă pe care le cloceşte în linişte 4 săptămîni. În acest
timp masculul îi aduce hrană la cuib. După apariţia puilor femela mai stă pe ei încă o săptămînă pentru a-i
proteja şi a le dă mîncare.
Hrana lor este formată din diferite specii de păsărele (lăstuni, cio-cîrlii, rîndunele ş.a.), insecte,
mamifere mici şi uneori chiar şopîrle. La noi este o pasăre întîlnită frecvent în peisajul de toamnă şi de
primăvară.
La noi în ţară numărul lor a scăzut foarte mult de aceea este ocrotit. Răspîndit în toată Europa,
Asia pînă la limita pădurilor în sud-vest pînă în Anatolia, vestul Indiei, iernează în Africa şi în India.
Pasăre sedentar-eratică în Carpaţi, frecvent întîlnită în aer sau stînd nemişcată în arbori uscaţi.
În zbor îl recunoaştem repede datorită aripilor larg deschise şi a cozii nu prea lungi care este ca un
evantai. Corpul are lungimea de 50—57 cm., anvergura 118—140 cm., greutatea 0,500—1,350 kg.
Avînd o mare variabilitate a culorii şi desenelor de pe corp, adesea a fost confundat cu alte păsări
de pradă. De obicei este brun-deschis cu dungi longitudinale albe pe partea inferioară. Pe coadă distingem
întotdeauna 8—12 benzi transversale brune-aurii, pe un fond deschis. Între ochi şi cioc are peri mari.
Picioarele sînt galbene, neacoperite cu pene. Năpîrleşte din aprilie pînă în noiembrie.
Cuibul şi-l construieşte în coroana unui arbore, din mijlocul pădurii la înălţimi variind între 8—20
m. Construirea cuibului începe să şi-o facă de pe la sfîrşitul lui februarie şi durează aproape o lună. În ani
mai fri-guroşi îşi începe construcţia cuibului mai tîrziu. Cuibul odată construi! îl foloseşte mai mulţi ani.
Obişnuieşte să şi-l îmbrace în tot timpul perioadei de nidificaţie cu frunze şi crenguţe verzi.
Femela după împerechere, ce are loc în aer sau pe un arbore din împrejurimile cuibului, depune
primul ou şi începe clocirea. Apoi mai depune 2—3 ouă în următoarele zile. Clocitul durează cinci
săptămîni, timp în care femela părăseşte cuibul doar în momentul cînd mănîncă prada adusă de mascul. La
sfîrşitul lui iunie sau Iulie cam la 55 de zile, după ecloziune puii părăsesc cuibul. Uneori stau prin
apropierea părinţilor evoluînd cu aceştia în zbor. Adesea se pot vedea făcînd spirale în zbor pe deasupra
cîmpului sau a pădurii, îl recunoaştem după strigătele caracteristice pe care le scot din cînd în cînd:
chieeh... chieeh.
Hrana lor preferată este formată din rozătoare dăunătoare. În ţara noastră specia este răspîndită în
pădurile de foioase de amestec şi chiar în cele de conifere din Carpaţi.
Pasăre răpitoare de zi ceva mai mare decît şorecarul comun, lung de 47—59 cm., anvergura 132—
155 cm., greutatea de 720—1200 gr., cu penajul mult mai deschis şi picioarele încălţate pînă Ja degete. În
zbor la închietura aripilor pe fondul albicios observăm o pată brun-negricioasă de formă dreptunghiulară,
iar pe coada albă o dungă terminală transversală aproape neagră. În regiunea abdominală se observă un brîu
de culoare brună ce încinge corpul. Partea superioară a corpului este mai întunecată. Femela este mai mare
ca masculul în diametru şi greutate cu un colorit mai deschis.
Cuiburile şi le instalează pe sol, pe malurile abrupte sau dacă au condiţii prielnice pe stînci sau
arbori, fiind construite din crengi groase şi căptuşite cu ierburi uscate pentru a proteja femela în timpul
clocitului de vulturi.
Numărul ouălelor depuse de femelă este determinat de cantitatea de hrană pe care o are în anul
respectiv. De obicei femela depune 3—4 ouă, însă dacă în anul respectiv sînt multe rozătoare depune pînă
la 7 ouă. S-a constatat că în zonele unde în anul respectiv lipsesc rozătoarele nu-şi face cuibul.
Hrana lor este formată din şoareci de cîmp, şoareci de pădure, şobolani de casă, hîrciog, orbeţi, şi
rareori din cîte o pasăre (mai ales pe cele bolnave şi rănite).
La noi în ţară o întîlnim în locurile deschise, luncile rîurilor, pe locuri cultivate, preferînd
miriştele, locurile cu trifoi şi lucernă populate de şoareci. Este una din păsările răpitoare de zi foarte
folositoare, care din păcate este împuşcată de vînători. Ea este ocrotită prin lege. Răspîndită în nordul
Europei şi nord-vestul Asiei.
Răpitor de zi cu un evident diformism sexual. Masculul are capul şi gîtul cenuşiu-albăstrui, iar
partea inferioară este albă cu pete ruginii. Pe spate este cenusiu-brumâriu cu vîrful aripilor negre. Pe coada
are 4—5 dungi roşii-ruginii. Femela este brună-ruginie, cu partea superioară mai închisă şi cu striuri pe
coadă. Corpul are o lungime de 40—50 cm., anvergura de 103—155 cm., greutatea de 236—310 g. Preferă
cîmpia întinsă, fiind frecventă mai ales în Bărăgan.
Cuibul şi-l construieşte pe pămînt în ierburi înalte în apropierea rîurilor. Femela depune 4—5 ouă
la un interval de 2—3 zile. Femela cloceşte singură timp de 28—29 zile. După ce puii devin zburători, îşi
petrece timpul împreună cu părinţii.
Hrana este formată din insecte, mici rozătoare, şopîrle, mici păsărele, ouă de păsărele ce clocesc
pe sol. La noi în ţară îl întîlnim în Bărăgan, Ţara Bîrsei, mai ales în timpul trecător de primăvară şi toamnă.
Răspîndit în sudul şi centrul Europei, nordul Asiei. Iernează în regiunea tropicală a Africii, India şi sudul
Chinei.
Pasăre răpitoare de azi cu corpul lung de 48—57 cm., anvergura de 119—133 cm., greutatea de
700—800 g. Penajul are culoarea cafenie, pe partea inferioară cu striuri transversale evidente.
Culoarea penelor şi a desenelor variază foarte mult pe partea inferioară. Partea superioară este
brună. Capul, mai ales la mascul, este cenuşiu, de asemenea grumazul. Ciocul este lat şi prevăzut cu un
cucui. Pe coadă are două dungi transversale evidente, la vîrf şi la bază, iar între ele 3—0 dungi înguste, mai
puţin evidente. Cloceşte în cuiburile părăsite de ciori său de răpitoarele care se găsesc în pădurile întinse de
foioase său de conifere. Odinioară a clocit şi în regiunea noastră. Teritoriile de vînătoare le are pe o
întindere de 3—4 km. Preferă pădurile rare şi cîmpia.
