Sunteți pe pagina 1din 11

22 Februarie 2011

Curs 1 Succesiunile in dreptul roman

Succesiunea reprezinta totalitatea normelor ce reglementeaza transmiterea unui patrimoniu de la defunct catre urmasii
sai. Aceasta idee nu a fost insa proprie dreptului roman de la inceput, in dreptul foarte vechi,intre-o conceptie fetisista
despre proprietate,romanii priveau ideea de patrimoniu ca fiind intim legata de titularul lor,relatia fiind una cvasi-fizica intre
om si lucru.Astfel, romanii socoteau ca la moartea unei persoane,aceasta legatura se distrugea iremediabil si cum in
conceptia romanilor nu exista patrimoniu fara titular,astfel,odata cu moartea persoanei avea loc si disparitia patrimoniului.
In virtutea aceleiasi conceptii,romanii socoteau ca mostenitorii dobandesc un nou drept de proprietate putere asupra
bunurilor ce facusera parte din patrimoniul defunctului.In sprijinul acestei conceptii vine si un considerent de ordin
etimologic,caci primul nascut era numit Heres(de la heres=stapan). Termenul de succesiune a aparut mult mai tarziu cand
romanii au admis in final ideea de transmiterea a proprietatii de la defunct la urmasi.

In dreptul roman existau 3 sisteme succesorale:


1.Mostenirea legala(ab intestat=fara testament)
2.Mostenirea testamentara
3.Mostenirea deferita contra testamentului (o varianta a mostenirii testamentare)

Tendinte
In evolutia sa, dreptul succesoral a fost influentat de 2 tendinte,prima fiind cea a decaderii formalismului. La origine,
formele de testament presupuneau o serie de ritualuri si formule solemne,iar mai tarziu s-a admis transmiterea bunurilor
succesorale prin simpla conventie a partilor.
Cea de-a doua tendinta a fost ocrotirea rudeniei de sange.La origine agantiunea a reprezentat unicul temei al vocatiei
succesorale,astfel ca aveau acces la sucesiune doar cei aflati sub puterea lui pater familiae,in timp ce rudele de sange
neaflatoare sub aceasta putere nu aveau niciun drept. Odata cu generalizarea casatoriei fara manus si cu cresterea
frecventei cazurilor de emancipare,pretorul printr-o serie de reforme si ulterior legislative imperiale, a acordat treptat acces
la succesiune si cognatilor,astfel ca in vremea lui Iustinian agnatiunea sa devina ea unicul temei al vocatiei succesorale in
detrimentul agnatiunii.

1.Mostenirea legala
Se deschidea fie cand exista testament,fie cand el exista,dar nu era regulat intocmit.Sediul materiei il reprezinta LXIIT care
prevedea 3 categorii de mostenitori legali:
1.sui heredes
2.adgnatus proximus
3.gentiles
Din prima categorie faceau parte toti cei care prin moartea lui pater familiae deveneau sui iuris. Intrau aici fii,fiicele,sotia
casatorita cu manus,dar si nepotii din fii daca tatal lor predecedase bunicului.Mai faceau parte si adoptatul si adrogatul.Prin
sui heredes se intelege cel ce se mosteneste pe sine insusi, denumirea fiind o reminiscenta a acelei epoci in care fiii de
familie erau socotiti coproprieatari impreuna cu pater familiae asupra lui heredium.Treptat aceasta notiune si-a extins
aplicarea si asupra altor categorii,functionand sistemul reprezentarii,in virtutea caruia urmasii unui succesor predecedat
veneau la mostenirea lui pater in locul autorului lor predecedat, culegand impreuna atat cat ar fi cules si autorul lor daca
acesta ar mai fi trait.
Daca la mostenirea unui pater familiae veneau un fiu si 3 nepoti (fii ai unui fiu al lui pater predecedat), mostenirea se
impartea in mod egal in doua,fiul supravietuitor culegand ½ ,iar nepotii impreuna tot ½, fiecare aven deci 1/6 din total.
Daca nu existau mostenitori din prima categorie,veneau la mostenire adgnatus proximus(cei mai apropiati agnati),care ii
cuprindea pe colaterali (frati,veri,nepoti de frati).Este o categorie mobila ,caci in lipsa unor agnati mai apropiati puteau veni
la mostenire si agnati foarte indepartati.In cadrul celei de-a doua categorii nu functiona insa sistemul reprezentarii.Daca cel
mai apropiat agnat refuza mostenirea,ea nu mai trecea la urmatorul agnat si nici la urmatoarea categorie de mostenitori
legal,ci devenea vacanta,urmand a fi culeasa de statul roman.
Doar in lipsa unor mostenitori din categoria a II-a,veneau la mostenire gentiles. In ceea ce ii priveste nu, exista certitudine
ca fac parte din aceeasi familie cu defunctul,existau insa indicii ca nume de ginta comun,loc de inmormantare comun si cult
familial comun,iar ca o amintire din epoca in care ginta exercita in comun proprietatea,categoria a III-a venea in bloc la
mostenirea celui decedat.
Se poate insa observa ca toate cele trei categorii fac exclusiv parte din sfera agnatilor,caci in sistemul LXIIT nu puteau veni
la mostenire cognatii,astfel ca pretorul in dorinta protejarii rudelor de sange (fiul emancipat sau copilul nascut din casatoria
fara manus) a initiat o serie de reforme prin care sa ocroteasca aceasta categorie. Aceste reforme s-au materializat in
crearea a 4 categorii de mosteniri pretoriene (bonorum possessio=posesia bunurilor succesorale).Aceasta nu era una
efectiva,putand fi realizata orin mijloace juridice de drept pretorian.

