Sunteți pe pagina 1din 22

Capitolul I Noţiuni introductive

Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil,


probele fiind deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor
subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul “idem est non esse
et non probari”, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Tocmai de aceea se
vorbeşte despre un drept subiectiv procesual - dreptul la probă, care dublează şi
întăreşte dreptul subiectiv substanţial.
Considerând că un proces este un duel al probelor părţilor, putem spune că
probele au importanţă, atât pentru judecator, cât şi pentru părţi. Întrucât, nu poate
rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor, acestea trebuind
să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecatorul să-şi formeze convingerea
intimă şi să pronunţe hotărârea.
În prezent, judecătorul nu se poate refugia în spatele insuficienţei probelor
pentru a respinge o cerere. Judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi
de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc. Cât priveşte partea, nu este suficient
să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obţine o satisfacţie în faţa
instanţei. Deşi dreptul subiectiv nu depinde în existenţa sa de probă, există totuşi o
dependenţă pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu permite titularului
probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor
juridice care îi sunt ataşate.
Existenţa obiectivă a unui drept nu este îndestulătoare, pentru ca dreptul să fie
recunoscut, el trebuie să capete o existenţă subiectivă şi în mintea celui care îl
recunoaşte. Zadarnic am avea drepturi de creanţă, de proprietate, de uzufruct, dacă
nu le-am putea dovedi. Aceste drepturi nu ne-ar putea folosi cât timp nu ar fi
recunoscute de ceilalţi, iar recunoaşterea lor o putem obţine numai dovedind
realitatea drepturilor pe care le pretindem, ceea ce se exprimă prin adagiul
latin ,,Idem est non esse, aut non probari.”1 Aşadar este acelaşi lucru a nu fi cu a nu
fi dovedit.
A proba este, din partea uneia din părţi, a supune judecătorului, sesizat de
contestaţie, elemente de convingere capabile a justifica adevărul unui fapt pe care
acea parte îl afirmă. Se numesc probe toate mijloacele pe care o persoană le poate
întrebuinţa spre a dovedi şi a stabili în justiţie un drept al său sau faptele din care
derivă un drept al său.2
Chestiunea probelor are o importanţă covârşitoare în viaţa juridică, deoarece
pentru a putea, pe deplin, a exercita un drept şi a-l menţine în caz de contestaţie,

1
Maria Fodor, Probele în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p. 13.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român vol. I, Ed. All, Bucureşti, 1996, p.
124.

1
trebuie să poţi să-i dovedeşti existenţa. Un drept ce nu se poate dovedi, este un
drept fără folos practic.
Probele sunt reglementate, în principal, în Codul civil, Codul de procedură
civilă şi Codul comercial. Aceste acte normative reprezintă cadrul legal sau sediul
materiei probelor.
Codul civil a consacrat o serie de dispoziţii materiei probelor.
Codul civil reglementează probele în dispoziţiile art. 1169-1206, Codul de
procedură civilă în art. 167-241, iar Codul comercial în art. 46-57.
Dispoziţii referitoare la probe se găsesc şi în acte normative cu caracter
special faţă de Codul civil şi Codul de procedură civilă, cum ar fi: Legea nr.
116/1996, privind actele de stare civilă, Codul Muncii, Codul familiei etc.
Când o persoană vrea să dovedească un drept al său împotriva altor persoane,
ea trebuie în principiu să stabilească faptele sau actele juridice din care s-a născut
dreptul său. Astfel, când o persoană pretinde că are un drept de proprietate, ea
trebuie să stabilească vânzarea, donaţia, posesia etc, din care izvorăşte acest drept.
Subiectul probei este judecătorul, întrucât probele au menirea de a-l
convinge pe judecător asupra existenţei sau inexistenţei raportului juridic dedus
judecăţii. Astfel, o influenţă deosebită are retorica avocaţilor, cât şi experienţa
judecatorului ca om şi ca profesionist.
Obiect al probei sunt faptele juridice şi actele juridice care au creat şi
modificat raportul juridic dedus juridecăţii, ori faptele care au determinat
ineficacitatea acestuia şi au dat dreptul de a cere constatarea nulităţii actului juridic,
anularea, rezilierea acestuia, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau
psihologice, pozitive ori negative. Obiectul probei îl constituie elementul de dovadă
vizând existenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Constituirea probei este adesea dificilă şi se poate întâmpla ca o persoană să
piardă procesul, deşi avea dreptate, numai fiindcă n-a putut să-şi dovedească
dreptul; iar adversarul va câştiga în acest caz procesul, numai fiindcă proba nu
cădea în sarcina sa.
Codul civil a formulat un principiu fundamental în această materie în art.
1169: ,,Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie s-o dovedească.” Art.
1169 a fost scris cu ocazia probei obligaţiilor şi a plăţii, însă regula pe care o
conţine este generală şi se aplică la proba oricărui fapt, oricărui act şi oricărui drept.
Orice reclamant, adică orice persoană care porneşte o acţiune în justiţie şi
pretinde să stabilească în favoarea sa un drept contrar situaţiei de fapt, trebuie să
facă dovada faptelor pe care se sprijină pretenţia sa. Cu alte cuvinte, sarcina probei
este de partea reclamantului: onus probandi actori incumbit (sau actori incumbit
probatia).1

1
Ibidem, p. 126.

2
Sarcina probei revine celui care face o propunere (afirmaţie) înaintea
justiţiei, deoarece trebuie să o dovedească. Deci, in procesul civil, sarcina probei
este împarţită între reclamant (pentru a-şi dovedi pretenţiile) şi pârât (pentru a
dovedi netemeinicia pretenţiilor reclamantului), la care se adaugă şi rolul activ al
instanţei (care poate ordona probe din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc), în
scopul aflării adevărului.
Dacă reclamantul nu reuşeşte să facă această probă, el pierde procesul; iar
pârâtul îl câştigă, fără să fi avut nevoie a desfăşura o activitate în litigiu. Dacă
reclamantul reuşeşte să stabilească faptele sau actele din care decurge dreptul său,
atunci va obţine câştig de cauză. Pârâtul pierde deci procesul, afară de cazul când la
rândul său el poate să facă dovada existenţei, în favoarea sa, a unui drept care
distruge dreptul reclamantului, invocând o excepţie, un mijloc de apărare. Însă în
stabilirea acestui mijloc de apărare, sarcina probei trece asupra pârâtului.
Dacă pârâtul reclamă, la rândul său în contra noii stări de fapt, lui îi incumbă
sarcina probei; rolurile sunt inversate: reus in exceptione fit actor. Dacă de această
dată, pârâtul reuşeşte în dovada sa, el va câştiga procesul. Sarcina probei trece de la
un adversar la altul, până ce probele stabilite de unul din ei triumfă. Proba este
întotdeauna în sarcina celui ce pretinde un drept contrar situaţiei deja stabilite a
adversarului : ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat.1
Iniţiativa probei aparţine întotdeauna părţilor, niciodată judecătorului; acesta
nu poate introduce, de la sine putere, probe sau fapte noi neinvocate de părţi, ci
trebuie să se mărginească a judeca numai asupra faptelor invocate de părţi.
Declaraţiile martorilor sau proba testimonială reprezintă unul din cele mai
vechi mijloace de probă şi printre cele mai folosite.
În prezent, proba cu martori este lăsată la libera apreciere a judecătorului, la
fel ca şi celelalte mijloace de probă sau cum se subliniază în doctrină ,,martorii se
cântăresc, nu se numără.”
În literatura de specialitate se arată că declaraţiile martorilor au caracter
relativ, că această probă este aparent fragilă, uneori înşelătoare şi cu o valoare
destul de aleatorie.
Termenul sau conceptul de martor provine din cuvântul grecesc ,,martyros”=
cel ce face declaraţia probei sale. În limba română a intrat pe calea bisericii
creştine, fiind folosit dinainte de epoca adoptării legilor scrise bizantine,
pronunţându-se în forma arhaică ,,martur”.2 Potrivit
dicţionarului limbii române, prin martor se înţelege persoana care asistă sau a
asistat la o întâmplare, la o discuţie, la un eveniment etc. şi care poate relata sau
atesta cum au decurs faptele ori persoana care declară în faţa instanţei judecătoreşti

1
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 126.
2
M. Fodor, op. cit., p. 281.