Hrana este formată din diferite insecte, larve, dar preferă viespile, bondarii, diferitele specii de
albine, puietul acestora şi mierea, dar prinde şi reptile, uneori şoareci şi păsărele. Mănîncă de asemenea şi
diferite fructe coapte care sînt căzute pe pămînt.
Această pasăre migratoare o mai putem întîlni în ţara noastră în timpul trecerilor de primăvară şi
toamnă. Din an în an se împuţinează mai mult devenind o pasăre rară, care este ocrotită prin lege.
Răspîndită în Europa, nordul Asiei, iernează în Africa şi sudul Asiei.
Pasăre răpitoare de zi de mărimea unei turturele, cu corpul lung de 26—32 cm, anvergura 57—71
cm., greutatea de 150 g. Masculul are culoarea cenuşiu-negricioasă-albăstruie, cu penele de pe picioare şi
cele de sub coadă ruginii.
Coada ceva mai lungă, de culoarea neagră-sură. Femela se deosebeşte prin: partea inferioară care
este ruginiu-deschisă, spatele brun-cenuşiu, iar coada cenuşiu-negricioasă cu dungi transversale negre.
Păsările adulte au baza ciocului şi picioarele roşii-miniu.
Cloceşte în cuiburile care au fost părăsite de ciori. După o amenajare sumară femela depune 4—5
ouă. Puii părăsesc cuibul după 30—32 zile. Această pasăre iese la vînat spre seară. Ea se hrăneşte cu
greieri, cărăbuşi, ploşniţe de cîmp, şoareci.
Ea este răspîndită la noi mai ales în sudul ţării. Ea este folositoare deoarece distruge cuiburile de
ciori, dar a devenit rară. De aceea este ocrotită prin lege. Răspîndită în sudul şi centrul Europei, iernează în
Africa tropicală şi meridională.
Pasăre răpitoare de zi de mărimea unei turturele, cu corpul de 30—36 cm, anvergura 67—73 cm,
şi o greutate de 130—260 g. Capul şi coada cenuşie cu o dungă transversală neagră spre vîrf, deosebesc
masculul de femelă, al cărei cap, spate şi coadă prezintă o culoare roşie-cărămizie asemănătoare cu aceea
de pe aripile masculului.
Pe partea inferioară şi masculul şi femela sînt cafenii cu pete alungite negricioase. Picioarele sînjt
galbene ca şi baza ciocului. Pasăre sedentară care în iernile mai aspre pleacă spre sud.
Cuibul şi-l construieşte primitiv pe ziduri, pe pereţii rîpelor, pădurile pustii şi chiar în cuiburile de
ciori şi coţofane, care au fost părăsite. Femela depune 5 ouă pe care le cloceşte timp de 21—25 zile. Puii se
menţin mult timp pe lîngă părinţi.
Hrana este formată mai ales din şoareci, diferite insecte dăunătoare, şopîrle, broaşte ş.a. La noi o
întîlnim frecvent de la 250—2400 m. Numărul lor a scăzut, fiind împuşcate de vînători care îl confundă cu
uliul păsărilor (Actipiter, nisus). Fiind o pasăre folositoare, trebuie ocrotită.
Răspîndită în Europa, Asia de nord, nord-estul Africii.
Pasărea este dominată de culori deschise. Penajul este în mare parte de alb murdar, cu vîrful
aripilor negru. În jurul ciocului şi sub cioc este golaş. Are lungimea capului de 59—68 cm., anvergura este
de 146—160 cm, şi greutatea de circa 2 kg.
Este o pasăre migratoare care îşi construieşte cuibul din ramuri pe rîpi şi stînci. Femela depune 2
ouă. Hrana este formată mai ales din resturi de cadavre. El este un comensal al vulturilor mai mari, pentru
cu talia lui nu-i permite spargerea cadavrelor mari. Mănîncă şi broaşte pe care le prinde pe marginea apei
— de asemenea mici rozătoare, lăcuste şi chiar excremente umane.
La noi în ţară preferă locurile fără păduri şi cursurile de apa, unde îi place să se scalde. Odinioară
vulturul hoitar a fost întîlnit în Munţii Făgăraş, Poiana Mureşului, Munţii Retezat. Ca pasăre clocitoare, se
mai poate rar întîlni doar în Dobrogea şi Deltă Dunării.
El este pe cale de dispariţie fapt pentru care este ocrotit şi declarat monument al naturii.
Fig. 90. — Vulturul hoinar (Nephron percnopterus)
Răspîndit în sudul Europei, Africa de nord, Asia occidentală. VULTURUL PESCAR (Pandion
haliaetus). Pasăre răpitoare de zi cu un corp lung de 62—72 cm., anvergura 151—188 cm., şi o greutate de
1,5—1,7 kg.
Capul şi partea inferioară a corpului sînt acoperite cu un penaj de culoare albă. Peste ochi şi ceafă
are o dungă neagră. Pe spate este brun-negricios, iar pe piept are cîteva pete ruginii. Este o pasăre
migratoare care soseşte la noi în aprilie şi pleacă în octombrie.
Preferă întotdeauna împrejurimile bălţilor şi rîurilor mai mari, de unde cu multă iscusinţă prinde
peşte. Vînează liniştit la cîţiva metri deasupra apei şi cînd a stabilit prada, îşi strînge aripile şi cade ca un
trăsnet asupra ei, îşi împlîntă ghiarele puternic, apoi cu cîteva lovituri de aripi iese din apă, ducînd peştele
în ghiare şi zboară pe mal unde se ospătează.
Cuibul şi-l construieşte pe vîrful unui arbore la cca. 20 m. Înălţime. Femela depune 2—3 ouă, pe
care le cloceşte 35 de zile. Hrana este formată mai ales din peşte.
În ţara noastră a devenit o pasăre foarte rară în toată ţara, datorită asanării bălţilor şi-a combaterii
ihtiofage de către vînători, fapt pentru care este declarată monument al naturii şi ocrotită. Răspîndită în
Europa şi America.
Exemplarele din nord iernează în Africa, respectiv Mexic. Cele din jurul Mediteranei sînt
sedentare.
Pasăre răpitoare de zi cu corpul lung de 102—115 cm., anvergura 236—197 cm, şi o greutate de
cca. 7 kg. Numele acestui vultur i l-a dat poporul datorită lipsei penelor de pe cap şi gît. Acestea sînt
acoperite de un puf galben. La bâza gîtului are un guler albicios.
Fig. 91 — Vulturul pleşuv sur (Gyps Jidtus)
În zbor acest vultur se recunoaşte imediat datorită capului, gîtului şi a gulerului alb ce contrastează
cu restul siluetei, care este întunecată. Populînd munţii stîncoşi, el este primul care descoperă cadavrele, pe
care le sparge, lăsînd astfel locul deschis pentru corbi, hoitari şi alte păsări. Împuţinîndu-se hoiturile, aceste
păsări s-au retras şi spre cîmpie, astfel că îl putem întîlni azi doar pe horstul dobrogean pînă pe muntele
Păpuşa.
