Sunteți pe pagina 1din 64

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA


Facultatea Drept
Catedra Drept Civil

TEZĂ DE LICENŢĂ

Tema: DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ

A efectuat: Tutunaru Natalia


anul IV-Bac, grupa 405
Conducător ştiinţific: TriboiNatalia
Magistru în drept, lector universitar

3
Chişinău 2010

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
&1. Evoluţia instituţiei divorţului. Aspecte istorice.
“ Divorţul este născut dintr-o morală parvertită
Şi duce către obiceiuri vicioase “
( Papa Leon XIII )

Noţiunea de desfacere a căsătoriei. Nici codul familiei nici codul de


procedură civilă nu defineşte noţiunea de desfacere a căsătoriei, singură
doctrina ocupîndu-se de definirea acestei noţiuni. În ceea ce priveşte
terminologia în materia încetării relaţiilor de căsătorie, uneori apar confuzii,
în sensul că se confundă desfiinţarea, încetarea, şi desfacerea căsătoriei.
Acestea sunt mijloace prevăzute de lege prin care se poate pune capăt unei
căsnicii, fiecare instituţie avînd o structură juridică proprie, un mod specific
de operare, chiar dacă instituţiile date diferă ca conţinut, au aceiaşi finalitate
şi, anume: duc la încetarea relaţiilor de căsătorie. Prin efectele sale, divorţul
se deosebeşte atît de încetarea căsătoriei, cît şi de desfiinţarea acesteia.
Atît încetarea căsătoriei cît şi desfacerea căsătoriei presupun existenţa
căsătoriei valabil încheiate ale cărei efecte se sting pe viitor, cu deosebirea că
în timp ce divorţul este urmarea manifestării de voinţă a unuia sau a ambilor
soţi care nu mai consideră posibilă continuarea relaţiilor de căsătorie încetarea
căsătoriei are loc independent de vreo manifestare de voinţă, din cauze
naturale şi obiective1
Desfacerea căsătoriei şi desfiinţarea căsătoriei au ca notă comună
caracterul judiciar. În ambele situaţii competenţa aparţine judecătoriei.
Deosebirile dintre cele două instituţii se referă la cauzele şi efectele lor

1
Emese Florian, Veceslav Pînzari, Căsătoria în legislaţia Romîniei şi a Republicii Moldova, Editura Sfera,
SRL, Cluj-Napoca, 2006, p.220.
specifice: astfel, cauza desfiinţării căsătoriei se află în legătură cu valabilitatea
actului juridic şi este anterioară sau concomitentă încheierii acestuia, în nici
un caz ulterioară, chiar dacă motivul de nulitate absolută sau relativă este
descoperit mai tîrziu. La desfacerea căsătoriei cauza se află în împrejurări
ulterioare încheierii actului juridic, a cărui valabilitate nu este pusă la îndoială
şi care afectează relaţiile dintre soţi, continuarea căsătoriei nemaifiind
posibilă. Unii autori s-au întrebat, retoric, dacă divorţul îşi are locul într-o
legislaţie bine chibzuită.2 Astfel reputaţii jurişti afirmă: Dacă, în principiu ,
căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă, nu credem că legea să
poată impune omului să continuie traiul în comun în condiţii imposibile, căci
libertatea individuală este mai presus de lege. Nu este admis ca la adăpostul
legii şi al principiului indisolubilităţii, căsătoria să favorizeze relaţii ilicite;
menţinerea unor asemenea situaţii este mai dăunătoare interesului social decît
desfacerea căsătoriei, care nu mai corespunde scopului său”.3
Prin încetarea căsătoriei înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre
soţi izvorîte din căsătoria legală în urma survenirii anumitor fapte juridice.
Conform codului familiei prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei în
timpul vieţii soţilor prin hotărîre judecătorească, fie pentru motive temeinice
care fac imposibilă continuarea căsătoriei, fie pe baza acordului de voinţă al
soţilor.4 În literatura de specialitate divorţul a fost definit de specialiştii în
domeniu după cum urmează:
„ Divorţul este mijlocul juridic prin care se desface căsătoria, pentru motive
temeinice, care fac să nu mai fie posibilă continuarea acesteia”.5
„ Desfacerea căsătoriei este un mijloc juridic, prin care la cererea unuia dintre
soţi instanţa pune capăt existenţei căsătoriei”.

2
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Băicoianu Al, Tratat de Drept Civil Român, Vol. III, Editura ALL,
Bucureşti, 1998, p.234.
3
Idem
4
Cocoş Ştefan, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.15.
5
Idem p.233.
„ Divorţul este un mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale
judecătorească, atunci cînd datorită unor motive temeinice raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate”.6
&2. Motive şi concepţii privind divorţul
În literatura juridică şi în legislaţia diferitor ţări, sunt analizate cîteva
sisteme sau concepţii privind justificarea divorţului,7după cum urmează:
După natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorţ, distingem;
a) divorţul remediu, potrivit căruia, pronunţarea divorţului nu este
condiţionată de culpa unuia din soţi, ci de imposibilitatea continuării
căsătoriei cel puţin pentru unul dintre soţi. Divorţul fiind un remediu, o
soluţie pentru o situaţie care nu mai poate continua. De exemplu, dacă unul
dintre soţi este bolnav şi s-a creat o situaţie care nu mai poate
continua,divorţul urmează a se pronunţa. Are un caracter mai liberar şi
reflectă o adevărată necesitate socială. Totuşi motivele subiective sau
obiective trebuie să fie serioase, temeinice şi să constituie cauza vătămării
relaţiilor dintre soţi. Unii autori apreciază ca divorţ-remediu şi divorţul
pronunţat din vina ambilor soţi.8
b) divorţul sancţiune, concepţie conform căreia divorţul se pronunţă ca o
sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soţi. Divorţul nu se poate
pronunţa împotriva soţului inocent. Fiind o sancţiune pentru o faptă culpabilă,
divorţul se poate pronunţa, dacă a fost cerut, chiar atunci cînd continuarea
căsătoriei nu a devenit imposibilă, datorită faptei săvîrşite. Astfel divorţul se
pronunţă la cererea unuia dintre soţi ca o sancţiune pentru conduita culpabilă
necorespunzătoare vieţii de familie a celuilalt soţ, apare ca o pedeapsă civilă
sau de dreptul familiei. În cazul în care ambii soţi se fac vinovaţi de
destrămarea relaţiilor de căsătorie, divorţul se va pronunţa din vina ambilor

6
Gabriela Cristina Frentiu, Elemente de Dreptul Familiei, Editura Hamangiu, 2009, p.27.
7
Ion P.Filipescu, Tratat de Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 1998, p.220-232.
8
M. Banciu, Dreptul Familiei, Cluj Napoca, Editura Sfera SRL, 1998, p.131.
soţi. Aceasta se regăseşte mai ales în legislaţiile care au urmat Codului civil
francez din 1804.
c) concepţia mixtă, potrivit căreia divorţul se pronunţă dacă un soţ a săvîrşit o
faptă culpabilă, din cauza căreia continuarea căsătoriei a devenit cu neputinţă.
Această imposibilitate poate fi apreciată mai sever ori mai puţin sever.
Concepţia mixtă distinge două variante: Divorţul este o sancţiune şi numai
prin excepţie poate fi un remediu şi divorţul este întodeauna un remediu, dar
de cele mai multe ori el presupune culpa unuia sau ambilor soţi.9 Se observă
că, în ambele ipoteze, se are în vedere culpa, care prezumă o sancţiune, fără să
se ignore faptul că, în acelaşi timp, este şi un remediu, fiind mijlocul de a
pune capăt unei situaţii ce nu mai poate dura.10
După temeiul juridic al divorţului, distingem;
a) concepţia divorţului prin efectul voinţei soţilor, această concepţie îşi
are originea în repudium - alungarea soţiei de către soţ, din vechiul
drept roman, islamic, expresie elocventă a puterii maritale nelimitate la
început a bărbatului. Cu timpul, aceiaşi putere a dobîndit-o şi soţia,
astfel că se putea desface căsătoria prin voinţa unilaterală a oricăruia
dintre soţi, precum şi prin consimţămîntul mutual al soţilor ( divortium
communi consensus ).
b) concepţia divorţului prin efectul hotărîrii judecătoreşti, potrivit acestei
concepţii, divorţul se pronunţă prin hotărîre judecătorească şi numai
dacă sunt motive temeinice. În doctrină corespunde teoriei
instituţionale asupra căsătoriei şi teoriei căsătoriei uniune. Ea se
justifică prin faptul că voinţa soţilor nu era suficientă şi se întemeia pe
necesitatea de a se asigura stabilitatea căsătoriei şi pe combaterea
atitudinilor uşuratice privind căsătoria şi familia.
c) concepţia mixtă, în această concepţie o teorie constituie regula şi
cealaltă excepţia şi invers.
9
Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Editura Fundaţia chemarea, Iaşi, 1996, p.56.
10
I.Albu, Căsătoria în dreptul român, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988, p.187-188.
Pînă în anii 70 ai sec.XX, doctrina juridică exprima şi ea opinia societăţii
şi considera divorţul ca o sancţiune pentru culpa unuia sau a ambilor soţi.
Schimbările care s-au produs în legislaţia ţărilor străine, inclusive şi în ţara
noastră, manifestau tendinţa de a pune pe prim plan ocrotirea omului ca
personalitate şi respectiv, dreptul de a cere desfacerea căsătoriei. Cît de
negativă nu ar fi atitudinea faţă de el, aceasta trebuie recunoscut ca un drept
fundamental al omului. Astfel de la concepţia că divorţul este o sancţiune,
omenirea a trecut treptat la concepţia că divorţul este un remediu pentru o
situaţie imposibilă de menţinut.

Motive de divorţ
Sunt cuniscute trei sisteme în ceea ce priveşte motivele de divorţ,
diferenţiate după cum legea enumeră sau nu acele împrejurări care sunt
considerate motive de divorţ sau, dimpotrivă, determină numai anumite
criterii în funcţie de care instanţele de judecată urmează să aprecieze dacă
împrejurările invocate de părţi se încadrează sau nu unor motive de divorţ.11
Într-un prim sistem, motivele de divorţ sunt individualizate fie exhaustive,
fie numai exemplificative. Unele motive sunt determinate dor generic, urmînd
ca instanţa să procedeze la o individualizare a lor. Uneori legiuitorul face
distincţia între motivele care, o dată constatate, duc în mod obligatoriu la
divorţ şi cele care sunt lăsate la aprecierea instanţei.
Într-un al doilea sistem, legea nu precizează motivele de divorţ, ci numai
anumite criterii, în funcţie de care instanţele judecătoreşti vor aprecia dacă
împrejurările invocate de părţi pot fi considerate motive de divorţ.
Într-un al treilea sistem, mixt, sunt precizate criteriile de apreciere a
motivelor de divorţ, dar, totodată, sunt enumerate şi cîteva dintre ele,
exemplificativ.

11
Bacaci Alex., Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK, Bucureşti,
1999.
Deoarece legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor de divorţ,
instanţele de judecată sunt cele care în funcţie de situaţiile apărute în practică
pot aprecia temeinicia motivelor invocate, dacă ele într-adevăr au vătămat
raporturile dintre soţi în aşa măsură, încît conveţuirea de mai departe nu mai
este posibilă. În practica judecătorească au fost recunoscute drept motive
temeinice de divorţ următoarele situaţii:
- soţul sau soţia suferă de alienaţie mintală sau de debilitate mintală
cronică, ori de o boală gravă şi incurabilă, survenită înainte sau în
timpul căsătoriei;
- nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale;
- comportarea imorală a unuia dintre soţi, care, chiar în locuinţa comună,
trăieşte în concubinaj cu o altă persoană;
- despărţirea în fapt a soţilor, precum şi refuzul nejustificat al unuia
dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi considerat motiv
temeinic de divorţ, despărţirea în fapt trebuie să aibă caracter definitive,
iar refuzul conveţuirii să-i fie imputabil soţului pîrît, aspecte de natură
să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru soţul reclamant;
- soţul pîrît şi-a părăsit soţia, stabilindu-se cu traiul în străinătate;
- soţul pîrît a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la
tentativă de omor împotriva soţului reclamant, instigare de omor
împotriva acestuia, îi vatămă grav integritatea corporală, sau a fost
condamnat pentru săvîrşirea unei infracţiuni privitoare la via-
- ţa sexuală;
- soţul pîrît a fost condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni
săvîrşite cu intenţie, să execute o pedeapsă cu închisoare de cel puţin 3
ani, pe care o execută sau urmează să o execute;
- neîndeplinirea obligaţilor conjugale chiar în condiţiile în care traiul în
comun nu a fost intrerupt;
- alcoolismul care determină degradarea morală a soţului care are acest
viciu.
Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv şi anume pentru adulter.
În acest caz, divorţul nu întîmpină împotrivire din partea autorităţii bisericeşti.
În cazul altor motive, biserica s-a împotrivit întotdeauna divorţului, ţinînd la
trăinicia căsătoriei, “ ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”.
(Mat.19,6)12
Astfel se observă diverse conflicte care pot să-şi găsească soluţia în
divorţ. Prezenţa unui conflict în cadrul vieţii de cuplu este un lucru firesc,
normal şi inevitabil, depinzînd de diferenţele de temperament ale soţilor, de
lipsa de compatibilitate a unor dorinţe şi interese. Sursele principale de unde
derivă aceste date referitoare la cauzele de desfacere a căsătoriei, în cazul
unor acţiuni de violenţă sunt reprezentate de anchetele victimologice, cele
efectuate în cadrul secţiilor de poliţie, în spitalele de urgenţă care pot să
confirme acestea. Se observă că majoritatea actelor de violenţă conjugală au
loc în familiile defavorizate, fiindcă în cadrul lor, violenţa fizică este o resursă
pentru frustrările determinate de lipsa altor resurse, printre care banii,
ocupaţia, cunoştinţele, respectul.13 O mare parte din conflictele care apar în
familie, între soţi se datorează modului în care este administrat şi cheltuit
bugetul familial de către unul din parteneri.
Consumul de alcool în general, alcoolismul în special, conduc la violenţă,
nefiind, însă, cauze, ci factori agravanţi sau favorizanţi ai divorţului.
Gelozia constituie un alt factor important care determină violenţa conjugală şi
respectiv divorţul. Studiile psihologice arată că, în multe cazuri de gelozie,
soţul este dominat de un puternic sentiment de insecuritate şi de abandon, care
îi invadează imaginaţia. Dincolo de caracterul normal al unor reacţii de
gelozie, există şi o formă patologică a acestor reacţii concretizate de aşa
numitul delir de gelozie caracteristice unor persoane care prezintă alterări ale
12
Roxana Maria, op.cit. p.77.
13
Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei familiale, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 2001, p.82-83.
personalităţii şi care se manifestă extrem de agresiv în situaţiile de conflict cu
partenerul de cuplu.
Spre deosebire de acele femei care au un status economic, femeile
dependente economic de soţ sunt mai fregvent maltratate sau abuzate şi foarte
puţine acţionează pentru a se apăra. În cadrul familiei, şomajul induce soţului
o stare de infrioritate socială şi un sentiment de devalorizare a cărui intensitate
variază în funcţie de poziţia din cadrul familiei. Astfel şomajul este o
ameninţare a funcţiei sociale a soţului ca cap de familie, o scădere a autorităţii
sale în cadrul familiei, iar aceste schimbări antrenează multiple reacţii de
agresivitate.14 Probabilitatea de violenţă şi apariţia unor conflicte
premergătoare divorţului este şi mai mare dacă soţii au fost ei însăşi,
socializaţi într-un climat de violenţă familială, într-un cămin în care părinţii
acestora erau angajaţi fregvent în acte de violenţă şi unde rezolvarea
conflictelor avea loc, în mare parte, prin mijloace agresive. Conflicte şi acte
de violenţă apar, de asemenea, în acele familii în care partenerii au poziţii şi
mentalităţi culturale diferite, care dau naştere unor atitudini şi valori opozante.
În alte cazuri, gelozia soţului şi, implicit, comportamentul violent se
datorează unor probleme sexuale, aşa cum sunt impotenţa ori frigiditatea
soţilor. Interpretarea cu privire la compatibilitatea sexuală a partenerilor sunt
totuşi contradictorii între ele. Experienţa clinică indică că o viaţă sexuală
adecvată nu asigură un mariaj fericit, dar nici aceste dificultăţi nu produc
ruptură maritală. Simptome de disfuncţie sexuală pot apărea fie în contextual
unor relaţii armonioase, fie al unor relaţii discordante. Uneori par să apară şi
suspiciuni de infidelitate, negînd pînă şi paternitatea sa proprie asupra copiilor
rezultaţi din conveţuirea comună, motiv pentru care gelozia şi conflictele se
amplifică. Astfel este consfinţit în Codul Familiei art. 18 că “ soţii îşi
datorează reciproc sprijin moral şi fidelitate conjugală”. Din acest motiv unii
autori sunt de părerea că soţul nu poate cere desfacerea căsătoriei aşa cum

