Sunteți pe pagina 1din 8

Psihoterapie

Anul IV- curs. Nr.1

PROBLEME GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI

Psihoterapia aplicată de specialişti se deosebeşte de demersurile empirice, de


sfătuire prin faptul că presupune aplicarea sistematică şi conştientă a unor mijloace
psihologice de influenţă a comportamentului uman.
Psihoterapia se bazează pe supoziţia ”chiar în cazul unor patologii somatice,
modul în care individul percepe şi evaluează starea sa, precum şi strategia adoptată
folosită de el, joacă un rol important în evoluţia tulburării sale”.
La baza oricărei psihoterapii se află convingerea că, persoana cu probleme
psihologice are capacitatea de a se modifica învăţând. Obiectul oricărei psihoterapii îl
constituie aşadar înţelegerea comportamentului pacientului şi modificarea acestui
comportament astfel încât dificultăţile acestuia să fie înlăturate sau dacă nu diminuate.
Demersul psihoterapeutic va avea apoi sarcina să elibereze pacientul de anxietate sau
de alte trăiri afective care împiedică adaptarea optimă a acestuia la mediu.
Psihoterapia este deci definită ca acţiunea psihologică sistematică, planificată
şi intenţionată, având la bază un sistem teoretic şi conceptual bine pus la punct,
exercitată fiind de un psihoterapeut calificat, psiholog sau medic asupra unui pacient.
Ea dispune de metode şi acţiuni specifice şi nu se poate confunda cu acţiunea caldă şi
simpatică pe care o exercită o rudă sau un prieten foarte apropiat pacientului.
Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări de personalitate, începând cu
crizele existenţiale, tulburări din sfera personalităţii: nevroze, afecţiuni psiho-somatice,
boli organice cronice şi terminând cu susţinerea psihoterapeutică a unor pacienţi
psihotici aflaţi în remisie, unde vine în completarea tratamentului psihiatric.
Există, însă, anumite categorii de persoane ce nu beneficiază de psihoterapie:
→ Deficienţii mintali, incapabili să înţeleagă sensul interpretărilor realizate
de psihoterapeut şi să ajungă la descoperirea cauzelor şi soluţiilor pentru
propriile probleme;
2

→ Persoanele care nu realizează un contact uman şi, deci, nu pot trăi relaţia
psihoterapeutică- aici intră unii psihopaţi şi unii psihotici, mai ales
schizofreni;
Strupp şi Harley ara că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după 3 criterii
principale:
1. trăire subiectivă a pacientului- dispariţia simptomelor, faptul că pacientul
se simte mai bine, mai fericit, mai împăcat cu sine;
2. recunoaşterea socială- progresele pacientului în profesie, în învăţare,
familie;
3. materializarea expectanţelor psihoterapeutului în ceea ce priveşte
modificările realizate în sfera personalităţii şi a comportamentului
subiectului
Mulţi pacienţi se pot simţi amelioraţi când scapă de simptomele neplăcute ce-i
deranjează (exemplu- logonevroza). Succesul aşteptat de psihoterapeut e mai greu de
atins, mai ales în cazul psihoterapiilor de orientare analitică, unde simpla dispariţie a
simptomelor nu e considerată suficientă, ea nefiind sinonimă cu restructurarea în
profunzime a personalităţii nevrotice. Specialiştii în psihoterapiile scurte sunt mai
puţin pretenţioşi, rezolvând doar problemele de care pacienţii se plâng
Ca demers ştiinţific psihoterapia trebuie să aibă la bază ipoteze clare şi un
sistem de reguli bine stabilite ce derivă din concepţia teoretică a şcolii psihoterapeutice
respective asupra personalităţii umane şi a tulburării respective, de natură psihologică
din sfera acesteia.
Psihoterapia trebuie să cunoască legile funcţionării subsistemului personalităţii,
să-şi formuleze clar obiectivele şi treptele necesare atingerii acestora, cât şi metodele
adecvate pacientului. Majoritatea specialiştilor sunt de părere că, obiectul psihoterapiei
vizează în principal următoarele aspecte:
1. scoaterea pacientului din criza existenţială pe care o traversează;
2. reducerea sau eliminarea simptomelor;
3. întărirea Eu-lui şi a capacităţilor integrative ale personalităţii pacientului;
4. rezolvarea sau restructurarea conflictului intrapsihic al pacientului;
3