3
sau a altui for de cercetare, tot ce ştie în legătură cu un fapt pe care-l cunoaşte
direct.
Martorii sunt acele persoane, străine de interesele în conflict, care relatează
în faţa instanţei de judecată despre fapte referitoare la pricina ce se judecă, fapte ce
ar putea servi la rezolvarea ei.1
Martorul a fost definit în literatura juridică mai veche astfel : ,,o terţă
persoană care a asistat la îndeplinirea unui act sau a unui fapt sau ştie ceva despre
el şi declară judecătorului ceea ce ştie relativ la acel act sau fapt, care face obiectul
litigiului”.2
După cum rezultă din doctrină, mijlocul de probă pe care se bazează instanţa
este depoziţia sau declaraţia martorului, numită şi mărturie, în care se
materializează cunoştinţele acestuia despre faptele ce formează obiectul judecăţii,
iar nu, martorul.
Mărturia este relatarea orală făcută de o persoană (care nu este parte în
proces), în faţa instanţei de judecată la privire la acte sau fapte la a căror săvârşire a
asistat sau despre care are cunoştinţă. Această relatare este numită ,,depoziţie de
martor”, constituind ceea ce se cheamă ,,probă testimonială” sau ,,dovadă cu
martor”.3
Pentru ca o probă să fie admisibilă, ea trebuie să îndeplinească anumite
condiţii generale, şi anume:
- proba să fie legală, deci să nu fie oprită de legea materială sau procesuală;
- proba să fie verosimilă, deci să nu tindă la dovedirea unei fapte imposibile,
ci a unor fapte reale, demne de crezut;
- proba să fie pertinentă, deci să aibă legătură cu obiectul procesului;
- proba să fie concludentă, să poarte asupra unor împrejurări, care sunt de
natură să ducă la rezolvarea cauzei respective. Orice probă concludentă este şi
pertinentă.4
Pentru a putea constitui o probă, mărturia trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii specifice:
- relatarea martorului să se facă oral în faţa instanţei de judecată (eventualele
declaraţii date în scris în altă parte şi depuse la dosar de către una din părţi, nu
constituie mărturii);
- depoziţia să se refere la fapte precise (determinate), care au legătură cu
pretenţiile părţilor (cu drepturile şi obligaţiile invocate de ele);
- martorul să cunoască personal faptele relatate, în sensul că le-a văzut, le-a
auzit sau le-a perceput altfel, prin propriile simţuri. Este o depoziţie valabilă şi aşa-
1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a III-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 271.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.129.
3
Emil Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoane, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 87.
4
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., p. 247.

4
numita ,,mărturie indirectă,” adică relatarea de către martor a unor fapte care i-au
fost expuse sau relatate de către o altă persoană, determinată, care le-a cunoscut
direct şi personal; dar forţa de convingere a unei asemenea mărturii este, de regulă,
inferioară forţei de convingere a mărturiei directe (de aceea judecătorii insistă, când
este posibil să audieze martorii direcţi, sau caută să confirme mărturiile indirecte
coroborându-le cu alte probe privitoare la aceleaşi fapte); în schimb nu este o
mărturie valabilă relatarea a ceea ce martorul ,,ştie” din zvon public, din auzite,”
după ce spune lumea, fără a putea indica persoana sau persoanele determinate, care
i-au relatat faptele sau întâmplările respective.1
În doctrina recentă s-a relevat că trăsăturile specifice mărturiei sunt
următoarele:
a) faptele litigioase pe care le relatează martorul trebuie să fie cunoscute personal
de către acesta, adică martorul trebuie să aducă la cunăştinţa instanţei ceea ce a
constatat prin propriile sale simţuri, şi nu din auzite;2
b)mărturia trebuie făcută oral în faţa instanţei de judecată, deoarece administrarea
probelor este guvernată de principiul nemijlocirii.

Capitolul II Admisibilitatea probei testimoniale

A. Admisibilitatea probei testimoniale în litigiile civile

Spre deosebire de proba cu înscrisuri, care este general admisibilă pentru a


se dovedi orice acte sau fapte juridice de către oricine, proba cu martori are o
admisibilitate mai restrânsă.

Secţiunea I Admisibilitatea probei testimoniale în dovedirea faptelor


juridice stricto sensu

În principiu, stabilirea prin declaraţiile martorilor a faptelor juridice stricto


sensu este posibilă fără îngrădiri. Această concluzie se desprinde din chiar
redactarea art. 1191 C. civ., care se referă la ,,dovada actelor juridice”, per a
contrario, nu şi la dovada faptelor juridice stricto sensu, precum şi din prevederile
art. 1198 alin. (1) C. civ.
Aşadar, regula este că faptul juridic stricto sensu poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, inclusiv prin martori.

1
Mircea Mureşan, Drept civil. Parte generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 231.
2
M. Fodor, op.cit., p. 282 şi urm.

5
Faptele materiale pot fi dovedite cu martori, fără nici o restricţie, întrucât
fiind vorba de fapte care se produc independent de voinţa omului sau care se
săvârşesc fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se nasc totuşi în
temeiul legii, nici nu este posibil să se întocmească înscrisuri, la data întâmplării
sau săvârşirii lor, prin care să fie dodedite ulterior. Apoi, interdicţiile privesc numai
părţile, deoarece actele juridice încheiate de acestea reprezintă pentru terţi simple
fapte, pe care le pot dovedi cu orice mijloc de probă, inclusiv martori.1
Se pot dovedi prin declaraţiile martorilor posesia şi tulburările ei, rănirea
unei persoane, o inundaţie, un trăznet, viciile de consimţământ, faptul neexecutării
obligaţiei contractuale, delictele şi cvasidelictele, faptele juridice licite: gestiunea
de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză; faptul edificării unei
construcţii pe terenul altuia etc.; faptele juridice ilicite.
Practica judiciară s-a pronunţat în mod similar. Într-o speţă, instanţa de apel
a apreciat că bunul a pierit în condiţiile unui caz fortuit şi a făcut aplicabilitatea art.
1156 C. civ. În vederea stingerii obligaţiei sale, debitorul trebuia să probeze cazul
fortuit şi lipsa culpei, adică să clarifice împrejurările producerii incendiului, în care
a fost distrus bunul, ca şi cunoaşterea conduitei pârâtei, în sensul dacă aceasta a
avut sau nu grijă de bunul încredinţat spre conservare ca un adevărat proprietar şi
dacă a manifestat diligenţa necesară pentru prevenirea unui astfel de eveniment.2
S-a decis în jurisprudenţă că este admisibilă proba cu martori pentru a dovedi
faptul material al uzurpării unui teren.
Ca excepţie de la regula că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite
neîngrădit cu martori, unele fapte naturale nu pot fi dovedite prin declaraţiile
martorilor. Conform art. 13 din Legea 119/1996, starea civilă se dovedeşte cu
actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă
eliberate pe baza acestora. Ca atare, naşterea şi moartea pot fi dovedite în acest
mod. Totuşi, dacă ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie
o menţiune ce intră în atribuţiile sale (art. 10 din Legea nr. 119/1996), precum şi
atunci când nu au existat registre de stare civilă; registrele de stare civilă au fost
pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; nu este posibilă procurarea din
străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă (art. 16 din Legea nr. 119/1996),
proba testimonială devine admisibilă.