14
Idem, p.91.
este stipulat în art.34 Codu Familiei, ci doar în cazul cînd soţia a rămas
însărcinată în urma relaţiilor intime cu el. Iar dacă acest fapt nu se dovedeşte,
şi soţia nerespectîndu-şi obligaţia de fidelitate conjugală, soţul ar putea cere
desfacerea căsătoriei, chiar dacă soţia este însărcinată sau are un copil cu
vîrsta de pînă la un an, fapt care ar trebui inclus expres în prevederile Codului
Familiei. Astfel că nerespectarea obligaţiei de fidelitate conjugală poate fi
invocată ca motiv pentru desfacerea căsătoriei.15
Migraţia, este unul din factorii determinanţi care duc la instabilitate în
familie, conflicte familiale şi în cele din urmă la destrămare. Analizînd, în
Republica Moldova, procesul migraţiei, atît la nivel teoretic, cît şi practic, în
corelaţie cu procesul de globalizare, cu progresul tehnico-ştiinţific şi cu
progresul informaţional, împreună formează un tot întreg şi în acelaşi timp,
este cauza schimbărilor sociale prezente în societatea noastră. Dar aceste
procese sociale şi culturale care au loc schimbă mentalitatea mai mult la
nivelul necesităţilor materiale şi al împrumuturilor culturale şi mai puţin la
nivelul spiritual şi intelectual.16
Gelozia excesivă, în multe cazuri nejustificată, infidelitatea, conduita
agresivă, stabilirea cu traiul în străinătate, caractere diferite se numără printre
cele mai fregvente motive de divorţ, care se acumulează în timp, pentru a
atinge punctul culminant în momentul desfacerii căsătoriei. Ura, suferinţa,
umilirea caracterizează aproape fiecare caz de divorţ, în care victima, dacă nu
are alte motivaţii, renunţă la căsătorie tocmai datorită conduitelor abuzive ale
partenerului de cuplu.
În mare parte părţile sunt supuse şi abuzului emoţional ca, certuri,
ameninţări, insulte, o formă de agresivitate pe care multe persoane o
consideră chiar mai rea decît maltratarea fizică datorită lezării demnităţii,
onoarei, şi care are un impact destul de influent asupra psihicului.

15
Emese Florian, Veaceslav Pînzari op.cit. p.246.
16
Tatiana Panţa, Eudochia Saharneanu, Analele Ştiinţifice ale USM, Seria “ Lucrări Studenţeşti “, Ştiinţe
socioumanistice, Editura Centru Editorial – Poligrafic al USM, Chişinău, 2009, p.33.
Exemple de hotărîri privind desfacerea căsătoriei invocînd cauza
caracterelor diferite: “ Cauza civilă Ion către Irina privind desfacerea
căsătoriei “, “ În argumentarea acţiunii, reclamantul, a indicat că din cauza
caracterelor diferite, care generau conflicte permanente în familie, relaţiile de
căsătorie au încetat de fapt în anul 2005 şi nu mai pot fi păstrate de iure “.17
“ Cauza civilă Elena către Mihai privind desfacerea căsătoriei “. “ În
argumentarea acţiunii reclamanta a indicat că din cauza caracterelor diferite,
care generau conflicte permanente în familie, relaţiile de căsătorie au încetat
de fapt şi nu mai pot fi păstrate “.18
Hotărîre de desfacere a căsătoriei din motivul plecării peste hotare:
“ Cauza civilă Vasile către Carolina, privind desfacerea căsătoriei “. “ Recla-
mantul, a indicat că din cauza caracterelor diferite, care generau conflicte
permanente în familie, relaţiile de căsătorie au încetat de fapt în anul 2005,
cînd soţii s-au separate şi de atunci nu mai locuiesc împreună. El s-a stabilit
cu traiul peste hotarele Republicii Moldova, unde întreţine relaţii de căsătorie
cu altă femeie, de aceia căsătoria cu pîrîta nu mai poate fi păstrată “.19
Hotărîre de desfacere a căsătoriei pe motiv de gelozie:
“ Reclamantul a indicat că este invalid de gradul III, are inima slabă şi nu
lucrează nicăieri, însă pîrîta mereu iniţiază conflicte pe motiv de gelozie şi îl
alungă de acasă “.20
Astfel că motivele care duc la înaintarea unei cereri de desfacere a
căsătoriei sunt în dependenţă de climatul social în care convieţuiesc soţii şi de
alţi factori care au determinat această situaţie.

17
Hotărîrea nr.2-3174, din 8 octombrie, 2009, Judecătoria Centru, Mun. Chişinău.
18
Hotărîrea nr.2-1218 din 3 mai 2009, judecătoria Centru, Mun. Chişinău.
19
Hotărîrea nr.2-3233 din 25 septembrie, 2009, Judecătoria Centru, Mun.Chişinău.
20
Hotărîrea nr.2-2709 din 15 decembrie, 2009, Judecătoria Centru, Mun. Chişinău.
CAPITOLUL II
PROCEDURA DESFACERII CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ
&1. Modalităţi de desfacere a căsătoriei

Legislaţia în vigoare, în art. 35 Codul Familiei, reglementează desfacerea


căsătoriei sub controlul statului prin două modalităţi:
- judiciară- prin instanţa judecătorească;
- administrativă- prin intermediul organelor de înregistrare a actelor de
stare civilă.
Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare
civilă. La organele de înregistrare a actelor de stare civilă căsătoria poate fi
desfăcută la cererea unuia sau a ambilor soţi. Desfacerea căsătoriei la organele
de înregistrare a actelor de stare civilă este o procedură simplificată faţă de
procedura juridică. Esenţa ei constă în faptul de a le uşura soţilor desfacerea
căsătoriei în cazurile cînd destrămarea ei este atît de vădită că viaţa în
continuare a devenit imposibilă pentru ei.21

Desfacerea căsătoriei la cererea ambilor soţi. Conform art. 36 Codul


Familiei, „ În baza acordului comun al soţilor care nu au copii minori comuni
sau înfiaţi de ambii soţi, în cazurile cînd între aceştia nu există litigii
referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, căsătoria poate
fi desfăcută de către oficiul de stare civilă în a cărei rază teritorială se află
domiciliul unuia dintre soţi, cu participarea obligatorie a ambilor soţi”. Astfel
desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă poate fi efectuată la cererea
ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) soţii şi-au exprimat reciproc acordu pentru desfacerea căsătoriei;
b) soţii nu au copii minori, inclusiv copii adoptaţi de ambii;

21
Valentina Cebotari, Dreptu Familiei, Chişinău, 2008, p.138.
c) între soţi nu există litigii referitoare la partajarea bunurilor proprietate
comună în devălmăşie a lor sau la plata întreţinerii pentru soţul inapt de
muncă şi care are nevoie de ajutor.
Acordul reciproc al soţilor se exprimă prin depunerea unei declaraţii
comune la oficiul de stare civilă de la domiciliul ambilor, a unuia dintre soţi
ori la oficiul de stare civilă unde a fost înregistrată căsătoria. 22 În cazul cînd,
din motive temeinice, unul dintre soţi nu se poate prezenta personal pentru a
depune declaraţia de divorţ, aceasta poate fi expusă şi într-o declaraţie
separată, iar semnătura lui trebuie autentificată de notar sau de şeful oficiului
de stare civilă de la locul aflării soţului dat. Autorii susţin că cererea de
desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soţi ar putea fi introdusă la orice
oficiu de stare civilă din ţară, indiferent de domiciliul soţilor, deoarece, dacă
ambii sunt de acord cu alegerea oficiului, nu trebuie cenzurate motivele care
i-au determinat să introducă această cerere la instanţa respectivă, normele ce
reglementează competenţa teritorială în astfel de situaţii ar trebui să fie
dispozitive, şi nu imperative. În cazul unei cereri de desfacere a căsătoriei prin
consimţămîntul ambilor soţi, procedura divorţului este o simplă formalitate,
deoarece nu se administrează probe cu privire la motivele de divorţ, hotărîrea
nu se va motiva, astfel că orice oficiu de stare civilă ar fi competent teritorial
să soluţioneze o astfel de cerere.23
O altă condiţie pentru desfacerea căsătoriei la cererea ambilor soţi este
lipsa copiilor minori comuni. Dacă unul dintre soţi are copii minori din altă
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat de el singur, acest fapt nu este un
impediment pentru desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă. Copiii
adoptaţi sunt asimilaţi de lege cu copiii de provenienţă, de aceia dacă soţii au
adoptat împreună un copil, el este copil comun, şi respectiv, ei nu pot depune
o cerere de divorţ la oficiul de stare civilă. 24 Conform art. 43 din Legea cu
22
Legea privind actele de stare civilă, art.42, nr.100-XV din 26.04.2001.
23
A.Ştefan, Propuneri de lege ferenda în materia competenţei teritoriale a instanţelor în cazul cererii de
desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soţi, Dreptul, Seria a III-a , nr.6, 2004 p.130-132.
24
Valentina Cebotari, op.cit. p. 139.
privire la actele de stare civilă, în declaraţia comună de divorţ, soţii vor
confirma că nu au copii minori comuni. Astfel în declaraţie se înscriu:
- numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia,
domiciliul fiecăruia dintre soţi;
- numele de familie de pînă la căsătorie al fiecăruia dintre soţi;
- numele de familie la care se pretinde după desfacerea căsătoriei pentru
soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea acestei
căsătorii;
- datele privind căsătoria,cu referirela actul de căsătorie respectiv
- datele de identificare ale actelor de identitate ale soţilor;
- data depunerii declaraţiei.
Primind declaraţia de divorţ, funcţionarul oficiului de stare civilă este
obligat să prevină soţii că absenţa nemotivată a unuia dintre ei la înregistrarea
divorţului nu împedică desfacerea căsătoriei. Organele de înregistrare a
actelor de stare civilă nu sunt împuternicite de a rezolva careva litigii, ce apar
între soţi la desfacerea căsătoriei. De aici şi condiţia prevăzută de legislaţie că
între soţii care cer desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă să nu existe
litigii privind împărţirea bunurilor care sunt proprietate comună în devălmăşie
sau litigii privind obligaţia unui soţ de a plăti întreţinerea celuilalt, care este
inapt de muncă şi are nevoie de ajutor. Aceste litigii nu trebuie să existe la
momentul depunerii declaraţiei de desfacere a căsătoriei, dar nu se exclude
faptul că ele pot apărea mai tîrziu. De aceea art. 36 alin.5 Codul Familiei
stipulează că, dacă după desfacerea căsătoriei de către oficiul de stare civilă,
între soţi apar litigii referitoare la partaj, la întreţinerea copiilor minori sau a
soţului inapt de muncă, acestea se vor soluţiona pe cale judecătorească.
Oficiul de stare civilă nu este obligat să cerceteze motivele pentru care se
desface căsătoria şi nici să ia măsuri în vederea împăcării soţilor. Totuşi,
reeşind din importanţa familiei în societate şi fiecare persoană în parte, cît şi
în scopul de a ocroti interesele soţilor şi a exclude acţiunile care poate nu au
fost bine gîndite, divorţul este înregistrat la expirarea termenului de o lună de
la data depunerii declaraţiei. În caz dacă unul dintre soţi nu este împotriva
desfacerii căsătoriei, dar refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru
soluţionarea problemei, celălalt are dreptul să se adreseze cu o cerere de
desfacere a căsătoriei în instanţa de judecată. 25 În acest caz judecătorul nu are
dreptul să refuze unui soţ primirea cererii cu privire la desfacerea căsătoriei,
iar instanţa să dispună încetarea procesului din motivele că această căsătorie
poate fi desfăcută la organele stării civile, deşi al doilea soţ nu are obiecţii,
însă se eschivează de a desface căsătoria în organele stării civile, prin refuzul
de a depune cererea respectivă sau depunînd-o nu se prezintă pentru
înregistrarea divorţului.26
Declaraţia de înregistrare a divorţului sau cererea de completare a actului
de divorţ deja întocmit şi de eliberare a certificatului de divorţ, poate fi făcuză
verbal sau în scris.
Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi. În conformitate cu
art.36 alin.2 Codul Familiei, desfacerea căsătoriei la organele de stare civilă
poate fi efectuată în baza cererii unuia dintre soţi indiferent de faptul dacă au
sau nu au copii comuni minori atunci cînd celălalt soţ:
- a fost declarat incapabil;
- a fost declarat dispărut;
- a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de
3 ani.
O persoană poate fi declarată ca fiind incapabilă în temeiul art.24 Codul
Civil şi în ordinea prevăzută de art.302-307 Codul de Procedură Civilă,
şi conform prevederilor acestui articol, instanţa de judecată poate declara ca
fiind incapabilă persoana care în urma unei tulburări psihice, boli mintale sau
deficienţe mintale nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Actele
25
V.Macinskaia, V.Cebotari, Manualul Judecătorului la examinarea pricinilor civile, Particularităţile
examinării litigiilor familiale, Chişinău, 2006, p.404.
26
Hotărîrea Plenului nr.10 din 15 noiembrie 1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului nr.38 din
20 decembrie 1999.
juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către
tutore. Procesul privind declararea incapacităţii poate fi pornit la cererea
membrilor de familie, a rudelor apropiate, indiferent de faptul că domiciliază
ori nu în comun cu acesta, sau la solicitarea organului de tutelă şi curatelă a
instituţiei psihiatrice, a procurorului.
Conform art.49 Codul Civil, persoana fizică poate fi declarată dispărută
fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua
primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa
de judecată la cererea persoanei interesate. În cazul imposibilităţii de se
determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru
declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii
următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar
în cazul imposibilităţii de a determina această lună, de la întîi ianuarie al
următorului an. Ordinea declarării dispariţiei fără veste este reglementată de
art.297-300 Codul de Procedură Civilă.
Pentru desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi nu se cere acordul
soţului declarat incapabil sau a soţului condamnat pe un termen mai mare de 3
ani. Prezenţa copiilor minori comuni nu este un impediment pentru desfacerea
căsătoriei la oficiul de stare civilă.
La declaraţia de divorţ depusă de către unul dintre soţi se anexează
hotărîrea instanţei de judecată despre declararea celuilalt soţ ca fiind incapabil
sau dispărut sau sentinţa despre condamnarea celuilalt soţ pe un termen mai
mare de 3 ani şi certificatul de căsătorie al soţilor. 27 Aceste hotărîri trebuie să
fie definitive.
Oficiul de stare civilă este obligat în termen de 3 zile de la data primirii
declaraţiei să comunice tutorelui soţului incapabil, tutorelui averii soţului
declarat dispărut fără veste sau a soţului condamnat despre declaraţia depusă
şi data numită pentru înregistrarea de stat a divorţului. Dacă asupra averii