1.Bonorum possessio unde liberi


2.Bonorum possessio unde legitimi
3.Bonorum possessio unde cognati
4.Bonorum possessio unde vir et uxor

1.Prin reforma intreprinsa,pretorul a amendat si ameliorat sistemul mostenirii legale prevazut de LXIIT. In cadrul primei
categorii pretorul a inclus atat pe sui heredes,cat si pe acei fii de familie si descendentii lor care in urma unui capitis
deminutio isi pierdusera vocatia succesorala. Acum in sistemul pretorian, veneau la mostenire nu numai fiii aflati sub
puterea lui pater familiae,ci si cei emancipati,astfel ca toti fii lui pater dobandisera vocatie succesorala. Pentru ratiuni de
echitate insa, in cazul emancipatilor se cerea o collatio emancipatio daca voia sa participe la succesiunea lui pater alaturi de
fratii sai.El trebuia sa aduca la succesiune toate bunurile proprii dobandite in calitatea de sui iuris.Daca nu ar fi procedat
astfel,i-ar fi pagubit pe fratii sai ce fusesera pana atunci alieni iuris si nu avusesera dreptul de a detine bunuri in proprietate.
Participarea emancipatilor la succesiune si realizarea acestui collatio nu erau insa obligatorii. Este de imaginat ca fiul
emancipat a carui avere era mai mare decat cea succesorala prefera sa nu participe la succesiune pentru ca ar fi insemnat sa
ii imbogateasca pe fratii sai.
2.Pretorul a inclus in cea de-a doua categorie mostenitorii legali,agnatii si gentilii
3.In lipsa si a acestei a treia categorii venea cea de-a treia categorie.Aici apar pentru intaia data cognatii (rude de sange,insa
nu si civile=de exemplu copii in raport de mama lor casatorita fara manus). Veneau la mostenire numai in lipsa primelor
doua categorii.
4.Daca nu existau mostenitori nici de aici, venea cea de-a patra categorie cand dobandesc vocatie succesorala reciproca
sotul si sotia casatoriti fara manus.
Sistemul pretorian,desi progresist,era imperfect deoarece,desi vocatia succesorala a rudelor cognatice era posibila,era
improbabila ,pentru ca rare erau cazuri cand nu exista niciun mostenitor din primele doua categorii,astfel ca sistemul a fost
completat prin legate imperiale.
1.Senatusconsultul Tertullian (din timpul lui Hadrian) prin care se acordau drept acelor mame de a veni la succesiunea
copiilor ei rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima,mama urcand astfed in categoria a treia in cea de-a
doua.
2.Senatusconsultul Orfitiam (din timpul lui Marc Aureliu) prin care s-a recunoscut copiilor rezultati din casatoria fara manus
dreptul de a-si mosteni mama in cadrul primei categorii,urcand asadar din categoria III in categoria I.

In epoca postclasica Iustinian a realizat o reforma de fond si a inlocuit complet agnatiunea cu cognatiunea,devenita
fundament al vocatiei succesorale creand astfel 4 noi categorii de mostenitori legali:
1.Descendentii
2.Ascendentii,fratii si surorile buni (cu ambii parinti comuni) si copiii lor
3. Fratii si surorile consangvini (tata comun) si uterini (mama comuna) si parintii lor
4.Colaterali mai indepartati