5. modificarea structurării personalităţii în vederea atingerii unei funcţii mai


mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu;
6. reducerea sau înlăturarea, dacă este posibil, a condiţiilor de mediu care
produc sau menţin comportamentul de tip dezadaptativ;
7. modificarea opiniilor eronate ale subiectului despre el însuşi şi despre lumea
înconjurătoare;
8. dezvoltarea la subiect a unui sentiment clar al identităţii personale.
Aceste obiective nu sunt uşor de atins, deoarece, adesea, viziunea distorsionată
despre lume şi imaginea de sine nesănătoasă ale pacientului sunt rezultatul unor relaţii
psihologice din copilărie, relaţii întărite pe parcursul anilor de experienţa de viaţă. E
greu de presupus, că un psihoterapeut, indiferent cât de competent ar fi, va reuşi în
scurt timp să restructureze trecutul persoanei, s-o înarmeze cu mijloace adecvate de
adaptare la orice situaţie. Totuşi, chiar în cazul unei tulburări psihice grave, cronice, o
experienţă psihoterapeutică cu succes îl poate ajuta pe individ să câştige o nouă
experienţă şi o nouă modalitate de percepere a propriilor probleme, dar să şi pună în
acţiune noi modele de comportament.
Parloff a descris, în anii ’80, peste 140 de sisteme psihoterapeutice bine puse la
punct. De atunci s-au mai dezvoltat multe altele. Deşi partizanii fiecărei şcoli
terapeutice afirmă că sistemul lor este cel mai bun, la o analiză mai atentă se poate
constata că, diferenţele între aceste sisteme nu sunt chiar atât de mari, ca la prima
vedere.
În cadrul majorităţii sistemelor psihoterapeutice, regăsim următoarele elemente,
ca fiind comune:
- relaţia stabilită între pacient şi psihoterapeut;
- exprimarea liberă şi deschisă a trăirilor afective ale pacientului;
- înţelegerea intuitivă asupra problemelor psihologiei personale;
- ideea dezvoltării pacientului, a analizării unor disponibilităţi psihice
latente, în sensul achiziţionării unor noi modele de comportament care să
conducă la o adaptare de nivel superior.
Relaţia psihoterapeut- pacient este o relaţie dintre 2 parteneri, din care unul
solicită, iar celălalt acordă ajutor psihologic. Contribuţia majoră a pacientului constă
4

mai ales în motivarea acestuia, în dorinţa acestuia de a se simţi mai bine. Această
dorinţă e greu de identificat la pacienţii sever tulburaţi, majoritatea oamenilor anxioşi,
depresivi, cu acuze somatice sunt suficienţi de descurajaţi pentru a dori o cooperare
care le promite o ameliorare; însă un anume nivel de colaborare este nevoie pentru
succesul psihoterapiei. Sunt importante şi expectanţele pacientului de a obţine ajutor.
Aceste aşteptări sunt adesea prin ele însele suficiente pentru a produce ameliorare.
În cadrul relaţiei psihoterapeut- pacient, terapeutul vine cu o serie de metode şi
tehnici foarte precise. Acestea au în comun mai ales menirea lor de a contribui la
aportul psihologic acordat oamenilor în suferinţă. Aceste tehnici îl fac pe pacient să se
cunoască mai bine, să-şi privească problemele obiectiv, dintr-o nouă perspectivă, dar
descoperă soluţii la propriile probleme. După ce a învăţat noi moduri de a acţiona, de a
simţi, pacientul capătă curaj de acţiune, de a-şi asuma de noi responsabilităţi, ceea ce
produce satisfacţii noi în plan personal. Pentru a induce astfel de modificări, terapeutul
trebuie să interacţioneze cu pacientul într-o manieră bazată pe acceptare pentru a-i
câştiga încrederea şi a-i spori acestuia motivaţia.
Karasu descrie trei tipuri de relaţii:
- relaţia centrată pe realitate şi obiect. Aceasta implică o atitudine calmă,
atentă, empatică din partea psihoterapeutului, ce se străduieşte să-i creeze pacientului
un mediu bazat pe căldură şi înţelegere. Sarcina principală în cadrul acestui tip de
relaţie constă în câştigarea încrederii pacientului, ajutându-l să vadă în terapeut o
persoană cu un comportament constant, previzibil pe care te poţi baza ;
- contractul sau alianţa psihoterapeutică. Aceasta implică considerentul că
succesul oricărei terapii implică o colaborare între 2 persoane. Acest tip de relaţie e de
natură conştientă, raţională, non-agresivă, în care terapeutul face apel la Egoul de adult
al pacientului, pe care îl tratează ca pe un partener. Alianţa psihoterapeutică se bazează
pe acordul implicit sau explicit între 2 parteneri de a lucra împreună în situaţia
psihoterapeutică. ;
- relaţia de tip transferenţial. Aceasta este mult accentuată ca metodă
psihoterapeutică de psihanaliză şi implică fixaţia afectivă a pacientului asupra
persoanei terapeutului, pe modelul relaţiei părinte- copil.
5