27
Legea privind actele de stare civilă, nr.100-XV din 26.04.2001, M.O nr 97-99. art.44 alin.3.
soţului declarat dispărut fără veste nu este numit un tutore, oficiul de stare
civilă va comunica despre declaraţia depusă autorităţii tutelare. În
comunicarea făcută tutorelui soţului incapabil şi soţului care îşi ispăşeşte
pedeapsa, oficiul de stare civilă va solicita opinia lor privind împărţirea
proprietăţii comune în devălmăşie stabilind termenul răspunsului. Dacă
răspunsul nu indică prezenţa unui litigiu privind împărţirea averii sau plata
pensiei de întreţinere pentru soţul inapt de muncă şi care are nevoie de ajutor,
litigiu cu privire la copiii minori sau în cazul cînd răspunsul nu va urma din
motive de neglijare a demersului, oficiul de stare civilă va înregistra divorţul
la expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei de divorţ.
Desfacerea căsătoriei cu o persoană condamnată la privaţiune de libertate pe
un termen de cel puţin 3 ani , poate fi efectuată de către oficiul de stare civilă
în perioada cînd condamnatul se află în locurile de detenţie. 28 Dacă pînă în
ziua fixată pentru înregistrarea desfacerii căsătoriei condamnatul va fi pus în
libertate, înregistrarea desfacerii căsătoriei pe baza declaraţiei unuia dintre
soţi nu se efectuează de către oficiul de stare civilă. La declaraţia de
înregistrare se anexează următoarele acte:
- copia hotărîrii rămase definitive a instanţei judecătoreşti cu privire la
declararea celuilalt soţ ca fiind incapabil din cauza unei boli psihice sau
a debilităţii mintale, sau un extras din hotărîre;
- copia sentinţei rămase definitive a instanţei judecătoreşti cu privire la
condamnarea celuilalt soţ la privaţiune de libertate pe un termen de cel puţin 3
ani, ori un extras din hotărîre.
Conform art 36 alin.5 Codul Familiei, dacă după desfacerea căsătoriei de
către oficiul de stare civilă, între soţi apar litigii cu privire la copii, la partaj
sau la întreţinerea soţului inapt de muncă şi care necesită sprijin material,
desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească.
În declaraţia de divorţ se indică:29
28
V.Pînzari, Dreptul Familiei, note de curs, Editura Universitas, Chişinău, 2000, p.59-61.
29
Legea nr.100-XV din 26.04.2001. M.O. nr.97-99, art.44.
- numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia,
domiciliul solicitantului;
- temeiurile divorţului prevăzute de lege;
- numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, ultimul
domiciliu al celuilalt soţ;
- datele privind căsătoria, cu referire la actul de căsătorie respective;
- numele de familie la care pretinde solicitantul după divorţ;
- datele de identificareale actului de identitate al solicitantului;
- domiciliul tutorelui soţului incapabil, al tutorelui averii soţului declarat
dispărut sau locul aflării, localitatea şi denumirea penitenciarului soţu-
lui condamnat;
- data depunerii declaraţiei.
Desfacerea căsătoriei de către instanţa judecătorească - Hotărîrea de
divorţ este constitutivă de stare civilă, deoarece prin ea soţii dobîndesc o stare
civilă nouă, acea de persoană divorţată. Dovada noii stări civile o constituie
însaşi hotărîrea judecătorească de desfacere a căsătoriei, rămasă definitivă şi
irevocabilă, în baza căreia se fac modificări în actele de identitate ale soţilor,
dacă e cazul.30Desfacerea căsătoriei în instanţa judecătorească are loc în
cazurile prevăzute de art. 37 Codul Familiei şi anume:
a) atunci cînd soţii au copii minori comuni;
b) unul dintre soţi nu este de acord să desfacă căsătoria;
c) există acordul ambilor soţi pentru desfacerea căsătoriei însă unul din ei
refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea pro-
blemei.
Acţiunea de desfacere a căsătoriei se intentează la instanţa de judecată de
la locul de trai al soţilor. În cazul cînd soţii locuiesc separate acţiunea se
intentează la locul de trai al soţului pîrît, iar în cazul în care cu reclamantul se
află copiii minori sau deplasarea la locul de trai al pîrîtului este dificilă pentru

30
G.Lupşan, Dreptul Familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.71.
el din cauza stării sănătăţii – la instanţa judecătorească a domiciliului
reclamantului.31 Acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este
declarat, în modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli
psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi intentată şi în
instanţa de la domiciliul reclamantului. Această posibilitate este prevăzută în
art.39 Codul de Procedură Civilă, care stabileşte competenţa alternativă, la
alegerea reclamantului. Prezenţa factorilor care permit depunerea cererii de
divorţ la locul de trai al soţului reclamant trebuie să fie confirmată cu actele
necesare, conţinutul cărora, fiind studiat de judecător, să permită concluzia că
cererea poate fi admisă.
Poate apărea problema locului depunerii cererii de divorţ în cazul cînd
soţul care doreşte desfacerea căsătoriei nu cunoaşte locul aflării celuilalt soţ.
Dacă locul aflării persoanei nu se cunoaşte mai mult de un an de zile,
judecătorul indică reclamantului ordinea declarării persoanei dispărută fără
veste conf. art. 49 Cod Civil, şi desfacerea căsătoriei în ordinea prevăzută de
art. 36 Codul Familiei la oficiul de stare civilă. Dar, dacă soţul cointeresat nu
doreşte să înainteze o acţiune despre declararea soţului ca fiind dispărut fără
urmă, atunci cererea de divorţ se depune în instanţa de judecată la ultimul loc
de trai sau la locul aflării patrimoniului soţului, locul aflării căruia nu se cu-
noaşte. 32
Legislaţia în vigoare conform art.37 alin.3 Codul Familiei prevede că
desfacerea căsătoriei poate avea loc dacă se va constata:
- existenţa unor motive temeinice;
- acestea au vătămat grav raporturile dintre soţi;
- convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt
imposibile.

31
Hotărîrea Plenului nr.10 din 15 noiembrie 1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului nr.38 din
20 decembrie 1999. p.7.
32
Hotărîrea Plenului CSJ nr.10 din 15 noiembrie 1993, cu modificările introduse prin hotărîrea
Plenului Curţii de Justiţie, nr.38 din 20 decembrie 1999, p.9.
Acordul soţilor pentru divorţ poate fi considerat un motiv temeinic pentru
desfacerea căsătoriei. În acest caz, instanţa judecătorească reiese din faptul că
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea vieţii de familie a
devenit pentru ei imposibilă.
Dacă din circumstanţele pricinii rezultă că este posibilă menţinerea vieţii
familiare a soţilor, existenţa copiilor, durata căsătoriei, caracterul relaţiilor în
familie, instanţa judecătorească, în conformitate cu art.37 al.4 Codul Familiei,
la cererea părţilor, a unuia din ele sau din iniţiativă proprie, are dreptul să
amîne cercetarea pricinii de desfacere a căsătoriei, fixînd soţilor un termen
pentru împăcare în limitele de şase luni. Amînarea cercetării pricinii pentru
împăcarea soţilor în limita termenului stabilit poate fi dispusă în repetate
rînduri. Dacă soţii au încheiat un acord în care este reglementat cu care dintre
ei vor locui copiii minori, cine şi în ce mărime va plăti întreţinerea pentru
copii sau pentru soţul care o necesită, cît şi partajul bunurilor comune, atunci
căsătoria poate fi desfăcută făra ca soţilor să li se acorde un termen pentru
împăcare. Instanţele judecătoreşti, reieşind din sarcinile consolidării familiei,
ocrotirii drepturilor şi intereselor legale ale soţilor şi copiilor, nu trebuie să
admită cazuri de pronunţare pripită a hotărîrilor de desfacere a căsătoriei.
Astfel toate motivele sunt examinate de judecătorul care, de regulă, cheamă la
convorbire soţii, clarifică caracterul relaţiilor ce s-au stabilit între ei,
atitudinea lor faţă de desfacerea căsătoriei şi ia măsuri în vederea împăcării
soţilor. Dacă din circumstanţele constatate rezultă că este posibilă menţinerea
familiei şi dacă unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa
judecătorească va amîna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare
de la o lună pînă la şase luni. Dacă în perioada în care le-a fost stabilită
pentru împăcare soţilor ei se împacă, acţiunea de divorţ se stinge. Încetarea
procesului din motivul împăcării nu-i lipseşte pe soţi de dreptul de a depune o
acţiune repetată în vederea desfacerii căsătoriei.
Codul Familiei nu prevede expres că instanţa judecătorească poate refuza
desfacerea căsătoriei, însă Hotărîrea Plenului CSJ nr.10 din 15.11.1993 cu
modificările introduce prin hotărîrile Plenului din 20.12.1999 şi nr.16.09.2002
cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în
cauzele de desfacere a căsătoriei în p.13 prevede că, în cazul lipsei temeiurilor
pentru desfacerea căsătoriei instanţa judecătorească nu admite acţiunea,
neamînînd judecarea pricinii şi nefixînd soţilor un termen pentru împăcare.
Se consideră însă că această practică a aplicării legislaţiei familiale este
depăşită, deoarece libertatea încheierii căsătoriei prevede şi libertatea
desfacerii ei, atunci cînd pentru ambii sau pentru unul dintre soţi viaţa de
familie a devenit imposibilă.33
Şi în cazul desfacerii căsătoriei prin instanţa judecătorească a soţilor care
au copii minori şi s-au înţeles în privinţa problemelor litigioase, căsătoria
poate fi desfăcută la expirarea termenului de o lună de zile de la data
depunerii cererii de divorţ.
Înregistrarea desfacerii căsătoriei în temeiul unei hotărîri a instanţei
judecătoreşti se efectuează de către oficiul de stare civilă, în a cărui rază
teritorială îşi au domiciliul ambii sau unul dintre soţi ori la oficiul de stare
civilă la care a fost înregistrată căsătoria. Ca temei pentru înregistrarea
divorţului, în acest caz, serveşte însăşi hotărîrea instanţei judecătoreşti cu
privire la desfacerea căsătoriei. Faţă de vechea legislaţie, unde căsătoria se
considera desfăcută din momentul înregistrării divorţului la starea civilă, 34 în
present, căsătoria se consideră desfăcută din momentul cînd hotărîrea
judecătorească de divorţ a rămas definitivă. Soţii nu mai au obligaţia de a
înregistra divorţul la starea civilă, obligaţie ce revine de acum instanţei
judecătoreşti, care trebuie să transmită organului de stare civilă, în termen de
trei zile, o copie a hotărîrii definitive de desfacere a căsătoriei, iar aceasta
eliberează certificatul de divorţ.
33
Valentina Cebotari, op. cit. p.144.
34
V.Pînzari, op.cit. p.58.
În cazul în care foştii soţi încă nu s-au adresat la oficiul de stare civilă,
actul de divorţ se întocmeşte pe baza hotărîrii judecătoreşti, în termen de 3
zile de la data primirii copiei de pe aceasta, în absenţa foştilor soţi. În acest
caz, rubricile actului de divorţ se completează, în măsura posibilităţilor,
conform hotărîrii judecătoreşti şi certificatului de căsătorie remis de către
instanţa judecătorească.
La adresa foştilor soţi în vederea primirii certificatului de divorţ, oficiul de
stare civilă va finaliza perfectarea actului respectiv.
Declaraţia de înregistrare a divorţului sau cererea de completare a actului
de divorţ deja întocmit şi de eliberare a certificatului de divorţ respective,
poate fi făcută verbal sau în scris.
La rubrica “ Data desfacerii căsătoriei “ din actul de divorţ, conform art.
39 din Codul Familiei, se înscrie data de la care hotărîrea judecătorească
corespunzătoare a rămas definitivă.35
Indiferent de faptul, în ce mod a fost desfăcută căsătoria, actul de divorţ
întocmit în registrele de stare civilă va avea următorul conţinut, stabilit de art.
47 din Legea privind actele de stare civilă:
a) data întocmirii actului şi numărul de ordine al acestuia;
b) denumirea oficiului de stare civilă care a înregistrat divorţul;
c) numele de familie pînă şi după divorţ, prenumele, data şi locul naşterii
cetăţenia, naţionalitatea, domiciliul fiecăruia dintre foştii soţi;
d) datele de identificare ale actului pe baza căruia are loc desfacerea
căsătoriei;
e) data desfacerii căsătoriei;
f) datele de identificare ale actelor de identitate ale foştilor soţi;
g) seria şi numărul certificatului de divorţ eliberat;
În actul de divorţ pot fi înscrise, după caz şi alte date, prevăzute de Serviciul
de Stare Civilă.

35
Legea cu privire la actele de stare civilă, nr.100-XV din 26.04.2001, M.O. NR.97-99, art.45 alin.2,3,4,5.
În certificatul de divorţ conform art.48 din Legea privind actele de stare
civilă se înscriu:
a) numele de familie, pînă şi după divorţ, prenumele, data şi locu naşterii
fiecăruia dintre foştii soţi;
b) data desfacerii căsătoriei;
c) datele de identificare ale actelor pe baza cărora a fost înregistrat
divorţul;
d) data întocmirii actului de divorţ şi număru de ordine al acestuia;
e) denumirea oficiului de stare civilă care a înregistrat divorţul;
f) numele de familie şi prenumele persoanei căreia i s-a eliberat
certificatul de divorţ;
g) data eliberării certificatului de divorţ;
h) organul care a eliberat certificatul de divorţ.
Certificatul de divorţ se eliberează fiecărui soţ aparte.