2.Mostenirea testamentara
Testamentul este actul solemn prin care o persoana numita testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca
acestia sa execute ultima sa dorinta. Rezulta asadar ca elementul central al mostenirii il reprezinta instituirea de mostenitori.
Daca la origine cei instituiti mostenitori faceau parte numai herezii testatorului, mai tarziu au fost instituiti si agnati
indepartati si chiar persoane straine de familia testatorului. Principala indatorire a celor instituiti mostenitori era aceea de a
distribui in calitate de executori ai bunurilor succesorulu in conformitate cu dispozitiile testamentului. Testamentul
indeplinea mai multe functii:de a favoriza pe unii herezi in detrimentul altora,tot prin testament cei instituiti puteau fi
grevati cu executarea unor legate in favoarea unor persoane din afara familiei, putandu-se de asemena numi un tutore ori
dezrobi un sclav.
In istoria succesorala a testamentului,s-au desfasurat mai multe testamente impartite pe 2 epoci.
In dreptul vechi s-au manifestat testamentul colatis comitiis ,testamentul in procinctu si testamentul per aes et libram.
Testamentul colatis comitiis imbraca forma unei legi votata de Comitia Curiata. Aceasta ciudatenie isi afla explicatia in faptul
ca romanii socoteau ca realizarea unui testament este un act de o gravitate deosebita intrucat el urma sa infranga ordinea
venirii la succesiune stabilita de LXIIT,ori intr-o conceptie simetrica o lege nu poate fi modificata decat printr-un act de o
valoare juridica egala,astfel ca testamentul trebuia incheiat sub forma unei legi.
Testamenul avea insa si 2 incoveniente:pe de o parte nu era accesibil decat patricienilor,iar pe de alta parte intalnirile
Comitiei Curiata aveau loc de 2 ori pe an pe 24 aprilie si 25 mai.Astfel ca s-a trecut la o noua forma de testament.

Testamentul in procinctu(aflat in apropierea luptei) era accesibil si plebeilor si se realiza in fata armatei gata de lupta,dar
avea si el inconveniente:
-nu era accesibil decat legionarilor (17-46 ani)
-era necesar ca statul roman sa se afle pe picior de razboi(lucru deloc dificil in majoritatea timpului)
In cele din urma s-a recurs la un alt tip de testament
Testamentul per aes et libram,o aplicatie a mancipatiunii fidiciare.In virtutea acestuia,testatorul transmitea prin mancipatio
numo uno intregul sau patrimoniu catre un emptor familiae (cumparatorul bunurilor succesorale),incheind totodata
impreuna cu acesta un pact fiduciar prin care ii arata cumparatorului cum si cui sa distribuie bunurile fiduciare dupa
moartea sa,a vanzatorului. Soarta acestui testament a depins mult timp de buna-credinta a lui emptor familiae.La origine
pactele fiduciare nu erau sanctionate juridic,ci doar pe plan moral,astfel ca ,daca emptor era de rea-credinta, se considera
proprietar al averii succesorale si putea refuza sa indepineasca ultima dorinta a testatorului din pact.
Ultimul sistem a fost ameliorat,pactul fiduciar dobandind sanctiune juridica,iar emptor nu mai era socotit a fi dobandit
chiar proprietatea bunurilor succesorale,ci doar un drept de a stapani precar,doar detentiunea pe care era obligat sa o
transmita mai departe catre succesori.

Cea de-a doua etapa a testamentului a reprezentat-o dreptul clasic. Se practica in continuare testamentul per aes et
libram la care se mai adauga inca trei: testamentul nuncupativ(declaratia in forma orala in prezenta a 7 martori cetateni
romani),testamentul pretorian care se realiza in forma scrisa,inscrisul puratnd si pecetile a 7 martori cetateni romani si
testamentul militar care nu continea nicio conditie de forma, singura cerinta ceruta fiind ca vointa testatorului sa sie clar
exprimata indiferent de suport(putea fi realizat chiar cu sange pe scut sau cu sabia pe nisip).

Capacitatea testamentara(testamenti factio) era de doua feluri:activa si pasiva.


Testamenti factio activa reprezenta capacitatea unei persoane d a-si face un testament sau de a fi martor la un testament.
Testamenti factio pasiva reprezenta capacitatea unei peroane de a veni la mostenire,fie ca mostenitor instituit,fie in calitate
de legatar.
Se bucurau de t.f.a toti cetatenii romani sui iuris care erau capabili de fapt si de asemenea peregrinii care se bucura de ius
comerci.Nu aveau deci t.f.a sclavii cu exceptia scalvilor publici,nici fii de familie cu exceptia celor ce aveau peculium
castrense si nici incapabilii de fapt (alienatii,impuberii,femeile-cu exceptia copiilor cu ius liberorum care ulterio,r dupa
Hadrian a fost generalizat,toate femeile dobandind capacitate de a testa numai cu auctoritatis tutoris insa).
Aveau capacitate de a veni la mostenire cei ce se bucurau de ius comerci. Aceasta capacitate a suferit unele restrangeri
insa,ca in cazul femeii prin dispozitiile legii Voconia data in timpul austerului Cato cenzorul cand s-a interzis femeii sa vina la
mostenirea barbatului cu averea ai mare de 100 000 sesterti pentru a se proteja femeile de consecintele nefaste pe care
luxul le putea avea asupra lor. Nu puteau fi instituiti ca mostenitori nici persoanele incerte(despre a caror identitate
testatorul nu-si putea face o idee clara). De exemplu era nula clauza prin care se lasa mostenire primului venit la funeraliile
defunctului. De asemenea nici postumii,nici persoanele juridice nu aveau acces la t.f.p .Persoanele alieni iuris puteau veni la
mostenire,dar formal nu mosteneau in drept,mostenirea intrand in patrimoniul lui pater familiae.
Surprinzator romanii au recunoscut si sclavilor posibilitatea de a veni la mostenirea unei persoane, dar aceasta
generozitate se regaseste in intentia de a evita consecintele nesigure ce se puteau naste in cazul acele mosteniri incarcate de
datorii.