Secţiunea a II-a Admisibilitatea probei testimoniale în dovedirea actelor


juridice
1
Ibidem, p. 289.
2
Decizia nr. 7463/11.12. 2001, C. S. J., s. com.

6
Admisibilitatea probei testimoniale, ca problemă de drept material, este
reglementată de Codul civil în art. 1191-1198 şi de Codul comercial în art. 46 şi 55.
Textul art. 1191 C. civ. instituie două reguli restrictive privind admisibilitatea
probei testimoniale în dovedirea actelor juridice.

Subsecţiunea I Inadmisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea


actelor juridice a căror valoare este mai mare decât cea prevăzută de lege

Regula stabilită de art. 1191 alin. (1) C. civ. român, potivit căreia ,,dovada
actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar
pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act
sub semnătură privată”, priveşte numai părţile şi succesorii lor în drepturi, întrucât
legiuitorul a instituit-o ca o măsură de protecţie a părţilor.
S-a susţinut în literatura juridică de specialitate că această regulă urmăreşte
ocrotirea părţilor şi determinarea lor să-şi preconstituie înscrisuri pentru operaţiile
juridice pe care le încheie1 ori să-şi preconstituie probe care să asigure certitudinea
şi stabilitatea actelor juridice.2
Această regulă se aplică la toate actele juridice, indiferent dacă sunt convenţii
sau acte unilaterale, acte prin care se stabilesc raporturi juridice sau prin care se
recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit sau se sting raporturi juridice
preexistente.3 Sunt însă unele cazuri, în care legea prevede expres că dovada unui
act juridic poate reieşi din anumite fapte; spre exemplu: confirmarea unui act
juridic lovit de nulitate relativă poate rezulta din executarea voluntară a actului
respectiv; remiterea datoriei poate rezulta din faptele prevăzute de art. 1138-1142
C. civ. Dovada acestor acte nu se poate face prin martori, prezumţii şi nici prin alte
înscrisuri, întrucât legiuitorul se referă doar la acte autentice şi la acte sub
semnătură privată, doar la acestea făcând referire şi art. 1341 C. civ. francez.
Nu există vreo dificultate când este vorba de o sumă de bani. În doctrina mai
veche s-a afirmat că dacă obiectul nu este o sumă de bani, valoarea va fi apreciată
de judecători, fie de ei personal, fie folosindu-se de lămuririle unei expertize.
Valoarea obiectului va fi luată în momentul încheierii convenţiei sau a naşterii
faptului juridic.4
Regula inadmisibilităţii probei testimoniale se aplică şi în materie penală.
Astfel, dovada unui contract, în legătură cu încheierea căruia s-a săvârşit
infracţiunea de înşelăciune în convenţii sau în legătură cu existenţa căruia s-a

1
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 533.
2
Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia aVIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.321.
3
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 272 şi urm.
4
C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu,Tratat de drept civil român, vol. II,Ed. All,Bucureşti,1997,p. 445.

7
săvârşit infracţiunea de abuz de încredere nu se poate face prin martori dacă
valoarea obiectului depăşeşte suma de 250 lei.
Doctrina opinează că valoarea stabilită de art. 1191 alin. (1) C. civ. nu mai
este în concordanţă cu realităţile economice actuale, 1 că este derizorie, propunându-
se modificarea acestui articol în sensul stabilirii unui plafon valoric indexabil. În
acest sens s-a argumentat că de lege ferenda un corelativ este absolut necesar.
Astfel, s-au propus în doctrina română două soluţii legislative. Prima, instituită
printr-o normă supletivă (modificatoare a art. 1191 C. civ.), care să îngrădească
admisibilitatea probei testimoniale în raport cu un anumit plafon indexabil potrivit
unor indicatori economici de referinţă admisibili, stabiliţi prin lege. A doua, de
abrogare a actualei reglementări prevăzută de Codul civil, prin extinderea regimului
adoptat de Codul comercial, adică a libertăţii în folosirea probei cu martori.2
Aceste restricţii aduse probei testimoniale (limitate la valoarea de 250 lei),
sunt actualmente anacronice. Textele legale în cauză nu au mai suferit modificări
din 1952, astăzi această valoare fiind cu totul derizorie; se impune, deci intervenţia
legiuitorului.3
În proiectul Noului Cod civil român, limita valorică până la care este
admisibilă proba testimonială a actelor juridice este stabilită la 250 Euro.
În jurisprudenţa şi doctrina română s-a pus chiar problema constituţionalităţii
art. 1191 C. civ., susţinându-se că dispoziţiile acestuia sunt neconstituţionale.
Judecătoria Mediaş a sesizat Curtea Constituţională prin încheierile nr. 2 din 27
noiembrie şi nr. 3 din 4 decembrie 1996, cu excepţia de neconstituţionalitate a
acestor prevederi, cu motivarea că art. 1191 C. civ., privind inadmisibilitatea probei
cu martori în litigiile a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei, contravine
prevederilor art. 134 din Constituţie, potrivit căruia ,,economia României este o
economie de piaţă”. Se face precizarea că într-o economie de piaţă cu inflaţie
,,orice fixare a unei sume nu trebuie luată în considerare nominal, ci raportată la
valoarea actuală”.
Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat
că art. 1191 C. civ. nu contravine dispoziţiei constituţionale invocate. S-a motivat
că ,,valoarea de astăzi, care nu a mai fost modificată din 1952, este modică, dar
chiar într-o viitoare reglementare, faţă de scopul urmărit de legiuitor, este de
presupus că ea nu va fi foarte mare. Această valoare trebuie modificată în raport cu
inflaţia, însă acesta este un aspect care vizează politica legislativă şi tehnica
legislativă, nicidecum constituţionalitatea dispoziţiei înscrise în art. 1191 din Codul
1
Emanuel Corneliu Mogârzan, Consecinţe ale majorării de lege ferenda a plafonului valoric pentru admisibilitatea
probei cu martori, prevăzut de Codul civil, în Dreptul, nr. 1/1999, p. 14 şi urm.
2
Pavel Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil. Anacronismul restricţiilor aduse probei testimoniale prin
art. 1191 alin. 1 şi 2 şi art. 1193-1195 C. civ., în Dreptul, nr. 10/1997, p. 97.
3
Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, ED. All Beck, Bucureşti, 1999, p.151; E.
Poenaru, op. cit., p. 88.

