Sunteți pe pagina 1din 13

22 Februarie 2011

Curs 1 Succesiunile in dreptul roman

Succesiunea reprezinta totalitatea normelor ce reglementeaza transmiterea unui patrimoniu de la


defunct catre urmasii sai. Aceasta idee nu a fost insa proprie dreptului roman de la inceput, in
dreptul foarte vechi,intre-o conceptie fetisista despre proprietate,romanii priveau ideea de
patrimoniu ca fiind intim legata de titularul lor,relatia fiind una cvasi-fizica intre om si lucru.Astfel,
romanii socoteau ca la moartea unei persoane,aceasta legatura se distrugea iremediabil si cum in
conceptia romanilor nu exista patrimoniu fara titular,astfel,odata cu moartea persoanei avea loc si
disparitia patrimoniului. In virtutea aceleiasi conceptii,romanii socoteau ca mostenitorii dobandesc
un nou drept de proprietate putere asupra bunurilor ce facusera parte din patrimoniul defunctului.In
sprijinul acestei conceptii vine si un considerent de ordin etimologic,caci primul nascut era numit
Heres(de la heres=stapan). Termenul de succesiune a aparut mult mai tarziu cand romanii au
admis in final ideea de transmiterea a proprietatii de la defunct la urmasi.

In dreptul roman existau 3 sisteme succesorale:


1.Mostenirea legala(ab intestat=fara testament)
2.Mostenirea testamentara
3.Mostenirea deferita contra testamentului (o varianta a mostenirii testamentare)

Tendinte
In evolutia sa, dreptul succesoral a fost influentat de 2 tendinte,prima fiind cea a decaderii
formalismului. La origine, formele de testament presupuneau o serie de ritualuri si formule
solemne,iar mai tarziu s-a admis transmiterea bunurilor succesorale prin simpla conventie a partilor.
Cea de-a doua tendinta a fost ocrotirea rudeniei de sange.La origine agantiunea a reprezentat
unicul temei al vocatiei succesorale,astfel ca aveau acces la sucesiune doar cei aflati sub puterea lui
pater familiae,in timp ce rudele de sange neaflatoare sub aceasta putere nu aveau niciun drept.
Odata cu generalizarea casatoriei fara manus si cu cresterea frecventei cazurilor de
emancipare,pretorul printr-o serie de reforme si ulterior legislative imperiale, a acordat treptat
acces la succesiune si cognatilor,astfel ca in vremea lui Iustinian agnatiunea sa devina ea unicul
temei al vocatiei succesorale in detrimentul agnatiunii.

1.Mostenirea legala
Se deschidea fie cand exista testament,fie cand el exista,dar nu era regulat intocmit.Sediul
materiei il reprezinta LXIIT care prevedea 3 categorii de mostenitori legali:
1.sui heredes
2.adgnatus proximus
3.gentiles
Din prima categorie faceau parte toti cei care prin moartea lui pater familiae deveneau sui iuris.
Intrau aici fii,fiicele,sotia casatorita cu manus,dar si nepotii din fii daca tatal lor predecedase
bunicului.Mai faceau parte si adoptatul si adrogatul.Prin sui heredes se intelege cel ce se
mosteneste pe sine insusi, denumirea fiind o reminiscenta a acelei epoci in care fiii de familie erau
socotiti coproprieatari impreuna cu pater familiae asupra lui heredium.Treptat aceasta notiune si-a
extins aplicarea si asupra altor categorii,functionand sistemul reprezentarii,in virtutea caruia urmasii
unui succesor predecedat veneau la mostenirea lui pater in locul autorului lor predecedat, culegand
impreuna atat cat ar fi cules si autorul lor daca acesta ar mai fi trait.
Daca la mostenirea unui pater familiae veneau un fiu si 3 nepoti (fii ai unui fiu al lui pater
predecedat), mostenirea se impartea in mod egal in doua,fiul supravietuitor culegand ½ ,iar nepotii
impreuna tot ½, fiecare aven deci 1/6 din total.
Daca nu existau mostenitori din prima categorie,veneau la mostenire adgnatus proximus(cei mai
apropiati agnati),care ii cuprindea pe colaterali (frati,veri,nepoti de frati).Este o categorie mobila
,caci in lipsa unor agnati mai apropiati puteau veni la mostenire si agnati foarte indepartati.In cadrul
celei de-a doua categorii nu functiona insa sistemul reprezentarii.Daca cel mai apropiat agnat refuza
mostenirea,ea nu mai trecea la urmatorul agnat si nici la urmatoarea categorie de mostenitori
legal,ci devenea vacanta,urmand a fi culeasa de statul roman.
Doar in lipsa unor mostenitori din categoria a II-a,veneau la mostenire gentiles. In ceea ce ii
priveste nu, exista certitudine ca fac parte din aceeasi familie cu defunctul,existau insa indicii ca
nume de ginta comun,loc de inmormantare comun si cult familial comun,iar ca o amintire din epoca
in care ginta exercita in comun proprietatea,categoria a III-a venea in bloc la mostenirea celui
decedat.
Se poate insa observa ca toate cele trei categorii fac exclusiv parte din sfera agnatilor,caci in
sistemul LXIIT nu puteau veni la mostenire cognatii,astfel ca pretorul in dorinta protejarii rudelor de
sange (fiul emancipat sau copilul nascut din casatoria fara manus) a initiat o serie de reforme prin
care sa ocroteasca aceasta categorie. Aceste reforme s-au materializat in crearea a 4 categorii de
mosteniri pretoriene (bonorum possessio=posesia bunurilor succesorale).Aceasta nu era una
efectiva,putand fi realizata orin mijloace juridice de drept pretorian.