 Instituirea de mostenitori era denumita de Gaius caput et fundamentum totius testamenti (capul si temelia oricarui
testament).Gaius se referea atat la conditiile de forma,cat si la conditiile de fond, astfel ca lipsa uneia ducea la
nulitatea testamentului intocmit.
Conditiile de forma: Instituirea se facea in fruntea testamentului prin utilizarea unor termeni imperativi si solemni “Titus
heres esto” sau “Titium heredem esse iubeo”
Conditiile de fond se regasesc in 2 reguli:
I : “nemo pro parte testus pro parte intestatus decedere potest”(nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara
testament) : nu era posibila instituirea unui testament numai pentru o parte din mostenire si cealalta sa se distribuie
conform regulilor de la mostenirea legala,ceea ce insemna ca nu se puteau deschide in paralel mostenirea legala si cea
testamentara. Daca s-ar fi procedat astfel,mostenitorul testamentului ar fi dobandit si partea din mostenire pentru care nu
fusese instituit.
II : “semel heres semper heres” (odata herede pentru totdeauna herese) : instituirea de mostenitori nu de putea face cu
termen,fiind nula clauza conform careia Titius era hered pana la calendele lui aprilie.

 Substituirea de mostenitor
Institutia care intra in discutie cand cel instituit mostenitor nu doreste sau nu poate accepta mostenirea. Exista deci
perspectiva deschiderii mostenirii legale.Daca testatorul doreste sa evite o atare perspectiva are posibilitatea de a recurge la
substituirea de mostenitori=clauza introdusa in testament prin care testatorul dispune ca o alta persoana numit substituit sa
ia locul celui instituit daca acesta din urma nu dobandeste mostenirea.Aceasta instituire de gradul II/conditionala cunostea
mai multe forme la romani:
 vulgara=substituirea unuia/mai multor mostenitori in locul celui instituit
 pupilara=numirea de catre testator a unei persoane care sa vina la mostenire daca instituitul ar muri inainte de
implinirea varstei de 14 ani
 quasipupilara=desemnarea unui mostenitor pentru descendentul sau lipsit de minte-mente captus

1 martie 2011
Curs 2

3.Mostenirea deferita contra testamentului (varianta a mostenirii testamentare)


In epoca veche a dreptului roman, in virtutea principiului libertatii de a testa,testatorul putea institui si dezmosteni in mod
liber in mod liber pe descendentii sai in conditiile respectarii formelor solemne. Astfel ,pater familiae pentru a dezmosteni
un fiu trebuia sa o faca nominal si in forma solemna : “Titius filius meus exheres esto”(Titius fiul meu sa fie dezmosenit). Alti
descendenti decat fiii,fiicele sau nepotii puteau fi dezmosteniti in bloc,fara a fi indicati nominal :”Ceteri omnes exheres
sunto” (Toti ceilalti sa fie dezmosteniti).In cazul omiterii unui descendent sau al nerespectarii formelor cerute pentru
dezmostenire,testamentul era fie nul,fie ratificat. Daca cel omis sau neregulat dezmostenit era un fiu,testamentul era
ruptum.Daca cel omis era alt descendent decat fiul,testamentul era ratificat pentru ca acel mostenitor sa culeaga o parte din
mostenire.
In contextul general al restrangerii puterii lui pater familiae,puterile ce fusesera nelimitate, catre sfarsitul epocii vechi ,s-a
manifestat o tendinta de ingradire a libertatii de a testa si implicit a libertatii de a-si dezmosteni rudele.O astfel de limitare o
reprezinta testamnetul inoficios,creatie a practicii tribunalelor centumvirilor.

Testamentul inoficios
Prin aceasta frma s-a recunoscut anumitor categorii de dezmostenitori posibilitatea de a ataca testamentul prin care
fusesera dezmosteniti,chiar daca dezmostenirea fusese regulat.Aveau aceasta posibilitate, rudele considerate apropiate
(descendentii,ascendentii dar si fiii si surorile testatorului).In baza acestei posibiliatati de atacare statea ideea ca cel ce isi
dezmosteneste rudele apropiate isi incalca indatoria de officium=datoria de iubire fata de ele.
in acest sens rudele apropiate aveau la indemana o actiune speciala=querela inofficiosi testamenti
prin care puteau ataca testamentul pe consideratia ca prin incalcarea indatoririi de officium testatorul nu fusese in
deplinatatea facultatilor mintale la data intocmirii testamentului.Admiterea acestei actiuni nu se producea insa in mod
automat,fiind la aprecierea tribunalului centumivirilor care apreciau de la caz la caz.

Dobandirea mostenirii

Dobandirea unei mosteniri are la baza o atitudine subiectiva din partea mostenitorilor in functie de raportul juridic si felul
mostenirii ce se deschidea. Din punctul de vedere al dobandirii mostenirii (adquisito hereditatis),romanii au realizat o
clasificare a mostenirilor.