8
civil. Curtea Constituţională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea
art. 1191 din Codul civil, excepţia se respinge ca vădit nefondată.1
În critica adusă acestei soluţii, autorii Betinio Diamant şi Vasile Luncean, de
profesie avocaţii, au argumentat că ,,este clar că suma de 250 lei actualmente este
în afara cu totul a intenţiei avute de legiuitor în 1952. Au motivat că nu poate fi
considerat constituţional un text total contrar Constituţiei care stabileşte că
economia României este una de piaţă; deci efectele inflaţiei sunt reale, textul
indicat a rămas în afara oricărei raţiuni de aplicare şi oricărei posibilităţi reale de
aplicare. Prin excepţia ridicată s-a cerut doar să se stabilească faptul că în
interpretarea nominalistă textul este neconstituţional. Autorii arată că teoria
nominalistă a fost de mult părăsită, încă de la apariţia teoriei impreviziunii. Prin
interpretarea nominalistă, actualmente textul serveşte la o aplicaţiune a sa total
contrară intenţiei legiuitorului, iar în caz contrar la neaplicarea sa, în ipoteza în care
ar fi considerat ca fiind căzut în desuetudine.2
La polul opus, Corneliu Turuianu îmbrăţişează şi susţine opinia Curţii
Constituţionale, subliniind că, pe bună dreptate, aceasta a considerat că nu există
nici o legătură între dispoziţiile art. 1191 C. civ. şi economia de piaţă, arătând că în
materia raporturilor obligaţionale comerciale, conform art. 46 alin. (2) din Codul
Comercial se admite proba cu martori ,,chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191
C. civ”. Cu toate acestea, deşi afirmă că problema de probatoriu reglementată într-o
concepţie nominalistă nu face ca aceste dispoziţii să devină neconstituţionale,
autorul recunoaşte că prevederile art. 1191 C. civ. impun o restricţie pe plan
probatoriu, devenită poate prea severă, datorită neactualizării limitei valorice până
la care este admisibilă proba cu martori, dar care nu constituie decât o măsură de
protecţie la care părţile pot renunţa.3
În doctrina recentă s-a exprimat opinia potrivit căreia o soluţie optimă ar fi
aceea a stabilirii unui plafon valoric echivalent cu salariul minim pe economie,
soluţie consacrată şi în Franţa. S-a argumentat că ea este de natură de a evita
consecinţele negative, care decurg din devalorizarea monedei naţionale. În prezent,
ca o consecinţă a denominării monedei naţionale, lucrurile pot fi privite şi dintr-o
nouă perspectivă, anume în sensul acordării unei eficienţe depline acestui text.4

Subsecţiunea a II-a Inadmisibilitatea probei cu martori pentru a dovedi


împotriva sau peste cuprinsul unui înscris

1
Dreptul nr. 8/1997, Probe în civil. Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250
lei. Constituţionalitatea textului, p. 112.
2
Ibidem, p. 114.
3
Idem p. 115.
4
I. Leş op. cit., p. 534; M. Fodor, op. cit., p. 292.

9
Conform art. 1191 alin. (2) C. civ. : ,,Nu se va primi niciodată o dovadă prin
martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde
că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire
la o sumă sau o valoare ce nu depăşeşte 250 lei.” Doctrina subliniază că regula
înscrisă în alin. (2) al art. 1191 C. civ. ar fi o convenţie tacită a părţilor prezumată
de lege, pe care acestea o pot combate sau înlătura printr-o convenţie contrară şi că,
de fapt, ar cuprinde două restricţii şi nu una singură.
Potrivit primei interdicţii (de a dovedi cu martori ,,în contra” unui înscris),
proba testimonială nu este admisibilă pentru a se stabili că înscrisul ar cuprinde
clauze sau menţiuni inexacte, care s-ar fi introdus în înscris din eroare, ori din culpa
uneia sau a ambelor părţi. De pildă, nu se poate dovedi prin declaraţiile martorilor
că preţul este mai mare sau mai mic decât cel înscris în contractul de vânzare-
cumpărare sau că preţul n-ar fi fost plătit la încheierea contractului, aşa cum se
arată în înscris.
Cea de-a două interdicţie (de a se dovedi ,,peste” cuprinsul unui înscris)
împiedică să se stabilească prin martori faptul că părţile ar fi adus modificări
verbale actului, indiferent când se pretinde că ar interveni acestea. Discuţiile pe
care părţile le-au avut anterior încheierii înscrisului, la întocmirea acestuia sau
ulterior, trebuie considerate ca simple tratative, atâta timp cât ele n-au îmbrăcat
forma unui acord de voinţă concretizat în scris, Astfel, creditorul nu va putea
dovedi prin declaraţiile martorilor că s-ar fi stipulat o dobândă care nu este
prevăzută în înscris; debitorul nu va putea dovedi că s-ar fi introdus un termen sau
o condiţie despre care înscrisul nu face menţiune etc.1
În doctrina recentă s-a evidenţiat că prin consacrarea regulii însrise în art.
1191 alin. (2) C. civ. s-a urmărit să se acorde preferinţă probei scrise faţă de proba
testimonială. Soluţia este neîndoielnic judicioasă, căci de vreme ce părţile au decis
să redacteze un înscris pentru operaţia juridică, ce tocmai au perfectat-o, este de
presupus că acesta exprimă fidel voinţa lor.2
Doctrina şi practica au decis că regula din art. 1191 alin. (2) C. civ. nu se
aplică decât înscrisurilor preconstituite (convenţia tacită a părţilor ar putea fi
inclusă numai în astfel de înscrisuri). Astfel eroarea, dolul, violenţa, lipsa cauzei,
cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi întotdeauna cu martori,
chiar şi atunci când actul juridic a fost constatat printr-un înscris autentic; mărturia
este admisibilă pentru stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin
înscris şi ulterioare încheierii acestuia, care constituie moduri de executare sau
stingere a obligaţiilor (de exemplu, plata, compensaţia, remiterea datoriei etc.),
dacă aceste operaţiuni, privite separat, pot fi dovedite cu martori potrivit primului
alineat al art. 1191 C. civ.; mărturia este admisibilă pentru lămurirea sensului exact
1
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 548.
2
I. Leş, op. cit., p. 535.

10
al unor clauze contractuale, dacă acestea sunt confuze, obscure sau susceptibile de
mai multe înţelesuri.
Se impune precizarea că proba cu martori este admisibilă şi atunci când
clauzele convenţiei sunt obscure, echivoce şi este necesară interpretarea lor, pentru
a stabili voinţa reală a părţilor. Aceasta este promovată constant de doctrină şi
jurisprudenţă motivat de faptul că a interpreta dispoziţiile unei convenţii nu este
acelaşi lucru cu proba în contra sau peste cuprinsul înscrisului.1
În doctrină şi jurisprudenţă se admite că simulaţia poate fi dovedită inclusiv
între părţi, cu orice mijloc de probă, atunci când ea este ilicită sau imorală, când
urmăreşte fraudarea legii, eludarea dispoziţiilor legale imperative, de ordine publică
sau când s-a făcut prin dol sau violenţă.

Subsecţiunea a IV-a Excepţiile

Sunt excepţii de la prevederile art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., următoarele
situaţii reglementate de lege: convenţia părţilor (art. 1191 alin. (3) C. civ.); dovada
bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soţi (art. 5 alin. (1) din Decretul
nr. 32/1954); începutul de dovadă scrisă (art. 1197 C.civ.); imposibilitatea
preconstituirii probei scrise (art. 1198 pct. 1-3 C. civ.); imposibilitatea conservării
probei scrise (art. 1198 pct. 4 C. civ.); situaţia terţilor; şi în materie comercială (art.
46 C. com.).
Potrivit art. 1191 alin. (3) C. civ., părţile pot conveni ca şi în situaţiile
reglementate de alin. 1 şi 2 să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta
priveşte drepturi de care pot să dispună.
Convenţia părţilor poate să fie expresă sau tacită, atunci când o parte
propune proba testimonială, iar cealaltă parte nu se opune sau propune şi ea, în
contraprobă, audierea de martori.
În doctrina recentă s-a arătat că dacă una din părţi solicită proba testimonială
împotriva dispoziţiilor art. 1191 alin.1 şi 2 C. civ., instanţa nu este obligată să
atragă atenţia părţii adverse că are dreptul să se opună la încuviinţarea probei,
pentru că altfel, s-ar ajunge la situaţia ca judecătorul să provoace, din iniţiativa sa, o
împrejurare în care este împiedicat să afle adevărul.2
În doctrină s-a pus întrebarea dacă, în temeiul art. 129 alin. (3) C. proc civ.,
instanţa este sau nu obligată să atragă atenţia părţii adverse că are dreptul să se
opună la încuviinţarea probei. Unii autori3 au afirmat că se impune răspunsul
negativ, deoarece altfel s-ar ajunge la situaţia în care judecătorul ar provoca o
împrejurare în care ar fi împiedicat să afle adevărul. Însă s-a arătat că în situaţia în

1
I. Leş, op. cit., p. 535; M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 273.
2
M. Tăbârcă, op.cit., p.550.
3
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 274.