Cuibul şi-l construieşte prin adîncurile stîncilor abrupte, rareori prin arbori. Uneori ocupă şi
cuiburile păsărilor, ale altor vulturi sau acvile.
Obişnuia să clocească în mici colonii. S-a împuţinat atît de mult în ultimele decenii, încît azi
cloceşte singuratic. Femela depune un singur ou pe care îl clocesc ambele păsări timp de cca. 50 zile. Puiul
este apt de zbor abia după 3 luni.
Odinioară cînd bîntuiau boli între animale, iar cadavrele acestora erau aruncate, în acele zone se
adunau uneori sute de vulturi pleşuvi. Otrăvirea cadavrelor cu stricnina a dus la scăderea considerabilă a
numărului acestora. Dacă în anul 1927 prof. D. Lintea a observat în masivul Munţilor Retezat circa 700—
800 de exemplare, azi se mai pot întîlni cîte l—2 exemplare.
Această pasăre folositoare este ocrotită în ţara noastră.
Răspîndit în sudul.Europei, sudul şi nordul Africii şi sud-vestul Asiei.
Este cel mai mare, a cărui corp atinge lungimea de 97—115 cm., anvergura 236—301 cm, şi o
greutate de 7—12 km. Penajul este de culoare brun închis, cu capul şi gîtul acoperit cu puf cenuşiu. Cînd îşi
strînge gîtul în jurul acestuia apare un guler cenuşiu-brun, de forma unei inimi.
Cuibul şi-l construieşte în coroana arborilor la cîţiva metri de la pămînt. El îşi păstrează acelaşi
cuib mai mulţi ani. Perechea odată formată, rămîne împreună toată viaţa. Femela depune un ou pe care-l
clocesc ambele păsări. Se hrănesc cu cadavre, de la care pe lîngă carne înghite şi oasele mici. După ospăţ se
pot vedea zburînd greoi spre marginea apei unde îşi potolesc setea, se scaldă şi apoi se odihnesc pe cîte an
mal sau pe crengile unui arbore.
Fig. 92 — Vulturul pleşuv brun
Pasăre sedentară, uneori migratoare. Odinioară se putea întîlni clocind şi în Carpaţi. Datorită
hoiturilor otrăvite şi distrugerilor făcute de vînători, azi mai cloceşte doar în pădurile din Dobrogea, unde
numărul lor a scăzut considerabil. La noi în ţară este o pasăre rară în curs de dispariţie fapt pentru care este
ocrotită.
Răspîndită în sudul Europei (regiunea mediteraneană), în Balcani, Caucaz, India, China şi
Mongolia.
Pasăre răpitoare care este uşor de recunoscut datorită coloritului ruginiu cu dungi lunguieţe
negricioase pe mijlocul penelor şi a cozii în furculiţă, pe care o putem observa bine în timpul zborului.
Penele de pe spate au tivituri deschise iar capul şi gîtul sînt albicioase.
Penele care formează vîrful aripilor sînt negre şi de asemenea vîrful cozii şi o pată sub aripi.
Ciocul şi picioarele sînt galbene. Lungimea corpului este de 59—67 cm., anvergura 144 cm., greutatea cca.
1 kg.
Cuibul şi-l construieşte în coroana arborilor bătrîni, depunînd de obicei 3 ouă pe care femela le
cloceşte 4 săptămîni. În acest timp masculul îi aduce mîncarea la cuib. După 50 zile de la apariţie, puii
părăsesc cuibul şi împreună cu părinţii încep să vagabondeze. Hrana este formată din mamifere mici,
păsări, dar preferă şi cadavre. Este o pasăre folositoare prin faptul că consumă insecte dăunătoare, omizi şi
şoareci.
La noi în ţară este o pasăre migratoare. Numărul lor s-a redus foarte mult, prin.distrugerea
cuiburilor. În iernile uşoare unele exemplare rămîn la noi prin sudul ţării. Ea este ocrotită prin lege.
Răspîndită în Europa, Asia, Africa de Nord.
Pasăre răpitoare de noapte cu un corp mic, lung de 37—46 cm., anvergura de 90—100 cm., şi o
greutate de 330—695 g. Penajul este de culoare cenuşiu-ruginie care au pe penele de la aripi un rînd de
pete alungite albe. Partea inferioară a corpului este ceva mai deschisă la culoare cu pete brune. Ciocul este
de culoare galbenă iar ochii brumării pînă la negru. Picioarele sînt scurte, prevăzute cu ghiarele lungi,
ascuţite şi necurbate.
Iubeşte locurile ascunse unde-şi petrece toată ziua, ieşind la vînătoare după apusul soarelui. Se
hrăneşte cu rozătoare, insecte mari, lilieci, broaşte, vrăbii, cîrtiţe, nevăstuici. Femela pentru clocit alege o
gaură într-un mal, o scorbură mai mare, său ocupă cuiburile părăsite de coţofane. Femela îşi pregăteşte
cuibul unde va cloci timp de aproape 4 săptămîni.
În acest timp, masculul îi aduce în fiecare noapte de 3—4 ori hrană, formată mai ales din
rozătoare. Puii apăruţi în număr de 2—4 în funcţie de numărul ouălor, sînt acoperiţi cu un puf albicios.
Pe măsură ce cresc ambii părinţi participă la hrănirea lor. După 4—5 săptămîni ei devin maturi şi părăsesc
cuiburile.
Este răspîndit la noi în aproape toată ţara, în zona deluroasă şi montană şi mai ales în Dobrogea în
păduri. Ea este o pasăre sedentar-era-tică, dar şi de pasaj, folositoare omului care este ocrotită. Răspîndită
în toată Europa în zonele cu păduri, Africa de nord-vest, Asia vestică, apoi din Turchestan.şi Himalaia pînă
în Coreea şi Formosa.
Pasăre răpitoare de noapte cu corpul lung de 50—62 cm., anvergura 114—129 cm şi o greutate de
600—1300 g. Penajul este alb-cafeniu cu dungi longitudinale brun-negricioase, ce sînt evidente în zona
cefei. Pe partea inferioară are culoare albă, pătată,cu dungi longitudinale brun-negricioase. Picioarele şi
degetele sînt acoperite cu pene. Coada este lungă şi brăzdată cu 7—9 dungi transversale alburii. Ciocul este
galben şi ochii brun-negricioşi.
Se hrăneşte cu rozătoare şi păsări mici.
În luna februarie, masculul îşi cheamă femela prin strigăte asemănătoare bufniţei..După formarea
cuplului, aceştia îşi caută o scorbură mai încăpătoare, o gaură într-un perete stîncos, eventual-un alt cuib
părăsit, într-o pădure bătrînă liniştită.
Femela depune în luna februarie 2—6 ouă, pe care le cloceşte o lună de zile. În acest timp
masculul îi aduce mîncare şi o păzeşte. Puii sînt hrăniţi o perioadă de.mamă, iar după o lună puii părăsesc
cuibul, devenind maturi.