&2. Procedura divorţului în instanţa de judecată


După cum bine este cunoscut, există o corelaţie strînsă între dreptul
familiei şi dreptul procesual civil. Această legătură se manifestă prin faptul,
că litigiile apărute în relaţiile de căsătorie şi familie se soluţionează de către
instanţele judecătoreşti de drept comun. Însă, codul de procedură civilă al
Republicii Moldova nu reglementează separat şi expres procedura divorţului,
cum o face, de exemplu, Codul de procedură civilă al României, care, la
articolele 607-619, expres reglementează procedura divorţului, procedură,
36
care în multe privinţe este derogatorie de la dreptul comun. Astfel, prin
aceste dispoziţii ale Codului de procedură civilă al României, se realizează
principiul apărării căsătoriei şi familiei de către stat prin toate mijloacele, ceea
ce nu se realizează la noi în modul cuvenit, în materia divorţului.
Procedura divorţului ar trebui să aibă un caracter particular chiar şi în
raport cu alte proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod
neîndoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale
importante, cum sunt cele privitoare la familie. Astfel, se sxplică în unele ţări
nu numai existenţa unor reguli derogatorii de la dreptul comun, ci chiar şi a
unor instanţe de familie.37
Conform dispoziţiilor legislaţiei procesual civile, acţiunea de divorţ se
judecă potrivit competenţei materiale de drept comun de către instanţele
judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile art.28 al.1 lit.a) Cod de
Procedură civilă a Republicii Moldova care prevede că “ Instanţele
judecătoreşti de drept comun judecă pricinile civile, cu participarea
persoanelor fizice şi juridice, autorităţilor publice, privind apărarea drepturilor
încălcate sau contestate, libertăţilor şi intereselor legitime dacă apărarea nu se
efectuează pe o altă cale judiciară, în special: a) pricinile în litigiile de drept
ce se nasc din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare,
ecologice şi din alte raporturi juridice, bazate pe egalitatea părţilor, pe
libertatea contractului şi pe alte temeiuri de apariţie a drepturilor şi
obligaţiilor “.
În conformitate cu dispoziţiile art. 38 al.1 Cod de procedură civilă R.M. “
acţiunea se intentează în instanţa de la domiciliul sau de la locul de aflare a
pîrîtului “. Domiciliul persoanei fizice, în conformitate cu art.30 al.1 Cod
36
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op. cit. p.236.
37
I. Leş, Proceduri speciale reglementate de codul de procedură civilă, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1989.
civil, R.M este locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală. În
condiţiile legii, orice persoană are doar unsingur domiciliu, înregistrat în
modul stabilit la organele competente şi care este trecut în actele de identitate
ale ei. În acest sens, soţii pot avea un domiciliu comun sau pot avea domicilii
separate, însă, locuinţa acestora sau, domiciliul conjugal, de cele mai multe
ori, este unul comun. Astfel că, în ipoteza unui process, cererea de divorţ,
potrivit legislaţiei procesual civile, trebuie depusă la la instanţa domiciliului
pîrîtului, sau mai nou la instanţa locului de aflare a pîrîtului.
Acţiunile de desfacere a căsătoriei se pot intenta, în condiţiile art.39 al.5 şi
6 Cod de Procedură Civilă, R.M. şi la instanţa domiciliului reclamantului,
dacă în grija lui se află copii minori sau dacă deplasarea lui la instanţa de la
domiciliul pîrîtului întîmpină dificultăţi întemeiate. Iar acţiunea de divorţ în
cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit, dispărut fără
urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune
de libertate poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.
După cum am văzut, există motive temeinice, la care cererea de divorţ poate
fi înaintată de către soţul reclamant şi la domiciliul său, părere expusă şi în
legislaţia rusă.38 Dar, aceasta doar în cazurile excepţionale, enumerate
exhaustiv de legislaţia procesual civilă, în rest, în materia divorţului,
competenţa teritorială este absolută. Reglementarea actuală privind
competenţa teritorială în materie de divorţ ar trebui modificată, în sensul că,
cererile de divorţ să poată fi înainate “ la instanţa ultimului domiciliu
conjugal al soţilor “, avîndu-se în vedere nu sensul strict juridic al noţiunii de
“ domiciliu “ . Astfel, dacă ne gîndim la mijloacele de probă în procesul de
divorţ, mai cu seamă la depoziţiile martorilor, care uneori constituie
principalul mijloc de probă, sau altele, acestea vor fi mai uşor administrate
sau mai accesibile la ultimul domiciliu comun, locuinţă a soţilor. Anume la
ultimul domiciliu comun al lor va fi găsită cea mai veridică informaţie
38
A.M. Белякова, Вопросы советского семейного права в судебной практике. Пособие для слушателей
народных университетов. Изд.Знание. Москва. 1989. ст. 66-76.
privind: viaţa în comun a soţilor, comportamentul lor, atitudinea acestora unul
faţă de altul sau cu privire la viaţa de familie, referitor la respectarea obligaţiei
de fidelitate conjugală sau a obligaţiei de sprijin moral şi material, creşterea şi
educarea familiei. De cele mai multe ori această informaţie o putem afla de la
vecinii de la ultimul domiciliu comun al soţilor, care pot fi atraşi în procese în
calitate de martori, iar aducerea lor la instanţa domiciliului pîrîtului, dacă
aceasta este alta decît cea a ultimului domiciliu comun al soţilor, va fi mai
dificil de realizat din punct de vedere al deplasării, cheltuielilor de transport,
prezenţa la o anumită oră etc., chiar dacă prin dispoziţiile art.125 Cod de
procedură civilă, este posibilă delegaţia judiciară, pentru administrarea acestor
dovezi.
Chiar dacă acţiunea poate fi intentată şi la locul de aflare a pîrîtului, se
consideră că acest lucru, în anumite situaţii, poate complica şi mai mult
judecarea acestor pricini, fiindcă soţii pot să aibă atît domicilii diferite, dar şi
să se afle în diferite colţuri ale ţării, ale lumii, etc.
În privinţa acţiunii de divorţ se ridică întrebarea, are aceasta oare caracter
strict personal, sau poate fi introdusă şi de alte persoane decît soţii? 39 Din
dispoziţiile Codului Familiei şi ale Codului de procedură civilă rezultă că, în
cazurile necesare, cînd aceasta o cer interesele soţului incapabil, acţiunea cu
privire la desfacerea căsătoriei poate fi înaintată, conform art.58 al. 4 şi 6 Cod
de Procedură civilă şi de către ocrotitorul legal. Astfel din cele expuse se
observă că acţiunea de divorţ în legislaţia Republicii Moldova nu are un
caracter strict personal, deoarece pot introduce cerere de divorţ soţii sau unul
din ei, precum şi ocrotitorul legal al soţului declarat incapabil. Procurorul nu
poate introduce cerere de desfacere a căsătoriei, precum poate face cerere de
declarare a nulităţii ei.40

39
A.Ştefan, op.cit. p.129.
40
„ Procurorul nu are vreo legitimare procesuală activă în ce priveşte dreptul de a exercita o acţiune de divorţ
în locul titularului. El poate interveni într-un proces de divorţ ori de cîte ori interesul minorilor ar reclama o
atare participare”. I.Leş, op.cit. p.500.
Poate la o eventuală modificare a Codului de procedură civilă sau a
Codului familiei, legiuitorul va efectua modificări şi la acest capitol, fiindcă,
prevederile date, nu corespund în toate cazurile intereselor soţului incapabil.
Astfel ar fi necesar ca acţiunea de divorţ să poată fi înaintată numai de către
soţi. Dacă unul din soţi este declarat incapabil din cauza alienaţiei sau
debilităţii mintale, celălalt poate cere desfacerea căsătoriei în baza art.36 al.2
lit.a) Codul Familiei la oficiul stării civile, dacă nu va dori să continue viaţa
comună cu persoana declarată incapabilă. Susţin opinia potrivit căreia tutorii
sau curatorii să poată exercita doar acţiunile cu caracter patrimonial ale
persoanelor ocrotite de ei. “ Soţul alienat sau debil mintal poate introduce
acţiune de divorţ în momentele de luciditate, deoarece altfel ar însemna că o
incapacitate de exerciţiu să se transforme într-o incapacitate de folosinţă, dat
fiind că acţiunea nu poate fi introdusă de tutore, căci atribuţiile lui nu privesc
exercitarea acţiunilor cu caracter personal “.41
La fel apare deseori întrebarea , dacă părţile la procesul de divorţ sunt
obligate să se prezinte personal în faţa instanţei, sau pricina se poate judeca şi
în lipsa acestora, prin intermediul reprezentanţilor. Astfel se consideră că
prezenţa soţilor în faţa instanţei de fond este obligatorie, fiindcă, după cum
actul juridic al căsătoriei are un caracter strict personal, intuitu personae,
putînd fi încheiat doar prin manifestarea de voinţă exprimată personal de către
viitorii soţi, la fel şi desfacerea acestui act juridic va trebui făcută tot prin
manifestarea de voinţă a soţilor, dacă instanţa judecătorească va constata că
convieţu-irea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile, iar, ca
excepţie, dacă unul dintre soţi îşi are domiciliul în străinătate sau este grav
bolnav etc., înfăţişarea personală în faţa instanţei a soţilor să nu fie
obligatorie.
Cererea de divorţ depusă în instanţa de judecată trebuie să corespundă
cerinţelor prevăzute de lege, în special prevederilor art.166 Cod de Procedură

41
I.P.Filipescu, op.cit. p.233.
Civilă, şi să conţină următoarele menţiuni pe lîngă cele comune oricărei cereri
de chemare în judecată:
a) cînd şi unde a fost înregistrată căsătoria;
b) a cîta oară se desface căsătoria;
c) existenţa copiilor şi vîrsta lor;
d) informaţia despre faptul, dacă s-a ajuns la înţelegere între soţi cu
cu privire la întreţinerea şi educarea descendenţilor minori;
e) motivele depunerii cererii de divorţ;
f) alte cerinţe care pot fi examinate concomitant cu acţiunea de
desfacere a căsătoriei.
Dacă în afară de desfacerea căsătoriei în cerere se înaintează şi alte
pretenţii care pot fi soluţionate în procesul de divorţ, cum ar fi partajul
proprietăţii comune în devălmăşie, plata întreţinerii, în mod obligatoriu se va
descrie obiectul partajului, făcîndu-se evaluarea cerinţelor patrimoniale şi
indicînd argumentele respective. La cerere se mai anexează adeverinţa de
căsătorie, copiile adeverinţelor de naştere ale copiilor, actele cu privire la
salariu, contractul matrimonial dacă acesta a fost încheiat, şi alte acte necesare
după caz. Cererea de desfacere a căsătoriei se depune în două exemplare, unul
pentru pîrît, la care se anexează chitanţa privind achitarea taxei de stat.
În cazul cînd cererea de chemare în judecată nu corespunde acestor
exigenţe, instanţa de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art.168 Cod de
procedură Civilă, va indica reclamantului să lichideze neajunsurile, iar cînd
lichidarea imediată a acestora nu este posibilă, cererea se înregistrează dar nu
i se dă curs, conform dispoz. art.171 Cod de Procedură Civilă, iar
reclamantului i se acordă un termen pentru a aduce cererea în conformitate cu
art.166 Cod de Procedură Civilă. Dacă în termenul stipulat reclamantul nu
perfectează cererea conform cerinţelor legale, judecătorul emite o încheiere de
restituire a cererii, conform dispoz.art 170 al.3 Cod de Procedură Civilă.
La pregătirea dosarului pentru examinare, judecătorul ia cunoştinţă cu
motivele de divorţ invocate de soţul reclamant în acţiune, invită reclamantul
pentru concretizarea celor invocate în cerere, propune pîrîtului să prezinte în
judecată în termen probele necesare şi îi explică dreptul de a depune referinţă
împotriva acţiunii reclamantului, în conf. cu art. 186 Cod de Procedură Civilă.
Ulterior se numeşte data pentru examinarea cauzei şi se invită ambele părţi.
Pentru a elucida din toate punctele de vedere relaţiile dintre soţi şi a
soluţiona corect cererea de divorţ, instanţa trebuie să clarifice caracterul
relaţiilor care s-au creat între ei, atitudinea lor cu privire la desfacerea
căsătoriei şi să ia toate măsurile pentru menţinerea familiei. Dacă se ajunge la
concluzia că familia poate fi menţinută, la iniţiativa proprie a soţilor sau a
unuia dintre ei, judecătorul are dreptul să amîne cercetarea cauzei de
desfacerea a căsătoriei, fixînd în condiţiile art.37 al. 4 Codul familiei, un
termen pentru împăcare în limitele de la o lună la şase luni. Încheierea
instanţei cu privire la amînarea judecării pricinii se pronunţă în camera de
deliberare după ascultarea explicaţiilor părţilor şi cercetarea altor probe. Ea nu
poate fi atacată în ordine de apel şi recurs. 42 Ţinînd cont de circumstanţele
concrete, instanţa are dreptul, conform cererii soţilor sau a unuia din soţi, să
modifice termenul acordat pentru împăcare şi să examineze dosarul pînă la
expirarea acestui termen. Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii
continuă să insiste asupra divorţului, instanţa judecătorească va satisface
cererea.
În cazul admiterii acţiunii de divorţ şi soluţionării acesteia, şi dacă nu s-au
împăcat, soţii pot prezenta un acord privind soluţionarea litigiilor dintre ei în
conformitate cu art.38 al.1 Codul Familiei, „ La desfacerea căsătoriei, soţii
pot prezenta instanţei judecătoreşti un acord privind împărţirea bunurilor lor
proprietate în devălmăşie şi plata pensiei de întreţinere a copiilor şi soţului

42
Hotărîrea Plenului CSJ, cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în
cauzele de desfacere a căsătoriei, nr. 10 din 15 noiembrie 1993, cu modificările introduce prin Hotărîrile
Plenului nr.38 din 20.11.1998 şi nr.29 din 16.09.2002. p.11.
inapt de muncă ce necesită sprijin material, indicînd mărimea acesteia,
precum şi privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii
minori comuni .”
Dacă un asemenea acord lipseşte, art.38 al.2 Codul Familiei. prevede „ În
cazul lipsei unui acord între soţi prevăzut la alin.1 sau dacă se va dovedi că
acordul lezează drepturile şi interesele copiilor minori sau ale unuia dintre
soţi, instanţa judecătorească este obligată: a) să împartă, la cererea soţilor, a
unuia dintre ei, bunurile lor proprietate în devălmăşie; b) să determine care
dintre părinţi va plăti pensia de întreţinere a copiilor minori şi mărimea
acesteia; c) să stabilească,la cererea soţului inapt de muncă, care are dreptul la
pensia de întreţinere de la celălalt soţ, mărimea şi modul de plată a acestei
pensii; d) să stabilească cu cine dintre părinţi vor locui copiii minori după
divorţ;
Astfel dacă acel acord lipseşte, instanţa va soluţiona problema privind
locul de trai al copiiilor minori, reieşind din interesul copiilor şi posibilităţile
fiecăruia dintre părinţi de a le acorda condiţiile necesare pentru creşterea şi
educaţia lor. În caz că copilul a împlinit vîrsta de 10 ani, se va ţine cont de
opinia lui, de relaţiile dintre el şi fiecare dintre părinţi, cît şi ataşamentul
reciproc.43 În procesul de divorţ mai poate fi examinată acţiunea soţului de
contestare a paternităţii. Această cerere se examinează în procesul de divorţ,
deoarece, deseori, motivul divorţului este infidelitatea conjugală a soţului sau
a soţiei şi respectiv, se pune la îndoială provenienţa copilului născut în această
căsătorie de la soţul mamei.
Dacă, la împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor, vor fi
atinse interesele persoanelor terţe, instanţa va dispune examinarea cererii
respective într-un proces aparte.
În cazul renunţării la acţiunea de desfacere a căsătoriei sau al încetării
procesului pe dosar, alte cereri înaintate împreună cu această acţiune nu