11
care judecătorul a pus în vedere părţii interesate că are dreptul să se opună la
încuviinţarea probei, fapt care apoi s-a petrecut, nu s-ar putea obţine desfiinţarea
hotărârii pentru acest motiv.1
În materia dreptului familiei, în ceea ce priveşte dovada bunurilor proprii în
raporturile patrimoniale dintre soţi, ambele reguli sunt inaplicabile, deoarece art. 5
alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 dispune că această dovadă se poate face prin orice
mijloc de probă. Dovada că un bun este propriu se poate face şi prin martori şi
prezumţii, chiar dacă este vorba de un act juridic al cărui obiect depăşeşte suma de
250 lei. Se pot dovedi cu martori şi prezumţii şi actele juridice, care potrivit legii,
trebuie întocmite în formă scrisă ad probationem.
De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei
testimoniale, art. 1197 şi 1198 C. civ. consacră unele excepţii importante. Prima
excepţie este prevăzută de art. 1197 C. civ., text care precizează că regulile
restrictive privitoare la proba cu martori ,,nu se aplică în cazul când există un
început de dovadă scrisă”. În alin. (2) se defineşte începutul de covadă scrisă ca
fiind ,,orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el
reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut faptul pretins”.
Începutul de dovadă scrisă prin care se tinde a se dovedi cu martori împotriva
actului scris, trebuie să fie ulterior datei actului respectiv, deoarece numai aşa se
poate face dovada că reprezintă ultimul acord de voinţă al părţilor.
În literatura juridică de specialitate s-a decis în unanimitate că începutul de
dovadă trebuie să întrunească trei condiţii:
1) să existe un înscris (semnat sau nu, preconstituit sau nu): un înscris
autentic nevalabil; un înscris sub semnătură privată întocmit fără respectarea
formalităţii multiplului exemplar sau a menţiunii ,,bun şi aprobat”; o scrisoare, o
notiţă sau o însemnare etc. Au valoarea unei scrieri însemnări, note, socoteli,
declaraţii extrajudiciare, o scrisoare, o chitanţă care atestă primirea unei sume de
bani, cereri, memorii;
2) înscrisul să provină de la cel căruia i se opune, fie că este scris de acesta,
fie că acesta şi-l însuşeşte, fie că îi este opozabil fiind scris de reprezentantul său
legal sau convenţional ori de autorul său pe care îl moşteneşte etc;
3) înscrisul să facă verosimil faptul pretins, ceea ce va aprecia instanţa.
Imposibilitatea preconstituirii probei scrise este reglementată în art. 1198 pct.
1-3 C. civ.
Referitor la dispoziţiile pct. 1 s-a afirmat unanim în doctrină că ele sunt
,,inutile”, întrucât ,,delictele” şi ,,cvasidelictele” fac parte din categoria faptelor
materiale, care pot fi dovedite cu martori conform dreptului comun.
Punctul 2 al art. 1198 C. civ. se referă la depozitul necesar făcut în caz de
incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la depozitele ce fac călătorii în ospătăria
1
M. Fodor op. cit., p. 302.

12
unde trag, însă jurisprudenţa a extins textul şi la cafenele, restaurante, băi publice,
biblioteci, închirierea de camere mobilate, garderobele sălilor de spectacole. În caz
de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu, precum şi alte împrejurări asemănătoare,
cum ar fi: cutremur, inundaţii, avalanşe, depozitul se face în grabă, în scopul de a
salva lucrurile depozitate de la pieire, ceea ce prezumă o imposibilitate materială de
a preconstitui un înscris doveditor.
Punctul 3 al art. 1198 C. civ. are în vedere orice acte încheiate în anumite
circumstanţe provocate de împrejurări neprevăzute, în care părţile nu au avut
posibilitatea să întocmească înscrisuri doveditoare, cum ar fi, spre exemplu, un
împrumut acordat unui tovarăş de drum grav rănit într-un accident de circulaţie.
Jurisprudenţa a adugat la aceste cazuri (de imposibilitate materială de
preconstituire) şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul, imposibilitate
rezultând din raporturile dintre soţi, rude apropiate, afini, de prietenie, de deferenţă
a inferiorului faţă de superior etc.
În practica judiciară susţinută şi de literatura juridică s-a admis constant că
proba testimonială poate fi admisă şi în alte cazuri similare, în care preconstituirea
unei probe scrise a fost imposibilă, de pildă, din considerente morale (de exemplu,
în raporturile – bazate pe încredere – care există între soţi ori între rude apropiate,
prieteni apropiaţi sau în raporturile dintre şefi şi subalterni etc.) sau datorită
împrejurărilor (de ex. de vânzările ce se fac în bâlciuri şi pieţe publice, la
depunerea hainelor la garderoba unui local sau vidiotecă ori discotecă etc.), precum
şi în cazurile în care înscrisul a fost sustras, distrus sau reţinut de către însăşi partea
căreia i se opune.1
Aşadar, pornind de la dispoziţiile art. 1198 Cod civil, practica judiciară a
extins cazurile în care actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei poate fi
dovedit şi altfel decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată,
adăugând, la imposibilitatea materială, şi imposibilitatea morală de a preconstitui
înscrisul, datorită calităţii părţilor. Dar se poate observa că practica judiciară nu
este unitară, fiecare instanţă apreciind diferit în privinţa existenţei sau inexistenţei
situaţiei de imposibilitate morală a părţilor de a-şi preconstitui probe. În acest sens,
s-a motivat înt-o speţă faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună
problema unor raporturi de deferenţă între superior şi subordonat – nu justifică
abaterea de la regula înscrisă în art. 1191 Cod civil. ,,Instanţa nu a ţinut cont de
imposibilitatea morală de a produce dovadă scrisă, date fiind relaţiile dintre părţi”.
,,Chiar în ipoteza în care reclamanta şi pârâta au fost colege de serviciu,
relaţiile dintre ele nu erau de aşa natură, încât să existe o imposibilitate morală de
întocmire a înscrisului care să consemneze achitarea avansului pentru apartament.”2

1
M. Mureşan, op. cit., p. 235.
2
Decizia nr. 374/9. 03. 1994, secţia a III-a civilă în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-
1997, Edit. All Beck, 1998, p.1-2.

13
Imposibilitatea conservării probei scrise este reglementată de art. 1198 pct. 4
C. civ. În practică, noţiunea de forţă majoră este interpretată în sens larg,
decizându-se că textul este aplicabil şi în cazul sustragerii sau reţinerii înscrisului
de către partea potrivnică sau de un terţ care refuză să-l prezinte în instanţă. Pentru
ca instanţa să încuviinţeze dovada cu martori a înscrisului pierdut, partea interesată
trebuie să dovedească, mai întâi, prin orice mijloace de probă, existenţa înscrisului
respectiv.1
Uneori şi terţii au interesul să invoce actul juridic încheiat de părţi, însă, de
regulă, ei sunt în imposibilitatea de a-l proba printr-un înscris. De altfel, în privinţa
terţilor, actul juridic al părţilor apare ca un simplu fapt juridic. În consecinţă, terţii
pot să probeze acest act juridic prin orice mijloc de probă şi, de asemenea, pot
proba prin declaraţiile martorilor împotriva sau peste cuprinsul înscrisului
constatator.