1. Heredes sui et necesarii: Faceau parte sui heredes care veneau la mostenire in deplin drept; in mod automat si
necear nu aveau posibilitatea de a repudia mostenirea,fie ea legala,fie testamentara. Aceasta obligativitate de
venire la mostenire rezulta din faptul ca sui heredes,in virtutea stravechii conceptii, erau considerati a fi stapanit
impreuna cu defunctul inca din timpul vietii acestuia bunurile de familie,motiv pentru care nu o putea repudia.
2. Heredes necesarii: Faceau parte scalvii proprii carora,pentru considerente tinand de natura pragmatica a
romanilor,li se acorda testamenti factio pasiva.Desigur ca sclavii nu puteau veni decat la mostenirea
testamentara,iar daca ear instituiti ca mostenitori prin testament,nu aveau posibilitatea de a repudia aceasta
mostenire. Trebuie insa precizat ca instituirea scalvilor ca mostenitori era obligatoriu insotita de o alta clauza,de
eliberare(scalvul fiind lucru nu avea capacitatea de a mosteni).
3. Heredes extranei(voluntarii): Erau straini de persoana defunctului,cei care nu se aflau sub puterea acestuia la
momentul decesului(cei din cercurile agnatice II si III).Spre deosebire de primele 2 categorii era singura ce putea
accepta sau repudia mostenirea in mod liber.

Acceptarea mostenirii

Conditii de forma (moduri)

1.Cretio:Mod solemn si expres care se realiza printr-o declaratie solemna prestata in fata unor martori de catre mostenitorul
acceptant: “Pentru ca Octavian m-a instituit mostenitor,iata accept aceasta mostenire”.Era posibil ca insusi testataorul sa-l
oblige pe mostenitor sa accepte mostenirea in aceasta forma,prevazand dezmostenirea daca nu o face intr-un anumit timp
-> cretio perfecto.
2.Pro herede gestio:Mod tacit de acceptare ce consta in savarsirea de catre mostenitor a oricarui act sau fapt din care
decurgea in mod automat inerenta concluzie ca mostenitorul accepta mostenirea:vanzarea de catre mostenitor a unui bun
succesoral.
3.Nuda voluntas:Mod expres de acceptare,dar nesolmn,se putea realiza in orice forma,avantaj care a facut ca nuda voluntas
sa devina modul general de acceptare a mostenirii.
Conditii de fond
- mostenitorul sa aiba capacitate de a se obliga-dobandirea nu se rezuma doar la dobandirea drepturilor ,ci si a
obligatiilor
- mostenitorul trebuie sa se bucure de ius capiendi (dreptul de a culege o mostenire),conditie introdusa prin legile
caducare date in timpul imparatului August: Legea Iulia si Legea Plautia Poppaea – care cuprindeau doua mari
categorii de dispozitii
1.Pars nuptiaria: prevedeau ca femeia intre 25-50 ani si barbatul intre 25-60 ani trebuiau sa se casatoreasca si sa aiba copii
2.Pars caducaria: prevedea ca cei ce se incadrau intre aceste limite si nu se casatoresc(celibes) nu aveau dreptul de a
mosteni unuia din mostenitorii pentru care fusesera instituiti; cei ce se casatoreau ,dar nu aveau copii (orbi) nu puteau
dobandi decat ½ din mostenire.

Aceasta lege a fost edictata in timpul imparatului August in conditiile in care societatea romana se confrunta cu o grava criza
pe plan moral care dusese la evitarea in mod constant a constituirii de familii,fapt care punea in pericol stabilitatea
instututiilor romane,ori famila reprezenta un element fundamental in organizarea romanilor si a institutiilor lor.

Efectele mostenirii

1.Confuziunea de patrimoniu: Contopire ce se producea intre patrimoniul defunctului si al heredelui. In functie de