1.Bonorum possessio unde liberi


2.Bonorum possessio unde legitimi
3.Bonorum possessio unde cognati
4.Bonorum possessio unde vir et uxor

1.Prin reforma intreprinsa,pretorul a amendat si ameliorat sistemul mostenirii legale prevazut de


LXIIT. In cadrul primei categorii pretorul a inclus atat pe sui heredes,cat si pe acei fii de familie si
descendentii lor care in urma unui capitis deminutio isi pierdusera vocatia succesorala. Acum in
sistemul pretorian, veneau la mostenire nu numai fiii aflati sub puterea lui pater familiae,ci si cei
emancipati,astfel ca toti fii lui pater dobandisera vocatie succesorala. Pentru ratiuni de echitate
insa, in cazul emancipatilor se cerea o collatio emancipatio daca voia sa participe la succesiunea lui
pater alaturi de fratii sai.El trebuia sa aduca la succesiune toate bunurile proprii dobandite in
calitatea de sui iuris.Daca nu ar fi procedat astfel,i-ar fi pagubit pe fratii sai ce fusesera pana atunci
alieni iuris si nu avusesera dreptul de a detine bunuri in proprietate. Participarea emancipatilor la
succesiune si realizarea acestui collatio nu erau insa obligatorii. Este de imaginat ca fiul emancipat a
carui avere era mai mare decat cea succesorala prefera sa nu participe la succesiune pentru ca ar fi
insemnat sa ii imbogateasca pe fratii sai.
2.Pretorul a inclus in cea de-a doua categorie mostenitorii legali,agnatii si gentilii
3.In lipsa si a acestei a treia categorii venea cea de-a treia categorie.Aici apar pentru intaia data
cognatii (rude de sange,insa nu si civile=de exemplu copii in raport de mama lor casatorita fara
manus). Veneau la mostenire numai in lipsa primelor doua categorii.
4.Daca nu existau mostenitori nici de aici, venea cea de-a patra categorie cand dobandesc vocatie
succesorala reciproca sotul si sotia casatoriti fara manus.

Sistemul pretorian,desi progresist,era imperfect deoarece,desi vocatia succesorala a rudelor


cognatice era posibila,era improbabila ,pentru ca rare erau cazuri cand nu exista niciun mostenitor
din primele doua categorii,astfel ca sistemul a fost completat prin legate imperiale.
1.Senatusconsultul Tertullian (din timpul lui Hadrian) prin care se acordau drept acelor mame de a
veni la succesiunea copiilor ei rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima,mama
urcand astfed in categoria a treia in cea de-a doua.
2.Senatusconsultul Orfitiam (din timpul lui Marc Aureliu) prin care s-a recunoscut copiilor rezultati
din casatoria fara manus dreptul de a-si mosteni mama in cadrul primei categorii,urcand asadar
din categoria III in categoria I.

In epoca postclasica Iustinian a realizat o reforma de fond si a inlocuit complet agnatiunea cu


cognatiunea,devenita fundament al vocatiei succesorale creand astfel 4 noi categorii de mostenitori
legali:
1.Descendentii
2.Ascendentii,fratii si surorile buni (cu ambii parinti comuni) si copiii lor
3. Fratii si surorile consangvini (tata comun) si uterini (mama comuna) si parintii lor
4.Colaterali mai indepartati

2.Mostenirea testamentara
Testamentul este actul solemn prin care o persoana numita testator instituie unul sau mai multi
mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa dorinta. Rezulta asadar ca elementul central al
mostenirii il reprezinta instituirea de mostenitori. Daca la origine cei instituiti mostenitori faceau
parte numai herezii testatorului, mai tarziu au fost instituiti si agnati indepartati si chiar persoane
straine de familia testatorului. Principala indatorire a celor instituiti mostenitori era aceea de a
distribui in calitate de executori ai bunurilor succesorulu in conformitate cu dispozitiile
testamentului. Testamentul indeplinea mai multe functii:de a favoriza pe unii herezi in detrimentul
altora,tot prin testament cei instituiti puteau fi grevati cu executarea unor legate in favoarea unor
persoane din afara familiei, putandu-se de asemena numi un tutore ori dezrobi un sclav.
In istoria succesorala a testamentului,s-au desfasurat mai multe testamente impartite pe 2 epoci.
In dreptul vechi s-au manifestat testamentul colatis comitiis ,testamentul in procinctu si
testamentul per aes et libram.
Testamentul colatis comitiis imbraca forma unei legi votata de Comitia Curiata. Aceasta ciudatenie
isi afla explicatia in faptul ca romanii socoteau ca realizarea unui testament este un act de o
gravitate deosebita intrucat el urma sa infranga ordinea venirii la succesiune stabilita de LXIIT,ori
intr-o conceptie simetrica o lege nu poate fi modificata decat printr-un act de o valoare juridica
egala,astfel ca testamentul trebuia incheiat sub forma unei legi.
Testamenul avea insa si 2 incoveniente:pe de o parte nu era accesibil decat patricienilor,iar pe de
alta parte intalnirile Comitiei Curiata aveau loc de 2 ori pe an pe 24 aprilie si 25 mai.Astfel ca s-a
trecut la o noua forma de testament.