B. Admisibilitatea probei testimoniale în litigiile comerciale

Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al


condiţiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice
comerciale.2
Potrivit art. 46 C. com., obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se
probează ,,cu martori, ori de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie
să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 cod
civil”.
În materie comercială funcţionează regula că proba testimonială este
admisibilă fără restricţii. Deci, proba prin declaraţiile martorilor poate fi folosită
atât pentru dovedirea unui fapt juridic stricto sensu, cât şi pentru dovedirea unui act
juridic al cărui obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei.
Proba testimonială este admisibilă în contra unui înscris, peste ceea ce
cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul
sau în urma întocmirii înscrisului. În acelaşi sens s-au pronunţat şi instanţele
judecătoreşti. S-a dovedit cu martori existenţa unor acte juridice, precum:
fidejusiunea, tranzacţia sau împotriva unor înscrisuri.
Depoziţia martorului devine în materie comercială un mijloc de probă a cărui
forţă probantă este egală cu cea a înscrisurilor, din moment ce este admisibilă şi în
contra sau peste cuprinsul unui înscris. Totuşi, aşa cum se apreciază în doctrină şi
cum rezultă din art. 46 C. com., instanţa judecătorească nu este obligată să admită

1
M. Tăbârcă, op. cit., p. 554.
2
Stanciu d. Cârpenaru, Probele în materie comercială în Revista de Drept Comercial, nr. 2/1994, p. 27.

14
proba testimonială la simpla cerere a părţii interesate, ci ea are posibilitatea să
aprecieze, în condiţiile concrete ale cauzei, concludenţa acestei probe.1
Judecătorul poate respinge proba cu martori, atunci când faptul se constată din
însăşi actele dosarului său când partea nu precizează ce anume fapte vrea să
dovedească, sau când judecătorul şi-a format convingerea din expertiza care a fost
ordonată. Instanţa trebuie să motiveze soluţia sa, indiferent că admite sau respinge
proba cu martori, deoarece, altfel, nu s-ar putea realiza controlul judiciar de către
instanţa superioară.2
Regula stabilită de art. 46 C. com., privind admisibilitatea probei
testimoniale, poate fi invocată şi de partea pentru care actul nu este comercial, din
moment ce art. 56 C. com. prevede că, dacă un act este comercial numai pentru una
din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ce priveşte acest act legii comerciale, afară
de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care
legea ar dispune altfel. Prin acesta sunt reglementate faptele de comerţ unilaterale
sau mixte, adică acele acte juridice sau operaţiuni care sunt fapte de comerţ numai
pentru una din părţi, iar pentru cealaltă parte sunt acte juridice civile.

Capitolul III Administrarea probei testimoniale

Secţiunea I Propunerea martorilor

Reclamantul va arăta martorii în cererea de chemare în judecată sau cel mai


târziu la prima zi de înfăţişare, iar pârâtul în întâmpinare ori, dacă nu este
reprezentat sau asistat de avocat, la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii
din probă, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 138 C. proc. civ. Dacă proba cu
martori a fost încuviinţată în cursul judecăţii, partea este obligată, sub sancţiunea
decăderii, să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţare (art. 186
alin. 2 C. proc. civ.), iar dovada contrară trebuie cerută sub pedeapsa decăderii, în
aceeaşi şedinţă dacă amândouă părţile sunt de faţă (art. 167 alin. 4 C. proc. civ).
Martorii se propun şi prin cererea de intervenţie, când se formulează o astfel
de cerere, în condiţiile art. 49-66 C. proc. civ.
Potrivit art. 138 alin. 1 C. proc. civ., partea care nu a propus martorii în
condiţiile arătate mai sus şi care nu se află în nici unul din cazurile de excepţie
prevăzute de acest articol, decade din dreptul de a mai propune martori în tot cursul
instanţei respective, aşa cum decade şi din dreptul de a propune orice alte probe.
Sancţiunea decăderii poate fi înlăturată, dacă partea adversă nu invocă
excepţia decăderii la primul termen.

1
St. D. Cârpenaru, Drept comercial român, Edit. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 368-369.
2
M. Fodor op. cit., p. 314 şi urm..

15
Partea căreia i s-a încuviinţat proba testimonială este obligată ca în termen de
5 zile (sau cel mult de 15 zile, dacă proba a fost încuviinţată potrivit art. 138 pct. 2
şi 4 C. proc. civ.) de la încuviinţare, să depună suma statornicită de instanţă pentru
drumul şi despăgubirea martorilor, sub sancţiunea decăderii (art. 170 C. proc. civ.).
Decăderea se acoperă dacă martorii se înfăţişează la termenul fixat pentru audiere
(art. 186 alin . final C. proc. civ.).
În doctrină se opiniază că legiuitorul a avut în vedere doar martorii
încuviinţaţi de instanţă, care sunt dobândiţi, nu şi martorii propuşi, neîncuviinţaţi
încă, care pot fi înlocuiţi şi în alte cazuri, dacă nu se provoacă amânarea judecăţii.1
Dacă o parte renunţă la administrarea probei cu martori, adversarul poate să-şi
însuşească martorii la care se renunţă (art. 168 alin. final C. proc. civ.), iar instanţa
poate să dispună audierea unor martori chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 129
alin. 5 teza a II-a C. proc. civ.). Dacă după încuviinţarea probei, administrarea ei nu
mai este utilă, se poate reveni asupra audierii, cu condiţia ca instanţa să motiveze
această măsură.
Instanţa va putea mărgini numărul martorilor propuşi (art. 187 C. proc. civ.),
ţinând seama de principiul egalităţii părţilor în proces, de complexitatea pricinii şi
de teza probaţiunii.

Secţiunea a II-a Persoanele care pot fi ascultate ca martori

În principiu, orice persoană care are cunoştinţă despre faptele cauzei poate fi
ascultată ca martor în procesul civil. Legea nu impune o condiţie de vârstă, dar
prevede că la aprecierea depoziţiei minorului sub 14 ani, ca şi la aceea a
persoanelor care din cauza debilităţii mintale sunt în mod vremelnic lipsite de
discernământ, instanţa va ţine seama de situaţia specială a martorului (art. 195 C.
proc. civ.).
Potrivit art. 189 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi ascultaţi ca martori:
1) rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;
2) soţul, chiar despărţit;
3) interzişii judecătoreşti;
4) cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
Interdicţiile consacrate de art. 189 C. proc. civ. se întemeiază pe o prezumţie de
parţialitate a martorilor sau de lipsa lor de discernământ. Interdicţia privitoare la
audierea rudelor şi a afinilor nu este absolută. Într-adevăr, art. 190 C. proc. civ.
precizează că în procesele privitoare la starea civilă şi în cele de despărţenie, rudele
şi afinii pot fi audiaţi ca martori. În astfel de litigii, nu mai este necesar acordul
părţilor, la care se referă art. 189 alin. 2 C. proc. civ. Pe de altă parte, numai în
acest gen de litigii nu pot fi audiaţi descendenţii, chiar dacă există acordul părţilor.
1
M. Fodor, op. cit., p. 320.