43
Valentina Cebotari, op.cit. p.145.
urmează să fie examinate. În situaţia dată, părţile au dreptu să înainteze aceste
cereri în ordine generală, respectînd regulile de competenţă.
În cazul decesului unuia dintre soţi, care era parte în procesul de desfacere
a căsătoriei, în conf.cu art. 265 lit.f) Cod de Procedură Civilă, instanţa
dispune încetarea procesului, deoarece, unul din caracterele juridice al actului
căsătoriei este acela de act juridic strict personal, astfel, „ partea în proces
persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite succesiunea în
drepturi ”.44
Cu referire la înregistrarea divorţului, actualmente Codul familiei nu
prevede o obligaţie a soţilor de a-şi înregistra divorţul la oficiile stării civile
pentru a fi considerată desfăcută căsătoria, aceasta fiind considerată desfăcută
la data rămînerii definitive a hotărîrii instanţei judecătoreşti. Astfel, art.39 din
Codul Familiei, prevede că: 1) În cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare
civilă, aceasta încetează din momentul înregistrării divorţului, iar în cazul
desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească - din ziua cînd hotărîrea instanţei
judecătoreşti a rămas definitivă. 2) Dacă problema divorţului a fost
soluţionată pe cale judecătorească, aceasta urmează a fi înregistrat în modul
prevăzut pentru înregistrarea de stat a actelor de stare civilă. Soţii nu au
dreptul să încheie o nouă căsătorie pînă la obţinerea certificatului de divorţ de
la oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestora.
3) Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de trei zile de
la data cînd hotărîrea privind desfacerea căsătoriei a rămas definitivă, o copie
a acesteia oficiului de stare civilă din raza ei teritorială.
În vechea legislaţie nu se stabilea o obligaţie a foştilor soţi de a înregistra
desfacerea căsătoriei la organele de stare civilă într-un anumit termen, iar
posibilitatea executării forţate a hotărîrilor cu privire la desfacerea căsătoriei
nu era expres prevăzută de lege, termenul de 3 ani, stabilit pentru executarea
44
În caz de încetare a căsătoriei în timpul procesului de divorţ, prin moartea unuia din soţi, instanţa va
dispune închiderea dosarului; dacă în cauză s-au luat măsuri provizorii, ele vor înceta pe data încetării
căsătoriei, iar soţul aflat în viaţă va dobîndi pe aceiaşi dată ocrotirea părintească şi celelalte drepturi şi
îndatoriri din cuprinsul măsurilor provizorii luate în timpul divorţului, I.Albu, op.cit.p.273.
forţată a hotărîrilor pe dosare civile, nu se aplica pe cauzele de desfacere a
căsătoriei, multe din persoanele divorţate nu-şi înregistrau divorţul, fie din
cauza că nu doreau să-şi plătească taxa de stat sau din alte motive şi, drept
consecinţă, căsătoria nu era considerată desfăcută, deşi exista o hotărîre în
acest sens. Astfel în acea perioadă încetarea relaţiilor de căsătorie prin divorţ
producea efecte numai din momentul înregistrării divorţului la starea civilă.
Cînd procesul de divorţ durează un timp mai îndelungat, se impun a fi
luate anumite măsuri temporare, prin a căror utilizare reclamantul îşi poate
valorifica drepturile pretinse după obţinerea unei hotărîri definitive, care sunt
numite mijloace de asigurare a acţiunii. Legislaţia procesual-civilă a
Republicii Moldova la moment nu cunoaşte măsuri asiguratorii, care ar fi
proprii doar acţiunilor de divorţ.45 Astfel, în scopul asigurării protecăţiei
drepturilor minorilor şi ale soţilor pe timpul desfăşurării procesului de divorţ,
legiuitorul a prevăzut astfel de măsuri provizorii:46 a) încredinţarea
descendenţilor minori spre întreţinere şi educare; 47 b) încasarea pensiei pentru
întreţinerea descendenţilor minori sau a soţului incapabil şi care are nevoe de
ajutor; c) folosirea locuinţei.
Hotărîrea instanţei judecătoreşti, necesită să fie legitimă şi întemeiată pe
probe cercetate din toate punctele de vedere în şedinţa judiciară. În partea
descriptivă a hotărîrii se indică cauzele neînţelegerii dintre soţi, dovezile pe
care se întemeiază concluziile instanţelor despre posibilitatea menţinerii
familiei sau despre descompunerea ei definitivă, motivele pe baza cărora
instanţa respinge unele dovezi, legile pe care le-a aplicat. În dispozitivul
hotărîrii urmează să se includă concluziile instanţei referitor la toate cerinţele
părţilor, inclusiv şi a celor întrunite pentru o judecare comună.

45
Capitolul XIII „ Asigurarea acţiunii ”, art.174-182 Cod de Procedură Civilă.
46
“ Măsurile provizorii ordonate de instanţă au un caracter vremelnic, în sensul că ele durează doar pînă la
soluţionarea procesului de divorţ”, I.Leş, op.cit.p.511.
47
O.Iovu, Măsuri provizorii care se pot lua pe timpul judecării divorţului, Revista de drept privat, nr.2, 2001,
p.50-60.
La fel se vor indica informaţiile necesare pentru înregistrarea divorţului în
organele stării civile, care din soţi şi în ce mărime urmează să achite taxa de
stat. Instanţa va ţine cont de faptul că la stabilirea mărimii taxei de stat, se ia
în consideraţie de cîte ori au fost căsătoriţi, starea materială a fiecăruia dintre
ei, la care din părinţi vor rămîne să locuiască copiii minori, gradul vinovăţiei
fiecăruia dintre soţi în destrămarea familiei.48 Eliberarea de achitarea unei
părţi a taxei de stat necesită să fie motivată obligatoriu în hotărîrea instanţei
judecătoreşti.49 Hotărîrea de divorţ poate fi atacată cu apel şi recurs.50
Potrivit dispoziţiilor art. 158 Codul Familiei, „ 1) Desfacerea căsătoriei cu
element de extraneitate pe teritoiul Republicii Moldova are loc conform
legislaţiei Republicii Moldova. 2) Cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc
în afara ţării au dreptul la desfacerea căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale
Republicii Moldova, indiferent de cetăţenia celuilalt soţ. 3) Dacă, conform
legislaţiei Republicii Moldova, căsătoria poate fi desfăcută la oficiul de stare
civilă, această problemă poate fi soluţionată de misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale Republicii Moldova ”.

&3. Efectele juridice ale încetării căsătoriei


Efectele desfacerii căsătoriei sunt consecinţele pe care le produce divorţu
pentru viitor cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre foştii soţi
sau cu privire la capacitatea de exerciţiu a acestora, precum şi cu privire la
relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copii.
Efectele divorţului faţă de foştii soţi – la desfacerea căsătoriei, soţii
devin foşti soţi, independenţi unul faţă de celălalt. Fiecare dintre ei se poate
recăsători cu o altă persoană sau se pot recăsători chiar între ei. Astfel, ca
48
Hotărîrea plenului CSJ.cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în
cauzele de desfacere a căsătoriei, nr.10 din 15 noiembrie 1993.p.28.
49
Judecătorii urmează să îndeplinească cerinţele Legii cu privire la taxa de stat, adoptată la 3 decembrie
1992, a intrat în vigoare 1 ianuarie 1993.
50
I.Leş Proceduri civile speciale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000, p.128-130.
urmare a divorţului, încetează toate raporturile patrimoniale şi personale pe
care le-a generat încheierea căsătoriei, cu unele excepţii prevăzute de lege.
Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre foştii soţi
Codul Familiei prevede în art.17 al.4 că: “ În momentul înregistrării
divorţului, soţii pot păstra numele de familie ales la încheierea căsătoriei sau
pot reveni la numele de familie purtat pînă la încheierea căsătoriei “. Se
consideră că în conţinutul acestui articol, legiuitorul ar fi trebuit să folosească
în loc de substantivul soţii, sintagma foştii soţi, deoarece, în momentul
înregistrării divorţului, hotărîrea instanţei judecătoreşti care declară divorţul
este deja pronunţată, iar căsătoria se consideră desfăcută din momentul
rămînerii definitive a hotărîrii de divorţ. Deci, în momentul înregistrării
divorţului, soţii, sunt deja foştii soţi.51
Numele purtat în timpul căsătoriei poate fi menţinut de către foştii soţi, de
exemplu, pentru motiul că aceştia au devenit cunoscuţi ca personalităţi
celebre purtînd numele de familie respective, însă ei pot reveni la numele
purtat anterior încheierii căsătoriei.
La fel, între foştii soţi, ca urmare a divorţului, încetează obligaţia de
sprijin moral şi obligaţia de fidelitate conjugală, prevăzute expres în art.18
al.2 Codul Familiei.
În cazul în care divorţul are loc mai înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani
de către unul dintre soţi, capacitatea deplină de exerciţiu dobîndită prin
încheierea căsătoriei de soţul minor se menţine, dacă la data divorţului aceştia
nu au ajuns încă la majorat, conf. art.20 al.2 Cod Civil.
Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foştii
soţi - Aceste efecte se referă la obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi la
încetarea comunităţii de bunuri.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi - În cadrul relaţiilor
patrimoniale dintre soţi în timpul căsătoriei se include şi obligaţia reciprocă

51
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit.p.257.
de întreţinere. Astfel, art.82 al.1 Codul Familiei prevede: “ soţii îşi datorează
întreţinerea materială reciprocă “. Dar, ca urmare a desfacerii căsătoriei între
foştii soţi încetează toate efectele cu caracter patrimonial generate de
căsătorie, cu excepţia celor ce se pot ivi între aceste persoane fie în baza legii,
fie în baza contractului matrimonial. Această obligaţie se fundamentează pe
regulile morale de convieţuire, care impun celor care au fost apropiaţi să-şi
acorde la nevoie sprijin moral sau material. Într-o opinie s-a susţinut că cel
care solicită pensia de întreţinere trebuie să fi avut o comportare
corespunzătoare regulilor de convieţuire socială faţă de cel de la care solicită
pensia.52 Cel care însă a săvîrşit fapte care atrag nedemnitate succesorală,
pierde dreptul la întreţinere, dacă faptele s-au săvîrşit după desfacerea
căsătoriei, dar înainte de solicitarea pensiei, iar dacă astfel de fapte au fost
săvîrşite în timpul căsătoriei şi au făcut parte din motivele de divorţ, fostul soţ
are dreptul la întreţinere întrucît soţul vinovat de divorţ are dreptul la
întreţinere fără a se face deosebire cu privire la natura faptelor sale
culpabile.53
Astfel conform art.83 Codul Familiei „ Dreptul de a pretinde întreţinere
de la fostul soţ pe cale judecătorească îl are:
a) fosta soţie în timpul gravidităţii;
b) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului
comun timp de 3 ani după naşterea acestuia;
c) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului
comun invalid de gradul I din copilărie;
d) fostul soţ, care necesită sprijin material, devenit inapt de muncă în
timpul căsătoriei sau timp de un an după desfacerea acesteia;
e) fostul soţ care necesită sprijin material şi a atins vîrsta de pensionare, în
termen de cel mult 5 ani din momentul desfacerii căsătoriei, dacă soţii
au fost căsătoriţi cel puţin 15 ani ”.
52
Gureşoae I., Divorţul şi Efectele sale Juridice, Editura Gir Pres, p.88.
53
Alex. Bacaci ,Codruţa Hageanu ,Viorica Dumitrache, op.cit, p.244.
Din cele expuse reese că obligaţia de întreţinere între foştii soţi îşi are
izvorul şi suportul în căsătorie, cu o structură juridică proprie, distinctă faţă de
obligaţia de întreţinere între soţi. Deosebirea dintre cele două tipuri de
obligaţii vizează condiţiile de existenţă, cuantumul întreţinerii şi durata
întreţinerii. Astfel că referitor la condiţiile de existenţă , creditorul trebuie să
fie în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, incapacitate care survine în
timpul căsătoriei sau timp de un an după desfacerea ei. În privinţa
cuantumului acestei întreţineri, el se stabileşte de instanţă în fiecare caz
aparte, într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ţinînd cont de posibilităţile
debitorului şi necesităţile creditorului, recăpătarea capacităţii de muncă,
durata vieţii creditorului şi debitorului, precum şi a căsătoriei.
În ceea ce priveşte momentul de la care se datorează întreţinerea şi
mărimea acestor mijloace, în art.98 Codul Familiei se indică că: „(1) Persoa-
na care are dreptul la întreţinere poate porni o acţiune privind încasarea
pensiei de întreţinere, indiferent de termenul care a trecut de la momentul
apariţiei dreptului respectiv.
(2) Pensia de întreţinere se încasează de la data adresării în instanţa
judecătorească.
(3) Pensia de întreţinere poate fi încasată pentru perioada anterioară adresării
în instanţa judecătorească dacă se va stabili că în perioada respectivă s-au
întreprins măsuri de acordare a întreţinerii, dar debitorul întreţinerii s-a
eschivat de la plata pensiei ”.
Art.84 Codul Familiei, dispune: ” Cuantumul pensiei de întreţinere
încasate de la un soţ ( fost soţ ) în favoarea celuilalt soţ se stabileşte de către
instanţa judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar. La stabilirea
sumei pensiei de întreţinere, se ţine cont de situaţia materială şi familială a
soţilor ( foştilor soţi ), de alte circumstanţe importante.
“ În cazul în care starea materială sau familială a uneia dintre părţi s-a
schimbat, instanţa judecătorească, luînd în considerare şi alte circumstanţe
importante ale părţilor, este în drept, la cererea oricăreia dintre ele, să
modifice cuantumul pensiei de întreţinere sau să-l scutească pe debitorul
întreţinerii de plata acesteia “, în conformitate cu dispoziţiile art.110 Codul
Familiei.
Legislaţia prevede cazurile cînd soţul debitor, este scutit să presteze
întreţinerea sau durata acesteia este limitată în timp. Astfel, Art.85 Codul
Familiei stipulează: “ Instanţa judecătorească este în drept să-l elibereze pe
unul dintre soţi ( fostul soţ ) de obligaţia de întreţinere sau să limiteze această
obligaţie la un anumit termen dacă:
a) incapacitatea de muncă a soţului ( fostului soţ ) inapt de muncă, care
necesită sprijin material, este rezultatul abuzului de băuturi alcoolice
sau substanţe stupefiante ori al unei infracţiuni premeditate.
b) soţul ( fostul soţ ) care necesită sprijin material a avut o comportare
amorală în familie;
c) soţii ( foştii soţi ) s-au aflat în relaţii de căsătorie cel mult 5 ani;
d) s-a dovedit, pe cale judecătorească, că căsătoria a fost desfăcută din
culpa fostului soţ care necesită sprijin material ”.
În unele situaţii, fostu soţ, care primeşte întreţinere, poate pierde acest
drept, astfel în art.111 Codul Familiei se indică că:
a) “ (1) Obligaţia de întreţinere, apărută în baza contractului privind plata
pensiei de întreţinere, încetează în urma decesului uneia dintre părţi, a
expirării duratei contractului sau conform clauzelor acestuia.
Pierderea acestui drept survine în cazurile: c) restabilirii capacităţii de
muncă a persoanei care primeşte pensia de întreţinere; d) recăsătoririi fostului
soţ inapt de muncă care primeşte pensia de întreţinere; f) anulării hotărîrii
judecătoreşti privind încasarea pensiei ”.
Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, fiind situaţi în privinţa
ordinii în primul rînd, chiar înaintea părinţilor. 54 Se observă că durata