Această pasăre răpitoare este foarte folositoare omului fapt pentru care este protejată şi ocrotită
prin lege.
La noi este răspîndită în întreaga ţară, în masivele păduroase. Ea este răspîndită în partea de nord a
Europei şi a Asiei, începînd de la Baltica pînă în Oceanul Pacific. De aseemnea este pasăre clocitoare în
Carpaţi şi în Balcani.
LILIECII
Liliecii sînt mamifere insectivore, adaptate la zbor, extrem de interesante atît'prin morfologia,
fiziologia şi biologia lor, cît şi prin foloasele importante aduse omului. Hrănindu-se exclusiv cu insecte ei
distrug un număr mare de dăunători atît ai culturilor de cereale, de zarzavaturi, de plante industriale cît şi ai
plantaţiilor forestiere.
Ei trăiesc în scorburi, clopotniţe, ruine şi în peşteri. În interiorul umed şi răcoros al peşterilor din
Dobrogea (Zona Dobrogei — Vistorova; Oltenia (Peştera Fuşteica, Peştera cu Război); Transilvania
(Comana de Sus, Bran, Chişniţa) pe platoul boltit al sălilor, în hornurile ascunse, în ecvaţiunile pereţilor,
unele specii se adună în colonii aglome-rîndu-se unul pe altul. În ţara noastră se întîlnesc numai
reprezentanţi ai familiilor Rhinolophidae şi Vespertilionidae.
Dintre speciile mai cunoscute ce trebuiesc ocrotite amintim: Myotiş myotis, Myotis oxignatus,
Myotis capaceini, Miniopterus schroibersi, Vespertilio pipistrelus, V. serotinus, Plecotus auritus,
Barbastella bar-bastellus, Rhinolophus jerrnme quimun, Rhinolophus hipposideros, Rhiblasiae, R. mehely,
R. euryole.
Această antilopă de munte, mîndria Carpaţilor româneşti, e întîlnită numai pe vîrfurile cele mai
înalte şi prăpăstioase, în clădirile foştilor gheţari din masivele Retezat, Parîng, Iezer-Păpuşa, Lotru, Piatra
Craiului şi Bucegi.
Fig. 83 — Capra neagră (Rupicapra rupicapra)
Ea se confundă cu mediul în care trăieşte datorită culorii roşii ruginie a corpului şi dungii negre pe
şira spinării care văzută de sus seamănă cu o ramură arsă de jnepăn. Pe frunte şi pe sub bărbie are o pată
albă. Pieptul, burta şi oglinda îi devin iarna albe. Coarnele sînt negre şi necăzătoare ca ale antilopelor.
În Carpaţii noştri capra neagră formează turme mai mici sau mai mari de la 6 la 30 capete conduse
de regulă de o capră mai bătrînă ce semnalează celorlalte apariţia celei mai mici primejdii. Toamna, prin
septembrie cînd oile coboară de la munte, capra neagră coboară şi ea de la trecerile de pîndă spre limita
pădurii, oprindu-se la stînele părăsite pentru a linge sarea rămasă aici.
În timpul iernii caprele negre coboară şi sub limita pădurii pentru a mînca lujerii şi mugurii
vegetaţiei lemnoase. În asemenea împrejurări devin adesea pradă rîşilor. O dată cu venirea primăverii,
caprele încep să fete iezi care după cîteva zile aleargă împreună cu turma.
Ţapii cînd dau semnale de alarmă scot un şuierat caracteristic şi bat cu picioarele din faţă.
Braconajul care se practica odinioară, vînarea neraţională, şi cîinii ciobăneşti, au provocat scăderea
considerabilă a numărului de capre negre.
Luîndu-se măsuri severe de ocrotire, numărul caprelor negre a crescut, în prezent aproximativ la
7.000 exemplare.
Un animal tot atît de feroce ca şi tigrul, rîsul este de mărimea unui cîine de talie mijlocie şi are
picioarele lungi şi coada scurtă. Blana lui de culoare sură său cafenie roşcată, cu pete brune, îl ajută să se
ascundă prin desişurile pădurii. Pe vîrful fiecărei urechi are cîte un smoc de peri negrii şi ţepoşi iar pe
fiecare falcă îi atîrnă un fel de favoriţi tot de cuolare neagră, care dau impresia că rînjeşte în scorburile mari
din apropierea drumurilor umblate.
Noaptea parcurge zeci de kilometri în căutarea hranei. Vînează erice de la şoarice pînă la cervide
(cerb, ciute, căprioare) sau păsări de pădure. Atacă animalele mari de la care mănîncă viscerele, creierul şi
le soarbe sîngele.
Este un animal foarte agil care pîndeşte prada, apoi se năpusteşte ca o săgeată asupra ei de la 5—6
metri, aterizînd pe neaşteptate în spatele victimei. Urlă şi scuipă la mînie, miaună la împerechere şi toarce
cînd este mulţumit. Se caţără rar şi înoată bine.
Un mare militant pentru ocrotirea pădurii şi a vînatului din România, Otto Witting scria: „Mi-a
rămas neuitată imaginea unui rîs, care ajungînd la marginea unei poeni cu buruieni înalte, s-a ridicat pe
picioarele dinapoi, ascultînd şi observînd cu atenţie minute întregi locul.
Acest splendid animal răspîndit odinioară în întreg lanţul Carpatic a devenit tot mai rar în Banat şi
în Munţii Olteniei. Dispariţia parţială a acestei specii s-a datorat în special stricninei folosită neraţional în
combaterea lupilor.
Astăzi fiind ocortit prin lege, splendida „panteră” a Carpaţilor trăieşte în regiuni greu accesibile
(Munţii Retezat, Făgăraş, Parîng).
Mamifer care întruchipează în fauna ţării noastre pe „Hercule", pe care poporul nostru l-a denumit
„Moş Martin". Ursul este cunoscut ca un animal nesociabil, capricios, bănuitor. El preferă stîncăriile cu
grote sau desişurile de molid din locurile izolate şi greu accesibile cum sînt fundurile de văi.
Acest animal este statornic locului ales, dar toamna se deplasează la altitudini mai mari în căutarea
fructelor de pădure, pentru ca la primul ger să coboare la jir şi ghindă. Se hrăneşte cu hoituri, animale mici,
păstrăvi, miere de albine, iar uneori atacă şi vitele mari.
Primăvara caută mîţişori de salcie căprească, urzici tinere, ciuperci; spre vară: mure, afine,
zmeură, mere şi pere pădureţe, iar spre toamnă scoruşe, alune şi jir. La bătrîneţe este mai mult carnivor.
Prin luna V-VI se pot întîlni pe urmele unei ursoaice 2—3 urşi care o caută pentru împerechere.
Intre masculi se încing adesea lupte sîngeroase pentru cucerirea femelei.
