Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
→ Persoanele care nu realizează un contact uman şi, deci, nu pot trăi relaţia
psihoterapeutică- aici intră unii psihopaţi şi unii psihotici, mai ales
schizofreni;
Strupp şi Harley ara că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după 3 criterii
principale:
1. trăire subiectivă a pacientului- dispariţia simptomelor, faptul că pacientul
se simte mai bine, mai fericit, mai împăcat cu sine;
2. recunoaşterea socială- progresele pacientului în profesie, în învăţare,
familie;
3. materializarea expectanţelor psihoterapeutului în ceea ce priveşte
modificările realizate în sfera personalităţii şi a comportamentului
subiectului
Mulţi pacienţi se pot simţi amelioraţi când scapă de simptomele neplăcute ce-i
deranjează (exemplu- logonevroza). Succesul aşteptat de psihoterapeut e mai greu de
atins, mai ales în cazul psihoterapiilor de orientare analitică, unde simpla dispariţie a
simptomelor nu e considerată suficientă, ea nefiind sinonimă cu restructurarea în
profunzime a personalităţii nevrotice. Specialiştii în psihoterapiile scurte sunt mai
puţin pretenţioşi, rezolvând doar problemele de care pacienţii se plâng
Ca demers ştiinţific psihoterapia trebuie să aibă la bază ipoteze clare şi un
sistem de reguli bine stabilite ce derivă din concepţia teoretică a şcolii psihoterapeutice
respective asupra personalităţii umane şi a tulburării respective, de natură psihologică
din sfera acesteia.
Psihoterapia trebuie să cunoască legile funcţionării subsistemului personalităţii,
să-şi formuleze clar obiectivele şi treptele necesare atingerii acestora, cât şi metodele
adecvate pacientului. Majoritatea specialiştilor sunt de părere că, obiectul psihoterapiei
vizează în principal următoarele aspecte:
1. scoaterea pacientului din criza existenţială pe care o traversează;
2. reducerea sau eliminarea simptomelor;
3. întărirea Eu-lui şi a capacităţilor integrative ale personalităţii pacientului;
4. rezolvarea sau restructurarea conflictului intrapsihic al pacientului;
3
mai ales în motivarea acestuia, în dorinţa acestuia de a se simţi mai bine. Această
dorinţă e greu de identificat la pacienţii sever tulburaţi, majoritatea oamenilor anxioşi,
depresivi, cu acuze somatice sunt suficienţi de descurajaţi pentru a dori o cooperare
care le promite o ameliorare; însă un anume nivel de colaborare este nevoie pentru
succesul psihoterapiei. Sunt importante şi expectanţele pacientului de a obţine ajutor.
Aceste aşteptări sunt adesea prin ele însele suficiente pentru a produce ameliorare.
În cadrul relaţiei psihoterapeut- pacient, terapeutul vine cu o serie de metode şi
tehnici foarte precise. Acestea au în comun mai ales menirea lor de a contribui la
aportul psihologic acordat oamenilor în suferinţă. Aceste tehnici îl fac pe pacient să se
cunoască mai bine, să-şi privească problemele obiectiv, dintr-o nouă perspectivă, dar
descoperă soluţii la propriile probleme. După ce a învăţat noi moduri de a acţiona, de a
simţi, pacientul capătă curaj de acţiune, de a-şi asuma de noi responsabilităţi, ceea ce
produce satisfacţii noi în plan personal. Pentru a induce astfel de modificări, terapeutul
trebuie să interacţioneze cu pacientul într-o manieră bazată pe acceptare pentru a-i
câştiga încrederea şi a-i spori acestuia motivaţia.
Karasu descrie trei tipuri de relaţii:
- relaţia centrată pe realitate şi obiect. Aceasta implică o atitudine calmă,
atentă, empatică din partea psihoterapeutului, ce se străduieşte să-i creeze pacientului
un mediu bazat pe căldură şi înţelegere. Sarcina principală în cadrul acestui tip de
relaţie constă în câştigarea încrederii pacientului, ajutându-l să vadă în terapeut o
persoană cu un comportament constant, previzibil pe care te poţi baza ;
- contractul sau alianţa psihoterapeutică. Aceasta implică considerentul că
succesul oricărei terapii implică o colaborare între 2 persoane. Acest tip de relaţie e de
natură conştientă, raţională, non-agresivă, în care terapeutul face apel la Egoul de adult
al pacientului, pe care îl tratează ca pe un partener. Alianţa psihoterapeutică se bazează
pe acordul implicit sau explicit între 2 parteneri de a lucra împreună în situaţia
psihoterapeutică. ;
- relaţia de tip transferenţial. Aceasta este mult accentuată ca metodă
psihoterapeutică de psihanaliză şi implică fixaţia afectivă a pacientului asupra
persoanei terapeutului, pe modelul relaţiei părinte- copil.
5
LECTOR UNIV. DR
FUGĂREŢU- UREA ROXANA