Sunteți pe pagina 1din 211

Table of Contents

CAPITOLUL 1 Feyre
CAPITOLUL 2 Rhysand
CAPITOLUL 3 Cassian
CAPITOLUL 4 Feyrein
CAPITOLUL 5 Feyre
CAPITOLUL 6 Morrigan
CAPITOLUL 7 Rhysand
CAPITOLUL 8 Cassian
CAPITOLUL 9 Feyre
CAPITOLUL 10 Feyre
CAPITOLUL 11 Rhysatid
CAPITOLUL 12 Feyre
CAPITOLUL 13 Feyre
CAPITOLUL 14 Rhysand
CAPITOLUL 15 Feyre
CAPITOLUL 16 Rhysand
CAPITOLUL 17 Feyre
CAPITOLUL 18 Feyre
CAPITOLUL 19 Feyre
CAPITOLUL 20 Feyre
CAPITOLUL 21 Cassian
CAPITOLUL 22 Feyre
CAPITOLUL 23 Rhysand
CAPITOLUL 24 Morrigan
CAPITOLUL 25 Feyre
CAPITOLUL 26 Rhysand
CAPITOLUL 27 Feyre
CAPITOLUL 28 Feyre
MULŢ UMIRI
SARAH J. MAAS
REGATUL GHEŢURILOR ŞI AL ÎNSTELĂRII
Traducere din limba engleză Andra-Elena Agafiţei prin LINGUA
CONNEXION
RAO
Bucureşti:
2020

CUPRINS
CAPITOLUL 1 Feyre
CAPITOLUL 2 Rhysand
CAPITOLUL 3 Cassian
CAPITOLUL 4 Feyrein
CAPITOLUL 5 Feyre
CAPITOLUL 6 Morrigan
CAPITOLUL 7 Rhysand
CAPITOLUL 8 Cassian
CAPITOLUL 9 Feyre
CAPITOLUL 10 Feyre
CAPITOLUL 11 Rhysatid
CAPITOLUL 12 Feyre
CAPITOLUL 13 Feyre
CAPITOLUL 14 Rhysand
CAPITOLUL 15 Feyre
CAPITOLUL 16 Rhysand
CAPITOLUL 17 Feyre
CAPITOLUL 18 Feyre
CAPITOLUL 19 Feyre
CAPITOLUL 20 Feyre
CAPITOLUL 21 Cassian
CAPITOLUL 22 Feyre
CAPITOLUL 23 Rhysand
CAPITOLUL 24 Morrigan
CAPITOLUL 25 Feyre
CAPITOLUL 26 Rhysand
CAPITOLUL 27 Feyre
CAPITOLUL 28 Feyre
MULŢUMIRI

Cititorilor care îşi înalţă privirea spre stele şi îşi pun dorinţe
CAPITOLUL 1 Feyre
Prima ninsoare a iernii se abă tuse asupra Velarisului în urmă cu o
oră .
Pă mâ ntul îngheţase în sfâ rşit să ptă mâ na precedentă şi, înainte să
termin de mâ ncat pâ inea pră jită şi şunca de la micul dejun, însoţite
de o ceaşcă de ceai, o pulbere fină şi albă acoperise caldarâ mul
spă lă cit.
Habar n-aveam unde era Rhys. Nu era în pat câ nd mă trezisem,
partea lui de saltea ră cindu-se deja. Nu era ceva neobişnuit de
vreme ce, zilele astea, amâ ndoi eram pâ nă peste poate de ocupaţi.
Stâ nd la masa lungă din lemn de cireş din casa de la oraş, m-am
încruntat la vâ rtejul de ză padă de dincolo de vitralii.
Câ ndva, prima ză padă mă îngrozise; câ ndva, tră isem cu spaima
iernilor lungi şi grele.
Însă cu aproape doi ani în urmă , o iarnă lungă şi grea mă obligase să
mă aventurez departe în pă dure în acea zi. O iarnă lungă şi grea mă
adusese aproape de pragul disperă rii, conducâ ndu-mă , în cele din
urmă , aici ― la această viaţă , la această … fericire.
Ză pada că dea, fulgii imenşi aterizâ nd pe iarba uscată a micii peluze
din faţa casei, acoperind ţepii şi bolţile gardului decorativ de dincolo
de aceasta.
Înă untrul meu se agita o putere rece şi scâ nteietoare ce sporea cu
fiecare fulg care dansa în aer. Da, eram Marea Doamnă a Regatului
Nopţii, dar şi binecuvâ ntată cu darurile tuturor celorlalte regate.
Acum, Iarna pă rea că voia să se joace.
În sfâ rşit destul de trează încâ t să fiu coerentă , am coborâ t scutul de
diamant negru care îmi pă zea mintea şi am trimis un gâ nd pe puntea
dintre sufletul meu şi al lui Rhys. „Unde ai fugit atâ t de devreme?”
întrebarea mea s-a stins în întuneric ― un semn sigur că Rhys nu era
în apropierea Velarisului. Probabil nici mă car între graniţele
Regatului Nopţii. Nici acesta nu era un lucru neobişnuit ― în ultimele
luni, vizitase aliaţii de ră zboi ca să întă rească relaţiile, să pună
bazele negoţului şi să le verifice intenţiile de după că derea zidului.
Câ nd treburile mele îmi permiteau, îl însoţeam deseori.
Am terminat ce aveam în farfurie, am bă ut restul de ceai şi m-am
îndreptat spre bucă tă rie. Jocurile cu gheaţa şi ză pada puteau să
aştepte.
Nuala pregă tea deja prâ nzul la masa de lucru, fă ră geamă na ei,
Cerridwen, însă am alungat-o câ nd a încercat să îmi ia vasele.
― Pot să le spă l eu, i-am spus în loc să o salut.
Ocupată cu gă titul unui fel de plă cintă cu carne, fantoma mi-a zâ mbit
cu recunoştinţă şi m-a lă sat să le spă l. Nu vorbea prea mult, deşi
despre niciuna din gemene nu se putea spune că era timidă . Cu
siguranţă nu câ nd lucrau ― spionau ― pentru Rhys şi Azriel.
― Tot mai ninge, am observat oarecum inutil, uitâ ndu-mă pe
fereastra bucă tă riei la gră dina de dincolo câ t am clă tit farfuria,
furculiţa şi ceaşca. Elain pregă tise deja gră dina pentru iarnă ,
acoperind tufele şi straturile mai delicate cu pâ nză groasă de sac. Mă
întreb dacă o să se oprească ninsoarea.
Nuala a întins bucata de aluat împletit peste plă cintă şi a început să
lipească marginile, mişcâ ndu-şi rapid degetele fumurii.
― O să fie frumos să avem ză padă la Solstiţiu, a spus cu o voce vioaie
şi liniştită în acelaşi timp. Plină de şoapte şi umbre. În unii ani, poate
să fie destul de cald.
Avea dreptate. Solstiţiul de Iarnă era peste o să ptă mâ nă . Nu eram
Mare Doamnă de prea mult timp şi, prin urmare, nu ştiam care
trebuia să fie rolul meu oficial. Dacă trebuia să rugă m o Mare
Preoteasă să oficieze vreo ceremonie odioasă , aşa cum fă cuse lanthe
anul trecut…
Un an. Pe toţi zeii, trecuse aproape un an de câ nd Rhys renunţase la
o înţelegere, disperat să mă ducă departe de otrava Regatului
Primă verii, să mă salveze de propria-mi disperare. Dacă ar fi
întâ rziat mă car un minut, Mama ştia ce s-ar fi întâ mplat şi unde aş fi
fost acum…
Fulgii roiau prin gră dină , lipindu-se de fibrele maro ale pâ nzei de sac
ce acoperea tufele.
Partenerul meu ― care se stră duise din ră sputeri şi atâ t de
dezinteresat, fă ră să spere că aveam să fiu vreodată cu el.
Amâ ndoi luptaseră m şi sâ ngeraseră m pentru acea iubire. Rhys
murise pentru asta.
În visele şi reveriile mele, încă mai tră iam momentul acela, încă mai
vedeam cum îi ară tase chipul, cum pieptul nu i se ridicase, şi cum
legă tura dintre noi se sfâ şiase. Însă , în piept, tot mai simţeam golul
în care fusese legă tura, unde fusese el. Chiar şi acum, cu legă tura
dintre noi care curgea din nou ca un râ u înstelat, ecoul dispariţiei
sale ză bovea. Mă trezea din somn; mă întrerupea dintr-o
conversaţie, din pictat sau câ nd mâ neam.
Rhys ştia exact de ce erau nopţi în care mă ţineam mai strâ ns de el,
de ce erau clipe câ nd, în lumina stră lucitoare a soarelui, îl luam de
mâ nă . Ş tia, pentru că eu ştiam de ce uneori privea în gol, de ce
ocazional pur şi simplu clipea la noi toţi ca şi câ nd nu prea i-ar fi
venit să creadă şi îşi masa pieptul ca şi cum ar fi vrut să -şi aline o
durere.
Munca ne ajutase pe amâ ndoi, dâ ndu-ne o ocupaţie şi obligâ ndu-ne
să ne concentră m; uneori, liniştea şi zilele de odihnă în care toate
gâ ndurile mă prindeau, în sfâ rşit, în capcană mă îngrozeau ― câ nd
eram singură şi-mi aduceam aminte cum
Rhys ză cea mort pe solul pietros, cum regele Hybernului îi rupea
gâ tul tată lui meu, iar toţi acei illyrieni doborâ ţi din vă zduh că deau
pe pă mâ nt precum cenuşa.
Probabil că , într-o zi, nici mă car munca n-ar mai fi fost de ajuns să -
mi stă vilească amintirile.
Din fericire, ne ră mâ nea destul de muncă pentru viitorul apropiat.
Reconstruirea Velarisului după atacurile Hybernului era doar una
dintre multele sarcini importante, că ci şi alte lucruri trebuiau fă cute
şi în Velaris, şi dincolo de acesta: în munţii Illyrieni, în Oraşul Cioplit,
în imensitatea întregului Regat al Nopţii, dar şi în alte regate din
Prythian. Ş i în noua lume care se ivea dincolo de toate.
Dar, pentru moment, cel mai important era Solstiţiul, cea mai lungă
noapte a anului. M-am întors de la fereastră spre Nuala, care se
ocupa încă de marginile plă cintei.
― Este şi aici o să rbă toare specială , nu? am întrebat cu nonşalanţă .
Nu doar Iarna şi Ziua. Ş i Primă vara.
― O, da! spuse Nuala, aplecâ ndu-se peste masa de lucru ca să -şi
studieze plă cinta. Era o spioană pricepută ― instruită chiar de Azriel
― şi o maestră în bucă tă rie. O îndră gim! Este intimă , plă cută ,
minunată . Ne oferim cadouri, ascultă m muzică , mâ ncă m şi uneori
să rbă torim sub lumina stelelor…
Era cu totul altfel faţă de petrecerea la care fusesem obligată să
particip cu un an în urmă : una grandioasă , dezlă nţuită şi care dura
zile-n şir. Dar… cadourile.
Trebuia să le cumpă r cadouri tuturor. Nu eram nevoită , ci îmi
doream să o fac întrucâ t prietenii mei ― acum, familia mea ―
luptaseră , sâ ngeraseră şi aproape muriseră .
Mi-am alungat din minte imaginea în care Nesta se apleca peste
Cassian care era ră nit, amâ ndoi pregă tiţi să moară împreună
înfruntâ ndu-l pe regele Hybernului. În spatele lor era cadavrul
tată lui meu.
Mi-am mişcat gâ tul dintr-o parte în alta. Ne-ar fi prins bine să
să rbă torim ceva. Era deja o raritate ca noi toţi să ne adună m mai
mult de o oră sau două .
― Este şi o perioadă de odihnă , a continuat Nuala. Ş i un moment în
care să ne gâ ndim la întuneric şi la cum îi permite luminii să
stră lucească .
― Are loc vreo ceremonie?
Fantoma a ridicat din umeri.
― Da, dar nu merge niciunul dintre noi. Este mai mult pentru cei
care vor să onoreze renaşterea luminii şi care, de obicei, îşi petrec
toată noaptea în întuneric deplin. Ea a schiţat un zâ mbet. Nu e cine
ştie ce noutate pentru mine şi sora mea. Sau pentru Marele Lord.
Dâ nd din cap, am încercat să nu par prea uşurată că n-aveam să fiu
tâ râ tă la un templu preţ de câ teva ore.
Lă sâ nd vasele curate la scurs pe micul raft din lemn de lâ ngă
chiuvetă , i-am urat lui Nuala „succes” cu masa de prâ nz şi am urcat
în camera mea de la etaj ca să mă îmbrac. Cerridwen pregă tise deja
hainele, dar geamă na Nualei tot nu şi-a fă cut apariţia câ nd am
îmbră cat puloverul gros de lâ nă neagră , pantalonii negri mulaţi şi
cizmele că ptuşite cu lâ nă , înainte să îmi împletesc pă rul la spate.
În urmă cu un an, fusesem forţată să port rochii şi bijuterii fine şi
obligată să defilez în faţa unei curţi care se holbase la mine ca la o
iapă de preţ.
Aici… Am zâ mbit uitâ ndu-mă la bră ţara din argint şi safir de la mâ na
stâ ngă , la inelul pe care-l câ ştigasem de la Ţ esă toarea din Pă dure.
Zâ mbetul mi-a pierit oarecum.
Puteam s-o vă d şi pe ea; să vă d cum Stryga stă tea înaintea regelui
Hybernului, plină de sâ ngele pră zii ei câ nd el îi cuprinsese capul cu
mâ inile, îi rupsese gâ tul şi, apoi, o aruncase fiarelor lui.
Mi-am strâ ns pumnul, inspirâ nd pe nas şi expirâ nd pe gură , pâ nă
câ nd stră lucirea din membrele mele s-a estompat, iar pereţii
camerei au încetat să mă mai apese.
Pâ nă am reuşit să observ amestecul de obiecte personale din camera
lui Rhys ― camera noastră . Nu era un dormitor mic, dar, în ultima
vreme, începuse să mi se pară … Neîncă pă tor. Biroul din palisandru
de lâ ngă un perete era plin cu hâ rtiile şi registrele afacerilor noastre;
acum, aveam bijuterii şi haine şi aici, şi în vechiul meu dormitor. Ş i
mai erau şi armele.
Pumnale şi să bii, tolbe şi arcuri. Buzduganul greu şi urâ t pe care
Rhys îl lă sase cumva lâ ngă birou, fă ră să observ, mă fă cea să mă mir.
Nici mă car nu voiam să ştiu. Deşi nu mă îndoiam că , într-un fel, avea
legă tură cu Cassian.
Bineînţeles, puteam să depozită m totul într-un spaţiu dintre
ţinuturi, dar… M-am încruntat vă zâ nd cele două să bii illyriene ale
mele, rezemate de dulapul înalt.
Dacă am fi ră mas înză peziţi, probabil aş fi profitat de ziua aceea ca
să organizez lucrurile, să gă sesc loc pentru toate… mai ales pentru
buzduganul acela.
Ar fi fost o provocare, de vreme ce Elain încă ocupa un dormitor de
pe hol. Nesta îşi alesese o casă în cealaltă parte a oraşului, una la
care am ales să nu mă gâ ndesc prea mult timp. Lucien se mutase
într-un apartament elegant de lâ ngă râ u la o zi după ce revenise de
pe câ mpul de luptă . Ş i din Regatul Primă verii.
Nu îl întrebasem pe Lucien nimic de vizita… fă cută lui Tamlin.
Nici Lucien nu explicase de ce avea un ochi vâ nă t şi buza cră pată , ci
doar ne întrebase pe mine şi pe Rhys dacă ştiam un loc în care să
stea în Velaris, de vreme ce nu voia să ne stâ njenească şi mai mult
ră mâ nâ nd în casa de la oraş şi nu-şi dorea să fie izolat în Casa
Vâ ntului.
Nu spusese nimic de Elain sau de apropierea de ea. Elain nu îi ceruse
să ră mâ nă sau să plece şi nu lă sase să se înţeleagă dacă îi pă sa ori nu
de vâ nă tă ile de pe faţa lui.
Dar Lucien ră mă sese şi gă sise cu ce să -şi umple timpul, deseori
plecâ nd preţ de câ teva zile sau să ptă mâ ni în şir.
Ş i totuşi, chiar dacă Lucien şi Nesta stă teau în propriile apartamente,
casa din oraş era cam mică zilele acelea. Chiar şi mai mică dacă Mor,
Cassian şi Azriel ră mâ neau peste noapte. Casa Vâ ntului era prea
mare, prea oficială şi prea departe de oraş. Dră guţă pentru o noapte
sau două , dar… îmi plă cea casa asta.
Era că minul meu. Primul că min adevă rat.
Ş i ar fi fost frumos să să rbă toresc Solstiţiul aici. Cu ei toţi, chiar dacă
ne-am fi înghesuit.
M-am încruntat la gră mada de hâ rtii pe care trebuia să le ordonez:
scrisori din partea altor curţi, a preoteselor aflate în că utarea unor
funcţii şi de la regatele umane şi ale spiriduşilor. Trecuseră deja
câ teva să ptă mâ ni de câ nd le amâ nam şi în dimineaţa asta le
pusesem în sfâ rşit deoparte ca să le citesc.
Marea Doamnă a Regatului Nopţii, Apă ră toarea Curcubeului şi a…
Biroului.
Am pufnit, aruncâ ndu-mi cosiţa peste umă r. Poate că , de Solstiţiu,
aveam să -mi angajez o secretară personală , drept cadou ― pe cineva
care să citească lucrurile acelea şi să le ră spundă , să aleagă ce era
important şi ce putea fi ignorat. Pentru un pic de timp în plus pentru
mine, pentru Rhys…
Trebuia să mă uit la bugetul regatului, pe care Rhys nu se sinchisise
niciodată să îl respecte, şi să vă d ce putea fi modificat ca să fac aşa
ceva să fie posibil. Pentru el şi pentru mine.
Ş tiam că vistieria noastră era imensă , că ne puteam permite cu
uşurinţă asta fă ră să ne ştirbim câ tuşi de puţin averea, dar nu mă
deranja să lucrez. De fapt, îmi plă cea munca. Ţ ineam la teritoriul şi
la poporul acesta la fel de mult ca la partenerul meu. Pâ nă cu o zi în
urmă , îmi petrecusem aproape toate orele din zi ajutâ ndu-i; pâ nă mi
se spusese politicos şi cu graţie „du-te acasă şi bucură -te de
să rbă toare”.
După ră zboi, oamenii din Velaris acceptaseră provocarea de a-şi
reconstrui oraşul şi de a-şi ajuta semenii. Mai multe societă ţi se
înfiinţaseră ca să sprijine oraşul înainte ca mă car să -mi dau seama
cum aş fi putut să -i ajut. Aşadar, mă oferisem voluntară pentru
câ teva dintre acestea, sarcinile variind de la gă sirea unor case
pentru cei stră mutaţi din cauza pră pă dului, vizitarea familiilor
afectate în timpul ră zboiului şi ajutorarea celor fă ră adă post sau
bunuri, pregă tindu-i pentru iarnă cu haine noi şi provizii.
Toate treburile erau importante; toate erau bune şi satisfă că toare. Ş i
totuşi… mai era ceva. Puteam face mai multe ca să ajut. Personal.
Doar că nu îmi dă dusem încă seama ce anume.
Nu eram singura neră bdă toare să îi ajut pe cei care pierduseră atâ t
de multe. Cu prilejul să rbă torii, voluntarii nou sosiţi aglomeraseră
sala publică de pe lâ ngă Palatul Aţei şi Bijuteriilor unde îşi aveau
sediul multe societă ţi. „Ajutorul tă u a fost decisiv, Lady”, îmi spusese
o intendentă filantroapă cu o zi în urmă . „Ai venit aici aproape zilnic
şi te-ai epuizat muncind, ia-ţi liber să ptă mâ na asta! O meriţi.
Să rbă toreşte cu partenerul tă u.”
încercasem să mă împotrivesc, insistâ nd că erau încă multe haine de
împă rţit, mai multe lemne de foc de distribuit, dar spiriduşul pur şi
simplu gesticulase că tre voluntarii din jurul nostru, care umpleau
pâ nă la refuz sala publică . „Avem mai multe ajutoare decâ t ne-am
aşteptat.”
La a doua încercare de a obiecta, mă dă duse afară pe uşa de la
intrare şi o închisese în urma mea.
Înţelesesem ideea. De la toate organizaţiile pe la care trecusem în
după -amiaza zilei de ieri auzisem aceeaşi replică : „Du-te acasă şi
bucură -te de să rbă toare!”
Aşa fă cusem. Cel puţin, prima parte, cu plecatul acasă . Câ t despre a
mă bucura de să rbă toare…
Ră spunsul lui Rhys la întrebarea pe care i-o adresasem mai
devreme, dorindu-mi să aflu unde era, a lică rit în cele din urmă prin
legă tura dintre noi, purtată de un vuiet întunecat şi sclipitor de
putere. „Sunt în tabă ra lui Devlon.”
„Ţ i-a luat atâ t de mult să ră spunzi?” Da, Munţii Illyrieni erau la mare
distanţă , dar nu ar trebuit să -i ia minute în şir ca să îmi ră spundă .
El a râ s. „Cassian tot sporovă ia. Nici mă car nu s-a oprit să respire.”
„Bietul meu copilaş illyrian. Chiar te chinuim, nu-i aşa?”
Veselia lui Rhys s-a unduit spre mine, mâ ngâ ind cea mai lă untrică
parte din mine cu mâ ini învă luite în întuneric. Dar s-a oprit,
dispă râ nd la fel de repede cum apă ruse. „Cassian discută cu Devlon.
Vorbim mai tâ rziu!” Atingâ ndu-mi uşor simţurile, el a dispă rut.
Urma să primesc în curâ nd un raport complet privind situaţia, dar,
pentru moment…
Am zâ mbit fulgilor care dansau dincolo de ferestre.
CAPITOLUL 2 Rhysand
Era abia nouă dimineaţa, iar Cassian îşi ieşise deja din pepeni.
Soarele stră veziu de iarnă încerca şi nu reuşea să treacă de norii
care se iveau deasupra Munţilor lllyrieni, iar vâ ntul vuia peste
vâ rfurile gri. Ză pada mă sura deja câ ţiva centimetri în tabă ra agitată ,
o imagine a ceea ce avea să se întâ mple curâ nd în Velaris.
Ningea câ nd plecasem la ră să rit ― poate că , la întoarcere, aş fi gă sit
deja un strat gros acoperind pă mâ ntul. Nu avusesem şansa să o
întreb pe Feyre despre asta în timpul scurtei conversaţii purtate
prin legă tură în urmă cu câ teva minute, dar poate m-ar fi însoţit la
plimbare prin ză padă , poate m-ar fi lă sat să îi ară t cum lică rea
Oraşul înstelat sub omă tul proaspă t.
Într-adevă r, partenera mea şi oraşul pă reau într-o altă lume, departe
de agitaţia din tabă ra Windhaven, culcuşit într-o trecă toare montană
lată , la mare altitudine. Nici mă car vâ ntul învioră tor care trecuse
printre piscuri, defă imâ nd chiar numele taberei, ridicâ nd fuioare de
ză padă , nu îi împiedica pe illyrieni să îşi facă treburile zilnice.
Ră zboinicii îşi începeau instrucţia în diversele ringuri care se
deschideau într-o pră pastie spre mica vale de dedesubt, iar cei care
nu erau prezenţi erau plecaţi să patruleze. Masculii care nu
ajunseseră ră zboinici se îndeletniceau cu sarcinile breslelor, fie că
erau negustori, fierari sau cizmari. Femelelor le revenea corvoada
treburilor casnice.
Însă ele nu o percepeau astfel. Niciuna. Dar fie că erau bă trâ ne sau
tinere, sarcinile pe care trebuiau să le îndeplinească ră mâ neau
aceleaşi: gă titul, cură ţenia, educarea copiilor, croitoria, spă latul
rufelor… Era o onoare să se ocupe de astfel de lucruri, iar ele dă deau
dovadă de mâ ndrie şi hă rnicie. Însă nu câ nd asta se aştepta de la
toate femelele din tabă ră , şi câ nd se eschivau de la acele îndatoriri,
erau pedepsite ― fie de una dintre cele şase mame din tabă ră , fie de
masculul care le controla viaţa.
De câ nd mă ştiam, pentru poporul mamei mele, aşa stă teau lucrurile
în locul acesta. Lumea renă scuse în lunile de ră zboi anterioare, zidul
dispă ruse şi totuşi, unele chestiuni nu se schimbaseră . Mai ales aici,
unde schimbarea se petrecea mai lent decâ t se topeau gheţarii
împră ştiaţi prin aceşti munţi. Tradiţiile vechi de mii de ani erau, în
mare parte, aceleaşi.
Pâ nă la noi. Pâ nă acum.
Nemaifiind atent la tabă ra agitată dincolo de marginile conturate cu
cretă ale ringurilor de instrucţie unde stă team, mi-am impus să
afişez o expresie neutră câ nd l-am auzit pe Cassian certâ ndu-se cu
Devlon.
― Fetele sunt ocupate cu pregă tirile pentru Solstiţiu, spunea
stă pâ nul taberei, cu braţele încrucişate la piept. Soţiile au nevoie de
tot ajutorul posibil, dacă vrem ca totul trebuie să fie gata la timp. Pot
să se antreneze să ptă mâ na viitoare.
Pierdusem numă rul variaţiilor acestei conversaţii purtate în zecile
de ani în care Cassian îi forţase mâ na lui Devlon.
Vâ ntul a fluturat prin pă rul negru al lui Cassian, dar chipul i-a ră mas
dur ca granitul câ nd s-a adresat ră zboinicilor care se instruiseră fă ră
prea multă tragere de inimă :
― Fetele pot să -şi ajute mamele după ce termină m cu instrucţia pe
ziua de azi. O să reducem antrenamentul la două ore. Restul zilei o
să le fie suficient ca să ajute cu pregă tirile.
Devlon şi-a îndreptat ochii că prui spre locul în care ză boveam la
câ ţiva paşi distanţă .
― Ă sta e un ordin?
L-am fixat cu privirea şi, în ciuda coroanei şi a puterii mele, am
încercat să nu redevin copilul fricos care fusesem în urmă cu cinci
sute de ani, în prima zi în care Devlon se înă lţase deasupra mea, iar
apoi mă aruncase în ringul de antrenament.
― Dacă spune Cassian că este un ordin, atunci este.
În anii în care tot purtasem aceeaşi luptă cu Devlon şi illyrienii, îmi
dă dusem seama că aş fi putut pur şi simplu să îi pă trund în minte, să
pă trund în minţile tuturor şi să îi fac să fie de acord. Totuşi, erau
unele limite pe care nu puteam şi nu voiam să le încalc. Iar Cassian
nu m-ar fi iertat niciodată .
Devlon a oftat, respiraţia-i materializâ ndu-se într-un fuior de abur.
― O oră .
― Două ore, a fost replica lui Cassian, ale că rui aripi s-au umflat uşor
câ t şi-a pă strat poziţia pe care, în dimineaţa aceea, fusesem chemat
să îl ajut să o menţină .
Aşadar, situaţia era cu adevă rat gravă dacă fratele meu îmi ceruse să
vin. Extrem de gravă . Poate aveam nevoie de o prezenţă permanentă
aici, pâ nă ce illyrienii şi-ar fi amintit de anumite lucruri ― de
exemplu, de consecinţe.
Însă ră zboiul ne afectase pe toţi, iar cu reconstrucţia, cu teritoriile
oamenilor care se înghesuiau să ne întâ mpine, cu celelalte regate ale
spiriduşilor care se uitau spre o lume fă ră ziduri şi se întrebau de ce
prostii ar fi putut să scape nepedepsiţi… Nu aveam resursele
necesare ca să postă m pe cineva aici. Nu încă . Probabil vara
urmă toare, în cazul în care climatul din altă parte ar fi fost suficient
de calm.
Acoliţii lui Devlon ză boveau în cel mai apropiat ring de antrenament,
mă surâ ndu-ne din priviri pe mine şi pe Cassian, aşa cum o fă cuseră
toată viaţa noastră . În Ritualul Sâ ngelui din toate secolele trecute,
uciseseră m pe suficienţi dintre ei încâ t să fie încă reţinuţi, dar…
illyrienii fuseseră cei care sâ ngeraseră şi luptaseră în vara asta. Cei
care suferiseră cele mai mari pierderi câ nd se înfruntaseră cu
Hybernul şi Cazanul.
Faptul că mai supravieţuiseră câ ţiva ră zboinici era dovada priceperii
lor şi a conducerii lui Cassian, dar, pentru că illyrienii erau izolaţi şi
inactivi aici, pierderea aceea începea să se transforme în ceva urâ t.
Periculos.
Niciunul dintre noi nu uitase că , în timpul domniei Amaranthei,
câ teva bande de ră zboi i se supuseseră cu bucurie. Iar eu ştiam că
niciun illyrian nu uitase că ne petrecuseră m primele câ teva luni
după că derea ei vâ nâ ndu-i şi ucigâ ndu-i pe acei ră zvră tiţi.
Da, o prezenţă aici era necesară . Dar mai tâ rziu.
Devon a insistat, încrucişâ ndu-şi braţele musculoase.
― Bă ieţii au nevoie să să rbă torească un Solstiţiu frumos după tot ce
au suportat. Permite-le fetelor să le ofere unul.
Tică losul ştia cu siguranţă ce arme fizice şi verbale să folosească .
― Două ore în ring în fiecare dimineaţă , spuse Cassian pe acelaşi ton
dur faţă de care pâ nă şi eu ştiam că nu trebuia să insist dacă nu
voiam să iasă scandal. El nu şi-a luat privirea de la Devlon. Băieţii
pot să ajute la decorat, la cură ţenie şi la gă tit. Au două mâ ini.
― Unii au, zise Devlon. Alţii s-au întors acasă doar cu una.
Am simţit, mai mult decâ t am vă zut, rana profundă a lui Cassian.
Era preţul plă tit pentru conducerea armatelor mele: fiecare rană ,
moarte, cicatrice ― pe toate le considera drept eşecuri personale. Ş i
să fie în preajma acestor ră zboinici, să i vadă infirmi şi cu ră ni
îngrozitoare care încă erau în proces de vindecare sau nu aveau să
se vindece niciodată …
― Au să se antreneze nouă zeci de minute, am spus eu, calmâ nd
puterea întunecată care începea să îmi fiarbă în vene, că utâ nd o cale
în lume, şi mi-am bă gat mâ inile reci în buzunare. Cassian, în mod
înţelept, s-a prefă cut indignat, întinzâ ndu-şi larg aripile. Devlon a
deschis gura, dar l-am întrerupt înainte să poată striga ceva cu
adevă rat prostesc. O oră şi jumă tate în fiecare dimineaţă , după care
au să se ocupe de treburile casnice, iar masculii o să ajute cum şi
câ nd pot. Am aruncat o privire spre corturile permanente şi micile
case din piatră şi lemn împră ştiate de-a lungul trecă torii vaste şi
spre piscurile împă durite din spatele nostru. Devlon, nu uita că şi
multe femele au suferit pierderi. Poate că nu şi-au pierdut o mâ nă ,
dar soţii, fiii şi fraţii lor au fost pe câ mpurile de luptă . Toată lumea
ajută cu pregă tirile pentru să rbă toare şi toată lumea se poate
antrena.
Din bă rbie, i-am fă cut semn lui Cassian să mă urmeze spre casa din
partea cealaltă a taberei pe care, acum, o foloseam drept bază semi
permanentă de operaţiuni. Înă untru, nu era nicio suprafaţă pe care
să nu mă fi culcat cu Feyre ― masa din bucă tă rie era preferata mea,
mulţumită zilelor de după prima noastră împerechere, câ nd abia
puteam suporta să fiu în preajma ei fă ră să o pă trund.
Câ t de îndepă rtate îmi pă reau acele zile… De parcă ar fi trecut o
veşnicie de atunci.
Aveam nevoie de o să rbă toare.
Ză pada şi gheaţa au scâ rţâ it sub cizmele noastre câ nd ne-am
îndreptat spre casa îngustă de piatră cu două etaje, de lâ ngă pă dure.
Nu de o să rbă toare ca să mă odihnesc sau să vizitez ceva, ci doar ca
să -mi petrec mai mult de câ teva ore în acelaşi pat cu partenera mea.
Să dorm mai mult de câ teva ore şi să o pă trund. Zilele astea, pă ream
să -mi doresc ori una, ori alta, ceea ce era complet inacceptabil şi mă
fă cuse să o iau razna.
Să ptă mâ na trecută fusese atâ t de incredibil de intensă , iar eu îmi
dorisem cu atâ ta disperare să o simt şi să o gust încâ t mă culcasem
cu ea în timpul zborului de întoarcere de la Casa Vâ ntului spre casa
din oraş. La mare înă lţime deasupra Velarisului ― în vă zul tuturor,
dacă nu ar fi fost mantia care să ne ascundă . Trebuia să execut nişte
manevre atente, iar eu plă nuisem deja de câ teva luni să fie ceva
special, dar, cu ea atâ t de lipită de mine, singuri în vă zduh, nu fusese
nevoie decâ t să arunc o privire la ochii ei gri-albaştri şi să mă trezesc
descheindu-i pantalonii.
O clipă mai tâ rziu, o pă trunsesem şi aproape ne pră buşiseră m pe
acoperişuri ca nişte pici illyrieni. Feyre ră sese pur şi simplu, iar
sunetul acela ră guşit mă fă cuse să ating orgasmul.
Nu fusese cea mai bună prestaţie a mea, şi eram sigur că aveam să
fiu şi mai stâ ngaci înainte ca Solstiţiul de Iarnă să ne aducă o zi de
odihnă .
Mi-am înă buşit dorinţa tot mai mare pâ nă nu a mai ră mas decâ t un
vuiet slab în mintea mea şi nu am vorbit înainte ca eu şi Cassian să
fim destul de aproape de uşa din lemn de la intrare.
― Ar mai trebui să aflu şi altceva, dacă tot sunt aici?
/ Am scuturat ză pada de pe cizme de tocul uşii şi am intrat în casă .
Masa din bucă tă rie se afla în mijlocul camerei, iar eu mi-am alungat
din minte imaginea în care Feyre era aplecată peste aceasta.
Cassian a expirat şi a închis uşa în urma lui înainte să îşi strâ ngă
aripile şi să se sprijine de toc.
― Apar neînţelegeri. Cu numă rul mare de clanuri care se adună
pentru Solstiţiu, există posibilitatea să se işte şi mai multe.
Un lică r al puterii mele a aprins un foc în vatră , că mă ruţa de la
parter încă lzindu-se repede. Era o vagă urmă de magie şi totuşi,
eliberâ nd-o, m-am mai uşurat de povara aproape constantă de a-mi
ţine sub control propria fiinţă şi puterea întunecată . M-am rezemat
de nenorocita de masă şi mi-am încrucişat braţele.
― Ne-am mai confruntat cu prostia asta. O s-o facem din nou.
Cassian a scuturat din cap, pă rul negru şi lung pâ nă la umeri
stră lucind în lumina apoasă care pă trundea prin ferestrele din faţă .
― Nu este la fel ca înainte. Înainte, tu, eu şi Az eram detestaţi pentru
ceea ce eram, pentru cine suntem. Dar, de data asta… noi i-am trimis
la luptă . Eu i-am trimis, Rhys. Iar acum, nu doar tică loşii de
ră zboinici bombă nesc, ci şi femelele. Ei cred că noi doi i-am trimis
spre sud ca ră zbunare pentru cum am fost trataţi câ nd eram copii;
cred că i-am postat intenţionat pe unii masculi în primele linii, ca să
ne luă m revanşa.
Nu era bine. Nu era bine deloc.
― Atunci, trebuie să ne ocupă m de asta cu atenţie. Află cine-i instigă
şi pune capă t problemei ― paşnic, l-am lă murit câ nd a ridicat din
sprâ ncene. Nu putem scă pa de asta ucigâ nd pe careva.
Cassian s-a scă rpinat în barbă .
― Nu, nu putem. Nu ar fi ca atunci câ nd am vâ nat bandele de
ră zboinici rebeli care îi îngrozeau pe toţi care le stă teau în cale. Nici
pe departe.
El a studiat casa slab luminată , focul care pâ râ ia în vatră şi lâ ngă
care o vă zusem pe mama mea gă tind atâ t de multe mese în timpul
instrucţiei noastre. O durere veche şi cunoscută mi-a umplut pieptul.
Toată casa asta, fiecare centimetru al ei, era plină de amintiri.
― Mulţi vin pentru Solstiţiu, a continuat el. Pot să ră mâ n aici, să
supraveghez lucrurile. Poate să dau cadouri copiilor şi unor soţii.
Lucruri de care au cu adevă rat nevoie, dar pe care mâ ndria îi
împiedică să le ceară .
Era o idee bună . Dar…
― Asta poate aştepta. Vreau să fii acasă pentru Solstiţiu.
― Nu mă deranjează …
― Te vreau acasă . În Velaris, am adă ugat câ nd a deschis gura ca să
spună vreo prostie illyriană legată de loialitate, în care tot mai
credea, cu toate că ei îl trataseră ca pe un nimic toată viaţa. Ne
petrecem Solstiţiul împreună . Cu toţii.
Chiar dacă ar fi trebuit să le dau un ordin direct în calitate de Mare
Lord ca să o facă .
Cassian şi-a înclinat capul.
― Ce te deranjează ?
― Nimic.
La cum mergeau lucrurile, nu prea aveam de ce să mă plâ ng. Să mă
culc regulat cu partenera mea nu era chiar o chestiune presantă sau
una care să intereseze pe altcineva, în afară de noi.
― Eşti puţin încordat, Rhys?
Bineînţeles că mă citise.
Am oftat, încruntâ ndu-mă la tavanul vechi şi împestriţat cu
funingine. Să rbă torisem Solstiţiul şi în casa asta. Mama avea
întotdeauna cadouri pentru Azriel şi Cassian. Pentru cel din urmă ,
primul Solstiţiu petrecut împreună aici fusese şi prima dată în viaţa
lui câ nd primise un cadou. Încă puteam să vă d lacrimile pe care
Cassian încercase să le ascundă câ nd deschisese cadoul şi pe cele din
ochii mamei mele câ nd îl privise.
― Vreau să să rim peste să ptă mâ na asta.
― Eşti sigur că puterea aia a ta nu o poate face pentru tine?
L-am aruncat o privire seacă . Cassian doar mi-a zâ mbit fudul.
Niciodată nu încetasem să fiu recunoscă tor pentru ei ― pentru
prietenii şi familia mea ― care vedeau puterea mea şi nu dă deau
înapoi, nu se înfricoşau. Da, uneori eram în stare să -i sperii de
moarte, dar toţi ne speriam între noi. Cassian mă îngrozise de mai
multe ori decâ t voiam să recunosc, o dată chiar cu câ teva luni în
urmă .
De două ori. În ultimele câ teva să ptă mâ ni, se întâ mplase de două ori.
Încă îl vedeam ridicat de Azriel de pe câ mpul de luptă , sâ ngele
curgâ ndu-i pe picioare, în noroi, rana sa fiind ca o gură că scată ce-i
sfâ şia trupul pâ nă la mijloc.
Ş i încă îl vedeam aşa cum îl vă zuse Feyre ― după ce mă lă sase în
mintea ei ca să îmi dezvă luie ce se întâ mplase, mai exact, între
surorile ei şi regele Hybernului. Încă îl vedeam pe Cassian distrus şi
sâ ngerâ nd pe pă mâ nt, implorâ nd-o pe Nesta să fugă .
Cassian nu vorbise încă despre asta. Despre ce se întâ mplase în acele
clipe. Despre Nesta.
Cassian şi sora partenerei mele nu îşi vorbeau.
Nesta se izolase cu succes într-un apartament dintr-o mahala de
dincolo de Sidra, refuzâ nd să interacţioneze cu vreunul dintre noi, cu
excepţia celor câ teva scurte vizite pe care i le fă cea Feyre în fiecare
lună .
Trebuia să gă sesc o cale să îndrept şi situaţia asta.
Vedeam cum o afecta pe Feyre. Încă o linişteam după ce se trezea
agitată din coşmarurile pe care le avea despre ziua aceea din Hybern
câ nd surorile ei fuseseră Create împotriva voinţei lor. Coşmaruri
despre clipa în care Cassian fusese ca şi mort, iar Nesta era întinsă
peste el, protejâ ndu-l de acea lovitură mortală , şi Elain ― Elain ―
luase pumnalul lui Azriel şi îl ucisese pe regele Hybernului.
Mi-am masat sprâ ncenele cu degetul mare şi cel ară tă tor.
― Situaţia e dificilă acum. Suntem cu toţii ocupaţi, încercâ nd să
ţinem totul sub control. Toamna trecută , eu, Az şi Cassian
amâ naseră m din nou cele cinci zile anuale de vâ nă toare la cabană .
Le amâ nasem pentru anul viitor ― iară şi. Vino acasă de Solstiţiu, ca
să putem să stă m de vorbă şi să gă sim un plan pentru primă vară .
― Pare un eveniment festiv.
Cu al meu Regat al Viselor, întotdeauna era.
― Devlon este un posibil rebel? m-am forţat să întreb.
M-am rugat să nu fie adevă rat. Îl dispreţuiam pe masculul înapoiat,
dar fusese corect cu mine, Cassian şi Azriel câ t ne aflaseră m sub
comanda lui. Ne tratase ca pe nişte ră zboinici illyrieni puri. Încă
fă cea asta cu toţi bastarzii nă scuţi sub comanda lui. Ideile lui
absurde despre femele mă fă ceau să vreau să îl sugrum. Să îl
pulverizez. Dar, dacă ar fi trebuit înlocuit, Mama ştia cine i-ar fi luat
locul.
Cassian a scuturat din cap.
― Nu cred. Devlon refuză orice discuţie de genul ă sta. Dar asta doar
îi face să fie mai secretoşi, ceea ce îngreunează aflarea celor care
ră spâ ndesc zvonurile de rahat.
Am dat din cap, ridicâ ndu-mă în picioare. În Cesere, aveam o
întâ lnire cu cele două preotese care supravieţuiseră masacrului din
Hybern din urmă cu un an ca să vedem cum trebuia să ne descurcă m
cu pelerinii care voiau să vină din afara teritoriului nostru,
întâ rzierea nu mi-ar fi susţinut argumentele pentru amâ narea unui
asemenea lucru pâ nă la primă vară .
― Să supraveghez! situaţia în urmă toarele câ teva zile şi, apoi, să vii
acasă . Vreau să fii acolo cu două nopţi înainte de Solstiţiu. Ş i în ziua
de după .
El a schiţat un zâ mbet şiret.
― Aşadar, presupun că tradiţia noastră de Solstiţiu ră mâ ne valabilă .
În ciuda faptului că acum eşti un mascul matur şi cu parteneră .
L-am fă cut semn din ochi.
― Nu mi-ar plă cea ca voi, copiii illyrieni, să îmi simţiţi lipsa.
Cassian a chicotit. Într-adevă r, erau nişte tradiţii de Solstiţiu de care
niciodată nu mă să turam, nici mă car după atâ tea secole. Eram
aproape la uşă câ nd Cassian a spus:
― Este…
L-am scutit de neplă cerea încercă rii de a-şi ascunde interesul.
― Ambele surori vor fi acasă . Fie că vor sau nu.
― Nesta o să creeze neplă ceri dacă decide că nu vrea să fie prezentă .
― Va fi acolo, am spus eu, scrâ şnind din dinţi, şi va fi amabilă . Mă car
atâ t îi datorează lui Feyre.
Ochii lui Cassian au lică rit.
― Ce mai face?
Nu m-am deranjat să nă scocesc ceva.
― Nesta este Nesta. Face ce vrea, chiar dacă asta o ucide pe sora ei.
L-am oferit o slujbă după alta, iar ea le-a refuzat pe toate. Am ţâ ţâ it.
Poate ai să reuşeşti să -i bagi minţile în cap câ t durează Solstiţiul.
Pietrele Siphon care împodobeau mâ inile lui Cassian au lică rit.
― E foarte posibil ca finalul să fie unul violent.
Într-adevă r, era posibil.
― Atunci, nu îi spune nimic. Nu-mi pasă ― doar să nu o implici pe
Feyre în asta. Este şi ziua ei.
Pentru că acest Solstiţiu… era ziua ei de naştere. Împlinea două zeci
şi unu de ani.
Pentru o clipă , am realizat ce vâ rstă fragedă avea.
Partenera mea frumoasă , puternică şi aprigă , legată de mine…
― Ş tiu ce înseamnă privirea aia, tică losule, a spus Cassian tă ios, şi
este o prostie. Ea te iubeşte ― aşa cum niciodată n-am mai vă zut pe
nimeni să iubească .
― Uneori îmi este greu să îmi aduc aminte că ea a ales asta, că m-a
ales pe mine, am recunoscut uitâ ndu-mă spre câ mpul acoperit de
ză padă de afară , ringurile de antrenament şi locuinţele de dincolo de
acesta. Că nu este ca în cazul pă rinţilor mei, forţaţi să fie împreună .
Cassian a afişat o expresie neobişnuit de serioasă şi a ră mas tă cut o
clipă înainte să spună :
― Câ teodată sunt invidios. Niciodată nu ţi-am invidiat fericirea, dar
ce aveţi voi, Rhys… Ş i-a trecut o mâ nă prin pă r, pietrele lui Siphon
stacojii lică rind în lumina care pă trundea pe fereastră . Legendele şi
minciunile despre gloria şi minunea legă turii dintre parteneri ne
motivează câ nd suntem copii. Credeam că toate sunt nişte minciuni.
Ş i apoi, aţi apă rut voi.
― Împlineşte două zeci şi unu de ani. Douăzeci şi unu, Cassian.
― Ş i? Mama ta avea optsprezece câ nd tată l tă u avea nouă sute.
― Ş i a fost nefericită .
― Feyre nu este mama ta. Iar tu nu eşti tată l tă u. El m-a mă surat din
priviri. În orice caz, ce te-a fă cut să te gâ ndeşti la asta? Lucrurile… nu
sunt bune?
De fapt, erau chiar foarte bune.
― Am sentimentul că totul este un soi de glumă , am spus şi am fă cut
un pas, duşumeaua veche din lemn scâ rţâ ind sub cizme, puterea
agitâ ndu-mi-se vie prin vene. Un fel de truc cosmic şi că nimeni ―
nimeni ― nu poate fi atâ t de fericit fă ră să plă tească pentru asta.
― Deja ai plă tit un preţ, Rhys. Amâ ndoi aţi fă cut-o. Ş i ceva în plus.
Am fluturat o mâ nă .
― Eu doar… m-am oprit, incapabil să -mi rostesc vorbele pâ nă la
capă t.
Cassian m-a fixat cu privirea un moment lung.
Apoi a traversat distanţa dintre noi, strâ ngâ ndu-mă atâ t de puternic
în braţe încâ t mai că m-a lă sat fă ră suflare.
― Ai reuşit! Noi am reuşit! Amâ ndoi aţi îndurat atâ t de multe, încâ t
nimeni nu v-ar condamna dacă aţi pleca dansâ nd spre apus, ca
Miryam şi Drakon, şi nu v-aţi mai deranja vreodată cu ceva. Dar vă
deranjaţi ― amâ ndoi încă lucraţi ca să faceţi pacea asta să dureze.
Pace, Rhys. Avem pace şi este adevă rată . Bucură -te de ea ― bucuraţi-
vă unul de celă lalt! V-aţi plă tit datoria înainte ca aceasta să existe
mă car.
Gâ tul mi s-a strâ ns şi i-am cuprins aripile, solzii hainelor lui din piele
intrâ ndu-mi în degete.
― Ş i tu? l-am întrebat eu, retră gâ ndu-mă o clipă . Eşti… fericit?
Umbrele i-au întunecat ochii că prui.
― Voi fi.
Un ră spuns lipsit de entuziasm.
Trebuia să mă ocup şi de asta. Probabil nişte fire trebuiau trase ori
ţesute.
Cassian a fă cut semn din bă rbie spre uşă .
― Pleacă , tică losule! Ne vedem peste trei zile!
Am dat din cap, deschizâ nd în sfâ rşit uşa, însă m-am oprit în prag.
― Mulţumesc, frate!
Zâ mbetul strâ mb al lui Cassian era stră lucitor, chiar dacă acele
umbre încă îi conturau ochii.
― Este o onoare, stă pâ ne!
CAPITOLUL 3 Cassian
Cassian nu era foarte sigur că ar fi putut să se ocupe de Devlon şi de
ră zboinicii lui fă ră să îi sugrume. Cel puţin, nu în urmă toarele ore.
Ş i, de vreme ce asta nu ar fi ajutat prea mult la reprimarea şoaptelor
de nemulţumire, Cassian aşteptă pâ nă ce Rhys se teleportă afară , în
ză padă şi vâ nt, înainte să dispară la râ ndul să u.
Nu se teleportase, deşi abilitatea aceasta ar fi fost o armă fantastică
în lupta împotriva inamicilor. Îl vă zuse pe Rhys dispă râ nd cu
rezultate devastatoare. Ş i pe Az ― în felul să u ciudat de a se mişca
prin lume fă ră să se teleporteze cu adevă rat.
Niciodată nu pusese întrebă ri în privinţa asta, iar Azriel nu îi
explicase nicicâ nd.
Dar pe Cassian nu îl deranja propria metodă de deplasare, zborul,
care negreşit îl servise destul de bine în luptă .
Ieşind pe uşa de la intrare a casei vechi din lemn astfel încâ t Devlon
şi ceilalţi tică loşi din ringurile de antrenament să îl vadă , Cassian se
dă du în spectacol fă câ nd nişte exerciţii de încă lzire. Mai întâ i îşi
expuse braţele, antrenate şi încă doritoare să lovească nişte feţe de
illyrieni, şi apoi aripile ― mai mari şi mai late decâ t ale lor ―, motiv
pentru care, probabil, le fusese mereu nesuferit. Ş i le întinse pâ nă
câ nd încordarea simţită de-a lungul muşchilor puternici şi a
tendoanelor se transformă într-o arsură plă cută , aripile sale
aruncâ nd umbre lungi pe ză padă .
Ş i, bă tâ nd o dată cu putere din aripi, Cassian se înă lţă în vă zduhul
gri.
Vâ ntul era un vuiet în jurul lui, iar temperatura suficient de scă zută
încâ t să -i lă crimeze ochii. Se pregă tea ― se elibera. El se înă lţă şi mai
mult, înclinâ ndu-se apoi spre stâ nga, îndreptâ ndu-se că tre piscurile
din spatele trecă torii în care se afla tabă ra. Nu era necesar să zboare
în semn de avertisment deasupra lui Devlon şi a ringurilor de
antrenament.
Să -i ignore şi să le transmită mesajul că nu erau destul de importanţi
încâ t să -i considere mă car o ameninţare erau metode mult mai bune
de a-i enerva. Rhys îl învă ţase asta. Demult.
Prinzâ nd un curent ascendent care îl ajută să se înalţe peste cele mai
apropiate piscuri, iar apoi în labirintul nesfâ rşit şi acoperit de
ză padă al munţilor care erau patria lor, Cassian inspiră adâ nc.
Hainele de zbor din piele şi mă nuşile îi ţineau suficient de cald, dar
aripile, expuse la aerul rece… Frigul era tă ios ca un cuţit.
S-ar fi putut proteja cu pietrele Siphon ― o mai fă cuse în trecut, dar
azi, în dimineaţa asta, îşi dorea să simtă frigul aprig.
Mai ales avâ nd în vedere ce urma să facă şi încotro se îndrepta.
Ar fi recunoscut drumul legat la ochi, doar ascultâ nd vâ ntul printre
munţi şi inspirâ nd mireasma piscurilor acoperite de pin de dedesubt
şi a câ mpurilor stâ ncoase şi aride.
Nu prea îi stă tea în fire să că lă torească . De obicei, o fă cea câ nd era
pe cale să îşi piardă cumpă tul, iar el încă mai putea să se controleze
şi să -şi dea seama că trebuia să plece preţ de câ teva ore. Ziua de
astă zi nu era o excepţie.
La distanţă , siluete mici şi întunecate zburau repede în vă zduh ―
erau ră zboinici ieşiţi să patruleze sau poate escorte înarmate care
conduceau familiile spre reuniunile de Solstiţiu.
Cei mai mulţi Mari Spiriduşi credeau că illyrienii erau cea mai mare
ameninţare din aceşti munţi.
Nu-şi dă deau seama că fiinţe mult mai periculoase pâ ndeau dintre
piscuri. Unele vâ nau prin aer, altele ieşeau tâ râ ndu-se din peşteri
adâ nci de piatră .
Feyre înfruntase curajoasă o parte dintre acele creaturi în pă durile
de pin din Stepe. Ca să îl salveze pe Rhys. Cassian se întrebă dacă
fratele lui îi spusese vreodată ce să lă şluia în aceşti munţi. Multe
fuseseră ucise de illyrieni sau alungate în zbor spre Stepe. Dar cele
mai viclene dintre ele, cele mai vechi… gă siseră o cale să se ascundă ,
ca să iasă în nopţile fă ră lună pentru a se hră ni.
Nici mă car cele cinci secole de instrucţie nu fură în stare să
împiedice fiorul care îi alunecă pe şira spină rii câ nd studie munţii
pustii şi liniştiţi de dedesubt şi se întrebă ce dormea sub ză padă .
Cassian se îndreptă spre nord, alungâ ndu-şi gâ ndul din minte. La
orizont se contura o formă cunoscută ce se tot mă rea cu fiecare
bă taie a aripilor lui.
Ramiel. Muntele sacru.
Nu era doar inima lllyriei, ci a întregului Regat al Nopţii.
Nimă nui nu îi era permis accesul pe pantele sale aride şi stâ ncoase
― cu excepţia illyrienilor, şi asta doar o dată pe an. În timpul
Ritualului Sâ ngelui.
Cassian zbură spre acesta, incapabil să reziste chemă rilor antice ale
lui Ramiel. Diferit ― muntele era atâ t de diferit de prezenţa aridă şi
îngrozitoare a singurului pisc din mijlocul Prythianului. Cumva,
Ramiel pă ruse întotdeauna viu. Treaz şi atent.
Cassian pă şise pe munte doar o dată , în ultima zi a Ritualului. Câ nd
el şi fraţii să i, însâ ngeraţi şi loviţi, escaladaseră versantul ca să
ajungă la monolitul de onix din vâ rful acestuia. Încă mai simţea
pietrele sfă râ micioase sub cizme, încă se mai auzea gâ fâ ind în timp
ce îl tră gea pe Rhys după el pe pante, Azriel asigurâ ndu-i spatele. La
unison, toţi trei atinseseră piatra ― erau primii care ajunseseră în
vâ rf la sfâ rşitul acelei să ptă mâ ni grele. Câ ştigă torii necontestaţi.
De câ teva secole, Ritualul era acelaşi. Avea loc la începutul
primă verii, iar sutele de ră zboinici novici erau lă saţi prin munţii şi
pă durile dimprejurul vâ rfului, accesul în teritoriu fiind interzis în
restul anului ca să -i împiedice pe aceştia să cerceteze dinainte cele
mai bune că i şi să întindă capcane. De-a lungul anului, novicii
trebuiau să treacă prin diverse încercă ri pentru a-şi dovedi
capacită ţile, toate fiind un pic diferite, în funcţie de tabă ră , dar
regulile ră mâ neau aceleaşi.
Toţi novicii concurau cu aripile legate, fă ră pietre Siphon ― o vrajă
înă buşea toată magia ― şi fă ră alte provizii, în afară de hainele de pe
ei. Ţ elul era să ajungă în vâ rful muntelui pâ nă la sfâ rşitul acelei
să ptă mâ ni şi să atingă piatra. Printre obstacole se numă rau distanţa,
capcanele naturale şi chiar participanţii. Vechile discordii izbucneau
şi se nă şteau altele noi. Duşmă niile se aplanau.
Az insista că era „O să ptă mâ nă de vă rsare de sâ nge inutila”.