54
Emese Florian, Veceslav Pînzari, op.cit. p.263.
obligaţiei de întreţinere, este condiţionată fie de durata raporturilor de
căsătorie, de starea de sănătate, de starea de graviditate, de comportamentul
celui ce primeşte întreţinerea, fie de situaţia materială a celui ce prestează
întreţinerea.
Încetarea comunităţii de bunuri a soţilor – bunurile comune ale soţilor
se pot împărţi atît la divorţ, cît şi în timpul căsătoriei. În prezent, această
situaţie este reglementată de art. 25 Codul Familiei, după cum urmează:
“ (1) Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor poate fi făcută atît în
timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei, la cererea oricăruia dintre soţi.
(2) Proprietatea în devălmăşie poate fi împărţită în baza acordului dintre
soţi.
(3) În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ în
proprietatea în devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în natură, se face
pe cale judecătorească.
(4) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie, instanţa judecătorească, la
cererea soţilor, stabileşte bunurile ce urmează să fie transmise fiecăruia
dintre ei. Dacă unuia dintre soţi îi sunt transmise bunuri care depăşesc cota
ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie bănească sau de al-
tă natură.
(5) Bunurile procurate pentru copiii minori ( îmbrăcăminte, încălţăminte,
rechizite şcolare, instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit
soţului împreună cu care locuiesc copiii.
(6) Depunerile făcute de soţi pe numele copiilor minori sînt proprietate a
copiilor şi nu se iau în considerare la partaj.
(7) Dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei, acestea
devin bunuri personale ale soţilor, iar bunurile care nu au fost împărţite,
precum şi bunurile dobîndite ulterior de către soţi, sînt proprietate în
devălmăşie a acestora.
(8) Pentru împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor a căror
căsătorie a fost desfăcută, se stabileşte un termen de prescripţie de 3 ani ”.
Al 8 a art.25 Codul Familiei este supus criticii, fiindcă prevede un termen
de prescripţie de trei ani pentru împărţirea bunurilor comune ale soţilor, iar
aceste acţiuni ar trebui să fie imprescriptibile sub aspect extinctiv, şi al. 8 ar
trebui de exclus din cuprinsul articolului dat. Acest punct de vedere se susţine
din considerentul, că, de multe ori, din diferite motive, cum ar fi cel al
convieţuirii soţilor după desfacerea căsătoriei, ei nu cer împărţirea proprietăţii
comune devălmaşe, sperînd că vor putea relua viaţa de familie. Uneori se
întîmplă cazuri cînd, soţul de rea credinţă, poate să-l inducă în eroare pe
celălalt prin diferite mijloace, pentru a-l determina să nu ceară partajul averii,
ca apoi, după expirarea termenului de prescripţie, să invoce acest fapt şi să se
considere proprietar asupra tuturor bunurilor comune. Astfel se pune
întrebarea dacă poate fi considerată convieţuirea soţilor ca motiv pentru
repunerea în termenul de prescripţie pierdut? Se susţine că da, însă Codul
Civil nu prevede expres această cauză de repunere, iar dacă aceasta ar fi
prevăzută, ar trebui înaintată o cerere separată în instanţă cu privire la
repunerea în termenul de prescripţie, ceea ce va necesita o oarecare perioadă
de timp, un proces care ar putea fi evitat, dacă cererile cu privire la partajul a-
verii ar fi imprescritibile sub aspect extinctiv sau convieţuirea soţilor ar
constitui un motiv de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive. Un alt
argument forte îl constituie art.9 al.2, art. 46 al.1 şi 2, art.127 al.1 din
Constituţia Republicii Moldova care ocrotesc şi garantează proprietatea şi nu
indică vreo situaţie în care dreptul de proprietate se prescrie. Astfel, art.9 al.2
stabileşte că „ Proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor,
libertăţilor şi demnităţii omului ”. În acelaşi sens, art. 46 al.1 indică că „ Dre-
ptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate”.
Al.2 indică că „ Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire ”. Art.315
al.2 Cod Civil prevede că „ Dreptul de proprietate este perpetuu ”, ceea ce
înseamnă, în principal, că dreptul de proprietate durează atîta timp cît există
bunul; acesta nu se stinge prin neîntrebuinţare, fiind imprescriptibil
extinctiv.55
Din cele expuse mai sus reese concluzia, că aliniatul 8 a art.25 Codul
Familiei este neconstituţional, intrînd în contradicţie cu o serie de dispoziţii
din constituţie, cu principiile legislaţiei civile, care stabilesc la art.1 că „ Legi-
slaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la
raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii
contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de
realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în
drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor ”.
Conform art.26 Codul Familiei, (1) La împărţirea proprietăţii în
devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor
sunt considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel.56
(2) Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în
proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinînd cont de interesele unuia dintre soţi
şi sau de interesele copiilor minori.
(3) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, datoriile comune se
împart între ei proporţional cotelor-părţi ce le-au fost repartizate ”.
Din dispoziţiile Codului Familiei cu privire la proprietatea comună devă-
lmaşă a soţilor, putem concluziona că:57
Nu sunt proprietate comună bunurile, dobîndite în timpul căsătoriei din
contul mijloacelor personale ale unuia dintre soţi, care i-au aparţinut înainte
de încheierea căsătoriei, precum şi obţinute prin donaţie sau moştenire.
Aceste bunuri nu se supun partajului, din simplul motiv că ele n-au fost
niciodată comune, făcînd parte din categoria bunurilor proprii;
55
I.Urs, S.Angheni, Drept Civil, Drepturi Reale, Teoria Generală a obligaţiilor civile, Vol.II, Ediţia a III-a,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p.28..
56
Ex. Hotărîrea nr.2-2709, din 15 decembrie, 2009, Judecătoria sector Centru.
57
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit.p.267.
La împărţirea bunurilor se iau în consideraţie, de asemenea, datoriile
comune ale soţilor şi dreptul de reclamare conform angajamentelor apărute în
interesele familiei;
Dacă instanţa va stabili că unul dintre soţi a efectuat înstrăinarea
proprietăţii comune sau a cheltuit-o cum a crezut de cuviinţă, contrar dorinţei
celuilalt soţ şi nu în interesele familiei sau a tăinuit-o, atunci la împărţire se ia
în consideraţie această avere ori valoarea ei;
Componenţa proprietăţii comune devălmaşe a soţilor se determinăla
momentul încetării reale de către soţi a raporturilor familiale, dacă după
încetarea lor soţii n-au procurat o altă proprietate din mijloace comune;58
În cazul existenţei unor probe, care ar confirma cu certitudine încetarea
reală a raporturilor de familie, traiul separat al soţilor şi lipsa unei gospodării
comune, fără desfacerea căsătoriei, instaţa de judecată are dreptul să
recunoască averea proprietate a unui soţ, dacă ea a fost dobîndită în această
perioadă din mijloacele lui personale;
Valoarea bunurilor se stabileşte reieşind din preţurile, care sunt în vigoare
la ziua pronunţării hotărîrii, ţinîndu-se cont de procentul de uzură a averii,
Dacă valoarea bunurilor s-a micşorat ca urmare a acţiunilor unilaterale ale
unuia dintre soţi, după încetarea raporturilor de familie, la împărţirea averii
instanţa poate să micşoreze cota acestui soţ din averea comună în acea
mărime, în care s-a micşorat valoarea generală a averii;
În cazul recunoaşterii averii unuia dintre soţi ca fiind proprietate comună
devălmaşă, ca urmare a efectuării investiţiilor ce au sporit esenţial valoarea
lor, la stabilirea cotelor-părţi din aceasta, instanţa va trebui să ţină cont de
mijloacele depuse de către unul dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi
corespunzător să sporească cota acestui soţ din averea dată;
În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire
la o construcţie proprietatea unuia dintre ei , acea construcţie rămîne pe mai

Ex. Hotărîrea nr.2-3212, din 23 februarie, 2010, Judecătoria Centru.


58
departe bun propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de
valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun, cu condiţia să fi
adus un spor de valoare, nu şi atunci cînd ele au fost necesare ca urmare a
uzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului. Dacă , însă, ca urmare
a lucrărilor de îmbunătăţire de mai mare amploare, a rezultat un bun cu totul
nou, el va fi considerat bun comun dobîndit în timpul căsătoriei în întregul
său.59
În cazul cînd instanţa se abate de la principiul părţilor egale ale soţilor,
motivele şi mărimea modificării părţii din proprietate a unuia dintre soţi,
trebuie arătate în hotărîrea instanţei judecătoreşti;
Litigiile cu privire la împărţirea bunurilor persoanelor, care duc o viaţă
familială fără înregistrarea căsătoriei, se soluţionează conform prevederilor
Codului Civil şi nu Codului Familiei, ţinîndu-se cont de gradul participării
acestora cu munca şi mijloacele personale la dobîndirea lor.
După încetarea relaţiilor de căsătorie, adică după ce hotărîrea de divorţ a
rămas definitivă şi a fost efectuată împărţirea bunurilor proprietate comună
devălmaşă, regimul juridic al bunurilor foştilor soţi este cel de drept comun
pentru proprietatea privată relementată de normele dreptului civil.
Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobîndirea bunurilor comune se poate
face prin orice mijloc de probă.
Efectele divorţului faţă de descendenţii minori – Desfacerea căsătoriei
nu produce efecte în relaţiile dintre părinţii divorţaţi, pe de o parte, şi
descendenţii lor minori, pe de altă parte. Între ei există obligaţia legală de
întreţinere şi vocaţia succesorală legală reciprocă. Aceasta se bazează pe
faptul că, în urma divorţului încetează doar legătura conjugală dintre soţi, nu
şi legătura de rudenie dintre ei, în calitatea lor de părinţi, pe de o parte şi
copiii rezultaţi din căsătoria desfăcută, pe de altă parte. Părinţii sunt în drept şi
obligaţi să-şi exercite drepturile părinteşti cu privire la persoana şi bunurile

59
Al. Bacaci, V.Dumitrache, C.Hageanu, op.cit. p.60-61.
copilului.60 Ei au aceleaşi obligaţii ca şi pînă la desfacerea căsătoriei, să
contribuie la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, să-l reprezinte şi să-i administreze bunurile. De comun
acord părinţii rezolvă toate problemelelegate de creşterea şi educarea copiilor.
În cazul apariţiei litigiilor între părinţi, acestea sunt soluţionate de autoritatea
tutelară, iar deciziile acesteia pot fi atacate în instanţa judecătorească.61
Astfel, conform art.58 Codul Familiei „ Părinţii au drepturi şi obligaţii
egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sînt născuţi în căsătorie sau
în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat ”, sau conform
art.60 care indică că „ Părinţii au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii
conform propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau
separat ”.
Prevederi referitoare la drepturile copilului au fost incluse într-un număr
însemnat de tratate şi declaraţii referitoare la drepturile omului. Astfel că la
începutul sec. XX situaţia copiior a atras atenţia comunităţii internaţionale.
Declaraţia cu privire la drepturile copilului din 1924, adoptată la Geneva sub
auspiciile Ligii Naţiunilor, pentru prima dată în plan internaţional enunţă
necesitatea de a acorda o protecţie specială copiilor. Era nevoia de un
document care să determine obligaţiile adulţilor faţă de copii, pe care fiecare
stat va trebui să le recunoască, fie prin mijloace de intervenţie statală, fie prin
acţiune privată. Textul Declaraţiei nu utiliza termenul „ drept ”, ci sintagma
„copilul trebuie...”, confirmînd tendinţa de a-l trata pe copil mai degrabă ca pe
o sursă de îngrijorare decît ca pe o persoană avînd propriile ei drepturi. ONU
a adoptat la 20 noiembrie 1959 Declaraţia Drepturilor Copilului, în care se
garantează drepturile tuturor copiilor, fără nici o discriminare, iar statele părţi
la ea au obligaţia să adopte măsuri pentru aplicarea lor, asigurînd prioritatea
intereselor copilului. Este pentru prima dată cînd un act internaţional

60
Ex.Hotărîrea nr.2-1154, din 19 septembrie, 2009, Judecătoria sector Centru.
61
Valentina Cebotari, op.cit. p.148
utilizează sintagma „ copilul are dreptul..”.62 La 20 noiembrie 1989, Adunarea
Generală a ONU a adoptat în unanimitate Convenţia cu privire la Drepturile
Copilului, încununînd, astfel, pledoariile de mai bine de 6 decenii ale
experţilor în drepturile omului cu referire la grija şi protecţia fiecărui copil din
cele 2 miliarde de copii de pe glob. Convenţia cuprinde cea mai largă sferă de
drepturi şi libertăţi şi instituie un sistem internaţional de protecţie a copiilor.63
În condiţiile actuale cu siguranţă, desfacerea căsătoriei crează numeroase
dificultăţi, mari probleme în posibilitatea de a reconstrui o nouă viaţă, o nouă
familie, poate într-o altă locuinţă, cu mari influenţe negative asupra copiilor,
care au de suferit cel mai mult. Totodată acest statut crează noi oportunităţi în
alegerea unui nou stil de viaţă.
CAPITOLUL III
ASPECTE DE DREPT COMPARAT

&1. Divorţul şi alte temeiuri de desfacere a căsătoriei


Conform art. 33 Codul Familiei faptele juridice care duc la încetarea
căsătoriei sunt:
a) decesul unuia dintre soţi;
b) declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi;
c) desfacerea căsătoriei prin divorţ.
În cazul decesului unuia dintre soţi sau declarării decesului unuia dintre
soţi, nu apare necesitatea săvîrşirii unor acţiuni în vederea încetării căsătoriei.
Decesului unuia dintre soţi constitue modul firesc de încetare a căsătoriei,
avîndu-se în vedere caracterul intuito personae al actului juridic al
căsătoriei.64 Căsătoria se consideră încetată din ziua decesului soţului sau din
ziua cînd hotărîrea instanţei de judecată despre declararea persoanei ca fiind
62
Carolina Ciugureanu-Mihailuţă, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor
copilului, Partea I, Revista Naţională de Drept, nr.3, martie, 2009, p.34.
63
Carolina Ciugureanu-Migăiluţă, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor
copilului, Partea II, Revista Naţională de Drept, nr.4, aprilie, 2009, p.68.
64
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op. cit, p.228.
decedată a rămas definitivă, dacă în hotărîre nu este indicată o altă dată a
morţii prezumate. Documentul ce serveşte ca dovadă a încetării căsătoriei este
certificatul de deces eliberat de oficiul de stare civilă. Conform art. 55 din
Legea privind actele de stare civilă, “actul de deces se întocmeşte în urma
declaraţiei verbale făcute la organul de stare civilă în a cărui rază teritorială s-
a produs decesul, a locuit decedatul, a fost găsit cadavrul persoanei decedate
sau se află instituţia care a eliberat actul constatator al decesului”. În art. 56
din aceiaşi lege, “ declaraţia de deces se face în termen de 3 zile de la data
acestuia . În acest termen se cuprinde atît ziua în care s-a produs decesul, cît
şi ziua în care se face declaraţia”. Au obligaţia de a face declaraţia de deces
membrii familiei sau rudele decedatului, iar în lipsa acestora colocatarii,
vecinii, administraţia imobilului, medicul din unitatea sanitară unde s-a
produs decesul. În cazul decedării persoanei în penitenciar sau într-o instituţie
de protecţie socială, obligaţia de a face declaraţia de deces revine
administraţiei instituţiei respective.
Temeiurile şi ordinea declarării persoanei ca fiind decedată sunt
reglementate de art. 52 Codul Civil şi art. 297-300 Codul de Procedură Civilă.
Persoana poate fi declarată decedată printr-o hotărîre a instanţei de
judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se
află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de
moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit
accident. Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu
acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la
încetarea acţiunilor militare. Ziua morţii persoanei declarate decedată se
consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei
a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o
primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma
unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să declare ca
dată a decesului ziua morţii ei prezumate. Declararea decesului produce
aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat. Declararea de către
instanţa judecătorească a unei personae ca fiind decedată sau dispărută se
bazează pe prezumţia că persoana a decedat sau se constată faptul
imposibilităţii de a hotărî problema dacă este vie sau moartă. Aceasta nu
exclude faptul reapariţiei persoanei care a fost declarată printr-o hotărîre a
instanţei judecătoreşti şi ca fiind decedată sau dispărută. Astfel conform art.40
Codul Familiei, în cazul apariţiei soţului declarat, în modul stabilit de lege,
decedat sau dispărut şi anulării hotărîrii respective a instanţei judecătoreşti,
oficiul de stare civilă poate restabili căsătoria respectivă, la cererea comună a
soţilor, dacă celălalt soţ nu a încheiat o nouă căsătorie. Soţul se restabileşte în
toate drepturile civile ca urmare a depunerii cererii la organele de înregistrare
a actelor de stare civilă. Căsătoria nu poate fi restabilită, chiar şi în cazul cînd
ambii soţi îşi manifestă acordul de voinţă, dacă celălalt soţ a încheiat o nouă
căsătorie. În acest caz soţului, care fusese declarat decedat sau dispărut, i se
eliberează de către organele de stare civilă un certificat despre desfacerea
căsătoriei. Se pune întrebarea ce se întîmplă la apariţia soţului declarat mort,
dacă între timp celălalt soţ a încheiat o nouă căsătorie. În acest caz pot fi
deosebite două situaţii:
1. soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că cel
declarat mort trăieşte. În această situaţie, cu toate că hotărîrea de
anulare a hotărîrii declarative de moarte produce efecte retroactive şi
soţul recăsătorit ar urma să fie considerat că a încheiat cea de-a doua
căsătorie în timp ce era deja căsătorit cu o altă persoană, legea dă
preferinţă celei de-a doua căsătorii;
2. soţul care s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, adică a ştiut că cel
declarat mort este în viaţă. În această situaţie, noua căsătorie se
consideră încheiată cu încălcarea prevederilor art. 15 Codul Familiei şi
este lovită de nulitate.65