Testamentul in procinctu(aflat in apropierea luptei) era accesibil si plebeilor si se realiza in fata


armatei gata de lupta,dar avea si el inconveniente:
-nu era accesibil decat legionarilor (17-46 ani)
-era necesar ca statul roman sa se afle pe picior de razboi(lucru deloc dificil in majoritatea timpului)
In cele din urma s-a recurs la un alt tip de testament
Testamentul per aes et libram,o aplicatie a mancipatiunii fidiciare.In virtutea acestuia,testatorul
transmitea prin mancipatio numo uno intregul sau patrimoniu catre un emptor familiae
(cumparatorul bunurilor succesorale),incheind totodata impreuna cu acesta un pact fiduciar prin
care ii arata cumparatorului cum si cui sa distribuie bunurile fiduciare dupa moartea sa,a
vanzatorului. Soarta acestui testament a depins mult timp de buna-credinta a lui emptor familiae.La
origine pactele fiduciare nu erau sanctionate juridic,ci doar pe plan moral,astfel ca ,daca emptor era
de rea-credinta, se considera proprietar al averii succesorale si putea refuza sa indepineasca ultima
dorinta a testatorului din pact.
Ultimul sistem a fost ameliorat,pactul fiduciar dobandind sanctiune juridica,iar emptor nu mai era
socotit a fi dobandit chiar proprietatea bunurilor succesorale,ci doar un drept de a stapani
precar,doar detentiunea pe care era obligat sa o transmita mai departe catre succesori.

Cea de-a doua etapa a testamentului a reprezentat-o dreptul clasic. Se practica in continuare
testamentul per aes et libram la care se mai adauga inca trei: testamentul nuncupativ(declaratia in
forma orala in prezenta a 7 martori cetateni romani),testamentul pretorian care se realiza in forma
scrisa,inscrisul puratnd si pecetile a 7 martori cetateni romani si testamentul militar care nu
continea nicio conditie de forma, singura cerinta ceruta fiind ca vointa testatorului sa sie clar
exprimata indiferent de suport(putea fi realizat chiar cu sange pe scut sau cu sabia pe nisip).

Capacitatea testamentara(testamenti factio) era de doua feluri:activa si pasiva.


Testamenti factio activa reprezenta capacitatea unei persoane d a-si face un testament sau de a fi
martor la un testament.
Testamenti factio pasiva reprezenta capacitatea unei peroane de a veni la mostenire,fie ca
mostenitor instituit,fie in calitate de legatar.
Se bucurau de t.f.a toti cetatenii romani sui iuris care erau capabili de fapt si de asemenea
peregrinii care se bucura de ius comerci.Nu aveau deci t.f.a sclavii cu exceptia scalvilor publici,nici
fii de familie cu exceptia celor ce aveau peculium castrense si nici incapabilii de fapt
(alienatii,impuberii,femeile-cu exceptia copiilor cu ius liberorum care ulterio,r dupa Hadrian a fost
generalizat,toate femeile dobandind capacitate de a testa numai cu auctoritatis tutoris insa).
Aveau capacitate de a veni la mostenire cei ce se bucurau de ius comerci. Aceasta capacitate a
suferit unele restrangeri insa,ca in cazul femeii prin dispozitiile legii Voconia data in timpul
austerului Cato cenzorul cand s-a interzis femeii sa vina la mostenirea barbatului cu averea ai mare
de 100 000 sesterti pentru a se proteja femeile de consecintele nefaste pe care luxul le putea avea
asupra lor. Nu puteau fi instituiti ca mostenitori nici persoanele incerte(despre a caror identitate
testatorul nu-si putea face o idee clara). De exemplu era nula clauza prin care se lasa mostenire
primului venit la funeraliile defunctului. De asemenea nici postumii,nici persoanele juridice nu aveau
acces la t.f.p .Persoanele alieni iuris puteau veni la mostenire,dar formal nu mosteneau in
drept,mostenirea intrand in patrimoniul lui pater familiae.
Surprinzator romanii au recunoscut si sclavilor posibilitatea de a veni la mostenirea unei persoane,
dar aceasta generozitate se regaseste in intentia de a evita consecintele nesigure ce se puteau
naste in cazul acele mosteniri incarcate de datorii.