Rhys îl aproba deseori, deşi frecvent îi dă dea dreptate şi lui Cassian:
Ritualul Sâ ngelui le oferea o cale de evadare din încordă rile
periculoase din cadrul comunită ţii illyriene. Era mai bine să le
rezolve în timpul Ritualului decâ t să rişte un ră zboi civil.
Illyrienii erau puternici, mâ ndri şi neînfricaţi. Dar nu erau pacifişti.
Poate avea să fie norocos. Poate Ritualul din primă vara asta urma
să -i domolească pe câ ţiva nemulţumiţi. La naiba, se oferise să
participe, dacă asta însemna să -i liniştească pe cei care bombă neau.
Abia supravieţuiseră acestui ră zboi. Nu mai aveau nevoie de încă
unul, acum câ nd atâ t de mulţi necunoscuţi se adunau lâ ngă graniţele
lor.
Ramiel era la fel de semeţ, o bucată de piatră ce stră pungea cerul gri.
Frumos şi singuratic. Etern şi nemuritor.
Nu era de mirare că primul conducă tor al Regatului Nopţii şi-l
alesese drept emblemă , ală turi de cele trei stele care apă reau doar
pentru puţin timp în fiecare an, încadrâ nd cel mai înalt vâ rf al lui
Ramiel ca o coroană . În acea perioadă se desfă şura Ritualul. Cassian
nu ştia care fusese primul: simbolul sau Ritualul. Nu îi pă sase
niciodată cu adevă rat încâ t să afle.
Pă durea de conifere şi râ pele care împestriţau peisajul ce se
întindea spre poalele lui Ramiel lică reau sub ză pada proaspă tă .
Pustii şi curate, neîntinate de vă rsarea de sâ nge care avea să se
petreacă la începutul primă verii.
Muntele se vedea tot mai aproape, puternic şi nesfâ rşit, atâ t de lat
încâ t, la fel de bine, masculul ar fi putut fi o muscă în vâ nt. Cassian
zbură spre versantul sudic al lui Ramiel, ridicâ ndu-se suficient de
mult câ t să ză rească piatra neagră stră lucitoare care ieşea din vâ rf.
Nu ştia nici cine pusese acea piatră în vâ rf. Legenda spunea că
existase dinaintea întemeierii Regatului Nopţii, înainte ca illyrienii
să migreze din Myrmidons şi ca oamenii să fi mers mă car pe pă mâ nt.
În ciuda ză pezii proaspete care acoperea muntele Ramiel, nimeni nu
atinsese stâ lpul de piatră .
Un fior rece şi totuşi plă cut îi stră bă tu venele.
Era rar ca vreun participant la Ritualul Sâ ngelui să ajungă la monolit.
De câ nd el şi fraţii lui o fă cuseră în urmă cu cinci sute de ani, Cassian
îşi amintea doar vreo doisprezece care nu doar ajunseseră la munte,
ci şi supravieţuiseră escaladă rii. După o să ptă mâ nă de lupte, de
alergă ri şi în care erau nevoiţi să îşi facă propriile arme şi să
gă tească , urcuşul era mai ră u decâ t toate ororile dinaintea acestuia.
Era adevă ratul test al voinţei şi curajului. Să urci câ nd nu îţi mai
ră mă sese nimic; să urci câ nd trupul te implora să te opreşti… De
obicei, atunci cedai.
Dar câ nd el atinsese monolitul de onix, câ nd simţise acea antică forţă
câ ntâ ndu-i prin vene cu o clipită înainte să îl readucă în siguranţa
taberei lui Devlon… Ca să simtă aşa ceva, meritase efortul fă cut.
Plecâ ndu-şi solemn fruntea spre Ramiel şi piatra vie din vâ rful să u,
Cassian prinse un alt vâ nt rapid şi zbură spre sud.
După o oră de zbor, se apropie de un alt pisc familiar.
Unul la care doar el şi fraţii lui se deranjaseră să ajungă . Era ceea ce
astă zi trebuia să vadă şi să simtă atâ t de mult.
Câ ndva, fusese o tabă ră la fel de agitată ca a lui Devlon.
Câ ndva. Înainte ca un copil din flori să se fi nă scut într-un cort
îngheţat şi singuratic de la marginea satului. Înainte ca ei să fi
aruncat o mamă tâ nă ră şi necă să torită în ză padă la numai câ teva zile
după ce nă scuse, cu bebeluşul în braţe, ca, după doar câ ţiva ani, să i-l
ia şi să -l azvâ rle în noroi în tabă ra lui Devlon.
Cassian ateriză pe fâ şia netedă care era trecă toarea dintre munţi,
unde nă meţii de ză padă erau mai înalţi decâ t la Windhaven,
ascunzâ nd orice urmă a satului care fusese câ ndva acolo.
Oricum ră mă seseră numai tă ciuni şi dă râ mă turi.
Se asigurase de asta.
După ce indivizii ră spunză tori pentru suferinţa şi chinul ei fuseseră
pedepsiţi, nimeni nu îşi mai dorise să ră mâ nă aici nicio clipă . Nu cu
oasele împră ştiate peste tot şi sâ ngele care acoperea toate
suprafeţele, pă tâ nd toate câ mpurile şi ringurile de antrenament.
Aşadar, ei migraseră , unii amestecâ ndu-se în alte tabere, alţii
vă zâ ndu-şi de vieţile lor în altă parte. Nimeni nu se întorsese.
Cassian nu-şi regreta decizia nici după câ teva secole.
Stâ nd în ză padă şi vâ nt, studiind pustietatea în care se nă scuse,
Cassian nu regreta câ tuşi de puţin.
Mama lui suferise în fiecare clipă a vieţii ei prea scurte, care doar se
înră ută ţise după ce îl nă scuse pe el, şi mai ales în anii de după ce-i
fusese luat.
Iar câ nd fusese suficient de puternic şi de mare ca să se întoarcă şi
să o caute, ea murise.
Ei refuzaseră să îi spună unde era îngropată ; dacă îi oferiseră acea
onoare sau dacă îi aruncaseră trupul într-o pră pastie îngheţată ca să
putrezească .
Nici acum nu ştia. Chiar şi cu ultimele suflă ri ră guşite, cei care se
asiguraseră că ea n-avea să cunoască vreodată fericirea refuzaseră
să îi spună . Îl scuipaseră în faţă şi îi spuseseră toate lucrurile
îngrozitoare pe care i le fă cuseră mamei sale.
El îşi dorise să o îngroape în Velaris, într-un loc plin de lumină şi
că ldură , plin de oameni buni. Departe de aceşti munţi.
Cassian scrută trecă toarea acoperită de ză padă . Amintirile lui de aici
erau neclare, însoţite de noroi, frig şi focuri prea mici. Totuşi, îşi
aducea aminte de o voce blâ ndă şi muzicală , de mâ inile subţiri şi
tandre.
Altceva nu-şi mai amintea.
Cassian îşi trecu mâ inile prin pă r, prinzâ ndu-şi degetele în şuviţele
încâ lcite de vâ nt.
Ş tia de ce venise aici, de ce venea întotdeauna aici. Deşi Amren îl tot
tachina că era o brută illyriană , îşi cunoştea gâ ndurile şi sufletul.
Devlon era un şef de tabă ră mai corect decâ t majoritatea. Dar
femelelor mai puţin norocoase, care erau atacate sau alungate, li se
ară ta puţină milă .
Aşadar, pentru ea le instruia pe aceste femei şi le oferea resursele şi
încrederea de a riposta, de a privi dincolo de focurile lor de tabă ră …
Pentru mama îngropată aici, probabil neîngropată nică ieri. Ca aşa
ceva să nu se mai întâ mple niciodată . Ca poporul lui, pe care încă îl
iubea în ciuda greşelilor comise, să poată deveni câ ndva ceva mai
măreţ. Ceva mai bun.
Mormâ ntul neînsemnat şi necunoscut din trecă toarea asta era o
aducere aminte pentru el.
Cassian ră mase în tă cere câ teva minute lungi înainte să îşi întoarcă
privirea spre vest, ca şi câ nd ar fi putut să vadă tocmai pâ nă în
Velaris.
Rhys îl voia acasă pentru Solstiţiu, iar el avea să se supună .
Chiar dacă Nesta…
Nesta.
Chiar şi în gâ ndurile lui, numele ei ză ngă nea prin el, gol şi rece.
Acum nu era momentul să se gâ ndească la ea. Nu aici.
Oricum, rareori îşi permitea să se gâ ndească la ea. De obicei, nu se
termina bine pentru cel care era în ringul de antrenament cu el.
Întinzâ ndu-şi larg aripile, Cassian aruncă o ultimă privire prin
tabă ra pe care o nimicise. Ş i aceasta era o amintire: a lucrurilor de
care capabil câ nd era forţat prea mult.
Trebuia să fie atent, chiar dacă Devlon şi ceilalţi îl fă ceau să -şi
dorească să urle. El şi Az erau cei mai puternici illyrieni din istoria
lor lungă şi sâ ngeroasă . Fiecare din ei purta un numă r nemaivă zut
de pietre Siphon, câ te şapte, doar ca să controleze valul de putere
brută ucigaşă pe care o avea. Era un dar şi o povară pe care o luase
întotdeauna în serios.
Trei zile. Mai avea trei zile pâ nă ar fi trebuit să meargă în Velaris.
Avea să încerce să le facă să conteze.
CAPITOLUL 4 Feyrein
Curcubeu, activită ţile erau în toi în ciuda mormanelor de ză padă .
Marii Spiriduşi şi spiriduşii intrau şi ieşeau din diversele pră vă lii şi
ateliere, unii se cocoţau pe scă ri ca să întindă ghirlandele lă sate de
pin între stâ lpii de iluminat, unii mă turau gră mezile de ză padă de pe
pragurile uşilor, unii ― artişti, fă ră îndoială ― stă teau pur şi simplu
pe caldarâ mul alb rotindu-se pe loc, cu feţele ridicate spre cerul gri
şi cu pă rul, pielea şi hainele presă rate cu pulbere fină .
Ferindu-mă de o astfel de persoană în mijlocul stră zii ― de un
spiriduş cu pielea ca onixul stră lucitor şi ochi ca un vâ rtej de stele
rotitoare ―, m-am îndreptat spre vitrina unei galerii mici şi
frumoase, a că rei fereastră de sticlă dezvă luia o diversitate de
tablouri şi oale de lut. Era locul perfect din care să cumpă r câ te ceva
pentru Solstiţiu. O coroană de brad atâ rna de uşa proaspă t vopsită
în albastru, clopotele de alamă legă nâ ndu-se din mijlocul acesteia.
Uşa: nouă . Vitrina: nouă .
În urmă cu câ teva luni, fuseseră sparte şi pă tate cu sâ nge, ca de altfel
toată strada asta.
Am fă cut un efort să nu mă uit la strada pietruită şi acoperită de
ză padă care cobora abrupt spre Sidra care şerpuia la baza ei şi la
aleea de lâ ngă râ u, plină de clienţi şi artişti, unde, în urmă cu câ teva
luni, invocasem lupii din apele adormite. Atunci, sâ ngele cursese pe
caldarâ m, iar pe stră zi nu se auziseră câ ntece şi râ sete, ci strigă te şi
rugă minţi.
Am inspirat brusc, aerul rece gâ dilâ ndu-mi nă rile, şi apoi am expirat
lent şi prelung, privind aburii din faţa mea, privindu-mi reflexia în
vitrina magazinului: cu paltonul greu şi gri, cu fularul roşu cu gri
şterpelit din dulapul lui Mor şi cu ochii mari şi distanţi, eram greu de
recunoscut.
Mi-am dat seama după o clipă că nu eram singura care se uita la
mine.
În galerie, nu mai puţin de cinci oameni se stră duiau să nu mă fixeze
cu privirea în timp ce se uitau la colecţia de tablouri şi oale de lut.
Obrajii mi se încă lziră , inima mi s-a poticnit, iar eu am zâ mbit
încordat înainte să merg mai departe, chiar dacă un obiect îmi
atră sese atenţia. Chiar dacă îmi doream să intru.
Mi-am ţinut mâ inile înmă nuşate în buzunarele hainei câ t am coborâ t
pe strada abruptă , atentă la cum pă şeam pe caldarâ mul alunecos.
Deşi în Velaris erau destule vră ji care pă strau că ldura în palate,
cafenele şi pieţe în timpul iernii, mi se pă rea că , pentru prima
ninsoare, multe fuseseră desfă cute, ca şi câ nd toată lumea ar fi vrut
să îi simtă atingerea rece.
Într-adevă r, suportasem plimbarea de la casa din oraş, dorindu-mi
nu doar să inspir aerul rece, ci să şi sorb entuziasmul debordant al
celor care se pregă teau pentru Solstiţiu, în loc să mă teleportez pur
şi simplu sau să zbor pe deasupra lor.
Cu toate că Rhys şi Azriel încă mă instruiau ori câ te ori puteau şi în
ciuda faptului că îmi plă cea cu adevă rat să zbor, gâ ndul de a-mi
expune aripile sensibile la frig mă fă cea să tremur.
Câ ţiva oameni m-au recunoscut câ nd am trecut pe lâ ngă ei,
stă pâ nindu-mi bine puterea, dar cei mai mulţi erau oricum prea
ocupaţi să atâ rne ornamente sau să se bucure de prima ză padă ca să
îi mai observe pe cei din jurul lor.
Era o mică indulgenţă , deşi cu siguranţă nu mă deranja să fiu
abordată . Ca Mare Lady, organizam audienţe publice să ptă mâ nale
împreună cu Rhys, la Casa Vâ ntului. Cererile variau de la
neînsemnate, ca repararea unui stâ lp de iluminat defect, la
complexe, cum ar fi oprirea importului de bunuri din alte regate
pentru că lucrul acesta îi afecta pe meşteşugarii locali.
Unele erau probleme de care Rhys se ocupa deja de câ teva secole,
dar nu se purta niciodată ca şi câ nd ar fi fă cut aşa ceva.
Nu, el îi asculta pe toţi petiţionarii, le punea întrebă ri, iar apoi îi
trimitea acasă promiţâ ndu-le că avea să le ră spundă curâ nd.
Fusesem nevoită să particip la câ teva şedinţe ca să ajung să mă
pricep ― să reţin întrebă rile pe care le adresa, să fiu atentă la cum
asculta. Nu insistase să intervin decâ t dacă era necesar, îmi oferise
timpul necesar să îmi dau seama de ritmul şi stilul acestor audienţe
şi să încep să pun şi eu întrebă ri, iar apoi să scriu şi ră spunsuri
solicitanţilor. Rhys ră spundea personal fiecă ruia şi, acum, aşa
procedam la râ ndul meu.
Prin urmare, teancurile de hâ rtii din atâ t de multe camere ale casei
din oraş se tot mă reau.
Habar n-aveam cum de rezistase atâ t de mult timp fă ră o echipă de
secretari care să îl ajute.
Dar câ nd am coborâ t pe strada abruptă şi am vă zut clă dirile viu
colorate din cartierul Curcubeului stră lucind în jurul meu ca o
amintire sclipitoare de vară , m-am gâ ndit din nou la asta.
Velarisul nu era câ tuşi de puţin să rac, locuitorii acestuia fiind în
mare parte îngrijiţi, iar clă dirile şi stră zile bine întreţinute. Din câ te
se pă rea, sora mea reuşise să gă sească singura locuinţă care pă rea
desprinsă dintr-o mahala şi insistase să tră iască acolo, într-o clă dire
mai veche decâ t Rhys şi care trebuia urgent reparată .
Erau doar câ teva astfel de stră zi în oraş. Câ nd îl întrebasem pe Rhys
despre ele şi motivul pentru care nu fuseseră îmbună tă ţite, îmi
spusese pur şi simplu că încercase să o facă . Dar… era dificil să -i
mute pe oameni în timp ce casele lor erau demolate şi reconstruite.
Cu două zile în urmă , Rhys nu mă surprinsese dâ ndu-mi o bucată de
hâ rtie şi întrebâ ndu-mă dacă mai voiam să adaug ceva. Hâ rtia
conţinea o listă cu instituţiile de caritate că rora le fă cea donaţii în
preajma Solstiţiului, oferindu-le cele necesare pentru ai putea ajuta
pe să raci, bolnavi şi bă trâ ni, şi chiar subvenţii pentru ca tinerele
mame să îşi înceapă propria afacere. Adă ugasem doar două lucruri,
ambele pentru organizaţiile despre care auzisem câ t fă cusem
voluntariat: donaţii oamenilor stră mutaţi de ră zboiul cu Hybernul,
câ t şi vă duvelor de ră zboi illyriene şi familiilor lor. Sumele pe care le
alocam noi erau mari ― mult mai mulţi bani decâ t aş fi visat
vreodată să am.
Câ ndva, nu-mi dorisem decâ t suficientă mâ ncare, destui bani şi timp
să pictez. Nimic mai mult. M-aş fi mulţumit să îmi las surorile să se
că să torească , iar eu să ră mâ n şi să am grijă de tată l nostru.
Dar, în afară de partenerul şi familia mea, în afară de faptul că eram
Mare Lady ― simplul fapt că locuiam acum aici, că puteam să mă
plimb printr-un întreg cartier de artişti oricâ nd îmi doream…
O altă stradă traversa panta, iar eu am urmat-o, râ ndurile ordonate
de case, galerii şi studiouri fiind acoperite de ză padă . Dar, chiar şi
printre culorile intense, tot mai ză ream pete gri care marcau spaţii
goale.
M-am apropiat de un astfel de loc, de o clă dire aproape dă râ mată .
Vopseaua de un verde mentă se transformase în gri, ca şi câ nd însă şi
lumina s-ar fi scurs din culoare odată cu nă ruirea clă dirii. Într-
adevă r, cele câ teva construcţii care o înconjurau erau la fel de
decolorate şi cră pate, o galerie de pe cealaltă parte a stră zii fiind
placată cu scâ nduri.
Cu câ teva luni în urmă , începusem să donez o parte din simbria mea
lunară ― ideea de a primi aşa ceva încă mi se pă rea extrem de
ridicolă ― pentru reconstruirea Curcubeului şi ca să -i ajut pe artiştii
din cartier, dar urmele nenorocirii ră mă seseră , marcâ nd atâ t
clă dirile, câ t şi pe locatarii lor.
Ş i… mormanul de moloz acoperit de ză padă din faţa mea: cine
locuise şi lucrase aici? Tră iau sau fuseseră mă celă riţi în timpul
atacului?
În Velaris erau multe astfel de locuri. Le vă zusem câ t împă rţisem
hainele de iarnă şi mă întâ lnisem cu familiile, în casele lor.
Am expirat din nou. Ş tiam că ză boveam prea des şi prea mult timp în
asemenea locuri. Ş tiam că trebuia să merg mai departe, zâ mbind ca
şi câ nd nu m-ar fi deranjat nimic, ca şi câ nd totul ar fi fost bine. Ş i
totuşi…
― Au ieşit la timp, s-a auzit în spatele meu vocea unei femei.
M-am întors, cizmele alunecâ ndu-mi pe caldarâ mul umed. Întinzâ nd
o mâ nă ca să nu mă dezechilibrez, am înşfă cat primul lucru din
apropierea mea: o bucată de piatră că zută din casa demolată .
Însă groaza mi-o alungase înfă ţişarea celei care stă tea în spatele
meu şi se uita lung la moloz.
Nu o uitasem în lunile de după atac.
Nu uitasem că o vă zusem stâ nd în faţa uşii acelei pră vă lii, cu o ţeavă
ruginită pe un umă r şi pregă tindu-se de luptă împotriva soldaţilor
adunaţi ai Hybernului, gata să moară apă râ ndu-i pe oamenii
îngroziţi care se înghesuiau înă untru.
Un roz-deschis îi fă cea pielea de un verde-stră veziu să lucească
frumos, pă rul negru trecâ ndu-i de umeri. De frig, îmbră case o haină
maro, iar fularul roz îi acoperea gâ tul şi jumă tatea inferioară a feţei,
dar câ nd şi-a încrucişat braţele, am observat că nu purta mă nuşi
care să -i protejeze degetele lungi şi delicate.
Era un spiriduş, însă nu unul pe care să -l vă d prea des. Chipul şi
corpul ei îmi aminteau de Marii Spiriduşi, deşi urechile-i erau mai
subţiri şi mai lungi decâ t ale mele, în ciuda hainei groase, îmi
dă deam uşor seama că era mai zveltă .
M-am uitat în ochii ei de un ocru vibrant care mă fă ceau să mă întreb
ce vopsele ar fi trebuit să amestec şi să folosesc pentru a-i surprinde
pe pâ nză şi am schiţat un zâ mbet.
― Mă bucur să aud asta!
Tă cerea s-a lă sat, întreruptă de câ ntecele vesele ale celor câ ţiva
oameni de pe stradă şi de vâ ntul care sufla dinspre Sidra.
Spiriduşul doar şi-a înclinat capul.
― Lady.
M-am stră duit să gă sesc nişte cuvinte demne de o Mare Lady şi
simple în acelaşi timp, dar nu am reuşit.
― Ninge, am rostit în lipsă de alte idei.
Ca şi câ nd vă lurile plutitoare şi albe ar fi putut să fie altceva decâ t
ză padă .
Spiriduşul şi-a înclinat din nou capul.
― Da, a zis şi a zâ mbit spre cer, fulgii agă ţâ ndu-i-se în pă rul negru.
Este o primă ninsoare frumoasă .
M-am uitat cu atenţie la ruinele din spatele meu.
― Îi… cunoşti pe oamenii care locuiau aici?
― Da. Acum locuiesc la ferma unei rude, la câ mpie.
A fluturat o mâ nă spre marea îndepă rtată şi întinderea plată de
pă mâ nt dintre Velaris şi ţă rm.
― A! am reuşit să spun şi apoi am fă cut semn din bă rbie spre
pră vă lia acoperită cu scâ nduri de pe partea cealaltă a stră zii. Ş i ce-i
cu locul acela?
Spiriduşul mi-a urmă rit privirea şi a strâ ns din buzele-i vopsite într-
un roz-deschis.
― Mă tem că finalul nu a fost unul fericit.
Palmele îmi transpirau în mă nuşile de lâ nă .
― Am înţeles.
Ea s-a întors din nou spre mine, pă rul mă tă sos plutind în jurul ei.
― O chema Polina. Aia era galeria ei. De secole bune.
Acum era un spaţiu întunecat în care domnea liniştea.
― Îmi pare ră u! am spus, neştiind cum să continui conversaţia.
Spiriduşul şi-a încruntat sprâ ncenele subţiri şi negre.
― De ce? Lady? adă ugă apoi.
Mi-am muşcat buza. Poate nu era o idee bună … să discut despre
astfel de chestiuni cu stră inii… Aşadar, i-am ignorat întrebarea şi i-
am adresat o alta:
― Are familie?
Speram ca mă car ei să fi supravieţuit.
― Ş i ei locuiesc în câ mpie. Sora şi nepoţii ei. Spiriduşul s-a uitat din
nou cu atenţie la vitrina acoperită cu scâ nduri. Acum este de
vâ nzare.
Am clipit, înţelegâ nd aluzia.
― O! O, nu de asta întrebam. Nici mă car nu mă gâ ndisem la aşa ceva.
― De ce nu?
Era o întrebare uşoară , deschisă . Poate era mai directă cu mine
decâ t îndră zneau cei mai mulţi oameni să fie, mai ales stră inii.
― Eu… La ce mi-ar fi de folos?
Graţioasă fă ră pic de efort, a gesticulat spre mine.
― Se zvoneşte că eşti o artistă pricepută . Poţi să foloseşti spaţiul în
mai multe feluri.
Mi-am mutat privirea, urâ ndu-mă puţin pentru asta.
― Mă tem că nu mă interesează să cumpă r galeria.
Spiriduşul a ridicat un umă r.
― Ei bine, fie că te interesează sau nu, nu trebuie să te furişezi pe
aici. Ş tii că toate uşile îţi sunt deschise.
― Pentru că sunt Marea Lady? am îndră znit să întreb.
― Pentru că eşti una dintre noi, a spus ea cu hotă râ re.
Ciudat şi totuşi, ca o parte de care nu ştiam să -mi lipsească , vorbele
ei s-au adâ ncit în mine. Erau ca o ofertă pe care, pâ nă atunci, nu-mi
dă dusem seama câ t de mult îmi doream să o accept.
― Eu sunt Feyre, am spus scoţâ ndu-mi mă nuşa şi întinzâ ndu-i mâ na
pe care spiriduşul mi-a strâ ns-o cu putere, în ciuda constituţiei sale
firave.
― Ressina!
Nu era o fiinţă care să zâ mbească prea mult, dar tot dă dea din plin
dovadă de amabilitate.
Clopotele amiezii au bă tut într-un turn de la marginea Curcubeului,
sunetul auzindu-se curâ nd prin oraş şi din celelalte două turnuri.
― Ar trebui să plec, am spus şi am eliberat mâ na Ressinei,
retră gâ ndu-mă un pas. Mă bucur că te-am cunoscut!
Mi-am pus din nou mă nuşa, degetele usturâ ndu-mă deja din cauza
frigului. Poate iarna asta aveam să -mi fac timp să -mi dau seama cum
să -mi stă pâ nesc mai bine darul focului. Mi-ar fi fost util să învă ţ cum
să -mi încă lzesc hainele şi pielea fă ră să mă ard.
Ressina mi-a ară tat o clă dire din josul stră zii, de partea cealaltă a
intersecţiei pe care tocmai o traversasem. Era aceeaşi clă dire pe care
o apă rase şi ale că rei ziduri erau vopsite în roz zmeuriu, turcoazul
intens al uşilor şi ferestrelor semă nâ nd cu nuanţa apei din jurul
Adriatei.
― Sunt unul dintre artiştii care folosesc atelierul de acolo. Dacă o să
ai vreodată nevoie de un ghid sau de companie, acolo mă gă seşti în
majoritatea zilelor. Locuiesc deasupra studioului, a spus şi a fluturat
elegant o mâ nă spre ferestrele mici şi rotunde de la etajul doi.
Mi-am atins pieptul cu o mâ nă .
― Mulţumesc!
Tă cerea s-a lă sat din nou, iar eu am studiat atelierul şi uşa din pragul
că reia Ressina îşi apă rase locuinţa şi pe ceilalţi.
― Să ştii că nu am uitat, a spus încet Ressina, fă câ ndu-mă să îmi mut
privirea. Dar molozul din spatele nostru, studioul acoperit cu
scâ nduri şi strada îi atră seseră atenţia, ca şi câ nd şi ea ar fi vă zut
prin ză padă sâ ngele care se scursese printre pietre. Că în ziua aceea
ai venit după noi.
Nu ştiam ce să fac cu mâ inile şi cu trupul meu, aşa că am ales să
ră mâ n nemişcată , în cele din urmă , Ressina mi-a întâ lnit privirea,
ocrul ochilor ei scâ nteind.
― Suntem discreţi ca să nu-ţi invadă m intimitatea, dar să nu crezi
nicio clipă că există vreunul dintre noi care să nu ştie sau să fi uitat
ce ai fă cut, care să nu fie recunoscă tor că ai venit aici şi ai luptat de
partea noastră .
Chiar şi aşa, nu fusese suficient. Clă dirile dă râ mate din spatele meu
erau dovada acestui lucru. Oamenii tot muriseră .
Ressina a înaintat fă ră grabă câ ţiva paşi spre studioul ei şi, apoi, s-a
oprit.
― Avem un grup care pictează împreună în atelierul meu. O seară pe
să ptă mâ nă . Ne întâ lnim peste două zile. Am fi onoraţi dacă ni te-ai
ală tura.
― Ce pictaţi?
Întrebarea mea era la fel de blâ ndă ca ză pada care că dea pe lâ ngă
noi.
Ressina a schiţat un zâ mbet.
― Lucruri care trebuie spuse.
*
în ciuda serii friguroase care avea să se lase curâ nd peste Velaris,
oamenii aglomerau stră zile, încă rcaţi cu saci şi cutii, unii tră gâ nd
după ei coşuri imense cu fructe din unul dintre multele standuri ce
umpleau acum ambele Palate.
Întrucâ t gluga mea că ptuşită cu blană mă ferea de frig, m-am uitat
prin că rucioarele negustorilor şi în vitrinele Palatului Aţei şi
Bijuteriilor, studiindu-le mai mult pe cele din urmă .
Unele zone publice erau în continuare încă lzite, dar, acum că
Velarisul fusese, parţial, suficient expus la vâ ntul rece, îmi doream ca
de dimineaţă să -mi fi ales un pulover mai gros. Mi-ar fi fost într-
adevă r util să învă ţ cum să mă încă lzesc fă ră să invoc o flacă ră . Dacă
aş fi avut vreodată timp să o fac.
Mă întorceam spre vitrina unei pră vă lii construite sub clă dirile
înalte, câ nd cineva m-a cuprins de braţ, iar Mor a rostit tă ră gă nat:
― Amren te-ar iubi pentru totdeauna dacă i-ai cumpă ra un safir atâ t
de mare!
Am râ s şi mi-am tras gluga suficient câ t să o vă d bine. Obrajii lui Mor
erau roşii de frig, iar cosiţa aurie îi cobora pe blana albă care îi
că ptuşea mantia.
― Din nefericire, nu cred că şi vistieria noastră !
Mor a zâ mbit.
― Ş tii că stă m foarte bine cu banii, nu-i aşa? Ai putea să umpli o cadă
cu chestiile alea a fă cut semn din cap spre safirul de mă rimea oului
din vitrina magazinului de bijuterii ― şi nici mă car n-ai cheltui prea
mult.
Ş tiam. Vă zusem lista cu bunuri. Tot nu-mi dă deam seama de
imensitatea averii lui Rhys. De câ t de mare era averea mea. Cifrele
nu-mi pă reau reale, de parcă ar fi reprezentat banii de jucă rie ai
unui copil. Eu cumpă ram doar ce îmi trebuia.
Dar acum…
― Caut să -i cumpă r ceva pentru Solstiţiu.
Mor a studiat pietrele preţioase aliniate în vitrină , netă iate şi
nemontate. Unele stră luceau ca nişte stele că ză toare. Altele
mocneau, ca şi câ nd ar fi fost cioplite din inima fierbinte a
pă mâ ntului.
― Amren chiar merită un cadou frumos anul ă sta, nu-i aşa?
După ce fă cuse Amren în timpul ultimei bă tă lii ca să distrugă
armatele Hybernului, faptul că alesese să ră mâ nă aici…
― Cu toţii merită m.
Mor m-a înghiontit cu cotul, deşi ochii ei că prui stră luceau.
― Crezi că Varian ni se va ală tura?
Am pufnit.
― Câ nd am întrebat-o ieri, a evitat să -mi ră spundă .
― Cred că asta înseamnă „da”. Sau că mă car el o va vizita.
Gâ ndul m-a fă cut să zâ mbesc şi am tras-o pe Mor spre urmă toarea
vitrină , lipindu-mă de ea ca să mă încă lzesc. Amren şi Prinţul din
Adriata nu declaraseră oficial nimic, dar câ teodată visam şi eu la
asta ― la momentul în care s-ar fi lepă dat de pielea nemuritoare, iar
Varian ar fi că zut în genunchi.
O fiinţă din foc şi pucioasă , fă urită într-o altă lume ca să împartă
judecata crudă a unui zeu, ca să fie că lă ul lui pentru masele de
muritori lipsiţi de apă rare. Cincisprezece mii de ani fusese captivă în
lumea asta.
Ş i, pâ nă la prinţul cu pă r argintiu din Adriata, nu iubise ― nu tră ise o
iubire care să schimbe istoria, soarta. Nici mă car nu iubise aşa cum
era Amren capabilă să iubească .
Aşadar, da: relaţia dintre ei nu era publică . Dar ştiam că el o vizita în
secret în acest oraş. În mare parte pentru că în unele dimineţi,
Amren intra în casa din oraş zâ mbind ca o pisică .
Dar la ce fusese dispusă să renunţe, astfel încâ t să putem fi salvaţi…
Mor şi cu mine am vă zut piesa din vitrină în aceeaşi clipă .
― Aia! a spus ea.
Mă îndreptam deja spre uşa de sticlă de la intrare, un clopoţel
argintiu ră sunâ nd vesel câ nd am pă şit înă untru.
Vâ nză toarea a fă cut ochii mari, dar a radiat câ nd i-am ară tat
bijuteria, iar ea a aşezat-o rapid pe o bucată de catifea neagră . S-a
scuzat amabil ca să ia ceva din spate, lă sâ ndu-ne singure să o
studiem câ t am stat în faţa tejghelei lustruite din lemn.
― Este perfectă , a şoptit Mor, pietrele spă rgâ nd lumina şi arzâ nd cu
propriul foc lă untric.
Mi-am trecut un deget peste montura rece din argint.
― Tu ce vrei în dar?
Mor a ridicat din umeri, haina groasă de culoare maro scoţâ ndu-i în
evidenţă ochii negri.
― Am tot ce îmi trebuie.
― Încearcă să îi zici asta lui Rhys. El spune că Solstiţiul nu înseamnă
să primeşti darurile de care ai nevoie, ci mai degrabă pe cele pe care
nu ţi le-ai cumpă ra niciodată . Mor şi-a dat ochii peste cap. Aşadar, tu
ce îţi doreşti? am insistat eu.
Ea şi-a trecut un deget de-a lungul unei pietre tă iate.
― Nimic. Eu… nu vreau nimic.
În afară de lucrurile pe care probabil nu era pregă tită să le ceară , să
le caute.
Am studiat din nou bijuteria şi am întrebat-o nonşalant:
― În ultima vreme, ai stat mult pe la Rita. Ai vrea să aduci pe cineva
la cina de Solstiţiu?
Mor şi-a îndreptat privirea spre mine.
― Nu.
Câ nd şi cum să le spună celorlalţi ce îmi împă rtă şise în timpul
ră zboiului era treaba ei. Mai ales câ nd şi cum să îi spună lui Azriel.
Singurul meu rol era să -i fiu ală turi ― să o sprijin la nevoie.
Aşadar, am continuat:
― Ce le cumperi celorlalţi?
Ea s-a încruntat.
― După secole de cadouri, este o pacoste să gă sesc ceva nou pentru
toţi. Sunt destul de sigură că Azriel are un sertar plin cu toate
pumnalele pe care i le-am cumpă rat în ultimele veacuri pentru că
este prea politicos să le arunce, dar nu le va folosi niciodată .
― Chiar crezi că ar renunţa vreodată la Povestitorul Adevă rului?
― I l-a dat lui Elain, a spus Mor, admirâ nd un colier din piatra lunii
din vitrina de sticlă de sub tejghea.
― I l-a returnat, am corectat-o eu, nereuşind să ignor imaginea lamei
negre stră pungâ nd gâ tul regelui Hybernului.
Dar Elain chiar H returnase ― i-l dă duse lui Azriel după luptă , tot aşa
cum îl primise de la el. Iar apoi plecase fă ră a se uita în urmă .
Mor a fredonat ceva încetişor. Vâ nză toarea a revenit o clipă mai
tâ rziu, iar eu am semnat achiziţia în contul personal de credit,
încercâ nd să nu mă crispez la suma imensă de bani care tocmai
dispă ruse odată cu mişcarea unei peniţe aurii.
― Apropo de ră zboinici illyrieni, am spus câ nd am intrat în piaţa
aglomerată a Palatului şi am ocolit că ruţul vopsit în roşu unde se
vindeau că ni cu ciocolată fierbinte, lor ce naiba le luă m?
Nu am avut curajul să o întreb ce ar trebui să -i iau lui Rhys, pentru
că , în ciuda faptului că o adoram pe Mor, mi s-a pă rut greşit să cer
altcuiva sfaturi despre cadoul pentru partenerul meu.
― Sincer, lui Cassian ai putea să îi cumperi un cuţit nou, şi te-ar
să ruta pentru asta. Dar Az probabil ar prefera să nu primească
niciun cadou, doar ca să evite să fie în centrul atenţiei câ nd îl
deschide.
Am râ s.
― Aşa este!
Ţ inâ ndu-ne de braţ, am mers mai departe, aromele alunelor pră jite,
conurilor de pin şi ciocolatei înlocuind obişnuita mireasmă de sare
şi verbină care umplea oraşul.
― Ai de gâ nd să o vizitezi pe Viviane în timpul Solstiţiului?
În lunile de după sfâ rşitul ră zboiul, Mor pă strase legă tura cu
Doamna Regatului Iernii, care, probabil, urma să devină în curâ nd
Mare Lady, dacă Viviane ar fi fă cut ceva în privinţa asta. Ele fuseseră
prietene secole întregi, pâ nă câ nd domnia Amaranthei rupsese
legă tura dintre cele două şi, cu toate că ră zboiul cu Hybernul fusese
brutal, faptul că se reîmprieteniseră se numă ra printre lucrurile
bune care urmaseră . Alianţa dintre Rhys şi Kallias era încă slabă , dar
se pă rea că prietenia lui Mor cu partenera Marelui Lord al Iernii ar fi
putut fi puntea dintre regatele noastre.
Prietena mea a zâ mbit cu că ldură .
― Poate după o zi sau două . În regatul lor, Solstiţiul se să rbă toreşte o
să ptă mâ nă întreagă .
― Ai mai fost?
A scuturat din cap, lumina felinarelor reflectâ ndu-se în pă rul ei
auriu.
― Nu. De obicei, graniţele lor sunt închise, chiar şi pentru prieteni.
Dar, de vreme ce Kallias este acum la putere şi mai ales ală turi de
Viviane, încep să le deschidă din nou.
― Pot doar să -mi imaginez cum să rbă toresc ei.
Ochii ei au stră lucit.
― Viviane mi-a povestit câ ndva despre asta. Prin comparaţie,
să rbă toarea noastră pare anostă . Dansează , beau, dau petreceri şi-şi
fac daruri. Focurile mari se aprind din buşteni întregi, cazanele sunt
pline cu vin fiert, iar din palatul lor se aud câ ntecele a o mie de barzi,
însoţite de sunetul clopoţeilor de pe să niile imense trase de urşii
frumoşi şi albi.
Ea a oftat. Am oftat şi eu, imaginea descrisă plutind în aerul îngheţat
dintre noi.
Aici, în Velaris, urma să să rbă torim cea mai lungă noapte a anului. Pe
teritoriul lui Kallias, iarna însă şi era să rbă torită .
Lui Mor i-a dispă rut zâ mbetul.
― Ş tii, te-am că utat intenţionat.
― Nu doar ca să facem cumpă ră turi?
Ea m-a înghiontit cu cotul.
― În seara asta noi ne ducem în Oraşul Cioplit.
M-am crispat.
― Noi, adică toţi?
― Cel puţin tu, Rhys şi cu mine.
M-am abţinut să nu scot un mormă it.
― De ce?
Mor s-a oprit în dreptul unui negustor, studiind eşarfele expuse,
frumos împă turite.
― Aşa-i tradiţia. În preajma Solstiţiului, facem o mică vizită la
Regatul Coşmarurilor ca să le ură m toate cele bune.
― Serios?
Mor s-a strâ mbat, dâ nd din cap spre vâ nză tor, şi a continuat.
― Aşa cum am spus, asta este tradiţia. Ca să întreţinem relaţiile. Sau
pe cele ră mase. Iar după luptele din vara asta, nu ar strica.
La urma urmei, Keir şi legiunea Aducă toare de întuneric luptaseră .
Ne-am croit drum prin mijlocul aglomerat al Palatului, trecâ nd pe
sub plasa de lumini care abia începeau să se aprindă deasupra.
Dintr-un loc adormit şi tă cut din mine, numele tabloului mi-a lică rit
în minte. „Gheţuri şi înstelare
― Deci tu şi Rhys aţi hotă râ t să mă anunţaţi cu doar câ teva ore
înainte de plecare?
― Rhys a lipsit toată ziua. Eu am hotă râ t să mergem în seara asta. De
vreme ce nu ne dorim să strică m Solstiţiul fă câ nd o vizită , momentul
de faţă este cel mai potrivit.
Pâ nă la ajunul Solstiţiului, aveam destule zile la dispoziţie, însă Mor
tot afişa acea prudenţă familiară .
― Tu conduci Oraşul Cioplit şi ai de-a face cu ei tot timpul, am
insistat eu.
Era o conducă toare la fel de bună câ nd Rhys nu era acolo. Ş i de
multe ori se ocupase de îngrozitorul ei tată .
Mor a simţit întrebarea din afirmaţia mea.
― Eris va fi acolo în seara asta. Am auzit asta dimineaţă , de la Az.
Am ră mas tă cută , aşteptâ nd.
Ochii că prui ai lui Mor s-au întunecat.
― Vreau să vă d personal câ t de comozi s-au fă cut el şi tată l meu.
Motivul ei a fost destul de bun pentru mine.
CAPITOLUL 5 Feyre
Eram ghemuită pe pat, adormită şi încă lzită pe pă turi şi plapumă
câ nd Rhys a revenit în sfâ rşit acasă , la lă sarea serii.
L-am simţit puterea chemâ ndu-mă cu mult timp înainte să se
apropie de casă , ca o melodie întunecată prin lume.
Mor anunţase că abia peste o oră şi ceva urma să plecă m în Oraşul
Cioplit, aşa că , avâ nd suficient timp la dispoziţie, renunţasem să mă
ocup de hâ rtiile de pe biroul din palisandru din partea cealaltă a
camerei şi, în schimb, luasem o carte. Abia reuşisem să citesc zece
pagini înainte ca Rhys să deschidă uşa dormitorului.
Ză pada topită îi fă cea hainele illyriene din piele să sclipească , dar
pă rul negru şi aripile i-au lucit şi mai intens câ nd a închis tă cut uşa.
― Eşti exact unde te-am lă sat.
Am zâ mbit şi am lă sat cartea lâ ngă mine, aproape „înghiţită ” de
pă tura ivorie.
― Nu doar la asta mă pricep?
Zâ mbindu-mi poznaş, Rhys a început să îşi scoată armele şi hainele,
dar, în ciuda amuzamentului care îi lică rea în ochi, fiecare mişcare
era greoaie şi lentă ― ca şi câ nd sar fi împotrivit extenuă rii cu toată
forţa.
― Poate ar trebui să îi spunem lui Mor să amâ ne întâ lnirea de la
Regatul Coşmarurilor.
M-am încruntat.
El şi-a scos jacheta, haina de piele scoţâ nd un zgomot surd câ nd a
aterizat pe scaunul de la birou.
― De ce? Dacă Eris va veni într-adevă r aici, aş vrea să îl surprind cu
o mică vizită personală .
― Pentru că pari extenuat.
Teatral, şi-a atins pieptul în dreptul inimii.
― Grija ta mă emoţionează mai mult decâ t orice foc de iarnă , iubito.
Mi-am dat ochii peste cap şi m-am ridicat.
― Mă car ai mâ ncat?
El a ridicat din umerii lă ţi, iar că maşa neagră i s-a întins peste ei.
― N-am avut nevoie, a spus şi şi-a îndreptat privirea spre picioarele
mele goale câ nd am dat la o parte pă tura.
Că ldura m-a cuprins, dar mi-am pus papucii de casă .
― Am să -ţi aduc mâ ncare.
― Nu vreau…
― Câ nd ai mâ ncat ultima dată ?
S-a lă sat tă cerea.
― Aşa credeam şi eu, am zis şi am îmbră cat un halat că ptuşit cu lâ nă .
Spală -te şi schimbă -te! Plecă m în patruzeci de minute. Revin curâ nd!
El şi-a strâ ns aripile, lumina poleind gheara din vâ rful fiecă reia.
― Nu trebuie să …
― Vreau să o fac şi am s-o fac!
Spunâ nd asta, am ieşit pe uşă şi am mers pe holul albastru ca
vă zduhul.
Cinci minute mai tâ rziu, Rhys îmi deschise uşa doar în lenjerie
intimă câ nd am intrat ţinâ nd tava.
― De vreme ce mi-ai adus toată bucă tă ria, a spus el gâ nditor câ nd m-
am îndreptat spre birou, fă ră să fiu încă îmbră cată pentru vizita
noastră , aş fi putut pur şi simplu să cobor la parter.
Am scos limba la el, dar m-am încruntat câ nd am studiat biroul
dezordonat, că utâ nd un loc gol. Nu era niciunul. Pâ nă şi mă suţa de
lâ ngă fereastră era plină de tot soiul de lucruri ― toate importante
aşa că am ales patul.
Rhys s-a aşezat, strâ ngâ ndu-şi aripile la spate înainte să se întindă ca
să mă tragă în poala sa, însă eu m-am ferit de mâ inile lui şi am
pă strat distanţa.
― Mai întâ i mă nâ ncă .
― Apoi am să te mă nâ nc pe tine, mi-a ră spuns cu un zâ mbet şiret şi a
început să înfulece.
Ritmul şi intensitatea cu care mâ nca au fost suficiente ca să mă
împiedice să mă încă lzesc şi mai mult auzindu-i cuvintele.
― Ai mâ ncat ceva azi?
Ochii violeţi i-au lică rit câ nd a terminat pâ inea şi a început să
mă nâ nce friptura rece de vită .
― Am mâ ncat un mă r de dimineaţă .
― Rhys.
― Am fost ocupat.
― Rhys!
El a lă sat furculiţa, zvâ cnetul gurii sale transformâ ndu-se într-un
zâ mbet.
― Feyre.
Mi-am încrucişat braţele.
― Nimeni nu este prea ocupat ca să mă nâ nce.
― Îţi faci prea multe griji.
― Este treaba mea să îmi fac griji. Ş i, în plus, tu îţi faci destule griji.
Din cauza unor lucruri mult mai banale.
― Ciclul tă u nu este banal.
― M-a durut un pic…
― Te zvâ rcoleai în pat ca şi câ nd te-ar fi spintecat careva.
― Iar tute purtai ca o cloşcă poruncitoare!
― Nu te-am vă zut ţipâ nd la Cassian, Mor sau Az câ nd s-au ară tat
îngrijoraţi.
― Ei nu au încercat să -mi dea mâ ncare cu lingura, ca unui invalid!
Rhys a chicotit, terminâ ndu-şi mâ ncarea.
― Am să mă nâ nc regulat dacă ai să -mi permiţi să mă transform într-
o cloşcă poruncitoare de două ori pe an.
Avea dreptate… întrucâ t ciclul meu era foarte diferit în corpul
acesta. Faptul că scă pasem de disconfortul lunar mi se pă ruse o
binecuvâ ntare.
Pâ nă în urmă cu două luni, câ nd îl avusesem pe primul.
Durerile lunare şi specifice femeilor pă mâ ntene fuseseră înlocuite
de o să ptă mâ nă bianuală de dureri agonizante de burtă . Nici mă car
Madja, vindecă toarea preferată a lui Rhys, nu putea face multe
pentru durerea care mai că mă aducea în pragul leşinului. În
să ptă mâ na aceea, mă gâ ndisem un moment la asta, la durerea care
mă stră bă tea dinspre spate şi abdomen pâ nă la coapse, urcâ ndu-mi
pe braţe ca un fulger viu. Ciclul meu nu fusese plă cut câ nd eram om
şi, într-adevă r, tră isem câ teva zile în care nu mă puteam ridica din
pat. Crearea mea nu-mi intensificase numai puterile, forţa şi
tră să turile de Spiriduş.
În afară de compasiune şi ceai de ghimbir, Mor nu prea avea ce să -mi
ofere. Mă consolase spunâ ndu-mi că mă car se întâ mplă numai de
două ori pe an. De două ori prea mult, fusese ră spunsul meu
mormă it.
Rhys îmi ră mă sese ală turi tot timpul, mâ ngâ indu-mi pă rul, înlocuind
pă turile încă lzite pe care le udam din cauza transpiraţiei, şi chiar
ajutâ ndu-mă să mă spă l. „Sâ ngele este sâ nge”, fusese singurul să u
comentariu câ nd îi zisesem că nu-mi doream să mă vadă scoţâ ndu-
mi lenjeria intimă murdă rită . Abia reuşisem să mă mişc în acel
moment fă ră să scâ ncesc, aşadar nu mă auzise prea bine.
Cum nici nu pricepuse ce însemna sâ ngele. Cel puţin bă utura
contraceptivă pe care o bă use funcţiona. Dar, printre Spiriduşi,
ză mislirea unui prunc era ceva rar şi destul de dificil. Uneori, mă
întrebam dacă nu m-ar fi afectat să aştept pâ nă aş fi fost pregă tită să
am copii.
Nu uitasem viziunea Cioplitorului de Oase şi cum îmi apă ruse el.
Ş tiam că nici Rhys nu uitase.
Însă Rhys nu insistase, şi nici nu-mi pusese întrebă ri. Câ ndva, îi
spusesem că voiam să tră iesc cu el, să ne tră im viaţa înainte să avem
copii. Încă nu renunţasem la ideea asta. Erau atâ t de multe de fă cut,
noi eram prea ocupaţi ca să mă gândesc mă car să aduc pe lume un
copil, iar viaţa mea, o provocare prea mare; chiar dacă ar fi fost o
binecuvâ ntare, pentru moment, alegeam să îndur agonia de două ori
pe an. Ş i să le ajut şi pe surorile mele în privinţa asta.
Nu mă gâ ndisem prea mult la ciclurile de fertilitate a spiriduşilor, iar
să le explic Nestei şi lui Elain fusese cel puţin jenant.
Nesta pur şi simplu mă privise rece, fă ră să clipească . Elain roşise,
mormă ind că era indecent să discută m despre aşa ceva. Însă ele
fuseseră Create cu aproape şase luni în urmă . Momentul se tot
apropia, asta dacă nu cumva Crearea lor interfera cumva cu asta.
Trebuia să gă sesc un mod de a o convinge pe Nesta să îmi dea de
veste în prima zi de ciclu. Cu niciun chip nu i-aş fi permis să suporte
acea durere de una singură . Nu eram sigură că putea să o suporte.
Cel puţin Elain ar fi fost prea politicoasă ca să îl alunge pe Lucien
câ nd el ar fi dorit să ajute. Era prea politicoasă să îl alunge într-o zi
obişnuită . Pur şi simplu îl ignora sau abia îi vorbea, pâ nă ce înţelegea
şi pleca. Din câ te ştiam, el nu se apropiase de la sfâ rşitul luptei finale.
Nu, ea îşi îngrijea aici gră dinile, jelind tă cută viaţa umană pe care o
pierduse. Jelindu-I pe Graysen.
Nu ştiam cum suporta Lucien asta. Nu că s-ar fi ară tat interesat să se
apropie de ea.
― Unde ai plecat? a întrebat Rhys, bâ ndu-şi vinul şi lă sâ nd tava
deoparte.
Dacă voiam să vorbesc, mă asculta. Dacă nu voiam să o fac, renunţa.
Fusese înţelegerea noastră nerostită , de la început ― să ascultă m
câ nd celă lalt avea nevoie şi să pă stră m distanţa câ nd era necesar. El
încă se stră duia să îmi spună tot ce i se fă cuse şi tot ce vă zuse la
Poalele Muntelui. Mai erau încă nopţi în care îi ştergeam lacrimile cu
să rută ri, una câ te una.
Totuşi, acest subiect nu era atâ t de greu de discutat.
― Mă gâ ndeam la Elain, am zis rezemâ ndu-mă de marginea biroului.
Ş i la Lucien.
Rhys a ridicat o sprâ nceană , iar eu i-am spus.
Câ nd am terminat, am vă zut că era gâ nditor.
― Lucien ni se va ală tura de Solstiţiu?
― Este grav dacă o face?
Rhys a mormă it, strâ ngâ ndu-şi mai mult aripile. Nu ştiam cum
suporta frigul câ nd zbura, chiar şi cu un scut. De câ te ori încercasem
în ultimele să ptă mâ ni, abia rezistasem mai mult de câ teva minute.
Singura reuşită fusese să ptă mâ na trecută , câ nd zborul nostru de la
Casa Vâ ntului se dovedise mult mai cald.
― Nu suport să fiu în preajma lui, a spus Rhys în sfâ rşit.
― Sunt sigură că i-ar plă cea să audă aceste cuvinte emoţionante.
Zâ mbetul schiţat m-a fă cut să vin spre el, oprindu-mă între
picioarele lui. Rhys mi-a cuprins leneş coapsele.
― Nu pot să dau uită rii tachină rile, a spus el, studiindu-mi chipul. Ş i
faptul că încă mai speră că într-o zi se va reuni cu Tamlin. Dar nu pot
să ignor cum te-a tratat după cele întâ mplate la Poalele Muntelui.
― Eu pot. L-am iertat pentru asta.
― Ei bine, să mă ierţi şi pe mine, dacă nu pot.
Furia rece i-a întunecat stelele din ochii violeţi.
― Încă ţi-e greu să vorbeşti cu Nesta, am spus eu. Totuşi, cu Elain
poţi să discuţi politicos.
― Elain este Elain.
― Dacă îl condamni pe unul, trebuie să îl condamni şi pe celă lalt.
― Nu. Elain este Elain, a repetat el. Nesta este… ea este illyriană . O
spun ca pe un compliment, dar, în esenţă , este illyriană . Deci nu are
nicio scuză pentru comportamentul ei.
― Vara asta şi-a ră scumpă rat greşelile din plin, Rhys.
― Nu pot să iert pe nimeni care te-a fă cut să suferi.
Erau cuvinte reci şi brutale, rostite cu o graţie atâ t de naturală …
Dar tot nu îi pă sa de cei care îl fă cuseră pe el să sufere. Mi-am trecut
o mâ nă peste tatuajele spiralate de pe pieptul să u musculos,
conturâ nd liniile complicate, iar Rhys s-a cutremurat sub degetele
mele, aripile zvâ cnindu-i.
― Ei fac parte din familia mea. Trebuie să o ierţi pe Nesta la un
moment dat.
El şi-a lă sat fruntea pe pieptul meu, chiar între sâ ni, şi mi-a cuprins
talia cu braţele. Un moment lung nu a fă cut decâ t să -mi inspire
mirosul, ca şi câ nd ar fi vrut să -l simtă pâ nă -n plă mâ ni.
― Ă sta ar trebui să fie darul meu de Solstiţiu? a şoptit el. Să o iert pe
Nesta pentru că şi-a lă sat sora de paisprezece ani în pă durea aia?
Cu un deget sub bă rbie, i-am înă lţat capul.
― Dacă mai insişti cu prostiile astea, nu ai să primeşti niciun cadou
de Solstiţiu de la mine!
Rhys mi-a zâ mbit şiret.
― Tică losule! am şuierat şi am vrut să mă retrag, dar el m-a strâ ns şi
mai mult în braţe.
Am tă cut, uitâ ndu-ne pur şi simplu unul la celă lalt. Apoi, Rhys a spus
prin legă tură : „Ce-ai zice să ne împă rtă şim gâ ndurile, dragă Feyre?”
Propunerea lui ― vechiul nostru joc ― m-a fă cut să zâ mbesc, dar
zâ mbetul mi-a pierit câ nd i-am ră spuns: „Azi am fost în cartierul
Curcubeului”.
„O?” s-a auzit el şi şi-a frecat nasul de pâ ntecul meu.
Mi-am trecut mâ inile prin pă rul lui, bucurâ ndu-mă să -i simt şuviţele
mă tă soase pe bă tă turile mele. „Am cunoscut o artistă , Ressina. M-a
invitat să pictez cu ea şi alţii peste două seri.”
Rhys s-a retras ca să îmi studieze chipul şi, apoi, a ridicat o
sprâ nceană .
― De ce nu pari entuziasmată de asta?
L-am ară tat camera noastră , casa de la oraş, şi am expirat.
― Nu am mai pictat nimic de ceva vreme.
De câ nd ne întorseseră m din luptă . Rhys ră mase tă cut, lă sâ ndu-mă
să îmi gă sesc cuvintele.
― Mi se pare egoist din partea mea, am recunoscut eu. Să mă relaxez,
câ nd sunt atâ t de multe de fă cut şi…
― Nu este egoist. Cu mâ inile, mi-a strâ ns şoldurile. Dacă vrei să
pictezi, atunci pictează , Feyre!
― Oamenii din oraşul ă sta încă nu au case.
― Dacă -ţi petreci câ teva ore pe zi pictâ nd nu ai să schimbi situaţia.