Ursoaica naşte în timp ce hibernează l—2 pui golaşi care au mărimea unor şobolani. Ea este o
mamă desăvîrşită, la primejdie îşi apără puii cu mult curaj şi dîrzenie. În luna a XlI-a cînd zăpada a acoperit
cu o mantie albă întreaga pădure, urşii se retrag în bîrlogul lor.
Împuşcarea neraţională şi otrăvirea hoiturilor puse ca momeală pentru lupi, a dus la scăderea
numărului de urşi carpatini în ţara noastră.
Prin ocrotirea lor s-a evitat dispariţia acestor frumoase şi puternice animale.
Rudă cu bourul, cu bizonul şi cu boul domestic, zimbrul atinge o greutate de 800—900 kg. Se
caracterizează prin capul foarte dezvoltat, cu o pereche de coarne scurte îndreptate în lături şi prin pieptul
lat şi puternic acoperit cu un păr lînos şi aspru, dezvoltat sub formă de coamă bogată pe cap şi gît.
A trăit şi prin pădurile ţării noastre, mai ales în Maramureş;. ultimul zimbru fiind împuşcat în
Munţii Bîrgului în anul 1840. După cel de al II-lea război mondial, au mai rămas în lume doar 30 de
exemplare, de zimbri captivi sau în semilibertate în parcul Bialowieza din R.P. Polonă şi în Caucaz.
Fig. 94 — Zimbrul (Bison bonasus)
În anul 1958 zimbrul a fost recolonizat şi în ţara noastră în pădurea Slivuţ, parc cinegetic situat la
7 km. nord de oraşul Haţeg. În prezent efectivul zimbrului din România depăşeşte numărul de 20, fiind în
continuă creştere.
În perspectivă se va încerca repopularea unor masive din Carpaţii româneşti cu acest animal rar
ocrotit prin lege.
ANIMALE ENDEMICE
ANIMALE RELICTE
Dintre relictele identifcate pe teritoriul României, reţin atenţia cele din Izvoarele reci de la Corbii
Ciungi (jud. Dîmboviţa): Turbelariatul Dugestia gonocephala: Ostrocodul — Ilyodromus olivaceus.
Rotiferi: Macrotrachela musculosa, M. quadricornifera, M. nana, M. niobia russeola, Lacane mira;
Trichoptere: Adicella filicornis, A. syriaca, Lithas obscurus; Hidracarieni: Tartarothhyas romanica,
Bandakia Corsica, Athienemannia scherweri. Lor li se adaugă numeroase coleoptere din Munţii Bucegi:
Nebria gyllenhali, Bembidion jellanni deubeli, Amara erratica, Amara qnenseli, Pterostichus kokeili,
Gaurodytes solieri, Helophorus glacialis, Corymbites cupreus, Hypnoidus rivularius, Otiorrhynchus mono;
lepidoptere: Argynnis pales arsilache, Pyrgus andromedae, Pyrgus cacaliac, Zygacna exulans,
Orodennias quenseli, fhyacia grisecens, Orenaia alpestris.
INDEXUL REZERVAŢIILOR NATURALE DIN ROMÂNIA
GRUPATE PE JUDEŢE
Denumirea rezervatiei Natura rezervaţiei Suprafaxta (ha)