• Instituirea de mostenitori era denumita de Gaius caput et fundamentum totius testamenti


(capul si temelia oricarui testament).Gaius se referea atat la conditiile de forma,cat si la
conditiile de fond, astfel ca lipsa uneia ducea la nulitatea testamentului intocmit.
Conditiile de forma: Instituirea se facea in fruntea testamentului prin utilizarea unor termeni
imperativi si solemni “Titus heres esto” sau “Titium heredem esse iubeo”
Conditiile de fond se regasesc in 2 reguli:
I : “nemo pro parte testus pro parte intestatus decedere potest”(nimeni nu poate muri in parte cu
testament si in parte fara testament) : nu era posibila instituirea unui testament numai pentru o
parte din mostenire si cealalta sa se distribuie conform regulilor de la mostenirea legala,ceea ce
insemna ca nu se puteau deschide in paralel mostenirea legala si cea testamentara. Daca s-ar fi
procedat astfel,mostenitorul testamentului ar fi dobandit si partea din mostenire pentru care nu
fusese instituit.
II : “semel heres semper heres” (odata herede pentru totdeauna herese) : instituirea de mostenitori
nu de putea face cu termen,fiind nula clauza conform careia Titius era hered pana la calendele lui
aprilie.

• Substituirea de mostenitor
Institutia care intra in discutie cand cel instituit mostenitor nu doreste sau nu poate accepta
mostenirea. Exista deci perspectiva deschiderii mostenirii legale.Daca testatorul doreste sa evite o
atare perspectiva are posibilitatea de a recurge la substituirea de mostenitori=clauza introdusa in
testament prin care testatorul dispune ca o alta persoana numit substituit sa ia locul celui instituit
daca acesta din urma nu dobandeste mostenirea.Aceasta instituire de gradul II/conditionala
cunostea mai multe forme la romani:
 vulgara=substituirea unuia/mai multor mostenitori in locul celui instituit
 pupilara=numirea de catre testator a unei persoane care sa vina la mostenire daca instituitul
ar muri inainte de implinirea varstei de 14 ani
 quasipupilara=desemnarea unui mostenitor pentru descendentul sau lipsit de minte-mente
captus

1 martie 2011
Curs 2
3.Mostenirea deferita contra testamentului (varianta a mostenirii testamentare)
In epoca veche a dreptului roman, in virtutea principiului libertatii de a testa,testatorul putea
institui si dezmosteni in mod liber in mod liber pe descendentii sai in conditiile respectarii formelor
solemne. Astfel ,pater familiae pentru a dezmosteni un fiu trebuia sa o faca nominal si in forma
solemna : “Titius filius meus exheres esto”(Titius fiul meu sa fie dezmosenit). Alti descendenti decat
fiii,fiicele sau nepotii puteau fi dezmosteniti in bloc,fara a fi indicati nominal :”Ceteri omnes exheres
sunto” (Toti ceilalti sa fie dezmosteniti).In cazul omiterii unui descendent sau al nerespectarii
formelor cerute pentru dezmostenire,testamentul era fie nul,fie ratificat. Daca cel omis sau
neregulat dezmostenit era un fiu,testamentul era ruptum.Daca cel omis era alt descendent decat
fiul,testamentul era ratificat pentru ca acel mostenitor sa culeaga o parte din mostenire.
In contextul general al restrangerii puterii lui pater familiae,puterile ce fusesera nelimitate, catre
sfarsitul epocii vechi ,s-a manifestat o tendinta de ingradire a libertatii de a testa si implicit a
libertatii de a-si dezmosteni rudele.O astfel de limitare o reprezinta testamnetul inoficios,creatie a
practicii tribunalelor centumvirilor.

Testamentul inoficios
Prin aceasta frma s-a recunoscut anumitor categorii de dezmostenitori posibilitatea de a ataca
testamentul prin care fusesera dezmosteniti,chiar daca dezmostenirea fusese regulat.Aveau aceasta
posibilitate, rudele considerate apropiate (descendentii,ascendentii dar si fiii si surorile
testatorului).In baza acestei posibiliatati de atacare statea ideea ca cel ce isi dezmosteneste rudele
apropiate isi incalca indatoria de officium=datoria de iubire fata de ele.
in acest sens rudele apropiate aveau la indemana o actiune speciala=querela inofficiosi
testamenti
prin care puteau ataca testamentul pe consideratia ca prin incalcarea indatoririi de officium
testatorul nu fusese in deplinatatea facultatilor mintale la data intocmirii testamentului.Admiterea
acestei actiuni nu se producea insa in mod automat,fiind la aprecierea tribunalului centumivirilor
care apreciau de la caz la caz.