imprejurari putea produce efecte negative,dezavantaje fie pentri herede,fie pentru creditorii defunctului.
Dezavantajele pentru herede se nasteau cand mostenirea era insolvabila pentru ca fiind incarcata de datorii,se depasea
activul succesoral. Dezavantajele pentru mostenitori decurgeau din imprejurarea ca la origine mostenitorul necesar
raspundea ultra vires hereditatis (raspundea pentru datoriile dincolo de activul succesoral) ->era tinut sa acopere datoriile
succesiunii din bunurile proprii.
La un moment dat pretorul a venit in sprijinul mostenitorilor necesari si le-a oferit o institutie= ius abstinendi=mijloc juridic
in virtutea caruia se putea abtine sa satisfaca pe creditorii defunctului dincolo de limitele activului succesoral,mostenitorul
acceptant raspunzand intra vires hereditates. Sistemul a fost perfectionat de Iustinian in epoca postclasica,care a introdus
beneficium inventarii= acceptarea sub beneficiul de inventar.Potrivit acestui sistem,mostenitorul care la data deschiderii
succesiunii deschidea o lista inventar a tuturor bunurilor succesorale si a valorii lor,nu putea fi tinut sa raspunda pentru
datoriile succesorale decat in limitele acestei liste.
Dezavantajele pentru creditori erau atunci cand mostenirea era solvabila,dar mostenitorul era insolvabil,astfel ca,in urma
confuziunii pe patrimoniu,creditorii succesorului veneau in concurs cu creditorii proprii instituiti de mostenitor,riscand astfel
sa nu isi mai poata valorifica integral creantele, posibilitate pe care ar fi avut-o in absenta acestei confuziuni.
Pretorul a intervenit si in favoarea creditorilor si a pus la dispozitia lor un mijloc juridic numit separatio bonorum =oferea
creditorilo defunctului posibilitatea de a cere si obtine separarea bunurilor succesorale de cele ale mostenitorului,astfel incat
creditorii sa fie satisfacuti prioritar din bunurile succesorului acceptant.

2.Dobandirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mostenirii


Daca era vorba despre creante sau datorii( astazi bunuri incorporale) se imparteau de drept intre mostenitori potrivit
cotelor acestora din mostenire.Daca era vorba despre lucruri corporale ce nu puteau fi paratajate comod in
natura,mostenitorii se aflau in indiviziune fortata ce putea inceta fie printr-o conventie a msotenitorilor,fie printr-un act de
iesire din indiviziune reglemetatat e LXIIT=actio familiae herciscunde

3.Collatio bonorum=raportul bunurilor si presupunea obligativitatea mostenitorilor participanti la succesiune de a aduce la


masa succesorala toate bunurile pe care le primisera de la pater familiae in timpul vietii acestuia,cu referire speciala la
bunurile donate sau in cazul fetelor la bunurile dotale- collatio dotis.Aceasta obligatie o avea si emancipatul care pentru a
participa la mostenirea lui pater cu fratii sai trebuia sa realizeze o collatio emancipatio,aducand la mostenire bunurile
dobandite ca sui iuris.
Repudierea mostenirii
Repudierea de catre mostenitorii a mostenirii se facea in baza unei declaratii lipsite de forme solemne. Mai mult,chiar si
tacerii mostenitorilor le-au fost conferite efecte juridice:daca nu se pronunta intr-un anumit termen de acceptare a
mostenirii,se considera ca el a repudiat acea mostenire.
Repudierea era susceptibila a produce mai multe efecte:
Daca erau mai multi mostenitori si numai unul repudia,se producea acrescamantul(ius adcrescendi), cota moscenitorilor
acceptanti se majora cu cea a mostenitorului repudiant.
Daca exista un singur mostenitor si acesta repudia,veneau la mostenire toti substitutorii.
Daca nu existau substitutori,se deschidea mostenirea legala,iar daca nu existau nici mostenitori legali, mostenirea era
socotita vacanta,fiind culeasa de statul roman.

Sanctiunea mostenirii

Sanctiunea mostenirii diferea in functie de mostenirea civila sau pretoriana.

Mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio (petitia de hereditate),o actiune cu caracter universal ce are ca
obiect intrega mostenire,deci o universalitate de bunuri. Hereditates petitio se deosebea de actiunea in revendicare care
putea avea ca obiect numai res certa.Aceasta actiune era intentanta de mostenitorul civil care altfel decat la actiunea in
revendicare nu trebuie sa dovedeasca calitatea de proprietar a defunctului,ci doar ca el este mostenitor civil.
Pentru intentarea petitiunii era necesar ca reclamantul sa fie mostenitor civil si sa nu posede bunuri succesorale,iar paratul
sa posede bunuri succesorale,fie pro herede(cu buna-credinta,crezand ca el este mostenitor civil),fie pro possesore(paratul
este de rea-credinta,stiind ca nu este mostenitor,dar justficand mostenirea asupra bunurilor (possideo quia possideo).
Putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi: qui dolo desiit possidere si qui liti se obtulit.

In baza intentarii lui hereditatis petitio se produceau unele efecte ce erau reglementate prin senatusconsultul
Juventian.Potrivit acestuia,paratul de buna-credinta era tinut sa raspunda pentru bunurile succesorale care lipseau din
mostenire numai daca el realiza o imbogatire de pe urma acestor bunuri,pe cand paratul de rea-credinta era tinut sa
raspunda pentru tot ceea ce lipsea,indiferent de cauza ce condusese la micsorarea activului succesoral.

Mostenirea pretoriana se sanctiona prin interdictului quorum bonorum(cu privire la toate bunurile succesorale).Cel ce
pretindea ca este mostenitor pretorian se prezenta la pretor si trebuia sa faca o declaratie fata de care pretorul ii acorda
bonorum possessio,dar numai in mod formal,caci de fapt pretorul ii conferea doar calitatea de mostenitor pretorian pentru
ca eliberarea propriu-zisa a interdictului si punerea efectiva in posesiune a pretentului avea loc numai daca acesta intrunea
in realitate conditiile pentru a fi considerat mostenitor pretorian.