Judeţul Alba
1. Cheile Rîmeţului complexă 200
2. Iezerul Şurian complexă 20
3. Iezerul Ighelului complexă 500
4. Şesul Craiului de la Scărişoara-Belioara floristică 225,7
5. Laricetul de la Vidolm floristică 91,5
6. Pădurea Sloboda floristică 20
7. Molhaşurile de la Căpăţîna floristică 13
8. Cheile Întregalde floristică 80
9. Tăul fără fund de la Băgau floristică 4
10. Poienile cu narcise de la Negrileasa floristică 5
11. Pădurea de la Cheile Ucazului floristică 25
12. Arboretul de la Măgureni floristică 10
13. Făgetul de la Cetatea Dacilor floristică 35
14. Cheile Văilişoarei floristică 80
15. Piatra Ceţii floristică 8
16. Calcarele de la Bemetea geologică 26
17. Calcarele de la Ampoiţa geologică 0,20
18. Detunata Goală şi Detunata Flocoasă geologică 14,50
19. Calcarele de orbitolite de la Piatra Corbului paleontologică 1
20. Dealul cu Melci paleontologică 4,30
21. Calcarele de la Valea Mică paleontologică 1
22. Locul fosilifer Gîrbova paleontologică l,50
23. Gheţarul de la Vîrtop speologică 124,90
24. Complexul carstic Scărişoara speologică 200,71
25. Vînturile Ponorului-Huda lui Papară speologică 2,00
Judeţul Arad
26. Lacul Bezdin complexă 25,00
27. Dosul Laurului floristică 31,00
28. Bălţile de la Gurahonţ floristică 2,00
29. Runcu-Groşi floristică 248,60
30. Pădurea Măgura floristică 111,80
31. Pădurea Pleşa floristică 173,70
32. Pădurea Dealul Mocrii floristică 16,10
33. Pădurea Prundul Mare faunistică 16,60
34. Izbucul de la Călugări geologică 24,60
Judeţul Argeş
35. Rezervaţia din Masivul Iezer- Păpuşa complexă 1200,00
36. Cheile Dîmbovicioarei-şi Cheile Brusturetului complexă 150,00
37. Microrelieful carstic de la Cetăţeni complexă 10,00
38. Parcul dendrologic de la Mihăieşti floristică 57,50
39. Poiana cu narcise de la Negraşi floristică 32,00
40. Valea Vîlsanului faunistică 17,00
41. Calcarele de la Albeşti paleontologică 0,50
42. Granitul de la Albeşti paleontologică 0,50
43. Locul fosilifer Suslăneşti paleontologică 1,00
44. Peştera de la Uluce speologică 5,00
Judeţul Bacău
45. Arboretul de tisă din Munţii Nemirei floristică 10,00
46. Pădurea Runc floristică 57,50
47. Pădurea Arsura floristică 34,50
48. Pădurea Slănic-Moldova floristică 571,00
49. Pădurea Cambur floristică 32,60
50. Izvorul Alb floristică 2,00
51. Parcul dendrologic Hămeiuş floristică 47,50
52. Parcul dendrologic Dofteana floristică 25.70
53. Dealul Perchiu floristică 90,60
Judeţul Bihor
54. Defileul Crişul Repede complexă 220,70
55. Cetăţile Ponorului şi Valea Galbenei complexă 92,30
56. Săritoarea Bohodeiului complexă 174,60
57. Cetatea Rădesei complexă 20,00
58. Valea ladului-Dealul Mare floristică 2,00
59. Dealul Pacău floristică 8,00
60. Poiana cu narcise Goronişte floristică 10,00
61. Pîrîul şi Lacul Peţea floristică 4.00
62. Pietrele Boghii geologică 289,80
63. Locul fosilier din Valea Lion paleontologică 0,20
64. Reciful de rudişti de la Valea Crişului paleontologică 0,40
65. Calcarele tortoniene din Valea Cernioara-Tăşad paleontologică 0,40
66. Peştera Vadu Crişului speologică 10,00
67. Castrul din Valea Sighişelului, cu peşterile:
Măgura, Corbeasca şi Dealul Cornii speologică 420,40
68. Peşterile din Valea Leşului speologică 2,00
69 Peştera Vîntului speologică 100.00
70. Peştera Urşilor speologică 1,00
71. Peştera Meziad speologică 0,50
Judeţul Bistriţa-Năsăud
72. Bilă -Lala complexă 800,00
73 Valea Repedea complexă 222,00
74 Tăul Zînelor complexă 1,50
75 Parcul dendrologic Arcalia floristică 15,94
76 Zăvoaiele Borcutului geologică 10,00
77. Piatra Corbului geologică 5,00
78. Peştera Izvorul Tăuşoarelor speologică 70,90
Judeţul Botoşani
79. Stînca Ştefăneşti complexă 1.00
80 Pădurea Horlăceni floristică 5,20
81. Pădurea Ciornohal floristică 77.10
82 Pădurea Tudora floristică 124.70
83 Pădurea Stuhoasa-Suharău floristică 60,70
84. Pădurea Vorona floristică şi faunistică 151,60
85 Ripiceni floristică 1,00
86. Codrul Eminescian floristică 1018,30
Judeţul Braşov
87 Masivul Bucegi
(Bucşoiu, Valea Mălăeşti, Valea Gaura) complexă 1588.00
88. Masivul Piatra Craiului complexă 1459.20
89. Tîmpa complexă 1203,00
90. Valea Arpăşelului complexă 736,00
91. Poiana cu narcise de la Dumbrava Vadului floristică 391,90
92. Dealul Cetăţii-Lempeş floristică 274,52
93. Pădurea Bogăţii floristică 1,00
94. Mlaştina Hărman floristică 6,00
95. Pădurea şi mlaştina Prejmer floristică 30,00
96. Mlaştina de la Stupini floristică 5,00
97. Mlaştina de la Dumbrăviţa Bîrsei floristică 0,50
98. Bazaltele de la Rupea geologică 8,96
99. Calcarele de Bazalt Piară Cioplită geologică 0,50
100. Coloanele de bazalt de la Racoşul de Jos geologică 1,05
101. Locul fosilier Purcăreni paleontologică 0,04
102. Locul fosilier Gîrbova paleontologică 0,50
103. Punctul fosilier Carhaga paleontologică 1,00
104. Lonnl fosilier Vama Strunga paleontologică 10,00
Judeţul Brăila
105. Pădurea Viişoara floristică 1693,60
106. Insula Mică a Brailei faunistică 5336,00
Judeţul Buzău
107. Pădurea Frasinu floristică 158.00
108. Pădurea Spătaru floristică 150,00
109. Pădurea Milea-Viforîta floristică 134,00
110. Pădurea Brădeanu floristică 2,20
111. Colţii Balei-Siriu floristică 275,00
112. Sărătura de la Costeşti floristică 1,00
113. Pădurea Văleanca floristică 1,40
114. Vulcanii noroioşi
de la Pîclele Mari şi Pîclele Mici geologică 5,00
115. Sarea lui Buzău geologică 100,00
116. Grunjul sau Piatra Albă geologică 0,50
117. Focul Viu geologică 0,25
Judeţul Caraş-Severin
118. Cheile Nerei-Beuşniţa complexă 3368,00
119. Cheile Caraşului complexă 894,50
120. Valea Mare floristică 488,00
121. Lunca Pogănaşului floristică 2,00
Judeţul Călăraşi
122. Pădurea Ciornuleasa floristică 73,20
123. Pădurea Tămădău floristică 35,00
Judeţul Cluj
124. Cheile Turzii complexă 175,70
125. Fîneţele Clujului de la Copîrşaia floristică 7,50
126. Fîneţele Clujului-Valea lui Craiu floristică 2,88
127. Fîneţele de la Suatu floristică 9,20
128. Valea Morii-Feleacu floristică 2,00
.129. Pîrîul Dumbrava floristică 1,00
130. Izvoarele Someşului Cald-Beliş floristică 6490,30
331. Tinovul Mare de la Izbuc floristică 8,00
132. Cheile Turului floristică 20,00
133. Săraturile de la Băile Turda floristică 4,00
134. Lacul şi Valea Legiilor faunistică 20,00
135. Lacul Ştiucilor faunistică 25,00