Dobandirea mostenirii

Dobandirea unei mosteniri are la baza o atitudine subiectiva din partea mostenitorilor in functie
de raportul juridic si felul mostenirii ce se deschidea. Din punctul de vedere al dobandirii mostenirii
(adquisito hereditatis),romanii au realizat o clasificare a mostenirilor.

1. Heredes sui et necesarii: Faceau parte sui heredes care veneau la mostenire in deplin
drept; in mod automat si necear nu aveau posibilitatea de a repudia mostenirea,fie ea
legala,fie testamentara. Aceasta obligativitate de venire la mostenire rezulta din faptul ca sui
heredes,in virtutea stravechii conceptii, erau considerati a fi stapanit impreuna cu defunctul
inca din timpul vietii acestuia bunurile de familie,motiv pentru care nu o putea repudia.
2. Heredes necesarii: Faceau parte scalvii proprii carora,pentru considerente tinand de natura
pragmatica a romanilor,li se acorda testamenti factio pasiva.Desigur ca sclavii nu puteau
veni decat la mostenirea testamentara,iar daca ear instituiti ca mostenitori prin testament,nu
aveau posibilitatea de a repudia aceasta mostenire. Trebuie insa precizat ca instituirea
scalvilor ca mostenitori era obligatoriu insotita de o alta clauza,de eliberare(scalvul fiind lucru
nu avea capacitatea de a mosteni).
3. Heredes extranei(voluntarii): Erau straini de persoana defunctului,cei care nu se aflau sub
puterea acestuia la momentul decesului(cei din cercurile agnatice II si III).Spre deosebire de
primele 2 categorii era singura ce putea accepta sau repudia mostenirea in mod liber.

Acceptarea mostenirii

Conditii de forma (moduri)

1.Cretio:Mod solemn si expres care se realiza printr-o declaratie solemna prestata in fata unor
martori de catre mostenitorul acceptant: “Pentru ca Octavian m-a instituit mostenitor,iata accept
aceasta mostenire”.Era posibil ca insusi testataorul sa-l oblige pe mostenitor sa accepte mostenirea
in aceasta forma,prevazand dezmostenirea daca nu o face intr-un anumit timp -> cretio perfecto.
2.Pro herede gestio:Mod tacit de acceptare ce consta in savarsirea de catre mostenitor a oricarui
act sau fapt din care decurgea in mod automat inerenta concluzie ca mostenitorul accepta
mostenirea:vanzarea de catre mostenitor a unui bun succesoral.
3.Nuda voluntas:Mod expres de acceptare,dar nesolmn,se putea realiza in orice forma,avantaj
care a facut ca nuda voluntas sa devina modul general de acceptare a mostenirii.
Conditii de fond
- mostenitorul sa aiba capacitate de a se obliga-dobandirea nu se rezuma doar la dobandirea
drepturilor ,ci si a obligatiilor
- mostenitorul trebuie sa se bucure de ius capiendi (dreptul de a culege o mostenire),conditie
introdusa prin legile caducare date in timpul imparatului August: Legea Iulia si Legea Plautia
Poppaea – care cuprindeau doua mari categorii de dispozitii
1.Pars nuptiaria: prevedeau ca femeia intre 25-50 ani si barbatul intre 25-60 ani trebuiau sa se
casatoreasca si sa aiba copii
2.Pars caducaria: prevedea ca cei ce se incadrau intre aceste limite si nu se casatoresc(celibes)
nu aveau dreptul de a mosteni unuia din mostenitorii pentru care fusesera instituiti; cei ce se
casatoreau ,dar nu aveau copii (orbi) nu puteau dobandi decat ½ din mostenire.

Aceasta lege a fost edictata in timpul imparatului August in conditiile in care societatea romana se
confrunta cu o grava criza pe plan moral care dusese la evitarea in mod constant a constituirii de
familii,fapt care punea in pericol stabilitatea instututiilor romane,ori famila reprezenta un element
fundamental in organizarea romanilor si a institutiilor lor.

Efectele mostenirii

1.Confuziunea de patrimoniu: Contopire ce se producea intre patrimoniul defunctului si al