16
Din considerente morale, legea nu admite, însă audierea în aceste procese a
descedenţilor. Dispoziţiile privitoare la audierea rudelor şi a afinilor, precum şi a
soţului, chiar despărţit, sunt de natură dispozitivă, ele fiind stabilite în interesul
părţilor. De aceea, s-a statuat că rudele şi afinii pot fi audiaţi ca martori, dacă partea
în favoarea căreia a fost consacrată o asemenea interdicţie nu formulează obiecţiuni
cu privire la audierea lor.1
În literatura de specialitate s-a formulat şi propunerea înlăturării interdicţiei
privitoare la audierea rudelor şi afinilor. S-a argumentat că o asemenea soluţie
poate fi uneori înţeleasă ca fiind în sprijinul operei de stabilire a adevărului în
cauzele civile.2
Convenţia asupra audierii este tacită, dacă partea, prezentă la termenul la care
sunt încuviinţate probele sau sunt ascultaţi martorii celeilalte părţi, nu se opune la
audiere. În acelaşi timp, dacă o parte lipseşte nejustificat la termenul la care sunt
audiaţi martorii adversarului, la termenul la care se înfăţişează ea nu mai poate
invoca dispoziţiile art. 1191 alin. (1) şi (2).
Interdicţia este absolută în ceea ce-i priveşte pe interzişii judecătoreşti şi
persoanele condamnate pentru mărturie mincinoasă, fiind vorba de o normă
imperativă.
Art. 191 C. proc. civ. enumeră persoanele scutite de a depune mărturie.
Medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii
judecătoreşti şi funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici vor fi obligaţi să
depună mărtirie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de cel
interesat sau autoritatea interesată la păstrarea lui. 3 Aceste persoane pot depune
mărturie, chiar în lipsa acordului celui interesat în păstrarea secretului. Divulgarea
secretului profesional expune pe martor la sancţiuni, dar ea nu constituie un temei
pentru anularea depoziţiei. Scutirea legală de a fi martor va fi invocată de către cel
citat să depună mărturie.
În doctrină se opinează că există două soluţii ca martorul citat să afirme
existenţa motivului de scutire: o declaraţie făcută în faţa instanţei de judecată, în
temeiul căreia el va fi scutit de mărturie, sau martorul citat să facă dovada
motivului de scutire prin orice mijloace de probă, inclusiv prezumţii, în temeiul
cărora instanţa va hotărî, înclinându-se spre această din urmă soluţie.4

Secţiunea a III-a Încuviinţarea probei cu martori

Potrivit art. 114 alin. 5 C. proc. civ., preşedintele instanţei poate dispune, cu
ocazia fixării termenului de judecată la primirea cererii introductive, citarea
1
I. Leş, op. cit., p. 538.
2
Ibidem, p. 539.
3
F. Măgureanu, op. cit., p. 323.
4
M. Fodor, op. cit., p. 322.

17
martorilor propuşi, sub rezerva dezbaterii contradictorii a încuviinţării ascultării lor
la termen. După dezbaterea contradictorie, instanţa pronunţă o încheiere de
admitere sau respingere a probei testimoniale, iar în caz de încuviinţare va arăta şi
faptele asupra cărora martorii vor fi ascultaţi (art. 168 alin. 1 C. proc. civ. ).
Încheierea de admitere sau de respingere a probei testimoniale trebuie să fie
motivată, pentru a se putea exercita controlul judiciar al legalităţii şi temeiniciei
soluţiei.

Secţiunea a IV-a Prezentarea şi ascultarea martor

După încuviinţarea probei testimoniale sau ordonarea din oficiu a ascultării


unor martori, aceştia sunt citaţi să se prezinte în faţa instanţei de judecată la
termenul fixat pentru audierea lor.
În practică se încuviinţează ca martorii să fie aduşi de către părţi, însă aceasta
este o măsură extraprocesuală, care nu poate înlocui citarea. Codul de procedură
civilă nu prevede obligaţia părţii de a duce martorii la proces şi nici sancţiunea
decăderii din proba testimonială pentru imposibilitatea prezentării lor.1
Ascultarea martorilor se face în instanţă sau la locuinţa lor, dacă din motive
întemeiate, aceştia nu pot veni în instanţă. Dacă martorul locuieşte într-o altă
localitate, se poate apela la o comisie rogatorie. Instanţa audiază nemijlocit,
martorii neputând să ia în considerare declaraţiile date în scris în afara instanţei,
cum ar fi depoziţia de martor luată într-o altă pricină.
Împotriva martorului care lipseşte la prima citare, instanţa poate emite
mandat de aducere (art. 188 alin. 1 C. proc. civ.). Instanţa va putea emite mandat de
aducere numai dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Împotriva martorului care lipseşte la prima citare, instanţa poate emite
mandat de aducere, iar dacă există urgenţă, se poate recurge la mandat chiar la
primul termen. Dacă martorul nu se prezintă, prin încheiere executorie, instanţa
poate aplica martorului amendă, care pentru motive temeinice, poate fi ridicată de
aceeaşi instanţă.2
S-a susţinut în doctrină că este inexactă menţiunea făcută în art. 188 C. proc.
civ., referitor la decădere, întrucât decăderea este o sancţiune procedurală care
intervine în cazul nerespectării termenelor legale imperative, pe când termenul la
care martorul urmează să fie audiat este un termen judecătoresc. S-a arătat că
suntem suntem în prezenţa unei sancţiuni specifice, ce poate interveni în cazul
nerespectării unui termen judecătoresc, anume posibilitatea instanţei de a trece la
judecată, fără ca aceasta să mai fie obligată să audieze martorul care nu s-a

1
Ibidem, p. 325.
2
F. Măgureanu, op. cit., p.324.

18
prezentat nici după ce s-a dat mandat de aducere.1 Instanţa are facultatea de a alege
modul în care va proceda, în funcţie de situaţia concretă din speţă.
Încălcarea dispoziţiilor procedurale privind administrarea probei
testimoniale, art. 188 C. proc. civ., constituie motiv de casare a hotărârii, potrivit
art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de nesocotirea unor reguli în desfăşurarea
judecăţii.
Potrivit art. 196 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., fiecare martor va fi ascultat
deosebit, cel neascultat neputând fi de faţă. Ordinea ascultării martorilor se
stabileşte de către preşedintele instanţei, ţinând seama şi de cererea părţilor. De
regulă, se ascultă mai întâi martorii propuşi de reclamant şi apoi cei propuşi de
pârât. Fiecare martor trebuie să fie audiat separat, cei neascultaţi nu pot fi de faţă la
audierea unui martor. După audiere, martorul trebuie să rămână în sala de şedinţă
pănă la sfîrşitul dezbaterilor, cu excepţia cazului în care instanţa dispune altfel (art.
196 alin. 3 C. proc. civ.). Măsura este stabilită de lege pentru ca martorul audiat să
nu aibă posibilitatea de a influenţa în vreun mod martorii neaudiaţi.
La cererea preşedintelui instanţei de judecată, martorul care va fi audiat
trebuie să arate, conform art. 192 C. proc. civ., următoarele date personale: numele,
prenumele, îndeletnicirea, locuinţa şi vârsta; dacă este rudă sau afin cu una din părţi
şi în ce grad; dacă se află în serviciul uneia din părţi; dacă este în judecată, în
duşmănie sau în legături de interes cu vreuna din părţi.
După ce s-au luat datele personale, înainte de a fi audiat, martorul va depune
jurământul, potrivit formulei înscrise în art. 193 alin. (1) C. proc. civ.,: ,,jur că voi
spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu.”
Depunerea jurământului sau rostirea formulei menţionate în textul de lege, în
cazul martorului fără confesiune religioasă este obligatorie, nefiind lăsată la
aprecierea judecătorului. Dacă nu respectă aceste cerinţe, procesul-verbal, care
constată depoziţia, este lovit de nulitate. Totuşi, nulitatea nu este de ordine publică,
asrfel încât trebuie invocată în condiţiile art. 108 alin. 3 C. proc. civ., şi nicidecum
pentru prima dată în căile de atac.2
Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul prevăzut în art. 193 C.
proc. civ., după aceea preşedintele îi pune în vedere că dacă nu va spune adevărul,
săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre aceasta se va face menţiune
în declaraţia scrisă. Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia
să spună adevărul.
Se trece apoi la audierea propriu-zisă a martorului, care va arăta împrejurările
pe care le cunoaşte şi va răspunde la întrebările preşedintelui, ale părţii care l-a
propus, ale părţii adverse, eventual ale procurorului. Martorul nu are voie să
1
V. M. Ciobanu; G. Boroi, p.257.
2
M. Tăbârcă, op. cit., p. 562.