― Nu este doar asta. M-am aplecat pâ nă ce mi-am lipit fruntea de a
lui, mirosul lui de citrice şi mare umplâ ndu-mi plă mâ nii, inima. Sunt
prea multe… lucruri pe care vreau să le pictez. Pe care simt nevoia
să le pictez. Să aleg unul… Am respirat sacadat şi m-am retras. Nu
cred că sunt pregă tită să vă d ce o să iasă câ nd am să pictez o parte
din ele.
― A… a spus încetişor şi, tandru, mi-a conturat linii liniştitoare pe
spate. Fie că ai să li te ală turi să ptă mâ na asta sau peste două luni,
cred că ar trebui să o faci. Să încerci. El a studiat camera şi covorul
gros, ca şi câ nd prin podea ar fi putut să vadă întreaga casă de la
oraş. Dacă vrei, am putea transforma vechiul tă u dormitor într-un
atelier…
― Este în regulă , l-am întrerupt eu. Camera… Lumina nu este ideală
acolo. Am verificat, am recunoscut câ nd l-am vă zut ridicâ nd din
sprâ ncene. Singura cameră potrivită pentru asta este salonul şi aş
prefera să nu umplu casa cu duhoarea vopselelor.
― Nu cred că ar deranja pe cineva.
― M-ar deranja pe mine. Ş i, oricum, îmi place intimitatea. Ultimul
lucru pe care mi-l doresc este ca Amren să stea lâ ngă mine,
criticâ ndu-mi tabloul în timp ce îl pictez.
Rhys a chicotit.
― De Amren pot să mă ocup.
― Atunci nu cred că vorbim despre aceeaşi Amren.
El a zâ mbit, tră gâ ndu-mă din nou mai aproape şi şoptindu-mi pe
stomac:
― De Solstiţiu este ziua ta de naştere.
― Ş i?
Încercasem să uit de asta. Ş i să îi las şi pe ceilalţi să uite.
Rhys mi-a zâ mbit ca o felină .
― Asta înseamnă că ai să primeşti două cadouri.
Am oftat.
― Nu ar fi trebuit să îţi spun.
― Te-ai nă scut în cea mai lungă noapte a anului, a spus şi m-a
mâ ngâ iat din nou pe spate, cu degetele. Mai jos. Ai fost menită să îmi
stai ală turi chiar de la început.
Cu o mişcare lungă şi lentă , mi-a conturat şira spină rii. Stâ nd astfel
în faţa lui, putea să simtă imediat cum mi se schimba mirosul odată
ce sâ ngele începea să -mi fiarbă în vene, încă lzindu-mi cea mai
intimă parte a trupului.
„Este râ ndul tă u. Să facem schimb de gâ nduri!” am reuşit să spun
prin legă tură înainte să ră mâ n fă ră cuvinte.
El m-a să rutat pe stomac, chiar deasupra buricului.
― Ţ i-am povestit de prima dată câ nd te-ai teleportat şi m-ai doborâ t
în ză padă ?
L-am lovit în umă r, simţindu-i muşchiul tare ca piatra.
― La asta te gâ ndeşti?
Rhys a zâ mbit cu faţa lipită de stomacul meu, explorâ ndu-mă în
continuare cu degetele.
― M-ai doborâ t ca un illyrian. Erai în formă şi m-ai lovit direct, dar
apoi m-ai încă lecat, gâ fâ ind. Nu voiam decâ t să ne dezbră că m
amâ ndoi.
― De ce nu sunt surprinsă ?
Totuşi, mi-am trecut degetele prin pă rul lui.
Materialul din care era croit halatul meu s-a întins ca o fragilă pâ nză
de pă ianjen între noi câ nd el a râ s pe pâ ntecul meu. Nu mă
deranjasem să îmbrac şi altceva pe dedesubt.
― M-ai scos din minţi. În toate lunile alea. Încă nu îmi vine să cred ce
tră iesc. Că te am pe tine.
Gâ tul mi s-a strâ ns. Acesta era gâ ndul pe care voia să mi-l ofere la
schimb, pe care voia să îl împă rtă şească .
― Te doream, chiar şi la Poalele Muntelui, am spus încet. Am ţinut
cont de asta în acele împrejură ri îngrozitoare, dar, după ce am ucis-
o, câ nd nu am putut să spun nimă nui ce simţeam ― câ t de grave erau
cu adevă rat lucrurile, ţie tot ţi-am spus, întotdeauna am reuşit să
discut cu tine. Cred că inima mea ştia că eşti al meu cu mult timp
înainte ca eu să îmi fi dat seama.
Ochii lui au stră lucit şi şi-a îngropat din nou faţa între sâ nii mei,
mâ ngâ indu-mi spatele.
― Te iubesc, a şoptit el. Mai mult decâ t viaţa, mai mult decâ t
teritoriul meu, mai mult decâ t coroana mea.
Ş tiam. Renunţase la acea viaţă ca să fă urească din nou Cazanul,
materialul lumii, astfel încâ t să pot supravieţui. Din cauza asta, sau
în lunile care au urmat, inima nu mă lă sase să -mi vă rs furia pe el. El
tră ise ― era un dar pentru care nu aş fi încetat niciodată să fiu
recunoscă toare. Ş i la sfâ rşit, totuşi, ne salvaseră m reciproc. Cu toţii.
L-am să rutat în creştetul capului.
― Te iubesc, i-am şoptit cu gura în pă rul negru-albă strui.
Cu mâ inile, Rhys mi-a strâ ns partea din spate a coapselor ― singurul
avertisment înainte să mă rotească lent ― ţintuindu-mă de pat în
timp ce îşi freca nasul de gâ tul meu.
― O să ptă mâ nă , mi-a şoptit, strâ ngâ ndu-şi graţios aripile la spate. Să
te am în patul ă sta o să ptă mâ nă . Este tot ce îmi doresc de Solstiţiu.
Am râ s cu respiraţia tă iată , dar el şi-a mişcat şoldurile împingâ ndu-
se în mine, fiind despă rţiţi numai de o bucată de pâ nză . M-a să rutat
uşor pe gură , aripile lui ridicâ ndu-se ca un zid negru în spatele
umerilor.
― Crezi că glumesc!
― Suntem nişte Mari Spiriduşi puternici, am spus eu gâ nditoare,
luptâ ndu-mă să mă concentrez câ nd mi-a apucat lobul urechii cu
dinţii, dar să facem sex o să ptă mâ nă întreagă ? Nu cred c-am să fiu în
stare să merg. Sau că partea preferată a trupului tă u o să facă faţă .
El mi-a muşcat marginea delicată a urechii, iar eu mi-am strâ ns
degetele de la picioare.
― Atunci, va trebui doar să îmi să ruţi partea preferată şi să faci totul
să fie mai bine.
Mi-am strecurat o mâ nă spre acea parte preferată ― preferata mea
― şi l-am apucat prin izmenele scurte. El a mormă it, împingâ ndu-se
în atingerea mea, iar îmbră că mintea a dispă rut, lă sâ ndu-mi doar
palma pe întă ritura catifelată .
― Trebuie să ne îmbră că m, am reuşit să spun, deşi îl mâ ngâ iam.
― Mai tâ rziu, a gemut el, muşcâ ndu-mi buza de jos.
Într-adevă r. Rhys s-a retras, sprijinindu-şi braţele tatuate lâ ngă
capul meu. Unul era acoperit cu semne illyriene, iar pe celă lalt avea
un tatuaj identic cu acela de pe braţele mele: semn al ultimei
înţelegeri pe care o tă cuseră m. Să înfruntă m împreună toate
lucrurile care ne aşteptau în viitor.
Vulva îmi zvâ cnea cu putere, ţinâ nd isonul bă tă ilor inimii, nevoia de
a-l simţi în mine, de a-l avea…
Ca o ofensă adusă celor două ritmuri gemene din mine, o bă taie s-a
auzit în uşa de la dormitor.
― Doar ca să ştiţi, s-a auzit Mor din partea cealaltă , chiar trebuie să
plecă m curâ nd!
Rhys a mormă it încet pe pielea mea, pă rul că zâ ndu-i pe frunte câ nd
a întors capul spre uşă . În ochii lui se citea doar intenţia unui
pră dă tor.
― Avem treizeci de minute, a spus el remarcabil de liniştit.
― Ş i durează două ore să te îmbraci! a zis Mor prin uşă , fă câ nd
şireată o pauză . Ş i nu mă refer la Feyre.
Rhys a râ s şi şi-a lipit fruntea de a mea. Am închis ochii, mirosindu-l,
deşi nu-l mai ţineam strâ ns.
― N-am terminat! m-a asigurat cu o voce ră guşită , înainte să mă
să rute pe gâ t şi să se retragă . Du-te şi-i terorizează pe alţii! i-a strigat
el lui Mor, rotindu-şi gâ tul în timp ce aripile i-au dispă rut şi s-a
îndreptat spre baie. Trebuie să mă aranjez.
Mor a chicotit, sunetul paşilor ei uşori stingâ ndu-se curâ nd. M-am
trâ ntit pe perne şi am inspirat adâ nc, potolindu-mi nevoia care mă
stră bă tea. Apa a susurat în baie, urmată de un strigă t uşor. Nu eram
singura care trebuia să se ră corească , într-adevă r, câ nd am intrat în
baie câ teva minute mai tâ rziu, Rhys încă se crispa în timp ce se spă la
în cadă .
Scufundâ ndu-mi degetele în apa înspumată , mi s-au confirmat
bă nuielile: era rece ca gheaţa.
CAPITOLUL 6 Morrigan
Nu era nicio lumină aici.
Nu fusese niciodată .
Nici mă car ghirlandele verzi, coroanele sfinte şi focurile aprinse din
lemn de mesteacă n în onoarea Solstiţiului nu puteau stră punge
întunericul etern care să lă şluia în Oraşul Cioplit.
Nu era întunericul pe care Mor ajunsese să îl adore în Velaris,
întunericul care fă cea la fel de mult parte din Rhys ca şi sâ ngele lui.
Era întunericul lucrurilor în putrefacţie, al descompunerii.
Întunericul sufocant care ofilea tot ce era viu.
Iar masculul cu pă rul auriu care stă tea în faţa ei în sala tronului,
printre stâ lpii înalţi sculptaţi cu acele animale care şerpuiau şi aveau
solzi ― fusese creat din acest întuneric.
― Îmi cer scuze dacă v-am întrerupt festivită ţile, se adresă mieros
Rhysand lui Keir şi masculului de lâ ngă el.
Eris.
Sala tronului era goală acum. Feyre rosti un cuvâ nt, iar cei care
mâ ncau, dansau şi complotau aici dispă rură , lă sâ ndu-i doar pe Keir
şi pe întâ iul nă scut al Marelui Lord al Toamnei.
Cel dintâ i vorbi primul, aranjâ ndu-şi reverele jachetei negre.
― Că rui fapt datoră m această plă cere?
Ce ton dispreţuitor! Ea încă auzea insultele şuierate ce se ascundeau
în spatele acestui ton, şoptite demult în locuinţa familiei sale, şoptite
la fiecare întâ lnire şi adunare la care vă rul ei nu era prezent.
„Corcitură monstruoasă . O ruşine pentru familie.”
― Mare Lord!
Ea rosti cuvintele fă ră să gâ ndească . Iar vocea ei, vocea pe care o
folosea aici… Nu îi aparţinea. Nu-i aparţinuse niciodată , mai ales aici
cu ei, în întuneric. Mor vorbi tot pe un ton rece şi neiertă tor câ nd se
corectă :
― Că rui fapt datoră m această plă cere, Mare Lord?
Nu se deranjă să îşi ascundă dinţii.
Keir o ignoră .
Metoda lui preferată de a insulta era să se comporte ca şi câ nd
persoana nu ar fi meritat să i se adreseze.
„încearcă un lucru nou, tică losule!”
Rhys interveni înainte ca Mor să dea glas vorbelor ei, puterea lui
întunecată umplâ nd sala şi muntele.
― Am venit, bineînţeles, ca să vă ură m ţie şi oamenilor tă i toate cele
bune, de Solstiţiu. Dar se pare că ai deja invitaţi.
Ca întotdeauna, Az îi oferise informaţii exacte. Câ nd de dimineaţă o
gă sise citind despre obiceiurile Regatului Iernii în biblioteca din
Casa Vâ ntului, ea nu îl întrebase cum aflase că Eris trebuia să vină în
seara asta. Aflase demult că era puţin probabil ca Az să îi spună .
Dar masculul din Regatul Toamnei care stă tea lâ ngă Keir… Mor se
forţă să se uite la Eris. În ochii lui ca de chihlimbar, mai reci decâ t
orice sală din regatul lui Kallias. Aşa fuseseră din clipa în care îl
cunoscuse, în urmă cu cinci secole.
Cu o mâ nă palidă , Eris îşi atinse jacheta argintie în dreptul pieptului,
semnul galanteriei Regatului Toamnei.
― Ş i eu mă gâ ndeam să fac nişte ură ri de Solstiţiu.
Tonul şi timbrul vocii mieroase şi arogante nu se schimbaseră în
ultimele secole. Nu se schimbase din acea zi.
Lumina caldă şi untoasă a soarelui pătrundea printre frunze,
făcându-le să strălucească precum rubinele şi cuarţul galben. Încă
mai simţea mirosul umed şi pământiu emanat de ce putrezea sub
frunzele şi rădăcinile pe care zăcea, peste care fusese aruncată. Acolo
fusese părăsită.
Totul o durea. Totul. Nu se putea mişca. Nu putea decât să privească
soarele ce se zărea prin coroana bogată de deasupra şi să asculte
vântul suflând printre trunchiurile argintii.
Şi miezul acelei dureri, care se răspândea în afară ca un foc viu cu
fiecare respiraţie sacadată şi răguşită…
Frunzele se fărâmiţară sub paşii uşori şi siguri. Şase perechi. Un grup
de grăniceri, o patrulă.
Ajutor. Cineva venise să o ajute…
Un mascul înjură cu o voce străină şi profundă. Apoi, tăcu.
Tăcu în timp ce o singură pereche de paşi se apropie. Nu-şi putea
întoarce capul, nu suporta durerea. Nu putea decât să respire aerul
umed şi să tremure.
― Nu o atinge!
Paşii se opriră.
Nu era un avertisment ca să o protejeze, să o apere.
Ea cunoştea vocea. Se îngrozise să o audă.
Îl simţea apropiindu-se. Simţea foşnetul frunzelor, muşchilor şi
rădăcinilor ca şi când pământul ar fi tremurat în faţa lui.
― Nu o atinge nimeni! spuse el. Eris. În clipa în care o facem, devine
răspunderea noastră.
Cuvinte reci şi insensibile.
― Dar… dar au bătut în cuie…
― Nu o atinge nimeni!
Bătută în cuie.
Ei o bătuseră în cuie.
O ţintuiseră în timp ce ţipa, o ţintuiseră cât strigase la ei şi, apoi, îi
implorase. După aceea, luaseră cuiele lungi şi un ciocan.
Trei.
Trei lovituri de ciocan, acoperite de ţipetele ei, de durere.
Ea începu să tremure, urând totul la fel de mult ca la început. Agonia
îi învăluise trupul, cuiele din pântecele ei fiind necruţătoare.
Un chip palid şi frumos se ivi deasupra sa, blocând frunzele ca nişte
nestemate. Nemişcat. Indiferent.
― Înţeleg că nu vrei să locuieşti aici, Morrigan.
Ar fi preferat să moară, să sângereze acolo. Ar fi preferat să moară şi
să revină ― să revină ca o creatură rea şi crudă şi să îi sfâşie pe toţi.
Cu siguranţă citise asta în ochii ei. Un mic zâmbet îi strâmbă buzele.
― Aşa credeam şi eu.
Eris se îndreptă, întorcându-se. Cu degetele, ea apucă frunzele şi
pământul argilos.
Îşi dorea să îi crească gheare ― ca şi lui Rhys ― şi să îi sfâşie gâtul
palid, însă nu acesta era darul ei. Darul ei… darul ei o lăsase aici.
Distrusă şi însângerată.
Eris se îndepărtă un pas.
Cineva din spatele lui spuse fără să gândească:
― Nu putem s-o lăsăm pur şi simplu…
― Putem şi o vom face, zise categoric Eris, păşind la fel de ferm când
se îndepărtă. Ea a ales să se întineze; familia ei a ales să o trateze ca
pe un gunoi. Le-am comunicat deja decizia mea în privinţa asta. Urmă
o pauză lungă, mai crudă decât restul. Şi nu obişnuiesc să mă culc cu
resturi illyriene.
În clipa aceea nu reuşi să-şi oprească lacrimile care-i alunecară,
fierbinţi, pe obraji.
Singură. Intenţionau s-o lase singură aici. Prietenii ei nu ştiau unde
plecase. Abia ştia ea însăşi unde se afla.
― Dar… Acea voce care obiecta interveni din nou.
― Plecaţi!
După aceea, nu se mai auzi nicio obiecţie.
Iar după ce sunetul paşilor lor se stinse, liniştea se pogorî din nou.
Soarele, vântul şi frunzele.
Sângele, fierul şi pământul de sub unghiile ei.
Durerea.
Ghiontul subtil pe care i-l dă du Feyre o scoase din reverie, departe
de poiana însâ ngerată de peste graniţa Regatului Toamnei.
Mor îi aruncă o privire recunoscă toare lui Feyre, pe care Marea Lady
o ignoră elegant, îndreptâ ndu-şi atenţia spre conversaţie. Fă ră să o fi
pierdut din vedere de la bun început.
Feyre îşi asumase rolul de stă pâ nă a acestui oraş îngrozitor cu mai
multă uşurinţă decâ t o fă cuse ea. Îmbră cată cu o rochie neagră
stră lucitoare şi cu diadema în formă de semilună pe cap, prietena ei
pă rea învă luită de aerul poruncitor al unei conducă toare, fă câ nd
parte din locul acesta la fel de mult ca şerpii sculptaţi şi încrustaţi
peste tot. Era întruchiparea a ceea ce, probabil, îşi imaginase într-o
zi Keir pentru Mor.
Nu rochia roşie pe care o purta Mor, stră lucitoare şi provocatoare,
sau bijuteriile de aur de la încheieturi şi urechi, scâ nteind ca lumina
soarelui aici, în beznă .
― Dacă voiai ca această legă tură să ră mâ nă privată , spuse Rhys cu
un calm mortal, poate n-a fost înţelept să ne întâ lnim la o adunare
publică .
Într-adevă r.
Administratorul Oraşului Cioplit flutură o mâ nă .
― De ce am avea ceva de ascuns? După ră zboi, toţi suntem foarte
buni prieteni!
Deseori, ea visa să îl spintece: uneori cu un cuţit, alteori cu mâ inile
goale.
― Ş i cum merg lucrurile la curtea tată lui tă u, Eris?
O întrebare uşoară şi plictisită din partea lui Feyre.
În ochii lui ca de chihlimbar nu se citea decâ t dezgustul.
La acea privire, un vuiet îi umplu capul lui Mor, iar ea abia mai auzi
ră spunsul lui tă ră gă nat sau pe cel al lui Rhys.
Câ ndva, fusese o încâ ntare să îi tachineze pe Keir şi cei de la curtea
lui, să îi ţină încordaţi. La naiba, primă vara trecută , chiar îi rupsese
câ teva oase Administratorului ― după ce Rhys îi rupsese braţele,
ologindu-l. Se bucurase să o facă , după tot ce îi spusese Keir lui
Feyre, iar apoi fusese încâ ntată câ nd mama ei o alungase din camera
lor privată , ordinul fiind încă valabil. Dar din clipa în care Eris
intrase în acea sală de consiliu în urmă cu câ teva luni…
„Ai mai mult de cinci sute de ani”, îşi amintea ea deseori. Putea să
înfrunte situaţia, să o gestioneze mai bine de atâ t.
„Nu obişnuiesc să mă culc cu resturi illyriene.”
Chiar şi acum, chiar şi după ce Azriel o gă sise în pă dure, după ce
Madja o vindecase pâ nă câ nd urmele cuielor nu-i mai pă tau
abdomenul… Nu ar fi trebuit să vină aici în seara asta.
I se strâ nse pielea şi simţi un gol în stomac. „Laşo!”
înfruntase inamici, luptase în multe ră zboaie şi totuşi, situaţia asta…
aceşti doi masculi împreună …
Mor mai mult o simţi decâ t o vă zu pe Feyre înţepenind lâ ngă ea din
cauza vorbelor lui Eris.
― Tată lui tă u nu îi este îngă duit să calce pe tă râ mul oamenilor, îi
spuse Marea Lady lui Eris.
Tonul şi ră ceala din ochii lui Feyre nu lă sau loc niciunui compromis.
Eris ridică pur şi simplu din umeri.
― Nu cred că tu hotă ră şti asta.
Întruchiparea graţiei naturale, Rhys îşi bă gă mâ inile în buzunare.
Totuşi, umbrele şi întunericul presă rat cu stele care îl urmau, care
fă ceau ca muntele să tremure la fiecare pas al lui, erau adevă ratul
chip al Marelui Lord al Regatului Nopţii. Cel mai puternic Mare Lord
din istorie.
― Ţ i-aş sugera să îi aminteşti lui Beron că extinderea teritoriului nu
este posibilă . Pentru niciun regat.
Eris nu se tulbură . Nimic nu îl tulburase vreodată , iar Mor urâ se acea
distanţare, acea ră ceală , din clipa în care îl cunoscuse. Acea lipsă a
interesului sau a emoţiilor pentru lume.
― Atunci ţi-aş sugera, Mare Lord, să vorbeşti cu dragul tă u prieten
Tamlin despre asta.
― De ce? întrebarea lui Feyre fu tă ioasă ca o lamă .
Gura lui Eris se strâ mbă într-un zâ mbet de viperă .
― Pentru că teritoriul lui Tamlin este singurul care împarte graniţa
cu tă râ mul oamenilor. Cred că oricine caută să se extindă va trebui
să treacă mai întâ i prin Regatul Primă verii. Sau, cel puţin, să aibă
permisiunea lui.
Altă persoană pe care urma să o ucidă într-o zi. Dacă Feyre şi Rhys
nu i-o luau înainte.
Nu conta ce fă cuse Tamlin în ră zboi, dacă adusese armatele lui
Beron şi pe cele ale oamenilor cu el. Dacă pă că lise Hybernul.
O altă zi, o altă femeie care ză cea pe pă mâ nt ― pe acestea Mor nu
avea să le uite sau să le ierte.
Totuşi, chipul rece al lui Rhys deveni gâ nditor. Ea putea citi cu
uşurinţă reticenţa din ochii lui şi că era nervos din cauză că Eris îl
anunţase, dar informaţia era informaţie.
Mor se uită spre Keir şi vă zu că o privea.
În afară de primul ordin dat Administratorului, ea nu scosese un
cuvâ nt. Nu contribuise la această întâ lnire. Nu intervenise.
Citea asta în ochii lui Keir. Satisfacţia.
„Spune ceva! Gâ ndeşte-te ce să spui. Să îl umileşti.”
Dar Rhys consideră discuţia încheiată , luâ nd-o de braţ pe Feyre şi
plecâ nd, muntele tremurâ nd într-adevă r sub paşii lor. Mor nu ştia ce
îi spusese lui Eris.
„Jalnică . Laşă şi jalnică .
Adevă rul este darul tă u. Adevă rul este blestemul tă u.
Spune ceva!”
însă cuvintele menite să îl doboare pe tată l ei nu se fă cură auzite.
Mor îi întoarse spatele moştenitorului Regatului Toamnei care
râ njea, rochia-i roşie fluturâ nd în urma ei, şi îi însoţi pe Marele Lord
şi pe Marea Lady prin întuneric şi din nou la lumină .
CAPITOLUL 7 Rhysand
― Tu chiar ştii să faci cadouri de Solstiţiu, Az!
M-am întors de la zidul de ferestre din cabinetul meu personal din
Casa Vâ ntului.
Spionul, fratele meu, a ră mas în partea cealaltă a biroului mare din
stejar acoperit de hă rţile şi documentele pe care mi le ară tase.
Expresia îi era ca de piatră . Aşa fusese din clipa în care bă tuse la
uşile duble ale cabinetului, după ră să rit. Ca şi câ nd ar fi ştiut că nu
reuşisem să dorm noaptea trecută după avertismentul nu prea
subtil al lui Eris în ceea ce-l priveşte pe Tamlin şi graniţele lui.
Întorşi acasă , Feyre nu a deschis subiectul. Nu pă ruse pregă tită să
discute despre cum să procedă m cu Marele Lord al Primă verii.
Adormise repede, lă sâ ndu-mă să meditez în faţa focului din salon.
Nu era de mirare că zburasem aici înainte de ră să rit, neră bdă tor ca
frigul aprig să alunge din mine apă sarea nopţii nedormite. În urma
zborului, aripile îmi erau încă amorţite pe alocuri.
― Voiai informaţii, a spus Az încet.
Lâ ngă el, mâ nerul de obsidian al Povestitorului Adevă rului pă rea să
absoarbă primele raze de soare.
Mi-am dat ochii peste cap, rezemâ ndu-mă de birou şi gesticulâ nd
spre materialele aduse de el.
― N-ai fi putut să aştepţi pâ nă după Solstiţiu pentru asta?
Am aruncat o privire la chipul inexpresiv al lui Azriel şi am adă ugat:
― Nu te deranja să -mi ră spunzi.
Un colţ al gurii lui Azriel s-a ridicat, umbrele din jurul să u
alunecâ ndu-i pe gâ t ca nişte tatuaje vii, identice cu cele illyriane de
sub hainele lui de piele.
Erau umbre diferite de cele pe care le invocau şi cu care vorbeau
puterile mele. Nă scute într-o închisoare fă ră lumină şi aer menită să
îl distrugă .
În schimb, el le învă ţase limba.
Deşi pietrele Siphon de culoarea cobaltului erau dovada că
moştenirea lui illyriană era adevă rată , nici mă car învă ţă turile vaste
ale acelui popor ră zboinic, ale poporului meu ră zboinic, nu puteau
explica de unde veniseră darurile îmblâ nzitorului umbrelor. Cu
siguranţă nu erau legate de pietrele Siphon, de puterea brută
ucigaşă pe care o aveau majoritatea illyrienilor şi pe care o canalizau
prin pietre ca să îi împiedice să distrugă tot în calea lor. Inclusiv pe
cel care le purta.
Mutâ ndu-mi privirea de la pietrele de pe mâ inile lui, m-am încruntat
vă zâ nd teancul de hâ rtii pe care mi le ară tase Az cu câ teva clipe în
urmă .
― L-ai spus lui Cassian?
― Am venit direct aici, a zis Azriel. Oricum o să sosească destul de
curâ nd.
Mi-am muşcat buza câ nd am studiat harta teritoriului lllyria.
― Sunt mai multe clanuri decâ t mă aşteptam, am recunoscut şi am
trimis un mă nunchi de umbre prin cameră ca să calmez puterea care
mi se agita acum, neliniştită , în vene. Chiar şi după cele mai
pesimiste calcule ale mele.
― Nu sunt toţi membrii clanurilor, a spus Az, chipul lui macabru
subminâ ndu-i încercarea de a domoli lovitura. Pe hartă sunt
marcate doar locurile în care se ră spâ ndeşte nemulţumirea, nu unde
sunt majoritatea. Cu un deget plin de cicatrice, îmi ară tă una dintre
tabere. Aici sunt doar două femele care par să scuipe venin despre
ră zboi. Una este vă duvă , iar cealaltă este mama unui soldat.
― Unde este fum, este şi foc, i-am ră spuns eu.
Azriel a studiat harta preţ de un minut. L-am lă sat în linişte, ştiind că
vorbea doar câ nd era pregă tit să o facă . Câ nd eram mici, eu şi
Cassian ne petreceam ore în şir chinuindu-l pe Az, încercâ nd să îl
facem să vorbească . Nu cedase niciodată .
― Illyrienii sunt nişte gunoaie, a spus el prea încet.
Am deschis gura şi am închis-o.
Umbrele i s-au adunat în jurul aripilor, desprinzâ ndu-se uşor de el şi
alunecâ nd pe covorul gros şi roşu.
― Se antrenează mereu pentru a fi ră zboinici, şi totuşi, câ nd nu se
întorc acasă , familiile lor ne transformă pe nor în personaje negative
pentru că i-am trimis la ră zboi?
― Familiile lor au pierdut ceva de neînlocuit, am spus eu precaut.
Azriel a fluturat o mâ nă cu cicatrice, pietrele lui Siphon de culoarea
cobaltului lucind odată cu mişcarea degetelor sale prin aer.
― Sunt nişte ipocriţi.
― Aşadar, ce ai vrea să fac? Să desfiinţez cea mai mare armată din
Prythian?
Az nu a ră spuns.
Totuşi, m-am uitat în ochii lui reci ca gheaţa care uneori tot mă
speriau de moarte. Vă zusem ce le fă cuse fraţilor lui vitregi în urmă
cu câ teva secole. Încă mai visam scenele acelea. Nu actul în sine mă
bâ ntuia. Meritaseră tot ce pă timiseră . Absolut totul.
Imaginea râ pei îngheţate în care plonjase Az era cea care, uneori, se
ivea dintr-un ungher al minţii mele.
Începuturile acelui îngheţ i se vedeau acum în ochi. Aşadar am spus
calm, însă fă ră să îl las să mă contrazică :
― Nu am de gâ nd să desfiinţez armata illyriană . Oricum ei nu au
unde să se ducă . Iar dacă încercă m să îi scoatem din munţii aceştia,
ar putea lansa chiar atacul pe care încercă m să îl evită m.
Az nu a spus nimic.
― Însă probabil mai important, am continuat eu, ară tâ nd cu degetul
spre continentul întins, este faptul că reginele oamenilor nu s-au
întors în teritoriile lor. Ză bovesc în palatul lor comun. În afară de
asta, populaţia Hybernului nu este prea încâ ntată că a pierdut
ră zboiul acesta. Ş i fă ră zid, cine ştie ce alte teritorii ale spiriduşilor s-
ar putea extinde pe pă mâ nturile oamenilor? Maxilarul mi s-a
încordat câ nd am rostit ultimele cuvinte. Pacea asta este instabilă .
― Ş tiu, a spus Az în cele din urmă .
― Deci s-ar putea să avem din nou nevoie de illyrieni înainte ca totul
să se termine. Să avem nevoie ca ei să fie dispuşi să verse sâ nge.
Feyre ştia. O ţinusem la curent cu toate rapoartele şi întâ lnirile. Dar
cea mai recentă …
― Îi vom supraveghea pe nemulţumiţi, am încheiat eu, lă sâ ndu-l pe
Az să simtă un vuiet al puterii care pâ ndea în mine, să simtă că
vorbeam serios. Cassian ştie că nemulţumirea se ră spâ ndeşte în
tabere şi este dispus să facă orice ca să remedieze situaţia.
― Nu ştie câ t de mulţi sunt.
― Ş i poate ar trebui să aşteptă m ca să -i spunem. Pâ nă după
să rbă tori. Az a clipit. Va avea destule lucruri de care să se ocupe, i-
am explicat calm. Lasă -I să se bucure de să rbă toare câ t mai poate.
Az şi cu mine am că zut de acord să nu aducem vorba despre Nesta.
Între noi sau în faţa lui Cassian. Ş i nici mie nu mi-am permis să mă
gâ ndesc la asta. Nici Mor nu îşi permitea, avâ nd în vedere
neobişnuita ei tă cere privind acest subiect de câ nd cu sfâ rşitul
ră zboiului.
― Se va supă ra pe noi pentru că nu i-am spus.
― Deja bă nuieşte ceva, aşadar, acum, nu facem decâ t să -i confirmă m
presupunerile.
Az şi-a trecut degetul mare peste mâ nerul negru al Povestitorului
Adevă rului, runele argintii de pe teaca neagră stră lucind în lumină .
― Ş i cum ră mâ ne cu reginele umane?
― Le vom supraveghea în continuare. Tu ai să continui să le
urmă reşti.
― Vassa şi Jurian sunt încă împreună cu Graysen. Îi includem şi pe
ei?
O adunare ciudată în teritoriul oamenilor. Fă ră ca vreo regină să fi
fost desemnată pă rţii de teritoriu de la baza Prythianului, şi doar cu
un consiliu de lorzi bogaţi şi negustori, Jurian ajunsese, cumva, la
conducere. Folosind proprietatea familiei Graysen drept sediu al
jilţului puterii.
Iar Vassa… Ră mă sese. Custodele îi acordase un ră gaz de la blestemul
ei ― vraja care o transforma în pasă re de foc ziua şi din nou în
femeie noaptea. Ş i o legase de lacul să u din inima continentului.
Nu mai vă zusem o asemenea vrajă . Ş i eu, şi Flelion ne trimiseseră m
puterea asupra ei, că utâ nd o posibilitate de a o elibera. Nu gă sisem
niciuna. Era ca şi cum blestemul i-ar fi curs prin sâ nge.
Însă libertatea Vassei avea să ajungă la final. Lucien o spusese în
urmă cu câ teva luni, şi tot o vizita suficient de des încâ t să ştiu că
nimic nu se îmbună tă ţise în privinţa asta. Trebuia să se întoarcă la
lac, la stă pâ nul-vră jitor care o ţinea prizonieră şi că ruia îi fusese
vâ ndută chiar de reginele care se adunaseră din nou în castelul lor
comun ― fostul castel al Vassei.
― Vassa ştie că Reginele Ţ inutului vor fi o ameninţare pâ nă ne vom
ocupa de ele, am spus eu în sfâ rşit. Încă o mică informaţie oferită de
Lucien. Cel puţin mie şi lui Az. Dar dacă reginele nu depă şesc limita,
nu trebuie să le înfruntă m. Dacă intervenim, chiar şi să le
împiedică m să pornească alt ră zboi, vom fi consideraţi cotropitori,
nu eroi. Trebuie ca oamenii din alte teritorii să aibă încredere în noi,
dacă e să speră m că vom obţine vreodată o pace care să dureze.
― Atunci, poate Jurian şi Vassa ar trebui să se ocupe de ele. Câ tă
vreme Vassa este liberă să o facă .
Mă gâ ndisem la posibilitatea asta. Eu şi Feyre o dezbă tuseră m
îndelung, tâ rziu în noapte. De mai multe ori.
― Oamenilor trebuie să li se dea şansa să se conducă . Să decidă
pentru ei. Chiar şi aliaţilor noştri.
― Atunci, trimite-l pe Lucien. Ca emisar al nostru pentru oameni.
Am studiat încordarea din umerii lui Azriel, umbrele ferindu-l pe
jumă tate de razele soarelui.
― Lucien este plecat acum.
Az a ridicat din sprâ ncene.
― Unde?
L-am fă cut semn din ochi.
― Tu eşti spionul meu. Nu ar trebui să ştii?
Az şi-a încrucişat braţele, chipul fiindu-i la fel de elegant şi rece ca
legendarul pumnal de la centura lui.
― Nu e pentru mine o prioritate să îi urmă resc mişcă rile.
― De ce?
Nu a afişat nicio urmă de emoţie.
― Este partenerul lui Elain.
Am aşteptat.
― Să -l urmă resc ar fi o invadare a intimită ţii ei.
Să ştie câ nd şi dacă Lucien o că uta. Ce fă ceau împreună .
― Eşti sigur de asta? am întrebat încet.
Pietrele Siphon ale lui Azriel s-au stins, devenind la fel de întunecate
şi prevestitoare de ră u precum cea mai adâ ncă mare.
― Unde a plecat Lucien?
Mi-am îndreptat spatele la auzul ordinului clar din cuvintele lui, dar
i-am ră spuns cu o voce tă ră gă nată :
― S-a dus în Regatul Primă verii. Va fi acolo de Solstiţiu.
― Tamlin l-a alungat ultima dată .
― Da. Dar l-a invitat pentru să rbă toare. Probabil pentru că Tamlin îşi
dă dea seama că şi-ar fi petrecut-o singur în conac. Sau în ce mai
ră mă sese din el.
Nu îl compă timeam, pentru că încă simţeam groaza lui Feyre câ nd
Tamlin distrusese biroul şi o încuiase în casa aceea.
Ş i Lucien îl lă sase să o facă . Dar, cu el, mă împă casem ― sau
încercasem să o fac.
Cu Tamlin era mai complicat. Mai complicat decâ t îmi permiteam, de
obicei, să recunosc.
El era încă îndră gostit de Feyre. Nu puteam să îl condamn pentru
asta, chiar dacă mă fă cea să vreau să îi sfâ şii gâ tul.
Am alungat acel gâ nd.
― Am să discut despre Vassa şi Jurian cu Lucien, câ nd se întoarce. Să
vă d dacă este pregă tit pentru o altă vizită . Mi-am înclinat capul.
Crezi că ar suporta să fie în preajma lui Graysen?
Chipul inexpresiv al lui Az era tocmai motivul pentru care nu
pierduse niciodată la că rţi.
― De ce ar trebui să hotă ră sc eu asta?
― Vrei să -mi spui că nu minţeai câ nd ai zis că nu urmă reşti fiecare
mişcare a lui Lucien?
Nimic. Chipul şi mirosul să u nu tră dau nimic. Umbrele, oriunde ar fi
fost, se ascundeau prea bine. Prea mult.
― Dacă Lucien îl ucide pe Graysen, atunci foarte bine! a zis Azriel cu
ră ceală .
Puteam să fiu de acord, la fel ca Feyre… şi Nesta.
― Sunt pe jumă tate tentat ca, de Solstiţiu, să îi dau Nestei dreptul de
a vâ na.
― Îi faci un cadou?
Nu. Oarecum.
― Cred că e suficient că -i plă tesc apartamentul şi bă utura.
Az şi-a trecut o mâ nă prin pă rul negru.
― Ar trebui… Era neobişnuit ca el să îşi caute cuvintele. Ar trebui să
le dă m cadouri surorilor?
― Nu, am spus eu, şi vorbeam serios. Az a pă rut să ofteze uşurat. A
pă rut, de vreme ce doar o ră suflare i-a pă ră sit buzele. Nu cred că
Nestei îi pasă , şi nu cred că Elain se aşteaptă să primească ceva de la
noi. Le voi lă sa pe surori să îşi facă singure cadouri.
Az a dat din cap.
Am bă tut cu degetele pe hartă , chiar deasupra Regatului Primă verii.
― Peste o zi sau două , pot să -i spun chiar eu lui Lucien că am să mă
duc la moşia lui Graysen.
Azriel a ridicat o sprâ nceană .
― Adică ai să vizitezi Regatul Primă verii?
Mi-aş fi dorit să -i pot spune altceva. Dar, i-am zis ce insinuase Eris:
că Tamlin fie nu s-ar fi ară tat interesat să -şi întă rească graniţele cu
ţinutul oamenilor, fie ar fi fost dispus să le permită tuturor să le
traverseze. Mă îndoiam că aş fi apucat să dorm bine o noapte înainte
să aflu personal.
Câ nd am terminat, Az a luat un gră unte invizibil de praf de pe solzii
de piele ai mă nuşii ― singurul semn al enervă rii lui.
― Pot să te însoţesc.
Am scuturat din cap.
― Este mai bine să fac singur asta.
― Te referi la întâ lnirea cu Lucien sau la cea cu Tamlin?
― La ambele.
Pe Lucien puteam să -l suport. Tamlin… Poate nu voiam să asiste
nimeni la ce aş fi putut să spun sau să fac.
― Ai s-o rogi pe Feyre să vină cu tine?
După o privire în ochii că prui ai lui Azriel, mi-am dat seama că era
perfect conştient de toate motivele mele de a merge singur.
― Am s-o întreb peste câ teva ore, am spus eu, dar nu cred că o să
vrea să vină . Ş i mă îndoiesc că am să încerc să o conving să se
ră zgâ ndească .
Pace. Pacea era la îndemâ na noastră . Ş i totuşi, erau datorii ră mase
neplă tite pe care voiam să le plă tesc.
Az a dat din cap cu înţeles. El întotdeauna mă înţelesese cel mai bine
― mai mult decâ t alţii. În afară de partenera mea. Nu aflasem
niciodată dacă darurile lui îi permiteau să facă asta sau doar faptul
că ne asemă nă m mai mult decâ t îşi dă deau cei mai mulţi seama.
Dar Azriel ştia câ te ceva despre vechile probleme care trebuiau
rezolvate, despre dezechilibrele care trebuiau refă cute.
Ca şi majoritatea celor din cercul meu de prieteni, probabil.
― Să înţeleg că nu ai nicio veste de la Bryaxis. M-am uitat spre
marmura de sub cizmele mele, ca şi câ nd aş fi putut să vă d tocmai
pâ nă în biblioteca de sub muntele acesta şi etajele inferioare, acum
goale, dar care fuseseră câ ndva locuite.
Ş i Az a studiat podeaua.
― N-am auzit nicio şoaptă . Sau vreun ţipă t, la drept vorbind.
Am chicotit. Fratele meu avea un simţ al umorului ră ută cios.
Plă nuiam de câ teva luni să îl gă sesc pe Bryaxis ― să o iau pe Feyre şi
să o las să îi dea de urmă entită ţii care, din lipsa unei explicaţii mai
bune, pă rea a fi însă şi frica. Dar, la fel ca multe dintre planurile
pentru partenera mea, conducerea regatului şi înţelegerea lumii de
dincolo de acesta mă încurcaseră .
― Vrei să îl gă sesc eu? o întrebare uşoară , calmă .
Am fluturat o mâ nă , verigheta reflectâ nd lumina dimineţii. Faptul că
nu primisem vreo veste de la Feyre îmi spunea destule: încă dormea.
Ş i oricâ t de tentant ar fi fost să o trezesc doar ca să îi aud vocea, nu
voiam să se supere pe mine pentru că îi deranjasem somnul.
― Lasă -I şi pe Bryaxis să se bucure de Solstiţiu, am spus eu.
Un zâ mbet i-a strâ mbat lui Az buzele.
― Ce generos eşti!
Mi-am înclinat teatral capul, întruchiparea mă rinimiei regale, şi m-
am aşezat pe scaun, punâ ndu-mi picioarele pe birou.
― Câ nd pleci spre Rosehall?
― În dimineaţa de după Solstiţiu, mi-a ră spuns el, întorcâ ndu-se spre
întinderea stră lucitoare a Velarisului. S-a crispat puţin. Mai trebuie
să fac nişte cumpă ră turi înainte să plec.
L-am zâ mbit strâ mb fratelui meu.
― Cumpă ră -i ceva şi din partea mea! Ş i, de data asta, să treci darul în
contul meu.
Ş tiam că Az nu ar fi fă cut-o, dar a dat oricum aprobator din cap.
CAPITOLUL 8 Cassian
Venea furtuna.
Chiar la timp pentru Solstiţiu. Avea să lovească doar peste o zi sau
două , dar Cassian o simţea în vâ nt. Ş i ceilalţi din tabă ra Windhaven
puteau să o simtă , activită ţile desfă şurâ ndu-se acum în grabă ,
eficient. Casele şi corturile erau aranjate, tocanele şi fripturile
pregă tite, iar oamenii plecau sau soseau mai devreme decâ t era de
aşteptat, ca să nu-i prindă furtuna.
Cassian le dă duse fetelor ziua liberă din cauza asta. Ordonase ca
toate antrenamentele şi exerciţiile, inclusiv ale masculilor, să fie
amâ nate pâ nă după furtună . Afară avea să iasă un numă r limitat de
patrule, formate doar din cei pricepuţi sau neră bdă tori să -şi încerce
puterile împotriva temperaturilor scă zute şi a vâ nturilor care cu
siguranţă ar fi bă tut groaznic. Inamicii puteau să atace şi pe furtună .
Dacă furtuna era atâ t de mare pe câ t o simţea el, tabă ra avea să fie
îngropată sub ză padă zile în şir.
Motiv pentru care ajunsese să stea în micul centru al artizanilor din
tabă ră , dincolo de corturi şi cele câ teva case permanente. Numai
câ teva pră vă lii ocupau cealaltă parte a drumului nepietruit care, de
obicei, era doar o potecă de pă mâ nt în lunile mai că lduroase: o
pră vă lie universală , care pusese deja anunţ că ră mă sese Iară marfa,
două fieră rii, o cizmă rie, un atelier de sculptură în lemn şi o
croitorie.
Clă direa din lemn a croitoriei era oarecum nouă . Cel puţin după
standardele illyriene ― probabil veche de zece ani. La etajul
magazinului pă rea a fi zona de locuit, lă mpile arzâ nd puternic
înă untru. Iar în vitrina de sticlă a magazinului se afla exact ceea ce
că uta.
Clopoţelul de deasupra uşii cu vitraliu ră sună câ nd Cassian intră ,
strâ ngâ ndu-şi aripile în ciuda faptului că tocurile uşilor erau mai late
decâ t la alte intră ri. Că ldura îl învă lui, binevenită şi foarte plă cută ,
iar el închise repede uşa în urma lui.
Femela tâ nă ră şi zveltă din spatele tejghelei din pin deja stă tea
nemişcată , urmă rindu-l.
Cassian observă mai întâ i cicatricile de pe aripile ei. Cicatricile urâ te
de pe tendoanele din mijloc.
Îi veni greaţă , cu toate că zâ mbi şi se îndreptă spre tejgheaua
lustruită . Tă iate. Aripile îi fuseseră tă iate.
― Îl caut pe Proteus, spuse el, uitâ ndu-se în ochii că prui, ageri şi
şireţi ai femelei. Prezenţa lui o surprindea, însă nu se temea. Pă rul
negru era împletit simplu, dezvă luind clar pielea bronzată şi faţa
îngustă şi ascuţită . Nu era o faţă frumoasă , ci frapantă . Interesantă .
Ea nu îşi coborî privirea aşa cum li se ordonase femelelor illyriene şi
cum fuseseră instruite să o facă . În ciuda urmelor lă sate de tă ieturile
care dovedeau că vechile obiceiuri se respectau în familia ei, se uită
în ochii lui.
Acea privire sinceră şi tulbură toare îi aminti de Nesta.
― Proteus era tată l meu, spuse ea, dezlegâ ndu-şi şorţul alb ca să
dezvă luie o rochie simplă maro înainte să iasă de după tejghea.
„Era.”
― Îmi pare ră u! zise el.
― Nu s-a întors de la ră zboi.
Cassian se forţă să nu-şi plece capul.
― Atunci îmi pare şi mai ră u.
― De ce ar trebui să îţi pară ră u? O întrebare indiferentă şi
dezinteresată . Ea îi întinse o mâ nă subţire. Eu sunt Emerie. Acum,
asta e pră vă lia mea.
O linie neobişnuită fusese trasată . Cassian dă du mâ na cu ea, deloc
surprins să constate că strâ nsoarea ei era puternică şi fermă .
El îl cunoscuse pe Proteus. Fusese surprins câ nd masculul se
înrolase în timpul ră zboiului. Cassian ştia că el avea o fiică , însă
niciun fiu. Ş i nici alte rude apropiate de sex masculin. La moartea lui,
magazinul ar fi ră mas unuia dintre ei. Dar, ca fiica lui să avanseze, să
insiste că pră vă lia îi aparţinea şi să continue să o gestioneze… El
studie spaţiul mic şi ordonat.
Se uită pe fereastra din faţă spre pră vă lia de peste drum, cea fă ră
marfa.
A lui Emerie era plină de provizii, ca şi câ nd tocmai le-ar fi primit
sau nimeni nu s-ar fi deranjat vreodată să între.
Faptul că Proteus deţinuse şi construise locul acesta, într-o tabă ră
unde pră vă liile apă ruseră cu doar cincizeci de ani în urmă , însemna
că avea destui bani. Suficienţi probabil încâ t Emerie să îi folosească .
Dar nu pentru totdeauna.
― Cu siguranţă pare că este a ta, spuse el în cele din urmă , din nou
atent la ea.
Emerie se îndepă rtase câ ţiva paşi, ţinâ ndu-şi spatele drept şi bă rbia
ridicată .
El o vă zuse şi pe Nesta în poziţia asta, poziţie pe care o intitulase
„îmi voi ucide duşmanii”.
Pâ nă acum, Cassian gă sise nume pentru vreo două zeci de poziţii ale
Nestei, acestea variind de la „îţi voi mâ nca ochii la micul dejun” pâ nă
la „Nu vreau să afle Cassian că ştiu lucruri grosolane”. Ultima era
preferata lui.
Înă buşindu-şi zâ mbetul, Cassian gesticulă spre gră mezile frumoase
de mă nuşi cu că ptuşeală din lâ nă şi fulare care împodobeau vitrina.
― Vreau să cumpă r toate accesoriile de iarnă pe care le ai.
Sprâ ncenele ei negre se ridicară spre linia pă rului.
― Serios?
El bă gă o mâ nă în buzunarul hainelor de piele ca să scoată punga cu
bani şi i-o întinse.
― Ar trebui să fie destui.
Emerie câ ntă ri în palmă mica pungă din piele.
― Nu am nevoie de pomană .
― Atunci, ia câ t costă mă nuşile, cizmele, fularele şi hainele şi dă -mi
restul.
Ea nu-i ră spunse înainte să arunce punga pe tejghea şi să se
gră bească spre vitrină , aducâ ndu-i pe tejghea în gră mezi şi teancuri
ordonate tot ce-i ceruse el, ba chiar ducâ ndu-se şi în camera din
spatele tejghelei şi ieşind cu mai multe lucruri, pâ nă câ nd nu mai
ră mase niciun loc pe suprafaţa lustruită şi doar ză ngă nitul
monedelor umplu pră vă lia.
Ea îi înapoie punga fă ră să zică nimic, iar el se abţinu să menţioneze
că era unul dintre puţinii illyrieni care îi acceptaseră vreodată banii.
Cei mai mulţi îi scuipaseră sau îi aruncaseră pe pă mâ nt, chiar şi
după ce Rhys devenise Mare Lord.
Emerie studie gră mada de haine de iarnă de pe tejghea.
― Vrei să caut nişte pungi şi cutii?
El scutură din cap.
― Nu este nevoie.
Ea ridică din nou din sprâ ncenele-i negre.
Cassian bă gă mâ na în punga cu bani şi lă să trei monede grele pe
singurul spaţiu gol pe care îl gă si pe tejghea.
― Pentru taxa de livrare.
― Cui să le livrez? întrebă Emerie fă ră să gâ ndească prea mult.
― Locuieşti deasupra pră vă liei, nu-i aşa? Ea dă du ferm din cap.
Atunci, presupun că ştii suficiente lucruri despre tabă ra asta şi cine
are destule şi cine nu are nimic. Peste câ teva zile va veni o furtună .
Aş vrea să împă rţi ce-am cumpă rat celor care ar putea să -i resimtă
cel mai puternic impactul.
Ea clipi, iar el o vă zu reevaluâ nd situaţia. Emerie se uită cu atenţie la
hainele adunate.
― Ei… mulţi nu mă plac, spuse mai încet decâ t pâ nă acum.
― Nu mă plac nici pe mine. Ţ i-ai ales bine tovară şul!
Auzindu-I, tâ nă ra zâ mbi şovă itor. Nu era un zâ mbet în toată regula,
pentru că se afla în faţa unui mascul pe care nu îl cunoştea.
― Consideră gestul ca pe o reclamă bună pentru pră vă lie! continuă
el. Spune-le că este un dar de la Marele lor Lord.
― De ce nu de la tine?
El nu voia să ră spundă . Nu azi.
― Este mai bine să nu mă implici în povestea asta.
Emerie îl mă sură o clipă din priviri, după care dă du aprobator din
cap.
― Mă voi asigura ca, pâ nă la apus, să fie livrate celor care au cea mai
mare nevoie.
Cassian îi mulţumi plecâ ndu-şi capul şi se îndreptă spre uşa din
sticlă . Numai uşa şi ferestrele acestei clă diri costaseră probabil mai
mult decâ t îşi puteau permite majoritatea illyrienilor după ani buni
de muncă .
Proteus fusese un bă rbat bogat ― un bun negustor. Ş i un ră zboinic
destul de bun. Dacă riscase totul ca să plece la ră zboi, însemna că -i
mai ră mă sese o urmă de mâ ndrie.
Dar cicatricile de pe aripile lui Emerie, dovada că n-avea să mai
simtă niciodată plă cerea de a zbura…
Într-o anumită mă sură îşi dorea ca Proteus să fi fost încă în viaţă .
Mă car ca să îl poată ucide el pe mascul.
Cassian întinse mâ na spre mâ nerul din alamă , simţind metalul rece
în palmă .
― Lord Cassian!
El privi peste umă r spre locul în care Emerie stă tea încă în spatele
tejghelei, dar nu se deranjă să o corecteze, să -i spună că nu
acceptase şi nu avea să accepte niciodată titlul de lord.
― Solstiţiu fericit! spuse ea scurt şi la obiect.
Cassian îi zâ mbi.
― Ş i ţie! Să -mi dai de ştire dacă ai vreo problemă cu livră rile.
Ea îşi ridică bă rbia ascuţită .
― Sunt sigură că nu va fi nevoie!
În cuvintele ei se simţea înflă că rarea. Emerie avea să oblige familiile
să le accepte, fie că voiau sau nu.
El mai vă zuse înflă că rarea aceea… şi hotă râ rea. Aproape se întrebă
ce s-ar fi putut întâ mpla dacă s-ar fi întâ lnit vreodată . Ce-ar fi
rezultat.
Cassian ieşi din magazin, în frigul zilei, clopotul ză ngă nind în urma
lui ― un vestitor al furtunii care urma.
Nu doar al furtunii care dă dea nă vală peste aceşti munţi.
Ci poate al uneia care se învolbura aici de foarte mult timp.
CAPITOLUL 9 Feyre
Nu ar fi trebuit să iau cina.
În bezna totală , acesta era gâ ndul care îmi trecea prin minte câ nd m-
am apropiat de atelierul pe care îl ocupa Ressina, câ nd am vă zut
luminile revă rsâ ndu-se pe strada îngheţată şi amestecâ ndu-se cu
stră lucirea stâ lpilor de iluminat.
La ora asta, cu trei zile înainte de Solstiţiu, era plină de cumpă ră tori
― nu doar de locuitorii cartierului, ci şi de cei din partea cealaltă a
oraşului şi din zona rurală . Erau mulţi Mari Spiriduşi şi zâ ne. Pe
multe dintre ele nu le mai vă zusem pâ nă atunci. Dar toţi zâ mbeau,
pă râ nd să sclipească de veselie şi bună voinţă . Era imposibil să nu
simt acea vibraţie a energiei sub piele, chiar dacă nervii ameninţau
să mă trimită în zbor acasă , fie că vâ ntul rece sufla sau nu.
Adusesem un pachet cu materiale aici, ţinâ nd o pâ nză sub braţ,
nesigură dacă mi-ar fi fost oferite sau dacă ar fi fost nepoliticos să
apar în atelierul Ressinei şi să pară că mă aşteptam să mi se dea.
Venisem pe jos de la casa din oraş, nedorindu-mi să mă teleportez cu
atâ t de multe lucruri şi să risc să pierd pâ nza în vâ ntul rece dacă aş fi
zburat.
Lă sâ nd la o parte faptul că nu voiam să îngheţ. Să mă protejez de
vâ nt în timp ce mă purta în zbor era încă un lucru pe care trebuia să
învă ţ să -l stă pâ nesc, în ciuda lecţiilor acum ocazionale cu Rhys sau
Azriel şi, cu greutate în plus în braţe, pe lâ ngă frig… Nu ştiam cum o
fă ceau illyrienii, în vâ rful munţilor lor, unde era frig tot anul.
Probabil urma să aflu curâ nd, dacă nemulţumirile s-ar fi ră spâ ndit în
taberele de ră zboi.
Nu era momentul să mă gâ ndesc la asta. Stomacul îmi era deja destul
de agitat.
M-am oprit la o casă distanţă de atelierul Ressinei, palmele
transpirâ ndu-mi în mă nuşi.
Nu mai pictasem în grup. Rar îmi plă cea să ară t cuiva tablourile
mele.
Ş i prima dată în faţa pâ nzei după mult timp, nesigură de ce aş fi
putut să redau…
Prin legă tură , am simţit o smucitură .
„Este totul în regulă ?”
Era o întrebare obişnuită , iar ritmul vocii lui Rhys mi-a calmat nervii
întinşi la maxim.
El îmi spusese unde plă nuia să meargă a doua zi şi ce intenţiona să
cerceteze.
Mă întrebase dacă voiam să îl însoţesc.
Refuzasem.