LEGATELE
Legatele sunt dispozitii formulate in termeni imperativi si solemni ce greveaza asupra heredelui testamentar si prin care
testatorul dispune de anumite bunuri in principal individual determinate in favoarea unei persoane numita legatar.

Conditii de forma
Legatul figura in mod necesar in testament,iar sub aspectul conditiilor de forma,trebuia redactat in termeni imperativi si
solemni in cadrul unei clauze ce in textul testamentului figura imediat dupa instituirea de mostenitor.
Din punctul de vedere al formei, legatele erau de 4 feluri:
1. Legatul per vindicationem
2. Legatul per damnationem
3. Legatul per praeceptionem
4. Legatul sinendi modo
Primele 2 au aparut in epoca veche ,iar ultimele 2 in epoca clasica.

1. Legatul per vindicationem


Testatorul transmite direct catre legatar un bun individual determinat “Dau si leg lui Tititus pe sclavul Stihus” . In acest caz
legatarul devine direct proprietar al bunului legat cu incepere si momentul decesului testatorului,calitate in care legatarul
avea la indemana mijlocul juridic al actiunii in revendicare.Rezulta asadar ca nu se nasteau raporturi juridice intre legatar si
mostenitorul testatorului in cadrul legatului.

2. Legatul per damnationem


Testatorul obliga pe un herede de-al sa sa transmita un anumit bun legatarului “Heredele meu sa fie obligat sa-i dea lui
Titius pe scavul Stihus”,caz in care se nastea un raport juridic obligational intre legatar si mostenitor,raport in virtutea caruia
legatarul(creditor) are o datorie personala impotriva mostenitorului. In epoca clasica a fost dat insa senatusconsultul
neronian care a prevazut ca un legat per vindicationem care era nul pentru nerespectarea condiilor de forma putea fi valabil
ca legat per damnationem.Cu pornire de la aceasta prevedere,jurisprudenta romana a extins aceste dispozitii si a aratat ca
daca legatul per vindicationem nul poate fi socotit ca legat per damanationem,cu atat mai mult un legat per vindicationem
va fi valabil si ca legat per damnationem.
Din acest moment,in baza acestei interpretari,legatarul per vindicationem a dobandit un drept de optiune,in sensul ca daca
el dorea sa primeasca insusi bunul legat se considera legatar per vindicationem,iar daca se multumea numai cu
contravaloarea acelui bun,se socotea legatar per damnationem.

3. Legatul praeceptionem
Era utilizat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitori. In acest caz testatorul gratifica pe unii din mostenitori,acordandu-i
suplimentar si un legat,rezultand ca cel in cauza avea o dubla calitate ,atat de mostenitor,cat si de legatar. In calitate de
legatar avea dreptul de a lua mai inainte bunul legat,adica avea dreptul de intra in posesia bunului inainte de a incepe
imparteala succesorala intre succesori (de unde si denumirea,prin luare mai inainte)

4. Legatul sinendi modo


Acest legat era conceput ca o permisiune acordata legatarului de a intra in stapanirea bunului legat,reprezentand
totodata o obligatie de non facere in sarcina mostenitorului care avea obligatia de a nu intreprinde nimic de natura a-l
impiedica pe legatar sa intre in stapanirea bunului legat : ”Heredele meu sa fie obligat sa-i permita lui Titius sa ia cu el pe
sclavul Stihus”.

8 martie 2011
Curs 3

Conditiile de fond ale legatelor

1.Legatarul sa aiba testamenti factio pasiva

2.Executarea legatului apasa asupra mostenitorilor,cu exceptia legatelor per praeceptionem,in care mostenitorul era si
legatar,in toate celelelalte cazuri mostenitorii find tinuti sa transmita anumite bunuri in favoarea unor legatari care nu berau
mostenitori.
In conditiile in care LXIIT asigura o libertate nelimitata testatorilor de a dispune prin legat,nu rare au fost ocaziile cand
mostenitorii erau grevati cu legate mari in favoarea unor straini,situatie in care mostenitorii se vedeau expusi riscului de a
transmite cu titlu de legat majoritatea activelor succesorale, fiind in plus tinuti sa plateasca datoriile succesorale. Acest lucru
a avut ca rezultat imediat o crestere a cazurilor de repudiere a succesiunilor incarcate de legate mari,aspect care rasfrangea
negativ asupra creditorilor succesorului,care isi vedeau pericilitata posibilitatea de a-si valorifica creantele. Pentru acest
motiv,statul roman a intervenit,dand o serie de legi menite a ingradi testatorului libertatea de a dispune prin legat.
1. Legea Furia Testamentaria-care prevedea ca un legat nu poate avea ca obiect un bun cu o valoare mai mare de 1000
de asi
2. Legea Voconia- care prevedea faptul ca legatarul nu putea primi mai mult decat partea care revenea mostenitorilor