65
Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptu Familiei, Editura Lumina Lex, Chişinău 2002, p.245.
În cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă,
iar bunurile dobîndite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului
care le-a dobîndit. Prevederea acestui articol suscită întrebarea: cum poate fi
considerată ca neîntreruptă această căsătorie, dacă bunurile dobîndite în
perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a dobîndit? Sau,
căsătoria se restabileşte numai cu privire la relaţiile personale, nu şi la cele
patrimoniale? 66
În aceste condiţii se răstoarnă dispoziţiile art.19 Codul Familiei care
prevede, că “ bunurile dobîndite de către soţi sau de unul din ei în timpul
căsătoriei sunt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie dacă acesta nu este
modificat de contractul matrimonial “. Mai mult, cînd analizăm condiţiile
necesare pentru ca un bun să facă parte din categoria celor comune, am
menţionat că acesta trebuie să fie dobîndit de soţi sau de unul din ei în timpul
căsătoriei şi să nu facă parte din categoria de bunuri, pe care legea le atribuie
la categoria celor proprii. În cazul dat , dacă, se consideră, că în condiţiile art.
40 al.2 Codu Familiei, căsătoria nu a fost întreruptă, condiţiile necesare
pentru ca bunurile dobîndite în timpul absenţei unui soţ de către celălalt să fie
considerate commune, în cazul dat, nu şi cu referire la declararea decesului
acestuia, sunt îndeplinite.
Astfel, dacă bunurile au fost dobîndite în perioada de timp cînd exista o
hotărîre judecătorească de declarare a morţii unuia dintre soţi, căsătoria
acestor persoane, după cum am menţionat anterior, se consideră încetată de
drept, deoarece actul juridic al căsătoriei este unul intuito personae şi
încetează de drept la moartea uneia dintre părţile acestuia, iar bunurile
dobîndite de către soţul present, vor fi proprietate personală a celui care le-a
dobândit, în corespundere cu prevederile al.2 art.40 Codul Familiei.
În cazul declarării dispariţiei unuia dintre soţi, chiar dacă există o hotărîre
judecătorească în acest sens, căsătoria nu încetează de drept, ci “poate fi

66
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op. cit. p. 230.
desfăcută la oficiul stării civile “ în condiţiile al. 2 art. 36 Codul Familiei, la
cererea soţului prezent. În acest sens, dacă a fost cerută desfacerea căsătoriei
şi a fost obţinut divorţul la oficiul stării civile, în cazul restabilirii căsătoriei la
cererea soţilor ca urmare a apariţiei soţului dispărut, bunurile dobîndite de
către celălalt soţ în această perioadă de timp vor fi proprietatea personală a
celui care le-a dobîndit, în corespundere cu prevederile al. 2 art.40 Codul
Familiei. Dacă, însă, nu a fost înaintată cerere de divorţ, căsătoria nici nu
trebuie restabilită, deoarece ea nu a fost întreruptă, iar bunurile dobîndite în
această perioadă de timp vor fi proprietatea comună devălmaşă a soţilor.
Astfel se consideră că în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei unui soţ
dacă nu a fost formulată cerere de desfacere a căsătoriei, prevederile al. 2 art.
40 Codul Familiei nu pot fi aplicate, fiind aplicabil regimul proprietăţii
comune devălmaşe a soţilor. Astfel unii autori sunt de părerea că acest articol
să fie completat cu încă trei aliniate şi să aibă următorul conţinut:
“ (1) În cazul apariţiei soţului declarat în modul stabilit de lege decedat
şi anulării hotărîrii respective a instanţei judecătoreşti, oficiul de stare civilă
poate restabili căsătoria respectivă la cererea comună a soţilor, dacă celălalt
soţ nu a încheiat o nouă căsătorie.
(2) În cazul apariţiei soţului declarat dispărut, restabilirea căsătoriei se
va putea cere numai dacă celălalt soţ a obţinut desfacerea acesteia la starea
civilă şi nu a încheiat o nouă căsătorie. Restabilirea nu va fi necesară dacă
desfacerea căsătoriei nu a fost efectuată în condiţiile art.36 al.2 Codul
Familiei.
(3) În cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost
întreruptă restabilindu-se toate drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor.
(4) Bunurile dobîndite în perioada declarării judecătoreşti a morţii unuia
dintre soţi aparţin soţului care le-a dobîndit.
(5) Bunurile dobîndite în perioada declarării judecătoreşti a dispariţiei
unuia dintre soţi, aparţin soţului care le-a dobîndit, dacă căsătoria acestora
a fost desfăcută la oficiul stării civile. Dacă aceasta nu a fost desfăcută,
bunurile vor fi considerate proprietate comună devălmaşă”.67
Codul prevede, poate chiar şi pe bună dreptate, că aceste bunuri aparţin
soţului care le-a dobîndit, deoarece, celălalt, fiind dispărut sau declarat mort,
nu putea să ia parte la dobîndirea acestora efectiv, doar dacă ele au fost
dobîndite din bunurile comune sau din bunurile proprii ale soţului dispărut
sau declarat mort.
O altă modalitate de încetare a căsătoriei este desfacerea ei prin divorţ.
Prin divorţ înţelegem un act juridic de desfacere a căsătoriei printr-o hotărîre
judecătorească, la cererea oricăruia dintre soţi, atunci cînd continuarea
acesteia a devenit imposibilă din motive temeinice, pentru cel care cere
desfacerea.
Divorţul poate fi cerut de unul sau ambii soţi, iar în cazul declarării unuia
dintre soţi ca fiind incapabil de către tutorele acestuia. Astfel dacă pentru
încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul liber al soţilor, tot astfel
voinţa acestora trebuie să fie luată în considerare atunci cînd ea se manifestă
în sensul desfacerii căsătoriei. Oricare dintre soţi trebuie să aibă dreptul să
ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice
care au vătămat grav şi iremediabil raporturile dintre soţi, a devenit cu
neputinţă pentru el.68
Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei îl are fiecare dintre soţi, cu
excepţia cazului indicat în art. 34 Codul Familiei, care conţine interdicţia
pentru soţ de a cere desfacerea căsătoriei fără acordul soţiei în timpul
gravidităţii ei şi timp de un an după naşterea copilului. Scopul acestei
interdicţii constă în ocrotirea femeii gravide de emoţiile negative care pot
apărea în legătură cu divorţul şi ulterior ocrotirii sănătăţii mamei şi a
copilului. Codul Familiei nu concretizează dacă copilul care se va naşte sau s-
a născut deja trebuie să fie comun. Deci, şi în cazul cînd soţul nu este tatăl
67
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit. p.200.
68
Ion P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL-BECK, BUCUREŞTI, 2002, p.205.
copilului, la fel, el nu poate depune o cerere de desfacere a căsătoriei fără
acordul soţiei. În cazul acordului soţiei, cererea de desfacere a căsătoriei
trebuie să fie depusă în instanţa de judecată de către ambii soţi.
Spre deosebire de încetarea căsătoriei, care are la bază cauze naturale şi
obiective, cum ar fi moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, desfacerea căsătoriei prin divorţ se face numai în timpul vieţii
soţilor, în condiţiile stabilite de art.33 al.2 Codul Familiei, care prevede:
„Căsătoria poate înceta prin divorţ (desfacere), în baza cererii unuia sau a
ambilor soţi ori a tutorelui soţului declarat incapabil ”. Unii autori sunt de
părerea, că folosirea termenului „înceta”, în conţinutul acestei dispoziţii
legale este neadecvată, deoarece, căsătoria încetează de drept, prin moartea
sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
Deasemenea, se consideră că ocrotitorii legali nu trebuie să fie înzestraţi
cu dreptul de a putea cere desfacerea căsătoriei, deoarece actul juridic al
căsătoriei este unul strict personal, intuito personae. Astfel există propunerea
ca articolul 33 din Codul Familiei să se numească „ Temeiurile încetării sau
desfacerii căsătoriei”, iar aliniatul al doilea să aibă următorul conţinut:
„ Căsătoria se poate desface prin divorţ, în baza cererii unuia sau a ambilor
soţi”.69
În conformitate cu art. 41 din Legea privind actele de stare civilă,
temeiurile pentru înregistrarea divorţului sunt:
a) Declaraţia comună a soţilor privind divorţul dacă aceştia nu au copii
comuni;
b) Declaraţia unuia dintre soţi privind divorţul şi hotărîrea judecătorească,
dacă celălalt soţ este: declarat dispărut sau incapabil, condamnat la
privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani;
c) Hotărîrea instanţei judecătoreşti cu privire la desfacerea căsătoriei.

69
Emese Forian, Veaceslav Pînzari, op.cit. p.234.
În Republica Moldova conform datelor prezentate de Biroul Naţional de
statistică, în perioada ianuarie-iunie 2009 din cele 10 293 căsătorii
înregistrate, 5 840 s-au încheiat cu divorţ (aproximativ 56 la sută). În anul
trecut, 25 la sută din copiii nou-născuţi au apărut pe lume în afara căsătoriei,
în timp ce datele Spitalului Nr.1 din Chişinău atestă chiar o rată de 35 la
sută.70
Actualmente, conform aceleiaşi surse, numărul de căsătorii înregistrate la 1
ianuarie 2010 constituie 26,7 mii, iar numărul de divorţuri, de 12,6 mii.
Astfel, conform unor calcule, în Republica Moldova aproape fiecare a doua
căsătorie se finalizează cu un divorţ, iar fiecare a 5-a familie este afectată de
violenţă. Circa 190 mii de copii au rămas fără supraveghere din cauza că
părinţii au plecat peste hotare.
Într-o astfel de situaţie, instituţiile abilitate statale urmează să depună
eforturi esenţiale pentru a acorda ajutor familiilor aflate în riscul de a se
destrăma.
Un prim pas în această problemă, a fost organizarea unui Festival
"Familia", cu genericul " Valorile creează familia, familia creează valorile",
care sa desfăşurat in perioada 10-15 mai în 10 raioane ale republicii.
Festivalul, aflat la cea de-a doua ediţie, este dedicat Zilei Internaţionale a
Familiei şi are drept scop promovarea valorilor de familie si reîntoarcerea
societăţii la valorile tradiţionale ale acesteia. În perioada 10 -15 mai in cele 10
raioane ale ţării au fost organizate concursuri, "mese rotunde", actiuni publice
de informare, în cadrul cărora societatea va fi sensibilizată asupra problemelor
comune cu care se confruntă familiile din Republica Moldova, dar şi asupra
căilor de soluţionare a acestora. Populatia a fost îndemnată să se întoarcă la
valorile tradiţionale de familie cum ar fi dragostea, respectul reciproc,
împartirea egală a responsabilităţilor, combaterea tuturor formelor de violenţă
ş.a., . 71
70
Vitalie Marian, Ziarul Flux, nr.201017, din 7 mai 2010.
Ziarul Moldova Suverană, nr.67, din 12 mai 2010.
71
Evident se pune accent pe rolul familiei în societate şi respectiv se
analizează comparativ cu efectele negative sau pozitive ale divorţului .
 

&2. Reglementarea divorţului în alte state


Procedura divorţului este reglementată diferit în legislaţiile altor state,
înregistrînd atît aspecte comune cît şi aspecte care nu sunt prevăzute de
legislaţia statului nostru. Sub aspect comparativ voi analiza legislaţia
Romîniei şi a altor state cu referire la instituţia divorţului.
Astfel că Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nu
reglementează separat şi expres procedura divorţului, cum o face Codul de
Procedură Civilă a Romîniei, care la articolele 607-619, expres reglementează
procedura divorţului. Prin aceste dispoziţii , se realizează principiul apărării
căsătoriei şi familiei de către stat prin toate mijloacele, ceea ce nu se
realizează la noi în modul cuvenit, în materia divorţului.72
În Romînia, acţiunea de divorţ este de competenţa instanţei judecătoreşti,
în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, în
materie de divorţ. Astfel că competenţa teritorială nu-i lăsată la alegerea
reclamantului, ci este determinată imperativ de lege. Normele de competenţă
teritorială la divorţ au un caracter imperative. Este important faptul ca soţii să
fi locuit efectiv într-o anumită localitate. În situaţia în care soţii nu au avut
domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia instanţei judecătoreşti a celui din urmă domiciliu comun,
72
Emese Florian, Veaceslav Pînzari, op.cit., p.236.
instanţa competentă este aceea în a cărei circumscripţie se află domiciliul
pîrîtului, iar cînd pîrîtul nu are domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la
instanţa de la domiciliul reclamantului prevăzut de art.607 Cod de Procedură
Civilă a Romîniei. Pentru a se determina “ ultimul domiciliu comun”, nu este
important sensul strict juridic al noţiunii de “ domiciliu “ , ci este important
locul în care cei doi soţi au convieţuit, fără a se fi îndeplinit formalităţile
cerute de actele normative referitoare la evidenţa populaţiei. Fiind o
împrejurare de fapt, ultimul domiciliu comun al soţilor poate fi dovedit prin
orice mijloc de probă. Iar pentru determinarea competenţei teritoriale prezintă
relevanţă numai domiciliu comun al soţilor de la data introducerii acţiunii, iar
schimbările ulterioare de domiciliu nu influenţează asupra competenţei
definitive stabilite prin sesizarea instanţei. La fel, în determinarea competenţei
prezintă importanţă domiciliu efectiv al soţilor într-o anumită localitate, chiar
dacă nu s-au efectuat eventualele modificări în evidenţele ţinute de organele
de poliţie.
Cererile accesorii privitoare la încredinţarea descendenţilor minori, plata
pensiei de întreţinere, atribuirea locuinţei etc. sunt de competenţa instanţei
sesizate cu acţiunea de divorţ, potrivit regulii accesorium secuitur
principale.73
În art.614 Codul de Procedură Civilă al Romîniei prevede expres, că, în
materie de divorţ, părţile personal trebuie să se prezinte în faţa instanţei de
fond. Această obligaţie nu exclude dreptul de apărare prin avocat, care poate
asista partea asistentă dar nu o poate reprezenta în lipsa acesteia. În faza
judecării căilor de atac, soţii pot să-şi exercite drepturile procesuale şi numai
prin mandatari.74 Însă în anumite cazuri, cum ar fi, de exemplu, boala gravă a
unuia dintre soţi, unul din soţi îşi are reşedinţa în străinătate, execută o pedea-
psă privativă de libertate, înfăţişarea personală în faţa instanţei de fond a
soţilor nu este obligatorie.
73
I.P.Filipescu, op,cit. p.233.
74
Idem, p.236.
“ Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi de aceea nu poate fi
introdusă decît de către soţi. Creditorii soţului nu pot interveni prin
intermediul acţiunii oblice şi nici nu pot continua procedura începută de către
unul dintre soţi. Moştenitorii soţului nu pot introduce acţiune de divorţ şi nu
pot continua acţiunea introdusă de autorul ei; de altfel, o asemenea acţiune ar
fi lipsită de obiect, deoarece căsătoria a încetat prin moartea unuia dintre soţi.
Procurorul nu poate introduce acţiunea de divorţ, dat fiind caracterul ei strict
personal. El poate însă interveni în instanţă, în orice fază a procesului, mai
ales cînd din căsătorie au rezultat copii ”.75
Din cele expuse mai sus, putem concluziona, că în Republica Moldova, de
la principiul caracterului strict personal al acţiunii de divorţ există o excepţie,
cea, potrivit căreia această acţiune poate fi introdusă şi de către ocrotitorul
legal al soţului incapabil. În legislaţia Romîniei acest lucru nu este permis,
acţiunea de divorţ păstrîndu-şi caracterul ei strict personal, adică poate fi
introdusă sau retrasă numai de către soţi, excepţie făcîndu-se numai în
cazurile prevăzute de art.614 Cod de Procedură Civilă a României, care
dispune: “ în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară
numai dacă… au reşedinţa în străinătate…cînd părţile se pot înfăţişa prin
mandatar “. Rezultă, astfel, că soţii pot fi reprezentaţi în procesul de divorţ de
către mandatarii lor, în baza unor procure speciale.
Probele în procesul de divorţ urmează un regim juridic specific,
derogatoriu de la dreptul comun. Astfel în procesele de divorţ se îngăduie
audierea ca martori a rudelor şi afinilor pînă la gradul trei inclusiv, cu
excepţia descendenţilor părţilor.
Conform prevederilor noilor coduri – civil şi penal a României prezentate
în parlament de Premierul Emil Boc care a precizat in discursul ţinut in
Parlamentul Romaniei, la 10 mai 2010, că proiectul consacră autonomia de
vointă a soţilor, în sensul posibilitaţii de a alege, in anumite limite, legea