Poate că îi eram datoare lui Tamlin pentru viaţa partenerului meu şi
poate că -i spusesem că îi doream pace şi fericire, dar nu voiam să îl
vă d, să discut cu el sau să am de-a face cu el. Mult timp de acum
înainte. Probabil pentru totdeauna.
Poate din cauza asta mă aventurasem în cartierul Curcubeului în
seara aceasta ― pentru că mă simţisem mai prost după ce refuzasem
invitaţia lui Rhys decâ t atunci câ nd mă întrebase.
Dar acum, în faţa atelierului comun al Ressinei, auzind deja râ setele
din locul unde ea şi alţii se adunaseră pentru şedinţa lor
să ptă mâ nală de pictură , îmi pierdusem curajul.
„Nu ştiu dacă pot să fac asta.”
Rhys a tă cut o clipă . „Vrei să vin cu tine?”
„Să pictez?”
„Aş fi un model excelent pentru un nud.”
Am zâ mbit, fă ră să îmi pese că eram singură pe stradă cu
nenumă raţi oameni care treceau pe lâ ngă mine. Oricum gluga îmi
ascundea o mare parte din faţă . „Mă scuzi dacă nu am chef să te
împart cu altcineva.”
„Atunci, poate îţi voi poza mai tâ rziu.” O atingere senzuală prin
legă tură îmi încă lzi sâ ngele. „A trecut o vreme de câ nd am folosit
vopseaua.”
Mi-am amintit de cabană şi masa din bucă tă rie, iar gura mi s-a uscat
puţin. „Afurisitule!”
S-a auzit un chicotit. „Dacă vrei să intri, atunci intră ! Dacă nu vrei,
atunci nu o face. Tu hotă ră şti.”
M-am încruntat uitâ ndu-mă la pâ nza de sub un braţ şi la cutia de
vopsele pe care o aveam sub celă lalt. M-am încruntat spre atelierul
care era la o distanţă de zece metri, la umbrele dense dintre mine şi
acea lumină aurie.
„Ş tiu ce vreau să fac.

Nu m-a observat nimeni teleportâ ndu-mă în galeria acoperită cu
scâ nduri şi în atelierul de pe stradă .
Pentru că geamurile erau baricadate cu scâ nduri, nu a observat
nimeni sferele de lumină ale spiriduşilor pe care le-am aprins şi le-
am fă cut să plutească în aer pe o adiere de vâ nt.
Bineînţeles, din pricina scâ ndurilor de la ferestre goale şi a lipsei
vreunui locatar în ultimele luni, camera era friguroasă . Destul de
friguroasă încâ t să las proviziile jos şi să sar pe vâ rfuri în timp ce
studiam locul.
Probabil că fusese minunat înainte de atac: o fereastră mare care era
îndreptată spre sud, lă sâ nd să între nesfâ rşita lumină a soarelui şi a
stelelor ― de asemenea acoperită cu scâ nduri ― împestriţa tavanul
boltit. Galeria din faţă era lată de aproximativ zece metri şi lungă de
cincisprezece, cu o tejghea lâ ngă un zid în jumă tatea din spate şi o
uşă spre ce trebuia să fie un studio sau un depozit. O cercetare
fă cută în grabă îmi spuse că aveam pe jumă tate dreptate: depozitul
era în spate, dar lipsit de lumină naturală pentru pictat, cu doar
câ teva ferestre înguste deasupra unui râ nd de chiuvete cră pate,
câ teva tejghele de metal încă pă tate de vopsea şi produse vechi de
cură ţenie.
Ş i vopsea. Nu vopseaua în sine, ci mirosul ei.
L-am inspirat adâ nc, simţindu-l intrâ nd în oase, odată cu liniştea
locului.
Galeria din faţă fusese şi atelierul ei. Probabil Polina picta în timp ce
discuta cu clienţii care studiau tablourile expuse şi ale că ror
contururi abia le puteam ză ri pe zidurile albe.
Podeaua de sub ele era din piatră gri, cioburi de sticlă stră lucind
încă printre cră pă turi.
Nu voiam să pictez primul meu tablou în faţa altora.
Abia o puteam face singură fiind, iar gâ ndul a fost suficient să -mi
alunge orice urmă de vinovă ţie pentru că ignoram oferta Ressinei de
a mă ală tura ei. Nu îi promisesem nimic.
Aşadar mi-am invocat focul ca să încep să încă lzesc locul, lansâ nd în
aer mici sfere înflă că rate. Luminâ nd-o mai mult, însufleţind-o.
Apoi am plecat în că utarea unui taburet.
CAPITOLUL 10 Feyre
Am pictat şi-am tot pictat.
Inima mi-a bă tut cu putere tot timpul, constant, ca o tobă de ră zboi.
Am pictat pâ nă mi s-a încordat spatele, iar stomacul mi-a gâ lgâ it
cerâ ndu-mi cacao fierbinte şi desert.
Ş tiusem ce trebuia să iasă din mine în clipa în care m-am cocoţat pe
taburetul şubred pe care îl ştersesem de praf în spate.
Abia reuşisem să ţin pensula destul de ferm încâ t să execut primele
câ teva tuşe. Da, de frică . Eram destul de sinceră cu mine ca să
recunosc asta.
Dar şi din cauza dezlă nţuirii pure, de parcă aş fi fost un cal de curse
eliberat din ţarc, imaginea din mintea mea fiind o viziune atâ t de
rapidă încâ t am alergat ca să ţin pasul cu ea.
Însă a început să se ivească , să prindă contur.
Iar în urma ei s-a lă sat un fel de linişte, ca şi câ nd ar fi fost un strat
de ză padă care acoperea pă mâ ntul, alungâ nd ce era dedesubt.
Experienţa era mai purificatoare, mai liniştitoare decâ t oricare
dintre orele pe care mi le petrecusem reconstruind oraşul acesta. La
fel de satisfă că toare, da, dar pictatul, dezlă nţuirea şi înfruntarea
temerii mele erau o eliberare. O primă cusă tură care închidea o
rană .
Clopotele din turnurile Velarisului au bă tut ora două sprezece
înainte să mă opresc, înainte să las pensula şi să mă uit la ce
creasem.
Mă uitam la ce mă privea.
La mine.
Sau la cum aş fi fost în Ouroboros, fiara din solzi, gheare şi întuneric;
furie, bucurie şi frig. Tot ce eram eu. Ce pâ ndea sub pielea mea.
Nu fugisem de asta. Ş i nu fugeam nici acum.
Da ― prima cusă tură ca să închid o rană . Aşa mi se pă rea.
Cu pensula legă nâ ndu-mi-se între genunchi, cu acea bestie pentru
totdeauna pe pâ nză , corpul mi s-a înmuiat puţin. Ca şi câ nd nu aş
mai fi avut oase.
Am scrutat galeria şi strada din spatele ferestrelor acoperite cu
scâ nduri. Nimeni nu venise să cerceteze luminile în orele petrecute
aici.
M-am ridicat în sfâ rşit, mormă ind câ nd m-am întins. Nu îl puteam
lua cu mine. Vopseaua trebuia să se usuce, iar aerul umed al nopţii
dinspre râ u şi marea distantă ar fi avut un efect îngrozitor asupra
tabloului.
Cu siguranţă nu voiam să -l aduc în casa din oraş ca să îl gă sească
cineva. Nici mă car Rhys.
Dar aici… Dacă ar fi intrat cineva, nu ar fi ştiut cine îl pictase. Nu îl
semnasem. Nu voiam să o fac.
Dacă îl lă sam aici să se usuce peste noapte, dacă reveneam a doua zi,
cu siguranţă aş fi gă sit un dulap în Casa Vâ ntului unde să -l pot
ascunde după aceea.
Aşadar, a doua zi, urma să revin ca să îl iau.
CAPITOLUL 11 Rhysatid
Era primă vară şi totuşi, nu era.
Nu era ţinutul pe care îl cutreierasem în secolele trecute sau chiar îl
vizitasem în urmă cu aproape un an.
Soarele era blâ nd, era senin, iar tufele îndepă rtate de sâ nger şi
florile de liliac erau înflorite ca întotdeauna.
Îndepă rtate ― pentru că pe moşie nu înflorea nimic.
Trandafirii roz care se că ţă raseră câ ndva pe zidurile din piatră albă
ale casei mari erau doar pâ nze încâ lcite de spini. Fâ ntâ nile secaseră ,
gardurile vii fiind netunse şi fă ră o formă anume.
Casa avusese zile mai bune după ce fusese distrusă de acoliţii
Amaranthei.
Nu din cauză că urmele pră pă dului nu erau atâ t de vizibile, ci
datorită liniştii generale, a lipsei de viaţă . Totuşi, uşile mari din
stejar erau fă ră îndoială foarte uzate, purtâ nd semnele lungi şi
adâ nci lă sate de nişte gheare.
Stâ nd pe treptele de sus ale scă rii din marmură care conducea spre
acele uşi din faţă , am studiat tă ieturile urâ te. Pariam că Tamlin le
fă cuse după ce Feyre îi pă că lise pe el şi supuşii lui.
Dar furia lui Tamlin fusese întotdeauna slă biciunea sa. Oricare zi
proastă l-ar fi putut determina să lase semnele adâ nci.
Poate că ziua de astă zi avea să se încheie cu mai multe.
Zâ mbetul superior a fost uşor de invocat, la fel şi postura
nonşalantă , cu o mâ nă în buzunarul jachetei mele negre, fă ră aripi
sau haine de piele illyriene vizibile, câ nd am bă tut la uşa distrusă .
Linişte.
Apoi…
Tamlin însuşi a deschis-o.
Nu ştiam ce să observ: masculul palid din faţa mea sau casa
întunecată din spatele lui.
Era o ţintă uşoară . Prea uşoară ca să iau în derâ dere hainele câ ndva
elegante ce trebuiau spă late şi pă rul zburlit care trebuia tuns. Casa
goală , fă ră vreun servitor vizibil, fă ră decoraţiuni de Solstiţiu.
Nici ochii verzi care i-au întâ lnit pe ai mei nu erau cei cu care eram
obişnuit. Bâ ntuiţi şi trişti, lipsiţi de stră lucire.
Ar fi durat câ teva minute să îl fac bucă ţi, trup şi suflet. Să termin ce
fă ră îndoială începusem în ziua în care Feyre mă strigase în gâ nd la
nunta lor, iar eu venisem.
Dar… pacea. Pacea era scopul nostru.
Puteam să -l sfâ şii după ce o obţineam.
― Lucien a spus că vei veni, a zis Tamlin în loc de salut, cu o voce la
fel de monotonă ca privirea lui şi încă sprijinindu-se de uşă cu mâ na.
― Amuzant, credeam că partenera lui este clarvă ză toare.
Tamlin doar s-a uitat la mine, fie ignorâ nd, fie ratâ nd momentul
umoristic.
― Ce vrei?
Niciun sunet nu se auzea în spatele lui. În niciun pogon de pe
proprietatea asta. Nici mă car un ciripit al pă să rilor.
― Am venit să discută m puţin, i-am ră spuns şi i-am schiţat zâ mbetul
care ştiam că Iar fi fă cut să vadă roşu înaintea ochilor. Pot să te
deranjez pentru o ceaşcă de ceai?
*
Holurile erau slab luminate, draperiile brodate fiind trase.
Un mormâ nt.
Locul acesta era un mormâ nt.
Cu fiecare pas spre ceea ce fusese câ ndva biblioteca, praful şi liniştea
deveneau din ce în ce mai apă să toare.
Tamlin nu a vorbit; nu mi-a oferit nicio explicaţie pentru casa goală ,
pentru camerele pe lâ ngă care am trecut, unele cu uşi sculptate
întredeschise suficient încâ t să vă d dezastrul dină untru: mobilă şi
tablouri distruse, tablouri şi ziduri cră pate.
Câ nd Tamlin a deschis uşa bibliotecii întunecate, mi-am dat seama
că Lucien nu venise aici ca să se revanşeze în timpul Solstiţiului.
Lucien venise aici de milă . Din compasiune.
Vederea mi s-a ajustat la întuneric înainte ca Tamlin să fluture o
mâ nă , aprinzâ nd luminile spiriduşilor din holurile lor de sticlă .
Încă nu distrusese camera asta. Probabil mă dusese în singura
încă pere din casă în care mobilierul mai putea fi folosit.
Mi-am ţinut gura câ nd ne-am îndreptat spre un birou mare din
mijlocul camerei, Tamlin aşezâ ndu-se pe scaunul tapiţat ornamentat
dintr-o parte a acestuia. Era singurul lucru pe care îl avea şi care
semă na cu un tron în ziua de azi.
M-am aşezat pe scaunul identic din faţa lui, lemnul palid scâ rţâ ind.
Probabil cele două piese de mobilier fuseseră destinate uzului unor
curteni veseli, nu unor ră zboinici maturi.
S-a lă sat liniştea, la fel de apă să toare ca goliciunea acestei case.
― Dacă ai venit să te lauzi, poţi să te scuteşti de efort.
Mi-am dus inima la piept.
― De ce să mă deranjez? am întrebat fă ră pic de umor.
― Despre ce voiai să vorbim?
M-am dat în spectacol studiind că rţile, tavanul boltit şi pictat.
― Unde este dragul meu prieten Lucien?
― Vâ nează pentru cina noastră .
― Nu mai ai chef de astfel de lucruri în ziua de azi?
Ochii lui Tamlin au ră mas inexpresivi.
― A plecat înainte să mă trezesc.
Să vâ neze pentru cină ― pentru că aici nu erau servitori care să
gă tească . Sau să o cumpere.
Nu puteam spune că îmi pă rea ră u pentru el.
Doar pentru Lucien, din nou obligat să -i fie acolit.
Mi-am sprijinit o gleznă pe genunchi şi m-am rezemat de spă tar.
― Am auzit că nu îţi întă reşti graniţele?
După o clipă de linişte, Tamlin a gesticulat spre uşă .
― Vezi vreun stră jer prin preajmă ca să o facă ?
Pâ nă şi ei îl abandonaseră . Interesant.
― Feyre şi-a fă cut bine treaba, nu-i aşa?
Dinţii albi au scâ nteiat, iar ochii i s-au aprins.
― Sfă tuită de tine, fă ră îndoială .
Am zâ mbit.
― O, nu! A fă cut-o singură . Isteaţă , nu-i aşa?
Tamlin a apucat strâ ns cotiera curbată a scaunului să u.
― Credeam că Marele Lord al Regatului Nopţii nu se putea deranja
să se laude.
― Presupun că tu crezi că ar trebui să îţi mulţumesc pentru că ai dat
o mâ nă de ajutor cu readucerea mea la viaţă , i-am ră spuns fă ră să
zâ mbesc.
― Sunt absolut convins că ziua în care îmi vei mulţumi pentru ceva,
Rhysand, va fi ziua în care se vor stinge focurile iadului.
― Poetic.
Tamlin a mâ râ it încet.
Prea uşor. Era mult prea uşor să îl momesc, să îl enervez. Ş i chiar
dacă mi-am amintit de zid, de pacea de care aveam nevoie, am spus:
― L-ai salvat viaţa partenerei mele de câ teva ori. Îţi voi fi
întotdeauna recunoscă tor pentru asta.
Ş tiam că vorbele îşi atinseră ţinta. „Partenerei mele.”
Josnică . Era o lovitură josnică . Aveam totul ― tot ce îmi dorisem, tot
ce visasem şi tot ce implorasem stelele să îmi dea.
El nu avea nimic. I se dă duse totul şi pierduse. Nu merita mila şi
compasiunea mea.
Nu, Tamlin merita ce îşi fă cuse cu mâ na lui, viaţa asta pustie.
Merita fiecare cameră goală , fiecare lujer cu spini, fiecare masă pe
care trebuia să o vâ neze singur.
― Ea ştie că eşti aici?
― O, cu siguranţă ştie! Cu o zi în urmă , o singură privire la chipul lui
Feyre câ nd o invitasem să mă însoţească îmi dă duse ră spunsul
înainte să -l fi rostit: nu era interesată să îl vadă vreodată pe
masculul din faţa mea. Ş i, am continuat eu, a fost la fel de tulburată
ca mine câ nd a aflat că graniţele tale nu sunt întă rite, aşa cum am
sperat.
― Fă ră zid, mi-ar trebui o armată ca să le pă zesc.
― Asta se poate rezolva.
Un mâ râ it încet a vuit din Tamlin şi urma unor gheare i-a lică rit
deasupra degetelor.
― N-am de gâ nd să îţi las semenii pe tă râ murile mele.
― Semenii mei, aşa cum le spui tu, au dus o mare parte din ră zboiul
pe care tu l-ai ajutat să se pornească . Dacă ai nevoie de patrule, îţi
voi da ră zboinici.
― Ca să îi protejeze pe oameni de noi? a zis şi a râ njit.
Mâ inile mele tâ njeau să -i cuprindă gâ tul. Într-adevă r, umbrele s-au
unduit în vâ rfurile degetelor mele, vestitoarele ghearelor care
pâ ndeau dedesubt.
Casa asta ― uram casa asta. O urâ sem din clipa în care că lcasem aici
în seara aceea, câ nd sâ ngele Regatului Primă verii cursese ca plată
pentru o datorie care nu putea fi plă tită vreodată . Plata pentru două
perechi de aripi, ţintuite în biroul lui.
Feyre îmi povestise că Tamlin le arsese cu mult timp în urmă . Nu
conta. El fusese acolo în ziua aceea.
Le spusese tată lui şi fraţilor lui unde aveau să mă aştepte sora şi
mama mea. Ş i nu fă cuse nimic să le ajute câ nd fuseseră mă celă rite.
Tot le mai vedeam capetele în coşuri, cu frica şi durerea încă
întipă rite pe chipuri. Ş i le-am vă zut din nou câ nd l-am privit pe
Marele Lord al Primă verii, amâ ndoi încoronaţi în aceeaşi seară
însâ ngerată .
― Da, ca să -i protejezi pe oameni de noi, am spus eu, vocea mea
devenind periculos de înceată . Ca să menţinem pacea.
― Care pace? Ghearele i-au alunecat la loc pe sub piele câ nd şi-a
încrucişat braţele, mai puţin musculoase decâ t le vă zusem pe
câ mpul de luptă . Nu este nimic diferit. Doar zidul a dispă rut.
― Putem face ceva diferit. Mai bun. Dar numai dacă începem cu
dreptul.
― Nu permit brutelor Regatului Nopţii să vină pe teritoriul meu.
După toate aparenţele, poporul lui îl dispreţuia destul.
Ş i auzind cuvâ ntul „brute”, m-am să turat. Era un teritoriu periculos.
Cel puţin pentru mine. Să mă las controlat de furie. Cel puţin în
preajma lui.
M-am ridicat de pe scaun, Tamlin nederanjâ ndu-se să se ridice în
picioare.
― Ţ i-ai fă cut-o cu mâ na ta, am spus eu, cu vocea încă blâ ndă .
Nu trebuia să ţip ca să îmi transmit mâ nia. Niciodată nu fusese
nevoie.
― Ai câ ştigat, a zis el, aplecâ ndu-se înainte. O ai pe partenera ta. Nu e
destul?
― Nu.
Cuvâ ntul a ră sunat în bibliotecă .
― Aproape ai distrus-o. În toate modurile posibile.
Tamlin şi-a dezgolit dinţii. Mi i-am ară tat şi eu pe ai mei, naiba să îl
ia de calm! Am lă sat o parte din puterea mea să vuiască prin cameră ,
prin casă , pe afară .
― Ea a supravieţuit, totuşi. Ţi-a supravieţuit. Iar tu tot ai simţit
nevoia să o umileşti, să o subestimezi. Dacă voiai să o recâ ştigi,
vechiul meu prieten, asta nu a fost cea mai înţeleaptă cale.
― Ieşi afară !
Nu terminasem. Nici pe departe.
― Meriţi tot ce ţi s-a întâ mplat. Meriţi casa asta jalnică şi goală ,
ţinutul devastat. Numi pasă dacă ai oferit stropul acela de viaţă ca să
mă salvezi; nu-mi pasă dacă încă o iubeşti pe partenera mea.
Nu-mi pasă că ai salvat-o din Hybern sau de o mie de inamici înainte
de asta. Cuvintele s-au auzit reci şi ferme. Sper să -ţi tră ieşti restul
vieţii nefericite singur aici! Este un sfâ rşit mult mai satisfă că tor
decâ t să te ucid.
Feyre ajunsese câ ndva la aceeaşi decizie. Fusesem de acord cu ea
atunci, încă eram, dar acum înţelegeam cu adevă rat.
Ochii verzi ai lui Tamlin au devenit mortali.
Mi-am adunat puterile şi m-am pregă tit pentru acest moment ― îmi
doream ca el să explodeze din scaun şi să sară la mine, ca ghearele
lui să înceapă să lovească .
Sâ ngele îmi bolborosea în vene, puterea înfă şurâ ndu-se în mine.
Puteam să distrugem casa asta în luptă , să o dă râ mă m şi, apoi, să
transform pietrele şi lemnul într-un praf negru.
Însă Tamlin doar s-a uitat în gol şi, după o clipă , şi-a îndreptat
privirea spre birou.
― Ieşi afară !
Am clipit, singurul semn al surprinderii mele.
― Nu ai chef să te cerţi, Tamlin?
Nu s-a deranjat să se mai uite la mine.
― Ieşi afară ! a fost tot ce a spus el.
Era un mascul distrus de propriile acţiuni şi alegeri.
Nu era problema mea. Nu merita mila mea.
Dar câ nd am plecat teleportâ ndu-mă , vâ ntul întunecat suflâ nd în
jurul meu, o goliciune ciudată a prins ră dă cini în stomacul meu.
Tamlin nu avea scuturi în jurul casei. Nimic care să împiedice pe
cineva să se teleporteze înă untru. Nimic care să îl pă zească de
inamicii care ar fi putut să apară în dormitorul lui ca să îi taie gâ tul.
Era aproape ca şi câ nd ar fi aşteptat pe cineva să o facă .
*
Am gă sit-o pe Feyre mergâ nd spre casă , probabil de la cumpă ră turi,
cu câ teva pungi legă nâ ndu-i-se din mâ inile înmă nuşate.
Câ nd am aterizat lâ ngă ea, ză pada că zâ nd în jurul nostru, zâ mbetul
ei a fost ca un pumn în inima mea.
Totuşi, zâ mbetul a dispă rut de îndată ce mi-a vă zut chipul.
Chiar şi în mijlocul stră zii aglomerate din oraş, mi-a atins obrazul cu
o mâ nă .
― Atâ t de ră u e?
Am dat aprobator din cap, aplecâ ndu-mă în atingerea ei. Doar atâ t
am putut face.
Ea m-a să rutat pe gură , buzele ei fiind destul de calde încâ t să îmi
dau seama că îmi era frig.
― Să mergem acasă ! mi-a spus şi m-a luat de braţ, apropiindu-se.
M-am supus, luâ nd pungile din cealaltă mâ nă a ei. Câ t am mers pe
stră zi, am traversat suprafaţa îngheţată a râ ului Sidra şi am urcat
dealurile abrupte, i-am spus tot ce îi zisesem lui Tamlin.
― Aflâ nd că l-ai certat pe Cassian, aş spune că ai fost destul de blâ nd,
a observat ea câ nd am terminat.
Am pufnit.
― Lucrurile superficiale nu-şi aveau locul aici.
Ea s-a gâ ndit la cuvintele mele.
― Te-ai dus pentru că îţi fă ceai griji în privinţa zidului sau doar
pentru că voiai să îi spui toate acele lucruri?
― Din ambele motive. Nu eram în stare să o mint în privinţa asta. Ş i,
probabil, ca să îl ucid.
Îngrijorarea i s-a citit în ochi.
― Ce te-a apucat?
Nu ştiam.
― Eu doar… Nu-mi gă seam cuvintele.
Ea m-a prins mai strâ ns de braţ, iar eu m-am întors ca să îi studiez
chipul sincer, înţelegă tor.
― Lucrurile pe care le-ai spus… nu erau greşite, a zis ea fă ră să mă
judece, fă ră să se înfurie.
O parte din golul încă prezent în mine s-a mai umplut puţin.
― Ar fi trebuit să fiu mai matur.
― Eşti mai matur în majoritatea zilelor. Ai dreptul să greşeşti o dată .
Ea a zâ mbit larg. Stră lucitor ca luna plină , mai încâ ntă tor decâ t orice
stea.
Încă nu îi cumpă rasem un cadou de Solstiţiu sau pentru ziua ei de
naştere.
Feyre şi-a înclinat capul câ nd m-am încruntat, cosiţa alunecâ ndu-i
peste un umă r, iar eu i-am mâ ngâ iat-o, bucurâ ndu-mă să -i simt
pă rul mă tă sos pe degetele îngheţate.
― Ne vedem acasă ! i-am spus şi i-am dat pungile înapoi.
A fost râ ndul ei să se încrunte.
― Unde pleci?
Am să rutat-o pe obraz, inhalâ nd parfumul de liliac şi pară .
― Am nişte lucruri de care trebuie să mă ocup.
Faptul că o priveam şi mergeam pe lâ ngă ea nu mă ajuta prea mult la
calmarea furiei care încă fierbea în mine. Acel zâ mbet frumos mă
fă cea să vreau să mă teleportez înapoi în Regatul Primă verii şi să -mi
înfig sabia illyriană în stomacul lui Tamlin.
Eram, într-adevă r, masculul matur.
― Du-te şi pictează -mă nud! i-am spus şi i-am fă cut semn din ochi
câ nd am ţâ şnit în vă zduhul îngheţat.
Sunetul râ setului ei m-a însoţit într-un dans tocmai pâ nă la Palatul
Aţei şi al Bijuteriilor.
*
Am studiat cu atenţie podoabele pe care bijutierul meu preferat le
expusese pe catifeaua neagră de pe tejgheaua de sticlă . În lumina
pră vă liei sale primitoare de lâ ngă Palat, acestea lică reau cu o flacă ră
interioară , chemâ ndu-mă .
Safire, smaralde, rubine… Feyre le avea pe toate. În cantită ţi
moderate. În afară de bră ţă rile cu diamante pe care i le dă ruisem cu
ocazia Că derii Stelelor.
Le purtase doar de două ori: în seara în care dansaseră m pâ nă la
ră să rit, abia îndră znind să sper că ar fi putut să înceapă să ţină la
mine, mă car un pic faţă de ce simţeam pentru ea, şi în seara în care
ne întorseseră m în Velaris, după ultima luptă cu Hybernul. Câ nd
purtase doar bră ţă rile.
Am scuturat din cap şi i-am spus spiriduşului zvelt şi diafan din
spatele tejghelei:
― Pe câ t sunt de frumoase, Neve, nu cred că doamna mea îşi doreşte
bijuterii de Solstiţiu.
Ea a ridicat din umeri nu prea dezamă gită . Îi frecventam pră vă lia
destul de des încâ t Neve să ştie că , la un moment dat, avea să -mi
vâ ndă ceva.
Neve a strecurat tava sub tejghea şi a scos o alta, mâ inile ei învă luite
în întuneric mişcâ ndu-se graţios.
Nu era o fantomă , ci o fiinţă asemă nă toare, înaltă şi zveltă şi
permanent învă luită de umbre, doar ochii ei ― precum că rbunii
aprinşi ― fiind vizibili. Restul trupului să u tindea să apară şi să
dispară din câ mpul vizual, ca şi câ nd umbrele s-ar fi îndepă rtat ca să
dezvă luie o mâ nă , un umă r, un picior. Toţi cei ca ea erau maeştri
bijutieri care-şi aveau să laşul în cele mai adâ nci mine din regatul
nostru. Majoritatea obiectelor de familie din casa noastră fuseseră
fă cute în Tartera, inclusiv bră ţă rile lui Feyre şi coroanele.
Naeve a fluturat o mâ nă umbrită peste tava pe care o expusese.
― Pe acestea le-am ales mai devreme, dacă nu sunt prea
îndră zneaţă , ca să le iei în considerare pentru Lady Amren.
Într-adevă r, toate cântau numele lui Amren. Pietre mari, monturi
delicate. Bijuterii grandioase pentru prietena mea grandioasă , care
fă cuse atâ t de multe pentru mine, partenera mea… şi poporul
nostru. Pentru lume.
M-am uitat cu atenţie la cele trei bijuterii şi am oftat.
― Le cumpă r pe toate.
Ochii lui Neve au stră lucit ca o vatră aprinsă .
CAPITOLUL 12 Feyre
― Ce naiba sunt astea?
Cassian zâ mbea în seara urmă toare, câ nd a fluturat o mâ nă spre
gră mada de crengi de pin aruncate pe covorul roşu ornamentat din
mijlocul holului.
― Decoraţiuni de Solstiţiu. Direct de la piaţă !
Ză pada i se lipea de umerii lă ţi şi pă rul negru, iar obrajii bronzaţi
erau roşii de frig.
― Astea-s decoraţiuni după mintea ta?
El a zâ mbit.
― Gră mada de crengi de pin din mijlocul podelei este tradiţia
Regatului Nopţii.
Mi-am încrucişat braţele.
― Amuzant.
― Vorbesc serios! M-am încruntat, iar el a râ s. Sunt pentru poliţele
şemineurilor, balustrade şi orice altceva, deşteapto! Vrei să mă ajuţi?
Masculul şi-a scos haina groasă , dezvă luindu-şi jacheta neagră şi
că maşa de dedesubt, şi a atâ rnat-o în dulapul din hol.
Eu am ră mas unde eram şi am bă tut din picior.
― Ce? a întrebat el, ridicâ nd din sprâ ncene.
Era neobişnuit să îl vă d pe Cassian îmbră cat cu orice altceva în afară
de hainele illyriene din piele, dar chiar dacă hainele lui de acum nu
erau la fel de elegante ca acelea pe care le preferau de obicei Rhys
sau Mor, i se potriveau.
― De fapt, aşa mă saluţi zilele astea, nu? Aruncâ nd o gră madă de
crengi la picioarele mele? După puţin timp în tabă ra illyriană , uiţi
cum trebuie să te porţi?
Cassian a ajuns lâ ngă mine într-o secundă , ridicâ ndu-mă în aer şi
învâ rtindu-mă pâ nă ce mi s-a fă cut ră u. L-am lovit în piept,
mustrâ ndu-l.
Cassian m-a lă sat, în sfâ rşit, jos.
― Ce mi-ai luat de Solstiţiu?
L-am lovit în braţ.
― O gră madă de „taci naibii din gură ”! El a râ s din nou, iar eu i-am
fă cut semn din ochi. Ciocolată caldă sau vin?
Cassian m-a cuprins cu o aripă , întorcâ ndu-mă spre uşa pivniţei.
― Câ te sticle bune i-au mai ră mas micuţului Rhysie?
*
Am bă ut două înainte să vină Azriel. Beţi fiind, am încercat să
decoră m totul, şi am hotă râ t să îndreptă m lucrurile înainte să vadă
cineva ce deranj am fă cut.
Tolă niţi pe canapeaua din faţa focului din lemn de mesteacă n din
sufragerie, am râ njit ca doi diavoli câ nd îmblâ nzitorul umbrelor a
îndreptat coroanele şi ghirlandele pe care le aruncaseră m peste tot,
a mă turat acele de pin pe care le împră ştiasem pe covoare şi, în
general, a scuturat din cap la toate.
― Az, relaxează -te o clipă , a spus Cassian pe un ton tă ră gă nat,
fluturâ nd o mâ nă . Bea nişte vin! Mă nâ ncă nişte pră jituri!
― Scoate-ţi haina! am adă ugat eu, îndreptâ nd sticla spre
îmblâ nzitorul umbrelor, care nici mă car nu se deranjase să o facă
înainte să cureţe după noi.
Azriel a îndreptat o secţiune a ghirlandei de pe pervazul geamului.
― Este aproape ca şi câ nd voi doi aţi încercat să faceţi totul câ t mai
urâ t posibil.
Cassian s-a apucat de piept.
― Ne ofensezi!
Azriel a oftat cu ochii la tavan.
― Bietul Az! am zis eu, turnâ ndu-mi încă un pahar de vin. Vinul o să
te facă să te simţi mai bine.
El s-a încruntat la mine, apoi la sticlă şi la Cassian… şi, în cele din
urmă , a traversat repede camera, mi-a luat sticla din mâ nă şi a bă ut
restul. Cassian a râ njit încâ ntat.
În mare parte pentru că Rhys a spus din pragul uşii:
― Ei bine, cel puţin acum ştiu cine îmi bea tot vinul bun. Mai vrei
una, Az?
Azriel aproape a scuipat vinul în foc, dar s-a forţat să îl înghită şi să
se întoarcă roşu la faţă spre Rhys.
― As vrea să -ţi explic…
Rhys a râ s, sunetul puternic ră sunâ nd din stucatura din stejar
sculptat a camerei.
― După cinci secole, tu tot mai crezi că nu ştiu că , dacă îmi dispare
vinul, de obicei Cassian este vinovatul?
Cassian a ridicat paharul în semn de salut.
Rhys a studiat decoraţiunile din încă pere şi a chicotit.
― Îmi dau seama exact pe care le-aţi fă cut voi doi şi pe care a
încercat Azriel să le repare înainte să ajung aici. Azriel într-adevă r îşi
masa acum tâ mplele. Rhys a ridicat o sprâ nceană la mine. Aveam
aşteptă ri mai mari de la o artistă !
Am scos limba la el.
O clipă mai tâ rziu, mi-a spus telepatic: „Scoate-o mai tâ rziu… Am
nişte idei în privinţa asta”.
În ciorapii groşi pâ nă la genunchi, mi-am strâ ns degetele de la
picioare.
― Este foarte frig! a strigat Mor din holul de la intrare, scoţâ ndu-mă
din că ldura care mi se aduna în pâ ntece. Ş i cine naiba i-a lă sat pe
Cassian şi Feyre să decoreze?
Aş fi putut să jur că Azriel s-a înecat încercâ nd să nu râ dă , chipul lui
în mod normal umbrit luminâ ndu-se câ nd Mor a dat buzna înă untru,
îmbujorată de frig şi suflâ nd aer în mâ ini. Totuşi, ea s-a încruntat.
― Voi doi nu aţi putut să aşteptaţi să ajung aici ca să deschideţi vinul
bun?
Am zâ mbit câ nd Cassian a spus:
― Abia ne-am apucat de colecţia lui Rhys!
Rhys s-a scă rpinat în cap.
― Ş tii, vinul este acolo ca să -l bea oricine. Serveşte-te cu ce vrei!
― Periculoase cuvinte, Rhysand! l-a avertizat Amren, intrâ nd pe uşă
aproape invizibilă în haina imensă din blană albă pe care o purta.
Doar pă rul pâ nă la bă rbie şi ochii argintii se vedeau deasupra
gulerului. Ea pă rea…
― Semeni cu un bulgă re de ză padă furios, a spus Cassian.
Mi-am muşcat buzele ca să nu râ d, pentru că a râ de de Amren nu era
o mişcare înţeleaptă . Nici mă car acum, cu puterile-i aproape
dispă rute şi permanent într-un corp de Mare Spiriduş.
Bulgă rele furios de ză padă a mijit ochii la el.
― Ai grijă , bă iete! Nu vrei să începi un ră zboi pe care nu poţi să -l
câ ştigi!
Descheindu-şi gulerul, toţi am auzit clar câ nd a spus mieros:
― Mai ales că Nesta Archeron vine pentru Solstiţiu peste două zile.
Am simţit unduirea care i-a stră bă tut pe Cassian, Mor şi Azriel.
Am simţit furia care vuia dinspre Cassian, veselia turmentată
dispă râ nd brusc.
― Taci din gură , Amren! a zis el cu o voce gravă .
Mor urmă rea tot destul de atent, încâ t i-a fost greu să nu se holbeze.
În schimb, eu m-am uitat la Rhys, dar o privire gâ nditoare i-a
cuprins chipul.
Amren a zâ mbit pur şi simplu, buzele roşii întinzâ ndu-se destul de
larg încâ t să -i arate o mare parte din dinţii albi câ nd s-a îndreptat
spre dulapul de pe holul de la intrare şi a spus peste umă r:
― O să -mi facă plă cere să vă d cum te sfâ şie! Asta dacă apare trează .
Remarca ei a fost suficientă . Rhys pă rea să fi ajuns la aceeaşi
concluzie, dar, înainte să poată spune ceva, am intervenit:
― Nu o implica pe Nesta, Amren!
Amren mi-a aruncat o privire care ar fi putut fi considerată una prin
care îşi cerea scuze. Însă punâ nd haina imensă în dulap, a spus doar
atâ t:
― Vine Varian, aşadar, obişnuieşte-te cu ideea!
*
Elain era în bucă tă rie, ajutâ ndu-le pe Nuala şi Cerridwen să
pregă tească masa de seară . Chiar dacă Solstiţiul era abia peste două
zile, toţi coborâ seră la casa din oraş.
Mai puţin o singură persoană .
― Ai vreo veste de la Nesta? i-am spus surorii mele în loc de salut.
Elain s-a îndreptat de la pâ inile fierbinţi pe care le scosese din
cuptor, cu pă rul pe jumă tate ridicat şi şorţul peste rochia roz
presă rată cu faină . A clipit, ochii mari şi că prui fiind limpezi.
― Nu. L-am zis să ni se ală ture în seara asta şi să mă anunţe câ nd se
hotă ră şte. Nu mi-a ră spuns.
A fluturat o câ rpă de şters peste pâ ine ca să o ră cească puţin, după
care a ridicat-o şi a bă tut-o uşor pe dedesubt. Sunetul surd care s-a
auzit a fost un ră spuns suficient pentru ea.
― Crezi că merită să o aducem?
Elain şi-a azvâ rlit câ rpa pe umă rul slab, suflecâ ndu-şi mâ necile pâ nă
la cot. Se bronzase în ultimele luni ― cel puţin înainte să se instaleze
vremea rece. Ş i chipul i se mai împlinise.
― Mă întrebi ca pe o soră sau ca pe o clarvă ză toare?
Mi-am impus să par calmă şi veselă şi m-am rezemat de masa de
lucru.
Elain nu mai zisese nimic de nicio viziune, iar noi nu îi cerusem să îşi
folosească darurile. După distrugerea Cazanului şi, apoi, refă urirea
lui, nu ştiam dacă le mai avea. Nu voiam să întreb.
― Tu o cunoşti cel mai bine pe Nesta, i-am ră spuns cu precauţie. M-
am gâ ndit că ai vrea să o convingi.
― Dacă Nesta nu îşi doreşte să fie aici în seara asta, atunci, aducâ nd-
o, am cauza şi mai multe probleme.
Vocea lui Elain era mai rece decâ t de obicei. Am aruncat o privire
spre Nuala şi Cerridwen, cea din urmă scuturâ nd din cap, ca şi câ nd
ar fi spus „Nu este o zi bună pentru ea”.
Ca şi pentru noi ceilalţi, revenirea lui Elain era în desfă şurare.
Plâ nsese câ teva ore în ziua în care o dusesem pe un deal plin de flori
să lbatice de la marginea oraşului nostru ― la piatra de mormâ nt din
marmură pe care o ridicasem acolo în onoarea tată lui nostru.
Îi transformasem corpul în cenuşă după ce regele Hybernului îl
ucisese, dar tot merita un mormâ nt. Pentru tot ce fă cuse la sfâ rşit,
merita piatra frumoasă în care îi cioplisem numele, iar Elain merita
un loc unde să îl viziteze, să discute cu el.
Se ducea acolo cel puţin o dată pe lună .
Nesta nu fusese deloc. Îmi ignorase invitaţia de a ne însoţi în prima
zi. Ş i de fiecare dată după aceea.
Am venit lâ ngă Elain, luâ nd cuţitul din partea cealaltă a mesei ca să
încep să tai pâ inea. Pe hol, sunetele familiei mele au ră sunat spre
noi, râ setul cristalin al lui Mor acoperindu-l pe cel al lui Cassian.
Am aşteptat să tai câ teva felii aburinde înainte să spun:
― Nesta încă face parte din familia asta.
― Da? Elain a tă iat urmă toarea pâ ine. Cu siguranţă nu se poartă ca
atare.
Mi-am ascuns încruntarea.
― S-a întâ mplat ceva câ nd ai vizitat-o ieri?
Elain mi-a ră spuns, continuâ nd pur şi simplu să taie pâ inea.
La fel am fă cut şi eu. Nu îmi plă cea câ nd ceilalţi mă forţau să vorbesc,
aşadar o scutisem de corvoada asta.
Am lucrat în tă cere şi, apoi, am început să umplem farfuriile cu
mâ ncare; Nuala şi Cerridwen îmi fă cuseră semn că era gata, umbrele
lor învă luindu-le mai mult decâ t de obicei, ca să ne ofere o oarecare
intimitate. Le-am aruncat o privire recunoscă toare, dar ele au
scuturat din cap. Nu era necesar să le mulţumesc. Îşi petrecuseră
mai mult timp cu Elain decâ t mine. Ele îi înţelegeau toanele şi ştiau
de ce avea nevoie câ teodată .
Ea a vorbit doar câ nd am traversat holul spre salon cu primele
farfurii:
― Nesta a spus că nu vrea să vină de Solstiţiu.
― Este în regulă , am spus, deşi pieptul mi s-a strâ ns un pic.
― A spus că nu vrea să vină la nimic. Niciodată .
M-am oprit, studiind frica şi durerea ce lică reau acum în ochii lui
Elain.
― A zis de ce?
― Nu.
Pe chipul lui Elain se citea şi furia.
― A spus doar… A spus că avem vieţile noastre şi că ea o are pe a ei.
Era în regulă să îmi spună mie asta, dar lui Elain?
Am expirat, stomacul meu ghioră ind din pricina farfuriei cu pui fript
pe care o ţineam în mâ ini, mirosul de salvie şi lă mâ ie umplâ ndu-mi
nă rile.
― Am să vorbesc eu cu ea.
― Nu o face! a spus Elain cu hotă râ re reluâ ndu-şi mersul, fuioarele
de aburi ce se ridicau din cartofii copţi cu rozmarin din farfuria pe
care o ţinea trecâ nd pe lâ ngă umerii ei ca şi câ nd ar fi fost umbrele
lui Azriel. Nu o să te asculte.
Pe naiba n-avea să mă asculte!
― Ş i tu? m-am forţat să spun. Tu eşti… bine?
Elain s-a uitat peste umă r la mine câ nd am intrat în hol, apoi s-a
întors la stâ nga ― spre sala de mese. În salonul din faţă , toate
discuţiile au încetat la mirosul mâ ncă rii.
― De ce nu aş fi bine? m-a întrebat ea, un zâ mbet firav luminâ ndu-i
chipul.
Zâ mbetul nu-mi era necunoscut; îl vă zusem pe propriul meu chip.
Dar ceilalţi au dat buzna din salon, Cassian întâ mpinâ nd-o pe Elain
cu un să rut pe obraz înainte să o dea la o parte, aproape ridicâ nd-o
în aer ca să ajungă la masă . Amren a întâ mpinat-o apoi, dâ nd din cap
spre sora mea, colierul ei cu rubine stră lucind în luminile
spiriduşilor presă rate printre ghirlandele de pe hol. După aceea a
venit Mor, să rutâ nd-o apă sat pe ambii obraji. Rhys a scuturat din
cap spre Cassian, care a început să se servească de pe farfuriile
aduse de Nuala şi Cerridwen. De vreme ce Elain locuia aici,
partenerul meu doar i-a zâ mbit înainte să ocupe locul din dreapta lui
Cassian.
Azriel a ieşit din salon cu un pahar de vin în mâ nă şi cu aripile
strâ nse ca să -şi arate pantalonii şi jacheta lui elegantă , dar simplă .
Am simţit mai mult decâ t am vă zut-o pe sora mea înţepenind şi
înghiţind în sec atunci câ nd el s-a apropiat.
― Ai de gâ nd să ţii friptura aia de pui toată noaptea? m-a întrebat
Cassian de la masă .
Încruntâ ndu-mă , m-am îndreptat spre el, lă sâ nd farfuria pe
suprafaţa din lemn.
― Am scuipat-o, i-am zis dulce.
― Aşa e şi mai delicioasă ! mi-a ră spuns Cassian zâ mbind.
Rhys a chicotit, dâ nd peste cap paharul cu vin.
Însă eu m-am dus la locul meu ― dintre Amren şi Mor ― la timp ca să
o aud pe Elain salutâ ndu-l pe Azriel:
― Bună !
Az nu i-a ră spuns, pur şi simplu apropiindu-se de ea.
Mor s-a încordat lâ ngă mine.
Dar Azriel nu a fă cut decâ t să ia farfuria grea cu cartofi din mâ inile
lui Elain, spunâ ndu-i cu o voce blâ ndă :
― La loc. Mă ocup eu de asta.
Elain a ră mas cu mâ inile în aer, ca şi câ nd ar fi ţinut o farfurie
inexistentă . Clipind o dată , le-a coborâ t şi şi-a observat şorţul.
― Eu… revin imediat, a şoptit ea şi s-a gră bit pe hol înainte să îi pot
explica faptul că nimă nui nu îi pă sa dacă apă rea la cină plină de faină
şi că putea pur şi simplu să se aşeze.
Azriel a lă sat farfuria cu cartofi în mijlocul mesei, Cassian servindu-
se imediat. Sau încercâ nd să o facă .
Câ nd a dat să apuce lingura pentru servit, degetele cu cicatrice ale
lui Azriel l-au apucat de încheietura mâ inii.
― Aşteaptă ! a spus Azriel, porunca simţindu-se clar în tonul să u. Mor
a ră mas cu gura atâ t de că scată , încâ t eram sigură că fasolea verde
pe jumă tate mestecată avea să -i cadă în farfurie. Amren pur şi
simplu a zâ mbit superior peste marginea paharului cu vin. Cassian s-
a holbat la el.
― Ce să aştept? Sosul?
Azriel nu i-a eliberat încheietura.
― Aşteaptă ca toată lumea să ia loc la masă înainte să mă nâ nci.
― Porcule! a adă ugat Mor.
Cassian a aruncat o privire spre fasolea verde, puiul, pâ inea şi şunca
deja mâ ncate pe jumă tate din farfuria lui Mor, dar şi-a relaxat mâ na,
rezemâ ndu-se de spă tarul scaunului.
― Nu ştiam că ţii la maniere, Az.
Azriel i-a eliberat mâ na lui Cassian şi s-a uitat la paharul să u cu vin.
Elain a intrat, fă ră şorţ şi cu pă rul împletit din nou.
― Vă rog să nu aşteptaţi din cauza mea! a spus ea, aşezâ ndu-se în
capul mesei.
Cassian s-a încruntat la Azriel, iar Az l-a ignorat intenţionat. Dar
Cassian a aşteptat pâ nă ce Elain şi-a umplut farfuria înainte să mai ia
câ te o lingură din toate. La fel au fă cut şi ceilalţi.
L-am întâ lnit privirea lui Rhys peste masă . „Ce a fost asta?”
Rhys a început să taie şunca glazurată cu mişcă ri line şi
îndemâ natice. „Nu are legă tură cu Cassian.”
„Dar?”
Rhys a luat o înghiţitură , fă câ ndu-mi semn cu cuţitul să mă nâ nc. „Să
spunem doar că a fost puţin afectat.” Vă zâ ndu-mă confuză , a
adă ugat: „Are nişte probleme câ nd vine vorba de modul în care a
fost tratată mama lui. Multe probleme”.
Mama lui, care fusese servitoare ― aproape sclavă ― câ nd se nă scuse
el. Ş i după aceea. „Niciunul dintre noi nu s-a deranjat să aştepte să se
aşeze toţi, cu atâ t mai puţin Cassian.”
„Poate să -l apuce în momente ciudate.”
M-am stră duit să nu mă uit spre îmblâ nzitorul umbrelor. „Am
înţeles.”
întorcâ ndu-mă spre Amren, i-am studiat farfuria. Îşi luase câ te o
porţie mică din toate felurile de mâ ncare.
― Încă nu te-ai obişnuit cu mâ ncarea?
Amren a mormă it, ocolind morcovii pră jiţi, glazuraţi cu miere.
― Sâ ngele are un gust mai bun.
Mor şi Cassian s-au înecat.
― Ş i nu dura atât de mult să îl beau, a mormă it Amren, ducâ nd cea
mai mică bucată de pui pră jit spre buzele vopsite în roşu.
Amren mâ nca puţin şi încet. Prima masă normală după ce revenise
― un bol de supă de linte ― o fă cuse să vomite o oră . Aşadar,
adaptarea la noua situaţie fusese treptată . Tot nu putea mâ nca la fel
ca noi. Nimeni nu ştia dacă era o chestiune care ţinea de fizicul ei sau
era un fel de perioadă personală de acomodare.
― Pe de altă parte, mâ ncatul mai are şi alte urmă ri neplă cute, a
continuat Amren, tă ind morcovii în bucă ţele.
Azriel şi Cassian s-au privit reciproc, după care amâ ndoi au pă rut să
îşi considere farfuriile foarte interesante, deşi se stră duiau să nu
zâ mbească .
― Ce fel de urmă ri? a întrebat Elain.
― Nu ră spunde la întrebarea asta, a zis uşor Rhys, ară tâ nd cu
furculiţa spre Amren.
Amren a şuierat, pă rul negru legă nâ ndu-i-se ca o perdea de
întuneric fluid.
― Ş tii ce deranjant este să fiu nevoită să caut un loc în care să îmi fac
nevoile oriunde m-aş duce?
Un fâ sâ it s-a auzit dinspre Cassian, dar eu mi-am muşcat buzele. Mor
m-a apucat de genunchi pe sub masă , trupul tremurâ ndu-i din cauza
efortului fă cut ca să nu râ dă .
― Să construim toalete publice prin Velaris pentru tine, Amren? a
întrebat-o Rhys tă ră gă nat.
― Vorbesc serios, Rhysand! a izbucnit Amren.
Nu am îndră znit să mă uit în ochii lui Mor. Sau în ai lui Cassian. O
privire şi mi-aş fi pierdut controlul. Amren a fluturat o mâ nă .
― Ar fi trebuit să aleg trupul unui mascul. Cel puţin voi puteţi s-o
scoateţi ca să vă faceţi nevoile oriunde vreţi, fă ră să vă îngrijoraţi că
vă stropiţi…
Cassian şi-a pierdut controlul. Apoi, Mor. Apoi, eu. Pâ nă şi Az a
chicotit.
― Chiar nu ştii cum să faci pipi? a strigat Mor. După atâ ta vreme?
Amren fierbea de furie.
― Am vă zut animalele…
― Spune-mi că ştii cum funcţionează o toaletă ! a izbucnit Cassian,
lovind cu o mâ nă lată în masă . Spune-mi că ştii mă car atâ t!
Mi-am acoperit gura cu o mâ nă , ca şi câ nd gestul m-ar fi putut
împiedica să râ d. De cealaltă parte a mesei, ochii lui Rhys erau mai
stră lucitori decâ t stelele, gura lui descriind o linie tremurâ ndă câ nd
încerca şi nu reuşea să ră mâ nă serios.
― Ş tiu cum să stau pe o toaletă , a mormă it Amren.
Mor a deschis gura, vă dit amuzată , dar Elain a întrebat:
― Ai fi putut să o faci? Să alegi să fii mascul?
Întrebarea a spintecat râ setele, ca o să geată trasă între noi.
Amren a studiat-o pe sora mea, Elain roşind din cauza discuţiei
necenzurate de la masă .
― Da! a spus ea cu hotă râ re. Înainte, în celă lalt trup al meu, nu eram
nici femelă , nici mascul. Existam pur şi simplu.
― Atunci, de ce ai ales corpul acesta? a întrebat Elain, luminile
spiriduşilor din candelabru reflectâ ndu-se în şuviţele de un blond-
închis din cosiţa ei.
― Corpul feminin m-a atras mai mult, a ră spuns Amren simplu. Mi s-
a pă rut mai simetric. Mi-a plă cut.
Mor şi-a coborâ t privirea încruntată la propria siluetă , uitâ ndu-se la
formele ei generoase.
― Aşa este!
Cassian a chicotit.
― Ş i după ce te-ai trezit aşa, nu ai putut să -ţi schimbi trupul? a
întrebat Elain.
Amren a mijit un pic ochii, iar eu mi-am îndreptat spatele uitâ ndu-
mă la ele. Era într-adevă r neobişnuit ca Elain să vorbească atâ t de
mult, dar fă cuse progrese. În majoritatea zilelor, era lucidă ―
probabil mai tă cută şi mai înclinată spre melancolie, dar conştientă .
Elain, spre surprinderea mea, s-a uitat fix în ochii lui Amren.
― Întrebi pentru că eşti curioasă în legă tură cu trecutul meu sau
pentru că te interesează propriul viitor? s-a auzit Amren după o
clipă .
Întrebarea m-a uluit prea mult ca să o mustru mă car pe Amren. Ş i
ceilalţi erau la fel de uimiţi.
Elain s-a încruntat înainte să pot interveni.
― Ce vrei să spui?
― Nu mai poţi redeveni om, fato, a zis Amren, probabil cu mai multă
blâ ndeţe.
― Amren! am avertizat-o eu.
Elain s-a îmbujorat şi mai mult, îndreptâ ndu-şi spatele, dar nu a
fugit.
― Nu ştiu la ce te referi.
Niciodată nu o mai auzisem pe Elain vorbind atâ t de rece.
M-am uitat la ceilalţi. Rhys se încrunta, Cassian şi Mor se strâ mbau,
iar Azriel… Mila s-a citit pe chipul lui frumos. Milă şi tristeţe câ nd a
privit-o pe sora mea.
Elain nu menţionase faptul că fusese Creată şi, în ultimele luni, nu
zisese nimic nici despre Cazan sau despre Graysen. Presupusesem că
se obişnuia cu faptul că era Mare Spiriduş, că poate începuse să nu
se mai gâ ndească la viaţa de muritoare.
― Amren, te pricepi de minune să distrugi discuţiile de la masă ! a
spus Rhys, rotindu-şi paharul cu vin. Mă întreb dacă ai putea să faci
carieră din asta.
Aghiotanta lui s-a încruntat la el, dar Rhys s-a uitat în ochii ei,
avertizâ nd-o în tă cere.
„Mulţumesc!” am spus prin legă tură şi o mâ ngâ iere caldă a venit
drept ră spuns.
― Ia-te de cineva pe mă sura ta! i-a spus Cassian lui Amren,
înfulecâ nd din friptura de pui.
― Mi-ar pă rea ră u de şoareci, a mormă it Azriel.
Mor şi Cassiel au izbucnit în râ s, fă câ ndu-l pe Azriel să roşească , iar
pe Elain să zâ mbească recunoscă toare… şi pe Amren să se încrunte.
Dar râ sul acela şi lumina care revenise în ochii lui Elain m-au fă cut
să mă simt un pic mai uşurată .
Era o lumină pe care nu îmi doream să o vă d micşorâ ndu-se mai
mult.
„Trebuie să plec în oraş după cină ”, i-am spus lui Rhys câ nd am
început din nou să mă nâ nc. „Vrei să mi te ală turi într-un zbor
deasupra oraşului?”
*
Nesta nu a deschis uşa.
Am bă tut probabil două minute bune, încruntâ ndu-mă la holul din
lemn slab luminat al clă dirii dă ră pă nate în care alesese să locuiască ,
şi apoi am trimis un fir de magie prin apartamentul de dincolo de
acesta.
Rhys înă lţase protecţii în jurul clă dirii şi, cu magia noastră , cu
legă tura dintre sufletele noastre, firul de putere pe care l-am trimis
în apartament, prin uşă , nu a întâ mpinat nicio rezistenţă .
Nimic. Niciun semn de viaţă sau… sau ceva mai grav decâ t atâ t.
Nu era acasă .
Bă nuiam unde era.
Teleportâ ndu-mă pe strada îngheţată , mi-am rotit braţele ca să -mi
menţin echilibrul câ nd cizmele mi-au alunecat pe gheaţa care
acoperea pietrele.
Câ nd m-am rezemat de stâ lpul de iluminat, Rhys a chicotit, lumina
spiriduşilor poleindu-i ghearele din vâ rful aripilor. Ş i nu s-a mişcat
un centimetru.
― Tică losule! am mormă it eu. Majoritatea masculilor şi-ar ajuta
partenera dacă ar fi câ t pe ce să îşi spargă capul pe gheaţă .