19
citească un răspuns scris de mai înainte, însă cu încuviinţarea preşedintelui, se
poate folosi de însemnări cu privire la cifre sau denumiri.
Mărturia se face oral, dar se consemnează în scris de către grefier după
dictarea judecătorului sau preşedintelui completului de judecată. Ea va fi semnată
pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei, de către judecător, grefier şi martor, după ce
acesta din urmă va lua cunoştinţă de cuprinsul ei. Dacă martorul nu vrea sau nu
poate să semneze, se face menţiune despre această împrejurare. Adăugirile,
ştersăturile sau schimbările în depoziţie trebuie semnate de judecător, care le şi
încuviinţează, de grefier şi de martor, sub pedeapsa de a nu fi luate în seamă.
Locurile nescrise din declaraţie se barează, astfel încât să nu se poată adăuga nimic
(art. 198 C. proc. civ.).
După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă până la sfârşitul cercetării,
afară numai dacă instanţa hotărăşte altfel (art. 196 alin. 3 C. proc civ.). El poate fi
din nou întrebat, dacă instanţa găseşte de cuviinţă. Martorii ale căror depoziţii se
contrazic, vor fi din nou întrebaţi, putând fi confruntaţi (art. 197 alin. 1 şi 2 C. proc.
civ.). Însă, confruntarea martorilor ale căror depoziţii nu se potrivesc nu este
obligatorie, instanţa putând să determine care depoziţie este reală şi din aprecierea
celorlalte dovezi.
Dacă din cercetare reies bănuieli puternice de mărturie mincinoasă sau de
mituire a unui martor, instanţa va încheia proces-verbal şi va trimite pe martor în
faţa autorităţilor penale (art. 199 C. proc. civ.).
Martorul care nu cunoaşte limba română va fi audiat prin intermediul unui
traducător autorizat sau, în lipsa acestuia, prin intermediul unei persoane de
încredere, sens în care se vor aplica dispoziţiile referitoare la experţi, iar dacă
judecătorul cunoaşte limba în care se exprimă martorul, el poate îndeplini funcţia
de traducător (art. 142 C. proc. civ.). Când cel care urmează a fi ascultat este mut,
surd sau surdo-mut şi nu înţelege întrebările care i se pun sau nu poate fi înţeles, el
va depune mărturie cu ajutorul scrisului, iar dacă nu ştie să scrie, se va folosi un
tălmaci, aplicându-se dispoziţiile referitoare la experţi (art. 143 C. proc. civ.).
Martorul poate cere să i se plătească toate cheltuielile de drum şi ,,să fie
despăgubit după starea sau îndeletnicirea sa şi potrivit cu depărtarea domiciliului şi
timpul pierdut”. În această situaţie, instanţa pronunţă o încheiere, care este
executorie (art. 200 C. proc. civ.).

Capitolul IV Aprecierea probei testimoniale

Puterea doveditoare a probei testimoniale este lăsată la libera apreciere a


judecătorului. Pentru ca mărturia să aibă putere doveditoare, ea trebuie să
determine intima convingere a judecătorului despre realitatea faptelor relatate,
adică să emane de la un martor de bună-credinţă şi să corespundă realităţii. Aşadar,

20
în aprecierea probei testimoniale, judecătorul trebuie să stabilească mai întâi dacă
martorul este sincer, iar apoi, presupunând că martorul este de bună-credinţă, dacă
declaraţia lui corespunde realităţii.
După ce şi-a format convingerea că martorul este de bună-credinţă, instanţa
trebuie să aprecieze dacă depoziţia acestuia reflectă realitatea.
Din punct de vedere psihologic, mărturia constă în observarea şi memorarea
involuntară a unui fapt, iar apoi reproducerea acestuia în faţa instanţei. Deci, pentru
a aprecia în ce măsură depoziţia unui martor reflectă realitatea, instanţa trebuie să
ţină seama de trei aspecte sau momente ale mărturiei: condiţiile în care martorul a
perceput faptele la care se referă mărturia; măsura în care acesta a păstrat în
memorie faptele percepute; felul în care le relatează sau reproducerea faptului
perceput şi memorizat.1
Aceste aspecte sau momente ale mărturiei variază de la caz la caz, de la
martor, la martor.
S-a arătat în practica judiciară că deşi atât proba testimonială, cât şi expertiza
grafologică sunt mijloace de probă, în situaţia în care lămurirea faptelor ce
formează obiectul unui litigiu reclamă cunoştinţe de specialitate, judecătorul este
ţinut de constatările experţilor, concluziile acestora neputând fi înlăturate pe baza
declaraţiilor martorilor. ,,Este adevărat că atât declaraţiile martorilor, cât şi
expertiza grafologică sunt mijloace de probă, însă valoarea probantă a acestora este
diferită”. În speţă, faţă de concluziile expertizelor, potrivit cărora semnătura de pe
antecontractul de întreţinere nu aparţine defunctului C. G. se poate concluziona că
dovada unui astfel de act nu a fost făcută de către reclamanţi.2
Relatarea sau reproducerea faptului perceput şi memorizat reprezintă o
importanţă deosebită, fiind numeroase cazurile în care o persoană, deşi a perceput
bine faptul şi l-a conservat nealterat în memorie, nu este în măsură să îl redea
corect, mai ales când martorul este o persoană cu pregătire inferioară ori este foarte
emotiv.3
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului, care, după
ce evaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor relatate de
aceştia. Apreciind depoziţia unui martor, instanţa poate ajunge la următorul
rezultat:
a) faptul probat a fost dovedit şi nu lasă nici o îndoială;
b) faptul este nesigur şi trebuie dovedit prin alte mijloace de probă;
c) martorul nu a fost sincer şi ca urmare depoziţia sa va fi înlăturată din
proces.4
1
M. Fodor, op. cit., p. 330-331.
2
Decizia nr. 1102 din 10 aprilie 2000, secţia civilă în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară;
2000-2001, C. Apel Timişoara, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 29-33.
3
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 259.
4
M. Fodor, op. cit., p. 332.

21
Rezultatul aprecierii mărturiei se va arăta de către instanţă în motivarea
hotărârii.
Putem observa că în numeroase tipuri de litigii este admisibilă proba
testimonială, fie că aceasta constituie regula, cum se întâmplă în cazul faptelor
juridice stricto sensu, fie că aceasta este admisă în cazurile excepţionale prevăzute
de lege în cazul actelor juridice. Însă se recomandă părţilor să fie întotdeauna
precaute când este vorba de relaţiile contractuale dintre ele şi să-şi întocmească
dinainte înscrisuri doveditoare, a căror existenţă nu este pusă sub semnul îndoielii,
făcând probă până la înscrierea în fals ori prin verificarea de scripte sau prin
efectuarea unei expertize grafologice.

22

S-ar putea să vă placă și