136. Lacul Geaca faunistică 25,00
137. Stufărişurile de la Sic faunistică 2,00
138. Cariera Corabia geologică 0,50
139. Locul fosilifer Coruşu paleontologici 4,00
140. Peştera Vîrfuraşu speologic 1,00
Judeţul Constanţa
141. Cheia complexă 285,00
142. Valul lui Traian complexă 5,00
143. Istria-Nuntaşi complexă 120,00
144. Grindul Chituc-Goloviţa-Smeica complexă 900,00
145. Pădurea Hagieni floristică 207,40
146. Dealul Alah-Bair floristică 25,00
147. Fîntîniţa-Murfatlar floristică 19,70
148. Pădurea Dumbrăveni floristică 345,70
149. Ganaraua Feţii floristică 168,30
150. Dunele de la Agigea floristică 25,00
151. Lacul Techirghiol faunistică 10,00
152. Pădurea Esechiol faunistică 168,10
153. Locul fosilifer Credinţa paleontologică 6,00
154..kocul fosilifer Seimeni paleontologică 0,50
155. Reciful Topalu paleontologică 8,00
156. Locul fosilifer Aliman paleontologică 34.52
157. Locul fosilifer Cernavodă paleontologică 3,00
158. Gura Dobrogei cu peşterile Lilieci şi La Adam speologică 15,00
159. Peştera Limanu speologică 25,30
Judeţul Covasna
160. Muntele Puciosu-Turia complexă 4,90
161. Valea Iadului-Turia complexă 3,00
162. Mestecănişul de la Reci floristică 14,00
163. Mlaştina de la Ozunca-Băi floristică 8,00
164. Tinovul Luci floristică 120,00
165. Turbăria Apa Roşie floristică 25,00
Judeţul Dîmboviţa
166. Pădurea Cocora şi Cheile Horoabei complexă 367,20
167. Pădurea şi Cheile Zănoagei complexă 983,30
168. Valea Lucăcilă floristică 193,30
169. Izvoarele de la Corbii Ciungi faunistică 5,00
170. Locul fosilifer Plaiul Domnesc paleontologică 0,50
.171. Locul fosilifer Plaiul Hoţilor paleontologică 0,50
Judeţul Dolj
172. Pădurea Ciurumela de la Poiana Mare floristică 8,00
173. Locul fosilifer Bucovăţ paleontologica 4,00
174. Rezervaţia ornitologică de la Ciupercenii Noi faunistică 500,00
Judeţul Galaţi
175. Pădurea Breana floristică 88,30
176 Pădurea Pogăneşti floristică 33,50
177. Pădurea Gîrboavele floristică 100,00
178. Dunele continentale de la Hanu Conachi floristică şi faunistică 199,30
179. Locul fosilifer Rateş—Tecuci paleontologică 1,50
180. Locul fosilifer Tirighina paleontologică 1,00
Judeţul Giurgiu
181. Pădurea Angheleşti-Bucşani floristică 4,30
182. Pădurea Comana floristică 438,50
183. Pădurea Manafu floristică 83,30
184. Pădurea Ciornuleasa floristică 75,20
Judeţul Gorj
185. Cheile Sohodolului complexă 20,00
186. Cheile Corcoaiei complexă 10,00
187. Cheile Olteţului floristică 20,00
188. Pădurea de castani Pocruia-Tismana floristică 32,40
189. Peştera Cioaca cu Brebenei speologică 10,20
190. Peştera Gura Plaiului speologică 1,00
191. Peştera Muierii speologică 10,00
192. Peştera Polovragi speologică 5,00
Judeţul Harghita
193. Lacul Roşu şi Cheile Bicazului complexă 960,80
194. Lacul Sf. Ana complexă 78,40
195. Mlaştina de la Sîncrăieni-Ciuc floristică 1,00
196. Mlaştina Budos floristică 3,00
197. Mlaştina „După Bunea" floristică 40,00
198. Mlaştina Beneş floristică 4,00
199. Mlaştina Valea Mijlocie floristică 4,00
200. Tinovul Luci floristică 270.00
201. Tinovul Mohoş floristică 40.00
202. Băile Borsec floristică 0.50
203. Dumbrava Harghitei floristică 2,00
204. Pîrîul Dobreanului floristică 3.50
205. Peştera Şugău geologică 17,00
Judeţul Hunedoara
206. Parcul Naţional Retezat complexă 2000
207 Muntele Vulcan complexă 5.20
208. Cheile Crivadiei complexă 5.00
209 Piatra Iorgovanului, Albele, Piule complexă 820.00
210 Măgura Uroiului complexă 10,00
211 Conul Vulcanic al Cetăţii Deva complexă 31,00
212. Lacul Cîlcescu complexă 200
213 Pădurea Bejan floristică 42,00
214. Parcul dendrologic de la Simeria floristică 70.00
215 Pădurea Slivuţ floristică 506.00
216. Pădurea Chizid floristică 129,00
217. Fîneţele de la Pui floristica 13,00
218. Mlaştina Peşteana floristică 2,00
219. Parîngul Mic floristică 0,50
220. Dealul Poieni floristică 1,00
221. Faţa Fetei floristică 8,00
222. Fîneţele de la Nucşoara floristică 10,00
223. Peştera de la Tecuri speologică 16,70
224. Peştera Şura Mare speologică 4,00
225. Lunca Ponorului speologică 20,00
226. Complexul carstic Cioclovina Ponorici speologică 50,00
227. Peştera Zaicului speologică 1,00
228 Peştera cu corali speologică 1,00
229. Peştera Piatra Topliţei speologică 1,00
Judeţul Ialomiţa
230. Pădurile Caiafele şi Moroiu faunistică 478,90
Judeţul Iaşi
231. Pădurea Cătălina-Cotnari floristică 7,60
232. Pădurea Roşcani floristică 34,60
233. Pădurea Uricani floristică 68,00
234. Pădurea Humosu floristică 73,30
235. Pădurea Poieni-Cărbunărie floristică 9,30
236. Pădurea Călata floristică 1,90
237. fineţele de la Valea lui David floristică 50,00
228. Valea Lungă floristică 0,20
239. Valea Ilenei floristică 10,00
240. Dealul Repedea paleontologică 5,80
Judeţul Maramureş
241. Pietrosul Mare complexă 3300,00
de la Baia Mare floristică 500,00
243. Tăul lui Dumitru floristică 1,50
244. Tăul Brebului floristică 1,00
245. Mlaştina Vlăşchinescu floristică 1,50
246. Lacul Morărenilor floristică 20,00
247..Mlaştina Poiana Brazilor floristică 4,00
248. Stîncăriile Sălhoi-Zîmbroslavele floristică 5,00
249. Gorunetul de la Ronişoara floristică 62,00
250. Laricetul de la Coştiul floristică 0,70
251. Gorunetul de la Ocna Şugatag floristică 44,00
252. Stîna lui Vartic floristică 10,00
253. Cornedei-Ciungii Bălăsinii faunistică 800,00
254. Izvorul Albastru al Izei geologică 100,00
255. Cheile Babei geologică 7,00
256. Lacul Albastru geologică 0,50
257. Creasta Cocoşului geologică 50,00
258. Cheile Tătarului geologică 4,00
259. Locul fosilier Chiuzbaia paleontologică 50,00
Judeţul Mehedinţi
260. Valea Cernei — Domogled complexă 10.000,00
261. Porţile de Fier complexă 423,00
262. Cazanele Dunării complexă 115,00
263. Gura Văii-Vîrciorova floristică 303,96
264. Pădurea de liliac de la Ponoare floristică 20,00
265. Pădurea Stîrmina floristică 100,00
266. Locul fosilifer Sviniţa paleontologică 93,10
267. liceul fosilifer Bahna-Vîrciorova paleontologică 1,00
268. Complexul carstic Topolniţa-Epuran speologică 100,00
Judeţul Mureş
269. Zău de Cîmpie floristică 3,00
27d Pădurea Mociar floristică 48,00
271. Parcul dendrologic Gurghiu floristică 48,00
272. Pădurea Lăpuşna floristică 62,00
273. Pădurea Brădăţel floristică 48,00
274. Vălenii de Mureş floristică 2,50