El s-a desprins de stâ lpul de iluminat şi s-a îndreptat spre mine lent,
fă ră să se gră bească . Chiar şi acum, mi-aş fi petrecut bucuroasă ore
în şir doar privindu-l.
― Am sentimentul că dacă aş fi intervenit, m-ai fi mustrat pentru că
sunt o cloşcă poruncitoare, aşa cum mi-ai spus.
Am mormă it un ră spuns pe care el a ales să nu-l audă .
― Aşadar, nu e acasă ?
Am mormă it din nou.
― Ei bine, mai ră mâ n exact zece locuri în care ar putea fi.
M-am strâ mbat.
― Vrei să o caut? m-a întrebat Rhys.
Nu fizic, ci folosindu-şi puterea ca să o gă sească pe Nesta. Mai
devreme, nu-mi dorisem să o facă întrucâ t mi se pă ruse că i-ar fi
violat intimitatea, dar, avâ nd în vedere câ t de frig era…
― Bine.
Rhys m-a cuprins cu braţele şi apoi cu aripile, învă luindu-mă în
că ldura lui câ nd mi-a şoptit:
― Ţ ine-te bine!
Întunericul şi vâ ntul s-au rostogolit în jurul nostru, iar eu mi-am
adâ ncit faţa în pieptul lui, inspirâ ndu-i parfumul.
Apoi am auzit râ sete zgomotoase, câ ntece şi muzică şi am simţit
mirosul înţepă tor al berii ră suflate, frigul…
Am mormă it câ nd am vă zut unde ne teleportase, unde o simţise pe
sora mea.
― Sunt crame în oraş, a spus Rhys, crispâ ndu-se. Sunt să li de
concerte. Restaurante elegante. Cluburi de distracţie. Ş i totuşi, sora
ta…
Ş i totuşi, sora mea reuşise să gă sească taverna cea mai murdară din
Velaris. Nu erau multe, dar ea le frecventa pe toate. Iar asta ―
Bâ rlogul Lupului ― era de departe cea mai groaznică .
― Aşteaptă -mă aici! am spus eu, acoperind tobele care se auzeau din
tavernă câ nd m-am retras din îmbră ţişarea lui. Pe stradă , câ ţiva
petrecă reţi beţi ne-au ză rit şi au tă cut. Au simţit puterea lui Rhys,
probabil şi pe a mea, şi au plecat o vreme în altă parte.
Nu mă îndoiam că la fel avea să se întâ mple şi în tavernă şi nu mă
îndoiam că Nesta ne-ar fi detestat pentru că îi stricam seara. Cel
puţin eu mă puteam furişa neobservată înă untru. Dacă am fi intrat
amâ ndoi, ştiam că sora mea ar fi considerat că o atacam.
Aşadar, urma să intru singură .
Rhys m-a să rutat pe frunte.
― Dacă îţi face cineva vreo propunere, spune-i că suntem amâ ndoi
liberi peste o oră .
― Au!
L-am fă cut semn să plece, domolindu-mi puterile aproape întru
totul.
El mi-a trimis o bezea.
Am ignorat-o cu o fluturare a mâ inii şi am intrat pe uşa tavernei.
CAPITOLUL 13 Feyre
Sora mea nu avea tovară şi de pahar. Din câ te ştiam, ea mergea
singură în oraş şi o fă cea câ nd se însera. Ş i din câ nd în câ nd, unul
dintre ei mergea cu ea acasă .
Nu întrebasem. Nu eram sigură câ nd fusese prima dată .
Nici nu îndră znisem să întreb dacă ştia Cassian. Ei abia dacă
schimbaseră câ teva cuvinte de la ră zboi.
Iar câ nd am intrat în lumina şi în muzica Bâ rlogului Lupului şi am
reperat-o imediat pe sora mea aşezată cu trei masculi la o masă
rotundă din partea umbrită din spate, aproape am putut vedea
fantoma acelei zile împotriva Hybernului ivindu-se în spatele ei.
Fiecare gram de greutate pe care îl pusese Elain pă rea că fusese
pierdut de Nesta. Faţa ei deja mâ ndră şi ascuţită devenise şi mai
slabă , pomeţii fiind destul de ascuţiţi încâ t să taie. Pă rul ei ră mă sese
ridicat în obişnuita coroană împletită , purta rochia preferată de
culoare gri şi era, ca întotdeauna, curată , în ciuda colibei în care
alesese să locuiască . În ciuda mirosului urâ t, a tavernei încă lzite care
avusese şi zile mai bune. Secole mai bune.
O regină fără tron. Aşa numisem tabloul care îmi trecuse prin minte.
Ochii Nestei, la fel de gri-albaştri ca ai mei, s-au ridicat în clipa în
care am închis uşa din lemn în urma mea. Observâ nd lică rul de pe
chipul ei în afară de urma de dispreţ. Cei trei masculi Mari Spiriduşi
de la masa ei erau cu toţii destul de bine îmbră caţi avâ nd în vedere
locul în care erau.
Probabil tineri bogaţi ieşiţi seara în oraş.
Mi-am reprimat încruntarea câ nd vocea lui Rhys mi-a umplut
mintea.
„Vezi-ţi de treaba ta. Apropo, sora ta îi bate la că rţi.”
„Bă gă ciosule.”
„îţi place.”
Mi-am lipit buzele, trimiţâ nd un gest vulgar prin legă tură câ nd m-am
apropiat de masa surorii mele. Râ sul lui Rhys a vuit în scutul meu
drept ră spuns, ca un tunet presă rat cu stele.
Nesta a revenit la că rţile din mâ na ei, postura ei pă râ nd plictisită .
Dar însoţitorii ei şi-au ridicat privirea la mine câ nd m-am oprit la
marginea mesei lor pă tate şi zgâ riate. Pahare pe jumă tate goale cu
lichid ară miu aburite de umezeală , pă strate reci printr-o magie a
tavernei.
Masculul din partea cealaltă a mesei ― un Mare Spiriduş frumos cu
aspect zvelt, cu pă r ca aurul ră sucit ― s-a uitat în ochii mei.
El a pus că rţile pe masă câ nd a fă cut o plecă ciune. Ceilalţi au fă cut la
fel.
Doar sora mea, care încă studia că rţile, a ră mas neinteresată .
― Doamnă , a spus un mascul zvelt, cu pă r negru, aruncâ nd o privire
circumspectă spre sora mea. Cu ce te putem ajuta?
Nesta nici mă car nu a ridicat privirea câ nd şi-a aranjat una din că rţi.
Le-am zâ mbit tovară şilor ei.
― Îmi pare ră u că vă întrerup seara, domnilor. Masculilor, am
presupus eu. O ră mă şiţă din viaţa mea umană ― una pe care a
observat-o al treilea mascul, ridicâ nd puţin o sprâ nceană groasă . Dar
aş vrea să discut cu sora mea.
Respingerea era destul de clară .
La unison, ei s-au ridicat în picioare, abandonâ nd că rţile şi şi-au luat
bă uturile.
― Să mai luă m o bă utură , a spus cel cu pă rul blond.
Am aşteptat pâ nă ce ei au ajuns la bar, fă ră să se uite peste umă r,
înainte să mă aşez pe scaunul şubred pe care îl eliberase cel brunet.
Lent, Nesta şi-a ridicat privirea la mine.
M-am rezemat pe scaun, lemnul scâ rţâ ind.
― Aşadar, care mergea acasă cu tine în seara asta?
Nesta şi-a strâ ns că rţile, punâ nd pachetul cu faţa în jos pe masă .
― Nu m-am hotă râ t.
Cuvinte reci, directe. La fel ca expresia de pe chipul ei.
Eu doar am aşteptat.
Ş i Nesta a aşteptat.
Nemişcată ca un animal. Nemişcată ca moartea.
Câ ndva m-am întrebat dacă asta era puterea ei. Blestemul ei, dat de
Cazan.
Nimic din ce vă zusem sau ză risem în clipele împotriva Hybernului
nu semă nase cu moartea. Doar forţă brută . Dar Cioplitorul de Oase
îmi şoptise despre asta. Ş i îl vă zusem, stră lucind rece şi puternic în
ochii ei.
Dar nu în ultimele luni.
Nu că o vă zusem des.
A trecut un minut. Apoi două .
Doar tă cere, în afară de muzica veselă a trupei cu patru câ ntă reţi din
partea cealaltă a camerei.
Puteam aştepta. Puteam să aştept acolo toată noaptea.
Nesta s-a rezemat pe scaun. Îmi venea să fac la fel.
„Pariez pe sora ta.”
Linişte.
„Mi-e frig afară .”
„Bebeluş lllyrian.”
Un chicot întunecat, apoi legă tura a tă cut din nou.
― Partenerul ă la al tă u va sta în frig toată noaptea?
Am clipit, întrebâ ndu-mă dacă simţise cumva gâ ndurile dintre noi.
― Cine spune că este aici?
Nesta a pufnit.
― Unde merge unul vine şi celă lalt.
M-am abţinut să spun toate replicile posibile care îmi stă teau pe
limbă .
În schimb, am întrebat:
― Elain te-a invitat la cină în seara asta. De ce nu ai venit?
Zâ mbetul Nestei era lent şi tă ios ca o lamă .
― Am vrut să ascult muzicienii câ ntâ nd.
Am aruncat o privire spre trupă . Mai pricepuţi decâ t o trupă
obişnuită de tavernă , dar nu era o scuză bună .
― Ea a vrut să vii. Eu am vrut să vii.
Nesta a ridicat din umeri.
― Ar fi putut mâ nca aici cu mine.
― Ş tii că Elain nu s-ar simţi bine într-un asemenea loc.
Ea a ridicat o sprâ nceană îngrijită .
― Un asemenea loc? Ce fel de loc e ă sta?
Într-adevă r, unii dintre cei de acolo se întorceau spre noi. Mare Lady
― eram o Mare Lady. Să insult locul acela nu mi-ar fi câ ştigat vreun
susţină tor.
― Elain este copleşită de mulţime.
― Nu era aşa. Nesta a rotit paharul cu lichid ară miu. Îi plă ceau
balurile şi petrecerile.
Cuvintele au ră mas nerostite. „Dar tu şi regatul tă u ne-aţi tâ râ t în
lumea asta, l-a luat bucuria aia.”
― Dacă te-ai fi deranjat să vii acasă , ai fi vă zut că se adaptează . Dar
balurile şi petrecerile sunt altceva. Elain nu a fost în taverne înainte.
Nesta a deschis gura, fă ră îndoială ca să mă conducă pe o cale
departe de motivul pentru care venisem aici. Aşadar, am intervenit
înaintea ei.
― Nu asta contează .
Ochi reci ca oţelul se uitau în ai mei.
― Atunci, poţi să treci la subiect? Aş vrea să revin la jocul meu. M-am
gâ ndit să împră ştii că rţile pe podeaua udă de bere.
― Solstiţiul este poimâ ine.
Nimic. Nici mă car un clipit.
Mi-am împletit degetele şi le-am pus pe masa dintre noi.
― Ce ar fi nevoie ca să te fac să vii?
― De dragul lui Elain sau al tă u?
― De dragul amâ ndurora.
Nesta a studiat camera, toată lumea fiind atentă să nu ne privească
acum. Ş tiam fă ră să întreb că Rhys pusese o barieră de sunet între
noi.
În cele din urmă , sora mea s-a uitat din nou la mine.
― Aşadar, mă mituieşti?
Nu am tresă rit.
― Vreau să vă d dacă eşti dispusă să fii rezonabilă . Dacă există o cale
să te fac să vrei.
Nesta a pus vâ rful degetului ară tă tor pe pachetul de că rţi şi le-a
întins pe masă .
― Nici mă car nu este să rbă toarea noastră . Noi nu avem să rbă tori.
― Poate că ar trebui să încerci. Probabil te-ai distra.
― Aşa cum i-am spus lui Elain: voi aveţi vieţile voastre, eu o am pe a
mea.
Din nou, am aruncat o privire prin tavernă .
― De ce? De ce insişti să te îndepă rtezi?
Ea s-a rezemat pe scaun, încrucişâ nd braţele.
― De ce ar trebui să fac parte din ţinutul tă u vesel?
― Eşti sora mea.
Din nou, acea privire goală şi rece.
Am aşteptat.
― Nu vin la petrecerea ta, a spus ea.
Dacă Elain nu reuşise să o convingă , eu cu siguranţă nu puteam. Nu
ştiam de ce nu îmi dă dusem seama de asta înainte. Înainte să îmi
pierd timpul. Dar am încercat ― o ultimă dată . De dragul lui Elain.
― Tata ar vrea să …
― Nu termina propoziţia aia.
În ciuda scutului sonor din jurul nostru, nu era ceva care să blocheze
faptul că sora mea îşi ară ta dinţii. Vederea degetelor ei care se
îndoiau în gheare invizibile.
Nasul Nestei s-a încreţit de furie câ nd a spus:
― Pleacă .
O scenă . Asta era pe cale să devină o scenă în cel mai ră u mod.
Aşadar m-am ridicat, ascunzâ nd mâ inile tremurâ nde şi strâ ngâ ndu-
le în pumni pe lâ ngă corp.
― Vino, te rog, a fost tot ce am spus înainte să mă întorc spre uşă ,
drumul dintre masa ei şi ieşire pă râ nd mult mai lung. Toate
chipurile holbate pe lâ ngă care trebuia să trec.
― Chiria mea, a spus Nesta câ nd am fă cut doi paşi.
M-am oprit.
― Ce e cu chiria ta?
Ea a bă ut din pahar.
― Trebuie plă tită să ptă mâ na viitoare. În caz că ai uitat.
Ea era foarte serioasă .
Am spus cu hotă râ re:
― Vino la Solstiţiu şi mă voi asigura că va fi plă tită .
Nesta a deschis gura, dar m-am întors din nou, uitâ ndu-mă la toate
chipurile holbate care se uitau la mine câ nd treceam.
Am simţit privirea surorii mele stră pungâ nd spaţiul dintre omoplaţi
mei tot drumul spre uşa de la intrare. Ş i tot zborul spre casă .
CAPITOLUL 14 Rhysand
Chiar dacă muncitorii se opreau rar din reparaţii, reconstrucţia era
încă la ani distanţă de a fi terminată . În special de-a lungul Sidrei,
unde Hybernul lovise cel mai dur.
Ră mă sese doar moloz din casele de pe cotul sud-estic al râ ului care
erau câ ndva mari, gră dinile lor fiind acum pline de buruieni şi casele
plutitoare erau pe jumă tate scufundate în cursul blâ nd al apei de
culoarea turcoazului.
Am crescut în casele astea, mergâ nd la petreceri şi să rbă tori care
durau pâ nă tâ rziu în noapte, petrecâ nd zilele de vară lenevind pe
peluzele în pantă , aplaudâ nd cursele de bă rci de pe Sidra. Faţadele
lor fuseseră la fel de familiare precum chipul orică rui prieten. Ele
fuseseră construite cu mult timp înainte de a mă naşte. Mă
aşteptasem să reziste mult timp după ce muream.
― Nu ştii câ nd se vor întoarce familiile, nu?
Întrebarea lui Mor a plutit spre mine acoperind scâ rţâ itul pietrelor
albe de sub picioarele noastre câ nd am mers pe pă mâ ntul presă rat
cu ză padă al unei asemenea case.
Ea mă gă sise după prâ nz ― o masă de unul singur rară în zilele
astea. Cu Feyre şi Elain plecate la cumpă ră turi în oraş, câ nd
verişoara mea apă ruse în holul casei de la oraş, nu ezitasem să o
invit la o plimbare.
Trecuse mult timp de câ nd eu şi Mor tă cuseră m o plimbare
împreună .
Nu eram destul de prost să cred că deşi ră zboiul se terminase, toate
ră nile se vindecaseră . În special între mine şi Mor.
Ş i nu eram destul de prost să mă amă gesc crezâ nd că nu amâ nasem
deja cam mult plimbarea asta ― la fel ca ea.
L-am vă zut ochii privind în gol alaltă seară în Oraşul Cioplit. Tă cerea
ei după avertismentul iniţial fă cut tată lui ei îmi spusese destule
despre lucrurile la care se gâ ndise.
Încă o victimă a acestui ră zboi: să lucreze cu Keir şi Eris slă bise ceva
în verişoara mea.
O, ea ascundea bine asta. În afară de momentele câ nd era faţă în faţă
cu cei doi masculi care…
Nu mi-am permis să termin ideea, să invoc amintirea. Chiar şi cinci
secole mai tâ rziu, furia ameninţa să mă învă luie pâ nă ce lă sam
Oraşul Cioplit şi Regatul Toamnei în ruine.
Dar ea trebuia să îi ucidă . Întotdeauna fusese aşa. Nu întrebasem de
ce aşteptase atâ t de mult timp.
Ne plimbam în tă cere prin oraş deja de jumă tate de oră , trecâ nd
aproape neobservaţi. O mică binecuvâ ntare a Solstiţiului: toată
lumea era prea ocupată cu pregă tirile ca să observe cine se plimba
pe stră zile aglomerate.
Cum ajunsesem aici, nu ştiam. Dar iată -ne, însoţiţi doar de blocuri de
piatră dă râ mate şi cră pate, buruieni uscate iarna şi cer gri.
― Familiile, am spus eu în cele din urmă , sunt în alte case. Le
cunoşteam pe toate, negustori bogaţi şi nobili care fugiseră din
Oraşul Cioplit cu mult înainte ca cele două jumă tă ţi ale ţinutului meu
să fie despă rţite în mod oficial. Fă ră niciun plan să revină prea
curâ nd. Probabil nu aveau să se întoarcă niciodată . Am auzit de la
una dintre ele, o întemeietoare a unui imperiu comercial, că mai
degrabă vor vinde decâ t să înfrunte chinul de a construi din nou.
Mor a dat absentă din cap, vâ ntul rece suflâ nd şuviţe din pă r peste
faţă câ nd s-a oprit în mijlocul a ce fusese câ ndva o gră dină care
cobora dinspre casă , spre râ ul îngheţat.
― Keir vine curâ nd aici, nu-i aşa?
Atâ t de rar se referea la el ca la tată l ei! Nu o condamnam. Acel
mascul nu fusese de secole tată l ei. Cu mult înainte de acea zi de
neiertat.
― Da.
Reuşisem să îl ţin la distanţă pe Keir de câ nd se terminase ră zboiul
― mă pregă tisem să accept că indiferent câ t de multe îi dă deam de
fă cut, indiferent cum i-aş fi putut întrerupe vizitele la Eris, el urma
să vină în oraşul ă sta.
Poate că fusese din vina mea, pă strâ nd atâ t de mult graniţele
Oraşului Cioplit. Poate tradiţiile lor oribile şi minţile înguste doar
înră ută ţiseră lucrurile câ t timp fuseseră izolaţi. Da, era teritoriul lor,
dar nu le mai dă dusem nimic altceva. Nu era de mirare că erau
curioşi în legă tură cu Velaris. Deşi dorinţa lui Keir de a vizita pornise
doar dintr-o singură nevoie: cea de a o chinui pe fiica lui.
― Câ nd?
― Probabil la primă vară , dacă presupun corect.
Gâ tul lui Mor s-a înă lţat, chipul ei devenind rece într-un fel în care
arareori îl vă zusem. Într-un fel uram asta, mă car pentru faptul că eu
eram vinovat.
Îmi spusesem că meritase asta. Aducă torii întunericului ai lui Keir
fuseseră importanţi în victoria noastră . Iar el suferise pierderi din
cauza asta. Masculul era un tică los în toate sensurile cuvâ ntului, dar
îşi respectase promisiunea.
Nu prea aveam de ales decâ t să o respect pe a mea.
Mor m-a studiat din cap pâ nă în picioare. Alesesem o jachetă neagră
fă cută din lâ nă mai groasă şi renunţasem complet la aripi. Doar
pentru că Azriel şi Cassian fuseseră nevoiţi să sufere pentru că le
îngheţau tot timpul nu însemna că trebuia să o fac şi eu. Am ră mas
nemişcat. Mor tră sese propriile concluzii.
― Am încredere în tine, a spus ea în sfâ rşit.
Am plecat capul.
― Mulţumesc.
A fluturat o mâ nă , începâ nd din nou să meargă pe aleile albe din
pietriş ale gră dinii.
― Dar tot îmi doresc să fi fost o altă cale.
― Ş i eu.
Ea a ră sucit capetele eşarfei groase de culoare roşie înainte să le
bage în haina maro.
― Dacă tată l tă u vine aici, am propus eu, mă pot asigura că eşti
plecată .
Nu conta că ea fusese cea care insistase pentru o confruntare
neînsemnată cu Administratorul şi Eris alaltă ieri.
S-a încruntat.
― Îşi va da seama că mă ascund. Nu îi voi da satisfacţia asta.
Ş tiam că nu trebuia să întreb dacă ea credea că va veni şi mama ei.
Nu discutam despre mama lui Mor. Niciodată .
― Orice hotă ră şti, te voi susţine.
― Ş tiu asta.
S-a oprit între două lă zi joase din lemn şi a privit râ ul îngheţat de
dincolo de ele.
― Ş i ştii că Az şi Cassian îi vor monitoriza precum şoimii tot timpul
vizitei. Plă nuiesc deja de câ teva luni protocoalele de securitate.
― Da?
Am dat serios din cap.
Mor a expirat.
― Aş vrea să putem încă să îi ameninţă m că o dezlă nţuim pe Amren
în tot Oraşul Cioplit.
Am pufnit, privind peste râ u spre cartierul oraşului abia vizibil
deasupra unui deal.
― Mă întreb dacă Amren vrea acelaşi lucru.
― Presupun că îi iei un cadou foarte bun.
― Neve ţopă ia de fericire câ nd am pă ră sit magazinul.
Ea a râ s încet.
― Ce i-ai luat lui Feyre?
Mi-am bă gat mâ inile în buzunare.
― Una, alta.
― Aşadar, nimic.
Mi-am trecut o mâ nă prin pă r.
― Nimic. Ai vreo idee?
― Ea este partenera ta. Asta nu ar trebui să fie cumva instinctiv?
― Este imposibil să cumpă r ceva pentru ea.
Mor mi-a aruncat o privire piezişă .
― Jalnic.
Am înghiontit-o cu cotul.
― Tu ce i-ai cumpă rat?
― Va trebui să aştepţi pâ nă în seara Solstiţiului ca să vezi.
Am dat ochii peste cap. În secolele de câ nd o cunoşteam, abilită ţile
lui Mor de a cumpă ra cadouri nu se îmbună tă ţiseră deloc. Aveam un
sertar plin de butoni hidoşi pe care nu i-aş fi purtat niciodată , unul
mai urâ t ca altul. Totuşi, eram norocos: Cassian avea un cufă r plin de
că mă şi din mă tase în diverse culori ale curcubeului. Unele aveau
chiar şi jabouri.
Doar îmi puteam imagina ororile pregă tite pentru partenera mea.
Straturi subţiri de gheaţă pluteau lent pe Sidra. Nu îndră zneam să o
întreb pe Mor despre Azriel ― ce îi luase, ce plă nuise să facă
împreună cu el. Nu voiam să fiu aruncat în râ ul îngheţat.
― Voi avea nevoie de tine, Mor, am spus eu încet.
Amuzamentul din ochii lui Mor s-a transformat în vigilenţă . Era ca
un pră dă tor. Exista un motiv pentru care se descurca singură în
luptă şi putea face faţă orică rui illyrian. Eu şi fraţii mei
supravegheaseră m mare parte din instrucţie, dar ea petrecuse
câ ţiva ani că lă torind spre alte ţinuturi şi teritorii, ca să înveţe ce ştia.
Ea a încrucişat braţele, aşteptâ nd.
― Az se poate infiltra în majoritatea ţinuturilor. Dar aş putea avea
nevoie de tine să câ ştigi de partea noastră ţinuturile astea.
Pentru că piesele care erau acum împră ştiate pe masă … Negocierile
tratatului tă ră gă nează de prea mult timp.
― Nu se întâ mplă deloc.
Adevă rat. Cu reconstrucţia, prea mulţi aliaţi de probă susţinuseră că
erau prea ocupaţi şi se vor reîntâ lni la primă vară ca să discute noi
termeni.
― Nu va trebui să fii plecată câ teva luni. Doar să vizitezi pe alocuri.
Cu nonşalanţă .
― Cu nonşalanţă , dar să fac regatele şi teritoriile să îşi dea seama că
dacă insistă prea mult sau dacă intră în teritoriul oamenilor, îi vom
distruge?
Am râ s.
― Ceva de genul ă sta. Az are lista regatelor care ar încă lca mai
probabil limita.
― Dacă merg pe continent, cine se va ocupa de Regatul
Coşmarurilor?
― Eu.
Ea s-a încruntat.
― Nu faci asta pentru că nu crezi că mă pot ocupa de Keir, nu-i aşa?
Un teritoriu delicat.
― Nu, am spus eu şi nu minţeam. Cred că poţi să o faci. Ş tiu că poţi.
Dar talentele tale sunt folosite mai bine în altă parte momentan. Keir
vrea să facă legă turi cu Regatul Toamnei ― să o facă . Orice
complotează el şi Eris, vor şti că îi supraveghem, iar acum ar fi
prostesc ca vreunul din ei să insiste. O vorbă de la Beron şi capul lui
Eris se va rostogoli.
Tentant. Atâ t de tentant era să îi spun Marelui Lord al Toamnei că
fiul lui cel mai mare îi râ vnea tronul ― şi era dispus să îl ia cu forţa.
Dar fă cusem şi cu Eris o înţelegere. Probabil una pă guboasă , dar
doar timpul putea dovedi asta.
Mor se juca atingâ nd eşarfa.
― Nu mă tem de ei.
― Ş tiu că nu.
― Eu doar ― fiind în preajma lor, împreună … Ea îşi bă gă mâ inile în
buzunare. Este probabil aşa cum e pentru tine să fii în preajma lui
Tamlin.
― Dacă te consolează , verişoară , m-am comportat cam urâ t
alaltă ieri.
― Este mort?
― Nu.
― Atunci aş spune că te-ai controlat admirabil.
Am râ s.
― Ce sâ ngeroasă eşti, Mor!
Ea a ridicat din umeri, privind din nou râ ul.
― El merită asta.
Într-adevă r merita.
Ea mi-a aruncat o privire piezişă .
― Câ nd trebuie să plec?
― Nu în urmă toarele să ptă mâ ni.
Ea a dat din cap şi a tă cut. M-am gâ ndit să o întreb dacă voia să ştie
unde credeam eu şi Azriel că trebuia să meargă prima dată , dar
tă cerea ei a spus destul. Ar fi mers oriunde.
Prea mult timp. Fusese închisă prea mult timp în graniţele acestui
regat. Ră zboiul abia conta. Ş i nu urma să se întâ mple într-o lună , sau
poate nici în câ ţiva ani, dar îmi dă deam seama de asta: laţul invizibil
se strâ ngea în jurul gâ tului ei cu fiecare zi pe care o petrecea aici.
― Gâ ndeşte-te câ teva zile la asta, am propus eu.
Ea a întors capul spre mine, pă rul auriu reflectâ nd lumina.
― Ai spus că ai nevoie de mine. Nu prea pare că am de ales.
― Întotdeauna ai de ales. Dacă nu vrei să pleci, atunci este în regulă .
― Ş i pe cine ai trimite în locul meu? Pe Amren?
Ea s-a uitat cu subînţeles.
Am râ s din nou.
― Cu siguranţă nu pe Amren dacă vrem pace. Am adă ugat: Doar fă -
mi o favoare şi gâ ndeşte-te la asta înainte să accepţi. Consideră asta
ca pe o ofertă , nu ca pe un ordin.
Ea a tă cut din nou. Împreună , am privit sloiurile de gheaţă plutind
pe Sidra, spre marea îndepă rtată şi agitată .
― El câ ştigă dacă plec?
― Trebuie să decizi singură asta.
Mor s-a întors spre casa distrusă şi spre terenul dintre noi. Fă ră să
se uite la ele, mi-am dat eu seama, ci spre est.
Spre continentul şi tă râ murile de acolo. Ca şi câ nd se întreba cum ar
fi putut fi acolo.
CAPITOLUL 15 Feyre
Încă trebuia să aflu ce să -i dă ruiesc lui Rhysand de Solstiţiu sau chiar
să aştept să -mi vină o idee vagă .
Din fericire, Elain s-a apropiat tă cută de mine la micul dejun, Cassian
fiind tot pe canapea în salonul din partea cealaltă a holului, iar Azriel
nu se ză rea unde adormise pe canapeaua din faţa lui, ambii fiind
prea leneşi ― şi poate un pic prea beţi, după tot vinul pe care-l
bă useră m cu o seară în urmă ― ca să ajungă spre micul dormitor pe
care urmau să -l împartă în timpul Solstiţiului. Mor ocupase fostul
meu dormitor, deloc deranjată de dezordinea pe care o fă cusem, iar
Amren se întorsese la apartamentul ei unde adormise, în sfâ rşit, la
primele ore ale dimineţii. Mor şi partenerul meu încă dormeau, iar
eu mă mulţumisem să nu îi trezesc. Meritau să se odihnească . Cu
toţii meritam.
Dar Elain era la fel de trează ca mine, mai ales după discuţia mea
aprinsă cu Nesta ― pe care nici mă car vinul bă ut acasă nu reuşise să
o domolească ― şi voia să vadă dacă aveam chef de o plimbare prin
oraş, oferindu-mi scuza perfectă de a mai ieşi la cumpă ră turi.
Decadent ― mi se pă rea decadent şi egoist să merg la cumpă ră turi,
chiar dacă o fă ceam pentru oamenii pe care îi iubeam. În oraşul
acesta şi dincolo de el erau atâ t de mulţi care nu aveau mai nimic şi
fiecare clipă inutilă pe care mi-o petreceam uitâ ndu-mă în vitrine şi
trecâ ndu-mi degetele peste diversele mă rfuri mă enerva.
― Ş tiu că nu îţi este uşor, a observat Elain câ nd am trecut prin
taverna unei ţesă toare, admirâ nd tapiseriile, covoarele şi pă turile
fine care redau diverse scene din Regatul Nopţii: Velarisul sub
stră lucirea Că derii Stelelor; ţă rmurile stâ ncoase şi să lbatice ale
insulelor nordice; coloanele templelor din Cesere; blazonul acestui
regat, cele trei stele care încoronau un vâ rf de munte.
M-am întors de la tapiseria care înfă ţişa chiar acea imagine.
― Ce nu-mi este uşor?
Mai mult din respect pentru ceilalţi clienţi care admirau mă rfurile în
spaţiul liniştit şi că lduros, am vorbit în şoaptă .
Elain şi-a îndreptat privirea spre blazonul Regatului Nopţii.
― Să cumperi lucruri fă ră să fii obligată să o faci.
În spatele pră vă liei lambrisate şi boltite, un ră zboi de ţesut
zdră ngă nea şi ţă că nea câ t artista brunetă care ţesea totul continua
să lucreze, oprindu-se doar ca să ră spundă la întrebă rile clienţilor.
Atâ t de diferit! Locul acesta era atâ t de diferit de casa ororilor care-i
aparţinuse Ţ esă toarei din pă dure… Stryga.
― Avem tot ce ne trebuie, i-am recunoscut lui Elain. Mi se pare
excesiv să cumpă r cadouri.
― Totuşi, este tradiţia lor, mi-a ră spuns Elain, încă îmbujorată de
frig. Pentru care au luptat şi au murit în ră zboi ca să o protejeze.
Poate că este mai bine să gâ ndesc aşa decâ t să mă simt vinovată . Să
îmi aduc aminte că ziua asta reprezintă ceva pentru ei. Pentru toţi,
indiferent cine are mai mult sau mai puţin şi că să rbă torirea
tradiţiilor, chiar şi oferind cadouri, îi onorează pe cei care au luptat
pentru existenţa lor, pentru pacea pe care o are acum oraşul acesta.
Preţ de o clipă , n-am fă cut decâ t să mă uit fix la sora mea, uimită de
cuvintele înţelepte pe care le rostise, fă ră să -şi fi folosit puterile
profetice. Privirea îi era limpede, iar expresia sinceră .
― Ai dreptate, am spus eu, studiind blazonul care se ridica în faţa
mea.
Tapiseria fusese lucrată dintr-o ţesă tură atâ t de neagră încâ t pă rea
să devoreze lumina, atâ t de neagră că aproape îţi obosea ochii.
Totuşi, blazonul era ţesut cu fir argintiu ― nu, nu argintiu. Era un soi
de fir irizat care îşi schimba culoarea. Ca lumina ţesută a unei stele.
― Te gâ ndeşti să o cumperi? m-a întrebat Elain.
Ea nu cumpă rase nimic în ora de câ nd eram plecate în oraş, dar se
oprise destul de des ca să se gâ ndească . Voia să cumpere ceva
pentru Nesta. Că uta un dar pentru sora noastră , indiferent dacă
Nesta ar fi catadicsit să ni se ală ture sau nu a doua zi.
Însă Elain pă ruse mai mult decâ t mulţumită doar să privească oraşul
agitat, să studieze şiragurile scâ nteietoare de lumini ale spiriduşilor
atâ rnate între clă diri şi deasupra pieţelor, să guste orice bucă ţică de
mâ ncare îi era oferită de un negustor neră bdă tor şi să asculte
menestrelii câ ntâ nd lâ ngă fâ ntâ nile acum tă cute.
Ca şi câ nd şi sora mea ar fi că utat doar o scuză să iasă din casă .
― Nu ştiu pentru cine l-aş cumpă ra, am recunoscut eu, întinzâ nd
degetele spre tapiseria neagră , în clipa în care am atins cu unghia
suprafaţa delicată de catifea, aceasta a pă rut să dispară , ca şi câ nd
materialul chiar ar fi înghiţit toate culorile şi lumina. Dar… M-am
uitat spre ţesă toarea din celă lalt capă t al camerei care, la ră zboiul ei,
ţesuse deja pe jumă tate o altă bucată . Fă ră să -mi termin gâ ndul, m-
am îndreptat spre ea.
Ţ esă toarea era Mare Spiriduş, robustă şi cu tenul alb. Pă rul brunet
fusese împletit la spate, cosiţa că zâ ndu-i peste umă rul puloverului
gros de culoare roşie. Pantalonii comozi maro şi o pereche de cizme
că ptuşite cu blană de oaie îi completau ţinuta. Erau haine simple şi
comode, pe care aş fi putut să le port câ nd pictam sau fă ceam orice
altceva.
Ca să fiu sinceră , erau chiar hainele de pe sub mantaua mea albastră
şi grea.
Ţ esă toarea s-a oprit din lucru, degetele-i abile încremenind câ nd şi-a
ridicat privirea.
― Cu ce pot să te ajut?
În ciuda zâ mbetului frumos, ochii ei gri erau… liniştiţi. Nu aveam
cum să -mi explic. Liniştiţi şi cam distanţi. Zâ mbetul încerca să
compenseze, dar nu reuşea să ascundă tristeţea care-i ză bovea în
privire.
― Voiam să aflu mai multe despre tapiseria cu blazonul, am spus eu.
Materialul negru ― ce este?
― Asta-i o întrebare pe care o aud cel puţin o dată pe oră , a zis
ţesă toarea, continuâ nd să zâ mbească , fă ră ca vreun lică r de
amuzament să -i lumineze privirea.
M-am crispat puţin.
― Îmi cer scuze că întreb şi eu!
Elain a venit lâ ngă mine cu o pă tură pufoasă roz într-o mâ nă şi cu
una purpurie în cealaltă .
Auzindu-mi scuzele, ţesă toarea a fluturat din mâ nă .
― Este un material neobişnuit. Mă aştept să aud întrebă ri, a zis ea şi
şi-a trecut o mâ nă peste rama din lemn a ră zboiului de ţesut. Eu îi
spun Vid. Absoarbe lumina. Creează o lipsă totală de culoare.
― Tu l-ai fă cut? a întrebat Elain, uitâ ndu-se acum peste umă r spre
tapiserie.
Ea a dat din cap solemn.
― Este un experiment de-al meu mai nou, ca să vă d cum s-ar putea
face sau ţese întunericul. Să vă d dacă aş putea merge mai departe
decâ t orice altă ţesă toare.
Întrucâ t şi eu fusesem într-un vid, vedeam că materialul pe care îl
ţesuse era descurajant de asemă nă tor.
― De ce?
Ochii ei gri s-au întors din nou spre mine.
― Soţul meu nu s-a întors de la ră zboi.
Cuvintele sincere au ră sunat în mine şi mi-a fost greu să mă uit în
ochii ei câ nd a continuat:
― Am început să creez Vidul la o zi după ce am aflat că a murit.
Totuşi, Rhys nu ceruse nimă nui din oraş să se ală ture armatei lui.
Intenţionat hotă râ se asta. Vă zâ nd confuzia întipă rită pe chipul meu,
ţesă toarea a adă ugat cu blâ ndeţe:
― I s-a pă rut corect să dea o mâ nă de ajutor celor care luptau. A
plecat cu alţi câ ţiva care credeau la fel şi s-a înrolat într-o legiune a
Regatului Verii pe care au gă sit-o în drum spre sud. A murit în lupta
pentru Adriata.
― Îmi pare ră u, am spus încet, iar Elain a repetat aceleaşi cuvinte, cu
blâ ndeţe.
Ţ esă toarea nu a fă cut decâ t să se uite fix la tapiserie.
― Credeam că vom fi împreună încă o mie de ani, a zis şi a pus din
nou în mişcare ră zboiul de ţesut. În cei trei sute de ani de că snicie,
nu am avut şansa să ză mislim copii. În ciuda cuvintelor, îşi mişca
degetele frumos şi sigur. Aşa, nu am nici mă car o parte din el. A
murit, iar eu nu. Din sentimentul acesta s-a nă scut Vidul.
Gâ ndindu-mă la cuvintele ei, nu am ştiut ce să spun, mai ales câ nd şi-
a continuat lucrul.
Aş fi putut fi eu.
Ar fi putut fi Rhys.
În materialul extraordinar, creat şi ţesut din suferinţa pe care o
tră isem scurt timp şi pe care nu-mi doream să o mai simt vreodată ,
îşi gă sise locul o pierdere peste care nu îmi imaginam cum ar fi
putut cineva să treacă .
― De fiecare dată câ nd îi ră spund cuiva care mă întreabă despre Vid,
tot sper că -mi va fi mai uşor, a spus ţesă toarea.
Dacă oamenii îi adresau întrebă ri pe câ t de des pretindea ea… eu nu
aş fi suportat.
― De ce nu o dai jos? a întrebat Elain, plină de compasiune.
― Pentru că nu vreau să o pă strez.
Suveica se mişca peste ră zboiul de ţesut, parcă de la sine.
În ciuda calmului ei, aproape îi simţeam agonia ră spâ ndindu-se prin
încă pere. Cu doar câ teva atingeri ale darurilor mele daemati aş fi
putut să -i alin suferinţa, să domolesc durerea. Nu mai fă cusem asta
pentru nimeni, dar…
Însă nu puteam şi nu intenţionam să fac asta, l-aş fi violat
intimitatea, în ciuda bunelor mele intenţii.
Ş i, din pierderea ei, din tristeţea nesfâ rşită … ea crease ceva
extraordinar. Nu puteam să îi ră pesc creaţia. Chiar dacă mi-ar fi
cerut să o fac.
― Firul argintiu, a întrebat Elain. Cum se numeşte?
Ţ esă toarea a oprit din nou ră zboiul de ţesut, firele colorate vibrâ nd,
şi s-a uitat în ochii surorii mele. De data asta nu a încercat să
zâ mbească .
― Eu îi spun Speranţă .
Gâ tul mi s-a strâ ns insuportabil de mult, ochii usturâ ndu-mă
suficient încâ t să fiu nevoită să mă întorc şi să mă îndrept din nou
spre tapiseria extraordinară .
― L-am creat după ce am învă ţat să stă pâ nesc Vidul, i-a explicat
ţesă toarea surorii mele.
M-am uitat şi m-am tot uitat la materialul negru, de parcă m-aş fi
holbat într-un puţ al iadului, şi apoi la firul irizat argintiu care îl
stră bă tea, stră lucitor în ciuda întunericului care devora lumina şi
toate celelalte culori.
Rhys şi cu mine am fi putut fi în locul ei şi al soţului mort. Abia
scă paseră m cu viaţă .
Totuşi, el supravieţuise, dar nu şi soţul ţesă toarei. Noi
supravieţuiseră m, iar povestea lor se încheiase. Nu-i mai ră mă sese
nimic de pe urma lui, cel puţin nu ce şi-ar fi dorit.
Eram norocoasă ― mult prea norocoasă ca să mă mai plâ ng că
trebuia să -i cumpă r un cadou partenerului meu. Clipa morţii lui
fusese cea mai rea din viaţa mea, şi era foarte probabil să ră mâ nă
aşa, dar supravieţuisem. În ultimele luni, mă bâ ntuiseră multe
întrebări ipotetice, toate întâmplările din care abia scă pasem cu
viaţă .
Iar să rbă toarea de a doua zi, şansa de a să rbă tori că eram împreună ,
că tră iam…
Profunzimea imposibilă a întunericului din faţa mea, sfidarea
improbabilă a Speranţei care stră lucea prin acesta, a şoptit adevă rul
înainte să îmi dau seama. Înainte să îmi dau seama ce voiam să îi
dă ruiesc lui Rhys.
Soţul ţesă toarei nu venise acasă , dar al meu venise.
― Feyre?
Elain era din nou lâ ngă mine. Nu îi auzisem paşii. Nu auzisem niciun
sunet câ teva clipe.
Mi-am dat seama că galeria se golise. Dar nu mi-a pă sat câ nd m-am
apropiat iară şi de ţesă toare care, auzindu-mi numele, se oprise încă
o dată şi a fă cut ochii cam mari câ nd şi-a înclinat capul.
― Doamna mea.
L-am ignorat cuvintele.
― Cum? Am gesticulat spre ră zboiul de ţesut şi piesa pe jumă tate
terminată care prindea formă pe rama acestuia, că tre operele de
artă de pe pereţi. Cum de mai creezi, în ciuda pierderii suferite?
Ea nu a lă sat să se înţeleagă dacă îmi sesizase sau nu vocea
schimbată , privirea ei tristă întâ lnind-o pe a mea câ nd mi-a ră spuns:
― Sunt obligată .
Cuvintele simple m-au lovit ca un pumn.
― Trebuie să creez; altfel, totul a fost în zadar, a continuat
ţesă toarea. Trebuie să creez sau mă voi pră buşi de disperare şi nu
mă voi mai ridica niciodată din pat. Trebuie să creez pentru că nu am
cum altfel să dau glas sentimentelor mele, a zis şi şi-a oprit mâ na în
dreptul inimii, iar pe mine m-au usturat ochii. Îmi este greu, a spus
fă ră să îşi mute privirea de la mine, şi mă doare, dar dacă m-aş opri,
dacă aş opri ră zboiul de ţesut sau suveica… în cele din urmă , şi-a
mutat privirea ca să se uite la tapiserie. Atunci nu ar mai fi nicio
Speranţă care să stră lucească în Vid.
Gura mi-a tremurat, iar ţesă toarea s-a întins ca să îmi strâ ngă mâ na,
şi eu i-am simţit degetele bă tă torite şi calde.
Nu aveam ce să îi spun, nu ştiam cum să -i transmit ce simţeam în
piept.
― Aş vrea să cumpă r tapiseria, au fost singurele mele cuvinte.
*
Tapiseria era un cadou doar pentru mine şi urma să fie livrat la casa
din oraş mai tâ rziu în acea după -amiază .
Elain şi cu mine ne-am mai uitat o oră prin diverse magazine înainte
să o las pe sora mea să cumpere singură la Palatul Aţei şi al
Bijuteriilor.
M-am teleportat direct în atelierul abandonat din cartierul
Curcubeului.
Trebuia să pictez. Trebuia să scap de ce vă zusem şi simţisem în
galeria ţesă toarei.
Am ajuns să stau acolo trei ore.
Pe unele tablouri le-am pictat rapid. Pe altele am început să le
schiţez cu creionul pe hâ rtie, gâ ndindu-mă la pâ nzele necesare şi
vopselele pe care mi-ar fi plă cut să le folosesc.
Am pictat afectată de povestea ţesă toarei, am pictat pentru
pierderea ei. Am pictat tot ce se nă ştea în mine, lă sâ nd trecutul să se
întindă pe pâ nză , fiecare mişcare a pensulei aducâ ndu-mi o
binecuvâ ntată uşurare.
Faptul că am fost prinsă în această activitate m-a uimit un pic.
Abia am avut timp să sar de pe scă unel înainte ca uşa de la intrare să
se deschidă şi Ressina să între ţinâ nd în mâ inile-i verzi un mop şi o
gă leată . Nu am avut suficient timp să ascund toate tablourile şi
materialele.
Ressina, spre meritul ei, a zâ mbit doar câ nd s-a oprit brusc.
― Bă nuiam că eşti aici. Am vă zut luminile alaltă seară şi m-am gâ ndit
că s-ar putea să fii tu.
Inima îmi bă tea cu putere şi faţa îmi era caldă ca o forjă , dar am
reuşit să -i zâ mbesc cu buzele strâ nse.
― Scuze!
Spiriduşul a traversat camera cu graţie, în ciuda produselor de
cură ţat pe care le ţinea în mâ ini.
― Nu trebuie să te scuzi. Am intrat doar ca să fac nişte cură ţenie.
Ea a lă sat mopul şi gă leata lâ ngă unul dintre zidurile goale şi albe, cu
un zgomot surd.
― De ce?
Am pus pensula pe paleta poziţionată pe un scaun de lâ ngă mine.
Ressina şi-a pus mâ inile în şoldurile înguste şi a studiat locul.
Din fericire sau lipsă de interes, nu s-a uitat prea mult timp la
tablourile mele.
― Familia Polinei nu a menţionat că vrea să vâ ndă , dar m-am gâ ndit
că ea nu şi-ar dori ca în atelier să fie dezordine.
Mi-am muşcat buza, dâ nd jenată din cap câ t am ză bovit lâ ngă
dezordinea pe care o fă cusem şi eu.
― Scuze… Nu am venit la studioul tă u alaltă seară .
Ressina a ridicat din umeri.
― Repet, nu este nevoie să te scuzi.
Rareori se întâ mpla ca o persoană din afara Cercului Intim să -mi
vorbească atâ t de nonşalant. Pâ nă şi ţesă toarea devenise mai oficială
după ce mă oferisem să îi cumpă r tapiseria.
― Mă bucur doar că foloseşte cineva locul acesta. Că tu îl foloseşti, a
adă ugat Ressina. Cred că Polina te-ar fi plă cut.
Liniştea s-a lă sat în lipsa ră spunsului meu, câ nd am început să îmi
adun materialele.
― Te las să -ţi faci treaba, i-am spus şi m-am deplasat să sprijin de zid
un tablou care încă se usca.
Un portret la care mă gâ ndeam deja de ceva timp. L-am trimis spre
acel loc dintre ţinuturi, împreună cu toate celelalte la care lucrasem.
M-am aplecat să iau pachetul cu materiale.
― Le-ai putea lă sa pe acelea.
M-am oprit, ţinâ nd cureaua de piele în mâ nă .
― Nu este locul meu.
Ressina s-a rezemat de zid, lâ ngă mopul şi gă leata ei.
― Probabil că ai putea discuta cu familia Polinei despre asta. Vrea să
vâ ndă .
M-am îndreptat, luâ nd pachetul cu materiale cu mine.
― Probabil, am evitat eu ră spunsul, trimiţâ nd restul de materiale şi
tablouri în tă râ mul paralel, fă ră să îmi pese dacă se izbeau unele de
celelalte câ nd m-am îndreptat spre uşă .
― Familia ei locuieşte la o fermă din Dunmere, lâ ngă mare. În caz că
te va interesa vreodată .
Era puţin probabil.
― Mulţumesc!
Mai că i-am auzit zâ mbetul câ nd am ajuns la uşa de la intrare.
― Un Solstiţiu fericit!
― Ş i ţie, i-am ră spuns peste umă r înainte să dispar pe stradă .
Ş i m-am izbit direct în pieptul dur şi cald al partenerului meu.
Am ricoşat din Rhys înjurâ nd, încruntâ ndu-mă la râ sul lui câ nd m-a
prins de braţe ca să nu alunec pe strada îngheţată .
― Pleci undeva?
M-am încruntat la el, dar l-am luat de braţ şi am început să merg
repede.
― Ce cauţi aici?
― De ce fugi dintr-o galerie abandonată ca şi câ nd ai fi furat ceva?
― Nu fug.
L-am ciupit de braţ, fă câ ndu-l din nou să râ dă .
― Atunci mergi suspect de repede.
Nu i-am ră spuns pâ nă câ nd nu am ajuns la strada care cobora spre
râ u. Sub bucă ţile subţiri de gheaţă care pluteau pe apa de culoarea
turcoazului simţeam curentul care curgea încă mai departe ― totuşi,
nu la fel de puternic precum în lunile că lduroase. Ca şi câ nd Sidra ar
fi adormit pe timpul iernii.
― Acolo am pictat, am spus în cele din urmă câ nd ne-am oprit la
aleea cu balustradă de lâ ngă râ u. Un vâ nt rece şi umed a suflat pe
lâ ngă noi, zburlindu-mi pă rul. Rhys mi-a aşezat o şuviţă în spatele
urechii. M-am întors azi… şi am fost întreruptă de o artistă , Ressina.
Dar studioul aparţine unui spiriduş care nu a supravieţuit atacului
de primă vara trecută . Ressina fă cea curat în locul ei. În locul Polinei,
în caz că familia va dori să îl vâ ndă .
― Putem cumpă ra un studio dacă trebuie să pictezi singură undeva,
mi-a propus el, lumina slabă a soarelui poleindu-i pă rul. Aripile nu i
se vedeau.
― Nu… nu este atâ t de important să fiu singură câ t… locul potrivit
pentru asta. Sentimentul potrivit. Am scuturat din cap. Nu ştiu.
Pictatul este de ajutor. Adică , mă ajută . Am expirat şi am studiat
chipul mai drag mie decâ t orice altceva pe lume, cuvintele ţesă toarei
ră sunâ nd prin mine.
Ea îşi pierduse soţul. Eu nu. Ş i totuşi, ea tot ţesea, tot crea. Am
cuprins obrajii lui Rhys, iar el s-a înclinat spre mine câ nd l-am
întrebat încetişor:
― Crezi că este o prostie să mă întreb dacă pictatul i-ar putea ajuta şi
pe alţii? Nu picturile mele, adică . Ci să îi învă ţ pe alţii să picteze. Să îi
las să picteze. Pe cei poate la fel de chinuiţi ca mine.
Privirea i s-a îmblâ nzit.
― Nu mi se pare o prostie.
Mi-am trecut degetul mare peste linia pomeţilor lui, savurâ nd
fiecare clipă a atingerii.
― Mă face să mă simt mai bine ― poate că îi va face şi pe alţii.
El a ră mas tă cut, oferindu-mi acea companie care nu cerea nimic, şi
nu mi-a mai pus nicio întrebare câ t am continuat să -i mâ ngâ i faţa.
Trecuse mai puţin de un an de câ nd eram o pereche. Dacă lucrurile
nu ar fi decurs bine în timpul ultimei lupte, câ te regrete m-ar fi
mistuit? Ş tiam… care m-ar fi lovit cel mai puternic şi mai profund.
Ş tiam pe care le puteam schimba.
În cele din urmă , mi-am îndepă rtat mâ na de chipul să u.
― Crezi că ar veni cineva? Dacă un asemenea loc, un asemenea lucru,
ar fi disponibil?
Rhys s-a gâ ndit, studiindu-mi ochii înainte să mă să rute pe tâ mplă ,
gura fiindu-i caldă pe faţa mea îngheţată .
― Presupun că va trebui să aştepţi şi să vezi.
*
Am gă sit-o pe Amren în apartamentul ei, după o oră . Rhys trebuia să
participe la o altă întâ lnire cu Cassian şi cu comandanţii lor illyrieni
în tabă ra de ră zboi a lui Devlon, şi mă condusese pâ nă la uşa clă dirii
ei înainte să se teleporteze.
Am strâ mbat din nas câ nd am intrat în apartamentul că lduros al lui
Amren.
― Miroase… interesant aici.
Amren, care stă tea pe scaun la masa lungă de lucru din mijlocul
camerei, mi-a zâ mbit tă ios înainte să -mi facă semn spre patul cu
baldachin.
Cearşafurile şifonate şi pernele date într-o parte spuneau destule
despre mirosurile pe care le simţeam.
― Ai putea să deschizi o fereastră , am spus eu, fluturâ nd o mâ nă
spre peretele din celă lalt capă t al apartamentului.
― Este frig afară ! a fost tot ce a spus ea, revenind la…
― Un puzzle?
Amren a potrivit o piesă minusculă în porţiunea la care lucrase.
― Ar trebui să fac altceva în timpul Solstiţiului?
Nu am îndră znit să -i ră spund la întrebare câ nd mi-am scos mantaua
şi eşarfa. Amren fă cea focul din şemineu aproape înă buşitor. Ori
pentru ea, ori pentru însoţitorul ei din Regatul Verii, pe care nu îl
vedeam.
― Unde este Varian?
― În oraş ca să îmi cumpere alte cadouri.
― Altele?
Ea a schiţat un zâ mbet de data asta, buzele-i roşii strâ mbâ ndu-se
într-o parte câ nd a mai potrivit o piesă din puzzle.
― A ajuns la concluzia că acelea pe care le-a cumpă rat din Regatul
Verii nu sunt suficiente.
Nu am vrut să intervin nici după acest comentariu.
M-am aşezat în faţa ei la masa lungă din lemn negru, studiind
puzzle-ul pe jumă tate terminat şi care pă rea a fi un fel de peisaj de
toamnă .
― E o nouă pasiune de-a ta?
― Fă ră Cartea aia odioasă de descifrat, mi-am dat seama că îmi
lipsesc asemenea lucruri. O altă piesă şi-a gă sit locul. Este al cincilea
de să ptă mâ na asta.
― Au trecut abia trei zile.
― Nu sunt destul de dificile pentru mine.
― Câ te piese are?
― Cinci mii.
― Lă udă roaso!
Amren a ţâ ţâ it în sinea ei şi apoi s-a îndreptat pe scaun, masâ ndu-şi
spatele şi crispâ ndu-se.
― Este bun pentru minte, dar ră u pentru postură .
― Bine că îl ai pe Varian cu care să te antrenezi.
Râ sul lui Amren s-a auzit precum câ râ itul unei ciori.
― Că bine zici! Ochii argintii, încă misterioşi şi mă rginiţi de o urmă
de putere, m-au studiat. Presupun că nu ai venit aici să îmi ţii
companie.
M-am rezemat de spă tarul scaunului vechi şi şubred. Niciunul de la
masă nu fă cea parte dintr-un set, fiecare pă râ nd dintr-o altă decadă
― dintr-un alt secol.
Aghiotanta Marelui Lord a fluturat o mâ nă cu unghii lungi şi roşii şi
s-a aplecat din nou deasupra jocului de puzzle.
― Vorbeşte!
Am inspirat profund ca să mă calmez.
― Are legă tură cu Nesta.
― Asta am bă nuit şi eu.
― Ai vorbit cu ea?
― Vine aici o dată la câ teva zile.
― Serios?
Amren a încercat şi nu a reuşit să potrivească o piesă în puzzle,
privirea-i cercetâ nd piesele alese pe culori din jurul ei.
― Este chiar atâ t de greu de crezut?
― Nu vine la casa din oraş. Sau la Casa Vâ ntului.
― Nimă nui nu îi place să vină la Casa Vâ ntului.
M-am întins spre o piesă , dar Amren a ţâ ţâ it în semn de avertisment,
iar eu mi-am lă sat din nou mâ na în poală .
― Speram că ai habar prin ce trece.
Amren nu mi-a ră spuns o vreme, studiind în schimb piesele expuse.
Eram pe cale să -mi repet vorbele câ nd ea a spus:
― Îmi place de sora ta.
Era una dintre puţinele persoane care o plă ceau.
Amren şi-a ridicat privirea la mine de parcă aş fi spus cuvintele cu
voce tare.
