I.

Problematica naturii umane

Aspecte generale

A formula o descriere a naturii umane presupune a încerca un răspuns la una din

întrebările fundamentale ale filosofiei: Ce este omul?
Natura umană este compusă din acele particularități ale omului care îl diferențiază de
animale și care sunt comune tuturor indivizilor speciei umane. Particularitățile omului cuprinse
în ceea ce numim natură umană sunt naturale, adică omul le are independent de cultura din care
face parte și de diversele influențe care sunt exercitate asupra sa. De aici și dificultatea de a
defini natura umană.
Prin natură umană înțelegem ceea ce este comun tuturor oamenilor, în timp ce natura
unei persoane poate desemna și ceea ce singularizează individul față de ceilalți semeni ai săi.
Antropologie – antropos (om, referitor la om) + logos ( știință cunoaștere). Ia omul și îl
pune sub microscop. Cercetare empiric-istorică prin observații și experimente. Privește omul ca
obiect la științei, ca simplă parte a naturii, ca adunătură de procese chimice, fizio-biologice.
Antropologie filosofică (interogativă, reflexivă) – Definirea naturii umane presupune
identificarea esențialului din ceea ce înseamnă a fi om, privind esența, rolul și locul omului în
lume. „Omul devine o problemă pentru om, adică pentru el însuși” – Gabriel Marcel.

Răspunsurile teoriilor naturii umane se pot diferenția radical. 

Concepțiile filozofice asupra omului pot fi grupate în două mari categorii:

 unele care definesc omul prin trăsături esențiale, adică prin trăsături necesare și

universale
 altele care definesc omul prin absența unor asemenea trăsături. 

Blaise Pascal
Acesta considera că omul este o îngrămădire de contradicții, ființă a intervalului – „nimic
în comparație cu infinitul, tot în comparație cu neantul; depozitar al adevărului dar și al
incertitudinii și erorii; mărire dar și lepădătură a universului”.
Este prins între sentiment și rațiune, între dorința de a-l cunoaște pe Dumnezeu și
imposibilitatea de a o face, întrucât pe Dumnezeu îl simți cu inima dar nu îl poți cunoaște cu
rațiunea.
Omul poate fi conceput fără mâini sau fără picioare, dar nu și fără cap, întrucât experiența
ne învață că omul gândește cu capul. Astfel că, gândirea este ceea ce definește omul. Măreția lui
stă în cugetare, prin intermediul căreia devine conștient de propria-I nenorocire (moarte). Omul e
conștient că e finit. Însă tocmai prin asta e măreț. El știe că va muri, și orice avantaj ar avea
universul asupra omului, universul nu știe care este acesta, întrucât conștientizarea omului e
deplină.

Giovanni Pico della Mirandola

 Acesta considera că Dumnezeu este arhitectul suprem și a făcut o creatură nedeterminată.
Nu i-a dat nimic propriu tocmai pentru ca omul să se creeze pe sine prin propriile sale eforturi
(existența precede esența).
Omul = propriul sculptor
„O, Adame…te-am plasat în centrul lumii, astfel încât…cu libera alegere și demnitate, să
te poți modela în orice formă pe care o alegi. Vei putea să decazi la cele de jos (inferioare,
animalice) sau să te renaști/ridici în cele de sus (divine).”

Jean Paul Sartre

Urmează traseul lui Giovanni Pico della Mirandola și considera același lucru ca cel din
urmă, și anume că existența precede esența (mai întâi exiști și pe urmă de definești). Omul este
suma tuturor actelor sale având libertate deplină de a deveni exact ce dorește. Considera că nu
există determinism/estență prestabilită, adică esența să preceadă existența (Dumnezeu, destin,
soartă, gene, educație).
Omul mai întâi este, și apoi este una sau alta. El își alege și își creează propria lui esență
prin acțiune.

Henri Bergson
homo faber = omul meșteșugar – deci ființă creeatoare
Acesta considera că semnul caracteristic al naturii umane constă în capacitatea acestuia
de a-și crea unelte și de a le varia cantitativ și calitativ la infinit.
Între om și animal există o continuitate, doar că omul este superior întrucât posedă
inteligență (semnul superiorității umane). Atât animalul cât și omul posedă instinct (capacitatea
de conservare) doar că în timp ce la animal tinde spre inteligență fără să o atingă vreodată pe
deplin, la om este un corelat al acesteia. Deci natura umană nu este complet diferită de cea
animală. Și ”chiar dacă animalele nu produc obiecte artificiale de care să se folosească,
instinctele lor naturale le permit totuși variații în acest sens”.

Lucian Blaga
Blaga aduce și el creația în prim plan, dar ca și consecință a existenței „întru mister și
pentru revelare”. Omul, tot o ființă creatoare, doar că în alt sens față de concepția lui Bergson.
Spre deosebire de Bergson, considera că nu există nicio continuitate între om și animal, ci
o prăpastie/ruptură, întrucât în timp ce animalul trăiește în imediat și pentru conservare având
unic scop supraviețuirea, omul trăiește într-un orizont al culturii și cunoașterii: „Omul trăiește
întru mister și pentru revelare”.
Omul are un destin creator pentru că încearcă să pătrundă sensurile existenței sale, pentru
că este conștient de prezența unei divinități transcedentale. Divinitatea transcedentală depășește,
deci, nivelul de înțelegere al acestei lumi. De la aceasta se încearcă să se sustragă adevăruri, sub
formă de revelații.
Omul nu trăiește exclusiv în imediat, ci este înzestrat cu un destin creator de cultură și
civilizație. Animalul produce lăcașuri și organizații, dar acestea sunt doar necesități vitale. Omul
nu produce, creează.

Aristotel - omul ca animal social – om și societate

La Aristotel, omul este considerat un „zoon politikon” = animal social, trăsătura
specifică omului fiind sociabilitatea, acesta fiind din natură o ființă socială.
 Mai mult, omul nu poate trăi în afara societății fiind un produs al ei. Pentru Aristotel,
esența naturii umane constă în ansamblul de trăsături pe care societatea le sădește în fiecare
individ. Doar în societatea oamenii își pot manifesta sociabilitatea, virtuțile, inteligența, etc.
Potrivit lui Aristotel, fără societate am fi ori zei, ori bestii.
Argumentul principal al lui Aristotel pentru a justifica natura socială a omului este
prezența graiul/limbajul articulat. Doar omul poate, efectiv, să comunice, chiar dacă și
animalele au capacitatea de a scoate sunete care pot să transmită anumite stări fizice.
Iar comunicarea duce inevitabil la comunitate. Omul are nevoie de ceilalți.

Sfântul Augustin

Sfântul Augustin considera că omul are două dimensiuni (eudaimonism religios) – binele suprem
= Dumnezeu, iar fericirea supremă este starea supremă a omului împăcat cu sine însuși și
lumea, ce își reface armonia cu divinitatea. Se constată astfel de idei precum pacea dintre trup
și suflet, pacea dintre om și Dumnezeu și pacea dintre oameni. Fericirea creștină ar fi incompletă
aici pe pământ, fericirea vieții de apoi fiind cea desăvârșită

- omul exterior: dimensiunea materială, corporală, fizică, prin care omul se definește ca o ființă
pământească, supus legilor acestei existențe.

-omul interior: legătura omului cu divinitatea.