275. Lacul Fărăgău faunistică 35,00
276. Lacul Ursu geologică 46,00
Judeţul Neamţ
277. Ceahlăul complexă 4073,20
278. Cheile Bicazului complexă 2218,90
279. Munticelu-Cheile Şugăului complexă 90,00
280. Pădurea Goşman-Tarcău floristică 171,30
281. Pădurea Vînătorii Neamţului floristică. 70,60
282. Dealul Vulpii-Boţoaia floristică 2,00
283. Parcul dendrologic de la Văleni floristică 3.00
284. Dumbrava Roşie floristică 0,50
285. Codrii de Aramă floristică 6.60
286. Codrii de Argint floristică 1,80
287. Stînca Şerbeşti geologică 5,00
288. Piatra Teiului geologică 0,20
289. Locul fosilifer Pietricica paleontologică 23,00.
290. fcocul fosilifer Cozla paleontologică 5,00
291. Locul fosilifer Cernegura paleontologică 5,00
292. Peştera Toşorog speologică 1,00
Judeţul Olt
293. Pădurea Topana floristică 14400
294. Pădurea Seaca-Optăşani floristică 8,90
29o. Pădurea Călugăreasca floristică 58,00
296. Casa Pădurii floristică 13,00
297. Rezervaţia Boianu faunistică 2,00
Judeţul Prahova
298. Masivul Bucegi complexă 3849,80
299. Tigăile Mari-Ciucaş complexă 3,00
300. Culmea Zăganului-Ciucaş complexă 5,00
301. Şuviţele Benii-Ciucaş complexă 2,00
302. Aninişul de la Sinaia floristică 1,37
303. Codrul secular Glodeasa floristică 347,00
304. Pădurea Socoreşti-Mislii floristică 75,00
305. Pădurea de stejar de la Plopeni floristică 10,70
306. Poiana cu narcise de la Valea Rea floristică 2,00
307. Poiana cu narcise de la Floreni floristică 1,00
308. Creasta stîncăriei de la Tohani floristică 2,00
309. Vîrful Omu geologică 1,00
310. Martorii de eroziune Babele, Sfinxul geologică 2,00
311. „Baba" din Vînturiş geologică 2,00
312. Muntele de sare Slănic-Prahova geologică 2,00
Judeţul Sibiu
320. Lacul şi golul alpin Bîlea complexă 120,40
321. Iezerele Cindrelului complexă 450,00
322. Dealul Măgura floristica 11,50
323. Dealul Furcilor floristica 5,00
324. Mormintele de la Caşolt floristică 5.90
325. Pădurea de tisă Arpaşu floristică 86.40
326. Tinoavele de la Valea Frumoasă floristică 7,00
327. Tinoavele de la Lunca Prigoanei floristică 8.00
328. Lacul fără Fund-Ocna Sibiului geologică 0,20
329. Vulcanii noroioşi de la Hăşag geologică 100.00
330. Calcarele de hipuriţi de la Cisnădioara paleontologică 1,00
331. Calcarele de la Turnu Roşu paleontologică 26,40
Judeţul Suceava
332. Munţii Căliman complexă 850,00
333. Munţii Rarău-Pietrele Doamnei complexă 337,90
334. Cheile Zugrenilor complexă 159,00
335. Cheile Lucavei complexă 40.00
336. Pădurea Dragomîrna floristică 131.00
337. Pădurea Zamostea-Lunca floristică 116,00
338. Tinovul Şaru Dornei floristică 35.00
339. Tinovul Grădiniţa floristică 225,60
340. Tinovul de la Poiana Stampei floristică 677,00
341. Tinovul de la Lucina-Găina floristică 1,00
342 Ochiuri floristică floristică 5,00
343 Pădurea Valea Putna floristică 284,00
344. Pădurea Crujana floristică 32,30
345. Codrul secular Giumalău floristică 314,20
346. Codrul secular Slătioara şi Plaiul Todirescu floristică 854,30
347. Răchitişul Mare floristică 177,50
348. Fîneţele seculare de la Bosanci-Frumoasa floristică 14,00
349. Fîneţele seculare de la Bosanci-Ponoare floristică 24,50
350. Dealul Toancelor floristică 3,00
351. Lunca de la Salcea floristică 10,00
352. Pădurea Demăcuşa , floristică şi faunistică 238,60
353. Moara Dracului geologică 7,00
354. Clipa triasică Pîrîul Cailor geologică 0,50
355. Piatra Buhei geologică 1,40
356. 12 Apostoli geologică 200,00
357. Piatra Pinului şi Piatra Şoimului paleontologică 1,50
353. Piatra Ţibăului paleontologică 10,00
359. Stratele de la Pojorîta paleontologică 0,50
Judeţul Timiş
360. Parcul dendrologic Bazoş floristică 64,40
361. Săraturile de la Diniaş floristică 5,00
362. Pădurea Cenad floristică 314,00
363. Movila Şişitaş floristică 0,50
364. Mlaştinile de la Satchinez faunistică 74,00
365. Lotul fosilier Rădmăneşti paleontologică 4,00
Judeţul Tulcea
366. Valea Fagilor floristică 154,20
367. Pădurea Babadag floristică 300,00
368. Arinişul de la Erenciuc floristică 47,90
369. Pădurea Caraorman floristică 840,50
370. Pădurea Letea floristică 2745,90
371. Insula Popina faunistică 86,00
372. Periteaşca-Gura Portiţei-Bisericuţa faunistică 3900,00
373. Sf. Gheorghe-Palade, Perişor-Insula Sahalin faunistică 16.400,00
374. Roşca-Buhaidva-Hrecisca faunistică 34.600,00
375. Refugiile de cuibărit şi migraţie faunistică 60.00,00
376. Coloniile mixte de cuibărit
Uzlina-Marchelu-Plopu-Murighiol-Tatanir faunistică 100,00
377. Locul fosilifer Bujoarele paleontologică 8,00
378. Locul fosilifer Aghighiol paleontologică 3,00
Judeţul Vaslui
379. Pădurea Bălteni floristică 22,00
380. Pădurea Bădeana floristică 126,70
381. Pădurea Seaca Movileni floristică 48,10
382. Pădurea Hîrboanca-Brăhăşoaia floristică 69,50
383. Pădurea Valea Urii floristică 100,00
384. Pădurea Călineşti floristică 365.00
385. Coasta Rupturilor-Tanacu floristică 6,00
386. Movila lui Burcel floristică 12,00
387. Fînaţul de la Glodeni floristică 6,00
388. Nisipăria Hulubăţ paleontologică 2,50
389. Locul fosilifer Măluşteni paleontologică 2,50
Judeţul Vîlcea
390. Munţii Cozia complexă 4462,00
391. Pădurea Latoriţa floristică 71,00
392. Şiroirile de pămînt şi piramidele de pămînt
de la Stăncioiu geologică 38,90
393. Şiroirile de pămînt de la Goranu geologică 2,90
Judeţul Vrancea
394. Rezervaţia Reghiu-Scruntaru complexă 125,00
395. Pădurea Tişiţa floristică 307,00
396. Pădurea Lepşa-Zboina floristică 220,00
397. Pădurea Cenaru (I, II) floristică 383,20
398. Pădurea Izvoarele Nărujii floristică 78,00
399. Pădurea Schitu Dălhăuţi floristică 190,00
400. Cascada Putnei geologică 10,00
401. Focul viu de la Andreiaşu de Jos geologică 12,00
CUPRINS
PREFAŢA
OCROTIREA ŞI CONSERVAREA NATURII ÎN ROMÂNIA
PARCUL NAŢIONAI.. RETEZAT
REZERVAŢII COMPLEXE
REZERVAŢII FLORISTICE ŞI FORESTIERE
REZERVAŢII FAUNISTICE
REZERVAŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE.
REZERVAŢII SPEOLOGICE
REZERVAŢII PALEONTOLOGICE.
PLANTE OCROTITE, ENDEMISME ŞI RELICTE
ARBORI OCROTIŢI
ANIMALE OCROTITE
ENDEMISME ŞI RELICTE
INDEXUL REZERVAŢIILOR NATURALE DIN ROMÂNIA PE JUDEŢE
Apărut 1993. Bun de tipar 7.IV.1993 Coli tipar 22,5. Format 16/70X100..
Tiparul executat la S.C. „Universul" S.A. Filiala Alexandria.sub comanda nr. 3020-t.