― Îmi place de ea pentru că atâ t de puţini o agreează . Îmi place de ea
pentru că nu este uşor să fii în preajma ei sau să o înţelegi.
― Dar?
― Dar nimic, a spus Amren, revenind la jocul de puzzle. Pentru că o
plac, nu îmi vine să bâ rfesc despre starea în care se află .
― Nu este bâ rfă . Sunt îngrijorată . Cu toţii suntem. Porneşte pe o cale
care…
― Nu îi voi tră da încrederea.
― Ţ i-a vorbit? Prea multe emoţii m-au stră bă tut câ nd am auzit-o:
uşurarea că Nesta vorbise cu cineva, confuzia că acea persoană
fusese Amren şi, probabil, un strop de invidie că sora mea nu venise
la mine… sau la Elain.
― Nu, a spus Amren. Dar ştiu că nu i-ar plă cea să discut despre calea
ei cu nimeni. Cu tine.
― Dar…
― Oferă -i timp. Ş i spaţiu. Dă -i ocazia să îşi rezolve singură
problemele.
― Au trecut câ teva luni.
― Este nemuritoare. Lunile sunt neimportante.
Mi-am încleştat maxilarul.
― Refuză să vină acasă de Solstiţiu. Elain va suferi dacă ea nu…
― Elain sau tu?
Acei ochi argintii m-au fă cut să încremenesc.
― Amâ ndouă , am rostit eu printre dinţi.
Amren a studiat iară şi piesele.
― Elain are problemele ei la care să se gâ ndească .
― Cum ar fi?
Amren doar mi-a aruncat o privire. Am ignorat-o.
― Dacă Nesta te vizitează , am spus eu, scaunul vechi scâ rţâ ind câ nd
l-am împins în spate şi m-am ridicat, luâ ndu-mi mantaua şi eşarfa de
pe banca de lâ ngă uşă , spune-i că ar însemna mult dacă ar veni de
Solstiţiu.
Amren nu s-a deranjat să îşi ridice privirea de la puzzle.
― Nu-ţi promit nimic, fato!
Nici nu mă puteam aştepta la mai mult.
CAPITOLUL 16 Rhysand
În după -amiaza aceea, Cassian şi-a trâ ntit desaga din piele pe patul
îngust de lâ ngă peretele celui de-al patrulea dormitor al casei din
oraş, conţinutul acesteia ză ngă nind.
― Ai adus arme la Solstiţiu? am întrebat eu, rezemâ ndu-mă de tocul
uşii.
Azriel, lă sâ ndu-şi desaga pe patul din faţa lui Cassian, i-a aruncat
fratelui nostru o privire oarecum alarmată . După ce seara trecută
dormiseră , probabil incomod, pe canapelele din salon, se
deranjaseră într-un sfâ rşit să se instaleze în dormitorul desemnat
lor.
Cassian a ridicat din umeri, aşezâ ndu-se pe patul mai potrivit pentru
un copil decâ t pentru un ră zboinic illyrian.
― Unele ar putea fi cadouri.
― Ş i restul?
Cassian şi-a scos cizmele şi s-a rezemat de tă blia patului,
încrucişâ ndu-şi braţele la ceafa şi lă sâ ndu-şi aripile să atingă
podeaua.
― Femelele îşi aduc bijuteriile. Eu îmi aduc armele.
― Ş tiu câ teva femele din casa asta care s-ar putea simţi ofensate
auzindu-te.
Cassian mi-a ră spuns zâ mbind şiret, tot aşa cum le zâ mbise lui
Devlon şi comandanţilor la întâ lnirea noastră din urmă cu o oră .
Totul era pregă tit de furtună ; toate patrulele erau numă rate. Era o
întâ lnire obişnuită , la care nu era nevoie să particip, dar întotdeauna
era bine să le aduc aminte de prezenţa mea. Mai ales înainte ca toţi
să se adune pentru Solstiţiu.
Azriel s-a îndreptat spre singura fereastră din capă tul camerei şi s-a
uitat în gră dina de dedesubt.
― Nu am mai stat în camera asta.
Vocea lui întunecată a umplut spaţiul.
― Asta pentru că noi doi am fost retrogradaţi, frate! i-a ră spunse
Cassian, ale că rui aripi atâ rnau peste pat şi spre podeaua de lemn.
Mor ia dormitorul bun, Elain locuieşte în celă lalt şi noi ne alegem cu
ce vezi.
Nu a menţionat că ultimul dormitor gol ― fosta cameră a Nestei ―
avea să ră mâ nă liber. Spre meritul să u, nici Azriel nu a fă cut-o.
― Este mai bine decâ t în pod, am spus eu.
― Bietul Lucien! a zis Cassian zâ mbind.
― Asta dacă apare, l-am corectat eu. N-a trimis vorbă că ni se va
ală tura. Sau că va ră mâ ne în mausoleul că ruia Tamlin îi spunea
„casă ”.
― Eu pariez că vine, a spus Cassian. Vrei să punem un pariu?
― Nu, a rostit Azriel fă ră să se întoarcă de la fereastră .
Cassian s-a ridicat în picioare indignat.
― Nu?
Azriel şi-a strâ ns aripile.
― Ai vrea ca oamenii să parieze pe tine?
― Voi, tică loşilor, pariaţi tot timpul pe mine! îmi amintesc de ultimul
pariu ― tu şi Mor aţi pariat dacă aripile mele se vor vindeca sau nu.
Am pufnit. Era adevă rat.
Azriel a ră mas la fereastră .
― Nesta va ră mâ ne aici, dacă vine?
Brusc, lui Cassian i s-a pă rut că piatra Siphon de pe mâ na lui stâ ngă
trebuia lustruită .
Am decis să îl cruţ şi i-am ră spuns lui Azriel:
― Întâ lnirea noastră cu comandanţii a decurs pe câ t de bine ne
puteam aştepta. Devlon chiar a întocmit un program pentru
instrucţia fetelor, indiferent câ nd ar izbucni furtuna asta. Nu cred că
a fă cut-o de formă .
― Aş fi surprins dacă şi-ar mai aminti odată ce trece furtuna, a spus
Azriel, întorcâ ndu-se în sfâ rşit de la fereastra dinspre gră dină .
Cassian a confirmat mormă ind.
― Ceva noută ţi despre nemulţumirile din tabere?
Mi-am pă strat expresia neutră . Eu şi Az că zuseră m de acord să
aşteptă m pâ nă după să rbă toare ca să îi divulgă m lui Cassian tot ce
ştiam, pe cine bă nuiam sau ştiam că era în spatele lor. Îi spusesem
totuşi lucruri generale, suficient încâ t să -i aline orice sentiment de
vinovă ţie.
Dar îl cunoşteam pe Cassian… la fel de bine ca pe mine însumi. Poate
chiar mai mult. Dacă ar fi aflat acum, nu ar fi reuşit să nu se implice.
Ş i după toate confruntă rile din ultimele luni şi cu tot ce se
întâ mplase cu mult timp înainte de asta, fratele meu merita o pauză .
Mă car preţ de câ teva zile.
Bineînţeles că acea pauză indusese deja întâ lnirea cu Devlon şi o
sesiune chinuitoare de antrenament pe acoperişul Casei Vâ ntului în
dimineaţa asta. Dintre noi toţi, ideea de relaxare îi era cea mai
stră ină lui Cassian.
Azriel s-a rezemat de placa din lemn sculptat de la picioarele patului
să u.
― Nu pot adă uga multe la ce ştii deja.
Minţea cu naturaleţe. Mult mai bine decâ t mine.
― Dar au simţit că se schimbă ceva. Cel mai bun moment să evaluă m
situaţia este sfâ rşitul Solstiţiului, câ nd se vor întoarce toţi acasă . Să
vedem atunci cine propovă duieşte dezbinarea. Dacă a sporit câ t au
să rbă torit cu toţii sau dacă a spulberat-o furtuna.
Era modul perfect de a dezvă lui atunci tot ce ştiam.
Dacă illyrienii s-ar fi revoltat… Nu voiam să mă gâ ndesc atâ t de
departe şi ce m-ar fi costat. Ce ar fi însemnat pentru Cassian să lupte
cu poporul din care încă îşi dorea cu disperare să facă parte. Să îi
ucidă . Ar fi fost cu totul altceva decâ t ce le tă cuseră m illyrienilor
care o serviseră bucuroşi pe Amarantha şi să vâ rşiseră lucruri
îngrozitoare în numele ei. Cu totul altceva.
Mi-am alungat gâ ndul. Mai tâ rziu. După Solstiţiu. Atunci aveam să ne
ocupă m de asta.
Din fericire, Cassian a pă rut să gâ ndească la fel. Nu că îl condamnam,
avâ nd în vedere orele de prefă că torie pe care le suportase înainte să
ne teleportă m aici. Chiar şi acum, după câ teva secole, lorzii taberelor
şi comandanţii încă îl provocau. Îl scuipau.
Cassian a atins cu degetele de la picioare tă blia patului, deşi nu şi le
întinsese de tot.
― Oricum, cine a folosit patul ă sta? Este pe mă rimea lui Amren.
Am pufnit.
― Ai grijă cum te plâ ngi! Feyre ne spune destul de des „bebeluşi
illyrieni”.
Azriel a chicotit.
― A început să zboare suficient încâ t să cred că este îndreptă ţită să o
facă .
Am simţit mâ ndria crescâ nd în mine. Poate că nu avea un talent
înnă scut, dar compensa prin tă rie de caracter şi concentrare.
Pierdusem şirul orelor pe care ni le petrecuseră m în aer ― timpul
preţios pe care reuşiseră m să -l fură m pentru a fi împreună .
― Să vă d dacă vă pot gă si paturi mai lungi, i-am zis lui Cassian. Cu
Ajunul Solstiţiului, aş fi avut nevoie de un mic miracol. Ar fi trebuit
să întorc Velarisul pe dos.
El a fluturat o mâ nă .
― Nu este nevoie. Este mai bun decâ t canapeaua.
― Lă sâ nd la o parte faptul că aseară erai prea beat ca să urci scă rile,
am spus cu prefă că torie, primind în loc de ră spuns un gest vulgar,
spaţiul din casa asta chiar pare să fie o problemă . Ai putea sta în
Casă , dacă preferi. Te pot teleporta eu.
― Casa este plictisitoare, a zis Cassian şi a că scat pentru a-şi sublinia
ideea. Az dispare în umbre, iar eu ră mâ n singur.
Azriel mi-a aruncat o privire al că rei mesaj era „Chiar că este un
bebeluş illyrian”.
Mi-am ascuns zâ mbetul şi i-am spus lui Cassian:
― Atunci, poate ar trebui să îţi gă seşti un loc al tă u.
― Am unul în lllyria.
― Am vrut să zic aici.
Cassian a ridicat o sprâ nceană .
― Nu am nevoie de o casă aici. Am nevoie de o cameră. A atins din
nou tă blia patului cu degetele de la picioare, fă câ nd-o să se clatine.
Asta ar fi bună , dacă nu ar avea un pat pentru pă puşi.
Am chicotit din nou, dar m-am abţinut să -i sugerez că ar fi fost bine
să vrea să îşi gă sească o cameră . Curâ nd.
Nu că s-ar fi întâ mplat ceva în privinţa asta. Nu prea curâ nd. Nesta
spusese destul de clar că nu e interesată de Cassian ― nici mă car să
fie în aceeaşi cameră cu el. Ş tiam de ce. Mai vă zusem asta, şi mă
simţisem şi eu de multe ori aşa.
― Poate că acesta va fi darul tă u de Solstiţiu, Cassian, i-am ră spuns
eu în schimb. Un pat nou aici.
― Este mai bun decâ t cadoul lui Mor, a mormă it Az.
Cassian a râ s, sunetul ră sunâ nd în cameră .
Însă eu m-am uitat spre Sidra şi am ridicat o sprâ nceană .
*
Era radioasă .
Ajunul Solstiţiului se pogorâ se pe deplin deasupra Velarisului,
domolind zgomotele care ră sunaseră prin oraş în ultimele
să ptă mâ ni, ca şi câ nd toată lumea s-ar fi oprit să asculte ninsoarea.
O ninsoare blâ ndă , fă ră îndoială , în comparaţie cu furtuna care se
dezlă nţuia asupra Munţilor lllyrieni.
Ne adunaseră m în salon; focul pâ râ ia, iar vinul curgea. Deşi Lucien şi
Nesta nu îşi ară taseră feţele, starea de spirit era departe de a fi
sobră .
Într-adevă r, câ nd Feyre a ieşit din holul bucă tă riei, mi-am petrecut o
clipă doar studiind-o din fotoliul în care stă team lâ ngă foc.
Ea s-a îndreptat direct spre Mor ― probabil pentru că Mor ţinea deja
sticla desfă cută .
Am admirat priveliştea din spate câ t i s-a umplut paharul lui Feyre.
M-am stră duit din ră sputeri să -mi înfrâ nez toate instinctele
pasionale pe care mi le trezea imaginea; pe care mi le ră scoleau
unduirile partenerei mele şi culoarea ei ― atâ t de vibrantă , chiar şi
în camera aceasta în care se aflau atâ t de multe personalită ţi. Rochia
ei din catifea de un albastru-închis îi îmbră ţişa perfect rotunjimile,
lă sâ nd puţin loc imaginaţiei înainte să coboare spre podea. Îşi lă sase
pă rul liber, ondulâ ndu-l uşor la vâ rfuri ― pă rul în care ştiam că mai
tâ rziu aveam să -mi doresc să îmi înfig mâ inile, împră ştiind pieptenii
argintii care-l susţineau din pă rţile laterale. Ş i apoi i-aş fi scos
rochia. Încet.
― Ai să mă faci să vomit, a şueierat Amren, lovindu-mă cu pantoful ei
argintiu de mă tase din fotoliul de lâ ngă mine. Controlează -ţi mirosul,
bă iete!
Am privit-o neîncreză tore.
― Scuze!
Am aruncat o privire spre Varian, care stă tea lâ ngă fotoliul ei, şi i-am
transmis, în tă cere, condoleanţele mele.
Varian, îmbră cat în albastrul şi auriul Regatului Verii, doar a zâ mbit
şi a înclinat capul spre mine.
Ciudat… era atâ t de ciudat să îl vă d pe Prinţul din Adriata aici! în
casa mea de la oraş. Zâ mbind. Bâ nd din bă utura mea.
Pâ nă ce…
― Voi mă car să rbă toriţi Solstiţiul în Regatul Verii?
Pâ nă ce Cassian a hotă râ t să deschidă gura.
Varian a întors capul spre locul în care Cassian şi Azriel stă teau
tolă niţi pe canapea, pă rul lui argintiu stră lucind în lumina
spiriduşilor.
― Vara, în mod evident. Pentru că sunt două Solstiţii.
Azriel şi-a ascuns zâ mbetul bâ nd o gură de vin.
Cassian şi-a lă sat un braţ să atâ rne pe spă tarul canapelei.
― Chiar sunt?
Pe toţii zeii. Aşadar, avea să fie o seară de pomină .
― Nu te deranja să îi ră spunzi, i-a spus Amren lui Varian, sorbind din
vin. Cassian este exact atâ t de prost pe câ t pare. Ş i vorbeşte! a
adă ugat ea aruncâ nd o privire tă ioasă .
Cassian a ridicat paharul de vin în semn de salut înainte să bea.
― Presupun că Solstiţiul vostru de Vară este, teoretic, la fel ca al
nostru, i-am spus lui Varian, cu toate că ştiam ră spunsul. Vă zusem
mai multe ― cu mult timp în urmă . Familia se adună , se stă la masă ,
se oferă cadouri.
Aş fi putut jura că Varian a dat recunoscă tor din cap.
― Într-adevă r!
Feyre a apă rut lâ ngă scaunul meu, parfumul ei învă luindu-mă , iar eu
am tras-o ca să stea pe cotiera ră sucită .
Ea s-a supus cu o familiaritate care mi-a încă lzit fiinţa pâ nă în
stră funduri, fă ră să se deranjeze mă car să se uite spre mine înainte
să îmi cuprindă umerii cu braţul. Pur şi simplu se sprijinea acolo ―
doar pentru că putea.
Parteneră . Era partenera mea.
― Aşadar, Tarquin nu să rbă toreşte deloc Solstiţiul de Iarnă ? l-a
întrebat ea pe Varian.
El a scuturat din cap.
― Poate ar fi trebuit să îl invită m, a zis gâ nditoare Feyre.
― Încă este timp, am propus eu. Cazanul ştia că aveam nevoie de
alianţe mai mult ca niciodată . Tu hotă ră şti, prinţe!
Varian s-a uitat spre Amren, care pă rea complet absorbită de
paharul ei de vin.
― Mă voi gâ ndi la asta.
Am dat aprobator din cap. Tarquin era Marele lui Lord. Dacă ar fi
venit aici, Varian şi-ar fi îndreptat concentrarea în altă parte.
Departe de locul în care voia să se concentreze ― de cele câ teva zile
pe care le avea cu Amren.
Mor s-a aşezat pe canapea între Cassian şi Azriel, buclele ei aurii
să ltâ nd.
― Oricum îmi place să fim doar noi, a declarat ea. Ş i tu, Varian, s-a
corectat.
Varian i-a oferit un zâ mbet care spunea că aprecia efortul.
Ceasul de pe marginea şemineului a sunat ora opt. Ca şi câ nd ar fi
chemat-o, Elain a intrat în cameră .
Mor s-a ridicat imediat în picioare, oferindu-i ― insistând să bea vin.
Tipic ei.
Elain a refuzat politicos, aşezâ ndu-se pe unul dintre scaunele de
lâ ngă ferestre ― un gest la fel de tipic.
Dar Feyre se uita la ceas, încruntată . „Nesta nu vine.”
„Ai invitat-o să vină mâ ine.” l-am trimis o mâ ngâ iere prin legă tură ,
ca şi câ nd aş fi putut alunga dezamă girea ei.
Feyre mi-a strâ ns umă rul.
Eu am ridicat paharul, iar cei din încă pere au tă cut.
― Pentru familia cea veche şi cea nouă ! Să înceapă să rbă torile
Solstiţiului!
Am bă ut cu toţii în cinstea acestui lucru.
CAPITOLUL 17 Feyre
Stră lucirea luminii soarelui pe ză padă care pă trundea prin
draperiile groase de catifea m-a trezit în dimineaţa Solstiţiului.
M-am încruntat şi mi-am întors capul dinspre fereastră , dar obrazul
mi s-a lovit de ceva şifonat şi ferm. Cu siguranţă nu era perna mea.
Dezlipindu-mi limba de cerul gurii, masâ ndu-mi durerea de cap care
mi se concentrase lâ ngă sprâ nceana stâ ngă ca urmare a orelor de
bă ut, râ s şi iar bă ut pâ nă la primele ore ale dimineţii, m-am ridicat
suficient câ t să vă d ce-mi fusese lă sat lâ ngă chip.
Un dar. Înfă şurat în hâ rtie creponată neagră şi legat cu o aţă argintie.
Ş i lâ ngă acesta, zâ mbindu-mi, era Rhys.
El şi-a sprijinit capul pe un pumn, cu aripile întinse pe pat în spatele
lui.
― La mulţi ani, dragă Feyre!
Am mormă it.
― Cum de zâ mbeşti după tot vinul pe care l-ai bă ut?
― Nu am bă ut singur o sticlă întreagă .
Ş i-a trecut un deget pe spatele meu.
M-am ridicat pe coate, studiind cadoul pe care mi-l pregă tise. Era
pă trat şi aproape plat ― gros de doar trei sau patru centimetri.
― Speram să uiţi.
Rhys a zâ mbit.
― Bineînţeles că sperai.
Că scâ nd, m-am ridicat în genunchi, întinzâ ndu-mi braţele deasupra
capului înainte să trag cadoul spre mine.
― Credeam că deschidem cadourile în seara asta, împreună cu
ceilalţi.
― Este ziua ta, a spus el. Regulile nu ţi se aplică .
Mi-am dat ochii peste cap câ nd l-am auzit, deşi am schiţat un
zâ mbet. Îndepă rtâ nd cu grijă ambalajul, am scos un caiet uimitor
legat în piele neagră şi fină , atâ t de moale încâ t am crezut că era
catifea. Pe partea din faţă , marcate cu litere simple argintii, erau
iniţialele mele.
Dâ nd la o parte coperta moale din faţă , am vă zut pagini întregi de
hâ rtie groasă şi frumoasă . Nescrise.
― Un caiet pentru schiţe, a spus el. Doar pentru tine.
― Este minunat!
Chiar era. Simplu şi totuşi lucrat excelent. L-aş fi ales singură , dacă
un asemenea lux nu mi s-ar fi pă rut excesiv.
M-am aplecat să îl să rut. Cu coada ochiului, am vă zut încă un obiect
apă râ nd pe perna mea.
M-am retras ca să vă d un al doilea cadou aşteptâ ndu-mă , cutia mare
fiind învelită în hâ rtie de culoarea ametistului.
― Altul?
Rhys a fluturat o mâ nă , afişâ nd o aroganţă pur illyriană .
― Crezi că un caiet de desen ar fi suficient pentru Marea mea
Doamnă ?
Roşind, am deschis cel de-al doilea cadou. Înă untru era un fular
albastru ca vă zduhul, din cea mai moale lâ nă .
― Ca să nu le mai furi pe ale lui Mor, a spus el, fă câ ndu-mi semn din
ochi.
Am zâ mbit, punâ ndu-mi fularul pe umeri. Era o decadenţă să -i simt
atingerea pe piele.
― Mulţumesc! am spus eu, mâ ngâ ind materialul fin. Culoarea este
frumoasă .
― Mmmm.
Rhys a fluturat din nou mâ na şi un al treilea cadou şi-a fă cut apariţia.
― Începi să exagerezi!
Rhys a ridicat o sprâ nceană , iar eu am chicotit câ nd am deschis al
treilea cadou.
― O nouă desagă pentru materialele mele de pictură , am şoptit
trecâ ndu-mi degetele peste pielea fină câ nd am admirat toate
buzunarele şi curelele. Un set de creioane şi că rbuni era deja
înă untru. Partea din faţă fusese de asemenea marcată cu iniţialele
mele ― împreună cu un mic blazon al Regatului Nopţii. Mulţumesc!
i-am spus din nou.
Rhysand a zâ mbit mai larg. Pe câ t de frumoase erau obiectele
dină untru, nu mă interesau prea mult. Deja aveam destule.
― Este exact ce mi-am dorit!
― Nu cumva sperai ca partenerul tă u să uite de ziua ta de naştere?
Am pufnit.
― Nu speram. L-am să rutat din nou, iar câ nd am vrut să mă retrag, el
mi-a cuprins ceafa cu o mâ nă şi m-a ţinut pe loc.
M-a să rutat profund, lent ― ca şi câ nd s-ar fi mulţumit să facă doar
asta toată ziua. Era o variantă pe care aş fi putut să o iau în calcul.
Însă am reuşit să mă retrag şi mi-am încrucişat picioarele câ nd m-
am aşezat iară şi pe pat şi m-am întins spre noul caiet şi desaga cu
materiale.
― Vreau să te desenez! am spus eu. În dar de ziua mea, pentru mine.
El mi-a zâ mbit ca o felină .
― Ai spus câ ndva că nudul ar fi cel mai potrivit, am adă ugat
deschizâ nd caietul de desen şi dâ nd prima pagină .
Ochii lui Rhys au stră lucit şi o urmă a puterii lui din cameră a dat la o
parte draperiile, lă sâ nd stră lucirea soarelui de dimineaţă să inunde
încă perea, ară tâ ndu-mi fiecare centimetru splendid al trupului să u
întins pe pat şi fă câ nd nuanţele palide de roşu şi auriu ale aripilor lui
să scâ nteieze.
― Fă -I cum vrei, Distrugă toare a blestemului!
Cu sâ ngele înfierbâ ntat, am scos o bucată de că rbune şi am început.
*
Era aproape ora unsprezece câ nd am ieşit din camera noastră .
Umplusem nenumă rate pagini din caietul de desen cu el ― cu desene
ale aripilor, ochilor şi tatuajelor lui illyriene. Ş i cu destule
reprezentă ri ale corpului să u gol şi frumos încâ t să ştiu că doar lui i-
aş fi ară tat acest caiet. Rhys mormă ise aprobator câ nd se uitase prin
lucră rile mele, zâ mbind la exactitatea desenelor care înfă ţişau
anumite pă rţi ale corpului să u.
În casa din oraş era încă linişte câ nd am coborâ t scă rile, partenerul
meu alegâ nd hainele illyriene din piele ― din cine ştie ce motiv. Dacă
dimineaţa Solstiţiului includea o sesiune chinuitoare cu Cassian, aş fi
ră mas bucuroasă acasă şi aş fi început să mă înfrupt din mâ ncă rurile
al că ror miros îl simţeam deja plutind dinspre bucă tă ria din capă tul
holului.
Intrâ nd în salon, unde am gă sit micul dejun aşteptâ nd, dar pe
niciunul dintre tovară şii noştri prezent, Rhys m-a ajutat să mă aşez
pe scaunul obişnuit de la mijlocul mesei, după care s-a aşezat pe cel
de lâ ngă mine.
― Presupun că Mor încă doarme la etaj.
Am pus o pră jitură cu ciocolată pe farfuria mea, apoi una pe a lui.
Rhys a tă iat tarta cu praz şi şuncă şi a pus o bucată pe farfuria mea.
― A bă ut mai mult decâ t tine, aşadar presupun că nu o vom vedea
pâ nă la apus.
Am pufnit şi am întins cana ca să primesc ceaiul pe care mi-l oferea,
aburul ieşind din ţeava ceainicului.
Însă două siluete masive au umplut bolta salonului, iar Rhys a ră mas
nemişcat.
Azriel şi Cassian, care se furişaseră ca nişte pisici, purtau la râ ndul
lor haine illyriene din piele.
Ş i după râ njetele lor indecente, ştiam că nu avea să se termine bine.
S-au mişcat înaintea lui Rhys, şi doar o sclipire a puterii lui a
împiedicat ceainicul să cadă pe masă înainte ca ei să îl ridice pe
partenerul meu de pe scaun. Ş i s-au îndreptat direct spre uşă .
Eu abia apucasem să muşc din pră jitură .
― Vă rog să îl aduceţi întreg înapoi!
― Vom avea grijă de el! mi-a promis Cassian, amuzamentul viclean
dansâ ndu-i în privire.
Pâ nă şi Azriel a zâ mbit câ nd a spus:
― Dacă poate ţine pasul!
Am ridicat o sprâ nceană şi, tocmai câ nd ei dispă rură pe uşa de la
intrare, tâ râ ndu-l încă pe Rhys, partenerul meu mi-a spus:
― Aşa-i tradiţia!
Ca şi câ nd asta ar fi fost o explicaţie.
Iar apoi au plecat, naiba ştie unde.
Dar cel puţin niciunul dintre illyrieni nu îşi amintise de ziua mea de
naştere ― slavă Cazanului!
Aşadar, pentru că Mor dormea şi Elain era probabil în bucă tă rie,
ajutâ nd la pregă tirea mâ ncă rii delicioase a că rei aromă umplea
acum casa, m-am bucurat de o masă în linişte, de care rareori aveam
parte. M-am bucurat de pră jitura pe care o pusesem pe farfuria lui
Rhys şi de porţia lui de tartă . Ş i de încă una după aceea.
Într-adevă r ― asta era tradiţia.
Fă ră să am ce face în afară de a mă odihni pâ nă la începerea
festivită ţilor care debutau cu o oră înainte de apus, m-am aşezat la
biroul din dormitorul nostru ca să mă ocup de nişte hâ rtii.
„Foarte festiv”, a spus Rhys mieros prin legă tură .
Practic, îl puteam vedea zâ mbind.
„Ş i unde eşti, mai exact?”
„Nu-ţi face griji în privinţa asta.”
M-am încruntat la ochiul din palmă , cu toate ştiam că Rhys nu îl mai
folosea.
„Mi se pare că ar trebui să mă îngrijorez.”
El a râ s întunecat.
„Cassian spune că poţi să -l iei la bă taie câ nd ajungem acasă .”
„Câ nd anume?”
Rhys a fă cut o pauză lungă .
„înainte de cină ?”
Am chicotit.
„Chiar nu vreau să ştiu, nu-i aşa?”
„Chiar nu.”
încă zâ mbind, am lă sat firul dintre noi să cadă şi am oftat cu ochii la
hâ rtiile din faţa mea. Petiţii, scrisori şi bugete…
Am ridicat o sprâ nceană , tâ râ nd spre mine un volum legat în piele ―
listă a cheltuielilor casei, doar pentru mine şi Rhys. O pică tură de
apă în comparaţie cu bogă ţia reprezentată de diversele lui bunuri.
Bunurile noastre. Scoţâ nd o bucată de hâ rtie, am început să socotesc
cheltuielile de pâ nă acum, fă câ nd calcule matematice.
Banii erau acolo ― dacă voiam să îi folosesc. Să cumpă r acel atelier.
Existau bani în fondurile dedicate „diverselor cheltuieli” ca să o fac.
Da, puteam cumpă ra atelierul într-o clipă cu averea care era acum
pe numele meu. Dar să folosesc banii în mod exagerat, chiar şi
pentru un studio care nu ar fi fost numai pentru mine…
Am închis registrul contabil, strecurâ nd calculele mele între pagini,
şi m-am ridicat. Hâ rtiile puteau aştepta. Astfel de decizii puteau
aştepta. Solstiţiul, îmi spusese Rhys, era pentru familie. Ş i de vreme
ce el şi-l petrecea acum împreună cu fraţii lui, am presupus că
trebuia să îmi gă sesc şi eu cel puţin una din surori.
Elain m-a întâ mpinat la jumă tatea drumului spre bucă tă rie, ducâ nd
o tavă cu tarte cu gem spre masa din salon, unde o varietate de
bună tă ţuri, torturi etajate şi fursecuri glasate începuseră deja să se
ivească . Chifle glazurate şi plă cinte cu fructe stropite cu caramel.
― Arată bine! i-am spus în loc de salut, dâ nd din cap spre pră jiturile
în formă de inimă de pe tava ei. Toate arată bine!
Elain a zâ mbit, cosiţa ei mişcâ ndu-se la fiecare pas spre mormâ nt tot
mai mare de mâ ncare.
― Sunt la fel de gustoase pe câ t arată .
A lă sat tava pe masă şi şi-a şters mâ inile pline de faină pe şorţul pe
care îl purta peste rochia de un roz pră fuit. Chiar şi în miezul iernii,
ea era o explozie de culoare şi stră lucire.
Sora mea mi-a dat o tartă cu zahă r scâ nteietor, iar eu am muşcat fă ră
ezitare şi am mormă it de plă cere. Elain a radiat.
M-am uitat cu atenţie la felurile de mâ ncare pe care le aranja şi am
întrebat-o printre înghiţituri:
― De câ nd ai început să te ocupi de astea?
Ea a ridicat un umă r.
― De la ră să rit. Nuala şi Cherridwen s-au trezit mult mai devreme, a
adă ugat Elain.
Vă zusem prima de Solstiţiu pe care Rhys o dă duse fiecă reia. Erau
mai mulţi bani decâ t câ ştigau majoritatea familiilor într-un an, iar
ele îi meritau din plin.
În special pentru ce fă cuseră pentru sora mea. Pentru prietenia,
hotă râ rea şi simţul normalită ţii din acea bucă tă rie. Ea le cumpă rase
acele pă turi comode şi pufoase de la ţesă toare, una roz şi o alta
liliachie.
În schimb, Elain m-a studiat câ t mi-am terminat tarta şi m-am întins
după alta.
― Ai vreo veste de la ea?
Ş tiam la cine se referea. Chiar în clipa în care am deschis gura ca să îi
spun „nu”, în uşa de la intrare s-a auzit o bă taie.
Elain s-a mişcat atâ t de repede, încâ t abia am reuşit să ţin pasul,
deschizâ nd uşa din sticlă mată din hol, apoi descuind uşa grea din
stejar de la intrare.
Însă nu era Nesta cea care stă tea pe treptele de la intrare, cu obrajii
îmbujoraţi de frig.
Nu, câ nd Elain a fă cut un pas înapoi, luâ nd mâ na de pe clanţa uşii, l-a
dezvă luit pe Lucien zâ mbind încordat la amâ ndouă .
― Solstiţiu fericit! a fost tot ce a spus el.
CAPITOLUL 18 Feyre
― Ară ţi bine! i-am spus eu lui Lucien după ce ne-am aşezat în
fotoliile de lâ ngă foc, Elain stâ nd tă cută pe canapeaua din apropiere.
Lucien şi-a încă lzit mâ inile la stră lucirea focului de mesteacă n,
lumina aruncâ nd pe chipul să u nuanţe roşii şi aurii care se potriveau
cu ochiul lui mecanic.
― Ş i tu! El s-a uitat pieziş spre Elain, rapid şi efemer. Amâ ndouă .
Elain nu a spus nimic, dar cel puţin a fă cut o plecă ciune drept
mulţumire. În salon, Nuala şi Cerridwen continuau să aducă
mâ ncare la masă , acum fiind doar două umbre subţiri ce treceau
prin pereţi.
― Ai adus cadouri, am zis eu, dâ nd din cap spre mica gră madă pe
care o lă sase lâ ngă fereastră .
― Aşa se obişnuieşte de Solstiţiu aici, nu?
Am încercat să nu mă crispez. Ultimul Solstiţiu îl tră isem în Regatul
Verii. Cu lanthe. Ş i Tamlin.
― Eşti binevenit să ră mâ i peste noapte, am spus eu, de vreme ce
Elain cu siguranţă nu intenţiona să o facă .
Lucien şi-a lă sat mâ inile în poală şi s-a rezemat în fotoliu.
― Mulţumesc, dar am alte planuri.
M-am rugat să nu surprindă urma de uşurare care a lică rit pe chipul
lui Elain.
― Unde te duci? am întrebat, sperâ nd să -i menţin atenţia asupra
mea şi ştiind că era o sarcină imposibilă .
― Eu…
Lucien şi-a că utat cuvintele. Nu ca să mintă sau să se scuze, mi-am
dat seama o clipă mai tâ rziu, câ nd a zis:
― Din câ nd în câ nd, mă mai duc prin Regatul Primă verii. Dar câ nd nu
sunt aici în Velaris, în majoritatea timpului stau cu Jurian. Ş i cu
Vassa.
M-am îndreptat de spate.
― Serios? Unde?
― Într-un conac vechi din sud-est, de pe teritoriul oamenilor. Jurian
şi Vassa l-au… Primit în dar.
După cutele care îi înconjurau gura, mi-am dat seama cine aranjase,
cel mai probabil, ca acel conac să cadă în mâ inile lor. Graysen ― sau
tată l lui. Nu am îndră znit să mă uit la Elain.
― Rhys a menţionat că ei sunt încă în Prythian. Nu mi-am dat seama
că au o locuinţă permanentă .
El a dat rapid din cap.
― Deocamdată . Pâ nă se rezolvă lucrurile.
Precum lumea fă ră zid. Precum cele patru regine umane care încă se
ascundeau pe continent. Dar acum nu era momentul să discută m
despre asta.
― Ce mai fac… Jurian şi Vassa?
De la Rhys aflasem destule despre ce fă cea Tamlin. Nu voiam să aflu
mai multe.
― Jurian… Lucien a expirat, studiind tavanul sculptat din lemn. Slavă
Cazanului pentru el! Niciodată nu am crezut că voi spune asta, dar
este adevă rat, a rostit şi şi-a trecut o mâ nă prin pă rul roşcat şi
mă tă sos. Face lucrurile să meargă . Dacă nu ar fi fost Vassa, cred că ar
fi fost încoronat rege pâ nă acum. Buzele i-au zvâ cnit, iar ochiul
roşiatic a scâ nteiat. Ea se descurcă destul de bine. Se bucură de
fiecare secundă a libertă ţii ei momentane.
Nu uitasem ce mă rugase ea în noaptea de după ultima luptă cu
Hybernul: să rup blestemul care noaptea o ţinea în trup de om, iar
ziua o transforma într-o pasă re de foc. Câ ndva, fusese o regină
mâ ndră ― era mâ ndră şi acum, dar era şi disperată să îşi revendice
libertatea. Corpul ei de om. Regatul ei.
― Ea şi Jurian se înţeleg?
Nu îi vă zusem interacţionâ nd, deci puteam doar să îmi imaginez
cum s-ar fi comportat cei doi în aceeaşi cameră . Amâ ndoi încercau
să -i conducă pe oamenii care ocupau bucata de pă mâ nt din cel mai
sudic punct al Prythianului, lă sat fă ră conducă tor atâ t de mult timp…
Prea mult timp.
Pe acele tă râ muri nu ră mă sese niciun rege, nicio regină . Nicio
amintire a numelui sau a descendenţei lor.
Cel puţin printre oameni. Spiriduşii ar fi putut să ştie câ te ceva. Rhys
ar fi putut să ştie.
Însă tot ce mai ră mă sese de pe urma cui se aflase câ ndva la câ rma
vâ rfului sudic al Prythianului era doar o varietate amestecată de
lorzi şi domniţe. Nimic altceva. Niciun duce sau conte sau altcineva
cu un titlu pe care să -l fi auzit câ ndva menţionat de surorile mele
câ nd discutam despre oamenii de pe continent. Nu existau
asemenea titluri pe teritoriile Spiriduşilor. Nu în Prythian.
Nu, erau doar Mari Lorzi şi lorzi. Ş i acum, o Mare Lady.
M-am întrebat dacă oamenii începuseră să folosească doar titlul de
lord mulţumită Marilor Spiriduşi care pâ ndeau de peste zid.
Pâ ndiseră … însă în momentul de faţă nu o mai fă ceau.
Lucien s-a gâ ndit la întrebarea mea.
― Vassa şi Jurian sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Din fericire,
viziunea lor despre viitorul teritoriilor umane este, în mare parte,
aceeaşi. Dar metodele pe care să le folosească … El s-a încruntat spre
Elain, apoi s-a uitat la mine crispat. Nu se prea cade să vorbim
despre asta de Solstiţiu.
Cu siguranţă nu, dar nu mă deranja. Câ t despre Elain…
Sora mea s-a ridicat în picioare.
― Ar trebui să aduc gustă rile.
Ş i Lucien s-a ridicat.
― Nu este nevoie să te deranjezi. Eu…
Însă ea deja ieşise din cameră .
Câ nd paşii ei nu s-au mai auzit, Lucien s-a aşezat pe fotoliu şi a
expirat prelung.
― Cum se simte?
― Mai bine. Nu spune nimic despre puterile ei. Dacă le mai are.
― Bun. Dar ea încă … Un muşchi al maxilarului i-a zvâ cnit. Încă îl
jeleşte?
Cuvintele abia s-au auzit.
Mi-am muşcat buza, gâ ndindu-mă câ t să dezvă lui din adevă r. Pâ nă la
urmă am ales să -i spun totul.
― A fost foarte îndră gostită de el, Lucien.
Ochiul lui roşiatic a lică rit cu o furie clocotitoare. Un instinct
incontrolabil ― ca să elimine orice ameninţare. Dar el a ră mas la
locul să u, deşi şi-a înfipt degetele în cotierele scaunului.
― Au trecut doar câ teva luni, am continuat eu. Graysen a spus clar că
logodna s-a încheiat, dar s-ar putea să mai aibă nevoie de timp ca să
depă şească momentul.
Furia şi-a fă cut din nou simţită prezenţa. Nu de gelozie sau din cauza
vreunei ameninţă ri, ci…
― Este un tică los ca toţi tică loşii pe care i-am întâ lnit!
Lucien îl întâlnise, mi-am dat eu seama. Cumva, locuind cu Jurian şi
Vassa la acel conac, dă duse peste fostul logodnic al lui Elain. Ş i
reuşise să îl lase să scape cu viaţă .
― Sunt de acord cu tine în privinţa asta, am recunoscut eu. Dar
aminteşte-ţi că au fost logodiţi. Dă -i timp să accepte situaţia.
― Să accepte o viaţă în care să fie încă tuşată de mine?
Nă rile mi s-au umflat.
― Nu asta am vrut să spun!
― Nu vrea să aibă de-a face cu mine.
― Tu ai vrea, dacă ar fi invers?
El nu a ră spuns.
― După ce se termină Solstiţiul, de ce nu vii să stai o să ptă mâ nă sau
două ? am încercat eu apele. Nu în apartamentul tă u, adică . Aici, la
casa din oraş.
― Ş i ce să fac?
― Să -ţi petreci timpul cu ea.
― Nu cred că va suporta să stea două minute singură cu mine,
aşadar, uită de cele două să ptă mâ ni!
Maxilarul i se mişcat în timp ce studia focul.
Focul. Darul mamei lui.
Nu al tată lui să u.
Da, era darul lui Beron. Darul tată lui pe care lumea îl crezuse al lui,
însă nu darul lui Helion. Adevă ratul lui tată .
În afară de Rhys, nu mai spusesem asta nimă nui altcuiva.
Nu era momentul potrivit nici pentru discuţia aceasta.
― Câ nd ai închiriat apartamentul, am sperat că asta înseamnă că vei
veni să lucrezi aici, am îndră znit eu să spun. Cu noi. Să fii emisarul
nostru pentru oameni.
― Nu asta fac acum? A ridicat o sprâ nceană . Nu trimit rapoarte
spionului vostru de două ori pe să ptă mâ nă ?
― Spun doar că ai putea veni să locuieşti aici, am insistat eu. Să
locuieşti cu adevă rat aici, să ră mâ i în Velaris mai mult de câ teva zile.
Ţ i-am putea oferi un apartament mai frumos…
Lucien s-a ridicat în picioare.
― Nu am nevoie de generozitatea ta.
M-am ridicat şi eu în picioare.
― Dar generozitatea lui Jurian şi a Yassei este bună ?
― Ai fi surprinsă să vezi cum ne înţelegem noi trei.
Prieteni, mi-am dat eu seama. Cumva, ei deveniseră prietenii lui.
― Deci ai prefera să stai cu ei?
― Nu stau cu ei. Conacul este al nostru.
― Interesant.
Ochiul lui auriu s-a rotit.
― Ce anume?
L-am ră spuns tă ios:
― Că acum te simţi mai în largul tă u cu oamenii decâ t cu Marii
Spiriduşi. Dacă mă întrebi…
― Nu te întreb.
― Se pare că ai hotă râ t să te întovă ră şeşti cu doi oameni care nu au
nici ei casa lor.
Lucien s-a uitat lung şi rece la mine.
― Solstiţiu fericit, Feyre! a spus cu o voce ră guşită .
El s-a întors spre hol, dar l-am apucat de braţ ca să îl opresc. Muşchii
încordaţi ai antebraţului s-au mişcat sub mă tasea fină a jachetei lui
de culoarea safirului, dar nu a fă cut nicio mişcare ca să mă alunge.
― Nu am vorbit serios, am spus eu. Poţi să stai aici. Dacă vrei.
Lucien a studiat salonul, holul de dincolo şi sufrageria din partea
cealaltă .
― Banda Exilaţilor.
― Ce?
― Aşa ne spunem noi ― Banda Exilaţilor.
― V-aţi luat un nume.
M-am luptat cu tonul meu neîncreză tor.
El a dat din cap aprobator.
― Jurian nu este în exil, am spus eu.
Vassa, da, era, iar situaţia lui Lucien era, acum, de două ori mai
dificilă .
― Regatul lui Jurian nu este decâ t praf şi amintiri pe jumă tate
pierdute, iar poporul lui s-a împră ştiat demult şi a fost asimilat de
alte teritorii. Poate să -şi spună cum vrea.
Da, după lupta cu Hybernul, după ajutorul lui Jurian, presupuneam
că putea să o facă .
― Ş i ce, mai exact, plă nuieşte să facă Banda Exilaţilor? Să organizeze
evenimente? Comisii de planificare a petrecerilor?
Ochiul de metal al lui Lucien a ţă că nit slab şi s-a micşorat.
― Poţi fi la fel de tică loasă ca partenerul ă la al tă u, ştii asta?
Era adevă rat. Am oftat din nou.
― Îmi pare ră u! Eu doar…
― Nu mai am unde să mă duc. Mi-ai stricat orice şansă de a mă
întoarce în Regatul Verii, a zis înainte să pot obiecta. Nu la Tamlin, ci
la regatul de dincolo de casa lui. Toată lumea crede fie minciunile pe
care le-ai ră spâ ndit, fie că sunt complice la înşelă toria ta. Iar în ceea
ce priveşte locul ă sta… S-a smucit de lâ ngă mine şi s-a îndreptat spre
uşă . Nu suport să fiu în aceeaşi cameră cu ea mai mult de două
minute. Eu nu suport să fiu în regatul ă sta şi să îl las pe partenerul
tă u să îmi cumpere hainele pe care le port.
Am studiat jacheta pe care o purta. O mai vă zusem. În…
― Tamlin le-a trimis ieri la conacul nostru, a şoptit Lucien. Hainele
mele. Bunurile mele. Toate. Le-a trimis din Regatul Verii şi le-a
aruncat în pragul uşii.
Tică los. Era tot un tică los, în ciuda a ceea ce fă cuse pentru mine şi
Rhys în timpul ultimei lupte, însă vina pentru acel comportament nu
era numai a lui Tamlin. Creasem o pră pastie cu propriile mâ ini.
Nu mă simţeam destul de vinovată încâ t să îmi cer scuze pentru asta.
Nu încă . Probabil nu m-aş fi simţit niciodată .
― De ce?
A fost singura întrebare care mi-a venit în minte.
― Probabil a avut vreo legă tură cu vizita de alaltă ieri a partenerului
tă u.
Spatele mi-a înţepenit.
― Nu Rhys te-a implicat în asta.
― E posibil să o fi fă cut. Orice a spus sau a fă cut, Tamlin a hotă râ t că -
şi doreşte să ră mâ nă singur. Ochiul lui roşiatic s-a întunecat.
Partenerul tă u ar fi trebuit să ştie că nu trebuia să lovească un
mascul doborâ t.
― Nu pot spune că îmi pare prea ră u că a fă cut-o.
― Vei avea nevoie de Tamlin ca aliat înainte ca totul să se liniştească .
Ai grijă !
Nu voiam să mă gâ ndesc la asta azi sau în oricare altă zi.
― Eu mi-am încheiat socotelile cu el.
― Tu poate da, însă nu şi Rhys. Ş i ai face bine să îi aminteşti asta
partenerului tă u.
Prin legă tură am simţit un puls, ca un ră spuns. „Este totul în regulă ?”
l-am permis lui Rhys să vadă şi să audă tot ce se vorbise, conversaţia
fiind transmisă într-o clipă .
„îmi pare ră u că i-am fă cut probleme, a spus Rhys. Vrei să vin
acasă ?”
„Mă descurc singură .”
„Anunţă -mă dacă ai nevoie de ceva”, a spus Rhys, iar legă tura a
amuţit.
― Verifici? a întrebat Lucien încet.
― Nu ştiu despre ce vorbeşti, am zis pă râ nd plictisită .
El mi-a aruncat o privire cu subînţeles şi şi-a continuat drumul spre
uşă , luâ ndu-şi haina groasă şi fularul din cuierul montat pe lambriul
de lâ ngă aceasta.
― Cutia mai mare este pentru tine. Cea mai mică este pentru ea.
Mi-a luat o clipă să îmi dau seama că se referea la cadouri. M-am
uitat peste umă r spre ambalajul argintiu şi fundiţele albastre de pe
ambele cutii.
Câ nd m-am uitat după el, Lucien dispă ruse.
*
Am gă sit-o pe sora mea în bucă tă rie, privind ceainicul care şuiera.
― Nu ră mâ ne la ceai, am spus eu.
Nuala şi Cerridwen nu se vedeau pe nică ieri.
Elain a luat pur şi simplu ceainicul de pe plită .
Ş tiam că nu eram cu adevă rat supă rată pe ea, ci doar pe mine, dar
am spus:
― Nu i-ai putut adresa niciun cuvâ nt? Un salut amabil?
Elain se uita fix la ceainicul aburind câ nd l-a pus pe blatul de piatră .
― Ţ i-a adus un cadou.
Acei ochi că prui s-au întors spre mine. Mai tă ioşi decâ t îi vă zusem
pâ nă atunci.
― Ş i asta mă obligă să îi ofer timpul şi afecţiunea mea?
― Nu. Am clipit. Dar este un mascul bun. În ciuda cuvintelor noastre
dure. În ciuda prostiei cu Banda Exilaţilor. El ţine la tine.
― Nu mă cunoaşte.
― Nu îi dai nici mă car şansa să încerce să o facă .
I s-au strâ ns buzele, singurul semn al furiei pe chipul ei graţios.
― Nu vreau un partener. Nu vreau un mascul.
Ea voia un bă rbat uman.
Solstiţiul. Solstiţiul era astă zi şi toată lumea trebuia să fie veselă şi
fericită . Cu siguranţă nu să se certe peste tot.
― Ş tiu că nu vrei. Am expirat prelung. Dar…
Dar nu ştiam cum să termin propoziţia. Simplul fapt că Lucien era
partenerul ei nu însemna că putea să -i ceară să -şi petreacă timpul
ală turi de el şi că avea dreptul la sentimentele ei. Ea era matură ,
capabilă să ia propriile decizii. Să îşi evalueze propriile nevoi.
― Este un mascul bun, am repetat eu. Ş i… doar… Mi-am că utat
cuvintele. Nu îmi place să vă vă d nefericiţi.
Elain s-a uitat la masa de lucru, dulciurile coapte şi necoapte fiind
ordonate pe aceasta, ceainicul ră cindu-se acum pe blat.
― Ş tiu că nu vrei.
Nu mai era nimic de spus. Aşadar, am atins-o pe umă r şi am ieşit
afară .
Elain nu a scos un cuvâ nt.
Am gă sit-o pe Mor stâ nd la baza scă rii, purtâ nd o pereche de
pantaloni de culoarea piersicii şi un pulover alb gros, ţinuta fiind o
combinaţie între stilul obişnuit al lui Amren şi al meu.
Mor a zâ mbit macabru, cerceii de aur lică rind.
― Bei?
O carafă şi două pahare au apă rut în mâ inile ei.
― Pe toţi zeii, da!
Mor a aşteptat pâ nă m-am aşezat lâ ngă ea pe treptele din stejar şi
am bă ut o gură de lichid ară miu, alcoolul arzâ ndu-mi gâ tul şi
încă lzindu-mi stomacul înainte să mă întrebe:
― Vrei să îţi dau un sfat?
Nu. Da.
Am dat aprobator din cap.
Mor a sorbit prelung din pahar.
― Nu te bă ga. Ea nu este pregă tită , cum nici el nu este, indiferent
câ te cadouri îi aduce.
Am ridicat o sprâ nceană .
― Bă gă cioaso!
Mor s-a rezemat de trepte, complet lipsită de regrete.
― Lasă -I să locuiască împreună cu Banda lui de Exilaţi. Lasă -I să se
ocupe de Tamlin în felul lui. Lasă -I să -şi dea seama unde vrea să fie.
Cu cine vrea să fie. Ş i las-o şi pe ea să -şi vadă de ale ei.
Avea dreptate.
― Ş tiu că încă te învinovă ţeşti pentru Crearea surorilor tale. Mor mi-
a lovit genunchiul cu al ei. Ş i din cauza asta vrei să repari totul
pentru ele, acum că sunt aici.
― Întotdeauna mi-am dorit să fac asta, am spus eu încruntată .
Mor a zâ mbit.
― De asta te iubim. De asta te iubesc ele.
De Nesta nu eram sigură .
― Ai ră bdare, a continuat Mor. Totul se va rezolva. Mereu se rezolvă .
Încă un mic adevă r.
Mi-am reumplut paharul, am pus carafa de cristal pe treapta din
spatele nostru şi am bă ut din nou.
― Vreau să fie fericiţi. Toţi.
― Vor fi, a rostit ea cuvintele simple cu atâ ta convingere, încâ t am
crezut-o.
Am ridicat o sprâ nceană .
― Ş i tu… eşti fericită ?
Mor ştia la ce mă refeream. Dar ea doar a zâ mbit, rotindu-şi paharul
cu bă utură .
― Este Solstiţiul. Sunt cu familia mea. Beau. Sunt foarte fericită .
Iscusită eschivare! Dar una la care eram mulţumită să particip.
Mi-am ciocnit paharul de al ei.
― Apropo de familie… Unde naiba sunt ei?
Ochii că prui ai lui Mor s-au luminat.
― O! O, el nu ţi-a spus, nu-i aşa?
Zâ mbetul mi-a dispă rut.
― Ce să -mi spună ?
― Ce fac ei trei în fiecare dimineaţă a Solstiţiului.
― Încep să mă neliniştesc.
Mor şi-a lă sat jos paharul şi m-a prins de braţ.
― Vino cu mine! a zis ea şi înainte să pot obiecta, ne-a teleportat.
Lumina orbitoare şi frigul m-au lovit.
Era un frig nă prasnic. Mult prea rece pentru puloverele şi pantalonii
pe care îi purtam noi.
Ză padă . Ş i soare. Ş i vâ nt.
Ş i munţi.
Ş i… o cabană .
Cabana.
Mor a ară tat spre câ mpul nesfâ rşit din vâ rful muntelui. Acoperit de
ză padă , exact cum îl vă zusem ultima dată . Dar în loc de întinderea
plată şi neîntreruptă …
― Alea sunt forturi de zăpadă?
Ea a dat din cap aprobator.
Ceva alb a ţâ şnit pe câ mp, alb şi dur şi stră lucitor, iar apoi…
Strigă tul lui Cassian a ră sunat din munţii din jurul nostru, urmat de
cuvâ ntul „Tică losule!”
Râ sul cu care i-a ră spuns Rhys era luminos ca soarele pe ză padă .
Am studiat cele trei ziduri de ză padă ― baricadele ― care mă rgineau
câ mpul câ t Mor a ridicat un scut invizibil împotriva vâ ntului rece ―
aproape inutil, totuşi.
― Se bat cu bulgă ri de ză padă .
A dat din nou din cap.
― Trei ră zboinici illyrieni, am spus eu. Cei mai mari ră zboinici
illyrieni. Se bat cu bulgă ri.
Ochii lui Mor stră luceau de încâ ntare.
― De câ nd erau copii.
― Au mai mult de cinci sute de ani.
― Vrei să îţi spun condiţiile victoriei?
M-am uitat cu gura că scată la ea. Apoi, la câ mpul de dincolo de Mor.
La bulgă rii de ză padă care zburau într-adevă r rapid cu o precizie
brutală în timp ce capetele brunete se iveau deasupra zidurilor pe
care le construiseră .
― Fă ră magie, a spus Mor, fă ră aripi şi fă ră pauze.
― Sunt aici de la amiază .
Era aproape ora trei. Dinţii începeau să îmi clă nţă ne.
― Întotdeauna am ră mas înă untru ca să beau, a zis Mor, ca şi câ nd
replica ar fi fost un ră spuns.
― Cum decid cine câştigă?
― Cine nu degeră ?
M-am uitat din nou la ea cu gura că scată şi dinţii clă nţă nind.
― E ridicol!
― Mai este alcool în cabană .
Într-adevă r, niciunul dintre masculi nu a pă rut să ne observe mă car.
Câ nd Azriel s-a ridicat, a aruncat doi bulgă ri de ză padă în aer şi a
dispă rut din nou în spatele zidului să u de ză padă .
O clipă mai tâ rziu, vocea lui Rhys a ră sunat spre noi.
― Tâ mpitule!
Râ sul însoţea fiecare silabă .
Mor m-a luat din nou de braţ.
― Nu cred că partenerul tă u va fi victorios anul ă sta, prieteno! M-am
aplecat spre că ldura trupului să u şi am mers cu greu prin ză pada
înaltă pâ nă la genunchi înspre cabană , fumul înă lţâ ndu-se deja din
coş că tre cerul senin.
Chiar erau nişte bebeluşi illyrieni.
CAPITOLUL 19 Feyre
Azriel a câ ştigat.
Era a o sută nouă zeci şi noua lui victorie.
Cei trei intraseră în cabană după o oră , uzi de ză padă , cu pielea roşie
de frig şi zâ mbind larg.
Eu şi Mor, ghemuite sub o pă tură pe canapea, doar ne-am dat ochii
peste cap.