heredelui. In functie de imprejurari putea produce efecte negative,dezavantaje fie pentri herede,fie
pentru creditorii defunctului.
Dezavantajele pentru herede se nasteau cand mostenirea era insolvabila pentru ca fiind incarcata
de datorii,se depasea activul succesoral. Dezavantajele pentru mostenitori decurgeau din
imprejurarea ca la origine mostenitorul necesar raspundea ultra vires hereditatis (raspundea pentru
datoriile dincolo de activul succesoral) ->era tinut sa acopere datoriile succesiunii din bunurile
proprii.
La un moment dat pretorul a venit in sprijinul mostenitorilor necesari si le-a oferit o institutie= ius
abstinendi=mijloc juridic in virtutea caruia se putea abtine sa satisfaca pe creditorii defunctului
dincolo de limitele activului succesoral,mostenitorul acceptant raspunzand intra vires hereditates.
Sistemul a fost perfectionat de Iustinian in epoca postclasica,care a introdus beneficium inventarii=
acceptarea sub beneficiul de inventar.Potrivit acestui sistem,mostenitorul care la data deschiderii
succesiunii deschidea o lista inventar a tuturor bunurilor succesorale si a valorii lor,nu putea fi tinut
sa raspunda pentru datoriile succesorale decat in limitele acestei liste.
Dezavantajele pentru creditori erau atunci cand mostenirea era solvabila,dar mostenitorul era
insolvabil,astfel ca,in urma confuziunii pe patrimoniu,creditorii succesorului veneau in concurs cu
creditorii proprii instituiti de mostenitor,riscand astfel sa nu isi mai poata valorifica integral
creantele, posibilitate pe care ar fi avut-o in absenta acestei confuziuni.
Pretorul a intervenit si in favoarea creditorilor si a pus la dispozitia lor un mijloc juridic numit
separatio bonorum =oferea creditorilo defunctului posibilitatea de a cere si obtine separarea
bunurilor succesorale de cele ale mostenitorului,astfel incat creditorii sa fie satisfacuti prioritar din
bunurile succesorului acceptant.

2.Dobandirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mostenirii


Daca era vorba despre creante sau datorii( astazi bunuri incorporale) se imparteau de drept intre
mostenitori potrivit cotelor acestora din mostenire.Daca era vorba despre lucruri corporale ce nu
puteau fi paratajate comod in natura,mostenitorii se aflau in indiviziune fortata ce putea inceta fie
printr-o conventie a msotenitorilor,fie printr-un act de iesire din indiviziune reglemetatat e
LXIIT=actio familiae herciscunde

3.Collatio bonorum=raportul bunurilor si presupunea obligativitatea mostenitorilor participanti la


succesiune de a aduce la masa succesorala toate bunurile pe care le primisera de la pater familiae
in timpul vietii acestuia,cu referire speciala la bunurile donate sau in cazul fetelor la bunurile
dotale- collatio dotis.Aceasta obligatie o avea si emancipatul care pentru a participa la mostenirea
lui pater cu fratii sai trebuia sa realizeze o collatio emancipatio,aducand la mostenire bunurile
dobandite ca sui iuris.

Repudierea mostenirii
Repudierea de catre mostenitorii a mostenirii se facea in baza unei declaratii lipsite de forme
solemne. Mai mult,chiar si tacerii mostenitorilor le-au fost conferite efecte juridice:daca nu se
pronunta intr-un anumit termen de acceptare a mostenirii,se considera ca el a repudiat acea
mostenire.
Repudierea era susceptibila a produce mai multe efecte:
Daca erau mai multi mostenitori si numai unul repudia,se producea acrescamantul(ius adcrescendi),
cota moscenitorilor acceptanti se majora cu cea a mostenitorului repudiant.
Daca exista un singur mostenitor si acesta repudia,veneau la mostenire toti substitutorii.
Daca nu existau substitutori,se deschidea mostenirea legala,iar daca nu existau nici mostenitori
legali, mostenirea era socotita vacanta,fiind culeasa de statul roman.
Sanctiunea mostenirii

Sanctiunea mostenirii diferea in functie de mostenirea civila sau pretoriana.

Mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio (petitia de hereditate),o actiune cu
caracter universal ce are ca obiect intrega mostenire,deci o universalitate de bunuri. Hereditates
petitio se deosebea de actiunea in revendicare care putea avea ca obiect numai res certa.Aceasta
actiune era intentanta de mostenitorul civil care altfel decat la actiunea in revendicare nu trebuie sa
dovedeasca calitatea de proprietar a defunctului,ci doar ca el este mostenitor civil.
Pentru intentarea petitiunii era necesar ca reclamantul sa fie mostenitor civil si sa nu posede
bunuri succesorale,iar paratul sa posede bunuri succesorale,fie pro herede(cu buna-
credinta,crezand ca el este mostenitor civil),fie pro possesore(paratul este de rea-credinta,stiind ca
nu este mostenitor,dar justficand mostenirea asupra bunurilor (possideo quia possideo).
Putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi: qui dolo desiit possidere si qui liti se obtulit.

In baza intentarii lui hereditatis petitio se produceau unele efecte ce erau reglementate prin
senatusconsultul Juventian.Potrivit acestuia,paratul de buna-credinta era tinut sa raspunda pentru
bunurile succesorale care lipseau din mostenire numai daca el realiza o imbogatire de pe urma
acestor bunuri,pe cand paratul de rea-credinta era tinut sa raspunda pentru tot ceea ce
lipsea,indiferent de cauza ce condusese la micsorarea activului succesoral.

Mostenirea pretoriana se sanctiona prin interdictului quorum bonorum(cu privire la toate bunurile
succesorale).Cel ce pretindea ca este mostenitor pretorian se prezenta la pretor si trebuia sa faca o
declaratie fata de care pretorul ii acorda bonorum possessio,dar numai in mod formal,caci de fapt
pretorul ii conferea doar calitatea de mostenitor pretorian pentru ca eliberarea propriu-zisa a
interdictului si punerea efectiva in posesiune a pretentului avea loc numai daca acesta intrunea in
realitate conditiile pentru a fi considerat mostenitor pretorian.