Romanii insa au eludat dispozitiile acestor doua legi,fie lasand foarte multe legate mai mici de 1000 asi,fie in valoare
mai mica decat cea care revenea mostenitorilor.In cele din urma s-a dat o noua lege.
3. Legea Falcidia(in anul 40 i.e.n)
-prin care s-a instituit un soi de rezerva succesorala=Quarte Falcidiana.Legea prevedea ca mostenitorul trebuia in
mod obligatoriu sa primeasca ¼ din mostenire,in caz contrar urmand ca legatele excedentare sa fie deduse
proportional

3.Regula catoniana (data de Cato cenzorul) prin care se prevedea ca un legat nul in momentul redactarii testamentului,va
ramane nul pentru totdeauna. Regula avea in vedere cazul in care la momentul redactarii testamentului,testatorul lasa un
legat nevalabil,ulterior intervenind situatii care faceau posibila executarea lui. Chiar si asa legatele nu deveneau
valabile,ramanand in continuare nule. De exemplu testatorul lasa prin legat ce nu se afla la acea data in patrimoniul
sau,legatul fiind nul din lipsa de obiect.Chiar daca ulterior bunul cu pricina intra in patrimoniul sau,legatul era in continuare
nul.

Sanctiunea legatelor
Diferea in functie de tipul de legat:
1. La legatul per vindicationem sanctiunea consta intr-o actiune in revendicare,caci prin efectul acestui legat,legatarul
devenea proprietar al bunului legat chiar de la momentul deschiderii succesiunii.
2. In cazul legatelor per damnationem si sinendi modo, prin efectul carora legatarul devenea creditor fata de
mostenitor, sanctiunea era o actiune personala,speciala,numita actio ex testamento
3. In cazul legatului per praeceptionem,sanctiunea era chiar o actiunede iesire din indiviziunea familiala,numita actio
familiae herciscunde. Legatarul in calitate de mostenitor avea dreptul de a cere imparteala mostenirii

FIDEICOMISELE
Sunt dispozitii de ultima dorinta prin care o persoana numita disponent roaga o alta persoana numita fiduciar sa transmita
fie un anumit bun,fie o parte dintr-un patrimoniu,fie chiar un patrimoniu integral, unei alte persoane numita fideicomisar.
Fideicomisul putea figura fie in testament,fie in afara lui. Cand era in cadrul testamentului,disponentul era chiar
testatorul,iar fiduciarul era fie mostenitorul,fie legatarul. Romanii figurau in mod frecvent la fideicomisul aflat in afara
testamentului,care avea avantajul nu aveau nicio conditie nici de fond,nici de forma. Asadar fideicomisele puteau fi
formulate in orice forma si procurau avantajul ca o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea totusi dobandi pe
acesta cale unele bunuri dintr-o mostenire.

Sanctiunea fideicomisului
Mult timp insa,fideicomisul nu a fost sanctionat pe plan juridic,ci pe plan religios,caci fiduciarul trebuia sa jure pe zei ca va
indeplini dorinta disponentului.Ulterior sanctiunea a trecut pe plan moral,caci fiduciarull care nu respecta rugamintea
disponentului era supus riscului infamiei. Abia in vremea imparatului August,fideicomisul a fost sanctinat juridic,devenind un
act.

Forme ale fideicomisului


1. Fideicomisul de familie: O varietate a fideicomisului la romani era acest fideicomis de familie. In baza acestuia,o
persoana,de regula un descendent primea in calitate de fiduciar unele bunuri de la un ascendent cu conditia de a le
pastra,pentru a le transmite mai departe propriilor sai descendenti. Descendentii fiduciarului urmau a deveni apoi la
randul lor fiduciari,iar aceasta practica asigura timp indelungat pastararea unor bunuri succesorale mai valoroase in
cadrul aceleiasi familii.

Principiul care a stat la baza a fost generalizat si extins pe cale de interpretare in feudalism, unde aparuse ca o aplicatie a
acestuia ,privilegiul primului-nascut prin care,daca primul-nascut era prodig ( risipitor) exista riscul pierdierii bunurilor a
caror protejare se urmarea,astfel ca fideicomisul de familie nu a disparut nicicand din practica juridica ,fiind cunoscut
sub forma substitutiunuii feideicomisare.

2. Fideicomisul de ereditate: Figura in mod necesar intr-un testament astfel ca fiduciarul era chiar mostenitorul care
transmitea fideicomisarului o parte din mostenire,chiar intreaga mostenire, fiind tinut totodata sa plateasca si datoriile
succesiunii. Intrucat aceasta practica era inechitabila fata de mostenitor care era pagubit,caci platea toate datoriile desi
nu urma sa primeasca decat o parte sau chiar nimic,s-au dat 2 senatusconsulte :Trebellian si Pagasian prin care s-au
reglementat raporturile dintre fiduciar si fideicomisar astfel incat fiduciarul sa nu fie pagubit.