Rhys m-a să rutat pe creştet, mi-a spus că ei trei se duceau să facă
saună în şopronul că ptuşit cu cedru, lipit de casă , şi au dispă rut.
Am clipit la Mor câ nd s-au fă cut nevă zuţi, lă sâ nd imaginea să mi se
întipă rească în minte.
― Altă tradiţie, mi-a spuse ea, sticla cu alcool de culoare ară mie
aproape goală fiind cauza durerii mele de cap. De fapt, este un obicei
illyrian ― şopronul încă lzit. Sauna. O mulţime de ră zboinici
dezbră caţi stau împreună în aburi şi transpiră .
Am clipit din nou.
Lui Mor i-au zvâ cnit buzele.
― Este cam singurul obicei bun pe care l-au nă scocit illyrienii, ca să
fiu sinceră .
Am pufnit.
― Deci ei trei stau pur şi simplu goi şi transpiră .
Pe toţi zeii!
„Vrei să arunci o privire?…
Vocea lui mieroasă a ră sunat în mintea mea.
„Obsedatule! întoarce-te la transpiraţia ta!”
„Mai avem loc pentru cineva…
„Credeam că partenerii sunt posesivi…
Îl simţeam zâ mbind ca şi câ nd ră suflarea lui mi-ar fi mâ ngâ iat gâ tul.
„întotdeauna sunt dispus să aflu ce îţi stâ rneşte interesul, dragă
Feyre!”
Am studiat cabana din jurul meu, suprafeţele pe care le pictasem în
urmă cu aproape un an.
„Mi s-a promis un zid, Rhys!”
El a fă cut o pauză . Una lungă .
„Te-am mai lipit de zid.”
„De zidurile astea… încă o pauză foarte lungă .
„Nu e de bun simţ să ai erecţie în saună …
Colţurile buzelor mi s-au ridicat într-un zâ mbet câ nd i-am trimis o
imagine. O amintire.
Cu mine pe masa de bucă tă rie care era la doar câ ţiva paşi distanţă şi
cu el îngenunchind în faţa mea, picioarele mele cuprinzâ ndu-i gâ tul.
„Eşti nemiloasă !…
Am auzit o uşă izbindu-se undeva în casă , urmată de strigă tul clar al
unui mascul. Apoi, nişte bă tă i ― ca şi câ nd cineva ar fi încercat să se
întoarcă înă untru.
Ochii lui Mor au scâ nteiat.
― L-ai fă cut să îl dea afară , nu-i aşa?
Zâ mbetul cu care i-am ră spuns a fă cut-o să râ dă cu poftă .
*
Soarele se pogora spre marea de dincolo de Velaris câ nd Rhys a
venit lâ ngă marginea de marmură neagră a şemineului din salonul
casei din oraş şi şi-a ridicat paharul de vin.
Toţi ― îmbră caţi elegant ― le-am ridicat pe ale noastre.
Alesesem să îmbrac rochia de la Că derea Stelelor, renunţâ nd la
coroană , dar purtâ nd bră ţă rile cu diamant. Acestea au scâ nteiat în
câ mpul meu vizual câ nd am venit lâ ngă Rhys, studiindu-i chipul
frumos, iar el a spus:
― Pentru întunericul binecuvâ ntat din care ne-am nă scut şi în care
ne vom întoarce!
Am ridicat paharele şi am bă ut.
M-am uitat la el ― la partenerul meu, îmbră cat cu cea mai elegantă
jachetă neagră , broderia argintie lică rind în luminile spiriduşilor.
„Asta e tot?”
El a ridicat o sprâ nceană .
„Voiai să mormă i în continuare sau să începem să să rbă torim?”
Buzele mi-au zvâ cnit.
„Vă d că nu eşti deloc formal!”
„După atâ ta amar de timp, tot nu mă crezi.”
Ş i-a strecurat mâ na în spatele meu şi m-a ciupit. Mi-am muşcat buza
ca să nu râ d.
„Sper că mi-ai luat un cadou frumos de Solstiţiu.”
A fost râ ndul meu să îl ciupesc, iar Rhys a râ s, să rutâ ndu-mă pe
tâ mplă o dată înainte să iasă din cameră ca să aducă , fă ră îndoială ,
mai mult vin.
Dincolo de ferestre se lă sase într-adevă r întunericul. Era cea mai
lungă noapte din an.
Am vă zut-o pe Elain studiindu-l, frumoasă în rochia ei de culoarea
ametistului. Am vrut să mă îndrept spre ea, dar cineva mi-a luat-o
înainte.
Îmblâ nzitorul umbrelor era îmbră cat o jachetă neagră şi pantaloni
care semă nau cu ai lui Rhys ― materialul fiind perfect croit pe
mă sura aripilor lui. Încă purta pietrele Siphon pe fiecare mâ nă , iar
umbrele îi urmau paşii, unduindu-se ca nişte tă ciuni ră suciţi, dar
partea sa ră zboinică era de nevă zut, mai ales câ nd i-a spus cu
blâ ndeţe surorii mele „Solstiţiu fericit!”
Elain s-a întors de la ninsoarea care că dea în întunericul de dincolo
şi a schiţat un zâ mbet.
― Nu am mai participat niciodată la o să rbă toare ca asta.
Amren s-a auzit din partea cealaltă a camerei, de lâ ngă Varian,
stră lucitor în îmbră că mintea lui somptuoasă :
― Sunt foarte supraestimate!
Mor a zâ mbit.
― Spune femela care se alege cu o gră madă de lucruri în fiecare an.
Nu ştiu cum de nu te jefuieşte nimeni în drum spre casă , cu atâ tea
bijuterii îndesate în buzunare.
Amren şi-a dezgolit dinţii prea albi.
― Ai grijă , Morrigan, sau am să returnez chestia dră guţă pe care ţi-
am cumpă rat-o!
Mor, spre surprinderea mea, a tă cut imediat.
La fel au fă cut şi ceilalţi, câ nd Rhys a revenit cu…
― Nu ai fă cut asta! am spus fă ră să gâ ndesc.
El mi-a zâ mbit peste tortul etajat pe care-l ţinea pe braţe ― peste
cele două zeci şi una de lumâ nă ri scâ nteietoare care îi luminau
chipul.
Cassian m-a bă tut pe umă r.
― Credeai că te poţi furişa pe lâ ngă noi, nu-i aşa?
Am mormă it.
― Sunteţi toţi nişte nesuferiţi!
Elain a venit lâ ngă mine.
― La mulţi ani, Feyre!
Prietenii mei ― familia mea ― au rostit aceleaşi cuvinte câ nd Rhys a
lă sat tortul pe masa joasă din faţa focului. M-am uitat spre sora mea.
― Tu ai…?
Elain a dat din cap.
― Totuşi, Nuala s-a ocupat de decoraţiuni.
Atunci mi-am dat seama cu ce semă nau cele trei etaje.
Primul fusese decorat cu flori, cel din mijloc cu flă că ri, iar ultimul,
cel mai lat… cu stele.
Tortul semă na cu dulapul pe care îl pictasem câ ndva în casa
dă ră pă nată ― cu câ te un etaj pentru fiecare dintre noi, pentru
fiecare soră . Erau stelele şi lunile trimise mie, minţii mele, de că tre
partenerul meu, cu mult timp înainte să ne cunoaştem.
― L-am cerut Nualei să îl facă în acea ordine, a spus Elain câ nd
ceilalţi s-au adunat. Pentru că tu eşti baza, cea care ne ridică . Mereu
ai fost.
Mi s-a uscat gâ tul şi, drept ră spuns, am strâ ns-o de mâ nă .
Mor, Cazanul să o binecuvâ nteze, a strigat:
― Pune-ţi o dorinţă şi să trecem la cadouri!
Cel puţin era o tradiţie care nu se schimbase de nicio parte a zidului.
Peste lumâ nă rile scâ nteietoare am întâ lnit privirea lui Rhys, iar
zâ mbetul să u a fost suficient ca asprimea pe care o simţeam în gâ t să
se transforme în lacrimile care-mi înţepau ochii.
„Ce dorinţă ai să -ţi pui?”
Era o întrebare simplă şi sinceră .
Ş i, uitâ ndu-mă la el, la chipul frumos şi zâ mbetul sincer, atâ t de
multe din acele umbre au dispă rut, iar câ nd familia s-a adunat în
jurul nostru, cu veşnicia în faţă … am ştiut.
Am ştiut cu adevă rat ce dorinţă voiam să îmi pun, ca şi câ nd o piesă
din jocul de puzzle al lui Amren şi-ar fi gă sit locul, ca şi câ nd iţele
tapiseriei ţesă toarei ar fi dezvă luit, în sfâ rşit, imaginea pe care o
înfă ţişau.
Totuşi, nu i-am spus. Nu câ nd am inspirat şi am suflat.
*
Servirea tortului înaintea cinei era ceva complet acceptabil de
Solstiţiu, m-a informat Rhys câ nd ne-am lă sat deoparte farfuriile, în
special înainte de oferirea cadourilor.
― Ce cadouri? am întrebat eu, studiind camera în care nu se gă seau
decâ t cele două cutii aduse de Lucien.
Ceilalţi mi-au zâ mbit câ nd Rhys a pocnit din degete şi…
― O!
Cutii şi pungi, toate stră lucitor învelite şi împodobite, au umplut
arcadele ferestrelor.
Gră mezi şi munţi şi turnuri de cadouri. Mor a ţipat de încâ ntare. M-
am întors spre hol. Pe ale mele le lă sasem în debaraua de la etajul
trei…
Nu. Erau aici. Împachetate şi în spatele arcadei.
Rhys mi-a fă cut semn din ochi.
― Ţ i-am adă ugat eu cadourile la tezaurul comun.
Am ridicat din sprâ ncene.
― Toată lumea ţi-a dat cadourile ţie?
― Este singurul în care putem avea încredere că nu îşi bagă nasul,
mi-a explicat Mor.
M-am uitat spre Azriel.
― Chiar şi el, a spus Amren.
Azriel mi-a aruncat o privire crispată şi vinovată .
― Sunt spion, îţi aminteşti?
― Am început să o facem în urmă cu două secole, a continuat Mor.
După ce Rhys a surprins-o pe Amren agitâ nd o cutie ca să îşi dea
seama ce era înă untru.
Amren a ţâ ţâ it câ nd eu am râ s.
― Nu l-au vă zut pe Cassian coborâ nd aici cu zece minute mai
devreme, adulmecând fiecare cutie.
Cassian i-a zâ mbit indolent.
― Nu eu am fost cel prins.
M-am întors spre Rhys.
― Ş i, cumva, tu eşti cel mai de încredere?
Rhys a pă rut de-a dreptul ofensat.
― Sunt Mare Lord, dragă Feyre! Onoarea nu-mi permite altceva. Eu
şi Mor am pufnit.
Amren s-a îndreptat spre cea mai apropiată gră madă de cadouri.
― Încep eu!
― Bineînţeles, a mormă it Varian, fă câ ndu-ne pe mine şi pe Mor să
zâ mbim.
Amren i-a zâ mbit dulce înainte să se aplece să ia un cadou. Varian a
avut grijă să tresalte doar după ce ea i-a întors spatele.
Însă ea a luat un cadou învelit în roz, a citit eticheta şi l-a deschis.
Toată lumea a încercat şi nu a reuşit să îşi ascundă crisparea.
Vă zusem animale sfâ şiind cadavre cu mai puţină ferocitate.
Dar Amren radia câ nd s-a întors spre Azriel, o pereche de cercei cu
perle şi diamante legă nâ ndu-se din degetele ei delicate.
― Mulţumesc, îmblâ nzitorule de umbre! a spus ea, înclinâ ndu-şi
capul.
Azriel i-a imitat gestul.
― Mă bucur că ţi se par acceptabili.
Cassian şi-a croit loc cu coatele pe lâ ngă Amren, fă câ nd-o să îl
avertizeze cu un şuierat, şi a început să arunce cadourile. Mor l-a
prins cu uşurinţă pe al ei, rupâ nd hâ rtia cu acelaşi entuziasm ca
Amren şi afişâ nd un zâ mbet.
― Mulţumesc, dragule!
Cassian a zâ mbit superior.
― Ş tiu ce îţi place.
Mor a ridicat…
M-am înecat. Ş i Azriel la fel, întorcâ ndu-se spre Cassian în acelaşi
timp.
Cassian i-a fă cut semn din ochi în timp ce furoul roşu transparent se
legă na între mâ inile lui Mor.
Înainte ca Azriel să poată întreba fă ră îndoială ceea ce gâ ndeam cu
toţii, Mor a bombă nit în sinea ei şi a spus:
― Nu-I lă saţi să vă pă că lească : nu ştia ce să îmi ia, deci a renunţat şi
m-a întrebat direct, l-am dat ordine precise. Pentru prima dată în
viaţa lui, le-a respectat.
― Ră zboinicul perfect, a spus Rhys.
Cassian s-a rezemat pe canapea, întinzâ ndu-şi picioarele lungi în faţa
lui.
― Nu-ţi face griji, Rhysie! Ţ i-am luat şi ţie unul!
― Să îl probez de faţă cu tine?
Am râ s, surprinsă să aud acelaşi sunet dinspre Elain.
Cadoul ei… M-am gră bit spre gră mada de daruri înainte să poată
arunca din nou Cassian unul prin cameră , că utâ nd pachetul pe care
îl ambalasem cu grijă cu o zi în urmă . Abia ce-l ză risem în spatele
unei cutii mai mari, câ nd am auzit bă taia.
Doar o dată . Rapid şi puternic.
Am ştiut. Am ştiut cine era la uşă , chiar înainte ca Rhys să se uite
spre mine.
Toată lumea ştia.
S-a lă sat liniştea, întreruptă doar de pâ râ itul focului.
O clipă , iar apoi m-am mişcat, rochia foşnind în jurul meu câ nd am
intrat în hol, am deschis uşa din sticlă şi pe cea de stejar de dincolo
de ea şi m-am pregă tit să înfrunt frigul.
Să o înfrunt pe Nesta.
CAPITOLUL 20 Feyre
Fulgii s-au lipit de pă rul Nestei câ t ne-am uitat una la cealaltă peste
pragul uşii.
Noaptea friguroasă o îmbujorase, dar chipul ei rece precum
caldarâ mul presă rat cu ză padă era solemn.
Am deschis uşa un pic mai mult.
― Suntem în salon.
― Am vă zut.
Conversaţia, de încercare şi ezitantă , a avut loc în hol. Fă ră îndoială ,
era o încercare nobilă din partea tuturor să ne ofere o oarecare
intimitate şi un simţ al normalită ţii.
Câ nd Nesta a ră mas în pragul uşii, i-am întins o mâ nă .
― Poftim, îţi iau eu haina…
Am încercat să nu îmi ţin respiraţia câ nd s-a uitat pe lâ ngă mine, în
casă . Ca şi câ nd s-ar fi gâ ndit dacă să pă şească peste prag.
Cu coada ochiului, am vă zut purpuriul şi auriul lică rind ― era Elain.
― Ai să te îmbolnă veşti dacă ră mâ i în frig! i-a spus ea Nestei,
zâ mbind larg. Vino să stai cu mine lâ ngă foc!
Ochii gri-albaştri ai Nestei s-au întors spre mine. Circumspecţi.
Evaluatori.
Am ră mas pe loc. Am ţinut uşa deschisă .
Fă ră să spună ceva, sora mea a traversat pragul.
A durat doar o clipă să îşi scoată haina, eşarfa şi mă nuşile ca să
dezvă luie una dintre acele rochii simple şi totuşi elegante pe care le
prefera. Alesese una de un gri-închis. Fă ră bijuterii. Cu siguranţă fă ră
cadouri, dar cel puţin venise.
Elain a luat-o de braţ pe Nesta şi au intrat în cameră , iar eu le-am
urmat, privind grupul de dincolo câ nd ele s-au oprit.
Privindu-I în special pe Cassian, care stă tea acum în picioare lâ ngă
foc, împreună cu Az.
Pă rea relaxat, cu un braţ sprijinit de poliţa sculptată , cu aripile uşor
strâ nse, afişâ nd un zâ mbet slab şi ţinâ nd un pahar cu vin în mâ nă .
Ş i-a îndreptat ochii că prui spre sora mea fă ră să se mişte un
centimetru.
Elain şi-a impus să zâ mbească în clipa în care a condus-o pe Nesta
nu spre foc, aşa cum promisese, ci spre dulapul cu bă uturi.
― Nu o duce la vin ― du-o la mâ ncare! i-a strigat Amren lui Elain de
pe fotoliu câ nd şi-a pus cerceii dă ruiţi de Az. Chiar şi prin rochie îi
vă d fundul osos!
Nesta s-a oprit în mijlocul camerei, cu spatele drept. Cassian a
devenit ţeapă n ca moartea.
Elain a venit lâ ngă sora noastră , zâ mbetul ei fals fiind mai discret.
Amren i-a zâ mbit Nestei.
― Solstiţiu fericit, fato!
Nesta s-a uitat fix la Amren ― pâ nă ce un mic zâ mbet i-a mişcat
buzele.
― Frumoşi cercei!
Am simţit mai mult decâ t am vă zut cum toţi cei din cameră s-au
relaxat un pic.
― Abia am ajuns la împă rţitul cadourilor! a spus Elain veselă .
Abia câ nd a rostit aceste cuvinte mi-am dat seama că niciunul dintre
cadourile din cameră nu avea numele Nestei pe el.
― Încă n-am mâ ncat, am spus eu, ză bovind în pragul dintre salon şi
hol. Dar dacă ţie foame, putem să îţi aducem o farfurie…
Nesta a acceptat paharul de vin pe care i l-a dat Elain. Nu mi-a scă pat
din vedere că atunci câ nd Elain s-a întors spre dulapul cu bă uturi, a
turnat un deget de bă utură ară mie în pahar şi a bă ut conţinutul
strâ mbâ ndu-se înainte să revină lâ ngă Nesta.
Amren a pufnit uşor câ nd a vă zut-o, fă ră să rateze nimic.
Dar Nesta îşi îndreptase atenţia spre tortul aniversar care era tot pe
masă şi ale că rui diferite etaje fuseseră deja tă iate de multe ori.
Ochii ei s-au ridicat spre ai mei în linişte.
― La mulţi ani.
Am dat din cap în semn de mulţumire.
― Elain a fă cut tortul, i-am spus eu oarecum inutil.
Nesta a dat aprobator din cap înainte să se îndrepte spre un scaun
de lâ ngă partea din spate a camerei, lâ ngă unul dintre rafturile cu
că rţi.
― Poţi să te întorci la cadourile tale, a zis ea încet în timp ce se aşeza.
Elain s-a gră bit spre o cutie de lâ ngă partea din faţă a gră mezii.
― Asta e pentru tine! i-a spus ea surorii noastre.
L-am aruncat lui Rhys o privire rugă toare.
„Te rog, vorbeşte din nou! Te rog!”
O parte din lumină dispă ruse din ochii lui violeţi câ nd a studiat-o pe
Nesta în timp ce ea bea din pahar. El nu mi-a ră spuns prin legă tură .
În schimb, i s-a adresat lui Varian:
― Tarquin organizează o petrecere oficială la Solstiţiul de vară sau o
adunare mai puţin formală ?
Prinţul din Adriata s-a gră bit să -i ofere detalii probabil inutile
despre să rbă torile din Regatul Verii. Aveam să -i mulţumesc mai
tâ rziu pentru asta.
Între timp, Elain ajunsese lâ ngă Nesta, oferindu-i ceea ce pă rea a fi o
cutie grea ambalată în hâ rtie.
Lâ ngă ferestre, Mor s-a pus în mişcare, dâ ndu-i lui Azriel cadoul să u.
Nehotă râ tă la cine să mă uit, am ră mas în pragul uşii.
Azriel nu a renunţat la calmul să u câ nd a deschis cadoul ei: un set de
prosoape albastre brodate cu iniţialele lui. Albastru intens.
Am fost nevoită să îmi mut privirea ca să nu râ d. Az, spre meritul lui,
i-a zâ mbit lui Mor drept mulţumire, îmbujorâ ndu-se, cu ochii lui
că prui fixaţi asupra ei. Că ldura şi dorinţa care îi umpleau privirea m-
au fă cut să mă uit în altă parte.
Mor a fluturat din mâ nă şi i-a dat lui Cassian darul să u. Ră zboinicul
nu l-a luat, ci a fixat-o pe Nesta cu privirea câ nd ea a desfă cut hâ rtia
maronie şi a vă zut o colecţie de cinci romane într-o cutie de piele. A
citit titlurile, apoi şi-a ridicat fruntea spre Elain.
Elain i-a zâ mbit.
― Am fost la libră ria aia. O ştii pe cea de lâ ngă teatru? Le-am cerut
recomandă ri, iar femeia ― femela adică … A spus că autorul acestor
că rţi este preferatul ei.
M-am apropiat suficient încâ t să citesc unul dintre titluri. Pă reau a fi
romane de dragoste.
Nesta a scos o carte şi a frunză rit-o.
― Mulţumesc!
Cuvintele erau rigide… ră guşite.
Cassian s-a întors în sfâ rşit spre Mor, deschizâ nd cadoul din partea
ei şi ignorâ nd ambalajul frumos. Conţinutul cutiei l-a fă cut să râ dă .
― Exact ce-mi doream dintotdeauna!
El ţinea în aer ceea ce pă rea a fi o pereche de chiloţi roşii de mă tase.
Perechea perfectă pentru furoul ei.
Întrucâ t Nesta era ocupată cu frunză ritul noilor ei că rţi, m-am
îndreptat spre cadourile pe care le ambalasem cu o zi în urmă .
Pentru Amren: o geantă de transport, special concepută pentru
jocurile ei de puzzle, ca să nu mai fie nevoită să le lase acasă dacă ar
fi vizitat tă râ muri mai însorite şi mai că lduroase. Cadoul a fă cut-o
să -şi dea ochii peste cap şi să zâ mbească recunoscă toare, iar broşa
cu rubine şi argint, în formă de aripi cu pene, a fă cut-o să mă
ciupească de obraz.
Pentru Elain: o mantie de un albastru-deschis cu gă uri pentru braţe,
perfectă pentru gră dină rit în lunile mai friguroase.
Iar pentru Cassian, Azriel şi Mor…
Am adus cele trei tablouri ambalate şi am aşteptat tă cută şi agitată
câ t le-au deschis.
Câ t au privit ce era înă untru şi au zâ mbit.
Nu ştiusem ce să le ofer, în afară de tablourile la care lucrasem
recent ― frâ nturi din trecutul lor.
Niciunul nu mi-a explicat ce reprezentau tablourile, la ce se uitau,
dar fiecare m-a să rutat pe obraz drept mulţumire.
Înainte să îi pot da lui Rhys darul să u, m-am trezit cu o gră madă de
cadouri în poală .
De la Amren: un manuscris cu ilustraţii, vechi şi frumos. De la Azriel:
vopsea rară şi vibrantă de pe continent. De la Cassian: o teacă
adevă rată din piele pentru un cuţit, ca să mi-l prind la spate ca un
adevă rat ră zboinic illyrian. De la Elain: pensule fine încrustate cu
iniţialele mele şi blazonul Regatului Nopţii pe mâ nere. Iar de la Mor:
o pereche de papuci că ptuşiţi cu lâ nă . Papuci de un roz intens,
că ptuşiţi cu lâ nă .
Nimic de la Nesta, dar nu îmi pă sa. Deloc.
Ceilalţi şi-au dat cadourile, iar eu am gă sit în cele din urmă un
moment să tâ râ i ultimul tablou spre Rhys, care ză bovise lâ ngă
fereastra boltită , tă cut şi zâ mbind. Anul trecut fusese primul lui
Solstiţiu de la Amarantha ― anul acesta, al doilea. Nu voiam să ştiu
cum fusese şi ce îi fă cuse ea în timpul acelor patruzeci şi nouă de
Solstiţii pe care le ratase.
Rhys a deschis cu atenţie cadoul meu, ridicâ nd tabloul astfel încâ t
ceilalţi să nu îl vadă .
L-am vă zut privindu-l.
― Spune-mi că nu este noul tă u animal de companie! a zis Cassian,
furişâ ndu-se în spatele meu ca să arunce o privire.
L-am împins.
― Bă gă ciosule!
Chipul lui Rhys a ră mas serios, ochii lui fiind stră lucitori ca stelele
câ nd i-au întâ lnit pe ai mei.
― Mulţumesc!
Ceilalţi au devenit puţin mai zgomotoşi ― ca să ne ofere intimitate în
acea cameră aglomerată .
― Nu ştiu unde l-ai putea atâ rna, am spus eu, dar am vrut să -l ai.
Voiam să îl vadă , că ci în acel tablou îi ară tasem ce nu dezvă luisem
nimă nui. Ce îmi dezvă luise Ouroboros: creatura din mine, creatura
plină de ură , regrete, dragoste şi sacrificii, creatura care putea fi
crudă sau curajoasă , tristă sau veselă .
Mă dă ruisem pe mine ― şi nimeni în afară de el nu avea să mă vadă
vreodată . Nimeni în afară de Rhys nu m-ar fi înţeles vreodată .
― Este frumos, a spus el, cu vocea încă ră guşită .
Mi-am alungat clipind lacrimile care ameninţau să curgă şi m-am
aplecat spre el ca să îl să rut pe gură . „Eşti frumoasă ”, mi-a şoptit el
prin legă tură .
„Ş i tu eşti frumos.”
„Ş tiu.”
Am râ s, retră gâ ndu-mă .
„Tică losule!”
Mai ră mă seseră doar câ teva cadouri ― ale lui Lucien. L-am deschis
pe al meu şi am gă sit un dar pentru mine şi partenerul meu: trei
sticle de bă utură fină . „îţi vor prinde bine” era tot ce scria pe bilet.
L-am dat lui Elain cutiuţa care-i purta numele, iar zâ mbetul i-a
dispă rut câ nd a deschis-o.
― „Mă nuşi fermecate”, a citit de pe bilet. „Care nu se vor rupe şi nici
nu-ţi vor ţine prea cald câ nd gră dină reşti.”
A lă sat cutia ală turi fă ră să o privească mai mult de o clipă , şi m-am
întrebat dacă prefera să aibă mâ inile zgâ riate şi transpirate, dacă
praful şi tă ieturile erau dovada muncii ei. A bucuriei sale.
Amren a ţipat ― chiar a ţipat ― de încâ ntare câ nd s-a uitat la cadoul
lui Rhys, la bijuteriile care stră luceau în mai multe cutii, dar s-a mai
temperat câ nd a deschis cadoul de la Varian. Nu ne-a ară tat ce era în
cutiuţă înainte să îi schiţeze un zâ mbet intim.
Pe masa de lâ ngă fereastră ră mă sese o cutie minusculă ― o cutie la a
că rei etichetă cu numele, Mor a mijit ochii şi a spus:
― Az, asta e pentru tine!
Îmblâ nzitorul umbrelor a ridicat din sprâ ncene, dar a întins mâ na
plină de cicatrice să ia cadoul.
Elain s-a întors din locul în care vorbise cu Nesta.
― O, e de la mine.
Azriel nu a afişat nicio emoţie câ nd a auzit cuvintele, nici mă car un
zâ mbet câ nd a deschis cadoul şi a gă sit…
― Am rugat-o pe Madja să o prepare pentru mine, a explicat Elain.
Azriel s-a încruntat câ nd a auzit numele vindecă toarei preferate a
familiei. Este o pulbere care se presară în orice bă utură .
Linişte.
Elain şi-a muşcat buza, iar apoi a zâ mbit cu timiditate.
― Este pentru durerile de cap pe care ţi le dă toată lumea. De vreme
ce îţi masezi tâ mplele atâ t de des.
Din nou linişte.
Apoi Azriel şi-a dat capul pe spate şi a râs.
Nu mai auzisem niciodată un sunet atâ t de profund şi vesel. Cassian
şi Rhys i s-au ală turat, cel din urmă luâ nd sticla din mâ na lui Azriel şi
studiind-o.
― Genial! a spus Cassian.
Elain a zâ mbit din nou, fă câ nd o plecă ciune.
Azriel s-a stă pâ nit suficient încâ t să spună :
― Mulţumesc! Nu îi mai vă zusem nicicâ nd ochii atâ t de stră lucitori,
nuanţele verzi dintre cele maronii şi gri fiind ca nişte nervuri de
smarald. Va fi nepreţuită !
― Tică losule! a zis Cassian, dar a râ s din nou.
Din scaunul ei, cu darul de la Elain ― singurul ei cadou ― în poală ,
Nesta urmă rea totul cu atenţie, cu spatele uşor înţepenit. Nu din
cauza acelor cuvinte, ci a lui Elain, care râ dea împreună cu ei. Cu noi.
Ca şi câ nd Nesta ne-ar fi privit printr-un fel de fereastră . Ca şi câ nd
încă s-ar fi aflat în curtea din faţă , urmă rindu-ne pe noi, cei din casă .
M-am forţat totuşi să zâ mbesc. Să râ d cu ei.
Aveam sentimentul că şi Cassian proceda la fel.
*
Cu râ sete şi şi bă utură , noaptea a trecut repede, deşi Nesta stă tea
aproape tă cută la masa aglomerată .
Însă abia câ nd ceasul a sunat ora două au început toţi să caşte.
Amren şi Varian au plecat primii, cel din urmă ducâ nd toate
cadourile ei în braţe, ea purtâ nd haina de hermină pe care i-o
dă ruise el ― al doilea cadou, pe lâ ngă orice s-ar fi aflat în acea
cutiuţă .
Nesta s-a ridicat în picioare o jumă tate de oră mai tâ rziu, l-a spus
încet „noapte bună ” lui Elain, să rutâ nd-o pe creştet, şi s-a îndreptat
spre uşa de la intrare.
Cassian, care stă tea cu Mor, Rhys şi Azriel pe canapea, nici mă car nu
s-a mişcat.
Dar eu am fă cut-o, ridicâ ndu-mă de pe scaun ca să o urmez pe Nesta
spre locul în care se îmbră ca lâ ngă uşa de la intrare, şi am aşteptat
să între în anticameră înainte să întind mâ na.
― Poftim!
Nesta s-a întors pe jumă tate spre mine, îndreptâ ndu-şi atenţia spre
ce ţineam în mâ nă , spre mica bucată de hâ rtie.
Plata pentru chiria ei. Ş i ceva în plus.
― Aşa cum am promis, i-am spus eu.
Pentru o clipă , m-am rugat să nu ia banii, să îmi spună să îi rup.
Dar Nesta nu a fă cut decâ t să strâ ngă din buze şi să ia banii cu
hotă râ re, întorcâ ndu-mi spatele şi ieşind pe uşa de la intrare, în
întunericul friguros de dincolo de aceasta.
Am ră mas în anticamera ră coroasă , cu mâ na tot întinsă , urma
uscă ciunii acelui cec ză bovind pe degetele mele.
Duşumeaua a bufnit în spatele meu, iar apoi am fost dată uşor, dar
cu forţă , la o parte. Totul s-a petrecut atâ t de repede, încâ t abia am
avut timp să -mi dau seama că pe lâ ngă mine trecuse Cassian… ieşind
pe uşă .
După sora mea.
CAPITOLUL 21 Cassian
El se să turase.
De indiferenţa şi de ră ceala ei. De spatele drept ca o sabie şi de
privirea tă ioasă ca o lamă care, în ultimele luni, parcă se ascuţise.
Cassian abia auzea din cauza vuietului din mintea sa câ nd se repezi
în noaptea înză pezită . Abia reuşi să observe că o dă du la o parte pe
Marea lui Doamnă ca să ajungă la uşa de la intrare. Ca să ajungă la
Nesta.
Ea ajunsese deja la poartă , mergâ nd cu acea graţie hotă râ tă în ciuda
pă mâ ntului îngheţat. Cu gră mada de că rţi sub un braţ.
Însă Cassian îşi dă du seama că nu avea nimic de spus numai câ nd o
ajunse din urmă ― nimic de spus care să nu o facă să îi râ dă în faţă .
― Te conduc acasă , fu tot ce-i zise.
Nesta se opri chiar dincolo de poarta joasă din fier, chipul fiindu-i
rece şi palid ca lumina lunii.
Frumoasă . Chiar dacă slă bise, stâ nd în ză padă era la fel de frumoasă
ca prima dată câ nd o vă zuse în casa tată lui ei.
Ş i infinit mai periculoasă . În atâ t de multe feluri.
Ea îl mă sură din priviri.
― Nu este nevoie.
― Este un drum lung şi este tâ rziu.
„Iar tu nu ai scos niciun nenorocit de cuvâ nt toată seara.”
Nu că el i-ar fi adresat vreunul.
În primele zile de după ultima luptă , Nesta îi transmisese clar că nu
voia să aibă de-a face cu el. Cu niciunul dintre ei.
Cassian o înţelegea. Chiar o înţelegea. El avusese nevoie de câ teva
luni ― ani ― să îşi revină după prima luptă . Să facă faţă situaţiei. La
naiba, încă îşi amintea şi ce se întâ mplase în ultima luptă cu
Hybernul.
Nesta ră mase pe loc, mâ ndră ca orice illyrian. Ş i mai feroce.
― Întoarce-te în casă !
Cassian îi zâ mbi strâ mb, ştiind că o fă cea să se enerveze.
― Oricum cred că simt nevoia de aer proaspă t.
Ea îşi dă du ochii peste cap şi se urni din loc. El nu era destul de prost
încâ t să se ofere să îi care că rţile.
În schimb, ţinu cu uşurinţă pasul, atent la orice bucată de gheaţă de
pe caldarâ m. Abia supravieţuiseră Hybernului. Nu voia ca ea să îşi
rupă gâ tul pe stradă .
Nesta rezistă pâ nă în capă tul stră zii, casele cu acoperişuri verzi fiind
încă vesele şi pline de câ ntece şi râ sete, înainte să se oprească şi să
se întoarcă spre el.
― Du-te acasă !
― Am să mă duc, spuse el, zâ mbind din nou. După ce te las în faţa
uşii tale.
În faţa apartamentului de rahat în care insistase să locuiască , în
partea cealaltă a oraşului.
Ochii Nestei ― aceiaşi ca ai lui Feyre şi totuşi complet diferiţi, tă ioşi
şi reci ca oţelul ― se îndreptară spre mâ inile lui, spre ce ţinea în ele.
― Ce este ă la?
El îi zâ mbi iară şi câ nd ridică pachetul mic şi ambalat.
― Cadoul tă u de Solstiţiu.
― Nu îl vreau.
Cassian trecu pe lâ ngă ea, jonglâ nd cu cadoul.
― Pe ă sta ai să -l vrei.
Se ruga să îl vrea. Îi luase câ teva luni să îl gă sească .
Nu dorise să i-l dea în faţa celorlalţi. Nici mă car nu ştiuse că avea să
fie acolo în seara asta. Era perfect conştient că Elain şi Feyre
încercaseră să o convingă , la fel de conştient de faptul că o vă zuse pe
Feyre dâ ndu-i bani Nestei cu câ teva clipe înainte să plece.
„Aşa cum am promis”, spusese Marea lui Doamnă .
El îşi dorea să nu o fi zis. Îşi dorea multe lucruri.
Nesta îl ajunse din urmă , gâ fâ ind câ nd ţinu ritmul cu paşii lui mari.
― Nu vreau nimic de la tine.
Cassian se forţă să ridice o sprâ nceană .
― Eşti sigură de asta, dragă ?
„Singurul meu regret din viaţa asta este că nu am avut timp.”
Cassian alungă cuvintele. Alungă imaginea care îl urmă rea în vise,
noapte de noapte: nu faptul că Nesta ţinea capul regelui Hybernului
ca pe un trofeu; nu cum se ră sucise gâ tul tată lui ei în mâ inile
Hybernului. Ci imaginea ei aplecată deasupra lui, acoperindu-i
trupul cu al să u, gata să primească toată forţa loviturii regelui,
îndreptată spre el… ca să moară pentru el ― împreună cu el… trupul
zvelt şi frumos aplecat asupra lui, tremurâ nd de groază , dispus să
înfrunte acel sfâ rşit.
De luni bune nu mai ză rise acea persoană . Nu o vă zuse zâ mbind sau
râ zâ nd.
Ş tia de bă utură , de masculi. Îşi spunea că nu îi pă sa.
Îşi spunea că nu voia să ştie cine era tică losul care o deflorase, că nu
voia să ştie dacă masculii însemnau ceva ― dacă el însemna ceva.
Nu ştia de ce naiba îi pă sa. De ce se deranjase. Chiar de la început.
Chiar după ce ea îl lovise în vintre în după -amiaza aceea, în casa
tată lui ei.
În ciuda faptului că ea zise:
― Ţ i-am spus destul de clar ce vreau de la tine.
El nu cunoscuse niciodată o fiinţă capabilă să facă atâ tea aluzii cu
atâ t de puţine cuvinte, să accentueze atâ t de apă sat cuvintele de la
tine încâ t să le transforme într-o insultă directă .
Cassian îşi încleştă maxilarul şi spuse:
― M-am să turat de jocurile astea de rahat.
Ea îşi ţinu bă rbia ridicată , imaginea aroganţei maiestuoase.
― Eu nu.
― Ei bine, toţi ceilalţi s-au să turat. Poate anul ă sta ai să gă seşti
puterea să te stră duieşti mai mult.
Acei ochi uimitori se îndreptară spre el, iar lui Cassian îi fu greu să
nu dea înapoi.
― Să mă stră duiesc?
― Ş tiu că este un cuvâ nt necunoscut pentru tine.
Nesta se opri în josul stră zii, chiar de-a lungul Sidrei îngheţate.
― De ce ar trebui să încerc să fac ceva? Ea îşi dezgolii dinţii. Am fost
tâ râ tă în lumea asta a ta, în regatul ă sta.
― Atunci, pleacă în altă parte!
Provocarea îi transformă buzele într-o linie dreaptă .
― Poate am s-o fac!
Dar el ştia că nu avea unde să plece. Nu avea bani sau familie în afara
acestui teritoriu.
― Nu uita să -mi scrii!
Luâ ndu-şi din nou avâ nt, merse pe lâ ngă malul râ ului.
Cassian o urmă , urâ ndu-se pentru asta.
― Ai putea mă car să locuieşti în Casă , spuse el, iar Nesta se întoarse.
― Încetează ! izbucni ea.
El se opri, întinzâ ndu-şi uşor aripile ca să se echilibreze.
― Nu mă mai urmă ri! Nu mai încerca să mă tâ ră şti în micul tă u cerc
vesel! încetează cu toate astea!
Cassian recunoştea un animal ră nit câ nd vedea unul. Ş tia dinţii pe
care putea să -i dezgolească , ferocitatea pe care o afişa, dar asta nu îl
împiedică să spună :
― Surorile tale te iubesc. Nu pot să înţeleg de ce, dar aşa e. Dacă nu
te sinchiseşti să încerci de dragul micului meu cerc vesel, atunci
încearcă mă car pentru ele.
Un gol pă ru să pă trundă în acei ochi. Un gol nesfâ rşit.
― Du-te acasă , Cassian! fu tot ce zise ea.
El putea să numere pe degetele de la o mâ nă de câ te ori îi rostise ea
numele. Nu i se adresase decâ t cu „tu” sau „acela”.
Ea se întoarse ― spre apartamentul ei, spre partea ei murdară de
oraş.
Din instinct, Cassian se avâ ntă spre mâ na ei liberă .
Degetele ei înmă nuşate îi zgâ riară bă tă turile, dar el o ţinu strâ ns.
― Vorbeşte-mi, Nesta! Spune-mi…
Ea îşi smuci mâ na din strâ nsoarea lui şi îl fixă cu privirea, ca o regină
puternică şi ră zbună toare.
Gâ fâ ind, el aşteptă să înceapă atacul verbal, să îl sfâ şie în bucă ţi.
Însă Nesta se uită doar la Cassian, strâ mbâ nd din nas. Se uită fix,
apoi pufni… şi se îndepă rtă .
Ca şi câ nd el nu ar fi însemnat nimic. Ca şi câ nd nu ar fi meritat să îşi
piardă timpul cu el sau să facă vreun efort.
Era un bastard illyrian din popor.
De data asta, câ nd ea nu se opri din mers, Cassian nu o urmă .
O urmă ri pâ nă câ nd deveni o umbră în întuneric şi dispă ru complet.
Ră mase uitâ ndu-se după ea, cu acel cadou în mâ ini.
Degetele lui Cassian intrară în lemnul moale al cutiei mici.
Era recunoscă tor că stră zile erau goale câ nd aruncă acea cutie în
Sidra. O aruncă destul de tare încâ t plescă itul să ră sune din clă dirile
de lâ ngă râ u, gheaţa cră pâ ndu-se la impact.
Gheaţa acoperi de îndată gaura fă cută . Ca şi câ nd aceasta şi cadoul
nu ar fi existat niciodată .
Nesta
Nesta trase al patrulea şi ultimul ză vor al uşii apartamentului ei şi se
rezemă de lemnul putred care scâ rţâ ia.
Liniştea se lă să în jurul ei, primitoare şi sufocantă .
Liniştea, ca să aline tremurul care o urmă rise prin acest oraş.
El o urmase.
Ş tia în sinea ei, în sâ ngele ei. Ră mă sese la înă lţime în vă zduh, dar o
urmă rise pâ nă la intrarea în clă dire.
Ş tia că acum aştepta pe un acoperiş din apropiere ca să o vadă
aprinzâ nd lumina.
Două instincte gemene se luptau în ea: să lase lumina spiriduşilor
neatinsă şi să îl facă să aştepte în întunericul îngheţat sau să aprindă
acel glob şi să scape odată de prezenţa lui. Să scape de tot ce
reprezenta el.
Îl urmă pe cel din urmă .
În liniştea apă să toare şi slab luminată , Nesta ză bovi lâ ngă masa
lipită de peretele de lâ ngă uşa de la intrare. Bă gă mâ na în buzunar şi
scoase o bancnotă îndoită .
Banii erau suficienţi pentru chiria pe trei luni.
Încercă şi nu reuşi să îi fie ruşine. Dar nu simţea nimic.
Absolut nimic.
Ocazional, o stră bă tea furia bruscă şi iute.
Dar, în majoritatea timpului, era linişte.
O linişte bâ zâ itoare.
De luni bune nu mai simţea nimic. Avusese zile câ nd nu ştia cu
adevă rat unde era sau ce fă cuse, zile care treceau repede şi greu
totodată .
Ş i lunile trecuseră tot aşa; iarna venise câ t clipise din ochi. Clipise şi
corpul îi slă bise prea mult, devenind subţire şi goală , aşa cum se
simţea.
Frigul nopţii se furişa printre obloanele uzate, fă câ nd-o să tremure
mai mult, dar nu aprinse focul în vatra din partea cealaltă a camerei.
Abia suporta să audă pâ râ itul lemnului. Abia reuşise să îl suporte în
casa lui Feyre de la oraş. Poc. Trosc.
Nu ştia cum de nu observase nimeni că sunetul pă rea a fi scos de
nişte oase care se rupeau, de un gâ t frâ nt.
În acest apartament nu aprinsese niciun foc, încă lzindu-se cu pă turi
şi haine.
Aripile foşniră , apoi ră sunară în afara apartamentului.
Nesta oftă tremurâ nd şi alunecă pe zid pâ nă ajunse în şezut.
Pâ nă ce îşi trase genunchii la piept şi se uită în beznă .
Liniştea tot vuia şi ră suna în jurul ei.
Tot nu simţea nimic.
CAPITOLUL 22 Feyre
Era ora trei câ nd ceilalţi plecaseră la culcare, câ nd Cassian revenise,
liniştit şi gâ nditor, şi bă use un pahar de licoare înainte să urce la
etaj. Mor l-a urmat, îngrijorarea citindu-se în ochii ei.
Azriel şi Elain au ră mas în salon, sora mea ară tâ ndu-i planurile pe
care le schiţase pentru extinderea gră dinii din spatele casei de la
oraş, folosind seminţele şi uneltele oferite în dar în seara asta de
familia mea. Nu ştiam dacă lui îi pă sa de astfel de lucruri, dar înainte
ca eu şi Rhys să ne retragem la etaj, i-am mulţumit în tă cere pentru
bună tatea sa.
Voiam să îmi scot bră ţă rile cu diamant câ nd Rhys m-a oprit,
apucâ ndu-mă de încheieturi.
― Încă nu, a spus încet partenerul meu.
M-am încruntat.
El doar a zâ mbit.
― Ţ ine-te bine!
Întunericul şi vâ ntul s-au rotit, iar eu m-am lipit de el câ nd ne-a
teleportat…
Lumâ nă ri aprinse, foc pâ râ itor şi culori…
― Suntem la cabană ?
Probabil schimbase vră jile de protecţie ca să ne permită să ne
teleportă m direct înă untru.
Rhys a zâ mbit, eliberâ ndu-mă ca să meargă mâ ndru spre canapeaua
din faţa focului şi să se aşeze, aripile coborâ ndu-i pâ nă la podea.
― Ca să avem ceva linişte.
O promisiune întunecată şi senzuală se întreză rea în ochii lui
presă raţi cu stele.
Mi-am muşcat buza câ nd m-am apropiat de cotiera canapelei şi m-
am aşezat pe aceasta, rochia mea lică rind ca un râ u de foc.
― Eşti frumoasă în seara asta, a spus ră guşit, în şoaptă .
Mi-am netezit poala rochiei, materialul stră lucind sub degetele mele.
― Spui asta în fiecare seară .
― Vorbesc serios.
Am roşit.
― Mitocanule!
El şi-a înclinat capul.
― Ş tiu că probabil Marile Doamne trebuie să poarte o altă rochie în
fiecare zi, am spus eu zâ mbind cu ochii la a mea, dar m-am cam
ataşat de asta.
El şi-a trecut mâ na peste coapsa mea.
― Mă bucur.
― Nu mi-ai spus niciodată de unde ai luat-o ― de unde ai fă cut rost
de toate rochiile mele preferate?
Rhys a ridicat o sprâ nceană neagră .
― Nu ţi-ai dat seama?
Am scuturat din cap.
Pentru o clipă , el nu a spus nimic, plecâ ndu-şi capul ca să studieze
rochia.
― Mama le-a croit.
Am înţepenit.
Rhys a zâ mbit trist.
― Era croitoreasă în tabă ra în care am crescut. Nu lucra doar pentru
că i se ordona, ci pentru că îi plă cea. Ş i după ce l-a cunoscut pe tata,
nu a renunţat la croitorie.
Plină de respect, mi-am atins mâ neca.
― Eu… nu ştiam.
Ochii îi erau stră lucitori ca stelele.
― Cu mult timp în urmă , câ nd eram încă un bă iat, a croit toate
rochiile, ca zestre pentru viitoarea mea mireasă . A înghiţit în sec.
Pentru tine… a croit fiecare rochie… Fiecare haină pe care ţi-am dat-
o să o porţi.
Ochii m-au usturat câ nd l-am întrebat în şoaptă :
― De ce nu mi-ai spus?
El a ridicat un umă r.
― Credeam că s-ar putea să ţi se pară … tulbură tor să porţi rochii
croite de o femelă care a murit în urmă cu câ teva secole.
Mi-am atins pieptul în dreptul inimii.
― Sunt mai mult decâ t onorată , Rhys!
Gura i-a tremurat uşor.
― Te-ar fi plă cut.
Era cel mai important dar pe care mi-l dă duse cineva. M-am aplecat
pâ nă ce ni s-au atins frunţile.
„Aş fi iubit-o.”
l-am simţit recunoştinţa fă ră să spună un cuvâ nt câ t am ră mas acolo,
fiecare tră gâ nd în piept parfumul celuilalt preţ de câ teva minute
bune.
Câ nd am reuşit în sfâ rşit să vorbesc din nou, m-am retras.
― M-am tot gâ ndit.
― Ar trebui să fiu îngrijorat?
L-am dat una peste cizme, iar el a râ s, profund şi ră guşit, sunetul
învă luindu-mi trupul, l-am ară tat palmele, ochiul din amâ ndouă .
― Vreau să am alte tatuaje.
― O?
― De vreme ce nu mai foloseşti ochii ca să mă spionezi, m-am gâ ndit
că tatuajele ar putea să reprezinte altceva.
Rhyse şi-a atins pieptul lat cu palma.
― Eu nu spionez niciodată !
― Eşti cel mai mare bă gă cios pe care l-am cunoscut vreodată .
El a râ s din nou.
― Ş i ce altceva îţi doreşti, mai exact, în palme?
Am zâ mbit cu ochii la tablourile pe care le pictasem şi care erau pe
ziduri, pervaz şi mese. M-am gâ ndit la tapiseria pe care o
cumpă rasem.
― Vreau un munte cu trei stele. Blazonul Regatului Nopţii. Acelaşi pe
care îl ai pe genunchi.
Rhys a tă cut mult timp, fă ră să afişeze vreo expresie.
― Acelea sunt semne care nu pot fi nicicâ nd schimbate, a zis cu o
voce gravă .
― Atunci este bine că intenţionez să ră mâ n aici o vreme.
Rhys s-a ridicat încet în picioare, descheind nasturii din partea de
sus a jachetei lui negre.
― Eşti sigură ?
Am dat încet şi aprobator din cap.
El a venit în faţa mea, mi-a luat uşor mâ inile şi mi le-a întors cu
palmele în sus. Spre ochiul de pisică ce ne privea.
― Să ştii că nu te-am spionat niciodată .
― Cu siguranţă ai fă cut-o.
― Bine, am fă cut-o. Mă poţi ierta?
Vorbea serios ― era îngrijorat că aş fi crezut că -mi violase
intimitatea. M-am ridicat pe vâ rfuri şi l-am să rutat uşor.
― Presupun că aş putea.
― Hmm.
Ş i-a trecut degetul mare peste ochiul tatuat pe ambele palme ale
mele.
― Mai ai ceva de zis înainte să te însemnez pentru totdeauna?
Inima îmi bă tea cu putere, dar i-am spus:
― Am un ultim dar de Solstiţiu pentru tine.
Vocea mea blâ ndă şi tremurâ ndă l-a fă cut pe Rhys să ră mâ nă
nemişcat.
― O?
Ţ inâ ndu-ne de mâ ini, am mâ ngâ iat zidurile de neclintit ale minţii lui.
Barierele au că zut imediat, permiţâ ndu-mi să intru şi să îi ară t acel
ultim dar.
Ceea ce speram să i se pară şi lui a fi un cadou.
Mâ inile au început să -i tremure în jurul meu, dar nu a spus nimic
pâ nă nu m-am retras din mintea lui, pâ nă nu ne-am uitat din nou
unul la celă lalt în tă cere.
Rhys a respirat sacadat, lacrimile ivindu-i-se în ochi.
― Eşti sigură ? a repetat el.
Da. Mai mult decâ t orice. Îmi dă dusem seama de asta şi o simţisem
în galeria ţesă toarei.
― Ar fi… Ar fi într-adevă r un cadou pentru tine? am îndră znit să
întreb.
El mi-a strâ ns mâ inile.
― Peste mă sură !
De parcă mi-ar fi ră spuns, lumina a lică rit şi a sfâ râ it de-a lungul
palmelor mele, iar eu mi-am coborâ t privirea ca să îmi vă d mâ inile
schimbate. Câ te un munte şi trei stele îmi înfrumuseţau fiecare
palmă .
Rhys încă mă privea fix, gâ fâ ind.
― Putem aştepta, a spus el încet, ca şi câ nd s-ar fi temut că ninsoarea
de afară ne auzea şoaptele.
― Nu vreau, i-am zis cu seriozitate.
Ţ esă toarea mă fă cuse să îmi dau seama de asta. Sau poate doar să
vă d clar ce îmi doream în linişte de ceva timp.
― Ar putea dura câ ţiva ani, mi-a şoptit el.
― Pot să am ră bdare. Rhys a ridicat o sprâ nceană auzind asta, iar eu
am zâ mbit, corectâ ndu-mă : Pot încerca să am ră bdare.
Zâ mbetul cu care mi-a ră spuns m-a fă cut să zâ mbesc.
Rhys s-a aplecat, să rutâ ndu-mă uşor pe gâ t, chiar sub ureche.
― Să începem în seara asta, partenera?
Mi-am îndoit degetele de la picioare.
― Ă sta era planul.
― Mmm. Ş tii care era planul meu?
M-a să rutat din nou, de data asta la baza gâ tului câ nd mi-a cuprins
spatele cu mâ inile şi a început să descheie nasturii ascunşi ai rochiei
― ai rochiei preţioase şi frumoase. Mi-am arcuit gâ tul ca să se poată
mişca nestingherit, iar el s-a supus, mişcâ ndu-şi limba peste locul pe
care tocmai îl să rutase.
― Planul meu, a continuat Rhys câ nd rochia a că zut de pe mine ca să
se facă gră madă pe covor, implica un perete şi cabana asta.
Câ nd am început să simt cum îmi contura linii lungi pe spatele gol, şi
mai jos, am deschis ochii.
L-am vă zut pe Rhys zâ mbind la mine, cu ochii mijiţi în timp ce îmi
studia corpul gol. Gol, cu excepţia bră ţă rilor cu diamante de la mâ ini.
― Lasă -le, mi-a şoptit câ nd am vrut să le scot.
Stomacul mi s-a strâ ns şi mi-am simţit sâ nii dureros de grei.
Am descheiat şi restul nasturilor de la jachetă , cu degetele
tremurâ nde, şi i-am scos-o împreună cu că maşa. Ş i pantalonii.
Apoi, stâ nd gol în faţa mea, cu aripile uşor umflate şi pieptul
ridicâ ndu-i-se din cauza respiraţiei greoaie, mi-a ară tat câ t de
pregă tit era.
― Vrei să începem la perete sau să termină m acolo? Vocea îi era
guturală , greu de recunoscut, iar lică rul din ochii lui l-a transformat
într-un pră dă tor. Ş i-a trecut posesiv o mâ nă peste toracele meu. Sau
ră mâ nem lipiţi de perete tot timpul?
Mi s-au înmuiat genunchii şi m-am trezit că nu mai ştiam ce să spun.
Nu mi-l doream decâ t pe el.
Rhys nu a aşteptat ră spunsul meu înainte să îngenuncheze înaintea
mea, aripile-i atingâ nd covorul. Înainte să mă să rute pe abdomen, de
parcă m-ar fi venerat şi binecuvâ ntat, buzele alunecâ ndu-i mai jos.
Mai jos.
Mi-am strecurat o mâ nă în pă rul lui câ nd mi-a apucat una din coapse
şi mi-a ridicat un picior pe umă rul lui, câ nd m-am trezit rezemată
cumva de peretele de lâ ngă pragul uşii, ca şi câ nd ne-ar fi teleportat.
Capul meu a lovit lemnul cu un zgomot surd câ nd Rhys şi-a plecat
buzele spre ale mele.
Nu s-a gră bit.
M-a mâ ngâ iat şi m-a lins pâ nă m-am cutremurat, iar apoi a râ s
întunecat şi puternic înainte să se ridice în picioare.
Înainte să mă ridice în aer, cu picioarele în jurul taliei lui, şi să mă
ţintuiască de zid.
Cu un braţ sprijinit de zid şi cu celă lalt ţinâ ndu-mă în aer, Rhys s-a
uitat în ochii mei.
― Cum să fie, iubito?
În privirea lui aş fi putut jura că se roteau galaxii. Minunata
profunzime a nopţii să lă şluia în umbrele dintre aripile lui.
― Destul de dur încâ t să facă tablourile să cadă , i-am amintit eu cu
respiraţia tă iată .
El a râ s din nou, încet şi ră ută cios.
― Atunci, ţine-te bine!
Pe toţi zeii, şi să mă salveze Cazanul!
Mâ inile mi-au alunecat pe umerii lui, înfigâ ndu-mi degetele în
muşchiul dur.
Dar el s-a împins în mine foarte, foarte încet.
Aşa că l-am simţit centimetru cu centimetru, am simţit cum ne
uneam. Mi-am lă sat din nou capul pe spate, eliberâ nd un geamă t.
― De fiecare dată , a spus el ră guşit. Eşti extraordinară de fiecare
dată .
Am strâ ns din dinţi, respirâ nd greoi pe nas. El se tot mişca,
împingâ ndu-se uşor, permiţâ ndu-mi să mă adaptez la diametrul
generos al mă dularului să u.