75
Idem, p.213-218.
aplicabilă regimului matrimonial. Reglementarea propusa reflectă, astfel,
principiul instituit prin Convenţia de la Haga din 1978 cu privire la legea
aplicabilă regimurilor matrimoniale şi reafirmat in Cartea verde a Comisiei
Europene privind elaborarea unui Regulament european referitor la conflictele
de legi in materia regimurilor matrimoniale, competenţa si recunoaşterea
hotărîrilor judecătoreşti.  În materia divorţului, soluţiile prezintă caracter de
noutate, atît in ceea ce priveşte punctele de legatură, cat şi sub aspectul
posibilităţii soţilor de a alege, in anumite limite, legea aplicabilă. Astfel, se
inversează binomul „cetăţenie comună - domiciliu comun”, legea aplicabilă
fiind, in principal, legea reşedinţei obişnuite comune, iar, in lipsă, legea
cetăţeniei comune a soţilor. Se propune, de a fi recunoscută în Romînia
desfacerea căsătoriei prin repudiere sau denunţare unilaterală, recunoscută în
dreptul roman. La baza acestui proect au fost studiate principalele sisteme de
drept existente în Europa, precum Codul Civil Italian, Spaniol, Codul Elveţian
al obligaţiilor.76
Comisia Europeană a lansat o procedura inedită şi controversată de
cooperare intensificată in cadrul UE pentru facilitarea divorţurilor în cuplurile
binaţionale. Propunerea Comisiei Europene se înscrie în cadrul unei proceduri
de cooperare consolidată la care vor lua parte 10 state printre care şi România:
Austria, Bulgaria, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Slovenia şi
Spania. Propunerea stabileşte criterii mai clare pentru alegerea legislaţiei care
se aplică în cazul unui divorţ cu o componentă internaţională, fie ea
naţionalitatea sau reşedinţa, atât de comun acord între cei doi soţi, dar mai
ales în caz de dezacord. În acest ultim caz se aplică legile în urmatoarea
ordine: legea statului în care cuplul îşi are reşedinţa, legea statului în care
cuplul a avut ultima reşendinţă stabilă, legea corespunzatoare naţionalităţii
comune a soţilor sau, în fine, legea ţării în care procedura de divorţ este
prezentată tribunalului.
76
Mihai Georgescu- Mondo- news, 10 mai 2010.
În alt sistem, de exemplu în dreptul francez, divorţul nu este legat de nici
o condiţie, dar nu poate fi cerut în cursul primelor 6 luni de căsătorie. Divorţul
prin consimţămînt mutual este posibil după o suspendare a vieţii comune de
minim 6 luni. O altă formă de divorţ prin consimţământ mutual este divorţul
la cererea acceptată. Aceasta înseamnă că unul dintre soţi poate cere divorţul
făcând dovada unui ansamblu de fapte care conduc la concluzia că este
imposibilă menţinerea vieţii în comun a celor doi soţi. Dacă celălalt soţ
recunoaşte faptele în faţa judecătorului, acesta pronunţă divorţul fără a mai
stabili culpa. Divorţul astfel pronunţat produce efectele unui divorţ din culpă
comună. Cererea va fi însoţită de un memoriu, al soţului reclamant, redactat
împreună cu avocatul, care va exprima sentimentele reclamantului. Prin
acest memoriu se motivează, de manieră elegantă, sobră, divorţul, astfel ca
celălalt soţ să fie de acord. La 15 zile de la înregistrare, cererea şi memoriul
vor fi comunicate celuilalt soţ şi dacă este respinsă de celălalt soţ, procedura nu
se va mai desfăşura. Dacă o acceptă, acceptarea se face în scris şi este depusă tot
la grefa instanţei însoţită de un memoriu. Ambele memorii vor fi citite de
judecătorul cu probleme de familie. Se va încerca apoi o conciliere între soţi,
cu convocarea lor. în timpul concilierii, judecătorul dă o ordonanţă prin care
se constată că există două declaraţii şi două enumerări de fapte care atestă
imposibilitatea menţinerii căsătoriei.
Divorţul din culpă poate fi cerut de soţul care poate imputa diverse fapte
celuilalt soţ, dacă aceste fapte acuzatoare constituie o violare gravă a
îndatoririlor familiale sau dacă prin ele se ajunge la concluzia că se reneagă
obligaţiile maritale şi fac imposibilă menţinerea vieţii în comun.
Competenţa teritorială revine tribunalului de la locul unde se află reşedinţa
soţilor sau domiciliul lor. Iar dacă soţii au domicilii diferite, competenţa este la
domiciliul apărătorului sau a pîrîtului şi competenţa se stabileşte la data
promovării cererii, chiar dacă ulterior părţile îşi schimbă domiciliile.
Dreptul Italian admite două tipuri de divorţ: divorţul imediat, care permite
soluţionarea unor probleme excepţionale şi divorţul amînat care cuprinde
aproape în totalitate acţiunile de divorţ.
În legislaţia statului italian, competenţa de soluţionare a divorţului revine
tribunalului din oraşul de reşedinţă al pîrîtului, iar dacă acesta este plecat din
ţară, competenţa revine tribunalului de la domiciliul reclamantului. În situaţia
în care ambii soţi sunt cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, cererea de
divorţ se poate înregistra la orice tribunal din Italia. Cererea se face de către
reclamant iar dacă redactarea ei se face de către un avocat, aceasta trebuie să o
facă în baza unei procuri speciale. Astfel, soţii se prezintă cu cererea în faţa
preşedintelui instanţei la termenul fixat de acesta, iar în situaţia în care unul
dintre soţi este bolnav mintal sau pus sub interdicţie, acesta va fi reprezentat de
un curator special.
Specific este şi instituţia divorţului în Anglia, care acceptă divorţul prin
consimţămînt mutual după o separare a bunurilor de 2 ani precedenţi
promovării acţiunii de divorţ. Desfacerea căsătoriei are loc în caz de adulter, în
cazul comportamentului anormal al unuia dintre soţi care face imposibilă
coabitarea. La fel poate fi pronunţat dacă unul dintre soţi îl abandonează pe
celălalt soţ pe o perioadă de cel puţin 2 ani, anterioară promovării acţiunii, sau
dacă soţii sunt separaţi în fapt de mai mult de 5 ani anterior promovării acţiunii.
Nici o cerere de divorţ nu poate fi depusă mai repede de împlinirea unui
termen de un an de la încheierea căsătoriei.
Observăm un şir de termeni care necesită a fi întruniţi pentru a putea fi
admisă acţiunea, spre deosebire de legislaţia Republicii Moldova care nu
prevede termeni exacţi pentru a putea admite acţiunea de divorţ. Ca excepţie
soţul nu poate fără acordul soţiei să ceară desfacerea căsătoriei în timpul
gravidităţii acesteia şi timp de un an după naşterea copilului dacă acesta s-a
născut viu şi trăieşte.
O situaţie particulară a fost şi există în Irlanda prin aceea că legea irlandeză
nu cunoştea instituţia divorţului. Prin însăşi Constituţia acestui stat se prevedea
grija pentru interzicerea acestei proceduri în sensul că statul urma să ia măsuri
pentru a apăra cu o grijă specială instituţia căsătoriei pe care familia este fondată
şi astfel să o protejeze împotriva atacului. De aceea nici o lege specială nu putea
prevedea această procedură. Totuşi legislaţia irlandeză recunoşte însă divorţul
pronunţat de un tribunal străin în măsura în care unul dintre soţi a domiciliat
într-una din ţările în care divorţul a fost autorizat. Condiţiile de recunoaştere a
divorţului pronunţat de un Tribunal dintr-un stat străin faţă de Irlanda se găsesc
într-un document din anul 1986 întitulat "Domicile and Recognition of
Foreign divorces Act". Această stare de lucruri a fost curmată ca urmare a
unui referendum din 24 noiembrie 1995 în urma căruia şi legislaţia irlandeză
recunoaşte la rândul său procedura divorţului, dar numai după o perioadă de
separare în fapt între soţi de cel puţin 4 ani de zile. Pentru desfacerea căsătoriei
s-au pronunţat 50,3% iar împotriva acestie s-au pronunţat 49,7% din cei
prezenţi la referendum.77
O statistică a Comisiei Europene arată în că fiecare an ajung in faţa stării
civile peste 350.000 de cupluri formate din cetăţeni care provin din ţări
diferite. Jumătate din ei, adică 170.000, divorţează.78 Poate că această cifră ar
fi şi mai mare dacă procedurile juridice în materie de divorţ n-ar fi atît de
complicate încît uneori îi forţează pe cei doi parteneri să ramînă împreună
chiar dacă nu mai împart nimic.
Astfel că desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială în dependenţă
de istoria, cultura, viziunile fiecărui stat în parte. În ţările în care familia a
suportat cele mai profunde transformări: atitudinea faţă de societate, situaţia
femeii în familie şi în societate, comportamentul, situaţia economică,
divorţalitatea înregistrează cele mai ridicate niveluri.

77
Silviu Popa, Europuls.ro, 29 martie 2010.
78
www Statistica,md. 2010
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Acte normative
1) Constituţia Republicii Moldova, din 29.07.94, M.O. R.M. nr.1, din
12.08.1994.
2) Codul Familiei, nr.1316-XIV din 26.10.200. M.O. R.M. nr.47-48/210
din 26.04.2001, ultimile modificări şi completări, Chişinău, 2008.
3) Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, nr.225-XV din
30.05.03. M.O.R.M. nr. 111-115/451 din 12.06.2003, cu ultimele
modificări şi completări, martie 2008.
4) Codul Civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 06.06.2002, M.O.
R.M.-nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
5) Legea privind actele de stare civilă – nr.100-XV din 26.04.2001. M.O.
R.M. nr. 97-99-765 din 17.08.2001.
6) Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de justiţie cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de
desfacere a căsătoriei, nr.10 din 10.11.1993 cu modificările introduse
prin Hotărîrile Plenului nr.38 din 20.11.1998 şi nr.29 din 16.09.2002.
7) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, din 04.11.1950, în vigoare 03.09.1953, în vigoare pentru
R.M. din 12.09.1997.
8) Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din
16.12.1966, intrat în vigoare 23.03.1967, în vigoare pentru R.M. din
26.04.1993.
9) Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului din
20.11.1989, în vigoare 20.09.1990, în vigoare pentru R.M. din
25.02.1993.

10) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948. R.M. a


aderat la declaraţie prin Hotărîrea Plenului nr.217-XII din 28.07.1990.

MANUALE, MONOGRAFII, EDIŢII PERIODICE

16) A.M.Белякова, Вопросы советского семейного права в судебной


практике. Пособие для слушателей народных университетов.
Изд.Знание. Москва. 1989. ст. 66-76.
17) Adrian Pricopi, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, 2004.
13) Alex. Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul Familiei,
Editura ALL-BECK, Bucureşti, 1999.
18) Andrei Smochină, Istoria universală a statului şi dreptului, Editura
Tipografia Centrală, Chişinău, 2002.
19) C Hamangiu, I.Rosseti-Bălănescu, Băicoianu Alex., Tratat de Drept
Civil Român, vol.III, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
20) C.Stoicescu, Curs elementar de Drept Român, Ediţia a III-a, Editura
Institutul de Arte Grafice , Bucureşti, 2008.
21) Carolina Ciugureanu, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţi-
onale a drepturilor copilului, Partea I, Revista Naţională de Drept, nr.3,
martie 2009.
22) Carolina Ciugureanu, Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţi-
onale a drepturilor copilului, Partea II, Revista Naţională de Drept, nr.4,
aprilie 2009.
12) Elena Aramă, Istoria Dreptului Romînesc, Editura, S.A. Reclama,
Chişinău, 2003.
23) Emil Poenaru, Căsătoria şi Divorţul, Editura Hamangiu, 2008.
24) Florian Emese, Veaceslav Pînzari, Căsătoria în legislaţia României şi a
Republicii Moldova, Editura Sfera, SRL., Cluj-Napoca, 2006.
25) Gabriela Cristina Frentiu, Elemente de Dreptul Familiei, Editura
Hamangiu, 2009.
26) Gabriela Lupşan, Dreptul Familiei, Editura Fundaţia-Chemarea, Iaşi,
1996.
27) Gabriela Lupşan, Dreptul Familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001.
28) Gheorghe Tomşa, D.Şerban, C.Pîrlea, Dicţionar de Dreptul Familiei,
Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.
29) I. Leş, Proceduri civile speciale, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 2000.
30) I. Leş, Proceduri speciale reglementate de Codul de Procedură Civilă,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
31) I. P.Filipescu, Tratat de Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK,
Bucureşti, 1998.
32) I. P.Filipescu,Tratat de Dreptul Familiei, Editura ALL-BECK,
Bucureşti, 2002.
33) I., Gureşoae, Divorţul şi Efectele sale juridice, Editura Gir Pres, 2009.
11) I.Albu, Căsătoria în dreptul român, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988.
34) I.Ursu, Angheni S.,, Drept Civil, Drepturi Reale, Teoria Generală a
Obligaţiilor Civile, Volumu II, Ediţia a III-a, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 20
35) Ion Guceac, Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova,
Chişinău, Editura Tipografia Centrală, 2000.
14) Ion T. Amuza, Căsătoria şi Divorţul în vechiul drept românesc,
Bucureşti, 2005.
36) Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptul Familiei, Chişinău,
2006.
37) Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptul Familiei, Chişinău,
2002.
38) M.,Banciu, Dreptul Familiei, Cluj-Napoca, 1998.
39) Marcel Ioan Rusu, Procedura divorţului în dreptul Românesc, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003.
40) Milena Tomescu, Dreptul Familiei, Protecţia copilului, Editura
C.H.BECK. 2009.
41) O.Iovu, Desfacerea căsătoriei prin divorţ, Revista de Drept Privat, 2008.
42) Revista Presei pentru Familie, Date statistice, Bucureşti, 2009.
43) Roxana Maria, Desfacerea Căsătoriei prin divorţ, Editura Hamangiu,
2007.
44) Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei familiale, Editura Lumina-
Lex, Bucureşti, 2001.
45) Ştefan Cocoş, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
46) T.Bodoaşă, Dreptul Familiei, Editura Burg, Sibiu, 2009.
47) Tatiana Panţa, Eudochia Saharneanu, Analele Ştiinţifice ale USM.,
Seria: Lucrări Studenţeşti, Ştiinţe Socioumanistice, Editura Centru
Editorial Poligrafie al USM., Chişinău, 2009.
48) V.Pînzari, Căsătoria în legislaţia Republicii Moldova, Bălţi, 2008.
49) V.Pînzari, Dreptul Familiei, note de curs, Editura Universitas, Chişinău,
2000.
50) Valentina Cebotari, Dreptul Familiei, Chişinău, 2008.
51) Valentina Cebotari, Macinskaia V., Particularităţile examinării litigiilor
familiale, Manualul Judecătorului la examinarea Pricinilor civile,
Chişinău, 2006.
52) Vitalie Marin, Ziarul Flux, nr. 201017, 7 mai 2010.
53) Vladimir Hanga, Mari Legiuitori ai Lumii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 2005.
54) Ziarul Moldova Suverană, Date statistice, nr. 67, 11 mai 2010.

SURSE INTERNET
55) www Mondo-news, Georgescu Mihai, 10 mai 2010.
56) www Statistica.md.
57) www Europuls.ro, Silviu Popa, 29 martie, 2010.