Într-o terapie de orientare ecletică, cele 3 tipuri de relaţii pot să coexiste şi e de


dorit să fie echilibrate ca pondere. Franklin consideră că toate sistemele de
psihoterapie, indiferent de orientare teoretică, mai au şi următoarele elemente comune:
- prezenţa unei descărcări de natură emoţională;
- existenţa raţionalizărilor în cadrul interacţiunilor pacient- terapeut;
- vehicularea unor informaţii noi ce sunt transmise pacientului sub forma
unor percepte, reguli de conduită, exemple de viaţă sau pe care le
descoperă pacientul prin intermediul unei înţelegeri de natură intuitivă;
- întărirea expectaţiilor pacientului că va obţine suport afectiv şi ajutor din
partea terapeutului, întărirea experienţei încununate de succes şi
facilitarea deblocărilor emoţionale.
Pe lângă aceste elemente comune, la nivel psihoterapiilor sunt prezente o serie
de criterii de diferenţiere:
 personalitatea psihoterapeutului. Rezultatele favorabile sau nu ale
psihoterapiei depind în mare măsură de particularităţile personalităţii
terapeutului. Dorinţele şi expectanţele psihoterapeutului fixează într-o
anumită măsură obiectivele şi modalităţile prin care pacientul trebuie să se
apropie de rezultat;
 există diferenţe între diverse şcoli psihoterapeutice în ceea ce priveşte
pregătirea de bază şi antrenamentul profesional al terapeutului. S-a constatat
că terapeuţii au tendinţa de a aborda pacienţii cu tulburări mai severe, în
timp ce psihologii au tendinţa de a se orienta spre cazuri mai uşoare;
 există diferenţe între diverse modalităţi terapeutice şi în natura problemelor
de rezolvat. Procedeele şi metodele aplicate ţin şi de problemele personale
ale pacientului, de condiţiile de desfăşurare a psihoterapiei, de severitatea
simptomatologiei, etc;
 diferenţele între sistemele psihoterapeutice se datorează şi unor factori
limitativi exteriori actului psihoterapeutic.Knight a descris o serie de factori
ce limitează obiectivele psihanalizei, factori ce pot fi extinşi şi la alte
sisteme psihoterapeutice:
6

a) nivelul intelectual al pacientului. Eficienţa cognitivă a pacientului poate fi


îmbunătăţită dacă individul devine mai puţin nevrotic, dar nivel material al inteligenţei
nu poate fi modificat;
b) în urma curei psihanalitice nu pot apărea talente sau abilităţi pe care persoana
nu le-a avut măcar în plan potenţial. Ca şi eficacitatea cognitivă, se poate spera la
deblocarea unor resurse latente care nu au funcţionat din cauza inhibiţiei şi blocării
pacientului;
c) nu se poate spera prin psihoterapie să se modifice aspectul fizic, cel mult o
uşoară scădere ponderală în cazul de obezitate uşoară sau să se rezolve independent pe
planul fizic;
d) succesele psihoterapiei sunt limitate şi de dificultăţile, stresurile, frustraţiile
cu care se confruntă pacientul în ciuda celor învăţate în cursul psihoterapiei;
e)statutul socio-economic al pacientului limitează accesul unei largi categorii de
persoane la psihoterapie şi mai ales la psihoterapia de lungă durată ca psihanaliza;
 există diferenţe între diversele sisteme psihoterapeutice şi în ceea ce priveşte
obiectivele preconizate. Există psihoterapii de reconstrucţie, ce se deosebesc
de cele de suport, precum şi psihoterapii de profunzime şi psihoterapii
centrate pe simptom
Krassu clasifică sistemele psihoterapeutice în raport cu 3 concepţii de bază:
dinamic, comportamental, experienţial:

Problema Dinamic Comportamental Experienţial


Preocupări principale Represiunea sexuală Anxietatea Alienarea
Concepţia - conflicte de natură -deprinderi învăţate -disperarea existenţială
psihologică (cauza instinctuală -comportamente -pierderea posibilităţii
apariţiei -dorinţe libidinale deficitare ce au fost umane
simptomului) timpurii ce rămân în întărite de factori de -fragmentarea Eului
afara conştiinţei; mediu -lipsa de congrunţă în
-absenţa conştienzării cadrul experienţei

Problema Dinamic Comportamental Experienţial


7

Conceptul de sănătate -rezolvarea conflictelor -reducerea -autorealizarea


refulate; simptomelor potenţialului uman
-victoria Egoului asupra -absenţa simptomelor -autodesăvârşirea
Idului; -reducerea anxietăţii personalităţii
-întărirea Egoului -câştigarea autenticităţii
şi spontaneităţii
Modul în care se -realizarea unui inside -învăţarea directă a -trăirea experienţei
realizează schimbul profund, adică modului cum trebuie imediate;
înţelegerea problemei să se comporte -trăirea sentimentului
din trecutul personal. subiectul în prezent, a momentului actual;
Înţelegerea e modului de acţiune şi -exprimarea spontană a
intelectuală, emoţională de realizare a experienţei
performanţelor
Perspectiva -istorică (trecutul -nonistorică -amistorică (momentul
temporală subiectiv) (prezentul obiectiv) fenomenologic)
Tipul de terapie -de lungă durată şi -de scurtă durată şi -de scurtă durată şi
intensivă nonintensiv intensiv
Sarcina terapeutului -să înţeleagă conţinutul - programarea, -învăţarea pacientului
mintal, de natură recompensarea, să interacţioneze într-o
inconştientă a inhibarea unor atmosferă de acceptare
subiectului, răspunsuri sau mutuală pentru a-şi
semnificaţiile sale elaborarea unor noi dezvolta exprimarea
ascunse în istoria răspunsuri Eu-lui de la planul
acestuia comportamentale somatic la cel psihic şi
adecvate la stimuli spiritual
anxioşi

Problema Dinamic Comportamental Experienţial


Tehnica -interpretările; -condiţionare; -interacţiune;
psihoterapeutică de -asociaţiile libere; -desensibilizarea -dialog mutual;
lucru -analiza transferurilor, sistematică ; -dramatizare(trăirea
8

rezistenţelor, actelor -elaborarea unor propriilor sentimente)


ratate şi viselor modele de -trăiri experienţiale;
comportament -jocuri

Modelul terapeutic -medical, de tipul relaţiei -educaţional, de tipul -existenţial, de la om la


medic bolnav, părinte- relaţiei profesor elev, om, de la adult la adult,
copil :autoritar bazat pe părinte-copil: bazat bazat pe înţelegere
contractul terapeutic; pe o convenţie de umană
învăţare
Natura relaţiilor -transferenţială şi -reală, dar secundară -reală, primară în raport
psihoterapeutice realizată doar pentru terapiei şi uneori cu terapia autentică
terapia primară în raport implică elemente de
cu terapia neautentică observare relaţională
Rolul terapeutului -interpretare; -sfătuitor -acceptare mutuală;
-reflectare -formator; -interacţiune;
-indirect; -direct; -permisiv;
-nepasional; -orientat spre -gratificant.
-frustrant rezolvarea
problemelor practice

LECTOR UNIV. DR
FUGĂREŢU- UREA ROXANA

S-ar putea să vă placă și