LEGATELE

Legatele sunt dispozitii formulate in termeni imperativi si solemni ce greveaza asupra heredelui
testamentar si prin care testatorul dispune de anumite bunuri in principal individual determinate in
favoarea unei persoane numita legatar.

Conditii de forma
Legatul figura in mod necesar in testament,iar sub aspectul conditiilor de forma,trebuia redactat in
termeni imperativi si solemni in cadrul unei clauze ce in textul testamentului figura imediat dupa
instituirea de mostenitor.
Din punctul de vedere al formei, legatele erau de 4 feluri:
1. Legatul per vindicationem
2. Legatul per damnationem
3. Legatul per praeceptionem
4. Legatul sinendi modo
Primele 2 au aparut in epoca veche ,iar ultimele 2 in epoca clasica.

1. Legatul per vindicationem


Testatorul transmite direct catre legatar un bun individual determinat “Dau si leg lui Tititus pe
sclavul Stihus” . In acest caz legatarul devine direct proprietar al bunului legat cu incepere si
momentul decesului testatorului,calitate in care legatarul avea la indemana mijlocul juridic al
actiunii in revendicare.Rezulta asadar ca nu se nasteau raporturi juridice intre legatar si
mostenitorul testatorului in cadrul legatului.

2. Legatul per damnationem


Testatorul obliga pe un herede de-al sa sa transmita un anumit bun legatarului “Heredele meu sa
fie obligat sa-i dea lui Titius pe scavul Stihus”,caz in care se nastea un raport juridic obligational
intre legatar si mostenitor,raport in virtutea caruia legatarul(creditor) are o datorie personala
impotriva mostenitorului. In epoca clasica a fost dat insa senatusconsultul neronian care a prevazut
ca un legat per vindicationem care era nul pentru nerespectarea condiilor de forma putea fi valabil
ca legat per damnationem.Cu pornire de la aceasta prevedere,jurisprudenta romana a extins aceste
dispozitii si a aratat ca daca legatul per vindicationem nul poate fi socotit ca legat per
damanationem,cu atat mai mult un legat per vindicationem va fi valabil si ca legat per
damnationem.
Din acest moment,in baza acestei interpretari,legatarul per vindicationem a dobandit un drept de
optiune,in sensul ca daca el dorea sa primeasca insusi bunul legat se considera legatar per
vindicationem,iar daca se multumea numai cu contravaloarea acelui bun,se socotea legatar per
damnationem.

3. Legatul praeceptionem
Era utilizat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitori. In acest caz testatorul gratifica pe unii din
mostenitori,acordandu-i suplimentar si un legat,rezultand ca cel in cauza avea o dubla calitate ,atat
de mostenitor,cat si de legatar. In calitate de legatar avea dreptul de a lua mai inainte bunul
legat,adica avea dreptul de intra in posesia bunului inainte de a incepe imparteala succesorala intre
succesori (de unde si denumirea,prin luare mai inainte)

4. Legatul sinendi modo


Acest legat era conceput ca o permisiune acordata legatarului de a intra in stapanirea bunului
legat,reprezentand totodata o obligatie de non facere in sarcina mostenitorului care avea
obligatia de a nu intreprinde nimic de natura a-l impiedica pe legatar sa intre in stapanirea
bunului legat : ”Heredele meu sa fie obligat sa-i permita lui Titius sa ia cu el pe sclavul Stihus”.

8 martie 2011
Curs 3
Conditiile de fond ale legatelor

1.Legatarul sa aiba testamenti factio pasiva

2.Executarea legatului apasa asupra mostenitorilor,cu exceptia legatelor per praeceptionem,in care
mostenitorul era si legatar,in toate celelelalte cazuri mostenitorii find tinuti sa transmita anumite
bunuri in favoarea unor legatari care nu berau mostenitori.
In conditiile in care LXIIT asigura o libertate nelimitata testatorilor de a dispune prin legat,nu rare
au fost ocaziile cand mostenitorii erau grevati cu legate mari in favoarea unor straini,situatie in care
mostenitorii se vedeau expusi riscului de a transmite cu titlu de legat majoritatea activelor
succesorale, fiind in plus tinuti sa plateasca datoriile succesorale. Acest lucru a avut ca rezultat
imediat o crestere a cazurilor de repudiere a succesiunilor incarcate de legate mari,aspect care
rasfrangea negativ asupra creditorilor succesorului,care isi vedeau pericilitata posibilitatea de a-si
valorifica creantele. Pentru acest motiv,statul roman a intervenit,dand o serie de legi menite a
ingradi testatorului libertatea de a dispune prin legat.
1. Legea Furia Testamentaria-care prevedea ca un legat nu poate avea ca obiect un bun cu o
valoare mai mare de 1000 de asi
2. Legea Voconia- care prevedea faptul ca legatarul nu putea primi mai mult decat partea care
revenea mostenitorilor