Odată ce m-a pă truns şi mi-a apucat mai strâ ns coapsa… s-a oprit
pur şi simplu.
Mi-am mişcat şoldurile, disperată să savurez senzaţia oferită de
frecare. El s-a mişcat odată cu mine, refuzâ ndu-mi asta.
Rhys m-a lins pe gâ t.
― În fiecare oră mă gâ ndesc la tine, la asta, mi-a şoptit. La gustul tă u.
S-a mai retras un pic şi s-a împins din nou în mine. Am gâ fâ it
încontinuu, rezemâ ndu-mi capul de peretele dur din spatele meu.
Rhys a scos un sunet aprobator şi s-a retras puţin, după care s-a
împins iară şi, cu putere.
Un mic zornă it a stră bă tut zidul din stâ nga mea.
Nu îmi mai pă sa. Nu îmi mai pă sa dacă într-adevă r fă ceam tablourile
să cadă de pe pereţi câ nd Rhys s-a oprit din nou.
― Dar cel mai mult mă gâ ndesc la asta, la cum mă simt în tine, Feyre,
a zis şi m-a pă truns intens şi necruţă tor. La ce gust ai. Mi-am înfipt
unghiile în umerii lui largi. La faptul că , deşi am putea tră i împreună
o mie de ani, nu mă voi să tura de asta.
Valurile climaxului au început să mi se adune de-a lungul spină rii,
anulâ nd toate sunetele şi senzaţiile, mai puţin în locul în care ne
uneam şi mă atingea.
S-a mai împins o dată , prelung şi mai puternic. Lemnul a scâ rţâ it sub
mâ na lui.
Ş i-a plimbat buzele spre sâ nul meu şi m-a muşcat ― m-a muşcat, iar
apoi a lins durerea care a fă cut ca plă cerea să îmi stră bată repede
sâ ngele.
― Cum de mă laşi să îţi fac lucruri atâ t de obraznice şi de teribile?
Vocea lui a fost o mâ ngâ iere care mi-a pus coapsele în mişcare,
implorâ ndu-l să se mişte mai repede.
Rhys doar a chicotit încet, plin de cruzime, ca şi câ nd ar fi împiedicat
unirea deplină la care tâ njeam.
Am deschis ochii suficient de mult timp încâ t să -mi cobor privirea
spre locul în care puteam vedea unde ne uneam, mişcâ ndu-se atâ t de
dureros de încet înainte şi înapoi.
― Îţi place să priveşti? a şoptit el. Să te uiţi cum mă mişc în tine?
Drept ră spuns, fă ră cuvinte, mi-am proiectat mintea prin legă tura
dintre noi, atingâ ndu-i scuturile minţii.
M-a lă sat imediat să intru, să ne unim minţile şi sufletele, iar. Apoi
am vă zut prin ochii lui ― vedeam cum mă ţinea de coapsă şi se
împingea în mine.
„Uite cum ţi-o trag, Feyre”, a zis el mieros.
„Pe toţi zeii!” a fost singurul meu ră spuns.
Mâ ini imaginare mi-au stră bă tut mintea, sufletul.
„Uite câ t de bine ne potrivim!”
Trupul meu încins se arcuia pe perete ― într-adevă r perfect ca să îl
primesc, să primesc fiecare centimetru din el.
„Vezi de ce nu pot să nu mă gâ ndesc la asta… la tine?”
S-a retras şi s-a împins încă o dată , dâ nd frâ u liber puterii lui.
Stelele au lică rit în jurul nostru, pă trunzâ nd întunericul minunat.
Parcă am fi fost singurele suflete din galaxie. Ş i totuşi, Rhys a ră mas
în faţa mea, cu talia în menghina picioarelor mele.
Mi-am trecut mâ inile imaginare peste el şi l-am întrebat în şoaptă :
„Poţi să mi-o tragi şi aici?”
Acea încâ ntare şireată a lui a început să dispară . A amuţit.
Ş i stelele şi întunericul au încremenit.
Apoi am auzit ră spunsul sigur al pră dă torului din el: „Cu mare
plă cere!”
Cuvintele nu pot să descrie ce a urmat după aceea.
Mi-a oferit tot ce îmi doream: s-a dezlă nţuit în mine ― s-a împins
necruţă tor, pielea sa plesnind-o pe a mea, izbindu-ne trupurile în
lemn. Noaptea câ nta peste tot în jurul nostru, stelele că zâ nd pe lâ ngă
noi ca fulgii de ză padă .
Ş i apoi minţile noastre s-au unit prin acea punte dintre suflete.
Acolo nu aveam trupuri, dar l-am simţit seducâ ndu-mă , puterea lui
întunecată învă luindu-mă , lingâ ndu-mi flă că rile, sorbindu-mi gheaţa
şi atingâ ndu-şi ghearele de ale mele.
L-am simţit câ nd puterea lui s-a contopit cu a mea, crescâ nd şi
revă rsâ ndu-se, înă untru şi în afară , pâ nă ce magia mea a ţâ şnit şi l-a
cuprins, amâ ndoi arzâ nd furios.
În tot acest timp, el s-a tot împins în mine, necruţă tor ca valurile
mă rii ce se loveau de ţă rm. De nenumă rate ori, prin puterea, trupul
şi sufletul să u, pâ nă mi s-a pă rut că ţipam şi că el urla, iar corpul
meu muritor l-a învă luit pe al lui, zdruncinâ ndu-se.
Apoi m-am zdruncinat eu, tot ce eram spă rgâ ndu-se în stele, galaxii
şi comete, doar bucurie pură şi stră lucitoare. Rhys m-a ţinut, m-a
cuprins, întunericul să u absorbind lumina care stră lucea şi exploda,
ţinâ ndu-mă întreagă .
Iar câ nd mintea mea a reuşit să articuleze cuvinte, câ nd am reuşit
din nou să îi simt esenţa în jurul meu, corpul să u mişcâ ndu-se încă în
al meu, i-am trimis acea imagine o ultimă dată , în întuneric şi stele ―
darul meu.
Poate darul nostru, câ ndva.
Rhys s-a revă rsat în mine cu un strigă t, întinzâ ndu-şi larg aripile.
Iar în minţile noastre, prin acea legă tură , magia lui a explodat,
sufletul lui copleşindu-l pe al meu, umplâ nd fiecare fisură şi gol
astfel încâ t să nu existe nicio parte din mine pe care să nu o
cucerească , nicio parte care să nu fie plină de esenţa lui întunecată şi
minunată şi de dragostea nesfâ rşită .
El nu s-a îndepă rtat, rezemâ ndu-se greoi de perete în timp ce gâ fâ ia
pe gâ tul meu:
― Feyre, Feyre, Feyre…
Tremura. Amâ ndoi tremuram.
Am avut prezenţa de spirit să deschid ochii.
Pe chipul lui se citea epuizarea. Uluirea. A ră mas cu gura parţial
deschisă câ nd s-a uitat la mine, pielea mea fiind încă stră lucitoare, în
contrast cu umbrele împestriţate cu stele de pe a lui.
Câ teva clipe lungi nu am fă cut decâ t să ne privim. Am respirat.
Apoi Rhys s-a uitat pieziş spre restul camerei.
Spre ce fă cusem.
Un zâ mbet şiret i-a apă rut pe buze câ nd a studiat tablourile care
că zuseră într-adevă r de pe pereţi, ramele acestora fiind cră pate pe
podea. O vază de pe o masă din apropiere fusese chiar doborâ tă la
pă mâ nt, spă rgâ ndu-se în cioburi mici şi albastre.
Rhys m-a să rutat sub ureche.
― Să ştii că pe asta am să ţi-o opresc din simbrie.
Am întors capul spre el şi am luat mâ na de pe umă rul lui ca să îi dau
un bobâ rnac peste nas.
El a râ s, atingâ ndu-mi uşor tâ mpla cu buzele.
Însă m-am uitat la semnele pe care i le lă sasem pe piele şi care deja
dispă reau. M-am uitat la tatuajele de pe pieptul şi braţele lui. Chiar
dacă aş fi pictat o veşnicie, tot nu aş fi reuşit să surprind fiecare
latură a lui. A noastră .
Mi-am ridicat din nou privirea spre a lui şi am gă sit stelele şi
întunericul ce mă aşteptau. Am gă sit căminul care mă aştepta.
Niciodată nu aş fi avut timp suficient. Nu ca să îl pictez, ci să îl
cunosc. Mileniile nu mi-ar fi fost de ajuns pentru tot ce voiam să fac,
să vă d împreună cu el. Pentru că tot ce îmi doream era să îl iubesc.
Tabloul strălucea în faţa mea: Noaptea triumfătoare şi stelele eterne.
― Fă -o din nou, i-am şoptit cu vocea ră guşită .
Rhys ştia la ce mă refer.
Ş i niciodată nu fusesem mai bucuroasă să am un partener ca el ca în
clipa în care vigoarea i-a revenit şi m-a coborâ t pe podea şi m-a
întors pe burtă , pă trunzâ ndu-mă profund şi respirâ nd sacadat.
Ş i chiar după ce ne-am pră buşit în cele din urmă pe covor, abia
evitâ nd tablourile distruse şi cioburile de vază spartă , incapabili să
ne mişcă m multă vreme, imaginea darului meu a ră mas între noi,
lică rind la fel de stră lucitor ca orice stea.
Acel bă iat brunet cu ochi frumoşi şi albaştri, pe care mi-l ară tase
câ ndva Cioplitorul de Oase.
Acea promisiune a viitorului.
*
Velarisul încă dormea câ nd Rhys şi cu mine ne-am întors în
dimineaţa urmă toare.
Totuşi, nu ne adusese la casa din oraş, ci la o moşie de lâ ngă râ u ―
clă direa era distrusă , iar gră dina neîngrijită .
Înainte de ivirea zorilor, ceaţa plutea peste mare parte din oraş.
Ce tă cuseră m şi cuvintele pe care ni le spuseseră m cu o seară în
urmă pluteau între noi, la fel de invizibile şi solide ca legă tura
noastră de împerechere. La micul dejun nu-şi luase tonicul
contraceptiv şi nu avea să -l ia prea curâ nd.
― Nu ai întrebat de cadoul de Solstiţiu, a spus Rhys după o vreme,
paşii noştri scâ rţâ ind pe pietrişul îngheţat al gră dinii de lâ ngă Sidra.
Mi-am ridicat capul din locul în care mă rezemasem de umă rul lui
câ t ne plimbaseră m.
― Presupun că aşteptai să faci o dezvă luire teatrală .
― Cred că da. Rhys s-a oprit, iar eu m-am oprit lâ ngă el câ nd s-a
întors spre casa din spatele nostru. Acesta e cadoul meu.
Am clipit la el. La molozul din faţa ochilor.
― Poftim?
― Consideră -I cadoul de Solstiţiu şi pentru ziua ta de naştere. El a
gesticulat spre casă , spre gră dina şi spre terenul care ajungea pâ nă
la marginea râ ului. Cu o privelişte perfectă a Curcubeului noaptea,
mulţumită curburii terenului. Este a ta. A noastră . Am cumpă rat-o în
Ajunul Solstiţiului. Muncitorii vin peste două zile ca să înceapă să
care molozul şi să dă râ me restul casei.
Am clipit din nou, prelung şi lent.
― Mi-ai cumpă rat o moşie.
― Practic, va fi moşia noastră, dar casa este a ta. Construieşte-o cum
îţi doreşti. Poţi să construieşti tot ce vrei, tot ce îţi trebuie.
Însă cred că preţul plă tit pentru un astfel de cadou era imens.
― Rhys…
El a fă cut câ ţiva paşi, trecâ ndu-şi mâ inile prin pă rul negru-albă strui,
cu aripile strâ nse.
― Nu avem loc în casa de la oraş. Lucrurile noastre abia încap în
dormitor. Ş i nimeni nu vrea să stea în Casa Vâ ntului. El a fă cut din
nou un semn spre proprietatea minunată din jurul nostru. Aşadar,
vom construi o casă pentru noi, Feyre. Îndră zneşte să visezi
nebuneşte. Este a ta!
Nu aveam cuvinte să descriu ce simţeam.
― Costul…
― Nu-ţi face griji în privinţa asta.
― Dar… M-am uitat cu gura că scată la terenul plin de linişte şi de
buruieni, la casa dă râ mată , şi mi-am imaginat ce aş fi putut să -mi
doresc acolo. Mi s-au clă tinat genunchii. Rhys… este prea mult.
Chipul lui a devenit serios.
― Nu pentru tine. Niciodată pentru tine. M-a cuprins de talie şi mi-a
să rutat tâ mpla. Construieşte o casă cu un atelier de pictură ! Mi-a
să rutat şi cealaltă tâ mplă . Construieşte o casă cu un birou pentru
tine şi unul pentru mine! Construieşte o casă cu o cadă de baie
suficient de mare pentru amâ ndoi… şi pentru aripi. Încă un să rut, de
data asta pe obraz. Construieşte o casă cu încă peri pentru toată
familia noastră . Mi-a să rutat celă lalt obraz. Construieşte o casă cu
gră dină pentru Elain, un ring de antrenament pentru copiii illyrieni,
o bibliotecă pentru Amren şi un vestiar imens pentru Mor. M-am
sufocat de râ s auzindu-l, însă m-a oprit cu un să rut pe gură , prelung
şi dulce. Construieşte o casă cu o cameră pentru copii, Feyre!
Inima mi s-a strâ ns dureros şi l-am să rutat la râ ndul meu. L-am
să rutat de nenumă rate ori pe moşia vastă şi goală din jurul nostru.
― Aşa voi face! i-am promis eu.
CAPITOLUL 23 Rhysand
Partida de sex mă distrusese.
Mă distrusese complet.
Orice urmă a sufletului meu care nu îi aparţinea deja lui Feyre
cedase necondiţionat în seara aceea.
Ş i vă zâ nd expresia lui Feyre câ nd i-am ară tat moşia de lâ ngă râ u…
Am pă strat amintirea chipului ei frumos şi stră lucitor în inimă câ nd
am bă tut la uşa cră pată de la intrarea casei lui Tamlin.
Niciun ră spuns.
Am aşteptat un minut. Două .
Am deşirat un fir de putere prin casă , cercetâ nd. Pe jumă tate
temâ ndu-mă de ce aş fi putut gă si.
Dar acolo… în bucă tă rie. La un etaj mai jos… Era viu.
Am intrat, paşii mei ră sunâ nd pe podeaua cră pată din marmură . Nu
m-am deranjat să acopă r zgomotele. Probabil că -mi simţise sosirea
din clipa în care m-am teleportat pe treptele de la intrare.
Era o chestiune de câ teva minute să ajung în bucă tă rie.
Nu eram tocmai pregă tit pentru ce am vă zut.
Un elan imens ză cea mort pe masa lungă de lucru din mijlocul
camerei întunecate, razele slabe care pă trundeau prin ferestrele
mici scâ nteind pe să geata din gâ tul acestuia. Sâ ngele se aduna pe
podeaua gri de piatră , picuratul fiind singurul sunet.
Tamlin stă tea pe un scaun înaintea animalului, fixâ ndu-l cu privirea.
― Ţ i se scurge cina, i-am spus în loc să -l salut, dâ nd din cap spre
mizeria care se aduna pe podea.
Niciun ră spuns. Marele Lord al Primă verii nici mă car nu şi-a ridicat
privirea spre mine.
„Partenerul tă u ar fi trebuit să ştie că nu trebuia să lovească un
mascul doborâ t.”
Cuvintele pe care Lucien i le spusese lui Feyre cu o zi în urmă
ră mă seseră în mintea mea. Poate de aceea o lă sasem să încerce noile
vopsele dă ruite de Azriel şi mă teleportasem aici.
Am studiat elanul masiv, ochii negri deschişi şi lucioşi. Un cuţit de
vâ nă toare era înfipt în lemnul de lâ ngă capul atâ rnat al acestuia.
Încă niciun cuvâ nt, nici mă car o urmă de mişcare. Foarte bine,
atunci.
― Am vorbit cu Varian, Prinţul din Adriata, am spus eu, ză bovind în
partea cealaltă a mesei, coarnele fiind ca nişte mă ră cini între noi. L-
am cerut să îi spună lui Tarquin să trimită soldaţi la graniţa ta. O
fă cusem seara trecută , luâ ndu-l deoparte pe Varian în timpul cinei.
El fusese imediat de acord, jurâ nd că aşa avea să fie. Vor sosi peste
câ teva zile.
Niciun ră spuns.
― Este acceptabil pentru tine?
Pâ nă la acest ră zboi, o parte din Regatul Verii şi al Primă verii ni se
aliase.
Lent, Tamlin şi-a înă lţat capul, pă rul auriu şi liber fiind mai şi
încâ lcit.
― Crezi că mă va ierta? a întrebat el ră guşit, ca şi câ nd ar fi ţipat
îndelung înainte.
Ş tiam la ce se referea. Nu ştiam ră spunsul. Nu ştiam dacă , dorindu-i
să fie fericit, îl iertase; dacă Feyre şi-ar fi dorit vreodată să îi ofere
asta. Iertarea putea fi un dar pentru amâ ndoi, dar ceea ce fă cuse el…
― Vrei să te ierte?
Ochii lui verzi erau goi.
― Merit?
Nu. Niciodată .
Probabil citise asta pe chipul meu, pentru că m-a întrebat:
― Mă ierţi… pentru mama şi sora ta?
― Nu îmi amintesc să -ţi fi cerut vreodată scuze.
Ca şi câ nd o scuză ar fi îndreptat lucrurile. Ca şi câ nd o scuză ar fi
acoperit pierderea care încă mă chinuia, golul care ră mâ nea unde
stră luciseră câ ndva vieţile lor minunate şi vesele.
― Oricum nu cred că ar conta, a spus Tamlin, uitâ ndu-se din nou la
elanul doborâ t. Pentru niciunul din voi.
Distrus. Era complet distrus.
„Vei avea nevoie de Tamlin ca aliat înainte ca totul să se liniştească ”,
o avertizase Lucien pe partenera mea. Poate era şi motivul pentru
care venisem.
Am fluturat o mâ nă , magia mea tă ind şi separâ nd, iar pielea elanului
a alunecat la podea odată cu blana aspră , carnea udă plescă ind pe
piatră . Încă un lică r de putere şi bucă ţile de carne au fost scoase de
pe coaste şi adunate lâ ngă plita întunecată ― care, curâ nd, s-a
aprins.
― Mă nâ ncă , Tamlin! am spus eu.
El nici mă car nu a clipit.
Nu era iertare… nu era blâ ndeţe. Nu puteam şi nu voiam să iert
vreodată ce fă cuse celor pe care le iubeam cel mai mult.
Dar era Solstiţiul… sau fusese. Ş i poate pentru că Feyre îmi dă duse
un dar mai important decâ t aş fi visat vreodată , am spus:
― Poţi să te usuci şi să mori după ce vedem cum procedă m cu lumea
noastră nouă .
Un puls al puterii mele a fă cut ca tigaia de fier să alunece pe plita
acum fierbinte, o bucată de carne că zâ nd pe aceasta cu un zgomot
surd şi un sfâ râ it.
― Mă nâ ncă , Tamlin! am repetat şi am dispă rut pe un vâ nt întunecat.
CAPITOLUL 24 Morrigan
Ea o minţise pe Feyre.
Oarecum.
Se ducea în Regatul Iernii, doar că nu atâ t de curâ nd cum spusese.
Viviane, cel puţin, ştia câ nd să o aştepte cu adevă rat. Deşi trecuseră
câ teva luni de câ nd îşi trimiteau scrisori, Mor nu îi spusese nici
mă car Doamnei Regatului Iernii unde avea să fie între Solstiţiul din
Velaris şi vizita ei în casa de la munte a lui Viviane şi a lui Kallias.
Nu îi plă cea să le spună oamenilor despre acest loc. Nu îl menţionase
niciodată celorlalţi.
Câ nd Mor galopă peste dealurile înză pezite că lare pe iapa ei, Ellia,
voinică şi caldă , îşi aminti de ce.
Ceaţa dimineţii plutea între movilele şi vă ile moşiei întinse. Era
proprietatea ei. Athelwood.
O cumpă rase în urmă cu trei sute de ani, pentru linişte. O pă strase
pentru cai.
Ellis urcă dealurile cu o graţie desă vâ rşită , alergâ nd repede ca vâ ntul
de vest.
Mor nu fusese crescută să că lă rească . Teleportarea era infinit mai
rapidă .
Dar teleportâ ndu-se, nu i se pă rea niciodată că ar fi călătorit cu
adevă rat undeva. Era de parcă ar fi mers, ar fi alergat şi s-ar fi gră bit
spre locul urmă tor. Îşi dorea şi ajungea acolo.
Caii, totuşi… Mor simţea fiecare centimetru de teren pe care
galopau. Simţea vâ ntul, mirosul dealurilor şi al ză pezii şi vedea zidul
de pă dure deasă pe lâ ngă care trecea, în stâ nga ei.
Viu. Totul era viu, iar ea şi mai mult, câ nd că lă rea.
Athelwood venise la pachet cu şase cai, fostul proprietar plictisindu-
se de ei. Toţi din rase rare şi râ vnite, valorâ nd la fel de mult ca
proprietatea întinsă şi cei trei sute de acri intacţi de la nord-vest de
Velaris. Era un teren cu dealuri şi râ uri, cu pă duri vechi şi mă ri
agitate.
Nu îi plă cea să fie singură perioade lungi de timp ― nu suporta asta.
Dar câ teva zile din câ nd în câ nd erau necesare şi importante pentru
sufletul ei. Ş i să iasă cu Ellia o revigora la fel de mult ca orice zi
petrecută stâ nd la soare.
O opri pe Ellia pe unul dintre dealurile mai mari, lă sâ nd iapa să se
odihnească , chiar dacă aceasta smuci frâ iele. Ar fi alergat pâ nă i-ar fi
cedat inima ― nu fusese niciodată atâ t de docilă pe câ t ar fi vrut cei
care o îngrijeau. Mor o plă cea şi mai mult pentru asta.
Lucrurile neîmblâ nzite şi să lbatice din lume o atră seseră
întotdeauna.
Gâ fâ ind ca şi iapa sa, Mor studie terenul deluros şi cerul gri.
Înfofolită în hainele de piele illyriene şi încă lzindu-se din cauza
galopului, nu suferea de frig. Ar fi fost minunat să citească o după -
amiază lâ ngă focul aprins din biblioteca mare din Athelwood, să ia o
cină copioasă şi să meargă devreme la culcare.
Continentul şi cererea lui Rhys ― de a pleca să facă pe spionul,
curteanul şi ambasadorul, să vadă regatele demult închise, unde
locuiseră câ ndva prietenii ― i se pă reau departe… „Da”, o chema
descendenţa ei. „Du-te câ t de departe poţi! Că lă toreşte pe aripile
vâ ntului!”
Dar să plece, să îl lase pe Keir să creadă că el o obligase să plece
fă câ nd înţelegerea cu Eris…
„Laşo! Eşti o laşă jalnică !”
Alungă gâ ndurile din minte, trecâ ndu-şi o mâ nă peste coama
înză pezită a Elliei.
În ultimele câ teva zile petrecute în Velaris, nu deschisese subiectul.
Dorise să fie alegerea ei şi înţelesese cum ştirea ar fi putut umbri
bucuria tuturor.
Ş tia că Azriel nu ar fi acceptat, că şi-ar fi dorit să o ştie în siguranţă ,
aşa cum procedase dintotdeauna. Cassian ar fi acceptat şi Amren
odată cu el, iar Feyre s-ar fi îngrijorat, dar ar fi fost de acord. Az s-ar
fi supă rat, s-ar fi retras şi ar fi devenit şi mai rezervat.
Nu îşi dorise să îi ră pească bucuria mai mult decâ t o fă cuse deja.
Dar indiferent ce ar fi hotă râ t, trebuia să îi anunţe la un moment dat.
Iepei i se lipiră urechile de cap.
Mor înţepeni, urmă rind privirea iepei, spre pă durea deasă din
stâ nga lor, care pă rea un desiş de la distanţa asta.
O mâ ngâ ie pe Ellia pe grumaz.
― Uşor, şopti Mor. Uşor.
Se ştia că pâ nă şi din aceste pă duri ieşiseră creaturi îngrozitoare.
Dar Mor nu simţi şi nu vă zu nimic. Firul de putere pe care îl întinse
spre pă dure dezvă lui doar pă să rile obişnuite şi animalele mici. Un
cerb care bea dintr-o copcă din râ ul îngheţat.
Nimic, în afară de…
Acolo, printre spini, era un petic de beznă .
Nu se mişca, pă râ nd doar să ză bovească şi să privească .
Cunoscută şi stră ină în acelaşi timp.
Ceva din puterea ei îi şopti să nu atingă şi să nu se apropie de ea, să
pă streze distanţa.
Mor se supuse.
Dar urmă ri în continuare bezna dintre spini, ca şi câ nd o umbră ar fi
adormit acolo.
Nu era ca umbrele lui Azriel, împletite şi şoptitoare.
Era diferită .
Ceva care se uita la ea şi o urmă rea la râ ndul ei.
Era mai bine să nu o deranjeze, mai ales câ nd acasă o aşteptau un foc
pâ râ itor şi un pahar cu vin.
― Să ne întoarcem pe scurtă tură , îi şopti ea Elliei, mâ ngâ ind-o pe
grumaz.
Iapa nu mai avu nevoie de o altă încurajare înainte să pornească la
galop, întorcâ ndu-se dinspre pă dure şi dinspre bezna ce le urmă rea.
Trecură peste şi printre dealuri, pâ nă ce pă durea se ascunse în ceaţa
din urma lor.
Ce altceva ar mai fi putut să vadă pe tă râ mul în care nimeni din
Regatul Nopţii nu se aventurase de milenii?
Întrebarea o însoţi cu fiecare pas zgomotos al Elliei peste ză padă ,
pâ raie şi dealuri.
Ră spunsul ră sună din pietre şi copaci şi norii negri de deasupra.
„Diii! Diii!”
CAPITOLUL 25 Feyre
Două zile mai tâ rziu, stă team în pragul uşii atelierului abandonat al
Polinei.
Trecuse vremea ferestrelor acoperite cu scâ nduri, a pâ nzelor de
pă ianjen că zute. Ră mă sese doar spaţiul deschis, curat şi mare.
Încă mă uitam cu gura că scată câ nd m-a gă sit Ressina, oprindu-se pe
stradă din drumul ei, cu siguranţă întorcâ ndu-se de la propriul
atelier.
― Solstiţiu fericit, doamnă ! a spus ea, zâ mbind veselă .
Nu i-am zâ mbit câ nd m-am uitat încontinuu la uşa deschisă , la
spaţiul de dincolo de aceasta.
Ressina a pus o mâ nă pe braţul meu.
― S-a întâ mplat ceva?
Mi-am strâ ns degetele pe lâ ngă corp, ţinâ nd cu putere cheia de
alamă din palmă .
― Este al meu, am spus încet.
Ressina a zâ mbit din nou larg.
― Serios?
― Ei… Familia ei mi l-a dă ruit.
Se întâ mplase în dimineaţa aceea. Mă teleportasem la ferma familiei
Polinei, fă ră să surprind cumva pe nimeni cu apariţia mea. Era ca şi
câ nd m-ar fi aşteptat.
Ressina şi-a înclinat capul.
― Aşadar, de ce ai expresia asta?
― Mi l-au dăruit. Mi-am întins braţele. Am încercat să îl cumpă r. Am
oferit bani familiei. Am scuturat din cap, amintindu-mi încă . J Nici
mă car nu mă întorsesem la casa din oraş. Nici mă car nu îi spusesem
lui Rhys. Mă trezisem la ră să rit, Rhys fiind deja plecat să se vadă cu
Az şi Cassian în tabă ra lui Devlon, şi hotă râ sem să dau naibii
aşteptarea. Să nu fac nimic nu avea niciun sens. Ş tiam ce voiam. Nu
aveam niciun motiv să amâ n să trăiesc. Mi-au dat actul, mi-au spus
să îmi scriu numele şi mi-au dat cheia. Mi-am frecat faţa. Mi-au
refuzat banii.
Ressina a fluierat prelung.
― Nu mă surprinde.
― Totuşi, sora Polinei, am spus eu cu vocea tremurâ ndu-mi câ nd am
bă gat cheia în buzunarul hainei, mi-a sugerat să folosesc banii
pentru altceva. Că dacă vreau să îi donez, să îi dau celor de la
Pensulă şi Daltă . Ş tii ce e asta?
Fusesem prea uluită ca să întreb, să fac orice în afară de a da
aprobator din cap şi a spune că aşa aveam să fac.
Ochii ca de ocru ai Ressinei se îndulciră .
― Este o instituţie filantropică pentru artiştii care au nevoie de
ajutor financiar ― ca să le ofere lor şi familiilor bani pentru mâ ncare,
chirie sau haine. Astfel încâ t să nu flă mâ nzească şi să aibă tot ce le
trebuie câ t creează .
Nu mi-am putut stă vili lacrimile care îmi înceţoşau privirea. Nu am
putut să nu îmi amintesc de anii din coliba aceea, durerea de stomac
din cauza foamei, de cele trei mici cutii cu vopsea de care mă
bucurasem.
― Nu ştiam că există , am reuşit eu să şoptesc.
Deşi îmi oferisem ajutorul multor comisii, nimeni nu spusese nimic
despre asta.
Nu ştiam că exista un loc, o lume, unde artiştii puteau fi preţuiţi,
îngrijiţi. Nu visasem niciodată la un asemenea lucru.
O mâ nă caldă şi subţire mi-a atins umă rul, strâ ngâ ndu-l uşor.
― Aşadar, ce vei face cu el? a întrebat Ressina. Cu atelierul.
Am studiat spaţiul gol din faţa mea. Nu gol, ci… în aşteptare.
Ş i de departe, ca şi câ nd ar fi fost purtată de un vâ nt rece, i-am auzit
vocea lui Suriei.
„Feyre Archeron, o rugă minte. Lasă lumea asta mai bună decâ t ai
gă sit-o!”
Mi-am înghiţit lacrimile şi mi-am prins o şuviţă rebelă în cosiţă
înainte să mă întorc spre spiriduş.
― Nu se întâ mplă să cauţi un partener de afaceri complet lipsit de
experienţă , nu-i aşa?
CAPITOLUL 26 Rhysand
Fetele se antrenau în ring.
Doar şase dintre ele şi niciuna nu pă rea prea mulţumită , dar erau
acolo, crispâ ndu-se la instrucţiunile reci ale lui Devlon privind
folosirea pumnalului. Cel puţin Devlon le dă duse ceva relativ simplu
de învă ţat ― spre deosebire de arcurile illyriene, care ză ceau într-un
teanc lâ ngă ringul fetelor, desenat cu creta. Ca şi câ nd le-ar fi luat
peste picior.
Puţini masculi aveau forţa necesară să mâ nuiască acele arcuri
puternice. Încă simţeam lovitura coardei pe obraz, încheietura
mâ inii şi degete, în anii petrecuţi învă ţâ nd cum să -l stă pâ nesc.
Dacă una dintre fete ar fi hotă râ t să înveţe să tragă cu arcul illyrian,
i-aş fi supravegheat personal lecţiile.
Am ză bovit cu Cassian şi Azriel în capă tul îndepă rtat al ringului de
antrenament, tabă ra Windhaven stră lucind puternic de la ză pada
proaspă tă adusă de furtună .
După cum era de aşteptat, furtuna se oprise cu o zi în urmă ― la
două zile după Solstiţiu. Aşa cum promisese, Devlon le ordonase
fetelor să între în ring. Cea mai tâ nă ră avea vreo doisprezece ani, iar
cea mai mare, şaisprezece.
― Credeam că sunt mai multe, a mormă it Azriel.
― Unele au plecat cu familiile lor de Solstiţiu, a spus Cassian
uitâ ndu-se la antrenament, şoptind uneori câ nd una dintre fete fă cea
o mişcare dureros de greşită ce ră mâ nea necorectată . Nu se vor
întoarce decâ t peste câ teva zile.
Îi ară tasem listele cu posibilii scandalagii din taberele astea,
întocmite de Az. De atunci, Cassian fusese distant. Erau mai mulţi
decâ t ne aşteptaseră m. Mulţi erau din tabă ra Ironcrest, rivala
celebră a acestui clan, unde Kallon, fiul lordului acesteia, se chinuia
să tulbure câ t mai mult lucrurile. Tot ce fă cea era împotriva mea şi a
lui Cassian.
O mişcare curajoasă , avâ nd în vedere că acest Kallon era încă un
ră zboinic începă tor. Nici mă car potrivit să participe la Ritual pâ nă în
primă vara asta sau urmă toarea. Dar el era la fel de ră u ca tată l lui.
Mai ră u, afirmase Az.
„Se întâ mplă accidente în timpul Ritualului”, sugerasem pur şi
simplu câ nd încordarea se întipă rise pe chipul lui Cassian la auzirea
veştilor.
„Nu vom dezonora Ritualul manipulâ ndu-l, fusese singurul să u
ră spuns.
„Atunci, se întâ mplă accidente tot timpul în vă zduh”, replicase calm
Azriel.
„Dacă tâ nă rul prost crescut îmi face probleme, poate să îşi facă
destul curaj să mă înfrunte”, mormă ise Cassian, şi asta fusese tot.
Îl cunoşteam destul de bine încâ t să îl las să se ocupe de asta ― să
decidă cum şi câ nd să se ocupe de Kallon.
― În ciuda nemulţumirilor din tabere, i-am spus eu lui Cassian,
gesticulâ nd spre ringurile de antrenament. Masculii pă strau distanţa
faţă de locul în care se antrenau cele câ teva femele, ca şi câ nd s-ar fi
temut să nu ia vreo boală . Jalnic. Ă sta e un semn bun, Cass!
Azriel a dat din cap afirmativ, umbrele încolă cindu-se în jurul lui.
Majoritatea femeilor din tabă ră intraseră în case câ nd el îşi fă cuse
apariţia.
O vizită rară din partea îmblâ nzitorului umbrelor. Un mit şi o
groză vie. Az pă rea la fel de nemulţumit să se afle aici, dar venea câ nd
îl chemam.
Era probabil mai bine ca Az să îşi amintească uneori de unde se
tră gea. Tot mai purta hainele de piele illyriene şi nu încercase să îşi
şteargă tatuajele. O parte din el era încă illyriană . Întotdeauna avea
să fie, chiar dacă îşi dorea să uite.
Cassian nu a spus nimic timp de un minut, chipul lui fiind o mască de
piatră . Fusese distant chiar dinainte să ne adună m în jurul mesei din
fosta casă a mamei mele ca să îmi dea raportul în dimineaţa aceea.
De la Solstiţiu. Aş fi pariat mulţi bani pe motiv.
― Va fi un semn bun, a spus în cele din urmă Cassian, câ nd vor fi
două zeci de fete aici şi se vor antrena o lună întreagă .
Az a pufnit încet.
― Pariez că …
― Fă ră pariuri! a zis Cassian. Nu pentru asta.
Az s-a uitat în ochii lui Cassian o clipă , pietrele Siphon de culoarea
cobaltului lică rind, iar apoi a dat din cap. Înţelesese. Misiunea asta a
lui Cassian începuse cu câ ţiva ani în urmă şi, probabil, era câ t pe ce
să dea roade… Era dincolo de pariuri pentru el. Viza o rană care nu
se vindecase niciodată cu adevă rat.
L-am cuprins pe Cassian de umeri.
― Paşi mici, frate! l-am zâ mbit, deşi ştiam că zâ mbetul nu mi se
oglindea în privire. Paşi mici!
Pentru noi toţi.
Era foarte probabil ca lumea noastră să depindă de asta.
CAPITOLUL 27 Feyre
Clopotele oraşului au sunat ora unsprezece dimineaţa.
O lună mai tâ rziu, eu şi Ressina stă team în apropierea uşii de la
intrare, amâ ndouă îmbră cate aproape la fel: pulovere groase şi
lungi, pantaloni că lduroşi şi cizme rezistente de lucru, că ptuşite cu
blană .
Cizme care erau deja stropite cu vopsea.
În să ptă mâ nile de câ nd familia Polinei îmi dă ruise atelierul, eu şi
Ressina fuseseră m acolo aproape zilnic. Pregă tind locul, strategia şi
lecţiile.
― Dintr-o clipă în alta, a şoptit Ressina, privind spre ceasul mic
montat pe zidul alb stră lucitor al atelierului.
Discutaseră m de nenumă rate ori despre culoarea în care să vopsim
spaţiul. Ne doriseră m galben, dar apoi ajunseseră m la concluzia că
nu ar fi scos destul de bine în evidenţă operele de artă . Negrul şi
griul erau prea mohorâ te pentru atmosfera pe care o doream, iar
bejul s-ar fi putut dovedi la fel de nepotrivit… Aşadar, aleseseră m
albul. Cel puţin camera din spate o vopsiseră m stră lucitor, fiecare
perete avâ nd o altă culoare: verde, roz, roşu şi albastru.
Dar spaţiul din faţă … Era gol. În afară de tapiseria pe care o
atâ rnasem pe un perete, negrul Vidului fascinâ ndu-ne şi oferindu-ne
irizarea incredibilă a Speranţei ce stră lucea peste tot: să lucră m
câ nd pierdem, indiferent câ t de copleşitor este. Să creă m.
Ş i mai erau şi cele zece şevalete şi taburete puse în cerc, în mijlocul
galeriei.
Aşteptâ nd.
― Vor veni? i-am şoptit Ressinei.
Spiriduşul s-a mişcat pe loc, singurul semn al îngrijoră rii ei.
― Au spus că vor veni.
În luna în care lucraseră m împreună , îmi devenise bună prietenă . O
prietenă apropiată . Ressina se pricepea la schiţe suficient de bine
încâ t să îi cer să mă ajute să întocmesc planul casei de la râ u. Aşa o
numisem. De vreme ce conacul de la râu… Nu. Avea să fie o casă,
chiar dacă ar fi fost cea mai mare din acest oraş. Nu ca să mă laud, ci
doar ca să fie practică . Pe mă rimea regatului nostru, a familiei
noastre. O familie care, probabil, avea să se mă rească .
Dar asta s-ar fi întâ mplat mai tâ rziu. Pentru moment…
A trecut un minut. Apoi încă unul.
― Haide, a mormă it Ressina.
― Poate au înţeles greşit ora?
Dar câ nd am spus asta, ei au apă rut. Amâ ndouă ne-am ţinut
respiraţia câ nd un grup a cotit, îndreptâ ndu-se spre atelier.
Zece copii, Mari Spiriduşi şi spiriduşi şi o parte din pă rinţii lor.
O parte din ei ― de vreme ce alţii nu mai tră iau.
Am afişat un zâ mbet amabil, deşi inima mi-a bă tut cu putere de
fiecare dată câ nd un copil a trecut pragul atelierului, circumspect şi
nesigur, toţi adunâ ndu-se în jurul şevaletelor. Palmele mi-au
transpirat câ nd pă rinţii au venit lâ ngă ei, mai puţin precauţi, dar tot
ezitâ nd. Ezitau şi erau plini de speranţă în acelaşi timp.
Nu doar pentru ei, ci şi pentru copiii pe care îi aduseseră de mâ nă .
Nu ne tă cuseră m multă reclamă . Ressina îşi anunţase o parte din
prieteni şi cunoştinţe şi îi rugase să ră spâ ndească vestea, să afle
dacă în oraş erau copii care ar fi putut să aibă nevoie de un loc în
care să dea glas ororilor care se petrecuseră în timpul ră zboiului;
dacă erau copii care nu puteau vorbi despre ce suferiseră , dar care
ar fi putut probabil să picteze, să deseneze sau să sculpteze durerea
lor. Poate n-aveau să facă nimic din toate astea, dar actul creă rii unui
lucru… ar fi putut fi un leac pentru ei.
Aşa cum era pentru mine.
Aşa cum era pentru ţesă toare şi Ressina şi pentru atâ t de mulţi
artişti din oraş.
Odată cu ră spâ ndirea veştii, sosiseră şi cererile. Nu doar din partea
pă rinţilor sau a tutorilor, ci şi din partea posibililor instructori, a
artiştilor din Curcubeu care erau neră bdă tori să ajute ― să predea în
clasă .
Eu urma să predau o oră pe zi, în funcţie de ce mi se cerea ca Mare
Lady, iar Ressina o altă oră . Ş i un program prin rotaţie al
profesorilor ar fi asigurat a treia şi a patra oră din program,
incluzâ nd-o şi pe ţesă toarea Aranea.
Pentru că ră spunsul din partea pă rinţilor şi a familiilor fusese
copleşitor.
„Câ t de curâ nd încep cursurile?” era cea mai frecventă întrebare,
urmă toarea fiind „Câ t costă ?”
Nimic. Nimic, le spuneam noi. Era gratis. Niciun copil şi nicio familie
nu aveau să plă tească pentru cursurile de aici ― sau pentru
materiale.
Camera s-a umplut, iar Ressina şi cu mine ne-am aruncat rapid o
privire uşurată şi neliniştită , totodată .
Iar câ nd m-am întors spre familiile adunate, camera fiind deschisă şi
însorită în jurul nostru, am zâ mbit din nou şi ne-am apucat de
treabă .
CAPITOLUL 28 Feyre
Mă aştepta o oră şi jumă tate mai tâ rziu.
Câ nd ultimii copii au ieşit, unii râ zâ nd, alţii încă serioşi şi cu priviri
goale, el a ţinut uşa deschisă pentru ei şi familiile lor. Toţi au fă cut
ochii mari, plecâ ndu-şi capetele, iar Rhys le-a oferit în schimb un
zâ mbet larg şi dezinvolt.
Îmi plă cea acel zâ mbet. Îmi plă cea acea graţie nonşalantă cu care a
intrat în galerie, fă ră ca în acea zi să i se vadă aripile, şi a studiat
tablourile care încă se uscau şi vopseaua care-mi stropise faţa,
puloverul şi cizmele.
― Ai avut zi grea la birou?
Mi-am îndepă rtat o şuviţă de pă r ştiind că era probabil bră zdată cu
vopsea albastră , de vreme ce degetele mele erau încă murdare.
― Ar trebui să o vezi pe Ressina.
Într-adevă r, ea se dusese în camera din spate în urmă cu câ teva clipe
ca să -şi spele faţa plină de vopsea roşie graţie unuia dintre copii,
că ruia i se pă ruse o idee bună să facă o bulă cu toate vopselele ca să
vadă ce culoare ar fi obţinut, iar apoi o aruncase prin cameră ,
aceasta izbindu-se de chipul ei.
Rhys a râ s câ nd i-am ară tat prin legă tură .
― Cel puţin îşi folosesc excelent puterile fragede!
Am zâ mbit, studiind unul dintre tablourile de lâ ngă el.
― Asta am spus şi eu. Ressinei nu i s-a pă rut atâ t de amuzant.
Deşi ră sese. Totuşi, îi fusese destul de greu să o facă , avâ nd în vedere
că atâ t de mulţi copii aveau cicatrici vizibile şi invizibile.
Eu şi Rhys am studiat tabloul fă cut de un spiriduş tâ nă r care-şi
pierduse pă rinţii în atac.
― Nu le-am sugerat prea multe, am spus câ nd Rhys s-a uitat la
tablou. Le-am spus doar să picteze din memorie. Asta a pictat ea.
Cele două siluete, vopseaua roşie, trupurile din vă zduh, dinţii urâ ţi şi
ghearele întinse erau greu de privit.
― Nu îşi iau tablourile acasă ?
― Acestea trebuie să se usuce mai întâ i, dar am întrebat-o dacă vrea
să îl pă strez într-un loc special. Mi-a spus să îl arunc.
Îngrijorarea se citea în ochii lui Rhys.
― Vreau să îl pă strez, am zis încetişor. Să îl pun în viitorul meu
birou. Ca să nu uită m.
Să nu uită m ce se întâ mplase, la ce lucram ― exact motivul pentru
care tapiseria Araneei cu blazonul Regatului Nopţii atâ rna aici, pe
perete.
Drept ră spuns, el m-a să rutat pe obraz şi a trecut la urmă torul
tablou, râ zâ nd.
― Explică -mi-l pe ă sta.
― Bă iatul a fost foarte dezamă git de cadourile de Solstiţiu. Mai ales
de vreme ce nu a primit un că ţel. Aşadar, „amintirea” lui este una pe
care speră să o aibă în viitor ― cu el şi „câ inele” lui. Cu el şi pă rinţii
lui într-o cuşcă de câ ine, în timp ce patrupedul locuieşte într-o casă
adevă rată .
― Mama să îi ajute pă rinţii!
― El a fost cel care a creat bula.
Partenerul meu râ se din nou.
― Mama să te ajute pe tine\
L-am înghiontit, acum râ zâ nd.
― Mă conduci acasă la prâ nz?
El a mimat o plecă ciune.
― Va fi onoarea mea, Lady!
Mi-am dat ochii peste cap, strigâ nd la Ressina că urma să revin într-
o oră , iar ea mi-a strigat că nu trebuia să mă gră besc. Urmă torul curs
nu începea înainte de ora două . Hotă râ seră m să fim amâ ndouă la
aceste prime cursuri, astfel încâ t pă rinţii şi tutorii să ne poată
cunoaşte. Ş i copiii. Astfel, ar fi trecut două să ptă mâ ni pâ nă i-am fi
cunoscut pe toţi.
Rhys mi-a ţinut haina, să rutâ ndu-mă înainte să ieşim în ziua însorită
şi friguroasă . Curcubeul era aglomerat în jurul nostru, artiştii şi
cumpă ră torii dâ nd din cap şi fă câ ndu-ne semn din mâ nă câ nd ne-am
îndreptat spre casa de la oraş.
L-am luat de braţ, bucurâ ndu-mă de că ldura lui.
― Este ciudat, am şoptit eu.
Rhys şi-a înclinat capul.
― Ce este?
Am zâ mbit. Lui, Curcubeului, oraşului.
― Sentimentul ă sta, entuziasmul de a mă trezi în fiecare zi. Să te vă d
şi să lucrez şi să fiu pur şi simplu aici.
În urmă cu aproape un an, îi spusesem opusul. Îmi dorisem opusul.
Chipul lui s-a îmblâ nzit, ca şi câ nd şi el şi-ar fi amintit şi ar fi înţeles.
― Ş tiu că sunt multe de fă cut, am continuat. Ş tiu că sunt lucruri pe
care va trebui să le înfruntă m. Câ teva mai curâ nd decâ t mai tâ rziu. O
parte din stelele din ochii lui s-au înclinat auzind asta. Ş tiu că avem
de-a face cu illyrienii, cu reginele umane, cu oamenii şi cu toate
celelalte. Dar, în ciuda lor…
Nu am putut să -mi termin gâ ndul; nu am reuşit să gă sesc cuvintele
potrivite. Sau să le rostesc fă ră să cedez.
Aşadar m-am înclinat spre el, spre acea putere statornică şi i-am
spus prin legă tură : „Mă faci atâ t de fericită ! Viaţa mea este fericită şi
nu voi înceta nicicâ nd să fiu recunoscă toare că faci parte din ea”.
Mi-am ridicat privirea ca să vă d că nu era deloc ruşinat că îi curgeau
lacrimi pe obraz în public, l-am şters câ teva înainte ca vâ ntul rece să
le îngheţe, iar Rhys mi-a şoptit la ureche:
― Nici eu nu voi înceta să fiu recunoscă tor că faci parte din viaţa
mea, dragă Feyre! Ş i indiferent ce ne-ar aştepta ― a zâ mbit uşor şi
vesel câ nd a zis asta ―, vom înfrunta totul împreună . Mă voi bucura
de fiecare clipă împreună .
M-am aplecat din nou spre el, iar Rhys mi-a cuprins umerii cu braţul,
în partea de sus, unde amâ ndoi aveam acelaşi tatuaj ― promisiunea
dintre noi: de a nu ne despă rţi niciodată înainte de sfâ rşit.
Ş i nici mă car după aceea.
„Te iubesc!” i-am spus prin legă tură .
„Cum ai putea să nu mă iubeşti?”
înainte să îl pot înghionti cu cotul, Rhys m-a să rutat din nou, repede
şi cu respiraţia tă iată .
„Spre stelele care ascultă , Feyre!”
l-am atins obrazul cu mâ na ca să -i şterg ultimele lacrimi, simţindu-i
pielea caldă şi moale, şi am cotit pe strada care conducea spre casă .
Spre viitorul nostru… şi tot ce ne aştepta.
„Spre visele împlinite, Rhys!”
MULŢUMIRI
Câ t am scris această poveste, am ajuns să trec prin două dintre cele
mai importante evenimente ale vieţii mele. Vara trecută , scrisesem o
treime din manuscrisul volumului Regatul gheţurilor şi al înstelării
câ nd am primit cea mai rea veste prin telefon, de la mama: tată l meu
suferise un grav atac de cord şi era puţin probabil să
supravieţuiască . Ce s-a întâ mplat după aceea a fost un miracol, iar
faptul că tata este în viaţă astă zi ca să vadă cartea tipă rită mă umple
de mai multă bucurie decâ t pot exprima în cuvinte.
Îi voi fi mereu profund recunoscă toare echipei incredibile de la
Unitatea de Terapie Intensivă a Universită ţii Vermont din
Burlington. Nu doar pentru că i-au salvat viaţa tată lui meu, ci şi
pentru grija nemaiîntâ lnită pe care el şi toată familia mea au primit-
o în timpul celor două să ptă mâ ni pe care ni le-am petrecut în spital.
Asistentele de la UTI vor fi întotdeauna eroinele mele ― munca
voastră neobosită , optimismul constant şi inteligenţa remarcabilă
sunt de legendă . Aţi oferit familiei mele o rază de speranţă în timpul
celor mai întunecate zile din viaţa noastră şi niciodată nu ne-aţi
fă cut să simţim greutatea imensă a şanselor mici ca totul să fie bine.
Vă mulţumesc, vă mulţumesc, vă mulţumesc pentru tot ce faceţi şi
aţi fă cut, pentru familia mea şi pentru nenumă rate alte familii!
Am reuşit să termin de scris Regatul gheţurilor şi al înstelării după
asta (mulţumită celor câ teva să ptă mâ ni de vindecare petrecute în
frumosul Mâ ine), însă abia la începutul toamnei s-a petrecut celă lalt
eveniment care mi-a schimbat viaţa: am aflat că sunt însă rcinată . Să
trec de la o vară ale că rei zile s-au numă rat printre cele mai proaste
din viaţa mea la acel gen de bucurie a fost o mare binecuvâ ntare şi,
chiar dacă această poveste va fi lansată cu câ teva să ptă mâ ni înainte
să nasc, Regatul gheţurilor şi al înstelării va avea întotdeauna un loc
special în inima mea din acest motiv.
Însă nu aş fi putut trece prin aceste luni lungi în care am lucrat la
proiectul de faţă fă ră soţul meu, Josh. (Nu aş putea trăi fă ră Josh.)
Aşadar, îi mulţumesc celui mai minunat soţ din lume pentru că a
avut atâ t de multă grijă de mine, atâ t înainte, câ t şi în timpul acestei
sarcini, şi pentru că s-a asigurat că am tot ce îmi trebuie ca să nu-mi
pierd concentrarea şi să dau viaţă acestei că rţi (printre cele mai
importante lucruri se numă ră farfuriile nesfâ rşite de gustă ri, ceaiul
adus la cerere şi gă sirea celor mai comode perne pe care să îmi
sprijin picioarele umflate). Te iubesc pâ nă la stele şi înapoi şi abia
aştept urmă torul capitol din că lă toria noastră !
Ş i lui Annie. Că ţeluşei mele dragi şi obraznice, Annie. Îţi mulţumesc
pentru îmbră ţişă rile calde şi să rută rile cu mustă ţi, pentru că eşti o
bucurie atâ t de mare şi o alinare în zilele cele mai frumoase şi cele
mai întunecate! Nu există un tovară ş canin mai bun sau mai
credincios decâ t tine. Te iubesc pentru totdeauna!
Ca de fiecare dată , îi sunt foarte îndatorată agentei mele, Tamar
Rydzinski. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc pentru că eşti
de partea mea, pentru că nu mă laşi să o iau razna şi pentru
înţelepciunea şi îndrumarea ta. Fă ră tine nu aş fi reuşit nimic!
Echipei grozave de la Laura Dail Literary Agency: sunteţi cei mai
buni! Vă mulţumesc! Ş i lui Cassie Homer: eşti cea mai bună şi sunt
foarte recunoscă toare pentru tot ce faci!
Bethany Buck: îţi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai oferit
cu această carte şi pentru că eşti o persoană atâ t de specială ! Ş i
mulţumesc de un infinit de ori întregii echipe de la Bloomsbury:
Cindy Loh, Cristina Gilbert, Kathleen Farrar, Nigel Newton, Rebecca
Menally, Sonia Palmisano, Emma Hopkin, lan Lamb, Emma
Bradshaw, Lizzy Mason, Courtney Griffin, Erica Barmash, Emily
Ritter, Alona Fryman, Alexis Castellanos, Grace Whooley, Alice Grigg,
Elise Bums, Jenny Collins, Beth Eller, Kelly de Groot, Lucy Mackay-
Sim, Hali Baumstein, Melissa Kavonic, Diane Aronson, Donna Mark,
John Candell, Nicholas Church, Anna Bernard,
Kate Sederstrom, şi întregii echipe pentru drepturi în stră ină tate:
sunt atâ t de încâ ntată să fiu publicată de voi!
Charlie Bowater: arta ta mă inspiră enorm, din multe puncte de
vedere. Mulţumesc pentru toată munca ta extraordinară şi pentru
marginea cu adevă rat uluitoare a copertei! Este un vis devenit
realitate să colaborez cu tine şi abia aştept să mai lucră m împreună
în viitor!
Familiei mele: vă mulţumesc pentru dragostea şi sprijinul oferit mie
şi tată lui meu în vara asta. Aţi zburat şi condus din cealaltă parte a
ţă rii ca să fiţi aici pentru noi, în Vermont, şi, după aproape un an,
încă nu am cuvinte să îmi exprim recunoştinţa sau să vă spun câ t de
mult vă iubesc pe toţi. Sunt foarte binecuvâ ntată să vă am în viaţa
mea!
Pă rinţilor mei: a fost un an greu, dar am reuşit. Nu voi înceta
niciodată să fiu uimită şi recunoscă toare că pot spune mă car aceste
cuvinte. Vă iubesc pe amâ ndoi!
Prietenilor mei minunaţi (ştiţi voi cine sunteţi): vă mulţumesc
pentru că m-aţi sprijinit câ nd aveam mai mare nevoie de voi, pentru
că v-aţi interesat de mine şi familia mea şi pentru că aţi reuşit
întotdeauna să mă faceţi să zâ mbesc.
Ş i, în cele din urmă , tuturor celor care mi-au ales că rţile: vă
mulţumesc! Sunteţi cel mai minunat grup de oameni pe care i-am
cunoscut vreodată şi sunt onorată să vă am drept cititori. Stelelor
care ascultă … şi visurilor care se împlinesc..
Table of Contents
CAPITOLUL 1 Feyre
CAPITOLUL 2 Rhysand
CAPITOLUL 3 Cassian
CAPITOLUL 4 Feyrein
CAPITOLUL 5 Feyre
CAPITOLUL 6 Morrigan
CAPITOLUL 7 Rhysand
CAPITOLUL 8 Cassian
CAPITOLUL 9 Feyre
CAPITOLUL 10 Feyre
CAPITOLUL 11 Rhysatid
CAPITOLUL 12 Feyre
CAPITOLUL 13 Feyre
CAPITOLUL 14 Rhysand
CAPITOLUL 15 Feyre
CAPITOLUL 16 Rhysand
CAPITOLUL 17 Feyre
CAPITOLUL 18 Feyre
CAPITOLUL 19 Feyre
CAPITOLUL 20 Feyre
CAPITOLUL 21 Cassian
CAPITOLUL 22 Feyre
CAPITOLUL 23 Rhysand
CAPITOLUL 24 Morrigan
CAPITOLUL 25 Feyre
CAPITOLUL 26 Rhysand
CAPITOLUL 27 Feyre
CAPITOLUL 28 Feyre
MULŢ UMIRI