Romanii insa au eludat dispozitiile acestor doua legi,fie lasand foarte multe legate mai mici de
1000 asi,fie in valoare mai mica decat cea care revenea mostenitorilor.In cele din urma s-a
dat o noua lege.
3. Legea Falcidia(in anul 40 i.e.n)
-prin care s-a instituit un soi de rezerva succesorala=Quarte Falcidiana.Legea prevedea
ca mostenitorul trebuia in mod obligatoriu sa primeasca ¼ din mostenire,in caz contrar
urmand ca legatele excedentare sa fie deduse proportional

3.Regula catoniana (data de Cato cenzorul) prin care se prevedea ca un legat nul in momentul
redactarii testamentului,va ramane nul pentru totdeauna. Regula avea in vedere cazul in care la
momentul redactarii testamentului,testatorul lasa un legat nevalabil,ulterior intervenind situatii care
faceau posibila executarea lui. Chiar si asa legatele nu deveneau valabile,ramanand in continuare
nule. De exemplu testatorul lasa prin legat ce nu se afla la acea data in patrimoniul sau,legatul fiind
nul din lipsa de obiect.Chiar daca ulterior bunul cu pricina intra in patrimoniul sau,legatul era in
continuare nul.

Sanctiunea legatelor
Diferea in functie de tipul de legat:
1. La legatul per vindicationem sanctiunea consta intr-o actiune in revendicare,caci prin efectul
acestui legat,legatarul devenea proprietar al bunului legat chiar de la momentul deschiderii
succesiunii.
2. In cazul legatelor per damnationem si sinendi modo, prin efectul carora legatarul devenea
creditor fata de mostenitor, sanctiunea era o actiune personala,speciala,numita actio ex
testamento
3. In cazul legatului per praeceptionem,sanctiunea era chiar o actiunede iesire din indiviziunea
familiala,numita actio familiae herciscunde. Legatarul in calitate de mostenitor avea dreptul
de a cere imparteala mostenirii

FIDEICOMISELE
Sunt dispozitii de ultima dorinta prin care o persoana numita disponent roaga o alta persoana
numita fiduciar sa transmita fie un anumit bun,fie o parte dintr-un patrimoniu,fie chiar un
patrimoniu integral, unei alte persoane numita fideicomisar.
Fideicomisul putea figura fie in testament,fie in afara lui. Cand era in cadrul
testamentului,disponentul era chiar testatorul,iar fiduciarul era fie mostenitorul,fie legatarul.
Romanii figurau in mod frecvent la fideicomisul aflat in afara testamentului,care avea avantajul nu
aveau nicio conditie nici de fond,nici de forma. Asadar fideicomisele puteau fi formulate in orice
forma si procurau avantajul ca o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea totusi
dobandi pe acesta cale unele bunuri dintr-o mostenire.

Sanctiunea fideicomisului
Mult timp insa,fideicomisul nu a fost sanctionat pe plan juridic,ci pe plan religios,caci fiduciarul
trebuia sa jure pe zei ca va indeplini dorinta disponentului.Ulterior sanctiunea a trecut pe plan
moral,caci fiduciarull care nu respecta rugamintea disponentului era supus riscului infamiei. Abia in
vremea imparatului August,fideicomisul a fost sanctinat juridic,devenind un act.

Forme ale fideicomisului


1. Fideicomisul de familie: O varietate a fideicomisului la romani era acest fideicomis de familie. In
baza acestuia,o persoana,de regula un descendent primea in calitate de fiduciar unele bunuri de
la un ascendent cu conditia de a le pastra,pentru a le transmite mai departe propriilor sai
descendenti. Descendentii fiduciarului urmau a deveni apoi la randul lor fiduciari,iar aceasta
practica asigura timp indelungat pastararea unor bunuri succesorale mai valoroase in cadrul
aceleiasi familii.

Principiul care a stat la baza a fost generalizat si extins pe cale de interpretare in feudalism,
unde aparuse ca o aplicatie a acestuia ,privilegiul primului-nascut prin care,daca primul-nascut
era prodig ( risipitor) exista riscul pierdierii bunurilor a caror protejare se urmarea,astfel ca
fideicomisul de familie nu a disparut nicicand din practica juridica ,fiind cunoscut sub forma
substitutiunuii feideicomisare.

2. Fideicomisul de ereditate: Figura in mod necesar intr-un testament astfel ca fiduciarul era chiar
mostenitorul care transmitea fideicomisarului o parte din mostenire,chiar intreaga mostenire,
fiind tinut totodata sa plateasca si datoriile succesiunii. Intrucat aceasta practica era inechitabila
fata de mostenitor care era pagubit,caci platea toate datoriile desi nu urma sa primeasca decat
o parte sau chiar nimic,s-au dat 2 senatusconsulte :Trebellian si Pagasian prin care s-au
reglementat raporturile dintre fiduciar si fideicomisar astfel incat fiduciarul sa nu fie pagubit.